Sergiu Fărcăşan

MANUALUL BUNULUI CÂRPACI

Coperta şi ilustraţiile de
ION DOGAR MARINESCU

EDITURA ALBATROS
 ELOGIUL CÂRPACIULUI
1.
Există în viaţă o vârstă când fiecare autor se decide să
scrie opera vieţii lui, un monument durabil ca bronzul. Am
ajuns la concluzia că eroul cel mai îndreptăţit la bronzul
nostru cel mai de soi este cârpaciul. Cârpacii încă nu sunt
răsplătiţi aşa cum ar merita. Adesea nici nu sunt organizaţi.
Nu există nici măcar în ziua de azi – deşi tehnica modernă a
făcut atâtea progrese – vreun sindicat al cârpacilor sau
măcar o asociaţie. Numeroase sunt azi meseriile în care se
conferă titluri, dar nimeni n-a luat încă iniţiativa de a
decerna cuiva titlul de doctor în cârpăceli. Legăturile
internaţionale ale cârpacilor sunt extrem de slabe, mai
curând sporadice, iar numărul de cârpaci trimişi în schimb
de experienţă peste hotare este cu totul nesatisfăcător.
Există azi manuale de tot felul – pregătirea nervoasă a
sportivului, manualul numerelor de telefon care au existat
înainte de a fi schimbate, îndrumătorul turnătorului amator,
manualul călătorului de tramvai… Viaţa a atins un înalt grad
de tehnicitate: nu mai e cu putinţă să te sui într-un autobuz
fără a poseda o anumită tehnică şi temeinice cunoştinţe
teoretice, – şi tocmai un domeniu atât de întins, traversând
meserii atât de diferite, cum e acel al cârpăcelilor, nu se
bucură de niciun îndreptar, e pur şi simplu nereglementat şi
lăsat la voia întâmplării. Mulţi cârpaci, din această cauză,
sunt obligaţi să lucreze din proprie iniţiativă. Ei fac
improvizaţii dramatice pentru a ridica o activitate oarecare la
rangul de adevărată cârpăceală. Or, dacă ar exista un
manual cuprinzând măcar experienţa de bază în acest
domeniu, atunci robinetele care pică, troleibuzele care gem,
mânerele care se rup, conservele care nu se deschid,
motoarele de automobile noi, care crapă şi lasă să le scape
uleiul, acumulatoarele care se descarcă, utilajele care nu se
descarcă la vreme din vagoane, filmele care se rup la mijlocul
filmului, telefoanele la care nu se formează numărul,
telefoanele la care se încalecă voci necunoscute, telefoanele
care taxează greşit, întotdeauna în plus, ca şi telefoanele cu
centrală, ca şi telefoanele în general, unele telefoane, ca să
nu exagerăm, cartofii cu pământ, studenţii cu favoriţi, carnea
cu zgârci şi mai ales carnea cu os mult şi osul mult fără
măduvă, studenţii fără favoriţi, dar cu note proaste sau –
chiar! – barbă, magazinele care au de toate afară de ce-ţi
trebuie, lifturile care, se ştie, gropile care sunt presărate pe
drumuri şi străzi doar din când în când, în loc de a alcătui
un lanţ continuu, revistele cu rime, ziarele fără informaţii,
golurile în aprovizionarea unor fabrici, ca şi lipsa de goluri în
fotbal, tăierea salcâmilor Brăilei, cu ani în urmă, sau a
plutelor străvechi de pe locul unde se credea că va trece
autostrada Bucureşti-Piteşti, nepunctualitatea televiziunii,
menită să le dea un exemplu cetăţenilor chemaţi să semneze
la timp condica de dimineaţă, ca şi nepunctualitatea
trenurilor, ca şi aceea a ceasurilor publice – TOATE ACESTE
ASPECTE CARE AZI SUNT SOCOTITE EXCEPŢII,
ANACRONISME, ACCIDENTE, RĂMÂNERI ÎN URMĂ,
RĂMĂŞIŢE ALE VECHIULUI SAU IMPERFECŢIUNI
VREMELNICE ALE NOULUI ar putea, în locul apariţiei lor
nesistematice, sporadice, întâmplătoare, să capete UN LOC
FERM ŞI STABIL în organizarea noastră, o sistematizare, o
reglementare a cârpăcelii, care să le răpească specificul
caracter de provizorat şi de surpriză şi care să ducă la un tot
închegat şi armonios. Dacă un film e programat de
televiziune pentru 20.30 şi începe cu 57 minute mai târziu,
există primejdia ca omul de rând să creadă că televiziunea
întârzie întotdeauna; numai un om educat peste medie, cu
cunoştinţe în calculul probabilităţilor, ştie că există şanse ca
undele ultrascurte, printr-o eroare regretabilă, să transmită
filmul – uneori – şi la vreme. Dacă mergi pe stradă – cu
maşina sau pe jos – vreme de câteva minute, fără să dai de
gropi, capeţi un fals sentiment de securitate, care îţi slăbeşte
atenţia faţă de faptul că noul apare mereu în existenţa
noastră şi că strada pe care ai trecut ieri a fost vizitată de
instalatori care ţi-au pregătit între timp o groapă nouă.
 Iată – de n-ar fi să ne oprim decât la aceste două exemple –
cât de grave situaţii creează lipsa de omogenitate întru
cârpăceală, subaprecierea teoretică, lăsarea cârpăcelii la voia
întâmplării.
(Unii ar putea să-mi obiecteze:
— Dumneata, ca toţi făuritorii de teorii, eşti unilateral!
Fenomenele triste pe care le-ai amintit mai sus nu ţin
neapărat numai de cârpăceală. Mai există nepăsare,
nepunctualitate – cum singur ai spus – indisciplină,
iresponsabilitate, din păcate…
— Da, recunosc eu, însă toate astea sunt cuvinte cu ne
sau in sau i, întoarceri pe dos, lipsuri: unde nu-i
punctualitate, e nepunctualitate. Cârpăceala mea este însă
un concept pozitiv, activ, de sine stătător.)
Pentru a remedia starea de provizorat a cârpăcelii, am
propus alcătuirea unei comisii interjudeţene de cârpăceală,
care să coordoneze activitatea cârpacilor din diferite locuri de
muncă: comitetele şi comisiile care se ocupă cu preţuri şi cu
organizarea muncii ar putea introduce o categorie tarifară
cârpaci, un sistem premial pentru cârpaci, cursuri de
cârpăceală rapidă, cursuri pentru recârpăcire a lucrărilor
insuficient cârpăcite de cârpacii originari, studii academice
pentru titluri de cârpaci primar şi cârpaci stagiar.
Fondurile necesare s-ar putea strânge lesne prin imputări
şi amenzi aplicate acelora care refuză cu încăpăţânare să se
alinieze, să se încadreze între cârpaci. (Un talentat ideolog
economist îmi atrage atenţia: 98,3% dintre oameni sunt
înaintaţi în raport cu ceilalţi. Sunt, dacă se poate spune
astfel, necârpaci. Deci, afirmă statisticianul, amenzile
aplicate acelora care nu cârpăcesc ar avea avantajul de a se
aplica MAJORITĂŢII. În timp ce amenzile actuale sunt
impuse doar din când în când, unui număr mic de oameni –
amenzile propuse de mine ar constitui o bază largă, sigură şi
permanentă de venituri, întrucât ar fi amendată majoritatea
necârpăcitoare a populaţiei.) Plăţile pentru anumite lucrări
(plăţi pentru zidari, pentru pictori scenografi, pentru
asfaltarea drumurilor, pentru ilegală întrerupere de sarcină,
sau invers, tot ilegală provocare de sarcină, pentru căruţaşii
cu moloz, pentru noi teoreme matematice, pentru inovaţii,
consultaţii medicale, pentru concursuri „cine ştie câştigă“ cu
plata în obiecte greu vandabile) plăţi în parte ilegale şi
numite bacşiş, dacă s-ar sista complet, ar permite crearea de
economii şi îndreptarea cu folos a acestor fonduri spre
cârpaciul anonim, cel care trudeşte de dimineaţa până seara
şi care nu figurează niciodată în scripte cu lucrări proprii, ci,
modest şi conştiincios, se mulţumeşte cu stricarea lucrărilor
făcute de alţii, cârpaciul care stă la originea multor fenomene
actuale şi care, din păcate, trece neobservat.
Într-adevăr, cetăţeanul nostru de azi are adesea
deplorabilul obicei de a vorbi despre „ei“, care întotdeauna
sunt alţii decât el. „Ei“ i-au desfundat strada, „ei“ i-au stricat
copilul, „ei“ i-au anemiat bugetul atunci când a pierdut la
cărţi sau când şi-a băut banii; chiar dacă e director, sau
chiar director general, tot ce merge prost în subordinea lui li
se datorează „lor“; ba mai mult – culme a dispreţuirii
cârpaciului! – chiar când EL ÎNSUŞI a cârpăcit cum nu se
poate mai energic o treabă şi a încurcat-o definitiv, cârpaciul
fetişist îşi desconsideră propria lucrare şi vede aci „lucrătura
lor“.
Cauza acestei subaprecieri şi mitizări a cârpăcelii este,
după părerea noastră, de ordin teoretic.
Lipseşte o filosofie a cârpaciului!
Principiile cârpăcelii sunt răspândite ici şi colo, la
întâmplare. Iată, aşadar, ce muncă imensă şade în faţa
noastră! A venit vremea să ne întrebăm: ce este un cârpaci?
Cum îl putem recunoaşte, pe stradă sau în oglindă? Şi, mai
ales, care sunt poruncile cârpăcelii, cele nouă porunci – nu
zic zece, ca să nu cad în misticism – ale cârpăcelii?
2.
Să începem cu factorul uman, pildă simplă şi pe înţeles.
Să-l luăm, pe scara cea mai modestă (că doar n-o să
începem cu miniştri!) pe reparatorul de aragazuri. Deunăzi,
mi-a spus râzând că am avut mare noroc: dacă nu-şi făcea el
drum prin cartier, mâine mi-ar fi sărit în aer cel puţin
bucătăria, dacă nu întreg spaţiul locativ.
Studiindu-l pe acest instalator, am elaborat o primă
definiţie: un specialist este o persoană care ştie cel mai bine
să-ţi explice de ce nu se poate face un lucru. Alţi reparatori,
înainte, veneau – dacă veneau – în mare scârbă, nu fără a te
fi supus în prealabil la un interogator foarte strâns:
— Ce reparaţie aveţi de făcut?
Întrebare-cursă: orice ai răspunde ţi se spune că asta
depinde de altă cooperativă. M-am învăţat deci să ocolesc
subiectul cu prudenţă:
— Tocmai, că nu ştiu ce e de reparat. Ştiu numai că s-a
defectat aragazul.
O privire bănuitoare:
— Cum face?
Aici, ca răspuns, din nou prudenţă: mă căznesc să scot, în
imitaţie, un zgomot greu clasabil.
— Ce marcă e? Câte ochiuri are?
— Nu ştiu marca. Am uitat câte ochiuri.
Altă privire, tot suspicioasă.
— N-avem acum aici decât omul care se ocupă de frigidere.
— Am şi frigider! răspund eu plin de speranţă. Tot defect!
— Aţi încercat să le reparaţi singur pe toate?
De data asta, bănuiala lui e inspirată de cea mai legitimă
prudenţă. Există o molimă. Se înmulţeşte în oraş numărul
soţilor-minune, cei care, sâmbătă după-masă şi duminică
toată ziua, îşi pun pe cap un basc prăpădit, îşi pun hainele
cele mai proaste şi încep să demonteze lucrurile din casă. E
de neînţeles şi absolut groaznic: parcă n-ar mai avea nicio
altă distracţie, nici filme, nici televiziune, nici măcar cărţi –
numai şi numai montat şi demontat. Îşi pun bascul şi încep:
— O să ţi-l fac ca nou! îşi ameninţă ei nevasta.
Dacă toată lumea se pricepe la fotbal, la literatură, la
toate, de ce nu s-ar pricepe şi el la aparatajul casnic şi la
electronică? Bietele soţii oftează. Altădată, în romane,
bărbaţii se duceau prin oraş să joace cărţi, să chefuiască
până-n zori sau să aibă vreo întâlnire discretă cu amanta.
Casa era casă! Casa era respectată! Nu se atingeau de
aparatajul casnic! Bărbaţii de astăzi însă nu mai au nimic
sfânt. Dacă vin seara mai târziu, n-au privirea aceea
strălucitoare şi vinovată a omului care s-a văzut cu alta, n-
au bucheţelul acela de flori, adus soţiei, prin care bărbatul
sincer ataşat încearcă să-şi aline remuşcările, n-au
comportarea aceea amabilă – „nevestic iubit! ce dor mi-a fost
de tine!” – a omului care vrea să-şi răscumpere păcatele. Cu
ochiul nu înviorat, ci stins, cu conştiinţa curată, se răstesc
sau gem:
— Descalţă-mă! Vin de la o şedinţă. Mă dor toate oasele.
Mă doare ceafa. Calcă-mă pe spinare. A vorbit mai mult de o
oră. Masează-mă pe frunte.

După ce-şi mai vin în fire, îşi pun bascul cel ofilit şi
declară:
— Sunt prea obosit ca să mai ies undeva. Adu-mi trusa cu
scule. O să-ţi aranjez radioul!
 — Dar, Mişule, îl am cadou de nuntă de la mama! Şi merge
bine!
— Vreau să-i adaptez gama de ultra-scurte. Să vezi ce
sunet o să iasă! Nu pierzi nimic, cum îl demontez, aşa o să-l
montez la loc.
După două ore, casa se umple de blesteme la adresa „lor“:
— Unde au pus ăştia condensatorul?! Cum dracu’ vor
tâmpiţii ăştia să ajung la condensator, dacă i-au pus în cale
releul de la potenţiometru?!
Se fac afirmaţii grave, pe care nu le vom reproduce, şi care
sunt atenuate doar în cazul când e vorba de mărci ca
Telefunken sau Blaupunkt:
— Ce fel de nemţi sunt ăştia? Eu nu înţeleg ce fel de nemţi
sunt ăştia!
După care urmează bănuieli cumplite:
— Sunt sigur că la aparatele pe care le vând la ei acasă, nu
îndrăznesc să pună condensatorul tocmai acolo! Au ştiut că e
pentru noi! Lasă-mă, dragă, în pace (asta la adresa nevestei),
că o să-ţi aduc unul de meserie, şi o să vezi că nici ăla nu se
mai descurcă în şurubăraia asta.
Reparatorii de meserie se feresc ca de foc să calce pe
urmele unui astfel de soţ-minune. Mai curând ar prefera să
aibă de-a face cu miliţia economică sau cu fiscul, decât să
dreagă urmele activităţii unui paşnic cetăţean care a
încercat, ca distracţie duminicală, s-o repare pe Ileana
(maşină de cusut). Aşadar, când solicit la cooperativă o
reparaţie, îi încredinţez pe interlocutori că n-am pus mâna,
că sunt mai mult decât nepriceput, că îmi recunosc umil
incompetenţa şi că sunt dispus să plătesc bine. Caut,
descriindu-mă, să schiţez abil portretul unui fraier, ca să-i
momesc. (Ei sunt de obicei atraşi, am observat, nu atât de
banii mei, cât de piesele mele: nu cele de teatru, ci cele de la
aragaz: „Ţeava asta nu mai e bună de nimic! Vă pun eu una
nouă! Cheia asta e bună de aruncat! V-o înlocuiesc.
Robinetul ăsta e de pe vremea lui Pazvante!” Le plac lucrurile
vechi ca unor colecţionari de antichităţi: le învelesc cu grijă
în hârtie; şi, după ani, vine altul şi te mustră: „Ce-aţi putut
să faceţi? Unde-i robinetul care era perechea ăstuia? Păi,
domnule, acela era robinet dinainte de război, nu trebuia să-l
daţi pentru nimic în lume, trebuia schimbată numai
garnitura!”).
Aşadar, privesc în ochi omul de la cooperativă şi-i declar
nevinovat:
— Habar n-am ce marcă e şi ce are! Să facă ce-o vrea, să ia
ce-o vrea, să pună ce-o vrea, numai să-l repare.
— Bine, zice omul momit, o să treacă pe seară, că durează
până vine.
— Sunt aici cu maşina, îl ispitesc eu. Îl iau cu maşina.
— Şi după ce termină?
— Îl aduc îndărăt.
— De ce îndărăt? mă mustră omul. Aşteaptă atâţia clienţi.
— Bine, bine, îl transport pe urmă până la primul client.
Omul se scarpină după ceafă, nehotărât:
— Câte locuri libere mai aveţi în maşină? Şi ce marcă de
maşină aveţi?
E momentul să-i îndes în palmă argumentul decisiv.1

3.
Dar aceştia, cum vă spuneam, sunt reparatorii ocazionali.
Omul meu însă – specialistul de care vă povesteam – e un
cârpaci permanent, pe care mi l-am asigurat cu mare trudă:

1 Însă, în urma citirii unor articole, nu îl îndes. (n. a.)

de câţiva ani, izbutesc să-l aduc la fiecare trei-patru
săptămâni, să repare diferite utilaje casnice pe care le
menţine într-o excelentă stare de provizorat. E un cârpaci
care-şi iubeşte meseria. Un instalator obişnuit îţi face
reparaţia şi nu-l mai revezi (e concediat sau promovat sau
arestat sau transferat, sau poate că tu eşti mutat, sau
amândoi, sau poate e reorganizată şi unitatea de care
aparţine sau poate ţi-a distrus tot aparatul şi trebuie să-ţi
cumperi unul nou). Cu un astfel de instalator nu există
niciun contact uman, n-apuci să-l cunoşti, să te
împrieteneşti cu el. Cârpaciul meu însă este un om care te
iubeşte, care se întoarce mereu la tine; relaţia cu el este un
număr neîncetat de regăsiri; e ca un bătrân medic de familie,
din aceia vechi care se pricepeau la toate şi care te întrebau
sfătos pe tine, tatăl:
„Ce mai face Ionel al nostru? Cum îi mai merg gâlcii? Iar n-
a fost cuminte?“
Aceeaşi relaţie personală, adânc umană şi liniştitoare, te
leagă de cârpaci. Îl vezi cu dragoste cum intră cu zâmbetul
lui dătător de siguranţă:
„Ce mai face garnitura noastră de robinet? Tot mai pică,
tot mai pică? Şi drăguţul nostru de aragaz, tot nu v-a
aruncat în aer? De ce nu vă cumpăraţi unul australian? Eu
vi-l repar, dar să ştiţi că nu pot să vă fac nimic decât să vă
iau banii.“
 (V-am spus: cârpaciul specializat ştie mai bine ca oricare
altul să-ţi explice ce n-o să facă şi de ce. Deosebirea dintre
specialist şi nespecialist tocmai asta e: amândoi îţi strică
aparatul, dar numai primul ştie să-ţi explice frumos şi clar
de ce nu se putea altfel. Un cârpaci de rând îţi aminteşte
uneori, fără voie, de principiul socratic: „Tot ce ştiu, e că nu
ştiu nimic.“ Cu cât însă un cârpaci e mai profund specializat,
cu atât la el principiul socratic capătă un înţeles mai robust:
„Tot ce ştiu e că nu ştiu nimic.“)
— Pentru o lucrare definitivă, continuă cârpaciul meu, ar fi
nevoie de furtunuri fibroglisante cu acoperiş vibratil, robinete
de 25 de vaţi plus cheltuielile de transport, vă spun eu de
unde să luaţi aprobare. Şi zidul tot se dărâmă, tot se
dărâmă? Aţi încercat nişte bulumaci de plastic? Să ştiţi că
albastrul rezistă cel mai bine. Pentru ştecăr vi-l trimit pe
frati-meu, eu sunt numai cu prizele.
Ajuns aici, constat că există primejdia să confundaţi
cârpaciul cu treapta lui cea mai elementară, reparatorul. Or,
manualul nostru îşi propune să îmbrăţişeze şi categoriile cele
mai calificate, cârpacii care-i coordonează pe alţi cârpaci sau
chiar cei care voiajează pentru a culege tot ce-i mai bun în
experienţa cârpacilor din străinătate.
Unul din cei mai ingenioşi cârpaci pe care i-am cunoscut a
călătorit mai bine de două luni în Occident pentru a cumpăra
cea mai evoluată instalaţie de microfilme. Pentru
documentare, ca să nu mai ţii arhive imense, fotografiezi
toate hârtiile pe microfilm şi pe urmă iei hârtia şi o dai la
tocat, pentru recuperare. Economia de spaţiu, de timp, de
hârtie e fantastică. Omul a cumpărat instalaţia de
microfilme, dar, prudent, a plătit şi pentru o mare rezervă de
microfilme, ca să ajungă pe zece ani. N-a uitat să
achiziţioneze decât aparatele de proiecţie. E ca şi cum ai
construi un mare cinema, cu scaune pluşate, ai cumpăra
filme, şi nu ţi-ar lipsi decât aparatul de proiecţie.
 Mi-a destăinuit însă că nu uitase, ci spera să mai facă
astfel o a doua călătorie, ca să cumpere aparatul cu pricina.
Ajungem deci la unul din cele mai importante principii ale
cârpăcelii: nimeni nu e cârpaci fără motiv.
4.
Au trecut astfel anii. În fiecare an se făcea o listă de
importuri şi pe fiecare listă existau câteva zeci de dolari
pentru achiziţionarea unui mic (unic) aparat de proiecţie a
microfilmelor. Şi în fiecare an un alt cârpaci (directorul
general care aprobase listele: na! că m-am legat şi de funcţii
mai mari, ca să vedeţi ce curaj pe mine) tăia mica investiţie
de pe listă. De ce? Pentru economii. Ca să economisească
câteva zeci de dolari, ţinea imobilizată toată instalaţia de
microfilmare care costase mii.
Asta pare a contrazice teza noastră, cum că nimeni nu e
cârpaci fără motiv. Cârpăcirea pare făcută fără motiv: simplă
prostie. Dar, răspundem noi, şi prostia e un motiv, la fel de
eficace ca oricare altul. Apoi, să nu uităm, cârpaciul respectiv
putea astfel să se evidenţieze, ca om care a făcut economii.
Ba, dacă ne uităm mai bine, o să vedem că prostul respectiv
nu e într-atât de prost cum pare. Ba chiar aş îndrăzni să zic,
e mai deştept decât noi, cei ce ne ocupăm cu satira, şi în
orice caz o duce mai bine, inclusiv inima.
 Cârpaciul demn de acest nume se uită la lucru în sine – nu
la rezultatul dobândit. Dacă aş încerca să vă explic asta în
termeni de economie, m-aţi blestema până la sfârşitul zilelor,
şi, de plictiseală, aţi arunca această carte cât colo. Să luăm
deci un exemplu mai simplu. Suntem la o ruletă.
Manipulantul – aşa-numitul crupier – ne spune dinainte, pe
furiş, cu absolută siguranţă, numărul câştigător. Numărul
care iese ne oferă de 36 de ori miza. De pildă, punem o mie
de lei pe pătrăţelul însemnat patru şi iese patru: înseamnă că
am câştigat treizeci şi şase mii lei. Cel care a scos, cu o mie
de Iei, treizeci şi şase de mii, a câştigat; însă cel care s-a
abţinut să mizeze o mie de lei a făcut economii.

Afacerile sau economia reprezintă o astfel de ruletă, în care

câştigul devine cel mai adesea previzibil cu precizie. Numai
că, în concepţia cârpaciului, banii câştigaţi nu-s ai tăi, ci ai
statului: dacă pui mereu câte o mie de lei şi ies mereu
treizeci şi şase de mii lei, nu te alegi cu nimic; dacă însă te
abţii mereu, înseamnă că ai făcut economii şi ciupeşti şi tu,
de fiecare dată, un comision de zece lei.
S-ar zice că statul face o afacere proastă, pierzând mereu
35 010 lei, din cauza interesului pe care îl are un cârpaci, de
a câştiga zece lei.
— Dar – îmi destăinuia un cârpaci – interesul suprem nu e
să produci, ci să nu produci. Câştigul iese din minusuri, nu
din plusuri. Alţii se căznesc să creeze nevoi noi, mode noi,
reclame noi; filosofia mea, dimpotrivă, este să suprim nevoile,
să restrâng, să îngustez, să ajustez, să reglementez mai
strâns, să înlocuiesc, să menţin moda mereu la fel, ca să nu-
mi dezorganizez producţia prin schimbări, să menţin reclama
la un minim elementar („cumpăraţi pantofi la magazinele de
încălţăminte!”), să comunic mereu că de la data de…
încetează, se termină, nu se mai admite, nu se mai aprobă,
se interzice, ba chiar se usucă.
— Bine, dar în felul ăsta creezi sărăcie, în loc să creezi,
cum ne cere teoria, un belşug de produse.
— Belşugul – mi-a comunicat cârpaciul – mă interesează
pentru buzunarul meu, nu pentru societate sau stat. La orice
tranzacţie, dat fiind faptul că am doi copii, soţie, o prietenă şi
o mamă (vilă) de întreţinut la ţară, sunt obligat să mă întreb:
ce-mi iese mie din asta?
— Te rog, l-am implorat eu, să-mi destăinui o ultimă taină.
— Cu plăcere, a răspuns el fără plăcere.
5.
Faceţi-vă o cafea, căci suntem spre sfârşitul Elogiului
nostru.
— De unde, l-am întrebat eu pe cârpaciul cu pricina,
provine precizia cârpăcelii?
— Cum adică, precizia cârpăcelii?
— Dintr-un întreg plan, directorul la care te referi tăia
tocmai aparatul de proiecţie, adică tocmai partea vitală. Am
observat că întotdeauna cârpacii te nimeresc în mijlocul
pălăriei. Instinctul nu-i înşală niciodată. Dacă îi prezinţi un
model nou de minge, cârpaciul nu va obiecta decât împotriva
faptului că sare. Dacă îi arăt un text literar, cârpaciul nu-mi
cere să tai decât miezul, sau măcar partea care ia aplauze.
Dacă un cârpaci îmi comandă un zgârie-nori, sunt sigur că
nu va obiecta decât împotriva faptului că are mai multe etaje.
— Te înşeli, zise cârpaciul. Întotdeauna, un lucru gândit
cu cap e un întreg. Să luăm, de pildă, un automobil. Mergi cu
el şi îl arăţi cârpaciului, iar cârpaciul îţi spune: „Nu s-ar
putea fără motor?“ Sau: „Nu s-ar putea fără roţi?“ Sau:„ Nu
s-ar putea fără volan? Observă te rog că oricare dintre aceste
părţi pare la fel de esenţială. Abia DUPĂ ce el ţi-a făcut
obiecţia, tu, văzând că ţi-a împiedicat mecanismul să
funcţioneze, capeţi impresia că acest cârpaci ar fi înzestrat cu
un soi de instinct special, că ar nimeri tocmai miezul. Eşti în
situaţia unui om care s-ar întreba: „De ce a trebuit să mă
îmbolnăvesc TOCMAI la inimă?“ Sau: „De ce TOCMAI la
plămâni?“ Oricare din părţi, după îmbolnăvire, pare partea-
cheie: tocmai capul cu care judeci, tocmai picioarele, cu care
umbli. De când omul nu mai are coadă, greu mai poate un
cârpaci tăia ceva care să nu fie necesar. Cu excepţia
apendicelui e foarte greu să găseşti la om ceva ce se poate
suprima fără urmări.
— Nasul.
— Şi ce mai rămâne din unii, dacă le tai nasul?
— Atunci, poate niscaiva glande.
— Împotriva glandelor, mai ales a celor bărbăteşti,
cârpacii, într-adevăr, obiectează foarte des. Dar ei nu le
doresc tăiate cu totul, căci cârpacii iubesc întotdeauna
compromisurile: să fie, acolo, dar cu economie. Să tăiem
50%.
— Totuşi, natura e risipitoare. De ce a fost nevoie de doi
plămâni separaţi? Unul nu ajungea? Sau, dacă-s doi, de ce
respiră în acelaşi timp? Nu s-ar putea comasa? De ce un
rinichi de rezervă? De ce două nări, când am putea face
aceeaşi treabă, a inspiraţiei, pe una singură, cu găurică
dublă, deci cu mai mic consum de carne, piele şi sinusuri?
Prea multe din ale noastre sunt prevăzute de natură în dublu
exemplar. Toate alea sunt câte două, deşi gura pe care îţi
vorbesc n-are nicio soră de rezervă, aşa că, în caz de mi-o
amuţeşte vreun redactor, n-am cum s-o înlocuiesc. Şi atunci,
de ce două urechi? Adică, ureche de rezervă – da! şi gură de
rezervă – nu?
— Vrea să fie sigur că-l auzi, mă lămuri cârpaciul, dar nu
ţine morţiş să-i răspunzi.
— Cine?
— Proiectantul, zise cârpaciul, mama natură.
Cârpaciul, care nu e de loc prost, mă zăpăcise; a trebuit să
fac un efort, ca să-mi amintesc de unde pornisem.
— Totuşi, i-am spus, dintr-o întreagă listă de piese de
rezervă, un cârpaci taie tocmai ce-i mai important. N-o să-mi
spui că toate cele de pe listă erau la fel de importante.
— Ba da. Până să ajungă la directorul general, lista a fost
comprimată de numeroşi alţi cârpaci: fiecare a vrut să aducă
o contribuţie, a tăiat cât a putut.

— Să fim serioşi! i-am răspuns. Dimpotrivă, fiecare cârpaci

a ţinut să adauge câte ceva, să umfle, să aibă de unde să se
taie. Fiecare ştie că se va folosi metoda ştiinţifică a tocmelii:
dacă vrei 800, trebuie să pui 1 400. Nu-nţeleg însă de ce
tocmai umplutura rămâne şi esenţialul se taie.
— Exagerezi, zise cârpaciul (şi cred că avea dreptate).
Cârpăceala e un compromis, ca să fie toată lumea
mulţumită, o îmbinare rezonabilă de umplutură cu esenţial.
Aşa cum prezinţi tu lucrurile, directorul ar lăsa doar
umplutura, adică ar merge după un singur principiu. El însă
are grijă să nu strice doar lista unuia, ci urmăreşte o
proporţie rezonabilă de blocări, stricări, încurcări şi
împiedicări, ca nimeni să nu se simtă nedreptăţit în mod
special. Totodată, caută să nu se mărginească doar la piedici
– ar fi unilateral – ci vrea să şi ajute. Mai adaugă un rinichi
peste cei doi iniţiali, mai umflă un lob de plămân, măreşte la
inimă ventriculul stâng şi aorta.
— Vorbeşti cu oarecare ironie, am constatat eu.
— Şi de ce te miri aşa?
— Am impresia că eşti un partizan al mersului la voia
întâmplării, după cum s-a nimerit în natură.
— Nu, zise cârpaciul, sunt doar contra cârpăcelii. Ei toţi
sunt nişte cârpaci!
— Care ei?
6.
Asmuţit de întrebarea pe care i-o pusesem, cârpaciul mă
priveşte răutăcios pe sub sprâncene, îşi pune pumnii în şold
şi îşi înclină capul într-o parte, scăldându-mă într-o
interogaţie ironică.
— Ia ascultă, tovarăşe (şi are grijă să sublinieze ultimul
cuvânt), dumneata treci prin toate meseriile şi le dai lecţii la
toţi, dar oare în parohia de care aparţii nu există cârpaci?
Între dumneavoastră, scriitorii, cei care criticaţi în dreapta şi
în stânga, nu există? Nu există autori dramatici care
cârpăcesc conflictul, aşa că te miri din ce s-au mai luat cei de
pe scenă? Nu există cronicari dramatici? Nu există cronicari
sportivi care fac azi un pronostic cu bravo băieţii şi mâine îl
cârpăcesc cu huo bă precum bine scriam săptămâna
trecută?
— Există, răspund eu resemnat, şi n-aş îndrăzni să scot
un Manual al bunului cârpaci, fără să vorbesc de parohia din
care mă trag.
Omul nostru – oarecum aprobat şi de cititori – insistă însă,
într-un stil care îmi devine de-a dreptul inconfortabil:
— Dar dumneata?
— Eu, ce? întreb eu, ca să mai câştig timp.
— Dumneata nu cârpăceşti niciodată? Când scrii o satiră,
de pildă, nu cârpăceşti?
7.
— Eu, să cârpăcesc?
Am pus în glas o doză mare de surprindere îndurerată,
apoi răspundem cu întreaga solemnitate necesară:
— Nu, domnule, eu nu cârpăcesc niciodată. Nu e nevoie!
Spun lucrurile pe şleau – şi gata!
— Deci, mă întreabă el apăsat, găseşti că tot ce ai scris
mai sus e perfect şi nu mai cere nicio precizare?
— Absolut niciuna, decât, fireşte, o precizare care se
înţelege – tocmai de aceea o fac, pentru că se înţelege de la
sine. Ea n-are nimic comun cu cârpăceala: precizarea că, pe
lângă cei descrişi mai sus, avem şi mulţi oameni minunaţi,
plini de răspundere şi acurateţe, care alcătuiesc majoritatea,
soţi care ştiu nu numai să demonteze, dar şi să monteze,
primari care ţin lacurile Bucureştiului curate, autori de
cronici sportive admirabile, în stare să ne facă a câştiga orice
meci, chirurgi care pot să-ţi grefeze un vârf de nas cu carnea
luată te miri de unde, critici de teatru şi cinema aflaţi la
unison cu publicul, ba chiar şi instalatori sublimi, care îţi
repară un lucru atât de bine, încât nici nu-ţi dai seama care
a fost hiba şi mai ales în ce a constat reparaţia, nici nu-ţi
vine să crezi că s-a reparat ceva, chiar când îi auzi cu
urechile tale cum exclamă fericiţi:
— …ţi-am dres-o!
 CUM SE CÂRPĂCEŞTE O CRITICĂ
Spuneam mai la deal că mi-ar fi ruşine să scot o carte
despre cârpaci, fără să amintesc parohia de care ţin, şi mai
ales arta de cârpăcire a criticii. Au existat meşteri splendizi, a
căror artă începe să fie uitată. Azi, fiecare se află în treabă şi
critică pur şi simplu cum se nimereşte, fără niciun fel de
tehnică.
Presa sau – ca să concretizăm – unele ziare dau în toată
lumea, ca la fasole. Citeam deunăzi un articol despre un
inginer care îşi bate soţia şi am rămas stupefiat văzând că nu
începe cu părţile pozitive.
Un fost coleg de-al meu, la fel, pur şi simplu s-a năpustit
asupra unui director de muzeu, numai pentru motivul că
acesta pusese stăpânire pe un castel şi pe nişte fonduri,
dând afară pe toţi cei ce nu erau de acord cu el. Nu ar fi
trebuit însă acest coleg al meu să precizeze mai întâi că nu
asta se arată de obicei la un muzeu, că, dimpotrivă, la un
muzeu ne-am fi aşteptat să vedem lucruri demne de privit şi
de luat ca exemplu?
Îmi amintesc de vremuri fericite, când practicarea criticii
era, nu aşa, o înşiruire sclavă faptelor, ci o adevărată artă
interpretativă. Înainte de a arăta că bărbatul şi-a izbit
nevasta, autorul priceput avea grijă să ne pună la curent cu
faptul că astăzi relaţiile între soţi trebuie să se bazeze pe
dragoste şi nu pe bătaie, că ne-am fi aşteptat la prima, pe
când cea de-a doua ne surprinde, iar când istorisea că i-a
aruncat în cap un ghiveci de flori şi nişte farfurii, nu se
mărginea la faptul brut, neluminat de argumentare, ci arăta
că aruncarea unui ghiveci în cap e în contradicţie cu
sentimentul nobil al iubirii şi că poate pricinui şi pagube
materiale; făcea şi un mic calcul, câte apartamente s-ar fi
putut construi din preţul tuturor farfuriilor, dacă toţi bărbaţii
s-ar fi apucat să le arunce în capetele tuturor nevestelor.
Avea grijă să precizeze că faptul îi provoacă o adâncă
indignare – ca nu cumva să se creadă că îl bucură – aşa cum
îi indignează pe toţi oamenii înaintaţi şi chiar pe cei de nivel
mediu. În încheiere sublinia că vina nu este numai a celui
ce-şi bate soţia, ci şi a tuturor asociaţiilor al căror membru
este, şi se întreba pe drept cuvânt unde au fost oare organele
lor de conducere în momentul când el a bătut-o, de ce n-au
năvălit pe uşă?
Arta criticii cerea şi nişte concluzii clare: autorul îşi
exprima speranţa că făptaşul se va îndrepta, în caz că soţia
supravieţuise.
În amintirea acestor vremi fericite şi în speranţa că vechea
artă a ambalării şi a cârpăcelii criticii va fi reînviată, descriu
cazul de mai jos, intitulat:
Copilul care şi-a omorât părinţii
— Tovarăşul Stamatide nu mai e redactor şef adjunct, mi-a
spus un tânăr mărunt, zâmbitor, blond, care ar fi avut un
aer paşnic de n-ar fi râs cu nişte dinţi ca de lup. Eu îi ţin
locul. Aveţi vreo treabă cu ziarul nostru?
Mi-am lăsat valiza jos, dezamăgit.
— Nimic special. Mă obişnuisem… de câte ori treceam prin
orăşelul acesta, veneam să fac o şuetă cu Stamatide, să aflu
noutăţile. Dar ce-i cu el? A fost avansat?
— E responsabil de balet al Casei de cultură, mi-a răspuns
blondul, zâmbind feroce. Are picioare suple.
— Dar ce-a păţit? A făcut vreo poznă?
— Din cauza copilului care şi-a ucis părinţii, mi-a răspuns
grav tânărul. Dar mai bine să vă povestesc.
Şi, pe măsură ce îmi istorisea cazul, eu, cunoscându-l şi
pe Stamatide, parcă am văzut aievea în faţa ochilor tragedia
copilului care şi-a ucis părinţii şi a părinţilor ucişi de copilul
lor.
 Nu contează aspectul fizic al lui Stamatide, faptul că purta
ochelari sau nu, că era mare sau mic, barba rasă sau nu.
Importantă era la el poziţia: stătea mereu puţin aplecat
înainte, ca un portar de fotbal care vede cum se apropie
înaintarea adversă, cu braţele îndoite şi încordate, cu gura
crispată spre fălci, cu ochii ţintă la primejdiile ce-l pândeau.
Era de-o râvnă extraordinară: ca să nu-i reproşeze nimeni că
n-a fost exigent la vreun articol, le transforma pe toate şi
numai cu mari eforturi putea fi împiedicat să nu le
îmbunătăţească prea tare. Într-o seară, la o aniversare,
responsabilul secţiei de propagandă a dat la tipărit un
fragment din Marx şi a uitat să pună semnătura la urmă.
Stamatide n-a ştiut că-i vorba de Marx. După numai o oră,
intrând în biroul lui Stamatide, propagandistul a constatat
că Marx fusese îmbunătăţit sută la sută: toate formulările lui
fuseseră corectate, ridicate din punct de vedere ideologic,
„punctate” şi „aduse pe linia de plutire”. Fostul fragment din
Marx era acum plin de „nu este întâmplător faptul că“, „o
deosebită însemnătate o are problema” şi „constă în aceea
că“. Omenirea poate să se felicite că atunci când Marx şi
Engels şi-au scris operele, Stamatide n-a fost prin apropiere.
Pe lângă această râvnă extraordinară, sprijinită de un
agramatism temeinic, Stamatide se caracteriza prin
remarcabila sa discreţie. Niciodată nu spunea de ce nu-i de
acord cu o frază, de ce a modificat un pasaj. Când era
deosebit de explicativ, zicea „Lasă…” sau „Parcă, nu sună
bine“, sau „Ăăă?“. Când trebuia să-şi dea părerea asupra
vreunui articol, făcea o figură nenorocită de om suferind de
ficat; dacă însă redactorul şef apuca să rostească o părere
favorabilă, bolnavul de bilă se lumina brusc la faţă şi spunea
cu o bucurie aproape sinceră:
— Nu-i aşa? Şi mie mi-a plăcut!
Toate aceste mici obiceiuri erau însă fleacuri neglijabile.
Principalul la Stamatide era frica. Avea o frică inexplicabilă şi
cu totul netipică. Când cineva îi punea pe masă vreun
articol, Stamatide se uita la o uşă în spatele său: aveai
impresia că pe uşa aceea va ieşi un călău uriaş, din aceia pe
care îi vezi prin filme despuiaţi, unşi cu grăsime, ca victima
să nu aibă cum să-i apuce, şi purtând în labă un iatagan cât
toate zilele fabricat de „Sollingen-Gemenii“. (De fapt, uşa nu
răspundea nicăieri, era o falsă uşă îndărătul căreia se aflau
rafturile unei biblioteci, dar e îndoielnic că scriitorii clasici
erau cei care provocau acest efect cutremurător.)
Stamatide ar fi preferat materialele scurte – le şi scurta
ştiind că la un articol scurt ai un teritoriu mai mic de pe care
să pescuieşti greşeli. Dar articolul scurt era prea categoric;
de aceea, după ce îl scurta, începea să-l lungească adăugind
câteva generalităţi, poate fără prea-multă legătură cu tema,
dar care aveau avantajul că mai fuseseră pomenite şi
altădată. Nu cunoştea nimic special în niciun domeniu, şi de
aceea, ori de câte ori un reporter îi aducea vreo noutate, ceva
despre care nu ştiuse – şi el nu ştiuse niciodată nimic – după
ce-şi amâna răspunsul câteva săptămâni, zicea:
— Să mai vedem… Hm, răspunzi cu capul… Să mai
vedem…
Inutil să mai spunem că ziarul ideal pentru Stamatide ar fi
fost cel care ar fi repetat azi exact ceea ce s-a spus ieri, cu
exact aceleaşi titluri, aceeaşi paginaţie şi aceleaşi formulări:
un ziar la care să nu se schimbe decât data; tot ce se ivea
nou pe lume şi trebuia anunţat în ziar îi provoca suferinţe
cumplite, noul îl chinuia mai groaznic decât îi chinuie ouăle
prăjite pe cei bolnavi de ficat. Dar nici vechiul nu-i plăcea,
căci acesta trebuia să fie criticat, şi e ştiut că vechiul rezistă,
se împotriveşte şi uneori chiar face contestaţie şi merge să
reclame: deci articole nici prea lungi, nici prea scurte, nici cu
nou, nici cu vechi, nici reci, nici fierbinţi, nici prea-prea, nici
foarte-foarte; căci bietul om se uita îngrozit spre uşa unde
urma să apară maurul unsuros şi gol, cu iataganul gata
ridicat. Totuşi, Stamatide se mai descurca el cum se mai
descurca, până când redactorul-şef a fost chemat la
Bucureşti, cu o sarcină specială care avea să dureze trei luni.
Nu trecuseră decât câteva zile, că în biroul lui Stamatide a
apărut tânărul reporter Anastasie Becă.
— Ai auzit ce s-a întâmplat?
Stamatide a privit speriat spre uşa bibliotecii.
— Nu ştiu nimic.
— Copilul Ion Talpălată, în vârstă de 12 ani, şi-a ucis
părinţii cu un cuţit mare de tocat carne, un satâr. Se
înhăitase cu nişte puşlamale. Consuma băuturi cu conţinut
alcoolic. Fug, să fiu de faţă la anchetă.
— Şi de ce-l cheamă tocmai Talpălată? a întrebat
Stamatide.
Dar reporterul dispăruse din birou.
După două zile, pe masa de lucru a lui Stamatide a apărut
un articol de trei pagini, care începea cu cuvintele: „Opinia
publică din oraşul nostru a fost indignată aflând că…“ şi –
după descrierea crimei şi a cauzelor – se încheia cu cuvintele:
„Iată unde duce prietenia cu huliganii…” etc. etc.
Stamatide, îmboldit de întregul colectiv să citească şi să
dea răspuns, a făcut figura lui de bolnav hepatic şi, după
câteva ore, cu un aer adânc nenorocit, a spus:
— De ce îl cheamă tocmai Talpălată?
Era evident că el ar fi organizat cu totul altfel această
crimă, ar fi căutat un copil cu alt nume, poate şi de o vârstă
mai potrivită, dintr-un mediu social mai tipic; din păcate,
copilul Talpălată procedase anarhic, fără să-l mai întrebe pe
Stamatide.
— Şi ce-i cu numele? a întrebat intrigat reporterul Becă.
Ce să fac? Să pun alt nume?
Stamatide a mormăit ceva care suna cam aşa:
— Cred că şmigulazbacion… dacă se poate… sau dacă nu,
atunci… sau… în sfârşit…
Când s-a simţit singur şi neobservat, a şters la iuţeală
partea unde se spunea că uciderea s-a petrecut cu satârul, a
şters ora, locul, vârsta copilului şi a părinţilor…
— Ai vreo obiecţie la amănuntele astea? l-a întrebat Becă
mai târziu.
— Lasă… i-a răspuns Stamatide grăbit… ce să mai punem
şi asta… să vedem…
Dar cum Becă era tânăr şi foarte curios, Stamatide, după
vreo patru zile, n-a putut să scape fără explicaţii mai ample:
— Să nu pomenim de satâr… E prea naturalist…
— Bine, dar lumea o să se mire cum a avut un copil
puterea să…
— Nu-i nimic, lasă-i să se mire. Noi nu vrem să speculăm
senzaţionalul. S-ar putea să dăm şi altora idei, dacă
menţionăm instrumentul.
— Altfel nu i-ar fi trecut prin minte nimănui că, dacă
loveşti un om cu satârul, poţi să-l omori?
— Eşti sigur că i-a omorât? Nu cumva a tras cineva
concluzii pripite?
— Se poate, a răspuns Becă. În orice caz, au fost îngropaţi.
Văzând că argumentul nu pare îndestulător pentru
Stamatide, s-a grăbit să adauge:
— Există şi actele de deces, sunt oficiale, le-a văzut şi
tovarăşul procuror.
— Nu e bine de dat nici ora, a urmat Stamatide, ca şi când
cu satârul lămurise tot. N-are nicio importanţă ora. Şi ce e
dacă i-a lovit la zece noaptea? Ce, dacă era la ora unsprezece,
ar fi fost mai bine? Aceste amănunte nu-s semnificative: din
menţionarea lor cititorul nu învaţă nimic. De aceea apar
ziarele: să eliminăm amănuntele informative şi să creăm un
comentariu mai bogat, din care cititorii noştri să desprindă
concluzia că nu e recomandabil să-ţi omori părinţii.
Becă a început să-şi noteze indicaţiile pentru comentariul
bogat, iar Stamatide, prinzând curaj, s-a sculat în picioare şi
a spus:
— Articolul este de altfel prea generalizator.
— Cum asta? Doar e pomenit un singur caz…
 — Tocmai, tocmai! Aflând numai despre acest caz şi despre
niciun altul, cititorii, şi mai ales cei din străinătate, vor avea
o imagine greşită asupra copiilor noştri, VOR CREDE CĂ
TOŢI COPIII ÎN VÂRSTĂ DE 12 ANI, LA NOI ÎN ŢARĂ, ÎŞI
OMOARĂ PĂRINŢII. Dumneata, dragă Becă, ar trebui să
precizezi că acesta nu e un fapt obişnuit, nu e general, că NU
TOŢI copiii îşi omoară părinţii, că e vorba de o excepţie.
— Credeţi că e nevoie? a întrebat, cu figura lungită, Becă.
— Depinde cum o faci: trebuie să faci o opunere, un
contrast.
După două zile, solid instruit, Becă depunea un articol de
vreo patru pagini, care începea astfel:
„În timp ce copiii patriei noastre studiază cu râvnă, luând
note bune la şcoală, ca de la cer la pământ se deosebeşte în
contrast atitudinea izolată a copilului Ion Talpălată, care şi-a
asasinat tatăl şi mama…“
— Vezi? – a întrebat Stamatide – înţelegi cât de mult a
câştigat articolul d-tale? E o bază de discuţie, e altceva. În
câteva zile îţi dau răspunsul.
Dar după câteva zile redactorul şef tot nu s-a întors, iar
Stamatide, neavând încotro, şi-a adâncit obiecţiile.
— Nu mai am nicio obiecţie ideologică, a declarat el, dar
acum ne izbim de o problemă artistică. Crima e dată concret,
individualizat, pe când atitudinea copiilor cuminţi e descrisă
prea în general, neindividualizat, nu se imprimă cu puterea
artei. Ce-ar fi să creezi un fel nou de critică, un contratimp
artistic care…
… După câteva zile, Becă s-a întors neras, cu ochii umflaţi
şi roşii, precum şi cu un reportaj care începea astfel:
„E dimineaţă. Vocile cristaline de clopoţel argintiu ale
micilor «pensionari» ai şcolii elementare nr. 27 din Furneni,
raionul Furneşti, regiunea Furniroaia, răsună zglobii.
Mânuţele, picioruşele, şorţuleţele, funduliţele, caieţelele,
năsucurile, obrăjorii, urechiuşele, creionaşele, toculeţele, pe
toate şi mai ales pe feţişoarele acestor «micuţi oameni» citim
ca într-o carte deschisă marea fericire de-a asculta de
mămica şi tăticu, de-a săruta pe tăticu şi mămica, precum şi
de a nu ucide nici pe mămica, nici pe tăticu, ba mai mult, de
a iubi, atât pe tăticu cât şi pe mămica. Nu este deloc
întâmplător faptul că aceşti copilaşi îşi iubesc părinţii, după
cum o deosebită însemnătate o are faptul care constă în
aceea că părinţii acestor copii îşi iubesc copiii. Cum să nu
simţi cum îţi tresaltă inima în piept văzând cum… cât de…
mai mult decât oricând…“
Cu lacrimi în ochi, Stamatide renunţă să mai citească
sfârşitul.
— Excelent, zise el adânc mişcat. Ai talent. Ce contrast
izbitor! Sunt emoţionat, lasă-mă acum, sunt prea tulburat,
consideră că i-am dat drumul la tipar.
După cinci zile:
— Ştii, ţi-am văzut „la rece“ articolul. Straşnic. Ar trebui să
mai scurtezi puţintel partea cu crima. E prea la egal. Pe de o
parte, avem sute şi mii de copii, reprezentând milioane – pe
de alta unul singur! E clar: nu le putem da spaţiu egal.
Becă se târa spre uşă, când Stamatide a continuat:
— De altfel, relatarea concentrată a crimei va face efectul
mult mai dramatic. Şi nu mai spune că i-a omorât. Nu-i
nevoie să dăm amănunte din astea naturaliste. Spune că i-a
lovit cu satârul în cap… cititorii îşi vor da desigur seama că…
dintr-o asemenea lovitură de satâr la cap, omul moare – de
altminteri, între timp, tot oraşul a aflat.
— Bine, dar spuneai să nu amintesc de satâr…
Naturalist… senzaţional…
— Ăăă? Ai grijă să mai şmerligobogiba puţintel.
— Cum ai zis?
— Da, da, aşa ca să nu poată nimeni să se lege de noi.
Reportajul, la început, cu glăscioarele de argint de clopoţel şi
lăbuţele – e minunat, extraordinar, ai putea să-l lărgeşti
puţin.
După două zile de suferinţe, tratamente medicale, cu un
urcior la ochi, cu nişte furuncule antisedentare, bulbucat de
nesomn, cu părul vâlvoi şi astenizat până şi în lobul
urechilor, fostul tânăr Becă, devenit bătrânul Becă, s-a
înfăţişat cu noua formă a reportajului său critic. Sfârşitul
suna astfel:
„În timp ce ei puneau degetuţele lor roz pe pixuleţe, copilul
Ion Talpălată a pus mâna pe satâr lovindu-şi părinţii, fapt
evidamente izolat, ce contrastează cu normele convieţuirii
filiale şi care a indignat întreg târgul nostru, demonstrând
unde duce înhăitarea cu puşlamalele şi băutura”.
Stamatide, fără să mai privească spre uşa bibliotecii, sări
în picioare şi îl îmbrăţişă pe Becă.
— Excelent, striga el mereu, un tablou liric şi realist al
vieţii copiilor. Ce nivel… ce penel… Acum nimeni n-o să mai
desprindă de aici o imagine prea generală… însă chestia cu
băutura s-o laşi afară… ce să începem cu M.A.T.-ul. Şi
înhăitarea cu puşlamalele… e prea în general… parcă oricine
se înhăitează cu puşlamalele trebuie neapărat să-şi omoare
părinţii? Indignarea, în schimb, ai putea s-o mai sporeşti… s-
o adânceşti… cu adâncă indignare… să nu se creadă în
străinătate că atunci când la noi un copil îşi omoară părinţii
noi numai aşa, ne indignăm pur şi simplu. Noi ne indignăm
ADÂNC! Ai înţeles? Adânc! Gata, i-am dat drumul la tipar.
După trei zile i-a spus bătrânului Becă:
— Mâine articolul îţi apare în ziar. Frumos, mi-a plăcut, de
mult nu am citit ceva atât de inspirat despre viaţa copiilor de
azi. Dom’le, să ştii că aveai un păsăjel la urmă… despre ce
era vorba? A, da, ceva cu o crimă… cu o indignare… Lasă,
zău, strică efectul, ce să mai amintim chestii din astea,
crime… l-am scos afară…
— Păi de la asta pornisem! a urlat Becă. Protestez!
Stamatide s-a uitat speriat la uşa bibliotecii şi a zâmbit
dulce:
— Lasă, zău… Era o crimă veche de o lună… Să nu se
creadă că… mă-nţelegi… şi de altminteri… era… înţelegi… să
fie bine… păsăjel fără importanţă…
— Mă voi plânge sus!
— Dar dragă, dacă vrei, scrie un articol aparte despre
problema asta. De ce să bagi un pasaj critic într-un reportaj
liric pozitiv? N-ai decât să iei crima şi să scrii despre ea un
material aparte, n-am nimic contra!
— Mă duc să te reclam la comitetul judeţean! a urlat Becă.
Satârul! Năsucurile! Să nu se creadă că toţi adjuncţii sunt
aşa! Să nu generalizăm! O să urlu că ai şi părţi pozitive, la o
analiză mai adâncă! Să fii schimbat din toate muncile! Să te
pună la colectarea borcanelor!
Stamatide, în astfel de situaţii, devenea calm:
— Să nu exagerăm, spuse el. De ce să începem cu
reclamaţii şi să se creadă că avem nemulţumiri, să dăm o
imagine deformată? Ar putea cineva să-şi închipuie că te-ai
înfuriat sau că ţi-am cerut cine ştie ce modificări sau că eşti
contra exigenţei. Sunt şi autori mai mari care-şi ridică pe
parcursuri nivelul materialelor. De ce să nu scrii mai bine un
reportaj frumos despre crima aceea? De ce să trecem satârul
sub tăcere? Şi de ce îl chema tocmai Talpălată?

— Aşa a fost, mi-a spus în încheiere tânărul cu zâmbet

feroce. S-a descoperit că Stamatide lucra cu picioarele: avea
nişte picioare admirabil dezvoltate şi l-au pus responsabilul
corpului, vreau să zic de balet, la casa de cultură.
— Iar pe dumneata te cheamă Becă, nu? Şi eşti noul
redactor şef adjunct în locul lui Stamatide, nu?
Tânărul a zâmbit feroce, cu dinţii lui de lup:
— N-are nicio importanţă.
— Am înţeles tot, i-am zis, dar spune-mi, te rog, e chiar
adevărat cazul acesta? Există într-adevăr în orăşelul vostru
un copil care şi-a omorât părinţii?
— Poate că în povestirea mea s-au strecurat câteva mici
exagerări, a mărturisit tânărul. Dar dacă un băiat şi-ar fi
omorât părinţii, Stamatide exact aşa ar fi procedat.

De atunci, mi-am plecat capul şi m-am gândit de multe

ori, cu tristeţe şi regret, la Stamatide. Când vezi unii ziarişti
de azi cum se reped, fără tu contraste, fără tu părţi pozitive,
răfuindu-se cu diferiţi şefi, în loc să-i ia la rost pe mărunţei,
sau chiar atacând sisteme şi dispoziţii greşite în loc să dea
vina pe un şefuleţ oarecare, când priveşti la televiziune şi
jurnalul cinematografic tot felul de fundături şi locuri
neglijate, arătate aşa, fără niciun fel de pregătire şi
introducere, te apucă un fel de jale şi te întrebi unde este
Stamatide.
Zilele trecute am întâlnit pe stradă un bătrân şchiop şi l-
am întrebat din ce trăieşte. Mi-a răspuns că un responsabil
foarte cumsecade l-a angajat de curând ca dansatoare în
corpul de balet al unei case de cultură. Aşa mi-am amintit de
toată întâmplarea. Stamatide, pe undeva, mai trăieşte.
 FABULE PENTRU CÂRPACI
Un american a creat un muzeu „Crede-mă sau nu“.
Mă credeţi sau nu, dar fabulele acestea şi-au strâns de
două ori cei şapte ani de acasă, până să le dau la tipar. Le-
am scris cu anişori în urmă, când mai exista o modă a
inteligenţei de import.
Acum, măcar în ştiinţă, toată lumea e de acord cu
însemnătatea rolului propriu. Atunci, de ce să mai publicăm
fabula despre scaun?
Poate că se mai potriveşte, în literatură, prin artă, pe
undeva. Aici, sunt mulţi care-ţi dau sfaturi dar ei înşişi, când
se transformă din sfătuitori în consumatori, aruncă îngroziţi
cartea ilizibilă ce-a rezultat din sugestiile lor, iar când merg
cu familia la teatru sau la cinema, se feresc de cârpăceli,
preferă anumite producţii străine făcute „la meserie”.
Credeţi-mă sau nu.
Cum se cârpăceşte un scaun
Un tâmplar, observând că oamenilor le place mobila
uşoară şi simplă, cu o geometrie originală, s-a chinuit vreme
îndelungată şi a reuşit să facă un scaun cu două picioare. Nu
cu patru sau cu trei şi nici măcar cu unul singur
postamentat, ci cu două. Erau calculate să se ţină într-un
echilibru perfect, oricât s-ar fi clătinat omul de pe scaun.
 Colegii de cooperativă luară scaunul în discuţie.
— Este o bază, zise primul, o bază bună pentru şezut şi
pentru discuţie.
Şi, după ce încleiase părţile pozitive:
— A, şi încă ceva. Are o mică scăpare: n-are decât două
picioare. O lipsă, sper, întâmplătoare, de-nlăturat la scaunele
viitoare.
— Nu din nebăgare de seamă, daţi-mi voie să-l apăr,
interveni altul. Colegul nostru, conştiincios cum îl ştim, n-ar
fi putut uita, însă n-a ştiut că scaunele se fac cu patru
picioare. A omis două picioare doar din cauza ignoranţei.
— Ba nu din ignoranţă! A vrut să facă însă o inovaţie de
dragul inovaţiei.
Cel care vorbise astfel era cel mai subtil dintre glăsuitori.
— Într-adevăr, se confirmă el, noi suntem pentru inovaţii,
dar nu pentru această inovaţie. Mereu pentru inovaţii în
general, şi mereu contra acestei inovaţii în special, oricare ar
fi ea, dacă nu răspunde unei necesităţi a conţinutului. Or,
dacă e să vorbim de conţinut, şezutul nostru încăpea foarte
bine şi într-un scaun cu patru picioare. La ce necesitate a
şederii răspunde un scaun cu numai două picioare? Să
schimbăm, înţeleg, dar de ce să schimbăm numai de dragul
schimbării?
— E vorba şi de sentimente, adăugă un duios. Nu că am fi
arhaizanţi sau păşunişti. Dar scaunul îţi dă un sentiment de
siguranţă. Noi ne simţim cel mai bine pe patru picioare. E din
naştere, am moştenit-o de la părinţi. Şi taică-meu şedea pe
patru picioare, şi biata maică-mea, şi uite că au putut să mă
nască!
Scaunul – ca o urmare a acestei dezbateri şi a acestor
propuneri – fu adoptat cu entuziasm şi căpătă patru picioare
şi trei coautori.
Trecură anii şi dintr-un oraş îndepărtat al străinătăţilor
sosi, încărcat de faimă, un scaun genial. Era înzestrat numai
cu două picioare.
— Să recunoaştem, zise primul dintre vorbitori. Cel care a
făcut acest scaun nu e de-ai noştri, din păcate, dar a avut o
idee profundă. Ce calcule! Ce economie de material: au cap,
domnule, auzi, două picioare în loc de patru!
— Da, zise şi cel care pledase contra ignoranţei. Şezutul
rămâne mereu acelaşi, dar simţul gustului evoluează. La
ăştia profitul e chestie serioasă, trebuie să oferi mereu ceva
nou! Aprecierea noastră, pe care se pune atâta preţ
pretutindeni, e puţin întârziată în timp, dar categorică: să
observăm şi noi că s-a ivit o mare inovaţie mondială, nu cu
patru, nu cu trei şi nu cu unul, ci numai cu două picioare, şi
s-o folosim creator pentru şezutul nostru modern.
— Ce simţ al tâmplărozităţii, zise cel mai subtil, ce intuiţie
lemnoasă, ce tâmplăresc firesc!
Păşunist-sentimentalul se mulţumi să exclame:
— Ce scaun sănătos! Îţi vine să-l mănânci!
— Iată, îşi ziseră ei unii altora, ce înseamnă un adevărat
tâmplar!
Iar tâmplarul care cu ani în urmă făcuse un scaun
asemănător stătea acum într-un colţ: poate că uitase că a
făcut şi el cândva un asemenea scaun, sau poate din pricină
că îi căzuseră dinţii, sau poate că avea o ironie nejustă, sau
poate că, dimpotrivă, îşi însuşise prea bine felul în care au
şezut colegii lui. În orice caz, la urmă de tot, el fu singurul
care adoptă o poziţie critică; următoarele cuvinte fură auzite
din gura lui ştirbă:
— Da, zise el, bun tâmplar, dar să privim totuşi critic, şi să
nu uităm, dragi tovarăşi, că el n-a găsit calea spre
cooperativa noastră.
Un mister
De câte ori ridic un imn de slavă inteligenţei, prietenul
meu editor NU mă întreabă despre a cui inteligenţă e vorba.
Se înţelege: a oamenilor, în general!
Dar cum încep să vorbesc de imbecilitate, criticul meu
devine neliniştit:
— La cine faci aluzie? A cui imbecilitate? Care e mesajul,
care e adresa, ce stradă? Pe stânga sau pe dreapta, la
numerele cu soţ sau fără?
 I-aş înţelege neliniştea, dacă acest consilier ar fi un prost.
Dar nu, e un om foarte inteligent.
I-aş înţelege neliniştea dacă i-ar iubi pe proşti.
Dar nu, îi detestă profund şi suferă de pe urma lor.
Şi atunci? De ce să spunem că orice comparaţie
şchioapătă (oare ne batem joc de defectul fizic al celor
şchiopi?), de ce să spunem că ideologul advers se bâlbâie
(oare râdem de acest cusur?), de ce pot fi caricaturizaţi graşii
şi slabii, afemeiaţii şi pedestraşii, scapeţii şi neputincioşii,
supralungii şi ultrascurţii şi de ce – uite, ăsta e misterul – de
ce redactorul se supără numai când e vorba de imbecili,
idioţi, tâmpiţi, capsomani, nătărăi, buimaci, dobitoci,
tolomaci, cretini, nătângi, capete pătrate, arieraţi, căzuţi în
cap şi săraci cu duhul, debili mintali, căpăţâni găunoase,
nărozi, obtuzi, opaci, grei de cap, capete de fontă, de câlţi,
proşti, prostani, prostănaci, prostălăi, prostovani, prostănei,
precum şi mari bostani bolnavi de neghiobie ereditară cu
infiltraţie lemnoasă? De ce? E un mister.
Provincialism presbit
— Nu-mi băga mereu sub nas inovaţiile dumitale. Lasă-mă
să le văd pe acelea de departe.
Miopie
— Dar, tovarăşi, există şi miopi.
Înţelegere
— Pe acesta dă-l dracului, e deştept, se descurcă el,
rezistă. Dar să avem grijă de tovarăşul acesta: e puţin cam
mărginit, ceea ce scoate mişcător în relief bunele sale intenţii,
e complet incult, ceea ce arată că trebuie să ne ocupăm de el.
E puţin cam nătâng, să fim deci umani.

De altminteri, e cinstit. Celălalt e prea deştept, e suspect.

