Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Manual Istorie Clasa A IXa PDF
Manual Istorie Clasa A IXa PDF
SUMERIENII
5. ISTORIA ALTFEL
Legile regelui Hammurabi. Acesta a promulgat circa trei sute de legi, care erau aplicate destul de strict. Printre ele se numără:
- Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.
- Dacă cineva acuză pe altcineva, şi poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.
- Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedeşte că a greşit, va fi pus să plătească de douăsprezece ori cât a
impus el acuzatului, şi nu i se va permite să mai judece.
- Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.
- Dacă cineva găseşte un sclav evadat şi îl returnează proprietarului, acesta va trebui să plătească doi şekeli.
- Dacă un hoţ este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.
- Dacă cineva nu are suficientă grijă de un baraj, şi barajul cedează, el va fi vândut, iar banii obţinuţi vor înlocui recolta pierdută
în timpul inundării culturilor.
- Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea.
- Dacă cineva îşi lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta îşi face treaba bine timp de patru ani, în al cincilea an proprietarul
e obligat să ia parte la grădinărit.
- Dacă grădinarul nu şi-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcţie de producţia vecinului.
- Dacă cineva are o datorie, şi nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soţia sa, pe fiul său şi pe fiica sa să muncească; după
trei ani ei vor fi eliberaţi.
- Dacă un om dator îşi plăteşte datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot exista obiecţii.
- Dacă cineva se căsătoreşte cu o femeie, dar nu are niciun fel de relaţii cu aceasta, nu se consideră căsătorie.
- Dacă o soţie are relaţii cu un alt bărbat, amândoi vor fi legaţi şi aruncaţi în apă, dar soţia poate fi iertată de soţul ei şi dăruită
regelui ca sclavă.
1
- Dacă un bărbat foloseşte violenţa asupra soţiei altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorât, iar femeia considerată fără
vină.
- Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăseşte casa, deşi este mâncare suficientă, ea va fi aruncată în apă.
- Dacă un bărbat este capturat în război, şi nu există mâncare, femeia este fără vină dacă părăseşte casa.
- Dacă un soţ părăseşte casa, soţia pleacă în altă casă, iar soţul se reîntoarce, soţia nu este obligată să se reîntoarcă.
- Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naştere copiilor săi, o parte din pământ şi din bani trebuie cedată ei de
soţ. Când copiii cresc, ea se poate recăsători.
- Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da înapoi zestrea şi banii pe care i-a adus din casa
tatălui ei.
- Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta creşte în casa părinţilor adoptivi, părinţii naturali nu pot cere întoarcerea acestuia.
- Dacă cineva loveşte pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de şaizeci de ori.
- Dacă cineva loveşte pe altcineva de acelaşi rang, va plăti o mina de aur.
- Dacă un sclav loveşte un om liber, îi vor fi tăiate urechile.
- Dacă un bărbat loveşte o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece şekeli.
- Dacă un constructor construieşte o casă, şi o construieşte bine, proprietarul va plăti doi şekeli pentru fiecare suprafaţă a casei.
- Dacă, însă, nu reuşeşte, şi casa se prăbuşeşte, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi omorât.
- Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.
Moneda şi subdiviziunile ei în Mesopotamia
- 1 talant = 60 mina = 3600 şekeli = 30 kg de argint
- 1 mina = 60 şekeli = 500 grame de argint
- 1 şekel = 8,333 grame argint
6. CRONOLOGIE
mileniul IV - mileniul III î.Hr.: Cristalizarea civilizaţiei sumeriene.
cca. 3300 - 2334 î.Hr.: Formarea oraşelor-state sumeriene. Dinastiile arhaice
cca.2360 î.Hr.: Primul stat teritorial unitar din istoria Sumerului.
2334 - 2218 î.Hr.: primul stat teritorial în Mesopotamia: imperiul akkadian, întemeiat de Sargon
2116-2110 î.Hr.: Sumerul îşi redobândeşte independenţa.
sec. XX î.Hr.: Renaşterea sumeriană.
1792 - 1749 î.Hr.: Hammurabi adoptă titlul de ”rege al Sumerului şi al Akkadulul", unificând Mesopotamia şi părţile orientale
ale Siriei cu centrul în Babilon. sec. XVII - XII î.Hr.: Hitiţii constituie în Asia Mică un stat care, în sec. XIV, domină politic şi
militar Orientul Mijlociu.
cca.1550 î.Hr.: în nordul Mesopotamiei se formează statul Mitanni. în restul Mesopotamiei, timp de câteva secole, vechile state
sunt supuse unor dinastii străine
1115 - 1076 î.Hr.: Asiria devine prima putere militară din regiune în timpul lui Tiglatpalasar I.
secolul al-VII-lea î.Hr.: Epoca de maximă înflorire a Asiriei.
605 – 562 î.Hr.: Domnia lui Nabucodonosor II marchează apogeul regatului chaldeo-babilonian, din componenţa căruia fac parte
Mesopotamia, Elamul, Fenicia, Siria şi Palestina.
597 î.Hr.: Nabucodonosor ocupă Ierusalimul.
588 – 583 î.Hr.: Răscoala antibabiloniană a iudeilor este reprimată; o parte a populaţiei este deportată în Mesopotamia.
539 î.Hr.: Babilonul este cucerit de către regele persan Cirus cel Mare
7. DICŢIONAR
ENKI: Zeu complex: al pământului, ocrotitor al apelor dulci, patron al înţelepciunii şi cunoaşterii.
NAMMU: Apa primordială, simbolizând substanţa maternă universală, mama născătoare fără bărbat care: i-a zămislit pe zeii AN
(cerul) şi KI (pământul).
NANAR (luminătorul): Zeu selenar; în Ur era considerat drept întemeietor al cetăţii, care primise prerogativele de la ENLIL.
AN (cerul): Zeu al cerului, după unele opinii trebuia să fie zeul suveran prin excelenţă.
ENLIL: Zeu al atmosferei, apoi şi al pământului, care în actul cosmogonic şi-a despărţit părinţii, pe AN (cerul) de KI (pământul).
NANNA-ISTAR: Stăpâna feminină a cerului, protectoarea dragostei şi a maternităţii. Era în acelaşi timp şi zeiţa înţelepciunii,
care dădea monarhilor însemnele regale; zeiţa universală a dragostei.
GHILGAMEŞ: Erou mitic şi semizeu, personajul principal al unei capodopere literare, care ar fi domnit în oraşul Uruk, 127 de
ani. Fundamentală în mitul lui Ghilgameş este drama existenţială a omului, lupta lui cu forţele oculte, raportul cu femeia, rapor-
turile de prietenie, teama de moarte şi setea de nemurire.
ENKIDU: Personaj mitic, întruchipând forţa şi puritatea omenească primară, prietenul lui Ghilgameş, care moare după un delir
de 12 zile, şi pe care acesta din urmă îl caută în infern. El pare a fi un simbol al omenirii. Plămădit din lut de zei, el străbate
treptele obligatorii ale existenţei: viaţa inocentă, prietenia, eroismul, boala şi moartea.
Chaldeeni: populaţie de origine semită în secolul al VII-lea î.Hr.;o dinastie chaldeeană a constituit Imperiul neobabilonian.
Dravidieni: termen care desemnează diversele populaţii care ocupau nordul Indiei înaintea sosirii indo-arienilor.
„Popoarele mării": populaţiile nomade de navigatori care au invadat Orientul Apropiat în secolul al Xll-lea î.Hr.
1. ŢARA ŞI LOCUITORII
Constituit în Africa de nord-est pe îngusta fâşie a Nilului ce străbate deşertul, civilizaţia egipteană este alimentată
de revărsările periodice ale fluviului ce aduce apă şi mâl fertil din Etiopia şi Sudan. Egiptenii sunt un amestec
2
hamito-semitic de triburi venite din africa nord-sahariană şi zona arabo-mesopotamiană. Studii genetice recente
arată că populaţia actuală a Egiptului are o linie paternală comună cu zona Africii de Nord în primul rând şi ceva
influenţe din Orientul Mijlociu. Studiile bazate pe linia maternă leagă egiptenii moderni de locuitorii actuali ai
Eritreei şi Etiopiei. Vechii egipteni îşi plasau originile într-o zona pe care ei o numeau Punt, sau "Ta Neteru"
(Taramul Zeilor"), pe care majoritatea egiptologilor o plasează într-o arie ce cuprinde Eritreea şi dealurile
etiopiene.Un studiu recent al morfologiei danturii egiptenilor antici confirmă trăsături dentare caracteristice Africii
de Nord, şi într-o masură mai mică din sud-vestul Asiei. Studiul confirmă şi continuitatea biologica de la
Perioada Predinastică până după perioada faraonică.
2. RELIGIE ŞI STAT
Monarhia egipteană din care a durat între cca.3000-324 î.Hr., este indisolubil legată de vocaţia religioasă şi de
constructoare. Faraonul, zeul în viaţă şi imaginea terestră a zeului soare – RA, este păstrătorul legilor, al
echilibrului cosmic şi terestru, coordonatorul agriculturii legate de revărsările fluviului şi a marilor construcţii cu
caracter politico-religios. După moartea fizică este eternizat prin mumificare. O hieroglifă este un caracter al
sistemului de scriere al Egiptului antic ce conţinea o combinaţie de elemente logografice, alfabetice şi
ideografice. Champollion, CEL CĂRUIA ÎI DATORĂM DESCIFRAREA HIEROGLIFELOR, definea
sistemului hieroglific ca "un sistem complex, o scriere figurativă, simbolică şi fonetică, în acelasi timp, într-un
acelaşi text, aceeaşi frază, uneori acelaşi cuvânt.".În funcţie de context, un acelaşi caracter poate avea un sens:
figurativ (ideografic), caracterul exprimă ceea ce reprezintă el; simbolic, caracterul exprimă o idee diferită de ceea
ce reprezintă el; fonetic, caracterul este utilizat ca şi literă într-un cuvânt, fără altă valoare în afara sunetului care îi
corespunde în ansamblul de sunete al cuvântului. Aparitia hieroglifelor este considerată a fi către 3500 î.hr. Iniţial
exclusiv figurativă, având în jur de 700 de caractere, scrierea hieroglifică s-a îmbogăţit în timp, ajungând la nu mai
puţin de 5.000 caractere în epoca greco-romană.
7. CRONOLOGIE
Cca. 8.000-6000 î.Hr: popularea Văii Nilului
Cca. 6.000-3.100 î.Hr: perioada predinastică a Egiptului
Cca. 3100-3000 î.Hr.: perioada protodinastică a Egiptului
Cca. 2920-2575 î.Hr.: perioada Dinastică Timpurie a Egiptului (Dinastiile I–II)
2575-2263 î.Hr.: Vechiul regat al Egiptului (Dinastiile III–VI)
Cca. 2575 î.Hr.: faraonul Khufu/Kheops construieşte marea piramidă
2263-2160 î.Hr.:prima Perioadă Intermediară a Egiptului (Dinastiile VII–XI)
2160-1833 î.Hr.:Regatul Mijlociu (Dinastiile XII–XIV)
1833-1550 î.Hr:a doua perioadă intermediară a Egiptului (Dinastiile XV–XVII)
1550-1070 î.Hr: Noul Regat al Egiptului (Dinastiile XVIII–XX)
1482-1450 î.Hr.: domnia lui Tutmes al-III-lea, cel mai mare faraon războinic, supranumit Napoleonul Egiptului
1304-1237 î.Hr.: domnia lui Ramses al-II-lea, apogeul statului egiptean
1353-1336 î.Hr.: domnia lui Amenhotep IV sau Akhenaton, tentative eşuată de a introduce cultul monoteist a lui Aton
1070-712 î.Hr.:a treia perioadă intermediară a Egiptului (Dinastiile XXI–XXV)
712-30 î.Hr: perioada târzie a Egiptului (Dinastiile XXVI–XXXI)
712-525 î.Hr: dominaţia asiriană
525-325 î.Hr.: dominaţia persană
332 î.Hr.: Alexandru cel Mare cucereşte Egiptul
325-30 î.Hr: dinastia macedoneană a Ptolemeilor, guvernează Egiptul
31 î.Hr.: înfrânţi la Actium, triumvirul Marc Antoniu şi regina egipteană Cleopatra a-VII-a se sinucid
30.î.Hr.: Octavian Augustus include Egiptul în Imperiul Roman
8. DICŢIONAR
HORUS: Reprezentat ca un zeu-vultur sau ca un om cu cap de vultur, la origine divinitate locală din Hera-cleopolis, în Egiptul
de Jos, leagănul primilor faraoni. Patronul regilor din perioada arhaică, considerat fiul şi moştenitorul lui Osiris, reprezintă
succesorul suveranului pe tron şi, în istoria statului, regiunea unde s-a născut monarhia.
RA: Reprezentat ca un vultur sau ca un om cu cap de vultur, purtând discul solar, la origine a fost zeul local din Heliopolis.
Patron al statului şi al monarhiei în epoca Vechiului Regat, numele său a fost asociat în Regatul Mijlociu cu Amon din Teba, care
sub numele de Amon-Ra i-a împrumutat funcţia de zeu suprem în stat.
AMON: Reprezentat ca un bărbat "cu pieptănătura înaltă, având la baza coroanei două pene de şoim, zeul văzduhului şi al
cerului. Cunoscut înainte de Regatul Mijlociu exclusiv în zona Kamak, a devenit ulterior divinitate supremă asociat cu Ra. A
alcătuit în vremea lui Ramses al-II-lea „triada de stat" împreună cu Ptah din Memfis (substanţa) şi Ra din Heliopolis (aparenţa).
ATON: Reprezentat ca un disc solar strălucitor, numele soarelui divinizat, în opoziţie cu Amon-Ra, care putea lua şi alte
înfăţişări divine, era zeul unic şi exclusiv al religiei impuse de Akhenaton.
OSIRIS: Reprezentat ca un bărbat cu pieptănătură înaltă şi două pene de şoim. A fost trădat şi ucis, dar fidelitatea soţiei şi a
surorii sale Isis l-a readus la viaţă. în vechiul Egipt era divinitatea cea mai populară, simbolizând moartea ca trecere în altă lume,
dar şi învierea periodică a vegetaţiei, precum şi Ideea de renaştere asociată cu încolţirea grâulu
Instituţii birocratice: instituţii administrative, care îşi bazează activitatea pe utilizarea scrierii şi au o structură ierarhizată, de
funcţionari specializaţi.
Scrib: persoană specializată în utilizarea scrierii. Scribii reprezintă adevărata coloană vertebrală a ierarhiilor birocratice din
statele orientale antice.
Hieroglife: semnele „sacre" din care se compune scrierea egipteană.
Mumificare: operaţie prin care corpul unui defunct era deshidratat şi tratat astfel încât să reziste cât mai bine după instalarea în
mormânt şi să nu se descompună.
4
III. EVREII
1. ORIGINILE EVREILOR
Cuvântul evreu provine din limba ebraică (ivrí) şi este înrudit cu verbul „a trece”. Mitologia evreiască leagă acest
nume de Eber, un strămoş al lui Avraam (Abraham), urmaş al lui Sem sau de faptul că vechii evrei au venit în
Canaan „de dincolo (ever) de rîu (Iordan sau poate Eufrat). Denumirea veche Israelit provine din etnonimul
ebraic, „fiii lui Israel”,unde Israel are semnificaţia de " a luptat cu Dumnezeu” (aluzie la lupta lui Iacob cu
îngerul) sau poate „Luptătorul lui Dumnezeu”.Triburile semitice conduse de legendarul ABRAHAM, s-au aşezat
în spaţiul feniciano-palestinian la cca. 1.800 î.Hr. Unii dintre ei(IUDEII) s-au amestecat cu canaaninienii, în timp
ce alţii(ISRAELIŢII) au plecat în Egipt cu hicsoşii. Resurecţia egipteană a dus la dependenţa economică a
israeliţilor şi apoi la reîntoarcerea lor în Palestina(cunoscute din Biblie prin robia egipteană, epoca lui Moise şi
redactarea Decalogului şi a Legilor). Refuzionarea celor două ramuri evreieşti s-a făcut sub conducerea
JUDECĂTORILOR şi în luptă cu vecinii semitici(moabiţii, edomiţii, amoniţii) şi indo-europeni(filistenii)
2. REGATUL ISRAEL
După tradiţia evreiască 13 triburi de evrei, formate din descendenţii celor 12 fii ai lui Israel (tribul lui Iosif s-a
divizat în două triburi, după fiii lui, Menaşe şi Efraim), au cucerit Ţara Israel, au colonizat-o şi, după o periodă
în care nu aveau o conducere centrală, ci doar lideri politico-religioşi numiţi judecători, s-au pus bazele unui
regat.Prima unificare a celor 12 triburi este realizată de SAUL(1025-1013 î.Hr) şi continuată de ginerele acestuia
DAVID(1013-973 î.Hr), care cucereşte Ierusalimul transformându-l în capitala statului său. Cu o puternică armată
permanentă el crează un imperiu între Eufrat, Marea Rosie şi Marea Mediterană, imperiu ce atinge apogeul
economico-politic sub fiul său SOLOMON(973-933 î.Hr). Relaţiile economice cu Tyrul, Egiptul şi Mesopotamia
sunt dublate de o politică edilitară amplă şi una militară agresivă.
3. DECLIN ŞI DISPERSARE
După Solomon unitatea statului dispare şi are loc divizarea lui.
Regatul Israel, creat în nord de 10 triburi cunoaşte domnii scurte şi aprige lupte pentru putere, punctate de reacţii
împotriva cultelor străine în frunte cu profeţii ILIE, ELISEI, OSEA în Israel şi ISAIA, IEREMIA în Iudeea. În 722
î.Hr, regele asirian Sargon al-II-lea cucereşte Samaria şi deportează toată populaţia.
Regatul Iudeii, creat de cele 2 triburi sudice fidele familiei lui David, se baza pe o unitate politică, religioasă şi
dinastică mai mare. După o perioadă de redresare sub IOSUA(639-608 î.Hr), sub presiunea egipteano-babiloniană
începe declinul. În 586 î.Hr , Nabucodonosor al-II-lea, cucereşte Ierusalimul şi îi duce pe evrei în captivitatea
babiloniană, de unde unii revin cu permisiunea regelui persan CYRUS AL-II-LEA în 538 î.Hr. Cucerirea
babiloniană şi asiriană, au determinat apariţia DIASPOREI(dispersării) evreilor în spaţiul oriental şi est-
mediteranean. Identitatea iudaică se menţine doar prin religie, concomitent având loc şi difuzarea credinţei lor
monoteiste, prin traducerea în greacă, în Alexandria a Vechiului Testament(septuaginta).
4. DIASPORA EVREILOR
În 167 î.Hr., evreii s-au răsculat împotriva stăpânirii greco-siriene, care încerca să reprime religia evreiască şi să-i oblige pe
enoriaşi să aducă în templul lor ofrande şi pentru zeităţile grecilor. Revolta a fost iniţiată şi condusă de familia preotului evreu
Matitiahu Haşmonai. Fiii lui, porecliţi macabei, au condus evreii la victorie şi independenţă, iar unul dintre ei, Simon, a fondat
noul regat evreiesc, neacceptând însă titlul de rege. Şimon a fost mare preot şi întâistătător pe plan politic, dar urmaşii lui s-au
intitulat regi. Regatul hasmoneilor a legat o alianţă cu Imperiul Roman,în anul 63 î.Hr. devenind o ţară vasală. Regele Irod cel
Mare, aliat al Romei s-a remarcat prin multe construcţii, şi o versiune mai impunătoare a Templului din Ierusalim. Dupa moartea
sa, începând din anul 6 ţara a fost guvernată de prefecţi romani, în paralel cu regi locali, iar din anul 44, guvernarea ţării a trecut
în mâinile unui procurator roman. Primul război evreo-roman a izbucnit în anul 66 a durat şapte ani şi s-au terminat cu victoria
zdrobitoare a romanilor. Romanii au distrus zeci de oraşe evreieşti, între care Ierusalimul cu Templul, sute de mii de evrei au
murit în lupte sau au fost trimişi la Roma în sclavie. Al doilea război evreo-roman a început în 132 odată cu revolta lui Bar
Kohba, şi timp de trei ani evreii au menţinut, în condiţii vitrege, o structură politică independentă. Consecinţele înfrângerii au fost
în cele din urmă foarte grele pentru ei. Ierusalimul, interzis accesului evreilor, s-a transformat în municipium Aelia Capitolina,
numit astfel în onoarea împăratului roman Aelius Hadrianus. Prizonierii evrei luaţi în robie în războaiele evreo-roman au ajuns în
diverse locuri pe cuprinsul imperiului roman şi au fondat comunităţi evreieşti, iar din peninsula Italică, s-au răspândit în zonele
centrale şi apusene ale Europei.
5. ISTORIA ALTFEL
AVRAHAM. Tradiţia evreiească îl consideră pe Avraham primul evreu. El este întemeietorul monoteismului şi al iudaismului.
Evreii îşi amintesc de Avraham în rugăciunile lor, referinduse la el cu "Avraham, tatăl nostru" şi la Dumnezeu cu "Dumnezeu al
taţilor noştri, Avraham, Isaac şi Iacob." Avraham este ales de Dumnezeu să devină întemeietorul iudaismului ca rezultat al
dorintei lui Dumnezeu de a influenta comportamentul etic al umanităţii
MOISE. Împreuna cu Dumnezeu, figura lui Moise (Moshe) este cea care domină Torah. Numele Moise stârneşte o varietate de
imagini biblice puternice: Dumnezeu deghizat în "tufişul în flăcări," deschiderea Mării Roşii, viţelul de aur şi dăruirea Torei.
Acţionând la ordinul lui Dumnezeu, el este cel care îi scoate pe evrei din sclavie, dezlănţuie cele zece pedepse asupra Egiptului, îi
călăuzeşte prin desert timp de patruzeci de ani pe sclavii eliberaţi şi aduce Torah (Legea) de pe Muntele Sinai. Moise traduce
cuvântul lui Dumnezeu în realitatile de zi cu zi şi îi transformă pe israeliţi dintr-o hoardă de sclavi într-o naţiune civilizată.
5
Regele Saul a fost primul rege al Israelului(1029-1005 î.hr) Până la domnia lui, israeliţii erau condusi de o serie de Judecatori.
Israeliţii au decis să centralizeze şi să organizeze natiunea, pentru a se putea apăra mai bine de vecinii lor şi au cerut profetului
Samuel să le aleaga un rege. Desi Samuel ia avertizat pe israeliţi de exploatarea pe care o vor suporta sub conducerea unui rege,
acestia au insistat şi Samuel îl unge rege pe Saul, din tribul lui Israel. Regele Saul şi-a petrecut majoritatea anilor de domnie în
războaie cu inamicii Israelului: moabiţii, ammoniţii, edomiţii şi filistinii.
Regele David a fost cioban, soldat, un excelent ofiter, poet, întemeietor de imperiu, tată şi rege. David a apărut pentru prima oară
în istorie pe când era un tânăr cioban şi l-a omorât pe giganticul soldat filistin Goliat. Sub domnia lui David, naţiunea evreiească
a fost organizată într-un regat admirat şi respectat.
Regele Solomon a condus timp de mai mult de patruzeci de ani cel mai puternic regat din istoria Israelului. El a fost al treilea
rege al Israelului, dupa tatăl său, David şi regele Saul. Era faimos pentru întelepciunea sa şi apreciat pentru a construit marele
Templu al lui Dumnezeu, Beit Hamigdash, în Ierusalim, pentru că a adus o perioada de pace şi prosperitate fără precedent în
regat. A domnit la început împreuna cu tatăl său, iar după moartea lui David, ia eliminat toţi foştii duşmani. După aceea el s-a
concentrat asupra dezvoltării şi îmbogăţirii regatului. Solomon moştenise de la tatăl său un regat imens care se întindea de la
Eufrat până la graniţa cu Egiptul, incluzând actualele Iordania şi Siria. Regele Solomon controla principalele drumuri între Egipt
şi Mesopotamia, cunoscute ca "Via Maris" şi "Drumul Regilor." Comerţul care se făcea de-a lungul acestor rute a crescut foarte
mult bogăţia regatului său. Solomon a avut o relaţie economică strânsă cu regele Hiram al Tyrului, care i-a ajutat pe israeliţi să-şi
dezvolte afaceri navale, ceea ce le-a permis să ajunga până în Africa de unde au adus aur, argint, fildeş şi alte materiale preţioase.
Pe lângă mâna de lucru, Hiram i-a pus la dispoziţie lui Solomon şi lemnul de cedru şi de chiparos pentru construirea lui Beit
Hamigdash în Ierusalim
Regele Irod cel Mare (74 î.Hr.- 4 î.Hr) cunoscut si ca Irod I a fost regele Iudeei (37-4 î.Hr.) si subordonat Romei. Irod este
cunoscut pentru colosalele sale proiecte din Ierusalim si din alte părţi ale lumii antice, incluzând reconstrucţia celui de-al Doilea
Templu al Ierusalimului, cunoscut şi ca Templul lui Irod. Detalii ale biografiei sale pot fi observate prin lucrările din secolul I
î.Hr. ale istoricului romano-iudeu Josephus. În Biblie este mentionat că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la
Bethleem, descrisă în capitolul 2 din Evanghelia după Matei
Limbile evreilor în diaspora. În comunităţile din diaspora, evreii au adoptat limbile locale, iar în sinagogă si şcolile religioase se
foloseau de limba ebraică şi pe plan secundar de limba semită înrudită aramaica. Cu timpul, evreii şi-au dezvoltat limbi
particulare derivate din unele limbi locale şi au inclus o parte de lexic şi locuţiuni din ebraică. Limba idiş este germana sudică
medievală (foarte apropiată de dialectele bavarez şi suab), cu o parte de vocabular de origine ebraică, slavă şi cu elemente
romanice. Limba ladino este un dialect spaniol-ebraic bazat pe castiliana medievală. Iavanica vorbită în trecut de evreii romanioţi
era bazată pe greacă şi ebraică.
6. CRONOLOGIE
1800 î.Hr.:Triburile evreilor conduse de patriarhul Avram pătrund în Canaan.
1720 î.Hr.: Hicsoşii invadează Egiptul, antrenând şi triburile ebraice.
1230 î.Hr.: Ieşind din Egipt sub conducerea lui Moise, evreii pornesc spre Ţara Făgăduinţei (Canaan)
1025 î.Hr.: Fondarea regatului Israel, condus de Saul, apoi de David şi Solomon.
1025 – 1013 î.Hr.: Domnia lui Saul.
1013 - 973 î.Hr.: Domnia lui David, mutarea capitalei la Ierusalim.
973 – 933 î.Hr.: Domnia lui Solomon, apogeul statului; construirea primului templu.
933 î.Hr.: Dezmembrarea regatului. "Israel: Israel în nord (Samaria) şi ludeea în sud (Ierusalim).
722 î.Hr.: Sargon al II-lea, regele Asiriei, distruge regatul Israel.
586 î.Hr.: Nabucodònosor al II-lea, suveran al Imperiului babilonian, distruge regatul Iuda şi deportează populaţia.
După 538 î.Hr.: Construirea celui de-al cdoilea Templu la Ierusalim. Evreii încep să se răspândească în lume.
7. DICŢIONAR
Cortul Mărturiei: Locaşul de cult folosit de evrei în timpul lui Moise, până la zidirea templului lui Solomon(922 î.Hr.)
Deportare: Acţiune represivă constând în mutarea forţată a unei (unor) persoane sau minorităţi (popor) spre un loc determinat.
Diaspora: totalitatea comunităţilor iudaice aflate în afara Ţării Sfinte. În timp, termenul a început să fie folosit pentru toate
grupurile etnice aflate în afara patriei de origine.
Exod: Migraţia evreilor din Egipt spre Palestina.
Filisteni: Populaţie antică aparţinând "popoarelor mării", care în sec. XII î.Hr. invadează ţărmurile estice ale Mediteranei,
stabilindu-se în sudul Palestinei (Gaza de astăzi).
Palestina: Apare mai târziu în istorie (Herodot), denumirea ei provenind de la numele „peleseţi" dat de egipteni filistenilor.
Patriarh: Şef al unui grup de familii sau triburi (in antichitate).
6
indo-europeană, au constituit în mileniul al II-lea î.Hr. un puternic imperiu, care şi-a disputat cu Egiptul supremaţia asupra zonei
Canaanului.
În mileniul al III-lea î.Hr., regiunea sud-estică a Iranului, numită Elam, era locuită de către elamiţi, populaţie care folosea
scrierea cuneiformă preluată de la sumerieni şi care a format mai multe state, una dintre capitalele elamite cele mai importante
fiind Susa. În secolul al XII-lea î.Hr. au pătruns în regiune mezii şi perşii, de origine indo-europeană. Timp de câteva secole,
aceştia au rămas la periferia lumii orientale,dar din secolul al VI-lea î.Hr., sub conducerea dinastiei ahemenide, perşii au
constituit cel mai întins imperiu oriental, de la valea Indusului până în Africa de nord şi Asia Mică. În India locuiau în Antichitate
populaţii variate. Cei care au creat statele şi civilizaţia cea mai influentă au fost însă indo-arienii, care au pătruns în peninsulă la
mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. La aceea dată India era locuită de către triburile dravidienilor, populaţii care vorbeau limbi
diverse şi pe care arienii i-au subordonat pe cale militară. Ecourile istoriei militare a cuceririi nordului Indiei şi a fondării
primelor regate indo-ariene se regăsesc în Vede, scrierile sacre ale arienilor, şi în epopeea Mahabharata.
2. FENICIENII
FENICIENII au fost cei mai mari negustori ai antichităţii. Au trăit pe coasta Mării Mediterane din anul 1200 î.Hr. Au explorat
continentul Africa şi au întemneiat oraşele: Tyr, Sidon, Byblos şi cel mai important oraş, Cartagina, în nordul Africii. Cultura lor
a dispărut după ce regiunea a fost cucerită de către Alexandru cel Mare. Fenicienii s-au extins în toată Mediterana, întemeind
colonii pe multe ţărmuri străine, inclusiv Marsilia, Cadiz, Malta, Sicilia, Cipru şi Cartagina, ultima în Africa de Nord. În
Cartagina ei făceau schimburi de mărfuri cu localnici africani, cumpărând fildeş preţios, piei de animale şi lemn.Fenicienii au fost
primii care au inventat alfabetul, având numai 30 de consoane, dar nici o vocala. Alfabetul a mai fost îmbunătăţit de către greci şi
romani. Fenicienii construiau temple zeilor lor, în principal lui Baal, zeul războiului. Preoţii şi preotesele sacrificau copii zeilor,
în perioade de restriste.
3. HITIŢII
HITIŢII erau un popor de origine indo-europeană, care au migrat în mileniul al III-lea î.Hr. din teritoriile pe care le ocupau în
sud-estul continentului european, în Asia Mică. Originea indo-europeană a hitiţilor e indicată atât de picturile egiptene care îi
arată ca având părul castaniu, în contrast cu cel al egiptenilor, precum şi de afinităţile limbii lor cu cea tracă. Imperiul hitit a atins
apogeul în timpul lui Suppiluliuma I (1375-1335 î.Hr.) şi s-a menţinut până în vremea lui Suppiluliuma II (cca 1200 î.Hr.). În
perioada 1200-1000 î.Hr. a avut loc invazia "popoarelor mării", triburi războinice venite dinspre Europa. Acestea au distrus
puterea hitită, în zonele neatinse de invazia "popoarelor mării",
s-au menţinut mici state hitite care au căzut pe rând, pradă asirienilor.
4. MEZII ŞI PERŞII
Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate, potrivit tradiţiei, către 700 î.Hr, de
Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe, extinde posesiunile Persiei spre apus.
Cyrus I recunoaşte suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr.-559 î.Hr.) pe a Mediei. IMPERIUL
PERSAN este creat de Cyrus al II-lea cel Mare (559-529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi ale
antichităţii, transformă Persia, în numai 3 decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al
Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi
Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile
greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală Profitând de slăbirea
Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi
toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Israel, până la graniţele Egiptului. Darius I cel Mare (522 î.Hr.-486
î.Hr.), genial om de stat, reorganizează, după cucerirea Punjabului (519 î.Hr..), vastul imperiu, care acoperea
acum cca. 5.000.000 km². El creează un sistem modern de drumuri, care să asigure transmiterea rapidă a
informaţiilor, a trupelor şi mărfurilor ("calea regală" Persepolis-Sardes măsura 2400 km), împarte imperiul în
cca. 20 de unităţi administrative (satrapii), creează o monedă de aur etalon (dareicul), începe zidirea unei noi
reşedinţe regale la Persepolis. Campania din stepele nord-pontice întreprinsă împotriva sciţilor (513 î.Hr.), cu
care prilej Darius este înfruntat de geţii din Dobrogea, se încheie fără nici un rezultat. Cu un eşec se termină şi
cele 2 expediţii vizând cucerirea Greciei, din 492 î.Hr. şi 490 î.Hr.
5. ISTORIA ALTFEL
Suppiluliuma I (cca. 1344–1322 î.Hr) a fost rege hitit. A purtat războaie victorioase împotriva Egiptului şi a extins supremaţia
statului hitit până în sudul Palestinei. A fost supranumit „Marele hitit”
Popoarele mării este o sintagmă care se referă la populaţii migratoare venite pe apă (dar şi pe uscat) în decursul sec. al XIII - lea
î.Hr. şi care au invadat Anatolia şi estul Mediteranei. În decursul migraţiei lor, au atacat şi distrus oraşe din Asia, Cipru şi
probabil Imperiul hittit, care era în declin la acel moment. Singură armata egipteană, mai numeroasă şi mai bine organizată, a
reuşit să le facă faţă, în pofida renumelui de slabi marinari pe care îl aveau egiptenii. Popoarele mării s-au aliat cu diverse
popoare asiatice şi începând cu sfârşitul celei de-a XIX-a Dinastii au început atacarea sporadică a gurilor Nilului. Egiptenii au
respins două valuri masive de invazie în vremea Faraonilor Merneptah (1213-1203 î.Hr.) şi Ramses al III-lea (1186-1155 î. Hr.).
După această dată popoarele mării se retrag probabil în insulele mediteraneene, unde ulterior s-au sedentarizat. Începând cu
secolul al XI-lea î.Hr. referirile istoriografice cu privire la ei se răresc considerabil, până la dispariţie.
Cyrus al II-lea cel Mare (559-529 î.Hr.) s-a născut în anul 559 î.Hr. şi a fost crescut de către bunicul său care era rege.Conform
legendei,când era mic,era să fie ucis de către proprul său bunic.Acesta a scăpat ca prin minune.El a contestat de îndată autoritatea
abuzivă a dinastiei mezi-ce asupra triburilor persane. Când a devenit rege,în 559 î.Hr., el transformă în numai trei decenii Persia
dintr-o putere locală, în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine
provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea
Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală - Dragniana,
Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ş.a. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne,
7
Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la
graniţele Egiptului Faraonic. Datorită talentului său oratoric şi curajul său în luptă i-au adus admiratia aliaţilor, convinşi rapid că
au gâsit în el un sef capabil să-i elibereze pe perşi de vasalitate.S-a bizuit pe ameninţare şi forţa convingerii,uniindu-i într-o
federaţie de nemulţumiţi şi a cucerit capitala lui Astyage, regele mez. Pentru a menaja toate susceptibilitatile şi a-şi atrage
aprobarea tuturor, el îi cruţă pe cei învinsi şi îi asociaza într-un nou „regat al persilor si al mezilor". Ideea de imperiu, poate prima
din întreaga istorie, îsi gaseste realizarea în aceasta confederaţie de popoare diverse, reunite prin practici administrative comune
şi conduse de un şef charismatic.
Darius I cel Mare (522-486 î.Hr.), fiul lui Hystaspes, s-a născut în anul 550 î.Hr. şi a devenit rege al perşilor în (522 î.Hr.). În
perioada sa, Imperiul Persan a cunoscut apogeul puterii şi al întinderii teritoriale, devenind cel mai vast şi cel mai puternic stat
din Orientul Apropiat sau Mijlociu. Darius I a mutat capitala Imperiul Persan la Persepolis. A anexat Punjabul în 517 i.Hr..
Porneşte într-o expediţie împotriva sciţilor în (513 î.Hr.), soldată însă cu un eşec. Darius I a vrut să cucerească Grecia, dar a fost
înfrânt la Marathon (490 î.Hr.). Darius I şi-a tratat supuşii cu o bunătate remarcabilă tocmai cand un duşman înfrânt se aştepta la
cea mai nemiloasă cruzime. A încurajat comerţul şi a bătut o monedă proprie - dareicul. Darius I a introdus respectul pentru
studiu. Darius I era nerăbdător să înveţe lucruri noi despre lumea cucerită. El i-a incurajat pe arheologii din Babilon să-şi
îmbunătaţească cunoştiinţele şi a fondat o şcoală medicală la Saia (Egipt).
Cartagina (în limba feniciană Qart-Hadasht, "Noul oraş"), a fost un oraş antic în Nordul Africii, localizat în partea estică a
Lacului Tunis, în prezent un cartier al oraşului modern Tunis din Tunisia. Limba vorbită de cartaginezi se numea punică, fiind
una din limbile semitice antice, care provenea din limba vorbită de fenicieni.Cartagina (sau "Cartago") a fost fondat de
comercianţii fenicieni şi, conform legendei, de prinţesa Dido (sau Elisa), sora lui Pigmalion. Colonia a ajuns să aibă o importanţă
economică mare ce rivaliza cu cea a metropolelor feniciene. În jurul ei s-a format Imperiul Cartagian, cea mai mare forţă
maritimă din Mediterana Occidentală până la Războaiele Punice cu Imperiul Roman.
6. CRONOLOGIE
mileniul al III-lea î.Hr: migraţia hitiţilor în Asia Mică
Cca. 1344–1322 î.Hr: domnia lui Suppiluliuma I, apogeul statului hitit
1200-1000 î.Hr.: invazia "popoarelor mării", triburi războinice venite dinspre Europa.
Cca. 1200 î.Hr.: aşezarea fenicienilor în zona actualului Liban
Secolele XI-X î.Hr: apariţia oraşelor stat feniciene(Ugarit, Byblos, Sidon, Tyr)
Secolele X-VIII î.Hr: colonizarea feniciană
Secolul VIII.î.Hr: fondarea Cartaginei
Cca 700 î.Hr: mezii şi perşii se stabilesc în podişul Iranului
559-529 î.Hr.: domnia lui Cyrus II, fondatorul Imperiului Persan
522-486 î.Hr: domnia lui Darius I, apogeul statului persan
490-479 î.Hr.: războaiele medice
335-325 î.Hr.: Alexandru cel Mare cucereşte Imperiul Persan
324-30 î.Hr.: epoca elenistică
7. DICŢIONAR
satrapi: guvernatori ai unei satrapii
satrapie: provincii ale Imperiului Persan create de Darius I
dareic: monedă-etalon de aur persan, instituită de Darius I, valorând a 4000 parte dintr-un talent(33,2 kg de argint)
purpura: este un pigment de culoare roşie, izolată pentru prima dată de către fenicieni din molusca Murex brandaris.
acul magnetic: consta dintr-o piatră magnetică legată de un fir de aţă pentru a se putea roti liber
1. PREISTORIA
HOMO HABILIS (omul îndemânatic), a fost numit astfel datorită uneltelor descoperite împreună cu el. A existat între acum 2,4
şi 1,5 milioane de ani. Se aseamănă în multe privinţe cu Australopitecus. Faţa sa e la fel de primitivă, însă mai puţin proeminentă.
Mărimea creierului, în medie de 650 cm³ este apreciabil mai mare decât la Australopitecus. Forma creierului este, de asemenea,
asemănătoare hominizilor. Se crede că Homo habilis avea în jur de 127 cm înălţime şi cântărea aproximativ 45 kg.
OMUL DE NEANDERTHAL, a fost o specie sau subspecie a rasei umane (Homo neanderthalensis) ce a locuit în Europa şi
părţi ale Asiei de Vest aprximativ de acum 230.000 până acum 29.000 de ani. Apariţia speciei umane în varianta sa modernă are
o datare nesigură; momentul apariţiei sale a fost plasat, în general, între 240.000 şi 100.000 ani, dar au fost propuse date mergând
până la 450.000 î.Hr. Oricum, acesta rezistă până către 35.000-25.000 î.Hr.
