CAPITOLUL I

Rezistenţa în curent continuu

5
 Legea lui Ohm. Definiţia
rezistenţei electrice

Definiţie: Rezistenţele numite şi rezistoare, sunt componente electronice

caracterizate de un parametru numit rezistenţă electrică. Rezistenţa electrică
exprimă gradul în care rezistorul respectiv se opune trecerii curentului electric.
Rezistenţele sunt nelipsite din schemele electronice.
Considerăm un fir conductor AB de o anumită lungime l şi aplicăm la
capetele acestuia, pe rând, tensiunile continue:
U 1 , U 2 , ..., U n , ...
Pentru fiecare dintre tensiuni măsurăm intensitatea curentului care
străbate conductorul. Obţinem valorile:
I1 , I 2 , ..., I n , ...
Dacă vom calcula acum rapoartele:
U1 U 2 U
, , ..., n , ...
I1 I2 In
vom constata că acestea sunt aproximativ egale:
U1 U2 Un
I1
= I2
= ... = In
= ...
Cu alte cuvinte, intensitatea curentului care străbate firul AB este direct
proporţională cu tensiunea continuă aplicată firului conductor AB. Dacă
tensiunea se dublează, se va dubla, de asemenea, intensitatea curentului; dacă
tensiunea se măreşte de trei ori, intensitatea curentului prin fir se va mări şi ea de
trei ori, etc. Aceasta este legea lui Ohm.
Definiţie: Valoarea comună a rapoartelor de mai sus se numeşte
rezistenţa electrică a conductorului AB, şi se notează cu R:
U1 U 2 U
R   ...  n  ...
I1 I2 In
Putem să scriem, în general, că:
U
R
I
unde U este tensiunea dintre capetele A şi B ale conductorului, iar I este curentul
care apare prin aceasta ca urmare a aplicării tensiunii U.
Relaţia precedentă se poate rescrie sub forma:
U
I ,
R
adică curentul care trece prin conductorul AB de rezistenţă electrică R este egal
cu raportul dintre tensiunea aplicată între A şi B, şi rezistenţa electrică R. Relaţia
precedentă se foloseşte sub denumirea de legea lui ohm pentru o porţiune de
circuit.

6
 Rezistenţa electrică este o caracteristică a firului studiat. Dacă schimbăm
firul atunci se schimbă, în general, şi rezistenţa sa electrică.
Unitatea de măsură pentru rezistenţa electrică este ohmul (prescurtat: Ω).
Prin definiţie, o rezistenţă de un ohm este acea rezistenţă care este străbătută de
un curent de un amper (1A) atunci când la capetele sale este aplicată de o
diferenţă de potenţial de un volt (1V):
1V
1  .
1A
Se folosesc, de asemenea, multipli ai ohmului: kiloohmul(kΩ) şi
megaohmul (MΩ):
1k  1000
1M  1000k  10 6 .
Rezistenţa electrică este o măsură a gradului în care firul conductor AB se
opune trecerii curentului electric.

Conductanţa

Rezistenţa electrică este o mărime care aratăcât de mult se opune un

anumit rezistor trecerii curentului electric prin el. Cu cât rezistenţa este mai
mare, cu atât curentul trece mai greu. Din legea lui Ohm pentru o porţiune de
circuit:
U
I ,
R
rezultă că curentul I variază invers proporţional cu rezistenţa R, pentru o
tensiune U fixată.
Putem introduce o nouă mărime, numită conductanţă, caresă arate cât de
bine conduce un anumit rezistor. Prin definiţie, conductanţa este inversul
rezistenţei. Conductanţa se notează cu G:
I
G .
R
Unitatea de măsură pentru conductanţă este siemens-ul (prescurtat S). O
conductanţă de un S reprezintă conductanţa unei rezistenţe de un ohm.
Din legea lui Ohm, rezultă că:
I  GU ,
adică, curentuleste direct proporţional cu conductanţa rezistorului considerat,
pentru o tensiune U fixată, aplicată la capete.

