Sceneta – Rasfatel

© Sceneta – Rasfatel – oferit gratuit de luncamihaela.ro

PERSONAJE

 RĂSFĂŢEL
 MAMA
 TATA
 BUNICA
 BUNICUL
 FLAREA
 ELEVII 7

RĂSFĂŢEL

Ia priviţi-mă un pic.
Mă vedeţi cât sunt de mic?
Am un metru şi un pic.
Deci… sunt mic.
Toţi din casă roboțesc.
Mama spală.
Eu, privesc.
Sora mea, care-i mai mare,
Pregăteşte de mâncare.
Şi eu stau pe lângă ea.
Vreau să-mi deie o sarma.
Bunicuţa toarce lână.
Sărăcuţa, e bătrână.
O ajut şi trag de furcă.
Uite caerul, se-ncurcă?
Moşul sapă în grădină,
Tata repară-o maşină.
Numai eu nu fac nimic,
Cum să fac? Că eu sunt mic?!
Am un metru şi un pic.
Deci sunt mic.

MAMA

Vrei să mă ajuţi un pic?

RĂSFĂŢEL

Dar nu vezi cât sunt de mic?

MAMA

Pune hainele pe sfoară.

RĂSFĂŢEL

Nu pot. Vântu bate-afară.

Pânâ-n curte-i prea departe.
Sunt grele, mă doare-n spate.

SORA

Dă-mi te rog puţin făina.

RĂSFĂŢEL

Nu pot că mă doare mâna.

BUNICA

Ajută-mă să-mi găsesc acul.

RĂSFĂŢEL

Nu pot, că mă doare capul.

BUNICUL

Puiule, hai la bunicu,

Şi sădeşte arpagicul.

RĂSFĂŢEL

Dar nu vezi cât sunt de mic?

Nu pot ţine-un arpagic.
Cum vrei ca să îl sădesc,
Sunt prea mic ca să muncesc.

TATA

Puiule hai la tăticu,

Şi-ajută-mă să pun cricul.

RĂSFĂŢEL

Toată lumea doar munceşte,

La mine nu se gândeşte.
Că eu sunt aşa de mic,
Am un metru şi un pic,
Nu pot ca să fac nimic.
Uite-aici o biată floare.
Tristă e că apă n-are.
Dar s-aştepte cât o vrea.
Asta nu e treaba mea.

FLOAREA

Copilaş cu suflet bun

Udă-mi frunzele puţin.

RĂSFĂŢEL

Dragă floare, ai răbdare.

Poate, vine mama mare
Cu drag să te îngrijească,
Setea să ţi-o potolească.
Despre mine, ce să-ţi zic
Vezi şi tu că sunt prea mic.
Am un metru şi un pic.
Deci, sunt mic.
De-ţi dau apă din ulcior,
Mă rănesc la un picior.
Şi de-ţi dau apă din cană,
În palmă, o să-mi fac rană.
Dar acum la şcoală plec.
Pe la mama am să trec.
Ghiozdănelul mi-e prea greu.
Vrei să-l duci în locul meu?

MAMA

Dragul mamei, eşti şcolar,

Cu ghiozdan şi-abecedar.
Ghiozdănelu-l pui în spate.
Trebuie-să-nveţi de toate.

RĂSFĂŢEL

Bunicuţo, draga mea,

Eu pe tine te-aş ruga
Să-ţi fie milă de mine,
Că sunt mic şi nu mi-e bine.
Mama, tata, sora mea,
Parcă nu ar observa
Că sunt încă tare mic
Am un metru şi un pic,
Ghiozdanul nu pot să-l ridic.
De aceea te-aş ruga,
Nu vrei ca să-l duci mata?
BUNICA

Puişorul meu cel drag,

Cum să nu îţi fac pe plac?
Iau bastonul, că merg greu.
Duc ghiozdanu-n locul tău.
Are grijă bunicuţa,
Să nu-ţi oboseşti mânuţa.
Să plecăm încetişor,
Că mă supără-un picior.

Pleacă spre școală. Intră în clasă cu bunicul ducându-i ghiozdanul. La intrarea în clasă copiii încep
să râdă, arătandu-l cu degetul.

ELEV 1

Ha, ha, ha!

Ia priviţi la el cum vine.
Face clasa de ruşine.
Îşi chinuie bunicuţa
Ca să-i care lui, gentuţa.

RĂSFĂŢEL

De ce râdeţi? Nu vedeţi că eu sunt mic?

Am un metru şi un pic.
Deci sunt mic.
Dacă o să-mi duc gentuţa.
Mă va durea rău mânuţa.

TOŢI ELEVII

Ce ruşine! Ce ruşine!

ELEV 2

Nu mai spune că eşti mic

Şi nu poţi să faci nimic.
Căci acuma eşti şcolar,
Cu ghiozdan şi-abecedar.
E ruşine ca mereu să te plângi,
Că-ţi este greu
Şi să le ceri tuturor
Să îţi sară-n ajutor.

ELEV 3

Dacă-ţi pare greu ghiozdanul,

Ar trebui pân’ la anu,
Să mai stai la grădiniţă
Între păpuşi cu fundiţă.

ELEV 4

Noi şcolarii-n loc nu stăm,

Toată ziua învăţăm
Şi la şcoală când venim,
Citim, scriem, socotim.
Dacă vrei să fi şcolar
Cu ghiozdan şi abecedar
Trebuie să şti măi frate,
Că aşa nu se mai poate.
Să îţi chinui bunicuţa
Să îţi care ea gentuţa.

ELEV 5

Un şcolar adevarăt
După ce şi-a terminat
Temele şi de-nvăţat,
Întreabă pe mama, tata
Dacă lucrul este gata?
Sau de nu cumva ei vor
Să le vină-n ajutor.

RĂSFĂŢEL

Dar nu-mi mai rămâne timp

Să mă joc şi să mă plimb.

ELEV 6

Dragul meu aici greşeşti

Dacă timpul preţuieşti
Reţeta o vei afla
Cum poţi toate a-nvăţa
Pe cei dragi a ajuta
Fotbal, baschet a juca
Şi căţelul a plimba.

ELEV 7

Un elev adevărat
Primul lucru ce-a-nvăţat
Este cât de important
Este timpul pentru el
Pentru-a fi elev model.
Timpu-i este prieten bun
Numai dacă va şti cum
Să îl preţuiască
Să nu-l risipească.

-CÂNTEC-

Avem ghiozdane
Şi-abecedare
Noi suntem clasa cea mai tare.
De toate ştim,
Chiar să citim,
Şi uneori ne bâlbâim.
Şi nu ne temem
Nici de probleme,
Chiar dacă mai avem dileme.
Dar zi de zi
Noi vom munci
Mai bine pregătiţi vom fi.
Şi-n catalog
Vom strânge snop
Note de zece la un loc.
Avem o clasă de valoare.
Noi suntem clasa cea mai tare.
 SCENETA PASARI DE CURTE

Personaje:
cocoşul, cloşca, mai mulţi pui-7-, gâsca, gâscanul, curcanul, răţoiul, bibilica, motanul, vulpea – 17
personaje

Decorul este specific unei curţi cu păsări. Intr-un colţ, un coş mai mare în care stau puişorii de găină.
Este dimineaţâ şi toate păsările dorm

Cocoşul:
Cu-cu-ri-guuuuu! Cu-cu-ri-gu ga-guuuuu! Cu-cu-ri-guuuuu!
Gata somnul, nu mai dormiţi,
E timpul să vă treziţi !

( Una câte una păsările se trezesc, încep să-şi scuture „aripile”. Cloşca, aflată lângă coş, vine în fugă
spre cocoş, apoi îl trage după ea spre coş)

Cloşca:
Cotcodac, cocoş frumos
Ia să vezi ce am în coş!

in coş se aude : piu, piu, piu, piu!

Cocoşul:
Au ieşit puii din ouă?

Păsările toate, venind spre coş:

Hai, arată-ni-i şi nouă!

Cloşca:
Hai veniţi să vă cunoască
Şi pe toţi să vă-ndrăgească.

(Puii se dau toţi jos din coş.)

Toţi puii:
Ce cald e! De unde oare?

Cloşca:
Uite sus, e de la soare.
Un pui:
Dacă vreau, mă urc la el.

Al doilea pui:
După ce mai creşti niţel !

Cocoşul:
Soarele nu-l poţi atinge
Dogoareşte şi te frige.
Nici de foc sa nu te-atingi,
Că mai rău ai să te frigi.

Al treilea pui:
Ce-s atâţia fulgi şi pene,
De nu te mai vezi de ele?

Cloşca, către pui:

Eeee!Puişori, priviţi la ei:
Toţi sunt prietenii mei
Şi toţi stăm aci-n ogradă. (către pasări):
Prezentaţi-vă degrabă.

Gâsca:
Ga-ga-ga, eu sunt o gâscă…
Uf! Mă sâcâie o muscă! (se agită ca şi cum ar goni o insectă)
Ce spuneam? Na! C-am uitat….

Gâscanul: (enervat sâsâie):

Ssssss, sssst! Te-ai încurcat,
Chiar acum la prezentat.
Ea e gâsca, eu gâscanul,
Vom avea boboci la anul.
Prin ogradă alergăm
Iar la gârlă înnotăm.

Al patrulea pui, către ceilalţi pui:

Ia priviţi pasărea mare!
Hai să-i sărim în spinare,
Să o călărim şi noi
Toţi sau numai câte doi.
Curcanul (supărat):
Sunt curcanul, glu-glu-glu
Şi spre voi mă-ndrept acu.
Ce ziceaţi? N-am auzit,
Dar nu-i vreme de glumit!
Nimeni nu are margele
Roşii cum sunt ale mele!

Gâsca:
Eşti ţâfnos şi-nfumurat.
De atâta infoiat,
Mă mir că n-ai explodat!
Pufăi ca un tren în gară,
Ori capac când sta să sară.

Răţoiul:
Ia lăsaţi-l de-ncrezut,
Că şi moţul i-a căzut
Şi-i atârnă acum pe cioc,
Legănându-se: zdronc-tronc.

Curcanul:
Taci răţoi invidios!
Ţi-e necaz că sunt frumos
Si merg ţanţoş şi băţos,
Nu ca tine legănat,
Ba mai eşti şi crăcănat!
Uite-aşa, tu umbli creanga (imită mersul legănat al raţeelor)
Langa-langa şi balanga!

Răţoiul:
Mac-mac-mac, eu merg, înnot
Zbor şi-n aer peste tot,
Iar pe apă, eu plutesc…
Dacă vreau, te şi stropesc.
Mac-mac-mac, ce nătărău,
Vezi-ţi doar de moţul tău!
Bibilica:
Păcat-păcat-păcat
Vă spun eu adevărat
Că până s-a înserat,
Vor uita că s-au certat.
Pe cuvânt de bibilică,
Eu ştiu tot, chiar de sunt mică.
Vorba mea: păcat-păcat!
Toată lumea a aflat!

Al cincilea pui:
Piu, piu, piu, am ameţit!
Ce de lume-am întâlnit!

Al şaselea pui:
Şi eu am cam obosit…
Şi aşa am flămânzit….
Nu-i ceva de ciugulit?

Cloşca:
Pentru hrană, hai la treabă,
Dacă este-atâta grabă.
Iarbă verde ciugulim
Şi boabe dacă găsim.
Iar de e şi-o râmâ grasă,
E masa cea mai gustoasă.

Al şaptelea pui:
Uite, uite! Am o râmâ

Cloşca:

Nu-i o râmâ, e o sârmă.

Râma este în pământ,
Trebuie să scurmi mai mult.

(Apare un motan ce traversează curtea, urmărind atent mişcările puilor, gata să înhaţe vreunul)

Cloşca către cocoş, arătând spre pui:

Uite-i cât sunt de frumoşi!
Motanul (către public, lingăndu-se pe bot)
Imi închipui ce gustoşi!

Cocoşul, (repezindu-se spre motan):

Zât motane pofticios!

(Toate psările îl alungă, dar se întorc repede la pui, timp în care motanul, îndreptându-se spre ieşire,
spune:)

Motanul:
Miauuu! plec acum că-s alungat,
Dar mă-ntorc neapărat.
N-am să stau până-nserat,
Ca un fraier nemâncat.

(Păsărimea se foieşte ca şi cum ar fi preocupată cu mâncatul. Un pui se depărtează, alergând după o

presupusă insectă. Apare vulpea)

Vulpea:
Mmmmmm! Ce de păsări sunt aici!
Pe alese: mari şi mici…
Ia te uită un pui.Ce proooost!
De friptură cred că-i rost.
Pui, pui, pui, ce frumos eşti…
Vino-aici să ciuguleşti.
Aici iarba e mai grasă,
Mai verde şi mai gustoasă.

(Puiul se duce repede spre vulpe şi ea îl înhaţă)

Puiul (al şaptelea):

Piu-piu-piu! Ajutoooor!

(se produce vânzoleală mare, nu toate păsările ştiu din ce parte vine strigătul, puiul se zbate să scape,
vulpea este descoperită şi toate păsările sar să scape puiul. Toate păsarile strigă, fiecare pe limba ei :
cucurigu, cotcodac, ga-ga, mac-mac, glu-glu, păcat-pacat, toate odată, făcând un vacarm de
nedescris. Vulpea lasă puiul care se refugiază în mijlocul păsărilor, care îl mângâie de zor. Inainte de a
ieşi din scenă, vulpea pieptănându-şi cu un pieptăn adevărat coada, se adresează publicului)
Vulpea:
N-am luat puiul că n-am vrut,
Nu că nu aş fi putut.
Oricum, e prea dimineaţă
Şi de pui îmi este greaţă.
De atâta puf strănut,
Imi iau coada şi mă mut!
Haaaaapciuuuu!

(Păsărimea se aşează în semicerc cu puii în mijloc)

Cocoşul:
Aţi văzut ce s-a întâmplat?
Puiul putea fi mâncat.
Ce vom spune, ţineţi minte
De acuma înainte.
Toate păsările:
Când nu cunoşti pe cineva,
Indiferent ce-ţi va da,
Nu-i deschide, nu-l urma,
Să nu ai ce regreta.

CE MĂNDRI SUNT!

Un cocoş şi o găină

Au ieşit azi în gradină,

Ea moţată, el fălos,

Amândoi privind în jos.

Ce e-n iarba? Mişcă, strigă,

Galbeni ca din mămăligă,

Niste (4 – nu mai spune) puişori frumoşi,

Abia de-o zi din ou sunt scoşi!

RĂŢUŞCA

O răţuşcă îmbufnată
Stă pe mal cam supărată:
- Mac, mac, mac
Şi mac, mac, mac,
Eu în baltă nu mă bag,
Că mă ud pe lopăţele,
Nu mai pot merge cu ele!
- Ga, ga, ga!, râde gânsacul.
- Oac, oac, oac!, strigă brotacul.

Unde aţi mai văzut voi,

Dragi copii de pe la noi,
O răţuşcă supărată
Să nu vrea să intre în baltă?

Măi, răţuşcă mititică,

Intră în baltă fără frică!
Acolo te răcoreşti
Şi prieteni buni găseşti!

CLOT-CLOT-CLOT ŞI PIU-PIU-PIU!

De cum se arată zorii

Cloşca-şi strigă puişorii:

- Clot-clot-clot! Le-arată-o râmă

Şi cu ciocul le-o fărâmă.

- Piu-piu-piu! Vin puii iute,

Ciugulind pe întrecute.

- Clot! Mai zice mama lor:

Poftă bună, puilor!

Puii guralivi din fire

Mulţumesc cu glas subţire.

Şi-o pornesc tot prin ogradă

Fără zarvă, fără sfadă.

Fiindcă, de pe-un ciot de-un cot,

Cucurigu vede tot.

CLOŞCA

Cloşca noastră cea moţată

Este foarte supărată,
Scurmă curtea, răscoleşte
Şi mereu cotcodăceşte
Fiindcă puii ei moţaţi
Tare-s neastâmpăraţi.

Le tot spune şi-i învaţă,

Tot mereu le dă povaţă.
Însă puii-s mici, nu ştiu
Şi tot strigă piu, piu, piu!

COCOŞUL

Ia spuneţi-mi, cine oare

Are pinteni la picioare?

Cine umblă prin ogradă

Tot cu pasul de paradă?

Şi mai spuneţi, cine are

Creastă roşie şi mare?

Cine ne trezeşte-n zori

Ca un ceas deşteptător?
CÂŢI CA VOI

De G. Topârceanu

Sus, pe gardul dinspre vie,

O găină cenuşie

Şi-un cocoş împintenat

S-au suit şi stau la sfat:

- Ia te uită, mă rog ţie,

Cât de sus ne-am înălţat!

Şi de-odată, cu glas mare

Începură amândoi:

Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!

Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!

Dar de sus, din corcoduş,

Pitulându-se-ntre foi,

Mititel şi jucăuş,

Le-a răspuns un piţigoi:

- Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!
 TABEL NOMINAL
PERSONAJE SCENETE SERBARE - VARA 2017
GRUMA MIJLOCIE 3

NR. NUME SI PRENUME PERSONAJ

CRT.
1. ANGHEL MIHAI RADU PUI 1 - 2
2. BARBU DAVID ANDREI MOTAN

3. BENEDIC DARIUS CRISTIAN PUI 3

4. BERTESTEANU MATEI PUI 4 - 5
5. CAVALERU BIANCA CLOSCA
6. CIRSTEA ANA ILINCA POEZIE RATUSCA
7. CIRSTEA MARIA PATRICIA POEZIE CLOT-CLOT-CLOT ŞI PIU-PIU-
PIU!

8. GOGU BEATRICE PUI 6 - 7

9. GRIGORE ALEXANDRU IOAN GASCAN
10. IONESCU MARIA ISABELLA VULPEA
11. IONITA ERIC ADRIAN COCOS
12. MOLDOVEANU CAROL STEFAN CURCAN
13. PANA BIANCA IOANA BIBILICA
14. PAUN ALEXANDRU RAUL POEZIE - COCOSUL
15. PETROIU ADA MARIA PUI 8 - NU ZICE NIMIC
16. PITIC IOAN CLAUDIU RATOI

17. RADU ANASTASIA GASCA

18. SANDU SORIN ANDREI POEZIE - CATI CA VOI
19. TODERICA VANESSA MARIA POEZIE - CLOSCA
20. TORUK AYLIN SOFIA POEZIE – CE MANDRI SUNT!
Şcoala din Pădure
de Emilia PLUGARU

PERSONAJELE:

Scufiţa Roşie, învăţătoarea animalelor

Cararitra, o coţofană
Licăr-Licurici, un mic licurici luminos
Elevul Rică-Iepurică, un iepuraş cuminte
Elevul Dolfi, un purceluş nostim
Elevul Martinică, un ursuleţ
Eleva Riţa-Veveriţa, un pui de veveriţă
Elevii Răţuşca, Ariciul, Ciuta, Puiul de Turturică, doi Bursuci, alte animale
Lupul
Moş Martin, un urs
Stejarul, Arţarul, Alunul, Mesteacănul, alţi copaci
Vântul
Un grup agresiv de note de „doi”, alte note rele, note bune, o frumoasă notă de „10”
E întuneric, intră în scenă coţofana Cararitra.

CARARITRA: Carr, carr, carr, carr, carr, carr…

Cine ar putea să-mi spună,

N-a trecut cumva pe-aici,

Cu un felinar în mână,

Licăr-Licăr-Licurici?

Chiar acuma va începe

O poveste despre şcoală,

Despre pici isteţi şi şmecheri

Din pădurea mea natală…

Însă fără Licurici,

Fără lampa lui albastră,

Nu începe nicidecum,
 Nicidecum povestea noastră.

Carr, carr, carr, carr, carr, carr…

Umblă de ici colo pe scenă. Se opreşte:

Eu vă rog, aveţi răbdare,

Doar un pic, că vi-l aduc.

Licurici în mare grabă,

Şi-a pierdut iar un papuc.

Mă-ntrebaţi de unde ştiu?

Am găsit un papucel.

E al lui, îl recunosc,

Deci, pe-aproape e şi el.

Ridică de pe jos un papucel şi îl arată spectatorilor. Între timp, intră în scenă Licăr-Licurici încălţat
doar cu un papuc. Întunericul trece treptat într-o lumină crepusculară.
Iată-l, vine, salutaţi-l,

Vine Licăr-Licurici!

Într-o clipă va începe,

O poveste despre pici!

LICĂR-LICURICI: Bună, bună, copilaşi,

Am ajuns la vreme oare?

Tocmai de la Lună vin,

Vin cu două felinare…

Am pierdut un papucel,

Dar în schimb lumină este!

Şi putem făr-nici o grijă

Să intrăm toţi în poveste!

CARARITRA:
Să înceapă, deci, povestea.

O poveste despre şcoală,

Despre pici isteţi şi şmecheri

Din pădurea mea natală!

Se luminează scena.
DECORUL: Toamnă, o căsuţă, bănci de şcoală, o tablă, manuale, caiete, rechizite şcolare,
ghiozdane, fire argintii de ploaie, un izvor, o băltoacă, copaci, tufişuri.
Planul din faţă: o căsuţă înconjurată de cetini, cu inscripţia „Şcoala din pădure”.
Planul secund: căsuţa purceluşului Dolfi în mijlocul pădurii.
Personajele ies rând pe rând pe planul din faţă şi se închină în faţa spectatorilor, notele rele şi
cele bune ţopăie haotic pe scenă în jurul celorlalte personaje, în timp ce
CARARITRA recită:
La şcoala din pădure

În clasa-ntâi învaţă

Un pui de veveriţă,

Un iepuraş, o raţă.

Un purceluş cuminte,

O ciută, un arici,

Un pui de turturică

Şi doi bursuci voinici.

Din coajă de mesteacăn,

Elevii-şi fac caiete.

Se-aşează în băncuţe,

Şi scriu pe îndelete.

Doar iepuraşul vine,

Cu-o foaie de curechi,

Şi nu-nţelege bine,

Ciuleşte din urechi

Când profesoara-i zice

Să scrie alfabetul.

Elevii se aşeaza în băncuţe.

SCUFIŢA ROŞIE (către Rică-Iepurică): Elevul Iepurică,
Iar ţi-ai mâncat caietul?

Pe foaie de mesteacăn

Ar trebui să scrii,

Cu foaie de mesteacăn

La lecţie să-mi vii!

Copii, cine îi împrumută lui Rică-Iepurică o foaie de mesteacăn?

Tăcere. Dolfi se foieşte în bancă.

DOLFI: Eu, domnişoară profesoară Scufiţă Roşie. Eu pot să îi împrumut lui Rică-Iepurică o foaie de
mesteacăn.
SCUFIŢA ROŞIE: Bravo, Dolfi,-mi pare bine,
Eşti prieten credincios,

Cel ce sare la nevoie

Are sufletul frumos…

 Iar acum pornim îndată,

Într-o lume fermecată,

Lumea care te îndeamnă,

Multe lucruri noi să ştii.

Se numeşte-acestă lume,

Matematica, copii!

Vă place matematica?

ELEVII: Da!
SCUFIŢA ROŞIE (către sală): Dar vouă vă place matematica?
Voci din sală: Da!!! Nu!!!
SCUFIŢA ROŞIE: Atunci să se facă linişte! (Strigă) LI-NIŞ-TE! Să se audă doar musca! Începem lecţia
de MA-TE-MA-TI-CĂ!
Apare o muscă ce bâzâie necontenit:
Bâzzz, bâzzz, bâzzz…

Toate căpşoarele se învârt după muscă.

SCUFIŢA ROŞIE: Linişte! Să nu se audă nici musca!
Câţiva elevi, printre care şi Dolfi, ies din bănci şi aleargă după muscă. Scufiţa Roşie îşi pune
mâinile în cap.
SCUFIŢA ROŞIE: Dumnezeule! Ce se întâmplă?
Vă pun „doi” în catalog!

Să vă văd pe toţi la loc!

Imediat, imediat, că vă rup urechile…

ELEVII (se aşează cuminţi în bănci): Bine, domnişoară profesoară…

SCUFIŢA ROŞIE: Aşa, bravo! Nu se mai aude nici musca. E frumos din partea voastră că sunteţi
animăluţe ascultătoare. Spatele drept! Lăbuţele pe bancă!
Se adresează purceluşului Dolfi: Elevul Dolfi, am zis lăbuţele pe bancă!
DOLFI: Dacă eu… Dacă eu… Dacă eu, domnişoară Scufiţă Roşie… (Îşi ia inima-n dinţi şi se ridică
în picioare) Eu, domnişoară profesoară, am prins musca. Să nu mai bâzâie… O ţin în pumn, iată-
aici.
SCUFIŢA ROŞIE (indignată la culme): Aţi auzit, voi aţi auzit? A prins musca!
Se întoarce către Dolfi: Ai îndrăznit să faci aşa ceva? La lecţia de MATEMATICĂ?
DOLFI (foarte sfios): Am îndrăznit, domnişoară profesoară Scufiţă Roşie.
SCUFIŢA ROŞIE: Atunci… Ia muscoiul de-o aripă,
Şi, afară! Amândoi!

Pentru început, băiete,

Chiar acum îţi pun un „doi”!

DOLFI (speriat): Dar… dar… domnişoară profesoară Scufiţă Roşie… Nu aveţi dreptul. Parcă tot
Dumneavoastră aţi invitat nişte lectori de la consiliul lighioanelor care ne-au povestit despre
drepturile celor mici. Eu… eu… Nu sunt vinovat cu nimic. Am vrut să fac cum e mai bine.
SCUFIŢA ROŞIE (strigă enervată): Afară! Acuşica îţi arăt eu drepturi! Şi lasă tu alte lighioane cu tot
cu consiliile lor! Aici, la şcoala noastră din pădure, EU ţi-s consiliul!
Mâine să-mi vii cu mămica,
 Cu amendă las-să vină

Ca să ştie să te-nveţe

Ce e aia disciplină!

DOLFI (scânceşte): Dar… dar… mama mea este plecată în altă pădure, sunt singur acasă.
Începe să plângă şi îşi şterge ochişorii cu copitele, între timp musca scapă din strâmtoare,
speriată, bâzâie încă mai tare, zburând din perete-n perete.
SCUFIŢA ROŞIE: Linişte!
Unde-i musca? Prindeţi musca!

Prindeţi musca, daţi-o afară!

Cum de-a îndrăznit să intre?

Pe aicea nu se zboară!

ELEVII (aleargă după muscă şi strigă): Unde-i musca? Iată musca!

A zburat peste fereastră…

Văleleu, ce tărăboi,

A căzut pe jos o glastră!

SCUFIŢA ROŞIE: Gata, s-a terminat, ogoiţi-vă! Toată lumea la loc! Spatele drept! Lăbuţele pe
bancă!
Dolfi mai zăboveşte lângă uşă.
SCUFIŢA ROŞIE: De ce stai lângă uşă, eşti fudul de urechi?! Treci în bancă!
DOLFI: Păi… păi… păi, mi-aţi zis să ies afară.
SCUFIŢA ROŞIE: Am zis eu aşa ceva? Ah, da! Cred că am zis. Sau poate n-am zis. Copii, cine ţine
minte ce-am zis eu?
ELEVII: Când? Când?
RICĂ-IEPURICĂ: Aţi zis, domnişoară profesoară.
SCUFIŢA ROŞIE: Ce-am zis?
RICĂ-IEPURICĂ: Aţi zis să prindem musca şi Dolfi a prins-o.
RIŢA-VEVERIŢA: Aţi zis că Dolfi să iasă afară.
MARTINICĂ: Eu n-am auzit ce-aţi zis, dacă aţi zis ceva, căci îmi era somn şi mă uitam prin
geam…
SCUFIŢA ROŞIE (către clasă): LI-NIŞ-TE!!! (şi către Dolfi): Bine. Te iert. De data asta te iert.
Iute-iute, treci la loc,

Nu-ţi pun „doi” în catalog,

Să vedem întâi ce scrii,

Să vedem apoi ce ştii…

Se adresează elevilor, foarte entuziasmată: Matematica, copii,

E nespus de…, de… frumoasă!

Ca s-o înţeleagă toţi,

Linişte, vă rog, în clasă!

Deci, cine dintre voi doreşte să vină în faţa clasei şi să numere până la zece?

Elevii, cu excepţia lui Rică-Iepurică, se ascund pe sub bănci.

RICĂ-IEPURICĂ (cu mâna ridicată): Eu, domnişoară Scufiţă Roşie! Eu vreau să număr până la zece!
SCUFIŢA ROŞIE: Văd că vrea la tablă Rică,
Dar mai mult ca orişicare,

Ori greşesc, ori mi se pare,

Vrea la tablă Mar-ti-ni-că!

Treci la tablă, Martinică!

Martinică îşi scoate capul de sub bancă, apoi, luând un coş, vine în faţa clasei.
MARTINICĂ: Mor-mor-mor-mor, mor de frică… Pune coşul pe masa profesoarei şi începe să
numere: o mură, două mure, trei mure, patru, cinci, şase… (mirat) Nu mai am mure? (cotrobăieşte
prin coş)
Murele s-au terminat?

Zău că sunt şi eu mirat.

Am avut de toate zece.

Mi-au rămas doar şase mure,

Oare cum s-o fi-ntâmplat?

Făr-să vreau le-oi fi mâncat…

(cu regret) Şi nici nu m-am săturat…

SCUFIŢA ROŞIE: Câte mure ai mâncat, Martinică?
MARTINICĂ: Am mâncat, am tot mâncat,
Să le număr am uitat…

SCUFIŢA ROŞIE: Martinică a avut zece mure. I-au rămas şase. Cîte mure a mâncat Martinică?
Toate capetele dispar pe sub bănci.
RICĂ-IEPURICĂ (ridică disperat mâna): Eu, domnişoară Scufiţă Roşie, eu ştiu câte mure a mâncat
Martinică!
SCUFIŢA ROŞIE: Haide, spune iute, Rică!
RICĂ-IEPURICĂ: Pofticiosul Martinică,
Patru mure a mâncat.

Dacă scazi din zece şase,

Îţi rămân patru exact.

SCUFIŢA ROŞIE: Rică-al nostru, măi băieţi,

E deştept şi e isteţ,

Matematica de zor

O învaţă şi răspunde

Parcă-ar fi calculator.

Cred, ba nu, chiar ştiu exact,

O s-ajungă învăţat!

Bravo, nota „zece”, Rică!

Treci în bancă, Martinică!

 Ştiu că „doii” nu-ţi prea plac,

Mâine să-mi aduci abac!

Iar acum la tablă trece,

Veveriţa să ne spună,

Dacă-n coşul ei sunt zece,

Sau nu e nici o alună!

RIŢA-VEVERIŢA (trece încrezută în faţa clasei, pune coşul pe masă şi începe să numere):
O alună, două, trei…

Asta-i bună, asta-i bună,

Nu mai am nici o alună,

Le-am pierdut toate pe drum,

O să-nşfac un „doi” acum?

SCUFIŢA ROŞIE: Ţi-au rămas doar trei alune?

Nu ai teamă, „doi” nu-ţi pun,

Dacă iute îmi vei spune,

Câte ai pierdut pe drum?

RIŢA-VEVERIŢA (bolmojeşte ceva, apoi strigă fericită): Şapte, şapte alune am pierdut, domnişoară
profesoară Scufiţă Roşie.
SCUFIŢA ROŞIE: Şapte? Bravo, Riţo, treci la loc,
Nota „şapte”-n catalog.

Purceluşe Dolfi, spune!

Câte alunele bune,

Riţei i-au rămas în coş?

DOLFI (distrat): Nu ştiu.

SCUFIŢA ROŞIE: Eh, Dolfi, Dolfi… Scoate iute abacul şi hai să-ţi arăt cum e mai uşor de socotit.
DOLFI: Dacă eu nu am abac,
Căci nu ştiu din ce să-l fac.

SCUFIŢA ROŞIE: Cum adică? Ia caută mai atent prin ghiozdan, poate că totuşi s-a rătăcit pe
undeva.
Dolfi pune pe bancă o trăistuţă în dungi şi cotrobăieşte prin ea. Scufiţa Roşie se apropie, îi ridică
trăistuţa cu două degete şi întreabă mirată: Ce-i asta, Dolfi?
DOLFI: Trăistuţa mea, mi-a cusut-o mama din covoraşul buniciţei.
SCUFIŢA ROŞIE: Dar unde ţi-e ghiozdanul, Dolfi?
DOLFI: Dacă eu nu am ghiozdan, în schimb am trăistuţă… şi e foarte frumoasă.
SCUFIŢA ROŞIE: Cum să zic, cum să vă spun?
O trăistuţă cam la fel

Am avut şi eu cândva…

Scumpei mele bunicuţe,

 Îi duceam merinde-n ea.

Pân-ce-n codru nu m-a prins,

Lupul cela din poveste…

Dar acum sunt alte vremuri,

Lupii sunt cu părul lins,

Traistele-s pe la muzeu,

Nici scufiţa nu mai este.

MARTINICĂ: Toţi copiii vin la şcoală

Cu ghiozdane în spinare,

Şi doar purceluşul Dolfi

O trăistuţă-n spate are.

Ha, ha, ha! Ha, ha, ha!

RIŢA-VEVERIŢA: Dolfi nu are ghiozdan,

Fiindcă, fiindcă e sărman,

Dolfi nu are abac,

Fiincă, fiindcă e sărac.

Cu săracii nu mă joc,

Cu săracii nu mă-mpac.

Hi, hi, hi! Ha, ha, ha!..

SCUFIŢA ROŞIE: Încetaţi! Încetaţi!

Imediat să-mi încetaţi,

Principalu-i să-nvăţaţi!

Purceluşule Dolfi, dacă nu ştii câte alunele i-au rămas Riţei, cel puţin cred că ştii deja a număra
până la zece. Ia să te vedem.

DOLFI: Iaca număr… Un ochi, doi ochi, trei urechiuşe, patru… patru ce? Ochi sau urechiuşe? Of,
m-am zăpăcit, dar eu ştiu bine că am numai doi ochi şi numai două urechi…
SCUFIŢA ROŞIE: …Şi o scăfârlie goală.
Nota „doi” în catalog!

Altă dată, chiar „te rog”,

Cu abac să-mi vii la şcoală!

În clasă e hărmălaie.
ELEVII (cu excepţia lui Rică-Iepurică): Dolfi, scăfârlie goală! Dolfi, scăfârlie goală!
Dolfi scînceşte.
SCUFIŢA ROŞIE: Linişte! Fără de abac, copii,
Matematica e grea,

Cu abac într-o clipită

Te înveţi a număra…
Sună clopoţelul.
Clopoţelul a sunat,

Lecţia s-a terminat!

ELEVII îl înconjoară pe Dolfi: Dolfi, scăfârlie goală! Dolfi, scăfârlie goală!

Elevii fug din scenă. Începe să plouă. Rămâne doar Dolfi. Merge trist şi abătut.
CARARITRA (vine legănat pe scenă): Astăzi iar au fost la şcoală,
Lucitoare, nou-nouţe,

Cu şireturi de mătase,

Două albe mici ghetuţe.

Au stat toată ziulica

Într-o bancă amândouă,

Dar n-au învăţat nimica.

Toamnă e şi-afară plouă.

În sfârşit sunt iar acasă,

Negre, negre de noroi,

Dar stăpânului nu-i pasă

Că ghetuţele sunt noi.

Într-o clipă le aruncă

Sub un pat, nici nu le spală.

Ghetele sunt necăjite,

Mâine nu pleacă la şcoală.

Între timp se schimbă decorul. Căsuţa lui Dolfi. Pe planul din faţă sunt trei brazi şi un mesteacăn.
DOLFI (aruncă ghetele şi trăistuţa cu manuale, oftează): Nu mai merg la şcoală,
O să stau acasă,

Şcoala nu-mi mai place,

De nimic nu-mi pasă…

Şi apoi, nu am ghiozdan,

Riţa zice că-s sărman

Şi mai zice că-s sărac,

Fiindcă, fiindcă n-am abac.

Profesoara-mi zice „Scăfârlie goală”,

Îşi bat joc toţi picii, nu mai merg la şcoală.

Eh, îmi plăcea atât de mult să fiu împreună cu picii de seama mea, dar gata, s-a terminat pentru
totdeauna. Aşa-mi trebuie, dacă sunt prost. (Oftează, apoi se înviorează un pic). Pentru ce să-mi
fărâm căpăţâna degeaba, dacă tot nu pricep nimic la matematică!? De fapt… ia să văd, e goală sau
nu e goală căpăţâna? (Se bate cu copita în frunte, se aud sunete înfundate „Tuc, tuc, tuc”). Parcă
nu sună chiar a gol de tot. Atunci de ce nu pricep nimic la matematică? Nu pot să număr nici până
la zece. Iată, un ochi, doi ochi, trei urechiuşe, patru… patru ce? Ochi sau urechiuşe? De câte ori
număr, îmi iese ori patru ochi, ori patru urechi. Dar eu ştiu bine că am doar doi ochi şi numai
două urechi. Aşa mi-a spus mama când eram mic. Nu pricep nimic. Dacă aş avea abac, ar fi
altceva! Dar din ce să mi-l fac? Martinică are mure, iepuraşul morcovi, veveriţa alune, numai eu nu
am din ce să-mi fac abac. Gata, am obosit, mă doare capul. (Vine pe planul din faţă, într-un colţ
al scenei). Plec afară în noroi,
Vă invit, veniţi cu mine,

Hai, scăldaţi-vă şi voi,

Să vedeţi cât e de bine.

Cântă şi ţopăie: Un secret vă spun şi vouă:

Nicăieri nu te mai doare,

De te scalzi atunci când plouă,

În băltoaca cea mai mare!

Sare prin băltoacă şi e nespus de fericit. Din altă parte a scenei apare Rică-Iepurică, un iepuraş
curăţel cu un ghiozdan în spate şi ţinând în mână o umbreluţă deasupra capului.

RICĂ-IEPURICĂ (cântă): Din cer cade o ploiţă

Şi mă udă pe codiţă,

Eu codiţa n-o feresc,

Căci mai mare vreau să cresc.

Eu sunt Rică-Iepurică,

Nu-i nimic că sunt cam mic,

În pădurea mea natală

Nu mi-e frică de nimic.

Când umblam la grădiniţă

Eram şi mai mititel,

Azi sunt foarte bucuros

Căci am mai crescut niţel!

Şi mai mare am să cresc,

Am să-nvăţ cum să citesc,

Cum să scriu şi să socot,

Toate, toate-am să le pot,

Căci aş vrea să ştiţi, copii,

Sunt elev în clasa-ntâi!

Sunt elev în clasa-ntâi!!!

Se adresează spectatorilor: Ce bine e la şcoală! Îmi place enorm de mult să fiu elev, învăţ atâtea
lucruri minunate. În afară de asta, mi-am făcut o mulţime de prieteni noi, dar cel mai bun prieten
al meu, ştiţi cine este? Dolfi! Dolfi e un purceluş
Cu codiţa ineluş

Şi cu scăfârlia mare…

Eh, Dolfi-al meu, abac nu are.

Chiar dacă nu are abac, Dolfi are o trăistuţă nemaipomenită! Sunt convins că şi voi vă doriţi o
asemenea trăistuţă. Eu, cum ajung acasă, am să o rog pe bunica să-mi croiască una la fel. Şi o să
merg cu ea la şcoală în fiecare zi. Nu-mi pasă ce va zice înfumurata aia de veveriţă. Dolfi azi a
înhăţat un „doi” la matematică, dar totuna e un amic foarte bun, mi-a împrumutat o foiţă de
mesteacăn şi îi sunt recunăscător. Şi eu îl voi ajuta la nevoie.

Dansează cântând: Ce bine e la şcoală.

La şcoala din pădure,

În clasa-ntâi învaţă,

Un pui de veveriţă,

Un purceluş, o raţă…

Lui Dolfi nu prea îi place matematica, pentru mine însă matematica este obiectul preferat.
Profesoara zice:

Rică-al nostru, măi băieţi,

E cuminte şi-i isteţ,

Matematica de zor

O învaţă şi răspunde

Parcă-ar fi calculator!

Cu matematica nu am nici o problemă, dar iată cu alfabetul… Cu alfabetul e altă socoteală.

Pe foiţe de curechi

Literele mi le scriu.

Cum se-ntâmplă, ce se-ntâmplă,

Cum se face nici nu ştiu,

Dar îmi pierd foiţele.

Nu le pierd, ci le mănânc,

Vă spun vouă-acest secret.

Din foiţe de mesteacăn

Vreau să-mi fac şi eu caiet…

MESTEACĂNUL: M-a strigat cineva pe-aici sau mi-a părut?

RICĂ-IEPURICĂ: Mesteacănul? Tu eşti, nene Mesteacăn?
MESTEACĂNUL: Da! Eu sunt. Ai nevoie de ceva, piciule?
RICĂ-IEPURICĂ: Am nevoie de caiete,
De foiţe subţirele,
 De foiţe albe, albe,

Litere să scriu pe ele…

MESTEACĂNUL: Îţi voi da foiţe multe,

Dar ascultă si-o povaţă.

Cât de greu ar fi să-ţi fie,

Ai răbdare şi învaţă.

Ia-ţi foiţe de aici

Şi mai vino pe la mine,

Eu ajut pe orice pici,

Eu ajut pe orişicine…

RICĂ-IEPURICĂ: Nene,eşti atât de darnic.

Foi ne dai la fiecare,

Dar aşa nu vei rămâne

Fără de tulpină oare?

MESTEACĂNUL: Nu, băiete, primăvara

Alte foi în loc îmi cresc,

Însă, dragul meu prieten,

Pentru grijă-ţi mulţumesc.

RICĂ-IEPURICĂ: Şi eu îţi mulţumesc, nene Mesteacăn, la revedere!

MESTEACĂNUL: La revedere, Rică!
RICĂ-IEPURICĂ (dansează şi cântă): Tra-la-la-la, tra-la-la!
Manuale am, caiete

Şi creioane colorate.

Pensulă şi acuarele,

Şi stilouri, am de toate!

Am de toate necesare,

Şi pornesc acum departe,

Într-o ţară minunată,

Care se numeşte CARTE!

Tra-la-la-la, tra-la-la.

Mai întâi de toate mă duc să-i întorc foiţa lui Dolfi.

Îl zăreşte pe Dolfi care sare în mocirlă şi îi stigă de departe: Hei, Dolfi, noroc, ţi-am adus foiţa de
masteacăn.
DOLFI: Dă-o-ncolo de foiţă,
Dă-le-ncolo de caiete,

Eu la şcoală niciodată,
 Nu mă mai întorc, băiete!

Scăfârlia-mi este goală,

Nu mă mai întorc la şcoală!

(Sare prin băltoacă).

Sunt un vesel purceluş,

Cu codiţa ineluş…

RICĂ-IEPURICĂ (se apropie şi îl vede pe Dolfi murdar din cap până în picioare): Dolfi, ai înnebunit?
De ce eşti atât de murdar?
DOLFI: Cum „de ce”? Fiindcă îmi place să mă zbengui în noroi.
Către sală: Hei, copii, toţi de acolo! Hai, veniţi aici şi voi!
Un secret vă spun şi vouă:

Burta, capul nu te doare,

Dacă sari atunci când plouă,

În băltoaca cea mai mare!

Sunt un vesel purceluş

Cu codiţa ineluş,

Şi cu scăfârlia goală…

Rică-Iepurică, vino să ne scăldăm împreună!

RICĂ-IEPURICĂ: Eşti nebun, măi Dolfi?

În hăinuţe noi,

Crezi că fac ca tine,

Baie în noroi?

Începe să plouă. Cad stropi de ploaie. Pic-pic-pic. Rică-Iepurică dansează şi cântă vesel:
Din cer cade o ploiţă

Şi mă udă pe codiţă,

Eu codiţa nu-mi feresc,

Căci mai mare vreau să cresc.

Dolfi, vino tu cu mine-n ploaie!

Ploaia-i caldă şi curată,

Fă o baie-adevărată!

DOLFI: În ploaie? Să fac baie?

(Se apropie de Rică-Iepurică şi aleargă prin ploaie).
RICĂ-IEPURICĂ: Ştii ceva, Dolfi, adu-mi săpunelul să te spăl!
DOLFI: Dacă eu nu am săpun…
RICĂ-IEPURICĂ: Asta-i bună!
Către sală: N-o să credeţi ce vă spun:
Cică, nu are săpun!
Către Dolfi, cotrobăind prin ghiozdan: Aşteaptă o clipă, acuş îţi dau săpunelul meu.
Fel de fel de lucruri am

În acest micuţ ghiozdan.

Am şi cărţi, am şi caiete,

Şi creioane colorate,

Am săpun şi am oglindă,

Am şi pieptene, de toate…

Iată, l-am găsit.

Îl spală pe Dolfi din cap până-n picioare. Dolfi râde şi e fericit.

Către sală: Purceluşul nostru,
S-a născut curat.

Când se mâzgăleşte,

Umblă supărat.

Ca să-şi roadă glodul,

Fuga lângă gard,

Parcă-i de faianţă,

Parcă-i dat cu fard.

Purceluşul nostru,

Vesel, curăţel,

Peste tot se bagă

Şi-i din nou purcel.

Ştiţi ce urechiuşe are

Astăzi Dolfi? Cum nu ştiţi?

Urechiuşe mai murdare,

Nicăieri n-o să găsiţi.

Poate doar la copilaşii,

Care-n toată dimineaţa

Uită că au urechiuşe

Şi se spală doar pe faţă.

Dolfi, gata, te-am spălat, eşti atât de curat şi de frumos de parcă nici nu mai eşti tu.

Priveşte-te în oglindă (îi întinde oglinda).

DOLFI (se priveşte în oglindă şi exclamă nedumerit): Nu cred, nu pot să cred. Eu să fiu acesta?
Chiar eu să fiu, copii?
VOCI DIN SALĂ: da! da!
DOLFI: Dacă zic copiii că sunt eu, înseamnă că aşa este. Copiii niciodată nu mint. Tare-s frumos.
De azi înainte o să fac băiţă cu săpun în fiece zi.
RICĂ-IEPURICĂ: Ei, Dolfi, ia-ţi foiţa. Eu plec acasă, e târziu, ne vedem mâine la şcoală.
DOLFI: Parcă ţi-am spus, nu mai merg la şcoală!
Profesoara-mi zice

Scăfârlie goală,

Îşi bat joc toţi picii,

Nu mai merg la şcoală.

Matematica-i de vină, Rică. Nu pot să număr nici până la zece. Sunt un prost, sunt un purceluş
prost şi nu mai merg la şcoală.

RICĂ-IEPURICĂ: Eşti prost? Nu te cred. Ia dă scăfârlia-ncoace! (Bate cu lăbuţa în scăfârlia lui Dolfi
– „tuc-tuc-tuc”, mai bate o dată – „tuc, tuc”). Spre sală: Oho-ho! Ce scăfârlie are! Plină ochi cu
minte. N-am mai întâlnit o asemenea scăfârlie. Ia să vedem… (Se bate cu lăbuţa pe sine – „tuc-
tuc”, apoi îi controlează iarăşi scăfârlia lui Dolfi – „tuc-tuc”). Către Dolfi: Da’ eşti deştept, Dolfi,
eşti atât de deştept, chiar mai deştept decât mine. Hai, controlează tu însuţi. (Dolfi se bate cu
copita peste frunte pe sine, apoi pe Rică-Iepurică). Vezi, vezi? Dar tu ziceai că eşti prost.
DOLFI: Sună a plin, Rică, dar totuna nu ştiu să număr. Sunt un prost, zău… Nu, nu mai merg la
şcoală.
RICĂ-IEPURICĂ: Ba nu, Dolfi, este foarte simplu, te învăţ eu să numeri. Ia dă-mi un pic abacul…
ah, am uitat că tu nu ai abac. Bine! Nu te întrista, prietene, găsim noi ceva. (Se scarpină la
ceafă). O să te ajut. Dar cum? Eh, ţi-aş fi dăruit abacul meu, dar… nici eu nu-l mai am. L-am
mâncat, Dolfi, pricepi? L-am mâncat fără să vreau. Era din morcovi. Morcovii sunt nespus de
dulci. Eh, dacă nu aş fi atât de mâncăcios…
DOLFI: Lasă, Rică, nu te mai necăji. Crezi că doar tu eşti mâncăcios? Eu sunt cu mult mai
mâncăcios decât tine, mănânc tot ce găsesc în cale. Vezi ce obrăjori dolofani am? De aceea mi se
şi spune Dolfi. Îmi plac bomboanele, prăjiturile, ador îngheţata, dar iată un abac sau o foiţă de
caiet nu am gustat niciodată. Poate, dacă aş fi încercat, aş fi acum cu mult mai deştept. Aşa ca
tine. Însă nu mai e nimic de făcut.
Nu mai merg la şcoală,

Scăfârlia-i goală.

