1.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea este elementul esenţial al identităţii lingvistice si culturale a

poporului roman. Şi presupune :

- ideea descendenţei, a originii romane a românilor;

- ideea stăruinţei elementului dacic/ romanic;

- unitatea de neam;

- unitatea şi latinitatea limbii;

- esenţa romană a unor obiceiuri şi tradiţii;

- conştiinţa românilor despre originea romanică.

I. Geto-dacii, sunt creatorii civilizaţiei bronzului în nordul Dunării;

 Civilizaţia geto-dacilor a evoluat şi prin integrarea unor influenţe alogene:
scite, greceşti, romane.

 geţii vin în contact cu civilizaţia Antichităţii clasice, mai întâi prin

intermediul coloniilor greceşti, întemeiate pe litoralul Mării Negre (Pontul
Euxin), între sec. VII – V î. Hr. (Olbia, Histria, Tomis, Callatis).
Autohtonii din nordul Dunării sunt numiţi geţi de greci şi daci de latini
(Caesar şi Pliniu cel Bătrân)
„Părintele istoriei”Herodot în „Istorii”
1. Tracii – „sunt cei mai numeroşi dintre inzi”
2. „geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” ( geţii din Dobrogea
se opun regelui persan Darius I în 514 î. Hr.): reprezentau ramura nordică
a tracilor.
- Strabon în ”Geographia” (sec. I î. Hr.) – „dacii au aceeaşi limbă cu
geţii”.
 • Societatea geto-dacă se împarte în comati (copillati) şi tarabostes(pileati).
• Religia geto-dacilor este politeista,
• Geto-dacii au cunoştinţe de scriere, botanică, astronomie, medicină,
arhitectură şi artă.

Dacii au cunoscut o perioadă de maximă afirmare în timpul regelui

Burebista (82-44 î.H.). Ajutat de marele preot Deceneu unifică triburile

geto – dace şi pune bazele unui stat puternic, o monarhie militară. Acest

stat era încadrat la vest zona Boemiei, la est colonia Olbia, la nord

Carpaţii Păduroşi şi la sud Munţii Balcani. Într-o inscripţie grecească

cetăţenii oraşului Dionysopolis îl numesc „cel dintâi şi cel mai mare dintre

regii din Tracia.”. Inscripţia a fost pusă în cinstea lui Acornion, un

sacerdot grec din Dionysopolis, trimis de Burebista în solie la romani ,pentru felul
în care acesta a îndeplinit misiunile date de regele get.

În anul 44 i. Hr. Burebista este asasinat în urma unui complot al

aristocraţilor daci.

Potrivit lui Strabon , după moartea lui Burebista, regatul dac s-a

dastrămat în „patru – apoi în cinci părţi”

Unitatea regatului dac a fost refăcută parţial de Decebal (87-106

d.H.) care a fost în conflict cu romanii în două perioade:

- în timpul împăratului Domiţian (87-88) => Pacea din 89 - Dacia devine

regat clientelar.

În timpul împăratului Traian (98-117), bogăţia şi tradiţia statală a geto-

dacilor au făcut ca ei să fie consideraţi un obstacol în calea expansiunii teritoriale a
Romei; statul roman „mondial" se întindea în acel moment pe trei continente.
Războaiele din 101-102, pacea de compromis din 102.

Traian comandă arhitectului Apolodor din Damasc construirea unui

pod peste Dunăre, la Drobeta, realizat între 103 – 105.

105-106 => Decebal se sinucide, Dacia este cucerită şi transformată în

provincie romană. Victoria este menţionată de istoricul Dio Cassius şi

celebrată de Columna lui Traian, ridicată în 113 de către Apolodor din

Damasc.

În afara provinciei Daciei romane au rămas Crişana, Maramureş,

nordul şi centrul Moldovei, unde şi-au continuat existenţa dacii liberi.

Dacii au intrat în contact cu lumea romana înainte de instaurarea
stăpânirii romane in zona dunăreană.
Faza preliminară a romanizării cuprinde primele contacte cu lumea

romană până la cucerirea romană - sec. II î.Hr. -106); sunt asimilate cu

precădere elemente de cultură materială. Resturile de îmbrăcăminte şi

încălţăminte de tip roman coexistă cu articole locale tradiţionale.
Primul teritoriu getic cucerit de romani a fost Dobrogea de azi (29 –
28 î.Hr.) care din anul 46 d. Hr. , a fost anexată la Moesia
Romanizarea propriu-zisă – reprezintă perioada când un teritoriu antic

este cucerit, integrat în statul roman iar elementele romane se

generalizează la scara întregii societăţi; în cazul Daciei aceasta este cuprinsă

între 106-271/275.
 II. Procesul de romanizare este un proces de asimilare de către

autohtoni a elementelor de civilizaţie şi cultură romane.

