Explicaţii la Biblie

Prefaţă

Nicolae Iorga spunea că: „Taina existenţei umane nu stă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti".
Dintre toate cărţile lumii, Biblia este cartea care dă cel mai bun răspuns pentru cine vrea să
afle rostul vieţii.

Pentru mulţi, Biblia este o carte plicticoasă. Textele ei vechi sună ca paginile unui testament
scris de multă vreme. Nu uita că este totuşi un testament şi testamentul vorbeşte despre o
moştenire. Cînd numele meu este pus alături de o moştenire urechile mele devin dintr-o dată
interesate. Oare ce are Dumnezeu în cartea aceasta pentru mine? Nu ştiu cum o vei citi tu, dar
eu cel puţin mi-am găsit numele scris în textul din Ioan 3:16: „Fiindcă atît de mult a iubit
Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică”...Vezi dacă nu cumva este pomenit şi numele tău în cuprinsul textului
acesta".

Acestea sînt cuvintele lui C. H. Spurgeon, socotit de mulţi: „prinţul predicatorilor din veacul
modern". Entuziasmul acestui om, care a găsit sensul vieţii în paginile Bibliei, l-a făcut să fie
toată viaţa un înfocat vestitor al ei.

Cel care apucă să citească Biblia măcar o singură dată nu o va mai părăsi nicicînd. Cartea
aceasta te ţine strîns aşa cum magnetul ţine acul metalic. Şi tot ca magnetul care arată
întotdeauna Nordul şi ea te poate ajuta să-ţi găseşti drumul în viaţă.

Este bucuria noastră să vă încurajăm să citiţi Biblia şi să vă ajutăm să o faceţi cu mai mult
folos. Cartea aceasta nu este o carte ca toate celelalte. Mesajul ei vine spre noi din timpul
secolelor trecute, iar izvorul inspiraţiei ei se urcă „pînă în zilele veşniciei". Pe paginile ei ne
întîlnim cu civilizaţiile care s-au succedat pe faţa pămîntului şi cu ideile veşnice care au
pătruns în vremelnicia noastră trecătoare.

Oferim cititorilor români un îndrumar de studiu al Sfintelor Scripturi. Biblia a fost cartea pe
care au învăţat străbunii noştri să „buchisească". Cultura noastră naţională a început cu
„Psaltirea" şi cu „Cazania". Astăzi Biblia este din nou în circulaţie şi trebuie să redevină cît
mai urgent cartea de căpetenie a neamului.

Ne naştem toţi nişte „ignoranţi". Majoritatea lucrurilor pe care le cunoaştem ca adulţi sînt
rezultatul interacţiunii noastre cu dascălii copilăriei, cu manualele şcolare, cu cărţile lecturilor
noastre particulare, cu părinţii şi cu prietenii. Aceste prezentări ale cărţilor Bibliei au fost
adunate de-a lungul anilor, din orele petrecute la cursurile Seminarului şi Institutului Teologic,
din alte comentarii şi din nenumărate discuţii. Autorul lor nu are pretenţia de originalitate. De
fapt, în cunoaşterea creştină, noi nici nu avem voie să introducem „noutăţi" personale.
Creştinii trebuie „să rămînă în ceea ce a fost scris" (1 Ioan 8-11). Textul Bibliei nu trebuie
înnecat sub tradiţia omenească. Strădania noastră nu a fost să completăm Biblia, ci s-o
comentăm, explicînd-o şi căutînd s-o facem accesibilă celor care vor dori s-o studieze ei înşişi
mai departe. Lectura acestor scurte introduceri nu trebuie în nici un fel să înlocuiască citirea
textului biblic propriu zis. Comentariul nostru se vrea doar o invitaţie la o citire mai atentă şi
mai avizată.

Textul actual al Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu este foarte răspîndit în ţară şi noi vrem
să-i respectăm paginaţia actuală. Din acest motiv a fost cu neputinţă să aşezăm fiecare
introducere în faţa cărţii biblice pe care o tratează (aşa cum s-a procedat în traducerile din alte
limbi). Ne-am mărginit să aşezăm toate studiile consacrate cărţilor Vechiului Testament chiar
la începutul Bibliei, toate studiile consacrate cărţilor Noului Testament ia mijlocul Bibliei,
între cărţile celor două testamente şi să adăugăm la sfîrşitul Bibliei cîteva materiale care să
îmbogăţească bagajul de cunoştiinţe biblice.

Lucrarea aceasta este doar primul pas înspre alcătuirea unei Biblii de studiu care să satisfacă
deopotrivă şi nevoia cititorului începător şi dorinţele cercetătorului mai avansat.

Daniel Brânzei

Introducere

Biblia este cea mai citită carte din istoria lumii. Educaţia oricărui om nu este completă dacă el
n-a citit şi această carte. Deşi la prima vedere Biblia pare o carte mare şi complicată, cel ce
doreşte sincer să o înţeleagă nu va întîmpina dificultăţi majore. Iată cîteva lucruri pe care
trebuie să le ştim atunci cînd ne apropiem de această „Carte a cărţilor":

1. Biblia este o carte unitară. Există cîteva elemente care-i atestă această unitate: (1) Pe toate
paginile ei ne întîlnim cu acelaşi Dumnezeu unic, creator al cerurilor şi al pămîntului. De la
Geneza pînă la Apocalipsa, cărţile Bibliei ne vorbesc despre acest Dumnezeu atotputernic şi
atotînţelept care conduce istoria lumii înspre împlinirea planurilor Sale desăvîrşire. (2) Biblia
este, de la un capăt la celălalt, revelaţia unui plan unic - planul lucrărilor lui Dumnezeu cu
omenirea. (3) Cărţile Bibliei se succed într-un tot armonios completîndu-se şi lămurindu-se
unele pe altele. Profeţiile anunţate cu îndrăzneală în unele din cărţile Bibliei sînt reluate în
altele, care le consemnează împlinirea. (4) Biblia este o revelaţie progresivă a adevărului.
Dumnezeu a ales să ne transmită ceea ce trebuie să ştim despre lume, viaţă şi viitor într-un
mod treptat care culminează cu descoperirea de Sine prin Fiul Său: Isus Cristos (evrei 1:1-2).
(5) Biblia ne prezintă un singur plan de mîntuire. Toată istoria biblică curge în matca timpului
spre punctul de apogeu al răstignirii Domnului nostru Isus Cristos. Pe bolta circulară a unei
cunoscute catedrale, cineva a pictat pe circumferinţă chipurile proorocilor şi apostolilor. Toţi
au mîna întinsă arătînd cu degetul înspre centrul bolţii în care a fost pictat chipul Domnului
Isus. Singura diferenţă dintre prooroci şi apostoli a fost aceea că unii îl arătau pe Domnul
privind în timp înainte, iar ceilalţi îl arătau privind înapoi. (6) De la început şi pînă la sfîrşit,
Biblia se ocupă de fapt cu o singură persoană: Domnul Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui
viu. În mod explicit El este numit: „Cuvîntul" (Ioan 1:1). Legea, proorocii şi Psalmii (conform
lui Luca 24:44) ca şi toate cărţile Noului Testament sînt pline de mesaje care ne vorbesc
despre persoana şi activitatea Sa mîntuitoare. (7) Învăţătura Bibliei este aceiaşi în toate cărţile
ei, deşi au existat 44 de autori înşiraţi de-a lungul a peste şaisprezece secole. Aşa se face că
Pavel poate cita un text din Geneza 2:24 în sprijinul ideii susţinute de el în Efeseni 5:31. Miile
de ani scurse între aceste două pasaje nu există atunci cînd cauţi să le pătrunzi înţelesul.

2. Biblia este o carte compusă din alte cărţi. „Bibliorum" - numirea originală a Bibliei este un
substantiv cu formă de plural. „Cartea cărţilor" este de fapt o „bibliotecă" de cărţi adunate de-
a lungul secolelor. Este foarte important ca fiecare carte a Bibliei să fie studiată în lumina
propriei ei teme. Cartea Genezei este, de exemplu, o carte a „începuturilor". Ea stabileşte
cadrul în care se desfăşoară apoi acţiunea tuturor celorlalte cărţi ale Bibliei. Unele cărţi ale
Bibliei sînt cărţi de naraţiune istorică, altele sînt profetice sau pedagogice. Fiecare carte este
un întreg de sine stătător şi trebuie înţeleasă ca atare înainte de a fi aşezată în contextul
Scripturii.

3. Biblia este o culegere de cărţi aşezate în grupe distincte. Cei ce au stabilit „canonul"
Bibliei, au căutat să aşeze cărţile ei într-o anumită ordine. Este bine să cunoaştem această
ordine pentru a ne putea forma o privire de ansamblu care să ne ajute să identificăm curgerea
ideilor majore ale Bibliei. Planul Bibliei poate fi comparat cu un mozaic. Fiecare capitol din
fiecare carte formează o unitate distinctă, dar incompletă în el însuşi. Numai toate la un loc îşi
dezvăluie armonia şi mesajul. Cărţile Bibliei au fost comparate cu o mulţime de perle de mare
preţ. Pentru a le expune şi mări valoarea, perlele trebuiesc aşezate pe un fir care să le ajute să
stea una lîngă alta în jurul gîtului. Cărţile Bibliei au un astfel de „fir călăuzitor" care le
străbate dintr-un capăt în altul.

Iată două reprezentări grafice care pot să ne ajute să înţelegem mai uşor aşezarea cărţilor
Bibliei:

NOUL TESTAMENT
PASTORALE: 1, 2 Timotei, Tit, Filimon
EPISTOLELE EPISTOLELE
NEAMURILOR EVREILOR
9 9
ISTORIE
Matei Marcu Luca Ioan Fapte

VECHIUL TESTAMENT
ISTORIE (17) EXPERIENŢĂ PROFETICE (17)
Legea Înainte de exil După 5 Cei mari Înainte de exil După
5 9 3 Didactice 5 9 3
VECHIUL TESTAMENT
GENEZA
Titlul: Titlul din limba română provine de la cuvîntul latin „genesis" care înseamnă „început",
în limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea primelor cuvinte din debutul ei: „La început"
(„bereşit"). Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a
binevoit să ne dea informaţii cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea
necunoscută în care deschidem ochii prin naşterea biologică.

Autorul: Cartea aceasta a fost scrisă de Moise şi, împreună cu următoarele patru scrise de el,
face parte dintr-o grupă de cinci cărţi cunoscute sub numirea de: „Pentateucul lui Moise".
Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărţi se găsesc în: (1) textul acestor
cărţi (Exod 17:14; 24:4, 7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9), (2) alte cărţi ale Vechiului
Testament (Iosua 1:7-8; 8:32, 34; 22:5; 1 Împăraţi 2:3; 2 Împăraţi 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan.
9:11-13; Mal. 4:4), (3) în cărţile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47;
7:19; Rom. 10:5), (4) faptul că descrierile apar a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi
trăit la multe secole după aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8), (5) faptul că autorul
manifestă o cunoaştere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor şi locurilor din
Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22)

Conţinutul: Cartea Genezei conţine informaţii despre „începuturile" multor lucruri din lumea
în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi" este făcută concentric, începînd cu
informaţii globale despre realitatea creaţiei şi apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea
imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte
este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale fiinţei umane: Cine
sînt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut şi
care este raţiunea existenţei mele?

Textul Genezei apare de 60 de ori în conţinutul Noului Testament dovedind într-un sens
profund că germenii tuturor revelaţiilor dumnezeieşti sînt plantate aici şi că cine vrea să
înţeleagă pe deplin această revelaţie trebuie să înceapă cu această carte.

Geneza este o carte istorică. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii". De fapt am
putea împărţii întreaga Biblie în două secţiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea
căderii omului (Geneza 1:1 pînă la Geneza 3:24) şi evenimentele de după aceea (Geneza 4:1
pînă la sfîrşitul Bibliei). În cea de a două secţiune istorică sînt redate evenimentele din planul
de „mîntuire" a fiinţei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întîmple
pentru salvarea omului de la pierzarea veşnică.

Sînt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producţie
(tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societăţii umane (sociologie), o alta a
diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spaţiului înconjurător
şi încă o alta a abilităţii omului de a-şi explica lumea şi raţiunea ei de existenţă (filosofie).
Biblia este o carte de istorie în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu
pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veşnică produsă de neascultarea din grădina
Edenului, în lumina destinului nostru veşnic, Biblia, şi implicit cartea Genezei, este singura
naraţiune istorică care ne poate influenţa soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărţi de
istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferinţa noastră absolută
şi de neînlăturat.

În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa
şi să refacă echilibrul dreptăţii. Dumnezeu a ales însă să nu ne facă ceva rău care să ne
distrugă veşnic; pedepsele Lui sînt limitate în măsură şi educative în scop. Hotărîrea lui
Dumnezeu de a restringe „dimensiunile" pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8
„legăminte" pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei. Primele 4 legăminte din această
serie de 8 sînt redate în cuprinsul cărţii Geneza. Iată însă o listă completă a tuturor celor 8: (1)
Edenic (Gen. 2:16), (2) Adamic (Gen. 3:15), (3) prin Noe (Gen. 9:16), (4) Avraamic (Gen.
12:2), (5) Mozaic (Gen. 19:5), (6) Palestinian (Deut. 30:3), (7) Davidic (2 Sam. 7:16) şi (8)
Legămîntul cel Nou (evrei 8:8; 1 Cor. 11:23-25).

Aşezată la începutul celor 66 de cărţi ale Bibliei, Geneza este şi începutul „revelaţiei de Sine"
a lui Dumnezeu, a descoperirii fiinţei Lui către făptura creiată. Această descoperire treptată
este progresivă în esenţă şi culminează în Cristos, Dumnezeu adevărat făcut trup şi coborît
printre oameni (Ioan 1:18; 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; evrei 1:1-3).

Cunoaşterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele" cu

care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume deoarece orice cuvînt
reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile fiinţei Sale şi în
posibilităţile Lui de manifestare. Totuşi, cartea Geneza ne pune la dispoziţie primele trei
numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova şi Adonai, date
oamenilor într-o ordine prestabilită şi desăvîrşită care nu poate fi schimbată fără a altera
caracterul revelaţiei lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum şi cele cinci numiri
compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea înalt (Gen. 14:18), Iehova
Elohim: Domnul Dumnezeu (15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-
Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14) El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui
Israel (Gen.33:20).

Elohim este o formă de plural care denumeşte un aspect caracteristic al fiinţei divine:
Dumnezeu întreit în fiinţă (Gen. 1:26), dar unic în natură şi persoană (Deut. 6:4)

Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfăşoară ceva din caracterul
infinit al prezenţei şi posibilităţilor divine: „Eu sînt Cel ce sînt" (Exod 3:11-15). Ocazia în
care a apărut acest nume i-a făcut pe mulţi să se oprească asupra lui ca asupra singurului nume
veritabil al dumnezeirii. Este bine de ştiut însă că evreii au pierdut ei înşişi pronunţarea
corectă a acestei perifraze notate în textul vechi doar prin consoanele HH şi semivocalele Y,
W (lingviştii de astăzi înclină totuşi spre forma Yahweh). În timpul Evului Mediu, rabinii au
înlocuit vocalele originale cu vocalele din cel de al treilea nume pentru divinitate: Adonai şi
astfel s-a ajuns la numirea de „Iehova". Astăzi nimeni nu poate spune că ştie cum a sunat
vocea din ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul
Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne legăm
prea mult de această singură numire.

Adonai, sau mai scurt „Adon" este numirea veche pentru „Stăpîn" sau „Domn" şi este aplicată
în textul Vechiului Testament şi omului şi divinităţii (Gen. 15:2). Atunci cînd este aplicat
oamenilor „adonai" se scrie cu literă mică.

Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi
pămîntul" este de o importantă covîrşitoare. Această afirmaţie limitează rătăcirile imaginaţiei
noastre care-l caută pe Dumnezeu în forme aberante şi arbitrare.

„La început Dumnezeu...” - neagă totodată şi Ateismul şi Politeismul. Între vidul nimicului şi
confuzia mulţimii de dumnezei, Geneza ni-L aşează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic
care este sursa, suportul şi scopul tuturor lucrurilor.

„La început Dumnezeu a făcut...” - neagă Fatalismul cu învăţătura lui bazată pe hazard.

„La început Dumnezeu a făcut...” - neagă şi Evoluţionismul haotic, maşinist şi impersonal.

„La început Dumnezeu a făcut Cerurile şi pămîntul" - neagă Panteismul care susţine că
Dumnezeu este totuna cu creiaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce
se vede şi pretinzînd că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi
Judecătorul desăvîrşit al tuturor celor create.

ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII

Tema Genezei fiind: „Suveranitatea divină în creaţie, istorie şi mîntuire", am putea sistematiza
cuprinsul cărţii după cum urmează:

I. Protoistoria Omenirii
Patru evenimente de seamă

CREAŢIA - Suveranitatea divină asupra lumii fizice. Priorităţile veşnice ale lui Dumnezeu.

CĂDEREA - Suveranitatea divină în problemele umane. Autoritatea morală divină.

POTOPUL - Suveranitatea divină în pedepsire. Autoritatea judiciară supremă.

CRIZA DE LA BABEL - Suveranitatea divină în răspîndirea şi specificul raselor. Autoritate

socială supremă. Stăpînirea deplină asupra societăţii.

II. Istoria patriarhilor

Patru persoane de seamă

AVRAAM - Suveranitatea divină în alegere. Chemare supranaturală.

ISAAC - Suveranitatea divină în alegere. Naşterea supranaturală.

IACOV - Suveranitatea divină în alegere. Îngrijire supranaturală.

IOSIF - Suveranitatea divină în călăuzire. Călăuzire supranaturală.

SCHIŢA CĂRŢII

I. FACEREA LUMII 1:1 - 2:25

a. Facerea universului, 1:1
b. Facerea pămîntului, 1:2 - 2:3
c. Facerea Omului, 2:4 -25
II. CĂDEREA OMULUI 3:1-24
a. Ispitirea, 3:1-7
b. Pedepsele, 3:8-24

III. PROTOISTORIA OMENIRII 4 - 5

a. Cain şi urmaşii lui, 4:1-24
b. Set, 4:25-26
c. De la Adam la Noe, 5:1-32

IV. VIAŢA LUI NOE 6:1 - 10:32

a. Cauzele potopului, 6:1-13
b. Potopul, 6:14-8:19
c. Evenimente de după potop, 8:20 - 9:29
d. Urmaşii lui Noe, 10:1-32

V. TURNUL BABEL, 11:1-9

VI. VIAŢA LUI AVRAAM 11:10-25:11

a. Strămoşii lui Avraam, 11:10-26
b. Familia lui Avraam, 11:27-32
c. Chemarea lui Avraam, 12:1-20
d. Despărţirea lui Avraam de Lot, 13:1-18
e. Lot izbăvit de Avraam, 14:1-24
f. Legămîntul Avraamic, 15:1-21
g. Naşterea lui Ismael, 16:1-16
h. Tăierea împrejur, 17:1-27
i. Nimicirea Sodomei şi Gomorei, 18; 19
î. Avraam şi Abimelec, 20:1-18
j. Naşterea şi jertfirea lui Isaac, 21; 22
k. Moartea Sarei, 23:1-20
l. Căsătoria lui Isaac, 24:1-67
m. Moartea lui Avraam, 25:1-11

VII. URMAŞII LUI ISMAEL, 25:12-18

VIII. VIAŢA LUI IACOV, 25:19-36:43

a. Iacov şi Esau, 25:19-34
b. Isaac şi Abimelec, 26:1-35
c. Iacov în tinereţe, 27:1 - 28:22
d. Iacov la Laban, 29:1 - 30:43
e. Iacov se întoarce în Canaan, 31:1 - 33:20
f. Bătrîneţea lui Iacov, 34:1 - 36:43

IX. VIAŢA LUI IOSIF, 37:1 - 50:26

a. Iosif vîndut în robie, 37:1-36
b. Păcătuirea lui Iuda cu Tamar, 38:1-30
c. Iosif în Egipt, 39:1 -41:57
d. Fraţii lui Iosif vin în Egipt, 42:1 - 45:28
e. Toată familia vine în Egipt, 46:1 - 47:31
f. Binecuvîntarea copiilor lui Iosif, 48:1-22
g. Iacov îşi binecuvîntează fii, 49:1-27
h. Moartea şi îngroparea lui Iacov, 49:28 -50:14
i. Ultimele zile ale lui Iosif, 50:15-26
EXODUL
Exodul urmează Genezei în acelaşi fel în care Noul Testament urmează Vechiului Testament.
Geneza ne vorbeşte despre căderea omului la toate examenele şi în toate privinţele; Exodul
este descrierea glorioasei intervenţii a Dumnezeului pornit în răscumpărarea creaturii
pierdute. Ea ne vorbeşte despre un Dumnezeu suveran care a hotărît în bunăvoinţa Lui să
mîntuiască.

Exodul este prin excelenţă cartea care ne vorbeşte mai clar decît oricare alta din Vechiul
Testament despre lucrarea de mîntuire. Acţiunea ei debutează în plină tragedie umană, dar se
termină cu un triumf al slavei; începe prin a ne spune cum Dumnezeu s-a coborît plin de har
în scena lumii pentru a izbăvi un popor pe care-l iubeşte şi se termină cu declaraţia că
Dumnezeu a coborît în norul slavei pentru a locui în mijlocul acestui popor răscumpărat.

Titlul: Titlul românesc vine dintr-o traducere a Bibliei evreieşti în limba greacă numită
„Septuaginta". Exodul sau „Ieşirea" este o numire cum nu se poate mai nimerită pentru
această carte în care Dumnezeu ne relatează despre ieşirea poporului ales din ţara în care
suferiseră crunt ca robi timp de cîteva generaţii. Termenul „exod" se află scris ca atare în 19:1,
iar în varianta lui grecească apare în cuprinsul Noului Testament în evrei 11:22, Luca 9:31 şi 2
Petru 1:15 (în ultimele două texte cu sensul de ieşire ca o „trecere dincolo" în altă realitate).

Autorul: Încă din timpul lui Iosua, cartea i-a fost atribuită lui Moise (Iosua 8:31-35; cf.
Exodul 20:25), părere confirmată apoi şi de Domnul Isus (Marcu 12:26). Datele cărţii ne fac
să credem că autorul ei a fost într-adevăr un om cu o foarte aleasă educaţie, care a locuit în
Egipt un timp îndelungat şi a fost el însuşi martor ocular la evenimentele descrise. Autorul a
fost familiarizat cu ciclul recoltelor din valea inferioară a Nilului (Exodul 9:31-32); descrierile
lui sînt foarte precise şi clare (Exodul 2:3, 12), dîndu-ne amănunte pe care numai un martor
ocular putea să le observe (Exodul 15:27).

Data scrierii: Probabil între anii 1445 -1440 î.Cr.

Subiectul: Tema acestei cărţi este eliberarea din robia egipteană, ca o împlinire a promisiunii
făcute în Geneza 15:13-14. Această izbăvire a fost îndeplinită în urma unor intervenţii
miracuIoase din partea lui Dumnezeu (plăgile din Exodul 7:14 -12:36) şi n-a cerut din partea
evreilor decît o încredere totală în eficacitatea sîngelui simbolic vărsat (Exodul 12:1-13). Ca şi
în Noul Testament, eliberarea (sau mîntuirea) are ca scop aducerea celor eliberaţi într-o stare
de strînsă părtăşie cu Dumnezeu. După realizarea ieşirii din Egipt, poporului evreu îi este dată
Legea, împreună cu o mulţime de alte descoperiri despre adevărata închinăciune înscrisă în
tiparul şi simbolurile Cortului întîlnirii. La toate acestea sînt adăugate reguli care
reglementează apropierea de Dumnezeu prin intermediul jertfelor practicate de preoţi.

În cartea Exodul, Dumnezeu, care se apropiase pînă atunci de popor pe baza legămîntului
Avraamic, îi aşează pe evrei aproape de Sine însuşi prin prerogativele unui alt legămînt: cel
Mozaic.

Legămîntul Avraamic dat în Gen. 12:2-3 fusese întreit în semnificaţie: (1) anunţa
transformarea lui Avraam într-un popor foarte mare, (2) îi promitea lui Avraam patru
binecuvîntări personale şi (3) prin evrei, făgăduia neamurilor trei lucruri distincte: a. „Voi
binecuvînta pe cei ce te vor binecuvînta", b. „voi blestema pe cei ce te vor blestema" şi c.
toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine" (aceasta din urmă fiind încă o
confirmare a „proto-evengheliei" din Gen.3:15 care vestise deja hotărîrea că Cel care va veni
din sămînţa femeii (Isus) va zdrobi capul şarpelui (Satan).

Legămîntul Mozaic era cuprins tot în trei secţiuni distincte, după cum urmează: (1) Legea lui
Dumnezeu despre neprihănire (Exodul 20:1-26), (2) legile pentru judecată, hotărînd în
problemele vieţii sociale ale poporului Israel (Exodul 21:1 - 24:11) şi (3) poruncile care
reglementau aspectele închinăciunii religioase a poporului Israel (Exodul 24:12 - 31:18).
Aceste trei elemente formează împreună ceea ce Noul Testament numeşte mai tîrziu generic
„Legea" (Matei 5:17, 18).

Relaţia dintre legămîntul Avraamic şi legămîntul Mozaic este analizată în profunzime de

autorul epistolei către Galateni. Legea mozaică a fost „aducătoare de moarte" (2 Cor. 3:7-8),
poruncile, în rînduielile lor ofereau poporului în persoana Marelui Preot un mijlocitor care să
facă ispăşirea pentru ei, iar în mulţimea de jertfe era ascunsă „acoperirea" păcatelor pînă la
împlinirea vremii, în anticiparea Crucii mîntuitoare a Domnului Isus (evrei 5:1-3; 9:6-9; Rom.
3:25-26). Astăzi, creştinul nu se mai află sub acest legămînt Mozaic al faptelor, ci a trecut sub
prerogativele pline de har ale Legămîntului celui Nou (Rom. 3:21-27; 6:14-15; Gal. 2:16;
3:10-14, 16-18, 24-26; 4:21-31; evrei 10:11-17).

Legămîntul Mozaic nu a desfinţat legămîntul Avraamic, ci doar i-a adăugat ceva temporar,
menit să aibă valabilitate doar pînă la venirea acelei „seminţe" care va aduce deplina împăcare
(Gal. 3:17-19). Prin intermediul legilor şi poruncilor, Dumnezeu le-a arătat oamenilor normele
neprihănirii şi dreptăţii divine. Experienţa trăirii sub pretenţiile Legii i-a convins pe evrei de
natura lor păcătoasă, în timp ce preoţia şi mulţimea de jertfe trebuia să le vorbească despre o
cale de ieşire de sub imperiul vinovăţiei spre o viaţă de iertare, curăţire, restaurare a părtăşie şi
adevărată închinare.

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Cartea Exodul ne aşează înainte cîteva „antetipuri" ale
lui Isus Cristos: Moise (2:2), Paştele (12:11), mana (16:35), stînca (17:6) şi Cortul întîlnirii
(25:9).

Exodul ne pune înainte o lectură fascinantă. Există oare în toată istoria un spectacol mai măreţ
decît această „scoatere" a poporului evreu din robia Egiptului? Există oare în oricare alta din
celelalte religii ale lumii o privelişte mai maiestuoasă şi mai slăvită decît această apariţie a lui
Dumnezeu pe muntele Sinai cu ocazia dării Legii? Care clădire dintre capodoperele
arhitectonice ale lumii se poate asemăna cu armonia şi bogăţia de semnificaţii de veşnică
importanţă care este înscrisă în structura Cortului întîlnirii? Puteţi găsi undeva o figură mai
impozantă ca acest gigantic întemeietor de neam cu numele de Moise? Există în toată istoria
biblică o altă epocă mai importantă pentru definirea şi formarea „teocraţiei"?

Toate aceste evenimente şi date unice se găsesc aici în aceste 40 de capitole ale Exodului care
ne vorbesc despre originea, Legea şi organizarea religioasă a poporului Israel.

SCHIŢA CĂRŢII

I. EXODUL 1:1 - 18:27

a. Suferinţele Israeliţilor, 1:1-22
b. Pregătirea lui Moise, 2:1-25
c. Chemarea lui Moise, 3:1 - 4:31
d. Trimiterea lui Moise la Faraon, 5:1-7:13
e. Prima plagă: sîngele, 7:14-25
f. A doua plagă: broaştele, 8:1-15
g. A treia plagă: păduchii, 8:16-19
h. A patra plagă: muştele, 8:20-32
i. A cincea plaga: ciuma vilelor, 9:1-7
î. A şasea plagă: vărsatul negru, 9:8-12
j. A şaptea plagă: grindina, 9:13-35
k. A opta plagă: lăcustele, 10:1-20
l. A noua plagă: întunerecul, 10:21-29
m. A zecea plagă: moartea, 11:1 -12:36
n. Plecarea din Egipt, 12:37-51
o. Paştele şi întîii născuţi, 13:1-16
p. Călătoria prin pustie, 13:17-22
r. Trecerea Mării Roşii, 14:1 -15:21
s. Apele de la Mara, 15:22-27
ş. Prepeliţele şi mana, 16:1-36
t. Stînca din Horeb, 17:1-7
ţ. Înfrîngerea lui Amalec, 18:1-12
u. Judecătorii, 18:1-27

II. LEGEA 19:1 - 24:18

a. Sinai, pregătiri pentru Legămînt, 19;
b. Cele 10 porunci, 20:1-26
c. Legi privitoare la robie, 21:1-11
d. Legi pentru ucidere şi vătămare, 21:12-36
e. Legi pentru furt, 22:1-4
f. Legi pentru vătămarea averii, 22:5-15
g. Legi împotriva imoralităţii, 22:16-20
h. Legi pentru protejarea săracilor, 22:21-27
i. Legi pentru îndatoriri religioase, 22:18-31
î, Legi pentru îndatoriri civile, 23:1-14
j. Lege pentru Sabat, 23:10-19
k. Promisiune pentru cucerire, 23:20-33
l. Ratificarea Legămîntului, 24:1-8
m. Descoperirea slavei dumnezeieşti, 24:9-11
n. Moise se suie pe munte, 24:12-18

III. CORTUL ÎNTÎLNIRII 25:1 - 40:38

PLĂNUIT
a. Materialele pentru cort, 25:1-9
b. Chivotul şi capacul ispăşirii, 25:10-22
c. Masa cu pîinile, 25:23-30
d. Sfeşnicul, 25:31-40
e. Prelatele cortului, 26:1-14
f. Scîndurile pentru pereţi, 26:15-30
g. Cele două perdele, 26:31-37
h. Altarul pentru arderile de tot, 27:1-8
i. Curtea cortului, 27:9-19
î. Untdelemnul sfînt, 27:20-21
j. Îmbrăcămintea preoţească, 28:1-43
k. Sfinţirea preoţilor, 29:1-46
l. Altarul tămîierii, 30:1-10
m. Darul pentru răscumpărare, 30:11-16
n. Ligheanul de aramă, 30:17-21
o. Untdelemnul sfînt şi tămîia, 30:22-38
p. Rînduirea meşterilor, 31:1-11
r. Sabatul ca semn, 31:12-17
s. Tablele Legii, 31:18

AMÎNAT
a. Viţelul de aur, 32:1-6
b. Mînia lui Dumnezeu, 32:7-10
c. Mijlocirea lui Moise, 32:11-14
d. Mînia lui Moise, 32:15-29
e. Moise se roagă pentru popor, 32:30-35
f. Pocăinţa poporului, 33:1-11
g. Moise cere să vadă slava, 33:12-23
h. Reînnoirea Legămîntului, 34:1-35

CONSTRUIT
a. Daruri pentru facerea conului, 35:1-29
b. Chemarea meşterilor, 35:30-35
c. Dărnicia poporului, 36:1-7
d. Clădirea cortului, 36:8 - 38:31
e. Facerea veşmintelor preoţeşti, 39:1-31
f. Lucrarea este sfîrşită, 39:32-43
g. Aşezarea şi sfinţirea cortului, 40:1-33
h. Slava Domnului umple cortul, 40:34-38
LEVITICUL
Cei mai mulţi dintre aceia care au avut dorinţa sinceră de a citi Biblia de la un capăt la altul s-
au poticnit la cartea Leviticul! Trebuie s-o spunem şi noi: această carte nu este ca toate
celelalte. Dar, faptul acesta nu o face mai puţin importantă, ci îi sporeşte şi mai mult
însemnătatea unică. Deşi ea pare plicticoasă la citit, în ea se găsesc multe comori de
extraordinară valoare. Plicticoasă pentru cititorul superficial, Leviticul se deschide ca o
comoară de frumuseţi în faţa celui care este gata să facă un mic efort de studiu. Cartea aceasta
nu ne-a fost dată pentru a fi citită, ci pentru a fi studiată.

Titlul: Numirea din limba română vine din traducerea grecească cunoscută sub numele de
„Septuaginta" şi lămureşte specificul acestei cărţi. Leviticul este un cod de prevederi legale şi
rituale dedicat Leviţilor, adică urmaşilor lui Levi, unul dintre cei 12 fii ai lui Iacov, care
fuseseră aleşi de Dumnezeu să alcătuiască preoţia lui Israel (Gen. 46:1-27).

Autorul: De 56 de ori este scris în text că Dumnezeu a vorbit aceste cuvinte lui Moise, care
le-a scris apoi el însuşi sau le-a dictat altora spre a fi scrise (vezi Lev. 4:1; 6:1; 8:1; 11:1;
12:1). Domnul Isus certifică faptul că această carte îi aparţine lui Moise (Marcu l:44 cf. Lev.
13:49).

Contextul istoric: Cartea Exodul se termină cu terminarea construirii Cortului întîlnirii, făcut
„după chipul care i s-a arătat lui Moise pe munte". Cum trebuiau să folosească evreii această
construcţie? Reglementările aşezate în cartea Leviticul sînt răspunsul la întrebarea aceasta.
Ele i-au fost date de Dumnezeu lui Moise în timpul de o lună şi 20 de zile cît a durat
construirea Cortului (Exod. 40:17) şi în perioada plecării poporului Israel de la muntele Sinai
(Num. 10:11).

Conţinutul cărţii: Să spunem de la început că au existat patru plîngeri majore împotriva

conţinutului acestei cărţi. Mai întîi au fost aceia care au susţinut că este imposibil să poţi
înţelege şi explica ritualurile şi simbolurile cărţii Leviticul. Pentru aceşti critici, citirea cărţii
nu poate aduce nici un fel de cîştig spiritual. Apoi sînt cei ce susţin că oricum cartea aceasta
nu prezintă nici un fel de importanţă pentru creştinii de astăzi deoarece aşezămintele
legămîntului Mozaic sînt depăşite şi n-au nici un fel de aplicabilitate în Biserică. A treia
plîngere este aceia că impresia generală produsă de rigorile şi aşezămintele crude şi
sîngeroase descrise în acest text sînt în contradicţie clară cu imaginea despre Dumnezeu pe
care ne-o pun înainte celelalte cărţi ale Bibliei; în sfîrşit, a patra plîngere împotriva Leviticului
vine din partea celor care zic că este foarte dificil de studiat această carte din cauză că nu este
exprimată într-o expunere ordonată. Este uşor să urmăreşti desfăşurarea evenimentelor în
Geneza şi Exodul, dar este aproape imposibil să înţelegi cum se succed lucrurile în Leviticul.

Un foarte scurt cuvînt introductiv despre conţinutul Leviticului va risipi imediat aceste
pretinse obstacole şi va arăta că această carte nu este depăşită de loc, că abundă în valori
spirituale fără de care creştinismul veacului acesta ar fi mai sărăcit, că îl prezintă pe
Dumnezeu în toată splendoarea caracterului Său şi că textul ei urmăreşte un plan prestabilit,
armonios şi bine alcătuit. Toate cărţile care urmează în Biblie după Leviticul sînt marcate de
culoarea specifică a acestei cărţi. Iată de ce este impoartant să o cunoaştem şi să ne
familiarizăm cu terminologia şi cu conţinutul ei.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea aceasta este un manual al preoţimii şi este
înţesat de termeni specifici ca aceştia: „jertfă" (apare de 42 de ori), „preot" (de 189 de ori),
„sînge" (de 86 de ori), „sfînt" (de 87 de ori) şi „ispăşire" (de 45 de ori). Reglementările din
această carte subliniază necesitatea sfinţeniei în trup şi în suflet. Fraza: „să fiţi sfinţi, căci Eu
sînt sfînt" se repetă mereu ca un avertisment şi ca o aducere aminte (Lev. 11:44, 45; 19:2;
20:7, 26). Noul Testament citează din textul şi temele Leviticului de peste 90 de ori.

Scopul principal al cărţii: Leviticul a fost scris ca să arate Israelului cum să trăiască în
sfinţenie. Lucrul acesta era necesar pentru că Dumnezeu hotărîse ca Israelul să fie
instrumentul prin care să fie realizat planul de mîntuire pentru toate celelalte neamuri. Metoda
lui Dumnezeu pentru imprimarea unui tipar de sfinţenie a fost întreită: jertfele, cu mesajul că
„fără vărsare de sînge nu există iertare", poruncile ca o mărturie a caracterului divin şi a
conduitei cerute de Dumnezeu şi pedepsele, anexate poruncilor ca un avertisment despre
inflexibilitatea sfinţeniei divine. Leviticul a fost destinat să pregătească Israelul şi omenirea
pentru venirea lui Cristos, prin trezirea sentimentului de vinovăţie şi de nevoie după o jertfă
de ispăşire, întregul ritual desfăşurat la Cortul întîlnirii era o trimitere spre lucrarea viitoare a
Domnului Isus şi spre sacrificiul suprem depus de El pe altarul din dealul Golgotei.

Valoarea perpetuă: În primul rînd, Leviticul este o revelaţie a caracterului lui Dumnezeu, iar
acesta este acelaşi ieri, astăzi şi în veci. În al doilea rînd, el prezintă felul lui Dumnezeu de a
lucra cu oamenii. Nici acesta nu se schimbă. Sfinţenia lui Dumnezeu ne descopere mereu
vinovăţia noastră şi nevoia noastră după Mijlocitorul, harului şi al iertării. În al treilea rînd,
Leviticul este o mostră de cod moral din domeniul teocraţiei. Deşi textul este foarte vechi,
orice grup legislativ care se respectă ar face bine să stăruiască asupra lui ori de cîte ori au de
imprimat societăţii norme care să-i garanteze stabilitatea şi propăşirea. În al patrulea rînd, şi
cel mai important dintre toate, Leviticul este o comoară de tipuri şi simboluri care ni-L
prezintă pe Cristos în toată gloria şi splendoarea Lui trecută, prezentă şi viitoare. Nu trebuie să
facem greşala să credem că dacă unele dintre aceste simboluri şi tipuri au fost deja împlinite,
toate se găsesc în aceiaşi situaţie. Dacă este să ţinem seama de aluziile Noului Testament,
multe tipuri şi simboluri îşi aşteaptă încă împlinirea. Iată de exemplu simbolurile înscrise în
sărbătorile naţionale evreieşti. Primele două, Paştele şi Cincizecimea şi-au trăit împlinirea la
cea dintîi venire a Domnului. Ce vom zice însă despre maiestuoasa Zi a Ispăşirii pentru
întregul popor Israel? Am văzut din Evanghelii şi Epistole că Isus Cristos a intrat în cer ca
Mare Preot şi a săvîrşit curăţirea tuturor lucrurilor, dar cum rămîne cu restul ritualului din
sărbătoare: cu reîntoarcerea Lui la poporul care aştepta afară şi cu binecuvîntarea pe care
trebuie s-o împartă asupra tuturor? S-a împlinit şi aceasta? Cum rămîne cu celelalte două
sărbători din calendar? Ce se poate spune despre împlinirea Sărbătorii Trîmbiţelor şi despre
acel magnific „An Sabatic"? Dar cu extraordinarul an „al jubileelor"? Istoria trecută şi
prezentă nu prezintă nici un eveniment care să poată corespunde cu aceste semnificaţii. Prin
urmare, Leviticul este dovedit a fi încă o carte care trebuie studiată pentru anticiparea,
înţelegerea şi aşteptarea vremurilor viitoare. Acele vremi în care „pînă şi pe zurgălăii cailor va
sta scris: „Sfinţi Domnului" (Zaharia 14:20).

Pentru o înţelegere corectă a cărţii Leviticul trebuie să avem un punct de plecare corect. El se
găseşte în primul verset din primul capitol al cărţii: „Domnul a chemat pe Moise; i-a vorbit
din Cortul întîlnirii...”

Anterior Dumnezeu le vorbise de pe muntele Sinai. Fusese un glas de Dumnezeu pentru un

popor vinovat, cu care nu făcuse încă un legămînt. De data aceasta Dumnezeu vorbeşte
poporului din interiorul Cortului. Este glasul Dumnezeului intrat într-o relaţie de părtăşie cu
poporul Său prin intermediul jertfelor şi al iertării. Cartea Leviticul nu vorbeşte poporului ca
să-l mîntuiască (lucrul acesta se săvîrşise prin jertfirea mielului pascal cu prilejul scoaterii din
Egipt), ci pentru a-l învăţa cum să rămînă într-o relaţie bună cu Dumnezeul mîntuirii lor. În
interpretările lor tipice, jertfele din această carte ne dezvăluie frumuseţea jertfei Domnului
Isus în multiplele ei faţete prin care îşi exercită eficacitatea spre cei ce deja sînt mîntuiţi şi au
intrat într-o relaţie nouă cu Dumnezeu fiind justificaţi prin credinţă. Acesta este punctul de
plecare al cărţii Leviticul. El este o continuare firească a Genezei şi Exodului. În Geneza
putem vedea remediul pregătit de Dumnezeu pentru ridicarea omului din căderea sa: „Sămînţa
femeii"; în Exodul vedem răspunsul lui Dumnezeu la strigătul desnădăjduit al omului aflat în
robie: „sîngele Mielului"; în Leviticul vedem tot ceea ce are nevoie omul ca să păstreze o
relaţie bună cu Dumnezeu: un Preot, o Jertfă şi un Altar. Pe merit, Leviticul ocupă locul
central în cele cinci cărţi ale lui Moise, căci prin învăţătura lui despre mijlocire prin preot,
jertfă şi altar, el este adevărata inimă a Pentateucului - şi în fapt, a Evangheliei.

Leviticul stă faţă de Exodul în aceiaşi relaţie pe care o au Epistolele cu Evangheliile, în

Evanghelii noi sîntem „eliberaţi" prin sîngele Mielului, în Epistole ajungem să fim locuiţi de
Duhul Sfînt al lui Dumnezeu, în Evanghelii Dumnezeu ne vorbeşte din afară, în Epistole el
glăsuieşte din lăuntru. În Evanghelii noi avem baza părtăşiei noastre cu Dumnezeu:
răscumpărarea, în Epistole găsim umblarea noastră în părtăşia cu Dumnezeu: sfinţirea. Ca şi
în Leviticul, şi în Epistole ne sînt prezentate multiplele faţete ale lucrării de ispăşire
manifestate de Dumnezeu faţă de cei care sînt deja mîntuiţi.

Împărţirea cărţii: Există două părţi distincte: pînă la capitolul 17 şi de la capitolul 17 la

sfîrşit. Prima parte se ocupă de probleme ne-morale, iar cea de a două parte se ocupă de
probleme morale. Prima parte are de a face cu întinăciunea ceremonială şi fizică, în timp ce a
doua parte se ocupă de întinarea morală şi spirituală. Cea dintîi reglementează o curăţenie a
inimii, iar cea de a doua defineşte limitele unei vieţuiri în absolută curăţie.

SCHIŢA CĂRŢII

I. BAZA PĂRTĂŞIEI: JERTFA l - 17

JERTFELE
a. Arderile de tot, 1:1-17
b. Jertfele de mîncare, 2:1-16
c. Jertfele de mulţumire, 3:1-17
d. Jertfele pentru ispăşire, 4:1-5:13
e. Jertfele pentru vină, 5:14-6:7
f. Lămuriri la legile expuse, 6:8-7:38

PREOŢII
a. Consacrarea în slujbă, 8:1-36
b. Inaugurarea slujirii, 9:1-24
c. Denaturarea slujirii, 10:1-20

OAMENII
a. Curăţia în mîncare, 11:1-47
b. Curăţia după naştere, 12:1-8
c. Curăţia în caz de lepra, 13:1-14:57
d. Necurăţia bărbatului, 15:1-18
e. Necurăţia femeii, 15:19-33
f. Sărbătoarea ispăşirii, 16:1-34
ALTARUL
a. Singurul loc pentru jertfă, 17:1-9
b. Interdicţia de a mînca sînge, 17:10-16

II. ROADA PĂRTĂŞIEI: SFINŢIREA 18-27

OAMENII
a. Sfinţire în relaţiile trupeşti, 18:1-30
b. Sfinţire în viaţa zilnică, 19:1-37
c. Pedepse pentru sfidarea sfinţirii, 20:1-27

PREOŢII
a. Porunci privitoare la preoţi, 21:1-22:16

SĂRBĂTORILE
a. Sabatul, 23:1-3
b. Paştele, 23:4-8
c. Rusaliile, 23:8-22
d. Anul nou şi trîmbiţele, 23:23-25
e. Ziua ispăşirii, 23:26-32
f. Sărbătoarea corturilor, 23:33-44

ULEIUL Şl PÎINEA
a. Untdelemnul pentru sfeşnic, 24:1 ;4
b. Pîinile pentru punerea înainte, 24:5-9

FELURITE PEDEPSE
a. Pedeapsa celui ce huleşte, 24:10-16
b. Pedeapsa celui ce ucide, 24:17-23

RÎNDUIELI PENTRU ŢARA CANAANULUI

a. Odihna pămîntului, 25:1-7
b. Anul de veselie, 25:8-55
c. Binecuvîntarea şi blestemul, 26:1-46
d. Pocăinţa, 26:40-46
e. Juruinţele, 27:1-29
f. Zeciuielile, 27:30-34
NUMERI
În mod prioritar, Vechiul Testament este cartea poporului evreu. Toate cărţile lui trebuiesc
judecate prin prisma existenţei şi destinului acestui popor de excepţie. Cartea Genezei ne-a
arătat coordonatele cosmice şi terestre în care a apărut acest neam. Capitolul 11 din cartea
Genezei este pragul de debut al poporului Israel. Dumnezeu însuşi intervine în istorie şi-l
cheamă pe Avram din cetatea păgînă Ur, aflată în Caldeea, la vărsarea Tigrului şi Eufratului în
golful Persic. Ales de gestul suveran al lui Dumnezeu, acest Avram devine Avraam, tatăl unei
mari mulţimi (Gen. 17:5), şi strămoşul tuturor evreilor. Finalul cărţii Geneza îi găseşte pe
urmaşii acestui foarte important personaj istoric părăsind temporar Canaanul spre a se muta în
Egipt.

Cartea Exodul ne arată cum familia celor 12 seminţii ale lui Iacov, nepotul lui Avraam creşte
numeric depăşind stadiul unui simplu grup etnic şi devine un popor care stîrneşte teama
egiptenilor. Citim apoi cum Dumnezeu însuşi intervine cu mînă tare în Egipt spre a-l
determina pe Faraon să-i lase pe evrei să plece spre a se întoarce înapoi în ţara promisă lui
Avraam, ţara Canaanului. După ieşirea din Egipt, Dumnezeu dă acestui popor un cod de legi
teocratice în virtutea căruia „Elohim" Dumnezeul cel atotputernic, devine Iehova, Dumnezeul
evreilor. Israelul îşi întăreşte statutul de popor ales şi îşi însuşeşte o viaţă cultică
corespunzătoare. Leviticul redă amănunţit prevederile morale, sociale şi ceremoniale ale
codului teocraţie de legi date evreilor. Cartea Numeri, la care am ajuns acum, cuprinde încă o
etapă în drumul împlinirii fiinţei naţionale evreieşti. Poporul format în Egipt şi căruia i s-a dat
în pustie o Constituţie, este acum în drum spre vatra în care-şi va aşeza copiii. Dumnezeu îi
conduce înainte ca să le dea Canaanul. Se vor lăsa ei conduşi de Dumnezeu în această ţară
nouă şi prosperă, dar necunoscută şi potenţial pericuIoasă? Aceasta este întrebarea la care
răspunde conţinutul acestei cărţi.

Titlul: evreieşte, cartea se numeşte: „În pustie". Cei 70 de învăţaţi care au tradus Biblia din
ebraică în greceşte la Alexandria în Egipt, au numit-o în Septuaginta: „Aritmoi", numărătorile.
Titlul din limba română vine din traducerea latină în care această carte se numeşte chiar aşa:
„Numeri".

Autorul: Toată lumea este unanimă în părerea că autorul cărţii este Moise.

Data scrierii: Probabil între anii 1450-1410 î.Cr.

Contextul istoric: La o lună şi jumătate după clădirea Cortului are loc cea dintîi numărătoare
a poporului (Numeri 1:1- 4:49). Acest recensămînt a fost necesar pentru a determina
capacitatea militară a naţiunii şi pentru a rîndui aşezarea taberei lui Israel în jurul clădirii
Cortului. Fără nici o îndoială că numărătoarea a fost necesară şi pentru reglementările
administrative şi economice. Mulţimea de peste două milioane de persoane avea nevoie de
puţină ordine şi disciplină economică şi administrativă. Apoi urmează marea tragedie: poporul
refuză să se încreadă în Dumnezeu pentru cucerirea Canaanului şi Dumnezeu hotărăşte să-i
rătăcească prin pustie timp de 40 de ani. După această perioadă are loc cea de a doua
numărătoare (Num. 26:1- 65). Toată mulţimea celor ce trecuseră de 20 de ani cu prilejul
neascultării, pieriseră deja în pustie. Numai Iosua şi Caleb au fost cruţaţi. Ei vor conduce de
acuma poporul. Au loc ultimele pregătiri înainte de a trece la cucerirea ţării. Poporul adunat la
Cadeş este numărat încă o dată. Numărul lor este aproximativ egal cu numărul celor ce, cu 40
de ani în urmă, fuseseră scoşi din Egipt.
Tema cărţii: Cineva a zis că: (1) în Geneza vedem ruina omului, (2) în Exodul vedem
răscumpărarea omului, (3) în Levitic vedem închinăciunea omului, iar (4) în Numeri vedem
omul în umblarea lui cu Domnul. Şi numărătorile şi pribegia timp de 40 de ani prin pustie
susţin acest punct de vedere.

Lecţia principală din cartea Numeri este că poporul lui Dumnezeu trebuie să umble prin
credinţă dacă vrea să înainteze. Pentru a sublinia acest adevăr, textul relatează abateri de la
această regulă şi sfîrşitul lor tragic: neascultarea întregului popor (Num. 11:1), neascultarea
lui Aaron şi Maria (Num. 12:1, 9-10), refuzul de intra în ţara promisă (Num. 14:2-3, 26-30),
neascultarea lui Moise (Num. 20:12), idolatria poporului (Num. 25:3, 8-9). În ciuda acestor
greşeli ale poporului, Dumnezeul legămîntului făcut cu ei i-a purtat cu credincioşie avînd grijă
în mod miraculos de ei în cei 40 de ani de pribegie în pustie şi i-a făcut să ajungă în final în
binecuvîntată ţară a Canaanului.

Noul Testament preia lecţia neascultării din cartea Numeri şi o foloseşte pentru a imprima
creştinilor o viaţă de credinţă şi de deplină ascultare faţă de Domnul (Ioan 3:14; l Cor. 10:1-
12; 2 Petru 2:l5-16; Apoc. 2:14; Iuda 11)

Conţinutul cărţii: Aşezarea conţinutului acestei cărţi este unică în felul ei şi, o dată înţeleasă,
ne va ajuta să păstrăm foarte uşor în memorie evenimentele cărţii. De la o primă privire
observăm că avem de a face cu două generaţii de oameni: cea dintîi, care ieşise din Egipt dar
care avea să piară în pustie, şi cea de a doua, care s-a născut în pustie şi avea să cucerească
Canaanul. Primele 14 capitole tratează problema primei generaţii, ultimele 16 capitole
istorisesc ceea ce s-a întîmplat cu generaţia născută în pustie, iar între ele există grupul
capitolelor 15-20 în care aflăm ceea ce s-a întîmplat pe drumurile pustiei în acea perioadă de
tranziţie de 40 de ani. De unde ştim că de la capitolul 21 începe relatarea evenimentelor din
viaţa generaţiei născute în pustie? Textul din Num. 33:38 ne spune că moartea lui Iosua
descrisă în Num. 20:22-29 s-a petrecut: „în al patruzecilea an după ieşirea copiilor lui Israel
din ţara Egiptului, în luna a cincea, în cea dintîi zi a lunii".

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea Numeri mai poate fi numită şi „cartea
călătoriilor şi popasurilor" (Num. 33:1-2) sau „cartea cîrtirilor" (Num. 11:1, 4; 12:2; etc. Ps.
95:10). Cel mai cunoscut pasaj al cărţii este întîmplarea cu şarpele de aramă (Num. 21:4-9) pe
care o preia Domnul Isus în Ioan 3:14-17 aplicînd-o la propria Lui răstignire pentru mîntuirea
lumii. Alte tipuri care îl prevestesc pe Cristos sînt: stînca lovită (Num. 20:7-11) şi cetăţile de
scăpare (Num. 35).

Insuficienţa aşezămintelor Vechi Testamentale pentru mîntuire este ilustrată profetic de

evenimentele petrecute în Num. 20. În acest unic capitol ne întîlnim cu moartea Mariei, cu
păcatul lui Moise şi cu moartea lui Aaron. Maria este reprezentativă pentru oficiul profeţiei,
Aaron este reprezentantul preoţiei Vechi Testamentale, iar Moise este prin excelenţă
reprezentantul Legii. Nici unul dintre aceşti trei oameni nu a putut intra în ţara promisă.
Această misiune a fost păstrată pentru Iosua, care în nume şi misiune este un reprezentant al
Căpeteniei mîntuirii noastre: Domnul Isus Cristos.

SCHIŢA CĂRŢII

I. CEI IEŞIŢI DIN EGIPT 1-14

a. Numărarea Israeliţilor, 1:1-4:49
b. Poziţia semintiilor în tabără, 2:1-34
c. Poziţia şi slujbele leviţilor, 3:1-4:49

SFINŢIREA POPORULUI
a. Prin izgonirea celor necuraţi, 5:1-4
b. Prin despăgubirea pentru furt, 5:4-10
c. Prin clarificări în căsnicie, 5:11-31
d. Prin legea Nazireatului, 6:1-21
e. Prin binecuvîntarea poporului, 6:22-27
f. Prin darurile căpeteniilor, 7:1-89
g. Prin închinarea leviţilor, 8:1-26
h. Prin ţinerea Paştelor, 9:1-14
i. Prin călăuzirea divină, 9:15-10:10 P

PLECAREA DIN SINAI

a. Începutul călătoriei, 10:11-28
b. Socrul lui Moise, 10:29-36
c. Începutul cîrtirilor, 11:1-3
d. Cîrtirea poporului, 11:4-35
e. Cîrtirea Mariei, 12:1-16

ISCODIREA ŢĂRII
a. Trimiterea celor 12 iscoade, 13:1-20
b. Iscodirea ţării, 13:21-25
c. Raportul iscoadelor, 13:26-33
d. Necredinţa poporului, 14:1-10
e. Mînia lui Dumnezeu, 14:11-12
f. Mijlocirea lui Moise, 14:13-19
g. Pedepsirea celor necredincioşi, 14:20-38
h. Pedepsirea celor neascultători, 14:39-45

II. 40 DE ANI ÎN PUSTIE 15-20

a. Legi asupra jertfelor, 15:1-21
b. Păcatele fără voie, 15:22-31
c. Călcarea Sabatului, 15:32-36
d. Ciucurii de la veşminte, 15:37-41

CONTESTAREA Şl CONFIRMAREA PREOŢIEI

a. Core, Datan şi Abiram, 16:1-50
b. Toiagul lui Aaron, 17:1-13
c. Responsabilităţile preoţilor, 18:1-7
d. Privilegiile preoţilor, 18:8-32
e. Vaca roşie, apa de curăţie, 19:1-22

MARIA, MOISE, AARON

a. Moartea Mariei, 20:1
b. Păcatul lui Moise, 20:2-13
c. Împotrivirea Edomiţilor, 20:14-21
d. Moartea lui Aaron, Eleazar, 20:22-29

III. CEI NĂSCUŢI ÎN PUSTIE 21-36

a. Înfrîngerea şi biruinţa de la Arad, 21:1-3
b. Şarpele de aramă, 21:4-9
c. Alte călătorii, 22:10-35

BALAAM, PROFETUL VRĂJITOR

a. Balaac trimite după Balaam, 22:1-14
b. Măgăriţa lui Balaam, 22:15-41
c. Balaam binecuvîntează, 23:1-30
d. Balaam confirmă binecuvîntarea, 24;1-14
e. Steaua lui Iacov, 24:15-25
f. Şiretlicul lui Balaam, 25:1-15 (31:16)
g. Omorîrea Madianiţilor, 25:16-18

O NOUĂ NUMĂRĂTOARE
a. A doua numărătoare, 26:1-65

REPETAREA UNOR LEGI

a. Lege asupra moştenirii, 27:1-11
b. Iosua, urmaşul lui Moise, 27:12-23
c. Jertfa zilnică, 28:1-15
d. Jertfe de Paşte, 28:16-25
e. Jertfele de Rusalii, 28:26-31
f. Jerfe în ziua trîmbiţei, 29:1 -6
g. Jertfe pentru ziua ispăşirii, 29:7-11
h. Jertfe pt. sărbătoarea corturilor, 29:12-40
i. Lege asupra juruinţelor, 30:1-2
î. Juruinţa femeilor, 30:3-16

BIRUINŢA ASUPRA MADIANIŢILOR

a. Lupta, 31:1-24
b. Împărţirea prăzii, 31:25-54

ŢARA DE DINCOLO DE IORDAN

a. Ruben şi Gad aleg Galaadul, 32:1-32
b. Cucerirea Galaadului, 32:33-42

RECAPITUALREA CĂLĂTORIILOR
a. Din Egipt pînă la Sinai, 33:15
b. De la Sinai pînă la Cades, 33:16-36
c. De la Cades la cîmpia Moabului, 33:37-49

VOIA DOMNULUI PENTRU CANAAN

a. Canaaniţi trebuiesc nimiciţi, 33:50-56
b. Hotarele Canaanului, 34:1-29
c. Cetăţile Leviţilor, 35:1-8
d. Cetăţile de scăpare, 35:9-34
e. Moştenirea femeilor, 36:1-13
DEUTERONOMUL
Deuteronomul este cea de a cincea carte din Pentateucul lui Moise. Aceste cinci cărţi, numite
de evrei şi Tora, alcătuiesc o veritabilă Biblie în miniatură, în ele vedem succesiv, ruina,
răscumpărarea şi readucerea omului în părtăşie cu Dumnezeu, apoi călăuzirea divină şi
dragostea lui Dumnezeu care reuşeşte mereu să ne scoată la capăt. Şi tot în ele căpătăm o
revelaţie progresivă treptată a lui Dumnezeu către oameni. Geneza ne descopere suveranitatea
lui Dumnezeu, în creaţie şi în alegerea Israelului; Exodul ne descopere puterea şi măreţia lui
Dumnezeu; Leviticul adaugă la acestea sfinţenia divină, evidenţiată în îndemnul la punerea de
o parte pentru Domnul; în Numeri ni se arată severitatea şi bunătatea manifestată de
Dumnezeu în relaţia Lui cu oamenii, iar în Deuteronomul vom vedea dincolo de promisiuni şi
pedepse credincioşia lui Dumnezeu. Această carte devine astfel nu numai ultima dintre cele
cinci, ci şi o completare necesară a tuturor celorlalte.

Titlul: Numele cărţii vine de la două cuvinte din limba greacă: deuteros (a doua) şi nomos
(lege). În secolul III dinainte de Cristos, învăţăţii care au tradus originalul ebraic în
Septuaginta greacă au combinat aceste cuvinte pentru a obţine titlul cărţii, în fapt,
Deuteronomul nu este o a doua lege, ci numai o repetare a legilor înaintea noii generaţii de
evrei născuţi în pustie şi aflaţi acum în pragul intrării în Canaan.

Autorul: Aşa cum arată şi conţinutul, cu excepţia ultimului capitol în care moartea lui Moise
este adăugată de altcineva ca un fel de apendix al cărţii, Deuteronomul este duiosul cîntec de
lebădă al lui Moise. Adevăratul autor al cărţilor sfinte este însă altcineva. De peste 500 de ori
ni se spune în textul Pentateucului că: „Dumnezeu a spus:...” sau „Domnul a vorbit lui Moise
şi i-a spus:...” Deşi vom da mereu în schiţele noastre numele autorului uman al cărţilor Bibliei
este bine să ţinem minte că veritabilul autor al lor rămîne Dumnezeu însuşi. Iată ce ne spune
Petru în această privinţă: „Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au
vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt" (2 Petru l:21; vezi şi 2 Tim. 3:16, 17).

Contextul istoric: Moise rosteşte aceste cuvinte în cîmpia Moabului, înainte de intrarea
evreilor în Canaan şi cu puţin înainte de propria lui moarte. Deuteronomul acoperă o perioadă
de timp de aproximativ două luni, incluzînd şi cele 30 de zile de jale după moartea lui Moise.

Data scrierii: Probabil în timpul unei singure săptămîni, cam cu o lună înainte de trecerea
Iordanului (Deut. 1:1-3)

Conţinutul cărţii: Cartea este o colecţie de cuvîntări ţinute de Moise ca rămas bun înainte de
despărţirea de copiii lui Israel. Aceste discursuri calde şi solemne au fost rostite în ceasul în
care marele om se afla în pragul marii treceri din viaţa terestră spre viaţa cerească. Din
înălţimea muntelui Pisga, el priveşte înapoi peste un secol de istorie plin cu evenimente de
importanţă epocală. După încă o secţiune în care revine cu lămuriri la unele din legile primite
anterior de Israel, Moise îşi întoarce privirea înspre viitor pătrunzînd profetic pînă către
sfîrşitul istoriei lui Israel, după anticipata lor reîntoarcere în ţară.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Deuteronomul este o carte de tranziţie. Ea marchează

patru schimbări mari care s-au petrecut în viaţa Israelului. În primul rînd este vorba de
tranziţia înspre o nouă generaţie. Cu excepţia lui Iosua, Caleb şi a lui Moise însuşi, toată
mulţimea aceea de oameni scoasă din Egipt şi numărată la Sinai se prăpădise pe drumurile
pustiei, în al doilea rînd este vorba despre o tranziţie înspre o nouă moştenire. Peregrinările
prin pustie aveau să se sfârşească prin dobîndirea unui teritoriu în care să se aşeze naţiunea. În
cel de al treilea rînd este vorba despre tranziţia spre o nouă experienţă, spre un alt fel de viaţă
în care corturile vor fi înlocuite cu case, viaţa nomadă va fi părăsită şi în loc de hrana pustiei
vor începe să mănînce lapte, miere şi roadele Canaanului. Cea de a patra tranziţie, şi cea mai
importantă va fi aceea înspre o nouă cunoaştere a lui Dumnezeu, înspre cunoaşterea că
Dumnezeu este dragoste.

Începînd cu Geneza şi pînă la Numeri, textul Scripturii nu ne vorbeşte nicăieri explicit despre
dragostea divină. Abia în Deuteronomul, li se explică evreilor motivaţia faptelor lui
Dumnezeu: „El a iubit pe părinţii tăi, şi de aceea a ales sămînţa lor după ei" (Deut. 4:37). „Nu
doar pentru că întreceri la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a
ales, căci voi sînteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul vă iubeşte...”
(Deut. 7:7-8). „Şi numai de părinţii tăi S-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi după ei, pe
sămînţa lor, pe care v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi" (Deut. 10:5; vezi şi
23:5).

Vorbind de acest caracter de tranziţie al cărţii Deuteronomul, este bine să arătăm aici simetria
care există între Vechiul Testament şi Noul Testament. Ambele încep cu cîte un grup de cinci
cărţi istorico-legislative şi există o asemănare uimitoare între cea de a cincea carte a Vechiului
Testament: Deuteronomul şi cea de a cincea carte a Noului Testament: Faptele Apostolilor.
Cartea Faptelor Apostolilor este şi ea o carte de tranziţie. Ea marchează trecerea de la mesajul
Evangheliilor la acela al epistolelor. Ca şi Deuteronomul, şi Faptele Apostolilor se adresează
unei generaţii noi: generaţia „re-generaţilor" prin credinţa mîntuitoare în Cristos. Ca şi
Deuteronomul şi ea vorbeşte despre o nouă posesiune: „Canaanul spiritual plin de tot felul de
binecuvîntări cereşti în Cristos". Ca şi Deuteronomul şi ea vorbeşte despre o nouă experienţă:
experienţa unei naşteri noi, a unei vieţi noi, a unei puteri noi prin locuirea Duhului Sfînt în cei
credincioşi. Ca şi Deuteronomul şi ea marchează tranziţia înspre o nouă revelaţie a lui
Dumnezeu: „Taina lui Cristos... care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte
veacuri... pentru ca domniile şi stăpînirile din locurile cereşti să cunoască acum, prin Biserică,
înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu" (Efes. 3:4, 5, 10).

Ceea ce este încă şi mai izbitor este faptul că şi Deuteronomul şi Faptele Apostolilor sînt
cărţile în care Dumnezeu le dă oamenilor o a doua şansă. Care şansă este în Deuteronomul?
Este tocmai această „deuteros nomos", această repetare a legii, înainte de a-i preda
conducerea lui Iosua, Moise le repetă evreilor legămîntul Legii. Despre care a doua şansă se
vorbeşte în cartea Faptele Apostolilor? Este vorba despre cea de a doua oferire a împărăţiei
cerurilor pentru poporul evreu, mai întîi în capitală, iar apoi în ţară şi în toate provinciile
imperiului Roman. Despre aceste lucruri vom vorbi mai pe larg atunci cînd vom ajunge la ele,
dar este bine să să le cunoaştem încă de pe acum.

Deuteronomul vorbeşte şi despre trinitatea lui Dumnezeu. Iată ce citim în pasajul din 6:4-5,
numit de evrei şi „Shema": „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este un singur
Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată
puterea ta". Domnul Isus însuşi ne-a spus că aceasta este cea mai mare dintre toate afirmaţiile
Legii (Marcu 12:29-30). Evreii şi unitarienii văd în acest text o negare a trinităţii, dar o
asemenea afirmaţie intră în conflict direct cu afirmaţiile textului. Cuvîntul folosit pentru
numele lui Dumnezeu este aici: „Elohenu" forma genitivală a lui Elohim, despre care ştim
deja că este o formă de plural. Citit în original, acest verset sună: „Iehova Elohenu, este
singurul Iehova!" sau tradus: „Domnul Dumnezeii noştri, este singurul Domn!" Ba încă şi mai
mult, pentru cuvîntul: „singurul" este folosit „echad" care numeşte o pluralitate şi nu „iachid"
care defineşte unitatea absolută. Singularul de pluralitate se foloseşte şi în limba română
atunci cînd zicem de exemplu: „un" ciorchine de struguri.

În această declaraţie solemnă din Legea repetată de Moise ni se dă cea mai înaltă afirmaţie de
crez a religiei poporului Israel. Ea este astăzi şi temelia crezului creştin. Nici nu se putea să fie
altfel. Dumnezeul evreilor este şi Dumnezeul nostru, căci în afara Lui nici nu există un altul.
Mesia evreilor este Mesia al nostru, căci nici aici nu există un altul. Creştinismul este
monoteist şi cristocentric.

Un alt pasaj de importanţă excepţională din Deuteronom este capitolul 28. El ne arată ceea ce
ar fi putut deveni Israel dacă ar fi trăit în ascultare de Domnul (28:1-14). Cum aşa ceva nu s-a
întîmplat, pasajul rămîne o referinţă despre vremea „mileniului" (vezi şi Isaia 60 pînă la 62;
Zaharia 14:8-21, Ieremia 31:1-19, Deut. 30:1-10; Rom. 11:25-31). Versetele 47-49 ne vorbesc
despre invazia romană din anul 70 d.Cr. şi de cumplita tragedie a măcelăririi evreilor, iar
versetele 63-67 ni-i descriu pe evrei aşa cum trăiesc ei astăzi, „împrăştiaţi" printre toate
popoarele lumii, „fără loc de odihnă", cu „inima fricoasă", aşteptînd îndurarea Dumnezeului
lor şi venirea lui Mesia.

Moise a murit la vîrsta de 120 de ani (Deut. 34:7). El este singurul om pe care l-a îngropat
Dumnezeu însuşi. Mormîntul lui a fost aşezat „în valea Moabului", dar nimeni nu i-a cunoscut
locul „pînă în ziua de astăzi" (34:6). Dumnezeu a evitat astfel pericolul ca evreii să facă din
Moise un idol. Dumnezeul creştin s-a pronunţat încă de atunci împotriva cultului morţilor.
Biblia ne spune că pentru trupul lui Moise a fost o dispută între Diavol şi arhanghelul Mihail
(Iuda 9) Moise a reapărut încă o dată pe pămînt pe muntele unde Domnul S-a schimbat la faţă
înaintea ucenicilor Săi (Luca 9:30, 31). El a trăit dincolo de mormînt, continuînd să-L
servească pe Dumnezeul răscumpărării sale.

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere 1:1-5

I. O PRIVIRE ÎN URMĂ 1:6 - 4:33

a. Israel la Sinai, 1:6-18
b. Israel la Cadeş-Barnea, 1:19-46
c. Pribegia prin pustie, 2:1-25
d. Cucerirea ţării dinainte de Iordan, 2:26-3:22
e. Moise cere să vadă tara, 3:23-29
f. Îndemn, 4:1-40
g. Cetăţile de scăpare, 4:41-43

II. O PRIVIRE ÎN SUS 4:44 - 26:19

a. Cele 10 porunci, 4:44-5:33
b. Iubirea de Dumnezeu, 6:1-25
c. Nimicirea Cananiţilor, 7:1-26
d. Porunca aducerii aminte, 8:1-10:11
e. Ce cere Dumnezeu, 10:12-11:25
f. Binecuvântarea şi blestemul, 11:26-32
g. Stîrpirea idolatriei, 12:1-13:18
h. Mîncări curate şi necurate, 14:1-21
i. Zeciuielile, 14:22-29
î. Anul sabatic, 15:1-23
j. Sărbătorile evreieşti, 16:1-17

Porunci pentru:
k. judecători, 16:18-17:13
l. împăraţi, 17:14-20
m. Leviţi, 18:1-18
n. ghicitori şi vrăjitori, 18:9-14
o. primirea lui Mesia, 18:15-22
p. profeţi, 18:20-22

Porunci pentru relaţii sociale:

r. Cetăţile de scăpare, 19:1-13
s. Hotarele proprietăţii, 19:14
ş. Martorii mincinoşi, 14:15-21
t. Militărie, 20:1-14
ţ. Cetăţile cucerite, 20:15-20
u. Omoruri, 21:1-9
v. Viaţa de familie, 21:10-22:30
x. Prozeliţii şi adunarea Domnului, 23:1-18
y. Protejarea celui mai slab, 23:19-25:19
z. Cele dintîi roade, 26:1-19

III. O PRIVIRE ÎNAINTE 27 - 30

a. Stabilirea cadrului, 27:1-26
b. Binecuvîntările, 28:1-14
c. Blestemurile, 28:15-68
d. Legămîntul Palestinian, 29:1-30:20

Încheiere
a. Cuvinte de rămas bun, 31:1-29
b. Cîntarea lui Moise, 31:30-32:47
c. Testamentul lui Moise, 32:48-33:29
d. Moartea lui Moise, 34:1-12
Cărţile Istorice
Cele 12 cărţi care urmează (Iosua - Estera) sînt cunoscute sub numele de „cărţi istorice".
Această grupă este deosebită de „cărţile Legii" (Geneza - Deuteronom), de „cărţile poetico-
didactice" (Iov -Cîntarea Cîntărilor) sau de „cărţile profetice" (Isaia - Maleahi). Deşi asaltate
de critici, acurateţea cărţilor istorice a fost întotdeauna confirmată de descoperirile
arheologice din ultima vreme. Conţinutul acestor cărţi acopere formarea şi căderea teocraţiei
în Israel, robia Israelului şi a regatului lui Iuda, întoarcerea în ţara promisă (Gen. 15:18-21;
Ezra 2:1), restaurarea Ierusalimului şi rezidirea Templului. Din punct de vedere cronologic,
această perioadă se întinde pînă în vremea profetului Maleahi, a cărui carte este ultima din
cărţile Vechiului Testament. Prin contrast, cărţile profetice acopere o arie istorică mult mai
îndelungată. Ele prevăd pedeapsa care va cădea asupra Israelului din cauza păcatului, dar
merg dincolo de a-i îndemna pe evreii din fiecare generaţie să se întoarcă la o viaţă de
credinţă şi de neprihănire, la anunţarea unei epoci viitoare caracterizate prin slavă, bunăstare
şi pace sub conducerea lui Mesia.

Acest program de istorie şi profeţie combinate poate fi eşalonat în şapte etape distincte:

I. De la chemarea lui Avraam pînă la timpul exodului (Gen. 12:1 - Ex. 12:51; cf. Fapte. 7). În
această perioadă a fost dat legămîntul Avraamic, împlinit apoi parţial prin transformarea
Israelului într-un neam mare. (Se crede că evenimentele cărţii Iov s-au desfăşurat şi ele în
această perioadă, dovedind înaltul nivel de cunoaştere religioasă şi filosofică al oamenilor din
acea vreme.)

II. De la exod şi pînă la moartea lui Iosua, în această perioadă Israelul este scos din Egipt,
primeşte Legea, îşi manifestă necredinţa în Dumnezeu, este pedepsit cu cei 40 de ani de
rătăcire prin pustie, ajunge sub călăuzirea lui Moise şi Aaron la graniţa Canaanului, iar sub
conducerea lui Iosua cucereşte în sfîrşit ţara promisă.

III. Urmează apoi perioada judecătorilor descrisă în cartea Judecătorilor, în cartea Rut şi în 1
Samuel 1:1-10:24. Vremea judecătorilor este caracterizată printr-un ciclu spiritual în care
apostazia, pedeapsa prin robie, pocăinţa şi izbăvirea prin ridicarea unui conducător (numit şi
„judecător") se repetă fără încetare. Israelul este scos din acest haos moral, spiritual şi politic
prin apariţia profetul Samuel, în timpul căruia Israelul cere un împărat şi-l primeşte pe Saul.

IV. Perioada împăraţilor, de la Saul şi pînă la ducerea evreilor în robie, este descrisă în 1
Samuel 10:25-31:13; 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi, şi 1 şi 2 Cronici. Slava şi măreţia cunoscută
de Israel sub David şi Solomon scade treptat după divizarea împărăţiei în regatul de Nord şi
regatul de Sud. Israelul şi Iuda decad din ce în ce mai mult din punct de vedere moral şi
religios.

V. Perioada robiei. Pedeapsa vestită de Moise în cazul neascultării a căzut peste Israel şi peste
Iuda. Cărţile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel şi Estera descriu agonia suferinţelor trăite de evrei.
Plecarea regatului lui Iuda în robie (586 î.Cr.) inaugurează o epocă de mare semnificaţie
profetică cunoscută sub numele de „vremea neamurilor" (Luca 21:24). În acest timp,
Ierusalimul va ieşi de sub controlul evreilor şi va fi călcat în picioare de neamuri.

VI. Perioada de la restaurarea parţială a Israelului şi pînă la moartea, învierea şi înălţarea lui
Cristos la cer. Evenimentele acestei perioade se găsesc descrise în cărţile profeţilor Hagai,
Zaharia şi Maleahi din Vechiul Testament şi în conţinutul celor patru Evanghelii din Noul
Testament. Spre sfîrşitul acestei perioade a apărut Cristos, „sămînţa" despre care vorbise
Dumnezeu în legămintele Adamic şi Avraamic. El n-a fost însă acceptat de Israel ca împărat şi
Mesia, a fost executat pe cruce, pus într-un mormînt, dar a înviat a treia zi şi S-a înălţat la cer,
promiţînd că va reveni. Toate aceste evenimente extraordinare au marcat şi încheierea celei de
a-69-a săptămîni profetice despre care vorbise Daniel în cartea sa (Dan. 9:24-27).

VII. Urmează perioada Bisericii, de la Rusalii şi pînă la răpire, în timpul acesta planul lui
Dumnezeu cu Israelul este pus de o parte (Rom. 9-11). Evenimentele acestei perioade sînt
descrise istoric în cartea Faptele Apostolilor şi explicate teologic în conţinutul epistolelor. La
începutul perioadei, Ierusalimul a fost distrus (70 d.Cr.), iar Israelul a fost risipit pentru a treia
şi ultima dată printre neamuri. Privilegiile de naţiune sfîntă sînt puse de asemenea de o parte,
evreii şi neamurile putînd să intre cu aceleaşi drepturi şi privilegii în colectivitatea celor
chemaţi să alcătuiască „trupul" spiritual al Bisericii, mireasa lui Cristos. (1 Cor. 12:13; Efes.
3:6)

VIII. Ultima perioadă a istoriei lui Israel va începe istoric odată cu debutul celei de a-70-a
săptămîni despre care a vorbit profetul Daniel (Dan. 9:27). În cea de a doua jumătate a
săptămînii profetice, va veni peste Israel o vreme teribil de grea numită şi „necazul cel mare"
(Dan. 12:1; Mat. 24:21). Acei ani teribili nu se vor termina decît la revenirea lui Mesia, care
va izbăvi Israelul, va judeca pămîntul şi neamurile şi va instaura o împărăţie de l.000 de ani în
care Israelul îşi va relua privilegiile de popor ales al Domnului. La încheierea celor 1.000 de
ani, Israelul îşi va îndeplini rolul său etern continuînd să ilustreze veşnic credincioşia şi
neprihănirea divină.
IOSUA
„...mergeţi să cuceriţi ţara pe care v-o dă în stăpînire Domnul, Dumnezeul vostru" (Iosua
1:11). Este bucuria lui Dumnezeu să dăruiască, este datoria noastră să cucerim prin credinţă!

Pentru ostaşul crucii nu există nici o altă carte mai plină de încurajare şi de învăţătură ca
această cronică a viteazului Iosua. Paginile ei mustesc de adevăruri spirituale valabile pentru
copiii lui Dumnezeu din toate timpurile.

Titlul: Această carte este prima carte din Biblie care poartă numele autorului ei. De fapt,
numele iniţial al acestui om a fost „Hoşeea" sau poate „Iehoşua" care se pot traduce prin
perifrază: „Dumnezeu este Mîntuitorul". Pus în slujba Domnului încă de tînăr, omul acesta a
devenit: „Iosua" care tradus înseamnă: „Robul Domnului" sau „Cel ce împlineşte lucrările
Domnului".

Autorul: Este foarte clar că Iosua s-a născut în Egipt şi se prea poate să fi servit chiar în
armata egipteană. În orice caz, îl găsim foarte priceput în tactica militară atunci cînd este
aşezat în fruntea oştilor lui Israel să ducă lupta „din vale" împotriva amaleciţilor la Refidim
(Exod 17:8-16). Iosua a fost aghiotantul lui Moise în timpul evenimentelor petrecute la
muntele Sinai (Exod 24:13), iar ca reprezentant al tribului lui Efraim a făcut parte din grupul
celor 12 iscoade care au fost trimise să cerceteze ţara Canaanului (Num 13:1-33). Iosua şi
Caleb au fost singurii dintre cei 12 care au încurajat poporul să pornească deîndată la
cucerirea ţării (Num. 14:6-9)

Data: 1.400-1.370 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de aproximativ 25 de ani din istoria lui
Israel.

Conţinutul cărţii: Cartea Iosua continuă acţiunea de la sfîrşitul cărţii Deuteronomul. După
moartea lui Moise, Iosua devine noul conducător al poporului şi sub conducerea lui evreii duc
campaniile de cucerire a Canaanului şi tot sub conducerea lui împart ţara între cele 12 seminţii
ale lui Israel.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Întreaga carte este un tip cu semnificaţie spirituală.
Tălmăcirea acestui tip este dată de Noul Testament în evrei capitolele 3 şi 4. Aceste două
capitole trebuiesc citite cu cea mai mare atenţie. Trecerea Iordanului şi cucerirea ţării este
echivalată aici cu intrarea în prerogativele unei vieţi spirituale binecuvîntate prin unirea cu
Cristos Isus nu după moartea noastră, ci încă din această viaţă. Canaanul este simbolul vieţii
creştine abundente care este dăruită celor ce ştiu să avanseze prin credinţă. C.H. Spurgeon
spunea: „Există o viaţă de plinătate creştină care este la fel de deosebită de viaţa creştină
obişnuită, precum este aceasta de deosebită de viaţa de sărăcie spirituală a lumii". Canaanul
le-a dat atunci evreilor: (1) odihnă, (2) abundenţă, (3) biruinţă. Aşa ceva este pregătit şi pentru
cei ce se apropie cu credinţă de Domnul Isus: „Rămîne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru
poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui se odihneşte şi el de lucrările lui, cum
S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale." (evrei 4:8-11) „...noi, fiindcă am crezut, intrăm în
„odihna", despre care a vorbit El...” (evrei 4:3)

Da, Canaanul a trebuit cucerit (Iosua 1:1-2), dar evreii trebuiau să facă aceasta nu prin forţa
lor, ci prin credinţă (Deut. 7:1; Deut. 6:10-11; Lev. 26:6; Deut. 11:10-12). Forţa nu le-a folosit
la nimic cînd păcatul i-a făcut să fie învinşi la Ai, dar credinţa şi ascultarea au dărîmat zidurile
Ierihonului (Iosua 8; Iosua 6).
SCHIŢA CĂRŢII

I. INTRAREA ÎN CANAAN 1:1-5:12

a. Dumnezeu fi vorbeşte lui Iosua, 1:1-9
b. Iosua vorbeşte poporului, 1:10-15
c. Poporul făgăduieşte ascultare, 1:16-18
d. Iscodirea Ierihonului, Rahav, 2:1-24
e. Trecerea tordanului, 3:1-17
f. Pietre de aducere aminte, 4:1-24
g. Tăierea împrejur, 5:1-8
h. Roadele ţării, mana încetează, 5:9-12

II. CUCERIREA ŢĂRII 5:13-12:24

a. Căpetenia oştirii Domnului, 5:13-15
b. Cucerirea Ierihonului, 6:1-27
c. Nelegiuirea lui Acan, 7:1-26
d. Luarea cetăţii Ai, 8:1-29
e. Altarul de pe muntele Ebal, 8:30-35

CAMPANIA SUDICĂ
a. Împăraţii ţării se unesc 9:1 -2
b. Viclenia Gabaoniţilor, 9:3-27
c. Marea luptă de la Gabaon, 10:1-11
d. Soarele şi luna se opresc, 10:12-15
e. Uciderea celor cinci împăraţi, 10:16-27
f. Alte izbînzi ale lui Iosua, 10:28-43

CAMPANIA NORDICĂ
a. Marea bătălie de la apele Meron, 11:1-15
b. Cuceririle lui Iosua, 11:16-12:24

III. ÎMPĂRŢIREA ŢĂRII 13-24

a. Teritorii necucerite, 13:1-7
b. Împărţirea Transiordaniei, 13:8-33

ÎMPĂRŢIREA CANAANULUI
a. Ţinutul seminţiei lui Iuda, 14:1-15:63
b. Ţinutul seminţiei lui Beniamin, 16:1-10
c. Ţinutul seminţiei lui Manase, 17:1-18
d. Măsurarea teritoriului rămas, 18:1-10
e. Ţinutul lui Beniamin, 18:11-28
f. Ţinutul lui Simeon, 19:1-9
g. Ţinutul lui Zabulon, 19:10-16
h. Ţinutul lui Isahar, 19:17-23
i. Ţinutul lui Aşer, 19:24-31
î. Ţinutul lui Neftali, 19:32-39
j. Ţinutul lui Dan, 19:40-48
k Partea lui Iosua, 19:49-51
l. Cetăţile de scăpare, 20:1-9
m. Cetăţile Leviţilor, 21:1-45
n. Seminţiile din Transiordania, 22:1-34
o. Ultimele cuvinte ale lui Iosua, 23:1-16
p. Ultima adunare, 24:1-28
r. Moartea lui Iosua, 24:29-33
JUDECĂTORI
Cu cartea Judecători ajungem să facem cunoştinţă cu unul dintre cele mai remarcabile
personaje din istoria lui Israel: profetul-judecător Samuel. Acest om extraordinar a fost o
figură pivotală în trecerea Israelului de la sistemul teocraţie la cel monarhic. Cărţile scrise de
el fac legătura naturală între timpul lui Iosua şi vremea împăraţilor.

Circumstanţele scrierii: Pentru a înţelege cărţile Judecători şi Rut trebuie să plecăm de la

criza sfîşietoare prin care a trecut Samuel spre sfîrşitul vieţii lui. În l Samuel 8:1-3 ni se spune
că fii lui Samuel n-au călcat pe urmele tatălui lor şi poporul nemulţumit de comportamentul
lor ca judecători s-a strîns la Rama şi i-a cerut să aşeze peste naţiune un împărat „cum au toate
neamurile" (1 Sam. 8:5). Cererea aceasta l-a durut foarte mult pe Samuel care s-a văzut
lepădat de popor înainte de vreme. Dumnezeu i s-a arătat însă în mîhnirea lui şi i-a explicat că
cererea poporului era mult mai vinovată decît părea la prima vedere: „Ascultă glasul
poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai
domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de cînd i-am scos din Egipt
pînă în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei", (1 Sam. 8:7-8) Deşi fusese
unul dintre cei mai buni judecători din Israel, Samuel a trăit drama ca sub conducerea lui
poporul să se lepede de Dumnezeu şi să ceară un om muritor drept împărat peste naţiune.
Samuel li l-a dat atunci pe Saul (1 Sam. 9 şi 10). O bună bucată de timp, Samuel a fost torturat
mereu de o întrebare chinuitoare: „Unde am greşit?" Ca să scape de ea, el i-a mai adunat o
dată la un loc pe toţi evreii şi le-a spus: „Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea... : Cui i-am luat
boul, sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am asuprit şi pe cine am năpăstuit? De la cine am
luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi şi voi da înapoi". Ei au răspuns: „Nu ne-ai
apăsat, nu ne-ai năpăstuit, şi nici n-ai primit nimic din mîna nimănui". Atunci Samuel a zis
poporului:...” (1 Sam. 12:3-17) Ceea ce urmează în text este o recapitulare selectivă a istoriei
lui Israel cu scopul de a arăta poporului tragedia alegerii pe care au făcut-o. Dumnezeu însuşi
a confirmat din cer spusele lui Samuel dînd, în mijlocul anotimpului secetos, „chiar în ziua
aceea tunete şi ploaie" (1 Sam. 12:17-18). Speriat de cele întîmplate poporul s-a căit şi a vrut
să retracteze cererea pentru un împărat. Dar era prea tîrziu. Dumnezeu făcuse pe placul
poporului, îl aveau de acum pe Saul.

Ce se va întîmpla însă cu Samuel? Amărît în suflet, el va rămîne credincios acestui popor

îndărătnic şi va căuta să-i înveţe în continuare prin intermediul scrisului. Discursul său
magistral, va fi dezvoltat şi îmbogăţit cu alte evenimente din trecut devenind o veritabilă
lecţie de pedagogie istorică. Retras în singurătate, Samuel se aşterne la lucru şi scrie cartea
Judecători, cartea Rut şi cărţile 1 şi 2 Samuel, căci spusese el: „Departe de mine să păcătuiesc
împotriva Domnului, încetînd să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi dreaptă",
(1 Sam. 12:23)

Titlul: Cartea îşi ia titlul din însuşi cuprinsul ei care este dedicat perioadei aşa numiţilor
„judecători", reprezentanţii lui Iehova, împăratul nevăzut al Israelului. Aceşti judecători
(şofetim - în ebraică) nu reprezentau o succesiune ordonată de guvernatori, ci nişte eliberatori
ocazionali ridicaţi de Dumnezeu pentru izbăvirea lui Israel şi pentru administrarea dreptăţii.

Autorul: Aşa cum am văzut, materialul cărţii este pus împreună de Samuel. Asta nu înseamnă
că toate fragmentele cronicii istorice alcătuite de el au fost iniţial opera lui. Probabil că multe
din părţile acestei cărţi au fost cronici ale seminţiilor lui Israel. Amănuntele prezente în texte
ca fabula lui Iotam, cîntarea Deborei, mesajul lui Iefta către regele Amon şi detaliile mărunte
din descrierea adunării de la Miţpa ne trimit la nişte autori care au fost ei înşişi martori
participanţi la aceste evenimente. În acelaşi timp, apare evident faptul că aceste relatări au fost
editate mai tîrziu de cineva care le-a pus împreună. Aflăm astfel că la scrierea cărţii, chivotul
legămîntului fusese luat deja din Silo (Jud. 18:31; 20:27) şi că Israelul trecuse deja de pragul
instaurării monarhiei (17:7; 18:1; 19:1; 21:25). Nu trecuse însă vremea lui David, căci despre
Iebusiţi ni se spune că: „au locuit în Ierusalim cu fii lui Beniamin pînă în ziua de azi" (Jud.
1:21)

Data: Pe vremea lui Saul, după 930 î.Cr. Evenimentele cărţii acopere însă primii 300 de ani
petrecuţi de Israel în Canaan, aproximativ între anii 1380 -1050 î.Cr.

Conţinutul cărţii: Samuel face ca evenimentele acestei perioade să sune ca o lecţie de istorie
pentru poporul Israel. Dorinţa lui este să-i convingă pe evrei că din orice greşeala există
posibilitatea întoarcerii la „Dumnezeul care nu oboseşte iertînd". Deşi sînt pomeniţi un total
de 12 judecători, numai despre cîţiva se vorbeşte în detaliu aşa că tot cuprinsul cărţii poate fi
rezumat la cinci serii de şapte: 7 apostazii, urmate de 7 pedepse prin robie, care fac poporul să
se pocăiască de 7 ori şi se termină prin 7 izbăviri minunate lucrate de Dumnezeu prin
intermediul a 7 judecători. Samuel ştia şi el că repetiţia este mama învăţăturii. De aceea el
alege din trecutul Israelului 7 situaţii în care poporul a greşit înaintea lui Dumnezeu şi le arată
cum, de fiecare dată, pocăinţa a fost singura ieşire posibilă de sub pedeapsa divină. Urmarea
acestei pocăinţe a fost, de fiecare dată, îndurarea lui Dumnezeu, izbăvirea şi binecuvîntarea, în
felul în care o redă Samuel, istoria lui Israel este o istorie ciclică.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Există o frază-comentariu care se repetă ca un

advertisment în punctele de greutate ale cărţii: „În vremea aceea nu era împărat în Israel.
Fiecare făcea ce-i plăcea" (17:6; 18:1; 21:25). Există aici un semnal de alarmă pentru cei ce
nu-L vor pe Dumnezeu să domnească asupra lor şi nu acceptă Cuvîntul Lui ca normă cu
autoritate absolută asupra vieţii lor.

Fiecare din rătăcirile lui Israel este introdusă cu aceleaşi cuvinte: „Copiii lui Israel au făcut ce
nu plăcea Domnului...” (3:7; 3:12; 4:1; 6:1; 10:6; 13:1). Pedepsele trimise de Dumnezeu
pentru neascultarea lor sînt numite cu termeni care subliniază dreptul de posesiune al lui
Iehova asupra Israelului: „Şi Domnul i-a vîndut în mîinile lui...” (3:8; 4:2; 10:7) său „Şi
Domnul i-a dat...” (6:1; 13:1). Pocăinţa poporului sub chinul pedepsei este descrisă mereu cu
aceleaşi cuvinte: „Copiii lui Israel au strigat către Domnul" (3:9; 3:15; 4:3; 6:7; 10:10).
Repetarea aceasta obsedantă scoate în evidenţă caracterul ciclic al oscilaţiilor poporului Israel
şi măreşte probabilitatea ca lecţia dată de Samuel să fie înţeleasă bine de cititorii lui evrei.

Pentru cititorul creştin, cartea Judecători mai ilustrează şi alte teme biblice:

1. Răutatea şi depravarea inimii umane „deznădăjduit de rea şi de înşelătoare" (Jud. 2:11-13,

17, 19; 8:33-35; 10:6; 13:1).

2. Plăcerea pe care o are Dumnezeu să se folosească de lucruri slabe: Ehud - un infirm

stîngaci (3:15), Şamgar - cu un otig de plug (Jud. 3:31), Debora - o femeie (Jud. 4:2, 9, 21;
vezi şi Jud. 9:53, Ghedeon - cel mai mic dintr-o familie săracă (Jud. 6:15), ceata mică de
ostaşi cu ulcioarele în mîini (Jud. 7:16) şi falca de măgar din mîna lui Samson (Jud. 15:15).

3. Duhul Sfînt este cel ce dă tărie şi biruinţă, în viaţa lui Otniel (Jud. 3:10), în viaţa lui
Ghedeon (Jud. 6:34), în viaţa lui Iefta (Jud. 11:29), în viaţa lui Samson (Jud. 13:25; 14:6;
15:14), în viaţa tuturor copiilor lui Dumnezeu (Zaharia 4:6).
Cartea Judecătorilor se termină într-un dezastru total şi generalizat. Stricăciunea morală,
civică şi spirituală prevala pretutindeni. Asta nu înseamnă că poporul nu avea totuşi o lege.
Falimentul oamenilor nu anulează standardul lui Dumnezeu, tot aşa cum astăzi dispreţul faţă
de cele 10 porunci şi faţă de învăţăturile lui Cristos nu înseamnă că acestea nu există. Cartea
Judecători este o dovadă că, lăsat de capul lui, omul nu merge în sus pe calea progresului, ci
coboară vertiginos în abisurile păcatului. Lumea are nevoie de izbăvire. Ca şi altă dată,
oriunde există pocăinţă sinceră ea se va grăbi să sosească. Şi va aduce o dată cu ea şi
binecuvîntarea!

Mesajul cărţii: Este clar că Samuel nu a fost preocupat să redea fidel şi cronologic istoria.
Dorinţa lui este să noteze numai anumite evenimente care au o semnificaţie spirituală aparte.
Aceasta explică de ce unor întîmplări li se acordă un spaţiu atît de mare în naraţiune, iar altora
doar un spaţiu restrîns. Lipsesc aproape cu desăvîrşire referinţele la activitatea „marilor
preoţi" care au fost activi în această perioadă, iar istoriile judecătorilor nu sînt aşezate
neapărat într-o ordine naturală. De fapt, unii dintre ei au funcţionat simultan în teritorii diferite
din întinderea Israelului. Mesajul cărţii trebuie căutat în ultimul discurs ţinut de Samuel în faţa
poporului: „Nu vă temeţi! Aţi făcut tot răul acesta; dar nu vă abateţi de la Domnul, şi slujiţi
Domnului din toată inima voastră. Nu vă abateţi de la El; altfel aţi merge după lucruri de
nimic, care n-aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sînt lucruri de nimic. Domnul nu va
părăsi pe poporul Lui, din pricina Numelui Lui cel mare, căci Domnul a hotărît să facă din voi
poporul Lui... Temeţi-vă numai de Domnul, şi slujiţi-L cu credincioşie din toată inima
voastră; căci vedeţi ce „putere desfăşoară El printre voi" (1 Sam. 12:20-24)

SCHIŢA CĂRŢII

CADRUL ISTORIC GENERAL 1:1-3:6

a. Situaţia politică, 1:1-36
b. Situaţia spirituală, 2:1-3:6

I. PRIMUL CICLU 3:7-11

a. Păcatul idolatriei, 3:7
b. Pedeapsa prin robie, 3:8
c. Pocăinţa evreilor, 3:9
d. Ridicarea lui Otniel, 3:9-10
e. Ţara are odihnă, 3: 1 1

II. AL DOILEA CICLU 3:12-31

a. Neascultarea poporului, 3:12
b. Pedeapsa prin robie, 3:12-14
c. Pocăinţa evreilor, 3:15
d. Ridicarea lui Ehud, 3:12-29
e. Ţara are odihnă, 3:30

III. AL TREILEA CICLU 4 - 5

a. Neascultarea poporului, 4:1
b. Pedeapsa prin robie, 4:2
c. Pocăinţa evreilor, 4:3
d. Debora şi Barac, 4:4-5:31
e. Ţara are odihnă, 5:31
IV. AL PATRULEA CICLU 6:1 - 8:32
a. Neascultarea poporului, 6:1
b. Pedeapsa prin robie, 6:1-5
c. Pocăinţa evreilor, 6:6
d. Mustrarea, 6:7-10
e. Ridicarea lui Ghedeon, 6:11-24
f. Ghedeon dărîmă altarul lui Baal, 6:25-32
g. Ghedeon izbăveşte poporul, 6:33-8:32

V. AL CINCILEA CICLU 8:33 - 10:5

a. Păcatul idolatriei, 8:33-35
b. Abimelec vrea să fie împărat, 9:1-57
c. Ridicarea altor judecători, 10:1-5

VI. AL ŞASELEA CICLU 10:6 - 12:5

a. Păcatul idolatriei, 10:6
b. Pedeapsa robiei, 10:7-9
c. Pocăinţa evreilor, 10:10
d. Mustrarea Domnului, 10:11-14
e. Cererea poporului, 11:15
f. Ridicarea lui Iefta, 11:16-12:7
g. Alţi judecători, 12:8-15

VII. AL ŞAPTELEA CICLU 13-16

a. Neascultarea poporului, 13:1
b. Pedeapsa robiei, 13:1
c. Ridicarea lui Samson, 13:1-25
d. Hărţuielile lui Samson cu filistenii 14-15
e. Samson şi Dalila, 15:1-21
f. Răzbunarea şi moartea lui Samson, 15:22-31

PĂCATUL SE EXTINDE, 17-21

a. Mica schimbă preoţia, 17:1-13
b. Daniţii preiau apostazia, 18:1-31
c. Depravarea beniamiţilor, 19:1-21:25
RUT
Cartea „Rut" este o oază de credincioşie într-o epocă caracterizată de idolatrie şi apostazie.

Titlul: Este una dintre singurele două cărţi din Biblie care poartă numele unei femei. Cealaltă
este „Estera" cu care se contrastează şi se completează reciproc.

Autorul: Samuel a scris această carte probabil după ce l-a uns pe David ca nou împărat peste
Israel.

Data: Aproximativ în jurul anului 1.000 î.Cr.

Conţinutul cărţii: Cartea Rut este un apendice al cărţii Judecătorilor. De fapt, ea ar fi trebuit
să fie inclusă în acea carte. Iată ce declară autorul ei în primul verset al cărţii: „Pe vremea
judecătorilor a fost o foamete în ţară...”

De ce a scos Samuel această întîmplare din cartea Judecătorilor şi a făcut-o o carte de sine
stătătoare? Motivele sînt două şi amîndouă sînt clare ca lumina zilei.

În primul rînd, Samuel a vrut ca această carte să fie o încheiere recapitulativă a lecţiilor date
în cartea Judecători, încă o dată ne vom întîlni aici cu ciclul de apostazie, pedeapsă, pocăinţă
şi izbăvire. De data aceasta însă, Samuel vrea să răspundă unei întrebări viclene: „Şi dacă nu
ne vom pocăi? Ce se va întîmpla cu noi dacă în loc să ne pocăim ne vom îndepărta şi mai mult
de Domnul şi vom fugi pe alte meleaguri, departe de faţa Sa?" Experienţa tristă a familiei lui
Elimelec este răspunsul clar şi răspicat dat acestor întrebări răuvoitoare: „Nicăieri nu este prea
departe pentru mîna Domnului ca să ne ajungă şi să ne pedepsească". Nu există altă soluţie de
ieşire de sub pedeapsă decît pocăinţa. Cînd ne pocăim cu adevărat Dumnezeu se grăbeşte să
ne dea izbăvirea şi binecuvîntarea.

În al doilea rînd, istoria familiei lui Elimelec este scoasă în evidenţă pentru că din această
familie s-a născut mai tîrziu Işai, tatăl lui David, acest nou împărat uns de Samuel peste Israel.
Providenţial, scrierea lui Samuel este mai importantă decît şi-a dat el atunci seama căci ea ne
arată o secvenţă din viaţa familiei care-L va da lumii pe Mesia: Domnul Isus Cristos din
seminţia lui David.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: O citire foarte atentă va scoate la iveală un mesaj
spiritual latent ascuns în semnificaţia numelor purtate de personajele cărţii, întîmplarea
debutează la Betleem, care tradus înseamnă „casa plinii". Primul personaj cu care ne întîlnim
este Elimelec al cărui nume se traduce prin „Dumnezeu este împăratul meu" (Eli=Dumnezeu,
melech=împărat). Acest bărbat pleacă din Betleem împreună cu nevasta lui numită Naomi,
care se poate traduce prin „plăcuta" sau „fermecătoarea", şi cu cei doi fii ai lor: Mahlon, care
înseamnă „cîntec" şi „bucurie", şi Chilion, care înseamnă „ornament" sau „desăvârşire".
Hotărîrea lor de a pleca este echivalentă cu o încercare de a scăpa de sub pedeapsa pe care
Dumnezeu o trimisese asupra Israelului prin secetă, în Moab, Elimelec („Dumnezeu este
împăratul meu") moare şi după el mor şi cei doi fii: Mahlon (bucuria) şi Chilion
(desăvârşirea). Frîntă de durere, Naomi hotărăşte să se întoarcă în Israel, dar refuză să mai fie
numită Naomi şi cere să i se spună de acuma: Mara, care înseamnă amărăciune. Mesajul
spiritual din această succesiune de evenimente este foarte clar: în Canaan, Israelul trăia sub
teocraţie („Dumnezeu este împăratul meu") şi făcea casă bună cu plăcerea, cîntecul, bucuria,
frumuseţea şi desăvîrşirea. Sub pedeapsa lui Dumnezeu, ei au recurs la soluţii lăturalnice,
refuzînd pocăinţa şi asta le-a adus moarte, suferinţă şi sărăcie. Pentru copiii Domnului,
singura ieşire din impasul neascultării este pocăinţa şi întoarcerea acasă, la Dumnezeului lor
care nu oboseşte iertîndu-i şi reparîndu-le greşelile. Din momentul hotărîrii de întoarcere în
ţară, mîna nevăzutului Dumnezeu începe să lucreze tainic pentru refacerea viitorului lui
Naomi. Una dintre nurori, moabită Rut, se întoarce împreună cu ea şi găseşte favoare în ochii
unui om bogat numit Boaz (tradus prin: „în El este puterea"). Acest Boaz restaurează
moştenirea lui Naomi şi-i dăruieşte un fiu prin Rut. Fiul lui Naomi din Rut, Obed, fusese
hotărît de Dumnezeu să fie tatăl lui Işai şi bunicul lui David, împăratul slăvit al lui Israel.

O altă temă foarte importantă din cartea Rut este„Goel", ruda cu drept de răscumpărare. În
rînduială lui Israel, cineva căzut în robie putea fi răscumpărat de un astfel de Goel care trebuia
să îndeplinească 3 condiţii: să fie cea mai apropiată rudă, să vrea să răscumpere şi să poată să
răscumpere, în cazul lui Naomi au existat două persoane care aveau acest drept: una al cărui
nume nu este specificat (Rut 3:12; 4:1-6) şi Boaz (2:20; 4:9-13). Prin răscumpărarea pe care o
face, Boaz este un tip care-l prevesteşte pe Domnul Isus. Lucrarea Lui de răscumpărare este
descrisă strălucit în Apocalipsa 5:1-10:

„Apoi am văzut în mîna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe
dinlăuntru, şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga
cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?" Şi nu se găsea nimeni
nici în cer, nici pe pămînt, nici sub pămînt, care să poată să deschidă cartea, nici să se uite în
ea. Şi am plîns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite
în ea.

Şi unul dintre bătrîni mi-a zis: „Nu plînge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui
David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de
domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrîni, am văzut stînd în picioare un Miel. Părea
junghiat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sînt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu,
trimise în tot pămîntul. El a venit, şi a luat cartea din mîna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul
de domnie. Cînd a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s-au
aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie,
care sînt rugăciunile sfinţilor. Şi cîntau o cîntare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea
şi să-i rupi peceţile, căci ai fost jungheat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău,
oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o
împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împăraţi pe pămînt".

Pentru că putea şi dorea să ne răscumpere, Domnul Isus s-a înrudit cu noi prin întrupare şi a
devenit Goel-ul nostru.

Pe cine simbolizează însă cel care, deşi putea, n-a vrut să facă răscumpărarea Naomei din
cauza moabitei Rut? Ei bine răspunsul este simplu. Acel „cutare" (Rut 4:1) simbolizează
pretenţiile Legii mozaice. Textul Legii spunea: „Amonitul şi Moabitul să nu intre în adunarea
Domnului, nici chiar al zecilea neam, pe vecie. Să nu-ţi pese nici de propăşirea lor, nici de
bună starea lor, toată viaţa ta, pe vecie". (Deut. 23:3, 6) Moabită Rut este un simbol al
Bisericii. Dumnezeu ne-a răscumpărat prin Cristos, dincolo de prevederile Legii, printr-un act
de har şi de nemăsurată îndurare.

SCHIŢA CĂRŢII

I. ZADARNICA FUGA DE PEDEAPSĂ 1:1-5

a. Contextul istoric, 1:1
b. Contextul familial, 1:2
c. Rezultatul fugii, 1:3-5

II. ÎNTOARCEREA 1:6-22

a. Hotărîrea Naomei, 1:6-7
b. Sfatul dat nurorilor, 1:8-13
c. Hotărîrea lui Rut, 1:14-19
d. Naomi se cheamă acum Mara, 1:20-22

III. ÎNCEP COINCIDENŢELE 2:1-23

a. Rut merge pe ogorul lui Boaz, 2:1-3
b. Rut este lăudată de Boaz, 2:4-13
c. Rut capătă trecere înaintea lui Boaz, 2:14-16
d. Naomi întrevede binecuvîntarea, 2:17-22
e. Rut rămîne în ogoarele lui Boaz, 2:23

IV. ÎNTÎLNIREA DIN NOAPTE, 3:1-18

a. Sfatul dat lui Rut de Naomi, 3:1-4
b. Ascultarea lui Rut, 3:5-6
c. Boaz înţelege şi acceptă, 3:7-15
d. Naomi are credinţă, 3:16-18

V. ÎNTÎLNIREA DE LA POARTĂ 4:1-12

a. Cererea lui Boaz, 4:1-4
b. Explicaţia lui Boaz, 4:5
c. Refuzul răscumpărătorului, 4:6
d. Boaz oferă răscumpărare, 4:7-10
e. Poporul se bucură, 4:11-12

VI. DUMNEZEU DĂ UN VIITOR LUI NAOMI 4:13-22

a. Naşterea copilului, 4:13
b. Urarea femeilor din cetate, 4:14-17
c. Linia davidică, 4:18-21
1 SAMUEL
Cu cartea 1 Samuel începem să citim cele trei grupe de cărţi duble din Vechiul Testaemnt - 1
şi 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi şi 1 şi 2 Cronici. Ele alcătuiesc împreună o unitate distinctă
acoperind perioada istorică delimitată de ridicarea şi prăbuşirea monarhiei în Israel, adică
aproximativ 500 de ani scurşi pe albia vremii între 1095-586 î.Cr.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Samuel, care tălmăcit înseamnă „cerut de la
Dumnezeu". În originalul evreiesc, cele două cărţi ale lui Samuel, ca de altfel şi celelalte două
cărţi duble, au format la început o singură carte, împărţirea prezentă se datorează
traducătorilor în limbile greacă şi latină. Deşi criticată de unii, împărţirea actuală îşi are
meritul ei, deoarece 2 Samuel, ocupîndu-se prin excelenţă de cei 40 de ani de domnie ai
împăratului David, merita să alcătuiască un volum aparte.

Autorul: Fără nici o îndoială, Samuel este cel ce a început să scrie această minunată cronică
de istorie. Probabil că primele 24 de capitole sînt în întregime ale lui. Restul a fost adăugat de
Natan şi Gad aşa cum găsim lămurit în 1 Cronici 29:29 şi în 1 Samuel 10:25.

Data: Aproximativ 930 î.Cr. şi cam 100 de ani după aceea. Cartea acopere o perioadă de 115
ani din istoria lui Israel.

Conţinutul cărţii: 1 Samuel este o cronică a tranziţiei lui Israel de la teocraţie la monarhie.
Dumnezeu n-a vrut niciodată ca Israelul să aibă un alt împărat în afară de El însuşi. Dorinţa
Lui a fost ca să ridice din mijlocul poporului conducători iscusiţi care să se afle întotdeauna
sub ordinele Lui. Legea şi Marele Preot ar fi trebuit să reglementeze viaţa poporului în
ascultarea lor deplină de Domnul. Dar n-a fost aşa. Israelul s-a depărtat de Dumnezeu, a iubit
păcatul şi s-a aplecat spre idolatrie. Lipsiţi de limitările Legii poporul ajunsese fără frîu.
Soluţia ar fi fost o întoarcere la Domnul şi la „mărturie", dar poporul a ales o altă cale: ei i-au
cerut lui Samuel să aşeze un împărat peste ei, aşa „cum ou toate neamurile" (1 Sam. 10:3).
Cererea lor fusese anticipată de previziunile lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ce le spusese
El prin Moise în Deuteronomul 17:14-20. Poate că într-un fel, bătrînii lui Israel au văzut în
aceast pasaj nu un avertisment, ci o ultimă portiţă de ieşire din impas pentru viitor.

Conţinutul cărţii 1 Samuel va putea fi ţinut foarte uşor în minte dacă o vom numi: „cartea
celor trei conducători": Samuel (cap 1-7), Saul (cap. 8-15) şi David (cap.16-31). Fireşte,
acţiunile acestor trei oameni se suprapun în anumite texte, dar, în mare, împărţirea aceasta a
cărţii este corectă.

Samuel este una ditre cele mai luminoase figuri din întreaga istorie a lui Israel. Cu greu am
putea găsi scris ceva rău despre el în paginile Scripturii. Ca importanţă, Samuel încheia şirul
judecătorilor, este primul din şirul profeţilor, întemeiază prima mişcare de educaţie religioasă
din istoria Israelului, întemeiază monarhia aşezînd pe tron primul împărat în persoana lui
Saul, pentru ca mai apoi să-l ungă ca împărat pe David, cei care avea să devină cel mai mare
împărat din întreaga istorie a naţiunii. Au mai existat sporadic şi alţi oameni despre care
Biblia ne spune că s-au numit profeţi (Gen. 20:7; Num. 11:25; Jud. 6:8; Deut. 18:18), dar şirul
profeţilor biblici începe cu acest Samuel (Fapte 3:24; 13:20). El este cel care a întemeiat
oficiul profetic şi a înfiinţat şcolile profeţilor (1 Sam. 10:5, 6, 11-12; 19:20).

Mai presus de orice, Samuel a fost însă un om al rugăciunii: el a fost născut în urma stăruinţei
în rugăciune (1 Sam. l:9-28), a fost un copil obişnuit cu rugăciunea (1 Sam. 3:1-19), a învăţat
poporul să biruiască prin rugăciune (7:5-10), cînd poporul a cerut un împărat, el a alergat la
rugăciune (1 Sam. 8:6) şi a continuat să se roage pentru popor chiar şi după ce l-au lepădat ca
şi conducător (1 Sam. 12:19-23). Lipsa unei vieţi de rugăciune a fost privită de Samuel drept
un păcat (1 Sam. 12:23).

Iată ce a realizat Dumnezeu prin viaţa lui Samuel: (1) i-a eliberat din robia filisteană, (2) i-a
pregătit pentru împărăţie, (3) le-a dat un loc permanent pentru chivot şi (4) a întărit şi mai
mult preoţia.

Saul, cel dintîi împărat al Israelului, a fost una dintre cele mai tragice figuri dintre personajele
Vechiului Testament. El a început foarte promiţător, însă a cunoscut apoi un declin teribil şi a
sfîrşit-o ruşinos şi lamentabil. Deasupra întregii lui vieţi a plutit un aer de rîvnă amestecat cu
neascultare. Modestia i s-a transformat în mîndrie, adevărul în minciună, ruşinea în neruşinare
şi bunătatea faţă de duşmani în ură şi ucidere de prieteni. Pe piatra de pe mormîntul acestui
prim împărat al Israelului s-ar potrivi o frază pe care a rostit-o chiar el însuşi, într-una din
rarele clipe de luciditate care i-au întrerupt tulburarea sufletească de la sfîrşitul vieţii: „Am
lucrat ca un nebun!" (1 Sam. 26:21; vezi şi 1 Sam. 13:13)

David, „lumina ochilor lui Dumnezeu", a fost una dintre cele mai măreţe personalităţi din
toate timpurile. El a îmbogăţit copleşitor de mult istoria socială, militară, religioasă şi
culturală a lui Israel. În 1 Samuel ne întîlnim cu David ca băieţel la oi, cîntăreţ din arfă,
purtător de arme, căpetenie în luptă, ginere al împăratului, scriitor neîntrecut de psalmi,
împărat uns de Samuel şi... fugar rătăcitor şi nevinovat. Acest fiu al lui Iese şi nepot al lui
Boaz, din moabita Rut, a văzut lumina zilei în Betleem ca cel mai mic din cei 8 fii ai tatălui
său. La vîrsta de 18 ani a fost uns pentru prima dată de Samuel ca împărat ales de Dumnezeu
peste Israel şi avea să devină apoi cel mai important dintre toţi împăraţii lui Israel,
întemeietorul dinastiei din care s-a născut, „la plinirea vremii", Isus Cristos - Mesia.