HOMO ERECTUS (omul ridicat), este specie umanoidă preistorică, posibil precursor al oamenilor moderni. Are o talie de peste
1,50 m şi un volum cranian de 1000 cm3 în medie. În ceea ce priveşte răspândirea omului în zonele temperate, aceasta a fost
posibilă după apariţia focului.Focul reprezintă o achiziţie culturală şi biologică în acelaşi timp, durata de activitate în fiecare zi
este mult crescută, la fel ca şi capacitatea omului de a ocupa noi spaţii geografice şi de a utiliza, pentru prima dată, peşterile. Dar
schimbarea cea mai importantă o reprezintă modificarea comportamentului în interiorul grupului ; în majoritatea aşezărilor există
o singură vatră, ceea ce ne trimite cu gândul la faptul că rezultatul vânătorii şi sau al culesului era consumat în comun sau, cel
puţin, public. Foarte probabil aceasta a crescut importanţa mecanismelor de într-ajutorare dintre membrii grupului
2. OMUL ŞI EUROPA
Denumire dată spaţiului geografic aflat la vest de lumea orientală şi preluată de greci. Herodot lărgeşte noţiunea la
spaţiul cuprins între Marea Mediterană, Atlantic, Don şi la nord de Dunăre, asimilându-l cu spaţiul de „civilizaţie”.
8
Europa are o dublă accepţiune: romană, adică politico-geografic de spaţiu circumscris civilizaţiei greco-romane,
respectiv greacă, adică istorico-mitologică desemnând spaţiul limitat la Don , Dunăre, Italia, Balcani şi Asia Mică.
Europa preistorică îşi are începuturile odată cu popularea sa acum circa 2 milioane de ani de către Homo erectus
venit din Africa şi Asia Mică. Perioada de trecere la neolitic şi eneolitic, acum circa 35.000 de ani duce la
înlocuirea lui homo sapiens neanderthalensis cu homo sapiens sapiens şi apariţia manifestărilor culturale gen
Venus din Willendorf, zeiţa de la Vidra, picturile rupestre de la Altamira, Lascaux, Trois-Fraire, Cuciulat.
Se trece la organizarea de gintă şi trib, de la economia de culegători-vânători la ceea de agricultori-păstori-
meşteşugari, dublate de culte magico-religioase şi funerare.
Europa protoistorică se dezvoltă în epoca metalelor şi se bazează pe societatea rurală, care dezvoltă metalurgia şi
stă la baza oraşelor-state, dezvoltate în bazinul mediteraneean, începând cu mileniul I î.Hr, în Creta minoică şi
Grecia miceniană. Epoca fierului din faza La Tene este legată de apariţia popoarelor indo-europene: celţii, iberii,
italicii, germanii, grecii, tracii, ilirii, slavii, balticii, scito-sarmaţii, hitiţii şi mezo-perşii.
5. ISTORIA ALTFEL
"Revoluţia neolitică" îmseamnă sedentarizare, diviziunea între triburile pastorale şi agrare, generalizarea agriculturii, a cultelor
fecundităţii şi fertilităţii, marile construcţii megalitice, începutul metalurgiei.
Principalele popoare indo-europene au fost:
-în Europa:celtii (Europa de vest şi centrală), italicii (peninsula Italică), germanii (sudul Scandinaviei, Polonia, Ucraina), balticii
(republicile baltice), slavii (Rusia centrală, de nord şi de nord-est), tracii ( nordul peninsulei Balcanice, România, Ungaria,
Slovacia, vestul şi sudul Ucrainei), ilirii (vestul Balcanilor), grecii (sudul Balcanilor, ţărmurile anatoliene, insulele egeene), sciţii
şi sarmaţii (stepele nord pontice şi nord caspice)
-în Asia: hitiţii şi huriţii (cenrul Anatoliei), filistienii (ţărmurile Palestinei), urartienii-stămoşii armenilor (sudul Caucazului şi
nord-estul anatolian ), mezii şi perşii (nord-vestul şi sud-estul Iranului), arienii-vechii indienii (nordul şi centrul Indiei)
Principalele grupuri lingvistice indo-europene au fost:
-centum : latina, celta, greaca şi germana.
-satem : sanscrita(vechea indiană), scito-sarmata, persana, armeana, hitita, slavo-baltica, traco-daca, ilira.
6. CRONOLOGIE
cca.3,5-3 milioane î.Hr.: apar australo-pitecinele
cca. 2 milioane î.Hr.: apare Homo erectus
cca 2-1,5 milioane î.Hr.: primele urme ale omului în Europa („homo erectus")
cca 80000-35000 î.Hr.: „homo ne-anderthaliensis"
cca 35000 î.Hr.: „homo sapiens sapiens" - omul modern
11000-7000 Î.Hr.: mezoliticul
cca 9 000 Î.Hr.: în Orient, începutul neoliticului, cu sedentarizarea şi practicarea agriculturii.
7000-3500 Î.Hr.: neoliticul
cca 7000 î.Hr.: începuturile agriculturii şi ale creşterii animalelor în Europa mediteraneană; folosirea ceramicii
cca 5 500 Î.Hr.: primele oraşe în Mesopotamia, Egipt, valea Indului.
cca 4500 î.Hr.: primele construcţii megalitice (Franţa, Portugalia)
cca 4100 î.Hr.: metalurgia cuprului în Europa (Peninsula Balcanică)
cca 3 700 Î.Hr.: Mesopotamia de Jos atinge stadiul vieţii urbane
cca 3 500 Î.Hr.: Sumerienii în Mesopotamia de Jos.
3500-mileniul I î.Hr.: epoca metalelor (în Europa, la nord de Alpi)
3500-3000 Î.Hr.: chalcolitic
cca 3000-1000 î.Hr.: monumentul megalitic de la Stonehenge (Anglia)
3000/2600-1100 Î.Hr.: epoca bronzului
2600 î.Hr.: începuturile metalurgiei bronzului (Grecia)
2000 î.Hr.: migraţia ionienilor
1600 î.Hr.: migraţia eolienilor
1600-1400 î.Hr.: apogeul civilizaţiei cretane
1500 î.Hr.: aheii
1450-1 200 î.Hr.: afirmarea culturii miceniene
1400 î.Hr.: dispariţia civilizaţiei cretane
1200 î.Hr.: invazia dorienilor
1150-850 î.Hr.: apariţia şi răspândirea fierului în Europa
secolele VIII-VI î.Hr.: primele menţiuni istorice despre traci
secolul al VII-lea î.Hr.: începuturile epocii Hallstatt (prima vârstă a fierului); dominaţia celţilor asupra Europei Centrale
500-450 î.Hr.: începuturile civilizaţiei La Tene
450 î.Hr.: prima menţiune istorică despre geto-daci (referitoare la evenimente din 514 î.Cr.)
7. DICTIONAR
Kurgan: movilă ridicată de mâna omului; se mai folosesc termenii de gorgan sau tumul
Menhir: bloc de piatră cioplit rudimentar, plantat vertical
Cult uranian: cult dedicat divinităţilor cereşti, solare
Cult chtonian: cult dedicat divinităţilor pământene şi subpământene
Aculturaţie: asimilarea de către o grupare sau un popor a elementelor unei culturi străine, renunţând parţial sau total la cea
proprie,
Indo-europeni: populaţii originare din Asia Centrală, care, deplasându-se spre vest, se amestecă cu populaţia locală, proces în
urma căruia rezultă popoare şl limbi noi, cu un substrat comun.
Indo-europenizare: proces de suprapunere a indo-europenilor peste populaţiile neolitice, desfăşurat între Oceanul Atlantic şi
Valea Indusului.
Cromleh: pietre verticale mai mici, dispuse în cerc, la distanţe egale, în jurul unei pietre mai mari.
Cultură arheologică: totalitatea vestigiilor materiale şi spirituale care permit reconstituirea modului de viaţă al comunităţilor
preistorice.
Difuziune culturală: răspândirea valorilor spirituale dintr-o anumită zonă spre alte spaţii istorice, pe care le influenţează.
10
Dolmen: construcţie megalitică de forma unei mese, alcătuite din 3 mari blocuri de piatră neprelucrată.
Habitat: spaţiu de locuire.
Epoca metalelor: perioadă care marchează sfârşitul preistoriei şi trecerea la istorie; în funcţie de metalul folosit pentru produ-
cerea uneltelor şi a armelor, este subîmpărţită în chalcolitic (epoca aramei şi pietrei), epoca bronzului şi epoca fierului.
Glaciaţie: perioadă de răcire a climei, cu o temperatură medie mai joasă decât astăzi şi ierni mai lungi, vegetaţie de stepă şi
păduri de conifere; ultima glaciaţie (Wurm) s-a încheiat acum 13 000-14 000 de ani.
1. CETATEA
Civilizaţia caracteristică Greciei în cea de-a doua jumătate a mileniului al II-lea î.Hr. poartă numele de civilizaţie miceniană, după
numele citadelei de la Micene, dar se răspândeşte în întregul bazin răsăritean al Mării Mediterane. Pe la 1200 î.Hr. însă, toată
această arie este incercată de o sumă de conflicte şi migraţii, la capătul cărora citadelele miceniene dispar, împreună cu dinastiile
care le stăpâneau. Cei alungaţi vor coloniza ţărmul vestic al Mării Egee şi o serie de insule, sub numele de ionieni. La începutul
mileniului I î.Hr., lumea greacă este fărâmiţată în mici comunităţi care, treptat, se consolidează şi constituie, în secolele VI-VII
î.Hr., mici state independente, pe care le numim cetăţi. Aceste state se deosebesc de toate formele anterioare de organizare,
pentru că, deşi erau dominate de o aristocraţie războinică şi bogată, această dominaţie era limitată de faptul că toţi locuitorii care
stăpâneau pământ arabil din tată în fiu, erau consideraţi cetăţeni şi aveau dreptul ca, în adunările comune, să-şi aleagă
conducătorii şi să participe la întreaga viaţă a cetăţii. Cetatea greacă a evoluat din aşezarea fortificată a conducătorului militar,
devenit centru economico- politic. Locuitorii erau cetăţeni, străini şi sclavi. Puterea politică a evoluat de la monarhie, spre puterea
aristocratică şi apoi una democratică reprezentată de adunarea poporului.
5.RĂZBOAIELE MEDICE
Este legat de expansiunea persană şi de statutul cetăţilor greceşti microasiatice, revoltate în 500 î.Hr., sub
conducerea Miletului, contra perşilor. Înfrângerea grecilor şi ajutorul dat lor atenienilor determină campania lui
Darius I, înfrânţă de coaliţia ateniano-plateeană la Marathon – 490 î.Hr. Urmaşul lui Darius, Xerxes reia atacul
soldat cu victoria de la Termopile – 480 î.Hr. contra spartanilor regelui Leonidas, dar încheiate cu înfrângerile de
la Salamina – 480 î.Hr.(pe mare, de flota ateniană a lui Temistocles) şi Plateea – 479 î.Hr.(terestră, de o coaliţie
condusă de spartani).
Hegemonia Atenei, decurge din victoria în războaiele medice şi se faza pe supremaţia Ligii maritime de la Delos,
ce servea cauza imperiului maritim atenian.
6. LIGA DE LA DELOS
În 478 î.Hr., Atena a devenit hegemon (conducător) al Ligii maritime care reunea sute de cetăţi mai mari sau mai mici ce, au
hotărât constituirea unei flote permanente din corăbiile şi echipajele lor reunite. Acele cetăţi care nu puteau să trimită atâţia
oameni departe de casă urmau să plătească o sumă de bani atenienilor, care se angajau să construiască şi să echipeze navele
necesare. Banii se depuneau într-un tezaur comun, în templul lui Apollo din insula Delos, şi erau administraţi de un colegiu de 10
magistraţi atenieni, sub supravegherea Consiliului celor 500 de la Atena şi a Consiliului ligii, format din câte un reprezentant al
fiecărei cetăţi, cu dreptul la un vot. în 454 Î.Hr., de teama unui un atac persan, tezaurul este mutat la Atena. Victoriile navale şi
constituirea Ligii maritime modifică raporturile politice din cetate. Până atunci, hopliţii, cetăţeni mai înstăriţi care luptau ca
pedestraşi erau, la Atena, ca şi în cele mai multe cetăţi ale Greciei, principala forţă militară, iar în urma reformei lui Clistene, şi
principala forţă politică în cetate. Acum, cetăţenii săraci, care formau echipajele celor aproape 1 000 de corăbii ale ligii, deveneau
11
foarte importanţi pentru apărarea şi pentru faima Atenei. La rândul lor, cei mai bogaţi dintre atenieni contribuiau din averea lor la
construirea şi întreţinerea navelor şi a echipajelor, pe care le comandau personal.
5. DECLINUL POLISULUI
Războiul peloponesiac(431-404 î.Hr), este declanşat de antagonismul ateniano-spartan. Spartanii pustiesc Atica,
iar flota ateniană distruge ţărmurile Peloponezului. Moartea lui Pericle duce la un armistiţiu între 412-415 î.Hr,
conflictul reaprinzându-se datorită lui Alcibiade. Eşecul atenian în faţa Syracuzei, sustinerea spartanilor cu aur
persan şi victoria maritimă spartană de la Aigos Potamos – 405 î.Hr, duce la capitularea Atenei.
Criza polisului, începe după conflict şi este marcată de hegemonia spartană(404-371 î.Hr) şi împunerea de către aceştia a unor
regimuri aristocratice. Situaţia se schimbă prin ridicarea Tebei, Condusă de Pelopida şi Epaminondas, care înlătură hegemonia
spartană prin victoriile de la Leuctra – 371 î.Hr. şi Mantinea – 362 î.Hr. Lungul şir de conflicte au slăbit economic şi politic
lumea greacă permiţând lui Filip II al Macedoniei să-şi impună hegemonia în Grecia.
Cuceririle Macedoniei. Stat semibarbar la intersecţia spaţiului grec, trac şi ilir, Macedonia îşi datorează
ascensiunea lui Filip al-II-lea. Acesta impune cultura greacă, crează o puternică armată permanentă, dezvoltă
comerţul şi mineritul, pentru a-şi impune dominaţia asupra spaţiului grec prin victoria de la Cheroneea – 338
î.Hr.
7. ISTORIA ALTFEL
Sparta a fost înfiinţată în sec. VIII î.Hr. de dorieni în regiunea Laconia. Era organizată ca stat militar, având o
armată puternică. Societatea era alcătuită din: perieci (locuiau în jurul oraşului Sparta şi se ocupau cu agricultura,
meşteşugurile, negustoria), hiloţi (făceau parte din populaţiile cucerite de spartani), aristoi (cei care deţineau
puterea si participau la conducerea statului), spartani (cetăţenii originari din Sparta). Sparta era caracterizată de o
cultură războinică şi atrocităţi tradiţionale. Pământurile sale erau cultivate de sclavi, periecii, supravegheaţi intens,
de vreme ce erau mai numeroşi decât însuşi spartanii, lucru pentru care au avut loc diverse revoluţii. Spartanii erau
caracterizaţi prin capa roşie şi barba stufoasă. Nou-născuţii bolnavi sau cu diferite deficienţe erau asasinaţi într-un
mod teribil, dorindu-se doar copii care să poată face faţă războiului. Singura problemă a Spartei era lipsa marinei,
motiv pentru care în bătălia de la Termopile a fost nevoită să recurgă la inamicul său, Atena. Prima derută a
spartanilor a fost înregistrată în această bătălie contra Imperiul Persan. Sparta nu a trimis decât câteva sute de
răzoinici sprijiniţi de marina greacă. Sparta a obţinut hegemonia Greciei în războiul Peloponezului (431 - 404
î.Hr.) în detrimentul Atenei. Aşa-zisa hegemonie şi succesul Spartei a fost încheiat de Teba în bătălia de la
Leuctra (146 î.Hr.), când mare parte din populaţia masculină spartană a murit. Prin aceasta, Teba a obţinut cârma
Greciei.
Atena a fost iniţial locuită acum 6.000 ani de Pelasgieni şi mai târziu de ionieni care s-au instalat în această
fortăreaţă naturală, marea stâncă a Acropolei, sau oraşul de sus, după cum îi spun grecii. Oraşul s-a dezvoltat şi a
fost consacrat zeiţei Atena. A cunoscut prima lui înflorire în epoca miceniană (1600–1100 î.hr.). La finele
secolului al VI-lea î.hr. tirania (probabil regală) a fost înlocuită de un regim democratic care a condus la o
civilizaţie fără precedent în istoria umanităţii. În secolul al V-lea î.hr. Sub guvernarea luminată a lui Pericle, Atena
a atins apogeul cultural, economic şi militar fapt ce a făcut ca această perioadă să fie numită „vârsta de aur a
Atenei”. În epoca elenistică precum şi în cea bizantină Atena a jucat un rol secundar.
Ostracismul a fost creat pentru ca nu cumva vreunul dintre atenieni, devenind mai vestit şi mai puternic decât
ceilalţi, să încerce din nou să acapareze singur puterea ca tiran, Clistene a dat Adunării poporului dreptul ca, în
fiecare an, să hotărască prin vot dacă trebuie ca acela dintre cetăţeni care părea periculos pentru isonomie să fie
exilat. O adunare de cel puţin 6 000 de cetăţeni, care votau fiecare în secret, zgâriind pe cioburi de lut numele,
putea decide că el trebuie să părăsească Atena pentru 10 ani; familia şi averea sa rămâneau neatinse. Această
procedură poartă numele de ostracism, de la cuvântul ostracon, care înseamnă ciob. în momente de mare
cumpănă, cum s-a întâmplat în 481 î,Hr„ când atenienii se pregăteau de război cu perşii, toţi ostracizaţii erau iertaţi
şi rechemaţi la Atena pentru a apăra cetatea.
12
8. CRONOLOGIE
secolele VIII-VI î.Hr.: apariţia polisurilor greceşti; marea colonizare greacă
776 î.Hr.: primele Jocuri Olimpice
cca 750-700 î.Hr.: poemele homerice Iliada şi Odiseea
secolul al VIII-lea î.Hr.: Hesiod, Munci şi zile
cca 621 î.Hr.: reformele lui Dracon
cca 600 î.Hr.: începuturile ceramicii cu „figuri negre"
594-593 î.Hr.: reformele lui Solon
582 î.Hr.: primele Jocuri Pythice
573 î.Hr.: primele Jocuri Nemeene
566 î.Hr.: organizarea la Atena a Marilor Panatenee
561-528 î.Hr.: tirania lui Pisistrate
530 î.Hr.: începuturile ceramicii cu „figuri roşii"
510 î.Hr.: căderea tiraniei la Atena
508 î.Hr.: reformele lui Clistene
491-490 î.Hr.: primul război greco-persan; victoria de la Maraton
488 î.Hr.: prima aplicare a ostracismului la Atena
485 î.Hr.: primul concurs de comedie la Atena
481-478 î.Hr.: al doilea război greco-persan; victorii la Salamina şi la Plateea
478-477 î.Hr.: întemeierea Ligii de la Delos
470-460 î.Hr.: celebritatea pictorului Polignot
469-399 î.Hr.: Socrate,
443-429 î.Hr.: Pericle - strateg al Atenei
431-404 î.Hr.: războiul peloponesiac - hegemonia Spartei
387 î.Hr.: Platon întemeiază Academia
384-322 î.Hr.: Aristotel
338 î.Hr.: cucerirea Greciei de către regele macedonean Filip al II-lea (victoria de la Cheroneea)
336-323 î.Hr.: Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei
323 î.Hr.: destrămarea Imperiului macedonean şi formarea regatelor elenistice
273 î.Hr.: Tratat de prietenie (amiciţia) între Egipt şi Roma, primul de acest gen în istoria statelor elenistice.
221-179 î.Hr.: Domnia lui Filip al V-lea în Macedonia.
215 î.Hr.: Alianţa lui Filip al V-lea cu Hannibal, învingătorul romanilor la Cannae, declanşează confruntarea dintre Macedonia şi
Roma, încheiată cu pacea de la Phoinike (205 î.Hr.).
203 î.Hr.: Tratat secret între Regatul Seleucid şi Macedonia, urmărind împărţirea Egiptului Lagid. Politica expansionistă iniţiată
de Filip al V-lea în următorii ani în Tracia, Marea Egee şi Asia Mică determină Pergamul şi Rhodosul să solicite ajutorul Romei;
îngrijorată, Roma intervine.
200-197 î.Hr.: Al doilea război macedonean, în care armata romană înfrânge falanga macedoneană.
171-168 î.Hr.: Al treilea război macedonean, încheiat cu victoria romană de la Pydna (168 î.Hr.). Macedonia îşi pierde
independenţa.
149 î.Hr.: Răscoală antiromană condusă de Andriscos este înfrântă, iar Macedonia devine provincie romană (148 Î.Hr.).
64-63 î.Hr.: După înfrângerea lui Mithridate al VI-lea, regele Pontului, Cnaeus Pompeius trece la reorganizarea Asiei.
58 î.Hr.: Ciprul, desprins din Egiptul lagid, devine provincie romană.
47-30 î.Hr.: Domnia Cleopatrei a VII-a în Egipt, care încearcă cu ajutorul lui Caesar şi, apoi, al lui Marcus Antonius să oprească
declinul regatului.
30 î.Hr.: înfrânt de Octavianus în războiul civil, Marcus Antonius se sinucide împreună cu Cleopatra. Egiptul, ultimul stat
elenistic, devine provincie romană.
9. DICŢIONAR
Autarhie: sistem economic care asigură producerea tuturor celor necesare pentru viaţa cetăţii, fără schimburi comerciale cu
exteriorul
Corp civic: ansamblul cetăţenilor care se supun aceloraşi legi, se închină unor zei comuni, muncesc şi trăiesc împreună, fiind
legaţi de cetate printr-un sistem de îndatoriri şi drepturi
Ostracism: procedeu de eliminare prin exilare pe 10 ani a cetăţenilor periculoşi democraţiei. Votarea se făcea pe ostrakon (ciob).
Arhonte: Magistrat atenian, la început ales, apoi tras la sorţi.
Aristocraţie: Categorie socială care se bucură de privilegii datorită originii, bogăţiei sau poziţiei sale sociale.
Cetăţeni: Oameni liberi, posesori ai unui lot de pământ, case sau ateliere, care participă la viaţa politică şi religioasă, precum şi la
apărarea cetăţii.
Democraţie: Formă de organizare politică în care puterea aparţine poporului (gr. demos = popor, kratos = putere).
Hellada: Denumirea antică a Greciei.
Metropolă: Oraş-stat din antichitate care întemeiază colonii.
Străini: Greci din alte cetăţi care au primit permisiunea să stea în Sparta (perieci) sau în Atena (meteci), dar sunt lipsiţi de
drepturi cetăţeneşti.
Spartanii: formau clasa stăpânilor, din cetatea Sparta, bucurându-se de toate drepturile, socotindu-se „egali" între ei. Fiecare
familie spartană primea în folosinţă, din partea statului, câte un lot de pământ egal în suprafaţă, muncit de hiloţi, care nu putea fi
înstrăinat. în lipsa urmaşilor, lotul revenea statului.
13
Hiloţii: proveneau din populaţia cucerită de spartani (probabil urmaşii aheilor) şi aparţineau statului, care avea drept de viaţă şi
moarte asupra lor. Nu puteau fi vânduţi, se puteau căsători, dispuneau de o gospodărie proprie, fiind obligaţi la plata unei părţi
din produse de pe lotul muncit. Participau la războaie, construind fortificaţii şi transportând arme şi bagaje.
Periecii: proveneau din populaţia liberă (ahei şi alţii greci) şi locuiau într-o zonă situată în jurul oraşului. Aveau proprietăţi
individuale, se ocupau cu meşteşugurile şi comerţul şi, deşi plăteau impozite, nu aveau drepturi politice.
1. EDUCAŢIA SPARTANĂ
Era de terminat de statul militarist şi elitist. Copii apţi fizic erau educaţi în casă să devină bune mame şi gospodine
în cazul fetelor şi până la 7 în cazul băieţilor. După 7 ani băieţii trec la viaţa militară în comun, dusă în cazarmă şi
reglementată foarte aspru. Se pot căsători la 30 de ani, dar până la 60 de ani rămân majoritatea timpului în armată,
dispunând de un lot de teren lucrat pentru ei de hiloţi – semisclavi, descendenţi ai aheilor cuceriţi de dorieni.
Puţini numeric(circa 10-15.000) spartanii primeau loturi de pământ lucrate de hiloţi şi dominau prin teroare pe
perieci, oameni liberi necetăţeni ce erau meşteşugari şi negustori (circa 40-50.000) şi pe hiloţi, un fel de
semisclavi aparţinând statului, urmaşi ai aheilor cuceriţi (circa 120-150.000).
2. MODELUL ATENIAN
Urmărea să creeze buni cetăţeni şi asigura educaţie până la 18 ani. Fetele şi băieţii până la 7 ani sunt educaţi în
casă. După 7 ani, băieţii învaţă scrisul, cititul, socotitul, gramatica şi muzica, după 14 ani se pune baza pe
pregătirea de tip fizic şi sportiv, între 18 şi 20 de ani se satisface serviciul militar, după care este recunoscută
calitatea de cetăţean. Erau excluşi de la drepturile cetăţeneşti femeile, copii, sclavii, străinii şi cei cu un singur
părinte atenian. Dreptul de cetăţean era doar pentru bărbaţii de peste 20 deani născuţi din ambii părinţi atenieni.
Regimul democratic sclavagist era doar pentru atenieni (circa 40.000), dar nu se extindea asupra
periecilor/străinii(circa 80.000) şi asupra sclavilor (circa 200.000).
3. RELIGIA
Religia s-a dezvoltat odată cu polisul şi a influenţat viata cotidiană, educaţia şi arta greacă. Era de tip uraniano-chtoniană , cu un
panteon extrem de bogat şi ramificat.Sediul zeilor era Olimpul, ierarhia avea în frunte pe Zeus, aceştia se asemănau oamenilor,
dar erau nemuritori şi le erau atribuite toate fenomenele inexplicabile, misterioase şi supranaturale. Exista un cult al eroilor,
deveniţi pentru faptele lor semizei, cum ar fi Prometeu, Hercule etc. Zeilor li se ridicau temple, li se aduceau ofrande şi jerfe şi le
erau consacrate inteceri artistice şi sportive.
Întrecerile şi jocurile erau sărbători dedicate zeilor, dintre ele cele mai importante fiind cele OLIMPICE
(organizate din 4 în 4 ani la Olympia), PHYTICE(în cinstea lui Apollo la Delphi) şi ISTMICE(în cinstea lui
Poseidon la Corint).
4. ŞTIINŢA ŞI FILOSOFIA
Ionia era centru ştiinţei greceşti cu predilecţie în astronomie(Thales din Milet, Aristah), geometrie( Euclid),
matematică(Arhimede), geografie(Strabon, Ptolemeu din Alexandria), istorie(Herodot, Tucidide, Xenofon), filozofie (Heraclid
din Efes, Democrit, Socrate, Platon, Arhimede), medicină(Hipocrate). Grecii inventează şi cea mai simplă formă le scriere,
alfabetul, care notează fiecare sunet cu câte un semn. În acest fel, oricine poate cunoaşte deciziile cetăţii, înscrise pe tăbliţe de
lemn sau pe lespezi de piatră şi afişate în locuri publice. Cultura scrisă, accesibilă unui mare număr mare oameni, cunoaşte o
dezvoltare fără precedent, contribuind la unitatea culturală şi lingvistică a întregului spaţiu locuit de greci.
5. ARTA GREACĂ
Arhitectura, are ca centru Atena epocii lui Pericle, cînd se stabilesc proporţiile ideale ale templului, se
desăvârşeşte sistemul de monumente de pe Acropole, dintre care se remarcă Odeonul, Parthenonul, Erehteionul şi
teatrul lui Dionysos. Se desăvârşesc stilurile ionic, doric şi corintic.
Sculptura şi pictura, iniţial influenţate de orient se desăvârşesc cu Myron(Discobolul) şi ating apogeul cu
Phidias(Athena Parthenos, Zeus din Olympia), Polictet(Deoriforul), Praxiteles(Afrodita din Cnidos), Lysip(bustul
lui Alexandru cel Mare); iar în pictură se remarcă Polignot cu teme mitologice şi din istoria Atenei.
Ceramica, are vase extrem de diversificate ca formă, mărime, utilizare, coloristică şi cu reprezentări de viaţă
cotidiană, scene istorice şi mitologice.
6. TEATRUL
Începe prin reprezentări în aer liber şi evoluează în spaţii speciale, de la cupluri de actori la mari reprezentări ca
temă şi număr de artişti. Se remarcă autorii de tragedii(Eschil, Sofocle, Euripide) şi de comedii(Aristofan).
Literatura, este reprezentată de poeziile lui Tirteu, Pindar, Sapho şi de operele lui Hesiod(Munci şi zile,
Teogonia) şi Homer(Iliada, Odiseea), temele fiind istorice, mitologice sau de viaţă cotidiană.
7. ISTORIA ALTFEL
Marii artişti ai antichităţii greceşti:
- Pictori: Apelles - Aetion - Euphronius - Exekias - Parrhasius - Polygnot - Zeuxis -
Filozofi: Anaximandru - Anaximene - Aristotel - Athenagoras din Atena - Democrit - Diogene din Sinope - Empedocle - Epictet
- Epicur - Epimenides - Heraclit - Hypatia din Alexandria - Ireneus - Celsus - Leucip -Parmenide - Platon - Plethon - Plotinus
- Protagora - Pitagora - Socrate - Thales din Milet - Theophrastus -Xenophan - Zeno din Citium - Zenon din Eleea
14
- Oameni de ştiinţă: Arhimede - Aristarchus din Samos - Aristotel - Ctesibius - Eratosthenes - Euclid - Galen - Heron din
Alexandria - Hipparchus - Hipocrate - Ptolemeu - Pythias - Strabon - Theopompus
- Sculptori: Agesandros - Athanadoros - Polidor - Agasias - Callicrates -Lysipp - Myron - Plato - Polyclitus -Polyeuctes -
Phidias - Praxiteles - Scopas
- Scriitori: Eschyl - Alceus - Alcman - Anacreon - Apollodorus - Apollonius Rhodius - Aristophan - Callimachus - Cassius Dio -
Euripide - Eusebius din Caesarea - Hecataeus din Miletus - Hecataeus dinAbdera - Hesiod - Homer - Longus - Marcus Annaeus
Lucanus(Lucan) - Menander -Pausanias - Pindar - Polycarp -Sappho - Sophocles - Theocritus
SANCTUARE ŞI JOCURI PANELENICE. Lumea greacă se separa prin caracteristici specifice fiecărui oraş stat. Existau în
comun cultul zeilor şi aplecarea spre mistere şi oracole. Marile centre religioase comune erau cele de la:
- Delphi, construit în sec. VII î.Hr şi dedicat lui Apollo şi opracolului său Pithia.
-Olimpia, centrul alcultului general grecesc şi locul organizării începând cu 776 î.Hr ajocurilor olimpice.
-Epidaur, dezvoltat din sec.IV î.Hr şi dedicat lui Ascelapios, zeul medicinei.
Jocurile sportive, însoţite de competiţii de muzică, poezie şi teatru erau dedicate zeilor şi erau considerate perioade de pace
panelenică. Principalele jocuri au fost în :
-jocurile phitice, organizate la Delphi în cinstea lui Apollo(premiile erau din frunze de laur)
-jocurile istmice, organizate la Corint în cinstea lui Poseidon(premiile erau din frunze de ţelină)
-jocurile olimpice, organizate la Olimpya în cinstea lui Zeus, din 4 în 4 ani începînd cu 776 î.Hr. Competiţia dura 7 zile, se
desfăşurau la 10 probe şi învingătorii primeau cununi din frunze de măslin. Aceste jocuri au fost interzise de împăratul Teodosie
în anul 394.
8. CRONOLOGIE
Înainte de secolul XXl î.Hr: triburile greceşti migrează în Balcani.
Secolul XX î.Hr.: Aşezarea grecilor în Macedonia si în Grecia peninsulară.
Secolul XVII î.Hr.: Declinul Civilizaţiei minoice, datorată se pare erupţiei vulcanului Thera. Aheii şi ionienii se aşează în
Peninsula Grecia (Civilizaţia miceneană).
Secolul XIII î.Hr.: Primele colonii stabilite în Asia Mică.
Secolul XI î.Hr.: Triburile doriene se aşează în Grecia peninsulară.
Secolul IX î.Hr.: Are loc marea colonizare a Asiei Mici.
Secolul VIII î.Hr.: Primele colonii importante se stabilesc în Sicilia şi sudul Italiei.
Secolul VI î.Hr.: Colonii întemeiate pe ţârmul Mării Mediterane şi a Mării Negre.
Secolul V î.Hr.: războaiele medice, “secolul de aur” al atenei sub guvernarea lui Pericle
Începutul secolul IV î.Hr.: războiul peloponesiac, criza polisului şi ridicarea Macedoniei
Secolul IV î.Hr.: Campania lui Alexandru cel Mare; colonii greceşti stabilite în oraşele nou fondate din Egiptul ptolemeic şi
Asia.
Secolul II î.Hr.: Cucerirea Greciei de Republica Romană. Migraţia unor greci la Roma.
9. DICŢIONAR
Sofişti: denumire dată în perioada de înflorire a democraţiei celor care predau cunoştinţe de retorică şi filozofie; ei foloseau în
discuţie o argumentare doar aparent corectă, numită, după ei, sofistică
Oratori: cei care posedă arta de a convinge un auditoriu printr-o argumentare bogată şi riguroasă, pusă în valoare de un stil ales
şi de un limbaj elevat
Principiu: acel prim punct de pornire datorită căruia un lucru este, ia naştere şi poate fi cunoscut (Aristotel)
Dogmatism: mod de gândire rigid care operează cu teze imuabile, date o dată pentru totdeauna
Elenism: termen ce desemnează generic cultura Greciei antice şi influenţele generate de ea
Efeb: Tânăr între 18-20 de ani, viitor cetăţean, făcând un serviciu militar.
Gimnaziu: Şcoală greacă antică, alcătuită din absolvenţii palestrei.
Gineceu: încăperi destinate femeilor în locuinţele din Grecia antică.
Palestra: Şcoală sportivă destinată practicării gimnasticii, atletismului, luptelor etc.
Acropolă: Zona cea mai înaltă a unui polis, care era centrul religios şi loc de refugiu în caz de primejdie.
Friză: Element al arhitecturii antice greceşti, situat în partea superioară a unei construcţii, ornamentat cu basoreliefuri, sculpturi,
picturi.
Portic: Galerie deschisă, susţinută de coloane sau pilaştri
Evergeţi: binefăcători ai cetăţii.
Loggia: balcon acoperit.
Sanctuar panelenic: loc consacrat unui zeu celebrat de oameni veniţi din toate cetăţile greceşti.
Viziune antropocentrică: viziunea filozofică potrivit căreia omul este centrul şi scopul universului.
2. GEŢI ŞI DACI
Geto-dacii, sunt ramura nordică a tracilor, ocupând spaţiul dintre Dunăre, Tisa şi Nistru, termenul de geţi fiind
folosit de greci şi cel de daci de către romani.
Felul de viaţă al geto-dacilor, are la bază obştea rurală împărţită intre nobili/tarabostes şi popor de rând /comatii,
organizarea tribală fiind concentrată în jurul unei aşezări fortificate semiurbane numită dava. Ocupaţiile de bază
erau agricultura, viticultura, păstoritul şi mineritul, religia era politeistă de tip choniano-uranian în frunte cu
Zamolxes, civilizaţia materială fiind ceea a epocii fierului de tip La Tene.
Civilizaţia geto-dacă este relativ puţin cunoscută, ei fiindu-i atribuite tăbliţele de la Sinaia , ce reprezintă un set
de artefacte arheologice controversate. Conform tradiţiei locale, sau a unor informaţii care au circulat în zonă la
vremea respectivă, Tăbliţele de la Sinaia se referă la un număr impresionant de tăbliţe de aur descoperite, cu
prilejul lucrărilor de captare a pâraielor Sfânta Ana şi Peleş, pentru aprovizionarea cu apă a Mânăstirii Sinaia, şi
de asanare a mlaştinilor din Poiana Văcăria, inscripţionate într-o limbă si o scriere misterioasă. Pe lângă plăcile de
aur, lucrătorii ar fi descoperit şi monede de tip Maia şi Sarmis, ambele tezaure considerându-se că ar fi intrat, în
mod tacit, în posesia regelui Carol I. Astăzi, Tăbliţele de la Sinaia, sau Tezaurul de la Sinaia se referă la un set de
tăbliţe de plumb neinventariate care se află depozitate în subsolul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din
Bucureşti, de mai bine de un secol. Tradiţia locală explică existenţa prezentelor plăcuţe de plumb prin ideea
conform căreia regele ar fi topit piesele originale, valorificând aurul în vederea finalizării proiectului Peleş, după
ce plăcile ar fi fost copiate în plumb.
Statul dac, s-a bazat pe dezvoltarea economică şi militară, pe acţiunile unificatoare de tip local a lui Dromichaites
(sec.III î.Hr), Oroles şi Rubobostes(sec.II î.Hr). Unificarea este realizată de către Burebista (82-44 î.Hr), prin
unificarea triburilor locale dacice, înlăturarea pericolului celtic din vest(60 î.Hr) şi supunerea cetăţilor greceşti
pontice (55 î.Hr). Statul se întinde de la Carpaţii Nordici la Munţii Balcani şi de la Morava şi Dunărea Mijlocie
până la Marea Neagră şi Bug. Burebista încearcă să sprijine pe Pompei contra lui Cezar, iar după victoria ultimului
conflictul e amânat de asasinarea celor doi lideri în 44 î.Hr. Statul se destramă şi se menţine doar în Transilvania
sub conducerea lui Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorillo, Duras-Diurpaneus şi este refăcut sub Decebal(87-
106).
4. DACIA ROMANĂ
Dacia romană cuprindea Transilvania, Banatul, Oltenia şi vestul Muntenie, cărora li s-a adăugat controlul militar al Romei în
sudul Basaraniei, estul Muntenie şi în vestul Moldovei. Provincie imperială, reorganizată de trei ori teritorial, Dacia a fost apărată
de 50.000 de soldaţi, grupaţi în 3 legiuni şi 22 de unităţi auxiliare, a cunoscut o intensă viaţă economică şi urbană (40 de oraşe).
Masiva colonizare, afluxul de veterani şi puternica viaţă spirituală au dus la romanizare. Retragerea aureliană, din motive
politico-militare(271-274) a lăsat la nordul Dunării o populaţie deplin şi ireversibil romanizată, viitorul popor român. Cultura
romană de aici era predominant occidentală, şcolile erau relativ numeroase, masa coloniştilor, vetranilor şi militarilor
importantă, sincretismul religios şi fenomenul de "interpretaţio romana" foarte prezent. Romanizarea a fost rapidă, masivă şi
ireversibilă şi a avut ca factori de bază armata, veteranii, coloniştii, administraţia, şcoala, religia, cultura materială şi spirituală
romană şi limba latină
5. ISTORIA ALTFEL
Cercetările arheologice confirmă dezvoltarea remarcabilă a civilizaţiei getice. Primul rege get al cărui nume îl cunoaştem este
Dromichaites/Dromihete, cel care, la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., l-a învins în război pe regele macedonean Lisimah.
Diodor din Sicilia povesteşte că regele get Dromihete, după ce l-a învins pe Lisimah, i-a oferit acestuia un ospăţ îmbelşugat, în
vreme ce el, împreună cu căpeteniile geţilor, a mâncat din tipsii de lemn şi a băut din cupe de corn. La sfârşitul mesei, Dromihete
l-ar fi întrebat pe Lisimah care dintre cele două ospeţe i se pare mai demn de un rege. L-a mustrat pentru că a părăsit „o viaţă
plină de strălucire şi o domnie atât de vestită, cedând impulsului de a porni împotriva unor oameni barbari, care duc o viaţă
de sălbăticiuni, într-un ţinut geros şi nerodnic, săvârşind astfel o silnicie contra naturii”, pe care natura însăşi o pedepseşte,
câtă vreme nici o forţă armată străină de aceste locuri nu-şi poate afla scăparea.
