Sunteți pe pagina 1din 52

PROIECT LA FIZICĂ

Clasa a 7 a

1
1.Interacţiunea. Efectele interacţiunii.

Interacţiunea este acţiunea reciprocă între două corpuri şi se realizează fie prin
contactul dintre ele, fie de la distanţă prin intermediul câmpului.

Efectele interacţiunii corpurilor

Fenomenele ce apar în urma interacţiunii corpurilor poartă numele de efecte.Efectele


interacţiunii corpurilor pot fi: dinamice şi statice.

Efectul dinamic

Efectul dinamic al interacţiunii corpurilor constă în schimbarea stării de mişcare a


corpurilor (modificarea valorii numerice a vitezei sau a direcţiei de mişcare a
corpurilor).

Efectul static

Efectul static al interacţiunii corpurilor constă în deformarea acestora (elastică sau


plastică).

Deformarea elastică sau plastică

Un corp se deformează elastic dacă după încetarea interacţiunii cu un alt corp revine
la forma iniţială, şi respectiv plastic dacă nu revine la forma iniţială.

2
2.Forţa elastică

Forta elastica este forta care readuce corpul la forma initiala, dupa incetarea
actiunii fortei deformatoare.

Forta elestica ia nastere in corpurile elastice odata cu deformarea si creste direct


proportional cu deformarea.
Forta elastica depinde de dimensiunile si de natura materialului din care este
confectionat resortul.

Caracteristicile fortei elastice sunt:

DIRECTIA
Directia fortei elastice este aceeasi cu directia fortei deformatoare.

SENSUL
Sensul fortei elastice este opus sensului fortei deformatoare

VALOAREA
Valoarea fortei elastice este data de urmatoarea relatie matematica:

Ponderea:
Forta de natura elastica ce caracterizaza actiunea corpului asupra suportului rizontal sau
a firului vertical de suspensie.
Fir ideal:
Un resort ideal este considerat fără masă, fără frecări, nu se rupe, și se poate întinde
oricât de mult

3
Fk este forta care raspunde greutatii corpului prins de resort.

3.Principiul acţiunilor reciproce

PRINCIPIU: Daca un corp actioneaza asupra altui corp cu o forta numita actiune,
atunci cel de-al doilea corp reactioneaza asupra primului cu o forta egala si de sens
contrar, numita reactiune.

Caracteristici:

1.sunt forte egale ca marime

2. au aceeasi valoare

3. actioneaza pe aceeasi directie

4. sunt de sensuri opuse

5. actioneaza asupra a doua corpuri diferite

Exemple:

1. Daca avem un resort elastic de care este suspendat un corp de masa m, atunci forta de
actiune este forta elastica care este egala in modul si de sens opus cu greutatea: Fe=G;

2. Daca avem un corp ce sta pe o suprafata orizontala G este forta normala de apasare
exercitata de masa m asupra suprafetei orizontale (este forta de actiune). N este
reaciunea normala a suprafetei si este forta cu care suprafata orizontala actioneaza
asupra corpului de masa m. In acest caz, N=G;

3. Daca avem un fir inextensibib de care este suspendat un corp de masa m atunci
greutatea si tensiunea din fie joaca rolul fortelor de actiune si reactiune. In acest caz
T=G.
4
4.Forţa de frecare

Forţa de frecare este forţa de contact între două corpuri. Ea este o manifestare
macroscopică a unei sume de forţe microscopice, şi anume forţele electrice care se
exercită între atomii celor două materiale ce se află în contact. Forţa de frecare este
direct proporţională cu apăsarea normală între cele două corpuri şi nu depinde de
suprafaţa aparentă de contact dintre cele două corpuri sau de viteza relativă dintre ele.

Formula forţei de frecare este:

Ff = k*N

unde Ff este forţa de frecare, k este coeficientul de frecare şi N este apăsarea normală
între cele două corpuri.
Există un coeficient de frecare statică ks (când încă cele două corpuri sunt în

repaus unul faţă de celălalt) şi un coeficient de frecare cinetică kc (când cele două
corpuri se mişcă unul faţă de altul). S-a constatat experimental că pentru toate
corpurile coeficientul de frecare static ks este mai mare decât coeficientul de frecare

cinetică (dinamică) kc. Aceasta înseamnă că este nevoie de o forţa mai mare pentru
mişcarea de pe loc a unui obiect greu, dar, odată corpul pus în mişcare, forţa de frecare
va avea o valoare mai mică.

5
5.Presiunea

Prin definiţie, presiunea este o mărime fizică egală cu intensitatea forţei (Newton –

N) aplicată pe unitatea de suprafaţă (m2). Unitatea de măsură pentru presiune în


Sistemul Internaţional de unităţi de măsură – SI este pascalul – Pa :

1Pa = 1N/1m2

Unități de măsură uzuale pentru presiune

În practică, pentru presiune sunt utilizate unităţi de măsură mult mai intuitive şi mai uşor
de folosit decât pascalul – Pa:

 1 atm (atmosferă standard) = 102325 Pa = 102325 N/m2 ;

Presiunea atmosferica este egala cu forţa exercitata de o coloana de aer cu masa m, pe


unitatea de suprafata. Forţa respectivă este egală cu forţa gravitatională ce acţionează
asupra coloanei de aer de masă m. F=G=m*g

6
 1 psi (pound per square inch) = 6894,73 Pa = 6894,73 N/m2;

 1 bar = 100 kPa = 105 N/m2;

 1 mmHg ( 1 milimetru coloană de mercur) = 133,322 Pa = 133,322 N/m2;

 1 mmH2O (1 milimetru coloană de apă) = 9,806 Pa = 9,806 N/m2;

Tabel de conversie a presiunii exprimata in Pa

Cu ajutorul expresiilor de mai sus se poate face transformarea dintr-o unitate de


măsură a presiunii în alta, astfel :
1 Pa = 1 mmH2O / 9,806 , rezultă :

1 atm = 102325 Pa = 102325 / 9,806 mmH2O = 10434,93 mmH2O = 10,43493

mH2O – presiunea exercitată de o coloană de apă de 10,43493 m este egală cu o


atmosferă standard sau la aproximativ fiecare 10,5 metri de apă presiunea creşte cu o
atmosferă

1 Pa = 1 mmHg / 133,322 , rezultă :

1 atm = 102325 / 133,322 mmHg = 767 mmHg

7
6.Informaţii despre Blaire Pascal
Biografie

Blaise Pascal - matematician, fizician si filozof francez, s-a născut la data de 19


iunie 1623, la Clermont şi a murit pe 19 august 1662, la Paris. Fiu al colectorului de
taxe, Étienne Pascal, Blaise Pascal a dovedit încă de la o vârstă fragedă faptul că deţine
o inteligenţă extraordinară. Nici surorile sale, Jacqueline şi Gilberte, nu erau cu mult mai
prejos, însă tânărul Pascal ieşea pur şi simplu din tipare. Astfel, la cinci ani după
moartea soţiei sale, în 1631, Étienne se mută la Paris şi decide să-şi educe singur copiii,
fiind perfect conştient de inteligenţa lor.

8
Blaise Pascal (1623-1662). Portret.
Credit: Wikimedia Commons

Deşi tatăl său îl îndeamnă spre studiul limbilor străine, precum latina şi greaca,
Blaise dovedeşte că are o înclinaţie deosebită spre ştiinţe şi matematică. La vârsta de
doar unsprezece ani el scrie un scurt tratat despre sunetele scoase de corpurile care
vibrează. Acest lucru atrage însă nemulţumirea tatălui său, care îi interzice să mai
studieze ştiinţele şi matematica până la vârsta de cincisprezece ani, susţinând că acest

9
lucru i-ar distrage atenţia de la studiul limbilor străine.

Chiar şi fără acordul tatălui său, Blaise face cercetări în matematică, iar la vârsta
de doisprezece ani demonstrează că suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade.
Étienne realizează care este adevărata chemare a fiului său şi decide totuşi să îl
încurajeze.

Neavând niciun fel de restricţie în a-şi susţine punctul de vedere, Blaise Pascal
afirmă mai târziu că a găsit o eroare în geometria lui Rene Descartes. Acest copil nu
încetează să uimească pe toată lumea, ţinând cont că face afirmaţia respectivă la o vârstă
la care majoritatea copiilor nici măcar nu au idee cine este Rene Descartes - nici nu
împlinise treisprezece ani...

Începând cu vârsta de paisprezece ani, participă la întâlnirile săptămânale


organizate de oameni de ştiinţă francezi, precum Roberval, Mersenne, Mydorge şi mulţi
alţii. Mai târziu, Blaise scrie o lucrare despre conice, numită „Essai pour les coniques”
(„Eseu despre conice”). În această lucrare este enunţată Teorema lui Pascal, care spune:
Dacă un hexagon poate fi înscris într-o conică, atunci punctele de intersecţie ale laturilor
opuse vor fi coliniare.