În Dacia romana si Dobrogea acest proces s-a desfăşurat in condiţiile

acţiunii mai multor factori:
Armata (au staţionat în Dacia cca 40.000 – 50.000 soldaţi organizaţi în
legiuni şi trupe auxiliare). Peste tot au fost construite castre şi limes – uri
(fortificaţii la frontieră) . În preajma castrelor s-au format canabae. Alte
aşezări erau numite vicus şi pagus.
Administraţia romana, viata economica
Veteranii la lăsarea la vatră, aceştia primeau cetăţenie romană, o bucată de
pământ şi o răsplată bănească, bucurându-se de multă consideraţie.
coloniştii aduşi din toata lumea romana,
Urbanizarea; oraşele erau de două categorii: colonii şi municipii.
Coloniile erau oraşe organizate după modelul Romei (Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmisegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa,
Romula, Tropaeum Traiani).
Municipiile – oraşe cu autonomie administrativă şi juridică (Dierna,
Porolissum, Tibiscum, Troesmis).
Dreptul roman şi în special decretul lui Caracalla – Constitutio
Anoniniana din 212 care oferea cetăţenie romană tuturor locuitorilor din
Imperiu
Viaţa culturala Învăţarea limbii latine dovedită de numeroase inscripţii
descoperite pe teritoriul Daciei (3500), tăbliţe cerate cu elemente de scriere
sau clacule aritmetice (Alburnus Maior) instrumente de scris (stili) şi
existenţa de şcoli (ludi literatti).
 Viaţa religioasa. Sunt adorate divinităţile romane, se întâlneşte
sincretismul religios şi fenomenul de interpretatio romana (adorarea
divinităţilor dacice sub nume romane).
Procesul de romanizare, manifestat prin aceşti factori a fost un proces
ireversibil, în urma căruia s-a format populaţia daco-romana. Conform lui N.
Iorga dacii au primit „Sigiliul Romei”.
Provincia Dacia era condusă de un legatus Augusti iar urmaşul lui
Traian, împăratul Hadrian a reorganizat administrativ Dacia, împărţind-o în
trei provincii:
- Dacia Superior (mai târziu Apulensis)
- Dacia Inferior (mai târziu Malvensis)
- Dacia Porolissensis – toate erau subordonate unui Legatus Augusti
pro praetore Daciarum Trium
Conform istoricului latin Eutropius („Istoria romană”)
1. toţi bărbaţii daci au fost exterminaţi în cadrul celor două războaie;
2. „coloniştii au fost aduşi din toată lumea romană”.
Atunci când împăratul Aurelian decide retragerea armatei si
administraţiei romane din Dacia, in 271, majoritatea populaţiei a rămas pe
loc. Conform lui Iordanes („Getica”), în sudul Dunării, pe locul provinciei
Moesia, Aurelian a creat provinciile Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis.
Procesul de romanizare a continuat prin menţinerea legaturilor cu
Imperiul Roman de la sud de Dunăre de unde a pătruns si noua credinţa
creştinismul, răspândita in limba latina de misionari.
Pentru sec. II-III obiectele paleocreştine sunt puţine datorită faptului
că această religie era nerecunoscută şi persecutată de împăraţii romani.
 Creştinarea masiva a avut loc intre sec. IV-V, mai ales că după edictul
de la Mediolanum (Milano) dat în 313 de Constantin cel Mara, creştinismul
devine o religie licită (recunoscută oficial).
În timp ce migratorii germanici (goţii) au preluat arianismul (erezie) la
daco – romani s-a răspândit un creştinism popular de orientare nicceană,
datorită misionarilor din Dobrogea, un adevărat bastion al creştinismului
niceean, încă din timpul împăratului Valens. În Dobrogea (transformată de
Diocleţian în provincia Scythia Minor cu capitala la Tomis), potrivit
istoricului Eusebiu din Cesareea, creştinismul a fost răspândit de Sf. Ap.
Andrei şi Sf. Ap. Filip.
Procesul de romanizare s-a exercitat si asupra dacilor liberi, ramaşi in
afara stăpânirii romane, care acum pot pătrunde in fosta provincie Dacia,
unde vin in contact cu daco-romanii. Perioada romanizării intense a
provinciei Dacia si Moesia a fost intre sec. II - III d.Hr.
Prezenta in zona nord-dunareana a numeroase populaţii migratoare
(goti, care se aşează în fosta Dacie romană între sec. III - IV, huni, gepizi,
avari, slavi, bulgari) nu a împiedicat continuitatea dacoromânilor. Hunii au
atins cea mai mare putere în timpul lui Attila (434 - 453).
Continuitatea este atestata de numeroase descoperiri arheologice
precum "donariul de bronz" cu monogram creştin, descoperit la Biertan
(jud. Sibiu), datând din sec. al IV-lea d.Hr.. Este un fragment dintr-un
candelabru, cu inscripţia in limba latina "Ego Zenovius votum posui". O
altă dovadă a răspândirii creştinismului în limba latină o reprezintă cuvântul
altar.
Cand in sec. al III -lea d.Hr. împăratul Aurelian (270-275) a fost nevoit
sa renunţe la provincia Dacia, idiomul latin era predominant.
 Acesta a continuat sa evolueze in contact cu provinciile latinofone de la
sud de Dunăre. Intre sec al IV—VIII-lea, limba latina vulgara, vorbita de
dacoromâni, s-a transformat in limba protoromână asa cum dovedeşte
prima menţiune privitoare la limba română, găsita in Chronografia lui
Theofanes Confesor. Autorul povesteşte un episod al conflictelor militare
dintre avari si bizantini. In timpul unui marş de noapte al oştilor bizantine,
un sac de provizii de pe spinarea unui catâr stătea sa cada. Un tovarăş de
drum i-a strigat stăpânului catârului "torna, torna fratre". Avertismentul a
fost recepţionat de ceilalţi ca un ordin de retragere, fapt care a provocat o
mare panica.
III. Procesul etnogenezei romaneşti s-a desfăşurat la nord dar si la sud
de Dunăre, încheindu-se spre sfârşitul sec al VIII-lea. Limba româna este o
limba neolatina, cu următoarea structura:
- substratul daco-moesic (circa 150-200 de cuvinte dacice);

- stratul latin (cea mai mare parte a cuvintelor –60 sau 80 %)

- adstratul slav meridional.(cca 20 %)
Instalarea slavilor la sud de Dunăre, in nordul Peninsulei Balcanice
(602) a avut drept consecinţa fragmentarea comunităţilor locale vorbitoare
de latina si separarea romanităţii răsăritene în romanitatea de nord şi de

sud. Efectul a fost apariţia a 4 dialecte:

