De ce?

De ce vărs lacrimi şi tânjesc

În lumea frământată?
Cuprins
De ce mă doare când privesc
Păduri şi flori ce-nmuguresc
Şi codrii care înverzesc,
Cu mieii cari se zbenguiesc,
În primăvara verde,
Dulce şi bogată?
3 Editorial
„Fiți sfinți căci Eu sunt sfânt!” – Editorii
De ce sunt umezi ochii mei
În lumea chinuită?
De ce? Sunt zile când tăcut
Ca cel lipsit de coarde, mut,
Suspină sufletul durut 4 Închinători în duh şi în adevăr
Să-Ţi văd locaşul impozant Rămășița biblică a Noului Testament –
Şi-acele pietre de bazalt, Simion Buzduga
Cu râuri care şerpuiesc
Şi îngeri ce nu contenesc

8
S-ajungă-n lutul pământesc,
Doctrine biblice
Când roadele se pârguiesc
În holda Ta sfinţită. Atenție la muzica „creștină”! – Dan Bercian
De ce azi plâng printre străini
Setos după odihnă?
De ce-mi curg lacrimi pe obraz,
Când alţii gustă din necaz?
Şi nu-s un cavaler viteaz
12 Statutul moral și spiritual al creștinului

Să instalez al tău extaz, Speculum regis - Despre casa (ne)bună –

Cu perle sfinte de charaz Fănel Șuteu
S-ajut pe cei din Caucaz Rezidește Templu! – Florin Crăsnean
Să-ţi vadă-a Ta lumină.
De ce disper după-ajutor 14 Statutul moral și spiritual al creștinului
Ca sclavul după umbră?
Prietenii lui Iov – Cornel Sabău
De ce port rane care dor
Şi-n nopţi târzii mă înfior?
Mă uit la cer cuprins de-un dor
Să-Ţi văd alesul Tău pridvor
Iar eu ... mă zbat în colţişor
Ca un pierdut în junglă.
15 Statutul moral și spiritual al creștinului

Influența bogăției și a sărăciei asupra vieții

De ce mă-ncrunt când simt dureri de credință – Carol Szekely
Şi sunt furat de pace?
De ce nu port belşug de zel
Şi-un caracter precum un miel,
Când Tatăl meu este Acel 16 Experințe
Ce-i mai presus de cel mişel Istoria nașterii unui copil – O.S.
Şi are-un Fiu, Emanuel
Ce stăpâneşte-n toate?
Izvor de lacrimi nesecat
Ce te-ai înfipt în mine,
Din leagăn până la mormânt
Îmi eşti un frate pe pământ
Fondurile necesare editării şi distribuirii re-
M-ajuţi în post, vistei „Dragoste pentru Adevăr”, se constituie din
M-ajuţi în cânt,
donaţii din ţară şi străinătate. Cei care doresc să
În vreme bună
Şi prin vânt, sprijine această lucrare pot depune bani în contul
M-ajuţi în vreme de căinţi,
Asociaţiei Creştine de caritate Gosen, deschis
M-ajuţi în rugăciuni fierbinţi.
Te-a cunoscut Fiul din cer la BCR Arad, având codul IBAN: RO 62RNCB 0015
Ce-a fost mai tare ca un fier,
0303 1877 0001.
Mai tainic de tot ce-i mister.
Suspin după-al Său sărut
Vă mulţumim în Numele Domnului Isus!
Ce vindecă al meu durut,
Mă ispăşeşte de trecut
Colectivul redacţiei
Şi mă strămută în ţinut,
De-o veşnică iubire.
Cornel David ISSN: 1841-1185

„Ai dat celor ce se tem de Tine un steag, ca să-l
„Fiți sfinți,
căci EU sunt sfânt!”
Sfinţenia este atributul fundamental al lui Dumnezeu,
aşa cum atestă fiinţele din jurul tronului divin, care-l preamăresc
neîncetat, zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel
Atotputernic, care era, care este, care vine!”(Apocalipsa 4:8) Toţi
cei ce au ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu au fost conştienţi de
sfinţenia Lui. Ceea ce au cântat evreii după ce au trecut Marea Roşie,
puteau recunoaşte toţi zeii şi locuitorii Egiptului: „Cine este ca Tine
între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfinţenie,
bogat în fapte de laudă şi făcător de minuni?” (Exodul 15:11)
Sfinţenia este totodată oferta şi cerinţa lui Dumnezeu pentru
păcătoşi. Apostolul Petru a citat din Scripturile sfinte cele scrise în
Levitic 11:44-45; „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiţi şi
voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: «Fiţi sfinţi, căci
Eu sunt sfânt.»”(1 Petru 1:15-16) Tot universul aparţine lui Dumnezeu,
prin creaţie, dar orice păcat dă o lovitură de moarte sfinţeniei. Astfel,
în urma apariţiei păcatului, perimetrul sfinţeniei s-a restrâns. Cerul
a rămas „locuinţa sfântă a Domnului” (2 Cronici 30:27), unde El
guvernează de pe „scaunul Lui de domnie cel sfânt” (Psalmul 47:8). Aici,
pe pământ, prezenţa divină, care aduce cu ea toate harurile necesare
vieţii, este determinată de existenţa unui loc, de fapt, a unor oameni
sfinţi, între care Dumnezeu să fie prezent. Pentru un asemenea scop
a fost construit Templul Domnului – un loc sfânt în Israel. Comparat
cu locuinţa cerească, Templul, a fost numit: „sfântul locaş al locuinţei
Celui Prea Înalt” (Psalmul 46:4). Dumnezeu, i-a spus lui Moise: „Să-Mi
facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor.” (Exodul 25:8) Istoria
poporului Israel arată că Templul în sine nu era sfânt în orice condiţii şi
când a fost desacralizat prin idolatrie şi celelalte păcate, care urmează
în procesul îndepărtării de Dumnezeu, a necesitat o nouă sfinţire.
Sfinţirea Templului, după apostazia lui Ahaz, prin reforma lui Ezechia,
a fost o astfel de resacralizare (1 Cronici 29:3-5). De altfel, orice loc de
pe pământ, în prezenţa divină, devine sfânt, fapt dovedit de teofaniile
din mijlocul naturii. (Exodul 3:3-6; Iosua 5:15-16)
De fapt ce înseamnă a fi sfânt? Pentru omul păcătos,
sfinţirea este întâi un proces de curăţire a tot ce a fost întinat prin
păcat, printr-o procedură stabilită de Dumnezeu; El este sfânt şi
sfinţeşte. Legea de pe Sinai oferea sfinţirea prin credinţa în jertfă,
prin umbre - imagini ale Domnului Isus Hristos. Acum, când jertfa
unică şi desăvârşită a fost dată, credinţa în jertfa Golgotei, oferă
această stare indispensabilă apropierii de Dumnezeu, după cum
scria apostolul Pavel: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost
făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi
răscumpărare.” (1 Corinteni 1:30)
Cei din Biserica Domnului „au fost sfinţiţi în Hristos Isus,
chemaţi să fie sfinţi”(1 Corinteni 1:2). Odată sfinţiţi, trebuie să
ducem o viaţă sfântă, separată de lume. Pentru a avea luciditatea
minţii şi tăria rămânerii în sacralitate, cei ce au fost sfinţiţi trebuie
să se ferească de activităţi păcătoase, să fie cu adevărat, „copii ai lui
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Editorial
înalţe spre biruinţa adevărului” (Psalmul 60:4)
Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat” (Filipeni
2:15). Numai astfel vom putea „deosebi ce este sfânt de ce nu este
sfânt, ce este necurat de ce este curat.” (Levitic 10:10) Fiecare
credincios trebuie să ştie că „voia lui Dumnezeu este sfinţirea”
(1  Tesaloniceni 4:3), căci sfinţenia divină este criteriul şi condiţia
fericirii şi a dragostei desăvârşite, iar păcatul poartă în sine răul şi
nefericirea. Sfinţirea primită trebuie păstrată (2 Corinteni 7:1), prin
umblarea pe „calea cea sfântă” (Isaia 35:8). Apostolul Pavel avertiza
pe cei care erau ispitiţi să se întoarcă la vechile lor practici păcătoase:
„Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu
locuieşte în voi? Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe
acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt:
şi aşa sunteţi voi.” (1 Corinteni 3:16-17)
Cea mai mare putere din lume este sfinţenia. Urmaşii lui
Hristos nu sunt sfinţi ca să se impună, ci se impun fiindcă sunt sfinţi!
Cei sfinţiţi sunt un har pentru familie, „căci bărbatul necredincios
este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă
este sfinţită prin fratele; altmintrelea, copiii voştri ar fi necuraţi,
pe când acum sunt sfinţi.” (1 Corinteni 7:14). Ei sunt de mare folos
şi în societate pentru că au „duhul dumnezeilor sfinţi” (Daniel 4:8,
18), ca tinerii evrei din Babilon, prin care Dumnezeul cel sfânt a
fost prezentat în generaţia lor şi în perspectivă eternă. Ferice de cei
care acceptă la timpul potrivit harul sfinţirii, de cei care înţeleg că
„sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât
vor ţine vremurile.” (Psalmul 93:5)
Cine vrea să contribuie la extinderea graniţelor acestui regat
sfânt, să se implice în proclamarea ofertei divine de sfinţire, ca
„un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru
orice lucrare bună.” (2 Timotei 2:21) Prin „propovăduirea crucii”
(1 Corinteni 1.18), ceea ce înseamnă predicarea morţii Domnului
pe cruce - jertfa prin care suntem sfinţiţi, cei care cred în ea, pot să
intre în „zona sfântă” a Templului lui Dumnezeu – Biserica Domnului
Isus Hristos, care a beneficiat de harul sfinţirii prin faptul că El „S-a
dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin
botezul cu apă prin Cuvânt.” (Efeseni 5:25-26)
Evanghelia Domnului Isus Hristos este o chemare la părtăşia
sfinţeniei divine, iar pentru cei ce nu acceptă mesajul sfânt, va fi o
mărturie a ofertei de sfinţire, dar şi o dovadă a vinovăţiei lor. Toţi
oamenii trebuie să ştie că diavolul şi toţi acoliţii săi păcătoşi vor
pierde autoritatea asupra pământului creat de un Dumnezeu sfânt.
Antihristului – ultimului Nimrod al acestei lumi păcătoase „...i se va
lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.
Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt
pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea
Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate puterile Îi vor
sluji şi-L vor asculta!” (Daniel 7:26-27)
3
Editorii
 Închinători în duh şi-n adevăr
„...fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl!”
(Ioan 4:23b)
RăMĂȘIȚA BIBLICĂ A
NOULUI TESTAMENT
Conform principiilor sfinte expuse în Scripturile sfinte,
Biserica rămășiței începe din secolul întâi și continuă până în
ziua de azi. Ea există mai ales ca urmare a creșterii calitative
și mai puțin cantitative, sub coordonarea Celui ce este capul
Bisericii, Domnul Isus Hristos:
1. Principiul supremației Sfintelor Scripturi ca normă și
autoritate de învățătură (1 Corinteni 4-6b; 2 Corinteni 4:13).
2. Principiul importanței predicării în slujbele divine.
Reluarea modelului de serviciu divin al primului veac. „Ce este
de făcut atunci, fraților? Când vă adunați laolaltă, dacă unul
din voi are o cântare, altul o învățătură.” (1 Corinteni 14:26)
3. Principiul preoției universale – toți credincioșii au
acces la Dumnezeu prin Domnul Isus (Evrei 10:19-22). Toți
trebuie să-I ofere o jertfă de laudă prin cântare. (Evrei 13:15)
4. Principiul separării Bisericii de stat și lume, cu
suportarea purtării crucii, după modelul Domnului Isus
Hristos. (1 Petru 2:21-23)
5. Principiul sfințirii, care produce creșterea calitativă.
Sfințirea sau separarea de păcat, include atât neprihănirea
atribuită de Domnul Isus (1 Corinteni 1.30), cât și sfințirea ca
proces continuu prin mijloacele acesteia: Sângele Domnului
Isus (Evrei 13:2), Duhul Sfânt (1 Petru 1:2), Cuvântul (Ioan
15:3). Acesta vizează:
a) relaționarea pașnică, adică o practicare a unei vieți
creștine care generează bucurie ca urmare a conlucrării în
armonia păcii, ca rezultantă a dragostei frățești;
b) consolidarea spirituală (întărirea sufletească) –
înrădăcinarea și zidirea în Hristos, întărirea prin credință,
prin har și Cuvânt (Coloseni 2:7);
c) umblarea în frică de Domnul, trăirea în sfințire sau
puritate - teama de a nu păcătui – în concluzie, practicarea
evlaviei în închinare și în viața de toate zilele (Evrei 12:28;
Apocalipsa 14:6,7);
d) păzirea poruncilor Domnului Isus Hristos (Matei
28:19-20; Ioan 14.21). Ascultarea mai mult de Dumnezeu
decât de oameni. (Fapte 5:29; 1 Ioann 5:3)
6. Principiul implicării Duhului Sfânt în viața și în
misiunea Bisericii. Creșterea cantitativă, adică numerică
este direct proporțională cu respectarea principiului
sfințirii (Fapte 9:31). Aceste două principii nu substituie
principiile care au caracterizat rămășița milenară a lui
Dumnezeu în Vechiul Legământ și care rămân general
valabile pentru creștini.
7. Principiul iubirii de Dumnezeu și de semeni precum și
cel al expunerii mărturiei lui Isus Hristos (Apocalipsa 12:17).
4 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Acest principiu caracterizează rămășița nou-testamentară,
dar rămâne aceleași, firul roșu al învățăturilor extrase din
Noul Legământ. Astfel că rămășița nou-testamentară poate
fi identificată și recunoscută după principiile următoare:
a) Rămâne loială legământului lui Dumnezeu prin Isus
Hristos (Evrei 9:11-15).
b) Rămâne în ascultare de voia și de poruncile
Domnului, indiferent de vremurile de apostazie și în
împrejurări dramatice (Romani 12:2; Efeseni 5:16-17;
1 Tesaloniceni 5:18;1 Petru 2:15; Apocalipsa 2:17).
c) Este însuflețită de Duhul Sfânt. (Fapte 4:31; 4:8; 6:5)
d) Nu execută decretele care contravin voii lui
Dumnezeu (Fapte 4:28,29); se închină exclusiv lui Dumnezeu
(Ioan 4:23-24).
e) Nu cedează la amenințările vrăjmașilor (Fapte
13:45-49; 14:1-7).
f) Este o rămășiță evlavioasă care transmite mesajul
profetic cu privire la viitorul Bisericii și al lumii (apostolii
Pavel și Petru în general, iar apostolul Ioan în special, în
cartea Apocalipsei).
g) Acceptă mai degrabă persecuția și martirajul, decât
să facă compromis cu voia divină (Fapte 7:59, 60; 12:1-2;
20:23; Apocalipsa 6:9-10).
Rămășița Bisericii dintre evrei. Aceasta s-a cristalizat
în jurul sinagogii și a Templului. A fost atacată atât de
autoritățile civile romane, datorită apariției noului Împărat:
Isus (Fapte 17:7), cât și din partea autorităților religioase
tradiționale evreiești care se simțeau amenințate de Noua
Cale. (Fapte 4:1-22) Prin misiunea celor doisprezece apostoli
și cea a apostolului Pavel, care a misionat printre păgâni, s-a
propovăduit Evanghelia printre neamuri cum nu a făcut-o
nici misionarii de mai târziu, de-a lungul veacurilor. Au
format noi biserici, care la rândul lor au răspândit Cuvântul
în întreg Imperiul roman. Această rămăşiță împreună cu cea
dintre neamuri a purtat numele de Biserica primară. Fără a fi
idealizată, pentru că în sânul acesteia, ca întotdeauna, s-au
manifestat și lupte pentru păstrarea adevărului, a rămas
în conștiința creștină ca una care a strălucit în întunericul
păgân al primelor veacuri. Departe de a crea o aură doar
pentru Biserica primară, Dumnezeu a avut în toate veacurile
o rămășiță care L-a slujit cu credincioșie. Dacă este adevărat
că cele șapte biserici din Apocalipsa reprezintă șapte epoci
ale Bisericii creștine, atunci în fiecare epocă Dumnezeu a
avut și are o rămășiță (Apocalipsa 2:2, 10, 14, 24; 3:4, 10, 19).

