sintagme literare Invitata revistei

GABRIELA
soare, stupiditate, entropie maximă
vânt
ceasuri moi...

CREȚAN Pe terasele albe se bea limonadă la gheaţă

cineva taie tortul miresei
femeile-mpart pe mici bucăţele de ţiplă
colivă
de-atâtea pomeni zac înecaţi în grăsime şi câinii
Banchete şi funeralii şi puricii lor
nu mai sar
Iulie, patruzeci de grade la umbră. banchete şi funeralii.
un om vomită în lighean. au pus slăninuţă subţire pe şolduri himerele...
în camera de sus
moartea pozează pictorului. un ins norocos a extras dintr-o urnă lozul cel mare
l-au suit pe un podium
natură moartă cu soare ateu i-au pus în jurul grumazului lat o cunună de flori
şi cu măr şi sub ea, răsucită în patru,
un vierme în mărul păstrând urme de dinţi o funie
un vierme în soare.
de-o oră întreagă se strică la soare
candelăreasa şi domnul lumânărar se ţin ţepeni de mână legănându-se-n vântul sărat
se pupă şi sângeră mult
schimbă inelele-n faţa altarului şi încă e cald
un blitz sfâşie chipul apatic al unui nuntaş atât de încet se răceşte, atât de încet se dez-
în două fâşii asimetrice omeneşte...
plouă cu flori
cu pietre aprinse La difuzor se anunţă o mie de grade la umbră
şi ouă clocite
ochi goi aţintesc cerul gol
prieteni şi rude se prăbuşesc de pe scaune bărbierul aleargă
cu capul departe de trup cu lighenaşul şi pămătuful
se zvârcolesc în nisip. şi dispar săpunindu-i pe morţi
supţi de nisip. copiii îi piaptănă şi le-nnoadă lungi panglici în păr.

O sută de grade la umbră. furgonete cu morţi închise ermetic sus pe colină studentul în arte frumoase pictează
ies din oraş un grup omenesc:
cântă clavirele, vameşi iau mită despuietorii de morţi după muncă odihnind pe buşteni
naţia toată-i în stradă fluturând steguleţele roşii mâncând din gamelă
fluierând, înjurând
mulţi se tot duc. alţii se-ntorc dintr-acolo (au gurile pline
se opresc piept în piept pe o punte îngustă la funeralii benchetuiesc împreună cu Fräulein
cocoşei de luptă zbârliţi beţiva
încleştaţi prin sticla de gin pe care o ţine în mână
în ultima rundă. se vede astrul ultimei zile
pictat
Îngropăciuni şi chermese, ansambluri folclorice cu ochi şi cu braţe întinse spre ei, apucând,
jucând cu sălile pline sugrumând).
plătite din banii defunctului
(om cu stare şi darnic. şi gras. încă se-ngraşă desenează un drum care trece prin lanuri de grâu
şi mort),

curse de cai, concursuri cu premii doi biciclişti pedalând spre apus

neveste de ştabi grăbind pasul spre băile publice înspre soare
tineri maseuri nu ăsta, un altul, cândva cunoscut,
frământând în picioare spinări tremurând adipos palpitând ca o vulvă
şi pulpe şi duble bărbii,
vânt, uşi trântite cu mult mai frumos, cu mult mai mult sângeros
doamnele ies rimelate, vopsite, întinse pe spate
în racle apofatic...

2
 sintagme literare
LIVIU IOAN
STOICIU
Prăbuşire înlăuntru
Mă resorb încetul cu încetul, întregi teritorii, tot
ce-mi răbufneşte în creier
se scufundă odată cu mine, cu drumuri, case, oameni,
păduri, râuri cunoscute, e o adevărată
catastrofă naturală, de care nu e nimeni conştient. Degeaba
mi-am luat adio, lucrurile au mers
înainte, e o mişunare de suflete, sunt etape
obligatorii de parcurs, de neînţeles pentru mine, un chin
dar sunt mulţumit, mai am un pic. E un ciclu.
E o fenomenală prăbuşire înlăuntru.
Cucul cântă pe cruce în cimitir şi mă înduioşează permanent,
am lacrimi în ochi, vă rog să mă iertaţi...
Aşa a fost să fie cu mine. Altfel, sunt în plină evoluţie,
nu? Mă resorb,
mă resorb, la mijloc nu e decât un misterios
instinct al migraţiei. La
sfârşitul ciclului – când celula primitivă va reinventa
fenomenul de fotosinteză.
Acelaşi rânjet
„Trăiesc de azi pe mâine. Nimic nu mai merge, nici
măcar intuiţia. E ceva în mine care
mă trage înapoi. Bat în lemn, poate că sunt la un
pas de moarte şi nimic nu mai merită.
Poate e ceva ce încetează să mai fie impus din afară”… Nu
te plânge. Nu mă plâng: am o faţă de lumină
şi o faţă de umbră, de la o vreme trăiesc într-un castel
tâlhăresc părăsit, plin de cucuvele şi
lilieci, simt că nu mai rezist… Nu fi fraier, trebuie
să ştii să te desprinzi la timp de tine,
să nu te amesteci în
treburile sufleteşti. Pentru a o lua de la capăt: de ce să
te consideri acum
mai învins decât altădată, ai uitat?
Facem parte cu toţii din acelaşi rânjet al istoriei.
Invitatul revistei
La spânzurătoare
În faza în care au ajuns lucrurile. Acum
n-a mai rămas decât să fiu ridicat de subsuori pe scăunel
să fiu spânzurat, legat de mâini şi de picioare,
leşinat, plesnit peste obraji să mă trezesc, udat — şi gata?
Gata… La secret. Mi-au arătat calea.
Pe aici, pe sub cracă, unde voi sta atârnat trei zile şi,
până să prind miros şi ciorile să-mi
scoată ochii, pe cine o să văd că trece? Pe tine, suită pe
o catârcă: „Huo, sperietoare!”, o
să te opreşti, o să cobori, o să faci cruce, habar n-o să
ai că eu sunt cel spânzurat, întâi
o să crezi că sunt sperietoare, apoi ai să ţipi, ai să o iei
la fugă, înnebunită, ai să cazi pe scări, ce
naiba? Ai ieşit din tine?, ai să mă întrebi. Ai avut iar
o viziune. Casa
scării de lemn miroase a murdărie de şoareci, nu
e miros de cadavru, ai auzit? Am
visat? Dai în plâns, „atât de mult mă iubeşti”, aşa ceva nu
putea să îndure: m-am săturat de beţivăneală,
bordel, încăierări…
Am dat de naiba, spui
Baţi apa mării cu pumnul, îngropată în nisip, e
atâta dezolare pe aici: bărbatul
tău mănâncă mititei prăjiţi, unul după altul, a ajuns la
al cincisprezecelea, îţi face greaţă, e undeva
în spatele tău, pe plajă, îi auzi plescăitul? Nu, îţi duci
palmele la urechi, auzi păcănituri, ai
exagerat, fireşte, tu nu ai nici un bărbat, eşti fată
bătrână, dar pescăruşul acela… Chiar,
pescăruşul acela care mănâncă dintr-o conservă, bate cu
ciocul în tablă, pe plajă, el n-ar putea fi bărbatul
tău? De ce nu. Îţi închizi ochii strâns,
iar plângi? Singurătate… Nu plâng, îmi curăţ ochii:
pentru a vedea şi
a desemna mai clar mica scobitură pe
care o tot desluşeşte departe, ce o fi aia? Când apare, când
dispare: o obsedează… Aceea
e mica scobitură a unui ciudat sentiment de împlinire, de la
ea străbat până la tine glasuri,
strigăte, râsete… Am dat de naiba, spui.
3
 sintagme literare
ANA
PODARU
Plugul din mine
plugul se-afundă adânc
e vremea să are, să taie
se-aude plâpândă bătaie
de inimă, ţărână mănânc
şi-mi curge prin vene izvor
de tainice gânduri rămase
e gheaţa stăpână pe oase
se-aşterne pe mine covor
cuţitul în carne mă taie felii
şi bobul de grâu încolţeşte
se-aude în mine cum creşte
răsare sub geamătul pielii
las umbrele nopţii pustii
sub cer de lumină divină
mă mustră un petec de vină
rămas pe-un cotor de năpăstii
privirea-mi ridic dintr-un spic
sub ochii măreţului soare
şi pâinea din mine mă doare
când lacrima curge pic- pic
naşte-mă pământule
visul meu să prindă viaţă
şi-ntr-o bună dimineaţă
leagănă-mă vântule
Ceasul 13
Ceasu-a stat la miezul nopţii,
Vântu-i luat captiv de clopot,
Prăzile-ncolţesc coioţii...
Munţii plouă stânci în ropot.
Soarele-a muşcat din lună,
Luna s-a-necat în mare,
Puiul cloştile adună,
Țipă gropile-n cărare.
Fug cu faţa spre apus
Șerpii ce-au făcut picioare,
Zorii sunt şi zorii nu-s,
Vinurile-au dat în floare.
4
Peştii-noată lângă nori,
Corbi cu aripi noi de îngeri,
Noaptea pare în culori,
Rugăciunile sunt plângeri.
Se sfădesc sub cruce morţii,
Pruncii au muşcat din lupi,
Cioburi cad din tâmpla torţii,
Mieii-şi fac bârlog în stupi.
Urşii stau la masa noastră,
Păsările-au cap de lei,
Marea-i nu mai e albastră,
Pentru unii dracii-s zei.
Sunetul viorii-i urlet...
Iar mătasea broaştei şal,
Plănsul devenit-a muget
Sub potcoava unui cal.
Dimineţile-s apusuri,
naşterile-s ortul popii,
anii subţiaţi pe fusuri,
gustul gropii...
Când păsări mor
când păsări mor, te uită, cad aripi
iar ultimul dans e-al penelor zbor
să cânţi e târziu, te-auzi doar cum ţipi
sub voalul de stele, linţoliu decor
te-aşezi disperat când luna apare
să cauţi făpturi printre frunze-adormite
să-ţi dea ţie aripi şi-un petec de soare
să-ţi faci drum prin nouri sub creste cernite
când muzica moare, urechea-ţi apleci
s-asculţi pulsul vieţii în inimi de stâncă
tăcerea din crucea mormintelor reci
săpându-ţi în tine-o prăpastie-adâncă
din care-şi ridică cu limbi mari de foc
al şerpilor zgomot, al corbilor hrană
la masa tăcerii se-aşterne un joc
iar miza-i cuţitul înfipt într-o rană
Poesis
e ultimul zbor cu aripi de păsări
un ultim popas la izvoare sărate
ce-ţi ard iar gâtlejul bogatelor mări
ce-n irişi furtună rămân lăcrimate
Parada măştilor de fier
mărşăluim pe drumuri neştiute
purtând stindardul măştilor de fier
pe feţe cătrănite, abătute
ce lasă-n urmă zâmbete ce pier
o eră-n care pâinea frâmântată
absoarbe rana sfântă din otravă
ce-a mai rămas din lacrima curată
umple fântâni cu ciutură epavă
ce-a mai râmas din lutul demiurgic?
ruina unei măşti uitate-n gară
sfidând puterea cântului liturgic
pe linia unde-a rămas să moară
Iubire răstignită
Pe-o cruce veche, de mult părăsită,
unde-a murit fiul lui Dumnezeu,
acuma stă iubirea răstignită...
am răstignit-o-n miez de noapte-eu,
şi eu... şi tu şi noi şi voi şi ei
am strâns din urma cailor caiele
şi-am rupt din uşa vechiului bordei
ţăţânile şi lemnul din podele
şi ne-am făcut din forţa minţii par
bătând în cuie veşnice ferestre,
din ochi de sânge aşchii încă sar
şi sângerarea am lăsat-o zestre.
Cu pumnii strânşi, cu dinţii încleştaţi
am răstignit iubirea în caiele...
şi-n nepăsarea crucii scufundaţi
ne-am mulţumit cu miile de rele,
şi-acolo unde zidul a crăpat...
în 'cel bordei unde copilul doarme,
morminte-adânci cu toţii am săpat
şi ne-am făcut din gingăşie arme,
dar n-am văzut că devenit-am cruci,
că-n mâini, picioare ne-am înfipt caiele,
c-am răstignit iubirea-n lemn de nuci
şi-am scris o dramă pe a noastră piele.
 sintagme literare
ANCA
TĂNASE
Floare pe o grămadă
de pământ
femeia
a coborât în pivniţă,
a luat lopata,
s-a întors în grădină
şi a săpat o groapă
până în miezul pământului
într-o noapte, după plecarea lunii,
şi-a îngropat amintirile,
umbra
şi numele
din când în când se-ntoarce, mânată
de-un simun fierbinte, care
în partea stângă
-i bate, necontenit, apusul
se-ntoarce cu o floare
şi se-ntreabă
pentru ce,
pentru cine...
Umbrela roşie
Despre drumuri şi cer
nu sunt multe de spus
uneori, drumurile
urcă în cer,
alteori, cerul
se aşterne pe drumuri.
Între drumuri şi cer,
noi şi pădurile noastre
de aur, de argint, de chihlimbar.
Tu să nu spui la nimeni
caci de vei spune, ne-o atinge,
cu ochi răi, deochiul
şi ne vom preschimba
tu, într-un pitic
rău şi peltic, iar eu
Poesis
într-o răţuşcă şi rece
slută, al talerelor –
mută
şi posomorâtă. pe acest drum
te-am vrut numai pe tine
Să nu inviţi pe nimeni pe acest drum, neasemănător
în povestea noastră cu niciun altul, culorile
şi a umbrelei roşii, erau curate şi fierbinţi,
de care ne-agăţăm când vântul cântau
are chef de joacă şi n-aveau nuanţe
şi ne dă de-a dura
din drum în drum, credeam
din cer în cer. că eşti răspunsul necerut
credeam
Umbrela roşie... că eşti finalul răscumpărător
ce bine se-asortează
cu toamna şi rugina credeam...
frunzelor din vii. continuu să merg...
Tu să nu spui la nimeni,
să nu tulburi povestea Rânduri pentru călău
încă o scriem în oglindă,
pe drumul în urcare. securea-i nouă, tăişul scânteiază,
totuşi te rog
să o încerci -nainte de-a lovi, să vezi
Doi dacă e bine ascuţită
ultima lovitură, decisiva,
ea înaintează prin amurg să n-o greşeşti! izbeşte scurt
ca o barcă pe care şi sec!
n-o interesează ţărmul
ea, câinele şi singurătatea acum este momentul cel mai bun,
ei, a lui, a lor la junghetura
ea înaintează prin noapte dintre octombrie şi noiembrie,
ca o tăcere lipsită de speranţă, când sufletul
ca un cuvânt fără putere e plin de crizanteme,
şi totul pregătit cum se cuvine:
o femeie tânără părul tăiat,
(din al cărei plex solar s-a retras rochia violet, să nu se vadă sângele,
soarele, o femeie tânără dreptul la ultimul cuvânt,
cu spatele drept, cu fruntea sus, şi crucea
cu un punct dureros sub sânul stâng) smulsă de la gât.
şi un câine,
prin amurg, e totul pregătit: coşul curat,
prin noapte, împletit din trestii,
înaintează... butucul
din care creşte-o frunză roşie,
şi cântăreţul
Staţionarea interzisă psalmului de moarte.
continuu să merg, izbeşte scurt şi sec!
târând picioarele, intră-n noiembrie
târând ghiulelele fără “noi”...
prezenţa ta
şi-absenţa – echilibrul perfect ... doar “embrie”.
5
 sintagme literare
ANDREI
ZANCA
6.
poate vrea să vedem
ce-am făcutdin aceste
meleaguri mergând mereu
- de ruşinea chipului - cu spatele
înspre lumină, deşi lumina nu are nevoie
nici de prosternare, nici de implorare
nici de laude ori imne, nici de umilinţa
fără smerenie - aşteaptă
pesemne o întâmpinare cu mersultrezit
şi ochiullimpezitde firescal unui copil
şi poate n-ar trebuie decât să fim solidari
întru propriul chipşi propria asemănare
deşi trăim evident în timpuri diferite
şi poate ne lovim şi atunci de nerăbdare
dorind mereu totul pe loc, acum -
apoi am tăcut îndelung.
în depărtare se adunau nori mari
de ploaieşi terasa s-a golit, am tăcut
deşi simţeamcă ceva straniu plutea deasupra
ca adiereaunei alte lumi peste frumoasa iluzie
pe careo trăim într-un continuu autosabotaj
undeîntâlneşti oameni şi adaptaţi
unde fiecare secundă a vieţii e înregistrată
unde prin sânge curg neliniştea, vina, furia, ruşinea
seninătatea, pacea - potrivit undelor regale ale inimii
unde fiecare vorbă de gratitudine ori recunoştinţă
rotunjeşte deîndată o rugă
unde iluziile sunt mereu ale minţii, niciodată
ale inimii mistuind mereu ziduri de teamă
şi apoi ajungem.ajungem acolo unde
trebuie să ajungem.
şi deodată mi se pare că Răstignirea
a avut loc ieri....
6
Poesis
7.
totul începecu o întrebare
şinu mai eşti acelaşiîn lumea
asta a mediocraţieiîn care unii cred că trăiesc
pentruceva, alţii pentru cineva.
îi văd prinşi în structurile de lux ale mărginirii
fiecare închis în timpul lui, însă cui îi este
cu adevărat sete
într-o lume care se schimbă în fiecare clipă
în care ochii şi amprenta sunt
inconfundabile
cel ce caută într-un anume mod
lumina, va prelua modul ratând lumina.
ce se petrece s-a petrecut de mult.
totul sfârşeşte cu o trădare, şi totuşi
nu e oare straniu că tot ea ne-a dăruit
veriga lipsă fără de care nu ne putem
împlininici tămădui sminteala şi rătăcirile?
8.
şi-am păşit pe stradă şi eranoapte, târziu.
nimeni. doar străfulgerări stinghere de ecran
în spatele ferestrelor, un cer tulbure, însuşi
râul era o beznă prelinsă-n tăcerea din juram traversat
oraşul cum aş coborî în abisul din mine
case de case, ziduri după ziduri, cum mulţi zăceau
întinşi în somn perete-n perete-n întunericul deplin .
între coloanele unei bănci
un cerşetor dormea lângă câinele lui.
pe piept îi atârna un carton: nenorocirea
celor mulți e norocul câtorva, puțini
şi-am lăsat în urmă aşezarea
în distanţa dintre prosperitate şi supravieţuire
păşind printre arbori, cu fiecare răsuflare
părăsind vale de valeprin catedrala ferigilor
adormite, prin mireasma lor fără de nume
înlesnindu-mi surâsul constatării:
cine iubeşte deplin e nesupus.
dincolo de iubire
se află însă ceva nici măcar
bănuit, cum dincolo de pedeapsă
şi tortură e trezirea Vederii - abia atunci regii
şi cei dăruiţi vor putea îngenunchea în faţa popoarelor
 sintagme literare Poesis

ANGELA
la vatra din pământ de ţară.
închid ochii. pâinile
sar de colo colo înghesuite fiecare
îşi caută locul. unde vor ajunge azi

BACIU
o rafală de vânt deschide uşa
aerul rece intră nepoftit şi geamurile se aburesc
nu mai văd nimic prin lentilele ochelarilor.
pe vârful pantofului o gărgăriţă.

ora 15.00
ora 14.00
„pain au chocolat” se aude
nu ştiu de ce mă gândesc acum la regele meu.
vocea tânărului arab din faţa tejghelei.
când am dat mâna cu el m-am fâstâcit prinsă cu ziarul de astăzi
ca un copil. nu am fost atentă
mâna grea mi-a strâns degetele a zâmbit uşor când a intrat în micuţa brutărie. subţirel
mi-am dus un picior la spate poartă pe cap un turban alb cu negru
şi mi-am îndoit genunchiul o haină până-n pământ
voiam să mă fac mică soneria telefonului
aşa ca alice în ţara minunilor mă enervează în acest moment
să fie vreo douăzecişicevadeanideatunci cum o fi
îmi plăcea să îl privesc gustul de pâine cu ciocolată
stătea drept în faţa aparatului de fotografiat aveam vreo 10 ani
eu în rândul 2 cu sacou roşu mama lucra în aprozarul din colţ şi
şi cămaşă cu dungi albe îmi aducea în fiecare zi marmeladă.
fotografia asta o port cu mine peste tot. de prune. vedeam marmeladă pe rafturile magazinului,
şi mă năpădeşte mirosul pe masa din bucătărie,
de pâine proaspăt scoasă din cuptor. în frigider,
regele meu e blând în ghiozdanul de şcoală.
şi bun. nu mai vreau marmeladăăăăă…
tânărul arab învârte tesbihul
cu 99 de mărgele
ora 14.30 şi toate au culoarea marmeladei.
nimeni nu mă cunoaşte atât de bine
ca mandarinul miraculos. ora 15.35
nu e aici cu mine se opreşte în faţa boulangeriei.
dar îl văd numără banii şi îi dă
aşezat pe scaunul din faţă taximetristului.
pălăria verde de fetru stă alături la radio se aud acorduri de muzică reggae.
citeşte acum menu-ul. se vede mai întâi piciorul stâng
„eu ştiu ce vreau, tu ştii?” într-un pantof roşu cu toc înalt
aceeaşi întrebare în fiecare zi. coboară calm.
nu vede bine prin ochelarii cumpăraţi de la lidl. „bonjour” se aude vocea misterioasă
nu vrea să meargă la doctor. femeia ridică privirea de sub pălăria mare
o fi având el un vraci priveşte în jur caută ceva
undeva în pustiu. nu mai sunt locuri libere
pe scaunul din faţa mea stau cărţile
şi geanta. dau să le strâng
ora 14.50 dă din mână discret,
nu stă.
prin uşa de sticlă se văd cuptoarele de pâine
nici nu apucă să spună ceva
din boulangeria belgiană. cutia cu tort şi punga cu baghete
patiserul, în halat alb şi mânecile suflecate sunt deja pregătite.
pare că ştie ce are de făcut. e atât de serios zâmbeşte ca pe scenă
de parcă s-ar pregăti de o operaţie grea. şi iese pe uşă
aşează tăvile pe rafturi trage cu urechea. nimeni nu aplaudă
le face loc altora. e actriţă la Hollywood
îşi pune mănuşile,
scoate pâinea fierbinte cred că am văzut-o în „dansul cu lupii”
din cuptor. aburii, îi spune monsieur de Burje
ei, aburii mă duc acasă doamnei cu breton: …am uitat cum o cheamă

7
 sintagme literare
CAMELIA
ARDELEAN
Rondelul zâmbetului fad
Pe umbra zâmbetului fad,
Ce înfloreşte ilicită,
Am înnorări de „adamsită”,
Dintr-un conflict anterograd.
E-un vis anarhic sau nomad,
Cu existenţă implicită,
Pe umbra zâmbetului fad,
Ce înfloreşte ilicită.
Mi-e timpul noul „camarad”,
Îmi cerne sevele prin sită;
În cerbicia sa tacită,
Pavează drumul către iad,
Pe umbra zâmbetului fad…
M-am săturat să-ncalec
pe himere
(sonet)
M-am săturat să-ncalec pe himere,
Cernând, prin aştri, noaptea peste gropi, Transcend anotimpul peren –
Și strepezită de avizii stropi,
Din neputinţă să îmi fac avere.
Când savurez legende cu ciclopi
Sau Eve prinse-n raiuri efemere,
La porţile simţirii austere,
Observ cum poţi în visuri să te-ngropi.
Mai sper s-acced iubirea fără cheie
Din inimi-sloi, pe vastul galantar
Al clipelor ce m-au zidit femeie –
Un suflet ne-ncadrat în vreun tipar,
Cu zboruri risipite printre zmeie,
Ratând al fericirii seminar.
Rondelul paşilor de lut
În lumea paşilor de lut,
Pe uliţe de timp uitate,
Extrag din clipe nestemate,
Sfidând mileniul decăzut.
8
Plăceri cu chip de Belzebut
Te imitau, eternitate,
În lumea paşilor de lut,
Pe uliţe de timp uitate!
Cu îndrăzneală de mamut
Ce deborda de-aviditate,
Vânam iluzii vinovate
De pe un gând contrafăcut,
În lumea paşilor de lut...
Degust o fărâmă de stea
Degust o fărâmă de stea;
Mi-e foame de vechiul „capriciu”,
De-a crede păcatul un viciu –
Cavernă în inima mea!
Răsfir un profetic nisip –
Secunda vegheată de înger,
Cu ropot la care mai sânger,
Proclamă un alt arhetip.
Prin lacrimă fac escapade,
Cuvintele-mi nasc „Iliade”,
Ce sapă în cuget aven.
Captiv în tonatice vremi,
Avânt către ceruri noeme
(Când umbra din tine se teme,
Mai poţi luminarea s-o chemi).
Îmi ţin în palme versurile…
Îmi ţin în palme versurile nude –
Sărman Ovidiu exilat în ploi,
Prea temător ca zborul să-şi mai ude,
Trecând mareea pietrelor în doi.
Îmi ţin în palme inima, o frunză
Desprinsă din copacul care sunt,
Pictez pe ea nervuri, ca pe o pânză –
Simţiri adânci cu freamătul cărunt.
Poesis
Îmi ţin în palme lacrima de ceară
Și mângâi tandru trupul său venust;
Am învăţat ninsori pe dinafară
Și-am presupus că raiul are gust.
Culegător de stele-adun în glastră
Firimituri din Pasărea Măiastră.
Dezbrăcaţi de suflet…
Dezbrăcaţi de suflet ca de un palton,
Ne târâm destinul, veşted pân’ la oase;
Pe o stea nomadă-ntre dolar şi ron,
Îmbrăcăm cămaşa cu iluzii roase.
Mutilaţi de geruri, strepeziţi de ploi,
Decupăm în vene şanţuri prevernale,
Se înalţă-n temple pulberea din noi;
Ne destramă timpul aplecat de şale.
Descompunem clipe, ţesem amintiri,
Cu durerea lumii strânsă pe retină,
Și glisăm pe firul silnicei iubiri,
Dar mizăm ca eul vajnici să ne ţină.
Călători cu lespezi prinse de călcâi,
Priponiţi de soartă ca un melc de casă,
Smulgem din ţărână sevele dintâi,
Pe sub grinzi de vise, colbul ne apasă...
Un albatros murea…
Un albatros murea cândva în mine,
Firimituri de aripi mă-necau;
Se răzvrătea polenul în stamine,
Acolo unde verile-acostau.
În goliciunea sa plutea cuvântul,
Ca un trofeu de ceruri suspendat,
I-am pescuit cu patimă avântul,
Neprihănirea lui mi-e habitat.
Un albatros murea, nicio risipă
De vreun imbold noetic n-am făcut;
O nouă Evă, dârză, se-nfiripă –
Gladiatoarea lumilor de lut!
Cu nestemate slova mă înseamnă,
Precum o dulce, roditoare toamnă...
 sintagme literare
CAMELIA
FLORESCU
Mi-au înnebunit pistruii
dragostea
se lipise de uşile inimii
şi se prelingea
spre sudul cuvintelor
se putea zări cu ochiul liber
la intersecţiile
gâtuite de aşteptare
ale catodului şi anodului
din sângele meu devenit
electrolit
dragostea
se lipise de încheieturi
ca brăţările din fir de arnică
ucigătoare şi aţoase,
ca iubirile furate
coborând în rănile timpului
în picaj absolut
conjugam firul ierbii
la mai mult ca perfectul
şi cu cât se strângeau funiile de dor
în jurul grumajilor
lupilor din sângele meu,
cu atât mă îmbolnăveam
de albastru
dragostea
m-a fugărit rând pe rând
prin toate cămările inimii
până când
miezul ei fecundat
de primăvara de-afară
mi-a înnebunit toţi pistruii
când mi-ai cuprins faţa în palme
devenind de bună voie
şi nesilit de nimeni
prizonierul ochilor mei
albaştri.
Întâlnire cu un lup singuratic
Privesc
amiaza cuvintelor,
curcubeul ameţit
de aşteptare şi
oceanele stinghere
din bobul de rouă
ne nuntit încă în
pâinea mirării mele.
Rămân goale
în urma noastră
peşterile desenate
la intersecţiile memoriei
şi sub zăpada
ce ni se dăruieşte,
colecţia mea
de cărămizi rămâne desperecheată
şi paşii pierduţi
În visul verde al ierbii
tremură spaimele
că iar voi scăpa cerul din mâini
şi înlăuntrul cărnii mele
se scurg toate râurile
de lumină pe care le-am păstrat
şi năvoadele toate
au ochiuri tot mai rare.
Zidurile cad pe rând
decojind clipele,
sălbăticia şi respiraţiile
tuturor femeilor adunate
în mine .
Câte dintre noi
s-au întâlnit cu tine
câte ţi-au recitat din sângele lor
Lup singuratic ?
Și suntem iarnă
Aşa cum s-a rupt din mine strigătul
pentru lemnul din altar
vlăguit de atâta rugă
pentru sfinţii prelinşi pe grinzi
ca-ntr-o îmbrăţişare de moarte
tot aşa m-am întors din drum .
Analizez atentă ca sub lupă,
cum mă doare lanul de crizanteme
albe ca fecioarele neştiutoare,
ca paşii mamei în drum spre cimitir
unde-l acoperă de şapte ani
cu frunze şi lacrimi pe tata.
Mai mereu, mă arde amiaza
dorurilor de femeie
plecată în lume copilă,
cuprinzând între două zbateri de inimă
toată fărădelegea şi smerenia lumii
în iubiri potrivnice şi arcade de timp,
spalate de ploile iertărilor.
Poesis
Uneori ne numimrătăcire,
aplecaţi peste sufletele noastre
parcă uitând drumul spre casă
Dar suntem uitare, Doamne
suntem nefericiţi amanţi ai timpului
rămas gol şi folosit
în cearşafurile noastre de blestem
Și suntem urlet
Si suntem iarnă !
Sens giratoriu
Uite, pleacă bătrânii pe rând
pudraţi la tâmple, eleganţi,
ca mieii plecând la tăiere
şi ne amăgim în urma lor
că vor creşte copiii noştri înţelepţi
şi vor conduce lumea
cu dreptul, cu dreapta, cu dreptate.
Copacii îmbolnăviţi de var
şi de omizi aparent gingaşe
se mulează obedienţi
după sufletele fiecăruia dintre noi
Sub staniolul acestor cuvinte
se-ascunde totuşi disperarea mea
trezită cu regrete-n păr
în dimineţile acestea premature.
Nimic nu e mai grav
decât un sens giratoriu,
teama că viaţa
se succede la fel
ca-ntr-un carusel,
că părinţii ne cred fericiţi
şi preoţii cred că-i ajută pe oameni
să-şi mărturisească păcatele.
Pocnesc năvoadele întinse de
Mântuitor,
tristeţi se zbat
sub plasturii intenţiilor cumsecade
şi bătrânii părăsesc lupta
trag obloanele şi dezertează,
unul câte unul
şi degeaba îi plângem
nimic nu-i mai aduce înapoi,
deşi sub speranţa sensului giratoriu
ai zice că doar ne dau prioritate
şi ne privesc şi ne petrec
şi totul va fi bine
Nu e nimic mai grav
decât să rătăceşti singur pe drum
ca-ntr-un sens giratoriu
şi să nu ştii cum să potriveşti
cerul în fereastră!
9
 sintagme literare Poesis

CARMEN
şi mâini ocolite de forţă înfig flori
pe câmpuri adormite în melancolie
Roşu aprins şi verde copt

POPESCU
în ochii injectaţi de atâta transhumanţă
Pe un şevalet ideatic
un tablou cu obsesii descompuse
fără argint agăţat pe degetul mic
îşi ispăşeşte camparea alegând doar refugii pentru
reevaluare
Triluri Un mit compactat este sufletul care înmugureşte
sub copitele vânturilor sălbatice.
Rădăcina atârna din totdeauna pe colţul casei părăsite
Ghearele îi cojeau varul de pe glezne
Îşi arunca urechi suitoare Pacea din pumni de naiade
de grinzile vântului
care suspendau acoperişul Nu ştiu cum să fur pacea din pumni de naiade
pe inima zidurilor flagelate in extenso să-i zidesc apucăturile
în jumătatea aceea sculptural feminină din mine
Știu să-i virusez stelele
*
să le pun să cânte înrădăcinate în absolut
Acolo am ţinut prima dată lumina în loc să strălucească pe o coală fără culoarea inimii
în căuşul ochilor să deschid cu ele clocotul diform
acolo am îmbobocit în copilărie din minţi adjudecate de clopote care bat bat
Cât de tare bat la marginea prăpastiilor
şi înflorit în tinereţe
Ba chiar să trimit liftul în chakra infinitului
Pe crengile sufletului am împrumutat paseri
să eliberez prin ea strigătul luminii
să-şi răvăşească trilul
să împletesc soarele în cosiţele zeilor
între frunze
şi furtunile în lava păcatelor
Zburam cu ele iluzoriu
Și mai ştiu şi mai ştiu...
Adăposteam visele sub aripile libelulelor
La ce-i bună atâta cunoaştere pe malul unui râu
să le găsească soarele să le crească
vieţuit de naiade
Capcanele
de la care n-am învăţat
erau pline ochi cu zâmbetul anotimpurilor
cum să mă scufund în pacea din mine
care treceau în salt
urma lor mirosind a reavăn şi a poveste
Debut de stări
*
Voci pe fundal
Și acum sunt tot acolo exteriorizează tristeţea îmbrăcată a gândurilor
între acele iluzii păstrate în pânzele păianjenilor Vaporii alcoolizaţi ai debutului de stări
accelerează instabilitatea vidului din parc
În locul casei Se trage se ţipă se ţipă
abia mai încape între cer şi pământ Vântul şuieră ascuţit anunţând începerea furtunii
coafura rădăcinilor Teama agresează incertitudinea
rădăcini care se iau la întrecere cu timpul trezită din fundul pământului
să vadă Și paharul ăla cu apă de pe noptieră
care creşte mai repede a adunat amprentele unui întreg protocol
care va rămâne veşnic
izolat
Tablou cu obsesii în asperităţile continuităţii interioare
Pe burta nopţii maşini neliniştite fug încolo şi încoace
Se cocoşează carnea în tropotul anilor ca să îşi personalizeze culcuşul
Stelele zâmbetului răsar nestingherite Parcă tot aş bea o cafea
de rotunjimea gândurilor cu premeditare tare să fie
Vuietul inimii răscoleşte îngerii din căuşul palmelor tale
Uneori Nu contează ora Treji vom rămâne
furtuna îşi deschide obloanele până vom iniţia proiectul altei imperfecţiuni solitare

10
 sintagme literare Poesis

CARMEN
făgăduinţe Ea abia respira
fără să vrei şi levita
ţi se dăruieşte prin ochii celor din jur
auzului ca o mireasmă

TANIA un psalm
de încurajare
într-un ritm diafan
cu tonalităţi
de candelă

taina scrisului
care aduc
scrisoare aproapelui printre subtilităţi de limbaj departele scrisul meu
trupul ca o pasăre congelată aproape se face că
din numele tău ar fi un pleonasm carnal dă ascultare gândului
iese soarele fără trecut gândul se face că
semn al tăcerii purtător de minerale horoscop dă ascultare inimii
devenit pe neaşteptate nimic mai mult inima se face că
generos cu vibraţii uneori lipsesc de acasă dă ascultare
dezlănţuirea ochilor cu ce declaraţie zile întregi vârstei
niciodată sătuli să îmbunez aceste clipe viaţa mă carpe diem
risipeşte sângele deşucheate? pândeşte până când
mult deasupra albastrului din horoscop instinctul atavic
peste dulcele fruct mă rog inimii tale cu ochii ei se face că plouă
al mărturisirii cum mieilor se roagă cameleonici şi dă ascultare
depărtările se micşorează ochi in ochi ca şi cum exorcizării
rămân două artere iarba plăpândă aş fi un jucător pe care
aparent paralele dar până când ? la ruletă o merităm
ca două atingeri neexperimentat
de glezne de multe ori
jurnal despre noi am văzut acasă
cum zvonuri
aievea sau nu păstrează un anotimp devenite „întorsul acasă
pentru noi puncte de atracţie nu ni-l poate lua nimeni”
poemul acesta căderea din fruct sunt doar (Florin Călinescu)
s-a întors din drum în captivitate cartuşe oarbe
căutându-mi gura se poate întâmpla trase dintr-un aceleaşi râuri de ie
doi porumbei imperiali oricând cer intermediar merg la inima
aşteptă la poartă cugetul meu celor care
ademenindu-l atârnă-n lingouri aşază
cu jocul deasupra poem pentru Ea dor peste dor
de-a v-aţi ascunselea copilăriei lumii acasă peste acasă
printre sâni între tine şi mine parcă nu respira… destine împerecheate
aş putea oricând se evaporă lent era încrustată cu lanţuri de scripete
isca o cruciadă nenorocul într-o catedrală de fildeş în care
între aşteptări rămâne prin care lumina rana atârnă
şi dorinţe doar născocirea îşi căuta dragostea pâine în devenire
dar mai bine nu unor prefaceri fără prihană în balans
fie ce-o fi din cenuşa mâinile ei de zăpadă cu ţara
aievea celui din urmă neputincioase deposedată
sau nu regat se topeau
în contopire sfârcuri descuamate
cu lacrimi de sânge are străinătatea,
subtilităţi de limbaj aerul tămăduitor ochii ei sfredeleau laptele ei
taina unui altar îi adoarme pe mulţi
nu mai ştiu al doisprezecelea ceas extrasenzorial cu zâmbet trist
cum se poate evita nu ştii când vine ca şi cum la vedere
încremenirea în şoapte noaptea se scurtează ar fi căutat cum la vedere
în plină beatitudine pe neaşteptate îngerul care este şi glezna
din sinceritate ziua lasă la dospit să o recunoască lui Dumnezeu
se poate întâmpla aerul tămăduitor parte din pansată cu
o rostogolire iminentă împănat cu imaculata concepţie un ştergar tricolor

11
 sintagme literare
CRISTIAN-PAUL
MOZORU
2
Cine sunt eu
Dacă nu zeul intrat pe furiş în Olimp
Dacă nu hoţul şarpelui din Grădina Edenului
Dacă nu autorul romanului prăfuit din muzeu
Cine sunt
Dacă nu cel născut orbeşte
Din lacrimi şi lumini şi vini îngenuncheate
Dacă nu cel ce împarte gratuit
Oneste credinţe şi deşarte speranţe
Cel plin de singurătăţi în doi şi depărtări de sânge
Cine altul ... cine ...
Dacă nu cel care trimite sori la poli
Și ploi în deşerturile noilor planete
Dacă nu cel născut din toate nespusele
Și care stă rezemat între mai mulţi Dumnezei
Oh, dar cine să fiu
Dacă nu aerul ce înconjoară fosta fiinţă
O simplă monedă de schimb economisită fugar
De pe talerul înclinat deja spre crepusculi
3 6
Cine a coborât îngerul de pe cruce
Dacă nu curajul tâlharului, dacă nu frica soldatului
Și cine urla la ceruri a tunet şi cutremur
Dacă nu durerea cuielor îngropate-n picioare şi aripi
Căci a scrie cu unghia pe piatră de mormânt
Nu e mai mult de o temeinică zidire
A tot ce se vrea aruncat dincolo de uitare
Nu e mai mult de o acoperire de ochi
Pierduţi la graniţa de carne vie-nevie
Dintre braţul drept şi braţul stâng al crucii
4
Cu ce te umpli în solitudini, de nu cu depărtările-mi din ochi
Ce-ascunse ţi-au rămas, pitite-n spaţiul dintre pleoape
Și-n golul dintre degete, ce desenează-n aer gesturi efemere
Ca un copil înfăşurat în viaţă, ce strigă spre cuvinte
Ca un stingher într-o colibă, ce urlă a natură-nspre pământ
De ce să vin, duioaso, către tine, acum, cu doruri grele
Cu mâini de rătăcire pline, plimbate-n lumi-cenuşă
Și-n locuri fără nume, prădate a uitare
12
Poesis
Mai bine leagă-mă de omenire, cu paşi
de lemn uscat
Cu frunze, întins covor, la prag de râuri repezi
Și-n Nemurire naşte-mi loc, la vârf de Mytikas
De unde să veghez a zeu şi-nspre Pământ
să curg a clipe
Pierdut de viscol şi-ntuneric la porţi
închise şi străine
Să ning a inimi de copil ca-ntr-un poem de stranie iarnă
5
De mâine am să mă mut pe strada iluziei
La numărul de dincolo de infinitul realului
Îmi voi trăi zilele ca pe prima şi ultima clipire
Și voi desena siluete de vieţi aduse din lumi paralele
Mă voi arunca în valurile soarelui-răsare
Voi adânci fiinţa-mi în gândul încă nenăscut
Și ceruri de Phoenixi albastru întunecate
În noi vor năvăli a ceasuri şi planete
Se vor naşte apoi alte galaxii şi stele locuibile
Răsfirate fire de nisip în deşerturile tăcute
În uitare precum un vis cu ochi deschişi
Către depărtate zări de futuriste comete doborâte
În laptele stelar din care timpul viaţa neîncetat îşi trage
Ca un nefericit bătrân al sorţii ce a uitat să moară
Și lemnul crucii neîncetat îşi caută în florile de jar aprins
Din care ani de rătăcire sticlesc în neuitare
Pe unde calci, frumoaso, să ştiu să îmi feresc
Din preacurata-ţi cale, nefericitul pas
S-apuc poteci stinghere, al codrilor desiş
Și să mă pierd a frunze precum un antic Sfinx
Ce la cupola lumii Potirul îl păzeşte
Și Legile din piatră spre lume le grăieşte
Spre-a-mi şti sărmanu-mi trup, a bate, la care Porţi
O, spune-mi, preafrumoaso, pasul pe unde-ţi porţi?
9
Am învăţat să cad pe o petală de crin
Precum un strop de ploaie pe adâncul unui râu
Și te iubesc, cadână; te iubesc precum mărgăritarul
Ce merge târâş dimineaţă de dimineaţă la spovedanie
Zugrăvind ochii dumnezeirii cu cele mai simple rugi
Am învăţat, nefireasco, am învăţat să mă ridic
Din adâncurile lui Hades şi să cutez mai departe
Spre înalt şi sori ce aştern pe adâncul unui râu
Petale de crin din care să îţi renasc a ploaie
10
 sintagme literare Poesis

DANA Matrioşka 2 sau poem

despre degete şi inimi

LOGIGAN
Matrioşka
Matrioşka e frumoasă
are ochii negri şi părul cârlionţat
din pletele ei înfloresc magnolii albe şi spice de grâu
poartă rochii vaporoase din mătase de culoarea cafelei cu
lapte, iar pe degetul inelar mereu acelaşi inel preţios
crede în el precum în legenda verighetei de aur aruncată în
mare în timpul ceremoniilor vechi de sute de ani (Veneţia
era căsătorită cu Marea Adriatică), însă Matrioşka şi-a
dăruit sufletul pentru totdeauna
* * *
Matrioşka iubeşte
din pieptul ei cresc licornii la asfinţitul soarelui, tălmăcindu-i
visele, botezându-i inima
iubirea ei are trupul melcat
nimeni şi nimic n-o poate ucide
vântul şi marea i-au plămădit veşnicia în siliciul cochiliei
* * *
Matrioşka e înzestrată cu mai multe suflete
fiecare din ele e cuibărit într-unul mai mare
şapte suflete
fiecare cu poveştile lui, cu durerile lui, cu anotimpurile lui
* * *
Matrioşka e precum un portret în oglindă
n-ai cum s-o simţi, n-ai cum s-o atingi, n-ai cum s-o cunoşti
dacă nu-şi deschide ca pe o corfă cu lăcate argintii câte un
suflet din primele şase
al şaptelea şi cel mai mic e precum o temniţă a melopeilor cu
versuri albe, a melopeilor cu versuri negre
griul acolo nu există, nici măcar griurile colorate pentru care
pictorii îşi răstignesc clipele pe simeze uriaşe
acolo doar raza luminii ajunge şi numai ea, Matrioşka,
pătrunde toate înţelesurile
* * *
Matrioşka păşeşte pe clapele pianului
ascultaţi-o!
când fruntea ei atinge creasta cerului
când ochii ei ghicesc în urmele umbrelor
când lacrimile ei devin slove însângerate
ascultaţi-o!
ea e Matrioşka
Matrioşka ţine mâna stângă la piept
îşi răsfiră degetele aşa ca într-un joc
unul câte unul
numărând parcă bătăile inimii
Matrioşka iubeşte legendele, muzica, poezia
citise cândva că prin inelarul mâinii stângi trece vena Amoris
direct spre inimă
miracolul acela trandafiriu şi fierbinte e o clepsidră a timpului
acolo clipele se răstoarnă de-a valma,
amintirile saltă copilăresc parcă,
iar cocorii îşi strigă durerile asurzitor
traheea lor răsucită, spiralată răstălmăceşte gândurile,
aruncă a bocet toate sunetele,
ca dintr-un corn de vânătoare
însăşi inima e o partidă aprigă de vânătoare
în care ea nu va cunoaşte victimele
Matrioşka 3 sau poem
despre ziua înmormântărilor
Matrioşka plânge şi acum
era ziua sufletelor desculţe de durere
ea ieşise în sat să numere palmele groparilor
douăşpe palme şi pentru fiecare câte un pumn de grâu
Matrioşka ar fi adunat cenuşa plânsului în pumni
ca vântul s-o împrăştie prin pustiuri
în cimitir copacii îşi ridicaseră sevele verzui spre ramuri
de departe păreau o cocoaşă uriaşă plină de fiere şi pelin,
iar pământul
îşi căscase o gură adâncă şi neagră aşa ca o lighioană
flămândă în faţa prăzii
printre nori curgeau lumi nebune
spânzurate pe aripile corbilor
Matrioşka plângea
la răscruce uliţa aceea
şi-ar fi tras paşii îndărăt
ar fi aruncat cu pietre în mozaicul din spatele crucilor
şi ar fi înnodat limbile de clopot
dangătul prelung să nu mai fie sol al morţii
Matrioşka plângea
în ziua înmormântărilor
cuvântul nu mai e cuvânt
devine o temniţă a durerii, iar moartea
moartea nu seamănă lanuri de grâu,
ci culege precum un pântece uriaş poemele nenăscute

13
 sintagme literare
DANIEL
MARIŞ
O dioramă a nopţii
ce iarnă ciudată tărâm minţit ies
orfani pe străzi şi se ascund în ochi
răstigniţi noaptea îi chem adesea
şi nu au puls
parcă mi-ar băga cineva mâna pe
sub coaste
aş vrea să deschid
acoperişul samovarului aripile
cu care oficiezi iubirea
aşezate în formă de cort
dimineaţa
oasele n-au mai avut timp să iasă
din trup săgeata înfiptă
în arca înflorită de abur
acum stau şi mă uit
ţi-am strâns rămăşiţele de suflet
metru cu metru ploaia şi-a întrerupt
curgerea ceea ce în Biblie ar fi fost
un potop moderat
vezi sunt un samaritean
bun. încerc să-ţi dau o speranţă un sărut
două pâini şi cinci peşti un
ciob de oglindă de lacrimă de păcat
O lume întoarsă pe dos
s-a injectat în mine
o tristeţe la fel de grea
la fel de grea ca o ghilotină
cea mai grea
aveai un fel minunat de a zâmbi
ţi-ai întins doar gâtul
mi-ai făcut semn cu mâna
sub o crustă subţire, chiar sub ea
nu mai aveam timp să te rog
nu mai aveai timp să te opreşti
te scufundai
şi fără scăpare
dar legendele povestesc despre tine
parcă prin grădina raiului
cum îţi numărai somnurile lungi
când apar
râcâie cu ghearele sânii tineri
şi atunci sunt pierdut
14
Femeia fără oase
ies bătăile inimii
prin stetoscop
se transformă în fiare
Doamne, aş vrea să râd
dar nu mai aud
femeia subţire ca un fum
subţire, carnivor
ce-mi înşurubează
nişte scânduri
peste tâmple
îşi muşcă buzele fără încetare
ca şi cum mi-ar smulge limba din gură
peste pământul înmuiat de ploaie
îşi întoarce iarăşi capul
şi nu mai vrea să audă de nimic
Seara în deşert
stă cineva ascuns în tine
şi nu e încruntat
dar tu nu primeşti sânge decât sigilat
ca într-un Turn Babel
în toate limbile pământului
plus un flacon cu ceva
melancolie
cu disperare, între ochii noştri
nu mi s-a arătat decât deşertul
Curs despre trezire
femeia care stă la căpătâiul meu pare
că nu are nimic de făcut. fără braţe
ghemuită. uneori într-o gară
până la căderea întunericului. părăsită
şi foarte umilă.
nu pot renunţa la ea. femeia
care m-a văzut de atâtea ori. câte
m-au iubit. dar doar ea mă aşteaptă
scoate termometrele din gura bolnavilor
şi cu picioarele mele merge
uitându-se înapoi fără să dea de trecut
când se întoarce nu mai sunt acolo
visul vibrează pe planeta tăcută.
ritmul cardiac
sună ca tinicheaua. un sărut ecumenic
furat pe sub masă.
(între paranteze speranţa de viaţă
de unde
Poesis
atâta agonie roşesc cucii stau pe această
colină de pluş nebunii joacă zaruri)
femeia care m-a văzut de atâtea ori
mort. suntem doi dar trupurile
dezgropate fac semne de pe ţărm
corăbierilor. şi nici un fel de păsări
în afara noastră.
Remuşcare
era după apus
şi ţi-am văzut faţa
pe o stradă cu trepte
minţindu-mă
că sunt mantaua de cărămizi arse
în care-şi face loc
lumina cea adevărată
am alungat femeia de paie
eşti o regină a nimicului
i-am spus
este limpede
de ce îmi speli cuvintele în sânge
şi am fugit ruşinat
Conspiraţia cuvântului
vezi
şi eu am păţit tot aşa
acest cuvânt exista
ca o minune ce umblă pe străzi
şi poate fi prinsă de oricine
stătea pe vârful limbii
cum ar avea o singură privire
alb de spaimă
vieţile sunt tot mai murdare
i-am citit tot ce am văzut
am înţeles că nu poate să-mi răspundă
l-am lăsat în grija
unei femei de încredere
venise mai târziu dar venise
aşezat pur şi simplu
pe scaunul mortului
i-am dat dezlegare
cu o cheie nepotrivită
încerca să-mi deschidă
inima ca pe un cadou adevărat
ce vrei de la mine
l-am întrebat
şi m-am rezemat obosit
de secure
 sintagme literare
DANIELA
MĂRGINEAN
1. animalul numit distanţă
distanţa dintre noi muşcă
precum gura prăpastiei
cerul
cu ochii fierbinţi
aş topi gheaţa ca pe o
tăcere la marginea
deşertului
înghite-mă cu tot cu păduri
cu rădăcini de izvoare
şi cuiburi de cântec
înghite-mă
să-mi torn veşnicia în lutul smuls
din bătaia inimii tale
ascunde-mă în sângele tău
chiar dacă strigătul
ne va uni gemetele
şi ploaia îţi va strecura
în vene insomniile mele
tăcerea ta mă va sorbi
ca pe o Alice goală
de vise.
2. pure în alb
sunt ca o frunte a zăpezii
deschide-mi ferestrele cu mugurii tăi
topeşte eternitatea dezvelită-n pereţi
arce de gheaţă în respiraţii atinse
ca nişte tulburări de copaci
oglinda de gheaţă se clatină
în adormirea leagănelor visând
în petale de ape deschide-mi
foşnirea aceasta sub gheţuri
să-mi dezvelesc undelor pieptul
ca un izvor de copii-ghiocei
curgând spre privirile tale pure în alb.
3. liniştea mieilor
liniştea mieilor înainte de
noaptea de paşte
e ca un joc sinucigaş
o fata morgana încremenită de aşteptare
împuşcată cu o bătaie de ochi
ca o reptilă târându-se
în încolăcirea îmbrăţişării.
tăcerea macilor e ca o transfuzie
de verde şi foc
un salt la trapez al inimii noastre.
4. devoalare
dezbrac statuile de uimire
privirea le e întoarsă în sine
umerii se înalţă inerţi
sub odihna păsărilor
cu aripi de cedri
dezbrac statuile de mirare
ca privirea golită de semne
a unui copil
mâna mi se ridică singură în aer
din palmă picură sânge.
5. legământ
m-ai legat cu funia şarpelui
de o tăcere
ca o privire pe dinăuntrul ochiului
de atunci deşir trupul din piatră
până înnodarea ne strânge
într-o singură inimă.
6. se înnoptase
parcă era o dimineaţă uitată în mine
şi ochii îşi pipăiau lumina pe dinăuntru
sfera de vise încolăcea în ea gândul
şi mă năştea în întuneric
fantă lunecândă dâră lăptoasă
ca o urmă de curcubeu
printr-un mugur de somn
fruntea mi se umplea de stele
paşii mei scriau anii lumină
între stele copii şi stele apuse
de parcă la fiecare întrupare
mi-aş fi legănat umbletul pe umbletul lor
Poesis
se înnoptase
lumina îşi dormea copilăria
în ochii mei închişi.
7. starea zero
ne vom întoarce la starea zero
când retina nu cunoştea forma
luminii ochiului tău nici cuvintele
nu se zbăteau în degete goale şi
flămânde ca o evadare.
îmi dezleg mâinile de coloana de nisip
pe care am învăţat s-o clădesc
fir cu fir ca pe o zădărnicie
repetabilă.
tu, perpetuum mobile
zbor închis într-un ou
eu, coajă de cer.
ne vom întoarce la starea zero
înainte de formă, gust, miros, văz şi auz
ca într-o nefiinţă.
8. oglindă
poate sunt doar un ger albastru
uitat în iarna asta nevrotică
suflat prin pânzele cerului
adânc şi continuu
şi parcă resetarea la starea de primăvară
mi-ar fi groaza cea de pe urmă.
poate sunt doar un ger
sau o scânteiere de gheaţă
prin propria rătăcire
ori respiraţia umbrei ce pleacă din rol
ca într-o vindecare de sine.
sunt oglindă cu mine
îmi joc cartea pe cealaltă parte
întoarsă cu faţa în Dumnezeu.
9. pagini albe
te-am visat în paginile albe ale unui caiet
în tine erau închise vocale
le auzeam zbătându-se să iasă din trup.
aşteptai să te cuprind în poem
de parcă viaţa ar începe
cu o pagină scrisă
şi visul de-a fi
ne-ar îmbrăca în lumină
de mă voi trezi să te scriu
mă vor înghiţi mulţimi de cuvinte
ca fiecare tăcerea a ta.
15
 sintagme literare
DANIELA
MIHĂEȘ
Viaţa e un bulevard
Se fac alegeri. Ceasul ticăie.
Eu prefer spaţiile verzi,
rondurile cu narcise şi rozmarin:
pentru sufletul meu, oaze,
din care se desprind străzi...
Unele au primit nume de regi,
altora, le-am dat numele foştilor iubiţi,
urmate de un spasm nedureros al inimii.
Pe toţi i-am iubit.
E un defect genetic, care îngroaşă
anormal miocardul.
După fiecare iubire, electroşocuri,
la minut…
Ce dureri…
Toate astea m-au obosit
şi-am renunţat să-i mai iubesc.
După ce am plecat,
au hotărât că desfătările amorului
sunt trecătoare… de aceea,
au suprimat
femeia şi infinitul,
apoi s-au sinucis, îndrăgostiţi de
locul pe care şi-au aşezat ceasornicul.
Străbat Bulevardul meu în jeanşi
cu foşnet de crinolină,
aşa cum, însămi, sunt:
un amestec de fum,
înghiţit cu o gură whisky
cât să-mi aduc aminte
sau să uit.
Iubiţii mei nu aveau în comun
decât o prelungire funebră,
pe aleea crizantemelor.
Azi... mă au şi pe mine:
veriga slăbiciunii lor.
Și chiar i-am iubit!
Simplu joc de cuvinte
Mersul tău, ca o cazanie
scrisă de picior pe drum,
trupul tău, ca o zâzanie
făcând inimile scrum,
16
umerii tăi scriind balade,
sânii tăi urzind poveşti,
ochi-ţi rumenind şarade
în care uiţi şi cine eşti,
Dumnezeu numai la tine
mi-a sortit să le dezmierd,
când de-atâta rău de bine,
eu prin tine iar mă pierd...
Iubit de cele trecătoare
Hai să vedem, iubite,
ce-ai mai combinat,
de la iubiri secrete,
până la cele de-o noapte,
uşor de recitat,
în stilul popular al
măruntelor spaime…
Din singura simţire ce o ai,
la cine dai,
de unde iei
şi unde-ţi pui
inima-n cui…
Hai, nu te mai foi, haihui,
pe la poarta nimănui….
Opreşte-te,
allege, tu, al cui vei fi
şi cine, nu,
dă-i ultima îmbrăţişare,
un cald sărut de împăcare,
convinge-o că tu nu mai eşti,
în topul celor din „poveşti”,
iubiţ de cele trecătoare,
că vrei să fii băiat de casă
în curtea fetei cea cu(minte),
de unde nu mai vrei să pleci…
ea te va crede, radioasă
că-i eşti (fidel)
să spun... pe veci?
Sete şi viscol
Oameni, oameni,
pretutindeni, oameni,
mă ating,
uneori, din grabă,
sau din neatenţie,
alteori, simt atingeri voite,
mâini, căutând forme,
buze, suspinând setea…
Sete… Atâta sete şi viscol.
Ochi, mă privesc
Sunt goală, roşesc.
Nicio haină nu acoperă
încrucişarea, de mâini, timidă.
Poesis
Uneori, fulgerele lovesc…
răni în suflet….
flacăra urii învige curcubeul iubirii.
Mă-ntreb, de ce?
Este loc pentru iertare…
Loc, faceţi loc, iubirii!
Şi totuşi, fiecare zi, o închei
cu nemărginită durere.
Și eu
Sunt semnul, lăsat
Pe umărul drept al lumii
În mine odihnesc vremi
Ochiul meu, votex instabil,
Macină frânturi de orbită…
Niciuna egală.
Privesc tăcută.
Nimicul tăiat în vena albastră,
Lasă în piele,
Semnul adânc al vieţii…
Număr zile,
Număr nopţi
Împart mereu…
Și eu
Vreau să-mi plouă cu tine,
Doamne!
Ce-aş fi iubit ploaia,
ce-aş fi iubit
acea picătură, prelinsă, alene,
gustându-mi privirea…
Oh, iubite!
Ploaia asta şi ploaia din mine,
sunt sloiuri, pornite din
inima ta…
Hai, iubitul meu,
joaca-te în părul meu cu ploaia,
fă îngerii să bată din aripi,
fă dragoste pe pielea mea udă
şi uită timpul!…
Pune-mi cătuşe, ucide-mă,
iubeşte-mă, întoarce cheia
şi ia-o de la capăt, Iubite!
Aici, plouă-întruna
şi ninge, la tine,
ninge, plouă…
şi noi nu ne spunem nimic...
Heeei!
Tu, care stai acolo,
dezbracă-ţi mintea de prejudecăţi,
de orgolii
şi vino,
pentru că în seara asta
eu vreau să-mi plouă, curcubeie!
Vreau să plouă cu tine!
 sintagme literare
DANIELA
în vreo simplă iesle
de metafore
acest dulce poem
SORIAN
Gheisa
amanta poetului
ajungea acasă
Mama şi îşi aşeza delicat voalul atingerilor
pe micul bonsai
mama doarme pe perete începeau să danseze umbrele
mâna ei de mătase doarme samurai cu săbii aurii şi gheişe
patul doarme în părul negru cu lacrimi
numai ploaia îşi ascute colţii în toată ziua peretele picta o poveste
pervazul de oţel al spitalului numărând în care somnul copacilor devenea păsări
nimeni nu ştie până la ce cifră iar războiul un fluture
se pot număra a cărui viaţă se topea subţire
respiraţiile unei mame printre umbre
îmi aşez capul sub ghilotina ferestrei
sperând Praguri
că mi se va rostogoli odată cu
ultima picătură la început a fost râul
rostogolindu-se cu grijă din ceruri
râul a devenit un drum
Poezia de vineri iar drumul alerga pretutindeni
tânăr şi flămând
în dimineaţa aceasta nodul pietrelor îi amintea
vântul macină acoperişurile caselor
de fierul topit al astrelor
iar copacul tace cu florile strânse la piept şi de sufletele care trăiau
câinii sunt albi în gură
-ciorchine de struguri –
precum mieii de jertfă în infinit
iar eu plâng
sunetul paşilor imita clinchetul paharelor sub mine creşte iarba
nu am un motiv anume de la ospăţul celor gata să se nască
dar plâng până când
inconsolabili şi puri
pe frunte formele de metal îmbrăcaţi în piei de miei albi
ale gândurilor
pe pajiştea arsă
se potrivesc într-un puzzle suprarealist drumul păşea sigur
cu cai zburători şi gândaci de bucătărie printre frumoasele terori ale eternităţii Doamne
numai din gură îmi iese lumina
nu cunoştea limite
şi se aşază nimb iar când îmbătrânea devenea din nou
peste coşul de gunoi din spatele casei
o coamă de apă născândă
peste care încăleca aspru câte un om
să treacă dincolo
Acest dulce poem
atunci când îmi vorbeşti Pereţi
mă săruţi cu crinul îngerului Gabriel
pe inimă acum că s-au spart zăgazurile
mă tem să nu rămân grea lupii urlă ca nişte supravieţuitori
de păcatul cuvintelor ai destinului
şi să străbat drumurile prin zăpadă foilor iar tu încă flămând
umilită îmi scrii
batjocorită încolăcit de piciorul rotund al lunii
necunoscută despre iubire ca despre o peşteră caldă
şi alungată din carte în carte şi despre pereţi fluturând
o cuminte Marie ca despre nişte burţi goale de lupi
ca mai apoi să îţi nasc care au trecut anevoios iarna
Poesis
Spinii
spinii nu sunt spini
ci doar sâmburii încă ne-nfloriţi
din gura de aur a florii soarelui
care soarbe nesăţioasă cerul
spinii sunt doar iubirea încă neînflorită
care pândeşte cu blândeţea lupului rănit
cu uimirea vânătorului răpus de urs
cu zbuciumul tăios al mării
care nu a aflat încă liniştea
spinii nu sunt spini,
sunt doar cele mai misterioase
flori nenascute
ale unei mari iubiri
de aceea i-am ţinut
cu grijă pe frunte
Soldatul
buzele îşi crapă pământul
ochii îmi sângerează un trandafir
cu petalele vineţii
pleoapele
mi-au ruginit
stau în tranşee de zeci de anotimpuri
şi pândesc
nu văd nici un duşman
doar câinele negru al groazei
sprijinindu-şi piciorul
de un copac îmbătrânit
aştept
din adâncul dureros al pământului
precum sânii unei femei frumoase
cu chipul albit
sunt soldatul acestei zile de iarnă
şi nu ştiu încotro
să mă mai îndrept
sunt ostenit
Poetul
trenul a uitat să oprească
soldatul nu a mai ajuns acasă
femeia lui s-a acoperit cu pătura
unui râu în spume şi a adormit
totuşi toate trenurile treceau
neîntârziate prin gări
numai poetul nota plângând totul
pe faţa foarte palidă de masă
dintr-o cârciumă albastră
cu lichidul scânteietor
dintr-o sticlă cu stele
17
 sintagme literare Poesis

DUMITRU Frunzele
Ca frunza căzută putrezesc;

VELEA
pomul din faţa ferestrei
a rămas gol ca oasele mele,
ca oasele mele se rupe
în bătaia vântului.