Faima lui de cîntăreţ iscusit a ajuns la curtea împăratului Saul, unde a fost chemat să intre în
anturajul familiei regale. Prietenia lui cu Ionatan, fiul lui Saul, este una dintre cele mai
frumoase şi mai gingaşe pagini din istoria relaţiilor dintre oameni. Cînd a fost promovat în
fruntea armatei, vitejia şi popularitatea lui printre evrei a stîrnit invidia împăratului care s-a
hotărît să-l omoare. Saul a încercat de 4 ori acest lucru (1 Sam. 19:10, 15, 20, 21, 23, 24).
Dumnezeu avea însă alte planuri cu David şi i-a ocrotit viaţa. Zbuciumul care a caracterizat
această perioadă şi urmările lui în maturizarea deosebită a lui David pot fi văzute în conţinutul
psalmilor 59 şi 37.

Încercările din tinereţe au fost şcoala prin care Dumnezeu îl pregătea pentru ceasul domniei
peste Israel, înainte de a stăpîni peste oameni, David a fost învăţat să fie stăpîn pe el însuşi şi
să aştepte, plin de încredere, iniţiativele şi hotărîrile Domnului.

Ca pribeag, departe de ameninţările împăratului Saul, David a trăit în mijlocul altor duşmani
care ameninţau să-i ia viaţa. Din temerile acelor clipe s-a născut psalmul 56 în care găsim
credinţa lui în Dumnezeu şi totala lui abandonare în hotărîrile Celui Atotputernic, ajunse la o
totală maturitate. 1 Samuel se termină cu moartea ruşinoasă a lui Saul şi ne lasă să anticipăm
cu înfrigurare citirea lui 2 Samuel în care viaţa lui David va cunoaşte împlinirea omului „după
inima lui Dumnezeu" (1 Sam. 13:14).

Mesajul cărţii: Dumnezeu a chemat Israelul la o relaţie unică şi specială cu El în virtutea

căreia El s-a proclamat împăratul lor nevăzut. Din pricina nepriceperii lor, ei au renunţat la
acest privilegiu şi au cerut un împărat uman care să le meargă în frunte. Soluţia lor a însemnat
un mare pas înapoi în destinul lor istoric. Suferinţele ulterioare şi tragedia lor naţională ne
stau drept mărturie. Din ceea ce scrie în cartea 1 Samuel putem învăţa că neacceptarea căilor
lui Dumnezeu, neatîrnarea de prezenţa Lui nevăzută, refuzarea trăirii prin credinţă de dragul
comodităţii soluţionărilor omeneşti vor atrage întotdeauna asupra noastră suferinţe costisitoare
şi un sfîrşit ruşinos.

SCHIŢA CĂRŢII

I. SAMUEL, ULTIMUL JUDECĂTOR l - 7

ANA, MAMA LUI SAMUEL

a. necazul ei, 1:1-8
b. rugăciunea ei, 1:9-18
c. copilul ei, 1:19-23
d. jertfa ei, 1:24-28
e. cîntarea ei, 2:1-W

SLUJIREA MICULUI SAMUEL

a. Situaţia din Silo, 2:11-36
b. Domnul i se descopere, 3:1-21

RĂZBOIUL CU FILISTENII
a. Înfringerea Israelului, 4:1-10
b. Pierderea chivotului, 4:11-17
c. Moartea lui Eli, I-Cabod, 4:18-22
d. Pedeapsa asupra filistenilor, 5:1-12
e. Filistenii trimit chivotul înapoi, 6:1-7:2
f. Campania de refacere spirituală, 7:3-17

H. SAUL, CEL DINTÎI ÎMPĂRAT 8-15

RIDICAREA LUI SAUL

a. Israeliţii cer un împărat, 8:1-22
b. Alegerea lui Saul, 9:1-27
c. Încoronarea lui Saul, 10:1-27
d. Înfrîngerea Amoniţilor, 11:1-15
e. Samuel înfruntă naţiunea, 12:1-25

PRĂBUŞIREA LUI SAUL

a. Războiul cu filistenii, 13:1-7
b. Jertfa nelegiuită, 13:8-9
c. Sentinţa rostită de Samuel, 13:10-14
d. Situaţia se înrăutăţeşte, 13:15-23
e. Jurămintele pripite, 14:1-52
f. Ascultările parţiale, 15:1-35

III. DAVTD, ALESUL DOMNULUI 16-31

ASCENSIUNEA LUI DAVID

a. David uns împărat, 16:1-13
b. David adus la curtea lui Saul, 16:14-23
c. David şi Goliat, 17:1-58
d. David şi Ionatan, 18:1-4
e. David pizmuit de Saul, 18:5-16
f. David, ginerele împăratului, 18:17-30

DAVID ESTE PRIGONIT DE SAUL

a. David apărat de Ionatan, 19:1-7
b. David apărat de Mical, 19:8-17
c. David apărat de Samuel, 19:18-24
d. David, apărat de Ionatan, 20:1-42
e. David apărat de Ahimelec, 21:1-9
f. David apărat de Achiş, 21:10-15

DAVID Şl CEATA LUI

a. În peştera Adulam şi la Miţpe, 22:1 -5
b. Saul ucide preoţii din Nob, 22:6-23
c. David scapă Cheila, 23:1-12
d. În pustia Zif şi Maon, 23:15-29
e. En-Ghendi. David cruţă pe Saul, 24:1-22
f. David şi Nabal, 25:1-35
g. David şi Abigail, 25:36-44
h. Pustia Zif. David cruţă pe Saul, 26:1-25

DAVID ÎN ŢARA FILISTENILOR

a. Şederea lui la Ţiglad, 27:1-12
b. Filistenii se luptă cu Israelul, 28:1-4
c. Saul cheamă morţii, 28:5-14
d. Mesajul lui Samuel, 28:15-19
e. Groaza lui Saul, 28:20-25
f. David este trimis înapoi, 29:1-11
g. David îi biruieşte pe Amaleciţi, 30:1-19
h. Împărţirea prăzii, 30:20-25
i. Darurile trimise în Iuda, 30:26-31

MOARTEA LUI SAUL

a. Israelul bătut de filisteni, 31:1
b. Moartea lui Saul şi Ionatan, 31:2-10
2 Samuel
1 Samuel ne-a prezentat falimentul împăratului ales de oameni: Saul. 2 Samuel ne aşează
înaintea ochilor frumoasa domnie a unui împărat „după inima lui Dumnezeu": David.

Titlul: Singurul motiv pentru care cartea poartă numele de „2 Samuel" este acela că în
original conţinutul ei a alcătuit o singură carte împreună cu cartea „1 Samuel".

Autorul: Cronicarii care au păstrat scrisă amintirea acestor evenimente nu sînt cunoscuţi cu
certitudine, 1 Cronici 29:29-30 ni-i indică drept autori pe doi profeţi: Natan şi Gad.

Data scrierii: Este nesigură, plasată însă cu certitudine undeva în cuprinsul secolului 10
dinaintea lui Cristos.

Conţinutul cărţii: 2 Samuel poate fi o carte uşor de memorat dacă o vom considera drept o
carte biografică. Subiectul ei poate fi formulat astfel: 40 de ani de domnie din viaţa
împăratului David (2 Sam. 5:4-5).

David a preluat conducerea lui Israel într-un timp în care naţiunea se afla într-o stare haotică.
Moartea lui Saul fusese în acelaşi timp şi tragică şi ruşinoasă. Prima experienţă a Israelului cu
monarhia sfîrşise într-un total eşec. Începutul cărţii „2 Samuel" ni-l arată pe David întors la
Ţiclag după biruinţa pe care o avusese asupra Amaleciţilor (2 Sam.1:1). El era obosit în trup,
dar bucuros în suflet pentru victoria repurtată. Grija lui cea mare însă era la soarta celeilalte
bătălii: aceea dintre filisteni şi Israel. După trei zile, David primeşte vestea că Israelul a fost
învins. Durerea lui David este sinceră şi nemîngîiată. Cu această ocazie iese în relief toată
frumuseţea caracterului său. Cîntarea de jale scrisă de el pentru Saul şi mai ales pentru
Ionatan (1: 17-27) este o elegie a unui suflet îndrăgostit şi neatins de morbul duşmăniei, în
ciuda nebuniei ucigaşe a lui Saul, David l-a iubit pînă la capăt.

Începuturile domniei lui David au fost modeste şi pline de momente de descurajare, dar
împăratul a avut o credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Caracteristica vieţii lui David a fost o
totală subordonare faţă de iniţiativele şi orarul lui Dumnezeu.

Sub conducerea lui David, Israelul a ajuns la apogeul puterii şi strălucirii. Timpul domniei lui
şi timpul domniei fiului său Solomon sînt cunoscute drept „epoca de aur a Israelului". David a
eradicat idolatria din ţară. Conducerea lui militară a fost genială şi teritoriile cucerite de el au
dus Israelul la cea mai mare întindere geografică din toată istoria lui. Faima şi bogăţia adusă
de el evreilor era cunoscută pretutindeni. Negustorii evrei cutreierau pămîntul între Nil, Tigru
şi Eufrat sau alunecau pe corăbiile mărilor pînă spre ţărmuri exotice şi îndepărtate. Dumnezeu
a rînduit ca pe vremea domniei lui David şi Egiptul şi puterea Mesopotamiei, cele două
puncte tradiţionale de dominaţie mondială, să fie intrate într-o totală eclipsă. Pentru cîteva
decenii, Israelul s-a aflat în fruntea naţiunilor lumii. Puterea, cultura, faima şi luxul aveau
atunci o singură capitală: Ierusalimul. Tronul aşezat în acest oraş îşi exercita influenţa asupra
populaţiei întregii lumii. De ce a făcut Dumnezeu aceste lucruri pentru David? Răspunsul nu
este greu de găsit. David a acceptat să fie toată viaţa lui autoritatea numărul 2 în Israel.
Secretul reuşitelor lui este întoarcerea la spiritul teocraţiei. Împăratul David s-a subordonat
împăratului cerurilor căutînd toată viaţa lui să facă numai „voia Domnului" (Fapte 13:22; 1
Sam. 13:13-14). În inima lui David, Iehova a fost tot timpul adevăratul împărat al lui Israel.
Pe sine s-a considerat doar un fel de reprezentant vizibil al divinităţii. Aduceţi-vă aminte de
felul în care s-a purtat el cu Saul: de refuzul său repetat de a-şi face singur dreptate şi
respectul nelimitat faţă de „unsul Domnului" (1 Sam. 24:6; 26:10-11). Remarcaţi totala lui
dependenţă de indicaţiile divine: s-a nagat atunci cînd a fost în momente de criză (1 Sam.
23:2, 10-12), s-a rugat atunci cînd a început domnia (2 Sam 2:1) şi a aşteptat hotărîrile lui
Dumnezeu atunci cînd a fost prigonit şi blestemat pe nedrept (2 Sam. 16:5-12). Probabil că
tocmai această caracteristică a comportamentului lui a fost aceea care l-a făcut pe Dumnezeu
să-l numească „un om după inima Lui" (1 Sam. 13:13-14). Altfel este greu să accepţi această
numire pentru un om care a avut păcate şi defecte care i-au întunecat ultimii ani ai vieţii.
Pentru cititorul atent, viaţa lui David se împarte în două jumătăţi distincte. Cea de pînă la
păcătuirea cu Bat-Şeba şi cea de după această cădere. Chiar şi cartea le acordă fiecăreia părţi
egale: 12 capitole pentru ascensiunea glorioasă a lui David şi tot 12 capitole pentru necazurile
care i-au marcat cea de a doua perioadă a vieţii.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În 2 Samuel 7:11-16 ne întîlnim cu legămîntul Davidic.

Importanta lui se extinde nu numai asupra istoriei familiei lui David, ci şi asupra istoriei
întregii omeniri, mai ales în partea ei viitoare. Legămîntul Davidic este cheia divină pentru
înţelegerea planului lui Dumnezeu în istorie. Din momentul încheierii lui, evreii au ştiut că
Mesia va veni din linia genealogică a lui David. Ei păstrează aceiaşi convingere şi astăzi
(Isaia 11:1; Ieremia 23:5; Ezechiel 37:25; ca şi Luca 1:30-33). Legămîntul în sine conţine
cîteva elemente distincte: (1) confirmarea tronului lui Israel. Pînă la acest pasaj, monarhia
fusese o dorinţă vinovată a evreilor. De acum înainte, tronul lui Israel intră în istorie ca o
instituţie divină, (2) consacrarea familiei lui David ca familie împărătească. Lui David i se
promit trei lucruri: o „casă" cu semnificaţia unei linii continue de descendenţi, un „tron" cu
semnificaţia autorităţii împărăteşti şi o „împărăţie" cu semnificaţia unui domeniu de exercitare
a autorităţii. 2 Samuel 7:16 ne declară că promisiunea acestor trei elemente este „pe vecie".
Cel de al treilea element este: (3) anunţarea programului mesianic. Caracterul veşnic al celor
trei promisiuni făcute lui David implică împlinirea lor finală în viaţa lui Mesia (Isaia 9:7).

Legămîntul Davidic marchează cea de a patra treaptă de dezvoltare a promisiunilor mesianice.

Lui Adam i s-a făcut o primisiune care privea rasa umană în general; lui Avraam i s-a făcut o
promisiune care privea Israelul ca naţiune; prin Iacov s-a făcut o promisiune specială
seminţiei lui Iuda, iar acum se identifică o familie din seminţia lui Iuda: casa lui David.
Rămîne doar ca Isaia să mai adauge că „sămînţa femeii", fiul lui Avraam, Leul din seminţia
lui Iuda şi odrasla lui David va fi născut... dintr-o fecioară (Isaia 7:14).

Mesajul cărţii: Cele două jumătăţi ale cărţii ne spun clar că există o plată care trebuieşte
plătită pentru păcat. Greşala lui David în cazul lui Bat-Şeba şi Urie a atras asupra împăratului
şi asupra casei lui agonia pedepsei. O clipă de rătăcire a dus la ani de suferinţe. Dreptatea lui
Dumnezeu se aplică fără discriminare asupra tuturor celor ce păcătuiesc, oricare ar fi poziţia
lor înaintea Domnului. Există însă chiar şi în pedepsele Domnului o porţie de har (2 Sam.
24:14).

SCHIŢA CĂRŢII

I. RIDICAREA LUI DAVID 1-12

ÎMPĂRAT PESTE IUDA

a. Vestea morţi lui Saul, 1:1-10
b. Reacţia lui David, 1:11-16
c. Cîntarea de jale, 1:17-27
d. David este uns împărăţia Hebron, 2:1-7
e. Iş-Boşet, rivalul lui David, 2:8-11

RĂZBOIUL CIVIL
a. Abner se luptă cu Ioab, 2:12-32
b. Abner îl părăseşte pe Iş-Boşet, 3:1-21
c. Ioab îl omoară pe Abner, 3:22-39
d. Iş-Boşet este asasinat, 4:1-12

ÎMPĂRAT PESTE TOT ISRAELUL

a. David este uns împărat peste Israel, 5:1-6
b. Stabilirea capitalei la Ierusalim, 5:7-25
c. Chivotul este adus la Ierusalim, 6:1-23

LEGĂMÎNTUL DAVIDIC
a. Dorinţa lui David, 7:1-3
b. Promisiunea dumnezeiască, 7:4-17
c. Reacţia lui David, 7:18-29

CONSOLIDAREA Şl EXTINDEREA ÎMPĂRĂŢIEI

a. Biruinţele lui David, 8:1-14
b. Înalţii slujbaşi ai lui David, 8:15-18
c. David şi Mefiboşet, 9:1-13
d. Biruinţa asupra Amoniţilor, 10:1-19

PĂCATUL LUI DAVID CU BAT-ŞEBA

a. Comoditatea, 11:1
b. Ispitirea, 11:2
c. Păcătuirea, 11:3-5
d. Perversitatea, 11:6-13
e. Crima, 12:14-25
f. Rezolvarea păcătoasă, 12:26-27

II. NECAZURILE LUI DAVID 12-24

DUMNEZEU MUSTRĂ Şl PEDEPSEŞTE

a. Natan spune o întîmplare, 12:1-5
b. Reacţia lui David, 12:6
c. Natan condamnă pe faţă, 12:7-9
d. Rostirea sentinţei, 12:10-12
e. David se recunoaşte vinovat, 12:13-14
f. Moartea copilului, 12:15-23
g. Naşterea lui Solomon, 12:24-25
h. Refacerea autorităţii, 12:26-31

NECAZURI ÎN FAMILIA LUI DAVID

a. Amnon curveşte cu sora sa, 13:1-22
b. Amnon este omorît de Absalom, 13:23-29
c. Absalom fuge în exil, 13:34-39
d. Ioab mijloceşte pentru Absalom, 14:1-20
e. Absalom este iertat şi adus înapoi, 14:21 -33
f. Răscoala lui Absalom, 15:1-12
g. Fuga lui David, 15:13-37
h. Ţiba înnegreşte pe Mefiboşet, 16:1-4
i. Şimei bleastămă pe David, 16:5-14
î. Huşai la Absalom, 16:15-19
j. Absalom ascultă de Ahitofel, 16:20-23
k. Huşai înfruntă pe Ahitofel, 17:1-14
l. Moartea lui Ahitofel, 17:15-23
m. David la Mahanaim, 17:24-18:4
n. Absalom ucis de Ioab, 18:5-18
o. Jalea lui David, 18:19-33

NECAZURI ÎN ÎMPĂRĂŢIE
a. Descumpănirea poporului, 19:1-8
b. Refacerea armoniei în împărăţie, 19:9-43
c. Răscoala lui Şeba, 20:1 -3
d. Amasa asasinat de Ioab, 20:4-13
d. Uciderea lui Şeba, 20:14-22
e. Dregătorii lui David, 20:23-26
f. Foamete de trei ani, 21:1-14
g. Filistenii pornesc alt război, 21:15-22
h. Cîntarea lui David, 22:1-51
i. David laudă legămîntul, 23:1-7
î. Vitejii lui David, 23:8-39
j. Numărătoarea poporului, 24:1-9
k. Pedeapsa prin ciumă, 24:10-25
1 ÎMPĂRAŢI
Cărţile 1 şi 2 Împăraţi cuprind o perioadă de decădere şi declin în istoria lui Israel. Ele încep
cu împăratul David şi termină cu împăratul Babilonului. Debutează cu construcţia Templului
şi se încheie cu distrugerea lui. Încep cu o perioadă de glorie şi se termină în dezastru spiritual
şi robie naţională. Vremea împăraţilor aduce în atenţia noastră lucrarea profeţilor biblici. l
împăraţi se termină cu lucrarea lui Ilie, acestui om de excepţie care a fost trimis de Dumnezeu
să întoarcă poporul Israel din idolatrie la credinţa cea adevărată.

Titlul: În originalul ebraic, 1 şi 2 Împăraţi au format o singură carte. Traducătorii în limba

greacă le-au despărţit în două pentru că textul grec era mai lung cu o treime şi sulurile de
papirus pe care scriau ei erau limitate în lungime. Semnificaţia titlului este evidentă: aceste
cărţi înregistrează evenimentele din timpul domniei împăratului Solomon şi ai celorlalţi
împăraţi care s-au succedat la tronul lui Israel şi Iuda.

Autorul: Stilul cărţii arată lucrarea unui singur autor, chiar dacă el a folosit şi informaţii din
alte cronici ale vremii (1 Împăraţi 11:41; 14:29). Tradiţia evreiască atribuie cărţile acestea
profetului Ieremia, în orice caz, cărţile acestea au fost scrise înainte de distrugerea celui dintîi
Templu.

Data: Aproximativ 550 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de 400 de ani de istorie înregistrînd
creşterea şi descreşterea împărăţiei lui Israel.

Conţinutul cărţii: În afară de timpul domniei lui Solomon, cartea 1 Împăraţi arată cum
imediat după domnia lui Solomon, împărăţia s-a divizat în alte două împărăţii: una în Nord
continuînd să poarte numele de Israel şi una în sud cu numele de Iuda. Împărăţia lui Israel
cuprindea zece seminţii şi avea capitala la Samaria, în timp ce din împărăţia lui Iuda au făcut
parte numai Iuda şi Beniamin, iar capitala s-a aflat la Ierusalim. Pe tronul Samariei s-au
perindat 19 împăraţi din seminţii diferite. Ierusalimul a rămas credincios seminţiei lui David
din care s-au ridicat succesiv un număr de 20 de împăraţi.

Ca împărţire, 1 Împăraţi se prezintă de la sine. Cele 22 de capitole sînt aşezate în două

secţiuni egale. Primele 11 capitole sînt consacrate celor 40 de ani de domnie ai lui Solomon,
iar celelalte 11 acopere primii 80 de ani de existenţă separată a celor două împărăţii divizate.

Cuvinte cheia şi teme caracteristice: Figura dominantă a cărţii 1 Împăraţi este împăratul
Solomon. Personalitatea lui este ieşită din comun din trei puncte de vedere: ca înfăptuitor de
istorie, ca influenţă asupra societăţii şi ca semnificaţie profetică mesianică.

Din punct de vedere istoric, Solomon reprezintă momentul de apogeu al monarhiei evreieşti.
Domnia lui marchează culmea de abundenţă materială şi de cultură la care s-a ridicat vreodată
Israelul. Cine citeşte capitolele 9 şi 10 ale cărţii îşi dă repede seama că nivelul ajuns de
Solomon a stîrnit uimirea lumii de atunci. Solomon a fost şi ultimul împărat care a domnit
peste întreg Israelul. Singurul care va mai face acest lucru va fi Isus Cristos, cînd se va
întoarce să domnească ca fiu al lui David pe tronul Ierusalimului.

Ca lider social, Solomon este una dintre cele mai copleşitoare prezenţe din cîte au existat
vreodată, înţelepciunea lui super-normală l-a făcut o celebritate admirată de toţi
contemporanii. A alcătuit trei mii de proverbe pline de discernămînt şi de pricepere şi a
compus o mie cinci cîntări care-l aşează în fruntea celor mai prolifici poeţi din toate timpurile.
Prietenii şi duşmanii i-au căzut în admiraţie şi s-au grăbit să facă pace cu împărăţia lui.
Abilitatea sa organizatorică şi administrativă a produs un salt de cîteva secole peste nivelul
cunoscut în lumea şi civilizaţia de atunci. Capacitatea lui afectivă şi emoţională a fost ieşită
din comun (vezi Cîntarea Cîntărilor). Excesele lui maritale nu pot fi explicate decît dacă
acceptăm acest punct de vedere. Atitudinea lui faţă de Dumnezeu este punctul fragil din
întreaga lui constituţie. Bogăţia nemăsurată şi neîmpărţită cu săracii poporului, mulţimea
nevestelor şi numărul mare de care de luptă sînt toate în contrast evident cu prevederile Legii
date de Dumnezeu evreilor (Deut. 17:16-17). Deşi este elocvent şi înfocat în rugăciune, se
observă la el o oarecare detaşare de Dumnezeu. Abundenţa l-a făcut ca încet, încet să se
socotească dacă nu suficient în sine însuşi, cel puţin mai puţin dependent de ajutorul divin, în
comparaţie cu modestia şi sentimentul de neputinţă pe care l-am remarcat la tatăl său David,
Solomon prezintă o siguranţă de sine şi o opulenţă care-i îneacă spiritul. Gîndurile sale
exprimate în cartea Eclesiastul ni-l prezintă drept un cunoscător plictisit al tuturor
dimensiunilor vieţii umane. Blazarea lui este evidentă şi supărătoare.

Falimentul lui Solomon ca lider spiritual al poporului a demonstrat încă o dată incapacitatea
omului căzut în păcat de a sta într-o poziţie de totală autoritate. Nimeni n-a fost vreodată mai
înţelept ca Solomon şi nimeni n-a avut la dispoziţia sa mai multe resurse materiale şi mai
multă faimă. Falimentul lui este reprezentativ şi suficient pentru a explica falimentele noastre.

Apusul domniei lui Solomon prevesteşte furtuna care se apropie. Tîrîtă de iubire, inima lui
îngăduie să se clădească în Ierusalim temple pentru toţi dumnezeii nevestelor lui. Chemoş,
Baal-Peor şi Moloh intră cu fast în cetate şi în inimile poporului. Israelul se prăbuşeşte iarăşi
în idolatrie. Dumnezeu îl trimite pe proorocul Ahia să-i vestească lui Solomon pedeapsa.
Nimeni nu va mai aduna după el tot poporul într-o singură împărăţie. Zece seminţii vor trece
sub stăpînirea unui slujitor de al său. Legămîntul Davidic însă va rămîne în picioare. David va
avea mereu un urmaş pe scaunul său de domnie. Stăpînirea lui va fi însă limitata la seminţiile
lui Iuda şi Beniamin.

Solomon este mult mai interesant şi mai important însă ca semnificaţie tipologică mesianică.
Asemeni tatălui său David, el este unul dintre cele mai clare anticipări ale lucrării lui Isus
Cristos. Şi tot ca David, Solomon este un simbol pentru aspectul viitor al domniei lui Cristos
asupra lumii. Există comentatori care văd în David aspectul domniei mesianice din timpul
mileniului, iar în Solomon aspectul domniei din Noul Ierusalim de după mileniu. Asupra
acestor detalii nu putem să zăbovim şi nici să ne pronunţăm în acest scurt studiu.

Prin ce simbolizează domnia lui Solomon aspecte din împărăţia mesianică? Iată prin ce: Mai
îmtîi, domnia lui a fost un timp de pace şi odihnă. Solomon n-a scos sabia din teacă în anii săi
de domnie. În al doilea rînd, a fost o domnie caracterizată prin primatul înţelepciunii şi
priceperii (1 Împăraţi 4 şi 10). În al treilea rînd a fost vorba despre bogăţie şi slavă - aşa cum
nu mai fusese nicăieri şi niciodată, în al patrulea rînd a fost o domnie care s-a bucurat de
faimă şi cinstire. Numele lui Solomon era renumit în toate împărăţiile contemporane. În al
cincilea rînd putem vorbi despre bucurie şi siguranţă. Iată ce putem citi în 1 Împăraţi 4:20,25:
„Iuda şi Israel erau în număr foarte mare... Ei mîncau şi se veseleau... au locuit în linişte
fiecare sub via lui şi sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon".

Din vestirile profeţilor noi ştim că acestea sînt tocmai caracteristicile domniei mesianice
viitoare a lui Cristos asupra lumii. Va fi pace şi linişte: „Nici un popor nu va mai scoate sabia
împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul" (Isaia 2:4). „Atunci lupul va locui împreună cu
mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi
împreună, şi le va mîna un copilaş". (Isaia 11:6). Va fi un timp de înţelepciune şi pricepere aşa
cum n-a fost niciodată: „Pămîntul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele
care-l acopăr" (Isaia 11:9; Habacuc 2:14). Va fi bogăţie şi slavă aşa cum n-a mai fost niciodată
căci: „muntele (împărăţia) Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa
deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor grămădi spre el" (Isaia 2:2; 11:10J. Va fi slavă şi
cinstire aşa cum nici o împărăţie n-a avut vreodată pe faţa pămîntului: „În ziua aceea,
Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, şi slava va
fi locuinţa Lui" (Isaia 11:10). În împărăţia mesianică va fi bucurie şi siguranţă pentru toţi cei
ce vor locui în ea. Profetul Mica scrie: „fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi
nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului oştirilor a vorbit" (Mica 4:4). Nu există
nimic mai minunat decît studierea acestor pasaje care ne vorbesc despre Împărăţia Domnului
Isus care stă gata să vină. Chiar şi numai o lectură fugară a lor ne face să spunem plini de
dorinţă: „Vie împărăţia Ta!"

Mesajul peste veacuri: Nu este greu de loc să înţelegem ce vrea Dumnezeu să ne înveţe din
cele întîmplate în cartea 1 Împăraţi. Textul care găzduieşte acest mesaj este 1 Împ. 11:11-l3:

„Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legămîntul Meu şi legile Mele pe care ţi le-am dat, voi rupe
împărăţia de la tine şi o voi da slujitorului tău. Numai nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii
tale, pentru tatăl tău David. Ci din mîna fiului tău o voi rupe. Nu voi rupe însă toată împărăţia;
voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina robului Meu David, şi din pricina Ierusalimului pe
care l-am ales".

Unde nu există ascultare, nu există viitor. Pentru cel semeţ, Dumnezeu nu păstrează nici un
loc sub soare. Smeritul însă va rămîne pururi în harul dumnezeiesc şi Dumnezeu îi va asigura
veşnicia.

SCHIŢA CĂRŢII

I. DOMNIA LUI SOLOMON 1-11

a. Ridicarea lui Solomon, 1:1-3:1

ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON, 3:2-4:34

Solomon cere înţelepciune, 3:2-15
Solomon dovedeşte înţelepciune, 3:16-28
Solomon aşează administratori, 4:1-28
Solomon în mărirea sa, 4:29-34

b. Templul lui Solomon, 5:1-8:66

FAIMA LUI SOLOMON, 9:1-10:29

Legământul cu Domnul, 9:1-9
Darul dat lui Hiram, 9:10-14
Slujitorii lui Solomon, 9:15-25
Flota lui Solomon, 9:26-28
Vizita reginei din Seba, 10:1-13
Bogăţiile lui Solomon, 10:14-29

CĂDEREA LUI SOLOMON, 11:1-43

a. Motivul, 11:1-8
b. Avertizarea, 11:9-13
c. Duşmanii, 11:14-28
d. Profeţia lui Ahia, 11:29-40
e. Moartea lui Solomon, 11:41-43

II. ÎMPĂRĂŢIILE DESPĂRŢITE 12-22

DIVIZAREA ÎMPĂRĂŢIEI, 12:1-24

Cererea triburilor din nord, 12:1-4
Răspunsul lui Roboam, 12:5-15
Revolta triburilor din nord, 12:16-24

a. Domnia lui Ieroboam în Israel, 12:25-14:20

b. Domnia lui Roboam în Iuda, 14:21-31
c. Domnia lui Abiam în Iuda, 15:1-8
d. Domnia lui Asa în Iuda, 15:9-24
e. Domnia lui Nadab în Israel, 15:25-31
f. Domnia lui Baeşa în Israel, 15:32-16:7
g. Domnia lui Zimri în Israel, 16:15-20
h. Domnia lui Omri în Israel, 16:21-28
i. Domnia lui Ahab În Israel, 16:29-22:40

PROOROCUL ILIE
Ilie vesteşte seceta, 17:1
Dumnezeu îl îngrijeşte pe Ilie, 17:2-24
Ilie pe muntele Carmel, 18:1-46
Ilie fuge la Horeb, 19:1-18
Ilie H cheamă pe Elisei, 19:19-21

î Domnia lui Iosafat în Iuda, 22:41-50

j. Domnia lui Ahazia în Israel, 22:51-53
2 Împăraţi
Începînd cu această carte ne vom familiariza cu existenţa marilor imperii antice: Asiria,
Babilon şi Persia. Ele vor începe să exercite o influenţă covîrşitoare asupra Israelului.
Paradoxal, imperiile acestea sînt astăzi o binecuvîntare pentru poporul Bibliei, căci recentele
descoperiri arheologice au făcut să amuţească critica arbitrară şi răuvoitoare din deceniile
trecute. Fiecare lopată de pămînt întoarsă în terenul străvechiilor imperii acreditează astăzi
Biblia ca o carte de istorie autentică.

Scopul scrierii acestei cărţi nu a fost numai acela de a înregistra vieţile împăraţilor din Iuda şi
Israel. Această cronică a fost alcătuită pentru a arăta tuturor cititorilor că succesul oricărui
împărat (şi a oricărei naţiuni luată ca atare) depinde de măsura de ataşament faţă de Cuvîntul
şi voia Domnului. Neascultarea duce întotdeauna la decadenţă şi declin.

Titlul: 2 Împăraţi este o continuare firească a cărţii 1 Împăraţi cu care iniţial a constituit o
singură cronică.

Autorul: Ceea ce s-a spus despre 1 Împăraţi este valabil şi pentru această carte. Proorocul
Ieremia apare ca cel mai probabil dintre toţi autorii propuşi. El a folosit însă informaţii
cuprinse în alte cărţi (1 Împ. 11:41; 14:19, 29). Ultimul capitol pare şi el scris de altcineva
care a stat în Babilon, nu de cineva care s-a dus cu unii din popor în Egipt şi a murit acolo,
cum este cazul cu Ieremia.

Data: În preajma anului 550 î.Cr. Nu înainte de distrugerea celui dintîi Templu.

Conţinutul cărţii: Această carte care debutează cu strămutarea lui Ilie la cer şi se termină cu
strămutarea poporului evreu în Babilon este cea mai tragică cronică de istorie din toată Biblia.
Ba am putea spune că este una dintre cele mai tragice înregistrări istorice din analele lumii.
Poporul prin care Dumnezeu alesese să răspîndească cunoştinţa despre Sine şi despre
planurile Sale pline de har s-a abătut din ce în ce mai mult de la ascultarea de Dumnezeu, s-a
cufundat în idolatrie şi în întunerecul înstrăinării de Creator. Cînd nelegiuirea lor şi-a atins
culmea, Dumnezeu a trimis asupra lor popoare străine puternice şi lipsite de milă care i-au
tîrît într-o neagră, umilitoare şi chinuitoare robie.

Cartea 2 Împăraţi este cartea robiei. În capitolul 17 ni se prezintă ducerea Israelului (cele 10
seminţii din împărăţia de nord) în robia Asiriană. Aceste 10 seminţii nu se vor întorce acasă, ci
vor continua să rămînă răspîndite printre neamurile lumii. Capitolul 25 ne aduce înaintea
ochilor Ierusalimul înconjurat, cucerit şi dărîmat. Poporul împărăţiei de sud (Iuda şi
Beniamin) este dus în robia babiloneană de unde nu se va mai întoarce decît o rămăşiţă.

Cartea consemnează de asemenea faptele profetului Elisei, continuatorul lucrărilor lui Ilie. Ca
şi predecesorul lui, Elisei are o viaţă plină de întîmplări supranaturale. Unele dintre cele mai
cunoscute minuni săvîrşite de el sînt: învierea fiului sunamitei (cap. 4), moartea în oală
(cap.4), înmulţirea celor 100 de pîini (cap.4), vindecarea lui Naaman, căpetenia oştirii
împăratului Siriei, (cap. 5), recuperarea securii unuia dintre fiii proorocilor (cap.6) şi orbirea
temporară a sirienilor (cap. 6).

Împărţirea cărţii este neclară la prima vedere, dar un studiu atent va scoate la iveală faptul că
primele 10 capitole se ocupă predominant de împărăţia de nord, implicînd împărăţia de sud
numai cînd evoluţia acesteia afectează evenimentele din nord; partea dintre capitolele 11 şi 27
este o istorie alternativă a evenimentelor din cele două împărăţii surori, iar de la capitolul 18
la 25 găsim numai evenimente din istoria lui Iuda.

Cu excepţia lui Şalum care a domnit numai o lună, toţi cei 11 împăraţi ai lui Israel „au făcut
ce este rău înaintea Domnului" (3:2, 3; 10:31, 32; 13:2, 3, 11; 14:24; 15:9, 18, 24, 28; 17:2).
Ei au urmat calea lui Ieroboam, „cel care a făcut pe Israel să păcătuiască".

Împăraţii din Iuda sînt evaluaţi după standardul stabilit de tatăl lor David. Vedem aceasta în
cazul lui Solomon (1 Împ. 11:6), Abiam (1 Împ. 15:3), Iosafat (2 Cronici 17:3), Amaţia (2
Împ. 14:3), Ahaz (2 Împ. 16:2), Ezechia (2 Împ. 18:3) şi Iosia (2 Împ. 22:2).

Plecarea lui Israel în robie s-a făcut în două etape. Cele două seminţii şi jumătate de dincolo
de Iordan: Ruben, Gad şi Manase au fost luate captive de Tiglat Pileser, împăratul Asiriei cu
cîţiva ani înainte de restul împărăţiei (2 Împăraţi 15:29; 1 Cronici 5:25-26). Celelalte seminţii
din împărăţia de Nord au fost înrobite 13 ani mai tîrziu, cam prin anul 721 î.Cr. Tiglat Pileser
murise între timp. Împăratul asirian Salmanasar a condus invazia şi a asediat Samaria timp de
trei ani (2 Împăraţi 17:3-6).

Căderea împărăţiei din sud, Iuda, s-a produs numai după alţi 120 de ani de istorie. Şi ea a avut
mai multe etape. Cea dintîi s-a petrecut în timpul domniei lui Ioiachim (2 Regi 23:36-24:1, 2;
2 Cronici 36:5-7). Atunci au fost duse la Babilon uneltele Casei Domnului împreună cu cîţiva
tineri din ţară printre care şi tînărul Daniel (Dan. 1: l -4). A doua deportare s-a produs opt ani
mai tîrziu, la începutul domniei lui Ioiachin. Nebucadneţar l-a luat prizonier pe împărat şi l-a
strămutat la Babilon împreună cu familia lui şi cu 10 mii de oameni din floarea lui Israel. În
Iuda n-au rămas decît oamenii săraci peste care Nebucadneţar l-a pus să domnească pe
Zedechia, unchiul lui Ioiachin, întreg Ierusalimul a fost jefuit. Visteria Templului a fost luată
şi vasele de aur făcute de Solomon la Templu au fost sparte (2 Împ. 24:8-17). A treia şi cea din
urmă deportare în Babilon s-a produs în urma unei răscoale a lui Zedechia pe care
Nebucadneţar a înăbuşit-o cu cruzime. Fiii lui Zedechia au fost înjunghiaţi înaintea lui, iar
împăratului i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri de aramă şi l-au dus la Babilon. Templul a
fost distrus cu desăvîrşire, cetatea Ierusalimului a fost transformată în ruine şi tuturor caselor
li s-a dat foc (2 Împ. 25:1-21). Asediul a fost îndelungat şi a provocat celor din cetate suferinţe
de nedescris. Tragedia de proporţii impresionante este descrisă în cartea sa de profetul Ieremia
(Plîngeri 2:20; 4:3-10)

Perioada împăraţilor a fost şi perioada de activitate a profeţilor. Cărţile lor vor fi analizate în
secţiunea dedicată profeţilor, dar este bine să ţinem minte că Osea şi Amos au profeţit în
Israel, în timp ce Obadia, Ioel, Isaia, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania şi Ieremia şi-au
desfăşurat activitatea în Iuda.

Mesajul peste veacuri: Cine citeşte paginile acestea de istorie a poporului Israel va trage
repede concluzii pentru viaţa sa personală de umblare cu Domnul. Iată numai cîteva dintre
ele: (1) Stăruinţa în neascultare este cea mai sigură cale spre dezastru. S-ar putea să pară
pentru o vreme că pedeapsa întîrzie, dar ea va veni cu siguranţă. (2) Privilegiile acordate de
Dumnezeu aduc cu ele responsabilităţi corespunzătoare. Dumnezeu nu ne răsfaţă ca să ne
îngîmfe, ci ne binecuvîntează ca să ne îndemne să stăruim în împlinirea scopurilor pe care le-a
fixat pentru existenţa noastră. (3) Pedepsele trimise de Dumnezeu sînt proporţionale şi
progresive. Scopul lui Dumnezeu este întotdeauna pedagogic. Cine nu răspunde la pedepse
obişnuite îşi atrage singur pedepse mai mari şi mai chinuitoare. (4) „Dumnezeu pedepseşte pe
cine iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte" (evrei 12:6). În plan uman şi
terestru se pare că asistăm la o catastrofă şi la desfinţarea poporului ales. În cer însă se
socotise altfel. Providenţial, planul divin va continua cu Israelul. Cel mai mare profet din
timpul declinului lui Israel declară: „El (Dumnezeu) nu va slăbi, nici nu se va lăsa, pînă va
aşeza dreptatea pe pămînt" (Isaia 42:4). Cînd tronul de pe pămînt se prăbuşeşte în pulbere,
tronul din ceruri cîrmuieşte stăpîn pe furtună. Robia babiloneană a venit ca o pedeapsă pentru
decăderea idolatră a lui Israel. Evreii au trebuit să înveţe departe de casă ce scump le este
Dumnezeu şi Legea Lui. În exil au apărut sinagogile şi poporul a început să citească şi să
înveţe temeinic Cuvîntul. Robia a fost cuptorul în care Dumnezeu şi-a curăţit poporul.
Răspîndiţi printre neamurile lumii, evreii au fost păstraţi atunci şi continuă să fie păstraţi şi
astăzi pentru împlinirea destinului lor istoric. Asirienii şi babilonienii s-au pierdut în negura
timpului, dar poporul evreu a continuat să existe, în curînd va veni acel „Fiu al lui David" care
va prelua stăpînirea în virtutea legămîntului Davidic şi, din Ierusalimul restaurat, îşi va
exercita autoritatea supremă asupra lumii.

SCHIŢA CĂRŢII

I. CRONICILE ÎMPĂRĂŢIEI DE NORD 1-10

a. Domnia lui Ahazia (853-852), 7:7-3

ILIE Şl ELISEI
Înălţarea lui Ilie la cer, 2:1-11
Elisei îşi începe slujirea, 2:12-14
Confirmarea răpirii lui Ilie, 2:10-18
Vindecarea apelor de la Ierihon, 2:19-22
Pedepsirea copiilor, 2:23-25

b. Domnia lui Ioram (852-841), 3:1-27

FAPELE LUI ELISEI

Înmulţirea untdelemnului, 4:1-7
Fiul Sunamitei, 4:8-37
Moartea în oală, 4:38-41
Înmulţirea pîinilor, 4:42-44
Vindecarea lui Naaman, 5:1-27
Securea care pluteşte pe apă, 6:1-7
Elisei biruieşte sirienii, 6:8-8:6
Elisei profeţeşte în Damasc, 6:7-15

c. Domnia lui Ioram (852-841), 8:16-24

d. Domnia lui Ahazia în Iuda (841), 8:25-29
e. Domnia lui Iehu în Israel (841-814), 9:1-10:36

II. CRONICĂ ALTERNATIVĂ 11-27

a. Domnia Ataliei în Iuda (841-835), 11:1-16
b. Domnia lui Ioas în Iuda (835-796), 11:17-12:21
c. Domnia lui Ioahaz în Israel (814-798), 13:1-9
d. Domnia lui Ioas în Israel (798-782), 13:10-25

Moartea lui Elisei 13:14-21

e. Domnia lui Amaţia (796-767), 14:1-22
f. Domnia lui Ieroboam II în Israel (794-753), 14:23-29
g. Domnia lui Azaria în Iuda (790-739), 15:1-7
h. Domnia lui Zaharia în Israel (753), 15:8-12
i. Domnia lui Şalum în Israel (752), 15:13-15
î. Domnia lui Menahem în Israel (752- 742), 15:7 6-22
j. Domnia lui Pecahia în Israel (742-740), 15:23-26
k. Domnia lui Pecah în Israel (752-732), 15:27-31
l. Domnia lui Iotam în Iuda (750-731), 15:32-38
m. Domnia lui Ahaz în Iuda (731-715), 16:1-20
n. Domnia lui Osea în Israel (732-722), 17:1-41
SAMARITENII

III. CRONICILE ÎMPĂRĂŢIEI DE SUD 18-25

a. Domnia lui Ezechia (715-686), 18:1-20:21

Reforma religioasă, 18:1-12
Biruinţă sub două asedii, 18:1-20:21
Boala şi însănătoşirea lui, 20:1-11
Lăudăroşenia lui vinovată, 20:12-21

b. Domnia lui Manase (695-642), 21:1-18

c. Domnia lui Amon (642-640), 21:19-26
d. Domnia lui Iosia (640-609), 22:1-23:30

e. Domnia lui Ioahaz (609), 23:31-33

f. Domnia lui Ioiachim (609-597), 23:34-14:7
g. Domnia lui Ioiachin (597), 24:8-16
h. Domnia lui Zedechia (597-586), 24:17-25:21
Dărîmarea Ierusalimului şi a Templului
i. Guvernatorul Ghedalia (586), 25:22-26
î. Eliberarea lui Ioiachin în Babilon, 25:27-30
1 CRONICI
Cărţile Cronicilor descriu în mare aceleaşi evenimente ca şi cărţile lui Samuel şi ale
Împăraţilor. Atitudinea celui care le scrie este însă alta şi scopul cu care sînt scrise este total
diferit. 1 şi 2 Samuel şi 1 şi 2 Împăraţi sînt cărţi cu un pronunţat caracter biografic, Cronicile
au un caracter statistic. Primele sînt informative, cele din urmă sînt formative, 1 şi 2 Cronici
sînt cărţi de educare a noii generaţii de evrei născuţi în captivitatea babiloneană.

Titlul: Cartea poartă această numire din timpul lui Ieronim, care a tradus textul Bibliei
ebraice în limba latină între anii 385-405 d.Cr. Lucrarea lui poartă numele de: „Vulgata" (de la
„vulg" care înseamnă popor). Titlul complet în limba latină este: „Cronicorum Liber" - Cartea
Cronicilor. Cărţile cronicilor nu sînt cărţi de repetiţii inutile ale evenimentelor relatate deja în
cărţile istorice ale Bibliei şi nici culegeri de pasaje neimportante uitate de alţi autori ai
Scripturilor. Ele sînt compendii de istorie destinate evreilor din seminţiile împărăţiei lui Iuda
care s-au întors din robia Babiloniană.

Autorul: Deşi numele autorului este necunoscut, părerile celor mai mulţi înclină spre
cărturarul Ezra, cel care a fost responsabil pentru marea lucrare de reconstruire spirituală a
evreilor după revenirea din Babilon.

Ceea ce este cert şi evidenţiat expres în textul Cronicilor este că autorul s-a folosit de un mare
număr de lucrări istorice existente. Iată o listă a lor:

1. Cartea împăraţilor lui Israel şi a lui Iuda (2 Cronici 27:7)

2. Un „Midraş" (comentariu) al lucrării de mai sus (2 Cronici 24:27)
3. Cartea lui Samuel văzătorul (1 Cronici 29:29)
4. Cartea proorocului Natan (1 Cronici 29:29)
5. Cartea proorocului Gad (1 Cronici 29:29)
6. Proorocia lui Ahia din Şilo (2 Cronici 9:29)
7. Descoperirile proorocului Ieedo (2 Cronici 9:29)
8. Cartea proorocului Şemaia (2 Cronici 12:15)
9. Cartea de genealogii a proorocului Ido (2 Cronici 12:15)
10. Istoria alcătuită de Iehu, fiul lui Hanani (2 Cronici 20:34)
11. Cartea proorocului Isaia (26:22)
12. Vedenia proorocului Isaia (2 Cronici 32:32)
13. Cartea lui Hozai (2 Cronici 33:19)

Multitudinea aceasta de izvoare istorice este mult mai importantă decît pare la prima vedere.
Ea dovedeşte că: (a) autorul a cercetat mult înainte de a se apuca de lucru, (b) autorul nu se
sfieşte să citeze titlurile surselor lui, ceea ce dovedeşte că ele erau materiale demne de toată
cinstea şi încrederea, şi că (c) colectarea datelor istorice a fost o îndeletnicire constantă de-a
lungul istoriei lui Israel, iar aceasta ne dă şi mai multă încredere în veridicitatea înregistrărilor
istorice pe care se bazează învăţătura Bibliei.

Contextul istoric: De la sfîrşitul cărţilor 1 şi 2 Împăraţi au trecut 70 de ani de robie. Profeţiile

rostite de Ieremia s-au împlinit. Captivitatea a fost cuptorul în care Dumnezeu şi-a vindecat
poporul de boala idolatriei. Printre străini, evreii au fost învăţaţi că este mai bine să fie
aruncaţi în cuptorul cu foc decît să-şi plece genunchii în faţa chipurilor idolatre (Daniel 3).
Mai marii lor le-au arătat că este mai bine să fie aruncaţi în groapa cu lei decît să-şi întrerupă
viaţa de rugăciune către Iehova (Daniel 6).
În 70 de ani murise însă o generaţie. Avem de-a face acum cu un nou Israel, născut departe de
ţară, departe de Ierusalim şi departe de Templu. Ei fuseseră crescuţi printre străini, fără o viaţă
de ceremonii religioase şi fără cunoştinţa destinului lor providenţial. În anul 537 î.Cr. decretul
împăratului persan Cir dă dreptul evreilor să se întoarce acasă la Ierusalim şi în Iuda. Tinerii
născuţi în captivitate şi-au pierdut însă legătura firească de continuitate cu generaţia dinainte
de captivitate. Cineva trebuie să înceapă o lucrarea de educaţie prin care să fie reînnodat firul
lor de legătură cu trecutul. Cineva trebuie să alcătuiască o punte de trecere între ceea ce a fost,
ceea ce este şi ceea ce trebuie să urmeze. Cărţile 1 şi 2 Cronici fac exact această lucrare.

Conţinutul cărţii: Autorul cronicilor nu este un pasionat de istorie, ci un iubitor de oameni.

Dorinţa lui nu este aceea de a transmite date reci, ci de a da informaţii care să determine un
anumit fel de vieţuire. Cronicile scrise de el sînt scrise cu o anumită atitudine şi cu un anumit
scop. Atitudinea este grija pentru reînodarea istoriei providenţiale a lui Israel, iar scopul este
educaţia religioasă a noii generaţii care s-a întors în ţară. (SELECTARE, ADĂUGARE,
INTERPRETARE)

Era important ca cineva să facă naţiunea să-şi înţeleagă trecutul, prezentul şi viitorul din
punctul de vedere a lui Dumnezeu. Acum, cînd tronul lui David nu mai era punctul de raliere
şi de direcţionare a poporului, trebuia văzut ce mai rămăsese din fiinţa naţională. Trei lucruri
au fost scoase în evidenţă:

l. Genealogiile ca o revenire în matca tiparului divin (1 Cron. 1-9). Fără nici o îndoială că din
cauza robiei, multe familii din Israel îşi pierduseră evidenţele genealogice (vezi Ezra 2:59).
Ori această evidenţă era foarte importantă pentru reaşezarea naţiunii în teritoriile ţării.

2. O recapitulare a istoriei, mai ales a istoriei recente, din care să fie deduse cauzele tragediei
robiei. Această lecţie trebuia învăţată bine pentru ca să nu mai fie repetată niciodată (1 Cron.
10-29; 2 Cronici 1-36)

3. O refacere a vieţii religioase centrată în jurul Templului de la Ierusalim. Poporul trebuia

însufleţit pentru reconstruirea Templului şi pentru reluarea vieţii de închinăciune. În absenţa
tronului împărătesc al lui David, centru de greutate al Israelului trebuia aşezat acolo unde se
afla simbolic tronul împărătesc al cerului.

Pentru a-şi realiza toate aceste trei deziderate, autorul Cronicilor face o muncă de selectare, de
adăugare şi de interpretare a datelor pe care le găseşte în izvoarele istorice. El polarizează
evenimentele şi personajele istoriei trecute în aşa fel încît citirea Cronicilor lui să devină o
lecţie pedagogică pentru pregătirea viitorului. Anumite secvenţe de istorie sînt lăsate afară
intenţionat: despre David, de exemplu, nu se aminteaşte nimic despre rătăcirea lui
sentimentală cu Bat-Seba şi uciderea lui Urie şi nici despre cîntarea lui de jale după Saul şi
Ionatan sau despre răscoala tînărului Absalom. Alte secvenţe de istorie sînt tratate mai
amănunţit şi chiar completate cu informaţii pe care nu le găsim în cărţile lui Samuel sau în
cele ale împăraţilor: pregătirile intense făcute de David pentru construirea Templului (1 Cron.
22), pregătirea şi repartizarea preoţilor, leviţilor (1 Cron. 23-24), şi rînduirea cîntăreţilor,
uşierilor şi vistierilor de la Templu (1 Cron. 25-26). Domniile anumitor împăraţi sînt scoase
mai mult în evidenţă şi tratate mai pe larg deoarece ele constituie pilde de reformă religioasă
şi de revitalizare spirituală: Asa, Iosafat, Ioas, Ezechia şi Iosia (toţi în 2 Cronici).

Mesajul cărţii: Mesajul imediat pentru prima generaţie de cititori a fost întreit: (1) naţiunea
trebuie să se reaşeze cît mai degrabă şi cît mai temeinic în tiparul şi prerogativele de popor
mesianic al legămîntului, (2) naţiunea trebuie să înveţe din catastrofa suferită de curînd şi să
nu mai repete greşelile care au provocat-o şi (3) naţiunea trebuie să-şi reia părtăşia de la
Templu cu Iehova. Se vede imediat că autorul subliniază cu precădere o idee care se poate
vedea din întreaga istorie a lui Israel şi anume că, spre deosebire de alte neamuri, evreii nu au
nici un rost pe pămînt fără Iehova. Valoarea şi specificul lor este în viaţa lor de închinăciune.
Destinul lor este acela de a-L face cunoascut lumii pe Dumnezeu Creatorul lumii care vrea să
refacă legătura cu creatura căzută. Israel este instrumentul care trebuie să dea lumii două
lucruri: cunoştinţa despre Dumnezeu şi persoana lui Mesia.

Mesajul pe care ni-l trimite nouă cartea nu este prea deosebit de acesta. Şi noi trebuie să
înţelegem că legătura noastră cu Dumnezeu este singurul lucru care contează în această
existenţă. Ceea ce ni se întîmplă în viaţă, evenimentele bucuriilor şi durerilor noastre, nu
trebuiesc privite decît drept nişte lecţii prin care Dumnezeu se străduieşte să ne înveţe acest
adevăr de referinţă.

SCHIŢA CĂRŢII

I. GENEALOGIILE LUI ISRAEL l - 9

a. De la Adam la Avraam, 1:1-27
b. De la Avraam la Iacov, 1:28-54
c. De la Iacov la David, 2:1-55
d. De la David la robie, 3:1 -24

GENEALOGIA CELOR 12 SEMINŢII

1. Iuda, 4:1-23
2. Simeon, 4:24-34
3. Ruben, 5:1-10
4. Gad, 5:11-22
5. Manase, 5:23-26
6. Levi, 6:1-18
7. Isahar, 7:1-5
8. Beniamin, 7:6-12
9. Neftali, 7:13
10. Manase, 7:14-19
11. Efraim, 7:20-29
12. Aşer, 7:30-40
13. Beniamin, 8:1-40

e. Locuitorii Ierusalimului, 9:1-34

f. Familia lui Saul, 9:35-44

II. DOMNIA LUI DAVID 10-29

UNSUL DOMNULUI
a. Moartea lui Saul, 10:1-14
b. Ridicarea lui David, 11:1-3
c. Cucerirea Ierusalimului, 11:4-9
d. Vitejii lui David, 11:10-12:40
CHIVOTUL DOMNULUI
a. David aduce chivotul la Chidon, 13:1-14
b. Biruinţa asupra filistenilor, 14:1-17
c. David aduce chivotul la Ierusalim, 15:1-29
d. Orînduieli privitoare la slujbă, 16:1-43

LEGĂMÎNTUL DOMNULUI
a. David vrea să zidească Templul 17:1-27
b. Războaiele lui David, 18:1-20:8
c. Numărătoarea vinovată, ciuma, 21:1-30

TEMPLUL DOMNULUI
a. Pregătirile pentru Templu, 22:1-23:1
b. Organizarea leviţilor, 23:2-26:32
c. Căpeteniile oştirii, 27:1-34
d. Testamentul lui David, 28:1-21
e. Daruri pentru Templu, 29:1-9
f. Rugăciunea lui David, 29:10-19
g. Ungerea lui Solomon, 29:20-25
h. Moartea lui David, 29:26-30
2 CRONICI
Cartea 2 Cronici este o dizertaţie istorică pe tema: Soarta unei naţiuni depinde de atitudinea ei
faţă de Domnul. Cazul studiat este: „Împărăţia lui Iuda".

Titlul: Cartea este continuarea lucrării începute în cea dintîi carte a Cronicilor.

Autorul: Conţinutul Cronicilor se termină brusc cu o frază întreruptă la jumătate (2 Cron.

36:23). Continuarea ei se poate găsi în primele versete ale cărţii lui Ezra, cărturarul (Ezra 1:2-
4). Concluzia firească ce se poate trage din această „coincidenţă" este că ambele cărţi au
acelaşi autor, deşi numai cea din urmă îi poartă numele.

Data: După darea edictului lui Cir care a permis reîntoarcerea evreilor în Israel, probabil între
anii 450-425 î.Cr. (1 Cron. 3:16-24; 9:1)

Conţinutul cărţii: 2 Cronici este o carte tragică cu un început glorios, dar cu un final teribil.
Primele 9 capitole ne redau cei 40 de ani de domnie ai lui Solomon. Restul capitolelor se
concentrează asupra istoriei împărăţiei lui Iuda pînă în vremea robiei babiloniene. Nu este
cazul să zăbovim aici asupra fiecăruia dintre cei 20 de împăraţi care s-au succedat la tronul
Ierusalimului. Este suficient să spunem că ei sînt analizaţi de autor prin prisma relaţiei
personale pe care au avut-o ei cu Domnul. Ascensiunea sau declinul împărăţiei lui Israel nu s-
au datorat factorilor economici său politici, ci stării lor spirituale în legătura lor cu Dumnezeu:
„Şi în timpul cînd a căutat pe Domnul, Dumnezeu l-a făcut să propăşească" (2 Cron. 26:5),
„Iotam a ajuns puternic, pentru că şi-a urmat necurmat căile înaintea Domnului, Dumnezeului
său" (2 Cron. 27:6), „Ahaz... El n-a făcut ce este bine înaintea Domnului... Domnul,
Dumnezeu l-a dat în mîinile împăratului Siriei" (2 Cron. 28:1-5).

Într-un sens foarte larg, Israelul, ca popor, este prezentat în cărţile Cronicilor ca şi „casa lui
Iehova". Dumnezeu îi spune lui David: „Domnul îţi va zidi o casă" (1 Cron. 17:10). Tot ceea
ce se întîmplă în popor este în funcţie de atitudinea lor faţă de Dumnezeu şi ca urmare a
binecuvântărilor sau pedepselor pe care le trimite El asupra naţiunii: „Căci voi cinsti pe cine
Mă cinsteşte, dar cei ce Mă dispreţuiesc, vor fi dispreţuiţi" (1 Sam. 2:30).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Toată acţiunea istorică poate fi grupată pe două
coloane în fruntea cărora se poate scrie: „ascultare" şi „neascultare". Cronicile sînt lecţii
pedagogice pentru copiii lui Dumnezeu din toate timpurile.

Mesajul peste veacuri: A fost adevărat atunci şi este adevărat şi acum; este adevărat pentru
neamuri întregi şi este adevărat pentru fiecare om în parte: Cea dintîi şi cea mai de căpetenie
datorie a oricărui tron este o bună relaţie cu templul. Spusă în cuvintele nemuritoare ale
Domnului Isus această axiomă sună aşa: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi
neprihănirea Lui, şi toate celelalte lucruri vi se vor da pe "deasupra" (Matei 6:33).

SCHIŢA CĂRŢII

I. DOMNIA LUI SOLOMON I- 9

a. Împăratul Solomon, 1:1-17

TEMPLUL LUI SOLOMON

Pregătiri pentru Templu, 2:1-18
Construirea Templului, 3:1-4:22
Dedicarea Templului, 5:1-7:22

b. Faima lui Solomon, 8:1-9:29

c. Moartea lui Solomon, 9:13-28

II. ÎMPĂRAŢII LUI IUDA, 10-36

a. ROBOAM
Roboan produce dezbinarea, 10:1-19
Roboam slujeşte Domnului, 11:1-23
Roboam părăseşte pe Domnul, 12:1-16

b. Abia, 13:1-22
c. Asa, 14:1-16:14

d. IOSAFAT
Reforma religioasă, 17:1-19
Alianţa cu Ahab, 18:1-19:3
Alte reforme, 19:4-11
Biruinţa asupra lui Moab şi Amon, 20:1-30
Ultimele lui zile, 20:31-37

e. Ioram, 21:1-20
f. Ahazia, 22:1-9
g.Atalia, 22:10-23:15
h. Ioas, 23:16-24:27
i. Amaţia, 25:1-28
f. Ozia, 26:1-23
j. Iotam, 27:1-9
k. Ahaz, 28:1-27

l. EZECHIA
Trezirea spirituală, 29:1-31:21
Biruinţa asupra asirienilor, 32:1-23
Ultimele lui zile, 32:24-33

m. Manase, 33:1-20
n. Amon, 33:21-25
o. Iosia, 34:1-35:27
p. loahaz, 36:1-4
r. Ioiachim, 36:5-8
s. Ioiachin, 36:9-10
ş. Zedechia, 36:11-21

III. DECRETUL LUI CIRUS 36:22-23

EZRA
Cele trei cărţi mai mici care ne stau acum în faţă - Ezra, Neemia şi Estera - încheie seria celor
17 cărţi istorice care alcătuiesc prima secţiune a Vechiului Testament. Aceste trei cărţi
trebuiesc studiate împreună deoarece ele înregistrează lucrarea lui Dumnezeu cu poporul
Israel după întoarcerea evreilor din robia Babiloniană. Ezra şi Neemia se ocupă de „rămăşiţa"
care s-a întors în Ierusalim şi în Iudea, iar Estera explică ce s-a întîmplat cu poporul care a
preferat să rămînă prin ţările în care fuseseră duşi. Pentru o mai bună înţelegere a acestor cărţi
care marchează sfîrşitul cronicilor istorice este bine să citim şi ultimele trei cărţi din secţiunea
cărţilor profetice: Hagai, Zaharia şi Maleahi, căci ei au fost profeţii ridicaţi de Dumnezeu în
Israel în perioada de după robie.

Titlul: Dacă această carte ar fi fost numită nu după numele autorului ei, ci după conţinutul pe
care îl are, ea ar fi putut fi intitulată: „Cartea restaurării", „Cartea repatrierii" sau „Cronica
rămăşiţei lui Iuda". Dacă ar fi fost numită după numele eroilor ei principali, ar fi trebuit să i se
spună: „Cartea lui Zorobabel şi a lui Ezra". Titlul ei este însă „Ezra" şi aceasta subliniază şi
mai mult rolul jucat de această extrordinară personalitate în lucrarea pe care Dumnezeu a
făcut-o pentru reaşezarea Israelului în tiparul divin.

Autorul: Ezra face parte din marele triumvirat al cărturarilor responsabili pentru scrierea
Vechiului Testament: Moise, Samuel şi Ezra. Tradiţia evreiască, prin Talmud, îl consideră pe
Ezra unul dintre cei mai proeminenţi lideri din istoria lui Israel. Lui îi sînt atribuite cinci
lucrări capitale pentru identitatea evreilor ca neam: (1) înfiinţarea în Babilon a unei instituţii
cu numele de: „Sinagoga cea mare". Această şcoală rabinică era alcătuită dintr-un număr de
120 de membrii, toţi urmaşi ai profeţilor şi întemeietori ai grupării „cărturarilor" care au
păstrat şi transmis apoi scrierile sfinte evreieşti; (2) alcătuirea „canonului" Vechi Testamental.
Sub acest nume este descrisă „culegerea de Scripturi sfinte evreieşti recunoscute de toţi evreii
ca avînd autoritate dumnezeiască". Ezra le-a aşezat pe toate în trei categorii distincte
numindu-le: Legea, Profeţii şi Scrierile; (3) trecerea de la scrierea antică ebraică la scrierea
evreiască cu caractere grafice asiriene; (4) alcătuirea Cronicilor ca un rezumat al istoriei
evreieşti şi scrierea cărţilor Ezra şi Neemia; (5) înfinţarea sinagogilor locale ca locuri în care
poporul să citească şi să înveţe perceptele religiei evreieşti.

Faptul că Ezra este socotit autorul originalului ebraic al cărţilor 1 şi 2 Cronici, Ezra şi Neemia
nu înseamnă că el nu a folosit fragmente din scrierile altor autori său că porţiunea
autobiografică din cartea Neemia nu ar fi putut fi scrisă chiar de Neemia însuşi.

Data: Cartea se ocupă cu unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Israelului:
întoarcerea din robie. Această întoarcere nu s-a făcut într-o singură etapă, ci în mai multe. Tot
aşa şi pentru consemnarea evenimentelor putem presupune că există mai multe date ale
scrierii. Refacerea vieţii religioase a Israelului a durat o perioadă de aproximativ o sută de ani.
În acest interval de timp au existat două perioade mai mici de o excepţională importanţă:

1. Cei 20 de ani (537-517 î.Cr.) scurşi între darea decretului lui Cir-persanul şi pînă într-al
şaselea an al domniei lui Dariu-medul, în care, sub conducerea lui Zorobabel ca guvernator şi
Iosua ca preot, poporul a rezidit Templul. Pentru cunoaştera evenimentelor din această
perioadă citiţi Ezra 1-6, Zaharia şi Hagai, ultimele două capitole din cartea 1 Cronici, primul
capitol din cartea 2 Cronici, Psalmii 126 şi 137, precum şi referinţele despre împăratul persan
Cir din cartea profetului Isaia (Isaia 44:23 pînă la 45:8).
2. Cei 25 de ani (458-433 î.Cr.) în care Neemia, ca guvernator, Ezra, ca preot au condus
lucrarea de refacere a zidurilor Ierusalimului, în vremea aceea a activat profetul Maleahi.

În cartea Ezra ne întîlnim cu amîndouă aceste perioade, în Neemia găsim numai cea de a doua
perioadă.

Contextul istoric: evreii au fost duşi în robie mai întîi de asirieni (1 Împ. 17) şi apoi de
babilonieni (2 Împ. 25). După 70 de ani de robie, împăratul persan Cir le-a dat dreptul de a se
întoarce în ţara lor. Babilonul căzuse între timp sub cucerirea medo-persanilor (Octombrie 539
î.Cr.). Cele zece seminţii luate în robie de asirieni nu s-au mai întors în Israel, în anul 537 î.Cr.
s-au întors în Israel primii evrei veniţi din robie. În anul 516 î.Cr. a fost încheiată reclădirea
Templului, în anul 479 î.Cr. Estera a devenit împărăteasa Persiei (ca soţie a lui Xerxes). În
anul 458 î.Cr. Ezra a condus cel de al doilea convoi de evrei care s-au întors din robie, în anul
445 î.Cr. Neemia a reconstruit zidurile Ierusalimului.

Conţinutul cărţii: Ezra ne aduce înaintea ochilor cel de al doilea „Exod" din istoria evreilor.
Primul avusese loc în Egipt sub conducerea lui Moise. Cel de al doilea are loc acum din
Babilon sub conducerea lui Ezra. Ca şi Moise, Ezra este un om al cărţii, cu o educaţie aleasă
şi destinat să alcătuiască culegerea de cărţii sfinte ale neamului.

Avem toate motivele să credem că la început, 1 şi 2 Cronici, Ezra şi Neemia au format o

singură scriere istorică. Evreii şi creştinii din primele veacuri l-au considerat pe Ezra drept
autor al acestor compilaţii.

Numărul celor întorşi din Babilon cu ocazia plecării primului convoi a fost de aproximativ
50.000 de oameni. Este un număr relativ mic fată de totalul evreilor care plecaseră în robie şi
cu mult mai mic decît numărul total al evreilor aflaţi în exil la aceea oră. Cei ce s-au întors au
alcătuit într-adevăr numai o „rămăşiţă". Ceilalţi au preferat să uite necazurile strămoşilor lor şi
s-au hotărît să rămînă între neamurile printre care fuseseră strămutaţi. Se poate ca mulţi dintre
ei să fi reuşit între timp să-şi facă un rost şi o situaţie materială prosperă. Perspectiva
întoarcerii în sărăcia Israelului pentru a-i rezidi dărîmăturile nu a părut prea atrăgătoare
multora dintre ei. Întoarcerea celor 50.000 şi faptele lor sînt descrise în primele 6 capitole ale
cărţii Ezra. Celelalte capitole, (7-10), descriu întoarcerea lui Ezra la Ierusalim şi lucrarea lui
de refacere şi reformă spirituală a poporului.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: întreaga carte gravitează în jurul declaraţiei următoare:
„Căci Ezra îşi pusese inima să adîncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe
oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile" (Ezra 7:10).

Mesajul cărţii: Cartea lui Ezra este un tipar pentru mişcările de trezire spirituală. Conţinutul
ei ne arată 6 paşi spre o stare după voia lui Dumnezeu:

1. Întoarcerea în ţară (cap.1 şi 2) - revenirea la străvechea vatră a credinţei.

2. Reclădirea altarului (cap. 3:1-6 - reluarea unei vieţi de rugăciune.
3. Reclădirea Templului (3:8-13) - reconsiderarea atitudinii faţă de Dumnezeu.
4. Înfruntarea duşmanilor (cap.4) - respingerea ispitelor şi tentaţiilor care ne-ar putea opri din
drum.
5. Îndemn profetic (5:1-6:14) - supunerea faţă de autoritatea Cuvîntului lui Dumnezeu.
6. Terminarea Templului (6:15-22) - perseverenţa în ascultarea şi cinstirea Domnului.
O astfel de refacere spirituală trebuie să se producă din cînd în cînd în fiecare dintre noi. Ea
este necesară mai ales atunci cînd creştinismul nostru s-a poticnit undeva în trecut şi ajungem
să ne dăm seama că trăim "robia" sub apăsarea duşmanilor sufletului nostru. Din cînd în cînd
este bine să se ridice cîte un Pavel care să preia mesajul lui Ezra şi să ne întrebe: „Oh,
Galateni nechibzuiţi! Cine v-a, fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus
Cristos ca răstignit?" „Voi alergaţi bine; cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr?"
(Galat. 3:1; 5:7)

Mesajul despre Dumnezeu pe care îl găsim în această carte poate fi parafrazat cu un text din
Ieremia: „Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, cînd mîhneşte pe cineva, Se îndură
iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare" (Plîngerile lui Ieremia 3:31-32).

SCHIŢA CĂRŢIII

I. ÎNTOARCEREA LUI ZOROBABEL 1-6

Decretul lui Cir, 1:1-11

NUMĂRĂTOAREA POPORULUI
Conducătorii, 2:1-2
Familiile, 2:3-20
Cetăţile, 2:21-35
Preoţii, 2:36-39
Leviţii, 2:40-42
Slujitorii, 2:43-54
Robii lui Solomon, 2:55-58
Descendenţi neconfirmaţi, 2:59-63
Cifra totală, 2:64-70

RECONSTRUIREA TEMPLULUI
Rezidirea altarului, 3:1-3
Sărbătoarea Corturilor, 3:4-6
Refacerea temeliilor Templului, 3:7-13

AMÎNAREA ZIDIRII TEMPLULUI

Samaritenii vor să participe, 4:1 -3
Compromisul refuzat, 4:4-5
Consecinţa, 4:6-24
Zidirea Templului începe iarăşi, 5:1-17
Decretul lui Dariu, 6:1-12
Terminarea zidirii, 6:13-15
Sfinţirea Templului, 6:16-22

II. ÎNTOARCEREA LUI EZRA 7-10

Întoarcerea la Ierusalim, 7:1-8:36

TREZIREA SPIRITUALĂ DE LA IERUSALIM

Starea poporului, 9:1-4
Mărturisirea lui Ezra, 9:5-15
Legămîntul cu poporul, 10:1-8
Curăţirea poporului, 10:9-44
ÎMPĂRAŢI şi DATE CAPITOLE ÎN CARTEA EZRA TEXTE corespondente

Cirus 538-530 capitolele 1-6

Cambises 530-522 (deşi nu sînt menţionate numele lui Hagai şi
Smerdis 522 Cambises şi Smerdis) Zaharia
Darius 521-486
Xerxes I 486-465 4:6 Estera
Artaxerxe I 464-423 Maleahi
Darius II 423-404 4:7-23 şi cap. 7-10 Neemia
NEEMIA
Exilul babilonian a semnat actul de deces al limbii ebraice vechi. Poporul născut în robie şi-a
însuşit limba cu caractere aramaice. De aici s-au tras o seamă de dificultăţi legate de educaţia
religioasă. Cu unele dintre ele ne vom întîlni în cartea Neemia.

Titlul: Cartea poartă numele personajului ei principal. Neemia a fost unul dintre evreii rămaşi
în „diaspora" (răspîndire) atunci cînd împăratul Cir a dat evreilor decretul de întoarcere în ţara
promisă. El a ocupat funcţia de paharnic al împăratului Artarxerxes, o poziţie de onoare şi de
mare influenţă asupra deciziilor imperiale. Acest Artaxerxes a avut-o ca mamă vitregă pe
Estera, prinţesa iudeică care trăia fără îndoială în perioada de timp acoperită de această carte.
Probabil că influenţa ei l-a ajutat pe Neemia să ocupe această funcţie înaltă în ierarhia de la
curtea împărătească.

Autorul: Fără nici o îndoială că părţile scrise la persoana a-I-a sînt scrise de Neemia însuşi.
(De la cap. 1 la 7 şi de la 12:27 la 13:31 care marchează sfîrşitul cărţii). Restul poate fi uşor
contribuţia cărturarului Ezra, aşa cum am arătat deja în introducerea făcută la cartea care-i
poartă numele.

Data: Cu aproximaţie, anul 430 î.Cr. Prima venire a lui Neemia la Ierusalim „în luna Nisan,
anul al douăzecelea al împăratului Artaxerxe", a fost stabilită de Societatea Astronomică
Britanică ca 14 Martie 445 î.Cr. A doua venire a lui Neemia la Ierusalim a avut loc în „al
treizeci şi doilea an al împăratului Artaxerxe", ceea ce înseamnă anul 432 î.Cr.

Contextul istoric: Aşa cum am arătat, Neemia a sosit pentru prima dată la Ierusalim în anul
445 î.Cr. „Rămăşiţa" iudeilor întorşi din robie se afla deja în ţară de aproximativ 90 de ani.
Zorobabel şi generaţia lui muriseră între timp. În locul lor trăia acum o altă generaţie, în cei
90 de ani de vieţuire în Israel, evreii reconstruiseră Templul, e drept cu dimensiuni mult mai
mici şi mai modeste decît fosta construcţie ridicată de Solomon. Întreaga lucrare durase numai
patru ani, patru luni şi zece zile (Hagai 1:15 şi Ezra 6:15). După alţi 60 de ani venise în
Ierusalim şi Ezra însoţit de 2.000-3.000 de oameni (Ezra 8:1-14). Condiţiile morale şi
spirituale în care trăiau evreii erau de plîns. Mai marii poporului, preoţii, leviţii şi mulţi din
popor contractaseră căsătorii mixte cu femeile din neamurile idolatre din jur. Chiar dacă nu a
produs o întoarcere totală spre idolatrie, această condiţie încuraja practicarea ei pe teritoriul
Israelului. Mai mult, stricarea purităţii neamului punea în pericol însăşi existenţa lui distinctă
în istorie. Nu este de mirare că Ezra s-a umplut de consternare şi de mînie (Ezra 9:3-15).

Acum, după alţi 12 ani, se întoarce la Ierusalim Neemia. Situaţia găsită de el nu este mai puţin
tragică. Zidurile cetăţii erau încă în ruină, iar poporul era fără viziune şi fără vlagă, departe de
strălucirea care ar fi trebuit să-i încununeze destinul mesianic.

Conţinutul cărţii: Obiectivul vizitei lui Neemia a fost rezidirea zidurilor Ierusalimului. Am
văzut cum cartea lui Ezra a fost împărţită în două secţiuni majore: refacerea Templului şi
refacerea vieţii de închinăciune. Acum cartea lui Neemia se împarte similar în: refacerea
zidurilor cetăţii (Neemia 1-4) şi restaurarea poporului în ascultare şi împlinire a Legii
(Neemia 7-13). Cărturarul Ezra este ajutorul lui Neemia în lucrarea de citire şi explicare a
Legii către popor (Neemia 8:1-18).

Mesajul cărţii: Neemia este un exemplu de dedicaţie şi dăruire. El a fost gata să lase
prestigiul şi confortul de la curtea împăratului Artaxerxe pentru a participa la reconstrucţia
materială şi la restaurarea religioasă a poporului său. Neemia a realizat o lucrare monumentală
într-un interval record de timp. Acest om a fost un geniu al administraţiei şi organizării. Un
studiu al metodelor folosite de el este un izvor de inspiraţie pentru conducătorii din toate
timpurile. El a fost un om al rugăciunii, al credinţei, al curajului şi al acţiunii. Comentînd
viaţa lui Neemia am putea spune: „Doamne, fă-ne spirituali în întregime, dar lasă-ne plini de
naturaleţe şi mai ales de spirit practic!".

SCHIŢA CĂRŢII

I. RECONSTRUIREA ZIDULUI l - 6
a. Situată Ierusalimului, 1:1-3
b. Reacţia lui Neemia, 1:4
c. Rugăciunea lui Neemia, 1:5-11
d. Plecarea la Ierusalim, 2:1-10
e. Îmbărbătarea poporului, 2:11-20
f. Repartizarea sectoarelor, 3:1-32
g. Rezistenta în fata atacurilor

Atacul batjocorei, 4:1-6

Atacul prin forţă, 4:7-23
Atacul nedreptăţi, 5:1-19
Atacul compromisului, 6:1-4
Atacul înşelăciunii, 6:10-14

h. Terminarea lucrării, 6:15-7:4

II. REFORMA RELIGIOASĂ 7-13

a. Reînregistrarea poporului, 7:5-73
b. Recitirea Legii, 8:1-8
c. Răspunsul poporului, 8:9-18
d. Pocăinţa poporului, 9:1-38
e. Refacerea legămîntului, 10:1-39
f. Repopularea oraşelor, 11:1-12:26
g. Rededicarea zidurilor, 12:27-47

h. Reforme religioase
În relaţiile cu ne-evreii, 13:1-3
În relaţiile cu preoţimea, 13:4-14
În relaţia cu Sabatul, 13:15-22
În relaţiile de căsătorie, 13:23-31
ESTERA
Cele trei mici cărţi de la sfîrşitul secţiunii rezervate cănilor istorice: Ezra, Neemia şi Estera ne
dezvăluie lucrarea făcută de Dumnezeu cu evreii întorşi din robia babiloniană. Deosebirea
dintre cartea Estera şi celelalte două este că, în timp ce Ezra şi Neemia descriu soarta celor
întorşi în ţara lui Israel, Estera descrie un eveniment petrecut în viaţa milioanelor de evrei
rămaşi răsfiraţi prin toate ţările imperiului.

Titlul: Împreuna cu cartea Rut, Estera este singura carte din Biblie care poartă drept titlu un
nume de femeie. Această eroină a neamului ei, fusese mai întîi numită Hadasa, dar numele ei
evreiesc a fost schimbat pentru folosul celor de la curtea imperială în „Estera" care se traduce
prin „steaua răsăritului".

Autorul: Nimeni nu ştie cu certitudine cine este autorul acestei remarcabile cărţi.

Data: Nu este nici ea cunoscută. Acţiunea cărţii se petrece însă ca timp undeva între
capitolele 6 şi 7 ale cărţii lui Ezra.

Contextul istoric: Probabil că aţi auzit de Xerxes, unul dintre cei mai renumiţi împăraţi ai
antichităţii, care a pornit cu o expediţie militară împotriva Greciei şi a cărei flotă a fost
înfrîntă în bătălia de la Salamina (480 î.Cr.). A fost una dintre cele mai importante bătălii
navale din istorie. Xerxes acela este tocmai Ahaşveroş, împăratul persan pomenit în cartea
Esterei. Din cele scrise de istoricul grec Herodot, se pare că ospăţul din primul capitol al cărţii
Estera a fost prilejuit tocmai de consiliul pentru pregătirea expediţiei amintite. Patru ani mai
tîrziu, cînd Xerxes mai căuta încă mîngăiere după dureroasa înfrîngere suferită, evreica Estera
a fost făcută împărăteasă (Estera 2:16).

Conţinutul cărţii: Două femei tinere îşi dau mîna peste veacuri în dragostea lor pentru
poporul evreu: Rut şi Estera. Istoria Esterei este frumoasă cum numai o istorie orientală poate
să fie. Întreaga acţiune se desfăşoară în jurul a trei ospeţe: ospăţul dat de Ahaşveroş în cinstea
tuturor domnitorilor şi slujitorilor lui (cap. 1 şi 2), ospăţul dat de Estera (cap. 7) şi ospăţul
prilejuit de sărbătoarea Purim (cap.9). Subiectul întregii acţiuni este clar: Dumnezeu ştie să-şi
păstreze poporul Său în mijlocul celor mai adverse condiţii. Departe de casă, pierduţi în
mijlocul unui uriaş imperiu, fără privilegii, dar cu demnitatea celor ce nu se pleacă decît în
faţa lui Iehova, evreii au părut o pradă uşoară în ochii verosului Haman, unul dintre cei mai
înalţi demnitari ai împăratului. Pentru potolirea propriului său orgoliu, acest Haman pune la
cale o stratagemă prin care urmăreşte distrugerea tuturor evreilor din imperiul persan.
Evenimentele se succed cu repeziciune, situaţiile se schimbă pe neaşteptate şi Haman se
trezeşte condamnat la moarte, iar evreii de pretutindeni sfîrşesc prin a avea două zile de
bucurie şi de răzbunare asupra tuturor duşmanilor lor.

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Ceea ce izbeşte de la început în textul cărţii Estera este
totala absenţă a numelui lui Dumnezeu. Motivul acestei omiteri a fost căutat de-a lungul
secolelor de mulţi comentatori. Mulţi spun că tradiţia a hotărît ca această carte să fie citită în
cursul serbărilor din zilele de Purim, care sunt „zile de ospăţ şi de sărbătoare" (Estera 9:21-22)
şi din respect pentru Dumnezeu a fost mai bine ca numele Lui să nu fie amestecat cu băutura
şi veselia fără frîu.

Un verset care a trecut limitele acestei cărţi, trecînd în patrimoniul universal este Estera 4:14:
„Căci dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea va veni din altă parte pentru iudei, dar tu şi
casa tatălui tăi veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie".

Mesajul cărţii: Cartea ne vorbeşte clar despre „providenţa" divină manifestată prin felul în
care Dumnezeu îşi păstrează mereu poporul. El lucrează prin ordinea naturală a
evenimentelor, fără să prejudicieze voinţa liberă a vreunui om şi fără să întrerupă curgerea
firească a întîmplărilor. Totuşi, în spatele celor ce se întîmplă este înţelepciunea Lui şi grija
Lui nemărginită pentru aceia pe care îi iubeşte.

Estera este un portret de frumuseţe trupească şi sufletească feminină: plăcută la chip şi

modestă la suflet (2:15), înţeleaptă (2:9-17; 5:1-3), ascultătoare (2:10), smerită (4:16),
curajoasă (7:6), loială şi perseverentă (2:22; 8:1-2; 7:3-4).

Mardoheu este un exemplu de urmat pentru toţi bărbaţii: „căci a căutat binele poporului său şi
a vorbit pentru fericirea întregului său neam" (Estera 10:3).

SCHIŢA CĂRŢII

I. PRELIMINARII l - 5
a. Destituirea împărătesei Vasti, 1:1-22
b. Descoperirea lui Estera, 2:1-20
c. Devotamentul lui Mardoheu, 2:21-23
d. Decretul lui Haman, 3:1-15

II. MOMENTUL DE CRIZĂ, 4 - 5

a. Mardoheu apelează la Estera, 4:1-14
b. Răspunsul Esterei, 4:15-17
c. Bunăvoinţa împăratului, 5:1-8
d. Aroganţa criminală a lui Haman, 59-14

III. IZBĂVIREA PROVIDENŢIALĂ 6-10

ÎNFRÎNGEREA LUI HAMAN

a. Haman umilit, 6:1-7:10
b. Haman este spînzurat, 7:1-10
c. Decretul lui Ahaşveroş şi Mardoheu, 8:1-17
d. Răzbunarea asupra duşmanilor, 9:1-19
e. Instituirea sărbătorii Purim, 9:20-32
f. Faima şi cinstea lui Mardoheu, 10:1-3
Cărţile poetice
Cele 17 cărţi istorice au rămas acum în urma noastră. Acum ne stă înainte un grup mult mai
mic şi mai diferit, alcătuit din cinci cărţi poetice: Iov, Psalmii, Proverbe, Eclesiastul şi
Cîntarea Cîntărilor. Ele sînt un fel de emanaţii spirituale ale timpului parcurs în studiul cărţilor
istorice. Am văzut că cele 17 cărţi istorice au putut fi împărţite în două secţiuni: Pentateucul
scris de Moise în care Israelul a fost pregătit să ocupe Ţara promisă şi restul de 12 cărţi care
ne-au descris viaţa poporului evreu în Canaan. Primele 17 cărţi ale Bibliei conţin istoria
Israelului, următoarele 5 conţin literatura acestui neam. În cele dintîi ne întîlnim cu naţiunea
evreiască, pe cînd în cele de pe urmă stăm faţă în faţă cu inima umană în general, şi deci şi cu
noi înşine.

Cînd spunem literatură şi poezie, ne referim deobicei la un produs final al imaginaţiei afective
a omului. Biblia nu este însă o carte de lucruri imaginate. Poezia şi literatura ei este o
emanaţie a realităţii trăite cu Dumnezeu; un produs omenesc este drept, dar izvorît din cea
mai intensă influenţă a lui Dumnezeu asupra oamenilor: inspiraţia. Căci „oamenii au vorbit de
la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt" (2 Petru 2:21).

SPECIFICUL LITERATURII EVREIEŞTI

Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem de la început despre aceste cărţi poetice este că ele au
un caracter didactic. Acestea sînt manualele de învăţămînt după care se făcea educaţia în
Israel. Dumnezeu n-a lăsat creşterea copiilor Săi pe seama „societăţii". El s-a îngrijit singur de
aceasta, dîndu-le evreilor aceste cărţi de creştere spirituală. Există un progres spiritual pe care-
l urmăreşte chiar şi felul în care sînt aşezate aceste cinci cărţi. Ordinea lor a fost hotărîtă de o
inteligenţă divină desăvîrşita, căci învăţătorul care a alcătuit această „programă" este însuşi
Duhul Sfînt al lui Dumnezeu.

În cartea lui Iov, prima din grupul celor 5, ne întîlnim cu moartea „eului". Prin focul
încercărilor şi prin intermediul unei înţelegeri mai bune a lui Dumnezeu, Iov este gata în
finalul cărţii să renunţe la pretenţiile fiinţei sale naturale, se pleacă înaintea lui Dumnezeu în
deplină pocăinţă şi acceptă stăpînirea şi autoritatea deplină a lui Dumnezeu peste viaţa lui. Cel
ce păruse la începutul cărţii cel mai bun om de pe faţa pămîntului (Iov l:8) este făcut în final
să exclame înaintea lui Dumnezeu: „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum
ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi cenuşă".

Cea de a doua carte poetică, Psalmii, ne aşează înainte frumuseţea unei vieţi noi, izvorîte din
părtăşia lăuntrică cu Dumnezeu. Ea se exprimă prin laudă, rugăciune, adoraţie, cîntec,
bucurie, lacrimi, simpatie şi mijlocire pentru oameni, credinţă, nădejde şi dragoste. Cartea
psalmilor este scrisă de oameni care L-au iubit pe Domnul şi ea rămîne cartea în care cei care-
L iubesc se vor simţi întotdeuna la ei acasă.

După cartea Psalmilor, urmează alte două cărţi: Proverbele şi Eclesiastul. Cea dintîi ne
introduce în şcoala lui Dumnezeu, în care înţelepciunea este divină, dar are aplicare practică
pentru viaţa de toate zilele, iar în cea de a doua sîntem povăţuiţi să nu ne punem încrederea şi
interesul în nici un lucru „de sub soare". „O deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este
deşertăciune" (Ecl.1:2). Îndemnul final al cărţii este să ne gîndim la ceea ce urmează dincolo
de viaţă şi să ne pregătim cu atenţie viitorul.

Urmează apoi, ca o încununare a celorlalte 4 cărţi poetice, extraordinara carte a lui Solomon:
Cîntarea Cîntărilor. Ea atinge culmea afecţiunii de care este capabilă inima umană în trăirea
sentimentului de dragoste totală şi neţărmurită. Imaginea este terestră descriind iubirea dintre
soţ şi soţie, dar în spatele întregii cărţi este o altă prezenţă, mult superioară. Cîntarea de
dragoste este o alegorie pentru dragostea dintre Dumnezeu şi inima umană.

Recapitulînd cele de mai sus putem spune că în cele cinci cărţi poetice găsim: lepădarea vieţii
vechi a omului firesc, trăirile care însoţesc izbucnirea unui izvor de viaţă nouă în părtăşia cu
Dumnezeu, disciplina practică a sufletului aflat în şcoala lui Dumnezeu, avertismentul despre
deşertăciunea ispitelor efemere care caută să ne abată din drumul către cer şi apogeul
împlinirii spirituale a sufletului aflat într-o deplină comuniune cu Mirele ceresc.

Nu este acesta o descriere desăvîrşita a progresului din viaţa omului care se întoarce la
Domnul? Ordinea cărţilor este condiţia obţinerii unei vieţi creştine pline de bucurie. Dulceaţa
Cîntării Cîntărilor nu poate fi gustată dacă nu a existat mai întîi abandonarea de sine din
cartea Iov, explozia vieţii noi din cartea Psalmilor, disciplinarea din cartea Proverbelor şi
maturizarea din cartea Eclesiastul.

În acest lanţ progresiv de creştere spirituală, temele celor 5 cărţi ar putea fi formulate astfel:

Iov - Salvare prin suferinţă.

Psalmi - Revărsare prin rugăciune.
Proverbe - Pricepere prin învăţătură.
Eclesiastul - Veşnicie dincolo de vremelnicie.
Cîntarea Cîntărilor - Fericire prin unire.

Frumuseţea poeziei evreieşti stă în jocul ideilor. Versurile nu rimează prin ultima silabă ca în
poezia modernă, ci prin interacţiunea ideilor. Procedeul se numeşte: paralelism şi el poate fi
repetitiv, cînd cele două versuri se ajută unul pe altul în susţinerea aceleiaşi idei (Ps. 25:4),
antitetic, atunci cînd versurile scot o idee în relief prin contrast (Ps. l:6) sau sintetic, cînd
versurile se completează reciproc mărind intensitatea unei afirmaţii (Iov 11:18).
IOV
Titlul: În toate traducerile Bibliei cartea aceasta poartă numele personajului ei central: Iov. A
fost acest Iov un personaj real? Da, profetul Ezechiel îl consideră drept o personalitate
proeminentă demnă să fie pusă alături de Noe şi Daniel (Ezec. 14:14, 20), iar apostolul Iacov
îl citează în Noul Testament ca pe un exemplu de răbdare în suferinţă (Iacov 5:11).

Autorul: Se pare că această carte a fost scrisă iniţial în proză de Elihu, unul dintre personajele
cărţii şi că a fost tradusă în ebraică şi versificată mai tîrziu de Moise. Elihu preferă să rămînă
anonim ca autor, tot aşa cum a preferat să nu se prezinte prea mult pe sine nici în textul cărţii.

Data: Iov a trăit înainte de vremea lui Avraam. Lungimea vieţii lui este caracteristică acelei
perioade. Numai după suferinţa sa, Iov a mai trăit încă 140 de ani! (Iov 42:16). În textul cărţii
se aminteşte de o monedă numită în evrreieşte: „Chesita". Despre această monedă nu mai
aflăm decît în textele care amintesc de viaţa patriarhilor (Gen. 33:19). Viaţa lui Iov ar trebui
plasată între capitolele 11 şi 12 ale cărţii Geneza. Ţara „Uţ" în care a trăit Iov poartă numele
unuia dintre nepoţii lui Noe (Gen. 22:20-21).

Specificul scrierii: Cartea lui Iov nu este numai o carte de istorie. Ea este o poemă dramatică
care ni-l prezintă pe Iov în aspectul său filosofic. Tema cărţii este realitatea şi sensul suferinţei
în viaţa oamenilor lui Dumnezeu. Scena acţiunii cuprinde cerul şi pămîntul deopotrivă.
Dumnezeu şi Satan se înfruntă în lumea nevăzută, iar consecinţele se fac resimţite în lumea
noastră prin încercări, binecuvîntări şi suferinţe. Cartea lui Iov este o perlă a literaturii
universale. Profunzimea ideilor ei transcend timpul şi civilizaţiile, fiind la fel de actuale astăzi
ca şi în vremea în care au fost aşezate pe hîrtie.

Conţinutul cărţii: Cartea ni-l prezintă pe Iov în cîteva ipostaze distincte: Iov - omul
neprihănit persecutat de Diavol din pricina neprihănirii lui (Iov 1:1-2:10), Iov - omul plin de
sine care se ceartă neîncetat cu prietenii săi şi cu Dumnezeu (Iov 2:11-31:40), Iov - omul care
se pocăieşte în faţa măreţiei lui Dumnezeu (Iov 32: l - 42:6), Iov - omul pus în slujbă pentru
recuperarea celorlalţi (Iov 42:7-9) şi Iov - omul binecuvîntat din nou de Domnul (Iov 42:10-
17).

Cartea prezintă două motive pentru suferinţa lui Iov: pe de o parte, avem de a face cu
suferinţa ca şi consecinţă a înfruntării nevăzute dintre Dumnezeu şi Satan, iar pe de altă parte,
avem de a face cu suferinţa ca o disciplinare a mîndriei şi a unei prea mari încrederi în sine.
Dacă toată acţiunea s-ar fi încheiat odată cu Iov 2:10, am fi rămas cu părerea că Iov a fost un
om desăvîrşit: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele lui". Acţiunea cărţii
continuă însă şi noi descoperim treptat că Iov este un om remarcabil printre semeni, dar lipsit
de perfecţiune cînd este confruntat cu standardul lui Dumnezeu. Cînd Dumnezeu intervine,
după interminabilele înfruntări dintre Iov şi cei trei prieteni ai săi, glasul Său răsună din
mijlocul furtunii plin de mînie acuzatoare: „Cine este cel ce îmi întunecă planurile, prin
cuvîntări fără pricepere?" (Iov 38:2). Faţă în faţă cu Dumnezeu Creatorul, Iov se pleacă într-o
pocăinţă sinceră şi adîncă: „Da, am vorbit, fără să înţeleg, de minuni, care sînt mai presus de
mine şi pe care nu le pricep". „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul
meu Te-a văzut. De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi în cenuşă" (Iov 42:1-
6). În faţa lui Dumnezeu, nimeni nu poate să se laude: „Căci toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de
slava lui Dumnezeu" (Romani 3:23). Chiar şi cel mai bun dintre oameni merită pedeapsa
divină. Chiar şi cel mai strălucit exemplar uman are nevoie de har şi de iertare: „Dar ştiu că
Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va ridica la urmă pe pămînt. Îl voi vedea şi-mi va fi
binevoitor" (Iov 19:25-27).

Cartea Iov este unul dintre mesajele lui Dumnezeu adresate omenirii. Ea ne spune că suferinţa
este de multe ori un sol pe care ni-l trimite El pentru a ne ajuta să ne vedem corect pe noi
înşine şi să ne dăm seama că sîntem neputincioşi şi avem nevoie de mîntuire: „Dumnezeu
vorbeşte însă, cînd într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia seama. Şi prin durere este mustrat
omul în culcuşul lui, cînd o luptă necurmată îi frămîntă oasele" (Iov 33:13-19), „Dar
Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui, şi prin suferinţă îl înştiinţează" (Iov
35:15).

Cîtă vreme caută să se dovedească nevinovat înaintea lui Dumnezeu, Iov se umple de
vinovăţie: „Este vreun om ca Iov, care să bea batjocura ca apa" (Iov 34:7). Cît timp se laudă în
faţa lui Dumnezeu, Iov este vinovat de păcatul mîndriei, iar pentru cei mîndrii cerul se
închide: „Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din pricina mîndriei celor răi.
Degeaba strigă, căci Dumnezeu n-ascultă, Cel Atotputernic nu ia aminte" (Iov 35:12-13).

SCHIŢA CĂRŢII

I. PROOLOG l - 2
a. Iov - neprihănit în belşug, 1:1-5
b. Satan - răutăcios şi pornit pe rău, 1:6-19
c. Iov - neprihănit în nenorocire, 1:20-22
d. Satan - perseverent în răutate, 2:1 -8
e. Iov - neprihănit pînă la capăt, 2:9-13

II. DIALOG 3 - 42
a. Plîngerea lui Iov, 3
b. Prima triadă de dialoguri, 4-14
c. A doua triadă de dialoguri, 15 - 21
d. A treia triadă de dialoguri, 22-31
e. Elihu intervine, 32 - 37
f. Dumnezeu intervine, 38-41

III. EPILOG 42:7-17

a. Iov - lăudat de Dumnezeu, 42:7
b. Cei trei prieteni condamnaţi de Domnul, 42:8
c. Iov - suferinţa lui încetează, 42:10
d. Iov - răsplătit cu binecuvîntare, 42:11-17
PSALMII
Primele fragmente de traducere a Bibliei în limba română au fost din cartea psalmilor. Nicolae
Iorga spunea că: „Neamul românesc s-a născut în tinda Bisericii". „Psaltirea" a fost
abecedarul pe care neamul nostru a învăţat să citească. De ce s-a început traducerea Bibliei în
limba română cu psalmii? Răspunsul nu este greu de dat. Cartea aceasta este cea mai mare din
Biblie şi cea mai universal citită şi studiată. Ea cuprinde cel mai larg evantai de trăiri
sentimentale posibile.

Luaţi Biblia în mînă şi deschideţi-o la mijloc. Veţi da negreşit de cartea Psalmilor. Este normal
să fie aşa deoarece psalmii sînt inima Bibliei. Aici sînt adunate toate trăirile sufleteşti ale
copiilor lui Dumnezeu de-a lungul secolelor.

Titlul: Numele evreiesc este „Tehilim" - „laudele". Numele din limba română vine de la
traducerea în limba greacă. „Psalmoi" s-ar putea traduce prin „cîntări acompaniate cu
instrument muzical".

Autorul: Nici una dintre cărţile Bibliei nu are mai mulţi autori decît cartea Psalmilor. În
general se spune că psalmii îi aparţin lui David. El i-a scris pe majoritatea din ei şi tot el dă
nota generală a cărţii. Dar asta nu înseamnă că n-au existat şi alţi autori ai psalmilor. Dacă este
adevărat că David a scris 73 din numărul total de 150, atunci tot atît de adevărat este că Asaf,
conducătorul cîntăreţilor lui David, a scris 12, Solomon a scris 2, Moise a scris l (Ps.90), iar
alţi 10 sînt producţia fiilor lui Core (Num. 26:9-11). Nu vă pierdeţi prea multă vreme însă cu
identificarea autorilor. Citiţi psalmii ca pe un dar pe care vi-l face Dumnezeu însuşi. Căutaţi să
intraţi în atmosfera lor, căutaţi să le simţiţi trepidaţia adîncă şi identificaţi-i pe aceia care vă
vor prinde bine la vreme de nevoie.

Data: Psalmii acopere o perioadă care debutează cu viaţa lui Moise şi se întinde pînă după
revenirea din robia babiloniană, pe vremea lui Ezra şi Neemia. Majoritatea psalmilor însă sînt
produşi de David în timpul vieţii lui de umblare cu Domnul. Omul acesta care a fost cioban la
oi, cîntăreţ vestit în Israel, trubadur la curtea împăratului, ginere al împăratului, apoi fugar
hăituit şi aflat mereu în primejdie pînă cînd Dumnezeu l-a aşezat chiar pe el însuşi pe tronul
Israelului, a străbătut atâtea suişuri şi coborîşuri ale spiritului încît a devenit instrumentul la
care a cîntat însuşi Dumnezeu. Psalmii lui David sînt de fapt cîntări divine inspirate din cer
pentru a înfrumuseţa viaţa plină de necazuri a pămîntului. Din acest punct de vedere, psalmii
sînt atemporali, ei vin la noi din rezonanţele timpului, ne învăluie cuceritor şi vor rămîne cu
noi veşnic.

Metoda de interpretare a psalmilor: Poezia nu este o artă precisă, ca matematica. Dincolo

de faldurile ei armonioase pătrundem adesea în straturi ascunse ale realităţii, pe care nu le
întrezărim în viaţă decît în situaţii extreme. Cum să fim siguri că ceea ce simţim atunci cînd
citim psalmii este ceea ce este acolo şi nu ne amăgim lăsîndu-ne purtaţi de valurile fanteziei?

Există cîteva principii pe care trebuie să le ţinem minte:

(1) Cînd există un titlu al psalmului care îl leagă de un anumit eveniment istoric, psalmul
trebuie citit, înţeles şi interpretat în lumina acelei circumstanţe particulare. De exemplu, 13
psalmi sînt localizaţi în diverse perioade ale vieţii lui David: Ps. 59, 56, 34, 142, 52, 54, 57,
60, 51, 3, 63, 7, 18. Ordinea această nu pare normală, dar ea urmăreşte cronologic
evenimentele vieţii lui David aşa cum sînt ele redate de cartea 1 Samuel.
(2) Unii dintre psalmi sînt asociaţi cu anumite aspecte din închinăciunea poporului Israel (vezi
Ps. 5:7; 66:13; 68:24, 25) şi trebuiesc înţeleşi în ansamblul procesiunilor liturghice de la
Templu.

(3) Mulţi dintre psalmi sînt de fapt inspiraţii profetice care anticipează venirea lui Cristos pe
pămînt. Şi atunci însă, ei au apărut într-un anumit context istoric legat de evenimente
contemporane autorului lor. Aceste evenimente trebuiesc studiate cu atenţie pentru a ne ajuta
să avem o înţelegere mai clară a textului.

Interpretarea psalmilor este o problemă a minţii, trăirea mesajului lor este o problemă a inimii.
S-a spus despre cartea Psalmilor că „este un rîu de mîngîiere în apa căruia s-au adunat
lacrimile vărsate de nenorociţii trecutului pentru a răcori arşiţa din sufletele celor ce suferă
astăzi". Sau că este „grădina tuturor florilor cu petale parfumate, chiar dacă unele dintre ele
cresc numai în mijlocul spinilor". A fost comparată cu „un desăvîrşit instrument muzical din
corzile căruia pot prinde fiinţă şi jalea şi triumful, şi deznădejdea şi biruinţa, şi teama şi
încrederea nestrămutată, şi tristeţea şi bucuria fără margini".

Conţinutul psalmilor: La o privire mai atentă observăm că avem de a face cu o culegere de

cinci cărţi ale psalmilor, fiecare dintre ele terminate cu o doxologie (o proslăvire a numelui lui
Dumnezeu). Numele de cinci le-a adus imediat o asemuire cu Pentateucul lui Moise.
Comentatorii numesc cele cinci cărţi ale psalmilor după numele corespunzător al uneia dintre
cele cinci cărţi scrise de el.

a. Sînt psalmi ai genezei (1-41) al cărui subiect predominant este omul,

b. psalmi ai exodului, cuprinzînd mai ales cîntări de eliberare (42-72),
c. psalmi levitici, asociaţi cu slujba de la Templu (73-89),
d. psalmi asociaţi cu peregrinările din cartea Numeri (90-106) şi
e. psalmi deuteronomici sau ai proslăvirii dragostei divine (107-150).

Un alt fel de a clasifica psalmii este după specificul mesajului lor. Există astfel:

(1) psalmi de învăţătură (1, 19, 39),

(2) psalmi de laudă (8, 29, 93, 100),
(3) psalmi de mulţumire (30, 65, 103, 107, 116),
(4) psalmi de pocăinţă (6, 32, 38, 51, 102, 130, 143),
(5) psalmi prin care străbate încrederea (3, 27, 31, 46, 56, 62, 86),
(6) psalmi ai necazurilor (4, 13, 55, 64, 88),
(7) psalmi ai dorinţelor (42, 63, 80, 84, 137),
(8) psalmi care recapitulează istoria (78, 105, 106) şi
(9) psalmi profetici (2, 16, 22, 24, 40, 45, 68, 69, 72, 97, 110, 118)

Conţinutul psalmilor este pus adesea în forme de o desăvîrşita frumuseţe. Iată, de exemplu,
psalmul 119 al cărui autor se presupune că a fost cărturarul Ezra. Pentru cititorul neavizat este
greu să nu te rătăceşti în mulţimea celor 176 de versete ale lui. În originalul ebraic însă,
psalmul este o succesiune de grupe de cîte 8 versete, fiecare începînd cu cîte una din literele
alfabetului evreiesc. Avem de a face deci cu un acrostih alfabetic alcătuit dintr-o serie de
octete. Analiza conţinutului acestui psalm devine dintr-o dată mai uşoară şi mai fructuoasă.

Mesajul cărţii: Psalmii sînt cartea tuturor oamenilor, tuturor sentimentelor şi a tuturor
situaţiilor. Oricine, oriunde şi în orice stare s-ar găsi se poate identifica cu ceea ce se găseşte
în textul psalmilor. Cel sărac şi părăsit, cel bolnav şi aflat în suferinţă, cel exilat departe de cei
dragi şi de ţară, cei aflaţi mereu în pericol, cei păcătoşi se pot regăsi în oglinda psalmilor. Este
loc însă acolo şi pentru cei iertaţi, pentru cei biruitori, pentru cei prăbuşiţi în adorare, pentru
cei ataşaţi total de Domnul şi locaşurile Sale, pentru cei pierduţi lor înşile şi dăruiţi pe vecie
Creatorului.

Cartea Psalmilor este şi cartea Legii desăvîrşite a lui Dumnezeu. Ea ne arată cum putem să ne
delectăm în ea şi să o facem „candelă pentru picioarele noastre, lumină pe cărare" şi desfătare
„mai dulce ca fagurul de miere pentru cerul gurii".

Ca şi celelalte cărţi ale Bibliei, cartea Psalmilor ne vorbeşte şi ea despre planul pe care l-a
făcut Dumnezeu pentru mîntuirea omenirii. După înviere, Domnul Isus li s-a arătat ucenicilor:
„le-a deschis mintea că să înţeleagă Scripturile" şi le-a arătat ceea ce fusese scris cu privire la
El şi lucrarea Sa „în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi". Putem şi noi să refacem acest
studiu exegetic făcut de Domnul Isus cu ucenicii. Iată un rezumat al lui:

a. Despre esenţa lucrării Lui mesianice găsim scris în Ps. 22:22

b. Despre slujirea Sa ca Mare Preot găsim scris în Ps. 40:6, 8; 22; 49; 110.
c. Despre demnitatea Lui de împărat găsim scris în Ps. 2; 21; 45; 72.
d. Despre suferinţele Lui teribile găsim scris în Ps. 22 şi 69
e. Despre învierea Lui găsim scris în Ps. 16

Dintre toate cărţile Vechiului Testament, cartea Psalmilor este cel mai mult citată în cărţile
Noului Testament. Unele dintre porţiunile ei sînt parcă parte integrantă din Evanghelii. Iată de
exemplu succesiunea celor trei psalmi: 22, 23 şi 24. Cel dintîi ne prezintă suferinţele
păstorului cel bun care-şi dă viaţa pentru oile Sale. Vedem ridicată crucea îi auzim strigătele
sfîşietoare ale Celui ce moare o moarte ispăşitoare. Psalmul 23 este cunoscut de toată
creştinătatea drept „psalmul păstorului" („Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de
nimic. El mă paşte la păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă, etc...”) Găsim în acest psalm
oferta Domnului Isus de a conduce şi de a îngriji sufletele care i se încredinţează. Psalmul 24
ni-L prezintă pe păstor ajuns în slavă gată să răsplătească oile care L-au urmat pînă la capăt.

Soarta poporului Israel este şi ea descrisă într-o succesiune de psalmi. Iat-o:

a. Ruina poporului este descrisă în Ps. 42-49

b. Răscumpărătorul poporului este prezentat în Ps. 50-60
c. Răscumpărarea poporului este arătată în Ps. 61-72

Este greu să arătăm mesajul psalmilor într-o introducere scurtă ca aceasta. Vă lăsăm
dumneavoastră plăcerea ca după ce aţi parcurs cu noi această vedere panoramică a lor, să vă
apropiaţi pe rînd de fiecare psalm în parte, să-i descoperiţi frumuseţea şi să-i sorbiţi cu nesaţ
aroma specifică.
PILDELE SAU PROVERBELE LUI SOLOMON
Cartea aceasta nu trebuie judecată după volum, ci după imensitatea înţelepciunii pe care o
găzduieşte. Mii de volume din bibliotecile lumii nu ne pot ajuta, toate la un loc, cît ne poate
ajuta această singură carte. Autorul ei nevăzut este Dumnezeu, iar priceperea ei, deşi născută
în sferele cerului este destinată să revoluţioneze viaţa terestră.

Titlul: Un proverb este un discurs de înţelepciune redus la o singură frază.

Autorul: Textul cărţii îl menţionează pe Solomon drept autor la începutul fiecăreia din cele
trei secţiuni ale ei (1:1; 10:1; 25:1). Despre Solomon ştim deja că a fost autorul a 3.000 de
proverbe şi a 1.005 cîntări (1 Împ. 4:32). Nici un om din Israel nu a fost mai potrivit să
editeze o carte de înţelepciune ca acest Solomon. El s-a rugat Domnului pentru înţelepciune (1
Împ. 3:5-9) şi a primit-o aşa cum nu i-a mai fost dată nici unui om de pe faţa pămîntului (1
Împ. 4:29-31). Strălucirea gîndirii lui l-a făcut celebru în lumea de atunci şi a atras admiraţia
celor veniţi de la mari depărtări ca să-l vadă şi să-l asculte (1 Împ. 4:34; 10:1-l3, 24).
Contribuţia lui Solomon la ridicarea Israelului a fost imensă. Capacitatea lui de sinteză,
intuiţia şi clarviziunea lui sînt şi astăzi proverbiale. Asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris
Solomon a fost produsul său nemijlocit. El însuşi ne spune că i-a plăcut să zăbovească
îndelung asupra înţelepciunii răspîndite de scrierile altora: „Pe lîngă că Ecleziastul a fost
înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adîncit şi a întocmit un mare număr
de zicători. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie întocmai cuvintele
adevărului" (Ecles. 12:9-10). Prin aceasta, el a recunoscut că înţelepciunea nu este monopolul
unui singur om, ci este darul făcut de Dumnezeu oamenilor: „Cuvintele înţelepţilor sînt ca
nişte bolduri; şi, strînse la un loc, sînt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpîn" (Ecles.
12:11).

Data: Această culegere de proverbe a fost alcătuită prin preajma anului 931 î.Cr. de către
Solomon. Capitolele 25-29 ale cărţii au fost culese mai tîrziu de Ezechia şi adăugate cărţii lui
Solomon.

Conţinutul cărţii: În această carte avem de a face cu mult mai mult decît cu o culegere de
proverbe. De fapt sînt o varietate întreagă de procedee stilistice sub care ne-a fost transmisă
„înţelepciunea" acumulată de acest împărat cu o desăvîrşita capacitate artistică. Cuprinsul
cărţii semnalează diferitele modalităţi de exprimare, aşa că nu le vom mai enumera aici.

Mesajul cărţii: În capitolul 8 al cărţii, „înţelepciunea" este personificată şi descrisă în toată

perfecţiunea ei. Ea este de origine divină (8:22-31), este izvorul vieţii biologice şi spirituale
(8:35, 36; 3:18), este neprihănită şi adevărată (8:8, 9) şi se oferă tuturor celor ce o caută (8: 1-
6, 32-35). Peste veacuri această „înţelepciune" s-a întrupat în persoana Domnului Isus Cristos,
„în care sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Col. 2:3). Cartea proverbelor
este o anticipare a întîlnirii cu Cristos, „care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune,
neprihănire, sfinţire şi răscumpărare" (1 Cor. 1:30; conform lui 1 Cor. 1:22-24). Iată schiţa
acestei cărţi:

SCHIŢA CĂRŢII

I. LAUDA ÎNŢELEPCIUNII l - 9
15 sonete. Introducere (1:1-9);
Ademenire din partea păcătoşilor (1:10-19)
Înţelepciunea care eliberează (2:1-22)
Folosul temerii de Dumnezeu (3:1-10)
Înţelepciunea, răsplata supremă (3:11-20)
Înţelepciunea, suprema siguranţă (3:21-26)
Înţelepciunea şi viclenia (3:27:35);
Înţelepciunea, suprema moştenire (4:1-9)
Cele două căi (4:10-19)
Înţelepciunea şi sănătatea (4:20-27)
Femeia străină (5:1-23)
Despre chezăşie (6:1-11)
Leneşul (6:6-11)
Cel ce seamănă certuri (6:12-19)
Fereşte-te depreacurvie (6:20-35)
Casa înţelepciunii şi Casa Nebuniei (cap. 9)

2 monologuri

Avertismentul înţelepciunii (1:20-33)

Înţelepciunea şi femeia străină (cap. 7 şi 8)

II. MAXIMELE ÎNŢELEPCIUNII 10 - 24

375 de proverbe său aforisme în formă de afirmaţii care se contrastează, se completează sau
se compară reciproc (10:1-22:16)

16 epigrame. Introducere (22:17-21);

Epigrame amestecate (22:22-29);
Pericolul lăcomiei (23:1-3);
Deşertăciunea bogăţiilor (23:4-5)
Gazda vicleană (23:6-8);
Epigrame amestecate (23:9-18);
Îmbuibarea vinovată (23:19-21);
Trei ziceri (23:22-25)
Cursa celei stricate (23:26-28);
Vin şi Vai (23:29-35);
Epigrame amestecate (24:1-10);
Scapă-l dacă poţi (24:11-12);
Înţelepciunea şi mierea (24:13-14);
Patru epigrame (24:15-22);
Imparţialitate (24:23-25);
Trei ziceri (24:26-29);
Ogorul leneşului (24:30-34)

III. ALTE MAXIME 25-31

7 epigrame şi proverbe înmănunchiate.
Împăratul (25:1-7);
Diferite (25:6-26:2);
Despre nebuni 26:3-12);
Leneşul (26:13-16);
Dezbinătorii (26:17-26);
Diverse (26:27-27:22)
Gospodarul bun (27:23-27)
55 de proverbe sau aforisme În formă de perechi care se contrastează, se completează sau se
compară reciproc (cap.28 şi 29)
Cele treisprezece ziceri ale lui Agur (cap.30)
Spusele mamei lui Lemuel (cap.31:1-9)
Un acrostih despre femeia vrednică de cinste (cap.31:10-31)
ECLESIASTUL
Cartea Eclesiastul este o confesiune a unui suflet care a eşuat în căutarea lui după fericire.
Textul este plin de pesimism şi dezamăgire. Excluzîndu-l pe Dumnezeu din viaţa lui, trăind la
nivelul „de sub soare", şi neţînînd cont de întreaga panoramă a vieţii, a cărei explicaţie este
coerentă numai dacă iei în consideraţie dimensiunea ei eternă, căutătorul din cartea Eclesiastul
a ajuns la capătul drumului „cu mîna goală". Dacă vreţi să ştiţi unde poate ajunge cel ce le are
pe toate; bogăţie, lux, femei, băutură, cîntece şi veselie, atunci citiţi neapărat această carte. Ea
este una dintre cele mai neînţelese şi mai nedreptăţite cărţi din cărţile Bibliei. Cei pesimişti s-
au lăudat că au găsit în ea dovada inutilităţii căutărilor umane. Scepticii s-au agăţat de ea ca
de o dovadă în sprijinul părerii că după moarte nu mai urmează nimic, ci doar o permanenţă
nefiinţare. Alţii au citat-o atunci cînd au vrut să demonstreze că după moarte sufletul
„doarme" şi nu este conştient de nimic în intervalul scurs între clipa morţii şi ceasul învierii.
În afară de aceşti entuziaşti direct interesaţi, nu se găsesc, mai ales printre creştini prea mulţi
oameni care să o citească fără să se mire ce caută ea în Biblie. Pentru mulţi oameni sinceri,
textul Eclesiastului, atunci cînd nu contravine direct cu învăţătura Noului Testament, este cel
puţin bizar şi greu de armonizat cu „întregul" Scripturii. Nădăjduim că rîndurile care urmează
îi vor face pe mulţi să-şi schimbe părerea pe care o au despre conţinutul ei.