Așadar, biserica primară a rămas un vârf de lance, un model
în a învăța, în a apăra și a transpune în practică cuvintele
și învățăturile Domnului Isus. Istoricul Robert Baker rezuma
pentru biserica din primul veac următoarea concluzie:
„Pastorii nu aveau mai multă autoritate în a oferi salvare
prin Hristos decât membrii bisericii. Ei se distingeau de ceilalți
prin darul cârmuirii ce le-a fost dat prin Duhul Sfânt și prin
dorința lor de a-L sluji pe Dumnezeu. Despre pretenția de
mai târziu a episcopului Romei, trebuie să spunem că fiecare
biserică era complet independentă de controlul extern. Nu
este nicio indicație în literatura vremii că vreodată Petru a
fost pastorul bisericii din Roma, nici că biserica din Roma
a fost fondată de vreun apostol. Nu avem niciun dubiu că
biserica a fost organizată de oameni convertiți la Rusalii.”
Rămășița Bisericii dintre neamuri - ținta martirajului.
Persecuțiile împotriva adevăraților urmași ai lui Hristos
încep chiar din primul veac. Este cunoscut faptul că aproape
toți apostolii au sfârșit prin moarte de martir. Martirajul s-a
desfășurat și se desfășoară în mai multe etape și anume:
Persecuția din primele trei secole – aceasta a început
pe vremea împăratului Nero și a continuat până la începutul
secolului al IV-lea, culminând în cruzime cu prigoana și
martirajul dezlănțuit de Împăratul Dioclețian. O mare parte
dentre creștinii de dinainte de secolul al III-lea și după aceea
au format Biserica catacombelor. Măsurile luate împotriva
creștinilor, de către conducerea Imperiului Roman au fost
ca urmare a insuccesului reformei conceput de acesta, iar
eșecul a fost desigur, imputat creștinilor. De aceea urmăreau
desființarea comunităților creștine, sechestrarea averilor și
uciderea sau eliminarea celor ostili. Istoricul Robert Baker
arată că după fiecare perioadă a persecuției, în special
cea din perioada anilor 349-305, s-au putut distinge cinci
categorii de creștini:
1. Martirii care refuzau să aducă jertfe pe altarul
împăratului roman și să se lepede de Hristos;
2. Lucrătorii, credincioși Adevărului, care din cauza
influenței locale nu erau supuși morții;
3. Apostații, care s-au lepădat de Hristos și au adus
jertfe pe altarul împăratului;
4. Falsificatorii, care prin mită obțineau certificatele de
la oficianții împăratului că au oferit jertfă și s-au lepădat de
Hristos, deși aceasta nu era adevărat;
5. Necredincioșii, care îi trădau pe adevărații creștini
ofițerilor romani.1
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Unii din învățații creștini ai vremii au speculat actul de
biruință supremă a acestor martiri și au trecut la venerarea
relicvelor celor martirizați. Astfel, după secolele IV-V, s-a
ajuns la acordarea de onoruri specifice vizând numele,
mijlocirea, celebrarea de slujbe în onoarea lor; a sărbătoririi
lor, a reprezentării și a cinstirii acestora.
Persecuția și martirajele din cadrul unor mișcări
cu tentă reformatoare și asemănătoare celor din cadrul
reformelor clasice ale secolului al XVI-lea și nu numai. Cei ce
se consideră parte a Bisericii rămășiței au ca înaintași printre
cei care s-au luptat ca să susțină o învățătură curată și să dea
un suflu nou bisericii creștine, desigur cu unele exagerări
sau călcări chiar a Cuvântului sacru.
Mișcări de reformă timpurie – începute încă înainte
de primul mileniu. Dintre aceste mișcări, printre care avem
și noi înaintași, putem enumera:
Montaniștii – aceștia au încercat să revigoreze starea
bisericii datorită formalismului și organizării omenești care
s-a instaurat. Au reafirmat doctrina Duhului Sfânt și prezența
darurilor Sale în Biserică prin accentuarea învățăturii că Tatăl
va da Duhul Sfânt celor ce i-L cer. Totuși, în unele aspecte,
lucrurile au fost duse până la extremă, datorită pretenției
că începuse o nouă dispensație revelată lui Montanus și
altor două discipole, către Duhul. Marele apologet și cel
mai remarcabil teolog de limbă latină – Tertulian, a devenit
adeptul acestei mișcări. Acesta, prin scrierile sale, a îndemnat
creștinii să evite distracțiile lumești din timpul lor și să refuze
să se amestece în politică. În schimb, activitatea filantropică
a creștinilor i-a impresionat pe semenii lor păgâni. Cu unele
excepții, montanismul nu a fost o erezie.
Novațienii, își trag numele de la Novațian, un bărbat
creștin care s-a ridicat împotriva celor ce s-au lepădat de
credință. O parte dintre cei apostați au primit certificatul
libeli și au cerut să fie reprimiți în Biserică. Împotriva
acestora s-a ridicat Novațian, deschizând dezbaterea pe
tema restaurării păcătoșilor, problemă ivită în secolul al
III-lea. Cei care i-au susținut punctele de vedere au format
mișcarea care-i poartă numele. Această mișcare a menținut
o disciplină foarte riguroasă în viața bisericii și au cerut ca
să fie eliminată pretenția episcopilor de a ierta păcatele.
Aceasta, întrucât s-a uitat prea repede că singurul care are
putere să ierte păcatele este Dumnezeu și singurul mijlocitor
dintre El și oameni este Fiul Său, Domnul Isus Hristos, care
a murit pentru iertarea păcatelor omenirii și în același timp
este și Cel care poate să le ierte.
Donatiștii – au preluat doctrina novațienilor cu privire
la biserică. Accentuau și susțineau practica unei vieți curate.
Biserica lor se numea „Biserica celor curați”.2 De asemenea,
susțineau că administrarea Sfintei Cine a Domnului, se
putea face numai în condiție de sfințenie a celui care
îndeplinea slujba. Și când ne gândim că aceste învățături
erau propagate și cerute în Africa de Nord, o zonă în care
creștinismul a dispărut aproape cu desăvârșire. Nu excludem
încorporarea în această rămășiță a celor care au apărat și
au explicat credința creștină, atât de pe bazele Vechiului cât
și ale Noului Testament în fața conducătorilor de state, a
evreilor și a intelectualității păgâne prin care au combătut
acuzații false aduse creștinilor, precum și idolatria sau
imoralitatea păgână de către: Atenagora, Iustin Martirul sau
(continuare în pagina următoare)
5
 Închinători în duh şi-n adevăr
„...fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl!” (Ioan 4:23b)
Origene și Ireneu, care au combătut ereziile de atunci. Asta
nu înseamnă că aceștia, la rândul lor, nu au emis învățături
greșite la acea vreme.
Paulicienii – Au apărut în secolul al VII-lea, în Asia
Mică. S-au așezat și în Armenia. Prin învățăturile lor se
opuneau botezului copiilor mici, erau împotriva cultului
Mariei. De asemenea se opuneau închinării la sfinți și au
luptat împotriva corupției bisericii din Răsărit. Paulicienii au
fost prigoniți de către catolici. Unii dintre ei au emigrat în
Peninsula Balcanică, unde au existat mai multă vreme.3
Catarii (Cei puri) sau Albigenzii poartă numele de la
localitatea Albi, din sudul Franţei, unde erau mai numeroşi.
Foloseau Noul Testament ca bază pentru ideile lor, făcând din
el expresia plină de autoritate a credinţei lor, dar au adăugat
şi idei eretice care se asemănau cu ideile dualiste şi ascetice
ale gnosticilor. Reacţia Bisericii Apusene, pentru afrontul adus
autorităţii ei, fost o cruciadă de exterminare a acestora.
Reforma Timpurie, predecesoarea reformei clasice,
ai cărei promotori au fost denumiţi prereformatori sau
premergătorii Reformei sunt: Peter Valdo,în Franța, John
Wycliffe în Anglia; Ian Hus în Cehia; Girolamo Savonarola
în Florenţa, Italia.
Valdezii, după numele întemeietorului lor, Peter Valdo,
credeau că fiecare om ar trebui să aibă Biblia în propria lui
limbă şi că ea ar trebui să fie autoritatea finală pentru credinţă
şi viaţă. Urmând exemplul lui Hristos, ei mergeu câte doi, să
predice săracilor în limba lor. Reacţia Bisericii Romane a fost
hotărârea sinodului de la Toulouse în 1229, care a interzis
laicilor să folosească traducerea populară a Bibliei.
Lolarzii, grupul întemeiat de prereformatorul John
Wycliffe (1328-1384), au proclamat ideile evanghelice ale
acestuia, în special egalitatea în Biserică în întreaga Anglie,
între oamenii de rând. Wycliffe a insistat în scris că Hristos
este Capul Bisericii, şi nu Papa. A mai afirmat că Biblia şi nu
Biserica este autoritatea pentru credincios, şi că biserica
trebuie să ia model de la Biserica nou-testamentară.
Respingând învăţăturile adăugate ulterior Noului Testament,
aceştia s-au constituit în comunităţi puternice, care au
rezistat mai mult sau mai puţin prigoanei dezlănţuite de
biserica apuseană care a văzut în ideile acestora un afront
adus învăţăturii ei.
Husiţii – susţinătorii lui Ian Hus (1373-1415), cel ce a
încercat să reformeze Biserica Romană din Boemia. Studenţii
boemieni, care au studiat în Anglia, au adus ideile reformiste
ale lui John Wycliffe, care au fost citite şi adoptate de către
Ian Hus, rectorul Universităţii din Praga. Acesta a predicat
aceste idei şi a reformat astfel învăţătura bisericii sale.
Urmaşii lui s-au numit „husiţi”, iar cei mai radicali dintre ei
s-au numit „taboriţi”, ei renegau orice aspect din credinţa şi
practica Bisericii Romane, ce nu putea fi găsit în Scriptură.
Din acest grup s-a dezvoltat Biserica Moraviană. Unul dintre
adepţii acesteia a fost şi Ian Amos Comenius (1592-1670),
cunoscut în general ca fiind educatorul evanghelic progresiv.
Hus a fost ars pe rug din ordinul Consiliului catolic de la
Constance. Dorinţa de reformă s-a coagulat şi s-a materializat
în propovăduirea şi în scrierile unor bărbaţi de seamă, care
au răspândit ideile unei reformări a creştinismului de atunci.
Contribuţia decisivă au adus-o cei trei „universitari”4: John
6
Wycliffe, „luceafărul de dimineaţă al Reformei”, profesor la
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Oxford; Ian Hus, profesor al Universităţii din Praga şi Martin
Luther, profesor la Wittenberg. Aceste mişcări de reformă
le-am denumit în termeni personali5: „reformă timpurie;
reforma propriu-zisă, clasică, nefinalizată a sec. al XVIlea,
dar şi reforma evanghelică, finală”.
Luteranii și calviniștii – Reforma lui Martin Luther și a
lui Jean Calvin a fost considerată de unii ca fiind nefinalizată.
Oricum, alături de prereformatori și de alți reformatori
precum Urlich Zwingli și John Knox, au avut ca ca țintă
întoarcerea la idealul bisericii, așa cum a fost arătat în
Sfânta Scriptură. Toți aceștia au evidențiat rolul central și
unic al Sfintelor Scripturi ca normă de învățătură în viața
Bisericii. Și nu în ultimul rând, rolul credinței și al harului în
lucrarea mântuirii, care este obținută exclusiv prin credința
în Domnul Isus Hristos. Reformatorul Martin Luther are cinci
contribuţii majore aduse în slujbele de închinare: a introdus
liturghia în limba poporului, în locul celei oficiate în limba
latină, a conferit predicii locul central în întrunirile bisericii,
a introdus cântarea în comun, a desfiinţat ideea că liturghia
ar fi o reeditare a jertfei lui Hristos şi a permis adunării
de credincioşi să se împărtăşească din pâine şi vin (lucru
rezervat în catolicism doar preotului). Reformatorul Urlich
Zwingli, a introdus masa împărtăşaniei şi practica aducerii
pâinii şi vinului în bănci. Tot el este principalul promotor al
interpretării Cinei Domnului ca simplă comemorare prin care
pâinea şi vinul sunt simple simboluri ale trupului şi sângelui
lui Hristos. La fel ca şi Luther, a susţinut caracterul central
al predicării. De asemeni, Jean Calvin a susținut importanța
predicării, oferindu-i locul central în timpul serviciului divin.
Anabaptiștii – au fost primii care au reintrodus botezul
adulților în ianuarie 1525 în orașul Zürich.6 De fapt, acest
adevăr a fost susținut inițial de Zwingli, care a subliniat
învățătura că botezul copiilor mici nu are justificare biblică.
Primii conducători anabaptiști sunt: Conrad Grebel, Felix Manz,
Balthazar Hubmaier și Menno Simon... Anabaptiștii au insistat
asupra autorității Bibliei ca regulă finală și infailibilă a credinței,
și în botezul adulților ca urmare a credinței mărturisite de
aceștia. Majoritatea insistau asupra separării bisericii de
stat. Sunt recunoscuți după jumătate de mileniu pentru
spiritul pacifist, de hărnicie, caritabil și etic care domnește
în comunitățile acestora din numeroase țări ale lumii. Testul
de jumătate de mileniu în care au rămas loiali principiilor de