Dom’le, eu când văd un prost mă înduioşez, simt că pot avea
încredere în el.
Face prostii, dar dintr-o pornire cinstită.
Dacă dintr-o mare prostie a lui am scos o prostie mică,
înseamnă că am făcut şi noi ceva, că e un produs al nostru,
că n-am primit leafă degeaba. Pe când celălalt, să-l ia dracu’:
mereu am impresia că ar fi putut să facă mai mult! E
deştept, se descurcă el, să-l ia dracu: deştepţii nu simt, nu
suferă, deştepţii nu-s bolnavi, deştepţii nu plâng în public.
 Să fim înţelegători cu imbecilul. Toţi!
Că, oricum, nu concurează pe nimeni.

… Oare îi urăsc pe proşti?

Nu, prietene, nu m-ai înţeles.
Urăsc stimulii, urăsc situaţiile, urăsc tipul de viaţă în care
e mai comod, mai sănătos, mai uman să fii prost: azi o faci
pe prostul, mâine funcţia creează organul.
Urăsc lupta pentru stingerea micilor celule.
Logic, legic şi hemiplegic
— Am făcut tot ce mi-aţi spus, am ţinut seama de toate,
numai că râd toţi de mine, cărţile mele rămân nevândute,
piesa e fără spectatori, nici măcar soţia nu-mi poate asculta
o poezie până la capăt, copiii au primit nota trei la şcoală că
n-au putut să le înveţe, un văr, căruia i-am citit o nuvelă de-
a mea, a devenit un fenomen medical, doarme de două sute
de zile şi nu mai poate fi trezit, e hrănit pe cale artificială, şi
nu vă mai spun câte suferinţe am îndurat, aplicând
indicaţiile primite, pe când alţii…

— Am înţeles şi aveţi dreptate, îl întrerupse omul energic

de la birou. Apoi se întoarse spre al treilea, care tăcuse până
atunci, şi îi spuse:
— Tovarăşul are perfectă dreptate. Alţii au avut satisfacţii,
pe când el n-a avut şi are trei copii. Notează-l, te rog: la
prima ocazie, să-i dăm un premiu.
Curioasa reînviere a lui Goethe
A fost o dată un clasic care se chema Goethe.
Şi, după secole, un traducător pârlit. Un belfer cu ochelari,
şoarece de bibliotecă, slab orientat, care n-avea alt vis decât
să aducă pe scenă o traducere din „Triumful sensibilităţii” şi
alte traduceri ale altor piese ale marelui clasic german
Goethe.
Trei directori de teatre, cărora le-a dus textele, au spus:
— Ce ţi-a venit tocmai cu Goethe? Naftalină. E adormit. E
plicticos. Schiller, da. Dar Goethe?
 Trei critici i-au spus:
— Nu merge Goethe, frate. Nu are spirit contemporan.
Trei autori dramatici au reluat replica.
Până când un teatru din Paris a reluat, cu mare succes, o
piesă a lui Goethe. Apoi a doua.
Toţi oamenii culţi au început să demonstreze că Goethe a
fost un mare scriitor. Lucrul ar fi fost suportabil, dar toţi
oamenii culţi spuneau că ei încă din copilărie dorm în pat cu
ediţia completă a pieselor lui Goethe. Lucrul ar fi fost
suportabil, dar toţi oamenii culţi spuneau că lor nu le place
teatrul decât jucat a la Guete-francais într-o viziune
personală francezo-clasică, în versuri. Lucrul ar fi fost, încă,
suportabil, dar fiecare făcea aluzie la faptul că ceilalţi, încă
din copilărie, îl subapreciau pe Goethe, numai el fiind la
curent cu Goethe, de acord cu Goethe, în intimitatea lui
Goethe şi în graţiile lui Goethe.
Trei directori, trei critici, trei autori erau de acord că
Goethe e mare şi toţi – când micul belfer le aduse o piesă a
lui Lessing – se mirară de perseverenţa acestui om mărunt,
care nu e niciodată la curent cu cultura veacurilor trecute.

Kafka în adâncime
Un tânăr dormea în faţa unei porţi colosale, cu obrazul
înfundat în căciulă.
Portarul ieşi afară şi îl întrebă:
 — Pe cine aştepţi?
— Aştept să se deschidă muzeul Kafka, zise tânărul.
— Aşteaptă, zise portarul.
— Deschide, că iau porţile cu asalt! a strigat tânărul.
— Aşteaptă, zise portarul.
Şi aşa, tânărul aşteptă o viaţă.
Pe la cinci după-masă, porţile muzeului s-au deschis.
Tânărul a strigat către prietenul său fotograf:
— Vino iute, Nae, că s-a deschis muzeul Kafka. Te rog să
mă fotografiezi lângă sicriul lui Kafka. Te rog să faci o poză
bine luminată, să se vadă că am talent şi că îl înţeleg pe
Kafka. Nu degeaba am aşteptat o viaţă întreagă în faţa
acestor porţi.
Iar Nae, fotograful, i-a răspuns:
— S-a deschis bufetu.
Iar tânărul plin de talent a zis:
— Hai atunci mai întâi să bem o ţuică.
Şi s-au dus la o ţuică.
Iar portarul, terminându-şi treaba pe ziua în curs, a închis
porţile.
Actualitatea de ieri
Drama satirei asta e: când e actuală, doare prea mult, iar
când nu mai doare atâta şi se poate suporta, înseamnă că s-
a trecut.
De ce comitet REGIONAL, când azi există judeţene?
De ce scrii despre „dosare“, „nivel” şi „şedinţomanie“?
— Ei da, recunoscu el, unele din aceste povestiri
înfăţişează realităţi de mult depăşite. Le-am comis, unele,
prin 1955. Coletele de poştă se expediază azi cu totul altfel
decât acum zece ani, curajul răspunderii are azi cu totul altă
situaţie, iar situaţia trenului supraaglomerat de la 14.53 nu
mai corespunde, acum are altă oră.
Cârpacii, însă, au prins o frântură de eternitate.
Credeţi-mă sau nu.
Citiţi şi judecaţi.
 CURAJUL RĂSPUNDERII
(Cârpacii într-o noapte albă)
La momentul solemn când pendula emite douăsprezece
lovituri (pendula însă era stricată, deoarece procurarea unei
rotiţe de schimb nu fusese trecută în devizul penultimului
trimestru, după care, prin negocieri cu ocolul silvic, fusese
schimbată pe un ceas cu cuc, însă fără cuc, cucul fiind răpit
pesemne de Mateescu, care acum şedea la închisoare pentru
furturi. Iar pentru achiziţionarea unui cuc nou era necesară
o dovadă care să certifice faptul că nu se găsesc astfel de cuci
în sectorul socialist, puţind fi astfel achiziţionat un cuc din
sectorul particular, care însă prefera specula cu
zarzavaturile; luând în consideraţie lipsa unui cuc de stat
sau capitalist, tov. Alecu Dimancea, responsabilul
administrativ, schimbase din nou ceasul cu cuc însă fără cuc
contra pendulei care pierduse din nou termenul pentru
introducerea rotiţei lipsă în devizul bugetar)… Aşadar, la
momentul solemn când pendula emite douăsprezece lovituri,
pendula nu emise niciuna, nici nu scârţâit măcar, însă tov.
Alecu Dimancea, şeful serviciului administrativ, având,
poate, remuşcări, se hotărî să-i ţină locul şi spuse cu un glas
răguşit de porumbel amoros:
— E douăsprezece, tovarăşi. Douăsprezece noaptea.
 Tânărul Savin Georgescu, de origină mic burgheză,
procurat, cum s-ar zice, din sectorul particular, lipsit de
călire de clasă, având nervii sleiţi, se prăbuşi în fotoliu, în
vreme ce Gănuţă, tovarăş corespunzător, responsabilul
grupului, simţind o nevoie sălbatică să-l sfarme în bătăi pe
responsabilul administrativ şi păstrându-şi anevoie calmul,
şuieră strâns între dinţi:
— Hai, tovarăşi, să terminăm odată… Mai mult curaj, noi
răspundem doar! Să terminăm odată!
— Au fost obiecţii importante, zâmbi grav, în cunoscător,
Dimancea.
Stăteau sub lumina cu reflexe roşii a unui abajur bordo cu
franjuri mari, potrivit pentru un dormitor boieresc din veacul
trecut şi nu pentru biroul de şedinţe al comitetului executiv
al regiunii2. De abajur atârna o pară lunguiaţă, soneria pe
care Dimancea apăsă de patru ori la rând, prelung. Asta, în
limbajul gen Morse pe care-l adoptase, însemna că tovarăşa
Aneta, dactilografa, e rugată să le mai aducă patru ceşti
mari, benzină neagră pentru motoarele obosite ale minţii lor.
— Ne odihnim 5 minute, ceru expertul Dimancea, bem o
cafea şi facem pe urmă recapitularea.
De origină mic burgheză, tânărul Savin Georgescu scoase
un oftat zgomotos şi demonstrativ, în vreme ce tov. Gănuţă,
responsabilul grupului, încleştă din măsele şi, prudent, nu
spuse nimic. Nu voia să se creadă că-i mână pe ceilalţi, deşi,
de n-ar fi fost el, ăştia erau în stare să vorbească fără rost
încă două zile şi două nopţi, povestindu-şi anecdote, făcând
reflecţii filosofice asupra femeilor şi certându-se pentru
fiecare formulare. N-aveau curajul răspunderii.
Gănuţă, mărunţel, şedea ţeapăn în haina mult prea largă,
care totuşi nu atârna pe el; era o haină umplută mai în toate
părţile cu vată şi păr de cal, poate datorită unei concepţii
ciudate a croitorului. Blond, cu degetele simetric încrucişate
deasupra unor foi simetric împărţite în două, Gănuţă îi

2 Cuvântul „regiunii” şi alte realităţi perimate la ora de faţă sunt

scuzate în „Actualitatea de ieri“.
privea sever şi prudent, semănând, nu se ştie de ce, cu o
statuie micuţă, un bust aşezat pe fotoliul din capul mesei.
Ciuruit cu injecţii cu Bx fortissimum şi Cortiron, găsit
astenic şi simţindu-şi capul ca un cazan în curs de sudare,
nu voia să se vaite, deşi, ca beat, vedea în faţa ochilor doi de
Dimancea, de parcă nu i-ar fi fost de ajuns unul.
Dimancea, frumos băiat de vreo 45 de ani, cu o
mustăcioară neagră şi un alb început de chelie, cu buze
voluptoase pe care şi le întindea înspre dreapta, de parcă ar
fi supt mereu din măsea rămăşiţele unei măslinuţe înmuiate-
n ţuică, îşi scosese haina şi şedea tolănit în fotoliu cu o
neglijenţă elegantă, fără urmă de somn; era antrenat încă din
tinereţe, la jocurile de cărţi şi la discuţiile pe care, în vremea
când fusese notar, le avea în miezul nopţii, la birou, cu
clientele sale.
Al treilea membru al grupului, tânărul Savin Georgescu, de
origină mic-burgheză, funcţionar la sfat şi secretar al
cenaclului literar local, autorul poeziilor „Măriţi producţia,
tovarăşi!“ (1949), „Sunt falnicul gorun ce lotrii nu-l răpun“
(1954) şi „Stalagmite pe o plajă de diamant verde ca buza
ciutei meditaţiilor mele“ (1957), ales în grupul de redactare
ca să dea celor 49 de statistici ale raportului o formă literară,
să adauge în text proverbe semnificative, să introducă un
vers din Eminescu la partea pozitivă şi un personaj din
Caragiale la partea critică, dormita îndărătul unui maldăr de
volume purtând ştampila bibliotecii municipale. Din când în
când, dindărătul volumelor apărea capul lui zbârlit,
învolburat de o mânie jupiteriană, rostind blesteme, invocând
cerul şi zeii, exprimându-şi când protestul, când
deznădejdea, când durerile fizice, când nevinovăţia, când
dorinţa de răzbunare pentru faptul că a fost mobilizat să
lucreze la raport, amintind problema tinerelor talente şi
cerând să fie lăsat să meargă acasă să se culce, avertizând
drastic şi în termeni poetici că altfel tinerele talente se vor
prăbuşi. Alteori, după o criză de somnolenţă blajină, era
cuprins de o ciudată pasiune pentru raport; discuta cu
Dimancea în contradictoriu câte o jumătate de oră pentru o
jumătate de frază, ţipa mereu: „protestez, să se scrie în
procesul verbal că eu n-am fost de acord!“ în vreme ce
mărunţelul şi blondul tov. Gănuţă înghiţea extenuat pastile
de glutacid şi trântea în birou câte un pumn mic, menit să
exprime tăria ideatică şi concluziile discuţiei.
Dactilografa, o tovarăşă care fusese angajată pentru că era
trecută de 50 de ani şi urâtă, aşa încât apăra automat
puritatea morală a personalului, şi nu risca să nască – câtuşi
de puţin – probleme de cadre, deschise brusc uşa cu piciorul;
mâinile îi erau ocupate de tava cu cafele. Al patrulea membru
al comisiei, surprins de zgomotul uşii izbite de perete, tresări
şi se albi la obraz. Se temea de complicaţii; când tov. Gănuţă
îl chemase la telefon: „Tovarăşe Negreanu, eşti numit în
comisia care redactează raportul” – pălise tot aşa ca acum.
Era cafeniu-roşcat la păr, cafeniu-negru la ochi şi cafeniu-
galben la obraz, pălea mereu, era slab şi slab de înger, avea
trei copii şi o nevastă care-i interzicea să ia cuvântul la
şedinţe şi să critice. Era obsedat de teama ciudată ca
afacerea cu raportul să nu se termine cu vreo intervenţie
dramatică – ba chiar i se părea că vede în jur, ca-n filme,
oameni arestaţi – se întreba mereu „ce mi-a trebuit?“ şi
prelungea cu câte un sfert de oră discuţia la fiecare punct;
căci, după ce toţi se puseseră de acord, el – tocmai el trebuia
să treacă pe hârtie formularea definitivă! – ca să fie mai sigur
că nu greşeşte, că n-o să spună cumva mâine tov. Gănuţă că
nu aşa i-a cerut să scrie, mai întreba odată, îl punea pe
Gănuţă să-i dicteze rar, şi era atât de temător, nesigur şi
întrebător, încât ceilalţi reluau discuţia de la capăt.
 Acum, Negreanu se uita în jur cu atenţie şi abia după ce
tovarăşii Gănuţă şi Dimancea începură să soarbă din cafea,
luă şi el ceaşca, suflând prudent, să nu se frigă.
— Hai, tovarăşi, hai că mai trebuie să se bată la maşină! îi
zori Gănuţă, care dăduse cafeaua pe gât dintr-o sorbitură.
Negreanu păli alarmat, împinse iute ceaşca deoparte şi
apucă în grabă stiloul.
— Eu sunt de acord, nu ştiu ce discutăm atâta, să
terminăm o dată… spuse Savin Georgescu şi se scufundă în
adâncuri, îndărătul zidului de cărţi.
— Nu dormi, tovarăşe, nu dormi! i se adresă ţeapăn
Gănuţă, blestemând în sinea lui mica burghezie şi aşa-zisa
„intelectualitate” a poeţilor – să-i dăm acum bătaie, că
suntem la sfârşit!
— Nu dorm, se zborşi cu o forţă extraordinară tânărul
Georgescu, dar e un supliciu! În sălile de şedinţe n-ar trebui
să existe scaune moi, ci doar paturi cu cuie după sistem
indian! E o crimă ce se face cu mine, e o crimă, stau aici de
27 de ore, implicit alte trei înainte, cât am adunat datele, iar
organismul uman, mai ales dacă e vorba de o mare
hipersensibilitate faţă de – aici Georgescu se gândi să facă o
aluzie subtilă la faptul că ceilalţi nu erau decât nişte pisălogi
– faţă de impresii chinuitoare ale lumii exterioare eu-lui, care
impresii…
— Lasă eu-l, frate, că mai avem niţel: iar mâine eu-l tău e
scutit de orice treabă! Ia zi, Dimancea, încă o dată…
Sugându-şi încă o dată măseaua, Dimancea, cu o voce
pătrunsă de importanţa documentului, începu să citească
observaţiile făcute pe marginea manuscrisului de tovarăşul
Marinescu, raportorul. Acesta lucrase şi el 48 de ore. Dar,
urmând să citească raportul (la orele 7.30, în faţa unui
important tovarăş de la Bucureşti şi a adunării), îşi lăsase în
scris ultimele observaţii, plecând acasă să doarmă, ca să fie
cât de cât odihnit dimineaţa, să poată citi punând în voce
toate accentele.
Acum Dimancea îi intona observaţiile cu glas tare, plin de
autoritate, împrumutând ceva din măreţia funcţiei
tovarăşului care le făcuse. Întreaga lui faţă oacheşă radia
mulţumirea omului care se bucură de încredere: idealul lui
era să transmită observaţiile unor tovarăşi cât mai
importanţi.
Negreanu asculta cu respectul pe care l-ar fi arătat faţă de
însuşi tovarăşul Marinescu. Iar la pasajele unde Dimancea,
autoritar, îşi înălţa glasul, el pălea şi rotea ochi cafenii
speriaţi. Savin Georgescu surâdea dispreţuitor, pândind cu o
superbă distincţie greşelile gramaticale, în vreme ce Gănuţă,
pe care-l durea locul ciuruit de Bx Fortissimum şi căruia i se
făcuse dor de atelierul lui, clipea atent şi ştergea de pe hârtie,
cu mare satisfacţie, obiecţiile rezolvate.
Dimancea îşi mângâie mustăcioara şi, încetând să
interpreteze rolul tovarăşului Marinescu, spuse cu o
siguranţă de cunoscător:
— Gata. Asta e tot.
— Să dăm la bătut, conchise Gănuţă şi, pentru prima oară
după două zile şi o noapte, oftă.
Savin Georgescu sărise în picioare cu o sprinteneală
neaşteptată pentru organismul lui zdrobit şi începu să-şi
pieptene stalagmitele de pe cap.
Numai Negreanu, sfiindu-se să vorbească, dar şi mai
speriat de eventualitatea unei nepreciziuni, stăruia:
— Aţi spus că e tot, tovarăşe Dimancea? N-am înţeles prea
bine. Vasăzică astea-s observaţiile tovarăşului Marinescu?
Vasăzică, tovarăşe Gănuţă, dăm la bătut? Pe răspunderea
noastră? Şi cine reciteşte? Vasăzică, astea-s toate?
— Toate! accentuă în cunoscător Dimancea, şi bătu cu
dosul palmei prima pagină a manuscrisului, poftim, uită-te şi
dumneata dacă vrei.
Însă abia rostise aceste cuvinte, că rămase cu gura
căscată, uită să-şi mai sugă măseaua, holbă ochii spre
hârtie, în vreme ce Negreanu, urmărindu-l din ochi, făcea
feţe-feţe.

— Ce e? întrebă intrigat responsabilul grupului.

— Văd că mai era una, uite, chiar aici, la început…
— Ce scrie? întrebă parcă netulburat micuţul responsabil,
rămânând viteaz şi neclintit în blocul de stofă ce-l înconjura.
Vocea lui Dimancea îşi pierduse nuanţa tehnică, de
cunoscător.
— Nu se vede clar. Parcă ar fi „numai scris“ sau
„manuscris” sau aşa ceva.
— Ia dă încoa, îi ceru Gănuţă.
Clipi din ochi treaz, calm şi atent, în timp ce în faţa
privirilor îi jucau vreo trei foi de hârtie, în loc de una. Şi pe
toate – în colţul din stânga sus – scria ceva nedesluşit.
— Daţi-mi mie, spuse mândru Savin Georgescu, eu studiez
grafologia.
Luând hârtia, zâmbea savurând dinainte, cu superioară
satisfacţie, imaginea probabilă a scrisului necultivat al tov.
Marinescu. Când văzu însă mâzgălitura indescifrabilă,
demnă de un medic, poet hermetic sau grefier iscălit
indescifrabil, zâmbetul dispăru şi consideraţia faţă de tov.
Marinescu se înălţă cu cinci unităţi.
— E o obiecţie plină de avânt, remarcă el grav şi pasionat,
dar n-aş putea spune precis ce înseamnă. Mi se pare că e
„munca în scris“, adică, exact cum am remarcat şi eu: nu se
pomeneşte în raport nimic despre munca intelectualilor şi în
special a scriitorilor.
Alecu Dimancea, cu care avusese o polemică de o oră
numai în această problemă, se supără:
— Mai lasă, tovarăşe, ce tot vii aici cu chestii d-astea mic-
burgheze, gen buricul pământului? Vrei să-ncepem iar
discuţia?
Părul abia pieptănat al lui Savin Georgescu se şi zbârlise.
— Ar trebui să se termine o dată cu insinuările! Eu, care
am şase sute pe lună şi dau meditaţii de la 15 ani, înseamnă
că am origină mic-burgheză, iar alţii, care şi-au făcut vilă pe
vremea lui Antonescu, dar născuţi acum 50 de ani în casa
unor rurali, de care au uitat, cică-s de origine ţărănească!
Acest sistem de caste, care nici în India…
— … Noi suntem în R.P.R.3 şi n-aş sfătui pe nimeni să uite
asta! întrerupse cu subînţelesuri Dimancea, iritat de aluzia la
vilă.
Pumnul mic al lui Gănuţă bubui în masă:
— Ia lăsaţi ameninţările astea. Hai, gata, hai, tovarăşe
Negreanu, dă raportul la bătut. Dă-o dracului de obiecţie, pe
răspunderea mea: n-avea decât să scrie mai citeţ!
Negreanu păli:
— Aş da la bătut, însă, poate… înţelegeţi… să nu ne
ardem… Dacă e pe prima pagină, sus, înseamnă că-i o
observaţie fundamentală, privitoare la întregul raport.
— Atunci n-avea decât s-o scrie mai citeţ, se bosumflă
Gănuţă, în care creştea o mânie neputincioasă.
— Îmi daţi voie? şi Negreanu, cu mâini cafenii
tremurătoare, luă hârtia de pe masă.

3 Vezi (dacă n-ai altceva de făcut) adnotarea de la 38.

 — E ceva cu multe bastonaşe de m, n, u, şi i. Parcă ar scrie
„manufact“, fără bara de pe t, spuse el timid – ştiţi, tovarăşul
Marinescu dă o mare însemnătate coo…
— Tovarăşul Marinescu a micşorat fondul pentru
cooperative! îl tăie Dimancea.
— Tovarăşul Marinescu s-a referit la intelectuali! strigă
provocator tânărul Savin.
— Tovarăşul Marinescu a fost contra, că nu-i pe ordinea de
zi! se împotrivi Dimancea. Tovarăşul Marinescu a scris, îmi
pare, uiumul morii, fiind preocupat de problema uiumului.
Negreanu îşi băgă capul între umeri şi privi iarăşi hârtia.
Deodată albi, apoi se îngălbeni citron şi, uitând că toţi ceilalţi
şedeau în picioare, se lăsă moale pe scaun, cu balamalele
parcă topite de un incendiu uriaş. Vedea arestarea cu ochii
şi, o clipă mai apoi, faţa lui, din alb-galbenă, deveni verde:
— Mi se pare, articulă el cu greutate, mi se pare că a scris:
„numai minc.“, adică prescurtarea de la (şi îşi roti ochii)
prescurtarea de la „numai minciuni“.
— Ar fi într-adevăr o obiecţie fundamentală… gândi cu glas
tare, cam îngrijorat, Dimancea.
Gănuţă, subit destins după atâtea ore, îşi dădu capul pe
spate, zguduindu-se de râs.
Însă râdea singur, aşa că îşi reveni iute, îşi reluă verticala
perfectă în fotoliu şi spuse din nou atent şi rigid:
— Să-i dăm un telefon şi gata!
Negreanu, privind la ceas, se făcu albastru:
— E trecut de două… Cine-şi ia răspunderea?
De mult, Gănuţă era enervat de temerile lui Negreanu.
„Las’ că-ţi arăt eu ţie!“ îşi spuse în gând şi rosti calm,
desluşit:
— Foarte bine! Dacă-i trecut de două, înseamnă că doarme
adânc. Îi dăm un telefon, îl trezim, îl chinuim, şi astfel ne
răzbunăm pe el. Nu-i aşa, tovarăşe Negreanu? (Râse vesel,
iar Negreanu, din politeţe, zâmbi albastru.) N-avea decât să
scrie mai descifrabil! Aşa că, tovarăşe Negreanu, fii bun şi
dă-i dumneata un telefon.
Negreanu, alb ca un talc de calitate superioară, începu să
tremure:
 — Eu? Credeţi oare că aş fi eu persoana cea mai…
— Da, da! întări Dimancea, care se temuse să nu
primească el această sarcină ingrată, trezeşte-l dumneata, ca
secretar al comisiei.
— Dar eu… mai spuse Negreanu, şi se pomeni în faţă cu
telefonul, împins amabil de ceilalţi.
Dimancea, cu dexteritatea unui călău care cercetează
siguranţele scaunului electric, formă iute numărul şi lipi de
tâmpla lui Negreanu, ca un revolver, ebonitul rece.
Condamnatul auzea apelul în telefon şi faţa lui căpătă o
roşeaţă neaşteptată:
— Tovarăşul Marinescu nu răspunde, e obosit, a lucrat 48
de ore…
— Las’ că se trezeşte el! îl linişti sarcastic Gănuţă.
După câteva minute, Negreanu trecu brusc la o nuanţă
violacee: la celălalt capăt al firului o voce groasă şi
somnoroasă îngăimase ceva ce semăna a alo, un soi de
aaooo. Buzele lui Negreanu se mişcară în gol o vreme, până
fură ajunse din urmă de glasul posesorului lor:
— Alo, zise el, tovarăşul Marinescu?
— Care Mrinesc…? se auzi de dincolo. (Apoi, un soi de
oftat.)
— Alo! strigă Negreanu disperat – alo! tovarăşe Marinescu,
aici Negreanu!
— Cre Nnngreannn…? mormăi vocea.
— Negreanu, din comisia pentru raport!
— Cre rporr? mai avu puterea să întrebe vocea, apoi se
auzi un ţăcănit: tovarăşul Marinescu închisese.
Gănuţă se simţea ca după o injecţie tonică:
— Mai sună, mai sună! spuse el voios, sună-l şi tu,
Dimanceo!
Negreanu se retrase la celălalt colţ al mesei, apoi se duse
până afară, ca să fie sigur că nu-l mai pune iar să vorbească.
Dimancea, după ce aşteptă calm legătura, se porni să strige
cu o voce de stentor:
— Alo, tovarăşe Marinescu, nu închideţi vă rog, aici e
Dimancea! Tovarăşe Mari…
— Care Dmann? se auzi o voce aiurită.
 — Dimancea, urlă Dimancea. Alecu Dimancea,
responsabilul administrativ!
— Al cui?
— Al dumneavoastră, tovarăşe Marinescu, omul
dumneavoastră de la administraţie, eu, Dimancea.
— Adminstraţ. Nu cunosc, se auzi vocea, apoi izbucni în
aparat o muzică ciudată, care-l uimi pe Dimancea, până
recunoscu fluierătura unui sforăit.
— A adormit, spuse el dezolat.
— Dă-ncoa’! ceru Gănuţă şi, umflând-şi bustul învelit în
stofe ţepene, începu să strige şi să fluiere în aparat până
când de dincolo se auziră strigăte şi bolboroseli:
— Da, compania a doua, drepţi! cine? ce? alo, Ploieşti?
daţi-mi vă rog secţia bunuri de consum! alo, nu se aprobă!
măriţi alocaţiile, două cauciucuri, alo! daţi-mi sfatul din
Ploieşti!…
— Măi Marineeesculee, zbieră Gănuţă cu atâta putere
încât Negreanu, care tocmai intrase pe uşă, fugi
înspăimântat afară, măi Marineeesculeee, trezeşte-teee,
frateee, sunt eu, Gănuţă! de la sfat.
— Alo, da, sfatul din Ploieşti! explodă Marinescu, bucuros
că a prins legătura, ascultă-mă Ploieşti, aici e sfatul din…
— Trezeşte-te, mă, ce dracu, trezeşte-te! Gănuţă e,
trezeşte-tee…
Urmă o pauză, după care o voce schimbată, mai limpede şi
parcă suferindă, răsună:
— Noroc, Gănuţă. Sunt obosit, fir-ar a dracului. Ce e?
— Ai făcut o observaţie pe prima pagină şi nu putem s-o
descifrăm.
— Prima pagină? De la ce?
— De la raport, tovarăşe, raportul de mâine dimineaţă. E o
observaţie de-a ta.
— Aha, da… Şi ce-am scris acolo?
— Păi tocmai asta e, că nu se-nţelege. Ce-ai scris acolo?
— Nu-nţeleg nimic, zise Marinescu. Stai o clipă, să-mi dau
cu apă rece.
— Să vedeţi că-i cu munca printre intelectuali, repetă
îndârjit Savin Georgescu.
 — O fi vreun fleac, zise Gănuţă.
— În orice caz, nu puteam trece peste o observaţie a
tovarăşului, se scuză din uşă Negreanu.
— Nu puteam, încuviinţă Dimancea.
Gănuţă se înfurie:
— Da’ de judecat, nu puteam să judecăm şi noi? A, ce
bandă de fricoşi! Niciun dram de răspundere!
— Alo, da, ia zi…ceru energic Marinescu.
Gănuţă explică iar despre ce e vorba şi îi înşirui, pentru
mai mare claritate, interpretările comisiei:
numai scris
manuscris
munca scris
manufact.
uiumul morii
numai minc.
— Dă-o naibii, spuse Marinescu, ce sunteţi şi voi atât de
tipicari? Am vârât acolo toate problemele! Ce poate să mai
lipsească?
— Stai, stai, se ambiţionă Gănuţă, şi eu am zis s-o lăsăm
naibii, da’ uite ce spun specialiştii noştri: că-i o obiecţie
fundamentală, că altfel n-o puneai chiar deasupra raportului,
în prima pagină, lângă titlu…
— Unde zici? Sus, în colţul din stânga paginii?
— Acolo.
— Nu-s aşa, un fel de bastonaşe?
— Asta e…
La celălalt capăt al telefonului explodă o înjurătură
înăbuşită, apoi Marinescu, vrând să pară calm şi plictisit,
spuse încet:
— Ei, frate, să trăieşti, noapte bună, acolo nu era nimic,
da’ când am început să scriu era uscat stiloul şi l-am
încercat aşa, până vine cerneala la vârf. Aşa că acolo nu scrie
nimic, e mâzgăleală, frate dragă, şi dacă mai aveţi ceva, vă
rog să mă treziţi neapărat, – şi ţac, Marinescu închise.
***
Gănuţă trânti telefonul, înghiţi pe furiş două pastile şi privi
onor comisia cu ochi în care lucea nebunia şi setea de a
ucide.
— Ei? întrebă Dimancea. Ce spune?
Negreanu nu îndrăznea să întrebe, se ridică în picioare, să
primească respectuos verdictul de arestare, în vreme ce
Savin Georgescu îşi şi formula în minte un protest energic, în
versuri albe.
— Uitaţi, tovarăşi, despre ce e vorba, spuse grav Gănuţă. E
vorba, într-adevăr, de o obiecţie fundamentală, la întregul
raport. Dar tovarăşul Marinescu nu şi-o mai aminteşte. Aşa
că ne face pe noi răspunzători şi lasă toată chestiunea la
aprecierea noastră.
— La aprecierea noastră! îngână îngrozit Negreanu.
— La aprecierea noastră? se miră înciudat Dimancea.
— La aprecierea noastră… râse amar şi mefistofelic tânărul
Savin Georgescu.
Gănuţă, care se simţea despăgubit pentru cât suferise, îi
privi pe rând, cu o lucire veselă şi dementă.
— La aprecierea noastră, da! Tovarăşi, sunt cam obosit, eu
nu mai pot să judec, dar vă rog pe voi să judecaţi şi să
apreciaţi. Până dimineaţa tov. Marinescu aşteaptă telefonul
vostru, aşa că gândiţi-vă, judecaţi cu curaj, apreciaţi. E o
observaţie fundamentală, las totul pe răspunderea voastră!…
 MAŞINILE DE ÎNLOCUIT CÂRPACII
— Doriţi să trăiţi mai bine decât acum?
Nu-i nevoie să-mi răspundeţi cu glas tare. S-ar putea ca
soţia sau altul dintre şefii dumneavoastră să fi lipsit la câteva
din ultimele şedinţe, încă să nu fi aflat că dorinţa de a trăi
mai bine n-are nimic rău.
Deci, dacă vreţi s-o duceţi mai bine, nu-i nevoie să-mi
răspundeţi cu glas tare, ci doar să citiţi cele ce urmează.
Sunt gata să vă iau în asociaţie. Ce rămâne după impozite, se
împarte între noi pe din două. Nu, nu-i vorba să deschidem
împreună un restaurant unde se servesc creieri în
pergament. E o chestie tot de creieri, dar mult mai tare.
Posed, încă din copilărie, geniul invenţiilor. În creierul meu
fac coadă, de la patru dimineaţa, idei fără număr,
nenumărate maşini strălucitoare, extraordinare, care rezolvă
toate pentru noi şi care nu-şi aşteaptă decât rândul, să le iau
în consideraţie şi să le dau o mică rezolvare tehnică.
Zborul cosmic a fost inventat de mine cu mult înaintea
acelora care se fălesc cu realizarea lui. Nu-mi lipsise decât
racheta. Am prezis ieşirea din rachetă şi manevrarea cu
ajutorul pistoalelor de jet: nu-mi lipsise decât vidul,
astronautul, racheta şi pistolul. Am prezis de mult că
aparatele de radio-recepţie vor ajunge atât de mici, încât vor
încăpea sub coroana unei măsele: ca să le dai drumul, va fi
de ajuns să vâri scobitoarea unde trebuie. O vreme nu mi-au
lipsit decât scobitorile; când au reapărut pe piaţă, n-am mai
găsit tranzistoare. Am prezis că femeile vor naşte după voie
băieţi sau fete şi, într-adevăr, ele se opresc în majoritate la
una din aceste două posibilităţi; îmi mai rămâne de găsit
numai metoda de opţiune.
Nu mai insist, pentru că lista invenţiilor mele e infinită. De
la o vreme însă, de când se pune atâta preţ pe rentabilitate,
am observat că, de pe urma tuturor acestor invenţii, am
câştiguri mult prea mici, aş zice chiar nule. M-am hotărât să-
mi îndrept geniul asupra maşinilor de imediată aplicaţie
practică, acelea de folos imediat pentru oameni şi de imediat
câştig pentru inventatori. Unele sunt menite să ne scape de
multe compromisuri şi cârpăceli mărunte la care recurgem în
viaţa de toate zilele, să le înlocuim prin precizie şi
comoditate.
Aceste maşini (le numesc pe scurt maşinile de uşurat viaţa)
se pot realiza fie prin invenţie – cale adesea complicată şi
costisitoare, pentru că e nepractic să inventezi ceva ce n-a
mai fost: oricine îţi spune imediat că lucrul e imposibil de
vreme ce nici americanii nici sovieticii nu şi-au pus problema
să-l inventeze – fie, mult mai sigur şi mai lesnicios, prin
schimb de experienţă, cumpărând o maşină şi copiindu-i
toate părţile minus marca şi numărul brevetului.
Dar, ca să nu mai lungesc povestea, iată o listă de maşini
menite să uşureze viaţa oamenilor, maşini pentru a căror
inventare sau copiere sunt gata să mă asociez cu oricine e
dispus să împartă cu mine pe din două (după impozite).

Maşina de absorbit zgomotul. O cutie neagră de un metru

pe unu care înghite bocăneala picioruşelor drăguţe ale
copiilor vecinului de la etaj, înghite zgomotul făcut de
televizorul din casă, ţipetele menajului de alături („Unde ai
fost până acum? Iar la aia?“) plus zgomotele palmelor pe
obraji, în general orice zgomot enervant. O dată pe lună,
cutia neagră este dusă în afara oraşului şi descărcată la un
concasor blindat, o instalaţie uriaşă care sfarmă sunetele
depozitate în maşină, din decibelii mari face decibeli mai
mărunţei, şi goleşte cutia, făcând-o bună pentru absorbit
sunetele pe încă o lună.
Din informaţiile pe care le deţin, o asemenea maşină a fost
realizată de un inventator din Pasadena, în prezent arestat.
Reprezentanţii unui mare trust veniseră la inventator acasă,
să verifice dacă acea cutie neagră înghite într-adevăr gălăgia.
Inventatorul, pentru a face proba, a pus potenţiometrul la
maximum şi în acest timp soţia inventatorului – care ţipa că
nu mai poate din cauza dezordinii din casă, că nu permite
să-i vină nepoftiţi în apartament şi care, la un moment dat, a
început să urle că are de soţ un incapabil – a dispărut fără
urme. Unul dintre martori declară că a văzut-o vaporizându-
se şi dispărând în cutie. Poliţia americană, sosită în grabă la
faţa locului, a deschis cutia şi n-a mai găsit înăuntru decât
vreo zece cuvinte care au zburat în toate direcţiile.
Marile trusturi americane ezită în prezent să cumpere
invenţia, spunând că soţiile sunt acelea care decid ce obiecte
trebuiesc achiziţionate pentru gospodărie şi că e foarte
probabil ca ele să adopte o poziţie negativă faţă de cutia
neagră, ca instrument ce le primejduieşte viaţa şi vorba.
Părerea mea este că la noi maşina de absorbit zgomotul ar
fi o investiţie sigură, pentru că nevestele noastre trăiesc în cu
totul alte condiţii istorice. Şi, dacă n-am atins încă un
asemenea nivel de trai încât să ne putem permite
cumpărarea individuală a unor asemenea maşini, să le
achiziţionăm pentru început în unele locuri publice: în
parcurile acelor staţiuni balneare în care o municipalitate
inteligentă a instalat difuzoare puternice, în localurile unde
nu poţi să schimbi un cuvânt din cauza orchestrei şi –
neapărat cu avizul protecţiei muncii! – la unele şedinţe,
având însă grijă să instalăm cutia mai spre fundul sălii, de
unde vine zgomotul neorganizat, şi nu chiar lângă prezidiu.
Mai precis, această cutie ar trebui completată cu:

Maşina de scurtat şedinţele. E una din invenţiile cu care

mă mândresc că am putut s-o iau înaintea tehnicii ţărilor
capitaliste cele mai avansate. E adevărat că am beneficiat şi
de unele condiţii excepţional de favorabile, mai ales un bogat
material de şedinţe, pentru care rămân recunoscător pe veci
unui număr important de tovarăşi. Maşina – n-are rost să vă
descriu aci mecanismul – are un buton cu care poţi micşora
şedinţele chiar şi până la un sfert de oră. O comisie a
Academiei, întrunită la opt dimineaţa, mi-a verificat maşina,
a constatat că funcţionează perfect şi mi-a omologat-o.
Şedinţa s-a încheiat, într-o atmosferă de mare entuziasm, la
orele 22.15.
 La acest succes a contribuit însă şi

Maşina de procurat rude şi ascuţit pile. Deşi mulţi sociologi

şi ziarişti pe care i-am consultat mi-au răspuns că
importanţa unei asemenea maşini va fi din ce în ce mai
restrânsă, am impresia că, măcar pentru primii ani, se vor
găsi amatori. Maşina e menită să-i servească în primul rând
pe nenorociţii de felul meu, oameni care nu s-au orientat
bine la naştere şi nu şi-au ales rudele cum ar fi trebuit, n-au
vreo rudă la o editură, la un ziar, la ONT (dacă le plac
plimbările), la CEC (dacă n-au vechime la maşină), sau
măcar un prieten la Delta Dunării. Maşina (la care mai am
mult de muncit pentru a o perfecţiona, dar nu din vina mea,
ci a miliţiei şi a serviciilor de cadre şi personal) ar urma să fie
conectată la toate fişierele de personal şi de infractori din
ţara noastră. Să zicem că ai nevoie de un kilogram de peşte şi
că magazinul cel mai apropiat este cel intitulat „32“. Maşina
are o claviatură, ca pentru dactilografe. Apeşi 32, apoi
„raionul peşte“, pe urmă pui un semn de întrebare. Maşina
zumzăie puţin şi îţi eliberează un buletin pe care stă scris:
„Nea Nae, sunt vărul lui ţaţa Lidia care m-a trimis la ’mneata
să-i dai un kil de crap contra cimentului ăla pe care ţi-l
trimite nea Nicu cu camioanele lui nea Bicu.“ Înveţi de
dinafară această formulă magică şi prinzi peşte. Cum
spuneam însă, stadiul nostru de evidenţă e mult prea
imperfect: responsabilii de raion sunt schimbaţi mereu, nu
există o continuitate, o tradiţie, şi de câte ori îţi vine să spui
undeva că eşti nepotul lui nea Griguţă, trebuie mai întâi să
dai un telefon, să verifici dacă nenea mai e acolo.
 Maşina de deschis conservele. Această invenţie a mea are o
însemnătate cu totul minoră; menţionarea ei aproape că este
o pângărire în raport cu celelalte maşini, mult mai
importante. Dar câteodată, când ţi-e foame şi n-ai în casă
decât conserve, prinde bine. Ideea mi-a venit atunci când un
protagonist al ultimului război, un fost comandant al unei
divizii de blindate, mi-a spus cu mândrie că fiu-său păşeşte
pe drumul său şi e director la o fabrică de conserve. Mi-am
dat imediat seama că, pentru a deschide o conservă blindată,
efortul unor bărbaţi chemaţi din celălalt capăt al casei şi
înarmaţi cu chei, cuie, ciocane şi, mai ales în regiunile
miniere, pickhamere, reprezintă un supliciu cu totul
deplasat. Maşina inventată de noi are o funcţionare mai
simplă şi nu cere efort. Înainte de folosire, ne asigurăm că
pereţii bucătăriei sunt curaţi; dacă nu, îi spălăm proaspăt.
După curăţarea pereţilor, evacuăm din bucătărie toată
familia, preferabil într-o cameră cât mai îndepărtată. Ataşăm
de conservă micul nostru dispozitiv, aprindem fitilul şi fugim
afară cât putem de repede.
După ce se aude zgomotul exploziei e bine să mai aşteptăm
o clipă, poate mai cade sau mai explodează ceva.
Lăsăm să treacă un minut-două, apoi intrăm în bucătărie
şi, cu ajutorul gospodinei principale, folosind o cârpă extrem
de curată, adunăm de pe pereţi conţinutul conservei.
Operaţiunea nu durează în total mai mult de trei minute –
deci cam de patru ori mai repede decât deschiderea manuală
– e mult mai igienică decât folosirea a tot felul de cuie şi chei
ruginite, iar efortul, repetăm, e incomparabil mai mic; alt
avantaj este că fiecare tip de conservă cere alt soi de cheie, pe
când dispozitivul nostru poate fi aplicat cu egal succes la
toate.

Maşina pentru restanţierii de taxe. Ideea mi-a venit pe

vremea când se discutau restanţele la chirii, dar cum acestea
vor fi evitate automat prin plata la salariu, rămân,
deocamdată, restanţele la diferite taxe, cum ar fi gazul sau
lumina plătite de diferiţi locatari în comun. Maşina inventată
de mine – nu posed încă reţeta chimică, deocamdată am
elaborat numai principiul – e o simplă maşină de impregnat.
Avem de pildă un bon pe care scriem că doamna Ionescu ne
datorează 26,50 lei, partea ei la gazul metan. Nimic mai
simplu: luăm bonul, îl vârâm în maşină, apoi îl predăm
doamnei. Ea, conform obiceiului, îl aruncă într-un sertar.
Ştim precis că îl aruncă undeva prin casă: dacă l-ar arunca
afară, s-ar teme ca, după un timp, să nu facem alt bon, în
care să-i cerem mai mult. Deci, aruncă bonul undeva prin
casă: numai că bonul este impregnat. În prima zi de neplată,
emite un miros uşor, în a doua zi ceva mai puternic, în a
treia face şi zgomot, în a patra purcede la metoda cea mai
drastică: începe să-şi schimbe cifrele; orice 1 îl transformă în
2, orice 2 în 3. Şi miroase, miroase de te scoate din minţi.
Rocquefortul e fleac! Un inspector de la finanţe, căruia i-am
expus planul meu, s-a declarat foarte mulţumit. Dar m-a
întrebat cu nelinişte dacă sistemul nu este aplicabil şi unor
instituţii care tărăgănează plata colaboratorilor: teatre care
întârzie să-i plătească pe regizori şi scenografi, edituri care îi
poartă cu vorba pe autori, institute de proiectare care îi
amână pe desenatori. I-am dat asigurări omului de la finanţe
că arma mirosului şi a majorărilor nu va fi niciodată aplicată
în locuri publice. Ar fi de neconceput! Închipuiţi-vă că aţi
merge la un şantier să daţi de aer curat, şi când colo, din
cauză că n-au fost plătiţi o mie de zilieri… dar nu! e prea urât
ca măcar să ne gândim cum ar mirosi pe acolo.
 Maşina contra birocraţilor. E una din invenţiile mele cele
mai simple şi mai imediat aplicabile, cu uriaşe câştiguri
pentru stat. Ideea mi-a venit între lunile martie şi noiembrie,
cât m-am străduit să evit procesele pentru un garaj cu un
vecin cârcotaş şi, în loc de asta, să-mi construiesc din bani
proprii un garaj în fundul curţii. E un număr atât de mare de
persoane – în special la arhitectura Sfatului popular raional –
care îţi spun că nu se poate, că o trebui să încurajăm
proprietatea, dar nu tocmai la garaje, încât m-am gândit că
s-ar realiza economii uriaşe dacă toţi aceşti oameni ar fi
înlocuiţi printr-un magnetofon „Sonet Duo“. Unul care
răspunde mereu „Nu se poate“ pe pista pentru oamenii
mărunţi şi „Mai reveniţi” pe pista pentru oamenii eventual
mai puţin mărunţi. În locul postului de arhitect-şef al
raionului – se ştie doar că pentru pregătirea unui arhitect
trebuie irosiţi mulţi ani de zile – ar putea răspunde un astfel
de magnetofon, iar deservirea oamenilor mai puţin mărunţi
ar putea fi făcută printr-o simplă ştampilă de cauciuc,
deoarece construcţia, la urma urmei, nu o face Sfatul
raional, ci IRCR-ul (o să inventez foarte curând şi o maşină
de descifrat iniţiale)!

Maşina de evitat defectarea liftului e unul din cele mai

simple dispozitive inventate vreodată. Se pune avizul „Defect“
şi nu umblă cu liftul decât cel care a pus avizul (şi care ştie
că liftul nu-i defect încă).

Maşina de efectuat căsătorii pe bază de sentiment. Spaima

escrocilor sentimentali şi a vânătoarelor de zestre a fost
inventată în ţara numită… mai bine nu spun unde.
Înlocuirea ofiţerului de stare civilă aduce mari economii. Un
robot al stării civile îţi măsoară pulsul, tensiunea, umorile,
mă rog, totul, şi nu efectuează căsătoria decât atunci când e
bazată pe sentimente de ambele părţi. După ce maşina de
măsurat sentimentele fusese introdusă la toate oficiile de
stare civilă, guvernul a retras-o brusc din circulaţie, alarmat
de faptul că numărul căsătoriilor scăzuse cu 85%.

Maşina de ajutat cetăţenii în efectuarea convorbirilor

telefonice. E o invenţie care are scopul de a ajuta pe oricine
să poată – în condiţiile complexe realizate de direcţia noastră
de telefoane – să poată da un telefon. De fapt, nu e o singură
maşină, ci un complex de maşini, o aparatură extrem de
complicată, dar care merită osteneala. Ideea mi-a venit acum
două săptămâni, când formam un număr începând cu cifra
18. Numărul „nu se forma“: nu suna nici liber, nici ocupat,
pur şi simplu se făcea a nu observa că l-am format de zece
ori poate. Am sunat atunci serviciul 05 şi, după lungul şirag
al formalităţilor de rigoare, am rugat telefonista să transmită,
sub 15 cuvinte, următorul mesaj la numărul pe care nu-l
puteam obţine:
 „Dragă, din cauză că telefoanele merg prost, nu pot să te
chem: cheamă-mă tu!“
După cinci minute, telefonista m-a chemat şi şi-a cerut
scuze pentru că „fiind nouă şi neiniţiată“ (cuvintele îi aparţin)
n-a ştiut că asemenea mesaje nu se pot transmite, nu intră
în atribuţiile lui 05 şi i-au fost interzise de către şefa ei.
Sunând mereu, am dat până la urmă de şefă. I-am spus că
am un mesaj conform cu punctul 2 pagina XIX a
regulamentului cuprins în cartea de telefoane.
— Nu posedăm aici nicio carte de telefon! mi-a răspuns ea
netulburată.

Astfel mi-a venit prima idee, prima parte a maşinii: o

bandă automată prin care orice abonat poate informa imediat
funcţionarii telefoanelor despre prevederile regulamentului
lor.
Şefa s-a tocmit cu mine şi a fost gata până la urmă să
cedeze, să transmită mesajul meu telefonic, cu condiţia să tai
primele cuvinte, acelea că „telefoanele merg prost”. Chiar
dacă în forul ei interior o fi fost de acord, se temea să nu aibă
neplăceri cu superiorii ei pentru că divulgă prin telefon acest
secret. Fiind obişnuit cu tăieturile (acasă, eu tai pâinea la
masă), am suprimat partea respectivă şi am aşteptat ca
mesajul să fie transmis. După cinci minute, am primit un
telefon: „Regretăm, dar nu putem chema numărul cerut de
dumneavoastră, începe cu 18 şi deci nu se formează”.
 — De ce nu se formează?
— E o centrală aglomerată şi numerele „aşteaptă” pe rând
contactul. Vă sfătuim să formaţi numărul cu răbdare şi să
aşteptaţi câte cinci minute, după care îl formaţi din nou,
până se dezaglomerează.
— Vă priveşte. Eu v-am făcut comanda, dumneavoastră
daţi mesajul când şi cum puteţi.
Pe la şase după-masă, un copil mi-a adus acasă un bileţel
cu următorul cuprins:

„Dragul meu,
Am primit mesajul tău telefonic prin care îmi cereai să te chem
de urgenţă. Sper că nu era vorba de salvarea vieţii sau de ceva în
acest gen, pentru că aş avea remuşcări. Imediat după primirea
mesajului, am vrut să te chem, dar nu mi-a venit tonul. Fiind
răcit, trebuie să-mi fac inhalaţii la fiecare oră: în acest timp am
pus-o pe nevastă-mea să aştepte tonul, dar nici ei nu i-a venit. Am
trimis copilul alăturat la centrala de sector, cu o petiţie scrisă
pentru a fi luat în evidenţă şi a primi ton pe primul trimestru
viitor, eventual chiar din ianuarie, şi mi-au spus că nu pot garanta
nimic, 18 e aglomerat. Aud că la voi, cei cu 33, când nu vă vine
tonul, măcar aveţi pe fir zgomote pitoreşti, care vă mai înveselesc.
Fiind răcit, nu pot ieşi din casă: scrie-i te rog aducătorului
prezentei ce chestiune urgentă aveai azi-dimineaţă cu mine şi voi
încerca să-ţi răspund prin curierul de Lyon.
În aşteptare,
Radu Nichita“

Dar destulă poveste: să trecem la descrierea aparatului

meu. O parte, cum spuneam, pe bandă, furnizează
funcţionarilor de la telefoane, din partea abonaţilor, orice
informaţii cu privire la regulamentul telefonic. Piesa a doua e
un simplu amplificator. Să zicem că vrei să vorbeşti la telefon
şi aştepţi tonul: trec câteva minute, tonul tot n-a venit, şi îţi
dai seama că în timpul acesta ai putea să te speli pe ceafă, să
înfuleci ceva sau să citeşti „Război şi pace“. Nimic mai
simplu: îţi vezi de treabă, nu mai stai agăţat de telefon. În
momentul când tonul a sosit, ziua-noaptea, amplificatorul
sună în toată casa şi, oriunde ai fi, soseşti în fugă şi formezi
numărul.
Cum cei de la telefoane pretind adesea că nu ştii să bagi
degetul şi să formezi numărul cu precizie milimetrică, discul
oprindu-se ba mai sus, ba mai jos, aparatul meu are un
deget electronic cu precizie de milimicroni. Piesa a treia a
invenţiei mele este un dispozitiv de memorie, deoarece – aşa
cum am observat din propria mea experienţă – între
momentul când am chemat un număr şi momentul când mi-
a răspuns se scurge un timp în care am uitat pe cine
chemasem.
În asemenea ceasuri începe o discuţie penibilă:
— Cine e acolo?
— Spune dumneata cine eşti, că dumneata ai chemat!
— Da, este adevărat, eu vă chemasem, dar nu ştiu dacă aţi
avut vreodată senzaţia că aţi comis unele acte într-o
existenţă anterioară.
— Îţi dau eu ţie existenţă anterioară, neruşinatule, te ţii de
farse la ora asta!
Piesa a patra este tot un amplificator. Formezi numărul şi,
în timp ce comanda lansată de tine stă la rând pe firele
centralei aglomerate, îţi vezi de treabă prin casă, eventual te
mai razi o dată, că a devenit cazul între timp. Principiul
acestei maşini poate fi extins şi în alte domenii: cât timp n-ar
câştiga gospodinele având roboţi care stau la cozi pentru ele!
O mecanizare ideală şi ingenioasă, la care nimeni nu s-a
gândit încă. Am ajuns spre sfârşitul colecţiei noastre.

Maşina de procurat informaţii pentru cei ce vor să conteste

critica este un dispozitiv extrem de simplu, care poate fi
instalat şi pe un Trabant, chiar şi pe o motocicletă. Directorul
de la telefoane care contestă că tonul ar veni greu sau că
numărul se formează greu e luat cu o maşină şi plimbat la
întâmplare prin Bucureşti, la o sută de telefoane particulare
sau publice şi pus să facă o sută de apeluri. Dar cum circulă
maşina cu directorul de la un loc la altul?

Diferenţiatorul de fluier la care lucrez în prezent e menit să

îmbunătăţească circulaţia. Am observat că, de câte ori
miliţianul fluieră în oraş vreo maşină, toţi conducătorii auto
îşi înteţesc fuga, fiecare fiind convins că miliţianul l-a fluierat
pe celălalt. Diferenţiatorul nostru individualizat este un
revolver pitic, cu ajutorul căruia miliţianul, o dată ce a
fluierat, trage şi un glonte în roată, ca să se ştie mai precis.
Deoarece claxonatul este interzis, lucrez acum la fluiere şi
avioane de carton cu elastic prin care şoferii pot acţiona în
direcţia borcanului şi deştepta miliţianul care, adâncit în
somn sau într-o convorbire, a uitat să acţioneze stopul.

În sfârşit, maşina de lichidat inventatorii – dar planurile

acestea vi le voi divulga cu alt prilej, autobiografic.
 UN CÂRPACI (SUBSEMNAT) ÎN CĂUTAREA
PSIHOLOGIEI
Sunt un original: citesc cronicile literare şi teatrale.
Să nu mă credeţi însă chiar atât de original: le citesc
numai pe cele consacrate lucrărilor mele.
Nu există ajutor mai mare în cârpăcirea creaţiei.
Circulând în literatură pe mai multe benzi, m-am convins
de-a lungul anilor că pista mea satirică e complet lipsită de
rafinamente psihologice. Şederea prea îndelungată în presă
m-a deformat, formându-mă ca satiric ad rem („la chestie”).
Nu-s în stare să descriu caractere, ci mă opresc la situaţii.
Nu mă interesează relieful psihologic al oamenilor, ci felul
cum funcţionează poşta şi telefoanele. De pildă, în „Romeo şi
Julieta”, acolo unde analistul normal vede puterea Iubirii, pe
mine mă fascinează faptul că Romeo n-a primit la vreme
mesajul părintelui Laurenţiu: în condiţiile unei funcţionări
normale a poştei între Verona şi Mantua, dacă informaţia
exactă nu ar fi fost întrecută de zvon, dacă afla la vreme că
soţia lui nu-i moartă cu adevărat, Romeo nu-şi mai punea
capăt vieţii şi nu mai pricinuia nici sinuciderea Julietei.
Îi invidiez pe satiricii care creează portrete ale
linguşitorului, servilului, lingăilor şi celorlalte elemente
negative, arătând cauza reală a apariţiei lor, ascunsă în
caracterul păcătos pe care-l au; subsemnatul – mecanicist,
influenţat de şcoala comportamentală americană sau de
sociologismul vulgar al… nu mai ştiu nici eu al cui – văd în
ploconire rezultatul unei situaţii, al unui mecanism, când,
evident, ea este rezultatul psihologiei individului. Dovadă:
aflaţi în aceeaşi situaţie, nu toţi oamenii pot să se
ploconească la fel de bine.
 De mii de ori mi-am jurat să las de-o parte fleacurile
administrative, schemele, problemele de organizare, să le
părăsesc în favoarea unor trăsături de caracter cum ar fi
lipsa de elan, alcoolismul, driblingurile prelungite inutil,
nepăsarea, influenţa muzicii aşa-zis stereofonice, yoga şi
individualismul.
Deunăzi, într-o deplasare prin ţară, m-am străduit să
studiez caracterele oamenilor. Era unul cu o conformaţie
craniană extraordinară, dar credeţi că s-a lipit ceva de mine?
Aiurea! Tipul se afla într-un autobuz, iar pe mine –
superficial, educat prost în tinereţe – mă obsedau „problema”
circulaţiei, ghionţii pe care-i înghiţeam din cauza
aglomeraţiei, şi mai ales lipsa de aer, având mereu senzaţia
că mă înăbuş, fără nicio legătură cu psihologia; mi-am
propus să scriu o satiră despre mijloacele de transport în
comun, şi, până să mă dezmeticesc, dispăruse din autobuz
tipul în chestiune, un craniu care ar fi făcut să palpite
inimile lui Gali, Lavater şi chiar cea a lui Goethe, ca să nu
mai vorbim de Lombroso, care numai pe baza acestui craniu
ar fi emis un mandat de arestare pentru omucidere… – na, că
iar am pătruns pe teritoriul administrativ.
Alţii, domnule, scriau câte o chestie, că-ţi ticăia inima la
lectură. El, căsătorit, se întâlneşte cu amanta lui, şi ea
căsătorită. Pe vremuri, un scriitor putea mânca o pâine
serioasă, descriind psihologia lui şi a ei, şi, un pic, ce fac
împreună. Am încercat şi eu să-mi imaginez situaţia şi ce
credeţi că mi-a trecut prin minte? Ea îi spune: „Ajută-mă să
cumpăr nişte roşii, că îmi plac cu ceapă şi brânză şi au
vitamina C şi chiar un pic de A“. Iar el, extaziat, îi răspunde:
„Cu tine, iubito, îmi place mai mult să ies la cumpărături
decât cu nevastă-mea; nu mă pun bine la casă, că tu te-ai şi
plasat la rând; ne împărţim şi ne completăm bine“. Fireşte,
cu oarecare caznă aş putea să-mi imaginez şi nişte situaţii
„sexy“, copiate oarecum după literatura occidentală, căreia îi
arde de asemenea poveşti; ba chiar, cu fantezia mea,
încordând-o la maximum, aş izbuti să-mi închipui că găsesc
un editor dispus să mi le publice – dar nenorocirea este că şi
în astfel de situaţii erotice mintea mea zboară mai întâi ad
rem, la chestie, adică la amănunte meschine ale traiului şi
nu la psihologie.
Tot aşa, obsedat de un bufet de gară inundat de băutură şi
cu nimic de mâncare, eu, flămând şi cusurgiu, am lăsat să-
mi scape cea mai frumoasă glandă pituitară din judeţ, aflată
în capul chelnerului respectiv. Mi-a venit să-mi muşc mâinile
şi mi-am jurat că, îndată ce mă întorc la Bucureşti, nu mai
trebuie să mă las obsedat de fleacurile acestea trecătoare (din
care nu se poate naşte literatura serioasă, mare, cum grano
aeternitatis, cu un grăunte de nemurire, dacă m-am exprimat
bine) şi trebuie să mă agăţ de psihologia cuiva.

