Evaluări ale politicii externe româneşti postrevoluţionare

-Adrian Năstase-

Fiecare dintre elementele de după 22 decembrie 1989 au jucat un rol considerabil asupra
gândirii statelor occidentale cu privire la politica externă postcomunistă. Pentru România anul
1989 a reprezentat apogeul izolării sale politice din secolul al XX lea. Ţara intrase într-un colaps
al relaţiilor cu alte state democratice, astfel încât activitatea politicii externe a României suferea
pe scenea relaţiilor internaţionale.

Căderea regimului comunist produce o schimbare în favoarea relaţiilor externe ale

României cu alte state democratice, deoarece ţara iese din starea de izolare în care se afla,
devenind şi un subiect de discuţie în presa occidentală. Prăbuşirea comunismului determină
România să întâmpine o noua realitate şi îi impune să se adapteze cu uşurinţă la evenimentele
postrevoluţionare.

În perioada decembrie ianuarie 1990, reprezentanţele României de peste graniţă au

susţinut o intensă activitatea politică, informând noua putere de la Bucureşti – Ion Iliescu (s-a
impus ca un politician cheie al Frontului Salvării Naţionale, proclamând restaurarea democraţiei
şi a libertăţii + prim ministrul Petre Roman), cu privire la noile decizii politice din ţările în care
erau acreditate.

Începutul relaţiei România -NATO se află la Summit-ul de la Roma din 20 decembrie

1990, alături de opt state fost comuniste. România intra în calitate de membru fondator în
Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic. Acesta a reprezentat un prim pas din încercarea de a ieşi
din izolarea în care se afla România.

Noul Ministru al Afacerilor Externe- Sergiu Celac este denumit pe 28 decembrie 1989.
Sergiu Celac a încercat că combine entuziasmul tineresc şi dorinţa de schimbare a celor cu o
bogată activitate în diplomaţie. Reluarea diplomaţiei din Bucureşti la marile orientări politice pe
plan internaţional şi din cauza politicii interne pe care Frontul Salvării Naţionale a condus-o, a
dus la continuarea relaţiilor de politică externă ce au fost pierdute cu statele vecine .

A început un proces dificil, de redefinire a politicii externe şi de reaşezare a relaţiilor

bilaterale pe noi acorduri. Transformările imediate postcomuniste au dus la una din legile

1
prioritate ale primului parlament liber şi anume: încheierea şi ratificarea tratatelor. În acelaşi
timp au fost stabilite şi persoanele oficiale de a reprezenta România pe plan extern. România şi-a
stabilit şi obiectivele principale pe care a încercat să le realizeze în perioada imediată Revoluţiei
române. Acestea au aspirat către valorile democraţiei liberale, ale economiei de piaţă,
dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale care să servească interesele noii societăţi
româneşti, a securităţii statului, garantarea inviolabilităţii frontierelor şi a integrităţii teritoriale în
conformitate cu principiile fundamentale ce guvernează relaţiile dintre state.

În perioada de tranziţie, România pentru a realiza aceste obiective, a urmat trei direcţii în
relaţiile internaţionale.

1.O primă direcţie este cea referitoare la dezvoltarea relaţiilor bilaterale începând cu
statele vecine, România a încercat să îşi construiască capacitatea de a promova interesele şi
securitatea naţională.

2. Cooperarea subregională este o altă direcţie urmărită de ţara noastră. România a

apreciat că este în interesul ei să îşi multiplice relaţiile în zona balcanică. Tot în această orientare,
a constituit-o şi cooperarea în zona Mării Negre.

3.Ultima direcţie pe care a abordat-o România a fost conturarea eforturilor pentru

integrarea în structurile europene şi euroatlantice, precum şi acţiunilor diplomatice pentru
întărirea organismelor internaţionale cu aptitudini universale.

Un lucru important pe care nu l-a prezentat România în acel moment a fost orientarea
pentru o credibilitate mai mare. Era nevoie de acest punct deoarece pe scena relatiilor
internationale, URSS încă exista ca stat, iar România a precizat că va continua relaţiile de
politică externă cu statele din Tratatul de la Varşovia. Ceea ce a mai cauzat o imagine şi o
credibilitate negativă pe planul relaţiilor internaţionale a fost faptul că în perioada de început a
tranziţiei, în politica internă a României au existat probleme între putere şi opoziţie pentru
conducere.