De multele otrăvuri înghiţite,

Doar pruncii
Am început să umblu
ca păsările,
prin locuri pe unde
doar pruncii mă văd.
Vântul mă poartă,
ori firul răsucit din vederea mea
mă ţine la distanţă egală
între cer şi pământ?
Am ajuns atât de uşoară –
doar piele şi oase –
mai uşoară ca lumina,
de umblu cu păsările
Prin respiraţia Domnului.
Pruncii încă privesc
în golul dintre păsări
unde mai fâlfâi eu.
Domnul ştie
Cu pământ în gură adorm,
cu limbă grea de pământ mă scol;
prin pământ văd oasele celorlalţi
spălate şi albite de pământ.
Ciorchini ai viţei de vie
ale căror boabe doar Domnul le ştie.
Oasele viţei de vie le văd prin pământ
ca singurele rădăcini pe care
niciun pariu nu le poate rupe.
ea nici nu ştie de ce-a fost aleasă
pentru cuptorul de foc.
O pastă de var sunt
pentru spoirea întunericului
pe dinlăuntru –
pe dinafară, l-ai netezit
cu lumina Ta, Doamne!
Norul de fum şi sabia de foc
Norul de fum este în faţa uşii –
pare un om ce vine şi nu mai pleacă,
tămâie pe drumul cenuşii
cu sabia de foc trasă din teacă.
Norul de fum este în faţa uşii –
din el doi ochi de foc mă cheamă,
din mine începe să iasă fum şi
focul în cenuşă mă destramă.
Norul de fum este în faţa uşii,
cum a venit astfel şi pleacă,
lăsându-mă în mijlocul cenuşii
ca sabia de foc trasă din teacă.
Locuinţă
Oasele mele se sfarmă,
vine pasărea şi mă soarbe
odată cu aerul,
în oasele ei să-mi fac locuinţă.
limba mi s-a umplut de candia,
silabele nu se mai pot lega în cuvinte
să treacă printre buzele pline de
bruma albastră.
Doar Dumnezeu ştie,
El mai înţelege suflarea,
fărâmele de carne şi oase,
El mi le aşază în Cartea de Sus
cu umbrele în jos –
Tu, fiule – of, ţi-am uitat numele! –
citeşte umbrele
şi spune cum mi se numără zilele
de vântul cu-aramele
şi chiciura-n spate.
Căutarea capului
Priviţi-mi capul în lumina lumânării –
cum se caută oul de are pui –
să vedeţi dâra de sânge
până unde a urcat,
că simt creierul umplut şi înecat.
Priviţi-mi capul în luimina lumânării
să vedeţi dacă mai are rost
să încercaţi fărâma în faţa veşniciei,
sau veşnicia cea fără de rost.
Maica Domnului îmi luminează capul,
ea singură ştie ce înseamnă
puiul din ou când dă să iasă –
şi-mi pune bănuţul în mână.

Ele strălucesc prin pământ ca semn
că partea ce-a fost să se ducă – s-a dus
unde doar Domnul ştie.
Căci
limba grea de pământ nu poate vorbi
decât despre cele de pământ.
Prin foc şi apă
O piatră arsă de var
sfârâie sub ape,
se înmoaie şi se topeşte –
În oasele cărui şir de aripi să mă opresc, Pragul de fum
în care pană să-mi sap ferestrele?
De dincolo altcineva sapă Tămâie, mamă, tămâie,
şi mi se uită în ochi. un bob de tămâie
mai sunt pe jarul din oală,
Cântă cocoşii în biserici Tămâie, mamă, tămâie.
şi de pe clinele cerului
se scutură zăpezile
pe aripile păsării. Povaţă ultimă
Doamne, în gura cărui pui Am ajuns o lacrimă
mă vei trece, pe faţa celei moarte –
sau mă vei lepăda voi oglindiţi-vă în ea,
peste marginea cuibului? că-i sufletul meu !

18
 sintagme literare Poesis

GHEORGHIȚA-
pe care toţi peştii
sunt oameni
cu gânduri de argint.

DANIELA SLAPCIU *
Păşesc peste o apă
şi privind iar în urmă
descopăr că azi
am iubit mai mult
Sunt doar eu Previziune decât ieri.
Şi dacă, fără Să fie de vină
Cândva,
frică, pasul pe care îl pun
totul se va scurge
te-aş părăsi nu doar sprijin,
şi luminile vor bântui
în noapte, ci şi ca gând?
calea oamenilor,
oare te-ai întreba fără să-i vadă,
de-am fost
prea bună sau
fără să le simtă Stins, desprins de cer…
sufletul închistat
doar eu? în cascadele de vise. Ce morţi suntem toţi…
Undeva,
Negri şi albi,
în lume,
ca o hârtie pe care, caligrafic,
bate fără mine Un vis litera şi-a pus mâinile.
o frunză
Dacă eu nu aş mai fi,
şi între gândurile ei Odată te-ai gândi ca într-o zi să
stă verde am să ţip atât de tare, dai de pomană cerneală pentru
copacul din mine. încât sufletul meu foşnitor?
Înghiţi în sec, toată lumea o să se uite spre mine. Şi tot aici mă găseşti –
ca şi când pe lângă tine Am să-i arăt atunci, şi albă şi fără tine.
ar fi numai ape, pentru prima dată, Nu am fost eu
iar tu, cel cu ce înseamnă cea care ţi-a adus numele
gâtlejul uscat, să fii mereu pasăre. ca pe o altă hartă a mea...
n-ai mai avea gură.
Şi lumea
nu o să mă înţeleagă,
Cântec nou aşa că o să tac Decantare
pentru totdeauna.
Un beţiv cânta, Să laşi lumina
cânta încet un cântec nou mult în apă,
despre Încercări să se aleagă
Dumnezeu. albul de negru,
M-am oprit să-l ascult şi Sparg nisipul oamenii de oameni.
am asurzit; în boabe tot mai mici,
am încercat să îi citesc aşa cum de singurătate, Peste covoarele luminii,
cuvintele pe buze, iarba îşi despleteşte paşii mei sunt
dar părul în firele mii. o cerneală
nu mai aveam mâini. ce-şi scrie ilizibil
Acum înţeleg ce se întâmpla: povestea
*
Dumnezeu cu stilou.
cânta un cântec nou Îndes în sticle
despre amurgul, sperând Şi noaptea,
un beţiv. c-am să scap într-o zi despletită,
de noaptea alergând cu tălpile goale
cea grea. îşi lasă urma
Dorinţa în ochii tăi.
*
Colindă-mi paşii spre Tu
portativele tale roşii Trist pescar de-aş fi, îţi acoperi
tu, inimă, m-aş lipi valului pleoapele
tu, dragoste, şi m-aş duce cu palma.
primitivul meu puls desfrunzit! spre valul Pe când alt răsărit?

19
 sintagme literare
GINA
ZAHARIA
Surâs
La cinematograful de peste drum rulează un film de dragoste, pe a mea ai trimis-o la reparat, avea câteva aşchii din soare,
l-am văzut de multe ori, dar parcă aş vrea să sparg
oglinzile acelea mincinoase
în care ea îşi zăreşte fericirea,
să nu mă întrebi cum,
probabil îmi voi pune mănuşile împrumutate de la un cerşetor,
sunt brodate, cred că-s ale femeii din film,
am văzut când a aruncat cu ele după fluturi.
Și ar mai fi ceva: mi s-a părut că ţi-e frig,
sau poate tremurau replicile tale când se încăpăţâna să rămână
în pieptul tău,
era zeiţă acolo, masa ta goală n-o flămânzea,
nici n-o împiedica să semene grâu pentru o viaţă,
ar trebui să te acopere cu pânza pe care un pictor
i-a dăruit-o
pentru un singur surâs.
Duminică vara
Îl vedeam de departe aduna drăgăicuţă pentru fete bătrâne
şi le făcea fluiere din copaci
tot satul îi spunea dumitros de fapt anton îl chema
anton cu pălărie îi ziceam eu
îl ştiam de când eram mică venea să-l ajute pe tata la coasă
nu vorbea neîntrebat nici nu cerea plată
şi se închina la fiecare chindie
Ce uimire trebuia să fi fost pe chipul tatei
când l-am întrebat pe omul acela de părinţi de nevastă de copii apoi i-a sărit săgeata în pieptul meu şi era anul în care
şi mai ales de ce şi-au făcut vrăbiile cuib tocmai pe hornul lui
atunci am strâns pentru prima oară în pumnii mei mici
durerea care-i schingiuia sufletul
Eu am Dumnezeul meu mi-a răspus şi un porumbel
i s-a aşezat pe umeri,
poate doar eu il vedeam,
poate doar el îl simţea,
dar ştiu că tata cosea mai departe, cosea pe lună,
cosea pe tâmpla războiului, pe viscol şi pentru
pâinea mea de astăzi,
cineva dăduse amiză vremurilor,
poate dumitros, poate firele de păiajen
în care am prins brazda copilăriei mele,
şi era duminică vara…
20
Poesis
Vinovat
Am naufragiat în pieptul tău, oh, Doamne, cunosc acest loc,
l-am sfinţit de atâtea ori, asta înseamnă să fii orb,
să nu vezi avalanşa de lumină
când te caută,
te îngropi în ea şi crezi că-s fluturi de gheaţă;
Nu râde, am făcut focul sub zăpadă, atunci am auzit
primul cap de acuzare:
Ai inundat venele timpului cu iubire!
Vinovat că mi-ai schimbat inima,
vinovat că mi-ai şters din memorie spiriduşul
care-mi făcea ordine
şi pe care-l credeam cel mai bun ceasornicar
de pe planetă.
Iată, pe hârtia asta scrie Alzheimer, nu ştiu ce-i ăla,
dar îmi aminteşte de prima literă pe care
am scrijelit-o pe peretele inimii,
nici unde eşti tu nu ştiu,
poate în singurul felinar al timpului meu.
Aşază-te lângă mine,
vino să ne refugiem într-un tablou de iarnă,
în casă e cald, se aud trosnind vreascuri de suflet,
gerul sărută livada cu vrăbii, doi oameni de zăpadă
tremură într-o fotografie,
e simplu, atât de simplu să-l aflăm...
Și da, poate fi al nostru
peste o mie de ani!
Fraţi de cruce
călăreţul singuratic avea un spin şi o săgeată în inimă
cineva îi legase de braţul drept un blestem
şi o floare-de-colţ
aşa l-am cunoscut
demult l-am cunoscut
dezleagă-mă la ochi dacă auzi acest tropot morse mi-a zis
copitele calului îl aduceau spre mine
temnicerii goliseră închisorile
de gratii vechi
nu el avea ochii legaţi nu el
întunericul era la mine
atunci am văzut albăstrele pentru prima dată pe drum
mii de albăstrele pierzându-se într-o pânză
şi venea primăvara de niciunde tandră şi sfioasă
în zadar mi-am căutat casa
o lăsasem departe de lume învăţasem soarele s-o alinte
de-acum locuiam într-o tornadă cum n-a mai fost
eu şi dragostea în galop
o vreme ne-am hrănit cu mere acre de fragi nici vorbă
aşa am devenit fraţi de cruce
în mijlocul deşertului.
 sintagme literare
HORIA
SIMON
alte vremuri
verile vin din sudul bogat
în savane jungle şi sahare
toamnele le-aduce vântul
cu nori negri de plumb
din minele de aramă
iernile ne-aduc zăpezile
nordului alunecând pe schiuri
sau cocoţate pe sania trasă
de renii lui moş crăciun
doar primăverile – cel mai des –
nu vin de nicăieri ele
înmuguresc pe ramuri şi
înfloresc din inimile tinere
de toate vârstele
aş face noapte din zi
nici nopţile de iarnă
nu sunt destul de lungi
îngrămădesc în ele
până la refuz vise
iubire poezie
nici să se hârjonească
unele cu altele
nu le ajung orele
şi întunericul
dimineţile vin
întotdeauna prea
devreme – las visele
să doarmă sting lumina
culc poezia – şi gata
când plec
când plec din mine nu mă gândesc
la drumul înapoi – aproape niciodată
nu l-am rătăcit – s-au când s-a-ntâmplat
tot eu am fost cel care m-am regăsit
şi m-am recuperat –
când mai vorbiţi cu mine
de vi se pare că nu sunt prea atent
probabil iarăşi sunt plecat din mine
iar dacă insistent sunaţi la telefon
şi nu răspund motivul e acelaşi
sunt cam plecat de-acasă
ce vreau
nu vreau reflectoare
să mă orbească
nici aplauze care
să mă asurzească
vreau să rămân
un om normal
(atâta cât poate
cineva care se
iubeşte cu poezia)
mi-ajunge în noapte
un licăr de stea
o rază de lună
cea mai frumoasă poezie
poetul îşi ia blugii cei buni
puţin cam soioşi şi rupţi doar
la genunchi – îşi completează
eleganta ţinută cu un
tricou inscripţionat pink floyd
îşi fumează ultima ţigară
mai bea un păhărel pentru curaj
apoi îşi scoate din bibliotecă
sau poate de la inimă
cea mai frumoasă poezie
pe care şi-o leagă de gât ca pe-o
cravată – larg deschide fereastra –
va afla în curând şi în sfârşit
cât de bună-i este poezia
dacă o va lua spre cer de ştreang
va atârna un poet fericit
că valoarea-i va fi cândva curând
recunoscută – dacă poezia-i
va fi piatră se vor prăbuşi
împreună ca doi îndrăgostiţi
neînţeleşi de lumea toată
cotele apelor vieţii
sunt în scădere
apa vieţii marelui ocean
e atât de mică încât
poţi să mergi desculţ
de la un mal la altul
fără să înoţi şi fără
vreun aparat de
respiraţie subacvatică
poţi păşi direct pe apă
dar ce viaţă-i cea prin
care treci fără măcar
să te stropeşti sau
să te uzi pe picioare
singura condiţie e să
Poesis
eviţi aisbergurile şi
– dacă se poate – să ocoleşti
abisul gropii marianelor
cred că se poate – nu-i
nicio dificultate
dar e păcat – nu eşti
bărbat adevărat până
n-ai alunecat intenţionat
într-una dintre gropile
misterioase botezate
feminin încercând
– fără şanse reale – să-i
desluşeşti secretele
c-o-ncercare toţi
suntem datori
daltonist voluntar
plouă peste tăcere
cu picături de lumină şi-ntuneric
prin noroiul de zile şi nopţi mute
păşesc ireal
ca într-un film cu sonorul tăiat
şi derulat cu încetinitorul
lângă mine nu e nimeni
câţiva şi-au ales pretenţiosul alb
alţii doar negrul
cei mai mulţi vecini neîntâlniţi
trăiesc în lumea
normală colorată gălăgioasă
doar eu ce mai respect tăcerea
atât în timpul programului
de linişte cât şi după
de mâine până ieri
încă de mic cei mai buni
prieteni ai mei au fost
mâine şi poimâine
după ce-am crescut i-am uitat
mi-am făcut un alt prieten
– pe azi – trăiam intens
cu egoism numai prezentul
aşa-am trecut prin tinereţe
şi maturitate trăind
– cu azi de mână – de azi pe azi
până-n ziua-n care
n-am mai ţinut pasul
cu-aşa zisul prieten azi care
nici el n-a stat să mă aştepte
acuma ieri şi-alaltăieri
se gudură pe lângă mine
să-mi fie prieteni – cred
că-i accept – altfel rămân
prea mult în urmă
21
 sintagme literare
IOAN
SMEDESCU
poem cu trandafiri
de dragoste şi ură
1.
zăpada se aşterne în suflete şi-n noi
e liniştea şi pacea oricăror începuturi
purificaţi pe rugul trecutelor iubiri
îţi voi broda mantie din sărutări de fluturi
şi voi chema în şoaptă tot necuprinsul verii
miresmele lăsate de fân abia cosit
trăi-vom sfânta clipă din noaptea învierii
din somnul de uitare în care am dormit
în care-am ars iubirea trădând a mia oară
credinţa-n puritatea de care ne-am dezis
pentr-un sărut anume sau pentru-o clipă doară
şi-am lunecat pe gheaţa demonicului vis
şi astăzi dacă ninge molatec şi tăcut
plecat am fost prin lume rătăcitor Peer Gynt
răscolitor în mine trăieşte visul mut
că te-am pierdut prin iarna zăpezilor de-argint
chiar dacă tu-n credinţă ai ridicat statui
şi-ai înălţat coloane din lacrime de frig
eu sunt perdantul Doamnă n-o spune nimănui
rămân să te mai caut pierduta mea Solveig
2.
n-am să cobor în mine să-mi aflu datu` sorţii
şi să deschid grădina ce duce spre trădare
tu trandafir sălbatec născut în frigul nopţii
când steaua răzvrătirii fugea din Carul mare
şi-mi rătăcea prin suflet cu–n fiorări de zee
o prea nespusă rugă din taina celor sfinte
tu iartă-mă de-a pururi rămâi şi eşti femee
ceasornicul zidirii şi clipa ce mă minte
trecându-mă prin iad şi paradisuri
furtuni învolburate sau limpezimi abstracte
şi taine-ascunzi cum vechile înscrisuri
ce veşnicesc în toate a lumii noastre moarte
eu te iubesc şi n-am să fug de tine
de braţele-ţi ce ţi-au crescu liane
precum o junglă şi-unde îmi e bine
chiar bântuit de plânsetul de Ane
22
Poesis
şi sugrumat de orgoliul patimilor tale
în rătăciri de-a pururi fără sensuri
eu te iubesc femeie încătuşat în zale
şi te slăvesc şi mi-te-adun în versuri
tot mai aproape de a-ţi fi iubire
tot mai departe de a-mi destin
eşti clipa mea de dulce rătăcire
şi picătur-amară de pelin
tu eşti poemul ce se scrie încă
sfidându-mi echilibrul dulce-amar
stăpână-mi eşti vestală şi poruncă
eu existând din ce în ce mai rar
3.
Eu ţi-am scris prefaţa cărţii
Azi cu file netăiate
Ne-am jucat de-a firul sorţii
şi am dus păcatu-n moarte
am dorit să fim eroii unei ample epopee
într-o seară de april când simfonia văzduhul
un acord de note rare dintr-o tristă melopee
şi prin crengi simţeam fiorul al lui Eminescu duhul
tu femeie azi uitată pe un raft într-o vitrină
unde nimeni de-o vecie nici că praful îl mai şterge
tu înnobilezi prezentul prin a ta trecută vină
de a da viaţă clipei ce prin sânge-o să alerge
azi de voi deschide cartea cu prefaţa necitită
din secunda strânsă-n palmă pentru clipa nemuririi
nu voi cere preţ tăcerii n-oi bea zeama de cucută
nu voi judeca trecutul şi nici clipa rătăcirii
şi-ntre virgule şi puncte semene mari de întrebare
n-o să caut nici răspunsuri şi nici scuze de-mprumut
am să torn în cupe vinul cu aceeaşi nepăsare
de-a mă dezlega de toate şi-a o lua de la-nceput
5.
n-am să îmi joc la masa nopţii clipa
cea dată de ursită la marele festin
când se zbătea în gânduri neîmblânzită frica
furându-mi echilibru plutindu-mă-n declin
n-am să trimit cuvinte arcaşi printre tăceri
să-ţi săgeteze gândul cel repede ştiut
peste un câmp de frunze în albe scânteieri
sub cerul de aramă de grele ploi durut
şi-n lacrimile sale să-mi spăl de tine vina
că sunt doar peregrinul amurgurilor serii
mi-e tot mai greu trecutul m-a obosit lumina
şi mi-a murit o toamnă în dansurile verii
 sintagme literare Poesis

IRINA
mă îndrept spre o stare nedefinită,
spre un lucru
pe care nu-l pot anticipa
sunt ca o apă neliniştită.

LAZĂR Limite
în fiecare zi
hainele mirosind a tutun adus în valuri
Anafora o cameră goală, fără ecou
mai multe voci, o singură umbră plutind peste toate
Fii bun şi împarte cu noi cozonacul şi vinul copilul neajutorat plângând mereu într-un colţ
am gustat, mi-a plăcut şi am ameţit îşi cere drepturile asupra ta la fel cum şi mama
am gustat, mi-a plăcut şi am ameţit, cu privire senină şi aşteptări tembele
ţi-a îngrijit acneea în copilărie, sădind în tine,
bunătatea mi-a cuprinsul tălpile ca o mângâiere tot felul de bestii
de la acea înălţime, femei, castrări iminente
am gustat un soi de anafură de prânz peste toate un glas dulce şi un pahar de bere
în schimb, în liniştea ce doare ca un dinte spart.
am fost rea.
Material girl
Celui care…
Vreau să ştii că viermii care vor mânca din trupul tău
celui care m-a înşelat mi se par cei mai frumoşi
celui care m-a dispreţuit şi asta pentru că iubesc trupul tău
celui care mă iubeşte şi nu ştiu aşa cum mă iubesc pe mine
celui care aprinde lumina seara nu ştiu ce e sufletul, nu ştiu ce e gândul
celui ce i-aş aprinde şi eu amintirile dar trupul, o, da, ştiu ce înseamnă
visele şi trezirile singura dovadă că exişti
celui de acum, celui de mai târziu până la urmă eu asta recunosc
celui cu care voi rămâne în pustiu sunt o fiinţă din carne şi oase
celui de care mi-e teamă, celui care se teme de mine cu nimic rezistentă, vreau să ştii
tuturor v-aş scrie unul şi acelaşi rând că ţi-aş linge rănile
unul şi acelaşi cuvânt, dacă l-aş şti într-un loc de nedescris
mereu însă îmi scapă,
cuvântul minune, acolo nimic nu ne va tulbura
zace pierdut nici măcar durerea.
e-o genune
ceea ce dau nu poate fi primit,
ceea ce iau va fi însutit Masochism trei
tocmai pentru că sunt mută,
Îndrăznesc să-ţi decongelez inima
pentru că nimeni de fapt nu ascultă.
doar pentru a o fierbe încet
a o tăia în bucăţele, mărunt, mărunt, a o prăji
Narcise galbene a o mesteca
a o roade încet, pentru a o savura, pentru a-i gusta
E important să nu vezi lumea dintr-un singur sens atriile şi ventricolele, fiecare parte, fiecare cameră
pentru a o mânca şi a o suge
ea se împarte în multe fibre, dimensiuni a o goli
direcţii pentru a o rupe cu dinţii
mă reped asupra ta ca asupra unei prăzi a o tăia,
pe care nu o voi avea niciodată pentru a o sorbi, dată prin fresh-maker,
iubesc acele minute pe care nu le voi avea prin tocător, făcută pastă, strivită, călcată în picioare
acele membre încolăcite, acele vorbe în dimineaţa prea rece doar să dispară
în care vrei să mă ţii de mână, incoerent pentru a o sfâşia,
în timp ce narcisele galbene viaţa ta care a pulsat acolo, pentru a o scoate,
taie aerul cu prea multa lor culoare pentru a o dezbăra
sunt bolnavă, de tot ce ai fost.

23
 sintagme literare Poesis

IULIA
8.
În teama mea de naştere

MÎNDREAN
După ce am murit de multe ori
A culminat un cimitir al conversaţiei
Din admiraţia tu sfânt
O naivă rimă la rana improprie
Nimic al meu
Doar amintirile şi stoicismul
1. Cad crengi şi suspine acolo unde de a învia iremediabil
imperfecţiunea de la sine Irepetabil.
Am plagiat în sărutul tău Răul moral
rana din dragostea măruntă, Desăvârşim ideea Dumnezeu
sunt încă aici Pace 9.
în acelaşi portret Calm la analiza existenţială
amuzată de justificarea furtului Tu mai presus de rană implorând neant. Supravieţuitor al egoismului tău
dramă impostoare, Persiflare la îndrăzneala
mă defineşte uitarea de a-mi trăi viaţa
din deficitul sentimental, 5. Abis sumbru nu pot fără tine
… Moarte amară nici cu tine
De ce sângerez? Însetat de cer Mi-au rămas multe ape de trăit
aş uita pentru tine Cascade religioase la timpul întreg
te iubesc nu cât simt, ci cât sufăr. Farsă de final Dumnezeu partener
Râs potolit la estrada ta-ta la şotronul tânguirii
Eu sunt rana! E greu mort
Și toate zidurile! Toate palpitaţiile prăbuşesc E vid viu.
râuri de lacrimi
Nenumărate piste pe aceleaşi
2. vene anevoioase 10.
Să fie clopot?
Totul îmi repugnă Să fie plânset?
Survolând alene aceleaşi umbre Iubirea evanescentă a euforiei tu unic
Însetat de cer-singur. Îndoielnică şi inutilă consolare
Nici un gând
Nici o persecuţie Nu eşti din geneaologia lui David
Asimetrie la orizontul solid la minte
Mai goi şi îmbrăţişaţi consecvenţi 6. Lavină la toate iernile tristeţii
De nicăieri te-am iubit de multe ori.
Te-a nimicit într-o clipă Seducţie la combatantul ego
Străinul din tine O duminică uitată familiar în privirea ta Singur în cele mai mici amănunte.
Acelaşi străin şi aceleaşi ziduri Anihilînd zâmbetul indiferent radical
De nicăieri. Ai înţeles ce mult ţi-e dor Debutant timid la propria
de inaccesibilul ce nu iartă amărăciune umană
Nuanţă crudă la luneta
3. Atingerea regretului
cu care m-ai imobilizat
în nopţile intergalactice
Vorbesc despre noi rimele ridurilor Nu ştiai că neantul reflectă cine eşti tu Ciornă la liberul arbitru.
Nu cine sunt eu.
Comuniune fraternă la frângerea pâinii Nu te-am iubit niciodată!
Propria goliciune Energia îndoielnică a rămas
Misterios abis în sens invers acolo unde aşteptam veşnic
Indiscret paradox Continuând drumul sângelui
11.
În lumină şi în moarte Deja unul fără celălalt.
Indiferent de morala creştină Bizară simplificare la gradenele-tu zeu
Exigente umbre pe aorta concretă Eu exersănd temeri de cinic magnetism
7. Arcuş retro la inutilul imaterial sofisticat
Eşti toate iubirile mele Rigid şi haotic erotismul
Alienantă justificare. Am murit oricând a sângerat lacrima cu care te iubesc
Fără sens pasional Am murit la umbra clipei
4. delirând a necunoaştere Pionier al materialităţii de sine
Despre tine şi negaţia vieţii Cap de acuzare picat în luptă
Nu am altă menire Vorbesc fricile degradante omniprezente Tu zeu-mască sinistră
decât tipologia tu singur Tu rău moralist! la evoluţia primului păcat.

24
 sintagme literare Poesis

LAVINIA ELENA
la o cafea
să storc din nori
un fagure de miere
îndulcitor pentru amara clipă.

NICULICEA
restul rămâne bacşiş îngerilor
caut apoi stele pe peronul veşniciei
le rog să micşoreze distanţa dintre noi
sau sparg constelaţii cu ecoul dragostei
şi le ascult cum plâng...
în fugă, fur o rază să te pot
La o cafea cu mama să crească-n mine
purta la infinit,
sămânţa de vis –
steaua mea.
Mamă, viaţa mă naşte un mâine,
de mai multe ori, pe care stă tolănit infinitul.
în lipsa ta. Îmi traversezi sufletul Gând de lumină
Clipa mă-nvaţă fără semafor.
a muri şi a învia. El are culoarea Tăcerea îmi calcă visul
Trecutul mă ia de mână, apropierii noastre, în picioare,
mă trece pragul şcolii. iar paşii tăi se aud în mine se scutură de somn,
La ora de dor ca un tropăit de viaţă, ia lumea în spate
mă conjug ce-mi spune: şi urcă Golgota clipelor…
cu visul Mi-ai lipsit dintotdeauna! Răsare un fir de speranţă,
şi buchisesc până târziu udat de lacrima lui Hristos.
literele universului Tăcerea mă strigă, A făcut pact cu viaţa
scrise în mine. îi aud vocalele să mă ridice de fiecare dată.
Aş vrea să monopolizez timpul, fugite de pe portativul dragostei,
să revendic toate amintirile să ne (în)cânte. C-un gând
cu tine. Acum tac, străpung viaţa,
Viitorul să te păstreze să-ţi pot auzi ecoul… să curgă din ea începutul,
în braţe!... cum curge Lumina din răni.
Hai, vino la fereastra cerului Primăvara îmi arată că e vie,
şi fă-mi semn cu câteva raze, Radiografia visului a înmormântat atâtea ierni
să pot inventa noi duminici, Amân mereu începutul ca să ajungă la mine.
cu toţii strânşi în jurul zâmbetului tău, timpul îmi amână primăvara până O salut c-un vis
la o cafea voi învăţa să fac echitaţie şi o rog să-mi spună
sau la un ceai verde aburind a vară. cu visul. secretul mugurilor,
să pot înflori iar
În plânsul iernii la tine-n suflet.
Exerciţiu de tăcere aud herghelii de lotuşi
ascund sub copite
Eşti aici, la sfârşit de lacrimă
un gram de fericire. Poeţii pescuiesc lacrimi
şi început de noi.
Îmi desfaci nasturii Aştept cuvintele să dea Poeţii au perle în ochi
fiecărui gând, ora exactă în iubire. când vorbesc
dezbrăcându-mă de mine, despre iubire,
mă contempli cu buzele Nu le strivesc veşnicia, accept din cochilie de cer
arse de aşteptare. să-mi bată în piept li se naşte cuvântul
Mă guşti cu ochii, tainele lumii... în durerile timpului.
din care a plâns neliniştea – Pe-un mal de lumină
izvor de dor. ei pescuiesc lacrimi
De pe genele necunoscutului M-aş ascunde într-un vis de înger
alunecă miracolul şi hrănesc o lume întreagă.
de a te iubi repetat strâng iluzii le vâr sub nori
nevăzut şi complicat, cerul mirat de atâtea vise Când primele perle au căzut
articulată de emoţie. îndeasă oameni într-un geamantan fragil din ochii lui Dumnezeu,
Doar tu mă acorzi din iluzie în iluzie trenul mă alungă poetul şi-a deschis sufletul
cu predicatul clipei, tot mai departe de mine şi de atunci în el respiră
ne dăm întâlnire cu inima m-aş ascunde într-un vis mii de lumi…
la prezent. să mă ducă în staţia Din coasta poetului-Adam
Mă atingi cu rouă de cuvinte cu soare ce mă aşteaptă s-a născut dorul.

25
 sintagme literare
LUCIAN
MĂNĂILESCU
Amnezie
Sunt zile în care nu mai am amintiri.
Trăiesc pur şi simplu printre ruine
şi întâmplările altora, respirând
asmatic cuvinte rarefiate, de parcă
aş escalada Everestul…
Nu mai ştiu nimic despre
marile continente din Nord,
nici despre fata aceea
pe care am iubit-o în toate uitările...
Resemnat, ascult cum inima mea
de piatră loveşte în tâmplă
mărul sălbatic al copilăriei...
Guernica de sub frunte
Gloanţele care i-au ucis pe poeţi
au fost oarbe
dar şi răzbunarea lor pe măsură...
Iar poeţii se vor întoarce...
Dacă nu mâine peste o sută de ani
sau peste un secol şi atunci
fotografiile cu fireturi şi decoraţii
vor îngălbenii de spaimă
şi cohortele cuvintelor
vor mărşălui victorioase
peste cadavrele statuilor ecvestre!...
Imposibila întoarcere
Ulise a îmbătrânit
pe corabia lunii...
Acasă e oricum foarte departe
şi el nu mai ştie dacă înapoi
sau înainte.
Un ocean de cioburi freamătă
în amintirile lui glorioase
şi, undeva, presimte o insulă
pe care debarcă singurătatea...
Dar nu e Itaca...
26
Infima, infinita distanţă
Înainte de big bang sufletul tău
era la o distanţă infimă
de centrul galaxiei.
Iar tu erai atât de frumoasă încât
tăcerea ta plutind peste ape
a spart carapacea universului.
Legăturile cuantice
au devenit, după o secundă,
duios de nesfârşite...
De atunci, de câte ori te privesc,
centrul galaxiei se cutremură.
Ţara Debrei Bernier
Debra Bernier nu iubeşte
coridoarele prelungi ale celebrităţii,
pulverizate în lumina reflectoarelor
şi nici aplauzele corozive
ale admiratorilor de ocazie.
Ea merge desculţă prin Canada
din sufletul ei, foşnind odată cu iarba
şi frunzele de arţar sau îmbracă,
în dimineţile de duminică,
rochia de mireasă a zăpezii.
Uneori se opreşte pe malul
fluviului care curge în cer
şi stă de vorbă cu norii şi cu
sălbăticia, sau ia de mână trupul
unui copac îngenuncheat în nisip
şi cu migală îi sculptează
în scorbura inimii aripi de fluturi
şi sclipitoare icoane de rouă.
Ce eternitate provizorie, Doamne!
Stau aici, atât de departe,
şi visez la ziua de sticlă
în care vom putea evada
din estetica postmodernismului
printre păsări...
Poesis
Respirând
Tot mai des respiraţia neliniştită
abureşte ferestrele nopţii şi
scriu, ca în copilărie, cu degetul
cuvântul „ Patrie” (cu sensurile lui
mutilate de semantica cotidiană:
piatră, viscol, apatie sau spaimă
sau paşii de lup pe zăpadă...)
Scriu „ Patrie”, pe geamul dintre
secundă şi eternitate şi
din cuvânt se scurg lacrimi şi
literele alunecă în discursurile
surdo-mute ale oamenilor politici.
Larma deşirată a mulţimii
ridică de jur împrejur
ziduri de cârciumă, ferestrele
se fac ţăndări sticlind
în ochii câinilor comunitari
şi în pieţele publice e linişte şi pace...
De mâine n-o să mai pot scrie
cuvântul Patrie
decât atunci când respiră Dumnezeu
şi se abureşte cerul cu gratii!
Iubire în Babilon
Cuvântul pasăre nu ştie să zboare,
cuvântul zăpadă nu ninge de fel,
cuvântul pâine înfometează,
cuvântul viaţă e o caleaşcă a morţii.
Duhul cuvintelor pluteşte peste ape...
cuvântul înger e infernal, cuvântul
fericire trece prin râuri de lacrimi
călărind, peste cuvântul câmpie,
fantoma cuvântului cal.
Doamne, Maria, ce cuvânt eşti şi tu!
Şi ce cuvânt cuvântul iubire!
Cuvintul tăcere se rostogoleşte în ţipăt
peste ziguratul cuvântului Babilon.
De bostan, de floarea soarelui
Stadioane-n delir, strigăte improvizând
emoţia şi fantezia şi imprevizibilul
asediat de nervozitatea conchistadorilor
noului secol, tăcerea se aude tot mai tare
în vacamul fisurat al tribunelor,
fotbal minut cu minut, sinucideri
şi mizerie şi lux şi cutremure,
cifre uluitoare, viaţă minut cu minut,
soarele se rostogoleşte printre nori
şi spectatorii aplaudă ronţăind
cojile de seminţe ale fericirii.
 sintagme literare
MIHAELA
OANCEA
Pentru doi
Pentru doi, aşa am gândit totul
odată cu ninsoarea stârnită
în dimineaţa albă
în care zâmbeam şi modelam
din plastilină
o anemonă.
Pentru doi, aşa gândim totul,
de câte ori privim cu încântare
mugurii mălinilor ce se desfac din somn
ori pruncii care surâd
încercând să înghesuie lumea
într-un cornet de îngheţată.
Pentru doi, aşa vom gândi totul,
dansând cu saboţii grei de lemn
până ce ne vom strecura
prin urechea acului,
spre miezul pământului.
Rujul de buze matifiant
Ca un Jose Arcadio Buendia,
uitat sub castan,
urmăreşti lumina deşirată caleidoscopic
de-a lungul munţilor de sticlă –
spectogramă cu linii pulsatile
precum durerea ce-ţi şiroieşte prin vene
ori de câte ori are ea chef.
La capătul odioaselor spasme
ale agoniei,
te-agăţi de globul luminescent,
cât timp o mână străină
tot desenează cercuri concentrice
cu rujul de buze matifiant.
Punctul faible
Nevoia de celălalt vine mereu la pachet
cu un incendiu;
fiindcă nu le suport,
aleg o stradă lăturalnică,
merg până devin miniaturală,
apoi dispar
prin gaura cheii unui apartament
cu elemente
de mobilier săsesc.
Nevoia de celălalt degajă
miros de arsură,
e punctul faible
al creierului
ce nu poate deprinde cum se cuvine
singurătatea,
e punctul faible al celui care,
după un punct,
pune mereu o virgulă,
ba mai deschide
şi-o paranteză…
Avalanşă de alb
Rătăcită printre atâtea nuanţe de ocru,
seara te împinge cu degete gracile
până zbori precum Nils Holggerson,
prins de grumazul gâscanului.
Dincolo de stâncile ascuţite
şi de potcoavele norilor,
se-ntinde imensitatea albă
a celor născuţi din laptele Herei.
Plină de adrenalină, străbaţi
avalanşa de alb
până-n plămânii Andromedei
de unde cobori în linişte,
cu luna-n rapel.
Contre-emploi
Sub plămada straturilor de spaimă,
delicata creatură
stăpânită de hiperestezii
joacă, pentru diversificarea registrelor,
un rol de contre-emploi –
Poesis
îşi pregăteşte racheta,
pantofii pentru squash,
loveşte mingea strategic,
până când urletul ei plin
se izbeşte de pereţi,
himera dispărând treptat,
cu degetul pe buze.
In absentia
Ca într-un labirint de oglinzi,
placaje pânzate
capturează fără odihnă
fluturele roşu din puloverul tău,
spaimele juxtapuse absurdelor aşteptări
şi lecţia
pe care n-am s-o deprind
niciodată.
Peste întreaga compoziţie,
aerograful pulverizează
un strat cât mai fin
de tăcere.
Culcaţi pe spate
Culcaţi pe spate,
cercetăm oasele proeminente
ale cuvintelor
orbitând o ceaţă flotantă –
astfel se prind în tentacule
păreri despre iluminaţii din Bavaria,
despre fractali, despre picturile
lui Ocampo
sau chiar despre indicele glicemic
al cartofilor.
Culcaţi pe spate,
sesizăm că articulaţiile minţilor noastre
se înţepenesc în viitor –
acolo se urzesc
vii capcane reticulare, ce iau prizonier
amorul veşnic nenorocit,
aşa ca-n romanele lui Turgheniev.
Culcaţi pe spate,
nu ne rămâne decât să urmărim
cuvintele
(homunculuşi cu pulpe noduroase
şi braţe precum filamentele răsucite)
cum se străduiesc întru eliberare
să cureţe tot nămolul din orbite,
calculând cu precizie
distanţa dintre fiinţă şi fiinţare.
27
 sintagme literare
NICOLAE
VĂLĂREANU-SÂRBU
Ce cred şi nu cred
Nu mă deschide să vezi cum sunt,
de ce strig prin cuvinte
de mi se pierde suflul,
mă lasă între ce cred şi nu cred
din tot ce mi se spune
până mă vindec de răutăţile
înghiţite cu totul.
Încep să mă prind cu funii de cer
fără să muşc din fructele mâniei,
caut drumurile care trec prin anotimpuri, aroma cărţilor cu poeme
să nu hoinăresc degeaba prin lume
ci să-mi pun piatra de hotar
dincolo de orizontul ştiut de hoţi
unde pot dormi liniştit
cu amintiri cu tot.
Nu ştiu nimic despre umbre strâng în mâini frunze veştede,
Cineva mă strigă cu nume necunoscut
şi-n urechi curg sunete de flaut
pe care nu le percepe timpul
în care mă scald ca într-o mare
fără ţărmuri.
Noaptea mă înfăşoară şi ea cu in
mieliţat manual.
Nu ştiu nimic despre umbre
dar ştiu despre întunericul din lume
pe care nu-l vede nimeni din umbră
şi nu-l scoate la lumină.
Toţi cei care-l văd sunt orbi,
sunt îngheţaţi de nepăsare şi visează
prin vorbe.
Când o să se facă ceva
n-o să vă spun
mai bine scriu, să se păstreze.
Tot ce o să scriu
Deseori mă închid în sănătatea
cuvintelor,
îmi plac tăcerile care se degaje
28
şi rămân în miezul înţelesului personal
în care inima pulsează pe note
virtuale.
Sunetele vibrează cu aripile deschise,
cad în cântec,
le ştiu toate nuanţările
şi alunecările dese în emoţie.
Am pierdut ocazia să sar din vorbe,
să cuget la ce vor să spună
ca cel mai virtuos cititor
ce-şi pulverizează prin gânduri
recitate cu sufletul plutitor.
Sub un pseudonim local
Risipesc iluzii ascunse
dincolo de realitate,
toate culorile toamnei mă dor
cu nostalgiile uitate acasă
pe hârtii volante, scrise.
Mă botez în cuvinte
sub un pseudonim local.
Nu vreau să mă recunosc vinovat
în versurile din poeme
înainte de cununie.
Nu vreau să ştiu de moarte
c-un nume real
şi nici muzele n-o să le ştiu
în carne şi oase.
Vreau să-i scriu mamei
cu gesturile naive de copil
necuvintele păstrate-n amintiri.
Aşteptarea curge precum apa
Tu locuieşti într-un ţinut
dintr-o lume imaginară
în care femeile zâmbesc rar
şi bărbaţii învaţă
să le fure surâsul.
Poesis
Eu rămân în acest univers
cu decor,
un călător pe acelaşi drum
pe care trec pescarii la râu,
să-şi vindece tumultul pătimaş
şi peştii nu-l înţeleg.
Aşteptarea curge precum apa
şi clipocitul ei îmbracă tăcerea
c-un surâs închipuit
care vindecă răni.
Tu nu mai ai aripi
Îşi punea iubirile în cutii
şi le dădea drumul pe apă
Vroia să fie liberă lîngă mine
să nu mă mintă,
noaptea o dorea una de mireasă
cu braţele încolăcite după mijloc
şi ochii în tavanul gîndurilor,
le înghesuia flămînde între coapse.
S-a făcut dimineaţă
ca într-un turn fără clopote
din care zboară păsări de noapte
speriate de răsăritul soarelui.
Tu nu mai ai aripi
doar mângâieri pe nervura vorbelor
care-mi schimbă ziua,
o botează în sângele luminii.
În amiaza c-un cireş înflorit
Gândurile mele înspicate de rod
cu arome din ţinuturi străine
îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
unde ademenită te grăbeşti să vii.
rele îngălbenite-n verde
cu miros de mir proaspăt,
în lumina intinsă pe pieptul diafan
înmugureşte toţi arborii din mine.
În amiaza c-un cireş înflorit,
în boarea suavă scăpată din înveliş,
cuvintele se preling pe hârtie
din sufletul, călimară albastră.
Se risipeşte orice îndoială,
de pluteşti asemeni fluturelui alb
până-n unghiurile transparente
ale fiinţei,
şi rămâi topită-n cristal de lumină
cu inima la locul ei în el
ca o regină dăruită poeziei
în regatul de miere al limbii române
mereu curată şi tânără.
 sintagme literare
REMUS VALERIU
GIORGIONI
MARELE TRON PE ROŢI
sau Roatele constelate
Deasupra Mării pe-un munte
din timpuri primordiale
apăruse un Tron... Iar muntele
era Kogaion (- ba, poate, Sion!)
Jos sub el, apăsate de datină
ardorile Mării se clatină –
Ea spumegă, rage
clătinată din temelii, vechile straturi
din care-i alcătuită
din veşnicii
(Iar Marea noastră şi ea
trimitea periodic un sol
către marele Zeu: un tânăr matroz
era aruncat în grapele Mostrului
ca în suliţe lungi un soldat)
Sus pe munte
Cel-fără-chip-şi-nume lucea
ca un aur stelar, stăpânind peste Mare –
cetatea ei iluzorie
cu adâncile-i porţi... peste vii peste morţi
(Cu canaturi de ametist
Poarta Mării ameţitor de înaltă
e şi grozav de adâncă
pe partea cealaltă!)
* coborând cu treptele toate
Marea, cu şuvoaiele largi de lacrimi
strălucindu-i pe faţă
rămăsese departe în zare
De unde iată (din slavă)
o scară mare
coboară
Pe treptele ei: crainici şi veghetori
fiii lui GOD, curteni şi alai domnesc
bâzâind ca albinele
în aerul acela de munte, curat
şi cutremurat
de liturghii şi litanii:
monodii şi monade-n înaltul palat
Veghetorii, „cei pururi neadorminţi”
pe celeste coline
turma de stele îndrumă şi păstoresc
printre torţe şi roţi
învelite în luminoasă ceaţă
… Fiarele ezechielice, învârtite
în loc printre fulgere globulare
Iar roatele lor, constelate
(roate-în-roate
îmbucându-se una în alta) păreau
planeţi
pe elipsele lor
Bătaia – huruitul – de aripi,
elitre cereşti
suna ca un zvon de ape nervoase
Ceva care cu maximă intensitate
şi insistenţă-şi cerea
dreptul la existenţă!
* stelele-au fost îngeri de slavă
Coloane de foc – metereze
şi contraforturi
de lapis-lazuli
Iar deasupra de ele la mijloc, ceva
sus pe munte... care- „ar aduce”,
„ar semăna”
cu un Tron
plutind, plaur de aur
peste văile plângerilor – în coralele
îngerilor
în cosmica dimineaţă
Iar alături de Tron: marele Metatron
Gloria lui Iehova, cea care
călă(to)reşte pe heruvimi –
strălucirea-i aşa de mare
că umple de fum curţile templului
cât şi cele stelare
Pătrunde
în naos-pronaos altare şi bolţi
prin cereştile porţi
Iar din departele cosmic răspund
alte şi alte
nave şi spaţii – adânc
în Oceanul de constelaţii
Poesis
*
Şi apropiindu-mă eu de ţărmul
cu creste scăpărătoare
Marea-mi ieşise amplu-n
întâmpinare
Cu turma nocturnă-a talazurilor
dumisale
Iat-o trăgând-retrăgând
greblând cu degete răşchirate
plajele largi ale lumii - răscolite mereu
Iar apoi – tot la fel periate
Mă făcea să mă cred
pe-un straniu mal planetar
undeva departe prin nebuloare
(dar fără oameni şi case)
Cum şi Zamolxis, când începuse
după precepte zeeşti Marea să-ndrume
nu s-a fost îngropat
într-o peşteră sau palat…
El chiar în Mare
s-a îngropat!
Aici în Mare zac zăvorâte
chiar legile stelelor – dar şi cei
ce se închină la ele
Că stelele au temniţa lor în cer: înainte
de-a împietri într-un munte de foc
(Cum sirenele Mării au fost
pe vremuri neveste de pământean
iubite de veghetori – iar uriaşii:
urmaşii)
*
Priveam în zări… de pe ţărmul înalt
se zărea de departe pe malul cellalt
Muntele lui Iehova, cu solemnul palat –
O cetate din nestemate
din Valea Văpăii, cu mare înflăcărare…
Că multe minuni se întâmplă
zilnic pe Mare…
…Iar pe munte
mai multe!
Tunete fulgere scintilaţii – astfel
intrase în rezonanţă ecou şi vibraţii
Marea cu muntele-n seară…
Cosmica seară, lină şi legendară
Cerul cânta… pe-acea scară
în vârful căreia o sferă de foc
jubila! Marea departe era…
(De-un zid puternic de stâncă
Te mai poţi ancora
dar nu… nicidecum
de-un val de mare adâncă!)
29
 sintagme literare Poesis

SORIN Naştere
ce naiba

OLARIU
e duminică noaptea
şi eu încă
nu m-am mai
născut
se enervă poetul
îmjurând de toate
Rătăcind prin rouă străină de dincolo de lume cele sfinte
cu o petală
îmi amintesc de palma grea a tatei de crin a doua zi dimineaţa
cum despica cerul copilăriei o cititoare
mele în două l-a scos prin cezariană
ca un trosnet de muguri Poezie de stradă dintre
copţi cuvinte
ca o vecernie într-o limbă am fost odată
uitată naşpa
în anii de deochi
îmi amintesc de palma grea a tatei o lacrimă Şarpe sărutând
cum se unduia stângace peste stupidă
anii mei fragezi ce se-ntorcea sărutând glezna subţire
ca un nor durut în ochi a nopţii poetul se împrăştie
de atâta în toate cele
dar azi sunt cool şasesuteşaizecişişase
zbor ca o aripă de
sunt marfă de zări
înger ostenit
cel ce-a uitat
sărutul pe umerii ei goi moartea
îmi amintesc de palma grea a tatei
de vreme ce acuma îl luă să-i arate
acum când frânt
mă joc perfect mult-umblatele-i
a aţipit
de-a rutul
sub iarba-nrourată neumblate
iar greierii s-au pitulat te-ai prins că cărări
în ţârâit între mine
şi între mine la birtul din colţ trei beţivi
deci cântă ceva despre
Trăind între două zvâcniri e-o mică diferenţă dragoste
de câţiva despre bani
trăim între două zvâcniri parsec despre viaţă
ascultând cum le cresc străbunilor
unghiile şi dinţii doar mama poetului
cu care să poată sfârteca mai apoi Parazitul visurilor într-un ungher
tăcerea jilavă a plânge mocnit
luturilor din cancerul uitării cu faţa în mâini sau cu
fâşii de vis se mâinile-n faţă
trăim între două zvâcniri rup
mişunând ca nişte umbre durute
hei zise ofticat barmanul
prin grădina neraiului se pare că e timpul cel gras
şi nu mai este cine să trec într-un alt cine dracului
să ne mai mângâie urmele trup a încuiat timpul
cuielor
pe dinafară
şi putrezeşte visul
trăim între două zvâcniri pe care l-am
prima numită naştere ucis cum cine spuse mama poetului
iar cealaltă numită moarte fiul meu drag
până când într-un târziu se pare că e vremea scumpul meu fiu care
o pasăre albă să trec într-un alt astăzi învaţă
ne va face semn vis să moară

30
 sintagme literare
TRAIAN
PINTILIE
Cupa
Răstoarne-se această cupă de cristal
Și curgă vinul peste duşumele,
Eu sunt ţiganul înecat la mal
Cu osul frunţii ciuruit de stele.
Răstoarne-se, o fi ea de argint –
Dar ca oţetul e-n pântecul ei vinul,
Fantasme, joacă hora şi mă mint
Și-n lacrimi mi se tulbură seninul
Răstoarne-se această cupă de argilă,
Păteze-mi vinul ce mai am curat
Mă bântuie o stare grea,de silă
Și cât de pur prin viată am plecat!
Răstoarne-se şi cadă de pe masă,
Fireasca ordine a tot ce mai e drept –
Vai cât te tandru am pornit de-acasă
Și câte vise-mi gâlgâie în piept!
Pradă de război
Înfloriri de schije îţi aduc iubito
Și ţi-aş mai aduce, cu arsuri şi fum,
Pe o tavă, zarea, dar ma prea rănit-o,
Am prea sfârtecat-o şi-a murit pe drum.
Îţi aduc iubito secerări de ierburi
Și ucisul aer ţi-l aduc, neplâns,
Îţi aduc câmpia toată numai scorburi,
Ca dup-o copită de sălbatic mânz.
Largi detunături şi flăcări de obuze,
Fuzante sub lună, strigăte şi şoapte,
Îţi aduc iubito`nsângerări de buze
Amintind în taină de cireşe coapte.
Lungul drum şi trenuri care pleacă,
Au murit, dar pentru amândoi
Va începe doamnă, altă joacă –,
M-am adus pe mine pradă de război.
Șterge-mă de pulberi şi de vălmăşagul
De prin poligoane, să te pot iubi,
Eu sunt prizonierul care-ţi trece pragul,
Mi-a fost dor de tine-n fiecre zi.
Absenţa mea
Absenţa mea, străina mea,
Prin mine huruie ca-n iad
Un tren din care am să cad
Când gările nu m-or mai vrea.
Oraşul tău cel abraziv
M-o măcina în pulberi iar
Și ochi ca frunza de arţar
Mă vor nega fără motiv.
Eu de pe-acum cioplesc statui
Din loc în loc, din timp în timp,
Să nu fiu singur în Olimp
Când tu vei fi a nimănui.
Acum mai sunt încă de jad
Și ard în flăcări ochii tăi.
Iar eu colind abrupte căi
Cu trenul lumii înnoptat.
Și mi-aş dori…
Și mi-aş dori o iarnă ca nicicând,
Să mă înzepezesc pe o câmpie,
Străpuns de suliţile unui aspru vânt,
Dar despre asta nimeni să nu ştie.
Aş respira zăpezile intacte
Și singur aş dori să fiu, de tot,
Să uit că am avut vreodată acte
Și mersul meu să pară un înot.
Voiesc o iarnă fără de amieze,
O iarnă crâncenă şi fără căpătâi.
Tăioase spulberări să mă însângereze
Și să mă rătăcesc aş vrea întâi.
Spre nord să mi se pară că alunec,
Doar eu în disperată iarna mea
Fără motive să mă mai întunec,
Să am şi-n ochi şi-n suflet fulgi de nea.
Voi nu veţi şti o iotă niciodată,
Vouă de-a pururea o să vă fie cald,
Eu vreau o iarnă viscolind turbată
Și o pustietate de smarald.
Să-mi taie calea stranii vulpi aprinse,
Să bănuiesc abia lătratul lor,
Dulce ar fi, în veci, şi neatinsă,
Această muzică cu vifor până-n nori.
M-aş duce prin omături orişiunde
Să-mi satur dorul de o iarnă grea,
Dar iarna asta-n mine se ascunde
Și niciodată n-o să dau de ea.
Poesis
Vasal ispitei
De neiertat am terfelit lumina
Cu fruntea sprijinită pe altare,
Din filigrane mi-am clădit ruina
Și dintr-un cer de stele căzătoare –
Vasal ispitei mi-am tocit călcâiul
Nehotărârilor plătind tributul
Și-am sângerat mereu să fiu întâiul
Când se-mpărţea în flăcări începutul.
Pe crucea anotimpurilor fade
Mă răstignesc sub ochii voştri chiar,
Prin palme şi prtin tălpile nomade
Îmi trec piroane verzi de chihlimbar –
De apa nopţii nu-mi mai este frică,
Suiţi-mi trambulina lângă cer,
Și in prăpăstiile care se despică
Eu voi plonja, albastru, în echer.
Rai natal
Mi-e dor de voi, de staul în paragini,
Mi-e dor de drumul cu noroi adânc,
Mi-e dor bezmetic pe aceste pagini
Chiar până-n locul unde pot să plâng.
Curând va ninge pentru sărbători
Și eu voi bea cu vreun prieten, vin,
Întimp ce dorul meu spre paru zări
Va fulgera pomul ce vă-nchin
Că-s fiul nedomestic de ţărani
Pe care l-au momit himere la oraş.
Mi-e buzunarul doldora de bani,
Dar ce folos, că n-am spre voi făgaş.
La noi în sat ard focurile grav,
În toiul iernii sar gardul lupi la oi,
Eu de copilăria mea-s bolnav
Și de un fel de-ntoarceri înapoi.
M-au înghiţit pe-aici orăşenisme
Și m-au legat de ele astenii, –
Azi nu-mi mai jilăveşte apa-n cizme
Călţunii împletiţi în nopţi târzii.
Mă traversează huruituri lungi
Și-aglomeraţia diurnelor tranvie
Și prosternarea vinovatei munci
Sub care viaţa vrea să mă îndoaie.
Mi-e dor de locul unde mioriţa
Mai fumegă şi azi, nevrând să moară,
Văpaia verii să-mi mai mângâie şuviţa
Din grâul galben copt a doua oară.
31
 sintagme literare Poesis

VIOLETA
încheieturile în alb - e doar o formă de eleganţă
prost înţeleasă dar
cine să înţeleagă că eu niciodată
nu am ieşit cu totul din moarte?