morală biblică, care accentuează modestia în vestimentație,
faptul că au rezistat persecuției crunte și martirajului la care
au fost supuși, îi califică, alături de alte mișcări, să reprezinte
rămășița bisericii începând cu secolul al XV-lea. Au cunoscut
persecuția și martirajul cum puține mișcări creștine s-au
confruntat de-a lungul timpului. În general au fost etichetați
ca aparținând reformei radicale. (Aceasta, datorită direcției
greșite pe care a luat-o evanghelistul Melchior Hoffman din
Țările de Jos, care aștepta manifestarea iminentă a victoriei
finale a lui Dumnezeu. Faptul acesta a condus la concentrarea
adepților săi în orașul german Munster, pentru a aștepta
sfârșitul lumii. A urmat reprimarea acestora printr-o baie de
sânge). Alături de anabaptiști, au fost și alte mișcări creștine
care au suferit tortura și martirajul precum : hughenoții
(reformații francezi), care au fost măcelăriți și martirizați cu
miile, iar apoi s-a mers până la expulzarea lor în masă din
Franța, în jur de 400 000 dintre ei.7
 Quakerii - au apărut în Anglia. Întrunirile lor se bazau
pe inspirația Duhului Sfânt. Ei interziceau jurământul,
participarea la război; practicau sistemul egalității și se
purtau foarte modest.8 Au fost recunoscuți pentru pacifismul
lor, iar cei din America s-au ridicat împotriva sclaviei.9
Mișcarea pietistă - întemeiată de Philip Jacob Spener,
care a ridicat problema purității doctrinare în învățătura
luterană și a purității morale în viața creștinilor.
Mișcări cu caracter reformist din Rusia. Proteste și
mișcări de întoarcere la creștinismul primar se întâlnesc și în
Rusia, la scurt timp de la încreștinarea acesteia. Astfel că în
anii 1003, călugărul Andrean s-a ridicat împotriva închinării
la icoane, a ierarhiei și a legilor bisericești. Apoi călugărul
Martin de origine armeană, în 1049 răspândește cartea
Adevărul, scrisă de el, care produce o căutare după valorile
creștine biblice. Mai târziu apar adevărate mișcări cum au fost
strigolnicii, care se adună clandestin prin case și discuții de la
om la om despre adevăratul sens al învățăturii lui Hristos.10
În secolul al XVII-lea apar hristoverii, care se ridică împotriva
învățăturilor nebiblice, propagând pietatea, morala, evlavia,
abținerea de la consumul de băuturi alcoolice și credința
în umplerea cu Duhul Sfânt și manifestarea darurilor Sale
spirituale, care a constituit baza credinței penticostale de
mai târziu.11 Mai târziu , înlocuiesc învățătura umplerii cu
Duhul Sfânt prin umplerea cu Hristos în inimile celor aleși.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, apar duhoborii, care deși
erau urmașii hristoverilor, au acordat prioritate și autoritate
adevărurilor Evangheliei, respingând adausurile constituite
în așa-zisă tradiția creștină a bisericii istorice, și reînvie
ideea umplerii cu Duhul Sfânt, pe care poate să-L primească
oricine, nu doar cei aleși. Astfel că acești credincioși practicau
vorbirea în limbi și prorocia.12 Tot în a doua parte a secolului
al XVII-lea, în Rusia apar molocanii, denumire ce provine,
probabil de la termenul biblic de „laptele duhovnicesc.”
Aceștia s-au apropiat foarte mult de înțelegerea plinătății
Evangheliei. Astfel că practicau: viața în Duhul Sfânt; citirea
Scripturii și predica ce urma, adică explicarea textului citit.
Un loc special îl aveau cântările și rugăciunile. Desigur că
n-au întârziat să apară persecuțiile, care s-au ținut lanț,
culminând cu deportările acestora în ținuturi îndepărtate și
aspre pentru locuit.
Biserica rămășiței – o biserică misionară. Este necesar
de adăugat că nu toți cei ce purtau denumirea de creștin
erau și convertiți și regenerați în mod real, de aceea nu toți
au făcut parte din Biserica rămășiței.
Știați că?
- Biserica creștină a luat naștere în Ierusalim, Iudeea
și a fost la început în exclusivitate evreiască?
- Antiohia, oraș din Siria devine un mare centru
creștin în secolul I și că aici urmașii lui Hristos primesc pentru
prima oară numele de creștini?
- Potrivit scrierilor lui Hipolit din Roma, Tertulian,
Origene sau Eusebiu, în Schythia, respectiv Sciția, ar fi acționat
ca misionar apostolul Andrei. Aceasta ar fi însemnat prima
etapă a pătrunderii creștinismului în spațiul daco-roman. În
cea de a doua etapă, extinderea din sec.II, III, s-ar fi făcut
prin soldații romani, prin coloniști13 și prin comercianți - ca
factori de răspândire a Evangheliei în Dacia? Cea de-a treia
etapă a pătrunderii creștinismului pe meleagurile noastre a
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
constituit-o Edictul de la Milano, prin care se acorda deplină
libertate creștinilor de a-și putea practica religia lor.14 De
la această dată avem o abundență de material arheologic
descoperit în spațiul proto-românesc, inclusiv de material
literar care vorbește despre aceasta.
- primul stat devenit creștin a fost Mesopotamia (201 dH.)
și că el a fost punctul de plecare al misiunii creștine în Armenia
și Georgia?15 Mulți alți misionari care au venit aici din Cezareea
Capadociei au influențat misiunea în nord și în răsărit.
- Misionarul regiunii Pontus din apropierea Mării
Negre, a fost Grigore Traumaturgul? În timpul slujirii sale,
majoritatea celor din Pontus au devenit creștini.16
- Începând cu secolul al III-lea, religia națională
a Egiptului este religia coptică creștină? Tot în primele
secole, creștinismul pătrunde în Italia, Tracia, Macedonia.
De asemeni, în Africa de Nord, în Libia. Tunisul și Algeria
erau un puternic centru al creștinismului care a pătruns
prin literatura creștină de limbă latină.17 În Europa centrală
creștinismul este propovăduit de Timotei în Dalmația și de
Tit în Iliria. Încă de timpuriu, creștinismul a pătruns în Galia
(Franța) și în Spania.
- Ulfilas (311-381) a fost apostolul goților; Patrik
al Irlandei și Columba a fost apostolul Scoției? Croații din
Dalmația au acceptat creștinismul în secolul al VII‑lea.
Printre triburile germanice a misionat Bonifaciu, dar
încreștinarea lor s-a făcut în timpul împăratului Ludovic cel
Pios(814‑840). Tot acum au fost creștinați sârbii și bulgarii,
de către misionarii greci. Suedia și Norvegia a primit credința
creștină de la germani. Rușii au fost încreștinați în timpul
domniei lui Vladimir (988). Islanda a fost încreștinată de
aceștia în jurul anului 1000. Tot în aceasă perioadă au fost
încreștinați polonii și maghiarii.
Simion Buzduga
Note de final
1. Robert A. Baker, A Summary of Chistian History, p.51-52.
2. Constantin Dupu, O istorie a Bisericii creștine, vol.1, p. 82.
3. Idem, p.146.
4. Ovidiu Manole, Cantus Christianus, Ed. Agape, Făgăraș, 1998,
p.41.
5. Simion Buzduga, Închinare și Laudă în acord cu Sfânta
Scriptură, ed. Little Lamb, Suceava, p.188.
6. Tim Dowley, Atlas istoric al Reformei, Casa Cărții, Oradea,
2016, p.60.
7. Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor 1997,
editura Cartea Creștină, Oradea, p.309.
8. Trandafir Sandru, Biserica Creștină – Evoluție și spiritualitate,
Ed. Institutului Telogic Penticostal, 1995, p.187.
9. Idem, p187.
10. Nicolai Usaci, Vladimir Tkacenco, Mesagerul Cincizecimii, Ed.
Scriptu, Oradea, p.31.
11. Idem. p. 45.
12. Idem, p.49.
13. Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului
daco-roman, București, Atelierele Grafice Socec, 1911
14. I.Barnea, Constantin cel Mare, București, Editura științifică și
Enciclopedică, 1982, p.38.
15. Idem, p.55.
16. Kenneth Scott Latourette, A History of Cristianity, p.76.
17. Idem, p.76.
7
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
ATENȚIE LA MUZICA
„CREȘTINĂ”!
Black Sabbath (Sabatul negru) este o formaţie
engleză de muzică rock. A fost fondată în 1968 de cel mai
cunoscut membru al formaţiei, Ozzy Osbourne. Din câte
ştiu, formaţia mai cântă şi azi, la 42 de ani de la înfiinţare.
Este una dintre cele mai cunoscute formaţii de muzică
rock din toată istoria acestui gen. Nu o să intru în detalii
în legătură cu trecutul sau prezentul grupului, dar vreau
să vă spun că melodiile grupului Black Sabbath, dacă
pot fi numite melodii, sunt de inspiraţie satanistă. Pe
lângă textele aşa-ziselor cântece care sunt în mod făţiş
o închinare adusă lui Satan, nu de puţine ori pe scenă
au avut loc chiar jertfe de animale şi solistul formaţiei
a băut sânge de animal, chiar a rupt cu dinţii gâtul unui
porumbel în timpul unui concert.
Vă spun toate acestea pentru că azi am citit o
ştire cum că cineva a avut ideea de a reconstrui unele
dintre cele mai cunoscute titluri muzicale ale grupului şi
de a le pune pe tonuri de clopoţei şi clape polifonice în
variantă de cântece de leagăn pentru bebeluşi. Niciodată
nu m-am gândit că ar fi posibil aşa ceva. Sunt convins că
foarte mulţi dintre cei ce au ascultat aşa zisele melodii
ale grupului au fost împinşi în braţele lui Satan. Probabil
mulţi la sinucidere.
Chiar dacă nu erau pe lista celor mai mari iubiri
muzicale din vremea când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu,
totuşi melodiile grupului Black Sabbath îmi sunt
cunoscute. Când am renunţat la acest gen de muzică,
după ce m-am convertit la credinţa în Isus Hristos, am
început să aflu tot mai multe despre efectele muzicii rock
şi despre sursa de inspiraţie a celor implicaţi în muzica
rock. O spun chiar ei, fără nici o jenă, că Satan este cel ce
îi inspiră.
Sigur că adolescenţii încep primii să braveze
ascultând acest gen de muzică şi mai apoi constată că
devin dependenţi de muzica rock. Deşi nu are nimic
de-a face cu oamenii serioşi, cunosc totuşi oameni în
vârstă care au rămas fideli muzicii rock, deşi au perii
capului albi şi copilăria sau adolescenţa au trecut de
mult. Este o chestiune de alegere şi apoi de dependenţă.
Dar la faptul că chiar bebeluşii pot fi expuşi muzicii rock
sataniste nu m-am gândit niciodată. Dacă bebeluşilor le-
ar fi fost pusă varianta originală a cântecelor aranjate
8
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
acum să sune blând, sunt aproape sigur că s-ar fi speriat
şi ar fi început să plângă. Acordurile sunt cu adevărat
venite din infern. Dar acum, într-o haină nouă, iată că
totul pare nevinovat. Un gen de muzică drăcească a fost
cosmetizat şi oferit bebeluşilor. Desigur că influenţa şi
inspiraţia nu se schimbă, aşa că mă gândesc cu groază la
ce vor fi acei copii crescuţi încă din leagăn pe acorduri
de clopoţei şi clape polifonice inspirate de Satan, care
ştie ce putere are muzica!
Dacă astăzi tinerii, şi nu numai, sunt expuşi la ceva
în cea mai mare parte a timpului, atunci aceasta este
muzica. Prin inovaţiile tehnice de ultimă oră, pot fi stocate
mii de melodii pe un suport infim. Aparatele de ascultare
au şi ele dimensiuni minuscule astfel că muzica este la
dispoziţia noastră 24 de ore din 24. Acasă, pe stradă, chiar
la şcoală, în locurile publice sau în intimitatea fiecăruia,
muzica ne însoţeşte mai ceva ca un câine credincios.
Probleme ar fi chiar dacă această muzică ar fi una de
calitate, care să ne inspire la ceva bun, pentru că noi nu
am fost construiţi de Creatorul nostru pentru a avea tot
timpul în urechi zgomot, chiar frumos aranjat. Noi am
fost creaţi să avem linişte, să medităm, să ne gândim
la noi şi la destinul nostru etern, să putem relaţiona cu
ceilalţi etc. Dar muzica a ajuns de mult pe mâna lui Satan
şi în timpurile moderne a făcut din ea una dintre cele mai
puternice arme cu care luptă împotriva oamenilor.
Recunoaştem cu toţii că atunci când vorbim
despre muzică, vorbim despre insipraţie. Adică primim
ceva, o linie melodică, nişte cuvinte, de undeva, nu
ştim de unde. De la o muză, spunem noi. Lucrul acesta
este adevărat. Probabil că nu ştiţi, dar în mitologia
greacă muzele erau cele nouă fiice ale lui Zeus şi ale
Mnemosynei şi sunt considerate patroane ale dansului,
ale muzicii şi ale artelor. Artiştii, chiar ei afirmă acest
lucru, primesc inspiraţie de undeva pentru că muzica
sau artele au de-a face cu ceva ce trece de posibilităţile
noastre limitate şi tangibile. De multe ori aţi auzit pe
cineva spunând că nu are inspiraţie. Cu alte cuvinte,
trebuie să vină inspiraţia pentru a putea compune.
Ceva ce vine din exterior, spre ce ne deschidem, ceva
ce primim. Omul pare a nu fi altceva decât un medium
prin care o putere comunică ceva. Spunem noi, frumos.