7
 Dependenţa rezistenţei unui conductor în funcţie de
dimensiunile sale geometrice.

Ne punem acum întrebare: cum depinde rezistenţa electrică a firului

conductor AB de dimensiunile sale geometrice, adică de lungimea sa l şi de
secţiunea sa S?
Se constată experimental că dacă dublăm lungimea l a firului AB, păstrând
aceeaşi secţiune S, atunci se dublează, de asemenea, rezistenţa sa electrică.
Aceasta înseamnă că, la o aceeaşi tensiune U aplicată între capetele A şi B ale
firului, curentul prin firul de lungime 2l este de două ori mai mic decât curentul
prin firul de lungime l. Dacă triplăm lungimea firului, atunci rezistenţa sa se
triplează şi ea, etc. În general, dacă lungimea firului creşte de k ori, secţiunea
rămânând constantă, atunci rezistenţa electrică creşte şi ea tot de k ori.
În concluzie, rezistenţa R este direct proporţională cu lungimea l a firului
AB. Scriem aceasta astfel:
R  l
Un fir conductor AB opune deci o rezistenţă trecerii curentului cu atât mai
mare cu cât lungimea sa este mai mare.
Să studiem acum efectul secţiunii S a firului asupra rezistenţei sale
electrice R.
Se constată experimental că dacă se dublează secţiunea S a firului AB,
păstrând însă aceeaşi lungime l, atunci rezistenţa scade de două ori. O triplare a
secţiunii are ca efect o scădere de trei ori a rezistenţei, etc. În general, dacă se
măreşte de k ori secţiunea S a firului AB, păstrând însă lungimea l constantă,
atunci rezistenţa se micşorează de k ori.
În concluzie, rezistenţa R variază invers proporţional cu secţiunea S a
firului AB:
1
R .
S
Un fir conductor AB opune deci o rezistenţă trecerii curentului electric cu
atât mai mică cu cât secţiunea sa este mai mare.

Puterea absorbită de o rezistenţă electrică

în curent continuu

8
 Unul dintre primele efecte studiate ale curentului electric a fost efectul
termic. Atunci când conductor este străbătut de un curent electric, continuu sau
alternativ, aceasta se încălzeşte.
Se poate arăta experimental, folosind un calorimetru, că, într-un interval
de timp t, căldura Q degajată de o rezistenţă electrică R, când aceasta este
străbătută de un curent continuu d intensitate constantă I, este dată de egalitatea
următoare, cunoscută sub denumirea de legea lui Joule:
Q  I 2 Rt .
În acestă formulă, căldura degajată Q se măsoară în jouli (J), intensitatea I
în amperi (A), rezistenţa R în ohmi (Ω), iar timpul t în secunde (s). Cu alte
cuvinte, toate mărimile care apar în relaţia precedentă se exprimă în unităţile
sistemului internaţional.
Formula precedentă arată că Q este direct proporţional cu pătratul I 2 al
intensităţii curentului, cu rezistenţa R prin care trece curentul I, şi cu timpul cât
prin rezistenţa R trece acest curent.
Folosind lege lui Ohm pentru o porţiune de circuit, putem rescrie
egalitatea de mai sus în diverse alte forme. Întradevăr, deoarece:
U
I ,
R
obţinem:
U2
Q  I 2 Rt  UIt  t,
R
unde U reprezintă tensiunea continuă aplicată între bornele rezistenţei R.
Puterea electrică P se defineşte ca fiind raportul dintre căldura Q
degajatăîntr-un interval de timp t şi măsrimea acestui interval:
Q UIt
P   UI .
t t
Unitatea internaţională de măsură a puterii este watt-ul, prescurtat W:
1J
1W  .
1s
Având în vedere diferitele expresii ale lui Q deducem mai multe expresii
pentru puterea P:
U2
P  UI   I 2R .
R