Această extraordinară carte de filosofic poate fi asemuită cu marile lucrări muzicale ale lui
Johan Sebastian Bach: ele sînt pline de prăbuşiri şi zvîrcoliri minore, dar se încheie
întotdeauna cu înălţătoarele tonalităţi ale gamelor majore.

Titlul: În original cartea s-a numit „Kohelet". Acesta este un termen rar al limbii ebraice
folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul (1:1, 2, 12; 7:27; 12:8-10). Termenul este un
derivat de la „kahal" - a convoca o adunare, a aduna împreună. Sensul titlului este deci: „cel
ce se adresează unei adunări, predicatorul". Traducerea greacă Septuaginta foloseşte titlul:
Ecclesiaites, de unde s-a derivat numirea pentru Biserică: „eclesia". Numirea românească ar fi
trebuit deci să fie: „Cel ce vorbeşte adunării", dar traducătorul a preferat să translitereze titlul
din limba greacă.

Autorul: Fără îndoială că autorul a fost împăratul Solomon. Cel ce scrie cartea se intitulează
pe sine: „Fiul lui David, împăratul Ierusalimului" (Ecles. 1:1). Incursiunile autorului în
plăcerile de tot felul (2:1-3), în realizări măreţe (2:4-6) şi într-o viaţă de bogăţie fără
asemănare (2:7-10) îl identifică fără echivoc pe Solomon.

Data: Solomon a scris această carte la bătrineţe, spre sfîrşitul vieţii lui, probabil în preajma
anului 935 î.Cr.

Contextul scrierii: Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cîntarea Cînţărilor în
tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea Eclesiastul spre apusul vieţii, cînd a ajuns să
fie copleşit de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii şi în idolatrie (1 Împ. 11).

Conţinutul cărţii: Ca să stabilim de la început caracterul acestei cărţi trebuie să spunem că ea

nu este o carte „inspirată" de Dumnezeu, dar că autorul ei a fost „inspirat" să o scrie. Nu
trebuie să mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gîndeşte lumea. Dumnezeu a vrut ca să ne
întîlnim cu gîndirea celor fără Dumnezeu chiar pe paginile Scripturii. Mai mult decît atît, El a
vrut să fim în stare să ne confruntăm cu ea. Eclesiastul ne aşează înainte tot ceea ce mintea
umană a reuşit să afle în căutările ei după fericire şi după sensul real al existenţei.
Argumentele folosite în această carte nu sînt argumentele lui Dumnezeu, ci argumentele
minţii umane. Aceasta explică pe deplin apariţia unor pasaje ca acelea din Ecl. 1:15; 2:24; 3:3,
4, 8, 11, 19, 20; 8:15 care sînt într-un contrast flagrant cu tot restul scrierilor sfinte. Solomon
îşi descrie incursiunile vieţii lui în căutarea după sens şi valoare. Pentru început, el nu neagă,
ci neglijează pur şi simplu dimensiunea transcendentală, şi-şi direcţionează căutările înspre
lumea ştiinţei (Ecl. 1:4-11), înspre lumea filosofiei (1:12-18), înspre lumea senzuală a
plăcerilor: petreceri (Ecl. 2:1), băutură (Ecl. 2:3), realizări materiale măreţe (2:4-7), bogăţie şi
muzică (2:8), femei (2:8). El încearcă rînd pe rînd: materialismul (Ecl. 2:12-26), fatalismul
(Ecl. 3:1-15), deismul (Ecl. 3:1-4), religia naturii (Ecl. 5:1-8), avariţia (5:9-6:12) şi chiar
moralitatea (7:1-11:8). Toate acestea se dovedesc însă în final: „Deşertăciune a
deşertăciunilor, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune şi goană după vînt!"
(Ecl. l:2, 14).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul care caracterizează întreaga carte este
„deşertăciune". Scopul nedeclarat al cărţii este acela de a demonstra zădărnicia căutării după
fericire în domeniul existenţei vremelnice. Fericirea nu poate fi găsită dacă este căutată ca un
scop în sine, pentru că ea nici nu există ca ceva de sine stătător. Fericirea este o stare care
însoţeşte o anumită atitudine. Iar atitudinea aceasta este împlinirea voinţei veşnice a lui
Dumnezeu. Este important că Eclasiastul leagă apelul său pentru considerarea
responsabilităţilor faţă de Dumnezeu de vîrsta tinereţii (!). Cine vrea să trăiască fericit este
bine să nu repete căutările inutile ale Eclesiastului şi să înceapă din tinereţe să intre în
„dimensiunea" ascultării de Dumnezeu.

Cele mai cunoscute şi mai citate versete sînt:

„O deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune!" (Ecl.l:2).

„Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui" (Ecl. 3:1).
„Funia împletită în trei nu se rupe uşor" (Ecl. 4:12b).
„Aruncă-ţi pîinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!" (Ecl. 11:1).
„Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, pînă nu vin zilele cele rele şi pînă
nu se apropie anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei" (Ecl. 12:1).
„Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile
Lui. Aceasta este datoria oricărui om" (Ecl. 12:13).

Mesajul cărţii: Acest mesaj ar putea fi rezumat în trei afirmaţii:

(1) Cînd observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de semnificaţie (Ecl.l:4-11) şi cu
paradoxurile ei inexplicabile (4:1; 7:15; 8:8), ajungi neapărat la convingerea că totul este lipsit
de sens şi de semnificaţie, deoarece este imposibil să găseşti în toate măcar un singur scop în
jurul căruia să-ţi organizezi existenţa.

(2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să fie trăită din plin, căci este un dar pe
care ţi l-a făcut Dumnezeu (3:12-13; 3:22; 5:18-19; 8:15; 9:7-9), numai că trebuie să trăieşti
cu grijă ştiind că...

(3) vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la judecată (3:16-17; 12:14).

Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie şi că

standardul spiritual al cărţii este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină
de „înfumuraţi super-spirituali" cu iz de superioritate care cad mereu în aceleaşi capcane,
repetă mereu aceleaşi căutări iluzorii şi gustă mereu aceleaşi dezamăgiri amare ale păcatului.
Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît de scandalos de sinceră ca aceasta
şi pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atît de revoltător de onest ca acest
Kohelet din vechime.

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere (1:1)

I. Prima predică 1-2

a. Prezentarea tezei de bază: zădărnicia eforturilor şi înfăptuirilor umane (1:2-3)

b. Demonstrarea tezei din exemplul experienţei proprii
Lipsa desens a ciclurilor vieţii şi istoriei (1:4-11)
Lipsa de importanţă a înţelepciunii şi filosofiei omeneşti (1:12-18)
Lipsa de satisfacţie din avere şi viaţa de plăceri (2:1 -11)
Lipsa de viitor în perspectiva unei morţi sigure şi necruţătoare (2:12-17)
Lipsa de sens a ostenelii în muncă (2:18-23)

c. Concluzia: Mulţumire cu ceea ce avem în clipa de faţă (2:24-26)

II. A doua predică 3-5

a. Prezentarea tezei de bază: Problema vieţii şi a morţii (3:1 -22)
b. Neîmplinirile şi dezamăgirile vieţii pe pămînt (4:1-16)
c. Concluzia: Zădărnicia goanei după fericire (5:1-20)
Deşertăciunea ritualului religios (5:1-7)
Realitatea iluzorie a bogăţiei (5:8-17)
Fericirea unui suflet mulţumit (5:18-20)

III. A treia predică 6 - 8

a. Prezentarea tezei de bază: Insuficienţa materialismului (6:1-12)
b. Cîteva sfaturi înţelepte (7:1-8:11)
c. Concluzia: Dumnezeu face dreptate pentru tot (8:12-17)

IV. A patra predică 9-12:8

a. Prezentarea tezei de bază: Siguranţa morţii, nesiguranţa vieţii (9:1-18)
b. Demonstrarea tezei (10:1-20)
c. Concluzia: Viaţa ca o oportunitate cu responsabilităţi (11:1-12:8)

V. Epilog: O prezentare a temei cărţii 12:9-14

a. Ciclurile vieţii (12:9-12)
b. Responsabilitatea vieţii: teama de Dumnezeu şi ascultarea de voia Lui (12:13-14)
CÎNTAREA CINTARILOR
Aceasta este cartea cea mai controversată din Biblie. Este foarte greu de imaginat care ar
putea fi rolul ei în serviciile religioase din Sinagogă sau Biserică. Totuşi, frumuseţea ei şi
faptul că Dumnezeu a îngrijit să fie aşezată alături de celelalte scrieri sfinte o fac una dintre
cele mai sublime texte poetice care s-au scris vreodată în întreg evantaiul de religii ale lumii.

Cîntarea Cîntărilor este o odă a iubirii care ridică dragostea dintre bărbat şi femeie la nivelul
stabilit iniţial de Făcătorul nostru. Adevărata religie condamnă deopotrivă şi ascetismul şi
depravarea. Culmea iubirii este reciprocitatea de sentimente şi trăiri dintre un soţ şi o soţie în
cadrul sfînt al familiei.

Titlul: Şi în originalul evreiesc şi în greacă şi în latină, cartea poartă acelaşi nume: „Shir
Hashiram", „Asma Asmaton" şi „Canticum Canticorum" care se traduc toate în româneşte
prin „Cîntarea Cîntărilor". Numirea subliniază valoarea textului care trece drept un superlativ
al artei literare evreieşti.

Autorul: Textul însuşi ne spune că această carte este scrisă de Solomon. (1) Numele lui apare
de şapte ori în conţinutul ei (1:1, 5; 3:7, 9, 11; 8:11, 12). (2) Condiţiile de abundenţă şi belşug
pe care numai unul ca Solomon le-a avut sînt descrise în capitolul 3:6-11. (3) Cetăţile
pomenite în text fac aluzie la existenţa unei ţări care nu trăise încă tragedia divizării.

Textul din 1 Împăraţi 4:32, 33 ne spune că Solomon a compus 1.005 cîntări şi a avut o
cunoaştere deosebită despre animalele şi plantele din natură. În textul Cîntării Cîntărilor sînt
pomenite 21 de feluri de plante şi 15 specii de animale.

Data scrierii: Cîntarea a fost compusă în tinereţea lui Solomon, probabil cam prin anul 965
î.Cr.

Conţinutul cărţii: Ca în toate marile poveşti de dragoste din lume, faptele acestei întîmplări
sînt simple şi aparent, banale. Ceea ce le conferă o incomensurabilă valoare este bogăţia de
sentimente umane care le însoţesc. Iată mai întîi datele acestui poem de dragoste:

Împăratul Solomon avea o vie în ţinutul deluros al lui Efraim, cam la 80 de kilometri de
Ierusalim (8:11). El a lăsat-o în îngrijirea unor arendaşi (8:11) care erau de fapt o familie
constituită din mama, doi fii (1:6), şi două fete: Sulamita (6:13) şi încă o soră mai mică a ei
(8:8). Această Sulamită era un fel de „cenuşăreasă" a familiei (1:5), foarte frumoasă, dar
nebăgată în seamă de nimeni. Fraţii ei o tratau cu toată asprimea punînd-o la munci grele, aşa
că ea nu şi-a putut păstra şi îngriji prea mult frumuseţea chipului (1:6). Era pusă să tundă via
şi să aşeze curse pentru vulpile mici care stricau via (2:15). Uneori era trimisă să pască oile
(1:8). Viaţa sub arşiţa soarelui o făcuse să aibă pielea complet arsă de soare (1:5).

Într-o zi, un chipeş străin s-a apropiat de via păzită de arendaşi şi a stat de vorbă cu Sulamita.
Era împăratul Solomon, care fără să-şi facă cunoscută adevărata identitate a stat de vorbă cu
Sulamita. Sub privirile lui pline de admiraţie şi la auzul vorbelor lui meşteşugite de cuceritor
de inimi, Sulamita a simţit pentru prima dată necaz pentru înfăţişarea ei neîngrijită (1:6).
Crezîndu-l un cioban pribegind cu oile, ea l-a întrebat despre turma lui (1:7). El i-a răspuns
numai în termeni generali (1:8), dar a continuat să-i vorbească asemeni unui îndrăgostit (1:8-
10) şi să-i promită daruri ca semn al dragostei şi seriozităţii lui (1: 11). Pe scurt, străinul i-a
cucerit inima şi a plecat promiţîndu-i că va reveni nu peste multă vreme. În absenţa lui,
imaginaţia ei s-a aprins de dor. A început să-l viseze noaptea, nădăjduind în fiecare dimineaţă
ca el va veni împreună cu zorile (3:1). Într-un sfîrşit, el s-a întors aşa cum promisese, de data
aceasta cu toată splendoarea şi fala sa împărătească şi a luat-o de soţie (3:6-7).

Pe această întîmplare simplă, Solomon brodează toată măiestria lui ornamentală specifică
orientului. Dragostea nu este o problemă de fapte, ci de trăiri emoţionale intense şi niciodată
nu a existat vreun om mai priceput ca Solomon în descrierea acestor sentimente inefabile care
scapă cercetării raţionale, dar ne aprind pînă la incendiere inima. Cartea este plină de
comparaţii, metafore, alegorii şi personificări fermecătoare.

Destinaţia cărţii: Se pare că destinaţia iniţială a acestui poem a fost educaţia noilor căsătoriţi
în tainele şi consolidarea dragostei. Ca şi celelalte cărţi poetico-didactice, Cîntarea Cîntărilor
a fost unul din manualele după care se făcea educaţia în Israel. Cartea a avut însă şi o altă
destinaţie. Ea era citită în public la unele din sărbătorile anului calendaristic ebraic. În acel
cadru solemn, cartea nu mai era numai un manual al dragostei, ci se ridica infinit mai sus,
devenind o alegorie a iubirii dintre Dumnezeu şi poporul Său pe care şi l-a ales pentru vecie.
Această lectură publică pare, dacă nu total nepotrivită, cel puţin discutabilă, societăţii
moderne de astăzi. Nu trebuie să uităm însă că în Israel imaginea căsniciei era sfîntă şi că ea
fusese folosită de însuşi Dumnezeu în dialogul Lui cu poporul (Osea 2:1-20; 5:7; Isaia 50:1;
Ieremia 3:1-25). În Noul Testament Pavel şi Ioan folosesc şi ei alegoria căsniciei pentru a
ilustra relaţia dintre Domnul Isus şi Biserică (Efes. 5:25-27; Apoc. 19:7; etc.) Probabil că şi
această libertate a lor ar fi fost criticată de „puritanii" pretenţioşi de astăzi, dar sarcina lor a
fost mult uşurată de existenţa acestei Cîntări a Cîntărilor în canonul Vechiului Testament.

Metode de interpretare: Există trei teorii asupra felului în care trebuie înţeleasă această
carte:

(1). Interpretarea naturalistă care nu vede în această carte nimic altceva decît o colecţie de
cîntece erotice de dragoste, aşezate laolaltă din cauza subiectului şi frumuseţii lor comune.
Aceasta teorie face din includerea cărţii în canonul religios evreiesc un fapt inexplicabil şi
fără sens. Cînd ne gîndim cît de mult au preţuit evreii scrierile lor sfinte şi cu cîtă atenţie şi-au
păstrat ei aceste „oracole" veşnice, această teorie îşi pierde foarte repede orice valabilitate.

(2). Interpretarea alegorică, care transformă întreaga carte într-o succesiune de tablouri
simbolice cu sensuri ascunse şi sublime. Excesul de imaginaţie îi face însă pe susţinătorii
acestei interpretări să nege fundamentul istoric real al cărţii şi-i determină să caute în fiecare
mic detaliu al textului corespondente spirituale desăvîrşite. Un astfel de comentator a „văzut"
în părul bogat al femeii descrise în text nici mai mult, nici mai puţin decît mulţimea
neamurilor care au încadrat Israelul în lucrarea de mîntuire!

(3). Interpretarea tipologică găseşte o cale de mijloc între cele două interpretări de mai sus,
păstrînd ce este bun în fiecare şi refuzînd excesele extremismelor. Conform acestei
interpretări, cartea are un fundament istoric real cu o desfăşurare cronologică de evenimente.
Întîmplarea este aşezată în şapte „tablouri" teatrale independente şi interdependente în acelaşi
timp care descriu dragostea ideală dintre un bărbat şi o femeie. Frumuseţea sfîntă a acestei
uniri plănuite în tiparul ei de însuşi Dumnezeul creaţiei, este preluată într-un plan mai înalt
pentru a ilustra în „tip" intensitatea iubirii care trebuie să existe între Dumnezeu şi Israel, în
interpretarea evreiască şi între Cristos şi biserică, în interpretarea creştină.

SCHIŢA CĂRŢII
Personajele „distribuţiei" alese de autor sînt Solomon, Sulamita şi corul fetelor din Israel.
Intervenţiile lor se alternează mereu schimbînd planul acţiunii şi delimitînd succesiunea de 7
„tablouri" idilice:

1. Retrăirea nunţii împărăteşti (1:1-2:7)

2. Amintiri din perioada începuturilor (2:8 - 3:5)

3. Retrăirea perioadei logodnei (3:6 - 5:1)

4. Visul zbuciumat al miresei (5:2 - 6:3)

5. Împăratul gîndindu-se la mireasa lui (6:4 - 7:10)

6. Miresei îi este dor de acasă (7:11 - 8:4)

7. O reînnoire a dragostei în Liban (8:5-14)

Simbolistica „tipologică" a acestei cărţi este înlesnită de existenţa psalmului 45 cu care

probabil că a fost intenţionată să facă pereche. Vă îndemnăm să citiţi cu atenţie acest psalm şi
să vedeţi cum, în spatele acţiunii în care evoluează Solomon şi mireasa lui aleasă, se
desfăşoară un alt plan semantic în care Dumnezeu (Cristos) este mirele, iar Israelul (Biserica)
este mireasa (conform tălmăcirii din evrei 1:7, 8).

Conţinutul psalmului 45 poate fi împărţit în două părţi egale:

I. O invocaţie adresată mirelui (2-9)

a. despre frumuseţea făpturii sale, v.2
b. despre măreţia înfăptuirilor lui, v. 3-5
c. despre stabilitatea împărăţiei lui, v. 6
d. despre bucuria lui în faţa căsătoriei, v. 7-9

II. O invocaţie adresată miresei (10-17)

a. un apel la o dăruire totală, v. 10-11
b. promisiunea unei mari cinstirii, v. 12
c. un elogiu al frumuseţii ei, v. 13-15
d. o promisiune a unui viitor strălucit, 16-17

Mesajul cărţii: Pentru cititorul creştin, Cîntarea Cîntărilor constituie o subliniere a unirii
noastre cu Cristos. În Biblie sînt şi alte alegorii care desriu această relaţie. Se vorbeşte despre
Cristos ca şi Cap, iar despre Biserică ca trup, definind aspectul de unire vie într-un organism
al vieţii; se vorbeşte despre Cristos ca temelie şi despre noi ca pietrele clădite în edificiul de
deasupra, pentru a defini aspectul trainic al acestei uniri. Se spune că Cristos este viţa, iar noi
sîntem mlădiţele, pentru a ilustra caracterul roditor al unirii noastre; în sfîrşit Cristos este
prezentat ca „Cel dintîi născut, dintre mai mulţi fraţi" pentru a sublinia aspectul unei moşteniri
comune pe care o avem prin unirea cu Cristos. Nici una dintre aceste alegorii nu este
suficientă pentru a ilustra desăvârşirea unirii noastre mistice cu Cristos, Mîntuitorul nostru.
Numai unirea dintre un soţ şi o soţie, în contopirea totală din perimetrul familiei, poate reda
ceva mai mult din această extraordinară lucrare prin care Dumnezeu ne-a aşezat „în Cristos"
(Efes. 5:31-32).
Cărţile Profetice
Profeţii Vechiului Tesatment au fost oameni ridicaţi de Dumnezeu în vremuri grele de
apostazie şi decădere morală. În esenţa lor, aceşti oameni au fost în acţiunile lor nişte
conştiinţe ale naţiunii şi nişte patrioţi. În general, mesajul profetic are două caractere: (1)
caracterul local şi contemporan al vremii în care a fost rostit şi (2) caracterul de vestire a unor
împliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Adeseori, această prevestire a viitorului
izvorăşte tot din nişte circumstanţe locale contemporane (vezi Isaia 7:11 care dă naştere
mesajului din v.12-14).

Este absolut necesar să păstrăm caracterul evreiesc al profeţilor şi profeţiilor din Vechiul
Testament. Ei s-au adresat în special Israelului criticîndu-i decăderea, vestindu-i disciplinarea
prin pedeapsă, îndemnîndu-l la pocăinţă şi vestindu-i slava viitoare pe care le-o păstrează
Dumnezeu în istorie.

Celelalte naţiuni ale lumii sînt şi ele amintite în textul profetic, dar numai în legătura pe care o
au cu destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsă pentru neascultarea lui
Israel, dar şi-au luat şi ele în final pedeapsa din partea Domnului.

Biserica creştină ca atare nu este amintită nicăieri în mesajul profetic al Vechiului Testament,
ea rămînînd o taină păstrată pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6).

DEFINIŢIA PROFEŢIEI

Primul profet pomenit în Biblie este... Avraam (Gen. 20:7). Faptul pare surprinzător, dacă nu
înţelegem care este esenţa slujbei profetice. Ea este descrisă cel mai bine în pasajul din
Exodul 7:1 şi 4:15-17 în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru
Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar
fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon". „Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui;... El va
vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţinea pentru el locul lui
Dumnezeu". Avem de a face aici cu doi profeţi: Moise care va vorbi pentru Dumnezeu, şi
Aaron care va vorbi pentru Moise. Din descrierea de mai sus desprindem cu uşurinţă definiţia
unui profet. El este: „purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu în mijlocul generaţiei sale".

Fie că vorbeşte despre trecut, fie că vorbeşte despre prezent sau viitor, oricine a primit un
mesaj din partea Domnului ca să-l răspîndească în mijlocul oamenilor a fost numit şi
considerat „profet". Iată de ce spune Biblia despre Avraam că era un prooroc şi iată de ce este
scris despre Biserică că ea are astăzi slujba profeţiei („Căci mărturia lui Isus este duhul
profeţiei" - Apoc. 19:10).

PROFEŢIA CA O VESTIRE A VIITORULUI

Viitorul glorios al Israelului pe care-l vom întîlni pretutindeni în cărţile profetice este bazat pe
legămintele: Avraamic (Gen 12:1-3), Palestinian (Deut. 28:1-30:9) şi Davidic (2 Sam. 7:4-17).
Aceste trei legăminte dau profeţiilor evreieşti un caracter optimist şi „mesianic". Dumnezeu
le-a promis evreilor că îi va întoarce în ţara lor şi le va restaura împărăţia, aşezînd pe tronul
Ierusalimului un urmaş al lui David. Dar „Mesia" acesta pe care l-au vestit profeţii trebuie să
fie de asemenea şi un fiu al lui Avraam (Mat. 1:1) care va înlesni răscumpărarea prin
intermediul jertfei. Rezultă de aici un caracter dublu al împlinirilor mesianice: unul de
suferinţă şi de jertfire pentru răscumpărarea poporului şi unul de triumf pentru instaurarea
împărăţiei (Zah. 9:9 în contrast cu Zah. 14:1-9). Acest caracter dublu i-a încurcat foarte mult
pe învăţaţii poporului evreu (Luca 24:26-27; 1 Petru 1:10-12). Biserica creştină ştie însă astăzi
că aceasta este natura lucrării lui Cristos. El a venit prima dată ca Mesia care trebuie să moară
pentru păcatele lumii şi va reveni ca Mesia triumfător pentru a-Şi lua în stăpînire împărăţia.

Dacă am vrea să rezumăm mesajul profeţiilor într-o singură frază ar trebui să spunem că: el
vesteşte înălţarea naţiunii evreieşti, căderea ei prin neascultare, risipirea ei printre neamurile
lumii, binecuvîntarea lumii întregi prin lucrarea lui Mesia venit din Israel, pocăinţa naţiunii
evreieşti, reîntoarcerea evreilor în propria lor ţară, revenirea Domnului Isus în slavă,
instaurarea împărăţiei prin convertirea lui Israel la Domnul Isus şi judecata tuturor
împotrivitorilor împărăţiei.

Cărţile profetice pot fi împărţite în (1) pre-exilice: Isaia, Ieremia, Plîngerile lui Ieremia, Osea,
Ioel, Amos, Iona, Mica, Naum, Habacuc şi Ţefania, (2) exilice: Ezechiel, Daniel, şi Obadia, şi
(3) post exilice: Hagai, Zaharia şi Maleahi. Împărţirea în profeţi mari şi profeţi mici, după
volumul pe care îl au aceste cărţi profetice este neistorică şi necronologică şi este bine să fie
evitată.

Cheia calendarului împlinirilor profetice este cartea profetului Daniel căruia îi vom şi acorda
un spaţiu mai mare în studiul nostru.

IMPORTANŢA PROFEŢIILOR ÎMPLINITE

Există nenumărate exemple de profeţii care s-au împlinit întocmai: profeţii despre evenimente
prin care a trecut Israelul, profeţii despre anumite locuri, ţări sau oraşe, profeţii despre
imperii.

Există trei concluzii importante pe care le putem trage din împlinirea acestor profeţii:

l. Cea dintîi este că Dumnezeu există într-adevăr şi că El este stăpînul absolut al istoriei.
Isaia îndeamnă Israelul să înţeleagă bine această realitate: „Aduceţi-vă aminte de cele
petrecute în vremurile străbune; căci Eu sînt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sînt Dumnezeu şi
nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce
nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărîrile Mele vor rămîne în picioare şi îmi voi aduce la
îndeplinire toată voia Mea" (Isaia 46:9-10).

Numai unul care este Dumnezeu poate declara cu atîta certitudine: „Da, Eu am spus şi Eu voi
împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui" (Isaia 46:11).

2. A doua concluzie este aceea că putem avea o încredere desăvîrşita în Biblie. Această carte
se declară a fi Cuvîntul venit din partea lui Dumnezeu pentru noi. Ea este plină de cunoştinţe
şi adevăruri pe care nici un om nu ni le-ar fi putut pune la dispoziţie. Petru le aminteşte
cititorilor săi că: „v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu
întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite" (2 Petru 1:16). Nu era nevoie de aşa ceva
căci: „Avem cuvîntul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi seama ca la o
lumină care străluceşte într-un loc întunecos" (2 Petru 1:19). Este evident că, aşa cum spune
Petru: „nici o profeţie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu,
mînaţi de Duhul Sfînt" (2 Petru 1:21).

3. A treia concluzie este că profeţiile deja împlinite sînt o garanţie a celorlalte. Ele stabilesc un
anumit tipar de împlinire. Vedem de exemplu că profeţiile s-au împlinit literal, în sensul că
evenimentele istorice au putut fi recunoscute din felul în care fuseseră deja descrise.

Isaia nu putea să-şi dea seama atunci de tot ce a profeţit el despre viaţa lui Mesia. Acum însă,
după ce toate acestea s-au petrecut, noi ne putem da seama că el descrisese nişte fapte care
aveau să se petreacă întocmai.

DESPRE DIFICULTĂŢILE DE INTERPRETARE A PROFEŢIILOR

Mulţi dintre noi ne entuziasmăm observînd cum se împlineşte Scriptura sub ochii noştrii.
Aceste împliniri dovedesc încă o dată că Dumnezeu este la cîrma lumii, conducînd-o înspre
împlinirea planurilor Sale. Profeţiile ne ajută să ne liniştim sub asaltul evenimentelor
ameninţătoare şi aparent haotice din lumea în care trăim. Totuşi, este bine să fim prudenţi în
interpretările noastre profetice şi să nu fim prea dogmatici în alcătuirea unor sisteme
escatologice prea rigide. Dumnezeu nu ne-a dat nouă tot planul istoriei, ci ne-a lăsat doar să
întrevedem „anumite" evenimente care să ne ajute să înţelegem că istoria se află pe drumul
prestabilit şi să ne avertizeze că „vremea se apropie" (Apoc. l:3; 22:10).

Conţinutul profeţiilor nu este uşor de înţeles înainte de întîmplarea evenimentelor. Şi este încă
şi mai greu să aşezăm toate aceste evenimente profetice într-o schemă cronologică infailibilă.

Există cel puţin cîteva probleme şi iată de ce:

Problema numărul unu: Literatura apocaliptică.

Multe din textele profetice se ocupă de evenimentele din finalul istoriei umane. Conţinutul
acestor pasaje este plin de expresii şi imagini pe care trebuie neapărat să le considerăm
simbolice. Prin viziunea care i-a fost dată, profetul a fost catapultat printr-un veritabil tunel al
timpului şi s-a trezit martor al unor scene pe care nu le-a putut înţelege deplin din cauza
barierelor de timp şi civilizaţie. Totuşi el ne-a transmis descrierea tuturor celor văzute, dar a
făcut-o folosindu-se de vocabularul izvorît din suma experienţelor lui personale. Imaginaţi-vă
că ar fi posibil ca un stră-stră-străbunic de al dumneavoastră ar fi readus la viaţă în tumultul
tehnologic al secolului XX. Imaginaţi-vă că l-aţi aşeza în faţa televizorului să fie martor la
revenirea navetei spaţiale sau că l-aţi lua la un tur al oraşului cu maşina pe marile artere de
circulaţie. Cum ar putea el înţelege ceea ce-l înconjoară şi cu ce cuvinte şi comparaţii ar
încerca să descrie el toate lucrurile de azi?

O asemenea problemă a avut de întîmpinat apostolul Ioan cînd a fost pe insula Patmos. El a
fost catapultat „în Duhul" devenind martor al evenimentelor ce vor marca vremea sfîrşitului.
El îşi face datoria şi ne spune tot ceea ce vede, dar ne descrie realitatea în cuvintele
vocabularului lui de om din secolul I. Iată ce scrie el în Apocalipsa 9:2-10:

„...şi a deschis fîntîna Adîncului. Din fîntîna s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi
soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pămînt.
Li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pămîntului. Li s-a zis să nu vateme iarba
pămîntului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte
pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul
lor era cum e chinul scorpiei, cînd înţeapă pe un om...

Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau nişte cununi, care
păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi
dinţii lor erau ca dinţii de lei. etc"

Este foarte lesne să cazi în ispita de a identifica aceste „lăcuste" cu nişte elicoptere de luptă
foarte sofisticate trimise să răspîndească gaze de luptă. Cine ştie dacă această interpretare a
noastră nu ar fi însă nimic altceva decît o altă „contemporaneizare" a unor realităţi pe care nici
noi nu le înţelegem încă? Într-o bună zi profeţia lui Ioan se va întîmpla întocmai şi atunci, abia
atunci, vom vedea cu toţii că vestirea a fost exact conformă cu realitatea. Pînă la acea vreme
însă este bine să nu fim categorici în presupunerile noastre.

Problema numărul doi: Timp uniform şi timp în secvenţe. Aduceţi-vă aminte de o

întîmplare petrecută în Nazaret. Fiul cel mai renumit al locului tocmai se întorsese acasă şi cei
din sinagogă i-au dat cinstea să citească textul pentru Sabatul respectiv, care s-a „nimerit" să
fie tocmai din cartea profetului Isaia. Domnul a luat sulul şi a început să citească:

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a
trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia,
şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al
Domnului" (Luca 4:18-19).

Dînd sulul înapoi, El a adăugat numai acest scurt comentariu: „Astăzi s-au împlinit cuvintele
acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit" (Luca 4:21). Ceea ce este surprinzător în această
scenă este că Domnul Isus n-a citat profeţia lui Isaia în întregime. Nu este de mirare că
ascultătorii Lui de atunci s-au scandalizat. Mîntuitorul îşi luase libertatea să interpreteze textul
desfăcîndu-l în fragmente profetice. Dacă vom citi Isaia 61:1-2, vom vedea că textul continuă
cu:...”şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru". Noi înţelegem astăzi de ce s-a oprit atunci
Isus. El venise prima dată numai ca să moară pentru păcatul lumii făcînd astfel posibilă
mîntuirea tuturor celor care vor crede. Prima parte a misiunii Lui a fost o ofertă a harului. El
va veni şi o a doua oară: „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe
Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru" (2 Tesal. 1:8-9). Această a
doua venire care este încă în viitor este asociată cu judecata pe care o va aduce Dumnezeu
asupra oamenilor.

Oamenii care-L ascultau pe Domnul Isus în Nazaret nu ştiau însă aceasta. De fapt, nici Isaia
însuşi nu a ştiut această ordine a desfăşurării evenimentelor. Versetul său profetic ascundea
între cuvintele lui o perioadă de peste două mii de ani! Pasajele profetice nu sînt grozav de
clare atunci cînd este vorba despre timpul sau ordinea în care se vor întîmpla evenimentele.
Ele ne spun că anumite lucruri se vor întîmpla, dar amănuntele desfăşurărilor vor putea fi
înţelese numai atunci cînd vom fi martorii împlinirilor. Apostolul Petru, care a înţeles această
limitare a oamenilor prin care ne-au fost transmise profeţiile, scrie: „Proorocii, care au
proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mîntuirea aceasta ţinta cercetărilor
şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul
lui Cristos, care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lui Cristos şi slava de care aveau
să fie urmate" (1 Petru 1:10-11).

Acest lucru trebuie ţinut minte ori de cîte ori încercăm să tălmăcim profeţiile. Da, există
profeţii în care numerele joacă o importanţă deosebită, totuşi, majoritatea mesajelor profetice
nu ne dau mare ajutor în întocmirea unor „scheme profetice" şi n-ar trebui să ne luăm
libertatea să-L limităm pe Dumnezeu la înţelegerea noastră aproximativă.
Problema numărul trei: Împliniri parţiale sau multiple. Cînd poporul Ierusalimului a trimis
o delegaţie la Ioan Botezătorul să-l întrebe: „Eşti tu Ilie?" el şi-a clătinat capul şi a răspuns:
„Nu sînt" (Ioan 1:21).

Problema era foarte serioasă, căci cu 400 de ani înainte profetul Maleahi declarase: „Iată, voi
trimite peproorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată".
(Mal. 4:5) Poporul dorea să ştie dacă sosise vremea cînd trebuia să apară Mesia. Dacă acest
Ioan nu era „Ilie", Cel născut în Nazaret nu putea fi proclamat Mesia. Cum se împacă mesajul
Domnului Isus cu răspunsul dat de Ioan celor trimişi de popor?

În Matei 17:11-13 Domnul explică: „Este adevărat ed trebuie sa vie întîi Ilie, şi să aşeze din
nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au
vrut". Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul".

Situaţia aceasta este plină de confuzie dacă nu recunoaştem o altă caracteristică a profeţiilor şi
anume: anumite mesaje profetice au împliniri multiple în situaţii de armonii simetrice ale
istoriei. Fiecare din aceste împliniri este în sine o împlinire parţială a profeţiei. Ioan
Botezătorul venise: „în duhul şi puterea lui Ilie" (Luca 1:17) căci Dumnezeu ştia că încă
vremea prezisă de Maleahi nu sosise. Dacă Israelul L-ar fi primit pe Domnul Isus, misiunea
lui Ioan ar fi fost suficientă. Dar Dumnezeu ştia că nu va fi aşa. Ilie despre care vorbeşte
Maleahi va trebui să vină înainte de cea de a doua venire a Domnului. Mulţi comentatori ai
Scripturilor sînt de părere că el va fi unul dintre cei „doi martori" despre care ne vorbeşte
cartea Apocalipsei (Apoc 11:3-12).

Un alt exemplu este în cartea Deuteronomul. În capitolul 28 ni se spune că atunci cînd Israel
Îl va părăsi pe Domnul, El îi va împrăştia printre neamuri (vezi 28:64-68). În capitolul 30 li se
face promisiunea că dacă se vor pocăi şi se vor întoarce la Domnul în inimile lor, atunci şi
Dumnezeu îi va readuce în ţara moştenirii lor (30:1-10). Mulţi alţi profeţi au reluat apoi
această temă prevestind ambele evenimente. Situaţia s-a întîmplat întocmai pe vremea cînd
Nebucadneţar a dus ţara în robie, iar după 70 de ani de pedeapsă poporul a fost readus în ţară
sub decretul dat de Cir persanul. Interesant este însă că alţi profeţi, post-exilici, reiau mesajul
din Deuteronom şi după ce poporul se află deja întors în ţară. Să se fi referit Moise la o altă
împlinire, post-Babiloneană? Cea mai mare dislocare a evreilor din ţara lor s-a produs pe
vremea împăratului roman Titus, după anul 70 al erei noastre. Să se fi referit ceea ce este scris
în Deuteronomul la o reîntoarcere a evreilor care a început după 1948 cînd s-a reînfinţat
Israelul?

Şi acest exemplu ne arată că există profeţii cu împliniri parţiale şi multiple. Cine ne poate
spune cu siguranţă care sînt ele? Răspunsul la această întrebare trebuie să ne lipească şi mai
mult de Domnul. Numai El ştie „vremurile şi soroacele" (Fapte 1:7).
ISAIA
Ceea ce este Shakespeare pentru literatură, Michelangelo pentru sculptură şi Bach pentru
muzică, aceea este Isaia pentru profeţie. Calitatea scrisului său se ridică deasupra tuturor
celorlalţi profeţi ai Bibliei. Nu este de mirare că profeţia lui fără seamăn a fost aleasă să
deschidă seria celor 17 cărţii profetice ale Vechiului Testament.

Considerat „Evanghelistul Vechiului Testament", proorocul Isaia a fost instrumentul ales de

Dumnezeu ca să dea lumii cufundate în întunerec cea mai luminoasă carte de profeţie
Mesianică. „...Totuşi întunericul nu va împăraţi veşnic pe pămîntul în care acuma este necaz...
Poporul care umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în tara umbrei
morţii răsare o lumină." (9:1, 2) „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi Domnia va
fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn
al păcii"(9:6) „De aceea Domnul însuşi vă va da un semn; Iată, fecioara va rămîne însărcinată,
va naşte un fiu, şi-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)" (7:14)

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, care tradus înseamnă providenţial tocmai:
„Mîntuirea este a Domnului".

Autorul: Starea socială a lui Isaia a fost înaltă. Primit cu familiaritate de împăraţii Ahaz şi
Ezechia (cap.7 şi 37), el a fost cronicarul de la curte în timpul domniei lui Ozia şi Ezechia (2
Cronici 26:22; 32:32) Cartea lui poartă peceţile unui om cu educaţie aleasă: stil elegant, ritm,
bogăţie de pasaje cu o deosebită frumuseţe literară.

Nu ştim nimic despre tatăl său, Amoţ, dar ştim despre Isaia însuşi că a fost căsătorit (7:3) şi că
a avut doi copii: Şear Iaşub („O rămăşiţă se va întoarce") şi Maher-Şalal-Haz-Baz („Grăbeşte
de prădează, aruncă-te asupra prăzii") (8:3). Soţia lui a fost de asemenea proorociţă. Este
discutabil dacă Isaia a fost din neam de preoţi. Accesul lui în Templu s-ar părea că indică acest
lucru (6:6 comparat cu 2 Cronici 26:18)

În privinţa caracterului, putem spune că Isaia a fost caracterizat de: (a) îndrăzneală, deopotrivă
înaintea împăraţilor şi înaintea mulţimii, (b) patriotism înflăcărat - este pornit împotriva a tot
ceea ce ar putea aduce nenorocire poporului său. Totuşi, (c) blînd cu celelalte popoare din jur,
într-o (d) simpatie care se ridică deasupra oricărui egoism naţional. Vorbeşte cu (e) sarcasm şi
cu indignare împotriva păcatului, totuşi este (f) atent în limbaj cînd vorbeşte fiind plin de
reverenţă faţă de Dumnezeu. Viaţa sa întreagă este plină de (g) spiritualitate. Pe Dumnezeu îl
numeşte adesea Cel prea înalt, Cel Sfînt, Cel Atotputernic. Toate aceste trăsături îl fac pe Isaia
unul dintre cele mai bune exemple pentru predicatorii din toate timpurile.

Data scrierii: Textul cărţii plasează această dată: „Pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi
Ezechia" (1:1). Isaia a avut deci aproximativ 60 de ani de activitate profetică (740-680 î.Cr.).
În vremea aceasta Israelul a fost dus în robie (722-721- î.Cr.), iar împărăţia lui Iuda a fost
parţial invadată de oştile lui Sanherib (701 î.Cr.). Tradiţia evreiască plasează moartea sa pe
vremea lui Manase, care l-ar fi închis în trunchiul unui copac şi l-ar fi tăiat în două cu
ferăstrăul (evrei 11:37)

Contextul istoric: Cei 60 de ani de activitate ai lui Isaia încep atunci cînd cele 10 seminţii din
regatul de Nord al lui Israel erau aproape să fie cucerite de Asiria şi duse în robie. Se încheiau
astfel aproximativ 200 de ani de tristă istorie în care Israelul rătăcise departe de Iehova, sub
conducerea a nu mai puţin de 19 împăraţi din opt dinastii diferite.
Sub ameninţarea lui Tiglat Pileser al Asiriei, Israelul intră în alianţă cu Siria şi Damascul.
Împăratul Ahaz din Iuda refuză să se alăture acestei alianţe şi este ţinta unei invazii de
pedepsire (2 Regi 16 şi 2 Cronici 28). Ahaz cere ajutorul puternicei Asirii, care zdrobeşte Siria
şi Israelul, dar ia sub tutela sa şi micul regat al lui Iuda. Vasalitatea împărăţiei lui Iuda durează
pînă cînd Ezechia se răscoală (2 Regi 18). La această răscoală îl îndeamnă Isaia care îl
încurajează să iasă din orice alianţe omeneşti şi să se încreadă numai în Iehova. Speriat însă
de ameninţarea asiriană, Ezechia ascultă de alte glasuri care-l îndemnau să se alieze cu
Egiptul, singura putere rivală pe măsura Asiriei (Isaia 30:2-4). Cînd Sanherib, noul împărat al
Asiriei, vine să pedepsească Iuda, Egiptul ezită să trimeată ajutor, iar Ezechia este forţat să se
umilească capitulînd şi plătind un mare preţ în argint şi aur (2 Regi 18:13-16). În secret însă,
Iuda continuă să flirteze cu Egiptul. Aflînd aceasta, Sanherib se întoarce să-şi zdrobească toţi
rivalii. Din imensele trupe îndreptate înspre Egipt, desprinde o armată pe care o trimite să
cucerească Ierusalimul (Isaia 36, 37). În panica asediului, Ezechia ascultă de Isaia, strigă către
Iehova şi rezultatul nu întîrzie să apară: Dumnezeu însuşi se luptă cu asirienii producîndu-le o
mare înfrîngere din care Sanherib nu şi-a mai revenit niciodată, împărăţia lui Iuda este
eliberată astfel de orice ameninţare şi se va bucura pentru un timp de pace, linişte şi
prosperitate. Dacă vom reuşi să ţinem în minte acest mic rezumat istoric, citirea cărţii lui Isaia
va fi mai uşoară, iar unele pasaje obscure vor putea fi cu uşurinţă clarificate.

Conţinutul cărţii: Subiectele rostirilor profetice ale lui Isaia acopăr o arie impresionantă de
teme. Ele se întind de la întîmplări petrecute în cer printre făpturile lui Dumnezeu înainte de
creaţia lumii (vezi Isaia 42:5) şi pînă la evenimente din viitorul îndepărtat în care Dumnezeu
va crea ceruri noi şi un pămînt nou (Isaia 65:17; 66:22). Chiar dacă Isaia este important şi din
punct de vedere al profeţiilor despre Ierusalim (pe care-l numeşte în 30 de feluri diferite),
despre Israel şi Iuda sau despre celelalte naţiuni ale lumii (Isaia 2:4; 5:26; 40:15, 17, 22;
66:18), totuşi importanţa lui majoră rămîne aceea a unui crainic ce vesteşte lucrarea lui Mesia,
în textul profeţiilor sale este scris clar despre evenimente care s-au întîmplat apoi întocmai în
viaţa Domnului Isus Cristos. Isaia a scris despre naşterea Sa (7:17; 9:6), despre dumnezeirea
Sa (9:6-7), despre lucrarea Sa (9:1-2; 42:1-7; 61:1-2), despre suferinţele şi moartea Sa

(52:1-53:12) şi despre împărăţia Sa viitoare (cap. 2, 11, 65).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Dintre toate cărţile Vechiului Testament, cartea lui Isaia
este cea care vorbeşte cel mai mult despre Domnul Isus Cristos. De fapt, personajul mesianic
este numit „Robul Domnului", între evrei şi creştini există o dispută asupra adevăratei lui
identităţi: evreii îl identifică cu Israelul, iar creştinii îl identifică cu Domnul Isus Cristos.

Este evident că profeţia lui Isaia a avut şi un sens local imediat destinat vremii şi poporului
spre care a fost rostit şi în cadrul acesta „robul Domnului" poate şi trebuie să fie identificat cu
Israelul. Totuşi, nimeni nu poate nega faptul că profeţia lui Isaia este şi un mesaj peste
veacuri, destinat celor cu care se vor împlini planurile viitoare ale lui Dumnezeu. În acest
context al prevestirii, Robul Domnului trebuie identificat neapărat cu fiinţa şi lucrarea lui Isus
Cristos din Nazaret, Mîntuitorul lumii. Combinînd cele spuse ajungem la concluzia că în
unele pasaje „Robul Domnului" poate fi identificat cu Israelul, care a funcţionat ca un un
„ante-tip" al lui Cristos în lucrarea de mîntuire, în timp ce în alte pasaje este clar că el nu
poate fi identificat decît cu Mesia-Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu venit să trăiască şi să
moară pentru salvarea oamenilor.

Un alt pasaj foarte cunoscut, dar nu mai puţin controversat este Isaia 53. Biserica creştină a
preluat acest capitol ca fiind al ei, fără să mai ţină cont că el se adresează în primul rînd şi în
mod special neamului evreu. Nu Biserica, (care nu exista atunci) „nu L-a băgat în seamă"
(53:3), ci Israelul! Ei fuseseră acolo cînd a fost răstignit Robul Domnului şi tot ei vor fi aceia
care vor cînta în viitor această „cîntare a plîngerii", despre care ne vorbeşte şi profeţia din
Zaharia 12:10.

Între Israel şi Biserică continuă şi astăzi acest conflict de interpretare. Evreii nu-L pot accepta
astăzi pe Domnul Isus-Cristos ca „Mîntuitor" în planul lui Dumnezeu, dar nici unii din
Biserica nu par a înţelege că Isaia ni-l prezintă solemn şi pe Israel în rolul său mesianic.

Pentru cititorul pasionat de desfăşurările politice din lumea contemporană, capitolele 60-66
sînt o lectură fascinantă. Textul vesteşte reîntoarcerea evreilor în ţara lor, refacerea statului
Isarel, criza mondială şi frămîntările care nu se vor rezolva decît la revenirea lui Mesia.

DESPRE ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII

Aranjarea cărţii lui Isaia este uşoară de ţinut minte pentru că ea oglindeşte simetric Biblia. Ea
are 66 de capitole exact cîte cărţi sînt şi în Biblia noastră. Cartea lui Isaia, se împarte în două
părţi cu exact acelaşi număr de capitole cîte sînt şi cărţile din cele două jumătăţi ale Bibliei:
39 de cărţi pentru Vechiul Testament şi 27 de cărţi pentru Noul Testament.

Primele 39 de capitole ale cărţii lui Isaia se ocupă ca şi Vechiul Testament mai mult cu Legea,
neascultarea şi pedeapsa. Ultimele 27 de capitole vorbesc ca şi Noul Testament mai mult
despre har, mîntuire, restaurare şi slavă. Am putea spune că profeţia lui Isaia este o Biblie în
miniatură, dovedind încă o dată prin simetriile existente că: „Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu" (2 Timotei 3:16).

SCHIŢA CĂRŢII

I. PROFEŢIILE MÎNIEI 1 - 39
a. Judecată asupra lui Iuda, 1:1-31
b. Ziua Domnului, 2:1-4:6
c. Pilda cu via Domnului, 5:1-30
d. Chemarea lui Isaia în slujbă, 6:1-13

ASIRIA CUCEREŞTE ISRAELUL

e. Semnul lui Emanuel, 7:1-25
f. Semnul lui Maher-Şalal-Haş-Baz, 8:1-22
g. Profeţia despre venirea lui Mesia, 9:1-7
h. Judecata lui Efraim, 9:8-10:4

DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASIRIA

Asirianul smerit, 10:5-34

ÎMPĂRĂŢIA LUI MESIA 11-12

Judecată împotriva neamurilor, 13:1-23:18

VREMEA SFÎRŞITULUI
a. Necazul cel mare, 24:1-23
b. Laudă pentru împărăţie, 25:1-12
c. Cîntarea împărăţiei, 26:1-21
d. Propăşirea lui Israel în împărăţie, 27:1-13
e. Cele şase „vai-uri", 28:1-34:17
f. Venirea împărăţiei, 35:1-10

SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ

a. Ezechia scapă de asirieni, 36:1-37:38
b. Ezechia scapă de moarte, 38:1-22
c. Păcatul lui Ezechia, 39:1-8

II. PROFEŢIILE MÎNGÎIERII 40 - 66

a. Mîngîiere prin izbăvire, 40:1-11
b. Mîngîiere prin Domnul, 40:12-41:29
c. Mîngîiere prin Robul Domnului 42:1-44:27
d. Mîngîiere prin bunăvoinţa lui Cir, 44:28-45:25
e. Mîngîiere prin pedepsirea Babilonului, 46:1-48:22

PROFEŢII DESPRE MESIA

a. Lucrarea lui Mesia, 49:1-26
b. Ascultarea lui Mesia, 50:1-11
c. Mesia încurajează Israelul, 51:1-52:12
d. Mesia sufere pentru ispăşire, 52:13-53:12
e. Mesia promite refacerea lui Israel, 54:1-17
f. Mesia cheamă toate popoarele, 55:1-56:8
g. Mesia avertizează pe cei răi, 56:9-57:21

UN VIITOR GLORIOS PENTRU ISRAEL

a. Adevărata pocăinţă, 58:1-59:21
b. Ierusalimul zidit din nou, 60:1-22
c. Vestirea mîntuirii, 61:1-11
d. Venirea mîntuirii, 62:1-12
e. O zi de răzbunare a Domnului, 63:1 -6
f. Rugăciunea rămăşiţei, 63:7-64:12
g. Dumnezeu răspunde rămăşiţei, 65:1-16
h. Evenimentele glorioase de la sfîrşit, 65:17-66:24
IEREMIA
PROFETUL LACRIMILOR

„O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plînge zi şi noapte
pe morţii fiicei poporului meu!" (Ieremia 9:1).

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, care tradus înseamnă: „Dumnezeu aruncă". Numele
lui este un avertisment despre pedeapsa pe care profetul a fost trimis s-o vestească.

Data: Dumnezeu l-a chemat în slujbă pe Ieremia la aproximativ 60 de ani după moartea
profetului Isaia. Activitatea lui avea să se desfăşoare pe durata ultimilor 40 de ani de existenţă
ai regatului lui Iuda.(„Cuvîntul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia... pe vremea lui
Ioiachim... pînă la sfîrşitul lui Zedechia... pînă pe vremea cînd a fost dus Ierusalimul în
robie"(12:3).

Cînd Ieremia a început să vorbească, la vîrsta de aproximativ 21 de ani, norii grei şi

ameninţători se ridicaseră deja la orizontul istoriei lui Iuda. Samaria şi întreg regatul de Nord
căzuseră deja pradă de război şi fuseseră strămutaţi în ţara amară a robiei. Idolatria copiilor lui
Dumnezeu atrăsese asupra lor judecata geloziei divine.

Autorul: Spre deosebire de cartea lui Isaia care ne spune foarte puţin despre viaţa autorului
ei, cartea proorocului Ieremia este presărată aproape peste tot cu pasaje de confesiune
autobiografică (Ier. 10:23-24; 11:18 -12:6; 15:10-18; 17:9-11, 14-18; 18:18-23; 20:7-18)

(a). Locul naşterii: Ieremia s-a născut la Anatot, un sătuc din ţinutul lui Beniamin aflat la 4 km
NE de Ierusalim. Numele locului s-a păstrat încă din vremurile vechi şi derivă de la zeiţa
feniciană Anat. Anatot era una din cele 13 cetăţi date Leviţilor în teritoriile ocupate de Iuda,
Simeon şi Beniamin (Iosua 21:13-19; l Cronici 6:57-60). După divizarea împărăţiei lui
Solomon, Anatot-ula rămas în împărăţia lui Iuda. Localitatea mai există şi astăzi sub numele
de Anata.

„Din ţara lui Beniamin". Asemenea marelui apostol Pavel de mai tîrziu şi Ieremia a fost din
seminţia lui Beniamin şi tot asemenea lui Pavel şi el a primit o misiune îndreptată în acelaşi
timp şi înspre iudei şi înspre neamuri (Ieremia 1:5, 10, 18). Cu amîndoi s-au împlinit
frumoasele cuvinte din promisiunea adresată de Dumnezeu cu secole înainte celor din
seminţia lui Beniamin:

„El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lîngă Dînsul. Domnul îl va ocroti
întotdeauna, şi se va odihni între umerii Lui" (Deuteronom 33:12).

Cu adevărat aceşti doi beniamiţi ameninţaţi din toate părţile au găsit odihnă numai în Domnul,
care a ştiut să-i ocrotească şi care i-a purtat cu credincioşie pe umeri.

(b). Familia: Tatăl său s-a numit Hilchia (1:1) şi a fost din rîndul preoţilor. Ieremia a fost deci
şi preot şi profet. Mama lui este menţionată în Ier. 15:10, dar nu i se aminteşte numele. Ni se
mai spune că Ieremia a mai avut şi alţi fraţi (Ier. 12:6). Un amănunt semnificativ pentru
consacrarea profetului este că Dumnezeu nu i-a dat voie să se căsătorească şi să aibă copii
(Ier. 16:2).
(c). Chemarea lui Ieremia: „în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia" înseamnă în anul 626
î.Cr. De fapt textul ne spune că Dumnezeu l-a „plămădit" pentru misiunea lui încă din
pîntecele mamei (Ier. 1:5). Timiditatea şi sfiiciunea lui proverbială l-au făcut însă să
primească numai cu greu misiunea care i-a fost încredinţată (Ier. 1:5, 7, 8; 17:16; 20:7).

(d). Moartea sa: Tradiţia ne spune că Ieremia a murit în Egipt, în mijlocul rămăşiţei poporului,
fiind omorît cu pietre în timp ce-i mustra pentru închinăciunea către „împărăteasa cerului"
(Ier. 44:1, 8, 16, 17, 18, 25, 26).

(e). Caracterul profetului: Ieremia este unul dintre cele mai complexe şi mai atrăgătoare
caractere din galeria eroilor biblici. În lăuntrul lui, Dumnezeu a ţesut într-o armonioasă
întrepătrundere duioşia unei mame şi statornicia unui luptător, tandreţea feminină şi hotărârea
neînduplecată a unui barbat, fragilitatea nervoasă şi simplicitatea transparentă, elocvenţa
sensibilă şi duritatea proclamatorului de adevăr.

Natura sa lăuntrică este atît de vizibilă în afară, convulsiile sufletului său sînt atît de publice,
încît îl putem asemăna cu limpezimea apelor de cleştar din lacurile montane care reflectă fidel
turbulenţa mereu schimbătoare a norilor de deasupra.

Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu o natură interioară care nu l-a lăsat să se restrîngă la
poziţia unui simplu „comunicator" al voinţei divine. El n-a fost niciodată capabil să se
detaşeze afectiv de conţinutul mesajului care i-a fost încredinţat. Mistuit de o dragoste intensă
şi chinuitoare, Ieremia şi-a trăit mesajele suferind şi condamnînd deopotrivă. Omul şi
discursul profetic s-au contopit în întregime.

Ce impresionează mai întîi cînd ne gîndim la Ieremia?

a. Simpatia cu care el sufere ca nevinovat alături de cei căzuţi în vină. Este o simpatie şi o
identificare la intensitatea căreia numai puţini oameni au ajuns. Lăuntrul lui Ieremia era sfîşiat
în două. Pe de o parte, era îndrăgostit de Dumnezeu cu o iubire supremă, neclătinată şi
definitivă, iar pe de altă parte era îndrăgostit de concetăţenii lui şi nu se putea opri să nu
sufere alături de ei. Cînd erau loviţi ei, el le simţea loviturile.

Pe de o parte, în relaţia lui cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, iar în relaţia lui cu poporul
era un patriot. Ieremia a reuşit să intre deopotrivă şi în viaţa poporului său şi în natura divină,
identificîndu-se cu amîndouă. El nu s-a mulţumit să vorbească „pentru" Dumnezeu, ci a vorbit
„împreună" cu El şi nu s-a oprit doar să vorbească poporului, ci s-a coborît să fie „împreună"
cu ei în suferinţă.

b. Perseverenţa lui plină de răbdare. Dumnezeu i-a dat lui Ieremia una din cele mai imposibile
misiuni. Remarcaţi situaţia paradoxală în care a trăit profetul: Dumnezeu l-a chemat să
vorbească unui popor răzvrătit, dar în acelaşi timp i-a interzis să mijlocească pentru ei (Ier.
7:16; 14:11-12). L-a încredinţat cu un mesaj care l-a făcut urît de popor, dar în acelaşi timp nu
i-a dat nici o posibilitate de a ieşi din mijlocul lor (Ier. 20:7-10 şi mai ales 37:11-16 şi 43:1-6).
În toate acestea, cu lacrimi pe faţă şi cu focul în suflet, Ieremia a mers înainte, singuratic,
predestinat să nu aibă pe nimeni drag alături, lipsit de înţelegerea unei soţii şi de mîngîierea
copiilor, urît de cei din jur, iubind fără măsură, tratat ca trădător, dar punând în sîngele lui
flacăra nădejdii naţionale, aruncat pe rînd în temniţă, în gherlă, în groapa cu noroi (Ier. 38:1-
6), izbăvit rînd pe rînd din toate acestea, nedorit ca prooroc şi totuşi tîrît cu forţa alături de cei
ce-şi împlineau neascultarea fugind în Egipt.
Conţinutul cărţii: Ieremia este „proorocul din ceasul al-12-lea". El îl prezintă pe Dumnezeu
ca fiind răbdător, dar plin de sfinţenie. Cele două lecţii grafice din casa olarului ne spun că un
vas nereuşit poate fi remodelat atîta timp cît nu s-a uscat încă (Ier. 18:1-4), dar dacă se usucă,
el nu mai poate fi recuperat şi sfîrşeşte la groapa de gunoi (Ier. 19:10-11). Avertismentul dat
de Dumnezeu a fost foarte clar: Timpul de aşteptare pentru pocăinţa împărăţiei lui Iuda se
apropie curînd de sfîrşit. Din cauza împietririi inimii lor, robia Babiloniană a devenit
inevitabilă. Ieremia enumeră cauzele morale şi spirituale care atrag asupra naţiunii catastrofa
care urmează. El nu se opreşte însă numai la aceasta. Dincolo de pedeapsă, el vesteşte
nădejdea într-o viitoare restaurare a Israelului. Privind în zarea vremii, el vede o rămăşiţă care
se va întoarce şi va încheia cu Dumnezeu un nou legămînt (Ier. 31).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea se desfăşoară în jurul declaraţiilor făcute de

Dumnezeu în Ier. 7:23, 24 şi 8:11-12: „Căci iată porunca pe care le-am dat-o: „Ascultaţi
glasul Meu...” Dar ei n-au ascultat... au dat înapoi şi n-au mers înainte". "Leagă în chip
uşuratic rana poporului Meu, zicînd: „Pace! Pace!" Şi totuşi pace nu este. Vor fi daţi de ruşine,
căci săvîrşesc astfel de urîciuni... vor cădea împreună cu cei ce cad, şi vor fi răsturnaţi, cînd îi
voi pedepsi, zice Domnul".

Mesajul cărţii: Viaţa lui Ieremia este o încurajare pentru toţi cei fragili şi singuratici, pentru
toţi cei chemaţi de Dumnezeu, dar neprimiţi de oameni. Cu răbdare, cu blîndeţe şi cu
perseverenţă, el este purtat de Dumnezeu prin toate încercările şi reuşeşte să-şi ducă pînă la
bun sfîrşit slujirea. Mulţi din cei tari şi înflăcăraţi au căzut. Un chipeş Saul, un înţelept capabil
ca Solomon, un viteaz ca Samson s-au rostogolit sub vînturile împotrivitoare ale vieţii. Firavul
şi plîngăreţul Ieremia a rămas însă în picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apăsarea furtunii,
rămîn însă în picioare sălciile plîngătoare unduite de vînt la marginea apelor.

SCHIŢA CĂRŢII
Introducere - Chemarea lui Ieremia (1)

I. PROFEŢII GENERALE, NEDATATE 2-20

Primul mesaj 2:1- 3:5;
al doilea mesaj 3:6-4:30;
al treilea mesaj (la poarta Templului) 7:1-10:25;
cel de al patrulea (legămîntul rupt) 11:1-12:17;
al cincilea (semnul cu brîul de lîna) 13:1-27
al şaselea (despre secetă) 14:1-16:21;
al şaptelea (profetului necăsătorit) 16:1-17:18;
al optulea (la porţie cetăţii) 17:19-27;
al nouălea (vasul olarului) 18:1-23;
al zecelea (vasul zdrobit) 19;
urmarea 20.

II. PROFEŢII SPECIFICE, DATATE 19-39

Prima (către Zedechia) 21-23;
a doua (după prima deportare) 24;
a treia (despre robia Babiloneană) 25;
a patra (dărîmarea Ierusalimului şi a Templului) 26;
a cincea (la începutul domniei lui Ioiachim) 27-28;
a şasea (către prinşii de război din Babilon) 29-31;
a şaptea (al zecelea an al lui Zedechia) 32-33;
a opta (pe timpul asediului Babilonean) 34;
a noua (în zilele lui Ioiachim) 35;
a zecea (într-al patrulea an al lui hiachim) 36;
a unsprezecea (în timpul asediului) 37;
urmarea 38-39.

III. DUPĂ CĂDEREA LUI IUDA 40-44

Blîndeţea celor din Babilon faţă de Ieremia, 40:1 -6;
Ghedalia ca dregător şi omorîrea lui, 40:7-41:18;
Mesajul lui Ieremia pentru cei rămaşi în ţară 42;
Ieremia tîrît în Egipt 43:1-7;
primul mesaj către iudeii din Egipt 43:8-13;
al doilea mesaj către cei din Egipt 44;

IV. PROFEŢII DESPRE NEAMURI 45-51

Un mesaj introductiv adresat scribului credincios Baruc 54;
primul mesaj (despre Egipt) 46:1-28;
al doilea (împotriva Filistenilor) 47:1-7;
al treilea (împotriva Moabului) 48:1-47;
al patrulea (împotriva Amoniţilor) 49:1-6;
al cincilea (împotriva lui Edom) 49:7-22;
al şaselea (împotriva Damascului) 49:23-27;
al şaptelea (împotriva Chedarului şi Haţorului) 49:28-33;
al optulea (împotriva Elamului) 49:34-39;
al nouălea (împotriva Babilonului şi Caldeii) 50-51;
ÎNCHEIERE: - Cucerirea Ierusalimului 52.
PLÎNGERILE LUI IEREMIA
Cartea aceasta este o elegie scrisă la moartea unui oraş. Ieremia plînge peste Ierusalimul
transformat în ruine de către oştile invadatoare ale Babilonului.

Titlul: Cartea poartă acelaşi nume şi în original şi în traducerile mai cunoscute. Este clar că
durerea acestui profet l-a făcut să vibreze cu o măiestrie pe care numai un talent cu totul
remarcabil putea s-o aibă. Cele cinci capitole ale cărţii sînt tot atîtea plîngeri ale căror versete
sînt aşezate în ordine alfabetică. Fiecare dintre primele 4 capitole începe cu litera „a" şi se
termină cu „z". În capitolul 3, fiecărei litere îi sînt alocate un grup de trei versete. Avem de a
face cu patru acrostihuri alfabetice. Ieremia plînge literalmente de la A la Z.

Autorul: Nimeni nu putea să scrie această carte în afara lui Ieremia. Acest om a fost profetul
unei iubiri neîmpărtăşite. Capitolele acestei cărţi ni-l prezintă plîngînd aplecat peste cadavrul
marei sale iubiri: Ierusalimul. Aparent, misiunea lui Ieremia a fost un eşec total. Dumnezeu nu
ne judecă însă după rezultatele slujirii noastre, ci după credincioşia pe care am dovedit-o. Din
acest punct de vedere, Ieremia este unul dintre cei mai mari bărbaţi din istoria poporului lui
Dumnezeu.

Data scrierii: Cartea a fost scrisă la puţin timp după distrugerea Ierusalimului (Ier. 39:52).
Nebucadneţar a asediat oraşul din luna Ianuarie 588 pînă în luna Iulie 586. Ierusalimul a căzut
în 19 Iulie, 586, iar Templul şi cetatea au fost date pradă focului în 15 August 586. Probabil că
Ieremia a scris această serie de elegii înainte de plecarea lui înspre Egipt (Ier. 43:1-7).

Conţinutul cărţii: Aşa cum am spus, cele cinci capitole sînt tot atîtea plîngeri pe care
profetul le revarsă asupra ruinelor oraşului. Cartea aceasta este o extraordinară carte de
poezie. Ea nu a fost aşezată în secţiunea cărţilor poetice pentru că se înlănţuie în lucrarea
profetică a lui Ieremia, într-adevăr, în mijlocul durerii şi deznădejdii, Ieremia înalţă din cînd în
cînd ode ale speranţei, veritabile demonstraţii de credinţă în mijlocul celor mai adverse
condiţii. Iată, de exemplu, pasajul din capitolul 3:21-23: „Iată ce mă mai gîndesc în inima
mea, şi iată ce mă mai face să trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfîrşit, îndurările Lui
nu sînt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atît de mare!".

Trei teme se împletesc în desfăşurarea ţesăturii poetice:

(1). Cea mai importantă dintre ele este bocetul pentru Ierusalimul dărîmat. Dumnezeu s-a ţinut
de cuvînt. Lipsa pocăinţei a atras asupra evreilor pedeapsa cruntă. În durerea lui, Ieremia
vorbeşte cînd în numele său, cînd în numele cetăţenilor Ierusalimului, cînd în numele cetăţii
însăşi.

(2). A doua temă este mărturisirea păcatelor şi recunoaşterea dreptăţii lui Dumnezeu în
hotărîrea pedepsei asupra împărăţiei lui Iuda.

(3) Cea de a treia temă este mai puţin dominantă, dar nu mai puţin importantă: ea este
nădejdea într-o viitoare restaurare a Ierusalimului şi a locuitorilor săi, datorită marelui har pe
care evreii l-au găsit întotdeauna la Dumnezeul lor. Ieremia este un profet care cunoaşte
valoarea legămîntului. Iată ce scrie el în 3:24- 26: „Domnul este partea mea de moştenire",
zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu
sufletul care-L caută. Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului". Şi aceasta pentru că -.
„Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, cînd mîhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el,
după îndurarea Lui cea mare" (Plîngeri 3:31-32).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Explicaţia nenorocirii Ierusalimului este descrisă

astfel: „Ca un vrăjmaş a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel, i-a dărîmat toate palatele, i-a
prăpădit întăriturile, şi a umplut pe fiica lui Iuda cu jale şi suspin. I-a pustiit cortul sfînt ca pe
o grădină, a nimicit locul adunării Sale; Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătorile şi
Sabatul, şi, în mînia Lui năpraznică, a lepădat pe împărat şi pe preot" (Plîngeri 2:5-6).

Mesajul cărţii: Ieremia este un slujitor care se aseamănă foarte mult cu Stăpînul său. Peste
alte 600 de ani, Domnul Isus avea să vină el însuşi pe pămînt şi să plîngă pentru aceiaşi cetate:
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De cîte
ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se
va lăsa casa pustie" (Matei 23:37-38).

SCHIŢA CĂRŢII

I. Distrugerea Ierusalimului (1)

Nenorocirile Ierusalimului 1:1-11
Jalea Ierusalimului 1:12-22

II. Mînia lui Dumnezeu (2)

Judecata Domnului, 2:1-10
Plîngerea profetului, 2:11-22

III. Rugăciune pentru îndurare (3)

Cîntarea de jale 3:1-18
Pricina de încredere, 3:19-42
Suferinţa profetului 3:43-54
Rugăciunea profetului, 3:55-66

IV. Jalea Ierusalimului asediat (4)

Asedierea cetăţii, 4:1-12
Motivaţia nenorocirii, 4:13-20
O geana de nădejde, 4:21-22

V. Rugăciune pentru renaştere (5)

Mărturisirea, 5:1-18
Mijlocirea, 5:19-22
EZECHIEL
„Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din gura
Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea" (Ezec. 3:16-21).

Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtătorul de cuvînt al Tatălui, care-şi
disciplinează copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava Domnului".

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu întăreşte" sau
„Domnul este tăria mea".

Autorul: Ca şi Isaia, Ezechiel a fost şi preot şi profet. El se pregătea să slujească Domnului la

Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o facă. Preoţii erau instalaţi în slujire numai
de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia babiloniană în anul 597 î.Cr., pe cînd
avea numai 25 de ani. După încă cinci ani petrecuţi în Babilon, Ezechiel şi-a început slujirea
printre poporul captiv de la rîul Chebar. Timp de cel puţin 22 de ani activează ca preot şi
profet (Ezec. 29:17). Se căsătoreşte, dar nu ştim dacă a avut sau nu copii din această căsătorie.

Data: Amănuntele date de Ezechiel ne ajută să stabilim foarte uşor data scrierii. Fiecare
secţiune profetică a cărţii debutează cu data la care a fost primită de la Domnul şi transmisă
oamenilor. Activitatea profetică a lui Ezechiel a început în luna Iulie din anul 593 î.Cr. şi a
continuat cel puţin pînă la vremea menţionată în ultima profeţie înregistrată de textul cărţii,
adică: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a fost contemporan cu Ieremia şi Daniel. Cam
de aceiaşi vîrstă cu Daniel, dar mult mai tînăr decît Ieremia, profetul a fost mult influenţat de
„profetul lacrimilor” căruia i-a continuat aparent trei dintre profeţiile sale: (1) vedenia
cazanului pus pe foc (Ezec. 11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor
acrii (Ezec. 18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) şi (3) pilda celor două surori (Ezec. 23:1-49;
comparat cu Ier. 3:6-11).

Conţinutul cărţii: Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani după Daniel, făcînd parte din cei
10.000 de captivi luaţi de Nebucadneţar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ. 24:11-18). El
îşi începe activitatea după 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început nădejdiile false ale
celor care credeau că robia va fi scurtă şi că evreii se vor întoarce foarte repede acasă. Cartea
lui Ezechiel a fost un mesaj adresat naţiunii. Evreii trebuiau convinşi că nu poate fi vorba
despre o întoarcere în ţara promisă, mai înainte de a se produce o totală întoarcere la
Dumnezeu. Acest mesaj îşi atinge punctul maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:

„Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea

la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă
nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea
celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi".

Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic şi este aranjată într-o ordine cronologică.
Conţinutul cărţii înregistrează activitatea lui Ezechiel ca profet. Proorociile rostite de Ezechiel
pot fi rezumate şi împărţite în felul următor: (a) profeţii adresate situaţiei prezente: judecata
Ierusalimului şi a poporului evreu (Ezec. 4-14), (b) profeţii despre viitor - destinul naţiunilor
(Ezec. 25-39) şi (c) profeţii despre vremea sfîrşitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-
48).

Ezechiel este un prooroc foarte puţin citat în Noul Testament. Nu-l găsim în textul
Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toată măreţia lui în cartea Apocalipsei. Pentru
cel ce cunoaşte Biblia, nu este nici un secret că Ezechiel şi Ioan sînt amîndoi profeţi
apocaliptici. Şi unul şi celălalt au avut harul să primească de la Domnul descoperiri
extraordinare despre vremurile sfîrşitului, în care Dumnezeu va face ceruri noi şi un pămînt
nou în care va locui neprihănirea. Multe din pasajele cărţilor lor pot fi citite şi studiate în
paralel. Iată de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui Dumnezeu:

„Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui
scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe
el" (Ezec. 1:26).

„Numaidecît am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe
scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de
iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smaragd
la vedere" (Apoc. 4:2-3).

Ca şi cartea lui Ioan, şi proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde (Ezec.
17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) şi tablouri cu încărcătură simbolică.
Specificul acesta mai are încă o explicaţie. Pînă la căderea Ierusalimului, Dumnezeu l-a făcut
literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Aşa că mesajul lui către popor nu a putut fi
transmis prin vorbe, ci prin intermediul gesturilor şi al simbolurilor. Din cauza acestei situaţii,
profetul a fost împins de cîteva ori de Dumnezeu în situaţii dificile. A trebuit să umble gol, să
stea legat cu frînghii, să mănînce baligă de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate
semnele profetice a fost însă moartea soţiei sale, produsă chiar în ziua în care a căzut
Ierusalimul (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel către popor să sune la fel cu glasul
Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul să guste ceva din durerea pe care Dumnezeu
însuşi a simţit-o cînd a încuviinţat pedepsirea cetăţii favorite.

Unul dintre cele mai grafice capitole ale cărţii lui Ezechiel este capitolul 37 în care găsim
viziunea văii oaselor. Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea şi renaşterea
poporului evreu. Şi tot nicăieri în Biblie nu se găseşte mai clar declaraţia că Dumnezeu nu şi-a
terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar şi din morminte pentru a-i aşeza
în matca destinului lor mesianic.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Expresia caracteristică a cărţii este „slava Domnului". Ea
apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca să reapară în capitolul
43 al cărţii. Capitolul l debutează cu descrierea slavei cereşti, iar capitolele 40-48 încheie
cartea cu descrirea instaurării slavei lui Dumnezeu pe pămînt („Tatăl nostru care eşti în ceruri!
Sfinţească-se Numele Tău; facă-se voia Ta; vie împărăţia Ta; precum în cer aşa şi pe pămînt" -
Matei 6:9-10). Între aceste două extreme, cartea lui Ezechiel ne prezintă ce s-a întîmplat cu
slava Domnului în împărăţia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la
Ierusalim ca să fie martor la idolatria poporului şi pentru a asista la plecarea slavei Domnului
din cetate.

În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul
poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legămîntului din Cortul întîlnirii.
Din pricina păcatelor poporului, în timpul vieţii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite asupra
evreilor pedeapsa robiei. Înainte însă de căderea Ierusalimului, slava Domnului părăseşte
treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era şi s-a îndreptat spre
pragul casei" (Ezec. 9:3). Această mişcare a ei a făcut ca Templul să se umple de nor şi curtea
de strălucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat din pragul Templului, şi s-a aşezat
pe heruvimi. Heruvimii şi-au întins aripile... şi s-au oprit la intrarea porţii Casei Domnului
spre răsărit" (Ezec. 10:18-19). „După aceea... slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii,
şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul cetăţii" (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din
Ierusalim s-a făcut cu o încetineală şi cu o maiestate care subliniază parcă regretul cu care
Dumnezeu trebuie să se despartă de cetate şi să îngăduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a
început prăpădul.

Ezechiel nu se opreşte însă aici. Profeţia lui ridică vălul de la orizontul viitorului. Capitolele
finale ale cărţii lui proclamă întronarea împărăţiei lui Israel şi revenirea slavei: „M-a dus la
poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit...
Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit. Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus
în curtea dinlăuntru. Şi Casa era plină de slava Domnului!" (Ezec. 43: l -5).

Mesajul cărţii: Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a descoperi care este ideea principală
şi mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se găsesc pe aproape fiecare filă a cărţii. Cu
variaţii minime, fraza: „Şi vor şti că Eu sînt Domnul" se repetă de nu mai puţin de 70 de ori.
Ea este folosită de 29 de ori atunci cînd se vorbeşte despre pedeapsa pe care o va aduce
Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se vorbeşte despre judecata divină care
va cădea asupra neamurilor; şi de 17 ori atunci cînd se vorbeşte despre viitoarea restaurare a
Israelului şi despre binecuvîntarea care va veni asupra lui la vremea sfîrşitului. Această
observaţie dă pe faţă însăşi chintesenţa cărţii. Ezechiel anunţă că poporul ales, şi toate
celelalte popoare ale lumii, vor ajunge să cunoască în scurgerea vremii că Iehova este singurul
şi adevăratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor şi asupra istoriei.

Aceasta se va face prin trei acţiuni distincte:

(a), mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului şi despre ducerea poporului ales în
robie, lucru despre care noi ştim astăzi că s-a întîmplat întocmai;

(b), în al doilea rînd, prin judecata şi pedepsirea popoarelor existente în zilele lui Ezechiel,
lucru despre care iarăşi noi ştim că s-a întîmplat întocmai; şi

(c), în al treilea rînd, prin prezervarea Israelului şi prin finala lui restaurare în poziţia şi
privilegiile de popor al Legămîntului. Aceasta s-a întîmplat parţial o dată cu reîntoarcerea din
robia Babiloneană a „rămăşiţei" sub conducerea lui Ezra şi Neemia, se întîmplă acum prin
supravieţuirea miracuIoasă a Israelului şi îşi va avea curînd încununarea în instaurarea
împărăţiei Mielului.

Redus la o singură afirmaţie, cartea lui Ezechiel spune: „Şi veţi cunoaşte că Eu sînt Domnul!".

SCHIŢA CĂRŢII
Viziunea iniţială şi chemarea profetului Ezechiel în slujbă (1-3)

1. PREZENT - JUDECATA IERUSALIMULUI ŞI A POPORULUI (4-24)

Pilde şi profeţii despre apropierea pedepsei (4-7)
Viziunea Templului şi a cetăţii: Slava Domnului pleacă (8-11)
Alte simboluri şi mesaje despre judecată (12-24)

2. VIITOR - DESTINUL NAŢIUNILOR (25-39)

Judecăţi asupra popoarelor străine (25-32)
După judecată Israelul va fi restaurat (33-37)
Distrugerea lui GOG şi MAGOG; înălţarea Israelului (38-39)

3. VREMEA SFÎRŞITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)

TEMPLUL reclădit şi slava cea nouă (40:1 - 43:12)

ÎNCHINAREA reînnoită, rîul cel sfînt (43:13- 47:12)
ŢARA re-împărţită şi
CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)
DANIEL
Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii. Reciproca
este valabilă, căci întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul profetic aşezat în
cele 66 de cărţi ale Bibliei.

Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice. Cadranul unui
ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa, cartea lui Daniel este
pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de
evenimente consemnate în profeţii.

Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei care au
combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbîntaţi au prezentat-o drept un fals istoric
produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întări în credinţă pe evreii
care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.

Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici. Pentru creştini,
lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor conţinute chiar în
textul cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l aşează în rîndul sfinţilor poporului
evreu, numindu-l: „un om neprihănit" şi „un om foarte înţelept" (Ezecniel l:19-20; 28:3)
Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea cînd ni se spune că a trăit, ori el îl
aminteşte pe Daniel ca pe un contemporan al său aflat încă în viaţă.

Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din partea
Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din
Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicîndu-le ucenicilor
semnele care-i vor anunţa că e timpul să fugă din Ierusalim („De aceea, cînd veţi vedea
"urîciunea pustiirii", despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfînt" - cine
citeşte să înţeleagă! -...”)

În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare" citînd din Daniel 12:1: „Pentru că
atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii pînă acum şi
nici nu va mai fi".

Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13:
„Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului...”

Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost
supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne
spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu". Domnul Isus i-a răspuns cu acelaşi text din
Daniel 7:13, 14: „Da, sînt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului
şezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului" (Matei 26:63-64).

Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare" confirmînd ceea ce
scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi
pecetluieşte cartea, pînă la vremea sfîrşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte"
(Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfîrşitului", a
ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să
înţeleagă" (Matei 24:15).
Acestei înţelegeri îi dedicăm rîndurile care urmează.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este
judecătorul".

Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om extraordinar.

(1). Ca tînăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărît să nu-şi piardă specificul
naţional evreiesc, refuzînd să „se spurce mîncînd din bucatele aduse de la masa împăratului"
(Dan. 1:8). Pus în şcoală, a dat curînd dovadă de o înţelepciune cu totul ieşită din comun, dar
mai ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi
de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii.

(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost promovat în cele
mai înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a trăi ca un evreu cucernic.
Din această cauză, la vîrsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din care
Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea
supraomenească a revelaţiei divine, l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste
talazurile frămîntate ale istoriei.

Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar, iar apoi
Babilonul a căzut în stăpînirea lui Dariu, medul şi a lui Cir, persanul. Simpatizat de toţi
aceştia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de
„crainic dumnezeiesc" pe lîngă curţile imperiale ale pămîntului. La ceas de cumpănă, el a fost,
asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de conştiinţă cosmică şi de „lumină a
neamurilor".

A murit la Susa, probabil de bătrîneţe, la 90-94 de ani.

Contextul scrierii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestată este şi
conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din
foc sau din gura leilor, apariţii angelice sînt întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de
separat.

De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atît de
proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se
găsea în ruină. Chiar şi Templul - ultima speranţă a evreilor - fusese ras de pe faţa pămîntului.
Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decît dumnezeii Babilonului!
Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin aşa le plăcea să creadă celor din păgînul
imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să creadă şi evreii. Reîntoarcerea şi refacerea păreau
imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de
ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ţinut de
promisiunile făcute lui David şi Solomon?!

Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor astfel de
gînduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi adresate lui Israel şi
neamurilor deopotrivă.

Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la Israel şi l-a
dăruit lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la curtea regală
Babiloneană pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe Nebucadneţar despre
necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd să mai vorbească la Ierusalim,
Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El
există şi că are ultimul cuvînt în desfăşurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp,
prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu
„de aproape", gată să le asigure supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot
aşa cum a făcut-o şi atunci cînd i-a scos din ţara Egiptului.

Conţinutul cărţii: Cartea lui Daniel este plină de întîmplări în care supranaturalul invadează
lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea cînd poporul lui Dumnezeu a avut
nevoie de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în desfăşurarea ulterioară a istoriei.

Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi nu au fost
produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra
poporului evreu.

Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un popor
înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decît granitul. Cei plecaţi în
robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii
neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit" pe
evrei în cuptorul mîniei Lui şi i-a scos de acolo vindecaţi pentru vecie. Nu mulţimea idolilor
din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci tocmai acele manifestări dumnezeieşti supranaturale
amintite în cartea profetului Daniel.

De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi putut să
fie altfel după întîmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale? Ba încă sub
influenţa lui Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii către toate popoarele
din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri
nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel. Cu o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat
asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut
din cărţi că trebuiau să treacă 70 de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după numărul anilor
despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia" - cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise
nu numai despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea
să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din Ierusalim:
Cir persanul (Isaia 45 şi 46).

Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei văzîndu-le
prinzînd viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de evenimente
supranaturale explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi transformarea lor într-un
popor cu o adorare totală, unică şi definitivă pentru Iehova.

Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sînt istorice, iar ultimele 6 capitole sînt
profetice.

Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate
emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt
stăpîneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place". Este semnificativ că acest mesaj
este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadneţar, „capul" de aur şi cel dintîi
suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor".
O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două limbi. De la
capitolul 2:4 pînă la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul textului este scris însă în
limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi credem că da.

Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar (cap.2) şi
prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndouă ne trasează cursul general al istoriei din
„vremea neamurilor". Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct
de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sînt scrise în
aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale şi diplomatice ale lumii.
Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărţii, la limba aramaică din mijlocul ei şi
apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va
pune în istoria lumii şi mai spune ceva, şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la
planul general al vremurilor, păstrînd doar pentru cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui
semnificative.

În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai în acea
vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după
robia babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi
Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a trăit Daniel, evreii au cunoscut
amîndouă limbile amintite.

Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de autorul
acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că
de fapt nu vor să-i primească mesajul.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în
care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei
24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sînt într-atît de exacte şi de clare încît mai
marii iudeilor au interzis cu desăvîrşire studierea lor, ca nu cumva poporul să priceapă că Isus
a fost într-adevăr „Unsul-Mesia".

Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţînare că amănuntele istorice au fost adăugate mult mai
tîrziu în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă (între altele şi o
copie a cărţii lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat
Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creştină.

Cartea lui Daniel este cheia profetică a Bibliei. Imaginea ei se reflectă simetric în cartea
Apocalipsei. Cele mai importante pasaje profetice ale cărţii sînt visele profetice ale lui
Nebucadneţar din capitolul 2 şi vedenia despre „cele şaptezeci de săptămîni" din capitolul 9.

Visul lui Nebucadneţar din capitolul 2 schiţează istoria împărăţiilor lumii şi are un interes
deosebit pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din capitolul 9 este o profeţie privitoare la Israel
şi la evenimentele cheie prin care va trece acesta.

Visul lui Nebucadneţar

Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel
din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu s-a
hotărît să renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istorie
divină Israelul şi să aducă în scenă "Vremea neamurilor", pomenite de Domnul Isus în Luca
21:24.

Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe urmă" (Dan. 2:28),

Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pămînt
începînd cu Imperiul lui şi pînă la venirea împărăţiei „care va dăinui veşnic" (Dan. 2:44.)
Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pămînt va fi instaurată fără ajutorul
vreunei mîini" şi va acoperi întreg pămîntul (Dan. 2:34, 35, 45).

Cei dintîi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o
interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Cristos
şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rîndul său ca unul dintre cei patru mari
teologi ai vremii sale:

„Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi

braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sînt Imperiul Mezilor şi Perşilor;
pîntecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au
deţinut supremaţia începînd cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca şi fiara
„nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică" îi arăta pe Romani, care sînt în fruntea
lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sînt
simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat
dintre cele zece îl arată pe Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra
întregului pămînt este Cristos". („Tretise on Crist and Antichrist" - Ante-Nicene Fathers,
Volumul V, pag.210, par.28)

Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama
chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de
guvernămînt, aliate într-o formă de stăpînire comună, care îi va face loc Anticristului şi că
Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor", instaurînd chiar aici
pe pămînt împărăţia neprihănirii. Cei dintîi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea
împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunînd: „Vie
împărăţia Ta" (Mat. 6:10).

Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea Daniel
ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:

Imperiul Babilonian - a fost instalat la putere începînd cu anul 604 înainte de Cristos, prin
venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost
supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur". Realizările militare, economice şi
edilitare din Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot ceea ce omenirea văzuse pînă la
vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un
perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de
25 de metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual
asediu pe o durată de 20 de ani. Rîul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi
asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur:
clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat din aur.
Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu.

Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea oamenilor
de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea la Dumnezeu şi în
care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un
astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-şi găseşte un rival pe pămînt de
care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din
Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip
providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să
nu se mai închidă". Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat să
asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrîn al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul unei
mari sărbători din Babilon, cînd populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o
depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a rîului, pe sub zidul cetăţii, între
cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic, dacă „cineva" n-ar fi uitat
tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărîse ca
falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora", un loc în care nu va mai fi niciodată
popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bîntui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre căderea
Babilonului (în 538 î.Cr.) mai vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4,
56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se întîmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim
şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31.

Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele
tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i cîntărise în balanţa dreptăţii
Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrîngerea
celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formînd un sistem prosper pentru o vreme, mîndru
şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea
unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie
la asemănările care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul
istoric. Citiţi în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul
profetic revelat sînt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar cîteva:

(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).
(2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor.
(3) Mîndria merge înaintea căderii.
(4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului.
(5) Bogăţia şi slava lumii sînt puse în cîntarul divin şi fiecare îşi va primi răsplata.

Imperiul Medo-Persan - a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani, pînă cînd a apărut pe
scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut Babilonul în mîinile
medo-perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După cum se vede din citirea
textului, căderea Babilonului a fost hotărîtă de însuşi Dumnezeu care o anunţase de altfel cu
aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput
nimic din experienţa marelui împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena
istoriei. În visul lui Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de
argint" (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rînă şi
avea trei coaste în gură între dinţi" (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste
descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse
sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi pînă la graniţele
Greciei.

Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai

extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul
împăratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi
numele acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie evreilor să se
întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a
văzut din cărţi" că s-au împlinit datele anunţate de profetul Ieremia (25:11) despre robia
evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu s-au înfăţişat înaintea împăratului purtînd în
mîini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne
povesteşte despre hotărîrea luată de el (Ezra l: l -11).

După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercînd să cucerească
Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la
Arabela (331 î.Cr.) deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de unul la douăzeci în
favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a
încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul" grec (leopardul
este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o
iuţime nemaiîntîlnită în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsîndu-i loc lui
Alexandru să se întindă „pînă la marginile pămîntului" (Daniel 8:5).

Imperiul Grecesc - este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pîntecele şi coapsele de

aramă" (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost
primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite echipament de război făcut din
aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sînt „de aramă". Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat
grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrîngă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de
vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta
împotrivă. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii
spun, a izbucnit în plîns, pentru că nu putea merge mai departe.

Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o
putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care era proclamat
una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a
repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de
ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul
323 î.Cr.

Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adîncă şi de durată. Filozofia grecească n-
a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin forţa armată şi
viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la
adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu.

Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd a intrat călare în
Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorît
preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie
ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrăznicia
cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi sub conducerea Macabeilor, ei s-
au revoltat şi şi-au dobîndit libertatea. Această scurtă perioadă de libertate s-a sfîrşit însă
repede. Din cauza frămîntăriior interne şi a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut
sub stăpînirea maşinii de război romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui
Nabucadneţar şi din vedeniile lui Daniel.

Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de şocantă
pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară,
nespus de grozavă de înspăimîntătoare şi puternică" (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea
împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea nişte dinţi mari de fier, mînca,
sfărîmă, şi călca în picioare ce mai rămînea"
Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile
Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii,
astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului...

În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a
instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a
Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat pînă în 1453 d.Cr.
De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.

Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin
vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:

(1) el va fi cea din urmă formă de stăpînire omenească asupra pămîntului şi

(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu
se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de
informaţii pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic.

Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.

a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune că în
prima lui parte de existentă („picioare"), imperiul este unitar şi are tăria fierului, în timp ce în
cea de a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfăţişează
sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul amestecate împreună. Într-adevăr,
imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile
invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin
teroare. Fără a fi vreodată cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin",
dispărînd temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea
Bisericii". (Noi trăim acum în vremea sfîrşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se
reface, ca formă şi ca alcătuire, sub numele de „Confederaţia Europeană" sau „Piaţa Comună"
sau „Comunitatea Europeană". Există astăzi chiar şi un „Parlament European" ca un mugure
al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei,
nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de guvernămînt simbolizate de cele
zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface,
este semnul că vremea Bisericii este pe sfîrşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul
profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să
apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul" (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-
8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, "domnul care va veni" (Daniel 9:26). El
va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu,
va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei
mîini omeneşti" (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus
care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăţia
în mîinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps.
2).

b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi-
a găsit echivalent în nici o creatură de pe faţa pămîntului. Textele profetice îl numesc pur şi
simplu „FIARA". Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă
de înspămîntătoare şi de puternică". „Avea dinţi mari de fier şi mînca, sfărîmă şi călca în
picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte" (Daniel 7:7)
Astăzi oamenii au descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe
toţi locuitorii pămîntului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu
războiul atomic.

c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa
ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vîndă sau să cumpere"
(Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de cînd au
apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată
lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă societatea de mîine.

d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte
timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a
doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară", va
îndemna tot pămîntul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari:

„Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea ca pămîntul
şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi, a cărei rană fusese vindecată... Ea a zis locuitorilor
pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea
suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor
închina icoanei fiarei" (Apocalipsa 13:12-15).

e) este primul şi singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva
Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii
aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat,
va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de
atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată" (Apoc. 13:12) şi îi va transmite
împotrivirea lui faţă de Stăpînul universului care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia" şi să devină
„Satanah" (Împotrivitorul).

Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2 Tesal. 2:4).

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi
legea; şi sfinţiilor fi daţi în mîinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme"
(Daniel 7:25).

„Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri
nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece mînia, căci ce
este hotărît se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa
femeilor; cu un cuvînt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe
sus de toţi". (Daniel 11:36-37)

Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea
Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această
ultimă formă de guvernămînt al oamenilor, mai rea şi mai perversă decît toate celelalte, va fi
pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui
Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mîini
omeneşti"- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punînd capăt
vremii neamurilor, şi întemeind o nouă împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui
Prea înalt" (Daniel 7:27).
„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un
fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat
stăpînire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi
oameni de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi
împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată" (Daniel 17:13-14).

Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem
două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:

(1). Sfîrşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care să
culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criză, de
prăbuşire şi de catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut
se prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mîini" (arătată în cap.7 a fi Cristos în
împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul, transformîndu-l într-o pleavă luată de
vînt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45).

Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările moderne despre un Mileniu
înainte de venirea lui Cristos sînt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea
oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare Satanică. „Cînd vor zice: „Pace şi linişte!" atunci o
prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi
chip de scăpare" (1 Tesal.5:3). Cristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile
lumii transformîndu-le în pleavă purtată de vînt".

(2). Sfîrşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul
lui Nebucadneţar sînt o reprezentare fidelă a istoriei. După cîte ştim, imperiul roman s-a rupt
în doua ramuri - Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395
d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada descrisă de imaginea
celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman
pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se
poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile
omeneşti" de care vorbea Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte,
investiţii multinaţionale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a
avea în curînd o monedă comună unică, etc. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii
nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu
dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va determina pe cei din
noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist. Cu soluţiile propuse de el,
lumea va părea că iese din impas, dar... pacea adevărată nu va fi aşezată decît de venirea
Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial: Armaghedonul, sau „ultimul război
dinaintea păcii".

CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI

Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cărţii lui Daniel este o profeţie privitoare la Israel şi la
evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou
a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), Cîrmuitorul" (Dan. 9:25).

Această perioadă cuprinde istoria din „vremea neamurilor", pînă cînd Dumnezeu se va arăta şi
va reaşeza Israelul în prerogativele Mesianice („toate neamurile vor fi binecuvîntate în
sămînţa ta" - Gen 22:18).
Iată cuprinsul profeţiei:.

(a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel că: „70 de săptămîni au fost hotărîte asupra
poporului său". Aceste 70 de săptămîni (sau septade, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu
are neapărat semnificaţia de săptămînă) sînt împărţite în două grupe, după cum urmează:
primele 69 de săptămîni şi săptămîna a-70-a.

De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului" şi pînă în ziua cînd Mesia va fi „stîrpit”
au fost hotărîte şapte săptămîni şi şase zeci şi două de săptămîni". Făcînd socotelile ajungem
la 69x7=483 de ani de la decret şi pînă la moartea lui Mesia. Rămîne încă o a 70-a săptămînă
de ani, rezervaţi pentru vremea sfîrşitului, cînd un „domn al unui popor care va veni" va face
un legămînt trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei săptămîni va călca legămîntul şi, intrînd
în Templu, se va da drept Dumnezeu.

Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea
Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat
Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a
cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, CA S-O
ZIDESC DIN NOU" (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este dată la începutul cărţii: „În
luna Nisan a anului al douăzecelea al împăratului Artarxerxe" sau în luna Nisan 445 î.Cr.

După obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizează ziua din lună este vorba de cea dintîi zi
a ei. Făcînd transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în
colaborare cu „Astronomer Royal" au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445
î.Cr. În socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de cîte 360 de zile (vezi toate socotelile
lui Ioan în cartea Apocalipsei) şi dacă facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în
care a intrat Domnul Isus în Ierusalim. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au
împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune
că aceste lucruri se întîmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar"
(Luca 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu
socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.

Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberată
după ce a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptînd ceea ce El numea „Ceasul" care-i fusese
hotărît. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).

„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL acesta?...
Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la CEASUL acesta!" (Ioan 12:27).

Într-adevăr în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre

divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia!
Cînd fariseii au protestat, invocînd blasfemia şi teama de represaliile romanilor, Domnul Isus
le-a spus clar: „Aceasta este ziua! Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!" (Luca
19:40)

Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a izbucnit în plîns spunînd: „Dacă ai
fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sînt
ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile cînd vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te
vor împresura şi te vor strînge din toate părţile te vor face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii
tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, PENTRU CĂ N-AI CUNOSCUT
VREMEA CÎND AI FOST CERCETATA" (Luca 19:42-44)

Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei
rostită de Zaharia: Împăratul, Cîrmuitorul venise blînd şi călarepe un mînz, pe mînzul unei
măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul"
înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul cînd avea să fie
„stîrpit", şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să spună Daniel atunci cînd adăugase
„stîrpit, şi nu va avea nimic" (9:26). Mîntuitorul călătorea înspre înviere!

Ce se întîmplă însă cu săptămîna a-70-a? Ea rămîne încă în viitor. Între „stîrpirea” Unsului la
sfîrşitul celei de a 69 săptămîni şi începutul celei de a 70-a săptămîni se întinde acum „taina
ţinuta ascunsă de veacuri": vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-
a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfîrşitul acestei perioade, în care harul este
„la neamuri", Dumnezeu se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor
trăi împreună cu toată omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială,
ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămîna, legămîntul va fi rupt,
Anticristul va intra în Templu dîndu-se drept Dumnezeu şi declanşmd lanţul violent de
evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei.

Din păcate nu putem merge mai departe în analizarea profeţiilor lui Daniel. Sperăm însă ca
acest studiu asupra celor două pasaje profetice de bază să vă fie folositor pentru investigaţii
personale ulterioare. Între timp, cu cea de a-70-a săptămînă în minte, noi aşteptăm sunetul
trîmbiţei divine, vocea arhanghelul, coborîrea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea
celor sfinţi, stăpînirea din timpul împărăţiei, şi slava de care vor fi urmate toate acestea.
OSEA
Cu Osea intrăm în „cărţile celor 12". Acest grup de profeţi mai sînt numiţi şi „profeţii mici"
din cauza conţinutului redus al profeţiilor lor. În nici un fel însă, ei nu sînt „mici" ca
însemnătate. Scurte ca nişte telegrame duhovniceşti, cărţile lor sînt la fel de urgente şi de
convingătoare. Iată-l de exemplu pe Osea: cartea lui vorbeşte despre infidelitatea faţă de
Dumnezeu, prezentînd-o ca pe un adulter spiritual. În ultimă analiză, orice păcat este o teribilă
infidelitate în dragostea noastră faţă de Domnul. Păcatul îl răneşte pe Dumnezeu şi ne distruge
pe noi înşine.

Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. Osea. Iosua şi Isus sînt forme derivate
din aceiaşi rădăcină. „Osea" înseamnă „mîntuire", în timp ce Iosua şi Isus includ în plus
prezenţa celui care produce mîntuirea: „Mîntuirea este a Domnului" sau „Domnul este
Mîntuitorul".

Autorul: Osea n-a fost un profet crescut în şcoala profeţilor, ci un om ridicat de Dumnezeu
din mijlocul poporului. El a trăit în împărăţia de nord a Israelului. Tatăl său s-a numit Beeri
(Osea 1:1), iar soţia lui Gomer (Osea 1:3). Din căsnicia lor s-au născut trei copii: doi băieţi şi
o fată (Osea 1:4, 6, 9) care au servit ca semne cu un mesaj simbolic pentru Israel. Alte
amănunte nu mai cunoaştem despre Osea. Numele lui nu mai apare în nici o altă carte a
Bibliei.

Data: Osea şi-a rostit mesajul pentru poporul împărăţiei lui Israel (Osea 5:1), pe vremea lui
Ozia (767-739 î.Cr.), Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.),
toţi aceştia fiind din împărăţia lui Iuda. Probabil că după căderea Samariei şi ducerea lui Israel
în robie, Osea s-a refugiat în împărăţia lui Iuda şi de aceea îşi datează activitatea după
împăraţii care erau familiari noilor săi cititori. Cînd şi-a început Osea activitatea în Israel,
Ieroboam al doilea mai era încă pe tron (782-753 î.Cr.). Aceasta îl face pe Osea un
contemporan mai tînăr al profetului Amos. De fapt, activitatea lui a fost paralelă cu activităţile
profeţilor Isaia şi Mica, care şi-au rostit mesajele în împărăţia lui Iuda. Îndelunga activitate
profetică a lui Osea a acoperit aproape 50 de ani, străbătînd între 755-710 î.Cr. vremea
ultimilor 6 împăraţi dinaintea ducerii Israelului în robia Asiriană.

Contextul scrierii: Perioada de timp dintre domnia lui Ieroboam şi robia babiloniană este
„ultima turnantă" din traseul istoric al împărăţiei lui Israel. Din ce în ce mai mult, lucrurile au
început să se precipite înspre rău. Ieroboam al doilea a fost ultimul împărat de pe tronul
Israelului care a fost instalat prin ceva ce a semănat măcar cu o alegere divină. Cu moartea sa
şi cu asasinarea fiului său Zaharia (2 Împ. 10:30 şi 15:8-12), ia sfîrşit dinastia instituită de
Iehu. Cei care se vor succeda de acum la tron, vor pune mîna pe putere prin lovituri de stat.
Şalum îl asasinează pe Zaharia după numai o lună de domnie; Menahem îl asasinează pe
Şalum, tot după o singură lună petrecută pe tron. Pecah îl asasinează şi el pe Pecahia, iar Osea
(împăratul, nu profetul) ajunge la tron prin asasinarea ucigaşului Pecah.

A fost o perioadă cumplită de istorie. Loialitatea faţă de tron era ca şi inexistentă. În toate
ungherele se ascundeau şi complotau conspiratorii. Anarhia se ridica valuri, valuri, iar poporul
pierduse orice stabilitate şi orice măsură (Osea 4:1, 2; 7:1, 7; 8:4; 9:15). În jurul tronului
pîngărit şi însîngerat, naţiunea putrezea în imoralitate şi idolatrie. Instabilitatea politică a
slăbit mult tăria Israelului. Încrederea lor în Domnul era inexistentă! Ţara alerga între Egipt şi
Asiria după alianţe internaţionale (Osea 7:11). Din punct de vedere spiritual, situaţia era şi
mai grea de cît situaţia politică. Imediat după scindarea de Ierusalim şi de casa lui David,
Ieroboam făcuse Israelul să păcătuiască cu viţeii de aur pe care-i instalase la Dan şi Betel.
Fusese o vreme în care idolatria îl simboliza totuşi măcar pe Iehova, Dumnezeul evreilor (1
Împăraţi 12:25-33). Cu timpul însă, idolul a căpătat putere prin sine însuşi şi Israelul l-a
părăsit pe Domnul. Viţeii de aur au devenit în scurt timp o uşă deschisă pentru idolatria cea
mai rudimentară şi mai îndrăcită. Astarteele şi Baali au intrat în inimile poporului,
întunecîndu-le minţile şi tîrîndu-i în cele mai murdare ritualuri şi în crudele sacrificii ale
copiilor. Iată o listă incompletă a relelor împotriva cărora a vorbit Osea:

- necinste (4:1, 2),

- crime şi vărsări de sînge (4:2; 5:2; 6:8),
- hoţii la drumul mare săvîrşite şi de tîlhari, dar şi de preoţi (6:9; 7:1),
- imoralitate practicată pe scară naţională (4:2, 11; 7:4),
- necinste în comerţ şi în justiţie (10:4; 12:7),
- idolatrie demonică (4:12-13; 8:5; 10:1, 5; şi extraordinarul 13:2: „Şi jertfind oameni, sărută
viţei!"),
- beţie (4:2; 7:5),
- o totală lipsă de sensibilitate şi de căinţă faţă de Dumnezeu (4:4; 13:14).

Trist tablou al unui popor care făcuse odinioară un legămînt de credincioşie faţă de Dumnezeu
şi faţă de Legea Sa!

Conţinutul cărţii: În cei 50 de ani de misiune profetică, Osea şi-a repetat mereu cele trei
părţi ale mesajului său:

(1) Dumnezeu este mîniat la culme pentru păcatele în care trăieşte poporul Său şi din pricina
aceasta
(2) judecata este făcută şi pedeapsa este sigură; totuşi
(3) dincolo de această mînioasă pedepsire, Dumnezeu păstrează poporului o iubire veşnică,
plină de bunătate şi credincioşie, care pregăteşte deja planuri pentru timpul în care ei se vor
întoarce la El.

Primele 3 capitole ale cărţii sînt autobiografice şi simbolice. Osea este îndemnat de
Dumnezeu să se căsătoarească cu o femeie pe nume Gomer. Căsnicia profetului cu această
femeie necredincioasă şi dedată la păcatul curviei, devine o alegorie a tragediei pe care o
trăieşte Dumnezeu în relaţia Lui cu nestatornicul şi necredinciosul Israel. Este evident că, în
succesiune logică, capitolul 2 este o „tălmăcire" spirituală a situaţiei neplăcute în care l-a pus
Dumnezeu pe Osea. Urmează apoi capitolul 3 al cărţii, care priveşte adînc în viitor pînă spre
vremea sfîrşitului în care Israelul se va întoarce la Domnul: „După aceea, copiii lui Israel se
vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări
la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă" (Osea 3:5).

Restul de capitole ale cărţii sînt o culegere de pasaje retorice ale profetului. Este foarte greu să
stabileşti o ordine oarecare în aceste fragmente de cuvîntări înflăcărate. Ele sînt izbucniri de
gelozie din partea unui Dumnezeu al iubirii.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Osea este cunoscut prin faptul că prezintă lipsa de
credincioşia a poporului Israel faţă de Dumnezeu drept o infidelitate spirituală. Cuvintele
rostite de el sînt tari şi tăioase. Idolatria este numită „curvie", iar idolii vremelnici sînt numiţi
„ibovnici" (Osea 2:2-5).
În noianul de cuvinte tari există totuşi şi un cuvînt duios şi plin de dragoste. El este „heşed" şi
este unul dintre cele mai perfecte echivalente pentru dragostea dumnezeiască. „Heşed" este
iubirea compătimitoare şi dezinteresată. Heşed este dragostea statornică şi imposibil de
înlăturat. David a folosit cuvîntul acesta, atunci cînd a căutat pe cineva din casa vrăşmaşă a
fostului împărat Saul pentru că dorea să le facă un bine: „David a zis: „A mai rămas cineva
din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?" (2 Samuel 9:1). Ţineţi minte că
David făcuse un legămînt cu Ionatan, prin care se angajaseră să-şi facă bine unul altuia (1
Sam. 18:3; 20:14-16; 42). Pasajele în care Osea vorbeşte despre „heşed" sînt: Osea 2:19; 4:1;
6:4, 6; 10:12; 12:6.

Iată cum este descrisă manifestarea lui „heşed" în cadrul relaţiei pe care o are Dumnezeu cu
Israelul:

„Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sînt chemaţi înapoi la Cel Prea
înalt, niciunul dintre ei nu caută să se ridice. „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau
Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate inima în Mine, şi
tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mînia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe
Efraim; căci Eu sînt Dumnezeu, nu un om. Eu sînt Sfîntul în mijlocul tău, şi nu voi veni să
prăpădesc" (Osea 11:7-9).

Heşed este dragostea în virtutea Legămîntului încheiat între Dumnezeu şi oameni.

Mesajul cărţii: Cartea lui Osea este o chemare la pocăinţă. Capitolul 14 al cărţii este un
mesaj de dragoste şi de chemare pentru toţi aceia care s-au îndepărtat vreodată de Domnul.
Osea mai este însă şi altceva. Profeţia aceasta este un avertisment împotriva idolatriei şi a
îndepărtării de Dumnezeu. Chiar şi formele simbolice care pretind că-L arată pe Domnul nu
sînt altceva decît o cursă pentru suflet. Toate apostaziile mari au apărut la început ca o mică şi
neesenţială depărtare de la simplitatea şi claritatea mesajului Scripturii. Din acest punct de
vedere, am putea spune că Ieroboam al doilea şi ceilalţi împăraţi de după el, au cules doar
ceea ce semănase la începutul istoriei lui Israel, primul Ieroboam, făuritorul celor doi viţei de
aur. Am putea reformula avertismentul lui Osea în cuvintele apostolului Ioan: „Copilaşilor,
feriţi-vă de idoli" (1 Ioan 5:21).

SCHIŢA CĂRŢII
Introducere - O păţanie cu tîlc, 1 - 3

I. Dumnezeu este sfînt 4-7

Cele cinci învinuiri, 4-5
Falsa „întoarcere", 6
O vindecare imposibilă, 7

II. Dumnezeu este drept, 8-10

Trîmbiţa anunţă pedeapsa, 8:1-etc.
Textul este o vestire a pedepsei care va veni.

III. Dumnezeu este dragoste 9-14

Un Dumnezeu care tînjeste (11:1, 4, 8, etc.)
Un Israel care nu poate scăpa nepedepsit (12)
Triumful final al iubirii (14)
IOEL
Nenorocirea nu vine niciodată singură. Cartea lui Ioel este descrierea prăpădului pe care l-au
produs norii de lăcuste trimişi de Dumnezeu asupra Israelului.

Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. „Ioel" se poate traduce prin: „Iehova
este Elohim" sau „Dumnezeu este Domnul". Un nume cum nu se poate mai potrivit pentru
omul chemat să vestească suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii, asupra popoarelor şi
asupra istoriei.

Autorul: Din faptul că întîlnim dese referiri la Sion şi la Casa Domnului, putem deduce că
Ioel a fost un cetăţean al Ierusalimului. Dar, în afară de faptul că mai aflăm şi că pe tatăl său l-
a chemat Penuel (Ioel 1:1), nu putem afirma că ştim alte date despre personalitatea profetului.
Ca tip de mesaj, Ioel este un propovăduitor al pocăinţei şi un prooroc al trezirilor spirituale.

Data: Aşa cum am afirmat deja, este foarte greu de precizat data scrierii acestei cărţi. Din
lipsa menţionării numelui vreunui împărat şi din faptul că sînt pomeniţi preoţii, se poate
presupune că Ioel a activat la începutul domniei lui Ioas, cînd, după înlăturarea Ataliei de pe
tron (835 î.Cr.) copilul împărat a domnit sub protectoratul preotului Iehoiada.

Contextul istoric: Ioel a fost omul trimis să-i înveţe pe evrei principii eterne ilustrate de
întîmplări cotidiene. El a folosit grozăvia unei invazii distrugătoare de lăcuste pentru a anunţa
pedepsele care vor continua să vie şi pentru a chema poporul la pocăinţă. În mesajul lui Ioel,
invazia de lăcuste este o pedeapsă trimisă de Domnul. El i-a cheamat pe cei înaintaţi în vîrstă
ca să adeverească faptul că o calamitate de asemenea proporţii a fost un lucru rar în istorie
(Ioel 1:2). Probabil că intensitatea pagubelor provocate de miriadele de insecte devoratoare de
vegetaţie a fost cu adevărat ieşită din comun. Viile fuseseră nimicite (Ioel 1:5), iarba cîmpului
dispăruse ca după un cumplit pîrjol şi toată suflarea tînjea după hrană (1:20). Momentul a fost
cum nu se poate mai propice pentru chemarea poporului la post şi la rugăciune (Ioel 1:13-14).