- unul la nordul Dunării - daco-roman care va evolua spre o limbă

literară - limba română - cu mai multe graiuri (moldovenesc, oltenesc,

maramureşean etc.). Azi acest dialect este vorbit pe întreg teritoriul

României, R. Moldova dar şi de comunităţile româneşti din Ucraina, Serbia,

Bulgaria, Ungaria.
 - trei sud – dunărene: aromân, istro-roman, megleno-roman
Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei creştine care ii
menţionează pe români, sunt relativ puţine, dar sunt suplinite de
numeroase descoperiri arheologice. Dintre acestea se remarca cele datând
din perioada sec al VII - IX-lea, diverse vase, unelte, podoabe, arme si alte
obiecte aparţinând comunităţilor autohtone fiind descoperite in aşezări
precum Brateiu (jud. Sibiu) Poiana (jud. Covasna), Alba Iulia. Acestea
dovedesc continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au
format.
Treptat în sec.IX – X limba slavă devine limbă liturgică.
Începând cu sec al VII-lea, autohtonii încep sa fie menţionaţi in
izvoarele documentare ale vremii ca un popor distinct constituit. In
contextul migratiei slavilor in sudul Dunării, romanitatea orientala se va
identifica cu poporul roman. Aceasta realitatea fost surprinsa si in
documentele bizantine ale epocii. Astfel, in sec al VII-lea, autohtonii sunt
menţionaţi cu termenul de romani în tratatul militar Strategikon, scris de
împaratul bizantin Mauricius. Pentru sec al IX-lea, geografia armeana a lui
Moise Chorenati aminteşte "tara necunoscuta ce-i zice Balak (Valahia)", iar
cronica turca Oguzname scrie despre o "tara a valahilor" numita "Ulak-ili".
La originea denumirii de vlah se afla numele unui trib celt (volcae)
amintit de Caesar in "De bello Gallico". De aici termenul a trecut la
germani, care foloseau termenul pentru a-i desemna pe vecinii din sud si
apus. Apoi, germanii îl foloseau doar cu referire la locuitorii din Peninsula
Italica. Venind in contact cu lumea germana, slavii au preluat acest termen
începand cu sec al IX-lea. In biografia apostolului slavilor, Metodie, este
folosit termenul de wlach pentru a-i denumi pe italieni. Deci, vlah are sensul
de neslav, de limba romanica. Apoi, termenul a cunoscut diferite variante:
vlah la bizantini si la slavii sudici, voloh la slavii rasariteni, valachus la
catolicii apuseni, blach la unguri care s-a transformat in olah. Apariţia
acestui nume dat românilor de către străini in evul mediu, marchează
sfârşitul etnogenezei romane si marchează caracterul sau romanic.
Împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) in
lucrarea sa "Despre administrarea Imperiului" afirma originea romana a
poporului si a limbii române, folosind termenul de romani pentru populaţia
străveche româneasca, in timp ce pentru bizantini foloseşte denumirea de
romei. El preciza ca "aceştia se mai numesc si romani pentru ca au venit
din Roma si poarta acest nume pana astăzi".
In corespondenta sa, împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul ii
aminteşte in 980 si 1020 pe români sub numele de vlahi.
In Sfaturile si povestirile lui Kekaumenos (sec. XI) sunt amintiţi vlahii
(românii) sud dunăreni care trăiau in apropierea Dunării si pe Sava.
Originea latina a poporului roman a fost amintita si in tratatul
geografului persan Gardizi intitulat "Podoaba istoriilor" (miji. sec al XI-lea).
El ii aşează pe români intre slavi (bulgari), rusi si unguri, intr-un spaţiu
cuprins intre Dunăre si un munte mare, Carpatii.
In sec. al XII-lea, Ioan Kynnamos, secretar al împăratului Manuel
Comnenul, descriind o campanie bizantina impotriva maghiarilor din 1167,
în lucrarea Epitome, afirma despre vlahi ca "sunt coloni veniţi demult din
Italia".
IV.Românii vazuti de occidentali:
Ideea romanităţii românilor, adică descendenta romana a românilor,
este afirmata in corespondenta dintre Papa Inocentiu al III-lea si
conducătorul statului vlaho-bulgar Ionita Caloian (cel Frumos). Ideea
romanităţii românilor ocupa un loc central, surprinzându-se atât afirmarea
legăturii dintre originea etnica si Roma, cat si mândria românilor de a avea
o asemenea descendenta.
Si la cronicarii maghiari de dinainte de întemeierea statelor romaneşti,
Anonymus si Simon de Keza întâlnim aceeaşi idee, fără ton de ostilitate
fata de români. Cronicarii maghiari Anonymus si Simion de Keza admit
explicit prezenta vlahilor sau a pastorilor si colonilor romanilor in bazinul
Dunării inainte de cucerirea lui Arpad (896) si chiar de cea a lui Atilla (433 -
453) .
Cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei ("Gesta
Hungarorum", redactată la sf. sec al XII-lea) furnizează cea mai bogata si
completa relatare medievala despre stările de lucruri găsite de unguri la
pătrunderea lor in teritoriile locuite de români. Relatând venirea ungurilor in
Pannonia, Anonymus aminteşte faptul ca aceştia au dat de o populaţie
numeroasa, alcătuita din mai multe neamuri: slavi, bulgari si "blachi, adică
pastorii romanilor".
La sfârşitul sec al XIII-lea isi scrie cronica Simon de Keza, cel care a