Dependenţa rezistenţei electrice

de temperatură. Supraconductivitatea

9
 Dacă luăm un conductor metalic oarecare şi măsurăm rezistenţa sa
electrică la diferite temperaturi, vom vedea că, în general, dacă temperatura
scade,scade şi rezistenţa sa electrică.
Dependenţa rezistivităţii electrice în raport cu temperatura este dată de
relaţia următoare:
  T     T0  1    T  T0  ,
unde T0 este temperatura iniţială, T este temperatura finală,   T  reprezintă
rezistivitateala temperatura T, etc.,  este un coeficient numit coeficientul
termic al rezistivităţii electrice. El se măsoară în grade 1 . Relaţia precedentă
este valabilă pentru intervale de temperatură T0 , T  nu prea mari. Precizăm că T
reprezintă temperatura absolută T, măsurată în grade Kelvin.
În mod similar, rezistenţa electrică variază cu temperatura absolută după o
relaţie de forma:
R T   R T0  1    T  T0   ,
unde R T  este rezistenţa electrică la temperatura absolută T, iar R  T0  este
rezistenţa la temperatura T0 .
Dacă temperatura scade foarte mult, ajungând apropiată de zero grade
Kelvin, se constată un fenomen extraordinar, denumit supraconductibilitate.
Supraconductibilitatea constă în scăderea bruscă la zero a rezistenţei electrice
a multor metale, atunci când temperatura coboară sub o anumită temperatură,
numită temperatură critică, ce depinde de natura materialului considerat.
Aşadar, fiecare metal are temperatura sa critică, dincolo de care rezistenţa
sa electrică este extrem de apropiată de zero.
Fenomenul de supraconductibilitate nu se întâlneşte numai la metale, ci şi
la o serie de alte materiale. În figura 1, este prezentată dependenţa tipică de
temperatură a rezistenţei materialelor supraconductoare.

Fig. 1

Importanţa
deosebită a materialelor supraconductoare constă în faptul că un curent electric,
odată produs într-un inel supraconductor menţinut la o temperatură mai mică
decât temperatura sa critică, va continua să existe de la sine un timp nedefinit
după suprimarea cauzei care l-a produs. Acest fapt este în totală opoziţie cu ceea

10
ce se întâmplă la temperaturi obişnuite: dacă suprimăm cauza care a produs un
curent, acesta se anulează aproape instantaneu.
În fig. 2 este prezentatun montaj care permite producerea unui curent în
inelul S.
Când comutatorul K se deschide, fluxul magnetic produs de bobina D
variază, mai exact descreşte. Ca urmare, fluxul magnetic prin spira S descreşte.
Conform legii inducţiei magnetice a lui Faraday, în spiră va lua naştere o
tensiune electromotoare care va da naştere unui curent I. Valoarea absolută a
tensiunii electromotoare induse este egală cu viteza de variaţie în timp a fluxului
magnetic prin S, viteză luată în valoare absolută.
Conform legii lui Lenz, curentul indus în spira S va avea un astfel de sens
încât câmpul magnetic produs de el să se opună tendinţei de descreştere a
câmpului produs de bobina D. Sensul lui I este deci cel indicat în figură.
K. Onnes a observat că prin spira S curentul s-a menţinut patru zile după
ce câmpul magnetic al bobinei D a fost anulat.