O să stau acasă,

De nimic nu-mi pasă. Eh…

RICĂ-IEPURICĂ: Nici vorbă nu poate fi. Cum adică să stai acasă? Nimeni pe lume nu se naşte
deştept. Deştept devii doar învăţând. Înveţi, şi în scăfârlie se adună multă minte. Şi atunci
scăfârlia sună a plin, aşa cum sună a ta. Sau a mea. Dolfi, ia-ţi gândul de la această băltoacă de
noroi. Ţi-am promis că o să te ajut şi o să mă ţin de cuvânt. Chiar acum mi-a venit o idee.
O să-ţi spun ce o să fac.

Trag o fugă prin pădure

Să găsesc vreo 10 mure

Şi din mure-ţi fac abac.

Într-o clipă-s înapoi,

Cu abacul şi apoi
 Te învăţ a număra

Cât ai zice peşte, da!

Hai, aşteaptă-mă un pic,

Fug, alerg, am şi plecat.

Eu sânt iute de picior,

Unu acolo, altul ici,

Nu m-a întrecut la fugă,

Până-acuma nici un pici.

Rică-Iepurică aleargă, iar Dolfi îi flutură din copită.

DOLFI: La revedere, Rică, la revedere! Te aştept.
Se stinge lumina şi se modifică decorul. Pe fundalul celorlalţi copaci apar trei brazi şi câteva tufe
de mure. Se aprinde lumina. Lângă cei trei brazi stă un lup hămesit şi bătrân.
RICĂ-IEPURICĂ intră în scenă alergând şi cântând: Tra-la-la, tra-la-la.
Lumea zice că-s fricos,

Nu-i corect, sunt norocos.

Când primejdia e mare,

Mi-e norocul în picioare.

Tra-la-la, tra-la-la.

Eu sânt Rică-Iepurică,

Sunt viteaz chiar dacă-s mic,

În pădurea mea natală

Nu mi-e frică de nimic.

LUPUL (fără a-l observa pe Rică-Iepurică, îngână ca pentru sine):

Ce frumoasă a fost viaţa,

Când eram tânăr şi rău,

Am ajuns un răblăgit,

N-am nici dinţi în gură, zău.

Deschide gura şi arată că nu are dinţi.

N-am putere nici un pic,

Dar am fost un lup voinic!

Nu am fraţi, nu am părinţi,

Nu mai am în gură dinţi.

Cui acum să-i fie teamă,

De un lup de alde mine?

 Ar putea să mă doboare

Şi un iepure, oricine.

Boceşte, îşi şterge lacrimile.

Sunt şi rău şi fioros,

Dar mi-e frică… Sunt fricos!!!

Urlă în gura mare: Mi-e frică, mi-e tare frică, mamă-ă-ă!!! Mi-e frică!
În cealaltă parte a scenei Rică-Iepurică sare cântând voios.
RICĂ-IEPURICĂ: Eu sunt Rică-Iepurică,
Nu-i nimic că încă-s mic,

În pădurea mea natală

Nu mi-e frică de nimic…

Se împiedică din fugă de Lup care cade speriat odată cu Rică-Iepurică.

LUPUL (urlă îngrozitor de tare): Vă-le-leu, vă-le-leu, săriţi, oameni buni! Săriţi că mă omoară!
Se ridică şi priveşte nedumerit în jur, Rică-Iepurică îşi scutura hăinuţele tremurând.
RICĂ-IEPURICĂ: Nene Lup, nene Lup, bună ziua, nene Lup, cine zici că te omoară?
LUPUL (răspunde tremurând): Am glumit şi eu un pic,
Ia priveşte, sunt voinic… (îşi arată muşchii răblăgiţi)
Cine eşti tu, Iepurică?

Păi de tine nu mi-e frică,

Te mănânc într-o clipită!

Îl apucă de urechi pe Rică-Iepurică.

RICĂ-IEPURICĂ (ţipă îngrozit): Stai nene Lup, nu mă mânca, mai lasă-mă un pic, lasă-mă să
găsesc abac pentru prietenul meu Dolfi! Te rog, nene Lup, dă-mi drumul!

LUPUL: Abac pentru prietenul tău Dolfi, dar cine este, mă rog, acest Dolfi?
RICĂ-IEPURICĂ: Dolfi este-un purceluş
Cu codiţa ineluş

Şi c-o scăfârlie mare.

Dolfi-al meu abac nu are.

I-am promis că îl ajut, lasă-mă nene lup, lasă-mă să fac un bine bunului meu prieten Dolfi.

Profesoara-i zice

Scăfârlie goală.

Îsi bat joc toţi picii.

Nu mai vrea la şcoală!

LUPUL (râde zgomotos): Ha-ha-ha. Ce fel de profesoară mai aveţi şi voi… Pe vremea mea
profesorii ne zvântau în bătaie şi, după cum se ştie, bătaia e ruptă din rai. Crezi că mai ajungeam
eu un lup atât de deştept dacă atunci când eram uite-aşa de mititel nu primeam papară din plin?
Şi cum îi zice profesoarei voastre?
RICĂ-IEPURICĂ (smuncindu-se din labele Lupului): Scufiţa Roşie, nene, dă-mi drumul…
LUPUL (mirat): Scufiţa Roşie ai zis? Aia pe a cărei bunică a păpat-o bunicul meu, înghiţind-o cu
tot cu ciorapi? Uuuu! Unde e? Spune-mi iute. O să mă răzbun, vreau să mă răzbun…! (Deodată
începe să scâncească):
N-am bunel, nu am părinţi,

Nu mai am în gură dinţi…

Nu mai am în gură dinţi? Atunci… Eh… nu mă mai răzbun. Căci de pe unde mai găsiţi voi o
profesoară care, în loc să vă stâlcească coastele, vă zice doar că aveţi scăfârliile goale? E prea
bună Scufiţa asta Roşie a voastră. Poate totuşi merită să o învăţ minte, ce zici, Iepurilă?

RICĂ-IEPURICĂ: Nene Lup, dumitale îţi arde de palavre, iar eu mă grăbesc, nu am timp. Lasă-mă
să plec. Vreau să-i fac prietenului meu un bine, să-l ajut la nevoie…
LUPUL: Cică vrea să facă un bine. Aţi auzit? Un bine…
În pădurea noastră, frate,

Nu există bunătate

De un veac şi jumătate.

Iaca de i-ar face rău,

Treabă bună ar fi, zău.

Iepurică, ştii ceva? Îţi dau drumul dacă promiţi că-i faci o pacoste prietenului tău Dolfi. Promiţi?

RICĂ-IEPURICĂ:
Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu cum.

N-am făcut rău până-acum.

Lasă-mă, te rog, să plec.

Haide, nu-mi mai sta în drum!

Nu vreau să fac nimănui nici un rău.

LUPUL: Dacă eu îţi zic, să vreai,

Altfel zile nu mai ai…

RICĂ-IEPURICĂ: Şi ce trebuie să fac?!

LUPUL: Asta-i altă socoteală. Stai, măi ţică, fără frică, te învăţ într-o clipită, eu ţi-s nănaşul la
rele. Îi şopteşte la ureche uitându-se prin părţi: La noapte te furişezi lângă portiţa purceluşului şi
sapi o groapă adâncă, adâncă, iar dimineaţa când prietenul tău Dolfi iese din ogradă,
Hop şi cade în gropiţă,

Hop şi-şi rupe o costiţă!

Hop că nenea lupuşor,

Îl şi pupă-n botişor!

De mult n-am mai gustat cărniţă de purceluş fraged. Ce zici, batem palma?

RICĂ-IEPURICĂ: Da-a, da, dă-mi drumul!

LUPUL (îl eliberează pe Rică-Iepurică din ghearele sale şi dansează fericit):
Cu abac făr-de abac,

Purceluşii ta-a-a-re-mi plac!

RICĂ-IEPURICĂ (de-abia ţinându-şi respiraţia scutură din urechiuşe):
Către sală: Uf, ce spaimă am mai tras,
Către Lup: Plec eu, nene, bun rămas!
Deodată priveşte spre Lup şi ţipă îngrozit: Nene Lup, nene Lup,
E o groapă lângă brazi,

Fii atent că o să cazi!

Groapa mai e şi cu apă…

LUPUL (nu mai reuşeşte să se ferească şi… cade. Urlă cât îl ţin baierele):
Vă-le-leu, vă-le-leu!

Vai de căpuşorul meu!

Ajutor, ajutor!

Mă înec, săriţi că mor!

RICĂ-IEPURICĂ: Ba adio, nene Lup,

Stai în groapă, eu te pup,

Ai făcut destule rele,

Vei răspunde-acum de ele!

LUPUL: Ajutor, ajutor!

Rică, scoate-mă că mor!

RICĂ-IEPURICĂ (aleargă un pic, apoi se opreşte, meditează):

Să-l ajut, să nu-l ajut?

E bătrân şi fără dinţi,

Şi e singurel pe lume,

N-are fraţi, n-are părinţi,

Nu mai poate face rău, cred că mai mult se laudă. Am s-o chem pe Cararitra. Cararitra, Cararitra!
Vino iute la trei brazi!

Apare în zbor Coţofana CARARITRA: Car, car, car, car, car, car!
Ce e, ce e, e pojar?!

RICĂ-IEPURICĂ: Lupul e în groapă, moare,

Cheamă iute salvamarii!

A dat lupul de bucluc,

Cheamă iute vreun bursuc!

LUPUL: Ajutor, ajutor,

Mi-am frânt coasta şi-un picior! (Oftează şi se vaietă).
CARARITRA (strigă):
Salvamarii la trei brazi!
Apar doi bursuci voinici cu o targă, îl scot pe lup din groapă.
RICĂ-IEPURICĂ: Ia priviţi copii la el,
E cuminte ca un miel!

LUPUL (urlă de pe targă): Vă-le-leu, coastele mele.

Nu am dinţi, nu am măsele…

A venit vremea să mor,

Dar tot nu mă las de rele!

Salvamarii dispar, Rică-Iepurică rămâne singur.

RICĂ-IEPURICĂ: Uf, am tras o spaimă, soră cu moartea. Mi s-a dus inima tocmai în călcâie, am şi
uitat la ce am venit până aici. Ah! Da, mi-am amintit.

Începe să cânte, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic:

Eu sunt Rică-Iepurică,

Sunt viteaz chiar dacă-s mic,

În pădurea mea natală,

Nu mi-e frică de nimic.

O să caut mure coapte,

Din mure să fac abac,

Murele nu-mi plac deloc,

Mie morcovii îmi plac!

Zăreşte tufişurile cu mure, se opreşte.

Ce de-a mure, ce de-a mure,

Se coc toamna în pădure!

Mure coapte, mure coapte,

O să vă culeg pe toate!

Mie murele nu-mi plac.

O să fac din voi abac,

Pentru bunul purceluş,

Cu codiţa ineluş!

Culege mure. Din tufişuri răsare pe neaşteptate, mătăhălos, mare, cât o zi de post, Moş Martin.
MOŞ MARTIN (ameninţător): Murele sunt ale mele,
Să nu te atingi de ele,

Că te las fără urechi! (Îl apucă pe Rică de urechi).

Urecheat mic şi fricos,

Să furi mure nu-i frumos.

I-a să-mi spui, cine te-a trimis în grădina mea?

RICĂ IEPURICĂ: Of, urechile mele, moş Martin, moş Martin, dă-mi drumul, mă doare, mă doare.
Murele deloc nu-mi plac,

Însă vreau să-mi fac abac.

MOŞ MARTIN (mirat): Abac???

RICĂ-IEPURICĂ: Da! Abac pentru prietenul meu Dolfi, care nu mai vrea să vină la şcoală fiindcă nu
ştie să numere, dar nu ştie să numere fiindcă nu are abac.
MOŞ MARTIN (şi mai mirat ): Nu are abac?!
RICĂ-IEPURICĂ: Nu are, nu are, dă-mi drumul, moş Martin! Am vrut doar să-i fac un bine
prietenului meu Dolfi, na-m ştiut că-i grădina dumitale…
MOŞ MARTIN:
Zici că-ai vrut să-i faci un bine?

Asta-i „bu-u-u-nă” socoteală!

Chiar că nu pricep nimic,

Ce vă-nvaţă azi la şcoală?!

Moş Martin îl scutură şi mai tare de urechi.

Să faci bine nu se poate!

În pădurea noastră frate,

Nu există bunătate,

De un veac şi jumătate!

Să-ţi bagi lucrul ăsta-n cap,

Înţelesu-mai sau ba?!

RICĂ-IEPURICĂ (răspunde repede): Înţeles-am nene, da!

MOŞ MARTIN: Acu, băiete, să-mi spui cine e acest Dolfi?
RICĂ-IEPURICĂ: Dolfi e un purceluş
Cu codiţa ineluş

Şi cu scăfârlia mare!

Dolfi, nene, abac n-are!

Acum dă-mi drumul, moş Martine, te rog mult să-mi dai drumul!

MOŞ MARTIN: Stai, nu mai ţipa aşa!

Dă-l încolo de abac,

Mie murele îmi plac,

Şi-mi mai place, ştii prea bine,

Mierea dulce de albine!

Stai cuminte şi ascultă!

Pe aici e miere multă…

Floricică, n-am ce-ţi face,

 Şi nectarul tău îmi place…

RICĂ-IEPURICĂ: Cum adică, n-ai ce-i face?

Lasă floricica-n pace!

MOŞ MARTIN (rupe o floare, o duce la gură şi urlă): M-o-o-r-r de durere, m-o-o-r-r de durere!
RICĂ-IEPURICĂ: Ce-ai păţit, moş Martin, ce-ai păţit?
MOŞ MARTIN: M-o-o-r-r de durere!
De pe floare, o albină

Drept în bot m-a înţepat,

Limba-n gură mi s-a-mflat!

RICĂ-IEPURICĂ: Floarea n-are nici o vină,

De ce-o rupi fără pricină?

MOŞ MARTIN: Iepurică, nu fi rău, ajută-mă, te rog, ajută-mă!

RICĂ-IEPURICĂ: Cum să te ajut, moş Martin?
MOŞ MARTIN: Născoceşte ceva, Rică, născoceşte că mor!
RICĂ-IEPURICĂ (stă pe gânduri): Ce-aş putea să fac, cum aş putea să-l ajut? Sare în sus de
bucurie:
Am găsit, am găsit!

Am găsit care e leacul!

Fii cuminte, moş Martine,

Mai întâi să scoatem acul!

Taci şi nu mai mormăi,

Dacă vrei să fie bine,

Acest leac miraculos,

Nu-l cunoaşte orişicine…

Răscoleşte într-un tufiş, găseşte două frunzuliţe pe care le dă ursului spunând cu aere de mare
vraci:
Pune iute pe guriţă

Două frunzuliţe verzi,

Şi durerea o să-ţi treacă

Într-o clipă, o să vezi.

MOŞ MARTIN (duce la gură frunzuliţele şi exclamă ameninţător): Iepurică, dacă mă minţi, te jupoi!
(După o pauză) Mi-a trecut, Rică, mi-a trecut! Nu mă mai doare, u-r-r-a-a! Nu mă mai doare.
Rică, eşti un vrăjitor,

Eu credeam deja că mor…!

RICĂ-IEPURICĂ: Eu plec, nene urs. La revedere! Pa! Pe curând!

MOŞ MARTIN (îl apucă iarăşi de urechi): Stai, mai stai un pic, măi ţică,
Iată ce-o să-ţi spun acum

Şi aş vrea ca să ţii minte:

 Nu-ncerca să-mi ieşi în drum!

Murele sunt ale mele,

Să nu te atingi de ele,

Că te las fără de urechi…

Înţelesu-mai sau ba?

RICĂ-IEPURICĂ: Înţeles-am nene, da!

MOŞ MARTIN (dându-i un bobârnac lui Rică):
Ei, acuma poţi pleca…

Însă, Rică, nu uita,

Să faci bine nu se poate!

În pădurea noastră, frate,

Nu există bunătate

De un veac şi jumătate!

Rică-Iepurică pleacă. Se lasă cortina, se face întuneric. Se modifică decorul, apoi se ridică cortina.
E lumină. Rică-Iepurică stă abătut într-un aluniş.

RICĂ-IEPURICĂ (trist): Ce mă fac, ce mă fac?

Să mă-ntorc fără abac?

Pe deasupra alunişului zboară CARARITRA.

CARARITRA (râde ironic): Cică, nu are abac,

Cine-acum abac mai are?!

În pădurea alăturată,

Unde-am poposit odată,

Picii au carr-cull-atoarre!

RICĂ-IEPURICĂ: Carr-cull-atoare?
Ce-o mai fi şi astea, oare?

Cararitra, cararitra,

Tu, care le ştii pe toate,

Spune-mi, oare cum se poate,

Oare cum să-mi fac abac?

CARARITRA: Hi, hi, hi! Mai priveşte prin copaci

Şi-o să ştii din ce să-ţi faci…

Cararitra zboară din scenă.

RICĂ-IEPURICĂ se învârte de colo-colo, priveşte în sus şi deodată exclamă:
Vă-hă-hă, ce prost mai sunt,

Cel mai prost de pe pământ,

 No să merg nici eu la şcoală,

Căpăţâna-mi este goală.

De ce-i goală-o să vă spun,

Stau şi-oftez sub un alun

Şi nu ştiu din ce să-i fac

Purceluşului abac.

Se adresează Alunului: Moş Alun, moş Alun,

Ştiu că eşti atât de bun!

Spune-mi, oare pot să-mi fac

Din alune un abac?!

ALUNUL: Bineînţeles, puiule!

De acu sunt ale tale,

Ţi le dau pe toate, iale!

RICĂ-IEPURICĂ (dansează cântând): Mulţumesc, Moş Alun, m-ai salvat!

Din alune, din alune, din alune frumuşele,

Din alune mititele,

Din alune o să-i fac

Purceluşului abac!

Încetează să danseze şi zice speriat: Ia priviţi, de-acu e seară,

Trag alunele pe sfoară,

Câte una, câte două,

Sunt deja pe sfoară nouă,

Încă una şi sunt zece,

Ziua-i pe sfârşite, trece!

Vine noaptea, ce mă fac?

Nu-i nimic, căci am abac!!!

Am abac!!! I-am găsit purceluşului abac!

RIŢA-VEVERIŢA (apare în scenă şi se adresează lui Rică-Iepurică): Noroc, Rică-Iepurică, te-am

auzit strigând şi am venit într-un suflet. Ai păţit cumva ceva?
RICĂ-IEPURICĂ: Noroc, noroc, Riţă-Veveriţă. Ce să păţesc? Nu am păţit nimic! Cânt şi eu de
bucurie.
RIŢA-VEVERIŢA (mirată): De bucurie?! Dar ce bucurie, mă rog, te-a pălit aşa, din senin?
RICĂ-IEPURICĂ: Secret, nu-ţi spun!
RIŢA-VEVERIŢA: Treaba ta. Dar eu, oricum, sunt foarte bucuroasă! Azi, am primit un 7 la
matematică, iar mămica m-a încurajat, chiar mi-a cumpărat o rochiţă nouă! Uite ce culoare
minunată! (Se fandoseşte în faţa lui Rică-Iepurică). Iepurică Rică, îţi place rochiţica mea?
RICĂ-IEPURICĂ: Riţă, Riţă-Veveriţă,
Toţi copacii au rochiţă,
 De culoare roşioară…

Pa! Eu plec, de-acu e seară.

Nu am timp să pălăvrăgesc. Plec îndată, mă grăbesc.

RIŢA-VEVERIŢA (supărată foc): Eşti un nesuferit, Rică! Nimeni pe lume nu mai are o asemenea
rochiţă. Îţi pare rău, ţi-e necaz, mă invidiezi!
Că-s frumoasă şi bogată

Şi a mea-i pădurea toată…

Ia priveşte-n jur, copacii,

S-au aprins şi ard ca macii.

Ştii de ce? Pentru că mă iubesc, toată lumea mă iubeşte, pe tine însă nu te iubeşte
nimeni… (Dansează în faţa lui Rică-Iepurică).
Am strâns patru saci cu nuci,

Iar din nucuşoare dulci

Mi-am făcut abac, măi Rică,

Tu însă nu ai abac,

Fiindcă eşti sărac-sărac!

Cu săracii nu mă-mpac!

RICĂ-IEPURICĂ: Ba de loc nu sunt sărac.

Iată, am şi eu abac.

Din alune, din alune,

Din alune mititele,

Din alune frumuşele…

RIŢA-VEVERIŢA: Mi-ai furat alunele? Ai îndrăznit să furi din livada mea!

Iată cine din pădure,

Fură-alune, fură mure,

Eşti un hoţ şi jumătate!

Să furi, Rică, nu se poate!

Acuşica ţip odată

Şi va şti pădurea toată,

Toţi copii o să ştie,

Că eşti bolnav de hoţie!

Ori îţi place, ori nu-ţi place,

Iute dă abacu-ncoace!

Îi smulge lui Rică-Iepurică abacul.

RICĂ-IEPURICĂ (strigă disperat):

Dă-mi abacul înapoi

 Eu alune n-am furat,

Sunt un iepuraş cinstit,

Chiar alunul mi le-a dat…

Îi smulge Riţei-Veveriţei abacul.

RIŢA-VEVERIŢA strigă: Mamă, mamă! Vino iute, Rică Iepurică mi-a furat abacul, mi-a furat abacul,
mi-a furat abacul! E al meu, e al meu, e al meu!
RICĂ-IEPURICĂ (îşi astupă urechile, îi aruncă abacul): Ia-ţi alunele, pe toate,
Dar nu ai deloc dreptate,

Şi nu ai nici bunătate…

RIŢA-VEVERIŢA: Hi – hi – hi! Auziţi ce spune? E atât de naiv iepuraşul ăsta!

Cică n-am deloc dreptate,

Cică nu am bunătate!

În pădurea noastră, frate,

Nu există bunătate

De un veac şi jumătate.

Vremea e de-acu să ştii –

Poţi să-ntrebi şi de copii.

Legea junglei ne învaţă

Cât trăim în astă viaţă:

Cel care-i mai tare

E şeful cel mai mare!

Copii, există bunătate-n codru?

VOCI DIN SALĂ: Da, da, da! Nu, nu, nu!

Se lasă cortina, se face întuneric, apoi încetul cu încetul se luminează de parcă ar fi seară. E
acelaşi decor, Rică-Iepurică stă trist şi abătut în mijlocul pădurii.
RICĂ-IEPURICĂ: Doamne, Doamne, ce mă fac,
Iarăşi sunt făr-de abac.

Purceluş, ce mult am vrut,

Azi un pic să te ajut.

Iartă-mă, n-am reuşit,

Însă nu mă dau bătut,

Nici acasă nu mai plec,

Dorm aici în astă seară,

Mâine disdedimineaţă

Prin pădure pornesc iară.

Nu mă las până nu-ţi fac,

 Purceluşule, abac!

Se aşează pe o buturugă şi aţipeşte, se întunecă tot mai mult. Deasupra pădurii se aud cocorii
care pleacă. Prin scenă zboară frunze colorate. Apare Licăr-Licurici. Umblă şi luminează scena.
LICĂR-LICURICI: Ssst! Lăsaţi-l pe Rică să se odihnească un pic! Ar trebui să economisesc lumina
până la sfârşitul poveştii, dar nu mă îndur să-l las pe acest iepuraş drăgălaş într-o pădure atât de
întunecoasă, e micuţ şi nu e decât un iepuraş. Zboară cocorii! Pleacă spre alte tărâmuri, unde e
mai cald. Dar sunt convins că la primăvară se vor întoarce aici, la cuiburile lor… Priviţi! Chiar şi
frunzuliţele încearcă să se smulgă de pe ram.
Se smunceşte frunza,

Vrea şi ea să zboare,

După stolurele,

Stoluri de cocoare.

Cum să mai rămână

Lângă rămurea,

Dacă nu mai cântă

Nici o păsărea.

S-a desprins de creangă,

Vântul o ridică

Şi o poartă-n braţe

Ca pe-o păsărică.

Roi de frunzuliţe

Ce se rup să zboare –

Păsări pe o clipă,

Clipe călătoare…

Rică-Iepurică se trezeşte. Licăr-Licurici se doseşte după un arbore.

Sst, mi se pare că l-am trezit din somn pe Iepurică. Nu aş vrea să mă vadă, o să mă pitulesc după
un tufar…

RICĂ-IEPURICĂ: Sunt atât de trist. Priviţi, chiar şi pomii sunt trişti.

Pomii goi se întristează,

La verdeaţa lor visează,

Toamna ţese colo jos

Din frunze covor frumos.

Eu încet, încet păşesc,

Teamă mi-e să nu-l strivesc,

Şi buchet de frunze-adun,

În ierbar să mi le pun…

O să dorm aici, pe acest covoraş de frunze colorate.

Începe să bată vântul.
Dar ce se aude?

VÂNTUL: Vâj, vâj, vâj – prin frunziş,

Vâj, vâj, vâj – prin tufiş,

Vâj, vâj, vâj – prin arţar,

Vâj, vâj, vâj – prin stejar.

RICĂ-IEPURICĂ: Bună seara, moş Arţar,

Bună seara, moş Stejar,

Voi, care-aţi văzut de toate,

Îmi veţi spune cu dreptate,

Este-n codru bunătate?

STEJARUL: Este-n codru bunătate!

Bunătate de n-ar fi,

Pasărea nu ar cânta,

Codrul nu ar înverzi.

Câte-un pic de bunătate

Toţi avem – şi tu, şi eu,

Dar să dăruim din ea,

Iată lucrul cel mai greu…

VÂNTUL: Vâj, vâj, vâj – prin frunziş,

Vâj, vâj, vâj – prin tufiş.

Vâj, vâj, vâj – prin arţar,

Vâj, vâj, vâj – prin stejar.

Încep să cadă ghinde din stejar.

RICĂ-IEPURICĂ: Plouă cu ghinde, plouă cu ghinde! Moş Stejar, moş Stejar, aş putea oare să-mi fac
din aceste ghinde un abac?
STEJARUL: Cum să nu, copil frumos!
Vântul ţi le-aduce jos,

Ghindele sunt ale tale.

Ţi le dau pe toate, ia-le!

RICĂ-IEPURICĂ: Mulţumesc, moş Stejar,

Mulţumesc, Vânt hoinar!

O să-mi umplu un ghiozdan

Doar cu ghinde şi – la drum!

Chiar şi dacă-i noapte-n codru,

Nu mi-e frică nicidecum.

 Eu sunt Rică-Iepurică,

Nu-i nimic că sunt cam mic,

În pădurea mea natală

Nu mi-e frică de nimic!

Bun rămas, moş Arţar,

Bun rămas, moş Stejar,

Bun rămas, Vânt hoinar.

ARŢARUL, VÂNTUL şi STEJARUL: La revedere, Rică-ă-ă!!!

Se stinge lumina, apare Licăr-Licurici.
LICĂR-LICURICI: Ce ne facem, copilaşi, mi se cam termină lumina în felinare. Cum să-i luminez
drumul spre casă lui Rică?! De fapt, ia priviţi! (Apare luna mare şi frumoasă, cerul este presurat cu
stele).
De după-o perdea albastră

Luna a ieşit,

Cu un nouraş de zdreanţă

S-a acoperit.

Noapte caldă, liniştită,

Noapte luminoasă,

Sus pe cer, printre steluţe,

Luna e frumoasă!

Se lasă cortina. După o pauză cortina se ridică. E a doua zi dimineaţa. Pădurea e luminată de un
soare blând, a unui început de toamnă. Pe planul din faţă: căsuţa purceluşului Dolfi. Pe planul
secund: căsuţa cu inscripţia „ŞCOALA DIN PĂDURE”. Lângă căsuţa lui Dolfi, stă Lupul în cârje.
LUPUL (urlă): U-u-u-u, u-u-u-u, u-u-u-u… Unde e oare groapa aceea, care trebuia să fie lângă
căsuţa purceluşului? Nu o văd nicăieri! Eh! M-a minţit, m-a păcălit Rică. Dacă îl prind, îi rup
urechile! Ce mă fac acum?
Sunt bătrân şi fără dinţi,

N-am prieteni, n-am părinţi,

N-am pe nimeni, sunt orfan.

Nam mâncat de-acu de-un an!

U-u-u-u, u-u-u-u, u-u-u-u…

Asta-i viaţă, ăsta-i trai,

Când putere nu mai ai?!

Lupul pleacă.
DOLFI (iese din căsuţa sa cu o traistă mare pe care abia o poate duce în spate):
Când umblam la grădiniţă,

Eram încă mititel.

Azi sunt foarte bucuros

 Că am mai crescut niţel.

Şi mai mare am să cresc,

Am să-nvăţ cum să citesc,

Cum să scriu, să socotesc,

Toate-am să le reuşesc.

Căci aş vrea să ştiţi, copii,

Sunt elev în clasa-ntâi.

Sunt elev în clasa-ntâi, sunt elev în clasa-ntâi!!! Da! Sunt elev în clasa-ntâi!!!

Scotoceşte în traistă şi scoate un abac.

Priviţi ce abac frumos mi-a dăruit Rică! E din ghinzi. Şi mi-a mai dăruit încă multe, multe ghinzi
de la moş Stejar. Rică m-a învăţat să număr pînă la zece, pînă la o sută, chiar pînă la o mie. Iată: o
ghindă, două ghinzi, trei ghinzi, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10…

Toată noapte-am înşirat,

Toată noapte-am numărat,

Şi să număr, în sfârşit,

În sfârşit am învăţat!

Am să-nvăţ în toată ziua

Multe lucruri, vreau s-ajung

Profesor, dar până-acolo

Mai e drumul încă lung.

RICĂ-IEPURICĂ: Noroc, Dolfi.

DOLFI: Noroc, Rică. (Îşi strîng lăbuţele).

RICĂ-IEPURICĂ: Ce trăistuţă mare ai, Dolfi! Cu ce ai umplut-o?

DOLFI: Secret.
RICĂ-IEPURICĂ: Spune-mi şi mie secretul!
DOLFI (cu îndoială în glas): Să ţi-l spun? Ei, hai, fiindcă eşti prietenul meu cel mai devotat, ţi-l voi
spune, dă urechiuşa-ncoace! (Îl apucă de urechiuşă pe Rică Iepurică, i-o dă într-o parte şi-i
şopteşte ceva).
RICĂ-IEPURICĂ (mirat): Da?
DOLFI (mândru): Da!
Toată noapte-am numărat,

Toată noapte-am înşirat…

RICĂ-IEPURICĂ: Bravo, Dolfi! Dar de ce atât de multe?

DOLFI: Cum de ce? Dacă cineva nu va avea, atunci eu, hop, şi-i dau unul, pricepi?
Nici o notă rea de „doi”

Prin agende nu va trece,

Vom primi cu toţii-n clasă

 Numai „zece”, numai „zece”!

RICĂ-IEPURICĂ: Formidabil, Dolfi, formidabil, eşti tare deştept! Tare mai eşti deştept!
DOLFI: Rică, vezi căpăţâna asta a mea? Ştii cu ce e plină?
RICĂ-IEPURICĂ: Cu ce, Dolfi?
DOLFI: Cum, nu ştii? Cu matematică, Rică.Cu MA-TE-MA-TI-CĂ! Aztăzi neapărat o să iau o notă
de „zece” la matematică! Să pornim mai iute spre şcoală! Ard de nerăbdare, va fi prima mea notă
bună în agendă.
Deodată apar de undeva o mulţime de note de „2” care sunt agresive şi încearcă să-i atace pe
Rică şi pe Dolfi.
RICĂ-IEPURICĂ: Ce se întâmplă? Apără-te, Dolfi!
DOLFI: Apără-te, Rică! Notele de „doi” să dispară din calea noastră…
RICĂ-IEPURICĂ şi DOLFI (calcă în picioare notele de „doi”, apoi cântă):
Ce mai bucurie mare pentru noi,

De azi înainte, notele de „doi”,

Notele de „doi”, notele de „doi”,

(cu glas gros) De azi înainte notele de „doi”

N-o să mai revină iarăşi printre noi,

N-o să mai revină iarăşi printre noi!

RICĂ-IEPURICĂ: Am reuşit, Dolfi!

DOLFI: Am reuşit, Rică! Să mergem la şcoală! (pornesc cântând)
Noi pornim, pornim la şcoală,

Greu e drumul printre cetini…

Dar nimic nu-i greu pe lume,

Când ai mulţi prieteni!

În calea lor apar câteva note firave de „1”, „2”, „3”, „4”, „5”. Dolfi şi Rică le înlătură din drum.
Nici o notă rea, nici o notă rea

Prin agende nu va trece,

La o parte, note rele!

Vino-n codru, nota „zece”!

Apare frumoasa notă de 10, îi ia de mănă pe Rică şi pe Dolfi şi merg mai departe tustrei cântând:
Noi pornim, pornim la şcoală,

Greu e drumul printre cetini…

Cu ghiozdane în spinare, vin dintr-o parte a scenei Martinică şi Riţa-Veveriţa.

MARTINICĂ: Ia te uită cine trece!
RIŢA-VEVERIŢA: Dolfi, şi cu nota „zece”?!
RIŢA-VEVERIŢA şi MARTINICĂ (într-un glas):
Asta-i bună, asta-i bună!

„Zece” i-a luat de mână

Şi pe Dolfi şi pe Rică,

Zău, nu mai pricepi nimică!

Sar înaintea lui Dolfi şi a lui Rică-Iepurică, îl apucă pe Dolfi, îi iau trăistuţa şi i-o zgâlţâie zicând:
Fu! Ce trăistuţă urâtă are „scăfârlie goală”!

RIŢA-VEVERIŢA (vrea să smulgă nota „zece” din mâna lui Dolfi):

Nota zece e a mea,

Eu mă plimb cu ea prin şcoală!

Dă-mi-o-ncoace chiar acum,

Tu ai scăfârlia goală!

MARTINICĂ: Dolfi merge de mână cu nota „zece”, dar nu ştie să numere nici până la trei.
DOLFI (scâncind): Nu e adevărat, eu ştiu să număr…
RICĂ-IEPURICĂ: Lăsaţi-l în pace pe Dolfi! Dolfi e deştept, are o scăfârlie plină, plină cu Ma-te-ma-
ti-că. Şi ştie să numere, chiar mai bine decât voi!
DOLFI: Da, ştiu, Rică m-a învăţat. Rică mi-a dăruit abac.
MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA (într-un glas): Abac?! Vai de mine, ce mă fac,
Am uitat să-mi iau abac.

MARTINICĂ: Astăzi nu mai plec la şcoală,

Scăfârlia-mi este goală!

Hai acasă, Veveriţo!

Apar o mulţime de note rele care îi înconjoară pe Martinică şi pe Riţa-Veveriţa.

NOTELE RELE (către Martinică şi Riţa-Veveriţa): Înspre şcoală împreună
Vom merge cu voi de mână!

Căci în şcoală fără voi

Nu putem intra nici noi!

MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA: Nu vrem, nu vrem să mergem cu voi la şcoală, vrem să mergem de

mână cu Nota „Zece”!
RICĂ-IEPURICĂ: Hai, Dolfi, să-i lăsăm să se descurce singuri.
Dolfi şi Rică se pornesc, dar deodată DOLFI se opreşte: Rică, dar secretul?
RICĂ-IEPURICĂ: Secretul? Ţine-l acolo, ascuns în trăistuţă, să nu ştie nimeni de el! Ăştia doi, nu
merită ajutorul nostru.
DOLFI: Rică, mi-e milă de ei, hai să-i iertăm. Totuşi, sunt colegii noştri. Suntem cu toţii atât de
micuţi, cînd vom creşte ne vom amuza pe seama acestor întâmplări!
RICĂ-IEPURICĂ: Bine, m-ai convins! (Strigă) Martinică, Riţo-Veveriţo, veniţi încoace, Dolfi vrea să
vă dăruiască ceva!
RIŢA-VEVERIŢA: Nuci?
MARTINICĂ: Mure?
DOLFI: Ba nu, închideţi-vă ochii, e o surpriză.
RIŢA-VEVERIŢA: Ce vreţi, nu avem nevoie de nimic! Lăsaţi-ne în pace!
RICĂ-IEPURICĂ: Nu vă fie frică, totul va fi bine.
Notele rele se fac tot mai mici şi mai mici, până dispar.
DOLFI: Fel de fel de lucruri am
În trăistuţa mea cea mare.

Am de toate, am de toate,

Chiar şi multă… bunătate.

RIŢA-VEVERIŢA (deschide ochii şi zice batjocoritor): Bunătate? Aţi auzit copii?
În pădurea noastă, frate,

Nu există bunătate

De un veac şi jumătate…

Hai, Martinică, hai să ne întoarcem acasă! N-o să ne dea nimic. Vor să ne mintă.

MARTINICĂ: Riţo, taci, închide gura, închide ochii! Ai şi tu un pic de răbdare!

DOLFI: Oare ce-o să scot acum
Din trăistuţa mea cea mare

Pentr-un urs şi-o veveriţă?

Câte un abac la fiecare!

RICĂ-IEPURICĂ: Deschideţi ochii!

MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA (într-un glas): Abac?
MARTINICĂ: Ce minunăţie! Mulţumesc, Dolfi, iartă-mă, m-o-r-r de ruşine, m-o-r-r de ruşine.
Ne-ai salvat. M-o-r-r de ruşine! M-am purtat atât de urât…
RIŢA-VEVERIŢA (cu jumătate de glas): Mulţumesc, Dolfi. Nu ştiam că bunătatea seamănă cu un
abac. Şi eu credeam că în pădurea noastră nu există bunătate!
DOLFI: Este-n codru bunătate!
Bunătate de n-ar fi,

Pasărea nu ar cânta,

Codrul nu ar înverzi.

Câte-un pic de bunătate

Toţi avem, şi tu, şi eu,

Dar să dăruim din ea,

Iată lucrul cel mai greu…

Se apropie celelalte personaje, elevi în clasa-ntâi: Răţuşca, Ciuta, Bursucii, Ariciul, Puiul de
Turturică. Toţi se salută cu Dolfi şi cu Rică-Iepurică. Vine şi Riţa Veveriţa cu Martinică. Se aude
urletul lupului bătrân. Micuţii nu-l iau în seamă şi pornesc spre şcoală cântând:
Mergem, mergem toţi la şcoală,

Greu e drumul printre cetini,

Să ne ţinem strâns de mână

Şi să fim prieteni.

Se stinge luminiţa, apoi iarăşi se aprinde. Pe planul din faţă: căsuţa, înconjurată de cetini, cu
inscripţia „ŞCOALA DIN PĂDURE”.
CARARITRA (în timp ce personajele ies rând pe rând şi se închină în faţa spectatorilor):

Nu mai este tristă şcoala,

Plină e de prichindei,

Glăsucioarele răsună,
 Clinchete de clopoţei.

La şcoala din pădure,

În clasa-ntâi învaţă

Un pui de veveriţă,

Un iepuraş, o raţă.

Un purceluş cuminte,

O ciută, un arici,

Un pui de turturică,

Şi doi bursuci voinici.

Din coajă de mesteacăn

Elevii-şi fac caiete,

Se-aşează în băncuţe

Şi scriu pe îndelete.

Pe foaie de mesteacăn

Şi iepuraşul scrie,

Iar Dolfi, purceluşul,

De-acu pân-la o mie

Să numere, fireşte,

Făr-de abac el ştie.

VOCE DE DUPĂ SCENĂ: În orice an, în curtea şcolii,

Ţinându-se timid de mână,

În zi de toamnă liniştită,

Un pâlc de prichindei se-adună.

În ochii lor sclipesc steluţe,

De bucurii, nemărginite,

Şi cine ştie câte drumuri,

De-aici prin lume sunt pornite.

Până mai ieri amici de joacă,

Îi vezi plecaţi acum de-acasă,

Vor trece ani, ei vor rămâne,

Colegi de şcoală şi de clasă.

 Şi vor avea şi alţi prieteni,

Şi alţi amici, dar n-o să poată,

Această minunată zi,

S-o uite careva vreodată!

Iar peste ani, când se vor strânge,

Puţini sau mulţi, iar împreună,

Vor râde poate, şi vor plânge,

Şi se vor ţine iar de mână.

Ca şi acum, în plină toamnă,

În zi de mare sărbătoare,

Când stau ca puii, ocrotiţi,

De prima lor învăţătoare.

Am vrea, ştiu bine, uneori,

Să fim, ca şi odinioară,

Copii cuminţi, şi pe o clipă

Să stăm cu toţii grămăjoară.

Se face întuneric, vine LICĂR-LICURICI: Extraordinar! Mi-a ajuns lumină pentru toată povestea!
Acum pot să-mi găsesc liniştit papucelul. Ce-i drept, e cam întuneric pe-aici…
CARARITRA (apare în fugă):
Stai, Licăr-Licurici. Nu mai bâjbâi, ţi-am găsit eu papucelul!

Îi întinde papucul. Scena se luminează.

CARARITRA: A luat sfârşit povestea.
O poveste despre şcoală,

Despre pici frumoşi şi şmecheri

Din pădurea mea natală!

CORTINA
Puiul de elefant a urcat pe
curcubeu
de Emilia PLUGARU

PERSONAJELE:

PRIMĂVARA, o zână bună cu chip de femeie

LEFĂNŢICĂ, un pui de elefant
PUIUL DE TIGRU
FREDI, un pui de leu
LEUL-TATĂ
MIŢA-STRÂMBĂRIŢA, o maimuţă, dădaca lui Fredi
IEDUŢUL
COPĂCELUL
NORUL DE PLOAIE
MAI MULTE VOCI
DECORUL:
Soare, nori, albine, fluturi, flori, petale, iarbă, izvor, un palat cu geamuri închise, o bicicletă etc.
Un soare somnoros, acoperit cu nori tuciurii.
Coloana sonoră cântă:
Soarele s-a lenevit

Cât a stat o iarnă toată

Cu nori grei acoperit

Primăvara, însă, iată

A venit şi l-a ghiontit

Apare primăvara:
Scoală soare, ştii prea bine:

De mai dormi, nu-i primăvară!

Doar mergând la braţ cu tine,

Iarba fac să-nvie iară!

Apare un soare vesel, mare şi strălucitor, flori, iarbă verde, fluturaşi. Un elefant micuţ aleargă şi
cântă:
Lefănţică:
Ce bine e afară,

Când e primăvară,

Soarele luceşte

Şi ne încălzeşte…

Se adresează copiilor:
Aceasta e prima mea primăvară. Vă place primăvara?

Şi mie.

Cântă:
Primăvara-i zână bună,

Caldă şi strălucitoare,

Din atingerea ei blândă

Înfloreşte orice floare.

Tra-la-la, tra-la-la.

Vede un fluturaş şi zice mirat:

Ce frumoasă floricică,

Însă vai, priviţi la ea,

Se desprinde, se ridică

Şi începe a zbura.

Ce de-a albe floricele

Zburătoare sunt pe-aici!

Cum le zice, cine ştie?

(Cu glas obijduit)

Eu nu ştiu, sunt încă pici!

Spuneţi-mi voi, copii!

Fluturaşi? Fluturaşi!

Cântă:
Fluturaşi cu aripioare,

Flori ce zboară pân-la soare!

După o mică pauză iarăşi e vesel, se adresează copiilor din sală:

Dar voi ştiţi cine sunt eu?

Cântă:
Să vă cânt un cântecel:

Toţi îmi zic Elefănţel

Fraţii Lefănţică-mi zic,

 Căci sunt piciul cel mai mic.

Aleargă şi cântă fericit:

Ce bine e afară,

Când e primăvară

Tra-la-la, tra-la-la.

Iarăşi se adresează copiilor:

Am o mulţime de prieteni. Soarele e prietenul meu cel mai bun. Soarele e şi prietenul vostru. El e
prietenul tuturor.

Cântă:
Soarele mereu e bun,

El nu ştie să urască

Şi cu razele lui blânde

Poate doar să încălzească.

Tu, copile, un mic soare,

Bun şi luminos vei fi,

Dacă raza ta din suflet

Cu blândeţe va-ncălzi…

Şi nouraşii sunt prietenii mei. Când mi se face cald, vine câte un nouraş şi iar e răcoare.

Ia priviţi, copii, cerul e plin de nouraşi de toate culorile!

Apar o mulţime de nouraşi

de toate culorile (baloane colorate)
Lefănţică:
Plin e cerul de culori,

Cad vopselele din nori

Pe pământ şi se topesc

În buchete mari de flori.

Iat-un nor roz-violet

Zboară lin, zboară încet

Spre alt nor, alb-siniliu

Şi-încă unul, auriu…

Vântul de pe cer îi mână,

Norii strâns se ţin de mână

Şi sunt veseli şi zglobii,

Parcă-ar fi nişte copii.

Oare cine a luat

Pensula de-a colorat

 Sus pe cer cârdul de nori

În mulţime de culori?

Eu ştiu cine, mi se pare

Pictor e chiar mândrul (..?) Soare!!

Repetă prima strofă din cântecul despre soare:

Soarele mereu e bun

Şi nu ştie să urască,

El cu razele lui blânde

Poate doar să încălzească…

Ce de-a nouraşi simpatici!

Aproape de Lefănţică vine un nouraş alb, siniliu.

Lefănţică:
Vreau nespus de mult să zbor,

Cine să mă-nveţe oare?

Dacă m-aş urca pe-un nor,

Aş ajunge pân-la soare!

Se roagă de un nouraş:

Nouraş, fii curajos,

Vino pân-la mine jos.

Nouraşul se ridică sus, sus.

Lefănţică e supărat:

L-am strigat, l-am tot rugat,

Norul însă a plecat.

Cu cine dar să mă joc? Soarele e prea sus, nouraşii nu coboară jos. Fluturaşii şi floricelele sunt
prea gingaşe, mă tem să nu le pricinuiesc vreun rău. Şi atunci cu cine să mă joc? Am o mulţime de
prieteni, dar nu am cu cine să mă joc.

Din altă parte a scenei apare un pui de tigru căscând plictisit.

Ah (zice la fel de plictisit),
Ce bine e afară,

Când e primăvară…

Soarele mă încălzeşte şi mă mângâie (cască), vreau să dorm. Un fluturaş zboară pe lângă nasul
lui, tigrul ridică lăbuţa (vreasă-lprindă):
Ce floare zburătoare nesuferită. Dacă o prind, îi rup petalele, una câte una, să nu mă mai
deranjeze.

Uită de fluturaş. Pune capul pe lăbuţe şi aproape adormit repetă somnoros:

Ce bine e afară,

Când e primăvară…
E prima mea primăvară (şi adoarme sforăind), sforr, sforrr…
Din cealaltă parte a scenei Lefănţică se apropie de puiul de tigru:
Ia priviţi, copii. Într-o zi ca aceasta cineva poate să doarmă? N-am mai văzut vreodată o pisică
atât de mare şi atât de somnoroasă. O trezesc îndată să se joace cu mine.

Lefănţică:
Ei, pisică cu mustaţă,

Scoală că e dimineaţă!

Toată lumea s-a trezit,

Primăvara a venit!

Hai scoală, scoală. Cum poţi să dormi, când e atât de frumos afară?

Puiul de tigru mârâie fără să deschidă ochii.

Cine eşti? De ce nu mă laşi să trag un pui de somn când e atât de cald şi de bine…

Lefănţică:
Eu? Cine sunt eu? Lumea-mi zice Lefănţel

Căci sunt încă mititel.