În 1641, la vârsta de optsprezece ani, Pascal vine cu o primă soluţie la problema


calculelor numerice extenuante pe care tatăl său le efectua - o maşină de calculat.
Aceasta este perfecţionată continuu, dovedindu-se utilă mai ales celui căruia i-a fost
dedicată.

Tot la această vârstă, starea sa de sănătate se înrăutăţeşte considerabil. Din cauza


unei boli nervoase, el suferă de dureri aproape continue. Mai mult, în 1647, la vârsta de
24 de ani, el paralizează parţial, putându-se mişca doar cu ajutorul cârjelor.

Dizabilităţile sale nu-l împiedică totuşi să-şi continue cariera ştiinţifică, Blaise
făcând tot felul de descoperiri în matematică, precum Triunghiul lui Pascal, ori Teoria
Probabilităţilor, la care colaborează cu Pierre de Fermat, avocat francez şi matematician

10
amator.

Scrie mai multe lucrări, printre care ”De l'Ésprit géométrique” („Despre spiritul
geometric”), publicată la un secol după moartea sa şi „De l'Art de persuader” („Despre
arta persuasiunii”).

În 1650 începe să studieze religia sau, folosind cuvintele sale, să „contempleze


măreţia şi misterul omului”. Această schimbare bruscă de la dezinteres faţă de religie la
devotament total poate fi rezultatul a diferite cauze. În primul rând, faptul că suferea de
o boală nervoasă şi de ipohondrie, afecţiuni care, conform celor din preajma sa,
contribuiau mult la modificarea comportamentului său. O altă cauză poate fi chiar
neputinţa sa de a înfrânge boala de care suferă, el recurgând într-un mod disperat la
unica soluţie rămasă - religia.

Mai târziu, devine interesat de o femeie din Auvergne şi scrie „Discours sur les
passions de l'amour” („Conversaţii despre pasiunile dragostei”). Deşi lua în considerare
o căsătorie, mai târziu îsi schimbă radical opinia, afirmând despre aceasta că este „cea
mai joasă condiţie de viaţă permisă unui creştin”. Cu timpul îşi pierde interesul faţă de
religie şi Dumnezeu, dar şi-l recapătă în urma unui accident când are şi o viziune divină.

Odată interesul recăpătat, el publică diverse lucrări cu teme religioase şi susţine


existenţa miracolelor. Înainte de moartea sa începe o lucrare teologică importantă, al
cărui titlu original este „Apologie de la religion Chrétienne” („Elogiul religiei creştine”),
dar pe care nu reuşeşte să o termine.

În 1662 boala sa se agravează, iar în seara de 18 august intră în convulsii


puternice. Moare a doua zi, ultimele sale cuvinte fiind „Fie ca Dumnezeu să nu mă
abandoneze niciodată!”. Este îngropat apoi la cimitirul Saint-Étienne-du-Mont.

11
Contribuţii aduse ştiinţei

Pasionat de matematică, Blaise publică în 1653 lucrarea „Traité du triangle


arithmétique” („Tratat despre triunghiul aritmetic”), în care face cunoscut Triunghiul lui
12
Pascal. Acest triunghi, prezentat în imaginea de mai jos, are un rol important în
prezentare coeficienţilor binomiali. Fiecare cifră reprezintă suma dintre cele două de mai
sus.

Triunghiul lui Pascal


Credit: Wikimedia Commons

O altă contribuţie importantă este stabilirea principiului probabilităţilor, la care


colaborează cu Fermat. Totul începe cu un joc, la propriu. Un jucător îi propune lui
Pascal o problemă în care se cerea aflarea proporţiei în care trebuia împărţită miza, la
sfârşitul unui joc. Pascal trimite această problema şi prietenului său, Fermat, iar cei doi
ajung la acelaşi rezultat, dar prin metode diferite. Continuând să rezolve probleme
asemănătoare, se ajunge la formularea teoriei probabilităţilor, în 1657.

Pe lângă pasiunea pentru matematică, Blaise era interesat şi de fizică. În 1646, el


repetă experimentele cu barometre ale lui Torricelli,fizician şi matematician italian,
ajungând la aceleaşi rezultate.

13
Studiile sale în direcţia hidrodinamicii şi hidrostaticii duc la invenţia unor aparate
precum presa hidraulică. Aceasta a fost inventată de Joseph Bramah în 1795, acesta
folosindu-se de Principiul lui Pascal, care spune că presiunea exercitată din exterior pe o
porţiune din suprafaţa unui lichid aflată în repaus, într-un vas închis ermetic, se
transmite prin lichid în toate direcţiile şi cu aceeaşi intensitate asupra pereţilor vasului în
care se află lichidul.

Totuşi, Pascal nu se rezumă doar la teorie, ci îşi dezvăluie şi latura practică. Mai
devreme am pomenit de faptul că el a inventat o maşină de calculat, în încercarea de a-l
ajuta pe tatăl său. Cu toate că ar fi de aşteptat ca această maşină să aibă un succes
extraordinar, lucrurile nu stau chiar aşa. În primul rând, acest calculator era destul de
scump, neputând ajunge în mâinile oricui. O a doua problemă este cea întâlnită şi în ziua
de astăzi când vine vorba de tehnologii noi, care au potenţialul de a înlocui munca
depusă de om: maşina de calculat făcea, controlată de o singură persoană, munca a cinci
angajaţi. Asta ar fi însemnat ca o mulţime de oameni să rămână fără locuri de muncă.

Este normal, în aceste condiţii, ca maşinăria lui Pascal să nu fie văzută tocmai cu
ochi buni.

14
Pascalina - maşina de calculat inventată de Blaise Pascal la vârsta de 18 ani.
Credit: Wikimedia Commons

Lucrări

Blaise Pascal aduce o contribuţie importantă în filozofia matematicii prin lucrarea


sa ”De l'Ésprit géométrique” („Despre spiritul geometric”). Filozofia matematicii este o
ramură ce studiază implicaţiile matematicii şi rolul acesteia în vieţile oamenilor. În
lucrarea respectivă, Blaise vorbeşte despre descoperirea adevărurilor şi că ideal ar fi ca
propoziţiile să fie fondate pe adevăruri deja stabilite, lucru ce se dovedeşte, în final, a fi
imposibil.

O altă lucrare a lui Pascal este „De l'Art de persuader” („Despre arta
persuasiunii”). În aceasta el discută despre felul în care oamenii sunt perfect convinşi de
anumite axiome, pe baza cărora, mai târziu, se vor trage concluzii. Totuşi, nu este cert că
aceste axiome sunt, la rândul lor, corecte.

În 1647, Pascal scrie „Experiences nouvelles touchant le vide” („Noi experimente


cu vidul”), în care descrie motivele pentru care există vid deasupra coloanei de lichid
15
dintr-un barometru.

Concluzie

Deşi viaţa lui Pascal a fost scurtă, ea a fost plină. El a arătat lumii că poate gândi
atât matematic cât şi filozofic şi a revoluţionat ştiinţa. Chiar şi schimbările bruşte prin
care trece, de la savant genial la fanatic religios şi invers, aduc o contribuţie majoră la
această plinătate a existenţei sale. Acum, că am aruncat o privire fugară în viaţa lui
Blaise Pascal, putem recunoaşte cu uşurinţă faptul că a fost un „copil-minune”, ale cărui
calităţi, dar şi defecte, l-au ghidat pe drumul său spre maturitate şi au făcut din el un
excepţional om de ştiinţă.

7.Mişcarea de translaţie a unui corp solid

1. DEFINITII
Un corp efectueaza miscare de translatie, daca in cursul deplasarii, dreapta care uneste
doua puncte arbitrare ale corpului ramane paralela cu ea insasi.

OBS: traiectoria corpului la miscarea de translatie rectilinie este o dreapta.

CLASIFICAREA MISCARILOR DE TRANSLATIE

I. In functie de sensul miscarii

a) miscare intr-un singur sens - miscare continua

b) miscare in ambele sensuri - miscare alternativa

II. In functie de modulul vectorului viteza in timpul miscarii

a) cu modul constant – miscare uniforma

b) cu modul variabil – miscare variata

3. STUDIUL MISCARII DE TRANSLATIE:


16
Notatii: consideram ca miscarea are loc pe directia axei Ox si notam cu:

x = coordonata mobilului la momentul t

x0= coordonata mobilului la momentul t0

t0= momentul la care se incepe miscarea

v0= viteza initiala (la momentul t0)

v = viteza la momentul t

a = acceleratia

· Miscarea rectilinie uniforma:

- legea deplasarii: x = x0 + v∙ (t – t0)

- legea vitezei: v = constant

- legea acceleratiei: a = 0

· Miscarea rectilinie uniform variata ( = miscarea de translatie continuu


variabila):

- legea deplasarii: x = x0 + v0∙(t – t0) + [a∙ (t – t0)2] / 2

- legea acceleratiei: a = constant

- legea vitezei: v = v0 + a∙ (t – t0)

- formula lui Galilei: v2 = v02 +2a∙Δx

RETINE: miscarea rectilinie uniform variata este de doua tipuri:

- uniform accelerata (a > o)

- uniform incatinita (a < 0)

· Miscarea de translatie alternativa (ex: a unui piston in cilindru , este legata


17
constructiv si functional de miscarea circulara a unui punt A) :

Ecuatiile pentru deplasare, viteza si acceleratie ale pistonului in miscarea de translatie


alternativa, sunt cele specifica miscarii oscilatorii armonice.