trăit in mijlocul românilor; el nota in "Gesta Hunnorum et Hungarorum", ca
romanii, locuitori ai oraşelor s-au inapoiat in Italia, doar vlahii, care erau
pastorii si agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie in Pannonia.
Romanitatea romanilor este afirmata si de umaniştii sec al XV-lea, cand
românii erau deja organizaţi politic. Preocuparea umaniştilor fata de români
se datora interesului occidentalilor de a stăvili ofensiva otomana si din
preocuparea pentru antichitatea clasica, pentru vestigiile materiale sau
limbile antice. In sec XV-XVI, umanişti precum Flavio Biondo, Enea Silvio
Piccolomini, Francesco della Valle, Johannes Leunclavius, Antonio
Bonfinius sunt preocupaţi sa explice existenta insulelor de romanitate din
Europa Răsăriteană si sa cunoască poporul român care dăduse mari
luptători antiotomani si pentru cauza creştinismului.
In sec al XV-lea, Poggio Bracciolini este primul umanist italian care
afirma continuitatea elementului roman in Tarile Romane, locuite de o
populaţie romana de la Traian încoace si care vorbeşte o limba de origine
latina, dovada stand probele culese direct din spaţiul românesc de
cunoscători ai limbii latine.
Originea romana a limbii romane este menţionata si de eruditul umanist
, secretar al papei, Flavio Biondo.
Enea Silvio Piccolomini, care intre 1458-1464 a fost Papa sub numele
de Pius al II - lea, a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei originii
romane a poporului român, culegând informaţii de la misionarii dominicani
si franciscani. El a fost primul care revine la teoria antica elina care
identifica limba cu neamul.
In sec al XV- lea Laonic Chalcocondil, grec stabilit in Italia, cunoştea
originea comuna a românilor, numindu-i daci pe cei din nordul Dunării si
vlahi pe cei din sudul fluviului. El reia teoria antică elină (greacă) care
identifica limba cu neamul.
Demetrie Chalcocondil, grec stabilit in Italia in preajma cuceririi
Constantinopolului transmitea ştiri despre romani.
Antonio Bonfini (1434-1503), umanist italian care a trăit in ultimii ani ai
vieţii la curtea regelui Ungariei, a afirmat ca "românii sunt urmaşii coloniei si
ai legiunilor romane din Dacia; acest adevăr e dovedit de limba lor romana,
pentru care romanii s-au luptat tinand la ea mai mult decât la propria lor
fiinţa." A scris Decadele la comanda lui Matei Corvin.
Fillippo Buonaccorsi, consilier la curtea regilor Poloniei, a călătorit in
Moldova, unde cunoscându-i pe localnici, afla despre "descendenta
românilor din coloniştii romani".
Un alt cărturar european, dalmatul Anton Verancsics (1504-1573)
confirma in opera sa existenta unei conştiinţe a descendentei latine a
românilor. Anton Verancsics a îndeplinit funcţia de arhiepiscop la Strigoniu
si vicerege al Ungariei in slujba habsburgilor.
Tot in sec al XVI-lea, Jan Laski, episcop de Gnezno, vorbind in
Conciliul din Lateran (1514) despre Moldova, a semnalat originea romana a
populaţiei "caci ei spun ca sunt osteni de odinioară ai
romanilor".
V. Politizarea ideii romanităţii românilor
In sec. al XVI-lea, romanitatea românilor devine parte componenta a
ideologiei politice fie a papalităţii, fie a unor monarhi, pentru a-si susţine
pretenţiile politico-spirituale. Cei care se considerau moştenitorii politici ai
Romei (Papa sau împăratul romano-german) puneau accent pe
apartenenţa antica a Daciei la Imperiul Roman, pretenţiile lor asupra Tarilor
Romane fiind infatisate ca un fel de recucerire.
Sec. al XVI-lea este perioada unor mari transformări atat in Europa
(Renaşterea, descoperirea Lumii Noi, Reforma) cat si in Tarile Romane
(apogeul Imperiului otoman si apariţia scrisului si tiparului in limba romana,
graţie activităţii diaconului Coresi);. Situaţia din ce in ce mai dificila a Tarilor
Romane a căror autonomie era tot mai afectata, a determinat reluarea
luptei antiotomane a românilor in timpul lui Mihai Viteazul.
 Un foarte bun cunoscător al românilor a fost Martin Opitz (sec al XVII-
lea), care a găsit o confirmare a originii romane a poporului român si a
limbii române, considerata cea mai apropiata de latina dintre limbile
romanice (si in obiceiurile populare romaneşti). Gratie victoriilor strălucite
obţinute de domnul român împotriva oştilor turco-tatare, românii au devenit
cunoscuţi in întreaga Europa. Dar Unirea Tarilor Române la 1600 a
provocat politizarea ideii romanităţii românilor.
Stăpânirea lui Mihai Viteazul in Transilvania a atras ostilitatea nobilimii
maghiare, reflectata in izvoarele vremii. Astfel, umanistul maghiar Ştefan
Szamoskozy (1565-1612) a publicat o lucrare in 1593, in care, intr-un
capitol dedicat Daciei romane scria ca românii sunt urmaşii romanilor,
descendenta lor fiind atestata de limba acestora, care s-a desprins din
limba latina. Dar din cauza stăpânirii lui Mihai in Transilvania îşi schimba
părerea, românii sunt doar urmaşii dacilor romanizaţi in timpul stăpânirii
romane in Dacia, si nu ai romanilor. Considera ca românii nu pot fi urmaşii
coloniştilor romani, deoarece aceştia au fost mutaţi la sudul Dunării in
