2. Concret, referitor la cazul românesc, cînd apare, si în ce conditii, exilul?

EXILUL: termenul care pare să surprindă cel mai bine perioada literară 1945 – 1989 din afara
granitelor tării. Este conditionat politic, ideologic si presupune discriminarea, urmărirea,
(amenintarea cu) închisoarea drept cauze. Există întotdeauna, în cazul exilatilor, un aici
(alcătuit din amenintări la adresa fiintei) si un acolo (definit de problemele de integrare,
neadaptare, excludere, dorintă de revenire).
Exilul oamenilor de cultură români începe în perioada 1945-1949, o dată cu prigoana
regimului comunist, aflat în faza sa stalinistă, împotriva a tot ce reprezenta „trecut burghezo-
moșieresc”. Cei mai mulți oameni de cultură care au părăsit România prin exil au aparținut
lumii literelor, unde cenzura opera la modul cel mai concret, pe textul literar, nelăsând o altă
posibilitate celor ce doreau să își exprime crezurile artistice și sociale clar și la lumina zilei.
Cifrele arată că, în perioada 1972 – 1989, au părăsit teritoriul României peste 200 de oameni
de litere, un procent de 12% din toți cei existenți pe teritoriul țării și cu mult mai mare decât
în orice țară comunistă a acelei vremi.

Câteva delimitări de termeni se cer a fi făcute atunci când se vorbește despre exil. În primul
rând, nu există o echivalență de sens între emigrare și exil, emigrarea purtând în primul rând
o conotație economic-financiară, exilul având în schimb valențe de ordin politic, ideologic și
liberă exprimare. Cauzele exilului nu fac referire la nicio componentă material-economică, ci
țin de discriminare, urmărire, amenințări, chiar închisoare.
La polul opus celor ce au ales exilul/ autoexilul se află reprezentanții disidenței românești,
adică oamenii de cultură care au ales să rămână în țară, s-au supus, au protestat în tăcere, au
scris literatură de sertar: jurnale, memorii, biografii, creații în proză sau versuri.
Primul „val” al exilului este de provenientă conservatoare (simpatizantii si adeptii
miscării legionare, partizanii maresalului Antonescu, monarhistii, traditionalistii, în general),
îsi alege drept centru Madridul si nu oboseste să demonstreze că Vestul decade, nefiind
capabil de Traditie. În acest prim „val” se poate vorbi despre „grupări de exil”. (Ideea de
„grupare” presupune existenta unei asociatii, a unei reviste, a unui cadru ideologic, chiar a
unor lideri de opinie. Acest fenomen este specific mai ales „generatiei părintilor”, deoarece la
„generatia fiilor” se constată mai mult demersuri individuale sau preocuparea strictă pentru
afirmare în plan stiintific).
Cele mai consistente grupuri sunt în:
 Spania: Aron Cotrus, Alexandru Gregorian, Alexandru Busuioceanu, Alexandru
Ciorănescu, Vintilă Horia, George Uscătescu, Traian Popescu, Radu Enescu, Aurelio
Răută etc.
 Franta: Basil Munteanu, Emil Cioran, Eugen Ionescu, C. V. Gheorghiu, Mircea Eliade,
N. Caranica, V. Ierunca, M. Lovinescu. G. Astalos, Paul Goma, Matei visniec, B.
Nedelcovici, Dinu Flămând etc.
 SUA: M. Eliade, I. P. Culianu, Petru Popescu, N. Manea, Matei Călinescu, Sanda
Golopentia etc.