Dacii la Roma. Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută azi sub numele de Balcani, cum
ar fi ilirii, încă din perioada cuprinsă între anul 44 î.Hr. (moartea lui Iulius Cezar) şi anul 31 î.Hr., corespunzător instaurării
principatului lui Augustus. ei aveau mai multe preocupări, însă în principal, erau gladiatori, şi li se potrivea destul de bine ţinând
seama de caracterul dacilor care preferau lupta individuală. Gladiatorii se antrenau în mici arene numite "ludus". Se cunosc patru
denumiri ale acestor arene: Dacicus, Gallicus, Magnus, Matutinus. Existenţa arenei Dacicus arată că erau un număr mare de daci
care luptau ca gladiatori. Mai târziu când Dacia a devenit provincie romană, ei şi-au îndreptat atenţia mai mult către activitatea
militară, devenind membri ai gărzii imperiale - pretorieni, şi în garda călare - equites singulares. Inscripţiile pietrelor funerare ale
16
soldaţilor ce au aparţinut gărzii imperiale ţin în mod deosebit să amintească locul de origine al defuncţilor; de exemplu: natione
Tharx - pentru traci.
Daci celebri. Astfel, se remarcă statuia a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în marmură în anul 70 d.hr., deci
anterior cuceririi Daciei. O altă inscripţie a fost descoperită pe Via Flaminia, şi este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei
regelui costobocilor, Dieporus, pusă de nepoţii ei Natoporus şi Driglisa. Se pare că pe Via Flaminia erau găzduiţi ostateci de
origine regală şi nobilă. Prezenţa dacilor la Roma, în garda imperială, este relevată şi de multele inscripţii în marmură, dedicate
împăraţilor, şi pe care se aflau şi numele soldaţilor şi unde erau precizate şi locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta,
Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume sunt dacice, dintre
care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceştia se remarcă Claudiano, centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit
cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani în condiţiile în care
în acea vreme rar se ajungea la vârsta de 50 de ani.
6. CRONOLOGIE
80-44 î.Hr.: domnia lui Burebista
46 : Dobrogea devine parte a provinciei romane Moesia
87 : victoria dacilor împotriva generalului roman Fuscus. Decebal urcă pe tronul Daciei
88 : victoria generalului Tettius lulianus la Tapae
89 : pacea dintre daci şi Imperiul roman; Dacia devine regat aliat (foederatus) al Romei
101-102 : primul război daco-roman
105-106 : al doilea război daco-roman, încheiat cu transformarea Daciei în provincie romană
7. DICŢIONAR
Tarabostes: demunire dată clasei nobiliare geto-dace, deţinătoare de bunuri,aur şi vite.
Comatii: oamenii de rand din societatea geto-dacă, liberi juridic, organizaţi ca meşteşugari, păstori şi agricultori în oşti săteşti
Dava: aşezare dacică fortificată, uneori cu caracter semiurban, sediu politico-administrativ al unui trib sau uniuni tribale
Veterani: militari ai armatei romane, lăsaţi la vatră după încheirea serviciului military, deţinători de cetăţenie romană şi de alte
privilegii, stabiliţi în general în provnicia unde se afla unitatea lor militară
Romanizare: proces complex şi de durată, care a constat în însuşirea limbii şi a civilizaţiei romane de către un popor.
Interpretaţio romana: adorarea unor divinităţi neromane sub nume romane.
1. ÎNCEPUTURILE ROMEI
Începuturile tradiţionale sunt fixate în 753 î.Hr şi sunt legate de legendarii fraţi Romului şi Remus. Adevărul
istoric menţiona crearea unei comunităţi din latini, sabini şi etrusci, pe cursul mijlociu al Tibrului la poalele colinei
Palatin. Iniţial condusă de 7 regi(2 latini, 2 sabini, 3 etrusci)cu puteri de preot şi judecător, dar limitate de Senat şi
Adunarea poporului, Roma v-a evolua spre autoritatea patriciană concentrată în mâna celor 100 de senatori.
Conform tradiţiei, ultimul rege etrusc Tarquinius Superbus a fost alungat în 509 î.Hr, pentru guvernarea lui
tiranică şi înlocuit cu o conducere republicană.
2. RES PUBLICA
Perioada republicană a fost una de expansiune şi de luptă între patricieni şi plebei. După mai multe „secesiuni
plebeene” care au avut loc între 494-287 î.Hr., plebeii au obţinut egalitate în drepturi, eliminarea interdicţiei de
căsătorie dintre patricieni şi plebei, doi tribuni ai plebei cu drept de veto la legile senatului şi un consul ales de
plebei. În epoca expansiunii noii îmbogăţiţi plebei vor forma categoria cavalerilor.
Instituţiile republicane au fost: magistraţii superiori(2 consuli, 4 pretori, 4 cenzori), magistraţii inferiori(4
chestori, 4 edili), aleşi pe 1 an, magistratura excepţională(1 dictator, numit pe 6 luni cu puteri absolute);
senatul(format din 300 de foşti magistraţi superiori, ce lua decizii de politică externă şi internă); adunările
poporului sau comiţiile plebei(comiţia curiată – probleme religioase şi de moştenire, comiţia centuriată – hotărau
pacea sau războiul, comiţia tribută – alege pe tribuni, chestori şi edili).
5.CUCERIREA MEDITERANEI
17
Cucerirea Italiei s-a realizat în secolele V-III î.Hr. prin războaiele cu etruscii, sabini, samniţii şi cu Phyrrus regele
Epirului.
Războaiele punice s-au dus în 3 etape(264-146 î.Hr) cu cetatea feniciană nord-africană Cartagina, având ca miză
dominaţia bazinului occidental al mediteranei. Distrugerea Cartaginei a adus Romei, cucerirea sudului Galiei,
Spaniei, Siciliei şi Africii de nord. Războiele orientale au fost cu Macedonia lui Filip al-V-lea şi au dus în 168
î.Hr. la cucerirea sudului spaţiului balcanic. La ele s-au adăugat războaiele cu regatele elenistice ale lui Mitridate
regele Pontului, Antioh al-III-lea regele Siriei seleucide şi Cleopatra regina Egiptului, în urma cărora roma
cucereşte Asia Mică, Siria(63 î.Hr) şi Egiptul(30 î.Hr).
6. INFLUENŢA ELENISTICĂ
Cucerirea Orientului a dus Roma în contact cu civilizaţia elenistică, apărută ca urmare a cuceririlor lui Alexandru
Macedon, rezultat al simbiozei culturilor greacă, egipteană, persană, feniciană şi babiloniană. Elenismul a
contribuit la formarea civilizaţiei romane prin afluxul de pedagogi, filosofi, oratori, pictori, sculptori şi arhitecţi.
Roma a importat de aici luxul şi bogăţia în vestimentaţie, alimentaţie şi civilizaţie, arhitectura monumentală,
rafinamentul cultural şi artistic, gustul pentru arta decorativă şi monumentală, pentru filozofie, muzică şi teatru.
7. INCERCĂRI DE REFORMĂ
Criza s-a datorat ruinării micilor proprietari rurali, sărăcirii plebei urbane, creşterea marilor latifundii şi neadaptării instituţiilor
oraşului-stat la cele ale unui imperiu.
Cauzele crizei au fost:
-cuceririle au creat un imperiu tricontinental ce nu putea fi guvernat cu instituţiile unui oraş-stat.
-numeroşii sclavi din răzoi ce lucrau marile latifundii şi în marile ateliere concurau pe micii producători rurali şi meşteşugari
romani.
-acapararea pământurilor cucerite de patricieni şi noii îmbogăţiţi în dauna poporului.
-ruinarea prin nelucrarea pământului, a ţăranului roman, baza armatei şi a cuceririlor.
-masiva emigrare la oraş a celor fără venituri, deveniţi o plebe ce îşi vindea voturile pe hrană şi bani.
Tentativele de reformă sustinute de fraţii TIBERIUS şi CAIUS GRACCHUS, deveniţi tribuni ai plebei în 133 şi 123 î.Hr.,au
ca scop următoarele acţiuni:
- trecerea teritoriilor cucerite în fondul public şi distribuirea lor veteranilor,
- acordarea cetăţeniei socilor(aliaţilor italici),
- ştergerea datorilor cetăţenilor
- vânzarea grâului la preţ redus pentru plebe..
Susţinuţi de tabăra popularilor, ei au fost asasinaţi de reprezentanţii aristocraţiei conservatoare – optimaţii. Caius
Marius, general victorios contra numizilor, cimbrilor şi teutonilor va realiza în 107 î.Hr. o reformă militară prin
care transformă armata de cetăţeni într-o armată de profesionişti.
7. SFÂRŞITUL REPUBLICII
Războaiele civile au dus la dictatura generalului Sulla, iar după aceasta la crearea PRIMULUI TRIUMVIRAT în
60 î.Hr între CAESAR, POMPEI şi CRASSUS. CAESAR cucereşte Galia, POMPEI pacifică Cilicia, iar
CRASSUS moare în războiul cu parţii – 53 î.Hr. Conflictul CAESAR – POMPEI se încheie cu victoria finală a
primului la Pharsalus – 48 î.Hr, şi instaurarea unei dictaturi militare. Asasinarea lui CAESAR de o conjuraţie
senatorială în 15 martie 44 î.Hr, duce la crearea celui de AL DOILEA TRIMVIRAT, din Marc Antonius,
Octavianus şi Lepidus. Conjuraţii sunt înfrînţi la Philipi – 42 î.Hr, iar învingătorii îşi împart imperiul(Lepidus –
Africa, Octavianus – Occidentul şi Marc Antonius – Orientul). Confruntarea dintre Octavianuş şi Antonius prijinit
de regina Egiptului, Cleopatra se încheie cu victoria primului la Actium – 31 î.Hr.
9. DOMINATUL
Anarhia militară 248-284, reprezintă apogeul generalilor ridicaţi de armate la tron, cu slăbirea instituţiilor,
retrageri teritoriale şi domnii scurte şi sângeroase. Redresarea situaţiei este opera lui DIOCLEŢIAN 284-305, care
instituie DOMINATUL, regim care înseamnă un despotism oriental, cu împărat-zeu, ce concentra toate puterile în
mâinile sale. Opera lui DIOCLEŢIAN, continuată de CONSTANTIN CEL MARE 306-337, este o reformă
administrativă, politică, militară, socială, fiscală şi juridică, concomitent cu mutarea capitalei în est la
CONSTANTINIPOL şi accentuarea rupturii est-vest a imperiului pe fondul legalizării creştinismului prin Edictul
de la Milano – 313.
10.ECONOMIA IMPERIULUI
Imperiul roman a asigurat tinp de peste două secole pacea şi prosperitate spaţiului european şi oriental.
Bazele prosperităţii imperiului erau:
18
-agricultura prosperă practicată pe mari latifundii cu munca sclavilor sau pe micile proprietăţi libere, -cultura intensivă a
cerealelor(Africa, Galia, Hispania, Dacia), viticultura(Hispania, Galia), măslinului (Asia Mică, Grecia), creşterea vitelor(Dacia,
Pannonia, Moesia). -dezvoltarea tehnicii agricole şi a sistemului colonatului.
-creşterea importanţei extragerii minereurilor, în special al celor preţioase din Dacia.
-dezvoltarea meşteşugurilor, a producţie de lux şi a celei destinate exportului.
-sistemul solid al drumurilor romane, dublat de sifguranţa asigurată negustorilor de ordinea romană.
-comerţul intern şi extern intens, bazat pe varietatea şi abundenţa diverselor produse dar şi de soliditatea monedei romane de
argint(denarul), devenit monedă de uz universal.
Limitele prosperităţii sunt date de numeroasele războie, greutăţuile cauzate de apărarea unei graniţe foarte lungi, atacurile
barbare, crizele agrare şi monetare.
12. CRONOLOGIE
850-800 î.Hr.: aşezarea etruscilor în Italia
753 î.Hr.: întemeierea Romei
753-509 î.Hr.: regalitatea
616-509 î.Hr.: ultimii trei regi de origine etruscă
494 î.Hr.: prima secesiune a plebeilor; crearea tribunatului plebeilor
450 î.Hr.: „Cele douăsprezece table"
443 î.Hr.: instituirea primilor cenzori
367 î.Hr.: dreptul plebeilor de a fi aleşi consuli
356 î.Hr.: dreptul plebeilor de a fi dictatori
351 î.Hr.: cenzori aleşi din rândul plebeilor
343-295 î.Hr.: războaiele cu samniţii
272 î.Hr.: supunerea Tarentului
264-241 î.Hr.: primul război punic
- victorii romane pe uscat şi pe mare urma cărora Roma şi-a extins stăpânirea asupra Siciliei
- Roma îşi întăreşte poziţia în Mediterana
- 238 î.Hr.: ocuparea Sardiniei şi Corsicii
- 225 şi 219 î.Hr.: controlul asupra Mediteranei răsăritene şi a Mării Adriatice
222 î.Hr.: cucerirea Galiei Cisalpine
218-202 î.Hr.: al doilea război punic
- 218 î.Hr.: victorii cartagineze la Ticinium şi Trebiae
19
- 217 î.Hr.: victorie punică la lacul Trasimenus
- 216 î.Hr.: lupta de la Cannae, victoria lui Hannibal
- romanii victorioşi preiau posesiunile cartagineze din Spania
- 202 î.Hr.: victorie romană la Zama sub conducerea lui Scipio
149-146 î.Hr.: al treilea război punic: provincia Africa
- romanii cuceresc şi distrug Cartagina, organizând provincia romană Africa
146 î.Hr.: Grecia inclusă provinciei romane Macedonia
134-132 î.Hr.: prima mare răscoală a sclavilor din Sicilia
133 î.Hr.: tribunatul lui Tiberius Gracchus
129 î.Hr.: provincia Asia
123-121 î.Hr.: tribunatul lui Caius Gracchus
122 î.Hr.: Galia Narbonensis - provincie romană
91-88 î.Hr.: războiul cu aliaţii (socii)
88-82 î.Hr.: dictatura lui Sylla
88-44 î.Hr.: Burebista
73-71 î.Hr.: răscoala condusă de Spartacus
60 î.Hr.: primul triumvirat (Cezar, Pompei, Crassus)
58-52 î.Hr.: cucerirea Galiei de către Cezar
49-45 î.Hr.: războiul civil dintre Pompei şi Cezar
44 î.Hr.: Cezar, dictator pe viaţă
15 martie 44 î.Hr.: Caesar cade victimă conspiratorilor
43 î.Hr.: al doilea triumvirat (Antoniu, Octavian, Lepidus)
31 î.Hr.: lupta de la Actium (Antoniu învins)
30 î.Hr.: Egiptul - provincie romană
27 î.Hr.: întemeierea principatului, Octavianus primeşte titulatura de Augustus
27 î.Hr.-70 d.Hr.: dinastia Iulio-Claudică
27 î.Hr.-14 d.Hr.: Octavian Augustus
2 î.Hr.: Octavian - părinte al patriei; Noricum, Raetia, Pannonia - provincii romane
15-37: Tiberius
15: provincia Moesia
37-41: Caligula
41-54: Claudius
42: cucerirea Mauritaniei
43: cucerirea Britannici
44: Iudeea - provincie romană
46: integrarea Dobrogei în provincia Moesia
54-68: domnia lui Nero
64: incendierea Romei
68-69: criză militară
70-96: dinastia Flaviilor
79: erupţia Vezuviului
81-96: Domiţian
86: reorganizarea Moesiei (Moesia Inferior şi Moesia Superior)
87: campania în Dacia condusă de Cornelius Fuscus
87-106: Decebal
88: campania în Dacia sub Tettius Iulianus
96-193: dinastia Antoninilor
96-98: Nerva
98-117: Traian
101-102: primul război daco-roman
102: pace grea pentru Decebal
105-106: al doilea război daco-roman
106: Dacia - provincie romană
117-138: Hadrian
118-123: reorganizarea Daciei
122: construirea limes-ului în Britannia
165-180: Marcus Aurelius
166-167: invazii germanice în provinciile Noricum, Raetia, Pannonia
168: reorganizară administrativă a Daciei
193-211: Septimius Severus
211-217: Caracalla
212: edictul ce acorda dreptul de cetăţenie tuturor locuitorilor imperiului
222-235 - Alexander Severus
13. DICŢIONAR
Oligarhie: grup restrâns de oameni foarte bogaţi deţinători ai puterii; regim politic
Dictatură: în perioada republicii desemna magistratura deţinătoare de puteri excepţionale, pe durată limitată şi în situaţii de criză
Magistrat: deţinător al unei magistraturi; personaj care deţine puterea de a decide în plan administrativ, judecătoresc sau militar
20
Panteon: ansamblul zeilor unei religii politeiste
Elocinţă: arta de a vorbi frumos, emoţionant, convingător
Socii: aliaţi, trupe italice aliate armatei romane
Triumvirat: înţelegere între trei conducători - oameni politici sau militari
Principatul: formă de guvernare care marchează sfârşitul republicii romane, făcând trecerea la imperiu; puterea este concentrată
în mâna principelui, instituţiile republicane menţinându-şi existenţa mai mult formal
Drept de veto: drept de a te opune prin vot unei hotărâri
Veto: prin dreptul de veto („mă opun"), tribunul plebei putea bloca orice hotărâre care contravenea intereselor plebei.
Augustus: „cel slăvit printr-o putere divină" — titlul atribuit lui Octavian şi adoptat de aproape toţi împăraţii romani
Legatus: „delegat"" - inaltă magistratură civilă şi militară în afara Italiei
Cadastru: document de evidenţă a parcelării pământului şi a proprietarilor lui
Limes: frontieră fortificată
Cult imperial: cult dedicat împăratului, considerat „zeu în viaţă"
Sincretism religios: contopirea unor divinităţi asemănătoare dar de origine diferită
Latifundie: domeniu, proprietate funciară de mari dimensiuni
Colegii: asociaţii care reuneau de obicei membri având aceleaşi interese (profesionale, comerciale, confesionale)
Patricieni: Nume dat la Roma aristocraţilor, categorie socială constituită pe baza originii.
Plebei: Locuitori ai Romei antice. Nu aveau origine nobilă, fiind lipsiţi de drepturi politice (până în secolul. III î.Hr.).
Togă: îmbrăcăminte tradiţională la romani, lungă şi fără mâneci. Putea fi purtată numai de cetăţenii majori.
Elenism: Ansamblu al culturii şi civilizaţiei Greciei antice şi al fenomenelor generate în alte spaţii de influenţă greacă.
Falangă: Formaţiune militară pedestră macedoneană.
Imperium: putere acordată regelui, apoi magistraţilor superiori şi, în epoca imperială, împăratului. Imperium dădea dreptul la
comanda militară, dreptul de a lua auspiciile (prezicerea viitorului după zborul păsărilor), convocarea senatului şl comiţiilor,
dreptul de a propune legi şi dreptul de a-i aresta pe cei nesupuşi.
Curia: societatea romană era împărţită după un criteriu zecimal. în conformitate cu acesta, 10 familii formau o gintă, 10 ginţi o
curie, 10 curii un trib. Cele trei triburi romane iniţiale formau împreună poporul roman.
Autocraţie: guvernare de tip autoritar, în care monarhul conduce statul în mod absolut.
Tetrarhie: termen ce provine din limba greacă (tetra şi arche) şi înseamnă „guvernarea celor patru".
2."PAX ROMANA"
Graniţele imperiului erau naturale(fluviile Dunărea, Rin, Eufrat şi deserturile Arabic şi Sahara) sau convenţionale. Acestea din
urmă erau apărate printr-un limes format din şanţ, val de pământ/ limes şi din loc în loc castre şi forturi, plus turnuri de
observaţie.
Lumea romană cuprindea 3,5 milioane km.pătraţi, avea 50-70 milioane de locuitori şi peste 10.000 km graniţe naturale.
Apărarea era asigurată de 400-500.000 de soldaţi angajaţi pe 20 de ani în legiuni şi unităţi auxiliare, cărora li se adaugă flota,
trupele de geniu şi cohortele pretoriene(garda imperială). Odată lăsaţi la vatră soldaţii devin veterani, primind cetăţenie, pământ şi
bani.
Romanizarea este un proces îndelungat şi are la bază asimilarea cultural-lingvistică a celor cuceriţi. Factorii acestui proces au
fost armata, administraţia, oraşele, coloniştii, veteranii, religia, limba latină, justiţia şi învăţământul. Romanizarea a reuşit în
Galia, Macedonia, Hispania, Italia, Pannonia. Dacia. Moesia şi Iliricum dar a eşuat în Grecia şi în Orient unde a întâlnit culturi şi
civilizaţii vechi şi unitare.
5. ISTORIA ALTFEL
21
Legenda întemeierii Romei. După distrugerea Troiei, Eneas, fiul lui Anchise şi al Afroditei (Venus în Panteonul roman), ajunge,
însoţit de fiul său Ascaniu (lulus), după lungi peregrinări, pe coastele Italiei.Eroul troian se căsătoreşte cu fiica regelui Latinus şi
fondează oraşul Lavinium, iar Ascaniu întemeiază cetatea Alba Longa; al doisprezecelea rege al acesteia este Numitor. Regele
Amulius, care îşi detronase fratele, pe Numitor, o sileşte pe fiica acestuia, Rhea Silvia, să devină preoteasă a zeiţei Vesta. Numai
că aceasta naşte doi gemeni - Romulus şi Remus, fiii zeului Marte. Amulius îi aruncă pe cei doi copii în Tibru. Salvaţi şi alăptaţi
de o lupoaică, sunt găsiţi la poalele Palatinului şi crescuţi de păstorul Faustulus. Ajunşi la vârsta adolescenţei, cei doi fraţi află
care le este originea, reuşesc să îl pedepsească pe uzurpator şi să îl repună în drepturi pe bunicul lor, Numitor. Se hotărăsc apoi să
înalţe o cetate; consultă semnele prevestitoare, care îl avantajează pe Romulus, iar acesta îl ucide pe Remus, devenind regele
Romei.
Apeduct (latină aquaduct=conductă de apă) O perfecţionare a construcţiei acestor apeducte are loc în timpul romanilor,
conductele de apă erau din plumb, lemn, sau canale din piatră. Mai cunoscute sunt apeductele romane ca „aqua Appia“ (î.Hr.),
din oraşele Pompei, Roma. Apeductele pentru a sigura o cădere optimală (cca. 0,5%) pentru scurgerea apei erau construite pe mai
multe nivele. Apeductele din anii 290 î.Hr. atingeau o lungime de 400 km, din care 64 km erau apeducte-arcade, iar 2,5 km
tunele.Apeductul era construit de la izvor „Casa izvorului” de unde apa era captată şi condusă la un „rezervor” de unde erau
conducte spre „băile romane”, grădini etc. Administraţia apei era controlată de funcţionari de stat care stabileau necesarul
consumului de apă şi asigurau protejarea şi întreţinerea conductelor. Pentru a avea apa o anumită presiune erau construite în oraşe
„turnuri de apă”.
Viaduct provine din limba latină (via=drum + ducere=a duce, a conduce). Ca viaduct denumim astăzi mai mult sau mai puţin
poduri de drum sau cale ferată înalte şi lungi, care traversează o vale sau un bazin.Viaductul este construit din piatră, ţiglă, beton,
metal sau lemn.
Un arc de Triumf este un monument ce comemorează o victorie militară. Primele arcuri de triumf au fost construite de romani
în Antichitate, fiecare dedicat unui general victorios.
Originea Băilor Herculane se întinde pe o durată de aproape două milenii.Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad
Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente şi statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap şi Hygieia. Atestarea documentară
a staţiunii datează din anii 153 d.Hr., fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor şi divinităţilor apelor, Ulpius
Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimişi ca delegaţi romani să asiste la alegerea în calitate
de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămaţi, au ridicat acest prinos de recunoştinţă”. În perioada
civilizaţiei romane, staţiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracţie pentru aristrocaţia Romei antice.
Impresionaţi de excepţionala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiţi în Dacia le-au închinat un
adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules.
Columna lui Traian este un monument din Roma construit din ordinul împăratului Traian. Monumentul se află în Forul lui
Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. Terminat în 113, basorelieful în formă de spirală comemorează victoria
lui Traian în campania sa de cucerire a Daciei.Columna are o înălţime de aproximativ 30 de metri şi conţine 18 blocuri masive de
marmură de Carrara, fiecare cântărind 40 de tone.Iniţial în vârful columnei se afla o statuie a lui Traian, însă ea a fost înlocuită în
secolul XVI cu o statuie a Sfântului Petru. Basoreliefurile columnei prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva
dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) si 105-106 (în partea de jos). Soldaţii romani şi daci sunt prezentaţi în timpul
bătăliei sau în timpul pregătirilor de luptă. Traian apare de 59 de ori în basorelief.
Podul lui Traian a fost primul pod construit pe Dunărea de Jos, la est de Porţile de Fier, în apropiere de oraşul Drobeta-Turnu
Severin. Scopul construcţiei a fost de a facilita transportul trupelor şi proviziilor necesare trupelor care luptau în Dacia.Dunărea
are o lăţime de 800 de metri în locul unde a fost construit podul, însă podul se prelungea şi pe cele două maluri, atingând 1135 de
metri. Avea o lăţime de 15 metri şi o înălţime de 19 metri deasupra apei. La fiecare capăt, podul era apărat de un castru roman, iar
travesarea se putea face doar trecând prin acele castre.Constructorul, Apolodor din Damasc a folosit arce din lemn fixate pe
douăzeci de stâlpi aflaţi la o distanţă de 52 de metri şi construiţi cu cărămizi, mortar şi ciment de pozzolana. O placă memorială
care comemorează victoria lui Traian asupra dacilor se găseşte astăzi pe malul sârbesc al Dunării, îndreptată spre România.Podul
a fost distrus de Aurelian, după ce Imperiul Roman şi-a retras trupele din Dacia. Abia după mai mult de o mie de ani a fost
construit un pod mai lung ca acesta.
6. CRONOLOGIE
753 î.Hr.: întemeierea Romei
753-509 î.Hr.: regalitatea
264-146 î.Hr.: războaiele punice
49-45 î.Hr.: războiul civil dintre Pompei şi Cezar
44 î.Hr.: Cezar, dictator pe viaţă
15 martie 44 î.Hr.: Caesar cade victimă conspiratorilor
27 î.Hr.: întemeierea principatului, Octavianus primeşte titulatura de Augustus
27 î.Hr.-70 d.Hr.: dinastia Iulio-Claudică
27 î.Hr.-14 d.Hr.: Octavian Augustus
70-96: dinastia Flaviilor
96-193: dinastia Antoninilor
193-235: dinastia Severilor
248-284: anarhia militară
284: Diocleţianus întroduce dominatul
284-395: dominatul
305-336: Constantin cel Mare
313: Edictul de la Milano, oficializarea creştinismului
330: întemeierea Constantinopolelui
395: divizarea Imperiului Roman
476: prăbuşirea Imperiului Roman de Apus
22
7. DICŢIONAR
Interpretaţio romana: adorarea unor divinităţi neromane sub nume romane.
Limes: sistem defensiv de fortificaţii legate de un drum realizat la frontierele Imperiului roman.
Orbis romana: universul roman, lumea romană.
Romanizare: proces complex şi de durată, care a constat în însuşirea limbii şi a civilizaţiei romane de către un popor.
Sincretism religios: contopirea unor divinităţi asemănătoare dar de origine diferită
Castre: tabere fortificate aflate pe frontiere şi căi de comunicaţie, în punctele strategice,
Legatus (lat. Delegat): înaltă magistratură civilă şi militară în afara Italiei.
Municipiu: oraş roman din Italia sau provincii, cu autonomie internă.
1. IUDAISMUL
Textele de bază sunt cuprinse în Vechiul Testament, Talmud şi literatura evreiască medievală.
Vechiul testament cuprinde 24 de cărţi subdivizate în TORA(formată din GENEZA, EXODUL, LEVITICUL,
NUMERII şi DEUTERONOMUL), prezentând originile evreilor, aşezarea lor în Palestina, robia egipteana şi
epoca lui Moise, revelarea decalogului şi primele legi; PROFEŢII şi SCRIERILE
Talmudul este opera rabinilor care au formulat legile cu aplicabilitate în viaţă, pe baza bibliei.
Operele medievale au la bază Ghidul pentru cei nedumeriţi de Moise Maimonide şi Kabbala de Moise din Leon.
Mesajul textelor este credinţa într-un Dumnezeu unic numit IAHVE şi pomenit în rugăciuni sub numele de
ELOHIM sau ADONAI, care are o legătură specială cu poporul evreu, prin poruncile scrise în tablele legilor date
lui Moise; la care se adaugă ideea venirii lui Mesia.
Omul evreu gravitează între cămin şi sinagogă. Băieţii sunt circumscrisi după 8 zile de lanaştere şi confirmaţi la
13 ani. Căsătoria este recomandată, se face între evrei la sinagogă, iar după deces înhumarea se face într-o pânză
direct în pământ.
Rugăciunea şi sărbătorile: rugăciunile se practică în comun sau individual. Sabatul este ziua de odihnă dedicată
lui D-zeu. Alte sărbători sunt Roş Haşana(anul nou), Sukkot(sărbătoarea culesului), Yom Kippur (ziua purificării),
Purim(salvarea de masacru datorită Esterei) şi Pesah(paştele).
2. BUDISMUL
Viaţa lui Buddha(560-480 î.Hr). Prinţul himalayan Siddharta Caumata, renunţă la bogăţie şi la 30 de ani se
dedică ascezei şi descoperiri cauzei suferinţei umane. Obţinând iluminarea(bodhi), el propăvăduieşte 40 de ani
noua doctrină, după care spiritul său se înalţă în Paranirvana.
Învăţătura lui Buddha are la bază cele 4 adevăruri nobile şi anume:
- originea suferinţei se află în întreaga existenţă umană care este supusă suferinţei
- cauza suferinţei se află în ataşamentul omului faţă de viaţă şi dorinţele sale
- soluţia este încetarea suferinţei prin înlăturarea dorinţei
- „Nobila cărare octuplă” este drumul spre curmarea suferinţei prin conduită etică, disciplină mentală, asceza şi
înţelepciune
Răspândirea budismului are loc în valea Gangelui şi se extinde după ce în sec.III î.Hr. este adoptat de împăratul
Aşoka. Cuprinzând aproape toată Asia, budismul cunoaşte mai multe curente cum ar fi: Mahayana(interpretarea
mai largă) dezvoltat în Tibet, China, Mongolia şi Coreea; Budismul zen( îmbinând concentrarea intensă cu o aspră
disciplină fizică) în Japonia; Hinayana/Theravada(respectă învăţătura iniţială) în Birmania şi Indochina.
Comunităţile monahale sunt formate din călugări şi novici de peste 20 de ani fără defecte fizice, îmbrăcaţi în
galben(veşmântul condamnaţilor la moarte î vechea Indie), locuind în chiliile mănăstirilor.
Ritualurile şi ceremoniile sunt legate de evenimentele din viaţa lui Buddha, cuprind ofrande şi rugăciuni.
3. ISTORIA ALTFEL
Calendarul sărbătorilor ebraice este:
- Aşa numitele „sărbători fericite”: Pesah – Sărbătoarea Paştelui (14-22 nisan), Şavuot – Sărbătoarea
Săptămânilor, sau a Recoltei (1-2 sivan), Roş haşana – începutul noului an (1-2 tişrei), Iom Kipur – Ziua Ispăşirii
(10 tişrei), Sucot – Sărbătoarea Corturilor (23 tişri), Simhat Tora – „Bucuria Torei”, sărbătoare cu care se încheie
Sărbătoarea Corturilor(23 tişri).La sărbătorile Pesah, Şavuot şi Sucot credincioşii trebuiau să facă pelerinaj la
Ierusalim. - Zilele de penitenţă naţională: Hoşana Rabba –
Şemini Aţeret (22 tişrei), Ţom Ester – postul Esterei, Ţom 10 tevet – postul din ziua de 10 tevet, Ţom 17 tammuz
– postul din 17 Tammuz, Tişa beav – „Ziua Plângerii” ( 9 av), Ţom Behorot – postul întâi-născuţilor, Ţom
Ghedalia – postul Ghedalia (3 tişrei)
- Sărbătorile numite „mici”, întrucât nu sunt atât de coercitive ca celelalte: Tu bişevat – anul nou al copacilor (15
şevat), Purim (14-15 adar), Lag baomer Hanuka – Sărbătoarea Luminii (25 kislev).
FORMELE BUDISMULUI:
- Budismul est-asiatic numeşte budismul răspândit în Coreea, Japonia, Singapore şi o mare parte din China şi
Vietnam.
- Budismul estic este un nume alternativ pentru budismul est-asiatic sau se referă uneori la toate formele
tradiţionale de budism, în contrast cu budismul vestic răspândit în Europa şi America.
23
- Budismul ezoteric este sinonim cu Vajrayana. Unii savanţi au aplicat termenul unor practici ale budismului
Theravada întânite în zone precum Cambodgia.
- Budismul nordic este un nume folosit pentru budismul tibetan.
- Budismul sud-estic şi sudic denumeşte Theravada.
- Budismul tantric este un alt nume pentru Vajrayana şi Tantrayana.
- Budismul tibetan este budismul întâlnit în Tibet, Mongolia, Bhutan şi unele zone din China, India şi Rusia.
- Hinayana este un termen peiorativ utilizat de budiştii Mahayana pentru a desemna Theravada; uneori se
utilizează pentru şcolile budiste timpurii. Hinayana se traduce prin "micul vehicul" în timp ce Mahayana prin
"marele vehicul". Unele şcoli Mahayana din Japonia, Coreea, China şi Tibet nu consideră termenul peiorativ sau
denigrator.
- Lamaismul este un termen învechit, considerat derogatoriu, folosit pentru budismul tibetan.
- Mahayana este o mişcare religioasă ce s-a desprins din sânul şcolilor budiste timpurii şi care s-a scindat mai
apoi în budismul est-asiatic şi cel tibetan. Uneori budismul Mahayana desemnează numai ramura sa est-asiatică.
- Mantrayana este sinonim pentru Vajrayana. Şcoala Tendai din Japonia a fost influenţată de Mantrayana, coform
tradiţiei.
- Ravakayana un termen alternativ pentru primele şcoli budiste.
- Tantrayana este considerat de obicei o altă denumire a budismului Vajrayana.
- Theravada este budismul tradiţional răspândit în Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Laos, Cambodgia, o parte
din Vietnam, China, India, Bangladesh şi Malaezia. Este singura şcoală budistă timpurie care a rezistat de-a
lungul istoriei. Uneori termenul este utilizat pentru a desemna toate şcolile budiste timpurii.
- Vajrayana o formă religioasă care s-a desprins din budismul Mahayana. Este de obicei asociat cu budismul
tibetan, deşi nu există o definiţie precisă a acestei diviziuni
4. CRONOLOGIE
Cronologia iudaismului
1025 - 933 î.Hr.: Fondarea regatului Israel, condus de Saul, apoi de David şi Solomon.
933 î.Hr.: după moartea lui Solomon regatul se împarte în iuda şi Israel
722 î.Hr.: regatul Israel este distrus de către asirieni
586 î.Hr.: regatul Iuda este cucerit de către babilonieni
538 î.Hr.: regele persan Cirus, cuceritorul Babilonului, îi eliberează pe evrei; construirea celui de al doilea templu
37 î.Hr.: Irod cel Mare devine regele iudeilor
68 - 70: Revolta antiromană a lui Bar Kochba, Iuda şi Israel sunt recucerite de romani, este distrus al doilea templu
200: este terminată Mişna
Secolele V-VI: sunt redactate cele două Talmuduri, din Ierusalim şi din Babilon
Cronologia budismului
563-483 î.Hr.(623-543 î.Hr., după tradiţia budistă din Birmania şi Thailanda; 560-480 î.Hr., după istoricii moderni): trăieşte
Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni)
Cca. 480 î.Hr.: la scurtă vreme de la moartea lui Buddha s-a convocat primul consiliu al budismului care a fixat, în mod oral,
Vinaya-Pitaka şi Sutra-Pitaka.
268-234 î.Hr.: regelui Asoka, adoptă budismul şi îl impune ca religie oficială în imperiul său
185-151 î.Hr : persecuţiile antibudiste ale regelui Pushyamitra Sunga
399 î.Hr- 413 d.Hr: progrese ale budismului în Asia de Est şi Sud-Est
secolul al V-lea d.Hr: elementele budiste au pătruns în Tibet în timpul "celui de-al 28-lea rege", Thothori Nyantsen
secolul al VI-lea d.Hr : Budismul Mahayana a fost adus în Japonia din Coreea
5. DICŢIONAR
Dicţionarul iudaismului
Cortul Mărturiei: Locaşul de cult folosit de evrei în timpul lui Moise, până la zidirea templului lui Solomon (922 î.Hr.)
Diaspora: totalitatea comunităţilor iudaice aflate în afara Ţării Sfinte. În timp, termenul a început să fie folosit pentru toate
grupurile etnice aflate în afara patriei de origine.
Macabei: numele unei familii de preoţi care a condus revolta împotriva măsurilor profanatoare ale regelui elenistic Antioh al IV-
lea. Faptele lor sunt relatate în două cărţi din Torah, care le poartă numele.
Rit: ceremonie religioasă îndeplinită cu scopul de a realiza armonia între lumea oamenilor şi divinitate.
Yom Kippur: „pocăinţa"; cea mai sacră dintre sărbătorile iudaice, în timpul căreia se posteşte, iar credincioşii cer iertarea
păcatelor.
Biblia: (gr. byblos = carte) - Se compune din Vechiul Testament (Biblia ebraică) şi Noul Testament, care împreună formează
Biblia creştină.
Chivot: Cutie în formă dreptunghiulară în care se păstrau vasul de aur cu mană, toiagul lui Aaron şi Tablele Legii pe care erau
scrise cele zece porunci.
Idol: (gr. „imagine”) - Reprezentarea, de obicei sculptată, a unei zeităţi, utilizată în ritualuri religioase.
Mesia: Trimis al lui Dumnezeu, care vine pe pământ pentru a instaura o eră a dreptăţii.
Proroc: Cel ce „vede" cele viitoare. Persoane cu o viaţă sfântă care au vorbit în numele lui Dumnezeu.
Rabin: înţelept, îndrumătorul spiritual al unei comunităţi de evrei. Prezidează cercurile, rosteşte predici, răspunde celor care-l
consultă.
Sinagoga: Adunare, locul unde se celebrează cultul israelit
Dicţionarul budismului
24
Brahman: membru al celei mai prestigioase caste indo-ariene. Brahmanii au ca misiune păstrarea Vedelor şi săvârşirea riturilor.
Nirvana: eliberarea de suferinţă, ieşirea din ciclul reîncarnărilor, starea supremă de bine pe care o obţine spiritul iluminatului.
Stupă: monument funerar sau comemorativ de formă semisferică, dedicat păstrării şi conservării relicvelor, asociat de obicei cu o
mănăstire budistă.
Asceză: Stare de spirit obţinută printr-o viaţă austeră şi retrasă, renunţând la plăcerile trupeşti.
Hinduism: Cult religios din India, având la bază principalele dogme ale brahmanismului şi budismului.
Nirvana: Stare obţinută o dată cu eliberarea din ciclul renaşterilor şi trecerea la Realitatea Absolută.
Paranirvana: Nirvana desăvârşită.
Reîncarnare: (renaştere la budişti)- a trăi din nou după moarte în alt trup.
1. CREŞTINISMUL
A.GENEZA RELIGIEI ŞI A BISERICII CREŞTINE
Spiritualitatea lumii romane cuprindea în cadrul ei religia oficială romană, cultele locale şi cultele orientale.
Religia mozaică, ca religie locală acceptată se baza pe ideea venirii lui MESIA, urmaş al regelui David care să îi
elibereze pe evrei de sub dominaţia romană. Ideea mesianică, sacrificiul de răscumpărare şi credinţa în învierea lui
Iisus sunt bazele creştinismului.