Pe 6 ianuarie 1990 ministrul de externe sovietic, Eduard Şevardnadze efectuează o vizită

oficială în România, iar pe 8 martie, Sergiu Celac vizitează şi el Moscova. Pe 22 martie 1991,
Miniştrii de Externe, Adrian Năstase şi Aleksandr Besmertnîh au parafat la Moscova, Tratatul de
colaborare, bună vecinătate şi prietenie între România şi URSS. Tratatul făcea menţiuni la

2
inviolabilitatea graniţelor, integritatea teritorială a tuturor statelor Europei, nefolosirea violenţei
în relaţiile internaţionale. Documentul a fost semnat pe 5 aprilie 1991 la Kremlin de către
preşedinţii Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov. Cu această ocazie, Ion Iliescu a dezbătut şi problema
tezaurului naţional depus în 1916-1917, Mihail Gorbaciov declarând că nu cunoaşte detaliile
acestei probleme. Tratatul semnat a atras după sine o reacţie negativă din partea societăţii.
Rezultatul a fost neratficarea acestuia.

În România, în anul 1990, sondajele de opinia au arătat că circa 70% din populaţie
doreşte integrarea europeană. S.au creat diverse grupuri de cetăţeni care susţineau idealul
european, deşi nu cunoşteu clar realităţile şi instituţiile comunitare. Cu toate că România avea
legături cu Uniunea Europeană, mineriadele din 1990 şi perioada de izolare internaţională au
făcut ca statul român să încheie Acordul de Asociere la Uniunea Europeană la 1 februarie 1993.
Documentele au fost semnate de către primul ministru Nicolae Văcăroiu şi ministrul de externe,
Teodor Meleşcanu la Bruxelles. După semnarea documentului, s-a consolidat asocierea dintre
România şi statele membre. Tratatul a fost ratificat de Parlament pe 6 aprilie 1993.

Politicieni români în noul regim au rămas cu obiceiurile şi gândirea perioadei comuniste.

Opoziţia a acuzat de nenumărate ori Frontul Salvării Naţionale mai ales în mass-media
occidentală că duce o politică neocomunistă şi de simpatie faţă de Moscova. În dezbaterile
publice, priorităţile României erau în contextul geopolitic al transformărilor la nivel regional,
respectiv global ce erau privite cu viziuni: pro/contra Moscova şi pro/contra Occident.

Statele occidentale au considerat că România a adoptat o politică externă neclară. Unele

aprecieri negative asupra politicii pe care o duce puterea au fost făcute şi în scop electoral. În
opinia unor isotirici români, România a avut semne către Occident în primele luni după 1989.
Astfel, România a cerut să intre în NATO ca observatori din cauza tratatul de prietenie şi
colaborare pe care urma să îl semneze România prin persoana lui Ion Iliescu cu URSS, prin
Gorbaciov. Occidentul a înţeles acest tratat ca un semnal negativ în ceea ce dorea România[6].

3
 Credibilitatea Ministerului Afacerilor Externe trebuia soluţionată cu ajutorul Guvernului
provizoriu condus de Petre Roman. Era şi normal să existe tendinţe de oscilaţie a politicii externe
în 1990 deoarece România încerca să implementeze cerinţe pe care nu le cunoscut până atunci.

Astfel, putem spune că unele personalităţi ce au fost la conducerea Ministerului

Afacerilor Externe nu au ştiut să impună pe arena internaţională eforturile de integrare. România
s-a apropiat de ţările care erau în curs de dezvoltare, până la îmbinarea poziţiilor sale de
principiu cu poziţiile acestora. Acest lucru nu a mulţumit statele socialiste care promovau în
continuare poziţii unice şi doreau o atitudine bine definită.

La alegerile prezidentiale din 1996 Emil Constantinescu, reprezentând Convenția

Democrată Română (CDR) a învins președintele în exercițiu, Ion Iliescu, în cel de-al doilea tur al
alegerilor, înlocuind-ul astfel la conducerea statului. PDSR-ul, deși a câștigat cel mai mare
număr de locuri în Parlament, a pierdut totuși puterea pentru că partidele constituente a CDR și-
au unit forțele cu Partidul Democrat, Partidul Național Liberal, și Uniunea Democrată Maghiară
din România(UDMR) pentru a forma o coaliție de centru care să formeze o majoritate de 60% și
să conducă astfel țara. Victor Ciorbea a fost numit Prim-ministru, punându-se și bazele aderării
la NATO și UE. Ciorbea rămâne la conducerea Guvernului până în martie 1998, când a fost
înlocuit de Radu Vasile.