Conţinutul cărţii: Ioel a profeţit în Iuda. Folosind tragedia invaziei de lăcuste, el a stat
înaintea poporului cu un discurs solemn şi răscolitor. Cartea este un manifest al chemării la
pocăinţă şi o proclamaţie a lucrărilor mari pe care le va face Dumnezeu pe pămînt, în mijlocul
tînguirii generale, Dumnezeu i-a dat profetului un mesaj, care a explicat nenorocirea, i-a
ameninţat cu pedepse viitoare mai mari, dar le-a promis şi revărsarea binecuvântărilor cereşti
peste cei care îşi vor îndrepta starea înaintea Domnului. Citiţi cu atenţie îndemnurile la
pocăinţă din Ioel 2:12-17. Binecuvântările rostite în finalul cărţii sînt promise tuturor celor
care vor urma calea umilinţei şi vor aştepta binecuvântările cerului.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Ioel ne aşează în faţă două teme
caracteristice: revărsarea Duhului Sfînt şi „ziua Domnului". Pasajul din Ioel 2:28-29 este
pomenit de apostolul Petru ca o explicaţie a ceea ce s-a întîmplat în ziua de Rusalii şi este
considerat de mulţi drept semnul care a marcat naşterea Bisericii creştine. O analiză mai
atentă a textului din Ioel va plasa însă foarte clar revărsarea Duhului în seria de evenimente
apocaliptice care vor caracteriza sfîrşitul epocii actuale şi debutul împărăţiei lui Mesia.
Versetul 28 începe cu expresia: „După aceea", care întotdeauna marchează vremea sfîrşitului,
iar versetele 30-31 continuă descrierea revărsării Duhului Sfînt completînd-o cu alte
manifestări supranaturale: „Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pămînt: sînge, foc, şi
stîlpi de fum. Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sînge, înainte de a veni ziua
Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată". Care să fie deci adevărata semnificaţie a
evenimentelor petrecute la Rusalii? Aşa cum vom arăta atunci cînd vom prezenta cartea
Faptele Apostolilor, Rusaliile au fost încă o oferire a împărăţiei pentru poporul Ierusalimului.
În urma refuzului lor, evenimentele descrise de Ioel şi-au oprit lanţul desfăşurării, lăsînd să se
scurgă vremea Bisericii, dar ele îşi aşteaptă încă împlinirea deplina în preajma instaurării
împărăţiei.

Cît priveşte „ziua Domnului", Ioel foloseşte această expresie în trei sensuri: (1) sensul local şi
imediat al groaznicelor pedepse care au venit asupra evreilor, (2) sensul anticipării unor
evenimente care vor marca viitorul lui Israel, şi (3) sensul profetic apocaliptic. Aluzia la valea
lui Iosafat (Ioel 3:2, 12, 14), ne trimite imediat la conflictul final dintre popoarele lumii din
perioada Armaghedonului, cînd Dumnezeu va călca neamurile în teascul mîniei Lui. Numai
cea de a doua venire a Domnului va putea să pună capăt calamităţii care altfel va ameninţa cu
distrugerea tuturor oamenilor de pe planetă (Zaharia 14:2-4; Isaia 2:12; 13:6, 9; 14:3; Ieremia
30:7, 8; 46:10; Plîngerile 2:16; Ezec. 7:19; 13:5; 30:3, 9; 38:20-23).

SCHIŢA CĂRŢII

I. O avertizare - Invazia de lăcuste

Prezentul dezastru, 1:1-20
Şi mai grozava ameninţare din viitor, 2:1-11

II. Un apel - O ultimă nădejde

Chemarea: „Întoarceţi-vă la Mine!" 2:12-17
Promisiunea: „Mă voi îndura de voi", 2:18-27

III. O completare - Zilele de pe urmă

Evenimentele zilelor din urmă, 2:28-3:16
Slava finală a Sionului, 3:17-21
AMOS
Iată o carte scrisă de un profet laic. Dumnezeu şi-a păstrat întotdeauna dreptul să se folosească
de orice oameni pe care El îi alege pentru vestirea mesajelor Sale. Cînd preoţii şi împăraţii îşi
pierd vrednicia, ciobanii şi culegătorii de smochine sînt înrolaţi în vestirea Cuvântului
Domnului (Amos 7:14).

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Amos, care se poate traduce prin „purtătorul de
poveri". Încă o dată, numele este o anunţare a specificului misiunii pe care o va avea acest om
chemat de Dumnezeu la o activitate grea şi importantă.

Autorul: Numele lui Amos nu apare în nici o altă carte a Bibliei. El nu a fost un preot sau un
profet educat în mînuirea şi transmiterea Cuvîntului lui Dumnezeu. Ca şi în cazul celorlalţi
profeţi însă, autoritatea lui a venit de la Domnul şi asta i-a fost de ajuns ca să stea plin de
îndrăzneală în faţa oamenilor:

„Amos a răspuns lui Amaţia: „Eu nu sînt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sînt păstor, şi
strîngător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, şi Domnul mi-a zis: „Du-te şi
prooroceşte poporului Meu Israel!" (Amos 7:14-15).

Locul din care s-a ridicat Amos a fost Tecoa, o aşezare situată cam la 6 km sud de Betleem, în
pustia iudeii. Acolo îşi păstorise altădată şi David oile şi tot acolo se ascunsese pe cînd fugea
de împăratul Saul. Limbajul folosit de Amos este nesofisticat. Profetul are vorbirea unui om
de la ţară, plină de comparaţii din natura în care-şi duce viaţa (Amos 3:4, 5, 12; 5:8, 19; 9:9).
Tonul lui este răspicat, iar mesajul lui merge direct la ţintă fără prea multă pregătire: „El a zis:
„Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim. Păşunele păstorilor jălesc, şi
vîrful Carmelului este uscat" (Amos 1:2).

Data: Autorul fixează singur data activităţii sale: „pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda şi pe
vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului de
pămînt". Ţinînd seama de ameninţările care ne apropie de sfîrşitul domniei lui Ieroboam,
putem spune că Amos a activat în preajma anului 755 î.Cr.

Amos este un profet ridicat de Dumnezeu din împărăţia lui Iuda şi trimis să proorocească la
Betel şi Samaria, în inima religioasă a împărăţiei lui Israel. Activitatea profetică a lui Amos nu
a fost solitară. Probabil că în tinereţea lui a mai apucat să-l vadă pe Elisei şi să-l audă pe Iona
vorbind despre succesele militare ale Israelului (2 Împăraţi 14:25) ). Amos a fost
premergătorul altor profeţi. În timpul lucrării lui, Dumnezeu l-a ridicat pe Osea să vorbească
în Israel şi pe Isaia şi Mica să activeze în Iuda.

Contextul scrierii: Amos a profeţit într-o vreme de optimism şi abundenţă. Vremea lui Ozia
şi Ieroboam readusese ceva din fala Israelului de altădată. La curţile împărăteşti se instalase
iarăşi luxul, ritualurile religioase erau pline de pompă şi fast, poporul trăia iarăşi în abundenţă
şi în bucurie. Israelul arăta însă ca un măr frumos pe dinafară şi găunos pe dinăuntru. Păcatul
se furişase în viaţa intimă a poporului şi dincolo de aparenţele de religiozitate, Legea
Domnului fusese abandonată. Simplitatea şi neprihănirea fuseseră înlocuite cu abundenţa
materială, luxul, necinstea şi imoralitatea (Amos 2:6-8; 3:10; 4:1; 5:10-12; 8:4-6). În plan
internaţional, Asiria, Mesopotamia şi Egiptul erau în eclipsă, aşa că aparent, Israelul nu avea
de ce să se teamă. În acest context Amos a fost trimis de Domnul să predice un mesaj de
mustrare şi ameninţare. Pedeapsa vestită de Amos nu se vedea atunci nici măcar la orizontul
istoriei, aşa că nu este de mirare că acest „ţăran" venit de la oi a fost privit cu curiozitate şi cu
aversiune în centrele civice şi religioase ale Israelului. Imaginaţi-vă cam cum au reacţionat
doamnele din „înalta societate" a Samariei cînd l-au auzit spunîndu-le: „Ascultaţi acum,
juncane din Basan, de pe muntele Samariei, voi care asupriţi pe cei sărmani, zdrobiţi pe cei
lipsiţi, şi ziceţi bărbaţilor voştri: „Daţi-ne să bem!" (Amos 4:1). Nu este de mirare că
împotriva profetului s-a pornit repede o conspiraţie care a făcut totul ca să-l reducă la tăcere.
Amaţia, preotul idolatru din Betel, l-a părît împăratului, declarîndu-l trădător (Amos 7:10-11),
iar apoi l-a interpelat public, gonindu-l din Israel:

„Pleacă, văzătorule şi fugi în ţara lui Iuda! Mănîncă-ţi pîinea acolo, şi acolo prooroceşte. Dar
nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfînt al împăratului, şi este un templu al
împărăţiei" (Amos 7:12-13).

Această interpelare a cauzat, declaraţia autobiografică a profetului şi groaznica sentinţă dum-

nezeiască rostită împotriva preotului Amaţia (Amos 7:17). Alungat din Israel, Amos s-a întors
în Iuda şi a aşternut conţinutul profeţiilor sale în scris ca să poată fi răspîndite în continuare în
Israel şi ca să servească drept avertisment împărăţiei lui Iuda.

Conţinutul: Deşi de la tară, Amos este un vorbitor elocvent şi ordonat. Capitolele 1 şi 2 sînt o
expunere despre „opt greutăţi" care stau pe inima profetului. În revărsări profetice, Amos
vorbeşte împotriva tuturor celor opt naţiuni din teritoriile Palestinei: Siria (1:3-5), Filistenii
(1:6-8), Fenicia (1:9, 10), Edom (1:11-12), Amon (1:13-15). Moab (2:1-3), Iuda (2:4-5) şi
Israel (2:6-16). Urmează apoi capitolele 4, 5 şi 6 care conţin rezumatele a trei predici rostite
de Amos. Începutul acestor trei mesaje este uşor de găsit. Fiecare dintre ele încep cu:
„Ascultaţi cuvîntul acesta...” (3:1; 4:1; 5:1). Ultimele capitole ale cărţii cuprind o serie de 5
viziuni prin care, într-o succesivă accelerare a mîniei este vestită pedeapsa care va veni asupra
celor ce s-au îndepărtat de Domaul (Amos 7-9).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Două expresii au păşit afară din cadrul cărţii lui Amos
înspre frazeologia tipologică creştină:

„Pregăteşte-te să te întîlneşti cu Dumnezeu tău" (Amos 4:12) a devenit semnal de atenţionare

valabil oriunde şi oricînd.

„Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion" (Amos 6:1) a devenit sinonim cu avertizarea celor
care se află în pericolul formalismului religios.

Mesajul: Cartea lui Amos este bogată în mesaje spirituale. Ea răspunde întrebării: „Cine
poate să slujească Domnului?" cu un răspuns care trece dincolo de preoţia tradiţională, la
masa mare a poporului, stabilind drept unic criteriu de calificare „chemarea Domnului pentru
slujbă". Amos denunţă ipocrizia şi falsul ritualului religios lipsit de substanţa reală a unei vieţi
trăite în ascultare de Cuvîntul Domnului: „Duceţi-vă numai la Betel, şi păcătuiţi!... Aduceţi-vă
jertfele în fiecare dimineaţă, şi zeciuielile la fiecare trei zile! Faceţi să fumege jertfe de
mulţumire făcute cu aluat! Trimbiţaţi-vă, vestiţi-vă darurile de mîncare de bună voie! Căci aşa
vă place, copii ai lui Israel, zice Domnul Dumnezeu" (Amos 4:4-5).

Cartea lui Amos ne vorbeşte despre iluzoria siguranţă a belşugului şi confortului zilei de
astăzi. Dumnezeu este acela care ridică sau coboară împăraţii şi împărăţiile. Toate marile
imperii ale lumii au căzut din cauza aceluiaşi motiv groaznic: păcatul. El atrage ruina
popoarelor. Peste Israelul prosper răsună glasul de tunet al lui Amos: „Aşa vorbeşte Domnul:
După cum păstorul scapă din gura leului numai două bucăţi de picioare sau un vîrf de ureche,
aşa vor scăpa copiii lui Israel care stau în Samaria în colţul unui pat şi pe covoare de
Damasc!" (Amos 3:12).

Profeţia lui Amos nu este numai ameninţare şi pedeapsă. Dincolo de disciplinarea necesară,
Amos vesteşte recuperarea şi restaurarea poporului. În numai cinci versete (Amos 9:10-15),
viitorul Isarelului este descris în toată frumuseţea împlinii legămintelor Avramic, Davidic şi
Palestinian în ceasul apoteotic al încununării lui Mesia. În cartea lui Amos se găseşte textul
profetic care, în vremea Bisericii primare, a pus capăt dezbaterilor din consiliul din Ierusalim.
Iacov este cel care-l ţine minte şi îl proclamă tuturora: „Şi cu faptul acesta se potrivesc
cuvintele proorocilor, după cum este scris: „După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou
cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca
rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele
Meu, zice Domnul, care face toate aceste lucruri, şi căruia Îi sînt cunoscute din veşnicie"
(Fapte 15:15-17 citat din Amos 9:11-12).

Biblia ne îndeamnă, iarăşi şi iarăşi, să nu uităm de Israel. Dumnezeu, chiar dacă i-a pedepsit
acum, nu i-a lepădat din planurile Sale. Evreii vor fi readuşi în patria lor milenară. Ţara va
înflori din nou. Naţiunea va cunoaşte iarăşi prosperitatea şi evreii pocăiţi şi reintraţi în
prerogativele Legămîntului vor redeveni martorii lui Dumnezeu în lume (Amos 9:13-15).

SCHIŢA CĂRŢII:

I. OPT „GREUTĂŢI" l - 2
a. Damascul a invadat Israelul - 2 Împ. 10:32-33, (Amos 1:3)
b. Gaza s-a aliat cu Tirul ca să invadeze Iuda - 2 Cronici 21:16, 17;28:18, (Amos 1:6)
c. Tirul s-a aliat cu Gaza ca să invadeze Iuda, (Amos 1:9)
d. Edom este duşmănos faţă de Israel - Obadia 10-12, (Amos 1:11)
e. Amon a atacat Galaadul, (Amos 1:13)
f. Moab practică religii ucigătoare de oameni, (Amos 2:1)
g. Iuda neglijează Legea Domnului - 2 Împ. 25:9, (Amos 2:4)
h. Israel trăieşte În nelegiuire - 2 Împ. 17:17-23, (Amos 2:6)

II. TREI PREDICI ÎMPOTRIVA ISRAELULUI 3 - 6

1. Pedeapsa: justificată (Amos 3:1-10), pronunţată (Amos 3:11-15)
2. Pedeapsa: justificată (Amos 4:1-11), pronunţată (Amos 4:12-13)
3. Pedeapsa: justificată (Amos 5:1-15), pronunţată (Amos 5:16-6:14)

III. CINCI VEDENII 7 - 9

Lăcustele, 7:1-3
Focul, 7:4-6
Cumpăna, 7:7-17
Coşul cu poame coapte, 8:1-14
Dumnezeu stînd pe altar, 9:1-10
Promisiuni pentru viitorul lui Israel, 9:11-15
OBADIA
Cartea lui Obadia este stenograma unui proces în care este publicată rezolvarea unui conflict
care a început între doi fraţi mai înainte ca ei să se nască.

Titlul: Cartea poartă un nume foarte comun în Israel: „Obadia", care înseamnă în traducere:
„Slujitorul" său „Închinătorul lui Iehova". Deşi întîlnim în textul Bibliei cîţiva oameni care au
purtat acest nume, este foarte improbabil ca vreunul dintre ei să fie autorul acestei cărţi
profetice.

Autorul: Identitatea lui Obadia rămîne un mister. Textul nu ne dă nici măcar numele tatălui
său, ceea ce presupune că autorul nu face parte în nici un fel din familiile preoţeşti sau regale
din Israel. Unele date furnizate de textul cărţii ne îndeamnă să credem că Obadia a trăit în
împărăţia lui Iuda.

Data: Singurul indiciu al vremii este una din invaziile împotriva evreilor. Acestea au fost
multe şi este dificil să precizăm la care dintre ele face aluzie textul. Această precizare nici nu
este importantă de fapt. Data scrierii nu este în nici un fel vitală pentru înţelegerea şi
interpretarea cărţii. Se prea poate ca această carte să fie cea mai veche dintre toate cărţile
profetice, iar Obadia să fie unul dintre precursorii activităţii profetice din Israel.

Contextul istoric: Cartea lui Obadia este un rechizitoriu împotriva Edemului. Istoria acestui
popor a început cu Esau, căruia i s-a mai spus şi „Edom" („Cel roşu") din pricina „ciorbei
roşiatice" pentru care şi-a vîndul lui Iacov dreptul de întîi născut (Gen. 25:29-33). Edomiţii
erau urmaşii acestui Esau care se stabiliseră în muntele Sein „Esau s-a aşezat în muntele
Seir... Esau, tatăl Edomiţilor, în muntele Seir" (Gen. 36:8, 9). Acest munte Seir nu era un pisc
izolat, ci un întreg platou montan care se întindea de la sudul mării Moarte pînă la Golful
Akaba. Numele regiunii venea de la conducătorul unui popor străvechi care populase acele
locuri: „...şi pe horiţi în muntele lor, Seir..", „Iată fii lui Seir, Horitul, vechi locuitori ai ţării..."
(Gen. 14:6; 36:20). Numele capitalei ţinutului s-a chemat Sela sau Petra („stîncă"). Oraşul era
situat la extremitatea unui defileu foarte îngust, dar lung de aproape 2 kilometri şi înalt de
peste 200 de metri. Această aşezare geografică îi dădea un avantaj strategic extraordinar. O
mînă de oameni putea apăra intrarea în oraş pe un termen foarte îndelungat. În depresiunea de
la capătul defileului, locuitorii oraşului Petra construiseră peste l.000 de temple săpate în roca
roşiatică. Locuinţele oamenilor erau şi ele săpate în stîncă, părînd agăţate în stîncă precum
cuiburile vulturilor (Obadia 4). În cartea Deuteronomul 2:12 găsim scris cum au devenit
Edomiţii locuitori ai muntelui Seir: „Seir era locuit altădată de Horiţi; copiii lui Esau i-au
izgonit, i-au nimicit dinaintea lor, şi s-au aşezat în locul lor".

Între Esau şi Iacov, lupta a început încă din pîntecul mamei lor: „Copiii se băteau în pîntecele
ei;... şi Domnul i-a zis: „Două neamuri sînt în pîntecele tău. Şi două noroade se vor despărţi la
ieşirea din pîntecele tău. Unul dintre noroadele acestea va fi mai tare decît celălalt. Şi cel mai
mare, va sluji celui mai mic" (Gen. 25:22-23). Înşelat de Iacov, Esau, fratele mai mare, a
plecat şi s-a aşezat în muntele Seir, dar duşmănia dintre cei doi fraţi nu a încetat niciodată.
Cînd urmaşii lui Iacov au fost scoşi de Dumnezeu din Egipt, ei au cerut voie urmaşilor lui
Esau să-i lase să treacă prin ţinutul lor. Refuzul lor a fost însă categoric (Num. 20:14-21). Mai
tîrziu, Edomiţii i s-au împotrivit lui Saul. David şi Solomon i-au subjugat pentru un timp. S-au
răsculat iarăşi împotriva evreilor în timpul lui Iosafat şi Ioram (2 Cron. 21:8), au fost cuceriţi
iarăşi de Amaţia (2 Împ. 14:7) şi s-au eliberat iarăşi în timpul lui Ahab (2 Cron. 28:17). După
aceea, Edomiţii au fost cuceriţi de Nebucadneţar, împăratul Babilonului; în secolul cinci
înainte de Cristos, ţinutul lor a fost invadat de Nabateeni, şi Edomiţii au trebuit să se refugieze
în sudul Palestinei unde au fost cunoscuţi ca "idumeni". Ironic, la naşterea Domnului Isus, un
idumean, Irod, era pe tronul Israelului. Pentru a cîştiga încrederea şi simpatia evreilor, el
rezidise o parte a Templului. Încercarea lui de a-L ucide pe Cristos prin masacrarea pruncilor,
este încă o dovadă a acestui conflict dintre fraţi, întins peste veacuri. Idumenii au participat la
răscoala Ierusalimului împotriva Romei imperiale (70 d.Cr.) şi au fost nimiciţi ca neam, limbă
şi civilizaţie imediat după aceea. Astfel s-a împlinit profeţia rostită de Obadia: „Din pricina
silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei fi nimicit cu
desăvîrşire pentru totdeauna" (Obadia 10).

Conţinutul: Cartea lui Obadia este cea mai mică din întregul Vechi Testament. Textul ei este
solemn şi dur asemenea rostirii unei sentinţe judecătoreşti. La tribunalul cerului, Edom fusese
găsit vinovat de împotrivire faţă de planurile lui Dumnezeu şi condamnat la distrugere
veşnică. Vina lui Edom a fost că n-a scăpat nici un prilej de a face rău evreilor. Deşi rude de
sînge, duşmănia dintre ei a determinat Edomul să ia partea truturor celor care s-au repezit
asupra lui Israel. Cartea este un verdict aspru împotriva unui popor care n-a ştiut să-şi
valorifice privilegiul de a fi ieşit din aceiaşi rădăcină cu Israelul. Condamnarea Edemului este
contrastată în text cu viitorul luminos pe care-l promite Dumnezeu poporului Său, pe care l-a
ales ca să moştenească „împărăţia Domnului" (Obadia 21).

SCHIŢA CĂRŢII

I. PEDEPSIREA BOOMULUI
a. Certitudinea ei, 1-9
b. Motivele ei:
Lipsa iubirii de frate, 10
Indiferenţa, 11-12 A
gresivitatea, 13-14
c. Justificarea ei, 15-16

II. PROMISIUNI PENTRU ISRAEL

a. Ascendent asupra Edomului, 17-19
b. participare la împărăţia Domnului, 18-21
IONA
Cartea profetului Iona a fost cea mai batjocorită carte a Bibliei. Elementele de intervenţie
supranaturală din conţinutul ei au fost ţinta ironiilor şi discreditărilor din partea oamenilor de
pseudo-ştiinţă. Cei care au cercetat însă cu atenţie şi cu credinţă această carte o aşează printre
cele mai frumoase cărţi care s-au scris cîndva.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Iona" se traduce prin „porumbel", un nume potrivit
pentru un crainic divin destinat să fie purtător de veşti către oameni.

Autorul: Iona, fiul lui Amitai, s-a născut în Gat-Hefer, o cetate aflată la 5 kilometri nord de
Nazaretul Galileii. Singura referinţă despre el pe care o mai găsim în Vechiul Testament este
un text din 2 Împăraţi 14:25.

Data: Textul din 2 Împăraţi fixează activitatea proorocului Iona în timpul domniei lui
Ieroboam al doilea (782-735 î.Cr.). Iona a fost un urmaş al profetului Elisei şi un precursor al
profeţilor Amos şi Osea.

Contextul istoric: Timpul în care a trăit Iona a fost un timp de relativă prosperitate în Israel.
Imperiul Asirian intrase pentru o vreme în declin, astfel că Ieroboam al doilea a recucerit
unele teritorii şi a reîntors bunăstarea în ţară. Teama de cruzimea şi puterea asiriană persista
totuşi în întreaga lume civilizată de atunci.

Conţinutul: Cine citeşte pentru prima dată cartea lui Iona îşi pune foarte repede întrebarea:
„Este această carte înregistrarea unei întîmplări reale sau este o alegorie poetică?" Pentru noi,
autoritatea comentariului pe care-l face Domnul Isus despre cartea lui Iona este de ajuns să ne
convingă că Iona a existat în realitate şi că păţania lui a fost reală: „Un neam viclean şi
preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decît semnul proorocului Iona. Căci, după
cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile
şi trei nopţi în inima pămîntului" (Matei 12: 29-40). Cineva va putea spune că Domnul a citat
această întîmplare tot aşa cum citează cineva o ilustraţie dintr-o carte de ficţiune ca să
exemplifice un lucru real, dar această neîncredere în realitatea istorică a întîmplării este
spulberată de un alt comentariu al Domnului: „Bărbaţii din Ninive se vor sculă, în ziua
judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osîndi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui
Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decît Iona" (Luca 11:32; Matei 12:41).

Mulţi s-au poticnit pentru că în cartea lui Iona scrie că profetul a fost înghiţit de un peşte mare
şi că a ieşit de acolo după trei zile viu. Arhivele navale dau însă dovezi clare că astfel de
întîmplări sînt posibile şi că s-au repetat chiar de mai multe ori în decursul vremii. Ziarul
„Daily Mail", apărut la Londra în 14 Decembrie 1928, descrie dimensiunile unui soi de peşte
marin adus împăiat la o expoziţie. Oamenii erau îndemnaţi să urce o scară şi să se caţere prin
gura peştelui în stomacul lui spaţios.

Sir Francisc Fox scrie în cartea sa: „63 de ani de inginerie" despre cazul unui caşalot în
stomacul căruia s-a găsit scheletul unui rechin lung de nu mai puţin de 5 metri.

Domnul M. de Parville, editorul ştiinţific al ziarului francez „Journal de debats", povesteşte

cum, în timpul vînării unui caşalot, doi marinari au căzut în apa oceanului. Unul a fost salvat,
în timp ce celălalt dispăruse fără urmă. Cînd au reuşit să tragă în sfîrşit uriaşul caşalot pe
punte şi i-au despicat stomacul, spintecătorii l-au găsit înăuntru pe Bartley, marinarul dispărut.
Pielea lui fusese arsă de acidul sucului gastric, dar el şi-a revenit repede la viaţă. Medicul a
constatat că Bartley leşinase de frică, nu din pricina lipsei de aer.

În luna Noiembrie, ziarul „Mail" din Madras, India, relata despre prinderea unui rechin de
dimensiuni uriaşe în pîntecele căruia a fost descoperit scheletul unui om şi hainele care-i
atîrnau încă pe oase. S- a făcut precizarea că rechinul fusese prins la 50 de kilometri de
Bombei, iar victima fusese probabil unul dintre cei dispăruţi recent într-un taifun.

Exemplele ar putea continua, dar ce rost au ele în contextul unor afirmaţii atotsuficiente ale
Domnului Isus Cristos, stîlpul şi temelia adevărului?

Revenind la cartea lui Iona, este bine să spunem că ea ne vorbeşte despre două teme paralele:
(1) un profet aflat în şcoala lui Dumnezeu şi (2) un Dumnezeu căruia îi place să se îndure de
oameni.

Întîmplarea este simplă, dar grăitoare: Iona este trimis cu un mesaj de pocăinţă la cetatea
păgînă Ninive. Profetul cunoştea însă răutatea asirienilor şi pericolul potenţial pe care-l
constituiau ei pentru evrei (Isaia profeţise cu aproximativ 30 de ani mai înainte despre
nenorocirile pe care asirienii le vor aduce asupra celor din Israel - Isaia 7:17-25) şi din această
cauză el refuză să plece la Ninive şi fuge „departe de faţa Domnului" cu o corabie care se
îndrepta spre Tars. Dumnezeu îl opreşte din fuga lui răzvrătită prin intermediul unei furtuni
stîrnită pe mare, trimite un peste să-l scape pe Iona de la înec şi să-l întoarcă pe ţărmul mării
şi-l trimite pe profet a doua oară la Ninive. Rezultatul propovăduirii lui Iona este pocăinţa
ninivenilor, dar şi mînia profetului, care-i vede pe duşmanii poporului său scăpaţi de pedeapsa
divină. Urmează o lecţie plină de tact pe care Dumnezeu i-o dă lui Iona, ca să-l facă să
cunoască ceva din dragostea pe care Creatorul o simte pentru toate creaturile Sale.
Naţionalismul profetului este înnecat în imensitatea iubirii divine. Iona acceptă noua revelaţie
a lui Dumnezeu şi se aşterne la scris pentru a ne lăsa nouă această extraordinară lecţie de
disciplinare a unui profet, care şi-a iubit prea mult neamul şi prea puţin pe Dumnezeul său şi
pe oamenii din popoarele înconjurătoare.

Cele 4 capitole ale cărţii sînt tot atîtea scene care ar putea purta nişte titluri de sine stătătoare:
(1) Iona şi furtuna, (2) Iona şi peştele, (3) Iona şi oraşul Ninive şi (4) Iona şi Domnul. Rînd pe
rînd îl vedem pe Iona fugind departe de faţa Domnului, rugîndu-se Domnului, predicînd în
numele Domnului şi învăţînd de la Domnul. Cele 4 capitole ne arată succesiv: neascultarea,
recuperarea, folosirea şi educarea lui Iona.

Cuvinte cheie şl teme caracteristice: Există 5 lucruri pe care le foloseşte Dumnezeu pentru
educarea spirituală a profetului:

(1). furtuna stîrnită pe mare, (Iona l:4)

(2). un peşte mare, (Iona 1:17)
(3). umbrarul de curcubete, (Iona 4:6)
(4). un vierme mic, (Iona 4:7)
(5). un vînt uscat şi firbinte din răsărit, (Iona 4:8)

Păţania lui Iona intră în categoria „tipurilor" profetice. Iona simbolizează trei lucruri:

a. Destinul şi atitudinea Israelului în planul lui Dumnezeu de mîntuire a întregii lumi. În

peripeţiile lui Iona vedem simbolic peregrinările evreilor. Şi ei au fost neascultători de
Dumnezeu în împlinirea chemării lor de a fi lumina neamurilor. Şi ei au cautat scăpare printre
neamuri. Şi ei au adus nenorocirea asupra neamurilor, aşa cum Iona a atras furtuna asupra
marinarilor. Şi ei L-au vestit pe Dumnezeul lor în mijlocul crizelor produse între neamuri, tot
aşa cum Iona L-a vestit pe Dumnezeu marinarilor. Şi ei au fost pedepsiţi de neamuri fiind
consideraţi mereu un fel de pricină a tuturor răutăţilor şi calamităţilor. Şi ei au fost păstraţi în
mod miraculos de Dumnezeu. Şi ei îşi vor relua curînd misiunea lor, care va produce pocăinţa
şi mîntuirea neamurilor (Zaharia 8:13, 20 şi mai ales 23: „În zilele acelea, zece oameni din
toate neamurile vor apuca pe un iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: „Vrem să mergem cu voi;
căci am auzit că Dumnezeu este cu voi.")

b. Înmormîntarea şi învierea Domnului Isus. Lucrul acesta s-a văzut clar în declaraţiile
Domnului Isus înregistrate de Evanghelii. De ce a trebuit ca Iona să stea neapărat trei zile şi
trei nopţi în pîntecele peştelui? Pentru că atît era plănuit să stea Domnul Isus în mormînt
înainte de înviere.

c. Viaţa şi propovăduirea Domnului Isus însuşi. Textul din Evanghelia lui Matei ne spune că
Iona a fost un semn pentru Niniveni. Fără îndoială că el le-a spus ceva despre fuga lui de
Domnul şi de întîmplarea cu peştele. Se prea poate că pielea de pe trupul lui să fi vorbit de la
sine dovedind veridicitatea spuselor profetului. Impresia pe care a produs-o Iona asupra
poporului din Ninive a fost copleşitoare. Tot aşa şi Domnul Isus este astăzi un semn pentru
mîntuirea neamurilor.

Mesajul peste veacuri: Capitolul 4 al cărţii este şi momentul ei culminant. Pentru cititorul
neavizat, cartea lui Iona se întrerupe abrupt şi nenatural. Pentru cel familiarizat cu tehnica
literaturii ebraice însă ştie că versetele din final sînt de fapt tema întregii cărţi şi că de fapt
pentru enunţarea lor a fost clădit întregul eşafodaj al cărţii:

„Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai
făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Mie să nu-Mi fie milă
de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni,
care nu ştiu să deosebească dreapta de stînga lor, afară de o mulţime de vite!" (Iona 4:10-11).

Această descoperire a lăuntrului inimii lui Dumnezeu se ridică mai sus decît majoritatea
documentelor sfinte din arhivele evreilor, atingînd culmea Nou Testamentală a afirmaţiei din
Ioan 3:16:

„Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine
crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică".

În misiunea lui Iona recunoaştem prefaţarea misiunii pe care o vor avea peste veacuri ucenicii
Domnului Isus:

„Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va

boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va crede va fi osîndit" (Marcu 16:15-16).

SCHIŢA CĂRŢII

I. FUGA LUI IONA

a. Motivele fugii lui, 1:1-2
b. Itinerarul fugii lui, 1:3
c. Rezultatul fugii lui, 1:4-17

II. RUGĂCIUNEA LUI IONA

a. Conţinutul rugăciunii lui, 2:1-9
b. Consecinţa rugăciunii lui, 2:10

III. PREDICA LUI IONA

a. Trimiterea divină, 3:1-3
b. Mesajul predicat de Iona, 3:4
c. Efectul predicării lui Iona, 3:5-10

IV. LECŢIA PRIMITĂ DE IONA

a. Nemulţumirea lui Iona, 4:1-3
b. Explicaţia pe care i-o dă Domnul, 4:4-11
MICA
„Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decît să faci dreptate, să
iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?" (Mica 6:8)

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Mica. Numele acesta este o formă prescurtată a lui
„Mkaiahu" care înseamnă în traducere: „Cine este ca Iehova?". Profetul face un joc de
cuvinte, ca o veritabilă semnătură în finalul profeţiei: „Cine este ca Tine...” (Mica 7:18).

Autorul: Mica a trăit în Moreşet, la aproximativ 35 de kilometri sud-vest de Ierusalim (Mica

1:4). El şi-a început activitatea profetică la puţină vreme după ce Isaia şi-o începuse pe a sa.
Cei doi profeţi din împărăţia lui Iuda au fost fără îndoială prieteni şi şi-au împărtăşit unul
altuia multe din frămîntările şi preocupările lor. Isaia, fiind de neam ales, a profeţit la curtea
împărătească. Mica a fost un om din popor şi şi-a desfăşurat activitatea printre oamenii simpli.
Dumnezeu a vorbit însă la fel şi prin unul şi prin celălalt. Există o izbitoare asemănare între
anumite pasaje din cărţile celor doi. (Mica 4: l -5 şi Isaia 2:2-4).

Data: Primul verset al cărţii ne informează că Mica a profeţit pe vremea lui Iotam (739-731
î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.). Activitatea profetică a lui Mica trebuie
deci să se fi desfăşurat între anii 735 şi 710 î.Cr. În afară de Isaia, el a mai fost contemporan şi
cu Osea, care profeţea în împărăţia lui Israel.

Contextul istoric: Cu toate că, în general, nu a fost un împărat rău, Iotam nu a îndepărtat
înălţimile idolatre din împărăţia lui Iuda. Ahaz, care i-a urmat a fost un împărat rău (vezi 2
Împ. 16:2-4). El a trădat încrederea în Dumnezeu şi a adoptat o politică pro-asiriană, în timp
ce el domnea în Iuda, cele 10 seminţii din împărăţia de nord au fost duse în robie. După Ahaz,
a urmat Ezechia, care a fost un împărat surprinzător de bun. El i-a înfruntat pe asirieni şi a
rezistat în mod miraculos unui puternic asediu (2 Împăraţi 18:13-19:36).

Pentru oamenii de la ţară, timpurile acelea au fost timpuri grele. Năvălitorii ameninţau mereu
cu invadarea pămînturilor, bogaţii ţării exploatau fără milă poporul (Mica 2:1-l 3), iar
conducătorii lui Iuda depăşiseră orice limită şi „îi mîncau şi-i jupuiau pe săracii ţării" (Mica 3:
1-4). Ca şi Amos, Mica s-a ridicat plin de curaj şi a strigat împotriva nedreptăţii.

Conţinutul: O treime din cartea lui Mica denunţă păcatele concetăţenilor lui; o altă treime
descrie pedeapsa pe care o va trimite Dumnezeu asupra lor; iar ultima parte dezvăluie
nădejdea profetului în restaurarea pe care o va lucra Dumnezeu în ţară şi slava de care va fi
urmată. Deşi este din Iuda, Mica profeţeşte şi despre pedepsirea Samariei (Mica l:6).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Capitolele 6 şi 7 descriu judecata lui Dumnezeu cu

poporul evreu. Curtea de judecată este formată din munţii şi dealurile pămîntului. Teatralitatea
pasajului reuşeşte să scoată şi mai bine în evidenţă vinovăţia poporului înaintea dreptăţii
divine.

Deşi anunţă inevitabilitatea pedepsei, cartea scoate în evidenţă clemenţa pe care o manifestă
Dumnezeu, ca Judecător suprem, faţă de Israel: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi
nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu ţine mînia pe veci, ci
îi place îndurarea!"(Mica 7:18). Dumnezeu a ştiut întotdeauna să cruţe o rămăşiţă a lui Israel
pentru a-Şi putea continua împlinirea planurilor Sale mesianice.
Asemenea tuturor celorlalţi profeţi, Mica subliniază harul de care se bucură evreii în virtutea
legămintelor încheiate de Dumnezeu cu ei: „El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare
nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor. Vei da cu credincioşia lui
Iacov, şi vei ţinea cu îndurare faţă de Avraam, ce ai jurat părinţilor noştri în zilele de
odinioară" (Mica 8:19-20).

Mesajul peste veacuri: Mica priveşte peste orizontul timpului, anunţă întruparea Fiului lui
Dumnezeu în mica cetate a Betleemului şi proclamă domnia pe care El o va exercita asupra
pămîntului: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie a lui
Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ceva stăpîni peste Israel, şi a cărui obîrşie se suie pînă în
vremuri străvechi, pînă în zilele veşniciei. De aceea îi va lăsa pînă va naşte cea care are să
nască, şi rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la copiii lui Israel. El se va înfăţişa şi va cîrmui cu
puterea Domnului, Dumnezeului Său: vor locui liniştiţi, căci El va fi proslăvit pînă la
marginile pămîntului. El va fi pacea noastră!" (Mica 5:2-5).

SCHIŢA CÂRTII

I. ANUNŢAREA PEDEPSEI l - 3
a. Descrierea pedepsei, 1:2-16
b. Motivarea pedepsei, 2:1-13
c. Destinatarii pedepsei:
Căpeteniile lui Iacov, 3:1-4
Profeţii mincinoşi, 3:5-8
Cetatea Ierusalim, 3:9-12

II. ANUNŢAREA SLAVEI VIITOARE 4 - 5

a. Slava împărăţiei, 4:1-8
b. Suferinţele curăţitoare, 4:9-5:1
c. Arătarea lui Mesia
La prima lui venire, 5:2-3
La cea de a doua venire a Lui, 5:4-15

III. ÎNDEMN IA POCĂINŢĂ 6 - 7

a. Primul cap de acuzare, 6:7-5
b. Primul răspuns de apărare, 6:6-7
c. Al doilea cap de acuzare, 6:8-16
d. Al doilea răspuns de apărare, 7:1-10

EPILOG: SLAVA VIITOARE 7:11-20

NAUM
Profeţia lui Naum este asemănătoare unui poem cinematografic. Cartea nu transmite idei prin
discursuri, ci printr-o succesiune ameţitoare de imagini.

Titlul: Numele lui Naum înseamnă în limba ebraică: „mîngîiere". Numele oraşului
Capernaum, în care s-a stabilit pentru o vreme Domnul Isus se traduce prin: „Cetatea
mîngîierii". Mesajul lui Naum a adus mîngîiere tuturor celor ce trăiau sub groaznica
dominaţie asiriană. Imperiul asirian a fost unul dintre cele mai crude din istorie. Jupuirea
oamenilor de vii, smulgerea limbii său tăierea mîinilor şi picioarelor erau numai cîteva din
pedepsele celor ce îndrăzneau să nu se supună Asiriei sau care încercau să se răscoale. În
vremea lui Naum, Asiria era sinonimă cu teroarea. Vestea despre apropiata ei pedepsire venea
ca o briză răcoritoare peste inimile şi minţile arse de teamă şi suferinţă.

Autorul: Singura informaţie despre Naum ne-o pune la dispoziţie textul din prefaţa profeţiei
lui: „Naum, din Elcoş" (Naum l:1). Nu se ştie cu siguranţă unde s-a aflat această localitate.

Data: Textul din Naum 3:8-10 vorbeşte despre căderea Tebei (No-Amon) ca despre un
eveniment petrecut recent, deci cartea trebuie să fie scrisă cu puţin timp după anul 664 î.Cr.
Cetatea Teba a fost rezidită 10 ani mai tîrziu, aşa că data scrierii nu poate fi plasată după anul
654 î.Cr.

Contextul istoric: Pocăinţa ninivenilor sub efectul propovăduiţii profetului Iona nu a fost de
prea lungă durată. Asiria s-a întors curînd la practicile ei vinovate. În anul 722 î.Cr., teama lui
Iona s-a dovedit a fi fost întemeiată, căci Sargon al doilea a venit să cucerească şi să distrugă
Samaria, ducînd în robie cele 10 seminţii ale lui Israel. Pe vremea lui Naum (circa 660 î.Cr.),
Asiria s-a aflat la apogeul puterii şi dominării ei imperiale. Să prevezi în acel moment sfîrşitul
Asiriei, era un act de curaj şi de intuiţie pe care numai un om cu acces la descoperirile
dumnezeieşti asupra viitorului o putea face. Naum a fost un astfel de om cu capacităţi
supranaturale. Profeţii din vechime mai erau numiţi şi „văzători". Nimeni n-a purtat vreodată
mai pe merit această numire ca Naum. Vedeniile „cinematografice" primite de el de la
Dumnezeu au funcţionat ca un veritabil „tunel al timpului" prin care profetul a fost proiectat
ca martor ocular al unor evenimente istorice care urmau să se desfăşoare peste alţi mulţi ani
de zile.

Sub Asurbanipal (669-633 î.Cr.) Asiria şi-a atins gloria existenţei ei. Capitala imperiului,
Ninive, devenise unul dintre cele mai fortificate şi mai măreţe oraşe ale lumii. De jur
împrejur, zidurile erau înalte de 35 de metri şi îndeajuns de late pentru ca trei care de luptă să
poată trece în paralel. Din loc în loc, zidul era prelungit în înălţime cu turnuri de încă 30 de
metri, în afara fortificaţiilor zidului, cetatea mai era înconjurată şi de un şanţ de apă lat de 50
de metri şi adînc de 20 de metri. Ninive părea a fi imposibil de cucerit. Între zidurile ei,
populaţia acumulase provizii pentru un asediu de 20 de ani de zile. La vremea apariţiei ei,
proorocia rostită de Naum părea un vis frumos, dar irealizabil. Totuşi, Dumnezeu a făcut
întocmai aşa cum anunţase prin vocea profetului. Naum anunţase că Ninive va pieri din cauza
unor „valuri ce se revarsă peste mal" (Naum l:8). Şi aşa a şi fost. În timpul asediului aşezat de
babilonieni, Eufratul s-a umflat din cauza ploilor şi a rupt o parte din zidul pe sub care intra în
cetate. Ostile cuceritorilor au intrat prin gaura aceea, i-au nimicit pe locuitorii cetăţii, au jefuit
tot ceea ce se putea jefui şi apoi au pus foc (Naum 3:13, 15). Naum vestise de asemenea că
Ninive va fi „ascunsă" (Naum 3:11). Ruinele ei, uitate de timp, au fost redescoperite abia în
anul 1842 d.Cr., făcîndu-i încă o dată să tacă pe cei ce timp de secole batjocoriseră
competenţa istorică a Bibliei.

Conţinutul: Profeţia lui Naum este un reportaj la faţa locului despre distrugerea cetăţii
Ninive. Condamnarea şi pedepsirea ei pot fi o pildă pentru judecata pe care a rostit-o
Dumnezeu împotriva întregii lumi păcătoase şi răzvrătite. Proclamaţia lui Naum despre soarta
cetăţii Ninive, nu mai este o chemare la pocăinţă, ca pe vremea lui Iona, ci publicarea unui
verdict ireversibil.

Cartea lui Naum este un excelent studiu în caracterul lui Dumnezeu. Atributele Lui sînt
prezentate în toată splendoarea şi echilibrul lor. În textul din Naum l:2, 3, 6, 7, găsim pe de o
parte trăsăturile mîniei lui: „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător... plin de mînie...
ţine mînie pe vrăjmaşii Lui... cine poate sta împotriva urgiei Lui?" iar pe de alta trăsăturile
bunătăţii Lui veşnice: „Domnul este îndelung răbdător... Domnul este bun, El este un loc de
scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El".

Iona ne-a arătat un Dumnezeu al iubirii şi al harului, Naum ne arată un Dumnezeu al

sfinţeniei, „de o mare tărie, şi (care) nu lasă nepedepsit pe cel rău" (Naum l:3).

Mesajul peste veacuri: „Ce seamănă omul, aceea va culege" spune proverbul Biblic. Cartea
lui Naum este un avertisment pentru toţi aceia care se împietresc în timpul îndelungii răbdări a
lui Dumnezeu, crezînd că pedepsirea lor nu va veni niciodată: „Unde este făgăduinţa venirii
Lui? Căci de cînd au adormit părinţii noştri, toate rămîn aşa cum erau de la începutul zidirii!"
(2 Petru 3:4). Ninive este un „tip" pentru toate acele neamuri care îi întorc spatele lui
Dumnezeu. Puternicii lumii şi-au închipuit mereu că pentru o îndelungă dominaţie este nevoie
de putere militară şi economică. Profeţia lui Naum ne arată însă că Ninive s-a prăbuşit din
cauza păcatului (Naum 3:1-7) şi că în căderea ei, cetatea nu s-a putut sprijini nici pe bogăţia
economică şi nici pe tăria militară (Naum 3:8-19). Persoana sau naţiunea care în mod
deliberat şi hotărît îl refuză pe Domnul, se îndreaptă deliberat şi hotărît spre distrugere.
Mesajul acesta a fost necesar atunci şi rămîne necesar şi astăzi!

SCHIŢA CĂRŢII

I. MĂREŢIA LUI DUMNEZEU

a. Măreţia atributelor Sale, 1:2-8
b. Mărimea mîniei Sale, 1:9-14

II. JUDECATA DIVINA

a. Provocarea, 2:1-2
b. Pustiirea, 2:1-3:19
HABACUC
Cartea lui Habacuc este o cîntare în noapte. Inima omului este un nesfîrşit subiect de studiu.
Nu există doi oameni la fel, şi deci nici doi prooroci identici. Habacuc este unic în felul în
care reacţionează în faţa revelaţiei divine. Această carte nu este un mesaj către oameni, ci un
dialog între mintea profetului care dorea să înţeleagă şi inima lui Dumnezeu care nu vrea
întotdeauna să explice.

Titlul: Titlul cărţii este numele autorului ei: „Habacuc" şi se poate traduce prin „cel ce ţine în
braţe".

Autorul: Habacuc a fost contemporan cu Ieremia şi a activat în perioada de dinaintea ducerii

împărăţiei lui Iuda în robia Babiloniană. Profetul a fost un om cu un caracter sensibil şi duios
care a îndeplinit slujba de „străjer" spiritual pus de Dumnezeu peste poporului Său („M-am
dus în locul meu de strajă, şi stăm în turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul" -
Hab. 2:1).

Data scrierii: Habacuc a activat ca profet în secolul 7 dinaintea lui Cristos, în perioada
premergătoare robiei babiloniene.

Contextul istoric: Cu ani de zile înainte de apariţia lui Habacuc, profetul Isaia îl anunţase pe
Ezechia, împăratul lui Iuda că toată visteria împărăţiei lui va fi luată şi dusă în Babilon (Isaia
39:6,7). Pe vremea aceea însă, toată lumea se temea de Asiria. Babilonul a început să
constituie o ameninţare numai după căderea cetăţii Ninive. Cînd Egiptul a venit să dea o mînă
de ajutor la asedierea şi cucerirea cetăţii Ninive, Iosia, care era un supus al Asiriei, i-a ieşit în
cale să-l oprească din drum şi a fost ucis în lupta de la Meghido (2 Împăraţi 23:28-30). Fiul lui
Iosia, Ioahaz, a apucat să domnească numai trei luni, căci a fost luat „ostatec" în Egipt de
faraonul Neco, care a aşezat pe tron în locul lui pe celălalt fiu al lui Iosia, Eliachim (2
Împăraţi 23:31-37). Neco i-a schimbat numele în Ioiachim. Acesta a fost împăratul de tristă
amintire care a ars sulul cărţii lui Ieremia (Ieremia 36). Pe vremea lui, babilonienii s-au
înfruntat cu egiptenii şi i-au învins la Carchemiş, lîngă rîul Eufrat. Urmărindu-i pe egiptenii
care se retrăgeau, Nebucadneţar a asediat şi Ierusalimul şi l-ar fi cucerit fără nici o îndoială,
dacă vestea morţii tatălui său, Nebopolazar, nu l-ar fi forţat să se întoarcă de urgenţă acasă.
Aşa cum anunţase Habacuc, Babilonul devenise o ameninţare pentru Iuda.

Conţinutul: Cartea lui Habacuc este un unicat între cărţile profetice. Ea nu este un mesaj
către popor, ci o discuţie dintre profet şi Dumnezeul care-l ridicase în slujbă. Textul ei nu
anunţă prea multe evenimente, ci caută să rezolve o problemă. Habacuc era încurcat cu
dreptatea hotărîrilor lui Dumnezeu în istorie. Mintea lui nu putea întrezări justeţea hotărîrilor
divine. Confuz şi curios, el cere o audienţă şi un răspuns de la Domnul.

Cartea ne prezintă un om care, deşi se încrede în Dumnezeu, este perplex în faţa hotărîrilor
Lui. Dilema lui Habacuc era de o dublă natură: (1) De ce îngăduie Dumnezeu ca nelegiuirea
crescîndă din Iuda să rămînă nepedepsită? (Hab. 1:2-4) şi (2) Cum poate un Dumnezeu sfînt şi
drept să se gîndească să pedepsească vinovata împărăţie a lui Iuda prin şi mai vinovatul
Babilon? (Hab. 1:12-2:1). Răspunsurile pe care i le dă Dumnezeu la aceste două întrebări sînt
consemnate în Hab. 1:5-11 şi Hab. 2:2-20. Cartea se încheie apoi cu o odă de laudă la adresa
suveranităţii şi atotînţelepciunii divine. Textul cîntării de laudă este unul dintre cele mai
frumoase din Biblie şi a fost aşezat de evrei pe muzică şi cîntat la serviciile de la Templu.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Are voie un om să chestioneze justeţea hotărîrilor lui
Dumnezeu? Aceasta este problema pe care o ridică profeţia lui Habacuc. Răspunsul pe care-l
dă cartea este că omul are dreptul să întrebe, dar răspunsul pe care-l va primi de la Domnul va
mări uneori şi mai mult neînţelegerea omului. Mintea noastră limitată în circumstanţele de
timp şi spaţiu nu poate pătrunde justeţea planurilor lui Dumnezeu în istorie. Suferinţele
neînţelese de astăzi vor fi cu siguranţă explicate de Dumnezeu „în ziua aceea". Pînă atunci, ne
spune Habacuc, „cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Hab. 2:4). Tema cuprinsă în principiul
acesta este temelia pe care a fost construită mîntuirea oferită în Noul Testament. Habacuc 2:4
este citat de 3 ori în texte doctrinare fundamentale din epistole (Rom 1:17; Gal. 3:11; evrei
10:38).

Un alt lucru important din cartea lui Habacuc este atitudinea proorocului atunci cînd are o
problemă. El nu merge la oameni pentru rezolvare, ci se retrage în singurătatea părtăşiei cu
Dumnezeu aşteptînd „în tăcere ajutorul Domnului". O astfel de atitudine este întotdeauna
răsplătită de Domnul. Nu este adevărat că Dumnezeu nu mai vorbeşte ca altădată! Este însă
adevărat că oamenii nu mai ştiu să asculte ca în alte timpuri! „Domnul însă este în Templul
Lui cel sfînt. Tot pămîntul să tacă înaintea lui" (Hab. 2:20).

SCHIŢA CĂRŢII

I. UN PROFET CU PROBLEME
a. Problema #1:
De ce îngăduie Dumnezeu propăşirea răului? 1:2-4
b. Răspunsul, 1:5-11
c. Problema #2:
Cum poate folosi Dumnezeu un neam mai rău pentru pedepsirea răului din Iuda?, 1:12-2:1
d. Răspunsul, 2:2-20

III. ODA CREDINŢEI

a. Laudă pentru persoana Domnului, 3:1-2
b. Laudă pentru puterea Domnului, 3:4-7
c. Laudă pentru scopurile Domnului, 3:8-16
d. Laudă aşezată pe temelia credinţei, 3:17-19
ŢEFANIA
„Voi nimici totul de pe faţa pămîntului, zice Domnul. Tăcere înaintea Domnului Dumnezeu!
Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii" (Ţef.
1:2,7)

Titlul: Numele profetului, care formează şi titlul cărţii vine de la două cuvinte ebraice:
„Ţefan-Iah" care se pot traduce prin: „Dumnezeu care ascunde".

Autorul: Ţefania este singurul profet care merge cu propria linie genealogică pînă la a patra
generaţie: „Ţefania, fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia” (Ţef.
1:1). Motivul acestei prezentări este acela al sublinierii apartenenţei lui la linia davidică.
Ţefania a fost un prinţ din familia lui David care a fost chemat de Dumnezeu la slujba
profeţiei. El a fost deci rudă de sînge cu împăratul Iosia, în timpul căruia şi-a desfăşurat
activitatea. Se prea poate ca influenţa lui Ţefania să fi fost unul dintre factorii care l-au
influenţat pe Iosia în mişcarea lui de trezire spirituală a ţării.

Data: Ţefania ne dă el însuşi datele lucrării lui profetice: „pe vremea lui Iosia, fiul Amon,
împăratul lui Iuda" (Ţef. 1:1). Ţinînd seama că acest Iosia a domnit între 640-609 î.Cr. şi că
Ninive nu fusese încă nimicită (Ţef. 2:13), putem fixa scrierea acestor profeţii între anii 640-
612 î.Cr., aceasta însemnînd că Ţefania l-a însoţit pentru o vreme pe Ieremia în începutul
misiunii sale.

Contextul istoric: Ţefania este profetul nemulţumit în vreme de trezire spirituală. Domnia lui
Iosia a adus în Iuda o vreme de întoarcere la litera şi ritualul religios din „vremurile bune".
Prima reformă a lui Iosia s-a produs în anul 628 î.Cr. în cel de al doisprezecelea an de domnie
(2 Cron. 34:3-7). Împăratul a înlăturat altarele lui Baal, a dărîmat stîlpii idoleşti şi a ars oasele
profeţilor mincinoşi pe altarele lor. Şase ani mai tîrziu (622 î.Cr.), cea de a doua mişcare de
reformă condusă de Iosia s-a produs atunci cînd preotul Hilchia a găsit Cartea Legii în Templu
(1 Cron. 34:8-35:19). Aceste două reforme au fost însă prea mici şi au venit prea tîrziu.
Schimbarea a fost mai mult administrativă, decît spirituală (2 Imp. 22-23) Proorocul Hulda i-a
spus lui Iosia că Dumnezeu apreciază intenţiile lui bune, dar că poporul neînfrînat şi
neschimbat în trăirile lui va trebui pedepsit cu asprime (2 Împ. 22:15-20). Înnoirea făcută în
ţară de Iosia a fost mai mult o reformă, decît o renaştere. Acest lucru a fost proclamat cu tărie
de Ieremia: vicleana Iuda, nu s-a întors la Mine din toată inima ei, ci cu prefăcătorie" (Ieremia
3:6-10).

Conţinutul cărţii: Nu este de mirare deci că Ţefania nu pomeneşte nimic despre reformele
religioase ale lui Iosia. Analiza lui asupra stării spirituale a poporului a mers dincolo de
straturile superficiale ale aparenţelor. Ceea ce a văzut el în starea evreilor a fost nestatornicie,
păcat şi nelegiuire. Expunînd public vinovăţia oamenilor, Ţefania strigă cu putere anunţînd
venirea „zilei Domnului". Acest uragan al mîniei divine se va năpusti peste ţară şi o va face
una cu pămîntul. Ţefania şi Ioel au cîntat împreună oda răzbunării lui Dumnezeu asupra
împărăţiei lui Iuda.

Dincolo de vremea pedepsei, Ţefania vede şi el vremea îndurării şi a slavei:

„Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi mic, care se va încrede în Numele Domnului.
Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului. Domnul Dumnezeul tău
este în mijlocul tău ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va
tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine. În ziua aceea vă voi aduce
înapoi; căci vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pămîntului" (Ţef.
3:12, 14, 17, 20).

Cuvinte cheia şi teme caracteristice: Ţefania este cunoscut pentru vehemenţa cu care
proclamă „venirea zilei Domnului" (Ţef. 1:14, 15; 2:3).

Mesajul cărţii: Mesajul cărţii este clar: Dumnezeu nu poate fi înşelat cu aparenţe trecătoare.
El cunoaşte şi cercetează inima. Jumătăţile de măsură în pocăinţă sînt sinonime cu nepocăinţa.
O jumătate de trezire spirituală este insuficientă pentru mîntuire tot aşa cum este insuficientă
o scară prea scurtă sau un pod numai pe jumătate terminat.

SCHIŢA CĂRŢII

I. O PRIVIRE ÎNĂUNTRU - MÎNIE ASUPRA LUI IUDA

a. Pedeapsa asupra lui Iuda, 1:1-18
b. Îndemn la pocăinţă, 2:1-3

II. O PRIVIRE ÎN JUR - MÎNIE ASUPRA NEAMURILOR

a. Vest şi Est: Filistia şi Moabul, 2:4-11
b. Sud şi Nord: Etiopia şi Asiria, 4:12-15
c. „Vai"-uri asupra Ierusalimului, 3:1-8

III. O PRIVIRE DINCOLO DE TIMP - VREMEA TĂMĂDUIRII

a. Convertirea neamurilor, 3:9
b. Restaurarea poporului Legămîntului, 3:10-15
c. Slava se va întoarce în Ierusalim, 3:16-20
HAGAI
Hagai, Zaharia şi Maleahi sînt cei 3 profeţi care au fost ridicaţi de Dumnezeu între evrei după
revenirea din robia babiloniană. Cărţile lor trebuiesc citite pe fondul evenimentelor istorice
descrise de Ezra, Neemia şi Estera.

Titlul: Cartea poartă numele celui ce a scris-o: „Hagai". Acest nume este o prescurtare a lui
„Hagaiah" şi se poate traduce prin „sărbătoarea Domnului".

Autorul: Numele lui Hagai este menţionat de 9 ori în textul cărţii (Hagai 1:1, 3, 12, 13; 2:1,
10, 13, 14, 20). Singura dată cînd mai este menţionat în altă carte a Bibliei (Ezra 5:1; 6:14) îl
întîlnim pe profet activînd alături de Zaharia încercînd să trezească entuziasmului evreilor
pentru rezidirea Templului.

Data: Timpul cînd a activat Hagai este foarte uşor de aflat din datele pe care ni le furnizează
textul la începutul fiecărui capitol. Profetul şi-a rostit mesajele într-un interval de numai 4
luni, între l Septembrie şi 24 Decembrie 520 î.Cr. Ne aflăm la 15 ani după decretul dat de
împăratul persan Cir, prin care s-a îngăduit evreilor să se reîntoarcă în ţara lor şi să-şi
reclădească Templul.

Contextul istoric: În urma decretului dat de Cir (538 î.Cr.), o „rămăşiţă" din numărul total al
evreilor răspîndiţi prin ţările imperiului s-au întors acasă. În convoiul condus de Zorobabel s-
au înapoiat aproximativ 50.000 de iudei. Restul, estimat la cîteva milioane au preferat să
rămînă prin ţinuturile în care îşi făcuseră un rost şi o situaţie, în ţară s-au întors mai ales
preoţii, leviţii şi săracii. Entuziasmul reconstruirii pe ruinele trecutului glorios s-a spulberat
însă repede sub povara greutăţilor şi sub ameninţările duşmanilor care nu vedeau cu ochi buni
întărirea naţională şi refacerea religioasă a poporului ales (Ezra 4-6). Găsind că este mai uşor
să aştepte vremuri mai prielnice, decît să rişte o înfruntare directă cu duşmanii, evreii au
stopat orice încercare de reconstrucţie a Templului în anui 534 î.Cr. Au trecut aşa 14 ani de
aşteptare, încet, încet poporul şi-a rezidit case pe temeliile vechilor aşezări ale Ierusalimului.
Templul ieşise din preocupările lor. Preocuparea pentru progresul economic fusese luată ca
scuză pentru neglijarea vieţii religioase de închinăciune. În acest context, Dumnezeu i-a
ridicat pe Hagai şi pe Zaharia ca să mustre poporul şi ca să-i îndemne să reia reconstruirea
casei Domnului. Zaharia a început să profeţească între cel de al doilea şi cel de al treilea
mesaj rostit de Hagai. Sub impulsul îndemnurilor lor, poporul s-a apucat de treabă (520 î.Cr.)
şi reconstrucţia a fost terminată în anui 516 î.Cr. (Ezra 6:15). Deşi pe afară totul părea în
ordine, din Talmud aflăm că în această nouă clădire a Templului evreii nu au mai avut nici
chivotul legămîntului şi nici Urim şi Tumim.

Conţinutul cărţii: Mesajul profetic rostit de Hagai a constat într-o serie de 4 cuvîntări.
Conţinutul lor a alternat între mustrare (primul şi al treilea) şi încurajare (al doilea şi al
patrulea). Poporul ajunsese mai preocupat cu înfrumuseţarea caselor proprii decît de refacerea
casei Domnului. Această delăsare în problemele religioase n-a fost uşor de vindecat. Hagai a
profeţit numai 4 luni, dar Dumnezeu l-a ridicat apoi pe Zaharia care a profeţit timp de 3 ani de
zile. După ei, Dumnezeu a continuat să mustre şi să îndemne poporul prin Maleahi.

Mesajul proorocului Hagai este o chemare la o reaşezare a priorităţilor în ierarhia stabilită de

Dumnezeu. El avertizează poporul de pericolul neglijenţei în slujirea Domnului. Hagai le
arată evreilor că atîta timp cît ei nu se vor angaja să-l slujească pe Domnul, Dumnezeu le va
încurca treburile şi le va opri binecuvîntarea: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre!
Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce?
zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărîmată, pe cînd fiecare din voi
aleargă pentru casa lui" (Hagai l:7, 9).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Hagai marchează o piatră de hotar în istoria
lui Israel. Rezidirea Templului nu s-a făcut oricînd. Data fusese aleasă de Dumnezeu din
veşnicie. Acesta a fost motivul pentru care, tocmai atunci, Domnul a trezit duhul lui
Zorobabel prin lucrarea lui Hagai şi a lui Zaharia. Se împliniseră cei 70 de ani de „pustiire"
rînduiţi de Dumnezeu asupra Ierusalimului şi asupra Templului. Ieremia anunţase că: „Ţara
aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului
timp de 70 de ani" (Ier. 25:11). La încheierea acestei perioade, îngerul din cartea profetului
Zaharia întreabă: „Doamne al oştirilor, pînă cînd nu vei avea milă de Ierusalim şi de cetăţile
lui Iuda, pe care Te-ai mîniat în aceşti şapte zeci de ani?" (Zah. 1:12). Profetul Hagai este cel
trimis să anunţe celor din Ierusalim răspunsul Domnului: „Din ziua aceasta, Îmi voi da
binecuvîntarea Mea" (Hagai 2:19).

Mesajul cărţii: Întreaga întîmplare este o ilustraţie desăvîrşita pentru afirmaţia Domnului
Isus Cristos din Matei 6:33: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi
toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra".

SCHIŢA CĂRŢII

I. ÎNDEMN LA REÎNCEPEREA REZIDIRII TEMPLULUI (1:1-15).

Expresia caracteristică: „Suiţi-vă pe munte, aduceţi lemne şi zidiţi Casa!"

II. ÎMBĂRBĂTARE ŞI ÎNCURAJARE (2:1-9).

Expresia caracteristică: „Fii tare... Căci Eu sînt cu voi şi Duhul Meu este în mijlocul vostru"
(Hagai 2:4-5).

III. ÎNDEMNARE ŞI PROCLAMARE (2:10-19)

Expresia caracteristică: „Dar din ziua aceasta îmi voi da binecuvîntarea Mea" (Hagai 2:19).

IV. CONFIRMARE (2:20-23).

Expresia caracteristică: „În ziua aceea, te voi lua şi te voi păstra ca pe o pecete; căci Eu te-am
ales" (Hagai 2:23).
ZAHARIA
Deşi este mult mai scurtă, cartea lui Zaharia poate fi aşezată alături de profeţiile lui Isaia,
Daniel şi Ezechiel în ceea ce priveşte bogăţia de informaţii asupra „vremurilor viitoare".
Împreună, aceste patru cărţi sînt corespondentul Apocalipsei din Noul Testament.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Zekar-Iah" se traduce prin: „Dumnezeu îşi aduce
aminte", nume cum nu se poate mai potrivit pentru cel ce anunţă reînceperea vremurilor de
binecuvîntare asupra Israelului.

Autorul: Zaharia este un nume dat copiilor născuţi la bătrîneţe. În textul Scripturii ne întîlnim
cu nu mai puţin de 29 de personaje care au purtat această numire.

Profetul Zaharia a fost „fiul lui Berechia, fiul lui Ido" (Zah. 1:1). Ca şi predecesorii săi,
Ieremia şi Ezechiel Zaharia a aparţinut neamului preoţesc (Ezra 51; 6:14; Neemia 12:4, 16).
El a fost născut în Babilon şi cînd împăratul Cir a dat decretul reîntoarcerii, a venit împreună
cu bunicul său înapoi în Palestina. A fost chemat de Dumnezeu la slujba profeţiei încă de tînăr
(Zah. 2:4) şi a activat la început împreună cu mai vîrstnicul Hagai (Ezra 5:l; 6:14). Lucrarea
lui s-a întins pe o perioadă de 3 ani de zile. Domnul Isus ne spune în Matei 23:35 că Zaharia a
fost „omorît între Templu şi altar", sfîrşind la fel cu un alt purtător al aceluiaşi nume (2 Cron.
24:20-21).

Data: Împreună cu Zorobabel, căpetenia poporului, Iosua, marele preot şi Hagai profetul,
Zaharia a fost folosit de Dumnezeu în Ierusalim începînd cu anul 520 î.Cr.

Contextul scrierii: Ca şi Hagai, Zaharia este un profet al reconstrucţiei. El este ridicat de

Dumnezeu să vorbească evreilor care se întorseseră în Palestina după cei 70 de ani petrecuţi în
robia Babiloniană.

Altădată un neam puternic şi vestit, evreii ajunseseră să locuiască în ţara lor doar datorită
bunăvoinţei unui stăpînitor al lumii de atunci. Situţia lor materială, politică şi socială era
vrednică de toată mila. În acest context, Dumnezeu i-a folosit pe Hagai şi Zaharia să le spună
celor întorşi din Babilon că nu trebuie să se oprească la prezentul dezolant, ci trebuie să spere
şi să lucreze pentru viitorul glorios pe care li l-a pregătit Iehova. Hagai a avut un mesaj aspru
şi critic; prin Zaharia, Dumnezeu a lucrat altfel: mesajul lui Zaharia a trecut repede peste
neajunsurile prezentului descoperindu-le viitorul strălucit care îi aşteaptă. Zaharia este un
vestitor al slavei şi al lucrărilor lui Mesia.

Conţinutul cărţii: Pentru a descrie planurile viitoare pe care le-a făcut Dumnezeu cu poporul
ales, Zaharia â folosit o sene de opt vedenii, patru predici şi două rostiri profetice. Primele 8
capitole ale cărţii au fost scrise ca o încurajare a poporului în lucrarea de rezidire a Templului.
Ultimele 6 capitole au fost adăugate după terminarea reconstrucţiei şi prevestesc lucrarea lui
Dumnezeu prin Mesia. Mesajul din cartea lui Zaharia a trecut de la stăpînirea popoarelor
străine la stăpînirea lui Mesia, de la pedeapsă la vremuri de pace şi de la nelegiure la trăirea în
sjînţenia prezenţei Domnului.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: în cartea lui Zaharia există o extraordinar de

amănunţită prezentare a lucrării lui Mesia:

Cristos, „Odrasla" - Zah. 3:8

Cristos, „Robul Domnului" - Zah. 3:8
Intrarea în Ierusalim călare pe un măgăruş - Zah. 9:9
Cristos, „Păstorul cel bun" - Zah. 9:16; 11:11
Cristos, păstorul lovit cu oile risipite - Zah. 13:7
Cristos, vîndut pe 30 de arginţi, 11:12-13
Cristos cu mîinile străpunse - Zah. 12:10
Cristos, Mîntuitorul poporului Său - Zah. 12:10; 13:1
Cristos, rănit în casa celor ce-L iubeau - Zah. 13:6
Cristos, se întoarce pe muntele Măslinilor - Zah. 14:3-8
Cristos, încoronat la venirea Lui - Zah. 14

Mesajul peste veacuri: În afară de confirmarea lui Isus din Nazaret ca Mesia prin împlinirea
profeţiilor sale, Zaharia ne oferă şi o lecţie de spiritualitate în textul din capitolul 7. O
delegaţie venită din partea oamenilor din Betel îl întrebaseră dacă trebuiesc reluate ritualurile
sărbătoreşti de altădată. Răspunsul dat atunci de Zaharia este o lecţie care nu şi-a pierdut nici
astăzi valabilitatea: Sărbătorile fără suportul unei vieţi de ascultare faţă de Domnul sînt fără
nici o valoare înaintea ochilor Lui.

SCHIŢA CĂRŢII

I. PROFEŢII DE ÎNCEPUT l - 8
a. Chemare la pocăinţă, 1:1-6
b. Vedenia călăreţilor, 1:7-17
c. Vedenia celor patru coarne, 1:18-21
d. Vedenia celui cu cumpăna, 2:1-13
e. Vedenia marelui preot, 3:1-10
f. Vedenia sfeşnicului de aur, 4:1-14
g. Vedenia sulului de carte zburător, 5:1-4
h. Vedenia femeii cu efa, 5:5-11
i. Vedenia celor 4 care, 6:1-8
î. Încoronarea lui Iosua, 6:9-15
j. Posturi şi binecuvîntări 7:1 - 8:23

II. PROFEŢII TÎRZII 9-14

a. Sosirea Împăratutui-Păstor, 9-10
b. Rănirea şi uciderea Împăratui-Păstor, 11
c. Biruinţa finală şi încoronarea în slavă, 12-14
MALEAHI
Cartea lui Maleahi este ultima carte a Vechiului Testament. Maleahi este ultimul glas care
răsună în Israel înainte ca vocea profeţilor să amuţească pentru cîteva sute de ani.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Maleahi "este un derivat de la „Mal-ac-Iah"care se
poate traduce prin „Mesagerul lui Iehova".

Autorul: Profetul Maleahi a fost ridicat de Dumnezeu în Israel la puţin timp după activitatea
desfăşurată în Ierusalim de Neemia. Personalitatea şi familia profetului sînt complet
necunoscute. Aşa cum îl arată şi numele, profetul este important numai pentru mesajul pe
care-l poartă, nu şi prin sine însuşi.

Data: Cu siguranţă că ne aflăm după revenirea evreilor în Ierusalimul lui Iuda, la suficient
timp după activitatea lui Neemia pentru ca poporul să o fi luat iarăşi pe căi greşite. Zelul
preoţilor şi al poporului se stinsese. Activitatea religioasă căzuse iarăşi pradă formalismului
(Mal. 3:14) şi acesta incomplet şi neconform Legii (Mal l: 14). Ultima dată cunoscută despre
activitatea lui Neemia îri Ierusalim a fost anul 430 î.Cr. aşa că trebuie să plasăm misiunea lui
Maleahi la puţin timp după această dată, probabil între anii 420- 397 î.Cr.

Contextul Istoric: Data la care Dumnezeu l-a ridicat pe Maleahi în Israel este legată direct de
profeţia rostită de Daniel asupra Ierusalimului. Dacă vă aduceţi aminte, profetului i se spusese
că asupra Ierusalimului vor trece pînă la vremea sfîrşitului 70 de săptămîni de ani (Dan. 9:24).
Exprimarea lui a părut puţin neclară şi inutil complicată prin felul în care a făcut el
enumerarea acestor săptămîni: „Vor trece şapte săptămîni; apoi... şasezeci şi două de
săptămîni" (Dan. 9:25). Ce a fost aşa de important după primele şapte săptămîni pentru ca
proorocul să marcheze acea „bornă" din scurgerea vremii? Este greu să găsim un alt răspuns
mai bun decît faptul că la „şapte săptămîni" de ani în Israel a încetat activitatea profetică.
Mesajul rostit de Maleahi a fost evenimentul care a marcat scurgerea primelor şapte săptămîni
de ani din calendarul profetic hotărît de Dumnezeu asupra Israelului.

Problemele din vremea lui Maleahi seamănă foarte mult cu cele întîlnite de Neemia în
activitatea lui: o preoţie coruptă (Mal. 1:6; Neemia 13:1-9), neglijarea dărniciei către casa
Domnului (Mal. 3:7; Neemia 13:10-13) şi căsătorii încheiate cu femei din afara Israelului
(Mal. 2:10-16; Neemia 13:23-28).

Conţinutul scrierii: Scrisă în forma clară a unui dialog între Dumnezeu şi evrei, cartea lui
Maleahi este un „apel" insistent la pocăinţă şi la întoarcerea la Dumnezeu. Profeţia se împarte
simetric în două părţi: în primele două capitole apelul la pocăinţă este motivat de starea
prezentă a poporului, iar în ultimele două capitole chemarea la pocăinţă este motivată de
venirea „zilei Domnului".

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Întreagă cartea este un manifest împotriva îndepărtării
de Dumnezeu. Textul ei poate fi folosit foarte bine pentru a-i trezi pe cei care s-au „răcit" în
sentimentele lor faţă de Domnul. Punctul culminant al profeţiei este Maleahi 3:1, 2: „Iată voi
trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său
Domnul pe care-L căutaţi: Solul legămîntului pe care-L doriţi;... Cine va putea să sufere însă
ziua venirii Lui? Cine va rămînea în picioare cînd Se va arăta El?"

Maleahi întinde mîna peste aproximativ patru sute de ani şi leagă Vechiul Testament de Noul
Testament prin vestirea lucrărilor lui Ioan Botezătorul şi ale Domnului Isus.

Numirea de „mesager al lui Iehova" i s-a potrivit de minune lui Maleahi, dar tot la fel de bine
prin „sol al Domnului" poate fi subînţeles Ioan Botezătorul şi chiar Domnul Isus.

Cuvînt de încheiere: Se cuvine să subliniem cîteva lucruri care-l fac pe Maleahi: omul care
închide canonul Vechiului Testament:

1. Cartea lui se încheie cu un cuvînt semnificativ pentru starea în care a ajuns poporul sub
administraţia Legii Mozaice: „blestem" (Mal. 4:6). Neascultarea evreilor a atras asupra lor
dezlănţuirea pedepsei. Trebuia ca Cineva să vină şi să înlăture acest blestem care apăsa greu
asupra poporului.

2. Profeţia lui Maleahi conţine anunţarea venirii Domnului Isus (Mal. 3:1-3). El este Cel ce
„s-a făcut blestem pentru noi" lăsîndu-se să fie atîrnat în locul nostru pe lemnul Crucii.

3. Maleahi publică un avertisment pentru toţi cei ce aşteaptă ziua Domnului. Există pericolul
aşteptării Domnului într-o atitudine greşită. Scepticismul, indiferenţa şi formalismul sînt
semnele ei caracteristice.

4. Maleahi anunţă preocuparea lui Dumnezeu pentru cei care nu-L uită (Mal. 3:15-18). „O
carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc
Numele Lui".

Cartea lui Maleahi se încheie într-o atmosferă de neglijenţă şi necinstire a Numelui lui
Dumnezeu. Doar membrii unei „rămăşiţe" mai vorbesc unul cu altul şoptind încet: „Ştii că El
vine?" „Da, ştiu!" Dumnezeu nu-i uită pe aceştia şi-i notează pentru binecuvîntarea lor
veşnică.

SCHIŢA CĂRŢII

I. PRIMUL APEL 1-2

a. Grija părintească, 1:1-5
b. Înşelăciunea, 1:6-14
c. Necredincioşia, 2:1-9
d. Căsătorii nepermise, 2:10-12
e. Divorţuri, 2:13-16
f. Obrăznicie, 2:17

II. AL DOILEA APEL 3 – 4

a. Venirea Solului Domnului, 3:1-6
b. Hoţie, 3:7-12
c. Aroganţă, 3:13-15
d. „Rămăşiţa credincioasă", 3:16-18
e. Ziua Domnului, 4:1-6
NOUL TESTAMENT
Relaţia dintre cele două Testamente

„În Vechiul Testament găsim o interpretare a lipsurilor umane; iar în Noul Testament ni se
descoperă abundenţa divină cu care Dumnezeu poate umple ceea ce lipseşte omului, în
Vechiul Testament ni se dezvăluie inima omului aşa cum este ea. În Noul Testament ni se
dezvăluie inima lui Dumnezeu, şi felul în care El poate răspunde lipsurilor umane prin
Cristos". - G.Campbell Morgan

Atunci cînd idei puternice pun stăpînire pe minţile oamenilor, ele produc schimbări radicale,
uneori chiar revoluţionare. Trăim astăzi într-o lume în care mijloacele de comunicaţie
înlesnesc o nemaipomenită circulaţie a informaţiilor. Probabil că, pe lîngă o doză oarecare de
umor, există şi o doză mult mai mare de adevăr în afirmaţia că după ce omul a trecut prin
Epoca Glaciară, prin Epoca Pietrei, prin Epoca Bronzului şi prin cea a Fierului, acum după
Epoca Industrială am intrat cu toţii în ceea ce am putea numi:... Epoca Ideologică!

Ideile şi ideologiile moderne nu ne-au adus însă fericirea. Cea mai mare şi mai imperioasă
acţiune care ne trebuieşte în acest tulbure secol al XX-lea este o întoarcere la Noul Testament.
El ne-ar aduce un bine mult mai mare decît toţi teoreticenii şi toate teoriile lor economice şi
politice la un loc. Noul Testament merge direct la inima tuturor problemelor umane - căci
inima tuturor problemelor este însăşi inima umană. Şi chiar dacă şi alte cărţi au pretins-o,
numai Noul Testament poate face „oameni noi" şi prin aceasta poate construi şi o societate
nouă. Creştinismul a realizat aşa ceva în cel dintîi secol al erei noastre şi el poate face la fel şi
în cel de al-XX-lea.

Privit la suprafaţă, acest al-XX-lea secol este mult diferit de cel dintîi, dar analizat în profun-
zime, el este fundamental identic. Şi astăzi există aceiaşi problemă a inimii şi acelaşi strigăt
deznădăjduit al sufletului după adevăr şi după semnificaţie; şi astăzi există acelaşi
neschimbatei atotsuficient răspuns oferit de Noul Testament. În două cuvinte, numele acestui
răspuns este: Isus Cristos.

Ceea ce ne aşează înainte Noul Testament este în primul rînd: o sumă de fapte - cele mai
minunate fapte din toată scurgerea istoriei. Apoi el dezvoltă idei tulburătoare pe care le
extrage din desfăşurarea faptelor relatate. Din acestea se desprind apoi adevărurile care duc la
salvarea oamenilor, la mîntuire şi la idealurile înalte ale creştinismului ca societate umană.
Este bine să ne fixăm corect în minte această secvenţă logică a revelaţiei Noului Testament.

IDEEA DOMINANTĂ - ÎMPLINIREA!

Ni s-a spus uneori că este bine să ne apropiem de Noul Testament fără nici un fel de idei
preconcepute, că e mai bine să-l citim ca şi cum n-am şti nimic despre el. Sfatul acesta este
bun pentru cei sceptici sau şovăielnici pe care părerile altora i-au speriat în aşa măsură încît le
este greu să-i mai acorde Noului Testament o şansă. Pentru toţi ceilalţi însă şi mai ales pentru
cei ce vor să profite la maximum de conţinutul acestei cărţi, este bine să ştim de la început
cîteva lucruri. Sigur, trebuie să păstrăm întotdeauna o minte deschisă, dar aceasta nu înseamnă
o minte goală. Vom pierde o sumedenie de concluzii, dacă nu pornim în această incursiune
înarmaţi cu cîteva idei corecte.

Deocamdată ne vom opri aici la o singură idee, prin care, dacă o vom păstra în minte încă de
la început, vom putea să pătrundem în complexitatea evenimentelor gustînd din încîntarea
oferită de Noul Testament de la început şi pînă la ultima lui filă. Dominînd toate scrierile
separate care alcătuiesc împreună Noul Testament ceea ce le caracterizează dîndu-le o notă de
unitate este ideea de împlinire.

Stabilind chiar de la început tonul tuturor scrierilor, Matei repetă de 12 ori ca pe un

„memento" următoarea frază:

„Ca să se împlinească ce fusese vestit". (1:22; 2:15, 17, 23; 4:14; 8:17; 12:17; 13:35; 21:4;
26:56; 27:9, 35). În prima afirmaţie înregistrată de Matei, Domnul Isus însuşi spune:
„...acum... se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit" (Matei 3:15).

Nu numai Matei este preocupat de această temă. Marcu scrie:

„S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape"(Marcu 1:15).

Luca înregistrează declaraţia:

„Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit" (Luca 4:21).

Ioan, ca de obicei deosebit de ceilalţi trei Evanghelişti sinoptici, subliniază această idee nu
redîndu-ne vorbe ale Domnului Isus, ci înregistrînd reacţia celor din anturajul Lui. Cei ce L-
au „primit" ajung la următoarea concluzie:

„Noi am găsit pe Mesia!" (Ioan 1:41). „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în
Lege, şi proorocii" (Ioan 1:45).

În întreg textul Evangheliei sale, el întăreşte această idee, scriind ca şi Matei că cele petrecute
s-au întîmplat:

„Ca să se împlinească Scripturile" (Ioan 12:38; 13:18; 15:25; 17:12; 19:24, 28, 36).

Cu mici deosebiri de frazare, la fel se petrec lucrurile şi în Faptele Apostolilor şi în Epistole.

Noul Testament este prezentat ca o împlinire a Vechiului Testament; sau, ca să fim şi mai
exacţi, Cristosul Noului Testament este împlinirea Vechiul Testament. El împlineşte ceea ce
au vestit profeţii, ceea ce au cîntat psalmistii şi ceea ce au nădăjduit toţi cei cu inima
evlavioasă.

SIMFONIA NETERMINATĂ

Încercaţi să vă închipuiţi că aţi încerca să citiţi şi să studiaţi Vechiul Testament pentru prima
dată. Şi haideţi să ne închipuim că aţi avea un prieten evreu care v-ar spune: „Scripturile
noastre evreieşti sînt minunate; ar fi bine să le citeşti". Tu i-ai răspunde: „Vorbeşti despre
Biblie?" „Nu, nu despre Biblie. Ea este compusă din Vechiul Testament şi Noul Testament.
Noi, evreii, credem numai în Vechiul Testament. El este cartea noastră sfîntă.

Nu pierde vremea cu ceea ce creştinii numesc Testamentul cel Nou. Citeşte-l numai pe cel
Vechi; şi nu te opri să-l citeşti numai o dată, este prea frumos ca să nu-l reciteşti cu plăcere".

Deci, vă pregătiţi să abordaţi Vechiul Testament şi bineînţeles că prima secţiune pe care o

traversaţi citind este Torah sau Legea - „Pentateucul" (cele cinci cărţi ale lui Moise). Lucrul
care te izbeşte probabil cel mai mult este abundenţa de sacrificii (jertfe). Începe încă din Gen.
4, apare din nou în Gen. 9, 12, şi 22. Practicarea jertfelor este mai răspîndită în cartea Exodul,
iar în Leviticul se instaurează o întreagă viaţă cultică bazată pe aducerea de jertfe, pe lucruri
închinate Domnului, pe ritualuri şi ceremonii. Pretutindeni se subînţelege că aceste jertfe şi
ceremonii sînt numai nişte simple simbolisme care trimit înspre o realitate mai înaltă, ascunsă
în spatele lucrurilor aparente. Totuşi, o explicaţie clară nu se găseşte inserată nicăieri. Cu un
sentiment de neîmplinire, continui să citeşti celelalte cărţi sperînd să găseşti acolo o explicare.
Treci prin cărţile cu caracter istoric (Iosua pînă la Estera), prin cele cu caracter de învăţătură
-filosofie (de la Iov la Cîntarea Cîntărilor) şi prin cele profetice (de la Isaia la Maleahi), dar,
cu toate că jertfe şi ceremoniale sînt din cînd în cînd presărate în text, nicăieri nu se
răspîndeşte lumină asupra subiectului care te interesează. Închizi cartea dezamăgit cu
sentimentul că Vechiul Testament este o carte de CEREMONIALE NEEXPLICATE.

Totuşi, rămîi convins că în ansamblu, Vechiul Testament este una dintre cele mai fascinante
cărţi din cîte ai citit, iar evreii, ca neam, sînt un popor cu totul remarcabil. Să fie oare adevărat
că ei sînt „poporul ales" de însuşi Dumnezeu pentru un scop şi cu un destin cu totul ieşite din
comun? Ca să te lămureşti, iei cartea şi o citeşti iarăşi de la capăt, începi iar cu Geneza. Vezi
cum o întreagă civilizaţie antideluviană a fost ştearsă de pe fata pămîntului, ajungi la
legămîntul făcut cu Noe şi ia hotărîrea lui Dumnezeu de a nu mai distruge lumea prin potop;
apoi treci la un alt legămînt, cu implicaţii mult mai cuprinzătoare, legămîntul încheiat de
Dumnezeu cu Avraam în Geneza 12, 15, 17, 22 şi reînnoit apoi cu urmaşii lui Avraam: Isaac şi
Iacov. Mai departe vezi cum braţul întins al lui Iehova eliberează cele 12 seminţii ale lui Israel
din robia Egipteană, cum îi sudează într-o naţiune la Sinai, dîndu-le o Lege şi porunci şi
transformîndu-i într-o teocraţie. Asişti la cucerirea Canaanului şi retrăieşti împreună cu ei
vremea cînd viitorul se deschidea luminos şi promiţător înainte. Dar vai, urmează cartea
Judecătorilor, plină de decadenţă şi nenumărate robii ca pedeapsă. 1 Samuel înregistrează
trecerea de la teocraţie la monarhie. 1 Regi aduce ruperea împărăţiei în două. 2 Regi se
termină cu ducerea celor două împărăţii în robie, 1 şi 2 Cronici nu fac altceva decît să reia pe
scurt tragica istorie. În Ezra, Neemia şi Estera, o rămăşiţă se întoarce în Iudeea, dar este cu
adevărat numai o rămăşiţă. Zidurile Ierusalimului sînt zidite din nou, dar tronul lui David nu
mai există, în Iudeea evreii sînt sub tutelă străină, în afara graniţelor sunt răspîndiţi în toate
cele patru vînturi. Citeşti apoi cărţile filosofice de înţelepciune, dar nu se mai spune nimic
despre ce s-a întîmplat mai departe; şi nici cărţile profetice nu spun mai mult. Excepţie fac
Hagai, Zaharia şi Maleahi, dar şi acolo lucrurile sînt departe de a fi bune cu rămăşiţa care se
întorsese. Ajungi pentru a doua oară la sfîrşitul cărţilor Vechiului Testament cu acelaşi
sentiment de curiozitate nesatisfăcută: este o carte cu SCOPURI NEATINSE.

În ciuda acestui fapt, eşti convins acum de un lucru şi acesta este: ceea ce dă valoare Vechiului
Testament sînt învăţăturile lui spirituale. Pe drept cuvînt, evreii pot fi mîndri de cunoştinţele
lor în acest domeniu! Ca ne-evreu, cu siguranţă că tu va trebui să mai citeşti încă o dată
această carte care-l descoperă pe adevăratul Dumnezeu şi-ţi arată calea pe care poţi ajunge în
părtăşie Lui! Începi iar cu Geneza. Este evident că din tot ceea ce s-a scris despre acest
subiect, aceasta este cea mai pertinentă şi mai sublimă explicaţie despre începuturile tuturor
lucrurilor. Traversezi apoi din nou Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul. Cu siguranţă,
acesta este cel mai minunat cod de legi apărut vreodată. Totuşi, atenţia ta este fixată de data
aceasta asupra grupului de cinci cărţi filosofice - de înţelepciune - înşiruite de la cartea lui Iov
la Cîntarea Cîntărilor scrisă de Solomon. Acestea sînt cărţile care se concentrează deosebit
asupra dureroasei probleme a inimii umane. Eşti sigur că în ele vei găsi soluţia! Dar o găseşti?
Vai, nu. Desigur că te întîlneşti cu promisiuni, cu sfaturi frumoase, cu cugetări pătrunzătoare,
sclipitoare, cu lecţii clare şi practice, dar cumva simţi că nicăieri nu există soluţia totală, că la
problema păcatului, a suferinţei umane şi la problema tenebroasă a morţii sau a ceea ce se
întîmplă după moarte nu se dau lămuriri mulţumitoare. Rămîi să gemi alături de Iov: „Oh,
dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung pînă la scaunul Său de domnie...” (Iov
23:3)

E drept că în cărţile profetice pe care le străbaţi apoi întîlneşti probleme de etică şi predicţii
uimitoare, dar acestea nu-ţi rezolvă căutarea ta spirituală. Termini a treia oară de citit Vechiul
Testament de data aceasta convins că el este o carte de CĂUTĂRI FĂRĂ RĂSPUNS.

Chiar şi aşa, îţi este greu să te desparţi de paginile ei. Citind, te-ai transformat într-un adevărat
căutător după realitatea absolută şi undeva, în cărţile Vechiului Testament, te-ai întîlnit cu cel
mai formidabil fenomen, neîntîlnit în nici una din celelalte religii sau filosofii ale lumii
-fenomenul profetic. La fiecare citire, acest lucru te-a captivat mai mult şi mai tare. Chiar
dacă toate celelalte aspecte te-au dezamăgit, profeţia biblică şi mai ales prezicerile biblice
strălucesc asemenea unui diamant neasemuit de preţios. Nici o îndoială nu poate supravieţui
în faţa unei analize amănunţite. Ceea ce a părut în momentul vorbirii o exprimare riscantă şi
puţin probabilă asupra soartei Egiptului, Asiriei, Babilonului şi a celorlalte mari puteri s-a
împlinit mai apoi matematic, pînă la ultimul detaliu făcîndu-i pe cercetătorul cinstit să
exclame: „Aceasta este pecetea pe care Dumnezeul cel viu a pus-o asupra Scripturii!" Mai
mult, împlinirile deja petrecute garantează realizarea celorlalte profeţii a căror adresă este încă
într-un viitor îndepărtat. Conţinutul principal profetic al Vechiului Testament vorbeşte despre
viitor aşa cum n-o face nici o altă lucrare cunoscută din literatura lumii. Relatarea lui este
încununată de ideea că va veni cineva care va da răspuns tuturor căutărilor şi năzuinţelor din
toate veacurile, încă din Gen.3:15 se promisese că sămînţa femeii" va „zdrobi" capul şarpelui.
Această făgăduinţă a „seminţei" fusese reînnoită apoi către Avraam, Isaac şi Iacov în
capitolele 12, 17, 22, 26, 49 din Geneza. Urme ale acestei promisiuni pot fi întîlnite în toate
celelalte cărţi istorice şi poetice ale Vechiului Testament. Ajungem apoi la Isaia şi la ceilalţi
profeţi. În cărţile lor, profeţiile Mesianice care apăruseră timid ca nişte pîrîiaşe ajung la
împlinire revărsîndu-se peste toată perspectiva lumii într-o uriaşă inundare. Cu toate acestea,
cînd ajungi la Maleahi, deşi imperiile au trecut, secolele s-au retras în umbra antichităţii, iar
„văzătorii" se odihnesc de mult sub ţărîna pămîntului, acel „Cineva" a cărui venire fusese
anunţată, n-a sosit încă. „Iată, El va veni!" (Mal.3:1) exclamă şi Maleahi, cel din urmă dintre
profeţi retrăgîndu-se şi el în ceaţa timpului. Aici se termină toată profeţia, aşa că tu închizi
încă o dată cartea, de data aceasta cu sentimentul că ea este o carte de PROFEŢII
NEÎMPLINITE.

Da, Vechiul Testament, în cele patru mari capitole ale conţinutului lui (organizaţional, istoric,
filosofic şi profetic) este o carte de: (1) ceremoniale neexplicate, (2) scopuri neatinse, (3)
căutări fără răspuns şi (4) profeţii neîmplinite.

CAPODOPERA DESĂVÎRŞITĂ

Să presupunem acum că, după ce ai citit Vechiul Testament, te întîlneşti cu un prieten creştin
şi el te convinge să citeşti şi Noul Testament. Ce vei descoperi? Îl vei citi o dată, de două ori,
de trei ori şi de fiecaje dată vei observa că ea este Cartea împlinirilor. Încă din primul capitol
al Evangheliei lui Matei te întîlneşti cu foarte curînd familiarul: „Ca să se împlinească...”

Domnul Isus care „va mîntui pe poprul Lui de păcatele sale" (Matei 1:21) are o linie
genealogică ce urcă pînă la regele David şi chiar pînă la Avraam. Prin aceştia doi, Dumnezeu
i-a dăruit lui Israel cele două legăminte ale făgăduinţei". Naşterea lui din fecioară dezleagă
imediat secretul ascuns în Isaia 7:14:

„Toate aceste lucruri s-au întîmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul,
care zice: „Iată fecioară va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele
„Emanuel" care tălmăcit înseamnă: „Dumnezeu este cu noi" (Matei 1:22-23).

După Matei, citeşti despre acest Isus al Noului Testament a cărui naştere, viaţă, moarte,
înviere, înălţare, revenire şi domnie sînt înregistrate istoric în Evanghelii, sunt interpretate
spiritual în Faptele Apostolilor şi în Epistole şi sînt anticipate ca şi împlinite în cartea
Apocalipsei.

Toate CEREMONIILE NEEXPLICATE din Lege se luminează de o nouă semnificaţie în

moartea Lui ispăşitoare, în învierea şi înălţarea Lui, în slujba Lui prezentă de Mare Preot
aşezat în cer la dreapta Tatălui şi în promisa Lui întoarcere. Toate cele scrise se refereau de
fapt la El - ca de exemplu cele cinci tipuri de jertfe din cartea Leviticul, rînduielile de la Cort,
intrarea Marelui Preot, o dată pe an, în Sfînta Sfintelor cu sîngele care trebuia stropit pe altar
şi re-întoarcerea lui îmbrăcat cu toate podoabele ca să dea poporului binecuvîntarea.

Cînd citeşti despre naşterea Mîntuitorului şi-l auzi pe înger vestind: „El va fi mare şi va fi
chemat Fiul celui Prea înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său
David...” vezi dintr-o dată că istoriile fără finalizare din Vechiul Testament se reînoadă şi-şi
găsesc împlinirea în persoana Lui.

Cînd citeşti învăţăturile Lui despre Dumnezeu ca Tată şi despre dragostea divină; cînd îl auzi
spunînd: „veniţi la Mine, voi toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă...”(Matei
11:28); cînd îl priveşti nu numai înălţîndu-Se, ci şi trimiţîndu-L pe Duhul Sfînt ca să locuiască
pentru totdeauna în inimile celor răscumpăraţi, înţelegi că acele CĂUTĂRI FĂRĂ RĂSPUNS
din cărţile de înţelepciune filosofică ale Vechiul Testament şi-au găsit în sfîrşit o duioasă
rezolvare.

Cît despre PROFEŢIILE mesianice NEÎMPLINITE din Vechiul Testament, ele sînt realizate
deplin în El, începînd cu naşterea Sa şi sfîrşind cu înălţarea Sa de pe Muntele Măslinilor. Mai
mult, El Se pretinde pe Sine a fi tocmai Cel chemat să le împlinească. Ca în celebra scenă
petrecută în Sinagogă: „Astazi s-au împlinit aceste cuvinte" (Luca 4:16-21). El dovedeşte că
este împlinitorul profeţiilor, prin viaţa Sa lipsită de păcat, prin activitatea Sa însoţită de
minuni şi semne şi, mai ales, prin moartea Lui de la Calvar; căci la cine se refereau oare
pasaje ca acela din Isaia 53, dacă nu la El, despre care Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul
lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii"? (Ioan 2:29)

Da, Isus Cristos este împlinirea ceremoniilor, împlinirea istoriei, împlinirea căutărilor
filosofice şi împlinirea profeţiilor Vechiului Testament.

În Vechiul Testament El trebuia să vină. În Evanghelii El a venit luînd chip de om. În Epistole,
El vine înăuntrul credincioşilor prin prezenţa invizibilă a Duhului Sfînt, în Apocalipsa, El va
reveni încununat cu slava împărăţiei mondiale, împlinirile care I-au marcat cea dintîi venire
au certificat caracterul divin al profeţiilor din Vechiul Testament; şi ele au mai făcut ceva, au
garantat că şi profeţiile rămase încă neîmplinite, atît din Vechiul cît şi din Noul Testament, vor
fi la fel de deplin împlinite la vremea în care le va suna ceasul prestabilit.
Noul Testament este cea mai importantă carte care a fost scrisă cîndva. Subiectul ei suprem
este Domnul Isus Cristos. Obiectul ei suprem este salvarea fiinţelor umane. Proiectul ei
suprem este domnia finală a lui Isus Cristos în împărăţia nesfîrşită ca timp şi ca spaţiu.

Ce mare dreptate şi ce profundă înţelegere a avut apostolul Pavel cînd a exclamat:

„Din El, prin El, şi pentru El sînt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin."
(Rom.11:36 Col. 1:15-18)
Secte şi instituţii iudaice
Cînd s-a ridicat cortina pentru a lăsa să înceapă actul doi al lucrărilor lui Dumnezeu cu
oamenii, decorul pregătit pentru întemeierea Noului Testament era schimbat profund. De la
vremea lui Maleahi se scurseseră aproximativ 400 de ani. Ţara trecuse succesiv sub
dominarea sirienilor, asirienilor, babilonienilor, egiptenilor, grecilor şi, la data cînd începe
acţiunea Evangheliilor, se afla sub stăpînirea romanilor. Cei întorşi din robia Babiloniană s-au
dezvoltat într-o naţiune numeroasă, cu tradiţii specifice noi. Evreii se numeau acum iudei, iar
religia lor se instituţionalizase, cristalizîndu-se sub numele de „Iudaism”. Pe lângă preoţi şi
leviţi au apărut noi secte şi grupări: saducheii, cărturarii, fariseii, irodianii şi ziloţii.
„Sinagoga”, născută departe de Templu în robia Babilonului, s-a aşejat definitiv în viaţa
religioasă devenind centrul de închinăciune şi de studiere a Legii. În Stat, sub autoritatea
politică şi religioasă a Romei, a luat fiinţă un corp de autoritate iudaic numit „Sinedriu".

Dacă ar fi să sintetizăm Iudaismul în numai două cuvinte acestea ar fi: „ataşamentul" faţă de
Lege şi „aşteptarea" mesianică. Nu toţi iudeii aveau însă aceste două trăsături în aceiaşi
măsură. Pentru a înţelege climatul în care a venit Domnul Isus este bine să descriem fiecare
dintre noile aşezăminte şi grupări religioase din Israel.

1. SINAGOGA. Deşi a apărut în timpul robiei babiloniene, numele ei nu apare nicăieri în

cărţile Vechiului Testament. Nici măcar ultimul dintre profeţi nu o pomeneşte. Cum trecem
însă în Noul Testament, sinagoga este întîlnită pretutindeni. Aşezămintele ei sînt comune în
fiecare localitate din Israel, dar le întîlnim şi dincolo de graniţe, în comunităţile evreieşti
stabilite în „diaspora". Ideea de bază a existenţei Sinagogii era „studiul şi educaţia religioasă
în textul Scripturii" (Matei 4:23; 9:35; Luca 4:15, 44; Fapte 13:5, 15; 14:10; 23:19). Interesant
este faptul că forma de autoritate exercitată în Sinagogă era congregaţională. Nu preotul, ci
adunarea avea ultimul cuvînt în hotărîrile luate. Cînd erau prezenţi, preoţi se bucurau de
cinste, dar nu şi de privilegii speciale. Funcţia lor era privită ca fiind legată mai mult de
Templu, acolo unde slujirea lor era ereditară. Conducătorii sinagogii nu-şi puteau transmite
autoritatea urmaşilor lor, funcţiile erau hotărîte prin alegerea şi votul adunării. Numele celor
care conduceau era de „fruntaşi" (Marcu 5:22; Fapte 13:15). Pe lîngă aceştia funcţionau
„diaconi" care se ocupau cu lucrările materiale. Unul dintre ei se numea „cazan" şi slujba lui
era să urmărească citirea corectă a textelor. Erau apoi alţii care se ocupau cu îngrijirea
sulurilor sfinte, cu sunarea din trîmbiţă pentru a anunţa intrarea în Sabat, cu aprinderea
candelelor, cu curăţenia şi cu aplicarea pedepselor corporale. Aceşti lucrători ai Sinagogii mai
sînt numiţi în Biblie şi: „îngrijitori" (Luca 4:20) sau „flăcăii" (Fapte 5:6).

Oricîte defecte au avut şi oricît de nevrednici au fost cei ce le-au condus, Sinagogile au avut o
contribuţie foarte pozitivă la păstrarea credinţei în popor. Faptul că acolo se citea cu
regularitate Legea şi se explica poporului voia lui Dumnezeu, le-a transformat în făclii
spirituale care luminau în noaptea de întunerec spiritual din jur.

2. CĂRTURARII. Deşi apar ca unele dintre cele mai neatractive personaje ale Evangheliilor,
cărturarii au îndeplinit una dintre cele mai importante slujbe spirituale din Israel. Datoria lor
era să multiplice prin copiere exemplarele scrierilor sfinte. Cu timpul ei au ajuns să cunoască
extraordinar de bine „litera" Scripturii şi treceau în popor drept o clasă chemată să informeze
şi să corecteze în probleme de învăţături Biblice. Luca îi numeşte: „învăţători ai Legii" (Luca
7:30). Orgoliul lor scolastic i-a pus repede în conflict cu Domnul Isus, care deşi nu studiase în
nici una din şcolile lor, îşi permitea să interpreteze Scriptura în faţa poporului într-un fel nou
şi nemaiîntîlnit în „tradiţie". Popularitatea „învăţătorului" din Nazaret era veşnic o pricină de
invidie pentru clasa cărturarilor (Matei 7:28-29).

3. SADUCHEII. Potrivit tradiţiei, numele acestei grupări se trage de la preotul Ţadoc, care a
funcţionat ca Mare Preot pe vremea lui David şi Solomon (2 Cron. 31:10; Ezec. 40:46; 44:15;
48:11). În vremea Domnului Isus, numele de „saducheu" acoperea întreaga clasă a preoţimii
lui Israel. Ei au deţinut puterea politică şi a fost grupul care a condus viaţa civilă din Iudaism
în timpul dinastiei irodiene.

Ca specific religios, saducheii aderau cu stricteţe la interpretarea literală a Legii, dar nu

credeau în existenţa îngerilor şi spiritelor (Fapte 23:8). Pare curios, dar această fracţiune
religioasă din poporul evreu nu credea nici în nemurirea sufletului, nici în existenţa de după
moarte. Ei simbolizează în grup, decadenţa celor chemaţi să călăuzească spiritual poporul.
Opoziţia lor faţă de Domnul Isus a fost fioroasă. Ana şi Caiafa şi-au dat mîna în noapte ca să-
L răstignească, iar după înălţarea la cer, preoţimea a continuat să stăruiască în necredinţă şi au
dezlănţuit o cruntă persecuţie împotriva Bisericii: „Însă marele preot şi toţi cei ce erau cu el,
adică partida Saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, au pus mîinile pe apostoli, şi i-au aruncat
în temniţa de obşte" (Fapte 5:17-18). Necredinţa lor în veşnicie i-a făcut să fie „oportuniştii"
vremii. Compromisurile lor cu stăpînirea romană i-au ajutat să-şi menţină poziţiile şi puterea.
Urîţi în taină de popor, ei au dispărut de îndată ce, după distrugerea Ierusalimului, a încetat şi
suportul lor din partea autorităţilor imperiale. Printr-o providenţială potrivire, preoţia ca grup
a încetat în Israel tocmai în ceasul în care „Marele Preot" - Isus Cristos şi-a început misiunea
în slavă (evrei 4:14-16). Spre fericirea lor, nu toţi preoţii au stăruit în greşelile saducheilor. În
cartea Faptele Apostolilor citim următoarele: „Cuvîntul lui Dumnezeu se răspîndea tot mai
mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la
credinţă" (Fapte 6:7).

4. FARISEII. Aceasta a fost cea mai mare şi mai influeuntă grupare din vremea Noului
Testament. Numele lor este derivat de la verbul „paraş" „a separa". Dorinţa cea mai mare a
fariseilor era să trăiască separaţi de rău. Ei trăiau o existenţa plină de restricţii şi se abţineau
de la contactul cu lumea şi cu persoanele sau lucrurile „necurate". De dimineaţa şi pînă seara,
fariseii treceau prin nenumărate ceremonii de curăţire. Ritualul spălării fusese ridicat de ei la
acelaşi nivel cu practicarea rugăciunii. A fi fariseu însemna a avea un anumit punct de vedere
asupra vieţii. Un iudeu putea fi cărturar şi fariseu în acelaşi timp, deoarece a fi cărturar
însemna a avea o anumită meserie, în timp ce a fi fariseu însemna a adera la un anumit punct
de vedere. Deşi cărturarii şi fariseii sînt pomeniţi aproape întotdeauna împreună, nu toţi
cărturarii au fost farisei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre farisei şi preoţi. Puteai să fii
preot şi să fi fariseu, dar realitatea a fost că prea puţini preoţi au avut spiritul fariseilor,
majoritatea dintre ei au aderat la partida saducheilor.

Spre deosebire de saduchei, fariseii aderau la o interpretare foarte alegorică a Legii. Dincolo
de textul scris, ei au adăugat o sumedenie de reguli şi rînduieli care au format în timp
„tradiţia" religioasă a lui Israel. Esenţa învăţăturii fariseilor a fost o îmbinare paradoxală între
îngustimea ascetică a celor care voiau să ţină cu credincioşie Legea şi monumentala mîndrie
orgolioasă a firii pămînteşti. Singura cale pentru împăcarea acestor două extreme a fost
făţărnicia" (Matei 15:1, 7; 16:1-3; Matei 23:13-36). Fariseii ţineau morţiş la respectarea
„formelor" care le ascundeau trista realitate a goliciunii spirituale interioare.

Dintre toate grupările religioase, fariseii au fost cei mai aprigi duşmani ai Mîntuitorului. În
rîvna lor nebună, ei îl pîndeau la fiecare pas să-l prindă călcînd prevederile Legii. Domnul
Isus i-a înfruntat de multe ori în public scoţîndu-le la iveală superficialitatea, făţărnicia şi lipsa
de înţelegere spirituală a Scripturilor. După înălţarea Domnului Isus la cer, un alt fariseu,
crescut „în cea mai îngustă partidă" a acestui ordin, a persecutat furibund Biserica. Dumnezeu
a avut însă har şi pentru duşmanii Lui. Pe drumul Damascului, Saul din Tars a fost trîntit în
praful pămîntului şi a fost mîntuit printr-o totală prăbuşire lăuntrică (Fapte 7:58; 8:1; 9:1-6;
26:4-11; Filip. 3:4-6).

5. IRODIANII. Această gardă numită după numele dregătorului Irod era un fel de poliţie
neoficială a Templului. Sub ochiul îngăduitor al stăpînirii romane, irodienii patrulau prin
curţile Templului şi prin oraş căutînd să impună norodului hotărîrile dregătorului. Romanii nu
aveau acces în Templu şi nici nu erau prea interesaţi în disputele religioase interne ale
iudeilor, aşa că ei au îngăduit existenţa acestei forţe poliţieneşti independente (Mat. 22:16;
Marcu 3:6).

6. ZILOŢII. Membrii acestei grupări erau naţionaliştii fundamentalişti şi fanatici ai vremii.

Activînd ca o mişcare de guerilă sau ca o ceată de haiduci, aceşti evrei erau gata să-şi dea
viaţa pentru eliberarea Israelului de sub stăpînirea romană. Virtutea lor supremă era „răscoala"
şi uciderea unui număr cît mai mare de romani. Modelul lor suprem de inspiraţie era Iuda
Macabeul, sub care se răsculaseră evreii cu cîteva sute de ani înainte şi, în ciudă forţei militare
nesemnificative, reuşiseră să scuture jugul asupririi străine. În cartea Faptele Apostolilor
aflăm că mulţi alţi patrioţi evrei au încercat să repete isprava Macabeilor şi că răscoalele lor
erau privite cu simpatie şi nădejde de tot poporul (Fapte 5:35-39). Domnul Isus şi-a ales din
această partidă pe unul dintre cei doisprezece ucenici ai Săi: Simon Zilotul (Luca 6:15).

7. SINEDRIUL. În timpul Domnului Isus, sinedriul era tribunalul suprem şi forul care
reglementa şi conducea treburile civile şi religioase ale naţiunii (Mat. 26:59; Marcu 14:55;
l5:1; Fapte 4:15; 5:21; 22:30; 24:20). Pe lîngă Sinedriul Central funcţionau a serie întreagă de
sinedrii locale (Mat. 5:22). Deşi membrii Sinedriului pretindeau că se trag din astfel de
organizaţii fondate încă de pe timpul lui Moise, este greu să trasăm istoria acestui organism
mai devreme de revenirea din robia babiloniană. Sinedriul a luat fiinţă numai după acel
eveniment şi numai din cauză că poporul nu a mai avut un împărat sau o preoţie care să
asigure unitatea şi identitatea neamului. Sinedriul este sinonim cu ceea ce înţelegem astăzi
prin „sinod” sau „senat". În Faptele Apostolilor 5:21 acestui organism al puterii i se spune:
„Sobor".

Ca organizare, sinedriul era constituit dintr-un număr de 71 de persoane. Mişna şi Gemara,

două culegeri de tradiţii iudaice, ne spun că în acest total intrau: (1) marele preot, (2) douăzeci
şi patru de „căpetenii preoţeşti", care reprezentau cele 24 de cete ale preoţimii (1 Cron. 24:4,
6), (3) douăzeci şi patru de „bătrîni", ca reprezentanţi ai populaţiei civile (aceştia mai erau
numiţi şi „bătrînii norodului" -Mat. 21:23; Fapte 4:8), (4) douăzeci şi doi de „cărturari",
experţi cunoscători ai prevederilor civile şi religioase ale Legii. Ori de cîte ori se aminteşte
despre Sinedriu se presupune adunarea la un loc a tuturor acestor reprezentanţi ai diferitelor
fracţiuni din Israel. Domnul Isus se referă la Sinedriu atunci cînd îi anunţă pe ucenici că: „El
trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrînilor, din partea preoţilor
celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorît şi că a treia zi are să învieze"
(Mat. 16:21). Se prea poate ca Domnul Isus să fii avut în vedere structura Sinedriului, cu un
preşedinte şi 70 de membrii, atunci cînd Şi-a ales 70 de ucenici pe care i-a trimis înaintea Lui
prin satele lui Israel (Luca 10:1). S-ar putea ca, în chip simbolic, această activitate să fi
anunţat trecerea autorităţii naţionale în mîinile Lui şi ale reprezentanţilor Săi.
Caracterul Evangheliilor
Dincolo de aparenta lor deosebire în tratarea sau aranjarea detaliilor, cele patru Evanghelii se
bucură de o extraordinară unitate. Din această cauză, nu puţini au fost aceia care au încercat
să combine conţinutul celor patru biografii ale Domnului Isus într-un fel de „Armonie a
Evangheliilor", mai scurtă ca lungime şi cu evenimentele vieţii Domnului Isus aranjate într-o
cronologie definitivă. În ciuda strădaniilor, acea „unică" biografie s-a încăpăţînat să nu apară.
Singurul lucru realizat a fost acela de a arăta că cele patru Evanghelii sînt autentice prin felul
în care se verifică una pe alta.

De fapt, nu este bine şi nu este nici înţelept să căutăm să „unificăm" Evangheliile. Ele nu ne-
au fost date cu scopul acesta. A încerca să le combini într-o scriere unică, înseamnă a fi de
acord să laşi afară tocmai acele deosebiri care le dau identitatea specifică. Cu siguranţă că
Duhul Sfînt nu le-a inspirat pentru ca ele să fie apoi „editate" de noi. Ceea ce au scris
Evangheliştii nu trebuie alterat în nici un chip. Matei, Marcu, Luca şi Ioan, am putea spune
noi, au fost un soi de scriitori „impresionişti". Relatările lor nu sînt nici cronici istorice şi nici
jurnale zilnice ale Domnului Isus. Ele sînt un fel de portrete pictate cu creionul. Intenţia celor
care le-au scris nu a fost aceea de a ne lăsa fişe cu date cronologice, ci aceea de a face o
descriere a vieţii Aceluia care a venit din cer ca să mîntuiască pămîntul.

A încerca să persişti în lucrarea de armonizare a Evangheliilor înseamnă a-ţi risipi zadarnic

ani preţioşi de studiu. Despre un astfel de „perseverent" încăpăţînat din Anglia se spune că ar
fi primit următoarea replică din partea unui comentator caustic: „El este cu adevărat un „soi
rar de slujitor al Bisericii", care îşi cheltuieşte timpul şi puterea pentru a împăca patru oameni
care nu s-au certat niciodată". Totuşi, de ce găsim în Noul Testament patru Evanghelii?

1. Noi credem că Dumnezeu ne-a dat nu una, ci patru Evanghelii, pentru a ne stîrni interesul şi
curiozitatea. În acest context este bine să ne amintim că Noul Testament este singura carte din
lume în care doctrinele sînt prezentate sub forma unei înşiruiri de „scrisori". Epistolele,
departe de a fi expuneri formale şi academice, sînt scrieri pline de viaţă, de intrigă şi de
evenimente care sînt parcă acolo tocmai pentru a ne capta interesul şi pentru a ne face să
pătrundem şi să reţinem mai uşor „tainele" vieţii creştine.