PINTEA o joc pe degete, am degete lungi şi multă

imaginaţie
îmi place râsul meu nebunesc atunci când vă
spun pas
şi am o mare intoleranţă la plâns
* * de-aceea noi nu am plâns niciodată-mpreună
sau poate este doar pentru
de fapt, de partea cealaltă a uşii că niciodată
nu este decât partea cealaltă a uşii nu am trăit o atât de mare fericire...
de partea cealaltă a mesei
este lama cuţitului trecută prin sare * *
de partea cealaltă a lunii despre iubire - interviu stradal
sunt tomberoanele pentru cearcănele cometelor era vineri şi îmi
prin faţa uşii trec trenuri cu uşile blindate căzuseră treisprezece bănuţi
cireşul a înflorit doar de dragul vrăbiilor din praf pe trotuar
lumina se scurge pe pereţi într-un extaz psihedelic şi-am început să plâng, am început să plâng
de partea cealaltă a ferestrei este atât de tare
un cer inversat că în jurul meu se formaseră
la doar.... cercuri concentrice de privitori
la doar cei din ultimul cerc începuseră să danseze
o moarte distanţă.... am chemat miliţia, miliţia bătea pas de defilare în jurul
* * tuturor, miliţia bătea...
apoi mi-au confiscat douăsprezece monede
au început să îmbătrâneasă subit - a treisprezecea o ţineam sub limbă -
râdeau şi arătau cu degetul şi nu puteam, chiar nu puteam să vorbesc
unul spre altul şi să le declar în procesul verbal
apoi nu mai râdeau, feţele le alunecau că eu de fapt
laolaltă cu ţipetele ieşisem să fac un interviu despre iubire
încercau să intre în apocalipsă, apocalipsa îi scuipa un interviu stradal
afară despre cine şi cum
afară din guri le ieşea minciuna, minciuna se revărsa mai iubeşte...
odată cu sufletul
în afara oraşului îngerii surziseră * *
oraşul a fost închis veneau copii cu mieii în braţe
câinii nu îmbătrâneau, ei stăteau sub aripile îngerilor veneau mieii cu copii în braţe
ceilalţi îşi căutau casele, casele lor nu mai erau ale lor în abatoare pereţii sunt albi
nebunia avea toate locurile ocupate cine mai şi cuţitele în bernă
putea îşi blestema rugăciunile cu ultimele gânduri măcelarii vor fi legaţi la ochi, cu pagini din
încarcau să se răscumpere, încercau să se răscumpere scriptură vor fi legaţi la ochi
şi nu mai aveau de la cine lăuzelor li se vor tăia sânii, se înlocuiesc cu ouă înroşite
încercau să moară dar nu mai era moarte toaca se bate pe oasele taţilor
încercau o iertare dar nici iertare nu mai era taţii sunt din osul lui dumnezeu şi stau în genunchi
şi am închis ochii, i-am închis dumnezeu are cuie în mâini şi caută lemn
până târziu, foarte târziu de cruce
când au început iuda a plătit răscumpărarea lui barabas
a se lumina şi se urcă pe cruce
oglinzile..... pe crucea ticăloşiei se moare cu faţa la lemn
* * oile îşi caută haitele de lupi
mamele îşi eviscerează pântecul şi plâng
noi niciodată nu am plâns împreună eli eli lama sabactani ? nu va mai fi rostit
perpendicular pe viaţa mea din prima lumânare aprinsă
sunt trotuare semnalizate cu a răsărit întunericul
bulină roşie peste miei....
îmi port zilele în bandulieră, la manşete peste copii....
am butoni de aur peste cuţite....
uneori pentru efectul artistic îmi bandajez peste cruci.....

32
 sintagme literare
ALEXANDRU
IOAN DESPINA
Chemarea
Moţăind pe scaunul cel mai din spate al autobuzului
care se clătina leneş pe drumul pustiu, trecând nepăsător
peste râuri şi cu lentoare traversând tot felul de sate
liniar adunate de-a lungul şoselei, risipite prin câmpia
mlăştinoasă ori pur şi simplu pierdute printre copaci, bălţi,
ierburi şi tufişuri, Andrés Felipe Urdareta nu putea să facă
altceva decât să se gândească la ea. La ea şi la anii şi lunile
şi săptămânile şi zilele care crescuseră între ei asemenea
unor buruieni fără rost şi fără nume. La scrisorile pe care i
le scrisese. La toate acele scrisori pe care i le scrisese şi pe
care nu avusese cum să i le trimită din pricina generalului
Castaño Díaz şi a interdicţiilor sale. Vorbele rostite de
acesta cu mai puţin de-o zi în urmă, în localitatea fără
nume, complet înghiţită de verdele luxuriant al junglei
şi animată doar de ţipătul ibişilor şi de cântecele triste şi
moleşite de căldură ale revoluţionarilor, erau încă vii în
mintea sa.
– Tu o să treci de acum graniţa, îi spusese generalul
oprindu-se din bătucitul frunzelor de coca şi uitându-se
încruntat la foile pe care Andrés le ţinea în mână.
Andrés Felipe Urdareta, care în acele clipe se gândea
nu la misiunea primejdioasă care-l aştepta ci la ea şi la
distanţa crescândă care-i despărţea, crezând că generalul
vrea să-l împiedice să-i mai scrie, se retrase nervos în
adăpostul din frunze şi crengi, desprinse poza ei dintre
lianele care acaparaseră pereţii din crengi, frunze şi ferigi
uscate, închise, cu preţul zăpuşelii ce avea să se formeze,
cu ramuri de garrocho fereastra, înghesui foile sub salteaua
din frunze uscate de cebil şi yopo, care îşi pierduse între
timp din porozitate şi care mirosea acum a năduşeală şi a
scrum, şi se aruncă în hamac, iritat de vorbele generalului.
De felul în care-l condamna să trăiască departe de ea. De
modul în care îl privea şi-l judeca. Însă toate precauţiile
pe care le luă se dovediră a fi inutile două ore mai târziu,
când Castaño Díaz, surprinzându-l parcurgând distrat,
pentru cine ştie a câta oară, scrisorile netrimise, îl privi
compătimitor din dreptul golului care-i servea drept uşă
şi-i spuse simplu:
– Relaţia asta o să te ruineze, îi zise el bănuind că
în spatele oricărui om nefericit se ascunde o femeie şi
punând pe masă o pungă dolofană. Pentru mâine, zise el.
Prozã
Vorbele rostite de Castaño Díaz i
se părură în acel moment şi în acele
circumstanţe nu compătimitoare,
ci rău prevestitoare, de parcă
ruinarea profeţită ar fi urmat
aievea să se petreacă, fără să nu
existe un singur lucru pe lumea
aceasta în stare să o oprească.
Însă despre ce ruinare mai putea fi vorba, când Andrés
Felipe Urdareta, la cei douăzeci şi doi de ani ai săi, trăia
ca o fantomă gârbovită de veacuri la marginea incertă
dintre junglă şi llanos, defrişând pădurea, cultivând coca,
căţărându-se prin copaci pentru a culege frunze şi luptând
din când în când într-un război fără nicio cauză şi fără nicio
miză. Căci ce miză ar fi putut să aibă dacă toată averea
şi faima şi iubirea dobândite nu schimbau cu nimic viaţa
pe care o ducea? Dar există, probabil, o ruinare şi mai
deplină decât starea latentă în care se afla, o ruinare care,
îşi aminti el de gândul trădării ce-i trecuse cu o zi în urmă
prin minte, are legătură cu punga lăsată de Castaño Díaz
pe masă. Îi era oare frică, îşi zise el a doua zi, moţăind pe
scaunul sub care pitise punga învelită în ziare îngălbenite
de vremuri şi roase de timp şi privind printre pleoapele
care tot mai adesea se uneau şi prin geamul murdar
cum verdele prăfuit se scurge lent prin dreapta şi prin
stânga autobuzului, că o s-o vândă şi o să fugă, se întrebă
el încercând să găsească în glasul cu care fratele său îi
prevestise ruinarea o fărâmă, fie ea oricât de neglijabilă,
de compătimire, lucru care ar fi însemnat că lui Castaño
Díaz nu-i era teamă că avea să fugă cu ea, ci că se aştepta
să facă asta şi că dacă ar fi făcut-o, chiar dacă nu l-ar fi
iertat, l-ar fi înţeles. Oricum, trei kilograme reprezentau
o cantitate neglijabilă, mai puţin importantă decât faptul
că el, Andrés Felipe Urdareta, era singurul, de când fostul
cărăuş fusese prins, din toată localitatea aceea pierdută
de lume care îndeplinea cele două condiţii esenţiale
pentru a putea călători liber prin ţară şi implicit pentru
a trece în siguranţă graniţa: avea o carte de identitate
valabilă şi nu era urmărit de poliţie.
Gândindu-se la toate acestea în timp ce picotea pe
cel mai din spate scaun al autobuzului, Andrés Felipe
Urdareta ştia că decizia fusese deja luată şi că tot ce
dorea era acum să se convingă de faptul că fusese una,
dacă nu previzibilă, atunci măcar legitimă. Petrecuse
prea mult timp pe plantaţie, iar aerul cald şi umed i se
lipise ca noroiul de piele şi oricât de mult s-ar fi spălat nu
mai putea scăpa de senzaţia de murdărie şi transpiraţie.
Degetele i se înverziseră din pricina frunzelor de coca,
buzele i se învineţiseră, iar corpul parcă i se umflase. Se
izolase luptând preţ de atâta timp într-un război în care
nu credea şi-n care fusese târât, împotriva voinţei sale, de
propriul său frate. Se sălbăticise, ştia asta, şi cu cât citea
33
 sintagme literare
mai mult din cărţile pe care cu greu le obţinea cu atât
se sălbăticea mai mult, cuvintele refugiindu-se, parcă,
înlăuntrul său, Andrés Felipe Urdareta tăcând pentru că
nu dorea să le sacrifice pe altarul buzelor sale murdare
şi pentru că îi abhora pe ceilalţi pentru uşurinţa cu care
le foloseau şi indolenţa cu care le întinau, secătuindu-le
de sensuri, deformându-le, falsificându-le şi sluţindu-le.
Omorându-le. Se comit prea multe crime în lume, se gândi
el amintindu-şi că nu mai vorbise de ani de zile, pentru
ca moartea lor lentă să mai aibă vreo relevanţă, acestea
adăugându-se infinitezimal şirului nesfârşit de asasinate
săvârşite zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună
şi an de an. Omorâm timpul, pe-al nostru şi pe-al celor din
jur, ne ucidem propriile vise înainte de-a trece indiferenţi
la visele altora, ne sacrificăm aspiraţiile, ne ruinăm
corpurile, încet, încet, pustiim tot ce ne înconjoară şi totul
din dorinţa înnăscută de-a ne autodistruge. Am pătruns
în existenţă precum un terorist sinucigaş în mulţime şi tot
ce putem face este să sporim prin crimele noastre crimele
lumii. Plătim pentru vina de-a fi, chiar dacă o facem
suferind ori râzând, chiar dacă o ştim ori nu. Peste tot în
jurul nostru sunt doar oameni şi lucruri şi idei şi obiecte
care se îndreaptă implacabil spre moarte. Violente sau
indolente, toate morţile sunt crime. Şi-n noianul lor cui
să-i mai pese de decăderea cuvintelor, când decăderea
lor reflectă doar propria noastră pierdere? Cine să le mai
vadă, cine să le mai simtă, cine să le mai audă?
Se trezi din moţăială abia în momentul în care un
copil veni bălăbănindu-se spre el, îl călcă pe picior şi
începu să tragă cu putere de uşa toaletei. După oarecare
strădanii, reuşi să o deschidă. Prin zbârnâitul constant al
aerului condiţionat, Andrés Felipe Urdareta îl auzi cum
urinează. Îşi aruncă leneş privirea prin autobuz şi văzu
că este aproape gol. În afara lui, a copilului şi a şoferului,
nu mai erau decât trei persoane. Se mută pe scaunul din
stânga sa şi îşi lipi nepăsător tâmpla de geam. Pierdute
prin verdele prăfuit al ierbii, pâlcuri de tufişuri treceau
nepăsătoare. Din când în când, câteva lacuri ori râuri cu
apa tulbure. Un copac sau doi, unduindu-se în depărtare.
Câţiva tapiri bălăcindu-se. Un gard, o fermă. Sute de vaci.
Câteva locuinţe înconjurate de bananieri. Vreo trei egrete
şi mai multe picioroange. Încercă să adoarmă, însă nu
reuşi. La început nu-şi dădu seama de ce, dar apoi realiză
că este din cauza aerului condiţionat. Suflul răcoros, oricât
de revigorant ar fi fost, era totuşi unul artificial. Conţinea
în el duhoarea bălţilor, respiraţia caldă a animalelor,
mirosul tablei încinse şi al gazelor de eşapament şi, într-o
oarecare măsură, chiar dogoarea aerului de afară. Simţea
cum transpiră pe sub piele, cum sângele i se preface lent,
dureros de lent, în sudoare. Ridică rucsacul pe care-l ţinea
între picioare şi scoase din el un pachet legat cu tulpini
de rogoz tăiate în făşii subţiri şi flexibile. Îl desfăcu şi
34
Prozã
privi prima scrisoare pe care i-o scrisese cu patru ani în
urmă, înainte să vină în acest colţ uitat de lume. O reciti
lent, savurând fiecare cuvânt în parte, din fiecare literă
şi virgulă şi punct încercând să o realcătuiască, fără însă
să reuşească. Singure, cuvintele îl captivau. Îl prindeau
în mrejele lor şi-l trăgeau în adâncurile lor abisale. Simţi
cum îl cuprinde iarăşi dorinţa, însă nicăieri în dorinţele
sale nu o simţi pe ea. Închizându-şi ochii, se strădui să-
şi amintească frazele pe care i le scrisese ca răspuns.
Gândurile, cugetă el, sunt o boală, iar cuvintele rănile lor
purulente ce se cer bandajate cu foi de hârtie. Şi el era
bolnav, ştia asta, de suferinţă şi sentimente şi vise şi vrere.
De timp şi de tot ce prin timp pentru totdeauna piere.
Clipi şi-n fracţiunea de secundă în care clipi se stinseră
stele, dispărură oamenii, în lumi neştiute se creară şi
dizolvară imperii. Încercând să citească, Andrés Felipe
Urdareta căzu iarăşi pradă moţăielii. Însă de adormit tot
nu putea să adoarmă, de fiecare dată trezindu-se înainte
să înceteze să mai gândească şi de fiecare dată uitând
gândurile care-i străbătuseră înainte să se trezească
mintea. Când ajunse la cea de-a şaptea scrisoare, prin
toropeala care-i închidea ochii, îndoiala încerca deja să îşi
facă insidios loc în inima sa. Începu să simtă gelozia cum
creşte în el, cum înfloreşte. Însă nu pe ea era gelos, ci pe
cuvintele pe care i le scrisese. Pe propriile sale cuvinte.
Autobuzul încetini şi coti la dreapta, iar soarele,
trecând acum pe partea pe care el se afla, îi intră în ochi.
Andrés Felipe Urdareta se dezmetici brusc. Încercă să-
şi amintească la ce anume se gândise până atunci, dar
nu izbuti şi doar sentimentul pierderii, al unei pierderi
inexorabile, mai stărui o vreme în mintea sa. Începu să
privească mirat, clipind des şi mijindu-şi ochii, la praful ce
scânteia în lumina dimineţii de parcă ar fi vrut să-i spună
ceva. Mesajul prafului, însă, era prea criptic pentru ca el
să-l poată descifra. Trase perdeaua, iar înainte să o tragă
desluşi dincolo de colbul ce se lipise de geam crestele
împădurite ale Anzilor şi-şi dădu seama că ajunsese în
Villavicencio. După câteva minute autobuzul opri, iar
şoferul stinse motorul. Oamenii începură să coboare.
Afară, un poliţist tânăr în uniformă verde îşi ţinea de lesă
câinele. Când văzu că se apropie de şofer, Andrés Felipe
Urdareta se dădu jos pe uşa din spate. Poliţistul urcă în
autobuz, dar văzând că nu mai este nimeni înăuntru coborî
numaidecât. Andrés îşi aprinse o ţigară. Câteva persoane
se strânseră lângă autobuz cu tot cu bagaje. Câinele
începu să-i miroasă. Cu toate că era într-o situaţie deloc
avantajoasă, lui Andrés îi era imposibil să se gândească
la ceva, imposibil îi era să simtă măcar teama. Gândurile
treceau pe lângă el de parcă nu i-ar fi aparţinut. În mintea
sa se aşternuse ceaţa, liniştea. O ceaţă fără culoare şi
fără niciun fel de profunzime. O linişte care-l arunca în
afara timpului. Aşteptă mecanic până ce şoferul aprinse
 sintagme literare
motorul, apoi aruncă ţigarea şi se repezi spre uşa din faţă.
Poliţistului îi făcu semn să se oprească şi să-şi dea jos de
pe umăr rucsacul. Amuşinându-l, câinele începu să latre.
Andrés Felipe Urdareta fu nevoit să-l deschidă şi să-i arate
tânărul în uniformă mâncarea, hainele. Scrisorile. Acesta
se uită curios la ele, parcurgând în grabă câteva rânduri.
Zâmbi. Scotoci prin rucsac, după care îl lăsă să treacă.
Andrés încercă să simtă ură faţă de el, dar nu reuşi.
În autobuz erau acum şapte persoane: patru bărbaţi şi
trei femei. Scaunul pe care stătuse până atunci era ocupat
de un bărbat care purta o cămaşă înflorată şi o şapcă de
pânză, aşa că se aşeză două locuri mai în faţă, pe rândul
din dreapta. Autobuzul se urni, iar aerul condiţionat
începu iarăşi să zbârnâie, răcoarea lui înşelătoare lipindu-
i-se de piele. Andrés Felipe Urdareta privi o vreme
peisajul, apoi luă mecanic scrisorile şi se apucă să citească
în continuare, în timp ce ierburile lăsau tot mai adesea
loc copacilor, iar câmpia dealurilor. Când şi când se oprea
pentru a se uita pierdut în depărtare, la plantaţiile de
bananieri şi la şirurile inegale de copaci. Pe uliţele satelor,
în secunda în care îi vedea, copiii se jucau nepăsători.
După aceea puteau să se transforme în monştri ori
orice altceva. Câţiva nori plumburii pătaseră albastrul
cerului. Din ei, picuri mari şi rari cădeau pe geamurile
autobuzului, scurgându-se apoi oblig precum nişte lacrimi
bătute de vânt. Îşi aruncă iarăşi privirea în teancul de
scrisori. Într-un fel îi părea rău că merge să o vadă, rău
pentru toate cuvintele care aveau să rămână nespuse, rău
pentru existenţa lor toată. După o vreme, scoase o foaie
albă şi-ncepu să-i scrie, chiar dacă ştia că în mai puţin de
douăzeci şi patru de ore aveau să se întâlnească. În loc să-l
dezarmeze, inutilitatea gestului său îl motiva. Autobuzul
încetini, iar spaima pe care Andrés Felipe Urdareta n-o
simţise mai devreme, se instală vremelnic în sufletul său.
În faţă, de-a latul străzii se-tindea un cablu înfăşurat în aţe
şi sfori, menit să oblige maşinile să reducă viteza. De-o
parte şi de alta a şoselei soldaţii pe caschetele cărora
stătea cu negru scris PM controlau autovehiculele oprite.
Andrés se uită la omul cu şapca din pânză. Uşa din faţă se
deschise şi paşi grei dar şovăielnici se auziră. În locul celor
din Policia Militar, un bătrân cu un coş în mână se urcă
în autobuz. Vindea arepa. După ce-i oferi una şoferului,
înaintă pe culoar prezentându-şi marfa. Andrés remarcă
surprins că în autobuz sunt mai multe persoane decât
fuseseră când plecase din Villavicencio. Probabil mai
oprise pe undeva, fără ca el să observe. Indisolubil, timpul
se scursese printre crăpăturile din caroserie.
– Una arepa con huevo, señor?
Andrés dădu aprobator din cap şi scoase din buzunarul
de la piept al cămăşii o bancnotă murdară de 2.000 de
pesos. Bătrânul vru să-i dea ca rest jumătate din sumă, însă
Andrés îi făcu semn să-i mai dea încă o arepa. Mâncase,
Prozã
înainte să plece din localitatea fără nume şi să urmeze
cărarea care şerpuia spre şosea printre minele îngropate
în pământ, doar câteva bucăţi întărite de bocadillo rămase
pe masă din seara precedentă, iar mirosul de ou prăjit
dezmeticise foamea pe care încercase şi reuşise până
atunci să o ignore. Muşcă hulpav, uitând pentru o vreme
atât de scrisoarea pe care o scria cât şi de destinatarul
inexistent al acesteia.
Ajunse în Santa Marta dimineaţa, după ce petrecuse
aproape douăzeci şi patru de ore pe drum, fără să poată
pune geană pe geană. Deşi răsărise de ceva timp, soarele
nu apucase încă să se înalţe deasupra dealurilor care
străjuiau spre est şi vest oraşul. Pe străzile înţesate de
magazine, lumea începuse deja să forfotească. Microbuzul
scund şi fără uşi în care se urcase şi care-l ducea de la
autogară în centru sălta pe drumul plin de gropi şi de
hârtoape. Şoferul claxona în permanenţă, făcându-şi cu-
noscută prezenţa. Din când în când, câte un copil se suia
din mers, se apleca să nu se lovească de plafon şi se aşeza
pe unul dintre scaunele peticite şi înguste. Muzica răsuna
din micul difuzor agăţat de oglinda retrovizoare. De-a
lungul străzilor, mai mulţi vânzători îşi întindeau marfa pe
covoare ori tarabe. Fluturi mari, galbeni, treceau în zbor.
Papagalii se deplasau leneşi prin copaci, imitând prin miş-
carea frunzelor adierea vântului. Trecând pe lângă Quinta
de San Pedro Alejandrino, Andrés Felipe Urdareta îşi dădu
seama că din oraşul fondat cu aproape o jumătate de
mileniu în urmă, aerul colonial dispăruse cu desăvârşire.
Doar catedrala de un alb orbitor şi statuia lui Rodrigo de
Bastidas mai aminteau de conchistadorii spanioli.
Chiar în momentul în care coborî realiză că uitase, în
unul dintre cele trei autobuze pe care le schimbase pentru
a ajunge aici, punga învelită în paginile de ziar pe care
cuvintele se uscaseră încă înainte de-a fi aşternute. Punga
aceea, al cărui conţinut valora mai bine de un miliard de
pesos, cutreiera în urma lui ţara. Nu-i păsa. Ajunsese, în
sfârşit, la ea. Îşi luă rucsacul şi înaintă prin mulţimea de
oameni şi mărfuri care inundase trotuarul. Închise ochii şi
îi adulmecă odorul. Simţindu-i prezenţa, începu să meargă
din ce în ce mai grăbit. O zări. La capătul străzii, marea îl
aştepta. Albastră şi nemărginită. Privind-o, Andrés Felipe
Urdareta îşi dădu seama că este ceva schimbat. Dar nu
cu ea, ci cu el. Între ei crescură, asemenea unor buruieni,
cuvintele. Începu să respire repede, sacadat. Deşi îi venea
să plângă, lacrimile refuzau să-i curgă pe obraji. Distantă
şi nemărginită, marea nu-l mai recunoştea. Intră într-un
magazin şi cumpără mai multe sticle de aguardiente. Se
duse pe plajă şi le deşertă în nisip conţinutul. Tot ce mai
putea face acum era să aştepte să se usuce pentru a pune
în ele scrisorile şi-a le arunca în mare. Iar ele să plutească
vreme de secole pe albastrul ei infinit, ducându-i mai
departe căutările, suferinţa. Tăcerea.
35
 sintagme literare
FLORIN ANGHEL
VEDEANU
Ploaia de vară
Vladu, Adevăratul, îşi dorea să rămână cu părinţii,
cu prietenii… cu Mara… cu locurile care îl recunoşteau,
cu apa, pădurea, cu liniştea… liniştea aceea molatecă
dătătoare de saţietate, de veşicie… liniştea împănată cu
voci de frunze mişcate de o pală rătăcită de vânt… Locurile
unde pădurile se întâlneau cu apa, unde frumuseţea era
maximă… fiecare îşi spunea povestea, pe întrecute… Vladu
le simţea ca pe nişte părţi ale lui, ca pe nişte prelungiri,
nişte halouri în care se confundau simţirile… Paradox!...
Vladu, Oficialul, dorea să plece… se disocia de tot ce-i
era cunscut, drag… de tot ce era legănare… se arunca
în hăul căscat al întâmplării… O resimţea nu ca pe un
sacrificiu, ci ca pe un necesar… un fruct de pe o creangă
aplecată în afara gardului… trebuia doar o săritură… cu
toată forţa, cu toată convingerea că se poate…
Drumul spre Bucureşti era, şi rămânea, o pantă abruptă
pe care lunecau cei cu dor de ducă… Ideea rămânerii
acasă era deja sacrificată. Atracţia rătăcirii părea să fie
mai mare decât dragul de dăinuire locală… speranţa sărea
gardul anostului! Întoarcerea era mai grea. La întoarcere
panta se mărea, se mărea… Școala, realizarea visului de
a deveni cineva… Catioara… Profesoara de mate, poate
venirea Monicăi… Lumea! Vladu Adevăratul rămânea cu
tot sufletul… Vladu Oficialul pleca cu toată speranţa…
Alăturările, suprapunerea, întregirea personajului Vladu
se mai amâna încă odată… Dihotomia avusese loc la prima
plecare… o fantă invizibilă ca o părere, manevrată de…
un gol, apoi o usturime… mâini întinse… şi mult, mult loc
rămas între cele două jumătăţi neconsolate… secţionarea
nu se cicatriza… atingerile gândurilor provocau cel puţin
tristeţe. Vladu asocia evenimentul cu efectul cazmalei
asupra unor râme care se aflau pe traseul fierului… numai
că inelatele se cicatrizau şi uitau că au fost odată un singur
trup! Suferinţa lor, dacă exista, trecea neluată în seamă.
La fel şi în cazul lui Vladu?… era doar… unul din cei mulţi
tăiaţi de unealta întâmplării. Tăietura durea tăcut. Ca şi
la râme. Pământul va vindeca rana… precum şi în cazul
râmelor?! Cine ştie… El ştie. Pământul.
Cititul era preocuparea de bază. Pescuitul şi şahul,
erau doar divertisment.
În finalul lui august, o zi toridă, sufocantă, cu un soare
care pripea cu disperare aruncând o dogoare sufocantă,
36
Prozã
l-a găsit pe Vladu jucând şah cu
Piţu pe plaja unde de obicei se
găseau fără să-şi programeze.
După fiecare partidă intrau în apă
pentru a-şi reface forţele. Deodată
cerul s-a înnegrit deasupra pădurii
Pancu şi Mitroiu. Nu mişca nicio
frunză. Era o linişte nefirească.
Apăsătoare. În scurt timp, cerul s-a umplut de nori. Aerul
era şi mai greu de respirat. Din nord-est se lăsa un nor
negru… negru cu vine alburii. A venit prima adiere. O
răcoare care da fiori. Pielea a reacţionat pe loc, la Piţu şi
la Vladu. Au strâns piesele în cutie. Gâştele s-au ridicat
de pe nisipul pe care dormitaseră şi gâgâiau a plecare
cu gâscanii în frunte. Alte cârduri înşiruite, deja urcaseră
grăbite panta dinspre intrarea în sat.
– Piţule hai să continuăm şahul la mine acasă… dacă
plouă, nu e…
– Nu! Un nu scurt. Atât a avut de zis... s-a pierdut
printre cârdurile de gâşte care năvăliseră pur şi simplu,
amestecându-se în devălmăşia lor, strigându-şi fiecare
cârdul. Nişte capre scoseseră ţăruşii cu care fuseseră
priponite pe islaz, şi-şi târau lanţurile printre gâşte
speriindu-le şi mai tare. Câinii lătrau şi ei, în oboare, de
parcă trecea ursul. Mai făcuseră norii glume şi-altădată…
şi, se auzea apoi că a plouat pe cine ştie unde… Veneau
curenţi reci ca nişte suliţe de gheaţă nevăzute… zăpuşeala
câştiga din nou… Pe drumul de la Frumoasa, pe malul gârlei,
venea o căruţă cu doi cai frumoşi într-o fugă necontrolată,
Tete-Lie, Ionică alde Băncălău nu-i mai putea struni… au
intrat pe linia mare cu tot praful după ei. Vladu şi-a pus
tricoul. Era un rece ca iarna… atunci când stai lângă sobă şi
cineva lasă brusc uşa deschisă… Pielea se revolta de parcă
ştia ceva… Negura se apropia. Tot cerul se pregătea de
noapte. O noapte în plină zi. O fulgerătură lungă a luminat
ca o funie strâmbă, zigzagată, încercând să aprindă norii…
ca un filament enorm pe cerul negru. S-a stins. A urmat un
tunet din adâncul cerului… din dedesubtul lui… un strigăt
de Dumnezeu rănit… Pământul tremura. Pomii aşteptau
smeriţi cu frunzele pălite, neclintite… După o astfel de
detunătură, a urmat un huruit lung, dogit ce se rostogolea
ca o veste a izbânzii… Norii nu se mai deosebeau. Totul
avea nuanţe de vânăt închis şi negru. Doar vinele alburii,
ca nişte cascade desenate futurist, luminau cât de cât…
Vladu a grăbit pasul. Graba a devenit fugă. Fuga… goană!
Un huuit, un vuiet ca de la o dihanie zburătoare, venea
cu un fum dens dinspre bătrâna pădure Mitroiu. Pădurea
nu se mai vedea. Lunca se topea înghiţită de noapte.
Fuga lui Vladu spre casă era ca un rămăşag: cine ajunge
primul acasă, venind din sensuri opuse… fumul? ceaţa
zgomotoasă, sinistră… sau el! Un joc dur, adevărat. De-a
prinselea… De cum a urcat pe prispă, în poartă, pe tot
 sintagme literare
gardul de la drum a ajuns o rafală, un potop de grindină
cât oul de porumbel… apoi mai mare… cu lespezi de
gheaţă… a albit pământul! Înainta metodic. Milităreşte.
În curte… peste straturile de flori… pe tabla casei… peste
bolta de viţă… peste pomi… Urgia urla de bucurie… Nu se
mai auzea nimic altceva. Nu se mai distingea nici cu văzul,
nici cu auzul… Nicio picătură de ploaie. Numai piatră albă,
strat de gheaţă… se amesteca în viteză cu frunze, fructe,
crenguţe acoperind totul! Mai bine de un sfert de ceas s-a
revărsat gheaţa din cer. Se lăsase frigul. Iarna era în curte
şi, râdea! Difuzorul după câteva cârâituri la începutul
terorii, tăcuse… A început şi ploaia. O ploaie rece. Rece ca
la sfântul Dumitru. Cu picături mari la început, dar vântul
o mai mărunţea pe alocuri… apa a continuat să umple
răzoarele din grădină… unde rămăseseră numai aracii şi
ici-colo tulpini de roşii, vinete, bame… Duhurile rele, ale
pădurii, ale apei şi ale cerului se jucaseră ca nişte copii
răi stricând toate jucăriile verii… şi nu numai… Șanţurile
de pe marginea drumului pline cu grindină se blocau,
apa se strângea. Ploaia cădea în marş forţat, în dure
asalturi cauzate de vântul în rafale… fulgera şi trăznea
necontenit. Fulgere lungi, cu traiectorii întortocheate
ce se intersectau… care de care mai expansive… făcea
negurosul cer să semene cu o tablă pe care se joacă nişte
copii hiperactivi rămaşi singuri acasă… tunetele nu se mai
opreau… Cerul bolborosea pe tonalităţi joase… mormăieli
care se transformau în apropiere în troznete cu ecou spre
Brătianca… Frumoasa, Brătianca, Mitroiu şi Pancu, Lunca…
dispăruseră! Rămăsese doar o bucată de lume. O bucată
de pământ alb, de la gardul de la drum, până la fântână şi,
un pic de grădină… fostă grădină… nu se vedea nici şira de
paie, nici coteţul găinilor, nici cocina porcilor… Era rândul
ploii. Din pământ ieşea un fum rece… doar aşa ca un strat
văluros, timid. Apa încerca să iasă din curte pe vechile
făgaşe. Grindina se opunea făcând să băltească ciorba
de gheaţă în toată faţa casei până la fântână. Stâlpii de
electricitate fuseseră traşi cam de un an. De câteva luni unii
oameni aveau… „lumină”. Unul din stâlpi, de lâgă salcâmul
cu berze, avea montat pe el o cutie, Transformatorul
de Linie. La unul din miile de fulgere, venit de cine ştie
unde, Vladu a văzut o flamă mare până deasupra stâlpului
însoţită şi de un zgomot, ca un icnit de uriaş… ca şi când
sărise dopul unei sticle uriaşe cu must înăsprit… ploua
în jur cu jerbă de scântei! din cutie ieşeau limbi de foc
timide... şi fumega… Întrerupătorul, de pe sală, murise
şi el odată cu transformatorul. Ploaia nu se mai oprea.
Trăznetele nu mai conteneau. Se aprinsese cerul. Bunicul
Alexandru nu se vedea, nu se auzea… Unde putea fi? Ce
fac părinţii pe câmp? Unde or fi fost surprinşi? Ce să facă
un coviltir cu rogojină la atâta urgie! Recele era mai rece.
Cât se putea vedea şi auzi… era prăpăd… Câinii, pisicile…
animalele… păsările, nimic!… parcă nici n-ar fi fost! Piţu
o fi ajuns acasă la timp? Refuzase scurt invitaţia… avea
Prozã
drumul lui… fiecare avea drumul lui… fiecare, mergea!
Urgia se lăsa spre baltă, pe Bujoru şi Pietroşani, cu
toată furia. Se luminase un ochi de cer, în formă de oaie
netunsă, dinspre Ștorobăneasa. Vladu aprecia că ar fi cam
deasupra spitalului de nebuni de la Cervenia. Ploaia s-a
mai domolit, apoi s-a oprit. Negura parcă se agăţase de
dealul Frumoasei şi de pădurile Pancu şi Mitroiu de unde
venea mereu furişă, noaptea. Din cerul coborât, prea
jos, fulgera şi tuna a ameninţare. Au început să se audă
voci prin oboarele vecine. Nişte raţe măcăiau prelung a
dimineaţă. Porcii din cocină simţeau şi ei cea dea doua
dimineaţă a zilei guiţănd nerăbdători. Uşor, uşor viaţa,
speriată, se aşeza în tiparele obişnuite… Vladu a luat o
lopată şi a început să facă loc apei cu gheaţă să curgă în
şanţul drumului. Picioarele i-au îngheţat repede. A luat
nişte cizme de cauciuc şi a continuat să înlăture baricadele
de gheaţă şi frunze… Câteva găini, care nu apucaseră să se
adăpostească, erau moarte în faţa coteţului. Altele, ude,
mergeau ca oamenii beţi.
– Ce faci mă băiete?! că nu ştiam unde eşti… credeam
că te-a prins urgia asta pă undeva fără adăpost… N-am
prea văzut aşa ceva în părţile astea… atâta piatră… unde
zisăşi c-ai fost?
– Pe prispă, acasă… am fugit de la gârlă când am văzut
negura aia peste pădure.
– Pe mine mă prinse în saia… cred că a spart ţigla… pica
din tavanul saielei, o să mă urc în pod să văz ce e p-acolo…
mă duc să iau scara, ia să te uiţi tu la tabla dă pă casă, să
vezi, e găurită? gheaţă bă băiete, gheaţă… a făcut prăpăd
pă câmp să ştii… cum o fi stat atâta gheaţă agăţată în cer…
îîîî? Pă unde a ajuns… a nenorocit lumea… porumbu!... şî
oamenii…
Pe linie se agitau cu voci piţigăiate, trei babe care
aveau, sau avuseseră, caprele priponite pe marginea
Bentului… plângeau… le găsiseră tot priponite dar…
moarte… Până spre seară, când cerul se limpezise şi
soarele privea rece dar mirat ce se întâmplase cât aţipise
el, umblau deja vorbe, zvonuri despre păţanii şi păţiţi…
Florica alde Comedie, măritată în Bragadiru, venită să-şi
vadă mama bolnavă, plecase, grăbită, spre casa ei să n-o
prindă ploaia… a fost găsită în şanţul mare de pe Leoşca…
acoperită cu gheaţă… doar baticul roşu a făcut să fie
văzută până să se pornească apele din deal. Niki fusese
trăznit şi el şi capra cu care venea de la gârlă.
– Dă la lanţu’ caprii, d-aia l-a trăznit… ţaţă Rado, zicea
Ilie alu Mieluş.
– Dumnezeu ştie mai bine, Iliuţă mamă… o fi dă
la păcatili pă care le face dă mult… păi ce, Dumnezeu
doarme? Nu doarme mânca-i-aş gura! Ne dă porţiili…
daa!
Seara au ajuns şi oamenii câmpului pe la casele lor.
Pe câmp ajunsese doar până la pogoanele de vii o sfoară
de piatră, pe cerveneanca, atât. În rest, câteva picături
37
 sintagme literare
de ploaie care nici nu înmuiaseră praful drumului. În
sat vedeau şi constatau dezastrele din oboarele triste.
Șoproanele, saielele, pătulele învelite cu „ şorici ” erau
ferfeliţite… pomii fără frunze, fără poame… grădinile
desfiinţate! Animalele şi păsările care nu putuseră să
se adăpostească erau adunate de păgubaşi cu lacrimi
în ochi… Vecinii, de peste gard, zâmbeau cu subînţeles
privind recunoscători… cerul. Mai nivelase Dumnezeu
lumea. Încă odată. Soarele, mai roşu ca de obicei, se lăsa
la fel de încet sub dealul cu biserică albă al Frumoasei.
Seara rece, friguroasă chiar, invita oamenii să nu se mai
culce în bătătură şi nici măcar pe prispă. Era o linişte rece.
38
Prozã
Se plămădea o altă zi. Oamenilor le era dat să-şi mai arate
odată, încă odată, pofta şi dragul de viaţă luând-o de la
început…
A doua zi, veneau veşti… cu RATA, cu căruţa, cu
bicicleta… cu părerea… Plouase şi bătuse piatra în sus… „
pă Ruşii dă Vede, pă Lisandria… ” nu scăpaseră nici Toporu,
Trestenicu, Pielea, Grosu… Calomfireştii, Vităneştii,…
se lăsase peste Ștorobăneasa, Cervenia… căzând apoi
pe baltă, trecând Dunărea la bulgari. Pe unde atinsese
vâna de piatră, făcuse prăpăd. Risipise Dumnezeu gheaţa
pentru o iarnă întreagă. Răcorise lumea la rugăminţile
primite… multe rugăminţi!
(fragment din Oameni Vii)
 sintagme literare
GHEORGHE
ANDREI NEAGU
Mai treci pe la mine
Cu siguranţă avea, în ADN, o genă de scoţian, dacă îşi
punea un kilt şi sufla într-un cimpoi, profesorul Dănilă,
nu se putea deosebi de un autohton din nordul Scoţiei.
,,Sara pe deal buciumul cântă cu jale / Turmele-l urc,
stele le scapără-n cale" – vocea răsuna în clasă iar noi îl
urmăream, întorcându-ne capetele, în timp ce se plimba
printre bănci cu mâna dreaptă băgată în haina de la
costum, capul drept şi privirea pierdută în cine ştie ce
concert imaginar. Cred că se vede în faţa unui public ce
umple lojele şi privesc, prin binoclu, un Pavarotti în plină
glorie acompaniat de cea mai mare orchestră. La final,
lăsa capul în jos, îşi dregea glasul de parcă fusese răguşit,
şi începea să enumere pe cei care voia să-i asculte.
De o parte şi de alta a catedrei stăteau, înşiraţi ca
vrăbiile pe sârmă, speriaţii de ei, ce urmau să le fie
verificate cunoştinţele la limba română.Toţi ştiau de frica
lui, blândeţea care o arăta în timp ce cânta, dispărea subit
când revenea la starea iniţială, cea de profesor.
Stătea pe colţul catedrei îngânând încă din melodie,
dar atent la ce spunea elevul ascultat; în momentul în
care bâlbâia lecţia, sărea sprinten, direct pe piciorul
nefericitului şi îi articula un pumn în stomac atât cât să-l
suporte şi să nu uite că nu se vine cu lecţia neînvăţată
la ora lui. Fetele, primeau un patru în catalog şi cea mai
dezaprobatoare privire, era mai mult decât un pumn.
Orele se sfârşise şi Marta se simţea extenuată, mâncă
frugal la cantină şi se întoarse la internat. Cu uniforma pe
ea, se întinse pe pat şi adormi. Când a deschis ochii, afară
era întuneric şi în cameră, nimeni. Pe palier, zarvă. Toate
fetele se cochetaseră, în cantină se programase discotecă,
uitase că e vineri iar pedagogul Cucu, organiza bâţâiala
asta de câte ori pica de serviciu, la sfârşit de săptămână.
– Bun, deci ne distrăm în seara asta! îşi spuse.
Se schimbă, ciufuleşte un pic părul, trasează, cu
creionul, o linie la ochi, buzele le trece, una peste alta, să
întindă rujul discret, şi ieşi.
Modern Talking, Blue System, C.C. Catch, Brain Adams,
Scorpions – spărgeau boxele, înnebuneau minţile, în ritm
de fox, blues, paşi în doi, şi fiecare în legea lui. Obişnuiţi cu
uniformă, conduşi de reguli, în seara asta s-au dezlănţuit
şi au dat tot ce aveau mai frumos,captivaţi de mrejele
muzicii şi a dansului, uitând pentru un timp că sunt elevi.
Prozã
Doar tristeţe, atât simţea, şi ochii
lăsaţi să se piardă într-un gol din
sufletul care tace. Poate devenise
piatră, poate apa nu mai susură,
schimba cursul spre înapoi, un fel
de verificare a conştiinţei şi revizuire
a priorităţilor. Nu se mai gândise
demult la ea, ce este, cine este,
unde a fost până acum şi încotro se îndreaptă. Un,,pas”
peste câţiva ani când credea că trăieşte şi avea un nume,
când învârtea cu seninătate evenimentele cărora le punea
etichetă şi le aşeza ordonat în raftul cel mai la îndemână şi
la vedere, ca o expoziţie unde toţi puteau privi, admira. Ce
nu a ştiut, este că a greşit, şi că multora le-a transformat
privirea în săbii ce tăiau adânc, pe la spate. Fiorul rece îl
simţea dar prinsă în mrejele clipelor efemere, nu le dădea
importanţă. De-abia acum rănile începeau să doară, să
sângereze, curgând şiroaie din inima care pulsa încet, ca
şi cum voia să simtă totul în fiecare bătaie. Efervescenţa
vieţii dispăru în paharul de pe masa la care a rămas singură.
Învârtea lichidul sălciu iar în fundul lui îşi vedea trecutul.
Voia doar un vals, ultimul, în care să plutească învăluită
de visele ce credea că pot deveni realitate. Un vals unde
braţul puternic şi tandru al partenerului o cuprinde şi,
din palma lui, să simtă dragostea ce i-o purta. În vârtejul
ameţitor al muzicii, ochii lui să o pătrundă până în adâncul
sufletului şi să o facă să simtă siguranţa că nu îi va da
drumul niciodată. În paşii sincronizaţi de ritm, trupurile să
fie unite ca într-un jurământ solemn ce nimeni nu putea
să-l desfacă. Dirijorul, printr-un semn, făcu orchestra să
tacă şi totul s-a oprit, doar o ameţeală ciudată o cuprinse,
un finich irelevant a tot ce şi-a dorit. Culisele o aştepta
să-şi dezbrace rochia prea strălucitoare şi nepotrivită
pentru o scenă atât de mică, cu oameni atât de strâmţi şi
meschini. Rolul nu i s-a potrivit şi acum nu ştia ce haină să
îmbrace, a rămas goală în faţa oglinzi şi privea dincolo de
ea pentru că oglinda nu arăta nimic, fantoma trecutului
nu are chip, a lăsat doar urme.
Nu am mai vrut nimic de atunci, m-am condamnat
să nu mă iert, mă crezi? Uite, asta nu e demult, s-a
întâmplat odată cu o plecare din mine ca o ruptură a unui
vas de sânge din ochi, de-atunci am devenit un orb care
pipăie, cu toiagul lui Moise, o mare de posibile regăsiri.
Caii apelor nechează de-asupra-mi prinşi în hamuri, din
copite, sar cristale de sare lovind ca un bici, nechează, în
orchestră, simfonia lui Beethoven sub bagheta furioasă a
lui Dumnezeu, darul vieţii este mărturia iubirii, am luat
cheia, am privit prin uşa întredeschisă, m-am declarat
imposibilă în misiunea terestră şi m-am ghemuit ca un
arici. Nu atingeţi nimic, sunt casantă!
Gândurile sunt precum metrourile, au o destinaţie
finală după multe staţii. Nu neapărat să urci de la prima.
39
 sintagme literare
Privind în geam, vezi feţele din spatele tău răsfirate, tipare
obişnuite înfăşurate şi ele în nucleul unui gând – cine
le ştie!? Al meu nu e legat de nici un călător, nu e de-
clanşat de nici un zgomot din exterior, vine din-năuntru.
E ca un tic-tac, precum acel care se aude din peretele
casei – surd, repetat, se opreşte şi revine în forţă. Uneori
mă gândeam că pot descoperi cine poate fi, mi-l imagi-
nam cu uşurinţă dărâmat şi, în miezul lui, o inimă. Dar
inimile nu locuiesc în pereţi! Inimile sunt comete străpun-
se de săgeata timpului, ţintuite în roca lor tare, şi dacă
ai pierdut momentul, destinul se schimbă. Îmi fugea
pământul sub picioare, galopa, imaginile din hubloul
metroului mâzgălit cu lozinci, developa frânturi de suflet
iar în mine se purta un război de regrete. Nu aş fi pierdut
nimic dacă aş fi crezut, acum, umbrele trecutului urlă ca
lupii. Timpul nu iartă, te îngenunchează şi te crucifică -
simte, simte durerea! Fug şi eu, fug de amintiri, fug de el,
îmi astup urechile să nu mai aud soneria telefonului la care
nu răspundeam, fug să nu simt acum ce atunci negam şi
condamnam. Nu am înţeles privirea lăsată care-mi cerea
să rămân, am plecat fără a lăsa un spaţiu între noi.
Acum ştiu... şi metroul opreşte în ultima staţie. Am
pierdut cea mai frumoasă cometă care a trecut prin viaţa
mea, i-am prins doar strălucirea, căldura ei m-a ocolit
atunci când mi-a dat un inel iar eu l-am aruncat în gaura
neagră, împreună cu inima.
Furtuna era iminentă, norii s-au adunat în bulgări
de humă imenşi întunecând cerul, doar fulgerele mai
luminau malul şi făceau să se vadă valul furios ce izbea
stânca, un flux de spumă înghiţea fără milă şi se retrăgea
să muşte cu şi mai multă putere. O singură corabie
40
Prozã
plutea pe crestele învolburate nestingherită de grozăvia
pe care a stârnit-o Neptun, privirea îi era spre înainte
ca a unui soldat pornit să câştige războiul.Părea o arcă
în derivă, fără nicio şansă să ajungă la ţărm, scârţâia
din toate încheieturile, se balansa într-o parte şi alta
gustând din apa sălcie şi sărată a mări, catargul părea că
se prăbuşeşte la fiecare val ce se aruncă ca un demon
asupra lui. Și când credeai că a pierdut lupta devenind
relicvă pe fundul mării, apărea triumfătoare pe o altă
creastă, undeva mai departe, şi mai mult stăpână pe sine.
Eva işi opri respiraţia şi expiră toată furia ce o simţea în
neuronii ce o luase razna zvâcnindu-i tâmplele, venele
pulsau nebune, sângele, făcând inima să-i bată cu atâta
putere încât se legăna. Credea că, până la urmă, se va
opri pentru totdeauna şi fracţiune de secundă, se întreba
ce va alege; paradisul sau iadul. Inconştient, murmura
o melodie pe care o cânta San Filippo Neri: – paradisul,
paradisul, prefer paradisul –, şi faţa i se lumină. Zâmbea
cu atâta seninătate ca şi cum ajunsese acolo unde nu mai
simţi nici o durere, nici un dor, unde mii de suflete apar
ca şi clopoţeii şi în clinchetul lor, simţi o pace desăvârşită.
Lupta cu sine, asta era, a învins prin capitulare iar cora-
bia pluteşte însoţită de pescăruşi, mângâiată de razele
soarelui, se apropie de ţărm. Nu mai avea de ce să simtă
furie, trebuia să iubească frumosul ce se întindea la
picioarele ei, trebuie să uite omul care a purtat-o în toate
anotimpurile, care a făcut-o să ardă ca o torţă, ca apoi, să
devină bagheta de gheaţă de care se sprijinea în ultimul
timp. Ultimul impuls a explodat în decibeli urlând din
nodul care îi stătea în gât sufocând-o, poate, făcând asta,
şi-a recunoscut un adevăr care îl ascundea şi îl învăluia
în staniolul unei ciocolate amare.
 sintagme literare
MIHAI
PETRE
Și aşa ni s-a hotârât destinul…
(fragment de roman)
Și amintirile mele..., da!..., mai mult decât toate,
amintirile din liceu îmi revin în memorie cu o prospeţime
şi o forţă care mă tulbură, în ciuda celor patru ani cu
examene (de treaptă), cu stagii de practică în spital şi în
agricultură!..., cu lucrări şi teze, cu lecturi şi fişe obligatorii,
altfel spus... cu emoţii la română!... şi când la orice
materie... dădeai... de greu!..., dar... aaani dee liceeu!...,
despre care vorbea cântecul acela... cântat de atâtea ori,
când înainte, când după Gaudeamus igitur..., da!..., ani de
liceu..., frumoşi ca şi adolescenţa noastră, meritat tribut
lăsat Liceului Sanitar Hunedoara...
Nimic nu prevestea necazul... ce necaz!?..., adevăratul
dezastru care mă aştepta pentru a fi trăit, căci ora începuse
ca de obicei..., cu proful care intrase în cabinetul de
română, salutându-ne în timp ce arunca dintr-o mişcare
precisă catalogul pe catedră şi aşteptând să se termine
ultimele gesturi de aranjare a fişelor, cărţilor şi
maculatoarelor. Apoi privirea îi trecuse rapid pe deasupra
clasei, să vadă dacă uniformele, numerele matricole şi
cordeluţele erau regulamentare şi funcţionale, ca
obligatorii elemente de recuzită liceal-sanitară. S-a
îndreptat spre geam, a privit puţin afară, apoi ne-a
întrebat unde am ajuns... la Călinescu, tovarăşe profesor,
i s-a răspuns din prima bancă... A, da, da!... şi după ce a
căutat prin memorie... şi am făcut şi caracterizarea
personajelor, nu? Da!... şi am avut şi o tem..., s-a auzit un
răspuns incomplet şi..., mai bine pentru noi!..., ignorat de
profesor... Adela, colega mea de bancă m-a lovit uşor,
arătându-mi un E scris în grabă..., i-am confirmat bănuiala
printr-o mişcare a capului, aşteptând să ne anunţe titlul
extemporalului, căci din clasa a IX-a ştiam că la sfârşitul
unui capitol sau al unei opere urmează o lucrare...,
anunţată ori neanunţată, nu conta!... S-a mai uitat o dată
peste clasă şi printr-un... mda!... a pus capăt aşteptării
noastre, continuând cu binecunoscuta formulă... luaţi o
foaie de hârtie şi scrieţi... Aglae Tulea, personaj, persoană,
personalitate!..., timp de lucru... 15-20 de minute!..., nu
încercaţi să copiaţi, că vă dau 1!... şi nu uitaţi să vă semnaţi
operele de artă!..., care..., dar n-am mai fost atentă la
ultimele cuvinte, pentru că Adela mi-a arătat un discret
Prozã
semn + pe Aglae, personaj, pe celelalte două punând şi un
- şi un ? Pe moment, am dat din umeri a neştiinţă, urmând
să mă gândesc şi eu... persoană şi personalitate!?..., Aglae
Tulea? Personaj..., era simplu!..., citisem romanul şi îmi
făcusem fişele din vară, erau ale mele, nu împrumutate
ori copiate de alte colege..., căci se mai practica şi acest
tip de fişare a lecturilor!..., aveam citatele importante, la
predare recitisem episoadele semnificative..., dar... ăsta
era profesorul nostru!..., trebuia să ne surprindă cu un
subiect care nu presupunea reproduceri ale frazelor de
prin maculator ori manual, ci solicita gândirea textului,
înţelegerea relaţiilor dintre personaje, motivaţia unor
atitudini etc., încercând să ne convingă că un personaj
literar este suma trăsăturilor a foarte multor persoane din
viaţa reală... Am mai citit o dată enunţul, am dat din cap şi
din umeri, mi-am aranjat cordeluţa care alunecase, fiind
aproape sigură că nu voi rezolva tot subiectul şi am zâmbit,
amintindu-mi de Tiţa, verişoara mea, şi de colegele ei, de
la Teoretic..., cu profesorii lor care... şi care..., acum să le
fi văzut!..., oare ce s-ar fi ales de aerele lor?... şi proful
care se plimbă printre bănci şi-ţi urmăreşte orice mişcare
presupus clandestină, imediat taxată cu vocea aceea de
bisturiu proaspăt sterilizat... Ce faci, Nico? Vrei să iei 1? Și
obrajii Nicoletei, dar şi ai altor colege se îmbujorau, căci
întrebarea le anula orice tentaţie de a privi dincolo de
foaia proprie... Adevărul e că, până ne-am obişnuit cu
stilul de predare şi ascultare al profesorului, ne-a fost
greu, mai ales în primul trimestru al clasei a IX-a..., mult
de citit, fişe de lectură de care nu mai auziserăm şi...
încurajările celor mari!..., o să vedeţi voi!..., la română?...,
o întrebare..., nu-i ştii răspunsul?..., stai jos!... 2!..., pe
toamnă... 20 de corigenţi! Și multe asemenea... colegiale
încurajări..., că doar eram în clasa a IX-a! Bineînţeles că
n-am crezut mai nimic din autoprezentarea profesorului
care, pe un ton neutru, la prima oră, ne-a spus că se
considera obişnuit, nici Făt-Frumos, dar nici zmeul din
poveste!... şi să lăsăm timpul să vorbească!..., convingeţi-
vă singuri de adevărul celor spuse la adresa mea... Îmi
place obiectul pe care-l predau şi m-aş bucura să vă placă
şi vouă, căci e limba română..., m-aş bucura să constataţi
că e... dulce şi frumoasă... şi că, noi, cei de pe acest spaţiu
mioritic, ne alimentăm şi ne exprimăm sufletul, cu toate
trăirile lui, din armonia sunetelor grupate în cuvinte...,
cuvinte-gând, cuvinte-emoţie, cuvinte-sentiment... Și, pe
măsură ce vorbea, tonul căpăta nuanţe plăcute şi
convingătoare, iar privirea noastră, concentrată acum la
maxim, îl vedea într-o altă lumină şi ne întrebam prin ce
miracol profesorul exigent, ursuz şi răutăcios de multe ori,
devenea dintr-odată calm şi apropiat nivelului nostru de
înţelegere?... Apoi, cu o privire uşor pierdută în amintirea
din care noi am fi dorit mai multe amănunte, închidea
paranteza rememorărilor şi trecea la tema lecţiei... Nu
41
 sintagme literare
ştiu când şi cum, multora începuse să ne placă..., poate
pentru sinceritatea cu care vorbea despre sine, poate
pentru că ştia carte, fără să facă un caz din asta..., nu l-am
văzut vreodată predându-ne lecţia prin citirea ei din
caietul ascuns de servieta ori poşeta strategic puse pe
catedră, poate şi pentru că nu ne cerea să învăţăm pe de
rost poezii sau texte lungi, lăsându-ne pe noi să alegem
versuri ori citate definitorii pentru un personaj, apoi să ne
motivăm alegerea şi să facem referire la o situaţie de
viaţă..., aşa ca acum... Am împărţit foaia în trei părţi
aproximativ egale, notând... Aglae Tulea, personaj..., l-am
lăsat la urmă, că-l ştiam..., la personalitate, m-am
încurcat..., ce persona... şi de unde până unde... şi chiar
Aglae să..., tocmai învăţaserăm la psihologie despre..., dar
o personalitate presupune trăsături morale sau
intelectuale deosebite, prin care se remarcă într-un
domeniu anume, care ocupă o funcţie publică şi se face
cunoscut, în sens pozitiv... M-am uitat spre Adela...,
obrazul şi urechea... purpură!..., o fi scris ceva? M-am
hotărât... Aglae nu e o personalitate!..., doar dacă vor fi
fiind şi personalităţi negative!..., deci am scris... Aglae
Tulea nu e o personalitate, cel mult poate fi una negativă??,
subliniind cele două semne finale. Urma să rezolv şi partea
cu persoana..., persoana..., da!..., asta trebuie să fie!...,
cum de nu?... şi, încet-încet, clasa şi profesorul, colegii şi
lucrarea, toate au început să se decoloreze într-o
împletitură de linii şi cercuri din ce în ce mai mici, iar
amintirea unor întâmplări şi discuţii de acum câţiva ani
devenea tot mai vie şi Aglae Tulea, ca persoană, se pierdea
în mici rotocoale albastre suprapuse rândurilor nescrise
ale extemporalului, făcând loc dirigintei şi mamei, dar mai
ales mătuşii-mi Neli căreia, parţial, îi datoram aventura
mea... sanitară!... Totul începuse pe la jumătatea
trimestrului al II-lea din clasa a VIII-a, când diriginta ne-a
pus să formulăm în scris şcoala pe care dorim s-o urmăm
şi eu am scris Liceul Minier, profil laborant, din oraşul
nostru. S-a uitat la mine şi mi-a spus ca o mamă grijulie...
ce să cauţi tu la Minier? şi, chiar laborantă, ştii tu ce
înseamnă mina? Sensibilă, fragilă şi deşteaptă cum eşti,
du-te la Teoretic sau la Pedagogic!..., acestea sînt liceele
care ţi se potrivesc! Poate că mi se potriveau..., dar
hotărârea de a nu urma Teoreticul o luasem mai înainte...
Cunoscusem în vacanţa de iarnă cîteva eleve de la această
şcoală, colege cu Tiţa, şi nu mi-au plăcut aerele lor... se
credeau deşteptele pământului!..., mai ales una mică şi
bondoacă a ţinut să-mi spună că... la Teoretic, nu vine
oricine!..., e-he!..., celelalte, urmărite şi de privirile
afirmative ale Tiţei, completând... la noi, aşa!... şi noi...,
aşa şi pe dincolo!..., proful de istorie e..., profa de mate,
aoleo!..., dar se face carte!..., ce ştii tu!... Copiii..., mda!...,
dar copiii mi-au plăcut doar să mă joc cu ei nu să-i ţin în
bănci şi să-i necăjesc cu scrisul şi cititul, cu socotitul şi
42
Prozã
educaţia de toate felurile..., deci Pedagogicul era exclus!...,
aşa că am ales Sanitarul!... Acum, dacă mă gândesc bine,
trebuie să recunosc că hotărârea mea a fost stimulată şi
de mătuşa Nela care, deşi era o simplă laborant-chimistă
la mină, cu studii medii, era mereu informată cu tot şi
despre tot ce se întâmpla în orăşelul nostru, de la locul de
muncă până la şcoală, bloc, stradă, alimentară, familie
etc... Cu veştile pe care le actualiza permanent şi cu limba
ascuţită se impunea celorlalţi, considerându-se atoate-
ştiutoare. Noi o respectam că era sora mai mare a tatălui
meu, singurul care o mai întrerupea, dar destul de timid
cu... ia mai tacă-te!..., ai fost tu acolo şi-ai văzut!?... şi
pleca, lăsând-o să ne vorbească mamei şi mie... Tuşa Neli,
cum îi spuneam eu, era mama Tiţei şi a lui Sorin, coleg cu
mine, dar la altă clasă... Într-o seară a venit pe la noi cu
Drapelul roşu, ziarul Văii Jiului, în care era publicată
reţeaua şcolară a judeţului, Liceului Sanitar figurând la
Hunedoara..., a scos ziarul în care încercuise anunţul, ni
l-a arătat şi ne-a spus că îi pare rău că Tiţa nu a vrut să-l
urmeze..., cât am bătut-o la cap!..., da’ degeaba!...,
încăpăţânată ca tată-său..., dar acum s-a hotărât să-l dea
pe Sorinel!..., ce dacă e băiat!?..., ce..., nu sînt şi doctori?...,
sînt numai doctoriţe? şi apoi, adresându-i-se doar
mamei..., ia gândeşte-te!... halatul alb, e alb..., tu!... şi e...
respectat!..., nu ca salopeta de miner..., că ea, chiar dacă
e personal TESA şi, pentru a-şi sublinia calitatea, înălţa
uşor capul..., are halat alb!... ştie ea..., că una e ce se
spune pe la şedinţe, despre egalitate şi respect... şi alta
e-n viaţă!... şi apoi, parcă aducându-şi aminte şi de mine...
tu ce zici?... Am dat din umeri a neştiinţă sau, deocamdată,
a indiferenţă, din moment ce mai aveam un trimestru
până la absolvirea clasei a VIII-a, timp suficient pentru a
mă hotărî... Dacă ar fi fost după mine, aş fi dat la un liceu
de aviaţie, că-mi plăcea să zbor!..., dar cum să le spun alor
mei aşa ceva şi, mai ales, să audă şi ea!? Periodic, tuşi Neli
ne informa cu ultimele noutăţi despre liceu..., că are
internat şi cantină, chiar în şcoală, pentru fete şi..., e
foarte bine, tu!..., păi doar cobori în clasă, nici nu trebuie
să ieşi din clădire!..., este internat şi pentru băieţi, dar la
un alt liceu..., ei pot să mănânce la Sanitar ori acolo unde
stau, că e şi acolo cantină..., pot să-şi aleagă, nu-i obligă
nimeni..., doar că se intră greu, că e concurenţă şi... ştie
de la o colegă, laborantă prin Combinatul de acolo, cu
care s-a împrietenit, că... trebuie pregătire, că prin
Hunedoara, toţi copiii care dau la Sanitar fac meditaţii la
română şi la matematică şi ea s-a gândit să-l mediteze pe
Sorinel care... e cam leneş, dar îl va face ea să... Într-
adevăr, Sorin era leneş de-a binelea, nu doar... cam!... şi îi
dădeam temele să şi le copieze, că doar eram, zicea el,
singura şi cea mai deşteaptă verişoară a lui, tocilară ca
toate fetele!... În zadar îl ameninţam că e pentru ultima
dată şi-l îndemnam să înveţe şi să-şi lucreze singur temele,
 sintagme literare
că vine examenul, sau că o să-l spun lui tuşi..., o dată am
şi făcut-o, dar tuşa Neli s-a uitat chiorâş la mine, spunând...
da?..., aşa face?... şi tu!?..., cum îl ajuţi?..., poate o fi fost
obosit, că băieţii..., lasă că... şi lasat a fost!..., din moment
ce Sorin a continuat să-mi ceară ori să ia direct caietul cu
temele făcute... Când proful de mate l-a lăsat corigent şi
pe trimestrul al II-lea, tuşi s-a dus la şcoală, direct la
direcţiune... unde, ne-a spus ea în seara aceleiaşi zile...,
am făcut să fie chemat şi profu’ ăla care se crede Pitagora
Văii Jiului..., că aşa i-am zis!... dumneavoastră, tovarăşe
profesor, îi persecutaţi pe copii..., ştiţi cum vă spun!?... şi
aici, profu’ a dat din umeri, da’ s-a văzut că nu i-a plăcut
că-i ştiu porecla!..., ce?... Sorin Marcu din a VIII-a C, copilul
meu, nu ştie nimic, de l-aţi lăsat iar corigent?... şi apoi
l-am prelucrat puţin şi partinic!..., păi noi, tovarăşe
profesor, sîntem oameni ai muncii cu obligaţii de
producţie, mineri şi TESA, cuvânt subliniat şi în faţa
noastră cu două-trei înclinări ale capului!... şi avem
încredere în şcoală că ne învaţă copiii să promoveze, nu să
rămână corigenţi!..., ştiţi că pe Sorinel vreau să-l dau la
Sanitar?... şi acum, ce să fac?..., să-l mut la altă şcoală?...
Apoi a intervenit şi directoarea, întrebându-l care e
situaţia elevului Marcu şi profu’ a bălmăjit ceva despre
obligaţia lui de a-i face pe elevi să înveţe puţină
matematică, printre altele şi teorema lui Pitagora!... şi aici
s-a uitat fix la mine!..., dar Sorin e obraznic şi leneş, nu
prost!..., aşa a zis... nu prost!... şi, dacă nu va-ncepe să
înveţe serios..., oricum el nu-l vede intrat la Sanitar, că...,
dar eu nu l-am mai ascultat, păi, tu!..., nu mi-a plăcut cum
a pus problema..., în loc să mă încurajeze că o să-l mai
asculte, că o să-l verifice mai des, că o să..., el îmi spunea
de lipsurile lui Sorinel... După ce a plecat, am mai rămas
cu directoarea, o adevărată tovarăşă!..., care m-a înţeles
şi mi-a promis că elevul Marcu Sorin va promova..., că nu
e după tovarăşul profesor, mai sînt şi alte organe de care
trebuie să asculte şi el!..., dar..., cu Sanitarul e altceva...,
că e concurenţă mare şi..., dar n-am mai fost atentă la
spusele lui tuşi, reţinând ca venind tot mai de departe...
pregătire..., carte..., eu, verişoara lui..., Hunedoara...,
Sanitar... Un gând lipit de mintea mea s-a transformat
într-o replică pe care, dacă n-ar fi fost teama de limba ei,
i-aş fi spus-o, că o merita... Tuşa Neli ştia de mult că Sorin
nu învaţă!... şi pe mine m-a făcut vinovată şi responsabilă
de trândăveala lui..., Pitagora era porecla profesorului de
mate, aşa am preluat-o şi noi de la ceilalţi şi chiar de la
proful care, în a V-a ne-a spus cum a luat nota 2, pentru că
n-a ştiut teorema şi asta l-a ambiţionat să-nveţe şi s-ajungă
profesor de matematică!..., nu ne persecuta, fiind foarte
corect la note, aveam în clasă şi colegi foarte slabi la
mate... şi lor le dădea 5 şi, dacă încercau ceva din temă,
luau chiar 6!... şi-i trecea clasa, dar nu se-mpăca cu
obraznicii şi leneşii!..., categorie din care făcea parte, pe
Prozã
locul I, şi verişorul meu... Nu se poate ca tuşa, mereu şi
bine informată!..., nu fi auzit şi despre calităţile profului
nostru, reţinând doar un presupus defect..., persecutarea
elevilor!... şi o poreclă care nu-l mai supăra demult. Un
timp, tuşi Neli n-a mai venit pe la noi, motivându-şi
absenţa cu prea multele probleme ale laboratorului aflat
în plin proces de extindere şi modernizare..., pentru că,
zicea ea, clătinându-şi capul şi dând astfel greutate
vorbelor..., tu, chimistele astea noi, că avem două,
degeaba au facultate!..., păi nu ştiu nimic practic!..., eu,
credeţi-mă, trebuie să stau numai după ele..., că şefa mi-a
zis direct... Neli, tu răspunzi de fătucile astea, învaţă-le
meserie şi vezi să nu facă vreo boacănă!... Apoi a adus
vorba de şcoală..., că... m-am tot gândit..., m-am vorbit şi
cu al meu, da’ mai bine nu vorbeam că nu-l interesează
soarta copilului, parcă n-ar fi al lui!... şi toate cad şi se
sparg în capul meu!..., aşa că am vorbit şi cu Sorin şi
copilul nu vrea să dea la Sanitar..., păi ştiţi ce mi-a spus?...
nu plec eu mamă prin străini, la Hunedoara..., ce?..., n-am
liceu în oraş? şi colegii mei..., mă duc şi eu cu ei, ori la
liceu ori la profesională... Eu nu i-am dat dreptate, am
încercat să..., dar e şi ca el..., păi, ia gândiţi-vă!... şi apoi,
jucându-se cu nasturele meu de la bluză, mi s-a adresat
numai mie... să zicem că stai la internat, dar acolo te strici,
că stai cu nu se ştie cine în dormitor, adunătură de alte
fete, unele fumează, altele... gură-cască sau umblă după
băieţi!..., ori stai la gazdă... cine ştie peste ce oameni dai...
eşti frumuşică, de... şi mi-a lăsat nasturele pentru a-mi
atinge obrazul... s-au mai văzut cazuri când s-au stricat
familii din cauza tinerelelor, luate-n gazdă..., că zici că sînt
copii şi când colo, ele..., dar n-am mai ascultat-o, căci
sufletul mi se umplea de lacrimi şi ciudă... şi mama la care
mă uitam nu zicea nimic..., ce dacă era sora mai mare a
tatei, de ce nu îndrăznea să o contrazică şi-i permitea să-şi
verse toată răutatea neîmplinirilor ei.., cum, dacă Sorinel
nu poate da la Sanitar, că e obraznic şi leneş, fără să-i pese
de matematică, ăsta e adevărul!..., toate nenorocirile
înfloresc şi rodesc numai la Hunedoara?... Mama o asculta
şi, cu uşoare gesturi, o aproba, îndrăznind completări de
felul... e băiat!..., băieţii se descurcă altfel..., lasă, nu-ţi
face sânge rău, că o să fie bine... Seara, mama a venit la
mine-n cameră şi, pentru prima dată, mi-a vorbit altfel,
spunându-mi multe, despre viaţă şi moartea copilăriei,
despre dragoste şi ură... şi nu ştiu de ce mi-au rămas în
colţul acela de suflet în care lăsam să intre anumite vorbe,
idei şi vise nicicui şi niciodată mărturisite... şi vocea mamei
avea un alt timbru, mult mai cald şi mai blând, iar eu o
ascultam vorbindu-mi de drumul vieţii... pe care vei pleca
la toamnă şi, mai întâi, va trebui să asculţi, apoi să te
gândeşti la ce-ai auzit şi, abia după aceea, să vorbeşti!...,
ţine minte să nu încurci treptele, că în viaţă e uşor să
vorbeşti..., să gândeşti e mai greu!..., fii atentă că vorbele,
43
 sintagme literare
odată spuse nu mai pot fi şterse, sînt ca păsările scăpate
din colivie... şi păsările mai pot fi aduse înapoi, dar
cuvintele nu!..., şi să mai ştii că niciodată n-o să fii
singură... şi eu şi tată-tău vom fi mereu lângă tine!... şi
las-o pe tuşă-ta să spună ce vrea..., aşa e felul ei, îi place
să se laude..., ştii cât de uşor împarte ea lumea-n două,
după interesele ei..., doar că acum vorbeşte durerea din
ea..., a mamei care-şi vedea copilul cu halat alb..., vezi tu,
la ea, durerea e ca o funingine depusă-n strat gros pe
suflet..., când şi cât poate mai aruncă din ea şi jigneşte, cu
sau fără voia ei!..., încearcă s-o înţelegi..., nu zicea ea că
Sanitarul e cel mai bun?... acum, dacă Sorin nu mai...
vezi?..., Sanitarul e plin de toate relele lumii. Băiatul s-a
folosit de dragostea ei ca de o slăbiciune a mamei care i-a
tolerat lenea, motivând-o cum şi cum..., apoi şi-a creat
singură iluzia Sanitarului, doar că realitatea are legile ei...
şi tu să ai grijă... visele tale să plutească libere şi colorate,
până la cer!..., dar mereu să se vadă şi pământul!..., mă-
nţelegi?... Când Neli vorbeşte cu răutate, îmi pare rău de
ea... şi am simţit eu că mă acuzi că nu zic nimic, dar ştiu ce
înseamnă să fii mamă... Fata mea, drumul tău e scris în
stele şi nu poate nimeni să ţi-l întoarcă... şi cred că o să
fii..., dar cotul Adelei m-a făcut atentă la vocea aceea de
bisturiu proaspăt sterilizat şi m-a readus în realitatea sălii
de clasă, odată cu... puneţi stilourile jos şi daţi lucrările în
faţă!... Și mama şi tuşa Neli intră repede-repede în ceaţa
amintirii şi se pierd printre liniile foii dictando... Am reuşit
să mai scriu în spaţiul rezervat persoanei... tuşa, tuşi
Neli... şi am dat lucrarea, şoptindu-i Adelei... am făcut-o!...,
2 îmi dă!..., n-am scris nimic la două puncte..., la unu, ar
mai fi ceva..., să vezi!... În şoaptă, m-a întrebat... dar, de
ce n-ai scris?..., să nu zici că nu ştiai... Nu ştiu..., n-am mai
avut timp..., mi-am amintit de mama şi de tuşa care... În
acest timp, profesorul prelua lucrările şi, în timp ce le
aranja, întrebările noastre, curioase şi mereu aceleaşi,
zburau de la o colegă la altă... ai ştiut?..., nu!..., da’ tu?...,
nici tu?..., ei!... şi mişcările umerilor şi mişcările capetelor
sugerau un... ce-o fi, o fi!... Ne-a privit în tăcere, aşteptând
să terminăm... şi a început o discuţie despre tratarea
subiectelor, căci aşa proceda după fiecare extemporal sau
teză... Mda!..., să vedem... subiectele n-au fost grele, nu-i
aşa?... şi şi-a marcat întrebarea cu acelaşi zâmbet uşor
ironic ce s-a stins odată cu răspunsurile noastre... a, nu!...,
n-au fost grele!..., au fost foarte grele!... Da?..., nu cred!...
şi tonul întrebării lui a trecut de la vesel la serios..., hai să
vedem!... Aglae Tulea, personaj..., aici toată lumea trebuia
să ştie..., mă rog!..., expresia... toată lumea... generalizează
politicos, dar noi avem libertatea să-i excludem pe cei
care n-au învăţat... Până aici, e clar?... Da!... s-a auzit un
răspuns colectiv, pe fondul căruia s-a detaşat întrebarea
lui Vali... şi luăm 5, pentru subiectul acesta? Nu, Vali, nu
luaţi 5, luaţi 4, cu... şi mâna scoasă din buzunarul hainei şi
44
Prozã
ridicată spre tavanul clasei sugera... darul care venea de la
el şi de undeva de sus..., căci ştiam dintr-a a IX-a cum
calculează nota finală... fiecare subiect era notat cu 3.33,
deci... 67 de sutimi erau acordate ca semn... al omeneştii
sale indulgenţe, dar şi al bunăvoinţei divine!... De 4, eram
şi eu sigură!... şi cotul Adelei m-a făcut să privesc un 4,
frumos scris şi de ea pe colţul maculatorului..., mai am
unu, a zis, zâmbind amar..., mai iau unu-n teză, nu poate,
ci sigur mai iau şi-un 2!... şi... gata!..., la toamnă, corigenţă
mă cheamă!... Între timp, profesorul s-a sprijinit de
catedră şi a început să se uite prin lucrări, căutând
rezolvări care să-i justifice comentariile la adresa
cunoştinţelor noastre. Râsul era general, căci – meritul lui
– rareori indica numele celui care comisese delictul şi,
când o făcea, se folosea de câte un dicton, proverb ori
banc adaptat la situaţia concret trăită în clasă... plasa o
glumă de felul... decât mult şi bun, mai bine puţin şi
prost!..., ori... decât să iei azi o notă mare, mai bine iei
mâine un 2!..., sau... decât să citeşti şi să-nveţi acum, mai
bine la vară!... şi, după felul cum şi-a încruntat sprâncenele,
apropiind şi îndepărtând foaia parcă pentru a înţelege
mai bine, mi-am dat seama că a ajuns la lucrarea mea...
Carmen!... şi tonul vocii îi trăda şi nemulţumirea şi
nedumerirea cu care se oprise la mine, iar mie îmi răcorea
obrajii şi sufletul..., măcar să ştiu de pe-acum!..., privirea
profesorului m-a obligat să mă ridic în picioare, ca nefericit
exemplu de rezolvare a unui subiect... Ce?..., să admitem
că n-ai ştiut Aglae Tulea, persoană..., dar să treci nişte
nume de cine ştie ce rude, cunoştinţe ori vecine... asta e
prea de tot!... uitaţi-vă şi voi!... şi a ridicat rotind
extemporalul spre cei din primele banci... gâturi alungite,
interjecţii... şi Gina întoarsă spre mine, cu o mută
întrebare... ce-ai făcut!? Am strâns puţin buzele şi am dat
din umeri a recunoaştere... asta e!... şi am auzit-o pe Gina,
încercând să mă scuze... tovarăşe profesor, poate s-a
gândit prea mult şi... asta era!... şi Gina înţelesese, dar nu
ea mă dăduse exemplu negativ şi nu ea îmi hotăra nota!...
şi..., sigur că m-am gândit... şi acum suportam
consecinţele... şi din aerul amintirilor au început să
plutească, venind spre mine, vorbele mamei din acea
seară cu sfaturile care, dintr-odată, mi-au răsunat în
urechile din ce în ce mai calde... să nu laşi pe cineva să
vorbească-n locul tău!..., aşa că, politicos, i-am răspuns
profesorului care mă întrebase... ce s-a întâmplat?...,
spune, să audă toată clasa!..., la primul punct, cel mai
uşor!..., nimic!..., la al doilea..., o frază, corectă!..., dar
corectitudinea ei e anulată de nesiguranţa marcată de
cele două semne de întrebare..., aşa-i?..., deci, punctaj...
zero!..., ca la primul punct... şi a dat un bobârnac lucrării,
iar sunetul foii lovite s-a auzit până în ultima bancă..., la
ultimul punct..., te-ai gândit, cum spune Gina, dar până
unde?..., hai spune!... şi vocea profesorului era mai calmă,
 sintagme literare
păstrând totuşi ceva din nemulţumirea cu care mă oferise
drept exemplu... Tovarăşe profesor, am lăsat la urmă
primul punct, că-l ştiam foarte bine..., vi-l spun acum,
dacă vreţi!... Nu acum, nu e cazul!..., treci mai departe!...,
mi-a răspuns, începând să se plimbe prin clasă..., la al
doilea, mi-am fixat un posibil răspuns, urmând să-l
dezvolt... şi se vede cum l-ai dezvoltat!..., a intervenit,
fluturând extemporalul spre mine..., cu o frază
interogativă, adică nesigură! Bine!..., acum treci şi explică
punctul al treilea... Aici, recunosc, am pierdut timpul...,
m-am gândit prea mult... şi... cum să spun despre acele
amintiri?..., pe cine interesa tuşa Neli, deşi era apropiată
de Aglae, prin atitudinea faţă de Sorin şi comportamentul
ei faţă de mine... Și?..., a vrut să ştie profesorul care a
continuat, adresându-se întregii clase... şi, să vă spun eu
ce s-a întâmplat..., Carmen, dacă greşesc, te rog să
intervii!... şi să mă contrazici, dar... ştiţi..., cu argumente
serioase şi politicos formulate... Și aici avea dreptate..., de
fiecare dată când aveam ceva de spus..., o nemulţumire, o
observaţie sau o întrebare... ne asculta cu atenţie şi ne
explica fără jigniri şi fără aere de superioritate, iar nouă ne
Prozã
era ciudă că trebuia să-i dăm dreptate, că – într-adevăr –
ideea lui era cea mai bună, că părerea lui era cea corectă,
că aducea câteva argumente solide şi că... Cred, a
continuat profesorul, că ai căutat o persoană apropiată
Aglaei Tulea şi ai găsit-o, după cum ai notat aici!... şi
degetele lui au îndoit hârtia pentru a sublinia astfel ultimul
punct... te-ai gândit şi ai stabilit similitudini între
personajul literar şi tuşa Neli..., cine e şi ce grad de rudenie
aveţi, nu interesează!..., dar ai greşit lăsând gândul-
raţiune să devină gând-amintire... şi te-ai dus... dulce
minune... şi-a murit... floarea-albastră!..., aici punct şi
subiect nerezolvat!... Apoi, ca un sfat general, adresat
clasei..., v-am spus dintr-a IX-a... gândiţi-vă de două ori
înainte de a vorbi şi de trei ori înainte de a scrie..., dar nu
visaţi!..., o puteţi face acasă, pentru compuneri libere ori
eseuri de publicat în revista şcolii..., amintiţi-vă că şi
extemporalele sînt lucrări, cu puncte la care trebuie să
răspundeţi... clar, concis şi corect!... Pentru că sunase de
ieşire, a luat celelalte lucrări de pe catedră şi, din uşă, l-am
auzit... Carmen, cu părere de rău, dar mai mult de 2
nu poţi primi...
45
 sintagme literare
VERONICA
BACIU
Ziua de Crăciun
Ziua se ivea limpede, cu hotarele încălzite de raze
primăvăratice. Silvia se trezi buimăcită şi speriată de
nişte zgomote ritmice de tobe şi-o amestecătură de voci
şi cântece, sau ce-or fi fost...Se concentră puţin, cu ochii
pe fereastră, şi realiză că nu erau decât frânturi scâlciate
dintr-un colind. Se ridică şi privi în curte. Înţelese...
Ștefan stătea înconjurat de nişte colindători întârziaţi şi
cam veştejiţi de vârstă care nu mai găsiseră drumul către
casă din Ajun. Probabil se proptiseră la vreo cârciumă din
drumul lor şi nu mai plecaseră. Tocmai îşi terminaseră
repertoriul şi aşteptau recompensa care nu putea fi decât
un pahar cu băutură. Ștefan nu se putea eschiva...Era ziua
de Crăciun. O zi pe care o petreceau în ritmurile pe care
satul le mai păstra încă, poate mai apropiate de lumea
celor duşi, decât a celor vii. Lumea celor vii se strică din ce
în ce mai mult. Curăţenia vechilor obiceiuri era înlocuită,
amestecată cu obiceiuri mai noi.
Silvia se primeni cu multă migălă, privi chipul senin al
bărbatului ei şi se grăbi să săvârşească prima îndatorire
a zilei. În ziua de Crăciun femeile mergeau cu coşul plin
de bucate la biserică, să fie binecuvântate, să se poată
ospăta din ele şi să poată da din ele de sufletul morţilor.
Totul era pregătit de cu seară. Trebuiau doar aşezate în
coşul încăpător pe care Silvia îl păstra special pentru astfel
de momente: pâinea rotundă, unsă cu ou şi coaptă în
cuptorul aragazului, sticla de vin, prăjiturile şi cozonacul,
friptura şi sarmalele, aşezate cu grijă într-o caserolă,
portocale, mere, printre care aşeză câteva crenguţe de
brad şi acoperi totul cu ştergarul de borangic pe care-l
păstra cu sfinţenie de la mama ei. Era printre puţinele
lucruri pe care le putuse păstra. Ștergarul şi câteva poze
înnegrite de timp din care răsăreau chipurile cu priviri
înţepenite într-un timp pierdut definitiv.
Drumul spre biserică nu era prea lung, avea pentru ea
o semnificaţie aparte, îi dădea prilejul să se gândească la
viaţa ei, la Crăciunurile trecute, la bucurii şi suferinţe vechi
şi noi. Privea casele, curţile, da bineţe oamenilor cu care
se întâlnea. Era încă linişte, forfota nu începuse. Crăciunul
începea în rânduiala fiecărei case şi se împlinea în tinda
bisericii. În biserică era un aer călduţ, mirosea a tămâie
şi a pâine coaptă în casă. Lumânările licăreau ca nişte
dorinţe vii ce vibrau şi se înălţau prin rugăciunile noastre
46
Prozã
către cei plecaţi dincolo. Preotul înălţa glasul lui către
cerul nevăzut al dumnezeirii şi glasul lui era întărit de
cel al ţârcovnicului şi al corului format din câţiva bărbaţi.
Din partea stângă a naosului, le răspundea corul de
femei. O clipă îşi opri gândurile şi se lăsă în voia glasului
frumos al preotului Vasile. Parcă o clipă timpul stătu în
loc şi se împăcă în sufletul ei cu toate. Ăsta era Crăciunul
ei. Se gândi pe rând la toţi cei pe care-i petrecuse pe
ultimul drum, se gândi la Ștefan al ei, la ceea ce pierduse
când hotărâse să-şi lase viaţa ei începută lângă părinţii
lui Ștefan, în Ardeal, şi să se întoarcă în satul în care se
născuse. O nelinişte îi răscolea sufletul din când în când.
Poate era starea ei naturală, aşa cum îi spunea Ștefan:
„mă, fată, tu nu te simți bine dacă nu găsești motiv de
îngrijorare, când de una , când de alta...”.
Ștefan era un om mai degrabă tăcut, domol. Om cu
destulă carte şi, în plus, priceput la toate, îi plăcea să facă
totul în ritmul lui, în tihnă şi cu multă migală, de parcă ar
fi avut tot timpul din lume pentru orice, spre deosebire
de ea care era o repezită şi de multe ori, era superficială
în anumite treburi ale casei . „Le dai peste ochi, Silvie, și
pe urmă mă omori pe mine cu zile că ai făcut și ai dres”,
o taxa imediat Ștefan atunci când nu era mulţumit. Iute
era şi la supărare, se aprindea de ieşeau scântei, dar
Ștefan o lăsa, aştepta, avea răbdare până se ostoia tot
zbuciumul ei şi abia apoi se gândea să ia o atitudine.
Și atitudinea lui în ultimul timp o îngrijorase, parcă era
mai abătut, parcă nu mai făcea nimic cu bucurie, ca altă
dată... Dimineaţa zăbovea mai mult în pat şi se trezea
morocănos şi indispus, alteori îl auzea ocărând găinile
prin curte, ceea ce nu-i sta în obicei. Uneori avea impresia
că-i căuta nod în papură din orice: că nu ştie să închidă o
uşă, că vorbeşte prea mult, că dă televizorul prea tare ...
S-a gândit la toate, le-a luat la rând : o fi bolnav ? şi parcă
i-a trecut un fier încins prin inimă , s-o fi săturat de mine?
uneori recunoştea că exagera, i-o fi dor de cineva, de ceva
?- de cine, de ce ? , credea că Ștefan nu avea secrete faţă
de ea . Când l-a surprins într-o după-amiază, vorbind la
telefon cu una din surorile lui, a înţeles : lu’ Ștefan al meu
îi era dor de- acasă, de neamurile lui. Uitase, în iureşul
zilelor şi al anilor, cu grija şi nerăbdarea de a-şi face un
rost aici, că are şi el partea lui de lume, de viaţă care- i
aparţine, aşa cum aveam şi ea.
De fapt, lucrurile se schimbaseră decând acceptase
postul de bibliotecară la una din şcolile din sat. Stătea
mai puţin cu el acasă, îşi împărţea altfel timpul şi era
preocupată de alte lucruri, inclusiv de ţinută şi de modul
în care arăta. Era foarte mulţumită, în sfârşit făcea ceva
apropiat de meseria ei şi slujba asta, chiar dacă nu ştia
pentru cât timp, îi venea ca o mănuşă. Ștefan la început se
bucurase, veniturile care intrau regulat în bugetul familiei
se rotunjeau, dar mai apoi a devenit tot mai posac, mai
 sintagme literare
irascibil. Silvia a stat de vorbă cu el şi împreună au hotărât,
cu vreo două-trei săptămâni înainte de Crăciun, că e cazul
să plece în Ardeal, să-şi vadă sora, să-şi caute fratele cu
care nu era în relaţii foarte bune.
Cât a fost plecat, mai mult cu două zile decât
stabiliseră şi fără s-o anunţe de întârziere, Silviei i-a fost
greu, au trecut-o toate apele tulburi ale îngrijorărilor, dar
a rezistat, nu l-a sunat, doar l-a aşteptat până l-a văzut
din nou acasă. Și-a venit Ștefan, încărcat cu de toate de la
neamurile lui.
Nu l-a întrebat nimic. L-a lăsat să răsufle, să-l vadă
în ce ape se scaldă. Și aşa, cât ai clipi, a venit Crăciunul
peste ei şi-au fost luaţi de pregătiri, că de fapt frumu-
seţea sărbătorilor stă în febra pregătirilor, fără de care
sărbătoarea în sine ar fi mult prea puţin.
Slujba fusese balsamul care o mângâia acum pe
drumul de întoarcere. Soarele încălzea nefiresc, pentru
o zi de Crăciun, topind parcă pentru câtva timp dureri,
frămân-tări, urâciuni ale zilelor adunate. Când deschise
uşa bucătăriei, Ștefan, deja rânduise totul pe masa
din bucătărie pentru a le împărţi de sufletul morţilor.
Prozã
Aprinseră lumânările, se închinară şi Silvia începu să
spună şoptit numele celor pentru care se rugau de ”
iertarea păcatelor şi odihna lor veşnică”. Pacea unui timp
suspendat se coborâse peste sat.
În sfârşit se aşezară la masă, ciocniră din vinul lor
rubiniu şi aromat, cu care Ștefan se lăuda peste tot –
„producție proprie!”. Telefoanele, aşezate în apropiere,
marcau fiecare mesaj primit. Erau mesajele obişnuite cu
urări de Crăciun de la prieteni şi cunoştinţe mai vechi şi
mai noi şi ei se bucurau că lumea se gândeşte la ei, că nu
sunt atât de singuri.
Ziua era pe sfârşite. În sat lumea se aşezase care
pe unde...Peste tot vedeai lumini şi brazi împodobiţi,
ornamente, în ferestrele caselor stăteau Moşi Crăciuni din
carton colorat sau gonflabili, undeva departe se auzeau
pocnitori şi muzică de petrecere, semn că încă un Crăciun
trecea şi noi ne lăsam cuprinşi, ani la rând, în aceeaşi
convenţie. Aşa cum făcea de câteva ori pe zi, Silvia ieşi în
stradă, în faţa casei sale, şi privi satul strălucind în apele
înserării. Se gândea la timpul care şterge alt timp şi la
ninsorile ce împodobeau altădată Crăciunul…
47
 sintagme literare Teatru