Am găsit însă pe biroul de acasă o convocare. Speram să

fie de la Institutul de psihologie, dar era de la… poştă. Iarăşi
poşta! mi-am spus. Nu mă duc – şi gata!
— Dar… dar ce-o fi având poşta cu mine?
Încet-încet, insidios, curiozitatea începea să se instaleze.
Aici e altă slăbiciune a mea. Un satiric cu adevărat mare nu e
niciodată curios, pentru că le-a fumat de mult pe toate.
Marele satiric ştie absolut tot, cu o vocaţie morală şi o
infailibilitate de papă. Ca şi ziaristul de rasă, care nu poate
să scrie decât în culmea entuziasmului sau a scârbei şi nu
cunoaşte nimic intermediar între admiraţie şi indignare,
satiricul de rasă le ştie ca pe apă pe toate şi dă lecţii la toată
lumea. Orice s-ar întâmpla, te scoate vinovat; în orice
situaţie, marele satiric sau marele gazetar ştie să găsească
factorul om care poartă vina pentru toate cele, că, dacă ar fi
Popescu în locul lui Ionescu, lucrurile ar merge mult mai
bine, şi să dea cititorului senzaţia că nu încape în articolul
lui niciun dubiu. Rasa satirică de care aparţin eu are însă
găurele cauzate de morbul îndoielii şi suferă de mici goluri
ale necunoaşterii. O dată pe lună, mi se năzăreşte că nu le
ştiu chiar pe toate, sau că nu-s perfect – în orice caz, că aş
mai avea ceva de aflat. Iar în luna cu pricina, mi se năzărea
că trebuie să aflu ce are poşta cu mine.
Noroc că sunt cocoşat şi de povara altei imperfecţiuni:
lipsa de tenacitate. Marele autor scrie toată viaţa aceeaşi
temă, aceeaşi carte, dacă nu cumva pur şi simplu o
reeditează. Subiectul este invariabil acelaşi: el însuşi. Am
făcut şi eu eforturi în această direcţie, dar nu izbutesc să mă
repet îndeajuns. Oricât mă căznesc, scapă mereu câte o
deosebire între romanele sau piesele mele. Aceeaşi lipsă de
tenacitate m-a făcut să uit pe birou convocarea poştei.
După câteva zile, soseşte o nouă convocare. Trebuie
neapărat să trec pe la oficiul poştal între orele… (înştiinţarea
e tipărită, dar nu sunt precizate orele). Familia începe să se
agite.
 — S-ar putea să fie un mandat, ceva bani! îmi spun în cor
cu toţii.
Din copilărie, de când mi-a fost rechiziţionată o bicicletă
Brenabor – e adevărat că asta se petrecea în vremea
războiului şi că de atunci regimul social s-a schimbat radical,
dar eu aici vorbesc de subconştient şi nu de conştient – nu
mă aventurez în anumite sedii, cum ar fi la poştă sau
percepţie, fără ca subconştientul să-mi tresalte de emoţie în
timp ce conştientul face investigaţii asupra locului în care voi
merge şi a sorţii ce mă aşteaptă.
Cercetările întreprinse între vecini mi-au confirmat că s-ar
putea să fie vorba şi de un mandat: în orice caz, a sosit ceva
şi factorul nu m-a găsit acasă.
Cu instinctul meu infailibil, am vizitat oficiul poştal la
orele… în loc de orele… (adică atunci când era închis).
Încercasem să aflu prin telefon care sunt orele… dar suna
ocupat.
Am revenit a doua zi la orele… şi am găsit mai multe
ghişee diferite, fiecare dintre ele frumos împodobit cu cetăţeni
de diferite mărimi şi forme, aflaţi în aşteptare. Răbdare şi
tutun; fumatul interzis; călirea caracterelor.
— Nu ştiţi, vă rog, la care dintre…
— Aşteptaţi să vă vină rândul.
— Aştept, dar n-aş vrea să aştept într-un loc nepotrivit.
Ştiţi, a-ţi alege coada la care să te aşezi este o treabă de mare
răspundere.
 În faţa răspunsului meu, funcţionara care mă repezise îşi
dădu seama că nu m-a repezit destul de tare. De mirare, a
deschis o gură a cărei deschidere nu se mai încheia: credeam
că o să-i culeg falca de pe jos. Şi-a regăsit glasul la peste 90
decibeli (legile britanice prevăd că ai voie să faci gălăgie până
la 70; la noi nu s-a reglementat încă, mai ales că noi nu ne
putem limita formalist la cantitate: ne interesează mai ales
conţinutul gălăgiei, în ce măsură e justă sau nu).
— Dumneata nu vezi că n-am decât doi ochi şi două
mâini? Aşteaptă!
— Unde să aştept?
— Unde-ţi place!
Îmi jurasem de acasă că voi folosi acest prilej pentru a
scrie un studiu psihologic. Mă gândeam că funcţionara care
ţipase ar putea constitui un bun început. Mi-ar fi convenit să
aibă cam cincizeci de ani sau măcar să fie fată bătrână; aş fi
putut găsi o seamă de raţiuni psihologice pentru care repede
oamenii. Dar părea abia trecută de treizeci, şi avea în deget o
verighetă: de câte ori ţipa la mine, mă consolam cu gândul că
nu sunt eu acela.
Spuneţi-o cu un zâmbet!
Oricum, biata femeie n-avea nimic care s-o individualizeze
din punct de vedere psihologic sau măcar vestimentar: se
răstise la mine exact aşa cum se răstiseră mii de funcţionare
înaintea ei, cu exact aceeaşi acreală şi exasperare; imprimeul
rochiei sale era o cunoştinţă veche, pe care o mai salutasem
de două ori în drum spre poştă, cred că un produs de la
„Dacia“; iar argumentul ei – că nu poate servi pe toată lumea
– se vădea valabil şi în cazul celorlalte câteva mii de colege, la
fel de aglomerate, de dulci, de sonore şi – aţi ghicit – la fel cu
câte numai două mâini şi câte numai doi ochi, şi – o să fiţi
surprinşi – o singură gură.
 Mă gândeam că femeia are dreptate: exista acolo un raport
nefiresc. Prea mulţi se înghesuiau la una singură, în dreptul
unei singure funcţionare; o fi vreo lipsă la mecanizarea
muncii; sau poate că nu-i umezit buretele pentru lipit
timbre… – dar am alungat iute din minte acest gând
mecanicist. Tot cusurul era că tovarăşa nu ştie să
zâmbească. Era acră de felul ei, dacă mă-nţelegeţi.
Am citit zeci de articole în care se explică foarte clar că,
dacă eşti vânzător sau funcţionar, trebuie să fii drăguţ, să
ştii cum să zâmbeşti. Dacă într-o încăpere fără aer se
înghesuie simultan o sută de oameni în faţa unei tejghele,
toată problema e aceea a amabilităţii. Nu ştiu cum naiba nu
le intră asta în cap, după ce s-au scris atâtea articole. Cred
că lămuririle n-au fost scrise destul de cald, destul de
convingător şi mai ales că nu s-au scris destule. Zău, mereu
cu probleme seci, de organizare, neglijăm latura poetică şi
umană a vieţii. Uneori, primăvara, când privighetoarea îşi
porneşte trilurile, visez cu ochii larg deschişi (nu s-a pornit
încă praful reparaţiilor) şi îmi închipui ce frumoasă ar putea
fi viaţa dacă aceste capete needucate s-ar pricepe să-şi
împlânte în dreptul buzelor un zâmbet:
 Fie la o tejghea 1 A plus 15 B, vânzător plus cumpărători.
Omul comerţului s-a specializat prin străinătăţi, ştie că pe
acolo se spune „you’re welcome“ (un soi de „sunteţi binevenit!
ne face plăcere!”). La încheiere, se lansează invitaţia „mai
treceţi pe la noi!“ Cu un zâmbet galeş (realizat cu ajutorul
unor dinţi al căror plastic NU se înverzeşte o lună după
instalare), vânzătorul i se adresează primului client:
— N-avem cauciucuri. N-avem camere. N-avem nicio piesă
pentru maşina dumneavoastră. Sunteţi binevenit. Schimbaţi-
vă marca şi mai treceţi pe la noi.
Îi zâmbeşte apoi celui de-al doilea şi îi spune cu căldură:
— Cartofii aceştia sunt plini cu pământ, într-adevăr, dar
această specie de sol nu cântăreşte mult şi se lasă lesne
spălat. Portocale nici n-am avut, ne face plăcere.
Apoi, cu un surâs fermecător, celui de-al treilea:
— Tejgheaua în dreptul căreia ar trebui dumneavoastră să
aşteptaţi se află în cu totul alt raion. Va fi pentru mine o
plăcere să vă conduc până acolo, dacă doamnele din rând n-
au nimic contra.
Numitele doamne au citit şi ele articolele despre psihologia
zâmbetului. Una dintre ele, de vreo 55 de ani, corpolentă,
răsuflând cam greu din pricina celor două sacoşe, dar cu un
zâmbet bonom mijit sub mustăcioara matronală, răspunde
imediat, pe glas groscior şi jovial:
— Vai de mine, cred că sunt în asentimentul tuturor celor
de faţă, al colegelor şi tovarăşilor care aşteaptă aci,
asigurându-vă că suntem în totul de acord cu propunerea
dumneavoastră de a-l conduce pe tovarăşul client până la
raionul cel mai indicat pentru dumnealui. Îngăduiţi-ne să vă
asigurăm că vă aşteptăm cu toată răbdarea şi să vă rugăm să
nu vă grăbiţi, întrucât precipitarea v-ar da o crispare
nefirească, nedorită, şi ar strica atmosfera.

— Mulţumindu-vă, răspunde vânzătorul, ţin să vă

reamintesc că pe timpul cât lipsesc aveţi la îndemână ziare şi
reviste ilustrate pe care aţi putea să le citiţi stând confortabil,
în caz că am avea scaune şi ar fi mai mult loc, dar că puteţi
compensa acest neajuns folosind sala de aşteptare a Gării de
Est, alături de care se află şi chioşcul de difuzare a presei,
care îşi face o onoare din a vă pune publicaţiile menţionate la
îndemână, pe timpul absenţei mele.
Şi, zâmbind, se duce. Şi trece o jumătate de oră şi eu tot la
poştă mă aflu.
Taina unei convocări
Când îmi vine rândul, vechea mea duşmană de la ghişeu
priveşte convocarea (sau avizul sau cum s-o fi chemând) şi
spune:
— Mergeţi la două ghişee mai încolo, unde e strada
dumneavoastră.
Fac câteva salturi prin aer, ca să nu mă atingă loviturile de
picior ale cititorului, căci bănuiesc că povestea a început să-l
plictisească la lectură, cel puţin tot atâta cât mă plictiseşte
pe mine s-o scriu. Am însă un fel de plăcere masochistică ca,
atunci când nu aştept ceva, să-mi aduc aminte cum am
aşteptat; am mai cunoscut pe unul care, după cinci minute
de conversaţie, se dezbrăca la iuţeală, să-ţi arate urmele
loviturilor primite acum nu ştiu câţi ani, în cursul nu ştiu
cărei bătăi.
Setea mea de psihologie nu s-a calmat însă nici după o oră
de aşteptare; sunt curios care va fi reacţia lucrătoarei de la
ghişeu când îi voi înmâna avizul meu. O observ. Rând pe
rând, convocaţii îi dau convocarea. Calm, ea citeşte cuprinsul
(atât de atentă, încât am impresia că citeşte şi partea
imprimată), apoi are o clipă de imperceptibilă ezitare. La
mâna ei dreaptă se întind câteva cutii prelungi de carton, în
care sunt ticsite diferite scrisori. Pe baza avizului,
funcţionara urmează să găsească scrisoarea ta. De fiecare
dată când o găseşte – şi reuşeşte asta în mai puţin de zece
minute – ai un sentiment de uimire: eu, dacă m-ar pune
cineva în faţa acestor cutii cartonate, dacă m-ar condamna la
moarte şi dacă mi-ar spune că acolo se ascunde decretul
graţierii mele, tot n-aş putea să găsesc nimic. Las’ că nici ei
nu-i vine uşor. Mâna i se plimbă peste scrisori, ezitantă,
tulburătoare… vine… pleacă… urcă iar… din nou coboară…
 Dacă în locul cutiei s-ar afla Alain Delon sau Ion Besoiu…
dar alung repede acest gând lipsit de pietate, fără legătură cu
psihologia. La un moment dat, degetele se decid şi pătrund –
precis – între două scrisori. Mintea mea ageră deduce că
funcţionara caută pe bază de număr: spune-mi ce număr ai,
ca să-ţi spun ce scrisoare eşti. Dar nu! iată că degetele
pornesc din nou la plimbare, în cu totul altă parte. Caută
după alfabet. Dacă pe convocat îl cheamă Alexandru Zeicu,
probabil că îl caută întâi la Z, iar după ce nu-l găseşte, sare
la A, unde… unde… – senzaţii puternice în toată asistenţa.
Numai la o şedinţă de striptease lângă Place Pigalle (Place
Pigalle: piaţă istorică din Paris, botezată după staţia de
metrou cu acelaşi nume; striptease: termen franţuzesc, dar
refuz să vi-l traduc) numai acolo am mai văzut atâţia ochi
holbaţi, atâtea respiraţii sacadate, exacerbate de aşteptare.
… unde (vorbeam de litera A, dacă mai ţineţi minte) nu-l
găseşte.
Nu-i caută nici după număr, nici după alfabet:
învolburările mâinii căutătoare se pot explica numai într-un
fel. Îi caută după adresă.
Însă greşesc: nu-i caută de loc. A venit o colegă şi îi spune
ceva la ureche. Aerul lor preocupat arată clar că discută o
problemă de muncă. Figuri grave. Mi-e uşor să presupun
dialogul:
— Am un Udrea Voicu, din Terebentinei 15. Nu cumva s-a
rătăcit în vreuna din cutiuţele tale?
Sau:
— Ce părere ai despre propunerea mea de alaltăieri, cum
să scurtăm timpul de…
Iată-le că zâmbesc şi încep să râdă. Imediat, cursul
presupunerilor mele se schimbă:
— Alina a pus ieri de magiun şi, vai tu, ce crezi? Bărbat-su
s-a fript cu mâncarea…
După mica recreaţie, mâna reîncepe să caute: suntem tot
la Zeicu, nu l-am găsit încă. În sfârşit, când nu l-a dibuit nici
după număr, nici după nume, horoscop sau adresă, se
opreşte ca să ne privească în gol, pe toţi cincisprezece
aşteptătorii, ca şi când deasupra capetelor noastre ar pluti
un semn edificator.
Semnul cu pricina i-a revelat o cutiuţă mai acătării, în care
se află scrisorile rătăcite, mai rupte, mai întârziate, mai ştiu
eu ce… Cutia specială. Între timp, numitul Zeicu se bâţâie de
nerăbdare, se înalţă pe pantofii de cauciuc, încercând să se
vadă. La fiecare plic i se pare – citind de-a-ndoaselea peste
tejghea, rotindu-şi ciudat ochii – că e scris numele lui.
Subsemnatul, ca soldaţii care dorm în marş, încep să
picotesc, mă clatin pe picioare. După plecarea lui Zeicu
(urmează să se întoarcă mâine: „Mai veniţi pe la noi!“) poziţia
mea se ameliorează simţitor: izbutesc să-mi reazem degetele
mâinii drepte de marginea tejghelei.
Psihologie: de ce omul nu e niciodată mulţumit cu ce a
obţinut? Prin manevre succesive, încerc ca în locul degetelor
să-mi sprijin întreg cotul. Cineva emite un oftat zgomotos;
am impresia că a scos din plămâni, dintr-un singur geamăt,
câteva kile de bioxid de carbon.
S-ar putea să nu suferiţi de dureri de spinare, ba mai
mult, să citiţi această carte stând lungiţi; totuşi, mi s-a făcut
milă şi, ferindu-mă din nou de câteva lovituri de picior ale
cititorului, am sărit peste alte sferturi de oră şi m-am văzut
în faţa personajului nostru, vreau să zic Aurora Grigorescu,
tovarăşa în vârstă de vreo 35 de ani, brună, palidă, aer
obosit, un inel cu piatră albastră; nu-i mai lipsea decât avizul
pe care i-l întind.
Aveam tehnicile mele imbatabile: respiri adânc, ţii aerul în
tine numărând rar până la şapte, apoi îl expiri în cinci rate
clar separate în timp. După vreo cinci minute populate cu
astfel de exerciţii, poţi scăpa de senzaţia de înăbuşeală şi
chiar poţi adopta o mină zâmbitoare, cât timp degetele te
caută la F, S, la L (numele străzii), la număr, zodie (Librium)
şi la cutiuţa cu diverse. Dar am renunţat la acest exerciţiu
respirator, de când am aflat că e yoga. Acum am altă tehnică,
utilă la aşteptări, la vorbitorii extrem de plicticoşi din unele
şedinţe (nu la toţi vorbitorii, pentru că exerciţiul este
obositor): fără să mişc capul, privesc cât de sus pot, până în
tavan, cât de jos pot, cât de la dreapta pot, cât de la stânga
pot. Şi iar. Nu-ţi trece înăbuşeala, dar pare-se că se întăresc
muşchii ochiului; după o vreme, pare-se, am putea chiar
renunţa şi la ochelari. Din păcate, n-avem destule şedinţe şi
destui timpi morţi, deci nu ne exersăm destul şi pesemne de
aceea suntem nevoiţi să mai apelăm la ochelari.

— Acum aţi venit? mă întreabă plictisită funcţionara, abia

ascunzându-şi dispreţul.
— Da, acum am venit. Cum aţi ghicit?
Ea însă nu ridică, mănuşa. Dacă ar ridica toate mănuşile
aruncate de cetăţeni, s-ar îmbolnăvi de lumbago.
— Tocmai acum? întreabă ea, cu sinceră compătimire.
Se pare că m-a găsit, pe mine sau urmele scrisorii pentru
care am fost convocat, şi că momentul ales de mine este tot
atât de nimerit ca acela când îţi pică o rudă din provincie,
taman la ora când îţi făceai bagajele să pleci la munte.
Oricât încerc eu să sfidez şi să mă arăt nepăsător, nu mai
rezist, mă pierd, mi se dereglează respiraţia şi întreb:
— Dar ce s-a întâmplat tocmai acum?
— E plecat factorul. Dumneavoastră…?
Asta i-a zis-o unei tinere care venea la rând după mine,
luându-i convocarea. Dar eu, uitând articolele despre politeţe
şi vechea simpatie pentru sexul frumos, plasez un „Mă
scuzaţi!” răsunător şi încep să încurc rândul:
— Mă scuzaţi, cum adică e plecat factorul? Care factor? De
ce m-aţi chemat la poştă? M-aţi chemat, am venit. Ce doriţi?
 — Eu nu doresc nimic, zice Aurora. Dumneavoastră aţi
primit o scrisoare recomandată, dar aţi lipsit de acasă tocmai
când venise factorul.
— Dacă a venit şi el tocmai atunci! Şi ce facem acum?
Unde e scrisoarea?
— Scrisoarea e la factor. S-a dus din nou să vă caute
acasă ori poate că n-a adus-o încă îndărăt la noi.
— Şi atunci, de ce m-aţi chemat?
— Nu v-am chemat eu.
— Mă rog, poşta. De ce m-a convocat poşta între orele care
nu-s scrise aici?
— V-a convocat să vă luaţi scrisoarea, dar nu ştia că o să
veniţi tocmai când e factorul plecat.
— Şi ce am de făcut?
— Nu puteţi să-i căutaţi domnişoarei scrisoarea, în timp
ce-i daţi explicaţii dumnealui? intervine un raţionalizator.
La care funcţionara, întocmai ca şi colega ei, răspunde că
are numai două mâini şi doi ochi. Se pare că e o noţiune de
bază, care se predă la toate cursurile de calificare, pentru că
ţi-o amintesc cu toţii. După ce a terminat inventarul
organelor sale situate mai sus de gât, funcţionara se întoarce
spre mine şi oftează, excedată: întreruperea a scos-o de pe
fază.

— Urma să-mi spuneţi ce am de făcut, zic eu în chip de

agendă, căutând s-o hipnotizez, iar privirile mele sunt
încărcate cu un mesaj mut dar grăitor: „concentrează-te!
concentrează-te!“
E momentul pe care-l alege o colegă ca să vină lângă ea şi
să-i spună:
— Te cheamă şeful!
— O clipă! implor (sau protestez?) eu. Şeful sau Deservirea
Publicului – cine are prioritate aici?
Se pare că e sens giratoriu, căci Aurora s-a rotit în scaun
şi a dispărut. Încep să-mi rod unghiile. Leafa ei depinde de
şeful ei şi nu de felul cum mă slujeşte pe mine, Publicul. Dar
nu mă pot împiedica să cuget că e o problemă de psihologie.
Dacă ar fi fost o fiinţă mai amabilă, mai zâmbitoare, mai
sensibilă, Aurora ar fi răspuns:
— Te rog să-i comunici şefului meu că am aici
cincisprezece persoane care mă aşteaptă. Mai întâi publicul:
şeful să mă scuze şi, dacă doreşte, să vină el aci şi să mă
ajute, sau să gândească un sistem mai rapid de identificare.
Iar şeful, frecându-şi mâinile, ar fi zis:
— Bravo, draga mea, te felicit că n-ai răspuns la chemarea
mea. Sunt încântat că te ocupi întâi nu de mine, ci de
obrăznicăturile astea care nu fac decât să stea toată ziua pe
capul nostru ca să ne cerşească scrisori. Ba încă îmi dai şi
sugestii despre felul cum ar trebui să conduc munca aici –
idee pentru care o să-ţi măresc leafa, ba chiar o să te propun
să fii avansată în locul meu.
Dar oamenii ăştia, din păcate, au ochii obosiţi, de la
circulare: nu citesc nici psihologie, nici satire.
Am profitat de pauză ca să-i consult pe colegii mei întru
aşteptare. I-am întrebat ce are de făcut un cetăţean, dacă
nu-i acolo factorul. Pe alte meleaguri, te simţi înstrăinat: poţi
să cazi lat şi nimeni nu-ţi întinde o mână de ajutor. La noi
însă, e destul să te aşezi la un rând şi simţi imediat în
acţiune ajutorul celorlalţi (bineînţeles, cu condiţia să nu le iei
locul). Un domn cu accent franţuzit m-a învăţat să depun o
reclamaţie scrisă la poştă împotriva acestui incident
„rhevoltător“, o blondă cu broboadă neagră, probabil o
pensionară, s-a interesat pe ce stradă stau şi mi-a spus că
factorul meu e un cetăţean scund, cu mustaţă mică, şi
curtează o femeie de serviciu de la numărul 37, aşa că poate
fi văzut pe stradă zilnic, între 3 şi 5, în jurul numărului 37;
iar un tip cu nas mare pe care stătea aşezat un mic pardesiu
sare şi piper, privind în jur, mi-a mormăit: „Lasă-i, dom’le, în
plata domnului, că fără scrisoare sau cu scrisoare tot acolo
ajungi şi tot nimic n-ai făcut!“ Dar pe acesta din urmă îl
bănuiam de parţialitate: voia să mă convingă să-mi părăsesc
locul, din motive îngust-personale, să-i vină lui mai iute
rândul.
Larga consultare populară mai era în curs, când numita
Aurora s-a întors.
Am reînnodat firul (deşi se zice că ciorbele reîncălzite nu-s
recomandabile) şi, ca şi când nimic n-ar fi fost, a început iar
să mă caute prin cutiuţe. I-am reamintit unde se afla mingea
la întreruperea dictată de arbitru şi mi-a răspuns imediat:
— A, da. Ieşiţi de aci, o luaţi pe al doilea coridor la stânga
şi întrebaţi care-i camera unde se adună factorii. Îl aşteptaţi
acolo, dacă doriţi neapărat să daţi de el.
— Ce fel de om este? am întrebat eu. Mă interesează
psihologia lui.
Am fost măturat de valul aşteptătorilor.
Întâi şi întâi, conţinutul
Îmi cer iertare că am lungit această poveste, fără să vă
precizez MESAJUL, adică de la cine era scrisoarea şi mai ales
ce cuprindea mesajul.
Înainte de a fi măturat de valuri, apucasem s-o întreb pe
Aurora de la CINE e scrisoarea, iar ea, privind în scripte, mi-
a spus:
— Comitetul pentru Asta.
— Care Asta? am răsunat eu.
— Cum am spus.
Mi-a arătat şi, într-adevăr, scria: Comitetul pentru Asta.
Cu perspicacitatea mea obişnuită, după mai puţin de un
minut:
— Poate Comitetul pentru Artă. Comitet pentru Asta nu
există încă.
 — Următorul!
Deşi 45% din opinia publică mă consideră un tip imposibil
(restul de 53% n-a auzit de mine, iar 2% nu erau acasă când
au venit sociologii să-i întrebe), sunt un om fin, obraz
subţire: sufăr de ceea ce psihologii post-freudieni numesc
„complexul cozii“. Astfel, dacă am de luat un rest (monezi) şi
ştiu că mai aşteaptă trei oameni după mine, încep să-mi
tremure degetele de emoţie, mi-e neplăcut să le impun
cetăţenilor zăbava, şi scap câteva monezi, în timp ce pe
celelalte nu izbutesc să le apuc: e o fatalitate, dar de câte ori
mi-s unghiile tăiate proaspăt, primesc mărunţiş. La teatru, în
pauze, în micile încăperi laterale, dacă mai mulţi oameni
aşteaptă să ia locul meu, şi mai ales când printre ei se află şi
personalităţi – autori de prestigiu, critici, profesori
universitari şi doctori docenţi – capăt imediat inhibiţii
indescriptibile, un fel de secetă sau de paralizie şi plec
tremurând, după ce am mimat un episod care nu s-a
petrecut cu adevărat şi pe care n-am făcut decât să-l amân
pentru momentul când voi fi la largul meu, să zicem pe o
câmpie deschisă, fără ţipenie de om, unde bate un vânt rece.
Când cer la prăvălie ceva, aceeaşi sfială la gândul că se
îmbulzeşte după mine populaţia mă face să accept ciorapi cu
găuri, brânză suprasărată, orice, ruşinat, vinovat, numai să
nu le mai stau celorlalţi în cale. Admir femeile voluntare care
au curajul să spună:
— Sau nu! pardon! Scuză-mă că te deranjez, dar desfă
pachetul şi pune în loc numai jumătate de kil. N-ai mai
coapte? Aha… Dar din alea de 16,50 când vă mai vin?…
Aşaaa… mai pune două bucăţele… scoate-o pe aceea, nu
aceea… ailaltă… adică, dacă vrei neapărat, las-o… dar ce-i
acolo? Ştii ceva? Lasă-le de-o parte pe astea două şi hai să
facem altă socoteală de la început. Ambalezi separat astea
două, iar astea separate poţi să le pui la un loc.
Unele, când le-a venit rândul, capătă aspect de fotbalist
care joacă mingea strâns la picior, a izbutit să treacă de
portar, rămas prin urmă şi rănit, sau capătă aspectul unui
colonist care a urcat până pe un vârf de munte şi căruia i se
deschide acum la picioare o vale imensă plină de bogăţii, a
lui toată: nimeni nu-l urmăreşte, nimeni nu mai e prin jur şi
trebuie să hotărască în linişte şi cumpătare cum va împărţi
pământurile pe un secol de aci încolo:
— Pe malul apei voi aşeza moara, acolo va fi primăria
viitoarei comune, dincolo şcoala şi creşa, pune te rog şi două
sute de măsline, dar portocale mai mici nu aveţi?
Fără grabă, face planul secolului. E clipa de voluptate, de
triumf, şi din când în când matroana se uită învingătoare la
cei ce aşteaptă după ea şi ochii parcă îi spun:
„Aţi observat măreţia mea liniştită? Pe stradă, stricaţilor,
nu vreţi să întoarceţi capul după picioarele mele, nu vă mai
interesez, vă plac fâţe d-alea despuiate, oase şi boială. Ei
bine, acum să suferiţi, ticăloşilor, să mă aşteptaţi până
cumpăr în linişte ce-am de cumpărat, să ştiţi cine sunt eu,
să vedeţi şi voi ce înseamnă o femeie adevărată, cu griji, cu
răspunderi, cu copii, cu varice, cu şedinţa comitetului de
stradă azi la cinci după-masă, fii drăguţ şi pune şi d-ăia mai
mari, să nu mai am atâta coajă de curăţat.”
Subsemnatul, dimpotrivă, sunt atât de dornic să dispar
mai repede din ochii semenilor, încât mă bâlbâi şi roşesc
„bine, bine!“ atunci când vânzătorul mă înştiinţează că a pus
cu 70 grame în plus, „aşa că mai mergeţi o dată la casă şi
aduceţi un bon de 2 lei şi 5 bani“.

La toţi timizii se iveşte însă momentul de alergică scoatere

a pârlelii, clipa când vocea conştiinţei îţi răcneşte în urechi
că eşti Cetăţean şi când ţi se năzare că ai dreptul
constituţional de a ţine coada în loc, până smulgi lămuriri
complete. Crizele mele de furie erup mai ales la poştă şi circa
financiară, întrucât în privinţa comerţului există în
organismul meu un soi de resemnare şi o tendinţă de a mă
menaja, ocolindu-l.
O criză trecătoare de mânie m-a apucat spre un sfârşit de
trimestru. Până la 31 martie trebuia plătită suma pentru tot
anul ce urma: altfel erai în culpă până dincolo de revelion.
Îmi mai rămăseseră vreo două săptămâni, dar asediau
ghişeele aproape două sute de oameni. Toţi lipsiţi de Geniu.
Într-adevăr, mi-am spus eu, ceea ce-i interesează pe
încasatori nu este prezenţa mea fizică, ci, vulgar vorbind,
banii.
Deci totul este să-i scot pe covertă. Şi (în plus) să am o
dovadă că instrumentele mele monetare le-au parvenit. Nimic
mai simplu pentru un creier novator. I-am lăsat pe negeniali
să aştepte cu orele în faţa ghişeelor şi m-am dus la poştă; am
scris un mandat poştal pe adresa administraţiei financiare,
indicând precis şi numărul contului în care vărs banii: a
durat trei minute!
O înţelepciune moştenită de la bunica dinspre partea tatei
(sau poate boala: există medici care susţin că aş fi anxios,
apucat de nelinişte) mi-a şoptit că ceva trebuie să fie în
neregulă. Nu se putea să fie atât de bine. E şi un cântec, pe
vocea lui Humperdinck: „prea bine ca să fie adevărat”.
Când îmbulzeala a trecut (o dată cu termenul), m-am
înfiinţat la administraţie, să constat că-s în regulă. Aveam de
plătit în plus numai o sută de lei amendă. Am arătat
chitanţa. Reprezentanta administraţiei fiscale, tânără, cu
cercei mari albaştri asortaţi cu ochii – şi la mărime şi la
culoare – era plină de simpatie. Cred că mă şi plăcea, căci
mi-a spus:
— Din păcate, e o afacere numai între dumneavoastră şi
poştă.
Cei de la poştă, foarte amabili, au început să caute drumul
mandatului. În cursul depistării, s-a descoperit că banii
sosiseră la filiala Băncii Naţionale, întrucât vărsămintele se
fac prin bancă. Experţii băncii înclinau să aibă o uşoară
divergenţă cu mine în privinţa numărului de cont pe care îl
indicasem; desemna corect circa financiară, dar nu şi banca,
deşi banii prin bancă treceau. Întrucât nimeni nu recunoştea
că a primit banii, m-am întors la oficiu să-i cer îndărăt. Dar
poşta avea dovadă că îi primise tov. Indescifrabil. Rezultatul
a fost că în anul următor m-am aşezat la coadă. Îmi trecuse
genialitatea (deşi aventura cu mandatul poştal se încheiase
cu bine, după numai câteva runde).
Am uitat de unde plecasem… A, da, era vorba despre Asta,
adică despre artă.
Vă închipuiţi, zile la rând, cât m-am ros întrebându-mă ce
are să-mi comunice Comitetul respectiv sau vreuna dintre
direcţiile comitetului. Despre ce fel de artă o fi vorba?
Probabil a scrisului. Vreun curent nou? Sau poate de
combătut unul vechi? Mister! Când l-am găsit pe factor, mi-a
spus că scrisoarea mea se află la oficiu. Căldura se mai
potolise puţin, dăduse şi o ploicică; după vreo cinci zile, am
intrat în posesia recomandatei.
Mesajul propriu-zis
Cuvântul scrisoare te duce cu mintea, imediat, la o
scrisoare.
Ce primisem eu era însă un text şapirografiat, copiat după
ziarele apărute cu o lună în urmă.
Era comunicarea publicată în presă, cum că se iniţiază un
concurs de piese cu teme inspirate din viaţa satului, uzinei,
istorie etc., ca şi alte teme folositoare.
Nu-mi amintesc exact formulările, pentru că mi-a venit
ameţeala: atâtea eforturi, ca să aflu până la urmă că…
Viitorii comentatori ai biografiei mele vor înţelege astfel de ce
niciodată nu mi-am trimis o lucrare la acest concurs.
 CÂRPACII ÎN ADMINISTRAŢIE
Am în cap mai multe cicluri: „Cârpacii în familie”, „în
literatură“ (nu vreau să repet prea des cuvântul „cârpaci“: se
zice că e bine să eviţi repetările neintenţionate), „…pacii în
presă“ şi – nu ştiu dacă aţi observat, în cursul acestui vast
tur de orizont al psihologiei, dar despre asta era vorba: –
„…cii în administraţie“.
Observaţiile mele în acest ultim domeniu au un neajuns:
mi-au apărut, negru pe alb, la ziar. Sunt legate de perioada
publicării. Nu le-au mai rămas prea mulţi stropi de
actualitate.
Ah! când cerneala mai era udă, musteau de actualitate.
Acum, n-a mai rămas decât celuloza.
Îhm? Sau poate, cine ştie…? Ce ziceţi?
Am publicat, de pildă, un interviu cu un om dat drept
mort. Cazurile astea ieşite din comun au cel puţin o calitate:
te consolează. Sunt convins că dumneata, cititorul acestor
rânduri, oricâte ai fi avut de îndurat de pe urma
formalităţilor şi încurcăturilor, nu ţi-ai contemplat niciodată
certificatul de deces.
Citeşti, aşadar, despre păţaniile celuilalt, şi îţi spui
încântat:
— Ia uite, dom’le, există şi unii care au încasat-o mai
vârtos ca mine!
Mai există însă şi altă specie de cititori. Ei se supără când
văd reperul ce arată precis nivelul apelor, cât anume ne-am
înfundat. „Degeaba îţi baţi joc, domnule! Mai bine ai arăta
soluţia”.
În cazul formalităţilor, autorul umoristic, într-adevăr, e
adesea nedrept. Bunăoară, legea prevede termene, dar îţi dai
seama că, îngeri de-ar fi, respectivii nu pot analiza şi rezolva
atâtea cereri în termen. Mai curând ar trebui… – dar nu! n-o
să propun soluţii într-un volum de satiră. Legiuitorul, dacă
doreşte, n-are decât să-mi dea un telefon (la 333603).
Inter-viu cu un mort
Se poate vorbi cu morţii! Încă din secolul trecut, un
celebru savant a inventat un aparat cu ajutorul căruia poţi
să-i mai vorbeşti unui mort, trei zile după deces. Mortul te
aude perfect; numai că nu răspunde.
În cercetările noastre de la Botoşani, am pornit tocmai de
la punctul nerezolvat: poate un mort să răspundă?
— Sigur că pot, zise el. Di şe să nu pot?
Avea un foarte simpatic accent moldovenesc şi, lat în
spete, cu mâinile cât lopata, cu zâmbetul lui larg, părea
neobişnuit de viu, mai ales pentru un mort.
— Cum te simţi? l-am întrebat.
— Merje, a zis el. Oasele numai mă cam dor. În ’62 am
făcut băi la Victoria, dar în ’63 n-am mai putut.
— De ce?
— Din cauza deşesului, zise el modest. Se primesc la băi şi
oameni bolnavi rău, dar nu e bine nici să exagerăm chiar
aşa, mort di tăt. Nu m-ar fi primit cu foaia asta…
Şi îmi întinde certificatul lui de deces. Cred că-l ştia ca pe
apă, dar se aplecă peste umărul meu, să-l mai vadă o dată.
Am avut consfătuiri cu cititori de toate gusturile, însă acesta
era primul care îşi citea zilnic extrasul de moarte.
Mortul se numeşte Anton Constantin, fiul lui Anton
Constantin; a decedat la Mărăşeşti, în septembrie 1963, pe
vremea când avea 23 de ani.
Acum are 24.
Şi tot mort e.
 — După ce cunoşti că eşti mort, când ai aflat prima dată
şi, mai ales, ce te deranjează atunci când eşti mort?
Zidarul lucrează în echipa fratelui său, Viorel, la „Grupul
unu şantiere Botşeni“. Comparativ cu primul trimestru ’63,
în cele trei luni de după moarte a realizat două sute de ore în
plus.
— Cum? Nu aflaseşi că eşti mort?
— Ba da, zice regretatul. Chiar atunci, în septembrie,
autorităţile de la Mărăşeşti îi telegrafiază tatei să vină acolo
digrabă, că i-a murit fiul. Tata are patru băieţi, trei zidari şi
un tractorist. Pe care să-l plângă? Telegrama preşiza că pe fiu
îl cheamă Anton, dar din întâmplare pe toţi ne cheamă aşa,
ca şi pe tata, fiind numele nostru de familie. Din Unţeni, de
la 16 kilometri, vine moşul la Botşeni, vine plângând la
întreprindere, să afle care-i mortul. Ghina face că frati-meu
Viorel era plecat într-o excursie, să vază frumuseţile patriei,
şi începe tata să-l jelească. Dar directorul – foarte de treabă
om, Spirea – îl traje la el în birou şi începe să-i strige:
— Vede-ţi de treabă, moşule, îmi dau capul că trăieşte!
Cine ştie ce încurcătură or mai fi făcut nişte deştepţi. Nu-i
ştii?
Şi nu se lasă directorul până nu capătă la telefon
Mărăşeştii. Şi, pe loc, se lămureşte. Mortul acela nu avea 23
de ani, ci vreo 40, nu-l chema Anton Constantin, ci Merilă
Gheorghe, nu era de profesie zidar, ci hoţ care furase la viaţa
lui multe şi multe, între care şi buletinul meu de identitate…
Şi uite aşa s-a lămurit toată încurcătura şi au început
suferinţele mele.
— Adică, vrei să spui că s-au terminat.
— Nu, preciză el tehnic, atunci au început. Că abia după
ce s-a lămurit încurcătura, am aflat că eu sunt acela dat de
mort. Şi, orice s-ar zice, asta trebuia neapărat s-o aflu şi eu.
— De ce să mai afli?
— Păi, spuse el, pentru amenzi. Să ştiu pe ce mi se cer
banii. De vreme ce eram mort, totul devenea foarte limpede.
— Care amenzi??!!
Foiletonistul îşi luă capul în mâini.
— Am observat şi la alţii, spuse Anton. Când află de
povestea mea, în prima clipă nu le vine să creadă, apoi încep
să râdă şi până la urmă îi apucă furia. Pun mâna pe telefon,
strigă la unul şi la altul că-s birocraţi, câţiva fac scrisori – mi
se pare că v-a sosit una – pe când eu… Nu că nu m-aş zbate!
Dimpotrivă, pot să zic că după moarte s-a pornit cea mai
agitată perioadă din viaţa mea…
Şi deodată Anton mă privi blând şi sfios.
— Eu, zise el, n-am nicio vină. Răspoimâine, eu am al
patrulea termen la al doilea proces, pentru a treia amendă.
Tovarăşe, cine mă scapă? Rog să fiu salvat.
Asta mi-a spus-o de pe o mică schelă din centrul
Botoşanilor, înainte de-am plecat spre tribunal şi miliţie, să
le fac o vizită, într-o zi friguroasă de martie, vineri 13.
Dosarul 1055 mai era undeva pe drum, între miliţie şi
tribunal. Ambele se află pe aceeaşi stradă, la câteva zeci de
metri distanţă; am privit drumul cu toată atenţia, dar
dosarul nu se vedea.
După câteva ore a reapărut, dar a pomeni toate filele lui ar
însemna să strivim cititorul.
În iunie, autorităţile din Botoşani sunt înştiinţate că
numitul Merilă Gheorghe s-a abătut de la porunca a şasea (e
anexată şi lista obiectelor) şi a fugit, lăsându-şi buletinul şi
furându-l pe cel al lui Anton.
În septembrie, când numitul Merilă Gheorghe moare,
autorităţile din Mărăşeşti nu observă că e vorba de un
buletin dat ca furat. Ele identifică greşit cadavrul
cvadragenarului, scundului şi brunetului Merilă drept
rămăşiţele pământeşti ale tânărului, înaltului şi bălaiului
Anton.

Însă întreprinderea lui Anton veghează: miliţia Botoşani

este sesizată.
Biroul ei de evidenţă, care până atunci întârziase fără
motiv eliberarea unui nou buletin al lui Anton, acum întârzie
cu motiv.
Căci biroul de cercetări penale, aflat în corespondenţă cu
Mărăşeştii, ezită să închidă dosarul hoţului mort, ceea ce
complică dosarul păgubaşului viu.
În acest moment intră în acţiune al treilea vecin, biroul
judiciar, fără legătură cu primele două, cercetând ceva care
nu mai ţine nici de viu, nici de mort: Hoţul a fost prins
călătorind fără bilet pe calea ferată. De fiece dată, s-a
legitimat cu buletinul lui Anton.
A trecut ceva vreme. Apoi contravenientul a murit. Apoi au
căzut frunzele, s-au schimbat anotimpurile. Apoi, cu
încetişorul, în comuna de baştină a zidarului încep să
sosească formele: somaţiile de plată. Anton-tatăl este pus
faţă în faţă cu perspectiva unui sechestru.
Anton-fiul face contestaţie. Îl costă sute şi sute de lei, dar
vrea să scape de amenzile mari şi de umbra sechestrului. Aici
a făcut singura lui greşeală. În locul său, aş fi trântit pe
masă cartea mea cea mai puternică: certificatul meu de
deces. Automat, în calitatea mea de mort, aş fi beneficiat de
stingerea datoriei.
Anton însă, lipsit de educaţie juridică, vrea să demonstreze
că e viu şi că nu el e contravenientul. Să-l înţelegem: în viaţa
fiecărui om moartea constituie un pas deosebit de important;
noul decedat ezită încă să profite de drepturile sale. El
încearcă, dimpotrivă, să depună la tribunal, afară de
contestaţii, şi o cerere de îndreptare a erorii. Tribunalul însă
refuză să primească cererea unui mort, pe motive de stil (deşi
cererea era întocmită de oameni pricepuţi de la întreprindere)
şi abia după ce zidarul plăteşte un avocat, redactarea e
găsită bună. Cererea însă…
A venit momentul să vă comunicăm o inovaţie. În dorinţa
lor zeloasă de a nu avea cereri nerezolvate, duşmanii
birocratismului nu-ţi mai primesc o cerere până n-o rezolvă.
Şi, fireşte, nu pot s-o rezolve înainte de au primit-o. Aşa că
nu ţi-o primesc. Îţi aşază hârtia îndărăt în braţe. Pentru trei
luni din timpul de când e mort, mortul este de vină: nu poate
dovedi de câte ori şi-a adus cererea şi de câte ori nu i-a fost
primită. Primul element care să amintească de o datare cum
se practică în ultimele secole este o rezoluţie purtând data de
31 decembrie, dar care putea fi pusă la fel de bine şi după
revelion.
Am fost la arhivă, să căutăm această cerere a decedatului.
 — Şe deşes, mamă? ne-a întrebat arhivara-şefă. Care
şerere? Spune-mi numărul! Prişepe, mamă, că fiecare şerere
trebuie să fie la un număr.
— Mi s-a spus că aţi refuzat să-i daţi număr, pe motiv că
este în cercetare.
— Şe şerşetare, mamă?
După vreo oră de căutări, mama, adică noi, am revenit cu
avocatul, care era dornic să se justifice. Cererea a apărut în
câteva secunde.
— Păi, spuneai că nu există fără număr.
— Aşeea, mamă dragă, era pe vremea burgheziei, zise ea
politic, când birocraţii înrejistrau orşe! Aşa, mamă…

Dar, chiar dacă nu trăieşte încă, mortul începe să câştige

teren. După ce amână pentru 15 noiembrie judecarea
contestaţiei lui Anton, tribunalul botoşănean „îl exonerează”.
Astfel, cu o mână fermă şi antibirocratică, judecătorul
Lobodă4 a închis dosarul nr. 3067.
Şi l-a deschis pe cel numerotat 3666, pentru alta dintre
hârtiile de amendă. Problema rezolvată în 15 noiembrie e
luată de la capăt în 27 ianuarie şi amânată de trei ori
consecutiv până în 16 martie. Iată-ne, la 14 martie, faţă în
faţă cu tov. Dumitru Bojbici, preşedintele tribunalului
raional. Îi prezentăm dosarele, îi cerem părerea:
— De ce aceeaşi pricină e judecată de la capăt?
— Nu pot obliga un judecător să ştie ce a decis celălalt.
— Aveţi doi judecători cu numele de Eugen Popovici?
— A, pardon, văd că ambele cazuri aparţin de acelaşi.
Numai că atunci când sunt judecător într-un dosar, n-am
posibilitatea de a şti ce se petrece în celălalt dosar… Şi de ce
ne anchetaţi?
Ne sculăm.

4 Pentru că a mai curs ceva apă de atunci, am schimbat numele

celor foiletonizaţi. Câţi ani să pătimească pentru una şi aceeaşi
greşeală? Modest vorbind, n-are rost să-i târăsc după mine în
imortalitate.
 — Am vrut numai să vă informăm. L-am informat şi pe
comisarul şef al miliţiei, care şi-a exprimat pe loc stupefacţia
şi n-a căutat nicio justificare. Cunoaştem faptele, dar n-am
vrut să scriem fără a ţine seama şi de interpretarea
dumneavoastră.
— Poftim, zice domnia-sa îmblânzindu-se, iată punctul
nostru de vedere: când mă aflu într-un dosar, nu pot şti ce s-
a petrecut în celălalt.
— Atunci orice proces s-ar putea redeschide la infinit.
— Nu se poate, dacă partea face vorbire.
— Parte, îl întreb pe Anton, de ce n-ai făcut vorbire?
— Am tot spus! protestează mortul.
Preşedintele îmi aruncă o privire profund umană.
— Ah, ah, zice el, ce uşor vă vine vouă, care numai
controlaţi! Dar dacă aţi munci în locul nostru, aţi vedea că
este mai greu.
Plec împreună cu mortul. Acesta începe iarăşi:
— Poimâine am proces. Cum rămâne? Rog să fiu salvat.
Mă opresc. Îi pun mâna pe umăr.
— Cetăţene, frate! În trei zile vei intra în legalitate.
— La Botşeni? întreabă el brusc îngrijorat. În trei zile?
Legalitate?
— La Botoşani. În numai trei zile. Intri în legalitate!
— Nu, zise el trist, n-aş vrea să mor.
Mi-a explicat: este foarte greu să pui hârtiile în
conformitate cu omul; mult mai simplu şi mai rapid ar fi fost
ca el însuşi să se pună în conformitate cu scriptele, murind
ceva mai serios. Are remuşcări.
— Recunosc, zice el, şi vă rog să le spuneţi să mă scuze şi
să nu-mi poarte pică.
— Fii serios! Şi ce dacă o să-ţi poarte pică? Eşti om
muncitor şi de treabă: nu poate nimeni să se lege de tine.
— Mulţămesc, ştiu şi eu că nu poate, cât îmi văd de
treabă. Dar, spune el ingenuu, mai îi vine omului să facă şi
câte un păcat. Şi cum o să fac un păcat – pac, arde-l!
Adopt o mină serioasă.
— Şi la ce păcat te-ai gândit?
— Nu mi-am ales. Zic aşa, în principiu. Oricum, să mă
scuze că n-am murit di tăt.
— De ce să te scuze?
— Păi, zice el, nu s-a putut. Din cauza meseriei. Ştiţi, cine
e la acte poate uşor să amâne, dar la zidărie eşti mereu legat
de un termen. Dacă muream, se dădeau peste cap toate
contractele. Spuneţi-le să nu-mi poarte pică după ce plecaţi
din oraş. Să mă ierte. Eu am avut toată bunăvoinţa să-i
servesc, dar nu s-a putut.
Examene pentru permisul de locuit
La data nu ştiu cât, Sfatul popular al Capitalei a dat o
decizie.
În expunerea de motive se amintea că o motocicletă costă
câteva mii de lei, o maşină câteva zeci de mii, şi că pentru
mânuirea lor este nevoie de un permis, întru obţinerea căruia
se dă examen. Cu atât mai mult – susţineau autorii – pentru
folosirea unui apartament, care costă ceva mai mult şi care
nici măcar nu e avere strict personală, trebuie să se dea
examen. Viitorul conductor-loco al apartamentului trebuie să
dovedească, în cursul probelor, că nu periclitează nici
apartamentul, nici confortul şi plăcerea de viaţă a celor din
jur.
Primul candidat se înfăţişă în faţa comisiei.
— Nu vă supăraţi, zise preşedintele, dar mai întâi e nevoie
de un examen medical. Pe aici!
Îl conduse într-o cameră de baie şi îi spuse:
— După ce faceţi baie, vă puneţi halatul acesta şi veniţi
îndărăt să vă conduc la medic.
Lăsându-l în baie, preşedintele se întoarse în camera de
examen unde tocmai intra un nou candidat.
 — Sunteţi emoţionat? îl întrebă preşedintele.
— Fireşte, zise tânărul. Am studiat timp de trei luni cum
se bat cuiele în perete, cum trebuie descifrate avizele
administratorilor şi care e formula magică pe care trebuie s-o
rosteşti înainte de a apăsa pe butonul de la lift, ca să nu te
slobozească în spaţiu. Totuşi, mă tem mereu să nu fi uitat
ceva.
— Liniştiţi-vă, îi zise preşedintele, dacă aţi studiat
regulamentul de bloc veţi trece cu siguranţă. Aveţi inimă
sănătoasă? auz sănătos? plămâni sănătoşi? Nu vrem să aveţi
emoţii: simţiţi-vă ca acasă, poftim o ţigară, poftim, vă punem
şi muzică, întindeţi-vă pe fotoliul ăsta, calmaţi-vă, şi curând
vom începe examenul.
Tânărul abia se instalase în fotoliu când, înfrigurat, sări în
picioare şi smulse de pe biroul comisiei o foaie de hârtie.
— E o cursă! strigă el. Mi-aţi dat ţigară, dar nu şi
scrumieră, ca să scutur scrumul pe jos. Eu însă voi folosi
hârtia asta. Aţi pus muzică, dar aţi pus-o mult prea tare, ca
să însemne că îmi deranjez vecinii – şi asta după ce m-aţi
întrebat dacă am auz sănătos! Eu însă, poftim, am răsucit
butonul. Nu mă las eu atras în curse de-astea!!
— Felicitările noastre! îi spuse preşedintele. Aţi trecut
prima probă, teoria.
— Şi care e proba practică?
— Practica se dă când veţi reveni cu soţia. Aveţi temeinice
cunoştinţe teoretice, dar mulţi soţi uită de teorie când
cealaltă jumătate a lor îi ia în primire cu practica.
Uşa se deschise şi ciufulit, în halat, apăru primul
candidat.
— Abia m-am băgat în baie, se plânse el, şi a stat apa.
Întreaga comisie se ridică în picioare.
— Să vedem, zise preşedintele. Deocamdată, îmi exprim
regretul că aţi călcat pe parchet cu picioarele ude.
— Nu vreau să polemizez cu comisia, zise candidatul, ca să
nu mă persecutaţi. Dar să ştiţi că nu sunt eu vinovat. Există
cauze obiective: ducem lipsă de papuci. Uitaţi-vă şi
dumneavoastră: în toată baia, nici măcar un papuc.

— Aveaţi prosop, zise rece preşedintele. Puteaţi să vă

ştergeţi şi să puneţi ciorapii. Ia să vedem robinetele. Hait! le-
aţi lăsat deschise!
— N-are a face, de vreme ce a stat apa.
— Dumneavoastră trebuie să ştiţi, îi spuse blând
preşedintele, că la orice bloc ce se respectă apa se va opri
măcar din când în când. Aceasta e situaţia şi nu suntem noi
chemaţi s-o analizăm. Dacă veţi lăsa robinetele deschise,
aşteptând reîntoarcerea apei, veţi provoca pagube vecinilor
de dedesubt.
— Îmi fac autocritica, zise iute candidatul, şi ca să n-am
pe cine inunda, vă rog să-mi daţi un apartament la parter.
 — Îmi pare rău, răspunse preşedintele, aţi rămas corijent.
Vă prezentaţi din nou la toamnă, împreună cu copiii.
O gospodină fu pusă să demonstreze cum se întind rufele
în balcon, apoi comisia o trânti, pentru că uitase că în bloc
se află uscătorie. Cinci candidaţi fură invitaţi să practice un
joc original: calcularea şi plata taxelor. Criteriile sunt destul
de simple – dacă ai studii matematice superioare şi un mic
calculator – dar comisia strecurase între ei un vecin care
scotea pe furiş firul de la contorul său electric, un altul care
nu înţelegea să plătească apa caldă pentru băi făcute mai des
de ceilalţi şi un pensionar perseverent, care dispunea de timp
pentru discuţii. Se născu un mic scandal şi numai unul
dintre candidaţi trecu (dintr-o scăpare a comisiei: îl lăudase
că n-a făcut scandal, fără să observe că era mut). Dar, ca să
vedeţi că oamenii noştri sunt înaintaţi, trebuie să precizăm
că din prima sută de candidaţi, numai douăzeci au fost
respinşi, restul de nouăzeci fiind admişi, ceea ce, după cum
arată calculul, înseamnă o depăşire de peste zece la sută.

Ca să nu fim unilaterali, vom descrie acum şi examenul

administratorilor de bloc.
— Aceasta este uşa de intrare în bloc, spuse preşedintele.
A fost trântită mult prea tare şi s-a stricat. Ce faci dumneata,
ca administrator?

— Pun un afiş, spuse primul administrator. Trântiţi uşa cu

băgare de seamă! Nu apăsaţi clanţa decât cu două degete!
Intraţi pe rând; aducerea de elefanţi interzisă.
— Ai căzut, îi zise preşedintele. Te prezinţi din nou peste
şase luni. Dar dumneata, ce faci?
— Eu, zise al doilea candidat, aş pune un afiş ceva mai
bătător la ochi, de pildă cu greşeli gramaticale: Tov locatarii e
rugaţi să nu mai nimicească uşa că o plăteşte imediat dacă îi
prind şi intră frigul! Râzând de greşelile mele, vor fi mai atenţi
la conţinutul just. Dacă am un poet în bloc, îl mobilizez şi pe
el, că versurile se reţin mai uşor: Tovarăşi locatari şi fraţi! Vă
rog uşa s-o menajaţi! Nu intraţi cu umeri laţi! Din profil vă
strecuraţi!
— Dumneata nenoroceşti uşile, gramatica şi poezia! strigă
preşedintele revoltat. Să nu mai vii la examen decât peste doi
ani… Dumneata?
— Eu, zise următorul, aş convoca o adunare generală
pentru discutarea problemei uşii, a problemei clanţei şi a
problemei diferitelor probleme ale tuturor balamalelor.
— Ba eu, interveni iute celălalt, socotesc că o şedinţă nu
ajunge. Trebuie cel puţin trei, căci mai vin locatari noi, rude,
vizitatori, se mai nasc între timp şi copii noi… Aş invita şi
delegaţi de la blocurile vecine, că tot n-au ce face.
— Sunteţi respinşi pe viaţă, amândoi, vorbi apăsat
preşedintele.
Toţi cei căzuţi rămaseră totuşi pe loc, de curiozitate, să
vadă cum se descurcă în problematica uşii cel de al cincilea
candidat.
— Eu, zise acesta cu oarecare timiditate, aş repara uşa.
— Hm, răspunse preşedintele, poate că nu e o idee prea
rea… Dar dacă iarăşi o trântesc locatarii?
— Depinde. Aş putea să ştiu câte apartamente are blocul?
— Să zicem o sută.
— Asta înseamnă, calculă iute administratorul, cam patru
sute de locatari, cam şase sute de vizitatori zilnici, poştaşi,
furnizori, copii – deci câteva mii de închideri şi deschideri pe
zi. Imposibil ca măcar unuia, măcar o dată, să nu-i scape
mâna mai tare. Decât să educ zeci de mii de necunoscuţi
care se perindă pe lună într-un bloc, mai bine educ uşa, că e
una singură: pornesc de la premiza că măcar uşa de la
intrare va fi neapărat trântită! O fac mai solidă, trântibilă,
eventual îi pun şi un arc.

— Bravo, zise preşedintele. Ultima întrebare: dar cum obţii

de la proiectanţi şi constructori să facă măcar la intrare o
uşă solidă?
— Nu ştiu, mărturisi candidatul, mă dau bătut. Unde e
uşa? Să ştiu pe unde să plec.
— E-n regulă, zise preşedintele. Ai luat examenul, eşti
administrator.
— Bine, bine, dar n-am răspuns la ultima întrebare!
— Dacă răspundeai şi la asta, nu te mai puneam
administrator: te făceam director general la construcţii.
Psihologia unui colecţionar
Am cunoscut deunăzi un nou tip de colecţionar. Nu era
nici filatelist, nici strângător de monezi vechi.
Mă aflam într-o deplasare, cu un grup. Mâncam cu toţii
într-un restaurant nu numai nou, ci şi modern (am observat
că multe construcţii noi sunt denumite moderne; adică,
atunci când te uiţi la ele de departe, sunt nostime şi par
confortabile; în plus, amintesc de standardizarea vieţii, care,
după unii, ar fi o componentă a vieţii moderne), mâncam
acceptabil, când colecţionarul, care era cu noi, a început să
se adâncească în nişte tratative misterioase cu ospătarii.
Aceştia clătinau mereu din cap şi spuneau că nu se poate.
Omul era adânc îndurerat; am izbutit până la urmă să aflu
ce îl frământa.
— Aici sunt nişte piese splendide, mi-a spus el, şi nu mă
lasă să le iau. Vedeţi, eu colecţionez plăcuţele acelea mici pe
care diferite servicii administrative le lipesc pe obiecte în
scopuri de inventar.

— Păi, seamănă toate între ele: mici, de metal, de obicei

gălbui, având pe ele numele sau iniţialele administraţiei
respective şi un număr… – nu văd ce poate fi interesant.
— Tot farmecul colecţiei e numirea locurilor de unde le-am
luat. Uitaţi-vă şi dumneavoastră: sunt aici două tablouri
mari şi pe amândouă, la vedere, chiar pe ramă, au pus câte o
tăbliţă din asta; se află în restaurant câteva difuzoare, şi pe
fiecare, chiar în mijloc, plăcuţa; până şi dumneavoastră,
stând pe scaun, staţi acum pe o plăcuţă. Adineauri, când v-
aţi zgâriat la mână, era vorba de plăcuţa ataşată la masa
noastră.
Mi-am lins mâna (mai durea încă) şi, o clipă, am avut
senzaţia că-s înconjurat de plăcuţe şi că le mănânc cu cartofi
prăjiţi.
— Am colecţionat, continuă omul (şi spunând acestea, s-a
încălzit deodată), plăcuţe de pe covoarele persane ale unor
ministere, plăcuţe spânzurate pe perdele subţiri de tul şi
plăci mari de pe perdele de catifea, plăci de birou care rup
ciorapii de damă, plăci care, strânse de-a lungul anilor câte
trei-patru pe acelaşi dulap…
— Scuză-mă, l-am întrerupt părăsind linsul, dar nu văd
care e rostul lor. Dacă ar vrea cineva să plece acasă cu
dulapul în spinare, ar putea să plece cu plăcuţă cu tot.
Există destule mijloace de inventariere, aşa că plăcuţele
astea mi se par născocirea inutilă a unor cârpaci care nu ştiu
cum să mai pocească obiectele…
— Vai, dar cum se poate să vorbeşti aşa! În primul rând,
gândeşte-te ce comori de fantezie, de ingeniozitate: cât de
admirabil ştiu unii să aleagă exact locul unde o mobilă de
valoare poate fi pocită mai bine! Ce sărbătoare a fanteziei şi
conştiinciozităţii este momentul reorganizării tăbliţelor, când
vin cu cleştişori, cuie, ciocănaşe, tabele, le scot pe cele vechi
şi pun altele noi, câtă tragere de inimă, zău aşa. Nu mai ţii
minte, toamna, când erai şcolar şi-ţi înveleai cărţile cu hârtie
albastră şi le puneai etichete nouţe? Câte alte distracţii are
viaţa noastră? La televiziune ciclul „Răzbunătorii” a fost
urmat de „Incoruptibilii”, mult mai slab, fără umor. Şi ce faci
o săptămână întreagă, la lucru, până sâmbătă seara? Şi pe
urmă, mi se pare că singur ai spus-o, nu uita că e un obicei
inutil, adică unul care n-o să mai dureze mult. Încă puţin, şi
tăbliţele astea o să dispară. Păi ştii ce valoare istorică o să
aibă atunci colecţia mea? Gândeşte-te numai: „Plăcuţă găsită
la data de… pe un tablou de Tonitza“ sau „Plăcuţă la care şi-
a rupt ciorapii soţia contabilului şef…“
— Hai, i-a spus el apoi ospătarului, roagă-l pe responsabil
să-mi cedeze contra cost plăcuţa asta; că nu mai trece mult,
şi tot o s-o luaţi jos…
Asta s-a petrecut acum vreo zece ani, şi de atunci mi-am
dorit adesea să-l revăd pe colecţionarul meu, mai ales când
s-a întâmplat – când şi când – să întâlnesc plăcuţe.
Inventarierea inventarelor
Psihologia unui maniac
— Stau lângă staţia de tramvai, îmi spuse prietenul meu.
Ştii prea bine: dacă am ceva de cumpărat, mă pun pe
tramvai şi în jumătate de oră sunt în centru.
— Dar ai şi magazine pe lângă casă, i-am spus eu.
— E riscant. S-ar putea să fie în inventar. Am de mers opt
minute pe jos până la magazin şi-l găsesc închis. Ieri, de
pildă, merg să-mi iau cremă de ras – ăsta e păcatul meu, că
nu fac acasă stoc cu cremă de ras – şi mai îmi spune nevasta
ce să iau, dar când ajung în faţa drogheriei, o găsesc în
inventar.
— Se întâmplă.
— Cam foarte des, şi ce mă nedumereşte este asta: cum aş
putea ghici dinainte când e inventar şi când nu… (urmează o
lungă înşiruire, cum şi-a pierdut ziua căutând alt loc.) Iar
acolo, la urmă, ce crezi? Vitrina răsturnată de cutremur:
inventar.
— Dar de ce cutremur?
— Simţ comercial. Inventarul unei vitrine ar dura cam
cinci minute. Dar e mai bine s-o vezi întoarsă cu susul în jos
trei zile la rând: „Muncesc fraţii!“ îşi zice oricine trece pe
acolo. Pe când dacă o aranjezi imediat…
— Hai, mă, i-am spus, nu te mai repezi aşa. Doar trebuie
să-şi facă oamenii un inventar, din când în când. Tu nu-ţi
numeri dimineaţa banii din buzunar? Nu mănânci de trei ori
pe zi? Şi, la urma urmei, ce vrei?
— Un inventar.
— Încă unul?!
— Dacă se inventariază atât, hai măcar să facem şi un
inventar al numărului lor: de câte ori pe lună, câte raioane,
de câte ori lipseşte vânzătorul că face pregătiri pentru
inventar sau că tocmai a terminat inventarul…
 — Tu, dragul meu, i-am spus mustrător, greşeşti, pentru
că te laşi influenţat de amintiri din copilărie. Un comerciant
n-avea interes să-i stea prăvălia închisă trei zile la rând, dar
azi nivelul de tehnicitate a crescut. În zilele anului nou, mai
bine de jumătate din farmaciile bucureştene au fost în
inventar, dar cine a simţit că are nevoie cu adevărat de o
doctorie, că se sfârşeşte dacă n-o găseşte, acela a alergat
până a găsit. Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide (dacă
nu-i în inventar). E clar şi nu ştiu ce mai vrei.
— Vreau să criticaţi pe cineva! Şi eu şi alţi cetăţeni suntem
încurcaţi, pierdem timpul. Vreau răzbunare!
— Eşti neserios.
— Vreau să criticaţi Ministerul Comerţului!
— Eşti copilăros. Magazinele din Capitală nu ţin de
minister, ţin de Sfat.
— Atunci vreau să criticaţi Sfatul popular!
— Eşti imprudent. Sfatul e acoperit, trebuie şi el să
respecte nişte instrucţiuni de la finanţe.
— Atunci să criticaţi finanţele!
— Eşti contra controlului! Finanţele trebuie şi ele…
— Am înţeles, mă întrerupse prietenul meu. Şi atunci, cine
ar trebui să fie criticat? Este sau nu este adevărat că nu-i zi
în care sute de cumpărători – zic sute ca să nu dau cifre mai
mari – să nu facă măcar un drum degeaba? Cine e de vină?
— Evident, i-am spus, de vină sunt consumatorii! N-au
decât să se intereseze care este orarul magazinului pe luna în
curs! Să aleagă magazine cu telefon şi să întrebe dinainte
dacă pot veni! Ce-i dezordinea asta?! Dacă fiecare o să vrea
să intre într-un magazin când pofteşte, unde o să ajungem?
Şi unde este, mă rog, iniţiativa cetăţenească? Să se anunţe
cumpărătorii unii pe alţii, pe străzi şi comisii, imediat ce un
magazin a încetat să mai fie în inventar. Şi, în sfârşit, să se
alcătuiască un orar precis, lunar: căci în fiecare lună există o
zi, două sau chiar trei zile la rând în care un magazin NU
este în inventar.
Slalom, cercul morţii şi tenis
Mare este admiraţia mea pentru motocicliştii care se învârt
la bâlci în „cercul morţii”, cu viteză ameţitoare, până zboară
la orizontală, pe buza cazanului.
Poate şi mai vârtos – mai ales de când mi-am luxat braţul,
pe care un specialist l-a reintrodus prin rupere – îi stimez pe
schiorii de slalom care – fâţa, fâţa! cu o viteză ameţitoare – se
învârt printre marcajele steguleţelor, fâţa-fâţa, uite stânga,
uite dreapta, uite pâinica, uite brânzica, şi nu se abat cu o
iotă de la linia ce le-a fost trasată, mai bine-zis zig-zagul
eliminator.
Nu înţeleg cum poate cineva, pe teren alunecos, să urmeze
atât de repede, atât de precis, atât de fidel traseul marcat.
Satira e mult mai simplă. Nu rişti să-ţi rupi picioarele şi mai
ales nu te învârţi printre sute de steguleţe, ca la schi; nu te
munceşti mereu din umăr şi din alte părţi, nu faci o cotitură
la fiecare trei metri, n-o iei pas după pas, şi şolduleţ după
şolduleţ, ba pe o parte, ba pe cealaltă.
În umor, pe de o parte şi pe de alta, ajunge să faci, în
răstimpuri, câteva întorsături şi precizări.
Cineva – ştiu eu cine; ştiţi şi dumneavoastră – ar putea să
se supere pentru cele scrise adineauri despre inventarieri.
Cineva (aţi ghicit! e vorba de cititor!) ar putea să-mi tragă una
după ceafă, răspunzând că totuşi inventarul este la fel de
indispensabil ca şi controlul.
Da, frate, controlul este unul din acele subiecte fericite
asupra cărora toţi suntem de acord: atât de deplin, încât nu
găseşti nici cea mai mică fisură, n-ai putea vârî nici măcar
un ac. Când toată lumea zice la fel, cârpaciul e fericit, căci
trece neobservat.
Am intrat o dată în mijlocul unui inventar. Păşind
echilibristic, mi-am croit drum printre ascuţitori, păpuşi şi
creioane; având de-a face cu socotitori pricepuţi, i-am rugat
să-mi indice cât s-ar putea sfeterisi, dacă ar vrea cineva să
sfeterisească, şi cât costă controlul.
— Unde bateţi? m-a întrebat unul dintre revizori, care avea
nişte dinţi de aur şi şi-i arăta foarte rar într-un zâmbet, să
nu ispitească lumea.
— Nu prea am fost eu la cursurile din Otopeni, i-am spus,
acelea de organizare modernă. Dar mi se pare că, dacă vreau
să previn furtul a două mii de lei, nu trebuie să fac un
control care să mă coste cincisprezece mii. Dacă adun lefile
celor ce verifică, orele de întrerupere a activităţii şi pagubele
care…
Binevoitor, m-a lăsat să-i mai văd o dată un canin şi
incisivii de aur.
— Vai de mine, m-a mustrat el. O companie capitalistă
aviatică socoteşte dinainte că stewardesa va lua ca „suvenir”
atâtea sticle de băutură, atâtea perniţe şi atâtea conserve cu
delicatese. După calculul lor e mai scump s-o controleze,
decât s-o lase să-şi facă mica şterpeleală.
— Păi vezi?
 — Staţi că n-am terminat: o să vă convingeţi că n-au
dreptate. Tot aşa, un hotelier scrie pe toate umeraşele:
„Rugăm onor clienţii să ia aceste umeraşe ca suvenir şi
reclamă a hotelului Bam Bam, care a avut onoarea să vă
găzduiască”. La fel scrie pe scrumiere, săpunaşe şi
farfurioare, iar uneori hotelierul ante-calculează în preţul
chiriei şi paturile, pornind de la ideea că un client distrat a şi
plecat cu ele.
— Păi vezi?
— Da, însă a zbârcit-o. El împovărează astfel preţul
camerei. Vă închipuiţi cât ar costa la noi un pat la cabană,
dacă am socoti dinainte că alpinistul a plecat cu cana şi
tacâmurile în rucsac. Şi, de altminteri, cum am mai da de
lucru la atâţia oameni? Pe când aşa, uitaţi-vă ce frumos este:
avem aici contabili, vânzători, controlori, gestionari, ne
strângem frăţeşte, avem hrană rece, termos, şi dă-i: patru
cămăşi „Târnava“, cinci uniforme cărăbuş „Focşani”, alte
şase, tot paznic de noapte, atâtea duzini de şorturi, trage-i
ziua, trage-i noaptea, desfă vitrina, atâtea paltonaşe…
— N-am înţeles.
— Te costă mai mult controlul, însă revizorii nu trebuie să
trăiască? Dar mai e şi latura etică. Nu merită să mai azvârlim
câteva jdemii de lei în plus, dar să ştii că ai oameni cinstiţi?
Plătim, dar ne ferim de poluarea morală; nu merită?
— Merită, i-am răspuns cu mâna pe inimă, căci mă
convinsese. Şi iese? Adică, înmulţind mereu numărul de
forme, împiedicăm furturile?
A aruncat de-o parte trei cutii tabloide cu suc de roşii,
enervat.
— Eu n-am zis că le împiedicăm, a precizat el, fără să-mi
mai arate vreun incisiv de aur. Am zis că aşa ar trebui. Din
păcate, îmi amintesc de cazul unor magazine din Oradea,
situate cu spatele unul la altul. Aveau o uşiţă secretă. Când
se făcea inventar la unul, cărau marfa necesară din celălalt:
televizoare, aparate de radio, tot ce vrei. Când venea
inventarul la celălalt, mutau marfa îndărăt. Au ţinut-o aşa cu
anii: sute de mii de lei.
 M-am scărpinat la cap, ceea ce accelerează circulaţia
sanguină, oxigenează micile celule şi îmi aduce idei
proaspete, pline de vitamină.
— Nu s-ar putea să facem inventare la toate magazinele o
dată?
— Păi vedeţi?! mi-a răspuns el triumfător. Aţi pornit
discuţia ca duşman al inventarelor, iar acum, când priviţi
problema dinăuntru, dintre cutii, după ce-aţi văzut ce se
poate întâmpla şi aţi numărat şi dumneavoastră câteva
duzini de ciorapi, nu ştiţi cum să mai născociţi nişte
inventare în plus! Păi nu?!
Tăcerea mea îi dădu curaj:
— Iar ideea cu inventare făcute doar în afara orarului,
scuzaţi, dar aţi născut-o moartă. La cinema se pune afară
afiş, barurile îşi fac reclamă la televiziune, cu dansatoare
doldora de vino-ncoa’, şi numai munca noastră să treacă
neobservată?
Micul cârpaci mă învinsese; m-am dus la unul mai mare.
Spre deosebire de controlorul cu haine amărâte (mulţi
revizori şi jurişti, deşi au haine bune, le poartă la lucru doar
pe cele sinistrate: să nu se creadă, altminteri, că au venituri
nemărturisibile; costumaţia lor seamănă cu un afiş: „Din
puţinul meu, plătesc şi două pensii alimentare!”), cârpaciul
acesta avea o gură frumoasă, cu incisivii într-un acrilat care-
şi păstra culoarea. Purta stofe veritabil englezeşti şi nu
numai că îşi aerisea capul jucând tenis, dar, lucru rar, tolera
şi chiar promova în muncă subalterni care aveau
neruşinarea de a-l bate din două seturi. (Mai puţin suporta
să fie contrariat în muncă, dar şi aci se purta ca un adevărat
gentleman al zilelor noastre. Cum nu-i mai era pe plac
cineva, fie pentru că tăcuse într-o şedinţă când el, şeful, a
întrebat „nu-i aşa?“, fie – mai grav – pentru că îl luase în
serios atunci când a zis: „Vă rog să spuneţi cinstit dacă nu
sunteţi de acord!“, fie —cel mai grav – pentru că plecase
primul atunci când s-a sărbătorit aniversarea cuiva din
familie, el nu-l lovea pe indezirabil. Nu imediat. Mai întâi îl
lăuda, apoi îl propunea spre premiere, pe urmă îl purta cu el
prin controale pe teren, braţ la braţ, finalmente îl propunea
spre decorare. Abia la urmă, când toată lumea uitase că
subalternul cu pricina zisese cândva ceva, îl trimitea, cu
elogii, să întărească munca la Puienii de Jos, radical, să
întreacă în maximum doi ani nivelul Puienilor de Sus, cea
mai bună dovadă a marii importanţe fiind faptul că
gentleman-ul n-a pregetat să-şi trimită acolo propriul
partener, prieten şi principal colaborator.) Amabil, cârpaciul
de mare anvergură nu m-a servit cu ce-i venea la îndemână,
ci m-a confruntat fără ezitare cu dulapul său de trataţii.
Când am întins degetul spre un Vatt 69 încă nedeschis, nici
n-a clipit din ochi, iar mâna nu îi tremura când mi-a turnat
în pahar.
— Aveţi dreptate, mi-a destăinuit el. E o prostie să
organizăm un control mai scump decât bunurile controlate.
Dar… – şi aici s-a oprit, ca să aibă timp să-şi instaleze în glas
toate rezervele de competenţă şi specializare agonisite de-a
lungul atâtor ani de zile – problema este irezolvabilă.
Vatt 69 nu face bine la plămâni. Este un whisky excelent,
dar nu trebuie să-l înghiţi pe alături. Eu eram de vină, înecat
din pricina surprizei: n-am fost obişnuit cu niveluri atât de
înalte ale competenţei, care din prima clipă să arunce
irezolvabilul peste mine.
— Atâta vreme cât standardul cultural şi de viaţă al
vânzătorilor nu va fi destul de înalt, zise marele cârpaci
sorbind uşor din pahar, elementele respective vor fi tentate
să – cum se zice? – mă scuzaţi, să tulească. Diferenţa dintre
valoarea mărfii şi standardul salariat este prea mare, pentru
ca vreun control să poată restabili echilibrul.
Am scărpinat occiputul, şi imediat la materia cenuşie au
sosit câteva zeci de vaţţi.
— S-avem pardon! am grăit eu înfipt, turnându-mi şi
servindu-l şi pe el. Cei de la miliţie mi-au arătat situaţii cum
nu se poate mai clare: fură de sting mai curând oameni cu
venituri PESTE medie. Nu ştiu cum se întâmplă, dar
îngrijitoarea cu leafa cea mai mică, măturătoarea şi altele nu
ţi-ar fura un cap de aţă.
— Acelea sunt femei, mătură el argumentul, cu un gest
care spunea totul.
 — Femei, adică majoritatea populaţiei. Ba poate, în
comerţ, trei sferturi.
— Am vrut să spun, femei simple, se corectă el, uşor iritat.
Era obişnuit ca adversarii să-i servească mingea în mijlocul
terenului; i le trăgeam prea în margine şi puţin prea joase
pentru gustul lui.
Am pornit-o în fugă spre fileu.
— Femei simple sau nu, situaţia arată că nu la venitul mic
e explicaţia furtului mare. Formele prea complicate de control
nu împiedică dinamica dispariţiilor. Birocraţia creată de
dumneavoastră înlesneşte furtul. Cine naiba se mai descurcă
printre atâtea forme? Cu cât e mai complicat să fii cinstit, cu
atât devine mai simplu să furi.