Fig. 2

Comportarea atipică extraordinară a supraconductoarelor în domeniul

temperaturilor joase le face foarte atractive din punct de vedere economic.
Folosind materiale supraconductoare la temperaturi joase se pot crea curenţi
foarte puternici şi deci câmpuri magnetice foarte puteernice, cu o cheltuială
neglijabilă de energie.
De asemenea, deoarece rezistenţa unui supraconductor aflat la temperaturi
joase este neglijabilă, rezultă că trecerea unui curent electric prin el nu mai
produce căldură. Instalaţiile de răcire (radiatoare, ventilatoare, etc.) ar deveni
inutile, permiţând o mişcare a gabaritului dispozitivelor electrice.
Din păcate, obţinerea temperaturilor critice, care sunt apropiate de zero
absolut, ridică în prezent probleme foarte serioase. De aceea, în ultimele decenii
a fost investigată intens posibilitatea de a obţine substanţe a căror temperatură
critică să fie în domeniul temperaturilor obişnuite.
În anul 1986, fizicienii elveţieni Bednorz şi Mueller au obţinut substanţe
care devin supraconductoare la -248 °C.
Au urmat apoi progrese spectaculoase: în martie 1987 s-au obţinut
materiale care devin supraconductoare la -185 °C, apoi în aprilie, la -153 °C.

11
 Fig. 3

Semiconductoarele formează o clasă intermediară între metale, care

conduc foarte bine, şi izolatoare, care conduc foarte salb curentul electric.
Rezistivităţile izolatoarelor sunt mai mari decât cele ale metalelor cu un factor
de ordinul lui 10 22 .
Dependenţa tipică, în raport cu temperatura, a rezistenţei unui
semiconductor este dată în figura 3. Rezistenţa unui semiconductor scade atunci
când temperatura creşte. Observăm că semiconductoarele se comportă invers
faţă de metale, la care rezistenţa creşte odată cu creşterea temperaturii.

Rezistenţe fixe şi rezistenţe variabile.

Codul culorilor. Puterea nominală a unei rezistenţe.

Rezistenţele folosite în electronică sunt de două tipuri:

- rezistenţe fixe, adică rezistenţe a căror valoare nu poate fi schimbată,
este fixă
- rezistenţe variabile, a căror valoare se poate modifica prin mişcarea
unui cursor. Rezistenţele variabile se mai numesc şi potenţiometre.
O rezistenţă electronică fixă este o componentă cu două terminale, care
opune o anumită rezistenţă electrică trecerii curentului electric. O rezistenţă fixă
fixă se reprezintă în schem prin unul din simbolurile din figura 4. R reprezintă
rezistenţa electrică a componentei respective. Valoarea R este înscrisă pe corpul
componentei, fie folosind scrierea obişnuită, adică folosind şi cifre şi simbolurile
Ω, kΩ, MΩ, fie folosind un anumit cod, numit codul culorilor.

Fig. 4

12
 Prin montarea în paralel a două rezistenţe de valoare R şi putere nominală
P, se obţine o rezistenţă echivalentă de valoare R/2 şi putere nominală 2P(fig. 5).

Fig. 5

Afirmaţia precedentă se generalizează cu uşurinţă. Montând în paralel n

rezistenţe, fiecare de valoare R şi putere nominală P, se obţine o rezistenţă
echivalentă de valoare de n ori mai mică (R/n), dar de putere nominală de n ori
mai mare, nP (fig. 6).

Fig.6

Întradevăr, fiecare dintre rezistenţele montate în paralel suportă un curent

nominal I, cu proprietatea I 2 R = P. Cum rezistenţa acestui grup este R/n, rezultă
că puterea disipată de el este:
 nI  2  R ,
n
adică nP.

Divizorul rezistiv

Să presupunem că avem la dispoziţie o sursă de tensiune, care furnizează

o anumită tensiune continuă V cc . Ne interesează să obţinem o tensiune mai
mică decât V cc , de exemplu (1/3)V cc . Cum putem obţine această tensiune?
O soluţie este oferită de divizorul rezistiv (fig. 7). Curentul I care circulă
printre cele două rezistenţe este:
Vcc
I .
R1  R2
Am neglijat rezistenţa internă a sursei; în caz contrar, numitorul ar trebui
înlocuit cu R1  R2  r , unde r este rezistenţa internă a sursei de tensiune.