EVRA
Max: Ce fel de schimbare?
Agatha: Nu încetează
Max: Este grav?

GART
Agatha: Nu ştiu!
Max: Câteodată poate să fie
Agatha: Să-i vezi în fiecare noapte devine plictisitor
Max: Încerc să înţeleg
Agatha (iritată se mișcă pe scaun): Să ne înţelegem Max,
câteodată este mai bine să pui punct anumitor lucruri!
Despre morţi numai de bine… Max: Cu asta pot fi de acord, credeam însă că nu poţi sta
departe
(farsă) Agatha: La dracu, ai dreptate, nu pot sta departe, dar,
vreau o schimbare
Motto: Max: Tu ştii!
„Teatrul este instituția supremă pentru Agatha: Nu ştiu nimic, ar fi ceva, nu mare lucru... Ah,
rezolvarea problemelor din viață". trebuie să mă gândesc...
Max: Nu sunt un bun sfătuitor
Personaje: Agatha: Trebuie să vorbesc cu Hercule, vreau să văd cum
Agatha, doamnă engleză 50 de ani, reacţionează
Max, domn englez 35 de ani, soţul Agathei, Max: Imaginez
Hercule, domn belgian 40 de ani, Agatha: Astăzi este greu să găseşti pe cineva ca el.
Miss Marple, doamnă engleză 65 de ani, Max: Și?
Emily Inghethrop, contesă engleză 70 de ani, Agatha: Este grozav!
Al. Inghethrop, conte englez 50 de ani, soţul Max: Atunci merită toţi banii!
contesei Inghethrop,
Agatha: Probabil.
Dorcas, menajera familiei Inghethrop,
Bonfaier, comandantul navei
Sergio, directorul revistei şi iniţiatorul (pauză)
croazierei:"O navă de cărţi spre Barcelona",
Personajul 1: un băiat circa 20 de ani în costum Max: Dacă te obişnuieşti
de marinar. Agatha: (tăind replica): Nu, nu este bine
Max: Obişnuiţa este mama îndemnului
Notă: Toate scenele mai puțin prima scenă a actului Agatha: Eh, Max, vrei să învăţ lecţia despre silogism?!
secund se desfășoară pe puntea principală a navei: Nineni, dar absolut nimeni nu-ţi vrea binele
"Styles", locațiile pentru fiecare scenă în parte sunt Max: Da, afară de nişte persoane din propriul anturaj....
diferite, le vom analiza pe parcurs. Agatha: Nimeni!

Actul întâi (pauză)

Prima scenă Agatha: În final unde este binele colectivităţii?

Max: Eu spuneam de cei apropiaţi
Agatha și Max la ieșirea pe puntea superioară, în
Agatha: Max, încetează!
dreapta. Un șezlong, o masă de plastic câteva scaune.
Agatha stă pe unul din scaunele de plastic, curăță mani-
(pauză)
chiura, este îmbrăcată cu un "capot" și are părul prins
într-un prosop, semn că tocmai ieșise de la duș. Max se
află la câțiva metri, la soare, întins pe șezlong, are ochelari Max: Cel ce se obişnuieşte nu mai are frică
de soare. Este îmbrăcat doar cu pantaloni scurți. Dacă ar Agatha: Frică?
fi să specificăm și ora, se poate spune că este aproximativ Max: (se ridică în şezut): Morţii cu morţii...
nouă dimineața, poate ceva mai devreme. Agatha: Este vorba despre orice, Max!
Max: Orice lucru pe care îl faci îndelung devine plictisitor
Max: Șii... despre ce anume vorbeam aseară? Agatha: Nu neapărat
Agatha: Da, trebuie! Max: Anume?

48
 sintagme literare Teatru
Agatha: Lucru rămâne lucru, ca să fie înfăptuit meseria pe (pauză)
care ai ales-o trebuie să-ţi placă, altfel schimb-o!
Max: Tu eşti singura care ştie... Hercule: Să mă ridic, să caut un scaun? Aici nu sunt scaune.
Agatha: La naiba, aş vrea să ştiu Trebuie să-i vorbesc comandantului, nu se poate să
Max: Este cald, nu ţi-e sete? lipsească tocmai scaunele de pe puntea navei, astăzi
Agatha: Puţin, dar nu beau apă, dacă bei îţi va fi sete scaunul trebuie să reprezinte totul.
mereu. Agatha: Nu, mulţumesc
Max: Se spune că atunci când este cald sunt necesari
(pauză)
3 litri de apă
Agatha: Acum nu beau, o să transpir, nu suport transpiraţia Hercule: Motoarele astea îmi zgâlţâie creierii, trebuie să
Max: Nu insist facem ceva

(pauză) Scena a patra

Agatha: Oricum este diferenţă între schimbare şi a te Agatha: Bună seara!

schimba în bine M. M.: Hello, este foarte cald
Agatha (șoptește): Nimic despre astăzi.
Scena a doua M. M. (șoptind): ok!
Agatha: Vino, ţin să ţi-l prezint pe domnul Poirot?
Agatha: Bună dimineaţa!
(se fac prezentările)
Hercule ridică privirea din pământ apoi o coboară din Hercule: Încântat să vă cunosc doamnă.
nou
(își strâng mâinile)
(pauză)
M. M.: De asemenea. V-am urmărit cariera, am citit atâ-
Hercule (îndreaptă privirea în altă parte): Ce vânt vă tea lucruri interesante
aduce? Agatha: Să lăsăm asta acum, servim ceaiul? Vă rog, să ne
Agatha: Oh, doamne, vroiam să văd cum sunteţi... Palid, aşezăm la masă. Max, please, serveşte ceaiul!
vă simţiţi bine? (cei trei se așează la masă. Max așează patru cești de
Hercule: Se poate mai rău ceai și servește și se așează la masă la rândul lui.)
Agatha: Se pare că nu eşti indispus total!
Hercule (îndreaptă privirea spre Agatha): Ce să spuneţi şi Cortina. Sfârșitul actului întâi.
dumneavoastră acum?
Hercule coboară privirea. Va urma

49
 sintagme literare Atelier critic

ADRIAN DINU
între tăceri şi cuvinte, lumină şi păcat,
între istovirea fiinţei (biruită de ţărână) şi
înnoirea ei, aspirând spre „cerescul sălaş”;

RACHIERU
între fiorul finitudinii şi muzica celestă,
poetul întemeietor de lume fiind martorul
entropiei şi al deşertăciunii ei. Și, nu în
ultimul rând, pendularea între Thanatos şi
Divin, împăcând fiinţa, chiar dacă „moartea
încolţeşte” şi trupul (provizoriu) „alunecă spre uitare”. Da,
Poeţi din Bucovina lumea „în vicii se destramă”, lumina şi păcatul se-nfrățesc,
poetul însuşi, „nins de păcate”, se vrea „picur de lumină”.
„Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent” Și încearcă să se lepede, pe „acoperişul vieţii”, de spaimele
unei lumi „bolnavă de nestatornicie”, îmbrăcând-o în
La optsprezece ani de la debut (v. Suntem fiii acestui cuvinte la întâlnirea dintre sacru şi profan: „În rest sunt
timp, 2000), afişând un neoromantism nevindecabil, patimi şi trăiri deşarte / Când clepsidra vremii se înclină,
trecut prin câteva ipostaze / „faze” lirice (trubadur, pelerin
/ E-un mucegai ce încolţeşte moarte / Peste-un bulgăre
la „templul cuvântului” şi fiinţă problematizantă, oferind
ţâfnos de lumină; // Vămuiţi de vreme şi hăituiţi de nevoi
exerciţii cogitative în ambalajul unui lirism elegiac),
/ Batem mereu cărările de noroi.” (v. Psalm 5).
Dumitru Brăneanu face, în armura sonetului, figura unui
răzvrătit potolit, asaltat de tristeţi şi îngrijorări. „Ne-
bacovian”, s-a observat, confesiv-nostalgic, convins că
„raiul e lumina din cuvinte”, cu „sufletul aripă bolnavă de
zbor”, poetul contemplă, ascultând „clopotele inimii”, sub
un titlu aparent bacovian (v. Destrămarea lumii, Editura
Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016), tocmai disoluţia ei prin
insinuarea sentimentului thanatic, ca nelinişte difuză.
El, „un şubred vas de lut”, o palidă „umbră călătoare”,
simte gheara timpului şi încearcă amânarea „secerişului”:
„M-atinge timpul cu aripa humii / Spre care ceruri să-
mi înalţ privirea? / Atunci voi părăsi poteca lumii, / Și în
genunchi aştept mântuirea; // Părinte, dacă moartea va
învinge, / Cu mine omenirea se va stinge?!” (v. Părinte?)
Timpul „ne aleargă”, umbra morţii „bântuie beteagă”
şi, simţind / presimţind acel capăt de drum, imploră
Divinitatea protectoare să-i îndulcească periplul, cercând
să se ridice din păcătoşenie „pe scara rugii”, fireşte. Chiar
dacă „s-a vestejit amiaza visărilor rebele” sub lucrarea
În textul prefaţial (v. În loc de prefață), pe un ton ironic-
timpului, alcoolul visului îi dă ghes şi „sângele amintirii”
ludic, Dumitru Brăneanu ne dezvăluie ispititoarele feţe
e invocat în nopţile „ninse de singurătate”. Condamnat
ale urâtului într-un „veac hain” şi, dintr-un impuls eticist,
la dragoste, sub un cer prăbuşit, poetul redescoperă
blamează lucrarea inventivului Lucifer în necurmatul șah
bucuria iubirii; erotica, inflamată de „hăurile sufletului”,
se înteţeşte chemând o iubită inventată, fantasmatică, cosmic, constatând că omenirea îi urmează, cu râvnă,
„curată ca lumina”, aşteptată „pe drumul de vecie”; calea. E vorba, în fond, de desacralizarea lumii, o lume
oricum, plămădită din cuvânt, de puritate imagistică, care există „la întâmplare”, păstorită de Întunecimea Sa.
rătăcind în „cohorta de gânduri”, cucerind „cercul viselor Dacă vom reciti poemul blagian Paradis în destrămare,
şi amăgirilor”. Lăstunii iubirii trezesc „nordul îngheţat păstrând distanţa cuvenită, coborând – pe suport biblic –
al inimii”, încât va cere, rugător, neliniştitei Euridice: într-un univers arhaic, vom descoperi că heruvimii păzitori
„însămânţează-mă iubire / târziu sau mai devreme / ai drumului spre pomul vieţii nu mai mânuiesc o „sabie de
de la cea dintâi sărutare / până la o nouă răstignire” flăcări”, ci un biet „cotor de spadă”, fără de flacără; iar
(v. Euridice). Cum „hambarele tristeţii” sunt pline şi, pe „ţărâna va seca poveştile”, ne avertizează temător Blaga.
„scara bucuriilor deşarte”, înmuguresc păcatele, poetul O lume „de lut”, care nu mai auzea, la vama dumnezeirii,
îmbracă „haina pocăinţei”. Marius Manta observa, cu Vocea. Totuşi, poetul băcăuan, încărunţit în suferinţă,
temei, această polarizare a discursului, cu pendulări învins de timpul parşiv, recunoaşte că ar vrea să amâne

