Sunteți pe pagina 1din 7

ASPECTELE TEORETICE PRIVIND ECHILIBRU

Vârsta a III-a, vârstă fragilă de involuție, reprezintă un fel de vârstă a


înțelepciunii, anticameră a morții și a bilanțurilor, de obicei cu tendințe de
împăcare cu lumea și de detașare treptată de magma ei fierbinte. Timpul
fundamental de activitate devine adaptarea la un nou orar de activități (familiale
și sociale), consultări profesionale etc.. Se modifică tipul de relații, restrângându-
se din aria profesională dar și din aria altor activități. Ieșirile încep să fie
condiționate de timpul favorabil, însoțit si de dispoziție.
Există o serie de aspecte sociale ale bătrâneții:
• cresterea longevității reale si potentențiale și protejarea socială a cesteia,
• utilizarea socială a experientei profesionale și sociale a vârstei înaintate,
• profilaxia bătrâneții și a luptei împotriva bolilor drastice de degenerescență.
Bolile de degenerescență fac din aceasta perioadă fragilă o perioadă de
înstrăinare și acesta cu cât mai mult cu cât se traieste sentimentul inutilității
sociale și al ″abandonului″, dată fiind criza de timp a copiilor deveniți adulți,
plecați din casa părintească în propria lor familie, preocupați de susținerea
nivelului de trai personal și al familiei, de menținerea unui anumit rang social al
familiei.
În ansamblu modificărilor morfofuncționale normale ce se produc pe măsura
trecerii anilor, este inclusa și îmbatrânirea osteoarticulară, caracterizată prin
involuția biologică la nivelul țesutului conjunctiv al aparatului locomotor,
îmbatrânire ce se realizează din punct de vedere cantitativ și calitativ. Sub aspect
cantitativ procesul de involuție osoasă începe din adoua decadă a vieți, prin
diminuarea țesutului osos. La bărbați se pierde cam 27% din cantitatea de țesut
osos până la 80 de ani, iar la femei aproximativ 42%, din cantitatea de țesus osos
prezent la 20 de ani. Din punct de vedere calitativ structura osoasă este modificată
cu posibilități de reparație osoasă reduse – osteoporoza osoasă senilă.
Vederea ne ajută și ea să ne menținem echilibrul, datorită comunicării dintre
aparatul vestibular și sistemul vizual. În acest mod ne ajustăm poziția în timpul
mersului. Ochii și creierul sunt obișnuiți să creeze efectul 3D prin suprapunerea a
două imagini bidimensionale.
Sindromul vestibular sau vertiginos se referă la apariția unor complexe
simtomatice survenite în urma leziunilor de la nivelul aparatului vestibular.
Acesta din urmă include părți ale urechii interne și regiuni cerebrale care
procesează informația senzorială cu rol în controlul echilibrului și mișcarilor
oculare.
La instalarea deficitului senzorial, apar dezechilibrele, vederea încețoșată și
starea de vertij, care afectează ritmul cotidian normal al pacientului și
interacțiunile sale sociale.
Sistemul vestibular are rolul de a regla echilibrul organismului, făcând
posibilă adaptarea acestuia la schimbările de poziție în spațiu. Nervul acustico-
vestibular transmite impulsurile necesare funcției auditive și echilibrului, care
sunt captate de receptorii aflați la nivelul urechii interne.
Aparatul vestibular primeste două excitații principale trecerea de la repaus la
mișcare și schimbările de poziție ale capului. Atunci când se produc leziuni la
acest nivel, o serie întreagă de simptome se declanșează, de la vertij, până la
tulburări de vedere sau mișcări involuntare ale ochilor.
Există mai multe tipuri de sindrom vestibular, în funcție de care parte a
nervului vestibular este afectat:
Sindrom vestibular central. Este cauzat de leziunile instalate la nivelul
trunchiului cerebral sau al căilor vestibulare centrale.
Sindromul vestibular periferic. Este cauzat de leziunile nervului vestibular,
ale urechii interne și medii, tulburări circulatorii ale arterei auditive interne sau de
fracturi ale stâncii temporalului, precum și în urma dezvoltării de tumori ale
unghiului pontocerebelos.
Printre cauzele cele mai frecvente ale sindromului vestibular se numară
tulburările de echilibru apărute la nivelul urechii interne, provocate de infecții
diverse (otite, gripe, raceli etc.,).
Principalele simtome ale sindromului vestibular sunt stările de amețeală
(vertij), greață și vărsăturile. Vertijul poate debuta brusc, provocând o percepție
distorsionată asupra mediului înconjurător și senzația că totul se învârte în jur.
Simptomul apare câteva zile la rând, afectând semnificativ traiul cotidian.