Cei ce cântă muzică rock recunosc deschis că primesc
inspiraţie de la Satan.
Dar ceilalţi care nu cântă neapărat muzică rock, de
unde îşi primesc inspiraţia? Să spunem că ei cântă un gen
liniştit, cu acorduri blânde sau chiar muzică instrumentală.
Inspiraţia nu o poţi primi decât de la o sursă externă
căreia tu te supui. Indiferent ce gen compui şi ce gen de
muzică cânţi.
Muzica instrumentală gen New Age, spre exemplu,
este o muzică cu acorduri deosebit de liniştitoare şi care
merge foarte bine pe un fond de relaxare. Şi nu numai
muzica instrumentală. Sunt celebre soliste, ca Enya spre
exemplu, care aproape că te aduc într-o stare de euforie
ascultând muzica lor, o stare de pace ai putea spune.
Dar cei ce sunt interesaţi ştiu că mişcarea New Age este
împotriva creştinismului în forma lui biblică, împotriva lui
Dumnezeu aşa cum este revelat în Biblie, a lui Isus Hristos
ca Mesia, Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. De
fapt religia, New Age luptă din răsputeri să distrugă
creştinismul biblic şi să îi ia locul printr-o religie mondială,
formată dintr-un amestec de credinţe de tot felul, inclusiv
păgânism şi satanism. Prin urmare, este evident că tot
Satan inspiră şi acest gen de muzică. M-am dus la cele
două extreme pentru a putea să vă fac să înţelegeţi mai
bine că tot ceea ce vine dintr-o sursă, alta decât de la
Dumnezeu, este de inspiraţie demonică.
Personal, cred că piesele muzicale de efect, cu mare
priză la oameni, au ori o inspiraţie divină, ori una drăcească.
Totul depinde de cel ce compune şi de cel ce cântă.
Biblia vorbeşte despre om în termenii unei domnii,
stăpâniri: „Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l
ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că
este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este
vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” (Romani
6:16) Înţeleg de aici că un om netransformat prin puterea
Duhului Sfânt după chipul şi asemănarea Domnului Isus
Hristos, chiar un om religios, nu poate aduce un rod bun,
nici măcar să compună o melodie frumoasă, cu efect
benefic asupra celor ce ascultă, pentru că sursa lui de
inspiraţie este Satan, stăpânul lui. Tot ce are el, pune în
slujba stăpânului său, chiar talentul lui de a compune. Şi
dacă totuşi compune, pe cine va glorifica muzica lui sau
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
în slujba cui va fi această muzică? Poate un om controlat
de Satan să compună melodii frumoase pentru gloria lui
Dumnezeu? Evident că nu. Sunt de-a dreptul uimit să aud
că unii creştini, şi în special tineri, ascultă muzică din lume,
compusă de oameni neregeneraţi, alegând genul pe care
îl ascultă după simpla lor plăcere şi pe considerentul că
este doar muzică şi nu poate face niciun rău.
Sunt două semne de întrebare: primul ar fi că un
creştin regenerat trebuie să ştie că nici în domeniul
muzicii nu se poate face compromis, că tot ce ţine de
lume şi sistemul ei este sortit nimicirii şi al doilea ar fi
apartenenţa lor la lumea lui Dumnezeu. Dacă ar fi pe
deplin predaţi lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt ar locui în ei,
atunci nu numai că nu ar avea plăcere faţă de un lucru
drăcesc, dar chiar l-ar urî, nu l-ar putea suporta. Faptul
că putem suporta şi chiar ne plac anumite lucruri lumeşti
(muzica este doar unul dintre ele), arată că nu suntem pe
deplin schimbaţi şi regeneraţi.
Mă duc un pas mai departe şi mă apropii de muzica
numită, în general, creştină. Aceasta înseamnă că în
versurile ei conţine referiri la Dumnezeu, iar cei ce o cântă
se numesc creştini. Aş vrea să vă întreb cine este creştin,
după cum afirmă Biblia? Biblia este foarte categorică în
această privinţă, a apartenenţei la lumea lui Dumnezeu.
Este obligatoriu ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în
om pentru ca acesta să fie proprietatea lui Dumnezeu.
Altfel, stăpânul este altul. Cum putem face ca Duhul lui
Dumnezeu, al lui Hristos, să locuiască în noi? Doar printr-o
predare totală şi continuă lui Dumnezeu. Printr-o viaţă
fără păcat şi fără compromis. Printr-o separare completă
faţă de lume şi lucrurile ei.
Mai mult ca niciodată, muzica „creştină” a ajuns
să fie din abundenţă. În Occident, dar şi la noi în ţară
găseşti muzică de acest gen cu grămada. La noi în ţară
explozia a fost după Revoluţia din 1989, dar în Occident
lucrul acesta s-a întâmplat cu mult mai mulţi ani în urmă.
Muzica „creştină” a devenit o afacere.
În anii totalitarismului comunist, creştinii au fost
supuşi la tot felul de privaţiuni, nici măcar nu îşi puteau
permite toţi să aibă o Biblie sau o carte de cântări, ce
să mai vorbesc despre înregistrări muzicale. După
eliberarea de comunism, ne-am aruncat, aş zice fără
niciun discernământ, în braţele a tot ceea ce avea de-a
face cu creştinismul. În privinţa cântărilor, nu ne-au mai
ajuns cărţile de cântări şi ceea ce puteam găsi în biserici,
ci am vrut ritmuri noi şi senzaţii tari, aşa cum au creştinii
din Occident. Chiar am crezut că dacă se schimbă muzica
în biserici, în sensul de a avea lucruri noi şi cântări ca în
Occidentul creştin, România va deveni în curând creştină,
după modelul nostru. A început să cânte, să compună,
să scoată albume cu „muzică creştină” fiecine. Încet dar
sigur, tarabele creştine au fost invadate de albume cu
astfel de muzică. Şi creştinii flămânzi le-au devorat. Nu
(continuare în pagina următoare)
9
 Doctrine biblice
„Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17)
puteai verifica cine a compus, cine cântă, care este relaţia
lui cu Dumnezeu, de cine este inspirat. Auzeai doar
nişte acorduri care erau cu adevărat noi. Dacă textele
aminteau despre Dumnezeu şi Domnul Isus era în regulă.
După 27 de ani, dacă privim la starea bisericilor noastre
şi suntem sinceri cu noi, dacă mai putem discerne după
atât de multă confuzie, trebuie să recunoaştem că mult
aşteptatul reviriment prin muzică nu s-a produs. Ce
s-a produs totuşi este un mod de viaţă tot mai firesc în
biserici. Desigur că nu numai muzica este de vină, dar o
mare parte de vină o are.
Pentru-că vorbeam despre influenţă şi inspiraţie,
vreau să vă spun că nu cu mult timp în urmă, unul dintre
cei mai cunoscuţi cântăreţi de muzică „creştină” din SUA
a declarat public că este homosexual şi că a trăit în acest
fel în toţi cei 20 de ani de când cântă muzică creştină.
Desigur că se naşte întrebarea: Cine l-a inspirat să scrie
şi să compună melodii de mare succes şi care au fost
cântate de milioane de creştini?
În România, tineri şi nu numai, dornici să scoată şi
ei un album „pentru slava Domnului”, pentru că nu s-au
priceput să compună, dar au avut o brumă de voce, s-au
dus cu jalba-n proţap la „specialişti” care au scos „melodii”
pe bandă rulantă, chiar inspirate din muzica lumii.
„Specialişti” care nu au avut ceva de spus lui Dumnezeu
pentru că nici nu îi interesa Dumnezeu, ci banii care se
pot câştiga din acest gen de muzică. Ce beneficii spirituale
pot veni din aceste compoziţii? Evident că niciuna. Dar
cât rău pot face? Foarte mult.
Când a fost vorba despre calităţi vocale, toţi am
închis ochii la alte aspecte ale solistului sau solistei, sau
nici măcar nu am fost interesaţi de viaţa lui. Biblia ne
îndeamnă, în privinţa slujitorilor din biserici să fim foarte
atenţi la viaţa lor. Cum să fie păstorul, prorocul, învăţătorul,
prezbiterul etc. În privinţa cântăreţilor nu am avut niciun
standard decât vocea, şi nici aceea de multe ori. Am
primit totul cu ochii închişi. Oricine poate cânta. Poate
un tânăr sau o tânără, robit de patimi şi pofte, care poate
trăieşte în curvie sau este robit de pornografie să cânte
„spre slava Domnului”? Dacă trăieşte aşa cine îl inspiră
de fapt? Şi dacă este inspirat de Satan, ce influenţă poate
aduce peste adunare? După sondaje, aflu că majoritatea
tinerilor creştini sunt dependenţi de pornografie. Unii ar
vrea să scape şi nu pot. Probabil că nimeni nu s-a gândit
că solişti de muzică creştină, dependenţi la rândul lor de
acest viciu sau de altele, transmit un duh de pornografie
sau curvie, sau de blasfemie, de nesupunere. Vedem cu
ochii noştri că nu a fost niciodată atât de multă revoltă
şi nesupunere în adunările credincioşilor ca azi. Şi în
special tinerii care ascultă multă muzică creştină, în limba
română sau în engleză, sunt stăpâniţi de acest duh.
Biblia ne îndeamnă să cântăm cântări de laudă şi
cântări duhovniceşti. Dar cântările de laudă, mai ales
10
cântările duhovniceşti, nu le pot primi cei ce trăiesc în
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
păcat. Pentru că Dumnezeu nu poate inspira un păcătos.
Dar îl poate inspira cel rău. Cele mai frumoase cântări
scrise vreodată sunt cântările Psalmilor. Psalmii fac parte
din Biblie, cartea dată de Dumnezeu oamenilor prin Duhul
Sfânt. Deci Psalmii sunt inspiraţi de Duhul Sfânt. Nu ştim
cum se cântau, dar chiar şi aşa, fără melodie, au inspirat şi
au adus bucurie sfântă sutelor de miloane de credincioşi
de-a lungul miilor de ani.
În vremurile mai apropiate de noi, au rămas de sute
de ani cântări inspirate de Duhul Sfânt pentru că au fost
oameni care au trăit o viaţă sfântă şi curată şi care nu s-au
jucat de-a muzica creştină, ci s-au închinat cu adevărat.
Au scris şi au compus pentru că inima lor ardea pentru
Hristos, nu pentru a scoate un album şi, în mod sigur, nu
pentru bani. Nu mai puteau de preaplinul dragostei sfinte
şi inima lor dădea peste, se revărsa în cântări de laudă şi
cântări duhovniceşti, date de Duhul Sfânt. Când cânţi o
cântare de felul acesta, inima îţi tresaltă de bucurie, chiar
dacă cântarea are 400 de ani. Duhul Sfânt a inspirat-o.
Nu am fost atenţi la înşelăciunea vrăjmaşului.
Tinerii au vrut ceva nou şi noi i-am lăsat să aducă lucruri
noi. Mă îngrozesc când mă gândesc în ce s-a transformat
aşa-zisa muzică „de laudă şi închinare” şi cine o cântă.
Pe altarele adunărilor creştinilor se aduce în fiecare
duminică foc străin şi apoi focul arde toată săptămâna în
casele credincioşilor.
Am citit mai multe cărţi şi scrieri în legătură cu
muzica creştină. Părerile sunt pro şi contra. Toţi vin cu
argumentele lor. O parte spun că genul nu contează. Că
melodia, indiferent de gen, nu este decât un vehicul al
cuvintelor şi că important este ca aceste cuvinte să ajungă
la inima ascultătorului. Că suntem diferiţi şi unii agreăm
un gen de muzică şi alţii altul. Că nu poţi ajunge la rockeri
decât cântând muzică rock, iar la tinerii de prin baruri,
cântând hip-hop. Cea mai mare minune şi blasfemie pe
care am văzut-o pe viu în urmă cu circa zece ani, în Cluj
Napoca, a fost un concert de muzică creştină rock în care
au alternat cântece sataniste, din repertoriul formaţiilor
sataniste cunoscute, cum ar fi Rolling Stones, cu melodii
aşa-zis creştine. Şi acum mă gândesc cu groază la acele
momente. Organizatorii spuneau că prin asta nu fac
altceva decât să îi atragă pe tinerii din lume iubitori de
muzică rock şi, printre melodiile sataniste, să le mai cânte
despre Isus. Din nou mă mir de perfidia lui Satan.
Poate că mă veţi întreba ce este de făcut? Cred că
trebuie atenţie maximă, dicernământ şi abstinenţă. Biblia
ne îndeamnă să ne ferim de tot ce se pare rău. Muzica este
UN MARE RĂU. Şi aş spune că un şi MAI MARE RĂU este
muzica aşa-zis creştină. Pentru că nu ştim cine a compus-o
şi ne deschidem sufletul atunci când o ascultăm. Dacă un
fost alcoolic se fereşte de alcool pentru că îi poate face
rău, un hoţ, de furat şi un desfrânat de femei, de ce nu
ne-am putea feri şi noi de muzica despre care știm că
ne face rău? Şi apoi să căutăm o apropiere mai mare de
Dumnezeu, un interes maxim pentru El şi Împărăţia Lui,
să căutăm şi să alergăm după plinătatea Duhului Sfânt
care vor aduce, prin harul lui Dumnezeu, discernământ şi
în această problemă.
Sunt deja ani buni de când lucrez la radio şi realizez
că nu este uşor să rezolvi problema muzicii. Suntem atât
de implicaţi emoţional în ea, a devenit o prezenţă atât de
obişnuită şi de dorită, avem atât de multă pasiune pentru
ea, încât considerăm o adevărată blasfemie ca cineva să
se atingă de muzica noastră sacră. Şi consider că pentru
un cântăreţ creştin pericolul este cu atât mai mare cu cât
are succes mai mare. Pentru că, pe de o parte este foarte
expus la mândrie şi, din ceea ce ştiu, puţini rezistă în faţa
acestui duh puternic, iar pe de altă parte fiindcă, prin faptul
că sunt iubiţi şi ascultaţi, sufletele oamenilor se deschid
faţă de cântecele lor şi în felul acesta ei influenţează. În
bine sau în rău. Îi conduc pe ascultători spre o închinare
sufletească, emoţională (şi în muzica lumii este multă
emoţie, mult suflet, dar nu Dumnezeu produce emoţia),
sau spre o închinare duhovnicească. Cred că atenţia şi
discernământul trebuie să se concentreze în direcţia
aceasta a sufletului şi a duhului. Închinarea pe care ne-o
cere Dumnezeu trebuie să fie în duh, nu în suflet. Putem
fi înşelaţi uşor.
Nu am înţeles nici eu aceste lucruri de la început.
A fost nevoie de timp pentru a realiza pericolul care este
în muzică. Apoi, pentru a merge mai adânc şi a vedea
deosebirea dintre închinarea firească, sufletească sau în
duh. M-au ajutat oameni ai lui Dumnezeu pentru că de
multe ori am fost şi eu în pericol. Pentru că eram un fan
al muzicii rock înainte de convertire, m-am expus, după
convertire, la muzica rock creştină. Am renunţat la ea
după o vreme şi mi se părea că doar aici era pericol. Dar,
pe măsură ce aprofundam viaţa de credinţă, pe măsură
ce am cunoscut oameni cu adevărat duhovniceşti, am
început să văd pericolele mai „fine”, mai bine ascunse
în spatele a ceea ce numim muzică creştină. De muzica
lumii acum înţelegeam că trebuie să mă feresc, dar nu
m-am gândit multă vreme că trebuie să mă feresc de
muzica creştină.
Pentru că lucrez la un post de radio creştin, am
ascultat multă muzică pentru a vedea ce este potrivit să
difuzăm pe acest post de radio. Într-un fel vedeam lucrurile
în urmă cu zece ani, apoi în urmă cu cinci ani şi altfel le văd
acum. Mereu am redus şi am tăiat din listă. Ceea ce odată
consideram potrivit, pe parcurs am înţeles că trebuie scos
din oferta noastră muzicală. Am ajuns până acolo încât
m-am speriat, conştient fiind de responsabilitate. Dar şi
incapabil să mai ascult încă o dată mii de melodii pentru
o nouă epurare, pentru o nouă triere. Deşi ştiu că trebuie
să facem efortul şi să continuăm pe această direcţie a
selecţiei extrem de riguroase.
Ştiu că mulţi dintre voi veţi considera toate acestea
exagerate şi poate chiar îmi veţi trimite replici dure însoţite
de răutăţi. A vorbi despre abstinenţă la muzica creştină
înţeleg că este un subiect delicat. A vorbi despre abstinenţă
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
la muzica şi formaţiile creştine preferate este, pentru unii,
blasfemie. Când toţi vor tot timpul ceva nou în muzică şi tu
le spui că noutăţile sunt periculoase, îţi vor replica că eşti
împotriva Scripturii care ne îndeamnă să cântăm Domnului o
cântare nouă. Dar aceeaşi Scriptură ne îndeamnă să fim treji
şi să veghem pentru că mare va fi înşelătoria în vremurile
din urmă.
Ar fi foarte simplu dacă am cunoaşte viaţa celor
pe care îi ascultăm cântând. Atunci i-am putea judeca
după roadele lor. Din păcate, pe 99% dintre cei ce îi
ascultăm cântând, nu-i cunoaştem şi nu ştim cum trăiesc
ei în intimitatea lor. Iar pe unii, chiar dacă îi cunoaştem, îi
acceptăm chiar şi aşa pentru că ne plac vocile lor. Şi, în plus,
au de partea lor nu neapărat sfinţenia şi inspiraţia divină,
cât ajutorul tehnicii, al aparaturilor tot mai sofisticate cu
care creează sunete şi ritmuri care ne vrăjesc şi ne aduc
în stare de extaz, şi modelul de succes de a cânta al celor
din lume. Vă daţi seama unde am ajuns? Noi nu ascultăm
sau cântăm muzica lumii, dar îi preluăm elementele de
succes şi o transformăm în muzică creştină. Unul dintre