Când voi creşte mai înalt,

Îmi vor zice Elefant!!!

Dar tu cine eşti? N-am mai văzut până acum o pisică atât de mare şi de somnoroasă.

Puiul de tigru se întinde şi cască leneş:

Eu nu sunt pisică,

Pui de tigru sunt.

Cald îmi e la soare,

Fă-mi un pic de vânt…

Lefănţică mişcă din trompă de parcă i-ar face puiului de tigru cu evantaiul. Filozofează:
Eu sunt mic şi tu eşti mic,

Hai să ne jucăm un pic.

Puiul de tigru deschide ochii, sare în picioare urlând speriat:

Vă-le-u-u-u! Mmamă, un uriaş!.. Vino iute, mamă! Mi-e frică!

Lefănţică se sperie şi el. Aleargă mormăind nedumerit:

Eu? Uriaş? Ce pui de tigru prostuţ! Nu am vrut decât să ne jucăm împreună, nu i-aş fi făcut nici un
rău.

Cu cine să mă joc? cu cine?

Soarele şi norii

Sunt prea sus de mine,

Cine mi-e prieten,

Cine, oare cine?

Lefănţică şi puiul de tigru dispar.

Pe planul secundar apare fundalul unui palat regesc.
Un pui de leu, cu numele de Fredi urlă în gura mare, gesticulând din mâini şi din picioare:
Vreau afară, vreau afară,

După geam e primăvară…

Plânge cum plâng bebeluşii.

Apare leul împărat (poartă coroană pe cap). Întreabă îngrijorat:
Fredi, scumpul meu băiat,

Spune, ce s-a întâmplat?

Fredi continuă:
Vreau la aer, vreau afară

Vreau s-o văd pe primăvară!

Leul-tată:
Luaţi prinţul la plimbare,

Nu pe jos, nu în caretă,

Ci pe-această BICICLETĂ!!!

Apare dădaca Miţa-Strâmbăriţa cu bicicleta. Face plecăciuni, se strâmbă, se maimuţăreşte.

Recită:
Eu sunt Miţa-Strâmbăriţa,

O dădacă aşa de bună

Cum sunt eu nu mai găseşti,

Lasă Fredi să vă spună!

Spune-le, Fredi, hai spune-le că sună cea mai bună dădacă din lume!

Fredi:
Nu vreau, nu vreau pe bicicletă, vreau pe jos, vreau să alerg.

Fredi se opune în timp ce Miţa-Strâmbăriţa încearcă să-l urce pe bicicletă. Se adresează copiilor:
Pui de leu pe bicicletă

Aţi văzut, copii, vreodată?

Vai de mine, ce se-ntâmplă?

Iar s-a dezumflat o roată!

Rămâne o clipă nedumerită, apoi zice:

Nu pricep la biciclete,

Să plecăm pe jos, băiete!

Fredi e foarte fericit, o sărută pe Miţa-Strâmbăriţa:

Eşti cea mai bună dădacă din lume!

O mai sărută o dată.

Eşti cea mai bună dădacă din lume!

Râde şi ambii apar pe planul din faţă, unde fuseseră mai înainte Lefănţică şi puiul de tigru.
În jurul lor, flori, fluturaşi, soare, nouraşi. Puiul de leu răsuflă din toţi plămânii:
 Ah! Ce bine e afară

Când e PRIMĂVARĂ

Miţa-Strâmbăriţa, în felul ei:

Ce bine e afară!

Când e primăvară!

Fredi aleargă după fluturaşi. Miţa-Strâmbăriţa dispare.

Fredi:
Aceasta e prima mea Primăvară. N-am ştiut că o primăvară poate fi atât de frumoasă.

De odată, Fredi, alergând, se loveşte nas în nas cu Lefănţică. Ambii se sperie unul de altul, apoi se
privesc cu interes.
Fredi:
Un uriaş! Cine eşti, uriaşule?

Lefănţică:
Eu, un uriaş

Către copii:
Ia priviţi la el,

Uriaş îmi zice,

Iar eu sunt PRICHINDEL.

Puiului de leu:
Lumea-mi zice Lefănţel,

Căci sunt încă mititel.

Când voi creşte mai înalt,

Îmi vor zice Elefant.

Apoi cu glas rugător:

Hai să fim prieteni

Şi să ne jucăm.

Ţine-mă de mână,

Hai să alergăm.

Soarele luceşte

Şi ne încălzeşte

Şi e bine–afară

Căci e Primăvară.

Fredi cu îndoială în glas:

Să ne jucăm? Noi doi să ne jucăm?

Mi-e puţin cam frică,

Eşti atât de mare,

Am să-ntreb de Miţa.
 Unde o fi oare?

Strigă:
Miţa, Miţa-Strâmbăriţa!!!

Unde eşti? Ia vino-încoace…

Vine Miţa-Strâmbăriţa.
Fredi către Miţa-Strâmbăriţa:
Acest pui de elefant

Vrea cu mine să se joace,

Miţa-Strâmbăriţa către Lefănţică:

Chiar crezi tu c-o să se joace

Acest puişor de leu

Cu un uriaş ca tine?

Ha-ha-ha, prostuţ eşti, zău,

Fredi-i pui de împărat,

Nu-i un simplu elefant.

Împăraţii nu se joacă,

Cât sunt mici ei au dădacă…

Fredi scânceşte:
Vreau să mă joc, vreau să mă joc cu Lefănţică, lasă-mă să mă joc…

Miţa-Strâmbăriţa:
Să te joci cu-n elefant

Momiţica nu te lasă!

Promenada-i terminată,

Fredi, să plecăm acasă…

Miţa-Strâmbăriţa îl ia pe Fredi, care se opune, dar pleacă. Lefănţică rămâne singur, trist şi
îngândurat.
Coloana sonoră cântă încet:
Peste dealuri şi prin lunci,

Prin păduri şi prin poiene,

Colo-n munţi prin văi adânci

Peste tot floarea se-aşterne…

Ce bine e afară,

Când e primăvară,

Când iarba înverzeşte

Pământul e-nverzit,

Când floarea înfloreşte

 Pământul a-nflorit.

Şi florile şi iarba

Podoabe sunt, pe care

Pământul şi le pune,

Când e scăldat în soare.

Pe un petic de câmpie

Flori de păpădii se-nşiră

De pe cer un soare galben

Le priveşte, le admiră

Curge-un izvoraş cuminte

Murmurând duios prin iarbă,

Apa lină cristalină

De argint pare o salbă.

Salcia cu plete lungi

Peste izvoraş se lasă

Îi atinge faţa rece,

Îl sărută drăgăstoasă.

Ce mai vale, ce mai luncă,

Ce zăvoi ca în poveşti,

O lucrare mai frumoasă

Ca aceasta nu găseşti…

Lefănţică stă în loc şi plânge: pic, pic (curg lacrimile)

Apare frumoasa Primăvară.
Recită:
Un pui de elefant

Flămând şi însetat

Nu şi-a găsit prieteni

Şi plânge ne-ncetat

Jivinele din preajmă

Glumesc pe seama lui

Mai multe glasuri:

E mare cât un munte

Dar plânge ca un pui

Priviţi la el surate

Halal aşa voinic

Lefănţică:
Sunt mare dar…sunt mic…

Scânceşte şi pleacă. Apare un ieduţ.

Primăvara:
Un ieduţ umblând desculţ

În pădure s-a înţepat

Într-un spin şi a oftat…

Ieduţul:
Of, mă doare, dar nu plâng,

Căci eu nu sunt un nătâng…

Mai vesel:
Sunt ca tata curajos,

Să scânceşti nu e frumos.

Aleargă şi cântă:
Tra-la-la, tra-la-la

Ce bine e afară

Când e primăvară

Soarele luceşte

Iarba înverzeşte…

E prima mea Primăvară, nu am ştiut până acum că o primăvară poate fi atât de frumoasă!

Apare un petic de câmpie cu o mulţime de toporaşi înfloriţi.

Ieduţul:
Toporaşi! Ce de-a toporaşi!

Înfloresc iar toporaşii

Sinilii ca nouraşii

Printre iarba verde, pete

Alb-albastre, violete,

Priviţi, copii, caisul a-nflorit

Şi albinele-au pornit…

Pe florile unui zarzăr zumzăie câteva albine:

Zum, zum, zum.

Soarele, florile, fluturii sunt prezenţi mereu.

Ieduţul cântă vesel:
Roză floare de cais,

Zumzet dulce de albine,

Vis frumos, de paradis,

Ning copacii peste mine.

 Roiuri albe de petale

Pe aripi de îngeri zboară,

Te îmbată iar caişii

Cu parfum de primăvară…

N-am mai văzut până acum o primăvară atât de frumoasă şi de minunată.

De după cortină se ridică un copăcel firav.

Ieduţul mirat:
Ia priviţi, copii, un copăcel! Răsare un copăcel! Voi ştiţi cum se naşte un copăcel? Nu ştiţi? Vă spun
eu:

În pământ o semincioară

Stând la cald a încolţit

Trei sau patru frunzuliţe

Din seminţe au pornit

Spre lumină şi cu-ncetul

Creşte-n sus un copăcel,

Vrea s-ajungă până la soare!

Să aveţi grijă de el,

Copilaşi, căci ca şi voi

Copăcelul este mic,

Să nu-l rupeţi, îngrijiţi-l

Şi va creşte pom voinic.

Voi avea grijă de el. Are nevoie de apă ca să crească. Chiar acum plec la izvor după apă.

Ieduţul găseşte o căldăruşă, vrea să plece, dar apare Lefănţică scâncind.

Ieduţul:
Ce-ai păţit, micuţule? De ce plângi?

Lefănţică (nu mai plânge):

Mi-ai zis micuţ? Toată lumea îmi spune că sunt un uriaş. Dar eu sunt mic. Am obosit, mi-e
foame, mi-e sete.

Tace un pic, apoi îşi aminteşte:

Dar de unde ştii că sunt micuţ?

Ieduţul:
Eşti micuţ fiindcă plângi ca toţi micuţii. Când vei creşte mare, ca mine, n-o să mai plângi de la
orice fleac. Hai linişteşte-te, spune-mimaibine cum te cheamă?

Lefănţică:
Pe mine? Lefănţică.

Ieduţul:
Lefănţică? Ce nume frumos ai! Aşteaptă un pic, îţi voi aduce îndată o căldăruşă cu lapte să-ţi
potoleşti foamea şi setea.
Pleacă, apoi revine cu căldăruşa. Ieduţul îi întinde căldăruşa lui Lefănţică:
Bea, Lefănţică, laptele te va face vesel şi voinic, cine bea lapte creşte mare.

Lefănţică:
Ce lapte dulce, îţi mulţumesc. Dar pe tine cum te cheamă?

Ieduţul:
Sunt ieduţul din pădure,

Am de-acum şi coarne-n cap, (îşi arată corniţele)

Ia priveşte ce corniţe,

O să fiu ca tata – ţap!

Lefănţică
Eşti atât de bun, ieduţule, şi soarele e bun, şi nouraşii, şi fluturaşii, toată lumea e bună!

Primăvara cântă:
Şi tu, copile, să fii bun

Cu cei ce te iubesc,

Căci ei îţi dau căldură

Şi mare ei te cresc,

Dar să nu uiţi, copile,

De dragostea ta are

În orice zi nevoie

O pasăre, o floare…

Ieduţul:
Joacă-te, Lefănţică, odihneşte-te până mă întorc eu de la izvor cu o găleată de apă. Vreau să ud
acest copăcel, apoi ne vom juca împreună.

Lefănţică:
O găleată? Dar merg şi eu la izvor, în stropitoarea mea încap zece, ba nu, douăzeci de căldăruşe
cu apă. Vom uda toţi copăceii din jur şi toate floricelele, vom fi prietenii primăverii.

Ieduţul:
Eşti un bun prieten, Lefănţică.

Lefănţică şi Ieduţul pornesc cântând:

Să plecăm în doi la muncă

Şi la joacă tot în doi!

Copilaşi şi mici şi mari,

Fiţi prieteni ca şi noi!

Tra-la-la, tra-la-la.

Lefănţică îşi umple din izvor stropitoarea, iar ieduţul găleata, revin pe primul plan şi se opresc
lângă copăcel, îl udă cu apă. Copăcelul creşte tot mai mare şi mai mare cu frunze şi cu floricele
multe.
Copăcelul:
Mulţumesc, prieteni!

Ce bine e afară,

Când e primăvară!

Soarele luceşte

Şi ne încălzeşte,

Iar când ai prieteni buni

Inima-ţi bate mai tare,

Cu prietenii alături

Într-o clipă voi fi mare.

Apare Fredi pe bicicletă. Miţa-Strâmbăriţa, abia răsuflând, aleargă din urmă şi strigă:
Fredi, mai încet, o să cazi, Fredi!

Miţa-Strâmbăriţa dispare. Fredi îi zăreşte pe cei doi, aruncă bicicleta şi aleargă spre ei:
Lefănţică, noroc! Ce copăcel minunat! Staţi că vă ajut şi eu!

Aleargă cu căldăruşa, aduce apă. Toţi trei cântă:

Roză floare de cais,

Zumzet dulce de albine,

Vis frumos, din paradis,

Pe aripi de înger vine.

Cad petale albe, moi,

Roi de fluturaşi ce zboară,

Te îmbată iar caişii

Cu parfum de primăvară.

Coloana sonoră cântă:

Peste dealuri şi prin lunci

Prin păduri şi prin poiene,

Şi în munţi, şi-n văi adânci

Peste tot floarea se-aşterne.

Apare pe cer Norul de ploaie:

Sunt un nor de primăvară,

Am şi eu o stropitoare

Plină ochi cu ploaie caldă,

Ce să fac cu ploaia oare?

Am să dau ploiţă-n glie

Ca să crească pom şi floare,

Hai, ploiţă, hai, ploiţă,

 Fă să crească pomul mare!

Fredi, Ieduţul şi Lefănţică dansează şi cântă:

Vine ploaia, vine ploaia

Şi ne udă, şi ne scaldă

C-un şuvoi de apă caldă,

Stăm pe loc, nu ne ferim,

Căci mai mari toţi vrem să fim.

Ieduţul:
Plouă, plouă, pic-pic-pic,

Să crească spicul voinic.

Pic-pic-pic, pe plaiul meu,

Cu spicul să cresc şi eu.

Fredi:
Plouă, plouă, pic-pic-pic,

Vreau să fiu şi eu voinic,

Ploaia peste mine pică

Şi-o să cresc ca Lefănţică!

Vine Miţa-Strâmbăriţa gâfâind, îl înşfacă pe Fredi şi ţipă speriată:

Fredi, scumpul meu băiat,

Ce-ai păţit, ai căpiat?

Unde s-a văzut vreodat’

Ca un pui de împărat

Uite-aşa să facă baie

Cu supuşii săi în ploaie?!

Şterge-o iute la palat!!!

Fredi se împotriveşte, ţipă:

Nu vreau la palat! Nu vreau la palat! Vreau în ploaie!

Pe cer se adună mai mulţi nouraşi de ploaie. Se ciocnesc între ei, se ciondănesc:
Şi eu vreau să ud copăcelul şi floricelele, lasă-mă şi pe mine!

Apare Primăvara. Fredi, Lefănţică, Miţa-Strâmbăriţa, Ieduţul stau pe loc nedumeriţi.

Primăvara:
Nouraşii mei zglobii,

Negri iată-i de mânie,

Nu vă speriaţi, copii,

Dar va fi o bătălie.

Ascundeţi-vă un pic,
 Căci acum întâia oară

Veţi vedea cât de frumos

Plouă când e primăvară.

Chiar şi Soarele, de frică,

Într-un colţ mai liniştit

S-a retras ca să aştepte

Până cearta ia sfârşit.

Uite-s norii, încleştaţi,

Mânioşi, stau faţă-n faţă.

Bu-bu-bu, comanda sună

Şi-a pornit o mare harţă.

Tot cu suliţe de foc

Norii ‘ntruna se străpung,

Cap în cap se bat ca ţapii,

Se lovesc şi se împung,

Şi se luptă piept la piept,

Parcă-ar fi lei-paralei,

Că de atâta fierbinţeală

Curge apa de pe ei!

Coloana sonoră:
Plouă cerul, lacrimi sfinte,

Picături ce se adună

În izvorul lin, cuminte,

În adâncuri de fântână.

E scăldat pământul iarăşi,

Stropi de ploaie făr’ de care

Nu mai încolţeşte spicul,

Fir de iarbă nu răsare.

Plouă cerul lacrimi sfinte,

Stropii cad şi cad şiroaie,

E sfinţit din nou pământul

Cu o blândă, caldă ploaie…

Primăvara:
Bătălia dintre nori
 Pare să nu ia sfârşit,

Dar… apare Curcubeul –

Cearta s-a mai potolit.

Norii pleacă, n-au ce face

Lângă curcubeul care

Pentru ei e semn de pace.

Sus pe cer din nou e soare.

Lefănţică, Ieduţul, Fredi, Miţa-Strâmbăriţa ies din ascunziş:

A ieşit soarele! Ura-a-a, a ieşit soarele!

Miţa-Strâmbăriţa:
Priviţi, curcubeul! Fredi, curcubeul, iată curcubeul!

Lefănţică, Ieduţul şi Fredi:

Curcubeul???

Lefănţică:
Ce arcuri fermecătoare au apărut pe cer! E curcubeul? Dar cine e Curcubeul?

Primăvara:
Curcubeul e podeţul

Dintre norii cei cu ploi,

Dintre inimile voastre

Şi-ntre soarele din voi.

Lefănţică:
Vreau să mă urc pe acest podeţ. Ajută-mă, te rog, Primăvară.

Apar toate personajele, fac semicerc în jurul copăcelului, în timp ce Primăvara îl ia de mână pe
Lefănţică şi îl urcă pe curcubeu.
Puiul de tigru:
Ia priviţi la Lefănţică,

Pare-atât de mic de-aici!

Eu credeam că-i uriaş,

Iar el e ca mine – pici.

Cade o ploaie de petale, cântă cu toţii:

Roză floare de cais,

Zumzet dulce de albine,

Vis frumos, de paradis,

Pe aripi de înger vine.

Cad petale albe, moi,

Roi de fluturaşi ce zboară,

 Te îmbată iar caişii

Cu parfum de primăvară.

Continuă să cadă petale, personajele fac din mână spectatorilor în timp ce se lasă cortina:
La revedere, prieteni, la revedere.

SFÂRŞIT
Vârcolacii au furat
Luna
de Emilia PLUGARU

PERSONAJELE:

Vârcolacii (trei tâlhari: Vulpea, Lupul, Ursul)

Oiţa
Cocoşul
Azor, un căţel de pază
Găinuşa Cotcodac şi alte găinuşe
Răţuşca Mac-mac
Coţofana
Albinele
Decor:
Noapte cu o lună mare, mare, ce se ridică deasupra unei păduri, ca un bostan galben şi copt.
Autorul:
Luna mare cât bostanul

S-a iţit printre copaci.

După deal, după pădure

O pândesc trei vârcolaci.

Vai de mine, vârcolacii

Luna au mâncat-o toată,

Doar o felie subţire

Sus pe cer stă aruncată…

Dar veni-va vreme bună

Şi din felia subţire

Va tot creşte, creşte-ntruna

 Mare, cât bostanul, luna.

Se face întuneric. Apar cei trei vârcolaci: Lupul, Ursul şi Vulpea, se întind spre lună şi ronţăie câte
o bucată. Pe cerul înstelat rămâne o lună subţire, subţire ca o felioară de bostan.
Ursul, Vulpea şi Lupul
(dansează în horă şi cântă înfundat bătând din picior):
Luna e mâncată

Toată, toată, toată,

Peste noi se lasă

Noaptea-ntunecată,

Noaptea fioroasă,

Noaptea cu noroc!

Doar pe întuneric

Noi furăm cu foc!

La muncă, prieteni!

Vârcolacii îşi strâng mâinile şi dispar în diferite direcţii.

Noapte. Un cer plin cu stele şi cu aceeaşi lună subţire.
Pe planul secund decorul unui sat pierdut printre vâlcele. Pe prim plan: o poieţică, căsuţa lui Azor
cu un lanţ fără de stăpân. Un copac cu câteva frunzuliţe.
Cocoşul:
Cucurigu! Ce mai noapte,

Hai treziţi-vă, moţate,

Staţi aicea lângă mine

Să vedem cum ziua vine!

Găinuşele (cu glasuri piţigăiate):

Nu se poate, nu se poate

Să ne scoli din somn, bărbate!

De ce tot ne scoli se ştie,

Tu mereu ai insomnie,

Noi afară nu ieşim,

Vrem un pic să mai dormim…

Cocoşul:
Cu-cu-ri-gu! Somnoroaselor, nici nu ştiţi ce e frumos pe lume, veşnic dormiţi şi moţăiţi în
picioare. Plec afară fără voi să aştept zorii. Darodată cu sosirea zorilor să ştiţi, vreţi nu vreţi tot vă
trezesc, cu-cu-ri-gu! Hai, mai dormiţi…

Iese afară, bate din aripi, se apropie de căsuţa lui Azor. Azor nu e nicăieri. Cerul e plin de stele.
Cu-cu-ri-guuu! În poieţica aia e atâta înghesuială. Ce bine e să răsufli aer curat. Ah, nici măcar
găinuşa mea cea dragă, Cot-co-da-ca mea frumoasă nu a vrut să mă-nsoţească într-o noapte
atât de minunată. Tare mai sunt prostuţe găinuşele astea. Nu înţeleg ce e frumos pe lume, dar un
cocoş, un cocoş ca mine, cum ar putea să doarmă când cerul e plin de stele, iar luna e ca o coadă
de cocoş? Cum poţi să dormi într-o asemenea noapte?

Cântă şi dansează:
Noaptea cerul mi se pare

O umbrelă mare, mare.

Pe umbrelă-s mii şi mii

De steluţe argintii!

Uneori îmi zic în gând:

Bine-ar fi să-mi iau avânt

Şi să zbor până la stele,

De acolo, de pe ele

Mi-ar părea pământul mic

Cât un bob crescut în spic.

Se opreşte din dans.

Noaptea, bineînţeles e nemaipomenită. Un lucru totuşi mă îngrijorează…

Şopteşte spre sală:

Hoaţa şi vicleana vulpe

Deseori pe-aicea vine,

Dă târcoale la poiată,

Dar în curte e un câine,

Câinele ce stă de veghe

Să nu intre vreun duşman.

Nu e-un câine oarecare,

E Azor, căţel avan.

Eh, de ce să-mi fie frică,

Când de strajă-i Azorică?

Nu-i aşa, copii? Cu Azor în curte, nu mă paşte nici o primejdie. Dar ce se-ntâmplă? Am auzit un
foşnet! Voi aţi auzit?

Nu cumva iar vine vulpea

La coteţul cu găini?

Linişte-i, nu-i nici un sunet,

Doar lătrat frumos de câini.

Iar foşneşte.

Ce se-ntâmplă, ce să fie,

Cine ştie, cine ştie?

 Oare chiar nu e nimică?

Pe unde-o fi Azorică?

Strigă:
Azoricăăăă, Azoricăăă!

Se adresează sălii:
Nu-mi răspunde… O fi plecat iar la prietena sa de peste trei case. E cam uşernic Azorică ăsta al
nostru, deseori o şterge de acasă. Va trebui să mă descurc de unul singur.

Cântă:
Nu mi-i frică de nimic,

Sunt cocoşul cel voinic,

Am şi pinteni şi secure

Şi o sabie în teacă,

Numai să încerce vulpea

Pe aici cumva să treacă!

Sunt cocoşul cel viteaz,

Noaptea-ntreagă voi sta treaz!

Ridică privirile spre cer:

Cât de înalt şi de-nstelat e cerul de asupra satului. Iar căsuţele par mici, mici ca nişte grăuncioare
semănate pe marginea drumului. Eh, păcat că nu e alături şi Cotcodaca mea, e o noapte atât de
frumoasă!

Cântă şi dansează:
Noaptea cerul mi se pare

O umbrelă mare, mare,

Pe umbrelă-s mii şi mii

De steluţe argintii…

De odată, zice speriat:

Iarăşi se aude ceva…

Apare Vulpea:
Cocoşelule!

Cocoşul se sperie şi începe a striga:

Cu-cu-ri-g-u-u-u-u, Azorică! Unde eşti, Azorică?

Vulpea:
Vai, cocoşelule, nu fi prostuţ şi nu mai striga atâta. N-am venit ca să-ţi fac vreun rău. M-a trimis
chiar Azorică. Ştii, te-am auzit vorbind atât de frumos despre stele, despre sat şi m-am înduioşat.
Eşti poet, cocoşelule. Chiar dacă nu mă crezi, şi eu sunt un suflet de poet. Îmi place poezia, îmi
place cântecul dar mai ales îmi place cum cânţi tu cucurigu, de aceea şi sunt acum aici.

Cocoşul:
Co-co-co. Nu-mi împuia capul cu linguşelile tale. Nu e prima dată când păcăleşti cocoşei. Unde e
Azor?

Vulpea:
Păi asta e, Azor e în poiana din pădurea de după deal. Când luna va creşte mare, mare cât un
bostan, acolo în poiană va avea loc concursul pentru cel mai frumos cântec de cocoş. Azor e
preşedintele juriului, şi sunt sigură că tu vei fi acela care vei lua Premiul Mare. De-ai şti ce
premiu… O călătorie gratis până la lună. Hai, cocoşelule, nu mai sta pe gânduri. Vremea trece.
Azor ne aşteaptă. Îţi dai seama? Să ratezi o asemenea călătorie numai fiindcă ţi-e frică de mine?

Cocoşul:
Mie? Mi-e frică? De unde ai luat-o? Nu mi-e frică chiar deloc. Dar de ce ai venit tu să-mi spui
despre concurs? De ce nu mi-a spus Azor?

Vulpea (bâlbâindu-se):
Păi, păi, cum să-ţi zic? A vrut să-ţi spună, dar nu a reuşit. M-a trimis pe mine gândind că-ţi va
face o surpriză. Ce să mai lungim vorba? Dacă nu doreşti să mergi, rămâi cu bine. Eu plec să caut
alt cocoş.

Se preface că pleacă.
Cocoşul:
Stai, stai, aşteaptă. De merg cu dumneata, cine va trezi găinuşele dis de dimineaţă?

Vulpea:
Vai, cocoşelule, nu-ţi face griji. Până dimineaţă vei fi acasă împreună cu Azor.

Cocoşul:
Dar pe lună? Pe lună când voi pleca?

Vulpea:
Oricând, cocoşelule, oricând. Drumul spre lună îţi va fi mereu deschis.

De pe lună „cucurigu”

Vei cânta în orice zi,

Asta-i şansa ta cea mare,

Altă şansă nu va fi!

Hai, nu mai zăbovi. Luna creşte şi creşte. Acuş începe concursul.

Cocoşul:
D-a-a-a! Ce să fac? Să plec sau să nu plec? Voi cum mă sfătuiţi, copii? Să nu plec? Nu, mai bine
plec. Fie ce-o fi.

Sunt cocoşul cel viteaz,

Toată noaptea voi sta treaz.

Vreau pe lună şi pe stele,

De acolo de pe ele

Mi-o părea pământul mic

Cât un bob crescut în spic…

Cocoşul pleacă dus pe sub aripă de către vulpe.
Pe fundalul aceluiaşi sat, Oiţa cu furca-n brâu, toarce lână. Acelaşi cer înstelat, cu luna subţire,
subţire ca o felioară de bostan.
Oiţa:
Nopţile nu dorm, muncesc.

Lână torc de-acu de-un an

Lână albă, fir subţire,

Ca să ţes din el suman.

Mi se scurg ochii de atâta întuneric. Adineaori cerul era luminat de o lună mare, mare. Acum din
lună n-a mai rămas decât o felioară mică. Se vede că iarăşi vârcolacii au devorat luna şi au
semănat pe Pământ întunericul. Eh, e greu să ţeşi şi să torci pe întuneric. Dar ce pot să fac? Cum
altfel să-mi cresc şi să-mi întreţin mieluşeii?

Torc lâniţă, ţes suman,

Adun din greu tot ban cu ban,

Şi aşa din an în an…

Tare-mi place să muncesc,

Fără muncă nu trăiesc…

Din altă parte a scenei apare Lupul. Se dă mai aproape de copii şi întreabă încetişor:
Copii, ştiţi cine sunt eu?

Copiii:
Lupul! lupul!

Lupul:
Adevărat, mai încetişor însă, să nu vă audă oiţa aia de acolo. Eu sunt nenea Lupul. Dar luaţi
aminte, acum nu mai seamăn cu lupii de prin alte poveşti. Sunt altfel de lup. Aceia erau primitivi,
pe când eu… Eh, veţi vedea voi singuri ce fel de lup sunt. De când m-am împrietenit cu cumetra
Vulpe, am învăţat multe lucruri bune de la ea. De exemplu, cumetriţa mi-a deschis ochii că
viclenia şi minciuna sunt cele mai necesare calităţi pentru orice tâlhar care se respectă. Aţi auzit
cum behăia oiţa: „Tare-mi place să muncesc, Fără muncă nu trăiesc…”. Ptfu!

Se strâmbă şi scuipă.
Toate oile sunt nişte proaste. Zi şi noapte muncesc şi muncesc. Nu pricep! Eu, de exemplu, nu
muncesc, dar n-o duc rău deloc!

Dansează şi cântă:
Munca nu e treaba mea,

Să muncească cel ce vrea!

Eu am alte griji pe lume,

Acuşica veţi vedea!

Se apropie de oiţă:
Bună vreme, cumetriţă,
 Ce mai faci, dragă oiţă?

Oiţa (strigă):
Aoleu, ajutor, lupul, săriţi, salvaţi-mă, Azoricăăăăăă! Unde eşti, Azorică?! Iarăşi lipseşte Azor de la
slujbă. Ce mă fac?

Lupul:
Nu striga, draga mea, nu are rost, linişteşte-te. Voi fi fiind eu lupul din codru, dar acum sunt alt
fel de lup, de data asta nu am venit să te jupoi de piele, ci am venit la Dumneata cu o rugăminte,
de, ca un lup cumsecade…

Oiţa (se calmează):

Cu o rugăminte? Nu te cred…

Lupul:
Zău…

Îşi face cruce.

Am venit c-o rugăminte.

Ştiu că eşti oaie cuminte,

Toată viaţa cât trăieşti

Ştiu că-ţi place să munceşti.

Fă-mi te rog un cojocel,

Iarna să mă-mbrac cu el.

Dumnezeu m-a pedepsit. Uite, ţie, de exemplu, ţi-a dat pielicică frumoasă şi călduroasă, eu însă
umblu toată iarna cu pielicica asta jerpelită prin codru şi urlu de frig. Toată viaţa o să-ţi fiu
recunoscător dacă îmi coşi o cojocică exact ca a ta. Îţi voi plăti bani grei. Ce zici, batem palma?

Oiţa:
Dumneata mă rogi? Un lup să roage ceva o oaie? Sunt mândră de aşa ceva, dar nu cumva vrei să
mă păcăleşti?

Lupul:
Vai, departe de mine gândul… Ce, sunt vulpe ca să te păcălesc? Doar ştii că numai ea umblă cu
păcăleli în dreapta şi-n stânga. Eu sunt un lup cinstit, ce Dumnezeu…

Oiţa:
Fie precum zici, aproape că m-ai convins.

De mă rogi, îmi pare bine!

Îţi cos cojocel pân” mâine,

Însă, Lupule, să ştii:

După cojocel când vii,

Vezi să nu te simtă câinii,

Căci de se trezesc stăpânii

Pielea-ţi găuresc pe loc

Şi rămâi fără cojoc…

Lupul (către sală):
Să nu am eu cojocel?

Iute am să-nhăţ un miel,

Şi în codru fug cu el.

Ha-ha-ha! Îmi cos singur cojocel.

Lupul înşfacă un miel de lângă oiţă şi dispare în codru.

Oiţa (strigă cu deznădejde, fugind de pe scenă):
Azorică, ajuto-o-o-o-r!!!

Se face întuneric. O mică pauză. Se luminează un pic.

Lupul (îmbrăcat în cojoc miţos de miel):
Ei, copii, mă recunoaşteţi? Sunt eu, nenea Lupul. Vă place cojocul meu? Eu singur mi l-am
meşterit.

În cojoc îmi şade bine,

Curge lâna de pe mine.

Parcă-s oaie sau cârlan,

Nicidecum un lup avan,

Iar de astăzi sunt şef mare,

M-au pus baci peste mioare.

Am maşină, sunt bogat,

Am în codru un palat,

Duc o viaţă de stăpân,

Ca la Dumnezeu în sân…

Şi mai am o meserie,

Cos căciuli şi cos cojoace,

Din pielcică de oiţă,

Meseria tare-mi place.

Pleacă dănţuind:
Mâine dimineaţă,

Să veniţi la piaţă!

Va fi o zi mare,

Va fi sărbătoare!

Se schimbă decorul.
Pe fundalul unui codru, o prisacă. Luna subţire, pe cerul înstelat.
Pe planul din faţă, apare Ursul, îmbrăcat în halat alb, cu un afumător în mână. Vine la marginea
scenei.
Ursul:
Nu-i uşor deloc, să ştii,
 Prisăcar la stup să fii!

Tu eşti singur, tu eşti unul,

Iar albinele sunt mii!

Pufăie din afumător:

Fumul negru nu prea-mi place,

Dar nu vreau să-mi pună ace!

Pufăie iarăşi din afumător.

Printr-o ceaţă grea de fum,

Prin prisacă îmi fac drum!

Se întunecă. Când se luminează, ursul e cu un stup în spate. Merge greoi de-a lungul scenei.
Cântă:
Zdup, zdup, zdup,

Am furat un stup!

Zdup, zdup, zdup

Am furat un stup!

Se linge pe degete.
Ce gustoasă este mierea,

Mierea dulce de albine,

Nu mie frică de răceală

Chiar şi dacă iarna vine!

De vreţi miere naturală,

Cumpăraţi-o de la mine!

Mâine disdedimineaţă

O să fiu cu ea la piaţă!

Zdup, zdup, zdup!

Am furat un stup!

Am furat un stup!

Am furat un stup!

Ursul pleacă cu stupul în spate. Se lasă linişte. Întuneric. Încetul cu încetul cerul se luminează.
Luna e mare şi galbenă cât un bostan copt. La lumina lunii, pe fundalul codrului întunecat, pe
planul din faţă se întâlnesc cei trei tâlhari, vârcolacii.
Autorul:
Luna mare cât bostanul

S-a iţit printre copaci,

După deal, după pădure

O pândesc trei vârcolaci.

Lupul, ursul şi vulpea cântă:
Suntem răi, suntem răi,

Suntem inşii cei mai răi,

Nimeni nu mai e ca noi.

Peste munţi şi peste văi

Suntem trei tâlhari de soi!

Noaptea când e mai în toi,

Atunci, iată, e de noi!

Hop, hop, hop. hop, hop,

Nu ne place să muncim,

Dar vrem bine să trăim

Ca în codru am furat

În cruciş şi-n curmeziş,

Apoi iar în lung şi-n lat,

Însă nu ne-am săturat!

Hop, hop, hop. hop, hop!

Încă nu ne-am săturat!

Hop, hop, hop. hop, hop!

Chiar şi luna de pe cer

Într-o clipă o dăm jos!

Fără lună, fără stele

Cerul e mult mai frumos!

Hop, hop, hop. hop, hop!

Luna dispare de pe cer. În bezna nopţii tâlharii cântă şi bat din picior:
Hop, hop, hop, hop, hop, hop!

Galbenă şi luminoasă,

Luna-i dulce şi gustoasă!

Am furat-o, am mâncat-o,

Am tăiat-o-n patru, -n opt

Ca bostanul când e copt!

Suntem răi, suntem răi,

Suntem inşii cei mai răi,

Nimeni nu mai e ca noi,

Peste munţi şi peste văi

 Suntem trei tâlhari de soi!

Nu ne pasă de lumină,

De albini, cocoşi şi oi,

Căci tot binele din lume

Îl dorim doar pentru noi!

Hop, hop, hop. hop, hop!

Noaptea când e mai în toi,

Atunci, iată, e de noi!

Hop, hop, hop, hop, hop, hop.

Să ne veselim, prieteni,

Mâine-ncepe altă zi,

Sărbătoare ne e viaţa,

Şi aşa mereu va fi!

Hop, hop, hop, hop, hop, hop!

Din nou e linişte. Încetul cu încetul, se luminează. De după deal apare soarele. Acelaşi decor. Pe
planul secund un sat pitulit printre vâlcele, scăldat în verdeaţa nucarilor de pe marginea
drumurilor. Pe planul din faţă, o gospodărie ţărănească, un gărducean de nuiele cu ulcele înfipte
în pari. Căsuţa lui Azor. O coţofană speriată strigă necontenit.
Coţofana:
Car, car, car, car, car.

E incendiu, e pojar.

Staţi, opriţi-vă în loc,

Dealul tot e numai foc!

Apare găinuşa (dă din aripi).

Găinuşa:

Nu te teme, coţofano,

Peste deal cuptoarele

Şi le-aprinde dimineaţa

Când răsare soarele!

Mai bate o dată din aripi.

Unde-i oare cocoşelul?

Unde oare s-o fi dus?

M-am cam întrecut cu somnul,

Soarele de-acu e sus.

Apare Azor. Mârâie un pic, apoi îşi aşterne capul pe labe şi adoarme.
Găinuşa:
 Scoală, scoală, Azorică,

Scoală, scoală că mi-e frică,

Nu e cocoşelul meu.

Azor:
S-o fi dus pe la găini

La coteţul din vecini.

(mârâie somnoros)
Lasă-mă un pic să dorm,

Că mie tare, tare somn,

Sunt un căţeluş viteaz

Toată noaptea am stat treaz.

Nopţi întregi stau la poiată

Să nu fure vreo moţată

Vulpea rea şi roşcovană,

Cumetriţa cea vicleană.

Mâ-r-r-r, mi-e somn. Lăsaţi-mă să dorm n-am închis un ochi…

Găinuşa:
Eşti un leneş, măi Azor,

Doar cu somnul îi dai zor…Bine, dormi.

Îşi ridică speriată aripile în cap.

Vai de mine şi de mine. Am uitat să aduc pe lume ouşorul meu de aur. Cot-co-dac, cot-co-dac
(se foieşte). Am atâtea de făcut. Când să le reuşesc pe toate? Cot-co-dac, cot-co-dac.

De care lucru să mă apuc mai întâi?

Chiar de dimineaţă

O să plec la piaţă

Cu ouă de vânzare.

Cine mai vrea oare

Să mă însoţească?

Răţuşca Mac-mac:
Mac, mac, mac, merg şi eu la piaţă. Aşteaptă-mă un pic, Găinuşă. Nu-mi găsesc şorţuleţul. Sunt
cam distrată. Gata, l-am găsit. Ce frumos e şorţuleţul meu!

Îşi pune şorţuleţul, cântă şi dansează.

Pestelcuţa cu buline

Prinsă-n brâu îmi şede bine,

Sunt răţuşcă frumuşică,

O să-mi pun şi boneţică.

 Azi e sărbătoare,

Plec la târgul mare

Să vând ouşoare.

Mac, mac, mac,

Mac, mac, mac.

O să cumpăr de la târg

Turte dulci, turte cu mac,

Costumaşe pentru baie,

Săpunele pentru scaldă,

Ca să pot ieşi apoi

Cu răţuştele la baltă.

Mac, mac, mac,

Mac, mac, mac.

Tare-mi plac, vai ce-mi plac

Turtele coapte cu mac.

Autorul:
Merge raţa şi găina,

Merg la piaţă legănat.

Marfa lor de calitate,

Nu e marfă de furat.

Marfa lor e aur, frate,

Aur scump, aur curat!

Găinuşa şi răţuşca, ca două gospodine de la ţară, cu broboade pe cap, cu coşuleţe în mână, se

îndreaptă spre piaţă. Pe planul din faţăe scris:
PIAŢA DIN CODRUL DES.
Lupul şi vulpea, în centrul pieţei, la tarabe. Găinuşa şi răţuşca se opresc la o margine, aşezând
coşuleţele lor jos şi dezvelind marfa.
Autorul:
Găinuşa Cotcodac

Şi răţuşca Mac-mac-mac.

Au venit de dimineaţă

Ouă dulci să vândă-n piaţă.

La o masă cu un coş

Stă cumetra cea roşcată,

Vinde pene de cocoş!

Chiar acolo lângă poartă

 Lupul vinde-un cojocel,

E fudul, căciulă poartă,

Din blăniţa unui miel!

Vulpea:
Pene de vânzare!

Pentru domni şi doamne,

Pentru domnişoare,

Pene ieftine, frumoase,

Hai veniţi încoace!

Lupul:
Cumpăraţi cojoace!

Sunt un croitor vestit,

Meseria tare-mi place,

Toată viaţa am muncit,

Cos căciuli şi cos cojoace,

Cine-mbracă-cojocel

Nu ştie ce-i frigu-n el!

La cojoace, la cojoace,

Hai veniţi încoace.

Autorul:
Lupul cumpără o pană

Să şi-o pună la căciulă.

Vulpea vrea cojoc, nu blană,

În cojoc e mai fudulă.

Cu un stup şi ursul vine,

Pune un cântar pe masă,

Vinde miere de albine,

Din preţ nici un pic nu lasă.

Ursul:
Miere de albine

Mierea cea de leac

Pentru orice boală,

Preţul… e un fleac!

Ascultaţi ce zice

Un bun prisăcar:
 Dacă guşti din miere

Nu ştii de amar!

Autorul:
Zarvă mare-i când de-odată

Vulpea ursului îi strigă:

Vulpea:
Lasă-ţi mierea-acolo baltă,

Şi ne-aşternem toţi pe fugă!

Autorul:
Fuge vulpea, fuge lupul,

Pe hoţeşte, pe furiş,

Ursul lasă-n pace stupul

Şi toţi trei fug în tufiş.

Printre mese, zum, zum, zum,

Un roi de albine zboară…

Albinele (mai multe glasuri):

Vă punem ace chiar acum!

Hoţi, bandiţi, ieşiţi afară!

Albinele, cu nişte suliţe subsuoară, zboară încet şi zic toate cu glas apăsat:
Zum, zum, zum,

Zum, zum, zum!

Laşilor, ieşiţi în drum!

Cine a văzut o vulpe

Cu prietenul său lup?

Ştiţi pe unde se ascunde

Ursul ce-a furat un stup?

(Albinele merg ba înainte ba înapoi de-a lungul cortinei)

Zum, zum, zum,

Zum, zum, zum.

Laşilor, ieşiţi în drum!

Răţuşca (spre sală):

Mac, mac, mac

Mac, mac, mac,

Ce să fac, ce să fac?

Frică mi-e, mai bine tac.

Găinuşa:
 Cotcodac, cotcodac,

N-o să tac, nu vreau să tac!

Pentru hoţi există leac!

Au fugit toţi în tufiş,

Pe hoţeşte, pe furiş!

Cotcodac, cotcodac,

Şi-au găsit tâlharii leac

Şi cojoacele lor ac,

Cotcodac, cotcodac!

Albinele
(se apropie de cei trei tâlhari care stau ascunşi sub un tufiş improvizat):

Hoţi cu inima-n călcâie,

Fuga marş la puşcărie!

Se face întuneric, apoi iarăşi lumină. Ursul, vulpea şi lupul stau după gratii.
Autorul:
Lupul, vulpea şi cu ursul

Au furat, au tot furat

Pân la urmă însă iată

Că ulciorul lor s-a spart.

Încetul cu încetul se stinge lumina. Luna pe cer e din ce în ce mai mare, ca un bostan copt. La
lumina lunii pe fundalul din spate, satul pierdut printre vâlcele.
Autorul:
Luna mare cât bostanul

S-a iţit printre copaci.

În temniţă stau închişi

Trei tâlhari, trei vârcolaci.

Noaptea-i toată de argint,

De argint e luna care

Stă pe cer spre sat privind

Cu un ochi rotund şi mare.

De argint e şi ograda,

De argint căsuţa mea,

Doarme dus în noapte satul,

De pe cer se stinge-o stea…

 Doarme satul în vâlcică

Fără teamă, fără frică.

Treaz e numai Azorică,

Tot priveşte spre înalturi

Şi se simte vinovat,

Sus pe lună parcă vede

Cocoşelul cel crestat.

Noaptea lui Azor îi pare

O umbrelă mare, mare

Pe umbrelă-s mii şi mii

De steluţe argintii!..

Personajele îşi scot măştile:

RĂMAS BUN LA TOŢI, COPII!
Căsuţa iepuraşului
Urechiuşă-Gri
de Emilia PLUGARU

Piesă de Crăciun şi Anul Nou pentru copii

(cu elemente de interactiv)

PERSONAJELE:

URECHIUŞĂ-GRI, un iepuraş
VRĂBIUŢA CIRRI
GRIVEI, un căţeluş
CHIŢCĂICĂ, un şoricel
MOŞ MARTIN, un urs
MIEUNICĂ, un motănaş
LUPUL
VULPEA
DOI TÂLHARI
MĂRIUCA, o fetiţă de vreo cinci anişori
NICUŞOR, frăţiorul Măriucăi
MOŞ CRĂCIUN
ANUL NOU
CÂTEVA STELE
BRĂDUŢUL, un pom de Crăciun
Mai multe JUCĂRII PENTRU POMUL DE CRĂCIUN
BURSUCUL, MISTREŢUL, VEVERIŢA, ALTE ANIMALE
AUTORUL (voce din culise)

DECOR: Sfârşit de toamnă. Plouă. Copaci pe jumătate desfrunziţi. Sub un tufiş, un iepuraş
zgribulit.
AUTORUL:
La un capăt de imaş,

Sub tufiş, un iepuraş,

Plânge, bietul.

URECHIUŞĂ-GRI:
Toamna tare-i mânioasă,

M-a lăsat iar făr-de casă,

Sunt atât de ud, de ud,

Nici nu am cum să m-ascund!

Toamna caldă s-a sfârşit,

Totu-n jur e desfrunzit.

Vulpea rea şi hrăpăreaţă,

De mă vede, mă înhaţă.

Stropi de ploaie, tare-aş vrea

Să fiţi fulguşori de nea…

B-r-r-r! Sunt ud până la piele! Ce vreme urâtă, mi-e frig!

VRĂBIUŢA CIRRI (vine în scenă săltând în două picioare):

Şi eu, Urechiuşă-Gri, am penele grele de atâta umezeală. De-ar veni mai repede iarna, cu
fulguşorii săi pufoşi!

AUTORUL:
De îndată-ncep să cadă,

Fulgi măşcaţi, fulgi de zăpadă…

(Cad fulgi).

URECHIUŞĂ-GRI şi VRĂBIUŢA CIRRI (dansează şi cântă de bucurie):

Ce mai bucurie,

Ninge fulgi măşcaţi,

Iarna vă îmbie,

Să o-ntâmpinaţi.

Hai, ieşiţi afară!

Hai, ieşiţi din casă!

 Vine iarna albă,

Iarna cea frumoasă!

Ce mai bucurie,

Ninge pe câmpie.

URECHIUŞĂ-GRI:
Uite-aici va fi căsuţa mea! (Urechiuşă-Gri şi Vrăbiuţa Cirri se pitulesc sub un tufiş).

AUTORUL:
Până-n seară, pe tufiş

Iarna face-acoperiş

Din zăpadă argintie,

Iepuraşului sa-i fie

Cald şi bine, şi uscat.

Dar…

Vulpea rău s-a supărat.

(Pe planul din faţă apare Vulpea. Urechiuşă-Gri şi Vrăbiuţa Cirri tremură de frică).

VULPEA:
Copii!

Sunt grozav de speriată,

Iar a nins, şi ziua toată

În bârlog voi sta flămândă –

Vânătorii ies la pândă.

Vai, ce soartă! vai, ce soartă!

Coada mea e vinovată.

