Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Obiectivele disciplinei
1
TEMATICĂ
cursuri și seminarii
• Prezentarea structurii cursului, a conținutului Fișei disciplinei și a modalităților de
lucru la curs. Apariția și dezvoltarea ciberneticii
2
BIBLIOGRAFIE
[1]. SCARLAT, E., CHIRIȚĂ, N., Bazele ciberneticii economice, ediția a doua, Editura
Economică, București, 2015
[2]. SCARLAT, E., CHIRIȚĂ, N., Cibernetica sistemelor economice, ediția a doua, Editura
Economică, București, 2015
[3]. SPIRCU, L., SCARLAT, E., OPRESCU, Gh., CHIRIȚĂ, N., Bazele ciberneticii
economice, Editura ASE, București, 2001
[6]. STANCU, S., MAICAN, F., MARINESCU, D., GEORGESCU, I., Cibernetică
economică – teorie și aplicații, Editura ASE, București, 2001
[7]. COCULESCU, C., DESPA, R., Metode cantitative în economie, Editura Universitară,
București, 2011
[8]. SAMUEL, J., COCULESCU, C., MIHĂILESCU, E., Elemente de analiză matematică și
ecuații diferențiale pentru economiști, Editura Universitară, București, 2001
[9]. OPRESCU, Gh., MARIN, D., ANDREI, A., MITRUȚ, D., Modelareacibernetică a
mecanismelor de reglareînsistemeleeconomice, Editura ASE, București, 1999
[10]. NICA, V., MUSTAȚĂ, F., CIOBANU, Gh., MĂRĂCINE, V., Cercetări operaționale,
Editura MatrixRom, București, 1998
3
APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA CIBERNETICII
Fiecare dintre aceste perioade a fost marcată de contribuțiile unor personalități remarcabile
care au dus la progresul rapid al științei ciberneticii, dar și la apariția unor domenii științifice
noi. La această periodizare trebuie adăugată perioada începută după 1985 care continuă și în
prezent, perioadă decisivă pentru progresul ciberneticii, dar și a unui ansamblu de discipline
științifice noi corelate cu aceasta, cunoscute sub denumirea generică de științele
complexității.
Ca în orice știință însă, momentul apariției a fost precedat de o lungă perioadă în care
conceptele și ideile s-au conturat și au căpătat o suficientă autonomie pentru a putea apoi să
constituie un sistem de principii și legități care să ofere o viziune proprie asupra realității
înconjurătoare. Istoria ciberneticii merge până în antichitate, când cuvântul grecesc
“kibernétiké” și derivatele sale se întâlnesc frecvent, de pildă în Odisea lui Homer, cu sensul
de cârmaci, pilot al unui vas într-o anumită direcție. Platon, în Dialogurile sale dă cuvântului
un sens mai larg, folosindu-l ca o metaforă pentru guvernarea sau ghidarea unei cetăți.
4
De aici cuvântul a intrat în limbajul comun, fiind folosit tot mai frecvent cu sensul de
guvernator, cârmuitor al unui ținut sau al unei cetăți. În limba actuală, cuvintele
“a chivernisi”, “cârmaci”, “a guverna”, provin direct din vechea rădăcină grecească.
Mai recent, cibernetica apare menționată într-o clasificare a științelor prezente și viitoare pe
care marele savant francez Ampère o publică în anul 1843, deci cu 100 de ani înainte de
apariția oficială a ciberneticii. El o vedea ca pe o știință socială care să studieze știința și arta
guvernării în general.
Printre precursorii ciberneticii trebuie menționat și numele medicului român Ștefan Odobleja
care, în perioada 1938-1939, publică la Lugoj în limba franceză lucrarea “Psihologia
consonantistă”. Din păcate, izbucnirea celui de-al doilea război mondial în toamna anului
1939 a diminuat șansele ca această carte să poată reprezenta actul de naștere al ciberneticii.
Ideile noii științe, apărută în 1948 pe fondul unei adevărate revoluții științifice și tehnologice,
au impulsionat apariția și dezvoltarea altor discipline, devenind treptat o disciplină științifică
de sine stătătoare, dar și un mod de gândire și acțiune reprezentativ pentru secolul XX.
Contribuția ciberneticii la apariția și dezvoltarea calculatoarelor, a inteligenței artificiale, a
metodelor matematice aplicate în natură și societate, la dezvoltarea medicinei, psihologiei,
sociologiei, economiei etc. este astăzi recunoscută și apreciată la justa ei valoare. Permanent,
are loc un transfer de cunoștințe de la cibernetică spre alte științe, dar și invers, cibernetica
punând în valoare metode dezvoltate în cadrul altor discipline științifice.
5
OBIECTUL ȘI METODELE CIBERNETICII ECONOMICE
Definiția dată de Norbert Wiener în anul 1948, conform căreia “cibernetica este știința
controlului la ființe și mașini” a fost în decursul timpului modificată și completată pe
măsură ce oamenii de știință au înțeles mai bine domeniul și raporturile dintre această știință
și cunoaștere. Caracterul său multidisciplinar și interdisciplinar i-a permis ciberneticii să-și
găsească aplicabilitate în multe ramuri și domenii științifice.
În fiecare dintre aceste etape, definițiile sale ca știință s-au modificat pentru a surprinde mai
bine atât obiectul de studiu, cât și metodele utilizate. Se remarcă însă faptul că numeroasele
definiții date ciberneticii au inclus permanent o serie de aspecte comune, ceea ce le-a
conferit o unitate în continuitatea lor.
6
Una dintre temele comune majorității definițiilor date ciberneticii este cauzalitatea circulară
care se manifestă în procesele dinamice evolutive, descoperirea acestui tip de cauzalitate fiind
atribuită direct ciberneticii. Orice proces din lumea reală, din domeniul fizic, chimic,
biologic, psihologic, economic sau social include procese de tip feedback, adică procese
care se desfășoară de-a lungul unor bucle închise.
În prezent, se acceptă tot mai mult ideea că cibernetica este o metaștiință din care a derivat
un grup de discipline științifice interdependente care au ca obiect comun de studiu sistemul
complex, abordat însă cu metode diferite, din unghiuri de vedere diferite, în scopuri diferite.
7
Metodele de studiu ale ciberneticii economice
(1) Observarea sistemului este, de regulă, etapa iniţială a procesului de modelare. În cadrul
acestei etape, pornind de la o teorie sau metodologie elaborată anterior, se culeg date şi
informaţii despre sistemul care urmează a fi modelat şi/sau mediul său înconjurător.
(3) Analiza sistemului are drept obiectiv principal obţinerea de informaţii relevante despre
sistem prin studiul proprietăţilor acestuia care pot fi evidenţiate fără utilizarea unui
anumit model. În cadrul acestei etape, pe baza unor metodologii de analiză de sistem, se
stabilesc:
– subsisteme ale sistemului analizat,
– variabilele şi parametrii care definesc sistemul respectiv,
– interdependenţele dintre acestea,
– factorii care determină schimbări de comportament în sistem şi
– modul în care mediul înconjurător influenţează sistemul modelat.
8
Metodele de analiză de sistem utilizate în cibernetică sunt foarte diverse şi multe dintre ele se
efectuează cu ajutorul calculatoarelor şi a unor soft-uri foarte dezvoltate.
(5) Validarea modelului reprezintă etapa finală a procesului de modelare în cadrul căreia
modelul obţinut este testat, iar soluţia acestuia este comparată cu proprietăţile sistemului
modelat. Validarea modelului poate conduce la anumite modificări ale acestuia, astfel
încât să răspundă mai bine obiectivelor urmărite. Uneori validarea poate conduce la
concluzia că întregul proces de modelare trebuie reluat, astfel încât să se îmbunătăţească
în mod semnificativ performanţele modelului elaborat. Există diferite metode de
validare care depind de tipul de model elaborat, dimensiunile acestuia sau precizia
datelor şi informaţiilor dorite.
Modelarea bazată pe ecuații este metoda care utilizează o anumită teorie matematică pentru
a construi, valida și rezolva modele asociate sistemelor cibernetico-economice. Cele mai
multe metode de acest tip se bazează pe:
Există o multitudine de modele de acest tip precum și metode de rezolvare a acestora deosebit
de perfecționate, care încearcă să surprindă cât mai multe dintre proprietățile sistemelor
dinamice modelate.
9
Modelarea bazată pe agenți este o metodă mai recentă care pornește de la ipoteza că
sistemele cibernetice complexe sunt alcătuite din agenți individuali, fiecare dintre aceștia
acționând autonom și rațional, într-un context definit de alți agenți sau de alte sisteme aflate
în mediul înconjurător. Modelele bazate pe agenți sunt din ce în ce mai evoluate, reușind să
surprindă mult mai multe dintre proprietățile importante pe care le au sistemele cibernetice
complexe (sistemele adaptive complexe).
Economia bazată pe agenți este un domeniu nou care se ocupă cu studiul aplicării agenților
în rezolvarea diferitelor probleme economice:crearea de economii artificiale (virtuale) cu
ajutorul unor interacțiuni economice între agenți (sisteme, subsisteme) care, la început nu au
cunoștințe despre mediul înconjurător, dar au abilitatea de a învăța și coordona acțiunile,
organizându-se ei înșiși într-o economie.
10
ABORDAREA SISTEMICĂ
– de la sisteme generale la sisteme cibernetice –
• Noțiunea de sistem
• Caracteristicile unui sistem
• Structura și starea unui sistem
• Tipuri de sisteme
• Noțiunea de sistem cibernetic
• Proprietățile sistemelor cibernetice
Noțiunea de sistem
Conceptul de sistem apare în formă embrionară încă din filozofia antică greacă. Afirmând că
întregul este mai mult decât suma părților, Aristotel dă o primă definiție noțiunii de sistem,
care se va dezvolta și va evolua pentru a ajunge la forma actuală, de abia la începutul
secolului XX.
Cel care pune bazele unei teorii închegate privind teoria sistemele (considerat fondatorul
teoriei generale a sistemelor) este biologul german Ludwig von Bertalanffy (1901-1972)
care în perioada 1928-1950 publică o serie de lucrări reprezentând începuturile teoriei
generale a sistemelor și a sistemelor deschise.
Conform definiției date de Ludwig von Bertalanffy, “sistemul este format dintr-o mulțime
de elemente aflate într-o interdependență neîntâmplătoare”.
În sensul cel mai larg, denumirea de sistem poate fi atribuită oricărei colecții de obiecte sau
procese între care există anumite conexiuni, stabilite în vederea atingerii unui scop.
11
Prin sistem se înțelege orice secțiune a realității în care se poate identifica un ansamblu de
elemente materiale sau nemateriale (echipamente, metode, tehnici, fenomene, obiecte,
procese, concepte, personal etc.), interconectate printr-o mulțime de relații (conexiuni,
interacțiuni).
Conexiunile se pot stabili și cu sisteme, subsisteme sau elemente din mediul înconjurător. De
aceea, se face distincția între:
– conexiuni interne – care se stabilesc între elementele aceluiași sistem (subsistem)
– conexiuni externe (intrări și ieșiri) – dintre elementele unui sistem și elemente din
mediul înconjurător.
Exemplu.
Societatea comercială (firma) satisface în totalitate caracteristicile care reies din definiția
unui sistem:
– mulțimea de elemente este alcătuită din: salariații, elementele materiale, clădiri,
materii prime, produse, mijloace financiare, informaționale etc.;
– relațiile între aceste elemente, cât și cu mediul înconjurator, au un caracter dinamic,
complex;
- scopul este de a fabrica produse și a presta servicii, obținând beneficii.
12
Structura sistemului = mulțimea relațiilor între componentele unui sistem, precum și a
relațiilor între componente și ansamblu:
– structura statică - modul în care elementele unui sistem sunt dispuse între ele (dacă
legătura dintre aceste elemente este de compoziție, de apartenență, de utilizare, de
vizibilitate a unui element asupra altuia, se spune că există o relație statică între
elemente);
– interfața - reprezintă schimbul dinamic între două elemente (un flux de informații).
Structura sistemului și conexiunile sale externe (intrări și ieșiri) determină o anumită evoluție
a acestuia care, măsurată la un anumit moment de timp, reprezintă “starea” sistemului.
Dacă considerăm un moment arbitrar pe scara timpului și-l denumim momentul inițial, atunci
starea sistemului la acel moment de timp va fi starea inițială.
Dacă se dă un moment de timp final, atunci starea la acel moment este starea finală.
Traiectoria de evoluție (de stare) a sistemului reprezintă mulțimea de stări ale sistemului
cuprinsă între starea inițială și starea finală (dacă există).
Starea sistemului se modifică datorită acțiunii unor factori interni sau a unor perturbații
externe:
– comportament intern - modificarea stării sistemului datorită factorilor interni;
– comportament extern - modificarea stării sistemului în urma acțiunii unor perturbații
externe.
- sisteme deterministe - acele sisteme a căror traiectorie de evoluție este rezultatul unui
comportament general determinist, în sensul că putem cunoaște și reprezenta efectele
tuturor factorilor interni și externi care afectează sistemul;
14
Noțiunea de sistem cibernetic
Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a propus conceptul de „cutie
neagră” care reprezintă sistemul privit ca un tot, făcând abstracție de procesele sale interne.