50
 sintagme literare
clipa despărţirii de „o lume deşartă”; şi, în acelaşi timp,
ca vistier al multor păcate, caută (de-o viaţă) iluzia
divină, urcând „pe trepte de înviere”. Adunând, aşadar,
merinde pentru veşnicie (v. Învăț), aflând lumina izbăvirii.
Urcă Golgota, strângând în inimă „sevă vie”: „Hristoase,
curmă-mi iadul şi-l lumină”. Precum în îndemnul repetat
de „a strânge lumina”: „să strângem lumina din noi / s-o
adăpostim în cuvinte / pe un altar de şoapte / e atâta
risipă de patimi / şi negru cerul se prăvale / în ochii grei de
tristeţi / prin vene subterane / trec metrouri ticsite de idei
/ zvonuri risipite / sub ghilotina lumii.” (v. Să strângem
lumina).
Iată că, reîntors din „patimi rătăcite”, după ce,
flămând, „muşcase din viaţă”, poetul ne asigură că „îi e
bine” în temnița cuvântului. Însuşi Raiul e „lumina din
cuvinte”. Încât, mărturisitor, cum îl vedea Mihai Cimpoi,
devoalând sufletul-hău şi, deopotrivă, neliniştit, suferind
de interogativitate, el crede nesmintit în poezie, cutezând
a visa la „dezmărginirea omului” (cf. Ovidiu Genaru). Într-
un „ev bizar”, ca actori banali, „drămuind” prin vreme, noi
rătăcim între patimi şi lut; rămâne, ascultându-i sfatul, să
domolim „câinii urii” (care „aleargă prin sânge”) şi să-l
urmăm pe poet, râvnitor al „cerescului sălaş”, „un strigăt
de lumină” (v. Sunt rana ta). Totuşi, cu un corectiv, limpede
formulat, recapitulând bucuriile terestrităţii: „Spre
cerescul sălaş din leagăn aspir, / Oricât de spornic mi-ar
fi-n zbor avântul / Drag mi-i paradisul, aici pe pământ!”
* apropiere), deşi, în cazul poetei noastre, percepţia magică
„Trupul un fuselaj supersonic plin de răvaşe”
Doar aparent „aeriană”, ruptă de presiunile cotidia-
nului şi, totuşi, insistentă, eficientă, bine aşezată într-o
Atelier critic
proximitate pragmatică, ocupându-se, cu generozitate şi
cu grijă maternală, de viitoarele condeie în pepinierele
cenacliere, Viorica Petrovici se încumeta să iasă în lume,
editorial vorbind, abia în 1997 (Chemarea tăcerii, Editura
Helicon); deci, cu mare întârziere, observăm, tentată să
recupereze apoi – prin ritmul apariţiilor – lunga tăcere. E
drept, primele tipărituri i-au fost găzduite în revista Muguri
a Colegiului rădăuţean „Eudoxiu Hurmuzachi” (la 15 ani!)
şi era greu de bănuit ce căi va urma.
Fiinţă pasională, vibratilă, trăind romanţios ca o
„ardere vie” şi transferând în poezie prea-plinul sufletesc
(împărtăşit), Viorica Petrovici se vrea mireasa cerului.
Poeta-pasăre, străbătând „ploile de aur ale eterului”
cunoaştea doar limbajul iubirii. Ea, un necurmat „izvor
de cântec”, invocă cu har extatic (vădind grijă artizanală)
divinitatea ocrotitoare, ploile diafane, vârtejul alb, dansul
nupţial, tandreţea luminii; şi ne face părtaşi la beatitudinea
încercată de un temperament solar, aflând în poezie leacul
la cutremurătoarea singurătate. Paradoxal, acest lirism
luminos, bântuit de „ispitiri orientale” (Radu Cârneci),
râvnind seninătatea, decolând spre lumi visate, într-un
spaţiu rarefiat, muzical face casă bună cu hiperluciditatea,
câtă vreme poeta – „o întrebare suspendată” – activează
vederea lăuntrică. Sinele bogat reverberează, dăruirea
se consumă până la pierderea de sine. Iubirea devine o
cale de cunoaştere, mai exact singurul limbaj cunoscut.
Iar fiinţa interioară se dovedeşte neîncăpătoare pentru
acest tumult, sedus de inefabil şi transfigurare. Trăirea
erotică, frenetică, atrasă – deopotrivă – de senzorialitatea
gâlgâitoare şi râvnind, cu intensitate, apropierea de
divinitate, suportă combustia transfigurării. Descărcările
pasionale, energia pulsatilă, extatismul conduc, inevitabil,
la spiritualizare, la de-materializare. Dar poeta ştie
prea bine că „Durerea e mai aproape de om / Decât
înţelepciunea”; pricină pentru care urmează o deviză
nichitiană: „Să fii fericit când eşti de faţă”. Or, căutând fără
istov frumuseţea (care – suntem preveniţi – durează cât o
înflorire), risipindu-şi prea-plinul sufletesc pentru a anula
răul lumii, ura care nu oboseşte, vidul sufletesc, Viorica
Petrovici ne invită, de fapt, să călătorim spre izvoare. Să
regăsim, altfel spus, omul arhaic prin acest „zbor înspre
izvor”, mânaţi de o religiozitate discretă, pipăind sacrul
camuflat, fără ostentativitate şi fără a exploata – industrios
şi zgomotos – preceptele teologice. Mai degrabă am
zice că suntem în preajma tainei blagiene (crezută în
a fenomenalului, dizolvând şi ambiguizând contururile,
ne propune alerte reflexii „într-un joc de oglinzi”. Intrăm,
de fapt, în paranormal, translăm „în altă geometrie”.
Candoarea, transfigurarea, inițierea – ar fi, rezumativ
spus, treptele acestei deveniri poetice, exploatând acum,
51
 sintagme literare
prin desentimentalizare, cunoaşterea extrasenzorială. În
transă, traversând un şir de existenţe, atingând starea de
visare după ce, într-un zbor continuu (anulând timpul),
poeta, ieşind din trup, naveta „între două tărâmuri” (cum
suna titlul unui volum din 2004), ea – devenind un sorb
vertical, de vibraţie cosmică – descoperă singurătatea.
Alchimia tantrică (altădată) şi vibraţia cântecului
(acum, „una cu tăcerea”) întreţin acest zbor magic, un
neîntrerupt transfer de energie, transparenţa. O altă
geometrie, aşadar, inaccesibilă neiniţiaţilor. Chiar uşor
pedantă (uneori), cu excese cumva didacticiste (tocmai
pentru a ne lămuri, oferindu-ne explicaţii), de izbitoare
bogăţie lingvistică, poezia Vioricăi Petrovici, manevrând
dezinvolt neologisme şi formulări eliptice, de la Oglinda
fractală (Editura Axa, 2006), îndeosebi, rămâne, totuşi,
„un izvor de cântec”.
Iar Roata de circ (Editura Ateneul scriitorilor, 2016)
ar fi cea mai proaspătă dovadă, îngemănând „poetica
inluminării” cu o dilatare perceptivă (în transparenţă),
conectată energiilor divine. Adică o râvnită integrare în
Absolut, ca împlinire spirituală, fracţiile fiinţei topindu-
se într-un ascensional extatic, armonios-vibratil, precum
în Aud doar vibrația: „Portativ de rouă în cer / Misterul
cu două înfăţişări în oglindă / În una dansează focul în
alta renunţarea / Mă ademeneşti abis rogvaiv / Cursă cu
obstacole pe un orizont nefinisat / Păşesc printre flori
sălbatice / Margine de pădure violetă / Tu vii dinspre Soare
nu te văd / Aud doar vibraţia care invadează / Trupul meu
gândurile mele inima / Plouă torenţial împrejur e arşiţă
/ Trăznetul aprinde poiana / Și urcă în cer cu noi cu tot.”
Deşi denunţă precaritatea prezentului, deşi recunoaşte
deşertăciunea unei lumi care şi-a pierdut / vidat sensul,
această poezie rămâne un imn al bucuriei. Pendulând
între suferinţă şi visare, de caracter exorcist (cf. Rodica
52
Atelier critic
Mureşan), lirica Vioricăi Petrovici se hrăneşte cu „nectarul
dualităţii”. Îmbătată de beatitudine, ea poartă – mai
degrabă voalat – nostalgia androginului, acest mesaj
subliminal fiind lansat tocmai de cea care se înfăţişează,
în irealitatea lumii, ca o „iluzorie formă de femeie”. O
voce care impune, care scrie altfel, o poetă care urcă fără
propte / cârje de grup şi zgomot publicitar. Și care merită
urmărită.
Temperament solar, respirând beatitudine, cu trăiri
pasionale, tinzând – prin transfigurare – spre visare şi
zbor, predicând, în consecinţă, iubirea (reamintindu-
ne că Iisus însuşi fusese „înjunghiat de iubire”), Viorica
Petrovici, dincolo de concreteţea impresiilor senzoriale,
risipite printr-un obsesiv cromatism sentimental, râvneşte
împlinirea spirituală. Evident, prin credinţă sporitoare şi
meditaţie, coborând în „fântâna cuvântului” şi cinstind,
prin vizionarismul său „terapeutic”, de informaţie
ezoterică, ordinea Cosmosului. Avem de-a face, cum
observa Vasile Spiridon, cu „o poezie agravitaţională”, în
răspăr cu haosmosul postmodern, repudiat. O geometrie
sacră prezidează acest lirism. Iar poeta, invocând „armonii
androgine” (ca „imagini sechestrate”), „se umple de
lumină”, culegând sunete „neasemuit de înalte”. Ea intră
şi iese din timp, migrează în „fractalii primordiali”, face
„pasul spre cer”; iar spaţiul „devine ochi de nesaţiu prea
plin” (v. Norul alb), reînviind „starea nepângărită de a fi”.
Altfel spus, poeta, inventând clipa („o reflecţia a mea”),
este avidă de minunare şi o gustă din plin, „şiroind de
cuvinte nespuse” (încă). Iată şi o probă, botezată chiar
Minunare: „În copacul alb cristalele rodesc / Cuiburi de
uitare / Se împărăţesc printre petale / Sufletul meu fuge
afară / Dezbrăcat / Inorogul îl ia în spinare / Și îl duce
Dincolo în minunare.”
 sintagme literare
A. G.
SECARĂ
Neînchinare cuvântului cioplit,
căutare de arcă…
Gabriel Gherbăluţă, Let’s Zeppelin,
Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2017
Un scriitor în căutarea unui personaj memorabil, ar
găsi în poetul Gabriel Gherbăluţă… unul dintre oamenii
ideali, care nu ar plictisi, probabil, nici un cititor. Poetul, în
cele aproape zece cărţi de poezie publicată, este savuros,
surprinzător, substanţial, rocker, profesor de limba şi
literatura română, realizator de emisiuni radio, tată,
îndrăgostit de muze, împătimit de teatru
Pentru Galaţi, ar putea fi un nou Leopold Bloom,
dedulcit la subtilităţile muzicii rock, spre deosebire de
personajul irlandez; ar putea fi un om cu… însuşiri, în
contra unui Musil care şi l-ar alege ca model, ar putea fi
un Don Quijote, un mic Napoleon cu marea în raniţă de
mareşal (p.14), un Stan Păţitul care suflă-n fericire ş.a.m.d.
Sau ar putea fi măcar jumătate din Jimmy Page, Robert
Plant, John Paul Jones, John Bonham, cei patru membri ai
formaţiei la care face aluzie prin jocul de cuvinte al titlului
noii cărţi, cărora le dedică indirect şi poemul marcant al
cărţii, ales pentru coperta a IV-a, unde alege, din cine ştie
ce motive, varianta cu doi de „L”, în titlu: let’s zeppellin//
căuta să dea de urma lui moş Dumnezeu/ se rătăcise
de el când plecase pe furiş la femei/ singur fără el că se
săturase de atâtea predici când el voia doar actiune /
plecase în vârful picioarelor nu-l auzise decât bunică-sa/
da’ de ea nu-i păsa până să deschidă gura era ieşit din
casă căuta să dea de urma lui moş Dumnezeu prin toate
bodegile, crâşmele cu pretenţii peste tot l-a găsit într-
un târziu purtând un tricou negru decolorat cu căştile în
urechi ascultându-şi un demmo cu inregistrările celor 10
porunci/ doar el o pereche de căşti poruncile şi nebunii
ăia frumoşi de la led zepp şi nimeni în jurul lui de parcă
dispăruse toată lumea de pe pământ odată cu retragerea
apelor din matcă”…
„Moş Dumnezeu” mai apare şi într-un poem „fără
nume…”, în alt loc (p.84) se scrie frumos despre un pui
de Dumnezeu, Acesta poate purta şi un costum de baie
(p.15)
Gabriel Gherbăluţă nu este un believer comod, facil…
Oricum, pentru orice eventualitate, este nevoie şi de o
Atelier critic
„femeie zeppellin” (tot cu doi de „l”!), precum în poemul
de la pagina 52, poem redactat non-conformist (mai
mereu caută, decent, culmea, nonconformisul!): „doar
o scânteie care dă foc soarelui din/ cuvântul ce stă să te
nască/ (…)/doar o scânteie furată de acolo/ de sus de la
focul zeilor:doar o scânteie/ eşti pe val acum/ ascensiune
rapidă în proprii-ţi ochi/ îţi permiţi chiar să fii darnică/ laşi
o fărâmă din câştig şi robului/ să fie şi el fericit / că şi el
e om…/ şi robul crede// doar o scânteie şi amestecul de
combustibil/ se aprinde instantaneu// inimă în flăcări/
trup în cădere liberă: / zbor invers/ cât de pământ e
pământul asta!.../ şi ce groapă mare e cerul…”…
Ca să-l ducă în Kashmir, la tatăl celor patru vânturi,
este nevoie de orice fel de Zeppelin… Căutarea Sacrului
este, de altfel, o caracteristică a tuturor volumelor sale
pe care le-am citit… În volumul său de debut se întreba
pentru cine scrie… Din fericire nu a mai căutat răspunsuri
la această falsă întrebare, a devenit din ce în ce mai mult
o voce autentică, îndepărtându-se politicos de modelele
asumate atunci, dar se mai alintă încă de la primul text,
„sonet şi-atât”: „de drumul meu eu nu mai am habar”, iar
distihul final (p.105), un „avertisment” oarecum abstract-
ermetic: „Când e cuvântul par, nu-i poezie/ Fardată moartă
într-o lume vie”, ni-l învăluie într-o manta misterioasă, de
acelaşi trubadur despre care tot am mai scris…
Culmea este că un cuvânt precum „muzica” nu este de
găsit în întreg volumul! Dar muza cântă, despre un fals
tratat lirico-oniric, despre împoezire, trupurile, nudurile,
dansând întru cuvinte, universul liric al poetului este plin
de embrioni sau de îngeri, unii ciudaţi, unii îşi zic poez (au
şi uter, p.15), poezi, poate Bonzo e cu ei, Gabriel este un
ludic în continuare, unde luciditatea învaţă erotismul fără
de încetare, gata de despărţiri esenţiale, îndrăznind să-i
spună „noapte bună” Poeziei (p.9): „în poemul ăsta nu
voi prinde soarele/ cu plasa de fluturi/ şi nici cu o copaie
sprijinită în băţ/ cum prindeam vrăbiile…/ ce… soarele e
vrabie?/ în poemul ăsta vom fi serioşi/ cum membrii usr la
şedinţe/ şi la fel ca ei/ nu ne vom uita în ochii cuvântului/
să nu roşească/ el că noi nu avem voie/ să dăm cu roşu într-
un poem cenuşiu/ în poemul ăsta vom da cu fumigene/ şi
ne vom aminti că:/ „ceva e putred în danemarca”// apoi
bucuroşi că l-am născut/ ne vom spăla mâinile/ până vom
scăpa de orice cuvânt/ care ar fi putut rămâne sub unghii/
şi vom merge la culcare urându-ne:/ „gânduri bune!“
Moaşei Gabriel (orice poet este o moaşă!) îi este „un
fel de” frică: vrea să zboare (de aici aproape intraductibilul
titlu al cărţii!), dar îi este teamă de căderi, poate şi de un
anumit fel de Moarte, care se prostituează (p.18), trece
strada cu noi, este un personaj la modă (despre care
uneori se abţine să scrie), cum este şi zeama de varză, da,
cuvintele pot mirosi a moarte, cuvintele pot fi o haită care
aleargă după Ea, o pot goni până la un dincolo, unde se
pot vedea morţi de ploi, trei câte trei (p.12)…
53
 sintagme literare
Cu mitologii pre mitologii călcând sincretic, poetul
naşte în chinuri sau nu o altă mitologie, unde Muza-
Toamnă are un cuvânt-galben de spus (vezi p.16, 17 ş.a.):
argonauţii ar răpi o Evă pentru o altă poveste. Tehnic,
poetul se mişcă dezinvolt, are alai de sonete, gazeluri,
pasteluri (metafizice), mere aşteptând să fie muşcate, alai
de pescăruşalug („uneori descoperim şi nedescoperitul”,
p.20), de arici (care primesc prin vis lună plină), licurici de
jugulară
Lumea creată de G. Gherbăluţă este de poveste, nu
numai pentru adulţi, el chiar crede în Pălărierul nebun
care poate scoate din joben poem după poem, fiecare
text ridicând din uitare o altă ţară a minunilor (despre ţara
oglinzilor şi alice se zice la p.81), după cum sugeram şi mai
sus, unde mai apare şi câte un Pitagora tânjitor: „median
te impart/ între unu şi doi/ intră chronos de cart/ prin
furtună şi ploi// într-un unghi ascuţit/ te pictez în cuvânt/
pescăruş amuţit/ peste fluviul pământ// geometru am
fost/ într-o lună pătrat/ desenat fără rost/ tu m-ai şters
şi-ai uitat// luna mea e un cub/ prinsă-n cer cu-un şurub”
(p.25)
Pitagora, un posibil Homer, Zeus, măcar sandala lui
Ahille, Ulisses, Baba Iaga, toţi pot fi martorii momentului
când herghelii de inorogi vor lua drumul abatoarelor
(p.26), dovadă incontestabilă a faptului că, uneori, numai
acordul părinţilor poate fi cel care garantează posibilul
happy end al… poveştilor lirice marca G.G. Precum în
povesteul (inventez şi eu!) „spus înaintea spusului ultim”
(p.32): „şerpuim cuvânt Dumnezeu urechilor astupate/
îngerii au doar aripi:/ (cine să le caute urechile printre
atâtea aripi?)/ disponibili sunt doar iepurii cenuşii…/
şi demonii:mai cenuşii şi mai mulţi/ decât iepurii/ se
înmulţesc în noi exponenţial/ măcar de eram doar
unu!.../ ca la începuturi/ şerpuim cuvânt şoptit unor
urechi astupate/ ale mele, ale tale…/ şi totul e ca după
ziua dintâi/ doar că unul dintre noi/ a stins lumina/ când
a trântit/ uşa”…
Munca sa herculică la grajdurile nimănui pentru
consacrarea conceptului de „poez” frizează şaga cu
divinitatea (p.37), neexistând teama de posibilă blasfemie
(la pagina 97 se zice despre impotenţa unora dintre
zei), „Dumnezeu iubea animalele şi poeţii” fiind printre
favoritele mele, ecou al zbaterilor creative primordiale,
lipsind doar polonicul cu supă, cu stelele şi galaxiile
condimente: „aşa îmi spui mereu/ când mă întorc către
tinele tău/ mânjit cu amestecul acela de bărăgan copil/
de lut gras şi balegă de cornute…// uneori ridicam o casă
…lut, balegă, paie…/ alteori visam că o dărâmam/ şi când
deschideam ochii era dărâmată/ şi mâinile şi picioarele
murdare// alteori voiam o poezie…/ o altă casă…lut,
balegă, paie, cuvinte nu…/ cuvintele nu …/ rămâneau
acolo/ înţepenite în gât în murdăria luată/ mâinilor, caselor
din chirpici…// Dumnezeu iubea animalele şi poeţii/ Doar
54
Atelier critic
El…/ eu rămân aşa../ cu lutul şi balega cuvintelor din
gât/ cu o casă şi un poez care nu se vor ridica/ înainte de
limpezirea trupului”… (p.38)
Există un poem intitulat „50 de feluri de a jumuli un
albatros”, ocheadă către un Baudelaire nemuritor: din
punct de vedere al experimentului literar, poate şi al
timpului scurs între eşecuri kafkiene, G.G. mai şi încearcă,
din stolul de albatroşi, să mai şi jumulească câţiva, pentru
a-i vedea cum s-ar prezenta în noile ţinute; sunt albatroşii
săi manifest, care îi dinamizează discursul, câteodată
nemulţumit, săturat („m-am săturat, bunule/ şi voi părăsi
puţin lumea ta/ ca să renasc într-un poez”, p.56), psalmist
( „lumina Ta mi-ar vindeca lumina/ de n-ar cădea aiurea
în deşert”, p.57), casnic (58), pockerist („te-am urlat/ n-ai
venit/ de sub cărţi/ îşi râdea/ sub mustăţi…/ cacealma!”,
p.61), barbilian („ceas întors meduza/ leapădă secunde/
(…)// iernile din mare/ au ajuns la ţărm/ nu mai ştiu pe
care/ s-o iubesc, s-o sfarm// şi ca lupul tată/ îmi păzesc
poezul/ când secunda cată/ und ecade miezul// şi cu
iarna-n buză/ am muşcat din gerul/ ce-a-ngheţat meduză/
şi mi-a înnegrit cerul.” (p.62), extrem-oriental (are ceva
G.G. de samurai fan rock făcut prizonier de nebunia şi
frumuseţea Lunii! – „luna paşte azi cocorii/ de pe-o mar-
gine de cer// din pătratul sterp al lunii/ te-am închis în
patru ape/ şi te-au descântat alunii/ şi cocorii să te scape//
uite, azi zboară cocorii/ iau cu ei luna şi norii”, p.65)…
Din Bestiarul de altă dată (Bestiarum vocabulum,
Tracus Arte, Bucureşti, 2016), mai găsim şi aici câte un
inorog, doi, afară de cei sacrificaţi mai sus, mai este
atenţie şi la social (de la terorişti la cerşetori, spălători de
parbrize ş.a.), poveşti de iubire („ela fost primul care a
ştiut că în călcâiul oricărei eve/ moare otrăvit un achilles”,
p.69 – erotismul rămâne unul din punctele sale forte), un
 sintagme literare
spălător de vise, un cioplitor de aer (p.70), atenţionări la
cuvintele-idol („să nu vă închinaţi cuvântului cioplit!”),
căutare de Noe („aici secunda stă spânzurată de cuiul/ de
care atârna cândva un calendar/ aici nu mai există timp/
doar puţin spaţiu/ pe care l-au ocupat poeţii când n-au
mai încăput pe arcă”, p.73)…
Fiinţa poezului aproape teoretizat nu este deloc în
siguranţă, nici chiar în vecinătatea îngerului sentimentelor
pierdute (p.76-77): „nu mai sunt peşteri cu pereţii
goi/ lumina rămâne acolo/ încăpăţânată/ în altamirele
memoriei// doar scheletul cuvântului vânat/ şi scribul
hrană iluziei/ te locuiesc// vom scrijeli poezul/ în pielea
zăpezii/ ce va să cadă/ îl vom creşte mare/ apoi îl vom
ucide/ cu dragostea noastră”…
Cum spuneam altă dată, poetul jertfit are forţa de a
renaşte, are ceva în el din pasărea Phoenix, din lebădul
jumulit din „pas de unu” (p.85) şi mai ales din înaripatele
acela cărora, din lipsă de imaginaţie, le spunem îngeri… Din
cenuşa cuvintelor, cu toţi demonii lor, se reaprinde, învaţă
plutirea pe fluvii secate, lacrimile lui (chiar neplânse)
reumplu albiile, mai are puterea să murmure „bonjour,
poez”, să fredoneze „Nights in White Satin” (p.92, nu, nu
Led…, ci „The Moody Blues”!), mai trimite o inimioară şi
pe facebook (p.93), încă nu declamă că la început a fost
facebookul, rămâne la, „din drag de logos”, „la-nceput a
fost cuvântul”, dar este uşor confuz, ca după un maraton
liric prin propria carte, iar după căderea cortinei (p.98)
rămâne să scriem cronica pe care doar demonii o vor
aprecia: „nici un răspuns şi-i negru şi roş acum în burg/ un
demon de prăsilă veghează în amurg”…
Rechinul-poezie de pe copertă poate fi şi el un răspuns.
Gabriel Gherbăluţă pare să-i recite un poez. Sau e gata să
îl sacrifice…
Cert este că, aşa cum spuneam la început, pierduţi în
discursul său liric, trebuie doar să găsim capătul unui fir:
ghemul desfăcut va fi o istorie care poate marca un drum
anume. Desigur, într-un labirint în care Monstrul poate
fi un minotaur, un rechin, o Ariadnă, un poet care, cum
sugeram tot caută pronunţia exactă a Sacrului… Această
căutare confirmă poezia sa sau, dacă vreţi, rock-ul poeziei
sale, înălţarea sa, în balon sau în zeppelin… De sus, arca
se va vedea sau nu.
Căutând culcuş metafizic
în braţele Poeziei…
Liuba Liubastra Botezatu, poheme cu aromă
de cafeași gust de winston menthol
După debutul editorial cu „La pohéme around the
word” (şi nu „the world”, cum am citit mult timp: dar ce
este Cuvântul decât Lumea?), Liuba Liubastra Botezatu
Atelier critic
revine în atenţia noastră cu un manuscris* expresionist-
neoromantic (condiment: „o cumplită ură existenţială”),
de o sensibilitate aparte, în care referenţialitatea şi auto-
referenţialitatea sunt muze bune pe un drum al auten-
ticităţii în care o nouă Dorothy, luată pe sus de tornada
condiţiei umane îşi doreşte un Godot de Oz, un poem in-
titulat ,,Aşteptându-l pe... Godot”? sunând astfel: „Cuvin-
tele mele, săracele mele cuvinte, în zadar caută să mi te
apropie -/ Părere, Iluzie, Absolut, care îţi este Numele/ şi
unde îţi ascunzi Chipul?/ De ce venirea Ta înfricoşează,
când dorul meu de Tine creşte/ cu disperarea hăului
căscat între mine, muritorul, şi tu, Infinitul...?/ În adâncul
inimii mele, Te simt intuitiv ca pe o memorie/ despre
care ştiu că există, dar nu o mai pot găsi,/ vedea, pipăi/
şi atunci mă resemnez cu ideea orbului locuind un cub/
peste marginile căruia nu poate răzbate,/ până la a cărui
formă nu poate ajunge nici cu puterea minţii creatoare.../
Doamne, din dragoste, m-aş dizolva în Tine,/ deşi mi-ai
făcut deja cunoscut că aş fi o părticică din Cel care eşti.../
Și atunci, de ce această senzaţie de frig şi de abandon?”
Eminescu, Nichita, Marquez, Bacovia, evident Samuel
Beckett, deşi nu am putea afirma că literatura şi teoria
absurdului ar influenţa-o pe tânăra poetă decisiv (exis-
tând un poem numit „Absurd”!), Cărţile Sacre, Marin
Preda, cu cel mai iubit dintre pământeni („şi cei mai
iubiţi dintre pământeni/ pot cădea în dizgraţie.”),
Michelangelo, Nietzsche, spiritualitatea veche greacă,
hituri cinematografice ori best-seller-uri literare („50 de
umbre ale nopţii”), parafraze pop-rock („şi iubirile mor
câteodată”) ş.a. pot fi menţionaţi sau menţionate, ca alte
ingrediente ale acestei opere deschise, despre care am
plăcerea de a scrie aici.
Taina, misterul existenţei, angoasa, terorizantă sau nu,
dincolo de prezenţa oamenilor care nu aderă la sacru şi
căutarea lui (se simte o tensiune raportată la ei! A se vedea
„nesingurătatea mea singură”! sau „ei încă nu cred”!), o
hipnotizează pe poetă, dar războiul ei pentru libertatea
inimii şi privirii ei („De aceea am dat inimii ochi,/ ca să
poată simţi ceea ce mintea percepe/ şi nu poate să vadă.”)
are luptele ei câştigate: „În mijloc de haos,/ Cuvântul
s-a dezgolit de cuvinte şi s-a numit tăcere;/ Tăcerea s-a
dezgolit pe sine şi s-a făcut poezie…”
Aliat în această campanie, ludicul: un poem este
intitulat „Pierde vară, pierde timp, seamănă noapte,
seamănă vânt...”, are următorul Motto: „Se caută muz, se
caută muză, pentru prostii se caută scuză...” şi începe aşa:
„Se caută om spre zidire/ în numele Patriei, în numele
tatălui,/ în numele mamei/ şi al inexistentei iubite ce va
să ţină loc/ de iubit... Se caută rol, ba se caută roluri şi un
zeu/ pe care să se ridice un pohem ori o pohemă,/ aşa
cum se înalţă o casă care să umple o carte/ ori două, ori
nouă.../ ori un şir prelung de cărţi dintre cele pe care/ nu
le va citi nimeni vreodată…”
55
 sintagme literare
Din când în când, Luciditatea lucidităţii ajută şi ea,
Pasăre Măiastră, intervenind tolkienian: „în mine se
întâmplă un exod al sinelui/ cum nişte păsări migratoare.//
aievea mă transform în lilieci sub ochii tăi/ şi plec în
lună.// de dragul cui, a ce, să te condamni la moarte?//
cutremurat de adevăr, alegi să te iubeşti minciună/ şi-ţi
spui că vină poartă doar orbirea.../ dar te complaci în ea.//
nimic nu poate să mai stea-n picioare,/ ce dacă lacrimile-
ţi curg şuvoaie?// ţi-ai făurit un labirint pe care l-ai numit
cuvânt,/ când ştii că este numai disperare...”
Deseori opera literară este un labirint, avem un labirint
şi în cazul Liubei Liubastra Botezatu, câteodată ajungem
la un anume „punct de fierbere” (titlu de poem) în
care şi labirintul, privirea hipnotizatoare a acestuia, din
aceeaşi familie/dramă, şi Zeul este un Labirint, probabil
şi Cel pe care vrea să-L surpe, poeta este întotdeauna şi
Dorothy, dar mai ales o Alice: „îi ard obrajii a neputinţă în
întuneric,/ irişi încinşi subţiindu-i buzele până la punct./
pecetluire de lacăt pe un chip ca de piatră./ mental,/ faci
previziunea bucăţilor de marmură sfărâmate în valuri/ şi
întrevezi fierberea dincolo de peretele străveziu./ zidul
opac se destramă la cea mai mică apăsare cu degetul/
ca şi cum o Alice ar atinge oglinda/ şi-i auzi tamburinele
sângelui dând năvală din vene în tâmple -/ explozie!/
se vrea ilizibil, dar cade în moarte făcându-se prunc./
pulsează şi seamănă frumos, se auzi de undeva,/ să te
poţi culege bogat la lumina zilei.”
Precum se observă, este forţată trecerea şi către
experiment, nu doar de dragul experimentului, ci din
chemare metafizic-metaforică, unde invizibilitatea este
ispită: „zborul cocoarelor mă urmăreşte dintr-un cerc
nevăzut/ ascunsă într-un colţ de lună/ cum pisica la
vânătoare de şoareci/ răsfir trecătorii printre gene ca
punctele/ alese la întâmplare prin aer/ cu care mi-am
umplut copilăria ucigându-le în final/ printr-o clipire de
pleoape/ un timp mort şi etern curge lent/ mereu acelaşi/
povestea lui nu se întâmplă nimic mi se întâmplă…”, acest
fragment fiind din… pohemul „invizibilă”.
„Să fie omul veriga slabă?” se întreabă mai apoi
poeta, deloc invizibilă, dar parcă evadând dintr-un
roman h.g.wellsian (sau din epoca lui deloc victoriană,
pardon, victorioasă în faţa Destinului), unde dorinţa
iubirii („transfigurate statui surdo-mute şi nevăzătoare/
decât nevoilor proprii/ cu nervii întinşi primare dorinţe
ne sapă în piatră/ mănunchi de gheţari ce se pleacă/
egoului”, straşnice imagini în „ne suntem siberii”, poate
un titlu mai dur şi mai bun pentru carte!) se joacă de-a un
monstru care crede că „nimic nu este nou sub soare”, nici
sub întuneric („păşeşti pe albul steril al îngerilor/ ca să te
vindeci de negrul inimii”): „trec pe lângă timp ca şi cum
m-aş numi nemurire,/ ca şi cum n-aş mai fi decât o apatică
făptură/ îmbătrânită înainte de vreme./ la picioarele
mele, bucuriile vieţii se cer trăite./ din stradă, zgomot
56
Atelier critic
de maşini, râset de copii,/ patimi tinereşti pe strune de
chitară mai amintesc/ că lumea se-învârte./ în turnul meu
de beton, ca într-un cavou,/ îmi aştept învierea/ şi scriu
până voi deveni poezie.”
Poezie de fildeş, replică „Betonului”, culcuş Frumuseţii
abstracte sau nu! Astfel înarmată, cu scut de metaforă,
spadă-poezie, Liuba Liubastra Botezatu merge în
întâmpinarea unui viitor posibil… inuman (ca să mai fac o
aluzie la „Estetica inumană” a lui Felix Nicolau): „pohemul
acesta e greu cum mersul roboţilor pe ape/ se miră de
propria lui inutilitate şi nonpoezie”! Desigur, poeta nu
cade în extremismul poate şi comercial al lui Charles
Bukowski, care scria că „poezia a fost mereu un produs
fals. A fost fals şi supra-estimat de-a lungul a mii de ani. E
prea delicată. E prea preţioasă. (…) Aproape toată poezia
lumii e bună de aruncat…”
Ea cere azil, măcar ca o Jeanne d’Arc post-post
modernistă, sfidând şi provocând Ipocrizia contemporană:
„arătăm cu degetul/ strâmbătatea fiinţei/ acuzând reciproc
de nedreptate/ ridiculizând dând verdicte/ diagnosticând
cu nebunie/ prostie ipocrizie/ pe toţi cei/ încumetându-
se să danseze/ după muzica proprie/ inconvenabilă/
prejudecăţilor noastre/ ridicate la rang de principii/ valori
şi moralitate/ sub stindardul/ credincioşiilor afişate/ şi al
albelor existenţe/ pătate de egoism şi trufie/ ce nu se mai
satură/ să elogieze ispita// paradoxul/ lui aşa da, aşa ba/
stă în silabisire// poezie? terapie?/ viaţă – nebunie/ în
dar/ cu dragoste/ ţie”…
Desigur, avem de-a face cu o Jeanne d’Arc (Prometeu,
se alintă ea într-un loc-poem uroboroousian) căreia
îi place (sau nu?) cafeaua, este gata să pozeze, vorba
vine, unui Mălaicu Hondrari pentru un nou volum, de
fapt „Al doilea război mondial al fumătorilor”, în care
fumătorii de „Winston menthol” se revoltă, cu „fumuri”
cu tot („fumuri”, titlu de poem), poate crede sau nu şi în
decafeinizarea… haiku-urilor (bat apropo la finalul cărţii),
dar, trecând dincolo de joaca de-a meta-literatura, Liuba
Liubastra Botezatu este o Jeanne d’Arc basarabeancă, în
anul centenarului marii uniri care a fost în 1918, plutind
deasupra valurilor Prutului şi declamând: „Sunt România
cea de peste Prut,/ Cea care nu-i trecută pe vreo hartă,/
Ca un orfan de mumă alungat,/ Visând la Patria de altă
dată.// Eu sunt românul cel furat de neam,/ Moneda
cea de schimb între Puteri,/ Bucata de pământ cea mai
săracă,/ Fără tradiţii, limbă, primăveri...// Eu sunt cea
mică soră prigonită/ Pe nişte plaiuri reci şi-întunecoase,/
Cu limba schingiuită de slavonă,/ Prilej de glume surorii
frumoase.// Sunt România stoarsă de respir,/ Aceea vă-
duvită de memorii,/ Cea alăptând la sânul ei mancurţi,/
Cu fiii morţi sub gheţuri de Siberii.// Eu sunt românul
care nu-i român,/ Rusificat pe un meleag durut,/ Sunt
Basarabia ce a-înghiţit venin/ De peste Nistru şi de peste
Prut...”
 sintagme literare
Poemul este intitulat „Antinaţională” şi este un
strigăt de durere existenţialist-geopolitic pe care unii, nu
neapărat români, îl vor înţelege foarte greu, dar care este
mai mult decât necesar pentru a înţelege „rădăcinile”
formării tânărului poet, nefiind vorba numai de Liuba
Liubastra în acest caz! Acest „capitol” al cărţii este întregit
de poemul „31 August – de ziua limbii române” care are ca
motto un gând-vers de Nichita Stănescu: ,,Limba română
este patria mea’’!
Iar dacă filosofii spun şi scriu din când în când şi
adevărul, şi nu putem să-i bănuim de rea credinţă, şi dacă
în limbaj ori limbă se ascunde fiinţa, singura care poate
gândi nefiinţa, în afara nefiinţei însăşi, şi dacă dăm fiinţei
ceea ce este al ei, manuscrisul Liubei Liubastra Botezatu
este o mărturie care trebuie cunoscută: sunt altfel de
lacrimi de Hrist, „renaştere iar –/ flori timide-n grădină/
viaţă suspinând.”
Este un altfel de „Cânt al Celui de Dincolo”, prin vocea
şi cuvintele pământencei, ca să ne referim la unul dintre
cele mai ambiţioase poeme filosofice care apare în
manuscris.
Cum este firesc, chiar şi într-o lume nefirească, se
va observa o întoarcere deloc comodă către Sacru,
sugerându-se şi dreptul la drept, la prezumţia de
nevinovăţie şi pentru nefiinţă, şi negrai:
„în liniştea mea/ nu mai judecă nimeni/ nici
Dumnezeu/ care îşi însuşeşte negraiul/ învăţând să
uite pronunţia cuvintelor/ cu verb sau fără de verb/
subiectelor neverbalizate dinspre silabisire înspre sunete/
slab articulate şi nearticulate/ până dincolo de primul
icnet/ şi străfulgerarea gândului primordial că sunt”…
Bref, din „liniştea şi neliniştile” poetei, iată o provocare
demnă de a fi primită: lecţie de păşit deasupra… apelor
Atelier critic
tulburi „pe unde se pierd deopotrivă şi peşti, şi plancton,/
şi rechini…”
A crede sau nu în suflet rămâne, desigur, o chestiune
deschisă. Ca şi aceea de a crede sau nu în poezie, în sufletul
poeziei, în sfârşitul poeziei, sfârşitul umanităţii, ploile de
îngeri, dansurile lui Dolores, certitudini („Mi-a crescut un
ochi în inimă/ şi atunci Ți-am cunoscut înfăţişarea:/ nici
pe departe - figură de moş/ nici pe aproape – figură de
tânăr,/ ci numai intelect superior coborât în iubire…”)…
În altă ordine de idei, Liuba Liubastra Botezatu,
coborând dintr-o noosferă deloc numai virtuală a poeţilor,
ne învaţă altfel „dorul cuvântului neinventat încă,/ de
poezia care nu s-a mai scris.” Dar Dorul pare să fie o
specializare a celui de dincolo de Prut, specializare întru
indefinibilitatea Frumosului:
„Mi-e dor de tine ca de o amintire/ neîntâmplată încă,/
Tu,/ care-mi eşti o continuă aşteptare/ a ceva ce, poate,
nu va veni niciodată...// Și, poate că iarna bate la uşă/ ori
poate că eu o iarnă devin...”
Scepticismul şi pesimismul pot dicta şi ele alte… lumi:
„vorbeşti lumii despre auto-sacrificiu şi dragoste/ sperând
să trezeşti un Dumnezeu mort/ nevenindu-ţi să crezi că
lumea e mâncată de cancer/ iar fericitul final biblic/ e
numai o poveste romantică a unui idealist nefericit”… Sau
pot reinterpreta, deşi, între timp, o Susan Sontag a scris
o carte împotriva… interpretării: „să cauţi sensuri/ acolo
unde nu există/ decât o mare de confuzie existenţială/
rezultat al unor minţi ludice/ şi nestatornice/ găsindu-
şi plăcerea şi sensul în cornul aprins/ al Minotaurului
lăuntric/ încălecat de o hoardă de maimuţe/ ţopăind pe
corzile nervilor/ pe care tu/ în naivitatea ta le vezi drept
coardă a inimii/ un soi de cordon ombilical al sufletelor/
denumit ideatic fir incandescent al Ariadnei/ când nu-i
decât o jonglerie legată cu aţă albă/ iar ghemul - o iluzie/
în care cea mai puternică primată/ le învinge pe toate/ nu
şi pe sine/ Tezeu a putrezit în labirint/ crezându-l unica
realitate”…
Într-un fel, Liuba Liubastra Botezatu a salvat tot ce
se mai putea salva din acel Tezeu… Ariadnă arhimedică
pledând pentru o nouă apologie a cercurilor, a perfecţiunii:
„ce nebun de complexă e matricea Universului!/ dă-
ne, Doamne, putere pentru cercuri noi/ pe curat.” Şi
pentru naşterea poeziei din poveste şi a poveştii din
poezie (precum aceea memorabilă a Nucului), crezând în
necredinţă, totuşi sperând:
„şi poate că îngerii se-ascund printre noi/ cu ochi
temători de oamenii goi,/ pictând Universu-n lumini de
cristal/ cu inima lor cât un cerc de opal...// şi poate că
îngerii tac şi se-ascund/ în muzica lor ce-n culori o aud/
şi zboară prea sus, mai sus de cuvinte/ în tremurul lor din
aduceri aminte// dar îngerii sunt, mai sunt printre noi,/
zâmbind ca şi cum nu ar trece prin ploi...”
57
 sintagme literare
CONSTANTIN
ARDELEANU
Norocul sudist
În cartea „Sub Soarele Sudului“ (Ed. Amanda Edit,
2017), în lungul drum al „sudistului“ către Bucureşti, una
din necunoscutele des invocate în strania ecuaţie a vieţii
este norocul: „Călători ai aceluiaşi tărâm unde binele
şi norocul sunt şi vor fi doar pavajul fantasmagoric sub
pantofii unui contabil căzut în disgraţie după bilanţul
financiar trucat…luăm relativitatea drept adevăr şi
construim deasupra cu iluzii… viaţa1” Tocmai îngustimea
drumului pe care mergem presupune mereu chemarea în
ajutor a norocului. Că existenţa noastră este circumscrisă
norocului(şi mai degrabă a lipsei de noroc) o demonstrează
capitolul 13, „Dica”, unde aceasta trăise primii fiori ai
sărutului cu băiatul morarului Isac, Florea. Rămânând
fără un braţ, din cauza că-i fusese smuls de cureaua morii,
se însurase, dar muierea îi murise la naştere. Dica luase
drumul capitalei ca măturătoare, singura ei reuşită fiind
mutarea bătăturilor de la picioare la mâini. Colega de
mătura, Granda, mereu îi dădea în cărţi. şi în jurul unei
„vişenate de caise” îi ghicea invariabil că se mărită cu
un crai de tobă. Un fiasco, dar Dica se pricepea a ghici
doar în gunoaie?! Mai înspre maturitate, atunci când a
aflat că Florea se sinucisese, la acest gest necugetat
recurse şi ea, spânzurându-se de un calorifer, presiunea
singurătăţii devenind insuportabilă. Aceeaşi soartă
avusese şi cel rămas în Sud şi cel evadat de acolo, încât
întrebării cioraniene: „A quoi bon quitter Coasta Boacii?”
i se confirmă sensul tragic. Fin cunoscător al limbajului
de la ţară (presărat cu suduiri, arhaisme şi blesteme),
dar şi cel al corturarilor nomazi, autorul realizează o
pagină antologică prin prezentarea ofertei ghicitoarei de
noroc, în schimbul a ceva de-ale gurii, pentru prezicerea
viitorului: „Hai să-ţ gâcesc norocu'. hai, fă, frumuşaţo să'ţ
zâc dă dragoste, că după ochi tă cunosc că tânjăşti, hai,
că n-o fi foc dacă-mi dai ceva d-ale gurii… zău Şî pomană!
Uite ce casă şi ce oleaburi ai, nu sărăceşti bogăţoaico!...
ai dă unde, zău, neam dă boieroaică ce eşti! O să'ţ zâc
dă o să mă pomeneşti… hai, fă cruce la gâoc să ajungă
descântecu' unde trebuie şî gândeşte-te la ăl dă-l iubeşti
pă lumea asta! Nărocul stă acilea şî tu lângă el, nu-l
cunoşti? Uite cum tă caută şî el…” Amestecul insistent şi
abil între oferta la ghioc şi cererea de alimente diverse nu
poate fi decât delicioasă. În „Ziua fluturelui“”, aruncarea
58
Atelier critic
mănuşii a provocare întru iubire a Simonei
din tren către necunoscutul Alexandru are
nuanţe de ruletă rusească; identificarea
casei Olimpiei la numărul 6, după o relatare
anterioară, anticipează zarul suprarealist cu
6 puncte pe fiecare faţă pentru o anume
conjunctură întru permanetizarea relaţiei
cu indecisul curtezan; Maya voia să câştige
pariul cu Bucureşti-ul deocamdată pentru a-l cuceri pe
întârziatul amorez. Ingenioase sunt şi sintagmele lexicale
invenate: om-somon-parşiv-destructor(trimitere la înotul
somonilor de a-şi depune icrele în amonte în ape curate) şi
opera poetopixonebunologică scrisă pe pereţii cămăruţei
de locuit a eroului. Ajuns printre „blocoteţe“, constată
cum un echipaj al gunoierilor, descărcând tomberoanele,
face „aerul dintre blocuri să semene cu atmosfera unei
gropi de gunoi, în care ca un arheolog, forează…norocul“.
În siajul nenorocului, Alexandru constată cum „zaruri
blestemate cad zilnic între noi…/ şi între noi şi soartă
schimbându-se norocul…/ simţi universul calm cum se
dilată/ secundă de secundă, cu o distanţă între Luni şi
Joi?/ Ne vindem de atâtea ori…trăzneşte Dumnezeu
cu focul!/ e supărat şi nu se mai arată…“ Sintetizând, o
reflecţie inspirată a prozatorului Florin Anghel Vedeanu
ar defini soarta Sudului(de care, vai, sunt molipsite la noi
şi celelalte puncte cardinale): „O joacă de-a viaţa, o joacă
de-a moartea, în care norocul paria cu frica“…
Sudul suferinţei
Admirând, în desele mele călătorii de odinioară în
Algeria, cornişa Mării Mediterane, străjuită de munţii
Atlas, mi-am exprimat admiraţia faţă de directorul
comercial al companiei importatoare de ciment: „Aveţi
un nord de ţară formidabil!”. „Asta e nimic, să vedeţi
Sudul!”– a fost răspunsul care m-a stupefiat, deoarece
acolo se întindea un deşert uriaş, chiar dacă în adâncuri
avea petrol.
Şi sudul românesc este bântuit de o lipsă de
spectaculos (e de-a dreptul pauper) comparativ cu
România urcând spre nord, deşi istoriceşte, pe malurile
marilor fluvii (Dunărea, în cazul de faţă) s-au dezvoltat
bogăţii şi civilizaţii. În acest context, am început să citesc
cartea „Sub Soarele Sudului” (ed. Amanda Edit, 2017) a
„sudistului“ Florin Anghel Vedeanu, atras şi de magia
grafică a celor trei şerpi de „S”. Primele 5 capitole (din
totalul de 22), cu trimiteri literare şi filosofice, m-au
derutat, eu urmărind tainele descifrate ale sudului
Câmpiei Române, nu o platformă teoretică de abordare
a misterului vieţii. Apoi peste cititor năvăleşe o cascadă
rocambolescă de întâmplări, axate pe acceptarea ca un
dat al destinului şi încercarea de evadare înspre locuri
mai norocoase (de cele mai ori, spre mahalalele marilor
 sintagme literare
oraşe, pentru o relativă adaptare). Eroul principal, dintr-
un roman puzzle, în care fiecare capitol poate constitui
o scriere separată, este Alexandru din capitolul 18,
„Ziua fluturelui“ (un sfert din voluminosul tom de 368
de pagini), unde sub umbrela descrierii a trei iubiri din
viaţa inginerului (Simona, consumată în compartimentul
de tren şi Olimpia, plus dramatica experienţă cu una
din cele două tinere săsoaice, Helmine, împănată cu o
incompatibilitate religioasă; iar „in nuce“, pe lista de
aşteptare, studenta Maya). Sudistului nostru, merituosul
absolvent de facultate şi şef al unui compartiment
tehnic, în care e iubit de subalterni, i se pun beţe în roate
din cauză că la 30 de ani nu e familist (refuzându-i-se
repartizarea unei garsoniere şi trebuind să plătească taxă
de celibat). În plus neaderarea la ipocrizia oficială îl trece
pe linia moartă a unor eventuale promovări. Nicăieri în
literatura contemporană nu au fost scrise pagini atât de
relevante despre somnolenţa şi formalitatea ridicolă ale
adunărilor oficiale dintr-o întreprindere: de la c.o.m. la
plenarele de partid. Mitul m.d.p.(membru de partid) e
spulberat: or fi fost 4 milioane, dar autenci, bolşevizaţi,
căuzaşi utopici, nu cred că au fost mai mulţi de 10 ori ca
în 1944(adică 8000?!). Dar cartea capătă multe carate,
Atelier critic
atunci când în paginile ei sunt relatate fapte de realism
magic (ca în cele mai reuşite romane sud-americane) cum
ar fi alergatul moşului Ştefan cu dracul în spinare (nu vă
miraţi, de câte ori în viaţă n-am dat şi noi de dracu'?!) sau
moartea pescarului Otomeagă, sub urmărirea fantomei
învăţătorului Năică, căruia îi făcuse mult rău pe când
acesta trăia. De un realism absurd e întâmplarea când cel
care îi aproviziona pe ţărani cu apă, de lene, pentru a nu se
mai chinui cu scoaterea ei de la mare adâncime, a turnat-o
în bidoane de la ulucul rezervat pentru vite, în care se
pusese cantaridă: un dezmăţ de trei zle în şir a truditorilor
aduşi la munci a fost consecinţa acestui act necugetat.
Pentru bătrâneţe, cu ursuzeniile ei, singurătăţile, lipsa
de medicamente şi al oricărui viitor, prozatorul lansează
o sintagmă formidabilă: cei de vârsta a treia sunt doar
vecini cu viaţa! În ultimul capitol, unui nefericit, care
se străduise să-şi peticească simulacrul de fericire, i se
dă foc la casă. Încheierea tomului este demnă de orice
scriitor mare: „Sudul îşi aşepta în continuare Soarele…
cu o casă mai puţin, ziua strălucea inundată de banal …
şi, la fel ca viaţa, mergea înainte…“ La grupul prozatorilor
sudişti remarcabili (Marin Preda, Fănuş Neagu, Şefan
Mitroi), se raliază, convingător, Florin Anghel Vedeanu…
59
 sintagme literare
CONSTANTIN
BUTUNOI
Prin culisele justiţiei
Cunoscuta prozatoare arădeană, Lia Alb, după debutul
editorial(1997) cu romanul „Senioria ţărănească”, con-
tinuă, într-un ritm demn de invidiat, să publice volum după
volum: „Între paşti şi crăciun”- roman, 1999, „Altarul de
gheaţă”- roman, 2001, „Alexandru”- roman, 2005, „Maica
Anghelina”- roman, 2007, „Pădurea din biserică”- roman,
2011, a urmat apoi „Teatru”, 2013, numărându-se printre
cei mai prolifici autori din arealul Aradului.
Îşi alege subiectele pornind de la realităţi istorice din
zona de baştină, le dă amploare, şi, dând frâu liber fanteziei,
personajele sale devin super eroi într-o proză păstoasă,
derulată în linie clasică. Lia Alb iubeşte spectaculosul şi îi
place să-şi surprindă cititorii.
Cu noul său roman „Paşi pierduţi”, Ed. „Brumar”,
Timişoara, 2017, prozatoarea încearcă să o rupă, într-
un fel, cu linia clasică: organizarea epicului, desfăşurarea
naraţiunii care cuprinde adevărate scenete de teatru,
denumirea codată a personajelor (Avocat bătrân, Avocat
tânăr sictirit, Procuror plin, Grefierul alunecos etc.), sunt
dovezi elocvente în acest sens.
Tema aleasă, de data aceasta, este lumea justiţiei,
înfăptuirea actului justiţiar, activitate de o mare com-
plexitate, care ar trebui să ducă la stabilirea dreptăţii
privind vinovăţia /nevinovăţia în toate cazurile. Lucrurile
nu stau chiar aşa, şi autoarea, avocat de profesie, ne
invită la o „călătorie” prin culisele lumii justiţiei, chiar şi
din vremea dictaturii comuniste, să vedem actanţii actului
justiţiar în diverse ipostaze.
Avocatul Tânăr Sictirit, care îşi făcea stagiul la un
avocat celebru datorită intervenţiei tatălui său, îşi exprimă
intenţiile fără vreo reţinere: „În orice caz, nu am de gând
să-mi încarc memoria, şi aşa destul de obosită, cu texte
fără aplicabilitate imediată. Dacă mă mănâncă sub limbă,
pot apăsa pe buton şi, pac, aflu din calculator”; riposta
Avocatului Bătrân vine imediat: „Păi, dragule, asta-i
problema ta. Nu poţi pătrunde dincolo de textul legii
printr-o simplă apăsare de clapetă. Se cere, câte nu se cer…
Mai întâi şi întâi, o bibliotecă în spate…”(p.5)
Activitatea stagiarului, în celebru cabinet al Avocatului
Bătrân, nu era una dintre cele după care să alergi până îţi
dai sufletul: „…bariera aiuristică ridicată de maestrul meu,
degringolada madamei secretar care-i lovită de streche în
fiecare dimineaţă, că prepară cafele cu nemiluita şi uită să
ţină arhiva în ordine, de-a trebuit eu să refac programul
cauzelor pe zile, că altfel mă pomenesc cu clienţii la uşă în
zilele procesului de care habar nu am.”(p.73)
Toate personajele cară în spate „poveşti”, de fapt
adevărate drame, petrecute în jurul Tribunalului Arad, în
jurul cabinetului Avocatului Bătrân şi în zone apropiate
60
Atelier critic
oraşului; ordinea în care sunt prezentate
se face după criterii numai de autoare
ştiute, de remarcat că nu lipseşte umorul;
„Ce găseşti de râs frate… Că burtosul s-a
dus glonţ la domiciliul traficantului de
ţigări, care îşi bandajase faţa tăiată de
cioburi şi arsă de oţetul gogonelelor şi,
uitând de atribuţiile de serviciu, i-a tras
o mamă de bătaie repetând ca tâmpitul:
Dom’ profesor, chiar cu soţia mea? Cu ea ţi-ai găsit să te
fuţi?Chiar cu ea ticălosul dracului?... Îţi croiesc eu un dosar
penal pe cinste pentru ţigările de contrabandă de-ţi sar
fulgii de nu mai înveţi pe veci copii cum mai stăm cu morala
şi principiile ”(p.85), povesteşte Demoazela, stagiară şi
ea, angajată să apere cauza amantului nefericit care se
încurcase cu nevasta poliţistului din comună.
Declanşarea în avalanşă a „poveştilor” se produce
odată cu „înzidirea” Avocatului Bătrân, care lasă totul
în seama stagiarului, după eşecul suferit în legătură cu
procesul patrimoniului mânăstirii A. la care se adaugă şi
problemele ridicate de revindecarea sau mai bine-zis
lupta pentru averea corifeului Unirii, C.P. – din dosarul
nr.6565/1997 reţinem următoarele revindecări formulate
de succesori: casa memorială situată în Arad, conacul şi
proprietatea din Păuliş – Baraţca şi conacul şi proprietatea
din Conop. Este derulată o adevărată „saga” cu personajele
care se „străduiesc”, legal sau ilegal, să obţină ceva din ce
strânsese corifeul Unirii.
Înfuriat de scandalul în care îi fusese târât cabinetul,
Avocatul Bătrân iese din ascunzătoare pentru a avea o
discuţie cu Judecătorul Prăfuit, care dădu-se o sentinţă
blândă în procesul Demoazelei (acuzată fiind că şi-a învăţat
clientul să utilizeze acte false), discuţie care nu lămureşte
nimic, cu toate că erau vechi prieteni, după care se
baricadează, din nou, în biroul lui.
Multe pagini sunt dominate de dialog, purtat în replici
dure, iar limbajul devine chiar „haios”: „Judecătorul Prăfuit
– N-are pe naiba…Chiar ai reuşit să mă înfurii, dragule. (…)
Ghinionul naibii este potriveala că taman tânăra avocat
e demoazela ce s-a vânturat prin cabinetului prietenului
meu, în prezent înzidit în propriul cabinet, şi fâţa asta
s-a strecurat în lipsa stăpânului pe sub pielea mânzului,
care de-abia mai poartă greutatea dosarelor maestrului
în spinare, de s-a cocoşat ca un măgar pestriţ, caraghios
peste poate.” (p.127)
Volumul, fără îndoială, are la bază experienţa de avocat
a autoarei care ţine să ne pună în temă cu felul în care
juriştii apără sau trădează desfăşurare corectă a actului
justiţiar; ce învaţă şi cum se formează un jurist autentic.
De remarcat arhitectonica romanului, modul de
relatare a subiectului şi felul de a-şi denumi personajele,
nemaiîntâlnite în alte scrieri ale prozatoarei, pornite dintr-o
tendinţă novatoare, care, nu ştiu cât e de benefică.
Pentru împăcarea cu sentinţa pierdută şi pentru
reculegere, este organizată, de către bătrâna secretară, o
excursie la Mănăstirea A, la care participă toate persoanele
implicate.
Pentru regăsirea „paşilor pierduţi”, spre finalul cărţii,
autoarea recomandă şi soluţia apelării la justiţia divină,
fapt remarcat şi de criticul Cornel Ungureanu, în postfaţă.
 sintagme literare
CONSTANTIN
DEHELEAN
Subiectivism poetic/experienţă personală şi
arhitectură poetică/experienţă impersonală.
Vladimir Belyti: DESCÂNTĂTOR SPLENDORII FERECATE,
Editura „Concordia”, Arad, 2013
Lectura unei cărţi de poezie este o experienţă pentru
cititor. Și, ca să fiu în ton cu titlul, consider că lectura
poeziei este un joc al poeziei însăşi. Nu este o noutate
faptul că arta poeziei este un joc al creaţiei care generează,
prin lectura sau cercetarea faptei poeticeşti, alte forme de
trăiri, pe care cititorul, vrăjit de metafora deschisă etern,
o preschimbă în stări edmoţionale proprii.
Întotdeauna, şi aceasta chiar de la începuturile ei,
poezia se desfăşura printr-o formă sau alta a teatralităţii.
Poezia începuturilor era ritualică. Ritualul dădea acea
dimensiune formală a spiritualităţii şi a sacralităţii.
Încerc să fac un efort de a nu mă depărta prea mult de
lectura în sine volumului „DESCÂNTĂTOR SPLENDORII
FERECATE” (Editura „Concordia”, Arad, 2013), dar citirea
poeziilor cuprinse în cele o sută de pagini mă determină
să mă consider un ucenic „vrăjit” de taina „călătoriei
spre neantul ferm”, cum spune „îmblânzitorul cuvintelor-
necuvintelor”. Autorul, Vladimir Belity, un adevărat
pelerin prin lumea poetică, face, iată, un popas printre
oameni pentru a permite acestora să guste din mana
zeilor. La acest popas al lui participăm şi noi, după putinţă,
la un festin la care ne invită cu generozitate.
Ritualul, sau ritualurile prezente la acest popas/festin,
este unul cu două componente: unul al subiectivităţii
poetice şi unul al arhitecturii poetice. Poezia orientală este
aceea care are cea mai complexă şi completă componentă
ritualică. Subiectivitatea descoperită, expusă firii umane,
ca un fel de ofrandă, se sprijină pe o formulă de geometrie
poetică, făcând-o subordonată ritualului. Aceste valenţe
ale receptării poetice determină dezlegarea enigmelor pe
care autorul le produce. Poetul încearcă o deschidere spre
o altă universalitate, pentru care noi, europenii, nu am
avut cunoştinţă decât de curând. Poezia japoneză, ca şi
cea prehomerică, orpheică, nu are jaloanele raţionalităţii,
ale concretului nostru pozitivist. Simbolica ei este alta.
Efemerul, scânteia, clipa sunt marile dimensiuni ale
Atelier critic
Orientului. Arădeanul prin adopţie Al. T.
Stamatiad a intuit printre primii poeţi români
acest lucru. El a oferit cititorului câteva
crâmpeie din poezia chineză şi japoneză.
Pentru acest lucru el a fost premiat de
Academia Română în anul 1926. Generaţia
de cititori din perioada interbelică a aflat, în
sfârşit, că japonezii au atins perfecţiunea şi în
domeniul artei poetice. Tanka şi haiku-ul sunt miniaturi
poetice de cinci sau trei versuri. Miniaturi poetice au creat
şi alţi poeţi români precum: Alexandru Macedonski, Ion
Pillat, Traian Chelariu, după care urmează mai noii Nichita
Stănescu, Marin Sorescu, Aurel Rău, Vasile Smărăndescu,
Toma George Maiorescu, Petre Stoica, Romulus Bucur,
Elena Bogdan, Constantin Severin şi alţii. Ca noutate
consemnez evenimentul din 2003, când poetului Vasile
Moldovan i s-a acordat premiul special la Concursul
internaţional de haiku „Shigureki” desfăşurat la Ise, oraşul
natal al lui Basho, părintele haikuului, sau acordarea în
2009 a premiului „Kusamakura” tot în Japonia poetului
Marian Nicolae Tomi pentru poeme în stil nipon. Nu e
cazul să insist cu excursul bibliografic pe această temă,
dar este simptomatică deschiderea, am putea spune
generoasă, pentru rigoare şi inefabil în poezia românească
în contrabalans pentru ritos sau vulgaritate, tuşe ce se
lăbărţează cam prea agresiv în poezia actuală.
Poetul Vladimir Belity adaugă prin poezia sa apetenţa
pentru fineţuri. Descântătorul este un îmblânzitor al
cuvintelor. Cuvintele în poezie sunt rostiri. „De steaua
care-a răsărit/ eu îmi anin privirea/ şi-ncerc să-ncheg
cu dor sporit/ să-i poemez ivirea” se confesează umbrei
eminescianului reper.
Poeziile în „rit”(!) japonez din volum sunt culegeri
de petale ale unei flori de cireş universale: „Pârâu de
munte;/ învolburate salturi/ din piatră-n piatră”, sau „În
zori soarele/ proptindu-se-n raze/ farmă-a nopţii taină”
sau „Soarele-n halou/ ca dintr-o altă lume;/ ceaţa-i
stăpână”. Poemele haiku ne dau imagini ale unor fulguiri
din colţuri de natură atemporale şi alcătuite din materii
imponderabile.
În poemele tanka poetul face o „trecere prin
anotimpuri”. Toamna pare anotimpul primordial. Celelalte
anotimpuri nu par a exista în realitate. În toate poemele
răsar elemente ale autumnalului: „frunze galbene”,
„stropi de ploaie”, „înfrigurat timp”, „cuibarele berzelor
mistuite-n fum”, „vântul latră-ntr-una”, „soarele plăpumit
în nori”, „pe acoperiş sus/ e-atâta-nţepenire/ de s-a-
ntroienit vântul”. Spre sfârşitul ciclului, iarna devine un
corolar al unei toamne galactice: „Neaua toarce vânt/ cu-
atâta insistenţă/ de prinde troian./ Dangătul clopotului/
farmec de pace-i”.
61
 sintagme literare
„Meditaţiile” într-un vers sunt tot nişte miniature,
derivând însă tot din „cornul abundenţei” care este haiku-
ul. Aici petalele florii de cireş ale imaginaţiei poetului se
„presară” parcă într-un spaţiu atemporal, între zori şi
amurg: „Înverzind, zăpada-nspică flori” (Ghiocei), sau
„Cât jar încins incendiază lanul” (Maci), sau „Fior de ger
împurpurând lumina” (Florilegiu), sau „Doar pâlpâind
licuricii sunt stele” (Joc).
„Rondelurile”, în buna tradiţie clasică, încearcă să
smulgă pe cititor din mrejele efemeridelor orientale.
De data aceasta autorul simte povara poetică sub o altă
rigoare arhitecturală. Gramatica poeziei îi dă poetului
posibilitatea ca reveria, alături de culorile realului, să-i
producă în suflet un altfel de muzică, un altfel de armonie
a imediatului. Ca şi în haiku-uri, tanka sau în poemele
într-un vers, şi în rondeluri răzbate aceeaşi fulguraţie a
neantului, a liniştii atemporale. O ironie de timid; un fel
de ironie puternică, sardonică, cuprinde toată galeria
de rondeluri. Citez unul care mi se pare reprezentativ:
„Pierdut în vis peste măsură/ nu mă trezesc nicicând,/ iar
când o fac privesc cu ură/ fiind măcinat de-acelaşi gând./
Cui i-am greşit de basmu-mi fură/ iar eu ostatic până
când,/ pierdut în vis peste măsură/ nu mă trezesc de tot
nicicând./ Duplicitar n-am fost, armură/ la cei în jur nu am
oricând,/ trezirea de-aia mi-e tortură,/ o simt mizeria-mi
născând,/ ... pierdut în vis peste măsură” (Pierdut în vis).
Rondelurile rămân în acelaşi registru al subiectivismului
poetic; eu, cititorul, remarc în plus arhitectura poetică
riguroasă. Se simte o puternică singularizare a nervului
poetic. Eul poetic este reprezentat pur şi tranşant.
Împreună cu autorul, eu, cititorul, mă gândesc şi la
oarece reminiscenţe din experiente de viaţă trecute. Nu
contează cât de multe răni îţi marchează trecutul, poezia
însă poate deveni o spovedanie sau o asumare a unor
experienţe profunde. Poezia devine aici un act terapeutic
cum să bravezi...”, căci „E-un decăzut şi un smintit,/ poate
că-i ars de jarul/ de-a fi mereu un răstignit,/ rămas străin
barbarul,/ .... E Anul Nou şi-am fi dorit...”.
În „Variaţii pentru Templul meu” autorul parcurge
aceleaşi reverberaţii pline de vagi nostalgii nervoase: „M-
aş vrea/ îmblânzitorul cuvintelor-necuvintelor./ Acum
când/ talazuri de fum bat la poarta-ntâmplării,/ în acest
anotimp potrivnic nepoleitei rostiri,/ exhibat de multele
greşeli/ cu care mi-am chivernisit viaţa” (M-aș vrea).
Poemele sunt slobode. După rigorile poemelor dinainte,
acum se dezlănţuie „o apă cenuşiu neagră” (Stampă).
Poetul îţi cere „să te priveşti/ doar prin propriul ochi
întors/ înspre propria fiinţă,/ tocmai cum ai încerca să afli/
dincolo de uşa-ncuiată,/ având cheia-n broască” (Destin).
„Crochiurile” sunt efemeride ale poemelor dinainte.
62
Atelier critic
Remarc savoarea calamburului, care dovedeşte o bună
stăpânire a limbii române: „Cântători cântând cântarea/
Cântecelor cânt cântate,/ Cânte cântul cântătorii,/
Cântec, cântecind cântatul.” (Ghioc). „Secvenţele
greceşti” bănuiesc o călătorie în ancestral. Aici poetul
îmbracă haina pelerinului nemuritor Ahasverus pentru
a ne duce cu viteza luminii la curţile lui Orfeu, Sapho
sau a evanghelistului Ioan în insula Patmos. Olimpul e o
„frescă”. Muntele mitic „sângerează Apusul cu înc-o zi/
cu înc-un timp al tuturor/ şi-a nimănui”(Olimp). În lumea
Elladei „cerul şi marea se pierd în peisaj,/ obroc căzând
într-un alt timp” (Orizont).
Brusc, autorul se trezeşte în timpul său real sau în
timpul nostru, în prezent: „Astăzi totul este la vedere,/
trăirile se dau pe faţă,/ fără frustrări de sentimente/ bun
simţ ori taină,/ că nu-i timp de ascuns,/ totu-i ca-n piaţă”
(Mirare). Autorul percepe prezentul ca o provocare: „Stau
încă-n propria-mi putinţă/ şi-mi responsabilizez viaţa/ în
felul meu,/ fără rabat./ Bunele-relele,/ (dumicatul zilnic)/
le împart doar cu cei dragi,/ că voi ceilalţi,/ cei ce mă
lăudaţi hulindu-mă,/ nu sunteţi decât vectori de trecere.”
(Să fim conștienți).
Poetul, fără a fi apoteotic, recunoaşte că „între noi
timpul,/ metafora asta ce ne duce,/ deşi-i comună,/ o
trăim egoist de dramatic, ca pe-o-mpărtăşanie.”
Vladimir Belity trăieşte prin subiectivismul poetic o
experienţă personală, dar prin arhitectura diafanului
poetic îşi expune aspiraţiile creatoare spre experienţe care
duc pe autor pe schelele unei construcţii impersonale.
Până la urmă poezia adevărată este un echilibru
perfect între real şi ireal.
 sintagme literare
CONSTANTIN
STANCU
Adrian Botez - Trăieşte-ţi propria epopee…
(Adrian Botez, Cartea Apocalipsei, versuri,
Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018)
Adrian Botez este unul dintre cei mai harnici poeţi.
Implicat, dedicat şi serios, bazându-se pe o cultură soli-
dă, având drept reper valorile creştine, el s-a remarcat
în spaţiul literaturii prin mai multe cărţi de poezie, eseu,
proză scurtă şi roman. Susţine revista „Contraatac”, a fost
remarcat şi nominalizat drept candidat la Premiul Nobel
pentru Literatură, pentru anul 2017, de Asociaţia Acade-
mia Daco-Română TDC (preşedinte Geo Stroe). Despre
Adrian Botez, Cezarina Adamescu nota:
„Adrian Botez este, fără doar și poate, cel mai ori-
ginal poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind/
răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar și cele de ultimă
oră ale liricii românești.
El este fără pereche. Creația sa atât de diferită de vul-
gul cotidian care aduce osanale nesfârșite dimensiunii
trupești a omului, și-a pus amprenta, marca ei prețioa-
să pe domeniul, atât de râvnit al literaturii și locul său
nu poate fi ocupat de preopinenții zilei, oricât s-ar da
aceștia de ceasul morții” (cf. În amurgul lumii cuvintelor
– poeme pentru ziua mâniei: Adrian Botez, Rog, inorog,
poeme, Editura Salonul Literar, Focşani, 1998 în Revista
ARP – O carte pe zi, martie 2009).
Despre poet au mai scris şi alţi iubitori de literatură:
Roxana Sorescu, Aurel Rău,Valeriu Anghel, Hristu Cândro-
veanu, Mircea Dinutz, Emilian Marcu, Marin Ifrim, Ion Mi-
clău, Eugen Evu, Artur Silvestri etc).
Volumul de poeme Cartea Apocalipsei, 265 pagini,
apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018, director
Constantin Marafet, este o sinteză a creaţiei poetului,
oglindă a vieţii sale, a viziunii care l-a dinamizat, o măr-
turie despre lumea în care a trăit, un exerciţiu de dăruire.
Probabil, cartea va rămâne ca reper în opera sa, punct
fix, în mişcarea dintre a fi şi a nu fi.
Volumul are mai multe secţiuni, bine închegate, cu le-
gătură solidă între ele şi cu viaţa lumii:
-Prolog;
I. Cartea Apocalipsei;
II. Cartea iluziilor și puterilor;
III. Cartea neamului;
IV. Cartea poetului – răzbaterea prin bezne și dincolo
de crimă.
-Epilog(uri)
Atelier critic
La final, volumul include Aprecieri critice
asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul
timpului, drastic selectate - epistole de la scri-
itor către scriitor, monografii lirice menite să
ne adeverească poetul, în patria sa de suflet
şi credinţă.
De la viaţă la moarte, cântecul salvat, cân-
tecul aşteptat de întreaga creaţie, semn că po-
etul, la fel ca preotul, are cuvinte de laudă pentru Cel care
ţine cuvintele în lumină.
Cântecul învie pădurea, aduce libertatea, descoperă
fulgerul care dă viaţă, cântecele-s epopei nemurite (Cân-
tecul – cântecul – salvaţi cântecul!, ultima copertă).
Volumul descoperă secretele creaţiei, descoperă poe-
tul, dragostea pentru artă şi neam, lupta spirituală pentru
dezvăluirea tainelor de sub coaja faptelor crude, moartea
între crimă, boală, destin şi cântec…De remarcat viziunea
şi organizarea poemelor, sub puterea unor linii de forţă
bine coagulate.
Prologul ne aduce în atenţie energia care pune în miş-
care cuvintele poetului: duhul (spiritul). Povestea duhu-
lui, care dinamizează omenirea, eroii nevăzuţi şi pe cei
acceptaţi, dedaţi Misticei Nunţi, este povestea istoriei
noastre. Cei dedicaţi vor sta la masă cu Iisus, vor înţelege
chemarea şi crima…Nunta ne leagă de cer.
Judecata apare ca o necesitate pentru poet, argumen-
tele sale dau liber poeziei, cheie peste mlaştina celestă.
Apocalipsa, în sensul larg cultural, este percepută ca o
imprevizibilă catastrofă. Pentru poet, lucrurile au alt sens,
este judecata divină, parte din planul general prin care
creaţia se descoperă. Păsări se sfarmă în văzduh, noroi
şi sânge curg în ceruri, moartea este aproximată, există
o pajişte în amurg, vise periculoase, lipsa autorităţii, alte
ninsori coboară în lume – toate, sub atenta economie,
ţinută de funcţionarii neantului, sub arta banalului de
zi cu zi.
“primăvara – carnea/ țipă – ca niște/ șuruburi supra-
solicitate - și cu/ filetul neuns: industrie/ celestă – com-
plet/ dezorganizată și/ nerentabilă – neconvenabilă –
oricând și/ din toate/ părțile atacabilă” (45 – Economie
de piaţă, p. 60).
Se observă un discurs evaziv, în contrast cu alte poeme
riguros construite, o descompunere a zicerii, simultan cu
descompunerea universului, o lume în disoluţie.
Ca într-o dramă bine structurată, elementele ultimu-
lui ritual se relevă cititorului: hulubii cântă de pe tărâmul
dus, sete sălbatică de a incendia întreg universul, în dra-
goste ca şi în ură, rişti să devii poem de zgură, isteria elip-
sei, magii nu mai umblă prin ceasuri, reumatismul cosmic
s-a instalat dictatorial…
Tragedia omului normal este aspru descrisă în 17-Epo-
peea Fiului de Dumnezeu, a Fratelui de Dumnezeu - şi a
lui „Însuși Dumnezeu”, un poem lung, un manuscris din
oraşul mort, baladă a rupturii dintre oameni.
63
 sintagme literare
În ciclul Cartea iluziilor şi puterilor, Adrian Botez pre-
zintă forţele care pun în mişcare lumea, falsele tării care
manipulează lumea, jocul dintre a fi şi a nu fi. O viziune
proprie marchează cititorul, cultura şi valorile certe, în
care el crede, modelează zicerea. Poezia se apropie de
proorocie, preia ceva din modul de a fi al văzătorilor din
vremurile străvechi, utilizând mijloacele puse la dispoziţie
de literatura clasică şi modernă. Solid în ceea ce transmite
prin poezia sa, poetul reface harta puterii şi insulele de
neadevăr care ies în calea omului. Este o epopee şi fieca-
re trebuie să-şi trăiască aventura cunoaşterii şi a experi-
enţelor care ne asaltează. Este nevoie de înţelepciune şi
de faptul că iluziile fascinează mult, identitatea fiecăruia
putând fi alterată prin minciuna de fiecare zi. Este posibil
şi dialogul între om şi Dumnezeu, atenţia căzând asupra
poveştii omului ca facere/ geneză.
Pentru fiecare există un drum spre Emaus, un drum
al iniţierii directe. Pentru poet s-a făcut târziu, spectre-
le toamnei îi afectează experienţele, visul este la limită,
spectacolul care fascinează lumea s-a închis în idee, ră-
mâne doar taina. Poetul scrie: „e frumos – e sublim – dar
plutind cu vagi nori/ nestatornica Formă te-mbie să
mori/ nici nu știi să pui punct unei cărți – la sfârșit/ să
fii sfânt – să fii demon: un biet osândit…” (3-Trăieşte-ţi
propria epopee, p. 69).
Curajos şi hotărât, poetul defineşte secolul în care lo-
cuieşte vremelnic, definindu-l ca veac al Numelor şi Intră-
rilor, urmând să se ivească Nunta şi Mirele, „Frumusețea
va cânta în desișul luminilor”, cerul va fi generos, identi-
tatea se va limpezi ca Vocală şi Cristal, el se va înveşmânta
în lacrimi fierbinţi şi-n parfum înalt de răşină, asemenea
preoţilor care refac universul din cântec. De observat că
elementele secolului au identitate, sunt scrise cu literă
mare, semn că spiritul va ţine în reţeaua sa lumile. Este
o dezvăluirea a miracolelor, o întoarcere în Grădină, cum
scrie poetul absorbit de inspiraţie.
Reţinem un îndemn la viaţă: „Silește-te să/ trăiești –
ca să-i faci în ciudă/ hulubului de pe casă ori din / copac
– care/ cântă – cu foc și văpaie – încă din/ zori” (8-Sileş-
te-te să trăieşti, p. 73). Degradarea universului este vizi-
bilă, soarele îşi pierde forma, omul este un cadavru furat
din veşnicie, lumina, iată, este pângărită, toate marchea-
ză omul.
Dialogul posibil între om şi Dumnezeu este relevant,
Creatorul întreabă dacă este bine în lume, i se răspunde
negativ, concluzia: „atunci mori”… Efectele se văd din
percepţia omului despre sine şi despre cosmos, creaţia
are regulile ei, omul nu poate interveni, orice intervenţie
duce la nefiinţă, brutal, justiţiar. Modul acesta de a pre-
zenta lucrurile este dur, dar se încadrează în rigoarea di-
vină. Poetul notează: „e-atât de blândă frumusețea mor-
ții/ cât de stângaci se mișcă mâna sorții/ la mine vin cu
jalbe în priviri/ nu mii de lumi – ci mii de fericiri” ( 25-Nu
fi mâhnit, p. 88).
Atelier critic
Motivele vizionare, combinaţie de teologie şi filozofie,
revelaţie şi gând riguros, sunt multe, sub vălul formelor
se ascund adevăratele puteri, şocul vieţii şi al morţii. Se
pot face şi comentarii pe marginea ploii, dar spectacolul
s-a terminat, atât pe lună cât şi pe pământ, un univers
brăzdat de febre istorice. Există muntele ascuns – Kog-a-
ION-ul, o temă preferată de poet, una abordată profund
(cf. 16 - Reînviata Epopee Daco-Valahă – în cinci cânturi,
cu Prolog şi Epilog, p. 116), trimiţând la rădăcinile lumii,
preluată din mitologia spirituală a părinţilor, sub puteri-
le Demiurgului. Observăm o împletire dintre doctrinele
vechi ale lumii şi speranţele constante ale omului, sub Po-
emul Firii…
Profund legat de patrie, de locul unde a intrat în lume,
Adrian Botez este adeptul unui patriotism dens, în con-
tradicţie cu fenomenele globalizării actuale. Patrie este
locul unic, matricea. De acolo începe povestea fiecăruia.
El dă un avertisment celor care atacă leagănul românilor,
lansează imprecaţii. Se simte responsabil pentru acest pă-
mânt, vrea o ţară curată, cu mistice berze, care lunecă
pe timp. Vede, la fel ca profetul ebraic, vechii oşteni, re-
venind la viaţă, într-un mod tainic… - …colindul spală faţa
timpului, e chemarea la sărbătoare. Eroii nu pot fi uitaţi,
credinţa leagă neamul, lupul dacic menţine simbolul pu-
terii, iar trădătorii nu au loc sub miturile noastre. Curățe-
nia de sâmbăta este un poem de legătură între părinţi şi
copii, curăţia depinde de obiceiurile bune. Sâmbăta/ sa-
batul reprezintă ziua în care dispar contururile, lucrurile
vechi, sâmbăta eşti liniştit şi împăcat cu Dumnezeu.
„sâmbăta – bunica mea făcea/ curățenie – în casa
veche - și/ fără să-mi dau seama/ cum – începeau să
dispară – rând pe rând și/ unul după altul – o/ mulți-