13
 Conform legii lui Ohm pentru o porţiune de circuit, tensiunea dintre
punctele A şi B, adică diferenţa dintre potenţialul V A al lui A şi potenţialul VB
al lui B este:

Fig. 7

Vcc
U AB  V A  VB  R2 I  R2 .
R1  R2
Considerând ca referinţă potenţialul punctului B obţinem:
Vcc
Va  R2 .
R1  R2

Rezistenţa de intrare a unui dispozitiv

electronic

Să considerăm un dispozitiv electronic oarecare D, cu masa electrică

GND şi având o bornă de intrare IN (fig. 8). Pentru definiţia care urmează, nu ne
interesează deloc construcţia internă alui D. Pentru noi, dispozitivul considerat
se prezintă acum ca o cutie neagră, adică nu ştim ce se află înăuntru. Au
relevanţă numai bornele IN şi GND.
Să presupunem că aplicăm între IN şi GND o tensiune continuă U. Ca
urmare a aplicării acestei tensiuni, prin borna IN începe să circule un curentde o
anumită intensitate I. Tensiunea U reprezintă cauza; curentul I reprezintă efectul.

Fig. 8

14
 Dacă admitem că tensiunea U este proporţională cu curentul I, atunci
raportul U/I nu depinde de tensiunea U aplicată între intrarea IN şi masa GND.
În acest caz, valoarea acestui raport este, prin definiţie, rezistenţa de intrare RIN
a dispozitivului D considerat, “văzută” între intrarea IN şi masa GND:
U
RIN  .
I
Pentru o gamă de variaţie a lui U suficient de îngustă, proporţionalitatea
este în general asigurată, astfel încât definiţia are sens.
Rezistenţa de intrare a unui dispozitiv electronic este un parametru foarte
important al acestuia. Ea caracterizează comportarea în current continuu
constant a intrării IN a dispozitivului considerat. Să presupunem că borna IN are
o rezistenţă de intrare foarte mare (infinită). Aceasta înseamnă că, la aplicarea
unei tensiuni U între borna IN şi masă, curentul determinat IN are o valoare
extrem de mică.
Aşadar, a spune că o bornă IN prezintă o rezistenţă de intrare foarte mare
este echivalent cu a spune că prin intrarea IN circulă curenţi de valoare
neglijabilă.
În mod uzual, se foloseşte pentru a caracteriza comportarea intrării unui
dispozitiv, noţiunea de impedanţă de intrare. Acest concept este mai general
decât cel de rezistenţă de intrare, el înglobând atât rezistenţa de intrare cât şi
capacitatea parazită care apare între intrarea IN şi masă.
Rezistenţa pe care o prezintă o intrare IN a unui dispozitiv D’ intervine în
mod esenţial atunci când intrarea IN trebuie conectată la ieşirea OUT a unui
dispozitiv D.

Rezistenţa de ieşire a unui dipozitiv

electronic

Se consideră un dispozitiv electric oarecare D, cu masa electrică GND, şi

având o bornă de ieşire OUT (fig. 9).
Pentru definiţia care urmează, nu ne interesează deloc construcţia internă
a lui D. Pentru noi, dispozitivul considerat se prezintă, în acest context, ca o
cutie neagră, adică nu ştim ce se află înăuntru. Au relevanţă numai bornele OUT
şi GND.
Pentru a funcţiona, dispozitivul D trebuie să fie alimentat, desigur, cu
tensiune electrică. În cele ce urmează, considerăm că toate sursele de tensiune
sunt deconectate de la dispozitivul D, adică alimentatarea lui D este “tăiată”.

15
 În aceste condiţii, să aplicăm între ieşirea OUT şi masa GND o tensiune
continuă U. Ca urmare a aplicării acestei tensiuni, prin borna OUT începe să
circule un curent de o anumită intensitate I. Tensiunea U reprezintă cauza;
curentul I reprezintă efectul.
În general, tensiunea U este proporţională cu curentul I (pentru un interval
nu prea mare de variaţie a lui U). prin, raportul:
U
I
nu depinde de tensiunea U aplicată între OUT şi masa GND.