În mod asemănător, faptele vieţii Domnului Isus, pe care se întemeiază întreaga credinţă
creştină, sînt aduse înaintea ochilor noştri, nu prin enumerări plictisitoare, ci prin patru
expuneri vii, puţin diferite una de alta, dar toate înfăţişînd aspecte fascinante din existenţa
uimitoare a Fiului lui Dumnezeu.

Pe lîngă aceasta, este mai bine că sînt patru Evanghelii, nu numai una singură şi pentru inima
îndrăgostită de cer. Ea poate astfel să-L vadă mai bine în toată frumuseţea Lui pe Acela care s-
a coborît din slavă pentru a ne duce pe toţi acolo. Pe biroul unui prieten care îşi iubeşte foarte
mult soţia, chiar în faţa ochilor lui, se găseşte un suport de fotografii în care sînt montate, nu
una, ci patru fotografii ale ei. L-am întrebat de ce le-a aşezat toate în acelaşi loc. Mi-a răspuns
simplu că nu a putut să se oprească la una singură dintre ele. În mod singular, fiecare dintre
ele redă ceva caracteristic din figura celei iubite. Există zile cînd una dintre poze îi mîngîie
mai mult inima. Alteori, o alta îi este mai dragă. Deşi mintea a încercat să facă o selecţie,
inima nu a fost mulţumită decît atunci cînd toate patru au fost păstrate împreună.

Oare inima noastră nu se află în aceiaşi postură? Ne-am mai putea lipsi astăzi de vreuna dintre
cele patru Evanghelii. Şi dacă am vrea să le micşorăm numărul, pe care am fi gata s-o lăsăm
la o parte? Dumnezeu a ştiut că avem nevoie de fiecare dintre ele.

2. Există apoi o paralelă fascinantă între specificul celor patru Evanghelii şi chipul celor patru
„făpturi vii" arătate în viziunea din începutul cărţii profetului Ezechiel. Cele patru „făpturi
vii" sau „heruvimi" sînt descrise de Ezechiel astfel:

„Cît despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate
patru aveau cîte o faţă de leu, la stînga lor, toate aveau cîte o faţă de bou, iar înapoi, toate
patru aveau cîte o faţă de vultur" (Ezechiel 1:10).

Leul simbolizează puterea supremă, domnia; omul, inteligenţa cea mai înaltă; boul, slujirea
cea mai umilă; vulturul stă pentru plutire maiestoasă pe cer, pentru taină şi pentru divinitate.

În Matei ne întîlnim cu Mesia - împăratul („leul")

În Marcu dăm de Robul Domnului venit să slujească („boul")
În Luca îl vedem pe Fiul Omului („omul")
În Ioan ne ridicăm privirea la Fiul lui Dumnezeu („vulturul")

Avem nevoie de toate aceste patru imagini pentru a întregi adevărul. Ca Suveran, Domnul
Isus a venit să domnească. Ca Rob al Domnului, El a venit să slujească şi să sufere. Ca Fiu al
Omului, El a venit să fie părtaş şi să se identifice cu noi. Ca Fiu al lui Dumnezeu, El a venit ca
să ni-L arate pe Tatăl şi ca să ne răscumpere întorcîndu-ne acasă. Cît de minunată este această
întrepătrundere de caractere - suveranitate şi smerenie; umanitate şi dumnezeire!

3. Cifra „4" este importantă şi ca semnificaţie. În limba originală în care au fost scrise cărţile
Bibliei, literele aveau şi semnificaţia cifrelor. Din această cauză există o corespondenţă
numerică a cuvintelor. De exemplu, cifra „3" şi cifra „7" sînt reprezentative pentru persoana
dumnezeirii şi pentru noţiunea de perfecţiune. Cifra „4" este în mod special reprezentativă
pentru om ca şi creatură terestră, iar 6 îl reprezintă pe om ca păcătos. Punînd aceste lucruri
împreună, înţelegem cum cifra de „666" din cartea Apocalipsei este simbolică pentru „omul
păcatului care se dă drept Dumnezeu", Anticristul.

Domnul Isus are ca şi corespondent numeric valoarea „111" şi El se va înfrunta cu „666"

pentru a reface perfecţiunea creaţiei Dumnezeieşti: „777".

Revenind la cifra „4" ca simbol al omului aşezat în circumstanţele terestre este suficient să
spunem că aproape toate sectoarele noastre de existenţă sînt condiţionate de ea:

a. Orientarea noastră geografică este reglementată de existenţa celor 4 puncte cardinale: Est,
Vest, Nord şi Sud.

b. Orientarea noastră în lumea înconjurătoare este reglementată de cele 4 dimensiuni:

lungime, lăţime, adîncime şi înălţime.

c. Există 4 anotimpuri terestre: primăvara, vara, toamna şi iarna; şi tot patru părţi în care este
împărţită ziua terestră: dimineata, după-amiaza, seara şi noaptea.

d. Cei din vechime şi-au dat seama că trăim într-o lume compusă din patru „elemente"
materiale fundamentale: pămîntul, aerul, focul şi apa.
e. Tot în număr de patru sînt şi membrii familiei umane: tatăl, mama, fiul şi fiica.

f. Şi tot patru la număr sînt şi fazele lunii care reglementează procesiunea calendaristică a
lunilor anului.

g. Încă de la începuturile omenirii, relatate de cartea Genezei, ni se spune că organizarea

societăţii umane ca grup se face după factorul numeric 4:

"Iată spiţa neamului fiilor lui Noe:... Aceştia sînt fiii lui… după familiale lor, după limbile lor,
după ţările lor, după neamurile lor" (Gen. 10:5, 20, 31)

Aceiaşi împărţire după factorul numeric „4" o găsim menţionată de şapte ori în cartea
Apocalipsei (Apocalipsa 5:9; 7:9; 10:11; 11:9; 13:7; 14:6; 17:15). Şi în Geneza şi în
Apocalipsa, ordinea sau numirea categoriilor este uneori diferită, totuşi, întotdeauna numărul
lor rămîne invariabil 4!

Numărul „4" aşezat alături de Evanghelii ne trimite cu gîndul la soluţia pe care Dumnezeu o
oferă pentru rezolvarea problemei omului.

4. Cele patru Evanghelii îmbrăţişează într-un mod semnificativ şi întreaga umanitate în toate
compartimentările ei rasiale şi culturale.

Matei, aşa cum vom mai avea ocazia să vedem, îşi scrie Evanghelia în mod special pentru
evrei.

Marcu, însoţitor de călătorie al lui Petru, îşi scrie Evanghelia avîndu-i în obiectiv pe cei care
raţionau potrivit cu structura romană.

Luca, medicul personal şi însoţitorul lui Pavel, îşi adaptează relatarea la gîndirea greacă.

Ioan, a cărui scriere ocupă o poziţie unică datorită faptului că el depăşeşte poziţia istoricului
trecînd la aceea a celui care explică semnificaţiile profunde ale evenimentelor vieţii lui
Cristos, îşi scrie Evanghelia mult timp după ce celelalte trei erau în circulaţie şi se adresează
prin excelenţă Bisericii. Scopul lui Ioan este să dea un răspuns ereziilor apărute în Biserică şi
să-L prezinte pe Cristos în toată „maiestoasa Lui dumnezeire". Fără a face deosebiri rasiale,
Ioan oferă întregii omeniri „harul şi adevărul" venite prin „Cuvîntul care S-a făcut trup".

Încă de mult s-a făcut observaţia că cele trei popoare din vechime - iudeii, Romanii şi Grecii
-reprezintă, mai bine ca oricare altele, trei tipuri umane care persistă să convieţuiască în
întreaga istorie a omenirii. Ele simbolizează religiozitatea, cultura şi administraţia (în mod
special administraţia legală şi comercială). Primele trei Evenghelii au vorbit deci specific
atunci şi continuă să vorbească şi astăzi, în timp ce cea de a patra le încununează mesajul
oferindu-L întregii lumi pe Cel ce s-a făcut Cuvînt, ca o comunicare dumnezeiască dată
omenirii.

Este evident că scrierea lui Matei trebuie să fie cea dintîi dintre toate cele patru şi trebuie
aşezată chiar la început, întrucît Evanghelia lui „leagă" conţinutul celor două Testamente.

La fel de clar este şi că Ioan trebuie aşezat la urmă. Clarificările şi completările aduse de el, la
o dată cînd ceilalţi Evanghelişti lăsaseră deja de mult pana din mînă şi cînd istoricitatea lui
Cristos fusese suficient de bine înscrisă în cronici, trebuiesc citite ca o lărgire a orizontului
dincolo de marginile lumii noastre înspre realităţile şi chemările lumii divine.

Este minunat ca Matei, Evanghelia împăratului, să se termine cu învierea, dată ca o supremă

dovadă şi încoronare a caracterului mesianic al Domnului Isus.

Este minunat ca Marcu, Evanghelia Robului smerit să se încheie cu „înălţarea Celui smerit"
spre locul de domnie în slavă.

Este minunat ca Luca, Evanghelia omului desăvîrşit în faptă şi caracter să se termine cu

promisiunea multiplicării acestei vieţii în rîndul mulţimilor de urmaşi.

Este cu desăvîrşire minunat ca Ioan, Evanghelia desăvârşitului Fiu al lui Dumnezeu să se

încheie anunţînd tuturor că Domnul Isus va reveni ca să-şi desăvârşească lucrarea începută.

În numărul lor de patru, în specificul lor şi în paralelele care le aseamănă şi le contrastează,

Evangheliile alcătuiesc o capodoperă de diversitate în unitate. Mesajul lor către lumea noastră
este complet şi inconfundabil. La ceea ce s-a scris nu mai este nevoie să se adauge nimic, şi
din cele scrise nimic nu trebuie scos afară. În faţa acestei desăvârşiri, mintea noastră se pleacă
cu adoraţie şi cu uimire, asemeni celui care, însetat fiind, a găsit apa proaspătă de izvor şi o
soarbe cu extatică încîntare.
MATEI
Titlul: În originalul grec, Evanghelia poartă titlul: „Kata Mataion" - „după Matei".

Autorul: Experienţa convertirii lui Matei ne este dată de el însuşi (Mat. 9:9-17). Numele lui
cel vechi, „Levi, fiul lui Alfeu" (Marcu 2:14), este înlocuit cu „Matei" care tălmăcit înseamnă
„darul lui Dumnezeu". Probabil că această poreclă i-a fost dată ca o amintire a harului pe care
i l-a făcut Domnul Isus atunci cînd l-a chemat la Sine. Aduceţi-vă aminte că Matei şi-a deschis
inima şi casa ca să-L găzduiască pe Domnul Isus. Nu numai atît, dar, aşa cum a remarcat un
comentator, Matei şi-a luat cu sine şi pana atunci cînd a părăsit vama ca să-L urmeze pe
Domnul. Mîinile lui care serviseră altădată înrobirea şi jaful, s-au dat în întregime lui Isus.

Conţinutul cărţii: Nici una dintre cele 4 Evanghelii nu este o biografie în sensul modern al
cuvîntului. De fapt, apostolul Ioan îşi exprimă îndoiala că o astfel de biografie ar fi posibil de
întocmit vreodată:

„Mai sînt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scris cu deamăruntul,
cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris" (Ioan 21:25).

Matei îl prezintă pe Domnul Isus drept împăratul mesianic promis de Dumnezeu Israelului
(Mat. 1:23; 2:2, 6; 3:17; 4:15-17; 21:5, 9; 22:44, 45; 26:64; 27:11, 27-37). Fiind obişnuit să
ţină evidenţe sistematice, fostul vameş ne dă o cronică foarte ordonată a vieţii şi misiunii
împărăteşti a Domnului Isus. Despre venirea împărăţiei a vorbit Ioan Botezătorul (Matei 3:1-
2). Acelaşi mesaj l-a avut şi Domnul Isus în debutul misiunii Sale publice (Matei 4:23).
Aceiaşi proclamaţie au fost trimişi să o facă şi cei 12 apostoli ai Domnului (Matei 10:1-7).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Numirea „Împărăţia cerurilor" apare de 28 de ori în

textul Evangheliei lui Matei şi niciodată în celelalte scrieri ale Noului Testament.
Evanghelistul foloseşte 130 de citate din cărţile Vechiului Testament pentru a le dovedi
evreilor că Isus Cristos este Mesia. Expresia: „ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin
prooroci" este folosită de 9 ori de Matei şi nici ea nu mai apare în textul vreuneia dintre
celelalte Evanghelii.

Evanghelia lui Matei este singura în care este menţionat cuvîntul: „Biserică" (16:18; 18:17).
Termenul grecesc folosit - eclesia - înseamnă „adunarea celor chemaţi afară cu un scop",
„mulţimea celor puşi de o parte". În Vechiul Testament, Israel fusese „poporul ales al lui
Dumnezeu". Situaţia aceasta începuse odată cu chemarea lui Avraam şi cu punerea lui
deoparte (Gen 12:1; Deut. 7:6-8). De fapt, Ştefan numeşte naţiunea lui Israel chiar cu
termenul de „Biserică" atunci cînd spune: „El este acela care, în adunarea Israeliţilor din
pustie..." (Fapte 7:38). Evreii fuseseră poporul „pus deoparte de Dumnezeu", în Noul
Testament, Biserica nu mai este compusă numai din evrei. În această adunare nu se mai fac
distincţii rasiale (Galat. 3:28). Din ea pot face parte şi evreii şi cei dintre neamuri. Chiar şi
Matei, care scrie în mod special evreilor, are în Evanghelia lui elemente „universaliste" care îi
includ şi pe cei dintre neamuri. Iată numai cîteva exemple: Magi din răsărit vin să se închine
pruncului Isus (Matei 2:1-12), Domnul face minuni pentru cei dintre neamuri şi chiar îi laudă
pentru credinţa lor (Matei 8:5-13; 15:21-28), împărăteasa din Şeba este lăudată pentru
osteneala pe care a depus-o ca să vină să audă înţelepciunea dumnezeiască aşezată în
Solomon (Matei 12:42). În ceasul hotărîtor al misiunii Sale, Domnul Isus se întoarce la o
profeţie făcută despre neamuri (Matei 12:14-21), chiar şi în pildele pe care le dă, Isus arată că
binecuvîntările refuzate de Israel vor fi împărţite neamurilor (Matei 22:8-10; 21:40-46),
predica rostită pe Muntele Măslinilor promite că mesajul Evangheliei „va fi propovăduit în
toată lumea, ca să slujească drept mărturie tuturor neamurilor" (Matei 24:14), iar
împuternicirea dată ucenicilor după înviere este de a se duce să facă ucenici "din toate
neamurile" (Matei 28:19-20).

CUPRINSUL CĂRŢII

I. APARIŢIA ÎMPĂRATULUI 1-10

A. Persoana Sa (cap. 1-4)
B. Principiile Sale (cap. 5 - 7)
C. Puterea Sa (cap. 8-10)

(Notă: Anunţul caracteristic acestei perioade este: „Împărăţia cerurilor este aproape" (3:2;
4:17; 10:7)

II. RĂSCOALĂ ÎMPOTRIVA LUI 11-13

A. Mesajul Său este respins (11:1-9)
B. Lucrarea Lui este negată (11:20-30)
C. Principiile Lui sînt respinse (12:1-21)
D. Persoana Lui este atacată (12:22-50)
E. Urmarea: Împărăţia devine o „taină" refuzată acelei generaţii (pildele Împărăţiei din cap.
13)

III. RETRAGEREA ÎMPĂRATULUI 14 - 20

(Domnul părăseşte mulţimile pentru a petrece timpul împreună cu grupul restrîns al
ucenicilor)
A. Înainte de mărturisirea lui Petru (14:1 -16:12)
B. Mărturisirea lui Petru (16:13-28)
(Cea dintîi anunţare a Crucii -16:21)
C. După mărturisirea lui Petru (17:1 - 20:34)
(A doua anunţare a Crucii -17:22)
(A treia anunţare a Crucii - 20:17-19)

IV. LEPĂDAREA ÎMPĂRATULUI 21-27

(„De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi...” 21:43)
A. Prezentarea Lui însuşi ca Împărat (21:1-16)
B. Înfruntarea cu conducătorii (21:17 - 23:39)
C. Mesajul Său profetic (24 - 25)
D. Suferinţele şi moartea Sa (26 - 27)

V. ÎNVIEREA ÎMPĂRATULUI 28
MARCU
Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Markon" - „după Marcu".

Autorul: Să trecem în revistă mai întîi ceea ce ştim despre acest personaj:

a. Mama lui s-a numit Maria (Miriam - în ebraică), dar el însuşi a purtat un nume evreiesc
„Ioan" şi unul roman „Marcus", ceea ce ne poate arăta sau că a avut un tată roman sau că tatăl
său îşi cîştigase (sau cumpărase, vezi Fapte 22:28) cetăţenia romană.

b. Familia lui s-a bucurat de o oarecare prosperitate materială, subliniată de altfel şi de

prosperitatea unchiului său Barnaba (Fapte 4:37).

c. În casa lor s-au întîlnit adeseori ucenicii Domnului Isus după înălţarea învăţătorului lor la
cer. De fapt, Ioan Marcu a fost prins fără voia lui în lanţul evenimentelor şi se pare că era cît
pe ce să o păţească pentru amestecarea lui în anturajul care-l însoţea adesea pe „Rabinul din
Nazaret". Cu siguranţă că el este acela despre care se vorbeşte în Marcu 14:51-52.

„După El mergea un tînăr, care n-avea pe el decît o învelitoare de pînză de in. Au pus mîna pe
el; dar el şi-a lăsat învelitoarea, şi a fugit în pielea goală".

Numai Ioan Marcu putea cunoaşte şi scrie asemenea detalii despre propria lui păţanie!

d. Despre Marcu mai aflăm şi că a fost „fiul lui Petru":

„Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimete sănătate. Tot aşa şi Marcu, fiul meu"
(1 Petru 5:13). Această exprimare plină de afecţiune ne arată două lucruri: că Petru l-a
„născut" pe Marcu în credinţa creştină şi că dealungul întregii sale vieţi, Marcu a continuat să
fie un fiu al lui Petru. Există evidenţe clare că între cei doi au fost legături comune de slujire.

Papias, unul din presbiterii Bisericii din secolul întîi, scrie că Ioan apostolul a spus
următoarele: „Marcu, fiind traducătorul lui Petru, a notat totul cu fidelitate, nu într-o ordine
cronologică a evenimentelor, căci el n-a umblat cu Domnul, ci doar l-a auzit pe Petru
povestind". Se pare că Petru, pescar lipsit de o educaţie aleasă, a continuat să vorbească cu
predilecţie limba aramaică şi că de cîte ori a trebuit să vorbească în afara iudeii l-a folosit pe
Ioan Marcu în slujba de interpret. Ani de-a rîndul deci, Ioan Marcu a fost „gura" prin care
Petru a vorbit neamurilor. Probabil că după moartea marelui apostol, oamenii l-au îndemnat
pe Ioan Marcu să continue să le povestească ceea ce spusese Petru. Spre bătrîneţe, Marcu
însuşi a aşternut pe hîrtie viaţa Domnului Isus aşa cum o ştia de la Petru şi această scriere a lui
a devenit cea de a doua Evanghelie aşezată în Noul Testament. Cine o va citi ştiind toate
acestea, va recunoaşte uşor pasajele în care este evidentă contribuţia lui Petru şi îşi va explica
de ce această scrierere „din memorie" este mai scurtă decît toate celelalte trei Evanghelii.

Conţinutul cărţii: Deşi a ştiut multe despre Domnul Isus, Marcu a scris cea mai scurtă dintre
cele patru Evanghelii. Toţi cei ce au studiat Evanghelia lui Marcu au remarcat că ea este o
carte de acţiune. Marcu nu este preocupat nici de împlinirea profeţiilor şi nici de clarificarea
genealogiilor. Discursurile, atunci cînd apar, sînt date în forme prescurtate. Nu întîlnim în
textul lui Marcu nici un fel de genealogie a Mîntuitorului. Accentul este pus pe activitatea
depusă de Domnul Isus în slujba oamenilor.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Evanghelia lui Marcu nu are nici un fel de introducere.
Toate celelalte au un cuvînt de lămurire sau un preambul care să prezinte scopul scrierii.
Marcu trece direct la redarea faptelor vieţii Domnului Isus. Cuvîntul caracteristic lui Marcu
este: „îndată...” El este repetat mereu, de parcă autorul ar fi dorit să ne atragă atenţia că
personajul pe care ni-L prezintă este mereu grăbit şi ocupat cu lucrarea pe care a venit să o
facă. Marcu nu redă discursurile Domnului Isus, dar ne dă în schimb minunile săvîrşite de El.
În textul Evangheliei sale găsim nu mai puţin de 20 de minuni săvîrşite de Domnul.

Tema Evangheliei lui Marcu este: „Cristos - Robul" şi se găseşte în textul din Marcu 10:45:

„Căci Fiul omului n-a venit ca să I se slujească, ci El să slujească, şi să-şi dea viaţa
răscumpărare pentru mulţi".

CUPRINSUL CĂRŢII

I. Slujirea lui Cristos ca Rob, 1-10

A. Pregătirea, 1:1-13
1. prin misiunea lui Ioan Botezătorul, 1:1-8
2. prin botezul Lui, 1:9-11
3. prin ispitirile Lui, 1:12-13

B. Propovăduirea Lui, 1:14-20

C. Puterea Lui, 1:21-3:12
D. Anturajul Lui, 3:13-35
E. Pildele Lui, 4:1-34
F. Prerogativele Lui, 4:35-9:1
G. Prevestirile Lui 9:2-50
H. Predicarea în Ferea, 10:1-52

II. Sacrificiul lui Cristos ca Rob, 11-15

A. Duminică: Intrarea triumfală în Ierusalim, 11:1-11
B. Luni: Blestemarea smochinului şi curăţirea Templului, 11:12-19
C. Marţi: Discursuri şi învăţături, 11:20-13:37
D. Miercuri: Uns de Maria şi trădat de Iuda, 14:1-11
E. Joi: Cina şi trădarea, 14:12-52
F. Vineri: Judecata şi pătimirea, 14:53-15:47

III. Biruinţa lui Cristos ca Rob, 16

A. Duminică: învierea Lui, 16:1-8
B. Arătările Lui, 16:9-18
C. Înălţarea Lui, 16:19-20
LUCA
Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kala Loukon" - „după Luca".

Autorul: Din introducerile pe care le găsim la începutul „Evangheliei lui Luca" şi a cărţii
„Faptele Apostolilor" se vede foarte clar că ambele au fost scrise de un singur autor: „Luca" şi
că amîndouă au fost destinate aceluiaşi om: "Teofil". Cine a fost acest Luca?

1. Un tovarăş de călătorie al lui Pavel. Schimbarea de la „au trecut atunci prin Misia" din
Fapte 16:8, la „După vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne ducem în
Macedonia...” din 16:10 ne spune că Luca s-a alăturat apostolului Pavel la Troa. După aceasta,
Luca a devenit tovarăşul de lucru nedespărţit al lui Pavel. Cu el a călătorit la Filipi (16:12), iar
şase ani mai târziu tot cu el a plecat din Filipi (20:6). Au fost împreună la Ierusalim (21:17),
cînd mulţimea dezlănţuită a încercat să-l linşeze pe Pavel. Au fost împreună în cei doi ani de
detenţie la Cezareea (24:27 şi 27:1). Împreună au fost şi în călătoria plină de peripeţii înspre
Roma, cînd s-a spart corabia cu ei (27:1 - 28:16). Împreună au fost la Roma, cu ocazia
procesului judecat de Nero şi tot împreună au fost, se pare, şi în ultimele clipe dinainte de
martirajul marelui apostol (Col. 4:14; 2 Tim.4:2; Filimon 24).

2. Medic iubit de apostoli. Aflăm lucrul acesta din încheierea scrisorii lui Pavel către Biserica
din Colose: „Luca, doctorul prea iubit...” (Col. 4:14). Probabil că Luca a dat îngrijiri medicale
multora şi în multe locuri, ajungînd să fie iubit şi preţuit de Biserici. Dacă citim bine, vedem
că şi însoţirea cu Pavel s-a făcut într-o vreme cînd Pavel avea nevoie de îngrijire medicală
datorită unui atac acut de boală a ochilor (compară „Galatia" din Fapte 16:6 cu „noi" din
16:10 şi Galateni 4:13-15)

Conţinutul cărţii: Evanghelia lui Luca poate fi numită Evanghelia Omului Isus Cristos.
Această afirmaţie nu este o blasfemie care neagă dumnezeirea Celui născut în Nazaret, ci este
o proclamare a „întrupării" care a făcut posibilă „ispăşirea şi răscumpărarea". Luca ni-L
prezintă pe Domnul Isus ca descendent, nu numai al lui Avraam (lucrarea lui Matei), ci şi al
lui ADAM, strămoşul tuturor oamenilor (vezi genealogia din cap. 3:23-38). Prin aceasta el îl
aşează în şuvoiul scurgerii istoriei umane, ca Cel venit nu numai să participe deplin, dar şi să
reaşeze omenirea în prerogativele pierdute de neascultarea lui Adam. Învierea Domnului Isus
dintre cei morţi este dovada dată tuturor de Dumnezeu că „în Isus" se poate reveni „acasă".
Viaţa veşnică este oferită încă o dată omenirii prin Golgota. Cristos a venit să se facă pentru
un timp „ca noi" pentru a putea să ne facă pentru veşnicie „ca El".

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Faptul că a stat atît de mult alături de Pavel îl face pe
Luca să fie legătura firească dintre Dumnezeul evreilor, prin apostolul neamurilor, către
oamenii de pretutindeni. Influenţa exercitată de propovăduirea lui Pavel este evidentă în
teologia Evangheliei scrisă de Luca. Remarcaţi cum la capitolul: „Instituirea Cinei Domnului"
asemănările merg chiar şi pînă la folosirea aceloraşi cuvinte.

CUPRINSUL CĂRŢII
Prefaţa: Metoda şi scopul scrierii, 1:1-4A.

I. Identificarea Fiului Omului, 1:5-4:13

A. Anunţarea naşterii lui Ioan Botezătorul, 1:5-25
B. Anunţarea naşterii Fiului Omului, 1:26-56
C. Naşterea lui Ioan Botezătorul, 1:57-80
D. Naşterea Fiului Omului, 2:1-20
E. Isus ca prunc adus la Templu, 2:21-38
F. Isus ca şi copil adus la Templu, 2:39-52
G. Botezul Fiului Omului, 3:1-22
H. Genealogia Fiului Omului, 4:1-13

II. Slujirea Fiului Omului, 4:14-9:50

A. Începuturile slujirii Lui, 4:14-30
B. Autoritatea slujirii Lui, 4:31-6:11

C. Tovarăşii Săi de lucru, 6:12-49

1. Chemarea ucenicilor, 6:12-16
2. Caracteristicile ucenicilor, (Marea Predică), 6:17-49

D. Lucrările slujirii Lui, 7:1-9:50

1. slujirea celor bolnavi, 7:1-10
2. slujirea celor morţi, 7:11-17
3. slujirea celor îndoielnici, 7:18-35
4. slujirea celor păcătoşi, 7:36-50
5. alte slujiri, 8:1 -9:50

III. Lepădarea Fiului Omului, 9:51-19:27

A. Refuzat de samariteni, 9:51-56
B. Refuzat de oamenii din preajmă, 9:57-62
C. Trimiterea celor 70, 10:1-24
D. Refuzat de un învăţător al Legii, 10:25-37
E. Primit în Betania, 10:38-42
F. Despre rugăciune, 11:1-13
G. Refuzat de neam, 11:14-36
H. Refuzat de farisei şi cărturari, 11:37-54
I. Refuzat, dar îi mai învaţă o dată, 12:1-19:27

IV. Osîndirea Fiul Omului, 19:28-23:56

A. Duminică: 19:28-44
B. Luni: 19:45-48
C. Marţi: 20:1-21:38
D. Miercuri: 22:1-6
E. Joi: 22:7-53
F. Vineri: 22:54-23:55
G. Sîmbătă: 23:56

V. Biruinţa Fiului Omului, 24:1-53

A. Biruitor asupra morţii, 24:1-12
B. Împlinitor al profeţiilor, 24:13-35
C. Biruitor asupra îndoielilor ucenicilor, 24:36-43
D. Biruitor dăruit Bisericii, 24:44-48
E. Biruitor împărţind biruinţa, 24:49
F. Biruitor înălţat în slava, 24:50-53
IOAN
Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Ioannen" - „după Ioan".

Autorul: Despre Ioan ştim că a fost fiul lui Zebedei şi frate cu Iacov, împreună se ocupau cu
pescuitul şi s-au întîlnit pentru prima dată cu Domnul Isus pe malul mării, pe cînd îşi cîrpeau
mrejele (Matei 4:21; Marcu 1:19). Ioan a avut toată viaţa lui o relaţie deosebită cu Simon
Petru, pe care l-a cunoscut încă dinainte de a deveni ucenic al Domnului Isus. Luca 5:10 ne
spune că ei pescuiau împreună. Probabil că Petru era încă de pe atunci un om pe care vîrsta şi
mai ales personalitatea l-au ajutat să ocupe o poziţie de lider între ceilalţi. Marcu ne spune că
aceşti pescari aveau deja creiată între ei o oarecare intimitate:

„După ce a ieşit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov şi Ioan în casa lui Simon şi a lui
Andrei" (Marcu 1:29). Pe Ioan şi Petru îi întîlnim apoi împreună în grupul restrîns de ucenici
pe care i-a luat Domnul Isus cu Sine peste tot (Petru, Iacov şi Ioan sînt împreună cu Isus pe
Muntele schimbării la faţă, în grădina Gheţimani, etc.). Tot împreună sînt trimişi să
pregătească Pastele înainte de răstignirea Domnului (Luca 22:8), împreună se duc în curtea
Marelui Preot (Ioan 18:16), împreună îi vedem fugind la mormînt să verifice învierea (Ioan
20:1-10) şi tot împreună îi găsim după înălţarea lui Isus la cer, în activităţile Bisericii primare
(Fapte 3:1). Cei doi fuseseră tovarăşi în meseria de pescari şi Mîntuitorul i-a transformat în
„pescari de oameni" (Marcu 1:17).

Înainte de a deveni ucenic al lui Isus, Ioan a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul (Ioan l:35-40).

Conţinutul cărţii: Spre deosebire de ceilalţi trei Evanghelişti care s-au străduit să aştearnă pe
hîrtie viaţa Domnului Isus într-o ordine oarecum cronologică, Ioan porneşte în scrierea
Evangheliei sale de la cu totul alte premize.

Evanghelia lui este gîndită ca o necesară „completare" a celorlalte trei. Cu siguranţă că aţi
remarcat faptul acesta. Primii Evanghelişti ne-au lăsat scris de unde a venit Isus, în ce sătuc a
fost născut, care i-au fost părinţii, copilăria, peregrinările, peripeţiile, lucrările, moartea şi
învierea, dar, concentrîndu-se preponderent asupra a ceea ce a făcut Domnul Isus, ei nu ne-au
spus destul despre cine a fost de fapt El. Supravieţuind ca longevitate tuturor celorlalţi
apostoli, şi ajungînd să trăiască într-o epocă în care divinitatea, nu istoricitatea lui Cristos era
contestată, Ioan s-a apucat să scrie căutînd să-şi convingă cititorii că: „Isus este" nu numai fiul
Mariei şi al lui Iosif, ci şi „Cristosul, Fiul lui Dumnezeu". Numai un astfel de Isus a putut
aduce oamenilor mîntuirea: „şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui" (Ioan 20:31)

Acesta este punctul central în care Ioan se deosebeşte de ceilalţi Evanghelişti. Cei trei îl
prezintă pe Isus, el merge mai departe şi-L interpretează pe Isus. Ei ni-L prezintă pe Domnul
din afară, Ioan pătrunde mai adînc şi ni-L arată aşa cum era pe dinăuntru. Cei trei subliniază
„omenescul" din viaţa lui Isus, Ioan ne descopere „divinul" din fiinţa şi lucrările Lui.
Sinopticii sînt concentraţi asupra faptelor, Ioan ne lămureşte doctrinele.

Aceste caracteristici care ne coboară în intimitatea fiinţei Domnului Isus sînt factorii care ne
fac să „simţim" Evanghelia lui Ioan mai „diferit" decît pe celelalte Evanghelii. Comentariile
aşezate de Ioan în jurul „rostirilor" Domnului Isus sînt adevărate studii care s-ar cere
examinate cu cea mai mare atenţie, dar de care nu ne putem ocupa în spaţiul restrîns al acestei
introduceri.
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: O altă nestemată a Evangheliei lui Ioan este aşezarea
întregului plan al mîntuirii într-o secvenţă de şapte miracole succesive săvîrşite de Domnul
Isus. Evanghelistul ne avertizează că el nu a avut intenţia să scrie tot ceea ce ştie, ci că a
„ales" anumite întîmplări ca să ne ajute „să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu;
şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui"(Ioan 20:30-31)

1.- Schimbarea apei în vin (Ioan 2)

- „efectul primirii Cuvîntului într-o inimă de piatră" (25)

2.- Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4)

- „acceptarea prin credinţă" (4:50)

3.- Vindecarea ologului (Ioan 5)

- „un răspuns pozitiv la porunca divină" (5:8)

4. - Înmulţirea plinilor (Ioan 6)

- „săvârşirea mîntuirii" (6:32-33)

5.- Umblarea pe mare (Ioan 6)

- „un ajutor dincolo de puterile umane" (6:21)

6.- Vindecarea unui orb din naştere (Ioan 9)

- „vedere nouă într-o lume nouă" (9:3)

7. - Învierea lui Lazăr (Ioan 11)

- „nemuritor prin Isus Cristos" (11:25)

Primele trei sînt ilustraţii pentru condiţiile mîntuirii, ultimele trei sînt consecinţele mîntuirii
în viaţa celui credincios, iar cea de a patra este cheia întregii misiuni a lui Cristos. Pentru a
înţelegere mai bună a Evangheliei lui Ioan, vă îndemnăm să citiţi şi comentariile făcute
epistolelor scrise de el.

Schiţa generală a Evangheliei lui Ioan urmăreşte tainic planul intrării Marelui Preot în
CORTUL ÎNTILNIRII. Prin „iluminare" divină Ioan înţelege că umbrele simbolice din
Vechiul Testament au fost împlinite în viaţa Mîntuitorului. Cortul dat de Dumnezeu Israelului
drept loc de întîlnire dintre divinitate şi oameni se transformă astfel într-o fascinantă
anticipare a lucrării lui Dumnezeu, care, prin Cristos, a vrut să-şi „împace lumea cu Sine" (2
Cor. 5:19).

Cei care au citit Evanghelia lui Ioan în limba greacă au rămas surprinşi şi încurcaţi de faptul
că la începutul scrierii el proclamă:

„Şi cuvîntul s-a făcut trup, şi a LOCUIT printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit
slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1:14)

Acolo unde în limba română este „a locuit", în limba greacă este „a cortuluit", termen
imposibil de tradus în limba noastră pentru că nu există. Ceea ce a vrut să facă Ioan a fost să
atragă atenţia cititorilor că viaţa Domnului Isus va fi prezentată ca o „dezlegare" a misterelor
ascunse în tiparul Cortului Întîlnirii: viaţa lui terestră va fi prezentată drept lucrare de Mare
Preot străbătînd mai întîi curtea de afară, apoi Sfînta cameră a Cortului şi pătrunzînd în final
în Sfînta Sfintelor, cu propriul Său sînge pe care-l va turna pe Capacul Ispăşirii.

În cîteva ocazii, Domnul Isus se identifică pe Sine cu acel „Eu sînt", „Iehova" prin care s-a
făcut cunoscut Dumnezeu lui Moise. Cîteva pasaje în care Ioan afirmă categoric divinitatea
Domnului Isus sunt: Ioan 1:1; 8:58; 10:30; 14:9, 20:28. Ca Dumnezeu întrupat, Isus Cristos
se prezintă pe Sine prin cîteva expresii tipice: „Eu sînt pîinea vieţii" (Ioan 6:35, 48), „Eu sînt
lumina lumii" (Ioan 8:12; 9:5), Eu sînt uşa (Ioan 10:7, 9), „Eu sînt păstorul cel bun" (Ioan
10:11, 14), „Eu sînt învierea şi viaţa" (Ioan 11:25), „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa" (Ioan
14:6), „Eu sînt adevărata viţă" (Ioan 15:1-5).

CUPRINSUL CĂRŢII

I. Întruparea Fiului, 1:1-18

II. Prezentarea Fiului, 1:19-4:54

A. De către Ioan Botezătorul, 1:19-34
B. pentru ucenicii lui Ioan, 1:35-51
C. La nunta din Cana, 2:1-11
D. La Templu, 2:12-25
E. pentru Nicodim, 3:1-21
F. Încă o dată de Ioan Botezătorul, 3:22-36
G. pentru femeia samariteancă, 4:1-42
H. pentru un slujbaş împărătesc, 4:43-54

III. Confruntările Fiului, 5-12

A. La un praznic în Ierusalim, 5:1-47
1. Semnul supranatural, 5:1-9
2. Reacţia formalismului, 5:10-18
3. Cuvîntarea, 5:19-47

B. La un Paşte din Galileea, 6:1-71

1. Semnul supranatural, 6:1-21
2. Cuvîntarea, 6:22-40
3. Reacţia celor fireşti, 6:41-71

C. La un praznic al corturilor, 7:1-10:21

1. Controversa nr.1: cuvîntarea, 7:1-29
2. Reacţia ascultătorilor, 7:30-36
3. Controversa nr.2: cuvîntarea, 7:37-39
4. Reacţia ascultătorilor, 7:40-53
5. Controversa nr.3: cuvîntarea, 8:1-58
6. Reacţia ascultătorilor, 8:59
7. Controversa nr.4:
semnul supranatural, 9:1-12
8. Reacţiile, 9:13-41
9. Controversa nr.5: cuvîntarea, 10:1-18
10. Reacţii împărţite, 10:19-20

D. La praznicul înnoirii Templului, 10:22-42

1. Cuvîntarea, 10:22-30
2. Refuzul şi acceptarea, 10:31-42

E. La casa din Betania, 11:1-12:11

1. Semnul supranatural, 11:1-44
2. Reacţiile lor, 11:45-57
3. Maria Îl unge cu mir, 12:1-8
4. Reacţiile lor, 12:9-11

F. La Ierusalim, 12:12-50
1. Intrarea triumfală, 12:12-19
2. Învăţăturile Lui, 12:20-50

IV. În şcoala Fiului, 13:1-16:33

A. Despre iertare, 13:1-20
B. Despre trădare şi trădător, 13:21-30
C. Despre plecarea Lui, 13:31-38
D. Despre cer, 14:1-14
E. Despre Duhul Sfînt, 14:15-26
F. Despre pacea lăuntrică, 14:27-31
G. Despre rodnicie, 15:1-17
H. Despre lume ca sistem, 15:18-16:6
I. Despre misiunea Duhului Sfînt, 16:7-15
J. Despre revenirea Lui, 16:16-33

V. Mijlocirea Fiului, 17:1-26

VI. Răstignirea Fiului, 18:1-19:42

A. Arestarea, 18:1-11

B.Judecata, 18:12-19:15
1. Înaintea lui Ana, 18:12-23
2. Înaintea lui Caiafa, 18:24-27
3. Înaintea lui Pilat, 18:28-19:16
C. Răstignirea, 19:17-37
D. Înmormîntarea, 19:38-42

VII. Învierea Fiului, 20:1-21:25

A. Mormîntul gol, 20:1-10

B. Arătările Domnului cel înviat, 20:11-21:25

1. pentru Maria Magdalena, 20:11-18
2. pentru ucenicii fără Toma, 20:19-25
3. pentru ucenicii cu Toma, 20:26-31
4. pentru şapte dintre ucenici, 21:1-14
5. pentru Petru şi pentru ucenicul pe care-i iubea Isus, 21:25

VIII. Infinitatea Fiului, 21:25

FAPTELE APOSTOLILOR
Titlul: În manuscrisele originale din limba greacă, cartea este numită: „Proxeis" - „Faptele".
Scopul cărţii este arătat în chiar titlul ei: „Faptele Apostolilor". Unii au fost de părere că titlul
ar fi mai corect în alte variante ca: „Faptele Domnului Isus după înviere" (ţinînd cont de
cuvintele scrise de Luca în introducere: „...în cea dintîi carte am vorbit despre tot ce a început
să facă Isus... pînă în ziua care s-a înălţat la cer", concluzia ar fi că cea de a doua carte
cuprinde faptele făcute de acelaş Isus după înălţarea la cer!). Alţii ar fi preferat: „Faptele
Duhului Sfînt" şi nu puţini sînt cei care remarcă, asemenea lui Marshall, că: „Nu le putem
numi Faptele Apostolilor, atîta vreme cît, ignorînd activităţile celorlalţi apostoli, ele nu
vorbesc decît despre unele fapte petrecute numai în vieţile lui Petru şi Pavel. Mai corect ar fi
să le numim: „Unele fapte ale unor apostoli"!

Părerea noastră este că numele pe care-l poartă cartea este cel mai potrivit, atîta vreme cît
asistăm la activităţile unui grup de oameni, trimişi de Isus Cristos în lume, îmbrăcaţi în
puterea Duhului Sfînt şi care răspîndesc mesajul lor pe temelia mărturiei lor colective.

Autorul: Este clar că autorul acestei cronici istorice este Luca, doctorul care a scris şi
Evanghelia care-i poartă numele. Introducerea cărţii ne spune clar acest lucru:

"Teofile, în cea dintîi carte a mea, am vorbit despre ce a început Isus să facă şi să înveţe pe
oameni, de la început, pînă în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfînt, dăduse
poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese" (Fapte 1:1-2).

Data: Luca a scris această cronică prin anii 62-63 d.Cr., pe la sfîrşitul celei dintîi detenţii a lui
Pavel în Roma. Trebuie spus că Luca a scris probabil sub directa supraveghere a lui Pavel.
Cartea nu poate fi plasată mai tîrziu, deoarece nu descrie nici persecuţia creştinilor din Roma
sub Nero (64 d.Cr.), nici moartea marelui apostol (68 d.Cr.), şi nici căderea Ierusalimului (70
d.Cr.).

Conţinutul cărţii: Cartea Faptele Apostolilor este o trecere firească de la evenimentele Evan-
gheliilor la conţinutul epistolelor. Din structura cărţii înţelegem că Duhul Sfint a inspirat
scrierea acestei cronici din cel puţin trei motive majore:

1. Să ilustreze programul de răspîndire al Evangheliei.

„Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi pînă la marginile

pămîntului" (Fapte 1:8). Faptele Apostolilor debutează cu naşterea Bisericii în ziua de Rusalii
şi se încheie odată cu ajungerea lui Pavel la Roma.

2. Să adeverească autoritatea apostolică a lui Pavel.

Această autoritate a fost mult comentată şi contestată în rîndul iudeilor. Luca scrie cronica cu
gîndul de a arăta tuturor că Domnul Isus este Acela care l-a chemat pe Pavel, Acela care l-a
învăţat şi Acela care l-a folosit pentru trimiterea Evangheliei la neamuri. Mai mult, Luca vrea
să spună tuturor că Pavel este egalul lui Petru în lucrarea Evangheliei. Nu încape nici o
îndoială că Luca simţea amărăciunea din sufletul lui Pavel. Epistolele acestui apostol al
neamurilor sînt pline de pasaje în care el simte nevoia să se apere şi să se justifice. În multe
locuri, persoana şi Evanghelia lui fuseseră vorbite de rău. Înarmat cu o mare doză de simpatie
pentru Pavel şi martor la lucrările minunate pe care Dumnezeu le făcea prin apostol, Luca s-a
aşternut la treabă hotărît să dovedească Bisericii că Dumnezeu i-a dat lui Pavel autoritate
apostolică.

Pentru a-şi împlini acest de al doilea scop, Luca îşi aşează materialul scrierii într-un plan
alcătuit minuţios şi echilibrat în desfăşurare. El alege din activităţile lui Petru şi Pavel exact
acele evenimente care îi pun pe picior de egalitate. S-ar părea că Luca ar vrea să spună
tuturor: „Voi îl respectaţi pe Petru? Ei bine, eu vă voi arăta că Pavel nu este cu nimic mai
prejos".

PETRU PAVEL
Prima predica (cap.2) Prima predică (13)
Vindecarea slăbănogului (3) Vindecarea slăbănogului (14)
Simon Magul (8) Elima vrăjitorul (13)
Puterea umbrei lui (5) Basmale cu puteri vindecătoare (19)
Punerea mîinilor lui (8) Punerea mîinilor lui (19)
Închinarea către Petru (10) Închinarea către Pavel (14)
Învierea Tabitei (9) Învierea lui Eutih (2)
Întemniţarea lui Petru (12) Întemniţarea lui Pavel (28)

În situaţia în care Pavel a devenit autorul celor mai multe din epistolele Noului Testament, nu-
i de mirare că s-a părut potrivit Duhului Sfînt să-l inspire pe Luca în scrierea Faptelor
Apostolilor ca să ne arate tuturor cine este acest apostol şi cum a apărut el în sînul Bisericii
primare. Fără scrierea lui Luca, epistolele lui Pavel ar fi fost mult mai greu de acceptat şi de
asimilat.

3. Pentru a arăta cea de a doua refuzare a împărăţiei de către evrei.

Din predicile rostite de Petru la Rusalii şi imediat după aceea reiese foarte clar că dorinţa lui
Dumnezeu ar fi fost ca evreii să se pocăiască şi să înceapă evenimentele prevestite de
proorocul Ioel: „Şi acum ştim, fraţilor că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar
Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai dinainte prin gura tuturor proorocilor Lui: că adică,
Cristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se
şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremuri de înviorare şi să trimeată pe Cel ce a fost
rînduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Cristos" (Fapte 3:16-20). După învierea Sa din morţi,
Domnul Isus a stat de vorbă cu ucenicii timp de 40 de zile despre: „lucrurile privitoare la
Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 1:3). Rusaliile au fost începutul semnelor prevestitoare
instaurării acestei împărăţii. Semnele, vindecările şi minunile au făcut parte şi ele din acest
debut timpuriu al împărăţiei. Autorul Faptelor Apostolilor ne arătă însă că evreii nu au primit
mesajul apostolilor şi cum, încet - încet, Dumnezeu s-a îndepărtat de la Israel, a făcut să
înceteze iarăşi semnele împărăţiei şi l-a trimis pe Pavel „la neamuri" (Fapte 22:21).

Cronica lui Luca acopere o perioadă de aproximativ 30 de ani din viaţa Bisericii primare. Ea
consemnează trecerea de la Iudaism la credinţa personală în Isus Cristos ca Mîntuitor.
Considerat la început doar ca o „sectă" iudaică", creştinismul se desprinde încet - încet de
graniţele Israelului ducînd vestea despre Domnul Isus Cristos înspre marginile pămîntului.

Evenimentele petrecute în primii 30 de ani din viaţa Bisericii sînt foarte importante.
Doctrinele şi practica Bisericii primare s-au cristalizat în anii aceştia de înaintare a
Evangheliei. Astăzi, pentru ca o învăţătură sau practică să poată fi considerată validă în
Biserică, ea trebuie să fi fost subiectul unei învăţături a Domnului Isus şi o practică a Bisericii
primare. Iată de ce cronica lui Luca a devenit filtrul care reglementează învăţătura şi practica
bisericii creştine din toate timpurile.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea „Faptelor" este o carte de tranziţie: de la

Evanghelii la Epistole, de la Iudaism la Creştinism, de la Lege la Har, de la evrei în
exclusivitate la orice făptură şi de la împărăţia lui Dumnezeu la Biserica lui Cristos.

CUPRINSUL CĂRŢII

I. Creştinismul în Ierusalim, 1-8:3

A. Domnul cel înviat, 1:1-26

Domnul Isus lămureşte, 1:1-5
Domnul Isus trimite, 1:6-11
Domnul Isus alege, 1:12-26

B. Rusaliile: Naşterea Bisericii, 2:1-47

Puterea de la Rusalii, 2:1-13
Predica de la Rusalii, 2:14-36
Prozeliţii de la Rusalii, 2:37-47

C. Vindecarea slăbănogului, 3:1-26

Minunea, 3:1-11
Mesajul, 3:12-26

D. Începutul prigoanei, 4:1-37

Prigoana, 4:1-22
Rugăciunea, 4:23-31
Resursele, 4:32-37

E. Compromis şi confruntare, 5:1-42

Refuzarea compromisului intern, 5:1-11
Biruinţa în confruntare externă, 5:12-42

F. Noi lucrători pentru noi lucrări, 6:1-7

G. Ştefan, cel dintîi martir, 6:8-8:3

Întărîtarea norodului, 6:8-15
Înfruntarea doctrinară, 7:1-53
Omorîrea lui Ştefan, 7:54-8:3

II. Creştinismul în Palestina şi Siria, 8:4-12

A. Împrăştierea creştinilor, 8:4-40

Samaritenii primesc Cuvîntul, 8:4-25
Etiopeanul primeşte Cuvîntul, 8:26-40

B. Convenirea lui Pavel, 9:1-31

Pavel îl primeşte pe Domnul, 9:1-19
Biserica îl primeşte pe Pavel, 9:20-31

C. Convertirea celor dintre neamuri, 9:32-11:30

Pregătirea lui Petru, 9:32-10:22
Predica lui Petru, 10:23-48
Apărarea lui Petru, 11:1-18
O nouă biserică la Antiohia, 11:19-30

D. Irod îi prigoneşte pe creştini, 12:1-25

Omorîrea lui Iacov, 12:1-2
Închiderea şi eliberarea lui Petru, 12:3-19
Moartea lui Irod, 12:20-23
Răspîndirea Cuvîntului, 12:24-25

III. Creştinismul - către marginile pămîntului, 13:1-28:31

A. Prima călătorie misionară, 13:1-14:28

Evenimentele din Antiohia, 13:1-3
Evenimentele din Cipru, 13:4-12
Evenimentele din cetăţile Galatiei, 13:13-14:20
Evenimentele din drumul de întoarcere, 14:20-28

B. Consiliul de la Ierusalim, 15:1-35

Deosebirea de vederi, 15:1-5
Discuţia, 15:6-18
Decizia, 15:19-29
Comunicarea hotărîrii în Antiohia, 15:30-35

C. A doua călătorie misionară, 15:36-18:22

Formarea echipei misionare, 15:36-40
A doua vizită la Biserici, 15:41-16:5
Trecerea în Europa, 16:6-10
Lucrarea în Filipi, 16:11-40
Lucrarea în Tesalonic, Berea şi Atena, 17:1-34
Lucrarea în Corint, 18:1-17
Încheierea călătoriei, 18:18-22

D. A treia călătorie misionară, 18:23-21:26

La Efes: Puterea Cuvîntului, 18:23-19:41
În Grecia, 20:1-5
Asia Mică: Troa şi presbiterii din Efes, 20:6-38
Din Milet la Cezareea, 21:1-14
Pavel în Biserica din Ierusalim, 21:15-26

E. Călătoria spre Roma, 21:27-28:31

Arestarea şi cuvîntarea de apărare, 21:27-22:29
Pavel înaintea Sinedriului, 22:30-23:10
Pavel escortat spre Cezareea, 23:11-35
Pavel se apără înaintea lui Felix, 24:1-27
Pavel se apără înaintea lui Festus, 25:1-27
Pavel se apară înaintea lui Agripa, 26:1-32
Călătoria pe mare şi naufragiul, 27:1-44
Pavel în Malta şi spre Roma, 28:1-16
Pavel la Roma, 28:17-31
Epistolele Noului Testament
Înainte de a trece la un studiu asupra fiecărei epistole în parte, se cade să ne oprim puţin şi să
aruncăm o privire de ansamblu asupra locului pe care îl ocupă grupul de epistole în întregul
Scripturii.

În Biblie există ordine şi armonie. Cînd vom ajunge în cer, vom continua să ne minunăm de
extraordinara complexitate şi frumuseţe a acestei Cărţi scrise de Duhul Sfînt al lui Dumnezeu.

Cei ce au studiat Vechiul Testament ştiu că cele 66 de cărţi ale lui sînt aşezate simetric în
grupe distincte. Există un „ritm" al simetriei numerice în care a fost alcătuit Vechiul
Testament. Acest ritm este dat de succesiunea de cifre: 17+5+17 sau mai amănunţit: (5+12)+5
+ (5+12). În acest ritm, mesajul trece de la cărţile istorice la cele poetico-didactice şi ciclul se
încheie cu cele profetice.

Cine studiază Noul Testament căutînd o simetrie numerică va rămîne fără o concluzie
mulţumitoare. Cărţile Noului Legămînt nu curg ritmat ca cele ale Vechiului Testament. Ele se
întrepătrund într-o construcţie interioară logică alcătuind un monument al biruinţei
Evangheliei. Am putea numi această aranjare a celor 27 de cărţi din Noul Testament: „Arcul
de triumf al credinţei creştine".

Iată mai jos reprezentarea grafică a aranjării celor 27 de cărţi:

1 Timotei 2 Timotei Tit Filimon

2 Tesaloniceni Apocalipsa
1 Tesaloniceni Iuda
Coloseni 3 Ioan
Filipeni 2 Ioan
Efeseni 1 Ioan
Galateni 2 Petru
2 Corinteni 1 Petru
1 Corinteni Iacov
ROMANI EVREI
MATEI MARCU LUCA IOAN FAPTELE A.

Această aranjare ne ajută să exprimăm cu o mai mare uşurinţă mesajul credinţei creştine. Iată
numai cîteva din concluziile extrase din această prezentare:

1. Temelia

Credinţa creştină este întemeiată pe fapte concrete, nu pe iluzii sau speculaţii filosofice.
Apostolul Pavel le spune credincioşilor din Corint: „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe
care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sînteţi mîntuiţi,
dacă o ţineţi aşa după cum v-am. propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat
înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după
Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi
celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei
mai mulţi sînt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor
apostolilor. După ei toţi, ca unei stîrpituri, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sînt cel mai
neînsemnat dintre apostoli; nu sînt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit
Biserica lui Dumnezeu" (1 Cor. 15:1-9). Istorisirea acestor evenimente se găseşte în primele 5
cărţi ale Noului Testament.

2. Stîlpul Bisericii dintre neamuri

Învăţătura Bisericii alese dintre neamuri ne este dată nouă prin Pavel, apostolul neamurilor.
Despre „isprăvnicia lui Pavel" ca trimis al lui Dumnezeu pentru neamuri puteţi citi în multe
locuri ale Noului Testament, dar mai ales în apologia lui din Galateni 1:11 - 2:10. Iată
rezumatul apărării sale:

„După 14 ani, m-am suit la Ierusalim... şi le-am arătat Evanghelia, pe care o propovăduiesc eu
între neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar...
Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva... Aceştia, zic, ei cei mai cu vază nu mi-au adaus nimic. Ba
dimpotrivă, cînd au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi
împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, căci
Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor,
mi-au dat miemîna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim; noi, la neamuri, iar ei
la cei tăiaţi împrejur."

Mesajul lui Pavel a fost croit de Dumnezeu după specificul ascultătorilor săi dintre neamuri şi,
nu de puţine ori, i-a deranjat pe credincioşii proveniţi dintre evrei. Petru însuşi a avut
problemele lui cu Pavel. Totuşi, chiar şi Petru recunoaşte că Pavel şi-a primit mesajul de la
Domnul şi că, în esenţă, şi Pavel şi apostolii trimişi de Domnul la evrei propovăduiesc aceiaşi
„veste bună":

„Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mîntuire, cum v-a scris şi preiubitul
nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în toate epistolele lui, cînd vorbeşte
despre lucrurile acestea. În ele sînt unele lucruri grele de înţeles, pe care cei neştiutori şi
nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor" (2 Petru 3:15-16).

Specificul isprăvniciei lui Pavel l-a constituit „taina Bisericii" despre care vorbeşte el în
Efeseni 3:1-21. Vă îndemnăm să citiţi întregul pasaj din care noi spicuim doar următoarele:

„Iată de ce eu, Pavel, întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi, neamurilor...

(Dacă cel puţin aţi auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă de voi.
Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoştinţă despre taina aceasta... Că adică neamurile
sînt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau pane cu noi la
aceiaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelie...”).

Ca un desăvîrşit pedagog, Pavel şi-a aranjat mesajul Evangheliei într-o structură simplă şi
clară, uşor de înţeles şi lesne de ţinut minte. Cele trei secţiuni ale mesajului propovăduit de el
au fost: Credinţa, Dragostea, şi Nădejdea. Credinţa trata problemele trecutului, Dragostea se
ocupa de viaţa de înviere şi de sfinţire, iar Nădejdea grupa învăţăturile despre evenimentele
viitoare. Această metodă a lui Pavel se observă din felul în care se adresează bisericilor în
epistole, atenţionîndu-le asupra lucrurilor în care erau deficitare:

„Acum dar, rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele
este dragostea" (1 Cor.l3:13).
„De aceea şi eu, de cînd am auzit despre credinţa... şi despre dragostea voastră... mă rog ca să
pricepeţi care este nădejdea..."(Efeseni 1:15-18)

„...am auzit despre credinţa voastră... şi despre dragostea voastră... din pricina nădejdii care vă
aşteaptă..." (Col. 1:4-5).

„...căci ne aducem aminte... de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de

tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Cristos!" (1 Tesal. 1:3).

„...credinţa voastră merge mereu crescînd, şi dragostea fiecăruia... se măreşte tot mai mult.
Aceasta este o dovadă lămurită despre dreapta judecată a lui Dumnezeu, întrucît veţi fi găsiţi
vrednici...” (2 Tesal. 1:3-5).

Aceasta „învăţătură a Bisericii creştine" este aşezată în primele 9 Epistole ale Noului
Testament, grupate în stîlpul din stînga a schemei prezentate. Structural, primele 4 epistole
vorbesc despre Cruce, ca esenţă a doctrinei despre mîntuire. Deasupra lor este clădită apoi
grupa următoarelor 3 care se ocupă cu Biserica, ca trup spiritual armonios al celor care au
crezut în Cruce. Urmează deasupra grupa ultimelor 2 care prezintă Venirea Domnului ca
eveniment sigur şi ca sursă de motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor.

3. Stîlpul Bisericii evreieşti

Mesajul adresat creştinilor proveniţi dintre evrei este grupat în cea de a doua parte a Noului
Testament. Cei care au fost folosiţi de Domnul pentru această lucrare au fost „stîlpii" bisericii
din Ierusalim: Iacov, Petru, Ioan şi Iuda (Galateni 1:18-19; Fapte 15:7, 13).

Epistolele adresate evreilor sînt tot în număr de 9, grupate în stîlpul din partea dreaptă a
schemei prezentate. Ele încep cu cea adresată de Duhul Sfînt chiar aşa, „evreilor" şi
culminează cu cea adresată de însuşi Domnul Isus, ca o „apocalipsă" ("descoperire") a
evenimentelor prin care va trece pămîntul.

Caracterul lor creştin, fac ca aceste epistole să fie abordabile şi folositoare pentru toţi creştinii.
Totuşi, la o cercetare mai atentă, fiecare dintre ele îşi va dezvălui aroma ei proprie evreiască.
S-a spus, de exemplu, că „Apocalipsa" este o carte neglijată astăzi de Biserică. Conţinutul ei
este pentru mulţi obscur şi rupt de lupta noastră de zi cu zi cu păcatul. Sînt predicatori care nu
citesc această carte cu anii! Cum se explică aceasta?

Explicaţia este simplă: Biserica trăieşte cu învăţătura dată de la Romani la Tesaloniceni.

Apocalipsa este o carte a evreilor. Cînd îi va veni vremea, evreii o vor înţelege şi o vor preţui
cum se cuvine. Majoritatea evenimentelor descrise în cartea Apocalipsa se petrec după răpirea
Bisericii şi este semnificativ faptul că numele de Biserică nici nu apare dincolo de capitolul 3
al cărţii.

Iacov scrie „către cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate” (Iacov 1:1). Petru trimite
scrisori către „aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi
Bitinia" (1 Petru 1:1; 2 Petru 3:1). Ioan le scrie unor credincioşi evrei (3 Ioan 7). Iuda şi
Apocalipsa sînt evreieşti în aluzii şi conţinut.

4. Frontonul
Cei doi stîlpi ai arcului sînt consolidaţi de epistolele adresate lucrătorilor din Biserică. Ele sînt
aşezate semnificativ chiar între cele două grupe de epistole amintite anterior.

În cele 4 epistole pastorale, „Meşterul zidar" Pavel îşi instruieşte colaboratorii, învăţîndu-i
cum să „împartă drept Cuvîntul adevărului" (2 Tim. 2:15), şi cum „să se poarte în casa lui
Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu" (1 Tim.3:15) Grija de căpătîi a acestor
lucrători din vremea Bisericii trebuia să fie recunoaşterea complexităţii situaţiei,
recunoaşterea diferenţelor dintre oamenii cu care aveau de lucrat şi dobîndirea unei strategii
de lucru care să-i învrednicească să se poarte în aşa fel încît „să nu fie pricină de păcătuire
nici pentru iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu" (1 Cor. 10:32).

Reprezentarea grafică a cărţilor Noului Testament sub forma unui arc de triumf deschide
orizontul unor meditaţii şi comentarii care ar merita scrierea unui volum întreg de studii. Noi
ne mărginim aici să sugerăm doar cîteva din ideile generale ale unui astfel de studiu.

a. În întregul scrierilor există un progres continuu dinspre încununarea lui Isus cu spini pe
Cruce înspre momentul încununării cu slavă din Noul Ierusalim.

În „Epistolele Bisericii" se desfăşoară o creştere continuă. Primele 4 vorbesc despre Cruce,

următoarele 3 despre Biserică, iar ultimele 2 anunţă viitoarea Venire a Domnului.

În „Epistolele creştinilor evrei" creşterea este de la accentul pus pe „credinţă" şi „fapte" din
primele 2 epistole (evrei, Iacov), la accentul pus pe „nădejde" şi „creştere" în următoarele
două (1, 2 Petru). Celelalte 4 vorbesc despre „dragoste" şi despre importanţa luptei pentru
păstrarea „credinţei" (1, 2, 3 Ioan, Iuda), în timp ce „Apocalipsa" încununează totul,
vorbindu-le celor „biruitori" despre „răsplătire".

b. Între cei doi „stîlpi" ai arcului există corespondenţe fascinante. Ei se contrastă şi se

completează reciproc.

Amîndoi „stîlpii" pornesc cu cîte un veritabil tratat de doctrine - pentru Biserica creştină
acesta este Romani, iar pentru cei dintre iudei este epistola intitulată chiar aşa: „către evrei".

Amîndoi „stîlpii" sfîrşesc prin a anunţa revenirea Domnului şi proclamarea „ordinii viitoare" -
în primul caz avem Epistolele către Tesaloniceni, iar în al doilea, Apocalipsa.

La începutul primului stîlp, apostolul Pavel prezintă pentru toţi oamenii mîntuirea prin Crucea
Domnului Isus drept „singura Cale", în timp ce stîlpul evreiesc porneşte din contextul legii lui
Moise prezentîndu-L pe Isus Cristos drept „calea mai bună" („un eliberator mai bun", „o
preoţie mai bună", „o jertfă mai bună", „un legămînt mai bun", etc.)

La capătul primului stîlp, epistolele scrise către Tesaloniceni prezintă revenirea Domnului Isus
în mod special în relaţie cu Biserica (pentru Biserică), în timp ce varianta evreiască a celui de
al doilea stîlp ni-L prezintă pe Isus Cristos revenind pentru Israel şi în relaţie directă cu
neamurile lumii.

c. Arcul ne arată ordinea în care trebuie să predicăm Adevărul creştin.

Cele trei secţiuni caracteristice din grupul celor 9 epistole ale Bisericii creştine ne arată
aceasta, în primele 4, credinţa creştină este îndemnată să privească înapoi la Cruce şi să
crească în putere. În grupul celor 3 epistole de la mijloc, dragostea este chemată să-şi îndrepte
privirile în sus, înspre Mirele ceresc şi să înveţe să depindă numai de El, iar în ultimele 2,
nădejdea este chemată să privească înainte spre aşteptata întîlnire cu Mîntuitorul.

Într-adevăr, cel păcătos nu are nevoie la început nici de doctrina despre Biserică şi nici de cea
despre Venirea Domnului. El trebuie să afle despre Cristosul răstignit la Cruce, aşa ca în
primele 4 epistole numite şi „Evanghelistice". După aceea, cel răscumpărat prin sîngele
Mielului şi născut din nou prin lucrarea Duhului are nevoie să intre în părtăşia minunată a
Bisericii, bucurîndu-se de desăvîrşita unitate a celor mîntuiţi, între pămînt şi cer, credinciosul
trebuie să afle acum despre „trupul" mistic al lui Cristos, despre „Mireasa" Mielului, despre
„Templul Duhului Sfînt" şi despre viaţa de rodire.

În final, învăţătura creştină trebuie să ne poarte înspre momentul culminant al întîlnirii noastre
cu slăvitul nostru Domn, care „va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea
trupului slavei Sale" (Filip. 3:21)

C.J. Ellicott comenta astfel: „În Galateni şi Romani găsim (aşa cum a arătat-o şi Reforma din
secolul XVI) un tezaur de adevăr despre creştinismul personal; chiar şi gîndul justificării,
dominant în ele, duce orice suflet în situaţia de a sta faţă în faţă cu propriile-i păcate şi cu
mîntuirea, în acea criză dintre viaţă şi moarte cînd rămînem conştienţi doar de două existenţe -
a lui Dumnezeu şi a noastră înşine. Efeseni, Filipeni şi Coloseni sînt tezaurul de adevăr despre
realitatea Bisericii universale a lui Cristos. Ideea centrală este Cristos-Capul trupului mistic
alcătuiţi din toţi creştinii veacurilor. Ce mai lipseşte?

1, 2 Tesaloniceni adaugă adevărul despre destinul final al Bisericii, culminînd istoria

existenţei ei cu intrarea în odaia de nuntă a Mielului spre săvîrşirea unirii veşnice cu Fiul. În
aceste două epistole către Tesaloniceni, doctrina despre Cruce şi aceea despre Biserică nu apar
decît foarte vag şi simplist. Accentul se pune pe perspectiva întoarcerii Domnului pentru
Biserica Sa."
ROMANI
Epistola către Romani este „magnum opus"-ul apostolului Pavel. Niciuna dintre celelalte
scrieri ale sale nu este la fel de bogată sau de organizată. În această scriere întîlnim deopotrivă
„cunoştinţele" lui Pavel şi „cunoştinţa" lui în arta de a le aranja într-un tratat de teologie
sistematică. Dintre toate cărţile scrise cîndva, aceasta este cea care a influenţat cel mai mult
evoluţia şi cursul gîndirii creştine.

Fiecare creştin ar trebui să studieze conţinutul acestei epistole. Ea este „alfabetul" credinţei,
dar nu se opreşte aici, ci, în profunzimi, se dovedeşte busola tuturor călătoriilor prin doctrinele
Bibliei. A deveni familiar cu învăţăturile aceste scrieri este tot una cu a fi „înrădăcinat" în
credinţă şi a dobîndi certitudini divine în problemele cruciale ale vieţii, morţii şi eternităţii.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Pro Romaious" - „către Romani". Cetatea
Romei a fost fondată în anul 735 î.Cr. şi ajunsese pe vremea lui Pavel să fie cea mai măreaţă
capitală a lumii, cu o populaţie de peste un milion de oameni.

Data: Pavel scrie această epistolă către creştinii din Roma în anul 57 d.Cr., pe cînd se afla în
oraşul Corint, în casa lui Gaiu (Rom. 16:23; l Cor. 1:14). Scrierea a ajuns la Roma prin
intermediul lui Fivi, diaconiţă a bisericii din Chencrea, unul din cartierele portuare ale
Corintului (Rom. 16:1, 2).

Contextul istoric: Privind la vremea în care a fost scrisă această carte, vedem că nevoia după
un aşa tratat doctrinar era evidentă. Cînd Pavel s-a apucat de scris trecuseră deja aproximativ
25 de ani de propovăduire a Evangheliei de-a lungul şi de-a latul Imperiului Roman.
Comunităţile creştine se răspîndiseră pretutindeni, apărînd în toate colţurile Imperiului. Era
inevitabil ca această nouă învăţătură să ridice întrebări chinuitoare în inimile celor ce o
întîlneau pentru prima oară. Cum se împăca Evanghelia iertării cu „dreptatea" lui Dumnezeu?
Ce mai rămînea din „neprihănirea" cerută de Dumnezeu dacă păcătoşii erau iertaţi prin oferta
gratuită a „harului"? Ce fel de relaţie era între această „Evanghelie" şi străvechea „Lege a lui
Moise"? Nu-l desfinţa ea pe Moise? Şi ce mai rămînea din legămîntul „Avraamic"? Cum se
putea ca „neamurile" să aibă parte de privilegiile aceluiaşi legămînt făcut cu evreii? Ce se va
alege din nivelul moral, dacă se răspîndeşte acum vestea că Dumnezeu nu-i mai priveşte pe
oameni prin filtrul pretenţiilor Legii, ci prin uşa deschisă a harului? Nu vor ajunge oare
oamenii să creadă că este bine să păcătuim mai mult ca să se înmulţească şi mai mult harul?
Ce mai rămînea valabil din promisiunile făcute de Dumnezeu Israelului? Mai rămînea în
picioare statutul de popor al „legămîntului"? Va mai avea Israelul, care-L respinsese pe Mesia,
un rol în istoria viitoare a lumii? Nu cumva „legămîntul cel nou" semnifica şi lepădarea
Israelului ca popor? Multora dintre evreii evlavioşi li se părea că noua „Cale" propusă de
Pavel (Fapte 22:4; 24:22) aruncă pe fereastră tocmai tradiţiile şi moştenirile care le erau cele
mai dragi.

Iată deci că pentru mulţi se cerea o explicaţie mai clară şi cumva definitivă asupra noii
învăţături apărute în Biserica creştină.

Autorul: Exista un singur om capabil de o asemenea lucrare! Dumnezeu pregătise deja un om

care să primească această însărcinare! Lui Anania, Dumnezeu îi spusese:

„Du-te, căci el (Pavel) este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea
neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel." (Fapte 9:15)
Cu pregătirea lui temeinică de Fariseu, cu conştiinţa lui delicată şi cu credinţa lui puternică în
religia evreilor, Pavel îşi dăduse seama, chiar mai mult decît împotrivitoni lui, de aspectul
contradictoriu al învăţăturii ce-i fusese încredinţată. Dumnezeu a trebuit să-l convingă mai
întîi pe el însuşi de temeinicia creştinismului. Faptul că a primit „Evanghelia lui" direct prin
revelaţie dumnezeiască (Gal. 1:1, 11-17), nu l-a scutit pe Pavel de zbucium lăuntric şi de
multă frămîntare sufletească. În capitolul 9 el face mărturisirea: „simt o mare întristare şi am o
durere necurmată în inimă... pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti" (9:2-3).

S-ar cuveni să spunem acum ceva, pe scurt, despre apostolul Pavel. Dar cine poate spune ceva
„pe scurt" despre acest om extraordinar?

Iată ce scrie C.A. Fox despre marele apostol: „Mai multe calităţi, aparent contradictorii, au
fost puse împreună de Dumnezeu pentru a împleti fiinţa lăuntrică a lui Pavel. Prin experienţa
lui personală, el combină cunoştiinţe nemijlocite din cele trei sfere sociale care-i împărţeau pe
oamenii din vremea lui. A fost ales din cea mai îngustă sectă a Iudaismului. Ca Fariseu,
cunoştea legalismul evreu pe dinăuntru şi pe dinafară. A fost scos dintr-un mediu îmbibat cu
cea mai aleasă cunoştinţă a culturii greceşti, căci şi-a trăit anii formării lui într-unul dintre cele
mai importante centre de educaţie helenistică, Tarsul Ciliciei, şi şi-a însuşit temeinic eleganţa
literaturii greceşti. Mai mult, încă de la naştere, s-a bucurat de privilegiile multiple ale celui
cu „cetăţenia Romană".

Putem spune deci că Pavel a fost evreu pînă la măduvă, Grec în cel mai deplin sens al
cuvîntului şi cetăţean Roman prin naştere. Dincolo de toate acestea, el a unit în personalitatea
sa o neobişnuită vigoare intelectuală, o mare putere a voinţei, o simţire adîncă şi o mare
compasiune pentru oameni.

Spunînd toate acestea, mai trebuie să adăugăm un lucru, probabil cel mai important dintre
toate. Iudaismul lui Pavel s-a frînt în întîlnirea directă cu Cristos pe drumul Damascului.
Convertirea lui brusca şi capitularea lui necondiţionată, l-au făcut cel mai potrivit vas pentru a
demonstra evreilor că Isus este viu şi că El este Mesia, Cel care trebuia să vină. Experienţa lui
l-a ajutat să prezinte creştinismul nu ca pe ceva antagonist Iudaismului, ci ca pe o urmare
firească, ca pe o continuare şi ca pe o împlinire a lui.

Destinatarii epistolei: Cînd a scris această epistolă, Pavel încă nu fusese la Roma. Avea însă
dorinţa aceasta arzătoare şi plănuia să călătorească într-acolo. Apostolul îşi dăduse seama de
importanţa strategică a Bisericii stabilite în chiar capitala Imperiului. De acolo se puteau
răspîndi apoi în toată lumea învăţăturile noii Evanghelii.

Formată din evrei şi din neamuri, comunitatea creştină din Roma crescuse repede, probabil şi
prin venirea multor creştini convertiţi din alte părţi ale Imperiului. Pavel îşi numeşte cititorii
cînd evrei (2:17-29; 4:1; 7:1), cînd neamuri (1:13; 11:13-32; 15:15, 16, etc.). În încheierea
scrisorii, el salută 26 persoane, dintre care două treimi au nume greceşti.

Conţinutul cărţii: Avînd în vedere componenţa Bisericii din Roma, Pavel construieşte o
prezentare măiastră a adevărurilor măreţe ale creştinismului, care să-i dumirească şi pe evrei
şi pe cei dintre neamuri. O schiţă a întregii scrisori ar cuprinde trei secţiuni terminate fiecare
cu cîte o doxologie (8:38, 39; 11:33-36; 16:27-27)

Nu este nici o îndoială că primele 8 capitole sînt doctrinare ocupîndu-se cu doctrinele

fundamentale ale Evangheliei. Secţiunea de la mijloc are un caracter naţional, clarificînd
relaţia Israelului, ca naţiune, cu noua Evanghelie, iar ultima parte este o porţiune devoţională,
care ilustrează pe scurt aplicarea noii învăţături la viaţa practică de toate zilele.

1. DOCTRINAL: expoziţie - Cum mîntuieşte Evanghelia pe păcătoşi.

2. NAŢIONAL: explicaţie - Cum se aplică Evanghelia Israelului.
3. DEVOŢIONAL: aplicaţie - Cum se trăieşte Evanghelia.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În faimoasa lui „Prefaţa (a studiul epistolei către
Romani", Martin Luther, celebrul reformator german, scrie următoarele:

„Ca să pornim la drum, trebuie mai întîi să lămurim cîteva probleme de limbaj. Este absolut
esenţial să nu începem studierea acestei epistole mai înainte de a vedea ce înţelege Sfîntul
apostol Pavel prin termeni ca: Lege, păcat, har, credinţă, neprihănire, fire pămîntească, duh,
etc. Fără lămurirea acestor termeni, citirea epistolei poate rămîne fără nici o valoare practică.

Iată de exemplu acest cuvînt mic: „Lege". El nu trebuie luat în înţelesul lui social obişnuit
care defineşte normele după care cetăţenii ştiu ce trebuie să facă şi ce trebuie să nu facă. Acest
aspect este valabil numai în ce priveşte legile sociale omeneşti în care sînt judecate şi
apreciate numai faptele, fără să se ţină în socoteală atitudinea inimii.

Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judecă după ceea ce este în străfundurile inimii şi
de aceea Legea Lui nu se opreşte la aspectul exterior al faptelor. Ea se pogoară în adîncimile
fiinţei umane pretinzîndu-i nu numai un anumit fel de comportament, ci şi un anumit fel de
simţire. Legea lui Dumnezeu pedepseşte chiar şi fapte aparent bune, atunci cînd acestea nu
izvorăsc dintr-o pornire sinceră a inimii. Ipocrizia şi minciuna nu sînt tolerate.

Psalmul 116:11 decretează: „Orice om este înşelător", făcîndu-i pe toţi oamenii mincinoşi în
comportamentul lor. Într-adevăr, omul nu poate ţine din toată inima Legea lui Dumnezeu. Este
în natura noastră să ne placă parcă dinadins răul şi să nu ne atragă ceea ce este bine. Şi dacă
inima noastră nu-şi găseşte plăcerea în ce este bine, atunci este clar că nici un om nu poate
ţine în mod absolut Legea divină. Aceasta nu înseamnă altceva decît că omul este păcătos în
străfundul naturii sale şi că această stare de păcat atrage asupra noastră mînia lui Dumnezeu,
indiferent dacă aparent trăim ca nişte oameni respectabili făcînd în exterior fapte considerate
de toţi ca fiind „bune".

Concluzia pe care o trage Sfîntul apostol Pavel în cuprinsul capitolului 2 din epistola către
Romani este că pînă şi iudeii sînt păcătoşi, căci „nu cei ce aud Legea sînt neprihăniţi înaintea
lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi" (2:13) El înţelege
prin aceasta că niciunul, prin faptele făcute, nu este un împlinitor al legii. Dimpotrivă, el îi
acuză pe toţi, direct în faţă, de comiterea celor mai flagrante încălcării ale Legii:

„Tu care zici: „Să nu preacurveşti", preacurveşti?" (2:22).

„Căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe
altul, faci aceleaşi lucruri" (21).

Ce vrea să spună Pavel este aceasta: „Da, ştiu că tu trăieşti în exterior o viaţă care pare să
respecte prevederile Legii şi că îi judeci pe ceilalţi care nu fac la fel ca tine; ştiu că eşti foarte
priceput să vezi paiul din ochiul aproapelui tău, dar de bîrna care îţi împiedică vederea n-ai
habar!"

„Adevărul este că şi dacă ţii în aparenţă Legea, cu fapte exterioare, din pricina pedepsei sau
de dragul răsplătirii, în lăuntrul fiinţei tale faci lucrarea aceasta fără nici o plăcere, împotriva
pornirilor naturale şi numai împins de la spate. Dacă ţi s-ar da voie, ai face deîndată exact
ceea ce acum Legea te opreşte."

„Concluzia firească care se impune este că în lăuntrul tău, tu urăşti Legea. Atunci ce
importanţă mai are că tu îi înveţi pe alţii să nu fure, cînd ştim că tu ai hoţia în inimă, şi ai fura
din toată inima dacă te-ai lăsa dus de pornirile inimii tale? Nu vezi cîtă ipocrizie se ascunde în
dosul unei măşti de decenţă? Tu îi înveţi pe alţii, dar nu te poţi convinge nici pe tine însuţi. De
fapt, respectînd ceea ce tu, ca evreu, numeşti Lege, n-ai ajuns s-o şi înţelegi vreodată."

Legea nu ne poate rezolva problemele, în capitolul 5 al epistolei, Sfîntul Pavel spune clar că
Legea nu a venit ca să ne facă mai buni, ci doar ca să scoată în evidenţă păcatul. Cu cît Legea
ne pretinde mai multe, cu atîta noi ne împotrivim ei, urînd-o din toată inima.

Acesta este motivul pentru care, Pavel spune în capitolul 7:14 că: „Legea este duhovnicească,
dar eu sînt... rob păcatului". Cum se înţelege aceasta? Iată cum: dacă Legea ar fi fost dată
numai pentru trupul exterior, ea ar fi putut fi satisfăcută prin fapte exterioare; dar atîta vreme
cît Legea este duhovnicească, nimeni nu o poate împlini, pentru că ne este împotrivă firea
noastră păcătoasă. Numai Dumnezeu ne poate schimba inima şi ne poate dărui una care îl
poate ridica pe om la nivelul Legii lui Dumnezeu. Numai prin lucrarea de înnoire făcută de
Duhul Sfînt putem ajunge să dorim să facem voia lui Dumnezeu, nu de frica pedepsei sau din
obligaţie, ci dintr-o pornire sinceră a inimii.

„Legea, care este duhovnicească" nu poate fi împlinită decît de un om făcut „duhovnicesc"

prin lucrarea de înnoire a Duhului. Acolo unde Duhul Sfînt încă nu a intrat, rămîne în
continuare păcatul, rămîne împotrivirea tacită faţă de Lege şi duşmănia faţă de prevederile ei.
Aceasta se întîmplă cu toate că, mintal, noi recunoaştem că voia lui Dumnezeu este bună,
dreaptă şi sfîntă.

Căutaţi să vă familiarizaţi cu felul acesta de gîndire al lui Pavel şi veţi ajunge să vă daţi
singuri seama că „făcînd faptele Legii" şi „împlinirea Legii" sînt două lucruri cît se poate de
deosebite. Faptele Legii sînt însumarea a tot ceea ce face cineva din dorinţa sinceră de a
respecta perceptele divine prin strădaniile puterilor proprii. Oricît de sincere sînt însă aceste
strădanii, ele sînt însoţite mereu de o stare de înverşunare a inimii şi de o constrîngere a
pornirilor lăuntrice, care fac în ultimă instanţă faptele exterioare tot una cu ipocrizia, golindu-
le de orice valoare. Aceasta este cauza care-l face pe Pavel să scrie în Romani 3:20:

„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege
vine cunoştinţa deplină a păcatului".

Cît de caraghioşi sînt unii care-i învaţă pe cei din Biserici „să se pregătească să primească
harul făcînd faptele necesare"! Cum ar putea un om să se pregătească făcînd faptele, atîta timp
cît inima i se împotriveşte şi-l umple de fiere amară? Cum s-ar putea ca o astfel de „faptă"
făcută din obligaţie sau constrîngere a inimii să fie plăcută înaintea lui Dumnezeu?

Pe de altă parte, a împlini Legea înseamnă a face faptele ei din dragoste, cu o inimă voioasă şi
binevoitoare, fără a simţi presiunea necesităţii sau apăsarea constrîngerii. Această atitudine
voioasă şi binevoitoare a inimii este produsul lucrării Duhului Sfînt în lăuntrul celui mîntuit:

„...pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfînt, care
ne-a fost dat" (5:5).

Dar Duhul Sfînt nu este dat decît „prin", „în urma" şi „ca rezultat" al credinţei mîntuitoare în
Domnul Isus Cristos. Aceasta este ceea ce spune Pavel în introducerea sa:

„Pavel... pus deoparte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte
prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.

„Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte
duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe
Isus Cristos, Domnul nostru, prin care am primit harul...” (Romani 1:1-5).

Schimbarea inimii se face prin lucrarea Duhului, care la rîndul Său nu este dat decît ca
rezultat al credinţei. Putem spune aşadar fără nici o ezitare că singurele fapte bune sînt cele
care sînt o consecinţă a credinţei. Numai „neprihănirea care se capătă prin credinţă" poate
împlini Legea, căci numai din meritul cîştigat de Cristos primim în dar lucrarea Duhului care
ne transformă inima făcînd-o să-i placă lucrurile cerute de Dumnezeu.

Aceasta este de altfel şi definiţia harului, care nu este un fel de certificat pentru libertatea de a
face tot ceea ce ne pofteşte inima păcătoasă. Harul este dorinţa şi puterea pe care ne-o
dăruieşte Dumnezeu pentru a-l împlini voia Sa sfîntă.

Credinţa nu desfinţează faptele Legii, ci le face accesibile celui mîntuit:

„Deci, prin credinţă desfinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea" (Rom.
3:31).

„Păcatul" este un alt termen care trebuie explicat. În Sfînta Scriptură, păcatul nu este numai
săvârşirea faptelor care încalcă prevederile Legii, ci denumeşte un întreg complex de
sentimente şi atitudini ale inimii care ne îndemnă să călcăm Legea.

Dumnezeu nu se opreşte la aparenţe, ci pune degetul direct pe rană atunci cînd „nu se uită la
ce izbeşte ochiul, ci priveşte la inimă". Înainte de a deveni fapte, păcatele noastre erau ascunse
în cutele infinit de sensibile ale inimii:

„Dar ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gîndurile rele,
uciderile, preacurciile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care
spurcă pe om" (Matei 15:17-20).

Prin urmare, credinţa este singura noastră cale spre neprihănire, căci credinţa ne aduce în
inimă lucrarea Duhului Sfînt.

În Ioan 16:8-9, Domnul Isus spune că singurul păcat care nu li se va ierta oamenilor este
necredinţa:

„Cînd va veni El (Duhul Sfînt) va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea
şi judecata.
În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine".

Cel ce crede are deschisă calea spre neprihănirea pornită dintr-o inimă spălată de sîngele
Domnului Isus şi înnoită de lucrarea transformatoare a Duhului. Dintr-o astfel de inimă vor
curge apoi „rîuri de apă vie, cum zice Scriptura" (Ioan 7:38).

Înainte de a exista fapte bune sau rele, există o inimă stăpînită de credinţă sau de necredinţă
Inima firii pămînteşti este rădăcina tuturor relelor. Ea este„capul şarpelui" despre care
vorbeşte Scriptura şi despre care i-a fost promis lui Adam că va fi zdrobit sub picioarele
seminţei lui (Gen 3-15)"

CUPRINSUL CĂRŢII

EPISTOLA CĂTRE ROMANI - „Neprihănirea dată-n dar"

INTRODUCERE (1:1-17)

1. Neprihănirea lui Dumnezeu este ceea ce ne trebuie

l:18-1:32 Omenirea L-a părăsit pe Dumnezeu şi a pierdut neprihănirea.
2:1-2:16 neamurile, fără Lege, sînt vinovate.
2:17-3:8 iudeii, sub Lege, sînt şi ei vinovaţi.
3:9-3:20 Rezultatul: Vinovăţia întregii omeniri.

2. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este dăruită

3:21 Nu prin ţinerea Legii.
3:22, 23 Prin credinţă (calea).
3:24 Din harul divin acordat (izvorul).
3:24, 25 În urma morţii lui Cristos (prilejul).
3:26-31 Fără plată pentru neamuri, ca şi pentru evrei (scopul).
4:1-25 Exemplificată în Avraam şi în David (exemplele).
5:1-11 Are ca urmare mari binecuvîntări (rezultatul).
5:12-21 Rezumatul: Mîntuirea este oferită întregii omenirii.

3. Neprihănirea lui Dumnezeu este realizată în noi

6:1-13 Noi am murit faţă de păcat şi trăim pentru Dumnezeu.
6:14-7:25 Noi am murit faţă de Lege şi trăim sub har.
8:1-13 Noi am murit faţă de fire şi trăim prin Duhul.

4. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este asigurată

8:14-25 Sîntem fii şi ne aşteaptă slava.
8:26-27 Mijlocirea Duhului
8:28-34 Scopul etern al Tatălui
8:35-39 Dragostea statornică a Fiului.

5. Neprihănirea lui Dumnezeu este la lucru pentru noi

Cap.9 Israelul a fost ales în trecut.
Cap. 10 Israelul este îndepărtat în prezent.
Cap.11 Israelul va fi restaurat în viitor.
6. Neprihănirea lui Dumnezeu este arătată prin noi
Cap.12, 13 În cadrul activităţilor spirituale, sociale şi cetăţeneşti.
Cap.14-16 În cadrul părtăşiei şi slujirii noastre creştine.
1 CORINTENI
Probabil că nici una dintre epistolele apostolului Pavel nu a fost scrisă unui grup mai frămîntat
de probleme, de compromisuri cu păcatul şi de lupte ca această scrisoare adresată creştinilor
din oraşul Corint. Au existat glasuri care au spus că Biserica din Corint poate fi numai în parte
şi cu greu considerată o Biserică „creştină". Totuşi, faptul că Pavel o numeşte aşa şi mai ales
faptul că Duhul Sfînt a socotit că scrisorile adresate de apostol credincioşilor de acolo merită
să fie păstrate în canonul Noului Testament, ne îndeamnă să avem o altă părere. Este bine să
stăruim cu atenţie asupra acestei Biserici şi să vedem ce mesaj găsim în epistolele adresate ei
pentru viaţa Bisericilor de astăzi.

Titlul: În originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious A" - „Către Corinteni A" (sau
„întîia").

Autorul: Pavel este nu numai autorul acestei epistole, ci şi fondatorul Bisericii din Corint (1
Cor. 4:14-15).

Contextul scrierii: Corintul era un mare centru comercial, cultural, religios şi vai, un mare
centru al desfrîului. Intrarea apostolului în oraş s-a petrecut la mai bine de o sută de ani după
ce Iulius Cezar reconstruise cetatea, transformînd-o într-o nouă capitală a Ahaiei. Din punct
de vedere maritim, Corintul era un oraş situat pe promontoriul dintre două porturi: Chencrea
la est şi Laceum la vest. Această poziţie i-a asigurat accesul traficului maritim comercial din
toată lumea. Cînd spuneai Corint, spuneai afluenţă materială, tranzacţii comerciale,
garnizoane militare, lux, afluenţă materială şi... iar afluenţă materială. Cînd Pavel aminteşte
de: „aur, argint şi pietre preţioase" în capitolul 3, el vorbeşte cu oameni care cunoşteau foarte
bine valoarea acestor mărfuri.

La 16 kilometri de porţile cetăţii se întindeau cîmpurile destinate Jocurilor Istmice, un

corespondent al Jocurilor Olimpice de astăzi. Din patru în patru ani veneau acolo atleţi din
toată lumea să se întreacă în tot felul de jocuri dintre care cursele, boxul şi luptele erau cele
mai renumite. Pavel face aluzie la aceste întreceri în capitolul 9.

Sus pe înălţimea Acropolis, dominînd şi la propriu şi la figurat cetatea, se înălţa mîndru

Templul Afroditei, zeiţa iubirii şi a fertilităţii. O mie de preotese practicau prostituţia ca parte
a ritualului de închinăciune. Corintul era un oraş al viciului. Pe străzi se plimbau bărbaţi
homosexuali care-şi lăsaseră părul să crească ca la femei. Vorbind despre ei, Pavel scrie în l
Cor. 11:4:

„Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung...” Ne putem
închipui ce mare trebuie să fi fost dezgustul lui Pavel la vederea decadenţei morale din jur.
Nici în Antiohia nu întîlnise o aşa combinaţie de „înţelepciune" lumească şi imoralitate
animalică. În toată Biblia nu se găseşte o descriere mai vie a stării de păcat a omenirii decît
aceea făcută de Pavel în capitolul 1 al epistolei către Romani. Este suficient să spunem că acel
comentariu trist fusese scris pe vremea în care apostolul se afla în cetatea Corintului.

Pavel a venit la Corint după ce vizitase Atena. Acolo avusese o experienţă nu prea
încurajatoare cu cei ce-l ascultaseră (Fapte 17:15-34). Probabil că starea lui sufletească nu era
prea bună. Grecia nu părea să fie un cîmp bun pentru Evanghelie. După îngîmfata Atena, a
urmat decăzutul Corint! Nu-i de mirare că Dumnezeu a trebuit să i se arate noaptea şi să-l
încurajeze:
„Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu
sînt cu tine; şi nimeni nu va pune mîna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult
norod în această cetate". Aici a rămas un an şi şase luni, şi învăţa printre Corinteni Cuvîntul
lui Dumnezeu" (Fapte 18:9-10).

Primii cu care s-a întîlnit Pavel au fost Aquila şi Priscila, evrei creştini, victime a expulzării
evreilor din Roma sub Claudiu Cezar. Pentru că se ocupau şi ei cu facerea corturilor, casa lor
a devenit şi casa lui Pavel. După ce Sila şi Timotei, care fuseseră în Macedonia, au întregit
echipa misionară, Pavel s-a dedat cu totul propovăduirii, fiind susţinut material de ceilalţi
(Fapte 18:5).

În Fiecare zi de Sabat el predica în Sinagogă „dovedind iudeilor că Isus este Cristosul". Două
convertiri notabile s-au produs ca urmare a predicării: Iust, un evreu a cărui casă era vecină cu
Sinagoga şi-n casa căruia s-a mutat Pavel, şi Crisp, fruntaşul Sinagogii, care s-a întors la
Domnul cu toată casa lui (Fapte 18:7-8) Aşa a luat fiinţă Biserica Nou Testamentală din
Corint alcătuită din bărbaţi şi femei, evrei şi dintre neamuri, sclavi şi oameni liberi. Despre
caracterul şi caracteristicile acestei adunări găsim ceea ce spune Pavel în cap.l:26-31 şi 6:9-
11:

"De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în
felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales...”, „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici
închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi,
nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa
eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi...”

Conţinutul cărţii: 1 Corinteni este o scrisoare plină de mînie, de mustrare, de corectare şi de

învăţătură. După cele 18 luni petrecute în Corint, Pavel a plecat la Efes unde a stat 3 ani de
zile. Fiind acolo, el a primit o scrisoare din partea credincioşilor din Corint în care i se cerea
părerea despre căsătorie şi despre carnea rămasă de la jertfele păgîne. Trei foarte cunoscuţi
membrii ai adunării din Corint i-au adus lui Pavel scrisoarea la Efes: Ştefanas, Fortunat şi
Ahaic (1 Cor. 16:17, 18). Nu încape nici o îndoială că între Pavel şi aceşti trei fraţi din Corint
au avut loc discuţii amănunţite din care apostolul a aflat despre starea decăzută a
credincioşilor Corinteni. Răspunsul lui Pavel este îndreptat deci nu numai spre problemele
ridicate de ei, ci înspre combaterea şi corectarea tuturor relelor despre care aflase.

Situaţia ar putea fi descrisă în aceste cuvinte: Cei din Corint fuseseră cu adevărat întorşi la
Cristos şi formau acum o adunare de copii ai lui Dumnezeu. Ei o rupseseră în teorie pentru
totdeauna cu idolatria şi cu practicile idolatre. Totuşi, ei nu puteau, peste noapte, să se
desprindă de ceea ce fusese aşezat an după an „în ei" şi nu ştiau cum să se deslipească de ceea
ce continua să se întîmple „în jurul lor". Practica vieţii lor nu se ridicase la nivelul „teoriei".

Misionarii de astăzi ne povestesc despre situaţii asemănătoare în care se găsesc unii convertiţi
din ţările păgîne. Acceptarea lui Cristos este amestecată adeseori cu forme tradiţionale de
idolatrie străveche. Oamenii nu se pot desprinde imediat de „formele" care le-au dat
identitatea naţională timp de secole. Se ajunge astfel la o stare de impas, pe care unii încearcă
să o depăşească pe calea compromisurilor. Aşa şi-au făcut loc în Biserică, de-a lungul
veacurilor, tot felul de sărbători şi de obiceiuri păgîne ca: rugăciunea pentru cei morţi, teama
de spiritele celor morţi, pomana pentru sufletul morţilor, cultul regenerării de la schimbarea
anilor, descîntecele şi sărbătorirea unor zile preluate din calendarele păgîne. În relaţia cu
păcatul, compromisul înseamnă însă „robie" spirituală (6:12). Corintenii au avut nevoie ca
cineva să le spună că nu există nici o cale de mijloc: ori cu Dumnezeu, ori cu lumea păgînă. O
alegere trebuia făcută şi această alegere trebuia făcută repede. Acesta este în esenţă mesajul
din l Corinteni 5 şi 6. Duhul Sfînt este întristat într-o adunare în care este tolerat păcatul:

„Nu ştiţi că voi sînteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?...
căci Templul lui Dumnezeu este sfînt şi aşa sînteţi şi voi"(3:16-17}...”să fi fost dat afară din
mijlocul vostru", „Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela"(5:2, 13) „Căci aţi fost
cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sînt
ale lui Dumnezeu” (6:20)

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai frumoase lecţii pe care le dă Pavel
Corintenilor este lecţia exemplului personal. Ca reprezentant al lui Cristos într-o lume
pierdută, apostolul se dă pe sine pildă celor din greu încercata Biserică a Corintului. Sub
presiunea lumii, credincioşii din toate timpurile au avut nevoie de lideri care nu numai să le
spună ce au de făcut, ci să le şi arate cum trebuie trăită viaţa creştină. În capitolul 4:16 el
spune: „de aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele", adăugînd în capitolul 11:1: „Călcaţi pe
urmele mele, întrucît şi eu calc pe urmele lui Cristos".

Iată cele zece pasaje în care Pavel se dă drept exemplu demn de urmat:

1. Loialitate în mesaj, metodă şi motivaţie (2:1-5).

2. Seriozitate în punerea temeliei şi în zidirea de deasupra (3:10-23).
3. Credincioşie în lucrul încredinţat lui (4:1-6)
4. Răbdare în suferinţele pentru Cristos. 4:9-16
5. Consideraţie pentru fratele mai slab. 6:12; 8:13
6. Renunţare la drepturi şi privilegii. 9:12-18
7. Negare de sine pentru cîştigarea altora. 9:19-23
8. Autodisciplinare a trupului şi a comportamentului. 9:27; 10:33
9. Stăpînire de sine în adunările publice. 14:18-20
10. Rîvnă şi recunoştinţă. 15:9-10

CUPRINSUL CĂRŢII
Introducere (1:1-9)

I. MUSTRARE PENTRU DEZBINARE l - 6

(Corintenii se complăceau în a da slavă oamenilor -1:12)

Partidele ataşate oamenilor sînt rele:

- pentru că mîntuirea prin Cruce înlătură orice fel de înţelepciune omenească (v.18-31)
- deoarece adevărata înţelepciune este dată de Duhul Sfînt; ea nu aparţine oamenilor (v.5-13)
- deoarece „învăţătorii" nu sînt decît „slujitori"; puterea este a Domnului (3:5, 6, 21; 4:1)
- atîta timp cît această „fală" (5:2) este ipocrită (5:6), căci credincioşii continuau să se
complacă în mijlocul unor păcate murdare ca incestul, dările în judecată şi abuzurile de tot
felul.

II. RĂSPUNSURI LA PROBLEME RIDICATE 7-15

(Corintenii i-au scris lui Pavel despre aceste probleme - 7:1)
cap. 7 - Răspuns la problema: „căsătorie sau celibat?"
cap. 8-10 - Despre carnea rămasă de la jerfele păgîne.

Principiul (cap.8), exemplul lui Pavel (9),

avertismente din Scriptură (10),
rezolvarea (10:23-11:1)

cap.11 - Ţinuta femeii în adunare (v.2-16) şi comportarea la Cina Domnului (v.17-34).

cap. 12-14 - Răspuns în problema darurilor spirituale. Distribuite de Duhul (12), sărace fără
dragoste (13), inferioare profeţiei (14).
cap. 15 - Răspuns la problema învierii sfinţilor. Relaţia cu învierea lui Cristos (v. 1 -19),
perspectiva (v.20-34), trupurile celor înviaţi (v.35-49), „taina" (v.50-58).
Apendice - cap. 16
2 CORINTENI
„V-am scris cu multă mîhnire, şi cu strîngere de inimă, cu ochii scăldaţi în lacrimi, nu ca să vă
întristaţi, ci ca să vedeţi dragostea nespus de mare pe care o am faţă de voi" (2 Cor. 2:1).

Titlul: în originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious B"- „Către Corinteni B " (sau
a doua").

Autorul: S-ar putea ca alte epistole să fie mai profunde decît aceasta, dar niciuna dintre ele nu
este mai caldă şi mai personală ca ea. În niciuna din celelalte nu se revarsă inima lui Pavel
mai plenar ca în aceasta şi din nici o alta nu aflăm mai multe despre viaţa şi frămîntările
apostolului.

Data: Asa cum am văzut deja, cea dintîi epistolă a lui Pavel către Corinteni a fost scrisă pe
cînd apostolul se află în Efes (1 Cor.l6:8). La scurt timp după scrierea ei, el a fost obligat să
fugă din cetate din pricina răscoalei puse la cale de argintarul Dimitrie şi de ceata lui idolatră.
Zelul pentru zeiţa lor Artemis (Diana) şi mai cu seamă preocuparea pentru cîştigul lor de
făcători de machete ale Templului păgîn, i-a ridicat pe aceştia împotriva lui Pavel şi a
Evangheliei (Fapte 19:21-41).

De la Efes, apostolul a plecat înspre Troa, apoi a trecut prin provinciile nord-estice ale Mării
Egee pentru a ajunge în ţinuturile Macedoniei. După ce a vizitat bisericile de acolo, Pavel s-a
îndreptat spre sud, ajungînd iarăşi în Grecia, vizitînd din nou Ahaia şi Corintul şi zăbovind
acolo încă trei luni de zile (Fapte 20:1-3). Era a treia vizită pe care avea să le-o facă celor din
Corint (2 Cor. 12:14; 13:1).

În intervalul de timp scurs între plecarea şi reîntoarcerea în Corint, Pavel a scris această a
doua epistolă. Locul scrierii a fost probabil Filipi, iar circumstanţele prin care trecea apostolul
au fost dintre cele mai chinuitoare.

Contextul scrierii: Pavel scrie aceste rînduri dintr-una din cele mai grele şi mai întunecate
situaţii în care s-a aflat vreodată. Apostolului i-a fost dat să experimenteze necazul şi
deznădejdea pentru ca să ne poată scrie nouă şi să ne ajute să trecem la rîndul nostru prin
clipele noastre de încercare (2 Cor. 1:3-4).

Lui Pavel nu-i era indiferent ceea ce se putea petrece în Corint. Credinciosul său tovarăş de
lucru, Tit, ar fi trebuit să-l aştepte deja la Filipi, cu un raport despre cele petrecute în cetate
după plecarea sa. Faptul că el întîrzia să apară nu făcea decît să sporească şi mai mult
neliniştea şi temerile apostolului (2 Cor. 2:12, 13). De fapt, asupra lui Pavel se aruncaseră
parcă dintr-o dată toate îndoielile, toate dezamăgirile şi toate atacurile diavolului, cufundîndu-
l pe încercatul apostol într-unul din cele mai negre şi mai sfîşietoare momente din întreaga lui
carieră de luptător pentru propăşirea şi apărarea Evangheliei:

„Căci şi după venirea noastră în Macedonia, trupul nostru n-a avut nici o odihnă. Am fost
necăjiţi în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri" (7:5)

Se părea că cei din Corint erau cu totul porniţi împotriva lui. Pe de altă parte Galatia căzuse
pradă ereziilor iudaizatoare şi acceptaseră „o altă Evanghelie" (Galat. 1:6-9). În Efes, scăpase
ca prin urechile acului din mîinile lui Dimitrie şi a celor ce au aţîţat cetatea împotriva lui. Se
luptase cu oameni, dar lupta fusese atît de cruntă încît apostolul o aseamănă cu o luptă de
gladiatori împotriva, „fiarelor" (1 Cor. 15:32). Gîndul că îşi lăsase mica turmă de urmaşi ca pe
nişte miei în mijlocul lupilor nu-i da odihnă. Sub acest potop de grijuri, sănătatea lui a cedat
din nou făcînd loc unui atac de boală, care ameninţa să-i curme viaţa:

„În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a lovit în
Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, aşa că nici
nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă ne spunea gîndul că trebuie să murim...” (2 Cor. l:8-
9).

Dumnezeu avea însă alte planuri cu Pavel. Tit soseşte din Corint cu veşti îmbucurătoare. Ca
un răspuns dat primei epistole a lui Pavel, prin biserica din Corint trecuse focul curăţitor al
pocăinţei. Asprimea condamnărilor apostolului, disciplina anunţată de el, mustrarea şi
atenţionarea căzuseră pe un pămînt bun, pregătit de Dumnezeu şi care nu zăbovise să dea la
iveală roade de pocăinţă (2 Cor. 7:6:16).

Într-atît de bucuros a fost Pavel de raportul dat de Tit, încît s-a aşternut imediat la scris şi le-a
trimis această a doua scrisoare. Tit a călătorit cu ea înapoi la Corint ca să se desăvârşească
lucrarea bună începută acolo (8:16, 17, 23).

Cuprinsul cărţii: Oricît de îmbucurător a fost raportul dat de Tit lui Pavel, el a cuprins şi
aspecte problematice care nu puteau fi trecute cu vederea. Chiar dacă cei din Corint dăduseră
dovadă că au o mare rîvnă în ce priveşte sfinţenia, nu se poate spune că toţi au primit sfaturile
lui Pavel. Pavel îşi exprimă poziţia faţă de aceştia în mod clar:

„De multă vreme voi vă închipuiţi că vrem să ne apărăm înaintea voastră! Noi vorbim înaintea
lui Dumnezeu în Cristos; şi toate aceste lucruri le spunem, prea iubiţilor, pentru zidirea
voastră. Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă
găsesc şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea. Mă tem să nu găsesc gîlceavă,
pizma, mînii, dezbinări, vorbiri de rău, bîrfeli, îngîmfări, tulburări. Mă tem ca la venirea mea
la voi, să nu mă smerească din nou Dumnezeul meu cu privire la voi, şi să trebuiască să plîng
pe mulţi din cei ce au păcătuit mai înainte, şi nu s-au pocăit de necurăţiei, curvia şi
spurcăciunile, pe care le-au făcut" (2 Cor. 12:19-21).

Unii dintre Corinteni începuseră să critice unele aşa zise „neajunsuri şi slăbiciuni" ale
apostolului. „Persoana" lui Pavel era atacată în mod special. Iată cîteva din lucrurile de care îl
învinuiau adversarii lui din Corint:

a. Laşitate şi fugă de suferinţe în faţa prigoanei. (Pavel răspunde în 11:23-33)

b. Şovăială şi nestatornicie în felul în care-şi schimba mereu planurile. (Pavel răspunde în
1:15-23)
c. Lipsa de scrisori de „acreditare" din partea Bisericii din Ierusalim. (Pavel răspunde în 3-1-
5-12:11-13)
d. Simplitatea şi lipsa de elocvenţă a felului lui de vorbire. (Pavel răspunde în l: 12; 10:10 şi
11:6)
e. Aparenta lui lipsă de personalitate. (Pavel răspunde în 10:10-13)
f. Plăcerea lui de a se muta din loc în loc. (Pavel răspunde în 10:13-18)
g. Poziţia lui dubioasă în ceea ce priveşte Legea lui Moise. (Pavel răspunde în cap.3 şi 4)
h. Rîvna lui suspectă în adunarea de ajutoare materiale. (Pavel răspunde în cap.8; 7:2; 12:14-
16)
i. Zvonul despre anumite experienţe „în spirit" care-i făceau discutabilă sănătatea mintală.
(Pavel răspunde în 5:13; 12:1-10)

Oricît de neplăcută i-ar fi fost lui Pavel justificarea în faţa oamenilor, ea trebuia făcută
deoarece la mijloc era nu numai persoana sau reputaţia lui, ci lucrarea lui în biserica din
Corint şi credibilitatea lui în celelalte biserici. Eficienţa întregii lui lucrări depindea şi de felul
în care îl înţelegeau oamenii.

Iată motivele pentru care s-a născut această a doua epistolă către cei din Corint.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Această epistolă este o pledoarie de apărare a lui Pavel.
Din ea aflăm despre necazurile apostolului şi despre felul în care-l tratau unii credincioşi din
Biserici. Epistola trece însă dincolo de lămurirea poziţiei lui Pavel între credincioşii
Corintului. În textul ei găsim unele dintre cele mai frumoase pasaje de teologie creştină. Iată
numai cîteva dintre ele: "făptura cea nouă" (2 Cor. 5:17-19), „esenţa predicării creştine" (2
Cor. 4:5, 6; 5:17-19), „vasul de lut" (2 Cor. 4:7-18), descoperirile lui Pavel (2 Cor. 12:1-6) şi
„ţepuşul" trimis pentru smerire (2 Cor. 12:7-10).

SCHIŢA CĂRŢII
Introducere (1:1, 2)

1. Pavel dă socoteală de activitatea sa.

(Pavel- lucrătorul)

(A) în ce priveşte motivaţia sa (cap. 1 -2)

Planurile lui Pavel (1:12-2:4)
Iertarea celui pedepsit (2:5-13)
Slujba apostolului (2:14-17)

(B) în ce priveşte caracterul mesajului său (cap.3-5)

Un mesaj al vieţii noi (3:1-6)
Un mesaj al Noului Legămînt (3:7-18)

2. Pavel îşi îndeamnă urmaşii

(Pavel - părintele spiritual)

(A) în ce priveşte lucrurile spirituale (cap.6-7)

Împotriva „înjugărilor nepotrivite" (6:14-18)

(B) în ce priveşte lucrurile materiale (cap.8-9)

Dărnicia creştină (8:1-15)

3. Pavel răspunde criticilor (Cap. 10-13)

(Pavel - Apostolul)

(A) criticii şi acuzaţiile lor Autoritatea apostolului (10:1-19)

Purtarea lui Pavel (11:1-15)
Suferinţele lui Pavel (11:16-33)
Descoperirile lui Pavel (12:1-6)
Ţepuşul lui Pavel (12:7-10)
(B) Apostolul şi dovezile apostoliei lui
Semnele apostoliei (12:11-21)
Îndemn la pocăinţă (13:1-10)

Concluzie (13:11-14)
GALATENI
„O galateni nechibzuiţi! Cine va fermecat pe voi? Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt
durerile naşterii, pînă ce va lua Cristos chip în voi!" - Galateni 3:1; 4:19

Titulul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Galatas" - „Către Galateni".

Autorul şi data: Prima vizită a lui Pavel în ţinuturile Galatiei a avut loc într-un timp de grea
suferinţă fizica pentru apostol. Iată ce găsim scris:

„Ştiţi că, în neputinţa trupului v-am propovăduit Evanghelia pentru întîia oară. Şi n-aţi arătat
nici dispreţ, nici dezgust pentru ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-
aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Cristos Isus... vă mărturisesc că, dacă
ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos pînă şi ochii şi mi i-aţi fi dat" (Gal. 4:13-15).

Se prea poate ca boala lui Pavel să fi fost o suferinţă cronică a ochilor care l-a făcut neplăcut
la vedere. În ciuda acestui fapt, galatenii l-au îndrăgit şi probabil că apostolul şi-a petrecut
convalescenţa de cîteva luni în mijlocul lor, predicîndu-le mîntuirea prin credinţa în jertfa lui
Cristos.

A doua vizită a lui Pavel n-a fost nici pe departe aşa de plăcută pentru apostol. Credinţa celor
din Galatia se alterase şi îndreptările cerute de Pavel nu au fost primite de loc cu entuziasm:

„Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă
Evanghelie...” Voi alergaţi bine, cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr? "„M-am făcut
eu oare vrăjmaşul vostru, pentru că v-am spus adevărul?" (Gal. 1:6; 5:7; 4:16).

Pe fondul acestor stări, după plecarea apostolului dintre ei, apare această scrisoare (anul 56
d.Cr.). Ea este mai mult o lucrare polemică decît o scrisoare obişnuită. Este pus în discuţie
felul de creştinism pe care l-au dezvoltat galatenii după ce Pavel a plecat din mijlocul lor. Un
foarte potrivit început la studiul epistolei către Galateni este textul din l Cor. 3:10-15:

„După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter zidar înţelept, am pus temelia,
şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra... lucrarea
fiecăruia va fi dată pe faţă...”

Contextul scrierii: Cînd Pavel a scris această scrisoare a fost plin de o sfîntă indignare. Inima
lui de lucrător al Evangheliei era sfîşiată de durere. Ca şi în cazul Corintenilor, Pavel tremura
pentru credincioşia celor convertiţi faţă de Mîntuitorul lor:

„Căci sînt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un
bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată". (2 Cor. 11:2)

Galatia, ca şi Corintul fuseseră vizitate de „tulburători" veniţi din Iudeea. Aceşti iudaizatori
răspîndiseră pretutindeni otrava lor, răstălmăcind Evanghelia şi transformînd-o în ceva ce
Domnul Isus nu a intenţionat niciodată să spună sau să facă. Atacul lor se îndrepta în două
direcţii: împotriva lui Pavel însuşi şi împotriva mesajului propovăduit de el.

Vorbele lor sunau cam aşa: „Cine este la urma urmei acest Pavel? El nu a fost cu cei
doisprăzece. S-a făcut „apostol" el însuşi. Nu-i de mirare că mesajul lui este ciuntit, lăsînd
afară părţi esenţiale ale Evangheliei. Haideţi să vă spunem noi cum stau lucrurile...”

Care era mesajul iudaizatorilor? La prima vedere, ei păreau că adaugă numai cîte puţin la
mesajul mîntuirii. „Credeţi în Cristos", spuneau ei, că doar se considerau creştini, „dar să
faceţi bine să vă şi tăiaţi împrejur". Argumentul lor era că şi Pavel, la început a recomandat şi
practicat acest ritual pentru cei nou convertiţi. Într-adevăr, în Fapte ni se aminteşte că după ce
l-a luat cu sine pe Timotei, „l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor, care erau în acele locuri;
căci toţi ştiau că tatăl lui era grec" (Fapte 16:1-3).

Acum, tăierea împrejur nu ar fi fost un lucru aşa de mare ca să se facă o rupere în Biserică din
cauza ei, dar Pavel a văzut puţin mai departe. Dacă cei din Galatia acceptau să fie tăiaţi
împrejur, aceasta nu va fi decît primul pas pe un drum fără întoarcere înspre revenirea la
ţinerea întregii Legi (Gal. 5:3). Aceasta însemna „pierderea libertăţii" (Gal.4:9), „robie
spirituală" (Gal. 5:1), părăsirea Evangheliei.