64
 sintagme literare
me de lucruri și contururi/ inutile: rămânea/ curată casa
și/ luminată (…de parcă n-ar fi fost niciodată/ veche…)
– precum/ Potirul Domnului” (2. Curăţenia de sâmbătă,
p. 101-102).
Alternanţa dintre versurile solemne şi cele ale vieţii de
zi cu zi aduc dinamism în discursul poetic. Elementele din
folclor, cu cele din istoria profeţilor dedicaţi, aduc un aer
mistic, credinţa se împleteşte cu faptele românilor, cânte-
cul are ecou în timpuri vechi şi timpuri noi. La fel, doina, la
fel sunetul cântecului străvechi, ecouri ale miturilor care
au făcut veacurile.
Reţinem mişcarea destinului în memoria românilor: în
fiecare dintre noi creşte un copac, Dumnezeu este unul
din familie, cenuşa se spulberă, nasc stelele pe rănile po-
etului, e prea târziu să ceri un număr, fiecare fir de iarbă
trebuie sărutat, a crescut din sânge de martiri, ars de stele
– scris de fluturi, aşa se aude cântecul valah. Trădătorii de
neam, cei care au părăsit patria, rătăcitorilor li se aduce
aminte de Logosul Divin…
Sunt chemaţi în sărbătorile patriei îngeri, Făt Frumos,
sămânţa-Cain, pecetea-Cain, munţii martori, lupul da-
cic, umbra Babilonului, calpul Crăciun, vrabia, oglinda,
Grădina/ Raiul, Monastirea lui Manole, Oameni-Carte,
voievozii… Toate sunt simboluri ale sufletului românesc,
trecut prin furtuni.
Ca o semnătură şi semn, poetul are cartea sa, drumul
prin bezne, depăşind crima de a ucide poemul-poem.
Sunt puncte de reper privighetoarea cu ochii arşi, pra-
gul casei, epopeea, sonetul şi binecuvântarea, castelul
poeziei, ordinea din viaţa celui care trăieşte între cuvin-
te, tristeţea, singurătatea, mitul lui Manole, cel care îşi
zideşte în poem ceea ce iubeşte. Poetul se vrea ocean
dezlănţuit, declanşarea energiilor îi dă viziunea, cerul se
închide, altul se deschide, poetul are o istorie a incredi-
bilei răbdări, bolile necesare dau putere versurilor scrise,
timpul s-a oprit în clopotniţe sfinte, cartea se scrie cu sân-
ge după dictarea lui Dumnezeu. Poetul vede dincolo de
limitele omului obişnuit: „aş vrea să fiu un/ astronom –
Atelier critic
să aflu – pe/ ceruri – steaua unde se va duce/ sufletul
meu – sau/ să mi-o aleg/ eu însumi…” (10. Aş vrea să fiu
un astronom, p. 163).
Adrian Botez ia drept exemplu modul cum creează
Dumnezeu frumosul, la o dimensiune cosmică, cu ener-
gii subtile: „Mărite Doamne – capodopera Ta-s munții/
pădurile – păsările și florile/ și-n toată noaptea – privi-
ghetorile:/ aceștia-și ajung – nesmintit – dimineața – în
dreptul/ frunții” (23. Ne-capodopera lui Dumnezeu, p.
172). Poetul acceptă moartea la final de epopee, are o
rugăciune pentru Creator, cel care înţelege arta. Botez se
consideră Celestul Cavaler - un titlu vechi, nobiliar. Moar-
tea este poarta spre Sine, sufletul strună în lira divină…
Volumul se încheie lucid, în cheile suferinţelor, poetul
îşi asumă finalul, ca un alt poem făcut din tăceri. Este ero-
ul care se retrage din scenă, duce pe umeri cuvintele… Se
consideră Frate cu Hristos… Poetul şi-a trăit acut poezia,
o boală care i-a fost pecete, cântec de nuntă. El a alter-
nat poezia cu formă fixă cu poezia liberă de orice rigoare,
acceptă extremele ca o eliberare, o democraţie a poeţi-
lor sub semnul marilor mituri. Ne lasă nu mesaj: „Salvați
cântecul!” Foloseşte linioara ca semn de ortografie în lo-
cul virgulei, o preluare din scrierile vechi, din manuscrise
pierdute, secrete.
Adrian Botez nu se simte legat de vreun stil, de vreun
curent anume, poezia este pentru el mărturie, spoveda-
nie şi cântec pentru Cosmos. Limbajul academic se împle-
teşte cu limbajul obişnuit, el este copleşit de menirea sa,
de importanţa artei. Se luptă cu brutalele căderi din jurul
său până la sânge, neacceptarea poetul este o crimă…
Cartea Apocalipsei este cartea unui destin care a ars şi
a biruit, prin frângere sub ochii Arhanghelului, sub ochii
prietenilor literaturii.
…Autorul ei va sta drept la Judecata Poeţilor…
Doina Poetului este cântecul celui care a văzut Munţii-
Zări de Iniţiere: „Munții mei/ frații mei/ de temei: oi urca
pe voi/ să văd stele roi/ oi urca pe voi/ să văd Ziua-de-
Apoi…” (42. Doina Poetului, p. 194).
65
 sintagme literare
CRISTIAN-PAUL
MOZORU
Partea şi întregul: Gheorghe Jurma
şi Cornel Ungureanu
Cornel Ungureanu şi Gheorghe Jurma, două nume a
căror prezentare, de oricare fel ar fi aceasta, se dovedeşte
a fi doar o repetată trecere în revistă de majore şi
binecunoscute realizări. Două nume care au făcut – şi
încă fac – istorie în literele româneşti. Două monumente,
iar despre monumente este atât de dificil să îţi exprimi
aprecierile!
Deşi despre unele din cărţile lui Gheorghe Jurma am
îndrăznit – şi, sper eu, la un nivel modest, am şi reusit – să
îmi exprim analiza şi concluzia, în ceea ce îl priveşte pe
Cornel Ungureanu, îmi recunosc multitudinea încercărilor
de începere a aşternerii pe foaie a câtorva impresii,
soldate de fiecare dată cu renunţarea înaintării până la
găsirea unui final, din varii motive precum negăsirea
cuvintelor, iar când le credeam găsite, îmi păreau a fi
cele nepotrivite ori mult prea mici; fie alte şi alte motive
nu chiar din cele mai bine-întemeiate. Într-adevăr,
nu este uşor să te exprimi, fie oral, fie în scris, despre
gigantismul operelor şi contribuţiilor celor doi autori,
despre cercetările acestora efectuate în istoria literaturii
regionale ori naţionale, despre puternica lor amprentă
în dezvoltarea şi multidirecţionalizarea analizei operelor
marilor slujitori ai limbii lui Eminescu, dar şi despre multe
altele asemenea.
Voi încerca totuşi – şi nu cu o minimă sfială – să
descriu, din exterior spre interior, ultimele două realizări
cărturăreşti celor doi magiştrii, anume Reșița literară
(Editura TIM, Reşiţa, 2016) de Gheorghe Jurma şi Literatura
Banatului. Istorie, personalități, contexte (Editura Brumar,
Timişoara, 2015) de Cornel Ungureanu, cărţi care alături
de alte volume cu caracter istoric şi enciclopedic precum
Geografia literaturii române, azi I: Muntenia (Editura
Paralela 45, Piteşti, 2003) şi Geografia literaturii române,
azi IV: Banatul (Editura Paralela 45, Piteşti, 2005) de
acelaşi Cornel Ungureanu, Descoperirea Banatului. Istoria
culturii bănățene (Editura Timpul, Reşiţa, 1994), Nicolae
Iorga și Banatul (Editura TIM, Reşiţa, 2010), Molineștii
(Editura TIM, Reşiţa, 2012), Reșița muzicală (Editura TIM,
Reşiţa, 2011, respectiv, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
2015, la aceeaşi editură) de Gheorghe Jurma, Rețeaua.
Poezia românească a anilor 2000 (Editura Universităţii de
66
Atelier critic
Vest, Timişoara, 2016) de Graţiela Benga,
Literatura Banatului de Dorin Murariu,
multitudinea de scrieri semnate Ionel Bota
ce analizează în profunzime operele unor
scriitori ce Banatul i-a dăruit Țării şi Cărţii,
dar şi a legăturilor Banatului – prin oameni,
prin fapte, prin evenimente – cu restul
ţării, Enciclopedia Banatului I: Literatura
(Editura David Press Print, Timişoara, 2015), volum ce îl
are drept coordonator general pe Crişu Dascălu, Neamul
Mustonilor în Banat (Editura Marineasa, Timişoara, 2009)
de Horia Musta, Oglinda lui Narcis I-II (Editura Marineasa,
Timişoara, 2009, respectiv 2011) de Constantin Buiciuc,
multitudinea dicţionarelor, scrise sau coordonate,
pornind de la cele semnate de Constantin C. Falcă şi
Petru P. Ciurea, Olimpia Berca, Nicolae Sârbu, Alexandru
Ruja şi culminând cu cel al Academiei Române, Istoriile
lui George Călinescu, Nicolae Manolescu, Marian Popa,
Alex. Ștefănescu, dar şi „celelalte istorii” cum sunt, de
pildă, ale lui Nicolae Stoica de Haţeg (Cronica Banatului)
şi Francesco Griselini (Încercare de istorie politică și
naturală a Banatului Timișoarei), toate aceste cărţi,
împreună, formează un întreg căruia greu i s-ar putea
găsi imperfecţiuni, fie ele însemnate ori nu. Este de la
sine înţeles, iar istoria a dovedit-o de-a lungul timpului, că
întotdeauna se vor găsi din aceia „pestriţi la maţe“ în ceea
ce priveşte (făcând abstracţie de caracterul ce îl poartă)
o ispravă, păstrându-mă subiectiv însă, orice critică
pozitivă ori negativă – deoarece, cu precădere, despre
aceasta din urmă este vorba – trebuie receptată, filtrată
şi transformată într-una constuctivă.
Lăsând „gurile rele“ să facă ce ştiu ele mai bine, adică să
vorbească, găsesc volumele celor doi autori atât o piatră
de temelie în ceea ce priveşte istoria literară zonală şi
naţională, dar totodată şi un trunchi de piramidă din care
încă mai pot creşte viitoare istorii, precum şi un vârf al
operei „de autor“, vârf care încă mai poate creşte mult de
acum înainte, iar o dovadă în acest sens sunt atât cărţile
scrise de autorii sus-menţionaţi, proiectele ce încă stau, în
şantier, pe masa de lucru şi aşteaptă să îşi găsească finalul
şi scoaterea la lumină, dar şi a studiilor şi volumelor ce le
analizează operele şi personalitatea fiecăruia din ei.
Și pentru că despre literatura „veche“ s-a tot scris (şi
este bine, pentru neuitare, să se scrie în continuare), este
bine-venită acţiunea de îndreptare a „armelor“ în direcţia
noilor teritorii, cele actuale, a celor puternic angajaţi în
aceste „lupte literare“. În consecinţă, noile condeie au
început să fie înscrise în condica istoriei, atât prin scrierile
ce le dau la iveală, dar şi prin aprecierea şi consemnarea
acestora de către cei ce au ajuns la nivelul cel mai înalt
cu putinţă.
Deşi abordarea de scriere, într-o relativă măsură,
diferă, cele două cărţi aparţin fără nici un dubiu aceleiaşi
categorii. Mai mult de atât, se completează reciproc.
 sintagme literare
Volumul lui Gheorghe Jurma prezintă literatura unui
oraş, rezumându-se astfel la scriitorii urbei respective,
Reşiţa, dar nu înainte de a prezenta importanţa oraşului
de-a lungul timpului, iar asta nu doar în contextul literar,
ci şi cel în care a făcut istorie, anume cel industrial, fără să
omită în acelaşi timp şi posibilitatea existenţei abordării
temei şi în multe alte direcţii precum cel sportiv, coregrafic,
plastic, teatral, filologic. Cu alte cuvinte, Gheorghe Jurma
este conştient de faptul că la Reşiţa există un important
potenţial pluricultural ce trebuie exploatat şi, în aceeaşi
măsură, amintit şi păstrat prin consemnare pentru
generaţiile ce urmează. Prezentarea caracterului literar al
Reşiţei de către Gheorghe Jurma se desfăşoară nu doar
din interior spre interior, ci şi dinspre exterior, acesta
antologând în cadrul volumului şi o seamă de texte a unor
autori născuţi în afara Reşiţei, chiar şi în afara Banatului,
precum Artur Silvestri, Petru Poantă, Nicolae Prelipceanu
şi mulţi alţii, dar care au poposit, mai mult ori mai puţin
în Orașul cu Poeți, arătând astfel interesul pentru cultura
Cetății de foc, dar şi recunoaşterea oraşului în cultura
naţională. Prin prisma unor mai lungi sau mai scurte
medalioane, în cea de-a doua jumătate a cărţii, Gheorghe
Jurma prezintă scriitorii reşiţeni, atât „cei care au plecat“,
cât şi cei care au rămas să continue munca celor adineaori,
între ghilimele, amintiţi.
Într-un alt sens, cartea lui Gheorghe Jurma construieşte
o poveste – fiindcă, în fond, este o poveste, povestea
Reşiţei – fără a face apel la un limbaj complicat, la un
scris greoi. La fel ca mai toate cărţile cărturarului, Reșița
literară se bazează pe o cercetare riguroasă întinsă, după
propriile-i spuse, pe durata a mai bine de un deceniu,
aşternerea-i pe foaie fiind însă modelată în aşa fel încât să
se poata pliá pe fiecare cititor în parte, fie el cunoscător
ori nu într-ale temei propuse.
Atelier critic
Despre o carte precum Reșița literară, fiind o carte cu o
totală deschidere spre lume, spre nou, spre istorie, se pot
scrie foarte multe. Fiecare cititor îşi poate forma o proprie
opinie, o imagine a lui, – şi, totodată, de sine stătătoare
– imagine ce prin propria-i elasticitate se poate propaga,
mai departe, într-o întreagă gamă de unghiuri şi direcţii
care pot duce la alte şi alte viziuni. Dar, poate că cel mai
bine, caracterul cărţii lui Gheorghe Jurma este subliniat
de scriitorul Nicolae Sârbu, acesta concluzionând: „Cu
toate inegalitățile și ezitările, unele inerente, altele apăsat
subiective și asumate, e clar că Gheorghe Jurma a scris o
carte bună și necesară.” (1)
În schimb, dintr-un alt unghi analitic, cartea lui
Cornel Ungureanu se prezintă drept o istorie literară,
dar, în acelaşi timp, şi o geografie literară – geografia
literară constituind marele proiect literar al profesorului
Ungureanu – autorul analizând întregul fenomen
scriitoricesc (anume am spus scriitoricesc, şi nu literar) al
Banatului (să nu uităm că în urmă cu, cel puţin, un secol,
geometria teritorială era diferită de cea care ni se prezintă
astăzi) şi reuşind cu succes să îl insereze pe harta literelor
Mitteleuropene şi nu numai. Nu în necunoştinţă de cauză
conchide, pe coperta a IV-a a cărţii lui Cornel Ungureanu,
Mircea Mihăieş, „Cornel Ungureanu [...] se află acum
la vârsta sintezelor copleșitoare. Munca și reflecția de o
viață își găsesc în volumul de față expresia cuprinderii
enciclopedice și a viziunii totalizante”. Aşadar, cartea lui
Cornel Ungureanu este una din acele cărţi ce categoric
nu puteau fi scrise la „început de drum”, ci este o carte
asupra căruia doar Lectura, Reflecţia şi Timpul îşi puteau
spune Cuvântul.
Scris cu acribie, volumul lui Cornel Ungureanu oferă
date exacte asupra autorilor, operelor acestora, dar şi a
unor date biografice. Spre exemplu, cazul lui Ion Budescu,
67
 sintagme literare
care, după spusele criticului Cornel Ungureanu, „a
devenit student al Facultății de Filologie în 1960, și nu în
1958, așa cum se scrie prin diverse biografii ale poetului.”
(2) În aceeaşi măsură, apropiindu-se mai mult de stilul
călinescian decât de unul dicţionarist, Cornel Ungureanu
reuşeşte prin cartea de faţă o analiză a autorilor, dar şi
a operelor reprezentative, plusând cu încadrarea locului
acestora în puzzle-ul Literaturii. Printr-o uriaşă suită
de nume de personalităţi, dar şi de oraşe/localităţi
de o importantă însemnătate literar-istorică, autorul
construieşte o adevărată hartă, un itinerar cu adevărat
special ce, într-o viaţă de om, nu trebuie ratat. Nu trebuie
ratat în a fi citit. Nu trebuie ratat în a fi vizitat. Pornind din
„vremuri cărunte”, Cornel Ungureanu înscrie în proiectul
său nume precum Nicolae Stoica de Haţeg, Eftimie
Murgu, Victor Vlad Delamarina, Ioan Slavici, Lucian
Blaga, Liviu Rebreanu şi ajunge până în „imediata noastră
apropiere”, atingând scrierile lui Constantin Buiciuc, Dorin
Murariu, Graţiela Benga, Eugen Dorcescu, Gheorghe
Jurma, Ion Chichere, Nicolae Sârbu, Octavian Doclin şi
Ada D. Cruceanu, iar, din cei mai tineri sunt analizaţi,
printre mulţi alţii, Tudor Creţu, Raul Bribete, Radu Pavel
Gheo. Bineînţeles că într-o carte nu pot fi cuprinşi toţi
scriitorii unei zone, acest lucru necesitând un spaţiu
deloc neglijabil, atât ca întindere, cât şi ca perioadă, atât
datorită domeniilor în care s-au făcut remarcaţi, cât şi
datorită epocii în care au trăit şi scris, Cornel Ungureanu
însă, reuşeşte o selecţie ... de vârf, selecţie de la care
multe alte istorii pot porni la drum. Aşa cum Gheorghe
Jurma afirmă: „Cu acest volum, inventariind un fond
Eminescu dintr-o bibliotecă a Banatului de munte, sperăm
să convingem și alte instituții despre necesitatea de a
continua seria de cărți dedicate bibliografiei eminesciene
în sensul de care am vorbit mai sus. Biblioteci publice sau
biblioteci private care dispun de fonduri relevante pot
face obiectul viitoarelor apariții. De acum înainte, oricine
se poate înscrie în acest proiect ...”. (3) Și nici nu poate
fi altfel. În Proiectul Literatura Banatului, pornind de la
volumul lui Cornel Ungureanu, se poate înscrie oricine ...
Pornind de la aceste două ultime volume publicate
– Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte şi
Reșița literară – şi culminând cu întreaga operă a celor
doi cărturari, scrierile acestora se introduc de la sine în
circuitul larg – naţional, european, mondial – al literaturii,
tocmai pentru o mai bună integrare, cunoaştere şi, de ce
nu, şi pentru o mai exactă şi mai complexă înţelegere a
fenomenului literar, cu precădere al Banatului.
1) Sârbu, Nicolae - O carte-model de geografie literară - în
revista Tribuna, nr. 328, 1-15 Mai 2016, Anul XV, Serie nouă, p. 8
2) Ungureanu, Cornel - Literatura Banatului. Istorie, perso-
nalități, contexte - Editura Brumar, Timişoara, 2015, p. 141
3) Jurma, Gheorghe - Prefață / Pentru o bibliografie
națională Eminescu; în Bujor, Ion - Mihai Eminescu în fondu-
rile Bibliotecii Județene „Paul Iorgovici”, Caraș-Severin - Editura
TIM, Reşiţa, 2014, p. 8
68
Atelier critic
Raul Bribete sau Despre viziune
Până în vara lui 2015, atât Raul Bribete, cât şi scriitura
acestuia, îmi erau două necunoscute în vasta ecuaţie
a literaturii. Apoi, printr-un fir de noroc, am ajuns să îl
întâlnesc şi să intru în contact cu scriitura-i, găsindu-mă
din acea clipă într-un univers continuu-transformabil,
încât nu îmi dau seama care a fost punctul de plecare,
dar nici care va fi punctul final al călătoriei în care m-am
găsit purtat. Este ca atunci când cineva te călătoreşte în
universul unui univers cuprins în universul altui univers şi
aşa mai departe încât totul devine un întreg labirint de
lumi reciproc conţinute, o întreagă reţea de încrengături
devenit-posibile.
Neavând, până în momentul de faţă, un mare număr de
scrieri, am hotărât să parcurg totul cronologic, din simpla
dorinţă de a-i putea observa evoluţionismul vizionar şi
poetic, lucru, de altfel, şi întâmplat. Deşi debutează în
decursul lui 2008 cu două volume simultan – Caniculă
în diamant / Editura Marineasa, Timişoara şi Tornada de
hârtie / Editura Marineasa, Timişoara –, o mică diferenţă
stilistică între acestea poate fi totuşi observată. Cum
este, poate, şi firesc, de-a lungul timpului, scriitura lui
Raul Bribete suferă unele transformări, mai important
însă de atât este faptul că aceasta suferă felurite artificii
şi experimente, cum este de exemplu, volumul Spadda
(Editura Eubeea, Timişoara, 2010), şi până la, deocamdată,
ultimul volum, Să nivelezi un munte cu tăvălugul (Editura
Brumar, Timişoara, 2014), volum devenit, comparativ cu
volumele lui 2008, de exemplu, foarte stufos în tot ceea
ce poate cuprinde poezia şi întreaga ei artă.
Mai mult decât atât, Raul Bribete reuşeşte la un nivel
semnificativ ridicat, în câteva poeme, să se autocontureze,
să se autoportretizeze, iar asta păstrând la fel de viu
spiritul poeziei. Un poem în acest sens, pe lângă altele
câteva, l-ar putea constitui Sunt eu până la capăt deși
nu știu dacă sunt până la capăt eu, poem aparţinând
volumului Să nivelezi un munte cu tăvălugul şi care, cu
 sintagme literare
uşurinţă, ar putea fi înrămat şi expus într-o expoziţie
ori un concurs de portrete, fie ele din cuvinte, fie ele o
imagine. Nu ştiu dacă Raul Bribete are darul picturii în
culori, însă darul picturii prin cuvinte, iar volumele sale
o dovedesc cel mai bine, îl deţine şi mânuie cu deplină
îndemânare. Dintr-un alt punct de vedere, de ce ar trebui
să limităm un portret la câteva guaşe, acuarele, la câteva
nuanţe de culori şi nu am lăsa până şi un (aşa-zis, banal)
creion, un simplu cărbune, ori chiar şi numai câteva
cuvinte, să schiţeze o imagine? Cred cu tărie că arta în
sine nu cunoaşte margini, iar conexiunile ce pot fi legate
între toate ramurile ei – muzică, pictură, poezie, etc. - pot
duce la naşterea unui complex labirint de posibilităţi de
exprimare a frumosului. De exemplu, un portret poate fi
descris în cuvinte, cuvintele pot fi transformate în versuri,
iar versurile pot fi transpuse pe note muzicale, în acest
sens stând mărturie versuri ale marilor poeţi ori scriitori
în genere, precum Mihai Eminescu, Nichita Stănescu,
George Țărnea, George Bacovia, Grigore Vieru, Nichifor
Crainic, Adrian Păunescu şi mulţi alţii.
âAsupra volumelor lui Raul Bribete de menţionat este
faptul că ele pot fi citite şi înţelese fiecare în parte, ca un
întreg individual, totodată însă pot fi citite şi înţelese şi
ca mai multe întreguri ce formează un întreg mai mare,
fără ca celelalte întreguri – individuale – să îşi piardă din
proprietăţi. Este la fel ca în procesul naşterii: înainte ca
femeia să devină mamă, este deja un întreg, iar după
naştere, după ce a dat lumii încă o fiinţă, deci, o parte din
ea, o parte a ei, ea – mama – rămâne în continuare un
întreg, dar, în acelaşi timp, într-un alt plan, ea formează,
împreună cu noua fiinţă, un întreg mai mare. Acelaşi
proces se întâmplă şi în poezia lui Raul Bribete: un poem
îl naşte pe celălalt, iar toate poemele la un loc, nasc un
volum, acel volum naşte un alt şir de poeme, poeme ce
nasc la rândul lor un alt volum şi aşa mai departe, fără
ca vreunul din poeme, ori volume, să sufere transformări.
Spectaculos însă, viv-a-vis de acest aspect, este faptul că
tot acest lanţ de reacţii naşte, în paralel, viziune după
viziune, toate aceste viziuni ducând la o viziune mai mare,
Atelier critic
mai complexă, Raul Bribete devenind astfel un poet
ce acţionează, la fel ca şi ceilalţi mari poeţi ai literaturii
universale, pe două planuri: planul viziunii şi planul
cuvintelor, elemente vitale creării şi ustensile absolut
necesare scrierii.
âBazându-mă exact pe acest argument, al viziunii, nu
cred că din toate volumele lui Raul Bribete poate fi ales
unul care să îl reprezinte. Cred că, la momentul scrierii şi
publicării fiecărui volum în parte, fiecare din acestea l-au
reprezentat atât ca om, atât ca poet, dar şi ca om şi poet
– cu viziune – laolaltă. Iar construcţia acestui turn, aflat încă
în curs de înălţare, nu face altceva decât să îl definitiveze
pe Raul Bribete drept un scriitor de o fineţe vizionară şi
scripturală demnă de păstrat de istoria literară. Luând drept
exemplu doar una din viziunile poetului Raul Bribete, temă
vizionară cât se poate de evident expusă şi care acoperă
volumul Sărutul Iudei (Editura Marineasa, Timişoara, 2011),
tema religioasă, tema christică, îi putem observa prezenţa
încă din titlu, continuând prin subtitlul volumului – 33 de
poezii –, prin motto-ul acestuia – Marcu, XIV, 44-45 – şi
culminând cu versurile ce construiesc blocul volumului.
âDacă ar fi să alegem un poem oarecare al lui Raul
Bribete, nu cred că s-ar dovedi uşor de realizat un aseme-
nea artificiu. Pe parcursul încercării s-ar dovedi a fi la fel
de greu ca şi cum ar trebui numită, în opinie proprie,
creanga unui copac ce – am presupune că – defineşte ori
numai înfrumuseţează acel copac, ori ca şi cum am spune
că o anumită petală a unei flori este mai reprezentativă
decât oricare alta pentru corola florii respective. Exact
acest fenomen se întâmplă în ceea ce priveşte poetica lui
Raul Bribete. Este o poetică ce în fiecare zi se citeşte – nu
pentru că aşa se doreşte, ci pentru că aşa se întâmplă de
la sine – într-o altă lumină, prin prisma unui alt unghi al
comprehensivităţii şi care de la o zi la alta suferă, în chimia
cititorului, repetate transformări, lucru ce conduce la o ca-
meleonizare a învelişurilor în care ne este prezentată. Dar,
poate că acesta este Raul Birbete: poetul ce se transformă
din poet în Poet, din Poet în POET şi aşa mai departe.
Oscilând între da şi nu, îmi voi asuma totuşi riscul de
a propune două poeme, reprezentative cel puţin pentru
lectura şi ziua prezentă, un poem care cred că l-ar putea
definí pe Raul Bribete, poetul lui 2008 şi unul care cred că
l-ar putea defini pe Raul Bribete, poetul lui 2014: „Între
două țevi de pușcă / Între mai multe europe / ciocnindu-se
cremene / am văzut noul comunism / un tocător de carne /
pe un drapel.” (1) şi, fără a abuza de spaţiul hârtiei, poemul
dedicat lui Mihai Moldovan, „Sunt grădina / neculeasă de
nimeni, / deși a jinduit-o îndelung. // sunt vița de vie / care
se confundă cu rădăcinile, / cu tăcerile, / cu anamorfozele
pământului. // nevăzut, nebănuit de nimeni, / îmi voi
purta după mine, / până la capăt, taina.” (2)
1) Bribete, Raul - Tornada de hârtie - Editura Marineasa,
Timişoara, 2008, p. 35 (poemul [Între două țevi de pușcă])
2) Bribete, Raul - Să nivelezi un munte cu tăvălugul - Editura
Brumar, Timişoara, 2014, p. 48 (poemul Taina)
69
 sintagme literare Atelier critic

DANIEL
dar acţiunea din cea de a doua parte merge pe repede
înainte, în totală contradicţie cu prima, având ca efect
scăderea verosimilităţii celor narate.

LUCA
Pe de altă parte, sunt reliefate două feluri de comori:
una interioară („Secretele nu sunt doar ale oamenilor. Noi
le împărtăşim şi lucrurilor, bunurilor care ne-au fost ori ne
sunt dragi. «Fiindcă unde e comoara noastră, acolo e şi
sufletul nostru»”) şi alta exterioară, propriu-zisă (precum
cei trei kosoni, pe care şeful de gară îi va restitui în cele din
Lumină în întuneric urmă locului căruia i-au aparţinut).
În noul său roman, Legendele șefului de gară (Editura În acelaşi timp, binele triumfă în lupta cu răul,
Streamland, Bucureşti, 2017), Adrian Petru Stepan pleacă răufăcătorii sunt daţi în vileag şi prinşi, numai că nu există
de la aceeaşi premisă, căutarea de către copii a unei doar două culori, alb şi negru, aşa cum nu există nici
comori printre ruinele unei cetăţi, ca şi în romanul de nuanţa de gri: „În lumea asta nu e nimic alb sau negru.
debut, Fiecare zi e uimitoare. Acest fapt creează senzaţia Nici măcar gri, fiindcă nimeni nu poate trăi într-un orizont
unei versiuni de lucru, cu atât mai mult cu cât tot patru cenuşiu.”
copii participă la căutări, iar eroina romanului de faţă este
Ella, pe când a celui precedent - Bella.
Dacă în primul roman nu e găsită nicio comoară, ba
chiar unul dintre copii (Bella) dispare pentru o bună
bucată de vreme, acum copiii descoperă una. Pe care
părinţii copiilor o înmânează organelor în drept, mai
puţin trei kosoni, pe care viitorul şef de gară reuşeşte să-i
păstreze.
O altă legătură între cele două romane constă în
dragostea pentru trenuri, gara nefiind vreodată un punct
final, un sfârşit („O gară nu poate fi niciodată un sfârşit. E
un punct de plecare către întreaga lume, e, prin esenţă,
începutul”), dar şi relaţiile intime cu femei măritate
[„Nasol să ai o iubită măritată. (...) Ba chiar îmi plăcea
că Ella nu era mereu pe capul meu, mă trezeam cu ea
în vreun weekend sau mă chema undeva, în apropiere,
pentru câteva ceasuri care treceau foarte repede, în ritm
de sex şi poveşti împărtăşite grăbit”].
Femeia rămâne şi aici înconjurată de mister şi
frumuseţe (interioară şi exterioară), admirată, adulată,
neînţeleasă, dar puternică, capabilă de a-şi impune
punctele de vedere: „Tu habar nu ai cine sunt eu. Din Romanul de faţă este şi o pledoarie pentru lumină,
interregio-ul ăla mizerabil nu coboară bucureşteanca pentru ca oamenii să devină mai buni, mai calzi, mai
Ella, ci zănatica adolescentă ce se visa iubita unui superb implicaţi: „E lesne să recunoşti pe cei ce poartă Lumina.
bărbat misterios din capătul lumii.” (...) Cercetaţi-i dacă au credinţă, nădejde şi dragoste, dar
Există, de asemenea, o intrigă pseudopoliţistă, care toate acestea împreună”.
relevă fapte şi caractere ale unor oameni suspuşi ori Orice întâmplare, orice împrejurare produc efecte
apropiaţi, capabili de orice pentru a parveni prin orice asupra caracterului uman, cu atât mai mult unele
mijloace, inclusiv traficul cu artefacte antice. nefericite. Dar întotdeauna esistă speranţă şi posibilitatea
Totuşi, partea a doua a romanului este mai puţin unei noi poveşti, cu atât mai mult cu cât kosonii pot
reuşită decât prima în ceea ce priveşte construcţia oricând să fie redescoperiţi. Și chiar femeia ori bărbatul
textului. Unele indicii sunt identificabile în prima parte, de lângă tine.

70
 sintagme literare
DANIEL
MARIAN
Mariana Pândaru
Conştientizarea spaţiului, venită în timp
E doar o părere că ar exista drumuri care să nu se
întâlnească. Fie şi din întâmplare, dacă nu programatic.
Două autostrăzi se tot îmbrăţişează pe câmpii până se
pupă în văzul lumii, chiar şi două căi aeriene se urmăresc
una pe alta până ce un magnetism nonfizic le atrage.
Intersecţia e până la urmă frumuseţea drumului,
dilema din care se poate merge mai departe sau se
întâmplă oprirea definitivă.
Iar a fi „Om în intersecţie”, e o raţiune a căutărilor
chiar dacă neîndeplinite în impetuoase împliniri, în
elocvenţe îndreptăţite spre statuare. Mariana Pândaru
trăieşte febra când fierbinte, când rece, a reconstrucţiei
fiinţei prin însoţirea şi adeseori însuşirea personajelor
trăitoare în rânduri de carte.
Atunci când realitatea devine deloc îngăduitoare,
chiar insuportabilă, agresivă, posibil imbecilă câteodată,
avem precum autoarea, senzaţii perfect justificate. Cum
de curând scriam eu în dedicaţia unei cărţi, care nu a
Atelier critic
fost deloc pe plac aceea dedicaţia: „Destinul nu e logic,
destinul nu e corect, nu vreau destin; prefer visul”.
„Cred că e trist pentru un om să nu cunoască retragerea
în vis. Cel care nu poate visa trăieşte într-o lume rigidă,
într-un somn fără luminã, da-da, fără lumină. În întunericul
somnului, doar visul e luminã, şi uneori culoare, depinde
de stare. Ai trăit vreodatã cu adevărat lumina visului? Se
pare că nu. Ţi-ai robotizat întreaga viaţă, întreaga trăire.
Mănânci, joci teatru, iubeşti, ca un robot.” (Actorul).
Oricare viaţă nevoieşte la schimbare, fericită ori
nefericită, cum o fi aceasta. Însuşi sensul vieţii fiind
schimbarea, reînnoirea. Edificator este episodul larg
relatat, din scrierea care dă titlul cărţii, şi al cărei final este
conclusiv dar lăsând locul de meditativ…
„La întoarcerea acasã, Gherasim scoase din magazie,
valiza lui de soldat – că alta nici nu avea – făcută dintr-
un lemn trainic şi vopsită în verde, şi ajutat de nevastă-sa
îşi aranjă de drum câteva schimburi, cămăşi, două flanele
şi trei pieptare fãcute de ea, ciorapi şi două perechi de
pantaloni. Mai puse acolo şi o oală mai micã, o lingurã, un
cuţit, o stachină, (că nu se ştie ce găseşte pe-acolo, până
se rostuieşte la casa lui).
Iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, ieşi cu dreptul din
casa şi bătătura pãrintească, asta ca să aibă noroc, să-i
meargã bine în noua viaţă spre care se îndrepta.” (Om în
intersecţie).
Atunci când dramatism când nu e, întotdeauna însă
se iveşte ceva notabil senzitiv, de pildă nostalgia care
cuprinde până la urmă pretutindeni în rostul înţelegerii; îşi
fac loc şi iluzia şi deziluzia, umblate la toartă în demersul
cu tentă memorialistică sau/şi mai curând introspectivă.
Mariana Pândaru este o poetă dedicată, care s-a
încumetat însă la mai toate genurile literare, iar aici se
simte necesitatea aprofundării trăirilor prin descriptivitate
generoasă, prin însufleţirea locurilor laolaltă cu oamenii,
faptele fiind la rândul lor crescute din condiţia de
punctualitate, în aceea de respiraţie.
Gabriela Trotuş
Limpede lumina. Niciun fel de întuneric
Atâtea concepte care sunt atestate fizic ca urmare a
dorinţei noastre ca ele să fie reale. S-ar zice că lumina
e visul dintâi şi care are urmă dar niciodată nu poate fi
înţeleasă până la urmă, adică fiind vorba despre un capăt,
ceva de felul ăsta. Şi se întâmplă astfel pentru că lumina
se poate preface în câte feluri doreşte, inclusiv cum nu e
atunci când o cauţi şi ea şmecheră găseşte cheia ascunderii
după vreo galeşă frunză de umbră. Dar când e clară,
aranjată într-o inflorescenţă, într-o împăunare, ajunsă vie,
cea mai vie, într-un efect izbucnit din arabescurile minţii,
cum să arate această ea lumina?
71
 sintagme literare
E răsărit? Cerul are cuvântul…
E zâmbet? Cerul din noi…
Gabriela Trotuş leagă universul de sine prin sublima
percepţie a eternităţii imaginative, pe care obişnuim
să o iniţializăm drept lumină fiind. Şi aduce cu ea exact
„Răsăritul din zâmbet”, nu văd cum mai concludentă
rezoluţie a empatiei directe între a fi şi ceea ce ştim noi
că ar fi.
Poezia e stră-luminare dinlăuntrul fiinţei care caută
esenţa care poate fi iubirea într-un continuu, într-un
nesfârşit. Nu cred că aş avea o cale de început, ci doar
pe aceea de parcurs, citind despre interiorizările care se
încumetă înspre adresabilitate, precum o fiinţă căreia îi
prieşte într-atât încât îi trebuieşte mediul din care provine,
spre a fi împărtăşit.
Poate părea poeta în multe feluri, fragilă când e de fapt
de sine stătătoare, dură în vreme ce ea tocmai ce vindecă;
o găsim însă cognitiv fără prea multe figure scenice… „Am
atâta timp de tăcut/ între vorbele tale/ Vrute, nevrute/
îţi ascult, mai cade o seară,/ se mai potolesc valurile/ În
oceanul meu mă scufund,/ vorbeşti fără virgulă,/ eu am
tălpile goale/ lipite de străinul din vis…/ Ce nu vezi? sunt
pământeana/ pândită de lună/ Mă vreau dezlegată/ din al
său necuprins!”
Tocmai că văd ceea ce transpare natural, poeta nu
vine de prin te miri ce planetarium să fure sirenic orbeşte
vreun soi de a fi, e de o transparenţă care nu se poate
câştiga prin impresivitatea ambientării circumstanţiale.
Am atins undeva ideea iubirii, ca şi cum am fi picurat
o licoare magică înt-un ceai iniţiatic, ideatic, cum o fi, dar
72
Atelier critic
pare-se că five o’clock e pe alt fus orar, iar nine o’clock
vine legănat să înteţească o încăpăţânare a neîmplinirilor
ce îi pregătesc un alterfugiu sorţii… „Ce folos că ne-am
zgândărit/ singurătăţile!/ Nu-i de ajuns/ că ne suntem
singuri/ şi ne-am culcuşit fiecare/ în singurătatea lui?/
Hai să creştem/ până peste creasta orgoliilor!/ Hai să ne
ridicăm/ la înălţimea sufletelor/ care nu mai vor să învingă/
pe nimeni şi nimic!/ Sufletele noastre s-au perindat/
prin mulţime de vieţi!/ Rupte de oboseala/ atâtor lupte
galactice,/ până la urmă au înţeles:/ rostul a fost doar
acela/ de a învăţa „deosebirea dintre/ apartenenţa la
iubire şi... refugiu„./ Aşa şi noi! / Ne-am întâlnit să ne
învăţăm/unul pe altul/ de ce am rămas neiubiţi!” (De ce
am rămas neiubiţi!).
Ei bine, se face să fie cum poeta iubeşte într-un
subsidiar existenţial pe care de-l căutaţi vă va trebui fir
de Ariadnă… „Ar fi nefiresc/ să-mi topeşti liniştea zăpezii/
doar privindu-mi coroana,/ să vrei să-mi arzi iarna./
Ar fi de înţeles/ să te faci foc şi pară,/ când îţi cotrobăi
prin gând/ şi te las fumegând./ Ar fi de dorit/ să te laşi
ostoit/ printre aburi, topit/ chiar de-ar fi să te mint.” (Ar
fi nefiresc).
Mda: iubire, clocot; poezie ce mă cuprinde şi nu mă
lasă; poetă, poetă…
Viorica Vulpe
În vraja toamnei reflexive
Poţi fi prins şi conectat la o clipă, la o părere; la un
mănunchi de trăiri, la o cunoaştere; la o ajungere, la o
convingere. Poate că nu întâmplător ne raportăm fiecare
la un anumit mod de manifestare a împrejurului nostru,
pregătindu-se un făgaş pentru doritele întâmplări. Sau,
ceva mai subtil, pornind ascensiuni spre recrudescenţa
unor senzaţii ce s-au dovedit a fi magice.
Viorica Vulpe este hotărâtă pentru spectacolul
unui anotimp, în ipostaze de reală sensibilitate, de la
prospeţimea încolţirii zilei până la tainele din crepuscul.
„Clinchet de toamnă” constituie un periplu liric care
pare să nu aibă vârstă, putând fi foarte bine privit de-a
curmezişul vieţii, poeta regăsindu-se împlinită în ţesătura
acelui anotimp pesemne geamăn sufletului.
Astfel, natural deci fără pretenţii de eventuale
artificii: „Am strâns în pumn roua dimineţii,/ scânteie
vie îmi este faţa,/ desculţă merg, iar marea/ -mi sărută
picioarele obosite./ Rug viu – privirea/ te caută, rătăcind
ca-ntr-o poveste…/ Exişti! O ştiu, e ca un joc/ ce timpul
îl conduce spre mâine,/ spre nicăieri…” (Joc). Iar în
echilibru: „Înspăimântată, tăcerea serii/ îşi deschide
mantie albăstrie,/ un greier tăcut se ascunde/ de privirea
ta – cremene vie…/ dangăt de clopot în noapte,/ cuvinte
 sintagme literare
ce dot/ (cândva erau şoapte),/ lacrimi ce curg nevăzute,/
izvor nesecat…/ pasăre-n zbor…” (Înserare).
Într-o adresabilitate directă, aşa cum se cuvinte unei
izbucniri de clocot existenţial, se întâmplă aceste versuri
ce dau o semnătură sinusoidală: „Tu ştii să aşterni covor
de sălcii plângătoare/ la malul cu-aşteptări şi uitat de
timp?/ Ştii să clădeşti castele de nisip?/ Poţi să auzi doruri
ascunse/ plângând mocnit în nopţi de dor,/ zvâcniri de
viaţă în apus/ zâmbet ascuns, priviri ce mor?/ Ştii să
îngâni cântul sirenei/ pierdută-n aşteptări la mal?/ Ştii
susurul apei ce spune/ rătăcind plânsu-i în aval?/ Ştii
gândul soarelui în zori,/ leagăn al zilei răsărit?/ Ştii unde
duc dorurile toate…/ …cărarea vieţii-n asfinţit” (Tu ştii?).
Sunt multe conotaţii şi asocieri, în spaţiul liric larg, de
care se face uz pentru a se puncta esenţele vii. Aici, cu
îndrăzneală, avem această abordare: „Şti-vei vreodată că
frunza e o lacrimă?/ Vreodată-ai să te-ntrebi de ce/ mi-e
dragă toamna…?/ Cad ceruri de cristal şi-n noapte/ se mai
aud paşi de bal şi şoapte…/ Poate-ai să-mi spui că visez…
că mi se pare,/ dar eu încă mă-ntreb dacă vei şti vreodată/
că frunza e o lacrimă ce doare,/ şi cine, în timp, m-ar fi
osândit/ dacă nu tu, cu ochii tăi…/ Cine, în vis, speranţa
mi-ar fi anulat,/ Cine, în gând străin?” (Vis… (2)).
Ei bine, eu nu voi fi nici măcar aparent meditativ-
interogativ, cunoscând-o pe poetă dimpreună cu poezia
ei, ar însemna să apelez un retorism. Consider că singură
s-a deschis în faţa cititorilor, suficient pentru a-şi susţine
acest demers liric ce poate fi notat ca promiţător pentru
a fi continuat.
Atelier critic
Liviu Vişan
Cuplat la dinamul de la sine înţelegerii
Se zvoneşte că există veşnicii în mod obişnuit în fiecare
dintre noi, însă este neobişnuit ca ele să fie înţelese. Se
întâmplă totuşi aşa ceva, atunci cînd este dată la o parte
bruma autosuficienţei din experienţa vremelniciei, cu
o curiozitate de neînvins. Iar poetul are precum nimeni
altcineva obişnuinţa de a trece prin ordinea cosmică după
bunul plac, provocând oarecare dezordine pe măsură ce
fiinţele şi lucrurile îşi rezonează energiile după şuvoiul
întotdeauna neliniştit al gândurilor celui ce simte suflul
cuvintelor şi trăieşte prin acesta.
Nu aş fi avut cum să evit pragul episodic meditativ,
întâlnind poeziile lui Liviu Vişan, şi părându-mi de un
firesc indiscutabil, fiind de fapt ceea ce trebuia neapărat
spus, şi iată-ne la taina spunerii. Cu specificaţia că este
chiar la propriu o taină, cultivată în grădina sufletului şi a
minţii unuia dintre poeţii remarcabili ai zilelor noastre în
limba română.
Aspră conştientă este această „Călătorie”: „mi-e
frică să nu mă afund/ şi mai mult/ în imaginea din iaz/ a
pădurii// deasupra mea/ o mierlă zboară spre cuib/ cu un
cocon de înger/ în colţul pliscului// am visat că trebuie/
să-mi leg singur la degetul mic/ un bănuţ de aramă/
pentru luntraş// atât de înalt/ atât de înalt/ mi se pare
tărâmul celălalt”. Ce te faci, poete, în învoirea în această
lume pînă la clipa trecerii liniei de sosire… Cum îţi poţi mai
bine aşeza drumul, fără însă a sta să-l calculezi prea mult…
În complexitatea a ceea ce numim viaţă, pătrunderea
simţurilor e tot ceea ce trebuie să intereseze, iar acest
lucru se poate petrece, iată, cu eleganţă în cea mai teribilă
zonă de conflict!
Cu asemenea imagistică clară, în care doar umbră de
metaforă dacă găsim, şi asta pentru că se dovedeşte a
nu fi o necesitate, ne surprinde Liviu Vişan. Pe un palier
calificat ca enunţiativ spre definitoriu, găsim nebănuită
„Poetica geloziei”: „poetul spune numai vorbe de duh/
pentru că el este duhul vorbelor// dacă tace înseamnă
că scrie un poem/ despre suferinţa din dragoste// poetul
când tace/ nu vrea să-şi împartă amanta cu nimeni”.
De altfel, poetul chiar abordează ’pe viu’ îndrăzneala
tehnică, cea dincolo de simpla curiozitate, a apropierii de
imagine până într-atât încât aceasta să nu îţi pară străină,
ci dimpotrivă tu făcând nativ parte din ea n-ai decât să
deschizi toţi porii fiinţei pentru a te conecta: „un univers
se naşte/ sub ochii neştiuţi ai trecătorilor/ culori tăcute
linii vorbitoare/ pânze de păianjen ale visului// niciun
trepied nu poate susţine/ lumea care se perindă prin
rame/ doar sufletul hrănit cu vopsele/ vă spune că există
imagini” (Magia imaginii).
73
 sintagme literare Atelier critic
Ineditul-neaşteptatul este un efect sigur al inventivităţii cum apare ea – uite-o! –, pâş-pâş, de/ după colţul
în cazul poeziilor lui Liviu Vişan. O temă precum legătura cu casei,/ de după marginea podului, din lacul/ zânelor,/ de
cartea, pe de o parte a omului care îi dă semnele facerii, şi oriunde, iar tu, o, tu, clipă răsfrântă/ nehotărât în ochii
pe de alta a omului care o cultivă, o promovează, e normal mei înainte de a se/ stinge/ lumina deasupra lucrurilor, nu
să fie făcută. Însă maniera de faţă e de o ingeniozitate vei şti/ niciodată/ cu cât zgomot va cădea în mine târziul,/
rară pe o pantă pe care se poate foarte bine aluneca sau stupoarea” (Nu vei şti).
înţepeni: „bibliotecarii bătrâni au o vorbă a lor/ cartea se
zice e grea şi s-o cari/ să le uşureze munca poeţii cântă
la sindrofii/ clamându-şi harul proclamând mai bine nu
scrii// bibliotecarii poeţi în schimb nu vorbesc/ despre
asta pentru ei cărţile toate trăiesc/ volumele prăfuite nu
mai au de mult autori par legate în pielea de pe cititori”
(Bibliofilie calofilie).
Frumosul vals al ideilor, mă gândeam că s-ar potrivi
spre încheierea acestui scurt expozeu: „în piele de şarpe
constrictor/ urcă umbra piciorului de femeie/ în cer
fantastică reptilă/
încolăcită pe grumazul visului// piele de şarpe care se
leapădă de şarpe/ cum se leapădă ziua de noapte/ umbra
piciorului de femeie/ coloană de templu capitel din fruct
confiat” (Umbra piciorului).
Astfel, am făcut şi eu cunoştinţă, alături de voi, cu Liviu
Vişan, un poet care trebuie citit şi repede şi pe îndelete!