Cu o grimasă, s-a dus să strângă mingile de pe jos. Era

versat în tratative complicate şi avea stilul lui de servici, cu
care te năucea: te servea cu încă un pahar, şi încă unul,
până începeai să le scapi afară din teren.
— Totuşi, stărui el, întâi trebuie să înălţăm traiul şi abia
pe urmă avem o bază pentru control.
— Înţeleg că de control răspundeţi dumneavoastră şi că
preferaţi să daţi vina pe trai, întrucât cade în răspunderea
altora.
A izbutit s-o respingă cu zâmbetul pe buze.
— Avem ministere şi comitete pentru sport, cultură,
muncă, televiziune, tot ce doriţi, dar eu personal m-aş feri să
înfiinţez unul al traiului. Trebuie întotdeauna să rămână un
sector pe care să poţi da vina.
Am plasat, cu toată forţa braţului meu drept, un revers
care a făcut mingea să zbârnâie.
— Eu cred că salariaţii parizieni dintr-un magazin de
bijuterii (adevărate) o să aibă întotdeauna o leafă mult mai
mică decât costul nestematelor. Eu cred că pentru
negustorul bun totul e procentajul: cât la sută din „dispariţii”
previne şi cât la sută îl costă. Dacă leafa unui detectiv îi
revine mai ieftin, îl angajează, ba mai adaugă zece camere de
televiziune; dacă poate aranja contabilitatea astfel ca să aibă
automat şi un minim de control, îl preferă. Totul e media
ideală.
Nici n-a încercat s-o mai prindă.
— Dumneavoastră, mi-a spus el cu un uşor dispreţ,
astupând sticla, rezumaţi totul la organizare. Unde n-ai
oameni luminaţi şi bine întreţinuţi, degeaba organizezi.
— Eu cred, i-am răspuns, că organizarea ideală trebuie să
pornească tocmai de la ideea fixă că se vor ivi şi câţiva
oameni mai puţin ideali. Fă-mi un spaţiu de depozitare unde
să se vadă clar toate mărfurile, fără să le mai răstorn, fă-mi o
mişcare vie între depozit şi raft, fă-mi o evidenţă care…
În aceeaşi clipă, mi-am dat seama că blestematul de cititor
adormise iarăşi.
Secretele contraspionajului
Deunăzi, organele noastre de contraspionaj au găsit că n-
ar strica o mică popularizare a muncii lor. Nu secretele
tehnice, dar esenţialul acela care ajută populaţia să te
înţeleagă şi să-ţi acorde concursul. Au stabilit că nu le-ar
strica să apară în presă un reportaj. Ne-au invitat deci să
asistăm la prinderea unuia dintre cei mai periculoşi spioni ai
secolului.
Nu se ştia decât că a picat undeva în jurul Braşovului şi că
a primit instrucţiuni să tragă la un hotel. Nu se ştia dacă a
tras acolo sub formă de delegat comercial, schior sau
concurent la „Cerbul de aur“.
 L-am însoţit pe colonelul care conducea investigaţia, un
mare expert. Lucrurile s-au petrecut dezarmant de simplu.
La ora unu noaptea, expertul a început să ia la rând fiecare
cameră de hotel: bătea la uşă şi, atunci când îi deschidea un
om buimac şi în pijama – la ora aceea toţi dormeau sau
măcar stăteau în pat – îşi cerea scuze că a greşit uşa şi, fără
să le mai pretindă vreun act, se retrăgea. Doar unuia, care
era atât de buimac încât ne-a deschis uşa ciufulit, în
picioarele goale şi cu un singur ochi deschis, i-a cerut actele,
dar omul era în regulă.
Mă miram cum identifică atât de repede şi de precis
oameni atât de diferiţi şi de meserii atât de diferite, când, în
jurul orei 2.30, la al 154-lea om, vocea expertului a bubuit:
— Actele dumneavoastră!
Actele erau în perfectă regulă – le-am văzut şi eu – dar
expertul a început să pună tot felul de întrebări: primiţi
cadouri? călătoriţi în străinătate? Pufăind din ţigară, picior
peste picior, omul răspundea – şi n-am găsit nimic ciudat în
răspunsurile lui – dar, după zece minute, expertul a spus:
— Dumneata eşti XPC 78! Mărturiseşte!
— E o greşeală, a zis omul, XPC 78 e răcit: l-am înlocuit în
ultima clipă, eu sunt XPC 79. Dar, în sfârşit, n-o să mă cert
pentru o cifră diferenţă.

A doua zi dimineaţa, după ce insul făcuse mărturisiri

complete, am mers cu expertul la „Cerbul carpatin“ pentru a
lua o binemeritată gustare. O întrebare îmi stătea pe buze –
ca şi cititorilor de altminteri. Am întrebat:
— Tovarăşe expert, cum de l-aţi dibuit de la prima privire?
— N-ai observat nimic suspect la el?
— Mărturisesc că nu.
— N-ai văzut că mai întâi i-am pus o serie de întrebări?
Mi-a spus că n-a fost în străinătate, că nu primeşte cadouri,
mi-a spus unde îşi face cumpărăturile…
— Şi?
— Unde-ţi sunt ochii? Din 154 de oameni, nu i-am
legitimat decât pe el şi pe unul în picioarele goale. Restul, toţi
152 aveau papucii la fel, stas 3058, de 42 de lei, şi numai el
avea altfel de papuci.
— Şi dacă omul ar fi purtat din întâmplare altfel de
papuci?
— Imposibil, zise expertul. N-avea de unde. Industria
uşoară nu produce decât un singur fel de papuci bărbăteşti.
— Aha, am zis.
— Vă rugăm însă să nu daţi la ziar secretul acesta.
Serviciile străine ar fi în stare să copieze patentul papucilor
noştri, ca să nu mai putem repera agenţii adverşi.
— Aha, am zis. Dar dacă lucrurile s-ar fi petrecut nu
noaptea, ci ziua, când oamenii nu poartă papuci?
— Ziua e mai greu, admise expertul, mai ales dacă
individul ar fi mers în capul gol. După pălărie însă, îi putem
repera imediat: e drept, există câteva sortimente, dar avem
un expert care, într-o piaţă unde s-au adunat o sută de mii
de oameni, reperează în maximum trei minute pe oricine are
o pălărie care nu-i făcută de industria noastră uşoară.
— Aha, am zis. Acum înţeleg eu de ce, cum văd un articol
de îmbrăcăminte produs de industria noastră uşoară, îl
recunosc imediat. Nu ştiu de ce, prin ce, dar îl recunosc
imediat.
Am rămas pe gânduri.
— Dar ce v-aţi face, l-am întrebat pe expert, dacă
fabricanţii noştri ar mări gama sortimentelor?
— Imposibil, surise el. Avem contract cu ei. Dar chiar dacă
l-ar apuca pe unul să fabrice nu ştiu ce haine sau papuci
mai altfel, nu i le-ar comanda comerţul, la contractări.
— Aha, am zis. Dar dacă agentul s-ar camufla în chiloţi de
baie? Cum l-aţi recunoaşte? Nicio haină, nimic! Doar chiloţii!
Expertul s-a oprit cu furculiţa în aer, mirat:
— Dar câte stasuri de chiloţi credeţi că avem? Însă e
secret, să nu spuneţi la nimeni, cel puţin vreme de zece ani.
Drept care am scris cele de faţă, la împlinirea deceniului.
De-ale etichetei
În vechime, au primit numele de etichetă regulile de bună
creştere.
V-aş povesti cum am făcut cunoştinţă cu o femeie
frumoasă. În momentul când mă aplecam să-i sărut mâna,
mi-a spus:
— Grosimea taliei mele 63 de centimetri, îmi pare bine de
cunoştinţă, am 47 de kile, port numărul 42, născută în… (şi
aşa mai departe, tot ce se poate afla).
V-aş povesti asta, dar n-o să mă credeţi. Chestie
neverosimilă. Din prima clipă, o femeie nu se apucă să spună
toate cele, dacă respectă eticheta. Rochia ei însă – dacă
rochia îşi respectă eticheta – îţi comunică din prima clipă
preţul de vânzare şi toate celelalte amănunte, în număr total
de unsprezece: produs, model, articol, calitate, talie, grosime,
comanda, seria, data fabricării, stas, CTC. Toate unsprezece
sunt înscrise, la mai orice confecţie, pe cartonaşul denumit
etichetă.
Deunăzi, la magazinul Eva, uitându-mă printre rochii – nu
ca să cumpăr una, ci în scopuri publicistice – am găsit pe un
mantou, cusută îndesat, o astfel de etichetă, iar pe acelaşi
mantou, mai sus, altă etichetă, îndoită în două, cu aceleaşi
indicative, scrise însă de câte două ori.
— De ce pe eticheta asta e scris de două ori acelaşi lucru?
— Vedeţi, a răspuns răbdător vânzătoarea, e tipărit de
două ori. De aceea a trebuit să completeze rubricile tot de
două ori.
— Şi de ce e tipărit de două ori?
— Vedeţi, m-a lămurit ea, eticheta este îndoită, adică,
vedeţi, în două. Dacă o jumătate se pierde, rămâne cealaltă.
 — Aha. Şi dacă se pierd amândouă jumătăţile, rămâne a
treia. Dar dacă se pierde şi asta?
— Nu, nu, mi-a spus ea zâmbind, vedeţi, fabrica de
confecţii face acum etichete frumoase, ca asta îndoită. E un
progres. Astalaltă, vedeţi, e veche, urâtă, cusută grosolan:
cred că au lăsat-o doar aşa, pentru comparaţie.
Progresul însă e real, mai ales când te gândeşti cât RĂU
poate face o etichetă. Dacă o marfă nu-i place clientului, nu-l
convingi nici cu patru etichete. În schimb, ca un dinte negru
în mijlocul gurii unei fete de peţit, o singură etichetă urâtă
poate să-l îndepărteze de o marfă altminteri atrăgătoare.
— Care dintre cămăşile acestea două vă place mai mult?
ne-a întrebat directorul unei mari fabrici de confecţii.
Când un director de fabrică te întreabă care din două
produse este mai frumos, înseamnă că amândouă sunt la fel
şi că vrea să-ţi demonstreze ceva. Însă, ca să-i fac plăcere,
am arătat imediat una dintre cămăşi:
— Asta. Asta e mai frumoasă.
— Ei bine, mi-a spus el triumfător, sunt amândouă la fel.
Numai că la asta, pentru export, am pus o etichetă simplă şi
frumoasă, biografia fiindu-i ascunsă. Pe când astalaltă, iată-i
eticheta…

Era atât de încărcată cu inscripţii şi culori, încât cămaşa

putea să provoace eczemă. Mi-am amintit de curelele care ne
încing pantalonii: întotdeauna am admirat răbdarea cu care
creatorii lor au scris, pe partea interioară a pielii, un mare
roman. Gigel, copil cu talie mică, a vrut să cumpere o curea
pe măsură, dar n-a găsit, pentru că la o curea mică n-ar
încăpea toate indicativele de stas. Oamenii industriei se
plâng uneori că unităţile comerciale le cer să scrie pe etichete
toate aceste romane, şi încă foarte trainic cusute. Comerţul
însă afirmă că n-a cerut ca etichetele să fie urâte şi puse
chiar aşa, la vedere. Etichetarea, combătută în critica
literară, are însă în comerţ şi efecte bune:
Doi prieteni care, iarna aceasta, au fost prinşi de o furtună
pe munte, mi-au povestit că au petrecut într-o cabană clipe
minunate. Radioul se defectase, n-aveau nici cărţi, dar vreme
de două zile şi-au citit bocancii, curelele şi cămăşile.
Ca partizan al informaţiei exacte, subsemnatul, când îmi
cumpăr un pardesiu, vreau neapărat să aflu care-i este
stasul, dacă cifra e cu soţ sau fără. Nu pot adormi într-o
pijama nouă, fără să-i memorizez numărul de serie. (Cea mai
recentă: 11 269 S. Iniţiala S e adăugată de mine, ca la
automobilele Speciale, s fiind prescurtarea de la suflecată: n-
am găsit numărul meu).
Mulţi cumpărători sunt însă mai superficiali. Faptul că
maioul menit să-i încălzească este comanda 2143 îi lasă reci.
Am cunoscut unul care fusese greşit educat în copilărie.
Maică-sa, cum îi cumpăra o haină, mai întâi rupea eticheta.
Omul s-a învăţat prost. Nu-i plăcea să poarte etichete. Cum
îşi cumpăra ceva, prima lui grijă era să rupă, pardon, vreau
să spun, să încerce ruperea etichetei. Era un burlac cam
nervos. Se întâmplă, ştiţi, că mai uşor poţi să rupi o haină
întreagă, mâneci, revere şi buzunare, decât să-i desprinzi
eticheta. (Uneori, nu-i nevoie de niciun efort special: pui o
clipă haina, şi gata! i s-a şi rupt ceva! Etichetele însă par
croite după stasul antic prevăzut de Empedocle pentru atom:
sunt indivizibile, eterne, indestructibile. În cele mai diferite
împrejurări ale traiului nostru citadin, acolo unde nu mai
rămâne nimic, a rămas eticheta.) Ei bine, omul acesta,
burlacul acesta, nervosul acesta care nu izbutea să smulgă
etichetele decât o dată cu fâşii de haine – după ce, în faţa
ochilor mei îngroziţi, a reuşit să descompună micul petic, a
azvârlit resturile hainei pe covor şi, scrâşnind, a început să
danseze pe ele! Iată la ce tulburări duce neglijarea rolului
mare pe care-l deţine în existenţa noastră eticheta.

În fapt însă, când te uiţi mai bine, vezi că eticheta are şi

goluri. Eu, dacă aş lucra în comerţ, aş cere ca alături de seria
şi numărul comenzii, eticheta să cuprindă şi numărul
contractului, data, numărul contului la bancă şi anul în care
m-am născut.
Aş elimina unele cifre inutile poate – care e cel mai mare
lac din lume? câtă apă ar încăpea de la pământ la soare? –
dar aş cere ca fiecare articol să aibă (şi nu discret, strecurat
pentru uzul comerţului, ci cusut zdravăn şi plumbuit în
partide de câte zece) un indicativ central.
Căci exagerările etichetale de care am vorbit provin din
neîncredere: să nu-mi schimbe vânzătorul marfa sau preţul,
să nu-mi schimbe fabricantul comanda etc. De unde ştiu
însă că nu mi-a schimbat eticheta? Pe scurt: dacă fiecare
articol umblă însoţit de eticheta lui, de ce tocmai eticheta să
n-aibă nicio etichetă?
Ce mai încolo şi încoace: aşa cum nicio haină nu circulă
fără etichetele ei – una generală a fabricii şi alte câteva, cu
câte unsprezece amănunte – la fel fiecare etichetă să aibă
eticheta ei. În această etichetă ar urma să se indice:
 Autorul etichetei:
Cine i-a cerut-o:
Când i-a venit ideea:
Cât o să-l mai ţină:

Mi-e silă însă de demagogii care ştiu numai să aibă

pretenţie la toată lumea, dar nu şi la ei. Încep deci cu
exemplul personal, notând însemnările de mai sus, precum
se cuvine:

Partida: Manualul bunului cârpaci

Calitate: Ad rem. Fără psihologie (100% mărunţişuri)
Modul de spălare: Se înmoaie în apă călduţă, presărându-
se laude
Titlu: De-ale etichetei
Produs: Sergiu Fărcăşan (a se săpuni bine)
E periculoso strâmbersi
Aveam un prieten, un om încă în puteri, fusese perfect
normal, dar a vrut să petreacă anul nou la munte. Văzându-l
în ce hal s-a întors, i-am strigat mustrător:
— Ai fost, desigur, cu schiurile!
A recunoscut pe loc: fusese, da, cu schiurile. Nu i se
rupsese nimic, dar umbla strâmb, avea un râs strâmb şi
mereu arunca îndărăt priviri oblice.
 — Ce te tot uiţi?
Mi-a mărturisit: avea mereu senzaţia că şi-a uitat în urmă
piciorul stâng sau mâna dreaptă: se uita să vadă nu cumva
au rămas pe trotuar.
— Dar cum de-ai reuşit să cazi?
— A, nu, zise el, tocmai, ar fi fost bine să cad! Dar n-aveam
loc, nu putea să cadă un ac. Asta la întoarcere. Schiurile le
lăsasem pe munte unui prieten. Stăteam în gară, pe o bancă,
în aşteptarea trenului, citeam volumul II din Wells, cu
invazia Marţienilor, şi pe măsură ce înaintam cu lectura,
apăreau pe peron alţi şi alţi schiori. Când s-a ivit trenul, un
val uriaş – noroc că mă pricep şi la înot – m-a luat şi m-a
azvârlit pe treptele unui vagon. Clasa I-a. O perioadă a vieţii
mele de care nu mai pot să-mi amintesc a fost aceea în care
am străbătut spaţiul de la scara vagonului până pe coridor,
în dreptul primului compartiment. Amintirile mele încep cu
momentul când un tânăr drăguţ şi bine îmbrăcat mi-a spus
foarte politicos:
— Vă rog să vă decideţi pe care picior vreţi să staţi, şi dacă
vârf sau toc, pentru că mă ţineţi într-o poziţie incomodă.
— Nu pot să stau aici, i-am spus, eu caut un loc unde e
loc.
— Imposibil, a spus el. S-a întâmplat un lucru cu totul
neprevăzut: a venit iarna! Zăpada a căzut, nivelul s-a ridicat,
a fost multă lume la munte. Căile ferate, surprinse, n-au mai
putut programa destule vagoane suplimentare.
— Lăsaţi-mă, l-am implorat eu, măcar lăsaţi-mă să-mi las
în compartiment mica mea valiză.
În mai puţin de zece minute a izbutit să-şi retragă cotul
din faţa clanţei compartimentului. O persoană feminină,
aşezată la trei metri mai încolo, deşi între ea şi cotul
tânărului se aflau cel puţin 20 persoane, a început să se
plângă de faptul că un copil – urnit de mişcările consecutive
provocate de deplasarea cotului – şi-ar fi mutat poziţia
capului (purta, copilul, şi căciulă) ceea ce o făcea, pe ea, să
se înăbuşe.
Tânărul, venit şi el de la munte, era foarte bine dispus, şi îi
răspunse:
— Vă înşelaţi, băieţelul n-a mişcat din cap. Încercaţi să
clipiţi, şi o să vedeţi că nu se poate.
— Atunci, dacă băiatul nu s-a mişcat, îl întrebă ea, cum se
explică faptul că nu mai pot să respir decât cu plămânul
stâng?
— Copilul nu s-a mişcat, răspunse tânărul. Dar creşte.

Această discuţie ştiinţifică stârni o mare însufleţire. Pe

jumătatea respectivă de coridor, sutele de pasageri aveau un
subiect captivant. Din păcate, o parte din discuţie mi-a
scăpat pentru că pătrunsesem între cele unsprezece
persoane aflate în compartiment.
 — Îmi permiteţi să-mi pun şi eu mica mea valiză în plasă,
peste sacul acesta?
— Care sac?!! îmi răspunse din plasă o tânără învelită într-
o pătură. În primul rând, nu vezi că pe deasupra stau patru
pachete? Şi în al doilea rând, nu vezi că eu nu sunt sac?
Am privit celelalte plase: nu m-au mirat bagajele,
rucsacurile, hainele, damigenele, copiii, borcanele, dar erau
acolo şi nişte piese de metal al căror rost îmi scăpa.
— Daţi-mi atunci voie să pun mica mea valiză sub
banchetă, i-am rugat eu. Ca să nu apuce cineva să mă
oprească, m-am uitat iute sub banchetă şi m-am izbit de un
arbore cotit.
— Să ştiţi că n-a fost arbore, îmi spuse la trezire un om
între două vârste. Vorbeaţi mereu în somn şi blestemaţi un
arbore cotit, dar nu-i, e o bară, o piesă pentru şasiul
automobilului meu. Metal rezistent, a adăugat el mulţumit.
Am plecat fără să-mi pot lăsa valiza, dar, pentru că
muncisem în acest compartiment aproape o jumătate de oră,
pasagerii, impresionaţi, s-au strâmtorat şi mai mult şi, după
patru minute de eforturi, au izbutit să-mi facă loc pentru
fular şi pentru mănuşi, ambele. Fiind cald pe coridor, am
izbutit să mai las în compartiment jumătate din palton.
Cealaltă jumătate am luat-o cu mine.
Am deschis uşa şi am pornit-o iar spre vechiul meu loc din
faţa uşii, treizeci de centimetri mai încolo, peste omoplatul
stâng al tânărului simpatic şi cu un picior atârnat în spaţiul
lăsat liber de gaura unei sacoşe aparţinând unei femei
situate la sud-vest. Pe măsură ce mă apropiam de vechiul
meu loc, centimetru cu centimetru, o groaznică bănuială
încolţea în mintea mea.
— Cetăţene, i-am spus tânărului, dumneata, în timpul cât
am lipsit, ai mâncat ciocolată sau bomboane! Nu ştiu cum ai
putut să le scoţi, dar simt că te-ai îngrăşat.
— Închideţi în faţă fereastra, strigă el ca să schimbe vorba,
închideţi iute că intră fumul şi nu mai încăpem.
— Noroc că nu-i prin jur vreun fumător, am adăugat eu.
Sau poate n-are nimeni loc, să frece chibritul.
În clipa aceea, ca un buldozer de culoare neagră – sau
poate un caterpilar, dar tot negru – şi-a deschis un mic
început de drum un om cu ţigară în gură.
— Ne dai foc, au protestat câţiva. O să te reclamăm la
conductorul trenului!
— Eu sunt conductorul trenului, a spus el.
— De ce n-aţi pus mai multe vagoane?
— Nu s-a ştiut că se întorc atâţia de la munte, a spus el.
— Cum adică, nu s-a ştiut? Nu s-a văzut câţi au plecat?
— Ba da, dar de unde să ştii câţi se întorc?
Aşa a zis. Avea simţul umorului.
— Biletele, vă rog. Ajung eu la fiecare.
Aşa a crezut. Era optimist.
Unul singur – cred că era vreun inovator – a izbutit, printr-
o mişcare a capului, să-i dea un bilet vârât în panglica de la
pălărie.
— Perforaţi-l, tovarăşe conductor de mai multe ori, a rugat
el, perforaţi-l mult, să se mai facă ceva loc.
***
— N-o să crezi, încheie prietenul meu, umblând strâmb,
râzând strâmb şi uitându-se din nou peste umăr, oblic, să
vadă dacă nu i-a căzut vreun genunchi, n-o să mă crezi, dar
tot drumul l-am făcut într-un râs. Mai ales ultima parte,
când trenul – conform orarului – pleacă la 4 şi cinci din
Ploieşti vest şi ajunge la Bucureşti-nord la 6 fără un sfert,
străbătând distanţa Ploieşti-Bucureşti în numai o oră şi
patruzeci de minute. Ne părea rău că gonim cu 36 kilometri
pe oră şi că se termină curând totul: glumea unul, glumea
altul, râdeam mereu. Am rămas cu o amintire de neuitat
despre optimismul oamenilor noştri, mai ales al tineretului.
Avem un tineret călit, capabil de a face faţă cu cinste oricărui
duşman şi oricăror obstacole.
— Totuşi, am mormăit eu, de ce transporturile n-au…
— Nu, nu, mă întrerupse el zâmbind strâmb, nu te pripi
să-i critici. Să judecăm drept şi să stăm strâmb.
 MARELE SUBLINOACĂ
(Incursiuni psihologice în fizionomia unui cârpaci)
Aveam nişte prieteni care stăruiau ca, în fiecare an, eu să
fiu acela care face reportajul de revelion. Sarcină irefuzabilă.
Ce poţi să-ţi doreşti mai frumos, decât a sărbători noul an
prin muncă? Care om devotat intereselor ziarului n-ar lăsa
cu dragă inimă paharul de-o parte, pentru a lua blocnotesul?
Deşi mi-e frică să anticipez, se pare că anul acesta m-am
ales cu altă misiune. Cu o legitimaţie specială, am fost
autorizat să pătrund în biroul unde anii îşi dau munca în
primire. Sunt câteva mii de birouri, şi în fiecare se întâlnesc
cei doi ani din specialitatea respectivă. L-am găsit pe cel
vechi al ziariştilor aşteptând cu un aer nenorocit.
— Mi-e foame, a declarat el fără ocoluri, şi nu ştiu la ce oră
are de gând noul meu coleg să ţină şedinţa de schemă.
— Şedinţa de machetă, l-am corectat eu. Ziaristica se
modernizează. Schema e un cuvânt urât, înrudit cu
schematismul. Machetarism însă nu există – deocamdată.
Mache şi Lache au murit o dată cu Caragiale. Cei de azi sunt
Mache şi Lache ai zilelor noastre, cu totul alţii, înaintaţi.
După înlocuirea schemei cu macheta, s-a proiectat pentru
anul viitor şi desfiinţarea şedinţelor: în loc de şedinţă, i se va
spune consfătuire. Ca să nu pară că durează, i se va spune
scurtă consfătuire. De pe acum, secretarele sunt instruite să
nu mai spună „nu pot să vi-l dau, e-ntr-o şedinţă”, ci „îi voi
spune că îl căutaţi imediat ce va termina o scurtă
consfătuire”. Vechile şedinţe de schemă durau mai bine de o
oră, pe când acum vom avea SCM – scurta consfătuire de
machetă.
— Şi cât va dura?
— Nu e nevoie să îngreunăm textul cu atâtea cifre şi
amănunte. Ajunge să precizăm că e vorba de o perfecţionare.
— Mi-e foame, a scâncit bătrânul. De ce nu mai vine? La
ce oră are de gând să vină?
— La ora zero, i-am răspuns eu. Oare nu ştii atâta lucru?
Se aud lovituri de gong, se sting luminile, se sărută
oamenii…
— Aceea e schimbarea oficială, a răspuns plictisit bărbosul
cu păr alb, e miezul nopţii. Durează doar o clipă, ţac! cât ai
comutat anul. Predarea muncii însă trebuie s-o facem acum,
cu zile înainte.
S-a deschis uşa şi Anul Nou a năvălit înăuntru gâfâind.
— E formidabil! a exclamat el. Vă aduc o veste colosală!
Voi fi anul în care se va ţine congresul ziariştilor!
— Altul! a mormăit bătrânul în barbă.
— Ce-ai zis? a întrebat agresiv noul venit.
— Am zis că aşa mi-a zis şi mie anul dinaintea mea. Că eu
voi fi anul conferinţei ziariştilor. I-au spus-o şi lui alţii.
Promisiunea asta se pierde în negura anilor.
— Care negură?! s-a zborşit puştiul. Am impresia că
dumneata confunzi critica constructivă, menită să ducă la
ţinerea congresului cu un ceas mai devreme, cu critica
neconstructivă, netipică, care înlocuieşte urgentarea ţinerii
prin sublinierea maladivă a amânării. Nu-ţi permit aceste
expresii, gen negură! Cum adică, negura anilor? Anii noştri
sunt luminoşi.
Moşul a dat din umeri şi nu s-a mai ostenit să-i răspundă,
fiind gata ostenit.

Se pare că noul stăpân vorbise prea mult, căci a făcut o

pauză lungă, să-şi mai tragă sufletul. Apoi a oftat enervat, şi
a scos un pix ultramodern – marca „Plyvuzz” – şi un caiet de
hârtie în tiraj limitat, cu copertă cretată şi celofanată, care se
păstrează de obicei pentru expoziţii.
— Ia s-aud! i-a zis el bătrânului. Ce articole îmi laşi
moştenire în portofoliu?
Pe o voce tremurătoare, bărbosul – care îmbătrânea minut
cu minut – a început să-i citească lista articolelor lăsate
moştenire. Fiecare titlu părea să-i provoace junelui o
suferinţă vizibilă, amestecată cu plictiseala.
— Altă problemă n-a mai găsit? întreba el. Ce l-a găsit să
scrie tocmai despre asta?
Vechiul şef se ferea să răspundă că el însuşi a stăruit ca
autorul să trateze acea temă.
— Zice că e interesant, informa el prudent.
— Şi cum e?
— Dacă se mai lucrează la el, merge.
Eram pătruns de admiraţie în faţa bătrânului şi mă
minunam cum de a izbutit el – într-un singur an – să prindă
atât de bine tainele competenţei. Într-adevăr, când eşti
întrebat de un articol, nu trebuie niciodată să spui că este
foarte bun. Nici foarte prost nu trebuie neapărat, dar totuşi
la foarte prost riscurile sunt mai mici; întotdeauna va apărea
cineva care să-i găsească lipsuri. În cel mai rău caz, se va
spune că „nu-i chiar foarte prost, dar e destul de prost“. Un
articol foarte bun stârneşte însă sentimentul nedreptăţirii
altor secţii, altor persoane, e un fel de provocare sportivă,
care iscă în colectiv o puternică emulaţie tovărăşească pentru
găsirea a cât mai multe găurele, care să arate că articolul nu
era chiar atât de grozav.
 „Merge, dacă se mai lucrează la el“, e însă răspunsul ideal.
O redacţie e întotdeauna plină de oameni zeloşi, dornici să
lucreze. Pe un articol de câteva pagini, care mai trebuie
îmbunătăţit, pot mânca o pâine legiuni întregi de redactori.
Dorinţa de a ajuta un autor să-şi îmbunătăţească textul – şi
de a pune sub semnătura lui toate îmbunătăţirile care ţi-au
trecut ţie prin minte – stârneşte o atitudine binevoitoare faţă
de orice autor. Oftezi că munceşti din cauza lui, dar îţi şi face
plăcere că ţi-ai demonstrat utilitatea socială. Am fost cândva
şeful unei secţii de artă şi visam să-l am în subordine pe
Michelangelo şi să pot să mă plâng colegilor şi colegelor, la
bufet:
— Toată noaptea a trebuit să muncesc ca să-i
îmbunătăţesc lui Michelangelo norişorul de sub picioarele
îngeraşului. E un băiat talentat Michelangelo ăsta, dar teribil
de neglijent şi înfumurat. Stă şi colorează carnaţia nu ştiu
cum, după modele nepotrivite, i-am spus să ia exemplu de la
Rafael şi nu vrea! Nu-ţi mai spun, dragă, ce mai trag de la
Leonardo da Vinci! Fiecare are câte o latură bună, dar
trebuie să-i amestec, să iau câte puţin de la fiecare. Frescele
îmi vin într-o formă foarte imperfectă şi prea mari: noaptea
trecută, a trebuit să iau un zid de catedrală şi să-l transform
într-o uşiţă de altar, că nu încăpea în pagină! E adevărat că
fusese planificat la proporţiile unui zid, dar nu putem păstra
rigid planurile: de aceea e planul planificat dinainte, ca să-l
putem schimba.

Tot ce vă povestesc acum nu e scos din capul meu, ci

ciugulit din acest schimb de experienţă între ani. Sunt
sfaturile pe care i le-a dat cel vechi celui nou, care îl asculta
dezaprobativ.
— Un articol foarte bun, zicea bătrânul, pe lângă faptul că
nu este posibil, reprezintă şi un act de individualism, o
năruire a muncii colective. Un redactor şef adjunct spunea, o
dată, pe bună dreptate: „Dacă articolul acesta e bun, atunci
de ce mi-l mai dai mie la citit? Cum îmi mai justific eu
salariul, nivelul, răspunderea cu care sunt investit, dacă las
piatră peste piatră din construcţia iniţială? Eu stau în fiecare
zi aici, din zori şi până în noapte. Forţa mea se exprimă
tocmai în această forţă de a şedea. Specialitatea mea nu e
nici scrierea de versuri, nici cântatul la armonică, nici
documentarea, nici predarea unor indicaţii, nici iniţierea
unor teme noi. Punctul meu forte este figura de victimă care
stă de dimineaţă până seara să refacă materiale extrem de
proaste. Nimeni din toată redacţia nu poate să stea atâta ca
mine. Pe unii îi mănâncă tălpile să meargă pe teren sau la
barul «Triumf» sau la cinema sau să scrie la alte organe
ziaristice ori editoriale sau să întărească viaţa de familie, şi
nimeni – nici măcar două schimburi de portari, puse cap la
cap – nu rezistă să stea atâtea ore la rând. Dacă încep să
primesc materiale bune, sunt pierdut. Trebuie să mă
reprofilez, să devin mobil, să-mi scot sloiurile de pe obraz, să
scap câte o vorbă bună despre unul sau altul, să trec la nişte
eforturi de apreciere – când da, când nu – care mă depăşesc.
E mult mai practic să zici nu, tot timpul nu. Orice observaţii
vin, înseamnă că ai avut dreptate. Devii astenic, e drept, dar
constaţi cu mulţumire cum, după o vreme, toţi cei din jur
ajung să fie nevrozaţi. Între astenie şi nevroză se capătă
astfel un stil unitar de muncă, adesea completat util cu câte
o paranoia, schizofrenie şi…“
— Aceste metode vor trebui schimbate din temelii! a strigat
Anul Nou. Voi face ordine. Iar tonul dumitale, moşule, este
de un scepticism ruşinos. De ce nu recunoşti că situaţia se
poate îndrepta?
— Ba cum să nu recunosc! Tocmai asta voiam să descriu:
experienţa pozitivă. Spuneam că, în timp ce articolele foarte
bune – presupunând că ar putea exista – ar fi o expresie a
individualismului, o năruire a muncii colective, cele din
categoria „merge, dacă mai lucrează” sunt un cheag al
spiritului colectiv, un liant al solidarităţii între redactori. „Şi
tu ai pătimit la materialul acela?“ se întreabă ei cu simpatie,
întâlnindu-se la bufet.
„Eu i-am băgat exemple concrete” spune fericit un
corespondent din provincie.
„Eu i le-am scos, că eu eram cu varianta a treia“, adaugă
altul.
„Ah, domnule, se amestecă un al patrulea, când le-ai scos,
de ce nu mi-ai spus şi mie unde le-ai aruncat, că am stat la
trei noaptea să bag patru exemple la pagina cinci!”
Acest spirit dă întâlnirilor şi recunoaşterilor reciproce
dintre conlucrători o caldă putere umană: „A ta era fraza
aceea care începe cu «nu este întâmplător faptul că…»“?
„Hoţule, mi-ai recunoscut stilul individual, sigur că eu!“
„Dar ia spune, tu ai copiat pasajul acela dintr-un articol
publicat de mine în 1963?“
Vechiul an s-a oprit din vorbă, cu ochii aburiţi de emoţie,
şi a adăugat:
— Cunosc redactori care au căpătat locuinţă individuală
sau au plecat de trei ori pe an în străinătate datorită
calificării deosebite în această direcţie: unul, în 11 luni (o
lună avusese concediu de odihnă) a adăugat de 523 ori
cuvântul pasionant în 124 articole diferite (între care de 81
de ori în titluri sau subtitluri), realizând astfel cel mai înalt
procent de pasiune a anului. Alţii luptă încă. Cunosc un
tânăr de 24 de ani care a pus pariu că va reuşi să obţină ca
în ziarul unde lucrează el mai mult de jumătate din articole
să aibă titluri mai mari decât textul propriu-zis. Teoria lui
este că 1) un articol nu poate fi niciodată lăudat şi că 2) tot
ce poţi obţine de pe urma unui articol este să te alegi cu
severe observaţii critice. Corolarul logic: interesul suprem în
publicarea unui articol este să faci citirea lui inutilă. Dacă
spui totul din titlu, elimini necesitatea citirii şi probabilitatea
observaţiilor. Redactorul cu pricina este combătut de un
altul, un adjunct în vârstă, care nu-i contestă observaţiile,
dar susţine că metoda titlurilor nu e soluţia ideală. Are el o
soluţie mai bună. „Eu (zice el) le recomand tuturor şefilor de
secţie din subordinea mea să folosească articolele vechi, care
au mai apărut cândva şi n-au fost întâmpinate de observaţii,
ideile vechi, cu care lumea a avut timp să se obişnuiască. Un
colaborator, de pildă, mi-a adus un articol cu titlul:
«Noutăţile transporturilor în anul 1970». I l-am dat la refăcut,
recomandându-i un articol pe care îl vizasem spre apariţie în
1963, şi care era luat dintr-o sursă sigură a anului 1958. Un
altul, un nenorocit, se apuca să înşire tot ce-i spuseseră
specialiştii, într-o anchetă intitulată: «Cum aţi folosit în 1970
calculatorul din raza dumneavoastră de activitate?» Fireşte, i-
am dat în cap cu ancheta lui nătângă şi l-am pus să studieze
un articol apărut în 1959 cu titlul: «Importanţa folosirii
calculatoarelor».
Teoria fundamentală a adjunctului: orice temă ai avea de
tratat, trebuie să respecţi o anumită înşiruire. De pildă, s-a
dat în folosinţă podul de la Vadul Oii şi ai de scris despre
oamenii care au lucrat acolo şi despre caracteristicile
podului. Cel mai bun mijloc de rezolvare este alcătuirea unui
punctaj cuprinzând următoarele:
a) Însemnătatea podurilor în viaţa omenirii. Se vor sublinia
îndeosebi fapte îndeobşte cunoscute: Este bine cunoscut
faptul că podurile au o deosebită însemnătate în viaţa
umanităţii.
b) Se vor evita argumente concrete în cadrul acestei
introduceri, dar se vor face referiri generale, folosindu-se de
câteva zeci de ori cuvintele modern şi pasionant: Astfel, viaţa
modernă este de neconceput fără acest domeniu pasionant
de activitate care este construcţia de poduri şi şosele. Se ştie
de asemeni, din cele mai vechi timpuri, că Dunărea este un
fluviu de o deosebită însemnătate. Dar curgând, după cum se
ştie, ea a pus în faţa oamenilor, încă din antichitate,
problema trecerii ei.
c) Se vor evita amănunte despre pod şi mai ales nu se vor
evoca meritele specifice ale construcţiei: Lucrând cu pasiune,
constructorii au realizat o construcţie conformă cu datele
tehnicii moderne.
d) Din cauză că rezultatul poate fi considerat de unii ca
fiind de o monotonie şi platitudine înspăimântătoare, se va
înviora ansamblul printr-un titlu revolver, adică pasionant,
presărat de ghilimele, puncte de suspensie şi băţuri de
exclamaţie, conform unor foiletoane mai vechi ale aceluiaşi
autor: De ce are vad… „Vadul Oii“, marea construcţie a noului
pod de peste fluviul Dunăre?
***
Bietul moş se încălzise, se dezlănţuise, prinsese aripi de o
deosebită însemnătate, când, subit, tânărul An Nou i-a făcut
semn să tacă şi s-a întors către mine:
— Tu, bă, ce faci aici?!
După tonul lui, mi-am dat seama că ştia că lucrez în
presă.
— Trebuie să scriu un reportaj despre predarea
schimbului între ani.
— Alt subiect n-aţi mai găsit?
— E de Anul Nou.
— Să aştepte! Oricum, o să apară după 1 ianuarie. Nu ştiu
de ce trebuie să vă băgaţi în toate.
— Am înţeles, i-am răspuns eu supus şi vioi, pe tonul
folosit de soldaţi în front. Reportajul se amână. Până când?
 — Câteva zile, a răspuns junele, câteva minute, să vedem,
să ne mai gândim, până rezolv partea cu pensiile voastre şi
alte câteva mici detalii. Dacă vrei neapărat să scrii despre
ceva, ai atâtea alte subiecte la îndemână.
— Ca de pildă! am ţipat eu supus, cu carnetul de note larg
deschis şi creionul îndoit din genunchi, gata de start.
Mi-a dat următoarele indicaţii, pe care le transcriu textual,
pentru că mi se par de mare însemnătate în viaţa tuturor
celor ce scriu sau citesc:
— Noi nu trebuie să repetăm greşelile care s-au produs în
cursul anumitor ani, dar nici să aruncăm de-o parte tot ce a
fost valoros. Trebuie să scrii despre subiectele cele mai
pasionante, de o deosebită însemnătate. De pildă, ca să nu
vorbim generalităţi, ci să fie concret, să scrii despre subiecte
concrete şi împotriva generalităţilor. Dar să nu fie plicticos, ci
deosebit de pasionant. Lucruri după care lumea să se
tăvălească pentru a le obţine şi a le citi, lucruri absolut
nemaipomenite, subiecte de o deosebită originalitate, dar
care să fie deosebit de bine tratate şi ca formă publicistică,
cum ar fi, de pildă, o serie de teme actuale, interesante,
pasionante. Dar şi extraordinar scrise. O noutate mare ar fi
să scriem despre oameni. Apoi, în industrie, de pildă, sunt o
serie de fenomene industriale. Apoi, atâţia care stau prin
cafenele. În ştiinţă, explorările cosmice s-au învechit, despre
ereditate e prea de specialitate, dar sunt atâtea teme
pasionante, cum ar fi, de pildă, cele legate de ştiinţă şi noile
descoperiri ştiinţifice, nu transplanturi, fireşte, că s-a făcut
prea mult caz, dar lucruri absolut senzaţionale,
nemaipomenite, însă scrise aşa cum ştiu unii scriitori să le
scrie prin romane şi piese, numai că aici, fiind ajutaţi de noi,
o să fie şi mai bine scrise, mai ales că fiecare poate mai mult,
mai bine, mai repede, mai scurt, mai pasionant, mai
captivant şi mai important. Ar fi însă bine, pe lângă aplicarea
indicaţiilor precise pe care ţi le-am dat, să manifeşti şi ceva
iniţiativă, că pe urmă te ajut eu s-o scoţi la capăt.

I-am şoptit atunci, la ureche, numărul unui an când s-a

întâmplat ca un articol să apară aşa cum fusese scris.
Atunci amândoi – şi tânărul şi bătrânul – ba încă, pare-se,
şi vocile altor ani mai vechi s-au unit contra mea:
— Noi nu trebuie să repetăm greşelile trecutului.
Fireşte, fericirea nu poate fi atinsă brusc, dintr-o dată.
Probabil că nici noul an nu va reuşi să le rezolve chiar pe
toate. De unde şi urarea, în a cărei necesitate cred din tot
sufletul şi pe care o adresez şi cititorului acestor rânduri:

La MULŢI ani!

Până una-alta însă, m-am luat cu vorba şi am uitat să vă

fac cunoştinţă cu Sublinoacă.
E un tip aparte. N-are aproape nicio legătură cu schimbul
descris adineauri, dintre ani. Sublinoacă pluteşte peste toţi
anii, infinit cum e coloana infinită, ba strâmtorat de nişte
măsuri noi, menite să-l combată, ba la largul lui, găsind un
mod de acomodare, ba iarăşi strâmtorat, aşa cum se
strangulează din interval în interval lemnul coloanei infinite –
iar ceilalţi, tocmai invers faţă de el, când Sublinoacă e
umflat, sunt sugrumaţi, iar când el este strâns, ca să zic aşa,
cu uşa, trag şi ei o gură de aer proaspăt: ba pe larg, ba pe
strâmt, ba se mai lărgeşte niţel, ba iar se îngustează, şi aşa,
tot aşa, până la infinit şi dincolo de el.
Dar mai bine să-l lăsăm pe Sublinoacă să se prezinte
singur.
PLĂCERILE LUI SUBLINOACĂ
Îmi place să precizez, să subliniez.
Trăind între ziarişti, mi-am dat seama de un lucru: dacă
nu sublimezi destul o chestie, se poate înţelege alta.
Dacă vorbeşti de o chestiune prea în general, ziariştii –
care, ca şi lăcătuşii, sunt foarte atenţi la chei – se întreabă
imediat: „Care e cheia? Nu cumva e vorba de mine?“
Subliniez deci de la bun început că nu e vorba de tine, nici
de dumneata, nici de dumneavoastră, ci de mine: personajul
Sublinoacă sunt eu\Răfuindu-mă cu Sublinoacă, mă
răfuiesc cu propria mea conştiinţă, în ipostaza de mic şef
(subliniez: mic) în care m-am aflat adeseori.
Cum însă povestirea mea are încă un personaj – tovarăşul
Reliefoiu – subliniez că acela tot eu sunt, în ipostaza
încercată de mine încă şi mai adeseori, ca element care face,
drege, execută, dă ascultare şi este des ajutat şi mobilizat
prin îndemnuri, indicaţii, completări, modificări, precizări,
limpeziri, refaceri, concretizări, dezvoltări, punctări,
generalizări, stilizări, structurări şi alte câteva operaţiuni,
toate prezentate de Sublinoacă drept mici – subliniez, mici –
cum ar fi mici sublinieri, mici eliminări, mici adăugiri, mici
ilustrări, mici legături, mici infiltrări, mici recapitulări, mici
preîntâmpinări şi în general mici perfecţionări, care nu au
decât un scop optic („să se vadă mai clar că…“) sau de
evidenţă („să scoatem şi mai limpede în evidenţă faptul
deosebit de evident că…“).
Una din marile mele plăceri este eşalonarea clară a ideilor;
iată deci un rezumat sintetic al ideilor şi activităţii mele – în
calitate de Sublinoacă – pus în lumină pe faze.
1. Faza entuziasmului iniţiator
Îi cer lui Reliefoiu să-mi facă propuneri inedite, bazate mai
ales pe ingeniozitate. Nu-mi place să mi le dea în scris. E o
birocraţie – am spus-o – care „îngreunează inutil“. Le dă
scrise, deoarece – chipurile – eu m-aş plânge că nimeni nu îşi
„aduce aportul“ şi că pe mine cade tot greul. Vrea să aibă
dovezi scrise. Eu însă prefer „munca cu oamenii“, adică să-mi
propună prin viu grai, să mă convingă, să mă entuziasmeze.
Când apreciez că entuziasmul meu a ajuns la un grad
satisfăcător, reţin cea mai bună dintre temele propuse de
Reliefoiu şi o dau imediat în lucru – altcuiva, bineînţeles, căci
pentru Reliefoiu am altă temă care, propusă de mine, fiind
mult mai importantă, e mai apropiată de valoarea unui
element valoros ca Reliefoiu.
 Când îi dau indicaţii lui Reliefoiu, prima mea grijă este de
a-l însufleţi. Într-adevăr, el stă de obicei în faţa mea cu o
mutră de înmormântare; e drept, îşi notează tot ce îi spun,
dar nu e la nivelul încântării mele; eu râd fermecat de ideea
pe care i-am propus-o, mă încălzesc, mă dezlănţui,
gesticulez, dar el stă fără să-mi surâdă în răspuns, notează
sec, fără privirea aceea topită la fierbinţeala sentimentului
dinăuntru. Stă ca un lemn.
Ca să-l încălzesc, subliniez clar că materialul lui trebuie
scris viu, colorat şi publicistic! Alteori, ca să nu mă repet, îi
spun colorat, publicistic şi viu. În sfârşit, pentru că stilul se
adaptează în funcţie de temă, există cazuri când schimb şi
această ordine, spunându-i publicistic, colorat şi viu. Sunt opt
combinaţii posibile, dar uneori renunţ la şi-ul dinspre coadă,
căpătând dublu. De mare efect e să adaug că materialul
trebuie scris cu căldură, cu suflet.
În sfârşit, când ating culmile entuziasmului, îi declar că ne
interesează eficacitatea şi, ca să nu mă înţeleagă greşit, îi
precizez că eficacitatea reală. „Noi dorim neapărat ca acest
reportaj să poată fi citit şi de cititori şi – accentuez – tocmai
de aceea am ţinut să-l scrii tocmai tu“.
Iată de ce – zic eu – îi cerem lui Reliefoiu un material fără
şabloane, scris cu suflet, cu căldură, viu, publicistic, colorat,
din inimă. Ticălosul stă şi notează cuvânt cu cuvânt, fără să
palpite, fără să tresalte, fără să se pătrundă de o luminoasă
comprehensiune umană. Mutra lui de pompe funebre
insinuează că i-aş fi spus de mii de ori acelaşi lucru şi că m-
aş fi răzgândit ori de câte ori mi-a adus materialul, că i-aş fi
răspuns de fiecare dată „publicistic, da, însă nu trebuia nici
chiar atât de publicistic; vioi, fireşte, dar nici chiar atât de
vioi“.
Fără să mă las descurajat de lipsa lui de perspectivă, trec
la a doua mea grijă, aceea de a-l lămuri, a-i explica tema.
Dacă, de pildă, e vorba de producţia de struguri, îi explic că
strugurele este un aliment hrănitor, deosebit de important,
cu gust agreabil, deosebit de preţuit de consumatori, că din
struguri se face şi vinul, deosebit de preţuit şi la diferite
expoziţii internaţionale, că de aceea cultivarea strugurilor e
deosebit de importantă, că nu ne-am ocupat suficient şi că e
deosebit de important să ne ocupăm mai mult. Ca orice
reporteraş, Reliefoiu e convins că le-a „fumat” pe toate. De
aceea, la toate explicaţiile mele adoptă un aer de martir, ca şi
când i-aş irosi timpul cu lămuriri inutile, şi îşi notează în
tăcere, cu acelaşi aer lemnos.

2. Faza entuziasmului întrebător

Când Reliefoiu se întoarce de pe teren, nu îl las să scrie
imediat. Ar fi o pierdere de vreme. Chiar dacă tema sau
accentele nu s-au schimbat între timp, mă simt obligat a mă
asigura că el – şi pe teren şi la redactare – a înţeles într-
adevăr ce are de făcut. De aceea, imediat ce-l văd, îl întreb:
— Te-ai întors?
— Precum se vede, răspunde nemernicul.
Trec peste această ironie de prost gust (întrebarea mea
ţintea numai la stabilirea unui contact uman, să-i arăt cât de
mult mă interesează persoana lui, faptul că s-a întors) şi
păşesc la concret:
— Cum a fost?
Imediat se lansează într-o descripţie naturalistă – că a
dormit în frig, a cheltuit din buzunar, l-a durut pe dreapta –
ca şi când asta m-ar interesa. Îndur totul, şi la urmă îl
întreb:
— Te-ai documentat cu strugurii?
— Păi doar pentru asta am plecat!
Felul lui impertinent de a întoarce răspunsurile lasă
imprecizie tocmai în problema principală. Dar eu am răbdare
şi îl întreb iar:
— Va să zică, te-ai documentat?
— Da, răspunde el cu acelaşi aer de martir, m-am
documentat şi m-am întors.
Adevăratul martir sunt de fapt eu. În munca cu oamenii îţi
trebuie o răbdare îngerească. Zâmbind în calitatea mea de
pasionat şi profund cunoscător al temei, trec la nuanţele mai
subtile:
— Dar chestia aceea, ştii tu, care am discutat-o noi la
plecare, ai constatat-o?… Aceea, ştii tu, că e hrănitor.
— Da, geme el, mi-am strâns documentare: are glucoză.
— Glucoză? Bravo, domnule, ţi-am spus eu că iese ceva
formidabil. Şi, ce zici tu? Ţi-a ieşit? Vreau să zic, a reuşit? O
să ai ce scrie?
Oftează cutremurător, ca şi cum eu l-aş obliga să-mi facă
reclamă. Zice:
— Lasă-mă să scriu şi o să vezi.
— Asta, sigur că da. Însă, spune-mi acum numai atât:
iese? O să fii mulţumit cum iese?
— Absolut, declamă el plictisit, iese formidabil, mai
formidabil decât ai spus, sunt formidabil de mulţumit de pe
acum.
Îmi frec mâinile de entuziasm şi începem să ne tocmim în
privinţa termenului. Reliefoiu e foarte limitat, nu ştie decât
de numărul minim de ore necesare pentru scriere, nu se
gândeşte că abia apoi trebuie pornită munca adevărată. În
sfârşit, fixăm termenul şi imediat dă să iasă din birou, ca şi
când l-ar goni cineva din urmă. Bineînţeles, îl opresc:
— Stai, nu fugi, ce te grăbeşti aşa? Ai grijă să subliniezi
că…
— Mă grăbesc, întrerupe el, chipurile răspunzându-mi la
întrebare, că vreau să mă apuc de scris.
— Apucă-te, încuviinţez eu, dar vreau să ai grijă să
subliniezi că…
— Doar ne-am înţeles, mă întrerupe el agresiv, mi-am
notat, lasă-mă să mă duc să-ţi dau materialul în termen.
— Eei, termen! protestez eu generos. Uite, te amân cu
două ore şi în schimb te mai ţin acum doar un sfert de oră.
Aş vrea să ai grijă să subliniezi… – dar ce te uiţi aşa? Te
doare ceva?
— Tovarăşe Sublinoacă, zice el de colo, lasă-mă, zău, nu-
mi lua pofta de scris!

Este de un egoism feroce. Se gândeşte numai la pofta lui

de scris. Parcă merge după pofte! Scrisul e o problemă de
sudoare. Eu, dacă aş sta să citesc materialele lui după
poftă… – dar ce să mai vorbim?
— Să mai vorbim puţin, stărui eu, las’ că pofta vine
mâncând, dar aş vrea să subliniezi…
Intră altul pe uşă. Îl reţin pe Reliefoiu cu un gest şi îi dau
noului venit lămuririle necesare. Principiul meu e să nu las
pe nimeni să-mi iasă nelămurit din birou. Reliefoiu se uită pe
pereţi, îşi roade unghiile, încearcă să citească un ziar, dar nu
e uşor să citeşti un ziar oricând, trebuie o anumită stare de
spirit pe care eu o am, dar Reliefoiu n-o are, îmi arată ceasul
în timp ce eu vorbesc la telefon cu un colaborator. Aproape
mă face să-mi pierd şirul, băgându-mi sub nas un bilet pe
care scrie: AU TRECUT TREI ORE DE CÂND ZAC AICI. Îi
arde numai de felia lui de muncă, de termenul lui, nu se
gândeşte că trebuie să mă concentrez, să-i spun
colaboratorului ce să sublinieze. În sfârşit, termin cu ceilalţi
şi, adunându-mi răbdarea, mă întorc spre Reliefoiu:
— Aş vrea însă să te întreb dacă n-o să uiţi să subliniezi
chestia cealaltă, ştii tu.
Se cocoşează brusc. Duce mâna la inimă. Mimează un
atac:
— Am un infarct, zice el, ies puţin la aer. Jur că mă întorc
imediat.
Vrea de fapt să se ducă să scrie, îl ştiu eu, promite că va
reveni şi nu se mai întoarce până nu termină materialul. A
ţâşnit din birou ca un bolid. Fug pe coridor şi strig pe urmele
lui:
— Glucoza, să nu uiţi; dar mai bine scrie zahăr, că e mai
pe înţeles ca glucoza! Şi n-ai uitat să…?
A dispărut. O să ridic o dată problema asta! De câte ori
vorbeşte cu mine, îl apucă ceva, ori inima, ori are înăbuşeli,
tahicardie, astenie cardiacă… Din cauza moralului. Îi lipseşte
căldura mea faţă de oameni, se gândeşte numai la ce are el
de scris.
Dar faza entuziasmului întrebător nu s-a terminat, chiar
dacă Reliefoiu a fugit. Telefonez imediat la secretariatul de
redacţie:
— Alo, aici Sublinoacă. Măi fraţilor, întrebaţi-l şi voi pe
Reliefoiu dacă n-a uitat să sublinieze cu căldură că…
3. Faza entuziasmului pregătitor
Sufletul meu e în sărbătoare. Reliefoiu trebuie să-mi
înmâneze azi materialul. Am mii de greutăţi: secretariatul mă
chinuie cu termene, oamenii îmi predau manuscrise proaste,
redactorul şef mă critică, fiecare se gândeşte la sarcinile lui,
numai eu mă gândesc la toţi. Dar, în sfârşit, nu mă las
descurajat: momentul când primesc materialul e clipa mea
de voluptate. E începutul muncii mele adevărate, pentru care
mă gătesc să fiu cu sufletul curat, în sărbătoare. Nesimţitul a
încercat să se eschiveze: am găsit pe birou un plic cu
inscripţia: Tovarăşului SUBLINOACĂ.
Mi-a lăsat reportajul în plic; crede că merge aşa! Iau
materialul şi mă duc imediat la Reliefoiu în birou. Se face că
nu mă vede şi scrie mai departe. Vreo temă pe care nici nu i-
am cerut-o.
— Ura-ura, Reliefoiule! îi spun eu amabil. Să ştii că ţi-am
primit chiar acum materialul.
— Mă bucur, zice el pe tonul rece şi indiferent folosit de
neveste când soţul se întoarce acasă şi le anunţă rezultatul
meciului, mă bucur grozav. Eram sigur că aşa o să fie, că o
să-l primeşti.
— Nu vrei să vii puţin la mine? îl îmbii eu.
— Citeşte-l mai întâi, răspunde bestia posacă.
— E-n regulă, consimt eu blând şi împăciuitor. Îl citesc şi
pe urmă te chem. Eşti aici, nu?
În loc să-mi răspundă imediat, deschide sertarul, se uită
înăuntru ca şi când acolo s-ar afla răspunsul, şi abia apoi
zice, calm:
— Da, sunt aici.
— Vreau să spun, precizez eu, că atunci când eu termin de
citit, tu o să fii tot aici, nu?
Deschide iar sertarul, apoi se uită la calendar, pe urmă la
ceas, şi la urmă îşi dă osteneala să răspundă:
— Da, e clar formulat, o să fiu aici.
Ridic uşor materialul clătinându-l la orizontală, ca şi când
l-aş cântări în mână:
— Ai respectat spaţiul stabilit?
 — Uită-te, răspunde el.
Mie îmi place însă să mă uit la materiale în biroul meu. E
ca un banc de lucru, am acolo toate sculele. Nu mă uit deci
pe loc. Acum, în odaia lui, ca să nu creadă că m-am instalat
pe capul lui şi că-l reţin din apucăturile lui maniacale de-a
scrie mereu, nu mă aşez pe scaun… ci mă aşez numai pe
colţul biroului, ţinând la vedere, între degetele ambelor
mâini, manuscrisul dactilografiat:
— Ia spune, încep eu blând, în materialul ăsta pe care mi
l-ai dat, n-ai uitat să subliniezi chestiunea aceea?
Răcnetul lui nu mai are nimic omenesc. Cineva din biroul
alăturat vine în grabă să vadă ce s-a întâmplat şi pleacă şi
mai în grabă. Reliefoiu, când se linişteşte, îşi şterge cu
batista fruntea asudată:
— Tovarăşe Sublinoacă, vorbeşte el stins, te rog să mă
scuzi. Am avut o ieşire nervoasă. Sunt cam surmenat zilele
astea. Mi-e bolnavă o mătuşă.
În fond, nu e băiat rău, are momentele lui autocritice. Dar
ce vină am eu că mătuşă-sa boleşte?
— Bine, bine, zic eu răbdător, nu te mai întreb nimic, ai
dreptate, o să citesc mai întâi şi o să văd. Vreau numai să te
întreb aşa, în general, dacă eşti mulţumit cum ţi-a ieşit. Crezi
că ţi-a ieşit bine?
Mă priveşte grav. Nu ştiu dacă se preface sau dacă nu
cumva s-a contaminat sincer de la entuziasmul meu.
— A ieşit formidabil, declară el cu credinţă în ochi. Şi
pentru chestia cealaltă, am găsit o poantă extraordinară, cu
totul neaşteptată.
— Neaşteptată? întreb eu, jumătate îngrijorat. Nu cumva
ai…? Dar lasă, o să citesc şi o să văd. În general însă, crezi
că e reliefat?
— Categoric, răspunde Reliefoiu.
— Şi ce titlu i-ai pus?
— Scrie pe deasupra, mă informează el.
— Aha, da, răspund eu uitându-mă la material. Titlul, să
vedem, să ne mai gândim… întâi să citesc, să văd dacă se
potriveşte cu textul. Până atunci, gândeşte-te la câteva alte
titluri. Eşti aicea, nu?
 Până să deschidă sertarul, am ieşit din birou.