Evanghelia este vestea bună despre mîntuirea dată în dar prin harul lui Dumnezeu. Dacă
adaugi ceva harului, mîntuirea nu mai este gratuită, ci se capătă prin fapte.

Nu-i de mirare că Pavel era furios. Iată cîteva exclamaţii categorice pe care nu ne-am fi
aşteptat să le găsim în gura apostolului:

„Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi" (Gal. 4:11).

„Iată, eu, Pavel, vă spun că, dacă vă veţi tăia împrejur, Cristos nu vă va folosi la nimic" (Gal.
5:2).

„Şi schilodească-se odată cei ce vă tulbură!" (Gal. 5:12).

Pentru cititorul modern s-ar putea să pară că Pavel a exagerat în reacţia lui contra învăţătorilor
veniţi din Iudeea. La urma urmei, credeau şi ei în Domnul Isus şi erau fraţi cu toţi
credincioşii! Dilema era însă cu mult mai adîncă. La ceasul disputei, problema era dacă noua
religie a creştinilor are caracter universal sau dacă mîntuirea adusă de Cristos este numai
pentru cei din neamul iudeilor. Ca să fii mîntuit, era suficient să crezi în Jertfa de la Golgota,
sau trebuia mai întîi să accepţi să devii iudeu? Trebuia să accepţi şi să-ţi însuşeşti toate
obiceiurile evreieşti? Trebuia să te îmbraci ca un evreu şi să împlineşti ritualurile religiei
evreilor (cum predicau „iudaizatorii" veniţi pe urmele lui Pavel)?

Dacă aceşti „iudaizatori" ar fi fost lăsaţi să-şi facă jocul, probabil că noua învăţătură adusă de
Domnul Isus, „Calea cea nouă" cum o numeşte Pavel, ar fi murit de la sine în perimetrul
primului secol. Dar n-a fost aşa. Istoria ni-l arată pe Pavel triumfînd. Biserica a înaintat
cucerind întregul imperiu roman de atunci. Evanghelia nu a fost legată de Templu, de
sacrificii sau de Legea lui Moise, lucruri despre care neamurile păgîne nu ştiau nimic şi nici
nu vroiau să ştie. Prin străduinţele lui Pavel, ale lui Ştefan şi ale altor lucrători ca ei,
creştinismul a ieşit din găoacea evreiască, patronată de Biserica din Ierusalim, devenind o
religie transculturală cu caracter universal. Acesta i-a fost destinul trasat de însuşi
întemeietorul ei:

„Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va

boteza, va fi mîntuit" (Marcu 16:15).
Conţinutul cărţii: Scrisoarea se desfăşoară în trei mişcări distincte, fiecare acoperind cîte
două capitole. Primele două capitole sînt „narative" şi se ocupă de Pavel însuşi, autoritatea lui
apostolică şi natura dumnezeiască a Evangheliei propovăduite de el. Următoarele două
capitole sînt o „dispută" privitoare la natura şi mesajul Evangheliei creştine, iar ultimele două
capitole sînt „îndemnuri" adresate direct galatenilor. Cu alte cuvinte, primele două capitole
sînt „personale", următoarele două sînt „doctrinale", iar cele două de la urmă sînt „practice".

Cuvinte cheia şi teme caracteristice:

1. Poziţia lui Pavel între apostoli

Iudaizatorii veniţi în Galatia contestau cu tărie autoritatea lui Pavel. Atacul era îndreptat
asupra calităţii lui de apostol şi asupra calităţii Evangheliei vestite de el.

Întradevăr, Pavel a fost o figură controversată în mişcarea creştină de la începutul primului

secol. Faptul că el nu a fost de la început cu Domnul Isus şi că nu a fost martor al învierii
Domnului îl descalificau în ochii multora ca „apostol autentic". El nu-i însoţise pe apostoli „în
toată vremea în care a trăit Domnul Isus... cu începere de la botezul lui Ioan pînă în ziuă cînd
s-a înălţat la cer". În Faptele Apostolilor l:16-26 ni se spune că Matia a fost ales „apostol" în
locul vînzătorului Iuda, exact pentru calităţile care-i lipseau lui Pavel şi astfel cercul de 12
„martori ai învierii" (Fapte 1:22) fusese reîntregit.

Pe cine reprezenta atunci acest Pavel?

Capitolele 1 şi 2 sînt apărarea lui Pavel împotriva acuzaţiilor aduse. În acest text găsim
temelia apostolici lui Pavel şi specificul misiunii încredinţate lui de Domnul.

În capitolul 1, Pavel îşi numeşte mesajul său „Evanghelia propovăduită de mine"(Gal. 1:11)
recunoscînd că ea se deosebeşte în unele aspecte de „Evanghelia propovăduită la Ierusalim".

Într-adevăr, în dezvoltarea Bisericii, Dumnezeu a hotărît ca Pavel să fie acela care să

depăşească graniţele Iudaismului şi să ducă vestea mîntuirii înspre marginile pămîntului.
Ucenicii Domnului s-au concentrat la început mai ales asupra „oilor pierdute ale casei lui
Israel" şi numai împotriva voinţei şi încredinţării lor au acceptat uneori să meargă la neamuri
(vezi vizita lui Petru în cetatea Samariei şi vizita lui Petru în casa sutaşului Corneliu - Fapte 8
şi 10-11). A trebuit ca Dumnezeu să-l aleagă pe Pavel şi să-l trimeată ca „apostol al
neamurilor". Recrutat pe drumul Damascului şi învăţat direct de Cristosul cel înviat, probabil
în pustiul Arabiei, acest Pavel a stîrnit la început tulburare oriunde şi-a propovăduit mesajul
numit atît de semnificativ „Evanghelia mea" (Rom. 2:16). Tulburarea a fost suficient de mare
pentru a provoca adunarea unui Consiliu al Bisericii la Ierusalim (Fapte 15). Spre
surprinderea noastră aflăm din textul care consemnează lucrările adunării din Ierusalim că în
sînul Bisericii erau „unii din partida fariseilor, care crezuseră... şi care ziceau că neamurile
trebuie să fie tăiate împrejur, şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise" (Fapte 15:5) Nu-i
de mirare că înfruntarea dintre ei şi Pavel şi Barnaba a dat naştere la „multă vorbă" (Fapte
15:7). A trebuit ca Petru şi Iacov, „care sînt priviţi ca stîlpi" (Galat. 1:9) să ia cuvîntul şi să
lămurească lucrurile. Ce au spus ei?

În primul rînd, Petru şi-a amintit cu acest prilej ceea ce ar fi trebuit să nu uite şi anume că de
fapt chemarea pe care i-o dăduse Dumnezeu fusese să facă tocmai slujba pentru care era
acuzat acum Pavel:
„Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi ca, prin
gura mea, neamurile să audă cuvîntul Evangheliei, şi să creadă" (Fapte 15:7).

Apoi Petru le aduce aminte că în cazul lui Corneliu:

„Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat şi lor Duhul Sfint ca şi
nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucît le-a curăţit inimile prin credinţă"
(Fapte 15:8-9).

Concluzia lui Petru şi îndemnul lui au fost:

„Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici
părinţii nostrii, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, sîntem mîntuiţi prin
harul Domnului Isus" (Fapte 15:10-11).

Nu-i de mirare că după astfel de vorbe rostite de Petru „toată adunarea a tăcut" şi că au
ascultat cu mai multă atenţie rapoartele misionare aduse de Pavel (Fapte 15:12).

Ultimul care a vorbit a fost Iacov. Cuvîntarea lui este deosebit de importantă. Cu maturitatea
care-l caracteriza, Iacov explică din profeţii cum Dumnezeu a hotărît o vreme în care
neamurile să fie în centrul atenţiei divine în detrimentul Israelului, întărind cuvintele lui Petru,
Iacov spune:

„Simon a spus cum mai întîi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste neamuri, ca să aleagă din
mijlocul lor un popor, care să-i poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele
proorocilor, după cum este scris: „După aceea, (după ce anume?- n.n.) Mă voi întoarce, (nu te
poţi întoarce decît dacă te-ai depărtat! - n.n.), şi voi ridica din nou cortul lui David din
prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou; pentru ca rămăşiţa deoameni să
caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat numele Meu, zice Domnul,
care face aceste lucruri, şi căruia îi sînt cunoscute din veşnicie" (Fapte 15:14-18).

Sînt convins că foarte puţini dintre evrei se gîndiseră cum trebuie la profeţia aceasta, după
cum tot foarte puţini o bagă astăzi în seamă în sînul Bisericii. Importanţa ei este dublă: ea i-a
anunţat pe evrei că Dumnezeu se va întoarce pentru o vreme înspre neamuri şi anunţă
neamurile că în final Dumnezeu va ridica din prăbuşirea lui, cortul lui David!

Concluzia şi îndemnul lui Iacov au fost:

„De aceea, eu sînt de părere să nu se mai pună greutăţi acelora dintre neamuri care se întorc la
Dumnezeu...” (Fapte 15:19).

Cînd Pavel îşi scrie scrisoarea către galateni, problemele nu erau încă atît de clare. Ierusalimul
şi „fariseii" din Biserică îşi trimeteau încă „misionarii" să „convertească adunările creştine
născute de Pavel". Tulburarea şi confuzia domneau pretutindeni. Iată de ce apostolul simte
nevoia să se apere şi să apere adevărul mesajului Evangheliei sale:

„Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obîrşie omenească;

pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus
Cristos...”(Galateni 1:11-23)
Pavel mărturiseşte că, deşi independent de apostolii de la Ierusalim, el n-a lucrat fără
cunoştinţa şi încuviinţarea lor (Galateni 2:1-9). Această recunoaştere a Evangheliei lui Pavel
fusese pusă la îndoială de atitudinea lui Petru în Antiohia:

„Dar cînd a venit Petru în Antiohia, i-am stătut împotrivă în faţă, căci era de osîndit" (Galateni
3:1). Deosebirea pe care a făcut-o Petru între creştinii dintre evrei şi creştinii dintre neamuri
trebuia osîndită pe faţă şi Pavel nu a ezitat să o facă. Era în joc mîntuirea mulţimilor care
primiseră credinţa:

„Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege,
degeaba a murit Cristos" (Galateni 2:21).

Pentru iudaizatori, ca să fii un bun creştin trebuia mai întîi să crezi în Cristos şi apoi să ajungi
să împlineşti toată Legea. Cu alte cuvinte, pentru a deveni pe deplin creştin, trebuia să devii
de asemenea „iudeu"; să accepţi tăierea împrejur, Sabatul şi toate celelalte ceremonii iudaice.
Pentru Pavel, aşa ceva era exact contrariul creştinismului. Mîntuirea s-ar fi putut obţine
atunci, nu prin har, ci prin ceea ce putea face un om, printr-un semn în carne şi prin abilitatea
cuiva de a ţine Legea. Pavel ştia însă că mîntuirea se primea prin har şi numai prin credinţă.
Toate strădaniile omului nu puteau duce nicăieri. Ceea ce era necesar era nu împlinirea Legii,
ci declararea unui faliment total, abandonarea de sine la picioarele crucii lui Cristos şi
aruncarea în braţele iubitoare ale Mîntuitorului. iudeul era înclinat să spună: „Doamne uite
lucrările pe care le-am făcut. Iată semnul tăierii mele împrejur. Dă-mi acum mîntuirea pe care
mi-am cîştigat-o." Pavel privea aşa ceva drept o blasfemie la adresa sacrificiului ispăşitor al
lui Cristos.

„Dar, spuneau iudeii, cel mai mare lucru din viaţa noastră ca popor al lui Dumnezeu este
Legea dată nouă prin Moise. Fără ea n-am fi ştiut ce înseamnă să trăieşti după placul lui
Dumnezeu. Cum să renunţăm acum la ea? Cum să renunţăm la trecutul nostru de popor al
Domnului?"

„Foarte bine, răspundea Pavel în capitolul 3:1-29, să vedem atunci cine este strămoşul nostru:
Moise sau Avraam? Avraam cu siguranţă. Şi cum a căpătat Avraam trecere înaintea lui
Dumnezeu, prin faptele Legii sau prin credinţă?

„Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită neprihănire" (Gal. 3:6)

„Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri,

prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: „Toate neamurile vor fi
binecuvîntate în tine." Şi că nimeni nu este socotit neprihănit prin Lege, este învederat, căci
„cel neprihănit va trăi prin credinţă”.

Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: „Cine va face aceste lucruri, va trăi prin
ele". Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii... pentru ca binecuvîntarea vestită lui
Avraam să vină peste neamuri, în Cristos Isus" (Gal. 3:8-14)

Într-adevăr, „sămînţa" lui Avraam este acest Isus Cristos în care sînt binecuvîntaţi toţi
credincioşii (Gal. 3:16).

Pentru Pavel, Legea a funcţionat ca un „pedagog spre Cristos" (Gal. 3:24). Pedagogul era pe
atunci sluga ce ducea elevul la şcoala maestrului său. Rolul pedagogului înceta odată cu
apariţia profesorului:

„După ce a venit credinţa, nu mai sîntem sub îndrumătorul acesta... Nu mai este nici iudeu,
nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod... fiindcă toţi sînteţi una în Cristos Isus. Şi dacă
sînteţi ai lui Cristos, sînteţi „sămînţa" lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă" (Gal. 3:25-29).

Se poate spune că Iudaismul a fost „leagănul creştinismului" şi noi am putea adăuga „şi era
gata, gata să-i fie şi mormîntul!"

A trebuit ca Dumnezeu să-l ridice pe Pavel, acest Moise al Bisericii, pentru ca prin el să fim
eliberaţi din robia „învăţăturilor începătoare" ale Legii. Cu entuziasmul cu care Moise a
ridicat înaintea poporului tablele Legii, Pavel ridică steagul Crucii lui Cristos. Moise venise să
ne dea „mărturia" şi ne-a făcut „robi ai păcatului care clocoteşte în noi". Pavel ne prezintă un
Cristos al Crucii care a venit să ne facă „cu adevărat slobozi" (Ioan 8:36). El are „toată
puterea în cer şi pe pămînt" şi poate face acest lucru!

2. Roada Duhului Sfînt

Pavel scrie unei colectivităţi de oameni care se ocupau cu agricultura. Din această pricină el
îşi alege termeni corespunzători, dovedind o mare flexibilitate în exprimare şi o deosebită
pricepere în adaptarea mesajului la puterile şi vocabularul ascultătorilor. Vorbind despre
rezultatele produse de lucrarea Crucii în viaţa celor credincioşi, el le numeşte „ROADA" şi le
prezintă în contrast cu „faptele firii pămînteşti" (Gal. 5:16-26). Cele 17 fapte ale firii sînt
contrastate cu cele 9 rodiri ale Duhului. Să nu credeţi cumva că această exprimare simplă este
şi simplistă! Roada Duhului, aşa cum o prezintă aici Pavel, este aşezată în trei grupe distincte
de cîte trei şi cuprinde într-o minunată aşezare transformarea totală pe care o face Duhul lui
Dumnezeu atunci cînd pătrunde în viaţa cuiva.

Rodire către Dumnezeu: „Dragostea, bucuria, pacea,

Rodire către alţii: îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine,
Rodire faţă de noi înşine: credincioşia, blîndeţea, înfrinarea poftelor.”

Concluzia acestei prezentări este cuprinsă în Gal. 6:7-9. Acest pasaj ne arată că nu-l putem
„duce" pe Dumnezeu. Fiecare îşi va primi răsplata după alegerea pe care a făcut-o:

„Cine seamănă în firea pămîntească, va secera din firea pâmîntească putrezirea; dar cine
seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică" (Gal. 6:8).

Secerişul nu se va face după cît de mult am ştiut, ci după cît de mult am semănat!

3. „Semnele Domnului Isus Cristos"

Acestea sînt semne pe care le purta Pavel pe trupul lui şi pentru care îl batjocoreau unii (Gal.
6:17). Cuvîntul grec folosit aici este„stigmata"şi se poate traduce prin: sigiliu, semnul de
proprietate aşezat uneori pe spatele, pe faţa sau pe braţul unui sclav şi pe pielea unor animale.

Care să fi fost „stigmata" lui Pavel?

Erau semnele bătăilor şi loviturilor primite pentru mărturia lui creştină!

„...arătăm că sîntem vrednici slujitori”...„în lovituri fără număr... De cinci ori am căpătat de la
iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a
sfărîmat corabia cu mine..." (2 Cor. 6:4; 11:23-25)

Mîinile bătătorite ale unui lucrător îi arată osteneală, cicatricile lui Pavel, pentru care unii îl
puneau în rînd cu „tulburătorii" şi cu făcătorii de rele, dovedeau credincioşia lui în slujirea
creştină. Faţa arsă de soare a căpitanului de marină, rănile unui soldat şi ridurile de pe fruntea
unei mame nu sînt semne de dispreţuit. „Semnele Domnului Isus" purtate de Pavel pe trupul
lui nu erau temei de batjocură! „Iudaizatorii" aveau scrisori de acreditare de la Ierusalim,
Pavel purta pe trupul său semnele unei acreditări mult mai înalte. Ce suferinţe înduraseră
„iudaizatorii" pentru Evanghelie? Niciuna. Ei au ştiut să-şi păzească pielea. Pavel în schimb
devenise „dizgraţios" la privit pentru că se făcuse una cu „Omul durerii"!

CUPRINSUL CĂRŢII
"Eliberare prin Evanghelie"

Cuvînt de salut (1:1-5)

1. Autenticitatea Evangheliei lui Pavel (1 şi 2)

Veritabilă în ce priveşte originea ei (cap. 1)
Veritabilă în ce priveşte natura ei (cap. 2)

2. Superioritatea Evangheliei creştine (3 şi 4)

În noile relaţii pe care le produce (cap.3)
În privilegiile pe care le aduce (cap. 4)

3. Adevărata slobozenie prin Evanghelie (5 şi 6)

Slujba iubirii pune capăt robiei Legii (5:1-15)
Duhul pune capăt robiei în firea pămăntească (5:16-6:10)
Cuvînt de încheiere (6:11-18)
EFESENI
Aşa cum s-a putut observa deja, Romani şi Galateni sînt „visteriile" în care se găsesc comorile
de adevăr despre mîntuirea personală prin credinţa în Crucea Domnului Isus Cristos. Ele au
adus lumii mesajul mîntuirii prin credinţă:

„Dar acum s-a arătat o altă neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără Lege... şi anume,
neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei
ce cred în El. Nu este nici o deosebire" (Rom. 3:21-22).

Următoarele trei epistole de care ne vom ocupa în continuare, Efeseni, Filipeni şi Coloseni, ne
pun în faţa unui tablou care depăşeşte cadrul mîntuirii personale, ajungînd să ne descopere,
dincolo de poziţia noastră în Cristos şi a lui Cristos în noi, poziţia pe care o ocupă Domnul
Isus Cristos în economia planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea.

Ideea centrală a lor este prezentarea lui Cristos drept „Cap" al întregii creştinătăţi care-i
formează „trupul".

Titlul: Numirea „Pro Efesious" - „Către Efeseni" nu există în toate copiile găsite.

Autorul: Efeseni, Coloseni, Filimon şi Filipeni sînt supranumite şi „epistolele captivităţii",

deoarece au fost scrise de Pavel în timpul cînd se afla în închisoare.

Data: În timpul primei detenţii în închisoarea Romei (60-62 d.Cr.)

Contextul scrierii: Pavel se afla din nou închis. De data aceasta nu la Cezareea, ci la Roma.
Apostolul se numeşte pe sine: „întemniţatul lui Isus Cristos pentru voi" (Efeseni 3:1). El îşi
sfătuieşte cititorii cu autoritatea unuia care este „întemniţat pentru Domnul" (Efes. 4:1),
devenind pentru Evanghelie „un sol în lanţuri" (Efes. 6:20). Epafra vine să-l viziteze şi-i
aduce veşti nu prea bune despre Biserica din Colose. Pavel tocmai vroia să-l trimită la Colose
pe Onisim, sclavul fugit de la stăpîn şi acum „încreştinat" de apostol. Profitînd de această
„potrivire", Pavel se aşterne iarăşi la masa de scris şi le adresează Colosenilor o scrisoare în
care tratează „rătăcirea" care apăruse în această Biserică. În timpul scrierii, apostolul îşi dă
seama însă că subiectul este mult prea important pentru a nu fi împărtăşit şi celorlalte Biserici.
De aici se naşte hotărîrea lui de a dezvolta tema abordata în scrisoarea către Colose,
amplificînd-o într-un fel de „scrisoare circulară" către toate bisericile. Iniţial, această scrisoare
le-a fost adresată celor din Laodicea. Intenţia lui Pavel a fost ca între biserici să se facă apoi
un schimb de scrisori, astfel ca toţi să le citească pe toate:

„După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica
Laodicienilor; şi voi, la rîndul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea" (Coloseni
4:16).

Manuscrisele cele mai timpurii nu păstrează precizarea: „către Efeseni", iar noi sîntem
îndreptăţiţi să credem că această epistolă este de fapt o copie a acelei scrisori adresate celor
din Laodicea. Epistola ar putea purta de fapt orice nume ca destinaţie, căci ea nu se adresează
unei situaţii locale, ci prezintă învăţături pe care trebuie să le cunoască Bisericile de
pretutindeni şi din totdeauna.

Filimon, Coloseni şi Efeseni pleacă deci împreună din mîna lui Pavel într-un timp în care
acesta se găsea în închisoare. Scrisorile sînt purtate probabil de Tihic despre care găsim scris
şi în Efeseni şi-n Coloseni (Col. 4:7-9; Efeseni 6:21).

Conţinutul cărţii: Efeseni este cea mai profundă scriere a lui Pavel, „regina tuturor
epistolelor" lui. Efeseni şi Coloseni seamănă foarte mult în limbaj una cu alta. Nu mai puţin
de 75 de versete din cele 155 de versete ale scrisorii către cei din Efes se găsesc aproximativ
identic în scrisoarea adresată Colosenilor. Şi acest fapt întăreşte convingerea noastră că,
plecînd de la o problemă locală, apostolul a dezvoltat-o apoi într-o lucrare adresată tuturor
Bisericilor.

Tema epistolei către Efeseni este strîns legată de tema epistolei scrisă Colosenilor. Gîndul
central din scrisoarea către cei din Colose este „atotsuficienţa lui Isus Cristos".

În Isus Cristos locuiesc „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei". (Col. 2:3) „Căci
Dumnezeu a vrut ca toată plinătateasă locuiască în El". (Col. 1:19) „Căci în El locuieşte
trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii". (Col. 2:9) El este singurul prin „care avem
răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor". (Col. 1:14) Toată epistola adresată
Colosenilor este clădită pe ideea că Cristos este „atotsuficient" pentru toate nevoile noastre.

Epistola scrisă Efesenilor este o dezvoltarea a acestei idei. Întreaga epistolă poate fi rezumată
în două versete plasate în primul capitol:

„...căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine
însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în
Cristos, toate lucrurile; cele din ceruri şi cele de pe pămînt" (Efes. 1: 9-10).

Mesajul central al epistolei este: refacerea acelui „Unu" cosmic dinaintea căderii;
redobîndirea unităţii prin Cristos; unirea cerului cu pămîntul prin poziţia şi lucrarea lui Isus
Cristos.

Cristos este în acelaşi timp şi centrul în care trebuie să se întîlnească toate lucrurile şi
substanţa care le leagă pe toate împreună. Toate sînt unite „în El", dar şi „prin El". Există în
lume o „rupere" care a adus durere şi suferinţă. Păcatul neascultării i-a separat pe cei vinovaţi
de Dumnezeu producînd o stare de tensiune, un dezechilibru în tot ceea ce există. Scrisoarea
către Efeseni ne ajută să ne dăm seamă mai întîi de existenţa acestei stări de conflict care este
în natură, în om, între oameni, în timp, în eternitate, între neamuri, între fiinţele cereşti, între
om şi Dumnezeu şi ne îndreaptă apoi spre convingerea că această stare se poate îndepărta
numai atunci cînd toate lucrurile, toate puterile şi toţi oamenii se vor uni „în Cristos". Sarcina
supremă a Bisericii, aşa cum o vede Pavel, este să spună tuturor celor vii că unitatea dintre toţi
oamenii şi dintre oameni şi lumea în care trăim, unitatea după care tînjim cu toţii în familie şi
în societate nu poate fi realizată în afara lui Cristos. Mesajul Bisericii trebuie însoţit de o
demonstraţie practică a realizării unei vieţi noi în perimetrul celor ce l-au primit pe Cristos.
Iată de ce Stott numeşte comentariul său în epistola către Efeseni: „Societatea cea nouă a lui
Dumnezeu".

Chiar şi un cititor superficial observă imediat că cele 6 capitole ale scrisorii sînt împărţite în
două jumătăţi distincte. „Doxologia" de la sfîrşitul capitolului 3 este un fel de piatră de hotar
între două secţiuni clar deosebite.

Prima parte a epistolei, cuprinzînd capitolele de la 1 la 3, este doctrinală, iar cea de a doua
jumătate, aşezată în capitolele 4, 5 şi 6 este practică.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Prima jumătate a epistolei se ocupă cu dezvăluirea

„poziţiei" noastre în Cristos, iar a doua jumătate ne arată „practica" în care trebuie să se
evidenţieze această poziţie. În primele capitole vedem ceea ce a cîştigat Cristos pentru noi la
Golgota, iar în cele de la urmă vedem ce fel de viaţă vrea El să desfăşoare în noi şi prin
intermediul nostru. Fiecare din cele două secţiuni debutează cu cîte un verset care-i anunţă
tema:

Despre POZIŢIA noastră în Cristos: „Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru
Isus Cristos, care ne-a binecuvîntat cu tot felul de binecuvîntări duhovniceşti, în locurile
cereşti, în Cristos" (Efes. l:3).

Despre PRACTICA pe care trebuie s-o manifestăm: „Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat
pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care a-ţi primit-o...” (Efes.
4:1)

Caracteristic epistolei către Efeseni este şi „Taina ascunsă de veacuri în Dumnezeu" despre
care vorbeşte Pavel în cap. 3:4-10. Ea este o învăţătură despre care a vorbit Domnul Isus, dar
nu a explicat-o în timpul vieţii Sale pămînteşti. Proclamarea acestei învăţături a fost misiunea
specifică pentru care l-a ales Dumnezeu pe apostolul Pavel. Pusă în cuvinte foarte simple
„taina" descoperită este vestea că Cristos, în loc să preia imediat după venirea pe pămînt
„domnia" în împărăţia terestră pe care o aşteptau evreii, va accepta dimpotrivă să fie lepădat,
să sufere, să moară pe o cruce şi după înviere şi înălţare, să dispară complet de pe scena lumii
pămîntene. Taină fusese că, după ce se va aşeza la dreapta Tatălui, primind o autoritate şi o
putere superioară tuturor creaturilor din veacul acesta sau din veacul viitor, El va strînge la
Sine un număr de „aleşi" indiferent din ce neam fac parte, pe care îi va duce într-o intimitate
atît de mare cu Sine însuşi, încît ei nu vor mai putea fi numiţi cu alţi termeni decît aceia de:
„trupul" Său, „mireasa" Sa şi „Templul" Său. Aceste trei metafore definesc, fiecare, unitatea
credincioşilor cu Cristos în viaţă („trupul"), în dragoste („mireasa") şi în slavă („templul ).

Imaginea luptătorului îmbrăcat cu „toată armătura lui Dumnezeu" din finalul epistolei este un
tablou cum nu se poate mai nimerit pentru încheierea epistolei. În faţa a tot ceea ce a făcut
Dumnezeu pentru noi credincioşii, nu trebuie să ne culcăm pe perna moale a delăsării, ci
trebuie să veghem şi să ne apărăm împotriva atacurilor Diavolului.

Apostolul Pavel ne spune tuturor: „Întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui" (Efeseni
6:10).

CUPRINSUL CĂRŢII
Cuvînt de salut (cap.1:1, 2)

1. Poziţia noastră în Cristos (cap. 1-3)

a. Recunoştinţă pentru binecuvîntările duhovniceşti (1:3-14)
b. Rugăciune pentru pătrundere duhovnicească a lucrurilor (1:15-23)
c. O nouă poziţie în Cristos (2:1-10)
d. O nouă relaţie prin Cristos (2:11-22)
e. Priceperea Tainei divine (3:1-12)
f. Primirea Plinătăţii divine (3:13-21)
2. Practica unei vieţii în Cristos (cap. 4-6)
În viaţa Bisericii (4:1-16)
În viaţa fiecărui credincios (4:17-32)

Viaţa creştină este o viaţă:

a. trăită în dragoste (5:1-20)
b. trăită separat de imoralitate (5:3-7)
c. trăită în lumină (5:8-14)
d. trăită în înţelepciune (5:15-20)
e. trăită în supunere reciprocă (5:21-6:9)
f. trăită în biruinţă (6:10-20)

Cuvînt de încheiere (6:21-24)

FILIPENI
Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Filippesious" - „Către Filipeni".

Autorul: Pavel a sosit pentru prima dată în Filipi prin preajma anului 52 d.Cr. Începuturile
Bisericii din Filipi sînt relatate de Luca în capitolul 16 din Faptele Apostolilor. El ne spune că
Pavel a avut o vedenie în care un om din Macedonia i-a spus: „Treci în Macedonia şi ajută-
ne!" (Fapte 16:9). Ca răspuns la vedenie, apostolul a luat corabia din Troa pentru Neapolis
(„oraşul nou") de pe continentul Europei şi s-a îndreptat repede spre cetatea Filipi. Vizita şi
lucrarea lui Pavel în cetate s-au centrat în jurul a trei persoane: Lidia, vînzătoarea de purpură,
roaba cu un duh de ghicire pe care a eliberat-o Pavel şi temnicerul cetăţii. Lucrarea lui Cristos
în Filipi a început deci cu o femeie din Asia (Tiatira), cu o sclavă din Grecia şi cu un Roman.
Acestora li s-au adăugat cei cîţiva evrei reprezentaţi de „femeile" adunate la rugăciune pe
malul apei. Împreună, aceştia au format nucleul noii Biserici (Fapte 16:40).

Data: Epistola către Filipeni a fost scrisă în anul 62 d.Cr., cam la treizeci de ani după înălţarea
Domnului Isus la cer şi cam la zece ani după ce apostolul Pavel predicase pentru prima oară în
Filipi.

Contextul scrierii: Creştinismul era încă tînăr, plin de putere şi de entuziasm. Biserica
apăruse ca o revărsare de prospeţime într-o lume intrată în putrefacţia păcatului. Totul în jur
părea că se prăbuşeşte. Religiile de altădată nu mai erau decît umbre. Filosofiile se
transformaseră în păreri discutabile. Deasupra tuturor se aşezase, strivind tot, sandala
imperială a Romei. Forţa subjugase încă o dată spiritul. Carnea şi pornirile ei puseseră
stăpînirea pe lume. Egoismul, cruzimea, jaful şi uciderea erau răspîndite la culme pe toată faţa
pămîntului.

„Ce este Adevărul?" nu mai preocupa aproape pe nimeni. „Adevărul" zilei era dictat de cei
care deţineau puterea. Religiozitatea, evlavia şi înfrînarea nu se mai întîlneau decît pe alocuri.
„Omul" era în centrul preocupărilor lumii. Cezarul fusese declarat „Zeu" şi astfel de zei dictau
destinul popoarelor. În confuzia care domnea pretutindeni, Evanghelia creştină a apărut ca un
fulger în noapte, brăzdînd întunerecul care se lăsase greu. Ea se prezenta tuturor ca o veste
nouă venită din ceruri şi într-adevăr de aşa ceva aveau nevoie oamenii. Învăţătura ei
antagoniza pretenţiile Romei care-l ridicase pe Cezar printre zei. Evanghelia prezenta calea
inversă, calea prin care Dumnezeu însuşi coborîse în mijlocul oamenilor. Biserica creştină
prezenta lumii, nu o nouă învăţătură şi nici o nouă formă de organizare, ci o Persoană care a
trăit o viaţă exemplară. Fusese o viaţă trăită între oameni, dar într-atît de deosebită, într-atît de
unică în măreţia ei, în iubirea ei ne-pămînteană, în absoluta ei puritate şi-n completa ei dăruire
de sine, încît această viaţă atrăgea cu puterea ei de fascinaţie pe toţi cei care aflau de existenţa
ei. Isus-Mîntuitorul, arătase lumii pentru prima dată ce face şi cum este Dumnezeul care a
creiat universul.

Viaţa acestui întemeietor al creştinismului nu se sfîrşise odată cu moartea. Ea continua să

trăiască dincolo de înviere, manifestîndu-se cu putere în existenţa şi faptele Bisericii. Cristos
trăia şi în cer, dar şi în creştinii primului secol.

Filipi era un fel de Romă în miniatură. Limba oficială era latina, dar pretutindeni pe străzi se
vorbea greceşte. Numele vechi al cetăţii Filipi fusese mai întîi Datos, iar apoi Krenides, care
se poate traduce prin „izvoarele" sau „puţurile". Numele de „Filipi" îi fusese dat de tatăl lui
Alexandru cel Mare, Filip, care îşi făcuse o avere imensă cu aurul scos din minele din
împrejurimi. Cetatea se afla într-o regiune extraordinar de bogată. Un sol fertil şi un subsol
încărcat de metale preţioase îi aduseseră foarte curînd celebritatea. Dincolo de toate acestea,
plasarea oraşului într-o depresiune montană care funcţiona ca o veritabilă „poartă" între
Europa şi Asia, îi adusese afluenţă comercială şi-l determinase pe Cezar Augustus să declare
cetatea Filipi: „Colonie Romană". Coloniile din Imperiu nu erau cuceriri noi, ca în
terminologiile folosite de noi astăzi. Ele erau mai degrabă oraşe noi, formate din „Legionari"
retraşi la pensie după împlinirea datoriilor militare. Aşa se explică faptul că, în ciuda
numărului de locuitori greco-macedoneni, majoritatea cetăţenilor din Filipi se numeau
„romani":

„I-au dat pe mîna dregătorilor şi au zis: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sînt nişte ludei,
care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, Romanii, nu trebuie să le primim, nici să le urmăm"
(Fapte 16:20-21).

În Filipi existau puţini iudei. Fără îndoială că pe aceştia îi adusese acolo, nu caracterul militar
al oraşului, ci comerţul înfloritor care-i trecea porţile. Numărul mic explică de ce iudeii nu
aveau o Sinagogă acolo, ci doar „un loc de rugăciune", aşezat lîngă un curs de apă, unde se
puteau îndeplini spălările rituale evreieşti (Fapte 16:13).

Acest grup de credincioşi a devenit imediat cea mai scumpă adunare pentru inima lui Pavel.
Relaţiile dintre apostol şi cei din Filipi nu au fost niciodată tulburate de neîncredere sau de
păcate ascunse, aşa cum a fost cazul cu alte Biserici înfiinţate de Pavel. „Din cea dintîi zi" a
existenţei lor, cei din Filipi s-au alăturat eforturilor lui Pavel pentru înaintarea Evangheliei în
lume:

„Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez pentru voi. În
toate rugăciunile mele mă rog pentru voi, cu bucurie pentru partea, pe care o luaţi la
Evanghelie, din cea dintîi zi pînă acum... Întrucît, atît în lanţurile mele, cît şi în apărarea şi
întărirea Evangheliei, voi sînteţi toţi părtaşi aceluiaşi har" (Filipeni 1:3-9).

Credincioşii din Filipi s-au identificat cu strădaniile şi suferinţele apostolului, trimiţîndu-i

suportul lor material ori de cîte ori au avut ocazia. Cel puţin de două ori i-au trimis lui Pavel
ajutor în Tesalonic (Filipeni 4:16). Apoi cînd apostolul a părăsit Macedonia i-au trimis din nou
(Filipeni 4:15) şi i-au trimis iarăşi cînd avea nevoie de ajutor în sudul Greciei, acolo unde
apostolul s-a ferit să primească ceva de la Corintenii care, cel puţin în privinţa dărniciei, aveau
o cu totul altfel de inimă (2 Cor. 11:9).

Din epistola lui Pavel către Filipeni aflăm că grija lor pentru apostol a continuat să se
manifeste şi după „întemniţarea" lui în Roma (Filip. 4:10-19).

Conţinutul cărţii: Această scurtă epistolă nu este o lucrare de lămuriri doctrinare, ci pur şi
simplu o „scrisoare". Comentatorii o numesc: „Cea mai puţin dogmatică dintre toate
epistolele lui Pavel". Caracterul ei este practic, nu profesoral; corectiv, nu informativ; o
scrisoare de dragoste, de recomandare şi de mulţumire. Desigur, tot textul ei este impregnat cu
învăţătură creştină, dar aceasta apare numai ca un fundal pentru desfăşurarea ideilor şi
îndemnurilor apostolului. Problemele din Filipi nu ajunseseră de fapt să fie „probleme": doar
puţină mîndrie, puţină lipsă de unitate, puţină ceartă, puţin murmur şi un început de
amărăciune. Cele patru capitole ale cărţii sînt scrise de Pavel pentru a atinge cîteva scopuri:

a. Epistola este o scrisoare de mulţumire. Trecuseră aproximativ 10 ani de cînd se cunoştea cu

cei din Filipi şi aceştia tot mai continuau să-l mai trimită suport material.

b. Epistola este o informare despre situaţia lui Epafrodit, trimisul filipenilor pe lîngă Pavel. Se
pare că cei din Filipi l-au trimis pe acest Epafrodit la Pavel nu numai ca să-i ducă banii, ci şi
ca să rămînă cu el şi să-i slujească. Din păcate, Epafrodit s-a îmbolnăvit însă foarte serios.
Cînd s-a vindecat, l-a cuprins dorul de cei de acasă şi mai era şi îngrijorat la gîndul că cei din
Filipi aflaseră de suferinţa lui. Apostolul Pavel s-a hotărît să-l trimeată acum înapoi. Nevrînd
însă ca unii din Filipi să-l considere pe Epafrodit ca pe unul care şi-a părăsit slujirea, Pavel îl
trimite împreună cu o scrisoare de recunoştinţă în care-l laudă puţin: „Primiţi-l deci în
Domnul cu toată bucuria; şi preţuiţi pe astfel de oameni. Căci pentru lucrul lui Cristos a fost el
aproape de moarte, şi şi-a pus viaţa în joc, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru
mine" (Filip. 2:29-30).

c. Epistola este un îndemn la trăirea în unitate. Pavel aflase că două femei din adunarea din
Filipi creiaseră o stare de tensiune între fraţi: „Deci, dacă este vreo îndemnare în Cristos...
faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gînd... Îndemn pe
Evodia şi îndemn pe Sintichia să fie cu un gînd în Domnul. Şi pe tine, adevărat tovarăş de jug,
te rog să vii în ajutorul femeilor acestora, care au lucrat împreună cu mine pentru
Evanghelie...” (Filip.4:l-3).

d. Epistola este un mesaj de încurajare în faţa valului de persecuţie care se pornise peste
creştini. De fapt, apostolul Pavel a părăsit el însuşi cetatea Filipi după ce a fost bătut pe
nedrept cu nuiele şi pus în mod abuziv şi ilegal în închisoare. Aruncat împreună cu Sila în
„temniţa din lăuntru, cu picioarele în butuci" el a fost folosit în mod minunat de Dumnezeu
pentru „Evanghelizarea" deţinuţilor şi pentru convertirea temnicerului. Am putea spune deci
că cei din Filipi au moştenit de la Pavel persecuţia:

„Căci ai privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi
pentru El... fără să vă lăsaţi înspăimîntaţi de potrivnici; lucrul acesta va fi pentru ei o dovadă
de pierzare, şi de mîntuirea voastră, şi aceasta de la Dumnezeu" (Filip, l:29, 28).

e. Epistola este un avertisment împotriva infiltrărilor "iudaizatorilor": „Păziţi-vă de cîinii

aceia; păziţi-vă de lucrătorii aceia răi; păziţi-vă de scrijilaţii aceia! „Căci cei tăiaţi împrejur
sîntem noi, care slujim lui Dumnezeu, prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Cristos
Isus, şi care nu ne punem nădejdea în lucrurile pămînteşti" (Filip. 3:2, 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Există anumite idei majore care se repetă în epistolă:

1. Ideea bucuriei creştine (1:4, 18, 25; 2:16, 17, 18, 28; 3:1, 3; 4:1, 4). Bucuria despre care
vorbeşte Pavel în această epistolă este „bucuria-roadă a Duhului Sfînt", care caracterizează
toate momentele vieţii creştine. Ea poate fi experimentată indiferent de vitregia împrejurărilor
sau de momentele de suferinţă în firea pămîntească. Pavel şi Sila s-au rugat şi au cîntat cîntări
de laudă chiar dacă fuseseră bătuţi crunt cu nuielele şi le erau picioarele puse în butuci (Fapte
16:25).

Un comentator din secolul trei spune că întregul mesaj al epistolei ar putea fi rezumat în
aceste cuvinte: „Eu, Pavel, mă bucur! Voi vă bucuraţi?"

2. Ideea "cîştigului în Cristos". Lucruri contradictorii care răstoarnă toate socotelile,

descoperind creştinilor orizonturi noi care trebuiesc explorate (1:21, 23; 3:7, 8, 14; 4:19).
CUPRINSUL CĂRŢII
Introducere (1:1 -2)

I. Scurtă dare de seamă

a. Rugăciune pentru filipeni, 1:3-11

b. Pavel suferă pentru Evanghelie, 1:12-26
c. Filipenii sufăr pentru Evanghelie, 1:27-30

II. Apel la smerenie 2:1-30

a. Dorinţa lui Pavel, 2:1-4
b. Pilda lui Cristos, 2:5-16
c. Pilda lui Pavel, 2:17-18
d. Pilda lui Timotei, 2:19-24
e. Pilda lui Epafrodit, 2:25-30

III. Apel la cunoaştere, 3:1-21

a. Avertisment împotriva ereziei, 3:1-9
b. Pilda alergării lui Pavel, 3:10-17
c. Avertisment împotriva trăirii în pacat, 3:17-21

IV. Apel la pace, 4:1-23

a. Pace între fraţi, 4:1-3
b. Pace cu Domnul, 4:4-9
c. Pace în orice situaţie, 4:10-19

Încheiere, 4:20-23
COLOSENI
Scrisoarea lui Pavel către Biserica din Colose s-a născut în timpuri grele, cînd învăţătura
curată a Evangheliei era sub atacul pervertitor al ereziilor filosofiei gnostice. Din închisoarea
Romei, Pavel aşterne pe hîrtie rînduri de scriere profundă cu implicaţii care trec dincolo de
timp şi de spaţiu prezentîndu-ni-L pe Cristos în copleşitoarea Lui importanţă cosmică. Pentru
cititorul de azi, cele scrise de Pavel pot şi trebuie să constituie un ghid înspre înţelegerea
persoanei şi lucrării Domnului Isus Cristos.

Pentru titlul, autorul şi data vezi introducerea la Epistola către Efeseni.

Contextul scrierii: Oraşul Colose era situat la aproape 170 de kilometri distanţă de Efes şi îşi
înşira locuitorii de-a lungul şerpuitoarei văi a rîului Licus. Pe albia rîului la vale, după un
drum de 18 kilometri, ajungeai aproape de vărsarea Licusului în rîul Meander în ţinuturile
oraşelor Laodicea şi Ierapole. Aceste două cetăţi stăteau faţă în faţă pe cele două maluri ale
rîului şi-şi înlesneau una alteia dezvoltarea.

La vremea cînd scrie Pavel, toate cele trei cetăţi erau cuprinse în provincia Romană a Asiei.
Locuitorii acestor oraşe erau bogaţi şi afluenţi atît în cele materiale, cît şi în cele culturale.
Deşi greu încercaţi de activităţile vulcanice din străfunduri, care le-au pricinuit adeseori
cutremure devastatoare, locuitorii n-au vrut să părăsească aceste meleaguri ale belşugului.
Mai tîrziu apostolul Ioan avea să mustre Biserica din Laodicea pentru nevegherea ei, pentru
superficialitatea credinţei ei şi pentru încrederea ei în lucrurile materiale (Apoc. 3:17-18).

Despre Biserica din Colose ştim precis că ea nu a fost înfiinţată de Pavel (Col. 2:1). Se pare că
cel ce le vestise Evanghelia fusese unul dintre discipolii şi colaboratorii lui Pavel, Epafras
(Col. 1:6-7).

Activitatea acestui lucrător se întindea peste toate Bisericile din valea rîului Licus. Rîvna lui
este recunoscută şi lăudată de Pavel (Col. 4:12-13).

Pentru a înţelege mai bine ce se întîmplase în Colose este bine să-i comparăm pe cei de acolo
cu exemplul pe care Pavel se străduia să-l dea tuturor. Dacă vă mai aduceţi aminte, Pavel
mărturisise celor din Filipi că el „aleargă spre ţintă", căutînd „să-L cunoască pe Cristos" şi să
se identifice duhovniceşte cu itinerarul parcurs de Cristos în suferinţa, moartea şi învierea Sa.
Mesajul apostolului era mărturia unuia care nu se putea opri la jumătate de drum,
mulţumindu-se numai cu jumătăţi de măsură. El dorea mereu mai mult şi... mai mult din
Cristos. Prin comparaţie cu el, ceea ce se întîmplase în Colose era că cei de acolo nu se puteau
mulţumi... numai cu Cristos!

Pavel îl dorea pe Domnul, cei din Colose doreau şi „altceva" pe lîngă Domnul.

Fără îndoială că în aceste centre ale Asiei pătrunsese învăţătura otrăvită a gnosticilor greci.
Despre această filosofic şi despre pretenţiile ei tulburi vom avea ocazia să vorbim mai mult în
introducerile la epistolele scrise de apostolul Ioan. Pînă atunci este suficient să spunem că
această erezie:

a) ataca persoana şi suficienţa lucrării făcute de Cristos pentru mîntuirea lumii.

b) adăuga Evangheliei învăţături străine care o transformau într-o simplă „alternativă" a
celorlalte „căutări filosofice ale omenirii".
Gnosticismul era o şcoală filosofică bazată pe o cunoaştere tainică („gnoza") obţinută printr-
un proces de iniţiere în urma căruia li se împărtăşeau discipolilor cunoştinţe despre starea
lumii şi despre căile spre refacerea „unităţii şi armoniei cosmice primordiale". Gnosticii
priveau lumea ca pe o succesiune de şapte sfere concentrice ale existenţei cu centrul în
Dumnezeu. La mijloc era sfera prezenţei divine, după care se înşirau apoi sferele, din ce în ce
mai inferioare, ale „domniilor, dregătoriilor, şi stăpînirilor cereşti". Născut accidental în cea
mai periferică sferă a existenţei, sfera materiei, omul era chemat să caute să se desprindă de ea
şi să trăiască în spirit marea aventură a călătoriei prin „sferele cereşti" înspre „pleroma" sau
locul plinătăţii dumnezeirii.

Formulată în termeni foarte apropiaţi creştinismului, această învăţătură a gnosticilor a făcut

prăpăd în sînul Bisericilor primare. Comentatorii moderni o văd ca pe o încercare tardivă, dar
energică a Diavolului de a împiedica răspîndirea mesajului curat al Evangheliei mîntuitoare
prin jertfa de la Calvar.

Redus la cîteva cuvinte, avertismentul lui Pavel spune celor din Colose că nu tot ce seamănă a
Evanghelie este Evanghelie. Aduceţi-vă aminte ce le spusese Galatenilor:

„Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Cristos, la o altă
Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sînt unii oameni care vă tulbură şi voiesc
să răstoarne Evanghelia lui Cristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă
propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie
anatema!

Cum am mai spus, o spun şi acum; dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de
aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!" (Gal.1:6-9).

Erezia care pătrunsese în Colose era o încrucişare de noţiuni filosofice orientale şi de restricţii
alimentare iudaice. Gnosticismul reuşise să strîngă sub acelaşi acoperiş idei contrare şi nu de
puţine ori contradictorii. Nu era pentru prima oară şi vai, nici pentru ultima oară, cînd
speculaţii rafinate filosofice se uneau cu regulile rigide ale unei religii a faptelor şi ritualelor
exterioare. Extremele se ating în eroare pentru că, aşa cum spunea cineva: „dacă mergi
suficient de mult înspre est, ajungi cu siguranţă la vest".

Biserica trebuie să ştie să se ferească de atacurile învăţăturilor greşite. Iată un pasaj din
instrucţiunile pe care i le dă Pavel mai tînărului Timotei:

„Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lăsa de credinţă, ca să se
lipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care
vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roş în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi
întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către
ceice cred şi cunosc adevărul" (1 Timotei 4:1-3).

Conţinutul scrierii: Întreaga epistolă către cei din Colose este un răspuns dat atacului
învăţătorilor eretici. Mesajul central al scrisorii este: „Cristos, plinătatea Dumnezeirii", iar
intenţia declarată a apostolului este aceea de a-i convinge pe cei ce L-au primit pe Cristos că,
dacă îl au pe El, nu mai au nevoie de nimic altceva.

Punctul central al întregii scrisori se găseşte în versetul 9 din capitolul 2. În acest text, Pavel
aşează „pleroma" de care vorbeau gnosticii în chiar fiinţa lui Cristos:

„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cufilosofia, şi cu o amăgire deşartă, după datina

oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Cristos. Căci în El locuieşte
trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este capul oricărei
domnii şi stăpîniri" (Col. 2:8-10).

Apostolul prezintă planul lui Dumnezeu de a reface „unitatea şi armonia cosmică primordială"
nu prin ceea ce spuneau gnosticii, ci prin Cristos:

„El ne-a izbăvit de sub puterea întunerecului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei
Lui, în care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor.

El este CHIPUL DUMNEZEULUI CELUI NEVĂZUT, cel întîi născut din toată zidirea.
Pentrucă prin El au fost făcute toate lucrurile care sînt sub ceruri şi pe pămînt, cele văzute şi
cele nevăzute; fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri. Toate au fost
făcute prin El şi pentru El.

El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.

El este Capul trupului, al Bisericii.

El este începutul, cel dintîi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă
întîietatea.

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi SĂ ÎMPACE TOTUL CU

SINE prin El, atît ce este pe pămînt cît şi ce este în ceruri, făcînd pace, prin sîngele crucii Lui"
(Col. 1: 13-20).

Pentru Pavel, rezolvarea problemei umane, nu este „aventuroasa călătorie prin sferele cereşti",
ci primirea lui Cristos în inimă, căci, întrucît omul nu putea ajunge singur la slavă, Dumnezeu
a coborît slava la nivelul nostru şi ne-a oferit-o prin Cristos:

„Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum
sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei
acesteia între neamuri, şi anume: Cristos în voi, nădejdea slavei!" (Col. 1:26-27).

Conştient de existenţa unor „domnii şi stăpîniri" care se opun lui Dumnezeu prin învăţături
greşite şi care vor să-I zădărnicească planurile, Pavel scrie:

„A dezbrăcat domniile şi stăpînirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit
biruitor asupra lor prin cruce" (Col. 2:15).

În ce priveşte „datinile religioase", Pavel îi absolvă pe creştini de necesitatea respectării lor:

„Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de

sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sînt umbra lucrurilor
viitoare, dar trupul este al lui Cristos" (Col. 2:16-23).

Soluţia tuturor problemelor de viaţă creştină este aşezată de Pavel în viaţa de înviere care
trebuie să pulseze în vinele noastre. La sfinţenia creştină se ajunge nu prin „îmbunătăţirea şi
disciplinarea firii pămînteşti", ci prin primirea unei naturi din Cristos care va rodi de la sine:

„Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Cristos şade
la dreapta lui Dumnezeu. Gîndiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pămînt. Căci voi aţi
murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col. 3:1-3).

CUPRINSUL CĂRŢII

Cuvînt de introducere (1:1-8)

Rugăciune pentru „umplere" şi „purtare într-un chip vrednic" (1:9-14)

1. DOCTRINĂ - „să vă umpleţi" (cap.1-2)

Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în creaţie (1:15-18)
Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în răscumpărare (1:19-23)
Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în Biserică (1:24-2:7)
Cristos - plinătatea lui Dumnezeu în luptă cu erezia (28-23)

2. PRACTICA - „să vă purtaţi într-un chip vrednic" (cap.3-4)

Viaţa nouă - şi fiecare credincios (3:1-11)
Viaţa nouă - şi credincioşii între ei (3:12-17)
Viaţa nouă - şi relaţiile de familie (3:18-21)
Viaţa nouă - şi relaţiile de muncă (3:22-4:1)
Încheiere (4:2-18)
1 TESALONICENI
„Binecuvîntata noastră nădejde!"

Cu „1 şi 2 Tesaloniceni" am ajuns la ultimele dintre epistolele dedicate Bisericii dintre

neamuri. De la Romani şi pînă la Tesaloniceni am urmărit dezvoltarea învăţăturilor date nouă
de Dumnezeu prin apostolul neamurilor: Pavel. Încununarea învăţăturii lui Pavel este
învăţătura despre revenirea Domnului Isus, iar 1 şi 2 Tesaloniceni se ocupă tocmai cu această
problemă.

Titlul: În originalul grec, cartea este numită „Pros Thessalonikeis A" - „Către Tesaloniceni
A", deoarece ea a fost aşezată pereche cu cea de a doua epistolă a lui Pavel către cei din
Tesalonic.

Autorul: În legătură cu începuturile Bisericii din Tesalonic şi cu implicaţiile lui Pavel în

dezvoltarea ei este bine să recitim textul din Fapte 17:1-14. O citire paralelă a pasajelor din
Fapte 17:13-16; 18:1-5; şi 1 Tesaloniceni 3:1-8 ne va ajuta şi mai mult să ne formulăm o
imagine de ansamblu.

Pe scurt, ceea ce ştim despre Biserica din Tesalonic este faptul că ea a fost născută de Pavel în
urma propovăduirii în sinagoga evreiască din Tesalonic. Deşi numărul celor convertiţi dintre
iudei nu a fost prea mare, Biserica a ajuns destul de numeroasă prin adăugarea unui număr
mare de credincioşi dintre neamuri.

Succesul propovăduirii lui Pavel a provocat invidia şi alarmarea comunităţii evreieşti, care s-a
pus în mişcare ca un stup de viespi. Ei au agitat întreaga cetate, au tocmit un număr de
„oameni fără căpătîi" şi s-au năpustit asupra creştinilor. Intenţia lor a fost să se răfuiască cu
Pavel şi cu Sila, însă...

„Fiindcă nu i-au găsit, au tîrît pe Iason şi pe cîţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii şi strigau:
„Oamenii aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici, şi Iason i-a găzduit. Ei toţi lucrează
împotriva poruncilor Cezarului, şi spun că este un alt împărat: Isus" (Fapte 17:-7)

Este clar că ei au luat din Evanghelia lui Pavel numai ceea ce le-a convenit, transformînd
îngrijorarea lor religioasă într-o presupusă problemă politică cu implicaţii sociale. Viclenia lor
a reuşit şi astfel asupra creştinilor din Tesalonic a început foarte de timpuriu un val de
persecuţie.

Pavel şi Sila s-au deplasat la Berea şi se părea că propovăduirea lor va avea un alt efect asupra
comunităţii iudaice, dar „viespile turbate" din Tesalonic au venit şi acolo:

„Dar iudeii din Tesalonic, cînd au auzit că Pavel vestea Cuvîntul lui Dumnezeu şi în Berea, au
venit acolo, ca să turbure şi să aţîţe noroadele" (Fapte 17:13).

Aşa că Pavel a trebuit să plece şi din Berea, îndreptîndu-se către Atena.

Putem spune deci că Biserica din Tesalonic era compusă în majoritate din credincioşi dintre
neamuri, cu un mic grup de evrei care crezuseră în cele spuse de Pavel, dar cu întreaga
comunitate evreiască din jurul Sinagogii pusă în mişcare într-o aprinsă lucrare de persecuţie.
Data: Pavel scrie această epistolă în preajma anului 51 d.Cr. din oraşul Corint.

Contextul scrierii: În timpul lui Pavel, Tesalonic era un port important şi în acelaşi timp
oraşul capitală al provinciei Macedonia. Grecul Casander a întărit această aşezare în anul 315
î.Cr. şi l-a numit după numele soţiei sale, Tesalonica, o soră vitregă a lui Alexandru Macedon.
Romanii au cucerit apoi Macedonia în anul 168 î.Cr. şi au reorganizat întreaga provincie
stabilind capitala la Tesalonic. În timpul domniei lui Cezar August, oraşul a primit statutul
special de „oraş liber" şi a fost condus de un grup de magistraţi, numiţi şi „politarhi".
Popolaţia a crescut la peste 200.000 de oameni, iar poziţia maritimă i-a înlesnit o bunăstare
înfloritoare. Oraşul supravieţuieşte şi astăzi în Grecia, sub numele de „Salonic".

Cele două scrisori adresate celor din Tesalonic ne prezintă un Pavel care stătuse îndelung de
vorbă cu noii convertiţi despre lucrurile viitoare şi mai ales despre revenirea Domnului:

„Cît despre venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El... Nu vă
aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, cînd eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-
l opreşte ca să nu se descopere... (ştiţi, pentru că v-am spus! - n.n.)" (2 Tes. 2:5, 6).

De fapt, fiecare capitol al celei dintîi epistole se sfîrşeşte cu o referinţă la venirea Domnului (1
Tes. 1:10; 2:19; 3:13; 4:17; 5:23).

Conţinutul cărţii: După ce Pavel a fost silit să plece în grabă din Tesalonic, inima lui a
continuat să fie preocupată de starea şi progresul Bisericii de acolo. Ştirile bune pe care i le-a
adus Timotei în urma vizitei făcute acolo, l-au făcut pe apostol să scrie această scrisoare.
Conţinutul ei este o îmbărbătare a Bisericii, un răspuns dat unei lipse de înţelegere asupra
stării celor morţi la venirea Domnului şi un îndemn la o viaţă de sfinţenie în aşteptarea
măreţelor evenimente viitoare. Accentul epistolei este pus pe statornicia credinţei în Cristos (1
Tes. 3:8) şi pe o continuă creştere în dragoste şi curăţie (1 Tes. 1:3-10; 2:12-20; 3:10-13; 4:1-
5:28). Cartea se ocupă şi cu celelalte aspecte ale vieţuirii creştine, totul fiind impulsionat de
această anticipaţie fericită a revenirii Domnului Isus în slavă.

Nimeni nu a spus vreodată că învăţătura despre lucrurile viitoare şi mai ales cea despre
venirea Domnului nu va naşte greşeli de interpretare şi de aplicare în practică. Ar fi fost chiar
de mirare dacă Diavolul nu s-ar fi năpustit cu înverşunare să anihileze extraordinarul impact
al acestor învăţături.

Satan are două metode de împiedicare a planurilor lui Dumnezeu. Una este este aceea de a-i
opri, pur şi simplu, pe oameni să ia cunoştinţă de lucrările lui Dumnezeu, iar a doua constă în
pervertirea învăţăturilor primite de oameni din partea lui Dumnezeu.

Credincioşii din Tesalonic aflaseră de la Pavel despre lucrurile viitoare şi despre venirea
Domnului, aşa că Diavolul nu mai putea împiedica această revelare. Tot ceea ce-i mai
rămăsese de făcut era să încerce să denatureze această învăţătură şi să-i facă pe cei credincioşi
să o aplice în mod greşit în practică.

Problema celor din Tesalonic s-a ivit atunci cînd unii dintre credincioşii adunării au murit şi
Diavolul a semănat în inimile celor rămaşi deznădejdea şi tristeţea. Cumva, cei din Tesalonic
ştiau că Domnul îi va lua la cer, dar nu le era deloc clară soarta celor care vor muri pînă la
venirea Domnului. Pavel le răspunde la această nedumerire în 1 Tes. 4:13-18.
Este evident că greşelile de interpretare nu se elimină prin restrîngerea învăţăturii, ci prin mai
multă învăţătură. Aceasta a fost metoda folosită de Pavel. El nu a spus un fel de: „Iertaţi-mă
fraţilor! Îmi dau seama că v-am băgat în lucruri pe care nu este bine să le ştiţi. Mai bine nu vă
spuneam despre venirea Domnului", ci i-a condus pe cei din Tesalonic la o înţelegere mai
profundă.

Remarcaţi autoritatea celor spuse de Pavel:

„Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvîntul Domnului...” (1 Tes. 4:15).

Aici nu mai este vorba despre păreri personale sau despre interpretări de ale lui Pavel.
Domnul Isus personal i-a încredinţat acest mesaj pentru Biserică!

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Epistola cuprinde descoperirea unor aspecte ale
„răpirii" Bisericii la venirea Domnului, pe care nu le mai găsim în nici o altă epistolă. Textul
ne dă o cronologie a secvenţelor în care se vor petrece evenimentele legate de învierea celor
morţi, transformarea celor vii şi ridicarea credincioşilor „în nori" pentru a-L întîlni acolo pe
Domnul (1 Tes. 4:16-18).

CUPRINSUL CĂRŢII
l Tesaloniceni - Cristos, nădejdea noastră.

Cuvînt de salut 1:1

I. PRIVIND ÎNAPOI: Cum au fost ei salvaţi (cap. 1-3)

a) CONVERTIRE EXEMPLARĂ (cap.1)

Au cunoscut puterea Evangheliei (5), au devenit exemple (6, 7) şi martori (8-10)

b) EVANGHELISM EXEMPLAR (cap.2)

În motivare (1-6), în conduită (7-12), în mesaj (13-16)

c) PURTARE DE GRIJĂ EXEMPLARĂ (cap.3)

Preocupare (1-5), creştere (6-8), rugăciune fierbinte (9-13)

II. PRIVIND ÎNAINTE: Cum trebuie ei să trăiască (cap.4-5)

a) Chemare şi conduită (4:1-12)

În lumina voiei lui Dumnezeu.

b) Mîngîiere şi îndemn (5:12-24)

În aşteptarea venirii Domnului.

c) Rînduială şi credincioşie (5:12-24)

În trăirea părtăşiei creştine.

Cerere şi benedicţia (5:25-28)

2 TESALONICENI
Aşa cum am arătat deja, cele nouă „Epistole ale Bisericii Creştine" sînt aşezate într-o
succesiune de trei grupe de 4 epistole, 3 epistole şi respectiv 2 epistole. Primele patru vorbesc
despre CRUCE ca esenţă a doctrinei despre mîntuire, următoarele trei vorbesc despre
BISERICĂ ca trup spiritual armonios, compus din cei care au crezut în Cristos, iar ultimele
două, aşezate pereche, prezintă VENIREA DOMNULUI ca eveniment sigur şi sursă de
motivaţie pentru perseverenţa sfinţilor. În primele patru, credinţa priveşte înapoi la Cruce şi
este întărită. În cele trei de la mijloc, dragostea priveşte sus la Mirele ceresc şi creste în
devotament. În ultimele două, cele scrise tesalonicenilor, nădejdea priveşte înainte spre
sfîrşitul care se apropie şi se aprinde de dor.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele de „Pros Tessalonikeis B" - „Către tesaloniceni
B".

Autorul: Pavel scrie această epistolă ca o revenire asupra unor probleme care fuseseră deja
discutate (2 Tes. 2:5), dar fuseseră între timp denaturate de interpretări mincinoase.

Data: Probabil tot în jurul anului 51 d.Cr. la un anumit interval de timp după scrierea primei
epistole.

Contextul scrierii: Pentru circumstanţele istorice, recitiţi ceea ce a fost scris în introducerea
făcută primei epistole. Din punct de vedere spiritual, această a doua scrisoare s-a născut
datorită unui „fals" viclean prin care „cineva" alterase învăţătura despre ziua revenirii
Domnului.

Conţinutul cărţii: Cea de-a doua epistolă către Tesaloniceni, este o urmare firească a celei
dintîi, în care Pavel le prezentase credincioşilor adevărul despre venirea zilei Domnului (1
Tes. 5:1-11). La scurtă vreme după citirea acelei epistole, în Biserica din Tesalonic se
întîmplase însă ceva neprevăzut. Profitînd de faptul că Pavel nu-şi scria el însuşi
corespondenţa din cauza bolii lui de ochi, ci o dicta altora (Rom. 16:22; 1 Cor. 16:21),
„cineva" s-a găsit să scrie o „epistolă" pastorală plină de erezii despre venirea zilei Domnului.
Din cauză că nu-i cunoşteau scrisul de mînă, pentru o vreme falsul a trecut neobservat. Cînd
Pavel a aflat, s-a grăbit să le scrie cea de a doua epistolă. Aşa a apărut 2 Tesaloniceni.

„Cît priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strîngerea noastră laolaltă cu El, vă
rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de
vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua
Domnului ar fi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip...” (2 Tesal. 2:1-3).

Pentru ca lucrarea de rătăcire să nu se mai repete, Pavel vrea să-i înarmeze pe tesaloniceni cu
un semn de recunoaştere şi de verificare a epistolelor sale:

„Urarea de sănătate este scrisă cu mîna mea: Pavel. Acesta este semnul în fiecare epistolă; aşa
scriu eu" (3:17).

Erezia adusă de scrisoarea „apocrifă" era aceea că „ziua Domnului ar fi şi venit chiar".

Sensul era că Domnul nu se va întoarce vizibil şi trupeşte, ci ar fi vorba despre o reîntoarcere

„în Duhul", ca ceea petrecută la Rusalii, în această interpretare, „ziua Domnului" nu ar mai
trebui aşteptată ca un eveniment glorios aşezat în viitor, ci ea ar trebui înţeleasă ca o vreme de
har, o perioadă de „o zi" în calendarul lui Dumnezeu în care „o zi este ca o mie de ani şi o mie
de ani sînt ca o zi". Din această perspectivă, ziua Domnului era interpretată ca fiind vremea
Bisericii.

Dacă veţi asculta cu atenţie în jur, eroarea aceasta mai persistă şi în zilele noastre.

Corecţia făcută de Pavel este energică şi imediată. El spune că „ziua Domnului", ca eveniment
unic în planul lui Dumnezeu, nu va veni decît după ce pămîntul va cunoaşte două evenimente
catrastrofice:

a. „lepădarea de credinţă" (2:3), înţeleasă ca un refuz mondial al ofertelor lui Dumnezeu de

rezolvare a problemelor lumii, ca o totală apostazie în care umanitatea îi va întoarce spatele
lui Dumnezeu şi

b. „descoperirea omului fărădelegii" numit şi, „fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai
presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu", sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va
aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu" (2:3).

Într-un sens foarte vag, omenirea trăia încă din vremea lui Pavel evenimente pregătitoare
acestei apariţii mondiale:

„Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie
luat din drumul ei" (2 Tes. 2:7)

Totuşi, nimic din ceea ce s-a petrecut atunci sau din ceea ce se petrece acum nu se poate
compara cu ce va fi atunci cînd: „...se va arăta acel Nelegiut...” (2 Tes. 2:8)

„Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri
mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei cesîntpe calea pierzării, pentru că n-au
primit dragostea adevărului ca să fie mîntuiţi" (2:9-10).

Lucrarea acestui „Anticrist" va fi îngăduită de Dumnezeu ca o pedeapsă trimeasă asupra lumii

care L-a refuzat pe Cristos. Dumnezeu le va da ceea ce au cerut de-a lungul secolelor, o lume
fără Cuvîntul lui Dumnezeu, fără opreliştile prezenţei Duhului lui Dumnezeu; o lume
cufundată în părtăşia celui care însumează toate realizările „separării şi împotrivirii faţă de
Dumnezeu": Satan însuşi.

Domnia lui Anticrist va fi pregătirea decorului pentru scena finală a istoriei omenirii, cînd
Dumnezeu va aduce pedeapsa divină asupra lumii păcătoase. Lui Satan îi va fi îngăduit să
păşească în arenă pe faţă, identificîndu-se cu lumea înşelată de el, conducînd-o şi însufleţind-o
într-o ultimă zvîrcolire împotriva dumnezeirii.

„Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună;

pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcerea în nelegiuire, să fie osîndiţi" (2
Tes. 2:11-12)

Dumnezeu nu va lăsa nimănui sarcina de a-L confrunta pe „potrivnicul" Său. Înfruntarea

finală va fi între Diavol şi Domnul Isus însuşi, iar victoria Domnului va fi deplină: „pe care
Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale" (2 Tes.
2:8).

O altă greşală a celor din Tesalonica a fost „trăirea în neorînduială". Bazaţi pe faptul că
venirea Domnului este aproape, cei ce aveau înclinaţii spre „lene" au găsit pretext pentru
părăsirea ocupaţiilor zilnice şi pentru începerea unui trai „de pe o zi pe alta". Astfel de oameni
deveniseră o povară pentru adunare şi o proastă mărturie faţă de cei de afară. Nu este de
mirare că Pavel i-a mustrat cu asprime: „Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănînce" (2
Tes. 3:6-15). Venirea Domnului nu este o scuză pentru leneşi. Creştinul trebuie să-şi slujească
Domnul pînă în cea din urmă clipă a existenţei sale.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai interesante remarci ale lui Pavel
este aceea din 2 Tes. 2:7: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel
ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei".

Pe cine prezintă apostolul cu aceste cuvinte? Cea mai probabilă interpretare este aceea că
Pavel a vorbit aici despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în dispensaţia Bisericii. Se cuvine
să-i mulţumim împreună lui Dumnezeu pentru că în vremea de acum a pus o „piedică" în
calea Diavolului. Slavă Domnului că Satan nu poate face tot ceea ce voieşte!

În timpul Mileniului, Satan va fi legat „completamente", scos din activitate şi ţinut pentru o
vreme în „abis", dar, pînă atunci, la sfîrşitul perioadei de har în care ne aflăm „cel ce o opreşte
acum" îi va fi luat din cale. Libertatea de lucrare a Diavolului va creşte şi va fi: „Vai de voi,
pămînt şi mare! Căci Diavolul s-a pogorît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are
puţină vreme" (Apoc.l2:12).

Abia atunci îşi va da el pe faţă întreaga răutate şi putere de distrugere, căci nu va mai fi limitat
să caute să-i înşele pe sfinţi prefăcîndu-se într-un „înger de lumină" (2 Cor.11:14), ci se va
putea manifesta în toată cruzimea lui: „ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită" (1
Petru 5:8).

Atunci, el va apare ca: „fiara ieşită din mare" şi ca „fiara ieşită din pămînt" cu chipul omului
identificat sub taina numărului 666 (Apoc. 13). Întrupat în această fiinţă umană împuternicită
cu resurse nemaivăzute în istoria lumii, Diavolul va uimi întîi lumea înşelînd-o, pentru ca apoi
să o stăpînească chinuind-o.

De ce „trebuiesc" să se întîmple toate acestea? Pentru că numai în felul acesta omenirea, care
L-a refuzat pe Cristos, va învăţa pe propria ei piele ce groaznică este vieţuirea fără prezenţa
Domnului, într-o ultimă şi culminantă lecţie, Dumnezeu va arăta tuturor ce înseamnă să te
răscoli „împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său" (Ps. 2 lămurit în Fapte 4:25-28).

Dar chiar atunci cînd se va părea că 666 a învins toată creaţia, se va arăta din cer desăvârşitul
„7” al Dumnezeirii. Mîntuitorul lumii se va coborî în slavă, vizibil „ca fulgerul care răsare de
la răsărit şi se vede pînă la apus", şi-l va nimici pe Diavol „cu suflarea gurii Sale şi cu arătarea
venirii Sale" (2 Tesal. 2:8).

CUPRINSUL CĂRŢII

„Aşteptînd, veghind şi lucrînd cu răbdare"

Cuvînt de salut (1:1, 2)

I. ALINARE - în nădejdea revenirii Lui (cap. 1)
Odihni într-o viaţă de încercări (3-7)
Răsplăti în viitor la venirea Lui (8-12)

II. AVERTIZARE - în privinţa timpului venirii Lui (cap. 2)

Cînd şi cum va veni (1-12)
De ce şi cum să aşteptăm (13-17)

III. ANGRENARE - în pregătire pentru venirea Lui (cap. 3)

Încurajare pentru ce este bun (1-5)
Mustrare pentru ce este rău (6-15)
Benedicţie şi semnătură (3:16-18)
1 TIMOTEI
Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Timotheon A" - „Către Timotei - A".
Despre Timotei ştim că a fost un copil născut dintr-o căsătorie „mixtă" între un tată grec şi o
mamă evreică (Fapte 16:1). Încă din cea mai fragedă pruncie, Timotei a luat cunoştinţă cu
scrierile sfinte evreieşti prin mama lui, numită Eunice şi prin bunica lui, numită Lois (1 Tim.
1:5; 3:15). S-a convertit cu ocazia primei vizite a lui Pavel la Listra (1 Cor. 4:17; 1 Tim. 1:2; 2
Tim. 1:2). Cu ocazia celei de a doua vizite în Listra, Pavel hotărăşte să-l ia cu el şi-l taie
împrejur din pricina iudeilor (Fapte 16:1-3). Este clar că pînă la ceasul acela, Timotei fusese
privit de evrei ca un produs „compromis" al unei căsătorii „nelegiuite" şi crescut de un tată
care n-a vrut să respecte asezămintele tradiţionale ale religiei evreilor. Crescut de Pavel şi
ordinat în lucrarea creştină (1 Tim. 4:14; 2 Tim. 1:6), Timotei devine colaboratorul şi
însoţitorul apostolului în călătoriile sale prin Troa, Berea, Tesalonic şi Corint (Fapte 16 - 18; 1
Tes. 3:1, 2). În timpul celei de a treia călătorii misionare, Timotei lucrează împreună cu Pavel
sau este trimis ca reprezentant al apostolului în Efes, Macedonia şi Corint. Timotei a stat cu
Pavel în timpul primei lui detenţii la Roma şi s-a înapoiat împreună cu apostolul la Filipi
(Filip. 2:19-23). Mai tîrziu, Pavel îl lasă la Efes pentru a supraveghea lucrarea de acolo (1
Tim. 1:3), dar cînd este iarăşi închis, apostolul îl roagă să vină alături de el la Roma (2 Tim.
4:9, 21). Textul din evrei 13:23 ne spune că Timotei însuşi a călcat pe urmele apostolului
gustînd din viaţa amară a închisorii.

Personalitatea lui Timotei este remarcabilă. Bolnăvicios (1 Tim. 5:23), timid (1 Tim. 1:7) şi
fără experienţă (1 Tim. 4:12), el a lucrat cu devotament alături de Pavel, dovedind abilitate de
predicator, credincioşie de ucenic, rîvnă de apostol şi perseverenţă de misionar.

Autorul: Epistolele pastorale sînt o expresie a grijei apostolului Pavel pentru Biserici şi
pentru ucenicii pe care el i-a promovat în lucrarea Evangheliei. „Tu dar, copilul meu,
întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus. Şi ce ai auzit de la mine în faţa multor marturi,
încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii" (2 Tim. 2: 1-2).
Extraordinara răspîndire a creştinismului din primele veacuri poate fi explicată numai dacă
ţinem seama că atunci Biserica se răspîndea nu prin „teologie", ca astăzi, ci prin „ucenicie"
(Fapte 18:23-28).

Data: Pavel scrie această scrisoare în preajma anului 63 d.Cr. la puţin timp după eliberarea lui
din închisoarea de la Roma. Trecuseră 7 ani de cînd apostolul îi avertizase pe presbiterii
bisericii din Efes de pericolul „lupilor răpitori" care se vor strecura în Biserică şi nu vor cruţa
turma (Fapte 20:29, 30). Temerile apostolului se confirmaseră între timp. Urmaşii lui Imeneu
şi Alexandru, pe care Pavel îi dăduse pe mîna Satanei, ca să se înveţe să nu hulească (1 Tim
1:20-21) ridicaseră din nou capul (1 Tim. 4:1-3). Acum în Efes era lucrător Timotei şi Pavel
revine în scrisoarea pe care o trimite asupra aceloraşi teme discutate cu episcopii Bisericii.

Contextul scrierii: Timotei primeşte aceste epistole ale lui Pavel în timpul şederii lui în
Biserica din Efes. Pavel lucrase cu mult spor în oraşul acela şi inima lui era legată tare de
credincioşii de acolo. De fapt, lucrarea lui Dumnezeu în Efes a fost aşa de puternică, iar
numărul convertiţilor la creştinism a fost aşa de mare încît într-un interval de timp de 50 de
ani templele păgîne au rămas goale şi multe dintre ele au trebuit închise. Iată ce găsim scris în
cronica din cartea Faptele Apostolilor:

„În urmă, Pavel a intrat în sinagogă, unde vorbea cu îndrăzneală. Timp de trei luni a vorbit cu
ei despre lucruri privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu şi căuta să înduplece pe cei ce-l
ascultau. Dar, fiindcă unii rămîneau împietriţi şi necredincioşi, şi vorbeau de rău Calea
Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărţit pe ucenici de ei, şi a învăţat în
fiecare zi pe norod în şcoala unuia numit Tiran. Lucrul acesta a ţinut doi ani, aşa că toţi ceice
locuiau în Asia, iudei şi Greci, au auzit Cuvîntul Domnului" (Fapte 19:8-10).

Fără îndoială că expresia: „toţi ceice locuiau în Asia au auzit Cuvîntul Domnului" nu
înseamnă că toţi locuitorii Asiei au venit ei înşişi la Pavel în Efes sau că toţi s-au înscris în
şcoala lui Tiran. Răspîndirea deosebită a Evangheliei s-a făcut prin cei pregătiţi de Pavel în
acea şcoală a lui Tiran şi trimişi apoi să propovăduiască mai departe. Tactica lucrării lui Pavel
a fost să atingă personal centrele majore din Imperiu şi să instruiască acolo pe lucrătorii care
să răspîndească apoi în jur Evanghelia. În vremea aceea nu existau Seminarii şi nici şcoli
teologice. Metoda folosită de apostol pentru multiplicarea numărului de vestitori ai
Evangheliei este descrisă în cea de a doua epistolă către Timotei:

„Dar tu, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Cristos Isus. Şi ce ai auzit de la mine, în
faţa multor marturi, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe
alţii" (2 Tim. 2:1-2).

Apostolul îl sfătuieşte pe Timotei să preia tactica lui de lucru şi să „se multiplice" pe sine,
instruind lucrători care să poarte mai departe Evanghelia. În textul de mai sus sînt cuprise
patru nivele de lucrători implicaţi în lucrarea creştină:

1) Pavel - l-a instruit pe Timotei şi pe mulţi alţii („în faţa multor marturi").

2) Timotei - este îndemnat să încredinţeze învăţătura primită la alţi „oameni de încredere".

3) Aceşti „oameni de încredere" - vor trebui aleşi după capacitatea for de a fi „în stare să
înveţe şi pe alţii".

4) Acei „alţii" necunoscuţi încă, dar care se vor integra apoi în această „ştafetă nevăzută" a
Evangheliei.

Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem despre caracteristicile acelei perioade este faptul că în
vremea aceea Bisericile nu aveau clădiri afectate ţinerii de servicii divine. Grupurile de
creştini se întruneau în casele celor credincioşi (Rom. 16:5, 23), în aer liber sau în săli luate cu
chirie (Fapte 8-10). Clădirile de Biserici au apărut numai după 200 de ani de la moartea lui
Pavel, cînd, în urma decretului dat de Constantin cel Mare, a fost încetată persecuţia asupra
credincioşilor şi creştinismul a devenit religie de Stat. În vremea lui Timotei, existau sute de
„Biserici" mici care se adunau prin case (Filimon 2), sub călăuzirea unor lideri locali numiţi
fie „presbiteri", fie „păstori", fie „episcopi" (Fapte 20:17, 28).

Conţinutul cărţii: Epistolele către Timotei şi Tit sînt veritabile cursuri de „teologie
pastorală". Oricine vrea să-l aibă pe Pavel drept profesor, poate citi aceste lucrări ale lui. În
vremea aceea, Timotei a funcţionat ca reprezentant apostolic în Efes şi probabil şi în alte părţi
ale Asiei. Misiunea lui a fost să „aşeze presbiteri", să corecteze învăţăturile greşite şi să
supravegheze viaţa Bisericilor înfiinţate de Pavel. Din textul cărţii reiese clar că epistola este
o continuare a învăţăturilor pe care Pavel i le-a dat lui Timotei prin viu grai (1 Tim. 1:3-4).
Scopul urmărit de Pavel cu colaboratorii săi mai tineri este exprimat foarte clar în 1 Tim.
3:14-15: „Îţi scriu aceste lucruri cu nădejdea că voi veni în curînd la tine. Dar dacă voi zăbovi,
să ştii cum trebuie să te porţi în casa Dumnezeului celui viu, stîlpul şi temelia adevărului".
Cine citeşte cu atenţie scrisorile pastorale scrise de Pavel observă foarte repede că toate sînt
un fel de testament al apostolului. Ucenicii lui sînt îndemnaţi în mod repetat să „păstreze"
ceea ce le fusese încredinţat (1 Tim. 1:18-19; 3:9; 6:14, 20; 2 Tim. 1:13, 14; 2:2). Averea
lăsată de apostol urmaşilor săi este identificată în 1 Tim. 1:11: „Evanghelia slavei fericitului
Dumnezeu care mi-a fost încredinţată mie". Epistolele pastorale sînt o ilustrare a schimbului
de ştafetă dintre două generaţii de lucrători: Pavel i-a crescut pe colaboratorii săi prin exemplu
personal şi prin învăţătură (Filip. 3:17; 4:9). Acum este rîndul lui Timotei să ducă ştafeta mai
departe. Metoda de creştere trebuie să rămînă mereu aceiaşi: exemplul personal şi învăţătura
(1 Tim. 4:12-13, 16).

Conţinutul epistolei este foarte clar şi foarte sistematic aşezat: după o scurtă explicare a
motivului pentru care a fost scrisă cartea (1 Tim. 1:1-17), urmează îndemnul lui Pavel pentru
„păstrarea" moştenirii spirituale lăsate de Pavel (1 Tim. 1:18-20). Acest „depozit de
învăţătură" este apoi descris în două secţiuni caracteristice: prima parte cuprinde învăţătura
despre Biserică şi despre organizarea ei (1 Tim. 2 şi 3), iar a doua parte cuprinde învăţătura
despre lucrătorul creştin şi despre felul lui de comportament faţă de diferite categorii de
credincioşi din Biserică (1 Tim. 4-6).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema întregii cărţi este sintetizată în următoarea
expresie: „Ca să şti cum să te porţi în Biserică" (1 Tim. 3:15).

1 Timotei şi Tit sînt cele două epistole care ne prezintă caracterul şi caracteristicile liderilor
spirituali ai Bisericii: ce sînt ei în ei înşişi (1 Tim. 3:2), ce sînt ei în relaţiile cu alţii (1 Tim.
3:3), ce sînt ei în familiile lor (1 Tim. 3:4-5) şi ce sînt ei în relaţiile cu lumea din jur (1 Tim.
3:6-7).

CUPRINSUL CĂRŢII „Manualul presbiterilor"

Introducere 1:1-17
Îndemn, 1:18-20

I. Biserica şi organizarea ei 2-3

a. Lucrarea în Biserică, 2:1-7
b. Rugăciunea în Biserică, 2:8
c. Poziţia femeii în Biserică, 2:9-15
d. Lucrătorii Bisericii
Presbiterii, 3:1-7
Diaconii, 3:8-14

II. Conduita lucrătorul creştin 4-6

a. În combaterea învăţătorilor mincinoşi, 4:1-6
b. În practicarea evlaviei, 4:7-11
c. Într-o pildă de viaţă şi învăţătură, 4:11-16
d. În relaţiile cu cei tineri şi cu cei bătrîni, 5:1 -2
e. În îngrijirea văduvelor din Biserică, 4:3-16
f. În relaţiile cu ceilalţi presbiteri, 5:17-25
g. În relaţiile cu cei aflaţi în robie, 6:1-8
h. În relaţiile cu cei bogaţi, 6:9-19

Repetarea îndemnului, 6:20-21

2 TIMOTEI
Această epistolă este „cîntecul de lebădă" al lui Pavel.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Timotheon B" - „Către Timotei B".
Pentru descrirea raportului dintre Pavel şi Timotei vă rugăm să citiţi introducerea la „1
Timotei".

Autorul: Cel ce scrie aceste rînduri duioase este Pavel, „tatăl spiritual" al lui Timotei şi al
atîtor altora. Bătrîn, obosit, bolnav şi aflat aproape de clipa plecării lui la Domnul, apostolul
se mai apleacă încă o dată asupra foii şi scrie cu „lacrimi de suflet" o epistolă de dragoste
creştină.

Data: După eliberarea lui Pavel din prima lui detenţie în închisoarea din Roma (Fapte 28:30),
apostolul călătoreşte prin Efes (1 Tim 1:3), Creta (Tit 1:5), Nicopoli (Tit 3:12), Milet (2 Tim
4:20) şi Troa (2 Tim. 4:13). Pavel avea însă de împlinit o profeţie (Fapte 21:11-13), aşa că
drumurile vieţii lui îl duc iarăşi în închisoarea Romei (2 Tim. l:16-17), unde îşi aşteaptă
judecata şi execuţia (2 Tim. 4:6-8). Datele acestea fixează timpul scrierii celei de a doua
epistole către Timotei cam prin anul 66 d.Cr. spre sfîrşitul domniei împăratului roman Nero.

Contextul scrierii: Închisoarea este ultimul loc din care ne-am putea aştepta să primim o
scrisoare de încurajare, iar condamnatul la moarte este ultimul om din lume de la care te
aştepţi să auzi cuvinte de îmbărbătare. Totuşi, situaţiile acestea paradoxale s-au petrecut
întocmai cu Timotei şi cu Pavel.

Conţinutul scrierii: Această ultimă epistolă scrisă de Pavel este un mesaj de întărire şi
încurajare din partea apostolului pentru mai tînărul şi mai timidul său colaborator aflat în
continuare la Efes. Departe de a se considera un învins, Pavel, ca un veritabil soldat al crucii,
îi mai face ultima instrucţie lui Timotei. Veteranul predă armele recrutului înainte de lăsarea
sa la vatră (2 Tim. 4:6, 18).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema întregii cărţi poate fi luată din expresia: „un bun
ostaş al lui Cristos" (2 Tim. 2:3). Alte teme importante din epistolă sînt: „Inspirarea
Scripturilor" (2 Tim. 3:16-17), credincioşie pînă la capăt (2 Tim. 8-9), „cununa neprihănirii"
(2 Tim. 4:6-8), mîntuirea finală (2 Tim. 4:18). Nicăieri în altă carte a Noului Testament nu
găsim o descriere mai amănunţită a stării caracteristice a omenirii la vremea sfîrşitului (2 Tim.
3:1-9; 4:3-4).

CUPRINSUL CĂRŢII
Chemare la credincioşie

Introducere, 1:1-2

I. Adevăratul lucrător şi încercările prezente 1-2

Chemări personale:
a. „înflăcărează", 1:6
b. „Să nu-ţi fie ruşine de mărturisirea Domnului", 1:8
c. „întăreşte-te", 2:1
d. „sufere", 2:3
e. „adu-ţi aminte de Domnul", 2:8
f. „adu-ţi aminte de exemplul meu", 1:12; 2:9-10; 4:5-8

Chemări pastorale:
a. „adu-le aminte", 2:14
b. „roagă-i fierbinte", 2:14
c. „împarte drept Cuvîntul adevărului", 2:15
d. „fereşte-te de vorbăriile goale", 2:16
e. „fereşte-te de întrebările nebune", 2:23

II. Adevăratul lucrător şi încercările viitoare 3-4

Chemări personale:
a. „fereşte-te de relele lumii", 3:1-13
b. „rămîi în Cuvîntul Domnului", 3:14-15
c.„adu-ţi aminte de pilda mea", 3:10-11
d. „adu-ţi aminte de Scriptură", 3:16-17

Chemări pastorale:
a. „propovăduieşte Cuvîntul", 4:2
b. „rabdă suferinţele", 4:5
c. „fă lucrul unui evanghelist", 4:5
d. „împlineşte-ţi bine slujba", 4:5
e. „adu-ţi aminte de judecata şi de împărăţia viitoare", 4:1
f. „adu-ţi aminte de cununa răsplătirii", 4:8

Încheiere, 4:9-22
TIT
Titlul: în originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Titon" - „Către Tit".

Destinatarul acestei epistole este unul dintre convertiţii apostolului Pavel (Tit 1:4) şi în acelaşi
timp unul dintre colaboratorii săi mai tineri. Importanţa lui Tit în dezvoltarea Bisericii creştine
din primul veac este adesea trecută cu vederea. Totuşi, omul acesta a fost unul dintre pilonii
lucrării misionare între neamuri. Lucrarea lui misionară s-a întins pînă în Dalmaţia,
Yugoslavia de astăzi. Tit este menţionat de 13 ori în cărţile Noului Testament. El a fost primul
convertit dintre neamuri, pe care Pavel l-a dat exemplu în adunarea Consiliului Bisericii din
Ierusalim: „Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era grec, n-a fost silit să se taie împrejur,
din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pîndească slobozenia, pa
care o avem în Cristos Isus" (Gal. 2:1-4).

După ce a fost încercat în alte misiuni în care şi-a dovedit rîvna, maturitatea şi credincioşia,
Tit a primit din partea lui Pavel una dintre cele mai importante şi dificile însărcinări: să
rămînă în Creta ca să pună „în rînduială ce mai rămîne de rînduit şi să aşeze presbiteri în
fiecare cetate" (Tit 1:5). Tit a fost unul dintre constructorii edificiului Bisericii din primul
veac. Ironic, numele pe care l-a purtat el a fost şi numele celui care în anul 70 d.Cr. a distrus
complet Ierusalimul şi edificiul Templului: împăratul roman Titus.

Autorul: Epistola este încă o lecţie de "teologie pastorală" pe care Pavel o dă tuturor
păstorilor de-a lungul veacurilor prin intermediul destinatarului său imediat: Tit.

Data: Pavel scrie această epistolă în aceiaşi perioadă în care scrie şi cea dintîi epistolă către
Timotei (63 d.Cr.), adică în intervalul de timp cuprins intre cele două detenţii în închisoarea
Romei.

Contextul scrierii: Insula Creta este o fîsie de pămînt lungă de 230 de kilometri ieşită
deasupra nivelului apelor acolo unde Marea Mediterană se uneşte cu Marea Egee. La vremea
lui Pavel, cultura populaţiei de pe acele meleaguri era plină de mitologii şi curente filosofice
păgîne. Tradiţional, insula fusese desemnată ca locul de naştere al lui Zeus, patronul
panteonului grecesc, şi ca rezidenţă a minotaurului, jumătate om, jumătate bou, căruia regele
Minos îi aducea sclavi ca jertfă de mîncare.

Evanghelia s-a răspîndit repede printre locuitorii insulei şi adunările au apărut pretutindeni în
oraşele insulei. Tit, unul dintre colaboratorii de încredere ai lui Pavel, a primit de la apostol
sarcina, deloc uşoară, de a colinda Bisericile din oraşele Cretei şi de a supraveghea instalarea
„presbiterilor". Dincolo de aceasta, Pavel îi cere lui Tit să-i înveţe pe toţi credincioşii că
fiecare are o lucrare de făcut pentru Domnul. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni, toţi trebuie să
trăiască printre oameni ca o mărturie vie a credinţei lor creştine. Răspîndirea Evangheliei
trebuia să fie făcută pe baza acestei mărturii colective a Bisericii.

Conţinutul cărţii: Epistola către Tit este foarte asemănătoare în conţinut cu prima epistolă
trimisă lui Timotei: amîndouă prezintă rînduială care trebuie instaurată în Biserici, amîndouă
prezintă caracterul şi caracteristicile pe care trebuie să le aibă cei ce vor să fie promovaţi ca
presbiteri sau diaconi ai Bisericii şi tot amîndouă accentuează frumuseţea relaţiilor care
trebuie să existe între membrii adunării creştine. Există însă o deosebire între cele două
epistole: 1 Timotei scoate în relief „învăţătura" despre organizarea Bisericii, iar Tit
accentuează importanţa „faptelor" membrilor Bisericii. Una vorbeşte despre „teorie", iar
cealaltă despre „practică" (Tit 2:14; 3:8, 14).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Versetul care rezumă elocvent întreaga epistolă este:
„Adevărat este cuvîntul acesta, şi vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut
în Dumnezeu, să caute să fie cei dintîi în fapte bune. Iată ce este bine şi de folos pentru
oameni!" (Tit 3:8).

Teme mai importante din conţinutul cărţii sînt: calităţile şi responsabilităţile pastorale (Tit 1:5-
9), norme de etică în viaţa celor credincioşi (Tit 2:1-10), revenirea Domnului Isus (Tit 2:11-
14) şi procesul de mîntuire (Tit 3:3-7).

CUPRINSUL CĂRŢII

Introducere, 1:1-4

I. Pentru presbîterii Bisericii l

a. Ca slujitori ai Bisericii - supraveghetori, 1:5, 6
b. Ca oameni - fără prihană, 1:6-9
c. Ca lucrători - sănătoşi în credinţă, 1:10-16

II. Pentru categorii de credincioşi 2

a. Bărbaţii şi femeile în vîrstă, 2:2-3
b. Slujirea femeilor în vîrstă, 2:4
c. Pentru femeile tinere, 2:5
d. Pentru tineri, 2:6
e. Importanţa exemplului personal, 2:7-8
f. Pentru cei ce sînt robi, 2:9-14
g. Importanţa autorităţii apostolice, 2:15

III. Pentru toţi membrii Bisericii 3

a. Îndemn la fapte bune, 3:1 -2
b. Faptele bune ca un rezultat al mîntuirii, 3:3-7
c. Faptele bune ca o mărturie pentru alţii, 3:8
d. Separarea de cei ce produc dezbinare, 3:9-11

Încheiere, 3:12-15
FILIMON
Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Pros Philemona" - „Către Filimon".
Destinatarul epistolei este un om care reprezintă „paradoxurile" în care trăiau creştinii
primului secol. Filimon a fost un creştin stăpîn de sclavi. Evanghelia Domnului Isus este o
forţă revoluţionară care trebuie să transforme oamenii şi relaţiile lor sociale. Cazul prezentat
de epistola lui Pavel către Filimon este o ilustraţie a puterii de transformare exercitată de
Evanghelie asupra celor ce o primesc şi i se supun.

Autorul: Această epistolă este mai scurtă şi mai personală decît oricare altă scriere a lui
Pavel. Ea nu tratează probleme de credinţă, ci caută să rezolve o criză apărută în relaţia dintre
doi membrii ai Bisericii lui Cristos. Fără nici o îndoială, în afara epistolelor pe care le avem în
Noul Testament, apostolul a mai scris multe alte scrisori ca aceasta. Filimon ne descopere
latura pastorală a caracterului lui Pavel, talentul lui neasemuit de a se apropia de oameni şi
abilitatea lui de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu. Conţinutul epistolei nu prezintă nici un
adevăr doctrinar major, dar textul este plin de tact, de delicateţe şi de bun simţ creştin.
Maturitatea unui lucrător creştin se vede din felul în care el ştie să se descurce în situaţii
neobişnuite şi complicate. Epistola către Filimon este o demonstraţie a maturităţii creştine
atinse de Pavel. În ea observăm o impresionantă împletire de autoritate apostolică şi gingăşie
pastorală.

Data: Epistola către Filimon este una din cele patru epistole scrise de Pavel din închisoarea
Romei (vezi introducerea la epistola către Coloseni). Ea a fost trimisă în acelaşi timp cu
epistolele scrise celor din Laodicea (Efeseni), Colose şi Filipi, adică în preajma anului 60
d.Cr. Versetul 22 ne spune că apostolul era închis, dar spera să fie eliberat în curînd:
„pregăteşte-mi un loc de găzduire, căci trag nădejde să vă fiu dăruit, datorită rugăciunilor
voastre".

Contextul scrierii: Cadrul social din primul secol a pus multe şi chinuitoare probleme
înaintea Evangheliei. Faptul că lumea era împărţită în sclavi şi oameni liberi şi că ţările se
aflau sub stăpînirea nemiloasă a Romei a pus la grea încercare etica Bisericii creştine. Epistola
către Filimon este un astfel de exemplu. Va putea dragostea propovăduită de creştinism să
schimbe relaţiile dintre oameni? Va avea ea suficientă tărie pentru a împăca de pildă un stăpîn
de sclavi cu sclavul fugar care se întoarce acasă? Răspunsul îl vom căpăta odată cu
parcurgerea textului epistolei.

Conţinutul cărţii: Epistola către Filimon este o poveste de dragoste. Ea este corespondentul
cărţii Rut din Vechiul Testament, cu deosebirea că în Rut avem de a face cu dragostea firească
dintre oameni, iar în Filimon ne întîlnim cu dragoste „în Domnul" care se manifestă între
membrii colectivităţii creştine.

Eroii acţiunii sînt în număr de trei: Pavel, Filimon şi Onisim. La ceasul cînd scrie această
scrisoare, Pavel se afla în închisoarea Romei. Dincolo de a fi preocupat de situaţia sa, el
lucrează pentru Domnul şi continuă lucrarea care i-a fost atît de dragă: maturizarea unor
caractere creştine în cei pe care i-a convertit prin Evanghelie. Acţiunea cărţii este simplă: Pe
cînd era încă în Iudeea, Pavel a predicat în multe oraşe şi a trecut şi prin casa lui Filimon, care
găzduia o adunare tînără de convertiţi la creştinism. Personalitatea lui Pavel a lăsat o puternică
impresie asupra lui Filimon şi asupra celorlalţi din casa lui. La scurt timp după plecarea
apostolului, din casa lui Filimon a fugit unul dintre sclavi: Onisim. Ca să-şi piardă urma, el s-a
refugiat la Roma, unde putea trece neobservat în mulţimea pestriţă de locuitori. Prin
coincidenţe pe care nu le cunoaştem, Onisim a ajuns să-l asculte pe Pavel în discuţiile pe care
le purta cu evreii din Roma (Fapte 28:17-31) şi a fost convertit de Pavel la creştinism. După
ce apostolul l-a ţinut pe lîngă el o vreme, Onisim a fost pus în faţa unui examen greu, care să-i
încerce calitatea transformărilor pe care le-a lucrat Duhul lui Dumnezeu în inima lui. Ca o
dovadă de pocăinţă, un creştin trebuie să caute să îndrepte răul pe care l-a săvîrşit înainte de
convertire, aşa că apostolul Pavel i-a cerut lui Onisim să se întoarcă în Iudeea şi să accepte din
nou sclavia în casa lui Filimon, răscumpărînd astfel „paguba" produsă de fuga lui. Pavel nu-l
trimite cu mîna goală, ci îi dă să ducă lui Filimon o scrisoare din partea sa. Aceasta este
„epistola către Filimon". Cine o citeşte cu atenţie, îşi dă repede seama că apostolul Pavel
urmărea să „vîneze doi iepuri dintr-un singur foc". Cazul lui Onisim este folosit şi pentru
educarea sclavului fugit, dar şi pentru educarea stăpînului de sclavi în spiritul dragostei şi
iertării creştine. Versetele 13 şi 14 ne arată că Pavel l-a trimis pe Onisim „doar ca să aibă de
unde veni": „Aş fi dorit să-l ţin la mine, ca să-mi slujească în locul tău cît sînt în lanţuri pentru
Evanghelie. Dar n-am vrut să fac nimic fără învoirea ta, pentru ca binele, pe care mi-l faci, să
nu fie silit, ci de bună voie". Toată cheltuiala şi timpul pierdut cu transportul lui Onisim este
suportată de apostol ca o investiţie în caracterul celor doi oameni. Citită din acest unghi,
epistola îşi dezvăluie farmecul şi frumuseţea, asemeni unei flori care îşi deschide petalele.

A reuşit Pavel ceea ce-şi propusese? L-a iertat Filimon pe Onisim şi a acceptat el să i-l trimită
înapoi lui Pavel? Păstrarea acestei scrisori şi multiplicarea ei în copii care au ajuns pînă în
zilele noastre este dovada clară că răspunsul la ambele întrebări a fost unul afirmativ. Cazul
lui Onisim a fost cunoscut în toată comunitatea creştină şi a contribuit fără îndoială la
rezolvarea multor altor conflicte apărute între fraţi din stări sociale şi materiale diferite.
Urmarea a fost că Evanghelia a fărîmiţat bucăţică cu bucăţică imperiul Roman şi postulatele
lui nedrepte de forţă pe care era aşezat, contribuind astfel la prăbuşirea lui mondială.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una din temele caracteristice acestei epistole este
„triunghiul iubirii". Pavel îi scrie lui Filimon cam aşa: Eu te iubesc pe tine şi ştiu că tu mă
iubeşti pe mine, dar eu îl iubesc şi pe Onisim, aşa că dragostea ta pentru mine trebuie să se
manifeste şi în atitudinea ta faţă de el („ca pe un frate prea iubit, mai ales de mine, şi cu atît
mai mult de tine, fie în chip firesc, fie în Domnul! Dacă mă socoteşti dar ca prieten al tău,
primeşte-l ca pe mine însumi" v. 16-17). La scară umană, acest triunghi al iubirii este replica
triunghiului dintre Dumnezeu şi oameni (1 Ioan 4:20-21).
EVREI
Epistola către evrei răsare înaintea noastră ca un maiestuos vîrf de munte care domină toate
culmile din depărtare. Ea este unul dintre cele două tratate de teologie sistematică din Noul
Testament. Primul, epistola către Romani, a marcat intrarea în secţiunea dedicată epistolelor
Bisericii dintre neamuri. Epistola către evrei marchează acum trecerea la cea de a doua
secţiune a epistolelor creştine: epistolele Bisericii creştine a evreilor. Ceea ce urmează de aici
înainte (Iacov, 1, 2 Petru, 1, 2, 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa) formează colecţia de epistole
adresate prioritar evreilor. Ele sînt împreună „stîlpul evreiesc" din edificiul arcului de triumf
al credinţei creştine menţionat de noi în descrierea aşezării cărţilor Noului Testament.

Niciuna dintre cele nouă epistole dedicate evreilor nu sînt adresate unei „biserici", ci evreilor
ca persoane particulare, ca grupuri distincte sau ca naţiune. Primul verset din epistola către
evrei arată această schimbare de ton: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin
prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri (tipuri simbolice - n.n.), Dumnezeu...”

Aceasta nu înseamnă însă că cei dintre neamuri nu pot beneficia de pe urma citirii acestor
epistole. Adevărurile cuprinse în ele sînt universal valabile, utile şi accesibile tuturor acelora
care şi-au pus nădejdea în Domnul. Epistola către evrei, de pildă, ne arată clar supremaţia şi
finalitatea revelaţiei mîntuitoare a lui Dumnezeu în Cristos. Nu există nici o singură altă cale
de mîntuire. Nu există nimic care să poată fi pus alături de persoana şi lucrarea Mîntuitorului.
La ce este şi la ceea ce a făcut El nu mai poate fi adăugat nimic şi din toate acestea nimic nu
trebuie scos sau neglijat.

Titlul: În original cartea poartă numele: „Pros Ebraious" - „Către evrei". Epistola este
evreiască în temă, în conţinut şi în alcătuire. Terminologia folosită în text este aceea folosită
în Sinagoga evreiască. Chiar şi numirea epistolei este făcută în vocabularul tipic sinagogii:
„Vă rog, fraţilor, să primiţi bine acest cuvînt de sfătuire, căci v-am scris pe scurt" (evrei
13:22). Predica autorului, fiind scrisă, nu vorbită, poate fi asemuită unei părţi din „Midraş"-ul
evreilor creştini preocupat cu tălmăcirea creştină aplicată unor pasaje din Vechiul Testament şi
mai ales din cartea Psalmilor. Numai în cuprinsul capitolului întîi găsim citate din Psalmul 2,
45, 102, 104 şi 110. În capitolul 2 sînt citate texte din Psalmul 8:4-6. În capitolul 3 este citat
Psalmul 95:7-11. În capitolele 5 şi 6 găsim Psalmul 110:4, iar în capitolul 10 ne întîlnim cu
pasaje din Psalmul 40:6-8. Unii au numit această epistolă: „Cea de-a cincea Evanghelie".
Primele patru descriu misiunea terestră a Domnului Isus, iar aceasta descrie misiunea Lui în
cer, la dreapta Tatălui.

Autorul: Deşi este atribuită lui Pavel, epistola care evrei nu-şi prezintă în nici un fel autorul şi
nu ne dă nici un indiciu pentru identificarea lui. Împotriva părerii conform căruia Pavel ar fi
autorul acestei cărţi este realitatea că Pavel a primit de la Domnul o misiune „pentru
neamuri". Discuţiile pentru stabilirea numelui celui care a scris această epistolă au continuat
de-a lungul veacurilor pînă astăzi: Clement din Alexandria (150-215 d.Cr.) îl propune ca autor
pe Pavel. Origen (185-253 d.Cr.) a fost de părere că gîndurile sînt ale lui Pavel, dar redactarea
este a altui autor. Tertulian l-a sugerat pe Barnaba, Luther l-a propus pe Apolo, iar alţi
comentatori au vorbit despre Filip, Evanghelistul sau despre Aquila şi Priscila. Consiliul
întrunit la Cartagina în anul 397 d.Cr. îi atribuie lui Pavel scrierea a 14 epistole, printre care şi
a aceleia scrisă evreilor. Probabil că şi noi va trebui să ne oprim la faimoasa remarcă a lui
Origen: „Numai Dumnezeu însuşi ştie cine este autorul uman al epistolei". Cît priveşte
identitatea autorului divin, acesta este Dumnezeu însuşi.
Data: Clement al Romei citează din această epistolă într-una dintre lucrările sale, ceea ce face
ca o dată după 96 d.Cr. să nu poată fi luată în consideraţie. Faptul că este citat sistemul
aducerii jertfelor fără nici o aluzie la încetarea lui, ne conduce la concluzia că epistola a fost
scrisă chiar şi înainte de căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului (70 d.Cr.). Totuşi,
destinatarii epistolei par a fi fost creştini deja de multă vreme (evrei5:12; 10:32-34), poate
chiar creştini din a doua generaţie (evrei2:13-14). Aceste observaţii fixează data scrierii
epistolei undeva între anii 64-68 d.Cr.

Contextul scrierii: La data cînd a fost scrisă această epistolă, evreii, ca neam, îl refuzaseră de
două ori pe Isus Cristos ca Mesia: prima dată cu ocazia răstignirii şi a doua oară după Rusalii.
Totuşi, mulţimi mari de evrei au crezut în Domnul şi au format colectivităţi creştine compacte
şi distincte de comunităţile religioase evreieşti grupate în jurul Templului şi al sinagogilor.
Această „rămăşiţa" care a primit noua revelaţie a lui Dumnezeu s-a aflat atacată deopotrivă
din două părţi: din partea autorităţilor civile romane care s-au năpustit furibund asupra
mişcării acestui „nou împărat: Isus" (Fapte 17:7) şi din partea autorităţilor religioase
tradiţionale evreieşti hotărîte să stăvilească orice dezvoltare ulterioară a acestei alternative
spirituale numită: „Calea cea nouă" (Fapte 13:25-26; 19:9; 24:14, 22; Rom. 7:6).

Conţinutul cărţii: Din cauza persecuţiei pornite împotriva creştinilor şi din cauza presiunii
exercitate de concetăţenii lor religioşi, pentru mulţi evrei, părăsirea creştinismului şi
întoarcerea la sistemul ritualistic iudaic părea o alternativă mai sigură şi mai comodă. Iată
motivul pentru care autorul acestei cărţi îşi îndeamnă cititorii „să păstreze pînă la sfîrşit
încrederea nezguduită şi nădejdea" în Cristos (evrei 3:6) şi să „meargă spre cele desăvîrşite"
(evrei 6:1). Epistola către evrei are cel puţin trei scopuri precise:

a. Ea vrea să confirme valabilitatea creştinismului evreiesc prin evidenţierea faptului că

venirea lui Isus Cristos a împlinit toate năzuinţele Iudaismului şi că în El au fost realizate
toate profeţiile şi perceptele Legii din Vechiul Testament.

b. Ea vrea să-i avertizeze pe evreii care au îmbrăţişat creştinismul asupra a două pericole: (1)
pericolul întoarcerii la Iudaism şi (2) pericolul cochetării superficiale cu învăţătura creştină
fără luarea unei hotărîri ferme şi definitive.

c. Ea vrea să atragă atenţia creştinilor de pretutindeni asupra superiorităţii şi suveranităţii lui

Cristos. Lucrarea Lui este superioară faţă de toate ritualurile şi instituţiile ceremoniale
iudaice, iar persoana Lui este aşezată de Dumnezeu deasupra oricărei alte personalităţi sau
oficialităţi religioase.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Firul roşu care traversează toată cartea este ideea
„superiorităţii lui Cristos" (evrei 1:4; 6:9; 7:7, 19, 22; 8:6; 9:23; 10:34; 11:16, 35, 40; 12:24).
Epistola cuprinde o expunere a comparaţiei şi contrastului dintre lucrurile „bune" ale
Iudaismului şi lucrurile „mai bune" aduse de Cristos. Domnul Isus este „mai bun" decît
îngerii, decît Moise, decît Iosua, decît Aaron; iar Legămîntul cel Nou este „mai bun" decît
Legămîntul mozaic (evrei 8:7-13). Textul epistolei către evrei ni-L prezintă mai clar ca
oriunde pe Dumnezeul-Om, Isus Cristos aşezat ca Mare Preot la dreapta măririi lui Dumnezeu
şi mijlocind pentru mîntuirea oamenilor (evrei 4:14-5:10; 6:20-8:13).

Mesajul întregii cărţi poate fi rezumat în conţinutul a două pasaje:

„Astfei, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile - pe Isus, Fiul lui
Dumnezeu - să rămînem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-
aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără
păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi
să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie" (evrei 4:14-16)

„Şi noi, dar, fiindcă sîntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte
orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm ai stăruinţă în alergarea
care ne stă înainte" (evrei 12:l5.

CUPRINSUL CĂRŢII

I. MESAGERUL „MAI BUN": FIUL

a. Superioritatea fata de profeţi, 1:1-3
b. Superioritatea fată de îngeri, 1:4-14
Paranteză: Pericolul neglijării, 2:1-4
c. Întruparea, 2:5-18

II. APOSTOLUL „MAI BUN"

a. Superioritatea fată de Moise, 3:1-6
Paranteză: Pericolul necredinţei, 3:7-19
b. Superioritatea persoanei Sale, 4:1-10
Paranteză: Pericolul neascultării, 4:11-13

III. PREOTUL „MAI BUN"

a. Comparaţia cu Aaron, 4:14-5:4
b. Rînduială lui Melhisedec, 5:5-7:25
Rînduit, 5:5-6
Autorul mîntuirii, 5:7-10
Paranteză: Pericolul imaturităţii, 5:11-6:12
Înainte mergătorul, 6:13-20
Un preot viu, 7:1-17
Întărit prin jurămînt, 7:18-25
c. Relaţia cu jertfele, 7:26-28

IV. LEGĂMÎNTUL „MAI BUN"

a. Stabilirea legămîntului, 8:1-13
b. Conţinutul vechiului legămînt, 9:1-10
c. Cristos şi Noul Legămînt, 9:11 -28

V. JERTFA „MAI BUNĂ"

a. Neputinţa Legii, 10:1-4
b. Jertfa lui Cristos, 10:5-18
Paranteză: Pericolul respingerii, 10:19-31

VI. CALEA „MAI BUNĂ": CREDINŢA

a. Necesitatea credinţei, 10:32-39
b. Exemple de credinţă, 11:1-40
c. Exersarea credinţei, 12:1-17
d. Obiectivul credinţei. 12:18-24
Paranteză: Pericolul refuzului, 12:25-29

VII. PRACTICAREA CREDINŢEI

a. În relaţiile sociale, 13:1 -6
b. În relaţiile spirituale, 13:7-17
Salutări personale, 13:18-25

SCHIŢĂ TEMATICĂ

I. ISUS - Un eliberator „mai bun"

a. Isus Omul-Dumnezeu - mai bun ca îngerii
b. Isus Noul Apostol - mai bun ca Moise
c. Isus Noua Căpetenie - mai bun ca Iosua
d. Isus Noul Preot - mai bun decît Aaron

II. GOLGOTA - Un Legămînt „mai bun"

a. are promisiuni mai bune
b. descinde dintr-un Cort mai bun
c. este pecetluit cu o jertfă mai bună
d. aduce rezultate mult mai bune

III. CREDINŢA - Calea mai bună

a. este răspunsul cerut de Dumnezeu
b. a fost calea aleşilor lui Dumnezeu
c. trebuie să privească acum spre Domnul
d. este arătată prin trăirea în sfinţenie

Cuvînt de încheiere
IACOV
Titlul: În original, cartea poartă numele: „Iakobou Epistole" - „Epistola lui Iacov".

Autorul: În cuprinsul Noului Testament întîlnim trei persoane care au purtat acest nume: (1)
Iacov, fiul lui Zebedei şi fratele lui Ioan, care a fost din numărul celor 12 apostoli şi care a
devenit primul apostol martir în anul 44 d.Cr. (despre el citim în Mat. 4:21; 10:2; 17:1, Luca
5:10; Fapte 12:1-2), (2) Iacov, fiul lui Alfeu, şi el unul dintre cei 12, dar despre el nu ştim nici
un fel de detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Fapte 1:13) şi (3) Iacov, unul dintre cei
patru fraţi mai mici ai Domnului Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost la început
un obstacol în calea oamenilor către Isus (Matei 13:55), apoi a căutat să-L oprească pe
Domnul din activitatea Lui (Matei 12:46-50). Acestea s-au întîmplat pentru că Iacov n-a
crezut în dumnezeirea lui Isus (Ioan 7:5). După înviere, Domnul Isus i s-a arătat în mod
special (1 Cor. 15:7) convingîndu-l pe deplin, alipindu-l de grupul celorlalţi apostoli (Fapte
1:14) şi rînduindu-l să fie promovat în fruntea Bisericii din Ierusalim, alături de Ioan şi Petru
(Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12; Iuda 1). Toate evidenţele îl indică pe
acest al treilea Iacov drept autor al epistolei.

Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie că Iacov, fratele Domnului a fost martirizat în anul
62 d.Cr., aşa că trebuie să plasăm data scrierii epistolei ceva mai devreme. Lipsa oricăror
aluzii la controversele doctrinare discutate la Consiliul de la Ierusalim, ne îndreptăţeşte să
plasăm data scrierii probabil undeva între anii 48-50 d.Cr. Dacă aşa stau lucrurile, atunci avem
de a face cu cea mai timpurie scriere creştină dintre toate cele care s-au păstrat pînă în zilele
noastre.

Contextul scrierii: În calitatea sa de presbiter al bisericii din Ierusalim, Iacov scrie această
epistolă către: „cele doisprezece seminţii care sînt împrăştiate" (Iacov 1:1). Expresia folosită
identifică grupurile de evrei care trăiau în afara hotarelor Palestinei. Convertiţii lui Petru din
ziua de Rusalii fuseseră şi ei „iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sînt sub cer"
(Fapte 2:5). Fără nici o îndoială că aceşti noi creştini s-au înapoiat în ţinuturile lor şi au dus în
comunităţile lor vestea despre lucrarea lui Isus Mesia. Iacov scrie pentru membrii Bisericii
care se află în tranziţia dinspre Iudaismul apostolilor spre universalitatea Evangheliei vestite
de Pavel. A spune însă că accentul pe care-l pune Iacov pe importanţa faptelor este o încercare
de corectare a învăţăturii lui Pavel înseamnă a face o mare greşală. La ora aceea, Pavel nu-şi
scrisese nici epistola către Romani şi nici epistola către Galateni. Asupra evreilor convertiţi la
creştinism se dezlănţuise persecuţia şi prigoana. De aceea, Iacov îşi începe epistola
îndemnîndu-i să reziste în „feluritele încercări" (Iacov l:2) şi o termină sfătuindu-i să fie
„îndelung răbdători": „Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului
este aproape" (Iacov 5:7, 8)

Conţinutul cărţii: Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu există nici o referire la
creştinii dintre neamuri sau la relaţia dintre creştinii evrei şi creştinii proveniţi dintre alte
popoare, aşa cum găsim în epistolele scrise la o dată mai tîrzie, (2) în afară de faptul că este
pomenit numele Domnului Isus, textul nu cuprinde practic nici o dezbatere sau dizertaţie
teologică, ceea ce ne trimite iarăşi la o dată timpurie, cînd creştinismul era considerat numai
un fel de Iudaism mesianic, (3) aluziile la învăţăturile lăsate de Domnul Isus sînt atît de sărace
încît ne îndeamnă să credem că această epistolă a fost scrisă chiar înainte de publicarea
Evangheliilor, (4) Iacov foloseşte termenul de „sinagogă" alături de acela de Biserică (Iacov
2:2; 5:14) ceea ce arată că evreii creştini erau organizaţi după tiparul simplu al rînduielilor
aşezămintelor de învăţătură iudaice (Iacov 3:1; 5:14), şi (5) Iacov nu aminteşte, în nici un fel,
dezbaterile sau hotărîrile luate la Consiliul de la Ierusalim (anul 49 d.Cr.)

Conţinutul epistolei poate fi grupat sub tema: „Credinţa adevărată este o credinţă militantă,
care se manifestă prin fapte". Ideile majore ale epistolei sînt următoarele: credinţa ne ajută să
biruim toate încercările vieţii (capitolul 1), credinţa ne ajută să arătăm aceiaşi bunăvoinţă faţă
de toţi oamenii (capitolul 2), credinţa ne transformă şi inima şi felul nostru de vorbire
(capitolul 3), credinţa ne învaţă să trăim cu evlavie în toate aspectele vieţii (capitolul 4) şi
această credinţă ne face să aşteptăm venirea Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor
suferinţelor şi necazurilor (capitolul 5).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost înţeleasă greşit de mulţi şi
considerată de o mai mică valoare spirituală. Verificarea calităţii credinţei prin mărturia
faptelor exterioare rămîne însă, oricît nu ne-ar place, singura omologare acceptată de
Dumnezeu: „După roadele lor îi veţi cunoaşte" (Mat. 7:16-20).

Faptul că Pavel spune că Avraam a fost socotit neprihănit prin credinţă, iar Iacov afirmă că
acelaşi Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici un fel de
contradicţie. Pavel şi Iacov se referă la două evenimente succesive din viaţa lui Avraam.
Socotit neprihănit prin credinţă atunci cînd „L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvînt" şi a ieşit din
ţara lui, Avraam şi-a dovedit apoi calitatea credinţei sale prin faptul că L-a ascultat pe
Dumnezeu şi a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă (Iacov 2:21). Înaintea lui Dumnezeu,
credinţa este cea care justifică omul, iar faptele sînt cele care omologhează credinţa. Chiar
Iacov subliniază această dublă verificare atunci cînd, după versetul omologării credinţei lui
Avraam prin fapte, citează versetul la care se va opri mai tîrziu Pavel: „Astfel s-a împlinit
Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire" (Iacov
2:23).

Unii au încercat să spună că ar exista în textul lui Iacov două feluri de credinţe: una cu fapte şi
una fără fapte. O astfel de interpretare îl nedreptăţeşte pe autorul acestei epistole. Iacov nu
face deosebire între două feluri de credinţe, ci între credinţa vie şi credinţa moartă, adică
inexistentă.

Epistola lui Iacov rămîne şi astăzi o „oglindă" în care ne putem analiza calitatea credinţei
noastre (Iacov l:22-24). Ea trebuie citită cel puţin din timp în timp, pentru a ne feri de
ipocrizie şi de formalismul religios, gol şi lipsit de viaţă. O schiţă â cărţii este greu de făcut şi
nu este neapărat necesară.
1 PETRU
„V-am scris ca să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta, de care v-
aţi alipit"

Titlul: în original, epistola începe cu cuvintele: „Petros apostolos Iesou Christou" - „Petru,
apostol al lui Isus Cristos". De aici se trage şi numele ei: „Petrou A" - „Petru A".

Autorul: Epistola este incontestabil un produs al lui Petru, apostolul Domnului, fratele lui
Andrei şi fiul lui Iona (Mat. 16:17). Locul său de naştere a fost Betsaida, sat de pescari pe
malul mării Galileii (Ioan l:41-42). Petru a fost unul dintre cei trei ucenici care au format
anturajul intim al Domnului Isus (Marcu 5:37; 9:2; 14:33). În cîteva ocazii, Petru s-a bucurat
de o atenţie specială din partea Mîntuitorului (Luca 5:10; Matei 16:17; Luca 22:31-32; Ioan
13:6-10). După înviere şi Rusalii, Petru a devenit purtător de cuvînt pentru grupul apostolic.
El a călătorit intens, vizitînd Bisericile şi exercitînd asupra lor autoritatea apostolică. Toate
scrierile şi cuvîntările sale sînt pline de autoritate şi de înţelepciune. Mai ştim despre Petru că
a fost căsătorit şi că a fost însoţit în călătoriile sale de soţia sa (1 Cor. 9:5). Unde nu a ajuns să
meargă personal, apostolul a trimis scrisori pastorale. Se pare că această primă epistolă a fost
trimisă prin Silvanus (1 Petru 5:12). Acest colaborator apostolic a mai făcut astfel de servicii
şi pentru Pavel (2 Cor. 1:19; 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1).

Data: Epistola a fost probabil scrisă în anul 64 d.Cr., cu puţin timp înainte de izbucnirea
prigoanelor lui Nero împotriva creştinilor.

Contextul scrierii: Viaţa lui Petru a suferit o schimbare dramatică după învierea Domnului
Isus, iar persoana sa a ajuns să ocupe un loc proeminent în Biserica primară. Misiunea lui
Petru a fost îndreptată în mod special înspre poporul evreu. Iată cum clarifică apostolul Pavel
această situaţie:

„...mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi
fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur, - căci Cel ce făcuse din Petru
apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul neamurilor - şi cînd au cunoscut
harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sînt priviţi ca stîlpi, mi-au dat mie şi lui
Barnaba, mîna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la neamuri, iar ei la cei
tăiaţi împrejur" (Gal. 2:7-10).

După ce citim cuvintele lui Pavel, înţelegem foarte clar de ce epistolele lui Iacov, Petru şi Ioan
sînt grupate separat într-o secţiune dedicată scrierilor îndreptate prioritar către creştinii iudei.
De fapt, Petru ne spune el însuşi în debutul epistolei sale că le scrie: „aleşilor care trăiesc ca
străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia" (1 Petru 1:1).

Nu este foarte clar dacă Petru s-a aflat la data scrierii în Babilonul de pe rîul Eufrat (1 Petru
5:12) sau dacă această numire este o metaforă sub care este ascunsă identitatea Romei, în
orice caz, acest Petru devenise între timp unul dintre conducătorii grupului apostolic. El a fost
purtătorul lor de cuvînt în ziua de Rusalii (Fapte 2) şi asupra activităţii lui este concentrată
atenţia primelor 12 capitole din cartea Faptelor Apostolilor. După ce Pavel a preluat misiunea
cu Evanghelia între neamuri, Petru a rămas să misioneze printre evrei, dar aceasta nu
înseamnă că el nu s-a ocupat şi de cei proveniţi din alte popoare. De fapt, majoritatea noilor
Biserici creştine formate erau deja grupări mixte, în care deosebirile dintre iudei şi neamuri
trecuseră pe planul al doilea.
Conţinutul cărţii: Petru îşi trimite scrisoarea către creştinii care trăiau ca „străini" într-o lume
din ce în ce mai ostilă Bisericii. În mijlocul nemurilor înfuriate şi al evreilor fanatici, creştinii
începuseră să sufere din cauza ataşamentului lor faţă de Cristos. Petru le scrie pentru a-i întări
în credinţă. Apostolul îi încurajează să se poarte într-un chip demn de persoana şi lucrarea
Mîntuitorului. Fiind născuţi prin credinţă la o nădejde nouă, ei sînt sfătuiţi să urmeze pilda lui
Cristos. Petru le spune că asemănarea lor cu Cristos trebuie să se materializeze în două
domenii: credinţa lor trebuie să-i conducă la o viaţă de supunere şi la o viaţă de acceptare a
suferinţei. Ca cetăţeni, ei trebuie să fie supuşi autorităţilor, ca robi, ei trebuie să le fie supuşi
stăpînilor lor, ca soţi şi soţii şi ca membrii în adunare, ei trebuie să fie supuşi unii altora. În 1
Petru, credinţa îi face pe cei credincioşi să „se supună" (1 Petru 2:13-19; 3:l-7), să „sufere" (1
Petru 2:19-21; 3:14, 17; 4:1, 12:16) şi să „aştepte venirea Domnului" (1 Petru 1:3, 13, 21;
3:15; 4:13; 5:14).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Duhul Sfînt a rînduit epistolele în grupuri

semnificative. Am văzut cum după Credinţa din evrei au urmat Faptele din Iacov ; acum vom
vedea cum Petru ca autor de scrieri inspirate se distinge ca un apostol al nădejdii, tot aşa cum
Pavel a fost un apostol al credinţei, iar Ioan a fost un apostol al iubirii. Cuvîntul „nădejde"
apare în 1 Petru 1:3, 13, 21; 3:15.

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1:1-2

I. NĂDEJDEA CEA VIE

a. nădejdea vie pusă în practică, 1:3-12
b. cuvîntul viu pus în practică, 1:12-2:3
c. piatra cea vie şi poziţia noastră, 2:4-10

II. VIAŢA DE MĂRTURIE

a. ca cetăţeni, 2:12-17
b. ca robi, 2:18-25
c. ca soţi şi soţii, 3:1-7
d. ca străini între oameni, 3:8-4:6
e. în relaţiile dintre membrii Bisericii, 4:7-11

III. „ÎNCERCAREA DE FOC"

a. „Bucurie" şi „încredere" în încercare, 4:12-19
b. Presbiteri credincioşi în slujbă, 5:1-4
c. Toţi să trăiască în smerenie şi aşteptare, 5:5-11

Încheiere, 5:12-14
2 PETRU
Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Petrou B" -„Petru B".

Autorul: Primul verset al cărţii îl prezintă pe autor drept „Simon Petru, rob şi apostol al lui
Isus Cristos" (2 Petru 1:1). Numele de „Simon" este o aducere aminte a vieţii lui Petru
dinainte de întîlnirea cu Domnul Isus, „Petru" este numele pe care l-a primit acest apostol prin
Cristos. „Petru" înseamnă „stîncă" şi desemnează simbolic stabilitatea şi statornicia. Viaţa şi
scrisorile apostolului sînt marcate din plin de aceste caracteristici. 2 Petru 3:1 ne spune clar că
epistola este o continuare a mesajului din prima scrisoare: „Prea iubiţilor, aceasta este a doua
epistolă pe care v-o scriu. În amîndouă caut să vă trezesc mintea sănătoasă prin înştiinţări".

Data: Cea de a doua epistolă a fost scrisă la puţin timp după cea dintîi, probabil din acelaşi
loc. Pentru mai multe detalii vă rugăm să citiţi introducerea făcută celei dintîi epistole a lui
Petru.

Contextul scrierii: Cea de a doua epistolă a lui Petru este o chemare la seriozitate şi la
curăţie. 1 Petru s-a ocupat cu problemele care au asaltat Biserica din afară. 2 Petru tratează
problemele care pot măcina viaţa Bisericii din lăuntru. Apostolul le scrie credincioşilor ca să-i
avertizeze de pericolul „învăţătorilor mincinoşi" strecuraţi în rîndul credincioşilor. El începe
prin a le atrage tuturor atenţia asupra vieţii lor personale de umblare cu Domnul. Vieţuirea
creştină presupune perseverentă şi sîrguinţă în credinţă şi fapte, în cunoştinţă şi înfrînare, în
răbdare şi evlavie, în dragoste de fraţi şi în iubire de oameni. Prin contrast cu acestea,
învăţătorii mincinoşi sînt dedaţi plăcerilor, obraznici, pofticioşi şi lacomi. Ei batjocoresc
venirea Domnului şi Judecata viitoare, lansîndu-se în desfrîuri şi petreceri. Petru vrea să le
aducă aminte tuturor că deşi este îndelung răbdător, Domnul îşi va împlini planurile cu
pămîntul şi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Cine ştie aceasta, face bine dacă trăieşte
frumos şi în curăţie, pregătindu-se în fiecare zi a călătoriei lui înspre lucrurile viitoare.

Conţinutul cărţii: Aşa cum a fost arătat deja, cea de a doua epistolă a lui Petru este un
avertisment împotriva lucrării proorocilor mincinoşi: „În norod s-au ridicat şi prooroci
mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii
nimicitoare, se vor lepăda de Stăpînul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o
pierzare năpraznică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului
va fi vorbită de rău" (2 Petru l-2).

Această a doua espistolă seamănă foarte mult cu cea de a doua epistolă scrisă de Pavel lui
Timotei. Şi Petru, ca şi Pavel, se aşează la scris cu sentimentul că viaţa lui se apropie foarte
repede de sfîrşit: „Dar socotesc că este drept, cît voi mai fi în cortul acesta, să vă ţin treji
aducîndu-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a
arătat Domnul nostru Isus Cristos" (2 Petru 1:14; Ioan 21:18-19). Amîndouă epistole sînt
luminoase, chiar dacă întrevăd viitoarea lepădare de credinţă şi decadenţa care va caracteriza
„zilele din urmă". Secretul optimismului autorilor lor este în faptul că amîndoi priveau
dincolo de orizontul timpului, spre revenirea Domnului Isus şi spre încoronarea Lui în slavă.

Teme importante din cuprinsul epistolei lui Petru sînt: perseverenţa sfinţilor ca un răspuns dat
„alegerii divine" (2 Petru l:4-14), aducerea aminte despre „schimbarea la faţă" petrecută cu
Domnul pe munte (2 Petru 1:15-18), învăţătura despre inspirarea şi tălmăcirea Scripturilor (2
Petru 1:19-21), învăţătura despre venirea Domnului (2 Petru 3:4-13, precum şi îndemnurile la
vigilenţă şi credincioşie (2 Petru 3:14-17).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema centrală a epistolei este „cunoaşterea". Nimic nu
este mai important într-o vreme de rătăciri spirituale decît o cunoaştere adecvată a
Scripturilor. Verbul „a cunoaşte" şi derivatele lui apar de 13 ori în textul scrisorii. O altă
caracteristică a acestei epistole este caracterul ei escatologic. Aflat el însuşi în preajma morţii,
Petru sfătuieşte Biserica să se încreadă în promisiunile Domnului şi să creadă că El îşi va duce
la bun sfîrşit programul său cu lumea şi că în curînd vom păşi sub un cer noii pe un „pămînt în
care va locui neprihănirea" (2 Petru l:21; 3:10-13).

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1:1

I. Îndemnare apostolică
a. Promisiuni scumpe, 1:2-4
b. Progres spre ţintă, 1:5-7
c. Priorităţi sfinte, 1:8-11

II. Mărturie apostolică

a. Mărturie despre adevăr, 1:12-15
b. Trăire în adevăr, 1:16-18
c. Studiu despre adevăr, 1:19-21

III. Avertizare apostolică

a. Învăţătura proorocilor mincinoşi, 2:1-3
b. Exemple de prooroci mincinoşi, 2:4-9
c. Caracterul proorocilor mincinoşi, 2:10-19
d. Soarta proorocilor mincinoşi, 2:20-22

IV. Nădejdea apostolică

a. Cei ce se îndoiesc de promisiuni, 3:1-7
b. Certitudinea împlinirilor profetice, 3:8-10
c. Vieţuirea în aşteptarea marilor împliniri, 3:11-18
1 IOAN
Titlul: Cu toate că numele autorului nu apare nicăieri în text, numele acestei epistole este în
originalul grec: ”Ioanou A" - „Ioan A", ceea ce o face cea dintîi epistolă dintre cele trei ale lui
Ioan.

Autorul: Între Evanghelia lui Ioan şi aceste trei epistole atribuite lui există o identitate de stil
care nu poate fi contestată de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov,
cel dintîi martir al Bisericii creştine. Ioan şi Iacov au fost împreună cu Petru în cercul „celor
trei" pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a încredinţat
lui Ioan îngrijirea mamei Sale (Ioan 19:26). După înviere, înălţare şi Rusalii, Ioan a devenit
unul din stîlpii spirituali ai Bisericii din Ierusalim.

Data: Ioan a scris această epistolă către Bisericile din Asia Mică, amintite şi în Apocalipsa.
Probabil că data scrierii a fost undeva între anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tînăr, Ioan a supravieţuit
tuturor celorlalţi apostoli şi a ajuns să fie privit ca apărător al credinţei creştine într-o vreme
cînd „ereziile" atacau crezul Bisericii creştine.

Contextul scrierii: Fără nici o îndoială, studiul cărţilor Bibliei, şi al epistolelor „ioanine" în
special, trebuieşte făcut şi cu ochiul şi inima păstorului, căci pe lîngă datele statistice, istorice
sau stilistice pe care le înregistrează mintea exegetului, textul biblic mai prezintă şi un mesaj
personal, „către credincioşi".

Fără a nega deosebitul conţinut teologic al acestor scrieri, dorim să subliniem existenţa unui
mesaj preponderent personal, adresat unei adunări particulare, (sau unui grup din adunare),
care se afla într-o anumită situaţie:

„Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri,
ar fi rămas cu noi; ci, ei au ieşit ca să se arate că nu toţi sînt dintre ai noştri" (1 Ioan 2:19).

Pretutindeni forma de adresare este: „eu", „voi", „noi" obişnuită în conversaţia celor care se
cunosc, iar destinatarii epistolelor sînt numiţi „copilaşi preaiubiţi". Autorul îi iubeşte pe cei
cărora le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor faţă de influenţele lumii şi faţă de
ereziile falşilor învăţători. Doreşte creşterea lor spirituală în dragoste, credinţă şi sfinţenie.
Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sînt şi la ceea ce ei
cunosc. Îi îmbărbătează, îi mustră, polemizează cu ei, şi îi învaţă. Toate aceste amănunte sînt
particulare activităţii unui păstor şi se regăsesc astăzi în viaţa acelora pe care acelaşi Mare
Păstor i-a chemat, învrednicindu-i să le încredinţeze o parte a turmei Sale.

Fără nici o îndoială, epistolele au şi un caracter polemic. Ele nu sînt în nici un caz tratate
teologice scrise în liniştea academică a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinţi, izvorîte din
necesitatea stringentă a rezolvării problemelor care se iviseră. Dintre toate aceste probleme
care apăruseră în Biserică, cea dintîi epistolă a lui Ioan se ocupă cu propaganda insidioasă a
unor falşi învăţători: „Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele" (1 Ioan3:7), „V-am scris aceste
lucruri în vederea celor ce cautăsă vă rătăcească" (1 Ioan 2:26).

După unii comentatori erezia din Biserica la care se referă apostolul Ioan poate fi încadrată în
erezia „Docetismului". Numele acestui sistem derivă de la verbul grecesc „dokein" - „a
părea", „a fi aparent". În dogmatica lor Isus „părea" a fi om, era uman numai „în aparenţă",
căci în El era o teofanie asemănătoare cu celelalte „arătări" din Vechiul Testament, care se
iveau oridecîteori Dumnezeu sau îngerul Domnului se descopereau oamenilor sub formă
umană.

Astăzi noi cunoaştem această erezie din scrierile „patristice" în care „părinţii bisericeşti" au
folosit chiar această primă epistolă a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe
Ignatius, Polycarp şi Tertulian.

Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arăta însă că erezia din Biserica de pe timpul lui
Ioan nu era legată aşa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relaţia dintre
aspectul uman al lui „Isus" şi aspectul divin al „Fiului" şi al „Cristosului". Accentul negaţiei
nu se pune prea mult pe umanitatea reală a lui Isus, ci pe identitatea „Cristosului pre-existent"
cu „Omul Isus".

Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia că ereticii pomeniţi în

epistole pot şi trebuie să fie încadraţi în gruparea „gnosticilor".

Să încercăm o scurtă prezentare a acestui sistem. „Gnosticismul" este un termen generic care
cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice păgîne, dar şi evreieşti sau chiar pseudo-
creştine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem
universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual în care s-au
născut.

La origine, gnosticismul a fost o învăţătură păgînă care a reuşit să combine în sine elemente
ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezumă acest
sistem la două coordonate fundamentale: „impuritatea materiei" şi „supremaţia conştiinţei".
Într-adevăr preocuparea de bază a acestor „gnostici" era tocmai eliberarea spiritului de trup,
pe care-l priveau numai ca pe o „închisoare materială a spiritului".

Conceptul de „materie coruptă definitiv şi păcătoasă în structură" a fost comun ambelor

sisteme de religie, occidental şi oriental. Părerea aceasta a dat naştere unei teorii despre
existenţa unei succesiuni valorice de „eoni" sau emanaţii din Fiinţa Supremă. Aceste sfere
concentrice succesive de „eoni" se aflau la distanţe din ce în ce mai mari de „pleroma" sau
mediul existenţei de Sine a Fiinţei Supreme, valoarea lor divină scăzînd direct proporţional cu
îndepărtarea de sursa de sfinţenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorică a fiinţării,
s-ar fi aflat lumea materială.

A. Trebuie să remarcăm faptul că polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect

„întruparea", posibilitatea ca Dumnezeul absolut în sfinţenie să se dezbrace de slavă şi să ia
chip de om. Într-adevăr religia creştină susţine că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat El însuşi şi
că trupul fiecărui credincios devine un „templu sfînt" al Duhului lui Dumnezeu.

Departe de a putea accepta o mîntuire prin „trupul jertfit de Cristos", gnosticii erau adepţii
unei mîntuiri prin „iluminarea spiritului". Această „iluminare" se putea produce printr-o
cunoaştere „esoterică" însuşită în cadrul unor ceremonii speciale. Iniţiaţii deveneau
„psuchikoi", oameni care şi-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicîndu-se deasupra
muritorilor de rînd.

Cea mai timpurie tradiţie asociază Epistolele lui Ioan cu viaţa Bisericii din Asia Mică.
Subscriem şi noi acestei păreri cu atît mai mult cu cît se ştie că „gnosticismul" se infiltrase
mai ales în mişcarea creştină din acele regiuni, iar prezenţa unui „mare" iniţiat ca Cerintius
din Efes nu putea rămîne fără un răspuns public din partea apostolului Ioan.

Despre Cerintius, Irineu ne spune că el „susţinea că Isus nu ar fi fost născut dintr-o fecioară, ci
ar fi fost fiul natural al Mariei şi al lui Iosif, lucru care bineînţeles că nu l-a împiedicat de fel
să devină cel mai drept şi mai înţelept dintre toţi oamenii timpului său. Mai tîrziu, mult mai
tîrziu, după botezul său, Cristosul a coborît asupra acestui om normal, sub forma unui
porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stăpîn. Din acea clipă, omul Isus a început să-L
propovăduiască pe Tatăl „cel necunoscut" şi să înfăptuiască minuni. La sfîrşitul vieţii lui Isus,
„divinul" Cristos l-a părăsit şi l-a lăsat singur să fie prins, să sufere, şi să moară. Toate aceste
evenimente penibile au fost trăite numai de pămîntescul Isus, în timp ce Cristosul s-a detaşat
impasibil, senin şi de neatins ca orice fiinţă spirituală".

În esenţă, erezia lui Cerintius consta în această separare categorică a omului Isus de Cristosul
divin (sau Duhul) emanat iniţial şi apoi reîntors neatins în „pleroma".

Un cititor atent va remarca imediat că textul epistolelor lui Ioan conţine cîteva expuneri de
argumente îndreptate tocmai împotriva ereziilor lui Cerintius.

Fără a-l mai numi în mod expres în text, Ioan pare a se referi la el în 1 Ioan 2:22: „Cine este
mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care
tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul". Tot aşa în 1 Ioan 4:3 şi în 2 Ioan 7: „Duhul lui Dumnezeu să-L
cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup, este de la
Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul
lui Anticrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum", „Căci în lume s-au
răspîndit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc să Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată
Anticristul!"

Ioan scrie în capitolul 5:6 că: „El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apă şi cu sînge; nu numai
cu apă (referire la epifania de la botez), ci cu apă şi cu sînge" (sîngele se referă la suferinţele
şi moartea Sa).

Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care susţinea că „Cristosul divin" s-a pogorît
asupra lui Isus după botez şi că L-a părăsit înainte de moarte, Ioan accentuează faptul că Isus
Cristos, persoană unică şi unitară a trecut şi prin botez şi prin moarte.

B. Despre latura morală a sistemului „gnostic" găsim informaţii în scrierile lui Irineus şi
Eusebius.

Conform mărturiilor acestor doi autori, erezia morală a lui Cerintius a fost: „...împreunarea
între bărbaţi... mult timp cunoscută sub numele de Nicolaitism". Despre Nicolaiţi citim şi în
Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sînt amintiţi ca unii „cu fapte şi cu o învăţătură" pe care
Dumnezeu „le urăşte".

Acestei depravări morale, Ioan îi dă răspuns în 1 Ioan 3:3, 9 şi mai ales în 1 Ioan 3:6: „Oricine
are nădejdea aceasta în el, se curăţeste, după cum El este curat", „Oricine este născut din
Dumnezeu nu păcătuieşte... pentru că este născut din Dumnezeu" şi „Oricine rămîne în El, nu
păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut".

Pentru Ioan, naşterea din Dumnezeu şi trăirea într-o practică împotriva ordinii stabilite de
Dumnezeu prin creaţie sînt incompatibile şi ireconciliabile.
C. A treia caracteristică a „gnosticilor", incluzîndu-l bineînţeles şi pe Cerintius, pare a fi fost
totala lor lipsă de dragoste. Proclamîndu-se un fel de „aristocraţie" a iluminaţilor, singurii care
au ajuns să cunoască „adîncimile", gnosticii erau stăpîniţi de un profund dispreţ faţă de ceilalţi
oameni şi în primul rînd faţă de creştini.

Ioan răspunde acestei învăţături astfel: „Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său,
este încă în întunerec pînă acum" (1 Ioan 2:9).

Cuvîntul „dragoste" este folosit de atîtea ori în epistolele lui Ioan încît creştinii din toate
timpurile au ajuns să-l supranumească „apostolul iubirii". Se pare că Ioan şi-a meritat cu
prisosinţă acest frumos nume. Într-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne
spune ceva caracteristic despre viaţa „binecuvîntatului Ioan Evanghelistul": „Ajuns la o vîrstă
înaintată în Efes, apostolul era de obicei purtat pe braţe şi adus în mijlocul adunării, căreia îi
repeta mereu unul şi acelaşi mesaj al dragostei: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii". Cîteodată
ei îl întrebau: „Învăţătorule, de ce ne spui mereu asta?" Răspunsul lui era invariabil acesta:
„Pentru că este porunca Domnului şi pentru că dacă o împliniţi numai pe aceasta este
deajuns...”

Concluzia tuturor celor spuse pînă aici este că împotriva ereziilor despre persoana lui Isus
Cristos, împotriva indiferentismului moral şi împotriva aroganţei lipsite de dragoste a
gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan îşi clădeşte răspunsul pe trei stîlpi de forţă ai adevăratului
creştinism: credinţa în Isus ca şi Cristos întrupat, ascultarea de poruncile Domnului şi trăirea
în dragostea frăţească.

Conţinutul cărţii: Ioan încearcă să-i păzească pe cei din Biserică de primejdia acestor „falşi
învăţători", care tulburau viaţa credincioşilor. El atrage atenţia asupra a trei caracteristici ale
lor: originea lor diabolică, influenţa lor drăcească şi învăţătura lor falsă. Iată de ce el îi
numeşte:

1. „Falşi profeţi" (1 Ioan 4:1). Un profeţeşte un om care vorbeşte sub directa influenţă a unei
puteri supranaturale. Profetul adevărat este „gura" prin care vorbeşte Dumnezeu. Profetul
mincinos este dimpotrivă „gura" prin care se face auzit „duhul rătăcirii". Iată de ce
examinarea învăţăturii unui profet este sinonimă cu o „cercetare a duhurilor" (1 Ioan 4:1-6).

2. „Amăgitori" (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul îi indentifică cu acei care duc poporul în
rătăcire, promiţîndu-le lucruri care nu există de fapt.

3. „Anticrişti" (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul învăţăturii lor neagă personalitatea
divin-umană a Domnului Isus Cristos.

Trebuia să remarcăm faptul că de fiecare dată apostolul Ioan ne spune că aceste persoane
nedorite în colectivitatea Bisericii erau „mulţi"; „mulţi falşi profeţi", „mulţi amăgitori" şi
„mulţi anticrişti". Acest lucru ne este confirmat şi de faptul că ei au reuşit pentru o perioadă
de timp să treacă drept membrii ai Bisericii. În momentul scrierii epistolei dintîi această
fracţiune „ne-creştină" se separase de Biserică: „au ieşit din mijlocul nostru" şi „s-au dus în
lume" (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totuşi aceasta ruptură a reuşit să-i tulbure pe mulţi dintre
membrii adunării, aşa că Ioan s-a văzut nevoit să le scrie. El îi laudă pe cei care prin
rămînerea lor în Cristos „i-au biruit" pe duşmanii adevărului (1 Ioan 4:4).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Tema principală a acestei epistole este: „Certitudinea
creştină". Verbele cele mai folosite în textul ei sînt: „ginoskein" - a cunoaşte, a observa, a
pricepe (de 15 ori), şi „eidenai" - a fi sigur pe ceea ce şti. Cuvîntul caracteristic acestei
epistole este: „parresia" -„îndrăzneală, încredere în atitudine".

Certitudinea creştină este o realitate cu două aspecte, (a) unul obiectiv (pentru că religia
creştină este o sumă de adevăruri), şi (b) unul subiectiv (pentru că fiecare creştin a fost
„născut din nou" şi are în sine „arvuna vieţii veşnice". Epistola lui Ioan este tocmai o
expunere şi o argumentare a acestor două aspecte ale certitudinii creştine.

Cunoaşterea creştină este o cunoaştere absolută şi duce la o certitudine absolută. Bineînţeles

că este vorba despre aspectul calitativ al cunoaşterii, nu de cel cantitativ. Creştinul este cel
care cunoaşte „adevărul" lucrurilor. El cunoaşte adevărul despre lume şi despre starea ei (1
Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevărul despre el însuşi, despre datoria şi destinul lui (1 Ioan 2:10, 11,
29; 3:2; 5:18), şi mai presus de toate, creştinul cunoaşte adevărul despre Dumnezeu şi despre
Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13, 14; 4:6, 7).

Ca să ajungem la certitudinea creştină despre persoana şi lucrarea lui Cristos avem în primul
rînd:

1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost „trimis" (1 Ioan 4:9, 10, 14). El „a venit" (1
Ioan 5:20) şi „s-a manifestat" său „a fost arătat" („ephanerothe" în 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9).
Această venire a Lui a fost „în trup" (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu „apă şi cu sînge" (1 Ioan 5:6).

Toate aceste realităţi îl obiectivizează şi-L îmbracă în modul cel mai absolut cu experienţa
naşterii, cu botezul şi cu trăirea morţii. Evenimentul în sine nu a putut trece neobservat. Cel
care a venit în „trup" a trăit printre oameni şi prin relatările lor ajungem la a doua sursă a
cunoaşterii:

2. Mărturia apostolilor - „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am

privit şi am pipăit cu mîinile noastre, cu privire la Cuvîntul vieţii - pentru că viaţa a fost
arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la
Tatăl, şi care ne-a fost arătată; - deci, ce am văzut şi auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să
aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos", „Şi noi am
văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul casă fie Mîntuitorul lumii" (1 Ioan 1:1-3; 4:14).

Al treilea lucru care ne dă certitudine este:

3. „Ungerea Duhului Sfînt". Ea funcţionează ca un al şaselea simţ prin care putem pătrunde
toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca să ajungem la „gnosis", la cunoaştere: „Cît despre voi,
ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămîne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci,
după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună,
rămîneţi în El, după cum v-a învăţat ea" (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).

Această cale de cunoaştere este în lăuntrul creştinului şi se întregeşte cu dovezile exterioare

ale „apei şi sîngelui" (1 Ioan 5:6, 8, 9).

În demonstraţia pe care o face pentru a-i convinge pe credincioşi despre certitudinea vieţii
veşnice, Ioan este cel puţin tot atît de preocupat să aducă argumente care să dovedească faptul
că cei care nu cred în Fiul lui Dumnezeu nu au viaţa veşnică, oricît de „iluminaţi" ar fi ei.
Distincţia aceasta între adevăraţii creştini pe care vrea să-i întărească şi adversarii eretici cu
care se înfruntă este vizibilă în tot conţinutul epistolei. Pretutindeni întîlnim „voi" şi „ei":

Aceste două grupări distinctive există şi astăzi. Unii, încrezuţi şi plini... de ceea ce de fapt nici
nu posedă, iar ceilalţi, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranţa mîntuirii şi
cărora li se pare chiar o obrăznicie să susţii că aşa ceva poate exista! Toţi aceştia trebuie să
afle că există o siguranţă creştină, o veritabilă certitudine care nu este nici arogantă, nici
înşelătoare, ci dimpotrivă luminoasă şi cu prisosinţă revelată de însuşi Dumnezeu.

Pentru a confirma şi cerceta calitatea credinţei, apostolul Ioan le propune creştinilor trei teste
caracteristice:

1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifică mesajul credinţei noastre. Adevărata
credinţă susţine că Isus este „Fiul lui Dumnezeu" (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) şi că „Cristosul
a venit în trup" (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).

Nici un sistem de dogme sau doctrine care neagă preexistenta eternă a lui Isus sau încarnarea
lui istorică nu poate fi acceptat ca fiind creştin: „Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl"
(2:23).

2. Testul moral. Testul acesta trebuie să verifice dacă noi trăim în neprihănire şi în păzirea
poruncilor lui Dumnezeu. În epistola lui Ioan, păcatul este arătat a fi total incompatibil cu
natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin „lumină" (1:5). Păcatul
este un accident nedorit în lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune că Fiul lui Dumnezeu
„s-a arătat ca să ia (să înlăture) păcatele; şi în El nu este păcat" (3:5). Concluzia limpede care
reiese din aceste două afirmaţii este aceea că oricine este născut „din Dumnezeu"„nu
păcătuieşte" pentru că a pus capăt unei vieţi de păcat (1 Ioan 3:9).

Orice experienţă „mistică", presupusă a fi creştină, însoţită de imoralitate trebuie imediat

abandonată: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim
adevărul" (1:6).

3. Testul social. Cel de al treilea test verifică atitudinea noastră faţă de ceilalţi. „Dumnezeu
este dragoste" postulează Ioan, aşa că toţi cei născuţi din El trebuie să moştenească această
aplecare plină de afecţiune faţă de ceilalţi oameni.

„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe ceilalţi; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine
iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut
pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:7, 8).

A nu fi în stare să treci aceste trei teste ale certitudinii despre viaţa veşnică înseamnă a nu fi de
fapt copil al lui Dumnezeu:

„Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul"
(1:6).

„Cine zice: „Îl cunosc", şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în
el" (2:4).
„Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele lui, este încă în întuneric pînă acum" (2:9).

O certitudine solidă despre Cristos şi despre viaţa veşnică este singura forţă care poate anima
mărturisirea creştină a Bisericii.

SCHIŢA CĂRŢII

Prefaţa (1:1-4)

I. Mesajul apostolic şi implicaţiile lui morale (1:5 - 2:2)

Împotriva:
a. negării faptului că păcatul rupe părtăşia noastră cu Dumnezeu (1:6, 7)
b. negării faptului că păcatul există în însăşi natura noastră (1:8, 9)
c. negării faptului că păcatul se arată pe sine în purtarea noastra (1:10- 2:2)

II. Prima aplicare a testelor (2:3-27)

a. ascultarea sau „testul moaral" (2:3-6)
b. dragostea sau „testul social" (2:7-11)
c. o digresiune despre Biserică (2:13-14)
d. o digresiune despre lume (2:15-17)
e. credinţa sau „testul doctrinal" (2:18-27)

III. A doua aplicare a testelor (2:28 - 4:6)

a. o detailare a testului moral = neprihănirea (2:28 - 3:10)
b. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18)
c. o digresiune despre siguranţă şi despre îndoială (3:19-24)
d. o detailare a testului doctrinal = credinţa (4:1-6)

IV. A treia aplicare a testelor (4:7 - 5:5)

a. o nouă dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12)
b. o combinare a testelor doctrinal şi social (4:13-21)
c. o combinare a celor trei teste (5:1-5)

V. Cei trei martori şi siguranţa pe care ne-o dau ei (5:6-17)

a. cei trei martori (5:6-12)
b. siguranţa noastră ca o consecinţă (5:13-17)

VI. Trei afirmaţii şi o scurtă îndrumare (5:18-21)

a. „Ştim" că neprihănirea este divină (5:18)
b. „Ştim " că lumea zace în păcat (5:19)
c. „Ştim" că Evanghelia este mîntuitoare (5:20)
d. De aceea să ne păzim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)
2 IOAN
Cele trei epistole ale lui Ioan sînt adresate în ordine: unei Biserici, unei familii şi unei
persoane. Cea de a doua epistolă este singura scriere din Biblie adresată unei mame creştine.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou B" - „Ioan B" spre a fi deosebită de
cea dintîi epistolă a lui Ioan.

Autorul: Fără nici o îndoială că „Presbiterul" amintit la începutul epistolei este apostolul
Ioan. Limbajul folosit este acela al autorului celei de a patra Evanghelii. Numai el goate folosi
un fond atît de restrîns de cuvinte şi totuşi să exprime o gamă atît de variată de adevăruri. Într-
adevăr, Ioan foloseşte cele mai simple cuvinte cu putinţă; vocabularul lui este acela al unui
copil la vîrsta de 5-7 ani, dar conţinutul de informaţii, bogăţia de idei şi imagini sînt fascinant
de bogate. Apostolul scrie despre: adevăr, lumină, dragoste, umblare, rămînere, viaţă, apă, ură
şi moarte. Însemnătatea acestor cuvinte trece însă cu mult peste folosul lor obişnuit, devenind
ferestre spre nişte realităţi spirituale profunde.

Data: Epistola a fost scrisă probabil în preajma anului 90 d.Cr.

Contextul scrierii: Este clar că cea de a doua epistolă trebuie aşezată în aceleaşi circumstanţe
spirituale şi istorice ca şi prima epistolă. Este interesant să remarcăm că Duhul Sfînt ne-a lăsat
un instructaj complet de comportament în condiţii de atacuri asupra Bisericii. În 1 Ioan ni s-a
spus cum trebuie să se comporte adunarea ca întreg, în 2 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se
comporte fiecare familie din adunare, iar în 3 Ioan ni s-a spus cum trebuie să se comporte
fiecare credincios în parte.

Cei ce încearcă să spiritualizeze conţinutul acestei epistole spun că ar fi adresată unei Biserici
pe care autorul o numeşte conspirativ: „aleasă Doamnă şi copiii ei" (2 Ioan 1:1). O citire
atentă a versetului 4 şi mai ales 10-13 ne va arăta însă că aceasta este o tălmăcire forţată. Ce
fel de Biserică ar fi aceea în care numai „unii din copiii tăi umblă în adevăr"?

Casa acestei mame creştine căreia îi scrie apostolul era o casă creştină. Ioan nu pierde ocazia
să-şi exprime bucuria pentru atmosfera în care erau crescuţi copiii acestei femei. „Umblarea"
lor era „în adevăr", dar pericolul era şi el pe aproape. Proorocii mincinoşi dădeau tîrcoale
celor ce mergeau pe calea dreaptă şi căutau să se furişeze în casele lor şi să le strecoare în
suflet veninul învăţăturilor lor drăceşti. În condiţii normale, ospitalitatea este o înaltă virtute
creştină, dar în contactele cu „amăgitorii" (1 Ioan 7), ospitalitatea se poate dovedi primul pas
spre dezastru. Aşa cum remarca cineva: „Minciuna este un misionar plin de rîvnă. Ea merge
din casă în casă căutînd să convertească cît mai multe persoane". Cu maturitatea care-l
caracteriza, apostolul Ioan o sfătuieşte pe această mamă creştină să-şi păzească cu vigilenţă
„cuibul".

Conţinutul cărţii: În cea dintîi epistolă, Ioan ne-a informat că un grup de oameni din Biserică
părăsiseră adunarea şi învăţătura creştină: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai
noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ei au ieşit ca să se arate că nu
toţi sînt dintre ai noştri" (1 Ioan 2:19). Ieşiţi din adunare, aceşti „amăgitori" colindau din casă
în casă, infiltrîndu-se prin Biserici şi oferind creştinilor „cunoştinţe mai înalte decît
Evanghelia", propovăduită în Biserică. Apostolul Ioan o avertizează pe această mamă creştină
să nu se lase tîrîtă în erezie şi să-i refuze categoric pe cei ce vor încerca să o depărteze de
Domnul: „Păziţi-vă bine să nu vă pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată
deplină. Oricine o ia înainte, şi nu rămîne în învăţătura lui Cristos, n-are pe Dumnezeu" (2
Ioan 8-9). Dragostea de oameni este o virtute, compromisul cu ereticii este un păcat, iar
părtăşia cu batjocoritorii Domnului este la fel de vinovată ca şi păcătuirea.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul „adevăr" apare de cinci ori în primele 4
versete. Întreaga epistolă este un avertisment împotriva asaltului minciunii şi împotriva
imposturii celor care colindau din casă în casă ca să „buimăcească familii întregi, învăţînd pe
oameni, pentru un cîştig mîrşav, lucruri pe care nu trebuie să le înveţe" (Tit 1:11). Tema
generală a epistolei este „statornicia în Evanghelia Domnului" şi este enunţată în versetul 6:
„Şi dragostea stă în vieţuirea după poruncile Lui. Aceasta este porunca în care trebuie să
umblaţi, după cum aţi auzit de la început".

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1-3

I. ASCULTAREA DE PORUNCA DOMNULUI

a. Umblarea în adevăr, 4-5
b. Umblarea în dragoste, 6

II. VEGHERE ÎN ASCULTARE DE DOMNUL

a. Avertisment împotriva falşilor învăţături 7-9
b. Avertisment împotriva falsei ospitalităţi, 10-11

Încheiere, 12-13
3 IOAN
Titlul: În originalul grec, cartea poartă numele: „Ioannou G" - „Ioan G", „gama" fiind a treia
literă din alfabetul grecesc.

Autorul: Acelaşi „presbiter" care a scris şi cea de a doua epistolă este şi autorul acesteia (2
Ioan 1; 3 Ioan 1). De data aceasta, apostolul Ioan se adresează nu Bisericii şi nici unei familii
ci unui frate din Biserică.

Data: A doua şi a treia epistolă a lui Ioan au fost probabil scrisori de salut care au însoţit cea
dintîi epistolă spre destinatarii ei. Data scrierii lui 3 Ioan deci trebuie să fie plasată tot în
preajma anului 90 d.Cr.

Contextul scrierii: Cea de a treia epistolă s-a născut pe fondul aceloraşi frămîntări care
tulburau viaţa Bisericii creştine din Asia spre sfîrşitul vieţii lui Ioan. Rămas ultimul ucenic al
Domnului în viaţă, Ioan veghează asupra adunărilor creştine şi asupra celor care funcţionează
ca lideri spirituali ai Bisericii.

Conţinutul cărţii: Această a treia epistolă a lui Ioan este scurtă în conţinut, dar plină de
informaţii care trebuiesc toate studiate. Epistola poate fi considerată o scrisoare de însoţire şi
recomandare pentru „cărăuşii" trimişi să răspîndească epistola scrisă de Ioan pentru apărarea
credinţei în acele timpuri de atacul furibund al ereticilor „gnostici": „Vei face bine să îngrijeşti
de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu; căci au plecat pentru dragostea Numelui
Lui, fără să primească ceva de la neamuri. Este datoria noastră dar, să primim bine pe astfel de
oameni, ca să lucrăm împreună cu adevărul" (3 Ioan 7-8).

La fel de bine însă, epistola poate fi citită ca şi un studiu în comportamentul liderilor spirituali
ai Bisericii. Ioan, Gaiu, Diotref şi Dimitrie sînt tot atîtea tipuri de slujitori ai Bisericii. Ioan
este „presbiterul" cu autoritate apostolică, Gaiu este lucrătorul tînăr plin de rîvnă care se
avîntă dincolo de limitele puterilor sale (3 Ioan 2-3). Creşterea lui spirituală era supravegheată
direct de Ioan. În Biserica în care se afla, Gaiu este prins Între exemplul rău dat de Diotref
(„Diotref, căruia îi place să aibă întîietatea între ei, nu vrea să ştie de noi. Ne cleveteşte cu
vorbe rele, nu primeşte pe fraţi şi împiedică şi pe cei ce voiesc să-i primească, şi-i dă afară din
Biserică" - v. 9-10) şi exemplul bun dat de Dimitrie („Toţi, chiar şi Adevărul, mărturisesc bine
despre Dimitrie; şi noi mărturisim despre el; şi ştii că mărturisirea noastră este adevărată" -
v.12). Sfatul pe care Ioan i-l dă lui Gaiu este să nu se lase biruit de rău şi să se ia după
exemplul bun stabilit de Dimitrie: „Prea iubitule, nu urma răul, ci binele. Cine face binele este
de la Dumnezeu; cine face răul n-a văzut pe Dumnezeu" - v. 11).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În textul acestei epitole ne întîlnim iarăşi cu „umblarea
în adevăr” (3 Ioan 4), cu „umblarea în dragoste" (3 Ioan l, 6, 7) şi cu grija lui Ioan pentru
Biserica Domnului. Intimitatea dintre apostol şi credincioşi este ilustrată cum nu se poate mai
bine de exprimarea dorinţei lui Ioan de a sta de vorbă cu ei „gura" către gură" (2 Ioan 12; 3
Ioan 13).

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1

I. GAIU - LUCRAREA ÎN ADEVĂR ŞI ÎN DRAGOSTE

Un lucrător în creştere
a. Credincioşie faţă de adevăr, 3-4
b. Slujire fată de fraţi, 5
c. Umblare în dragoste, 6
d. Colaborare cu fraţii, 7-8

II. DIOTREF, LUCRAREA ÎN FIREA PĂMÎNTEASCĂ

Un lider firesc
a. Îi place să aibă întîietatea, 9
b. Nu vrea să ştie de alţii, 9
c. Îi cleveteşte pe alţi lucrători, 10
d. Nu primeşte pe fraţi, 10
e. Crede că este„proprietarul" Bisericii, 10
f. Dă afară pe cine vrea el, 10
g. Va trebui să fie disciplinat, 10
h. Este un pericol pentru creşterea altora, 10

III. DIMITRIE, LUCRAREA VORBITĂ DE BINE

Un exemplu demn de urmat

a. Sprijinit pe Cuvîntul lui Dumnezeu, 12,
b. Vorbit de bine de fraţii din Biserică, 12
c. Confirmat de apostoli, 12

Încheiere, 13-14
IUDA
Titlul: Cartea se numeşte în original: „Iouda" - „Iuda", după numele celui ce a scris-o.

Autorul: Numele celui care a scris-o este dat chiar în conţinutul cărţii (v.1). Acest Iuda a fost
un alt frate al Domnului Isus (Mat. 13:55; Marcu 6:3). El nu se consideră în numărul celor 12
apostoli (Iuda 17), ci se prezintă ca „frate al lui Iacov" (Iuda 1). În mod obişnuit, în vremea
aceea o persoană se identifica pe sine după numele tatălui său. Motivul pentru care Iuda a
făcut excepţie de la regula aceasta a fost probabil dublu: (1) din modestie şi respect, el n-a
vrut să facă aluzie la relaţia lui de familie cu Isus Cristos, şi (2) el crede că poate fi identificat
foarte bine în funcţie de relaţia cu Iacov, fratele său mai mare care ajunsese între timp unul
dintre liderii proeminenţi în Biserica din Ierusalim.

Data: Epistola a fost scrisă probabil cîndva în perioada cuprinsă între anii 65-80 d.Cr. Erezia
pe care o combate Iuda a apărut în Biserica primară destul de repede şi a fost combătută cu
putere de Pavel, Ioan şi Petru. De fapt, epistola lui Iuda poate fi considerată ca o reluare a
celei de a doua epistole a lui Petru. Între 2 Petru 2:1-22 şi Iuda 4-18 există o asemănare
imposibil de trecut cu vederea. Probabil că Iuda a avut de confruntat aceleaşi probleme ca şi
Petru şi s-a folosit de epistola şi autoritatea apostolului pentru a-şi întări şi mai mult punctul
de vedere.

Contextul scrierii: În timp ce Iuda se pregătea să le scrie fraţilor despre mîntuire, el se vede
silit să-şi schimbe subiectul pentru a combate activitatea şi învăţătura unui grup de oameni
plini de vicii, care circulau prin Biserici şi căutau „să schimbe în desfrînare harul lui
Dumnezeu" (Iuda 3-4). Nu este greu să recunoaştem în acest grup de prooroci mincinoşi pe
„amăgitorii" pe care-i prevestise Petru (2 Petru 2:1) şi pe care-i combătuse cu atîta putere Ioan
(vezi 1 Ioan). Aparent aceşti învăţători mincinoşi căutau să-i convingă pe cei credincioşi că
harul iertării se întinde nu numai în trecut, dar şi în prezent. Ei considerau mîntuirea ca pe un
fel de paşaport spre lumea trăirii în pofte şi păcate. Ei negau dumnezeirea lui Cristos şi
reduceau creştinismul la o sumă de cunoştinţe teoretice fără legătură cu viaţa de toate zilele.

Conţinutul cărţii: Cine citeşte această epistolă îşi dă repede seama că Iuda scrie prin
excelenţă evreilor. Mulţimea de citate şi exemple din Vechiul Testament se succed fără nici o
lămurire suplimentară, indicînd faptul că Iuda presupunea că cititorii lui sînt de mult
familiarizaţi cu istoria Israelului şi cu conţinutul Scripturilor.

Iuda le aminteşte creştinilor felul în care s-a purtat Dumnezeu în trecut cu necredinciosul
Israel, cu îngerii neascultători, cu oraşele păcătoase Sodoma şi Gomora şi cu aceeia care,
asemenea lui Cain, Balaam şi Core, s-au răzvrătit împotriva Domnului (Iuda 5, 6, 7, 8-10, 11).
După un scurt pasaj în care descrie imoralitatea acestor prooroci mincinoşi, Iuda încheie
scurta lui epistolă printr-un avertisment fierbinte, printr-o chemare urgentă la statornicie (Iuda
12-19, 20-23) şi printr-una din cele mai frumoase benedicţii din Biblie (Iuda 24-25).

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere, 1-2

I. ATACUL DUŞMANILOR
a. Urgenţa apelului din epistolă, 3
b. Doctrina învăţătorilor mincinoşi
- schimbă harul în desfrînare, 4
- tăgăduiesc dumnezeirea lui Cristos, 4

c. Soarta învăţătorilor mincinoşi Exemplul

Îngerilor căzuţi, 6
Exemplul Sodomei şi Gomorei, 7-8

d. Metoda învăţătorilor mincinoşi

- pîngăresc trupul, 8
- batjocoresc dregătoriile, 8-10
Exemplul lui Cain, 11
Exemplul lui Balaam, 11
Exemplul fiilor lui Core, 11

e. Falsitatea învăţătorilor mincinoşi

Şase metafore care condamnă:

- ca nişte stînci ascunse, 12
- ca nişte nori fără apă, 12
- ca nişte pomi tomnatici fără rod, 12
- ca nişte pomi dezrădăcinaţi, 12
- ca nişte valuri înfuriate ale mării, 13
- ca nişte stele rătăcitoare, 13

f. Iminenta lor pedepsire

Profeţia patriarhului Enoh, 14-16

II. LUPTA CELOR CREDINCIOŞI

a. A fost vestită de apostoli, 17-19

b. Trebuie practicată de credincioşi

-” zidiţi-vă sufleteşte", 20
- „rugaţi-vă prin Duhul", 20
- „ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu", 21
- „aşteptaţi îndurarea Domnului nostru", 21
- „mustraţi pe cei ce se despart de voi", 22
- „căutaţi să mîntuiţi pe unii", 23
- „feriţi-vă de compromisuri cu păcatul", 23

III. NĂDEJDEA CELOR CREDINCIOŞI

a. Dumnezeu poate să-i păzească, 24-25
APOCALIPSA
Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou" - „Descoperirea lui
Isus Cristos". Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Isus ca sursă şi subiect
general ai tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii.

Autorul: Nu încape nici o îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre
desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Isus Cristos. Ioan este numai „instrumentul
uman", „scribul" ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan
apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că
cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii
spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea
începută de Cristos va triumfa în curînd asupra forţelor demonice care sînt prezente în lume.
Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă
de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sînt
de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.Cr.

Contextul scrierii: Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu
cultul Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Isus şi nu acceptau să i
se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe
creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul
credincios (Apoc. 2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de
persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un
fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii
din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia
combătută repede, mai ales avînd în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.

Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă
şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curînd se
va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea
Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sînt
îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să
ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus,
cînd cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi
intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvîşite cu Fiul lui Dumnezeu.

Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă
literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje
„apocaliptice". Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin
care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal
limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere
viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate
înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia" unora dintre simbolurile cărţii (de
exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sînt Biserici - Apoc l:20 - „curva cea mare" este
Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc 21:9-10).

Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea
istoricistă şi cea viitoristă. Luîndu-le pe rînd acestea susţin că:
(1) Preteristă - textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra
Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a
întîmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile.

(2) Idealistă - textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic,
ilustrînd lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul
unei culegeri de fabule.

(3) Istoricistă - textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se
poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi pînă la vremea sfîrşitului. Apocalipsa
este transformată într-o carte de istorie „cifrată" care poate rivaliza cu oricare carte de istorie
din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul,
papalitatea, reformaţia, etc.

(4) Viitoristă - natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sînt reglementate de „cheia"
din Apoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sînt şi cele care au să vină
după ele". Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii" şi ca o
anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfîrşitului. Spre deosebire de interpretarea
istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul
Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă
în curînd împlinirea.

Majoritatea celor care interpretează „viitorist" cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise
celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape
caracteristice prin care va evolua starea creştinismului pînă în vremea sfîrşitului (Apoc. 2 şi
3). Restul cărţii nu s-a întîmplat încă. Evenimentele descrise începînd cu capitolul 4 al cărţii
se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie
trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole
descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul.

Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm
tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se
armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă grin
intermediul celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea
unei împărăţii în care „Cineva", venit din linia împărătească a lui David, va domni la
Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui tară, extinzîndu-şi influenţa domniei
lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sînt atît de clare şi în număr
atît de mare, că a încerca să le „spiritualizezi" pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei
Duhului Sfînt asupra autorilor lor.

Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o
vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Astăzi, noi ştim că de fapt a
fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să
moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi
instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament nu ne spune cît timp va trebui să treacă
între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa
celei de a doua veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfîrşi cu biruinţa finală a
Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes. 2:1-12; 2Tim. 3).
Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a
Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor
sfîrşi toate lucrurile.

Apocalipsa este o succesiune de serii de „şapte". Se vorbeşte despre: şapte Biserici (Apoc 1:4,
11), şapte duhuri (Apoc 1:4), şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12), şaptestele (Apoc. 1:16), şapte
peceţi (Apoc. 5:1), şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6), şapte trîmbiţe (Apoc. 8:2), şapte
tunete (Apoc. 10:3), şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20), şapte cununi
împărăteşti (Apoc. 12:3), şapte plăgi (Apoc. 15:7), şapte potire de aur (Apoc. 15:7), şapte
munţi (Apoc. 17:9), şi şapte împăraţi (Apoc. 17:10). Cifra „7" reprezintă în simbolistica
iudaică „perfecţiunea divină". Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată
desăvîrşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cîrma istoriei, fără
să se grăbească şi fără să întîrzie, conducînd totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi
desăvîrşite.

Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nici o altă carte a Bibliei nu este mai clară
în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care
Cristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea
de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Cristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul
cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Cristos peste toată „noua creaţie". Cu planul
acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia.

CUPRINSUL CĂRŢII

Introducere, 1:1-9

I. CRISTOS - pe tronul cerului

a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20
b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22
c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1 -5:14

II. Luarea în stăpînire a pămîntului

d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17

O paranteză:
Pecetluirea celor 144.000 din Israel, 7:1-8
Mulţimea mlhtuitilor din Necazul cel Mare, 7:9-17

e. Cele şapte trîmbiţe, 8:1-9:21

O paranteză:
Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11

f. Cele şapte personaje, 12-13

(femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, a doua fiară)

O paranteză:
Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5
Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7
Avertismente rmpotriva Minării la fiară, 14:8-13
Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20

g. Cele şapte potire, 15-21

O paranteză:
Babilonul sub mînia lui Dumnezeu, 17-18

h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6

i. Ultima împotrivire şi osînda lui Satan, 20:7-10
î. Judecata cea din urmă, 22:11-15

III. CRISTOS - domneşte în noua creaţie

j. Un cer nou şi un pămînt nou, 21-22

Traduceri moderne ale Bibliei în limba română
de dr. Alexa Popovici

Istoria traducerilor Bibliei în limba română este una dintre cele mai interesante dovezi ale
inspiraţiei Duhului Sfînt în lucrarea pentru luminarea unui popor, pentru apropierea lui de
Dumnezeu şi pentru mîntuirea urmaşilor lui Traian şi Decebal — a poporului român. Cuvîntul
revelaţiei scrise a lui Dumnezeu a fost gustat ca o pîine, ca o mană cerească, de orice suflet
însetat după lumina de sus, care să-i dea imboldul şi călăuzirea pe cărarea vieţii.

Cum limba română a fost o limbă în continuă dezvoltare şi prefacere, era natural ca şi Biblia
să fie tradusă din timp în timp în limbajul comun, evoluat cu scurgerea vremii şi a
generaţiilor. Din această cauză avem foarte multe traduceri în limba română.

Scrierea în limba română înainte de 1858, adică pînă la domnitorul Alexandru I. Cuza, era cu
caractere cirilice. Aşadar, şi traducerile Bibliei pînă la acea dată au fost cu litere cirilice. După
anul 1858, Biblia a fost tipărită cu alfabetul roman.

Dăm în mod cronologic şi pe scurt traducerile Bibliei sau numai ale unor părţi ale ei.

1. Prima este traducerea din greacă a lui Coresi, un diacon din Tîrgovişte, care avea o
tipografie la Braşov, şi el a tradus şi a tipărit Evangheliile Noului Testament. Traducerea lui a
fost numită Evangheliarul, şi aceasta a fost a doua carte tipărită în limba română. Prima
tipăritură românească a fost Catehismul, care a văzut lumina tiparului probabil în 1544 la
Sibiu, iar în 1559 Coresi a tipărit un alt Catehism la Braşov. Evangheliarul a fost una din cele
mai importante lucrări ale lui Coresi. Unii dintre istoricii de mai tîrziu explică zelul său pentru
Evangheliar prin faptul că acesta ar fi fost o lucrare pentru introducerea protestantismului
între români.

2. Evangheliarul din vremea lui Neagoe Basarab, tipărit, după unii istorici, prin 1512, din care
au rămas doar cîteva exemplare. Se ştie că acest Evangheliar a servit ca model pentru
Evangheliarul sîrbesc. Dacă acest Evangheliar a fost tipărit cu adevărat în 1512, atunci acesta
este primul, şi nu cel al lui Coresi.

3. Faptele apostolilor, traduse tot de Coresi din greacă, au fost tipărite la Braşov, probabil în
anul 1563. Gh. Creţu, care a descris lucrarea aceasta în 1885, a dat ca dată anul 1570, iar I.
Bianu a plasat-o în anul 1563. Un exemplar din traducerea aceasta este în păstrare la Muzeul
Naţional de Antichităţi din Bucureşti.

4. Psaltirea, o traducere tot a lui Coresi, tipărită în 1570 tot la Braşov. Un exemplar s-a păstrat
la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

5. Psaltirea diglotă, slavonă şi română. A fost făcută tot de Coresi şi tipărită la Braşov în 1577.
Din ea există două exemplare, unul la Muzeul Naţional de Antichităţi, şi altul la Biblioteca
Academiei Române din Bucureşti.

6. Genesa şi Exodul. Traducerea din greacă a fost făcută de Şerban, fiul lui Coresi, ajutat de
studentul Marian şi tipărită la Orăştie prin 1582. Traducerea a făcut parte probabil dintr-un
plan al traducerii întregului Vechi Testament.

7. Noul Testament a fost tradus în întregime în limba română de călugărul Silvestru, iar după
moartea lui a fost completat de alţii. Traducerea are o dedicaţie făcută domnitorului George
Rakoczy, de Ştefan, arhiepiscop de Bălgrad. A fost tipărit în 1648 la Bălgrad. Se păstrează la
Biblioteca Academiei Române din Bucureşti.

8. Evangheliile, tipărite de Teodosie, mitropolitul Valahiei în 1682 la Bucureşti, cu o dedicaţie

prinţului Ioan Şerban Cantacuzino, al Ţării Româneşti.

9. Faptele şi Epistolele, tipărite tot de Teodosie în 1683, la Bucureşti. Dedicaţia este tot pentru
Şerban Cantacuzino.

10. Sfintele Scripturi, traduse de Nicolae Milescu şi alţi colaboratori ai lui şi tipărite în 1688
la Bucureşti. Dedicaţia este tot pentru Şerban Cantacuzino. (Din ea au fost luate cele patru
Evanghelii şi tipărite la Mănăstirea Snagov, de lîngă Bucureşti, în 1697. Tot din lucrarea
aceasta au fost luaţi Psalmii şi tipăriţi separat, sub titlul „Psaltirea" în 1701 şi 1703, la Buzău.)

11. Noul Testament tipărit de Antim Ivireanu, episcop, apoi mitropolit. A fost tipărit la
Bucureşti în 1703. (Din acesta au mai fost tipărite ediţii la Bucureşti, în 1723, 1742, 1750,
1760, 1775; la Râmnic în 1784; la Iaşi, în 1762, 1794; la Blaj, în 1765, 1776. Tot din Noul
Testament au fost tipărite Faptele şi Epistolele separat, la Bucureşti, în 1743, 1764, 1774,
1784; la laşi, în 1756, 1791; la Blaj, în 1767.)

12. Sfintele Scripturi, ediţie tipărită de Samuil Micu Clain la Blaj, în 1795. Au fost introduse
titlurile pe acţiuni, o adresă către cititori, o introducere, şi o erată. Ediţia aceasta are adăugate
şi cărţile apocrife. (Din această lucrare au mai apărut între 1795 şi 1817 următoarele ediţii:
Evangheliile, tipărite la Budapesta în 1799 şi 1812; la Blaj, în 1816. Faptele şi Epistolele, la
Blaj, în 1802. Psaltirea, la Bucureşti, în 1796; la Movilău în 1796; la Sibiu, în 1799, 1801,
1804, 1805, 1811; la Iaşi, în 1802; la Braşov, în 1807, 1810, 1812; la Budapesta, în 1808; la
Blaj, în 1809.)

13. Noul Testament tipărit la St. Petersburg, în Rusia, în anul 1817. Nu ştim cine a fost
traducătorul. A fost tipărit în 5000 de exemplare şi ştim că a costat 300 de lire sterline. (Din
1817, traducerea aceasta a fost tipărită parţial în mai multe ediţii dintre care unele au conţinut
Evangheliile, iar altele Psaltirea. Astfel, Evangheliile, la Mănăstirea Neamţu, în Moldova, în
1821, 1845 şi 1858; la Iaşi, în 1841, 1854 1859 şi 1862. Psaltirea, la Mănăstirea Neamţu, în
1817 şi 1873; la Iaşi, în 1817, 1818, 1831, 1835, 1842, 1850; la Bucureşti, în 1820, 1852,
1853 şi 1856; la Sibiu, în 1826, 1837, 1841, 1847; la Braşov, în 1827, 1833; la Buzău, în
1832, 1835, 1856, 1860; la Blaj, în 1835; la Chişineu în Basarabia, în 1857; la Paris în Franţa,
în 1859.)

O altă ediţie a întregului Noul Testament a fost tipărită în 1818 la Mănăstirea Neamţu.

14. Sfintele Scripturi au fost tipărite la St. Petersburg în 1819, într-un tiraj de 500 de
exemplare, fără a se indica traducerea, în vremea aceea, un exemplar costa 10 ruble.

Noul Testament a fost tipărit şi separat.

În 1824 Veniamin Costache a tipărit la Iaşi o ediţie a acestui Nou Testament în trei volume.

15. Evangheliile au apărut la Buzău în 1834, în 6000 de exemplare cu scoarţele foarte

ornamentate. Nu ni se indică traducerea.
16. Noul Testament tipărit la Smirna, într-o tipografie a unei misiuni americane în 5000 de
exemplare. Ni se indică doar faptul că a fost tipărit la dorinţa episcopilor din Valahia, în anul
1838, după un exemplar dat de aceştia.

17. Vechiul Testament tipărit tot acolo la Smirna de un preot cu numele de Ioan, în 1839.

18. Noul Testament tipărit tot la Smirna, în 1846, şi aceeaşi traducere a fost tipărită la Iaşi în
1847, în 1854 şi în 1857, iar la Bucureşti în 1859.

19. Sfînta Scriptură tipărită la Sibiu în 1858 cu litere mari, fiindcă avea 920 de pagini.

Această traducere a apărut într-o altă ediţie la Paris, tot în anul 1858, tipărită de J. Heliade.

20. Noul Testament, ediţia a VI-a (după traducerea tipărită la Smirna, în 1838), tipărit la
Bucureşti, în 1859, în 5000 de exemplare.

Notă: Cum în toată administraţia de stat au fost introduse literele romane în locul celor
cirilice, ediţia aceasta a fost şi ea tipărită cu litere romane. Deci aceasta a fost prima ediţie a
Noului Testament tipărită cu litere romane, căci toate ediţiile de Biblii sau părţi ale Bibliei
dinaintea acesteia au fost scrise cu litere cirilice.

21. Genesa, tipărită la Bucureşti, în 1859, ca o nouă traducere de Constantin Aristia. Tirajul a
fost de o mie de exemplare.

22. Biblia Sacră şi Psalmii. Aceasta a fost făcută după textul din ultima ediţie elenică,
recorectată cu privire la unii termeni ebraici arhetipi şi tradusă de Constantin Aristia în 1859,
la Bucureşti.

23. Isaia, într-o traducere specială a lui C. Aristia, a apărut la Bucureşti, în 1860. Tirajul a fost
foarte restrîns, doar pentru un anumit număr de etimologi.

24. Noul Testament, ediţia a şaptea, după textul Noului Testament tipărit la Smirna. A fost o
ediţie tipărită în 1863, la Bucureşti, cu litere romane, cu textul aranjat pe paragrafe.

25. Psalmii, traduşi întocmai după textul original, lucrare tipărită în 1863 la Bucureşti.
Traducerea a fost făcută de Keller, un evreu creştin, angajat de Societatea Biblică Britanică
pentru Străinătate, şi de Ştefanides, un grec românizat. Lucrarea avea 253 de pagini.

26. Psaltirea, tipărită tot la Bucureşti şi tot în 1863. Ştim că formatul era de 18x11, 5 cm. (Nu
cunoaştem cine a fost traducătorul.)

27. Psaltirea. O traducere a lui Ierome din Iaşi, un profesor la Seminarul Ortodox, tipărită la
Bucureşti, în 1866, în formatul de 15, 5x11 cm. Avea pe paragrafe însemnări marginale.

28. Noul Testament. A fost tipărit la Bucureşti, în 1867, de Societatea Biblică Britanică şi
pentru Străinătate. Formatul era de 15, 5x11 cm.

29. Cartea Psalmilor. O traducere după textul original, a fost o nouă ediţie revizuită de
William Mayer din Iaşi. A fost tipărită la Iaşi în 1867, tot în formatul de 15, 5x11 cm şi avea
157 de pagini.

30. Cartea Psalmilor. O nouă ediţie într-un format mai mic, 12x8 cm, a apărut în 1868, cu
textul aranjat pe două coloane. Se pare că această ediţie este prima pe două coloane.

31. Evanghelia Populară sau Sacra Scriptură a Noului Testament. Tradusă după originalul
elenesc şi însoţită de „Argumente şi reflexiuni morale", de Ghenadie, episcopul de Argeş. A
fost tipărită în 1868 la Bucureşti. Formatul de 19, 5x12, 5 cm. În ediţia aceasta, după fiecare
capitol se află notiţele.

32. Sânta Scriptură a Vechiului Testament. O traducere, începută de N. Bălăşescu, un profesor

de la Bucureşti, care a reuşit să traducă după un text grecesc. De la Genesa la 2 Samuel
traducerea a fost făcută de Ierome, după textul ebraic. Plîngerile şi Ieremia au fost traduse de
Ghenadie. Toate celelalte cărţi au fost traduse de F. Dubău şi C. Erbiceanu, după textele
greceşti şi latineşti. Cărţile de la 1 Samuel la Maleahi au fost revizuite, înainte de a fi tipărite,
de W. Mayer. Toată ortografia s-a bazat pe principiile lui N. Bălăşescu. Lucrarea a fost tipărită
în trei volume: primul, terminat în 1865, Genesa-Rut, în 417 pagini; volumul II, terminat în
1867, 1 Samuel-Psalmii, în 534 pagini; volumul III, terminat în 1869, Proverbele-Maleahi în
434 pagini.

33. Noul Testament, o ediţie revizuită de W. Mayer şi tipărită după normele noi din gramatică.
A fost tipărit la laşi în 1871 şi avea un format mare, 21x14, 5 cm. Lucrarea de tipărire a fost
făcută de Societatea Biblică Britanică şi pentru Străinătate.

34. Sânta Scriptură, ediţie nouă, revăzută după textele originale, pregătită de W. Mayer, iar
secţiunea Genesa-Rut a lucrat-o împreună cu Vasile Pallade, un profesor la Iaşi. Ediţia aceasta
a fost fără cărţile apocrife, cu textul pe două coloane.

35. Sănta Scriptură, tipărită la laşi, în 1874, fără apocrife, cu textul tot pe două coloane, cu
titluri ale textului, şi cu referinţe la subsolul paginii.

36. Sănta Scriptură, tipărită tot la Iaşi şi în acelaşi an, 1874, dar fără referinţele de la subsolul
paginii. Ediţia aceasta avea 916 pagini cu un format de 27x19 cm.

Ediţia aceasta a fost cunoscută ca Biblia de Iaşi, sau traducerea Niţulescu, şi a fost folosită de
baptişti pînă în 1923. Credem că a fost cea mai răspîndită ediţie de Biblie românească.
Lucrarea a fost întreprinsă de Societatea Biblică Britanică, şi este prima ediţie care are titluri
pe secţiuni. Traducerea era aceea din Biblia de Iaşi din 1874.

38. Psaltirea, tipărită la Viena în 1875 de Societatea Biblică Britanică.

39. Noul Testament. A fost tipărit la Bucureşti în 1875, după textul celui tipărit la Viena în
acelaş an. (Alte ediţii au fost tipărite cu acelaşi text în 1897 şi în 1905.) Părţi ale Noului
Testament: Evanghelia lui Matei a apărut în 1903, Evanghelia lui Marcu în 1902, Evanghelia
lui Ioan în 1904 şi 1906.

40. Psaltirea. O retipărire a Psaltirii publicată în româneşte în 1577 de diaconul Coresi.

Lucrarea a fost reprodusă şi avea şi un studiu bibliografic şi un glosar comparativ făcut de
Bogdan Petriceicu-Haşdeu. Editura a fost a Academiei Române, Tomul I. Această Psaltire a
fost tipărită în 1881, la Bucureşti. Textul avea şi Psalmul 151, urmat de cîteva poeme.
(Titlurile şi Prefaţa au fost datate: Bucureşti 26 dec. 1880, urmînd ortografia din cartea
„Cuvente den bătrîni".)

41. Cartea Psalmilor. O ediţie tipărită la Bucureşti, în 1881, după textul ediţiei de la Viena.
Avea 103 pagini, format 12, 5x7, 5 cm.

42. Noul Testament. A fost tipărit cu aprobarea şi binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Sântei
Biserici Autocefale Ortodoxe Române, la Bucureşti, în 1887. În „Cuvînt înainte" se spune:
„Întru mărirea lui Dumnezeu, celui în treime lăudat şi în zilele Maiestăţii Sale iubitorului de
Cristos regelui României, Carol I, sub Arhipăstoria î.P.S. Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-
Vlahiei, primat al României şi Preşedintele S-lui, D.D. Calinic Miclescu".

43. Noul Testament. A fost tipărit în acelaşi an, 1887, dar într-un format diferit. Lucrarea de
tipărire a fost făcută tot la Bucureşti.

44. Psaltirea în versuri de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (1671-1686), tipărită la Bucureşti,

în 1887. Această psaltire a fost publicată după manuscrisul original şi de pe ediţia din 1673,
sub îngrijirea profesorului I. Bianu, în editura Academiei Române. Toţi Psalmii erau
versificaţi în versul metric, iar Psalmul 151 a fost redat în proză.

45. Psaltirea Scheiană. Tipărită la Bucureşti, în 1889, după manuscrisul din 1482, sub
îngrijirea profesorului I. Bianu, bibliotecarul Academiei Române. (Numele de Scheiană i s-a
dat fiindcă a fost găsită în Biblioteca de la Scheia.) Lucrarea aceasta a fost tipărită pe o pagină
cu litere cirilice, iar pe pagina opusă cu litere romane. Toată lucrarea s-a extins pe 530 de
pagini.

46. Tetravanghelul Diaconului Coresi. Lucrarea a fost retipărită la Bucureşti, în 1889, după
ediţia primă din 1560-61, sub îngrijirea arhiereului dr. Gherasim Timus Piteşteanul, cu o
prefaţă de C. Erbiceanu. Lucrarea avea 232 de pagini. Textul nu era împărţit pe capitole şi
versete.

47. Cele Patru Evanghelii, Matei, Marcu, Luca, Ioan, pentru uzul şcolilor primare urbane şi
rurale de ambele sexe. Pe coperta a doua se arătă: „Ediţia conformă textului aprobat de Sântul
Sinod al Sântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române". Lucrarea a fost tipărită la Bucureşti,
în anul 1893, pe două coloane.

48. Sânta Evanghelie tradusă din limba originală greacă, de dr. N. Nitzulescu. Tipărirea s-a
făcut la Bucureşti, în 1895, de către Societatea Biblică Britanică. Lucrarea avea numai cele
patru Evanghelii, şi s-a extins pe 185 pagini, cu două coloane.

49. Noul Testament, în întregime revizuit de N. Nitzulescu, tipărit de Societatea Biblică

Britanică la Bucureşti, în 1898. Traducerea aceasta a avut cea mai mare răspîndire pînă în
1923.

50. Cartea Psalmilor. O nouă traducere după textul original. Nu cunoaştem numele
traducătorului care a făcut-o după textul ebraic. Lucrarea avea 133 de pagini, pe două coloane,
şi a fost tipărită de Societatea Biblică Britanică. Formatul a fost de 17, 5x12, 5 cm.

51. Sânta Scriptură, cu titluri, textul pe două coloane şi fără cărţile apocrife. A fost tipărită la
Bucureşti, în 1908. După text erau cîteva hărţi biblice. Lucrarea a fost făcută de Societatea
Biblică Britanică. Traducerea a fost identică cu aceea de Iaşi. Formatul era de 21, 5x14 cm.

52. Sânta Evanghelie scrisă de Sft. Matei. Lucrarea avea 78 de pagini, pe două coloane, cu
titluri, şi împărţită pe capitole şi pe versete. (În anul 1910, au apărut ediţii uniforme din Marcu
pe 78 de pagini, din Luca pe 85 pagini şi din Ioan pe 64 pagini.) Şi această lucrare este opera
Societăţii Biblice Britanice.

53. Sfînta Scriptură, într-o traducere nouă făcută de Dumitru Cornilescu, la Bucureşti, în
1923. După ce s-a constatat tot mai mult că Biblia de Iaşi din 1874 a rămas în urmă cu
expresivitatea limbii române, prinţesa Calimachi l-a angajat pe Dumitru Cornilescu, un tînăr
teolog ce abia a terminat studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca să facă o nouă
traducere în limbajul românesc la zi. Traducerea a fost terminată, şi în 1923 ea a văzut lumina
tiparului, fiind suportată de Societatea Biblică Britanică. Traducerea aceasta a fost adoptată de
toate confesiunile Evanghelice şi este folosită şi astăzi. Textul din traducerea aceasta a fost
tipărit în nenumărate ediţii, fie ca Biblie întreagă, fie în părţi, adică separat Noul Testament
sau Psalmii etc. Limba traducerii a fost şi este cea literară, astfel că poate fi încă folosită.
Textul Noului Testament şi transmiterea lui
Colectarea cărţilor Noului Testament a fost un proces lent din care ne-au rămas puţine urme.
Evangheliile şi epistolele au fost scrise în perioade şi locuri diferite şi au fost trimise la
destinaţii diferite. Originalele au fost scrise probabil pe papirus, un fel de hîrtie subţire şi
fragilă făcută din tulpina plantei de papirus, care creşte în mlaştinile din Egipt şi din Orientul
Mijlociu. Ele erau scrise de mînă cu pană şi cu cerneală (3 Ioan 3) şi, de obicei, erau trimise
prin mesageri la persoanele sau Bisericile pentru care erau destinate (Rom. 16:1; Efes. 6:21,
22; Col. 4:7-9, 16).

Este imposibil de stabilit cînd au fost create primele colecţii ale cărţilor Noului Testament.
Copii ale Evangheliilor şi epistolelor trebuie să fi fost în circulaţie la o dată timpurie, în
scrierile lui Pavel există frînturi din cuvintele spuse de Isus, deşi acestea s-ar putea să fi fost
luate din tradiţia orală şi nu din relatări scrise. „Toate epistolele [lui Pavel]" sînt menţionate în
2 Petru (3:15, 16) încă înainte de sfîrşitul primului secol, şi ele trebuie să fi fost publicate
toate împreună, întrucît nu apar niciodată singure în manuscrise. Pe la mijlocul secolului al
doilea, Evanghelia după Luca a fost separată de Faptele şi a fost combinată cu Evangheliile
după Matei, Marcu şi Ioan, pentru a prezenta din patru unghiuri viaţa lui Cristos. Iustin
Martirul (cca 140) a făcut aluzie la „memoriile apostolilor", iar Irenaeus (cca 180) a menţionat
pe nume cele patru Evanghelii. Tatian (cca 170) le-a combinat în prima armonie a
Evangheliilor, numită Diatesaron, care a avut o circulaţie largă în Biserica răsăriteană şi a fost
folosită în general pentru citire în public pînă la începutul secolului al cincilea.

Celelalte scrieri ale Noului Testament, cunoscute ca epistolele generale (soborniceşti) şi

Apocalipsa, nu au constituit de la început un grup fix, deoarece ele nu au apărut într-o ordine
uniformă în lucrările celor mai vechi părinţi ai Bisericii. Treptat, ele au fost incluse în colecţia
mai mare alături de celelalte, pînă cînd, la începutul secolului al treilea, a fost conturat Noul
Testament aşa cum există astăzi.

Transmiterea textului

Cărţile Noului Testament au fost reproduse la început fie de persoane individuale, pentru a le
utiliza ei înşişi, fie de scribi de meserie pentru biserici şi mănăstiri. De obicei, copiile erau
făcute cîte una o dată, dar pe măsură ce au crescut cerinţele, probabil că sclavi pregătiţi au
transcris mai multe copii simultan, prin dictare, în procesul de transcriere s-au strecurat în
manuscrise erori care au fost perpetuate de copişti ulteriori, aşa încît a apărut un număr mare
de variante. Pe măsură ce s-au înmulţit copiile, numărul de variante a avut tendinţa să crească,
dar însăşi mulţimea documentelor a mărit probabilitatea ca textul original să fie păstrat în cel
puţin cîteva dintre ele.

De la începutul secolului al doilea pînă la sfîrşitul celui de-al treilea, Biserica a suferit
persecuţii intermitente din partea stăpînirii romane. Creştinii erau arestaţi, judecaţi de
judecători locali şi condamnaţi la moarte. Deseori Scripturile lor erau confiscate, şi ca urmare
multe manuscrise au fost distruse, iar altele au fost deteriorate, făcînd supravieţuirea lor
precară. Pe un manuscris al Evangheliilor, datînd din secolul al cincilea, Codex
Washingtoniensis (W), se văd urme care arată că a fost copiat din cîteva surse diferite care s-
ar putea să fi fost fragmente mai vechi care au supravieţuit devastării ce a însoţit persecuţia
iniţiată de Diocleţian (302-311 d.Cr.), în timpul acestei perioade, producerea de manuscrise
trebuie să fi fost sporadică şi probabil că multe copii au fost făcute de persoane care aveau
prea puţină educaţie sau deprindere de a scrie. Divergenţele majore în textul Noului Testament
datează din perioada dinainte de Constantin şi poate reflecta presiunile şi confuzia care au
dominat lumea creştină.

Odată cu încetarea persecuţiei în urma victoriei lui Constantin şi cu adoptarea creştinismului

ca religie de stat în anul 313 d.Cr., creştinii au început să pregătească texte scripturale pentru
folosinţă publică. Constantin însuşi a comandat cincizeci de exemplare ale Bibliei ca să fie
distribuite la bisericile mari din cetăţile imperiului. Aceste „ediţii autorizate" au devenit fără
îndoială prototipuri pentru multe manuscrise mai mici, în timp ce alte manuscrise, care s-ar
putea să fi fost şi mai vechi, au fost reproduse în mănăstiri şi în comunităţile mai mici. Din
secolul al patrulea şi pînă în secolul al doisprezecelea, Noul Testament a fost publicat fie pe
porţiuni, cum sînt Evangheliile sau epistolele lui Pavel, fie în volume complete numite
pandecte.

În acest proces au fost folosite noi materiale de scris. Papirusul era prea fragil pentru a fi
folosit în servicii publice sau în bibliotecile mănăstirilor. Scribii foloseau în general vellum,
foi subţiri din piele de viţel, sau pergament, confecţionat din piei de miel. Din vremea lui
Constantin şi pînă în epoca tiparului, aceste materiale au dominat; hîrtia a fost necunoscută
pînă la o dată relativ tîrzie.

În ciuda capacităţii mediocre şi a cunoştinţelor limitate ale multor scribi, textul pe care l-au
reprodus ei a fost surprinzător de corect. Manuscrisele pe care le aveau la dispoziţie pentru
copiere conţineau deseori greşeli. Neatenţia şi prejudecăţile au afectat uneori judecata
scribului care a modificat sau a „corectat" originalul. Pe de altă parte, unii dintre scribii ale
căror nume sînt cunoscute din semnăturile lor erau fenomenal de exacţi şi arată prin
exactitatea lor uluitoare că s-au străduit să urmeze cu fidelitate originalul. Deşi nici unul
dintre ei nu era infailibil, puţini dintre ei au modificat sau au falsificat textul în mod deliberat.

Sursele textului

În ciuda numeroaselor posibilităţi de eroare, Noul Testament este probabil cea mai demnă de
încredere lucrare scrisă care a supravieţuit din antichitate. Pentru reconstituirea textului lui
există mai multe resurse decît pentru orice alt document din epoca clasică. Un fragment mic
de papirus, Fragmentul Rylands din Evanghelia după Ioan, s-ar putea să fi fost scris la mai
puţin de cincizeci de ani de la moartea autorului Evangheliei, în timp ce papirusul Chester
Beatty, care a conţinut iniţial o mare parte a Noului Testament, a fost produs în jurul anului
250 d.Cr. Prin contrast, dialogurile lui Platon, lucrările dramaturgilor greci şi poemele lui
Virgiliu ne-au parvenit numai prin copii foarte puţine la număr şi care sînt separate de
originale prin aproape 1400 de ani. Nu este improbabil ca în viitor să fie descoperit un papirus
din primul secol, conţinînd vreo Evanghelie sau vreo epistolă, ducînd astfel textul scris pînă în
a doua generaţie a Bisericii creştine.

Pentru reconstituirea textului Noului Testament există în prezent cinci tipuri diferite de surse.
Prima şi cea mai importantă dintre acestea o constituie manuscrisele care conţin textul grecesc
şi care au fost păstrate din vremuri străvechi. Fragmentul Rylands, care a fost menţionat mai
sus, o bucată pătrată de papirus cu latura de 4 cm, papirusul Chester Beatty, care conţine
porţiuni din Evanghelii, Faptele, epistolele lui Pavel, Apocalipsa şi Papirusul Bodmer, care
conţine scrieri ale lui Ioan, datează din secolul al treilea sau mai de mult. Cele mai vechi
manuscrise cuprinzătoare sînt Aleph, sau Codex Sinaiticus, aflat acum în British Museum, şi
B, sau Codex Vaticanus, aparţinînd Bibliotecii Vaticanului din Roma. Amîndouă au fost scrise
în secolul al patrulea şi s-ar putea să fi fost printre copiile pe care le-a comandat Constantin
pentru biserici. Iniţial ele au conţinut întreg Noul Testament, deşi din amîndouă s-au pierdut
cîteva pagini.

Manuscrisele amintite mai sus aparţin categoriei cunoscută ca „uncială", numită astfel pentru
că textul era scris cu litere mari de peste doi centimetri. Este evident că ele au fost pregătite
pentru citirea în public şi au fost copiate cu multă grijă. Din acest motiv textul uncial este
socotit în general cel mai demn de încredere.

Un al doilea text, numit „cursiv", a folosit scriere cursivă de mînă. Literele, în loc să fie scrise
separat, ca în manuscrisele unciale, erau legate prin ligaturi. Multe manuscrise cursive erau
pentru folosinţă privată; altele au fost pregătite pentru citire în public, în general, ele aparţin
unei perioade mai tîrzii decît uncialele, începînd cu secolul al zecelea şi pînă în secolul al
cincisprezecelea, după introducerea tiparului în Europa, în unele cazuri, ele par să fi păstrat un
text paralel cu cel al manuscriselor unciale; majoritatea conţin textul larg răspîndit al Bisericii
bizantine.

O altă sursă de informaţii o constituie numeroasele „versiuni" sau traduceri care au fost făcute
în perioada de expansiune misionară a Bisericii. Pe măsură ce Evanghelia a fost răspîndită în
partea de apus a imperiului roman, unde se vorbea limba latină, şi înspre răsărit, în ţinuturile
aramaice din Orientul Mijlociu, Scripturile au fost traduse în latină şi în siriană. Aceste două
versiuni s-ar putea să fi fost produse deja în a doua jumătate a secolului al doilea şi s-au bazat
pe manuscrise greceşti mai vechi decît oricare manuscris care a supravieţuit pînă acum. Deşi
nu este posibil întotdeauna să se stabilească prin traducere care a fost cuvîntul exact folosit în
scrierea originală, versiunile redau destul de exact ordinea generală şi conţinutul textului
original.

Există un mare număr de manuscrise latine care datează din secolul al patrulea pînă în secolul
al şaptelea, iar unele sînt chiar mai vechi. Există prea puţină uniformitate Între ele; au existat
aproape la fel de multe versiuni cîţi copişti. Explicaţia este că ele au fost produse în mod
independent una de alta, sau că prima traducere a fost modificată atît de mult şi copiată atît de
neatent încît variantele s-au înmulţit cu repeziciune. Prima alternativă pare mai probabilă,
deoarece liderii Bisericii apusene din primele veacuri vorbeau atît greaca cît şi latina şi
foloseau într-o mai mare măsură Testamentul grecesc pentru studiu şi pentru învăţătură. Unele
dintre manuscrisele vechi, cum este Codex D (Bezae) din secolul al cincilea, erau bilingve,
arătînd prin aceasta că persoanele care le-au folosit cunoşteau mai bine latina decît greaca.

Proliferarea traducerilor latine a devenit atît de derutantă încît Papa Damasus, în anul 384
d.Cr., l-a însărcinat pe Ieronim să producă o nouă versiune latină standard. Folosind cele mai
vechi manuscrise greceşti pe care le-a putut găsi, el a corectat textul latin şi a produs
versiunea Vulgata (obişnuită), care continuă să fie Biblia standard a Bisericii romano-catolice.

Versiunea siriană veche este reprezentată în principal de două manuscrise ale Evangheliilor:
Manuscrisul Curetonian siriac, descoperit de Willian Cureton în British Museum printre nişte
manuscrise aduse de la o mănăstire din deşertul Nitrian din Egipt, şi Manuscrisul Sinaitic
siriac, care a fost găsit în anul 1892 de două surori, Agnes Lewis şi Margaret Gibson, în
mănăstirea Sf. Caterina de la Muntele Sinai. Acesta din urmă este un palimpsest, un manuscris
care a fost şters parţial şi rescris. Ambele manuscrise datează din secolul al cincilea, şi multe
pasaje din ele se aseamănă mult cu vechile manuscrise latine.

Alături de aceste versiuni, ar trebui să notăm şi lucrarea lui Tatian, Diatesaron, prima
încercare de a întocmi o armonie a celor patru Evanghelii, datînd din secolul al doilea. Un
fragment descoperit recent arată că Diatesaron exista atît în greacă cît şi în siriacă şi că
armonia siriacă era o traducere. A fost folosită pe larg mai ales în Biserica răsăriteană, pînă la
începutul secolului al cincilea, cînd Rabbula, episcopul de Edesa (411 d.Cr.), a decretat că
bisericile trebuie să folosească cele patru Evanghelii independente, cunoscute sub numele de
„Cele separate". El a patronat versiunea Peshitta, un echivalent siriac al traducerii Vulgata,
care este în prezent versiunea oficială a Bisericii siriene.

În secolele care au urmat, au fost produse alte versiuni, unele direct din textul grecesc, altele
din latină sau siriacă. Versiunea armeniană veche, cunoscută acum numai prin pasaje
sporadice care apar într-o versiune armeniană mai nouă, versiunile georgiană, coptică,
etiopiana şi gotică au fost produse înainte de începutul secolului al şaptelea. Ele au păstrat
asemănări cu textele vechi, dar sînt mai puţin valoroase pentru studiu decît versiunea latină şi
cea siriacă. Astăzi există mai mult de o mie de versiuni ale Noului Testament sau ale unor
părţi ale lui, dar ele nu afectează caracterul esenţial al textului, care este deja bine conturat.

O a treia sursă importantă de cunoştinţe cu privire la textul primar o constituie scrierile

părinţilor Bisericii, conducătorii şi învăţătorii creştinismului din primele şase secole, care au
folosit pe larg limbajul Noului Testament în predicile şi în cărţile lor. În multe cazuri, referirile
sînt doar aluzii; un mare număr dintre ele par să fie inexacte, dar pot fi identificate; în alte
cazuri, sînt citate suficient de multe versete consecutive ca să arate clar care a fost textul
original, în ciuda faptului că multe dintre aceste „citate" erau disparate, o parte atît de mare
din Noul Testament apare în scrierile patristice încît dacă ar fi pierdute toate copiile Noului
Testament, pe baza acestor lucrări textul ar putea fi reconstituit aproape în întregime, cu
excepţia cîtorva versete. Armonia dintre aceste aluzii sau citate şi pasajele din diferite
manuscrise furnizează indicii valoroase pentru stabilirea datei, locului de origine şi tipului de
text pe care îl reproduc.

De exemplu, Ciprian, un predicator creştin care a trăit în Africa de Nord în jurul anului 250
d.Cr., a citat pe larg dintr-o versiune latină. Citatele sale corespund îndeaproape cu pasaje din
manuscrisul k, un manuscris latin vechi din secojul al patrulea sau al cincilea. Armonia dintre
ele arată că manuscrisul k conţine un text care trebuie să fi fost răspîndit pe larg în Africa de
Nord pe la jumătatea secolului al treilea şi, prin urmare, este mai vechi decît Vulgata lui
Ieronim.

„Lecţionarele" sau colecţiile de texte folosite în închinarea liturgică a Bisericii, păstrează

unele pasaje din Evanghelii şi din epistole. Ele sînt mult mai puţin importante decît sursele
menţionate anterior, întrucît este evident că sînt incomplete şi întrucît datează în cea mai mare
parte din secolul al nouălea sau mai tîrziu, întrucît ele au fost folosite pentru citirea în public a

Scripturilor, uniformitatea lor a fost păstrată cu grijă şi ele sînt folositoare pentru identificarea
tipului de text pe care Biserica medievală l-a decretat oficial.

Cîteva texte disparate au fost găsite scrise pe ostraca, cioburi de lut care au fost folosite de
oamenii foarte săraci pentru însemnări. Datorită naturii lor, nu se putea scrie pe ele un text
mai mare; este cert că nimeni nu a putut păstra o Evanghelie întreagă sau o epistolă pe
ostraca, şi cu atît mai puţin întreg Noul Testament. Ele ne permit să cunoaştem modul în care
erau perpetuate citatele populare şi, deşi acestea au fost expuse greşelilor în mai mare măsură
decît manuscrisele pregătite cu grijă, uneori ele redau corect pasaje din texte contemporane.
În timpul primelor patrusprezece secole ale erei noastre, Noul Testament a fost transmis prin
manuscrise. Majoritatea acestor documente erau în posesia bisericilor centrale mari şi ale
mănăstirilor sau în bibliotecile oamenilor bogaţi, deşi nu este imposibil ca oameni de rînd să fi
avut copii ale Evangheliilor sau epistolelor, în secolul al cincisprezecelea au avut loc două
evenimente care au afectat puternic răspîndirea Noului Testament: inventarea tiparului de
către Johann Gutenberg, în anul 1437, şi cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453.

Căderea Constantinopolului a dus la dezmembrarea Imperiului Bizantin, care a fost ultimul

moştenitor direct al culturii greco-romane. Curtea imperială a fost un centru de cultură greacă,
iar biblioteca ei a conţinut cea mai bună colecţie de manuscrise clasice şi biblice din lumea
civilizată. Multe dintre acestea s-au pierdut, dar un mare număr au fost transferate la mănăstiri
răspîndite în toată Asia Mică; altele au fost luate de învăţaţi care au fugit spre apus, în Europa,
unde au reintrodus educaţia greacă în şcolile Bisericii apusene. Renaşterea interesului faţă de
greaca clasică a dus la o nouă familiarizare cu Testamentul grecesc, care fusese înlocuit
aproape complet de versiunea latină în Apus. Învăţaţii au început să colecteze şi să studieze
aceste manuscrise care fuseseră neglijate timp de secole şi au început să discute valoarea lor.

Prima carte scoasă de Johann Gutenberg din tiparniţa sa din Mainz, în Germania, a fost
faimoasa Biblie latină Gutenberg sau Mazarin, care a apărut în anul 1456. Reproducerea
mecanică a textului tipărit a garantat uniformitate, a eliminat posibilitatea erorilor pe scară
largă şi a redus costul de producţie, aşa încît oamenii de rînd puteau să aibă copii ale
Scripturilor, în timp ce copiile în manuscris ale textului grecesc sau ale traducerilor anterioare
au circulat cu zecile, copiile tipărite puteau fi distribuite cu sutele. Interesul nou pentru studiul
biblic, care a urmat după răspîndirea pe scară largă a Bibliei, a promovat în secolul al
şaisprezecelea reforma protestantă sub conducerea lui Luther, Calvin şi a colaboratorilor lor.
Biblia germană a lui Luther a fost un agent plin de putere pentru trezirea şi luminarea
compatrioţilor săi.
Popoarele Bibliei
Egiptenii

Istoria Egiptului a început cam prin anul 3.000 î.Cr., cu cel puţin o sută de ani înainte de
vremea lui Avraam. De-a lungul istoriei popoarelor din Orientul Mijlociu, Egiptul şi
Babilonul au fost cele două mari centre de putere militară şi politică.

În perioada formării lor ca popor, evreii au petrecut 430 de ani în Egipt, majoritatea dintre ei
într-o cruntă robie (Exod 12:40). Dumnezeu i-a izbăvit în mod miraculos din această suferinţă
prin lucrarea încredinţată lui Moise.

Din înşiruirile de neamuri consemnate în cartea Genezei aflăm că Egiptul a fost fondat de
Miţraim, unul dintre fiii lui Ham (Gen. 10:6, 13, 14). Vechiul Testament chiar numeşte Egiptul
în mod simbolic: Miţraim (1 Cron. 1:8, 11).

La puţin timp după sosirea în Canaan (circa 2.000 î.Cr.), Avraam s-a pogorît în Egipt ca să
scape de foamete (Gen. 12:10). Tot în Egipt avea să ajungă şi Iosif, după ce a fost vîndut de
fraţii lui (Gen. 37:12-36). Tînărul evreu a ajuns apoi să fie înălţat la mari demnităţi (Gen.
41:37-46). El şi-a invitat familia să se strămute în Egipt. După o perioadă de libertate şi
prosperitate, evreii s-au înmulţit, transformîndu-se dintr-o familie, într-un popor foarte
numeros. Cînd o altă dinastie a aşezat pe tronul Egiptului un alt Faraon, evreii au fost
transformaţi într-un popor de sclavi şi supuşi la munci grele (Exod 1:6-14).

După ieşirea evreilor din Egipt, puternicul Imperiu Egiptean s-a prăbuşit şi ţara a devenit o
putere politică şi militară de mîna a doua.

Pe vremea lui David şi Solomon (circa 1.000 î.Cr.), în providenţa divină, slăbiciunea
Egiptului le-a înlesnit evreilor să devină o naţiune puternică, cu influenţă asupra întregii lumi
civilizate de atunci.

Cu Egiptul ne mai întîlnim şi în profeţiile lui Isaia. Marele profet i-a condamnat pe evreii din
Iuda care, în loc să se întoarcă cu pocăinţă la Dumnezeu şi să aştepte izbăvirea de la El, se
grăbeau să încheie alianţe politice cu Egiptul pentru a scăpa de ameninţarea invaziei Asiriene:
„Dar, ocrotirea lui Faraon vă va da de ruşine şi adăpostul sub umbra Egiptului vă va face de
ocară."

Egiptenii au fost un popor politeist cu numeroşi zei. Mulţi dintre ei erau personificări ale
forţelor naturii (soarele, Nilul, pămîntul, luna, oştirea cerului, etc). Plăgile trimise de
Dumnezeu asupra Egiptului au fost îndreptate cîte una împotriva fiecărei zeităţi a ţării.

Din punct de vedere simbolic-spiritual, Egiptul reprezintă imperiul răului şi firea pămîntească.
Încrederea lui în suficienţa apelor Nilului pentru prosperitate l-a făcut un simbol pentru firea
pămîntească, care nu vrea să depindă de Dumnezeu.

Printre tainele Bibliei este şi viitoarea izbăvire a Egiptului din robia stricăciunii şi aşezarea lui
în prerogativele binecuvîntărilor Dumnezeieşti (Isaia 19:18-25).

Faraonul Egiptului
„Faraon" a fost denumirea pentru conducătorul suprem al Egiptului. Termenul înseamnă „casă
mare" şi a fost folosit iniţial pentru a desemna locuinţa sau palatul regal. Cu timpul, acest
termen a ajuns să fie folosit cu semnificaţia de: „alteţa sa" sau „majestatea sa".

În mistica egipteană, Faraon era Zeu şi el deţinea cheia comunicării cu dumnezeii cosmici ai
universului. Cuvîntul lui avea putere de lege. Întreaga ţară era proprietatea Sa.

Cînd murea un Faraon, el trecea în lumea de dincolo ca un fel de stăpîn al celor de dincolo.
Egiptenii îşi dădeau o mare silinţă să îmbălsămeze cadavrul Faraonilor şi să-l orneze cu toate
bogăţiile care să-i ateste „rangul în viaţa eternă". Celebrele piramide ale Egiptului şi
sarcofagurile de aur şi nestemate ne-au rămas ca dovezi ale acestor strădanii. Nu este de
mirare că tot felul de hoţi de morminte au căutat mereu să descopere locul de îngropare al
Faraonilor.

La cîrma Egiptului s-au succedat un total de treizeci de dinastii. Biblia nu-i pomeneşte de
obicei pe faraoni pe nume. Din cercetările arheologice îi putem totuşi identifica pe unii. Iată
cîteva împrejurări în care Scriptura îi aminteşte pe Faraonii Egiptului.

Cînd Avraam şi Sara au ajuns în Egipt, ei au fost chemaţi la „casa lui Faraon" (Gen. 12:14-
20).

Solomon s-a căsătorit cu fata lui Faraon şi şi-a cîştigat Egiptul ca aliat de nădejde (1 Regi
3:1). Acest Faraon a cucerit mai tîrziu Ghezerul de la canaaniţi şi l-a dăruit ca zestre fetei lui,
nevasta lui Solomon (1 Regi 9:16). Împăratul Ieroboam a căutat refugiu la curtea Faraonului
Şişac (1 Regi 11:40).

Cel mai renumit Faraon din Biblie este însă acela căruia i-a cerut Moise să lase poporul
Domnului să părăsească Egiptul. Egiptologii oscilează încă asupra identităţii acestui Faraon.
Unii spun că ar fi vorba de Amenotep II (1.450-1.423 î.Cr.), alţii cred că este vorba de Ramses
II (1.301-1.234 î.Cr.). Acest suveran al Egiptului s-a încumetat să se împotrivească planurilor
lui Dumnezeu. Urmarea semeţiei lui a fost o serie de zece „plăgi" trimise de Dumnezeu
asupra ţării. Faraon nu s-a lăsat înduplecat decît atunci cînd îngerul morţii a ucis pe toţi întîii
născuţi de parte bărbătească din ţară, în numărul lor fiind şi fiul lui Faraon (Exod 12:29-33).

În ultima parte a vieţii sale, profetul Ieremia a fost tîrît de poporul evreu neascultător în Egipt.
Acolo, el a profeţit că Faraonul Hofra va avea soarta tuturor celorlalţi împăraţi care nu s-au
supus de bună voie înaintea împăratului Babilonului. Mesajul profetului a sunat ca un cîntec
de jale la adresa poporului ales, aflat într-unul dintre cele mai întunecate ceasuri ale istoriei
sale (Ier. 44:30).

Canaaniţii

Cercetările arheologice îi plasează pe canaaniţi ca locuitori pe teritoriul Israelului de astăzi cu

cel puţin şase sute de ani înaintea expediţiilor militare ale lui Iosua.

Prin comparaţie cu Egiptul, canaaniţii erau un popor subdezvoltat. Totuşi, civilizaţia lor a
reuşit să producă un sistem de construcţii fortificate cu ziduri înalte şi masive. Din relatarea
Bibliei aflăm despre cetăţi cu numele de: Ierihon, Ai, Lachiş, Hebron, Debir şi Haţor.

Canaaniţii au avut o scriere proprie, bazată pe un alfabet specific. Recente descoperiri de

documente canaanite la Ras Shamra în nordul Palestinei au pus la dispoziţia cercetătorilor
amănunte interesante despre cultura şi civilizaţia acelor timpuri.

Religia canaaniţilor a fost o mărturie a decadenţei şi imoralităţii unei societăţi umane

desprinsă de Dumnezeu şi prăbuşită la nivelul animalităţii. Zeii canaaniţilor personificau
instinctele animalice ale firii pămînteşti căzută pradă poftelor nesăbuite. Zeul suprem era un
fel de personificare a „fertilităţii" şi a ploii. Această caracteristică era comună şi altor popoare
primitive. Numirea de Baal nu este un nume propriu, ci unul generic pentru „Zeu". În sistemul
canaanit politeist existau o sumedenie de „baali", fiecare dintre ei patronînd o anumită „forţă".
Exista pînă şi un Baal-Zebub, „zeu al muştelor", căruia i se cerea ajutorul împotriva acestor
supărătoare insecte.

Sistemul ritual religios al canaaniţilor consta în oficierea unor slujbe la templele răspîndite pe
toate înălţimile şi în toate văile ţării. Participanţii la ceremonii celebrau fertilitatea dedîndu-se
la orgii dezgustătoare. Nu era lipsită bestialitatea şi abuzurile de tot felul. Uneori, pe altarele
păgîne erau sacrificaţi copii.

Starea decăzută a canaaniţilor a atras mînia lui Dumnezeu şi hotărîrea Lui de a-i nimici cu
desăvîrşire: „Cînd Domnul ţi le va da în mîini şi le vei bate, să le nimiceşti cu desăvîrşire, să
nu închei legămînt cu ele şi să n-ai milă de ele. Să le surpaţi altarele, să le sfărîmaţi stîlpii
idoleşti, să le tăiaţi pomii închinaţi dumnezeilor lor şi să ardeţi în foc chipurile lor cioplite"
(Deut. 7:2-5).

Evreii au invadat Canaanul în anul 1.405 î.Cr., dar n-au distrus în întregime popoarele ţării.
De-a lungul istoriei, rămăşiţa de canaaniţi a fost pentru evrei o ispită şi un prilej de atragere
înspre idolatrie. Una dintre cele mai mari apostazii a avut loc pe vremea împăratului Ahab şi a
soţiei sale Izabela (1 Regi 16:29-33). Dumnezeu l-a trimis atunci pe proorocul Ilie ca să
întoarcă poporul la Sine (1 Regi 18:16-40).

Filistenii

Filistenii au fost o naţiune tribală crudă şi curajoasă care a trăit în sud-vestul Palestinei, pe
coasta Mării Mediterane. Numele lor se traduce prin „imigranţi". Uneori, ei au fost numiţi şi
„poporul mării", migrînd probabil spre Palestina din insula Creta sau Caftor (Gen. 10:14;
Amos 9:7).

Influenţa lor asupra lumii de atunci a fost suficient de mare pentru ca întreg ţinutul
Canaanului să primească numele de Palestina („ţara filistenilor").

În Biblie, filistenii sînt menţionaţi cu proeminenţă în două perioade istorice distincte: pe

vremea lui Avraam (aproximativ 1.900 î.Cr.) şi pe vremea împăraţilor Saul şi David
(aproximativ 1.200-1.000 î.Cr.).

Filistenii din timpul lui Avraam au fost un neam de oameni paşnici şi domoli. Sistemul lor
politic administrativ avea în frunte un împărat, Abimelec, care-i conducea dintr-o cetate-
capitală (Gen. 26:1, 8).

Mai tîrziu, filistenii au ajuns numeroşi, expansionişti şi cruzi. Ei şi-au organizat teritoriile
ocupate în cinci regate locale, grupate într-un fel de confederaţie. Iată numele celor cinci
regate: Ascalon, Asdod, Ecron, Gat şi Gaza (Iosua 13:3; Judec. 3:3). Dintre judecători,
Samson a rămas celebru prin vitejia arătată de el în luptele cu filistenii (Jud. 13-16). În timpul
lui Eli, filistenii au încercat să cucerească toată ţara evreilor. Rezistenţa depusă de aceştia a
fost firavă, filistenii reuşind să captureze pînă şi „chivotul Domnului" (1 Sam. 4:1-22).

Pe vremea lui Samuel, filistenii au distrus cetatea Silo, care servise ca centru de închinăciune
al evreilor. Asuprirea exercitată de ei asupra evreilor a fost suficient de mare pentru a-i face pe
cei din seminţia lui Dan să-şi părăsească vatra dăruită de Dumnezeu şi să se strămute în
nordul Palestinei.

Ameninţarea filisteană a fost motivul pentru care evreii au cerut de la Domnul un împărat care
să-i unească şi să-i conducă în luptă.

Pe vremea celor dintîi împăraţi ai lui Israel, filistenii aveau arme puternice de fier, în timp ce
evreii se luptau încă cu praştii şi arcuri (1 Sam. 13:19-22).

Saul, cel dintîi împărat al Israelului, şi fiii săi, au căzut pe cîmpul de luptă într-o astfel de
bătălie cu filistenii (1 Sam. 31:1-4). Cel de al doilea împărat al lui Israel, viteazul David, s-a
luptat şi el cu filistenii, biruindu-i de data aceasta şi punînd capăt dominaţiei lor asupra
evreilor (1 Cronici 18:1). Împăraţii din Israel şi Iuda au mai avut de luptat din cînd în cînd cu
filistenii, dar acestea au fost conflicte minore.

Există prea puţine detalii pentru a putea reconstrui sistemul religios al filistenilor. Biblia
menţionează cîteva zeităţi din sistemul lor politeist: Dagon, Astarteea şi Baal Zebub. Existau
temple la Gaza (Jud. 16:21, 23-30), Asdod (1 Sam. 5:1-7) şi Ecron (2 Regi 1:1-16). Lui Dagon
i se aduceau jertfe de către toţi domnitorii filistenilor (1 Sam 16:23), iar bărbaţii care plecau la
luptă obişnuiau să poarte la gît „miniaturi ale chipurilor idoleşti" (2 Sam. 5:21).

Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi-a extins dominaţia asupra întregii lumi cunoscute de
atunci. El a cucerit şi cetăţile filistenilor, iar pe locuitori i-a deportat pe alte meleaguri ale
imperiului. Aceasta a fost ultima referinţă despre acest popor pe paginile istoriei.

Hetiţii

În anul 1906 d.Cr., profesorul Hugo Winkler din Berlin a început excavaţiile arheologice la
Bogazkoi, localitate aşezată la 145 km de Ancara, în Turcia. La scurt timp, lumea avea să afle
uimită că a fost descoperită fosta mare capitală a imperiului hetit (Exod 33: 2; Deut. 7:1;
20:17; Iosua 3:10; 24:11; 2 Cronici 1:17).

Hetiţii au fost un popor care a prosperat în Asia Mică şi în regiunile învecinate între anii 1.900
şi 1.200 î.Cr. Timp de multe secole, problema existenţei acestui neam a fost contradictorie.
Contestatarii Bibliei au pretins că menţionarea acestui neam pe paginile Scripturii este o
dovadă a caracterului „fantezist" şi mitologic al cărţii. Cercetările arheologice moderne au dat
însă dreptate încă o dată Bibliei. Toate glasurile critice au fost reduse la tăcere, cînd săpăturile
au scos la iveală ruinele capitalei imperiului hetit: Hatusa.

Iniţial aşezaţi în nordul Siriei de astăzi, hetiţii s-au răspîndit apoi spre sud. Biblia ni-i prezintă
ca locuitori ai Canaanului pe vremea în care Avraam a venit în ţară. Cînd a murit Sara,
Avraam a cumpărat un loc de îngropare în ogorul lui Efron, hetitul (Gen. 2:16).

Unul dintre fiii lui Isaac, Esau, şi-a luat două neveste hetite (Gen. 26:34). Cîteva secole mai
tîrziu, hetiţii sînt enumeraţi în rîndul celor şapte neamuri pe care evreii trebuiau să le
nimicească în Canaan (Exod 3:8; Deut. 7:1-2).

Pe vremea lui David, hetitul Abimelec i-a fost tovarăş credincios de pribegie cînd fugea ca să-
şi scape viaţa de sub ameninţarea lui Saul (1 Sam.26:6).

Urie, hetitul, bărbatul lui Batşeba, a fost trimis la moarte de David, atunci cînd împăratul
încerca să-şi ascundă păcătuirea lui cu această femeie (2 Sam. 11:14, 15).

Pe vremea lui Solomon, împăratul a călcat porunca lui Dumnezeu şi şi-a luat o nevastă hetită
pentru a încheia o alianţă durabilă cu acest străvechi popor (1 Regi 11:1, 2).