cântăreţii „creştini” de muzică rock pe care l-am ascultat
în perioada de după convertire, chiar avea o melodie al
cărui titlu era: „De ce să aibă doar diavolul muzică bună?”
Ideea era că muzica rock era muzica bună şi de ce să nu o
aibă şi copiii Domnului?
Pericolele acesta nu existau în vremea primilor
apostoli. Gândiţi-vă ce însemna cântarea atunci? Cât de
simplu se închinau, dar câtă putere aveau! Ce minuni
făcea Dumnezeu prin ei! Creştinismul s-a întins peste
toată faţa pământului nu datorită staţiilor de amplificare
şi cântărilor transmise non-stop prin radio sau Internet,
ci datorită sfinţeniei celor ce-L propovăduiau pe Hristos.
Nu citesc nicăieri în Noul Testament despre renumitul
frate cântăreţ. Dar citesc despre oameni simpli, plini de
Duhul Sfânt.
În ultima vreme, am ajuns să înţeleg mai bine ce
înseamnă un idol. Un idol îţi aduce o mângâiere deosebită,
este ceva fără de care nu poţi trăi, care îţi ocupă o mare
parte din timp şi gânduri. Nici nu îţi dai seama şi eşti din
nou în braţele lui. Şi dacă îndrăzneşte cineva să se atingă
de el, te enervezi şi ripostezi. Dacă m-am atins de idolul
vostru preferat, să ştiţi că nu am făcut-o decât din dorinţa
de a vă ajuta. A fost şi idolul meu odată. Aş vrea să-i pot
reteza capul, să-l pot dărâma, aşa cum a procedat odată
Ghedeon cu idolii familiei lui. Chiar dacă ştiu ce urmează
după aceea.
Nu uitaţi că sunetele de clopoţei şi clape
polifonice pot fi doar o perdea după care se ascunde
şi rânjeşte Satan!
Dan Bercian
11
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
SPECULUM REGIS1
Scrisoarea V: Despre casa (ne)bună
(Proverbe 17:1)
Iubitule,
După cum ți-am mai scris, în Scriptură se remarcă în
mod deosebit două case, devenite de referinţă în istoria
mântuirii noastre: „casa lui Nabal”, casa nebuniei şi a morţii
(2 Samuel 25:2-3, 25, 38) şi „casa Mariei, mama lui Ioan,
zis şi Marcu”, casa înţelepciunii şi a vieţii, cunoscută drept
„Camera de Sus” (Fapte 12:12). Cred că le-ai identificat. Te
întreb din nou ce alegi: Casa della Armonia sau Casa della
Discordia? Îndemnul din titlu este potrivit; însă fii atent să
nu cumva să alergi acolo unde crezi tu că este casa armoniei
divine și vei avea surpriza neplăcută să constați contrariul!
Un pericol mortal: fii atent între cei de aproape!
„Doamne, fereşte-mă de găini, că de câini nu mă tem”,
a spus o râmă speriată. La fel ar trebui să te rogi: „Doamne,
fereşte-mă de cei apropiaţi de care mă tem, că de necunoscuţi
mă feresc şi nu mă tem”. Pentru că certurile fraţilor nedreptăţiţi
„sunt tot aşa de greu de înlăturat ca zăvoarele unei case
împărăteşti.” (Proverbe 18:19). „Doamne, fereşte-mă de
câini, că de găini mă păzesc singur”, a spus un căţeluş căruia
îi bătea inima ca Big Ben, ceasul cel mare din turnul Londrei.
La fel, poate ar trebui să te rogi: „Doamne, fereşte-mă de cei
vrednici de respectul meu care se ceartă fără respect, că pe
cei care-mi datorează respect îi voi ţine la respect”. Ai aflat că
Samson, omul cel puternic, nu se temea nici de vulpi, nici de
lei, nici de filisteni, ci se temea de frații săi? La un moment
dat, când frații l-au scos din stânca din Lehi (o, frate! Fii atent
la frații care te scot din Stâncă!), el i-a pus să-i jure că nu-l vor
ucide. (Judecători 15:12) De ce? Pentru că numai frații pot să
te ucidă, așa cum dușmanii nu reușesc.
Oricum ar fi lucrurile, Casa della Discordia este un loc
pe lângă care, dacă vei trece vreodată, ar trebui să fredonezi
încetişor, să nu te audă proprietarii: „Să mor de frig nu
mă‑ncălzesc / La focuri vinovate / Pe unde slugile pândesc
/ Iubiri îndurerate. // Să mor în drum tot n-aş intra / În casa
blestemată, / Ce ar zdrobi şi-ar ruina / Iubirea mea curată”.
Un sfat bun: aleargă în Casa della Armonia!
În schimb, în Casa lui Ioan Marcu ar fi bine să mergi
mereu, mereu, până la ultima suflare. Şi chiar dacă ai fi
plătit să nu mai mergi, mai degrabă rămâi sărac şi tot te
duci. Pentru că acolo se roagă sfinţii, acolo vorbesc apostolii,
iar Duhul Sfânt acolo face minuni. Cu cât drag, cânt adesea
(deşi încă n-am îmbătrânit!):
1.„Am îmbătrânit de zile
12 Şi-am văzut mari desfătări,
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Dar nu am aflat niciunde
Aşa mare mângâiere -
2. Ca-n casa lui Ioan Marcu
Aproape de Ierusalim
Acolo sunt fraţii noştri
Adevăraţii creştini!
3. Acolo sunt bucurii;
Nu-s ca cele de pe pământ -
E comoara cea bogată
Mângâieri din Duhul fânt!
4. Haideţi fraţilor cu mine
În casa lui Ioan Marcu
Acolo vine şi Domnul
În casa lui Ioan Săracul!”
Mai degrabă cânți bucuros cântarea asta învechită
cu sfinţii prăfuiţi și demodați de la tâmpla Timpului, decât
să mergi în „distinsa” familie „Discordia” unde se cântă
cântece deşucheate cu elita cultă a Bâlciului Deşertăciunilor!
Mai bine să plângi acasă cu sfinţii arşi de crivăţul Grădinii
înmiresmate, decât să râzi pe drum cu păcătoşii parfumaţi
ai Babilonului nostru! De ce? Casa della Armonia este cea
mai scumpă casă din lume! Dacă în casa lui Nabal este
stăpân diavolul, în casa lui Ioan Marcu, vorbește, trăiește și
călăuzește Duhul Sfânt.
O, casa noastră de sus! Cât de dor ne este de tine!
„Casa noastră e sus, casa noastră e sus / Pregătită de Domnul
Isus”. Cine este casa noastră? Isus. Acolo vom zbura precum
păsările spre țările calde. Acolo, în Țara lui Emanuel, vom uita
de toate vicisitudinile și vitregiile vieții. Cunoșteam o soră
bătrână care și-a vizitat casa de sus și a spus că a descoperit
un castel. O altă soră a plecat înspre casa de dincolo, dar cu
spaimă a descoperit că nu avea nimic.
Dragul meu prieten, fii atent ce fel de casă locuiești!
Cu iubire, fratele tău.
Fănel Şuteu
Notă de subsol
1. Printr-un generic intitulat Speculum regis, adică „oglinda
regilor”, doresc să abordăm câteva teme actuale referitoare la
viața creștină. Speculum regis a constituit un gen literar răspândit
în Evul Mediu care conținea principii de guvernare și etică
destinate suveranilor. Pe noi, Scripturile ne consideră împărați
și preoți ai Domnului (Apocalipsa 1:6; 20:6). Deci, a cincea
scrisoare din seria „oglinzii regilor” este adresată unui împărat al
Împăratului Împăraților: cel care o citește.
 REZIDEȘTE TEMPLU!
Se anunţase o zi foarte încărcată pentru Solomon.
Regele îşi anulase toate audienţele şi toate evenimentele
timp de opt zile, pentru că în timpul Sărbătorii Corturilor
din acel an urma să oficieze deschiderea vestitului Templu,
construit timp de șapte ani. Când au apărut toţi bătrânii
casei lui Israel, preoţii au ridicat chivotul Domnului şi
l-au pus în Locul Preasfânt, în Sfânta Sfintelor, sub aripile
heruvimilor (1 Regi 8:1-3). Pentru consacrarea Sfântului
Locaş, Solomon a jertfit 22.000 boi şi 120.000 de oi. (1 Regi
8:63) Aceasta a fost epoca de aur a regelui Solomon,
perioada de apogeu şi de glorie şi pentru regatul Israel.
Nu peste mult timp, după moartea lui Solomon,
regatul avea să fie divizat. După două secole, asirienii au
cucerit regatul de Nord şi, după un secol şi ceva , babilonienii
au cucerit regatul lui Iuda şi au dărâmat Templul de la
Ierusalim, după cum le vorbise Dumnezeu prin prorocii Săi.
Motivul robiei era neascultarea şi înstrăinarea de adevăratul
Dumnezeu, prin idolatrie. În acea grea robie, se părea că
evreii ca şi naţiune, iudaismul ca şi religie, precum şi întreaga
lor cultură va dispărea. Totuşi, Domnul avea să ţină toate
lucrurile sub controlul Său absolut şi în acest exil. După 70
de ani petrecuţi în Babilon, la 1600 de km de Ierusalim,
evreii puteau spune că Dumnezeu este: „...Cel ce Şi-a adus
aminte de noi, când eram smeriţi, căci în veac ţine îndurarea
Lui!” (Psalmul 136:23) El anunţase din timp doar pentru cât
timp babilonienii vor păstra supremaţia imperială (Ieremia
27:6-7) şi a mai anunţat o dată, în ultima seară, cea de chef
a lui Belşatar, că le expirase mandatul (Daniel 5:25-28). El
a adus la conducere pe regele Cir, despre care profeţise
din timp (Isaia 45:1-4) şi care a decretat: „Aşa vorbeşte Cir,
împăratul Perşilor: «Domnul, Dumnezeul cerurilor mi-a dat
toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o
casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui?
Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim în Iuda şi
să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El
este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim.»”
(Ezra 1:2-3) Astfel, evreii au avut ocazia să reconstruiască
Templul, iar mai târziu şi zidurile Ierusalimului, printr-un alt
decret imperial, dovadă că Dumnezeu stăpâneşte în toată
vremea şi cu toată autoritatea peste orice tip de guvernare.
S-au găsit printre evreii deportaţi oameni cu inima
legată de Ierusalim, care nu au pregetat prea mult şi după
șapte luni erau deja aşezaţi în jurul cetăţii. Zidirea Templului
a început la scurt timp, deşi finalul a fost abia după 20 de
ani, datorită numeroaselor piedici puse de popoarele din jur
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
şi conducătorii provinciali. Însă faima, măreţia şi grandoarea
Templului din timpul regelui Solomon avea să fie doar o
tristă amintire pentru bătrânii lui Israel. Pentru sfinţirea
Templului, au adus ca jetfă 100 de viței, 200 de berbeci şi
400 de miei. Comparativ cu perioada lui Solomon, aceste
cifre earu foarte mici, totuşi era Templul lui Dumnezeu!
Templul este locul în care te închini lui Dumnezeu, dar
noi trebuie să ne închinăm în orice loc, în orice circumstanţă.
Fie că el este rugăciunea în odăiţă, rugăciunea de dimineaţă,
rugăciunea făcută împreună cu familia sau părtăşia cu fraţii
din biserică. Templul este locul laudelor Domnului, locul unde
fiecare slujeşte după darul primit de la Domnul. Vrăjmaşul
sufletelor noastre vrea să ne dărâme acest loc şi să ne ducă
robi într-o ţară străină. Acolo să ne schimbe vorbirea şi întreg
comportamentul, să slujim altor dumnezei. Toţi cei născuți
din nou, Israelul de acum, cărora Duhul Sfânt ne-a umplut
inima cu bucuria mântuirii şi pace, să veghem asupra vieţii
noastre, ca nu cumva prin îndepărtarea de El să ne pierdem
statutul de copii ai Lui şi apoi binecuvântata moştenire. Să
veghem, pentru că diavolul sufletelor vrea să ajungem în
lanţuri ca Zedechia, fără vedere şi robi în Babilonul lumii. Întâi
ne înşală la Ierusalim cu plăcerile de o clipă ale păcatului,
apoi ne robeşte în Babilon, unde nu mai există nicio bucurie
adevărată, ci numai amăgiri şi speranţe false.
Dumnezeu ne vorbeşte prin această istorie şi ne cere să
rezidim pe dărâmăturile Templului şi să reluăm închinarea,
lauda şi jertfele sfinte. Mântuitorul spunea că cine trăieşte în
păcat este rob al păcatului. Profeţii strigau în vechime: „Ieşiţi
din Babilon!”. Isus ne cheamă „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi
şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11:28) Decretul
lui Isus a fost dat. Robia s-a terminat. Noi nu mai datorăm
nimic firii pământeşti. A plătit El totul în locul meu şi al tău.
Chiar şi o datorie de 10000 de galbeni a fost achitată. Nu
trebuie să mai lucrezi pentru ea. Cei ce au dat curs decretului
în viaţa lor, cum au fost evreii ce s-au întors din robie, au ales
să rezidească locul sfânt. Ce alegi? Să suspini pe un pământ
străin cu melancolia cântărilor Sionului? Sau să pui mâna
pe sabie şi mistrie şi să rezidești Templul şi Ierusalimul vieţii
sfinte? Fii activ, fie că lucrezi pentru un templu ca cel de pe
vremea lui Solomon, fie ca cel de pe vremea lui Zorobabel,
este Templul aceluiaşi Dumnezeu! Fii gata să slujeşti într-o
biserică mare sau în una mică. Zideşte ca pentru Domnul, în
orice lucrare eşti aşezat, căci este vremea lucrărilor sfinte!
„Veniţi să zidim iarăşi...” (Neemia 2:17)
13
Florin Crăsnean
 Statutul spiritual şi moral al creştinului
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea
Fiinţei Lui...”(Evrei 1:3)
PRIETENII LUI IOV
„Prietenia stă aproape
În noianul de-ncercări,
Plânge lângă tine-n taină...
Este ca o haină caldă
Când e ger peste cărări!”
Prietenia, autor necunoscut
În cartea lui Iov, există izvoare binecuvântate de
învăţătură sfântă cu privire la modul în care ar trebui
să relaţionăm cu cei pe care îi numim prieteni. Să ne
reamintim cadrul biblic în care sunt prezentaţi prietenii
lui Iov: în mijlocul furtunilor de necazuri în care se afla
Iov, Elifaz, Bildad şi Țofar, auzind despre suferinţele
prietenului lor comun, Iov, „au plecat de acasă să se ducă
să-i plângă de milă şi să-l mângâie” (Iov 2:11).
Care au fost greşelile prietenilor în timpul vizitei
lor la îndureratul Iov? Elifaz a fost primul care a luat
cuvântul, după un timp de şapte zile în care nimeni nu
i-a spus nimic lui Iov. Dumnezeu, tot lui Elifaz i s-a adresat
în final, spunându-i: „... n-aţi vorbit aşa de drept despre
Mine, cum a vorbit robul Meu Iov” (Iov 42:7). Unul după
altul, cei trei prieteni ai lui Iov, ajung să îndrepte spre el
un deget dureros de acuzator.
În primul rând ei au vorbit despre Iov fără să În al treilea rând, prietenii aceştia i-au arătat
cunoască adevărul. lui Iov că ei au dreptate întotdeauna.
De la prima cuvântare a lui Elifaz şi până la ultima
cuvântare a lui Bildad, aceşti trei prieteni n-au încetat să-l
învinuiască pe Iov, acuzându-l că din pricina nelegiuirii
lui este pedepsit de Dumnezeu prin suferinţă. Iată
câteva dintre cuvintele lor: „cei ce ară fărădelegea şi
samănă nelegiuirea îi seceră roadele” (Iov 4:8), „aşa
se întâmplă tuturor celor ce uită pe Dumnezeu” (Iov
8:13), „depărtează-te de fărădelege”. (Iov 11:14) Erau
adevărate aceste afirmaţii? Suferea Iov pedeapsa lui
Dumnezeu? Nicidecum. Iov de fapt se afla pe „cântarul”
credinţei care trebuia să îi verifice greutatea încrederii
sale în Dumnezeu. Să nu uităm niciodată că noi, oamenii,
nu avem dreptul să ne exprimăm părerile fără să avem
avizul lui Dumnezeu.
14 „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
În al doilea rând, ei i-au „tăiat” nădejdea lui Iov
în momentele grele de încercare.
Prin cuvinte de genul: „nădejdea celui nelegiuit
va pieri.” (Iov 8:13); „lumina celui rău se va stinge şi
flacăra din focul lui, nu va mai străluci.” (Iov 18:5), ei nu-i
dădeau nicio nădejde, nicio mângâiere, doar osândă şi
sentinţe grele pentru vremurile viitoare. De aceea ajunge
el la un moment dat să le spună: „o, de aţi fi tăcut, ce
înţelepciune aţi fi arătat!” (Iov 13:5); „până când îmi veţi
întrista sufletul şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre?”
(Iov 19:2).
Nu doresc să ne hrănim cu nădejdi înşelătoare sau să
ne măgulim cu vorbe deşarte, nici să dăm speranţe cuiva
dacă Dumnezeu Însuşi nu face lucrul acesta mai întâi, dar
consider că trebuie să avem mereu pe buze cuvinte de
ridicare şi nu de dărâmare sau de zdrobire. Cred că noi
toţi am vrea să fim înconjuraţi de prieteni cărora să vedem
că le pasă de necazurile noastre, care să aibă vorbe de
încurajare pentru noi în momentele grele ale vieţii. Să ne
ajute Dumnezeu, aşa să poată spune mai întâi prietenii
noştri despre noi! Ce dorim să ne facă nouă oamenii, să
le facem noi întâi, cum dorea şi Iov, când zicea: „Ca voi aş
vorbi eu, de aţi fi în locul meu?” (Iov 16:4).
Cu un ton superior şi fără să se poată stăpâni,
aceşti trei prieteni nu au putut să tacă auzind cuvintele
de apărare ale lui Iov, ci încercau să-l convingă de faptul
că dreptatea este mereu de partea lor. De unde ne dăm
seama de lucrul acesta? Citind cartea lui Iov în întregime,
observăm faptul că ei până în capitolul 32, când încetează
să îi mai vorbească lui Iov, insistă pe ideile lor prezentate
la început, deşi Iov le spune că nu este întocmai cum spun
ei, rezistând acuzaţiilor lor: „Departe de mine gândul să vă
dau dreptate”. (Iov 27:5)
„Arta” de a avea întotdeauna dreptate, face ca
relaţii bune de prietenie să fie frânte iar inimile să fie
întristate. Nu trebuie să neglijăm părerile celor din jurul
nostru, mai ales dacă sunt prietenii care îşi doresc să
moştenim împreună Cerul lui Dumnezeu, dar numai după