Naşterea creştinismului ne este narată în cele 4 EVANGHELII ale lui MATEI, MARCU, LUCA şi IOAN, fiind
în esenţă următoarele:
- în 28-29 IOAN BOTEZĂTORUL, propăvăduieşte pocăiţa şi iertarea prin botezul în apa Iordanului, printre cei botezaţi
fiind şi IISUS din Nazaret, recunoscut de Ioan ca noul Mesia
- în primăvara lui 30(33) IISUS şi cei 12 ucenici ai săi hotărăsc să petreacă paştele la Ierusalim, mesajul lor fiind moral,
bazat pe dragostea în aproapele fiecăruia şi în Dumnezeu, smerenia şi speranţa în venirea împărăţiei lui Dumnezeu
- executarea lui IISUS prin crucificare şi învierea lui după 3 zile, urmată de pogorârea SFÂNTULUI DUH asupra
apostolilor şi începutul activităţii misionare a acestora
- desfăşurarea iniţială a misionarismului în zona Ierusalimului, ceea ce duce la ostilitatea evreilor şi lapidarea apostolului
Ştefan
- după 36-37 creştinii sunt expulzaţi din Ierusalim şi încep datorită operei apostolului Pavel/Paul (Saul), să
propăvăduiască şi între păgâni, termenul de Mesia devenind grecescul HRISTOS(cel uns, cel trimis)
B. ROMA ŞI CREŞTINII
Roma a respins creştinismul datorită refuzului creştinilor de a adora cultul imperial, lucru evident după separarea
lui de iudaism. Persecuţiile au intensitate variabilă mergând de la expulzări, deportări, interdicţii de practicare a
cultului, până la execuţii individuale şi colective. Apogee ale persecuţiilor sunt sub împăraţii Claudius(41-54),
Nero(54-68), Domiţian(81-96), Traian(98-117) şi în anii 303-306 din domnia lui Diocleţian. Din necesităţi politice
şi de oportunitate, Constantin cel Mare dă în 313 edictul de la Milano prin care legaliza creştinismul, tot el fiind
cel care va prezida primul conciliu ecumenic din 325 de la Niceea. În 391 Teodosius I declară creştinismul
singura religie oficială a imperiului.
C. CREŞTINISMUL ÎN MILENIUL I
Creştinismul s-a adresat iniţial păturilor marginalizate şi oropsite cărora le predica egalitate socială, puritate,
moralitate şi principiul îndurării. Iniţial o religie urbană creştinismul se răspândeşte la sate în epoca migraţiilor şi a
decăderii vieţii urbane. După conciliul de la Niceea biserica va fi condusă de 5 patriarhate: Roma,
Constantinopol, Ierusalim, Alexandria şi Antiochia. Cucerirea arabă a dus la decăderea ultimelor trei şi la un
conflict de autoritate şi întâietate între primele doua, soldat cu marea schismă din 1054.
Ortodoxia a evoluat în spaţiul oriental şi influenţat monahismul, sub forma comunităţilor de călugări dedicate
activităţilor intelectuale. Legat de lumea politică a Constantinopolelui a înfruntat erezii cu ar fi iconoclasmul,
bogomilismul şi paulicianismul.
Catolicismul a evoluat în spaţiul occidental european, fiind confruntat cu migraţiile germanice, asaltul islamic şi
confruntările ideologice cu Constantinopolul. Papa de la Roma s-a substituit puterii politice dispărute, a dus o
acţiune de creştinare a migratorilor barbari: francii – 499, burgunzii – 516, vizigoţii – 589, longobarzii – 590,
anglo-saxonii – 597. Monahismul catolic a fost impulsionat de acţiunile lui Benedict din Norcia care a fondat
orinul benedictinilor şi Mănăstirea MONTECASSINO – 529. Ordinul benedictin, clunisian, cistercian, franciscan
şi dominican s-au dedicat activităţilor misionare şi culturale.
D. VOCAŢIA UNIVERSALĂ A CREŞTINISMULUI PRIMITIV
Mesajul creştin se baza pe compasiune, milă, toleranţă, înţelegere, pe ideea mântuirii şi a vieţii de apoi. Divinitatea creştină
formată din Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfântul Duh este una iubitoare, ierătoare şi blândă. Creştinismul s-a
dezvoltat la început în mediul urban, iar comunităţile creştine era conduse de diaconi, preoţi şi episcopi. Ele erau deschise tuturor
categoriilor sociale şi etnice. Primii creştini s-au recrutat dintre evrei şi orientali şi din oamenii săraci, sclavi şi liberţi.
Unitatea comunităţilor de credincioşi se asigura prin botez, procesiuni şi ceremonialele religioase, prin
spovedanie, participarea la slujbe şi prin serbarea în comun a marilor sărbători creştine.
Unitatea familie, considerată baza comunităţii creştine se face prin oficierea de către biserică a marilor
momente ale existenţei individuale(naşterea, botezul, căsătoria şi moartea) şi ale celei colective(Pastele şi Crăciunul).
E. CREŞTINISMUL ŞI IDEEA IMPERIALĂ
25
Începutul pretenţiilor papei de a fi conducător secular datează din 754, papa primind atunci de la Pepin cel Scurt o serie de
teritorii care au devenit Statul papal. Dar fiind şi un conducător spiritual, papa emite pretenţii de întâietate în faţa conducătorilor
diferitelor naţiuni din Evul Mediu şi intră în conflict cu împăratul romano-german.
MAREA SCHISMĂ. Dacă în Apus papa, în absenţa unui control politic efectiv, a devenit atât un conducător spiritual, cât şi
unul secular, în Răsărit Biserica era sub controlul împăratului. Naşterea Bisericii greco-ortodoxe s-a produs o dată cu separarea
politică din 395, când Imperiul roman s-a scindat în două părţi. Cu timpul, între cele două biserici au apărut multiple divergenţe:
dogmatice, rituale sau canonice. Unica divergenţă dogmatică ireconciliabilă a fost dogma filioque: în Apus, teologii susţineau că
Duhul Sfânt venea atât de la Fiul, cât şi de la Tatăl, în vreme ce Răsăritul susţinea că provine numai de la Tatăl. Controversa
iconoclastă a provocat în Imperiul bizantin dispute, uneori violente, în jurul temeiului în baza căruia putea fi reprezentat în icoane
chipul lui Isus. în 1054 papa, şeful Bisericii numite de acum încolo catolică, şi patriarhul, şeful ortodoxiei, s-au excomunicat
reciproc. De atunci, anul 1054 a fost numit anul Marii Schisme.
CRUCIADELE. Într-o atmosferă de mare zel religios (secolele XI-XIII), concretizat prin construirea marilor
catedrale gotice, prin apariţia ordinelor monastice, au avut loc, pe de altă parte, şi cruciadele, expediţii cu caracter
religios organizate între 1096 şi 1270 pentru eliberarea Sfântului Mormânt de sub stăpânirea musulmană. Alături
de puternica motivaţie religioasă au stat însă şi motive economice (dificultăţile sistemului autarhic feudal), sociale
(creşterea demografică, apariţia unei clase de războinici profesionişti) sau politice (anarhia caracteristică
feudalităţii). Papalitatea, dorea să canalizeze spiritul războinic al cavalerilor în afara Europei şi să aducă sub
obedienţa sa Biserica ortodoxă. În total, au fost opt cruciade, care, deşi n-au reuşit să-şi atingă în totalitate scopul,
au adus beneficii Europei: au fost aclimatizate plante noi, iar arta, ştiinţa şi literatura, ca şi istoria şi arhitectura au
fost puternic influenţate. Cruciadele au contribuit şi la apariţia statelor centralizate moderne din Europa, căci în
urma lor suveranii au combătut mai uşor anarhia feudală
2. ISLAMUL
A. ARABII ŞI ISLAMUL.
Patria arabilor este peninsula deşertică a Arabiei, cu centre agrar-urbane şi comerciale în Yemen, Oman şi de pe
ţărmurile Mării Roşii. Influenţele ebraico-creştine şi cele romano-elenistice au grăbit coagularea triburilor arabe.
În 610 începe la Mecca acţiunea de propăvăduire a lui MAHOMED. Noua religie primită de la ALLAH, susţinea
ideea solidarităţii familiare şi tribale, combate egoismul, cultul bogăţiei, susţine dezideratul generozităţii,
egalităţii, onestităţii, carităţii, cumpătării şi moderaţiei. Silit în 15 iulie 622 să se refugieze la Medina, Mahomed
revine susţinut de adepţii săi şi impune tuturor arabilor până la moartea sa din 632, noua credinţă
ISLAMUL(supunere în arabă), tuturor credincioşilor – MUSLIM.
B. CARACTERISTICILE ISLAMULUI
Islam şi musulman sunt două derivate, de la verbul aslama "a se supune", sensul lor fiind de "supunere", respectiv
de "supus", subînţelegându-se, faţă de Dumnezeu. O altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare
a păcii întru Dumnezeu". Coranul „Citire”, „Recitare”, cartea sacră a tuturor musulmanilor, cuprinde
revelaţiile făcute de Dumnezeu , prin intermediul îngerului Ğibrīl (Gavril, Gabriel), profetului Muhammad,
direct în limba arabă. În acest sens, Coranul este considerat a fi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru
musulmani, Coranul nu este doar cartea sacră revelată de către divinitate, definită ca o sumă de concepte în care
se crede, o sinteză de precepte etice, o conduită de viaţă spirituală, un codice civil ce răspunde problemelor vieţii
cotidiene. Allah înseamnă Dumnezeu în limba arabă. Termenul desemnează noţiunea de Dumnezeu atât pentru
arabii musulmani, cât şi pentru arabii creştini. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că
Dumnezeul la care se închină este acelaşi cu Dumnezeul iudeo-creştin. Totuşi, musulmanii resping teologia
creştină privind unicitatea lui Dumnezeu (doctrina Treimii), văzând aici o formă de politeism.
3. ISTORIA ALTFEL
Tabel comparativ cu numele apostolilor
Evanghe Evanghe Evang Observaţii
lia după lia după helia
Matei Marcu după
Luca
Simon Simon Simon Simon, zis Petru, fratele lui
Petru Petru Petru Andrei
Andrei, Andrei Andre Sfântul apostol Andrei, cel Întâi
„fratele i, chemat, fratele lui Petru
lui” „fratel
e lui”
Iacob, Iacob, Iacob Iacob cel Bătrân, fratele lui Ioan
fiul lui fiul lui
Zevedei Zevedei
Ioan, Ioan, Ioan Sfântul apostol şi evanghelist
„fratele „fratele Ioan sau Ioan Teologul, fratele
lui" lui" lui Iacob cel Bătrân
Filip Filip Filip
Bartolo Bartolo Bartol Bartolomeu, zis şi Natanael
meu meu omeu
Toma Toma Toma
Matei Matei Matei Sfântul apostul şi evanghelist
26
Matei, zis şi Levi, fratele lui
Iacob
Iacob, Iacob, Iacob, Iacob cel Tânăr
fiul lui fiul lui fiul lui
Alfeu Alfeu Alfeu
Tadeu Tadeu Iuda, Iuda, numit şi Levi, supranumit
„fratel Tadeu, fratele lui Iacob
e lui”
Simon Simon Simon Simon Zelotul, zis şi Canaanitul
Canaani Canaani Zelotu
tul tul l
Iuda Iuda Iuda înlocuit, după trădare şi moarte,
Iscariote Iscariote Iscari cu Matia
anul anul oteanu
l
Apostolul Pavel/Paul (Tars,Cilicia, cca 3-7 - Roma, probabil 67 în timpul domniei şi persecuţiei lui Nero).Personaj biblic al
Noului Testament, foarte cunoscut convertit de la iudaismul asumat în spiritualitatea farizeilor, Saul/Paul devine
deopotrivă cel mai activ misionar în lumea păgână cât şi cel mai prolific scriitor al creştinismului de la început: lui îi
sunt atribuite 13 Scrisori din cuprinsul Noului Testament. Atât la răspândirea geografică cât şi la precizarea doctrinei
creştine rolul lui este incontestabil. Opera lui
Pavel/Paul. Opera apostolului are trei părţi: constituirea de comunităţi creştine, crearea unei „şcoli” creştine (a unui
curent teologic creştin) şi scrierile sale.
4. CRONOLOGIE
Cronologia creştinismului
63 î.Hr: Pompei cucereşte Ierusalimul
37 î.Hr.: Irod cel Mare devine regele iudeilor
27 î.Hr.: Augustus, împărat roman
27
7: recensămintele din Iudeea
5(4)?: Naşterea lui Isus în Bethleem. Isus se naşte sub Irod cel Mare, care moare în anul 4, ceea ce face ca data naşterii să fie
fixată înainte de anul 1 e.n., aşa cum a determinat-o Dionisie Exiguul în secolul al VI-lea.
4: moartea lui Irod
DUPĂ CRISTOS
1: începutul erei creştine, fixate de Dionisie cel Mic în anul 753 de la întemeierea Romei
6: Iudeea guvernată de un procurator
10: naşterea lui Saul din Tars
14: Tiberius împărat, până în 37
26: Pilat, procuratorul Iudeii
27/29: Ioan Botezătorul predică şi botează la Iordan
27: Botezul lui Isus
28: Isus începe să predice în Galileea
29: decapitarea lui Ioan Botezătorul
30/33: Intrarea lui Isus la Ierusalim; arestarea lui Isus; moartea pe cruce (învierea şi înălţarea la cer)
36/37: moartea diaconului Ştefan; comunitatea creştină se deplasează din Ierusalim
38: convertirea lui Saul aproape de Damasc
62: lapidarea lui Iacov, fratele Domnului
64: incendierea Romei şi persecuţia creştinilor
70: cucerirea Ierusalimului de către Titus
81-96: persecuţia creştinilor sub Domiţian
95: Apostolul Ioan scrie Apocalipsa în insula Patmos
250: prima persecuţie creştină organizată în întreg imperiul de către împăratul Decius
303: persecuţia lui Diocleţian
312: bătălia de la Podul Vulturului (Pond Milvius), Constantin cel Mare reunifică Imperiul Roman
313: Edictul de la Milano, Constantin cel Mare legitimează creştinismul
325: Conciliul I egumenic de la Niceea
394: Teodosiu cel Mare interzice cultele păgâne; creştinismul devine religie de stat
590: Grigore cel Mare – papă
Cronologia islamului
cca 570: Muhammad se naşte la Mecca, în tribul Quraish
cea 610: Muhammad primeşte primele revelaţii şi pronunţă primele profeţii
622: Hegira, Muhammad părăseşte Mecca împreună cu un grup de adepţi şi se refugiază la Medina, pentru a se apăra de
persecuţii
632: moartea Profetului
656: declanşarea conflictului între şiiţi şi sunniţi
638: este cucerit Ierusalimul, care era considerat, alături de Mecca şi Medina, unul dintre oraşele sfinte. Iniţial, Profetul
recomandase credincioşilor să se roage cu faţa spre Ierusalim
Secolele VII-IX: prin intermediul jihad-ului, războiul sfânt musulman, Islamul cuprinde toată zona sudică a Mediteranei şi
Orientul Apropiat. Capitala califatului se mută la Bagdad
5. DICŢIONAR
Dicţionarul creştinismului
Apostol: (în cazul de faţă) nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Cristos, propagatori ai creştinismului
Evanghelie: parte a Bibliei care redă viaţa şi preceptele lui Isus Cristos, constituind fundamentul Noului Testament. E constituită
din patru cărţi compuse de discipolii lui Isus: Matei, Marcu, Luca şi Ioan
Mesia: titlu dat Mântuitorului de către evrei şi identificat apoi cu Isus Cristos (nerecunoscut de teologii iudei). În ebraică
meshiah înseamnă „unsul lui Iahve”
Stoicism: doctrină a şcolii stoice ce susţine fatalismul şi ideea că omul trebuie să suporte cu bărbăţie vicisitudinile vieţii
Apologet: susţinător fervent al creştinismului
Catacombă: galerie subterană naturală folosită de primii creştini ca loc de înmormântare şi cult
Conciliu: reuniune a episcopilor având ca scop discutarea şi reglementarea problemelor religioase
Episcop: şeful (conducătorul spiritual) primelor comunităţi creştine
Erezie: concepţie contrară dogmei Bisericii
Euharistie: împărtăşanie: creştinii împart pâine şi vin, considerate corpul şi sângele lui Cristos
Gnosticism: erezie creştină din secolele I - II ce căuta îmbinarea filozofiei greceşti cu dogma Evangheliilor
Maniheism: erezie creată de Mani (secolul al III-lea); ea susţinea o concepţie dualistă, bazată pe două principii ireconciliabile:
bine – rău
Persecuţie: prigonirea unor persoane prin violenţă (aici din motive religioase)
Arianism: erezie iniţiată de un preot din Alexandria, Arie (secolul al IV-lea), care susţine că Fiul este inferior Tatălui, fiind o
fiinţă creată. Conciliul din Niceea (325) a respins erezia, arătând că Fiul şi Tatăl sunt de aceeaşi fiinţă (au aceeaşi natură).
Monasticismul: cuvânt sinonim cu cel de călugărie, de la grecescul monos, singur; mişcare religioasă ce susţinea retragerea din
lume, profunda interiorizare
Ecumenic: universal
Iconoclasm: Dispută teologică privind reprezentările figurative (imagini) în cadrul cultului religios. Iconoclaştii cereau
respectarea poruncii a doua a „Decalogului”: „Să nu-ţi faci chip cioplit...”
Martir: Persoană torturată pentru credinţa sa în învierea lui Iisus şi încălcarea cultului religiei oficiale romane.
Misionarism: Proces de răspândire a religlei creştine în teritorii necreştine, prin intermediul misionarilor.
28
Mozaism/Iudaism: religia monoteistă a evreilor, fundamentată pe Vechiul Testament.
Dicţionarul islamului
Imam: Şef religios, persoană care conduce rugăciunea comună în moschee.
Moschee: locul în care se desfăşoară cultul musulman.
Ulemale: învăţaţii comunităţii, specialişti în teologia şi dreptul islamic.
Beduin: Locuitor arab al deşertului.
Islam: Supunere.
Maur: Arab din zona Magrebului.
Musulman: cel care a primit Islamul (Muslim în limba arabă,musulman în limba turcă), credincios, om care se dăruieşte lui
Dumnezeu.
3. MIGRAŢIILE ÎN MILENIUL I
Imperiul Roman a asigurat timp de 400 de ani unitatea lumii europene, dar din secolul III s-a confruntat cu o puternică criză
internă, desfăşurată pe fondul migraţii spre vest a triburilor germano-slave, determinate se pare de asaltul hunilor. Popoarele
slave, germanice, fino-ugrice, turcice, mongolice şi altaice au asaltat Europa între secolele III-XII, datorită modificărilor
climaterice, economice şi sociale, dar şi dorinţei de a acapara bogăţiile lumii urbane romane.Imperiul roman cunoaşte o
barbarizare lentă. în regiunile de frontieră, în secolele IV-V a devenit foarte dificil de a distinge un roman de un barbar.Rezultatul
migraţiilor a fost, ruralizarea, barbarizare, decăderea comerţului, meşteşugurilor şi agriculturii, divizarea Imperiului în 395 şi
prăbuşirea părţii lui occidentale în 476.Urmările marilor migraţii au fost în primul rând de natură etno-lingvistică. Apar
popoare şi limbi noi, dar şi noi state, dintre care unele durabile. Schimbările economice sunt şi ele importante, prin noi forme de
proprietate prin luarea în stăpânire a pământului de către migratori. Social înregistrăm dispariţia obştilor săteşti egalitare de tipul
mărcii, la germani, sau al zadrugăi, la slavi, diferenţierile sociale provocate de războaie ducând la apariţia unei aristocraţii
barbare care, prin amestecul cu nobilimea romană, va duce la apariţia unei noi clase conducătoare.
4. REGATELE BARBARE
Prăbuşirea imperiului a dus la barbarizare, pierderea puterii politico-economice de aristocraţia romană şi sfârşitul
civilizaţiei antice. Popoarele războinice germane se bazau pe dreptul magico-divin al regelui, a cărui putere se
menţinea prin forţa armelor şi a cărui moştenire era împărţită de toţi urmaşii lui de sex masculin. Regatul
patrimonial barbar era efemer, cu graniţe variabile, supus unirilor şi divizărilor, cu capitală itinerantă şi ilustrată de
personalitatea regelui.
OCCIDENTUL FĂRÂMIŢAT. În Occident, în locul Imperiului roman dispărut au apărut o serie de regate barbare independente
şi rivale. Dreptul roman, limba, alfabetul latin şi religia creştină au fost conservate. Principii barbari s-au convertit rapid la
creştinism. Motivele pentru care barbarii au asimilat rapid civilizaţia romană au fost în principal două: numărul redus al
barbarilor invadatori, ce nu formau mai mult de 5-10% din populaţia regatelor lor, şi conştiinţa superiorităţii civilizaţiei romane
comparativ cu cea barbară. După ce au străbătut întreaga Europă, vizigoţii s-au stabilit în final în Spania. Ei i-au dislocat de aici
pe vandali, care şi-au creat, la rândul lor, un regat în nordul Africii. Ostrogoţii au luat conducerea Italiei sub regele Teodoric.
Longobarzii, burgunzii şi francii au trecut Rinul, stabilindu-se în secolul al V-lea pe teritoriul Franţei de azi şi în nordul Italiei, iar
anglo-saxonii s-au stabilit în Anglia.
EVANGHELIZAREA BARBARILOR. Creştinarea goţilor s-a făcut iniţial în formă ariană, un rol important în acest sens
avându-1 Ulfila (310-380). După ce le-a creat goţilor un alfabet, a tradus Biblia în limba gotă, acesta fiind cel mai vechi
monument al literaturii germane. Ostrogoţii, longobarzii au fost de asemenea arieni. În 496, regele franc Clovis (481-511) s-a
convertit la creştinismul de tip roman, gestul lui fiind urmat de toţi francii. Monarhia francă a devenit astfel suportul papalităţii la
începutul Evului Mediu.
ORIENTUL RESTRUCTURAT. Dacă în Occident viaţa socială s-a ruralizat, iar cultura s-a refugiat în biserici, în Orient se
menţin mari oraşe, cu o intensă viaţă meşteşugărească şi comercială. Superioritatea Orientului nu era una doar urbană şi culturală,
ci şi socială , administrativă şi militară, soldaţii primind în schimbul serviciului militar un lot de pământ. Veacul al V-lea este
dominat pe plan intern de luptele cristologice (disputa în jurul naturii umane sau divine a lui Cristos). Pe plan extern,
29
confruntarea este mai concretă, imperiul fiind ameninţat de vizigoţi, huni şi ostrogoţi. Primejdiile sunt înlăturate pe rând. Cu
alungarea şefului ostrogot Teodoric în Italia (488), Constantinopolul înlătură şi ultima primejdie din Balcani. Imperiul roman de
răsărit evită astfel soarta Romei şi pregăteşte condiţiile unei spectaculoase restaurări a vechii lumi romane ce se va petrece în
veacul următor.
7. ISTORIA ALTFEL
Attila (406–453), cunoscut şi ca Attila Hunul, Etzel în Cântecul Nibelungilor, ca Atli în legenda nordică Volsunga Saga şi ca
Attilius în Thidrekssaga; în germana veche "Attli" însemna "tatăl" sau "cel bătrân"; numele hun al căpeteniei nu s-a păstrat) a
fost ultimul şi cel mai puternic rege a hunilor, domnind între anii 433-453. Născut într-o familie nobilă, el l-a urmat la tron pe
unchiul său Roas, împreună cu fratele său Bleda.
Nomazi istorici. Popoarele migratoare din secolele III-V, au fost: goţii, hunii, vandalii, francii, anglo-saxonii, iar din secolele
VI-IX: slavii (apuseni, sudici, răsăriteni), bulgarii, normanzii, ungurii (maghiarii). Alţii nomazi sunt: Alanii, Avarii, Cumanii,
Gepizii, Kazarii, Mongolii, Pecenegii, Tătarii, Uzii
Chazarii, khazarii sau hazarii au fost un popor turcic semi-nomad din Asia Centrală a cărui majoritate s-a convertit la iudaism.
Numele 'hazar' pare a fi legat de o formă a unui verb turcic care înseamnă a umbla (gezer în Turca modernă). Din veacul al X-lea
până spre mijlocul secolului al XIII-lea sunt amintite comunităţi hazare în Kiev, în Tmutorokan, în Peninsula Taman, în teritoriile
de pe Volga, stepele din Kuban, litoralul de nord al Mării Caspice in preajma Astrahanului precum şi în Caucaz. Devastarea
aşezărilor din Rusia Kieveană, inclusiv a capitalei Kiev, în timpul invaziei mongole din anul 1239, urmată de nesiguranţa
drumurilor comerciale din această zona geografică au determinat emigrarea masivă a comunităţilor iudaice spre Regatul
Poloniei.Diverşi cercetători, în frunte cu cei din prima parte a sec. XX, popularizaţi de scriitorul Arthur Köstler, care consideră că
o parte importantă a evreilor est-europeni, aşa-numiţii Aşkenazim - denumiţi de turcologii din Turcia "musevî türkler, adică
"turcii iudaici" -, sunt descendenţii comunităţilor hazarilor evrei. Autorul Köstler subliniază că hazarii "şi-au ales acestă religie
(mozaică) în anul 740, deşi nu avuseseră nimic în comun" cu evreii. Autorul spune despre hazari că sunt "turcomani din stepele
scitice". Această identificare reprezintă obiectul unei îndelungate controverse istorice. Uneori secuii ardeleni, în special cei din
clanul Abraham, au fost asociaţi şi ei cu hazarii.
8. CRONOLOGIE
235-284: epoca anarhiei militare (lupte civile şi războaie de apărare a hotarelor)
238: primul atac al goţilor asupra imperiului
270-275: domnia lui Aurelian
30
271: abandonarea Daciei
284-305: domnia lui Diocletian; dominatul
293: instaurarea tetrarhiei
306-337: Constantin I
312: Constantin înfrânge pe Maxentius la Pons Milvius
325: primul Conciliu ecumenic al Bisericii creştine de la Niceea
330: inaugurarea oficială a Constantinopolului ca noua capitală a Imperiului roman
361-363: domnia lui Iulian Apostatul; puternică reacţie anticreştină; încercare de reînviere a cultelor păgâne
375: atacul hunilor în Europa; nimicesc regatul ostrogoţilor; încep marile migraţii
376: începe migraţia vizigoţilor, dislocaţi din zona Buzăului de către huni
378: bătălia de la Adrianopol; vizigoţii obţin o mare victorie, împăratul Valens moare pe câmpul de luptă
379-395: domnia lui Theodosius
394: creştinismul devine religie oficială
395: divizarea Imperiului roman
409: vandalii, suevii şi alanii trec Pirineii şi jefuiesc Peninsula Iberică
410: vizigoţii lui Alaric cuceresc Roma
418: vizigoţii devin federaţi ai imperiului şi sunt aşezaţi în Aquitania (sud-vestul Franţei actuale)
451: bătălia de pe Câmpiile Catalau-nice; Attila este înfrânt de romani
455: vandalii cuceresc Roma
476: sfârşitul Imperiului roman de apus
482-511: Domnia lui Clovis I, întemeietorul statului franc.
496: creştinarea regelui franc Clovis
507: regele Clovis îi înfrânge pe vizigoţi, obligându-i să se retragă dincolo de Pirinei, în Spania
535-555: războaiele duse de bizantini împotriva ostrogoţilor pentru recucerirea Italiei
Secolul al VII-lea: trecerea slavilor la sud de Dunăre
568: longobarzii invadează nordul Italiei,se răspândesc în Italia centrală (nu cucerească Roma) şi de sud, unde întemeiază
ducatele de Spoleto şi de Benevento
681: aşezarea bulgarilor în sudul Dunării
682: popoarele turcice aflate sub suzeranitatea dinastiei chineze Tang îşi recapătă independenţa
840: regatul uigur din zona central-nor-dică a Mongoliei a fost cucerit de către kirghizi
896: ungurii se stabilesc în Pannonia
1071: sultanul selgiucid Arp Arslan îi înfrânge pe bizantini la Manzikert, deschizând astfel calea aşezării turcilor selgiucizi în
Anatolia
1206-1227: domnia lui Genghis-Han
1239: formaţiunile politice ale kipceacilor(cumanilor) sunt distruse de invazia mongolă
9. DICŢIONAR
Romania: teritoriile care au aparţinut Imperiului roman şi unde, în vremea migraţiilor, continuă să se vorbească limba latină
populară, „romana".
Romanitate occidentală: spaţiu al romanităţii rezultat prin divizarea Imperiului roman în 395 şi unde, în secolele următoare,
populaţia latinofonă domină din punct de vedere etnic migratorii germanici(Italia, Gallia, Hispania).
Romanitate răsăriteană: spaţiu al romanităţii rezultat prin divizarea Imperiului roman în 395 şi unde, în secolele următoare,
populaţia latinofonă domină migratorii slavi(Dacia, Moesia).
Evanghelizare: acţiunea de răspândire a Evangheliei printre păgâni
Lupte cristologice: ample dezbateri teologice privind dubla natură a lui Cristos; unii, nestorienii, acceptă doar natura umană a lui
Cristos, alţii, monofiziţii, nu acceptă decât natura divină a acestuia; Conciliul de la Niceea (325) reuneşte cele două poziţii,
proclamându-1 pe Fiu „consubstanţial cu Tatăl"
Romanizare: procesul prin care romanii au impus unei ţări sau regiuni limba, cultura, obiceiurile, modul de organizare,
instituţiile şi civilizaţia romană
Marcă: obşte sătească la germani
Zadrugă: obşte sătească la slavi
Federaţi: populaţii de la graniţele Imperiului roman care se angajau să apere aceste graniţe în schimbul unor avantaje.
Latinofon: vorbitor de limbă latină.
Veteran: ostaş roman care îşi terminase servicul militar şi care primea o bucată de pământ, de regulă în zona unde fusese sub
arme.
1. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ
Etnogeneza românească este parte a etnogenezei popoarelor romanice şi a limbilor neolatine, având următoarele
etape:
- familiarizarea lumii geto-dace cu civilizaţia materială şi spirituală romană în secolele I î.Hr. – I d.Hr.
- cucerirea Daciei care aduce după sine un proces de colonizare, urbanizare şi de impunere a sistemului politic, economic
şi militar romam
- epoca romană în Dacia(106-275), marcat de romanizarea băştinaşilor prin intermediul armatei, administraţiei, justiţiei,
şcolilor, religiei, oraşelor, vieţii economice, limbii, veteranilor şi coloniştilor
31
- epoca migraţiilor timpurii(sec.III-VIII) în care pe fondul părăsirii provinciei de romani, are loc o ruralizare şi decădere
economică, dar se produce asimilarea migratorilor de băştinaşii daco-romani
- asimilarea slavilor şi organizarea în forme autohtone începând cu obştile, ţările, cnezatele şi voievodatele de vale,
concomitent cu apariţia băştinaşilor în cronicile de secol VII-XI sub denumirile antice de daci şi cele de tip slavo-
german de vlahi cu variantele sale de walah, olah, ulakes, voloch.
- unitatea romanică şi creştină a apariţiei poporului român, influenţat în evoluţia sa lingvistică, religioasă şi social-
politică de elementul slav
5. ISTORIA ALTFEL
Goţii pe teritoriul Daciei. Împaratul Aurelian (270 - 275), incercand restaurarea granitelor imperiului, face o
expeditie impotriva goţilor din Dacia, dar cu toata victoria repurtata asupra lor, in urma careia ia titlul de
"Gothicus maximus" şi "Dacicus maximus", el nu mai poate restabili ordinea de mai inainte in Dacia. Astfel că,
Aurelian incheie pace cu goţii, cedându-le Dacia ca unor federati ai Imperiului Roman, cu indatorirea de a pazi
limita dunareana (271). Asadar, gasim in Dacia urmatoarele triburi de goti: taifalii şi victoalii. Aşezările goţilor în
Dacia cuprindeau numai câmpia răsăriteană (Moldova cu partea estică a Ţării Româneşti), in timp ce în partea
centrală şi muntoasă a provinciei, care fusese cel mai mult colonizată şi romanizată în timpul guvernării romane,
continua să locuiască populaţia daco-romană, rămasă aici după retragerea legiunilor şi a administraţiei romane
peste Dunăre (în Dacia Aurelia). Aceasta populatie daco-romană a ramas sub stapanire gotică. Dupa asezare, goţii
se imparteau in vizigoţi ( goţi apuseni, ramura tervingilor), care locuiau in campia rasariteana a Daciei si pe
Nistru, si in ostrogoţi (goţi răsăriteni), care locuiau la est de Nistru. Prin contactul cu Imperiul Roman, printre goţi
se propaga, mai ales la vizigotii din Dacia, creştinismul. Primul episcop Wulfila (Ulfilas), care in 348 este silit sa
se retraga cu o ceata de credincioasi peste Dunăre in Imperiul Roman din cauza persecutiilor din partea păgânilor,
traduce Biblia în limba gotică. Alti propovaduitori ai crestinismului la goţi, intre care sunt cunoscuti Sfântul
Nichita şi Sfântul Sava (gotul), au suferit martirajul in Dacia. Dar, cu toate persecutiile, creştinismul se
răspândeşte, aşa că, in curand cea mai mare parte a vizigoţilor devin crestini, deosebindu-se astfel tot mai mult de
ostrogotii păgâni. Ostrogoţii condusi de regele lor Ermanric (Hermanric), i-a supus pe slavii şi finii vecini si
32
formau un imperiu puternic ce cuprindea aproape toata Rusia meridională. Invazia hunilor din 375 îi gaseste pe
goţi divizaţi religios si politic. Astfel ca ostrogoţii cad sub lovitura hunilor si devin supusi acestora. Vizigoţii se
retrag peste Dunăre, unde primesc pământ in Moesia si Tracia, pe cand Dacia parasita de ei cade in mainile noilor
navalitori. Cumani şi pecenegi în Ţara
Făgăraşului. În Evul mediu, Ţara Făgăraşului a găzduit pe lângă populaţia românească şi comunităţi
sedentarizate ale unor seminţii turcice tradiţional migratoare cum ar fi cumanii, pecenegii, şi, într-o mai mică
măsură uzii sau chiar bulgari turcici (originari din regiunea fluviului Volga). Astfel, documentele timpului
semnalează existenţa în anul 1224 a silvei Blacorum et Bissenorum (pădurea românilor şi a pecenegilor) între
Munţii Făgăraş şi valea Oltului, în "zona străbătută de numeroase ape, unde există o densitate apreciabilă de
toponime şi hidronime de origine turcică". Pe teritoriul de azi a aşezării făgărăşene Viştea de jos a existat chiar o
episcopie a cumanilor. De altfel, zona etnografica a Viştei poartă denumirea de Valea Izinelor, numele "Izin"
fiind de clară provenienţă turcică. Cumanii şi-au lăsat amprenta în denumiriile comunelor care până în ziua de azi
se numesc Comana. Pecenegii din Arpaş au fost consemnaţi în documentele regale mahiare ca posesori de
diplome la 1222. Pecenegii şi cumanii constituiau aşa-numite caste "pastoralo-militare" şi există documente care îi
consemnează pe pecenegii din zona Fagarasului ca participand adesea, pe lângă atribuţiile lor oficiale de
"grăniceri", ca mercenari sau voluntari în armatele diferiţiilor magnaţi locali din Transilvaniei cum a fost cea a
comitelui Ioachim din Sibiu iar "una din capeteniile românilor din regiunea Fagaras, de origine cumană,
Toktomer-Thocomerius, poreclit Negru Vodă, coboară cu ceata lui în anii 1290, şi-şi aşează "scaunul" în orasul
Câmpulung".
Tătarii din Dobrogea numără aproximativ 20.000-25.000 de persoane şi sunt urmaşii tatarilor din hanatul
Hoardei de Aur din Bugeacul si Crimeea invecinate colonizaţi aici. În România, ei sunt aliaţi politic cu
coreligionarii lor turci şi trimit în Parlamentul Romaniei cate un deputat. Dintre asezarile dobrogene, orasul
Medgidia, renumit pentru geamia sa “ Abdul Medgid “ are o concentratie însemnata de tătari autohtoni. În multe
localitaţi din judeţele Constanţa şi Tulcea se găsesc multe geamii. Unele dintre acestea au fost construite cu mulţi
ani in urmă, având valoare istorică (geamia din Mangalia), altele fiind construite mai recent, îndeosebi după
Revoluţia din '89.
6. CRONOLOGIE
270-275: Retragerea aureliană.
294: Refacerea cetăţii Tropaeum Traiani sub Diocletian.
313: Edictul Iul Constantin cel Mare de la Mediolanum (Milano) dă libertate de manifestare creştinilor.
375: atacul hunilor în Europa; nimicesc regatul ostrogoţilor; încep marile migraţii
376: începe migraţia vizigoţilor, dislocaţi din zona Buzăului de către huni
378: bătălia de la Adrianopol; vizigoţii obţin o mare victorie, împăratul Valens moare pe câmpul de luptă
385: Theodosius I interzice cultele păgâne.
395: Divizarea Imperiului Roman.
527-565: Justinian consolidează cetăţile dunărene.
602: Prăbuşirea frontierei dunărene Imperiului. Pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică. Ieşirea Dobrogei de sub stăpânirea
Imperiului bizantin.
Secolul al VII-lea: trecerea slavilor la sud de Dunăre
681/687: aşezarea bulgarilor în sudul Dunării
896-1000: Aşezarea ungurilor în Pannonia. Creştinarea lor şi constituirea regatului maghiar.
7. DICŢIONAR
Etnogeneză: Proces istoric, lingvistic şi cultural de formare a unui popor.
Etnie: Comunitate umană.
Obşte: Formă de organizare socială
Alogeni: grup etnic venit din altă parte, străini.
Castru: cetate romană, din piatră sau cu fortificaţii din pământ, ridicată cu scopul apărării graniţelor sau a drumurilor comerciale
şi militare.
Centurion: comandant al unei centurii, subunitate a legiunii formată din 100 de soldaţi.
Latinofon: vorbitor de limbă latină.
Veteran: ostaş roman care îşi terminase servicul militar şi care primea o bucată de pământ, de regulă în zona unde fusese sub
arme.
Romanizare: procesul prin care romanii au impus unei ţări sau regiuni limba, cultura, obiceiurile, modul de organizare,
instituţiile şi civilizaţia romană
1. ARABII ŞI ISLAMUL
Patria arabilor este peninsula deşertică a Arabiei, cu centre agrar-urbane şi comerciale în Yemen, Oman şi de pe
ţărmurile Mării Roşii. Influenţele ebraico-creştine şi cele romano-elenistice au grăbit coagularea triburilor arabe.
În 610 începe la Mecca acţiunea de propăvăduire a lui MAHOMED. Noua religie primită de la ALLAH, susţinea
ideea solidarităţii familiare şi tribale, combate egoismul, cultul bogăţiei, susţine dezideratul generozităţii,
egalităţii, onestităţii, carităţii, cumpătării şi moderaţiei. Silit în1 5 iulie 622 să se refugieze la Medina, Mahomed
revine susţinut de adepţii săi şi impune tuturor arabilor până la moartea sa din 632, noua credinţă
ISLAMUL(supunere în arabă), tuturor credincioşilor – MUSLIM.
33
2. CALIFATUL ARAB
Sub califii legitimi – urmaşii direcţi ai lui Mahomed(socrul său ABU BAKR, vărul său OMAR, nepotul său
OTHMAN şi ginerele său ALI), arabii cuceresc Persia parţilor şi smulg Bizanţului Siria, Mesopotamia, Fenicia,
Palestina şi Egiptul.
Omeyazii(661-750) întind stăpânirea arabă până în Asia Centrală, India, centrul Asiei Mici, caucaz, Maroc şi
Spania. Capitala se mută la Damasc şi ofensiva este oprită de bizantini în 740 şi 747, de franci la Poitiers în 732 şi
de chinezi pe râul Talas în 751. Criza politico-militară duce la orevoltă în urma căruia tronul revine
Abbasizilor(750-1258). Capitala se mută la Bagdad iar statul atinge apogeul său economic, politic, cultural şi
intelectual în secolul IX. Atacul turcilor selgiucizi din 1055 slăbeşte autoritatea centrală şi duce la apariţia unor
califate independente în Spania(Omeyazii ), Maroc(Idrizii), Africa de nord(Aglabizii) şi Egipt(Fatimizii).
Cucerirea Bagdadului de către mongoli în 1258, pune capăt califatului a cărui loc este preluat de Imperiul
Otoman(1280-1923), Iranul safavid(1500-1722), Imperiul mogul din India(1526-1858) şi Egiptul
mamelucilor(1250-1517.
3. ARABII ÎN EUROPA
Arabii pătrund în Europa în 711, când trecând strâmtoarea Gibraltar cuceresc rapid regatul vizigot din Spania.
Expediţiile lor de la nord de Pirineii sunt stopate de francii conduşi de CAROL MARTEL în bătălia de la Poitiers
– 732. Extinderea imperiului lui Carol cel Mare la sud de Pirinei, după 778, nu impietează evoluţia de 8 secole a
Califatului de Cordoba. Alte teritorii europene penetrate de stăpânirea arabă au fost Sardinia, Sicilia, sudul Italiei,
Creta şi Cipru.