Cutia neagră primește impulsuri din partea mediului înconjurător (intrările în sistem) și după
ce preia aceste impulsuri, le transformă în acțiuni asupra mediului (ieșirile din sistem). Acest
sistem devine sistem cibernetic, atunci când apare fenomenul de reglare (numită conexiune
inversă sau feed-back).
Prin sistem cibernetic se înțelege un sistem având cel puțin o buclă de reglaj (feed-back) prin
care se aplică de la ieșirea sistemului un semnal la intrarea acestuia, unde un mecanism de
comparație permite ca rezultatul compunerii semnalului de ieșire cu cel de intrare să fie
transmis blocului de decizie. Sistemele cibernetice constituie o clasă importantă de sisteme
reale – întâlnită în natură, tehnică, economie sau societate.
Prin urmare, proprietățile sistemelor cibernetice pot fi împărțite în două mari clase:
15
Proprietățile general sistemice ale unui sistem cibernetic sunt:
- sistem dinamic
- sistem deschis
- sistem de dimensiuni mari
- sistem complex.
Sistemul cibernetic este un sistem dinamic. Aceasta înseamnă că într-un interval dat de
timp sistemul cibernetic își modifică starea și/sau structura și/sau comportamentul, fie ca
urmare a acțiunii unor perturbații externe, fie ca efect al unor factori interni. Prin urmare, în
cadrul acestor sisteme variabila timp este esențială.
Se știe că timpul intervine în absolut toate sistemele reale (fizice, chimice, biologice,
economice sau sociale). Sensul său de curgere, din trecut spre viitor, nu poate fi încetinit sau
inversat.
Deși metodologic, se face distincția între aceste două tipuri de sisteme, în realitate este vorba
despre același sistem având, însă, T-invarianți diferiți.
Tratarea unui sistem cibernetic ca un sistem dinamic continuu sau un sistem dinamic
discret este pur arbitrară, ținând mai mult de scopul urmărit decât de sistemul existent în
realitate. De multe ori, abordările continue se transformă în abordări discrete, efectuîndu-se
ceea ce se numește discretizare, în special datorită faptului că sistemele discrete sunt mai
ușor de reprezentat pe calculator.
16
Sistemul cibernetic este un sistem deschis. Conceptul de sistem deschis a fost introdus de
Ludwig von Bertalanffy pentru a putea explica abaterea sistemelor vii de la cel de-al doilea
principiu al termodinamicii. Conform acestui principiu, entropia în sisteme închise crește
continuu, ceea ce are ca efect tendința de a trece către o dezordine maximă, de nivelare a
diferențelor, de atingere a unei stări de omogenitate și rigiditate maximă.
Din contră, sistemele din lumea vie trec, în cursul evoluției lor, către o organizare mai înaltă,
o mai mare eterogenitate și mai multă diferențiere, proces denumit sintropie. Acest lucru este
posibil deoarece sistemele vii au un schimb permanent de substanță, energie și informație
cu mediul înconjurător.
Sistemele deschise sunt caracterizate de faptul că au conexiuni cu alte sisteme din mediul
ambiant. În raport cu direcția lor, aceste conexiuni se pot împărți în două categorii:
– intrări în sistem (input-uri)
– ieșiri din sistem (output-uri).
Totuși, anumite intrări pot reprezenta șocuri și perturbații pentru sistemul respectiv,
determinând disfuncții sau chiar dezorganizare. De aceea, anumite sisteme sunt protejate în
raport cu aceste intrări, realizându-se o filtrare în funcție de intensitatea efectelor pe care
le-ar putea produce în sistem. Sistemele pentru care nu toate intrările sunt luate în
considerare, se numesc sisteme semideschise, ele utilizându-se frecvent atunci când dorim să
studiem doar efectul anumitor intrări, celelalte fiind neglijate.
Ieșirile din sistem reprezintă mulțimea conexiunilor dintre sistemul considerat și alte sisteme
(subsisteme) din mediul ambiant prin intermediul cărora se transferă substanță, energie și/sau
informație de la acest sistem în mediul înconjurător. Ca și în cazul intrărilor, există o mare
varietate de ieșiri din sisteme (fluxuri de producție, energie, oameni, informație, decizii ș.a.).
17
Ieșirile, de regulă, sporesc entropia sistemului, reducând gradul său de organizare și
complexitate, deci reducând sintropia. Cu toate acestea, există anumite ieșiri care au efect
invers asupra entropiei sistemului, mărindu-i varietatea și organizarea (înlocuirea mașinilor și
instalațiilor vechi dintr-o întreprindere este de natură să asigure o mai bună organizare a
acesteia).
Primele sisteme abordate ca sisteme mari au fost sistemele tehnice: sistemele de conducere
automată, sistemele de logistică militară, sistemele de transport, sistemele energetice etc.
Pentru astfel de sisteme, dar prin extensie, și pentru sistemele economice, sociale ș.a. s-au
stabilit criterii pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi considerate sisteme mari:
– elementele și subsistemele sale componente să formeze un tot unitar;
– să îndeplinească o funcție complexă sau anumite criterii de eficiență;
– să conțină un număr mare de elemente identice sau diferite, legate între ele prin
conexiuni variate;
– să fie organizate după principii ierarhice;
– comportamentul întregului sistem să fie influențat de un număr mare de factori externi
a căror apariție să fie aleatoare;
– funcționalitatea să fie complexă;
– o parte dintre funcții să fie îndeplinite, eventual, de către om.
Sistemele cibernetice reale îndeplinesc aceste criterii, deci pot fi considerate sisteme mari.
18
Principiile generale ale organizării și funcționării sistemelor cibernetice
(proprietăți specific cibernetice)
Legea varietății necesare. A fost descoperită de Ross Ashby, unul dintre întemeietorii
ciberneticii și dezvoltată și aplicată, ulterior, de către St. Beer. În esență, această lege afirmă
că: „Varietatea la ieșirea (output-ul) unui sistem poate fi modificată doar printr-o varietate
suficientă la intrarea (input-ul) acestuia”.
Constrângerea este o relație între două mulțimi de obiecte care determină reducerea varietății
dintr-o mulțime datorită varietății din cealaltă mulțime. Orice lege a naturii reprezintă o
constrângere întrucât ea este un invariant al sistemelor din natură, care limitează varietatea
fenomenelor naturale.
În societate sau economie, legile au caracter mai general, deci constrângerile sunt mai slabe.
De aceea, în sistemele economice sau sociale, varietatea este mai mare decât în sistemele
fizice sau tehnice.
Varietatea unui sistem se modifică continuu sub influența intrărilor. Conform legii lui Ashby,
sensul acestei modificări este numai către o varietate mai mică.
19
În cibernetică, acest aspect este deosebit de important, sugerând o modalitate de a obține un
anumit nivel al complexității la ieșirea sistemului, prin aplicarea unor intrări (decizii,
comenzi) având o anumită varietate.
În esență, o buclă feedback, este un circuit închis de relații între diferite mărimi care definesc
un sistem. Orice modificare, între anumite limite, a unei variabile ce intervine în acest circuit,
determină un lanț de reacții al căror efect ar fi, în final, modificarea din nou a mărimii inițiale.
Într-un sistem complex putem avea mai multe bucle feedback. Una sau mai multe bucle
feedback independente formează mecanisme feedback de reglare și autoreglare ale
sistemului.
Perturbațiile care apar în anumite componente sau subsisteme ale sistemului respectiv se pot
transmite, prin intermediul buclelor feedback, către alte componente sau subsisteme, afectând
astfel întregul sistem. De aceea, cunoașterea și reprezentarea structurii buclelor feedback
dintr-un sistem este foarte importantă deoarece prin intermediul mecanismelor de reglare și
decizie acest sistem economic este condus și coordonat.
20
Principiul sinergiei. Pentru sistemele cibernetice, efectul sinergic se atinge atunci când
funcționarea concomitentă a părților (subsistemelor) separate, dar interdependente, asigură
obținerea, la nivelul întregului sistem, a unui efect mai mare decât suma efectelor părților
(subsistemelor), luate separat.
Prin urmare, într-un sistem cibernetic, efectul sinergic (emergent, multiplicativ) apare ca un
efect complementar, condiționat de funcționarea interdependentă a subsistemelor sale
componente. Acest efect poate avea atât o influență pozitivă, determinând amplificarea
efectului integral, cât și negativă, micșorând efectul integral.
Orice sistem cibernetic constituie un element (subsistem) al cel puțin unei bucle feedback
dintr-un sistem cibernetic de ordin superior. Prin urmare, orice sistem cibernetic poate fi
analizat ca sistem izolat doar în mod formal, el fiind, prin intermediul intrărilor și ieșirilor
sale, în interacțiune cu alte sisteme cibernetice aflate în mediul său ambiant.
În consecință, tot ce ne înconjoară formează un sistem gigant a cărui structură este formată
din lanțuri de sisteme și subsisteme interdependente și incluse unele în altele.
Din această înlănțuire de sisteme se poate ieși utilizând principiul complementarității externe
care, pentru orice sistem real dat, pune în evidență trei nivele:
– sistemul real considerat care poate fi analizat relativ izolat sau în interacțiune cu
– mediul înconjurător, alcătuit din sisteme cu care sistemul analizat are conexiuni
directe sau interdependențe a căror intensitate depășește o anumită limită, dar este
complet separat de acesta;
– complementul extern, adică acele sisteme cu care sistemul real considerat nu are
legătură directă sau interacțiunile sunt atât de slabe încât nu trebuie luate în
considerare.
Astfel, avem un criteriu care poate fi utilizat în pentru izolarea anumitor sisteme în vederea
analizei și modelării acestora.
21
Legea raportului entropie / sintropie. În sistemele cibernetice, organizarea și funcționarea
subsistemelor componente ca și a întregului sistem se poate considera dependentă de
cantitatea de informație existentă.
Deci, cu cât entropia informațională este mai mică cu atât cantitatea de informație acumulată
este mai mare și, deci, sintropia informațională crește, ceea ce înseamnă că raportul dintre
sintropie și entropie informațională condiționează direct aceste sisteme.
22
MECANISME DE REGLARE FUNDAMENTALE ÎN
SISTEMELE CIBERNETICO-ECONOMICE
Mecanismele feedback pozitive sunt acelea în care acțiunea rezultată merge în aceeași
direcție ca și condiția care a determinat-o.
1
O buclă feedback se numește negativă dacă acțiunea rezultată se opune condițiilor care au
determinat-o. Altfel spus, dacă creșterea unei variabile a determinat activarea buclei feedback
respective, atunci, după parcurgerea conturului buclei, acea variabilă va înregistra o scădere.
Prin urmare, mecanismele feedback dintr-un sistem cibernetic se pot manifesta ca:
Ambele procese feedback sunt esențiale pentru evoluția sistemului cibernetic, contribuind
atât la buna fucționare internă a sistemului, cât și la adaptarea permanentă a
comportamentului general al acestuia la mediul înconjurător.
Cea mai importantă consecință a informației transmise prin feedback este influența asupra
motivației decidenților. Un decident, primind un feedback pozitiv, tinde să fie motivat și să
continue cursul precedent al acțiunii cu mici modificări. Dacă el se confruntă cu un feedback
negativ, atunci are tendința de a pierde motivația și a căuta alte alternative pentru rezolvarea
problemei.
2
Există mai multe criterii în raport cu care putem să clasificăm buclele și mecanismele
feedback.
bucle feedback complexe (multiple) care conțin mai multe feedback-uri, posibil chiar
de polarități diferite.
feedback obținut imediat după adoptarea unei decizii, desfășurarea unei acțiuni sau a
unui proces (cel mai frecvent întâlnit în practică);
4. În funcție de efectul sau efectele pe care le exercită bucla feedback asupra unei
mărimi considerate rezultative din procesul de feedback, distingem:
3
Funcționarea mecanismelor de reglare în formarea prețurilor pe
piața unui produs. Modelul Kaldor
Cadrul teoretic al acestui model a fost elaborat independent de diferiți economiști de renume:
Jan Timbengen (Olanda), Henry Schultz (SUA), Umberto Ricci (Italia), Nicolas Kaldor
(Anglia) s. a.
Modelul - cunoscut sub numele de “pânză de păianjen” sau “cobweb” – după forma
graficului - este un model dinamic derivat din modelul static de echilibru.
2. Oferta perioadei curente este dependentă de prețurile perioadei precedente, atunci când
producătorii au decis asupra nivelului producției, ținând cont de prețurile pieței în
momentul deciziei.
În ipotezele de mai sus, modelul dinamic de formare a prețurilor într-o formă simplificată,
când dependența dintre cerere, respectiv ofertă și preț este liniară, este :
𝐷𝑡 = 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝𝑡 (1)
{𝑆𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡−1 (2)
𝑆𝑡 = 𝐷𝑡 (3)
4
În condițiile cererii și ofertei normale, trebuie ca:
𝑑𝐷
- cererea marginală să fie negativă: = 𝑏 < 0 și
𝑑𝑝
𝑑𝑆
- oferta marginală să fie pozitivă: = 𝑏1 > 0
𝑑𝑝
𝑎−𝑎1
Deci, prețul de echilibru static este 𝑝̂ = și are sens economic dacă 𝑝̂ > 0. Deoarece,
𝑏1 −𝑏
în condițiile normale ale cererii și ofertei, avem 𝑏1 − 𝑏 > 0, rezultă că trebuie să fie
îndeplinită condiția 𝑎 − 𝑎1 > 0. Dar 𝑎 = 𝐷(0) cuantifică cererea incompresibilă, iar
𝑎1 = 𝑆(0) reprezintă oferta incompresibilă.
