Imediat după moartea lui Mihai Eminescu,

medicii au găsit în halatul poetului un mic

carneţel cu versuri. Erau ultimele poezii ale
poetului, scrise în santoriul pentru boli
psihice unde a stat internat în ultimul an de
viaţă. Se presupune că una dintre poezii a
fost scrisă de Eminescu în ultima oră de
viaţă.
Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli
Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, genialul poet
Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat
ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital.

Deşi a lăsat în urmă o creaţie de o valoare universală, poetul diagnosticat greşit,

după cum arată ultimele studii, nu a cerut prea mult, celor care-l îngrijeau. Cu doar
câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin
moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt
năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.

Cauza oficială a morţii a fost stopul cardio-respirator. Când a fost dus la autopsie,
halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se
afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu,
necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De
altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminscologilor, unii
dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7
ani de viaţă.

Ultimele poezii ale lui Eminescu

Poeziile găsite în carneţel, au fost scrise spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de
viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. De altfel, în versuri se
ghiceşte sentimentul morţii apropiate. Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de
Ilie Ighel Deleanu în revista ”Fântâna Blanduziei”. ”Din notesul despre care am
făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe
care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”, prezenta cititorilor
redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889.