Notatii:

A = punctul a carei miscare este urmarita

A’ = proiectia lui A pe diametrul vertical

Marimi caracteristice:

- elongatia y = distanta de la A’ pana la centrul de oscilatie O:

y = A∙sinα = A∙sin ωt

- amplitudinea oscilatiei A = valoarea max. A elongatiei:

A =s / 2

S = 2R

- viteza in miscarea de translatie alternativa v:

v = vc∙ cosα = ω∙ A∙cos ωt, unde vc= viteza lui A pe traiectoria circulara (viteza

tangentiala)

- acceleratia in miscarea de translatie alternativa a:

a = -an∙ sin ωt = - ω2∙ A∙sin ωt, unde semnul minus semnifica faptul ca in pozitia

precizata de unghiul αvectorul acceleratie are sens invers vectorului viteza.

4.EXEMPLE DE MISCARI DE TRANSLATIE:

EXEMPLUL 1

18
MISCAREA CREIONULUI LA TRASAREA UNEI LINII DREPTE

MISCAREA CUTITULUI DE STRUNG

MISCAREA UNUI MOBIL PE UN DRUM DREPT

EXEMPLUL 2

MISCAREA ACULUI DE LA MASINA DE CUSUT ELECTRICA

MISCAREA PISTONULUI DE LA MOTOARELE TERMICE


19
MISCAREA PILEI LA OPERATIA TEHNOLOGICA DE PILIRE

8. Miscarea de rotaţie

Notatii generale
n – turatia rotorilor [rot/min];
f0 – frecventa de rotatie (frecventa fundamentala, frecventa de baza), f0 = n/60 [Hz];
z – numarul de dinti ai pinioanelor;
p – numarul de poli ai motoarelor electrice.

Dezechilibrul rotorilor
Orice rotor aflat in miscarea de rotatie vibreaza, mai mult sau mai putin, datorita
deplasarii centrului de greutate G fata de axa de rotatie O.
Distanta dintre centrul de greutate si axa de rotatie se numeste excentricitate.
Forta centrifuga Fc rezultata in urma miscarii de rotatie cu viteza unghiulara w
produce dezechilibrul rotorului si se calculeaza cu formula
Fc = M x e x w x w
unde M este masa rotorului.
In cazul rotorilor cu latime B mai mica de 1/10 din D diametrul rotorului, ca in
Fig. 2 si Fig. 3, dezechilibrul se manifesta intr-un singur plan, iar procedura de
echilibrare este relativ simpla.
In cazul rotorilor cu latimea B mai mare decat 1/10 din D, ca in Fig 4, vorbim de
dezechilibru dinamic, iar forta centrifuga ce produce dezechilibrul trebuie compensata
prin echilibrare dinamica in cel putin doua plane.
In cele mai multe cazuri, dezechilibrul se manifesta pe directie orizontala si
20
amplitudinea vibratiei este direct proportionala cu marimea fortei centrifuge rezultate in
miscarea de rotatie.
In spectrul de vibratii, Fig. 5, frecventa de rotatie f0 are amplitudine considerabila
si este dominanta in spectru.
De remarcat ca marimea dezechilibrului este proportionala cu patratul vitezei
unghiulare. Asta face ca la variatii mici, in plus sau in minus, a turatiei amplitudinea
vibratiilor sa scada considerabil.
Aceasta este o metoda de a verifica daca intradevar cauza principala a vibratiilor
pe lagar o reprezinta dezechilibrul rotorului.
De cele mai multe ori raportul dimensiunilor latime/diametru ale rotorilor este cel
care determina procedura de echilibrare: intr-un plan sau in doua plane.
Indiferent de procedura, echilibrarea presupune compensarea fortei centrifuge de
dezechilibru Fc printr-o forta Fe provocata de o masa m plasata diametral opus fata de
pozitia centrului de greutate G.
Deci, putem considera ca am echilibrat rotorul atunci cand
Fc = Fe
adica, M x e x 2 = m x r x w x w, unde r este raza la care este amplasata masa m de
compensare a dezechilibrului.
Deci, M x e = m x r , de unde se poate observa ca echilibrarea nu depinde de
turatia la care se efectueaza aceasta.
Echilibrarea intr-un plan se realizeaza relativ simplu. Aceasta procedura se gaseste
in paginile site-ului.
Pentru echilibrarea dinamica in cel putin doua plane este nevoie de aparatura
performanta capabila sa determine masele si pozitiile lor de amplasare.

21
9.Centru de greutate

1.Situatii de miscare
In practica intalnim situatii in care miscarea unui corp nu poate fi redusa la
miscarea unui punct material in care ar fi concentrata intreaga masa a corpului.
Ganditi-va la deschiderea sau inchiderea unei usi, a unei ferestre, la miscarea unui
surub, la cea a unui titirez sau la miscarea Pamantului in jurul propriei axe (miscare ce
conduce la alternarea zilelor cu noptile) etc.
In toate aceste cazuri apar miscari de rotatie a corpurilor in jurul unui ax, astfel in
incat fiecare punct al corpului executa miscari circulare ale caror centre sunt situate pe
ax.
In astfel de situatii, conditia ca, la echilibrul corpului sub actiunea unui sistem de
forte, acestea sa fie coplanare si sa aiba suma nula nu mai este suficienta.
Fie un echer usor de plastic pe care-l sustinem cu mana. In doua gauri A si B,
prevazute in echer, prindem doua fire orizontale trecute pe scripeti S1 si S2. De celelalte
capete ale firelor suspendam mase marcate de greutati egale si mult mai mari decat
greutatea echerului.
Fortele F1 si F2, alicate echerului, de intensitati egale si mult mai mari decat
greutatea echerului, au suma vectoriala nula, fiind coplanare, avand directii paralele si
sensuri opuse:
F1 + F2 = 0
Lasati echerul liber. Ce se intampla cu el? Este pozitia lui initiala o pozitie de
echilibru?
Echerul se va roti in sensul sagetilor pana cand directiile firelor vor ajunge una in
prelungirea celeilalte. Cand cele doua forte devin coliniare (si de sens opuse), corpul
ramane in echilibru.
Pentru studierea unor astfel de miscari s-a introdus modelul solidului rigid.

22
Definim solidul rigid ca un sistem de puncte materiale pentru care distanta dintre
orice pereche de puncte ramane intotdeauna aceeasi in cursul miscarii.
Aceasta inseamna ca sub actiunea fortelor exterioare nu pot avea loc deplasari ale
unor parti ale solidului fata de altele, adica nu au loc deformari. Desigur, din punct de
vedere fizic, nici un corp solid nu este perfect rigid, adica nedeformabil. Vom considera
totusi ca, in anumite limite, actiunile exteriare nu modifica normal (corp nedeformabil).
Sub actiunea fortelor exterioare corpului aceasta executa doar miscari de
ansamblu, care lasa nemodificate distantele dintre punctele sale.
In cazul cel mai general, miscarea solidului rigid este compusa din miscari de
translatie si de rotatie. Miscarea de translatie poate fi descrisa de miscarea unui punct
material, iar conditia de echilibru al solidului rigid la translatie este aceeasi ca si pentru
punctul material. Existenta rotatiilor va impune insa conditii suplimentare.
Studiul echilibrului solidului rigid face obiectul staticii solidului rigid.
3.Influenta lui Arhimede in miscarea de echilibru
Arhimede este una din personalitatile care apartin deopotriva istoriei si legendei.
El este al istoriei prin contributiile sale le stiintele matematice, la cele fizice sau tehnice
si prin interventia sa directa in desfasurarea destinelor istorice ale patriei sale. Apartine
legendei prin miturile care s-au format in jurul operei si al persoanei sala si-i
permanentizeaza memoria de-a lungul sutelor de generatii peste care Arhimede domina
inca fara umbrire.
Arhimede este deopotriva matematician si fizician. El a dat matematicii cea mai
satisfacatoare definitie intuitive a numarului irational, realizand prin ea sudura definitiva
intre numar si geometrie. A dat principiile unei teorii a masurarii marimilor geometrice-
linii, suprafete, volume- ilustrand-o cu multe si importante exemple. El a creat
numeroase modele geometrice, ca spirala ce-i poarta numele, pentru a depasi pe inaintasi
in demonstrarea indefinitei capacitati de ilustrare pe care o contine geometria, in
intrecere cu imaginatia artistica sau cu posibilitatile de creatie ale notarii.
In domeniul stiintelor fizicii, el este creatorul staticii corpurilor solide, etapa a mecanicii,
23
formand principiile teoriei parghiei si, ca o intregire, teoria centrului de greutate.
Arhimede este de asemenea creatorul staticii fluidelor, prin enuntarea legii sau
principiului care-i poarta numele.Fruct al observatiei, acest principiu a capatat prin el o
formulare matematica desavarsita, pastrata pana azi fara nici o schimbare, model pentru
toate stiintele care aveau sa ia fiinta de la Arhimede pana in zilele noastre, model pentru
modul cum observatia si experienta fenomenelor naturale trebuie transpuse in propozitii
matematizate, universal valabile.
In lucrarile sale, Arhimede formuleaza teoria parghiei, a centrelor de greutate si a
echilibrului corpurilor rigide.