E roşcată, prea roşcată,

Bat-o pustia s-o bată!

Pe câmpia proaspăt ninsă

Parcă-i flacără aprinsă!

Vânătorii o zăresc,

Şi – bah-bah – mă şi ochesc.
(Se aud împuşcături).

Aţi auzit? Sunt vânătorii. M-au zărit. Trebuie să fug mai repede!

Aoleu şi văleleu

Mă duc la bârlogul meu,

Mă duc la căsuţa mea,

Ce m-aş face făr-de ea?

Aoleu şi văleleu,

Am şi eu bârlogul meu.

(Vulpea dispare. Din ascunziş iese Urechiuşă-Gri şi Vrăbiuţa Cirri).

URECHIUŞĂ-GRI:
Slavă ţie, Doamne! Am scăpat! Ce frică am tras! Nu se mai aude…

VRĂBIUŢA CIRRI:
Cine nu se aude?

URECHIUŞĂ-GRI:
Cum cine? Bah-bah nu se mai aude.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ţi-e frică de bah-bah?! Mai tare decât de vulpe?!

URECHIUŞĂ-GRI:
Cum să-ţi spun? Mi-e frică şi de vulpe, dar şi de bah-bah. Vulpea dacă mă prinde, mă mănâncă,
iar bah-bah dacă ne ajunge, ne mănâncă pe toţi. Ţie, Vrăbiuţă Cirri, nu-ţi este frică de nimeni?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ba da, ba nu, adică da, mi-e frică de Grivei, căţelul unei fetiţe pe nume Măriuca. Astă iarnă, era
cât pe ce să mă înghită. Noroc că m-a salvat Măriuca. Eh, ce fetiţă bună e Măriuca! Mi-e tare dor
de ea…

URECHIUŞĂ-GRI:
Ei bine, hai să nu mai vorbim despre frică, ştii cât sunt eu de fricos. Acu, dacă a nins şi dacă e
linişte, eu unul, îmi voi zidi iute o căsuţă ca să am unde să mă adăpostesc în caz de apare şireata
de vulpe sau de se mai aude bah-bah. Ce zici?

VRĂBIUŢA CIRRI:
E o idee bună.

URECHIUŞĂ-GRI:
Vrăbiuţă Cirri, priveşte, căsuţa mea cea noua de-acu are acoperiş. Acuş îi ridic pereţii…

Cântă:Strâng mănunchiuri de crenguţe,

Le proptesc cu o nuia,

Pun ferestrele şi uşa,

Gata e căsuţa mea!

(VRĂBIUŢA CIRRI şi Urechiuşă-Gri ţopăie în jurul căsuţei).

URECHIUŞĂ-GRI:
Vrăbiuţă Cirri, ştii ce e mai scump pe lume pentru un biet iepuraş?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Bănuiesc că o ladă de morcovi sau o căpăţână de varză.

URECHIUŞĂ-GRI:
Nu, greşeşti! Pentru un iepuraş cel mai important este să aibă o căsuţă şi o grădină. Dacă ai
căsuţă şi grădină, atunci ai de toate. Şi eşti fericit. Dar o căsuţă, trebuie să aibă ştii ce?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Bănuiesc că… acoperiş.

URECHIUŞĂ-GRI:
Păi fără de acoperiş, căsuţa nici nu mai e căsuţă. Orice căsuţă trebuie să aibă… adresă.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Adresă?

URECHIUŞĂ-GRI:
Da, adresă, priveşte aici! (scrie cu lăbuţa ceva). Acuş o să scriu pe această tablă, apoi o să atârn
tabla deasupra uşii şi… adresa e gata.

(Bate nişte cuie, se dă într-o parte, apoi, mândru de sine, îşi priveşte căsuţa).

VRĂBIUŢA CIRRI (silabiseşte):

Lo-ca-li-ta-tea: Câm-pia Al-bă, stra-da Mor-co-vi-lor, nu-mă-rul 13.

Foarte frumos! Dar de ce 13? Am auzit de la oameni că acest număr poartă ghinion.

URECHIUŞĂ-GRI:
Ei, prostii! Mie nu-mi este frică de cifre, mie-mi este frică de vulpe. Oamenii ăia sunt nişte
fricoşi… Vrăbiuţă Cirri, te poftesc în căsuţa mea.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Vai de mine (plesneşte din aripi), dar cum să vin în casă nouă fără un cadou? Aşteaptă, acuş mă
întorc. (Pleacă, revine imediat).
Priveşte ce ţi-am adus! Îţi place? Ăsta e cadoul meu pentru casa ta.

URECHIUŞĂ-GRI:
Mulţumesc! Perdeluţe din paie de aur! Ce frumuseţe!

(cântă):
Perdeluţe gălbioare –

Raze aurii de soare,

Perdeluţe gălbioare –

Raze calde de la soare.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Să intrăm!

(Se schimbă decorul. Interiorul căsuţei iepuraşului Urechiuşă-Gri. La fereastră, perdeluţe de

culoare galbenă. Urechiuşă-Gri şi Vrăbiuţa Cirri stau la masă).

URECHIUŞĂ-GRI:
Vrăbiuţă Cirri, n-ai vrea să locuim împreună?

VRĂBIUŢA CIRRI (mirată):

Împreună? Ba da, ba nu. Adică da, adică nu. Vai, dar ce zăpăcită sunt! Eu aş vrea mai mult să
locuiesc pe acoperiş. Mie-mi place să privesc cerul zi şi noapte. Îmi place să mă trezesc odată cu
zorii. Dacă nu te superi, o să mă cuibăresc pe acoperişul căsuţei tale. Ce zici?
URECHIUŞĂ-GRI:
E bine, chiar e foarte bine!

VRĂBIUŢA CIRRI:
În afară de asta, voi sta de veghe. Şi daca se apropie cineva de căsuţa noastră, imediat îţi voi da
de ştire. Dacă va fi un duşman, voi striga aşa:

Ci-rri, ci-rri – un duşman,

E aproape şi-i avan!

Iar dacă va fi un prieten, voi striga aşa:

Cip-cirip, cip-cirip,

Pe-aici trece un amic…

URECHIUŞĂ-GRI:
Ssst. Taci un pic. Ai auzit ceva?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Nu, ce să aud? N-am auzit nimic!

URECHIUŞĂ-GRI:
Mai este cineva cu noi aici în căsuţă.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Nu aud, nu văd nimic, adică da, adică nu…

(În mijlocul cămării apare şoricelul Chiţcăică şi se învârte buimac ca un titirez).

CHIŢCĂICĂ:
Unde mă aflu? Unde e soarele? Unde e cerul? Nu mai văd cerul!

URECHIUŞĂ-GRI:
Bine ai venit, Chiţcăică, în casa mea cea nouă!

CHIŢCĂICĂ:
În căsuţa ta? Dar asta e casa mea! E podul căsuţei mele!

URECHIUŞĂ-GRI:
Ba e căsuţa mea!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Şi a mea!

CHIŢCĂICĂ (nedumerit):
Şi cum vine asta, eu nu mai am căsuţă?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ba da, ba nu, adică da, adică nu… Noi, de fapt, toţi trei, locuim în aceeaşi casă: tu, Chiţcăică,
locuieşti la subsol, Urechiuşă-Gri –aici, iar eu pe acoperiş. Suntem vecini.

CHIŢCĂICĂ:
Vecini? Adică trebuie să trăim în pace şi în bună înţelegere? Dar eu nu văd cerul! Vreau să văd
soarele! Unde e soarele?

URECHIUŞĂ-GRI:
Soarele şi-a stins lumina,

A plecat un pic să doarmă,

Pe Pământ coboară somnul,

Nu se mai aude larmă.

CHIŢCĂICĂ:
Şi nici eu să nu mai fac larmă?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ba da, ba nu, adică da, adică nu…

CHIŢCĂICĂ:
Dar cerul, cerul, unde e?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Cerul e tivit cu stele,

O steluţă a-nflorit,

Cu flori albe de mătase,

Bolta s-a acoperit.

Din înalturile sale,

 Cerul scutură petale.

Mici petale de la stea,

Noi le zicem flori de nea.

CHIŢCĂICĂ:
Flori de nea? Vreau să văd şi eu floricelele de nea!

URECHIUŞĂ-GRI:
Atunci să ieşim afară!

(Toţi trei vin pe planul din faţă. Acelaşi decor. Cad fulgi de nea. E noapte).

CHIŢCĂICĂ (speriat):
Ninge? A venit iarna? Dar mie nu-mi place iarna! Arătaţi-mi florile de nea şi să plec iute în casă.
Îmi îngheaţă codiţa.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Floricelele de nea sunt chiar aceşti fulguşori. Priveşte, de sus, din cer tot cad întruna fulguşori
pufoşi de gheaţă…

CHIŢCĂICĂ:
Sunt de gheaţă? Dar de ce

Fulgii reci mă frig pe faţă?

Vai această zăpadă e atât de… atât de fierbinte încât, încât mi-a fript tălpile. Gata, eu unul plec
acasă!

URECHIUŞĂ-GRI:
Stai, Chiţcăică! Priveşte ce frumuseţe e în jur! Chiar nu pricepi? Iarna e cel mai frumos anotimp!

Cântă:
E cerul cu stele de gheaţă,

Şi luna-i de gheaţă şi ea,

De gheaţă e raza subţire,

De gheaţă e fulgul de nea.

Stă luna pe cer visătoare,

Tăcută priveşte în jos,

La marginea nopţii, Pământul,

 În alb, e nespus de frumos.

E nespus de frumos, e nespus de frumos! Acest cântecel l-am auzit de la o steluţă de pe cer… Hai
să dansăm, Chiţcăică, hai să dansăm!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Şi să cântăm, căci a venit iarna! Să cântăm şi să dansăm!

(Urechiuşă-Gri şi Vrăbiuţa Cirri îl prind pe Chiţcăică în horă. Toţi dansează. Cântă doar
Urechiuşă-Gri şi Vrăbiuţa Cirri):
A venit iarna, iarna a venit,

Cerul cu petale s-a acoperit,

Cu petale albe, cu steluţe moi,

Iarna, pe câmpie, joacă hora-n toi.

Copii, hai, dansaţi cu toţii, hai, dansaţi cu noi!

(Cad fulgi, câţiva copii se urcă pe scenă şi dansează cu cei trei eroi).

VRĂBIUŢA CIRRI se opreşte din dans (între timp copiii coboară de pe scenă) şi strigă speriată:
Cir-ri, cir-ri, un duşman,

E pe-aproape şi-i avan!

(La un colţ de scenă apare vulpea. Urechiuşă-Gri, Vrăbiuţa Cirri şi şoricelul Chiţcăică se ascund).

VULPEA (cântă, foarte supărată):

A venit iarna, iarna a venit,

Cerul cu petale s-a acoperit,

Cu petale albe, cu steluţe moi,

Iarna, pe câmpie, joacă hora-n toi.

A venit iarna, tare-s supărată –

Câmpia este albă, iar blana mea roşcată,

Câinii, vânătorii, o zăresc îndată,

A venit iarna, tare-s supărată!

Eh, că tare-s supărată!

(Vulpea dispare. Cei trei ies de după căsuţă).

URECHIUŞĂ-GRI:
Uf, ce spaimă am mai tras! Slavă ţie, Doamne, a plecat şi de dată asta.

CHIŢCĂICĂ:
Să dansăm, prieteni, când dansăm zăpada nu-mi mai pare atât de fierbinte.

(Toţi trei dansează, dar cântă doar Chiţcăică):

A venit iarna, iarna a venit,

Cerul cu petale s-a acoperit,

Cu petale albe, cu steluţe moi,

Iarna, pe câmpie, joacă hora-n toi.

Copii, cântaţi cu noi!

(Cântă acelaşi catren şi copiii din sală).

VRĂBIUŢA CIRRI (strigă pe neaşteptate):

Cir-ri, cir-ri, un duşman,

E pe-aproape şi-i avan…

Ba nu, ba da, adică nu, adică da, ba nu…

Cip-cirip, cip-cirip,

E pe-aproape un amic…

(Apare în scenă ursul Moş Martin).

MOŞ MARTIN:
Cine face aici atâta gălăgie? Dormeam atât de bine. (Cască) M-aţi trezit, dar… dar îmi place
cântecul vostru.

(Începe să cânte cu glas gros şi să danseze moşnegeşte):

A venit iarna, iarna a venit,

Cerul cu petale s-a acoperit…

(Se alătură şi celelalte glasuri):

 Cu petale albe, cu steluţe moi

Iarna pe câmpie joacă hora-n toi!

(Cântă numai Moş Martin):

Cu petale albe, cu steluţe moi,

Voi dormi o iarnă, hai dormiţi şi voi!

Hai dooormiiiţi şi voi!

(Continuă căscând):

Hai dor-mi-ţi şi voi-i! Noapte bună, copii! Eu plec, ne vedem la primăvară!

(Moş Martin pleacă).

URECHIUŞĂ-GRI, VRĂBIUŢA CIRRI ŞI CHIŢCĂICĂ (privindu-se miraţi):

Să dormim? O iarnă-ntreagă? Asta-i bună!

URECHIUŞĂ-GRI:
O să dormim, însă doar până mâine dimineaţă. E târziu, să plecăm la culcare, prieteni.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Spre căsuţa noastră

Haideţi să pornim…

CHIŢCĂICĂ (vesel):
Până dimineaţă

Toţi o să dormim.

(Pornesc să iasă din scenă, dar de odată Vrăbiuţa Cirri se opreşte).

VRĂBIUŢA CIRRI:
Urechiuşă-Gri, priveşte, codiţa lui Chiţcăică nu se mai învârte, ce-o fi asta?

URECHIUŞĂ-GRI (studiază codiţa):

Într-adevăr, stă nemişcată.
CHIŢCĂICĂ (speriat):
Nu mi se învârte codiţa, e nemişcată?

Am codiţa nemişcată?

Cum să mă strecor îndată

Printre găuri, găurele?

Şi-i plină lumea de guri rele –

Toată lumea şoricească

O să-şi bată joc de mine!

Cu-aşa coadă, cu-aşa coadă

Mi-e ruşine, mi-e ruşine.

URECHIUŞĂ-GRI:
Stai pe loc, nu te mişca!

A-ngheţat codiţa ta

Şi degrabă o să cadă.

CHIŢCĂICĂ (îngrozit):
Cum să cadă, cum să cadă?

URECHIUŞĂ-GRI:
Dacă, însă, cu zăpadă,

Chiar acuma, cu zăpadă,

Iute-iute ţi-o masez,

Nu mai cade, ţi-o salvez.

(masează codiţa şoricelului).

CHIŢCĂICĂ:
Mi-ai salvat codiţa, Urechiuşă-Gri?

URECHIUŞĂ-GRI:
Nu ştiu, încearcă s-o învârţi, să vedem dacă se învârte.

CHIŢCĂICĂ:
Vai de mine, ce mă fac?! Ce se-ntâmplă, Urechiuşă-Gri?
URECHIUŞĂ-GRI:
Ţi-am salvat-o, ţi-am salvat codiţa!

CHIŢCĂICĂ (ursuz):
Mulţumesc.

Cu astfel de aţişoară,

Gata, nu mai ies afară!

Iarna e aşa frumoasă,

Dar… voi sta ca ursu-n casă.

URECHIUŞĂ-GRI:
Spre căsuţa noastră

Iute să pornim!

Până dimineaţă

Toţi o să dormim.

(Se stinge lumina, se modifică decorul. Pe planul din faţă, în locul căsuţei lui Urechiuşă-Gri, acum
stă căsuţa Măriucăi, pe fundalul unei margini de sat).

MĂRIUCA (stă desculţă pe prispa casei):

Fulgi de nea încep să vină

Drept aici, la mine-n mână.

Ia te uită, nărăvaşii,

Zboară ca şi fluturaşii…

Tot prinzându-i în mânuţă,

Am uitat că sunt desculţă.

Am uitat că stau desculţă…

Plec la mine-n cămăruţă.

(Intră în căsuţă)

Mă-mbrac iute-iute-iute

Să mă duc la săniuş,

Pe un deal unde-i gheţuş

 Şi mulţi, mulţi copii ghiduşi.

(Priveşte pe fereastră).

Dar unde sunt copii? Nu zăresc afară nici-un copil cu săniuţa. A, da.

Copiii, ca şi bădiţa Nicu, au plecat de dimineaţă la şcoală!

Eu, doar eu sunt încă mică,

Pe cuptor cu Mieunică

Stau acasă ziua-ntreagă,

Dar aşa n-o să mai meargă…

(Se adresează unui motănaş care sforăie dulce): Sforrr! Sforrr! Sforr!

Lasă somnul, Mieunică,

Scoală, hai la săniuş.

MIEUNICĂ (somnoros):
Nu vreau, nu vreau, Măriucă,

Mi-e cam frică de gheţuş.

MĂRIUCA:
Teamă ţi-e? Ruşine, frate,

Eşti un leneş şi jumate!

Nu pleci singur, vom fi trei,

Cu noi merge şi Grivei.

MIEUNICĂ:
Grivei?

Miau, miau, miau,

Miau, miau, miau.

Cu Grivei nu vreau,

Nu vreau!

MĂRIUCA:
Sst, gura! Grivei, Grivei! Unde eşti, Grivei?
(Apare un căţeluş negru cu pete albe. Se gudură la picioarele Măriucăi).

Ia dă-mi urechiuşa-ncoace,

Nu prea eşti disciplinat.

Unde-ai fost amar de vreme?

Umbli brambura prin sat?

GRIVEI (schelălăie):
M-am jucat cu fulguşorii.

MĂRIUCA:
Te-ai jucat cu fulguşorii?

Iartă-mă, te rog, Grivei.

Tare-mi place, tare-mi place,

Să mă joc şi eu cu ei.

Hai să ne jucăm toţi trei.

(Mieunică, Grivei şi Măriuca se află în faţa casei, pe fundalul aceleiaşi margini de sat. Aleargă
după fulguşori, cântă):

A venit iarna, iarna a venit,

Cerul cu petale s-a acoperit…

MĂRIUCA:
Gata, terminăm cu joaca,

Să pornim la săniuş,

Să plecăm toţi împreună

Sus pe deal unde-i gheţuş.

Eu voi merge înainte,

După mine e Grivei,

El va duce săniuţa,

Mieunică-n urma ei…

Iată colo potecuţa,

S-a acoperit cu nea,

 Luăm iute săniuţa,

Şi la drum, la drum cu ea!

(Cântă)
A venit iarna, iarna a venit,

Cerul cu petale s-a acoperit!

Cu petale albe, cu steluţe moi,

Iarna joacă hora, chiar în sat la noi!

(Măriuca porneşte înainte, Grivei trage săniuţa, Mieunică vine din urma lor. La un moment dat se
urcă în săniuţă, adoarme şi sforăie:Sforrr! Sforrr!)

GRIVEI:
Măriucă, Măriucă!

MĂRIUCA:
De ce scheuni?

GRIVEI:
Sania-i atât de grea,

N-o mai pot trage la deal!

MĂRIUCA:
Ia priveşte-n urma ta!

GRIVEI (mânios):
Hî-r-r-r!

Leneşul de Mieunică,

Doarme-n sanie, iar eu,

Nu ştiam de ce îmi este,

Chiar atât, atât de greu.

Staţi că îl trezesc îndată

Şi îl zmornăi de blăniţă,

Ei, motan nesuferit!

Dă-te jos din săniuţă!

(Grivei se repede asupra lui Mieunică, scapă din mână sfoara de care trăgea sania şi sania
porneşte singură, ajungând într-o clipă în vale. Două ghemotoace se zmornăie între ele: Ham,
ham, ham! Miau, miau, miau!)

MĂRIUCA:
Ce-i acolo, iar vă bateţi?

Într-o clipă înapoi!

Să-mi aduceţi săniuţa,

Altfel va fi rău de voi.

GRIVEI:
E rândul lui să ducă săniuţa!

MIEUNICĂ:
Ba e al tău!

GRIVEI:
Ba al tău!

(Se pornesc iarăşi la harţă. Măriuca vine la ei).

MIEUNICA:
Eu nu pot, sunt mititel!

Sania s-o duca el!

MĂRIUCA:
Între voi sa fie pace!

Daţi urechile încoace, (îi trage de urechi)

Sania voi duce-o eu.

(Măriuca târâie sania. Cei doi vin bosumflaţi din urmă, din când în când se răţoiesc supăraţi unul
la celălalt: ham, ham, ham, miau,miau,miau, hârrr, hârrr, hârrr. Ajung în vârful potecuţei, urcă în
săniuţă şi uită de supărare).

MĂRIUCA:
Deci, din vârf de potecuţă,

Vom porni acum la vale,

Mii de fulgi pufoşi şi sprinteni,

 Ne vor întâlni în cale.

Cântă cu toţii:

A venit iarna, iarna a venit

Cerul cu petale s-a acoperit,

Cu petale albe, cu steluţe moi,

Iarna pe câmpie joacă hora-n toi.

(Cade cortina, se schimbă decorul. Din nou căsuţa iepuraşului Urechiuşă-Gri. Urechiuşă-Gri şi
Chiţcăică îşi scot căpşoarele pe fereastră. Vrăbiuţa Cirri, stând pe acoperiş, îşi scutură
aripioarele).

URECHIUŞĂ-GRI şi CHIŢCĂICĂ (într-un glas):

Bună dimineaţa, Vrăbiuţă Cirri!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Bună dimineaţa, Chiţcăică, bună dimineaţa, Urechiuşă-Gri, nu veniţi şi voi afară?

URECHIUŞĂ-GRI:
Hai, Chiţcăică, să alergăm un pic în jurul casei.

CHIŢCĂICĂ:
Mi-a-ngheţat codiţa-aseară!

Pân-nu vine primăvara

Nu-ndrăznesc să ies afară.

O să stau doar în cămară!

URECHIUŞĂ-GRI:
Mie însă nu mi-e teamă,

Nici de ger, nici de zăpadă!

Dezbrăcat până la brâu,

Am să fac sport în ogradă.

URECHIUŞĂ-GRI (vine pe planul din faţă îmbrăcat doar în chiloţei. Face sport dârdâind de frig):
Unu doi, unu doi,

Iarna e în toi.
 Unu doi, unu doi,

Iarna e în toi.

VRĂBIUŢA CIRRI (ţopăie alături de el):

Ţopa, ţopa, repejor

Sar ca orice vrăbiuţă.

Iarna-i frig şi nu-i uşor

În omăt să stau desculţă.

URECHIUŞĂ-GRI (aleargă în jurul căsuţei, se opreşte lângă Vrăbiuţa Cirri):

Unu doi, unu doi,

Iarna e în toi,

Să faci sport e-atât de bine,

Curge apa de pe mine.

Unu doi, unu doi…

Vrăbiuţă Cirri, am o foame de lup! Ce-ai zice să luăm dejunul împreună?

VRĂBIUŢA CIRRI:
O! Ar fi minunat, şi mie îmi este foame. Îmi place să gătesc. Eu voi fi bucătăreasă. E bine?

URECHIUŞĂ-GRI:
Dar ce bucate vom avea la dejun?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Mie îmi voi prepara turte dulci de mei, iar ţie îţi voi coace o plăcintă cu varză, ce zici?

URECHIUŞĂ-GRI:
Ador plăcinţelele cu varză!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Vai, Urechiuşă-Gri, miriştea e acoperita cu zăpadă! De unde voi lua grăuncioare?!

URECHIUŞĂ-GRI:
Ca să vezi, de-abia acum îmi dau seama.

Ce nenorocire, soro!
 Şi grădinăria mea

Toată, toată-i sub zăpadă!

Aş putea înfuleca

Morcovi dulci chiar şi o ladă,

Dar de unde? Dar de unde

Să-mi mai caut de mâncare,

Când troianul, când troianul,

E atât, atât de mare?

Vrăbiuţă Cirri, nu ştiu de ce, dar astăzi, iarna parcă nu mai e chiar atât de frumoasă.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Şi eu cred la fel. E prea alb totul în jur, şi e prea frig.

URECHIUŞĂ-GRI:
Ştii ceva, hai să nu fim trişti,

Plec să mă îmbrac şi-apoi,

Născocim ceva în doi.

(Cad fulgi. Vrăbiuţa Cirri se cuibăreşte pe acoperişul căsuţei şi moţăie. De odată începe să strige).

VRĂBIUŢA CIRRI:
Cir-ri, cir-ri, un duşman,

E aproape şi-i avan!

Ba nu, ba da, ba nu! Cip-ci-rip! Cip-ci-rip! Un prieten trece. Adică nu, adică da!

Cir-ri, cir-ri, un duşman,

E aproape şi-i avan!

(Urechiuşă-Gri şi Chiţcăică îşi scot căpşoarele pe fereastră. La un capăt de scenă apare Măriuca cu
prietenii săi Grivei şi Mieunică).

GRIVEI (adulmecă):
Simt miros de vrăbiuţă şi de iepuraş.

MIEUNICĂ (se linge pe bot):

Iar eu simt şi miros de şoricel. Ce gustărică!
MĂRIUCA:
Gura! E vina voastră că ne-am rătăcit! Găsiţi iute drumul spre casă, altfel vă rup urechiuşele! Vă
arăt eu vouă vrăbiuţe sau şoricei! Grivei,ai uitat ce-ai păţit anul trecut când i-ai rupt aripioara
vrăbiuţei Cirri?

GRIVEI (vinovat):
Nuuu!

MĂRIUCA:
Atunci să-ţi iasă din cap vrăbiuţele! Nu vezi că ne-am rătăcit?! Găseşte urma, altfel vom înnopta
pe câmpie şi… şi vom îngheţa aici toţi trei! (Plânge). Hî, hî, hî…

VRĂBIUŢA CIRRI:
Cip-ci-rip, cip-ci-rip,

Trece un amic.

CHIŢCĂICĂ:
Vai, vai, vai. Ce fel de prieten,

Ce fel de amic?

Un motan rău, fioros,

M-a simţit după miros.

URECHIUŞĂ-GRI:
Ajuto-o-o-r! Vânătorii! Şi-au trimis dulăul. Să tragem zăvoarele!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Nu vă temeţi, prieteni. Aceasta e Măriuca. Fetiţa care anul trecut, o iarnă întreagă, m-a ţinut la
pieptul ei şi mi-a tămăduit aripioara. Mi-a salvat viaţa, Măriuca e cea mai bună fetiţă din lume.

Cip-ci-rip, cip-ci-rip,

Vine un amic!

MĂRIUCA:
Vrăbiuţă Cirri? Tu eşti? Îmi era atât de dor de tine. Credeam că nu te voi mai revedea. Ce bine e că
m-am rătăcit. Dar… (Scânceşte iar)

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ce-ai păţit, Măriucă? De ce plângi? Nu plânge! Altfel şi eu voi plânge alături de tine.
MĂRUICA:
Din pricina ăstor doi clăpăugi (îi trage de urechiuşe pe Grivei şi pe Mieunică) am rătăcit drumul
şi… şi… Grivei acum nu poate adulmeca urma. Totul s-a acoperit cu zăpadă. Vreau acasă, la
mămica mea!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Nici o grijă, Măriucă. E rândul meu să te ajut, cunosc foarte bine drumul spre căsuţa ta de la
marginea satului. Eu voi zbura înainte, iar voi veţi veni după mine. Acum linişteşte-te şi vino să-ţi
fac cunoştinţă cu noii mei prieteni! Pe Grivei, însă, şi pe Mieunică, lasă-i acolo! Nu am încredere în
ei.

MĂRIUCA:
Grivei, Mieunică, pe loc!

GRIVEI şi MIEUNICĂ (se ling pe bot):

Hârrr, hârrr! Miau! Miau!

MĂRIUCA:
Gura!

(Apare Urechiuşă-Gri).

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ăsta e Urechiuşă-Gri. Acum locuim împreună. Eu pe acoperiş, iar el în căsuţă. Şi mai am un
prieten care locuieşte la subsol.

(Strigă):
Chiţcă-i-că-ă-ă! Unde eşti, Chiţcăică!

MIEUNICĂ:
Miorlauuu! Miorlauu!

MĂRIUCA:
Gura! Ce iepuraş drăgălaş! Ştiţi ceva? De azi înainte, veţi fi cu toţii prietenii mei! Vă invit la mine
acasă şi în cinstea prieteniei noastre vă voi ospăta cu cele mai delicate bucate:

Morcovi dulci şi foi de varză,

Mici fărâme dulci şi moi,

Pâine, brânză, unt, dulceaţă,

Bunătăţi doar pentru voi.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Chiţcăică, ai auzit?

CHIŢCĂICĂ (îşi scoate capul pe fereastră):

Am auzit, am auzit!

Poate că-s un şoricuţ

Mic de tot şi cam prostuţ,

Însă ştiu că n-are rost

Să mă duc din adăpost.

O fi bună ea, dulceaţa,

Dar mai dulce este viaţa.

(se ascunde iarăşi).

MIEUNICĂ:
Miorlauuu, miorlauuu!

MĂRIUCA:
Gura! Deci, prieteni, după cum am zis, vă invit pe toţi să fiţi oaspeţii mei.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Atunci, să pornim la drum!

MĂRIUCA:
Grivei, Mieunică, la drum!

CHIŢCĂICĂ:
Mergeţi cu bine, prieteni. Cât veţi lipsi, eu voi avea grijă de căsuţă.

(Tot alaiul porneşte în frunte cu Vrăbiuţa Cirri. Cântă cu toţii):

Hai la drum, la drum, la drum

Printre fulgi pufoşi de nea,

Dacă ai prieteni buni

Iarna nu mai este grea.

 A venit iarna, iarna a venit,

Cerul cu petale s-a acoperit…

(Se stinge lumina. Se aprinde iarăşi. Acelaşi decor. Căsuţa lui Urechiuşă-Gri. Noapte cu cer plin de
stele. Vrăbiuţa Cirri moţăie pe acoperiş).

URECHIUŞĂ-GRI (îşi scoate capul pe fereastră):

Vrăbiuţă Cirri, nu-ţi este frig acolo sus, pe acoperiş? Vino în casă, să te mai încălzeşti!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Nu vreau. Cine va avea grijă să nu treacă vreun duşman pe aici?

URECHIUŞĂ-GRI:
Vrăbiuţă Cirri, nu-ţi este foame?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ba da, ba nu, adică da, adică nu…

URECHIUŞĂ-GRI:
Acum avem atâtea bunătăţuri, ce fetiţă minunată e Măriuca, ne-a încărcat cu de toate!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Nici de Chiţcăică n-a uitat. I-a dat atât de multă dulceaţă! Ce face Chiţcăică?

URECHIUŞĂ-GRI:
S-a îndopat şi sforăie în cămeruţa lui, eu însă nu pot dormi, când mănânc prea mult nu pot să
dorm!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Iar mie, iar mie… când îmi este guşa plină-plină, mi se face frig-frig de îmi dârdâie picioruşele.

URECHIUŞĂ-GRI:
Ţi-e frig? Atunci vino în casă!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Nu, nu pot sa mă despart de cerul care e doldora de stele. Vreau să văd cum înfloresc stelele.
URECHIUŞĂ-GRI:
Atunci, ştii ceva?! Voi face focul în sobă. Fumul se va ridica prin hogeag, acoperişul se va încălzi şi
îţi va fi mai cald.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ce idee minunată! Urechiuşă-Gri, aprinde focul mai iute, mor de frig!

Ţopa, ţopa, repejor,

Sar ca orice vrăbiuţă,

Iarna-i frig şi nu-i uşor

În omăt să stai desculţă.

Ai aprins focul?

URECHIUŞĂ-GRI:
Da! E mai cald?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Mai cald? Ia te uită, nu-mi vine să cred, nu-mi mai este frig! Şi m-a năpădit un somn (cască)! Ce
bine e, ce cald e, de parcă vine primăvara!
(tresare şi strigă fericită):
Urechiuşă-Gri, nu cumva vine primăvara?

URECHIUŞĂ-GRI:
Ştiu eu? Ia să văd! Parcă vine, parcă nu. Ce se întâmplă? Vrăbiuţă Cirri, mi se pare că ai dreptate.
Vine primăvara! În căsuţă plouă, afară tot plouă?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Afară? Să privesc. Nu, afară nu plouă, dar… sub picioruşele mele s-a topit zăpada! Se topeşte
acoperişul, vine primăvara! Eh, această iarnă a ţinut atât de puţin!

URECHIUŞĂ-GRI:
Fii atentă şi spune-mi, în jurul tău pe imaş mai este zăpadă?

VRĂBIUŢA CIRRI (priveşte):

Pe imaş? O, imaşul e alb, alb şi foarte strălucitor. Zăpada de pe imaş nu s-a topit.

URECHIUŞĂ-GRI:
Afară nu plouă, zăpada de pe imaş nu e topită, înseamnă că încă nu e primăvară.
VRĂBIUŢA CIRRI:
Urechiuşă-Gri, te văd, te văd prin acoperiş! Tu mă vezi?!

URECHIUŞĂ-GRI (cu necaz):

Acum te văd şi eu. Îţi dai seama ce s-a întâmplat?!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Da! A venit primăvara. Pe acoperişul căsuţei tale vor înverzi frunzele şi vei avea căsuţă de culoare
verde.

URECHIUŞĂ-GRI:
Eh, Vrăbiuţă Cirri, chiar nu-ţi dai seama? În toiul iernii am rămas fără de acoperiş, fără căsuţă. Nu
vine, deocamdată, nici o primăvară, am făcut focul şi… s-a topit acoperişul. Nu mai avem căsuţă.

Apare CHIŢCĂICĂ (se învârteşte buimac):

Ce se întâmplă? Mai întâi mi-a fost atât de cald, iar acum îmi este groaznic de frig. Se văd stelele?
De ce se văd stelele?!

URECHIUŞĂ-GRI:
Fiindcă… nu mai avem căsuţă.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ce nenorocire! Eram atât de fericită. Aveam casă, aveam grăuncioare, iar acum…

URECHIUŞĂ-GRI:
Mă va înhăţa vulpea, mă va înfuleca!

CHIŢCĂICĂ:
Prieteni, nu vă descurajaţi, până la urmă născociţi voi ceva. Mă iertaţi, eu plec în vizuina mea. Îmi
îngheaţă codiţa. Nu mai pot să rămân.

(Chiţcăică dispare, Vrăbiuţa Cirri şi Urechiuşă-Gri rămân singuri tremurând de frig în mijlocul
câmpiei).

URECHIUŞĂ-GRI:
Acuş se face ziuă! Vulpea mă va adulmeca şi atunci unde să mă ascund?! Eh! Dacă ar ninge, am
avea iarăşi acoperiş!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Simt eu că nu va ninge. Aşa se întâmplă de fiecare dată.

Iarna a plecat în fugă

Înspre grâul cel din luncă,

Ştii că grâul tot îngheaţă

De nu-l ţine iarna-n braţe?

URECHIUŞĂ-GRI:
Nu ştiam.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Acum linişteşte-te, se arată zorii. Eu zbor până la Măriuca şi sunt convinsă că anume ea ne va
ajuta. Până la Anul Nou vom avea altă căsuţă. Sau poate chiar mai degrabă. Te-ai liniştit?

URECHIUŞĂ-GRI:
Da.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Atunci am plecat. Aşteaptă aici, acuş mă întorc.

(Urechiuşă-Gri rămâne singur, moţăie, moţăie şi… adoarme. Se luminează scena. E

ziuă. Urechiuşă-Gri doarme sub tufişul desfrunzit şi neacoperit de zăpadă).

Apare VRĂBIUŢA CIRRI:

Urechiuşă-Gri, Urechiuşă-Gri! Scoală iute! Avem o căsuţă nouă.

URECHIUŞĂ-GRI:
O căsuţă nouă?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Da, o căsuţă minunată sub un brăduţ de la marginea pădurii. Măriuca ne-a găsit-o.

URECHIUŞĂ-GRI:
Ce fetiţă minunată e Măriuca!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Să mergem, nu uita perdeluţele din paie de aur!
URECHIUŞĂ-GRI:
Dar… nu ne luăm rămas bun de la Chiţcăică?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Lasă, îl vom întâlni la primăvară, ştii că acum îi îngheaţă codiţa. Hai, Urechiuşă-Gri!

URECHIUŞĂ-GRI şi VRĂBIUŢA CIRRI (pornesc cântând):

Măriuca-i fată bună,

Ce ne-am face făr de ea,

Fără casă, fără masă,

Când se lasă noaptea grea?

Măriuca-i fată bună,

Un amic adevărat,

Ne ajută-ntotdeauna,

Şi acum ne-a ajutat.

(Se stinge lumina, se aprinde din nou. Sub un brăduţ, o căsuţă cu inscripţia „Căsuţa iepuraşului
Urechiuşă-Gri şi a Vrăbiuţei Cirri, adresa: Localitatea Marginea Codrului, str. Brăduţului Verde, nr.
13”).

VRĂBIUŢA CIRRI:
Urechiuşă-Gri, dar de ce iar „13”, doar ţi-am spus că numărul 13 aduce ghinion.

URECHIUŞĂ-GRI:
Nu mi-e frică de cifre, mi-e frică de vulpe. Şi de vânători…

VRĂBIUŢA CIRRI:
Da, dar ai văzut ce s-a întâmplat cu căsuţa noastră de pe câmpia albă?!

URECHIUŞĂ-GRI:
Nu cifra 13 a fost de vină, ci noi.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Adevărat. Adică da, adică nu. Adică… uf, ce zăpăcită sunt…

(devine atentă):
Ascultă, auzi ceva?
URECHIUŞĂ-GRI (îşi ciuleşte urechile):
Se apropie cineva de căsuţa noastră.

VRĂBIUŢA CIRRI (speriată):

Cir-ri, cir-ri, un duşman,

E pe-aproape şi-i avan!

(Strigă din toate puterile):

Cir-ri, cir-ri, doi duşmani,

Sunt pe-aproape şi-s avani!

Urechiuşă-Gri, să ne salvăm! Să fugim cât mai departe de aici! Ăştia doi sunt foarte, foarte
primejdioşi! Vin cu gând rău asupra căsuţei noastre! Să fugim!

(Urechiuşă-Gri şi Vrăbiuţa Cirri aleargă de pe scenă. Apar doi tâlhari cu topoarele în mână. Privesc
prin părţi).

PRIMUL TÂLHAR:
Stai acolo şi pândeşte,

Pădurarul să nu vie,

Nu aş vrea deloc să-ntâmpin

Anul Nou la… puşcărie.

Nu se vede? Zău? E bine.

Ia priveşte ce brăduţi

Vom lua pe ei o groază,

O mulţime de bănuţi.

(Taie brăduţul sub care stă casa lui Urechiuşă-Gri şi, cu un glas răguşit, cântă):

Boc, boc, boc, brăduţ frumos,

Te vom vinde între ani,

E ajun de Moş Crăciun,

Hai noroc şi la mulţi bani,

Bani, bani, bani!

(Ciocnesc câte o duşcă, hohotesc cu răutate, iau brăduţul, apoi, uitându-se tâlhăreşte prin părţi,
pleacă în fugă. Apare Vrăbiuţa Cirri şi Urechiuşă-Gri).

VRĂBIUŢA CIRRI:
Au plecat, Urechiuşă-Gri?

URECHIUŞĂ-GRI (plânge):
Au plecat. Au luat cu ei şi căsuţa noastră. Ce oameni răi. Iarăşi suntem fără căsuţă. Priveşte, din
brăduţul nostru nu a rămas decât un ciot. Şi era atât de frumos! Era doar un pui, un pui care ar fi
crescut mare, mare, înalt ca… un brad. Nu le-a fost milă…

VRĂBIUŢA CIRRI:
Celor răi niciodată nu le este milă. De nimic. Ei nu cunosc ce e mila. Eh… dacă nu ai fi pus adresa
cu cifra 13, poate că… nu s-ar fi întâmplat nimic.

URECHIUŞĂ-GRI:
Nu cifra 13 ne-a tăiat brăduţul. Acum mi-e frică nu doar de vulpe şi de bah-bah. Mi-e frică şi de
oameni.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Dar Măriuca e şi ea un om.

URECHIUŞĂ-GRI:
Adevărat. Măriuca însă e… un om bun, iar eu mă tem de oamenii răi.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Şi eu mă tem de oamenii răi. Oamenii răi sunt mai răi decât oricare, decât oricare… oricare altă
jivină rea de pe Pământ. Urechiuşă-Gri,cum crezi, am dreptate?

URECHIUŞĂ-GRI:
Ba da, ba nu, adică da, adică nu… nu mai ştiu, m-am buimăcit şi eu cu totul. Ştiu doar că tot ce
are mai scump pe lume un iepuraş – e căsuţa. Eu, în toiul iernii, am rămas iarăşi fără de casă…
Eh! Ce mă fac fără de căsuţă? Ce ne facem, Vrăbiuţă Cirri?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Zău, Urechiuşă-Gri, nici eu nu mai ştiu.

(Scormoneşte ceva la trunchiul brăduţului).

Urechiuşă-Gri, priveşte, a rămas o crenguţă din brăduţul nostru. Pe ea e scris ceva. Citeşte, te
rog.
URECHIUŞĂ-GRI (ridică crenguţa şi citeşte):
“CINE MĂ VA GĂSI ŞI MĂ VA CITI PRIMUL, VA DEVENI UN MARE VRĂJITOR„. Un vrăjitor, dar ce-i aia
un vrăjitor?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Vrăjitor e acela care poate îndeplini orice dorinţă.

URECHIUŞĂ-GRI:
Cum adică? Şi o dorinţă bună, şi una rea? Şi cum s-o îndeplinească? Nu pricep…

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ei, ce-i de priceput aici? E atât de simplu! De exemplu, zi aşa: abracadabra, această vrăbiuţă să se
prefacă în… În ce să mă prefaci? În…vulpe!

URECHIUŞĂ-GRI:
Abracadabra, această vrăbiuţă să se prefacă imediat în vulpe!

(Se stinge lumina, se aude un trosnet, se aprinde lumina din nou, în locul Vrăbiuţei Cirri
stă Vulpea şi se linge pe bot).

VULPEA:
Bună, bună, iepuraşule. Eşti atât de drăgălaş încât mai nici nu-mi vine să te mănânc. Dar sunt tare
flămândă…

IEPURAŞUL (aleargă să nu-l prindă Vulpea):

Stai! Aşteaptă! Tu nu eşti o vulpe adevărată. Eşti Vrăbiuţa Cirri! Nu mă poţi mânca, fiindcă, atunci,
ce fel de prietenă îmi eşti?

VULPEA (râde zgomotos):

Ha-ha-ha! Asta-i bună! Eu? Prietena ta?

URECHIUŞĂ-GRI:
Da! Ai uitat? Te-am prefăcut în vulpe fiindcă… sunt vrăjitor.

VULPEA (mirată):
Tu, vrăjitor? Mă faci să râd, zău! Ia arătă-mi ce fel de vrăjitor eşti! Vreau să-mi arăţi mai întâi o
vrăjitorie, o să te mănânc după aia.
URECHIUŞĂ-GRI:
Mătuşă Vulpe, dacă vrei, chiar îndată te prefac în… lup.

VULPEA:
Ia să o mai văd şi pe asta!

URECHIUŞĂ-GRI:
Abracadabra, această vulpe să se prefacă în… lup!

(Se stinge lumina, se aude un trosnet, se aprinde lumina din nou, în locul Vulpii stă Lupul).

LUPUL:
Iepurilă drăgălaş,

Vin-la nenea să te pup,

Şi apoi o să te-nfulec,

Că de aia sunt un lup.

IEPURAŞUL (fuge de lup):

Nene Lup! Aşteaptă un pic, nu mă mânca! Aşteaptă să o găsesc mai întâi pe prietena mea, pe
Vrăbiuţa Cirri. Ne vei mânca pe amândoi odată.

LUPUL:
Găseşte-o mai iute! La nevoie pot să mănânc şi vrăbiuţe.

URECHIUŞĂ-GRI:
Unde-i oare Cirri? Cum să scap de lup? Cirri e foarte deşteaptă, îmi va da un sfat… (Se bate peste
căpăţână). Ce prost sunt…Abracadabra, acest lup să se prefacă în vrăbiuţă!

(Se stinge lumina, se aude un trosnet, se aprinde lumina din nou, în locul Lupului stă
Vrăbiuţa Cirri).

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ce s-a întâmplat? Am adormit? Am visat, mi se pare, că eram vulpe şi vroiam să te mănânc. Ba
nu, parcă eram lup şi vroiam să te mănânc. Banu, vulpe. Ba nu, lup. Ba da, şi vulpe, şi lup. Ah! Mi-
am amintit! Tu m-ai prefăcut în vulpe şi apoi în lup. Urechiuşă-Gri, eşti un mare vrăjitor!

URECHIUŞĂ-GRI:
Ce spaimă am mai tras, soră cu moartea! Dar ai dreptate, am devenit un mare vrăjitor!
(Dansează şi cântă).

Sunt un mare vrăjitor,

Pot să fac orice pe lume,

Însă chiar în astă clipă,

Ştii ce o să fac anume?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Nu ştiu. Adică da… Adică nu… Uf, că zăpăcită mai sunt…

URECHIUŞĂ-GRI:
Ghiceşte, hai ghiceşte!

VRĂBIUŢA CIRRI:
Dacă-ţi spun că nu ştiu. Adică da… Adică nu…

URECHIUŞĂ-GRI (o imită):
Ba da, ba nu… adică da, adică nu… Închide repejor ochişorii! Îi vei deschide doar când îţi voi
spune eu.

(Vrăbiuţa Cirri închide ochii).

Abracadabra! În mijlocul acestui codru, să apară o poieniţă! În mijlocul poieniţei, să răsară un
brad falnic şi verde! Sub brad să fie construit castelul iepuraşului Urechiuşă-Gri şi al Vrăbiuţei
Cirri. Gata, deschide ochii!

VRĂBIUŢA CIRRI (face ochii mari):

Ce minunăţie, un adevărat palat!

URECHIUŞĂ-GRI:
Eu l-am construit, îţi place?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Ba da, ba nu… Adică da, adică nu… Vai, ce tot zic? Bineînţeles că-mi place. E nemaipomenit!
Urechiuşă-Gri, ştii ceva?

URECHIUŞĂ-GRI:
Voi şti dacă îmi vei spune.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Am o idee. Acum, când tu poţi face orice, hai să-l aducem aici şi pe bunul nostru prieten
Chiţcăică.

URECHIUŞĂ-GRI:
Bună idee! Vom fi iarăşi în trei. De unul singur, poţi să mori de urât! În doi e mai bine, iar în trei e
încă mai vesel. Dar mai întâi,trebuie să facem altceva. Ghiceşti sau să-ţi spun?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Nu mă necăji, ştii că nu sunt meşteră la ghicit.

URECHIUŞĂ-GRI:
Atunci, îţi spun: trebuie… să scriem adresa!

VRĂBIUŢA CIRRI (pusă pe gânduri):

Adevărat, castelul nostru nu are încă adresă. Hai să o născocim împreună!

URECHIUŞĂ-GRI:
Ba nu, Vrăbiuţă Cirri, adresa am inventat-o deja.

(Scrie adresa pe o tăbliţă şi o prinde de uşa castelului).

Iată! Citeşte!

VRĂBIUŢA CIRRI (silabiseşte):

LO-CA-LI-TA-TEA PO-IA-NA FER-ME-CA-TĂ, STRA-DA BRĂ-DU-ŢU-LUI DE AR-GINT, NR. 13…
Uf, iarăşi 13!

URECHIUŞĂ-GRI:
Linişteşte-te, Vrăbiuţă Cirri, de data asta chiar că nu se va mai întâmpla nimic. Doar sunt stăpânul
unei crenguţe fermecate. Acum, hai să-l aducem şi pe Chiţcăică. Abracadabra, să apară şoricelul
Chiţcăică!

(Se stinge lumina, se aude un trosnet, se aprinde lumina din nou, Şoricelul Chiţcăică se învârte
buimac).

CHIŢCĂICĂ:
Chiţ-chiţ, unde mă aflu?

Ce încăpere minunată!