Prin urmare, în condițiile cererii și ofertei normale, prețul de echilibru static are sens
economic dacă cererea incompresibilă excedentară este pozitivă ( 𝑎 − 𝑎1 > 0).
𝐷𝑡 = 𝑆𝑡 ⇒ 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡−1
𝑏1 𝑎1 − 𝑎
𝑝𝑡 = 𝑝𝑡−1 +
𝑏 𝑏
𝑏 𝑡
Traiectoria evoluției prețurilor este: 𝑝𝑡 = 𝑐 ∙ ( 𝑏1 ) + 𝑝̂
𝑎−𝑎1
unde 𝑝̂ = este expresia prețului de echilibru static, iar constanta 𝑐 = 𝑝0 − 𝑝̂ se
𝑏1 −𝑏
determină din condiția inițială 𝑝0 - cunoscut (dat).
5
Dacă inițial prețul existent este departe de prețul de echilibru, condiția de stabilitate este:
𝑏1
| |<1
𝑏
Deci:
dacă |𝒃𝟏 | = |𝒃|, atunci mișcarea prețului este la limita de stabilitate, amplitudinea
variației fiind constantă.
𝑏1
În condițiile cererii și ofertei normale, cum 𝑏1 > 0 ș𝑖 𝑏 < 0, rezultă că < 0.
𝑏
𝒃 𝒕
pentru t = par se adaugă la prețul de echilibru expresia ̂) ∙ ( 𝟏 )
(𝒑𝟎 − 𝒑
𝒃
𝒃 𝒕
pentru t = impar se scade din prețul de echilibru expresia ̂) ∙ ( 𝟏 ) .
(𝒑𝟎 − 𝒑
𝒃
Ecuațiile (1) și (3) ale modelului prețurilor rămân neschimbate, iar ecuația ofertei (2) devine:
𝑆𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡𝑒 (2’)
6
Prin urmare, modelul Kaldor cu anticiparea prețurilor, de asemenea într-o formă
simplificată, când dependența dintre dintre cerere, respectiv ofertă și preț este liniară, este:
𝐷𝑡 = 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝𝑡 (1)
{ 𝑆𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡𝑒 (2′)
𝑆𝑡 = 𝐷𝑡 (3)
Observație. Modelul Kaldor clasic este un caz particular, în care 𝒑𝒆𝒕 = 𝒑𝒕−𝟏 și corespunde
situației în care producătorii nu anticipează evoluția prețurilor.
Există numeroase modele de fundamentare a prețului anticipat 𝒑𝒆𝒕 atât deterministe, cât și
aleatoare, întrucât calitatea estimării prețului anticipat influențează eficiența deciziilor
agenților economici.
unde: 𝑝𝑁 – prețul considerat ca normal și 𝑐 ∈ [0,1] este o constantă care reflectă întârzierea
(“lag”) în atingerea prețului normal.
7
Modelul dinamic de evoluție a prețului este:
𝐷𝑡 = 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝𝑡 (1)
{𝑆𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡𝑒 (2′ )
𝑆𝑡 = 𝐷𝑡 (3)
𝑏1 ∙(1−𝑐) 𝑎1 −𝑎 𝑏1 ∙𝑐
𝑝𝑡 = 𝑝𝑡−1 + + 𝑝𝑁 (5)
𝑏 𝑏 𝑏
Nivelul de echilibru static al prețului (𝑝̂ ) se obține din ecuația (5) astfel:
𝑏1 ∙ (1 − 𝑐) 𝑎1 − 𝑎 𝑏1 ∙ 𝑐
𝑝= ∙𝑝+ + 𝑝
𝑏 𝑏 𝑏 𝑁
𝑎 −𝑎 𝑏 ∙𝑐
Deci 𝑝̂ = (𝑏−𝑏1 )+𝑏 + (𝑏−𝑏 1)+𝑏 ∙ 𝑝𝑁
1 1 ∙𝑐 1 1 ∙𝑐
Prețul de echilibru static poate fi interpretat ca un nivel constant al prețului către care tinde
sau nu traiectoria de dinamică a prețului curent 𝑝𝑡 .
8
Soluția ecuației neomogene (5) va fi de forma:
𝒑𝒕 = 𝒑𝑮𝒕 + 𝒑𝑷𝒕
unde:
𝑝𝑡𝐺 este soluția generală a ecuației neomogene (5),
𝑝𝑡𝑃 = 𝑑 (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. )
𝑎 −𝑎 𝑏 ∙𝑐
Obținem: 𝑝𝑡𝑃 = (𝑏−𝑏1 )+𝑏 + (𝑏−𝑏 1)+𝑏 ∙ 𝑝𝑁
1 1 ∙𝑐 1 1 ∙𝑐
Deci 𝒑𝑷𝒕 = 𝒑
̂ soluția particulară este egală cu prețul de echilibru static 𝐩
̂.
Determinarea soluției generale 𝒑𝑮𝒕 . Soluția generală 𝑝𝑡𝐺 de determină pornind de la ecuația
omogenă atașată ecuației neomogene (5):
𝑏1 ∙(1−𝑐)
𝑝𝑡 = 𝑝𝑡−1
𝑏
𝑏1 ∙ (1 − 𝑐) 0
𝜆= ∙𝜆
𝑏
9
Soluția ecuației caracteristice este:
𝑏1 ∙(1−𝑐)
𝜆= (valoarea proprie)
𝑏
𝑏1 ∙(1−𝑐) 𝑡
𝑝𝑡𝐺 = 𝛼 ∙ [ ],
𝑏
𝑡
𝑏1 ∙ (1 − 𝑐)
𝒑𝒕 = 𝒑𝑮𝒕 + 𝒑𝑷𝒕 =𝛼∙[ ] + 𝑝̂
𝑏
𝑏1 ∙(1−𝑐) 𝑡
𝑝𝑡 = [ ] ∙ (𝑝0 − 𝑝̂ ) + 𝑝̂ (6)
𝑏
unde 𝑝̂ este nivelul de echilibru static al prețului ce rezultă din ecuația (5):
𝑎 −𝑎 𝑏 ∙𝑐
𝑝̂ = (𝑏−𝑏1 )+𝑏 + (𝑏−𝑏 1)+𝑏 ∙ 𝑝𝑁 (7)
1 1 ∙𝑐 1 1 ∙𝑐
10
Din (6) se deduce condiția de stabilitate a prețului în jurul prețului de echilibru:
𝑏1 ∙ (1 − 𝑐)
| |<1
𝑏
care reflectă o viteză mai mare de atingere a echilibrului față de modelul Kaldor clasic.
𝑏 𝑏 𝑏1
Într-adevăr, deoarece 1 − 𝑐 ≤ 1 ⇒ | 𝑏1 ∙ (1 − 𝑐)| ≤ | 𝑏1 | < 1 , adică raportul are în
𝑏
1 𝑏1 1
− 1−𝑐 < < 1−𝑐 (8)
𝑏
𝑏1
−1 < <1
𝑏
11
Studierea dinamicii prețului curent 𝒑𝒕 în jurul prețului de echilibru static 𝒑
̂
𝒃𝟏 ∙(𝟏−𝒄)
În funcție de valorile lui 𝝀 = (valoarea proprie ), distingem următoarele situații:
𝒃
12
Modelul Kaldor cu anticiparea prețurilor de tip Goodwin
- prețul curent (𝑝𝑡−1 ) și de valoarea prețului față de cel din perioada următoare
dacă 𝜌 > 0, atunci 𝑝𝑡𝑒 menține tendința evoluției din perioada anterioară;
dacă 𝜌 < 0, atunci 𝑝𝑡𝑒 reflectă modificarea tendinței evoluției înregistrată anterior;
𝐷𝑡 = 𝑎 + 𝑏 ∙ 𝑝𝑡 (1)
{𝑆𝑡 = 𝑎1 + 𝑏1 ∙ 𝑝𝑡𝑒 (2′ )
𝑆𝑡 = 𝐷𝑡 (3)
𝑏1 𝑏1 𝑎1 −𝑎
𝑝𝑡 = ∙ (1 + 𝜌) ∙ 𝑝𝑡−1 − ∙ 𝜌 ∙ 𝑝𝑡−2 + (5)
𝑏 𝑏 𝑏
Deci, în acest model evoluția prețurilor este descrisă de o ecuație cu diferențe finite de
ordinul 2 neomogenă.
13
Soluția acestei ecuații va fi de forma:
𝒑𝒕 = 𝒑𝑮𝒕 + 𝒑𝑷𝒕
unde:
𝑝𝑡𝐺 este soluția generală a ecuației neomogene (5),
𝑝𝑡𝑃 = 𝑐 (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. )
𝑏1 𝑏1 𝑎1 −𝑎
Obținem: 𝑐= ∙ (1 + 𝜌) ∙ 𝑐 − ∙𝜌∙𝑐+ .
𝑏 𝑏 𝑏
𝑎1 −𝑎
Rezultă 𝑝𝑡𝑃 = , deci soluția particulară este egală cu prețul de echilibru static 𝒑
̂.
𝑏−𝑏1
Determinarea soluției generale 𝒑𝑮𝒕 . Soluția generală 𝑝𝑡𝐺 de determină pornind de la ecuația
omogenă atașată ecuației (5):
𝑏1 𝑏1
𝑝𝑡 = ∙ (1 + 𝜌) ∙ 𝑝𝑡−1 − ∙ 𝜌 ∙ 𝑝𝑡−2 (6)
𝑏 𝑏
𝑏1 𝑏1
𝜆2 = ∙ (1 + 𝜌) ∙ 𝜆 − ∙𝜌
𝑏 𝑏
𝑏1 𝑏1
𝜆2 − ∙ (1 + 𝜌) ∙ 𝜆 + ∙𝜌 =0 (7)
𝑏 𝑏
14
Fie 𝜆1 , 𝜆2 valorile proprii ale ecuației caracteristice (7).
𝑏1 𝑏1
Δ= [ ∙ (1 + 𝜌)2 − 4𝜌]
𝑏 𝑏
1. 𝜆1 , 𝜆2 ∈ ℝ, 𝜆1 ≠ 𝜆2 ⇔ Δ > 0
2. 𝜆1 , 𝜆2 ∈ ℂ, 𝜆1 ≠ 𝜆2 ⇔ Δ < 0
3. 𝜆1 , 𝜆2 ∈ ℝ, 𝜆1 = 𝜆2 ⇔ Δ = 0
𝒑𝑮𝒕 = (𝒄𝟏 ∙ 𝒕 + 𝒄𝟐 ) ∙ 𝝀𝒕
𝒄𝟏 ∙ 𝝀𝒕𝟏 + 𝒄𝟐 ∙ 𝝀𝒕𝟐 + 𝒑
̂ 𝒅𝒂𝒄ă 𝝀𝟏 ≠ 𝝀𝟐
𝒑𝒕 = 𝒑𝑮𝒕 + 𝒑𝑷𝒕 = { 𝒕
(𝒄𝟏 ∙ 𝒕 + 𝒄𝟐 ) ∙ 𝝀 + 𝒑̂ 𝒅𝒂𝒄ă 𝝀𝟏 = 𝝀𝟐 = 𝝀
15
𝒃𝟏
În condițiile cererii și ofertei normale (𝒃𝟏 > 0 ș𝒊 𝒃 < 𝟎), deoarece < 0 , vom obține:
𝒃
𝑏1 𝑏1
Δ= [ ∙ (1 + 𝜌)2 − 4𝜌] = Δ(𝜌)
𝑏 𝑏
dacă 𝝆 > 0, adică se anticipează menținerea tendinței evoluției prețurilor, atunci 𝚫 > 0,
ceea ce implică 𝝀𝟏 , 𝝀𝟐 ∈ ℝ și în consecință oscilațiile sunt numai de tip impropriu,
deoarece cel puțin una din rădăcini este negativă:
𝑏1 1
𝜆1,2 = ∙ (1 + 𝜌) ± ∙ √Δ
2𝑏 2
𝑏1 𝑏1 𝑏1
Δ(ρ) = [ 𝑏 ∙ (1 + 𝜌)2 − 4𝜌] = 0 ⟺ ∙ (1 + 𝜌)2 − 4𝜌 = 0 ⟺
𝑏 𝑏
𝑏 2𝑏
(1 + 𝜌)2 − 4 ∙ ∙𝜌 =0 ⟺ 𝜌2 + 2 ∙ (1 − 𝑏 ) ∙ 𝜌 + 1 = 0
𝑏1 1
𝟐𝒃 𝟏 4𝑏(𝑏−𝑏1 )
cu soluțiile 𝝆𝟏,𝟐 = − 𝟏 + 𝟐 √𝜹 ∈ ℝ , unde 𝛿 = > 0 (în condițiile cererii și
𝒃𝟏 𝑏12
ofertei normale 𝜹 > 0, deoarece 𝑏 < 0, 𝑏 − 𝑏1 < 0. Se constată că 𝝆𝟏,𝟐 < 0, deoarece:
2𝑏
𝑃 = 𝜌1 ∙ 𝜌2 = 1 > 0 și 𝑆 = 𝜌1 + 𝜌2 = ( 𝑏 − 1) < 0.