10.Isaac Newton

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643 / S.V. 25 decembrie 1642, Woolsthorpe-by-


Colsterworth, Lincolnshire, Anglia – d. 31 martie 1727 / S.V. 20 martie 1727,
Kensington, Middlesex, Anglia) a fost un renumit om de știință englez, alchimist,
teolog, mistic, matematician, fizician și astronom, președinte al Royal Society. Isaac
Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în
domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea
Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției
universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice.
A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la fondarea și dezvoltarea
calculului diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile
naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că
orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că
lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice.

Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul

24
astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele
inventate de el însuși. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și
matematică a activității sale, ci a rămas de preferință fizician. În aceasta constă
neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale. Până la Newton și după el, până în
prezent, omenirea nu a cunoscut o manifestare a geniului științific de o forță și o durată
mai mare. Spencer comunica următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puțin timp
înaintea morții sale: „Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un
băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai
colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se
întinde necunoscut în fața mea”.

Newton s-a născut în preajma izbucnirii marelui război civil în Anglia, a fost
martorul executării lui Carol I, al guvernării lui Cromwell, al Restaurației Stuarților, al
așa-numitei „glorioase revoluții, fără vărsare de sânge” din 1688, și a murit la vârsta de
84 de ani, când regimul constituțional era consolidat. Dar furtunile politice n-au lăsat, se
pare, urme adânci asupra vieții lui Newton. El a rămas, cel puțin în aparență, un
„filozof” apolitic, în acel sens larg în care cuvântul era folosit în vechime.

Viața lui Newton a decurs liniștită, pașnică și monotonă; el a murit necăsătorit, iar
călătoriile lui s-au mărginit la mici distanțe, netrecând granițele Angliei. Newton s-a
bucurat de o sănătate robustă, niciodată nu a avut prieteni apropiați, de o vârstă cu el.

Cu toată amploarea extraordinară a preocupărilor sale științifice, Newton nu a fost


un geniu universal, ca Leonardo da Vinci, sau un polihistor, ca Leibniz. Gândirea și
activitatea lui s-au concentrat asupra filozofiei naturale sau a fizicii, matematicii și
astronomiei.

Preocupările teologice și istorice ale lui Newton pot fi considerate doar ca un


tribut inevitabil pe care l-a plătit epocii, ca și mulți dintre contemporanii lui, deși el
însuși era uneori înclinat să considere preocupările sale în domeniul teologiei și religiei
drept activitatea lui principală.
25
Newton s-a născut în satul Woolsthorpe, situat la 10 km sud de orășelul Grantham,
în apropierea țărmului răsăritean al Angliei.

Despre originea familiei Newton din Woolsthorpe există foarte puține informații.
Până la dobândirea titlului de noblețe, Newton se interesa, pare-se, foarte puțin de
strămoșii lui. Cum se întâmplă adeseori, familia își amintea, dintre strămoși, numai de
bunici. Este adevărat că după ce a devenit „Sir Isaac”, Newton a prezentat Camerei
heraldice un tablou genealogic oficial, cuprinzând pe toți ascendenții săi până la tatăl
stră-străbunicului, John Newton.

Isaac Newton

Mama lui Isaac rămăsese văduvă și a decis să se mărite cu Barnabas Smith, un om


bogat, de două ori mai bătrân decât ea. Acesta însă și-a dorit o soție fără copii, astfel
încât a fost nevoită să îl abandoneze pe Isaac (pe atunci în vârstă de 3 ani), pe care l-a
lăsat în grija bunicii lui. În 1656, s-a înapoiat la Woolsthorpe cu trei copii – fratele și
surorile lui Isaac. Băiatul avea 15 ani; el putea fi un ajutor în gospodărie și mama l-a
adus în 1658 de la Grantham înapoi la Woolsthorpe. El a rămas la țară 2 ani, timp destul
de îndelungat pentru un adolescent. În afară de câteva anecdote, se știe foarte puțin
despre această perioadă importantă din viața lui Isaac, când s-au format caracterul și
înclinațiile lui.
26
În relatările despre perioada școlară a vieții lui Newton, apărute după moartea sa,
este greu să se deosebească faptele reale de legende. În ele se reflectă clar dorința
firească de a scoate în evidență acele trăsături ale lui care s-au manifestat cu toată
puterea mai târziu. Școala din Grantham, unde Newton a petrecut aproape 5 ani, a avut,
probabil, o mare influență asupra formării caracterului său, contribuind la însușirea
matematicii, limbii latine și a teologiei, necesare pentru studiile universitare.

Newton avea pasiunea de a construi jucării mecanice complicate, modele de mori


de apă și de soare. Copilului îi plăcea să confecționeze zmeie, pe care, uneori, le înălța
noaptea, agățându-le felinare de hârtie colorată și răspândind cu această ocazie, în
glumă, zvonuri despre o nouă cometă. Soțul nepoatei lui Newton, Condwitt, povestește
că acesta considera drept prima sa experiență de fizică aceea pe care a făcut-o în 1658, și
anume: dorind să determine puterea vântului în timpul furtunii, el a măsurat lungimea
săriturii sale proprii în direcția vântului și în sens contrar.

Mai multe mărturii confirmă că Newton avea talent la desen. Pe pereții camerei
sale din casa farmacistului erau atârnate desene, portrete ale conducătorilor școlii de la
Grantham, chipul regelui Carol I (acest tablou din camera lui Newton ne permite să ne
facem o idee despre sentimentele sale politice regaliste în epoca lui Cromwell). Sub
chipul regelui se aflau versuri, pe care vechii biografi le atribuiau lui Newton însuși.

Perioadei de la Grantham îi aparține singura, după cât se pare, idilă din viața lui
Newton. În casa farmacistului Clark el s-a împrietenit cu mica Miss Storey, pe care o
creștea farmacistul. Mai târziu, prietenia, după presupunerile biografilor, s-a transformat
în dragoste și s-a pus la cale căsătoria lor. Ulterior însă, când Newton s-a hotărât
definitiv pentru cariera universitară, el a renunțat la intenția de a se căsători. După
tradiția medievală, membrii colegiului trebuiau să rămână celibatari. Mistress Vincent
(fostă miss Storey) își amintea la bătrânețe că Newton era un tânăr tăcut, gânditor și
serios, care participa fără plăcere la jocurile tovarășilor săi. El prefera să rămână acasă,
chiar în societatea fetelor, cărora le făcea adeseori măsuțe, dulăpioare și alte jucării. Îi
27
plăcea de asemenea, după spusele ei, să culeagă ierburi de leac.

Până la sfârșitul vieții, Newton a întreținut raporturi de prietenie cu tovărășa


jocurilor sale din copilărie, a ajutat-o și a vizitat-o ori de câte ori venea prin locurile
natale. Fosta miss Storey a murit la vârsta de 82 de ani. Casa farmacistului din Grantham
era astfel, în multe privințe, plăcută lui Newton. Se spune că în cursul deselor sale
drumuri la bâlciul din Grantham, tânărul fermier uita de însărcinările gospodărești care i
se dădeau, lăsa calul în paza bătrânului servitor care îl însoțea și petrecea ore în șir la
familia Clark.

O dată cu mutarea la Cambridge intervine o schimbare radicală în viața lui.


Interesele familiale, ale gospodăriei, cunoștințele și prietenii, toate sunt uitate în
atmosfera austeră de la Trinity College.

Singurul profesor al lui Newton care a exercitat efectiv o mare influență asupra lui
a fost Isaac Barrow, primul profesor care a ocupat catedra Lucas. Isaac Barrow (1630 -
1667), tânăr profesor pe vremea studențimii lui Newton, a devenit, probabil mai târziu
prietenul său.

Cum s-a desfășurat viața de zi cu zi a lui Newton în primii ani la Cambridge?


Despre aceasta s-au păstrat puține date. Se știe că uneori lua parte la chefuri studențești
și juca cărți. Probabil însă pentru a nu se singulariza printre ceilalți.