vremea imparatului Gallienus. Iar pe Mihai Viteazul il considera dupa
moartea sa un adevărat Nero ("Nero verus").
Szamoskozy a fost combătut de cărturarii saşi Laurentius Toppeltinus
si Johann Troster, utimul autor al unei lucrări despre Dacia (1666) in care
afirma ca "românii de azi ce trăiesc in Tara Romaneasca, Moldova si munţii
Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane", prin urmare "cei mai
vechi locuitori ai acestei tari".
David Hermann (sec al XVIII-lea) arata ca "atat cei de dincolo de
Carpati, cat si cei din Transilvania, isi trag originile si numele, ba chiar si
limba romana, din coloniştii aduşi de Traian".
 Mai obiectivi erau autorii maghiari din afara Transilvaniei, precum
Nicolae Istvanffy, istoric si diplomat al împăratului Rudolf al II-lea, care
considera ca romanii nu puneau in pericol privilegiile tradiţionale ale
"naţiunii maghiare".
Mai târziu, Benko Joszef, in cartea "Transilvania, sive magnus
Transilvaniae Principatus" (1778), arata ca la abandonarea provinciei
traiane "mulţi romani impreuna cu dacii indigeni au rămas pe loc".
Pana in sec al XVIII-lea, continuitatea populaţiei romanice in ţinuturile
carpato-dunarene nu a fost pusa la indoiala, fiind considerata un fapt
normal si logic. Insusi împăratul Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), ii
socotea pe romani "Incontestabil, cei mai vechi si mai numeroşi locuitori ai
Transilvaniei". De asemenea, contele Teleki, preşedintele Cancelariei
Aulice a Trasilvaniei (de la Viena), recunoştea in 1791 ca "românii sunt
locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei"..
La sfârşitul sec. al XVIII-lea, Huszti Andras 1791, susţine teoria
descendentei românilor din romani: "Nici o naţiune nu are limba atat de
apropiata de acea veche romana ca naţiunea valahilor, ceea ce este un
semn sigur si care nu poate insela ca ei sunt in Transilvania urmaşii
vechilor colonii romane."
In a doua jumătate a sec al XVII-lea, rivalitatea austro - otomana se
reflecta si in mărturiile despre români. In acest context apare si cronica lui
Ioan Lucius (Lucic) in 1666 la Amsterdam. Intr-o istorie a Dalmaţiei si
Croaţiei, a amintit si despre vecini. Cronicarul si-a exprimat rezervele cu
privire la românii nord-dunareni, spunând ca elementul roman in Dacia a
fost sporit printr-o imigrare de la sud la nord de Dunăre provocata de
bulgari.
 La sfârşitul sec al XVII-lea si in secolul următor, problema originii devine
din problema istorica o problema politica, mai ales in Transilvania unde
interesele dominaţiei austriece si revendicările naţionale maghiare veneau
in contradicţie cu dorinţa de emancipare a romanilor. In pofida faptului ca
romanii reprezentau 60% din populaţia Transilvaniei, ei continuau sa fie
consideraţi "naţiune tolerata" . Acest statut inferior al romanilor era justificat
de cele trei naţiuni privilegiate, maghiarii, saşii si secuii, prin argumente
religioase (românii erau ortodocşi) si prin argumentul pretinsei întaietăţi a
celor trei naţiuni privilegiate in Transilvania.
Unirea unei părţi a clerului si a românilor ortodocşi cu biserica Romei
(Catolica), unire care a dat naştere Bisericii Greco-Catolice, realizata de
Habsburgi intre 1699-1701, afecta ordinea tradiţionala favorabila naţiunilor
privilegiate; accepterea originii romane a românilor ar fi însemnat ca
aceştia i-ar fi precedat pe cuceritorii maghiari, conferind populaţiei de
origine latina o superioritate de civilizaţie si de tradiţie greu de împăcat cu
condiţia lor de naţiune tolerata. Temerea a fost alimentată de faptul că în
1791 a fost elaborat "Supplex Libellus Valachorum", in care se subliniază
ca românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai
coloniştilor lui Traian. Tot in aceeaşi perioada, reprezentanţii "Scolii
Ardelene" susţin ideea originii latine a romanilor.
Astfel apar teorii care reprezentau arme ideologice in combaterea
revendicărilor politice ale romanilor. I. Chr. Engel a combătut idea
continuităţii elementului roman in Dacia dupa Aurelian.
Franz I. Sulzer, ofiţer de justiţie al armatei austriece, susţinea in
lucrarea "Istoria Daciei transalpine" (1781) ca românii nu se trăgeau din
coloniştii romani si ca poporul roman s-ar fi format in sudul Dunării, de
unde ar fi imigrat in sec al XII-lea. Se lansează astfel teoria imigraţionistă.
La lucrarea lui Sulzer au aderat si istoricii Eder, Bolla Marton si I. Ch.
Engel. Aceştia identificau absenta surselor scrise asupra românilor in
mileniul marilor migraţii cu absenta românilor însăşi.
In replica, învăţatul sas Michael Lebrecht scria chiar in timpul răscoalei
lui Horea (1784) ca românii, ca urmaşi ai romanilor, sunt « cei mai vechi
locuitori ai acestei regiuni ». Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost
reliefata si de marele slavist Paul Iosef Schafarik, care susţinea (1844) ca
«valahii de la nord si de la sud de fluviu au toti aceeaşi origine» evoluând
din «amestecul tracilor si geto-dacilor cu romanii».
Teoria imigrationistă a fost sistematizata in sec. al XlX-lea în contextul