SOCIETATE ŞI ECONOMIE. Civilizaţia musulmană a avut oraşe înfloritoare, precum Bagdad, Cordoba, Damasc, Cairo.
Oraşul islamic era organizat în jurul a doi poli: marea moschee, ce grupa comunitatea credincioşilor, şi piaţa (souk în arabă sau
bazar în persană). Foarte numeroase erau băile publice (hammam). La periferia oraşelor se găseau caravanseraiuri. Dar 80% din
populaţie locuia în sate. Arabii au contribuit mult la progresul agriculturii, inventând dispozitive de irigat şi introducând în
ţinuturile cucerite noi plante (orezul, cânepa, bumbacul, gutuiul, portocalul, lămâiul, caisul, piersicul, trestia de zahăr, fasolea).
Arabii au ocupat o poziţie nodală între Europa, Africa şi Asia, acest fapt fiind în avantajul negustoriei. Comerţul dispunea de o
excelentă monedă de aur, dinarul. Prin comerţ, arabii au difuzat în Europa noi invenţii şi produse precum hârtia şi busola din
China. Descrierile geografilor arabi au lărgit cunoştinţele despre lume. Arabii aveau o împărţire aparte a timpului, socotind anii
ce se scurseseră de la hegiră. în domeniul alimentar, Coranul, cartea lor sfântă, le interzicea consumarea cărnii de porc şi
alcoolul. Referitor la femei, Coranul susţinea portul voalului şi poligamia.
7. CRONOLOGIE
570-632: Mahomed
610-643: domnia împăratului bizantin Heraklios
622: fuga lui Mahomed de la Mecca la Iathreb, hegira
630: Mahomed ocupă Mecca
634: începutul invaziei arabe; arabii cuceresc Siria, Palestina, Egiptul, Iranul, apoi Africa de Nord şi Spania
635: trupele califului Omar cuceresc Damascul
636: principalele oraşe bizantine din Siria şi Palestina sunt deja cucerite până la această dată
637: arabii ocupă oraşul Ctesiphon, capitala Imperiului Persan/Sasanid
638: Ierusalimul cade sub stăpânire arabă după un asediu de doi ani
641: începe invazia arabă în Egipt
646: cucerirea Armeniei. în acelaşi an se încheie cucerirea Egiptului şi începe campania pentru cucerirea fostelor provincii
romane din nordul Africii
661-750: dinastia Omeiadă
673-677: primul asediu arab al Constantinopolului
711: Tarik cucereşte Spania de la vizigoţi
732: la Poitiers, trupele lui Carol Martel îi înfrâng pe arabii care făceau expediţii de pradă dincolo de Pirinei
750-1258: dinastia Abbasidă
751: înfrângerea chinezilor de către arabi la Talas
786-806: domnia lui Harun-al-Ra-şid, apogeul călifarului arab
830-902: arabii cuceresc Sicilia
929: crearea califatului de Cordoba
976-1025: domnia lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul; apogeul Imperiului bizantin
1055: turcii selgiucizi cuceresc Bagdadul, punând capăt existenţei califatului arab
1071: turcii selgiucizi înving armata bizantină la Manzikert
1085: înfrângerea arabilor de către regatul spaniol Aragon la Toledo
Cruciada I (1096-1099): Cruciada I s-a desfăşurat în două faze: „cruciada sărăcimii" a fost condusă de către Petre Pustnicul şi
Walter cel Sărac; cruciaţii au fost măcelăriţi în luptele cu turcii fără să-şi atingă scopul. „Cruciada cavalerilor" a fost condusă de
către Godffroi de Bouillon şi a dus la cucerirea Ierusalimului în anul 1099.
1099: prima cruciadă cucereşte Ierusalimul
Cruciada a ll-a (1147-1148): Cruciada a pornit în urma recuceririi unor teritorii importante de către musulmani şi a fost condusă
de regele Franţei, Ludovic al Vll-lea, şl de împăratul german, Conrad al lll-lea. Cruciada a fost un eşec.
1187: Ierusalimul este recucerit de către musulmani, sub conducerea sultanului Saladin.
Cruciada a lll-a (1189-1192): Cruciada a fost condusă de regele Franţei Filip al ll-lea August, regele Angliei, Richard Inimă de
Leu, şi de împăratul german, Frederlc Barbarossa. Ea s-a încheiat cu cucerirea unor teritorii stăpânite de musulmani, dar
Ierusalimul nu a fost cucerit din pricina neînţelegerilor dintre cei trei.
Cruciada a IV-e (1202-1204): Această cruciadă a abandonat udealul Iniţial şi s-a încheiat cu cucerirea Constantinopolului de
către cruciaţii occidentali şi cu alungarea împăratului bizantin. La Constanopol s-a constituit un Imperiu latin care va dura până în
1261, când bizantinii îşi vor recucerii capitala.
1212: bătălia câştigată de spaniolii din Castilia în localitatea Las Navas de Tolosa, contra almoravizilor magrebieni.
Cruciada copiilor (1212)
Cruciada a V-a (1217-1221): Cruciada a V-a a fost condusă de regele Ungariei şi a fost un eşec.
35
Cruciada a Vl-a (1228-1229): împăratul Frederic al ll-lea a reuşit prin negocieri să elibereze Sfântul Mormânt, Bethleem şi
Nazareth.
Cruciada a Vll-a (1248-1254): Organizatorul cruciadei a fost regele Franţei Ludovic al IX-lea, a vizat cucerirea Egiptului şl a
fost un eşec.
1258: mongolii cuceresc Bagdadul
1261: refacerea statului bizantin
Cruciada a Vlll-a (1270): Ludovic al IX-lea porneşte într-o ultimă cruciadă, încercând să cucerească Tunisul, fără succes,
1453: Mahomed al II-lea cucereşte Constantinopolul; sfârşitul Imperiului bizantin
8. DICŢIONAR
Fatimizi: dinastie întemeiată în 909 în Tunisia de către Ubaydullah, conducător şiit care pretindea că este descendent al Fâtimei,
fiica lui Mahomed. Dinastia s-a menţinut până în 1171, când a fost răsturnată de un general kurd din Egipt, Saladin, cel mai mare
duşman al cruciaţilor.
Musulman: cuvânt care derivă din cuvântul Islam (supunere) şi înseamnă cel care a primit Islamul
Calif: „hafifa" în limba arabă, locţiitor al Profetului, titlu purtat după moartea lui Mahomed de suveranii politici şi religioşi ai
statului arab
Revelaţie: fenomen prin care Dumnezeu dezvăluie credincioşilor natura şi voinţa sa
Profet: predicator religios considerat drept trimis al lui Dumnezeu. Mahomed recunoaşte pe Adam, Noe, Abraham, Moise şi Isus
ca profeţi ai unui Dumnezeu unic, el fiind însă ultimul profet
Moschee: edificiu religios la musulmani
Medresa: construcţie destinată şcolilor de teologie la arabi
Caravanseraiuri: hanuri construite la marile încrucişări de drumuri comerciale
Arabesc: motiv decorativ inspirat din arta arabă, constând în linii şi curbe înclinate şi împletite cu diverse figuri şi modele
Imam: şef religios musulman.
Islam: supunere (în limba arabă).
Medina: Al Madinah în limba arabă, „oraşul" (Profetului).
Emir: căpetenie militară arabă.
Popoarele cărţii: pentru musulmani, popoarele care beneficiaseră de o revelaţie scrisă, şi anume evreii, creştinii, zoroastrienii.
1. DEMOGRAFIE ŞI POPULAŢIE
Populaţia mileniului I şi începutului de mileniu II este relativ puţin numeroasă, locuind în proporţie de 90% în
mici comunităţi rurale despărţite mari suprafeţe împădurite, de mlaştini şi păduri. Satul este o comunitate
economică bazată pe agricultură, păstorit, pomicultură şi legumicultură, folosind unelte rudimentare, asolament
bienal şi tehnica focului şi desţelenirii noilor zone. Treptat se introduce plugul cu rotilă, brăzdar şi cormană, un
nou sistem de înjugare a boului şi a calului, fertilizarea naturală a solului, grapa, cultivatorul şi moara hidraulică.
2. ŢĂRANI ŞI SENIORII
Ţăranii constituie covârşitoarea masă a populaţiei grupată în sate şi obşti săteşti, care evoluează treptat de la
stadiul de libertate la cel de dependenţă totală sau parţială faţă de seniorii feudali.
Seniorii reprezintă simbioza dintre vechea aristocraţie romană şi elita militar-politică a migratorilor, care se
ierarhizează în funcţie de poziţia faţă de monarh şi de bogăţia personală ce constă în pământuri, sate, vite şi
oameni sub arme.
Relaţiile feudale se dezvoltă în procesul de extindere a domeniului feudal şi de aservire a ţărănimii. Ea constă în
impunerea unor obligaţii în bani(cens), muncă(clacă) şi produse(dijmă), variabile ca dimensiuni şi raporturi dintre
ele în funcţie de evoluţia sistemului feudal. Comunităţile rurale erau libere şi aveau obligaţii faţă de stat în bani,
zile de muncă şi serviciu militar) sau dependente de seniorii laici şi ecleziastici cărora le datorau renta feudală.
Valoarea obligaţiilor şi mărimea lor au variat în timp, fiind limitate de înţelegerile seniori-ţărani, dar şi de
pecaritate producţiei. Comunităţile rurale se manifestă prin răscoale în faţa agravării servituţiilor feudale, de cele
mai multe ori cumulate cu ani de război şi de calamnităţi naturaleFeudalul este judecător, comandant militar şi
strângător de impozite la nivel local şi zonal, prin atribuţiile conferite lui de suveran asupra pământului şi a
ţăranilor.
36
5. O NOUĂ SOCIETATE
Oraşele antice care au supravieţuit migraţiilor, si-au restrâns aria teritorială şi economică, devenind centre ale
puterii regale, ecleziastice şi administrative. Sporul demografic le dă un nou avânt, pe lângă ele apărând oraşe noi,
fie pe ruinele celor antice, fie în zone strategice militar sau economic. Urbanizarea cuprinde în primul rând Italia
de nord, Germania de nord, Flandra şi Franţa de nord-est. Noua societate este una mercantilă şi dinamică
cuprinzând elemente clericale şi nobiliare, negustori, meşteşugari, calfe, ucenici, muncitori calificaţi sau
necalificaţi, liber profesionişti.
7. UNIVERSITĂŢILE ŞI CULTURA
La inceputul feudalismului, cultura aproape dispare, singurul său "refugiu" fiind mănăstirile. într-o societate occidentală
cvasianalfabetă, doar un număr restrâns de clerici ştiau carte şi organizau şcoli bisericeşti a căror absolvenţi deveneau, călugări şi
mai rar slujbaşi regali.În şcolile medievale se studia în sistem trivium (gramatică, retorică, didactică) şi quadrivium (aritmetică,
astronomie, geometrie, muzică) dar rolul dominant îl avea scolastica şi studiul Bibliei. Dezvoltarea urbană a permis apariţia
universităţilor de drept canonic, de artă, medicină şi teologie a căror studenţi studiau începând cuvârsta de 20 de ani între 5 şi
15 ani. Prima universitate apare la Bologna-1158, apoi în sec.XII-XIII, cele de la Padova, Florenţa, Milano, Paris, Oxford şi
Cambridge şi apoi din sec.XIV altele noi în Spania, Germania, Olanda, Suedia, Austria, Cehia şi Polonia. Treptat încep să fie
studiate materii noi cum ar fi chimia, fizica, filologia, logica şi filosofia. învăţământul scolastic este treptat înlocuit cu cel umanist
şi universităţile sunt încadrate cu profesori laici, specializaţi, retribuiţi şi celibatari. Mediul universitar devine select, privilegiat,
elitist şi deschis gândirii aplicate şi critice.
8. IERARHIA FEUDALĂ
Porneşte de la un sistem de relaţii economice, politice şi sociale, fiind de tip piramidal în frunte cu regele.
Urmează treapta seniorilor feudali şi cel al ţărănimii. Raporturile rege-seniori şi seniori-ţărani se bazează pe
principiul ierarhiei, conducerii şi subordonării, toate reglementate pe încredere şi mai târziu pe relaţii-interese,
respectiv obligaţii publice reciproce.
10. SENIORIA
Senioria (feudul, fieful), semn al atribuţiilor nobiliare cuprinde castelul, anexele sale şi pâmănturile formate din păduri, ape,
păşuni, livezi, grădini şi arabil. El se divide în rezerva feudală(produsele revin nobilului) şi loturile arendate ţăranilor ce plătesc
pentru ele renta feudală. în plus ţăranii sunt obligaţi la taxele de monopol şi la diverse daruri cu ocazii deosebite. Raporturile
nobili ţărani sunt influenţate de factori economico-politici, dar şi de raportul de putere dintre clasa feudală şi monarhie.
Relaţia feudalo-vasalică are la bază feudul ce poate fi de natură funciară(posesiune de pământ) şi banală (drept de a
judeca, condamna şi pedepsi pe un teritoriu), la care se poate adăuga dreptul de exacţiune prin abuz de putere(taxe diverse şi
monopoluri).
14. CRONOLOGIE
Realizări tehnice
secolul al VIII-lea: scara metalică de şa în Europa; introducerea asolamentului trienal; răspândirea sistemului de înjugare a
animalelor cu tracţiunea pe piept
800: inventarea colierului cu armătură rigidă pentru înhămat
secolul al IX-lea: potcovirea cu caiele a cailor
secolul al X-lea: introducerea plugului greu fixat pe o roată; satele occidentale devin mai stabile, organizate în jurul bisericii şi al
cimitirului; începe procesul de colonizare rurală
924: la Cremona are loc prima înfruntare între orăşeni şi seniori
Secolul al XI-lea: răspândirea morilor de apă, care eliberează forţa de muncă destinată măcinării cerealelor, şi o face disponibilă
pentru alte activităţi
1066: prima comună, Huy (Imperiul, romano-german)
1077-1082: inventarea grapei .
secolul al Xll-lea: răspândirea morilor de vânt, se inventează bolţile ogivale, arcul butant, vitraliul etc.
1195: prima menţiune a busolei în Europa
1240: ferăstrău hidraulic cu avans automat al materialului de tăiat; cricul
1242: cârma cu etambou
secolul al XIII-lea: armătura de fier pentru întărirea zidurilor
1311: foaie hidraulice
1327: tunul
1376: răscoala ciompilor
1388: inventarea fontei
secolul al XIV-lea: furnalul; marea ciumă, care a ucis între un sfert şi o treime din populaţia Europei.
38
1405: prima armă de foc portabilă
1430: caravela; sistemul bielă-mani-velă
1445: litere de tipar mobile
Realizări intelectuale
980-1037: Avicenna
1079-1142: Pierre Abélard
1121-1158: traducerea latină a Noii Logici a lui Aristotel.
1126-1198: Averroes
1150: Romanul Tebei
1155: Romanul lui Eneas
1158: inaugurarea primei Universităţi din Europa la Bologna, privilegiile sunt acordate de Frederic Barbarossa
1160: Trubadurul Beroul redactează primul „Tristan şi Isolda".
1168: este întemeiată Universitatea din Oxford
Ciclul breton ale lui Chretien de Troyes: 1168 – Eric; 1172 – Lancelot; 1173 – Ivain; 1174-1180 – Perceval
1174: privilegiile acordate de Celestin al III-lea profesorilor şi studenţilor parizieni.
1177: Roman de Renard
1180: primul colegiu înfiinţat de canonicii de la Notre Dame din Paris.
1193-1280: Toma d'Aquino
1200: este întemeiată Universitatea din Paris
1209: este întemeiată Universitatea din Cambridge
1214: primele privilegii acordate universităţii de la Oxford.
1229: se declanşează o grevă a studenţilor Universităţii din Paris, care durează circa doi ani şi care conduce la acceptarea de către
rege a revendicărilor studenţilor
1245-1246: Albert cel Mare predă la Paris.
1252-1259: Toma d'Aquino predă la Paris.
1257: Robert de Sorbon întemeiază, la Paris, un colegiu pentru teologi.
1265: Toma d'Aquino, Summa Theologiae.
1265-1321: Dante
1266-1268: Roger Bacon, Opus maius
1277: Condamnarea doctrinelor tomiste; începutul declinului scolasticii.
1409: întemeierea Universităţii din Leipzig, în urma secesiunii studenţilor şi profesorilor germani de la Universitatea de la Praga
15. DICŢIONAR
Charta: Act care consemna în evul mediu drepturi şi libertăţi fundamentale.
Comună: Asociaţie de orăşeni legaţi printr-un jurământ că vor trăi liberi şi egali; aşezare urbană a cărei autonomie a fost
recunoscută de puterea centrală.
Hansa: Confederaţie comercială constituită la jumătatea secolului al XI -lea şi alcătuită din oraşe aflate în nordul Germaniei. Un
secol mai târziu îşi întinsese influenţa din Flandra şi Anglia până în Rusia.
Corvezi: Munci silite în folosul stăpânului feudal.
Fief: Pământ, drept sau venit pe care un vasal îl primeşte de la seniorul său şi în schimbul căruia el îi face servicii.
Învestitură: Acordarea oficială, într-un cadru solemn, a unei puteri, a unui drept, a unei demnităţi de către un senior pentru un
vasal.
Omagiu: Ceremonie în cursul căreia vasalul se declară supus seniorului.
Vasal: Cel care prin ceremonia omagiului se angajează să-i fie credincios unul senior, pentru care, în general, este învestit cu un
fief sau feudă.
Rezerva: parte a senioriei păstrată de senior
Asolament: acţiunea de alternare a culturilor pe aceeaşi suprafaţă de pământ, pentru evitarea epuizării acestuia
Cormana: parte a plugului care preia brazda tăiată de brăzdar, o ridică şi o răstoarnă
Pârloagă: teren agricol necultivat, invadat de buruieni; ogor aflat la odihnă
Clacă: obligaţia ţăranului dependent de a munci gratuit cu unelte şi animale proprii un număr de zile pe an pentru proprietarul de
pământ
Dijmă: obligaţia în produse, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcţi
Cens: rentă în bani plătită seniorului de către posesorul de pământ
Capitaţie: impozit direct perceput de senior pentru fiecare contribuabil
Dare de mână moartă: taxă de succesiune
Rentă: venit obţinut de un proprietar în virtutea dreptului de proprietate asupra unui teren
Breaslă: asociaţie profesională ce îi grupează pe cei care practică acelaşi meşteşug, cu scopul instituirii unui monopol în privinţa
producerii şi desfacerii unei mărfi; era condusă de un staroste şi de un sfat al breslei
Ghildă: asociaţie comercială de interes general
Companie: asociaţie comercială organizată pentru practicarea comerţului la mari depărtări
Fabliaux: scurte povestiri versificate cu caracter comic
Misterii: piese de teatru medievale cu caracter religios şi subiecte predominant biblice
Miracole (în Evul Mediu): piese de teatru cu subiecte laice rezolvate prin intervenţii miraculoase
Farse: comedii cu intrigă simplă, de inspiraţie populară şi satirică
Cearta universaliilor: universaliile reprezentau numele dat noţiunilor generale în filozofia scolastică; pentru filozofii realişti,
universaliile sunt realităţi; pentru filozofii nominalişti, ele nu sunt decât cuvinte (nomina)
Omiletică: disciplină teologică privitoare la principiile şi regulile oratoriei bisericeşti
39
Scolastică: termen provenit din cuvântul grecesc schole (şcoală); este o încercare de a raţionaliza teologia, cu scopul de a susţine
credinţa prin raţiune
Asolament bienal: împărţirea pământului întregii comunităţi săteşti în două părţi (sole), dintre care una este semănată cu cereale,
iar cealaltă este lăsată în pârloagă (necultivată), să se refacă.
Asolament trienal: împărţirea pământului comunităţii în trei părţi, dintre care una este semănată cu cereale de primăvară, una cu
cereale de toamnă, iar cea de-a treia lăsată în păşune.
Dinar: monedă de argint, valorând a 12-a parte dintr-un solidus (moneda de aur).
Obol: monedă măruntă.
Picior: veche unitate de măsurare a lungimii (0,3248 m).
Arte liberale: disciplinele considerate demne de a fi studiate de un om liber.
Facultate medievală: ansamblu de magistri şi studenţi care aparţineau aceleiaşi discipline de studiu.
Dijmă (ecleziastică): a zecea parte din produsele gospodăriei ţărăneşti, date bisericii. Prin extensie, poate desemna şi obligaţii
faţă de stăpânii laici.
Barbacană: parte a construcţiei care deschide o poartă sau un pod spre exterior.
Crenel: deschizătură îngustă în partea superioară a unui castel.
Curtină: perete care uneşte flancurile a două bastioane sau turnuri.
Hersă: grilă culisantă care împiedică intrarea în fortăreaţă.
Jongleur (în Evul Mediu): poet, muzician.
Merlon: partea plină a unui parapet între două crenele.
1. REÎNOIREA SPIRITUALĂ
Mileniul II începe sub semnul fervorii creştine şi a influenţei bisericii care se substituie statului în numeroase
situaţii. Biserica urmărea cu precădere reînnoirea prin refacerea materială a zonelor distruse în perioada
migraţiilor, purificarea morală prin condamnarea abuzurilor şi erorilor comportamentale ale clerului şi seniorilor
feudali şi consolidarea doctrinară prin revenirea la meditaţia intelectuală şi viaţa ascetică. Pe aceste baze biserica
catolică va genera în secolele XI-XIV stilurile romanic şi gotic.
2. ARTA ROMANICĂ
Dezvoltată în sec.XI-XIII, se bazează pe temele latinităţii la care adaugă influenţe arabo-bizantine. Este dominat
de arhitectura ecleziastică în care are în centru altarul, spaţiul ceremonial puternic iluminat şi mormintele sau
moaştele sfinţilor. La ele se adaugă sistemul de sculpturi, lucrări de orfevrărie, miniatură şi decoraţiuni. Centrul
romanicul este Franţa, cuprinde tot spaţiul catolic, la noi este reprezentativă catedrala romano-catolică de la
Alba-Iulia.
3. ARTA GOTICĂ
Desprins din romanic prin evoluţia în spaţiul de la Saint Denis de lângă Paris, este arta specifică autorităţii
monarhice. Aduce ca nou arcul frânt, ogiva, bolta pe arcuri ogivale încrucişate, ferestre înalte decorate cu vitralii,
criptele cu moaşte puse în plan central, bogăţia sculpturilor ce redau personaje biblice, regi, episcopii şi donatori.
4. SIMBOLISTICA FORMELOR
În conceptul medieval simbolul reprezintă faţa ascunsă a lumii reale, adică calea mântuirii. Omul medieval trăieşte între
precaritatea existenţei lui concrete de zi cu zi şi ideea abstractă de căutarea permanentă a lui Dumnezeu. CREŞTINISMUL-
CONŢINUT ŞI RIT. Creştinii cred într-un singur Dumnezeu. Speranţa lor cea mai arzătoare este viaţa de după moarte şi răsplata
cerească pentru meritele din timpul vieţii. Isus Cristos urma să decidă destinaţia sufletelor credincioşilor la Judecata de Apoi:
Paradisul pentru cei drepţi, Infernul pentru păcătoşi. Catolicii cred şi în existenţa unei a treia zone extra-mundane: Purgatoriul.
Pentru a scăpa din Infern, oamenii cereau ajutorul îngerilor, făceau pelerinaje la locuri sfinte sau conservau relicvele sfinţilor.
Preoţii se intitulau intermediari între oameni şi Dumnezeu. Viaţa creştină era ritmată de sărbători religioase, dintre care cele mai
importante erau: Crăciunul (Naşterea lui Isus) şi Pastele (Moartea şi învierea lui Isus). Preoţii îndeplineau o serie de rituri,
cunoscute sub numele de taine, săvârşite în cele mai importante momente ale vieţii creştine: botezul, mirungerea (confirmarea la
catolici), pocăinţa, împărtăşania, căsătoria, preoţia, taina maslului.
5. SIMBOLISMUL MEDIEVAL.
Iată câteva simboluri prezente în arhitectura medievală:
- biserica, orientată întotdeauna est-vest, are planul în formă de cruce sau circular (simbolizează perfecţiunea);
- absida este orientată spre răsărit
- izvorul luminii, deci al mântuirii;
- portalul este simbolul accesului la revelaţia divină (ce se petrecea în interiorul bisericii).
Cele mai importante simboluri prezente în ornamentaţie sunt:
a) ochiul lui Dumnezeu - Dumnezeu veghind asupra lumii;
b) nimbul sau aureola simbolizează sfinţenia şi suveranitatea;
c) tricheta, trei figuri geometrice întretăiate, exprimă trinitatea lui Dumnezeu;
d) porumbelul şi ramura de măslin simbolizau Duhul Sfânt sau porumbelul lui Noe întors de pe muntele Ararat cu o ramură.
Astăzi el este simbolul păcii. A existat şi o simbolistică a numerelor.
12. CRONOLOGIE
Arhitectura romanică şi gotică
cca 1000: construirea Baptisteriului din Florenţa
1015: sunt realizate porţile de bronz ale bisericii Sf. Mihail din Hildesheim, Germania, una dintre cele mai strălucite realizări ale
artei ottoniene
cca 1050: începe construcţia complexului din jurul Catedralei din Pisa (turnul înclinat este cea mai cunoscută componentă a
acestuia)
1060: Biserica abaţială Saint Foy din Tonques (pe drumul Sfântului lacob de Compostella).
1063: încep lucrările de construcţie la Bazilica San Marco din Veneţia
1070: Saint Semin din Toulouse, cel mal mare monument romanic din Franţa.
1078-1130: Biserica abaţială de pelerinaj Sfântul lacob de Compostella.
1088-1130: Abaţia Cluny III, biserica-model a artei romanice.
1247-1291: Catedrala romanică din Alba lulia.
1137-1144: Din iniţiativa lui Suger, se reclădeşte biserica mănăstirii Saint Denis; naşterea stilului gotic.
1160: începe construcţia catedralei din Laon - gotic primitiv.
1163: încep lucrările la Catedrala Notre-Dame din Paris
1175: Catedrala din Canterbury; Guillaume De Sens introduce goticul în Anglia.
1180: Notre Dame De La Belle - Verriere; vitraliu al catedralei din Chartres înfăţişând Fecioara cu Pruncul.
cca 1192: începe construirea Catedralei din Lincoln (Anglia)
1194-1260: Catedrala din Chartres
1211: încep lucrările la catedrala din Reims (faţada va fi încheiată în 1270).
1220-1270: Catedralele din Amiens, Salisbury şi Burgos.
1226: încep lucrările la Catedrala din Toledo (Spania)
1241-1248: Sainte Chapelle din Paris.
1248-1322: Corul catedralei din Koln.
cca 1250: statuile lui Ekkehard şi Uta din Catedrala de la Naumburg
1275: Fortăreaţa din Marienburg, construită de teutoni, complex de clădiri gotice.
1280: începe construcţia catedralei din Albi, de tip gotic meridional.
1322: consacrarea Catedralei din Koln, deşi lucrările nu erau terminate (finalizate în secolul al XlX-lea)
1340: Palatul dogilor din Veneţia.
1345-1515: Biserica „din deal" - Sighişoara
1349-1450: Biserica romano-catolică «Sfântul Mihail din Cluj.
1384-1477: Biserica Neagră din Braşov.
1386: începe construirea catedralei gotice din Milano.
1402: Primăria din Bruxelles în stil gotic.
1413: Celebrul manuscris „Les Tres Riches Heures" al ducelui Jean de Berry,
Arhitectura medievală românească
1247-1291: Catedrala romanică din Alba lulia.
După 1340: Biserica domnească din Curtea de Argeş.
După 1359: Biserica domnească din Rădăuţi.
1345-1515: Biserica „din deal" - Sighişoara
1349-1450: Biserica romano-catolică «Sfântul Mihail din Cluj.
1375-1378: Biserica mănăstirii Tismana (Gorj).
1384-1477: Biserica Neagră din Braşov.
1388-1389: Biserica mănăstirii Cozia (Vâlcea)
înainte de 1407: Biserica mănăstirii Bistriţa (Neamţ).
1466-1469: Biserica mănăstirii Putna (Suceava).
1488: Biserica Sf. Gheorghe din Voroneţ; pictură exterioară datorată mitropolitului Roşea, la 1547.
1492: Biserica curţii domneşti de la Hârlău (laşi).
42
1496: Biserica Sf. Mihail din Războieni, mausoleu pentru cei căzuţi în bătălia din 1476.
1497: Biserica mănăstirii Neamţ.
1499-1561: Biserica mănăstirii Dealu.
1517: Biserica episcopală din Curtea de Argeş.
1530: Biserica mănăstirii Humor; frescă exterioară (1535).
1532: Biserica mănăstirii Moldoviţa.
13. DICŢIONAR
Abate: Mănăstire catolică cu statut special (împreună cu averea şi domeniul ei), condusă de un abate.
Monahism: Orientarea bisericii către reînnoirea ei prin viaţă ascetică şi meditaţie.
Ordin: Comunitate de călugări supuşi aceloraşi reguli.
Pelerinaj: Cale importantă de mântuire şi pocăinţă impusă pentru ispăşirea păcatelor grele. Pelerinajelor locale şi regionale li se
suprapun marile pelerinaje ale creştinătăţii: locurile sfinte, Roma, Santiago de Compostella. Descoperirea în aceasta ultimă
localitate a unui mormânt atribuit Sfântului lacob a determinat afluxul extraordinar al pelerinilor,
Scriptorium: Loc dintr-o mănăstire unde se copiază manuscrise sau se alcătuiesc lucrări originale
Viaţă ascetică: Sihăstrie; reducerea necesităţilor materiale la minimum.
Vitraliu: Panou decorativ din plăci de sticlă colorată sau pictată, montate în armătura de plumb a ferestrei.
Catedrala: Biserică episcopală, construită, de regulă, într-un mare oraş.
Cor: Parte a bisericii, componentă a naosului, unde este aşezat clerul şi/sau cântăreţii.
Deambulatoriu: Spaţiu de circulaţie în jurul corului unei biserici.
Gisan: Sculptură funerară reprezentând un personaj culcat.
Iconografie: Disciplină care se ocupă cu studiul imaginilor realizate în diverse domenii ale artelor plastice.
Miniatură: Pictură de mică dimensiune, executată pe fila unui manuscris, al cărui nume vine de la cel al roşului de miniu cu care
se scriau unele litere.
Orfevrărie: Meşteşugul de a executa obiecte de artă (vase, bijuterii etc.) din metale preţioase.
Şarpantă: Schelet de lemn sau metalic care susţine acoperişul unei clădiri.
Transept: Navă transversală care taie perpendicular nava centrală, formând planul în cruce.
Absidă: Construcţie de plan semicircular sau poligonal care amplifică spaţiul unei biserici spre răsărit şi este destinată clerului şi
oficierii cultului.
Absidiolă: Mică construcţie care amplifică biserica spre răsărit, ce se deschide spre deambulatoriu sau spre transept.
Frescă votivă - Tablou reprezentând ctitorii, de obicei cu macheta bisericii în mână.
Frescă - tehnică de pictură folosind culori de apă pe tencuiala umedă a zidurilor.
Plan în cruce grecească înscrisă: construcţie religioasă cu un naos spaţios, în mijocul căruia se află patru stâlpi care susţin
sistemul de boltire în cruce greacă (cu braţe inegale) alcătuită din semicilindri care au în centru o turlă monumentală.
Plan triconc sau triconic: Planul unei biserici în care sunt înscrise trei abside, una pe axa principală şi alte două laterale, de o
parte şi de alta a naosului, racordate prin intermediul unui dreptunghi.
Pronaos: Încăpere care precede noasul, până în sec al XVI-lea, despărţită, de regulă, de aceasta printr-un perete străpuns de o
uşă.
Tambur: Corpul cilindric sau poligonal al unei turle care la rândul său susţine cupola.
Ancadrament: chenarul de piatră sau zidărie, adesea bogat decorat, care înconjoară uşile sau ferestrele edificiilor.
Boltă: tehnică de construcţie constând în intersectarea mal multor arcuri zidite din piatră.
Cistercieni: călugări ce aparţin ordinului care s-a dezvoltat pornind de la mănăstirea Citeaux, în nordul Burgundiei, întemeiată în
1098 de Robert de Molesmes.
Contraforturi: elemente de construcţie care au rolul de a sprijini zidurile masive din exterior, împiedicându-le să se prăbuşească
(din cauza masivităţii şi greutăţii zidăriei de piatră).
Plan bazilical: plan rectangular, folosit la construcţia primelor bazilici creştine.
Fleşă: turn în formă de săgeată la catedralele gotice.
Portal: intrare monumentală în biserică, împodobită cu sculpturi.
Transcendent: ceea ce trece dincolo de lumea reală, intrând în legătură cu Divinul.
44
interiorul este decorat cu mozaicuri. Cele mai celebre bazilici bizantine sunt Sfânta Sofia din Constantinopol şi San Vitale din
Ravenna.
6. ISTORIA ALTFEL
Continuitatea elenă şi conştiinţa bizantină. "Bizantinii" nu se auto-numeau doar Romioi pentru a-şi păstra atât
cetăţenia romană cât şi vechea moştenire elenă. De fapt, majoritatea "bizantinilor" erau foarte conştienţi de
continuitatea neîntreruptă cu grecii antici. Chiar dacă grecii antici nu erau creştini, "bizantinii" tot îi priveau ca pe
strămoşii lor. Un înlocuitor des întâlnit pentru numele elen altul decât romios era graekos (Γραίκος). Acesta era
adesea folosit de "bizantini" (împreună cu romios) pentru auto-identificare etnică. Dovezile de folosire a numelui
"graekos" au fost descoperite în lucrările lui Priscus, un istoric din secolul al V-lea d.Hr. Acesta a afirmat într-una
din relatările sale că, aflat neoficial într-o ambasadă la curtea lui Attila, a întâlnit pe cineva îmbrăcat ca un scit însă
care totuşi vorbea greaca. Întrebat unde a învăţat limba, acesta răspuns că era graekos prin naştere. Mulţi alţi
autori "bizantini" îi numesc pe locuitorii imperiului greci [graekoi] sau eleni, precum Constantin Porfirogenetul
în secolul al X-lea. Relatările sale se referă la o revoltă a unui trib slav în provincia Patras din Peloponez.
Constantin afirmă că slavii răsculaţi întâi au distrus locuinţele vecinilor lor, grecii (ton Graikon), şi apoi i-au atacat
pelocuitorii oraşului Patras. În general, continuitatea elenă antică a fost evidentă pe parcursul întregii istorii a
Imperiului Roman de Răsărit. "Bizantinii" nu erau doar o populaţie creştin-ortodoxă care se auto-numeau
"romani". Deşi foloseau acest nume în scopuri legale şi administrative, aveau alte denumiri pentru a se diferenţia
din punct de vedere etnic. Pe scurt, locuitorii greci ai Imperiului Roman de Răsărit erau foarte conştienţi de
moştenirea lor elenă, şi şi-au păstrat identitatea, adaptându-se în acelaşi timp la schimbările apărute în lume în
acea perioadă.
Iustinian I, zis "cel Mare", împărat bizantin în perioada (527 - 565).Flavius Petrus Sabbatius Justinianus,
născut în 482 în satul Tauresium, lângă Justiniana Prima, era nepotul împăratului Iustin I. Visul lui Iustinian a
fost să reconstruiască Imperiul Roman (creştinat însă) prin unirea celor două imperii, de apus şi de răsărit. A
reuşit în parte prin generalul său Belisarius care a cucerit Peninsula Italică şi nordul Africii. Încercările grele din
punct de vedere militar şi financiar de cucerire a Italiei, începute de Belisarius şi încheiate de Narses (un alt
general) nu au avut un efect îndelungat. În 568, venirea longobarzilor acolo a distrus opera lui Iustinian.
Evenimentul intern cel mai important a fost răscoala Nika din Constantinopol. Opozanţii lui Iustinian au
proclamat un alt împărat, pe Hepatius, nepotul fostului împărat Anastasiu I. În timp ce Iustinian vedea situaţia ca
şi pierdută, soţia sa, împărătesa Teodora, o fostă artistă de circ, s-a opus retragerii din capitală. Prin negocieri
purtate de Narses cu revoltaţii şi prin atacul surprinzător al lui Belisarius cu trupele loiale împăratului în hipodrom,
unde s-au adunat revoltaţii, răscoala a fost potolită. Una dintre cele mai mari realizări ale lui Iustinian este
codificarea dreptului roman începută în 529. Iustinian a încercat să revitalizeze societatea romană, aflată în
ultimul stadiu al descompunerii, printr-o uriaşă operă de sistematizare a dreptului clasic şi postclasic, astfel încât
să poată fi aplicat la realităţile secolului al VI-lea din Imperiul Roman. Iustinian, un creştin convins, a jucat un
rol important. El însuşi a întocmit tratate religioase, a condus adunări bisericeşti şi-a întemeiat propria episcopie,
Iustiniana Prima, de care aparţineau şi ţările româneşti, şi a construit biserica Hagia Sophia (Sfânta Sofia).A
murit pe 11 noiembrie 565 în Constantinopol.
Dinastia Comnen (sau Komnen) a fost o familie domnitoare în Imperiul Bizantin între 1057 - 1059 şi 1081 -
1185 (între 1059 - 1081 ramură colaterală) şi în Imperiul din Trapezunt între 1204 - 1461. Familia era originară
din Paplagonia, Anatolia, şi a devenit importantă sub Vasile II. Primul împărat din dinastia Comnen a fost Isaac I
Comnen, care a venit la conducere după o conspiraţie împotriva lui Mihail VII. Însă doi ani mai târziu, Isaac a
fost alungat de Constantin X Ducas. Urmaşii lui Constantin au făcut alianţe de familie cu familia Comnen.
Alexios I Comnen, ginerele fratelui lui Constantin X şi nepotul de frate al lui Isaac I, a ajuns pe tron în 1081. Tot
Alexios a fost unul dintre protagoniştii primei cruciade. El şi urmaşii săi Ioan II Comnen şi Manuel I Comnen
au recucerit aproape toată Penisula Balcanică, precum şi teritorii în Anatolia şi Crimeea. În 1184, un strănepot
de-al lui Manuel I, Isaac Comnen, s-a declarat împărat în Cipru, creeând un mic stat aici. Însă el a fost capturat
în 1191 de către Richard I al Angliei, iar statul lui a fost destrămat, Cipru devenind un stat cruciat. După moartea
lui Manuel I, urmaşii săi au pierdut mare parte din cuceriri. În 1185, ultimul împărat, Andronic I Comnen, a fost
ucis şi un alt descendent din Alexios I, Isaac II Anghelos, a preluat puterea. De asemenea, familiile Lascaris şi
Paleolog au fost descendente din familia Comnen. Comnenii au rămas o importantă familie nobilă în Imperiul
Bizantin, precum şi în statele latine din Grecia. În 1204, odată cu ocuparea Constantinopolelui de către cruciaţi,
Alexios, fiul lui Manuel I, a fugit în Trapezunt, unde a creat împreună cu fratele său, David, un imperiu pe coasta
Mării Negre. În timp, imperiul a devenit vasal Georgiei şi a fost nevoi să facă faţă atacurilor mongole. Imperiul a
căzut în mâinile turcilor otomani în 1461. Alt membru al familiei, Mihail Anghelos Komnen Ducas, strănepotul
lui Alexios I, a fondat în 1204 pe coasta mării Ionice, alt stat, Despotatul Epirului, care mai târziu a trecut prin
mai multe ocupaţii (sârbă, bizantină, latină şi în sfârşit otomană). Scriitoarei Ana Comnena, fiica împăratului
Alexios I, i se atribuie cunoscuta operă Alexiada, care conţine informaţii despre războiul cu pecenegii şi cumanii,
dar şi despre istoria Dobrogei, aici fiind pomeniţi conducătorii Tatos, Sacea şi Sestlav.