Fig. 9

Prin definiţie, rezistenţa de ieşire ROUT a dispozitivului D considerat,

“văzută” între borna de ieşire OUT şi masa GND, este raportul dintre tensiunea
continuă U aplicată între OUT şi masa GND, şi curentul I determinat de U:
U
ROUT  .
I
Rezistenţa de ieşire a unui dispozitiv electronic este un parametru foarte
important al acestuia. Ea caracterizează comportarea în curent continuu constant
a ieşirii OUT a dispozitivului considerat.
În mod uzual, se foloseşte noţiunea de impedanţă de ieşire. Acest
concept este mai general decât cel de rezistenţă de ieşire, el înglobând atât
rezistenţa de ieşire, cât şi capacitatea parazită care apare între ieşirea OUT şi
masă.

Aplicaţii ale rezistenţelor

Rezistenţa ca limitator al curentului electric

16
 Una din funcţiile cele mai importante ale rezistenţelor electrice este
funcţia de limitare a curentului.
Ori de câte ori un anumit dispozitiv nu suportă un curent mai mare decât
un anumit curent limită I lim , vom înseria cu dispozitivul respectiv o rezistenţă
care să limiteze curentul la valori mai mici decât I lim , adică la valori nenocive
pentru dispozitivul considerat.

Aparat pentru fierberea rapidă

a apei

În figura 10, este dată schema unui dispozitiv interesant de fierbere rapidă
a apei. Cele două discuri metalice paralele D1 şi D2 sunt conectate la polii plus
şi minus ai unei surse de tensiune contiuă, prin intermediul unui comutator K.
Apa dintre discuri opune o anumită rezistenţă electrică R trecerii curentului
electric. Valoarea rezistenţei R este dată de egalitaea:
d
R ,
S
unde: - ρ este rezistivitatea electrică a apei
- d este distanţa dintre discurile D1 şi D2 , iar
- S este aria suprafeţei unui disc.
Dacă tensiunea aplicată între cele două discuri este U atunci căldura Q
cedată apei într-un interval de timp t este:
U2 U2 U 2S
Q t t t
R d d .
S

Fig. 10

17
 Aşadar, căldura cedată apei este direct proporţională cu pătratul tensiunii
U aplicate între plăci, cu aria suprafeţei unui disc şi cu lungimea intervalului de
timp cât comutatorul K este închis, şi invers proporţională cu rezistivitatea ρ a
apei şi cu distanţa d dintre discuri. Rezultă că apa se va încălzi cu atât mai
repede cu cât suprafaţa discurilor este mai mare şi cu cât distanţa dintre ele este
mai mică.
Pentru a ajunge la fierbere, apa din vas trebuie să absoarbă căldura:
mcT fierbere  Tamb  ,
unde:
- m este masa apei din vas
- c este căldura specifică a apei (aproximativ egală cu 4190J/(kg. grd))
- T fierbere este temperatura de fierbere a apei, exprimată în grade Kelvin,
iar
- Tamb este temperatura mediului ambiant, exprimată în grade Kelvin.
Timpul t după care apa începe să fiarbă este dat de ecuaţia:
U 2S
d

t  mc T fierbere  Tamb .
În cele de mai sus am presupus că dispozitivul este alimentat cu o
tensiune comtinuă U. Subliniem că dispozitivul prezentat funcţionează şi în
cazul în care este alimentat cu o tensiune alternativă. În acest caz, în formulele
precedente, în locul tensiunii U de mai sus trebuie introdusă valoarea efectivă
U ef a tensiunii alternative considerate.

Puntea lui Wheatstone

Puntea lui Wheatstone (fig. 11, a) este un dispozitiv care permite

măsurarea valorii rezistenţelor.
Notăm cu V A potenţialul electric al punctului A în raport cu masa
circuitului. Analog, VB este potenţialul electric al punctului B.