În alegerile din 2000, coaliția plătește prețul tărăgănărilor în aplicarea reformelor și

numeroaselor certuri din sânul coaliției și pierde în fața lui Ion Iliescu și a partidului său PSD.
Primul ministru a fost numit Adrian Năstase, iar guvernarea PSD, Victor deși a dus la integrarea
României în NATO și a încheiat negocierile pentru integrarea în Uniunea Europeană a suferit din
cauza numeroaselor scandaluri de corupție. Uniunea Europeană și-a declarat sprijinul pentru
aderarea în 2007 a României la structurile sale, dar a și condiționat aderarea de numeroase
reforme în economie și în justiție.

4
Adrian Năstase a intrat în politică după 1989. În 1973, în calitate de absolvent al Facultăţii de
Drept a câştigat un concurs pentru un post la Ministerul de Externe. Avea să rămână acolo doar
două luni, fiind trimis, potrivit regulilor regimului comunist, la „stagiul de producţie”. Din 1974
până în 1990 a lucrat, în calitate de cercetător, la Institutul de cercetări juridice al Academiei
române. După 17 ani, Adrian Năstase s-a reîntors la Ministerul de Externe, de astă dată în
calitate de ministru.

Imediat după Revoluţia din 1989, Adrian Năstase a devenit membru în Frontul Salvării
Naţionale. În acele momente tensionate din anul 1990, valorile care i-au ghidat existenţa -
solidaritatea, responsabilitatea şi echilibrul - l-au determinat să continue activitatea politică într-o
organizaţie politică de centru-stânga.

Decizia de a-şi construi o carieră în politică a luat-o în timpul mandatului de ministru al

Afacerilor Externe, din 1991-1992. Aici s-a format ca lider politic şi a obţinut abilităţile care l-au
recomandat mai târziu pentru funcţia de prim-ministru.

Adrian Năstase are o viziune proprie privind momentul începutului real al democraţiei în
România. În opinia sa, acest moment nu este nici 1989, când s-a desfăşurat Revoluţia, nici 1996,
când a avut loc prima alternanţă la putere, ci 1992, la organizarea primelor alegeri bazate pe o
Constituţie modernă. De altfel, în acel an, 1992, Adrian Năstase a devenit preşedinte al
Camerei Deputaţilor, a treia funcţie în stat.

Adrian Nastase este doctor în drept, fost membru PSD, fost premier, fost presedinte al Camerei
Deputatilor, fost ministru de Externe și candidat la președinția Romaniei.

Adrian Nastase a fost premierul Romaniei în perioada 28 decembrie 2000 - 28 decembrie 2004.
A condus un Cabinet format din miniștri PSD, minoritar în Parlament, dar care s-a bucurat de
susținerea partidelor mici și astfel a primit votul de învestitură.

În perioada Guvernului Năstase, Romania a reușit să se integreze în NATO și a făcut pași

importanți spre aderarea la UE închizând importante capitole de negociere.

Cabinetul Năstase a stat bine și la capitolul creștere economică, cea mai mare de la Revoluție
până la acea dată.

5
Însă au existat și probleme legate de unele acuzații de corupție la nivel înalt, care au atras și
criticile Bruxelles-ului, și neînțelegeri cu președintele Ion Iliescu.

Adrian Năstase a fost acuzat de aroganță în relația cu Parlamentul și cu UE, iar Executivul a fost
criticat pentru că a guvernat prin ordonanțe de urgență, ignorând astfel rolul de legiuitor al
Parlamentului.

În 2004, Adrian Năstase a candidat la alegerile prezidențiale.

Adrian Năstase și-a creat de-a lungul timpului imaginea candidatului european, tehnic, sobru,
(chiar arogant, așa cum îl califică chiar Ion Iliescu), ceea ce i-a creat inconveniente în fața unui
electorat cu apetență spre pitoresc.

A încercat să contracareze imaginea de lider familiarizat doar cu saloanele diplomatice printr-o

campanie în care a mers în cătune, în târguri, în locuri ce îi păreau, în mod normal, străine. S-a
înconjurat, de asemenea, în timpul campaniei, atât de oameni lipsiți de notorietate, dar și de
vedete media, actori sau oameni de cultură, din aceeasi dorinta de a împrumuta imaginea omului
politic accesibil.

Imaginea de om înstărit l-a distanțat pe Năstase de electoratul tradițional al PSD, care l-a votat
ani la rand în postura de președinte pe "sărac și cinstitul” Ion Iliescu.

Așa se face că a pierdut la mustață aproape alegerile în fața lui Traian Bsescu.

Insa Nastase nu a renuntat la ideea de a deveni presedinte. In martie 2009, a spus ca ar vrea sa
candideze iarasi la prezidentiale, desigur numai daca partidul il va solicita.