4. Faza entuziasmului modificator

Reliefoiu e mai dificil, dar cu ceilalţi obişnuiesc să citesc
materialul în prezenţa lor. Nu-mi place să citesc imediat.
Trebuie să ştii să-ţi prelungeşti plăcerea, ca s-o sporeşti.
Întâi mă asigur că biroul, bancul meu de lucru, nu e încărcat
cu prea multe hârtii. Cântăresc uşor manuscrisul pe
platanul palmei larg deschise, apoi îl pun pe cristal şi îmi
plimb degetele mâinii stingi pe marginea lui din stânga, ca
pentru a mă asigura că foile sunt bine aliniate. E un moment
de emoţie estetică. Pe urmă, filez ca la cărţi – uşor, uşor –
ultima pagină. Să văd dacă a respectat spaţiul. E bine: cinci
pagini şi jumătate. Nu-mi plac materialele mai lungi decât
atât, şi nici cele prea scurte: dacă aş fi eu redactor şef aş
publica toate materialele la acelaşi spaţiu, cinci pagini şi
jumătate. Abia acum plăcerea mea atinge voluptatea: nu
citesc materialul dintr-o dată. Un pic de aici, un pic de colo,
mai întâi aşa, ca impresie generală, să văd dacă a subliniat,
dacă a pus bumbi, subtitluri, tema, ideea principală, mai
ales că îndărătnicul uneori o ascunde în text, trebuie să-i
citeşti tot textul ca să vezi unde a vrut să ajungă.
După aceste tatonări rafinate şi voluptoase, trec la munca
propriu-zisă. Întâi, iau materialul şi îi scot clama, ca să nu
îndoi prea tare paginile. Îmi pregătesc alături un pacheţel de
hârtii albe, să am unde nota observaţiile. Una din plăcerile
mele cele mai mari sunt creioanele. Există metode
publicistice diferite în îmbunătăţirea materialelor. Unii fac
semne uşoare cu grafit, scriu pe text câteva cuvinte şi au
alături guma, şterg şi reformulează, şterg iar, până nimeresc.
Alţii, mai neglijenţi, lucrează direct în cerneală, alţii cu pastă,
în sfârşit, o mare varietate de stiluri personale; un curent
nou a apărut recent o dată cu creioanele „Carioca”: fiind de
culori diferite, ele îţi oferă avantajul de a face la unul şi
acelaşi cuvânt mai multe observaţii diferite, fără ca ele să se
confunde. Deşi oamenii mei se plâng că le-aş uniformiza
stilul, făcând articolele lor de necitit, eu, de fapt, nu mă agăţ
dogmatic de o singură metodă: am creioane de toate felurile,
dar cel mai mult îmi place să discut cu omul, oricât de mult.
Sunt gata să-i ascult toate argumentele, să ţin seama de ele
cu toată seriozitatea în elaborarea contraargumentelor pe
care le aduc, până cedează. Asupra ideilor suntem de acord
întotdeauna; toată drama e la stil.
Reliefoiu, de pildă, şi-a început reportajul cu următorul
paragraf:
Deunăzi, Cristache Costache, întorcându-se pe la nouă
seara acasă, a avut o mare surpriză.
E un tic al lui să nu dea lămuririle necesare decât după
două-trei rânduri, cică pentru a te obliga să citeşti mai
departe. Fireşte, a trebuit să muncesc pentru el, să clarific de
la bun început:
Deunăzi, brigadierul Cristache Costache, responsabilul
brigăzii a doua din C.A.P. „Pietricica”, comuna Pietricica,
judeţul Piatra Neamţ – o cooperativă agricolă de producţie care
a dobândit rezultate deosebite în cultivarea strugurelui, acest
aliment atât de hrănitor – întorcându-se pe la nouă seara în
casa lui nou construită de pe strada principală din Pietruţu,
unul din satele componente ale comunei Pietricica – a avut o
surpriză.
Vă închipuiţi cât a trebuit să muncesc ca să extrag din
reportajul lui neglijent toate amănuntele astea şi să le dau o
formă ordonată. Recitind cu atenţie, mi-am dat seama că
sfârşitul paragrafului – „o surpriză” – nu era bun. Lăsa
cititorul în dubiu. Se ştie că există două feluri diferite de
surprize: plăcute, şi mai ales neplăcute. Am precizat deci că
era o surpriză plăcută, dar problema se încurca şi mai rău.
Dacă numitul Anton este un brigadier cu deprinderi
înapoiate, el poate avea o surpriză plăcută şi faţă de un
eveniment în raport cu care altul ar lua o poziţie de protest,
să zicem o răsplată nemeritată sau, zic şi eu prin absurd, să
te pomeneşti că te întâmpină în pragul dormitorului Brigitte
Bardot, fără ca tu s-o fi invitat. Ca cititorul să-şi dea seama
că surpriza plăcută era şi meritată, consimţită, cuvenită,
trebuia deci să spun ce fel de brigadier este acest Anton.
Am precizat deci că e vorba de un „brigadier harnic”, dar,
deoarece afirmaţia rămânea în vânt, am scos de la coada
reportajului şi cifrele dobândite de brigada lui, mutându-le la
început. Stai şi munceşti noaptea, cu foarfeca şi cu papul,
eşti pur şi simplu stors sub teascul lui inechitabil din cauză
că nemernicul nu a subliniat de la început esenţialul.
Abia atunci mi-am dat seama că, tot completând pentru el,
m-am lăsat târât pe panta lui facilă. L-am chemat imediat şi
i-am declarat cu toată hotărârea:
— Te rog să-mi faci la început o cântare.
— Nu înţeleg acest cuvânt, cântare, a minţit el.
— Adică o introducere serioasă, în care să se sublinieze de
la început că strugurele e un fruct deosebit de hrănitor, a
cărui cultivare constituie…
M-a întrerupt:
— Mi-ai spus să scriu un material viu, să atragă la lectură.
— Să atragă, e drept, dar să fie clar de la început despre ce
e vorba, pentru ce l-am scris şi ce avem de gând să
demonstrăm.
Aici fac o paranteză. Reliefoiu are o teorie trăsnită: cică ar
face cititorul să gândească o dată cu el, pe parcurs, şi să
ajungă abia la sfârşitul paragrafului sau capitolaşului la
concluzie. Am căutat să-l conving că ăsta-i un fel de
„suspans” nedemn şi că e mult mai logic să enunţăm mai
întâi care e problema şi apoi s-o ilustrăm.
S-a ridicat în picioare:
 — Dacă scriu: „Producţia de struguri a fost deosebit de
bogată în judeţ. Astfel…” – nimeni afară de specialişti nu
citeşte mai departe de astfel, ştie că urmează o înşiruire, în
cel mai bun caz, cititorul sare la paragraful următor.
— Şi ce, dacă sare?
— N-ai spus că vrei un material care să se citească?
— Să nu absolutizăm, l-am prevenit eu. Unde scrie că
absolut totul trebuie să se citească? Cu timpul pe care-l
pierd unii ca să citească întreg ziarul s-ar putea realiza, pe
ţară, câteva sute de apartamente. Ce e esenţial? Ne
interesează surpriza brigadierului sau producţia de struguri pe
ţară? Eu te rog doar atât să-mi răspunzi: care din aceste
două probleme e mai importantă?
— Industria chimică, a răspuns el. E şi mai importantă
decât strugurii.
Aici avea dreptate. Chimia, la stadiul nostru, e probabil
mai importantă. I-am dat dreptate.
— Dar nu uita, am adăugat, că acum despre struguri avem
de scris noi!
— Eu, nu noi, m-a corectat el.

Individualismul se menţine la el mai ales sub forma

stilului individual. Până la urmă, după miezul nopţii, l-am
convins să-şi execute cântarea de început. I-am dat indicaţii
sumare – numai câteva – şi pe la două jumătate a închis
blocul şi a zis că face. A doua zi, surpriză. Bineînţeles,
surpriză neplăcută.
Începutul scris de el era aşa:
Se zice uneori că „strugurii sunt prea acri“. E adevărat, dar
numai pentru cine nu se pricepe să dobândească viţă de soi.
Când bobul e dulce, puţine fructe pot rivaliza cu puterea
nutritivă a strugurilor. Să ne închipuim că zburăm cu
elicopterul peste un judeţ şi că fotografiem prin infraroşii
gradul de pârguire a viţei în comune învecinate. Vom observa
deosebiri surprinzătoare.
— Iar cu surprize?! i-am spus eu supărat. De ce
surprinzătoare? Ce fel de surpriză? Care judeţ? Iar chestia cu
strugurii acri a spus-o o vulpe, e cu totul altă problemă, totul
e o fabulistică confuză. Şi te-am rugat foarte clar să subliniezi
de la început că e deosebit de hrănitor.
— Păi uită-te aici, a spus el. Nu scrie puterea nutritivă?
— Dacă te rugam să scrii nutritiv, ai fi pus hrănitor, doar ca
să nu subliniezi esenţialul. De elicoptere ne arde nouă acum?
S-a zbătut cinci zile cu „forţă calorică” (prea savant),
„dulceaţă” (se confundă cu altceva), „vitamine” (farmaceutic!),
„boabe negre” (macabru! boabe aurii mai merge, dar de ce
negre?), „sevă” (prea botanic), „nectar” (parcă cititorii sunt
obligaţi să cunoască mitologia?), pe urmă a încercat cu
disperare să înlocuiască deosebit cu de seamă (se poate
confunda cu de zeamă), neobişnuit, surprinzător (?!), ieşit din
comun, aparte, care se distinge, remarcabil, excepţional, de
frunte, nemaipomenit, neaşteptat, de prim rang, extra
ş.a.m.d., dar nu i-a mers!
Mă uit acum, cu sufletul în sărbătoare, la manuscrisul
curat bătut, neted, cu clama bine pusă, începând aşa:
Strugurele este, după cum se ştie, un fruct deosebit de
hrănitor.
Şi mă întreb:
De ce oare a trebuit să muncesc atâtea zile ca să-l
lămuresc, să ridic nivelul materialului său? Nu putea el să-l
scrie la fel de bine de la început? I-am spus să fie viu, dar nu
aşa. Să asud ca un rob pentru el? În timpul ăsta puteam
scrie romane, piese, atâtea şi atâtea lucrări de deosebită
valoare, deosebit de hrănitoare pentru sufletul cititorului.
Dar asta e soarta mea şi am totuşi oarecare plăcere la
ideea că mă sacrific pentru binele altora.
Noaptea, obosit de muncile şi plăcerile zilei, m-am întins
lângă nevastă-mea şi, cum e firesc între soţi, am consultat-o:
— Cum ţi s-a părut materialul de azi al lui Reliefoiu,
despre struguri?
— Am citit numai primele rânduri, a căscat ea, şi n-am
putut merge mai departe. De la o vreme, Reliefoiu ăsta a
început să scrie şablon.
— Aşa e, dragă! am exclamat eu din inimă. Mă bucur că şi
tu ai observat. Asta e şi părerea mea. Scrie şablon,
netrebnicul, pentru că nu vrea să ţină seama în suficientă
măsură, la timp şi în bune condiţiuni, de ajutorul meu!
***
P.S. Vreau să subliniez că în cele de mai sus nu am
satirizat ideea oricărui fel de modificări sau sugestii. Numai –
subliniez: numai – a acelora nenecesare care ne împiedică
uneori să avem în presă – subliniez: nu în PRESA NOASTRĂ
în general (precizez: nu în revista PRESA NOASTRĂ în
general), ci în unele prese – un stil viu, colorat, publicistic.
SUBLINOACĂ DĂ „GREUTATE” TITLURILOR,
PUNÂNDU-LE ÎN… „GHILIMELE”!
De la vârsta de 7-8 ani, m-am deprins cu obiceiul sănătos
de a nu ieşi niciodată în oraş fără să am asupra mea un
mare stoc de ghilimele.
Chiar în cartier, dacă vrei să traversezi strada, nu poţi să
ştii ce se întâmplă: e mai bine să ai ghilimelele la tine.
 Copilăria mea nu a debutat chiar cu ghilimele, ci cu bile.
Buzunarul îmi era întotdeauna umplut cu bile: bile de lut,
indispensabile jocului „Cal de prinţ şi de-mpărat“. Alţi copii
aveau bile de sticlă multicoloră sau bile de oţel. Eu însă, cu
lutul! Vă închipuiţi că asta „mă rodea“.
Părinţii mei mă iubeau, deşi în cursul certurilor fiecare se
dezicea de mine. Mă socoteau drept „o reuşită incompletă”, şi
la cel mai mic conflict menajer ţipau unul la altul:
— E chipul tău leit! Numai din tine putea să iasă ceva atât
de tâmpit!
Fireşte, aceste violenţe de limbaj – ca şi inechitatea
repartizării bilelor între mine şi alţi copii – îmi dădeau
„complexe“.
Părinţii mi-au cumpărat tot felul de bile, ba de sticlă, ba de
oţel. De fapt, când mă gândesc mai bine, cam toate bilele pe
care le vedeam şi le invidiam la ceilalţi copii, proveneau de la
mine: le pierdeam la joc şi rămâneam cu lutul.
Bilele de lut erau – indiferent de „culoarea lor de origine” –
cenuşii şi sfărâmicioase.
Faptul că pierdeam mereu, această repartizare nedreaptă a
bilelor – între strălucitor şi tern, între colorat şi cenuşiu, între
dur şi sfărâmicios, între substanţă şi pulbere – a întărit în
mine dorinţa de a mă răzbuna: m-am hotărât să lucrez în
presă.
1. Bilele sunt schimbate cu jocul „Lapte gros“
Pregătirile mele pentru presă au început încă din copilărie,
prin jocul „Lapte gros“. Celălalt joc – „Cal de prinţ şi de-
mpărat“ – îmi plăcea mai mult: cine izbutea să arunce bilele
în gropiţă, devenea prinţ sau împărat şi se urca în cârca
pierzătorilor, retrogradaţi la rangul de cai. Întotdeauna, mi-a
plăcut grozav să călăresc pe alţii. Numai că nu nimeream
bine bilele unde trebuie şi mereu deveneam eu mârţoaga. La
„Lapte gros“ însă, se constituie două echipe. Unii se aşează
cocoşaţi, cam ca la rugby (la „grămadă”), fiecare cu capul
între picioarele celui dinaintea sa; în felul acesta, se
alcătuieşte o „capră“ de vreo patru-cinci jucători, aşezaţi în…
monom.

Îmi place grozav să pun nu numai ghilimele, ci şi puncte

de suspensie: ele îi creează cititorului o mare… surpriză. El
se pomeneşte la sfârşitul frazei sau al titlului cu un cuvânt…
neaşteptat. Uneori, chiar cu un cuvânt complet…
„neaşteptat“! Dacă în articole vreun reporter de-al meu face o
glumă, eu o perfecţionez ca redactare, iar apoi o subliniez
prin ghilimele, puncte de suspensie şi semn de exclamaţie,
astfel ca fiecare cititor să înţeleagă că a fost o… „glumă“!
Efectul e mult mai… „percutant”! Folosesc procedeul şi la
„metafore”. Dacă vreunul din secţia mea scrie că era o
dimineaţă cu soare radios, eu corectez şi pun o dimineaţă cu
soare „radios”. E mai just aşa, deoarece soarele, fiind astru,
nu e o fiinţă, ca mine, sau ca oricare alt animal, deci nu
poate fi radios. Mai mult, cuvântul radios vine de la radiaţie,
raze, adică de la soare; de fapt, noi, animalele, ne-am
împrumutat expresia radios de la soare, adică suntem
luminoase. Eu, de pildă, îl am în secţie pe reporterul meu cel
mai nărăvaş, Reliefoiu. Băiatul ăsta, când îi îmbunătăţesc
materialele, adoptă o figură posomorâtă. În schimb eu –
osândit să „asud” pe materialele lui – cu cât schimb mai
multe cuvinte din textul lui, cu atât mă „luminez” la faţă.
Pun cuvântul „luminez” în ghilimele, deoarece nu e vorba de
o lumină propriu-zisă. Dacă mi-ai pune capul în întuneric, el
n-ar putea „lumina”, iar într-un tunel n-ar putea ajuta pe
nimeni „să-şi găsească calea”. Dar e o luminare „interioară”.
Pun şi „interioară” în ghilimele, deoarece de fapt nu e nici
interioară: e o „figură” de „stil”.

Ghilimelele prind bine mai ales în titluri. Secretarii de

redacţie mai vechi se fereau de ghilimele în titluri. Epoca
nouă şi – fără să mă laud – modesta mea contribuţie au făcut
ca ghilimelele, cândva cenuşăreasa presei, să-şi capete
adevăratul lor rol în viaţa noastră socială. Dar să mă întorc
la… „Lapte gros”!
Deci, una dintre echipe alcătuieşte o capră „colectivă”, iar
cealaltă echipă sare pe această capră: nu trece peste ea, ci
„aterizează” exact pe capră, cât mai greu, cu intenţia de a
provoca „prăbuşirea” echipei „adverse”. Cât timp făceam
parte din echipa „cocoşată”, care suporta „povara“ celorlalţi,
nu „excelam” la acest joc: băieţii „adverşi“ căutau să
„aterizeze” exact pe spinarea mea, ştiind precis că picioarele
nu mă vor „ţine“ şi că voi „ceda“, în care caz echipa mea
pierdea. Eram deci slab în „defensivă”. În schimb, eram
„temut“ în „ofensivă” şi căpătasem porecla de „Mălai mare“:
într-adevăr, afirmau „specialiştii“ jocului, aveam în făptura
mea ceva greu, bleg şi inert, care făcea inevitabil ca echipa
„adversă” să se „prăbuşească” sub greutatea mea.
Uneori, chiar în timp ce îmi luam „elanul” pentru a sări,
„rivalii“ murmurau cu groază:
— Păzea! Acum vine „Mălai mare“!
Numai la auzul poreclei, picioarele începeau să le tremure
şi uneori cedau sub greutatea mea inertă încă înainte de a fi
apucat eu să le cad în spinare. Acest fenomen îmbucurător
mi-a întărit convingerea că domeniul de activitate cel mai
potrivit pentru mine este presa.
2. Jocul „De-a scrisul“
Am analizat lucid problema „aptitudinilor” mele. În
dicţionarul limbii române, „Mălai mare“ este definit ca
„poreclă dată unui om mâncăcios sau unui om bleg,
prostănac.“ Aveam deci de ales între „două alternative”. Cum
însă nu eram anormal de „mâncăcios” rămânea valabilă
cealaltă „latură“.
Am confruntat imediat această poreclă cu cealaltă pe care
mi-o dăduseră copiii. În acelaşi dicţionar, cuvântul „malac”
are două sensuri: 1. „Pui de bivol”. 2. „Figurat (peiorativ.)
Epitet dat unui om gras şi greoi”. Cum – clar! – nu aveam
nicio înrudire cu bovinele şi nu eram nici excesiv de „gras“,
rezulta clar din alăturarea lui „Mălai mare“ şi „Malac” că
personalitatea mea se caracteriza ca având o mare putere
inerţială: un om greoi, lent, puţin cam bleg, care atârnă
extrem de greu pe spinarea celorlalţi.
— Tu trebuie să lucrezi neapărat în presă! mi-a declarat
fără „ocoluri“ profesorul meu de „stil” şi de „română“, de
altminteri un om foarte cumsecade, regretatul Ioachim
Botoncea.
— Dar ce „avantaje“ voi avea în… presă? l-am întrebat eu.
— Presa are un mare cusur, m-a informat el, anume că nu
poţi deveni imediat şef de secţie. Chiar dacă ai aptitudini să
scrii numai pe spinarea şi între rândurile celorlalţi, trebuie să
treacă un timp până te face şef. Dar ai toate şansele.
— Aceste lămuriri, i-am răspuns eu, mă plictisesc,
deoarece nu înţeleg ce legătură au ele cu calităţile mele de
„Mălai mare“.
— Fiule, mi-a declarat protector profesorul, trebuie să
înţelegi că vei traversa două perioade radical diferite. Cât
timp vei scrie tu însuţi, însuşirile tale naturale de „Mălai
mare“ vor fi considerate drept un blestem şi o pacoste. Însă
imediat ce vei deveni şef de secţie, ceilalţi şefi te vor privi cu
invidie. Le vei fi dat de exemplu, ca şef mai bun decât ei.
Tocmai însuşirile care înainte erau socotite pentru redacţie o
„pacoste”, vor fi acum „apreciate” ca fiind o „binecuvântare”.
— Dar nu înţeleg de ce voi fi socotit mai „bun“ decât ceilalţi
şefi.
— Pentru că ceilalţi – afară de cazul că dai de un
concurent şi mai „Mălai mare“ decât tine – caută să rezolve
cât mai rapid problemele unei zile de muncă, să mai apuce
să vadă un film, o piesă, să citească ceva sau să se plimbe cu
maşina ori să se ocupe de nevastă. Tu însă, cu calităţile tale
„excepţionale” te vei întinde ca un „Mălai mare“ pe parcursul
unei întregi zile de muncă, vei atârna peste subalternii tăi
până la ore târzii din noapte, clocind materiale, lungind
vorba, ratând orele de masă, mereu văzut în redacţie, în
biroul tău, la bufet sau pe coridor, apreciat de şefii tăi ca un
„martir” care se „sacrifică” sub „povara” unui mare „volum”
de… „muncă”! Cu cât subalternii te vor critica mai mult
pentru ezitări, frânări în punerea unor probleme sesizate pe
teren, cu atât şefii tăi vor considera mai „abitir” orice
întârzieri şi „frecări” drept „exigenţă” şi „conştiinciozitate”.
— Înţeleg, i-am răspuns eu, dar în copilărie ştiam că multe
depind şi de calitatea bilelor. Nu se va vedea că alţii dau bile
mai strălucitoare?
— Strălucirea e adesea un cusur, mi-a răspuns el. În presă
este ca în magistratură: contează precedentul. Articolele date
la tipar de tine vor semăna cu cele dinainte. Lucrul are
întotdeauna o influenţă liniştitoare asupra nervilor celor ce te
apreciază: nu le pui probleme noi, nu-şi asumă riscuri noi.
Un articol cu început plicticos are o valoare pozitivă enormă.
Oferă garanţii certe că nimeni nu-l va citi mai departe: deci,
nu se vor ivi obiecţii. Cu această armă îi vei zdrobi pe ceilalţi
şefi şi pe toţi concurenţii tăi. Ei – încercând să dea la tipar şi
materiale interesante, cu aspecte de pe teren încă neaflate de
către competenţele de birou – vor face uneori greşeli: oferind
spre lectură materiale citibile, vor avea un procent mai mare
de ecouri „pro” şi „contra“. Iar în presă, se ştie, o sută de
„pro“ nu valorează cât un singur „contra“. Materialele date la
tipar de tine vor fi socotite întotdeauna mai „sigure”. Se vor
înregistra proteste numai de la cei vizaţi – iar aceia, oricum,
nu contează: o dată ce s-a scris despre ei în presă, sunt
discreditaţi.
— Bine, dar totuşi bilele celorlalţi şefi vor fi uneori mai
strălucitoare.
— Te înşeli. „Ponderea” cu care te laşi pe materiale va face
să fie daţi pe mâna ta oamenii cei mai nărăvaşi, cei cu reacţii
inedite şi stil „original”. Unii din aceşti reporteri au momente
când realizează câte un pasaj „incasabil”, pe care nu vei
putea să-l distrugi cu totul. Materialele vizate de tine vor
include deci şi bile parţial strălucitoare. Ca nu cumva să se
creadă că e meritul autorilor, te vei văita mereu că trebuie să
munceşti enorm pe materialele lor. Vei fi crezut, fiind văzut
mereu la ore târzii; de altminteri, vei păstra cu dragoste
manuscrisele pe care ai muncit enorm, schimbând fiecare
„este” prin „constă în aceea că“ şi fiecare vorbă de duh într-o
„vorbă de… duh”! Ha, ha! Singurele riscuri de care trebuie să
te temi sunt momentele când subalternii vor încerca să
treacă peste „capul” tău. Vor încerca să supună câte un
material direct spre lectura redactorului şef.
 — Şi ce am de făcut în asemenea cazuri?
— În primul rând, să nu intri în panică. E drept, înfrunţi
un risc, dar ai în rezervă argumente şi fapte în favoarea ta.
Să presupunem că redactorul şef adjunct de care depinzi este
un tip „descuiat” sau măcar cu o „perspectivă largă”, iubitor
al „noului” şi al stilului „articulat”. El se convinge că ai
încercat să „strici” un material. Ce poate să-ţi facă? În primul
rând, se înduioşează la gândul că tu munceşti enorm. „Cine
nu munceşte, nu greşeşte”. N-ai şi tu dreptul de a greşi o
dată? Apoi, şeful tău ştie perfect, din vaietele şi povestirile
tale, că acel reporter îţi dă de obicei mare bătaie de „cap”. S-a
întâmplat să aibă şi el o dată dreptate, dar oare are rost ca
şeful tău să te „dezavueze” public, tocmai pe tine, „elementul
de bază“, mereu prezent la toate chemările, unul dintre acei
oameni minunaţi despre care niciodată nicio secretară nu
vine să raporteze cu un aer nenorocit şi înfricoşat „l-am
căutat peste tot, nu ştiu unde e“, omul care apare la
maximum două minute după orice apăsare pe buton; n-are
rost să-ţi scadă „autoritatea”. Riscă să dea „nas“ tuturor
„puştilor” din redacţie şi să micşoreze autoritatea celorlalţi
şefi de secţie. Ţi-am spus, contează precedentul: dacă admiţi
o singură dată că un autor a avut dreptate, rişti ca în minţile
celorlalţi să se strecoare bănuiala că s-ar putea să mai aibă
şi în alte cazuri. Redactorul şef, chiar dacă este anormal de
larg în vederi, se teme că astfel creează un precedent
periculos: va fi mereu rugat să intervină ca „arbitru” şi nu va
mai avea timp să citească ziarul la zi. Apoi, mai există un
secret, un secret suprem.

— Te rog să-mi destăinui acest secret suprem.

— Ţi-l destăinui, dragă Sublinoacă, ţi-l destăinui.
Adjunctul sau şeful tău plin, în caz că sunt ziarişti
„adevăraţi“, cu o perspectivă realmente „largă”, au o plăcere
secretă în a avea în subordinea lor directă un tip care în
comparaţie cu ei este „mărginit”. În felul acesta, ei au
posibilitatea să fie văzuţi de redacţie în adevărata lor
„lumină”, ca oameni care promovează noul, aşa cum se cere
în documente, minţi îndrăzneţe, partinice şi inovatoare. Ce s-
ar face dacă ar avea în subordine un şef de secţie care i-ar
sili să intervină mereu ei înşişi în materiale? Aşa însă,
datorită însuşirilor tale de Mălai mare, ei intervin în sens
invers, aprobativ, şi îşi păstrează „ascendentul” unei curţi de
apel luminate. Chiar în cazurile excepţionale când un şef de-
al tău te va „pune la punct”, să ştii că undeva, într-o cută a
sufletului său, poate chiar fără să-şi dea seama, îţi va
rămâne recunoscător că i-ai dat posibilitatea să se arate ca
un tip cu neobişnuită deschidere a minţii, la curent cu
„linia”, chiar cu câteva săptămâni înainte de a fi apărut în
documente, un bun „meseriaş” ce ştie să corecteze greşelile
unui şefuleţ cu „exces de zel“ şi îl păstrează în post doar
pentru că „n-are altul mai bun“. Dar, îţi repet, astfel de şefi
rafinaţi sunt cazuri din fericire ceva mai rare. Majoritatea
lucrătorilor din presă, obişnuiţi să critice pe alţii, sunt
convinşi că dreptatea e mereu de partea lor. Dacă scriu, sunt
convinşi că tot ce scriu ei este excelent, că materialul lor nu
poate suporta niciun fel de modificare, că toţi şefii de secţie
nu fac decât să strice articolele. Dacă însă supervizează
articolele, sunt convinşi că nu le vin decât chestii jalnice, pe
care trebuie să robească şi să plângă, că toţi reporterii întorşi
de pe teren nu sunt decât „încurcă-lume“, care au adus date
ce nu se potrivesc cu indicaţiile primite. Dacă „Scânteia”
scrie că la cutare depozit din Bucureşti nu se găsesc lemne,
şeful de secţie al ziarului local din cel mai mare codru al ţării
îşi trimite reporterul să scrie că în codru nu se găsesc lemne.
În sfârşit, dragul meu, când vei întâlni vreodată un lucrător
din presă care declară că adevărul e la mijloc, că uneori au
dreptate cei care scriu, altădată cei care dau drumul, poţi să
fii sigur că n-o s-o duci bine nici cu unii, nici cu ceilalţi.
Profesorul meu a fost profet. Cariera mea s-a desfăşurat
exact cum prezisese el.
3. Jocul „De-a prinselea“
Într-adevăr, neputând să mă profilez de-a dreptul ca şef de
secţie, am fost mai întâi reporter şi redactor.
Ani infernali. Toţi, la şedinţe, pe mine! Că tărăgănez, că nu
respect termenele, că dispar pe perioade lungi, că pretind a
avea „crampa scriitorului”, dar că de fapt nu am decât
„crampa”, că e inexplicabil cum de reuşesc prelungirea unui
material, până la predare, pe săptămâni întregi, şi că nu se
poate pune „bază“ pe cuvântul meu.
Pe la spate, eram numit mai departe „Mălai mare“, iar
marile mele reportaje erau calificate injurios drept „plăcinte”.
Răbdam totul, ştiind că va veni vremea mea. Ştiam că
„defectele” mele de „malac” îi vor forţa la un moment dat, ca
să scape de „plăcintele” mele, să mă pună şef măcar
provizoriu. Atunci le voi demonstra adevărata măsură a
„capacităţilor” mele! Până atunci, metoda mea la „scris” era
foarte simplă:
 La cursurile de literatură, învăţasem că literatura se învaţă
citindu-i pe alţii. Aşa a zis şi Tolstoi. Nu mai vorbesc de
Moliere. Citeam deci cu enormă atenţie întreg ziarul. Mai ales
materialele scriitorilor. Se ştie că dacă vrei să capeţi un
material cu adevărat „publicistic”, nu trebuie să te adresezi
unui ziarist, ci numai unui scriitor. Gazetăria de calitate o
fac azi nu gazetarii de profesie, ci scriitorii. Scriitorul este tot
un ziarist, dar lucrează la altă redacţie decât cea care îl
publică ca scriitor. Dacă un scriitor lucrează într-o redacţie,
el nu e „consacrat”, ci e „de-al nostru“, iar dacă scrie „în
afară“, adică în afara acelei redacţii, este „ciubucar“. Dar
pentru cealaltă redacţie, cea care primeşte articolul, el nu
este „ciubucar“, ci „consacrat”. Dacă, de pildă, aduci o
colaborare din afara redacţiei, şeful tău te întreabă cu un aer
posac:
— Cine e Ion Ionescu ăsta?
Trebuie să-i răspunzi imediat, cu un aer competent:
— E un scriitor consacrat.
— Aha, da, mi-am amintit! zice el cu un aer la fel de
competent şi îi mută semnătura sus.
E în interesul tău să-i arăţi că ai obţinut o colaborare
dificilă. E în interesul şefului tău să te creadă; pentru că,
atunci când şeful lui îl întreabă la rândul lui „Cine e Ion
Ionescu ăsta?“ să poată şi el răspunde: „E un scriitor
consacrat”. Orice ciubucar în propria lui redacţie e un
consacrat în afară. Am uitat să pun ghilimele, dar sper că
mă-nţelegeţi.
Ştiam deci că trebuie să citesc doar materialele
consacraţilor, pentru că acolo e „grosul” învăţăturii. Când e
„de-al nostru” şi semnează jos, înseamnă că autorul a dat un
material „slăbuţ”, la care „mai e mult de lucru”. Când însă e
„consacrat” şi semnează sus, a dat un material tot „slăbuţ”,
la care însă „nu mai e mult de lucrat”, pentru că „se supără”
şi trebuie „să-l păstrăm”. Căutam deci să mă inspir din
materialele consacraţilor şi mai ales să reţin de acolo toate
„metaforele” noi, la care se dăduse drumul pe piaţă ca să nu
se supere. Pe urmă, mă duceam pe teren, căutând să
regăsesc aceleaşi metafore, până nu se învechesc. Dacă un
consacrat scria despre „verticale”, căutam iute să găsesc şi
eu nişte „verticale”. Lucram la un ziar de regiune, cum era pe
atunci şi exista un ziar şi mai mic decât al nostru, de raion.
Sosit în deplasare, mă duceam la un „şpriţ” (mai bine zis,
„un” şpriţ) cu ziariştii de acolo şi, din una în alta, îi întrebam:
— Măi băieţi, unde găsesc eu pe aici nişte verticale?
Îmi dădeau imediat „poanta”. Având un raion mic,
scriseseră de zeci de ori despre aceeaşi poantă şi erau fericiţi
că mai face asta şi altul. A doua zi, mă duceam la
conducerea şantierului şi întrebam care sunt oamenii mai
distinşi, vreau să zic în muncă. (În concepţia mea, „distins în
muncă“ e altceva decât distins.) Mi se dădea o listă. Îi luam la
rând pe toţi distinşii. Elaborasem întrebările mele, la care n-
aveau încotro şi trebuiau să răspundă. De pildă:
— Nu-i aşa că astea-s verticalele cele mai înalte la care ai
lucrat vreodată?
— Da.
Un „da” din ăsta e de mare preţ, pentru că îţi dă… „mână
liberă”! Întors de pe teren, promiteam să predau materialul
până în trei zile. În ultima zi, trăgeam mai întâi un somn
bun, ca să fiu odihnit când îl scriu. Pe urmă îmi făceam o
cafea. Tocmai când eram cu foaia în faţă, îmi telefona
ticălosul de şef: „Îmi dai mâine articolul, cum mi-ai promis?”
Bineînţeles, începeam să strig că mi s-a pus un „cârcel“ la
mână şi că totuşi o să i-l dau „până mâine-n prânz“. În
dimineaţa următoare, ca să-i liniştesc – că deveneau mai
mulţi, intra pe fir şi secretariatul – apăream personal în
redacţie, cu un teanc de hârtii, spunând: „E pe terminate”. În
a patra zi, mă duceam la bufet şi le povesteam despre diferite
verticale, ca să vadă că mă frământă. „Am totul în cap, mai e
puţin”. În a cincea zi, nu mai aşteptam să mi se pună
întrebări, ci strigam triumfător: „Uf! E gata! A fost îngrozitor
de greu! A ieşit splendid! Îl dau la bătut”. În a şasea zi, îi
lămuream sec: „E prea lung. N-ar avea niciun rost să vi-l
predau aşa. Îl păstrez pentru volum. Nu am de făcut decât o
scurtare.“ Venea duminica. Luni dimineaţa începeam să mă
plâng: „Nu sunt mulţumit. Nu sunt deloc mulţumit. Am
scurtat îngrozitor şi nu iese. Îl rescriu în întregime.“ În a
noua zi, le spuneam că am rescris totul, că mă mai gândesc
peste noapte: dau la rebătut „mâine la prima oră“. La prima
oră a zilei următoare, toată lumea începea să mă caute fără
să dea de mine. Începea jocul „de-a prinselea”.

Cam după două săptămâni, se făcea o şedinţă în care

secretarul5 – un intrigant pus la cale de redactorul şef – citea
un raport chipurile „ironic”, în care spunea că „e un mister
cum de condeieri prestigioşi de nivelul tovarăşului
Sublinoacă reuşesc să priveze ziarul, tărăgănând predarea
materialului timp de două săptămâni. „Îl rugăm pe tovarăşul
Sublinoacă să dea adunării generale explicaţii.“ Învăţasem la
şcoala de literatură cât de exigenţi sunt marii scriitori, cum a
scris ăla de şapte ori şi a aruncat până la urmă totul în foc,
aşa că încercam să-i luminez, să se mai culturalizeze şi ei.

5 E vorba de secretarul de redacţie (n. a.)

 Până la urmă, au început să mă ia în serios. Nu mai eram
„malac”, ci „un tip dificil”, „bântuit”, „trebuie să ştii să-l iei“,
iar cei care mă mai numeau „Mălai mare” erau declaraţi
„vulgarizatori” sau „troglodiţi”. Triumfam. Loviturile cele mai
teribile le aplicam la predarea materialului. Zece minute
după ce pornea să citească un material de al meu, orice şef
începea să se clatine de somn, ca izbit cu parul. Îmi
aminteam de copilărie, când se prăbuşeau sub mine la
„Lapte gros“. Mă bucuram dinainte la gândul că nu mai e
mult şi mă vor face şef: abia atunci voi arăta „ponderea“ mea
reală.
Începeam materialele domol, puţin cam bătrâneşte, cu
încetişorul, cam ca filmele documentare: „Panglica lungă a
neastâmpăratului râuşor şerpuieşte de veacuri peste aceste
meleaguri pitoreşti, unde verticalele moderne au adus suflul
ritmurilor contemporane, înscriind străvechiul ţinut pe orbita
unor transformări care solicită în cel mai înalt grad simţul de
senzaţional al reporterului. Cu nemărginită emoţie, sub
soarele „radios“ care se ridicase de două suliţe, mi-am
frunzărit vechiul meu carnet de reporter cu scoarţele puţin
îngălbenite şi am comparat două cifre: «22» şi… «4 859»! Vă
închipuiţi surpriza mea. Emoţia îmi era pe deplin justificată.
Priveam panglica asfaltată a şoselei moderne, netedă „ca-n
palmă”, şi îmi răsunau în minte cuvintele vechiului meşter,
un om între două vârste, cu privirea puţin obosită, dar
zâmbet optimist, care îmi spusese:
— Sunt cele mai înalte verticale la care am lucrat vreodată.
Nu mi-am putut închipui că îmi va fi dat să vă spun o
«poantă», pe care vă rog să v-o notaţi în carnet: 22 şi 4 859!
Fără să vreau, în timp ce vechiul meşter îmi vorbea,
privirile mi-au căzut pe o mare pancartă pe care stătea
scris…
Nu vă mai spun ce stătea scris, dar pe la pagina 15 şeful
meu cădea de somn şi zicea:
— Lasă-l aici. Îl citesc eu mâine dimineaţă.
După câţiva ani, n-au mai putut să reziste. M-au pus şef.
Profeţiile profesorului meu se realizaseră pas cu pas. Toate
defectele mele de Mălai mare au devenit calităţi. Saltul
calitativ, dacă aţi auzit de asta. „Tărăgănarea” şi „Încetineala”
s-au transformat în „exigenţă”. „Inerţia” a devenit „munceşte
mult, e tot timpul aici”. „Spiritul de imitaţie” sau „livresc” –
critică prin care mă calomniau unii – a devenit „grijă pentru
aducerea materialelor la nivelul cuvenit”. „Văicăreala” pe care
mi-o punea în cârcă secretarul a devenit „simţ al
neastâmpărului creator faţă de colectivul propriei secţii”.
Volumul de reportaje – despre care bârfitorii şuşoteau că nu
va apărea niciodată, fiind prea prost – a devenit „câte n-ar fi
scris băiatul ăsta, dacă nu s-ar fi sacrificat pentru binele
ziarului”. În sfârşit, odinioară mi se reproşa că în reportaje
„le înfloreşte”, „le aduce din condei”, „le suge din deget”, „Ie
scoate din burtă”, „minte de stinge”. Acum, când am înlocuit
reportajele prin aprecieri despre oamenii din secţia mea, şi
acest „minte de stinge” a devenit o calitate: „E uneori
subiectiv şi pătimaş, dar asta numai din pricină că pune prea
mult la suflet treburile secţiei”.
Trăiesc o epocă de fericire deplină. Orice fac şi oricum fac,
iese bine şi îmi rentează. Dar observ că m-am întins la vorbă
şi tot nu v-am explicat în suficientă măsură cum stă
„chestia” cu „ghilimelele” şi „titlurile”. Nu-i nimic, căci – ca să
folosesc o zicală „de aur” – „n-au intrat zilele în… sac”!
SUBLINOACĂ LIMPEZEŞTE, RELIEFEAZĂ, APASĂ
— Un articol, mi-a declarat sfidător Sublinoacă, trebuie să
duhnească a competenţă infailibilă. Siguranţa contondentă
cu care-i învăţăm pe toţi despre toate, tocmai această
infailibilitate categorică ne face atât de simpatici în ochii
cititorilor! Un om care a lucrat douăzeci-treizeci de ani într-o
meserie, după ce citeşte un articol de-al nostru care îl
împroaşcă pe toate circumvoluţiile cu sfaturi, întrebări şi
indicaţii, cum nu se poate mai limpede răcnite încă din titlu,
trebuie să se mire cum de nu şi-a dat seama mai înainte că
lucrurile erau atât de simple şi soluţiile atât de evidente pe
cât le înfăţişam în articolul nostru. De pildă, Reliefoiule, ai
fost deunăzi pe un şantier şi ai scris un material…
— Da, zic eu pătruns de atenţie, reportajul „Macarale care
încarcă preţul de cost“.
— Nu mai e reportaj, zice Sublinoacă ducând la gură
paharul (căci convorbirea se desfăşoară într-un cadru privat,
la televiziune – nu în faţa televizorului, ci mai alături, la
barul de lângă alimentara cu autoservire). Nu mai e reportaj,
ci analiză. Iar titlul nu mai e „Macarale care încarcă preţul de
cost“, ci mult mai clar: „De ce să construim locuinţe scumpe şi
urâte, în loc să le creăm frumoase la un preţ de cost mult mai
scăzut?“ Nu sună mult mai bine?
Înghit în sec şi tac. Săptămâna viitoare are loc o şedinţă.
Pleacă în Polonia o delegaţie de trei oameni. Al treilea nu s-a
fixat încă. Poate mă sprijină pe mine.
— Vrei să mai repeţi o dată titlul? îl roagă competent
rivalul meu direct la plecare.
Rivalul meu nu e un lingău banal. Nu se precipită cu
admiraţia. Nu-şi acoperă şeful cu „splendid”! Întâi se
încruntă şi duce gura într-o parte – sobru efort intelectual –
mimând analiza titlurilor date de Sublinoacă, o mare
încordare necruţătoare. Abia o clipă mai târziu, după ce a
creat un „suspense“ care vibrează adânc în creierul şefului,
rivalul meu admite, parcă împotriva voinţei: „Cred că e bine“.
Pauza asta prelungită excită simţurile lui Sublinoacă, iar
pomada finală, deşi modestă, îi stârneşte o voluptate mult
mai mare.
Rugat să repete titlul, Sublinoacă – niciodată grăbit, mereu
dispus să repete orice, puternic ca forţa gravitaţională, ca un
pled pe care l-ai arunca mereu în aer şi ţi-ar recădea mereu
pe cap – se supune cu plăcere şi repetă lent titlul:
— „De ce să construim locuinţe scumpe şi urâte, în loc să le
creăm frumoase la un preţ de cost mult mai scăzut?“ La urmă,
cu semn de întrebare. Ai?

Rivalul meu vrea neapărat să vadă castelul din Cracovia.

— Cred că e bine, spune el într-un târziu, deşi poate suna
mai bine dacă puneam la urmă, în loc de „creăm“, un al
doilea „construim”.
Sublinoacă, evitând viteza excesivă, partizan lent şi sigur
al clarităţii depline, repetă încet, ca un marfar cu o sută de
vagoane, executând o mică manevră în dreptul barierei:
— Adică în loc de „De ce să construim locuinţe scumpe şi
urâte, în loc să le creăm frumoase la un preţ de cost mult mai
scăzut?“ să punem „De ce să construim locuinţe scumpe şi
urâte, în loc să le construim frumoase la un preţ de cost mult
mai scăzut?“
— Exact, declară rivalul meu, vizibil impresionat de
rapiditatea percepţiei şefului.
Când credeam că s-a terminat, pledul cade îndărăt pe
capul nostru, întunecându-l.
— Adică, repetă Sublinoacă, în loc de „creăm“ să punem a
doua oară „construim”, pentru că „creăm“ sună mai puţin
bine decât „construim”, chiar dacă „construim“ e repetat a
doua oară?
 — Exact, consimte rivalul meu, parcă şi mai viu
impresionat.
— Dar, revine marfarul, eu am pus „creăm“ ca să nu
repetăm „construim”.
— Ştiu, zice rivalul, şi de aceea am şi precizat să punem
„construim“ a doua oară, adică să repetăm. De ce să nu
repetăm? Dacă repetăm, se imprimă mai adânc.
— Uneori se toceşte, observă Sublinoacă subtil, se
demonetizează ca zimţii de la monede. (Zice aşa, dar e clar că
ideea repetării îi place.)
— Uneori da, aprobă rivalul, dar aici nu se toceşte, ci se
întăreşte. Vine „construim” peste „construim”, se înalţă şi
creşte.
Sublinoacă îşi aţinteşte ochii în gol, asupra cântarului de
la secţia „dulciuri”, pe care vânzătoarea a pus o punguţă, să
ţină daraua la 50 gr. cafea. Se lasă tăcerea. Am încetat să
mai simt că Sublinoacă e un pled care-mi recade mereu peste
cap, întunecându-l. Situaţia s-a agravat. Acum e un
îngrăşământ natural. Eu sunt un gândac de Colorado. Din
când în când dau din picioruş, să-mi înlătur greutatea de pe
cap. Dar forţa gravitaţională e mai tare.
Când să cred că am scăpat, bălegarul cade îndărăt peste
mine. Sublinoacă îşi întoarce ochii spre sud-vest:
— Reliefoiule, îmi zice el, ce crezi: de ce să înlocuim „De ce
să construim…“ (e întrerupt de tusea nervoasă care m-a
apucat brusc: expectoraţia mea violentă goneşte câteva
picături de coniac din paharul pe care-l ţineam decorativ la
gură).
Sublinoacă, uman, mă bate pe spate şi îmi priveşte
compătimitor ochii înlăcrimaţi.
— Cred că nu creşte şi nu se întăreşte, gem eu grăbit,
pentru că e un titlu prea lung.
— Vrei să spui că titlul e prea lung? întreabă el perspicace.
— Ai ghicit.
— Cred că Reliefoiu are dreptate, se repede rivalul meu,
ridicându-mă puţin, ca să mă arunce mai bine. Titlul
tovarăşului Sublinoacă e într-adevăr mult mai lung. Pe de
altă parte însă, aşa cum ne învaţă experienţa, lungimea nu e
un dat calitativ, ci cantitativ. E mai lung, dar mai înfipt, mult
mai gazetăreşte.
— Chelner, zice Sublinoacă, mai adu un rând.
O dată rezolvată problema chelnerului, se întoarce spre
principalul său colaborator, gândacul de Colorado:
— Ascultă, Reliefoiule, eu îţi vreau binele şi te învăţ de
bine. De ce să punem un titlu incomplet şi neclar, dacă în loc
de acesta putem pune un titlu lung, clar, categoric…
— … înfipt, gazetăresc? completează binevoitor rivalul
meu.
— Pentru că ăsta e stilul tău şi nu al meu!!!
Strigătul, ca de animal înjunghiat, mi-a scăpat fără voie.
Tinerii de la mesele din jur au tresărit şi au întors capul.
Sublinoacă rămâne netulburat. Pauză. Revine, cu toate
vagoanele, la barieră:
— De ce să fie „De ce să construim locuinţe scumpe şi urâte,
în loc să le construim (sau creăm) frumoase la un preţ de cost
mult mai scăzut?“ numai stilul meu şi de ce să nu fie şi stilul
tău?
— Sau al nostru, înfige binevoitor rivalul.
Astronauţii, pe Lună, au ajuns la un puls de 150 pe minut.
Băieţi placizi. Să mi-l ia mie, cineva, acum… dar las de-o
parte preocupările infarcţionale, căci situaţia s-a înăsprit şi
mai şi.
— Suntem aici, în jurul măsuţei – şi Sublinoacă face un
gest larg, generos – oameni foarte diferiţi unul de altul: eu,
Sublinoacă, apoi colegul nostru cel mai apropiat, Sublinică,
pe urmă Sublinache, de la secretariat, şi Sublinaşcu,
corespondentul nostru comentator, iar uneori vine cu noi
chiar şi tovarăşul Sublinoiu. Cum îţi explici că ne înţelegem
între noi, personalităţi atât de diferite, şi că numai cu tine se
ivesc probleme?
Aici, într-adevăr, mi-e greu să-i răspund. Sublinoiu
rimează cu ţoiu, bea nevrostenin cu vin, rivalul meu,
Sublinaşcu, a fost amestecat în mai multe scandaluri,
Sublinică, ce să mai zic, nu ştie măcar să pună-o vi’-gulică;
doar redactorul şef (care le aude plângerile) ştie cum se
înţeleg între ei, dar numai cu mine se ivesc probleme. Cred
că e din cauza ficatului. Nu rezist la băutură. Când eram
mic, am avut hepatită; fără acest ficat debil din naştere, m-aş
fi dezvoltat mult mai armonios în munca de presă. Am
încercat să-mi compensez handicapul ereditar prin lecturi
din clasicii români şi străini şi prin micşorarea numărului de
adjective, dar, fireşte, dacă nu beau îmi lipseşte latura
umană, sufăr de uscăciune.
— Reliefoiule, mi-a zis odată Sublinoacă, tu eşti un
prefăcut. Nu se poate să nu-ţi placă să bei. Mă, tu de fapt nu
eşti democrat, nu eşti de-ai noştri: tu bei cu altcineva.
Logica lui, ca întotdeauna, imbatabilă. Dacă nu bei cu el,
înseamnă că bei cu alţii.
— Bei cu altcineva şi nu meriţi să pleci în străinătate. Uite,
suntem aici oameni atât de diferiţi, discutăm mereu după o zi
grea de muncă, şi până la urmă ne înţelegem, deşi –
subliniez – suntem individualităţi atât de diferite…
— Cu surse de inspiraţie atât de diferite, adaugă
Sublinaşcu, într-unul din rarele sale momente de luciditate
cinică, dând paharul pe gât.
PARTEA A DOUA
Mă numesc Sublinoacă – am impresia că v-am mai
povestit asta o dată – şi am greutăţi extraordinare cu
elementul acela recalcitrant, v-am mai vorbit de el, Reliefoiu.
Se plângea că îl prelucrez prea mult şi atunci, deunăzi, ca
să-l prelucrez mai omeneşte, l-am luat cu noi la un pahar.
 Stăteam cu toţii liniştiţi, întorceam cu toţii un titlu pe
toate feţele în tihnă, pentru că mai multe capete judecă
întotdeauna mai bine decât unul singur şi dacă Eminescu a
scris asemenea capodopere de unul singur, vă închipuiţi cu
cât mai mult s-ar fi îmbogăţit literatura noastră dacă bardul
din Ipoteşti ar fi lucrat în comisie, deşi, pe de altă parte, este
binecunoscut faptul că poezia are un anumit specific al ei,
aşa-zisul specific poetic, care este mai strâns legat de
individul individual, pe când publicistica are cu totul alt
specific, aşa-zisul specific publicistic, mai ales că unele poezii
sunt de neînţeles, pe când presa se adresează unui public
larg, şi cu cât titlurile sunt mai clare, mai categorice, mai
imperative, mai exclamative, cu atât efectul este mai
puternic, cu atât urmările practice sunt mai sigure, şi dacă
mai persistă lipsuri în unele sectoare de vină este numai
lipsa de hârtie, care ne-a limitat la câteva sute de numere de
ziar pe an, fiecare a câte douăzeci de titluri, pe când, de-am fi
avut mai multă hârtie, de-am fi pus articole mai numeroase,
mai puternice, cu titluri mai lămuritoare, mai simplificatoare,
mai bazate pe jocuri de cuvinte şi mai îndemnătoare, fireşte
că acele lipsuri ar fi persistat mai puţină vreme, ba poate
chiar ar fi intrat în faza lichidării lor definitive şi apropiate,
pe plan istoric, dar, în timp ce stăteam aşa şi judecam cel
mai potrivit titlu, Reliefoiu se foia în scaun de parcă ar fi avut
de prins un tren.
Întotdeauna se grăbeşte. Când stau să rostesc o frază,
oricât de scurtă ar fi ea, el, Reliefoiu, pare zguduit de crize
lăuntrice de epilepsie; nu se văd pe dinafară – decât că-şi
clatină un picior şi păleşte – dar e păcat, pentru că avem toţi
acelaşi interes şi atunci de ce n-am avea toţi acelaşi stil?
Adâncit în gânduri, am uitat unde rămăsesem. Mă întorc
către ajutorul meu, Sublinică, şi-l întreb:
— Unde am rămas?
— Suntem diferiţi şi totuşi ne-nţelegem. Dacă avem acelaşi
interes, de ce să n-avem acelaşi stil?
— E greşit, intervin eu magnanim. Reliefoiu are dreptate.
Fiecare trebuie să aibă stilul lui. E în avantajul ziarului ca el,
Reliefoiu, să aibă propriul său stil. Noi ne bucurăm că el ţine
la stil. Noi nu vrem să ne amestecăm în stilul lui! Noi vrem
numai ca, în loc de titlul „Macarale care încarcă preţul de
cost“, tovarăşul Reliefoiu să pună titlul „De ce să construim
locuinţe scumpe şi urâte, în loc să le construim frumoase la un
preţ de cost mult mai scăzut?“ Tot astfel, noi îi cerem ca, o
dată cu schimbarea titlului, să schimbe începutul, care trece
prea brusc la fapte, fără să le explice mai întâi, şi să schimbe
continuarea, care se lansează în explicaţii, când aici ar fi
cazul să înfăţişeze faptele. Noi vrem să nu-i cerem modificări
la materiale, în general, ci numai la acest material; de fiecare
dată, pentru talentul lui în general şi contra ultimului său
articol în particular. Şi, în sfârşit, să schimbe sfârşitul,
amplificând concluziile şi trasând un program mai larg de
dezvoltare pentru şantierul respectiv şi pentru toate
şantierele, ca şi pentru alte colective, din care să se înţeleagă
clar că e mai bine să construieşti ieftin decât scump, e mai
bine repede decât încet, e mai bine trainic decât şubred şi, în
general, că e mai bună calitatea bună decât calitatea rea –
concluzia poate cea mai importantă, pe care ne-a tras-o la o
şedinţă tovarăşul Sublinoiu. Noi nu vrem să pună toate
problemele grămadă într-un singur articol, ci să pună o
singură problemă, dar s-o lămurească deplin, cu toate
conexiunile ei directe şi cu toate problemele legate de aceste
conexiuni. Afară de aceste linii generale, sunt câteva
mărunţişuri: să schimbe pretutindeni cuvântul „macarale“
prin „utilajul modern pus la îndemâna constructorilor de pe
acest şantier“, să schimbe „benzi transportoare“ cu „ca şi alte
maşini de înaltă tehnicitate aduse aci în ultimii ani“, iar unde-i
critică pe bandiţi să nu mai spună „conducătorii şantierului“,
ci, „dezordinea, iresponsabilitatea, proasta gospodărire a
acestei unităţi“, iar unde-i laudă pe fruntaşi să nu mai spună
„constructorii“, ci „harnicii lucrători ai acestui colectiv însufleţit
de dorinţa de a dobândi noi succese în muncă”. Eu nu înţeleg
de ce, pentru atâta lucru, să ne acuze că-i schimbăm stilul.
Reliefoiu, vânăt, strangulat – e îngrozitor de capricios, este
un chin să ai de-a face cu el, e foarte încăpăţânat, ar
argumenta o noapte întreagă dacă nu l-aş podidi eu
argumentând mai mult – zice:
— E stilul dumitale şi nu al meu pentru că, din 1 500
cuvinte, îmi ceri să schimb 1 123, inclusiv titlul, începutul,
sfârşitul şi tratarea, lăsând neschimbate doar cifrele, o parte
dintre virgule şi îndeosebi pasajele care n-au mai încăput în
articol.
Când se porneşte aşa, cu măsurători şi argumente din
acestea mecanice, trebuie să-i aplic o bastonadă: trebuie să
mă fac că nu înţeleg ce spune, ca să ştie că eu sunt şeful lui;
altfel, dacă ne ţinem doar de argumente, ajungem la
debandadă.
— Tovarăşe Reliefoiu, declar eu apăsat, noi avem o muncă
politică!
— Mulţumesc de informaţie, se obrăzniceşte el caustic;
dacă nu-mi atrăgeai atenţia, nu observam.
— Iar stilul de care te plângi, îl informez eu răbdător, nu e
stilul meu.
— Dar al cui?
— E stilul ziarului.
— Ei nu zău?! se răţoieşte obraznicul. Există vreun
regulament care te obligă să-mi schimbi pe „însă” prin „dar“,
să-mi înlocuieşti fiecare „de exemplu“ cu „bunăoară“ şi să mă
sileşti ca, înainte de orice cifră, să pun „astfel, de pildă“?
Există vreo necesitate socială să schimb cuvântul „macarale“
prin „utilaj modern de înaltă tehnicitate”?
— Eşti contra utilajului modern de înaltă tehnicitate? se
intercalează util Sublinaşcu.
— Sunt! se scapă apoliticul Reliefoiu, apoi încearcă s-o
dreagă: adică nu contra utilajului, ci a expresiei.
Dar e prea târziu. L-am prins.
— Industrializarea, încep eu blând să-l lămuresc,
reprezintă o necesitate obiectivă a epocii moderne, a ţării
noastre şi o componentă de nedezlipit a politicii împotriva
căreia te ridici.
— Eu nu m-am ridicat! zice Reliefoiu ridicându-se de la
masă. Dacă mă iei aşa, nu mai discut. Mâine te mai apuci şi
raportezi că am zis cine ştie ce. Plec şi ţi-o iau înainte: mă
duc eu primul la redactorul şef şi îi cer să mă schimbe în altă
secţie.
— Şi cine face plata aici?
Cu acest argument, izbutesc să-l mai reţin. Nu-mi convine
să se ducă la redactorul şef să mă reclame. E mult mai
simplu dacă-l plesneşte un infarct. Nu că redactorul şef i-ar
da dreptate măcar vreme de cinci minute după ce-a ieşit din
birou. Dar, vorba francezului: calomniaţi, calomniaţi,
calomniaţi.
Mai bine să-l fac să se demaşte singur.
— Dar ce titlu puseseşi tu?
— „Macarale care urcă preţul de cost“, spune el, oleacă
îmbunat.
— Îhm? Parcă nu e atât de rău. (Mint, dar sunt diplomat,
vreau să-i dau curaj. E prea sensibil. Tot n-o să rămână titlul
lui. Măcar să-i dau satisfacţie timp de două minute.) Ce-ar fi
să schimbăm aşa: „Utilaj care urcă preţul de cost în loc de a-l
coborî”?

Dobitocul începe să creadă că am de gând să discut serios.