Tulburările de echilibru nu sunt o boală, ci un simptom al unei afecțiuni. De


aceea, și tratamentul lor depinde de tratamentul bolii care le determină. Nu există
recomandări medicamentoase specifice tulburărilor de echilibru. Kinetoterapia
poate, în multe situații, să fie un ajutor bine-venit, dar are efect numai dacă se
asociază tratamentului de fond al bolii care a produs tulburările de echilibru.
Cel mai frecvent, tulburările de echilibru sunt consecința bolilor neurologice.
Din acest motiv, un examen neurologic investighiază întodeauna reflexele,
capacitatea de a ne coordona mișcările și de a ne menține corpul în poziție
verticală, cu ochii închiși.
La originea tulburărilor de echilibru pot sta afecțiuni cerebrale de tipul
tumorilor, accidentelor vasculare, meningoencefalitelor sau sechelelor post
traumatice. Și afecțiunile sistemului nervos periferic se pot manifesta prin
tulburări de echilibru.
Echilibrul static: Stațiunea verticală se realizează prin acțiunea
antigravitațională a unor grupe musculare ale trunchiului în raport cu poziția
capului în spațiu. Acesta rezultă dintr-o activitate coordonată a sistemului nervos
central cu diferite sisteme și aparate: sistemul vestibular, sensibilitatea profundă
conștientă și inconștientă, sistemul extrapiramidal și analizatorul vizual.
Echilibrul dinamic: Mersul este un act complex, în efectuarea căruia participă
mai mulți factori: calea piramidală, sistemul extrapiramidal, sistemul vestibular,
sensibilitatea profundă, sistemul muscular.
Caracteristicile mersului la vârstnici: pași scurtați; baza largă de susținere și
aplecare ușoară la bărbați, legănat, bază redusă de susținere și anteplexie la femei;
lentoare cu creșterea bazei de sprijin biped; scăderea rotației bazinului; scăderea
amplitudini articulare; tulburări de echilibru. Cu cât gradul de mobilitate a
centrului de greutate stânga/dreapta, sus/jos este mai crescut, cu atât consumul
energetic în mers este mai crescut. Mersul senil (târșit, cu pași mici) reprezintă o
încercare reflex compensatorie de scădere a consumului energetic.
Mersul cosit – membrul inferior descrie un arc de cerc în timpul mersului
(apare în hemipareza spascică). Hemipareza spastică este un deficit motor
unilateral care afectează un întreg hemicorp (jumatatea dreaptă sau stangă a
corpului). Este un sindrom de neuron motor central (sindrom piramidal) încadrat
în grupul paraliziilor cerebrale.
Mersul stepat – imposibilitatea flexiei dorsale a piciorului și aplicarea plantei
pe sol începând cu vârful. Poate exista și o înclinare compensatorie a bazinului de
aceeași parte (apare în paralizia de sciatic popliteu extern determintă de o fractură
peronieră, nevrită diabetică sau etalonică).
Trunchiul unic sciatic, format din nervul peroneu comun (sciaticul popliteu
extern) și nervul tibial (sciaticul popliteu intern), părăsește bazinul prin marea
scobitură sciatică sub muschiul piriform, străbate defileul dintre marele trohanter
și tuberozitatea ischiadică, pentru a coborî pe fața posterioară a coapsei și spre
spațiul popliteu.
„Sistemul nervos uman dispune de circa 10¹¹ neuroni, iar fiecare neuron
dispune la rândul lui în medie de 104 contacte sinaptice. De asemenea fiecare
neuron are o zestre de proteine de cca 108 molecule. Fiecare din aceste molecule
se reînoiesc de aproximativ 104 ori în cursul unei vieți. Pe acest fond se desfǎșoarǎ
procesul de acumulare de defecțiuni în rețelel neuronale din cursul îmbǎtrânirii
nevraxiale″ (Dumitru, M., 1982).
Nervul sciatic popliteu extern înconjoară gâtul peroneului dând două ramuri
terminale: nervul tibial anterior, al gambierului anterior, extensor comun al
degetelor, extensor deget mare și pedios.
Mersul rigid – este un mers cu pași mici cu corpul aplecat înainte specific
bolii Parkinson, mai poate apărea la cei cu ATS (ateroscleroză). Boala Parkinson
este o maladie ce aparține unui grup de afecțiuni reunite sub numele de tulburări
ale sistemului motor, boli ce apar ca rezultat al distrugerii celulelor cerebrale
producătoare de dopamină. Cele patru simtome principale ale boli sunt tremurul,
rigiditatea, instabilitatea posturală precum și tulburările de echilibru și
coordonare. Pe măsură ce pacienții înaintează în vârstă simtomele devin tot mai
pronunțate iar tratamentul mai puțin eficient.
Ateroscleroza este o boală complexă a arterelor, ce constitue baza
principalelor două cauze de mortalitate pe plan mondial: boala coronariană
(cardiopatie ischemică, angină pectorală, infarct miocardic, moarte subită
cardiacă) și boala cerebro-vasculară (accident vascular cerebral).