"Daca la nivelul partidului se va considera ca aceasta este cea mai buna formula, dincolo de
jocurile de sondaje care au inceput sa apara, evident ca nu am sa ma dau inapoi de la aceasta
competitie. Trebuie sa ne gandim la cea mai buna solutie, la un candidat care poate sa-l
inlocuiasca pe Traian Basescu. Peste tot se simte nevoia unei reactii clare anti-Basescu pentru ca
dincolo de istoria relatiilor personale cu Basescu este vorba si de felul in care la acest moment

6
sunt o multime de probleme care nu merg si oamenii asociaza aceste rateuri de guvernare cu cel
care conduce guvernul din umbra sau direct de la Cotroceni", a declarat Adrian Nastase.

La începutul lui februarie 2010, Adrian Năstase a anunțat că va candida pentru fotoliu de
președinte al PSD. El a declarat că obiectivul său este ca PSD să redevină, în doi ani, cel mai
puternic partid din Romania.

În anul 1990, în guvernul constituit după primele alegeri libere, în funcţia de ministru de Externe
a fost numit un tânăr diplomat. Cu toate că a preluat această funcţie într-o perioadă incertă şi
tensionată, Adrian Năstase a reuşit să se ridice la înălţimea unui post în care, de-a lungul anilor,
au excelat mari personalităţi politice ale României.

Ca şef al diplomaţiei, Adrian Năstase a iniţiat o politică activă şi ofensivă pentru a schimba
percepţia, pe plan extern, asupra unei Românii in mare parte necunoscute partenerilor occidentali
şi marcată de violentele cu care a debutat primul deceniu postrevolutionar. Pentru conectarea
României la procesele Europei de Vest, Adrian Năstase a promovat, în cadrul Ministerului
Afacerilor Externe, un nou stil de muncă şi o nouă generaţie de diplomaţi.

El a realizat în 1990 noul sediu al MAE, din Aleea Modrogan, a sprijinit înfiinţarea unor ONG-
uri, cum ar fi Fundaţia europeană „Nicolae Titulescu”, Institutul român pentru drepturile omului,
Institutul român de studii internaţionale, etc.

De numele lui Adrian Năstase sunt legate evenimente politice care au modificat fundamental
coordonatele internaţionale ale României. În timpul mandatului său de prim-ministru, România
a devenit membru cu drepturi depline al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO), iar viitorul ţării noastre, foarte cert astăzi, este unul european. Cabinetul Năstase a
finalizat negocierile de aderare cu Uniunea Europeană, în decembrie 2004, ceea ce a făcut
posibilă semnarea tratatului de aderare în aprilie 2005.

Integrarea în Uniunea Europeană reprezintă proiectul vieţii de om politic şi diplomat al lui

Adrian Năstase.

Anul 2000 a însemnat un moment de cotitură pentru România. După ce, la sfârşitul anilor 90,
autoritatea instituţiilor statului a fost serios zdruncinată, era necesară reconfigurarea activităţii

7
guvernamentale care să traseze drumul european al României. Ţara noastră trebuia să transmită
un alt tip de mesaj partenerilor externi.

Adrian Năstase a impus, în primul rând, un sistem bazat pe spiritul de echipă şi

solidaritate între membrii Guvernului. Acest nou tip de management a uşurat mult realizarea
proiectelor cuprinse în programul de guvernare.

Succesele echipei Năstase au venit rapid, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.

În anul 2000, România ajunsese în pragul incapacităţii de plată. În anul 2001, ţara noastră
înregistra deja o creştere economică de circa 4%. Acest trend a fost menţinut şi în anii următori.
În anul 2000, inflaţia în România depăşea 40%. La finalul mandatului, Cabinetul Adrian
Năstase a redus inflaţia de patru ori, coborând-o la 9,2%. Astfel, Cabinetul Adrian Năstase a
îmbunătăţit substanţial ratingul de ţară, a consolidat rezervele monetare ale României şi a dus la
bun sfârşit, în premieră, un acord stand-by cu Fondul Monetar Internaţional.

Pe plan extern, Cabinetul Adrian Năstase a reuşit schimbarea statutului internaţional al

României. În mandatul 2000-2004, România a obţinut ridicarea vizelor pentru cetăţenii care
călătoresc în străinătate, şi a devenit membru cu statut deplin al NATO. Reprezentanţii
Guvernului României au exercitat, în interiorul acestui interval, conducerea
OSCE şipreşedinţia Consiliului de Securitate al ONU.