George Nina Elian (Costel Drejoi)

Atunci când lumina; altunci când ninsoarea
Lumina este cea care bucură ochiul şi mintea şi sufletul,
dar tot ea poate fi cea care întristează, care doare,
depinde ce găseşti în lumină. Se întâmplă ca lumina să (se)
sperie, ori ca lumina să obosească; iar dacă eşti doar tu
trăgând de un capăt sau de altul al luminii ca de o cortină,
să cauţi prin ea, pe după ea, atunci poate fi „Lumina ca
singurătate”. Astfel cum în poezia lui George Nina Elian,
în realitatea de toate zilele Costel Drejoi, un învederat
explorator al tainelor luminii, fie că e vorba de dorinţele
luminii, de răsucirile luminii, de memoria luminii…
Dacă are loc o disjuncţie între plămădeala luminii
ori deplinul ei în funcţionalitate, şi aranjamentul când
programatic, când haotic spre superfluu, al vieţii, atunci
avem parte de „Întâmplări, nu şi oameni”: „… şi dimineaţa
iar îmi şterge visul/ mai rece şi mai obosită decât însăşi/
lumina/ filtrată prin geamul unei case părăsite…// de la un
timp astrele prevestesc/ doar întâmplări,/ nu şi oameni//
viaţa e un simplu puseu/ de falsă memorie”.
Dar staţi pentru că încă nu a fost asociată lumina în
eventul morţii, iar aici lucrurile se complică dincolo de
iterarea aventurii pe muchia dintre trăire şi părelnicie…:
„ce lină e moartea, ce frumos curge ea/ prin sângele
nostru sălciu şi mâzgos,/ cum îşi piaptănă ea părul şi-
şi boieşte/ faţa, oglindindu-se în netezimea absolut/
briliantă/ a nervilor noştri firavi, dar întinşi la/ maximum,/
Interesant cât de palpabilă este adusă moartea, ai zice
că e o binemeritată încununare a vieţii după ce acesteia i-a
trecut termenul de valabilitate. Sau, sau, sau şi cred că asta
o fi până la urmă, moartea este o interfaţă fluidă a vieţii,
când ne naştem aceasta e pentru a le trăi pe amândouă
într-un concubinaj, într-o simbioză, într-un mecanism pe
care l-am putea crede cel mult empiric. Departe de mine
gândul să dezvolt vreo teorie în acest sens, spre deliciul
fizicii, biologiei, psihiatrie, dar ce să fac dacă imaginea
creată de către poet este aceea despre o moarte cât se
poate de vie, ceea ce nu presupune nicidecum reversul
unei vieţi moarte.
Cea de-a doua abordare lirică a lui George Nina
Elian, „Ninsoarea se întorsese în cer…” se concentrează
pe o altă accepţiune a luminii, într-o filtrare metafizică.
„ninsoarea se întorsese în cer…/ lumina se risipea
în lucruri mărunte…/ pământul rămânea uscat/ ca o
vorbă indiferentă…” (Regresie). Şi aici viaţa şi moartea
sunt complementare dar şi concurente, aerul tare al
intersecţiilor spaţio-temporale abia de imaginat fiind, iar
de respirat doar într-un avatar alcătuit metaforic.
Chiar se fabrică un scenariu pentru moarte, în cazul în
care şi-o ia în cap şi nu-I mai convine coexistenţa ideatică;
câtă linişte ştie poetul să dezvolte aici, însă nu pentru el,

74
 sintagme literare
niciodată pentru el… „să mori duminica/ aidoma unui rest
de lumină/ în colţul gurii unui sfânt proscris// (nu spune
nimic, doar priveşte atent/ smerenia cu care apa/ se
oglindeşte în cer!)// multora le-am arătat calea;/ eu n-am
găsit-o/ niciodată// (dintr-o simplă ezitare a timpului/
sângele meu va-ngheţa/ înainte de-a ajunge la ţărm)” (5).
Acesta fiind poetul îngândurat de toate sorţile
posibile, neştiind pe care s-o aleagă, în viziunea sa liberă
extradogmatică era să zic extraterestră (deşi nu cred
că e cazul).
Daniel Mariş
Dependenţa de sensul unic interzis
Cine a zis că temerile, uimirile, spaimele vin singure
de capul lor şi tot aşa dispar, nu a zis deloc bine, pentru
că sunt intersecţii din gândire sau trăire din care omul nu
mai pleacă niciodată, decât eventual dintr-una în alta,
astfel construindu-se drumuri care să muşte din drumeţ,
să-l devoreze încet, să-l dizolve, să-l evapore.
Universul trebuie să fie instabil tocmai pentru a nu fi
plictisitor, iar entropia este deliciul fecund ce mai trebuie
catalizat din când în când de câte-o izbucnire. Fără factorul
motivaţional nu ar prea exista mare lucru de băgat în
seamă, am da aşa un ocol existenţei mai mult pe dinafară
şi ne-am duce să ne agăţăm de-o toartă de indiferenţă.
Atunci când mi-am propus să scriu despre noul volum
de poezie al lui Daniel Mariş, l-am întrebat l-am întrebat
dacă nu are rezerve asupra titlului, dacă „Jurnalul secret
al bunicului Franz Kafka” este o opţiune dinspre o
necesitate şi care nu cumva să dea înspre o suficienţă.
Eu cred că pe strălucitul autor al „Metamorfozei”, nu
degeaba interzisă şi de nazişti şi de sovietici, l-a dibuit,
l-a bântuit şi l-a marcat permanent lipsa normalităţii, care
dacă a existat cândva pe la facerea lumii, repede de tot
s-a fost convertit la orice dar nici vorbă pe mai departe de
aşa ceva. Astfel încât, oarecum justificat se poate ajunge
la a se crede până la urmă că absurdă în sine ar putea fi
doar transpunerea normalităţii din faza de concept în cea
de palpabil.
Întocmai în aceste nuanţe, poetul de faţă îşi găseşte
de-a dreptul explicaţia negăsirii formulelor destinate unei
optime funcţionalităţi, astfel apare drama covârşitoare a
unei condiţii umane surprinse de capriciile puse pe seama
unei inerenţe pe care obişnuim s-o denumim destin.
După cum se poate vedea, călătoriile voite iniţiatice se
pot spulbera în neaşteptat, deoarece „Totul nu e decât o
închipuire/ în care fardăm/ înceţi/ nesiguri/ leneşi/ uşor,
uşor/ creierul/ ca o boxă/ în care au încremenit/ decibelii”
(Imaginea fisurată).
Recunoaşterea identităţii nu presupune neapărat
alocarea unei locaţii spaţio-temporale unde ea să se
Atelier critic
manifeste; sunt identităţi care pot să se revolte până într-
acolo încât a pluti în eventualitatea unei prielnicii în care să
fie răsădite. „Ar fi atât de frumoasă/ vederea ta aproape/
şi se pedepseşte/ cu nebunia// totuşi e de datoria mea/
să nu las să se apropie de tine/ nicio primejdie// pentru
mine e de ajuns/ ai fi atât de frumoasă/ aş fi atât de
liber/ şi nu mă consolează foarte tare/ faptul că tu exişti//
fireşte că mi-ai arăta alţi bărbaţi/ fireşte că ţi-aş arăta alte
femei// am crescut într-o singură zi/ cum cresc la un loc
toate plantele noaptea// uneori nu-mi doresc decât să
te aud/ la fel de limpede ca-n prima zi” (Scrisoare fără
destinatar).
Tot căutând după probabilităţi, rişti să pierzi emoţia
startului, descătuşarea energiilor parcursului, fericirea
sosirii, şi după aceea să dai vina pe afurisita de matematică
sau hai să fie numai pe ’propovăduitorii’ acesteia. Pricină
pentru care, să nici într-un caz nu… decât poetic, fireşte:
„Pândind cu spaimă/ noaptea în care pleci/ bazilica
sărutului/ urmându-mă ca o umbră// nici nu ştii cât
erai de frumoasă/ înălţată la rang de idee/ ascunsă prin
cotloane// am trăit fără să bag de seamă cu adevărat/ ca
o întrebare nedesăvârşită/ aşezată în diagonală/ oare mai
trăieşti/ printre arcele cearcănului/ care deschid/ singurul
meu ochi?” (Poem ciclopic).
Undeva pe valul originar în accepţiunile kafkiene,
poetul Daniel Mariş vine interogativ pare-mi-se retoric
şi ne abordează decamuflat: „Ce te preface oare într-o
carte?/ pe harta ochilor/ tu nu mai ai nimic/ ajunge să
priveşti/ cum fiecare pagină se topeşte/ nici un strop de
sânge cald/ nu-şi mai camuflează amprenta/ păsările fără
cuib/ au privirile ca nişte cuie/ în curând se vor prăbuşi/
dar tu vei pricepe/ umbra exactă a nopţii/ ultimul zvâcnet
al timpului/ extazul pur/ prefăcut în cenuşă/ şi chiar te pot
avea/ în faţa unei iluzii/ ştii eu sunt un poet oarecare/ cu
o coastă de diavol/ şi visez/ cea mai bună dintre femei.”
(Mic tratat de ratare)
Frumos şi întrucâtva greu, îndeajuns pentru azi;
jurnalul e deschis cititorilor…
George David
Recitalul semanticii
Dacă este poezia cântec? Fireşte da, la fel cum este
tăcere, şoaptă, vorbire răspicată, scrâşnet, plânset, vaiet,
urlet. Poezia nu se sfieşte să fie orice i se năzăreşte. Cum
de pildă, dacă poetul pune o amprentă în alb şi negru sau
dacă îi dă o tuşă de culoare privilegiată, atunci este desen
şi este tablou, acel fel care ştie să mişte, să gesticuleze,
să umble.
Cu George David ne încumetăm la solfegierea trăirilor
prin sublimarea limbajului, nu ne propunem de astă dată
să stăm în cap sau să ne aruncăm de pe vreo stâncă. În
75
 sintagme literare
„Songbook” e ceva mai altfel decât în restul duiumului
de books, iar cu precădere şi sigur de tot altfel decât în,
particular, Facebook.
E de ştiut că, dacă e să privim poezia doar de la stânga la
dreapta şi de sus în jos, atunci nu vom găsi sensul vieţuirii
între construiri şi sfărâmări, cel mult îi vom pricepe
anotimpurile în încălecarea lor când tandră, când feroce.
Şi, una dintre alternative ar fi să îmbrăţişăm poezia, s-o
strângem tare de tot, să o simţim cum pulsează, atenţi
fiind să ne oprim când începe să trosnească.
Fundația Culturală Antares
Galați, 2018
Ce-ar fi să încercăm mai întâi cu poezia de dragoste,
care aici teoretizează armonios însăşi fenomenologia
şi înţelegerea acestui sentiment, de fapt răpeşte ideea
dragostei astfel încât să o aibă pentru sine, şi nicicum
nu e cazul de răzgândire, de negociere, de recompensă,
de renunţare. Odată dragostea avută, rămâne aşa pe
mai departe… „îţi răsfoiesc trupul/ cu sfioşenie,/ ca
pe o carte de preţ// mângâi coperta de piele/ – ah, ce
lucrătură! –/ încercând să ajung/ la slovele gândurilor
76
Atelier critic
tale/ scrise-n cerneală sângerie// slove imprimate-n file/
cu meşteşugite filigrane de artere pulsatile/ şi de gingaşe
tendoane// şi mă mulţumesc să sorb/ chiar şi numai
înţelesul/ cuprinsului rotunjit ca o inimă” (Song in-folio
(Pe tine citindu-te)).
Transpunerea celei mai concludente stări sufleteşti
în perspectiva rodului celei mai concentrate alegeri de
exprimare, spune foarte multe despre felul de manifestare
creativă, aş spune chiar că e vorba de mai mult decât
cântec, ce ziceţi să fie chiar incantaţie…
Accepţiunea poeziei ca efect al modelării cu mâna, cu
dalta, în sine fiind privirea, de fapt cu gândul care ştie să fie
oricum şi peste tot, generează şi aceasta o formularistică
specială… „te sculptez cu ochiul, draga mea,/ câştigându-
te din blocul de marmură/ detaliu cu detaliu// azi îţi
adaug o mână,/ mâine un zâmbet,/ poimâine o tristeţe//
şi, uite-aşa,/ cioplesc şi şlefuiesc cu migală,/ clipă după
clipă,/ ca să mi te fac/ cariatidă” (Song de Fidias mărunt
(Privirea ca o daltă)).
Pe un ton mai degrabă meditativ, dar cu accent apăsat
enunţiativ, uşor deconcertant, în opoziţie cu euforia, cu
efervescenţa, ne este propus şi acest „Song la limită”:
„„back in 5 minutes”,/ mâzgăli ea neglijent pe uşa mea/
cu o cretă tocită,/ dându-şi pe spate,/ cu mâna stângă,/
gluga cernită ce-i umbrea chipul,/ după ce cu dreapta/
rezemase, grijuliu, de tocul uşii/ coasa”.
Iar factura existenţialistă se arată fermă, bine conturată,
închegată, ajunge să doară pe la colţurile sufletului…
„realităţi aşternându-se/ una peste alta/ ca ştergarele/
în lada de zestre/ realităţi generându-se/ una pe alta/ la
nesfârşit,/ precum fractalii/ realităţi successive/ năpârlind
una din alta/ ca pielea şarpelui/ realităţi acoperindu-se/
una pe cealaltă,/ mototolite precum cearşafurile/ dintr-
un pat de plăceri” (Song real (Teoria foilor de ceapă)).
Este de remarcat un lucru, şi anume: deşi pătrunde
adânc în esenţe, le răscoleşte şi le frământă, poezia lui
George David nu cere ‘taxă de intrare’ şi nici ‘tichet de
rezervare’, nu se oferă manuale ori instrucţiuni de folo-
sire, ea fiind perfect abordabilă pentru iubitorii frumuseţii
cuvintelor.
 sintagme literare Atelier critic

GABRIEL
dorinţe/ şi tace înrămat în albastru/ mirat
de nesăbuinţa nebunului căutând să-i
descopere chipul într-un singur poem/ al

GHERBĂLUȚĂ
Absolutului/ Căci nimeni, dar nimeni nu a
atins Poezia/ doar ea, pe puţinii aleşi.”
Autoarea realizează că puntea între
ea şi Absolutul divin este dată de cuvinte;
realizează şi nu îi vine să creadă lucrul
acesta - aşa cum îi stă bine oricărui poet: „Cuvintele mele,
Quo Vadis Poeta? săracele mele cuvinte, în zadar caută să mi te apropie - /
Părere, Iluzie, Absolut, care îţi este Numele/ şi unde îţi
Dacă orice volum de debut înseamnă pentru cititor ascunzi chipul?.../ Doamne, din dragoste, m-aş dizolva în
satisfacerea unei curiozităţi estetice, culturale, artistice, al Tine/ deşi mi-ai făcut deja cunoscut că aş fi o părticică din
doilea volum trebuie să fie o confirmare a unui dat afirmat Cel care eşti…/ şi atunci, de ce această senzaţie de frig şi
în volumul de debut. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu noi de abandon?”
la apariţia primelor două volume ale Liubei Liubastra Partea a doua, „poheme în vers clasic mentholat”, ne
Botezatu. Volumul de debut: „La poheme around the arată o altă faţă a autoarei; aceea a unei maestre a versu-
word” publicat în 2017 la editura pim, Iaşi, anunţa un poet lui clasic, dar care nu părăseşte existenţialismul lirico-
iscoditor, promiţător, talentat, stăpân pe tehnicile lirice imaginar. Întâlnim forme diferite poetice de la pastel de
de la cele romantice la cele post moderniste. Calităţile tip Alecsandri-an la sonetul elisabethan; lucrul acesta face
poeziilor din acest volum au fost remarcate de cititori dovada nu doar abilităţilor tehnice ale poetei, ci, mai ales,
dar, ceea ce este foarte important, şi de critică. Volumul unui imaginar liric variat, debordant, plin de vitalitate,
câştigă premiul pentru debut la concursul „Poezia –
Oglindă a sufletului“, concurs organizat de primăria
comunei Dudeştii-Noi, prin programul ,,Pro-Cultura’’;
sufletul acestei manifestări culturale fiind poetul Geo
Galetaru.
Al doilea volum, „poheme cu aromă de cafea şi gust de
winston menthol”, apărut la renumita editură Eurostampa,
Timişoara, 2018, este exact ce am aşteptat - confirmarea
unui talent anunţat de primul volum şi, în acelaşi timp,
un pas en avant pentru poetă. Structural, volumul este
alcătuit din trei părţi (capitole); partea întâia, „poheme în
alb cu aromă de cafea“, partea a doua: „poheme în vers
clasic mentholat”, partea a treia: “terţine decofeinizate în
spirit haiku”.
„poheme în alb cu aromă de cafea” mi-a sugerat şi
titlul acestor note: Quo Vadis Poeta?
Toate pohemele acestui capitol sunt scrise în vers
alb; poate, pentru a oferi o mai mare libertate autoarei
în exprimarea cât mai necenzurată de corsetul prozodiei
a căutărilor sinelui, a desluşirii drumului drept: în viaţă,
în artă. Încotro, poete, pare a se întreba şi a-l întreba
autoarea… „păşesc drumuri bătătorite/ şi mă rog să mi se
potrivească paşii pe măsura/ urmelor de tălpi/ şi mă rog contrastând oarecum cu imaginile uneori pesimiste din
nisipului să le umple până la alb./ pot desluşi cu uşurinţă unele poezii ale primului capitol. Spre exemplificare, aveţi
negrul-/ acolo începe căderea, în iadul paradisiac al aici două poheme; un sonet şi un pastel; „sonet în vânt –
predecesorilor…” dor nebun fumegi pe tâmple/ şi-o tristeţe la hotar/ iarna
Avem de a face cu o poezie existenţială, arta deve- grea de frig te umple/ vântule, pribeag hoinar…// cauţi
nind acum o formă a cunoaşterii absolute; nevoia soarele în stele/ ceru-l urli copleşit,/ peste câmp, văpaia
certitudinii este dominanta demersului critic al autoarei lunii/ iar te cheamă la iubit// ca zăludul din poveste/ între
Liuba Liubastra Botezatu; „Cel Care Curge stă neatins de nopţi şi zile-alergi/ iară roua dimineţii/ de prin brume

77
 sintagme literare Atelier critic
o culegi// vântule, pribeagă soarta,/ te opreşti din zbor şi a simbolului transformat într-un spaţiu al civilizaţiei
vreodată?” nipone.
Pastelul de iarnă este unul al copilăriei, al bucuriei De ce nu haiku, ci terţine? Pentru că autoarea e con-
întoarcerii într-un timp al inocenţei, al magiei prospeţimii ştientă că doar o gândire asiatică poate exprima ideal în
aerului rece amestecat cu cetina bradului de Crăciun 17 cuvinte ideea haikuului:
străjuit de omul/ în varianta moldovenească – baba de „alb peste mine/ la răspântii de ceruri – / crivăţ şi
zăpadă. geruri”
„pastel de iarnă – au încărunţit copacii peste satul „prin gând şi cuvânt/ înzăpezire de vânt – / stele şi
amorţit/ din cer stele se cern dalbe şi se-aştern peste- leruri”
asfinţit/ luna taie noaptea-n două ca o secere de aur/
iar din nori se-arată flăcări ca din gură de balaur// cântă
viscolul sub streşini ca şi cum o doină veche/ de demult
şi de departe doinelor le-ar sta de veghe/ în troiene doi
pitici fac o babă de zăpadă/ i-au găsit şi-un morcov mare,
ce nu vrea lipit să şadă…”
Pohema de rezistenţă a acestui capitol este una de
structură baladescă: „Nucul.” Regăsim un motiv clasic al
comuniunii om-înalturi, realizată prin intermediul copa-
cului, dar mai găsim ceva! Copacul protector al copilăriei
neastâmpărate:
„un nuc creştea odată în curtea casei mele/ ziua
zâmbea spre soare, iar noaptea – înspre stele/ creştea
cum nimeni altul, vânjos şi lat în spete/ şi-ades copiii casei
la umbră-i făceau cete// pe braţele-i vânjoase ne legăna
pe rând/ şi fremăta voios când ne vedea râzând,/ iar în
coroana lui noi depănam poveşti/ ori făceam alte hazuri
de pici… copilăreşti…”
Un poem care dă fiori, un poem de manual, un poem În concluzie, am aşteptat al doilea volum al Liubei
antologic al acestui volum este „Antinatională”; un poem Liubastra Botezatu ca pe o confirmare a promisiunilor
al conştiinţei de neam, al neîmplinirii unui neam, din care făcute de primul volum „La poheme around the word”.
voi cita finalul care este cutremurător: „eu sunt românul Aceste aşteptări mi-au fost îndeplinite în volumul
care nu-i român/ rusificat pe un meleag durut/ sunt „poheme cu aromă de cafea şi gust de winston menthol”
Basarabia ce a-nghiţit venin/ de peste Nistru şi de peste apărut la Editura Eurostampa, Timisoara, 2018!
Prut.” Mulţumesc poetei LLB pentru că mi-a oferit răspunsul
Ultima parte, „terţine decofeinizate în spirit haiku” ne la întrebarea: Quo Vadis Poeta, prin acest volum de
trimite într-o lume exotică, a cuvântului devenit simbol excepţie!

78
 sintagme literare Atelier critic

IONEL
exemplu: „Coloane dorice cândva/se scufundau la buza
mării/vecia lor se auzea/înveșmântată-n toga sării.//
Palmiră măcinată mai/rânjeau cu știrbii colți de piatră/

BOTA
sub somnul lumii, pal, mirat/iscări din daltă idolatră. (...)”
El simte că poezia poate fi un îndreptar al fiinţei („Ce
se întâmplă cu voi heralzi ai cuvântului?”), eul liric nu
aleargă după efecte, el se comportă semeni unui herald
„adăpostit” în semnele supravieţuitoare. Patetismul
din secţiunea a doua, Paradis în memorie, este livrat ca
Parnasianismul de atitudine. stare, eul auctorial rămâne un martor inocent, respectând
Poezia lui Radu Boureanu regulile jocului, construieşte şi reconstruieşte cu graţie în
memorie. Uneori sunt semnele unei resurecţii semantice
Chiar dacă n-a fost, ca alţi interbelici, afirmaţi ulteriort, numai că aerul de benedictin arată o sensibilitate peste
în comunism, un autor decis să declare răspicat o breşă normă, emblematică, un parnasianism de viziune
ireconciliabilă în destinu său literar, Radu Boureanu a (estetică), nu de atitudine, cu sensuri încifrate tocmai în
avut, ca liric original, un traseu echilibrat. Versul său substanţa lirică: „Trup drept trecea prin mângâiatul aer/
etalează o erudţie aparte, nu i-au stat în obiceiurile casei
dantelărie stufoasă, lamentaţia mimat-guralivă, invectiva
tăioasâ, totul a avut locul său bine ales într-o materie
lirică elaborată, sedimentată sofianist de idei fertile şi un
conduct melodic, argumente pentru buna conservare a
speciei. În Planeta nebunilor (Bucureşti, Editura Eminescu,
1979, 76 p.), spectacolul poeziei indică fine raporturi ale
textului cu un cotidian în care, atunci, netrebnicii acţionau
la lumina zilei şi în posturi călduţe ca şefi de partid şi de
instituţii, cameleonul era depistabil uşor în comunităţile
umane simbolizând falsul ferment al încrederii şi soli-
darităţii dar vizionarismul era de tot mediocru, pe râul
ideologiei, în amonte ori în aval. Radu Boureanu n-a fost
o vedetă, e drept, dar nici simplu figurant, a fost şi el, în
schimb, purtătorul elegant al sufletului gracil, cu o poezie
ale cărei tematici l-a scos de mult din zona autorilor asupra
operei cărora adie vulnerabilul memoriei.
Cartea abordată acum de noi are trei cicluri, prima
secţiune dând şi titlul. Între recluziunile spiritului, poezia
reprezintă centrul fiinţei marcat în orizontul unui ideal,
componenta relaţiei cu lumea, calificativul identitar pentru
un autor, spuneam mai sus, afirmat în anii 20-30 din cu dblu foc în vîrfuri de mărgean/și eram ceasul pur,
interbelicul românesc. Or, cotidianul, lumea, prilejuieşte fără cadran,/și lespezi mai cădeau pe stânci. Un vaer//îi
consemnări fruste, succesivităţi ale sinelui (el este poetul urmărea un dans aerian./Sub coif de aur adunatul caer,/
manierei stilizante, scrie Mioara Apolzan), detaşarea ca beninii șerpi de copilaș încaier/se profilau pe-albastru-nalt
strategie a conexivului („Este o ureche a timpului care aude ocean.(...)” (Dans peste nisip, p. 47) Aici s-ar identifica şi
gemetele din haos”), modelarea temelor după reţetarele propria mitologie a poetului. Iar ciclul Brâncuși, ultima
clasicităţii. E un elan vital în poemul lui Radu Boureanu şi secţiune a cărţii, conţine discursuri etice în magma
o ambiţie ciudată, uneori eşuând în ambiguizărui (Marian lirismului lor, din perspectiva timpului prezent.
Popa vorbeşte de „tradiţionalismul şi modernismul care, Cartea lui Radu Boureau arăta atunci, în 1979, stadiul
la poet, devine „autohtonism hieratizat”), de a da o tentă de intimitate al unei poexzii în care greu vindecabilele
constructivistă sensului. Funcţia ritmului, de exemplu, răni ale melancoliei sunt încadrate unui rit iniţiatic
ţine de o sferă de reprezentări, de condiţionările confesi- („Nepipăitul cuib în dosul frunţii,/fără cuprins, recheamă
vului. Trecutul (ruina romantică?) este, însă, privilegiatul necuprinsul,/oceanele, uitate gesturi, munţii,//Spaţiul
incontestabil, parcursul istoriei ca stare-limită. Iată un astral ce l-a gândit învinsul,/primul sărut şi ofilirea nunţii/

79
 sintagme literare Atelier critic

în Paradisul într-o clipă, stinsul”), într-o incantaţie febrilă. plăcut observabile, în notabile tablouri elogiind satul, cum
Inocenţele sunt amuflate ca relicte cutumiare dintr-un sunt multe din textele reluate din volumul anului 2010, În
trecut devoalat în stampa romantică, jocurile poeziei pași de dans, în peregrinările memoriei restaurând mituri
devin reverberări ale intimităţii gestionată ca sentiment arhaice autohtone, evocând tipologii aşa-zicând iniţiatice
şi resort al succesului. Teritoriul poeziei adevărate este de evidenţiere a unui destin geografic particularizat, în
perfect controlat şi Radu Boureanu se binemerită, de ce volumul Cîmpulungul romanțat, apărut în 2013. E cartea
să nu spunem asta, de la istoria literaturii noastre, cu o Mariei Chirtoacă o antropologie a sentimentului fiindcă
recunoaştere fără echivoc a momentului său artistic pe poezia, aici, denumește, este un lirism afectiv, dominanta
care-l reprezintă opera şi biografia sa. melancolică, uneori şi melancolic-tragică evidenţiind încă
o dată că natura explorărilor e parafraza temporalului dar
O antropologie a sentimentelor. şi a de-convenţionalizărilor. Pasărea Phoenix (volumul
Poezia Mariei Chirtoacă din 1993 are un astfel de titlu), dragostea, dorul, satul,
părinţii dar şi ţara, istoria, pitorescul geografiei (un
O derulare calmă, ca un fel de investigaţie delicată jurnal liric sentimental e Miraje, 2011), experienţa vieţii
executată direct şi radical în „sufletul lucrurilor” dar şi la vremuri de restrişte ori în descătuşările dramei, sunt
în evenimenţialul omului aşezat în istorie sunt poeziile temele multor nuanţări. Din volumul Afară din contur,
cuprinse în antologia Mariei Chirtoacă, Pe lira timpului... 1996, antologia reţine texte interesante şi inventariază
(Câmpulung Muscel, Editura Larisa, 2017, 216 p.), carte
edificată pe un discurs aparent angajat, mai degrabă
circumscris iubirii de naţiune şi ţară. Nu sunt decât
subjugările fireşti ale eului, notaţii de bun simţ cu dedicaţie
pentru acest trecut copleşitor şi încărcat de tragism mai
mult decât de oficieri paradisiace ale cotidianului. Dar
antologia surprinde plăcut şi prin lirica altor tematici în
care nu neapărat adecvarea unor ficţiuni, estetic vorbind,
înlătură capcanele eclectismului exhibiţionist, inevitabil
modernizant, cât alura post romantică a poeziei ne aduce
în preajma unei cărţi interesante. Fiecare ciclu poasrtă
câte un titlu de volum, dintre cele apărute până acum,
iar secţiunea finală a aprecierilor critice oferă extrase
din analize dedicate de oameni de cultură însemnaţi
universului liric al Mariei Chirtoacă.
Ne aflăm în situaţia unui insolit travelling, un onstruct
din fragmente care ţin de axiologiile unui efort constant,
sub efectul provocărilor poeziei. Mai precis, autoarea ştie
că poezia e peste tot şi ne ajută să-i depistăm caratele,
să ne evaluăm sensibilitatea prin ele. Și chiar eşti tentat
să o faci, în câteva situaţii devenind extrem de pasionat,
invitat de discursul liric caracterizând fluenţele acestor nostalgiile natalului, în Iubiți poezia, cartea din 2007,
elaborate subtilităţi în arhitectura metaforei, aproape peisajul liric dobândeşte o eleganţă expresivă, amintind
decisivă („Și târziu, plecând în stele,/Harfa sufletului meu/ de interbelici duioşi precum Ion Pillat, ori duios-tragici
Va cânta-n limba română/Pentru neam și Dumnezeu.”), precum Vasile Voiculescu („A tresărit pădurea și parcă
de un hedonism până la un punct asumat. Cel puţin faţada vrea să zboare,/Mestecenii visează că-s păsări călătoare,/
edificiului liric arată destul de bine, o puritate selectivă Ah, cum s-ar smulge ulmii să fluture prin lume/Ca niște
operează precaut în paralel cu sondările persuasiv- mînji pur-sînge cu frîiele în spume!//Dar fragii roz, lichenii
sugerate, „notele muzicale de pe portativul sufletului meu”, și hribii de sub iască/Se țin cuminți de mânî și vor să-i
zice autoarea noastră în cuvântul înainte, „dimineaţa” liniștească/Și-adoarme iar pădurea visând frumos că
acestei poezii fiind referenţială. Poate că eu nu aş saluta zboară,/Pe când timid, un înger, izvoarele-nfioară...”), iar
evitarea, aş numi-o programată, a oricăror formule şi Îndrăgostitele cuvinte, din 2010, 101 poeme, 2012, Doine,
modalităţi lirice la ordinea zilei, cum s-ar spune. Totuşi, doinițe, 2017 evocă un efort de cizelare a meditaţiei,
preliminariile liricii Mariei Chirtoacă sunt observabile, poate chiar tentative de frondă subtilă.

80
 sintagme literare
Magma lirică în cartea antologie a Mariei Chirtoacă
arată un respect al moderaţiei, eul ştie să-şi etaleze
resurecţiile sentimentale dar este precaut cu pericolul
solipsismelor gratuite. Chiar dacă pastişa, care abundă în
textele extrase din volumul Creionări sentimentale, 2011,
„descifrările” emfatic-gratuite, dar cu o bună stăpânită
tehnică a versificării, nu dau întotdeauna bine, mai ales
cu poemele selectate din cărţile neinspirat ba chiar forţat
intitulate Poezia între teorie și practică, apărut în anul
2016 şi Sub vraja curentelor literare, tot atunci editat şi
tipărit. Frontul de luptă îşi are marile lui desfăşurări, însă,
în tranşeea melancoliei („Aș vrea cuvântul meu să cânte,/
Să fie dans cuvântul meu,/Să zboare-n aer ca iertarea/
Ce ne-a promis-o Dumnezeu.”), aici se săvârşesc, în regia
unei exigenţe estetice destul de limpezite, tectonicile
unui lirism care converteşte şi iremediabilul în revelaţie,
cuvintele îmbrăcând, adesea, un orfism neliniştitor,
febril. Exemple concludente se iscă din lectura poemelor
antologate din volumul O dragoste fără hotare, din
2015, o „arhivă” sentimentală veritabilă dar şi un reţetar
compozit, un pattern de magii ale fiinţei revărsări ale
unui evenimenţial implicând omul „captiv” în propria lui
existenţă, amintirea ca temă a reveriilor fundamentate
în discursul (liric) despre timp, lume, destin, visul şi
dragostea: „În fiece femeia plânge-o Ană,/Că duce-o
jertfă-n trupul ei, vitează/Și poartă în privire, ca o rană,/
Povestea care încă-o-ngenuchează.//Și până nu ajunge ea
pe schelă/Și până nu se lasă ea zidită,/Oricare mănăstire
e rebelă/Și n-o putem avea desăvârșită.//Dar când în
ziduri viața i se stinge/Și meșterul cu lucrur prididește,/
Deasupra noastră harul parcă ninge/Și opera prin vreme
dăinuiește.” (Eterna Ană, p. 151)
Cartea Mariei Chirtoacă evaluează, în selecţia proprie,
un destin liric decent, interesant şi mereu în siajul
originalităţii. În inflaţia de poetaştri, când nici cei duşi
cu pluta, pe facebookland, adică fără talent dar cu sute
de likeuri la siropul leşios al unor postări, nu recunosc că
plutirea lor are loc într-un teritoriu totalmente arid de idei,
se întâmplă să te bucure câte o apariţie editorială care să-
ţi solicite, cu argumentul valorii ireproşabile, popasul. În
biblioteca mea de vise, poemele Mariei Chirtoacă au adus
şi pentru mine miracolul unor seducţii îngăduindu-mi să
sper că lirica noastră deţine încă resursele supravieţuirii.
Peregrin printre cuvinte. Despre „iniţierile
scribului” şi despre lumina-sărbătoare
în poezia Mihaelei Mircea
Riscul de a nu citi cu atenţie cartea Mihaelei Mircea
poate veni şi din cauza titlului, Simfonia unui dor
(Târgovişte, Editura Singur, 2017, 130 p.), mult prea ro-
mantic într-o vreme în care şi cititorul român de poezie
Atelier critic
pare că aşteaptă altceva. Dar elegia e, totuşi, peste tot
stăpână la ea acasă, oarecum vituperând „sunetele
eleusine” şi imprimând un suflet aparte poeziei din
volumul acesta. Iar misteriile, mai degrabă decât sin-
foniile, înscenează acestei lirici, în aparenţă cuminţi, un
spectacol al demitizării în care, cu mijloacele poeziei
moderne, sunt evacuate în camera iniţierilor scribului
(„Lasă-mă să-ți povestesc/despre neodihna/acestor foi/
Dă-mi curajul!”), totul în descendenţa unui postclasicism
obsedând această crevasă de insolit în ucenicia
peregrinului printre cuvinte.
Arderile acestei lirici pot fi înţelese la fel de bine
consacrări dar şi repudieri ale eului cuminte, însorind
magiile unui evantai luminos. Fiindcă lumina subtilă se
răsfiră, uneori, într-un gri murdar şi formula lirică e o
ţesătură locvace de instantanee ale realului preluate ca
de-figurări ale aceloraşi metafore cuminţi. Dar nu avem
deloc, aici, improvizaţiile poeţilor inconstanţi valoric ai
generaţiilor actuale, voluptăţile ademenirilor eului vin
din rutina şi natura jocului de anahoret: „Mă lovesc de
umbre și-ntrebări/Pasărea-Timp zboară prin frunzare/
despletite/-Într-un fel anume -/Deși nu s-ar spune/ochiul
cu dor scrutează împrejurul/plin de crizanteme/Vântul
suspină prea împăcat/cu despodobirea din/Octombrie/
Cobor în lăuntrul nostru în costum de/Halloween/Livid
carnaval/Suntem și nu suntem amândoi/Te-aș urma,
dar.../Nu zăbovesc prea muklt/Afară e un alt spectacol/
Deja se simte cum coboară toamna!” (Octombrie, p. 55)
Cartea aceasta e scrisă, construită, pe o tonalitate im-
pecabilă de ideal, de vis trăit. Imaginarul e fluturat
să irizeze locul asemeni unei eşarfe realizată din
mătasea seducătoare a luminii, reflecţie şi refracţie,
meandrare a tuturor alegoriilor şi „desenului” clipei.
Mişcarea luminii explică anvergura harului. Lumina este
sărbătoare („văd clipele/desfăcându-și frumusețea/
dintr-un tot-ceresc”), pariu spiritual, polifonie, sincretică
policromie, absolutul. E un neastâmpăr asemuit dansului
în spectacolul poeziei Mihaelei Mircea, dar nimic nu în-
seamnă, inerţie. Cum s-ar spune, altfel, elegia e „tălmăcită”
modern/modernist, celebrată ca enunţ şi efect tonal
într-o lirică de modernitate empatică. Perceptiv, volumul
reverberează semantici vulnerabile dar şi parafraze ale
delicateţii discursului, suavităţi indicând cum sufletul
acestei poezii armonizeazxă în cânt/descânt rezonanţele
unei magii a cuvintelor. Piedestalul e împlinit? Rămâne să
avem noile argumente, cu o altă carte a poetei noastre.
Or, cântarea iubirii şi a vieţii, prihana mesajelor, amintiri şi
fantasme, gavota destinului, însemnând osârdia festinului
egotic în diamantul stelar al cifrului aceleiaşi vieţi sub
semnul interogativului, întreţin un melos lăuntric ce ne
încredinţează că n-ar fi un lucru tocmai rău să aşteptăm o
nouă carte a autoarei cu argumentele certe ale unui salt
axiologic ale cărui semne se văd acum.
81
 sintagme literare Atelier critic

Despre melancoliile trupului O jubilaţie ferventă arată că monumentalitatea omului

şi singurătatea trufaşă. e doar sentimentul, doar acest „hybris” al senzaţiilor.
Lumea trăieşte fiindcă o gândim, pare a-i spune cu infatuare
Poezia lui Ionuţ Calotă eul auctorial iubitei sale („locul din mine unde locuiești tu/
crește încet cu fiecare nouă facere/până mă înlocuiești
Viaţa şi iubirea guvernează un destin. Cea mai bună definitiv/eu devin tu/și prin ploile nerăbdătoare/plecăm
recomandare o face, însă, poezia şi cu adevărul acesta e în căutarea vârstelor/cu palmele transparente/risipim
de acord şi Ionuţ Calotă, autorul unui volum interesant, bețiile facerii/pe frânghiile perfect întinse/viața/umblă
cum să supraviețuiești în dragoste (Bucureşti, Editura goală”), femeia nu mai e plăsmuire, e durabil şi durată,
Art Creativ, 2017, 86 p.), carte unde nu evlavia ci şarmul asumpţiile realităţii dau girul unui generic de film în care
construiesc deplina desfăşurare a unui spectacol liric succesiunea mirabilului tocmai dragoste se numeşte.
altminteri impresionant. E drept, pasionalul nu etichetează Încântarea întreţese mintea şi trupul, versul şi canonul
dar numeşte tot ce se află în lăuntrul ramei realului, deşertificării fiinţialului indicând simbolicile insolubilului,
eul este devotat de-compoziţiei, suprafaţa convivaliilor punctul şi contrapunctul, bărbatul şi femeia: „dimineața
acestora este, însă, mai degrabă un desen în covorul ţesut bărbatului este orb/nu-ți mai recunoaște femeia/.nu
pe aceeaşi peliculă de real decupat de un spirit generativ, vede cum se adună în jurul său copiii/ei trebuie să plece
activ, şi pus, bucată cu bucată, în ochiurile „ferestrelor la război dimineața/ca să-și recapete vederea/dimineața
tainice”, aceste poeme ambiţionând, în viziunea autorului
lor, să de-semnifice şi apoi să se reîncarce pozitiv pentru
„marea re-construcţie”.
Gesticulaţia poeziei lui Ionuţ Calotă este, da, cumva
optzecistă dar farmecul purificator îl dă această intensivă
tatonare a senzualului, senzorialului, ieşirii în scena
spectacolului. Aici, emoţia e un fel de dogmă eonică
(„înăuntru se află înserarea/fără cusur/în ceastă seară/
ți-am schimbat numele/.pentru prima oară te chem/
cu numele meu”), cuvintele întemeiază, memoria e
soluţie (pragmatică) a „supravieţuirilor”, tiparul flexibil
al atitudinilor eului care pune, cu alură de dandy, insolite
bigudiuri metaforei (asta când capotul stilistic mai
îngăduie să se întrevadă, precum la femeile decorative,
câte o promisiune), e un laureat al inevitabilului. Ludicul
e doar un simulant al destrămărilor, gramatica poeziei
iniţiază un limbaj al soluţiilor pragmatice, viaţa devenind,
în cosmoidul evocat ca memorie, spaţiul de intersecţie a
genurilor. Eul brodează în parabolă („merg în mâini/pe
scheletul mirosului tău/nu-mi pasă de valurile-ți tinere/
care mă macină mă macină/cămașa ți se desfoaie/în
timp ce/rostogolești soarele/ca o centrală/anatomică”), bărbatul este orb/el se vindecă doar dacă fiecare zi este/
glosează pe hyacintul de erotofilie jucată, facturat între duminică/dacă faci dragoste cu el dimineața/bărbatul
pioşenie şi realitate fardată precum un profesor narcolog se desfoaie până devine copil/iar sângele lui începe să
care una spune şi altele-i sunt plăcerile. Poezia se vede curgă/prin calorferele casei tale/întreaga lume se mută
cel mai bine prin lentila acestor de-semnificări, mimând între pereții/pe care el îi construiește/doar seara bărbatul
un eufemism al eşecului şi impregnând totodată de se liniștește/se mută într-un tablou/și cu voce aspră sperie
carnavalesc (complexul focului apocrif) orice încercare intrușii/seara bărbatul este doar însetat/el este pământul
de re-vizitare a aceluiaşi real captator de magii ale care absoarbe apa/iar femeie se apleacă și coboară în
existenţialului. Un exemplu, doar: şi singurătatea e bărbat” (dimineața bărbatul iese dintr-o viață și intră în
trufaşă. Pentru că şi tragicul decontat în melancoliile alta, p. 12)
trupului este plauzibil: „privește corpul meu electric, Ricanările ironic-senzuale fac bine într-un context
femeie/să vezi cum se arcuiește/după fiecare fulger/ compozit de ceremonii ale cuvintelor şi de ritualizări ale
din privirea ta//am trimis neoane de vorbe/în căutarea inocenţei, arată un meşteşugar inspirat în Ionuţ Calotă. Și
ta/privește corpul meu electric, femeie/și spune-mi apoi un poet pe care chiar merită să-l aştepţi cu entuziasm şi
dacă/mai am electroni/sănătoși” (intratereștri, p. 22-23). interes la noile apariţii editoriale.

82
 sintagme literare
LUCIAN
STROCHI
Gheorghe Andrei Neagu - Tabăra
damnaților sau O lume pe dos
Gheorghe Andrei Neagu este, cu certitudine, un
prozator important, de primă mână, pur sânge.
Asta pentru că este şi un poet la fel de valoros. Poate
că e o prejudecată, dar cred mult în proza poeţilor. Asta
şi pentru faptul că poeţii simt cel mai bine simbolurile, le
mânuiesc cu dezinvoltură, au un auz perfect, iar fraza nu
se trădează cu vreo ezitare rebarbativă..
Tabăra damnaților este un microroman simbolic, deşi
el pare, la prima vedere, violent realist.
Fabula e simplă, poate fi redusă la o singură frază. Un
grup de trei indivizi, deveniţi penali cam fără voia lor, sunt
eliberaţi oarecum pe neaşteptate; primesc o repartiţie,
li se asigură reeducarea prin muncă, dar unul dintre ei
evadează, încercând o altă soluţie a „libertăţii”; eşuează
însă şi se sinucide.
Cei trei poartă nume simbolice: Lazăr, Petre, Serafim.
Femeile poartă şi ele nume predestinate: Mariana,
Angelica, Petra. Se obţin astfel cupluri logico-simbolice şi
chiar parabolice: Petru-Petra, Lazăr-Mariana, Angelica–
Serafim.
Există o lume paralelă cu cea reală. Lazăr - este cel
înviat din morţi, Serafim este nume de înger, iar Petru
este Sfântul-Portar care permite sufletelor intrarea în Rai.
Mariana e Fecioara Maria, Petra este replica feminină
Atelier critic
a lui Petru, iar Angelica, fiică de preot, ar trebui să fie
corespondenta lui Serafim, fiind şi ea înger.
Dar Gheorghe Andrei Neagu ne prezintă o lume pe dos,
cu o subterană, un regim terestru şi o posibilă izbăvire în
ceruri.
Mina este o a doua subterană, după închisoare, e chiar
iadul, chiar dacă, în mod ironic, suntem avertizaţi că e
vorba de o „mină de suprafaţă”.
Lazăr, protagonistul romanului, este cel care încearcă să
refacă, printr-un „nod” existenţial, o poveste de dragoste,
legând iţele unei idile complicate, aproape imposibile.
După eliberare se întoarce la Mariana, „fecioara” care
îi denunţase pentru un presupus viol. Pentru o vreme
nodul ţine, Lazăr devine „replica” Marianei (ea - coafeză,
el - frizer), dar iubirea lor e maculată, ambii căutându-
şi refugiul în alte iubiri, consumate fizic sau nu. Tabăra
din care evadase Lazăr devine tarabă, el devenind un
speculant, un traficant de obiecte de lux.
A rabata o situaţie, a o înlocui cu o altă lume, iluzorie, a
feţelor subţiri este o întreprindere peste puterile lui Lazăr.
Lazăr-viul se sinucide ritualic, spânzurându-se: nodul pe
care încercase să-l lege, îl strânge acum până la sufocare.
Nu mai e vorba de înviere, ci de chiar refuzul de a
căpăta liniştea de pe urmă, sinucigaşii neavând loc în
cimitir şi nici dreptul la o slujbă creştină.
Până la urmă, Lazăr e trădat chiar de îngeri, de Angelica
(a doua şi ultima iubire) şi de Serafim (care nu mai e, nu
mai vrea să fie îngerul său păzitor).
Desigur apar şi alte semne: tunsoarea (amintind de
Samson şi Dalila), cei trei samsoni chilugi pierzându-
şi orice putere într-o lume reală, cotidiană, diurnă, nu
neapărat normală.
Scrierea lui Gheorghe Andrei Neagu polemizează
discret cu alte scrieri despre universul concentraţional:
aici temniţa, închisoarea nu apar decât ca o realitate
glisantă, adevărata temniţă este chiar lumea pe care ei au
părăsit-o cândva şi în care nu se mai pot încadra.
Sunt pagini savuroase de un umor irezistibil: un
tractorist (Serafim) este ajutat de o Excavatoristă(Petra)
să dirijeze un buldozer. I se arată comenzile, manşele,
manetele, ai senzaţia chiar că ar fi vorba despre comenzile
pentru un vehicul cosmic.
Lectura trebuie să fie stratificată, altfel înţelesul
romanului apare mult sărăcit şi pe nedrept expediat.
Gheorghe Andrei Neagu impresionează şi prin acest
text: în raport cu istoria narată, naratorul este obiectiv-
neutru, heterodiegetic. Din punct de vedere al discursului,
naratorul este omniprezent, omniscient, iar personajele
sunt alegorice, simbolice, parabolice.
Tabăra damnaților este un roman relativ static. Dar
tocmai acest lucru îi conferă o intensitate neobişnuită.
Primează nu naraţiunea, ci analiza: lucidă, necruţătoare,
deloc conciliantă sau concesivă.
Neagu îşi aruncă personajele în vâltoarea vieţii,
neştiind sau nevrând să ştie care dintre ele ştiu să înoate.
Sunt convins că acest roman, tradus în limbi de
circulaţie, i-ar aduce autorului mai mult decât notorietatea
sau un succes de stimă.
83
 sintagme literare
LUMINIŢA
ZAHARIA
Note de lectură – Genul feminin,
de Mihaela Roşu Bînă
(Editura Astralis, Bucureşti, 2018)
Încă de la primele pagini lecturate, am avut strania şi
copleşitoarea senzaţie că această poveste este… despre
mine – sau că am scris-o eu, în gînd, în subconştient,
în suflet… într-atît am rezonat! Mi se părea un mediu
familiar, eram acolo, de acolo! Oraşul de provincie, cu
tapiseria sa specifică de caractere şi relaţii interumane,
plasat temporal în vremuri de intense schimbări sociale
şi de mentalităţi, fetiţa sensibilă şi inteligentă, iubită şi
para-răsfăţată de bunici, cu părinţi un pic severi, dornici
ca fiica lor să exceleze la şcoală – lucru deloc greu, de
altfel… Eleva mereu săritoare, care-şi ajută colegii la
desen şi la franceză, dar în acelaşi timp încearcă să-i
aducă pe drumul drept (să renunţe la bîrfe, de exemplu),
pentru că, nu-i aşa, un om se naște cu principii şi nu va
abdica nici mai tîrziu… copilul interiorizat, care filtrează
realitatea prin ochi ageri şi vii… Întreaga percepţie a lumii,
a spaţiului diurn sau interior, mi-a dat sentimentul unui
loc comun, intim, cald, am asimilat fiecare frază ca şi cum
cititul ar fi devenit dintr-odată telepatie pură… nu cuvinte
consumam, ci energie, simţămînt cu impact de fulger…
La fel şi mai tîrziu – femeia matură, care s-a împărţit
generoasă celorlalţi, lăsîndu-şi adevărata fiinţă pe ultimul
plan, şi care într-o bună zi se hotărăşte să-şi reverse prea-
plinul în scris – nu mi s-a părut nici ea străină! Planurile
narative (trecut, prezent – şi de la capăt) se întrepătrund
subtil, te poartă într-un carusel de senzaţii cu efect cres-
cendo, de avalanşă. Te laşi dus de val fără să poţi opune
rezistenţă, orice asperitate de cîrcotaş (atît de specifică
nouă, românilor, şi mai ales scriitorilor, care, oricît ar
nega-o, se află într-o competiţie continuă…) se aplatizează
subit… Cu alte cuvinte, e o carte care te loveşte drept în
inimă, fără să lase creierului timp să vocifereze… Chiar
dacă şi el, creierul, e profund implicat în procesul creaţiei!
Și nu e deloc lucru uşor să faci pace între sensibilitate şi
cerebralitate – dar autoarei noastre i-a reuşit!
Pînă şi accidentul folosit ca pretext pentru introspecţii
şi reevaluări, ne apropie, pe autoare şi pe mine. În urma
unei fracturi la picior, la vîrsta de 44 ani, am trecut printr-o
traumă mai mult sufletească decît fizică, iar timpul petrecut
la pat a însemnat pentru mine o perioadă de autoanaliză
profundă, de învinovăţiri şi împăcări, cu impact asupra
întregii mele vieţi – inclusiv cea profesională şi literară.
Suferințele mele sunt toate de genul feminin, spune
Mihaela Roşu Bînă undeva pe la începutul cărţii, dureros
şi convingător. M-am simţit cumva o soră astrală a ei, un
alter ego chiar, şi nu doar datorită structurii sufleteşti sau
84
Atelier critic
întîmplărilor vieţii asemănătoare, ci şi datorită cărţii în
sine, ca obiect material doveditor, palpabil, dacă pot
spune aşa, întru demonstrarea şi revelarea genului
feminin. Cartea, desigur, prin ea însăşi, ne adună pe
noi, genul feminin, într-un grup indestructibil clădit
pe solidaritate, pe afinităţi comune – dar e un must
read şi pentru genul masculin care, dacă are răbdare şi
disponibilitatea de a lăsa un pic din orgoliu deoparte,
ar putea trage învăţăminte utile, ar putea face un pas,
un salt decisiv spre cunoaşterea sexului opus. Faptul că
povestea personajului principal, Anca, se întrepătrunde
cu poveştile celorlalte femei din familie, rezultînd astfel
un puzzle interesant, cu profunde implicaţii psihologice,
vine să consolideze ideea de bază a cărţii, să dea şi mai
mult sens titlului, atît de bine ales.
Deşi este un roman de debut, excelează prin fluiditatea
stilului, prin acel ceva care denotă o perfectă stăpînire
a limbii, o dexteritate scriitoricească de zile mari, un
discurs impecabil, aş spune – şi, dincolo de toate acestea,
de formă adică, punctul forte al cărţii constă în faptul
că este scrisă cu tot sufletul acasă, cu o sinceritate de
care doar marile spirite sunt în stare. De fapt, autoarea
este de profesie filolog, un profesor apreciat de limba
română, şi şi-a încercat în nenumărate rînduri pana prin
recenzii sau articole în reviste. Sosise timpul, probabil,
să se scrie acum şi pe sine, într-un gest de „egoism”
asumat, imperios necesar. Pentru că vine întotdeauna
un moment în viaţă cînd te întîlneşti cu adevărat pe tine
însuţi – iar scriitorii au marea şansă (şi chiar datorie) să
consemneze această întîlnire în scris, să ne facă martori,
pe noi, cititorii, la spectacolul magic al unei vieţi netrăite
în van! Pentru că, pînă la urmă, consemnată sau nu, orice
viaţă e importantă, unică, splendidă – trebuie numai să
conştientizăm asta, să ajungem la esenţă!
Îi mulţumesc autoarei pentru onoarea şi încîntarea de
a mă regăsi în cartea sa şi pentru creşterea stimei mele
de sine prin aderarea tacită la genul feminin – această
gaşcă imbatabilă, nu-i aşa?! – şi, nu în ultimul rînd,
pentru o lectură incitantă, scrisă la superlativul absolut al
măiestriei literare! Este o carte care merită cu prisosinţă
atenţia tuturor.
 sintagme literare Atelier critic

MIHAELA
„tastele ard la fiecare apăsare/ litera numită să fie
parte/ din carnea cuvântului/ precum iarna vine/
grăbind zăpada/ să primească/ paşi/ pe clapele

RĂDULESCU
pure/ şi reci ce vor// desemna trecerea/ câte unui
înger în sufletele/ pregătite să moară/ cu fiecare
sunet/ ce nu se regăseşte într-un cuvânt”(Trecerea).
Fiecare poem din acest volum e o revelaţie,
spiritul intuindu-şi capacităţile creatoare, cuvintele
generând putere, prelungind existenţa într-o reflexie
Refluxul gândirii sau revelaţia spiritului… în oglindă. De fapt, versurile sunt expresia eu-lui, e o
supradimensionare a artistului, actul creator fiind un reflux
Ovidiu Dinică este un poet transcendental, opera sa
al gândirii şi vieţii: „ m-am întors din oraşul aglomerat/ în
reflectând inovaţia expresivă trecută printr-o stilistică de
care ploaia seamănă cu lacrimile tale/ pe arterele înguste
ordin metafizic, deoarece cuvântul devine un instrument
ce-ţi mărginesc sânii calzi/ precum laptele iepelor ce pasc
al gândului, poartă însemnul fiinţei, semnele lingvistice
mulţumite/ pe marginile abisului/ în care eu arunc cu
fiind expresii directe al umanului. Versul lui Ovidiu Dinică
praştia săruturi/ să te înconjoare/ să înfloreşti ca o grădină
e lapidar, complex, intrigant, sintaxa eliptică răsturnând
de mai/ deschisă ochilor mei de prunc ˮ(Extrasenzor).
adesea logica firească, o devorează până la ultimul ei strat.
Cu toate acestea, observăm că dimensiunea fantezistă
a imaginarului poetic se naşte din logica oniricului,
desfăşurarea discursului liric fiind specifică visului. Ei bine,
volumul de versuri Vitrina cu vise e o proiecţie onirică ce
reflectă o măreţie transcendentală, spiritul evoluând în
Utopie, negând voluntar Realia, eul creator dobândind
forţe demiurgice prin puterea Logosului.
Universul tematic vast, registrul stilistic original, viziu-
nea artistică înaltă fac din poeme, un episod referenţial
în peisajul liricii contemporane. Poetul se remarcă atât la
nivel compoziţional, cât şi la nivelul ideilor, obiectivizarea
discursului liric explorând subteranele subconştientului
artistic. Divagaţiile subtextuale, retorica intertextuală
sunt puncte esenţiale în construcţia versurilor, mesajul
mizând pe alegorii şi pe fantezia onirică.
Toate lucrurile palpabile se dematerializează, devin
fluide, universul material este esenţializat, lumea
cotidiană este anulată, poetul instituind sensuri nou,
regeneratoare: „ nu ies adesea din temniţă / dimineţile
reci le petrec sub toamna / ce-mi acoperă umerii bucuros Fiecare mesaj poartă emblema unui gest ritualic,
ascult vântul prin crengi / întorcându-mă din noapte sunt ideea premeditând situaţia, cuvântul pre-scriind fapta,
cuvios /cu oglinda în care-mi caut cuvintele/ plecate cu sunetul anunţând un fel de început sacru. Poetul posedă
un ceas mai devreme/ să-şi facă toaleta în băile publice/ ultimele cunoaşteri străvechi ale sensului Cuvântului, e
din noapte împrumut uitarea/ uit să fiu bun cu frunzele/ un fel de mag al Literei, e un Merlin modern, care deţine
se repetă jocul în care las arvună / lacrimile/ către prânz acea putere mistică de a reface legăturile cu universul
întorc limbile ceasului/ să răpesc orele petrecute cu primordial prin intermediul semnificatului.
mine/ afară nu întotdeauna plouă/ uneori soarele muşcă Ovidiu Dinică scrie o poezie puternică, structura
din toamnă/ ca dintr-un măr ˮ(Evadare). versului, uneori eliptică, esenţializând mesajul, ideea
Ovidiu Dinică are măiestria incontestabilă de a-i da poetică răzbătând dincolo de text, interacţionând la
metaforei, funcţii diverse, cea emotivă fiind pregnantă, nivelul semnificaţiei, cu planul imaginarului. Încifrarea
cuvintele catalizând forţe şi interpretări nebănuite. Meta- şi descifrarea textuală propune şi presupune totodată
fora din creaţia sa respiră frăgezimea imaginii, taie ideile un algoritm specific, asemenea unui descântec arhaic.
poetice, înlănţuie tablouri vizuale şi auditive curajoase: Asistăm la un joc semantic ingenios, alegoria şi perso-

85
 sintagme literare
nificarea susţinând un discurs liric complex, al cărui centru
simbolic mizează pe intertextualitate şi metatextuali-
tate: „ în locul acesta beau şi vorbesc/ cu fiecare/ de la
mesele din jur/ ca un foc ce se transmite/ dintr-o idee
în altă idee/ mişcare amplă/ în care cuvintele de multe
ori/ devin sentinţe plate/ moarte sunt numele lor/ doar
băutura în reci pahare/ le păstrează amintirea/ în faţa
nopţii aşezate ca un drapel pe umeri/ inimile lor ucise încă
respiră ”(Cuvintele).
Nimic nu e întâmplător în aceste poeme, fiecare
cuvânt îşi are locul şi rolul său în derularea dimensiunii
onirice, creaţia poetică fiind reflecţia în oglindă a
autorului. Imaginea în oglindă e o ipostaziere a celuilalt
eu, devine forma de detaşare la nivelul conştiinţei şi de
obiectivizare a procesului autoanalizei. Prin scris, artistul
86
Atelier Critic
începe să se cunoască, are acces la o lume încărcată
de simboluri-arhetip, găseşte adevăratul tâlc al vieţii.
Poeziile acestui volum sunt flash-uri afectiv-sentimentale,
sunt decupaje ale unei imagini care trebuie recompusă.
Prin versuri, autorul se reinventează, ajunge la cunoaştere
şi autocunoaştere, are acces la universul interior, îşi
decodifică propria existenţă.
Volumul de versuri Vitrina cu vise e o carte care
captează, duce lectorul spre orizonturi nebănuite,
îl fură pentru câteva momente din cotidian. Lectura
volumului e incitantă, propune diferite niveluri de inter-
pretare, mesajul imprimând stări afective dintre cele
mai intrigante. Cititorul va fi captat de ideile îndrăz-
neţe, de imaginile străfulgerante, de emoţiile înalte
ale textelor.
 sintagme literare Eseu

OVIDIU CRISTIAN
din ordinul regelui Carol I la Paris în
1891, iar Ferdinand va suferi mult.
După o scurtă perioadă îi este per-

DINICĂ
misă întoarcerea în ţară, în 1893,
dar aici este considerată persoană
non grata şi se hotăreşte definitiv
să se exileze la Paris.
În 1892 la editura SOCEC i-a
apărut culegerea de folclor „Cântece populare româneşti”
Elena Văcărescu -Ambasadoare care cuprinde melodii culese de autoare în anii copilăriei.
a Culturii Române Culegerea a fost tradusă în limbi de circulaţie europeană.
Presa literară din România, precum „Revista nouă”,
Îndrăgostită de România şi oamenii săi, Elena Văcărescu dar şi „Revista modernă”, o include în lista marilor
va aduce importante servicii ţării pe care a părăsit-o în autori precum Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Vasile
urmă unui exil hotărât de Carol I. Elena Văcărescu, urmaşă Alecsandri, Alexandru Odobescu. Are ocazia să colaboreze
a familiei Văcăreşti, este nepoata pe linie directă a lui cu puternice personalităţi culturale ale României la
Iancu Văcărescu („Familia din care scobor eu a fost familia publicaţia „Foaia Ilustrată’’, care o apreciază şi o publică
de intelectuali cu deosebire a României de odinioară”; alături de Iulia Hasdeu. La revista „Ţară nouă” este
„Mama mea aparţinea şi ea unei vechi familii de boieri promovată constant, fiind remarcată de nume marcante
- Falcoianii - prezenţi în toate cronicele de altădată ale ale literaturii române din acei ani: N. Titulescu, Al. Davila,
Valahiei”). S-a născut în 21 septembrie 1864 la Bucureşti. D. Anghel, A. D. Xenopol ş. a.
Copilăria şi anii adolescenţei o apropie de locurile natale În capitala Franţei, activitatea desfăşurată a fost încunu-
ale părinţilor, unde se bucură de farmecul lumii ţărăneşti, nată cu succese literare deosebite. Academia Franceză, în
care mai târziu va reprezenta unul din filonul scrierilor urma raportului ilustrului istoric Gaston Boisser, îi atribuie
sale şi din care i se va dezvolta iubirea de patrie. Tatăl premiul Julien Fabre. Volumul „Cântece populare româ-
său este Ion Văcărescu, fiul poetului Iancu Văcărescu,
pe care A. Odobescu l-a numit „unul din cei mai demni
părinţi ai limbii şi ai poeziei noastre”. Ion Văcărescu a
fost ofiţer în armata română, cadru al gărzii domneşti în
timpul lui Alexandru Ioan Cuza, participant, cu gradul de
colonel, la Războiul de Independenţă din 1877, ministru
plenipotenţiar al României la Bruxelles şi Belgrad, pe
timpul regelui Carol I.
Astfel, Elena a beneficiat de o solidă educaţie formată
atât la moşia părinţilor sub supravehgherea guvernantei
particulare de origine engleză, dar şi în Franţa, la
Sorbona, unde a studiat literatura, filosofia, estetica,
istoria, mitologia şi poetica. A debutat în 1886 cu volumul
„Chants d'Aurore” [Cântecul zorilor], sub auspiciile
poeziei romantice şi parnasiene, sub influenţa exercitată
asupra sa de către Baudelaire şi Verlaine. Volumul elogiat
de lumea culturală pariziană, a fost distins, la propunerea
lui Leconte de Lisle, cu premiul Academiei Franceze. Marii
scriitori francezi, ca Paul Bourger, Anatole France, Mistral,
Marcel Proust, Paul Valery, Ana Brâncoveanu de Noailles,
au avut cuvinte de apreciere la adresa sa. neşti” a fost apreciat în termeni laudativi, afirmându-se
Anul decisiv asupra evoluţiei vieţii sale este 1888 când că nu există în lume o poezie populară mai frumoasă, mai
a fost acceptată la curtea regală, fiindu-i apreciată atât profundă şi mai emoţionantă [Auguste Dorghain] sau
educaţia şi frumuseţea, cât şi originea familiei părinţilor o poezie ce include în ea o Românie pastorală şi vitează
săi. Regina Elisabeta, îndurerată de moartea unicei sale [Ana Noailles].
fiice, se apropie de sufletul Elenei pe care o recomandă La Paris apar următoarele sale volume de versuri
principelui moştenitor Ferdinand. Idila dintre cei doi, „Sufletul Împăcat” (1896), „Luciri şi Flăcări” (1903) „Ţara
Elena şi Ferdinand, are un destin amar. Elena va fi exilată Dorului” (1908), „Din somn trezită” (1914), „Ïn aurul serii”

87
 sintagme literare
(1927). În 1912 drama lirică în două acte, „Cobzarul”, pe
muzica lui Gabrielle Ferrari, a fost prima operă cu subiect
românesc cântată pe scena Operei din Paris.
Cu poezia Străbunilor: „Povara ţării mele îmi place
mult s-o cânt,/ Prin forţa ei fierbinte şi dureroasă cresc/
Mă simt deplin asemeni bogatului pământ,/ În primăveri
nu întârzii, în toamna mă împlinesc...” răspunde peste ani
testamentului literar lăsat moştenire de către ilustrul său
înaintaş, Enăchiţă Văcărescu: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/
Las vouă moştenire:/ Creşterea limbei româneşti/ Ş-a
patriei cinstire”.
De asemenea, Elena Văcărescu s-a implicat şi în spri-
jinirea autorilor români. În prefaţa volumului „Ecrivains
88
Eseu
Roumains Morceaux Choisis”, apărut în 1918, în tradu-
cerea lui Rea Ipcar, sunt promovaţi autori precum Ion
Văcărescu, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri,
P. Ispirescu, I. Creangă, M. Eminescu, A. Vlahuţă: „O carte
mică pentru a da aripe unei mari idei”. Volumul s-a dorit
introducerea publicului francez în literatura română şi
cuprinde după spusele Elenei Văcărescu: „majoritatea
fragmentelor de proză şi versuri care să releve cititorilor
francezi aspectele literaturii române în care se găsesc
capodopere care proclamă deschis nobilele origini ale
naţiunii române”. Meritele artistice i-au fost recunoscute
şi-n România, în 1925 fiind admisă în Academia Română.
La vârsta de optzeci ani, după încheierea războiului,
a pledat încă pentru România ca membră a delegaţiei
române, la Conferinţa de pace de la Paris, în 1946, unde
susţine cu demnitate doleanţele poporului român. La
17 februarie 1947 în vârstă de 83 ani îşi împlineşte des-
tinul, lăsând prin testament o bună parte din averea
familiei sale Academiei Române. A fost una din reprezen-
tantele de seamă ale culturii române şi demnă urmaşă
a Văcăreştilor.
 sintagme literare Turnul Babel

IONEL
din el, din conştiinţa sa.
La ferma Poloverdo, în Chile, Angel Allegria ucide
familia, soţ, soţie, sub privirile copilului Paolo. Asasinul

BOTA
e urmărit de jandarmi pentru jaf şi crime, ia şi un copil
în periplul posibilei salvări, le este însoţitor Luis Secunda,
fugarii trec peste toamnă şi iarnă, jefuiesc pe traseul
îndepărtării lor de urmăritori, ajung la Puenta Arenas. În
acest timp, desigur, pentru micul Paolo Poloverdo tot ce (i)
se întâmplă are caracterul unor iniţieri. În pofida gravelor
Asasinul, demonul şi dragostea. disensiuni, Luis fiind (rămânând) prea voluntarist, o
O carte de A.-L. Bondoux poveste de dragoste îşi face loc în discursul epic fiindcă aşa
este întotdeauna în spectacolul lumii. Delia, fiica hangiţei,
Les larmes de l’assassin nu e deloc o peltea de traversat are în economia prozei un rol deconcertant, reuşeşte să
plictiseala unei nopţi. Ba chiar este o carte solidă, proză abată atenţia celorlalţi că viaţa e doar un miscelaneu, o
de atitudine morală insistând, prin natura subiectului, pe „întrerupi” în parcursul ei şi apoi o reiei, ca şi când n-a
tema răsturnărilor catastrofale din sufletul omului răvăşit fost nici o „întrerupere”. Avem în realitate un rebel hippie,
de îndoieli, de nelinişte, ferocele inamic al singurătăţii cu mai multe măşti, cea dominantă fiind schizofrenică,
dar care, paradoxal, nu ştie mai deloc ce să facă pentru Nu-l impresionează pe Angel nici măcar propriile erori.
suprimarea ei. Din start, construcţia cărţii perseverează Paradoxal, în butaforia acestor convenții între eroi, Paolo
într-o maturizare complexă a extremelor din caracterul rămâne un disperat, începe să ţină aproape ca la un tată
unui individ şi într-o experienţă complicată a fiinţei care la asasinul părinţilor săi, îl vizitează în închisoare, după
se naşte, trăieşte şi visează, apoi moare tocmai fiindcă ce oamenii legii îi ajung din urmă, ba chiar, în final, cu
vrea întotdeauna Terusina, sunt pă-
să fie un radical rinţii fiicei lor că-
şi să simplifice la reia-i dau prenu-
un mod periculos mele Angelina.
calitatea de mar- Copilul, acum mar-
tor şi participant tirizat deplin, trecut
la întâmplări care-l prin senzaţii vio-
includ şi pe el. l ente, c u m u l t
Soluţia tradu- sânge, prin distor-
cerii în limba ro- sionări ale cursu-
mână, prin Betty lui existenţial,
Kirchmayer- martor la excese
Donca a fost bine imprevizibile ale
gândită şi cartea celuilalt, e un erou
a apărut şi la noi. aparte, la el func-
Volumul semnat ţionează perfect
de Anne-Laure anvergura interio-
Bondoux (Lacri- rităţii, laconismul
mile asasinului, sapienţial („dialo-
Cluj-Napoca, Edi- gul” surd cu marea)
tura Dacia, 2007, 132 p.), este un scenariu unitar, a dar învaţă să refuze zgomotos şi ştie că un self-control
cărui elaborare finală arată multă acurateţe din partea poate însemna un argument în plus pentru supravieţuire.
prozatoarei, o putere peste normă a evocării detaliului Anne-Laure Bendoux ne oferă cu mijloacele unei
frust, o pasionare specială pentru ambitusul dialogal al strategii epice prin care necontenit va fi sabotat senti-
eroilor în locul descrierii aşezate şi a naraţiunii de notaţie mentalismul, un cult al concretului care însoţeşte firul
frivol-confesivă, ca o cronică redundantă de viaţă pusă ori povestirii, pune tatuaje definitive pe trupul moral al
nu în paranteze. Desfăşurarea, spuneam, alertă ca în plin fiecărui personaj. Cartea este o radiogramă izbutită asupra
virtualism din era computerului, e întreţinută, e drept, de stării de isterie într-o civilizaţie nevrotică, periclitată de
firi colerice, până la opacizarea unui fel de reconstituire tern şi de expulzările criteriilor de umanitate în resemnate
epică, sacadată, a unui caz de conduită majoră pentru un catastrofică. Dar, à contraire, în proza aceasta exultă,
individ tarat imoral dar sfârşind între îngerul şi demonul colcăie furibund, dorinţa unei (unor) vindecări.