Parcă n-o să schimbe alţii şi titlul pus de mine.
— Nu ştiu, zice el calmat, de ce ţii morţiş ca în orice titlu
să pun neapărat ambele eventualităţi. Dacă un copil cade pe
stradă, trebuie oare neapărat să ne întrebăm: „De ce acest
copil a căzut în jos, în loc să cadă în sus?“
— Deşi exagerezi în mod vădit, îţi voi răspunde. Trebuie să
fie clar ce vrem. Ca să nu zici că îţi intentez procese de
intenţii politice, să zicem că avem un material apolitic, un
fapt divers. Nu ajunge să constaţi că un asasin a ucis o
bătrână. Trebuie să direcţionezi titlul, să arăţi ce avea de
făcut şi în acelaşi timp să-ţi exprimi dezaprobarea:
„Nemernicul asasin a ucis bătrâna, în loc s-o lase să trăiască
mai departe minunata ei viaţă, înconjurată de dragostea
familiei“.
— Şi cum rămâne cu specificul publicistic?
— Nimic mai simplu. O dată ce-ai elaborat acest titlu de
bază, cauţi să-l învigorezi prin imagini, jocuri de cuvinte pline
de haz: „O viaţă lungă… scurtată brusc de un strangulator
nemernic”. Sau şi mai spiritual: „Asasinul şi-a greşit
socotelile: a căutat drumul spre casa de bani şi a nimerit la…
închisoare”. Sau alte teme: „Până când parazitismul social va
mai face… păduchi?” Sau: „Tovarăşe director, de ce neglijaţi…
neglijenţa?”; „Tovarăşe director general, de ce nu…
generalizaţi exemplul înaintat?“ „Tovarăşe ministru adjunct, de
ce toleraţi… toleranţa?“; „Câmpu-i alb, oile-s negre! Se aude,
tovarăşe minis…“
— Opreşte-te, mă, că eşti băut! îmi sâsâie discret
Sublinaşcu din partea stângă a danturii, care e vacantă.
Reliefoiu însă e transfigurat de plăcere. Pare pe cale de a
izbucni în lacrimi.
— Dar asta voiam şi eu! „Macarale care URCĂ preţul de
cost“. Era un joc de cuvinte.
— Păi de ce nu spui? Aha. Urcă preţul de cost, adică îl
încarcă.
— Da, zice el şiret, sperând că-şi salvează titlul, numai că
nu putem pune „Macarale care încarcă preţul de cost în loc să-
l descarce”, pe când putem pune urcă în loc să-l coboare, sau
„ridică în loc să-l micşoreze”.
— Preţul de cost al cui? întreb eu simpatetic.
— Al locuinţelor, se scapă el.
— Deci, îl iau eu treptat, „macarale care urcă preţul de cost
al locuinţelor noi, în loc să-l coboare“.
— E constatativ, constată mâhnit Sublinaşcu.
— E obiectivist, intervine Sublinică (nenorocitul a studiat
filologia după nişte manuale vechi şi n-a găsit altă expresie
decât obiectivist, un termen depăşit, din vremi revolute; parcă
nu putea să pună, în loc de obiectivist, atâtea alte cuvinte –
inexpresiv, inert, nedirecţionat, neangajat, fără mesaj, incolor,
contemplativ, neutral, factologic, neoportun, minor, ba în cel
mai rău caz şi nemobilizator, ca să nu mai vorbim de
posibilităţile revistelor literare: factice, placiditativ, ateleologic,
netipologic – căci netipicul e şi el cam tocit – difuz, luminând
nefasciculat)…
Mă prefac a ignora obiecţiile lor legitime şi spun:
— Ce-ar fi să schimbăm „macarale“ prin „utilaje”?
Reliefoiu strânge din fălci.
— Nu te încrunta, îl consolez eu: gândeşte-te că avem o
răspundere politică. Macaraua este un obiect oarecare, o
sculă. Aşa discută între ei oamenii pe şantier: „Poţi să-mi
împrumuţi puţin macaraua ta?“ sau „Du-te ’ncolo, ia-ţi
macaraua şi umblă!“, adică la nivelul lor limitat. Noi însă
privim macaraua din unghiul politic, adică drept utilaj.
— Da, se amestecă iar Sublinaşcu cu bunăvoinţa lui
obişnuită, dar tovarăşul Reliefoiu nu iubeşte cuvântul utilaj.
Eu zic să nu privim chestiunea sub aspectul ei politic, ci doar
uman. De ce să ne legăm la cap cu utilajul, când putem
proceda mai larg, mai uman, referindu-ne la construire în
general? De aceea, eu aş propune un compromis, printr-un
titlu cam aşa: „De ce să construim locuinţe scumpe şi urâte, în
loc să le creăm frumoase la un preţ de cost mult mai scăzut?“
Sublinache, de la secretariat, e copleşit de admiraţie.
— E o idee proaspătă, zice el, şi le furnizează
constructorilor o indicaţie de mare preţ. Te şi miri cum de nu
le-a dat în cap până acum! De ce să construiască scump şi
urât, în loc de frumos, ieftin, trainic, de calitate, la timp şi în
bune condiţiuni?
— Staţi, staţi, ne îndeamnă Sublinaşcu grijuliu: mi se pare
că tovarăşul Reliefoiu e contra. Spune, dragă Reliefoiu: eşti
contra ieftinirii preţului de cost?
Numitul, care rămăsese în picioare, se clatină şi cade pe
un scăunel. Pare năuc. E timpul să intervin.
— Eşti drăguţ, îi spun eu lui Sublinaşcu, să mai repeţi
titlul o dată?
 — Titlul – zice Sublinaşcu pe un ton neutral, ştiinţific – ar
fi acesta: „De ce să construim…“
Restul nu se mai aude. Cu capul pe braţe, Reliefoiu plânge
zgomotos. Stăm de patru ore, muncim pentru el, iar bestia
apolitică nu ştie decât să fie contra. Eu înţeleg să nu fie de
acord cu titlul nostru, dar să procedeze constructiv, să dea el
un titlu mai bun, să pună umărul!
— De ce nu pui umărul alături de noi, în loc să-ţi pierzi
răbdarea? îl întreb eu răbdător. Nu simţi cum zbârnâie
creierii noştri aflaţi în strădania de mai bine? De ce nu pune
umărul şi creierul tău?
Şi stăm, şi stăm, când cu paharul, când pe uscat.
— Aş propune în loc de „să construim locuinţe“, să
precizăm: „să construim locuinţe noi“.
— Ca să nu se înţeleagă că le construim vechi.
— Sunt contra. Însăşi construirea arată că e ceva nou.
— Atunci mai repetă o dată, să vedem cum ar suna.
— Repet cu plăcere.
— Domnule, am muncit, dar a ieşit. Parcă e mai bine când
am pus cu toţii mâna.
— Stai, că nu m-am convins. Vrei să mai citeşti o dată?
— Cu plăcere. Atenţie, repet…
— Mă ierţi că te întrerup, dar aţi auzit telefonul de ieri?
— Am auzit numai soneria, dar pe urmă s-a închis uşa.
— Vă spun eu. A fost de sus. Ne-a tras o săpuneală
grozavă, la toţi. Cică revista, în ultima vreme, s-a făcut
grozav de plicticoasă.
— Care revistă?
— E lume la masa de alături şi nu vreau să ne audă. Doar
n-o să spun ziarul.
— Ziarul e plicticos?
— Taci, nenorocitule! E un secret. Încă nu se ştie.
— Cum, nu se ştie? Nu se vede din ziar?
— Domnule, prea suntem chinuiţi, îmbunătăţim fiecare
material în parte şi totuşi ansamblul iese plicticos.
— Îmbunătăţim fiecare frază în parte şi totuşi materialul
iese plicticos.
— Îmbunătăţim fiecare cuvânt în parte şi totuşi fraza iese
plicticoasă.
— Şi cine e de vină?
— Reliefoiu, evident!
— Pentru că ne privează de aportul talentului său!
— Eh, dacă s-ar osteni Reliefoiu, ziarul ar arăta cu totul
altfel.
— Ştii că ai dreptate? Chiar ieri, la telefonul acela, s-a dat
o indicaţie: să scriem despre macarale.
— Macarale? Extraordinară idee! Să-l punem pe păcătosul
ăsta de Reliefoiu să scrie ceva despre macarale.
— Bună idee, dar să schimbe macarale cu utilaj.
— Bine, bine, se înţelege: după ce scrie, îl mai ajutăm noi.
— Eu nu pricep de ce nu pune el umărul mai serios!
— Pentru că e contra utilajului!
— Contra macaralelor?
— Absolut! Nu ştiai? A spus-o în gura mare.
— Şi să te mai miri că ne înjură cititorii.
Pe la 11, când s-a apropiat închiderea, Reliefoiu a deschis
un ochi. Încetase să mai plângă.
— Am o idee, a spus el. Ce-ar fi ca, în loc de „să construim“
să punem „să ridicăm“ sau „să înălţăm“? Am putea combina
înălţarea caselor cu coborârea preţului de cost.
— Ideea mi se pare excelentă, am minţit eu, ca să-l
încurajez. Vrei te rog să spui cum ar arăta titlul?… Vrei să
mai repeţi o dată? Voi ce spuneţi: Sublinică! Sublinache!
Sublinaşcu! – spuneţi-vă fiecare părerea individuală… Aşa,
băieţi!… Vreţi să mai repetaţi o dată?
Şi am luat-o de la început. Mă gândesc cu groază cât o să
avem de muncit şi perfecţionat, la fiecare formulare, când om
face necrologul lui Reliefoiu.
 CÂRPACII PRIN FAMILIE
Este neomenesc să te ocupi numai de trenuri şi poştă, ca
şi când cârpaciul n-ar avea şi el un colţişor al lui, un cămin,
o poală în care să-şi poată odihni capul.
În familie, cârpacii au un grad de iniţiativă oarecum mai
mic. Sunt mai condiţionaţi. Să studiem puţintel această
condiţionare:
Un studiu asupra moravurilor familiale cuprinde anchete,
statistici, documente, vizite în cursul cărora asculţi bârfeala;
în mersul pe stradă, de pildă ieşind de la un spectacol,
bârfeala e întotdeauna segregată pe sexe, femeile mergând
înainte şi greşind direcţia, iar bărbaţii urmându-le la câţiva
paşi şi corijându-le traseul prin strigăte mari şi proteste:
„Hei! Unde mergeţi? Îndărăt! Pe dincolo!”, pe când în poziţie
aşezată (cafele, dulceaţă sau la masă) bârfeala e mixtă. În
patru sesiuni de bârfeală, se zice că ai afla despre oameni
mai mult decât în nu ştiu câte duzini de şedinţe şi lucrări.
Personal însă, consider că schimbul spontan de informaţii
neorganizate reprezintă o sursă neştiinţifică, mic-burghezo-
casnică, tendenţioasă (mai ales când o femeie comentează
toaletele alteia), caracteristică societăţilor orientale în care nu
s-a dezvoltat maşinismul (în automobil se bârfeşte mai puţin,
capul de familie fiind ocupat cu comentarea abaterilor comise
de „idiotul ăla din faţă”, iar membrii familiei exersându-se în
metodele conducerii colective – precizez: a automobilului –
prin ţipete: „Tăticule, de ce te laşi?! Noi avem prioritatea!“
„Mişule, te-am rugat să mergi mai încet, ştiu că nu de dragul
meu, dar măcar al copiilor, care sunt şi ai tăi!“).
 Prefer de departe studiul unor cifre bine verificate, al unor
consfătuiri, rapoarte şi a tot ce-mi poate îngădui o abordare
ştiinţifică a vieţii de familie. După ce le-am studiat, mă
adresez celor ce răspund pe plan obştesc de viaţa de familie
şi de organizarea ei; să-mi ofere interpretarea lor, să-mi
destăinuie ce nu e bine să scriu, ce este o lipsă momentană,
pentru a cărei remediere tocmai se pregăteşte o hotărâre. (Nu
mi s-a întâmplat niciodată să constat undeva vreo lipsă, fără
ca şeful resortului respectiv să-mi ceară să mai aştept niţel,
pentru că se pregăteşte de câţiva ani o hotărâre, care tocmai
stă să apară acuş-acuş şi care o să le aranjeze pe toate.)
Aceşti interpretatori au bunul obicei de a-mi aprinde în cap o
fabrică de luminări, cu ajutorul comentariilor produse de ei.
Sunt şi câte unii care scapă din greşeală un amănunt
interesant, dar am grijă să-i păstrez în ton cu ceilalţi.
Rezultatul final este o comoară de învăţăminte şi principii,
cum ar fi:
— Părerea mea personală este că o viaţă armonioasă de
familie este de preferat faţă de o viaţă dezorganizată sau
dezechilibrată.
— Nu m-am consultat cu ministrul, vă spun asta pe
proprie răspundere, dar cred că într-o căsnicie iubirea între
soţi are o deosebită însemnătate. Cred că în direcţia iubirii
noi mai avem multe de făcut, şi că ar trebui să acţionăm mai
energic.
— Să vă destăinui un secret de specialitate. Noi, profesorii
universitari, ca şi pedagogii de rând, am observat că în
familiile unde domnesc sentimente sănătoase rezultatele
educaţionale sunt în medie mult mai bune decât acolo unde
soţii îşi aruncă scaunele în cap, unde se înjură într-un limbaj
nepotrivit, unde se păruiesc şi se părăsesc reciproc lăsând
copiii singuri, sau consumă băuturi alcoolice până la ore
târzii din noapte, făcând aşa-zisele nopţi albe. Echipe de
pedagogi, fiziologi, sociologi, nutriţionişti şi biochimişti au
stabilit – după cercetări laborioase – că e contraindicat să
vâri un kilogram de ţuică pe gâtul unui copil de trei ani.
Experienţele noastre au demonstrat neîndoios că nu e bine
să-ţi arunci familia de pe balcon, iar statistica – această
regină a situaţiilor – a stabilit că lipsa de linişte în familie,
cum ar fi împiedicarea somnului prin sunete stridente,
lovituri, tăieri ale celui ce vrea să doarmă, percuţii cu obiecte
contondente la intervale regulate sau chiar mai puţin
regulate, ori chiar cazuri mai puţin complexe, cum ar fi
simpla strangulare, ca şi cazuri flagrante de nepoliteţe, de
pildă stropirea cu benzină a jumătăţii conjugale şi
incendierea ei, ajung după un număr de ani să slăbească
echilibrul nervos al celor împiedicaţi astfel să doarmă, ba,
mai mult, se repercutează nefavorabil şi asupra notelor
căpătate de micul elev la şcoală.

— O familie unită suportă încercările mult mai bine decât

o familie care nu s-a constituit încă (şi care, deci, nu există).
 Când am terminat aceste studii, mi-am dat seama că în
viaţa de familie cârpaciul este mânat de alte legi decât cele
ce-l pişcă în producţie. Într-o familie există o situaţie
amestecată („oi negre”, „nu există pădure fără uscături”, „te-
am ţinut la învăţătură, boule, şi te-am făcut om“, „cretinul
ăla a devenit cineva şi e azi mândria familiei”).
Din pricina acestui amalgam, cârpaciul sau cârpăcioaica
unei familii nu se reliefează destul de izbitor. Ei sunt obligaţi
să procedeze după cum le cere situaţia; nu-şi pot impune
îndeajuns vocaţia. Iată de ce prezint cârpacii familiei în aşa-
zisele mele „studii situaţionale“. Le-aş fi spus „studii
fenomenale” întrucât studiez fenomenul, dar m-am temut să
încalc atribuţiile altor autori. Numai unii au dreptul de a
descoperi chestii fenomenale. Ale mele sunt mai mici:
mulţumiţi-vă să le spuneţi situaţionale.
Începem cu situaţia cea mai obişnuită: o vizită.

Cronica profunzimii
Îi iubesc pe oamenii profunzi.
Deunăzi, într-o vizită, am găsit nu mai puţin de opt.
Stăteau strânşi toţi în jurul televizorului.
Pe ecran, un bărbat între două vârste – ceva mai aproape
de a doua – povestea ce face un electron când vine peste el
un alt electron, sau cineva şi mai mic, în orice caz tot de pe
acolo din atom.
— E cam lat! observă una din femeile de faţă.
 — Şi la francezi e lat anul ăsta, răspunse careva cu nota
didactică pe care o poate pune în glas numai un soţ.
— Dacă e lat, n-are voie să aibă o guriţă atât de îngustă.
O vreme, am tăcut plin de respect: ştiam din lecturi că
particulele acestea sunt atât de mici, încât, afară de
descoperitorii lor, nimeni nu reuşeşte să le treacă în inventar.
Gândul că ar putea fi late sau înguste mă făcea să-mi dau
seama că am rămas în urmă cu informaţia. Guriţa însă m-a
copleşit: ideea că bucăţelele astea invizibile ar putea avea şi
guriţă mi se părea de-a dreptul impudică.
— Mă scuzaţi, am intervenit, la ce fel de guriţă vă referiţi?
Prin semi-obscuritate (televizorul se vede cel mai bine când
plasezi o sursă de lumină undeva unde nu se vede),
telespectatoarea m-a privit fără să mă recunoască şi fără să
găsească necesar vreun răspuns. Soţul ei părea decis să nu
lase pe nimeni altcineva să-i pună la îndoială spusele, afară
de el însuşi.
— Guriţa de la rever, mi-a răspuns el cu severitate. Când
reverul e lat, unghiul n-are voie să fie atât de îngust.
Gazda, uşor jenată de nota polemică din glasul său,
interveni, mai mult ca să schimbe vorba:
— Dar ce culoare o fi având cravata?
Parcă dorind s-o lămurească, omul de pe ecran îşi smulse
privirile de pe foaia de hârtie şi ne privi grav pe toţi:
— Acum, zise el, pătrundem într-una din tainele principale
ale universului, de care depinde poate, în ultimă instanţă,
viaţa noastră a tuturor, de la formarea soarelui până la copiii
noştri de mâine.
— E tare cald acolo! constată cu compătimire bunica
familiei, venită de la ţară. Ia te uită cum curge de pe el
sudoarea!
— Transpiraţia, mamă, o corectă blând fiul ei, inginer.
Bătrâna părea însă că trăieşte din propria ei pensie, căci
nu cedă nici măcar cu un pas de la poziţia iniţială:
— Sudoarea, mă Gheorghiţă, nu vezi?
— Geo, interveni nora, las-o pe mama în pace, ce tot o
corectezi?!
— Mă întreb însă, a revenit diplomatic gazda, de ce nu se
şterge cu o batistă.
— E grimat şi mai tăceţi odată, răcni ca din pământ un
copil de vreo nouă ani, pe care abia acum îl descopeream
lungit pe podea: nu mă lăsaţi să aud tocmai la pozitron!
— Îţi dau eu un pozitron să nu-l duci în spinare,
obraznicule! răcni cu o intonaţie identică, dar baritonală, o
voce de tată. De mult trebuia să te culci! Ţi-am spus de o mie
de ori că emisiunile astea nu-s pentru copii de vârsta ta!
— Într-adevăr, am adăugat noi, sunt prea picante.
— Bine, oftă puştiul, fac şi sacrificiul ăsta, renunţ.
— Auzi ce cuvinte pe el, spuse admirativ o doamnă. E tare
inteligent.
— Îl dai acum afară, protestă mama, ca să ai motiv să-l
laşi la Baronul.
Între timp, omul între două vârste dispăruse cu electronii
lui cu tot, iar pe ecran se vedea o tânără frumos îmbrăcată,
care ridica haltere; judecând însă după acompaniamentul
muzical, părea să fie mai curând cântăreaţă. Halterele erau
de punere în scenă.
— S-a despărţit şi de al doilea, zise o voce.
— Fii atentă la dintele de sus! E pus, îţi spun, e porţelan!
— Fă mai tare, dragă, interveni cineva, să auzim ce cântă.
— E tot bucata aia, nu vezi că i-a pus număr? E ca la
autoturism.
— Nici autoturism nu ştiu de ce le zice: ce, dacă-ţi iei o
maşină pentru treburi prin oraş, înseamnă că eşti turist?
Treaba mea ce fac cu ea: principalul e că se mişcă, adică
automobil, cum i-a zis Marconi.
— A terminat cântecul.
— Nu te bucura, că vine altul.
— Dragă, da’ mai lăsaţi televizorul ăla, să mai stăm de
vorbă. Prea v-aţi alienat cu toţii!
— Ne-am ce?
— Alienat. Era un articol în revista aceea nouă din… din ce
oraş era, dragă? Cenaclul ăla nou, cu poeţi şi filosofi, dragă,
ăia care scriu mereu despre fotbal.
Deodată s-a făcut linişte. Nu mai vorbea nimeni, nu se mai
auzea nici televizorul. Pe urmă, câteva voci, uşor, timid:
 — Vai, tu, dar nu era nevoie să te deranjezi.
— Puţin, puţin de tot, numai pe fund.
— E cu nucă?
— Pe garanţia mea: dacă ai criză, mă scoli pe mine
noaptea la telefon!
— V-am făcut două surprize, zise gazda. Prima e cu frişcă,
a doua e dumnealui – şi m-a arătat pe mine. E autor! A scris
şi la ziar – citiţi ziarele, nu?
Cineva s-a grăbit să tuşească, iar o tânără care părea
îmbrăcată în costum de plajă s-a apropiat imediat de mine,
parcă atrasă de o forţă irezistibilă. Am privit-o alarmat, ştiu
ce mă aşteaptă în asemenea cazuri; dar umbla atât de
decoltată, încât era imposibil să aibă ascunsă pe undeva vreo
poezie.
— Mă pasionează creaţia literară, mi-a spus tânăra. De
altminteri, şi problemele celorlalte arte. Cât câştigaţi pe lună?
V-aţi luat cumva maşină? De fapt, într-o perioadă, m-a atras
şi electronica. Tata voia arhitectura. Cum se explică faptul că
atâţia oameni din câmpul artei sunt în urmă cu plata chiriei?
— Daţi-mi voie să scot un blocnotes, să…
Mi-am înghiţit restul replicii o dată cu prăjiturica şi am
privit în jur. Uşa era ocupată de gazdă; nu-mi mai rămânea
decât fereastra.
— Ce ziceţi de peisaj? m-a abordat tovarăşul desemnat
succesiv sub numele de Gheorghiţă şi Geo. Proiectul e făcut
de… (n-am putut reţine numele, era compus din iniţiale, cam
DGGMDPLSFB).
— Explicaţi-mi şi mie o chestie, l-am rugat. De mult mă
frământă şi niciodată n-am putut s-o rezolv. Ne aflăm într-un
bloc. Blocul are o intrare. Iar în faţa intrării se află un imens
pătrat cu iarbă verde. De ce?
— De ce e verde? m-a întrebat el nedumerit. E o hotărâre
cu spaţiile verzi. Trebuie neapărat să fie verde.
Am avut impresia că mă crede clătinat şi m-am grăbit să
rectific.
— Nu, nu! Dacă-i iarbă, se înţelege că trebuie să fie verde.
De ce e pusă însă în faţa intrării?
Nedumerirea lui era din ce în ce mai dramatică.
 — Pentru frumuseţe, mi-a spus. Unde era s-o punem? Plus
ozon, vreau să spun aer ozonat.
— Aerul e bine că este, dar de ce e pus pătratul aşa ca să
te oblige să ocoleşti? Oricum ai merge, ocoleşti mult, afară de
cazul că o iei drept spre intrare, caz în care calci pe iarbă.

— Călcatul ierbii este interzis! a răspuns el automat. Dacă

fiecare, ca să scurteze drumul, ar călca pe iarbă, unde am
ajunge?
— La intrare.
— Cum adică, la intrare?
— Am ajunge la intrare.
Neînţelegerea dintre noi părea de-a dreptul supranaturală.
— Bine, bine, a zis el, am ajunge la intrare, asta e
adevărat, dar de ce să călcăm pe iarbă?
— Invers, i-am spus eu. De ce e iarba acolo?
— Cum adică, de ce e? Dacă am plantat-o acolo, nu putea
să crească în altă parte.
— Dar de ce aţi plantat-o acolo? De ce n-aţi lăsat o cărare,
pe unde omul să poată ajunge de-a dreptul la intrare? Ar fi
un dublu avantaj, pentru că ar putea scurta drumul nu
numai atunci când vine, ci şi în toate cazurile când pleacă. În
zilele când îşi uită batista şi se întoarce s-o ia, ar scurta
patru drumuri.
— Aha, a zis el.
 O voce tainică, poate intuiţia atâtor ani de meserie, îmi
şoptea că de data aceasta înţelesese.
— Vreţi să spuneţi, întrebă el în profunzime, că spre
intrarea în bloc proiectul DGCMDPLSFB şi viza CSCAS ar
trebui să prevadă amenajarea unui spaţiu de tranzit direct
pentru pietoni locatari cu material pietros, alee sau potecă?
— Aţi zis-o! am exprimat fericit. O cărare cu pietriş sau
orice fel de material pietros.
A început să surâdă, cu oarecare jenă. Cazul meu i se
părea disperat.
— Dumneavoastră, mă întrebă el cu menajamente, aţi
văzut vreodată un peisaj urbanistic din avion?
Mi-am dat seama că încearcă, încetul cu încetul, cu
blândeţe, să facă lumină în capul meu. Am recunoscut că
văzusem.
— Dumneavoastră, continuă el, căutând să nu mă
zdrobească dintr-o dată cu o iluminare prea bruscă, aţi văzut
vreodată faţada unui bloc, zărită din autoturism? Aţi însoţit
vreodată vizitatori străini trecând cu limuzina prin faţa unei
clădiri noi?
Nu voiam să-i dau dreptate chiar aşa, dintr-o dată.
— Să presupunem că am văzut.
— Nu, nu, se înflăcără el, e foarte important! Dacă nu cu
automobilul, atunci măcar pe jos sau cu autobuzul, aţi
trecut?
— Am trecut.
— Ei bine, zise el, să ştiţi că în Occident se merge tot mai
mult cu avionul. Din cauza câştigului de timp. Iar toate
revistele străine de specialitate arată numai pete compacte.
Altceva e când vezi din avion un volum compact de iarbă
verde, altceva e când zăreşti… (se opri din vorbă, uşor
dezgustat, şi nu rosti cuvântul decât cu o sforţare)… poteci.
Cărarea, tovarăşe, e rurală. Trebuie să ne adaptăm la
existenţa modernă citadină. Taci, mamă, nu mă întrerupe!
 Ultimele cuvinte nu mi-erau adresate mie, ci bunicii.
— Cred că mama-mare are dreptate, am spus eu. Dacă
pasagerii din avion vor să câştige timp, de ce să nu-l
câştigăm şi noi, cei care mergem pe jos? Străinul trece prin
faţa faţadei doar o dată, pe când locatarul ocoleşte de mii de
ori.
Expresia „faţa faţadei“ îi smulse o uşoară grimasă de
durere.
— Dacă înţeleg bine, zise el, dumneavoastră sunteţi din
şcoala aceea care vrea să pună practicul înaintea culturii şi
esteticii sufletului. De ce să nu facă oamenii un pic de
mişcare în jurul ierbii verzi? Dumneavoastră n-aţi observat
că staţiile de tramvai nu-s puse niciodată lângă cele de
autobuz şi aşa mai departe, că, pentru a-l schimba pe 31 cu
91 la aceeaşi staţie, trebuie să mergi zece minute? De ce
judecaţi superficial? De ce nu vă uitaţi în revistele de
specialitate? Credeţi că oamenii aceia nu ştiu meseria mai
bine ca noi? Credeţi că din întâmplare le copiem noi
proiectele? De ce tocmai aici, la spaţiile verzi, nu aducem
nicio adaptare critică la specificul nostru? A?
Nu ştiu ce îmi dăduse gazda de băut, dar i-am răspuns:
— Aceia, domnule, merg cu Marconi în braţe:
automobilişti, domnule! De aceea au nevoie de alei cu ocol,
ca să se creeze sens unic pentru Mustangiii lor de autosport!
Intră pe dreapta şi iese pe stânga şi trei sute de metri ocol e
un confort tocmai bun, ca să nu vireze prea brusc. La
picioare, tovarăşe, e cu totul altă problemă! Şi să nu mă faci
pe mine superficial!
Gazda veni în grabă, mă apucă de braţ şi mă trase de-o
parte.
— Ce e, dragă, ce te-ai încălzit?
— La Baia Mare e o piaţă publică şi nu poţi s-o traversezi
în diagonală, pentru că au pus un pătrat prin care umbli un
sfert de oră ca să ieşi! Şi în faţa blocurilor pun afişe cu nu
călcaţi pe iarbă şi trag de urechi zece copii pe oră şi pun
chestiunea în toate şedinţele comitetului de bloc şi
subcomitetului de scară, în loc să-şi dea seama că e logic ca
lumea să treacă pe unde-i mai scurt şi că şi ei trec tot pe
acolo, noaptea, când li se pare că nu-i vede auto-turistul
străin care trece cu avionul prin faţa faţadei! Şi după toate
astea, mă face pe mine superficial! Ba el e! Element birocratic
vinovat personal de toate lipsurile care ar trebui să i se scadă
din leafă şi, dacă nu ajunge, din pensie, a lui şi a
strănepoţilor, căci nu e just!
Când beau puţin, limbajul meu devine ceva mai şablonard,
mai de şedinţă, fenomen care, după cum mi-a explicat un
neurolog, ţine de oboseala minţii. Gazda m-a tras cu încă trei
paşi mai încolo şi mi-a spus pe un ton coborât:
— E adâncă, domnule, e o chestiune mult mai adâncă
decât îţi închipui şi te rog să nu mi-l încondeiezi pe Geo prin
ziare, că ştie el ce face! Crezi că el nu ştie toate câte i le-ai
spus tu? Dar când dă proiectul la avizare, face efect frumos
când îi pune o pată mare de culoare. Ştii tu cât durează un
aviz? Dacă ar începe să mărunţească peisajul cu poteci şi
locuri de joacă pentru copii, unde am ajunge? Poate ai vrea
să creăm şi closete publice, ai? Eu nu zic că omul n-are şi
unele necesităţi, dar de ce să le aranjăm pe toate înainte de
proiectare? Crezi că el nu ştie că toate se aranjează până la
urmă? Că doar în jurul blocurilor parcă rămâne ceva aşa
cum s-a făcut? Nu se înfundă şi se desfundă totul mereu, ca
la cutremur? Asta crezi tu că ne doare acuma cel mai rău,
poteca? Hai, stai niţel aici pe balcon, bea puţină apă şi
linişteşte-te. Auzi de ce-i arde lui! Poteca!
 Am rămas pe balcon şi am privit ocolurile mari prin care se
prelingeau grupe de gospodine cu sacoşe largi şi m-am
frământat mereu: Geo, care ştie cum se aranjează până la
urmă toate, sau eu? Care e superficialul? Iată, dragi tovarăşi,
de ce consum atâtea somnifere. Nu e mai bine să nu ne
scormonim atât de adânc?
Mic tratat de strategie mondenă
V-am înfăţişat o vizită, dar lipseşte informaţia vitală de
culise. Cum se ajunge la o asemenea vizită? Să luăm şi să
disecăm pregătirile cele mai intense, cele pentru noaptea de
revelion.
Întâi însă, fiind dornic să mai ies pe urmă din casă, trebuie
să fac câteva precizări.
Precizez că eroinele de mai jos sunt femei numai printr-o
întâmplare. Să zicem genetică. Altă dată am scris despre
bărbaţi. N-am nimic contra femeilor. S-a întâmplat numai
aşa.
Şi nu-i vorba de sexul lor în general, ci numai de anumite
femei – de altminteri, în alte privinţe, destul de simpatice.
Convorbirea descrisă aci nu se desfăşoară în orice mediu, ci
într-unul anume. Revelionul pe care-l sugerez este o
petrecere mică, faţă de care adopt o poziţie critică, şi nu-i
larga petrecere a întreprinderii, sărbătoarea la care participă
întreg colectivul, şi care, aprobată, se bucură şi de aprobarea
mea.
Tot astfel, precizăm că numele doctorului profesor inginer
academician Ciuculete este pur fictiv, ca şi denumirile
Mirciulică şi Fănel.
Nu mai vorbesc de Crişan Făgeraşu, numele unui impostor
care n-a făcut decât să-şi însuşească şi să amestece literele
semnăturii mele. Publicând într-un supliment ilustrat
rândurile de mai jos, numitul n-a făcut decât să mă plagieze.
Prin anagramă, mi-a plagiat până şi numele. Un scandal cu o
plagiere în plus înviorează interesul, mai ales că pe ultimul
trimestru plagiatele captivante au început să fie înlocuite de
compilaţii plicticoase.
 Revelionul durează circa o noapte, la bărbaţi, şi cam trei
luni în cazul femeilor.
La acestea, ca şi la întreprinderi, pregătirile încep de pe la
sfârşitul lunii octombrie.
Prima fază o constituie telefoanele.

— Ce mai faceţi, dragă?

Interlocutoarea, care e o femeie prudentă, ştie că din
partea unei amice această întrebare poate ascunde multe
curse. De aceea răspunde prudent:
— Mulţumesc, dragă. Aşa şi aşa. Dar voi?
— Ne pregătim de revelion. Voi ce faceţi de revelion?
Prima regulă, din partea persoanei care întreabă, este să
aibă nevoie de persoana întrebată. Aceasta dispune de un
apartament mai mare – care ar putea adăposti şi pe unchii
din Piteşti – sau are un cumnat a cărui verişoară e căsătorită
cu directorul unei gospodării cu vinuri care se dau numai cu
aprobare, sau posedă pe partea dinspre soră un cuscru a
cărui maşină ar putea transporta cu succes o seamă de
curcani şi damigene.
Persoana întrebată însă – care şi-a planificat încă din
septembrie toate aceste posibilităţi – e cultă, urmăreşte în
presă dezbaterile dintre marii diplomaţi şi ştie cum trebuie
procedat în asemenea cazuri: ea răspunde deci pe un ton
uşor indiferent:
— Draga mea, nu ne-am precizat încă nicio intenţie.
 — Deci n-aţi stabilit unde să mergeţi?
Persoana întrebată nu vrea să se pomenească invitată la
persoana care întreabă, dar nici n-ar vrea să piardă o
invitaţie, în caz că celelalte proiecte, până la urmă, nu s-ar
realiza. De aceea, răspunde tot atât de diplomatic:
— Draga mea, cred că o să stăm acasă.
E un răspuns bunicel. Dacă stă acasă, înseamnă că poate
oricând să răspundă unei invitaţii neprevăzute. De
altminteri, cuvântul „cred“ aruncă întreaga problemă într-o
incertitudine totală. Dar adversara e şi ea la înălţime:
— Perfect. Ăsta e cel mai frumos revelion, să staţi acasă.
Eu de mult i-am spus lui Mirciulică al meu că mi-aş dori şi
eu un revelion în care să stăm liniştiţi şi să nu facem nimic.
Mă gândesc la voi, cum staţi acasă liniştiţi, şi mă cuprinde
invidia…
O pauză, şi apoi atacul:
— Ştii ceva? Chiar acum mi-a venit ideea. Dacă staţi
acasă, trecem şi noi pe la voi. Aducem o sticluţă acolo, luăm
mâncare şi stăm cuminţi, ne uităm la televizor şi ne odihnim
nervii. Zău, aşa o să facem! Ce zici?
Persoana întrebată ar putea să-şi amintească subit că de
fapt pleacă de revelion la Baia Mare, Suceava, Topraisar sau
în orice altă extremitate a ţării. Dar nu poate răspunde astfel,
deoarece ştie că va sta acasă şi că persoana cealaltă s-ar
putea să-i telefoneze, ca s-o felicite. Nu poate nici să scoată
telefonul din priză, pentru că în fiecare an directorul general
s-ar putea să le dea un telefon de felicitări. Deocamdată n-a
dat, dar directorii au de multe ori iniţiative neaşteptate.
Aşadar, stă acasă, dar nu poate primi:
— Iubita mea, chiar ieri am discutat cu Fănel cât de bine
ar fi să veniţi şi voi! N-ai idee cât mă bucur! Şi mai ales cât
regret. Pentru că – am uitat să-ţi spun – mama e bolnavă.
Ştii cum e cu bătrânii, la o vârstă.
Mamele bătrâne sunt extrem de utile pentru refuzarea unei
vizite. Referirea la vârstă şi boală e întotdeauna urmată de
un moment intens uman. Vocea interlocutoarei se umple de
îngrijorare:
— Vai de mine! Ce bătrânică simpatică! Dar ce are?
 Cum însă mama e plecată după cumpărături, s-ar putea
să fie întâlnită întâmplător şi încă n-a fost avertizată asupra
bolii pe care o are. De aceea, întrebata răspunde prudent:
— Draga mea, nu ştim nici noi încă: de patru zile ne-am
pierdut liniştea, consulturi şi iar consulturi. E o chestie
foarte curioasă.
Greşeală! Gravă greşeală. Diagnosticul bolii trebuie să fie
întotdeauna extrem de precis. În viaţă, se mai întâmplă ca un
diagnostic să întârzie, dar atunci când te scuzi, trebuie dat
pe loc, fără niciun fel de ezitare. Adversara profită de mica
breşă creată şi pătrunde furtunos în ea:
— Micuţo, ştii ceva? Venim şi-l aducem cu noi pe doctorul
Herpezoglu, văru-meu, îl ştii, ăla blondu’ care cântă atât de
frumos la pian… O consultă pe loc – o aduce şi pe nevastă-
sa, că nu pot să-i spun s-o lase singură tocmai în noaptea
revelionului – şi pe urmă stăm liniştiţi de vorbă, poate ne mai
cântă puţin la pian.
— Vai, iubita mea, de ce nu mi-ai spus mai devreme?
Chiar ieri a fost acordorul şi mi-a poruncit să nu ne atingem
de pian două luni, că trebuie să-i pună nişte corzi care sunt
planificate la magazin abia pentru trimestrul întâi poate.
Dacă ştiam mai devreme…!
— Lasă, dragă, nu te frământa. Ce contează! Principalul e
sănătatea mamei tale. Îl aducem şi aşa, chiar dacă n-o să
cânte la pian. E un medic excelent.
Aici e nevoie de o contraofensivă necruţătoare.
— Micuţo, iubito, au fost în consult doi profesori şi au
spus că pe mama au îmbolnăvit-o tot felul de dobitoci care i-
au administrat o medicamentaţie contraindicată. Le-am
promis că n-o s-o mai vadă nimeni, până nu se întorc
profesorii de la Paris. De altfel, am uitat să-ţi spun, din cauza
suferinţelor starea ei nervoasă e foarte gravă. Ştii vasul acela
splendid de lut pe care l-am cumpărat de la Govora? Nu mai
e. L-a spart în capul unui medic.
— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, draga mea.
Nu lovi adversarul, o dată ce a căzut la pământ.
 — Vai, pisicuţo, dar ce are a face. Poţi veni cu doctorul,
numai să nu-i spui lui mama că e doctor. Prezintă-l ca
inginer. Să aveţi numai grijă, în cursul nopţii, să nu vă
scăpaţi din greşeală, să nu-i spună cineva doctore, că
mama… Mi se pare că îl şi cunoaşte puţin, dar poate îi
puneţi nişte ochelari fumurii.
— Da’ lasă-l naibii, mi-o fi văr, da’ ce nevoie avem de el?!
Ce, nu putem să ne distrăm şi fără el? Venim fără el.
Iată deci că adversarul s-a ridicat din nou de la pământ. E
cazul să fie scoasă la iveală arma supremă. Rezerva
strategică zdrobitoare a femeilor sunt consorţii lor: ele nu ies
niciodată din cuvântul soţului, sunt extrem de ascultătoare,
şi tot ce îi refuză unei alte femei îi refuză numai din cauza
soţului. Dacă ar fi după ele…
— Perfect, pisicuţule! Veniţi fără doctor! Vai, cât mă bucur
că o să fim împreună! Ah, cât aş dori să fie şi Fănel de acord!
Pentru că, ştii şi tu, trebuie să-l întreb mai întâi pe el dacă e
de acord. Dar o să fie! Ştii şi tu că la noi în casă, chestiile
astea el le hotărăşte.
La celălalt capăt al firului, mirare discretă, împletită cu o
undă delicată de milă binevoitoare.
— Scumpa mea, n-ai idee cât de rău îmi pare. Deunăzi,
când ne-am întâlnit, mi-ai spus că la tine în casă tu
hotărăşti. Dar te înţeleg şi poate e mai bine ca el să decidă. În
fond, el e bărbatul. Şi, în plus, el primeşte întotdeauna nişte
sfaturi atât de bune de la maică-sa, încât ar fi şi păcat să nu
le asculţi orbeşte.
— Ei, n-o lua şi tu aşa pisicuţule, că ţi-am explicat
deunăzi… a! acum îmi aduc aminte că nu ţi-am explicat! E o
situaţie specială, îl menajez numai câteva zile, până-i trece
necazul. Nu ţi-am spus? I-au tăiat la serviciu limba.
— Alo, alo! Te-am auzit bine? Cum ai zis?
— Scuză-mă, dragă, sunt zăpăcită. Vreau să spun, ştii şi
tu că Fănel ştie la perfecţie franceza şi avea la leafă o
suplimentare de limbă străină şi i-au tăiat-o până se
reorganizează calcularea unor sporuri şi e necăjit, şi atunci
câteva zile îi dau impresia că nu ies din cuvântul lui.
— Foarte bine faci, foarte bine. Mirciulică al meu ştie şi
engleza, vasăzică una în plus faţă de Fănel al tău şi mă
gândesc cu îngrijorare ce-o să fie, dacă nu cumva, cu
reorganizările astea, nu i le taie şi lui. Ştii ceva? Mai bine nu
mai vin la voi. Mai bine îl întreb şi eu mai întâi pe Mirciulică.
— Cum vrei, draga mea. (Ton uşor înţepat.) Eu te-am
invitat din inimă, ţi-am spus, aveam totul pregătit. Dar dacă
voi nu vreţi să veniţi…
Imprudenţă. S-a simţit prea sigură de ea. A ieşit din
tranşee. Adversarul profită imediat:
— Uite, dragă, nu vreau să am reproşuri de la tine! Decât
să am pe urmă reproşuri, mai bine venim şi gata!
— Spuneai că vrei să-l întrebi pe Mirciulică.
— Scumpo, la noi e altfel. Mirciulică, dacă am zis eu ceva,
nu crâcneşte. De altfel, îl ştii: pe el să-l laşi în colţul lui, să se
uite la televizor.
— Atunci e splendid! Atunci e sigur: veniţi! Iubito, nu ai
vreo rudă care se are bine cu progresul?
— Progresul? Care progres?
— Cooperativa. Că ne e televizorul defect. La ultimul meci
de fotbal, alergau ăia pe teren cu patru picioare. Nu ştiu ce
are imaginea, că se vede dublu.
— Fugi, dragă, că e de la ei, din studio. La meciuri au
aparate vechi. N-ai observat că la toţi jucătorii le fumegă
picioarele? Aşa se vede, că păstrează aparatele bune pentru
conferinţe.
— Nu, scumpa mea, a venit unul şi a spus că trebuie să-i
schimbe piesa aceea… nu ştiu cum îi zice… cu care prinzi
undele alea… cum le zice? Undele cu care… în sfârşit, e clar,
e stricat. Şi îi ştii: până îl repară, trece anul.
— Draga mea, îmi dau seama în ce hal trebuie să fii. Toate
se strică în casa voastră: televizorul defect, pianul fără corzi,
mama bolnavă, şi Fănel săracul, chiar dacă făcea eforturi
teribile să-i între în cap franceza, dar sporul ăla tot conta…
Cealaltă persoană oftează. Distinct, ca să se audă. De fapt,
oftează şi de uşurare. N-a divulgat nimic: nici cine vine la ei
în vizită – căci există întotdeauna primejdia ca vreunul din
invitaţi să se scape (mai ales că bărbaţii sunt foarte
nepricepuţi în chestiile astea: s-ar putea ca tocmai lui
Mirciulică să-i spună că se duce la Fănel) – nici ce vor
mânca, nici pe ce căi s-au aprovizionat. Toate astea se
povestesc după revelion: „A venit pe neaşteptate – cine crezi?
– …şi a adus – pe cine crezi? – şi aveau braţele pline cu… –
cu ce crezi? – din întâmplare, dragă, ca să vezi că atunci
când nu-ţi faci planuri…“
Cât v-am spus toate astea, la celălalt capăt al telefonului,
adversara – după ce a auzit oftatul – a elaborat alt plan.
— Scumpo, prea multe nenorociri s-au strâns pe capul
vostru! Trebuie să vă recreaţi, neapărat! Ştii ceva? Îl conving
pe Mirciulică, luăm un taxi şi venim cu televizorul nostru! O
să dăm un ban, e cam greu televizorul, dar nu eşti tu
prietena mea cea mai bună?
— Sunt, pisicuţule, dar tu ce voltaj ai la electricitate?
— Voltaj? Trebuie să fie la fel? Voi cât aveţi?
— Noi? Cât avem? Stai să socotesc… Nu ştiu precis, dar e
invers ca al vostru, că nu mai departe decât miercurea
trecută îmi amintesc că Fănel, când a venit reparatorul acela,
l-a întrebat dacă nu poate să împrumute televizorul de la
nişte prieteni foarte buni, adică voi, iar reparatorul s-a
interesat de voltaj şi i-a spus că toată casa o să ia foc şi
degajă şi raze din acelea radioactive, ştii tu, care fac rău la
ficat. Dar ce importanţă are! Adu-l, poate nu se întâmplă
nimic. Oricum, eu cred că şi de revelion pompierii lucrează.
 — Draga mea, ştii să păstrezi un secret?
— Mă cunoşti doar.
— Nu, nu, vreau să spun un secret adevărat. Al căsniciei
mele. Al vieţii mele cu Mircea.
— Iubito, ştii că mie poţi să-mi spui orice. Are ceva? Are
vreo boală? Are vreo legătură cu vreo femeie? Drept să-ţi
spun, nu pare. Pare foarte liniştit, nu e tumultuos ca Fănel al
meu, care chiar mă oboseşte…
— Lasă-mă, dragă, să-ţi spun! Nu e asta. Nu ne potrivim la
gusturi: lui îi place să se uite la ecranul ăla pitic şi eu, mă
ştii, sunt mai intelectuală şi mai rafinată: au programe
sărace, mie îmi place să vorbesc eu, nu să ascult pe alţii. Aşa
că venim fără aparat, stăm numai de vorbă, numai noi două,
şi pe bărbaţii noştri îi lăsăm să bea un pahar.
— Perfect, vino! O să-l mai întreb pe Fănel… cum ai zis,
Fănele? (Pauză. Tare:) Dar ce-o priveşte asta pe ea? Dar ce,
crezi că ea are prejudecăţi?
— Ce e? Ce e? Hai, dragă, spune-mi, că sunt curioasă, nu
mai sta de vorbă cu el, spune-mi ce zice.
— Nimic. N-are importanţă. Zice că vin aici bunicii lui din
cooperativa agricolă din Văleşti, le-a dat cooperativa un fond
special să-şi pună dantura la institutul stomatologic şi Fănel
crede că o să te deranjeze, dar sunt foarte simpatici: brigada
lui, pe vremea când lucra, îşi făcea planul, şi o cheamă Fănel
şi pe maică-sa, ca să se adune cu maică-mea, bătrânii între
ei, dar i-am spus lui Fănel că tu n-ai prejudecăţi, în fond
trebuie să respectăm oamenii în vârstă, o să fie foarte
simpatic.
— Splendid! Draga mea, dar dacă petreceţi atât de bine,
atunci nici nu mai aveţi nevoie de noi… Noi voiam să venim
numai ca să vă consolăm, că mi-ai spus că sunteţi singuri!
— Ţi-am spus aşa, că Fănel nu apucase să mă anunţe.
Acum a intrat pe uşă. Mi-a spus când îşi scotea paltonul.
— Dă-mi-l, o clipă, şi pe el.
— Îşi scotea paltonul într-o grabă teribilă şi a şi alergat în
baie. Cum iese, îi spun să te cheme.
— Lasă, drăguţo, nu mai e nevoie. Eu, să-ţi spun sincer,
am vrut să venim la voi numai ca să avem un motiv să
scăpăm de Gavrilescu, care vrea neapărat să aterizeze de
revelion pe capul nostru.
— Care Gavrilescu? Tovarăşul Emil Gavrilescu? Tovarăşul
director general? De ce nu mi-ai spus, dragă, de la început?
— Intrase Mirciulică pe uşă cu el împreună şi n-am putut
în prezenţa lui şi…
— Dar ce i-a venit să vină la voi?
— Carierist, îl ştii…
— Tovarăşul Gavrilescu, carierist? Vai, scumpiţo, fii atentă
ce spui. Dar nici nu te înţeleg, draga mea: voi sunteţi mult
mai mici în grad, Mirciulică al tău e categoria… nu ştiu, e
atât de mică, am şi uitat a câta. Ce interes ar avea Gavrilescu
să vină la voi pentru carieră?
— Vine ca să se pună bine cu Tomoroga.
— Tomoroga? Care Tomoroga? Tovarăşul Alexandru
Tomoroga? Dar cum de vine tovarăşul Alexandru Tomoroga
la voi?
— A, îi ştii pe ăştia marii: l-a apucat aşa un hatâr, că
nevastă-sa e prietenă cu Ciuculete.
— Academicianul Ciuculete? Dar cum de el… Ştii ceva,
dragă? Tu ai acolo mulţi pe cap şi trebuie să-i serveşti bine.
Ştii ceva, dragă? Prietena la nevoie se cunoaşte. Vin şi eu să
te ajut!
— Pisicuţule, să-ţi spun drept, de asta te-am şi sondat la
început. Dar acum, după ce am aflat de rudele alea de la
ţară… să-ţi cer să le laşi singure… nu, nu! oricât de prietenă
mi-ai fi, nu pot să-ţi cer un asemenea sacrificiu.
— Lasă, că rudele rămân cu mama.
— Mama e bolnavă.
— Se vindecă! Vin profesorii de la Paris!
— Nu, dragă, nu! Ce-o să zică Fănel?

Şi uite aşa, discuţia porneşte de la început. Dar orice

revelion are un sfârşit: prin februarie, povestirile încep să se
liniştească, prin martie încep discuţiile în legătură cu
concediul. Vara e frumos, e cald. Până prin octombrie, e bine.
Cum ne alegem invitaţii
Bărbaţi, de aci încolo nu mai citiţi aceste rânduri!
Ele se adresează în exclusivitate factorului de decizie, soţia
voastră. V-am mai spus o dată că bărbatul, capul familiei,
hotărăşte în toate problemele mai importante – atitudinea
faţă de rezultatele alegerilor din Basutoland – pe când soţia,
supusă şi iubitoare, îşi rezervă doar chestiunile mărunte – ce
se întâmplă cu banii de leafă şi pe cine invităm în casă.
Orice matroană (cuvântul nu se găseşte în dicţionarul
nostru enciclopedic, dar am putea să-l definim ca femeie
căsătorită şi respectabilă) ştie că desfăşurarea unui bun
revelion depinde de compoziţia participanţilor. În orientarea
unui colectiv, compoziţia e tot atât de decisivă ca în chimie:
spune-mi ce compoziţie ai şi îţi spun cine eşti. Soţia cunoaşte
din instinct principiile unei compoziţii sănătoase. De pildă, că
prietenii soţului ei nu sunt persoanele cele mai potrivite de
invitat. Au o influenţă nesănătoasă asupra lui. De asemeni,
rudele soţului: persoane neindicate. Dar rudele proprii ale Ei
– chiar atunci când au cusururi – ridică grave probleme de
obligaţii şi responsabilităţi. Un alt principiu, pe care însă o
soţie nu-l recunoaşte public niciodată, este de a nu invita
perechi în care se găsesc femei mai frumoase decât ea.
Pac! chiar acum, femeia care a citit aceste rânduri s-a
controlat, întrebându-se: „Oare eu fac aşa? Nu! Eu nu sunt
ca ele!“ Iar dacă e feministă, zice chiar: „Noi nu suntem aşa!“
În sfârşit, orice gazdă bună se îngrijeşte şi de mâncare. La
stăruinţele soţului – că n-ar exista o cantitate suficientă de
băutură – răspunde invariabil:
— Dar cât o să bea, dragă? Ce-i la noi? Las’ să fie mâncare!
Femeile nu beau mult.
O să vorbesc altădată şi despre principiile soţilor, dar în ce
priveşte factorii de decizie – soţiile – cam la asta se
mărgineşte totul. E drept, unele se îngrijesc să invite şi pe
maistrul, pe directorul, într-un cuvânt pe şeful direct al
soţului. E dovada unui sublim spirit de sacrificiu în favoarea
carierei tovarăşului de viaţă. Dar, de la o vreme, acest sistem
s-a demodat. Nu e rentabil, din cauza numărului mare de
şefi existenţi în unele unităţi (luaţi, de pildă, unele trusturi
de construcţie), ceea ce măreşte enorm preţul de cost al unei
serate. S-a demodat şi din cauza reorganizărilor: hrăneşti o
noapte întreagă un om şi te pomeneşti că dimineaţa a fost
retrogradat (sau chiar avansat într-o muncă importantă,
unde nu-i face plăcere să aibă lângă el un cadru care-i repetă
mereu:
— Îţi aduci aminte, măi Mitică, ce-am mai tot băut în
noaptea aceea la mine?)
În general, chestiile astea neprincipiale, lucrate gros, nu
mai ţin; o seamă de organizatoare îşi dau seama că trebuie
să treacă la metode mai subţiri. Sfaturile pe care vi le dau
mai jos nu-s scoase din capul meu, ci culese din experienţa
lor.
 Dată fiind antipatia existentă faţă de carierism, gazda
pricepută nu uită să invite şi un om cu o funcţie modestă. Va
avea grijă să-l prezinte tuturor invitaţilor şi – când
respectivul şi soţia lui nu-s în imediată apropiere – să dea
lămuririle de rigoare, cam aşa:
— E un om simplu, e numai şofer de camion, dar noi nu
ţinem la funcţie. Pe noi, draga mea, ne interesează
caracterul. Am fost prietenă din copilărie cu nevasta lui – o
femeie simplă şi ea – şi înţeleg să rămân prietenă şi azi, când
Gicu al meu e cineva. De fapt, asta contează în viaţă, căldura
omenească, chiar dacă nu e decât un şofer.
Asiguraţi-vă deci că toţi musafirii ştiu că aţi invitat cel
puţin şi un om cu o funcţie mai mică decât a soţului (dar din
alt sector: să nu se creadă că vreţi să-l faceţi popular). Veţi
vedea că gestul produce impresie.
— Soţii Chiriacescu? Oameni puţin cam naivi, dar de
suflet, domnule.
Dacă puteţi face rost de un recent retrogradat sau
sancţionat, e şi mai bine.
— Ai văzut, domnule, ce caracter? Ştiau că a păţit-o de
curând, dar nu s-au sfiit să-l invite. Solidari şi la bine şi la
rău. Uite, cu oameni din aceştia mi-ar plăcea să mă
împrietenesc. E drept, el are un post mult mai mic ca al meu,
dar măcar ştiu că mâine, dacă dă măgăoaia peste mine,
băiatul ăsta n-o să-mi întoarcă spatele.
Alt principiu important: nu lăsaţi niciodată omul să bănuie
de ce anume îl invitaţi. Dacă, de pildă, îl poftiţi la
dumneavoastră pe un măcelar, vorbiţi-i de orice, dar nu de
carne. Spuneţi-i că vă interesează conversaţia lui agreabilă,
teoriile lui despre felul cum ar trebui organizată viaţa
teatrală, despre limitele lui Kant şi Hegel, dar nu rostiţi
cuvântul antricot. Dacă el însuşi aduce subiectul în discuţie,
daţi-i o replică plină de indignare:
— Vai, dragă, dar cum poţi să te gândeşti! N-avem nevoie,
dragă. Dar cine n-are azi muşchiuleţ? Ai uitat că Gicu are doi
veri la ţară?… Cum? Zici că îţi face plăcere să aduci neapărat
ceva? Ei, fii serios, lasă, dacă ţii neapărat, adu acolo două
fire de garoafă şi gata!… Cum? Te temi că n-o să găseşti flori
în noaptea aceea? Da’ termină, dragă, ei, ştii că mă supăr?!
Mă rog, dacă ţii neapărat, câteva vrăbiuţe, dar îţi spun, asta
numai ca să închidem vorba şi să nu te mai aud că-mi
pomeneşti vreodată despre chestii din astea.

Fiţi atente nu numai la persoane în sine, dar şi la

potrivirea dintre ele. E normal, de pildă, să aveţi printre
invitaţi şi câţiva – cum se zice – „proprietari de autoturisme
individuale”. Ei pot da ajutor, înainte, la cărarea unor
mărfuri, iar după, la cărarea musafirilor care din diferite
motive nu mai pot efectua pe picioare proprii întoarcerea
acasă; în plus, ei beau mai puţin, maşina fiind a lor şi
temându-se să n-o zgârie. Dar, dacă aveţi printre invitaţi
măcar un singur automobilist, feriţi-vă de a invita persoane
de la controlul circulaţiei. Studiul câtorva mii de cazuri arată
că agenţii de circulaţie şi superiorii lor sunt – în viaţa
particulară, când au fost invitaţi acasă la cineva – oameni
blânzi şi simpatici, tocmai ca să arate că nu-i adevărat ce
spun şoferii pe seama lor. Un studiu statistic, am uitat din
care ţară, arată că agenţii de circulaţie aflaţi la cocteiluri
sunt cu 86,5% mai agreabili decât media invitaţilor. În
schimb, automobiliştii, în asemenea cazuri, sunt feroci. Ei
pot sparge un revelion, povestind o noapte întreagă cine avea
prioritatea în acel moment, desenând scheme pe faţa de
masă (folosiţi neapărat nailon lavabil!) şi făcând diferite
tentative de a căpăta dreptate de la reprezentantul speciei
rivale.

Tot astfel, dacă aveţi la masă un revizor, feriţi-vă de

gestionari şi chiar de contabili; dacă număraţi printre invitaţi
un metalurgist din sectorul de prelucrare, evitaţi cu grijă să
fie pe acolo vreunul de la topitorii, dacă nu vreţi să aveţi
noaptea împănată cu strigăte „din cauza voastră m-au ras de
la premiu!“; nu se vor invita ingineri constructori acolo unde
există arhitecţi, oameni din comerţ acolo unde există
reprezentanţi ai industriei uşoare şi, orice meserie ar avea
invitaţii dumneavoastră, feriţi-vă să chemaţi între ei ziarişti.
Un singur ziarist poate face două duzini de oameni să se
simtă prost („Ăsta te mai dă la ziar! Fii atentă, dragă, ce zici
şi ce faci! Pentru un articol bun, ăsta îl dă la ziar şi pe taică-
su!“).
Scriitorii sunt însă altă categorie şi puteţi invita câte unul
– unul singur, triat cu mare grijă – în caz că aţi verificat cât
de bine sunt cusuţi nasturii celorlalţi comeseni. Într-adevăr,
scriitorii sunt buni ca invitaţi, vorbăreţi, dar au micul defect
de a apuca oamenii de un nasture: „Ai citit ultima mea
lucrare?… Nu-i nimic, o să-ţi trimit un exemplar; până
atunci, stai să ţi-o povestesc!“ Deosebit de periculoşi sunt,
din acest punct de vedere, poeţii. Dacă primiţi vreun poet,
asiguraţi-vă de la cuier că nu poartă la el manuscrise. Poeţii
sunt în stare să facă ore în şir curte oricărei femei, fie ea şi
boccie, până când aceasta le spune:
— Cred că scrii poezii frumoase. N-ai vrea să-mi citeşti şi
mie vreuna?
E momentul cel mai periculos al nopţii. Căci – chiar dacă
v-aţi asigurat că insul nu poartă asupra lui hârtii – nu e
exclus să fie vorba de un poet excepţional, care a reuşit să
înveţe pe dinafară câteva din versurile scrise de el. Scriitorii,
ca şi fotbaliştii, sunt dezavantajoşi şi din alt punct de vedere.
Nu invitaţi vreun fotbalist, decât dacă posedaţi o imensă
cantitate de băutură. Au o extraordinară condiţie fizică (fac
sesiuni speciale de antrenament, la munte, până la patru
dimineaţa) şi pot ruina orice gazdă care n-are pivniţă proprie.
S-ar putea presupune că obţineţi oarecare echilibru
chemând un element de frânare a consumării spirtoase, de
pildă un doctor. Greşeală! E adevărat, doctorii au o influenţă
pozitivă la unele mese: nimeni nu mai bea şi nu mai
mănâncă nimic, fiecare îşi aminteşte că are tot felul de boli.
Acest avantaj e însă întrecut de ponoase: încep imediat
consultaţiile. „Mă doare aici, dar numai când pronunţ
cuvinte cu litera haş. Ce credeţi că ar putea fi? O fi ceva pe
limbă?” Un doctor conştiincios e dator, în asemenea cazuri,
să răspundă pe loc „Vă rog să vă dezbrăcaţi!“ Se ştie însă că
o bună parte dintre doctori nu sunt conştiincioşi: ei dau
asigurări pe loc că nu poate fi vorba de cancer, că, de
altminteri, cancerul pe limbă nu e nevindecabil şi – chiar
dacă nu încep să strige la masă: „următorul! cine mai e la
rând?“ – e aproape sigur că se vor ivi şi alţii: în mai puţin de
25 de minute revelionul dumneavoastră va fi întrerupt de
gemete, vaiete şi plângeri.
Medicii cei mai calificaţi fac faţă acestei situaţii,
descurajând activ încă pe primul venit:
— E foarte interesant ce spuneţi! Vă rog neapărat ca
poimâine să vă prezentaţi pentru analize. Aduceţi un
certificat de la întreprindere, ca să vă pot primi la mine. Vă
înscrieţi pe listă – e foarte simplu, merge repede. După
analizele astea, pe care vi le scriu acum, mai faceţi o serie în
altă parte, n-am adresa la mine, dar puteţi să-mi telefonaţi la
spital, e destul de simplu, de la două noaptea încolo firul e
liber şi mă găsiţi la camera de gardă. Pe urmă…
Am cunoscut oameni care, după o asemenea descriere de
zece minute, se făceau sănătoşi, sau măcar se prefăceau
sănătoşi. Încă mai simplu e răspunsul „şi pe mine!“ Cum îi
spui că te doare ceva, medicul răspunde imediat „şi pe mine!
Tot acolo! Nu e nimica grav.“ În sfârşit, cei mai pricepuţi
dintre ei trec la contraofensivă: „Lasă asta, domnule!
Dumneata ştii în ce situaţie mă aflu eu? Dumneata ştii ce are
de făcut azi un medic?“ Am cunoscut bolnavi care, după
numai cinci minute de plângeri din partea medicului, uitau
de propriile lor dureri şi nu ştiau pe ce uşă să mai iasă.
Oricum, feriţi-vă şi de doctori, măcar de cei în medicină.
Nu vreau să lungesc categoriile de care e bine să vă feriţi;
pe baza exemplelor de mai sus, gazda avizată îşi poate
constitui singură un sistem de gândire. Rămâne să vedem şi
câteva categorii inofensive. E bine să aveţi între invitaţi şi un
tânăr timid. Fiind timid, el va fi mai retras faţă de ceilalţi, se
va izola de conversaţii, va sta mai mult în faţa televizorului.
Mare avantaj: urmărind programul nopţii de revelion, el va
putea să vă anunţe când sunt momentele mai interesante,
care merită să fie văzute. Există însă şi un risc. Fiind timid,
el, ca să vă anunţe cu glas tare, trebuie să-şi strângă forţele,
până îndrăzneşte. Asta poate să-i ia un minut, două. Or, cum
momentele interesante ale programului sunt foarte scurte,
riscaţi – până ce băiatul a apucat să vă anunţe – să vă
pomeniţi în faţa unui mic ecran care vă arată, drept
amuzament de revelion, un dans ce… – dar în sfârşit, nu
vreau să-mi aprind paie în cap şi cu cei de la televiziune
(„răzbunătorii”!).
 E bine deci să aveţi o „bătrână a casei”, specializată în
întreruperi, care nu ezită să vă anunţe imediat ce televizorul
arată ceva interesant. Aici însă se iveşte alt dezavantaj,
deoarece persoanelor bătrâne le place de obicei întreg
programul. (Nu vă spun din ce cauză.) Soluţia este să
conectaţi un tânăr timid, cu spirit critic, la o bătrânică
activă, cu forţă vocală. Puteţi de asemeni invita şi unele rude
de la ţară. Au fost ani când unii, mai ales cu diplome, aveau
prejudecăţi. Nu le plăcea să-şi arate originea decât în „dosar“,
nu şi în viaţa mondenă. Acum însă, prejudecata a trecut şi
vezi pe câte unul, doctor în ştiinţe, care declară foarte
mândru:
— E văru-meu! Cooperativa lor cultivă ceapă!
Spaţiul – literar şi locativ – ne cere să limităm totuşi
numărul invitaţilor care vă încap în casă, mai ales dacă aveţi
dedesubt vecini dornici de linişte. În asemenea cazuri, e bine
să vă asiguraţi dinainte că nu vor protesta împotriva gălăgiei.
Mergeţi la ei cu două zile înainte şi spuneţi-le (mai ales
spuneţi-i ei):
— Draga mea, ne face onoarea să vină la noi personal
tovarăşul X. (Adăugaţi neapărat un titlu: academician,
director general adjunct – nu vă feriţi de precizarea adjunct;
ea diminuează titlul numai în aparenţă, dar, lungindu-l, îl
face mai impresionant.) Îţi închipui ce cinste pentru noi, dar
numai tu, draga mea, ai nişte pahare (sau furculiţe, şerveţele
etc) demne de o asemenea personalitate. N-ai putea să mi le
împrumuţi? Mai ales că mi-ai spus că faceţi un revelion
liniştit.

Persoana va fi măgulită la gândul că are pahare mai bune

ca ale dumneavoastră (lucru pe care îl crede sincer). Dacă îi
aduceţi îndărăt un pahar spart, va fi şi mai măgulită, la
gândul că l-a spart personal tovarăşul acad. prof. dr. dir.
gen. adj. La fiecare zgomot din tavan, care altminteri ar fi
revoltat-o, se va gândi că este produs de piciorul personal al
tovarăşului. Nu zic că o să rabde la infinit, dar până să dea
în plafon cu coada măturii o să se gândească de mai multe
ori.
Există multe astfel de sisteme prin care puteţi asigura un
revelion reuşit. Totul este să daţi dovadă de gândire
organizată, claritate a scopului, ingeniozitate, iniţiativă
personală, răspundere, criterii juste de selecţie, urmărirea
operativă pe parcurs a rezultatelor şi eficacitate. Căci, la
urma urmei, doar nu faceţi revelionul ca să vă distraţi, nu-i
aşa?
Vizita, aşadar, e o chestiune de muncă. Şi la fel cadoul.
Micul nostru tratat despre cadouri se află la compartimentul
cârpacilor în familie, dar sperăm că asta nu va înşela pe
nimeni: e o problemă de muncă.
Arta cadoului
Istoria ultimilor 2500 de ani este istoria artei de a da
cadouri. Grecii antici ştiau că lucrul cel mai important în
viaţă este să te pui bine cu zeii, să le dai cadoul la timp. Ca şi
în vremurile noastre, unul din darurile cele mai apreciate era
carnea. Un cunoscut mi-a spus din sursă sigură că Pitagora,
în ziua când a descoperit teorema care îi poartă numele, a
ordonat jertfirea a două sute de boi – modest comision
pentru zeul care îl inspirase. Se spune că de atunci, ori de
câte ori apare o idee nouă, boii tremură.
Episodul Pitagora ne-a demonstrat un lucru. În tot cursul
civilizaţiei, lumea a considerat drept artă numai faptul de A
DA cadouri; nimeni nu a observat vreo artă de A PRIMI
cadouri. De ce? După cugetări, am ajuns la concluzia că
oamenilor li se pare mai uşor să primească decât să dea.
Dar faptul de a da procură o plăcere mai îndelungată: căci,
dintre doi oameni, cel care a dat îşi aminteşte mai multă
vreme. Trebuie să recunosc că în această privinţă sunt
înzestrat cu o memorie prodigioasă. În 1949, nevastă-mea
mi-a scos din dulap şi i-a oferit unui văr de-al ei o cravată
de-a mea: nici până azi n-am putut s-o uit.