în care, în Principate se accentuează conştiinţa romanităţii; Cuza decide

renunţarea la scrierea slavonă (chirilică) şi trecerea la alfabetul latin. Se

adoptă numelui de România iar în şcoli începe să se predea limba română

şi istoria naţională. Ideea romanităţii este folosită ca armă politică în

obţinerea de revendicări naţionale.

Istoricul austriac Robert Roesler îmbogăţeşte teoria imigraţionistă in

lucrarea «Studii Româneşti».(1871 Leipzig), publicată după instaurarea
dualismului austro-ungar in anul 1867, când din Imperiul Austro-Ungar
făceau parte Transilvania, Banatul si Bucovina.
Folosind izvoare istorice latine târzii si nesigure, Roesler a susţinut
- teza exterminării populaţiei de origine dacică in timpul războaielor cu
romanii;
 - a afirmat ca romanizarea nu ar fi fost posibila in numai 165 de ani de
stăpânire romana
- ca toata populaţia romanizata ar fi părăsit Dacia in timpul retragerii
aureliene.
- locuitorii fostei provincii Dacia ar fi fost strămutaţi in masa la sud de
Dunăre, unde s-ar fi format limba romana si poporul roman (în centrul sau
vestul Peninsulei Balcanice).
- aici ar fi primit romanii influenta slava si au devenit ortodocşi.
- considera ca nu exista izvoare istorice care sa ateste prezenta
romanilor la nordul Dunării înainte de sec al XIII-lea.
- la venirea maghiarilor in Europa, Transilvania ar fi fost un ţinut pustiu,
pe care Coroana Ungara l-ar fi anexat si populat, instalând apoi si colonişti
germani pentru a-i apară graniţele. Deci, românii ar fi venit după maghiari
in Transilvania (după marea ciuma din sec. XIV ţinuturile ar fi fost
colonizate cu pastori vlahi). Apariţia lucrării lui Roesler după realizarea
dualismului austro-ungar (1867), evidenţiază caracterul interesat si
nestiintific al acestei teorii.
În anul apariţiei acestei lucrări aveau loc serbările de la Putna unde
A.D. Xenopol susţinea că unirea Transilvaniei cu România era inevitabilă,
idee susţinută atât de M. Eminescu cât şi de Ion C. Brătianu.
Ea a fost combătută de istoricii români incepand cu cei din Scoală
Ardeleana si pana astăzi, precum si un număr însemnat de istorici străini
(E. Gibbon, Th. Momsen, J. Jung, C. Patsch, L Homo, Paul Mackendrick).
In 1787, istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a
Imperiului Roman, arata ca in Dacia, după retragerea aureliana, a ramas "o
parte însemnata din locuitorii ei, care mai mare groaza aveau de migrare
decât de stapanitorul got". De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii
"agricultura si plăcerile lumii civilizate".
Istoricii si lingviştii români din sec. al XIX-lea (M. Kogalniceanu, A.D.
Xenopol, B.P.Hasdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare număr de dovezi
referitoare atât la vechile populaţii geto-dacice, cat si la continuitatea
populaţiei romanizate din Dacia si Moesia, demonstrând şubrezenia
multora dintre argumentele invocate de istoriografia oficiala maghiara.
AD Xenopol răspunde ideilor lui Roesler prin lucrarea "Teoria lui
Roesler" (1884). Lucrarea abordează argumentele contestatoare ale
istoricului german si le răspunde apelând la toate sursele fundamentale. In
legătura cu chestiunea părăsirii Daciei, Xenopol a emis un principiu
convingător: "Popoarele nomade se strămuta înaintea unei năvăliri, cele
aşezate rămân lipite de teritoriul lor si năvălirea trece peste ele".
Lucrarea lui A.D. Xenopol "Studii asupra stăruinţei romanilor in Dacia
Traiană" (1884, Iasi) a apărut intr-o epoca de intense dispute politice si
naţionale in legătura cu drepturile romanilor din Transilvania. Ideile
esenţiale referitoare la etnogeneza romanilor in concepţia lui A.D. Xenopol
sunt:

• Elementul tracic reprezintă baza etnica a poporului roman;

• Peste aceasta baza se suprapune elementul roman;
• Migratiile barbarilor au impins populaţia daco-romana spre munţi;
• Prezenta termenilor creştini de origine latina se explica prin
permanentele legaturi intre populaţia romanizata din dreapta Dunării
cu cea din stânga ei;
 • Arheologia, toponimia (Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa),
hidronimia (Alutus, Maris, Samus, Donaris) aduc dovezi
incontestabile ale continuităţii dacilor si daco-romanilor;
• Dintre migratori, slavii au avut o influenta mai puternica asupra
poporului roman si a limbii romane.
• Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman si slav din
care cel roman este predominant si fundamental.
AD Xenopol, istoric ,economist şi filosof este autorul şi primei sinteze
de istorie românească: Istoria românilor din Dacia Traiană.
Daca la început AD Xenopol si D. Onciul, susţinând continuitatea
daco-romana, se bazau pe argumente de ordin logic, mai târziu
investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici si lingvişti (N. Iorga,
V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh. Brătianu, Al. Rosetti - ”Istoria limbii române”,
CC. Giurescu, Aurelian Sacerdoţeanu, David Prodan, Sextil Puşcariu, N.
Drăgan, Emil Petrovici), alături de cercetarea arheologica, au făcut
progrese remarcabile.
VI Romanitatea in viziunea istoricilor din spaţiul romanesc:
Umanistul român Nicolaus Olahus (1493-1568) a scris despre
originea romana a românilor si despre unitatea de neam, limba, obiceiuri si
religie a acestora fie ca locuiau in Transilvania, Tara Romaneasca sau
Moldova. Personalitate de anvergura europeana, Olahus considera in
lucrarea "Hungaria" (1536) ca românii din Moldova, Tara Romaneasca si
Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explica limba lor
latina. Contribuţia lui Olahus la afirmarea romanităţii romanilor trebuie
apreciata la adevărata ei valoare, deoarece a avut inalte demnităţi
religioase si laice in Regatul Ungar.
 Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie in harta sa (1542)
numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de romani.
Tiparul românesc, în special tipăriturile bisericeşti, au prilejuit o
puternica afirmare a conştiinţei de neam si de origine. Astfel diaconul
Coresi justifica, in Psaltirea sa din 1570, tipărirea de cărti româneşti: "mai
toate neamurile au cuvântul lui Dumnezeu in limba lor, numai noi rumânii n-
avem".
În sec. al XVII-lea asupra ideii de romanitate si-au exercitat o
influenta decisiva, cronicarii umanişti ai sec al XVII-lea. Primul reprezentant
de seama al culturii umaniste in mediul romanesc a fost cronicarul Grigore
Ureche. Cronicarul isi face studiile la colegiile din Polonia unde invata limba
latina. In cronica sa "Letopiseţul Tarii Moldovei", scrie despre asemănarea
dintre cuvintele româneşti si cele latineşti, subliniind latinitatea limbii vorbite
de toti romanii. De aici reiese concluzia originii comune a romanilor din
Moldova, Transilvania si Tara Romaneasca, care se trag toţi de la Râm. El
este primul autor al unei cronici în limba română, redactată între 1642 –
1647.
Miron Costin, cu studii în Polonia a tratat problema originii romanilor
in mai multe lucrări, „Letopiseţul Ţării Moldovei" - continuă opera lui Ureche,
dar mai ales in "De neamul moldovenilor", primul tratat consacrat exclusiv
originii neamului. In concepţia cronicarului moldovean, istoria romanilor
incepea cu cea a dacilor antici cuceriţi si supuşi de romanii lui Traian. Dupa
cucerire, romanii au adus in Dacia colonişti din Italia. La abandonarea
provinciei de către romani nu au plecat toti locuitorii. Din aceste elemente
romane ramase s-a născut poporul român.
 Figura dominanta a istoriografiei muntene este stolnicul Constantin
Cantacuzino, cu studii în Italia. In lucrarea sa "Istoria Tarii Româneşti",
stolnicul exprima mai clar si mai concis existenta conştiinţei romanităţii la
români, afirmând că românii cred ca sunt urmaşi ai romanilor si se
mândresc cu această descendenţă glorioasă.
- Un alt susţinător de marca al romanităţii romanilor este cărturarul si
savantul Dimitrie Cantemir(1673-1723). În „Descrierea Moldovei" - problema