18
 Fig. 11

Din legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit deducem că:

Vcc
VA  R4
R3  R4
Vcc
VB  R2 .
R1  R2
Potenţialul punctului A este egal cu cel al lui B, V A = VB , dacă şi numai
dacă:
R4 R2 R3 R1
 sau, echivalent,  .
R3  R4 R1  R2 R4 R2
Să presupunem că R3 şi R4 sunt egale. Atunci, condiţia V A = VB este
echivalentă cu R1  R2 .
Să presupunem acum că se conectează între punctele A şi B un
miliampermetru (fig. 11, b). Dacăp acul acestuia nu deviază, adică dacă rămâne
în poziţia zero, atunci V A = VB . Întradevăr, dacă V A ar fi diferit de VB atunci
prin miliampermetru trece un anumit curent şi acul acestuia ar devia.
În momentul în care miliampermetrul indică un curent egal cu zero, V A
este egal cu VB şi totul se comportă ca şi cum miliampermetrulş nu ar fi montat
în schemă (prin el nu trece nici un curent).
Să presupunem că rezistenţa necunoscută este R1 :
Rx  R1.
Înlocuim R2 cu un potenţiometru (rezistenţă variabilă) careare un cadran
indicator, adică în funcţie de poziţia cursorului său putem citi valoarea
rezistenţei sale (punctul b al figurii).
Măsurătoarea se face astfel: se introduce rezistenţa necunoscută în
montaj, între punctele X şi X’, apoi se acţionează cursorului potenţiometrului

19
până când acul miliampermetrului indică un curent egal cu zero. În acest
moment, potenţialul lui A este egal cu cel al lui B, adică Rx  R2 .
Cu alte cuvinte, valoarea rezistenţei necunoscute este egală cu valoarea
citită pe cadranul potenţiometrului, în momentul când acul miliampermetrului
este în poziţia zero.

20
 CAPITOLUL II

Rezistenţa în curent alternativ

Legea lui Ohm în curent alternativ

Dacă tensiunea alternativă aplicată între terminalele unei rezistenţe R este:

u  u  t   U max sin t ,
atunci, se poate arăta experimental că intensitatea curentului care străbate
rezistenţa, curent gândit ca fiind format din purtători pozitivi, este dată de
egalitatea:

21
 u  t  U max sin t
i  i t    .
R R
Sensul de referinţă ales pentru tensiune şi curent este dat în figura 12.

Fig. 12

Aşadar, în fiecare moment de timp, curentul (convenţional) şi tensiunea

au acelaşi semn. De asemenea, în fiecare moment de timp t, raportul dintre
tensiunea u(t) aplicată între terminalele rezistorului şi curentul i(t) care trece prin
rezistor este egal cu R:
u t 
R .
i t 
Aceasta este legea lui Ohm în curent alternativ (pentru o rezistenţă).
Din egalitatea precedentă rezultă, în particular, că amplitudinea curentului
i care trece prin rezistor este de R ori mai mică decât amplitudinea tensiunii
aplicate între terminalele rezistorului:
amlitudinea.tensiunii.u
amplitudinea.curentului.i  ,
R
adică:
U max
I max  .
R
Putem să rescriem ultima egalitate folosind valorile efective ale curentului
şi tensiunii:
valoarea.efectivă.a.tensiunii.u
valoarea.efectivă.a.curentului.i  ,
R
adică:
U ef
I ef  .
R
Întradevăr, valoarea efectivă este egală cu valoarea maximă
(amplitudinea) împărţită la radical din doi.

22
 Figura precedentă (punctul b) arată variaţia curentului şi a tensiunii prin
rezistorul R. Se observă că atât curentul cât şi tensiunea se anulează în aceleaşi
momente de timp şi au în permanenţă acelaşi semn. Se spune că tensiunea şi
curentul sunt în fază.

Problema transferului maxim de putere către

o sarcină rezistivă. Adaptarea.

A) Să considerăm o sursă de tensiune continuă, care debitează în gol

tensiunea U şi care are rezistenţa internă r. Reprezentăm această sursă ca în
fig.13, a). Punctul A reprezintă polul plus (+) al sursei de alimentare, iar B
reprezintă polul minus (-).