Tânărul Newton a fost econom și ordonat în cheltuielile sale; el cheltuia sume mai
importante numai pe cărți și aparate științifice. Veniturile lui, din momentul când a
devenit membru al colegiului, au fost destul de importante, atingând 200-250 de lire
sterline pe an. Cu o asemenea sumă pe vremea aceea se putea trăi confortabil, mai ales
în provincie.

Royal Society a devenit arena principală a luptei și a victoriilor științifice ale lui
Newton. De la 30 noiembrie 1703 și până la sfârșitul vieții, el a fost președintele acestei
societăți.

28
Telescopul lui Newton a devenit curând un obiect de mândrie națională în Marea
Britanie și aparatul preferat al astronomilor englezi. Multe eforturi pentru perfecționarea
lui s-au făcut de către Edmund Halley, încă din timpul când trăia Newton. El însuși a
continuat să lucreze, cel puțin 10 ani, la îmbunătățirea aparatului. În Optica se
menționează faptul că în perioada 1681-1682 el a încercat să înlocuiască oglinda
metalică cu un menisc de sticlă, acoperit cu mercur pe partea convexă. Telescopul-
reflector a fost folosit cu mult succes pentru descoperiri astronomice foarte importante
de William Herschel, care a construit în 1789 un instrument, a cărui oglindă avea un
diametru de 122 cm. În secolul al XIX-lea, lordul Ross a construit un reflector și mai
mare, cu o oglindă al cărei diametru a atins 182 cm. Cu ajutorul acestui telescop au fost
descoperite, printre altele, nebuloasele spirale, adică universuri noi, corespunzătoare
galaxiei noastre.

Telescopul lui Newton poate fi considerat drept un preludiu la toată activitatea lui
ulterioară.

Așa cum într-o uvertură, care precede unei mari piesă muzicale, motivele
principale se împletesc, tot astfel în telescopul lui Newton se pot urmări izvoarele tuturor
direcțiilor principale ale gândirii și activității sale științifice ulterioare.

Ocolirea aberației cromatice a constituit începutul tuturor cercetărilor optice ale


lui Newton; căutarea aliajului potrivit pentru oglinzi a contribuit, probabil, într-o măsură
însemnată la cercetările sale chimice ulterioare și la competenta conducere a Monetăriei.
Scopul direct al telescopului – lumea aștrilor – l-a atras pe Newton spre problemele de
bază ale mecanicii cerești ale astronomiei. În fine, munca sterilă cu suprafețele nesferice,
care a precedat reflectorul, era legată în mod inevitabil de geometria secțiunilor conice și
de problemele generale ale analizei.

După acest preludiu cu telescopul, s-au succedat fazele cele mai importante ale
vieții științifice a lui Newton. La o săptămână de la admiterea lui ca membru al
Societății Regale, el scrie următoarele rânduri semnificative secretarului Societății,
29
Oldenburg: „N-ați putea să-mi comunicați în apropiata dv. scrisoare, cât timp vor mai
dura ședințele săptămânale ale Societății, căci eu doresc să supun aprobării Societății
Regale o comunicare asupra unei descoperiri în fizică, descoperire care m-a dus la
construirea telescopului. Nu mă îndoiesc că acest referat va fi mai plăcut decât
comunicarea despre aparat; căci după judecata mea, este vorba de cea mai
remarcabilă, dacă nu și cea mai importantă descoperire care s-a făcut vreodată cu
privire la fenomenele naturii.”

Newton s-a antrenat în polemică, a trebuit să scrie criticilor scrisori lungi, care
treceau prin mâinile secretarului Societății Regale – Oldenburg. Îl iritau obiecțiile
nefondate, era jignit când concluziile sale erau calificate ipoteze – cuvânt pe care nu-l
putea suferea. „Știți – scria el lui Oldenburg – că adevărata metodă de a descoperi
însușirile lucrurilor constă în a le deduce din experiență. V-am mai spus că teoria mea
este concludentă pentru mine… nu numai pentru că sunt infirmate toate presupunerile
contrarii, ci și pentru că decurge din experiențele pozitive și hotărâtoare.” Răspunzând
pentru a doua oară iezuitului Paradis prin intermediul lui Oldenburg, Newton repetă din
nou, iritat: „Trebuie să observ, înainte de toate, că teoria mea despre refracția luminii și
despre culori constă exclusiv în determinarea unor însușiri ale luminii fără a emite vreo
ipoteză despre originea ei”.

Dacă ținem seama că Newton a lucrat și în domeniul acusticii, cel puțin teoretic,
vedem că urmele activității sale pot fi constatate în toate domeniile fizicii: în mecanică,
în căldură, în teoria despre sunet, lumină, electricitate și magnetism și în domeniul
acelor fenomene, care astăzi sunt reunite sub denumirea de „fizică moleculară”.

Newton era, fără îndoială, un om profund religios și în afară de aceasta, un teolog


erudit. În 1703, John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un
savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul
matematicii, ci și în teologiei, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură, puțini
putându-se compara cu el”. Newton se bucura de asemenea mare celebritate ca teolog și
30
în cercuri mai largi.

Triumful științific al lui Newton în ultimele decenii se împletea într-un anumit


grad cu o bunăstare exterioară: onorurile palatului, respectul discipolilor, îngrijire bună
acasă. Nepoata sa a continuat să locuiască la el și nu s-a despărțit de el nici după ce s-a
măritat a doua oară cu Condwitt. Bătrânețea lui a fost liniștită, fără complicații și
zguduiri bruște. Abia la vârsta de 80 de ani s-a constatat la Newton o afecțiune serioasă a
vezicii, însoțită de o litiază. Cu toate că deținea o funcție înaltă, el a rămas până în
ultimele zile modest și simplu în relațiile cu oamenii și în îmbrăcăminte. După mărturia
multor contemporani, în înfățișarea sa exterioară, Newton nu avea nimic deosebit, care
să atragă atenția. Era de statură sub-mijlocie, îndesat și cu o privire vie și pătrunzătoare.
Numărul destul de mare de portrete în ulei confirmă părerile contemporanilor săi.
Newton se bucura de o sănătate excelentă ; până la sfârșitul vieții sale el a pierdut doar o
singură măsea și și-a păstrat până la sfârșit un păr des și frumos, de un alb splendid la
bătrânețe, după mărturia lui Condwitt. Părul și-l lega uneori cu o fundă. Newton nu era
un bun tovarăș de conversație, fiind mereu cufundat în gânduri. În legătură cu aceasta s-
au păstrat multe anectode despre felul său de a fi distrat. Econom și socotit, el își ajuta
întotdeauna cu plăcere prietenii și rudele. După moartea sa a rămas o moștenire
importantă, de 32.000 lire sterline.

Starea sănătății lui Newton s-a înrăutățit vizibil în 1725. În acel an Londra a fost
vizitată de preceptorul lui Ludovic al XV-lea, abatele Alary, și Newton a putut prezida
încă ședința solemnă a Societății Regale, ținută cu acest prilej.

Din 1725, Newton și-a încetat de fapt serviciul la Monetărie și și-a predat funcțiile
soțului nepoatei sale – Condwitt. El a fost mutat la Kensington, iar pe 28 februarie 1727
merge la Londra pentru a prezida ședința Societății regale. La înapoiere în Kensington,
la 4 martie, a avut o criză de litiază. Câteva zile, mai erau speranțe că Newton se va
însănătoși; la 18 martie Newton mai citise ziarele și avusese o convorbire cu medicul său
și cu Condwitt. În seara aceleiași zile el și-a pierdut cunoștința și a murit liniștit în
31
noaptea de 20 spre 21 martie, în vârstă de 84 de ani. Corpul lui Newton a fost adus de la
Kensington la Londra și înmormântat în cadrul unei ceremonii solemne la Westminster.
Peste patru ani, rudele lui Newton au ridicat la mormântul său un monument cu chipul
lui, decorat cu diferite embleme și simboluri.

Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac
Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia
matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat
deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea
ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al
antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului
atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure
muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie
1642, decedat la 20 martie 1727”.

Opera

Lucrări în domeniul opticii

Între 1670 și 1672 Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică. Primul
său articol științific a fost publicat despre acest domeniu în 1672 în Proceedings of the
Royal Society. În acest timp a studiat refracția luminii, demonstrând că o prismă de
sticlă poate descompune lumina albă într-un spectru de culori și că adăugarea unei
lentile și a unei alte prisme poate recompune lumina albă. Pe baza acestei descoperiri a
construit un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la Royal Society. Newton
a probat că lumina este alcătuită din particule. Cercetările ulterioare au demonstrat
natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica cuantică să se vorbească
despre dualismul corpuscul-undă.

De asemenea, modelul de telescop folosit azi este cel introdus de către Newton.

32
Teoria gravitației

În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra orbitelor
planetelor, referitoare la legile lui Kepler cu privire la mișcarea corpurilor cerești, și
publică rezultatele în lucrarea De Motu Corporum ("Asupra mișcării corpurilor", 1684).