Iconoclasmul este o doctrină oficială a statului şi a bisericii bizantine, între anii 726-843, care a impus distrugerea
icoanelor şi disciplinarea celor ce li se închinau. Politica iconoclastă a reprezentat, de asemenea, reforme sociale,
politice, administrative şi legislative.Pe tărâm dogmatic, controversele hristologice s-au încheiat în secolul VII
d.C. Numai că, după ce Biserica a învins fiecare părere contrarie în parte, a fost declanşată o ofensivă împotriva
unui aspect al învaţăturii ortodoxe: a început lupta împotriva „icoanei” , dat tot ca o continuare a disputelor
hristologice.Astfel, şi-a făcut apariţia unul dintre cele mai mari curente care a clătinat fundamentul creştinismului:
iconoclasmul secolelor VIII-IX. Acest curent îşi are începutul deja înainte de domnia împăratului Leon al III-lea
(717-741), dar care în timpul acestui împărat a luat o mare amploare. Iconoclasmul însemna la acea vreme dorinţa
de respectare şi a acelei porunci din Decalog.
45
Imperiul din Trapezunt a fost într-o continuă competiţie pentru supremaţie cu Imperiul de la Niceea, mai târziu
devenit Imperiul Bizantin, cu Sultanatul de la Iconium, cu turcii otomani, dar şi cu Republica Genoveză.
Trapezuntul a fost un imperiu mai mult cu numele, supravieţuind două secole şi jumătate doar faptului că
duşmanii săi se luptau între ei şi că fiicele împăratului erau dăruite ca soţii diferiţilor conducători. Când Bagdadul
a căzut în mâinile mongolilor în 1258, Trapezuntul a devenind un punct comercial important, din cauza Drumului
Mătăsii. Sub Alexios III Megas Comnen, oraşul a devenit unul din centrele comerciale cele mai importate din
lume.
7. CRONOLOGIE
330: împăratul roman Constantin I stabileşte capitala la Constantinopol, pe locul vechii mari aşezări Bizanţ
395: diviziunea definitivă a Imperiului roman
413: împăratul Theodosius al II-lea ridică ziduri de apărare ce în conjurau Constantinopolului
527-565: domnia lui Iustinian
528-529: Codul lui Iustinian
529: Iustinian închide Academia din Atena; lumea clasică păgână cedează locul celei bizantino-creştine.
532: răscoala Nika
532-537: construirea Catedralei Sf. Sofia
533: Belizarios cucereşte regatul vandal
535-555: „recucerirea Italiei"
554: recucerirea parţială a Spaniei
602: prăbuşirea limes-ului danubian; aşezarea slavilor în sudul Dunării.
610-641: domnia lui Heraklios
634: începutul invaziei arabe; arabii cuceresc Siria, Palestina, Egiptul, Iranul, apoi Africa de Nord şi Spania
635: trupele califului Omar cuceresc Damascul
636: principalele oraşe bizantine din Siria şi Palestina sunt deja cucerite până la această dată
678: arabii asediază Constantinopolul
717: cel din urmă asediu al Constantinopolului de către arabi
717-740: domnia lui Leon al III-lea
726: începutul disputei iconoclaste
843: restabilirea cultului icoanelor
863-865: Misiuni ale fraţilor Chirii şi Metodiu în Moravia. Crearea alfabetului slavon (chirilic)
864: Convertirea ţarului bulgar Boris
867-886: domnia lui Vasile I Macedoneanul
868: Convertirea sârbilor prin misionarii Bizanţului trimişi de împăratul Vasile I
976-1025: domnia împăratului bizantin Vasile al II-lea; apogeul Imperiului bizantin
959: Botezul cneaghinei ruse Olga la Kiev
988: Botezul lui Vladimir, cneazul Kievului, nepot al Olgăi
1018-1185: dominaţie bizantină în Balcani, după desfiinţarea primului tarat bulgar
1071: turcii selgiucizi înving armata bizantină la Manzikert
1081-1118: domnia lui Alexios I Comnenul
1099: prima cruciadă cucereşte Ierusalimul
Cruciada a IV-e (1202-1204): Această cruciadă a abandonat udealul Iniţial şi s-a încheiat cu cucerirea Constantinopolului de
către cruciaţii occidentali şi cu alungarea împăratului bizantin. La Constanopol s-a constituit un Imperiu latin care va dura până în
1261, când bizantinii îşi vor recucerii capitala.
1259-1282: domnia lui Mihail al VIII-lea Paleologul
1261: bizantinii recuceresc Constantinopolul, refacerea statului bizantin
1449-1453: domnia lui Constantin al Xl-lea Dragases
1453: Căderea Constantinopolului. Imperiul bizantin îşi încetează existenţa.
8. DICŢIONAR
Bizanţ: acest termen a desemnat deopotrivă capitala şi imperiul; termenul este de origine modernă, datând din secolul al XVII-
lea, şi provine de la numele vechii colonii greceşti Byzantion, fondată în secolul VI î.Hr.
Autocraţie: Sistem politic dominat de un monarh absolut.
Ideologie imperială: Totalitatea ideilor politice şi religioase prin care se justifică puterea absolută a împăratului
Iconoclasm: Doctrină oficială a stalului şi a Bisericii bizantine, între anii 726-843, care a impus distrugerea icoanelor şi
persecutarea celor ce li se închinau. Politica iconoclastă a reprezentat, de asemenea, reforme sociale, politice, administrative şi
legislative. Promulgată în 726 de împăratul Leon al III-lea, care a ordonat distrugerea icoanelor
Iconoduli: adepţi ai cultului icoanelor.
Porfirogeneţi: Copiii împăratului născuţi în camera de purpură (împodobită în culoarea purpurie - roşu), care aveau drept de
succesiune la tron în cadrul unei dinastii.
Basileu: rege; titlu purtat din 629 de conducătorii bizantini, însemnând, în limba greacă, împărat
Despot: stăpân; demnitate ce îl desemna înainte de 1204 pe succesorul imperial.
Erezie: abatere de la dreapta credinţă.
Exarhat: provincie bizantină condusă de un exarh, înalt funcţionar deţinător al puterii civile şi militare.
Schismă: separarea provocată de refuzul recunoaşterii autorităţii stabilite.
Themă: unitate teritorială comandată de un strateg; în secolul al VII-lea înlocuieşte vechea provincie.
Cod: culegere de legi
46
Bazilică: biserică medievală, în formă de dreptunghi, împărţită în interior în trei părţi prin şiruri de coloane; (azi) nume dat unei
biserici sau unei catedrale impunătoare
Patriarh: cel mai înalt rang în ierarhia Bisericii ortodoxe
Hagia Sofia: înseamnă Sfânta înţelepciune, catedrala construită de Justinian, transformată de Mahomed al II-lea în moscheie,
astăzi muzeu.
Focul grecesc: amestec de salpetru şi materii inflamabile care se aprindea în contact cu apa: această „armă de foc" i-a ajutat pe
bizantini să reziste atacurilor maritime avare şi arabe
1. ISTORIA POLITICĂ
Turcii aparţin ultimului val turco-mongolic pornit din Asia Centrală în sec. VII-VIII, care întră în slujba califilor
de Bagdad, pentru a prelua sub numele de mameluci controlul Egiptului în secolul X.
Turcii selgiucizi, convertiţi la islam cuceresc în 998 Punjabul, în 1042 majoritatea Persiei, în 1055 Bagdadul şi
prin victoria de la Manzikert – 1071 majoritatea teritoriilor asiatice bizantine. Marele stat selgiucid se divizează
în 1092, supravieţuind până în 1308 în centrul Anatoliei sub numele de sultanatul de la Rum. La periferia lumii
selgiucide emirul Osman întemeia în 1281 un mic beilic cu capitala la Brusa. Urmaşii săi îşi extind stăpânirea în
Anatolia, ocupă în 1354 Galipoli, pătrunzând în Europa. Aici profită de antagonismele sârbo-bulgare şi de luptele
pentru putere din Bizanţ, pentru a vasalizează Serbia – 1389 şi Bizanţul – 1372, pentru a ocupa Adrianopolul –
1361 şi Bulgaria – 1396. Înfrângerea de la Ankara –1402 administrată sultanului Baiazid de către Timur Lenk
duce la o slăbire a expansiunii, care se reia din 1413 odată cu reunificarea statului.
Otomanii cuceresc Constantinopolul – 1453, supun spaţiul balcanic – 1462, ocupă Belgradul –1521, Rhodosul –
1522, spaţiul siro-palestinian şi Egiptul – 1520, Ungaria – 1541, aduc în situaţie de vasalitate spaţiul arab,
magrebian, nord caucazian, Hanatul tătarilor şi Ţările Române. Epoca de apogeu a lui Soliman Magnificul, este
al unui imperiu tricontinental, cu acces la 10 mări şi aliat cu Franţa lui Francisc I, împotriva imperiului germano-
spaniol a lui Carol Quintul. Înfrângerea navală de la Lepanto – 1571, administrat de Liga Sfântă este semnalul
reculului şi declinului puterii otomane.
3. LUMEA OTOMANĂ
Cucerirea turcească a impus o monarhie centralizată, bazată pe o armată puternică şi o bună administrare
financiară. S-a instaurat pace între creştini şi musulmani, creştinilor le erau respectată religia şi individualitatea
etnică, nu se fac islamizări forţate, creştinilor cerânduli-se plata impozitelor şi loialitate. Lumea otomană este una
urbană, meşteşugăresc comercială şi militară. Proprietatea funciară este trecută în mâna sultanului, dispare
nobilimea creştină şi ceea ereditară, toţi pot accede la funcţii prin islam şi prin servirea sultanului. Oraşul este
organizat în jurul moscheii la care se adaugă bazare, hanuri, băi publice, clădiri administrative şi militare, prăvălii
şi ateliere meşteşugăreşti. Constantinopolul devenit Istanbul este extins şi îmbogăţit cu monumente cum ar fi
Moscheea Albastră şi palatul Topkapî.
4. ISTORIA ALTFEL
Originile. Imperiul Otoman îşi are originile în Uç Beyliği din Satul selgiucid al Anatoliei de la sfârşitul secolul
al XIII-lea, care până atunci fusese el însuşi un stat marionetă şi vasal al Ilhanatului. Conform tradiţiei, în
1299, Osman I si-a proclamat statutul de Beilik independent. Era de propăşire a Imperiului Otoman poate fi
împărţită în două perioade caracteristice. Prima dintre ele era una de creşteri teritoriale şi cuceriri constante, de la
cucerirea Constantinopolelui din 1453 până la moartea lui Soliman Magnificul din 1566. Aceasta a fost o
perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin,
otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii
către inima Europei. Sultanul Selim I (1512–1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins
Persia Safavidă în Bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, Suleiman
Magnificul, (Soliman I) a vea să ducă puterea şi întinderea imperiului şi mai departe. După ce a cucerit
Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526). Suleiman a continuat
atacul asupra Austriei, dar în bătălia de la Viena a fost nevoit să se recunoască învins. La scurtă vreme,
Transilvania, Valahia şi Moldova au trebuit să se recunoască principatele tributare Imperiului Otoman, dar
nefiind incluse in acesta. În est, Suleiman Magnificul a cucerit Bagdadul în 1535 din mâinile perşilor, asigurând
controlul deplin al turcilor Orientul Mijlociu.Otomanii au atins "Vârsta lor de Aur" în timpul domniei Suleiman
Magnificul. În perioada de maximă putere, Imperiul Otoman avea 29 de provincii, plus 3 principate tributare:
Moldova, Transilvania şi Valahia.
Ienicer este un soldat din corpul de elită al vechii infanterii turceşti, recrutat la început dintre prizonierii de
război, iar mai târziu dintre copiii turciţi ai populaţiilor creştine.Denumirea este derivată din sintagma turcească
"Yeni çeri", care înseamnă "noul corp".
47
Hanatul Crimeii a fost un stat al tătarilor din Crimeea care a existat între 1441 – 1783. A fost succesor al
Imperiului Hoardei de Aur care a rezistat cel mai mult de-a lungul timpului.
Sangeacul a fost o entitate administrativă în cadrul Imperiului Otoman, diviziune a paşalâcului. Nu toate
sangeacurile au fost incluse într-un paşalâc.
Paşalâc, provincie din Imperiul Otoman guvernată de un paşă.
Rumelia reprezinta o regiune in sud-estul peninsulei Balcanice, facand parte din Turcia de astazi. Rumelia sau
Rumeli ("Ţara romanilor" de la termenul Rum: "Grec" şi El: "Ţară, tărâm")este un nume utilizat începând din
Secolul al XV-lea pentru a desemna regiunea din sudul Balcanilor aparţinând Imperiului Otoman. "Rumeli"
înseamnă "ţara Romanilor", o referire la Imperiul Bizantin, fosta putere dominantă din regiune. În Secolul al XI-
lea şi al XII-lea a fost folosit în mod curent pentru Anatolia în timp ce era cucerită gradual. Rumelia includea
provinciile antice Constantinopol, Salonic, Tracia, Macedonia, Moesia, Grecia Centrală şi partea europeană a
Turciei actuale. În urma unor reforme administrative dintre 1870 şi 1875, numele a încetat să mai reprezinte o
regiune politică. Rumelia de Est a fost organizată ca o provincie autonomă a Imperiului Otoman prin Tratatul de
la Berlin, dar începând din 6 septembrie, 1885 a fost unită cu Bulgaria. Actualmente în Turcia cuvântul Trakya
a înlocuit în mare parte Rumelia pentru a referii teritoriul Turciei situat în Europa (provinciile Edirne,
Kırklareli, Tekirdağ, şi vestul Provinciei Istambul), dar termenul este în continuare utilizat în ceontext istoric.
5. CRONOLOGIE
1354/1359: pătrunderea turcilor în Europa, la Gallipoli
1365: Adrianopolul devine capitala turcilor otomani
1371: înfrângerea coaliţiei principilor din Serbia şi Macedonia la Cirmen, pe râul Mariţa. Principatele din Serbia de nord şi
Bulgaria devin vasale otomanilor
1387: victorie a unei coaliţii creştine antiotomane la Plocinik; nu opreşte expansiunea turcească în Balcani
1389: victoria otomană de la Kosovopolje împotriva coaliţiei creştine condusă de cneazul Lazăr al Serbiei. Sultanul Murad şi
cneazul Lazăr sunt ucişi
1389-1402: domnia lui Baiazid I Ildârâm (Fulgerul)
1396: eşecul cruciadei creştine de la Nicopole
1444: eşecul cruciadei creştine de la Vama
1451-1481: domnia lui Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul)
1453: turcii cuceresc Constantinopolul
1484: turcii cuceresc Chilia şi Cetatea Albă, transformând Marea Neagră îintr-un “lac turcesc”
1512-1520: domnia lui Selim I Yavuz (Dur)
1517-1519: turcii cuceresc, Egiptul, Mecca şi Medina; sultanul îşi ia titlul de calif
1520-1566: domnia lui Soliman I (Kanuni - Legiuitorul sau Magnificul), apogeul Imperiului otoman
1521: Soliman I ocupă Belgradul
1522: Soliman I ocupă Rhodosul
1526: turcii zdrobesc păe unguri la Mohacs
1541: turcii transformă ungaria centrală în paşalâcul de la Buda
1529: otomanii asediază prima dată Viena
1571: victoria navală a forţelor creştine la Lepanto, contra flotei otomane
1683: eşecul otoman în faţa Vienei, accelerarea declinului puterii otomane
6. DICŢIONAR
Sultan: Monarh absolut în statul otoman.
Padişah: titlul sultanului in unele ţări din Orientul Apropiat si Mijlociu.
Marele vizir: Cel mai înalt demnitar otoman după sultan.
Firman: Dispoziţie scrisă emisă de sultan.
Emir: guvernator sau principe in unele ţâri musulmane.
Beglerbeg: Guvernator.
Sangeac: Judeţ.
Bugeac: Comună.
Agă: Comandant.
Cadiu: Judecător.
Anatolia: Partea asiatică a Imperiului otoman.
Rumelia: Partea europeană a Imperiului otoman.
Timarioţi: Soldaţi ai armatei provinciale, ce primeau proprietăţi condiţionate în schimbul serviciului militar.
Bişbuzuci: Unităţi de cavalerie uşoară staţionale în zona graniţelor, extrem de violente.
Ieniceri: soldaţi pedeştri, membri ai trupelor de elită ataşate direct persoanei sultanului, recrutaţi din copii creştini ulterior
islamizaţi.
Spahii: membrii ai cavaleriei otomane, recrutaţi din rândul aristocraţiei.
Harem: Sector în cadrul palatului sultanului rezervat femeilor lor. Educate, instruite, înzestrate cu proprietăţi funciare, femeile
din harem îndeplineau funcţii diverse: erau funcţionare, servitoare, secretare.
Ahdname: document oficial emis de cancelaria sultanului.
Casa Păcii: spaţiu în care populaţiei autohtone i se restituie proprietăţile in schimbul plaţii unui haraci (sau tribut): menţinerea
acestui drept comporta existenţa unui stat autonom.
Casa Războiului: teritoriu a cărei populaţie se afla în conflict cu puterea otomană şi refuză să răscumpere pacea printr-un tribut.
48
XX. FRANŢA MEDIEVALĂ
1. STATUL MEDIEVAL
Statul constituie în epoca medievală un ansamblu de instituţii politice, militare, administrative şi religioase ce permit controlarea
unui spaţiu geografic cu toate componentele sale. Statul are în frunte un suveran ce se consideră în drept de a guverna prin
principiul dreptului divin, populaţia cedând prerogative şi drepturi instituţiilor statale. Unele state se raportează la un teritoriu
finit(Franţa, Anglia, Ungaria, Ţările Române), altele la un spaţiu subordonat prin expansiune politico-militară(Spania, Polonia,
Rusia, Imperiul Bizantin, Imperiul romano-german, Imperiul Otoman).
2. REGATUL FRANCILOR
Prăbuşirea Imperiului roman de apus – 476 , a creat pe ruinele sale regate patrimoniale barbare. În Galia francii conduşi de
Clovis(481-511), sunt primii germanici creştinaţi catolic, care iniţiază unificarea cestui spaţiu prin supunerea sau alungarea
vizigoţilor, ostrogoţilor, alamanilor, burgunzilor, gasconilor, bretonilor şi a statului galo-roman a lui Syagrius. Convertirea la
creştinism a lui Clovis în 476 a făcut din franci bastionul papalităţii împotriva arienilor bur-gunzi, longobarzi şi vizigoţi. Dar, sub
fiii lui Clovis, statul s-a împărţit, iar puterea a fost trecută în mâinile unui funcţionar, cunoscut sub numele de majordomul
palatului. Unii majordomi au fost remarcabili: Pepin de Herstal a reunit posesiunile împărţite ale lui Clovis; Carol Martel - fiul
său nelegitim - i-a înfrânt pe arabi la Poitiers în 732, salvând Europa de la islamizare. Urmaşul lui Carol Martel a fost Pepin cel
Scurt. în 751, el 1-a destituit pe ultimul rege merovingian şi s-a proclamat rege. în schimbul ungerii ca rege de către papa
Bonifaciu, Pepin - care era nelegitim - a dăruit acestuia teritoriul care va deveni statul papal.
4. RENAŞTEREA CAROLINGIANĂ
În afara realizărilor militare, Carol cel Mare a fost şi un autentic sprijinitor al culturii: a încurajat educaţia, chemându-i pe învăţaţi
la curtea sa, a sprijinit mănăstirile şi a îmbunătăţit sistemul juridic. Biserica a asigurat coeziunea imperiului şi a dat tonul
dezvoltării culturale numită renaşterea carolingiană. Ea se baza pe dezvoltarea studiilor teologice, istorice, poeziei, literaturii
didactice şi hagiografice, a scrierii de manuscrise în stilul minuscul carolingian, toate utilizând limba latină şi centrele intelectuale
mănăstireşti. Se realizează renaşterea artelor plastice, se menţin tradiţiile şi valorile romane la care se adaugă cele arabe, bizantine
şi germanice.
5. MONARHIA ŞI STATUL
După moartea lui Carol, nepoţii săi au împărţit imperiul între ei prin tratatul de la Verdun (din 843). Lui Carol cel Pleşuv i-a
revenit Franţa, lui Ludovic Germanicul Germania, iar Lothar a luat Italia. Dislocarea Imperiului carolingian a grăbit apariţia
feudalităţii. Suveranii carolingieni au încurajat dezvoltarea relaţiilor de supunere şi de protecţie, consolidându-şi astfel
autoritatea. Unii oameni liberi deveneau vasalii (servitorii) unor oameni mai bogaţi numiţi seniori, care le ofereau protecţie.
Tratatul de la Verdun – 843, a marcat divizarea definitivă a statului carolingian şi naşterea statului francez. Monarhia instaurată
de către Hugo Capet s-a bucurat de existenţa unui sistem de succesiune bine conturat care a funcţionat peste 400 de ani.
Caracterul sacru al monarhiei a fost definit prin simbolurile sale: sceptrul, coroana, mantaua de hermină, mâna dreptăţii şi
capacităţile taumaturgice ale regilor .Monarhii au acţionat pentru stoparea anarhiei feudale, protejarea bisericii şi ţărănimii,
respingerii pericolului de a fi înglobaţi într-un imperiu anglo-normand, afirmarea independenţei faţă de pretenţiile de suzeranitate
ale imperiului romano-german.
Filip al-II-lea August(1180-1223) a extins domeniul regal, a impus omagiu vasalic tuturor marilor feudali, a sporit resursele
tezaurului şi a creat o mică armată permanentă.
Ludovic al-IX-lea cel Sfânt (1126-1270) a sintetizat şi unificat administrativ şi legislativ cuceririle anterioare, fiind un
pacificator, judecător şi cruciat creştin.
9.ISTORIA ALTFEL
Francii erau un popor germanic din vest, ce erau constituiţi din mai multe ramuri: Francii de sud (salieri), Ripuaren (francii de
pe Rin), Chamaven, Sugambren (sigambren), Brukteren, Uspiten, Ampsiavaren, Chatten. Francii devin o putere militară în timpul
Merovingienilor Clovis I. (ca. 500 e.n.) care învinge în Galia de Nord pe alamani şi pe goţii de vest, ajungând până la Munţii
Pirinei, Clovis şi o parte a francilor trec la catolicism. Fiii lui Clovis I continuă politica de expansiune alipind regatului franc
Burgundia, Turingia şi regiuni ce azi aparţin Germaniei de vest, statelor Benelux şi Franţei de azi. Francii azi. In Franţa de azi
francii au pierdut limba lor, populaţia autohtonă fiind mai numeroasă au determinat folosirea limbii franceze. Numai numele
Franţei şi circa o sută de cuvinte în limba franceză, sau în anumite regiuni tipuri de construcţii, rămân un fel de relicvă sau
rămăşiţă francă. În Germania s-a păstrat în unele dialecte o serie de cuvinte de origine francă ca de exemplu în regiunea Rinului,
Hessen, Bavaria (regiunea Nürnberg) populaţia locală fiind numită francă.
Carol cel Mare (742/748 - 28 ianuarie 814, Aachen), a fost rege al francilor din 768 până la moarte, şi fondator al Imperiului
Carolingian. A cucerit Italia şi a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800, într-o încercare
de a reînvia Imperiul Roman de Apus, şi este văzut uneori ca părintele fondator atât al Franţei cât şi al Germaniei, şi uneori ca
părinte al Europei. A fost primul conducător al unui imperiu în Europa occidentală de la prăbuşirea Imperiului Roman.
Ludovic al IX-lea al Franţei (25 aprilie 1214 – 25 august 1270), cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, a fost Rege al Franţei
din 1226 până la moartea sa. Născut la Poissy, în apropiere de Paris, a fost membru al Casei de Capet, fiul regelui Ludovic al
VIII-lea şi a Blancăi de Castilia. Este singurul rege al Franţei care a fost canonizat, şi prin urmare există mai multe localităţi
numite în onoarea sa, printre care St. Louis, Missouri, în Statele Unite. A înfiinţat Parlamentul de la Paris.
Filip al IV-lea cel Frumos (1268 - 29 noiembrie 1314) a fost regele Franţei din 1285 până în 1314, fiind membru al dinastiei
Capeţiene. Personalitatea sa rece şi severă i-a adus porecla de „Regele de Fier” sau „Regele de marmură”. Contemporanul său,
Pamiers Bernard Saisset spunea despre cel Frumos că „Nu ştie decât să privească oamenii fără să spună nimic.Nu e nici om, nici
fiară, e o statuie... ”.Filip cel Frumos este fiul regelui Filip al III-lea (1245-1285) şi al reginei Isabela d'Aragon (1247-1271).
Burgundia regiune istorică a Franţei, locuită succesiv de celţi, gallo-romani, burgunzii (au dat numele regiunii). şi francii. A fost
împărţită în Ducatul Burgundiei (în vest) şi Comitatul Burgundiei (în est), ducatul Burgundiei fiind cel mai cunoscut. În timpul
Războiului de o sută de ani, Regele Jean al II-lea al Franţei a dat ducatul fiului său cel mai mic, în loc să îl lase succesorului la
tron. Ducatul a devenit curând un rival important la tronul Franţei, deoarece ducii Burgundiei au reuşit să formeze un imperiu
care se întindea din Elveţia la Marea Nordului, printr-un sistem de alianţe prin căsătorie. Imperiul Burgund era format din mai
multe fiefuri de ambele părţi ale graniţei (pe atunci mai mult simbolice) dintre Regatul Francez şi Imperiul German. Economia
era concentrată în Ţările de Jos, în special în Flandra şi Brabant. Curtea din Dijon depăşea de departe curtea franceză, atât
economic cât şi cultural.Către sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, Burgundia a devenit punctul de
sprijin pentru ridicarea Habsburgilor, după ce Maximilian de Austria s-a căsătorit, intrând în familia ducală. În 1477, ultimul
duce, Carol cel Îndrăzneţ a fost ucis în luptă iar Burgundia a fost reocupată de Franţa. Fiica sa, Maria şi soţul ei Maximillian au
mutat curtea la Bruxelles şi au condus de acolo rămăşiţele imperiului (Ţările de jos şi Franche-Comté, pe atunci încă un fief
german).
10. CRONOLOGIE
481-511: Domnia lui Clovis I, întemeietorul statului franc.
800: încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat la Roma.
843: Tratatul de la Verdun; nepoţii lui Carol îşi împart imperiul.
987: alegerea lui Hugo Capet ca rege al Franţei; întemeierea dinastiei Ca-petiene
1054: Marea schismă între bisericile creştine.
1186: Robert cel Pios, rege al Franţei.
Sec. XII-XIII: Marii Capeţieni consolidează autoritatea centrală în regatul Franţei.
1180-1223: domnia lui Filip al II-lea August
1208-1229: cruciada împotriva albigenzilor
1226-1270: domnia lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt
1241-1242: Marea invazie mongolă asupra Europei.
1285-1314: domnia lui Filip al IV-lea cel Frumos
1302: Filip al IV-lea, regele Franţei, convoacă Statele generale la Paris.
1309-1377: reşedinţa papilor la Avignon („robia babiloniană a papalităţii”)
1328: Primul recensământ al populaţiei în Franţa; se înregistrează 20 000 000 de locuitori
1337-1453: Războiul de 100 de ani, un conflict dinastic între coroana franceză şi cea engleză.
1338: epidemie de ciumă în Franţa
1348-1352: ciuma neagră
1360: regele francez Ioan II cel Bun impune francul ca monedă (piesă de 3,88 gr din aur de 24 de carate).
1380-1422: domnia lui Carol al VI-lea în Franţa
1378: începutul Marii Schisme (catolice)
50
1415-1417: Conciliul de la Konstanz pune capăt marii schisme din Biserica catolică.
1415: bătălia de la Azincourt; francezii sunt înfrânţi de Henric al V-lea
1422-1461: domnia lui Carol al VII-lea
1431: arderea pe rug a Ioanei d'Arc
1445-1446: prima armată regală permanentă
11. DICŢIONAR
Albigenzi: adepţi ai unei secte din sudul Franţei, cu centrul la Albi (secolele XII-XIII).
Apanaj: pământ dat de rege fiilor săi mai mici sau fraţilor săi pentru a le asigura existenţa.
Baliv: ofiţer regal detaşat în provincie, cu rol de control financiar, juridic şi militar.
Conetabil: demnitar însărcinat cu supravegherea grajdurilor regale, dar cu rol de consilier militar al regelui.
Ordalie: probă (prin apă sau foc) ce trebuia să demonstreze nevinovăţia sau vinovăţia celui acuzat.
Parlament: curte de justiţie, apărută în secolul al XIII-lea.
Seneşal: în anumite provincii franceze, agent al regelui având atribuţii asemănătoare cu ale balivului.
6. HANSA
Menţionată la 1267, recunoscută la 1343, ea reprezenta o comunitate a negustorilor din Germania de Nord, ce reunea 70 de oraşe
în frunte cu Koln, Bremen, Hamburg, Riga, Danzig, Stockholm, Cracovia, Lubeck, plus încă 100 de mici oraşe, ce controla
comerţul din spaţiul baltic şi al Mării Nordului, dar şi schimburile zonei cu Anglia, Flandra şi Franţa. Originea Ligii trebuie
coroborată cu fondarea oraşului Lübeck, care s-a petrecut în 1158/1159. Oraşele germane obţinuseră controlul asupra comerţului
din Marea Baltică cu o relativă uşurinţă pentru circa mai bine de un secol, între anii 1120 - 1250, timp în care Lübeck a devenit
nodul central al reţelei comerţului maritim care conecta toate zonele adiacente Mării Nordului şi Mării Baltice.
7. ISTORIA ALTFEL
Membri ai Ligii Hanseatice: Cercul Wendish şi Pomeranian - Lübeck (oraş conducător), Hamburg, Lüneburg, Rostock,
Stade, Stettin (Szczecin), Stralsund, Wismar, Kiel ; Cercul Saxonia, Thuringia şi Brandenburg - Braunschweig (oraş
conducător), Berlin, Brandenburg, Bremen, Erfurt, Frankfurt (Oder), Goslar, Magdeburg ; Cercul Polonia, Prussia, Livonia şi
Suedia - Danzig (Gdańsk, oraş conducător), Breslau (Wrocław), Dorpat (Tartu), Fellin (Viljandi), Elbing (Elbląg), Königsberg
(Kaliningrad), Reval (Tallinn), Riga, Stockholm, Thorn (Toruń), Visby, Kraków ; Cercul Rinului, Westfalia, Olanda - Köln,
Brugge, Roermond, Deventer, Dortmund, Breckerfeld, Groningen, Kampen, Osnabrück, Soest .
Sfântul Imperiu Roman (în latină Sacrum Romanum Imperium, în germană Heiliges Römisches Reich), numit din 1512
alternativ şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană (în lat. Sacrum Romanum Imperium Nationis Germanicae, în germ.
51
Heiliges Römisches Reich Deutscher Nation) a fost denumirea oficială a imperiului care s-a întins în Europa Centrală din
perioada Evului Mediu şi până în anul 1806, când a fost desfiinţat la iniţiativa lui Napoleon, care dorea demnitatea de împărat
pentru sine însuşi. Sfântul Imperiu Roman s-a format în anul 962 în partea răsăriteană a fostului Imperiu Carolingian, odată cu
domnia lui Otto I. Sfântul Imperiu Roman nu a fost un stat naţional, ci un imperiu. În ciuda faptului că majoritatea populaţiei sale
şi a elitei politice erau de etnie germană, conducătorii săi se vedeau ca cetăţeni romani, continuatori ai tradiţiei statale a Romei
antice. La zenitul său, imperiul cuprindea majoritatea teritoriului în care astăzi se află Germania, Austria, Elveţia, Liechtenstein,
Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos, Cehia, Slovenia, la fel ca şi partea estică a Franţei, o parte din Italia, şi părţile occidentale ale
Croaţiei şi Poloniei. Începuturile sale converg către data încoronǎrii lui Carol cel Mare (denumit si Charlemagne - 742/814) cu
ocazia Crăciunului din anul 800, de cǎtre papa Leon al III-lea şi a durat pânǎ la abdicarea lui Francisc al II-lea, în anul 1806, în
timpul rǎzboaielor napoleonene. Limba oficială a imperiului a fost limba latină, alături de care germana a fost ridicată la statut
oficial de-abia în timpul domniei lui Iosif al II-lea, Împărat Roman. Alături de latină şi germană (cu toate dialectele sale), în
imperiu erau utilizate şi limbile slave, precum şi franceza şi italiana.
Otto I cel Mare (23 noiembrie 912 – 7 mai 973), fiul lui Heinrich I regele germanilor şi a Matildei von Ringelheim, a fost duce
al saxonilor, rege al germanilor şi primul împărat al Sfântului Imperiu Roman.
Împăratul Carol al IV-lea, din dinastia de Luxemburg, (14 mai 1316- 29 noiembrie 1378), a fost rege romano-german din 1346,
rege al Boemiei din 1347, împărat romano-german din 1355. Este considerat a fi una din cele mai importante figuri ale evului
mediu târziu.În anul 1348 a întemeiat Universitatea din Praga, prima universitate din spaţiul de limbă germană. Universitatea se
numeşte şi astăzi "Universitatea Carolină", în amintirea sa.
Frederic I, numit Barbarossa (1122, Waiblinge - 10 iunie 1190 pe râul Saleph, Anatolia), a fost din 1152 rege al romanilor şi
din 1155 împărat al Sfântului Imperiu Roman. A întreprins mai multe expediţii în vederea cuceririi oraşelor din nordul Italiei. În
1162 a cucerit şi distrus Milano dar în 1176 a fost învins de Liga Lombardă la Legnano. Prin pacea de la Constanţa (1183), el a
recunoscut libertăţile oraşelor lombarde. În Germania, sprijinindu-se pe nobilimea mică şi mijlocie a înfrânt puterea principelui
de Bavaria şi Saxa.În perioada 1189-1190 a fost unul dintre conducătorii cruciadei a III-a. În cursul expediţiei s-a înecat în râul
Salef, în Asia Mică.
Frederic al II-lea (26 decembrie 1194 Jesi lângă Ancona - 13 decembrie 1250 Castel Fiorentino lângă Lucera) din dinastia
Stauferilor (descendent al lui Barbarossa), a fost fiul împăratului Heinrich al VI-lea şi al Constanţei de Sicilia. Frederic devine
ales „Rex Romanorum” (rege romano-german) după dorinţa tatălui său, care i-a uşurat ascensiunea în anii 1211- 1215 pe tronul
de împărat, fiind unanim recunoscut după moartea împăratului Otto al IV-lea din dinastia Welfilor (1175-1218).Frederic al II-lea
a fost denumit frecvent stupor mundi - mirarea lumii pentru că era un om învăţat, vorbind mai multe limbi, după istorici: italiana,
franceza, latina, greaca, germana şi limba arabă. El este numit ca o Creatură de minune între monarhii germani din evul mediu,
fiind numit de umanistul şi istoricul elveţian Jacob Burckhardt (1818-1897) şi ca primul om modern pe tron. Această denumire de
„om modern” i-a fost atribuită datorită metodelor moderne folosite de el de obţinere şi menţinere a tronului imperial.
Habsburg numele uneia din cele mai importante dinastii europene. Casa de Habsburg a deţinut următoarele demnităţi: împăraţi
ai Sfântului Imperiu Roman (până în 1806); duci (1282-1453), apoi arhiduci (1453-1804) ai Ţărilor Ereditare Austriece, din
1804-1918 împăraţi ai Imperiului Austriac; regi ai Ungariei (1437–1918); regi ai Croaţiei (1527–1918); regi ai Galiţiei şi
Lodomeriei (1772-1918), astăzi vestul Ucrainei; regi ai Spaniei (1516–1700); regi ai Portugaliei (1580–1640); regi ai Boemiei
(1526–1618 şi 1621–1918); marchizi ai Moraviei (1412-1918); principi ai Transilvaniei (1691-1765), apoi mari principi ai
Transilvaniei (1765-1867); mari duci ai Toscanei (1814-1859); mari duci ai Cracoviei (1814-1918); duci ai Bucovinei (1773-
1918).
8. CRONOLOGIE
919: instaurarea dinastiei saxone prin Henric Păsărarul
936-973: domnia lui Otto I
951, 961: campaniile lui Otto I în Italia
955: bătălia de la Lechfeld, ungurii sunt înfrânţi şi nu mai atacă apusul Europei
962: încoronarea lui Otto I ca împărat la Roma
983: înscăunarea lui Otto al III-lea..
999: Otto al III-lea îşi stabileşte capitala la Roma.
1001: papa îl încoronează pe Ştefan rege al Ungariei.
1014: încoronarea imperială a lui Henric al II-lea.
1077: pelerinajul lui Henric al IV-lea la Canossa
1084: Henric al IV-lea este încoronat împărat la Roma
1176: Frederic I este înfrânt la Legnano de liga oraşelor lombarde (din nordul Italiei)
1122: Concordatul de la Worms
1220-1250: Domnia lui Frederic al ll-lea
începutul secolului al XIV-lea: Apogeul ţesătoriilor flamande.
1356: Carol al IV-lea de Luxemburg emite Bula de aur (împăratul este ales de 7 electori)
1343-1345: Falimente financiar-comerciale la Florenţa.
1375-1385: Apogeul comerţului veneţian în Creta şi Marea Egee
1417-1437: Sigismund de Luxemburg, împărat romano-geman
9. DICŢIONAR
Bula de aur: Pecete de aur aşezată deasupra unui act oficial pentru a-l autentifica.
Conciliu: Adunare de prelaţi catolici, care hotăresc într-o chestiune de dogmă, de morală sau de disciplină bisericească.
Interregn: Interval de timp în care un stat monarhic este lipsit de suveran.
Învestitură: Acţiunea de a însărcina o persoană cu un drept, cu o autoritate sau cu o putere.
Reforma gregoriană: Opera politică a papei Grigore al VII-lea, rezumată în cele 27 de prevederi ale Dictatului din 1075
52
State ereditare: State germane care aparţin unei familii princiare (Habsburgii sau Hohenzolernii) ai cărei membri îşi transmit
ereditar puterea.
Adunarea de stări: o adunare politică compusă din reprezentanţi ai privilegiaţilor, care veghează la menţinerea propriilor
avantaje, precum şi la executarea de servicii către suveran în schimbul drepturilor recunoscute de acesta.
2. INSTITUŢIILE STATULUI.
Monarhul era conducătorul suprem al statului, a cărui putere temporală emana de la Dumnezeu, fiind ca atare sancţionată de
puterea spirituală deţinută de Biserică: regele era „unsul" Domnului pe pământ.
Principiile statului dinastic erau:
a) viageritatea - alegerea pe viaţă a monarhului;
b) masculinitatea - transmiterea tronului, de regulă, doar bărbaţilor;
c) ereditatea (în Occident) şi electiv-ereditatea (în răsăritul Europei),
d) regula de succesiune la tron
e) integritatea corporală, regelui nu-i era permis să aibă mutilări degradante.
Sfatul monarhului era format din mari nobili care îl ajutau pe acesta în conducerea statului. El poartă numele de Curia regis
(Curtea regală), care cu timpul începe să se specializeze prin intrarea în cadrul său a unor „legişti" recrutaţi din rândul orăşenilor
sau al marilor nobili cu studii juridice.
Parlamentul sau Adunarea stărilor a fost iniţial un organ consultativ pentru rege, cuprinzând reprezentanţi ai tuturor stărilor
sociale, dar şi un organ ce putea acorda bani când regele cerea mai mult decât donaţiile feudale obişnuite. El a limitat astfel
prerogativele regelui. în Anglia s-a introdus pentru prima dată în 1265, apoi a apărut şi în celelalte state europene.
Justiţia se baza pe trei instanţe: nobiliară, bisericească şi regală.
Armata apăra statele medievale, dar şi intersele nobilimii împărţindu-se în infanterie (alcătuită din oameni simpli) şi cavalerie
(alcătuită din nobilime).
Biserica a fost instituţia care a sprijinit monarhia şi statul feudal.
4. ANGLIA
Anglia, împărţită în mici regate anglo-saxone, este cucerită în 1066 în urma bătăliei de la Hastings de ducele Normandiei,
Wilhelm Cuceritorul. Wilhelm era fiul nelegitim al lui Robert, duce de Normandia. Anglia a cunoscut un proces de centralizare
odată cu cucerirea normandă. După cucerirea Angliei, Wilhelm l a împărţit-o între lorzii normanzi şi şi-a petrecut cea mai mare
parte a domniei suprimând rezistenţa engleză. Dar familia lui Wilhelm guvernează scurtă vreme ţara, în 1154, coroana trece în
mâinile familiei franceze a Plantageneţilor. După un monarh puternic, precum Henric al II-lea, monarhia engleză este slăbită de
angajarea ţării în cruciade (Richard Inimă de Leu), dar şi de limitarea puterii regale de către marii baroni prin actul numit Magna
Charta Libertatum şi, mai apoi, prin instituirea Parlamentului (1265). Stăpânirile franceze ale lui Henric al-II-lea
Plantagenetul(1154-1189) şi slăbiciunile capeţienilor au determinat regii englezi să încerce anexarea Franţei. Franţa şi Anglia se
angajează odată cu domnia lui Eduard al III-lea, într-un război interminabil, numit Războiul de 100 de ani (1337-1453), ce a
căpătat în cele din urmă o anvergură europeană, conflict încheiat în 1456, cu victoria francezilor, ducând până la urmă la
revenirea Angliei în limitele sale insulare.