Visez sau e adevărat?

Parcă-aş fi într-un palat!

URECHIUŞĂ-GRI:
Nu visezi, Chiţcăică, chiar eşti într-un palat! E palatul meu şi al Vrăbiuţei Cirri.

CHIŢCĂICĂ:
Al vrăbiuţei? Nu o văd pe Cirri! Unde e?

VRĂBIUŢA CIRRI:
Sunt aici, chiar în faţa ta! Eşti prea emoţionat, Chiţcăică, de aceea nu mă vezi.

CHIŢCĂICĂ (îi îmbrăţişează pe cei doi):

Prieteni, într-adevăr sunt foarte emoţionat. Îmi era atât de dor de voi! Vă visam în fiecare noapte.

VRĂBIUŢA CIRRI:
Şi iată că visul ţi s-a împlinit…

URECHIUŞĂ-GRI:
Chiţcăică, ai vrea să locuim împreună în acest palat?

CHIŢCĂICĂ:
Bineînţeles, fără îndoială! Doar că… doar că trebuie să-mi aduc proviziile.

URECHIUŞĂ-GRI:
Ce provizii, Chiţcăică? Fii serios! Ascultă şi… priveşte: Abracadabra,

Morcovi, varză şi salată,

Grâu, porumb, mei şi făină,

Biscuiţi şi ciocolată,

Unt, smântână şi-o tartină –

Să apară-aici îndată!

(Se stinge lumina, se aude un trosnet, se aprinde lumina din nou, în centru stă o masă încărcată
cu toate cele enumerate mai sus).

Ei, Chiţcăică, ce zici?

(Chiţcăică vrea să spună ceva, dar are gura căscată de mirare şi nu o poate închide. Urechiuşă-Gri
şi Vrăbiuţa Cirri se repăd şi îi închid gura cu mare greu. Chiţcăică îşi revine).
CHIŢCĂICĂ:
Aproape că am leşinat de mirare! Mulţumesc, prieteni, că m-aţi ajutat să-mi revin. Nu pricep,
Urechiuşă-Gri, cum ai reuşit toate astea? Acum,negreşit că rămân cu voi.

URECHIUŞĂ-GRI:
Atunci, să sărbătorim, prieteni!

Astăzi este o zi mare,

E ajun de sărbătoare,

Să dansăm şi să cântăm,

Să cântăm şi să dansăm…

(Începe să ningă).

URECHIUŞĂ-GRI, VRĂBIUŢA CIRRI şi CHIŢCĂICĂ (dansează şi cântă):

E un ger de crapă piatra,

Însă ninge şi e bine,

Sufletul ni-l încălzeşte

Sărbătoarea care vine,

Sărbătoarea de Crăciun,

Ziua Domnului cel bun!

În această zi, copii,

Să aveţi doar bucurii!

(Se stinge lumina, se schimbă decorul, lumina se aprinde din nou).

DECOR: Ninge în continuare. Pe fundalul unei margini de sat, căsuţa Măriucăi.

MĂRIUCA, NICUŞOR, MIEUNICĂ şi GRIVEI (dansează şi cântă):

E un ger de crapă piatra,

Însă ninge şi e bine,

Sufletul ni-l încălzeşte

Sărbătoarea care vine,

Sărbătoarea de Crăciun,

Ziua Domnului cel bun!

 În această zi, copii,

Să aveţi doar bucurii!

(Apare Moş Crăciun cu desaga în spinare).

MOŞ CRĂCIUN:
Bună ziua, dragii moşului!

MĂRIUCA, NICUŞOR, MIEUNICĂ şi GRIVEI (după ce îl iau de mână pe Moş Crăciun, dansează şi
cântă):
Un moş a venit, un moş a venit,

Să bucure copiii,

Crăciun fericit, Crăciun fericit,

Pe tot întinsul gliei.

Şi bunicii, şi nepoţii,

Hai să fim mai buni cu toţii,

Vine ziua de Crăciun,

Ziua Domnului cel bun.

(Refren):
Un moş a venit, un moş a venit,

Să bucure copiii,

Crăciun fericit, Crăciun fericit,

Pe tot întinsul gliei.

De la mic şi pân-la mare,

Hai să fim cu toţi mai buni,

Şi prin faptele ce facem

Să semănăm a Moşi Crăciuni.

(Refren):
Un moş a venit, un moş a venit,

Să bucure copiii,

Crăciun fericit, Crăciun fericit,

Pe tot întinsul gliei.

(Se stinge lumina. Când se aprinde, Măriuca stă în casă lângă un brăduţ împodobit foarte frumos.
Mieunică sforăie alături).

MĂRIUCA:
Ninge-n sat şi în oraş

Cine toarce din fuior?

Lângă sobă-un motănaş –

Sforr, sforr, sforr.

Mieunică, scoală, Mieunică! De când te-ai îndopat cu bunătăţuri de la Moş Crăciun, nu te mai
trezeşti! Te-ai făcut un leneş, Mieunică!Scoală! Crăciunul a trecut. Vine altă sărbătoare. Moşul ne
va da alte cadouri, dar dacă vei dormi nu vei primi nimic.

MIEUNICĂ (somnoros):
Cadouri? Ce fel de cadouri? Ce fel de sărbătoare?

MĂRIUCA:
Păi, Mieunică, vine Anul Nou!

MIEUNICĂ (sare în picioare):

Unde e Anul Nou?!

MĂRIUCA:
Linişteşte-te, încă n-a venit, va sosi în această noapte.

MIEUNICĂ:
Atunci gata cu somnul. Nu mai dorm. (Iarăşi sforăie).

MĂRIUCA:
Mieunică, sst! Mi se pare că aud ceva.

MIEUNICĂ:
Nu se aude nimic.

MĂRIUCA:
Linişte, cine vorbeşte aici?
JUCĂRIILE din brăduţ (fiecare câte o frază):
În sfârşit ne mai dezmorţim şi noi un pic. Un an de zile am stat închise într-o cutie, abia acum
câteva zile de când fetiţa asta ne-a scos şine-a prins de crengile acestui minunat brăduţ. Suntem
atât de fericite. Niciodată nu am împodobit un brăduţ atât de verde şi de frumos. Brăduţule, îţi
place cum te-au împodobit?

BRĂDUŢUL:
Sunt superb! Totuşi, îmi plăcea mai mult acolo, la marginea codrului. Vara în jurul meu înfloreau
o mulţime de floricele, ciripeau păsărelele, iar cerul deasupra mea era albastru-albastru…

O JUCĂRIE:
Dar iarna? Povesteşte-ne ceva despre iarnă.

BRĂDUŢUL:
O! Iarna pădurea e albă, albă. Copacii sunt dezgoliţi, doar eu rămân mereu verde. De aceea m-au
şi tăiat.

ALTĂ JUCĂRIE:
Te-au tăiat?

BRĂDUŢUL:
Da! M-au tăiat, şi m-a durut foarte mult, căci rădăcina mi-a rămas acolo.

ALTĂ JUCĂRIE:
Dar cum ai ajuns aici?

BRĂDUŢUL:
Oamenii ăia răi care m-au tăiat m-au vândut unui bătrânel. Bătrânelul m-a adus aici.

MĂRIUCA (şopteşte):
Mieunică, auzi? Bunicul nostru a cumpărat brăduţul de la nişte oameni răi.

MIEUNICĂ:
De unde putea să ştie bunicul că ăia sunt răi?

MĂRIUCA:
Aşa e, nu avea de unde să ştie. Hai să mai ascultăm ce mai spune brăduţul.
O JUCĂRIE:
Brăduţule, îţi este dor de pădurea ta?

BRĂDUŢUL:
O! Foarte mult, mai ales mi-e dor de Urechiuşă-Gri şi de Vrăbiuţa Cirri. Ce-or fi făcând, sărmanii,
acum când au rămas fără de acoperiş?

MIEUNICĂ:
Sforr, sforr!

MĂRIUCA:
Mieunică, somnorosule, scoală iute! Vrăbiuţa Cirri şi Urechiuşă-Gri au rămas iarăşi fără căsuţă. Să
mergem!

MIEUNICĂ:
Unde? Nu vezi că e noapte?!

MĂRIUCA:
E noapte, adevărat, dar cum crezi că îi este iepuraşului în aceste clipe?!

MIEUNICĂ:
Cred că doarme în tufiş

Şi visează pe furiş

Cum din cer vine o barză

Şi-i aduce-n cioc o varză.

MĂRIUCA:
Acuş îţi dau eu ţie varză! Am zis să te scoli!

MIEUNICĂ:
Bine, bine.

MĂRIUCA:
Îl trezim pe Grivei şi pornim în căutarea lui Urechiuşă-Gri.

MIEUNICĂ:
Brr! Mi-e frică. Dacă ne iese Lupul în cale? Ne mănâncă!
MĂRIUCA:
Atunci, atunci îl luăm şi pe bădiţa Nicuşor cu noi. El ne va apăra.

MIEUNICĂ:
Ei, glumeşti! Ne va mânca şi pe noi, şi pe bădiţa Nicuşor. Nu se teme lupul de nişte copii.

BRĂDUŢUL:
Ba se teme!

MĂRIUCA:
Cine a vorbit?

BRĂDUŢUL:
Eu, Brăduţul. Nu vă fie frică, puteţi pleca fără de grijă dacă veţi lua cu voi această crenguţă
fermecată.

MIEUNICĂ:
Ce să facem cu crenguţa? O simplă crenguţă ne va apăra de un lup mare şi fioros? Nu prea cred.

BRĂDUŢUL:
Nu e o simplă, e o crenguţă fermecată.

MĂRIUCA:
Fermecată?

BRĂDUŢUL:
Da, e fermecată! Pe oricine veţi întâlni în cale, e de-ajuns să îndreptaţi crenguţa spre el şi să
rostiţi trei cuvinte fermecate: „Vine Anul Nou”. Veţi vedea imediat ce efect au aceste cuvinte. Hai,
nu mai staţi pe gânduri, mergeţi, crenguţa o să vă îndrepte la Urechiuşă-Gri şi la Vrăbiuţa Cirri.
Anul Nou de-acu e pe drum.

MIEUNICĂ:
Miauu, miauu! Mi-e frică, mi-e frig, mi-e foame!

MĂRIUCA (îndreaptă crenguţa spre el):

Vine Anul Nou!

MIEUNICĂ:
Anul Nou? Vine Anul Nou? Să ne grăbim, vine Anul Nou!

(Se stinge lumina, se schimbă decorul).

DECOR: Un lup aleargă în cercuri pe un câmp alb de zăpadă. Ninge, bate vântul, spulberă.

LUPUL:
Hău, hău, hău, mi-e tare foame,

Sunt flămând şi îngheţat,

Viscolul mă sfişchiueşte,

De trei zile n-am mâncat.

De ar trece cineva,

Într-o clipă l-aş mânca.

(Apare alaiul compus din Măriuca, Nicuşor, Grivei şi Mieunică).

LUPUL:
Doi copii în calea mea?

Un căţel şi un pisoi?

Dragii mei, veniţi la tata,

Va fi vai şi-amar de voi.

MĂRIUCA (îndreaptă crenguţa spre lup):

Vine Anul Nou!

LUPUL:
Vine Anul Nou? Vine Anul Nou! Să ne grăbim!

(Lupul se alătură celor patru şi merg cu toţii. Li se alătură Mistreţul, Vulpea, Bursucul, Veveriţa şi
alte animale. În drumul lor dau de căsuţa lui Moş Martin).

MĂRIUCA (bocăneşte la fereastră):

Hei, trezeşte-te, Martine!

Moş Crăciun, din torba sa,

Miere dulce de albine,

Mure coapte îţi va da.

MOŞ MARTIN:
Mor de somn… N-ar fi mai bine

Moşul să mai vină iară,

Să-mi dea miere de albine

Când mă scol, la primăvară?

MĂRIUCA (îndreaptă crenguţa spre urs):

Vine Anul Nou!

MOŞ MARTIN (iese din căsuţă):

Vine Anul Nou?

Am auzit cu adevărat

Sau a fost un ecou?

MĂRIUCA:
Lasă somnul, hai cu noi!

MOŞ MARTIN:
Vine Anul Nou!

Morrr de somn, dar merg cu voi.

(Se stinge lumina, se schimbă decorul, lumina se aprinde din nou).

DECOR: O poiană albă de zăpadă. În mijloc, un brad mare, frumos, împodobit cu

jucării. Urechiuşă-Gri prinde de crengile bradului fulgi de zăpadă.

AUTORUL:
Ninge-n codru-n miez de noapte…

Iepuraşul vrăjitor

Prinde fulgii de zăpadă

Şi-i aşează-ncet, uşor,

Pe crenguţe de brăduţ.

Luna galbenă şi plină

O răpeşte dintre nori

Şi uşor, frumos o prinde

 Colo sus, în vârf de brad.

Stelele, privind în jos,

Stau în loc înmărmurite.

CÂTEVA STELE (fiecare câte o frază):

Urecheatu-i curajos.

A-ndrăznit să fure luna?

Haidem iute după ea!

AUTORUL:
Ia minune, lângă lună,

Arde-n pom acum şi-o stea.

(Pe brad se aprind beculeţe electrice)

Încă una, şi-ncă una,

Ce de-a stele argintii,

Luminează poieniţa

Cu sclipirile lor vii.

Freamătă brăduţul verde,

În poiană-i sărbătoare,

S-a adunat pădurea toată

De la mic şi pân-la mare.

(Apare tot alaiul).

MĂRIUCA, NICUŞOR, MIEUNICĂ, GRIVEI, MOŞ MARTIN, LUPUL, VULPEA, BURSUCUL, MISTREŢUL,
VEVERIŢA şi alte animale (dansează şi cântă):

Vine, vine Anul Nou,

Cu surprize, bucurii,

La răscrucea dintre ani,

Hai să-l întâlnim, copii!

(Câţiva copii din sală urcă pe scenă şi se alătură alaiului, dansând împreună)

(Refren):

Anul Vechi de-acu se duce,

Anul Nou de-acu-i pe drum,

De mânuţă îl aduce

Bunul nostru Moş Crăciun.

(Apare Moş Crăciun de mână cu Anul Nou)

Bate ceasu-n miez de noapte,

Să-ntâlnim toţi împreună

Lângă bradul cu steluţe

Anul Nou cu voie bună!

(Refren)

Anul Nou care soseşte

Bun şi blând ni se arată,

Lângă bradul cu steluţe

Hai să facem roată, roată.

(Toţi se opresc din dans, o scurtă pauză)

AUTORUL:
Unde-i însă Iepuraşul?

Iată-l, e cu Moş Crăciun,

Tuturor împarte daruri,

Căci e noaptea de ajun!

URECHIUŞĂ-GRI (către Nicuşor):

Ce cadouri ai vrea să aducă Moş Crăciun copiilor, dar şi părinţilor, şi bunicilor lor?

NICUŞOR:
Vreau să-aducă în desagă,
 Moş Crăciun, la toată lumea,

Bunătate multă, multă,

O desagă plină, plină.

S-o împartă tuturor,

Chiar şi celor care au de toate,

Să le dea acum şi lor

Cât mai multă bunătate!

(Personajele atrag în horă mai mulţi copii din sală, se prind cu toţii în joc şi cântă):

Anul care-acum soseşte

Bun şi blând ni se arată,

Lângă bradul cu steluţe

Hai să facem roată, roată…

MOŞ CRĂCIUN:
Ascultaţi! Opriţi-vă un pic!

(Toţi se opresc din dans).

Vreau să vă dau un sfat,

Dar mai întâi de toate

Vă doresc un an fericit şi bogat.

Multă sănătate şi

La Mulţi Ani!

Şi să fiţi toţi împreună,

Şi la bine, şi la greu.

Inima vă fie bună,

Ăsta este sfatul meu!

La revedere, copii! La revedere tuturor! Mai am de trecut şi prin alte părţi! Căci din desaga mea
izvorăşte mereu bunătate. Va ajunge pentru toată lumea! Rămâneţi cu bine! Ne întâlnim la anul
viitor!

(Personajele se închină şi fac din mână spectatorilor semn de „La revedere”).

CORTINA
Bunicul de după flacăra
lumânării
de Emilia PLUGARU

PERSONAJELE:

MOŞ ION
MĂTUŞA MĂRIOARA
SANDU ŞI SĂNDUŢA, nepoţii lui moş Ion şi ai mătuşii Mărioara
ŞTEFAN CEL MARE
JURJEA CIUTUREANU – copil, apoi ostaş
CÂŢIVA COPII
CÂŢIVA BOIERI DE PE VREMEA LUI ŞTEFAN CEL MARE
DOI BOIERI DIN VREMEA NOASTRĂ
DECORUL:
Într-un colţ al scenei – interiorul unei căsuţe ţărăneşti. Icoană în colţ. Un pat, o măsuţă, un
portret pe perete. Mătuşa Mărioara aşezată pe un scăunaş, împleteşte. Moş Ion culcat în pat,
învârteşte butonul unui aparat de radio instalat pe o noptieră.
În odaie se revarsă melodia unui cântec:
Suflă vântul când e toamnă,

Ploaia bate în fereşti,

Amintirile ne duc

La căsuţa cu poveşti.

Cât de mult am vrea cu toţii

Să mai fim o dată mici…

Veneam nepoţei vreo zece

În căsuţă la bunici…

Astăzi nu mai e bunica,

 Nici bunicul, au plecat…

Numai este nici căsuţa,

Alta-nloc s-a ridicat.

Câte snoave şi poveşti

Oare au luat cu ei?

Câte vorbe blânde, dulci,

Au spus ei la nepoţei?

Chiar de vrem, a vremii roată,

N-o întoarcem, iarăşi mici

Nu mai devenim vreodată…

Azi suntem şi noi bunici.

Casa noastră e acum

Cu poveşti şi snoave plină,

Ochii i-aţintim spre drum,

Când nepoţii or să vină?

Ne vom bucura nespus,

Căci atâtea lucruri bune

Mai avem încă de spus…

Oare toate le vom spune?

Suflă vântul, încă-i toamnă,

Ploaia bate în fereşti,

Hai grăbiţi-vă, nepoţi,

La căsuţa cu poveşti!

MĂTUŞA MĂRIOARA (enervată): Ioane, auzi? Dă mai încet radioul!

MOŞ ION: Dar, Mărioară, cântă atât de frumos…
MĂTUŞA MĂRIOARA: Ei şi? Totuna dă mai încet… Mi-ai spart timpanele!
MOŞ ION (dă mai încet radioul): Eh, că tare acră te-ai mai făcut, Mărioară, de când ai îmbătrânit.
MĂTUŞA MĂRIOARA: Cine, eu? Am îmbătrânit? Iaca asta n-o mai cred… Uită-te la tine, Ioane. Nu
că bătrân, dar mai eşti şi surd pe deasupra. Zău, Ioane, ce se întâmplă cu tine în ultima vreme?
MOŞ ION: Nu ştiu, Mărioară, nu ştiu… De răul tău, probabil.
MĂTUŞA MĂRIOARA (cochetă):Iaca na! Tot eu vinovată… (Se aud bătăi în uşă) Ioane, ia vezi cine
bate!
MOŞ ION: Du-te tu,Mărioară! Că eşti mai tânără.
MĂTUŞA MĂRIOARA (se scoală de pe scăunaş, pune andrelele pe masă, zice cu năduf către
sală): Uite-aşa, oameni buni, toată viaţa: Mărioară-ncolo, Mărioară-ncoace, du-te tu, Mărioară…
Atâta am auzit. De la şaisprezece ani… De când m-am măritat… Şi de ce m-am măritat eu cu
tine, Ioane?
MOŞ ION: Cum de ce? Ca să nu rămâi fată bătrână.
MĂTUŞA MĂRIOARA: Of, că tare bengos mai eşti…
MOŞ ION: Or să ne rupă uşa, Mărioară! Ce stai?!
MĂTUŞA MĂRIOARA (se apropie de uşă): Cine e acolo?
Se aud glasuri de copii.

SANDU ŞI SĂNDUŢA: Noi, bunico!

MĂTUŞA MĂRIOARA: Aracan de mine şi de mine, Ioane! A venit Aglaia cu copii! Fă un pic de curat
prin casă… Uite ce tărăboi e! Doamne, Doamne! N-a fost pe la noi, Aglaia, din iarna
aceea… (Deschide uşa)

SĂNDUŢA ŞI SANDU (îi sar în braţe Mărioarei): Bunico! Bunico, am venit la voi! Pe toată vacanţa!
Tata ne-a trimis.
MĂTUŞA MĂRIOARA ( îi îmbrăţişează pe copii, îi sărută): Ce-aţi mai crescut! Sunteţi aproape cât
mine! Dar tot jigăriţi… Nu cumva maica ceea a voastră nu v-a mai hrănit de când aţi stat la noi?
Vino, Ioane, ce stai de parcă ai fi un străin?!
SĂNDUŢA: Bunico, ăsta e bunelul? Nu l-am văzut până acum.
MĂTUŞA MĂRIOARA (îşi şterge o lacrimă): E bunicul, scumpo… E bunicul… Şi l-ai văzut… Numai
că erai atunci mică, mică… Nu-l ţii minte. (Se adresează lui Ion) Îţi aminteşti, Ioane, cum ni i-a
lăsat Aglaia mici-mititei şi s-a dus? Să facă bani…
MOŞ ION: Îmi amintesc, Mărioară, îmi amintesc. Când s-a întors, mai să nu-i recunoască. Îi
îngrăşasem ca pe nişte păpănaşi. (Îşi deschide larg braţele) Ei, hai să vă pupe şi bunelul! (Îi sărută,
îi îmbrăţişează) Lasă, Mărioară… Să vezi ce copii fac eu din ei în câteva săptămâni.
SĂNDUŢA (se lipeşte de bunica):Bunico, dar de ce nu mai vii pe la noi?
MĂTUŞA MĂRIOARA: Cum să mă urnesc de-acasă, dragă, dacă nu am cu cine lăsa moşneagul? E şi
el ca un copil mic… Iaca nu pricep, cum de-aţi venit? Căci doi ani în urmă, într-o iarnă când v-am
vizitat şi am vrut să vă aduc aici în sat, maică-ta: nu şi nu… Nici în ruptul capului… Că aici e frig,
că nu avem apă… Eh!
SANDU: Nici acum nu vroia să ne lase. Dacă nu se stropşea tata la ea…
MĂTUŞA MĂRIOARA: Aracan de mine şi de mine! Cum să strige la Aglaia noastră!
SANDU: Linişteşte-te, bunico. N-a strigat. Doar că i-a zis că nu mai rabdă să ne vadă toată ziulica
stând în faţa televizorului sau în faţa computerului. De aceea şi suntem atât de slabi, zice tata…
SĂNDUŢA: Da! Ce folos că ne îndoapă cu de toate? Dacă nu alergăm desculţi prin ploaie, nu ne
bate vântul, degeaba.
MĂTUŞA MĂRIOARA: Vai de mine şi de mine, da’ unde-i Aglaia? Văd că nu mai întră, nu cumva aţi
venit singuri?
SĂNDEL: Ei da, bunico, am venit cu Jorj, şoferul lui tata, verişorul nostru, băiatul lui nenea Andrei.
MĂTUŞA MĂRIOARA: Care Jorj, Ioane, auzi? Nu cumva ei îi zic Jorj nepotului nostru? (Se adresează
copiilor) V-a adus Gheorghiţă?
SĂNDUŢA: Toată lumea-i zice acum Jorj. El ne-a adus. Ce, n-aţi ştiut? Tata nu-i Toader, cum îi
ziceţi voi, da e domnul Fiodor Pricochievici, mama nu e Aglaia, da e doamna Aglaida Ivanovna, iar
Jorj e Jorj, că aşa-i la modă în capitală!
MOŞ ION: Adică, cum vine asta? E ca şi cum am ajuns, eu, Ivan?!!! Şi unde e Gheorghiţă?
SANDU: Păi, ne-a lăsat la marginea satului, ne-a explicat cum să ajungem până aici şi a plecat,
tata l-a sunat la mobil şi i-a spus să se întoarcă repede.
MĂTUŞA MĂRIOARA: Iac-aşa, Ioane, cresc nepoţii. De la 5 luni l-am crescut pe Gheorghiţă, iar
acum băiatul nici nu are timp să ne vadă.
MOŞ ION: Lasă, Mărioară, dacă mori, or să vină cu toţii să le dai de pomană.
MĂTUŞA MĂRIOARA: Of,Ioane, vorbeşti şi tu, sperii copiii…
MOŞ ION: Nu-ţi fă inimă rea… Nu se sperie ei aşa, cu una cu două.
Sună telefonul, Sandu scoate un telefon mobil din buzunar, îl duce la ureche.
SANDU: Alo, mama, tu eşti? Da, am ajuns. Totul e bine, ne place aici. Mâinile? Nu le-am spălat
încă. Da, imediat. Buneii? Da, sănătoşi, voioşi.
SĂNDUŢA (îl trage de mânecă):Dă-mi şi mie, vreau să vorbesc!
SANDU: Mama, Sănduţa e obraznică, îmi smulge telefonul din mână… (Se bosumflează) Iaca i-l
dau.
SĂNDUŢA: Mama, mama! Da! E foarte bine! Cum? Bunica? E aici, alături. (Îi întinde telefonul
bunicii)
MĂTUŞA MĂRIOARA (speriată):Vai de mine, ce-i asta, ce să fac?
SĂNDUŢA (râde): Telefon, bunico, du-l la ureche, vorbeşte cu mama!
MĂTUŞA MĂRIOARA: Aracan de mine şi de mine. Cu maică-ta?! Alo, alo, tu eşti, Aglaie? Nu te-am
cunoscut. Ce zici? A, da, o să îmbogăţeşti.(Râde) Ştiu, ştiu că eşti bogată! Ce mai faci, Aglaie?! Dar
Toader?! Aşa?! De ce nu mai veniţi pe la noi?! Nu aveţi timp?! Ce să-i faci… Vrei să vorbeşti şi cu
taică-tău? Te grăbeşti? Unde?! La concert?! Bine, Aglaie, bine! Stai fără grijă! Avem de toate! Rămâi
sănătoasă! (Foarte emoţionată, lui Ion) Aglaia a zis că o să vorbească mâine cu tine. Acum se duce
cu Toader la concert.
MOŞ ION (îi cere lui Sandu telefonul mobil): Ia să văd şi eu ce drăcovenie e asta. Ca să vezi,
Mărioară… Câte nu-i dă omului prin cap… Uite măi, mare minune!
MĂTUŞA MĂRIOARA: Lasă minunile, Ioane! Toată viaţa mi-ai umblat cu „minunile”, eu cu lucrul.
Du copiii în cămară să-şi spele mânuţele, apoi vezi în bucătărie, este friptură, mămăliguţă…
MOŞ ION: Hai, copii! Repejor la bucătărie!
SĂNDUŢA: Bunico, tu nu mergi cu noi?
MĂTUŞA MĂRIOARA: O să vin, o să vin. Iaca să-mi odihnesc un pic ciolanele şi vin. (Mătuşa îşi ia
andrelele, se aşează pe scăunaş şi croşetează) Of, of, of, că tare mă mai dor picioarele…(Cineva
bate la uşă) Oare cine să fie? S-o fi întors Gheorghiţă? (Se apropie de uşă şi întreabă) Cine e
acolo?
(Deschide uşa, vorbeşte cu cineva, apoi se întoarce în cămară, îşi aruncă un şal pe umeri şi
strigă) Ioane, auzi? Eu plec la soră-mea Pelaghia. S-a îmbolnăvit, săraca! N-o să vin în seara asta
acasă! Ai grijă de copii! Să-i culci devreme! Auzi, Ioane?!
Se aude glasul lui moş Ion.
MOŞ ION: Aud, Mărioară, aud! Du-te, mă descurc eu. Copilaşii sunt cuminţi, stai fără de grijă…
Mărioara pleacă. Apar copiii cu moş Ion.
MOŞ ION: Ei? Cum? V-a plăcut friptura?
SANDU: O, da, e klassnaia!

MOŞ ION: Da ce cuvânt mai e şi ăsta?

SANDU: Păi… un cuvânt. Nu e de-al nostru.
MOŞ ION: Şi ce o fi însemnând?
SANDU: Păi… e bună friptura, e foarte bună.
MOŞ ION: Măi copii, aveţi grijă să nu mă învăţaţi şi pe mine cu fel de fel de cuvinte din astea, că te
pomeneşti că mâine-poimâine nu mă mai înţelege baba şi mă alungă de-acasă… Şi ziceţi că e
bună friptura cu mămăliguţă?
SĂNDUŢA: Foarte bună, foarte bună, mama niciodată nu ne pregăteşte mămăliguţă. Zice că s-a
săturat de mămăligă de pe când era mică. Dar nouă ne place…
MOŞ ION: Îmi pare bine. Iar acum, dacă tot baba e plecată, ce facem, ne culcăm sau mai stăm la
taclale?
SANDU: Da ce, bunele, o să ne culcăm odată cu găinile?
SĂNDUŢA: Acasă ne culcăm târziu, târziu, după miezul nopţii…
MOŞ ION: Vai de mine, da ce aveţi voi de făcut? Sărmanii copii… Nici să doarmă nu le dau voie.
SANDU: Ba nu, bunele! Privim televizorul, ne jucăm la computer…
SĂNDUŢA: Sandu, cât e ora? Începe filmul.
SANDU: Care film?
SĂNDUŢA: Ai uitat? Acel cu Swartzneger! U-u-u! Ce film! Cu împuşcături, cu explozii.
SANDU: Bunele, deschide mai iute televizorul!
MOŞ ION (cu tângă în glas):Care televizor, băiete? S-a stricat televizorul nostru încă de astă-
iarnă… Baba bombănea mereu, mă dojenea, da’ acum ar mai vrea şi ea să privească din când în
când câte-o emisiune.
SĂNDUŢA: Atunci… Atunci… Hai să ne jucăm la computer.
SANDU: Ce computer, Sanda? Trezeşte-te. Ei nici n-au auzit de aşa ceva. Of, că tare mai eşti
tiomnaia. Nu vezi? Nu au nimic. Absolut nimic…
SĂNDUŢA: Bunele, Sandu mă numeşte tot timpul tiomnaia, spune-i să nu-mi mai zică aşa!
MOŞ ION: Dar ce mai înseamnă şi asta?
SANDU: Păi, înseamnă că e proastă ca noaptea…
MOŞ ION: Nu e frumos, băiete! Zău!
SANDU: Ei, mare lucru! Un cuvânt ca atâtea altele…
MOŞ ION: Să ştii că e mare lucru. Cuvântul are putere. Tămăduieşte, mângâie, şfichiuieşte, doare,
răneşte. Cuvântul nu trebuie aruncat în vânt…
SĂNDUŢA (scânceşte): Nu înţeleg nimic, mi-e urât. M-am săturat. O sun pe mama. Vreau acasă…
SANDU: Eşti nebună? Mama e la concert.
SĂNDUŢA: Ei şi? Mie totuna mi-e urât. Vreau să văd filmul! Acasă avem trei televizoare, aici nu au
nici unul. Sandu, ei sunt săraci… Ca vecinii noştri…
MOŞ ION: Săraci, zici? Ca vecinii voştri? Dar cine sunt ei?
SANDU: Ei, nişte nespălaţi. Au o casă, cade peste dânşii… Nu e ca a noastră. Noi avem o casă,
bunele, kankretno, cu trei etaje, dar ei, sunt vai de ei!..
MOŞ ION: Dragii mei, nu e bine să-i judeci pe alţii. Fiecăruia, după cum îi merge în viaţa asta.
Dumnezeu îi are pe toţi în pază… Şi pe cel sărac, şi pe cel bogat. Poate voi nu ştiţi încă, dar există
şi altfel de bogăţie pe lume: cea a sufletului. V-a spus cineva vreodată ce înseamnă bogăţia
sufletească?
SĂNDUŢA: Nu. Şi nici nu vrem să ştim! Eu vreau televizor! Vreau acasă! Imediat! Aici, la voi, e tare
urât! Nu degeaba mama se certa cu tata şi zicea să nu venim în fundătura asta! O sun pe mama!
SANDU: Ogoieşte-te, ţi-am spus! E târziu, o sunăm mâine.
SĂNDUŢA: Da eu vreau să o sun acum! Să-l trimită pe Jorj să ne aducă televizorul din camera ta!
SANDU: U, u! Că deşteaptă mai eşti! Să-ţi aducă televizorul tău, nu pe-al meu!
SĂNDUŢA: Ba pe-al tău!
Se stinge lumina.
SANDU: Hopa na! S-a stins şi lumina!
SĂNDUŢA (plânge): Vreau acasă! Vreau acasă!
SANDU: Linişteşte-te! Nu vezi că bunicul se supără?
MOŞ ION: Lăsaţi că nu mă mai supăr… Mai rău e că iaca nu ştiu când şi unde am greşit…
SANDU: Da ce ai greşit, bunele?
MOŞ ION: Am greşit, măi copile… Cu copiii mei am greşit… Şi eu, şi baba. Le-am dat multe, am
muncit pentru ei, da iaca ceva foarte important am uitat să le dau.
SĂNDUŢA: De ce ai uitat? Dacă nu uitai, poate că acum am fi fost cu mult mai bogaţi.
MOŞ ION: Sunteţi îndeajuns de bogaţi, dar totodată prea săraci şi mi se pare uneori că pentru
sărăcia voastră eu port vina… N-ar fi trebuit să uit. Îmi zicea bunicul meu: „Să nu uiţi, Ioane!” Iar
eu am uitat… A fost război, a fost foamete, au fost vremuri de grea cumpănă şi poate că dacă nu-
mi mureau părinţii de tineri, altfel ar fi crescut şi copiii mei, şi altfel aţi fi fost şi voi. Ar fi avut cine
să le povestească şi să vă povestească despre lumânare…
SANDU: Despre ce lumânare vorbeşti, bunele?
MOŞ ION: Staţi aici un pic! Acuşi mă întorc. Să nu vă fie frică de întuneric. Aşa e pe la noi… Se
stinge des lumina. Dar nu acest întuneric e cel mai groaznic.
SĂNDUŢA: Sandu, vreau acasă.
SANDU: Linişteşte-te! N-avem unde să ne ducem până mâine.
Intră Moş Ion.

MOŞ ION: Iată, copii, aceasta e lumânarea. Nu e obişnuită. E fermecată.

SĂNDUŢA: Fermecată?!
MOŞ ION: Da, e fermecată (aprinde lumânarea). Ia veniţi aici lângă mine! Mai aproape. Aşa, bine.
Acum priviţi prin flăcăruia aceasta galbenă-albastră! Vedeţi ceva?
SANDU: Nu văd nimic, bunele.
MOŞ ION: Dar tu, copilo?
SĂNDUŢA: Eu? Nu ştiu. Mai bine spune-ne ce vezi tu.
MOŞ ION: O, o! Eu văd multe. Iată, dincolo de flăcăruia galbenă-albastră, de cealaltă parte a
măsuţei, pe un scăunaş de lemn, stă aşezat un bătrânel cu pleata albă-albă. Alături de el, lipiţi
unul de altul, stau doi copilaşi cam de vârsta voastră, un băieţel şi o fetiţă…
SANDU: Adevărat?
MOŞ ION: E purul adevăr, căci lumânarea din faţa voastră are proprietăţi miraculoase.
SĂNDUŢA: Dar cine sunt cei doi copii de după flacără? Cine e acel bătrânel?
MOŞ ION: Băieţelul sunt eu, fetiţa e soră-mea Anica. Iar bătrânul e bunicul.
SANDU: Sanda, tu vezi ceva?
SĂNDUŢA: Mi se pare că întrezăresc o siluetă… Ia uită-te şi tu mai atent! Bunele, ce face bunicul
tău acolo?
MOŞ ION: Bunicul povesteşte… Iar noi ascultăm… Eu şi Anica îl iubeam tare pe bătrân. Îi purtam
cinstea. Pe vremea noastră celor matur i te adresai cu „mata,” nu ca acum… Eh, cum s-au mai
schimbat timpurile…
SĂNDUŢA: Şi ce vă povesteşte bătrânul?
MOŞ ION: Chiar vreţi să ştiţi?
SANDU: Bineînţeles… Că totuna nu avem altă ocupaţie. Dacă nu-i lumină…
MOŞ ION: Aşa se întâmplă… Tot răul e spre bine… Ia fiţi voi atenţi şi ascultaţi! E neapărat să fiţi
atenţi, altfel bunicul de după flacără se supără şi pleacă. Aţi înţeles?
SANDU: Am înţeles, bunicule, am înţeles. Dacă zici mata…
Se lasă o pauză, se aude melodia cântecului:

Suflă vântul când e toamnă,

Ploaia bate în fereşti…
MOŞ ION: Poate că nu vedeţi prea bine încă, dar peste un timp veţi observa tot atât de limpede ca
şi mine ce e dincolo de flacără. Uite, chiar acum îl văd pe bunicul cum se apleacă şi aruncă nişte
vreascuri în gura sobei. Afară e toamnă târzie, focul pâlpâie, iar eu cu soră-mea Anica aşteptăm
cuminţi să înceapă povestea.
SĂNDUŢA: Ce fel de poveste, bunicule?
MOŞ ION: O poveste minunată, copilo… „Tu, Ioane, şi tu, Anică, ne zice bunelul, veţi creşte mari,
veţi avea copii şi apoi, fără să băgaţi de seamă, timpul va trece, şi vă veţi trezi într-o bună
dimineaţă înconjuraţi de o grămadă de nepoţi… Şi atunci, Ioane, şi Anică dragă, să aprindeţi
această lumânare şi să povestiţi nepoţilor voştri ceea ce vă voi spune eu acum!”. „Dar ce se va
întâmpla, bunicule, dacă uităm?”, îl întreb eu pe bunic. Şi el îmi zice: „Să nu uiţi,Ioane, şi nici tu,
Anică, pentru că un neam fără istorie e ca un pom fără rădăcină. Se usucă pomul şi se stinge
neamul care nu-şi respectă istoria. Ca să nu uitaţi, vă las această lumânare. Când o veţi aprinde,
eu voi veni îndărătul ei şi vă voi aminti…”. Şi mi-a dat lumânarea asta pe care am aprins-o acum.
SANDU (nerăbdător): Dar, spune-ne odată povestea aceea.
MOŞ ION: Păi, nu e chiar o poveste. E o istorie adevărată. E istoria satului în care m-am născut eu
şi în care s-a născut mama voastră. Voi, nepoţii mei, trebuie să o cunoaşteţi. Nu v-aţi răzgândit?
Sunteţi pregătiţi?

SĂNDUŢA: Hai, bunicule, numai tărăgăna… Că totuna nu avem ce face, dacă nu-i nici televizor,
nici computer, nici lumină…
MOŞ ION (îi îmbrăţişează): Zău, îmi pare bine. Am nişte nepoţi minunaţi… Deci, să le înşirăm de la
capăt. După cum se ştie, toate au un început. Tot aşa şi satul meu îşi are începutul hăt de pe
vremea lui Ştefan cel Mare… Dar ia spuneţi-mi, voi ştiţi cine a fost Ştefan cel Mare?
SĂNDUŢA: Ştefan cel Mare a fost… preşedintele Moldovei.
SANDU: Uf, că tare mai e proastă Sanda asta, bunele.
MOŞ ION: (o îmbrăţişează pe fetiţă): Iar vorbeşti urât, băiete. Vă rog să fiţi cuminţi şi să nu mă
mai întrerupeţi. E drept, un fel de preşedinte de ţară ar fi fost astăzi Ştefan cel Mare. Numai că pe
atunci aceluia căruia Dumnezeu îi încredinţa soarta poporului nu i se zicea preşedinte, ci
domnitor. Domnitorul Ţării Moldovei – iată cine era Ştefan. A venit la cârma ţării fiind aproape
copil, dar a condus ţara cu înţelepciunea unui bătrân. Şi i s-a zis „Cel Mare” nu pentru că ar fi fost
coşcogeamite om, din contra, era un omulean mic la stat, în schimb avea o inimă în care încăpea
o lume întreagă. Anume de asta i s-a zis aşa. A domnit Ştefan mulţi ani şi niciodată Moldova nu a
fost atât de înfloritoare ca pe vremea sa. Căci tot ce făcea, făcea cu credinţă în Dumnezeu şi cu
dragoste faţă de popor. Poporul îl iubea căci şi el iubea poporul. „A domni peste oameni, îmi
zicea bunicul, nu înseamnă a fi stăpânul lor. Înseamnă a te dărui cu trup şi suflet semenilor tăi.
Cât timp a domnit, Ştefan nu a făcut risipă din averea ţării, ci a luptat pentru fiecare bulgăraş de
pământ”. Ţara nu e doar a unui om. Ţara lui Ştefan a fost şi rămâne a lui, a bunicului de după
flacăra galbenă-albăstruie, a mea, a voastră, iar mai departe depinde de voi dacă va fi şi a copiilor
voştri. Aşa mi-a zis bunicul atunci şi aşa vă spun şi eu acum…
SĂNDUŢA: Sandu, tu înţelegi ceva?
SANDU: M-am cam plictisit…
SĂNDUŢA: Dar eu vreau povestea!
MOŞ ION: Povestea… Povestea… Ia priveşte, copilo, prin flacără! Uite, bunicul mă dojeneşte, căci
ca şi tine, nici eu nu prea aveam răbdare.
SĂNDUŢA: Iartă-mă, bunicule, n-o să te mai întrerup…
MOŞ ION: Deci, privesc prin flacără şi îl aud pe bunelul zicându-mi: „Ştefan va rămâne nemuritor.
Când faptele omului sunt mari şi frumoase, omul nu încetează să trăiască. Trăieşte prin ceea ce a
lăsat în urma sa. Multe lucruri frumoase a lăsat Ştefan, dar acestui popor nu prea i-a mers cu
domnitorii ce au urmat, însă asta e de-acu altă poveste… Cine vine la putere şi nu înţelege că
puterea îi este dată de către Dumnezeu nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji cu credinţă, acela
odată şi odată va trebui să dea socoteală. Dacă nu în faţa poporului său, atunci în faţa istoriei.
Istoria nu iartă…”
SANDU: Bunicul matale era tare deştept.
MOŞ ION: Aşa e. Era un om înţelept. Chiar dacă nu prea avea carte.
SĂNDUŢA: Sandu, mi se pare că îl văd pe străbunicul nostru prin flacără… Tu vezi ceva?
SANDU: Taci odată! Şi mie mi se pare că-l văd…
MOŞ ION: Iar vă certaţi…Uite, chiar acum îl aud pe bătrân cum îmi zice zâmbind: „Ioane, ai cam
îmbătrânit, băiete. Şi eu am cam obosit. Plec să mă odihnesc un pic… Da’ tu povesteşte…
Povesteşte-le nepoţilor tăi! Să nu uiţi din câte ţi-am spus! Eu las lumânarea aprinsă…”.
SĂNDUŢA: Cum? A plecat?
MOŞ ION: A plecat. Dar a lăsat lumânarea şi atâta timp cât această lumânare arde, el poate reveni
oricând.
SANDU: Sanda, nu te mai foi, să nu răstorni cumva lumânarea!
MOŞ ION: Staţi fără grijă, că e fermecată, nu se stinge ea atât de uşor. Hai, lipiţi-vă strâns de
bunicul şi ascultaţi în continuare! Aşa… Cum vă ziceam, Ştefan a ajuns în fruntea ţării şi de la bun
început a întemeiat multe sate şi târguri. Nenumărate biserici şi mănăstiri au fost ridicate în
timpul domniei Măriei Sale. Zicea el că acolo unde e credinţă – e şi lumină, iar acolo unde e
lumină – neapărat e şi viaţă. Dar şi pentru lumină şi pentru viaţă, Ştefan a trebuit să lupte. Cot la
cot cu poporul său. Căci mulţi erau acei ce jinduiau să pună sub talpă mica şi frumoasa Moldovă.
Zicea că: „E mai bine să fii mort decât rob în propria ţară! Nimic nu e mai înjositor pe lumea asta
decât robia! Capul plecat, chiar dacă sabia nu-l taie, tot în mizerie rămâne!”. Nimănui n-a vrut
Ştefan să închine ţara. A luat într-o mână sabia, în cealaltă crucea şi a purces să deie de-a
rostogolul toate capetele dornice de averi străine.
SĂNDUŢA (râde): Sandu, auzi? A dat de-a rostogolul… capete… Exact ca-n filme.
SANDU: Taci odată! De câte ori tre’ să-ţi spun ca să pricepi?!
MOŞ ION: Fiţi cuminciori! Unde rămăsesem? Ah, da, mi-am amintit… Aşadar, în timpul domniei
sale, multe războaie a purtat Ştefan. Biruitor a fost aproape-n toate. S-a întâmplat însă ca o
bătălie să o piardă. În acel măcel mii de viteji moldoveni au rămas să zacă pe câmpul de luptă. S-
a întors Ştefan în cetatea lui de scaun, rănit şi prăbuşit, cu gânduri negre. A bătut la poarta
palatului şi nu i-a deschis nimeni… Şi-mi zicea bunicul că a venit muma lui Ştefan la poartă, dar
nu şi-a recunoscut fiul. Pleacă, i-a zis ea, tu nu eşti fiul meu. El ar fi venit biruitor din luptă. Dar
dacă cel de după poartă, în adevăr e fiul meu iubit, a mai adăugat ea, atunci să se întoarcă, să
adune viteji şi prin luptă sfântă să scape ţara de păgâni. Ştefan cică i-ar fi răspuns atunci mumei
sale:
Cum să plec, măicuţă, când nu am putere?

Sufletul mi-e rană, plin mi-e de durere,

Morţi îmi sunt vitejii, moartea mă-nconjoară,

Dar de zici… eu plec. Să mor pentru ţară!

Iar mumă-sa i-a zis:

Fiule, te du, Domnul să te-ajute

Şi să-ţi dea putere să învingi în lupte.

Viaţa nu e viaţă dacă-i în robie.

Fă ca ţara asta liberă să fie!

SĂNDUŢA: Sandu, cum crezi, mama te-ar fi lăsat să intri în casă?

SANDU: Mama e mama, nu e a lui Ştefan din poveste.
MOŞ ION: Hai să ne înţelegem – ori ascultaţi fără să mă întrerupeţi, ori vă las şi mă duc la culcare.
SĂNDUŢA: Nu, bunicule! Nu te du. O să ascultăm.
MOŞ ION: Şi deci a plecat Ştefan. A mers de unul singur cu trupul şi cu sufletul sângerând prin
codrii de stejar ai Moldovei, şi pentru prima oară i s-a cuibărit în inimă îndoiala. Mergând el aşa,
pe la un apus de soare s-a oprit pe malul unui râu, în faţa unei uşi, săpate în stâncă unde se zicea
că îşi duce zilele în rugăciuni un pustnic pe nume Daniel Sihastrul. I-a povestit Ştefan pustnicului
că a fost înfrânt în bătălia cu turcii, că nu i-a mai rămas oaste, şi l-a întrebat pe bătrân ce să facă.
La care Sihastrul i-ar fi răspuns:
Lasă pe o vreme hainele domneşti,

Ia şi te îmbracă-n straie ţărăneşti,

Mergi din sat în sat, mergi din casă-n casă,

Şi-o să vezi că-n cale puterea o să-ţi iasă…

Şi a făcut Ştefan precum l-a sfătuit Sihastrul. S-a îmbrăcat în haine ţărăneşti şi a purces la drum.
S-a îngrozit domnitorul la ceea ce a văzut. Ţara era pustiită. De boli, de secetă, de hoardele
păgâne care lăsau pârjol pe unde treceau. La vatră rămăseseră doar bătrânii, copiii şi femeile.
Tineretul apucase drumul pribegiei în căutarea unei bucăţi de pâine. Mare jale dădu peste Ştefan.
Descurajat, domnitorul a zis că nu mai găseşte el puterea despre care i-a vorbit Daniel Sihastrul.
Obosit cum era, a ajuns la marginea unui sat, s-a aşezat la umbra unui arbore să se odihnească o
ţâră. Deodată, nu departe, observă un pâlc de copilandri… (Moş Ion îşi cuprinde nepoţii) Dar, mai
bine, ia priviţi voi atent, atent prin flacără şi veţi vedea, sunt sigur că veţi vedea ce s-a întâmplat
atunci între Ştefan şi ceata de copilandri. Aşa făceam şi eu, când îmi zicea bunicul: „Priveşte,
Ioane! Uite-l pe Ştefan! E dincolo de această flacără”.
Se stinge lent lumina, apoi scena iar se luminează.
DECORUL:
Moş Ion cu Sandu şi cu Săniuţa rămân la locul lor de până acum, într-un colţ al scenei, în spatele
unei lumânări aprinse. În centrul scenei – un arbore, un bărbat vânjos la umbra lui, câţiva copii în
preajmă.
UN COPIL (gesticulând cu o sabie-jucărie de lemn):
Eu sunt Ştefan, domn al ţării,

Stau de strajă la hotare,

Să nu treacă prin Moldova

Hoardele cele barbare!