În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice


ale filozofiei naturale", 1687), Newton stabilește cele trei legi universale ale mișcării
(Legile lui Newton), referitoare la inerția de repaus și mișcare și la principiul acțiune-
reacțiune. Folosește pentru prima dată termenul latin gravitas (greutate), pentru
determinarea analitică a forțelor de atracție, și definește Legea atracției universale.

Opere filozofice și religioase

Newton a scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice și religioase asupra


interpretării unor texte din Biblie, sub influența spiritualismului mistic al lui Henry More
și a convingerii în unitatea universului împotriva dualismului cartezian. Lucrările sale
The Chronology of Ancient Kingdoms Amended și Observations Upon the Prophecies of
Daniel and the Apocalypse of St. John au fost publicate după moartea sa.

Newton a scris mai mult despre religie, alchimie și ocultism decât tot restul
scrierilor sale la un loc. Caietul Pierpont Morgan era „plin de rețete de vopsele și
medicamente și instrucțiuni pentru a face scamatorii”.[2] John Maynard Keynes, care a
cumpărat operele alchimice ale lui Newton, afirma că „Newton n-a fost primul om al
epocii rațiunii, ci a fost ultimul dintre magi.”[3] Newton a căutat îndelung piatra
filozofală, nu pentru a transforma plumbul în aur, ci pentru a dezlega misterele ultime
ale Creației, lucru pentru care se simțea ales de Dumnezeu.[4] El credea că multe texte
antice și mituri sunt rețete alchimice cifrate, pe care le executa experimental în laborator.
[4] Cunoștințele alchimice l-au ajutat mult în postul de funcționar și apoi conducător al
Monetăriei Regale, fiind ocupat printre altele cu depistarea falsificatorilor de bani[5], pe
care-i trimitea de obicei la moarte.[4] Teoria acțiunii la distanță era inspirată de
33
ermetism, fiind criticată în epocă drept idee ocultă. Newton credea că gravitația este
mediată de emisiile de „salnitru”, orice corp ceresc emițând „salnitru” (notat de el în
manuscrisul alchimic secret Despre vegetarea metalelor).[4] Contrar mecanicismului
cartezian, Newton credea că totul în natură este viu (inclusiv metalele).[4]

Newton a fost mult influențat de rosicrucianism. În calitate de creștin avea opinii


teologice neortodoxe, fiind adept al profețiilor făcute în baza Bibliei. Astfel Newton a
profețit că sfârșitul lumii nu va veni înainte de anul 2060.[6] Newton respingea dogma
Sfintei Treimi[7][8][9] și considera adorarea lui Isus drept Dumnezeu ca fiind idolatrie,
idolatria fiind cel mai grav păcat în optica lui.[10] Newton s-a exprimat public contra
acceptării catolicilor la Trinity College, opinie pentru care risca o pedeapsă
considerabilă, de care a scăpat ca prin minune (regele din acel moment era catolic).[4]
După izgonirea acelui rege, această opinie i-a asigurat alegerea drept membru al
Parlamentului.[4] Newton a fost un protestant ascetic care credea cu fanatism în Sola
Scriptura, era eretic și ocultist.[4] Profesorii universitari de la Trinity College erau
obligați sa devină preoți, iar el a obținut de la rege scutire în aceasta privință (pentru
Newton a deveni preot anglican era apostazie, el compara preoții trinitari cu ucigașii).[4]
Trebuise însă să țină o predică, ocazie pe care a folosit-o pentru a înfiera catolicismul
pentru curvie spirituală și idolatrie.[4] A murit refuzând sa fie împărtășit de biserica
apostată (așa considera el Biserica Anglicană).[4] El însuși considera Sfânta Treime
drept erezie papistașă care blasfemia contra primei porunci și drept o mare înșelare.[4]
Și-a ținut aceste opinii secrete deoarece ereticii erau de obicei linșați de mase, iar dacă ar
fi ajuns pe mâna justiției ar fi primit o pedeapsă foarte grea, dar le-a scris cifrat în niște
caiete.[4] Pe patul morții și-a dezvăluit opiniile religioase prietenilor săi, care au descris
scena într-un manuscris nedestinat publicului.[4]

"Filozofia naturală" a lui Newton

Isaac Newton nu a fost nici metafizician de profesie ca Henry More, nici în același

34
timp filozof și om de știință ca René Descartes. Filozofia îl preocupă numai în măsura în
care are nevoie pentru a pune bazele investigației sale matematice a naturii. Fizica sa,
mai exact, filozofia naturală a lui Newton nu poate fi disociată de conceptele inteligibile
de timp absolut și spațiu absolut, opuse timpului și spațiului sensibil sau datorite
simțului comun. Timpul absolut, adevărat și matematic, este numit de Newton Durată.
În ceea ce privește structura internă a spațiului, a "diviza" spațiul, adică a separa în mod
efectiv și real "părțile" sale, este imposibil, imposibilitate care nu interzice efectuarea
unor distincții "abstracte" și "logice" și nu ne împiedică să deosebim "părți" inseparabile
în spațiul absolut. Infinitatea și continuitatea spațiului absolut implică această distincție.
Din aceasta derivă afirmația că mișcarea absolută este mișcarea în raport cu spațiul
absolut, și toate mișcările relative implică mișcări absolute. Mișcarea absolută este însă
foarte greu, dacă nu imposibil de determinat. Noi percepem lucrurile în spațiu, mișcările
lor în raport cu alte lucruri, adică mișcările lor relative, dar nu mișcările lor absolute în
raport cu spațiul însuși. În plus, mișcarea însăși, starea de mișcare, deși diametral opusă
stării de repaus, este totuși absolut indiscernabilă de aceasta din urmă. Așadar, noi
putem distinge efectiv mișcările absolute de mișcările relative sau chiar de repaus numai
în cazul în care determinarea forțelor care acționează asupra corpurilor nu se bazează pe
percepția schimbărilor ce intervin în relațiile mutuale ale corpurilor respective. Mișcarea
rectilinie nu oferă această posibilitate, condițiile necesare sunt întrunite doar de mișcarea
circulară, care dă naștere unor forțe centrifuge a căror determinare permite recunoașterea
existenței ei într-un corp dat și chiar să-i măsurăm viteza, fără a trebui să ne interesăm de
poziția sau de comportamentul vreunui alt corp decât al celui care se rotește.
Descoperirea caracterului absolut al rotației constituie o confirmare decisivă a concepției
despre spațiu a lui Newton, ea o face accesibilă cunoașterii noastre empirice și, fără să o
lipsească de funcția și de statutul ei metafizic, îi asigură rolul și locul de concept
științific fundamental. Căci dacă mișcarea inerțială, adică mișcarea rectilinie și
uniformă, devine - exact ca și repausul - starea naturală a unui corp, atunci mișcarea
circulară, care în orice punct al traiectoriei își schimbă direcția, păstrând totodată o
35
viteză unghiulară constantă, apare din punctul de vedere al legii inerției ca o mișcare nu
uniformă, ci constant accelerată. Spre deosebire însă de simpla translație, accelerația a
fost întotdeauna ceva absolut și așa a rămas până la emiterea teoriei relativității generale
de către Einstein, care o lipsește de caracterul său absolut. Or, ca să realizeze acest lucru,
Einstein a trebuit să re-închidă Universul și să nege structura "geometrică" euclidiană a
spațiului, confirmând astfel logica concepției newtoniene.

Eponime asociate

În fizică

 Unitatea de măsură a forței în Sistemul Internațional: un Newton, cu simbolul N,


reprezintă forța care aplicată unui corp cu masa de 1 kg îi imprimă o accelerație de

1 m/s2.

 Unitatea de măsură a momentului forței: un newton-metru, cu simbolul Nm,


reprezintă forța de 1 newton aplicată unui suport perpendicular pe o axă și aflat la
o distanță de 1 metru de acea axă.

 Tubul lui Newton, folosit pentru demonstrarea că în vid obiectele de masă diferită
cad cu aceeași viteză.

 Legile lui Newton referitoare la mișcarea mecanică.

În matematică

 Binomul lui Newton, formula de dezvoltare a puterii sumei: (a+b)n

 A inițiat (a "inventat", de fapt) conceptul de limită, cel de derivată și cel de


integrală.

 Alături de Leibniz este fondatorul calculului diferențial și integral. Cei doi titani
au ajuns, în mod inevitabil la crearea acestui domeniu al matematicii pe două căi
36
foarte diferite. Leibniz a pornit de la soluționarea matematică a nedeterminărilor
"clasice" din matematică, iar Newton a plecat de la definirea corectă a vitezei și
accelerației, ca variații ale vectorilor de poziție, respectiv viteză, în variații
infinitezimale ale timpului în care are loc o mișcare mecanică.

În optică

 Inelele lui Newton, datorite fenomenului de interferență.

 Discul lui Newton, un dispozitiv cu ajutorul căruia se demonstrează că


suprapunerea tuturor culorilor din spectru reconstituie lumina albă.

11.Tipuri de parghii.