1
16
- pentru celelalte valori negative ale parametrului de anticipare 𝝆 < 0 , cu 𝝆 ∉ (𝝆𝟏 , 𝝆𝟐 ),
rezultă 𝚫(𝝆) > 0, deci valorile proprii 𝝀𝟏,𝟐 ∈ ℝ, generând o mișcare oscilantă a
prețurilor, cu oscilații improprii.
17
SISTEMUL CIBERNETIC AL CONSUMATORULUI (SCC)
Gospodăria constituie sistemul cibernetic format din unul sau mai mulți indivizi care își
utilizează împreună veniturile și proprietatea în vederea satisfacerii nevoilor de consum
individual. Deoarece este dificil de identificat consumul fiecărui individ din cadrul unei
gospodării, se consideră consumul întregii gospodării care este satisfăcut prin utilizarea
veniturilor realizate din salarii, chirii, dividende, arende, dobânzi etc.
1
Figura nr. 1
2
Scopul economic al fiecărei gospodării este să maximizeze utilitatea consumului obținută în
condițiile în care bunurile și serviciile pe care le poate consuma sunt limitate de venitul
disponibil obținut în urma închirierii serviciilor factorilor de producție pe care îi deține în
proprietate. Acest venit disponibil constituie partea rămasă din venitul total, obținută în urma
scăderii părții de venit economisite (economiilor).
Deci gospodăria mai trebuie să rezolve încă o problemă de optimizare, pe lângă cea de
maximizare a utilității consumului, și anume, cum să-și aloce venitul obținut între consum și
economii, în așa fel încât venitul obținut în perioadele următoare să fie maxim:
alocarea venitului obținut între consum și economii, în așa fel încât venitul obținut în
perioadele următoare să fie maxim.
3
Abordarea sistemică a consumatorului pune în evidență interdependențele complexe dintre
variabilele care definesc deciziile și comportamentele specifice consumatorilor.
- situația economică
- prețul
- calitatea
- utilitatea bunurilor
- posibilitatea de a alege
- prezentarea produselor
- cultura și biografia socio-profesională a consumatorului etc.
- alegerea produsului
- alegerea unității de unde cumpără
- frecvența cumpărărilor
- decizia de cumpărare
- amânarea cumpărării.
Ceea ce se întâmplă efectiv în interiorul sistemului este dificil de analizat și măsurat. Pentru
elaborarea modelelor consumatorului este necesară descompunerea stării sistemului în procesele
elementare care o definesc și o influențează.
4
Starea sistemului este definită și influențată de o serie de procese elementare, precum:
percepția, informația, învățarea, atitudinea și motivația. Rezultanta acestor procese elementare
este comportamentul efectiv al consumatorului care poate fi observat și măsurat. Însă,
numărul mare de variabile care îl condiționează, implicarea individului în decizia finală de
consum, rolul său în declanșarea și desfășurarea proceselor și fenomenelor economice conexe
(de economisire, de producție, de investiție etc.), fac ca modelarea comportamentului
consumatorului să fie o problemă dificilă a ciberneticii sistemelor microeconomice.
5
Deciziile consumatorului și piețele microeconomice
La baza adoptării acestor decizii stau anumite mecanisme generate de interdependențele dintre
sistemul consumatorului și piețele microeconomice.
Consumatorul primește de pe piața forței de muncă un venit din salarii, 𝑌 𝑊 iar de pe piața
financiară un venit din proprietate 𝑌 𝑞 (venit din deținerea de acțiuni, proprietăți imobiliare,
pământ etc.). Suma acestora formează venitul disponibil 𝑌 𝐷 .
𝑌𝐷 = 𝑌𝑊 + 𝑌𝑞
Prima decizie majoră a consumatorului este alocarea venitului total disponibil între consum și
economisire. Pentru aceasta, el dispune de informații privind:
𝑌𝐷 = 𝐶 + 𝑆
6
- piața bunurilor și serviciilor (C), de unde se întorc sub forma unui flux de bunuri și
servicii destinate consumului, respectiv
- piața financiară (S), de unde se întorc sub forma unui flux de venituri din proprietate, 𝑌 𝑞 .
Bunurile și serviciile sunt alese de consumator, care își definește o structură a consumului (un
coș de mărfuri). Acest lucru se face prin decizia de consum care se referă:
- partea de venit disponibil alocată pentru economisire (numită și consum amânat), dar și
- alegerea modalităților în care venitul respectiv este economisit (investițiile făcute pe piața
financiară), deoarece ratele dobânzii diferitelor investiții (obligațiuni, acțiuni, depozite
bancare etc.) sunt diferite.
Venitul total disponibil 𝒀𝑫 poate fi, în anumite situații, considerat insuficient de consumator
pentru a-i satisface nevoia de consum sau înclinația spre economisire. În aceste situații, el poate
decide alocarea unui timp mai mare pentru realizarea de venituri (timp de muncă) din timpul său
total disponibil (restul fiind timpul de odihnă).
7
𝒕𝒊𝒎𝒑𝒖𝒍 𝒕𝒐𝒕𝒂𝒍 𝒅𝒊𝒔𝒑𝒐𝒏𝒊𝒃𝒊𝒍 = 𝒕𝒊𝒎𝒑 𝒅𝒆 𝒎𝒖𝒏𝒄ă + 𝒕𝒊𝒎𝒑 𝒅𝒆 𝒐𝒅𝒊𝒉𝒏ă
Angajarea unui membru al gospodăriei într-o nouă slujbă poate fi privită ca o realocare a
timpului disponibil între muncă și odihnă deoarece, de regulă, slujbele cu rate ale salariului
mai mari necesită un timp de muncă mai mare. În acest timp de muncă trebuie încorporat și
timpul alocat studiului (pregătirii), slujbele mai bine plătite fiind cele care necesită, de regulă, o
pregătire superioară.
Procesele decizionale descrise mai sus sunt interdependente, astfel că variabilele implicate
formează două mecanisme feedback ce determină, în final, comportamentul întregului sistem.
Bucla feedback superioară descrie formarea fondului de consum C care influențează oferta
de muncă a gospodăriei (𝐿𝑆 ) și care, în final, determină mărimea venitului provenind din salarii.
Bucla feedback este negativă datorită următorului efect de transmisie care este asociat buclei:
𝑌 𝐷 ↑ ⟹ 𝐶 ↑ ⟹ 𝐿𝑆 ↓ ⟹ 𝑌 𝑊 ↓⟹ 𝑌 𝐷 ↓
Dacă venitul disponibil crește (𝑌 𝐷 ↑) atunci, fondul de consum va crește (𝐶 ↑). Dar, în condițiile
unui fond de consum mai mare, oferta de muncă (timpul de muncă) a gospodăriei va începe să
descrească (𝐿𝑆 ↓) ceea ce duce mai departe la scăderea venitului din muncă(𝑌 𝑊 ↓). Acest lucru
afectează venitul disponibil, care scade (𝑌 𝐷 ↓) ș.a.m.d.
8
Figura nr. 2
𝑌𝐷 ↑ ⟹ 𝑆 ↑ ⟹ 𝑌𝑞 ↑ ⟹ 𝑌𝐷 ↑
Ambele bucle feedback sunt influențate de decizia de alocare a venitului disponibil 𝑌 𝐷 între
consum, C și economisire, S.
9
MODELAREA SISTEMULUI CIBERNETIC AL
CONSUMATORULUI
10
Preferințele consumatorului
Activitățile, procesele și fenomenele din economie sunt stimulate în mare măsură de preferințele
consumatorilor:
Obiectivul consumatorului: Luarea acelor decizii care să-i aducă maximul de satisfacție ținând
seama de resursele disponibile.
Pentru o mai bună înțelegere a conceptelor de bază ale teoriei consumatorului, vom considera în
mod simplificat:
Prin modul de definire, un “coș de bunuri” poate fi asimilat cu un punct din spațiul vectorial
n-dimensional ℝ𝑛+ = ⏟
ℝ+ × ℝ+ × … × ℝ+ .
𝑑𝑒 𝑛 𝑜𝑟𝑖
𝒕
𝑿 = {𝒙 = (𝒙𝟏 , … , 𝒙𝒋 , … , 𝒙𝒏 ) ⁄𝒙𝒋 ≥ 𝟎, (∀)𝒋 ∈ ̅̅̅̅̅
𝟏, 𝒏} ⊆ ℝ𝒏+ .
11
În alegerea unui vector de consum (“coș de bunuri”) un consumator poate avea în vedere mai
multe tipuri de preferințe, pentru a căror evidențiere, vom introduce mai multe tipuri de relații de
preferință. Aceste relații sunt construite cu ajutorul unor structuri matematice, astfel:
𝒙 ≻ 𝒊 𝒙′
relația de indiferență – notată cu “ ∼ „ - acea relație binară în raport cu care doi vectori
de consum posibili 𝑥, 𝑥 ′ ∈ 𝑋 ⊆ ℝ𝑛+ produc aceeași satisfacție consumatorului i, adică:
𝒙 ∼ 𝒊 𝒙′ .
𝒙 ≽ 𝒊 𝒙′ .
În virtutea acestor relații, orice consumator poate să introducă o ierarhie a elementelor din
spațiul vectorial al bunurilor. Ordinea elementelor din spațiul bunurilor nu este în mod
obligatoriu aceeași pentru toți consumatorii. Ierarhia din X diferă de la un consumator la altul,
dar și de la o perioadă la alta, chiar pentru același consumator.
12
Utilitatea consumatorului
În urma consumării unui tip de bun sau a unui pachet de bunuri (vector de consum) de către un
consumator, acesta obține un anumit nivel de satisfacție (utilitate), ce depinde de la un
consumator la altul, pentru același pachet de bunuri.
Prin urmare, utilitatea are un caracter subiectiv, ce depinde de modul de percepere de către
fiecare consumator a consumului aceluiași pachet de bunuri.
Necesitatea măsurării utilității rezidă din faptul că, dat fiind caracterul limitat al resurselor,
fiecare consumator urmărește maximizarea satisfacției consumului.
În aceste condiții, utilitatea cardinală poate fi exprimată prin intermediul funcției de utilitate
care asociază fiecărei combinații de bunuri consumate o utilitate exprimată numeric:
𝑈: 𝑋 ⟶ ℝ+
(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ⟶ 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ∈ ℝ+
13
În cazul în care bunurile sunt independente, are loc egalitatea:
De cele mai multe ori, utilitatea cardinală se referă la satisfacția pe care o aduce pentru un
individ consumarea numai dintr-un anumit tip de bun, fără a ține seama de relațiile în care acest
bun se află cu celelalte dintr-un pachet (coș) de bunuri.
Măsurarea preferințelor pentru anumite bunuri prin intermediul utilității cardinale, permite:
Din cauza dificultății practice a măsurării directe a utilității, s-a introdus utilitatea ordinală care
oferă posibilitatea efectuării de comparații calitative în ceea ce privește ordonarea a doi vectori
de consum posibili.
Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilității este curba de indiferență sau curba de
izoutilitate, introdusă pentru prima dată de Vilfredo Pareto (1848-1923).
14
Funcția de utilitate și indicatorii utilității
În abordare cardinală, utilitatea totală poate fi exprimată prin intermediul funcției de utilitate
care asociază fiecărei combinații de bunuri consumate o utilitate exprimată numeric:
𝑈: 𝑋 ⟶ ℝ+
(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ⟶ 𝑈(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) ∈ ℝ+
Utilitatea marginală măsoară evoluția utilității totale pentru o variație foarte mică a cantității
consumate. În tratarea utilității marginale, distingem două cazuri:
Un bun este imperfect divizibil dacă există o unitate de măsură dincolo de care este imposibil de
împărțit (telefonul, o pereche de pantofi etc.).
Utilitatea marginală a unui bun imperfect divizibil j reprezintă variația utilității totale
determinate de consumul unei unități suplimentare din acest bun, în condițiile în care
consumul din celelalte bunuri rămâne nemodificat:
15
2. Utilitatea marginală a unui bun perfect divizibil
Dacă bunul este perfect divizibil, atunci oricare ar fi unitatea de măsură folosită, există mereu o
cantitate mai mică ce poate fi consumată. Prin urmare, utilitatea marginală a unui bun perfect
divizibil reprezintă variația utilității totale pentru o variație infinitezimală a cantității
consumate din acel bun:
𝑗 𝜕𝑈(𝑥)
𝑈𝑚 (𝑥) =
𝜕𝑥𝑗
Din acest principiu, rezultă că utilitatea marginală este o funcție descrescătoare, în sensul că,
pe măsură ce consumul dintr-un anumit bun crește, satisfacția adusă de ultima unitate consumată
descrește până când devine nulă la punctul de saturație.