 Duşmani dornici de pământuri,

Am voinţa de oţel!

Cine vine să mă-nfrunte,

Sabia va şti de el!

De sub copac se ridică bărbatul vânjos îmbrăcat în haine ţărăneşti care este domnitorul Ştefan cel
Mare. Copiii se opresc din joacă. Ştefan se apropie de ei.

ŞTEFAN CEL MARE(îmbrăţişându-l pe cel care a declamat poezia): Cum îţi zice, băiatule?
JURJEA CIUTUREANU (patetic):Eu sunt Ştefan! Domn al ţării!
ŞTEFAN CEL MARE: Înţeleg, înţeleg… Văd că eşti un adevărat urmaş de-al lui Ştefan. Dar totuşi
care e numele tău adevărat?
JURJEA CIUTUREANU: Jurjea… Jurjea Ciutureanu.
ŞTEFAN CEL MARE: Aşa… Jurjea Ciutureanu. Bravo ţie, Jurjeo! Eşti pornit rău împotriva duşmanilor
Moldovei şi mi se umple inima de bucurie căci chiar în astă clipă mi-am dat seama de un mare
adevăr.
JURJEA CIUTUREANU: Ce adevăr, bădie?
ŞTEFAN CEL MARE: Păi, tu eşti cel care mi-a deschis ochii şi pentru asta-ţi mulţumesc.
JURJEA CIUTUREANU: Pentru ce să-mi mulţumeşti, bădie, că nu te-am ajutat cu nimic?
ŞTEFAN CEL MARE: Nici nu-ţi dai seama cât de mult m-ai ajutat… E nemărginită puterea unei ţări
când are asemenea copii. În copii ca tine, în copii ca voi e puterea unui domnitor. Nimeni,
niciodată nu va îngenunchea Moldova! Acum chiar că sunt convins de acest lucru…
ALT COPIL: Dar, bădie, poate că mata nu ştii, dar boierii au dat sfară-n ţară precum că Ştefan,
domnitorul, are de gând să închine ţara păgânilor.
AL TREILEA COPIL: Crezi mata că ne-am adunat aici pe toloacă aşa, de flori de cuc?
ŞTEFAN CEL MARE: Şi de ce v-aţi adunat pe toloacă?
ALT COPIL: Ne-am adunat ca să ne învăţăm a mânui sabia, bade!
JURJEA CIUTUREANU: Mâine, poimâine, ia cată, suntem de-acu mari şi ne cheamă Ştefan la oaste.
Să nu ştim barem cum se ţine o sabie-n mână? Şi apoi, dacă Ştefan închină ţara, noi ne vom
ridica!
ŞTEFAN CEL MARE: Iată aşa urmaşi mai înţeleg şi eu! Dar, să ştiţi că atâta timp cât va trăi Ştefan,
pământul Moldovei nu va fi închinat nimănui!
JURJEA CIUTUREANU: Dar de unde le ştii pe toate, bădie? Văd că eşti îmbrăcat în straie ţărăneşti,
dar mâinile nu prea seamănă să-ţi fie de ţăran. Vei fi fiind şi mata vreun boier poate?
ŞTEFAN CEL MARE: Un popor cu asemenea copii e de neînvins. Să ştii că într-o bătălie nu armele
înving, ci vitejia şi isteţimea minţii. Tu le ai, băiatule. Bravo! Să trăieşti! Să trăiţi cu toţii, să fiţi
întotdeauna la fel de îndrăzneţi şi să aveţi grijă de acest pământ.
UN COPIL: Vom avea, bădie… Uneori însă ne apucă frica, şi ştii de ce? Fiindcă prea dau năvală
păgânii şi prea se leapădă de noi boierii.
ŞTEFAN CEL MARE: Să nu vă fie frică atunci când vă apăraţi pământul şi neamul. Nimic nu-l
îngenunchează pe om mai mult decât frica. Orice înţelepciune îşi pierde rostul dacă nu e însoţită
şi de tărie. În faţa vitejilor şi duşmanii se închină. Să spuneţi acest lucru şi copiilor voştri…
JURJEA CIUTUREANU: Eh, bădie, vorbeşti atât de frumos, dar nu ne-ai spus încă cine eşti…
ŞTEFAN CEL MARE: Acum am multe de făcut, dar sunt convins că odată şi odată ne vom mai
întâlni şi atunci veţi afla cine a stat cu voi de vorbă aici. Înainte să plec, Jurjeo, te-aş ruga să-mi
mai zici cântecul acela: „Eu sunt Ştefan, domn al ţării”, căci, se prea poate să-l văd pe domnitor
chiar astăzi. Şi i-ar face mare plăcere să cunoască şi el cântecul.
JURJEA CIUTUREANU: Bine, bădie, ţi-l zic…
Eu sunt Ştefan, domn al ţării,
Stau de strajă la hotare…

(încetează să mai cânte şi cade leşinat în braţele lui Ştefan).

ŞTEFAN CEL MARE (îl bate peste faţă, îl readuce în simţiri): Ce ai, băiete?
JURJEA CIUTUREANU: Nu ştiu, bădie… M-a apucat, aşa de odată, o ameţeală…
ŞTEFAN CEL MARE: Dar ia spune, ai mâncat ceva astăzi?
UN COPIL: Cred, bădie, că nu a mâncat nimic. Aici, în Moldova noastră, aproape că nu avem ce
mânca…
ŞTEFAN CEL MARE: Sărmanii de voi… (scotoceşte prin desagă, scoate o pâine) Iată, luaţi-o!
Împărţiţi-o şi potoliţi-vă foamea! Promit că chiar de mâine nici un copil din ţară nu va mai
flămânzi. E secetă, dar fiecare va avea bucăţica sa de pâine pe masă. Se vor găsi oameni care vă
vor ajuta… Aşa se cade, aşa e creştineşte…
JURJEA CIUTUREANU: Mie mi se pare că mata eşti îngerul nostru păzitor. Ni te-a trimis Dumnezeu
în cale, căci altfel de ce ne-ai ajuta acum, când e atâta sărăcie şi jale în jur?
ŞTEFAN CEL MARE: Jale – da, sărăcie – nu, căci o ţară cu asemenea copii nu poate fi săracă. Să vă
mai zic o dată! Orice ţară e puternică şi bogată prin copiii pe care îi creşte. Voi sunteţi bogăţia
Moldovei, voi sunteţi puterea ei şi atâta timp cât Moldova nu duce lipsă de copii sănătoşi,
deştepţi, îndrăzneţi şi cu credinţă în suflet, această bucată de pământ nu va fi călcată-n picioare
de nimeni! (Adaugă plecând)Să ţineţi minte acest lucru, să nu uitaţi, şi să-l spuneţi şi copiilor, şi
nepoţilor, şi strănepoţilor, şi stră-strănepoţilor voştri!
Iarăşi se stinge lent lumina, apoi scena se luminează din nou.
DECORUL:
Moş Ion cu Sandu şi cu Sănduţa rămân la locul lor, în spatele lumânării aprinse. În centrul scenei –
câţiva boieri, într-o încăpere domnească, şuşotesc înde ei. Doi dintre boierii din încăpere sunt
îmbrăcaţi în haine moderne, cu cravate la gât. Ţin în mâini lumânări aprinse.
UNUL DINTRE BOIERI (către altul): Cine să fie aceştia doi, că nu i-am mai văzut până acum? Şi de
ce ţin lumânările aprinse, că doar nu suntem la priveghi?
ALT BOIER: O fi fiind de pe-aiurea, că la port nu seamănă cu noi, moldovenii. Cine ştie de pe unde
i-o fi adus domnitorul…
Intră Ştefan cel Mare, în straie de domnitor, cu coroană pe cap şi cu paloşul la brâu. Se lasă
tăcere, boierii se închină.
ŞTEFAN CEL MARE: Staţi jos, boieri dumneavoastră! V-am chemat în divan ca să punem împreună
ţara la cale căci e în mare primejdie! Dar văd printre noi şi doi străini. Cine sunt şi cum au nimerit
în divanul ţării?!
PRIMUL BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ (mirat şi revoltat): Noi?! Străini?! Acum când toţi îşi zic
români şi doar noi doi am mai rămas să ne numim moldoveni în Moldova noastră, pe noi Măria Ta
ne numeşti străini?!
AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ (mirat şi revoltat): Eu, de fapt, sunt şi român, în
paranteze, în bucăţica de Moldovă care mi-a rămas moştenire de la ăsta (arată cu privirea la
Primul boier din vremea noastră). Am mai fost eu prin străinătăţuri, aşa au fost vremurile, dar la
mine acasă, străin?!
ŞTEFAN CEL MARE: Văd că vorba voastră îmi este pe-nţeles, dar la cătătură şi la port… Vă mai
întreb odată, cine sunteţi şi cum v-aţi pomenit în această încăpere domnească?
PRIMUL BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ (cu lumânarea aprinsă în mână): Nici eu, Măria Ta, nu
pricep… M-a împins necuratul să cotrobăiesc azi într-o cotruţă… N-am fost la sfânta biserică de
pe când eram de-o şchioapă. Ţin minte că pe atunci mă ducea bunică-mea de mână… Am găsit
deci în cotruţă o lumânare şi… ia, zic, hai să merg şi eu la lăcaşul Domnului. Să mă mai spăl de
păcate… Când am ajuns, preotul tocmai spunea că slujba e întru pomenirea Măriei Tale. Am
aprins lumânarea, m-am tot uitat prin flacăra ei gândindu-mă că iată, în sfârşit am ajuns şi eu pe
tronul Moldovei, m-am tot uitat, m-am tot uitat până când nu ştiu cum s-a întâmplat că m-a
furat somnul… M-am trezit, Măria Ta, aici. Mi se pare mie că această lumânare e fermecată. Ea
m-a adus în trecut şi trebuie să recunosc că nu-mi place deloc printre boierii Măriei Tale. Prea
chiorâş se uită la mine. Adică cum, nu suntem şi noi boieri ca toţi boierii?! Vreau înapoi, Măria Ta.
Vreau să mă reîntorc în vremea mea!
ŞTEFAN CEL MARE: Aşa deci… Vrei înapoi?! Da?! Mai vedem… (Se adresează celuilalt
boier) Dumneata? Da, da, dumneata, celălalt cu lumânarea! Cum ai nimerit printre noi?!
AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ:Eu? Eu, Măria Ta? Exact la fel. Ca şi el!
ŞTEFAN CEL MARE: Să înţeleg, cinstiţi boieri, că voi doi o ţineţi morţiş că aţi fost sau că sunteţi
domnitori pe tronul Moldovei?
AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Am fost, Măria Ta! Am fost, că acuma e altul…
ŞTEFAN CEL MARE: Şi dacă tot ziceţi că aţi stăpânit Moldova, ia să-mi spuneţi, în vremea domniei
voastre, ce aţi făcut bun pentru ţară şi pentru popor?!
PRIMUL BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Dar ce era să fac, Măria Ta? Că nu trebuia să fac nimic. Pe
vremea mea poporul umbla vesel, bine îmbrăcat, bine dispus, circulau troleibuzele, totul era
frumos! Tare cuminte popor, Măria Ta, tare cuminte şi răbdător… Şi dacă am văzut că sunt atât
de cuminţi şi de răbdători, ia zic, să le pun un pic răbdarea la încercare… (Îşi mângâie bărbia
mulţumit) Mai întâi de toate le-am stins lumina, dar ei au tăcut. Mai apoi, ierni la rând, i-am lăsat
făr’ de lemne în sobă, dar ei tot au tăcut, de parcă şi-ar fi înghiţit cu toţii limba, Măria Ta. Iaca şi
acuma… A fost secetă, nu a rodit pâinea, opinca trage foame, dar tace. Datorită mie tac ei, că eu
am pornit să-i pun la încercare, şi să ştii, Măria Ta, că în ţară e totul bine şi mai cu seamă o duc
bine boierii!
ŞTEFAN CEL MARE: Cum?! Poporul meu moare de foame?! Hei, straja! Luaţi-l pe ăsta de aici! La
balamuc cu el! Că e nebun! Zice că a fost domnitor! Şi barem dacă ar fi zis că a domnit cu
dragoste faţă de popor! De fapt… Ia staţi, staţi un pic! Daţi-l pe mâna lui văru-meu de la
Târgovişte!
PRIMUL BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Stai, Măria Ta! Faci o nedreptate, eu nu port nici o vină!
Dacă-ţi pare că ceva merge rău, apoi iată, tovarăşul meu de colo poartă vina pentru toate!
AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Tacă-ţi gura! Eu nu-ţi sunt tovarăş!
Cei doi se iau la harţă, îşi sting lumânările. Vine straja şi îl scoate pe primul boier din încăpere.
ŞTEFAN CEL MARE (se adresează către sală): Aţi mai văzut aşa ceva vreodată, boieri
dumneavoastră? Să-ndrăznească să se ia la trântă în Divan? (Îşi face cruce) Doamne Sfinte! Iar
acum să vină înainte-mi celălalt boier!
AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Cruţare, Măria Ta! Cruţare! Nu sunt vinovat cu nimic!
Ălălalt e vinovatul. Mi-a lăsat o ţară în pârjol, ce mai puteam să fac?!
ŞTEFAN CEL MARE: Lasă bâlbâiala, boierule, şi spune odată: cât timp ai fost domnitor, cum ai
diriguit ţara?!
AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Măria Ta! Chiar să fi vrut să fac ceva, că tot degeaba…
Cine vine azi în Moldova la putere, nu că de ţară, de mamă şi de tată uită. Că aşa e pe la noi…
Fiecare se gândeşte la sine. Iaca şi eu… Când m-am aşezat bine pe tron, le-am spus supuşilor
mei: „Oameni buni, descurcaţi-vă singuri, care şi cum puteţi!” Atât am putut să fac pentru
poporul meu, Măria Ta! Le-am dat un sfat înţelept. Că aşa sunt eu, de felul meu, înţelept!
ŞTEFAN CEL MARE: Şi? S-au descurcat?
AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Să-ţi spun drept, Măria Ta, nici eu nu prea credeam că
se vor descurca. Dar ca să vezi… s-au descurcat… Cei care furau, au furat şi mai mult. Cei care
nu vroiau să fure şi-au luat lumea-n cap, au lăsat casă, masă, copii, şi duşi sunt până-n ziua de
azi. Puţinii care au mai rămas se descurcă de bine de rău. Se mănâncă unii pe alţii şi totul e ok!
ŞTEFAN CEL MARE (indignat):Cum?!
AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Stai, Măria Ta! Nu te speria, că nu se taie şi nu se fierb
în oală!
ŞTEFAN CEL MARE: Dar ce fac?
AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Păi, ce să facă? Iaca să-ţi dau un exemplu… De pildă,
are cineva o bucată de pâine, da? Păi, vine altul şi i-o smulge. Nu reuşeşte ălălalt să îmbuce bine,
că asupra lui tăbărăsc alţii vreo zece. Şi tot aşa… Până la urmă însă toţi se ţin sătui şi o duc bine…
Iar cel mai bine, după cum şi trebuie să fie, o duc, bineînţeles, boierii.
ŞTEFAN CEL MARE: Dar oameni cumsecade, cu credinţă în Dumnezeu, au mai rămas prin
Moldova?
AL DOILEA BOIER DIN VREMEA NOASTRĂ: Sunt, Măria Ta, sunt, însă iată care e buba… Pe umerii
lor e tot greul.
ŞTEFAN CEL MARE: Cum?! Adicătelea şi dumneata, ca şi celălalt, zici că ai fost stăpân pe tronul
Moldovei fără să te gândeşti o clipă la popor?! Dar chiar şi-n vis n-ar trebui să se întâmple
asemenea lucru! Hei, straja! Luaţi-l şi pe ăsta de aici! La balamuc cu el! Sau nu! Daţi-l, ca şi pe
tovarăşul său, pe mâna lui văru-meu! Să mă ierte Dumnezeu! Uf! (îşi şterge sudoarea de pe
frunte, îşi face semnul crucii şi se adresează celorlalţi boieri, care dormitează) Hei, boieri
dumneavoastră! Aţi îndrăznit să adormiţi în Divan?!
CEILALŢI BOIERI: Iertare, Măria Ta! Iertare! Ne-a furat somnul!
ŞTEFAN CEL MARE: Ia să-mi spuneţi, aţi observat cumva pe aici nişte străini?!
UN BOIER: Măria Ta! Erau doi! Cu lumânările aprinse în mână! Până ai venit, ne-am tot uitat prin
flăcările lumânărilor lor şi am aţipit! Mai departe nu mai ştim nimic…
ŞTEFAN CEL MARE: Ştiam eu că nu am avut o vedenie… Apoi iată ce o să vă spun eu, cinstiţi
boieri! V-am adunat ca să pun cu voi ţara la cale, că e în mare primejdie şi aş vrea să vă-ntreb! Ce
credeţi fiecare dintre voi că ar trebui să facem ca să salvăm de la pieire acest pământ şi acest
popor supus unei grele încercări?
UN BOIER: Cred, Măria Ta, că ar fi binevenit să închinăm Moldova turcilor!
ALT BOIER: Să nu dea domnul, Măria Ta! Nu-l asculta! Că turcii sunt păgâni, răi la suflet şi foarte
sângeroşi! Îi ştiu eu bine, că am fost ostatic la ei, când eram copil. Nu turcilor trebuie să închinăm
ţara! Moscalilor să o închinăm! Că moscalii sunt creştini de-ai noştri! Ruşii să ne ajute, Măria Ta!
ŞTEFAN CEL MARE: Văd, cinstiţi boieri, că ardeţi de nerăbdare să vă vindeţi ţara! Atâta doar că
nicidecum nu vă puteţi înţelege cui şi pe cât să o vindeţi! Veţi fi fiind buni vânzători, dar cum să
vinzi ceea ce nu-ţi aparţine?! Atâta ştiţi: petreceri şi beţii. Ce vă pasă vouă? Oricum, tot opinca va
plăti dijmele! Şi tot voi veţi fi acei care veţi huzuri!
UN BOIER: Dar, Măria Ta,cu ce suntem noi de vină? Să se descurce singură opinca!
ŞTEFAN CEL MARE: Aşa e! După voi, piară cu toţii! Boierii să trăiască! Dar să ştiţi, dacă în iarna
asta măcar un singur om moare de foame sau de frig, capetele vă vor sta unde vă stau acum
picioarele!
UN BOIER: Vai de mine, Măria Ta!
ŞTEFAN CEL MARE: N-o să stau mult la taclale! Acum vă rog să mă lăsaţi singur. Şi să nu vă
împingă păcatul să nu-mi ascultaţi porunca, căci vorba mea e scurtă! (îşi flutură sabia).

Se stinge lent lumina, se luminează din nou.

DECORUL: Pe scenă rămân doar moş Ion cu nepoţii săi Sandu şi Sănduţa, la locul lor obişnuit, în
faţa lumânării aprinse.
SĂNDUŢA: Vai, bunele, ce poveste… Mai ceva ca la televizor.
SANDU: Bunele, dar ce a fost mai departe?
MOŞ ION: Păi, ce să fie? În anul acela nu a murit nimeni de foame. A adunat Ştefan armată şi a
pornit la bătălie. I-a aruncat pe turci hăt cât colo, departe de hotarele Moldovei, apoi şi-a suflecat
mânecile şi hai la treabă. Căci doar cu lupta nu ridici o ţară. Niciodată Moldova nu a fost atât de
puternică şi atât de frumoasă ca pe vremea lui Ştefan. Şi când pizmaşii îl întrebau: „Unde îţi stă
ascunsă puterea, Ştefane?”, el le răspundea: „Eu nu am putere. Puternică e ţara! Iar puterea ţării e
în copiii ei”. Şi de fiecare dată îşi aducea aminte de Jurjea Ciutureanu, copilandrul cela cu sabie-
jucărie de lemn.
SĂNDUŢA: Da ce s-a întâmplat cu Jurjea, bunele, s-au mai întâlnit?
MOŞ ION: Păi… asta vroiam să vă zic. Trecuseră ani buni de atunci… Într-o bătălie, Ştefan lupta
cot la cot cu un munte de flăcău, înalt şi vânjos ca un stejar. Era aşa de viteaz flăcăul, încât el unul
făcea cât zece. Tocmai atunci se întâmplă să fie înconjurat Ştefan. Neînfricat domnitorul, dar mai
să-l dea gata turcii. S-a învârtit flăcăul cu sabia în jurul său şi zare de duşman n-a mai rămas în
preajmă… După luptă, Ştefan l-a chemat pe flăcău şi l-a îmbrăţişat părinteşte.
SĂNDUŢA: Dar, bunele, a mai aflat Jurjea că atunci când era mic, ţăranul cela cu care s-a întâlnit
era de fapt domnitorul?
MOŞ ION: Asta vroiam să vă zic. Jurjea l-a privit pe domnitor şi şi-a dat seama că domnitorul şi
ţăranul e unul şi acelaşi om. A îngenuncheat în faţa lui. Dar… priviţi prin lumânare! Poate că-l
vedeţi pe Jurjea Ciutureanu, cel al cărui nume îl poartă şi astăzi satul nostru.
Se stinge lent lumina, se luminează din nou.

DECORUL: Moş Ion cu Sandu şi cu Sănduţa rămân la locul lor, în spatele lumânării aprinse. În
centrul scenei – Ştefan cel Mare stă de vorbă cu un ostaş.
ŞTEFAN CEL MARE: Mă închin în faţa ta şi în faţa celorlalţi bravi ostaşi ca tine. Vouă vă datorez
toate biruinţele. Cândva, demult, mi-ai dat o lecţie pe care n-o uit până azi. Am înţeles că am
pentru cine lupta. Am înţeles că puterea mea e în voi. În clipele acelea grele, tu şi prietenii tăi mi-
aţi redat încrederea. Iar acum mi-ai salvat şi viaţa. Îţi mulţumesc! (face o plecăciune în faţa lui
Jurjea Ciutureanu).
JURJEA CIUTUREANU: Măria Ta, de la tine am învăţat să fim iubitori de ţară.
ŞTEFAN CEL MARE: Eşti un erou şi te voi cinsti ca atare! Pentru vitejia ta, Jurjea Ciutureanu, te
învrednicesc cu o moşie! Mâine dimineaţă, de îndată ce răsare soarele, încalecă-ţi murgul şi mergi
cu el la pas până când soarele va asfinţi. Cât pământ vei înconjura, va fi al tău şi al urmaşilor tăi.
Şi nu uita – zideşte-ţi casă, ia-ţi nevastă şi înmulţeşte neamul nostru de viteji! Iar când ţara va fi
în primejdie, vei veni, ştiu bine, împreună cu fiii tăi! Cu sabia în mână veţi sări să vă apăraţi moşia
de veneticii duşmani!
Se stinge lent lumina, se luminează din nou.
DECORUL: Pe scenă rămân doar moş Ion cu nepoţii săi Sandu şi Sănduţa, la locul lor obişnuit, în
faţa lumânării aprinse.
SĂNDUŢA: Dar mai departe? Ce a fost mai departe, bunele?
MOŞ ION: Păi, ce să fie? A făcut Jurjea precum i-a zis Ştefan. A luat moşia şi s-a pus pe
gospodărit. A înălţat o casă, şi-a găsit o fată frumoasă, s-a însurat cu ea şi iaca de atunci a
apărut satul care îi poartă numele – Ciutureni. Un singur lucru nu i-a reuşit lui Jurjea Ciutureanu.
Neamul său de viteji s-a oprit la el. Şapte fete i-a născut nevasta, şi nici un băiat… Dar a rămas
moşia, a rămas satul. Şi acum depinde de voi dacă această moşie va rămâne şi a nepoţilor voştri…
Se stinge brusc lumina, întuneric beznă, linişte absolută. La un moment dat, un dangăt de clopot
şi peste o clipă scena se luminează brusc.
Pe prim-plan: moş Ion ţinând aprinsă lumânarea cea fermecată, în dreapta şi în stânga sa – Jurjea
Ciutureanu, mătuşa Mărioara, Sandu şi Sănduţa, pe planul doi boierii din toate timpurile
ciondănindu-se în şoaptă înde ei, iar în centrul scenei – Ştefan cel Mare înfigând cu putere
paloşul în pământ.

ŞTEFAN CEL MARE (răspicat şi sacadat): Poruncesc, din vremea mea, în ciuda tuturor păgânilor, în
ciuda păgânilor creştini, şi în ciuda creştinilor păgâni, să rămână vie, de-a pururi, flacăra
neamului!
Un extraterestru în
codru
de Emilia PLUGARU

PERSONAJELE:

Autorul
Extraterestrul
Tigrul-Dungatu
Tigriţa-Dungata
Vulpea
Lupul
Găinuşa
Oiţa
Boul
Coţofana
Iepuraşul
Alte personaje
Decorul: Pădure. O poieniţă cu iarba şi flori. Zboară fluturaşii. Cântă păsărelele. Freamăt de
codru. Apare extraterestrul. Prin mimică şi gesturi îşi exprimă încântarea.
Autorul declama:

Freamătă pădurea verde

Cu miros de flori de tei,

Pe sub crengile-i umbroase,

Jos la rădăcina ei,

Printre flori şi iarbă deasă,

Sub stejari şi tei rotaţi,

 E o mica-mpărăţie,

Cu supuşi şi împăraţi!

Arborii cei verzi şi falnici,

De-a-mpăraţilor poruncă,

Nu iau seamă, ei se-nchină

Vântului ce bate-n luncă!

Să deschidem deci cortina,

Pentru-acei ce vor să ştie,

Ce se-ntâmplă-n astă clipă,

În acea împărăţie!

Acelaşi freamăt de codru. Brusc Extraterestrul face semn să fie linişte. Nu se-aude nici un sunet.
Autorul (şopteşte): Li-ni-şte!
Un glas: Gata! M-m-m-am să-tu-rat! Nu mai pot şi nu mai vreau în poiată să mai stau! Voi cum
doriţi surioarelor, eu însă o să mă folosesc de faptul că stăpâna nu e acasă şi o să evadez din
această închisoare. Ia te uită!

Am găsit o găurică,

O să mă fac mică, mică,

Şi-o să ies la libertate,

Căci aşa nu se mai poate!

Se aud sunete neobişnuite. Pe scenă apare Găinuşa.

Găinuşa (îşi scutură penele, încearcă să zboare): Aoleu! Sunt o pasăre, dar nu pot să zbor! Mare
ruşine! Mare ruşine! De vină e roşcata. Ne-a tăiat aripile! Vulpe afurisită! Şi totuşi am reuşit! Am
evadat din închisoarea în care stăpână îmi era cumătriţa! Nenorocita! În sfârşit sunt liberă! Li-be-
ră! (cântă şi dansează)

Nu aş vrea să ştiţi vreodată,

Cât de rea şi de şireată,

E o vulpe care ţine

Păsăretul sub lăcată!

Ziua toată, noaptea toată

Stam închisă în poiată,

 Stam închisă în poiată,

Aşteptând să fiu mâncată!

Eh! Mi-e milă de surioarele mele. Nu vor şti niciodată cât de senin e cerul, cât de blând e soarele,
cât de dulce e libertatea. (cântă, dansează)

Tra-la-la, tra-la-la!

Codrul înverzeşte,

Cerul e albastru,

Soarele-mi zâmbeşte!

Păsările cântă,

Fluturaşii zboară,

A rămas departe

Viaţa mea amară! Tra-la-la, tra-la-la.

(apare iepuraşul)
Iepuraşul: Degeaba te bucuri. Nimeni pe lume nu poate fi liber dacă nu are aripi şi nu se înalţă.
Sau… dacă nu e atât de iute de picior, ca mine. Ascunde-te! Pituleşte-te! Să nu te găsească
vulpea! Hi, hi, hi! Ascunde-te! Iute!
(iepuraşul fuge de pe scenă)
Găinuşa: Iepure afurisit! Mi-a stricat toată dispoziţia. Dar… dacă are dreptate? Unde să mă
ascund? Cum să mă pitulesc? Ce fel de libertate e asta? În poiată însă, nu mă întorc pentru nimic
în lume! Mai bine mor!
(Extraterestrul se apropie şi îi şopteşte ceva. Găinuşa nu-l vede, nu-l aude. Pentru ea, pentru
celelalte personaje Extraterestrul rămâne invizibil)
Au! Mi-a venit o idee. Genială idee! Ştiu ce am de făcut. Plec de-ndată la-mpăratu, plec la Tigrul
cel dungatu!

(cântă, dansează)

Plec de-ndată la Palat!

Plec la Tigrul cel Dungat!

Să ne facă el dreptate!

Căci aşa nu se mai poate!

Că ne papă, nu ne place,

Să ne lase vulpea-n pace!

Să se ducă pe imaş,

Să vâneze iepuraşi!
Iată cum o să mă răzbun pe nesuferitul ăla de iepuraş. Să ştie cum să strice dispoziţia altora.

(Extraterestrul aleargă pe scenă, face semn să fie linişte.)

Autorul: Li-ni-şte!!! (Nu se-aude nici un sunet)
Un glas: M-a-m-m să-tu-rat! M-a-m-m să-tu-rat! (Pe scenă apare Oiţa)
Oiţa: Gata! Până aici au fost toate!
Nu mai pot şi nu mai vreau,

Pielea lupului să-i dau!

(O observă pe găinuşă. Râde) Hi, hi, hi. Ia priviţi! O moţată speriată. De ce tremuri drăguţă?
Găinuşa: Cine eşti? Nu te cunosc. Arăţi atât de ciudat. Te rog… Te rog… să nu mă mănânci!
Oiţa: Eu? Să te mănânc? Găină descreierată. D-apoi eu mă îndop doar cu fân, cu floricele, nu cu
porumbace. Dar… cum vine asta? Cum adică cine sunt? Nu-mi vine să cred. Nu ai auzit de o
persoană atât de cunoscută ca mine?
Găinuşa: Nu am auzit, nu te cunosc şi nu-mi zice descreierată, căci sunt foarte deşteaptă, foarte
deşteaptă, Adineauri am evadat dintr-o poieţică.
Oiţa: Crezi că-mi pasă de unde ai evadat? Una nu pricep. Cum se poate să nu fi auzit de stră-
stră-stră-nepoata Mioriţei?
Găinuşa: Care Mioriţă?
Oiţa: Cum adică care? Stră-stră-bunica mea.
Mioriţa cea bârsană.

Mioriţa năzdrăvană.

Deci aşa… Din povestea cea amară… Îţi aminteşti? Să facem cunoştinţă! Oiţa, rudă de sânge cu
Mioriţa.

Găinuşa: Eh, dragă Mioriţă, pardon, dragă Oiţă, acolo de unde vin eu nimeni nu ne spune poveşti.
Oiţa: Păcat. Mare păcat… Ştii ceva? Chiar dacă mă grăbesc, nu mă urnesc de aici până nu-ţi spun
povestea. Aşază-te colea şi ascultă!
Găinuşa: Dar dragă Oiţă, pardon, dragă Mioriţă…
Oiţa: Nu vreau să aud nimic! Trebuie să cunoşti istoria stră-stră-stră-bunicii mele! Mă asculţi?
Găinuşa: Uf… Te ascult.
Oiţa: Deci aşa… Demult. Foarte demult, pe când stră, stră, stră bunica mea era o mioară tânără şi
năzdrăvană, trăiau trei baci, trei prieteni. Unul din ei, stăpânul stră-stră-stră-bunicii mele, aduna
şi aduna oiţe în ocol. Până nu stârni invidia tovarăşilor săi. Dar după cum se ştie invidia e treabă
de drac. Ce crezi că făcură aceştia?
Găinuşa: Nu am idee.
Oiţa: Îţi zic… Se puseră la cale să-l ia să mi-l omoare pe baciul cel frumos, mândru, arătos…
Găinuşa: De ce să-l omoare, dragă Mioriţă, pardon, dragă Oiţă?
Oiţa: De ce, de ce… Ca să-i fure turma.
Găinuşa: Asta-i bună!
Oiţa: Stră-stră-stră-bunica mea însă, fiind năzdrăvană, alergă de îndată la stăpân să-i zică. Şi ce
crezi că făcu acesta?
Găinuşa: Of, of, of… De unde să ştiu eu dragă oiţă, de unde?
Oiţa: Nu ai de unde. La drept vorbind, nici eu nu prea ştiu mare lucru… În afară de faptul că
turma acelui baci a încăput pe mâinile tovarăşilor săi. Şi ce crezi că făcură aceştia cu turma?
Găinuşa: Nu mă taie capul.
Oiţa (plânge): Au vândut-o, soro, au vândut-o!
Găinuşa: Mare grozăvie.
Oiţa: Stai, că mai rău ca atât e cui au vândut-o.
Găinuşa: Cui?
Oiţa: Lupului. Lu-pu-lui! Şi de atunci noi, oiţele, suntem sub stăpânirea Lupului. Îţi dai seama
cum e să fii oaie şi să trăieşti în ocol cu dihania?
Găinuşa: E… O fi la fel cum e să fii găină şi să trăieşti alături de o vulpe…
Oiţa: Bine zis… Lup sau vulpe, tot un drac. Ce-i drept, până mai ieri nu-mi era chiar atât de rău la
stâna cumătrului Lup.
Găinuşa: Dar ce s-a întâmplat ieri?
Oiţa: Mare grozăvie s-a întâmplat ieri… L-am auzit pe stăpân zicându-le dulăilor săi: „Luaţi
această băbană şi spintecaţi-o! Nu mai vreau să-i văd mutra încreţită printre mioarele mele
tinere!”
Auzindu-l, m-am jurat că îi fac felul. S-a zis cu dihania! Când îmi spinteca suratele mă gândeam
– trebuie să crape şi el ceva, nu?

Găinuşa: Trebuie, trebuie…

Oiţa: Îi făceam farmece şi scăpam nevătămată. Acum, zău, nu pricep… Mi-o fi scăzut din farmece
poate?
Găinuşa: Poate…
Oiţa: Eh, dragă găinuşă, toate i le-aş fi iertat, toate… Dar să-mi zică el mie băbană? Asta nu am
de gând să i-o iert!
Găinuşa: Bineînţeles. Băbană? Nu!
Oiţa: Auzi? Vino mai aproape! Ştiu pe cineva care o să-i facă de petrecanie. Trebuie să existe şi
pentru noi dreptate, nu?
Găinuşa: Da, Da! Bineînţeles!
Oiţa: Să nu-mi zici mie pe nume dacă…
Găinuşa: Mă ierţi. Hai că vorbim altădată! Acum chiar mă grăbesc. Dumneata încotro o apuci?
Oiţa: Cum adică încotro?

Plec de-ndată la Palat,

Plec la Tigrul cel Dungat.

Să ne facă el dreptate,

Căci aşa nu se mai poate!

Nu mai vrem să fim mâncate! Ha, ha, ha! Să vezi cum îl înfulecă împăratul pe cumătrul şi scăpăm
de Lup pentru totdeauna.

(apare iepuraşul)
Iepuraşul: Hi, hi, hi! Degeaba vă bucuraţi. De-gea-ba! Nu o să vă facă Împăratul dreptate.
Ascundeţi-vă! Pituliţi-vă! Vine Vulpea! Vine Lupul! Hi, hi, hi!
Oiţa: Unde e? Bestia aia mică? A fugit? Dacă îl prind îi rup urechile. Eh. Norocul lui că mă grăbesc.
Când îl vezi să-i transmiţi salutări! Pa! Ne mai întâlnim.
Găinuşa: Stai, dragă Oiţă, eu unde crezi că mă duc? Tot încolo. La Palat. Şi am pornit înaintea
dumitale. Aşa că fii bună de ocupă rând! Vei veni în urma mea.
Oiţa: Ce-ai zis? Să ocup rând? Voi aţi auzit? Chiar aţi auzit? Acuş îi arăt eu ce înseamnă rând. (Se
încinge o bătaie. Totul se petrece ca întru-n film mut. Nu se-aude nici un sunet. Exraterestrul
ţopăie disperat în jurul lor. Nu este observat, căci continuă să rămână invizibil. Brusc apare
sunetul surprinzând-o pe găinuşă strigând)
Găinuşa: Băbană! Oaie bătrână ce eşti!
(Oiţa rămâne cu gura căscată. Apoi şi mai furioasă se repede spre găinuşă. În acel moment pe
scenă aleargă Boul cu jugul în gât. Găinuşa şi Oiţa împietresc)
Boul (încearcă să-şi elibereze gâtul): M-m-m-am săturat! M-m-m-am să-tu-rat! (le observă pe
cele două personaje. Pe Extraterestrul nu-l vede) Ho!Ho! Ho!
O moţată şi-o oiţă,

Stau la sfat în poieniţă!

Ce-aţi păţit, dragele mele, că sunteţi atât de speriate?

Oiţa: Cine eşti? Nu te cunosc… Te rog… Te rog… să nu ne… mănânci.

Boul: Eu? Să vă mănânc? Ho, ho, ho! Aţi reuşit să mă înveseliţi. Nu ştiaţi că sunt cel mai ierbivor
animal din această pădure? Hrana mea e fânul, iarba, floricelele. Nimic mai gustos decât iarba pe
lume… Dar… cum e posibil să nu mă cunoaşteţi? Se poate una ca asta? Să nu fi auzit de cel mai
frumos, mai voinic şi mai muncitor animal de prin părţile locului? Sunt Boul! Domnul Bou!
Găinuşa: Nu te supăra. Nu am auzit, nu am ştiut, dar vom şti de acu înainte.
Boul: Ba mă supăr! Foarte tare mă supăr. Însă… nu mai tare ca pe ăsta! (arată la jug, încearcă să-
şi elibereze gâtul)
Oiţa: Hm… Ce e drăcovenia aia încolăcită în jurul gâtului dumitale?
Boul: Eh, oiţă proastă ce eşti, eh, oiţă fericită ce eşti…
Oiţa: Ba nu sunt proastă. Sunt foarte deşteaptă. Şi… foarte nefericită. La fel ca şi găinuşa asta. Şi
nu ne insulta, că nu e frumos!
Boul: Voi? Nefericite? Ho, ho, ho! Cine nu cunoaşte ce e ăla jug nu are cum să fie nefericit.
Găinuşa: Jug? Prima dată aud de un asemenea cuvânt.
Boul: Vezi? Şi susţii că nu eşti fericită. Uite ăsta e jug! Uite ăsta mă nenoroceşte! (cântă, dansează)

Toată viaţa stau în jug,

Car şi ar şi trag la plug.

Alţii beau şi chefuiesc

Şi doar eu alerg, muncesc!

Dar aşa nu se mai poate,

Merg, alerg după dreptate!

Ia veniţi aici, lângă badea, să vă zică badea un secret. (găinuşa şi oiţa se apropie de Bou)
Cunosc un locuşor unde se face dreptate cu carul. Vouă nu vi-l spun. Ho, ho, ho! Adio, dragele
mele! Am plecat! Adio!

Găinuşa: Aoleu! Nu cumva… Şi Dumneata?

Boul: Ce? Şi eu?
Găinuşa: Nu cumva… şi dumneata… la Palat?
Boul:
D-apoi unde-n altă parte,

Aş putea găsi dreptate?

La Palat, doar la palat,

 Doar la Tigrul cel dungat!

Îmi vor scoate jugul de pe-al meu grumaz!

Voi scăpa de muncă, de chin, de necaz!

Ceasul fericirii în curând va bate!

Îmi vor scoate jugul, voi găsi Dreptate!

Să mai tragă şi alţii la plug, că eu unul m-m-amm să-tu-rat! M-am să-tu-rat! (apare iepuraşul)
Iepuraşul: Hi, hi, hi! Degeaba te bucuri! De-gea-ba! Ca să-ţi scoată jugul – trebuia să nu te fi
născut Bou! Ca să nu te mănânce vulpea, trebuia să nu te fi născut Găină! Şi cum vrei să nu te
mănânce Lupul dacă eşti Oaie?! Hi, hi, hi! Hi, hi, hi! (iepuraşul se ascunde)
Boul: Unde e? Unde e? Bestia aia mică? Dacă-l prind îl las fără de urechi! Mi-a stricat toată
dispoziţia.
Oiţa: Şi nouă la fel. Nenorocitul!
Boul: Ştiţi ceva? Căutaţi-l voi, că eu am altele de făcut.
Găinuşa: Aşteaptă, domnule Bou! Noi unde crezi că ducem? Tot încolo! La Palat! Aşa că fii bun şi
ocupă rând.
Oiţa: Corect! Mai întâi eu, apoi această drăgălaşă Găinuşă. Dumneata vei fi abia al treilea căruia i
se va face dreptate!
Boul (indignat): Aşa deci… Voi aţi auzit? Chiar aţi auzit? Rând… Acuşi le arăt eu rând!
(Se încinge o bătaie. Boul rage, găina cotcodăceşte, oaia zbiară. Extraterestrul, care până atunci
dormita pe o buturugă, sare disperat şi aleargă în jurul lor. Brusc sunetul dispare. Totul se
petrece ca într-un film mut. Apoi sunetul apare surprinzând-o pe Oiţă strigând)
Oiţa: Bou prost şi nătâng ce eşti!
(Boul vrea să o ia în coarne. Extraterestrul cade în genunchi, ridică mâinile spre cer, a rugăciune.
Pe scenă aleargă Coţofana.)
Coţofana: Ca-r-r-r, ca-r-r-r, ca-r-r-r! Staţi! Ce faceţi! Opriţi-vă! Ogoiţi-vă! Ruşine! Nu e bine!
Trebuie să fiţi prieteni!
Boul: Prieteni? Noi? Ho, ho, ho! M-ai făcut să râd.
Găinuşa: Priviţi, o pasăre! Şi măcar nu e găină… Şi e atât de urâtă…
Oiţa: Cine eşti dumneata? Şi cu ce drept te amesteci în cearta noastră?
Coţofana: Dragii mei… V-am auzit poveştile… Sunt convinsă că nici unul din voi nu ajunge la-
mpăratul. Pot să vă spun şi de ce.
Boul: De ce mă rog?
Coţofana: Fin-că nu aveţi minte. În schimb aveţi mare nevoie de sfaturile mele cele deştepte.
Boul (ameninţător): Mă insulţi, da? Adică mă insulţi! Vrei să zici… că sunt un prost?
Coţofana: Doamne fereşte! Ştie o lume cât de deştept eşti dumneata, domnule Bou. Numai că… a
nu avea minte şi a fi prost, nu e una şi aceeaşi.
Boul: Cum adică?
Coţofana: Adică poţi să fii ta-arre prost, dar să ai minte.
Oiţa: Eu cred că această… Cum îţi zice?
Coţofana: Mii de scuze. Să facem cunoştinţă (îşi întinde aripa) Coţofana! Coţofana! Coţofana!
Oiţa: Apoi eu cred că această Coţofană ne are de proşti.
Găinuşa: Bineînţeles că ne are de proşti.
Coţofana: Aşteptaţi să vă explic. Iată de exemplu împăratul nostru, Tigrul-Dungatu… Se zvoneşte
că e surd. Însă Măria sa nu e surd. Doar că îi aude numai pe acei care se pot face auziţi. Deştepţii
fără de minte niciodată nu se fac auziţi. Mai ales fără de ajutorul meu. Ei?
Boul: Ce ei?
Coţofana: V-am convins că aveţi nevoie de sfaturile mele cele deştepte?
Găinuşa: Eu zic să plecăm de aici. Vrea să ne prostească!
Oiţa: Bineînţeles că vrea să ne prostească.
Boul (se adresează Coţofenei): Astea două sunt tare proaste. Hai, povesteşte!
Coţofana: Ce să povestesc?
Boul: Despre sfaturi.
Coţofana: Ah, da! Dar mai întâi ne înţelegem cu plata.
Boul: Ce fel de plată?
Coţofana: Eu vouă – sfaturi, voi mie – o roată de caşcaval pe an. Şi anul împrejur vă zic ce, unde,
când şi cum. De acord?
Boul: Dar… fără de caşcaval nu se poate?
Coţofana: S-ar putea… Însă în cazul acesta… mă tem că eu o să fiu cea proastă.
Oiţa: O roată de caşcaval?! Pentru două, trei cârâieturi?! E nebună! Sau e prea deşteaptă. O roată
de caşcaval! Nu şi încă o dată nu! Mă duc la împărat fără ajutorul tău.
Găinuşa: Şi eu! Şi eu! Şi eu!
Coţofana: Drum bun, cărare bătută! Am vrut doar să vă ajut.
Boul (bate cu copita): Botul! Clonţul! Imediat închideţi-l! Cine-i şeful aici? (se adresează Oiţei) Ce
tot zbieri: o roată de caşcaval, o roată de caşcaval! De parcă ai face caşcavalul ăla singură?! Cine-
ţi ară ogorul să crească iarba ca să ai dumneata ce înfuleca?! Eu! Cine se screme să facă
ouşoare (arată spre Găinuşă) ca să fie caşcavalul gustos?! Ea! Gata! Am hotărât! Îi dăm caşcavalul!
Veniţi să ne sfătuim!
(Boul vrea să le ia în coarne. Toţi trei se sfătuiesc, apoi Boul vine spre Coţofană)
Coţofana: Ei?
Boul: Am hotărât. Tu nouă – sfaturi, noi ţie – caşcavalul.
Coţofana: Foar-r-r-te bine! Foar-r-r-te bine! (cântă, dansează)
Ah ce-mi place, tare-mi place,

Caşcaval să ciugulesc!

Asta-mi este azi răsplata,

Fiindcă ştiu cum să gândesc!

Veniţi aici, lângă mine! Fiţi atenţi!

(Boul, Oaia, Găinuşa şi Coţofana se prind în horă, ţopăie un timp, apoi se despart, se strâng iarăşi
grămăjoară, şuşotesc)
Boul(mirat): Doar atât?
Coţofana: De mai mult nici nu e nevoie.
Găinuşa: Coţofana asta chiar ne are de proşti.
Oiţa: Bineînţeles că ne are de proşti.
Boul: Li-ni-şte! Botul! Pliscul! Îi dăm caşcavalul! Şi… la drum! Unu, doi, trei! După mine, fuga
marş!

La Palat, la Palat, haideţi la Palat!

Să-i cerem dreptate Tigrului-Dungat!

 De vom fi prieteni, de vom fi uniţi!

De-mpăratul nostru vom fi auziţi!

(apare Iepuraşul)
Iepuraşul: Hi, hi, hi! Ei cred că vor fi auziţi! Niciodată! Împăratul nostru e surd! Nu aude pe nimeni!
Hi, hi, hi! (Iepuraşul fuge. Cei patru aleargă să-l prindă, se dau bătuţi şi iar pornesc în marş
cântând)

La Palat, la Palat, haidem la Palat!

Să-i cerem dreptate Tigrului Dungat!

(Coţofana rămâne singur pe scenă. Cântă şi dansează)

Coţofana:

Ah ce-mi place, tare-mi place,

Caşcaval să ciugulesc.

Asta-mi este azi răsplata,

Fiindcă ştiu cum să gândesc!

Fraţilor, am câştigat,

Caşcaval, o roată!

Fiindcă sunt deşteaptă foc,

Pentru prima dată!

Greşit!