romanităţii este abordată în treacăt.

Lucrarea sa dedicata exclusiv problemei romanităţii românilor este

"Hronicul romano-moldo-vlahilor". Cantemir vrea sa fixeze locul românilor
in istoria universală. Elementele de baza ale concepţiei lui Cantemir despre
originea românilor sunt:

• descendenta pur romana din Traian;

• extirparea totală a dacilor din provincia cucerită şi colonizarea
completa cu romani;
• dăinuirea elementului roman in Dacia si după retragerea
aureliană si
unitatea romano-moldo-vlahilor in spaţiul Carpato -
Dunărean.
o El lansează primul teza purismului latin preluată apoi de
Şcoala Ardeleană
Hronicul este cea mai ampla lucrare istorica de analiza a originii
românilor din acea epocă.
De asemenea istoricii sasi au afirmat originea latina a românilor,
precum Martin Schmeitzel, care a predat ani de-a rândul la universitatea din
Halle un curs despre istoria Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre romanitatea
românilor prin lucrările tipărite în străinătate.
Si in lucrările secuieşti este afirmata romanitatea romanilor; intr-o
scriere iezuita de la începutul sec al XVIII-lea, despre secui se afirma in
doua rânduri ca toti romanii din cele trei tari romane sunt urmaşii romanilor.
Valentin Frank von Frankenstein - susţine originea latină a românilor

