Toamnă cu zei

(pentru Eminescu şi Creangă)

de Vasile Zamfir

Mi-e drag, mi-a devenit nespus de drag,

Când simt în piept parfumul crizantemii,

Să mă opresc un ceas lângă un prag

De cârciumă, unde ciocnesc boemii.

La hanul toamnei, când în cramă vinul,

Oprit din fiert, e doar un zumzet numa,

Când carul-mare-şi scutură ciorchinul

Şi pe acoperiş sclipeşte bruma,

Atunci, la ceas târziu, la han de zgură,

Într-un ungher de târg provincial,

S-ascult în noapte un zgomot de trăsură

Şi câini lătrând cu glas patriarhal.

Şi-aş vrea atunci, mi-ar fi nespus de drag,

Să se deschidă uşa la dugheană,

Să treacă umbre sfinte peste prag,

În ciocnet de pahare şi de cană.

Să văd doi domni, venind din altă vreme,

Rămaşi aşa, ca împietriţi în veac,

Cu plete unul (chipul ca din steme),

Cellalt în haine groase de şiac.

La mese-apropiate, tăinuind

Ei doi, sporovăind la ceas de noapte;

Eu, la o parte, să-i privesc cu jind.

(În oale vin – cât în dugheană şoapte).

Venind aşa, cu ochi înlăcrimaţi,

Să îngenunchi pe cea din urmă treaptă,

Şi-n timp ce ei mă vor privi miraţi,

Să le sărut sfinţita mână dreaptă.

Eminescu

de Victor Tulbure

E muntele cu stele-n căpătâi!

E valul care s-a-nălţat şi nu e!

E soarele ce pleacă să apuie

Ca să răsară-n ceasul lui dintâi!

Si râul, ramul, buciumul şi plânsul,

Revolta dintre piatră şi amnar,

Şi viersul unui dulce grai amar

Se varsă-nr-însul şi încep dintr-însul.

Şi-n aur viaţa de ni s-ar preface,

Noi fără el ce-am fi decât un ciot

În codrul unor freamăte sărace?

Când spunem Eminescu, spunem tot!

Lui Eminescu

de Ion Bănuţă

Marea cheamă împăratul

Poeziei înserării

Şi durerea se răsfrânge

În nemărginirea zării.

Luna, vechea lui copilă

Toarnă-argintul în durere
Şi pe fruntea lui de geniu

Pune umbre de tăcere.

Noapte! Eminescu doarme

Şi seninu-i joacă-n geană,

Numai marea în restrişte

Plânge plâns de cosânzeană.

Împăratu-n togă neagră,

Stă pe tron în slava mării,

Iar eu cat în valuri cheia

Poeziei şi-a visării.

La marginea mării

(În memoria lui Eminescu)

De Mircea Micu

Te-am înălţat cu faţa către mare,

Să-ţi fie somnul blândă alinare.

Dar chipul tău frumos cioplit cu dalta

Nu-ncape-n apa zărilor-înalta.

De-aici, târziu, spui versul tău de seară,

Şi vântul îi şopteşte peste ţară;

Şi codrii, treji, îşi înfioară creanga,

Izvoare râd, se tânguie talanga...

Şi marea-n jurul tău, clocotitoare,

Îţi cântă îmblânzită la picioare;

Şi pescăruşii-ţi vin – de ochi aproape –

Şi tu-i adormi cu focul de sub pleoape.

Iar noaptea, din statuie urcă în spaţii

Luceafărul spre-nalte constelaţii.

Lui Mihai Eminescu

De Victor Eftimiu

Şi floarea teiului e-n toi

Furtunile se potoliră

Mai freamătă măiastra liră

Mai cântă Eminescu-n noi.

Prelung ne-ajung şi ne străpung

Frânturi de simfonie gravă,

Ca din adâncuri de dumbravă

Ecoul cornului prelung.

A fost odată ca-n poveşti

Un trubadur cu fruntea clară...

În înălţimea selenară,

Mihai, de unde ne priveşti?

Ce căi lactee ţi-au întins?

În ce noian de vâlvătaie

Unde luceferi de-ntretaie

Veghează ochiul tău nestins?

Iubiri, revolte, înălţări,

Turnate-n formă lapidară,

Melancolia lui amară

Le-a închinat acestei ţări...

Slăvită pomenirea fie-i

Acelui ce s-a stins la fel

Cu Puşkin, Mozart, Rafael,

În tinereţea bărbăţiei!
Pe mâini subţiri şi buze reci

Să-şi cearnă toamna trandafirii...

Deschisă-i poarta nemuririi...

Prin arcul de lumină, treci!...

Lui Eminescu

De Niculae Stoian

Scriem de mult, dar Eminescu, unul,

S-a smuls din aşteptarea milenară

Ca într-un alt descălecat de ţară

Cu EL poet se proclamă românul.

Luceafăr blând de ziuă şi de seară,

Iubirii dulce-i înfioară sânul

Şi-i peste orice inimă stăpânul

Ca doina peste codru-n primăvară...

Pe când şi noi ne facem datoria,

Ştim ori nu ştim ce s-o alege mâne:

Cătăm în om şi-n versuri Poezia.

Dar şi cu cât îl vom urma, rămâne,

Prieten mai legat cu veşnicia,

Statornic domn „scripturilor române”.

Lui Eminescu

De Petru Popescu

Fiindcă astăzi este ziua ta,

Cum ieri a fost şi mâine o să fie,

Şi calendarul iar se va mira,

Neaşteptând festiva-i mărturie,

Dă-mi ochii tăi aducători de gânduri

Să nu-i întorci cu sila în trecut

Şi să te miri cum orele în rânduri

În spatele-amintirii n-au crescut.