Fraţilor, am câştigat,

Pentru prima dată,

Fiindcă sunt deşteaptă foc,

Caşcaval, o roată!

(Se lasă cortina. Se aude ciripit de păsărele.)

Autorul:
Freamătă pădure verde

Cu miros de flori de tei.

Pe sub crengile-i umbroase,

Jos la rădăcina ei,

E o mică-mpărăţie,
 Cu supuşi şi împăraţi,

Ce-şi adăpostesc fiinţa

Sub stejari şi tei rotaţi!

Drum bătătorit de codru,

Hai să mergem la Palat,

Să vedem pe-mpărăteasă

Şi pe mândrul Împărat!

Se ridică cortina. Interiorul unei modeste săli împărăteşti. În mijlocul sălii, un tron. Intră Tigrul-
Dungatu şi Tigriţa-Dungata. Împăratul aruncă pe jos câteva valize, aleargă spre tron, se aşază, se
bâţâie.
Tigrul-Dungatu: În sfârşit… Sunt acasă… Să ştii, dragă, nicăieri pe lume nu e mai bine ca în
propriul tău bârlog.
Tigriţa-Dungata (revoltată): Bârlog zici? Casă zici? Aşa ceva numeşti d-ta casă?! Nu bârlog, nu
casă – adevărată cocină! Ai văzut ce Palat are Leu-Împărat?!
Tigrul-Dungatu; Mie îmi place cocina mea.
Tigriţa-Dungata: Dar la mine nu te gândeşti?!
Tigrul-Dungatu: Linişteşte-te, dragă!
Tigriţa-Dungata: Nu am de gând să mă liniştesc! Dacă până mâine nu-mi construieşti un Palat
mai frumos ca al Împăratului Leu… Te părăsesc! Da! Te părăsesc!
Tigrul Dungatu: Şi… unde te duci?
Tigriţa-Dungata: Cum unde? La mama!
Tigrul-Dungatu: Ai uitat în ce văgăună trăieşte maică-ta?
Tigriţa-Dungata: Priviţi la el! I se pare o glumă! Plec chiar acum!
Tigrul-Dungatu: Stai, dragă! Ai înnebunit? Nu te pripi! Poate ne înţelegem?
Tigriţa-Dungata: Nu vreau să aud nimic! Palat şi gata!
Tigrrul Dungatu: Draga mea, ai idee pentru ce ne-a chemat Leu-Împărat? Sau poate crezi că
pentru codiţa dumitale dungată?
Tigriţa-Dungata: Bineînţeles că pentru codiţa mea cea vărgată. (bâţâie din coadă) Priveşte-o! O
vezi pentru ultima oară!
Întră Extraterestrul. Tigrul se scoală de pe tron. În locul lui se aşază Extraterestrul. Face grimase,
se bâţâie. Brusc Tigriţa-Dungata adulmecă aerul.
Tigrul-Dungatu: Ai păţit ceva, dragă?
Tigriţa-Dungata: Taci! Simţi?! Fu! Pute! De unde putoare asta?! D-ta eşti de vină?
Tigrul-Dungatu: Eu? Eşti nebună? Nu vezi că pute altfel? Hm… Ia stai! Stai, stai, stai! Şmechero!
Dai vina pe mine, când de fapt… Recunoaşte! Ai dat drumul la gaze!
Tigriţa-Dungata (se repede şi-l zgârie): Nu ţi-e ruşine! Sunt o doamnă! (continuă să adulmece.
Vine lângă tron) Iată de unde vine putoarea! Şezi tolănit toată ziulica şi nu faci altceva decât să
împuţi tronul!
Tigrul-Dungatu: Încetează!
Tigriţa-Dungata: Ba nu am de gând să încetez! Aruncă tronul ăsta împuţit! Ai văzut Leul ce tron
are? Vreau unul la fel! Ba nu! Mai larg, mai încăpător, să ne bâţâim împreună!
Tigrul-Dungatu: Lasă scornelile! Tronul nu pute.
Tigriţa-Dungata: Hm… Mda… Mi s-a părut. Atunci… De unde vine mirosul ăsta insuportabil? Am
impresia că mai este cineva în încăpere. Cineva pe care nu-l vedem. Cum crezi?
Tigrul-Dungatu: Nu simt, nu aud, nu văd pe nimeni.
Tigriţa-Dungata: O, da! Ştie o lume! Dumneata de mult nu simţi, nu vezi şi nu auzi pe nimeni. Nu
doar surd şi uneori chior, ai ajuns şi un mare nesimţit.
Tigrul-Dungatu: Orb am fost o singură dată, când nu am văzut cu cine mă-nsor.
(Extraterestrul se scoală din tron. Enervat, Tigrul-Dungatu se aşază în locul lui, dar sare ca
ars) Au! Un spin! Cine mi-a pus spinul?!
Extraterestrul se apropie de Tigriţă şi o înţeapă
Tigriţa-Dungata (ţipă): M-ai înţepat! Scoate-mi spinul! Imediat!
Tigrul-Dungatu: Ba să mi-l scoţi dumneata mie! Că eu sunt împăratul! (îşi scot unul altuia spinii)
Tigriţa-Dungata: Eh! Ce m-aş face fără de bravul meu Tigroi.
Tigrul-Dungatu: Şi eu, fără de dulcea mea Tigriţă. Vino să te pup. (se pupă) Atunci… pace? Nu
mai pleci?
Tigriţa-Dungata: Unde? Aaa… Ba da, plec!
Tigrul-Dungatu: Pleaca, dragă, drum bun, cărare bătută! Dacă crezi că în văgăuna mă-tii o să-ţi
fie mai bine, du-te!
Tigriţa-Dungata: Mai bine. Cel puţin o să mă aflu în sânul naturii, nu într-o cocină ca
asta! (şopteşte către sală) O să-mi găsesc un Tigruţ tânăr, frumos şi o să scap de acest boşorog.
Eh…
Tigrul-Dungatu: Nu uita, acest boşorog mai e şi Împărat.
Tigriţa-Dungata: Incredibil! Cum se face, dragă, că pe cei de strigă afară nu-i auzi, iar pe mine,
care abia am şoptit, m-ai şi auzit? Ce fel de surd eşti dumneata?
(din depărtare se aud strigăte)
Vrem dreptate, vrem dreptate!

Nu mai vrem să fim mâncate!

Tigrul-Dungatu: Aţi înnebunit cu toţii, zău! Eu, surd? Iată şi Leul… Mă cheamă şi-mi zice că cică
în pădurea mea e mare tărăboi. Ce fel de tărăboi? E linişte şi pace. Cică aici prea ne mâncăm noi
îndenoi şi cică dacă nu încetăm, vine el şi ne mănâncă pe toţi. A băgat toţi sperieţii în mine, zău.
Tigriţa-Dungata: E linişte şi pace, zici? Nu auzi? Destupă-ţi urechile, dragă!
Tigrul-Dungatu (îşi bagă ghearele în urechi): Iaca mi le destup. Şi tot nu aud…
(Extraterestrul se apropie, îl apucă de urechi, i le scutură, îi suflă în ele. Tigrul urlă) Aoleu!
Urechile mele! Mă dor urechile!
Tigriţa-Dungata: Ce te-a apucat?
Tigrul-Dungatu: Urechile… (Tace. Se loveşte peste o ureche, peste cealaltă. Zâmbeşte) Uf… Am
tras o spaimă… Mi-a trecut…
Tigriţa-Dungata: Vezi? Totul trece, dragă. Totul!
Tigrul-Dungatu (Aleargă prin încăpere. E agitat. Se aud strigăte „Vrem dreptate! Vrem dreptate!
Nu mai vrem să fim mâncate!”): Cine urlă acolo?! Fă ceva! Nu vreau să-i aud! Ieşi afară! Zi-le să
tacă! O să vină Leul! O să vină Leul!
Tigriţa-Dungata: Eu? Să ies în faţa mulţimii? Nu ţi-e ruşine! O fiinţă firavă ca mine. Pe mine să mă
sfâşie gloata?
Tigrul-Dungatu: Dă-mi! Dă-mi! Dă-mi! Iute! Fă ceva!
Tigriţa-Dungata: Ce să-ţi dau, dragă? Lasă istericalele.
Tigrul-Dungatu: Nişte dopuri! Iute! Să-mi pun în urechi. Să nu-i aud! Nu vreau să-i aud!
Tigriţa-Dungata: Bagă-ţi două gheare în urechi, dragă!
Tigrul Dungatu (Îşi bagă ghearele în urechi. Se aşază în jilţul împărătesc, răsuflă uşurat): Eh! E
atât de bine să fii surd. O plăcere…
Tigriţa-Dungata: O să-ţi stric plăcerea asta!
Tigrul-Dungatu: Ai zis ceva?
Tigriţa-Dungata: Am zis că o să-ţi stric plăcerea. (se apropie şi-i scoate o gheară) Cu o ureche nu
ai decât să rămâi surd, cu cealaltă fii bun de m-ascultă! Deci, îmi construieşti Palat sau ba? Să
plec sau să nu plec?
Tigrul-Dungatu: Satul arde, dar baba se piaptănă. Bine… Îţi construiesc. Dar să ştii că dacă cei de
afară nu termină cu urletele, vine Leul şi ne mănâncă pe toţi. Cu tot cu Palat. Vrei să ne mănânce
Leul?
Tigriţa-Dungata: Doamne fereşte! Doamne fereşte! Aoleu! Mi se pare că miroase a Leu! Mi-e frică!
Hai să fugim! Să ne ascundem!
Tigrul-Dungatu: Unde? Să ne ascundem?
Tigriţa-Dungata: În codru… Unde-n altă parte?
Tigrul-Dungatu: Dar aici nu în codru suntem?
Tigriţa-Dungata: Atunci… hai în alt codru.
Tigrul-Dungatu: Nu dragă, eu din codrul meu nu plec nicăieri. Trebuie să fim patrioţi!
Tigriţa-Dungata: Patrihoţi?
Tigrul-Dungatu: Ptiu! Că tare mai eşti… Pa-tri-oţi! E atât de greu!
Tigriţa-Dungata: E greu, e greu.
Tigrul-Dungatu: Greu o să-ţi fie când o să trecem la iarbă.
Tigriţa-Dungata: Ce fel de iarbă?
Tigrul-Dungatu: Ia zi-mi, vrei să ne mănânce Leul?
Tigriţa-Dungata: Mai întrebi?
Tigrul-Dungatu: Atunci… nu avem încotro. Suntem nevoiţi să-i facem pe plac. Adică să încetăm
să ne mai mâncăm noi îndenoi. Abia după aia va fi linişte şi pace. De mâine, draga mea, cumătriţa
noastră, doamna Vulpe, nu se va mai atinge de moţate, tontul ăla de Lup va uita unde se află
stâna, iar noi…
Tigriţa-Dungata: Noi ce?
Tigrul-Dungatu: Noi? Noi ne punem pofta-n cui şi uităm pentru totdeauna de gustul cărniţei de
viţeluş! Cu toţii devenim vegetarieni! Ierbivori! Pricepi?
Tigriţa-Dungata: Nu vreau să ştiu cu ce se mănâncă asta!
Tigrul-Dungatu: Dar trebuie, trebuie! De azi înainte, draga mea, ne vom umple burduhanele doar
cu iarbă, ierbuliţă, ierbuţă. Ca Boul. Că ce crezi că crapă ăla? Şi cât e de voinic? Am hotărât!
Încetăm să ne mai mâncăm, după care îţi construiesc Palat! De azi înainte trecem la iarbă!
Tigriţa-Dungata: Nu-u-u! Decât iarbă, ierbuliţă, ierbuţă, mai bine să mă mănânce Leul! Nu-u-
u! (cade leşinată)
Tigrul-Dungatu: Ce ai, dragă? Hm. Eu vorbesc sau vaca rage? A adormit. Bucătar! (aleargă
bucătarul)
Bucătarul: Da, Măria Ta!
Tigrul-Dungatu: Ce avem la cină, bucătar?
Bucătarul: Friptură de viţel în sânge, Măria Ta!
Tigrul-Dungatu: Cina, Bucătar! Încaltea să mă-ndop pentru ultima oară!
Tigriţa-Dungata (Se scoală şi începe să-l lovească): Să te-ndopi!? De unul singur!? Da?! De unul
singur!? Îţi arăt eu de unul singur!
(Se lasă cortina, se schimbă decorul. Noapte. Arde un foc improvizat. Extraterestrul merge agale
de ici, colo.)
Lângă foc – Vulpea şi Lupul.
Vulpea (cântă):

De găini şi de oiţe,

Nouă nu ne pasă!

Oricând şi oriunde,

Viaţa e frumoasă!

Bezna ne ajută,

Codrul doarme dus!

Sus paharul, frate!

Sus paharul, sus!

Să bem vinul dulce,

Să ne veselim!

Avem doar o viaţă!

O dată trăim!

Ce te holbezi, cumetre?! Răstoarnă paharul!

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Şam-di-ri-di-ri-di-da!

Cules toamna mai târziu,

Şam-di-ri-di-ri-di-da!

Mai pe brumă, mai pe-omăt!

Şam-di-ri-di-ri-di-da!

Mult mai beau şi nu mă-mbăt!

Şam-di-ri-di-ri-di-da!

Frumos cântec, foarte frumos. Ţi-a plăcut, cumetre?

Lupul (ursuz): Îmi place, îmi place… Numai că… nu striga atât de tare! Dăm de belea dacă ne
aude cineva.
Vulpea: Cine să ne-audă, cumetre, cine? Dorm toţi ca dracii!
Lupul: Cumătră… simt pe cineva în spatele meu. (Extraterestrul se plasează în spate) Este?
Vulpea: Nu e nimeni. Stai fără de grijă! Ţi s-a părut. Na, bea!
Lupul: Cumătră, mi-e frică…
Vulpea: Adineauri m-a călcat cineva pe coadă… Nu cumva dumneata erai acela? (Extraterestrul o
calcă pe coadă)
Lupul: Eşti nebună? Bea mai puţin! Aoleu! Cumătră, ai auzit? Parcă foşneşte cineva.
Vulpea: Uf! Dihanie proastă! Coşcogeamite Lup, dar fricos ca o muscă! Bea paharul şi du-te de
vezi ce e cu frigăruii!
Lupul (se apropie de foc): Cârlănaşul meu e aproape gata, găinuşa matale e tare ca piatra!
Vulpea: Bulihările astea… Crezi că de ce am devenit o beţivă? Din pricina lor, cumetre! De ciudă
beau! Pricepi? De ciu-dă!
Lupul: Pricep, pricep.
Vulpea: Eh… Când aveam coteţul meu… Ţii minte? Creştem nişte găinuşe… Mmmm… Curgea
unturica de pe ele… Le îndopam cu tot ce e mai bun… Le mâncam? Ei şi ce? Că nu le înfulecam pe
toate deodată! În schimb cât de bine o duceau… Cât de bine… Nenorocitele! Scârbele! Să-mi facă
ele mie una ca asta?! „Vrem dreptate! Vrem dreptate! Nu mai vrem să fim mâncate!” La ce le-a
folosit, cumetre? La ce?
Lupul: La nimic… Şi găinuşelor matale ca şi oiţelor mele.
Vulpea(plânge): Hî, hî, hî…
Lupul: Cumătră, acum nu mai are rost să pişi ochii. Îţi strici machiajul.
Vulpea: Aoleu! Machiajul meu! (se fardează) Dar mi-e ciudă! Mi-e ciudă de crap! Nu le plăcea
coteţul! Ha, ha, ha! Acum chiar au dat de belea! Dorm ca proastele prin mărăcini!
Lupul: Dorm, cumătră, dorm… Au dat de belea, au dat… şi găinuşele dumitale ca şi oiţele mele.
Vulpea (ciocneşte paharul, cântă):
Hai să bem, să bem, să bem!

Să ne veselim!

Pe lume o dată,

O dată trăim!

Lupul: O dată, cumătră, o dată… Dorm, cumătră, dorm…

Vulpea (îl plesneşte): Ce faci? Nu cumva dospeşti? Ridică-te! Imediat!
Lupul: Ce vrei, cumătră? Lasă-mă-n pace!
Vulpea: Ridică-te, ridică-te! Ia zi, ştii să dansezi?
Lupul: N-am idee.
Vulpea: Te-nvăţ imediat! Uite-aşa! (se prind în horă, cântă)
Hai la hora mare,

Tropăie măi frate!

Noi ne facem singuri,

Pe lume dreptate!

Doi paşi înainte,

Doi paşi înapoi,

Libertate-n toate

Vom avea doar noi! Ha! Ha! Ha!

(Extraterestrul încearcă să-i imite, dansează. O calcă pe vulpe. Vulpea îl plesneşte pe lup.)
Vulpea: Au! Mi-ai strivit laba! Nu eşti bun de nimic! Neîndemânaticule!
Lupul: Ba sunt bun, cumătră! Sunt bun la multe.
Vulpea: Ia zi! La ce?
Lupul: La furat de exemplu.
Vulpea: La furat? Ha, ha, ha! La furat nimeni nu mă-ntrece. Recunoaşte!
Lupul: Recunosc, recunosc! Nici chiar eu nu te-ntrec… Cumătră, ia zi-mi… când ne-a scos
Împăratul la păscut iarbă, ai gustat vreun firicel?
Vulpea: Ptiu! Nu-mi face greaţă! Mă crezi proastă?
Lupul: Dar… ce-ai făcut?
Vulpea: Iarbă, ierbuliţă, ierbuţă să pape Boul, că de aia e Bou! Iată pe cine o să mă răzbun
cumplit. Cumplit!
Lupul: Vă-le-leu, cumătră, dar cu ce te-a supărat lighioana aia?
Vulpea: Ai uitat cum striga: „Păpaţi iarbă! Păpaţi iarbă! Că eu doar cu iarbă mă-ndop şi uite cât
sunt de voinic!”? Îi arătăm noi cine e mai voinic! Îi arătăm!
Lupul: Îi arătăm, îi arătăm! Şi totuşi… cum te-ai descurcat? Că tot grasă şi frumoasă te văd?
Vulpea: Ha, ha, ha! Eşti şugubăţ… Eram atât de furioasă încât îmi venea să dau foc pădurii. Îl
blestemam pe Împăratul cu toţi boii lui luaţi la un loc… Crăpam de foame şi de ciudă. Dar am
răbdat, am aşteptat să vină noaptea, m-am furişat spre mărăcini, am înhăţat o moţată şi am
înfulecat-o cu tot cu pene acolo, pe loc. Şi de atunci, tot aşa!
Lupul: Eu însă, am ros oleacă de iarbă… La drept vorbind, cumătră, nu e chir atât de scârboasă…
Doar că nu te ţii sătul… După care, ca şi dumneata, am trecut la oile mele. Ha, ha, ha! Ce zile am
ajuns, cumătră, ce zile… Toate trebuie să le fac pe furiş, pe de-ascuns şi nu-mi place. (începe să
plângă)
Vulpea: Nu te mai smiorcăi atâta! Ce zile, ce zile… Dacă vrei să ştii acum o ducem mult mai bine
ca înainte. Nu am nici o grijă, nu mă bate nici un vânt. Una-i rău: dintr-o vulpe cinstită am ajuns,
ca şi cum, o hoaţă. Fur ceea ce de fapt îmi aparţine. Nu e dreptate pe lume, nu e şi gata!
Lupul: Nu e, cumătră, nu e…
Vulpea: Şi mi-e ciudă de mor! Cotcodacele alea descreierate, chiar dacă mai rău – se descurcă
fără de mine, dar eu fără de ele cum?
Lupul: Hai să bem, cumătră!
Vulpea: Hai să bem, să bem, să bem, să ne veselim!
Lupul(speriat): Mai încet! Auzi? Aleargă cineva. (se aud alergând mai multe picioare) Mă duc să
sting focul. Să nu ne prindă… Altfel mâncăm puşcăria.
Vulpea: Să nu îndrăzneşti! Lasă focul în pace! Nu vine nimeni… Fraţii dumitale, şacalii, aleargă
spre Palat.
Lupul: La o asemenea oră? Ce să caute ei acolo?
Vulpea: Nu cumva crezi că doar dumneata ai burduhan? Ăia nu sunt şi ei suflete, nu le miroase a
cărniţă? Rod oasele de la mesele împărăteşti. În fiecare noapte, fix la aceeaşi oră.
Lipul: Cumătră, mă înnebuneşti! Vrei să zici că şi împăratul nostru? Ca şi noi? Dar l-am văzut cu
ochii mei cum rodea iarbă. Striga ca un apucat: Cât e de gustoasă! Cât e de gustoasă!
Vulpea: Gustoasă, gustoasă… Până nu a dat borhăiala peste el. Ţii minte când cei de la Palat cât
pe ce să dea cu toţii ortul popii?
Lupul: Parcă îmi amintesc ceva…
Vulpea: Au adus doftori din toate colţurile lumii, degeaba… Tot eu i-am doftorit.
Lupul: Cumătră, eşti cumva şi doftoroaie?
Vulpea: Sunt tot ce vrei. Să nu te pui rău cu mine, că ai dat de belea!
Lupul: Şi… cum i-ai doftorit?
Vulpea: Hi, hi, hi! Foarte simplu, le-am pregătit o supă.
Lupul: Ce fel de supă?
Vulpea: Ha, ha, ha! Supă de viţeluş! De vi-ţe-luş! Să-i fi văzut cum înfulecau… Am fost nevoită să
le iau castronul… Să nu le crape rânza.
Lupul: Nu-mi vine să cred! Şi nu au zis că ei nu se-nfruptă? Că sunt din ăia, cum le zice,
vegetarieni? Nu s-au revoltat?
Vulpea: O, da! S-au revoltat! Mai ales când le-am luat crătiţoiul.
Lupul: Cumătră, nu cumva le născoceşti pe toate?
Vulpea: Le născocesc sau ba, nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala! Ce ai auzit aici, aici să
rămână! Altfel ai pus-o de măligă! Mănâncă mai bine şi taci!
Lupul: Mutu mă cheamă… Cumătră, totuşi, cum vine asta? De vreme ce păpăm cu toţii cărniţă,
cine a păpat toată iarba?
Vulpea: Ori eşti prost, ori eşti ta-r-r-e prost? Ce-ţi pasă de iarbă? Ţine minte un lucru – cel care a
păpat iarbă, iarbă va roade până va întinde copitele! Cel care a mestecat cărniţă, cărniţă va
mesteca şi pe lumea cealaltă! Ha, ha, ha!
Lupul: Nimic nu se schimbă, nimic… Aoleu! Am uitat de frigărui!
Vulpea: Mişcă! Ce stai?
Lupul: Cumătră, nenorocire, găinuşa matale e scrum!
Vulpea: Nu e nici o nenorocire. Zdohnituri din astea, câtă frunză şi iarbă! De-alde noi mai
puţini! (îl cuprinde pe lup, dansează)
Hai să bem, să bem, să bem, să ne veselim!

Pe lume o dată, o dată trăim!

Se lasă cortina, Se schimbă decorul. Pădure. Se aude cotcodăcit de găini. Apare Coţofana.

Coţofana: Ca-r-r, ca-r-r, ca-r-r! Atenţiune, atenţiune! Ultima noutate!

(aleargă Găinuşa, se loveşte de coţofană)
O! Mai încet! Unde alergi ca o nebună? Ai auzit noutatea?

Găinuşa: Care noutate? Nu-mi arde mie acum de bârfe.

Coţofana: Uf! Că acră mai eşti. Mereu îţi ninge şi-ţi plouă. Ce nu-ţi ajunge? Ce mai vrei? Eşti
liberă. Nu te mănâncă nimeni.
Găinuşa: Chinul şi necazul mă mănâncă. Jugul mă mănâncă.
Coţofana: Ce-o mai fi şi ăla jug?
Găinuşa: Vezi? Eşti cu adevărat fericită. Cine nu ştie de jug, nu are cum să fie nefericit. Eu însă
sunt foarte nefericită, foarte nefericită.
Coţofana: Soro, într-o clipă te fac fericită. Îmi dai…
Găinuşa: Uită. Nu-ţi dau nimic. Rămâi sănătoasă. Nu am timp de taclale. Alerg. Mi-a rămas
cocoşelul flămând.
Coţofana: Hi, hi, hi! Ia auzi! I-a rămas cocoşelul flămând! Dar ce, dragă, e calic?
Găinuşa: Puşcheaţi pe limbă! Doamne fereşte! E sănătos tun!
Coţofana: Atunci să-şi găsească singur de mâncare. Trimite-l la muncă. Că ăştia dacă nu
muncesc, mor înainte de vreme. Vrei să rămâi văduvă?
Găinuşa: Eşti nebună? Scuipă de trei ori. Treaba e că scumpul meu cocoşel nu e deprins să
muncească. Mda… În schimb toată ziulica, co-co-co pe lângă alte găinuşe… Nu ridică un pai,
soro! Un pai! Mare bestie. Mare putoare… Strigă el din când în când: „cu-cu-ri-gu”! Dar parcă
asta e muncă?
Coţofana: Distracţie. Adevărată distracţie.
Găinuşa: Ai nimerit-o bine. El se distrează, eu muncesc… Deunăzi îmi zice… (priveşte prin
părţi) Mai bine tac… Sau poate să-ţi spun?
Coţofana: Să nu taci, soro! Dacă ai pornit vorba, termin-o!
Găinuşa: Vino mai aproape! Mi-a zis că cică în pădurea noastră a apărut un Extraterestru. A venit
tocmai de pe planeta Mieilor… Acolo, cică trăiesc doar mieluşei.
(apare Extraterestrul. Se plimbă prin faţa găinuşei şi a coţofenei)
Coţofana: Un Extraterestru? În pădurea noastră? Şi la ce a venit? Să plece de unde a venit!
Găinuşa: Cică vrea să ne salveze. Vrea să ne facă mai buni.
Coţofana: Şi… unde e Extraterestrul dumitale?
Găinuşa: Nimeni nu ştie. Nimeni nu-l vede. E invizibil. Îl pot vedea doar cei fără de pată, fără de
păcat. Cocoşelul meu se jură că-l vede, că vorbeşte cu el.
Coţofana: Soro, cocoşelul ăla te are de proastă! Fără de pată zici? Fără de păcat? Ha, ha, ha! Dacă
ar fi adevărat, aş fi fost prima care l-ar fi observat. Nu există nici un fel de Extraterestru! E nebun,
cocoşelul, zău! E nebun!
Găinuşa: E nebun, e nebun! Precis că e nebun. Un leneş. O putoare! Eh! Şi doar eu, toată ziulica:
Fuga-ncolo, fuga-ncoace!

Înapoi şi înainte!

Duc la moară, fac făină,

Vin acasă, coc plăcinte!

Mătur şi adun grăunţe!

Lepăd oul în cuibar!

Nici un pic de fericire!

Viaţa-i plină de amar!

Aoleu! Vine! Îl scap!

Coţofana: Ce te-a apucat? Doamne sfinte. Doar nebuni în pădurea asta.

Găinuşa (se frământă de pe un picior pe altul): Îl scap! O să crape! Dacă e de aur?!
Coţofana: Cine?! Ce e de aur?! Zi odată!
Găinuşa: Oul… (Extraterestrul aleargă, îi aduce un cuibar. O aşază. Găinuşa strigă.) L-am văzut!
Iată-l! E aici! El e! Extraterestrul!
Coţofana: Aiureşti, zău. Screme-ţi oul şi taci.
Găinuşa: A-u-u-u! (se linişteşte) Mi-a trecut… Mi s-a părut… Au-u-u!
Coţofana: Ştii ceva? Până-ţi iese oul, hai să-ţi spun noutatea!
Găinuşa: Zi. Numai că repede… Căci îmi iau oul şi plec.
Coţofana: Soro, Vulpea şi cumătrul Lup negreşit vor sta la zdup! Ha, ha, ha!
Găinuşa: Au! Ce-au mai făcut tâlharii ăia?
Coţofana: Ce-au făcut? Asta e. Nu fac nimic. Nu muncesc. L-am auzit pe împăratul nostru zicând:
„În pădurea asta cine nu munceşte, dar trăieşte bine, trăieşte bine fiindcă fură! Dar celui ce fură,
unde-i este locul? Corect! La puşcărie!”
Găinuşa: Au-u!
Coţofana: La puşcărie, soro! Ia zi, la-i văzut cumva pe netrebnicul ăla de Lup muncind? Nu! Dar
pe deşteapta aia de vulpe? Nu! Şi cât de bine o duc? Ce înseamnă toate astea? Fură! Fură! Ca în
Codru fură! La puşcărie cu ei! La puş-că-rie!
Găinuşa: Au! Au! Dar… şi cocoşelul meu nu prea asudă şi o duce nu rău… Vrei să zici că şi el
fură?
Coţofana: Fură, soro! La puşcărie cu toţii!
Găinuşa: Au! (sare de pe cuibar. Îşi priveşte oul): Nu e de aur… Nici de data asta nu e de aur… (îşi
lasă oul, se repede spre coţofană) Îţi arăt eu cine fură! Acuşi îţi arăt!
(Cele două pleacă bătându-se. Extraterestrul ia oul, îl sărută)
Extraterestrul: E… de aur.
Se schimbă decorul. Noapte. Extraterestrul moţăie pe o buturugă. Apare Vulpea şi Lupul
Lupul(agitat): Cumătră… Te rog, salvează-mă! Nu vreau la răcoare! Mai bine mor!
Vulpea: Lasă… Te cunosc eu… Dumneata şi acolo o vei duce-o bine. Dacă ţi-e frică, scuipă-ţi în
sân şi hai să chefuim!
Lupul: Eşti nebună? Toţi în jur urlă cât îi ţine gura: „Vulpea şi cumătrul Lup, locul vostru e la
zdup!”, şi matale îţi arde de chefuri? Ce ia apucat, cumătră?
Vulpea: Motanul e vinovat. Aşa-mi trebuie. Aşa se întâmplă când eşti bun. Să-l fi lăsat să moară
de foame, acum eu conduceam această pădure. Dar aşa? Ha, ha, ha! Supă de viţeluş! Supă de
viţeluş! Să ştii, cumetre, facerea de bine nu miroase-a bine! Dacă eşti bun, numaidecât eşti şi
prost!
Lupul: Despre cine vorbeşti? Despre Tigrul-Dungatu?
Vulpea: D-apoi cine altul? L-o fi mâncat limba să spună că cine nu munceşte, dar bine trăieşte,
trăieşte bine fiindcă fură? De parcă el nu ar avea pufuşor pe botişor. Cu mine şi-a găsit nănaşul!
Nu mă las până nu-l învăţ minte!
Lupul: Cumătră, îl omor! Îl jupoi! Chiar acum mă duc să-l sfâşii!
Vulpea. Nu te sfătui. Te sfâşie el mai întâi, că e mai voinic. Ţi-am zis, eu îi găsesc ac de cojoc!
Lupul: Nu, cumătră, nu avem timp… Deocamdată trebuie să ne dăm la fund. Până apele se mai
limpezesc. Să fugim, să ne ascundem!
Vulpea: Unde să ne ascundem?
Lupul: Unde, unde… În Codru bineînţeles.
Vulpea: Dar aici… nu în Codru suntem?
Lupul: Atunci… hai în alt Codru!
Vulpea: Nu, dragă, eu din Codrul meu nu plec nicăieri. Trebuie să fim patrioţi!
Lupul: Patrihoţi?
Vulpea: Patrioţi, tontule, pa-tri-oţi! E atât de greu?
Lupul: E un pic cam greu… Dar am înţeles. Mai bine să fim hoţi, patrihoţi! Ha, ha, ha! Totuşi… ce
facem?
Vulpea: Bem şi chefuim!
Lupul: Cumătră!
Vulpea: Ia nu mă mai cumătri atât, că mi se face silă! Aş vrea să te întreb aşa… pe şleau, noi doi…
furăm sau nu furăm?
Lupul: Păi… pare-se că furăm.
Vulpea (îl loveşte): Căpăţână proastă ce eşti! Ţine minte! Furi doar dumneata! Eu una, îmi iau ce-
mi aparţine!
Lupul: Te rog nu te fă moartă în popuşoi! De unul singur nu mă duc la pârnaie! Te trag după
mine! Să ştii!
Vulpea: Aoleu! M-ai speriat! Priveşte! Tremur toată! Ha! Ha! Ha! M-am înfruptat? Ei şi? Cine nu se-
nfruptă? M-a prins cineva? Ai dovezi că sunt hoaţă?
Lupul: Nu pricep… Dacă de muncit nu munceşti, nici de furat nu furi – din ce trăieşti?
Vulpea: Ia să-mi spui, dragule: cu cine ţii? Cu ursul?
Lupul: Iartă-mă, cumătră! Iartă-mă! Dar… Mi-e tare frică.
Vulpea: Ori eşti prost… Ori eşti eşti taaaaaa-re prost. Afumă-te şi bagă-ţi în cap: trăiesc bine
fiindcă am primit o moştenire de la o mătuşă bătrână şi foarte bogată. Cine şi ce are cu
moştenirea mea?! Lăsaţi-mi moştenirea în pace!
Lupul (o pupă): Cumătră! Sunt salvat! Am şi eu o moştenire! Ha, ha, ha! Să mai zică cineva acum
că Lupul nu munceşte! Că Lupul fură!
Vulpea: Ne, ne, ne… D-ta? Moştenire? Uită!
Lupul: Cum adică? Şi atunci… Ce să fac?
Vulpea: Să te-apuci de fund şi să sari în sus! Să munceşti, iaca ce să faci! Să munceşti! Ca Boul. Că
ăla s-o fi săturat de atâta robie.
Lupul: Cumătră, fie-ţi milă, mă nenoroceşti! Nu sunt deprins cu aşa ceva!
Vulpea: Nu te nenorocesc, te norocesc deşteptule! Ia zi, ştii cumva unde-şi creşte boşorogul ăla
de urs căpşunile sale împuţite?
Lupul: Ia zi, nu simţi nimic, aşa lipicios, sub picioare?
Vulpea (sare ca arsă): Aoleu! Am călcat cumva într-o scârnăvie?!
Lupul: Linişteşte-te, dragă! Suntem chiar în căpşunăria domnului Urs.
Vulpea: Mi-nu-nat! Deci aşa… Te ridici imediat, te duci în ograda Bouţului, te înhami la plug şi
cum s-ar zice, două labe acolo, două labe aici!
Lupul: Cumătră, sunt terminat! Ai uitat ce copite are Boul?
Vulpea: La ora asta boureanul nostru îşi odihneşte copitele. Mişcă, ce stai?! Prindem doi iepuri
dintr-o lovitură! Ha, ha, ha! Uf, mi-e silă de d-ta. Mai eşti aici?
Lupul: Gata… Gata… Am plecat. Două labe acolo, două – aici. Doamne-ajută! (Lupul dispare)
Vulpea (cântă, dansează): A sosit clipa răzbunării!
Eu sunt răzbunătoare,

Nimic nu dau uitării!

Ce dulce şi frumoasă,

E clipa răzbunării!

Îl bag la puşcărie

Pe bourean şi-atât!

Să-i stea acu şi iarba

Şi fânul tot în gât! Ha, ha, ha!

Sunt mândră de mine, sunt foarte deşteaptă!

Şi rău n-o s-o duc niciodată!

Deşteaptă ca mine nu-i nimeni pe lume,

Voi fi în curând şi bogată!

(se aude cârâitul coţofenei)

Coţofana: Ca-rrrr! Ca-rrrr! Ca-rrrr! Te-am auzit! V-am văzut! Ştiu ce pui la cale! Vrei să-l înfunzi
pe Bou, dar, drăguliţă, te înfund eu pe d-ta! Mâine va şti toată pădurea!
Căci sunt răzbunătoare,
 Nimic nu dau uitării!

Ce dulce şi frumoasă

E clipa răzbunării!

Crezi că am uitat cum m-ai păcălit cândva cu caşcavalul? Aşa ceva nu se uită.

Vulpea: Doamne sfinte! Cu ce-am greşit? De ce n-ai sforăi d-ta, ca toate bulihările, unde te-o fi
apucat locul? De fapt… Să ştii că-mi placi. Eşti urâtă că dracul, dar dacă ai un pic de minte, chiar
îmi pari simpatică, zău.
Coţofana: Nu încerca să mă linguşeşti, că nu mă prind.
Vulpea: Ce fel de linguşeli? Îţi zic purul adevăr… Vai! Stai aşa! Nu te urni! Îţi stă chiar în spate!
Coţofana (speriată): Cine e în spatele meu?
Vulpea: L-am văzut! El e! Extraterestrul!
Coţofana: Unde e? Unde e? Minţi! Vrei să mă păcăleşti!
Vulpea (o prinde de coadă şi o învârte): Te-am prins. Bineînţeles că nu-l vezi. Eşti plină de păcate!
Iute zi, ca în faţa altarului, care-ţi sunt păcatele?
Coţofana: Nu am păcate! Dă-mi drumul! Sunt curată ca lacrima!
Vulpea: Ca lacrima? Ha, ha, ha! Dar cine cârâie la tot pasul că doar cel fără de greşeală, fără de
pată îl poate vedea pe oaspetele nostru venit tocmai de pe Planeta Mieilor, pe Extraterestru? A?
Acum când îţi stă în faţă, de ce nu-l vezi? Fiindcă eşti o păcătoasă!
Coţofana: Dă-mi drumul!
Vulpea: Eşti foarte vinovată! Jăcmăneşti fără milă nişte oiţe blânde, nişte găinuşe fără de apărare!
Le torni la gogoşi, le promiţi marea cu sarea, în schimbul la ce?! Zi! Recunoaşte!
Coţofana: O roată de caşcaval! O roată de caşcaval! Pentru sfaturile mele cele deştepte! Lasă-mă!
Vulpea: Scumpa mea, ascultă un sfat cu adevărat bun, învaţă-te să-ţi alegi prietenii! Pentru o
roată de caşcaval o să-nfunzi acum puşcăria.
Coţofana: Te rog… Te rog… Nu spune nimănui! Fac orice. Fac orice.
Vulpea: Faci un singur lucru, îţi ei tălpăşiţa! Şi fiindcă sunt o vulpe cumsecade, îţi aduc imediat
două roţi de caşcaval. Asta ca să nu mai tulburi minţile bietelor găinuşe şi sărmanelor oiţe! Şi să
nu dea Domnul să-ţi mai bagi pliscul în treburi străine! Ai înţeles?!
Coţofana: Am înţeles. Am înţeles.
Vulpea: Dacă uiţi cumva – te mănâncă puşcăria! Libertatea dumitale e în labele mele. Pleacă! De
fapt… Stai! Am o idee. Ştii ceva? Eu cred că noi două am putea să rămânem prietene. Ce zici?
Coţofana: Prietene? Numaidecât! Pentru totdeauna! Nu am văzut, nu am auzit, nu ştiu nimic!
Prietene!
(Cele două se îmbrăţişează, se stinge lumina. Se schimbă decorul. Aceeaşi Pădure. Ziuă, Oiţa –
rufoasă, gârbovită, cu mâna-ntinsă, abia de păşeşte pe scenă.)
Oiţa: Fie-vă milă de o biată oiţă care nu a mâncat de trei zile! Fie-vă milă! Daţi câteva firicele de
iarbă… Eh, nu a rămas nimic în pădurea asta… Au ros totul… Totul.
(Pe scenă aleargă Găinuşa. Ţine aripile în cap, cântă)
Găinuşa:
Aoleu şi vai de mine,

Nu e bine, nu e bine!

Au venit, mi l-au luat,

Pe Cocoşul meu crestat!

 Mi l-au dus la închisoare!

Într-o hrubă fără soare!

Cum se poate, nu se poate!

Azi pe lume nu-i dreptate!

Oiţa: Daţi-mi câteva firicele de iarbă… Ho! Ho! Mai încet! (găinuşa dă peste ea) D-ta? Nu-mi vine
să cred. Arăţi mai rău decât mine. Parcă eşti de pe altă Planetă. Ce ai?
Găinuşa: Nu ştii? Nu ai auzit?
Oiţa: Ce să-aud? Eh… De la un timp, nu văd, nu aud nimic. Sunt lehmătuită de foame.
Găinuşa: Au venit, mi l-au luat… Mi l-au dus la închisoare, într-o hrubă fără soare!
Oiţa: Nu pricep nimic. Pe cine l-au dus? Pe cine l-au luat?
Găinuşa: Pe bravul, pe bunul şi deşteptul meu cocoşel! Pe cel mai harnic, mai frumos şi mai
cuminte Cocoş de pe lume! Iaca pe cine.
Oiţa: Serios? S-a pus în poară cu legea? Asta chiar e nenorocire curată. Cui a pricinuit rău?
Găinuşa: Glumeşti? D-apoi cocoşelul meu aproape e sfânt! Doar el dintre noi toţi, păcătoşii, îl
vede pe extraterestru! Cum putea să se pună rău cu legea? Cum pute să căşuneze cuiva vreun
rău?
Oiţa: Atunci… Cum să-l închidă?
Găinuşa: Uite-aşa… Cică nu muncea… Şi o ducea prea bine. Şi cică dacă nu muncea şi o ducea
prea bine, înseamnă că fura, că era hoţ.
Oiţa: Nu-mi vine să cred.
Găinuşa: Ba să crezi! Cocoşul meu nu e tâlhar! E adevărat, nu prea muncea, dar munceam eu
pentru el.
Oiţa: Pe de altă parte, dacă nu e tâlhar… De ce să-l închidă?
Găinuşa: De ce, de ce… Să nu stea puşcăria goală… Şi când mă gândesc că stă singur, singurel
acolo… Off… Îmi vine să mă duc în locul lui. Mititelul, sărăcuţul de el.
Oiţa: Las-că nu e singur…
Găinuşa: Cum adică? Îl omor! Îi frâng creasta? Îi smulg toate penele!
Oiţa: Li-ni-şte-şte-te! Nu e ce crezi dumneata! Vroiam să zic că şi Boul… Tot la închisoare e.
Găinuşa: Adevărat? Nu-mi vine să cred. Dacă nu mai muncea şi ăsta… Mereu cu jugul în gât.
Oiţa: Muncea, muncea… De atâta muncă, s-a prostit. A încurcat ogoarele şi a făcut una cu
pământul toată căpşunăria Ursului. Şi fiindcă „mor-mor-mor” nu a putut să-i frângă grumazul, l-
a băgat la puşcărie. Să-l fi văzut pe Bouţ cum striga că e nevinovat! Degeaba. Nu l-a crezut
nimeni. Plugul i l-au găsit în căpşunărie.
Găinuşa: Poate… chiar e nevinovat?
Oiţa: E vinovat. E vinovat. Prietena noastră Coţofana şi „cumătriţa” Vulpe se jurau pe ochii lor că l-
au văzut cum ara ogorul moşului.
Găinuşa: Nu-mi place mie coţofana asta. Nu-mi place şi gata. Nu trebuia să-i dăm caşcavalul.
Oiţa: Nu trebuia… Boul ne-a silit.
Găinuşa: Ne-a silit, ne-a silit. Cel puţin să fi scăpat de jug. Dar aşa? Cred că şi la puşcărie tot cu
jugul în gât e.
Oiţa: Cu jugul, cu jugul.
Găinuşa: Ce se-ntâmplă în pădure noastră? Ce se-ntâmplă? Of, of, of! De moş însă, îmi pare rău.
Zgârcit, zgârcit, dar foarte muncitor.
Oiţa: Las-că nu se pierde moşul. A şi sădit alte căpşuni. Acuş le şi vezi coapte. Ai face bine să te
îngrijeşti de puişori. Ştii cum sunt ăştia mici, le place să ciugulească. Dacă-i prinde paznicul,
socoteşte că ai rămas fără de urmaşi.
Găinuşa: Care paznic?
Oiţa: A angajat „mormăilă” unul. Straşnică dihanie. Va păzi zi şi noapte căpşunăria. Să mai zică
cineva acum că ăsta trândăveşte, că nu munceşte.
Găinuşa: Spune odată – cine e?
Oiţa: Lupul, cine altul? Dumitale nici prin cap nu-ţi trece ce pacoste e astă dihanie.
Găinuşa: Pacoste, nepacoste… Aoleu! Iese că doar cocoşelul meu e leneşul pădurii?!
Oiţa: Aşa se pare.
Găinuşa:
Aoleu şi vai de mine,

Nu e bine, nu e bine,

E curată nedreptate!

Cum se poate, nu se poate!

Drepturi sunt pe lumea asta!

Drepturi sunt, dar nu-i Dreptate!

Oiţa: Nu e pe lume dreptate, nu e şi gata. Hai să plecăm de aici!

Găinuşa: Unde să plecăm?
Oiţa: Departe, departe. Unde creşte iarbă multă şi unde toţi sunt prieteni.
Găinuşa: Cunosc un asemenea loc. Pe Planeta Mieilor. Numai că… această planetă e doar în
mintea bietului meu cocoşel… Această planetă nu există.
Oiţa: Vreau pe planeta care nu există… Hai să o căutăm! Poate o găsim.
Găinuşa: Nu, dragă oiţă. Nu plec nicăieri din pădurea mea. Va veni primăvara. Va înflori şi va
înverzi pădurea. Va creşte iarba, vor ciripi păsărelele şi nicăieri în Univers nu va fi mai frumos ca
la mine acasă. Nicăieri… D-ta pleacă! Pleacă!
Se schimbă decorul. Într-un tron înzorzonat cu panglici colorate doarme Tigrul-Dungatu.
Tigrul-Dungatu: Sforrrr! Sforrr! Sforrr!
Tigriţa Dungata (bate cu toiagul): Măria Ta!
Tigrul-Dungatu: Sforrr! Sforrr!
Tigriţa-Dungata: Măria Ta!
Tigrul-Dungatu: A… da… Ce? A năvălit Leul?!
Tigriţa-Dungata: Dacă nu te scoli imediat, acuş năvălesc eu! Dă-te jos!
TigrulDungatu: De ce? Lasă-mă să dorm! Sforrr! Sforrr!
Tigriţa-Dungata: Scoală! Te bălăceşti de atâta somn! Împuţi Tronul! Bunătate de tron! Ştii ce oră
e?
Tigrul-Dungatu: Au! Iarăşi?! M-am întrecut cu somnul? Nu sunt vinovat! Nu sunt Vi-no-vat!
Vinovat e leneşul ăla de cocoş! De ce nu cântă? De ce nu mă trezeşte? Unde e?
Tigriţa-Dungata: Leneşul ăla de cocoş, cu voia d-tale, e la puşcărie! Dar mai leneş ca dumneata
nu e nimeni pe lume! Dă-te jos! Lasă Tronul să se aerisească!
Tigrul-Dungatu: Acuş, acuş… Doar un pic… Sforrr! Sforrr!
Tigriţa-Dungata (Îl aruncă din tron): Jos! (Tigriţa se aşază în locul lui. Tigrul continuă să sforăie la
podele) Ah! Ce călduţ e aici… Ce minunăţie de Tron. Mare, larg, comod… Ha, ha, ha! Leul nici nu
a visat la aşa ceva! O să moară de ciudă! (îl împinge pe tigru) Trezeşte-te!
Tigrul-Dungatu: Ce vrei? Nu mă laşi să trăiesc!
Tigriţa-Dungata: Cum adică ce vreau? Vreau să sărbătorim, să chefuim! Ai ceva împotrivă?
Tigrul-Dungatu: Cu ce ocazie cheful?
Tigriţa-Dungata: Cum adică cu ce ocazie? Nu avem noi Palat nou? Nu avem noi un Tron cum nu
există nici în cele mai mari palate? Îl chemăm pe Leu şi las’ să crape de invidie! Ha, ha, ha!
Tigrul-Dungatu: Până crapă Leul de ciudă, în pădurea asta ceilalţi crapă de foame! Holbează ochi!
Pe ce lume trăieşti? Nu-i auzi cum strigă:
Vrem mâncare, vrem mâncare!

Unde-i toată iarba oare?!