Mersul dansant – pacientul face mișcări total aberante ale capului,


membrelor, truchiului (apare în coree). Coreea cronică apare la adulți și este o
boală degenerativă ereditară. Leziunile interesează corpii striați, cortexul și
cerebelul. Deși mișcările sunt asemănătoare cu cele din coreea acută, sindromul
psihic merge progresiv spre demență, alături de persistență și agravarea mișcărilor
coreice.
Mersul talonat – pacientul are mers nesigur cu bază largă de susținere cu
lovirea puternică a călcâiului pe podea (mers ataxic), apare în sifilisul cu
localizarea la maduva spinării= tabes.
Mersul legănat, de rață – pacientul înclină trunchiul de partea opusă la
fiecare pas (apare în miopatiile grave, atrofii ale musculaturii centurii pelvine)
Mersul ebrios – pacientul are mersul nesigur cu baza lărgită de susținere,
apare în intoxicații acute cu alcool, barbiturice, sindroame cerebeloase.
Mersul antalgic – apare din cauza unor dureri și este întâlnit în boli reumatice
sau în suferințele nervului sciatic.
Mersul dinamic – miastenia gravis, neoplazii în faze terminale.
Miastenia gravis este o boală cronică neuromusculară care se manifestă prin
oboseală severă la repetarea unei anumite miscări și slăbirea muschilor voluntari
ai corpului, însuși termenul de ″miastenia gravis″ se traduce prin ″slabiciune
musculară severă″. Ce înseamnă boala neuro-musculară ? Este vorba de un defect
în transmiterea impulsului nervos de la nerv la fibra musculară, ceea ce face ca
muschii să-și piardă tonusul și forța până la imposibilitatea de a efectua mișcări.
Tremurăturile – sunt oscilații ale extremităților corpului. Ele pot fi fine,
rapide, mai ales la nivelul membrelor superioare, în caz de alcoolism, consum
excesiv de cafea, în hipertiroidism sau în emoții, intoxicații cu plimb, aresenic,
mercur. Tremurăturile din Parkinson sunt rare, apar numai în repaus și sunt mai
frecvente la nivelul capului și membrelor superioare. În encefalopatia poartă și
insuficiența hepatică apar tremurături mai ample și rare, ca bătăile aripilor de
pasăre, fiind denumite flapping-tremor.
Tremurăturile sunt oscilații ritmice, de aceeași amplitudine, ale extremităților
sau ale întregului organism. La membre, cele subtile se pot evidenția prin
extinderea și ridicarea brațelor la nivelul umerilor, cu palmele în jos.
In concret, echilibrul este rezultatul a trei factori:
individul cu capăcităţile lui anatomo-funcţionale
activităţile, mişcările, pe care individul le execută într-un moment dat
condiţiile mediului în care individul îşi performează activităţile.
Aceste condiţii realizează un model de sisteme ale controlului postural. Acest
model are o suită de componente care intră secvenţial în acţiune, având ca
finalitate menţinerea sau recâştigarea echilibrului pe cale de a se pierde. Iată
această secvențialitate:
Răspunsurile posturale automate sunt acele răspunsuri declanşate de
organism la orice tendinţă a ieşirii centrului de greutate din poligonul de susţinere.
Ele sunt mişcări stereotipe, dar adaptate fiecărui stimul care determineă o tendinţă
de dezechilibrare.
Horak şi colab., studiind reacţiile automate de redresare le-au denumit
“strategii dinamice” de menţinere a echilibrului (în ortoststism), deosebind patru
tipuri de strategii care se desfaşoară în secvenţialitate în funcţie de intensitatea
stimulului dezechilibrator. În ordine, acestea sunt:

Figura nr. 8 Reacțiile de redresare (Sbenghe, T., anul 2002 , pg.268)

Strategia gleznelor: este vorba de acele mici oscilaţii ale corpului la


nivelul gleznelor (antero-posterior) pentru anihilarea tendinţei de dezechilibrare
şi readucerea corpului în poziţie rectilinie. Dezechilibrul este mic. Schemele de
contracţie pentru redresare sunt ascendente (disto-proximale) realizând presiuni
pe sol suficiente pentru menţinerea corpului fără deplasarea acestuia sau a
picioarelor.
Strategia şoldurilor: apare când redresarea doar prin strategia gleznelor nu
este sufficientă. Se concretizează prin oscilaţii ale trunchiului şi pelvisului
deasupra coxofemuralelor. Capul şi şoldurile se mişcă în direcţii opuse în această
redresare. Schema de redresare este proximo-distală (muşchii abdominali-
cvadricepşi- tibial anterior)
Strategia suspensiei: urmăreşte coborârea centrului de greutate al corpului
către baza de susţinere şi se realizează prin flectarea genunchilor. Este o strategie
nu atât de reacţie instantanee ca celelalte, cât mai mult de fixare într-o postură
favorabilă menţinerii stabilităţii în condiţii speciale, în situaţii combinate între
mişcare şi stabilitate (ex: stând în picioare într-un vehicul care se deplasează).
Strategia paşilor: executarea a 1-3 paşi mici în momentul pierderii
echilibrului. Este un mecanism de ultim apel când linia gravitaţională este deja
ieşită din limita stabilităţii. Deseori se asociază şi cu mişcări ale braţelor. Apare
şi în dezechilibrele antero-posterioare (mai mari) şi frecvent în cele laterale, în
care caz celelalte strategii au un rol foarte mic.
Răspunsurile posturale automate nu se manifestă doar din ortostatism, ci şi
din celelalte poziţii.