5. SPANIA
La nord, apar regatele creştine ale Danemarcei, Suediei, Norvegiei. în sud, Spania, împărţită acum în mici regate (Leon, Castilia,
Navarra, Aragon), luptă cu musulmanii ce stăpânesc cea mai mare parte a peninsulei. La începutul secolului al Xl-lea, Peninsula
Iberică era împărţită între statele musulmane din centra şi sud şi câteva regate creştine la nord. Conflictul început între cele două
părţi la începutul secolului al XI-lea (de Fernando de Castilia şi de tatăl său) va dura timp de 400 de ani, până când, în 1492, a
53
fost cucerit ultimul regat musulman, Granada. Avansul creştinilor spre sud a fost completat de unirea dinastică prin căsătoria lui
Ferdinand de Aragon cu Isabela de Castilia şi lansarea în expediţiile coloniale iniţiate de călătoriile lui Cristofor Columb.
6. ISTORIA ALTFEL
Richard I (1157- 1199), a fost rege al Angliei în perioada 1189-1199. Era cunoscut şi sub numele de Richard Inimă-de-Leu
datorită reputaţiei sale de mare lider militar. Richard a fost fratele mai mic al lui William, Contele de Poitiers, Henric cel Tânăr şi
al Matildei a Angliei. Fiind cel de-al treilea fiu al regelui Henric al II-lea şi al Eleonorei de Aquitania nu era de aşteptat că se va
urca pe tron. Era, de asemenea, fratele mai mare al lui Geoffrey al II-lea, Duce de Brittany, Leonora a Angliei, Ioan Plantagenet
şi Ioan, Conte de Mortain, care i-a succedat ca rege. Richard era fratele vitreg al Mariei de Champagne şi al lui Alix a Franţei.
Adesea era descris ca fiind preferatul mamei sale, Eleanor de Aquitaine. Irascibil, schimbator şi generos, Richard îşi caută
modelele în vechea cavalerie. Richard a fost viteazul cavaler care lipsea creştinătăţii devenite cinică şi calculată. Cu el, cruciada
şi-a redobândit strălucirea, în lipsa unei victorii durabile. El a devenit un exemplu pentru toţi fiind primul care a devenit cruciat
după anunţarea cuceririi Ierusalimului de către Saladin. Richard nu se simte deloc englez. El este, înainte de toate, un cavaler
normand care ştie să mânuiască lancea pe câmpul de luptă. În realitate, el nu a petrecut în Anglia decât câteva luni, spre sfârşitul
domniei sale. Pentru moment, datoria îl cheamă spre Ţara Sfântă. El îl convinge pe prietenul şi rivalul său Filip al II-lea, rege al
Franţei, să pornească în cruciadă. Împăratul Germaniei, Frederic Barbarossa, nu poate să facă altceva mai bun decât să devină, la
rândul lui, cruciat.
Eduard al III-lea (1312 - 1377), a fost unul dintre cei mai de succes monarhi ai Angliei din Evul Mediu. El a transformat
Regatul Angliei într-o putere militară a Europei. A domnit pe tronul Angliei timp de 50 de ani; de la Henric al III-lea până la
George al III-lea nici un alt monarh englez n-a avut o domnie atât de lungă.Eduard a fost încoronat la vârsta de paisprezece ani.
La vârsta de şaptesprezece ani, a condus o lovitură împotriva regentului Roger Mortimer lucru care a marcat începutul domniei
sale personale. După ce a înfrânt, fără să subjuge, Regatul Scoţiei, în 1340 s-a autodeclarat moştenitor la tronul francez începând
ceea ce va fi cunoscut în istorie sub numele de Războiul de o sută de ani. Eduard emite pretenţii la tronul Franţei susţinând că
transmiterea coroanei franceze se face numai descendenţilor masculini ai regelui Filip al IV-lea, care era bunicul său pe linie
maternă. Francezii au invocat Legea Salică de succesiune şi au respins revendicarea regelui Angliei numindu-l moştenitor pe
nepotul regelui Franţei, Filip al VI, care a domnit între anii 1328-1350. Mijlocul domniei lui Eduard al III-lea a fost o perioadă
semnificativă de activitate. Poate cea mai cunoscută iniţiativă legislativă a fost statutul Muncitorilor din 1351 care a abordat
problema lipsei forţei de muncă cauzată de Ciuma Neagră şi prin care s-a încercat stabilizarea salariilor şi a preţurilor. Legea a
fost descrisă ca fiind o încercare de "a legifera împotriva legii de cerere şi ofertă", ducând la eşecul ei. Cu toate acestea, lipsa
forţei de muncă a creat o comunitate de interese în Camera Comunelor şi în Camera Lorzilor.Altă legislaţie importantă include
Actul de Trădare din 1351 prin care s-a ajuns la un consens cu privire la definirea acestei controversate infracţiuni.[Totuşi, cea
mai mai semnificativă reformă juridică a fost, probabil, cea legată de Justiţia de Pace.
Reconquista (Recucerirea) a fost procesul prin care regatele creştine din nordul Hispaniei (Spania şi Portugalia de astăzi) au
recucerit peninsula Iberică de la musulmani şi mauri. Recucerirea a durat timp de aproape 800 de ani. Cucerirea Hispaniei de
către Umayyazi de la vizigoţi a avut loc la începutul secolului al VIII-lea şi se consideră de obicei că Reconquista a început
aproape imediat, în 722, odată cu bătălia de la Covadonga, şi s-a încheiat în 1492, prin cucerirea Granadei. În 1236 ultima
fortăreaţă musulmană din Granada a fost cucerită de Ferdinand al III-lea de Castilia, după care Granada a devenit stat vasal al
regatului creştin pentru următorii 250 de ani. La 2 ianuarie 1492, ultimul conducător musulman din regiune, Abu 'abd Allah
Muhammad XII (sau Boabdil din Granada), s-a predat lui Ferdinand al II-lea de Aragon şi reginei Isabela a Castiliei ("Regii
Catolici"). Prin aceasta s-a ajuns la crearea statului Romano-Catolic unit care a cuprins aproape tot teritoriul Spaniei de astăzi.
Navarra a rămas separată până în 1512.
Isabela I a Castiliei (1451 -1504) a fost regină a Castiliei şi Leonului. Împreună cu soţul ei, Ferdinand al II-lea de Aragon, a pus
bazele viitoarei unificări a Spaniei realizată de nepotul ei, Carol I al Spaniei (Carol Quintul).Versiunea castiliană a numelui său
era „Ysabel” („Isabel” în forma modernă), originea numelui fiind ebraică - Elisth. În ţările germanice, este cunoscută mai degrabă
după versiunea italiană a numelui său, Isabella. Numele soţului său este „Fernando” în spaniolă, dar Ferdinand în alte limbi,
inclusiv româna. Inscripţia oficială de pe mormântul lor este în latină, iar numele lor apar sub forma „Helizabeth”, respectiv
„Fernandus”.Papa Alexandru al VI-lea i-a numit pe Ferdinand şi Isabela „Regii Catolici” (în spaniolă, „los Reyes Católicos”).
Este cunoscută în Spania şi ca „Isabel la Católica”.Isabela a fost ultimul monarh al dinastiei Trastámara, care fusese întemeiată
de Henric al II-lea al Castiliei.Isabela i-a expulzat pe evrei din Spania şi a transformat Inchiziţia spaniolă (care exista din secolul
XIII) într-o instituţie puternică, ale cărei victime au fost în primul rând evreii recent convertiţi la catolicism. Cu toate acestea,
precum ibericii în general şi majoritatea nobililor iberici, avea şi ascendenţă evreiască : trei dintre stră-stră-bunicii săi erau evrei
(sefarzi).
7. CRONOLOGIE
432-461: Sf. Patrick converteşte Irlanda la creştinism
496: botezul lui Clovis, regele francilor
589: Reccared I, regele vizigoţilor, îmbrăţişează creştinismul roman
597: călugărul benedictin Augustin debarcă în Kent pentru a răspândi creştinismul printre anglo-saxoni. Este trimis de papa
Grigore I.
718-740: călătoriile misionare ale Sfântului Bonifaciu în Germania
966: convertirea cneazului Poloniei Mieszko I
995: convertirea regelui Olaf al Norvegiei
991: marea invazie daneză în Anglia
1001: convertirea lui Vajk/Ştefan, regele maghiarilor
1008: convertirea regelui Olaf al Suediei
1017-1035: domnia lui Knut cel Mare, ce reuneşte sub autoritatea sa Danemarca (1017), Norvegia (1028) şi Anglia (1031); după
moartea sa, acest stat se destramă
1019-1054: domnia lui Iaroslav cel înţelept la Kiev
54
1066: cucerirea Angliei de către Wilhelm Cuceritorul
1071: normanzii întemeiază un stat în Sicilia
1189-1199: Richard Inimă de Leu, rege al Angliei
1196-1227: Genghis-Han, mare han al mongolilor
1337-1453: Războiul de 100 de ani dintre Anglia şi Franţa
1348-1352: ciuma neagră
1378: începutul Marii Schisme (catolice)
1385: Uniunea polono-lituaniană de la Krewo
Sfârşitul secolului al XIV-lea: Introducerea oilor merinos în Spania.
1415: bătălia de la Azincourt; francezii sunt înfrânţi de Henric al V-lea
1431: moartea Ioanei d'Arc
1469: căsătoria dintre Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia
1492: sfârşitul regatului musulman al Granadei; prima călătorie a lui Cristofor Columb în America
8. DICŢIONAR
Baron: mare senior, în Anglia.
Parlament: adunare alcătuită din baronii şi episcopii din regatul englez, ca şi din reprezentanţii burghezilor din oraşe.
Şerif: reprezentant al regelui în comitatele englezeşti. El execută poruncile regelui, percepe impozitele, face dreptate şi se ocupă
de poliţie.
Centralizare: acţiunea de unificare teritorială şi politică a statului
Magna Charta Libertatum: actul care erau garantate libertăţi englezilor de către regele Ioan (în 1215 sub presiunea războiului
civil apărută apoi cu anumite modificări în 1216, 1217 şi 1225)
Cancelarie: personal ce se ocupă de corespondenţa regelui
Curtea de conturi: secţie specializată a curţii ce se ocupă cu problemele fiscale ale regatului
Balivi: administratori regali
Seneşal: administrator regal pentru provinciile mari alipite domeniului regal
Eşichier: în Anglia, personal ce verifica finanţele regale
1. DEMOGRAFIE ŞI SOCIETATE
Spaţiul de locuire românesc se întindea la începutul mileniului II pe fostul teritoriu dacic, însumând circa 4000 de aşezări
predominant rurale, bazate pe obştile libere de agricultori şi păstori, organizaţi în formaţiuni prestatale zonale şi implicaţi în viaţa
comercial-socială şi politico-militară a sud-estului european.
3. DE LA AUTONOMIE LA STAT
Primele informaţii despre formaţiunile statale româneşti ne sunt date pentru începutul secolului X, de către Gesta Hungarorum a
lui Anonymus ce vorbeşte în Transilvania de voievodatele/ducatele lui Gelu, Glad şi Menumorut. Acestea sunt localizate în
interiorul spaţiului transilvan, în Banat şi Crişana, opunându-se expansiunii maghiare, cele trei formaţiuni româneşti sunt supuse
dominaţiei lui Arpad şi respectiv în cazul lui Gelu , al căpeteniei Tuhutum.
4. CUCERIREA TRANSILVANIEI
Un secol mai târziu ofensiva maghiară are de a face cu opoziţia lui Ahtum urmaş al lui Glad ce stăpânea Banatul şi Crişana şi
ceea a lui Gyla/Gyula/Geula urmaş al cuceritorului Tuhutum, ortodox şi rudă(unchi) al regelui maghiar Ştefan cel Sfânt, ce
stăpânea intregul spaţiu al depresiunii transilvane. Ambii sunt vasali Bizanţului şi se opun, fără succes cuceriri iniţiate de regele
Ştefan cel Sfânt. Regalitatea maghiară anexează treptat spaţiul transilvan, în sec.XI-XIII, pe direcţia nord-vest sud-est impunând
aici instituţii de timp occidental. Conducerea voievodatului este acordată unui voevod numit de rege(primul este Leustachius în
1176) ce guverna peste 7 comitate.
9.DOBROGEA
Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, revine între 971-1204 sub autoritate bizantină, iar după acesta dată , pe fondul crizei
din Balcani se afirmă conducătorul local Balica ce sprijină pe Ioan V Paleologul în 1346. Statul său, "Ţara Cavarnei" este
dezvoltat în spaţiul dintre Dunăre, Mare şi linia Rusciuk-Varna de Dobrotici. La moartea lui Ivanco în 1388 în lupta cu turcii
voievodul muntean Mircea cel Bâtrăn anexează acest teritoriu.
12. CRONOLOGIE
1001-1003: regele Ştefan al Ungariei începe cucerirea Transilvaniei
1176: este menţionat voievodul Leustachius
1247: cavalerii ioaniţi primesc banatul de Severin şi atestă primele cristalizări statale la sud de Carpaţi
1330: bătălia de la Posada, Ţara Românească îşi afirmă neatârnarea.
1347: constituirea episcopiei catolice de Milcov
1352-1364: domnia lui Nicolae Alexandru în Ţara Românească
După 1359: Constituirea statului neatârnat al Moldovei.
1364-1365: Bogan din Cuhea preia stăpânirea în Moldova
1364-1377: domnia lui Vladislav Vlaicu în Ţara Românească; apar primele monede ale Ţării Româneşti
1365-1374: domnia lui Laţcu în Moldova
1374-1391: domnia lui Petru Muşat I în Moldova
1391-1394: domnia lui Roman Muşat I în Moldova
1394-1396: Primele mari înfruntări româno-otomane.
57
13. DICŢIONAR
Comitat: Unitate administrativ-teritorială în Europa Occidentală medievală. În Transilvania era condus de un comite subordonat
regelui maghiar, dispunea de o garnizoană şi de o cetate, iar în aria sa teritorială erau constituite domenii feudale.
Diploma cavalerilor ioaniţi: Act prin care regele maghiar Bela al IV-lea acorda, la 2 iunie 1247, perceptorului ordinului,
Rembald, o sumă de privilegii în legătură cu aşezarea lor în Banatul Severinulul. Nu este clar dacă au venit şi au plecat sau dacă
nu au venit niciodată. Diploma cuprinde însă o sumă inestimabilă de informaţii pentru evaluarea societăţii româneşti
extracarpatice la jumătatea secolului al Xlll-lea, după marea invazie mongolă.
Gesta Hungarorum: „Faptele de vitejie ale ungurilor", cronică scrisă de notarul unuia din regii maghiari cu numele Bela, foarte
probabil la sfârşitul secolului al Xll-lea sau la începutul secolului următor. Cronica înfăţişează cucerirea Pannoniei de către
unguri şi primele lor expediţii peste Tisa. Oferă informaţii despre ducatele conduse de Menumorut, Gelu şi Glad.
Marcă: Comitat de graniţă; provincie de graniţă cu rol militar.
Religie recepta: Confesiune acceptată de conducerea de stat. Dacă în secolul al XlV-lea, în Transilvania, această calitate o avea
exclusiv catolicismul, în secolul al XVI-lea, pe măsura succeselor Reformei religioase, au fost acceptate de principe şi Dietă trei,
respectiv patru religii recepte, adăugându-se luteranismul, calvinismul şi unitarianismul.
Descălecat: aşezarea într-un loc pentru a întemeia o ţară (termen folosit mai ales de cronicari).
Greav: (germ. graf) conducător al saşilor.
1. RELAŢIILE COMERCIALE
Actul politic al întemeierii Ţării Româneşti şi a Moldovei este dublat de cel spiritual al creării mitropoliilor ortodoxe de Argeş,
Severin şi Suceava. În plan economic se observă o societate autosuficientă alimentar, predominant rurală şi agrar-pastorală. Ea
este influenţată de comerţul de tranzit pe linia Polonia-Balcani prin spaţiul muntean şi cel baltico-pontic prin spaţiul
moldovenesc. Existenţa unor comptoare genoveze la Chilia şi Cetatea Albă, a unor mari antrepozite de mirodenii şi produse
orientale la Braşov şi Lvov, determină un înalt nivel de schimburi de mărfuri şi deci o prosperitate a voievozilor, bazată pe taxele
vamale şi de tranzit.
4. ALIANŢE ŞI COMBATANŢI
Confruntările au avut iniţiatori români, otomani şi occidentali, iar voievozii românii au participat la ele în diverse ipostaze. La
începutul ofensivei otomane, românii au aderat la ideea de cruciadă susţinută de papalitate cu sprijinul Ungariei şi Poloniei,
combinate cu vaste coaliţii româneşti cum ar fi cele iniţiate de Iancu de Hunedoara şi Ştefan cel Mare. Participarea individuală,
58
solidară sau cruciată a românilor la lupta antiotomană se încheiei cu vasalizarea românilor, intrarea lor din Dar-al-Jihad(casa
războiului) în Dar-al-Ahd(casa păcii) făcându-se prin tratate ce le confirmau autonomia şi menţinerea organizării proprii.
Raporturile economice de vasalitate sunt variabile în funcţia de raportul militar româno-otoman, dar se evită statutul de Dar-al-
lslam(casa islamului) specific spaţiului sud dunărean. Autonomia românilor era identică cu cea a Ragusei şi a hanatului Crimeii
şi devine un fapt definitiv după domnia lui Mihai Viteazul.
17, CRONOLOGIE
1396-1418: domnia lui Mircea cel Bătrân în Ţara Românească
1400-1432: domnia lui Alexandru cel Bun în Moldova
1441-1456: lancu de Hunedoara este voievod al Transilvaniei; din 1446 până în 1451 ocupă funcţia de guvernator al Ungariei
1456-1462; 1476: domniile lui Vlad Ţepeş în Ţara Românească
1457-1504: domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova
1484: Chilia şi Cetatea Albă sunt cucerite de otomani
1529: otomanii asediază prima dată Viena
1541: Transilvania, principat autonom sub suzeranitate turcească.
1571: victoria navală a forţelor creştine la Lepanto
1593-1601: domnia lui Mihai Viteazul
18. DICŢIONAR
Beglerbeg: comandant al unui paşalâc.
Haraci: tribut înţeles ca răscumpărare a păcii.
Paşalâc: provincie a Imperiului otoman.
1. DESCOPERIRILE GEOGRAFICE
PREMISELE DESCOPERIRILOR GEOGRAFICE sunt legate de restabilirea comunicaţiilor cu lumea chineză
prin cuceririle mongole ale lui Ghinghis-Khan şi primele contacte ale călătorilor europeni precum Marco Polo,
Wilhelm van Ruysbroek, Giovanni da Pian del Carpini. Dezvoltarea economică şi militară a statelor occidentale,
unificarea lor statală şi blocarea căii mirodeniilor de către turci au deschis ideea unui drum direct spre India. La
acestea s-au adăugat idealul religios al convertirii păgânilor şi dezvoltarea tehnicii cartografice, militare şi navale
ce uşura comunicaţiile pe mare.
62
NOUL DRUM SPRE INDII este deschis de explorările vest africane ale portughezilor iniţiate de prinţul Henric
Navigatorul. În 1487 Bartolomeo Diaz atinge sudul african la Capul Bunei Speranţe, în mai 1498 Vasco da
Gama ajunge în India la Calicut iar în 1500 Alvarez Cabral descoperă ţărmurile Braziliei.
DESCOPERIREA AMERICII este legată de dorinţa spaniolilor de a găsi un drum spre Indii prin vest. În 1492
Cristofor Columb ajunge în Antile şi îşi continuă explorările până în 1505, ideea unui nou continent fiind
concretizat de Amerigo Vespucci în 1512.
ÎNCONJORUL LUMII este opera portughezului Fernando de Magellan în slujba Spaniei, care realizează acest
act prin navigaţia de la vest la est în perioada 1519-1522.
URMĂRILE DE DESCOPERIRILOR GEOGRAFICE s-au manifestat economic prin crearea imperiilor coloniale,
afluxul de metale preţioaşe şi diverse mărfuri spre Europa ce a devenit centrul economic al lumii. De asemenea
apare rivalitatea dintre puterile europene pentru spaţiul colonial, se dezvoltă economia de tip capitalist şi este lărgit
universul cunoaşterii europene.
4. ISTORIA ALTFEL
Bartolomeu Diaz numit şi Bartolomeu Dias (1450 în Algarve - 29. Mai 1500 Capul Bunei Speranţe), a fost un navigator şi
explorator portughez, fiind primul care a descoperit (1487/88) capul sudic al Africii. Prin căutarea căii maritime din Europa spre
Asia în timpul domniei lui "Heinrich Navigatorul" expediţiile portugheze explorează la începutul secolului al XV-lea coastele
Africii de vest fiind Perioada Marilor descoperiri. Astfel primeşte Diaz o însărcinare secretă a regelui portughez Johann II. ca să
continue cercetarea lui Diogo Cão de a găsi punctul sudic al continentului african şi pe cât posibil drumul spre India. Exploratorul
porneşte pe mare împreună cu fratele său Diogo Dias şi cu congolezi ca traducători, probabil la sfârşitul lui august în anul 1487
cu o flotă alcătuită din trei corăbii (caravele).Flota navighează în lungul coastei de vest africane lăsând în urmă vărsarea fluviului
Congo, ajungând la ultima regiune cunoscută deja de portughezi Namibia de azi, trece prin Golful Balenei, spre sud traversând
Golfo de São Tomé (azi Spencer Bai) ajungând la Angra Pequena (Golful Lüderitz), urmează Cabo da Volta de unde sânt împinşi
de un vânt din nord puternic şi furtună cele două caravele rămase spre sud spre Capul Bunei Speranţe. Navigând spre est şi
neîntâlnind uscat (pământ), navighează spre nord descoperind golful Angra dos Vaqueiros numită la vederea unei turme de vaci
se presupune că ar fi fost Moselbai. Mai departe pe parcurs întâlneşte Algoa Bai, Kap Padrone (12 martie 1488) aici are loc la
bord aproape o revoltă, cu toate acestea continuă să navigheze spre est. Asfel ajunge la vărsarea fluviului (Groot Vis) unde poate
constata faptul că ţărmul african are direcţia nord, fiind sigur de descoperirea drumului căutat (de 70 de ani). În cinstea
secundului său botează fluviul Rio Infante. Fiind echipajul lui chinuit de scorbut îl silesc să se reîntoarcă. Pe drumul de întoarcere
ocoleşte din nou "Capul Bunei Speranţe" denumit de el 'Cabo Tormentoso Capul Furtunilor ajungând în înapoi în Lisabona la
sfârşitul lui decembrie 1488 după o călătorie de 16 luni. Datorită secretului călătoriei multe detalii nu pot fi elucidate. Diaz după
acesată călătorie participă ca sfătuitor la întocmirea hărţilor şi echiparea corăbiilor. Diaz participă la expediţia (1500) condusă de
Pedro Alvares Cabral pe drumul maritim între Africa şi America de Sud moare prin scufundarea corăbiei într-o furtună (29 mai
1500) în apropierea "Capului bunei Speranţe" descoperite de el.
Vasco da Gama, conte de Vidigueira (1469 în Sines - 24 decembrie 1524 în Kohi India), a fost un explorator portughez din
perioada Marilor descoperiri care a descoperit calea maritimă dintre Europa şi India. Vasco da Gama porneşte la data de 8 iulie
1497 din portul Restelo Lisabona la bordul corăbiei Nau S. Gabriel (120 t), iar fratele său Paulo da Gama la bordul lui S. Rafael
63
însoţite de corăbiile Bérrio, Santa Fé) (100 t) sub comanda căpitanului Nicolao Coelho. Echipajul flotei însuma 150 -170 de
oameni, sub comanda celor mai buni căpitani şi cârmaci din Portugalia cu experienţă de navigare pe Oceanul Pacific. Pe vasul
amiral era Pêro de Alenquer cârmaci, pe vasul São Rafael era João de Coimbra, iar pe vasul Bérrio era experimentatul pilot Pêro
Escobar, dintre alţi ofiţeri din rândul echipajului pot fi amintiţi São Gabriel Gonçalo Álvares şi Diogo Cãos. Vasco da Gama
navighează spre vest pe Atlantic, mai de parte de coasta africană profitând de un vânt (Pasat) mai puternic. La 4 noiembrie ajunge
în golful S.Elena (Sankt-Helena) pe coasta de vest africană făcând un ocol larg la depăşirea "Capului Bunei Speranţe" ajungând
la 25 noiembrie "Moselbai". Ajunge pe coasta răsăriteană a africii atingând la 7 aprilie 1498 în Mombasa unde negustorii arabi
caută să împiedice continuarea expediţiei. Mai departe navighează de-a lungul coastei răsăritene a Africii ajungând în oraşul
Malindi unul dintre oraşele concurente Mombasei. Sultanul oraşului punându-i la dispoziţie un navigator cunoscător al rutei spre
India. La data de 20 mai 1498 ajung corăbiile lui "da Gama" în apropiere de Calicut pe coasta Malabar. Pentru prima oară ajunge
o corabie europeană coasta Indiei pe calea maritimă şi înconjurarea Africii. Vasco da Gama încheie un acord comercial cu
Samorim ce domneşte în Calicut şi se reîntoarce la 8 octombrie încărcat cu mirodenii. Prima navă din flota sa sub comanda lui
Nicolao Coelho ajunge înapoi în patrie la 10 iulie 1499, Vasco da Gama numai la 9 septembrie, întârzierea se datorează morţii
fratelui său pe Insulele Azore. La crăciunul anului 1499 este încredinţată lui "da Gama" de curtea regală portugheză, conducerea
oraşului Sines. Începând o perioadă de conflicte între rege şi "da Gama" pe o parte şi Superiorul Ordinului Cavalerilor de
Santiago, autorităţile locale constituite din nobili (familia Noronha) pe de altă parte. Da Gama fiind învins în acest conflict
trebuie să părăsească oraşul (1507) împreună cu familia sa, având dreptul să calce în acest ţinut numai cu aprobarea Superiorului
Ordinului. Cu jutorul regelui intră în rândurile Ordinului Cristi. În 1502 este denumit de rege ca "Amiral al Mărilor Indiei"
(Almirante do Mar das Índias) aceasta fiind o replica portugheză la numirea lui Cristofor Columb ca "Amiral al mărilor şi
oceanelor" de curtea regală spaniolă.
Cristofor Columb a fost un navigator italiano-spaniol. A navigat spre vest peste Oceanul Atlantic în căutarea unei rute spre
Asia, dar şi-a câştigat reputaţia descoperind un nou continent, America. 3.08.1492 – 15.03.1493 Prima expediţie pleacă din portul
Palos de la Frontera cu navele Santa Maria- de aproximativ 30m lungime care era sub comanda sa, Pinta şi Nina- doua caravele
mici de aproximativ 15m lungime. Cele două nave mai mici erau comandate de către Martín Alonso Pinzón şi fratele său Vicente
Yañez Pinzón si cu 90 de oameni. Este ales pentru traversarea oceanului drumul alizeelor. La 12.10.1492, la ora 2 noaptea,
Rodrigo de Triana- un marinar de pe Pinta zăreşte pământul, descoperindu-se astfel Lumea Noua-AMERICA. Sunt descoperite
insulele: Santa Maria Conception, Fernandina, Isabella, Juna, Bohio-Espanola. Pe 15 martie 1493 Columb revine triumfător în
Spania. Columb a exploarat la fel si coasta de nord-est a Cubei (a acosta pe 28 Octombrie), si coasta nordica a Hispaniolei, din 5
Decembrie. Aici a esuat Santa Maria, in dimineata de Craciun 1942, echipajul fiind nevoit s-o abandoneze. El a fost primit de
localnicul cacique Guacanagari, care i-a permis lui Columb sa isi lase cativa din oamenii sai in acel sat cand va pleca. Columb a
lasat 39 de oameni si a intemeiat asezarea La Navidad, care astazi este o asezare di Haiti. Inainte de a se intoarce in Spania,
Columb a rapit intre zece si douazeci si cinci de Indieni, pe care i-a luat cu el. Doar sapte sau opt din ei au ajuns vii in Spania, ei
au facut o impresie la Sevilia. Fernando Magellan
(primăvara 1480 - 27 aprilie 1521, Mactan, Filipine)a fost un explorator portughez care a navigat în serviciul regelui Spaniei. A
fost primul care a navigat spre vest pornind din Europa pentru a ajunge în Asia, primul european care a navigat în Oceanul
Pacific, primul care a condus o expediţie în jurul lumii. La 10 august 1519 cele cinci corăbii care au compus flota expediţiei:
Trinidad (110 tone, 55 marinari), San Antonio (120 tone, 60 marinari) , Concepción (90 tone, 45 marinari), Victoria (85 tone, 42
marinari), Santiago (75 tone, 32 marinari) au părăsit oraşul Sevilia navigând pe fluviul Guadalquivir până în San Lucar de
Barrameda unde au staţionat mai mult de 5 săptămâni, timp în care s-a făcut ultima revizie şi aprovizionarea completă. La 20
septembrie 1519 flota s-a desprins de ţărm şi a început călătoria. In timpul trecerii peste ocean, Magellan a elaborat un sistem de
semnalizare atat de bun incat nici o corabie din flotila sa nu s-a ratacit,desi erau total diferite. Neintelegerile cu capitanii spanioli
au inceput la scurt timp, la pretentiile lui Cartagena cu privire la schimbarea itinerarului , Magellan i-a raspuns; "Datoria domniei
voastre este sa urmati ziua steagul meu, iar noaptea felinarul din pupa corabiei mele". Pe 27 aprilie 1521, Magellan este ucis in
Filipine in timpul unei lupte cu bastinasii. Expeditia se intoarce in Europa cu o singura nava, Victoria, avand la bord 18 oameni si
fiind comandata de Juan Sebastian El Cano in 1521. Regele Spaniei l-a innobilat pe el Cano si i-a dat ca blazon globul pamantesc
pe care scria "Primus Circumedisti me" (Tu m-ai inconjurat primul). Relatarea expeditiei a fost facuta de geograful Antonio
Pigafetta care a participat la expeditie.
Vasco Núñez de Balboa. Balboa a pornit cu o nava de ajutoare pentru Diego de Nicuesa in 1510. Nicuesa incerca sa colonizeze
o zona continentala din America Centrala, Veragua si Darien asociat fiind cu Alonso de Hojeda. Insa Hojeda plecase in Espanola
dupa ajutoare lasandu-si oamenii in asezarea nou infiintata San Sebastian si marea majoritate murisera din cauza bolilor si a
atacurilor indienilor. La sosirea lui Balboa, acesta aduna supravietuitorii si pleaca in alta parte fondand prima asezare stabila de
pe continentul american, Antigua. Aceasta se afla pe teritoriul ce apartinea lui Nicuesa, astfel incat, atunci cand acesta a venit sa
isi reclame drepturile, a fost pus pe o nava subreda impreuna cu oamenii credinciosi si trimis in larg. De atunci nu s-a mai auzit
nimic de el. Din Antigua a pornit Vasco Nunez de Balboa intr-o expeditie care a dus la descoperirea Oceanului Pacific la 25
septembrie 1513, ocean care va fi numit de spanioli Marea Sudului (Mar del Sur) pana cand Fernando Magellan Va intra cu
navele sale in 1520 schimbandu-i numele in Pacific. l. Printre spaniolii membri ai expeditiei se afla si Francisco Pizzaro.Vasco
nunez a fost numit de rege adelanto al Marii Sudului si a murit in 1519 din cauza rivalitatilor pe care le avea cu noul guvernator
numit de rege, Pedrarias Davila. Cu toate ca acesta din urma ii devenise socru, s-a temut ca Balboa instiga oamenii sa ii ia puterea
si i-a intentat un proces fals in care singurul cap de acuzare justificat era moartea lui Nicuesa. A fost executat prin decapitare.
5. CRONOLOGIE
1430: Henric Navigatorul organizează primele expediţii care au ca scop explorarea coastelor africane.
1434: încep explorările maritime portugheze şi spaniole în Atlantic. Portughezii ating capul Bojador, de pe ţărmul de vest al
Africii. O legendă spune că el marca extremitatea lumii.
1441-1445: Portughezul Ñuño Tristao cercetează ţărmurile Africii până la gurile Senegalului.
1453: cucerirea Constantinopolului de către otomani
1488: Bartolomeo Diaz descoperă Capul Bunei Speranţe, deschizând drumul maritim spre India.
1492: Cristofor Columb, un genovez aflat în slujba regilor catolici ai Spaniei, descoperă America.
64
1493: Bula papei Alexandru al Vl-lea prin care se delimitează domeniile spaniole şl portugheze din Lumea Nouă.
7 Iunie 1494: tratatul de la Tordesillas, de partaj colonial hispano-portughez.
1497: John Cabot descoperă Labradorul şi Terra Nova.
1498: Vasco da Gama ajunge în India înconjurând Africa
1500: Amerigo Vespucci descoperă Venezuela.
1500: Alvarez Cabrai descoperă Brazilia.
1501: primul transport de sclavi negri în America
1513: Vasco Nunez de Balboa străbate istmul Panama, ajungând la Oceanul Pacific (Mar del Sur).
1519-1522: călătoria lui Magellan în jurul lumii
1519-1521: Hernán Cortés cucereşte Imperiul aztec.
1532 -1533: Francisco Pizarro cucereşte Imperiul incaş.
1534-1536: Francezul Jacques Cartier explorează Canada.
1535: organizarea viceregatului Noua Spanie (Mexicul şi America Centrală)
1542: Portughezii ajung în insula Honshu din Japonia.
1577-1580: Cea de-a doua expediţie jurul lumii sub conducerea lui Franos Drake.
1584: W. Raleigh întemeiază în America de Nord colonia Virginia
Prima jumătate a secolului al XVII-lea: apar primele companii comerciale axate pe comerţul cu coloniile nou formate
1600: organizarea Companiei engleze a Indiilor Orientale
1621: apare Compania olandeză a Indiilor Occidentale
6. DICŢIONAR
Astrolab: instrument circular care permite calcularea latitudinii în funcţie de înălţimea astrelor; inventat de arabi şi perfecţionat
la sfârşitul secolului al XlV-lea.
Busolă: instrument care indică direcţia nord-sud; inventată de chinezi, a început să fie utilizată şi în Occident în secolul al Xlll-
lea, permiţând marinarilor să se orienteze şi în timpul nopţii.
Caravelă: navă de dimensiune medie (25 metri lungime şi 10 metri lăţime), construită să înfrunte valurile oceanului, având
partea din spate mai înaltă. Uşoară şi rapidă, era prevăzută cu pânze care-i permiteau să folosească atât vântul din spate, cât şi pe
cel din lateral. Construcţia acestui tip de navă a început după 1444.
Redevenţă feudală: obligaţie, taxă, rentă (care trebuie achitată la termene fixe) datorată de ţărani proprietarului de pământ.
Conchistador: cuceritor; prin opoziţie cu reconquista (recucerirea), acţiunea care a dus la eliminarea prezenţei arabe (musul-
mane) în Peninsula Iberică, conchistadorii au continuat în colonii o politică de cucerire pe care o considerau a fi de răspândire a
creştinismului.
Contoar: punct comercial european aflat într-un alt stat.
Encomienda: formă de proprietate funciară introdusă de spanioli în America; a avut ca rezultat decimarea populaţiei locale.
Cabotaj: activitate comercială maritimă desfăşurată de-a lungul ţărmurilor, pe distanţe scurte, de regulă între porturile aceleiaşi
ţări.
Circumnavigatie: călătorie pe mare în jurul unui continent sau în jurul Pământului.
Flotilă: grupare de nave militare, care acţionează pe fluvii, lacuri şi mări în apropierea ţărmului.
Portulan: hartă marinărească din Evul Mediu, pe care erau reprezentate amănunţit ţărmurile mărilor cu detaliile care interesau
navigaţia.
Colonialism: politică de luare în stăpânire şi de exploatare a unui teritoriu sau a unui stat străin, dependent de metropolă din
punct de vedere politic, economic şi cultural; doctrină care legitimează politica colonială.
Concesiune: convenţie prin care se acorda dreptul de exploatare a unor aparţinând statului.
Monopol: drept exclusiv, de obicei al statului, de a produce şi comercializa un anumit produs; dominaţie într-un anumit
domeniu.
Vicerege: conducătorul unei colonii sau provincii, pe care o administra în numele regelui.
Creol: descendent al coloniştilor europeni, născut în colonii (spaniole, portugheze, franceze etc.).
Indigeni: localnici, băştinaşi: oameni originari dmtr-o anumită regiune.
Lusitani: veche populaţie iberică, strămoşii portughezilor.
Metisaj: amestec al raselor: un metis are părinţi de rase diferite.
XXVI. RENAŞTEREA
1. UMANISMUL
Renaşterea ca fenomen cultural-politic şi artistic s-a manifestat în Italia secolelor XIV-XVI, de unde s-a răspândit
pe spaţiul european. Pornind de la valorile antichităţii greco-romane, ea pune în centrul lumii omul şi problemele
sale-„umanismul”. Atmosfera intelectuală nouă are la bază filosofia pozitivă care consideră omul creaţia lui
Dumnezeu menită să îi îndeplinească acestuia opera prin libertate, fericire, frumuseţe, responsabilitate, toleranţă,
pace şi valori morale.În plan civic sunt condamnate dogmatismul, obscurantismul şi fanatismul religios, se pune
accent pe învăţătură, pe dezvoltarea „academiilor” unde se studiau operele anticilor, iar teologia şi scolastica sunt
înlocuite cu artele liberale, logica, dialectica, gramatica, retorica şi ştiinţele exacte. Cu sprijinul unor mecenaţi
(familiile Medici, d-Este, papii Iuliu II şi León X) artiştii renaşterii descoperă valorile şi expresivitatea
clasicismului artistic al Greciei antice.Difuzarea umanismului a fost uşurată de dezvoltarea bibliotecilor, a
academiilor şi universităţilor, apariţia tiparului şi a producţiei de carte, dezvoltarea învăţământului şi tipăriturilor
în limbile naţionale.
Educaţia pune accent pe un "om nou", poliglot şi multidisciplinar pregătit, cu o gândire logică, bazată pe cercetare şi experiment
ştiinţific. Literatura abodează teme cum ar fi viaţa de apoi (Divina Comedia), analiza realităţilor sociale (Decameronul),
65
dragostea, natura. Istoriografia ridică problema unităţii naţionale şi a monarhiei centralizate (Princepele), teme istorice naţionale
(piesele lui Shakespeare). Critica socială abordează racilele sociale (Elogiul Nebuniei) şi creionează imaginea unei societăţi
ideale viitoare (Cetatea Soarelui, Utopia). Prima expresie a umanismului este în literatură prin reprezentanţi ca Dante
Aligheri(Divina Comedia), Petrarca(Poeme),Giovanni Boccacio(Decameronul)– Italia; Francois Rabelais(Gargantua şi
Pantagruel)- Franţa; William Shakespeare(teatru)- Anglia şi Miguel de Cervantes(Don Quijote de la Mancha)- Spania.
Alte domenii de acţiune sunt:
-critica socială - Erasmus din Rotterdam, Thomas Monis, Tommaso Campanella
-cercetarea ştiinţifică - astronomie(Galileo Galilei şi Nicolaus Copernic cu teoria heliocentrică), fizica (Toricelli - presiunea
admosferică), anatomie(Andreas van Wesel), medicină(William Harvey, Miguel Servato - circulaţia sângelui, Ambroise Pare -
chirurgie).
2. RENAŞTEREA ARTISTICĂ
Arta renascentistă înlocuieşte totul în viziunea asupra universului, omului şi spaţiului, iese de sub tutela bisericii şi ideilor ei
artistice. ARHITECTURA este dominată de construcţii laice şi civile(palate, pieţe, locuinţe), de preocuparea pentru organizarea
urbanistică, de îmbinarea armonioasă şi elegantă a elementelor şi de combinarea în operele ecclesiastice a utilului cu esteticul.