ce am trecut prin filtrul Bibliei opiniile lor, să rămânem
statornici, neclintiţi, înrădăcinaţi în Cuvântul Scripturii.
Altfel, pretinzând că numai cum zicem noi aşa e bine
şi oricât ar încerca prietenii noştri să ne convingă, nu
reuşesc, riscăm să păgubim în cercul nostru de prieteni.
Scriptura ne îndeamnă: „În smerenie fiecare să privească
pe altul mai presus de el însuşi şi fiecare din voi să se
uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.” (Filipeni
2:3-4). Prietenii lui Iov au rostit cuvinte grele la adresa
prietenului lor, fără să ştie că într-adevăr Domnul se
identifică în credincioşii Lui. Iată ce îi spune Dumnezeu
lui Elifaz: „Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi a celor
doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de
Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.” (Iov 42:7).
La sfârşitul cărţii, se conturează o ultimă încercare
pentru Iov, care face referire tocmai la cei trei prieteni ai
lui care i-au produs atâta suferinţă: „Robul Meu Iov să se
roage pentru voi şi numai în vederea lui nu vă voi face
după nebunia voastră...” (Iov 42:8). Şi nu e vorba aici de
o rugăciune formală (dacă pot să spun aşa) deoarece
depindea de mijlocirea lui soarta celor trei prieteni.
În asemenea context, mă gândesc că testul acesta ar
fi foarte greu pentru unii din adunările noastre. A te
ruga pentru oamenii de la care aşteptai o mângâiere în
necazurile vieţii (totuşi, erau prietenii lui), iar aşteptarea
să-ţi fie în zadar, cred că este posibil numai pentru cei
duhovniceşti, în care cu adevărat trăieşte Hristos. Altfel
nu se poate întoarce bine pentru rău. Dar Iov s-a rugat
în aşa fel pentru ei, încât în versetul imediat următor se
precizează că „Domnul a ascultat rugăciunea lui Iov.”
(Iov 42:9)
Bunul Dumnezeu să ne ajute să găsim suficiente
resurse în Cuvântul Scripturii pentru a şti să ne alegem
corect prietenii, adică să fie oamenii aceia care să ne
ajute să ne apropiem de Dumnezeu şi să ne arate calea
cea bună. (Proverbe 12:26) Iar în dreptul nostru să
poată fi valabil versetul din Proverbe 17:17 unde scrie
că: „Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire
ajunge ca un frate.” (Proverbe 17:17)
Cornel Sabău
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
Influența
bogăției și
a sărăciei
asupra vieții de
credință
Se vehiculează concepția că starea materială nu
are nicio influență asupra stării spirituale a creștinilor.
Analizând mai multe pasaje legate de ingerența
materialului în domeniul spiritualului, ne putem convinge
de invalibitatea concepţiei de mai sus. Mulți își atribuie
meritul de a avea o bunăstare materială, zicându-și:
„Am pentru că mă descurc și mă devotez muncii mele.”
Dar cine creează condiții prielnice pentru îmbogățire,
cine dă sănătate, pricepere și forță de muncă? Hotărât,
Dumnezeu. Cel Atotputernic ridică și coboară pe oameni,
El le dă viață și le ia viața. (Daniel 4:35-37)
Încrederea absolută în bogăție și în bani îndepărtează
pe oameni de Dumnezeu până la uitarea Lui totală.
Cunoscând acest lucru, Moise a găsit de bine să adreseze
avertismente solemne întregului Israel: „Când vei mânca
și te vei sătura, când vei zidi și vei locui în case frumoase,
când vei vedea înmulțindu-ți-se cirezile de boi și turmele
de oi, mărindu-ți-se argintul și aurul și crescându-ți tot ce
ai, ia seama să nu ți se umfle inima de mândrie și să nu
uiți pe Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara
Egiptului, din casa robiei.” (Deuteronom 8:12-14) Omului
care are de mâncat din belșug, are casă frumoasă, aur
și argint, i se umflă inima de mîndrie. Îngâmfarea din
pricina puterii, din pricina frumuseții, din pricina bogăției
etc. poate întoarce orice creatură împotriva Creatorului
său. Este de menționat că bogăția, prin sentimentul de
mândrie pe care îl trezește ea, este în stare să anihileze
Cuvântul semănat în inimile ascultătorilor Evangheliei.
Iată un verset din pilda semnătorului ce dovedește
spusele noastre: „Sămânța căzută între spini este cel
ce aude Cuvântul, dar îngrijorările veacului acestuia și
înșelăciunea bogățiilor îneacă acest Cuvânt și ajunge
neroditor.” (Matei 13:22)
15
(continuare în pagina 19)
 Experienţe
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)
ISTORIA NAȘTERII
UNUI COPIL
La începutul anului 2016, soţia a visat că era în vizită
la o maternitate unde năşteau doar surorile credincioase.
Printre mămicile vizitate era o tânără, pe care soţia a
întrebat-o dacă a născut. Ea a răspuns: „Eu nu pot avea
copii.” Atunci soţia a întrebat-o: „Atunci pentru ce eşti
aici!” La care tânăra a dat acelaşi răspuns. Soţia a observat
că lângă patul ei era un recipient cu un tub negru care avea
un capac înfiletat şi a cerut voie să vadă ce este acolo.
Când i s-a permis, a scos de acolo un băieţel nou‑născut,
dar fără suflare. Atunci soţia i-a zis: „De ce minţi că nu
poţi avea copii şi de ce l-ai omorât?” Imediat soţia mea a
auzit o voce: „Dă-i viaţă!” Ea s-a scuzat spunând: „Eu mai
am opt acasă, să-i dea ea viaţă că este al ei, dar vocea a
revenit cu același mesaj salvator pentru copilaş. În acel
moment, ea s-a gândit că nu va fi forţată să accepte, dar
repetarea mesajului implica obligativitatea ascultării ei
şi a zis: „Îi dau viaţă!” Pe loc, în vis, i-a făcut respiraţie
gură către gură şi copilaşul şi-a revenit. În salon a intrat
o asistentă şi a întrebat-o pe acea mămică tânără dacă
a născut, moment în care ea a încercat în mod repetat
să ia din braţele soţiei copilaşul, dar soţia a spus: „Acum
rămâne al meu.” În vis se făcea că o cunoştea pe acea
mămică tânără, dar dimineaţa i-a rămas în minte numai
vârsta ei, avea 26 de ani.
La scurt timp după acest vis, a rămas însărcinată.
În perioada ce a urmat, a avut mai multe mesaje
profetice, în care i se spunea că-i stă în faţă o perioadă
grea, în care să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi că
va trebui să stea în faţa oamenilor înţelepţi şi să le
vorbească. S-a înregistrat la medicul cu care născuse
ultimii patru copii cu cezariană, primele patru naşteri
fiind naturale. În urma ecografiei de morfologie fetală,
a fost diagnosticată cu placentă praevia centrală.
Medicul a exclamat cu îngrijorare: „Nu vreau să mori
pe masa mea de operaţie. Eu nu pot să te operez.”
„Dar unde să merg?”, a întrebat soţia. El a răspuns:
„Numai la Iaşi.” Atunci ne-am amintit că Domnul ne-a
vorbit şi că atunci când uşile oamenilor se vor închide,
El va deschide o uşă ce va duce la biruinţă. În 4 august
2016 am ajuns la Iaşi, la Spitalul Clinic Cuza Vodă,
printr-o cunoştinţă, dar o doamnă profesor a refuzat
16
să preia cazul, datorită gradului ridicat de dificultate,
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
spunând că în timpul operaţiei este nevoie de o echipă
complexă de medici: neonatolog, chirurg, ginecolog,
urolog şi, bineînţeles, anestezist. Am fost îndrumaţi
spre şeful clinicii, medicul Onofriescu şi deşi accesul la
el, în spital, era greu de obţinut, el putând fi căutat la
cabinetul privat, printr-un frate, în timp ce noi ne rugam
în maşină să ne fie deschisă uşa, am fost acceptaţi la
o consultaţie în aceeaşi zi şi, pe 12 august soţia a fost
chemată pentru internare.
În ziua internării, soţia a alunecat în spital şi şi-a
rupt un deget de la picior, care abia după trei zile a putut
să-i fie pus în ghips. A urmat o colică renală cu trei zile de
dureri mai rele decât cele de naştere. Atunci am înţeles
de ce Domnul a rânduit să fie internată înainte de a
naşte. Acasă au urmat alte încercări: am ajuns la spital cu
băiatul de 10 ani, suspect de apendicită şi un alt băiat de
5 ani era să-şi rupă un picior, iar eu, la serviciu am avut un
accident la un picior. În tot acest timp am fost susţinuţi cu
rugăciune şi post de fraţi şi surori.
În cele trei săptămâni de dinaintea operaţiei,
soţia a avut ocazia să răspândească adevărurile Bibliei.
A vorbit la personalul medical, dar şi la paciente, din
diferite categorii sociale, între care: avocat, jurist, dar
şi o satanistă. Toate s-au petrecut potrivit mesajului
primit de la Domnul. În acest timp era monitorizată
îndeaproape şi i s-a spus să găsească donatori de sânge
pentru ziua operaţiei. Aproximativ 15 persoane, dintre
rude, fraţi de credinţă, dar şi vecini, au sărit în ajutor.
Eu fiind printre donatori, am fost diagnosticat cu virusul
hepatic C. Am fost consultat la spitalul din Suceava şi
mi s-a propus un tratament de trei luni fără interferon,
dar care costă 54000 euro, însă în urma unor analize
fibromax, care arătau un stadiu incipient al fibrozei,
nu mă încadram în limitele obţinerii tratamentului
subvenţionat de stat. Astfel am fost sfătuit să aştept
agravarea bolii pentru a putea beneficia de acest
tratament gratuit, dacă nu pot plăti.
În data de opt septembrie soţia a fost operată. Am
ajuns la Iaşi dimineaţa, dar abia am apucat să o văd pe la
spate când a fost dusă la operaţie, la ora opt dimineaţa.
În holul spitalului era amenajat un loc al tăticilor, o bancă
unde mi s-a pus să aştept şi o infirmieră, Mihaela mi-a
promis că mă va informa cu privire la soţie şi copil. După
aproximativ o jumătate de oră am fost chemat şi am
văzut pe micuţul Timotei, un băieţel de 2,5 kg., născut
prematur la șapte luni şi trei săptămâni. După ce i-am
făcut o fotografie, a fost dus la secţia de terapie intensivă
pentru nou-născuţi. Soţia a rămas în sala de operaţie
până la ora 14. Aceste șase ore au trecut foarte greu, dar
din când în când, acea infirmieră binevoitoare ieşea şi îmi
spunea cu un zâmbet forţat că mai durează puţin şi totul
va fi bine, însă eu ştiam că se dă o luptă puternică între
viaţă şi moarte. Apoi am aflat de la acea infirmieră că
soţia a pierdut mult sânge şi tensiunea arterială a scăzut
până la cinci. Datorită faptului că venele se fisurau, pentru
a-i putea transfuza sânge, i-au pus un aparat direct în
arteră. De câteva ori a intrat în stop cardio- respirator şi
a fost resuscitată cu electroşocuri. La un moment dat,
unul dintre medici a strigat, conform tradiţiei ortodoxe:
„Aduceţi repede o lumânare pentru că o pierdem!” Pe de
altă parte profesorul spunea: „Haideţi să luptăm pentru
ea, căci o aşteaptă opt copii acasă.” Ei au făcut tot ce au
putut şi le suntem recunoscători, dar biruinţa a fost dată
pentru că Dumnezeu a luptat pentru noi. În total i-au
fost administrate opt flacoane de sânge, șase în timpul
operaţiei şi două după aceea.
După operaţie a fost dusă la reanimare, unde am
putut şi eu să intru la ea. Era foarte epuizată şi respira
greu. Medicii au fost foarte rezervaţi în ce priveşte
evoluţia ei postoperatorie. Ulterior am aflat că i-au mai
dat aproximativ cinci ore de viaţă, deşi era conectată la
aparate. Atunci ne-am amintit că Domnul ne promisese
într-un mesaj că firul vieţii ei este într-o mână sigură –
Mâna Domnului. În timpul operaţiei, i s-au pus soţiei
două sonde urinare. Am fost înştiinţat că va trebui să vină
un psiholog, să stea de vorbă cu ea, pentru a o consola
cu ideea că va trebui să poarte cel puţin o pungă de
drenaj toată viaţa, deoarece a trebuit reconstituită vezica
urinară. Unul dintre mesajele profetice care ne-a ajutat
în clipe grele a fost printr-o soră din localitatea B. astfel:
„Te vei întoarce acasă în mijlocul copiilor şi vei fi o mamă
veselă, care va purta în braţe o binecuvântare.” În tot acest
timp, mulţi fraţi şi surori de credinţă mijloceau cu post şi
rugăciune înaintea Domnului şi astfel nu ne-am prăbuşit
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
sub greutatea încercării. Mereu eram sunaţi la telefon şi
încurajaţi. Domnul să le răsplătească binefacerea!
După operaţie, au trecut mai greu cele cinci ore
pronosticate şi prima noapte. În nouă septembrie, a
doua zi, am vizitat-o pe soţie şi pe micuţul Timotei, care
era cu insuficienţă respiratorie şi cu două furtunaşe în
nas. A trebuit să-mi dau acceptul pentru orice eventuală
intervenţie în trupul lui. În după masa acelei zile Domnul
a ajutat-o pe soţie să se ridice singură din pat şi să meargă
la baie, spre uimirea întregului personal medical din
secţie. În cele cinci zile cât a stat la reanimare îi spuneau
„bebeluşul”, socotind că s-a născut a doua oară.
În data de 11 septembrie, am dorit să intru la
Timotei cu scopul de a-i face o poză şi a i-o arăta soţiei,
dar medicul de pe secţie mi-a spus că de îndată ce am
acceptat orice intervenţie, copilul a trebuit intubat şi
ventilat mecanic. Avea un furtunaş la plămâni, altul în
stomac, la mâini şi la picioare avea câte o branulă, iar
pe trup mai multe ventuze şi senzori. În acestă situaţie,
nu m-au lăsat să-l fotografiez şi cred că nici soţiei nu îi
făcea bine să îl vadă aşa. Doamna doctor mi-a spus: „Vă
las puţin cu copilaşul, spuneţi-i ce doriţi, un cântecel, o
poezioară... În asemenea situaţii, numai Dumnezeu ştie
ce va fi cu el.”
În 13 septembrie, soţia a fost mutată de la terapie
intensivă pe secţie şi în aceeaşi zi, micuţul Timotei a fost
scos din aparate şi mutat în salonul copilaşilor, iar pe 15
septembrie a putut şi soţia să-l vadă. Însă copilaşul, deşi
trecuse cu bine peste o perioadă critică, rămăsese cu o
paralizie facială pe partea stângă; avea guriţa strâmbă
şi obrăjorul stâng atârna în jos. Asistenta a încercat să o
îndrepte pe soţie cu gândul la ceilalţi copii de acasă şi să
accepte că, şi dacă se va întâmpla ceva cu copilul, oricum
a fost născut prematur şi poate rămâne cu sechele, însă
noi aveam în minte cuvântul:„Te vei întoarce acasă în
mijlocul copiilor şi vei fi o mamă veselă, care va purta în
braţe o binecuvântare.”, cuvinte care au întărit credinţa
noastră. Am hotărât cu soţia să apelăm la ungere cu
untdelemn şi fraţii de la adunare au făcut ungerea pe o
batistă. În ziua următoare, m-am deplasat din nou la Iaşi
(continuare în pagina următoare)
17
 Experienţe
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,...şi urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13:7)