Cui să-i dai, când să dai şi mai ales ce să dai e o

frământare între nenumărate posibilităţi, pe când a primi
pare simplu, cel puţin la prima vedere; faptul e împlinit şi
nu-ţi mai rămâne decât să exclami:
— Vai, dragă, m-ai supărat! Nu era nevoie să te deranjezi!
Vă recomand acest protest ca fiind sigur şi lipsit de orice
riscuri. Am cunoscut o singură excepţie – cu un sfârşit de
altminteri tragic – un om care, când i se spunea „vai dragă,
dar nu era nevoie! mă supăr!” răspundea „nu vreau să te
supăr!” şi îşi lua pacheţelul înapoi.
Din reconstituirea făcută de organele procuraturii şi
miliţiei a reieşit că individul efectuase în optsprezece ani nu
mai puţin de 242 vizite, toate cu una şi aceeaşi cutie de
bomboane. Nenorocirea a făcut ca la a 243-a vizită uşa să-i
fie deschisă de un copil insuficient educat. Acesta, în loc să
folosească formula cu „mă supăr”, a luat cutia, a deschis-o, a
servit pe toată lumea şi… – dar poate că veţi citi aceste
rânduri de sărbătorile iernii sau ale primăverii, cum se
spune, şi n-aş vrea să vă zgudui. Am menţionat tragedia
numai ca să vă conving că toate teoriile de până la mine sunt
unilaterale: există o artă şi în PRIMIREA cadourilor.
Am cunoscut femei admirabile care, atunci când apari la
uşa lor cu un semn de carte – din acelea de piele, mărunţite
la extremităţi ca tăieţeii – au puterea de a mima un surâs de
extaz:
— Ah, n-ai idee ce bine ai nimerit-o! De când îşi dorea
bărbatu-meu un semn de carte! De ani îl rog să nu mai
îndoaie foile!
Cu o putere de neclintit, ele iau semnul de carte şi îl
aşează pline de veneraţie într-un sertar, lângă celelalte patru,
primite în aceeaşi zi. Un statistician suedez a calculat că
numărul celor care dau semne de carte este de 28 ori mai
mare decât al celor care le folosesc. Când se va scrie o istorie
a veacului XX, printre martirii lui vor fi trecuţi şi cei care
dăruiau şefului lor un televizor „Orion” şi primeau anual, ca
revanşă, un semn de carte. Cea mai sublimă călire am
observat-o însă la unii tovarăşi cu munci de răspundere care
primesc cadou din partea personalului nişte mape cu
călimări în formă de butuc sau buturugă. Nu ştiu dacă aţi
apucat să vedeţi mapele acelea în piele extrem de groasă (se
poate omorî cu ele un elefant), însoţite de două buturugi
drăguţe de lemn pictat în galben, cu cerculeţe (una pentru
cerneală albastră, alta pentru roşie), cu un tampon de
sugativă în formă de buştean şi un păhărel de lemn bogat
ornamentat, în care ar urma să fie ţinute creioanele. Am
văzut cu ochii mei bărbaţi care primeau acest dar fără ca
măcar un muşchi de pe faţa lor să tresară. Nu ştiu în ce secol
au fost inventate micile buturugi-călimară, dar sunt sigur că
erau creaţia unor funcţionari persecutaţi de şeful lor:
— Las’ că-i arătăm noi lui! Nu mai e mult şi vine ziua lui
de naştere! Îl învăţăm noi minte! Buturuga!
Victimele de azi ale acestor atentate, oameni care scriu cu
stilouri şi pixuri, reuşesc adesea să păstreze mapa şi
călimările la ei pe birou trei şi uneori chiar patru zile. Cam
prin a cincea zi, încep să se simtă încurcaţi şi să-i spună
secretarei:
— Splendide obiecte! E păcat de ele să se strice aşa! N-ai
putea să le păstrezi mai bine undeva?
Alţii sunt apucaţi de o dragoste subită pentru munca
obştească:
— Ar trebui totuşi ca de trusa asta să se bucure întregul
colectiv! N-ar fi mai frumos s-o dăm la sindicat?
E rândul celor de la sindicat să-şi arate marea lor preţuire
pentru munca în rândurile tineretului:
— Tinerilor le plac lucrurile frumoase, tinereşti! Ce-ar fi să
trimitem mapa asta la organizaţia de tineret?
O dată cu vasta activitate de alegere a cadoului, una încă
şi mai vastă se dezlănţuie, de câteva ori pe an, în legătură cu
felicitările pentru diferite sărbători. Vezi secretare
încercănate şi şefi extenuaţi: ai putea să juri că economia
noastră s-a îmbogăţit cu nu ştiu ce invenţie genială, dar nu…
– subit îţi aduci aminte: au făcut listele, cui să trimeată şi cui
(faţă de anul trecut) nu, cine mai e acolo şi cine nu mai e
acolo.
— Să-i trimitem şi dobitocului ăsta, că poate mai avem
nevoie de el cândva.
Iar dobitocul, încântat, trece în revistă o nouă imprimată
cu felicitări; n-o citeşte, dar îl interesează numărul total. O
sărbătoare cu sub 30 e semn rău: poziţia ta socială începe să
se clatine. În anii când scriam critică literară şi, uneori, mă
mai lansam şi în atacarea violentă a lipsurilor de la lăptării,
scoteam peste sută.
— Ia vezi, nenorocitul ăla nu cumva a rămas din greşeală
pe listă?
Căci a da cui nu trebuie e o greşeală tot atât de mare ca şi
a nu da cui trebuie. Dar să lăsăm fluturaşii festivi ce se
îndreaptă zburând spre coşul de hârtii, şi să ne întoarcem la
cadourile propriu-zise.
Extrem de mare tărie de caracter dovedesc oamenii ce
primesc diferite obiecte unite prin faptul că-şi găsesc
folosinţă îndeosebi sau chiar numai şi numai prin greutatea
lor: busturi de compozitori şi de ipsos, tigri de metal, imitaţii
de lămpi de miner, globuri teşite parcurse de ninsori
interioare, mici roţi dinţate, haltere în formă de scrumiere,
dulăi de sticlă verde. În timp ce victima examinează uluită o
bucată de fier ce seamănă cu o clanţă medievală, ofertantul
explică zâmbind cuceritor:
— E pentru birou, e o greutate pentru presat hârtiile.
Cei care scriu în chestionare că au învăţat limba franceză,
nu uită să adauge:
— E un presse-papiers.
Numărul obiectelor ce se dau ca să nu ia vânt hârtiile de
pe birou este de-a dreptul uluitor: capeţi impresia că unii
tovarăşi lucrează în mijlocul unor uragane.
Făcând un inventar al acestor obiecte, am ajuns la
concluzia că darul este o componentă din cele mai
importante ale economiei: uitaţi-vă într-un magazin şi
întrebaţi-vă câte din obiectele de acolo s-ar vinde, dacă n-ar
exista vechile răzbunări de familie pe care le numim de obicei
cadouri.
Comerţul, dinamic ca întotdeauna, ori de câte ori observă
că un stoc mare de mărfuri dintr-un magazin a atins limita
supremă a inutilităţii, îl grupează imediat într-un magazin
specializat sub firma „Cadouri“. Şi e îmbucurător să vezi că
numărul magazinelor de „Cadouri” nu încetează să crească.
 Iată câteva din motivele care mă fac să declar că toţi copiii
ar trebui educaţi de la cea mai fragedă vârstă, să ştie cum se
primeşte un cadou. Un mijloc excelent de călire îl oferă
şcoala. N-o să uit niciodată figurile eroice ale copiilor din
cartierul meu în zilele de distribuire a premiilor de sfârşit de
an. Toate cărţile ilustrului prozator Matache Ajoienei, pe care
noi, vârstnicii, având încă în persoana noastră multe
rămăşiţe ale vechiului, ne ferim să le atingem, ambele volume
ale trilogiei „Ce largă mi-e ograda!“ (volumul al treilea
urmează să apară la anul, după cum mi-a spus psihiatrul
redactorului de editură căruia îi sosesc manuscrisele lui
Ajoienei) sunt înmânate la fiecare sfârşit de an elevilor
premiaţi, laolaltă cu o cunună”6. Învăţaţi de mici cu
asemenea daruri, copiii se dezvoltă ca oameni care, mai
târziu, pot face faţă cu calm celor mai grele încercări.

6 Spini? Lauri?
 Trebuie să recunosc că am şi eu micile mele momente de
sadism, când ofer câte unui prieten vreun volum de poezii.
După ce un tovarăş luase într-o şedinţă poziţie împotriva
mea, le-am trimis cadou celor doi băieţi ai săi o tobă şi o
trompetă. Pentru spargerea unei căsnicii, în caz că soţii
locuiesc la etaj, cadoul ideal este un câine: bărbatul va dori
să-l păstreze, ea va refuza să şteargă. În cazul celor care se
lasă de fumat, o mică brichetă face minuni: la 17 ani, când
m-am lăsat prima oară, am primit un port-ţigaret de piele.
Cei mai dinamici sunt fumătorii de pipă: de câte ori se lasă
unul, ia pipa, o spală şi o transmite altuia: am cunoscut pipe
care trecuseră prin zece danturi. La ultima mea abandonare
anti-tabagică, atunci când am primit ca din întâmplare un
cartuş cu zece pachete de ţigări străine, le-am povestit
tuturor că amicul nostru (cel ce-mi trimisese cartuşul) are un
portvizit învechit: de ziua lui, am avut satisfacţia să-i văd
soţia scoţând opt strigăte de extaz şi mulţumire de opt ori la
rând, căci primise opt portvizituri. Jocul ei de scenă era
magnific; dacă bărbaţii mai ştiu câte odată să dea cadouri,
femeile sunt de neîntrecut în arta de a le primi:
— Vai, draga mea, nu m-am aşteptat la un lucru atât de
minunat! (Scorpie, crezi că nu mai ţin minte că acum opt
luni, la ziua Adelei, ai purtat bluza asta? Îmi dai mie lucruri
purtate?!)
— Ah, dragul meu, dar nu se poate, îl bem împreună! (Îmi
aduci mie vin oţetit şi crezi că o să scapi aşa?!)
— Splendid ambalaj, nici nu îndrăznesc să despachetez!
(Mă tem că iar mi-ai adus afuriseala aceea de marţipan!)
Arta feminină de a primi cadouri e o artă a previziunii şi
teleghidajului:
— E o petrecere foarte intimă, vin doar Ioneştii, nu vreau
să mai afle alţii că e ziua mea – ah, m-am scăpat, nu voiam
să ştii nici tu! – şi te rog să nu-mi aduci nimic!
— Ascultă, nu cumva să te foloseşti de faptul că acum
două luni ai aflat din întâmplare că am 37 la pantofi!
— Grigore al meu nu poate suferi cadourile: se teme să nu
se creadă că din cauza cadourilor are de gând să vă
avanseze!
— M-am supărat. Am auzit că ai de gând să-mi aduci un
sticloi de parfum! Să ştii că mă supăr! Dacă insişti, dă ceva
mic acolo, un Chanel 5, că-i mai modest!
Arta teleghidării cadourilor atinge o precizie maximă în
cazul plecărilor în străinătate. Caracteristica omului care îţi
cere un cadou din străinătate este convingerea lui
nestrămutată că lucrul râvnit ar fi cât se poate de ieftin, o
adevărată pomană:
— Dragul meu, te rog să-mi aduci şi mie ceva, e un fleac!
La ei acolo e o nimica toată, se dă aproape pe gratis…
— Dragă, să nu râzi de mine că mă obosesc să-ţi cer un
lucru atât de mărunt, dar la ei e pur şi simplu un fleac…
— Un magnetofon japonez, un fleac, toţi se plâng că
japonezii le fac concurenţă la preţuri de pomană.
N-o să mă credeţi, dar o dată, când aveam de transmis
nişte reportaje din Elveţia, un amator se băga mereu pe firul
telefonic şi îmi striga:
— Drăguţă, dacă tot eşti acolo, adu-mi şi mie un mic ceas
elveţian de aur, la ei e un fleac…
Toată economia mondială e compusă numai din fleacuri.
Dar şi inventivitatea răspunsurilor e uneori uluitoare:
— Dragă, am căutat în toată Londra şi n-am găsit o
cravată. Ai avut ghinion, am nimerit acolo tocmai în sezonul
de preschimbare a cravatelor.
— Scumpa mea, n-am putut depăşi greutatea la avion şi ţi-
am trimis-o prin poştă; sper că escrocii ăia n-o s-o reţină pe
undeva.
— Frate iubit, la Paris se opreşte apa şi m-am dus în alt
arondisment să mă spăl şi când m-am întors să-ţi cumpăr
chestia aceea intrase magazinul în renovare.
— Dom’le, am răscolit toată America şi n-am găsit jocul
acela de auto-bridge, dar pot să-ţi recomand trei parteneri de
la I.A.L.
— Iubitule, ţi-am adus cu avionul o maimuţă africană, dar
a trebuit s-o arunc deasupra Mediteranei, din cauza vămii
italiene.
— Fii calm, nu leşina, nu exploda, te rog, nu da din
picioare, li se terminaseră toate cutiile de valium, nici nu mai
e la modă, dar ţi-am adus nişte bromoval… nu mă lovi, te
rog, nu mă lo…!

Mulţumită lipsei de spaţiu, închei cu câteva sfaturi rapide

privind ambele arte, de a da şi de a primi: Nu promiteţi
niciodată flori. Nu e sigur că le veţi găsi. Promiteţi oricând
ghivece. Florăriile sunt pline. În lipsa unei flori, un ghiveci
frumos de pământ cenuşiu face o impresie agreabilă. La
urma urmei, din pământ purcedem şi acolo ne vom întoarce.

Toţi autorii declară că nu contează ce dai, contează gestul.

Oferiţi deci ghiveciul cu un gest cât mai graţios. Dacă n-are
nicio floare, puteţi adăuga şi o reverenţă.
 Nu e bine să oferiţi lucruri prea intime (ciorapi, lenjerie sau
parfum). Mai bine dăruiţi un automobil, un frigider ZIL sau
un apartament. Veţi rămâne surprinşi cât de mare efect
poate avea un dar atât de modest. La nunţi, înfiinţaţi-vă
urgent cu un serviciu de ceai. Dacă aflaţi că şi ceilalţi duc tot
câte un serviciu de ceai, nu vă descurajaţi: un statistician
austriac a calculat că o nevastă sparge în capul soţului, în
primul an de căsnicie, două farfurioare, un ceainic şi trei
ceşti. Numărul neaşteptat de mic se explică prin faptul că
multe nimeresc şi pe alături, pe podea sau în zid.
Vreme de câţiva ani, am efectuat o seamă de studii
speciale pentru a preciza deosebirea dintre cadou (sau dar)
pe de o parte şi, pe de alta, plocon, ofrandă, peşcheş, mită,
bacşiş, remiză, ciolan, jertfă, unsoare, atenţie, plicuşor,
gentileţă, mişmiş, facere de cinste, ciubuc, alişveriş, suvenir,
aldămaş, omagiu şi şpagă. Sunt o grămadă de nuanţe subtile
dar, gândindu-mă că poate veţi citi de sărbători aceste
rânduri, nu vreau să vă indispun şi îmi propun să revin mai
târziu.

În concluzie, cadoul ideal e un cal. Dacă anticii puteau să

sacrifice vite, puteţi şi dumneavoastră să daţi un cal-doi
acolo. Când intraţi într-un magazin, pe lângă diferite cozi,
aveţi ocazia să vedeţi o seamă de mărfuri discutabile: cine
poate să ştie dacă Ei sau Lui o să-i placă tocmai stamba asta,
tocmai abajurul ăsta roz cu briz-biz-uri sau spirtiera asta
ultra-practică şi ultra-modernă pentru făcut cafele pe vârful
muntelui, lângă cabană? Caii însă… orice om bine crescut a
aflat: „calul de dar nu se caută la dinţi”. Ascultaţi-mă deci pe
mine, e soluţia cea mai simplă: duceţi-le un cal.
Sfaturi pentru soţii: nasturele
Un mare savant american – sau poate era suedez? nu mai
îmi amintesc bine – afirmă că întreaga istorie a căsătoriei, din
vremea familiei Evadam până în zilele noastre, nu este decât
evoluţia de la măr până la nasture.
A stabilit că muşcarea mărului este înlocuită de
amănuntele gospodăreşti, între care rolul principal l-ar juca,
afirmă el, coaserea nasturilor căzuţi.
De ce tocmai cei căzuţi? Evident, n-ai cum să coşi un
nasture câtă vreme n-a căzut. Împotriva teoriei medicale care
susţine că „inima bărbatului trece prin stomac” (?!)
americanul – sau suedezul? – invocă faptul că mulţi soţi
mănâncă în oraş, uneori pe furiş, pe când în cazul nasturilor
căzuţi se feresc să-i coase în oraş, vom vedea îndată de ce.
Mai există o şcoală, care pune la baza căsniciei amorul sau
chiar atracţia sexuală, dar e vorba de o părere atât de evident
neştiinţifică şi în partea a doua ruşinoasă, încât nu ne
propunem s-o combatem aci. Fapt e că la popoarele care
umblă în văluri, şorţuleţe sau fără nimic – adică ignoră
nasturele – se practică poligamia (a avea mai multe femei în
mod oficial) şi alte obiceiuri: familia propriu-zisă, fermă, aşa
cum o cunoaştem, poate fi găsită doar unde există nasturi.
Teza noastră e şi mai clar demonstrată de existenţa unor
nasturi sau capse care există doar în perechi şi sunt botezate
de croitorese „bărbat” şi „nevastă”; e deci clar dovedită
legătura dintre monogamie şi nasturi, căci niciodată n-o să
găsiţi mai multe neveste cusute pentru un singur bărbat, sau
trei cârlige de tip bărbat pentru o singură nevastă.7

7 Un ilustru cercetător din Adelaida răspunde că teza noastră ar

fi forţată, întrucât e o simplă denumire tehnică: năsturarii
trebuiau să găsească un nume pentru capsele şi cârligele perechi
şi l-au luat pe primul aflat la îndemână. Ce putem oare răspunde
 Dar, oricât ar cântări latura gospodărească, marele rol al
nasturelui se explică mai ales afectiv. Nasturele are o valoare
de simbol. El joacă un rol extrem de mare în viaţa oricărui
bărbat. De acest lucru puteţi să vă convingeţi lesne prin
câteva experienţe. Sunteţi femeie, nu? Ei bine, dacă şeful
dumneavoastră vă critică pentru vreo greşeală, priviţi-l drept
în ochi şi spuneţi-i cu maximum de hotărâre în glas: „Vi s-a
rupt un nasture!“ Efectul va întrece orice aşteptare. Sau să
zicem că în societate soţul dumneavoastră se arată mult prea
politicos faţă de altă femeie, când, evident, ar trebui să dea
patru dovezi pe minut că sunteţi pentru el centrul
universului. Să nu-i adresaţi niciun reproş: mulţumiţi-vă cu
un gest discret în direcţia oricărui nasture, şi îl veţi vedea
cum îşi pierde firul. Experienţa poate fi aplicată, cu egal
succes, în cazul conferenţiarilor, judecătorilor, actorilor, în
general la apariţiile publice.
Distingem în atitudinea bărbatului faţă de nasture patru
faze naturale, numite, pe scurt, faze nasturale:
În copilărie, viitorul bărbat, fascinat de nasturi, începe să-i
taie de la haine – ceea ce fetiţele nu fac niciodată – şi să-i
colecţioneze, sub pretext că joacă fotbal cu ei.
Înainte de căsătorie, viitorul soţ trece printr-o fază
anormală, foarte fugară, arătându-se mai preocupat de
nasturii viitoarei sale partenere de viaţă; dar, scurtă vreme
după căsătorie, grija pentru nasturii proprii reintră în
normal.
Faza a treia, după căsătorie, faza de încheiere, numită
astfel nu pentru că viaţa bărbatului s-ar fi încheiat, cum cred
greşit unii, ci ca să se deosebească de faza precedentă, să
marcheze trecerea de la descheiere.

ilustrei şi venerabilei personalităţi din Adelaida? Eşti tâmpit,

domnule, şi nu ştiu cum îţi permiţi să mă contrazici, cu tot
respectul ce ţi-l datorez în alte privinţe. Mătăluţă n-ai auzit că, la
radio şi magnetofoane, deşi mufele intră una-n alta tot perechi, nu
se zice bărbat-nevastă, ci mamă şi tată? Deci funcţia sexologică e
păstrată, dar dispare instituţia monogamică. Îl întrebăm deci pe
distinsul savant: neisprăvitule, ce mai zici acum?
 Faza a patra, după unii autori zisă şi ultima, este aceea în
care problema coaserii nasturilor şi-a pierdut importanţa,
fiind înlocuită de aceea a încheierii lor greşite sau total lăsate
deoparte. „Vino să te cos“, din faza a treia, e înlocuit prin
„Încheie-te!“; dar, având auzul slăbit, mulţi bătrâni aud
„Încheie!”, nu înţeleg că-i vorba de încheierea nasturilor şi nu
a existenţei, greşeală care poate avea urmări neplăcute.
În lecţia de faţă, ne vom ocupa numai de faza a treia şi
anume de coaserea nasturilor căzuţi sau numai slăbiţi de la
hainele bărbăteşti. Nasturii, ca mărime, după cum a observat
un celebru savant, pot fi de două feluri: mai mici sau mai
mari. (După unele teorii, există şi nasturi mijlocii, dar la
ultimele congrese teza aceasta a fost respinsă.) După loc, ei
se împart în interni şi externi, aceştia din urmă fiind de patru
feluri: la haină, la pantaloni, la cămaşă (şi în general lenjerie)
sau la cutie.
Nasturii lipsă alcătuiesc grupa cea mai importantă. Ei se
găsesc la prăvălie, pe care în lecţia de faţă, ca să înlăturăm
orice confuzie, o vom numi magazin. Magazinele de nasturi,
ca mai toate magazinele, se împart în două-trei categorii:
1) Magazine în reorganizare
2) Magazine în curs de „primim marfă“
şi (după unele teorii):
3) Magazine în funcţiune.
În cel de al treilea caz, al magazinelor în funcţiune, ele
sunt închise, după cum puteţi afla din orarul zugrăvit pe uşa
încuiată.
Un nasture lipsă, aşadar, e un nasture foarte greu de
înlocuit, mai ales că standardizarea vieţii moderne cere ca
toţi nasturii să fie de aceeaşi mărime şi culoare. Din prima
clipă a căsniciei, tânăra soţie trebuie să sublinieze această
mare primejdie şi să exclame mereu:
— N-am mai pomenit bărbat să rupă aşa nasturii! Dar ce
faci cu ei, dragă, cum de reuşeşti să-i slăbeşti aşa? Uite, şi
ăsta, poftim, abia de se mai ţine! Mai bine îl rup şi îl cos iar!
Scopul acestei tactici este acela de a da bărbatului
senzaţia că e permanent vinovat, că e un caz patologic, şi că
ar fi complet pierdut dacă soţia nu i-ar coase nasturii.
 Regula aceasta suferă totuşi unele excepţii, în cazuri
speciale. Dacă femeia a mai avut înainte doi-trei soţi, nu e
bine că ea să spună „N-am mai pomenit bărbat să rupă aşa
nasturii!“ Exclamaţia „N-am mai pomenit aşa bărbat!“ trebuie
folosită doar de tovarăşele aflate la primul lor soţ.

O mare primejdie în această primă fază o reprezintă

armata şi mama. La armată, poate că bărbatul şi-a însuşit
unele cunoştinţe: s-ar putea deci ca el să încerce să şi-i coase
singur. Asta l-ar elibera de sentimentul de permanentă
vinovăţie pe care trebuie să-l aibă un soţ şi i-ar da senzaţia
că ar putea să se descurce în viaţă şi singur. În asemenea
cazuri, e bine să săriţi în picioare şi să-i smulgeţi lucrul din
mână, folosind vreunul din aceste argumente:
— Lasă, că tot nu te pricepi!
— Ăsta nu-i postav de armată, să-l strici!
— Să nu te înţepi la degete, iubitule!
— Chiorule, nu vezi ce aţă ai pus?
— E stofă de patru sute!
Mizaţi pe comoditatea lui şi în orice caz nu întârziaţi
niciodată coaserea unui nasture, atâta timp cât există riscul
de a şi-l coase singur. Cealaltă primejdie o reprezintă mama
lui; în 84 la sută din cazuri – sau 48? o să mai verific –
conflictul cu aşa-zisa soacră porneşte de la competenţele în
cusutul nasturilor. Prin competenţă înţelegem, ca şi în
muncă, două lucruri diferite, uneori opuse: în competenţa cui
intră în lucru şi cât de competent este. Începeţi uşurel:
— Vai, dar cine ţi-a fixat atât de strâns nasturele ăsta? Nu
e loc pentru stofă, te face strâmb.
Însă, în momentul când simţiţi că bărbatul are nevoie, şi
încă foarte urgent, să-i coaseţi nasturele, folosiţi imediat
avantajul, puneţi-l cu fruntea în ţărână:
— N-o să spui că maică-ta ţi-l cosea mai bine?
În niciun caz, nu terminaţi de cusut nasturele decât în
momentul când a mărturisit – şi nu pe jumătate de glas – că
l-aţi cusut mult mai bine decât Ea:
— Spune drept, nu l-am cusut eu mai bine? Sincer!
În primii ani ai căsniciei, unii bărbaţi încă needucaţi îşi
închipuie că a spune sincer înseamnă că poţi să spui altfel
decât soţia. Ei nu înţeleg că a cere părerea bărbatului
înseamnă să-i ceri o singură părere posibilă, şi anume a ta.
Ei trebuie ajutaţi cu răbdare să înţeleagă cum stau lucrurile.
Deci, dacă vă spune că Ea cosea mai bine, aruncaţi imediat
haina şi trimiteţi-l la maică-sa (observaţi cât de corect am
scris, maică-sa: e totuşi o carte literară, şi nu-s frumoase
vulgarităţile cu „mă-sa“. Aşa o fi vorbind la ţară poporul şi
folclorul, dar şi aci trebuie să luăm părţile înaintate, nu pe
mă-sa). Dacă vedeţi că se duce, izbucniţi în plâns, că o
iubeşte pe M-sa mai mult, că încă n-a devenit bărbat etc.
Dacă însă vrea să ocolească, să-şi ia altă haină, strigaţi-i
imediat că nu-i de-ajuns că şi-a rupt nasturele de la una,
vrea acum s-o rupă şi pe-a doua! Regula de aur: Oricum ar
face, daţi-i senzaţia că nu face bine.
Bărbaţii, care se mândresc cu logica lor, observă destul de
iute acest fapt şi încearcă să plaseze câteva cuvinte:
— Oricum fac, nu e bine. Spune, dragă, cum vrei tu să fac
şi aşa o să fac.
Nu cedaţi! E momentul cel mai periculos. Declarându-se
gata să procedeze aşa cum doriţi, masculul vrea de fapt să
scurteze discuţia. Or, dacă a declarat că maică-sa cosea mai
bine, el nu trebuie să scape atât de ieftin! Să ştie altădată ce
are de făcut când i se cere părerea sinceră.
 În această privinţă, mama lui este aliata dumneavoastră.
Din fragedă copilărie, ea l-a învăţat că fără ea ar fi pierdut:
tot ce aveţi de făcut este s-o înlocuiţi pe Ea cu Eu, adică
dumneavoastră. Lucrul e mai complicat când Ea locuieşte în
aceeaşi casă şi poate coase nasturele pe loc. Aşa se explică
violenţa relaţiilor când nora şi soacra locuiesc laolaltă. Este
cunoscut cazul din Houston (statul Texas) când o soacră
texană, nemulţumită de felul cum nora cususe nasturele
superior de la haina fiului ei (era un costum la două rânduri,
iar nasturele respectiv venea exact în dreptul inimii) a tras şi
a nimerit în plin. Noroc că haina se afla pe scaun, aşa că
bărbatul, care stătea la spate, cu coatele rezemate de spătar,
a fost nimerit nu în inimă.
Am vorbit de debutul fazei, până ce soţul se obişnuieşte cu
ideea că sunteţi singura care poate rezolva această problemă.
O dată ce ai monopolul, draga mea, devii stăpână pe situaţie
şi poţi să-i plasezi orice marfă, orice condiţii, că n-are de ales,
decât să se spânzure sau să fugă (de acasă). În momentul
când aţi dobândit monopolul nasturilor, tactica trebuie
schimbată:
Nu mai coaseţi niciun nasture fără să oftaţi.
Nu vă grăbiţi să-l coaseţi. Să vadă ce efort reprezintă asta
pentru dumneavoastră, să vă preţuiască.
Fiţi promptă în ruperea oricărui nasture ce vi se pare slab,
dar pentru coasere puneţi-l să vă aducă lucrul de mână –
aflat însă în altă parte decât cea pe care i-o indicaţi; vezi
lecţia „Găsitul obiectelor din casă“ – arătaţi-i înţepăturile din
deget; subliniaţi că orice moment e potrivit pentru coaserea
nasturelui – afară de acela pe care şi l-a ales el. Insinuaţi,
uşor, prudent, că e un mister cum de îşi slăbeşte firul atât de
repede:
— Iar? Abia l-am cusut.
Măriţi presiunea şi la ciorapi.
— Eu nu ştiu ce faci cu degetele în pantofi, că-i rupi aşa.
— Eu nu ştiu ce călcâie ai tu, de ce nu ţi le răzuieşti cu
piatră ponce. Călcâiul de fier!
— Ţi-am spus să nu-ţi cumperi pantofii ăia. Ţi-au distrus
toţi ciorapii!
— Nu ştiu de ce a trebuit să porţi şi ciorapii ăştia.
Când doriţi ca masculul să mai respire şi să simtă pacea
conjugală, faceţi cu el corp comun contra industriei.
— Deştepţii ăia fabrică nişte ciorapi, parcă ar fi de hârtie!
— Dacă elasticul de la ciorapii ăştia ar trebui să le ţină lor
pantalonii, i-am vedea pe toţi în izmene!
În această fază, a oboselii provocate de coaserea
nasturelui, e lesne să observaţi că şi soacra îşi schimbă
tactica:
— Du-te să ţi-l coasă ea, că ţi-e nevastă!
— Ba să ţi-l coase maică-ta, că ea te-a născut!
Dacă persistaţi ferm în sublinierea eforturilor epuizante pe
care vi le cere întreţinerea lui („te spăl! te cos! te gătesc! te
cârpesc!“) veţi observa că bărbatul devine mai iubitor, mai
atent. Când simte că îi slăbeşte un nasture, el începe să
observe cum v-aţi coafat, vă sărută ca din întâmplare după
ureche, iar dacă nasturele s-a rupt cu totul îşi exprimă
mulţumirea că a cunoscut o femeie superioară ca
dumneavoastră şi aduce vorba despre haină numai pe
departe, iar dacă nasturele e la cămaşă, trage cravata pe
deasupra şi aşteaptă spălatul.
Oricum, în ambele faze, şi atunci când nu s-a învăţat încă
să vă roage şi atunci când l-aţi educat, principalul este să-i
daţi un sentiment de vinovăţie. Orice s-ar întâmpla, e de
vină. Dacă nasturii rezistă, spuneţi-i pe o voce scoborâtă:
— Am impresia că nasturele ăsta nu l-ai dat la cusut
acasă.
Cunosc mai mult de un bărbat care a fost pierdut de
răspunsuri nevinovate, gen:
— Am uitat să-ţi spun că sunt prieten cu un croitor.
— Eram la birou, primeam o delegaţie de notari birmani, şi
a trebuit să o rog pe secretară să mă coase la iuţeală.
— Noroc de Martinescu, adjunctul, îl ştii, ăla care a fost
croitor.

Fiţi atente, că bărbaţii sunt proşti şi se lasă foarte lesne

îmbrobodiţi de „căţeaua aia“, „stricata aia notorie” şi „curba
aia periculoasă” (termeni sub care soţiile desemnează de
obicei fie anumite cotituri în viaţa consortului, fie, mai ales,
personajele feminine care ar putea fi luate în consideraţie de
mascul pentru postul principal de legătură extraconjugală).
Când apare pe o rază de câţiva kilometri în jur vreo femeie
frumoasă, luaţi întâi micile măsuri banale, de rigoare pentru
descalificarea adversarului:
— Are un caracter minunat şi un corp splendid, săraca de
ea. Mi-e atât de milă de ea, că suferă de boala aceea de piele.
Nu se vede nici pe plajă, dar, când am fost cu ea la nămol, ce
crezi? Partea… (urmează descripţia părţii) era complet…
(urmează descripţia modului cum era de complet).
— E foarte drăguţă şi foarte îngrijită. În fiecare săptămână
îşi depilează picioarele. De altminteri, aşa şi trebuie, căci din
asta trăieşte: doar nu-ţi închipui că se îmbracă aşa din leafa
ei de dactilografă?
 — E cea mai drăguţă femeie pe care-am pomenit-o şi cea
mai ordonată. A cunoscut jumătate din orăşelul nostru şi şi-
a scris cu pixuri japoneze de pluş, pe dosul uşii, clasamentul
tuturor bărbaţilor cu care-a avut de-a face: nume, poreclă,
antropometrie, performanţe şi nota pe care i-a dat-o. Şi-a
comandat o uşă nouă.
— E simpatică, şi suntem ca nişte surori. Cum îi face un
bărbat vreo propunere, ea – chiar dacă e la lucru – lasă totul
şi vine să-mi povestească mie.
— Nu ştie nimeni, dar trăieşte cu şeful tău. Cine pune
mâna pe ea, cade electrocutat.

Toate acestea sunt însă mărunţişuri. O soţie expertă ştie

că primejdia nu e acută – chiar dacă s-a întâmplat ceva –
decât în momentul când cealaltă începe să coase nasturii
consortului. Altfel, un bărbat e ca un submarin: se fâţâie
încolo şi încoace, dar revine mereu la baza de operaţiuni.
— Dragul meu, dar nu e nimic mai uşor şi mai plăcut
pentru mine decât să cos un nasture. Eu nu înţeleg cum
poate nevastă-ta să te lase aşa. Mie, din copilărie, îmi plăcea
să cos nasturi la toată lumea.
— Iubitule, nu te uita cât de neîndemânatică sunt. E
adevărat că nu-i cos atât de bine ca nevastă-ta, dar mie nu
mi-a plăcut niciodată să cos nasturi! Eşti în existenţa mea
primul bărbat pentru care cos vreun nasture. Iubirea m-a
transfigurat! Nevastă-ta pesemne că a avut de-a face cu mai
mulţi, nu vreau s-o vorbesc de rău, dar te iubesc prea mult şi
sunt geloasă pe fiecare cămaşă care se lipeşte de pieptul tău.
Crede-mă sau nu, dar eşti primul nasture pe care l-am cusut
în viaţa mea.
Unele, neruşinate, când simt că situaţia s-a consolidat,
încep măsurători ale forţei reale:
— Ei şi ce dacă pun aţă de altă culoare! Las’ să vadă că ai
ajuns să-ţi coşi nasturii în altă parte! Gigele, situaţia a ajuns
intolerabilă: trebuie să alegi între mine şi ea!
— Mişule, totul are un sfârşit; cu nevastă-ta te afişezi
pretutindeni, la cinema şi la plimbare, iar pe mine mă ţii în
ascunzătoare să-ţi cos nasturii!
Am vorbit până acum numai despre nasturii bărbăteşti.
Cei feminini constituie obiectul unei alte lecţii. Mulţumiţi-vă,
deocamdată, cu un principiu de bază: în toaletele
dumneavoastră folosiţi capse, nasturi, broşe, lănţişoare,
lăcăţele, fermoare şi în general încheietori cât mai originale.
Întoarceţi-vă cu faţa, profilul sau spatele spre soţ şi rugaţi-l
pe tonul dumneavoastră de cea mai mare blândeţe
domestică, acela pe care-l folosiţi pentru a anunţa că aţi
văzut în vitrină o pălărie interesantă:
— Tăticule, încheie-mă tu, te rog.
Sau, la operaţiunea contrară:
— Nebunule, iubitule, ajută-mă să mă deschei mai repede!
După ce operaţiunea a fost executată, priviţi-l ţintă şi
schimbaţi brusc tonul:
— Dar de unde cunoşti tu felul ăsta de încheietoare?
Afară de cazul că lucrează în industria uşoară, n-are
scăpare. Iar dacă e de la industria uşoară, abia n-are
scăpare, pentru că aceia, se ştie, nu-s la curent mai
niciodată.
Folosiţi nasturii de damă şi în sprijinul pantofilor. Se ştie
că orice femeie îşi cumpără pantofi cu două numere sub cel
real, închipuindu-şi mereu că e foarte delicată, „mignonă” şi
că pantoful – cuvânt de gen masculin – până la urmă va
ceda. Or, soţia, cum porneşte undeva, i se umflă picioarele.
Fenomenul poate fi studiat statistic la terminarea unui film
sau concert simfonic: bărbaţii se scoală imediat în picioare,
să iasă din sală, pe când femeile zăbovesc, să se încalţe.
Aşadar, dacă vreţi să vă menajaţi picioarele şi ştiţi că aveţi
un soţ zgârcit, care nu se îndură să dea banii pe taxi, ajunge
să-i spuneţi:
— Dragă, o să te rog să mergi în oraş, să-mi cauţi nişte
nasturi de lemn în locul ăstora, că ăştia au aţa tare, dar au
slăbit şi nu mai rezistă mult în autobuz.

Văd că, pe nesimţite, m-am apucat de nasturii de damă.

Mă opresc, cât mai e timp. V-am spus: principalul sunt cei
bărbăteşti. O ultimă problemă: ameninţarea fermoarului.
Fabricanţii noştri, deocamdată, ne-au ferit de această
primejdie, care în străinătate duce la o serioasă relaxare a
moravurilor, căci numai nasturele e simbolul monogamic, pe
când fermoarul – sau zip, cum îi spun americanii – se
complace prea lesne. În condiţiile noastre, fermoarele care să
poată fi puse cu încredere şi să reziste la smuceala stângace
caracteristică bărbaţilor sunt – din fericire – mai rare. De
altminteri (teză pe care încă n-am verificat-o), fermoarele se
strică destul de des şi la femei, vinile fiind împărţite între
producător şi cochetărie:
— Scumpule, mi s-a înţepenit fermoarul, ia vezi tu.
Oricum, fermoar, cârlig, lacăt, orice-ar fi, dacă în viitor se
va găsi ceva care să înlocuiască nasturele bărbaţilor, nu vă
pierdeţi nădejdea! Întotdeauna vom găsi un element cu
ajutorul căruia să putem da soţului un sentiment de
vinovăţie, de la cariera care n-a ieşit cum promitea, de la
micşorarea sau involuţia lefii şi a altor elemente conjugale, de
la apucăturile proaste ale copiilor („nu ştiu cu cine
seamănă”), de la ora de venire acasă, de la deschiderea gurii
(„ţi-am spus să nu iei cuvântul la şedinţa aceea, că n-o să-ţi
meargă bine!“, „ai stricat toată vizita, cu gafa aia a ta!“) şi
până la tăceri („de ce nu răspunzi? parcă aş sta în casă cu o
piatră de mormânt!“ „de ce gâfâi aşa? respiri prea zgomotos,
pentru că s-a aşezat osânza pe tine, mănânci prea mult, mă
ruinezi!“ „de ce gâfâi aşa? respiri prea zgomotos, abia îţi tragi
sufletul, pentru că eşti prea slab, se sugrumă aerul în tine,
nu vrei să mănânci supă, tragi numai la restaurant, şi oţetul
ăla nu poate să te îngraşe”), ca şi la existenţă în general („eh,
dacă nu te luam pe tine, aş fi ştiut eu ce am de făcut, dar azi
e prea târziu“). Dar despre acestea, poate în alte lecţii:
niciodată nu e prea târziu.
 CÂRPACII ÎN RECREAŢIE
O scurtă pauză, înainte de asaltul redutelor finale, care ne
vor arăta cârpacii în perspectivă şi vor răspunde la întrebarea
dacă se poate fără ei. Deocamdată însă:
Asasinul în intimitate
Fiorosul asasin m-a întâmpinat cu un zâmbet blând:
— Luaţi loc, vă rog. Scuzele mele, spaţiul celulei e cam
strâmt. Le-am spus cum e în închisorile moderne, dar îi ştiţi,
nu ţin seama de critică, invocă mereu cauze obiective. Am
impresia că aţi venit aici numai în trecere, în vizită. Sunteţi
noul meu avocat?
— Eu? Nu. Sunt de la ziar.
— De la ziar?
Figura lui se lumină brusc.
— De la ziar, repetă el în extaz. Domnule, tovarăşe, daţi-mi
voie să vă strâng mâna! Când eram afară, citeam ziarul cu o
plăcere imensă, îmi place grozav cum îi luaţi pe toţi la fix.
Mai ales critica, „Omul faţă în faţă cu el însuşi“, toate, mă
rog, bine că îi mai atingeţi pe unii, că nu mai merge aşa! Alea
cu medicii, formidabile! Mă duc la un doctor, îi spun că mă
doare capul şi îmi zice să fac plimbări lungi pe jos. Păi,
spuneţi şi dumneavoastră, ce fel de medicament e ăsta?
Doctorii ăştia sunt nişte ticăloşi cu toţii! Trebuie să daţi în ei
ca la fasole! Şi chelnerii, vă întreb acum între noi, între
bărbaţi, chelnerii parcă sunt altfel? Tot incompetenţi! Şi ăla
care şi-a făcut casă din materiale pe sub mână, şi ăla care
face fotografii la sate şi s-a îmbogăţit, şi ăla cu divorţul, parcă
sunt altfel? Trebuie să daţi în ei, principial, fără milă, să-i
arătaţi cu degetul în faţa opiniei publice, uite-aşa!
S-a oprit o clipă, să răsufle. Oxigenul i-a adus imediat un
plus de inspiraţie:
— Critica ne răcoreşte sufletul! Criticaţi-i, demascaţi-i,
puneţi-i sub reflector, sub lupă, sub oprobiul public,
ridiculizaţi-i, faceţi-i una cu pământul şi, când o rămâne din
ei numai praf şi pulbere, nimiciţi şi praful, nimiciţi şi
pulberea!
— Ceea ce spuneţi, am murmurat eu cam stânjenit,
constituie pentru noi o mare încurajare morală, un imbold în
îndeplinirea sarcinii de a scrie un articol despre
dumneavoastră.
— Despre mine? a întrebat el puţin cam mirat. În fond – a
urmat el după o clipă de gândire – de ce nu? Foarte bine,
tovarăşi, scrieţi! Publicul are dreptul să fie informat.
— Am venit aici numai ca să verific exactitatea unor fapte.
— Vă admir pentru asta! Mulţi ziarişti nu se consultă cu
cel vizat. E o barbarie! Faptele se cer verificate! Faptele sunt
sfinte!
— E adevărat că aţi omorât cinci persoane?
— Cum, întrebă el mirat, despre asta v-aţi găsit să scrieţi?
N-aţi mai găsit alt subiect? Nu avem noi oare la ora actuală
probleme mult mai importante?
— Eu vă întreb dacă e adevărat că aţi omorât cinci
persoane.
— Cinci, cinci, îngână el enervat, parcă numărul importă!
Există la noi un cult al cifrelor, cu totul deplasat. Mă rog,
cinci, dacă tovarăşii cu ancheta spun cinci, înseamnă că e
cinci, e doar specialitatea lor să numere exact, nu-i pot bănui
că m-ar fi încărcat la socoteală. Dar „omorât“ e un fel de a
vorbi; presa ar trebui să se ferească de exagerări. Eu ţin mult
să nu denaturăm faptele. Eu recunosc partea mea de vină,
nu mă dau îndărăt. Adevărul este că i-am lovit, însă faptul că
au murit, asta e altă poveste.
— N-au murit în urma loviturilor?
— Ştiu eu? Dacă erau mai rezistenţi, poate mai trăiau şi
azi. Câţi părinţi nu-şi bat proprii lor copii şi nimeni nu stă
să-i critice, iar copiii, în loc de a muri, cresc şi se dezvoltă! E
deci o chestiune de interpretare. Dar ştiţi cum e: când intri în
gura lumii, nimeni nu te mai scoate. Ce să mai discutăm, n-
are rost…
— Raportul oficial spune: „Înainte de a fi prins, asasinul,
în decurs de trei zile, a omorât cu ferocitate cinci persoane”.
— Şi vreţi să reproduceţi ASTA în ziar?! Eu credeam că
presa noastră are sarcina să se arate obiectivă. Am dat
dovadă de ferocitate numai prima oară, la primii doi. La
ceilalţi, pot chiar să spun că am făcut-o cu regret – vă spun
asta sincer, între noi, la urma urmei nimeni nu mă obligă să
v-o spun – i-am lovit numai ca să şterg urmele, că erau
martori şi puteau depune contra mea. A fost un fel de
legitimă apărare. De ce nu vreţi să vă puneţi şi în situaţia
mea?

— Şi cum aţi vrea să scriu?

— Sunteţi mai competent, e meseria dumneavoastră, nu
îndrăznesc să vă dau sfaturi. Dar, mă rog, ştiţi mai bine ca
mine cum se obişnuieşte; ceva în genul ăsta: „Tovarăşul nu a
reuşit suficient, în unele cazuri, să-şi stăpânească o seamă
de impulsuri, ceea ce a avut, din păcate, unele urmări
negative în existenţa colegilor săi“.
— Perfect. Mi-am notat. Deci, dacă scriu aşa, sunteţi de
acord?
— Nu înţeleg ce înseamnă de acord. De ce să priviţi omul
în mod strâmt, birocratic? Oare numai asta mă
caracterizează pe mine? Dumneavoastră ştiţi oare că pe
trimestrul trei al anului trecut am fost evidenţiat? V-aţi
interesat ce note am primit în clasa a şasea de liceu? Năvăliţi
aşa în viaţa omului şi ştergeţi o existenţă întreagă, cu
buretele, dintr-o trăsătură de condei!
— Aveţi dreptate. Mi-am notat. O să menţionez şi părţile
pozitive.
— Vax, părţile pozitive! protestă el indignat, plimbându-se
prin celulă. Nu vă daţi seama că îmi lipiţi o etichetă pe viaţă?
Publicul nu ştie multe, interpretează defectuos! Eu înţeleg
totul, chiar să mă condamne, că mai există circumstanţe,
prescurtări de pedeapsă, mă rog, dar de ce să publicaţi în
presă? Comiteţi un act ireparabil.
— Nu vi se pare că şi moartea e un fenomen ireparabil?
— Parcă i-am rugat eu să moară. Trebuie să priviţi
fenomenul în ansamblu. Unii mor, alţii se nasc. Luaţi şi
statisticile, avem un spor de natalitate. Dar dacă mă
încondeiaţi în ziar, s-a terminat, sunt un om pecetluit. În
plus, nici nu e cinstit.
— Cum adică, nu e cinstit?
— Aţi uitat că suntem înainte de proces? Dacă scrieţi, o să
influenţaţi verdictul!
— Aveţi dreptate. O să cerem judecătorilor să reexamineze
totul cu propria lor competenţă şi conştiinţă.
— Las’ că ştim noi!
— Atunci, dacă vreţi, o să scriem abia după proces.
— După condamnare? întrebă el stupefiat. Adică, după ce
că mă condamnă, să mai şi scrieţi? Unde s-a văzut ca un om
să fie pedepsit de două ori pentru aceeaşi vină? Şi apoi, mai
există considerente profesionale şi de stat.
— Nu înţeleg.
— Prestigiul! Un asemenea articol ar distruge prestigiul
nostru profesional şi autoritatea noastră în faţa maselor de
oameni ai muncii! Aţi uitat că sunt plasator de cinema?
Lumea va citi articolul şi va crede că plasatorii, în loc să-i
conducă pe spectatori cu lanterna la locurile lor, îi ucid!
Cinematografele se vor goli, statul va pierde sume
importante.
— Aveţi dreptate. O să publicăm şi fotografia
dumneavoastră, să se vadă că nu sunteţi toţi plasatorii, ci un
plasator anumit.
— Şi cu mustaţa, ce faceţi?
— Mustaţa?
— Sigur! Aţi uitat că port mustaţă? Ştiţi cum se
generalizează la noi. Dacă o să-mi vadă poza în ziar, lumea o
să-şi formeze o anumită părere despre oamenii cu mustaţă,
iar aceştia vor protesta la forurile în drept. Nu uitaţi că
ziarele noastre se citesc şi în străinătate. Eu sunt în branşa
cinematografică, vă spun, fiţi atenţi, vom suferi la export. N-
aveţi idee ce pagube poate provoca o critică. S-a publicat
într-o revistă literară o cronică în care se spunea că un film
are slăbiciuni şi din cauza asta, în străinătate, mulţi nu s-au
dus să-l vadă. Cred că şi ministrul adjunct de resort va fi
foarte supărat. Eu v-am prevenit…

— O să încercăm să ne ferim de riscurile astea. O să

scriem cam aşa: „În loc să lumineze cu lanterna, la un film al
studiourilor noastre, de altminteri de excelentă calitate,
dânsul…”
— Dânsul, ce? m-a întrebat el ameninţător. Adică, ce?
— Adică, mă rog, faptele.
— Pleacă, domnule, îmi zise el cu un imens dezgust. Văd
că nu putem să ne înţelegem. Ce valoare au faptele, fără
interpretare? Eu vă spun că ne dăm singuri la cap şi o să
pierdem la export. Există chiar aici în jur atâţia
contravenienţi şi nu înţeleg după ce criterii v-aţi orientat ca
să mă criticaţi tocmai pe mine şi să loviţi astfel în interesele
generale ale statului. Chiar admiţând că unele fapte ar fi
exacte, eu vă spun categoric că publicarea articolului nu este
oportună! Repet: nu este oportună. Gândiţi-vă că de curând
s-a deschis anul şcolar! Dacă ia un elev articolul şi-l citeşte,
cu ce învăţătură se alege?
— Să nu ucizi.
— Fugi, domnule, că asta-i veche, din vechiul testament.
Pentru asta merită să prăpădim spaţiul ziarului? Munca
tipografilor? Vă legaţi de aspecte periferice şi ştiu eu de ce!
Ştiu precis cine v-a montat şi de ce! Dacă îndrăzniţi să
publicaţi articolul acesta criminal, o să primiţi telefoane de
protest, şi nu de la oricine: ştiu eu de la cine! Prestigiul de
aceea se cheamă prestigiu, ca să nu fie terfelit! Şi o să mă
adresez forurilor în drept şi o să spun tot adevărul, de ce ai
scris tocmai despre mine, cine te-a ademenit şi cum te-am
văzut la cinema pe rândul din fund, cu una care nu era soţia
dumitale, în caz că eşti căsătorit, şi nici sora dumitale, în caz
că ai soră, şi, mai grav, că nici măcar nu te-ai uitat la filmul
documentar! Ai încercat să te strecori direct la filmul artistic!
Şi o să cer să merg ştiu eu la cine şi o să vezi ce o să păţiţi cu
toţii, ştiţi voi de la cine! Nu mai vorbesc de tonul pe care-l
folosiţi, că în loc de fapte, persiflaţi şi batjocoriţi! Ce să mai
vorbim? Du-te, domnule, şi scrie-ţi mizeria de articol…

Am izbucnit în plâns şi am încercat să-i sărut mâna,

bâiguind în neştire:
— Iartă-mă, te rog, iartă-mă…
Ieşind ruşinat din celulă, l-am auzit murmurând:
— Şi se mai miră unii cum ajungi să omori!
În locul articolului despre cele cinci crime, am transcris
convorbirea de mai sus şi i-am arătat-o şefului meu de la
redacţie. A citit-o cu oarecare îngrijorare şi la urmă mi-a
spus:
— Textul ar merge aşa, mai în general. Dar n-ai putea ca
pe acest plasator de cinema să nu-l arăţi ca având o funcţie
prea importantă? N-ai putea ca, în loc de plasator, să-l faci
locţiitor de plasator?
— Ai dreptate, i-am spus. O să spun că era întâmplător
locţiitor, nici nu figura pe schemă.
— Perfect. Şi să mai adaugi câteva fraze: ştii, să nu se
înţeleagă că la noi ar fi chiar atât de periculos să critici.
— Periculos să critici? Da’ de unde!
— Şi, apropo: vezi că avem câţiva tovarăşi bolnavi, câţiva
în concediu, ne eşti foarte necesar, mai ales pentru
foiletoane, aşa că nu mai neglija, omule, du-te şi scoate-ţi
permisul de port-armă!

Rugăciunea unui cineast

Deunăzi, am auzit o rugăciune ciudată. Executam, pe
propriile mele picioare, un traveling pe o străduţă liniştită,
încercând un rac-courci spre centru, când luminile lămpilor
de stradă au dispărut fondu, lăsând în prim plan o fereastră
luminată. Bineînţeles, se agita pe acolo şi o perdea, ca în
filme, pentru că nu mi s-a întâmplat până acum să văd
vreun film în care o perdea stă liniştită. Aş fi trecut mai
departe, dar mi-a reţinut atenţia o voce, bineînţeles
expresivă:
— Doamne, zicea vocea, de ce anul trecut ai lăsat pe
pământ numai 184 de festivaluri cinematografice? Oare a
trecut atâta timp de când ai făcut lumea, încât ai uitat că
anul are 365 de zile? Ce să facem în restul timpului?
Un alt glas, cu totul excepţional – părea să răsune în
Eastman Color Panoramic Stereo pe Opt Canale Lactee în
acelaşi timp, senzaţia de relief fiind extraordinară, ca şi când
ar fi vorbit din toate direcţiile – răspunse că un festival
durează mai multe zile şi că oamenii (care posedă acum
pentru multiplicare mijloace mult mai plăcute decât
extragerea unei coaste) sunt mulţi şi îşi pot împărţi
festivalurile, unul mergând la Cartagina, celălalt la
Melbourne, unul la San Francisco, celălalt la Delhi.
— Înţeleg, zise cealaltă voce, cine şi-a făcut cura de soare
la Mamaia nu mai are nevoie să meargă şi la Acapulco,
oamenii prea încălziţi de Veneţia sau Cannes se pot repezi la
Moscova sau Karlovy Vary, unde e mai răcoare, sau chiar la
un pic de ceaţă, să zicem Edinburgh. Foarte bine, nimic de
zis, Viena sau Montreux, climă plăcută. Dar la interesele
cinematografice nu te-ai gândit? Pe lângă agrement, există şi
munca. Nu îţi dai seama că numărul festivalurilor continuă
totuşi să fie mai mic decât al filmelor? Un calcul statistic
elementar, Doamne, ne arată că pe puţin 17% din filme riscă
încă să rămână fără niciun fel de premiu, chiar dacă punem
la socoteală toate cele ce se dau la Mamaia.
— Fiule, răspunse marele glas, întotdeauna o să existe mai
multe filme decât festivaluri. Aşa e arta asta; în alte domenii,
durează: o statuie se ciopleşte, o piesă se scrie, o simfonie se
compune, dar filmele se toarnă unul după altul. În schimb,
consolează-te: filmele companiilor mari şi serioase, care au
investit bani mulţi, nu prea se prezintă la festivaluri. E riscul
prea mare: dacă îţi strâmbă juriul din nas, ai pierdut, pe
când, în afara festivalului, cu o publicitate bine pusă la
punct, eviţi orice risc. Apoi, filmele de succes la public
primesc mai rar sancţiunea festivalurilor. Deci dintr-o
trăsătură de condei ţi-am scos din festivaluri cam nouă
zecimi, comerciale sau de succes sigur sau şi una şi alta. Ţi-
am făcut şi un Festival al festivalurilor, unde merg doar filme
prezentate la alte festivaluri, o să-ţi fac un festival al
nefestivalurilor şi – bucură-te! – un festival al ne filmelor: ce
vrei mai mult? Gândeşte-te, şi puterile mele divine sunt
limitate. Unde nu-i, nici Dumnezeu nu poate. Te-am ajutat
cât am putut: dacă o să-ţi trimiţi filmul la două sute de
festivaluri, imposibil până la urmă să nu ciuguleşti un
premiu. N-ar fi politicos: în fond, oamenii doresc să le mai vii
şi altădată.
— Aşa ar trebui, Doamne, dar au spus că sunt molipsitor.
Era la Pronosport un premiu special pentru buletinul care a
nimerit de-a-ndoaselea toate rezultatele. Nu s-ar putea şi la
filme?
— Cu vremea, fiule, cu vremea, răspunse blânda voce.
Apoi, nu uita, filmele tale nu-s chiar atât de proaste:
întotdeauna va apărea în ele măcar o calitate, destul ca să-ţi
strice şansele pentru cel mai prost film al anului.