In epoca moderna, ideea romanităţii romanilor a fost folosita ca arma

politica in revendicările naţionale. Unirea cu Roma a dat un nou imbold
aspiraţiei romanilor pentru drepturi egale cu celelate naţiuni si confesiuni
creştine din Transilvania. Un număr de ortodocşi a recunoscut Unirea cu
Biserica Romano-Catolica, ceea ce a însemnat pentru unii tineri romani
posibilitatea de a urma studii la Roma si la Viena. învăţaţii români au putut
^ studia documentele ce atesta originea latina a românilor, si astfel a luat
naştere varianta româneasca a Iluminismului European
Episcopul Inochentie Micu-KIein a elaborat în 1744„Supplex Libellus",
un program complex de emancipare politica si sociala a naţiunii romane din
Transilvania, aducând ca argumente romanitatea neamului, vechimea si
continuitatea romanilor.
Ideile sale au fost continuate de grupul de intelectuali din Scoală
Ardeleana:
- Gheorghe Şincai (Hronicul romanilor si a mai multor neamuri
începutul sec. XIX-1808),
- Petru Maior (Istoria pentru începutul romanilor in Dacia),
- Samuil Micu, Ion Budai Deleanu,
Lupta de emancipare a romanilor ardeleni are drept principala direcţie
afirmarea legitimităţii revendicărilor populaţiei romaneşti din Imperiu in
calitatea sa de moştenitoare directa a Romei antice si de fapt, obţinerea de
drepturi politice pentru romani asemenea naţiunilor recunoscute, maghiarii,
germanii, secuii. Reprezentanţii Scolii Ardelene au elaborat primul program
politic modern al romanilor din Transilvania, "Supplex Libellus
Valachorum"- 1791, transmis Curţii de la Viena; odată cu el, ideea
romanităţii românilor s-a transformat intr-o veritabila arma politica.
În viziunea acestora românii aveau o origine nobila, pur romană si
erau cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei. Pentru a demonstra originea
pur romana, istoricii Scolii Ardelene au afirmat ca dacii au fost exterminaţi
in urma războaielor dintre Traian si Decebal. Astfel de concluzii au fost
susţinute si de istoricii numiţi latinişti din secolul XIX.
Şcoala Latinistă s-a extins si in Principatele Române, deoarece mulţi
ardeleni ocupau poziţii importante in sitemul cultural de aici. August
Treboniu Laurian considera ca istoria romanilor incepe de la întemeierea
Romei; el a urmărit sa elimine din limba romana elementele nelatine,
realizând intre 1871-1876 un Dicţionar al limbii române si adoptând un
sistem ortografic si etimologic, care nu mai semăna decât vag cu cu limba
română autentica. Astfel a creat o limba artificiala.
In perioada influentei greceşti determinata de domniile fanariote,
fuziunea daco-romana era abordata ca un fenomen natural. Acest punct de
vedere se găseşte la istoricii greci stabiliţi in Principate, Daniel Philipide,
Dionisie Fotino, dar si la românii Ienachiţă Văcărescu sau Naum
Râmniceanu.
Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element
fondator al poporului roman, dar au contribuit la consolidarea temei dacice.
începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care in discursul din 1843 a făcut
un elogiu lui Decebal, "cel mai însemnat riga barbar care a fost vreodată".
Odată cu formarea statului naţional roman, teza originii pur latine a
poporului roman a inceput sa fie considerata o eroare. Printre primii care
au afirmat acest lucru a fost B.P.Hasdeu in 1860 in studiul „Pierit-au
dacii?". Autorul demonstra ca Scoală Ardeleana a interpretat forţat
izvoarele antice, informaţia de la Eutropius cum ca bărbaţii daci au fost
imputinati fiind amplificata in mod abuziv in sensul exterminării unui neam.
Dacii nu au pierit si nici colonizarea nu insemnat o imfuzie de romani puri,
ci de cele mai diverse origini. Hasdeu a demonstrat ca substratul dacic nu
poate fi contestat. Tot Hasdeu a formulat si teoria circulaţiei cuvintelor,
arătând ca structura unei limbi nu este data de numărul brut al cuvintelor ci
de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate depozitate in
dicţionare, altele insa folosite de nenumărate ori. El a demonstrat ca
slavismele din limba romana in circulaţia lor se pierd aproape cu
desăvârşire fata de latinisme.
B.P. Hasdeu scriitor, filolog, folclorist şi istoric a mai scris „Ion vodă cel
Cumplit”, „Istoria critică a românilor”, a proiectat un mare dicţionar al limbii
române (Etymologicum Magnum Romaniae), până la cuvântul bărbat şi este
considerat unul din întemeietorii folcloristice comparate din România.
Totuşi, viziunea dominanta a istoricilor rămânea aceea ca dacii au
avut o pondere limitata in sinteza romaneasca, idee întâlnită la istorici
precum Grigore Tocilescu, Dimitrie Onciul si chiar A.D. Xenopol si N.lorga
(„Istoria Românilor", „Începuturile vieţii româneşti la gurile Dunării”)
 Vasile Pârvan ("Începuturile vieţii romane la gurile Dunării" si "Getica"
1923 ) a stabilit echilibrul in problema sintezei romaneşti, demonstrând ca
românii sunt in cel mai înalt grad si daci si romani.
In 1935, Constantin C. Giurescu susţinea ca majoritatea locuitorilor
Daciei romane au constituit-o dacii si ca românismul a biruit in Dacia fiindcă
el i-a câştigat pe autohtoni.
N .Iorga istoric, publicist, scriitor şi om politic a fondat Şcoala Română de
lângă Paris, Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, Institutul de Studii Sud
– Est Europene şi Institutul de Istorie Universală de la Bucureşti.
Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut si forme exagerate in care
Dacia înainte de cucerirea romana a fost centrul unei mari civilizaţii.
Nicolae Densusianu in lucrarea apăruta postum in 1913, „Dacia Preistorica"
de 1200 de pagini, reconstituía istoria unui presupus imperiu pelasgic, care
pornind din Dacia cu 6000 ani î.Hr. s-ar fi intins pe o mare parte a globului.
Densusianu susţinea ca de la Dunăre si Carpati s-a revărsat civilizaţia
asupra celorlalte parti ale lumii. De aici ar fi pornit spre Italia si strămoşii
romanilor, iar limba daca si latina nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi.
Un răspuns bine documentat cu privire la continuitatea si
romanitatea românilor l-a dat istoricul Gheorghe Brătianu in lucrarea „O
enigma si un miracol istoric: poporul român" (1937), in care demonstrează
fără drept de apel, in context european, ca romanitatea si continuitatea
românilor sunt procese reale si nu miracole.
Acestor savanţi li s-au alăturat si alti istorici si filologi români de
renume, ca Aurelian Sacerdoteanu, David Prodan, Constantin Daicoviciu,
Sextil Puscariu, N. Dragan, Emil Petrovici, Alexandru Rosetti („O istorie a

limbii române") Ei demonstrează, in baza unui imens material arheologic si

istoric, romanitatea românilor si continuitatea lor intr-un spaţiu ce
corespunde vechiului spaţiu traco-geto-dac.
In anii de început ai perioadei comuniste, istoricul oficial al regimului
a fost Mihail Roller. In manualul de istorie al României (1947), Roller si
colaboratorii săi exagerau rolul elementului slav in etnogeneza
romaneasca. În formarea statelor medievale româneşti el susţinea că statului
kievean a avut rolul decisiv.
In condiţiile in care comuniştii romani s-au îndepărtat treptat de
URSS, aceasta teza a fost abandonata. In acţiunea sa de consolidare a
puterii obţinute in 1965, N. Ceausescu a declanşat o mare operaţie de
reînviere a sentimentului naţional al românilor. In acest context a putut fi
reevaluata si contribuţia limbii latine si a civilizaţiei romane la cristalizarea
civilizaţiei vechi romaneşti. Dar au apărut rapid teorii care exagerau rolul
civilizaţiei geto-dacice si minimalizau aportul factorului roman, denunţat ca
asupritor. Diferiţi diletanţi susţineau ca limba daca, si nu latina, reprezintă
matricea limbii romane. În anii 1980 a avut loc o polemica acerba cu
istoricii maghiari si bulgari, naţionalismul fiind folosit de regimurile
comuniste in declin pentru a le salva dominaţia.
Au apărut însă şi lucrări cu un caracter ştiinţific precum
- Ş. Papacostea - Geneza statului în Evul Mediu românesc .
- A. Armbruster – „Romanitatea românilor – istoria unei idei” în 1972
- C.C Giurescu – Formarea poporului român şi a limbii române în
1973
In concluzie, afirmarea romanităţii romanilor a depăşit mereu cadrul
ştiinţific. In condiţiile actuale, când România, ca si statele vecine, Ungaria si
Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeana, argumentul întâietăţii istorice
nu mai are valoare politica. Romanitatea romanilor nu mai are de ce sa fie
contestata, poate fi recunoscuta ca un fapt istoric cert.
Alte sinteze de istorie publicate după 1990 aduc noi argumente in
favoarea romanităţii romanilor:
- Vlad Georgescu, Istoria Românilor, 1992
- Lucian Boia " Istorie si mit in conştiinţa romaneasca " 1996
- C. Durandin, Istoria românilor, 1998