În figura nr. 3 se prezintă analiza simultană a evoluției utilității totale și a utilității marginale,
printr-o reprezentare grafică în care:
Utilitatea totală (U) poate fi reprezentată printr-o curbă crescătoare, iar utilitatea marginală (𝑈𝑚 )
printr-o curbă descrescătoare. Punctul S în care utilitatea totală își atinge nivelul maxim se
numește punctul de saturație (sațietate) a consumatorului.
În acest punct, 𝑈𝑚 = 0, adică o unitate suplimentară consumată din bunul respectiv nu mai
mărește satisfacția. Dacă consumatorul și-ar mări consumul dincolo de acest punct, utilitatea
marginală ar deveni negativă, ceea ce ar face ca utilitatea totală să înceapă să se micșoreze
(insatisfacție).
16
Conform principiului raționalității, un individ rațional va urmări întotdeauna să-și
îmbunătățească starea. Prin urmare, putem considera că un consumator rațional nu va continua
consumul dincolo de punctul de sațietate.
Figura nr. 3
Observație. Există totuși cazuri (rare) când utilitatea unei unități suplimentare consumate dintr-
un bun crește.
17
Curba de indiferență
Instrumentul de bază folosit în teoria ordinală a utilității este curba de indiferență sau curba de
izoutilitate, introdusă pentru prima dată de Vilfredo Pareto (1848-1923).
Rata marginală de substituire - Acest indicator are justificare numai dacă cele două bunuri
sunt substituibile.
Presupunem că:
- consumatorul ce consumă un pachet de n-bunuri
- bunurile i și j sunt substituibile
- consumul din celelalte n-2 bunuri rămâne constant.
18
Numim rata marginală de substituire între bunurile i și j, notată 𝑅𝑚𝑠 (𝑖, 𝑗), ca fiind cantitatea
din bunul j ce substituie o unitate din bunul i astfel încât utilitatea consumului să rămână
nemodificată.
𝑑𝑥𝑗 𝑖 (𝑥)
𝑈𝑚
𝑅𝑚𝑠 (𝑖, 𝑗) = =− 𝑗
𝑑𝑥𝑖 𝑈𝑚 (𝑥)
Restricția de buget
Nevoile consumatorilor, din ce în ce mai mari și mai diversificate, trebuie puse de acord cu
bugetul (venitul, resursele) care este limitat.
Presupunem că:
Restricția de buget va fi :
𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 + ⋯ + 𝑝𝑛 𝑥𝑛 ≤ 𝑉
cu reprezentarea grafică:
19
𝑥2
𝑉 dreapta bugetului
𝑝2 𝑝1 𝑉
𝑥2 = − ∙ 𝑥1 +
𝑝2 𝑝2
O 𝑉
𝑝1 𝑥1
Figura nr. 4
Zona hașurată este mulțimea pachetelor de bunuri ce pot fi cumpărate dispunând de venitul V.
𝑝1 𝑉
𝑥2 = − ∙ 𝑥1 +
𝑝2 𝑝2
Pornind de la relația:
𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 = 𝑉
și presupunând că se modifică partea de consum din fiecare tip de bun cu ∆𝑥1 , respectiv ∆𝑥2 , în
condițiile în care prețurile unitare și venitul rămân constante (nemodificate), atunci:
𝑝1 𝑥1 + 𝑝1 ∆𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 + 𝑝2 ∆𝑥2 = 𝑉
20
Rezultă 𝑝1 ∆𝑥1 + 𝑝2 ∆𝑥2 = 0 , adică:
Δ𝑥2 𝑝1
=−
Δ𝑥1 𝑝2
Deci, rata marginală de substituire între cele două bunuri este egală cu panta restricției de
buget.
1. Atunci când se modifică prețul unui bun, celelalte elemente rămânând nemodificate.
Presupunem că prețul unitar al bunului 1 crește (respectiv scade), devenind 𝑝1′ (respectiv, 𝑝1′′ ),
iar celelalte elemente rămân constante: 𝑝1′′ < 𝑝1 < 𝑝1′ , 𝑝2 , 𝑉 = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡.
𝑝′ 𝑉 𝑝′ 𝑝
𝑥2 = − 𝑝1 ∙ 𝑥1 + 𝑝 , cu − 𝑝1 < − 𝑝1
2 2 2 2
respectiv
𝑝′′ 𝑉 𝑝′′ 𝑝
𝑥2 = − 𝑝1 ∙ 𝑥1 + 𝑝 , cu − 𝑝1 > − 𝑝1
2 2 2 2
𝑝′ 𝑝 𝑝′′
Deci − 𝑝1 < − 𝑝1 < − 𝑝1
2 2 2
21
𝑥2
𝑝1′′ < 𝑝1 < 𝑝1′
𝑉 𝑝1′ 𝑝1 𝑝1′′
𝑝2 − <− <−
𝑝2 𝑝2 𝑝2
O 𝑉 𝑉 𝑉
𝑝1′′ 𝑥1
𝑝1′ 𝑝1
Figura nr. 5
𝑝
Grafic pantele restricțiilor de buget rămân aceleași (= − 𝑝1)
2
22
𝑉′ 𝑉 ′′ < 𝑉 < 𝑉 ′
𝑝2
pantele restricțiilor de buget
𝑉 𝒑
rămân aceleași (=− 𝒑𝟏)
𝟐
𝑝2
𝑉 ′′
𝑝2
𝑝1′ 𝑝1 𝑝1′′
− <− <−
𝑝2 𝑝2 𝑝2
O 𝑉 ′′ 𝑉 𝑉′
𝑥1
𝑝1 𝑝1 𝑝1
Figura nr. 6
3. Atunci când se modifică prețul ambelor bunuri cu o anumită constantă 𝒌 > 0, venitul
rămânând nemodificat, restricția de buget devine:
𝑘𝑝1 𝑥1 + 𝑘𝑝2 𝑥2 = 𝑉.
𝑝 𝑉
Rezultă 𝑥2 = − 𝑝1 ∙ 𝑥1 + 𝑘𝑝 , 𝑘 > 0.
2 2
23
𝑉 pantele restricțiilor de buget
𝒑
𝑘𝑝2 rămân aceleași (=− 𝒑𝟏)
𝟐
𝑉
𝑝2
𝑉 0<𝑘<1
𝑘𝑝2 𝑝1′ 𝑝1 𝑝1′′
− <− <−
𝑝2 𝑝2 𝑝2
𝑘>1
O 𝑉 𝑉 𝑉
𝑘𝑝1 𝑥1
𝑘𝑝1 𝑝1
Figura nr. 7
Se observă că:
- dacă 𝟎 < 𝑘 < 1, prețurile unitare ale ambelor bunuri scad în aceeași proporție, atunci
restricția de buget se deplasează spre dreapta și deci mulțimea perechilor de bunuri ce pot
fi cumpărate cu același venit V crește;
24
MODELE DE ALEGERE OPTIMALĂ LA NIVELUL
CONSUMATORULUI
25
Cererea necompensată și cererea compensată
Similar, atunci când este cunoscut nivelul de utilitate ce se dorește a fi atins, venitul cu care se
poate realiza acest nivel de utilitate poate fi foarte diferit, fiind impus totuși un nivel minim.
Problema care se pune este identificarea nivelului maxim de satisfacție ce poate fi atins
dispunând de venitul V.
26
𝑥2
𝑉
𝑝2
𝑢̅𝑚𝑎𝑥
𝑢̅1
O 𝑉 𝑥1
𝑝1
Figura nr. 8
27
Pentru rezolvare, aplicăm metoda multiplicatorilor lui Lagrange:
𝜕𝐿
=0 1 (𝑥)
𝜕𝑥1 𝑈𝑚 − 𝜆 ∙ 𝑝1 = 0
𝜕𝐿 2 (𝑥)
=0 ⇒ { 𝑈𝑚 − 𝜆 ∙ 𝑝2 = 0 (3)
𝜕𝑥2
𝜕𝐿 𝑝1 𝑥1 + 𝑝2 𝑥2 − 𝑉 = 0
{ 𝜕𝜆 = 0
𝜕𝑈 1 (𝑥), 𝜕𝑈 2 (𝑥)
unde am notat: = 𝑈𝑚 = 𝑈𝑚
𝜕𝑥1 𝜕𝑥2
1 (𝑥)
𝑈𝑚 𝑝1 1 (𝑥)
𝑈𝑚 2 (𝑥)
𝑈𝑚
Rezultă
𝑈𝑚2 (𝑥) = 𝑝2
sau
𝑝1
=
𝑝2
legea a-II-a a lui Gossen.
Rezolvând sistemul (3) se obține cererea optimă din cele două bunuri, la nivelul consumatorului:
28
Interpretarea economică a multiplicatorului lui Lagrange (𝝀)
Aplicând diferențiala totală în problema (1), atât funcției de utilitate, cât și restricției de buget, se
obține
1 (𝑥) 2 (𝑥)
𝑑𝑈(𝑥) = 𝑈𝑚 ∙ 𝑑𝑥1 + 𝑈𝑚 ∙ 𝑑𝑥2
{ (5)
𝑝1 ∙ 𝑑𝑥1 + 𝑝2 ∙ 𝑑𝑥2 = 𝑑𝑉
1 (𝑥) 2 (𝑥)
Substituind 𝑈𝑚 și 𝑈𝑚 din primele două ecuații ale sistemului (3) în sistemul (5), avem:
𝒅𝑼(𝒙)
⇒ 𝝀= (utilitatea marginală a venitului).
𝒅𝑽
Din reprezentarea grafică anterioară se observă că, pentru atingerea unui nivel cât mai mare de
utilitate, venitul consumatorului urmează a se consuma în întregime.
Pe de altă parte, consumând întregul venit disponibil V, se poate realiza nivelul de utilitate 𝑢̅1 , ̅𝑢2
și respectiv 𝑢̅𝑚𝑎𝑥 .
Dar cum scopul consumatorului este de a-și maximiza satisfacția, rezultă că alegerea optimă
este aceea pentru care dreapta de buget este tangentă la o curbă de indiferență, adică:
1
𝑝1 𝑈𝑚
− =− 2
𝑝2 𝑈𝑚
29
II. A doua situație este aceea în care, cunoscând:
𝐦𝐢𝐧𝒙 {𝒑𝟏 𝒙𝟏 + 𝒑𝟐 𝒙𝟐 }
{ (6)
𝑼(𝒙) = 𝒖 ̅
𝜕𝐿
=0 1 (𝑥)
𝜕𝑥1 𝑝1 + 𝜆 ∙ 𝑈𝑚 =0
𝜕𝐿 2
=0 ⇒ {𝑝2 + 𝜆 ∙ 𝑈𝑚 (𝑥) = 0
𝜕𝑥2
𝜕𝐿 𝑈(𝑥) = 𝑢̅
{ 𝜕𝜆 = 0
1 (𝑥)
𝑈𝑚 𝑝1 1 (𝑥)
𝑈𝑚 2 (𝑥)
𝑈𝑚
Rezultă
𝑈𝑚2 (𝑥) = 𝑝2
sau
𝑝1
=
𝑝2
.
30
Rezolvând sistemul dat de condițiile necesare de optim, se obține:
Grafic avem:
𝑥2
𝑉2
𝑝2
𝑉𝑚𝑖𝑛
𝑝2
𝑢̅1 curba de
indiferență
𝑢̅ dorită
O 𝑉𝑚𝑖𝑛 𝑉2 𝑥1
𝑝1 𝑝1
Figura nr. 9
31
Se observă că, cu venitul 𝑉1 nu se poate obține nivelul de utilitate dorit 𝑢̅, în timp ce venitul 𝑉2
permite obținerea nivelului de utilitate 𝑢̅, dar și a unui nivel de utilitate superior 𝑢̅1 (𝑢̅1 > 𝑢̅).
32
Alegerea optimală între timpul de muncă și timpul liber la nivelul
consumatorului (gospodăriei)
Presupunem că:
- în economie salariile sunt diferențiate în funcție de locul de muncă,
- se consumă un singur fel de bun și
- nu se fac economii.
În aceste ipoteze, la nivelul unei gospodării reprezentative avem următoarea funcție de utilitate
ce trebuie maximizată:
max 𝑈(𝑥, 𝑡𝑙 )
𝑥,𝑡𝑙
unde:
x - reprezintă cantitatea consumată la nivelul gospodăriei respective dintr-un bun
𝑡𝑙 – reprezintă timpul destinat producerii bunului respectiv (numărul de ore lucrate).
𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 ∙ 𝑡𝑙 + 𝑉0
adică valoarea consumului din bunul respectiv trebuie să fie egală cu salariul primit (salariul
orar 𝑤1 înmulțit cu numărul de ore lucrate, 𝑡𝑙 ), la care se adaugă dotarea inițială a gospodăriei
respective 𝑉0 (în unități monetare).
max 𝑈(𝑥, 𝑡𝑙 )
{ 𝑥,𝑡𝑙
𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 ∙ 𝑡𝑙 + 𝑉0
33
Pentru rezolvare, aplicăm metoda multiplicatorilor lui Lagrange:
𝜕𝐿
=0 𝜕𝑈
−𝜆∙𝑝 =0
𝜕𝑥
𝜕𝑥
𝜕𝐿
=0 ⇒ 𝜕𝑈
+ 𝜆 ∙ 𝑤1 = 0 ⇒
𝜕𝑡𝑙
𝜕𝑡𝑙
𝜕𝐿
{ 𝜕𝜆 = 0 {𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 𝑡𝑙 ∙ +𝑉0
𝜕𝑈
= 𝜆 ∙ 𝑝, 𝜆 > 0
𝜕𝑥
𝜕𝑈
= −𝜆 ∙ 𝑤1
𝜕𝑡𝑙
{𝑝 ∙ 𝑥 = 𝑤1 ∙ 𝑡𝑙 + 𝑉0
𝜕𝑈
𝜕𝑡𝑙 𝑤1
Rezultă 𝜕𝑈 =− și din rezolvarea sistemului dat de condițiile necesare de optim, se obține
𝑝
𝜕𝑥
soluția (𝑥 ∗ , 𝑡𝑙 ∗ ) și 𝜆∗ .
𝑤1
Pe de altă parte, panta dreptei bugetului este egală cu .
𝑝
Prin urmare, curba de indiferență maximă este cea pentru care panta coincide cu panta
dreptei bugetului.
34
Însă, panta curbei de indiferență este tocmai rata marginală de substituție a factorilor, adică:
𝝏𝑼
𝝏𝒕
𝑹𝒎𝒔 =− 𝒍
𝝏𝑼
𝝏𝒙
𝝏𝑼
𝝏𝒕 𝒘𝟏
𝑹𝒎𝒔 =− 𝒍 =
𝝏𝑼 𝒑
𝝏𝒙
avem: 𝑇 = 𝑡𝑙 + 𝑡𝑟 , de unde 𝑡𝑙 = 𝑇 − 𝑡𝑟 .
max 𝑈(𝑥, 𝑡𝑟 )
{ 𝑥,𝑡𝑟
𝑝 ∙ 𝑥 + 𝑤1 ∙ 𝑡𝑟 = 𝑤1 ∙ 𝑇 + 𝑉0
35
SISTEMUL CIBERNETIC AL PRODUCĂTORULUI
(FIRMEI)
Funcția principală a firmei ca sistem este de a cumpăra sau închiria resurse (inputuri) de
servicii de muncă, capital și materii prime și a le transforma în bunuri și/sau servicii destinate
vânzării pe piață.
Proprietarii inputurilor (muncă, capital, pământ, clădiri etc.) utilizează venitul obținut prin
vânzarea/închirierea serviciilor factorilor de producție pentru a cumpăra bunuri și servicii
produse de către firme.
Astfel, apare un flux circular generat de activitatea economică a firmelor, în cadrul căruia
firmele realizează produse și/sau servicii destinate vânzării și oferă locuri de muncă și plătesc
impozite și taxe către guvern în schimbul unor servicii oferite de acesta (educație, sănătate,
apărare etc.) pe care firmele nu le pot realiza.
La nivel macroeconomic, sistemul cibernetic al producătorului (firmei) este alcătuit din
mulțimea producătorilor individuali, adică a acelor subsisteme care, utilizând factori de
producție (muncă, capital, pământ, informație tehnologici etc.) realizează bunuri și servicii
destinate consumului intermediar sau consumului final.
Figura nr. 1
În figura nr. 1 se observă existența a două bucle feedback principale:
Prima buclă feedback are rolul de a adapta permanent producția firmei la cerințele pieței
bunurilor și serviciilor, exprimate, în principal, prin cantitatea de bunuri și servicii cerută și
de prețurile de piață, la care se pot adăuga și cerințe legate de calitatea produselor,
modernitatea lor, service-ul oferit etc.
Pe baza prețurilor de piață ale produselor, firmele își formează oferta de produse care este
trimisă pe piață, participând la formarea ofertei agregate a pieței. Prin vânzarea produselor pe
piață, firma primește venitul total care depinde de modul în care oferta firmei a satisfăcut o
parte cât mai mare din cererea agregată a pieței.
Ciclul se reia, firma realizând o nouă ofertă de produse folosind o parte din venitul obținut în
perioada anterioară și utilizând informația conținută în prețurile de piață ale produselor.
A doua buclă feedback este utilizată de firmă pentru a-și adapta producția la oferta de
factori de producție existentă.
În urma cererii de factori de producție, firma primește anumite cantități de factori care permit
realizarea unei anumite cantități de produse destinate vânzării pe piață.
Prin urmare, bucla feedback formată de firmă cu piața factorilor de producție acționează ca o
restricție la bucla formată cu piața bunurilor și serviciilor, ea permițând realizarea unei
cantități de produse în funcție de cantitatea de inputuri ce poate fi achiziționață de către firmă.
Structura și funcționarea sistemului cibernetic al firmei
Fiecare dintre aceste subsisteme realizează funcții bine definite care contribuie la atingerea
obiectivelor generale ale firmei. De regulă, aceste subsisteme pot fi suprapuse unor servicii și
compartimente existente în cadrul firmelor: producție, aprovizionare, desfacere, resurse
umane, financiar-contabil.
Deoarece viziunea cibernetică este mai cuprinzătoare decât cea managerială, un astfel de
subsistem nu se suprapune perfect unui serviciu sau compartiment funcțional al firmei,
putând include elemente componente și din alte servicii și realizând funcții mult mai
complexe decât cele asociate cu viziunea managerială asupra diferitelor servicii și
compartimente funcționale ale firmei.
Sistemul cibernetic al firmei funcționează în cadrul anumitor limite care includ subsistemele
componente ale acestuia împreună cu conexiunile și interdependențele dintre ele.
În exteriorul acestor limite există o serie de alte sisteme cu care firma stabilește diferite
legături necesare desfășurării în condiții bune a propriei activități, și anume:
- materială
- informațională
- umană
- financiară etc.
Prin urmare, abordarea sistemică a firmei implică o abordare similară și a mediului extern
acesteia care să evidențieze mecanismele de adaptare permanentă a firmei la schimbările
mediului înconjurător, asigurând astfel, premisele realizării propriilor obiective, dar și
supraviețuirea acesteia ca sistem.
În economia de piață, întreaga activitate a firmei este orientată către piață, adică către
satisfacerea într-o măsură cât mai mare a cererii pentru produsul și/sau serviciul pe care
aceasta îl realizează. Pentru aceasta, firma concentrează toate resursele materiale, umane și
financiare de care dispune.
În acest context, subsistemul raporturilor cu piața este interfața dintre firmă și piața bunului
și/sau serviciului realizat. Acest subsistem declanșează, în continuare, în cadrul firmei
procese prin care aceasta se adaptează continuu la cererea pieței.
În figura nr. 2 este reprezentat subsistemul raporturilor cu piața și principalele sale conexiuni.
Figura nr. 2
Piața bunurilor și serviciilor își exercită influența asupra firmei, în principal, prin intermediul
cererii pentru bunul și/sau serviciul pe care îl oferă firma. Această cerere se formează prin
interacțiunea pieței cu sistemul consumatorului și poate fi influențată în mică măsură (prin
reclamă, publicitate) sau chiar deloc de către firmă.
Dacă programul de producție nu poate fi realizat din cauza lipsei de echipamente, mașini și
tehnologii, atunci (𝑆2 ) transmite către subsistemul financiar (𝑆5 ) cereri de noi investiții.
În figura nr. 3 este reprezentat subsistemul (𝑆2 ) împreună cu principalele sale conexiuni.
Figura nr. 3
3. Subsistemul prețuri-costuri-profitabilitate 𝑺𝟑
În decursul existenței sale, firma poate menține aceeași tehnologie sau își poate schimba sau
perfecționa tehnologia de care dispune (la perioade destul de mari de timp). De regulă, firma
își schimbă tehnologia atunci când cea existentă nu mai este profitabilă, adică costurile
implicate de menținerea în funcțiune a mașinilor, utilajelor etc. depășesc veniturile obținute
prin utilizarea lor.
Dar, pentru fiecare nivel al producției, rezultă un anumit nivel al profitului, ceea ce face ca de
la 𝑆3 să fie transmise către 𝑆2 informații privind profitabilitatea realizării anumitor cantități
de produse utilizând tehnologiile existente.
Prin urmare, utilajele și echipamentele mai puțin profitabile sau chiar aducând pierderi sunt
eliminate treptat prin noi investiții în capacități de producție, făcute în raport cu resursele
financiare decise de către subsistemul financiar 𝑆5 .
Pentru a-și exercita rolul său în cadrul firmei, subsistemul 𝑆3 utilizează o serie de modele
bazate, în principal, pe funcția de profit și pe funcția de cost.
4. Subsistemul asigurării cu factori de producție (inputuri) 𝑺𝟒
Prin urmare, piața inputurilor denumește generic o mulțime de piețe specifice pentru fiecare
tip de factor de producție. Comportamentul firmei pe aceste piețe depinde de prețul fiecărei
piețe și influențează mai departe nivelul producției, costurile de producție și, în consecință,
mărimea profitului obținut de firmă.
De asemenea, subsistemului financiar (𝑆5 ) are interdependențe cu alte sisteme din mediul
înconjurător al firmei: statul, acționarii, băncile etc.
Concluzii
Prin urmare, firma are toate trăsăturile caracteristice unui sistem cibernetic, atributele și
evoluția acesteia constituind obiective de interes major în abordarea dinamică a economiei,
deoarece o economie națională eficientă și competitivă este alcătuită din cât mai multe firme
rentabile și competitive.
Modelarea sistemului cibernetic al producătorului
În economia de piață, întreaga activitate a firmei este orientată către piață, adică către
satisfacerea într-o măsură cât mai mare a cererii pentru produsul și/sau serviciul pe care
aceasta îl realizează. Pentru aceasta, firma concentrează toate resursele materiale, umane și
financiare de care dispune.
Subsistemul raporturilor cu piața (𝑺𝟏 ) este interfața dintre firmă și piața bunului și/sau
serviciului realizat. Acest subsistem declanșează, în continuare, în cadrul firmei procese prin
care aceasta se adaptează continuu la cererea pieței.
Piața bunurilor și serviciilor își exercită influența asupra firmei, în principal, prin intermediul
cererii pentru bunul și/sau serviciul pe care îl oferă firma. Această cerere se formează prin
interacțiunea pieței cu sistemul consumatorului și poate fi influențată în mică măsură (prin
reclamă, publicitate) sau chiar deloc de către firmă.
Analiza pieței întreprinsă de către firmă trebuie să explice influențele cererii pieței asupra
cantității cerute. De regulă, se urmărește determinarea unei relații cantitate - preț prin
intermediul căreia să se exprime cantitățile de produs cerute pentru diferite niveluri ale
prețului de vânzare practicat pe piață.
Dacă firma nu este de monopol, adică nu poate stabili unilateral prețul de piață, atunci ea
trebuie să ia informația privind prețul pieței ca atare și să determine comenzile probabile
asociate nivelului respectiv al prețului de piață.
Aceste comenzi, determinate pe o perioadă dată de timp (o lună, un trimestru, semestru, an),
se transformă într-un program de producție pe care (𝑆1) îl transmite subsistemului de
producție ( 𝑆2 ). De la subsistemul ( 𝑆2 ) sunt primite produse finite (realizate) pe care ( 𝑆1) le
livrează către piața bunurilor și serviciilor.
În cazul în care raportul dintre cele două prețuri nu este favorabil firmei, ea vânzând în
pierdere, apare riscul ca firma să intre în faliment (dacă această perioadă de prelungește).
Pentru a evita această situație, firma are două alternative:
- să nu mai vândă produsul respectiv - se poate realiza atunci când firma mai vinde și
alte produse profitabile;
Pentru a- și mări vânzările și/sau a putea vinde la un preț superior celui de pe piață, firmele
utilizează reclama și publicitatea care, însă, induc anumite costuri suplimentare.
𝐷 = 𝑎1 𝑥1 + 𝑎2 𝑥2 + ⋯ + 𝑎𝑛 𝑥𝑛 = ∑ 𝑎𝑖 𝑥𝑖
𝑖=1
Prin urmare, funcția de cerere a pieței este expresia matematică a dependenței dintre
cantitatea de produse cerută și prețul produsului și/sau alte variabile socio-economice cu
influență semnificativă asupra acesteia.
De regulă, funcția de cerere se introduce în modelele de firmă sub formă simplificată, în care
singura variabilă cauzală este prețul de piață al produsului, p.
sau neliniară:
𝐷(𝑡) = 𝑎𝑝(𝑡)𝑏 , 𝑎 < 0, 0<𝑏<1
𝐷(𝑡) = 𝑎 + 𝑏 ln 𝑝(𝑡), 𝑎 > 0, 𝑏 < 0.
“în mod normal, cu cât prețul unui produs este mai mare, cu atât cantitatea cerută din acel
produs este mai mică și invers, presupunând că toate celelalte variabile cauzale nu se
modifică”.
Reprezentarea grafică a funcției cererii pentru un anumit produs conduce la o curbă a cererii
care, în condiții normale, este descrescătoare (are panta negativă) (figura nr. 4).