Tipuri de pârghii

 de gradul l: punctul de sprijin se află între punctele de aplicație ale celor două
forțe. Exemple: levierul, foarfecele, balansoarul, brațul balanței

 de gradul II : punctul de aplicație al forței rezistente se află între articulație și cel


al forței active. Exemple: roaba, pedala de frână, cleștele de spart nuci.

 de gradul III : punctul de aplicație al forței active este situat între cel al forței
rezistente și punctul de sprijin. Exemple: brațul omului

12.Planul inclinat
Planul înclinat este în mecanică o suprafață plană care formează un anumit unghi
cu orizontala. Acesta este utilizat la ridicarea maselor (obiectelor grele) la o anumită

37
înălțime folosindu-se o forță mai mică decât în cazul ridicării lor pe direcție verticală.
Totuși trebuie menționat, că lucrul mecanic efectuat nu devine mai mic, deci rămâne
neschimbat. Planul înclinat aparține în teoria mecanicii de categoria "mașini simple", la
fel ca pârghia, scripetele sau șurubul. Aplicații curente ale planului înclinat sunt
serpentinele de drumuri din munți pentru urcarea și coborârea vehiculelor, sau șurubul -
ca un cilindru cu un plan înclinat prăguit și înfășurat elicoidal în jurul său.

Calculul planului înclinat

Se notează:

 h - înălțimea planului înclinat;


 l - lungimea planului;
 b - lungimea bazei planului (proiecția pe verticală a lungimii planului);
 G - greutatea corpului de ridicat;
 GN - componenta normală a greutății corpului de ridicat;

 GT - componenta tangențială a greutății;

 μ - coeficientul de frecare dintre corpul de ridicat și planul înclinat;


 θ - unghiul planului înclinat cu orizontala.

13.Sripetele

Un scripete este un mecanism simplu format dintr-o roată canelată de-a lungul periferiei,
care servește la schimbarea direcției unei forțe și transmiterea ei prin intermediul unui
cablu sau a unui lanț care rulează pe periferia ei.[1][2]

38
Scripeții folosiți în diferite combinații formează palane.

Scripetele fix

Scripete fix.

Compunerea forțelor la scripetele fix.

Scripetele fix are punctul de sprijin în axa roții, care este fixă. Asupra scripetelui
acționează trei forțe: forța activă (F), forța rezistentă (R) și forța de sprijin (S). Aceste
forțe se compun vectorial, forțele activă și cea rezistentă fiind egale ca mărime, iar forța
de sprijin fiind în acest caz egală cu diagonala paralelogramului.

Dacă cele trei forțe sunt paralele, de exemplu la ridicarea unei greutăți, forța
activă este egală cu greutatea ridicată, iar forța de sprijin este egală cu dublul greutății
ridicate.

39
Scripete mobil.

Compunerea forțelor la scripetele mobil.

Scripetele mobil are punctul de sprijin la unul din capetele cablului. Asupra
scripetelui acționează de asemenea cele trei forțe:cea activă (F),cea rezistentă (R) și cea
de sprijin (S). Aceste forțe se compun tot vectorial, de data asta forțele activă și cea de
sprijin fiind egale ca mărime, iar forța rezistentă fiind în acest caz egală cu diagonala
paralelogramului.

Dacă cele trei forțe sunt paralele, de exemplu la ridicarea unei greutăți, forța
activă este egală cu cea de sprijin, ambele fiind doar jumătate din greutatea ridicată.

Scripetele compus este un scripete format dintr-un scripete fix și un scripete mobil
sau mai mulți scripeți.

40
14.Marimi fizice scalare si vectoriale

Proprietatile corpurilor pot fi calitative si cantitative. Marimiele fizice


caracterizeaza proprietalie cantitative ale corpurilor.

Marimile fizice pot fi: fundamentale sau derivate. Marimile fizice derivate se definesc
cu ajutorul relatiilor fizice sau a legilor in functie de marimie fundamentale (ex:
kilogram, secunda, metrul,etc).

Marimile fizice pot fi scalare si vectoriale.

Notiuni generale despre miscare

Marimile scalare sunt marimile caracterizate complet printr-un numar pozitiv sau
negativ. ex: masa, densitatea, volumul, temperatura, caldura, etc.

Marimile vectoriale – vectori

Marimile vectoriale (vectorii) sunt marimile complet caracterizate de modul (valoare


absoluta), de directie si de sens. Directia si sensul dau orientarea vectorului. Daca una
din caracteristilice vectorului se modifica avem de a face cu un alt vector. Elementele
unui vector: punct de aplicatie, varful vectorului si dreapta suport. Reprezentarea
conventionala a vectorului se face printr-un segment de dreapta orientat.

Caracteristicile vectorului: valoarea (OA=a), directia (indicata de dreapta suport) si


sensul (de la O la A = sensul indicat de sageata).

Exemple de marimi fizice vectoriale: forta, viteza, acceleratia, impulsul mecanic,


momentul cinetic, etc.
41
Tipuri de vectori

Vectori alunecatori sunt vectorii care au dreapta suport fixa si punctul de aplicatie
poate aluneca pe dreapta suport.

Vectori liberi sunt vectorii la care punctul de aplicatie poate fii oriunde in spatiu.

Vectori legati sunt vectorii a caror punct de aplicatie este fix. Vectori rotitori sunt
vectorii a caror punct de aplicatie este fix dar orientarea se modifica. Vectori concurenti
sunt vectorii a caror drepte suport se intalnesc. Vectori paraleli sunt vectorii a caror
drepte suport sunt paralele. Vectori coliniari sunt vectorii care au aceeasi dreapta
suport. Vectori coplanarisunt vectorii a caror drepte suport sunt in acelasi plan.

Compunerea vectorilor

Regula triunghiului Vectorul suma la patrat este egal cu suma dintre patratele celor doi
vectori si dublul produsului lor inmultit cu cosinusul unghiului dintre ei. Regula
paralelogramului Vectorul suma a doi vectori reprezinta diagonala paralelogramului
construit cu cei doi vectori concurenti ca laturi si avand punctul de aplicatie in comun.
Regula poligonului inchisVectorul suma la compunerea mai multor vectori reprezinta
linia de inchidere a poligonului avand ca laturi vectorii concurenti.

Proprietatile adunarii vectorilor

Comutativitatea

ex. a=3u si b=4u si s este vectorul suma

s=3u+4u=4u+3u=7u

Asociativitatea

ex. a=2u, b=3u, c=4u si s este vectorul suma s=(2u+3u)+4u=2u+(3u+4u)

Descompunerea a unui vector dupa doua directii

Descompunerea unui vector dupa doua directii este operatia inversa adunarii a doi
42
vectori.

Scaderea vectorilor

Regula triunghiuluiVectorii care se scad se reprezinta cu originea in comun, se unesc


varfurile lor iar vectorul obtinut va avea sensul intotdeauna de la scazator la descazut.
OBS. Operatia de scadere nu este nici comutativa nici asociativa.

Inmultirea unui vector cu un scalar

a,b sunt vectori, m,n sunt scalari Imnultirea unui vector cu un scalar are urmatoarele
proprietati:

Comutativitatea : m*a=a*m=ma

Distributivitatea fata de adunarea scalarilor : a*(m+n)=a*m+a*n

Distributivitatea fata de adunarea vectorilor: m*(a+b)=m*a+m*b A imparti un vector


cu un scalar inseama a inmulti vectorul dat cu inversul scalarului.

Produsul scalar a doi vectori

Produsul scalar a doi vectori este un numar a carui valoare se exprima prin produsul
modulelor celor doi vectori si cosinusul unghiului dintre ei.

43
Proprietatile produsului scalar dintre doi vectori:

Daca dreptele suport ale vectorilor sunt perpendiculare atunci produsul scalar este 0.
Daca dreptele suport ale vectorilor sunt paralele si vectorii au acelasi sens atunci
produsul scalar este maxim si este egal cu produsul modulelor celor doi vectori. Daca
dreptele suport ale vectorilor sunt paralele dar vectorii au sensuri opuse atunci produsul
scalar este minim, adica este egal cu minus produsul modulelor celor doi vectori.
Distributivitatea fata de adunare: a*(b+c)=a*b+a*c, unde a,b,c sunt vectori
Comutativitatea: a*b=b*a=ab*cos t; unde a,b sunt vectori si t este unghiul dintre
dreptele suport ale vectorilor.

Axa de coordonata este o dreapta pe acre se alege in mod conventional un punct ce


constituie originea axei, se alege un sens pozitiv al axei prin sageata si un segment ce
constituie unitatea de lungime pe axa respectiva.

Versorul unei axe de coordonata este un vector avand aceeasi orientare cu axa si avand
modulul egal cu unitatea.

Vectorul de pozitie reprezinta segmentul de dreapta orientat ce uneste originea axei cu


pozitia punctului de pe axa.

Coordonatareprezinta distanta masurata de la originea axei pana la pozitia punctului pe


axa.