Fig. 13

Să conectăm la bornele A şi B ale sursei o rezistenţă R (punctul b al

figurii). Această rezistenţă reprezintă sarcina pe care o alimentează sursa de
tensiune, fapt pentru care R se mai numeşte rezistenţă de sarcină.
Curentul I care se stabileşte prin circuit are valoarea:
U
I ,
rR
iar tensiunea U R dintre A şi B are valoarea:
U R  RI .
Puterea absorbită de rezistenţa de sarcină R este:
2
 U 
P URI    R.
r  R

23
 B) Am considerat mai sus cazul unui generator de tensiune continuă şi
am analizat dependenţa puterii transferate în sarcină în raport cu valoarea
sarcinii.
Vom considera aceeaşi problemă, cu singura diferenţă că acum sursa de
tensiune continuă este înlocuită cu o sursă de tensiune alternativă siunusoidală.
În fig. 14, a), este reprezentată o sursă de tensiune alternativă sinusoidală,
care debitează în gol tensiunea:
u  u  t   U 2 sin t ,
şi are rezistenţa internă r. U reprezintă valoarea efectivă a tensiunii debitate în
gol de sursă, ω reprezintă pulsaţia (   2f , unde f este frecvenţa), iar t timpul,
A şi B reprezintă bornele sursei de tensiune.

Fig. 14

Să conectăm între A şi B o rezistenţă R (punctul b al figurii), şi să

calculăm puterea absorbită de R.
Pentru aceasta aplicăm formula:
P URIR,
unde U R este valoarea efectivă a tensiunii de pe rezistenţa R, iar I R este
valoarea efectivă a curentului prin aceeaşi rezistenţă R.
Formula care dă puterea în curent continuu rămâne valabilă şi în curent
alternativ, cu condiţia să se folosească peste tot numai valori efective.
Rămâne să aflăm valorile efective U R şi I R .
Curentul instantaneu i prin R este:
U 2 sin t
i  i t   ,
Rr
deci valoarea efectivă a acestuia este:
U
IR  .
Rr
La un moment de timp arbitrar t, tensiunea u R pe rezistenţa R are
valoarea:
U 2 sin t
u R  u R  t   Ri t   R ,
Rr

24
deci valoarea efectivă a acestei tensiuni este:
U
UR  R.
Rr
Puterea absorbită de sarcina R este deci:
U2
P URIR  R.
 r  R 2
Am obţinut aceeaşi expresie a puterii absorbite absorbite de R ca şi în
cazul continuu (punctul A). Precizăm însă că, în ultima formulă, U reprezintă
valoarea efectivă a tensiunii debitate de sursa de tensiune alternativă în gol.
Din cele de mai sus rezultă că putem trage aceleaşi concluzie ca şi în
cazul continuu: puterea debitată de sursa de tensiune alternativă sinusoidală
către sarcina R este maximă atunci când R este egală cu rezistenţa internă r a
sursei.
Dacă rezistenţa de sarcină R este mai mare sau mai mică decât rezistenţa
internă r a generatorului sinusoidal atunci puterea debitată de sursă sarcinii este
mai mică decât în cazul R=r.
Concluziile teoretice precedente au o mare importanţă practică. Atunci
când rezistenţa de sarcină este egală cu rezistenţa internă a generatorului se
spune că sarcina este adaptată la sursa de tensiune folosită. În condiţiile
adaptării, transferul de energie de la sursă către sarcină îşi atinge maximul. Ideea
adaptării se foloseşte des în electronică.

BIBLIOGRAFIE

NICOLAU, E. ş.a. Manualul inginerului electronist.

Editura Tehnică, Bucureşti, 1979.

E. Damachi şi colectiv. Electronică. Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1979.

25
 Eleodor Gh. Bistriceanu. Introducere în electronică şi aplicaţiile ei.
Editura Matrix ROM, Bucureşti 1966.

26