D(t)
p(t)
Figura nr. 4
În situațiile în care este dificil de identificat dependența dintre cererea dintr-un anumit produs
și prețul de piață, se preferă reprezentarea legăturii dintre firmă și piață (prin subsistemul 𝑆1)
cu ajutorul unei funcții a vânzărilor, definită ca:
𝑆(𝑡) = 𝑓(𝑄(𝑡))
unde Q reprezintă rata outputului firmei (producția pe unitatea de timp), iar S este expresia
valorică a vânzărilor la momentul t.
𝑆 ′ (𝑄) > 0, adică funcția vânzărilor are randament descrescător în raport cu Q, altfel
spus, pe măsură ce outputul este mai mare, creșterea vânzărilor este din ce în ce mai
mică;
𝑆(𝑄) > 0 dacă 𝑄 > 0, proprietate ce asigură existența vânzărilor când firma
realizează o producție diferită de zero.
𝑆(𝑡)
𝑆(𝑡) = 𝑎1 𝐴(𝑡) {1 − } − 𝑎2 𝑆(𝑡) (1)
𝐷
Într-un astfel de model, firma are la dispoziție două instrumente pentru influențarea cererii:
- cheltuielile cu publicitatea 𝐴(𝑡) și
- prețul de vânzare 𝑃(𝑡).
În modelele de firmă mai recente se încearcă introducerea și altor instrumente pe care firma
le poate utiliza în raporturile sale cu piața bunurilor și serviciilor, și anume:
- modelele cu așteptări raționale privind fluctuațiile cererii pe piață în care se iau în
considerare politicile de investiții și angajare și impactul lor asupra vânzărilor 𝑆(𝑡).
Modelarea activității de producție a firmei
Dacă programul de producție nu poate fi realizat din cauza lipsei de echipamente, mașini și
tehnologii, atunci (𝑆2 ) transmite către subsistemul financiar (𝑆5 ) cereri de noi investiții.
Prin tehnologiile pe care le deține, firma are posibilitatea să transforme diferite produse în
alte produse. Vom considera că pentru firmă sunt de interes K produse, unele dintre ele
fiind inputuri pentru firmă, iar altele outputuri. În economie pot exista și alte produse care
nu au nimic de-a face cu firma.
Pentru fiecare produs din cele K putem înregistra producția firmei (outputul) sau consumul
productiv al acesteia (inputul), utilizând în cadrul vectorului de netputuri:
Prin urmare, tehnologiile firmei sunt date de mulțimea tuturor vectorilor de netputuri de
care aceasta este capabilă. Vom nota această mulțime cu 𝒁 ⊂ ℝ𝑲 .
Totuși, în majoritatea modelelor subsistemului de producție, produsele care sunt inputuri sunt
separate de produsele care reprezintă outputuri. Pentru aceasta, vom ordona indicii 1,2, … , 𝐾
asociați produselor astfel încât:
- de la 1 la N să reprezinte inputurile
- de la N+1 la N+M outputurile și
- de la N+M+1 la K produse de care firma nu mai este interesată (s-a renunțat la
producția lor sau la consumul acestora).
𝒛𝒌 ≤ 𝟎, 𝑑𝑎𝑐ă 𝒌 ∈ 𝟏, ̅̅̅̅̅
𝑵
{ 𝒛𝒌 ≥ 𝟎, 𝑑𝑎𝑐ă 𝒌 ∈ ̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
𝑵 + 𝟏, 𝑵 + 𝑴
𝒛𝒌 = 𝟎, 𝑑𝑎𝑐ă 𝒌 ∈ 𝑵̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
+ 𝑴 + 𝟏, 𝑲
În plus, vom nota cu:
3. Dacă 𝒚 ≤ 𝒚′ atunci 𝑽(𝒚) ⊆ 𝑽(𝒚′ ) (cu cât outputul firmei crește, cu atât necesarul
de inputuri devine mai mare).
Frontiera mulțimii 𝑽(𝒚) se numește izocuanta corespunzătoare outputului y. Aceasta
reprezintă locul geometric al combinațiilor de inputuri care conțin cantitățile minime din
fiecare input ce permit realizarea aceleiași cantități de output y.
Cea mai mare cantitate de output posibil de obținut în acest fel este dată de o funcție de
producție, notată cu 𝒇(𝒙) cu următoarele proprietăți:
𝒇(𝒙) este o funcție quasiconcavă - din convexitatea mulțimii Z. Deci pentru orice
combinație convexă de inputuri se obține un output mai mic decât fiecare nivel de
output ce s-ar obține utilizând doar câte un input.
𝒇(𝒙) este o funcție omogenă de gradul întâi – din economia de scală constantă în Z
înseamnă că 𝒇(𝜶𝒙) = 𝜶𝒇(𝒙).
Definiție. Funcția 𝒇: ℝ𝑵 ⟶ ℝ dată de 𝒚 = 𝒇(𝒙),
𝒇(𝟎, 𝒙𝟐 , … , 𝒙𝑵 ) = 𝟎
𝒇(𝒙𝟏 , 𝟎, … , 𝒙𝑵 ) = 𝟎
...................................
𝒇(𝒙𝟏 , 𝒙𝟐 , … , 𝟎) = 𝟎
Această proprietate arată faptul că orice input este necesar, chiar în cantitate mică, lipsa lui
făcând producția imposibilă.
În cazul în care funcția 𝒇(𝒙) este continuă și derivabilă, această proprietate se scrie:
𝜕𝑓(𝑥)
≥ 0, 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅
1, 𝑁
𝜕𝑥𝑖
𝝏𝒇(𝒙)
Mărimea ≥ 0 se numește eficiența diferențială (marginală) a inputului i. Din punct
𝝏𝒙𝒊
de vedere economic arată cu câte unități va crește producția (outputul) firmei la creșterea cu o
unitate a inputului i.
𝝏 𝝏𝒇(𝒙)
( ) ≤ 𝟎, 𝒊 ∈ ̅̅̅̅̅
𝟏, 𝑵
𝝏𝒙𝒊 𝝏𝒙𝒊
În cazul în care 𝒇(𝒙) este continuă și de două ori derivabilă în raport cu fiecare dintre
argumentele 𝑥𝑖 , 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅
1, 𝑁 , condiția de cvasi-concavitate se exprimă astfel:
𝝏𝟐 𝒇(𝒙)
𝑯=( ) ≤𝟎
𝝏𝒙𝒊 𝝏𝒙𝒋 ̅̅̅̅̅
𝒊,𝒋∈𝟏,𝑵
𝒇(𝝀𝒙) = 𝝀𝜹 𝒇(𝒙).
În modelarea posibilităților tehnologice ale firmelor pot fi utilizate multe tipuri de funcții de
producție. Dintre acestea, cele mai utilizate sunt funcțiile de producție cu factori
substituibili.
𝑸(𝒚𝟎 ) = {𝒙 | 𝒇(𝒙) = 𝒚𝟎 , 𝒙 ≥ 𝟎 }
- una care conține combinații de inputuri pentru care se obține un output 𝒚 < 𝒚𝟎
- cealaltă care conține combinații de inputuri pentru care outputul 𝒚 > 𝒚𝟎
- frontiera dintre cele două submulțimi este chiar izocuanta 𝑸(𝒚𝟎 ).
3. Un output y mai mare corespunde unei izocuante mai îndepărtate de originea
axelor de coordonate, deci se obține utilizând combinații substituibile de inputuri în
cantități mai mari.
În figura nr. 5 se reprezintă o izocuantă corespunzătoare unei firme care utilizează doar două
inputuri 𝒙𝟏 și 𝒙𝟐 , să zicem munca și, respectiv capitalul.
𝑥2
𝑄(𝑦0 )
O 𝑥1
Figura nr. 5
Din clasa funcțiilor de producție cu factori substituibili, cele mai utilizate în modelarea
subsistemului de producției sunt:
𝑵
𝜶 𝜶 𝜶 𝜶
𝒚= 𝒂𝒙𝟏 𝟏 𝒙𝟐 𝟐 … 𝒙𝑵𝑵 = 𝒂 ∏ 𝒙𝒊 𝒊
𝒊=𝟏
ln 𝑦 = ln 𝑎 + ∑ 𝛼𝑖 ln 𝑥𝑖
𝑖=1
Se arată că acest tip de funcție de producție îndeplinește proprietățile (1) – (4) ale funcțiilor
de producție.
𝜕𝑦 𝛼 −1 𝛼 𝛼𝑖
𝑒𝑖 = = 𝑎𝛼𝑖 𝑥𝑖 𝑖 ∏ 𝑥𝑗 𝑗 = 𝑦
𝜕𝑥𝑖 𝛼𝑗
𝑗≠𝑖
Elasticitatea producției în raport cu resursa i este:
𝜕𝑦 𝜕𝑥𝑖 𝜕(ln 𝑦)
𝜀𝑖 = : = = 𝛼𝑖 , 𝑖 ∈ ̅̅̅̅̅
1, 𝑁
𝑦 𝑥𝑖 𝜕(ln 𝑥𝑖 )
𝜀 = ∑ 𝜀𝑖
𝑖=1
𝜕𝑦
𝜕𝑥𝑗 𝛼𝑗 𝑥𝑖
𝛾𝑖𝑗 = − =− ∙
𝜕𝑦 𝛼𝑖 𝑥𝑗
𝜕𝑥𝑖
𝑥𝑖
deci este o funcție liniară de raportul . Prin urmare, o creștere proporțională a consumului
𝑥𝑗
𝑥 𝛼
𝑑 (ln (𝑥𝑖 )) 𝑑 (ln (𝛼𝑖 ) + ln(−𝛾𝑖,𝑗 ))
𝑗 𝑗
𝜎𝑖,𝑗 = = =1
𝑑(ln(−𝛾𝑖,𝑗 )) 𝑑(ln(−𝛾𝑖,𝑗 ))
𝜶 𝜶 𝜶
𝒂𝒙𝟏 𝟏 𝒙𝟐 𝟐 … 𝒙𝑵𝑵 = 𝒚𝟎
Rezultă
1
𝑦0 𝛼2
𝑥2 (𝑥1 ) = ( 𝛼1 )
𝑎𝑥1
1
𝑦0 𝛼2
lim 𝑥2 (𝑥1 ) = lim ( 𝛼1 ) =0
𝑥1 →∞ 𝑥1 →∞ 𝑎𝑥
1
Deci izocuanta are asimptotă orizontală axa OX1. Analog, obținem că pentru 𝑥2 → ∞,
izocuanta are asimptotă orizontală axa OX2.
Aceasta arată faptul că o cantitate de producție dată se poate obține în condițiile existenței
unui volum oricât de mic din una dintre resurse dacă există cantitate suficient de mare din
cealaltă resursă.
Această proprietate nu corespunde condițiilor reale din firme, motiv pentru care au fost
introduse funcții de producție cu elasticitatea substituirii resurselor constantă dar diferită de 1.
Funcții de producție cu elasticitatea de substituire constantă (CES)
𝛿
𝑁 −
𝜌
−𝜌
𝑦 = 𝑏 (∑ 𝛽𝑖 𝑥𝑖 )
𝑖=1
𝑁
𝛿 −𝜌
ln 𝑦 = ln 𝑏 − ln ∑ 𝛽𝑖 𝑥𝑖
𝜌
𝑖=1
1
−𝜌 −𝜌 −𝜌
𝑦 = 𝑏(𝛽1 𝑥1 + 𝛽2 𝑥2 ) , 𝛿 = 1.
𝑦0 −𝜌 −𝜌 −𝜌
( ) = 𝛽1 𝑥1 + 𝛽2 𝑥2
𝑏
de unde
1
1 −
𝜌
1 𝑦0 −𝜌 −
𝜌
𝑥2 (𝑥1 ) = [𝛽 (( 𝑏 ) − 𝛽1 𝑥1 )] .
2
În figura nr. 6 se reprezintă grafic această izocuantă.
𝑥2
1 𝑄(𝑦0 )
𝑦0 𝜌
( ) 𝛽2
𝑏
1
O 𝑦0 𝜌 𝑥1
( ) 𝛽1
𝑏
Figura nr. 6
1
𝑦0 𝜌
𝑥2 = ( ) 𝛽2
𝑏
1
𝑦0 𝜌
𝑥1 = ( ) 𝛽1
𝑏
𝛿
𝑁 −
𝜌
−𝜌
𝑦 = 𝑏 (∑ 𝛽𝑖 𝑥𝑖 )
𝑖=1
−(1+𝜌)
𝜕𝑦 𝛿𝛽𝑖 𝑥
𝑒𝑖 = = 𝑁 𝑖 −𝜌 ∙ 𝑦(𝑥) > 0
𝜕𝑥𝑖 ∑𝑗=1 𝛽𝑗 𝑥𝑗
𝜕𝑦 −𝜌
𝜕𝑥𝑖 𝛿𝛽𝑖 𝑥𝑖
𝜀𝑖 = 𝑦 = 𝑁
∑𝑗=1 𝛽𝑗 𝑥𝑗−𝜌
𝑥
Se observă că, în cazul funcțiilor de producție de tip CES, 𝜀𝑖 nu mai are o valoare constantă.