Tigriţa-Dungata: Ori eşti prost, ori eşti taaaarrre prost! Pe scurt, eşti prost ca noaptea. Eu trebuia
să conduc această pădure! Nu un bleg ca dumneata! Mare treabă! Strigă! Mare brânză! Li-e
foame! Vor să mănânce! De parcă noi toţi nu am vrea să mâncăm! Dar ne auzi strigând?! Nu! De
ce?! Fiindcă cine e înfometat se duce, rupe, sfâşie, roade tot ce găseşte, dar nu stă flămând! S-au
deprins! Să le dea cineva mură-n gură! În locul dumitale, aşa le-aş zice…
Tigrul-Dungatu: Hm… Ai dreptate. Nu m-am gândit… Mă duc să le zic.
Tigriţa-Dungata: Stai! Ce faci?! Nu vezi că nu au ce să roadă? Vrei să ne roadă pe noi?! Mai
aşteaptă… Mâine, poimâine încolţeşte iarba cea nouă… Până atunci, să stea flămânzi. Nu-i stârni!
Nu le-o fi nimica. Pe ăştia nici dracul nu-i ia!
Tigrul-Dungatu: Hm… Ai dreptate… Mereu ai dreptate… Ce înseamnă asta? Nu cumva vrei să-mi
ei locul?
Tigriţa-Dungata: Eu?! Să-ţi iau locul?! De parcă mi-ar fi rău în locşorul meu… (Se bâţâie în Tron.
Tigrul-Dungatu adoarme.) Trezeşte-te! Du-te de-l cheamă pe Leu! Ba nu. Scoate-l mai întâi pe
cocoş din temniţă! Şi adu-l la curte! Să ne-nveselească! Că ce Palat e ăsta fără de cântăreţi? După
care vine Leul şi tragem o beţie! Ha, ha, ha! Măria Ta! Dă poruncă să fie adus cocoşul!
Tigrul-Dungatu: Să fie adus Cocoşul! (Intră Măgarul îmbrăcat în slujitor.)
Măgarul: La porunca Măriei Tale, Cocoşul va fi adus imediat!
Tigrul-Dungatu şi Tigriţa-Dungata (dansează, cântă):
Hai la hora mare,

Hai să chefuim!

Pe lume o dată,

O dată trăim!

Curge vinul dulce.

Curge în pahare!

În pădurea noastră,

Azi e sărbătoare!

Intră Extraterestrul. Se aşază în jilţul Împărătesc. Arată că îi place jilţul. Intră Măgarul.
Măgarul: Măria Ta! Nenorocire! Cocoşul şi Boul… au dispărut! Cu tot cu temniţă!
Tigrul-Dungatu: Ha, ha, ha! Vrei să mă-nveseleşti?
Măgarul: Nu e o glumă, Măria Ta! Să vină Măria Sa să se convingă cu propriii ochi! Pe locul unde
se înălţa puşcăria acum creşte iarbă şi pasc mieluşeii!
Tigrul-Dungatu: Să mergem! (Cei trei părăsesc încăperea. Extraterestrul îi amuză pe spectatori
făcând mişcări haioase. Se întoarce Tigrul şi Tigriţa)
Tigrul-Dungatu: Nu-mi vine să cred! Cocoşul şi Boul… Dar cu tot cu puşcărie? E prea de tot!
Tigriţa-Dungata: Mda… E ceva urât la mijloc… Ai auzit de Extraterestru?
Tigrul-Dungatu: Ce fel de Extraterestru?! Scorneli! Minciuni!
Tigriţa-Dungata: Şi dacă e adevărat? Şi asta e trebuşoara lui? Şi într-o bună zi dispărem şi noi? Cu
tot cu Tron, cu Palat?
Tigrul-Dungatu: Extratereştrii există doar în căpăţâna proştilor! În pădurea mea, asemenea jivine
nu au cum să se oploşească!
Tigriţa-Dungata: Nu zi… Eu te-aş sfătui să-l găseşti… Găseşte-l şi bagă-l în temniţă. Doar aşa
vom dormi liniştiţi.
Tigrul-Dungatu: Ştii ceva? Lasă-mă-n pace! Mă plictiseşti.
Tigriţa-Dungata: Nu te las în pace! Am zis: găseşte-l!
Tigrul-Dungatu: Bine, bine… Cum să-l găsesc? Se zvoneşte că pe ăla nimeni nu-l vede. La câte
păcate avem, o sută de ani nu ne ajunge ca să ni se arate un Extraterestru!
Tigriţa-Dungata: Dragul meu, în pădurea noastră avem o mulţime de sfinţi. Ei îl vor găsi. Dă
poruncă să fie zidită temniţa!
Tigrul-Dungatu (bate din toiag): Să fie zidită temniţa! Să fie adus Extraterestrul! Acum să mă laşi
să dorm. Altfel… Sforrr! Te bag şi pe dumneata în temniţă.
Tigriţa-Dungata: Nici gând de somn la ora asta! Veselia continuă! (Îl ia pe tigru şi îl pune să
danseze)
În pădurea noastră,

Azi e sărbătoare!

Avem băutură,

Avem de mâncare!

Codrul ne ajută,

Să le-avem pe toate!

În pădurea noastră,

Trăim cu dreptate!

Iu-iu-iu! (Extraterestrul o calcă pe Tigriţă pe coadă)

Tigriţa-Dungata: Au! Necioplitule! Nu te pricepi la nimic! Nu eşti bun de nimic!
Tigrul-Dungatu: Ba sunt bun, sunt! (Intră Măgarul)
Măgarul: Măria Ta! Temniţa e gata! Şi iată-l pe Extraterestru! (Apare un porc cu lanţul la gât)
Tigrul-Dungatu: Unde e? Ia jigodia asta de aici!
Măgarul: Nu e jigodie, Măria Ta! E Extraterestru. Ascultă-l ce zice!
Porcul: Grog, groh, groh, eu sunt extraterestru! Groh, groh, groh, eu sunt extraterestru!
Tigrul-Dungatu: Acesta? Extraterestru? Ha, ha, ha! Ia-l de aici! În temniţă cu el!
Porcul: Aoleu! Nu vreau! Am glumit! Nu sunt Extraterestru! Sunt un purceluş! Un biet purceluş!
Tigriţa Dungata: Vezi? Ţi-am zis că-l vor găsi. Acum putem chefui fără de teamă! E timpul să-l
invităm pe Leu.
Măgarul: Măria Ta!
Tigrul-Dungatu: Ce mai vrei?! Piei din ochii mei! Nu vezi?! Suntem ocupaţi!
Măgarul: Nenorocire, Măria Ta! Extra… purcelul şi temniţa au dispărut! Pe locul unde se înălţa
puşcăria acum creşte iarbă şi pasc mieluşeii!
Tigriţa-Dungata: Măria Ta! El e… Extraterestru. Închide-l, Măria Ta! Închide-l!
Adevăratul Extraterestru priveşte uimit la tot ce se-ntâmplă. Se lasă cortina. Se schimbă decorul –
noapte, un foc improvizat. Vulpea şi Lupul chefuiesc.
Vulpea(cântă):
Bun e vinul ghiurghiuliu,

Şam-di-ri-di-ri-di-da!

Cules toamna mai târziu,

Şam-di-ri-di-ri-di-da!

Mai pe brumă, mai pe-omăt!

Mult mai beau şi nu mă-mbăt!

Frumos cântec, foarte frumos.

Lupul: Frumos, frumos. Numai că… cumătră, nu pricep… Eu cu dumneata… Înţeleg. Cântăm, ne
veselim. Avem şi de ce. Dar ăştia? Găinuşele matale şi oiţele mele? Ce le-a apucat, cumătră? Ce
veselie a dat peste toţi? Cântă, ţopăie, strigă! Nu au nimic în guşă, gol le este burduhanul, mor de
foame, de frig, dar se bucură de parcă trăiesc ca-n sânul lui Dumnezeu. Ceva e în neregulă aici,
cumătră. Pentru ce se bucură?
Vulpea: Cum pentru ce? Pentru cât de bine o ducem noi. Ha, ha, ha! Pricepi?

Hai să bem, să bem, să bem!

Să ne veselim!

Pe lume o dată,

O dată trăim!

Eh! O ducem noi bine, dar s-ar fi putut şi mai bine. Mult mai bine. Ştii, de la un timp îmi tot
cloceşte în minte un plan…

Lupul: Ce fel de… plan?

Vulpea: Ia să-mi zici, noi doi suntem sau nu suntem hoţi?
Lupul: Doamne fereşte! Doamne fereşte! Ce fel de hoţ? Îmi câştig pâinea în sudoarea frunţii!
Vulpea (îl plesneşte): Tontule, prostule!
Lupul: Ce te-a apucat, cumătră?! Încetează! Ia seama, aş putea să mă supăr rău într-o bună zi!
Vulpea: Da? Şi ce-o să-mi faci? O să mă mănânci?
Lupul: La o foamete… S-ar putea.
Vulpea: Ha, ha, ha! Eşti pus pe şotii! Bine… După cum ziceam… Suntem hoţi. Numai că suntem
nişte hoţişori aşa, mititei, mititei. A venit timpul să ne facem hoţi serioşi! Ce furăm? Nişte
prăpădite de oiţe şi de găinuşe? Ruşine! Ru-şi-ne! Lucruri importante trebuie să furăm! Im-por-
tan-te!
Lupul: Ce fel de lucruri, cumătră?
Vulpea: Pentru început eu zic să-i furăm motanului tronul!
Lupul: Ce-mi trebuie mie tron, cumătră? Eu mă-ndop cu cărniţă, nu cu fiare!
Vulpea: În capul ăsta nimic nu se mişcă? Ştii ce înseamnă să ai un tron?
Lupul: Ce înseamnă?
Vulpea: Înseamnă să le ai pe toate! Toate! Înseamnă să fii Împărat! Vrei să fii Împărat?!
Lupul: Împărat? O, da! Împărat da!
Vulpea: Mai pune-ţi pofta-n cui! Tronul va fi al meu! La o adică mă lipsesc de ajutorul dumitale.
Voi şterpeli tronuţul de una singură.

Voi fi împărăteasă,

În pădurea deasă!

Căci sunt cea mai frumoasă,

Vulpe pe pământ!

Totuşi, cumetre, un piculeţ va trebui să mă ajuţi. Te voi răsplăti boiereşte!

Lupul: Zi! Ce să fac!

Vulpea: O nimica toată. E o mică problemă la mijloc.
Lupul: La Probleme nu-mi stă capul. Nu ştiu cât fac doi plus doi.
Vulpea: Foarte bine, căci nu e vorba de aşa ceva.
Lupul: Atunci?
Vulpea: Treaba e că a obţine tronul încă nu e tot. Ca să devii împărat nu e îndeajuns să ai doar
tron. E nevoie să te urce cineva în el. Pe scurt, nu ajung împărăteasă dacă nu mă aburcă în tron
găinuşele mele şi oiţele dumitale. Dar după cum îţi dai seama astea n-or să vrea de bună voie.
Lupul: Ce nevoie ai de aceste lighioane, cumătră? Te aburc eu. Te iau, uite-aşa, de subsuori (O ia
în braţe) şi cît ai zice peşte, te pomeneşti împărăteasă.
Vulpea: Ha, ha, ha! Mă gâdili! Hi, hi, hi! Eşti tare şugubăţ! Tare şugubăţ! (Lupul o lasă. Vulpea
învârte din coadă, îşi aşază hainele.) Mulţumesc, dar aşa e legea pădurii. Cei mici îi urcă pe cei
mari pe tron… Ia zi, încă nu ai uitat să urli?
Lupul: Cum să uit, cumătră? Aşa ceva nu se uită.
Vulpea: Atunci urlă! Să aud.
Lupul: Au-u-u! A-u-u-u!
Vulpea: Bravo! Îmi place. Urli de câteva ori la oiţe, le bagi în toţi speriaţii, le spui ce şi cum… Cu
găinuşele mă descurc singurică şi mâine, poimâine,
Voi fi împărăteasă,

În pădurea deasă!

Căci sunt cea mai frumoasă,

Vulpe pe pământ!

Ce zici cumetre, mă ajuţi?

Lupul: Te ajut, te ajut. Dar… Ce-o să am din asta? Matale împărăteasă, iar eu cum?
Vulpea: Te fac Logofăt! Mare logofăt! Vrei să fii Logofăt?
Lupul: Logofăt? O, da! Logofăt da! (către sală) Nu ştiu cu ce se mănâncă, dar vreau!
Vulpea: Atunci rămâi aici şi aşteaptă! Nici nu reuşeşti să mişti o gheară că fur tronul cu tot cu
motan! Ha, ha, ha!

Voi fi împărăteasă,

În pădurea deasă!

Să-mi ardă coada dacă nu-l fur! Să-mi ardă coada! (vulpea pleacă)
Lupul: Îl fură? Nu-l fură. Şi dacă-l fură? Dacă-l fură, îl fur de la ea! După care urlu odată, aşa ca să
bag în speriaţi toate dobitoacele din Codru şi – „Priviţi-l pe Marele lup! Priviţi-l pe viitorul vostru
Împărat!”. Mă are de prost? Îi arăt eu cine e prostul. Logofăt? Logofătă să fie ea! Ha, ha, ha!
„Marele Lup! Marele Lup! Trăiască Marele Lup!”
(Apare Vulpea cu tronul în care sforăie extraterestrul)
Vulpea: Nu mă credeai, da? L-am furat! Priveşte-l cum sforăie! Vino de mă-ajută!
Lupul: Ce vrei să faci, cumătră?
Vulpea: Cum adică? Îl dăm jos pe motan şi îl aruncăm în baltă. Se va trezi pe lumea cealaltă! Ha,
ha, ha!
Lupul: Pe cine vrei să arunci în baltă? Nu e nimeni acolo, tronul e gol.
Vulpea: Gol! Chiar că e gol. Dar unde e Motanul? O fi căzut când m-am împiedicat într-o băltoacă.
Foarte bine. Hai, începe să urli!
Lupul: Acum? Când toţi dorm? Nu ar fi mai bine să o lăsăm pe mâine?
Vulpea: Nu lăsa lucrul de azi pe mâine, că aşa rămâne. Urlă!
Lupul: Cumătră… Nu pot. Cumătră… L-am văzut… El e…
Vulpea: Ai căpiat? Ţi-ai ieşit din minţi? Urlă!
Lupul: Îţi zic, cumătră, el e… Sforăie cocoţat pe tron.
Vulpea: Cine sforăie?
Lupul: Extraterestrul, cumătră! Priveşte-l! Nu credeam! Aoleu! Asta-nseamnă că sunt fără de
păcate. Mi s-au iertat toate păcatele! Am ajuns un sfânt! Am văzut un Extraterestru!
Vulpea: Îţi arăt eu acuşica sfânt! (îl loveşte) Urlă, ţi-am zis!
Lupul: Nu striga şi nu lovi un sfânt! E păcat! În curând toată lumea va zice: Priviţi, vine Marele
Sfânt! Trece Marele Sfânt!! Pupă-mi laba, cumătră!
(Lupul se lasă în genunchi, ridică labele spre cer) Ajută-mă, Doamne! Ajută-mă!
Vulpea: Stai că te-ajut! (îi dă cu piciorul) Acuşica!
Lupul: Cumătră, nu e bine să dai cu piciorul într-un sfânt! O să te bată Dumnezeu!
Vulpea: Nu e bine, da?! Nu e bine?! O să mă bată?! Vedem noi pe cine bate! Vedem! Repetă: nu
există tâmpiţi de Extratereştri! Nu există!
Lupul: Lasă-mă-n pace! Iaca zic: Nu există împuţiţi de Extratereştri!
Vulpea: Ei? Unde ţi-e Extraterestrul?
Lupul(înconjoară tronul): Mămulică! Chiar că nu e! Am avut halucinaţii? Adică gata cu sfinţenia?
Vulpea: Dumneata? Sfânt? Ha, ha, ha! Cel mai mare tâlhar din codru – sfânt?! Cum nu ţi-e ruşine?
Hai… Urlă!
Lupul: Urlu, urlu… A-uuuu! A-uuu!
Vulpea: Ce te-ai oprit?
(Extraterestrul coboară din tron, ia un cărbune aprins din focul improvizat şi aprinde coada vulpii)
Lupul: Cumătră… Pute… Pute rău.
Vulpea: Ce? Pute?
Lupul: Stai aşa… Nu te mişca… Arde!
Vulpea: Ce arde?
Lupul: Codiţa dumitale arde! Acuş ţi-o sting.
Vulpea: Stinge-o mai repede! Nenorocitule! (Vulpea aleargă pe scenă)
Lupul: Ce faci cumătră?! Opreşte-te! O să aprinzi Pădurea! Nu mai bâţâi atâta din coada aia
puturoasă! Uite ce-ai făcut! Arde totul! Totul! Ajutor! Săriţi, săriţi!
Arde poieniţa verde!

Poieniţa cea cu mure!

Hei, veniţi, veniţi cu toţii!

 E incendiu în pădure!

S-a aprins dintr-o scânteie!

Când şi cum, nimeni nu ştie!

Stingeţi focul, da-ţi dovadă,

De curaj şi vitejie!

(Apare Coţofana)
Coţofana: Ca-rrr! Ca-rrr! Ca-rrr! Nu ştie nimeni? Eu ştiu! Am văzut şi am auzit. Tac din gură doar
dacă îmi cedaţi Tronul! Tronul trebuie să fie al meu! Al meu!

Ha, ha, ha, hi, hi, hi!

În pădure eu voi fi!

Eu voi fi Împărăteasă,

Că-s deşteaptă şi-s frumoasă!

Ha,ha, ha, hi, hi, hi!

În pădure eu voi fi…

Lupul: Ce facem, cumătră? Asta o să ne toarne. Să-i dăm tronul! Să-i închidem pliscul!
Vulpea: Mi-ai stins coada?
Lupul: Care coadă? A ars codiţa dumitale. Ţi-a rămas doar un ciot.
Vulpea: Ce nenorocire! Dă-o dracului de coadă! Dă-o dracului de Coţofană! Ştergem putina! La
baltă, cumetre! Ne bălăcim până trece pârjolul!
Cei doi dispar. Pe scenă aleargă celelalte animăluţe. Toţi mimează că sting focul. Extraterestrul
stă în genunchi şi se roagă.
Extraterestrul: Să plouă! Să vi-nă ploa-ia! Nu vine ploa-ia!
Mai multe glasuri: Un Extraterestru?! (Se reped la picioarele lui, îl îmbrăţişează, îl încolăcesc,
strigă:) Salvează-ne! Salvează-ne!
Extraterestrul se descotoroseşte cu greu, îl ia pe Cocoş şi şuşotesc un timp. Cocoşul vine în faţa
celorlalţi.
Cocoşul: Prieteni! Ploaia refuză să vină. Nu avem altă soluţie. Trebuie să părăsim această pădure,
această Planetă! Vom urca la bordul navei inter-spaţiale cu un nume foarte frumos – „Fericire”! În
câteva clipe vom decola. Ne vom îndrepta spre alte galaxii, spre alte planete! Sau mai bine zis,
vom merge spre Planeta Mieilor! Acolo trăiesc doar mieluşei! Vă daţi seama? Mieii sunt fiinţe
blânde. Urcăm! Urcăm! Lăsaţi acasă toate răutăţile sufletului şi, păstrând ordinea şi buna cuviinţă,
urcăm! Urcăm!
Găinuşa: Aoleu! Mi-a venit! Iese! Iese! Dacă e de aur?! Îl scap! (aleargă de pe scenă)
Se stinge lumina. Se aude huruit de motoare. Ţipete, îmbulzeală, înjurături. Din când în când
glasul Cocoşului: Păstraţi buna cuviinţă! Mergem pe Planeta Mieilor! Acolo trăiesc doar mieluşei!
Nu vă îmbulziţi! Nu înjuraţi! Eh! Nu aveţi pic de cultură! Nu aveţi pic de ruşine!
Extraterestrul: Au urcat cu toţii?
Glasuri: Da!
(Iarăşi linişte. Apoi cineva, gâfâind, aleargă)
Tigrul şi Tigriţa-Dungata: Opriţi-vă! Aşteptaţi! Luaţi-ne şi pe noi!
Un glas: Hi, hi, hi! Împăraţii noştri!
Alt glas: Îi luăm?
Alt glas: Nu-i luăm.
Alt glas: Îi luăm, îi luăm… Să urce!
(Aleargă Iepuraşul)
Iepuraşul: Prieteni! Nu plecaţi! Ajutaţi-mă! Vă rog, ajutaţi-mă să urc!
Glasul Oiţei: Îl luăm?
Glasul Boului: Mai încape vorbă? Am de gând să-i rup urechile! Ha, ha, ha! Urcaţi-l!
Coţofana: Prieteni… Merg cu voi! Vreau şi eu pe alte planete! Urcaţi-mă! Nenorociţilor!
Nerecunoscătorilor! V-am făcut atâta bine! Eu ştiu cine a dat foc pădurii! Ştiu! Ştiu!
Un glas din întuneric: O luăm?
Alt glas: Pentru nimic în lume!
Alt glas: Poate… o luăm?
Alt glas: Categoric nu!
Glasul Extraterestrului: De-co-lăm!
Se aude huruit de motoare. Încetul cu încetul huruitul dispare. Se lasă linişte. Lent se aprinde
lumina. În mijlocul scenei, Tronul împărătesc. În jur, cenuşă şi fum. Apar Vulpea şi Lupul.
Lupul: Au-uuu! Au-uuu! Au-uuu! Totul a ars… A ars din temelii codruţul meu. Au-uuu! Au-uuu!
Au-uuuu! Dumneata eşti vinovată! Ţi-am zis să nu învârţi din coada aia puturoasă! S-a sfârşit!
Totul s-a sfârşit.
Vulpea: Nu s-a sfârşit nimic. Totul abia începe! Ha, ha, ha! Priveşte? Nici tu Palat, nici tu Împărat,
dar tronul a rămas neatins! Nou, nouţ! Mă aşteaptă! Cumetre, aburcă-mă!
Lupul: Să te aburce dracul! Împărăteasă?! Dar unde-ţi sunt supuşii?
Vulpea: La ce-mi trebuie? Am unul şi bun.
Lupul: Îhî… Supus… S-a zis cu supuşenia mea! Nu vreau să te văd în ochi! Eşti o pacoste! Ai
distrus frumuseţe de pădure! Să nu mă fi bălăcit în baltă cu dumneata, acum eram şi eu pe altă
planetă! Pe Planeta Mieilor! Ptiu! Chiar că sunt un prost! Drac de vulpe ce eşti!
Vulpea: Cumetre, nu mă înrăi! Dă-ţi seama cu cine te pui!
Lupul: Cu cine? Cu o pocitanie fără de coadă?
Vulpea: Fără de coadă? Da! În schimb am minte. Cu mintea mea îmi găsesc o mie de cozi. Ştii
ceva? Aveam de gând să te iau cu mine, dar fiindcă eşti un bădăran, m-am răzgândit! Descurcă-te
singur! Eu plec!
Lupul: Unde pleci?
Vulpea: E treaba mea. Rămâi sănătos! Nu ai decât să te prăpădeşti aici de foame. Sau să înfuleci
cenuşă! Ha, ha, ha! Nu degeaba se zice că frica înconjoară, dar foamea dă de-a dreptul. Adio,
cumetre!
Lupul (Îi îngrădeşte calea): Ba nu pleci nicăieri, cumetriţă dragă! Poate că zdohnesc eu de foame,
însă nu chiar acum! Deocamdată am ce-nfuleca! Ai putea să-mi pari chiar gustoasă! Ha, ha, ha!
Vulpea: Ce faci?! Cumetre! Eşti nebun?! Şezi binişor!
(Se stinge lumina) Lasă-mă-n pace! Cumetre!
(Se aude un ţipăt scurt, apoi cineva rupe, clefăie. Apare Coţofana)
Coţofana: Car-rr, car-rrr, car-rrr! Nu-mi place mie vulpea asta…
Lupul: Nu-ţi place, nu mânca!
Iarăşi linişte. Încetul cu încetul se aprinde lumina. Se aude ropot de ploaie. Zgribulită, cu un ou în
şorţ, apare Găinuşa.
Găinuşa: Au plecat… Nu m-au aşteptat… Am rămas singurică… Ba nu sunt singurică. Am un
ouşor. Trebuie să-mi găsesc un cuibar (se urcă pe tron) Ia te uită ce cuibar minunat am găsit.
Priviţi! Încă un ouşor! E al meu! Şi nu e de aur! Ce bine că nu e de aur… Minunat! Am două
ouşoare! Am un cuibar bunicel. Îmi voi cloci ouăle, iar la primăvară îmi voi lua puişorii şi voi pleca
să le caut de-ale gurii.
Nani, nani, puii mamei,

Nani, nani, puii mei,

Că mama o să vă coacă,

Turte dulci şi bobi de mei.

Nani, nani, puii mamei…

Se stinge lumina, se aprinde iar.

Pe scenă se adună personajele piesei. Găinuşa e cu doi puişori. Se aude freamăt de codru.
Autorul declamă:
Freamătă pădurea verde

Cu miros de flori de tei!

Pe sub crengile-i umbroase,

Jos la rădăcina ei,

E o mică-mpărăţie,

Cu supuşi şi Împăraţi!
**************************

Personajele nu sunt nominalizate (cu câteva excepţii cu rol fix) pentru a da posibilitatea regizorilor
să împartă dialogurile în funcţie de numărul de elevi pe care vor să îi implice.

SCRISOAREA BUCLUCAŞĂ
(Intreaga acţiune se desfăşoară într-un loc deschis. Poate fi o sală de clasa)

Un grup de copii veseli fac planuri pentru vacanţa de iarnă

– Eu merg la munte!
– Eu rămân în oraş fiindcă în fiecare zi voi merge la patinaj. Mă pregătesc pentru concurs.
– Şi eu particip la acest concurs, aşa că vom merge împreună la antrenamentele zilnice.
– Eu am promis bunicilor mei că vacanţa de iarnă am să mi-o petrec la dânşii! Locuiesc la ţară şi
este minunat. Abia aştept să mă joc cu pisicuţa Griuţa şi cu Lăbuş, un câine alb cu o pată maro pe
spate. Au si o văcuţă! In satul acela am o mulţime de prieteni pe care sunt nerăbdător să îi revăd!
– Ce frumos trebuie să fie! Si eu voi merge la bunici, dar la vară. Acum rămân acasă fiindcă mi-am
propus să citesc mai multe cărţi ale căror titluri m-au făcut tare curios.
– Văd că toţi aveţi ceva planificat, dar cred că nimeni nu are o perspectivă a vacanţei mai frumoasă
ca a mea!!!
– Măi să fie? M-ai făcut curioasă. Ce poate să fie aşa deosebit încât să crezi că tu eşti „cel mai-cel
mai”?
– RELU: Eheeee! Eu am o mătuşă în Provincia Laponia din Fiinlanda şi în vacanţa aceasta m-a
invitat împreună cu toată familia acolo ca să-l vedem pe Moş Crăciun la el acasă!!!
– TOTI : Adevărat???
– Sigur şi precis! Sută-n sută… Garantat !
– Intr-adevăr este extraordinar!
– Relu, ştii, mi-a venit o idee! Dacă tu mergi în Laponia, nu vrei să duci cu tine scrisorile noastre
pentru Moş Crăciun?
– TOTI: DA, da, da!!!
– Ce idee bună!! Le vei pune direct în cutia poştală specială a lui Moş Crăciun! Aşa vor ajunge mult
mai repede şi sigur nu se vor rătăci!
– RELU: Da, nu am nimic împotrivă, chiar mă bucur să pot face ceva pentru voi. Doar îmi sunteţi
colegi!
– Uite eu ti-o voi da chiar acum, fiindcă era scrisă.
– TOTI, (care mai de care, dezordonat, se grăbesc să îi dea scrisorile) : Şi eu… şi eu… şi eu ! (Relu
ia scrisorile de la toţi)
– RELU: Eu nu mai pot întârzia fiindcă am de făcut bagajul. Chiar aztăzi vom pleca.. (Ies toţi din
scena în directii diferite, făcându-şi semne de rămas bun cu mâna, strigând : în mod neorganizat):
– Pa! La revedere! Pe curând! Sărbători fericite!
– (Intră 2 povestitori):
– – Hm! Observi ce linişte este? Parcă nici nu-mi vine să cred!
– Aşa esrte, dar e firesc: elevii sunt în vacanţă şi şcoala într-adevăr pare pustie fără ei.
– Nimic din gălăgia perioadelor de cursuri. Şi totuşi cineva se bucură! Nu ştii cine?
– Păi… spre exemplu:
– Uşile! Uşile răsuflă uşurate că nu mai sunt trântite!
– Pereţii! Şi ei se bucură! Nu-i vezi cum se privesc uimiţi ? Nici nu le vine să creadă că nu se mai
freacă nimeni de ei !
– Balustrada! Şi ea se bucură fiindcă se se simte în sfârşit „balustradă” şi nu tobogan!
– Parchetul e vesel şi el fiindcă nu mai stă pe post de patinoar.
– Aaa! Şi geamurile! Mai ales geamurile care nu mai tremură de teamă că o minge le poate face
ţăndări.!
– Ne-am luat cu vorba şi deja au trecut câteva zile de vacanţă.
– Oare ce- or mai face colegii noştri ?
– (In timp ce prezentatorii se retrag intră un grup de copii, mai mic decât cel initial vorbind între ei
în timp ce din directia opusă vine un alt elev fluturând o scrisoare):
– NELU:-Hei!! Am primit prin curier rapid o scrisoare de la Relu. Este pentru noi toţi. Am, citit-o ce-
i drept , dar …hm! Sunt ni;te probleme cu scrisoarea aceasta….dar mai bine las să vedeţi singuri!
– Citeşte-o,! Citeşte-o!
– NELU: Aşaaa: Dragii mei MOLEGI …..
– Ce? Cum ai zis?
NELU. Păi… aşa scrie aici: dragii mei MO-LEGI. Probabil a vrut să scrie dragii mei colegi, dar voi nu
ştiţi cum caligrafiază Relu?
– TOTI ( dând din mână a lehamite) Daaaaaa!
– Parcă scrie cu picioarele!
– NELU: Deci : Dragii mei molegi. Am ajuns cu bine în Rovaniemi –FORAŞUL din Laponia în care
LĂCUIEŞTE mătuşa mea.
– Aoleuuuu! Stai aşa că nu înţeleg nimic: Cum ai zis? A ajuns cu bine în foraşul în care lăcuieşte
mătuşa?
– Ei, nu… Precis a vrut să spună că a ajuns în oraşul în care locuieşte mătuşa! Nu LĂCUIEŞTE!
– AAAaaa! Da, mai departe!
– RENUL nu a fost aglomerat şi am stat pe nişte TOCURI la fereastră…
– Păi a mers călare pe ren?
– Nuuuuu cu trenul , dar a mâncat o literă. Pe T şi trenul s-a transformat în ren…!
– Bine , bine, dar mai departe zice că a stat pe nişte TOCURI la fereastră!
– Probabil pe LOCURI la fereastră dar a nu făcut din bucla literei „ l” decât o liniuţă şi a ieşit „t”
– NELU: Nu mă mai întrerupeţi! Deci…. am stat pe tocuri la fereastră aşa că am putut PLIVI toate
peisajele fără nici un fel de probleme. Nu ne-a scăpat nimic!
– Vrei să spui că el şi familia lui au PLIVIT tot, fără să le scape nimic… chiar aşa în mersul trenului?
– Uf! Ce nu înţelegi?: A PRIVIT nu a PLIVIT peisajele! A scris L în loc de R!
– Nelu (citeşte mai departe) Hai ascultaţi mai departe: Când a oprit trenul în BARĂ.. (se opreste
puţin în timp ce ,
– TOŢI exclamă: Aoleu! A oprit trenul în bară? A fost un accident feroviar?
– Nu…a vrut să spună : „Când a oprit trenul în gară”.
– NELU ::Când a oprit trenul în bară , pe peron ne aştepta MĂTURA mea şi cei doi MERISORI. I-am
îmbrăţişat cu mare drag.
– – Mătura lui?: şi merişorii? I-a îmbrăţişat cu drag? Dar cine i-a dus înainte pe peron ?
– Nuuuu! Precis că a nu a vrut să spună că îl aştepta pe peron MĂTURA ci mătuşa şi nu cei doi
MERIŞORI, ci cei doi verişori.
– Daaaa! Vai şi amar cu scrisul lui! Ne trebuie un translator!
– NELU: Mai departe: Oraşul este minunat: străzile sunt ZEMOASE şi copacii sunt ÎMBROBODIŢI cu
CECURI multicolore care LAMINEAZĂ trecătorii.
– Stai aşa că aici chiar că nu mai înţeleg nimic. Mai zi o dată:
– NELU: străzile sunt ZEMOASE şi copacii sunt ÎMBROBODIŢI cu CECURI multicolore care
LAMINEAZĂ trecătorii.
– Adică vrea să spună că străzile sunt zemoase adică ude?
– Nu zemoase ci frumoase, dar… aşa scrie el!
– Şi copacii nu sunt îmbrobodiţi ci împodobiti. Cu becuri multicolore nu cu cecuri.
– Care laminează trecătorii? Adică îi striveşte aşa… ca la desene animate ?
– Nu !!! Nu laminează ci îi luminează a vrut să zică!!!
– Aaaaahh! E o intreagă aventura cititul acestei scrisori!
– NELU: (citeşte) In vitrine sunt o mulţime de ŢUCURI de nu mai ştii ce să ALERGI.
– Pe asta am înţeles-o eu! Vroia să spună: lucruri nu ţucuri şi alegi nu alergi. M-am plictisit rău!
– NELU. Mai este puţin:” Fiindcă era târziu am mers direct la mătuşa acasă . Ne-a ospătat cu
mămăliguţă cu PETE DE APĂ DULCE şi prăjitură cu cremă de … CUCI.
– Mătuşa şi mama au băut o limonadă DEMENTĂ, iar eu cu verişorii mei am băut câte un ceai
îndulcit cu FIERE , în care am pus multă TĂMÂIE… A fost minunat!
– —Bleah!, bleah! Ce porcărieeee! Ce gusturi ciudate au cei din Laponia!!!
– – Stai , stai… ai spus mămăliguţă cu PETE de apă dulce, dar eu nu cred că a mâncat o mămăligă
pătată. Eu cred că a vrut să spună PEŞTE adică a mâncat mămăliguţa cu peşte de apă dulce…
– A….
– Şi prăjitura cu cremă de cuci? Poate că era aperitiv… dar CUCII sunt comestibili?
– Ha, ha, ha! Era vorba de prăjitură cu nuci presupun!
– Şi Ceaiul era indulcit cu miere nu cu fiere . Si au adăugat lămâie nu tâmâie.
– Vezi că abia înţelegem ce scrie ? Si mai zice că este în clasa IV. I se părea că este nedreptăţit
când primea o notă mică din cauza felului în care scrie!
– Simt că îmi pierd răbdarea, dar te rog citeşte mai departe
– NELU.. Unde am rămas… da… „Eram foarte obosiţi aşa că ne-am CUŞCAT pe nişte canapele de
PILE şi ne-am învelit cu PATURILE cele mai mari pe care le avea mătuşa.
– S-au Cuşcat pe nişte canapele din pile? Aaaaa!… Probabil s-au culcat, dar vai de spinările lor
sărmanii! Să se culce pe canapele de pile!?!!. Cum or arăta canapelele acestea? O fi pilă lângă
pilă… sau cum? Că nu înţeleg.
– Stiu şi eu…
– A! Staţi că precis este vorba despre canapele de PIELE pe care s-au culcat şi s-au învelit cu…
aoleu! cu paturile cele mai mari!!!
– Dar cum de s-au învelit cu PATURILE cele mari? Au dormit pe sub paturi?
– Nuuuuu! Eu cred că a scris A in loc de Ă. Era vorba de pături! S-au învelit cu pături!!
– NELU … Ia te uită! Zice în continuare că a dormit ca-n FÂNUL lui Avram!
– Dar cine este Avram? . Vreun cioban şi are căpiţe cu fân în care dorm oamenii?
– Hei.hei! Nu ştiţi expresia „ Mă simt ca-n sânul lui Avram”care se foloseşte atunci când vrei să spui
că cineva se simte foarte bine ? Cred că de fapt asta a vrut să ne spună : că a dormit ca-n SÂNUL
lui Avram!
– NELU.. deja am transpirat citind aşa încâlcitură. Văleu! Ia… ia… ia uite ce scrie aici…” In graba
plecării am uitat acasă scrisorile pe care mi le-aţi dat pentru Moş Crăciun, dar să nu vă faceţi griji
pentru că eu am ţinut minte tot ce a cerut fiecare dintre voi şi i-am scris eu o singură scrisoare în
numele vostru .
– TOTI CU FEŢE SPERIATE: Vai de noi şi de noi! Mai bine nu i le dădeam! Cine ştie ce aiureli o să
scrie!
– NELU.: Gata, uite că .. in sfârşit încheie scrisoarea:
– RAG mult. MIE să vă scriu, dar acum trebuie să ies la LIMBARE cu matuşa fiindcă afară LINGE
frumos. Al vostru BELU !
– Cum adică RAGE MULT?
– Incerc si eu să descifrez. A! Uite: aici cred că a mancat o litera, a scis mi-a împreunat si a pus şi
un punct aiurea. A vrut să spună: DRAG MULT MI-E să vă scriu dar
– trebuie să ies la … limbare … adică la plimbare cu MĂTUŞA FIINDCĂ LINGE AFARĂ…phiii doar nu
linge mătuşă-sa pe afară! Trebuia să pună virgulă după mătuşă şi să scrie ninge afară, nu linge
afară. Şi uite cum semnează : Işi zice BELU în loc de Relu. De acum Belu să-l strigăm până când o
învăţa să scrie corect.
– NELU : (Aruncând scrisoarea jos) Abia aştept să vină înapoi. Am să merg la el zilnic şi am să fac
dictare cu el până când o învăţa să scrie corect.
– Da, ai dreptate, este un lucru bun. Dar trebuia să facem noi demult treaba asta. O să vină Moş
Crăciun şi cine ştie ce a scris Relu ! Mi-e şi frică să gândesc
– (Copii toţi ies din scenă vociferând)
– TOTI:aşa ceva nu se poate! Lasă că vine el înapoi…
– (Intră povestitorii): Aşa se întâmplă când nu se dă importanţă felului în care scriem. Chiar şi la
calculator! O mulţime de greşeli ! Este adevărat că poţi atinge greşit tastele, dar nimic nu ne
împiedică să recitim ce am scris şi să corectăm. Ca să nu mai vorbim de temele pe care le avem de
făcut, lucrările la examene, testele… Degeaba cunoaştem subiectul dacă vom scrie un cuvânt greşit
care să denatureze răspunsul!
– Mai sunt situaţii în care elevii au folosit cuvinte fără să le cunoască perfect sensul, sau au uitat să
pună o virgulă, sau nu pun cuvintele corect în frază din neatenţie dând naştere la interpretzări
greşite. Imi amintesc că într-o lucrare de control un elev scria:
– Impăratul avea o livadă mare şi un măr în fund. Sau ;”creierul este un organ oarecum
indispensabil capului”
– Ha-ha-ha! Cred că pe-asta ar trebui să o ştie şi Relu!!!!.
– Sau: Un fiu trimite telegramă tatălui şi-i cere să-i trimită urgent două paturi, când de fapt îi
trebuiau două pături!
– De-asta stau şi mă gândesc la scrisoarea pentru Moş Crăciu pe care a scris-o Relu în numele
colegilor lui. Oare o fi scris corect?
– Rămâne să vedem acum, fiindcă Moş Crăciun tocmai a sosit la ei….
– (Se retrag povestitorii şi din directii diferite se intră în scenă. Dintr-o parte copiii , din cealaltă
parte Moş Crăciun cu un sac mare…)
– Copiii TOTI:scandează)Moş Cră-ciun! Moş Cră-ciun!
– Moş Crăciun: Ho-ho-ho! Bine v-am găsit dragii Moşului! Cât de mult îmi plac copiii când sunt
voioşi! Tare îmi place să vă aud glăscioarele! Vreţi să îmi cântaţi ceva?
– TOTI: Daaaa!
– ( copiii cântă „Moş Crăciun cu plete dalbe sau orice alt cântec despre Moş Crăciun)
– Moş Crăciun: Ce mult mi-a plăcut!! Eiiii… Măi copii, Spiriduşii mei mi-au povestit multe despre
voi. Şi bune şi mai puţin bune… dar eu am mare încredere în voi şi sunt convins că vă veţi corecta
greşelile, aşa că am încercat să vă îndeplinesc dorinţele. Am primit scrisoarea voastră. Aveţi gusturi
destul de ciudate, dar… dacă voi aţi cerut, eu … am încercat să aduc tot. Şi ca să nu mai pierdem
vremea, că am muuuuult de umblat, am să vă strig pe fiecare în ordine…
– (Moş Crăciun strigă fiecare copil: Ioana, ţie ţi-am adus darul pe care l-ai cerut, dar să ştii că
spiriduşii mei au căutat mult până au găsit. Iată, aici în cutie este CĂPUŞA cerută de tine..
– (-toţi râd) O căpuşă?
– Ioana: Poftim? Căpuşă? Dar eu am cerut o PĂPUŞĂ!
– Moş Crăciun: Imi pare rău , dar uite, am scrisoarea aici: Priveşte ce scrie! (Toţi privesc şi spun:
Da, aşa scrie…
– (Ioana i-a cutia şi se îndepărtează plângând)
– Ionel, tu trebuie să fii un copil foarte vrednic! Tu cureţi vasele cu TIX?
– Ionel : Eu? Nu!
– M.C- Atunci mama ta? Pentru dânsa mi-ai cerut TIX ?
– Ionel. Nu…. eu am cerut un PIX deosebit, care să aibă patru mine diferite
– M.C… of, of… aşa scrie…..! Ia-l!Altceva nu ţi-am adus.
– M. C. Viorica, tu mergi afară la sania mea. Ceea ce mi-ai cerut tu este prea voluminos si nu
puteam pune în sac. O să-ţi dea darul spiriduşul meu care mă ajută . .
– (Viorica iese bucuroasă)
– MC (Moş Crăciun). Cristian, la tine este o problemă. Ce mi-ai cerut tu n-am putut aduce. Cum ai
crezut tu că pot aduce un CANION?
– Cristian: Moş Crăciun, cum puteam cere aşa ceva? Canionul este o vale îngustă și adâncă, între
doi pereți verticali, săpată de apa unui râu! Eu am cerut un CAMION!!!
– M-C. Vizibil necăjit. Of, of! Eu am adus numai ce scrie aici.
– Camion, canion… ! Este scris M în loc de N.
– (Copiii sunt din ce în ce mai neliniştiţi, şuşotesc între ei şi fac gesturi care exprimă supărarea,
grija.)
– M. Crăciun: Vladimir, tu ce faci băiatule cu o haină ROASĂ? Uite, ţi-am adus-o!
– Vladimir. Moş Crăciun , eu am vrut o haină GROASĂ!
– M.Cr. (Se ia cu mâinile da cap) Aşa ceva nu mai mi s-a întâmplat. Sunt atât de supărat încât îmi
vine să plec de aici! Să golesc totuşi sacul fiindcă trebuie să merg şi la alţi copii!
– (Tocmai intră Viorica furioasă ) Moş Crăciun! Spiriduşul mi-a dat din sanie o… Oaie! Ce să fac eu
cu oaia?
– -M. Cr. In scrisoare scrie negru pe alb că tu îţi doreşti o MIOARĂ, adică o oiţă . Mioare se numesc
oile mai tinere.
– Viorica: dar eu am cerut o VIOARĂ, nu o mioară! (plânge)
– M.C.Nu, nu, nu! Aşa ceva nu se poate. N-am să mai vin nicodată la voi !
– (M. C. Este din ce în ce mai supărat) Poftim! Ionel îmi cere o SURCICĂ de GUINEEA! Am trimis
spiriduşul tocmai în Guineea să-i aduc o surcică lui Ionel ! Poftim, ia-o!
– Ionel. Moş Crăciun, nu te supăra, dar eu am acasă un purceluş de guineea şi am vrut să am
pereche. Eu am cerut purcică de guineea , nu surcică de guineea!
– M. C. Nici nu mai comentez. V-am spus că sunt taaaare supărat. Poate la Sandu am adus ce mi-a
cerut. Ia această cuşcă mică. Ai un hamster?
– Sandu: Nu Moş Crăciun, eu nu o CUŞCĂ mică ci o puşcă mică am vrut.
– Moş Crăciun. Nici nu mai vreau să aud! Luaţi-vă lucrurile aşa cum le-aţi cerut şi să plec mai
repede de aici. Silvia! Ai aici în această cutie cei doi doi CÂRCEI din sârmă ceruţi.
– Silvia, izbucnind în plâns. Eu vroiam CERCEI, nu cârcei!
– M.Cr. Nelu mi-a cerut un TREIULEŢ. I-am adus un treiuleţ din carton sclipitor, dar acum mă
gândesc să vă dea doamna învăţătoare la toţi câte un treiuleţ în catalog pentru felul în care scrieţi
să ţineţi minte!.
– TOŢI! Moş Crăciun, Moş Crăciun , te rugăm să nu mai fii supărat. Nu noi am scris, ci colegul
nostru care a fost în Laponia.
– Moş Crăciun. ( Se mai inseninează puţin.) Aaaaa! Aşadar un singur copil a făcut toate aceste
greşeli. Trist, foarte trist, dar bine că nu sunteţi toţi la fel, fiindcă eram hotărât să nu mai vin deloc.
Totuşi şi voi sunteţi vinovaţi. V-aţi amuzat probabil de greşelile de scriere ale colegului vostru în loc
să luaţi atitudine şi să-l ajutaţi să înţeleagă cât este de important să scrie corect. Uite ce se poate
întâmpla. Să vă fie învăţătură de minte şi la anul să aveţi grijă cum scrieţi. Aaaaa! Uitasem ! Ho-
ho-ho! (râde ) . Mai am aici în sac din partea celui care a scris , un dar comun. Dar acum stau şi
mă întreb oare ce o fi vrut de fapt să ceară.
– TOTI: Dar ce a scris ? Ce a scris?
– Moş Cr. (Se scutură de atâta râs) Pentru fiecare dintre voi câte o pereche de SCAIEŢI !
– TOTI: Scaieţi?
– Mos Craciun.(râde şi scutură sacul din care cad o mulţime de scaieţi, sau pachetele in care se
presupune că sunt scaieţi)
– Moş Crăciun, cred că nu SCAIEŢI, ci SCARPEŢI a vrut Relu să ne aduci. Hotărâsem împreună ca
la orele de sport să fim încălţaţi toţi la fel.
– – Precis a vrut să ne facă o surpriză!
– M.C. Şi v-a făcut într-adevăr o maaaare surpriză.
– O să-i facem şi noi o surpriză când v-a veni. O să-l aşteptăm toţi în gară şi fiecare o să avem
câte o mătură în mână. Ba o să ne arătăm foarte supăraţi dacă nu le pupă pe toate.
– Mos. Crăciun. : Cum aşa?
– Păi el ne-a scris că în gară în oraşul din Laponia l- a aşteptat mătura şi cei doi merişori
– Şi a fost atât de fericit încât i-a îmbrăţişat pe toţi. Noi ne vom preface că nu am înţeles că el a
vrut să spună că era aşteptat de mătuşa şi cei doi verişori şi-i vom zice că ne-am gândit să-i
repetăm bucuria de a fi aşteptat la fel şi în gara de la noi, ba chiar de mai multe mături pe care să
le şi sărute ! La fel ca acolo! Exact cum ne-a scris! Şi-i arătăm scrisoarea pe care a scris-o.
– (Toţi râd)
– Toţi: Moş Crăciun, îţi promitem că de acum înainte vom da importanţa cuvenită scrisului şi sigur
îl vom ajuta şi pe Relu .
– Mos Crăciun: Ei, aşa vă vreau! Este târziu, dar tot mai vreau să aud un cântec.
– Toţi copiii cântă un alt cantec specific, sau un colind.

– – Sfârşit –