89
 sintagme literare
CORIN CULCEA
în dialog cu poetul, jurnalistul şi criticul
DANIEL MARIAN
„Despre scrierea în sărăcie... sau: a scrie pentru alţii, fără a cere nimic în schimb”
R: Daniel Marian, nu aș vrea să încep cu întrebările
clasice: „când”, „unde te-ai născut”, să primim răspunsuri
şi date ce nu interesează, poate, pe nimeni, decât după
moartea noastră, când avem şansa să devenim mai buni.
Dacă vrei, îmi spui tu singur de ce crezi că ai fost adus în
această lume?
DM: Corin Culcea, şi dacă mă-ntrebai minunăţii de-
alea, te îndrumam la motor de căutare pe internet, că
doar ăsta a devenit automatismul nostru predilect. Altfel,
să încerc să răspund la întrebarea ta, foarte greu fiindu-
mi. Eu mă gândesc că barza a nimerit din cuib drept în
vreun păpuşoi, precum oiştea în gard; aşa s-ar explica
fiziologic popular actul facerii mele. Puţin mai romanţat,
nişte cuvinte s-au întors în ceas de seară bete de la
crâşmă şi s-au pus să deseneze geometria după o figură
nouă, mai palidă, nehotărâtă între hlizită şi posacă. De
fapt nu, măi, hai c-am spus deja destule prostii; eu cred
c-am fost adus pe lume ca să încurc lumea – da, sigur asta
e, de când mă ştiu, dacă mă chiar ştiu, pe unde am trecut
am încurcat lumea în loc să o descurc, n-am fost pe placul
lumii, na!
R: Spune-mi, te rog, cât se mai citeşte în România şi
cui mai foloseşte scrisul acum, în acest secol guvernat de
goana după bani?
DM: A, da! Se citeşte enooorm! De regulă, aproape
orice prostie se lasă citită, tolănită aşa, apetisantă, ’hai
citeşte-mă’, ceea ce zis şi făcut. Cât se citeşte deştept,
binemeritat, asta e altceva. Destul de puţin. Oricum,
mi-e foarte clar că mai mult se scrie decât se citeşte. Şi
în mare parte se scrie extrem de prost precum se citeşte
extrem de prost. Excepţiile sunt rare, tot mai rare. Vezi tu,
boala cititului e aşa ca o diafană diagonală pe lângă boala
scrisului care e precum drept un glonţ, vâşti! Şi, ştii ceva,
sincer acum, te-ai gândit serios cum acerb ne prefacem
că ne mai citim noi între noi, când ce să vezi, clipocim ici-
colo din simţul citirii şi ne săturăm mai repede decât am
merita.
R: Cum este să scrii, ca jurnalist, critic literar, despre
operele altora, fără să ceri nimic în schimb, deşi te lupți
zi de zi cu sărăcia, cu o subzistență nedreaptă, uitată sau
trecută cu vederea de mulți confrați, ocupați la rândul lor,
90
Interviu
să se strecoare prin vâltoarea vieții... tu ştiind că există
critici care nu practică aceste „servicii”, decât fiind plătiți
pentru ele?
DM: Crede-mă că sunt inconştient, habar n-am cum
e pentru că nu mă gândesc la asta decât atunci când îmi
taie netul sau/şi telefonul pentru neplată. În rest, m-am
obişnuit să umblu cu buzunarele goale. Dar e bine, să ştii,
mă pot considera fericit pentru că nu duc grija banilor.
Uf, ce glumă cinică şi tâmpită pe deasupra… Hai să-
ţi povestesc ceva scurt, de acum 22 de ani. Fiind într-o
funcţie publică, trebuia să completez o declaraţie de
avere. Ei bine, la mine peste tot era linie, în afară de o
singură rubrică, acolo fiind trecut un amărât de salariu.
De trei ori au venit de la secretariat la mine cu hârtia s-o
refac crezând că ori sunt beat, ori nebun, ori îmi bat joc
de ei. Cam aşa e cu mine. Inconştient. Sau cu capul în nori,
cum mi s-a spus de curând. Ceea ce chiar e justificat, îmi
plac norii, îmi place să zbor prin nori la nebunie. E şi trist,
să ştii, simt asta aşa adiind, dar nu ştiu cum aş mai putea
repara lucrurile la o vârstă de-a dreptul deprimantă, când
cântă tot mai răguşit cucul existenţial.
R: Ştiu că ai în spate 28 de ani de ziaristică, că ai
publicat multe cărți ce îți definesc talentul „născut, nu
făcut”... „liber ca şi când/ n-ar fi trebuit să mă nasc încă/
liber ca şi când/ ar fi trebuit să mor deja...” Acesta eşti
tu, Daniel Marian, cu toată opera pe umerii grei. Deşi nu
m-am ghidat niciodată după numărul de cărți scrise şi
publicate, ci doar după cum şi ce se spune în ele, câte cărți
s-au adunat până acum?
DM: Da, imediat după Revoluţie, student în Timişoara
fiind, m-am pus pe luat taurul în coarne, cel mai al dracu’
taur. Nu-mi pare rău, dar n-aş mai face imprudenţa asta
odată. Iar chestia asta cu libertatea, e o pură deşănţată
iluzie liptă de noi ca un scai atâta vreme cât trăim şi
poate şi dincolo în moarte. Libertate nu există, precum
nu există nici zero, nici infinit – nici punct, nici întreg; sunt
concepte, atâta tot. Cărţi, să fie cred 53, dar să nu mă pui
să îţi spun care-s alea, nu ştiu numele decât la vreo cel
mult cinci virgulă trei… Pe undeva, s-ar putea să fie chiar
mai multe decât femeile din viaţa mea, şi asta chiar că mă
înspăimântă!
 sintagme literare
R: Ce părere ai, Daniel Marian? Marea poezie s-a
născut şi se naşte din durere, din sărăcie sau/ şi din
fericire?
DM: Poezia se naşte pentru că aşa vrea ea. Te-a prins,
te-a înghesuit şi te pocneşte de nu te vezi. Eşti al ei, ea
nu e a ta. Precum iubeşti o femeie la nebunie iar ei nici
că-i pasă de tine. Fără a fi alergat buimac o întreagă scală
de sentimente, unele mai anapoda decât altele, nu poţi fi
poet. Sau poate că da, eu însă nu ştiu asta. Bine că nu m-ai
întrtebat ce e poezia, of, gata, am scăpat!
R: Se poate face vreo delimitare între poezia feminină
şi cea masculină, între poezia tinerilor şi cea a vârstnicilor?
DM: Categoric da. Depinde la ce oră din zi sau din noapte
scrii, dacă eşti în faţa colii de hârtie – nu a calculatorului,
nu, urăsc chestia asta – dacă eşti deci în pat, în birt, în
şanţ, mergând pe drum, ori în tren, în maşină, în avion, în
copac. Poţi scrie atât de galeş sau de dur, de niznai sau de
jeluind, încât numai dacă pui buletinul lângă scriere îţi dai
seama că totuşi eşti tu. Să fim înţeleşi, poezia reală nu are
nimic de-a face cu condiţia poetului sau poetei, ce-o fi.
R: Cât de mult trebuie să citească un poet, un scriitor,
şi ce să citească, pentru a putea ridica ştacheta propriilor
lui scrieri... dacă şi cât contează aceasta?
DM: Nu ştiu cât de mult, ştiu însă că tot timpul se găseşte
ceva cu adevărat bun de citit. Sau dacă nu se găseşte, n-ai
decât să scrii tu, şi gata, vezi, tot se găseşte. Citeşti ceea
Interviu
ce simţi ca la îndrăgostirea din priviri, niciodată nu mergi
la garderobă să vezi dacă te prinde bine. Şi bineînţeles
contează precum aerul pe care îl respiri.
R: Cât de misterios, cât de adânc trebuie să fie actul în
sine, acela de a scrie, să poată şi rezona cu mulți cititori?
Cât din acest act este Dumnezeu? „Pe aici trec şi eu,/ ca o
secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu”, spune poetul
Nicolae Băciuț... „Fără Dumnezeu, nu e poezie, cuvântul e
bolboroseală”...
DM: Totul este Dumnezeu, dar absolut totul! Altfel n-ar
fi deloc. Nicolae Băciuţ a spus bine, ar fi de prisos să mai
plusez pe ceea ce deja e gata conştientizat şi exprimat.
Dar cu misterul şi cu adâncul, asta da. Mister nu e, însă
atât că eşti tu în paralel cu tine, de acolo din oglindă te
uiţi la tine şi scrii. Iar adânc… nemăsurat şi nemăsurabil, în
sus, în jos, unde vrei sau unde nu te gândeşti.
R: Şi ultima întrebare: Literatura noastră crezi că se
îndreaptă într-o direcție bună?
DM: Literatura nu are şi nu a avut niciodată vreo
direcţie, ci doar intersecţii. Unele accidentale, de fapt
majoritatea, şi depinde dacă e rost de vreun pisc ori
de vreo râpă. Nu se poate doar cu una fără cealaltă.
Literatura e o probă de permanentă anduranţă în con-
diţii de subzistenţă. Dacă nu crezi, întreab-o şi probabil
că îţi va răspunde: ’Ce vrei, mă, te pui cu mine? Ia taci
şi scrie!’
91
 sintagme literare
GEORGE TERZIU
în dialog cu
IOAN GYURI PASCU
„Adevărul se revelează celui cu minte şi inimă deschise”
Eu: Aţi fost profesor de română, chitarist, actor,
strungar, baterist, pamfletar, descoperitor de talente,
poet, eseist… Am uitat ceva?
Gyuri: Nu ştiu. Oricum, nu e esenţial. Pentru mine e
important faptul că am încercat să nu-mi îngrop talanţii şi
să fac cu bucurie şi cu osârdie lucruri pentru care am har.
Experienţele acestea, cu reuşite, eşecuri, bucurii şi tristeţi,
sunt, până laurmă, izvoare ce alimentează înţelepciunea.
Eu: Am înţeles că din 2010 (când aţi suferit un atac
cerebral), v-aţi cufundat în muncă. E vorba şi despre criza
vieţii, s-a schimbat ceva în ceea ce priveşte concepţia
despre lume şi viaţă?
Gyuri: Puţin eronat! Mai degrabă m-am cufundat în
muncă, poate cam exagerat, între 2008 şi 2014, fapt care,
probabil m-a obosit la vremea aceea. Acum sunt lejer. Nu
muncesc nici mult, nici puţin, fac ceea ce mă bucură. Scriu
cântece, poezii, mă uit la sport şi la filme, nu mă uit de
mulţi ani la ştiri, la talk-show-uri politice, nu citesc ziare.
Scriu, când timpu-mi permite pe blog şi urc cântece pe
you tube, dacă tot nu le difuzează radiourile comerciale.
N-am cont personal de facebook. Cât despre concepţia
mea despre lume şi viaţă, cred că avem nevoie de un
interviu separat. Până atunci, dacă vrea cineva să mă
cunoască din acest punct de vedere, de ajutor pot fi cărţile
mele, cântecele şi poeziile mele, ba chiar şi articolaşele
de pe blog.
Eu: Aţi fost la târgul de carte cu literatura pentru
copii. Vă preocupă de ceva timp acest gen literar, inclusiv
muzica.Ana Blandiana scria într-un poem că: „Ar trebui
să ne naştem bătrâni/ Să venim înţelepţi”. Şi, la final: „Şi
să devenim copii la naşterea copiilor noştri”. Aşa o fi?
Gyuri: O apreciez pe doamna Blandiana, dar mă văd
nevoit s-o contrazic. Noi ne naştem înţelepţi. După vârsta
de 3-4 ani, începem să o pierdem, din cauza normelor
în care mediul în care trăim ne încorsetează. Cu cât mai
repede ne eliberăm de această dependenţă de normă,
92
Interviu
cu atât mai repede ne recapătăm înţelepciunea şi vom fi
în legătură mai strânsă cu copilul interior. Altfel îmbă-
trânim, ca majoritatea oamenilor, mândri, egoişti şi neîm-
pliniţi.
Eu: Aveţi un citat interesant, undeva: „Nu nega ceea ce
nu înţelegi, căci s-ar putea să te negi pe tine însuţi”. Aveţi
întrebări fără răspuns, ceva ce nu înţelegeţi după o viaţă
de om?
Gyuri: Nu există întrebări fără răspuns, doar răspun-
suri nesatisfăcătoare. Ca să ştii, nu e nevoie să înţelegi
cu mintea ci cu toată fiinţa ta. Adevărul nu încape în
comparaţii şi analize, nici în erudiţia ce rumegă sute de
tomuri. Adevărul se revelează celui cu minte şi inimă
deschise, fie cioban, fie doctor docent. Aş zice că mai
degrabă primului, că nu-i orbit de trufia erudiţiei.
Eu: Vorbiţi puţin despre preocupările dvs. literare
(trecute, prezente şi viitoare).
Gyuri: Cea mai recentă carte este volumul de versuri
„Purtătorul de cuvinte”, apărut în 2013. Eu vorbesc de
proiecte doar la prezent. Habar n-am dacă şi când voi mai
scrie o carte. Când vine inspiraţia, o las să mă cuprindă.
Nu îmi fac planuri de viitor.
Eu: Dacă aţi primi o moştenire de 300.000 euro ce aţi
face cu ei?
Gyuri: Mi-aş lua o căsuţă, că acum locuiesc cu chirie la
bloc, iar din ce rămâne i-aş da fiicei mele bani de facultate
şi aş face o mică clinică holistică şi o librărie mică. Una la
mână că am depăşit bugetul de 300.000 şi doi că, n-am
de la cine primi moştenire, aşa că vorbim ca să ne aflăm
în treabă!
Eu: Dacă v-aţi pune singur o întrebare, care ar fi?
Gyuri: Bei o cafea? Răspunsul este „da, chiar acum, că
am terminat interviul.”
* Acest interviu a fost realizat pe data de 17 ianuarie
2016. Nu am cunoştinţă de alt interviu realizat ulterior.
 sintagme literare
ANDRES ELOY
BLANCO
Andres Eloy Blanco (n. 6 august 1896 – d. 21 mai 1955)
a fost avocat, scriitor, umorist, poet şi om politic venezuelean.
Strugurii Timpului
Mamă: ne moare un an în noaptea asta.
În marele oraş sunt toţi în sărbătoare;
zambombas*, serenade, strigăte, ah, cum strigă toţi!;
sigur, căci toţi îşi au aproape mama…
Eu sunt atât de singur, mama,
Atât de singur!; dar mint, măcar de-aş fi;
sunt cu-amintirea ta, şi amintirea e un an
trecut care rămâne.
Dac-ai putea să vezi, s-auzi această hărmălaie: sunt oameni
îmbrăcaţi precum nebunii, cu cratiţi vechi,
tigăi pe post de tobe,
castaniete şi cornete;
halena puturoasă
a femeilor bete;
diavolul, cu zece conserve agăţate-n coadă
umblă pe străzi inventând piruete,
şi prin acest haos, în care face tumbe
marele, istericul oraş,
singurătatea mea şi amintirea-ţi, mamă,
merg umăr la umăr ca două dureri .
Aceasta e noaptea în care toţi
îşi pun o bandă peste ochi,
doar vor uita cum cineva, mereu, închide-o carte,
doar nu vor mai vedea cum conturile, periodic, se golesc,
acolo unde jocurile se fac pe-Averea Morţii,
căci şi ce vine şi ceea ce rămâne,
n-am suportat, de-aceea s-au pierdut
şi fericitul ieri, la fel, e pierdere.
Pe-aici e obiceiul ca în această noapte
când ceasul anunţă Noul An,
toţi să mănânce, în ritmul orelor ce trec,
cei 12 struguri ai Bătrânei Nopţi.
Dar fără-mbrăţişări, fără urări de LA MULȚI ANI!,
cum oamenii din ţara mea obişnuiesc;
nu prea ştie, pe-aici, de milă, bucuria; şi fiecare,
Universalia
ȋn veselia lui, e singur, tristeţea
celui aflat la marginea tumultului acuză
inevitabilul din casele străine.
Ah, pieţele noastre in care oameni
ce-şi sunt străini,
se strâng, cu vestea bună!
Mâinile care se caută cu bucuria unanimă
de-a fi furnici într-un acelaşi muşuroi;
şi celui ce stă singur, sub un pom,
îi adresează cuvânt adânc, puternic:
“Vino, camarade, orele se scurg ;
dar să-nvăţăm să trecem şi noi cu ele!”
Și salvele de tun în Câmpia largă,
şi imnul naţional în biserică,
şi prietenul ce vine spre noi, să ne salute:
“la mulţi ani, domnilor”, şi servitorii care găsesc
în braţele noastre afecţiunea unei case bune.
Și familiarul sărut la miezul nopţii:
“Binecuvântează-mă, mamă”
“Dumnezeu să te păzească…”
Și apoi, în sufrageria curată, familia
Reunită pentru cină,
Cu doi buni prieteni, şi tu, mamă, lângă mine,
şi tata, puţin trist, în capul mesei.
Mamă, ce acri sunt
strugurii absenţei!
Vechea mea casă orientală!. Casa aceea
cu-arhitectură colonială, poartă uriaşă şi iederă pe ziduri,
moara de vânt, livezile de rodii,
tomurile mari din bibliotecă
-cărţile mele preferate: trei tomuri cu imagini
care vorbesc despre regatele Naturii-.
Alături, curtea largă, unde se zice
c-ar exista bani îngropaţi, de la Independenţă;
curtea cu guave şi migdali,
curtea cu bujori şi cireşi
şi via în paragină care dădea tot anul
struguri mai dulci ca mierea.
Mai jos de vie, un iaz;
în iaz, un bazin amintind de Grecia;
de pe spalierii verzi, ciorchini de struguri,
atât de joşi, încât şi stând în apă i-am putea culege
şi-n timp ce-şi lasă stropii de sânge între buze
picioarele bat apa răcoroasă.
Când era vremea de cules,
ciorchinii, fiecare, primea o căciuliţă
care-l ferea de lăcomia
viespilor negre
93
 sintagme literare
şi aveau atunci
strugurii noştri-o graţie hibernală,
înfăşuraţi ȋn albe capişoane,
surzi la cântecul albinelor…
Și acum, mama, când atât de singur, nu am decât
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi,
azi, când ciorchinii lunilor ȋi storc
peste-amintirea viţelor secate,
simt că s-a strâns în ele
toată acreala lumii,
căci e în ei acreala a tot ce-a fost dulceaţă,
strugurii absenţei.
Și-acum mă-ntreb:
Din ce motiv sunt eu aici? Ce forţă a putut
mai mult decât iubirea-ţi, să mă poarte
la blânda linişte a uşii tale?
Oh, groaznică vară* care ne măsori!
Renume, Glorie…, biete fleacuri!
Când am plecat de-acasă, să caut Gloria,
cum am uitat că Gloria, îmi rămăsese-acolo!
Și-aceasta-i lupta dusă-mpotriva celor răi
şi pentru sufletele bune;
eu sunt un solitar ȋn căutarea unui drum.
Unde-aş găsi un drum mai bun decât cărarea
care mă poartă către tine, mama;
adevărul ce-şi taie drum
prin câmpuri cu livezi, pictat cu frunze veştede,
mereu proaspăt plouat,
cu păsări de la tropice, cu fetele din sat,
bărbaţi care salută: “bună ziua, copile”,
şi brânza pe care mi-o păstrezi, mereu,
pentru-o gustare?
Aceasta-i Gloria, mamă, pentr-un bărbat
pe numele-i Fray Luis şi care a fost poet.
Oh, casa mea fără lămâi şi portocali, casa mea,
prin care poezia
se poate plimba ca o regină!
Ce să ştii tu de forme şi doctrine,
despre metrica versului şi şcoală?
Tu eşti mama, care îmi spui mereu
că poemele mele, toate, sunt frumoase;
pentru tine, sunt mare; când ȋmi reciţi versurile
eu nu-mi dau seama dacă doar le reciţi sau te şi rogi…
Și-n timp ce în ai Timpului ciorchini tot stoarcem
94
Universalia
o-ntreagă viaţ’absurdă, promisiunea
de a ne revedea e mai fierbinte
şi se apropie clipa să plecăm
făr’a gândi că totul se va pierde!
De-aceea-n noaptea asta, în timp ce sărbătoarea trece
şi ultimului strugur ȋi beau ultimul strop
din anul care pleacă,
mă gândesc la tine, mama, că-n păr ai încă
fragmente de cărbune,
şi ochi frumoşi, ce pentru mine-au curs
mare de lacrimi peste cearcănele tale
şi mâini curate, talia zveltă,
graţioasă cum e spicul tânăr ;
că eşti frumoasă, încă, mama,
şi-mi ies din minţi de dorul de-a mă-ntoarce,
căci tu eşti Gloria anilor mei
şi nu vreau să mă-ntorc când eşti bătrână!...
Struguri ai Timpului pe care fiinţa mea ȋi stoarce
în amintirea viilor uscate,
cum mă pierd, mamă, eu, pe drumuri,
să regăsesc devotamentul căii tale!
Și-n toată-această zarvă-a beţivului oraş
prin care trec emoţionat şi singur,
în timp ce oamenii mănâncă strugurii lunilor,
mă ghemuiesc în amintire ca un copil lângă o uşă.
Gura mea suge iar la sânul tău,
acest ciorchine dintr-o vie bună
ciorchine stors de mine-n ziua
fără de ceas şi ore a inconstiinţei mele.
Mama, în noapta asta ne mai moare-un an;
toţi aceşti domni îşi au aproape mama,
şi lângă mine, tristeţea mea tăcută,
îndurerată ca o copilă moartă…
Și a venit toată acreala lumii
să-şi distileze tremurătorii doisprezece stropi,
când peste liniştea mea vor fi căzut
cei doisprezece struguri ai Bătrânei Nopţi.
*zambomba – instrument muzical spaniol. Constă
dintr-un vas de ceramică sau de lemn, cu gura acoperi-
tă cu piele. În mijloc se atașează fie o tijă de lemn (sau
din alte materiale) sau o frânghie. Scoate un sunet grav.
* vara – veche unitate de măsură spaniolă, cca. 0,912 m
(Traducere de Anca TĂNASE)
 sintagme literare Universalia

BUJAR Jumătatea mea Noi nu putem fără voi.

Noi dorim doar să vă urăm
Iau partea mea o împart în două, Felicitări!

TAFA
iau cealaltă jumătate
o-mpart în două, Să fiţi binecuvântaţi!
iau jumătatea jumătăţii
şi din nou o-mpart în două. Te privesc
Astfel continuu ani de-a rândul Te privesc
Bujar Tafa este poet, eseist, critic până câmd jumătatea mea
literar şi profesor universitar. S-a născut cum râzi, plângi, înnebuneşti
pe data de 2 Ianuarie 1976. Şcoala ele-
nu se termină niciodată. îmbraţişând
mentară şi medie la Lipjan, iar studiile pielea albă ca laptele.
universitare, postuniversitare şi de doc-
torat la Universitatea din Prishtina Mărturisirea mea Iar limba ta cea mai dulce din lume,
(Republica Kosova). Până în prezent un cuvânt nu ştie
a publicat următoarele cărţi: ”Poezia lui I. deloc
Agim Spahiu” (2008), ”Creaţia literară Mărturisirea mea se-nţelege doar privire şi iubire şi tăcere.
a lui Mirko Gashi” (2008), ”Biografemele şi după ploaie
ideografemele” (Interpretare a volumului când un umanoid cu micul său copil Totuşi,
poetic Lum Lumi, 2010), ”Parapoezie” celestă eşti.
umblă în muzeu pe treptele istoriei.
(2014), ”Materia neagră” (2016), ”Con-
traste literare” (Recensii, 2016), Regele
meu Dardan (Volum bilingv în limbile II.
română şi albaneză, 2017). Devreme am învăţat să prind surâsul, Cel mai frumos cântec
acele clipe le-am denumit paradis. Nu e adevărat că
Îţi aduci aminte când cea mai frumoasă poezie
Poetul este alesul Domnului m-ai făcut pasăre, nu s-a scris niciodată.
doreai să ţin o frunză Nu e adevărat că
Dumnezeu l-a binecuvântat pe poet, să merg pe lume. cel mai frumos cântec
i-a dat jumătate de libertate, nu s-a cântat niciodată.
l-a copleşit cu dragostea lui.
Poetul este alesul Domnului. Miraj Eu...

Este peste creştini, musulmani, evrei. Nu pot mai mult să scriu O să-mi aduc aminte de tine
Poetul este criminal, Un spasm se naşte din orizont, într-o bătrâneţe adâncă,
Preşedinte, jegos, capitalist. Un miraj. într-o seară de vară
Nebun, geniu, crucişător, jihadist, când voi cânta
rai, iad, mină, punct, Se spune viaţă, Monamour, monamour...
poezia nu este estetică, şi nici etică. şi privire.
Când glasul meu epuizat
îl va lua universul
S-a dus timpul nemernicilor Iar totul este un vis,
plesnindu-l în adâncul nemărginit
cu cap pătrat. împreună cu sufletul să se confrunte
Dumnezeu l-a binecuvântat pe poet, ce oftează cu glasul tău acut...
poetul cu jumătate de libertate. şi visează Oooh bre!
Iar poezia nu este arta o primăvară.
cuvântului frumos,
poezia este semilibertatea poetului. Dincolo
A două veste divină
Este darul Domnului pentru Dincolo de perete sunt flori,
robul său protejat. Felicitări pentru sclavi. cum să devin eu lacrimă,
Poezia te aşteaptă, te taie, te arde Se anunţă a două veste divină: cum să devin eu surâs!
cu iubire, cu spaimă. Mai mult nu vă vom ucide.
Ea nu face calcule sterile. Dincolo de zid sunt grădini,
Pro bono publica. Voi n-aveţi drept nici să muriţi. iar eu cum să devin cântec!

95
 sintagme literare
Eu nu gândesc
Eu nu gândesc,
de câte ori gândesc eu mor,
mor şi merg în iad.
Eu de câte ori gândesc
simt durere.
Beau un pic de otravă
nu mai simt dureri
şi nu gândesc,
doar tac şi ascult.
Lupta
Iar în spaţiu
un pumn de praf în univers,
unde am găsit noi acel foc,
unde am găsit acele pietre,
acele cuvinte.
Dar viteazul nu este bolnav,
doar patima o are tare
şi mâna uşoară.
Cucuveaua
Niciodată n-am văzut
doi metri departe,
niciodată cântecul
nu mi-a oprit mânia,
nici plănsul.
Cucuvea îmi stă la cap.
O cucuvea,
tare şi neagră.
Născută doar pentru mine.
Trădătorul
În copilărie eram trădător,
spion.
Dumnezeu m-a iertat.
În vârsta de treisprezece ani
aveam serviciul meu.
Apoi mână de mână cu învăţătoarea
am băut coniac.
96
După aceea am vizitat biserici,
apoi cetatea de cranii
în pământul inamic.
Apoi un vecin s-a sculat vampir.
Apoi un învăţător
a atins pieptul fetelor din şcoală.
Apoi am crescut.
Câinii
1.
Sub o masă cu câini am mâncat
vampiri.
Am văzut fiara cu ochi,
am întocmit planuri monstruoase
când am spart jucăriile,
când am rupt hainele
cu vampirii care bat şi sărută.
2.
Am plâns, foarte mult am plâns,
cu lacrimile mele
se spală fetele.
Veste divină
Fiii mei,
vi se permite să vă hrăniţi
din carnea sclavilor voştri.
Iar Maria conduce maşina
Eu şi Cristos ne aşezăm în spate
Baby on board
Încurcăm imaginaţia,
Mirajul, realul.
Strigă el, strig şi eu
Dute dracului Disneyland!
În pizda mătii Bing Bang!
Jur împrejur
Nu este pământul,
nu.
Cel care se învârteşte
în jurul soarelui,
este capul meu.
Odată pe an
întorc spatele soarelui,
Universalia
intrând în iarna polară.
Hrănesc urşii
cu păsări mici, inocente.
Nu este pământul, nu.
Acel lucru bizar care se-nvârteşte
în jurul soarelui este capul meu.
Încărcat cu munţi, oceane,
deşerturi, trafic intens,
şcoli, spitale,
industrie grea, hormoni,
staţiuni, capilare de sânge.
Odată pe an
îndeplineşte dorinţa mea anuală.
Dar niciodată într-un loc
pe soarele neobraznic
nu-l văd la fel.
O sută de ani
Îi aprind o lumânare diavolului
cu capul meu de o tonă
strig!
O victimă,
un ucigaş,
o convorbire,
un surâs,
un plâns.
Niciodată n-am învăţat să râdem
cum trebuie, plat.
Un război plat,
o viaţă plată.
Zboară cucule şi plângi,
o bucată din păcat spal-o cu sânge.
Bărbatul
La cafenea
stau eu,
cu toate virtuţile mele bărbăteşti
în faţa iubitei mele frumoasă roz
ochi albaştri,
carnivoră.
Iubita mea comandă carne,
iubita mea frumoasă, ochi albaştri,
miroase frumos.
Eu bărbatul virtuos
găndesc la gaura
şi pentru iubita mea carnivoră.
 sintagme literare Universalia

Domnii cu viciu Fug legile, constituţiile, Fiindcă eu nu stau, merg.

Liderii, ostaşii, Fiindcă eu nu merg, ci sar.
Ţin minte legenda Curvele, statele. Fiindcă eu nu sar, ci zbor.
despre viciile ciudate ale zeilor antici, Rămânem doar eu cu tine
despre sacrificarea copiilor. Şi Dumnezeu peste noi. Sunt lumina,
floarea,
şi asceţii, vârfurile primăvara,
civilizaţiilor preistorice Monotonie visul,
aveau pe evreii lor, pe creştinii, ochiul.
pe musulmanii, pe negrii lor. Eroi,
trădători, Un milion de ani mai târziu
Aveau pe cotropitorii lor, moda plictisitoare, nu vor fi descifrate
pe sclavii lor, filrturi obositoare, cuvintele noastre.
pe zeii lor cu vicii. garderobă obosită, Sunt lumina, sunt vântul.
aceiaşii prieteni obosiţi,
Pentru acest motiv eu te-am ucis, aceiaşi inamici obosiţi,
pentru acest motiv aceeaşi cosmetică obosită, Dinamica
noi am ucis soţiile tale, negru alb la fel de obosiţi,
Dumnezeul nostru Ei mişcă mai mult decât mine,
ucideri obosite, măşti obosite,
să nu se supere de noi. vorbesc mai mult decât mine,
iubiri obosite, pizme plictisite,
gândesc mai mult decât mine.
Unde este ploaia cosmică
Plimbare să mă spăl pe faţă, Vai de mine!
să mă transfigurez Eu sufăr mai mult decât ei.
Ne plimbăm în sandale cu ploaie acidă.
fetiţelor le împletesc părul Nu-mi trebuie nici faţa,
vizităm alimentări, nu-mi trebuie Cucuvelele
cumpărăm câte ceva. nici sufletul.
Fericit să fie neobraznicul! De o mie de ani le hrănesc
Când vedem un general, sărmanele,
o fetiţă se desparte de grup iar ele doar plâng.
se-ntoarce să ia un vis frumos Muza
dintr-o bucată Se hrănesc bine,
a creierului său însângerat pe asfalt. Un pic de pământ, apoi plâng.
un pic de plictiseală,
un pic de tristeţe. Dorm bine
Lovitura şi numai plâng.
Peste tot doar Negru.
Eu, tu şi Dumnezeu peste noi.
Mă înarmez bine, Frunze căzute pe pervaz Prietenul
să lovesc cu bastonul cărţile, grăbeşte-te să ieşi cuvântule
le sparg filele. sărută muza un pic! Noi suntem nebuni.
Nu ştim nici alb nici negru.
Fug cărţile de mine, Nu cunoaştem valori.
de loviturile mele nemiloase Moarte paşnică Nu cunoaştem frontiere.
tremură cărţile,
se scutură cărţile, Moartea noastră va fi Du-te frate în război,
cad eroii, aroma de floare, ucide, şi dacă nu găseşti inamici
cad cuvintele, adiere de seară, demni
fug dictatorii. vis frumos, fură orice îţi iese în cale!
surâs.
Cad templele. Iar dacă nu te duci în război, latră!
În cărţi rămân doar foile albe. Frumosul este unul.
Orice lucru negru cade jos. Credeţi în Dumnezeu Lătrăm câineşte amice,
Se mototoleşte negrul. că bunătatea e una. apoi lumea ne aclamă.

97
 sintagme literare Universalia

Puţin eu am continuat prânzul, În Yskup, fugarul Iordan

am felicitat copiii, sădeşte sămânţa rea
Ce puţin din viaţă am am îmbrăţişat şi soţia. noaptea stă treaz şi fierbe rachiu.
să surâd,
să culeg flori, Picătură de sânge
să ud, nicicând n-am vărsat Regele meu Dardan
să iubesc, nici pentru religie
nici pentru patrie. Ne-am întins pe jos patru neamuri,
să respir adânc,
nepot, tată, bunic,
să şterg lacrimile,
triunch.
să surâd.
Nici pământ, nici patrie,
Libertatea nici cenuşă, nici grâu.
Să mă-ntind pe iarbă,
să mă spăl pe ochi, Ce raznă am luat-o după tine, Lespezi ne-apasă pe cap,
să mă rog. n-am pus la socoteală sufletul. întinşi pe pământ.
Ce puţin din viaţă am Iar tu o noapte cu unul
să te văd, o noapte cu altul, Ostaşii negri
să visez, curvo! au tăiat pomii,
să te simt. viţa de vie, perele.
Ce puţin din viaţă am Dezbrăcaţi ne-au lăsat
să te iubesc! Înverzire Dardan regele meu.

(Poetului bosniac Izet Sarajlici) Aici e soarele,

Maaamă, du-mă la Domnul!
Ia-mă în braţe din nou mamă,
prima creatoare a mea,
strânge-mă la piept,
să simt dragostea divină
în timp ce-mi şterge lacrimile
şi-mi murmuri cântece de leagăn,
taaaaaaci
fiul meu
taci taaaaaaaci.
Triumful
De triumf nu-mi amintesc.
Îmi aduc aminte doar de un glonţ,
o armonică roşie
în curte,
o rochie ruptă,
o bicicletă
şi un pantof de război în stradă.
Lupta
Am fugit de glonţ
ca de diavol.
M-am aşezat cu fraţii
în prânzul din Bairam,
pe fraţi m i-a ucis
aici e vântul,
Căpitan Iovan nu mai joacă tangou, unde eşti tu tată rege?
bea vin roşu, sânge. Deja nu se mai vâd ostaşii,
suliţele,
Pe tănâra balerină mierlă câmpul nostru e liniştit.
aseară am înmormântat-o lăngă zid
ca să n-o vadă soarele. Respiră un pic
regele meu bătrân!
Căpitan Iovan
calcă florile când le vede, Triumful meu
strânge cureaua
şi cu satârul taie carnea Eu am învins suferinţa mea,
ca să nu înverzească groaza am transformat în plăcere.
nimic în Sarajevo. Mă bucur când vâd suferinţa mea
biată care suferă
de mine.
Destinul Kosovei
Umbra
Cristos te-a făcut,
cruci nenumărate
Există o funie
îşi-ngreunează
o haină albă
spinarea. şi nişte pământ
Vai! la un pom care creşte
şi înfloreşte.
Câmpul perelor Doi ochi deschişi,
doi ochi deschişi nu rămân
Câmpul perelor trebuie curăţat, lângă un pom care creşte
vrăjitoarele încă se încurcă şi înfloreşte.
cu corbi, şi mierle,
sunt greu de despărţit. (Prezentare şi traducere de Baki YMERI)

98
 sintagme literare Universalia

FRANCESCA
- nimic pe zăpadă -
(- nulla sulla neve -)

DONO
nimic pe zăpadă.
Veşnică tăcerea în circuitul itinerant.
Urma de lup în mine şi-n cealaltă umbră
ce cade lângă ceasurile plutitoare
în marele muşchi Unde un cald sigiliu?
Francesca DONO s-a născut la Reggio Calabria. A obţinut În cabană am stat jos. Camerele
licenţa în Știinţe Sociale, după care s-a mutat la Milano, unde goale împresurau privirea ce strălucea de
trăieşte şi lucrează şi în prezent. Prima poezie a scris-o la şase ani. opiu şi de somn. Pe munte era un alpinist.
La 16 ani a început să picteze şi să facă fotografii. Pictura sa merge Pe traseu linia curbă-a pădurii. Un mamut
de la tradiţional până la digital. Multe lucrări de-ale sale au fost
selecţionate şi incluse diverse culegeri şi antologii naţionale. De
făcut din oase. Trupul meu umflat în centrul unei
asemenea, versurile sale au fost publicate în revistele „L’Ombra vezici.
delle Parole” – a lui Giorgio Linguaglossa, „Odissea” – a lui Angelo
Gaccione, „Bibbia d’Asfalto”, Disgrafie” – a lui Antonio Bux, „Word
Social Forum” – a Antonellei Taravella Guarino, „Versinpelle” – a lui - zori îngheţaţi -
Federico Preziosi e Armando Saveriano, „Frequenze Poetiche” –
îngrijită de Giorgio Moio, „Secolo Donna 2017” – primul almanah (- l'alba nel gelo -)
de poezie la feminin, “Macabore Editore”.
Multe creaţii ale Francescăi Dono au ocupat primele locuri zori îngheţaţi. O banană aproape stafidită
la diverse concursuri precum: Premiul cotidianului „La Stampa în mijlocul mesei. La micul dejun mănânc nuci
”, cu prezentare a lui Maurizio Cucchi, Premiul internaţional din pădure. În cafea osmiu cât ai lua pe vârful de ac. Ceaşca
„Leopardi d’Oro” al Academiei Leopardiene din Reggio Calabria, ca n-are mănuşă _ se dilată în vreme ce
ambasadoare şi reprezentantă legală a Artei şi Letteraturii Italiene priveşte ţintă la ceas.
în lume. Picturile ei, de asemenea, au fost incluse în diferite cata-
loage, printre care şi catalogul de artă „l’Elite” pe anii 2013 şi 2014, E târziu. Omul de serviciu ţi-ar spăla
catalogul de artă din Assisi şi din Reggio Calabria pe anul 2015. picioarele la fiecare treaptă când cobori scările. O rundă
În noiembrie acelaşi an a publicat primul volum, intitulat la maşina de spălat. Rufele murdare cădeau
TRA L’INSIONISMO* L’INVERSIONISMO E IL DIALOGO afundându-se-n
ORMAI FORTUNATAMENTE INTROVABILE/ ÎNTRE INSIONISM* spumă. Nici măcar nu era toamnă.
INVERSIONISM ȘI DIALOGUL ACUM DIN FERICIRE DE NEGĂSIT.
Adevăratul său debut poetic se produce însă în anul 2017, cu
cartea FONDAMENTA PER LO SPECCHIO/ FUNDAȚIE PENTRU
OGLINDĂ, în îngrijirea lui Giorgio Linguaglossa, în colecţia Noe – -- fără scuze -
„Edizioni Progetto Cultura” din Roma. (- niente scuse -)
* insionism – un neologism inventat de autoare
fără scuze _ iubitule.
Planta a atins doar
- măzărichea - trei centimetri înălţime.
(- il nevischio -) Ai nevoie (poate) de un manual de instrucţiuni?
Perlate cu neant – mâinile tale.
măzărichea alcătuia o zonă sezonieră. Curând boala peste nestematele
Chiar în mijlocul nimicului. Cu oraşul plin de anticorpi niciodată născute simple.
mulţumită Există o explicaţie mai puţin alarmantă
nebunelor rafale de vânt. Totul era ilizibil. De la ultimul la toate astea?
vis până la ora ce vine aşezată-n direcţia sârmei ghimpate. Aşteptarea va fi foarte scurtă. Un ciclu de 24 de ore
Mi-am ascuţit în bezna amenajată într-o-ncăpere indoor şi
bine vederea. Doar două biciuri. Un impermeabil fără udare.
aderent la linia subţire. Mai Vrei să cultivi alte seminţe?
în faţă o altă întrecere pentru folosirea a patru băltoace. Pregăteşte pământul _ iubirea mea.
Era ora şaptesprezece Larve recidive sunt gata
la metru cub. să fecundeze (gingaş) vazele noastre.

De jur-împrejur lumea. (Prezentare şi traducere de Costel DREJOI)

99
sintagme literare Universalia

ROBERTO
BOLAÑO
Reinventând dragostea
I

Totul trăieşte dintr-odată dincolo de ochiul perplex, între

eucalipţii de pe mal cu trunchiuri groase
şi apele pe care curg la vale cutii de carton cu lapte şi trandafiri.
Un pat care respiră nu mai este doar un peisaj fotografic nici o acuarelă
agăţată deasupra flăcărilor,
ci doar un pat care respiră adânc şi grav ca însăşi viaţa: pendul
dezgheţatde flăcări.
La ce folos cearcănele privindu-te languros dacă în cameră e întuneric
dacă pământul se întunecă, dacă minunatul soare piersic se dezumflă
ca un clarinet la care cântă un lepros rămas fără putere.
Priveşti Pacificul şi nişte copii care îngroapă sticle
în nisipul acoperit de stele de mare. Totul trăieşte dintr-odată.
Totul apasă dintr-odată pe spinarea ta.
La orizont se proiectează picturile Altamirei.
Totul se naşte-n inimă la fel cum din nimic se naşte viermele în
miezul mărului.
Totul, un arc care se frânge, o săgeata rătăcită, singură-n
vânt, uimită
între atâta geografie
şi crepusculare curcubee, orfană abjectă cosându-se pe sine în pieptul
unui arbor
întinzându-şi umbra peste mâncarea a trei beţivi
care azvârle-n râu/ cutii cu lapte şi garoafe.
Dintr-odată dincolo de ochi există geana. Eucalipţi riverani cu trunchiuri groase
pe care apele îi smulg.
Sfârşitul lumii sau cataracte. Caravele la marginea vieţii. Totul dintr-odată există dincolo.
Departe de gerul în care se tăbcăeşte pielea. Departe de cârceii de viţă unde pielea se înmoaie.
Piele şi piei pentru toba din miezul nopţii la care cântă un copil dement.
Dincolo dintr-odată. Roza Vânturilor este lumea?
Camanchaca amară care ne face să tuşim. Ca să spunem ceva. Ca să nu ne înroşim de ruşine
având în faţă atât prea-plin de viaţă, atât prea-plin de existenţă.
Sfârşitul lumii sau cataracte: Cristofor Columb,
mai entuziast decât o copilă, traversează linia de foc
într-o camionetă,
la ora când ultimele stele dispar.

II

Pe marginea unui pat de alamă

o fată blondă îşi vopseşte unghiile cu albastru
în timp ce luminile dimineţii încălzesc

100
 sintagme literare Universalia

geamurile murdare ale unicei ferestre.

Apa curge în baie
şi noptiera ei este-o natură moartă
a unui pictor primitiv newyorkez.
În timp ce la radio se cântă un marş funebru
ea se aşază în faţa oglinzii.
Trupul preşedintelui se odihneşte pe cimentul unei curţi.
Păsările lui cântă în pâlcurile de plopi,
distrug grădinile.
Telegraful transmite în capitalele lumii un portret
cu buzele crăpate
sânge negru pe reverele paltonului întredeschis.
Și în saloane doamnele permit domnilor transpiraţi să le strângă mai tare.

III

Totul există dintr-odată printre legumele şi muştele

din pieţele căzute în ruină.
Abandonul dus până la capăt e mai real decât gesturile tale consumate.
Noaptea ţipă.
Un marinar beat îţi spune Doamne, îţi spune cocaină. Cauţi
prin ceaţă numele unei străzi,
cauţi un număr, un ciocănel de uşă de forma unei mâini amputate.
Din când în când felinarele ne arată chipul tău. Ai faţa crispată şi lacrimile ţi se usucă în jurul nasului care străluceşte.
Părul tău îmi aminteşte un animal, un film cu Tarzan, primul act sexual.
Gelul de păr cu care-ţi fixezi perciunii îmi aminteşte de Valentino.
Mirosul tău înţepător se confundă cu şi mimează mâzga alimentelor stricate.
Eşti un bolero obosit rătăcind pe dealuri.
Eşti o mască, avortul unui tango, contemplând luminile din port.
Totul încetineşte brusc. Galaxiile se nasc în mintea ta.
O sirenă te invită la bere.

IV

Capăt al lumii sau cataracte în ochii albaştri care contemplă

crăpăturile din pereţii unei camere.
Capăt al lumii şi degete multiplicându-se în ridurile feţei sale.
Capăt al lumii sau caravele cu o viteză de 30 noduri spre Sud Vestul înflorit;
vântul care le mâna ţâşnea din obrajii umflaţi ai lui Eol
,,buzele sale cărnoase trandafir”, saliva care cădea din cer era băută de marinari goi.
şi Cristofor Columb scria în jurnalul sau ,,mi-e teamă să nu se răspândească panica,
homosexualitatea.
O clasă de tineri dezertori, o generaţie depravată şi prost hrănită,
care, treptat, invada teatrele drive-in,
cu lanţuri,
şi tâmple arzând precum cărbunii,
şi obraji mai palizi decât un trandafir alb.
Dar ,,sânul reginei Catolice un nor alb în splendorile câmpiilor Castiliei.”
În acea după-amiază o viziune din grădina ocultă: oase ale Fiarei, sub măr, se odihneau agăţate în iederă.
Contradicţia, o linişte barbară sfredelind capiteluri rococo, o melodie înregistrată în putregaiul deşertului:
pulsul febril al vieţii ţi se prezenta cu o dinamică antropofagă şi o copilă era semnul liniştii.

101
sintagme literare

Dacă Huidobro te-ar fi văzut atunci căpitan de caravele la marginea morţii.

Un Ochi albastru, un ochi, un Ochi albastru. O sirenă pe chei cu o halbă de bere neagră.
Curcubeul ca o pasăre se ridica în zbor şi ce univers
dacă cineva ţi-ar fi deschis pleoapele cu unghiile.
Dragoste, ruşinea, vina, indiferenţa, se îndepărtează că nişte corăbii
în zoom-back pe ocean, pentru totdeauna.

Cine a-ntreţinut în dezastru inima neagră a morţii

Cine a inventat moartea imobilă de-a lungul canalelor
Al cui sărut pentru Cristofor a stat ca semn al aventurii
A cui teama nesiguranţa vântul
Ca zborul albinelor în adâncul grădinii cu Bougainvillea însângerate
care era el
Și se mişca.
Și ce şolduri.
Și lăcustele ţopăind în iarbă
printre picioarele lui,
ca la un şah cu jucători nebuni care au desenat un vierme de mătase
Și răbdarea lui ajunsă la capăt.
Și florile apucate cu sălbăticie între dinţi:
fard pe obrajii de bere;
,,alb nor sânul”
ȘI era el cu apa dansându-i în jurul sfârcurilor,
râuri erodate şi teribile
colţurile gurii lui
intrau în noapte cu o uşoară strâmbătură.
Cine a simţit în fiecare por bătăile inimii negre a morţii de fiecare zi
Cine a creat moartea arzătoare de-a lungul canalelor şi în deşert
Și era el
cu norii până la gât şi plângând
şi încheieturile lui erau cele care loveau în experienţele mele cu distanţa şi dezamăgirea

Cine, cine - inima pietrei?

Și zborul sălbatic al sturzilor ne-nchide ochii.

Și inima pietrei care cântă pe drumul invenţiilor, ne cutremură.

VI

Un copil este copacul Revoluţiei.

Tlayecac Huitzililla Amayuca Amilcingo Huazulco
Temoac Zacualpan: Ruta 64, miercuri
Și ce făceai în Morelos rezemat de un Dodge bătrân?
Nepantla Jumiltepec Xochicalco Yecapixtla Metepec Tetela del Volcán
Ruta 64, Luni. Era acesta un mod de-a călători?
Și pe şoseaua dintre Amayuca şi Cuautla vulcanul şi vulcana preschimbau
ultimele raze de soare-n suc de piersici
şi stropi de miere lunecau pe zăpadă.
Poate Lazarillo de Tormes avea un fular cu dungi roşii
care flutura în vânt.

- Cum te cheamă?

- Cristofor

102
sintagme literare Universalia

Poetul e Papagal, poetul e Maimuţă, poetul e Șopârlă.

Și spaţiul minţii mele s-a populat cu planete care cântau:
Flori de mâncare, flori violente pe care le smulge vântul.
Se recunosc în noapte dezmosteniţii soartei şi se îmbrăţişează.
O muzică este visul meu, care se recunoaşte în aventură.
Fericire şi nu umilinţă.
Am văzut copii din sate preistorice urându-mi noroc cu mâinile ridicate
sau cerându-mi apă carbogazoasă în timp ce camionul cu Răcoritoare Lulu
dispărea în soarele drumului, inexorabil
Minusculi vulcani pe ţărmul vieţii
Copăcei delicaţi pe ţărmul mirarii
Căci astăzi inima se odihneşte, aspră şi profundă,
în limba monştrilor

VII

Oh, mierea băută acolo unde s-a născut Sora Juana Înés.
Un băiat înfloreşte că tuna.
O fată culege margarete şi le pune în păr
şi zâmbetul ei este fructul
tandru şi mizerabil.
Și ce făceai în Morelos sprijinit de o roată
mâncând tortillas cu fasole?
Și ce făcea Lazarillo de Tormes într-un sat Mexican,
dacă nu să-nflorească?
Și din ce fântână iese vocea, din ce chip furtuna,
din ce nebuloasă dragostea?
Copacul Revoluţiei.
Sate cu numele Iubirii.
Zeus şi Athena curvind sub polenul inimii.
Pieptul tău mic arătând spe Est.
Din mâini îţi curg pe şolduri şerpi.
Și părul îţi acoperea faţa că unei zeiţe Egiptene impúbere.
Timpul tău chipul masacrului.
Până când vântul. Și margarete în părul tău.

VIII

De ce ne găseşte noaptea
întinşi pe un covor Persan
visând la muzica noastră
visând la poemele noastre?
Cine a băut miere?
Și cine a renunţat la splendoare pentru o dimineaţă de fum şi sudoare?
Era realitate bătrână poetesă aţintindu-şi ochii verzi în plaza imaginaţiei mele
sau dezordine a simţurilor mele?

Sfârşit al lumii sau cataracte.

Venus! Nemuritoare! copil al lui Jupiter.
Care şedea pe tronul pictat din înalt.
Adică: am fumat ţigări de porumb

103
sintagme literare Universalia

ascultând luna
privind greierii.
Dar viaţa trece ai spus
şi ne loveşte cu şoldurile ei.
Îi spuneau ,,Pata de Sânge”
totuşi iubita lui
era din Atena.
Mâini şi săruturi verticale.
Buze deschise în zadar
dar înfrumuseţau peisajul.
Trecut şi prezent o chemare fără vlagă la poarta Dragostei
şi nimic altceva?
Totul se naşte dintr-odată şi-n lăstărişul umed
se deschid ochi de aur.
Totul dintr-odată primeşte substanţă şi apare.
Dintr-odată punctele şi atât de efemere, liniile iremediabile şi luciditatea arzătoare
dar viziunea ta asupra geometriei era o prinţesă egipteană
curvind între piei şi fructe. Nostalgie a unei vârste indefinibile:
cântecul pietrei în metale.
Dintr-odată totul şi atât de efemer
Era un mod de-a călări pe umerii istoriei?
Nu vom mai sta de vorbă niciodată
şi mâinile noastre se chircesc de frig în buzunare.
Era un mod de-a fi distruşi de vânt
şi dacă da, cum?

IX

Ei vin dansând pe deal, Papagalul vorbitor, Maimuţa care gesticulează şi Șopârla care priveşte
şi supravieţuieşte.
Să te descopăr este ca şi când sufletul mi-ar fi un burete uscat
şi l-aş stoarce până la capătul marii sau începutul lumii:
astfel, arde o hartă în visele unui copil;
arde o casă într-un nor care arde.
Nu văd decât surâsul tău ca un curcubeu alb peste spitale de nebuni.
Sunt singur?
Dacă te-am iubit, nu pot fi singur; totul durează.

Dacă te-am iubit, de ce număr paturile în care am curvit?

Și sfârşitul mării nu este-n naufragii şi nici în farurile solitare ca nişte solitari meteoriţi, ci în sărmanii
înotători ce jubilează
- bikini pe pielea neagră, sfârcuri muşcate şi prăjite - şi într-o fată, întinsă pe nisip,
odihnindu-se.
Și Amor va bate la uşa ta şi vei vedea navigatori vâslind în canalele inimii tale.
Și spinul libertăţii va dansa pe unghiile tale?
Și dacă nu te iubesc, de ce număr paturile în care am curvit?
Și dragostea va veni cu Lupta de Clasă într-un moment hotărâtor! Bang, bang!
Din infrarealitate am venit, încotro mergem?

(Traducere de Anca TĂNASE)

104
I
 sintagme literare
ION
CĂLIMAN
Poezia riturilor de însănătoşire
(NUMĂRĂTOAREA MARE ȘI ALTE DESCÂNTECE)
– XIV –
De obicei, aceste leacuri
ajutau, dacă boala nu era
foarte gravă sau incurabilă
(de precizat că medicina mo-
dernă revine în forţă la cea
homeopatică sau naturistă,
ajungând la concluzia că
multe din „leacurile băbeşti”,
atât de hulite de medicina
contemporană, sunt foarte
eficace în numeroase boli).
În plus, contează foarte mult
vârsta pacientului. Dacă cel
căruia se pare că i se apropie
sfârşitul este vârstnic, efortu-
rile familiei şi ale colectivităţii
nu sunt foarte mari, căci „fie-
căruia îi vine vremea la rând”,
şi acestei fatalităţi omul nu
i se poate opune, cu nici un
chip.
Dacă, însă, cel care zace
este un tânăr sau o tânără,
eforturile colective se intensi-
fică, deoarece respectivul „nu
şi-a trăit viaţa”. De altfel, nici
o secvenţă rituală a ceremo-
nialului de înmormântare nu
este la fel, în cazul tinerilor
sau al celor vârstnici: „Dacă
bolnavul e un fecior holtei
sau o fată mare, ori un bărbat
La curtile
, dorului
sau o nevastă tânără, şi se
presupune că cineva din duş-
mănie, ură, gelozie sau din
altă cauză oareşicare i-ar fi
făcut pe ursită anume, ca să
moară, atunci le fac încă şi
pe întors, adică le descântă
în apă adunată din stropi de
la moară, ori în vin, ori pe un
vestmânt”60.
Ceea ce merită a fi reţinut
este faptul că măsurile nu sunt
deloc energice şi categorice,
având mai degrabă un carac-
ter de tatonare. Prin gesturi,
acte, text etc., actanţii de tip
şamanic (descântătoarele) în-
cearcă să alunge răul (care, în
concepţia tradiţională, vine
cu necesitate imperioasă din
Lumea de Dincolo), inclusiv
boala, cu mijloace consa-
crate. Dacă boala persistă,
insistenţa dispare, căci în-
seamnă că forţe superioare,
aparţinând tărâmului celălalt,
au decis ca firul vieţii respec-
tivei persoane să se curme.
Notă:
60 Simion Florea Marian,
Înmormântarea la români, Ed.
Grai şi Suflet – Cultura Naţională,
Bucureşti, 1995, p. 15-16
Indicele informatorilor
1. Conopan Victoria, Zolt, nr.
92, 55 ani – 11
2. Crăciuneascu Maria, Gladna
Română, nr. 112, 76 ani – 27, 30
3. Florescu Elena, Răchita, nr.
127, 70 ani – 7
4. Furdean Eva, Gladna Ro-
mână, nr. 51, 88 ani – 3, 5, 6, 16,
18, 20, 21, 22
5. Isac Eugenia, Luncanii de
Sus, nr. 83, 68 ani – 8, 13, 14
6. Izgherean Anisie, Hauzeşti,
nr. 62, 54 ani – 1, 4
7. Jivulescu Iuliana, Curtea, nr.
49, 70 ani – 28, 29, 31, 32
8. Miclăescu Rozalia, Fârdea,
nr. 104, 56 ani – 2, 10, 12, 19, 23
9. Moisescu Păscuţa, Fărăşeşti,
nr. 74, 65 ani – 9, 17
10. Neamţu Elena – Hauzeşti,
nr. 25, 55 ani – 15, 24, 25, 26
105