Căci pentru tine a rămas deschis

Orice avânt şi orice-ntors din cale,

Şi pizmuim îndeplinitul vis

Că zilele sunt toate ale tale.

Ceas la Ipoteşti

(lui Mihai Eminescu)

de Platon Pardău

Am fost la Ipoteşti. Spre stea

cărarea năvădită dintre dealuri

prin ochiul teilor trecea

cu mari mulţimi de idealuri.

Un câmp de plante se mişca

din valea lui april, aromitoare,

curând, lumina sevelor avea

să se aprindă pe ogoare.

Era un ceas de drum în sus,

venind adânc, din alte ere,

cu-acele flăcări care nu-s

de acum semnale de tăcere.

Era un ceas din vârste vechi

La Ipoteşti, un ceas spre stea,

şi câmp şi om – intrau perechi

de noua vârstă-n lumea ta.

Împăratului

de Ion Bănuţă

Te caut printre ramuri

De tei şi de stejari

Pe unde lira sfântă

Răsfiră gânduri mari.

Copil pribeag, din câmpuri,

m-ai dus prin dulci păduri

şi-ai coborât din slavă

nectarul pentru guri.

Aflai, în nemurire,

Din pagini, pe Călin,

Şi pe Dabija Vodă

Turnând din vreme vin.

Sublima răsvrătire

Din gura unui dac

Stârni blesteme negre

În inimi de sărac.

Cu ceata pribegită

Ai scos din ură fier

Rupând zăgazuri surde

Dintre pământ şi cer.

Pe Ştefan al Moldovei

l-ai dăruit cu-n cânt

şi-i împletişi cunună

din flamuri lungi de vânt.

Mărite Eminescu!

Îmi este mie dat

să văd cum codrul, omul,

te aleseră-mpărat!

Creanga de tei

de George Dan

Din Moldova, ca dintr-o baladă,

Mama a venit iar să mă vadă.

A venit din Iaşi, cu ea şi-o soră,

Amândouă au venit de-o oră.

Bucuria scumpă-a revederii

Casa mi-a umplut cu-aroma mierii.

Mi-a adus măicuţa din coclaur

Faguri de zăpadă şi de aur.

Şi într-o damigeană împletită

În nuiele albă de răchită,

Mi-a adus comori de chihlimbar,

Flori de viţă: vin de la Cotnar.

Dar dintr-o desagă ţărănească

(Sor-mea tot cată s-o dosească)

Iese-o creangă verde... După foi

Văd că-i tei... Rotunde frunze moi

Tremură ca nişte inimioare,

Din ulciorul vechi sorbind răcoare.

Mama râde tainic, sora tace –

Zâmbetu-i ca macul se desface.

Ce-mi ascund şiretele-amândouă?

Ochii mamei-noată parcă-n rouă:

„Ştii – se scuză mama – e vina ei...

Am urcat ieri la Copou... Din tei,

Unde Eminescu stă pe-o bancă,

Rupt-am o crenguţă dintr-o creangă.

Mergem azi la Bellu, la mormânt,

Să-i sădim un ram din teiul sfânt”.

Mama şi cu sora mea mezină

Mi-au aprins în suflet o lumină:

Gestul lor romantic şi modest

Este al norodului meu gest,

Care prin simţirea lor cuminte,

Prin această-aducere aminte,

Recunosc, mi-a luat-o înainte...

Chiar şi medicii moderni care au studiat cazul şi boala lui Eminescu, nu exclud creaţia la Eminescu după
1883. Aceştia susţin, inclusiv medicul neuropatolog Ovidiu Vuia, care-i dedică un adevărat studiu, arată
că poetul a fost diagnosticat total greşit cu sifilis, paralizie şi o „întunecime a minţii”. Prin prisma
ultimelor cercetări se arată că Eminescu a suferit de sindrom bipolar, cu alternanţe de depresie şi manie,
fără însă să-i fie afectată creaţia. Din contră, era mai creativ în perioadele de depresie decât de obicei.
Mai mult decât atât medicii moderni, susţin că Eminescu a fost ucis prin intoxicare cu mercur, un
tratament aplicat greşit pentru sifilis, boală de care nu suferea poetul. Acesta avea nevoie doar de
îngrijire şi o atmosferă plăcută. ”După ce am revăzut toate ipotezele medicale şi simptomatologia,
concluzionăm că a suferit de tulburare bipolară şi a murit din cauza otrăvirii cu mercur, un tratament
neadecvat administrat ca urmare a diagnosticării greşite cu sifilis. Spitalizat in locuri nepotrivite şi tratat
de medici incompetenţi, a sufeit nu doar fizic, dar şi moral, murind prematur. În urma unei scrisori
adresate prietenilor, el pe bună dreptate s-a considerat un om sacrificat”, preciza medicul Raul Neghina,
în studiul „Controverse medicale şi dileme privind boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. S-a
concluzionat că dacă Eminescu era tratat în străinătate pentru sindrom bipolar şi ar fi fost lăsat să fie
înconjurat cu afecţiune de admiratorii săi, ar fi apucat bătrâneţea şi ar mai fi scris încă câteva
capodopere.

Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului
Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, genialul poet Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura
creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital.

Grigore Vieru - Lui Mihai Eminescu

Stiu: cândva, la miez de noapte,

Ori la rasarit de Soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cartii Sale.

Am s-ajung atunce, poate,

La mijlocul ei aproape.
Ci sa nu închideti cartea
Ca pe recile-mi pleoape.

S-o lasati asa deschisa,

Ca baiatul meu ori fata
Sa citeasca mai departe
Ce n-a reusit nici tata.

Iar de n-au s-auza dânsii

Al stravechii slove bucium,
Asezati-mi-o ca perna
Cu toti codrii ei în zbucium.