PICTURA ŞI SCULPTURA redescoperă mişcarea, frumuseţea corpului uman, stilul clasic antic, tridimensionalitatea picturii,
abordând teme antice, mitologice, de viaţă cotidiană şi religioasă. Epoca se caracterizează prin inovaţii în arhitectură(clopotniţa
şi cupola), revenirea la modelul antic în construirea de biserici(domul din Milano şi cel din Florenţa, catedrala Sf.Petru din
Roma) de locuinţe particulare (palatele Pitti şi Strozzi) şi de instituţii publice (palatul Dogilor-Veneţia, Casa de Aur-Florenţa).
Marii arhitecţi sunt Giotto, Bramante, Brunelleschi şi Michelangelo. Sculptura se remarcă prin opere de inspiraţieantică,
biblică şi contemporană, aplicând modelel antic grec şi redând fumuseţea corpului uman, mişcarea şi trăirile individului. Se
remarcă Michelangelo(Moise, David, Sclavii, Sclav murind, Pieta, Capela Medicilor), Donattello şi Verrochio. Pictura
redescoperă perspectiva ca dimensiune şi prezintă pe pânză sau în frescă teme de grup şi individuale inspirate din mitologie,
istorie, Biblie şi contemporaneitate. Se remarcă Michelangelo(Geneza şi Judecata de apoi din Capela Sixtină), Leonardo da
Vinci(Cina cea de taină, Gioconda), Giotto(Coborârea de pe cruce), Bellini, Boticcelli, Tizian, Rafael. În afara Italiei renaşterea
se remarcă prin pictura lui Bosch , Van Eyck, Pietre Brueghel(Ţările de Jos) şi gravura lui Albrecht Durer(Germania).
4. ISTORIA ALTFEL
Tipul de "Om al Renaşterii". Pentru marea masă a populaţiei din acele timpuri, înflorirea culturală şi artistică ce a
caracterizat Renaşterea nu a produs nicio schimbare în modul de viaţă sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne
însă la numărul restrâns al personalităţilor în diferite domenii de creaţie, putem spune astăzi că noile orizonturi
spirituale şi liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renaşterii", caracterizat prin înţelegere ascuţită,
deschisă oricărei idei, simţ deosebit al frumosului, dorinţă de afirmare şi renume, individualism cu posibilităţi de
dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor şi ideilor preconcepute. În aspiraţia sa spre universalitate, înlătură
orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale şi plin de forţă în acţiune. Este prieten şi
cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filosofia şi literatura, înlocuieşte legile morale cu cele estetice. "Omul
Renaşterii" este în primul rând un umanist cu larg spirit de toleranţă.În contrast cu acesta nu dispar fanaticii,
partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrarie, nu un adversar de idei, ci un
duşman personal ce trebuie anihilat.
Precursori ai Renaşterii. Curente înnoitoare în viaţa culturală au existat şi înainte de epoca propriu zisă a
Renaşterii, care însă cuprindeau doar un strat subţire al societăţii înalte de curte.
- Renaşterea carolingiană. Renaşterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la
viaţă a antichitatăţii şi în parte a culturii bizantine în cultura şi arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea şi al
IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare de a continua şi înnoi tradiţiile imperiului roman. Printre cele
mai însemnate realizări ale Renaşterii carolingiene se numără ilustraţiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel
Mare", păstrat la Viena, sau Capella Palatină din Aachen, care aminteşte de "Bazilica San Vitale" din Ravenna
precum şi Capella Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "Santo Stèfano Rotondo" din Roma. Prezenţa
învăţatului Alcuin la curtea imperială a stimulat transcrierea textelor vechi şi introducerea limbii latine ca limbă
literară, fapt determinant pentru evoluţia ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.
- Renaşterea ottonică. Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta şi arhitectura din timpul împăratului Otto
III , sub influenţa antichităţii şi a Bizanţului, pentru obţinerea unei "Renovatio imperii Romanorum". Aceste
influenţe s-au exercitat mai ales în ilustraţiile de cărţi, artizanat şi în arhitectură (Capella Sf. Bartolomeu din
Padeborn).
Interpretare istorică şi filosofică a Renaşterii .Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra
Renaşterii;
- Iluminiştii (Hume, Gibbon, Condorcet, d`Alembert, Diderot, Voltaire), care se considerau continuatorii
idealurilor umaniste şi raţionaliste ale secolelor XV şi XVI, vedeau Renaşterea ca o mare epocă de progres cultural
ce marchează trecerea de la întuneric la lumină, de la barbarie la civilizaţie;
- Romanticii (Novalis, August Wilhelm von Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal, Madame de Staël, Hugo,
Byron, Gioberti, Mazzini) aveau o viziune asupra Renaşterii opusă celei iluministe. La fel de diferit este văzută
semnificaţia rupturii cu evul mediu care este idealizat şi privit ca o vârstă de aur. Sunt admirate cavalerismul
medieval, ordinea, autoritatea şi credinţa religioasă. Stilul gotic este privit ca suprema expresie a creaţiei artistice;
66
- Hegelianismul: Hegel vede în Renaştere un progres spiritual, o reînnoire a culturii, după lunga noapte a Evului
mediu. Studierea operelor antice are semnificaţia întoarcerii de la divin la uman;
- Pozitivismul: la Hippolyte Taine, Benedetto Croce, Bertrando Spaventa ruptura dintre Renaştere şi Evul
mediu e apreciată pozitiv. Renaşterea este epoca de aur a acestui mileniu, premisă a apariţiei supraomului, un om
liber, deschis tuturor experienţelor vieţii.
5. CRONOLOGIE
1297-1299: Giotto pictează frescele din Basilica Sf. Francisc din Asissi
1313-1375: Giovanni Boccaccio, scriitor italian.
1380-1459: Poggio Bracciolini, umanist italian, descoperă o serie de manuscrise antice.
1420-1434: Brunelleschi, inspirându-se de la Panteonul din Roma, proiectează şi înalţă uriaşa cupolă a Domului din Florenţa
(Santa Măria del Fiore).
1440-1450: Gutenberg pune la punct tiparul cu litere metalice mobile
1452-1519: Leonardo da Vinci, pictor, arhitect, sculptor şi savant italian.
1458-1464: Pontificatul papei Pius II (Aeneas Silvio Picolomini), învăţat, umanist şi poet.
1468: cardinalul Bessarion, grec refugiat la Bizanţ în urma cuceririi Constantinopolului, îşi lasă moştenire colecţia de manuscrise
antice Bibliotecii Marciana din Veneţia (ceea ce contribuie la avansarea studierii manuscriselor clasice)
1475-1564: Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor şi arhitect.
1477-1576: Tiziano Vecellio, pictor italian.
1483: Leonardo da Vinci pictează la Milano Cina cea de taină
1483-1520: Rafael Sanzio, pictor italian.
1494-1553: trăieşte Francois Rabelais, autorul romanelor satirice Gargantua şi Pantagruel
1497: Pico dello Miradola scrie Cuvântare despre demnitatea omului.
1501-1504: David de Michelangelo.
1503-1507: Gioconda de Leonardo da Vinci (azi, la Muzeul Luvru din Paris).
1506: La Roma începe construcţia Basilicii Sfântului Petru.
1509-1510: Şcoala din Atena, marea frescă a lui Rafael.
1509: este întemeiată Universitatea Alcalá de Henares
1510: Erasmus publică Elogiul nebuniei
1503-1513: Pontificatul papei luliu al II-lea, un mare sprijinitor al artelor.
1516: Thomas Morus, umanist englez, scrie Utopia.
1530: regele Franţei, Francisc I, întemeiază la Paris Colegiul lectorilor regali (Collège de France)
1532-l534: Gargantua şi Pantagruel de Rabelals.
1543: Nicolaus Copernic publică De revolutionibus orbium caelestium, în care îşi expune teoria heliocentrici
1543: Johannes Honterus reorganizează şcolile braşovene după model umanist.
1559: Se introduce învăţământul în limba română în şcoala din Şcheii Braşovului.
1557-1581: Sub influenţa Reformei, diaconul Coresi tipăreşte primele cărţi în limba română.
1562- 1563: La Cotnari funcţionează Şcoala Latină, creată de Despot Vodă.
1588-1679: Thomas Hobbes literat şi cercetător englez, autorul Leviatan-ului (1651).
6. DICŢIONAR
Frescă: pictură lucrată în culori de apă pe o tencuială încă umedă (it. fresca -proaspăt).
Perspectivă: imagine obţinută prin proiectarea unui obiect pe o suprafaţă plană, folosind raze proiectate divergente sau paralele,
obţinându-se astfel iluzia de apropiere sau depărtare.
Mecena: protector al artiştilor sau literaţilor. Gaius Cilnius Maecenas, bogatul prieten al împăratului Augustus, l-a sprijinit pe
Virgiliu şi Horaţiu.
Mecenat: sprijin şi protecţie acordate de către cei bogaţi artiştilor şi scriitorilor.
Concepţie laică: care nu ţine seama de preceptele religiei.
Scolastică: sistem filosofic în Evul Mediu care se baza pe dogmele Bisericii creştine şi se caracteriza prin raţionamente abstracte;
nume dat învăţământului (filosofic) din ţările Europei medievale dominate de catolicism.
Utopie: concepţie imaginară; sistem sau proiect irealizabil.
XXVII. REFORMA
2. DOCTRINELE PROTESTANTE
Sunt numite ca protestante, cultele desprinse din biserica catolică în secolul XVI şi cunoscute sub diverse denumiri în toată
Europa dar inspirate din 3 forme majore: luteranismul, calvinismul şi anglicanismul. LUTERANISMUL ŞI PRIMELE
RĂZBOAIE RELIGIOASE. Martin Luther, călugăr şi profesor de teologie a expus în 1517 la Wittenberg, „cele 95 de teze”, în
care contesta sacramentele, indulgenţele, ierarhia catolică şi poziţia bisericii, susţinând ideea revelării Evangheliei pentru fiecare
individ, o biserică simplă şi ieftină, egalitatea spirituală dintre laici şi mireni, mântuirea prin credinţă. Excomunicat de papă, el a
fost protejat de principele Saxoniei şi a tradus Biblia în limba germană. Ideile sale s-au răspândit şi au generat confruntări
religioase cum ar fi cele din ELVEŢIA 1529-1531(între cantoanele catolice şi cele protestante, adepte a reformei promovate de
Ulrich Zwingli) şi GERMANIA 1546-1555(datorate dorinţei împăratului Carol Quintul de a reface unitatea credinţei în
Germania). Pacea religioasă de la Augsburg-1555, stabilea libertatea cultului şi dreptul principilor de a impune supuşilor lor
propria religie. CALVINISMUL, este legat de opera doctrinară a lui Jean Calvin, pusă în aplicare în republica teocratică de la
Geneva. Ideea de bază era ceea a predestinării şi susţinea abolirea luxului, „resturilor religioase” catolice, a distracţiilor,
dedicarea omului către familie, muncă, morală şi rugăciune, biserică a egalilor, simplă şi austeră. RĂZBOAIELE RELIGIOASE
DIN FRANŢA. Calvinismul a cuprins cu predilecţie Scoţia, Germania, Ţările de Jos şi Franţa. În această ultimă ţară, a avut
împact în zonele urbane şi de sud şi sud-vest, unde convertiţii erau sprijiniţi de principii de Bourbon-Navarra şi erau denumiţi
hughenoţi. Conflictele religioase au durat în perioada 1562-1598, culminând cu masacrarea protestanţilor din Paris în „Noaptea
Sfântului Bartolomeu”- 23/24 august 1572. Venirea la tronul francez al liderului protestant Henric de Bourbon-1589, a pus capăt
conflictului şi a dus la reunificarea politică şi acordarea de libertăţi şi protecţie proteastanţilor prin Edictul de la Nantes-1598.
ANGLICANISMUL îşi are originile în actul din 1534, când regele englez Henric al-VIII-lea şi-a subordonat biserica engleză.
Sub Elisabeta I limba de cult a devenit engleza, s-a înlăturat celibatul clerului şi cultul icoanelor, s-au menţinut botezul şi
împărtăşania, dar au fost menţinute episcopatul şi ierarhia bisericească de tip catolic.
3. REFORMA ÎN TRANSILVANIA
S-a răspândit prin intermediul studenţilor şi misionarilor veniţi din Germania, fiind favorizată de turci după cucerirea Ungariei
centrale, ca armă religioasă contra Habsburgilor catolici. Saşii au adoptat LUTERANISMUL în 1545, fiind recunoscută de Dietă
în 1557. Principii Rakoczi şi Apaffi au permis răspândirea CALVINISMULUI printre unguri şi legiferarea ei în 1564, urmată în
1571 de recunoaşterea UNITARIANISMULUI. Contrareforma s-a manifestat prin iezuiţi, iar în 1653 s-au acceptat existenţa în
Transilvania a patru religii recepte: catolicism, calvinism, unitarianism şi luteranism. Protestanţii au încercat să-i atragă pe
români la reformă, dar fără succes.
4. URMĂRILE REFORMEI
CONTRAREFORMA, a fost determinată de succesul reformei, ce a atras nobilii şi principii pentru că îşi puteau însuşi bunurile
bisericii, elementele burgheze prin simplitate, ordine şi etica muncii, pe oamenii de rând prin idealul egalităţii. Pierderile de
autoritate şi de bunuri, au determinat biserica catolică să reacţioneze. În 1534 este autorizat Ordinul Iezuiţilor creat de Ignaţiu de
Loyola, în 1542 este creată Inchiziţia papală, iar în 1559 se crează Congregaţia Indexului(lista cărţilor interzise catolicilor).
Conciliul de la Trento-1563 menţinea doctrina, crezul, sacramentele, celibatul clerului, cultul sfinţilor şi al Fecioarei, dar sporea
disciplina, condamna simonia, cumulul de funcţii, nepotismul şi susţinea recatolicizare. BAROCUL ÎN SLUJBA
CATOLICISMULUI, a adus modestia, severitatea, ascetismul specifice idealului iezuit la care adăugă delimitarea clară a
temelor, faţeta ondulată, coloana răsucită, spectaculosul, ornamentaţia, ostentativul, teme de grup şi predominant religioase,
monumentalul şi giganticul, predominanţa arhitecturii şi subordonarea sculpturii şi picturii. Se remarcă arhitecţii Donato
Bramante şi Gianlorenzo Bernini, pictorii Rubens, Carravagio şi El Greco.
68
• organizarea spaţiului interior al bisericilor sub forma unei scene, cu efecte surpriză ce ţin de regia teatrală, cu lumini şi umbre,
cu folosirea savantă a clarobscurului;
• decoraţia încărcată, obţinută prin asocierea unor linii diferite (atât drepte, cât şi curbe) şi a volutelor;
• aglomeraţia din unele scene în care apar numeroase personaje alegorice sau reale; barocul dovedeşte o înclinaţie către alegorie;
• policromia obţinută prin folosirea unor materiale diferite, a marmurii colorate, a bronzului, aurului etc;
• tendinţa suprafeţelor plane de a se răsuci sub formă de suluri, a platformelor de a crea impresia că se deschid spre infinit şi
divinitate;
• o anume obsesie pentru tragismul destinului uman, de multe ori sugerată prin reprezentări macabre; în artă. Moartea apare
adeseori reprezentată printr-un schelet purtând într-o mână un ceas sau o clepsidră şi, în cealaltă, o coasă.
7. ISTORIA ALTFEL
Martin Luther (10 noiembrie 1483 - 18 februarie 1546), preot şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui
reforme au fost aplicate în Bisericile Evanghelice-Luterane. Reforma protestantă din Germania a fost începută de Martin Luther
în 1517. El a încercat să reformeze Biserica Catolică, dar din cauza rezistenţei de care a dat dovadă, Biserica a fost împărţită în
structura actuală.La 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat pe uşa principală a bisericii din Wittenberg o listă cu cele 95 de
teze. Ele cereau interzicerea comerţului cu indulgenţe. Aceste teze au circulat repede prin Germania şi au cauzat o mare
controversă. Papa a ordonat ca Luther să compară la Augsburg, în faţa cardinalului Thomas Cajetan. Cardinalul i-a cerut să-şi
retracteze cele 95 de teze. Luther a replicat că şi le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel ce greşeşte.În
1521, papa, prin bula de excomunicare emisă împotriva lui Luther, a cerut împăratului Carol al V-lea să-l execute. Acesta, în loc
să satisfacă dorinţa papei, a convocat o adunare pentru examinarea lui Luther. Oficialităţile din dietă i-au cerut să-şi retragă
declaraţiile. Luther a refuzat, iar membrii dietei l-au declarat indezirabil. Luther reuşit să scape de pedeapsă cu ajutorul
prietenului lui, guvernatorul Saxoniei, care l-a ascuns în castelul din Wartburg, castel aflat în apropiere de Eisenach. Lui Luther i-
a pus pseudonimul cavalerul George. Pe durata şederii sale în Wartburg, Luther a început să traducă Noul Testament în limba
germană
Jean Calvin s-a născut cu numele de Jean Cauvin la Noyon, în Picardia, Franţa. Martin Luther a scris cele 95 de teze în 1517,
când Calvin avea 8 ani.Tatăl lui Calvin, paznic al episcopului Noyon, l-a trimis la colegiul De la Marche şi apoi în continuare la
Sorbona din Paris, pentru a studia dreptul. În 1532 devine doctor în drept la Universitatea din Orléans. Prima sa lucrare publicată
a fost un comentariu al lucrării filozofului roman Seneca De clementia. Adoptă curând principiile Reformei, pe care, începând
din 1532, începe să le propage la Paris. Ameninţat cu închisoarea, se refugiază la Nérac, sub protecţia Margaretei de Navarra,
favorabilă protestantismului. În 1534, în urma persecuţiilor suferite de protestanţii francezi, numiţi şi hughenoţi, este nevoit să
părăsească Franţa.După peregrinări în Basel, Ferrara şi din nou la Paris, în 1536, convins fiind de reformatorul Guillaume Farel,
Calvin se stabileşte definitiv la Geneva, unde este numit profesor de teologie. A trăit aici aproape jumătate din viaţă.Calvin nu
recunoaşte decât două sacramente (Taine): Botezul şi Comuniunea (Împărtăşania). Respinge dogma prezenţei reale a "trupului şi
sângelui Domnului" în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia episcopatului, etc. Predicatorii sunt aleşi de către credincioşi şi
fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleşilor şi
celor condamnaţi la "judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru. Publicaţiile lui Calvin au difuzat ideile sale
asupra unei biserici corect reformate, în multe părţi ale Europei. Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei în Scoţia,
Olanda şi părţi din Germania de nord şi a avut o influenţă mare în Ungaria şi Polonia. Majoriatea coloniştilor de pe coasta
atlantică americană şi din New England erau calvinişti, inclusiv puritanii şi coloniştii olandezi din Noul Amsterdam (New York).
Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi (deşi câţiva erau de origine franceză sau
portugheză), care erau cunoscuţi cu numele de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calvinişti din Noua Scoţie.
John Marrant a organizat acolo o congregaţie sub auspiciile lui Huntingdon Connexion. Coloniştii erau în mare parte loialişti
negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluţiei americane.
Conciliul Tridentin sau Conciliul de la Trento, cunoscut şi sub numele latin Concilium Tridentinum, a fost cel de-al
nouăsprezecelea sinod ecumenic (recunoscut doar de Biserica Catolică), ţinut între 1545 şi 1563, pentru clarificarea problemelor
apărute odată cu Reforma protestantă. Decizii adoptate: 1. Înfiinţarea seminariilor teologice, ca locuri pentru formarea viitorilor
preoţi; 2.Plasarea altarului la loc vizibil în biserici (în evul mediu spaţiul clericilor era delimitat de cel al mirenilor printr-un
perete sau grilaj despărţitor); 3. Păstrarea cuminecăturii în tabernacolul plasat pe masa altarului, spre deosebire de obiceiul
medieval care prevedea ca ostiile consacrate să fie păstrate în nişe special construite în biserici; 4. Introducerea confesionalelor
(acele "dulapuri" pentru spovadă, specifice Bisericii Catolice); 5. Introducerea scaunelor în biserici, sub formă de bănci.
Naşterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind
69
modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluţia picturii şi sculpturii bisericeşti. Ideea era ca artiştii să realizeze opere
vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulţi şi needucaţi, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea
aceea, a celor avizaţi. Astfel manierismului intelectual şi rafinat al întregului secol al XVI-lea şi se "opunea" prin deschidere,
claritate şi lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simţurilor. Oricum, a fost necesară aproximativ o
generaţie până când aceste comandamente să poată fi realmente puse în practică prin naşterea şi cristalizarea stilului cunoscut mai
târziu sub numele de baroc. În ciuda existenţei acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită printre unii istorici
de artă, dar contestată de alţii, că importantele inovaţii artistice ale marilor artişti ai artei figurative începutului anilor 1600
(Caravaggio, Fraţii Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcţiei artei ecleziastice cu destinaţie clară decât măiestriei artistice a
artiştilor înşişi.Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor şi care era aproape obscur celor mai mulţi dintre privitori,
stilul baroc angaja privitorul într-o "aventură" a înţelegerii care era simplă, evidentă, directă şi uşor de "decodificat." Artişti ca
Annibale Caracci, Caravaggio, Correggio şi Federico Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea de
manierism şi transformarea artei timpului în baroc. Nu întâmplător, aceştia sunt adeseori numiţi precursori ai barocului sau
artişti proto
8. CRONOLOGIE
1309-1378: „Captivitatea babilonică" a papilor la Avignon.
1377: Roma redevine oraş pontifical (reşedinţă a papilor).
1378: începutul „Marii Schisme" în Biserica catolică, prin alegerea unui papă la Roma şi a altuia la Avignon.
1417: Conciliul de la Konstanz aduce sfârşitul „Marii Schisme" în Biserica catolică.
1449: Dizolvarea Conciliului de la Basel; triumful papalităţii asupra mişcării concillare.
1453: Turcii cuceresc Constantinopole.
1458-1464: Pontificatul papei Pius II (Aeneas Silvio Picolomini), învăţat, umanist şi poet.
1503-1513: Pontificatul papei luliu al II-lea, un mare sprijinitor al artelor.
1517: Martin Luther afişează la Wittenberg cele 95 de teze, punctul de pornire al Reformei.
1517: începutul Reformei protestante în Germania.
1524-1525: Război ţărănesc în Germania.
1525: anabaptiştii apropiaţi de ideile lui Muntzer sunt arşi pe rug la Praga; ulterior, o comunitate paşnică a acestora se stabileşte
în Moravia, de unde va trece apoi în Transilvania
1530: Confesiunea de la Augsburg, profesiunea de credinţă luterană, acceptată de Dieta Imperială aici convocată.
1533-1534: în Anglia, Henric ai VIII-lea rupe orice legătură cu catolicismul, proclamându-se şef al Bisericii anglicane.
1536: Calvin publică în latină Instituţia religiei creştine
1539: Aşezământul religiei creştine de Jean Calvin.
1543: Reforma luterană devine dominantă în Transilvania
1545: apare versiunea integrală a Bibliei traduse în germană de către Luther
1545-1563: Conciliul de la Trento pregăteşte reînnoirea Bisericii catolice şi Contrareforma.
1555: Pacea de la Augsburg pune capăt războaielor religioase.
1556: Dieta Transilvaniei desfiinţează Episcopia catolică din Alba lulia.
1556: Abdicarea Iul Carol al V-lea şi divizarea imperiului său.
1557-1581: Sub influenţa Reformei, diaconul Coresi tipăreşte primele cărţi în limba română.
1559: Se introduce învăţământul în limba română în şcoala din Şcheii Braşovului.
1562-1563: primul război religios francez
1567-1568: al doilea război religios francez, declanşat de încercarea de capturare a regelui de către hughenoţi
1568-1570: al treilea război religios francez
1571: Dieta Transilvaniei recunoaşte oficial unitarianismul
1571-1603: cu Ştefan Bathory se instaurează la putere, în Transilvania, familia catolică Bathory, care încearcă să stopeze
progresele Reformei
1572: Noaptea Sfântului Bartolomeu, masacrarea hughenoţilor la Paris.
1572-1573: al patrulea război religios francez, declanşat de masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu
1574-1576: al cincilea război religios francez, finalizat prin Edictul de la Beaulieu, favorabil hughenoţilor, dar prea puţin aplicat
1576-1577: al şaselea război religios francez, Edictul de la Poitiers revocă majoritatea dispoziţiilor edictului precedent
1579-1580: al şaptelea război religios francez
1585-1598: al optulea război religios francez, încheiat cu Edictul de la Nantes, care conferă libertăţi religioase protestanţilor.
1593: Henric al IV-lea se leapădă de protestantism şi este încoronat, în anul următor, la Paris rege al Franţei.
1598: Edictul din Nantes acordă protestanţilor francezi libertatea de conştiinţă.
1605: protestantul Ştefan Bocskay devine principe al Transilvaniei, punând capăt încercărilor Habsburgilor de catolicizare forţată
9. DICŢIONAR
Naţiuni privilegiate: ungurii, saşii, secuii cărora le erau recunoscute drepturile politice în Transilvania.
Religii recepte: confesiuni recunoscute oficial, care se bucurau de libertate deplină a cultului.
Hughenot: adept al calvinismului, în Franţa. Numele vine de la termenul german Eidgenossen, care înseamnă „legat prin
jurământ".
Celibatul preoţilor: Interdicţia pentru preoţii catolici de a se căsători.
Confesiune: Religie sau cult; scriere care conţine mărturisirea de credinţă al unei religii.
Excomunicare: Pedeapsă aplicată de către Biserîca catolică; consta în excluderea unei persoane din comunitatea creştină şi de
sub protecţia legilor.
Mântuire: Salvarea sufletului prin obţinerea iertării de păcatele săvârşite, scăparea de pedeapsa divină.
Pastor: Slujitor cu rol de preot al unui cult protestant.
Sacrament: Nume dat in religia catolică fiecăreia dintre cele şapte taine bisericeşti.
70
Simonie: Erezie întemeiată de către Simon Magul, care se considera întruparea divinităţii, dar voia să cumpere de la apostoli
atributele pe care aceştia le aveau; mai târziu, simonia a desemnat practica vinderii şi cumpărării funcţiilor bisericeşti.
Politică: Este un termen apărut în timpul războaielor hughenote, când s-a format un mic grup de politique care a încercat să
găsească prin negocieri o cale de rezolvare a conflictului.
Suveranitate: Termenul a apărut în acelaşi context în care grupul politique susţinea că soluţia războaielor religioase era întărirea
puterii centrale şi „suveranitatea" acesteia.
Annate: venituri anuale provenite de la diversele bunuri ale Bisericii
Conciliu: adunare a reprezentanţilor clerului
Erezie: orientare religioasa care se abate de la dogmele Bisericii oficiale şi care este condamnată de aceasta.
Predicator: îndrumător al unei colectiv sau cult protestant
Euharistia: împărtăşanie, una din cele şapte taine ale religiei creştine.
Liturghie: cea mai importantă slujbă a religiei creştine, desfăşurată de sărbători.
Doctrină: ansamblul ideilor şi conceptelor aparţinând unui sistem filozofic: politic sau religios.
Iezuit: membru al ordinului călugăresc Compania lui lisus, constituind principala armă ideologică a Contrareformei.
Index: lista cărţilor interzise de Biserica catolică.
Ordin călugăresc: organizaţie monahală, înfiinţată cu scopul susţinerii propagandei religioase.
Revelaţie: fenomen prin care Dumnezeu îşi dezvăluie, in mod supranatural, natura şi voinţa sa câtorva persoane.
Catehism: exounere a principiilor religiei creştine sub formă de întrebări şi răspunsuri.
Exegeză: interpretare filologică, istorică a unui text literar, religios etc.
Protestantism: confesiune creştină desprinsă de catolicism, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, prin mişcarea Reformei.
Curia papală: administraţia pontificală a Bisericii catolice.
Indulgenţă: act de iertare a păcatelor acordat credincioşilor catolici, începând din secolul al Xl-lea, în schimbul unei sume de
bani.
Mesianism: (aici) credinţa creştină într-un mântuitor divin al lumii (Mesia).
Ordin monaho-cavaleresc: comunitate medievală de cavaleri călugări care luptau pentru triumful religiei creştine.
Episcopat: unitate administrativă în structura de organizare a Bisericii.
71
3. PACEA WESTFALICĂ
Negocierile din 1648 au avut loc la Munster- între Franţa şi Imperiul German şi la Osnabruck- între Suedia şi
Imperiul German. RELIGIOS se prevedea libertatea cultului şi menţinerea condiţiilor păcii religioase din 1555 de
la Augsburg. POLITIC se menţinea fărâmiţarea politică a Germaniei în 343 de state, scăderea puterii imperiale în
dauna Dietei, controlul Mării Baltice de Suedia, independenţa Olandei şi Elveţiei, concentrarea autorităţii
imperiale în Austria, Cehia şi Ungaria superioară, consolidarea poziţiilor franceze la Pirinei şi Rin prin ocuparea
Alsaciei şi arhiepiscopatelor de Toul, Metz şi Verdun.
5. ISTORIA ALTFEL
Încheierea războiului de 30 de ani .Războiului de 30 de ani i-a fost pus capăt prin Pacea Westfalică. Acest document a marcat
începutul sistemului statal european bazat pe state-naţionale. Cu toate acestea Sfântul Imperiu Roman a continuat să existe (până
în 1806), însă cu puteri mult slăbite faţă de perioada medievală.
Albrecht Wenzel Eusebius von Waldstein, Duce de Friedland şi Mecklenburg, Prinţ de Sagan, mai cunoscut sub numele de
Wallenstein, (24. September 1583 in Hermanitz pe Elba, Böhmen, azi (Boemia): Heřmanice nad Labem, Cehia; - 25. Februar
1634 in Eger; ceh Albrecht z Valdštejna) el a fost Generalissimus imperial – împreună cu Tilly – în timpul războiului de treizeici
de ani
Gustav II. Adolf (9 decembrie 1594 la Stockholm - 6 noiembrie 1632 la Lützen), provine din familia Wasa fiind rege al Suediei
între anii 1611 şi 1632. A fost un rege care cu importanţă deoasebită pentru istoria Suediei în general şi în mod deosebit a
războiului de treizeci de ani. El a contribuit prin acţiunile lui politice şi militare la o hegemonie suedeză în secolul XVIII-lea în
nordul Europei.
6. CRONOLOGIE
1618 -1648: Războiul de 30 de ani.
1618: Revolta Cehiei împotriva administraţiei habsburgice.
Perioada cehă (1618-1620): Luptele s-au desfăşurat în Boemia şi s-au încheiat cu victoria forţelor imperiale.
1620: Victoria armatelor habsburgice de la Muntele Alb.
Perioada daneză (1625-1629): Reformaţii conduşi de regele danez Cristian al IV-lea (1577-1648) au fost învinşi de armatele
împăratului german aflate sub comanda lui Wallenstein.
Perioada suedeză (1629-1635): Coaliţia protestantă, avându-l în frunte pe Gustav Adolf, regele Suediei, domină teatrul de
operaţiuni. După bătălia de la Lutzen (noiembrie 1639) unde Gustav Adolf îl învinge pe Wallenstein, dar moare pe câmpul de
luptă, Ferdinand al II-lea redevine stăpân pe situaţie.
1635: Intrarea Franţei în război.
Perioada franceză (1635-1648): Alianţa franco-suedeză îl obligă pe împăratul german să negocieze şi să încheie pacea.
1648: Pacea de la Westfalia.
7. DICŢIONAR
Consiliu aulic: tribunalul suprem în Imperiul romano-german.
Dietă: adunare legislativă.
Episcopat: unitate administrativă în structura de organizare a Bisericii.
Raţiune de stat: concept potrivit căruia binele statului ar justifica mijloacele folosite pentru a-l obţine.
Război religios: conflict militar determinat de neînţelegerile de ordin confesional şi care are drept scop să impună o anumită
credinţă în defavoarea alteia.
Casa Păcii: spaţiu în care populaţiei autohtone i se restituie propnetâţile in schimbul plaţii unui haraci (sau tribut): menţinerea
acestui drept comporta existenţa unui stat autonom.
Casa Războiului: teritoriu a cărei populaţie se afla în conflict cu puterea otomană şi refuză să răscumpere pacea printr-un tribut.
Echilibru european: Sistem politic care asigura pacea prin menţinerea echilibrului între marile state europene,
XXIX. ABSOLUTISMUL
72
• încheierea centralizării statale şi a unificării teritoriale, care au fost considerate succese ale monarhiei, deoarece ea a condus atât
lupta pentru restrângerea imunităţilor feudale, cât şi pe cea de eliberare, acolo unde a fost cazul (Spania, Franţa, Rusia);
• declinul nobilimii din punct de vedere economic, social-politic şi militar, ca urmare a lichidării anarhiei feudale şi a războaielor
civile (Anglia) sau religioase (Franţa);
• acţiunea monarhiei, ca principala beneficiară a centralizării statale, a dus la sporirea prerogativelor sale. Regalitatea a profitat de
conflictele dintre nobilime, pe de o parte, şi burghezie şi orăşeni, pe de altă parte, sporindu-şi autoritatea şi lichidând orice
opoziţie;
• ascensiunea orăşenimii şi a burgheziei a favorizat absolutismul. Burghezia avea nevoie de monarhie pentru a-şi consolida
puterea economică şi a-şi asigura expansiunea colonială şi maritimă;
• reforma religioasă; atât catolicii, cât şi reformaţii au căutat să-şi asigure sprijinul monarhiei în cadrul disputelor şi războaielor
religioase, în Spania, Filip al II-lea (1556-1598) şi-a consolidat poziţiile, sprijinind Contrareforma.
• întărirea noii nobilimi, ridicată din rândul celor îmbogăţiţi, a oferit regalităţii un preţios ajutor. Noua nobilime se opunea vechii
aristocraţii. Ea a furnizat jurişti care au elaborat teoria monarhiei de drept divin, precum şi colaboratori eficienţi prin aparatul
birocratic.
Prerogativele monarhului absolut
Doctrina puterii absolute a pornit de la axioma „voinţa regelui are putere de lege" şi a ajuns la o nouă formulă: „cum vrea
regele, aşa vrea legea". Regele îşi exercita de drept şi de fapt atribuţiile suveranităţii depline. Puterea sa era nelimitată pe întreg
teritoriul statului: avea dreptul exclusiv de a legifera, de a numi în funcţii, de a bate monedă şi de a deţine armata pe care o şi
comanda; deţinea jurisdicţia supremă; stabilea şi strângea impozite; dispunea de bugetul statului; conducea politica externă,
încheind tratate, numind şi primind solii, declarând război şi încheind pace.
Regele subordona Biserica intereselor statului. Nobilimea şi clerul au beneficiat de privilegii însemnate; totodată, cel puţin la
începuturile sale, monarhia absolutista a luat măsuri în favoarea burgheziei, promovând o politică economică protecţionistă, prin
limitarea importurilor şi încurajarea producţiei interne, şi a acţionat pentru obţinerea supremaţiei maritime şi coloniale (Spania şi
Anglia). Absolutismul monarhic a pus bazele sistemului mondial modern, în care statul proteja interesele economice ale
burgheziei, intervenind în favoarea acesteia chiar şi militar. Monarhia absolutista coincide cu o perioadă de expansiune
economică a Europei către alte continente.
Instituţiile statului absolutist
Moştenite de la monarhia stărilor, instituţiile statului absolutist au fost adaptate noilor condiţii, fiind subordonate direct regelui.
Ele sunt: Monarhia, Consiliul regal, Cancelaria regală, Adunările stărilor.
Monarhia şi-a consolidat poziţia dominantă în stat, câştigată încă în faza centralizării statale, exercitându-şi autoritatea pe întreg
teritoriul, prin organe centrale şi locale. Monarhia era ereditară, succesiunea la tron fiind riguros stabilită. Vechile relaţii vasalice,
conform cărora nobilimea i se supunea regelui doar ca suzeran, fuseseră deja înlocuite cu raporturi noi, prin care îl acceptau ca
suveran; vasalii se numesc, acum, supuşi.
Consiliul regal, numit uneori şi Consiliul de Stat, lua împreună cu monarhul cele mai importante hotărâri. Prezidat de monarh,
acesta era format din membri ai familiei regale şi consilieri apropiaţi, numiţi demnitari sau miniştri, atunci când se ocupau de
anumite probleme.
Cancelaria regală se ocupa cu redactarea actelor oficiale, întocmea corespondenţa regelui şi primea scrisori.
Adunările stărilor au fost menţinute, dar atribuţiile lor au fost restrânse, fiind convocate rar, doar pentru a vota impozite. Aparatul
birocratic era compus din numeroşi funcţionari care aduceau la îndeplinire hotărârile regale în provincii. Unele funcţii locale erau
accesibile şi burgheziei.
74
preferat genul istoric, dar şi scenele din viaţa suveranului. Cuvântul de ordine era simetria. încercarea de a defini frumosul
universal şi de a-i stabili regulile în academii a generat tendinţa de a reuni tot ce aveau mai bun curentele şi şcolile de artă.
15. CRONOLOGIE
monarhii absoluţi
RUSIA
Ivan al IV-lea cel Groaznic (1547–1584)
Boris Godunov (1598 –1605)
Petru I cel Mare(1682 - 1725)
Elisabeta I (1741 – 1762)
Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796)
FRANŢA
Henric IV cel Mare(1589-1610)
Ludovic XIII cel Drept (1610-1643)
Ludovic al XIV-lea cel Mare (1643-1715)
Ludovic XV cel Mult Iubit (1715-1774)
ANGLIA
Henric al VII-lea (1485 -1509)
Henric al VIII-lea (1509 -1547)
Elisabeta I (1558 -1603)
SPANIA
Carol Quintul ( rege al Spaniei 1516 – 1556 şi împărat romano-german 1519-1556)
Filip al II-lea (1556 - 1598)
Filip al III-lea al Spaniei (1598–1621)
Filip al IV-lea (1621 -1665)
CASA DE HABSBURG(ramura austriacă)
Ferdinand I (rege al Boemiei şi Ungariei 1526-1564 şi împărat romano-german 1556 – 1564)
Rudolf al II-lea împărat al Sfântului Imperiu Roman (1576-1612)
Matia I împărat al Sfântului Imperiu Roman (1612-1619)
Ferdinand al II-lea împărat al Sfântului Imperiu Roman (1620-1637)
Francisc I Ştefan de Lorena (1745 -1765)
Maria Tereza (1740 – 1780)
Iosif al II-lea (1765 – 1790)
16. DICŢIONAR
Autocrat: conducător cu puteri absolute; monarh absolut, despot.
Ţar: titlu purtat de monarhul Rusiei, începând cu mijlocul secolului al XV-lea; corespondentul rus al cuvântului latin caesar,
sinonim, aici, cu împărat.
Fronde: tulburări care au agitat Franţa în timpul minoratului lui Ludovic al XlV-lea şi care au pus în discuţie guvernarea lui
Mazaarin şi absolutismul în general
Hughenoţi: denumire dată, în Franţa, adepţilor calvinismului.
Mercantilism: doctrină economică engleză şi politică economică conform cărora bogăţia unui stat constă în cantitatea de bani şi
de metale preţioase pe are o deţine.
Suveran: care deţine autoritatea supremă; care se află deasupra tuturor.
Camera înstelată: secţiune juridică a Consiliului Privat înfiinţată în secolul al XVI-lea de către Tudori, prezidată de un prim
cancelar; judeca nobilimea pentru încălcarea ordinii publice şi a dispoziţiilor regale. Denumirea vine de la sala unde îşi ţinea
şedinţele, care avea tavanul pictat cu stele.
Cortes: adunarea stărilor în Spania.
Curtea înaltei Comisiuni: secţiune juridică - îşi exercita competenţa asupra clerului şi instituţiilor de învăţământ.
Academie: înaltă instituţie culturală creată pentru a ajuta progresul ştiinţei, literaturii, artei; societate a oamenilor de cultură
dintr-o ţară.
Academism: manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţională.
Raţionalism: concept în teoria cunoaşterii care consideră raţiunea izvorul principal şi chiar unic al acesteia, afirmând că
necesitatea şi universalitatea nu pot fi deduse din experienţă, ci numai din raţiune.
76