Stânjenul este o unitate de măsură arhaică a lungimii.

Stânjenul este adeseori

aproximat cu lungimea corpului uman sau deschiderea brațelor, iar submultiplii
cunoscuți al acestuia sunt părți din corpul uman, precum piciorul, pasul,
cotul, palma și degetul. În Europa stânjenul a avut ca model comun stânjenul antic
grec, de șase picioare, însă a variat în timp, de la o țară la alta, între regiuni, orașe,
profesii, în funcție de dimensiunea etalonului folosit. Se cunosc și destule
excepții, relevante pentru țările române.
În Transilvania stânjenul a fost menționat din evul mediu, iar din secolul al XVI-
lea și dincolo de Carpați, în Țara Românească și Moldova. La români, ca și la alte
popoare din Europa, stânjenul a fost folosit până la înlocuirea lui cu sistemului
metric, în a doua jumătate a secolului 19.Cu toate acestea stânjenul apare târziu
în documentele de cancelarie din Moldova și Țara Românească, unde vânzările
de pământ s-au făcut în părți de sate, moși (bătrâni), delnițe, funii, coarde, ș.a. și
numai mai târziu se trece la măsurători în stânjeni sau pași. De remarcat că la
români nu s-a impus stânjenul antic de șase pași. În Moldova și Țara Românească
stâjenul era stabilit prin opt palme iar în Transilvania medievală stânjenul oficial
avea 10 picioare sau 16 palme. Spre mijlocul secolului 19 stânjenul avea în cele
trei provincii istorice românești aproximativ următoarele valori:
 1,896 m în Transilvania
 1,962 m în Țara Românească
 2,230 m în Moldova.
Cea mai veche menționare documentară este din 1526, într-un act de vânzare
din satul Frăsinet. În documentele de cancelarie în limba slavonă, din secolele 16,
17 și 18, apare sub forma slavă сэжэн, iar în documentele scrise în limba română
este adeseori prescurtat „stej”.
În Moldova stânjenul este cunoscut din 1612. Mărimea sa era de 8 palme, ca
și în Țara Românească. Spre deosebire de Țara Românească, în Moldova nu s-a
impus un etalon și din această cauză stânjenul a variat după mărimea
almei. Grigore II Ghica, care a domnit în Moldova cu întreruperi între anii 1726-
1748, a încercat fixarea unui etalon al stânjenului. Din porunca sa a fost
confecționat un stânjen etalon care a fost fixat pe peretele bisericii Sfântul Nicolae
Domnesc din Iași. „Stânjenul domnesc” a variat semnificativ în timp, în funcție
de palma folosită, măsurând 2,376 m în 1790, 2,264 în 1842 și 2,23 în 1864.
În practica țării stânjenul se făcea pe loc din opt palme, primind numele celui
a cărui palmă se folosea.]Când stânjenul avea opt palme „domnești” sau „gospod”
se numea „stânjen domnesc”, iar când palma cu care se măsura era „proastă” sau
„de om de mijloc”, stânjenul purta numele de stânjen „prost”, respectiv „de
mijloc”. În general „stânjenul domnesc” era mai mare decât ceilalți iar cel prost
mai mic. În 1842 „stânjenul domnesc” măsura 2,26 m, cel „de mijloc” 2,056 m
iar cel „prost” numai 1,704 m. Folosirea acestor stânjeni de mărimi variabile la
măsurătoarea pământului crea numeroase conflicte. Pentru evitarea lor, în foarte
multe cazuri se însemna pe documentele de hotărnicie mărimea palmei folosite la
confecționarea stânjenului.