şi Domnul a rânduit lucrurile în aşa fel că personalul a fost o mare mirare că i-au revenit simţurile urinare şi, ca
fost foarte binevoitor şi întâi am avut posibilitatea să mă atare, nu mai trebuia să poarte sondă toată viaţa.
rog cu soţia, apoi împreună am fost acceptaţi să intrăm la Timotei, la câteva zile după ungere şi-a revenit
copilaş, să-l pot lua în braţe, să mă rog şi să pun batista pe deplin şi după ce a fost dus la alt spital pentru
pe trupul lui. Am primit pace şi linişte, încredinţaţi că un computer tomograf, s-a constatat că totul este
Domnul îşi va face lucrarea de vindecare. normal. În 28 septembrie, a venit şi mult aşteptata zi
A doua zi, a fost Cina Domnului la noi la adunare de externare. Medicul rezident care a venit cu actele,
şi nu doar noi cu copiii, ci toată adunarea ne-am rugat i-a zis soţiei că îi pare rău că se despart şi i-a spus
pentru soţie şi copil. La amiază am vorbit cu ea; era plină că ea şi Timotei vor rămâne în istoria spitalului Cuza
de încredere în Domnul, deşi în urma administrării unui Vodă din Iaşi. La câteza zile, am repetat şi eu analizele
antibiotic perfuzabil foarte tare, avea probleme cardiace pentru virusul hepatic C şi rezultatele au fost negative.
şi respiratorii. Ea a sesizat asistentele, dar ele au spus Slavă Domnului! Prin toate acestea Dumnezeu a mai
că aşa a hotărât profesorul. În acea zi, la următoarea aşezat încă un stâlp de aducere-aminte a minunilor
perfuzie, soţia a căzut în inconştienţă şi numai după Lui, pentru familia şi adunarea noastră.
mai multe manevre de resuscitare şi-a revenit. Începea „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi
o nouă bătălie. În duminica respectivă, au venit în vizită cunoscut printre popoare isprăvile Lui! Cântaţi, cântaţi
la ea şi un grup de fraţi şi surori din adunarea noastră. în cinstea Lui! Vorbiţi despre toate minunile Lui! Făliţi-
Atunci a intrat şi Mihaela, infirmiera, era ora 15.30. Soţiei vă cu Numele Lui cel Sfânt! Să se bucure inima celor ce
i s-a făcut din nou rău, i s-a încleştat gura, iar mâinile şi caută pe Domnul! Alergaţi la Domnul şi la sprijinul Lui,
picioarele au început să se înnegrească. S-au speriat toţi căutaţi necurmat Faţa Lui! Aduceţi-vă aminte de semnele
şi de data aceasta au chemat mai mulţi medici, unii chiar minunate pe care le-a făcut, de minunile...” (Psalmul
de acasă. După ce a fost resuscitată din nou, şi-a revenit. 105:1-5)
Medicii îi puneau tot felul de întrebări să vadă dacă nu i-a „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului,
fost afectată memoria, iar unii propuneau să o trimită cu nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava
salvarea la alt spital pentru investigaţii suplimentare. În în vecii vecilor! Amin.” (1 Timotei 1:17)
acest timp, soţia a auzit în minte cuvintele: „Faceţi loc!
Vine targa!” Gândul îi spunea că aici i se termină viaţa. 06.07. 2017
Grupul ce a vizitat-o a fost martoră la această scenă.
Astfel a fost trimisă la alt spital, iar infirmiera Mihaela O.S.
s-a decis să o însoţească. Pe drum a îndemnat-o să se roage
la sfânta Parascheva, iar soţia, cu resursele de viaţă ce le
mai avea, îi spunea că ea se roagă numai lui Dumnezeu.
„Da, ştiu, i-a zis Mihaela, dar măcar în gând pomeneşte-o
şi pe cuvioasa.” În acest timp, eu eram pe drum de la
Suceava spre Iaşi şi eram lovit puternic, la nivel de duh,
de cel rău. La o trecere de nivel cu calea ferată aveam
aproximativ 100 km la oră şi pe când mă apropiam, s-a
pornit semnalizarea de oprire. Fiind grăbit, în gând eram
ispitit puternic să trec că doar nu vine trenul imediat ce
a apărut semnalul, dar totuşi am oprit şi prin faţa mea,
în secundele următoare, a trecut trenul. Mulţumesc
Domnului pentru acel moment şi decizia corectă pe care
am luat-o. Am ajuns la Iaşi la spital, soţia se întorsese de
la spitalul unde fusese trimisă şi, împreună cu grupul din
adunare ce a vizitat-o, am rămas cu ea până seara târziu,
starea ei fiind stabilă în orele ce au urmat. Eu am rămas
încă două zile la Iaşi şi marţi a fost dusă la spitalul Parhon
unde era medicul urolog ce fusese prezent la operaţie, la
control pentru sondele urinare. I-a scos o sondă şi i s-a
cerut să mai aştepte două ore, timp în care să bea multă
apă pentru a vedea dacă nu sunt complicaţii. Totul a
funcţionat bine, iar după alte șase zile i-a scos şi cealaltă