Pentru cantități constante din celelalte resurse, scăderea cantității utilizate din resursa i
conduce la creșterea elasticității producției în raport cu această resursă către zero. Deci,
raportul dintre eficiența diferențială a resurselor și eficiența lor medie scade odată cu
creșterea volumului de resurse utilizat.
Elasticitatea producției va fi:
𝑁 𝑁 −𝜌
𝛿𝛽𝑖 𝑥𝑖
𝜀 = ∑ 𝜀𝑖 = ∑ −𝜌 =𝛿
∑𝑁
𝑗=1 𝛽𝑗 𝑥𝑗
𝑖=1 𝑖=1
Prin urmare, în cazul funcțiilor de producție de tip CES elasticitatea producției nu depinde de
raportul dintre resurse, ca și în cazul funcțiilor de producție de tip Cobb-Douglas.
𝜕𝑦
1+𝜌
𝜕𝑥𝑗 𝛽𝑗 𝑥𝑖
𝛾𝑖𝑗 = − =− ( )
𝜕𝑦 𝛽𝑖 𝑥𝑗
𝜕𝑥𝑖
𝑥𝑖
Deci 𝛾𝑖𝑗 depinde de raportul dintre resurse, astfel încât, la o creștere proporțională a
𝑥𝑗
𝑥 𝑥
𝑑 (ln (𝑥𝑖 )) 𝑑 (ln (𝑥𝑖 ))
𝑗 𝑗 1
𝜎𝑖𝑗 = = =
𝑑(ln(−𝛾𝑖𝑗 )) 𝛽𝑗 𝑥 1+𝜌
ln ( ) + (1 + 𝜌) ln (𝑥𝑖 )
𝛽𝑖 𝑗
𝒙𝟏 𝒙𝟐 𝒙𝑵
𝒚 = 𝒃 𝐦𝐢𝐧 { 𝟎
, 𝟎 ,…, 𝟎}
𝒙 𝒙𝟏 𝒙𝟐 𝒙𝑵
Se observă că, în comparație cu celelate tipuri de funcții de producție, în acest caz există o
structură rațională unică a resurselor, dată de vectorul 𝑥 0 = (𝑥10 , 𝑥20 , … , 𝑥𝑁0 ).
Dacă vectorul resurselor x satisface relația 𝒙 = 𝒕𝒙𝟎 , unde 𝑡 > 0 este un scalar nenegativ,
atunci resursele sunt utilizate rațional, iar producția obținută este dată de 𝑦 = 𝑏𝑡. Orice
abatere de la această structură rațională conduce la utilizarea nerațională a unor resurse.
Deci, producția obținută are aceeași mărime ca și pentru vectorul consumului rațional de
resurse 𝑥 = 𝑡𝑥 0 . Resursele descrise de vectorul 𝑥1 sunt consumate fără nici un spor de
producție, ele neputând înlocui absența resursei N.
Prin urmare, substituibilitatea unei resurse aflată în cantitate insuficientă nu este posibilă, nu
doar în cazul în care lipsește complet, ca în cazul funcțiilor Cobb-Douglas și CES, dar și în
condițiile în care lipsește o anumită cantitate de resursă. Apare astfel conceptul de resursă
limitată, adică acea resursă pentru care se atinge minimul funcției de producție cu proporții
constante.
Creșterea cantității din resursa limitată determină creșterea producției, în timp ce creșterea
consumului din celelalte resurse, numite excedentare, nu conduce la creșterea producției. În
plus, este posibilă chiar o anumită scădere a intensității utilizării lor fără ca volumul
producției realizate să fie afectat.
sectorul gospodăriilor
sectorul firmelor (privat, productiv)
sectorul public (guvernamental)
sectorul extern
sectorul financiar
Fiecare dintre aceste sectoare (sisteme) este alcătuit din mulțimea de sisteme cibernetice
individuale existente la nivel microeconomic, însă ele nu reprezintă doar suma acestor
sisteme microeconomice.
Ca oricare piață, și piața la nivel macroeconomic există numai în măsura în care pe aceasta se
constituie simultan cererea și oferta. La nivel macroeconomic vorbim despre cererea
agregată și oferta agregată, obținute prin cumularea cererilor individuale și a ofertelor
individuale, formate pe piețele microeconomice corespunzătoare.
Aceste piețe sunt, la rândul lor, formate din alte piețe agregate.
Într-o economie de piață în care propritatea privată este dominantă, factorii de producție sunt,
în general, în proprietatea directă sau indirectă a indivizilor din cadrul gospodăriilor. Aceștia
îi oferă spre închiriere celorlalte sectoare, primind în schimb venituri (salarii, dobânzi, rente,
dividende etc.). Gospodăriile mai pot primii venituri sub forma ajutoarelor sociale, burselor,
pensiilor etc. (transferuri sau plăți transferabile).
Venitul disponibil al sectorului gospodăriilor, adică venitul care rămâne acestui sector
după ce se scad impozitele și taxele, este influențat de rata fiscalității.
În figura nr. 1 sunt reprezentate principalele fluxuri materiale și de fonduri dintre sectorul
gospodăriilor și celelate sectoare.
Figura nr. 1
Aceste fluxuri materiale și de fonduri pot fi sintetizate astfel:
oferă spre închiriere sectorului firmelor factorii de producție deținuți în proprietate (5)
și primesc în schimb de la acest sector venituri reprezentând plata serviciilor factorilor
de producție (6)
plătesc taxe și impozite către sectorul public (3) în schimbul unor bunuri și servicii
publice (4)
își plasează economiile pe piața financiară (7) și primesc în schimb venituri financiare
(8)
împrumută bani de pe piața financiară (8) și plătesc din venitul disponibil ratele la
împrumuturi și dobânzile aferente către sectorul financiar (7).
2. Sectorul firmelor (privat, productiv)
La nivel macroeconomic, sectorul firmelor (privat, productiv) este alcătuit din mulțimea
firmelor din economia națională care aparțin direct indivizilor (gospodăriilor) (le au în
proprietate) sau indirect (dețin acțiuni la firmele respective).
Pentru producția de bunuri și servicii destinate consumului final sau intermediar, sectorul
firmelor combină în anumite proporții (tehnologii) resursele atrase de pe piața factorilor de
producție.
În figura nr. 2 sunt reprezentate principalele fluxuri materiale și financiare care se formează
între sectorul firmelor și celelate sectoare (sisteme) ale economiei naționale:
sectorul firmelor plătește impozite și taxe sectorului public (3), primind în schimb
bunuri și servicii “publice” (4) (apărare, administrare, educație, acces la infrastructură
etc.);
sectorul firmelor economisește o parte din venitul net realizat și îl trimite către piața
financiară (9) de unde primește, în schimb, venituri din dobânzi (10);
Datorită dualității dintre fluxurile de intrare și cele de ieșire către sectorul extern, se utilizează
conceptul de export net, reprezentând diferența dintre fluxul de plăți pentru produse exportate
și produse importate (6).
Figura nr. 2
3. Sectorul public (guvernamental, Stat)
Sectorul public (guvernamental, Stat) este format din totalitatea instituțiilor centrale și locale,
precum și din firmele aflate în proprietatea statului (regii, societăți comerciale etc.) care
realizează bunuri și servicii publice (apărare, sănătate, ordine publică, administrație etc) dar și
bunuri și servicii destinate consumului celorlalte sectoare ale economiei (rețele de
comunicații, autostrăzi, spitale, școli etc.).
Sectorul public cumpără de la sectorul firmelor bunuri și servicii pe care le utilizează apoi
pentru realizarea de bunuri publice. Alteori, sectorul public poate el însuși realiza bunuri și
servicii prin intermediul firmelor aflate în proprietatea statului, utilizând pentru aceasta
resurse închiriate de pe piața factorilor de producție.
Pentru a produce și achiziționa bunuri și servicii publice, sectorul public utilizează veniturile
provenite din impozite și taxe plătite de către sectorul gospodăriilor, sectorul firmelor și
sectorul financiar. De asemenea, o parte din venituri provin de la sectorul extern din taxele
vamale.Totalitatea cheltuielilor realizate de sectorul guvernamental (public) reprezintă
cheltuielile guvernamentale.
Sectorul public funcționează, de regulă, în condițiile unui deficit bugetar. Pentru a acoperi
deficitul bugetar, sectorul guvernamental utilizează împrumuturi publice (pe piața financiară
internă sau internațională) și plătește dobânzi la datoria publică către sectoarele de la care a
afăcut împrumutul public (sectorul gospodăriilor și sectorul financiar).
În figura nr. 3 sunt reprezentate principalele conexiuni materiale și financiare dintre sectorul
public și celelalte sectoare ale economiei naționale.
Figura nr. 3
există două fluxuri similare de bunuri publice între sectorul guvernamental și sectorul
gospodăriilor, respectiv cel al firmelor (3) prin care bunuri și servicii care nu sunt
asigurate de către sectorul firmelor sunt furnizate celor două sectoare;
al patrulea flux este cel prin care sectorul public închiriază factori de producție de la
sectorul gospodăriilor (6) în schimbul plății serviciilor acestora (5);
al cincilea flux este cel prin care sectorul public împrumută de pe piața financiară
fonduri pentru a acoperi deficitul bugetar (8) plătind, în schimb, dobânda la datoria
publică (7);
un ultim flux este cel al economiilor realizate de sectorul public care sunt plasate pe
piața financiară (7), acesta primind în schimb venituri din dobânzi (8).
Se observă că ultimele două fluxuri prezentate mai sus pot fi considerate duale (numai
direcția fluxurilor este inversă). În funcție de diferența dintre intrările totale de fonduri și
ieșirile de fonduri către piața financiară, sectorul public poate fi debitor net sau creditor net pe
piața financiară.
4. Sectorul extern
O economie fără sectorul extern este o economie închisă; în caz contrar, spunem că avem o
economie deschisă.
Orice economie națională are nevoie de bunuri și servicii pe care sectorul firmelor intern nu
le realizează sau le realizează în cantități insuficiente. Prin urmare, aceste bunuri și servicii
vor fi importate.
Pentru importuri, cele două sectoare trebuie să plătească o parte din veniturile lor, în timp ce
pentru exporturi ele primesc venituri din exterior. Pentru a rezolva transformarea valutelor
străine în valuta internă și invers, sectorul extern utilizează piața valutară.
În afară de aceste fluxuri comerciale, orice economie are intrări și ieșiri de fluxuri de capital.
De regulă, acestea constau în investiții străine făcute de rezidenții altor state în economia
internă, respectiv investiții ale cetățenilor rezidenți ai statului respectiv în alte economii sau
pe piețe financiare internaționale. Și aceste fluxuri sunt transformate prin intermediul pieței
valutare: cele de intrare în valuta internă, iar cele de ieșire într-o valută recunoscută
internațional sau în valută țării în care el va merge.
Valoarea unei valute interne în raport cu o valută străină reprezintă rata de schimb, care
constituie prețul pieței valutare. Rata de schimb reflectă intensitatea fluxurilor
internaționale de fonduri. Modificările care afectează rata de schimb de pe piața valutară
afectează fluxurile materiale și financiare din economia respectivă.
Deci, principalele conexiuni dintre sectorul extern și celelalte sectoare ale economiei
sunt:
două fluxuri materiale de export și import (1) și (1’), dublate de două fluxuri de
fonduri în sens invers, reprezentând plățile pentru export (2) și, respectiv, import (2’);
două fluxuri de fonduri reprezentând intrări (3), (3’) și ieșiri (4), (4’) de capital
financiar.
Aceste patru fluxuri se formează între sectorul extern din economia națională și celelate
economii, denumite generic “restul lumii”.
Figura nr. 4
5. Sectorul financiar
Sectorul financiar este constituit din mulțimea băncilor de diferite tipuri și a celorlalți
intermediari financiari (societăți de asigurări, fonduri de pensii, fonduri de investiții etc.)
care există într-o economie.
De regulă, sectoarele care economisesc cel mai mult sunt cel al gospodăriilor și sectorul
public. Formele de economisire cle mai frecvent utilizate sunt: depozite bancare, cumpărarea
de obligațiuni ale firmelor, cumpărarea de polițe de asigurare, contribuții la fondul de pensii
etc. Sectoarele care împrumută fondurile cele mai mari sunt sectorul public și sectorul
firmelor (privat).
De asemenea, băncile comerciale creează noi depozite bancare când dau credite pentru
consum și credite pentru investiții. Posibilitatea băncilor comerciale de a crea bani este
limtată de volumul rezervelor pe care ele le constituie la Banca Centrală. Prin intermediul
politicilor monetare, Banca Centrală exercită controlul asupra ofertei de bani și a rezervelor
băncilor comerciale.
În figura nr. 5 se reprezintă principalele conexiuni dintre sectorul financiar și celelalte
sectoare din economia națională:
patru fluxuri financiare, (1), (2), (3) și (4), reprezentând economiile realizate în
sectorul gospodăriilor, sectorul firmelor, sectorul public și sectorul extern;
patru fluxuri financiare, (5), (6), (7) și (8), reprezentând creditele acordate acestor
sectoare;
Figura nr. 5