TEOREMA
Proiectia vectorului suma obtinut prin compunerea a n vectori este egala cu suma
proiectiilor vectorilor componenti pe axa reptectiva.

44
15.Forţa – marime fizică

Forţa este mărime vectorială.

O forţă este caracterizată de:


– punct de aplicaţie – punctul în care acţionează forţa
– valoare numerică (modul) – exprimată în newtoni
– direcţie – dreapta pe care acţionează forţa (sau orice dreaptă paralelă cu ea)
– sens – în care acţionează forţa.

Vectori

Un segment pe care s-a fixat un sens se numeşte vector.

45
Un vector [AB] este determinat de:
– origine (punctul A)
– direcţie (dreapta d)
– sens (de la A la B)
– modul (lungimea AB).

Reprezentarea forţei

A reprezenta o forţă înseamnă a desena vectorul forţă (F).

Pentru a reprezenta o forţă, printr-un vector forţă, trebuie să parcurgi următoarele etape:
1. Fixezi punctul de aplicaţie (originea vectorului)
2. Desenezi o dreaptă, prin punctul de aplicaţie, care reprezintă direcţia forţei
3. Stabileşti sensul vectorului, în funcţie de sensul forţei
4. Determini lungimea vectorului, alegând o scară convenabilă, în funcţie de modulul
forţei
5. Desenezi vectorul forţă, vârful săgeţii indicând sensul forţei
6. Notezi vectorul forţă prin simbolul F.

16.Greutatea unui corp

Greutatea unui corp este forța cu care un câmp gravitațional acționează asupra
corpului. De exemplu greutatea unui corp aflat la suprafața Pământului este G → = m ⋅
g , unde m este masa corpului, iar g este vectorul accelerației gravitaționale la suprafața
Pământului, orientat spre centrul planetei și cu valoarea standard de 9,80665 m/s²
(valoarea reală depinde de poziția geografică și de altitudine).

46
Unități de măsură

Ca pentru orice alt tip de forță, unitatea de măsură în Sistemul Internațional pentru
greutate este newtonul (simbol: N). În sistemul CGS de unități greutatea se măsoară în
unitatea numită „dină”, definită ca forța care imprimă unui corp de 1 g o accelerație de 1
cm/s².

În aplicații practice greutatea se exprimă adesea și în kilograme-forță (simbol: kgf),


unitate definită ca forța egală cu greutatea unui corp cu masa de 1 kg la suprafața
Pământului; relația dintre kilogramul-forță și newton este: 1 kgf = 9,80665 N (egalitate
exactă prin definiție). Greutățile exprimate în kilograme-forță au avantajul că sunt
aproximativ egale numeric cu masele corespunzătoare (măsurate în kilograme) și permit
calcule simple. Totuși, exprimarea greutății în kilograme, care se întâlnește deseori în
viața curentă, este greșită din punct de vedere științific.

Măsurarea greutății

Greutatea se poate determina folosind aceleași instrumente ca pentru alte tipuri de


forță. O categorie de astfel de instrumente se bazează pe deformarea unui corp elastic și
măsurarea acestei deformări. Așa funcționează dinamometrul, cîntarele hidraulice,
cîntarele pneumatice, cîntarele electronice cu senzori de tensiune mecanică etc.

O altă metodă se bazează pe echilibrul de greutăți sau momente ale forței, ceea ce
permite compararea greutății unei mase necunoscute cu a unor mase cunoscute. Pe acest
principiu se bazează balanțele (cu brațe de obicei egale) și cîntarele (cu mase ce pot fi
deplasate în dreptul unei scale).

Diferența dintre cele două principii de măsurare este că în cazul dinamometrelor etc.
se determină direct greutatea, iar în cazul balanțelor se găsește o relație între mase, încît
greutatea rezultă indirect și necesită cunoașterea accelerației gravitaționale de la locul
măsurării sau includerea acesteia în procesul de calibrare.

47
Greutatea și masa corpurilor

Greutatea unui corp nu trebuie confundată cu masa lui. În viața curentă se face
deseori confuzia între greutate și masă, aceasta din cauză că, la prima vedere, orice
obiect care cîntărește 1 kilogram-forță are masa tot de 1 kilogram. Din punct de vedere
fizic însă cele două noțiuni sunt distincte. Astfel, masa este o proprietate intrinsecă a
corpului, un scalar care nu depinde de locul unde se află corpul, și exprimă cantitativ
inerția acestuia, adică tendința de a se opune mai puternic sau mai slab schimbării stării
de mișcare sau repaus atunci cînd i se aplică o forță. În schimb, greutatea este o forță (un
vector) care măsoară o interacțiune, în particular aceea dintre corpul a cărui greutate o
măsurăm și corpul care generează cîmpul gravitațional respectiv. În timp ce masa
corpului este constantă, greutatea sa depinde de intensitatea cîmpului gravitațional; de
exemplu greutatea unui obiect pe Pămînt este diferită de greutatea aceluiași obiect la
mari altitudini, în stratosferă, în misiunile spațiale sau și pe Lună, deși masa obiectului e
în toate cazurile aceeași.

Greutatea pe Pămant

Măsurări de precizie arată că nici pe Pămînt greutatea unui corp nu este constantă, ci
depinde de valoarea locală a accelerației gravitaționale. Aceasta depinde de latitudine, de
altitudine și de distribuția locală de masă a scoarței terestre. De aceea cîntarele care
măsoară masa prin intermediul greutății trebuie să fie calibrate înainte de utilizare și au
precizia optimă numai în locul unde s-a efectuat calibrarea (problema se pune numai la
cîntarele cu precizie mai bună de 1 %). Balanțele nu suferă de această limitare; ele
efectuează calibrarea în mod natural la fiecare măsurare, întrucît funcționează prin
compararea greutății necunoscute cu greutăți cunoscute.

48
17.Compunerea forţelor

18.Tensiunea in fir

19. Parghia

Pârghia este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui punct fix numit punct de
sprijin și asupra căreia acționează două forțe: forța care trebuie învinsă, numită forță
rezistentă și forța cu ajutorul căreia este învinsă forța rezistentă, numită forță activă.
Pârghia servește, în general, la amplificarea efectului forței.

O pârghie ideală (fără forță de frecare) este în condiție de echilibru atunci când
momentul forței active (față de punctul de sprijin) este egal și de sens opus cu momentul
forței rezistente.

MF=MR

F•bF=R•bR

Brațul forței reprezintă lungimea perpendicularei dusă din punctul de sprijin


(polul de rotație) pe dreapta suport a forței.

Raportul forțelor este egal cu raportul invers al brațelor, dacă pârghia este în
echilibru.

49
20.Lucrul mecanic

Lucrul mecanic este o mărime fizică definită ca produsul dintre componenta


forței care acționează asupra unui corp în direcția deplasării punctului ei de aplicație și
mărimea drumului parcurs. [1] E o mărime ce caracterizează schimbarea stării dinamice
a sistemului. Lucrul mecanic este o mărime fizică derivată, scalară, extensivă în raport
cu drumul, având caracter de mărime de transformare legată de variația mărimii de stare
energie. Analitic, lucrul mecanic elementar efectuat pentru un drum infinitezimal d r →
se definește ca produsul scalar al forței și deplasării (drumului infinitezimal): δ L = F →
⋅ d r → = F d r ⋅ cos.
În general, lucrul mecanic nu admite diferențială totală exactă decât în anumite
cazuri speciale cum ar fi mișcarea sub acțiunea forțelor conservative.

21.Informaţii despre Joule

James Prescott Joule (pronunțat în engleză /ddʒeɪmz ˈprɛskət ddʒuːl/[5]; n. 24


decembrie 1818,[1][2] Salford, Spania, Regatul Unit – d. 11 octombrie 1889,[3][1][4][2]
[2] Salford, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un fizician englez autodidact
și un fabricant de bere.

A devenit celebru datorită unei experiențe destinate determinării echivalentului


mecanic al caloriei, efectuată în anul 1842. Prin această experiență, Joule a verificat
principiul conservării și transformării energiei.

50
A renunțat în 1841 legea transformării energiei în conductoare, conform căreia
energia disipată sub formă de căldură la trecerea curentului electric printr-un conductor
este proporțională cu rezistența conductorului, cu pătratul intensității curentului și cu
timpul, E =RI2t. Această echivalare este cunoscută ca legea lui Joule.
Este descoperitorul efectului magnetostrictiv, pe care l-a explicat în anul 1847.
A adus o contribuție importantă și în fizica moleculară, stabilind că energia internă
a unui gaz depinde de temperatură și a calculat viteza moleculelor unui gaz, pentru
prima dată în fizică.
Împreună cu William Thomson, în 1852, a observat că micșorarea temperaturii
unui gaz ce se destinde fără a efectua un lucru mecanic, numit efect Joule - Thomson.
Datorită importantului său rol din fizică, unitatea de măsură a energiei a fost
numită în onoarea sa joule.
51
52