18 sondă, lucrurile revenind la normalitate. Pentru medici a

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)

Influența bogăției și a sărăciei
asupra vieții de credință
Adresându-se Bisericii din Laodicea, Domnul Isus
a pus starea spirituală precară a acestei comunități pe
seama bogăției sale materiale. Laodiceenii se mândreau
cu bogăția lor, zicându-și: „Ne-am îmbogățit”. Din bogăția
de care se bucurau ei, a rezultat o stare spirituală căldicică,
cu inimi împărțite între Dumnezeu și lume. Această stare
nu-i place Domnului, care preferă să lucreze cu cei ce se
înflăcărează pentru El. În consecință, Domnul pune în
vedere divorțul cu Biserica din Laodicea. De fapt, această
biserică L-a dat afară pe Hristos cu atitudinea sa căldicică.
La sfârșitul mesajului Său, Domnul ni se înfățișează ca
un străin care bate iarăși la ușa inimii ucenicilor din
Laodicea, care făcuseră legământ cu El în apa botezului.
(Apocalipsa 3:20)
Bogăția strică deci părtășia cu Domnul, pentru că
se impune ca un alt domn în viața oamenilor. (Matei
6:24) Pentru a-și drege relațiile cu Dumnezeu, nu odată,
credincioșii dependenți de bogăție ar trebui să scape
de bogăția lor. Dorința de înavuțire și iubirea de bani
sunt tratate drept capcane de apostolul Pavel. Iată cum
îl instruiește el pe Timotei: „Dacă avem dar cu ce să ne
hrănim și să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor
să se îmbogățească, dimpotrivă cad în ispită, în laț și în
multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă pe
oameni în prăpăd și pierzare. Căci iubirea de bani este
rădăcina tuturor relelor; și unii care au umblat după ea,
au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o
mulțime de chinuri.” (1 Timotei 6:8-10)
Prosperitatea materială predispune pe oameni la
unele rătăciri specifice bogaților: îmbuibarea (Eclesiastul
5:12); stăpânirea (Proverbe 22:7); luxul și petrecerea
(Luca 16:10); asuprirea semenilor (Iacov 2:6); idolatria
(Psalmul 52:7). Tentațiile bogaților cresc direct proprțional
cu numărul mare de prieteni care le dau târcoale.
Judecând din perspectiva celor enunțate mai
sus, putem afirma că persistența în credință a unui om
bogat se datorează numai unui har deosebit din partea
Domnului. De altfel, Biblia a înregistrat mai mulți oameni
cu averi colosale care au rămas pe calea cea bună până
la moarte: Avraam (Geneza 13:2), Isaac (Geneza 26:13),
David. (1 Cronici 29:28)
În ceea ce privește sărăcia, ea nu poate să hrănească
poftele păcătoase ale trupului. Desigur, și săracul are pofte
egoiste ascunse în mădularele sale, însă multe din ele nu
„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui, vestiţi lucrările Lui printre popoare, pomeniţi mărimea Numelui Lui!" (Isaia 12:4)
(continuarea din pagina 13)
pot fi satisfăcute din lipsă de bani. Avantajul săracului este
că el nu se poate închina vițelului de aur, căci n-are aur.
Această formă de idolatrie nu-i este accesibilă. Neavând
nicio comoară pământească, el poate accepta cu ușurință
o comoară inegalabilă în Hristos. Evanghelia i se vestește
cu prioritate. (Matei 11:5; Luca 4:18) Astăzi, ca și în
vechime, săracii umplu sala de ospăț la nunta fiului de
împărat, pentru că cei bogați dau prioritate câștigării și
păstrării valorilor pieritoare. (Matei 22:1-14)
Cartea Apocalipsei menționează o adunare de
creștini săraci care posedau mari bogății spirituale.
Mulțumită zestrei lor spirituale, creștinii din Smirna și-
au păstrat credința în mijlocul valurilor de prigoană.
(Apocalipsa 2:9-10) Unii se luptă ca să se căpătuiască, alții
caută să-și mărească zestrea spirituală. La unii întâlnești
înțelepciune omenească, la alții simți prezența Duhului
Sfânt și asiști la desfășurarea puterii de Sus.
În final, ne îndreptăm atenția spre figura unei
moabite tinere și sărace: Rut. Duhul Sfânt i-a rezervat o
carte dintre cele 66, care alcătuiesc Biblia. După moartea
soțului și a socrului său, soacra sa, Naomi, și-a pus în
gând să se întoarcă singură în Betlehemul din Iuda, dând
drumul celor două nurori ale sale. În această circumstanță,
Rut a dat dovadă de o fidelitate ieșită din comun, zicând:
„Încotro vei merge tu, voi merge și eu; unde vei locui tu,
voi locui și eu; poporul tău va fi poporul meu, și Dumnezeul
tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri și eu,
și voi fi îngropată acolo. Facă Domnul ce o vrea, dar nimic
nu mă va despărți de tine, decât moartea.” (Rut 1:16-17)
Dacă Rut ar fi dispus de multă avere pe câmpia Moabului,
ar fi putut oare să renunțe la ea de dragul soacrei sale?
Exemplul ei uimitor de fidelitate se datorează în bună parte
și stării ei materiale. Admitem, totodată, că ea făcea parte
din categoria oamenilor axați pe relațiile interumane, nu
pe posesiunile materiale. Cert este însă,că ea a rămas pe
paginile Scripturilor ca un model de dăruire. Orice creștin
este chemat să se dăruiască Mântuitorului său, precum
Rut s-a dăruit soacrei sale. Averile materiale ne pot lega și
ne pot împiedica consacrarea, dar sărăcia o poate facilita.
Carol Szekely
19
 „Ţineţi minte aceste lucruri şi fiţi oameni!” (Isaia 46:8)

Toţi oamenii sunt trecători, dar nu toţi trecătorii sunt oameni, cu adevărat.
Primul semn al corupţiei moravurilor este izgonirea adevărului.
Adevăratul nostru caracter se arată după modul în care rezistăm la lăcomie şi la ură.
Trăieşte în aşa fel încât atunci când copiii tăi se gândesc la corectitudine şi integritate, să-şi
aducă aminte de tine.
Adevărata integritate înseamnă a face ceea ce este corect,
chiar ştiind că nimeni nu va afla niciodată ce ai făcut (ştiind, totuşi, că Cineva vede tot).
Integritatea este lumina ce străluceşte dintr-o conştiinţă curată.
Viaţa trăită în desfrâu / corupţie e o ruşine, chiar dacă-i plăcută.
Să nu îngădui nimănui ceea ce tu însuţi nu ţi-ai îngăduit niciodată.
Bunătatea, chiar când n-are faima inteligenţei deosebite, are înţelegeri geniale.
Oamenii care au cu adevărat succes în viaţă sunt cei care dăruiesc şi care iartă.
Vorbe dulci sunt uşor de spus, lucruri drăguţe sunt uşor de cumpărat,
dar oameni de treabă şi prieteni adevăraţi sunt foarte greu de găsit.
Caracterul este temelia demnităţii personale.
Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău şi n-a fost!
Rădăcinile tuturor lucrurilor bune sunt înfipte în solul preţuirii adevărului şi a binelui.
Onestitatea şi integritatea nu sunt idealuri depăşite ale unei epoci apuse,
ci liantul care cimentează fundaţia pe care trebuie să ne clădim viaţa.
Unii se cred perfecţi doar pentru că sunt mai puţin exigenţi cu ei înşişi.
Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat.
Durerea înalţă pe omul de valoare şi coboară pe cel de rând.
Bunătatea este limbajul pe care cel surd îl poate auzi şi cel orb îl poate vedea.
Fii bun ori de câte ori este posibil! Întotdeauna este posibil.
„Totuşi, învăţaţi-vă minte, oameni fără minte! Când vă veţi înţelepţi, nebunilor?”
(Psalmi 94:8)
„Căci oamenii fără prihană vor locui ţara şi oamenii neîntinaţi vor rămâne în ea.”
(Proverbe 2:21)
„Mulţi oameni îşi trâmbiţează bunătatea; dar cine poate găsi un om credincios?”
(Proverbe 20:6)
„Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:
«Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu
însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.»”
(Apocalipsa 21:3)

Adresa la care ne puteţi contacta pentru abonamente,

răspunsuri la întrebări, articole, sugestii, reclamaţii este:
Revista „Dragoste pentru Adevăr”
Calea Aurel Vlaicu, Nr. 121-125, Arad, cod 310365, România,
www.dragostepentruadevar.ro
e-mail: dragoste_adevar@yahoo.com
Mobil: 0740 437777, 0746 046080