Hetiţii aveau un sistem religios politeist, ca şi celelalte popoare ale vremii. Mulţi din zeii lor
au fost împrumutaţi din sistemele religioase ale egiptenilor şi babilonienilor. Influenţa hetiţilor
a corupt naţiunea lui Israel dinăuntru. Poarta deschisă de Solomon a adus în Israel idolatria
deşănţată şi naţiunea s-a îndepărtat de închinarea către Dumnezeul cel adevărat (1 Regi 11:9-
13).

Fenicienii

Fenicienii au locuit o fîşie îngustă de pămînt în nord-vestul Palestinei, pe ţărmul Mării

Mediterane, împărţită acum între Liban şi Siria. Odinioară, fenicienii ocupau teritorii mai
întinse în Canaan, dar invazia evreilor, sub conducerea lui Iosua (1.380 î.Cr.), i-a înghesuit
într-o margine a mării.

Limitaţi teritorial de apele mării şi de lanţul muntos al Libanului, fenicienii au devenit vajnici
călători şi cuceritori ai întinderilor de ape. Exploratorii fenicieni au fondat o serie întreagă de
colonii de-a lungul coastelor Mării Mediterane şi au funcţionat ca veritabili cărăuşi ai mării,
înlesnind comerţul şi comunicaţiile. Acest neam şi-a cunoscut culmea de glorie între anii
1.050 şi 850 î.Cr. (Ezechiel 27:8, 9).

Cu porturi minunate ca Tir şi Sidon şi cu o nesecată cantitate de lemn (cedru, brad şi pin),
fenicienii au devenit repede mari meşteri în construirea de corăbii. Pentru că israeliţilor nu le
prea plăcea să meargă pe mare, fenicienii au devenit parteneri naturali de afaceri cu cei din
Israel. Hiram din Tir, prieten cu David şi cu Solomon, i-a ajutat pe evrei să-şi construiască şi
întreţină o flotă comercială (1 Regi 9:26-28).

Religia fenicienilor nu era altceva decît o extensie a religiilor canaanite. Şi sistemul lor de
închinare mergea pînă la sacrificarea de copii. Zeii erau şi de parte bărbătească şi de parte
femeiască, avîndu-l ca patron suprem pe acelaşi Baal. Căsătoria lui Ahab cu fenicianca
Izabela a prăbuşit Israelul în idolatrie, împăratul Ahab i-a îngăduit soţiei sale să aşeze preoţi ai
lui Baal în poziţii cheie din administraţie (1 Regi 18:19). Mai tîrziu, Solomon s-a închinat şi el
lui Astarteea, zeiţa Sidonienilor (1 Regi 11:5).

Una dintre cele mai interesante profeţii din Biblie a fost rostită de Ezechiel împotriva Tirului
şi Sidonului (Ezec. 26:1-21). La vremea cînd şi-a rostit el profeţia, Ierusalimul era dărîmat, iar
cetăţile feniciene erau în plină glorie. Nimeni n-ar fi crezut că cele rostite de Ezechiel se vor
întîmpla întocmai. A venit însă vremea lui Nebucadneţar şi a asediului ridicat de el împotriva
celor două bogate cetăţi. Locuitorii cetăţii s-au refugiat pe o insulă din apropierea coastei şi se
credeau în siguranţă acolo, întrucît nu avea corăbii, Nebucadneţar s-a gîndit însă la un plan
care părea imposibil: între ţărm şi insulă să fie construit un drum pe uscat. Toată oastea a
primit ordin ca să dărîme tot ce era de dărîmat şi să arunce totul în mare. Rînd pe rînd, aşa
cum prevestise Ezechiel, zidurile, turnurile şi casele Tirului au fost dărîmate şi aruncate în
mare. N-a fost însă de ajuns. Atunci au răzuit pămîntul pînă au dat de stîncă şi vatra cetăţii a
ajuns „o stîncă goală" (Ezec. 26:14). Cînd au isprăvit, Nebucadneţar a trecut pe uscat şi a
jefuit toate comorile fenicienilor.

Foarte interesant este şi faptul că în spatele semeţiei Tirului, Duhul lui Dumnezeu îl
deconspiră şi-l osîndeşte pe însuşi Lucifer, heruvimul îngîmfat care şi-a pierdut poziţia din
slavă şi a fost aruncat pe pămînt. Capitolele 26 şi 27 din cartea lui Ezechiel sînt pline de taine
şi revelaţii divine.

Un corespondent al profeţiei lui Ezechiel îl găsim şi în Isaia 23:1-18.

Cetăţile feniciene Tir şi Sidon sînt menţionate şi în Noul Testament. Domnul Isus a vindecat
în acest ţinut o fetiţă stăpînită de demoni (Mat. 15:21-28), iar primii creştini au misionat aici
intens, cînd au fost alungaţi din Ierusalim (Fapte 11;19). Apostolul Pavel a trecut şi el de
multe ori prin Tir şi Sidon (Fapte 15:3).

Asirienii

Asirienii s-au ivit pe scena lumii din valea fertilă, aflată între Tigru şi Eufrat, din porţiunea de
nord a Mesopotamiei, în anul 1300 î.Cr., Asiria a învins Babilonul şi şi-a întins dominarea şi
asupra Mesopotamiei de sud. Prin această mişcare strategică, Asiria a devenit o putere
imperială majoră. Tăria ei a durat aproximativ 700 de ani, cu apogeul între anii 850 şi 650
î.Cr.

Asirienii sînt socotiţi şi astăzi cel mai crud popor care a dominat vreodată lumea civilizată.
Stăpînirea asiriană s-a răspîndit şi a fost întreţinută printr-un climat extraordinar de teroare.
Cetăţile care nu li s-au supus de bunăvoie au fost trecute prin ascuţişul săbiei, arse în foc,
dărîmate, iar oamenii capturaţi au fost jupuiţi de vii. Basoreliefurile scoase de sub ruine de
arheologi, îi arată pe asirieni scoţînd ochii prizonierilor, tăindu-le mîinile, trăgîndu-i în ţeapă,
clădind veritabile piramide de capete şi torturînd fără milă copiii.

Din pricina sălbăticiei lor, asirienii şi-au atras ura tuturor neamurilor. Resentimentul colectiv
este ilustrat cum nu se poate mai bine de atitudinea profetului Iona. Un Dumnezeu care se
preocupă de salvarea cetăţii asiriene Ninive este peste puterea de înţelegere şi acceptare a
acestui patriot evreu. Nu este de mirare că el a preferat să fugă de misiunea divină încredinţată
(Iona 1:1-3) şi că s-a amărît de moarte cînd Dumnezeu a cruţat cetatea vinovată (Iona 4:1-3).

Întreaga carte a profetului Naum este şi ea dedicată Asiriei. De data aceasta nu mai este vorba
despre izbăvire, ci despre nimicire. Asirienii n-au preţuit şansa pocăinţei şi răutatea lor le-a
atras în final o teribilă pedepsire din partea Domnului: „Vai de cetatea vărsătoare de sînge,
plină de minciună, plină de silnicie şi care nu încetează să se dedea la răpire!...” (Naum 3:1).
Trecuseră de 4 ori 40 de ani de la vestirea lui Iona. Relatarea vizionară a lui Naum este o
veritabilă cronică „cinematografică" a distrugerii definitive a Asiriei. Cînd vorbea Naum,
predicţiile lui păreau incredibile şi irealizabile, dar în 612 î.Cr. babilonienii şi mezii au format
o coaliţie şi au împlinit judecata rostită de Dumnezeu asupra Asiriei.

Puterea asiriană a urgisit şi Israelul, în anul 722 î.Cr., împăratul asirian Şalmanazar a asediat
Samaria, capitala Israelului de nord. Cînd a căzut cetatea, mii de evrei au fost deportaţi în
teritorii asiriene. A fost o lovitură cruntă din care Israelul de Nord nu şi-a mai revenit
niciodată. Zece seminţii ale lui Israel au fost smulse din vatra strămoşească şi au dispărut
complet din istorie.

Cele două seminţii din Sud, sub numirea de regat al lui Iuda, au simţit şi ele teribila muşcătură
asiriană, împăratul Ahaz s-a supus împăratului asirian Tiglad Pilezer şi a cerut protecţie. Acest
lucru s-a întîmplat în ciuda protestelor profetice ale lui Isaia care a condamnat din răsputeri
această mezalianţă. Sub tutela asiriană, Ahaz a trebuit să plătească bir şi să adopte o seamă de
practici religioase păgîne (2 Regi 16).

Asiria avea o religie naturalistă care personifica forţele naturii. În afara Zeului patron, şarpele
inelat „Asur", asirienii se mai închinau şi lui Şemac, zeul soarelui, lui Sin, zeiţa lunii şi lui
Hadad, zeul tunetului, împotriva acestei religii idolatre s-au ridicat glasurile unei pleiade de
profeţi (Isaia 10:5, 6; Ezechiel 16:28; Osea 8:9).

Babilonienii

Babilonul a fost un extraordinar imperiu păgîn, răsărit în primul plan al istoriei lumii din
porţiunea sudică a văii fertile dintre Tigru şi Eufrat. Regatul Babilonului a ocupat la început o
fîşie îngustă de pămînt cu o lăţime maximă de 67 de kilometri, mărginită la nord de Asiria, la
vest şi la sud de pustiul Arabici, iar la Sud-Est de golful Persic.

Prestigiul Babilonului a urcat şi a coborît de mai multe ori de-a lungul istoriei relatate în
Vechiul Testament. În perioada lui timpurie, Babilonul a fost condus de un anumit Hamurabi
(1792 -1750 î.Cr.). Acest om a fost un bun conducător militar şi un geniu administrativ. El a
organizat societatea după un cod strict de legi scrise, multe dintre ele asemănătoare cu
prescrierile din legislaţia biblică. Cam prin acea perioadă a părăsit Avraam oraşul Ur, aflat în
sudul Babiloniei (Gen. 11:27-32).

Istoria Babilonului este o înşiruire de conflicte neîntrerupte cu Asiria, puternicul vecin de la

nord. Cam prin 1270 î.Cr., asirienii au devenit mai puternici decît babilonienii şi au făcut să
amuţească pretenţiile de mărire ale regatului aflat la gurile celor două mari fluvii. Situaţia
aceasta s-a păstrat timp de şase sau şapte secole. În anul 605 î.Cr. a ajuns însă împărat în
Babilon un om remarcabil, numit Nebucadneţar. În cei patruzeci şi doi de ani ai domniei lui,
Babilonul şi-a clădit un imperiu colosal care se întindea de la Nord-Vestul Mării Mediterane
pînă la porţile Egiptului, pînă la Marea Roşie şi pînă la Golful Persic.

Îndelungata şi extraordinara dominaţie mondială exercitată de Nebucadneţar asupra lumii de

atunci este amintită de cîteva ori în cărţile Bibliei (2 Regi 24:10-17; Daniel 1:1-3; etc.) În anul
586 î.Cr. oştile lui Nebucadneţar au cucerit şi dărîmat Ierusalimul. Cetăţenii regatului lui Iuda
au fost strămutaţi în Babilon ca robi (2 Cronici 36:6-13). Această tragedie a fost împlinirea
avertismentelor profeţilor Ieremia şi Ezechiel. Dumnezeu hotărîse să cureţe poporul Său de
zgura idolatriei în cuptorul amar al robiei (Ier. 27; Ezec. 23:17-21).

Din punct de vedere religios, Babilonul practica un politeism tolerant, în care fiecare zeu
major îşi avea un templu măreţ, construit într-un anume oraş. Zeii lor patronau soarele, luna,
aerul, ploaia, iubirea, războiul şi bolile. Ceremoniile lor religioase implicau procesiuni
fastuoase şi elaborate, cu diferite ordine preoţeşti, cu magicieni, ghicitori în stele, vrăjitori şi
divinatori, a căror îndeletnicire era citirea viitorului şi păzirea imperiului de forţele
ameninţătoare ale spiritelor rele.

Babilonul poate fi numit un imperiu al magiei. Ţara era condusă de un împărat, dar acesta se
afla sub totala dominaţie a magicienilor şi vrăjitorilor sfetnici. Nici o hotărîre şi nici un
eveniment important nu se punea la cale fără consultarea calendarelor „astrologice". Zodii
astrale şi zile favorabile dominau prezicerile cititorilor în stele. Literatura Bibilonului ne pune
la dispoziţie o legendă despre facerea lumii. Zeul Marduk ar fi creat tot ce se vede din trupul
mort al unei zeiţe cu numele Tiamat.

Extraordinara putere a Babilonului este scoasă în evidenţă de visul lui Nebucadneţar în care
acest imperiu era simbolizat de capul de aur (Daniel 2:37-45). Puterea Babilonului s-a frînt în
anul 539 î.Cr. cînd cetatea a fost cucerită de mezi. Isaia şi Ieremia vestiseră de mult această
pedeapsă (Isaia 14:22; 21:9; 43:14; Ier. 50:9; 51:37). Cel ce măsoară şi cîntăreşte inimile
oamenilor hotărîse aceasta (Daniel 5:24-31).

Perşii

Se pare că perşii se trag dintr-un popor care a emigrat prin anul 2.000 î.Cr. din dealurile
actualei Rusii şi s-a oprit să locuiască în partea de nord a Mesopotamiei şi de-a lungul
ţărmului de sud al Mării Negre.

Vechea Medie se afla în ceea ce este astăzi partea de Nord-Vest a Iranului, la Vest de Marea
Caspică. Cirus cel Mare, cel dintîi împărat al Imperiului Persan, i-a unit mai întîi pe mezi şi
perşi, iar apoi a cucerit Babilonia şi Asiria, devenind cea mai dominantă putere a antichităţii.

După cucerirea Babilonului în anul 539 î.Cr., Cirus le-a dat voie evreilor să se reîntoarcă în
patria lor străbună şi le-a înlesnit chiar să-şi reconstruiască şi Templul (2 Cronici 36:22, 23).
Astfel a luat sfîrşit captivitatea în care-i tîrîse Nebucadneţar după căderea Ierusalimului în
anul 586 î.Cr. (2 Cronici 36:17-21).

Probabil că dintre toate popoarele care au trăit în partea superioară a Tigrului şi Eufratului,
mezii şi perşii au avut cea mai mare influenţă asupra vieţii eveilor. Profetul Isaia scrisese
despre Cirus, pe care îl numeşte din partea Domnului: „Robul Meu". La vremea cînd scrisese
Isaia, Cirus nici nu apăruse măcar la orizontul istoriei (Isaia 45:1, 4).

Pe cînd slujea la curtea Babilonului, profetul Daniel a prezis faptul că imperiul va cădea pradă
în mîinile medo-persanilor (Dan. 5). Ceea ce s-a şi întîmplat întocmai. Acelaşi lucru fusese
anunţat cu aproape o sută de ani mai înainte şi de profetul Ieremia: „Domnul a aţîţat duhul
împăraţilor Mediei; căci aceasta este răzbunarea pentru Templul Său" (Ier. 51:1-64).

Persanii au avut un sistem legal riguros. Daniel pomeneşte în cartea sa despre „legea mezilor
şi perşilor" (Dan. 6:8, 9). Caracterul specific al acestei legislaţii era că o lege nu putea fi
revocată niciodată. Cartea Esterei este o cronică în care citim evenimente de la curtea
împăratului Ahaşveroş, sau Xerxes, din secolul cinci dinainte de Cristos. Din citirea ei ne
putem da seama de obiceiurile şi moravurile timpului.

Între naţiunile care s-au impus pe scena lumii, Persia este renumită pentru frumuseţea şi
măreţia cetăţilor construite. Iată cîteva nume: Persepolis, capitala ceremonială a imperiului, a
fost o etalare a splendorilor arhitectonice ale vremii; Ecbatana, capitala imperiului Mezilor, a
devenit un oraş de vacanţă pentru persani; Susa a fost mai întîi capitala Blamului şi a devenit
apoi capitala politică şi administrativă a Imperiului Persan.

Toate acestea zac astăzi sub un strat gros de pămînt. Gloria lor a dispărut. Doar arheologii, ca
nişte corbi ai carcaselor istoriei, mai scormonesc pe ici şi colo, descoperind cînd o bibliotecă
de plăcuţe de lut, cînd rămăşiţa unui zid înalt de zeci de metri.

Persia străveche s-a aflat în teritoriul modernului Iran. Populaţia acestei ţări nu se recunoaşte
una cu lumea arabă, ci păstrează încă melancolia orgolioasă a prestigiului şi slavei imperiului
de altădată. În conjunctura politico-militară de azi, Iranul rămîne o umbră ameninţătoare şi va
fi în sfîrşitul de veac profetic un aliat al lui Gog, în nimicitoarea invazie asupra Israelului
(Ezechiel 38:5).

Grecii

Grecia s-a ridicat ca putere predominantă pe scena lumii cam pe la sfîrşitul perioadei de timp
acoperite de relatările Vechiului Testament. Grecii au exercitat o mare influenţă în modelarea
vieţii din Israel. De asemenea, cultura greacă a pavat drumul pentru răspîndirea Evangheliei şi
a creştinismului în primul secol de după moartea şi învierea lui Cristos.

Sub conducerea unuia dintre cei mai mari conducători de oşti din istoria lumii, Alexandru
Macedon (336 - 323 î.Cr.), imperiul grecilor s-a extins asupra întregii Asii Mici, asupra
Egiptului şi a ajuns în India. Grecii au dominat lumea prin forţă şi prin cultură. Procesul de
răspîndire a civilizaţiei greceşti în ţările cucerite poartă numele de „elenism" sau „elenizare"
(derivat de la „Helenas" = Grecia). Limba greacă a devenit în scurt timp limba dominantă în
toate ţările. Chiar şi după ridicarea puterii imperiale a Romei, Grecia a dominat lumea prin
cultură. Istoricii spun astăzi că: „Roma domina lumea prin forţă, dar Atena domina Roma prin
rafinament, arte şi filosofic".

Pentru evrei, „elenizarea" a însemnat un atentat la identitatea naţională şi religioasă. Antioch

Epifaniu a dus obrăznicia de cuceritor atît de departe încît a intrat călare în Templu, a spurcat
locaşul de închinăciune aducînd o turmă de porci înăuntru şi a aşezat în Sfînta Sfintelor o
statuie păgînă. După o perioadă de adînci suferinţe, orgoliul naţional a răbufnit violent şi
evreii s-au scuturat de sub jugul grecesc prin răscoala numită „a Macabeilor". Evreii au
cunoscut apoi o scurtă perioadă de libertate, curmată de invazia Legiunilor romane.

Grecii au lăsat în Israel urme adînci. Ţinutul din Nord-Estul ţării a găzduit mulţi colonizatori
greci, care au format zece cetăţi. Provincia s-a numit: „Decapolis".

În Ioan 12:20 găsim scris că: „Nişte greci din cei ce se suiseră să se închine la praznic, s-au
apropiat de Filip şi i-au zis: „Domnule, am vrea să vedem pe Isus". Această întîmplare a fost
semnul care i-a anunţat Domnului Isus declanşarea „ceasului" stabilit de providenţa divină
pentru moartea Sa (Ioan 12:23-29).

În Noul Testament, termenul „grecii" se referă, prin extindere, la toţi oamenii influenţaţi de
cultura greacă şi care trăiau între graniţele fostului imperiu (Marcu 7:26). Ţinînd seama de
acest lucru, înţelegem de ce apostolul Pavel împărţea lumea de atunci în iudei, Greci şi barbari
(sau oameni necivilizaţi de influenţa Atenei). Apostolul Pavel a fost un cercetător al
civilizaţiei greceşti, un familiarizat cu poezia greacă (Tit 1:12) şi cu jocurile Olimpice (numite
la început Jocurile Istmice"). Clădind pe imagini cunoscute de toţi, apostolul descrie viaţa
creştină folosind metafore sportive: „luptă", „alergare", „alergare după rînduieli", „supunerea
la tot felul de înfrînări", „cununa de biruitor", etc.

Unul dintre cele mai simbolice momente ale relatărilor din cartea Faptele Apostolilor este
confruntarea dintre apostolul Pavel şi înţelepţii filosofi ai Atenei. Dincolo de dialogul
omenesc, s-au înfruntat atunci două concepte filosofice despre lume şi viaţă. Cei prezenţi au
avut de ales între vorbăria sterilă şi batjocoritoare a căutărilor omeneşti şi ascultarea de
porunca divină, care oferea tuturor viaţa pe calea pocăinţei şi credinţei în Cristos (Fapte
17:15-34).

Dominaţia mondială a grecilor a fost anunţată dinainte de profetul Daniel în tălmăcirea visului
lui Nebucadneţar şi în celelalte viziuni ale lui (Dan. 11:3-35).

Romanii

Romanii şi-au pus amprenta - întunecoasă sau luminoasă - peste toată lumea civilizată de azi.
În profeţia dăruită de Dumnezeu lui Nebucadneţar (Daniel 2), chipul uriaş, care însuma
succesiunea de imperii ale puterii omeneşti aşezate cronologic pînă la instaurarea împărăţiei
lui Mesia, debuta cu Babilonul şi sfîrşea cu Roma, „Babilonul" ultimului veac apocaliptic.

Epoca pe care o trăim azi este încadrată de Dumnezeu sub pecetea Romei.

Cetatea Roma a fost înfiinţată în anul 750 î.Cr., dar nu a căpătat pondere imperială decît cîteva
secole mai tîrziu, prin victorii militare covîrşitoare asupra cartaginezilor din nordul Africii şi
asupra Grecilor. Romanii au fost un popor războinic şi metodic. Sistemul lor de Legiuni a
îngenunchiat lumea, iar sistemul lor birocratic de evidenţe contabile a pus stăpînire peste tot
ce se mişca în imperiu, în vremea Noului Testament, puterea romană era deja întronată ca
stăpînă a lumii.

Evenimentele Noului Testament sînt datate în funcţie de Cezarul roman aflat în viaţă. Cristos
s-a născut pe vremea lui August (Luca 2:1). Răstignirea Sa a avut loc pe vremea lui Tiberiu
(Luca 3:1). Martirajul lui Iacov, fratele lui Ioan, s-a produs pe vremea lui Claudiu (Fapte
11:28; 12:1, 2). Apostolul Pavel a cerut ca să fie judecat de Nero (Fapte 25:11). Cucerirea şi
distrugerea Ierusalimului (70 d.Cr.) a fost executată sub comanda generalului Titus, care avea
să fie proclamat mai tîrziu împărat, întregul Nou Testament se desfăşoară pe fundalul
prezenţei copleşitoare a Imperiului Roman.

Providenţa divină a folosit existenţa acestui imperiu pentru răspîndirea Evangheliei

mîntuitoare a Domnului Isus Cristos. Romanii au stăpînit toate malurile Mării Mediterane şi
au instaurat „pax Romana", un climat de pace şi prosperitate colectivă. Ameninţarea
Legiunilor a ţinut popoarele într-un fel de linişte forţată şi bună convieţuire. Militarii romani
au fost celebrii constructori de drumuri. Roma a conceput o reţea pietruită care lega cetatea de
toate punctele importante ale Imperiului. Pe aceste veritabile artere, „cetatea eternă" era
alimentată continuu cu sîngele economic stors din provinciile Imperiale. Se spunea că: „Toate
drumurile duc la Roma". Cezarii au impus un sistem monetar unic care a înlesnit comerţul şi
au inventat un sistem bancar şi de credit care a revoluţionat economia. Flota comercială a
Romei ajungea în toate porturile lumii, înlesnind schimburile de oameni, veşti şi produse.

Pacea, libera circulaţie în provincii, drumurile excelente, rutele marine şi cetăţenia romană
privilegiată, i-au îngăduit lui Pavel să călătorească extraordinar de mult şi de repede pentru a
răspîndi Evanghelia şi pentru a înfiinţa Biserici. Creştinii au avut Biserici chiar şi în Roma
(Rom. 1:7).

Puterea imperială a Romei a ignorat la început mişcarea creştină. Situaţia s-a schimbat însă
tragic odată cu venirea lui Nero la domnie. Cultul Cezarului-Zeu a văzut în închinarea către
Omul-Dumnezeu Isus Cristos un rival de temut. Ca să-i poată persecuta, Roma a început să-i
învinuiască pe creştini de toate relele care se petreceau în Imperiu, începînd cu răzvrătirile
izolate şi sfîrşind cu fenomenele naturale nefaste, interpretate drept supărări ale zeilor jigniţi
de practicile creştinilor. Cu Nero au început marile valuri de persecuţie a creştinilor din
primele secole. Mulţi au fost arestaţi şi li s-au confiscat averile. Majoritatea din ei au sfîrşit ca
martiri, fie în arenele Coliseumului, luptînd cu fiarele sălbatice, fie ca torţe vii, folosite pentru
iluminarea nocturnă a petrecerilor animalice din grădinile patricienilor romani.

Fără a fi cucerit vreodată din exterior, Imperiul Roman a început treptat să slăbească şi a
dispărut din istorie, prăbuşindu-se din interior. El s-a frînt mai întîi în două: Imperiul Roman
de Apus cu capitala la Roma şi Imperiul Roman de Răsărit, cu capitala la Constantinopole.
Această împărţire a avut o influenţă epocală asupra Bisericii. După ce Constantin a dat
libertate creştinilor, acordînd chiar statut preferenţiar Bisericii, creştinismul oficial s-a
„măritat" cu puterea politică, devenind „Catolic" (general, mondial). Conducătorul oficial al
Bisericii a fost instaurat Papa, iar Vaticanul a devenit capitala religioasă a lumii.

Împărţirea Imperiului în ramura apuseană şi ramura răsăriteană, l-a determinat pe Cezarul de

răsărit să-şi smulgă supuşii de sub autoritatea Romei. Un „Conciliu" al Bisericii convocat de
urgenţă la Constantinopole a analizat situaţia, a „anatemizat" Biserica Romei, denunţînd-o ca
apostată, şi a înfiinţat Biserica „Ortodoxă" (dreapta credinţă). Născută din motive politico-
administrative, această ramură a Bisericii oficiale n-a fost niciodată o mişcare militantă de
mase. Ortodoxia a păstrat mereu mai mult un caracter de identitate colectivă, decît unul de
spiritualitate biblică sau de convingeri personale.

Planul profetic, revelat de Dumnezeu lui Nebucadneţar şi Daniel, proclama că „piatra"

instauratoare de împărăţie mesianică va lovi în „picioarele de lut şi fier". Comentatorii sînt
unanim de acord că această ultimă înfruntare de care se vorbeşte este aceea dintre Imperiul
Roman şi Cristos. Unii susţin că această înfruntare s-a şi produs, iar răspîndirea Bisericii pe
rămăşiţele Imperiului Roman este astăzi împlinirea profeţiilor mesianice. Alţii susţin că
înfruntarea este încă de domeniul viitorului şi că se va da între o formă „revitalizată a
Imperiului Roman" („Piaţa Comună" sau „Casa Comună a Europei"), şi Cristos, la cea de a
doua Sa venire.
Împărăţia lui Dumnezeu
Între toate popoarele lumii, Dumnezeu a avut şi are un popor al Său, o mărturie văzută a
Împărăţiei Sale. Prin Împărăţia lui Dumnezeu însă nu se înţelege împărăţia poporului Israel
sau împărăţia Bisericii. Împărăţia despre care vorbesc profeţii se va instaura plenar atunci cînd
Dumnezeu însuşi va locui cu supuşii Săi şi va reinstaura ordinea şi sfinţenia primordială. Va fi
o domnie a dreptăţii şi a harului, o perioadă prevestită de profeţii Vechiului Testament şi
proclamată de Domnul Isus la începutul misiunii Lui pămînteşti: „S-a împlinit vremea şi
Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1:14-15).

Neputinciosul Israel şi şovăielnica Biserică nu pot instaura împărăţia, ci o aşteaptă doar şi se

roagă pentru ea: „Tatăl nostru care eşti în ceruri... vie Împărăţia Ta...” (Luca 11:1-4). „Luna va
fi acoperită de ruşine şi soarele de groază; căci Domnul oştirilor va împăraţi pe muntele
Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrînilor Lui" (Isaia 24:23).

„În vremile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte,
se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu
grămada la el şi vor zice: „Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa
Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion
va ieşi Legea, şi din Ierusalim Cuvîntul Domnului."

„El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor
îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia
împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război" (Mica 4:1-3).

Venirea Domnului Isus pe pămînt a însemnat oferirea Împărăţiei (Luca 4:17-21; Mat. 12:28).
Poporul de atunci a refuzat această ofertă şi Dumnezeu Şi-a amînat planul Împărăţiei
mesianice, făcînd loc „tainei" de care vorbeşte apostolul Pavel: „vremea Bisericii" (Efes. 3:1-
21).

În forma embrionară, toate dimensiunile Împărăţiei sînt prezente acum în viaţa Bisericii:
Cristos stăpîneşte în inimile celor născuţi din nou, Duhul Sfînt ne călăuzeşte în Legea cea
nouă, sîntem făcuţi părtaşi naturii dumnezeieşti, trăim standardul de sfinţenie al împărăţiei,
etc. Din acest punct de vedere, vremea Bisericii poate fi privită ca o avanpremieră a
Împărăţiei. Din punct de vedere spiritual, adunarea credincioşilor este: „Basileia" (Împărăţia),
iar Cristos este „Basileous" (Împăratul).

Instaurarea Împărăţiei în toată splendoarea şi autoritatea ei mondială nu se va face decît la cea

de a doua venire a Domnului Isus Cristos. În clipa aceea lumea se va afla în cea mai teribilă
încleştare militară: Armaghedonul. „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar
scăpa" (Mat. 24:21-22). Atunci, evreii îl vor întreba pe Domnul Isus: „De unde vin aceste răni
pe care le ai la mîini? şi El le va răspunde: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit"
(Zah.13:6).

Dumnezeu va răscumpăra atunci pe Israel din „alunecarea" despre care vorbeşte Pavel (Rom.
9-11), şi se va împlini ce scrie Zaharia:.Atunci voi turna peste casa lui David şi peste toţi
locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre
Mine, pe care L-au străpuns, îl vor plînge, cum plînge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor
plînge amarnic, cum plînge cineva pe un întîi născut" (Zah. 12:10).
Mileniul
Prin Mileniu se înţelege că înainte de Judecata de la urmă şi de intrarea în veşnicie, Cristos va
reveni pe pămînt şi va domni împreună cu sfinţii Săi pentru o perioadă de o mie de ani (Apoc.
20:1-10). Învăţătura despre „Mileniu" nu trebuie confundată cu gruparea „Milenistă" a
„Martorilor lui Iehova". Aceşti „prooroci mincinoşi" fac tragica eroare de a se crede evrei,
fără a practica „tăierea împrejur", şi creştini, fără a crede în divinitatea Domnului Isus Cristos.

În limbaj teologic, învăţătura despre Mileniu se numeşte „Chiliasm”, de la termenul „Chilios",

„o mie" în limba greacă. Chiliasmul a fost singura interpretare escatologică predominantă din
Biserica primului secol şi a revenit în primul plan al interpretărilor escatologice începînd cu
secolul nouăsprezece.

După ce Constantin cel Mare a transformat creştinismul în religie de Stat, pentru a se putea
alinia cu pretenţiile politice ale Imperiului, Biserica oficială a schimbat interpretarea
escatologică, adoptînd „amilenismul". Această interpretare îngăduia Bisericii să fie folosită de
Stat în pretenţiile lui de dominare, sugerînd că ea trebuie să domnească „acum", în Numele lui
Cristos. Cruciadele şi încreştinările masive forţate au fost doar două urmări tragice ale acestei
concepţii.

Prima încercare de instaurare a „Mileniului", prin puterea armelor, s-a petrecut sub Carol cel
Mare sau Charlemagne. A doua încercare i-a aparţinut lui Napoleon, iar cea de a treia a
încercat-o Hitler, cu cel de al treilea „Reich".

Cuceririle Reformei din secolul XVII şi progresul tehnologic din secolele XVIII şi XIX au
insuflat omenirii un entuziasm nemărginit şi o credinţă nemăsurată în posibilităţile omenirii
de a progresa şi de a făuri „raiul pe pămînt". În acest context economic, Biserica a adoptat
„postmilenismul", care pune în sarcina Bisericii să misioneze şi să militeze pentru „marea
trezire dinaintea revenirii lui Cristos". Se crede că în urma acestei întoarceri în masă a
omenirii la Dumnezeu, Biserica va făuri o mie de ani de pace şi prosperitate prin Evanghelie.

Concepţia Postmilenistă a fost zdruncinată profund de declanşarea celor două războaie

mondiale, care au arătat că omenirea este în mod fundamental rea şi incapabilă să folosească
cuceririle tehnice spre bine.

De ce este nevoie de învăţătura despre „Mileniu"?

Mai întîi pentru că o treime din profeţiile Vechiului Testament îşi aşteaptă încă împlinirea (Ier.
3:17-18; 30:9; 31:1, 35-40; 32:40-42; 33:14; Ezec. 37:22-28; 39:25 Osea 1:11; Zah. 12:3-10;
14:8-9, 16-19; Rom. 11:25-31). Majoritatea cărţilor profetice se încheie cu vestirea unei vremi
viitoare glorioase pentru Israel. Numai revenirea Fiului lui David va reface această domnie
(Fapte 15:13-18). Fără Mileniu, aceste profeţii sînt sau ratate sau inutile.

În al doilea rînd, după învierea Sa glorioasă, Domnul Isus a stat de vorbă cu ucenicii Săi timp
de 40 de zile despre „Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 1:3-8).

Printre exponenţii „Chiliasmului" din primul secol amintim pe:Irineu, episcop de Gaul în anul
177 d.Cr., pe Papias, pe Tertulian, pe Barnabas, pe Iustin Martirul, pe Hippolitus şi pe
Cyprian.
Dintre cei mai cunoscuţi teologi susţinători ai învăţăturii despre Mileniu amintim pe: Franz
Delitzch, Charles Spurgeon, D.L. Moody, C.I Scofield, J. Sidlow Baxter, Billy Graham, Jerry
Farwell, Warren W. Wiersbe. Toate conferinţele profetice majore din ultimul secol s-au
declarat categoric în favoarea credinţei că, după Răpirea Bisericii, Cristos va reveni în slavă şi
va domni timp de o mie de ani pe pămînt.
Religia evreilor
Altarul

Numele de altar vine dintr-un derivat al cuvîntului latin: „altus" (înalt). Prin altar se înţelege
orice loc sau construcţie situată deasupra nivelului înconjurător şi destinată să găzduiască
aducerea de jertfe sau de tămîie, închinate unei anumite zeităţi.

Forma şi dimensiunile altarelor au variat mult de la popor la popor şi de la religie la religie, în

închinăciunea evreilor, altarele au fost simple şi fără trepte:

„Să-mi ridici un altar de pămînt, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire,
oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, şi te voi
binecuvînta."

„Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci cum îţi vei pune
dalta în piatră, o vei pîngări. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere
goliciunea înaintea lui" (Exod 20:24-26).

După alungarea din Eden, prima referinţă despre căutarea omului de a relua contactul cu
Dumnezeu este menţionată în Gen. 4:26:.Atunci au început oamenii să cheme Numele
Domnului".

Altarele au fost parte indispensabilă din închinăciunea către Dumnezeu. Noe a zidit un altar
imediat după ce a părăsit corabia în care supravieţuise potopului (Gen. 8:20). Avraam a zidit
altare la Sihem (Gen.l2:7), la Betel (Gen. 12:8) şi pe muntele Moria (Gen. 22:9). Isaac a zidit
un altar la Beer-Şeba (Gen. 26:25). Iacov a înălţat şi el un altar la Betel (Gen. 35:7). Moise a
zidit un altar la Refidim (Exod. 17:15) şi altul la Horeb (Exod 24:4).

Facerea Cortului sau construirea Templului nu a însemnat renunţarea la închinarea personală

prin zidirea de altare. Iosua a înălţat un altar pe muntele Ebal(Iosua 8:30), Ghedeon la Ofra
(Jud. 6:24), Samuel la Rama (1 Sam. 7:17), Saul la Micmaş (1 Sam. 14:35), Ornan (1 Cron.
21:26), iar profetul Ilie a dres altarul de pe muntele Carmel (1 Regi 18:31-35).

Noul Testament aminteşte de 21 de ori despre altar, în învăţătura creştină, închinăciunea nu se

mai face în forme ceremoniale, ci „în Duh şi în adevăr" (Ioan4:19-24).

Rugăciunea

Din punct de vedere spiritual, rugăciunea este „respiraţia sufletului". Ea poate exista ca un
dialog între creatură şi Creator, ca o petiţie îndreptată spre tronul harului sau ca o proclamare
entuziastă a măreţiei lui Dumnezeu.

Biblia ni-i prezintă pe oameni îndeletnicindu-se cu rugăciunea dintr-o pornire lăuntrică

conştientă, care urmăreşte să spargă limitele firii pămînteşti în care am fost închişi după
căderea în păcat.

În Eden, primii oameni vorbeau nemijlocit cu Dumnezeu în părtăşia pe care o aveau „în
răcoarea zilei" (Gen. 3:8). După alungarea din Eden, Abel şi Cain au căutat să reia legătura cu
Dumnezeu prin aducerea de jertfe pe altare (Gen. 4:3, 4). Din adîncul prăbuşirii lor, oamenii
au început „să cheme Numele Domnului" (Gen. 4:26).

Specificul rugăciunilor practicate de evrei a fost: sinceritatea, claritatea şi caracterul personal.

Poporul Domnului nu a practicat „repetiţia monotonă şi fără sens" a descîntecelor („ Să nu
bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor
fi ascultaţi" - Mat. 6:7).

Una dintre ocaziile care a scos cel mai bine în relief diferenţa dintre rugăciunile practicate de
poporul Domnului şi rugăciunile paginilor a fost confruntarea dintre proorocul Ilie şi
proorocii lui Baal pe muntele Carmel (1 Regi 18:24, 26-29, 36-37).

Un aspect aparte al rugăciunilor îl constituie „cîntările de laudă" înălţate de anumiţi copii ai

lui Dumnezeu în ocazii deosebite. Aceste cîntări au fost rugăciuni inspirate direct de Duhul
Sfînt şi au devenit ocazii în care Dumnezeu S-a descoperit mai mult pe Sine oamenilor şi le-a
comunicat direct voia Sa. Iată o listă incompletă a „cîntărilor" din Biblie:

Exod 15:1-21 - Cîntarea lui Moise.

Numeri 21:17 - Cîntarea Israelului pentru apa din stîncă.
Deuter. 32:1-43 - Cîntarea lui Moise la graniţele Canaanului.
Judecători 5:2-31 - Cîntarea biruinţei lui Debora şi Sarac.
1 Samuel 2:1-10 - Cîntarea Anei, mama lui Samuel.
2 Samuel 22:2-51 - Cîntare de izbăvire înălţată de David. Isaia 5:1-6 - Cîntarea Prea Iubitului
despre via Lui.
Isaia 26:1 - Cîntarea profetică pe care o vor cînta evreii în noul Ierusalim.
Isaia 53:1-12 - Cîntarea de jale a evreilor după ce se vor întoarce la Mesia.
Ezra 3:11 - Cîntarea de laudă la reaşezarea temeliei Templului.
Luca 1:46-55 - Cîntarea fecioarei Maria.
Luca 1:68-79 - Cîntarea lui Zaharia.
Apocalipsa 5:9, 10 - Cîntarea cea nouă cîntată de cei „24 de bătrîni".
Apocalipsa 14:3 - Cîntarea celor 144.000.
Apocalipsa 15:3, 4 - Cîntarea celor răscumpăraţi în sîngele Mielului.

Sigur că în aceeaşi categorie cu cîntările trebuie incluşi şi Psalmii. Ei sînt rugăciuni în care
suflarea patosului uman se întrepătrunde cu „suflarea Duhului Sfînt", producînd mîngîiere,
îmbărbătare şi iluminare divină. Lectura lor exercită asupra sufletului un efect binefăcător,
care nu şi-a pierdut peste ani din putere.

Tăierea împrejur

„Tăierea împrejur" sau „Circumciziunea" este o operaţie chirurgicală prin care se îndepărtează
parţial sau în întregime pielea care înfăşoară organul sexual al bărbatului. Dumnezeu a
poruncit această practică lui Avraam, ca un semn al legămîntului (Gen. 17:9-14). Obiceiul mai
este întîlnit şi la alte popoare, dar originalitatea actului practicat de evrei stă în faptul că
trebuie îndeplinit exact în ziua a opta de la naştere, adică exact atunci cînd viteza de coagulare
a sîngelui este cea mai ridicată din toată durata vieţii. Dumnezeu a rînduit lucrul acesta cu
mult înainte ca ştiinţa medicală să-i descopere rostul.

Şovăiala lui Moise de a-şi tăia împrejur copilul era cît pe ce să-l coste viaţa (Exod 4:23-26).
Toţi bărbaţii care se converteau la Iudaism trebuiau să fie tăiaţi împrejur (Gen. 34:8-17).
Cu toate că a devenit parte din Legea mozaică, tăierea împrejur a fost neglijată total în
perioada celor 40 de ani de pribegie prin pustia Sinai. Lucrul acesta scoate şi mai mult în
evidenţă îndepărtarea acelei generaţii de Dumnezeu şi justificarea lui Dumnezeu în pedepsirea
lor cu moartea. Practicarea tăierii împrejur a fost reluată pe vremea lui Iosua (Iosua 5:1-8).
Toţi bărbaţii care se născuseră în pustie au fost tăiaţi împrejur, după porunca Domnului.

Moise şi profeţii au explicat simbolul tăierii împrejur ca o atitudine de ascultare şi de

supunere a inimii faţă de Domnul: „Şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor
plăti datoria fărădelegilor lor" (Lev. 26:41, 42; Deut. 10:16).

Profetul Ieremia îi descrie pe evreii timpului ca oameni „cu urechile netăiate împrejur" (Ier.
6:10) şi „cu inima netăiată împrejur" (Ier. 9:26).

În vremea Noului Testament, în biserica creştină a izbucnit o criză pe tema tăierii împrejur.
Unii dintre creştinii care susţineau că neamurile convertite trebuiau să se facă mai întîi evrei şi
numai apoi să beneficieze de mîntuirea adusă de Cristos s-au dus la Antiohia şi au cerut ca toţi
cei din adunare să fie tăiaţi împrejur. Ei spuneau: „Dacă nu sînteţi tăiaţi împrejur după
obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mîntuiţi" (Fapte 15:1, 2). Pavel şi Barnaba s-au împotrivit
acestor oameni în public şi controversa iscată de ei a dus la convocarea unui consiliu al
Bisericii la Ierusalim (Fapte 15:6-29).

În timpul dezbaterilor, Petru a spus că a insista asupra necesităţii tăierii împrejur pentru aceia
ce-L primesc pe Cristos înseamnă a pune asupra lor „un jug, pe care nici părinţii noştri, nici
noi, nu l-am putut purta" (Fapte 15:10-11). Concluzia presbiterilor şi apostolilor din Ierusalim
a fost că, în Noul Legămînt, mîntuirea este oferită de Dumnezeu prin har şi prin credinţă.

Apostolul Pavel avea să întărească şi mai mult această învăţătură scriind despre Avraam, „tatăl
tuturor celor tăiaţi împrejur", că a fost socotit neprihănit de Dumnezeu prin credinţă, cu mult
înainte ca să primească tăierea împrejur (Rom. 4:9-12).

Apostolul Pavel vorbeşte şi despre o „tăiere împrejur a lui Cristos" (Col. 2:10), Înţelegînd prin
aceasta moartea ispăşitoare pe cruce, prin care Cristos „a osîndit păcatul în firea pămîntească"
(Rom. 8:3) şi a nimicit vinovăţia noastră la Calvar (Col. 2:14). Singurele lucruri esenţiale în
creştinism rămîn astfel: credinţa, pocăinţa şi naşterea din nou, prin care căpătăm o nouă fire
dumnezeiască (Efes. 2:14-18).

Punerea mîinilor

Oamenii comunică între ei nu numai prin cuvinte, ci şi prin gesturi. O strîngere de mînă arată
încredere, învoială şi tovărăşie. Un semn cu pumnul strîns înseamnă ameninţare. Unul dintre
cele mai întîlnite gesturi din paginile Bibliei este „punerea mîinilor". Care este semnificaţia
acestui gest?

Mesajul primordial al „punerii mîinilor" asupra cuiva sau asupra a ceva este „identificarea".
Cel mai clar text despre aceasta se găseşte în avertismentul dat de apostolul Pavel lui Timotei:
„Să nu-ţi pui mîinile peste nimeni cu grabă: şi să nu te faci părtaş păcatelor altora: pe tine
însuţi păzeşte-te curat" (1 Tim. 5:22). Ideea textului este că cine-şi pune mîinile peste altul, se
identifică cu el şi cu evoluţia lui viitoare.

Identificarea dintre două persoane poate fi în multe domenii: identificare în binecuvîntare,

identificare în destin, identificare în slujire, identificare în părtăşia la aceeaşi atitudine din
partea lui Dumnezeu. Ţinînd cont de aceste realităţi, trebuie să înţelegem că „punerea
mîinilor" din Biblie are şi ea semnificaţii diferite.

Avraam şi ceilalţi patriarhi şi-au pus mîinile asupra urmaşilor lor pentru a-i binecuvînta şi a-i
face părtaşi aceleiaşi chemări şi aceloraşi promisiuni primite din partea lui Dumnezeu (Gen.
27:27). Ajuns în Egipt, bătrînul Iacov nu s-a sfiit să-l binecuvinteze pe Faraon (Gen. 47:7).
Acelaşi Iacov şi-a aşeazat mîinile pe capetele copiilor născuţi lui Iosif în Egipt pentru a-i
identifica cu sine şi pentru a-i înfia (Gen. 48:8-20).

La „Sărbătoarea Ispăşirii", Aaron, ca Mare Preot, făcea un transfer simbolic de vinovăţie. El

trebuia să pună mîinile pe capul ţapului de Azazel, să mărturisească peste el toate păcatele lui
Israel, şi apoi să-l alunge în pustie (Lev. 16:20-34). Tot o astfel de identificare este descrisă şi
în procesul aducerii jertfei de ardere de tot (Lev. 1:4).

Leviţii au fost acceptaţi ca reprezentanţi ai evreilor în slujirea preoţească atunci cînd toţi cei
din poporul lui Israel şi-au pus mîinile asupra lor, identificîndu-se astfel cu ei (Lev. 8:10).

În Noul Testament, liderii bisericii din Antiohia şi-au pus mîinile peste Pavel şi Barnaba,
dîndu-le astfel autoritatea lor în slujirea la care-i chemase Domnul (Fapte 13:2, 3). Cei dintîi
diaconi au fost promovaţi în slujire alături de presbiteri şi apostoli prin punerea mîinilor
(Fapte 6:6). Apostolul Pavel îi aminteşte lui Timotei că printr-o procedură asemănătoare
fusese şi el promovat în lucrare alături de presbiterii Bisericii (1 Tim. 4:14).

La înălţarea Sa la cer, Domnul Isus şi-a ridicat mîinile asupra ucenicilor şi i-a trimis în marea
lor misiune de răspîndire a Evangheliei (Luca 24:50-51). Din mîinile Lui, pe care se aflau
semnele cuielor, a venit asupra ucenicilor puterea şi autoritatea în lucrare. Cu această
autoritate apostolică, cei doisprez/ece au săvîrşit lucrări asemănătoare cu acelea ale
Domnului: „Prin mîinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod" (Fapte 5:12;
12:12).

Punerea mîinilor se mai practică şi ca un simbol al iertării şi al vindecării celui neputincios

(Mat. 9:18; Fapte 9:17; 28:8; Iacov 5:14; Marcu 16:18).

Punerea mîinilor s-a mai folosit şi pentru primirea noilor convertiţi în sînul Bisericii (Fapte
8:16-17; 9:17; 19:6).

Cele 10 porunci

După ce Şi-a scos poporul din robia Egiptului şi mai înainte ca să-i ducă în ţara făgăduită,
Dumnezeu i-a aşezat pe evrei sub autoritatea „teocratici", dîndu-le la Sinai, Constituţia
neamului: „cele 10 porunci" (Exod 20:1-17).

Niciodată nu au fost scrise principii mai valabile pentru sănătatea spirituală şi socială a
oamenilor ca acestea. Cele 10 porunci au fost aşezate în piatră de însuşi degetul lui Dumnezeu
(Exod 31:18).

„Decalogul" (cele zece cuvinte" - în limba greacă) se împarte în două seturi de porunci.
Primele patru reglementează relaţia noastră pe verticala transcendentală, cu Dumnezeu, iar
următoarele şase reglementează comportamentul nostru pe orizontală, în relaţiile interumane.
Iată cum poate fi rezumat conţinutul celor zece porunci:

1. Crede şi încrede-te numai în Dumnezeu (Exod 20:3, 4).

2. Închină-te numai lui Dumnezeu (Exod 20:5, 6).
3. Nu folosi numele lui Dumnezeu cu uşurătate, ci dă-l toată cinstea (Exod 20:7).
4. Odihneşte-te în ziua de Sabat şi gîndeşte-te la Dumnezeu (Exod 20:8-11).
5. Respectă-ţi şi ascultă-ţi părinţii (Exod 20:12).
6. Să nu ucizi (Exod 20:13).
7. Fii credincios bărbatului sau soţiei tale (Exod 20:14).
8. Nu-ţi însuşi ceea ce aparţine altuia (Exod 20:15).
9. Nu minţi (Exod 20:16).
10. Fii mulţumit cu ceea ce ai (Exod 20:17).

Toate codurile legale ale lumii „civilizate" au fost aşezate pe temelia principiilor exprimate în
cele 10 porunci. Cine le-a respectat, L-a respectat intuitiv pe Dumnezeu şi s-a respectat pe
sine. Cine le-a călcat, s-a călcat pe sine în picioare şi a distrus climatul sănătos al societăţii.

1.300 de ani după darea Legii pe Sinai, Domnul Isus a reactualizat valabilitatea principiilor
cuprinse în cele 10 porunci, spunînd în predica de pe munte: „Să nu vă închipuiţi că am venit
să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, cîtă
vreme nu va trece cerul şi pămîntul, nu va trece o iotă sau o frîntură de slovă din Lege, înainte
ca să se fi întîmplat toate lucrurile" (Mat. 5:17-18).

Poziţia creştinului faţă de Legea lui Moise este reglementată de „împlinirile" aduse de viaţa şi
lucrarea mîntuitoare a lui Cristos. Noul Testament ne prezintă Biserica drept o comunitate de
oameni mîntuiţi prin har, în sîngele ispăşitor al lui Cristos. Asupra acestor credincioşi, trecuţi
prin moarte împreună cu Cristos, Legea nu mai are nici o putere de acuzare (Rom. 7:1-6; Gal.
2:1-18). Aceasta nu înseamnă însă că ea îşi pierde valoarea sau importanţa. Apostolul Pavel ne
spune că Legea a fost şi rămîne importantă (Rom. 7:7-25). Pentru creştini, mărturia celor 10
porunci este vitală, şi iată de ce:

I. Ea continuă să ne păzească de păcat, punîndu-ne necurmat înainte standardul de sfinţenie

divină.

II. Ea ne convinge de starea noastră de păcat şi păcătoşenie, îndreptîndu-ne necurmat spre

iertarea oferită de Dumnezeu prin Cristos.

III. Ea ne determină să ne ţinem strînşi tare de Cristos, arătîndu-ne mereu că nu avem în noi
înşine resurse suficiente să împlinim în mod desăvîrşit cele 10 porunci.

Deşi nu ne poate mîntui şi îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu, Legea ne rămîne o oglindă în
care ne putem vedea cu claritate caracterul, „un îndrumător" (pedagog) spre Cristos (Gal.
3:24) şi o mărturie a sfinţeniei divine.

Este important să vedem care a fost părerea Domnului Isus despre prevederile celor 10
porunci. Dacă vom citi cu atenţie, vom înţelege că, departe de a le desfiinţa, El le-a adîncit,
ducîndu-le la nivelul energiilor puse la dispoziţia noastră de naşterea din nou şi de prezenţa
Duhului Sfînt în inimile noastre.

Decalogul
Exod 20:3 „Să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine"
Exod 20:4 „Să nu-ţi faci alţi dumnezei"
Exod 20:7 Să nu iei în deşert Numele Domnului"
Exod 20:8 Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti".
Exod 20:12 „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta".
Exod 20:13 Să nu ucizi".
Exod 20:14 „Să nu preacurveşti".
Exod 20:15 „Să nu furi".
Exod 20:16 „Să nu mărturiseşti strimb".
Exod 20:17 „Să nu pofteşti".

Dar Eu vă spun...

Matei 4:10 „Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti"

Luca 16:13 „Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpîni".
Matei 5:34 „Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui
Dumnezeu."
Marcu 2:27, 28 „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru Sabat; Fiul Omului este
Domn chiar şi al Sabatului".
Marcu 7:9-12 „...nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa".
Matei 5:22 „Ori şi cine se mînie... va cădea sub pedeapsa judecăţii".
Matei 5:28 „Cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui".
Matei 5:40 „Oricui vrea să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa".
Matei 12:36 „Oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor".
Luca 12:15 „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani".

Orice legislatură modernă ar face foarte bine dacă ar studia cu atenţie şi ar aplica principiile
de etică şi echitate cuprinse nu numai în cele 10 porunci, ci în toate legile date evreilor de
Dumnezeu prin Moise.

Cortul întîlnirii

Aşa cum îl arată şi numele, „Cortul întîlnirii" a fost o construcţie mobilă desemnată de
Dumnezeu ca loc al prezenţei Sale în mijlocul poporului evreu. Alcătuirea Cortului nu a fost
lăsată pe seama gustului sau imaginaţiei evreilor. Moise a privit şi primit înfăţişarea şi
dimensiunea elementelor Cortului, prin revelaţie dumnezeiască, în timpul celor 40 de zile
petrecute pe muntele Sinai (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4; Fapte 7:44; evrei 8:5).

Existenţa unui „original" al Cortului întîlnirii în cer ridică întrebări şi speculaţii care pot face
subiectul meditaţiilor noastre duhovniceşti. Este clar că nimic din evoluţia lumii sau din
planul de mîntuire al ei nu a fost lăsat de Dumnezeu la voia întîmplării, înainte de a deveni
realităţi pe pămînt, printre oameni, lucrările lui Dumnezeu au fost stabilite „mai înainte de
întemeierea lumii".

La solicitarea lui Moise, poporul a dăruit cu bucurie materialele necesare pentru facerea
Cortului şi Dumnezeu a binecuvîntat lucrarea lor, fiind prezent la inaugurare, prin norul care a
acoperit Cortul şi prin slava care l-a umplut (Exod 40:34).

Ca structură, Cortul a fost o unitate întreită, asemenea Sfintei Treimi şi asemenea întreitei
alcătuiri a omului. Privind din afară, te întîlneai mai întîi cu „curtea cortului", delimitată de o
îngrăditură lungă de aproximativ 50 de metri şi lată de 25 de metri (Exod 27:9-19). În această
curte se găseau: „altarul arderilor de tot" (Exod 27:1-8) şi „ligheanul spălării" sau „marea de
aramă" în care se curăţeau preoţii înainte de a intra în cort (Exod 30:17-33).

Cortul însuşi măsura 5 metri în lăţime şi înălţime şi 15 metri în lungime şi era alcătuit din
două camere: Locul Sfînt şi Locul Preasfînt sau „Sfînta Sfintelor" (Exod 26:33). Cele două
camere interioare erau separate printr-o perdea (Exod 26:31-37). În prima cameră se aflau
masa punerii pîinilor înaintea Domnului, sfeşnicul purtător de lumină şi altarul tămîierii (Exod
25:23-40; 30:1-10).

Sfînta Sfintelor era de forma unui cub cu latura de 5 metri şi adăpostea Chivotul întîlnirii,
acoperit cu capacul ispăşirii şi umbrit de aripile a doi heruvimi. În lada Chivotului se aflau:
tablele de piatră cu cele 10 Porunci scrise pe Sinai, un vas cu mana dăruită de Dumnezeu
evreilor în pustie şi toiagul lui Aaron (Deut. 10:4, 5; Exod 16:33, 34; Num. 17:10).

În Sfînta Sfintelor nu putea intra decît Marele Preot şi acesta numai o singură zi pe an, cînd
intra ca să aşeze pe altar sîngele ispăşitor pentru păcatele lui şi pentru păcatele poporului (Lev.
16:29-34).

În timpul anilor pribegiei în pustie, Cortul era cărat pe umeri de Leviţi şi montat ori de cîte ori
poporul îşi aşeza tabăra pentru poposire. Mai întîi trebuia instalat Cortul şi numai după aceea
se aşeza tabăra pe cele patru laturi ale curţii Cortului, într-o ordine specială hotărîtă de
Dumnezeu însuşi (Num. 2). Aceasta arată cît de însemnat era Cortul în viaţa religioasă a
evreilor.

După cucerirea Canaanului, cei din Israel au aşezat Cortul la Silo, unde a rămas pînă după
perioada Judecătorilor (Josua 18:1). Mai tîrziu, Cortul a fost mutat la Nob (1 Sam. 21:1-6) şi
la Gabaon (1 Regi 8:4). După ce a sfîrşit de construit

Templul, Solomon a mutat Cortul întîlnirii la Ierusalim (1 Regi 8:4). Prin existenţa Templului,
necesitatea funcţionării Cortului ca lăcaş de închinăciune a încetat.

Mulţimea de referinţe existente în Noul Testament despre Cortul întîlnirii şi despre diferitele
elemente care l-au constituit, trebuie privită ca o aplicaţie a extraordinarei încărcături de
simboluri tipologice şi profetice aşezate de Dumnezeu în această structură. Aproape toate
elementele materiale ale Cortului au o semnificaţie spirituală, vorbind despre lucrarea
pămîntească a Domnului Isus. De fapt, în chiar preambulul Evangheliei sale, apostolul Ioan
ne spune că Isus a „cortuluit" printre noi (imposibil de tradus şi de aceea adaptat la noi prin „a
locuit printre noi" - Ioan 1: 14). Întreaga structură a Evangheliei este aşezată pe imaginea
Cortului. Citind-o, ne întîlnim cu apa spălării, cu curtea de afară, cu Lumina, cu Pîinea, cu
Sfîntul altar al rugăciunii din capitolul 17, şi în final cu sîngele ispăşitor aşezat dincolo de
perdeaua dinăuntru, care se despică în două în momentul jertfirii Sale.

În Romani 3:25, apostolul Pavel foloseşte termenul consacrat pentru jertfe, atunci cînd scrie:
„Pe El, Dumnezeu L-a rînduit mai dinainte să fie, o jertfă de ispăşire", iar în epistola către Tit,
acelaşi apostol aminteşte despre semnificaţia simbolică a „spălării" (Tit 3:5).

Cel mai bun tratat de simbolistică a Cortului este însă epistola către evrei. Aproape toate
elementele închinăciunii practicate la Cort îşi capătă acolo adevărata semnificaţie în lucrarea
de Mare Preot a Domnului Isus Cristos. Mîntuirea urzită de El a făcut astăzi posibilă
„întîlnirea" noastră cu Dumnezeu.

Preoţia

După ce le-a dat la Sinai Legea, Dumnezeu a desăvîrşit teocraţia în Israel prin înfiinţarea
preoţiei. Ca funcţie: preoţii au fost reprezentanţii lui Dumnezeu printre oameni: „Căci buzele
preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un
sol al Dumnezeului oştirilor" (Mal. 2:7).

Întregul Israel trebuia să fie, în providenţa divină, „o împărăţie de preoţi şi un neam sfînt"
(Exod. 19:5, 6; Isaia 61:6).

Autoritatea preoţiei se întindea dincolo de sfera ceremonialelor religioase, exercitîndu-se şi în

sfera juridică, socială şi chiar familială.

Dintre seminţiile lui Israel, Dumnezeu a ales ca seminţie preoţească pe aceea a lui Levi, din
care făceau parte şi Moise şi Aaron. Urmaşii lui Aaron au moştenit slujba de Mare Preot. Spre
deosebire de ceilalţi preoţi, Marele Preot nu se schimba decît prin moarte. Ca semn distinct,
peste îmbrăcămintea preoţească, Marele preot purta un efod şi un pieptar cu douăsprezece
pietre preţioase, pe care erau înscrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel (Exod
28:15-30). Într-un buzunăraş al pieptarului, chiar deasupra inimii, se aflau „Urim şi Tumim"
(Exod 28:30), instrumente prin care Dumnezeu îşi comunica voia Sa în cazuri speciale.

În afara vegherii asupra celorlalţi preoţi, cea mai mare lucrare a Marelui Preot se desfăşura în
Ziua Ispăşirii. Atunci, el intra în Sfînta Sfintelor şi aşeza sînge pe capacul Chivotului, făcînd
astfel să fie iertate păcatele poporului din anul care tocmai se încheiase (Exod 30:10).

Dumnezeu le-a interzis Leviţilor să aibă moştenire în Israel. Ei trebuiau întreţinuţi de popor,
din zeciuielile care erau date Domnului. Mulţimea de leviţi şi preoţi locuiau în cetăţi
răspîndite în teritoriile împărţite între celelalte seminţii ale lui Israel.

Împăratul David a organizat slujirea preoţilor la Templu, prin împărţirea lor în 24 de cete
preoţeşti chemate la Templu prin rotaţie (1 Regi 24). Împăraţii Ezechia şi Iosua i-au susţinut
pe Marii Preoţi din timpul lor în lucrarea de reconstrucţie a Templului şi de reaşezare a vieţii
religioase (2 Regi 23:8; 2 Cronici 29-31).

În Noul Testament, Marele Preot era privit ca şi „căpetenia poporului" (Fapte 23:4-5) şi
prezida în Sinedriu, cel mai înalt for de autoritate al evreilor (Mat. 26:57-59).

Domnul Isus este prezentat în epistola către evrei ca Mare Preot, dar este ridicat deasupra
preoţiei Aaronice, fiind numit: „Preot în veac, după rînduială lui Melhisedec" (evrei 5:10).
Aceasta este o preoţie veşnică. Domnul Isus n-a avut nevoie să aducă ispăşire pentru Sine
însuşi, pentru că El n-a avut păcat (evrei 7:27-28). Jertfa Lui nu trebuie repetată în fiecare an,
ci are o valoare veşnică (evrei 9:12, 26; 10:10, 12).

Noi putem să ne apropiem acum cu deplină încredere de tronul harului, ca să căpătăm ajutor
la vreme de nevoie (evrei 4:15-16).

Jertfele
Abel şi Cain sînt primii oameni despre care găsim scris că au adus Domnului jertfe (Gen. 4:1-
4). Înaintea lor, Dumnezeu a ucis primele animale, din pieile cărora a făcut haine pentru Adam
şi Eva (Gen. 3:21).

Patriarhii Vechiului Testament - Avraam, Isaac şi Iacov - au clădit şi ei altare pretutindeni pe

unde au ajuns şi au adus Domnului jertfe (Gen. 12:7, 8; 26:25; 28:18). Noe a adus şi el jertfe
de mulţumire după potop (Gen. 8:20). Majoritatea acestor jertfe au implicat vărsare de sînge,
o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregăti pe oameni ca să înţeleagă marea
jertfă a Domnului Isus.

Biblia menţionează cîteva tipuri de jertfe. Ele subliniază insuficienţa umană şi abundenţa de
har iertător pe care o găsim la Dumnezeu.

„Arderea de tot" consta în arderea completă a unui animal de parte bărbătească (Lev. 1:1-17).
Înainte de incendiere, animalul era junghiat de preot, iar sîngele era stropit pe altar (Num.
28:1-8). Arderea completă simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de vinovăţia sa.
Acest tip de jertfă a fost antetipul morţii ispăşitoare a lui Cristos (2 Cor. 5:21).

„Jertfa de mîncare", descrisă pe larg în Leviticul 2:1-10, era identică în scop cu arderea de tot.
Mîncarea era adusă la preot, care lua o parte din ea şi o ardea în foc, împreună cu tămîie.
Acest tip de jertfă simboliza închinarea a ceea ce este mai bun în vieţuirea omenească pentru
Dumnezeu (evrei 10:5-10)..

„Jertfa de mulţumire" (Lev. 3:1-17), era un fel de masă ceremonială în care mîncarea era
împărţită cu Dumnezeu, cu preoţii şi chiar cu alţi oameni veniţi la închinare. Un animal jertfit
de bună voie reprezenta o laudă adusă lui Dumnezeu şi o ocazie de a sărbători prietenia cu
ceilalţi. Iacov şi Laban au participat împreună la un asemenea ritual cînd au definitivat o
înţelegere (Gen. 31:43-55). Acest tip de jertfă este simbolul "Mesei Domnului", la care a fost
instituit Noul Legămînt şi vesteşte în acelaşi timp masa din veşnicie la care vom sta alături de
Domnul Isus, de Avraam, Isaac şi Iacov.

„Jertfa pentru ispăşire" (Lev. 4, 5), era practicată atunci cînd restituirea sau repararea răului
făcut nu mai era posibilă.

„Jertfa pentru vină" (Lev. 5:14-19), era necesară pentru ofense minore şi neintenţionate, ca o
adăugire la restituirea făcută.

Şi Vechiul şi Noul Testament ne spun că jertfele au fost simboluri profetice temporare. Evreii
erau învăţaţi astfel că pentru vinovăţia lor trebuia plătit ceva. De cele mai multe ori, o altă
viaţă trebuia curmată pe altar. Toate aceste realităţi prevesteau Jertfa cea mare", oferirea
Domnului Isus ca substitut pentru noi în plătirea vinovăţiei (evrei 10:1-18). Autorul epistolei
către evrei II prezintă pe Domnul Isus ca Mare Preot, venit să înlocuiască sistemul de
nesfîrşite jertfe, aducîndu-Se pe Sine însuşi drept jertfă, o singură dată, pentru păcat (evrei
9:11-28). În lumina harului adus prin Cristos, apostolul Pavel nu mai practică aducerea de
jertfe mozaice, dar mai foloseşte limbajul sacerdotal în sens spiritual, îndemnîndu-i pe cei
credincioşi să-şi aducă „trupurile voastre ca o jerfta vie, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi
din partea voastră o slujbă duhovnicească" (Rom. 12:1).

Templul
Iniţiativa construirii Templului nu i-a aparţinut lui David, ci lui Dumnezeu însuşi. Este
adevărat că împăratul David s-a simţit vinovat să aibă case fastuoase, în timp ce chivotul
Domnului locuia într-un cort (2 Sam. 7:1-2), dar iniţiativa lui ar fi fost vinovată, dacă n-ar fi
venit ca o împlinire a unei profeţii făcute de Dumnezeu în Deuteronom 12:1-32. Din cauza
pericolului imitării practicilor idolatre ale popoarelor din jur, Dumnezeu le-a poruncit evreilor
să aibă un locaş de închinăciune: „Voi să nu faceţi aşa faţă de Domnul, Dumnezeul vostru! Ci
să-L căutaţi în locaşul Lui, şi să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul
vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-şi aşeze acolo Numele Lui" (Deut. 12:4-5).

Planul construcţiei Templului i-a aparţinut de asemenea lui Dumnezeu: „Toate acestea", a zis
David, „toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnîndu-le în
scris cu mîna Lui" (1 Cronici 28:19; 28:11-13).

Persoana care să construiască Templul a fost aleasă tot de Domnul. Este adevărat că David a
dorit să zidească el Templul, dar Domnul i-a zis: „Tu ai vărsat mult sînge şi ai făcut mari
războaie; de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sînge pe
pămînt. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei, şi căruia îi voi da odihnă,
izbăvindu-l din mîna vrăjmaşilor lui de jur împrejur; căci numele lui va fi Solomon (Pace) şi
voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui. El va zidi o casă Numelui Meu" (1
Cron. 22:6-10).

Alegerea locului pe care a fost construit Templul i-a aparţinut tot Domnului. Cu prilejul unei
triste întîmplări în care David a făcut numărătoarea poporului, Dumnezeu a lovit Israelul cu
ciumă (2 Sam. 24:1-25). Îngerul Domnului i s-a arătat lui David „lîngă aria lui Aravna,
lebusitul" (2 Sam. 24:16). David a cumpărat acest ogor de la proprietarul său şi „a zidit acolo
un altar Domnului, şi a adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire" (2 Sam. 24:25). „Şi David a
zis: „Aici să fie Casa Domnului Dumnezeu, şi aici să fie altarul arderilor de tot pentru Israel"
(1 Cron. 22:1). Acest loc era exact locul în care Avraam l-a adus jertfă pe Isaac (Gen. 22:2).

Semnificaţia Templului a fost multiplă

1. El reprezenta posibilitatea ca cererile evreilor să fie auzite şi ascultate de Dumnezeu: „Dar

ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pămînt? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot
să Te cuprindă: cu cît mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu! Totuşi, Doamne,
Dumnezeul meu, ia aminte la rugăciunile robului Tău şi la cererea lui; ascultă strigătul şi
rugăciunea pe care Ţi-o face astăzi robul Tău. Ochii Tăi să fie deschişi zi şi noapte asupra
casei acesteia... Ascultă cererea robului Tău şi a poporului Tău Israel, cînd se vor ruga în locul
acesta! Ascultă-i din locul locuinţei Tale, din ceruri, ascultă-i şi iartă-i!" (1 Regi 8:27-30).

2. Templul reprezenta locul în care „străinii" se puteau apropia de Dumnezeul lui Israel: „Cînd
străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară îndepărtată, pentru Numele
Tău, căci se va şti că Numele Tău este mare, mîna Ta este tare, şi braţul Tău este întins, cînd
va veni să se roage în casa aceasta, - ascultă-i din ceruri... pentru ca toate popoarele
pămîntului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca şi poporul Tău Israel" (1 Regi
8:41-43).

3. Templul avea să fie şi locul în care se vor sui toate popoarele să se închine lui Dumnezeu
atunci cînd toate îl vor recunoaşte şi se vor teme de El: „îi voi aduce la muntele Meu cel sfînt,
şi-i voi umplea de veselie în Casa Mea de rugăciune... Căci Casa Mea se va numi o casă de
rugăciune pentru toate popoarele" (Isaia 56:7).

Curînd, după moartea lui Solomon, forma a luat locul funcţiei şi Templul a devenit un prilej
de legănare în iluzii false: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: îndreptăţi-vă căile şi faptele... Nu
vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare zicînd:.Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului,
Templul Domnului!... Cum? Furaţi, ucideţi, preacurviţi, juraţi strîmb, aduceţi tămîie lui Baal,
mergeţi după alţi dumnezei pe care nu-i cunoaşteţi!... Şi apoi veniţi să vă înfăţişaţi înaintea
Mea, în Casa aceasta... zicînd: „Sîntem izbăviţi!”...ca iarăşi să faceţi toate aceste urîciuni!
„Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tîlhari înaintea voastră?"
(Ier. 7:3-11). Vinovăţia evreilor a atras asupra lor pedeapsa divină. Poporul a fost dus în robie,
Ierusalimul a fost distrus, iar Templul a fost dărîmat.

A existat un al doilea Templu, zidit de Zorobabel pe ruinele celui dintîi şi extins apoi de Irod
cel Mare, pe vremea Domnului Isus. Şi acesta a devenit însă un locaş al fărădelegii. Cînd
ucenicii s-au lăudat cu priveliştea Templului, Domnul le-a spulberat iluziile zicînd:.Adevărat
vă spun că nu va rămînea aici piatră pe piatră, care să nu fie dărîmată" (Mat. 24:1-2). Astăzi,
evreii se roagă la „zidul plîngerii", un fragment din Templul de acum două mii de ani. Şi jalea
lor face parte tot din grija lui Dumnezeu pentru poporul Său: „Pe zidurile tale, Ierusalime, am
pus nişte străjeri, care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! Voi care aduceţi aminte
Domnului de el, nu vă odihniţi de loc! Şi nu-i daţi răgaz, pînă nu va aşeza din nou Ierusalimul,
şi-l va face o laudă pe pămînt" (Isaia 62:6-7).

Biserica lui Cristos a adăugat la simbolistica Templului asemănarea cu trupul lui Cristos (Ioan
2:18-21), în care Dumnezeu a venit să se întîlnească cu oamenii şi asemănarea cu trupul
credincioşilor, care trebuie păstrat în întregime sfînt şi curat pentru Domnul, fiind locuit de
Duhul Sfînt (1 Cor. 3:16).

Ezechiel profeţeşte despre un al treilea Templu care va fi ridicat în vremea Mileniului.

Dimensiunile şi schiţa lui sînt date de Dumnezeu în ultimele capitole ale cărţii sale (Ezechiel
40-48). (Imaginea de mai jos: Templul terminat de Irod)

Sărbătorile

Dumnezeu le-a dat evreilor şase sărbători simbolice (Lev. 23). Ele marcau trecerea unui an
ceremonial şi întreţineau în popor memoria unor evenimente istorice de importanţă majoră. Pe
de altă parte, calendarul evreiesc are şi o însemnătate profetică, marcînd cele şase etape în
care-şi va desfăşura Dumnezeu planul mesianic de răscumpărare a omenirii.

Dintre cele şase sărbători, Paştele, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor sînt deosebite atît
prin semnificaţie, cît şi prin faptul că ele cereau ca fiecare evreu să meargă în pelerinaj să se
închine la Ierusalim (Exod 23:14-19).

Sărbătoarea Paştelor (1una I, ziua 14)

La această sărbătoare, evreii comemorau jertfirea mielului în Egipt. Sîngele acestui miel
fusese aşezat pe uşiorii uşii şi-i ferise pe întîi născuţi de îngerul morţii (Exod 12;1-13:16).
Sărbătoarea marca şi scoaterea evreilor din robia Egipteană, în limba română, numele
sărbătorii vine de la „pîinea tradiţională", numită „pască". Dumnezeu le-a poruncit evreilor să
mănînce carnea mielului cu pîine nedospită şi cu ierburi amare. Pîinea nedospită era semnul
că „au ieşit în grabă din ţara Egiptului" (Deut. 16:3).
Simbolul Pastelor s-a împlinit în Ierusalim atunci cînd Domnul Isus „Mielul care ridică
păcatul lumii" (Ioan 1:29) a fost jertfit pentru păcatele omenirii (evrei 9:28).

Sărbătoarea Cincizecimii (50 de zile după Paşte)

În esenţa ei, evenimentul era o sărbătoare a secerişului. Ziua cincizecimii era aşezată în
calendar la exact cincizeci de zile după Paşte şi mulţumirea poporului pentru roadele cîmpului
(Num. 28:26-31). Sărbătoarea se mai numea şi „sărbătoarea săptămînilor" (Deut. 16:9) sau
„sărbătoarea primelor roade" (Num. 28:26).

În Noul Testament, ziua Cincizecimii a marcat o zi de mare bucurie pentru primirea Duhului
Sfînt şi pentru convertirea primelor mii de oameni la credinţa mîntuitoare în Cristos (Fapte
2:1-47).

Anul Nou (1una VII, ziua l)

Această zi se mai numea şi „Sărbătoarea trîmbiţelor" (Roş Haşana) şi era o chemare la

rededicare şi la o masă de părtăşie cu Domnul şi în cinstea Domnului (Lev. 23:23-25).

„Cu glasul unei trîmbiţe”...„la cea din urmă trîmbiţă", sînt doar două expresii ale apostolului
Pavel care fac aluzie la ziua „răpirii" Biserici şi a unui început nou în slavă.

Ziua ispăşirii (1una VII, ziua 10)

Aceasta era o zi marcată de post, smerire şi mare închinăciune (Lev. 23: 26-32). În această zi,
Marele Preot făcea ispăşirea pentru toate păcatele poporului şi ţapul de Azazel era alungat în
pustie (Lev. 16). „oricine nu se va smeri, va fi nimicit din popor" (Lev. 26:29).

În planul mesianic, sărbătoarea marchează ziua în care Dumnezeu va face judecata copiilor
Săi şi-i va curăţi de vinovăţia lor. Va fi o zi de păreri de rău, de mare smerire şi de adîncă
tristeţe (Zah. 12:10-14; 13:1-9; 14:1-7).

Sărbătoarea Corturilor (1una VII, ziua 15)

Sărbătoarea comemora peregrinările evreilor timp de 40 de ani prin pustie înainte de intrarea
în Canaan (Lev. 26:33-36; Deut. 16:13-17). Istoricul evreu Iosif Flavius o numeşte „cea mai
mare şi cea mai sfîntă dintre toate sărbătorile evreieşti". Timp de şapte zile, toţi evreii trebuiau
să-şi părăsească locuinţele şi să stea în corturi sau colibe făcute din crengi şi pînză, „pentru ca
urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos
din ţara Egiptului" (Lev. 23:42).

Domnul Isus a participat şi El la sărbătoarea corturilor (Ioan 7:2, 8-52), dar simbolistica
comemorării se va împlini atunci cînd Domnul va locui alături de poporul Său în timpul
Mileniului (Zah. 14:9-21; Isaia 11:2-9).

În afara acestor şapte sărbători mari, evreii au mai primit de-a lungul istoriei cîteva zile de
aducere aminte:

Ziua de Sabat
Cea de a şaptea zi, pusă de o parte de Dumnezeu la sfîrşitul Creaţiei (Gen. 2:1-3), dar
nesărbătorită pînă în perioada Exodului (Exod 16:23), este şi ea menţionată în lista
sărbătorilor evreieşti (Lev. 23:1-3). Ziua comemorează atît odihna Domnului, cît şi scoaterea
din robia egipteană (Deut. 5:12-15). Ea este un semn naţional între Iehova şi Israel (Exod
31:17; Ezec. 20:12, 20).

Orice lucrare trebuia evitată între cele două apusuri de soare (Exod. 20:12, 13; Neem. 13:15-
22). Era interzisă aprinderea unui foc (Exod 35:3) sau adunarea de vreascuri (Num. 15:32-33).
Fiecare trebuia să rămînă acasă (Exod 16:29; Lev. 23:3), iar deplasările trebuiau reduse la
minimum (Fapte 1:12).

Anul sabatic

Un Sabat de odihnă pentru pămînt (Exod. 23:10-12; Lev. 25:1-7; Deut. 15:1). Orice lucrare
agricolă era interzisă. Poporul trebuia să trăiască din ce dădea de la sine pămîntul.

Anul de veselie

Numit şi „Anul Jubiliar" (Lev. 25:8-55), acest an venea după şapte ani Sabatici, o singură dată
la cincizeci de ani. În acest an, datoriile erau iertate, robii erau eliberaţi, iar pămîntul vîndut şi
cumpărat se întorcea automat în sînul seminţiei din care făcuse iniţial parte, în felul acesta,
anul de veselie servea ca reper pentru preţurile cu care se vindeau şi se cumpărau pămînturi şi
robi. În realitate, se cumpăra numai dreptul de folosire pînă la anul de veselie.

Sărbătoarea Purim

Aceasta este o sărbătoare a bucuriei pentru felul minunat în care Dumnezeu i-a scăpat pe evrei
de planurile ucigaşe ale lui Haman, duşmanul lui Mardoheu. Evenimentul s-a petrecut în
capitala Susa şi este redată în cartea Esterei.

Sărbătoarea luminilor

Numită şi Hanuca, această sărbătoare comemorează rededicarea Templului, după victoria lui
Iuda Macabeul asupra ocupanţilor greci (1 Mac. 4:41-49; 2 Mac. 10:6-8). Timp de trei ani de
zile, închinăciunea oficială fusese întreruptă şi Antioh Epifaniu spurcase Templul. Sărbătoarea
începe pe 25 Cişlev (Decembrie) prin aprinderea unei lumînări şi ţine opt zile. În fiecare zi se
aprinde încă o lumînare, ajungîndu-se în final la un total de opt.
Teme biblice din Noul Testament
Păcatul
În epistola sa către Romani, apostolul Pavel declară că toţi oamenii - evrei sau neamuri,
religioşi sau păgîni - au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi Vechiul Testament şi
Noul Testament vorbesc pe larg despre „păcat" folosind o gamă întreagă de termeni care arată
cît de caracteristică este această stare pentru condiţia de acum a umanităţii. Iată mai jos cîţiva
din termenii folosiţi în Biblie pentru a desemna starea de păcat:

A greşi ţinta (Hamartia).

Acesta este termenul cel mai folosit în Noul Testament (de peste 250 de ori). Am putea
traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui
Dumnezeu". Hamartia descrie starea generală de păcătoşenie.

Nedreptate, necinste (Adikia)

Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care apare acest termen grec este pasajul din 1 Ioan
1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne
curăţească de orice nelegiuire".

Greşeală (Paraptoma)

Termenul apare de 21 de ori în Noul Testament şi este cunoscut din rugăciunea „Tatăl nostru"
în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre". Cuvîntul este un derivat de la verbul
„pipto" (a cădea) şi denumeşte lipsa de rezistenţă în faţa răului, alunecarea de la calea
credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă
unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi" (Iacov 5:16).

Fărădelegea (Anomia)

Acest termen apare de 14 ori în Biblie şi înseamnă „călcare de lege" („noma" = lege). 1 Ioan
3:4 ne dă o definiţie a acestui termen: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este
fărădelege".

Călcarea poruncii (Parabasis)

Termenul apare numai de 7 ori în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi sau interdicţii
specifice. A „încălca" înseamnă a trece dincolo de limite specifice stabilite de Dumnezeu, a
nesocoti cu bună ştiinţă o anumită poruncă. Această formă de păcat este mai vinovată decît
„hamartia". Parabasis este un păcat săvîrşit cu bunăştiinţă: „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut
vinovată de călcarea poruncii" (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23).

Lipsa de evlavie, Nelegiuire (Asebia)

Termenul acesta şi derivatele lui apar de 18 ori în Biblie. „Sebia" înseamnă evlavie. „A-sebia"
este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un
paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest termen de 4 ori pentru a sublinia
grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile
de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei
nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele
de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi" (Iacov 14-15).
Noul Testament: Har şi Milă
Dacă Vechiul Testament este o carte „a Legii", atunci Noul Testament este o carte a „harului"
şi a „milei". "La plinirea vremii", Dumnezeu a trecut peste asprimea Legii, a coborît între noi
prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a
desăvîrşit mîntuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16).

Har („Charis"- în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism
din vocabularul laic al unei limbi şi înnobilate prin căpătarea unor sensuri noi, mai bogate şi
mai spirituale.

În limba greacă, „Charis" este un derivat de la verbul „Chairo", a te bucura. Apostolul Luca
face un aparent joc de cuvinte, cînd scrie în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul
(charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)...” Limba greacă modernă a păstrat acest sens laic
al cuvîntului cu semnificaţie de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români,
echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis", - „gratia". Se
vorbeşte astfel despre „graţios", „plin de graţie" aplicat unei intervenţii, unui gest sau unei
persoane.

Harul nu a fost cu totul absent în Vechiul Testament. Cuvîntul ebraic care-l defineşte este
„heşed" şi se află în Estera 2:9, 17 („...a căpătat trecere şi iubire înaintea lui") şi în 2 Sam. 2:5
(„...aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul").

Cel mai elocvent exemplu de har, „heşed" din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3.
După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui
Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?" şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul,
ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?".

„Heşed" este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a
Legii şi în desele lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit
peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această situaţie, scriind:
„Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed") îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi
aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed"),
Doamne!" (Psalm 25:6-7).

În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos") este strîns înrudită cu harul. Mila este
un sentiment, o mişcare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în dificultate
şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu cînd scrie: „Cum să te
dau Efraime?... Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă" (Osea 11:8-9).
Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de
îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!" (Iona 4:2). În timpul
misiunii Sale, Domnul Isus, „cînd a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau
necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor" (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era
încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el" (Luca 15:20).

Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvîrşite de Dumnezeu, „care
vrea să ne facă bine".
Noul Testament: Mîntuirea
În Biblie, mîntuirea are aspecte diferite. Se vorbeşte despre mîntuire la timpul trecut, se
vorbeşte despre mîntuire la timpul prezent şi se vorbeşte despre ea şi la timpul viitor.
Varietatea aceasta de texte ne împinge la o întrebare firească: „Sîntem mîntuiţi sau nu
sîntem?" Sau altfel spus: „Putem fi siguri de mîntuire?"

Mîntuirea pe care o descrie Biblia nu este un eveniment, ci un proces continuu desfăşurat în

trei etape sau stadii diferite şi distincte. Această mîntuire începe în momentul convertirii prin
credinţă, continuă apoi toată viaţa şi-şi trăieşte împlinirea finală în clipa în care cel credincios
este strămutat deplin din lumea păcatului în împărăţia neprihănirii.

Mîntuire de la ce? Dacă mîntuire înseamnă „salvare", atunci de la ce a trebuit să fim salvaţi?

Răspunsul pe care ni-l dă Biblia este următorul: Omul trebuie să fie mîntuit de păcat şi de
urmările păcatului. Aşezat între Dumnezeu şi Diavol, omul a căzut în păcat şi a fost atras în
sfera de influenţă a Diavolului, aflîndu-se acum în pericolul de a împărtăşi soarta tragică a
acestuia (Matei 25:31-46).

Mîntuire? În ce fel? Problema omului este căderea lui în păcat. Dacă el rămîne în această
stare va ajunge în iad. Pentru a nu ajunge acolo, omul trebuie desprins de păcat. Despărţirea
lui de păcat înseamnă „mîntuire" (în greacă: „sozo" -Mat. 1:21; Fapte 16:31; Ioan 3:17).

Prin căderea în păcat omul are acum trei probleme. Trebuie să ispăşească pedeapsa pe care
Dumnezeu a rînduit-o pentru păcat („plata păcatului este moartea" - Romani 6:23), trebuie să
trăiască sub influenţa devastatoare a puterii păcatului („Văd în mădularele mele o altă lege,
care... mă ţine rob legii păcatului... O, nenorocitul de mine! - Romani 7:23, 24) şi trebuie să
rămînă în prezenţa chinuitoare a păcatului oricît de neplăcută îi este această stare („Lot, care
era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; căci neprihănitul acesta îşi chinuia în
toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor
nelegiuite"- 2 Petru 2:7, 8).

Mîntuirea de păcat

TRECUT PREZENT VIITOR

„am fost mîntuiţi" „sîntem mîntuiţi" „vom fi mîntuiţi"
Iertare Sfinţire Proslăvire
Pedeapsa Puterea Prezenţa
Fiul Duhul Tatăl
Rom. 8:28; Isaia 2 Cor. 7:10; Rom. 2 Tim. 4:12; Rom.
53:5; Colos. 3:13; 7:24; 8:1-2; 1 Cor. 8:24; 13:11; Evrei
Evrei 10:13-15 15:2; Filip. 2:12 9:28; 1 Petru 1:5

Să analizăm împreună acest tabel:

Faza numărul 1 a Mîntuirii - „Iertarea"

Pe prima coloană a tabelului nostru este descrisă această fază de început a mîntuirii. De sus în
jos, putem spune că ea se găseşte pomenită la timpul trecut în textele care spun că „am fost
mîntuiţi", sau că sîntem mîntuiţi prin lucrarea făcută în trecut de Domnul Isus. Cel mai frumos
text despre iertare se găseşte în Isaia 53:5: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre,
zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile
Lui sîntem tămăduiţi". Dumnezeu L-a pedepsit pe Fiul Său în locul nostru. Pedeapsa pentru
păcatul nostru a căzut asupra Lui. Astăzi putem fi scoşi de sub pedeapsă, dacă ne încredem în
lucrarea făcută de Cristos. Cine crede în El, „nu vine la Judecată, ci a trecut din Moarte la
Viaţă" (Ioan 5:24). Greşeala primului Adam, a fost plătită de Cel de-al doilea Adam, Isus
Cristos: „Astfel dar, după cum după printr-o singură greşeală a venit o osînda, care a lovit pe
toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărîre
de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au
fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi"
(Romani 5:18, 19). Lucrarea de iertare a fost desăvîrşita de Dumnezeu Fiul, Isus Cristos
(Evrei 10:13-15; Coloseni 3:13).

Faza numărul 2 a Mîntuirii - „Sfinţirea"

Iertarea ne-a scăpat de păcatele din trecut, dar Dumnezeu trebuie să rezolve şi problema
prezentului nostru. Lăsaţi singuri, noi ne-am întoarce la trăirea în păcat, căci diavolul are un
aliat teribil în trupul nostru (Romani 7:18).

Ieşirea de sub puterea păcatului şi punerea deoparte în slujirea pentru Dumnezeu, se numeşte
în Scriptură „sfinţire". Dacă iertarea se obţine instantaneu, prin credinţă, la Sfinţire se ajunge
numai în timp, de-a lungul unui proces de experienţe personale cu Dumnezeu şi cu puterea
mîntuitoare a Duhului Sfînt. Cineva spunea foarte adevărat că pentru a ierta un om, lui
Dumnezeu, îi este suficientă o singură clipă, dar pentru a face din el un sfînt, îi este necesară o
viaţă întreagă. Sfinţirea este lucrarea pe care o face în viaţa noastră Dumnezeu Duhul Sfînt (2
Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2). Lucrarea Lui este în directă legătură cu predarea noastră.
Dumnezeu nu ne sfinţeşte cu forţa. Mulţi credincioşi nu trăiesc o viaţă de sfinţenie. Ei cad
deseori sub puterea păcatului şi devin „lumeşti". Mîntuirea aceasta de sub puterea păcatului se
poate pierde. Creştinii pot ajunge iarăşi robi ai păcatului, nefăcînd cinste numelui de copii ai
lui Dumnezeu. În cărţile Noului Testament se găsesc o mulţime de avertismente împotriva
unor astfel de stări (Filipeni 2:12; Iacov 1:21: 1 Petru 2:2; 2 Corinteni 7:1; l Timotei 4:16; 1
Petru 1:17).

Faza numărul 3 a Mîntuirii - „Proslăvirea"

A treia coloană din tabelul nostru descrie „fericita noastră nădejde" (Tit 2:13). Problemele
noastre în lupta cu păcatul nu se vor sfîrşi decît atunci cînd Dumnezeu „va schimba trupul
stării noastre smerite" (Flipeni 3:21) şi ne va salva din lumea de păcat. Trupul nostru actual a
fost supus deşertăciunii şi aparţine acestei lumi care „zace în cel rău" (1 Ioan 5:19). Va veni
însă o clipă cînd Dumnezeu ne va scoate şi din trupul actual şi din lumea aceasta. El ne va da
un alt trup, nemuritor, şi ne va strămuta într-o altă „împărăţie", „în care va locui neprihănirea"
(2 Timotei 4:18). Această salvare din prezenţa păcatului este încă în viitor şi poartă numele de
„proslăvire". Fiecare credincios născut din Dumnezeu se simte într-un fel „străin" în această
lume. Domnul Isus a spus lucrul acesta în rugăciunea din Ioan 17:1-26.

Cine citeşte cu atenţie va descoperi curînd tensiunea care există între: „Ei nu sînt din lume"
(17:14, 16) şi „Ei sînt (încă) în lume" (17:11). Ca şi Lot altădată în Sodoma, noi suspinăm şi
ne chinuim sufletele atîta timp cît rămînem în lumea de păcat. Cetăţenia noastră este în ceruri
şi de acolo îl aşteptăm pe Domnul Isus să vină şi să ne izbăvească din „robia stricăciunii"
(Rom. 8:17-24a; l Corinteni 15:53; 2 Corinteni 5:4, 5).

Va veni o vreme cînd Dumnezeu va pune capăt domniei păcatului pe pămîntul acesta. El îl va
arunca pe diavol în iazul cu foc şi cu pucioasă şi va produce un pămînt schimbat „în care va
locui neprihănirea". În nădejdea aceasta trăim noi şi ne pregătim.

Pavel spune că, deşi în viitor, vremea aceasta este aproape: „Şi aceasta cu atît mai mult, cu cît
ştiţi în ce împrejurări ne aflăm; este ceasul să vă treziţi în sfîrşit din somn; căci mîntuirea este
mai aproape de noi decît atunci cînd am crezut" (Romani 13:11).

Mîntuirea aceasta despre care se vorbeşte în text nu este aceea dobîndită prin pocăinţă şi
credinţă („Iertarea") şi nici cea lucrată de Duhul Sfînt în viaţa noastră („Sfinţirea"). Mîntuirea
despre care se vorbeşte aici este „Proslăvirea", „mîntuirea gata să fie descoperită în vremurile
de apoi" (1 Petru 1:5).

Dumnezeu îl va mai trimite încă o dată pe Domnul Isus pentru noi. De data aceasta El va veni
numai pentru cei credincioşi. Am putea spune că El va veni pentru cei mîntuiţi, pentru care şi-
au trăit mîntuirea pînă la capăt şi va veni ca să-i mîntuiască!!! Sau aşa cum spune textul din
Evrei 9:28: „Cristos după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se
va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, (ci) ca să aducă mîntuirea celor ce-L aşteaptă".

Cei credincioşi trăiesc „aşteptînd fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru
Dumnezeu şi Mîntuitor, Isus Cristos" (Tit 2:13), „El va schimba trupul stării noastre smerite,
şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune
toate lucrurile" (Filipeni 3:21).

O completare necesară

Am spus în acest studiu că Mîntuirea este un proces în timp şi că, într-un sens, noi „ne ducem
pînă la capăt" mîntuirea noastră. Acest fel de vorbire se potriveşte cu felul în care vedem şi
înţelegem noi lucrurile.

Pentru Dumnezeu, care locuieşte în afara timpului, mîntuirea noastră este un lucru deja
realizat. Cei care au crezut, sînt deja „în locurile cereşti, în Cristos" (Efeseni 1:3, 20; 2:6;
3:10; 6:12).

Totul este clar şi stabilit pentru Cel care a ştiut şi ştie toate lucrurile. Lucrările Lui au fost deja
isprăvite încă „de la întemeierea lumii" (Evrei 4:3). Numele celor mîntuiţi au fost „scrise în
cartea Mielului" „înainte de întemeierea lumii" (Apocalipsa 13:8).

Ori de cîte ori ne întrebăm despre mîntuirea noastră sau despre mîntuirea altora, este bine să
ne întoarcem la textul din 2 Timotei 2:19: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită,
avînd pecetea aceasta: Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui; şi oricine rosteşte Numele
Domnului, să se depărteze de fărădelege!"

Părtăşia cu Dumnezeu şi vieţuirea în sfinţenie sînt izvoarele certitudinii noastre.

„Domnul cunoaşte pe cei ce sînt ai Lui", de aceea, „pe voi înşivă încercaţi-vă. Pe voi înşivă
cercetaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Cristos este în voi? Afară numai dacă sînteţi lepădaţi"
(2 Cor. 13:5).
Credinţa mîntuitoare
Apostolul Iacov întreabă în epistola sa: „Poate oare credinţa aceasta să-l mîntuiască?" (Iacov
2:14). Dacă există şi o credinţă care nu mîntuieşte, care este aceea care ne mîntuieşte cu
siguranţă?

Cînd vorbeşte despre credinţă, Biblia foloseşte trei termeni: „pistis", un substantiv, „pisteuo",
un verb şi „pistos", un adjectiv.

Credinţă (pistis)

Cea mai clară definiţie a credinţei o găsim în Evrei 11:1: „Credinţa este o încredere neclintită
în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd". Autorul scrie
apoi 29 de versete ca să ilustreze cum a lucrat această credinţă în acei oameni care L-au crezut
pe Dumnezeu pe Cuvînt şi L-au urmat prin credinţă. Nu toţi cei amintiţi în această enumerare
au fost extraordinari de credincioşi. Sara, Iacov, Ghedeon şi Samson au avut şi ei scăderile lor.
Chiar şi Avraarn, tatăl tuturor credincioşilor a mai şi ezitat. Dar au avut „credinţă". Chiar şi
cînd nu este decît „cît un bob de muştar", credinţa adevărată face minuni şi este răsplătită de
atotputernicia divină.

Ce este credinţa? Este certitudinea că ceva sau cineva este demn de încredere. Toată existenţa
noastră se bazează pe credinţă. În problema mîntuirii, credinţa creştină se sprijină pe existenţa
şi lucrarea lui Cristos: „Cristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat şi s-a
arătat lui Chifa şi celor doisprezece" (1 Cor. 15:3-4).

A crede (pisteuo)

În limbajul Bibliei, „a crede" sau „a nu crede" înseamnă a decide să accepţi sau să respingi
oferta mîntuitoare a lui Dumnezeu prin Cristos. Fiecare om va sta înaintea lui Dumnezeu ca să
dea socoteală de această alegere (Fapte 17:30-31).

Credinţa nu poate exista prin ea însăşi; trebuie să crezi în ceva sau în cineva. Dumnezeu a
acordat oamenilor încă de la început libertatea de a crede în El sau în altceva sau altcineva.
Alegerea primilor noştri părinţi, Adam şi Eva, n-a fost bună şi ne-a cufundat pe toţi în haosul
şi suferinţa pe care le experimentăm astăzi.

Credincios (pistos)

În ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu şi a lucrurilor spirituale, toată lumea crede. Unii
„cred că da", alţii „cred că nu". Există o credinţă pozitivă şi o credinţă negativă. Aceste două
forme ilustrează hotărîrea interioară pe care am făcut-o fiecare dintre noi în problema lui
Cristos. Terminologia Bibliei restrînge însă această folosire a termenului, categorisindu-i ca şi
credincioşi doar pe aceia care au o credinţă pozitivă şi îşi reaşează priorităţile vieţii în funcţie
de existenţa lui Dumnezeu.

Chiar şi cei care cunosc ceva din realitatea existenţei lui Dumnezeu se află într-un mare
pericol. S-ar putea ca ei să se oprească doar la o constatare pasivă, care să nu le folosească la
nimic. Poţi muri cu medicamentul în mînă. Ca să te vindeci, trebuie să iei medicamentul şi să-
l înghiţi. În termeni biblici, a crede în Cristos înseamnă: „a-L primi" (Ioan 1:12), „a-L cere"
(Ioan 4:10), „a-L mărturisi" (Rom. 10:9) şi „a-L chema" să te izbăvească (Rom. 10:13).
Atunci cînd este veritabilă, credinţa creştină duce la schimbarea radicală a vieţii, la primirea
Duhului Sfînt şi la slujire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.
Viaţă şi Moarte în Biblie
Pentru a pătrunde semnificaţia unor concepte biblice foarte importante ca: învierea, naşterea
din nou, moartea a-II-a, este strict necesar să înţelegem cum sînt definite, în terminologia
Bibliei, „Viaţa" şi „Moartea"

În limbajul Bibliei, moarte nu înseamnă primordial desfinţare, anihilare, dispariţie, ci, departe
de a numi o stare, ea descrie o situaţie, un raport.

În lumea lui Dumnezeu, oamenii nu încetează niciodată să existe. În rai sau în iad, ei vor
continua să dăinuie veşnic. În sens cantitativ, toţi oamenii au viaţa veşnică. Calitativ însă, este
şi va fi o mare diferenţă între situaţia celor care sînt destinaţi raiului şi celor care sînt destinaţi
iadului. În terminologia Scripturii, „Viaţa" şi „Moartea" poartă o semnificaţie aparte: Viaţa
desemnează starea de părtăşie, de comuniune, de trăire împreună, în timp ce „Moartea"
descrie condiţia de despărţire, de separare, de absenţă.

Să luăm ca punct de plecare în studiul nostru pasajul din Luca 15:11- 32. Ne vom opri doar la
cîteva versete care ne vor ajuta să înţelegem cu ce sens a folosit Domnul Isus cuvintele
„moarte" şi „viaţă".

Toată întîmplarea descrie modificarea unor raporturi între un tată şi fiul lui mai mic. Plecarea
fiului risipitor şi starea de despărţire faţă de tatăl său este numită de Domnul Isus: Moarte, în
timp ce întoarcerea acasă este numită „înviere": „Să mîncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al
meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit". (Luca 15:23-24) Această corespondenţă
între Moarte (despărţire) şi Viaţă (trăire împreună, părtăşie) se vede şi mai clar din
succesiunea versetelor 31 şi 32: „Fiule", i-a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am
eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort
şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit". Fiul cel mare nu „murise" pentru că rămăsese acasă cu
tatăl său („tu întotdeauna eşti cu mine") în timp ce mezinul fusese mort, nu pentru că îşi
încetase existenţa, ci pentru că fusese „pierdut". Găsirea, echivalentă cu întoarcerea lui acasă
în părtăşia căminului, este numită „întoarcere la viaţă" sau „înviere".

Cuvintele Viaţă şi Moarte sînt folosite în Biblie în trei sensuri diferite. Altfel spus, Scripturile
ne vorbesc despre trei tipuri de viaţă şi, corespunzător, trei tipuri de moarte.

Tipul VIAŢĂ MOARTE

Fizic Trup + Suflet Trup - Suflet
Spiritual Om + Dumnezeu Om - Dumnezeu
Veşnic Om + Dumnezeu Om - Dumnezeu

Să le luăm pe rînd:

1. Viaţă şi Moarte în sens fizic. În Geneza 2:7 ni se descrie facerea omului prin contopire a
două elemente distincte: trup din ţărîna pămîntului şi suflet sau suflare divină. „Domnul
Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a
făcut astfel un suflet viu" (Geneza 2:7). Atît timp cît aceste două elemente stau împreună, se
poate spune că omul este viu, are viaţă. Moartea apare atunci cînd intervine despărţirea,
separarea între suflet şi trup. O astfel de eventualitate este descrisă în Eclesiastul 12:7: „...pînă
nu se întoarce ţărîna în pămînt, cum a fost, şi pîna nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a
dat". Notaţi că nu ni se spune că duhul omului este desfiinţat sau că-şi încetează în vreun fel
existenţa.

Dacă sufletul rămîne în trup, se poate spune despre un om că, fizic, este încă în viaţă. Cazul
cel mai elocvent este cazul tînărului Eutih, relatat în Faptele Apostolilor 20:7-12: „În ziua
dintîi a săptămînii, eram adunaţi laolaltă ca să frîngem pîinea. Pavel, care trebuia să plece a
doua zi, vorbea ucenicilor, şi şi-a lungit vorbirea pînă la miezul nopţii. În odaia de sus, unde
eram adunaţi, erau multe lumini. Şi un tînăr, numit Eutih, care şedea pe fereastră, a adormit
de-a binelea în timpul lungii vorbiri a lui Pavel; biruit de somn, a căzut jos din catul al treilea
şi a fost ridicat mort. Dar Pavel s-a pogorît, s-a repezit spre el, l-a luat în braţe, şi a zis: „Nu vă
tulburaţi, căci sufletul lui este în el”...Flăcăul a fost adus viu, şi lucrul acesta a fost pricina
unei mari mîngîieri".

2. Viaţă şi Moarte în sens spiritual. În Geneza 2:17 ni se spune că pedeapsa pentru cel ce
mînca din pomul cunoştinţei binelui şi răului trebuia să fie moartea („...căci în ziua în care vei
mînca din el, vei muri negreşit".) Mulţi cititori ai Bibliei şi-au pus întrebarea: „Ei bine, a
murit sau nu a murit Adam atunci cînd a mîncat din pomul oprit?"

Unii comentatori au încercat să spună că, într-un sens, Adam a murit, sau mai bine zis, atunci
a început să moară, pentru că atunci a intrat pentru prima dată în lume moartea (Vezi Romani
5:12). Alţi comentatori spun că pentru Dumnezeu, care locuieşte în afara timpului şi spaţiului,
Adam a murit chiar în clipa în care a călcat porunca pe care o primise.

Părerea noastră este că, într-adevăr, Adam şi Eva au murit chiar „în ziua" în care au mîncat
din fructul oprit. Ştim, ei au continuat să existe din punct de vedere fizic încă multe sute de
ani, dar în momentul neascultării ei au trăit o altfel de moarte, moartea spirituală. Păcatul lor a
distrus părtăşia minunată care domnise pînă atunci între Creator şi Creatură, în „răcoarea
zilei" (Geneza 3:8), Dumnezeu nu s-a mai întîlnit ca de obicei cu omul. „Unde eşti Adame?" a
chemat Dumnezeu, iar omul a răspuns: „Mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns"
(Geneza 3:10). Păcatul l-a despărţit pe primul om de Dumnezeu şi adus în lume o moarte mult
mai teribilă decît moartea fizică: moartea spirituală. De atunci, toţi urmaşii lui Adam se nasc
morţi din punct de vedere spiritual. David spune în Psalmul 51:5: „Iată că sînt născut în
nelegiure şi în păcat m-a zămislit mama mea".

Isaia descrie această existenţă în moarte spirituală astfel: „...nelegiuirile voastre pun un zid de
despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică
să vă asculte". „...Bîjbîim ca nişte orbi de-a lungul unui zid, bîjbîim ca cei ce n-au ochi, ne
poticnim ziua nameaza mare, ca noaptea, în mijlocul celor sănătoşi, sîntem ca nişte morţi"
(Isaia 59:2, 10).

Miliarde de oameni care trăiesc azi pe pămînt sînt spiritual morţi în păcat. Singura lor nădejde
rămîne lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos. Cum o spune tot Isaia: „Totuşi întunerecul nu
va împăraţi veşnic pe pămîntul în care acum este necaz... Poporul care umbla în întunerec,
vede o mare lumină; peste cei care locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină" (Isaia 9:1,
2).

Venirea Domnului Isus în lumea noastră a însemnat o ofensivă a vieţii. „Am venit să caut şi să
mîntuiesc ce era pierdut" (Luca 19:10). Primirea Domnului Isus prin credinţă este echivalentă
cu trecerea din moartea spirituală la viaţa spirituală. „Eu sînt Pîinea vie, care s-a pogorît din
cer. Dacă mănîncă cineva din pîinea aceasta, va trăi în veac; şi pîinea pe care o voi da Eu, este
trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii" (Ioan 6:51). „În adevăr, după cum Tatăl
înviază morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea". Adevărat, adevărat vă spun, că
cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la
judecată, ci a trecut din moarte la viaţă" (Ioan 5:21, 24). Apostolul Pavel ne explică procesul
acestei treceri din moarte la viaţă în Efeseni 2:13, 19: „Dar acum, în Cristos Isus, voi, care
odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sîngele lui Cristos". „Aşadar voi nu mai sînteţi
nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sînteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui
Dumnezeu".

În Adam, noi toţi am murit spiritual, dar în Cristos ne putem întoarce la Dumnezeu, ca să
căpătăm iarăşi Viaţa.

3. Viaţa şi Moartea în sens veşnic. Cît timp trăim fizic, există posibilitatea mîntuirii, adică se
poate trece din moarte spirituală la viaţă spirituală. După despărţirea sufletului de trup starea
spirituală a celui mort nu mai poate fi schimbată. Ea primeşte un caracter veşnic. Cînd vom
sta cu toţii în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu, vom auzi vocea divină care va
pecetlui destinul nostru veşnic. Încă o dată, limbajul Scripturii este foarte semnificativ,
vorbind despre Viaţă şi despre Moarte veşnică ca despre o Apropiere, respectiv Depărtare
definitivă între om şi Creatorul său..Atunci împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi
binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea
lumii". „Apoi va zice celor de la stînga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!" (Matei 25:34, 41).Atunci le va zice
curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege"
(Matei 7:23).

De data aceasta, între Viaţa veşnică şi Moartea veşnică nu mai există nici o punte de trecere,
în istoria cu bogatul şi Lazăr, Domnul Isus ne descrie această realitate astfel: „... Cu vremea
săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sînul lui Avraam. A murit şi bogatul şi l-au îngropat.
Pe cînd era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe
Avraam şi pe Lazăr în sînul lui şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe
Lazăr să-şi moaie vîrful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sînt chinuit în
văpaia aceasta”. „Fiule", i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat
lucrurile bune şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mîngîiat, iar tu eşti chinuit. Pe
lîngă toate acestea, între noi şi voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce ar vrea să treacă de aici
la voi, sau de acolo la noi, să nu poată" (Luca 16:22-26).

Este bine să ne reamintim că la crucea Golgotei, Domnul Isus a fost între viaţă şi moarte în
toate cele trei aspecte ale lor, descrise în Scriptură. El a ales să poarte păcatele noastre asupra
Lui şi să fie pedepsit de Dumnezeu în locul nostru (Isaia 53:4-6). Din cauza aceasta, El a fost
despărţit de Dumnezeu pentru o clipă, trăind Moartea Spirituală. Din această situaţie, el a
strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27:46).

Despărţirea aceasta de Tatăl, L-a făcut să simtă şi ceva din chinurile Morţii Veşnice. Atîrnînd
de lemn, El s-a perpelit în flăcările iadului strigînd: „Mi-e sete!" (Ioan 19:28).

În finalul suferinţei, El a trecut şi prin Moartea Fizică.! „Isus a strigat cu glas tare: Tată, în
mîinile Tale îmi încredinţez duhul! Şi cînd a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul" (Luca 23:46).
Domnul Isus a înfruntat Moartea în toată complexitatea şi hidoşenia ei. Biruinţa Lui de la
cruce, ne-a adus nouă Viaţa.

„Şi pe muntele acesta, nimiceşte moartea pe vecie" (Isaia 25:7, 8). „Moartea a fost înghiţită de
biruinţă. Unde îţi este biruinţa moarte? Unde îţi este boldul moarte? Boldul morţii este
păcatul... Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus
Cristos!" (1 Corinteni 15:54-57). „Astfel dar, deoarece copiii sînt părtaşi sîngelui şi cărnii, tot
aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte, să nimicească pe cel ce
are puterea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii, erau
supuşi robiei toată viaţa lor" (Evrei 2:14, 15).

Neascultarea lui Adam în grădina Edenului a adus oamenilor Moartea şi a făcut necesară
jertfirea lui Cristos în locul nostru pentru a ne împăca cu Tatăl, şi pentru a ne aduce Viaţa.

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea
şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...” Astfel dar,
după cum printr-o singură greşală, a venit o osînda, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-
o singură hotărîre de iertare a venit peste toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţa"
(Romani 5:12-18). „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace
totul cu Sine prin El, atît ce este pe pămînt cît şi ce este în ceruri, făcînd pace, prin sîngele
crucii Lui" (Coloseni 1:19, 20).

Noi cîntăm cu toţii în ziua de Paşti:

„Cristos a înviat din morţi,

Cu Moartea pe Moarte călcînd
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le."

Aceasta este o realitate a vieţii de credinţă. Domnul Isus a spus:.Adevărat, adevărat vă spun,
că, dacă păzeşte cineva cuvîntul Meu, în veac nu va vedea Moartea" (Ioan 8:51).

Singura întrebare care mai rămîne este aceasta: „Crezi tu lucrul acesta?" (Ioan 11:26).
Aba, Osana, Maranata!
Limba comună vorbită de cei ce trăiau în Israel pe vremea Domnului Isus a fost Aramaică - o
variantă a ebraicii modificată de captivitatea babiloniană. Ca şi ebraica, aramaică face parte
din familia limbilor semitice. Am putea spune că aramaică a fost prima „limbă creştină". Ea
avea însă să fie înlocuită foarte repede cu „koine", dialectul de stradă al limbii greceşti,
vorbită mai cu seamă în partea orientală a Imperiului Roman.

Pe măsură ce creştinismul s-a răspîndit din ce în ce mai mult printre neamuri, aramaică nu s-a
mai păstrat decît pe ici, pe colo, ca o mireasmă melancolică. Cărţile Noului Testament, în
masiva lor majoritate, au fost scrise în limba greacă. Totuşi, în manuscrisele greceşti au
supravieţuit cîteva expresii aramaice de care ne vom ocupa în continuare.

Aba (slavonizat la noi în „Ava")

Acest cuvînt vine din universul foarte intim al familiei şi înseamnă: tată sau tăticule.
Dumnezeu s-a prezentat uneori în Vechiul Testament ca un „Tată" al evreilor (Osea 11;1; Mal.
1:6). Într-un sens mai larg, toţi oamenii sînt copiii lui Dumnezeu prin creaţie, dar Noul
Testament ne spune că numai cei care s-au întors la Dumnezeu prin lucrarea Domnului Isus
Cristos pot spune rugăciunea „Tatăl nostru".

„Aba" apare de trei ori în textul Noului Testament:

Marcu 14:36 - Domnul Isus îşi descoperă intimitatea cu Tatăl, folosind termenul învăţat pe
genunchii lui Iosif şi Maria.

Romani 8:15 - Într-unul dintre cele mai frumoase capitole ale Bibliei, Pavel vorbeşte despre
acceptarea credincioşilor în familia divină şi despre dreptul apropierii intime de „Aba",
Tăticul ceresc.

Galateni 4:6 - Acelaşi Pavel vorbeşte despre Duhul înfierii, care ne-a aşezat în familia lui
Dumnezeu. Deşi noi trebuie să-L ascultăm ca şi nişte robi, Dumnezeu ne-a dat dreptul să ne
apropiem de El cu îndrăzneala unor copii prea iubiţi.

Osana

Osana este o exclamaţie aramaică după ajutorul lui Dumnezeu. Cu timpul, ea a devenit şi o
expresie de laudă, dar fără îndoială, mulţi o mai foloseau în sensul ei primar în care apare în
Psalmul 118:25: „Doamne, ajută, Doamne dă izbîndă", întîmpinarea Domnului Isus la intrarea
în Ierusalim şi strigătele de „Osana", i-au făcut pe mai marii religioşi să-L învinuiască de
tolerarea blasfemiei. „Osana" nu se rostea pentru muritori, ci era păstrat doar pentru divinitate
(Ioan 12:13; Luca 19:38).

Maranata!

Acest cuvînt aramaic apare o singură dată în textul grecesc al Scripturii: „Dacă nu iubeşte
cineva pe Domnul nostru Isus Cristos, să fie anatema! Maranata!" (1 Cor. 16:22). Despărţit în
cuvintele componente: „Maran Ata", expresia înseamnă: „Domnul nostru a venit!" sau
„Domnul nostru vine"! Exclamaţia se poate aplica fie la întruparea Fiului lui Dumnezeu în
ieslea Betleemului, fie la cea de a doua Sa venire.
Aba, Osana, Maranata! - reprezintă etapele maturizării noastre spirituale.