Restul discuţiei m-a copleşit, întrecând puterile unui creier

omenesc mono (s-au inventat de curând, pentru festivaluri,
creieri stereo, care pot urmări trei filme în acelaşi timp. Am
cunoscut un critic care văzuse în cinci zile câte douăsprezece
filme, deci şaizeci de filme mari, pe lângă completări şi hors-
concours, care i se proiectau la trei aparate mici în camera
de baie, plus o mică bandă sonoră care transmitea automat
de îndată ce îşi apăsa capul pe pernă. Am luat masa cu el;
omul părea puţin cam obosit, spunea că abia aşteaptă să se
retragă în cameră la el, să se recreeze puţin, să se pună în
pijama şi să dea drumul la televizor. Era absolut normal,
afară de faptul că în loc să ducă furculiţa la gură stăruia
mereu s-o vâre în ochi8, iar paharele şi le deşerta în buzunar.
Dar, după cum mi-a spus un doctor, fusese atins un nerv cu
totul secundar. Cu mine s-a purtat foarte amabil, am

8Se pare că acest critic stă la baza celebrei anecdote:

— Doctore, nu ştiu ce am, dar de câte ori îmi beau ceaiul mă
apucă o durere năprasnică în ochiul stâng.
— Nu-i nimic grav, dar ai grijă să scoţi linguriţa din pahar.
impresia că l-a interesat profund tot ce i-am spus, numai că
îmi căuta mereu butonul: avea convingerea profund
înrădăcinată că există la mine un buton prin a cărui
întoarcere la stânga ar putea să mă atenueze sau chiar să
mă transforme în film mut, şi n-am izbutit să-l conving că
sunt în carne şi oase. Încolo, era destul de simpatic, până în
ziua când, tot la masă, a încercat să-i dea chelnerului
premiul doi pentru interpretare actoricească. Tentativa lui a
produs o impresie penibilă: i s-a explicat că nu poate da
premiu chelnerului, deoarece nu-s prezenţi şi ceilalţi membri
ai juriului. Că, de altminteri, mai serveau acolo şi alţi
chelneri, a căror sensibilitate ar putea fi rănită dacă nu
primesc niciun premiu. Iar mâine, cine ştie, poate se ocupă
masa şi nimerim tocmai în sectorul respectiv. Omul însă nu
s-a dat bătut şi i-a acordat premiul special pentru cel mai
bun festival spaniol din Montreal). Apropo, am uitat de ce
deschisesem paranteza asta şi care era sfârşitul, dar
povestea cu sfârşitul e o prejudecată a profesioniştilor care
urmăresc succesul cu orice preţ, şi oricum, am destul timp
să închei, mai sunt şi alte festivaluri.
Ce frumoasă este viaţa
(Roman literar scris de un scriitor prozator)

Stere Draglavere era un om lat în umeri şi – în ciuda

faptului că păruse scund atunci când păşise prima oară, prin
29, în prăvălia lui nea Tase, să-şi facă cererea în căsătorie,
printre mirosurile de cârnaţi ce atârnau peste rafturi şi cizme
proaspăt unse care se vindeau în camera de alături – destul
de înalt. Dar păruse scund pentru că pragul prăvăliei era
cumva coborât şi trebuise să se aplece ca să nu se lovească
cu capul de prag. Era un prag din lemn proaspăt de brad şi
mirosind plăcut a rindea.
Îl atrăsese aici Angela, fiica lui nea Tase, o brunetă ce avea
să devină blondă prin 35 prin graţiile unui frizer, focoasă de
altminteri prin firea ei, care avea să se liniştească abia peste
vreo 15 ani, când fiecare om ce a trăit o viaţă tumultuoasă
începe să simtă cum îi dau târcoale ispitele unei vieţi liniştite
pe un cerdac cu muşcate mirosind proaspăt a lemn de brad
şi când fatalitatea neiertătoare ce se numeşte vârstă începe
să liniştească şi firile cele mai focoase. De altminteri, s-ar fi
liniştit oricum, căci fusese călcată de o maşină.
Era o limuzină neagră mirosind plăcut a benzină, dar
Angelicăi nu-i plăcuse niciodată mirosul de benzină, şi
aluneca fără zgomot pe pavajul ud, în noapte. Şoferul, care
stătea la volan, conducea. Când a văzut-o era prea târziu. O
aripă o lovise. Era aripa destinului.
Când a redeschis ochii, primul lucru pe care l-a văzut era
o pajişte de culoare maro, cu flori maro şi frunze tot maro.
Lucru explicabil, căci spitalul fusese zugrăvit de curând şi
administratorul nu cumpărase alte culori.
— Doctore, întrebă ea, văd în jurul meu paturi, bolnavi, foi
de observaţie medicală şi infirmiere. Unde mă aflu?
— La hipodromul Băneasa, răspunse doctorul.
Angelica simţea ceva ud în palma stângă. Îşi întoarse capul
şi văzu ceva care se scutură. Erau umerii laţi ai lui Stere
Draglavere, care se zguduia de plâns, lăcrimându-i în palmă.
— Doctore, zise ea, n-aveţi un şerveţel?
(Continuarea mi-ar cere să citesc prea multă proză. Am
încercat, dar rămâne pe altădată, zise bătrânul scărpinându-
se pe pieptul stufos, cu fire albe.)
 CÂRPACII ÎN PERSPECTIVĂ
Omul care se micşorează
În ziua când l-am cunoscut, măsura aproape unu şi
optzeci.
Când faci cunoştinţă cu un om, nu se obişnuieşte să iei un
metru şi să-l măsori. Aprecierea mea e făcută numai cu
ochiometrul. Dar sunt convins că tipul în chestiune se
micşorează.
Nu vreau să zic că TOŢI cârpacii s-ar micşora. Cel de faţă e
însă un tip foarte extra. Se vorbeşte prin şedinţe despre
indiferenţi. El nu e indiferent, şi nici nesimţitor. El numai
atâta are, că se micşorează.
Eroul unui roman fantastic se micşora cu câţiva centimetri
pe săptămână, apoi, când n-a mai avut de unde, numai cu
milimetri. Dar treaba asta se petrecea fără voia lui. Omul
lupta să rămână în rândul semenilor. Nu-i plăcea să se
transforme într-un microb. Cunoscutul meu are însă
program: vrea să fie cât mai mic.
Cu greu îşi tolerează vreo îndepărtare de la acest program.
Dacă în loc să-i micşorezi salariul, vrei să i-l măreşti, poate
că nu se împotriveşte neapărat. Acceptă şi alte derogări: la
primă, la lăţimea cravatei, la înălţimea tocurilor. Dar astea
sunt excepţii. Linia generală este să se facă mic.
— Nu te-am recunoscut, i-am spus acum vreun an. Ai
vorbit monoton. N-ai spus principalul. Aveai o propunere
grozavă, mi-o povestiseşi într-o şuetă. De ce n-ai spus-o tare?
— Să nu pară că vreau să mă înalţ peste ceilalţi.
A intrat în odaie un tânăr subaltern.
— Am terminat raportul! Putem să-l trimitem cu două zile
mai devreme!
— Mai întâi, a răspuns omul care se micşorează, să-l
înaintăm şi la secţia balamale, să-şi dea şi ei avizul. Apoi la
serviciul greutăţi obiective, la sectorul cântece pentru surzi şi
la comisia interinterimară.
— Păi, a spus mirat tânărul, n-au nicio legătură! Până mai
ieri, parcă dumneavoastră răspundeaţi.
— Tot eu răspund şi acuma, a răspuns omul care se
micşorează, dar ce ne strică să aşteptăm şi avizul lor?
Tânărul a ieşit din birou şi am început eu.
— Referatul pe care mi l-ai dat e o cârpăceală. N-are nicio
frântură din tot ce mi-ai comunicat prin viu grai. E palid şi
fără idei.
— Atunci stăm bine, a răspuns el liniştit. Nu vreau să-şi
închipuie şeful meu că o fac pe deşteptul şi că aş dori să-i
iau locul.
Credeam că am de-a face cu un cârpaci oarecare, un servil
de duzină şi nimic mai mult. Am început să bănui adevărul
după o săptămână, când tânărul lui subaltern l-a repezit şi a
ieşit din biroul lui trântind uşa. Mă aşteptam ca omul meu
să-l pună la punct. Când colo, privindu-l, am văzut că se
micşorase cu vreo doi centimetri.
— Nu poţi să ştii niciodată cu cine ai de-a face, mi-a
destăinuit el filosofic. Rude influente n-are, ştiu precis, că m-
am interesat la serviciul personalului, dar e tânăr, ştiu eu
unde ajunge mâine? Unui bătrân poţi să-i tragi una în dos,
când cunoşti precis gradul lui; cu un tânăr însă nu poţi
niciodată să ghiceşti ce muncă o să capete mâine.
— Dacă e limitat sau are cine ştie ce cusururi, nu e greu
să ghiceşti.
— Ba e greu, s-a înverşunat el. Chiar dacă e mărginit, se
poate întâmpla să aibă peste el alţii şi mai şi, pe care şefii lor
nu mai pot să-i îndure. Îi dau jos pe mărginiţii cei mai mari şi
pe cine au de pus în loc? Între două rele, alegi pe cel mai mic.
Până acum, trei flăcăiaşi, foşti colaboratori de-ai mei, au
ajuns şefi prin diferite locuri. Ce te uiţi aşa? Nu trebuie să ne
purtăm bine cu oamenii?
În clipa aceea, a sunat telefonul.
— Îmi pare rău, a răspuns el şi l-am văzut scăzând în
scaun, nu depinde numai de mine, mă depăşeşte… Cum?…
Da, e drept, dar trebuie să semneze şi balamalele.
A năvălit peste el o dactilografă, răvăşită de furie:
— Pentru câteva greşeli, puştiul acela îmi dă să rebat o
pagină întreagă!
 Declamându-şi sus şi tare dreptul la eroare, magnifica
rebelă, trântindu-i hârtiile pe birou, a plecat protestând mai
departe din şolduri.
— Nu, mi-a spus el, nu-i nimic între mine şi dumneaei, dar
de ce să înalţ şi eu tonul? Nu că ar avea pe cineva – n-are,
am verificat – dar e drăguţă, mâine s-ar putea să aibă.
Trebuie să privim în perspectivă. Alo, cu cine? Da, eu…
Tovarăşe dragă, nu mă amestec: dacă obţii aprobare de la
zmeii cei mari sunt şi eu de acord.
A închis telefonul, s-a întors, spre mine:
— Nu-s fricos, domnule. De ce mă priveşti aşa? Sunt doar
modest, vreau să trec prin viaţă fără să zgârii privirile
nimănui. Am fost mai altfel, dar…
A fost, dar a avut un conflict cu nu ştiu cine, a primit nu
ştiu ce reproşuri şi a fost retrogradat cu două sute şi nu ştiu
câţi lei. Iar la o şedinţă, mai mulţi tovarăşi l-au criticat că o
face pe curajosul şi că operează de unul singur. Această
tragedie i-a răscolit viaţa. După o asemenea lovitură, n-a mai
putut să se scoale.
— Două sute nu e prea mult pentru mine, mi-a şoptit,
chiar dacă adăugăm şi o imputaţie de 28 lei şi 7 bani, care
are o valoare mai mult morală. Dar…
Nu ştiu ce s-a întâmplat: ori că n-a primit un telefon la
timp, ori că n-a citit articolele educative din ziar, ori că a
aţipit la şedinţă atunci când se discuta problema – nu ştiu,
dar în orice caz n-a aflat că rolul omului în societate creşte.
Sau poate a aflat, dar nu crede. Oricum, şi-a făcut un
program sistematic de micşorare. Începe de acasă, dis-de-
dimineaţă, cu exerciţii de băgare a capului între umeri.
Continuă pe stradă, când se face mic şi trece mai departe. Se
dezlănţuie din plin la serviciu: zilnic, perseverent, îşi scade
câţiva centimetri de atribuţii şi răspunderi, îşi scade tonul,
îşi micşorează inteligenţa, tocurile de la pantofi şi guriţa
reverelor de la haină. I-a dat unui tâmplar să-i scurteze
picioarele de la scaun: vrea ca şi scaunul lui să treacă
neobservat prin viaţă. Avea o pălărie înaltă şi frumoasă. A
dat-o la un atelier de mototolire. (S-au deschis în oraş mai
multe ateliere de mototolire, pentru cei ce vor să-şi asorteze
pălăriile cu restul.) La loto alege numai numere mici, iar un
câştig mare l-ar speria de moarte. Când doi egali în grad au
la o şedinţă păreri opuse, el se vâră sub covor; s-ar abţine cu
dragă inimă, dar pentru abţinere trebuie să înalţi braţul.
Rezultatele diminuării sunt vizibile. Ajuns de statura unui
copil (măsurându-l cu ochiometrul, l-am apreciat la un
metru şi zece, dar mi-e frică să-mi iau răspunderea: poate a
mai scăzut până să intre rândurile acestea la tipar), omul
care se micşorează începe să vadă toate lucrurile mult mai
mari decât apar ele oamenilor normali. Se scufundă în
micime înconjurat de uriaşi şi pericole uriaşe: preţuri cât
roata, răspunderi cât casa, nepoţi cât munţii, obstacole cât
continente, aprobări de luat de pe alte planete, distanţe
ierarhice curat galactice. Ba chiar la biroul lui, ca să ajungă
să-şi rezolve hârtiile curente, nu mai poate parveni decât
după ce îşi propteşte de scaun o scară.
Spre deosebire de piticii din naştere, el are soarta pe care
şi-a făcut-o singur. Chestia neplăcută e că nu se mai opreşte.
Dacă mai durează mult, fiţi atenţi când păşiţi pe stradă, să
nu-l striviţi din greşeală. Încă nu m-am lămurit cum stau
lucrurile cu infinitul mic, sau infinitul minus; nu ştiu dacă
omul care se micşorează, tot micşorându-se, poate dispărea
cu totul. S-ar zice că va exista un cârpaci în minus pe lumea
asta. Dar nu disperaţi: aveţi încredere în generaţiile noi!
Cârpaciul Super-Târâe-Brâu
Pe vremea când vocabularul se plămădea mai mult la sate,
ţăranii îi găsiseră omului nostru un nume simplu, care
spunea tot: târâie-brâu.
Vara fiind anotimpul cel mai intens al muncilor câmpului –
cum omul nostru lăsa să treacă timpul fără să facă nimic – îi
mai spuneau şi pierde-vară.
Vremuri fericite! Era vorba de un singur anotimp. Pierde-
vară de azi nu lasă să-i scape niciun sezon, îşi târâie brâul
peste toate trimestrele, şi pentru fiecare găseşte o scuză, un
motiv, un cuvinţel.
De fapt, aici e toată modernizarea lui. Pe vremuri, un
târâie-brâu corect şi onorabil se mulţumea să nu facă nimic.
Să zacă. Azi, viaţa s-a complicat. Exigenţele sunt mai înalte.
Un simplu târâie-brâu nu mai reuşeşte să facă faţă. Astfel s-
a născut, ca o minune a timpurilor moderne, Super-Târâie-
Brâul. El reprezintă un stadiu superior, este – în comparaţie
cu modestul târâie-brâu de altădată – ca un duce pus alături
de un baronet, o gripă de Hong-Kong faţă de un guturai
oarecare.
Marea măiestrie a cârpaciului Super-Târâie-Brâu stă în
talentul de a-ţi da impresia că munceşte. Are o gură extrem
de activă. Dar nu se mulţumeşte cu vorba. Tocmai asta e
partea îngrozitoare: trece la fapte.
În comerţ, dacă găseşte tejghelele puse pe stânga, el
închide imediat magazinul şi, după o lună de renovare şi
reorganizare, le mută pe dreapta. Dacă erau pe dreapta,
evident, le mută în fund. În niciun caz, nu le lasă unde au
fost. Gândul inactivităţii îl înspăimântă. Dintre toate
schimbările posibile, el nu ocoleşte niciuna, cu excepţia celei
necesare.
Dacă e administrator de bloc şi observă că s-au defectat
treptele scării, constată că de vină sunt cei care le tot urcă.
Pune imediat un aviz. Convoacă o adunare generală a
locatarilor. Lansează un regulament de urcare a scării. La
urma urmei, într-un bloc nu locuiesc mai mult de trei sute
de familii. Cu vizitatori nu există mai mult de cinci mii de
urcări şi coborâri pe zi, maximum un milion de paşi pe an.
Soluţia e simplă. Dacă toţi aceşti tovarăşi care vin cu butelia
de aragaz în spinare s-ar opri să citească regulamentul, dacă
cei câteva sute de copii ai blocului ar învăţa mai repede
alfabetul şi nu s-ar comporta faţă de scară ca nişte copii,
treptele nu s-ar mai strica. Ideea că treptele erau prost
făcute, că betonul trebuie întărit, îi este de neconceput; la fel,
că pe o scară cineva poate face un pas greşit, poate urca
două trepte o dată, sau chiar trei, că poate călca mai la
mijloc sau mai la margine, ideea că trebuie să pornească de
la aceste cazuri inevitabile şi să vegheze ca acele două-trei
trepte să fie reparate ca lumea – această idee pur şi simplu îl
înspăimântă. Cum adică, o treaptă mai solidă? Întotdeauna,
oamenii sunt de vină. Organizare înseamnă să ştii pe cine să
dai vina.
În concepţia lui Târâie-Brâu totul e să nu dai impresia că
te opui. Să pară că te ocupi. Într-o întreprindere, Super-
Târâie-Brâul se ocupă. Când îi vine în deplasare cineva de la
minister, prima lui grijă e să încerce o trataţie decentă. Nu
cine ştie ce – nici să scoată ochii oamenilor nu e bine – dar
dacă organizează o mică gustare, înseamnă că e bun
organizator. Pe urmă, o mică vizită în expoziţia întreprinderii.
Expoziţia e întotdeauna bine organizată – înseamnă că şi
producţia e bine organizată.
Că nu se găsesc produsele şi pe piaţă? Vai de mine, cei de
la comerţ sunt de vină. Organizare înseamnă să ştii pe cine
să dai vina. Organizare înseamnă să dai vina pe factorul om,
şi mai ales pe celălalt om. Vai, tovarăşe, dar noi avem
produse suficiente. Dacă nu mă credeţi, n-aveţi decât să mă
puneţi la încercare: comandaţi orice pentru copiii
dumneavoastră, pentru dumneavoastră, pentru unchii
dumneavoastră, şi veţi vedea că vă livrăm pe loc. Putem
executa şi comenzi speciale. Avem o organizare specială, care
ne permite să întrerupem producţia de serie pentru a
satisface gusturile dumneavoastră.
Super-Târâie-Brâul nu e omul unor pasiuni prea mari:
totuşi, în adâncul inimii, îl mistuie o sfântă antipatie faţă de
„cei care nu cunosc realităţile”. Cei care au urmat cursuri de
organizare şi conducere ştiinţifică, cei care studiază manuale
de ştiinţă a muncii, cei care fac anchete şi investigaţii şi mai
ales cei care încearcă să transpună în practică principiile
învăţate pe la cursuri, toţi aceştia „nu cunosc realităţile”.
Numai el le cunoaşte. Numai el ştie că nu se poate.
Extrem de competent – ştiind tot ce nu se poate –
Cârpaciul Super-Târâie-Brâu se află într-un permanent
război, nemărturisit, cu două categorii de adversari „care nu
cunosc realităţile”. Există, mai întâi, „cel care-nu-cunoaşte-
realităţile-şi-e-mai-mic-în-grad“. Cu acesta, Câr-Sup-Târ-Brî
e necruţător: îl acuză că vrea să dezorganizeze producţia, îl
declară utopic, îl mută prin munci mai mărunte. Uneori însă,
într-o străfulgerare, Cârpaciul Super-Târâie-Brâu îşi dă
seama că adversarul lui are şi o propunere bună: să zicem,
desfiinţarea unei părţi inutile de arhivă. Dându-şi seama că
propunerea e utilă, îl dă afară pe cel care a făcut-o,
declarând că era o propunere destructivă. Apoi, după un
timp, când afacerea a fost uitată, reia pe cont personal
aceeaşi propunere, cu unele îmbunătăţiri adăugate de el: să
desfiinţăm hârtiile inutile, dar să ne facem trei cópii după
fiecare.
Mai greu îi este lui Câr-Sup-Târ-Brî să lupte cu „cel care-
nu-cunoaşte-realităţile-dar-e-mai-mare-în-grad“. Orice i-ar
pretinde acesta, Câr-Sup-Târ-Brî declară pe loc, fără nicio
ezitare: „Vom lua problema în studiu!“ Sună competent. Nu
se mai poartă pripeala şi metodele de asalt: cine poate să-ţi
reproşeze că în loc să te grăbeşti, ai luat problema în studiu?
Târâie-Brâul are mereu în studiu zeci de probleme. Am
greşit: sute. Când e întrebat ce se mai aude, răspunde
simplu:
— Am dat-o în lucru. E pe drumul cel bun. Dar nu sunt
încă pe deplin mulţumit.
Apoi îşi cheamă colaboratorii şi le spune:
— Iată ce ni se cere. Vă rog să-mi prezentaţi până în cinci
zile cinci proiecte cu cinci alternative, ca să avem de unde
alege.
Colaboratorii se dau peste cap şi, în cinci zile, în loc să
aducă un proiect unic şi bun aduc cinci proiecte, toate
slăbuţe.
— Lăsaţi-le aici, zice S.T. Br.
Timp de câteva săptămâni – sau luni – îşi târâie brâul
peste toate cinci. Se fereşte să dea vreun răspuns. Îi lasă pe
colaboratori să-l asalteze cu întrebări. În sfârşit, încolţit, le
răspunde. Un Super-Târâie-Brâu nu zice niciodată da sau
nu:
— Mai gândiţi-vă. Mai căutaţi. Mai faceţi câteva variante.
Da sau nu ar fi periculos. Trebuie să ai cum s-o întorci.
Dacă iese bine, să însemne că ai fost pentru. Dacă iese prost,
fuseseşi contra de la început, dar ai aşteptat să se
dovedească. Deci, toate trebuie amânate, la infinit – nici da,
nici nu – până când gradul superior îşi pierde răbdarea şi
cere să vadă personal totul. Pentru Târâie-Brâu acesta e
momentul suprem:
— Vi le dau direct, n-am apucat încă să-mi arunc o privire.
Eu le-am dat băieţilor îndrumări amănunţite. (Asta pentru
cazul că iese bine: nu e meritul băieţilor, ci al îndrumărilor.)
Nu ştiu însă cum s-au descurcat fără mine… (Pentru cazul
că iese rău.)
Super-Târâie-Brâul nu e lesne de înlăturat. Îşi târâie brâul
prin destule locuri: dacă se întâmplă să calci din greşeală pe
brâul lui, s-ar putea să aluneci şi să cazi. Trebuie să ai
oarecare greutate, ca piciorul să nu ţi se lase antrenat de
târâitul brâului.
Noi – mă refer la autorii moralişti, ca să nu zic moralizatori
– când scriem despre asemenea tipuri, ne exprimăm
sentimentele de indignare şi convingerea că nu pot dăinui
mult. Cred că, apelând la sentimente, le facem un serviciu.
Strigă şi ei în cor cu ceilalţi: „Da, domnule, mă indignează
felul ăsta de om! Sper să se termine o dată!“
Sentimentele prind bine, dar nu rezolvă orice. Cred că în
cazul lui Super-Târâie-Brâu, ca şi în alte cazuri, trebuie să
opunem vorbăriei lor o organizare într-adevăr ştiinţifică; şi,
ca să nu rămân la un cuvânt, precizez: să-i punem, prin
organizare, în SITUAŢII în care nu pot fi evazivi, trebuie să
spună da sau nu.
Marele Inventator va fi acela ce va găsi mijlocul DE A FACE
MAI RENTABILĂ REZOLVAREA DECÂT AMÂNAREA. Editorul
meu, dacă îmi respinge volumul, va avea un pic de bătaie de
cap (şi poate şi neplăceri) de pe urma plângerilor şi
reclamaţiilor ivite; dar dacă îl aprobă, s-ar putea să aibă
critici încă şi mai mari; însă dacă îl amână la nesfârşit, nu
câştigă prea mult, dar e sigur că nu pierde. Bietul om mă
publică, pentru că are conştiinţă: dar un mecanism – fie el
editorial – nu se poate baza la infinit pe înfruntarea
riscurilor. Clasamentul actual al riscurilor e următorul:
1) POATE; SĂ MAI VEDEM = niciun risc.
2) NU SE POATE. EU AŞ FI DE ACORD, DAR NU MERGE
LA ALŢII = riscuri minime.
3) DA! = riscuri maxime, fără posibilităţi de retragere
onorabilă.
 Ca să desfiinţăm Super-Târâie-Brâul trebuie să ne apucăm
mai întâi de clasament: clădirile se construiesc prin da.
Tără…
N-a avut puterea să rostească vorba până la capăt.
A spus tără, şi a lăsat pe altă dată gănarea.
Tărăgănarea? I se pare un cuvânt foarte curios. De
fenomen parcă n-a auzit. Îl întreb de ce a tărăgănat plata
unor pensii din raion şi ce părere are despre tărăgăneală – iar
el răsuceşte cuvântul pe toate feţele. Parcă n-ar fi auzit
niciodată de vreun asemenea fenomen. I se pare exotic. O
maladie tropicală, ceva de pe la Singapore, mi se pare că a
fost un caz şi la noi în ţară, prin 1926, dar poate că nu era
tărăgănare curată, poate numai un fel de amânare. În orice
caz, înainte de a da un răspuns definitiv, vrea să se mai
gândească. Ce, nu e dreptul lui să se mai gândească?
Tără nu trebuie confundat cu Târî. În timp ce Târâie Brâul
dă impresia că se agită, că reorganizează, că face mereu câte
ceva şi e într-adevăr foarte ocupat să-şi târâie brâul, Tără nu
ezită să tărăgăneze cinstit, făţiş, modest. Asta-i toată
tărăşenia: tărăgănează şi el un pic.
Mai ales că nu face abuz: dacă am spune că se gândeşte
prea mult, l-am calomnia. E mai curând un tip vizual.
— Să mai vedem, zice el mereu.
Mereu mai are ceva de văzut.
Niciodată nu se poate vedea ce mai are de văzut.
— Ce să mai vedem? îl întrebi.
— Om vedea noi, răspunde el. Lasă, să mai vedem.
A luat hârtia şi a băgat-o într-un dosar pe care scrie „în
curs“. Ce să mai vadă? Acolo în dosar nu umblă nimeni, şi
hârtia nu-i ca o larvă, în stare să se prefacă singură într-un
fluturaş; ordinea cuvintelor va rămâne aceeaşi, nici măcar
literele nu-şi vor schimba locul.
Într-adevăr, trec câteva zile, scoate hârtia, arunc şi eu o
privire, să văd ce mai era nou de văzut. Nimic: e aceeaşi,
vechea noastră cunoştinţă şi – culmea nenorocirii! – bravul
Tărănoacă nu mai are unde s-o trimită. A expediat-o la vii şi
la morţi şi, implacabil, i s-a întors din birouri şi din
morminte, plină de avize, semnături, cerând numai încă un
minuscul cuvânt, al lui. Tărănoacă o priveşte: se vede bine că
îi este greu să se despartă de ea. O contemplă de departe,
apoi puţin mai de aproape, apoi o studiază dintr-o parte, mai
în lumină, mai la umbră, o mai măsoară puţintel din ochi şi
o pune îndărăt.
— Să mai vedem.
Vine un om să-i facă o propunere.
— E bună, răspunde el. Poate că merge. Să nu-i închidem
drumul. Să mai vedem.
E omul tuturor posibilităţilor. Niciuna nu îi este închisă.
Niciuna nu-i lăsată de-o parte şi nici îndărăt, cumva
rezolvată: toate există, toate trăiesc, toate aşteaptă. Nici în
profil, nici pe spate, nici din faţă. Se poate. S-ar putea. Dacă
copiii s-ar naşte din aşteptare, Tără ar fi tatăl cel mai potent
şi mai prolific.
Niciodată nu poţi să-l tragi la răspundere că a aprobat
ceva. Niciodată nu poţi să-l tragi că a respins ceva. Niciodată
nu poţi să-l tragi; n-ai de unde: el nu aprobă, el nu respinge.
El s-a pronunţat foarte clar:
— Să mai vedem.
El aşteaptă. Să vedem ce se mai întâmplă. Şi cum
întâmplarea cu pricina atârnă de el, e lege că nu se întâmplă
nimic. Dar el are răbdare:
— Să mai vedem.
Imediat ce află însă că omul de deasupra lui – pe care l-a
încărcat cu propriile sale treburi – a rezolvat una sau alta,
părerea lui funcţionează rapid şi precis, fără putinţă de
tăgadă şi fără să întârzie o secundă:
— Tocmai asta voiam să spun şi eu. Aşa am văzut şi eu.
Dacă era vorba de vreo hârtie, fusese gata rezolvată şi de
el, exact în acelaşi mod: ca să facă economie de timp e dispus
s-o şi antedateze:
— Aşa am văzut şi eu.
În clipa de faţă însă, ne priveşte între gene şi şovăie:
— Cum? Aţi vorbit cu tovarăşul? Şi v-a trimis chiar la
mine? A hotărât dumnealui că trebuie să mă pronunţ eu? O
clipă, să mă gândesc. Cum spuneaţi? Întârzierea? Adică
amânarea? Adică tergiversarea? Adică cum? N-am înţeles
prea bine. Adică un fel de tără… tără… găneală? De ce se
produce? O să cercetăm. O să întrebăm forurile competente.
Să mai vedem. S-a întârziat? O să luăm măsuri. Există
sarcina să ne mişcăm mai repede? Adică pripit? S-a spus
asta undeva? Sunteţi sigur? Eu n-am ştiut. Cum ziceţi?…
Da, sigur, am auzit pe la şedinţe, dar ce nu se spune la
şedinţă… Cum?… hotărâre scrisă? Da, am citit-o, dar nu era
pus acolo chiar cuvântul tărăgănare, era vorba doar de
amânări.
Deunăzi, a aşteptat la coadă salariul. Când i-a venit
rândul, casierul l-a căutat prin state şi i-a spus:
— Mai treci odată zilele astea, dă-mi un telefon, să mai
vedem.
— Ce să mai vedem? a strigat el. Nu înţeleg!
— Mda, a recunoscut casierul foarte încurcat, nu e prea
clar… în sfârşit, îmi pare foarte rău, nu pot să promit nimic.
Aş minţi dacă aş promite şi doar nu vrei să te mint. Să mai
vedem.
— Ce să mai vedem?!? a răcnit Tără. M-a tăiat cineva de pe
listă?
— Nu, nu că te-ar fi tăiat.
— Atuncea figurez? Spune, domnule, clar: da sau ba?
— Se poate să ai dreptate. Să mai vedem.
Uite aşa l-aş ţine, până la sfârşitul lunii, şi al lumii.
O să se schimbe sau nu? O să mai tărăgăneze sau nu?
Să mai vedem.
Cum se cârpăceşte un prestigiu
Om bogat în însuşiri preţioase. Posedă în cantităţi
nelimitate atât modestia, cât şi sentimentul demnităţii.
Singurul lui cusur este la folosire. Le inversează mereu.
Plăţile mari le face în mărunţiş, iar la tramvai n-are decât
hârtii de o sută.
Nu pentru că ar fi distrat, ci din principiu. Binevoitor faţă
de mine şi vrând să mă ajute să profit de inteligenţa lui, mi-a
explicat sistemul.
— Frate dragă, mi-a vorbit el mustrător, de ce ai acceptat
să te vezi cu Dumitraşcu chiar azi după-masă?
— Era singura zi în care mai aveam timp.
— Trebuia să-l amâni pe săptămâna viitoare. Să simtă că
eşti ocupat, să simtă ce greutate are întrevederea cu tine. Şi
te rog foarte mult, lasă-l să te aştepte, măcar un sfert de oră.
— De ce să mă aştepte?
— Nu e demn ca tu să-l aştepţi pe el. Lasă-l pe el să te
aştepte, să ştie cu cine are de-a face.
— Eu sunt democrat, am mormăit, prefer punctualitatea.
— Rău faci, mâine o să aştepte să-l saluţi tu primul.
— Eu sunt prezbit, văd oamenii de departe, nu aştept să
mă salute ei, prefer să mă respect pe mine însumi, ca om
politicos.
— Rău faci! Fii miop şi distrat! Priveşte-l ca şi când l-ai
vedea de pe altă planetă, ca şi când tocmai erai pe cale să
descoperi teoria relativităţii. Să fugă acasă ţipând de bucurie:
„Nevastă, azi m-am întâlnit cu N. şi m-a recunoscut!“ Sau:
„Şi-a ţinut ochii aţintiţi asupra mea mai mult de trei
secunde, mi-a dat timp să-l salut, ba chiar mi se pare că a
răspuns”. Victoria, în viaţă, nu revine niciodată celor cu „n-
aş vrea să vă deranjez”.
Trebuie să recunosc că nu mă satur să tot studiez
concepţiile profesorului meu întru importanţă.
Modestia, după el, este o trăsătură atât de preţioasă încât,
ca la vechile fetişuri religioase, nu le poate fi arătată decât
iniţiaţilor, înalţilor prelaţi; căci şi moaştele se strică dacă le ţii
sub soare. Profesorul, când e vorba de muncă, e foarte
modest. Formulă simplă: modest în tot ce trebuie să dai şi
foarte demn în tot ce doreşti să primeşti. Modest în sus şi
demn în jos, modest în pretenţiile faţă de tine şi demn în cele
faţă de alţii. Demnitatea trebuie păstrată mai ales în faţa
taxatoarei de la tramvai – dacă-i rămâi dator un răspuns,
înseamnă că nu te respecţi – în faţa necunoscuţilor aflaţi în
local la masa alăturată, a beţivilor care s-au izbit întâmplător
de tine, a fotbaliştilor la care ţipi din tribună, a nu ştiu cărui
gălăgios mărunt.
— De ce nu l-ai repezit? te mustră cu o ocazie sau alta
profesorul întru importanţă. De ce nu l-ai înjurat? De ce nu
l-ai cârpit?
Faptul că nu-ţi vine să te cobori în beci, la nivelul primului
vociferator, că ai pierdut trei-patru prilejuri de a da „replica”,
că ai fost chemat să dai o consultaţie şi n-ai cerut să ţi se
aştearnă un covor pluşat până în stradă, că ai vorbit fără să
te laşi invitat ca o primadonă, că te-ai pregătit dinainte şi nu
ţi-ai trecut mâna peste faţă ca şi când ai vrea să alungi
fantomele celorlalte patrusprezece activităţi geniale pe care le
desfăşori, că nu ţi-ai arătat importanţa ciupind în cuvinte
câţiva şefi de care nu depinzi, că nu ţi-ai dovedit măreţia în
faţa vânzătoarei, portarului, secretarei, chelnerului şi mai
ales faptul că omul ar putea avea importanţă şi pe dinăuntru,
indiferent de puterea vocii, de mărimea guşii sau trabucului,
de forţa cu care bate cu inelul în masă – toate acestea sunt
de neconceput pentru profesorul întru propria importanţă.
Nu te interesează ce face, ci cine este. Lasă pe umerii
semenilor orice muncă, afară de una singură: aceea a
preţuirii tale.
Riscurile de a lăsa aprecierea ta pe seama societăţii sunt
mult prea mari. Un obiect de aur poate avea o tăietură
simplă, dar tabachera, dacă e de tinichea, cere neapărat
înflorituri; paianta vrea vopsea, numai marmura suportă
culoarea naturală.

Dă-ţi singur importanţă. Că altfel n-o mai capeţi de la

nimeni.
Cârpaci cu orizont
Vorbind cu el deunăzi, am constatat că era excelent
informat.
Orice neajuns i-ai fi pomenit, el îl cunoştea.
I-am vorbit despre o maşină unealtă, scumpă, de înaltă
tehnicitate, care fusese folosită prost în sectorul lui şi acum
zăcea stricată.
— Credeţi că e singurul caz? a întrebat el. Ştiţi câte cazuri
au mai fost identificate pe ramură?
I-am mărturisit cu umilinţă că nu ştiam. A scos imediat la
iveală o cifră.
 — Dar ştiţi, a urmat el, de ce se întâmplă asta? Cunoaşteţi
cauzele?
Neglijenţă, delăsare – toate cuvintele erau respinse de el cu
o uşoară fluturare a mâinii: vorbe.
— Să vă spun eu, zise el, cum ar trebui să fim organizaţi.
Un plan magnific se desfăşura în faţa ochilor noştri. În mai
puţin de-o oră, toată ramura era reorganizată; vorbind timp
de-o oră şi jumătate, schimbase întregul dispozitiv al
ministerului.
— Păi ştiţi cum se procedează în Olanda? m-a întrebat el.
Am recunoscut că nu fusesem pe acolo. El însă cunoştea şi
soluţiile norvegienilor. Ştia tot. Orizont larg. Vorbea de vreo
două ore.
Ruşinat, m-am văzut nevoit să-l întreb din nou ce măsuri
a luat în privinţa maşinii care zăcea în sectorul lui.
M-a privit mustrător:
— Vedeţi, zise el, de aceea merg prost lucrurile: fiecare
judecă pe felii. Nimeni nu stă să mă analizeze pe ansamblu.
Omul acesta, cu orizontul lui larg, te obliga să roşeşti şi
să-ţi cobori privirile. Am încercat de două ori să-l mai întreb
de ce stă maşina aceea din sectorul lui, dar în faţa unui om
care privea toate atât de complex şi îţi destăinuia fără ezitare
cum ar trebui să arate în Australia un cangur, în caz că n-ar
purta buzunar – deţinea păreri şi despre varianta optimă în
care ar trebui natura să-i reorganizeze pe canguri – te jenai
să mai insişti.
Afară însă, când am dat de aer curat, mi-a venit iar în
minte maşina aceea. Şi mi s-a făcut dor de un om cu orizont
îngust. Unul cu vederi limitate. Unul care să n-aibă în
buzunarul de la vestă toate soluţiile şi cauzele de pe lume,
dar să-şi facă feliuţa lui de datorie. Bucăţica lui.
 CÂRPACII ÎN ŞEDINŢĂ
Cea mai simpatică uzanţă oratorică pe care o cunosc
există la un trib din Africa. Cel ce ia cuvântul trebuie să stea
într-un picior.
Ai pus jos celălalt picior? Gata, ţi s-a terminat cuvântul!

Dacă am înfia regula de mai sus, spuza adusă pe turta

economiei naţionale ar fi din cele mai mari create vreodată.
N-am calcule pe care să mă proptesc, dar sunt sigur că mă
credeţi. Iar cârpacii – dacă i-am pune să şadă într-un picior
câtă vreme cuvântă în public – până să apuce să
silabisească:
— Tovarăşi, aş dori să mă refer foarte pe scurt doar la
câteva din problemele care s-au ridicat aici de către
antivorbitorii mei, mai ales la câteva din problemele pe care le
consider mai importante, fără să am, desigur, pretenţia de a
le da o rezolvare definitivă, însă numai pentru că socotesc, cu
permisiunea dumneavoastră, că avem un colectiv încercat, pe
deplin capabil să le facă faţă, şi că dezbaterea acestor
probleme are însemnătate nu numai pentru, ci şi, cu atât
mai mult, ba încă şi mai mult, tocmai pentru că…
gata! s-ar dezechilibra, ar pune jos al doilea peduncul şi ar
fi nevoiţi să închidă imediat gura lor mare, păcătoasă şi
prăpăstioasă, cu care ne-au prăpădit ultimele fărâme de
creier rămas prin sertarul cranian.
Apropo de creier, uit mereu, mi-am notat în agendă să vă
spun şi era să uit iarăşi: pentru cârpaci, şedinţa este ce ar fi
gazonul pentru un fotbalist, bulevardul pentru plimbăreţi şi o
infirmieră tânără pentru craii de soare-apune. Pe scurt,
terenul principal de activitate. Nicăieri nu-ţi zburdă un
cârpaci, ca într-o şedinţă. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată
cum se bucură şi se gudură un drăguţ de câine, când
observă că ai pus mâna pe lesă şi că ai de gând să-l duci
afară la plimbare şi să-i dai voie să intre în corespondenţă
erotică, pe copacii străzii, cu semenele lui. Emoţia la gândul
slobozirii lui apropiate în afara camerei, gândul că în curând
nu mai trebuie să se reţină, perspectiva de a disemina
substanţa travaliilor sale, toată această voluptate anticipată
face să tremure picioarele unui căţel înainte de plimbare,
deopotrivă cu cele ale unui cârpaci înainte de şedinţă. Ambii
capătă un indescriptibil sentiment de libertate, şi încep să
latre şi să geamă în aşteptarea plăcerii. Câinele se simte
prost când îl închizi, iar un cârpaci se revoltă când îl
mărgineşti la o activitate prea precisă, când îl zideşti, ca pe
iubita lui Manole, între nişte cărămizi prea concrete.
Şedinţa, pentru cârpaci, este largă ca un parc, ca o
câmpie. Loc, cât vezi cu ochii. Reîntoarcerea la sânul naturii.
Făcutul – această obligaţie dureroasă a zilelor noastre, de
unde ni se trag atâtea, inclusiv propria noastră existenţă – e
înlocuit, slavă domnului, cu spusul. Lichidul – mă refer la cel
salivar, suava pulverizare salivară a vorbitorului, desigur –
zboară în vânt, aproape nestingherit.
Mi-am notat în agendă să vă precizez imediat că şedinţa
nu-i ceva rău în sine, e o metodă sănătoasă pentru schimbul
de păreri (intri în şedinţă cu opiniile tale şi ieşi complet
îmbogăţit cu cele ale şefului sau ale subalternilor sau ale
colectivului) şi chiar pentru hotărâri. De aceea cârpacii nu
îmbrăţişează orice adunare. Există chestii care le displac
profund:

■ Anunţarea dinainte a orei de încheiere.

■ Cunoaşterea unei ordini de zi foarte precise. („Mai sunt

atâtea alte probleme!” Problemă e cuvântul obligator în 68%
dintre frazele cârpacilor, indiferent de problemă.)

■ Obligaţia de a alege între două (nu mai multe) soluţii

radical opuse, amândouă susţinute de vorbitori riguros egali
în grad (fără să se ştie către care înclină capul şedinţei).

■ Procesul verbal (ură moderată, căci se mai aduce din

condei); magnetofoanele (ură teribilă: rămâne imprimat totul
şi n-ai cum s-o întorci).
 ■ Hotărâri scurte. Cârpaciul se aruncă întotdeauna în
luptă, să mai adauge câteva prevederi. (Dacă e mai lungă,
decizia îşi împrăştie mai generos mădularele, ca o vitrină de
magazin în care mărfurile se anulează reciproc.)
Dar, cârpăcind mereu tot felul de precizări, ne înfundarăm
în tehnicalităţi, uitând ordinea de zi: un pic de zâmbet.

Nu e nevoie să aveţi cunoştinţele lui Nobel, ca să ghiciţi că

într-un fel explodează o bombă în apă, altfel în pământ şi
altfel în aer. O mină sărită în aer abia de schimbă înfăţişarea
locului. Bag-o sub o sală plină de oameni, şi capeţi o trâmbă
de toată frumuseţea. Pentru cârpaci, şedinţa e mediul ideal,
care-i însuteşte forţa explozivă!
Când te apucă de un nasture şi lungeşte vorba cu şase
minute, peticarul îţi prăpădeşte exact cele şase minute: cât a
băgat, atâta i-a ieşit.
Dar într-o şedinţă cu o sută de persoane, tragi o linie
dedesubt şi calculezi frumos totalul: flecărind numai şase
minute, cârpaciul spulberă zece ore! Bătând apa în piuă
numai o oră, cârpaciul paradeşte şase mii de minute (la o
sută de victime), iar în caz că ar fi invitat la televiziune
(vorbesc strict ipotetic), ar reuşi să căsăpească un milion de
ore, dacă populaţia noastră, plină de ingeniozitate
tradiţională, n-ar folosi timpul de vorbă goală pentru a-şi face
o cafea, a rezolva prin casă treburi mici şi mari sau chiar a
face economie de curent electric, prin închidere, până la
emisiunile cu adevărat palpitante, cum ar fi cele ale întrecerii
dintre oraşe pentru a preciza la ce număr al străzii a stat
acum zece ani comentatorul, ce lungime are bagheta unui
dirijor de cor municipal şi care pană şi-a muiat-o în cerneală
acum 154 de ani primul compozitor major care a scris în mi
minor.
Dar eu n-am avantajele televiziunii: aici în carte, de câte
ori lungesc vorba, simt cum săriţi peste mine. La televizor n-
ai cum mări viteza cutiuţei, aştepţi; aici însă mă grăbesc, n-
am încotro. Care sunt principalele tipuri de cârpaci pe care le
vezi într-o şedinţă? Care sunt stelele şedinţelor?
1. Cârpaciul-cometă, steaua cu coadă
Între stelele şedinţelor, pune cel mai mare impozit pe
timpul nostru. Regulile lui sunt simple:

■ Nu importă despre ce e vorba, ci impresia pe care o faci.

Dacă sunt de faţă tovarăşi cu munci importante, care nu te
cunosc (preferabil la adunări pe judeţ), caută să creezi
impresia că eşti un om hotărât, curajos, spiritual. Zi mereu
că o să le spui lucrurilor pe nume: „Cu orice risc, o să vorbesc
pe şleau!“
Despre orice ar fi vorba, declară hotărât: „A venit de mult
vremea să punem capăt acestei situaţii, să trecem de la vorbe
la fapte.“ (Alte treceri, foarte utile în şedinţe: de la teorie la
practică, de la improvizaţii la organizare precisă, de la stări
depăşite la stadiul modern şi în general la tot ce e modern –
concepţie modernă, autostradă modernă, clădire modernă,
restaurant modern, urbanistică modernă, organizare
modernă, tehnică modernă; de ocolit muzica modernă, arta
modernă, iar literatura modernă numai la magazine moderne
cu cărţi moderne, şi coşuri moderne, unde să le arunci. Apoi
trecerea de la lipsuri la măsuri, de la haos la disciplină, de la
rămânere în urmă la salt înainte, de la diletantism şi
cârpăceală la profesionalism, de la confuzii vremelnice la cea
mai strictă reglementare şi mai ales de la o idee la alta:
„O altă idee pe care voiam s-o subliniez…”

■ Subliniaţi toate ideile! Repet: TOATE! Un oarecare îşi

închipuie că a sublinia înseamnă să ALEGI numai CÂTEVA şi
să le laşi pe celelalte în plata Domnului, până la şedinţa
următoare. Un cârpaci-cometă ŢINE MORŢIŞ SĂ LE
SUBLINIEZE PE TOATE ÎN ACELAŞI TIMP, să o declare pe
fiecare deosebit de importantă în comparaţie cu celelalte: el
luptă pentru democraţia problemelor, în sensul că niciuna
nu-i lăsată de-o parte nici măcar o clipă în folosul alteia,
toate-s îmbrăţişate în acelaşi timp, cer toate REZOLVAREA
CEA MAI URGENTĂ – pentru cârpaci garanţie excelentă că se
vor pierde toate în vălmăşagul general. Sub masca
însemnătăţii, cârpaciul e duşmanul priorităţii.

■ Spuneţi numai lucruri bine cunoscute! Cârpaciul de talent

ştie că e iritant ca într-o şedinţă să comunici noutăţi.
Jigneşti lumea. „Vrea să ne dea lecţii!”
Amintiţi-vă că DRAMA SECOLULUI XX ESTE LIPSA DE
COMUNICARE! De ce oare eroii pieselor lui Ionesco sau
Beckett nu sunt înţeleşi? De ce nu comunică? Pentru că nu
cuvântă despre „problemele tratate de antivorbitorii mei“ şi se
sustrag de la şedinţe. Gândiţi-vă cât de liniştitor este să le
spuneţi oamenilor ceea ce ei ştiau dinainte. Obţineţi o
comunicare perfectă. Le daţi fraţilor de adunare un
sentiment de siguranţă în cunoştinţele lor, puneţi creierul lor
să execute mereu aceleaşi mişcări, ca şi cum aţi repeta
decenii la rând aceeaşi gimnastică pentru reumatici, şi –
foarte important, în acest secol bântuit de complexele pe care
le-a lansat Freud – le daţi ascultătorilor impresia că ei totuşi,
în comparaţie cu dumneavoastră, ar fi vorbitori mai puţin
plicticoşi.

■ Construiţi începutul fiecărei fraze în aşa fel încât sfârşitul

să previzibil.
Dacă începeţi cu:
Nu este mai puţin adevărat…
De ce n-a venit tovarăşul…
Nouă nu ne place să ne ascundem…
N-aş vrea să-mi depăşesc timpul…
Ar mai fi rămas câteva probleme…
Nu mai am mult…
Dacă am greşit cu ceva…
Asta…
Vă mulţumesc…
Continuaţi cu:
… faptul că s-au înregistrat şi o serie de realizări (sau
lipsuri, după cum vine întoarcerea).
… mai devreme să sesizeze această stare de lucruri?
… după degete.
… dar mă văd totuşi obligat să spun că…
 … dar timpul e înaintat şi îmi propun să le ridic altădată.
… şi mă voi strădui să închei.
… sper că tovarăşii care vor lua aci cuvântul mă vor
corecta.
… am avut de spus.
… pentru atenţie.
S-ar părea că legea banalităţii o contrazice pe prima –
aceea de a face impresie, arătându-te deştept. Nu se
contrazic! Cârpaciul cometă ştie să presare la locul cuvenit
cuvântul de duh, să anunţe cu două minute înainte că va
face o revelaţie care va surprinde adunarea, să mărturisească
deschis că s-a frământat mult dacă să ia cuvântul sau nu,
dar – peste „suspans“, scuze, zâmbete şi originalităţi –
cârpaciul cu vocaţie ştie să recadă ritmic în articulaţiile
obişnuinţei, ca o ieşitură care vine precis în dreptul
intrândului. Piesă din oţel fin, de mare precizie: trezind
interesul şi chiar îngrijorarea prezidiului că acuş-acuş o să
facă o declaraţie cu totul surprinzătoare, o s-o ia razna sau
cel puţin o să fie deplasat sau măcar indiscret, trâmbiţând că
există din partea lui riscul de a exagera, de a stârni confuzii,
şi că roagă să fie contrazis de urgenţă dacă a pus adunarea
în încurcătură, cârpaciul de talent îi face pe toţi şi mai ales
pe cei din prezidiu să se înalţe în capul oaselor, să atârne de
buzele lui, de pauzele lui, de gingiile lui, ba chiar trezeşte
iluzii între furibunzii specializaţi în combaterea exprimărilor
greşite, îi face să-şi ascută colţii şi să saliveze de poftă. Şi –
taman când excitaţia intelectuală a lovit tavanul – fâs!
cârpaciul o întoarce pe un fireşte:
— Fireşte, dacă mă gândesc mai bine, cele ce voi spune
acum nu sunt o noutate chiar atât de mare…
— Lipsurile, fireşte, nu sunt de dorit în nicio ramură de
activitate, şi desigur, tovarăşi, cu atât mai puţin în colectivul
nostru.
— … a spus aici că ar trebui să fim scuturaţi. Să mă scuze
prezidiul dacă îl voi contrazice pe raportor, dar eu nu sunt de
acord cu această idee, de a fi scuturaţi. De ce scuturaţi? De
ce nu – căci aceasta e părerea mea, fireşte – de ce nu daţi cu
capul de pereţi? Căci – să mă scuze tovarăşul că-l contrazic –
nu ajunge aici o simplă „scuturătură“. Dar poate că, fireşte,
expresia „scuturătură“ a fost, desigur, o expresie.
Care este avantajul acestei ieşiri pline de relief, care reintră
la fix în dreptul adânciturii?
Marele folos este reasigurarea. Cârpaciul nu uită că el ia
cuvântul nu ca să facă ceva, ci ca să facă impresie. Cui?
Unuia dintre oamenii care ar putea să-l promoveze. Cum?
Şefilor veritabili le place să promoveze oameni cu idei
proaspete, cu simţul răspunderii, cu gândire proprie. Am fost
şi eu şef prin anii de-nceput şi ştiu că mă îndrăgosteam de
tinerii care vorbeau altfel decât mine şi chiar mă
contraziceau. Cei gata domesticiţi nu mă pasionau atât.
Bănuiesc că la fel or fi construiţi marii Don Juani, când n-au
plăcere decât de femeile care mai întâi i-au refuzat.
Dar între felul cum se răzbună un Don Juan şi cerinţele
unui şef există câteva deosebiri. Eu, când promovez un
original, vreau să ştiu că atunci când e la o adică, în
situaţiile tip, omul îmi reintră pe făgaş ca un bulon bine uns
care alunecă uşurel în găurica lui, ca un sertar în stare să se
tragă până la capăt, fără să cadă vreodată afară. Dacă
vreodată un sertar vi s-a proţăpit de-a curmezişul, vă
sfătuiesc să-l săpuniţi uşor pe dos. Pe scurt, cârpaciul-
cometă vorbeşte improvizând, ca un cântăreţ de jazz. La un
număr precis de măsuri recade în ritmul şi melodia
cunoscută. Trebuie să dăm impresia că spunem mereu ceva
interesant şi nou, dar trebuie întotdeauna să dăm impresia
liniştitoare că acţiunile noastre sunt pe deplin previzibile.
2. Cârpaciul-nebuloasă
Cometa are o coadă extrem de lungă; finalurile acestui
cârpaci sunt wagneriene sau, dacă vreţi, amintesc de
sfârşitul formidabil al lui „1812“ (când crezi mereu că se
termină, că peste acest final nu poate urma nimic mai tare, şi
uite că vine încă unul). Nebulosul are toate finalurile în
coadă de peşte. El trebuie să deştepte compasiunea
auditoriului, ca tip total neînţeles, care „are totuşi ceva în
cap“. Un nebulos veritabil aţâţă în sufletul auditoriului cele
mai bune trăsături de umanism şi îi convinge pe toţi de
bunele lui intenţii incontestabile.
— N-am înţeles nimic, dar băiatul ăsta are ceva în cap.
— Pur şi simplu şi-a despicat sufletul în faţa noastră. Nu
înţeleg bine ce-i în sufletul lui, dar ar trebui să ne ocupăm
mai mult de el. Ce salariu are băiatul ăsta?
— Notează-ţi, tovarăşă, să-l convocăm mâine la mine, să
avem o convorbire de la suflet la suflet.
Cel mai mare efect îl dobândeşte cârpaciul-nebuloasă
atunci când în prezidiu se află…
3. Cârpaciul-explicator
Cum a terminat cârpănebuloasa, sare în picioare
cârpoclarificatorul:
— Iată, luaţi exemplu! Tovarăşului nu-i sunt tocmai clare
unele idei, dar el n-a pregetat să vorbească deschis. Şi ce i s-
a întâmplat? I-a tăiat cineva capul? Nu, tovarăşi! Dimpotrivă!
Urmează clipe de aşteptare pline de curiozitate: cum adică,
dimpotrivă? Ce contrariu există la tăierea capului?
— … Ci dimpotrivă, reia precizantul, vom lămuri cele
ridicate de el, punct cu punct – şi desface un bloc mare şi o
grămadă de hârtiuţe flotante pe care şi-a notat în grabă
fiecare strop de nebuloasă scuipat de celălalt în numai cinci
minute şi ia strop cu strop şi îl pulverizează, câte o oră, peste
auditoriu:
— Iată că intervenţia tovarăşului ne-a prilejuit o foarte
interesantă discuţie!
Întotdeauna, prin „discuţie foarte interesantă” sau
„dezbatere foarte utilă“ un vorbitor înţelege pretextul care i-a
îngăduit să-şi dezlănţuie concluziile lui. După scurgerea orei,
înhăţându-şi pixul, explicatorul susură plin de nădejdi:
— Mai are cineva ceva de ridicat?
Ca Deimos şi Phobos, micii sateliţi ai lui Marte care
funcţionează în pereche, Nebulos şi Dumiritos sunt cârpaci
în cuplaj; din unghiuri opuse, unul încurcă, iar celălalt are
impresia că descurcă, dar amândoi respectă aceeaşi regulă:
Vorba în sine. Ca să-şi apere creierii, poporul a elaborat de
peste secole cuvinte proptite spre descurajarea învârtitorilor
de voroavă: mâncărime de limbă, flecăreală, baterea apei în
piuă, pălăvrăgeală, limbuţie, ardere de gaz, trăncăneală,
vorbe de clacă trântite de guralivi sau guralii, macină-vânt,
mori stricate, învârtire a limbii în gură (ba chiar există, în
cazul păsărilor, un cuvânt foarte frumos, care li s-ar potrivi
mai curând cârpacilor, trăgându-se de la gură şi nu plisc: a
gurăi, adică a scoate sunete caracteristice speciei) şi – cu
rezonanţă mai modernă – logoree.
4. Cârpaciul ezitant
E un cârpaci mai puţin pur, întrucât primii trei sunt
caracterizaţi de lipsa oricărui scop. Cârpezitantul ar vrea să
înalţe pe unul sau să dărâme pe altul, în orice caz are ceva
de spus.
Dar prudent. O zice cu ocoluri. Intervenţia lui ar putea fi
rezumată în două-trei cuvinte („Ba tu!“ sau „Vreau
gratificaţie!“ sau „Prezenţa dumneavoastră printre noi e o
mare onoare, tovarăşe director!“ sau „mă-ta, nemernicule!“),
dar ocolurile operate întru ambalarea acestei idei o fac de
nerecunoscut (cum ar fi zis răposatul Churchill: „un mister
împachetat într-o enigmă“). Nimeni nu mai poate să-şi dea
seama, sub stratul gros de ezitări, de la ce intenţie a purces
de fapt cârpaciul. Dacă vrea să-l înfunde pe vreun şef,
ezitantul începe cu atâtea „părţi pozitive” că până la urmă
toţi ascultătorii sunt încredinţaţi că l-a lăudat. Dacă vrea să
se scoată în evidenţă, se teme să nu fie luat drept
napoleonian şi îşi pomeneşte în treacăt atâtea lipsuri, că se
alege cu o sancţiune, sau măcar cu o scatoalcă verbală de la
prezidiu.
5. Cârpaciul somnolent
Cui, oare, nu i se întâmplă uneori să mai picotească la
anumite şedinţe? Cine n-a închis un ochi, acela să arunce
prima piatră! Numai că – spre deosebire de cârpaci – omul
înaintat adoarme fără voie. Odiosul vine DINAINTE DECIS SĂ
DOARMĂ!
Ocheşte de la început locul cel mai îndepărtat. Dacă
scaunele sunt inegale, îl alege pe cel mai moale. Adesea,
doarme puţin cu o noapte înainte, ca să recupereze la
şedinţă. Caută să vină cu stomacul plin şi preferă
mâncărurile grele: stimulează somnolenţa. Înghite uneori şi
calmante: nimic să nu-i tulbure piroteala.
6. Cârpaciul furibund
E o alternativă a cârpaciului explicator. Dar furibundul
vrea cu tot dinadinsul să te pocnească. Explicatorul te
chinuie absolut fără voie: e convins că-ţi face un bine. Dintre
cei doi, nu ştiu care te pustieşte mai rău. Am şi la birou doi.
Când lucrez cu A, îmi zic că parcă tot B era mai suportabil.
Când dau de B, am iluzia că totuşi A era de preferat. Dacă
cineva m-ar pune în situaţia măgarului lui Buridan – să am
de ales între cele două boxe cu fân, între biroul tovarăşului
A. hăis şi cel al tov. B. cea – m-aş transforma în rac.
(De altminteri, am impresia că experienţa Buridan a avut
loc înainte de inventarea jugului: dobitoacele mai puteau să
opteze sau măcar să şovăie.)
Ca marile stele pulsante, care nu încetează să se dilate,
furibundul, după un debut liniştit, începe să se umfle!! Falca
i se înroşeşte, fruntea se face stacojie. Cele două extremităţi
sanguinolente fac joncţiune liliachie în dreptul nasului, sub
umbra de furtună a unor sprâncene total răscolite; ţevăria de
la tâmple se iţeşte, devine proeminentă şi albastră, ai zice că
basorelieful e gata să crape: acuş-acuş se sparg venele şi
ţâşneşte fumegând un sânge dat în fiert! E impresionant să
vezi atâta sânge într-o faţă de om: de-ar fi adevărată teoria că
sângele oxigenează creierul şi ajută naşterea ideilor, ai zice
că stau să explodeze chintale de gândire! Acuşica-acuşica o
să crape. Trec clipele şi îţi dai seama că imensele ţevi de la
tâmplă vor rezista totuşi, fără să se caşte, având norocul de a
se afla într-un pătrat. Sunt închise într-un fel de ramă
metalică, schiţând în fier şi azbest forma generală a capului,
nu chiar cap pătrat, cum greşit spune folclorul, ci mai
curând dreptunghi culcat pe gât, o falcă imensă peste care s-
au pierdut câteva fărâme de creier muiate într-o sanguină
ciorbă de sfeclă. E momentul când impresionabilii îţi spun:
„Hait! Am sfeclit-o!“
 Dreptunghiul stacojiu e spart şi dispare atunci când
furibundul deschide ceea ce până atunci părea – pe din afară
– o gură. Ca un garaj cu trei porţi, ca un nor acoperind
soarele, ca o prăpastie căreia i s-a pierdut în cursul nopţii
fundul, ca o expoziţie de carii negre şi stele negre pe bolta
nocturnă a cerului gurii, ca un imens dreptunghi de beznă
situat într-un dreptunghi stacojiu, cavitatea bucală a
mâniosului se deschide în centrul obrazului vânăt: te pune la
punct cât ai zice „peşte mare înghite peşte mic“, simţi cum
oasele craniului ţi-au încăput între dinţii unei cupe de
excavator, auzi un pârâit – îl auzi stereofonic, şi pe din afară,
şi din interior. În clipa următoare, ai dispărut, n-a mai rămas
din tine decât un punct: te-a pus la punct.
Cârpaciul furios se alimentează din ceea ce i se năzăreşte a
fi greşelile altora. E convins că umflarea obrajilor se pontează
şi mână dosarul lui spre o frumoasă caracterizare: „element
activ în viaţa obştească“. Un simplu lapsus ori ceea ce i se
pare un lapsus îl azvârle brusc dintre somnolenţi între
vânători.
Între furibunzi, există ocazionali (foşti băieţi dulci, deveniţi
gogoaşa înfuriată), furibunzi năimiţi (sensibili ca trăgaciul
unui pistol de damă; rolul degetului e jucat de bileţele pe
care le primesc de undeva; până atunci, au fost calmi, poate
chiar adormiţi, dar sub atingerea bileţelului li se înroşeşte
turnesolul, ochii le sunt năpădiţi de precizări sanguinare şi
firicele de gândire colerică, iar când solicită cuvântul, mâna li
se ridică vibrând, ca a şcolarilor care „se cer“, abia mai
putând să se abţină), furibunzi complexaţi (adesea deţinători
de funcţii pe care le presimt – pe drept sau nu – temporare;
crezându-se depăşit, furibundul pe post de şef se preface a
nu fi înţeles bine ce ai spus şi se repede a-ţi aplica o
bastonadă; spre deosebire de furibundul cu vocaţie, care vrea
să te pună la punct oarecum şi ca să te lămurească – chit că
o face bătându-ţi cuie în cap – furibundul complexat n-are
alt scop decât acela de a-ţi aminti că el este deţinătorul
bastonului de mareşal; de unde bastonada), şi furibunzi
ideatici sau temperamentali, numiţi pe scurt furibunzi
permanenţi.
 Această ultimă categorie (după unii „spumă de mare“,
„spumă pietrificată”, sau, conform manualelor germane, „Der
grosse Vesuvius”, iar în cazul femeilor „Die dicke Bertha”9) e
alcătuită din cei care sunt furioşi în permanenţă, fie că iau
cuvântul, fie că se abţin cu puternice bombăneli; sunt furioşi
de la bun început, orice ar auzi vorbindu-se. După teoria
savantului german Orlando F. Frenologischenstein, „orice ai
spune, ei fac spume”.
Ideaticii nu sunt furioşi din naştere. Ei au un motiv
gnozeologic, cum zic filosofii, adică izvorât din felul cum au
cunoscut lumea: o nevastă pe care n-o pot înfrunta la
domiciliu (fenomenul numit de psihiatri „decompensare în
şedinţă publică“ şi cunoscut din cele mai mai vechi timpuri
în popor – „scoatere a pârlelii”), defecte fizice (disproporţii:
dacă o parte e prea scurtă, cealaltă rămâne prea lungă;
noduri în gât, la mărul lui Adam şi la limbă, de care simt
nevoia să se elibereze prin ejaculări de furie şi repetarea
aceleiaşi silabe până intră în capul adversarului; părţi
umflate, cu tendinţă de revărsare – de unde expresia „a-şi
ieşi din pepeni“). Furioşii ideatici îşi construiesc întotdeauna o
teorie, pe baza căreia se înfurie apoi în diferite şedinţe.
Tendinţa constructiv-ideatică i-a făcut pe unii savanţi să-i
boteze pe furibunzi drept „castorii mâniei“, castorul fiind
renumit în biologie ca specialist în ape stagnante, obstacole
şi mai ales zăgăzuiri.
7. Cârpacii de coridor
Deşi nu cuvântează în şedinţa propriu-zisă, ei o
cimentează, sunt un cheag, substratul şi culisele şedinţelor
(aşa cum, zice-se, „lobby“-iştii, oamenii tranzacţiilor de
coridor din America, stau la rădăcina multora din dezbaterile
de pe podeaua Congresului).
Sunt stele a căror galaxie e alcătuită din interstiţii, holuri,
culoare, mici momente de destindere la bufet, la domni şi la
doamne. Un coridorian îţi destăinuie că numai speranţa în

9După tunul cu acelaşi nume din timpul primului război

mondial.
gratificaţia aşteptată pentru sfârşitul anului l-a făcut ca în
şedinţă să nu spună ceea ce îţi declară în particular acum.
Pe urmă se duce la altul şi restabileşte inversul. Coridatorii
contribuie substanţial la ceea ce numim…

Atmosfera post-festum.

Maeştrii şedinţelor-spectacol se felicită mai abitir decât

primadonele:
— Ai fost grozav!
— Ai întors-o, domnule, extraordinar!
— Ai avut o replică, domnule, teatru, trăsnet!
— Mi-a plăcut întrebarea pe care ai pus-o în partea a
doua!
— Mi-a plăcut pauza pe care ai păstrat-o şi cum i te-ai
uitat în ochi.
— Ai o voce, domnule, ai ridicat tavanul!
Dacă se petrece vreo pană în sistemul de felicitări, steaua
de şedinţă ia imediat măsuri, trece la iniţiativă:
— Cum am fost, ai? Cum am ieşit?
— Ce zici, am zis-o bine? N-am dat prea tare? N-am
înţepat prea fin? Nu s-a râs prea mult la anecdotă? S-a
înţeles aluzia aceea?
Apucat de nasture, prizonierul dă asigurări grabnice:
— Ai fost exact cum trebuia, ai lăsat o impresie de neuitat,
vizitatorul nostru şi-a notat numele tău în carneţel, iar pe
Ioneasca, de emoţie, au trecut-o lacrimile!
O dureroasă experienţă m-a învăţat că cei mai periculoşi
lungitori de vorbă sunt aceia care te anunţă de la bun
început: „voi fi scurt, tovarăşi!“. E drept, există şi excepţii,
dar am avut ghinionul să nu le întâlnesc. Omul care simte
nevoia să te liniştească şi să te asigure de bunele sale intenţii
e cel care se simte, din alte împrejurări, cu conştiinţa
încărcată.
Unde ne sunt cârpacele?
Poate că am o slăbiciune faţă de femei. Fapt e că portretele
de mai sus reprezintă mai mult pe masculii speciei.
 Femeile – Dumnezeu să le binecuvânteze! – am impresia că
vorbesc mai puţin în şedinţe. Am o teorie aparte în această
privinţă, teoria antedescărcării şi contactului fizic (senzorial).
Femeile, tocmai pentru că vorbesc mult în general, nu simt
nevoia să se manifeste în şedinţă. Cârpaciul mascul – care
tace în faţa consoartei legale, care îndură apoi în tăcere exact
aceleaşi reproşuri din partea prietenei (mă refer la elementele
înapoiate, care au relaţii extra – vreau să spun extra-
conjugale – şi pe care satira mea le combate), care rabdă
tăcut în faţa mamei şi îşi cariază măselele mult mai repede
decât femelele speciei, din cauza eforturilor de a strânge din
fălci când ele vorbesc – simte nevoia să se compenseze pe
spinarea adunării.
Mai subtilă este teoria mea despre contactul senzorial. O
femeie nu poate vorbi decât cu cineva, simte nevoia să se
adreseze cuiva, unei persoane sau chiar mai multora. Dar nu
poate vorbi în abstract şi mai greu se poate descărca în faţa
unei adunări. O pereche de ochi, atingerea mâinii, o uşă pe
care a închis-o tăind retragerea victimei – toate acestea nu
pot fi egalate de impersonalitatea „lucrului public“
reprezentat de o adunare. Vă puteţi convinge lesne de acest
lucru stând de vorbă cu o femeie. Ei nu-i ajunge să
vorbească, ci te îmboldeşte mereu:
— De ce taci?
Sau:
— La ce te gândeşti?
Şi aşa mai departe:
— Spune şi tu dacă nu-i aşa!
— De ce adineauri, când am zis „salată”, ţi-au fugit ochii
într-o parte?
— Dacă n-am dreptate, te rog să mă contrazici.
— Nu ştiu de ce azi eşti atât de tăcut.
— Am impresia că îmi ascunzi ceva.
Ea, pe parcursul vorbirii ei, are nevoie de stimuli. Trebuie
să dai din cap, să-i faci semn că o aprobi, o înţelegi, o iubeşti
şi o admiri, la fiecare cuvânt, în fiecare clipă. Orice s-ar
discuta – teorema lui Pitagora, ordinea de zi a şedinţei de
mâine, metodele cârpacilor sud-americani – e vorba de fapt
despre raporturile dintre tine şi ea. La momentele potrivite,
un bărbat trebuie să intercaleze una din expresiile
următoare:
— Oh!
— Ei nu mai spune!
— Extraordinar! Şi ea ce-a zis?
— Nu, nu, nu mă oboseşte! Te rog să-mi spui mai departe,
până în cele mai mici amănunte!
— Nu, nu, nu mi-ai mai spus asta niciodată!
— Mie-mi zici? E oribilă şi se îmbracă fără pic de gust!
Cu un pic de exerciţiu, puteţi ajunge la un plasament
automat, fără să urmăriţi neapărat tot fluxul. Dar, pe lângă
aceşti stimuli verbali, trebuie privirea (ochi îngustaţi: eşti
atent la ce spune ea – altfel s-ar supăra – dar s-ar supăra şi
dacă ai fi prea atent numai şi numai la ce spune, uitând că
Ea spune; adică din când în când trebuie să devii şi neatent,
lăsându-te captivat de farmecul ei, învins de ultima buclă
pusă de coafor şi robit de funda care atârnă de sub guleraşul
dejalen), trebuie gestul tău, mişcarea suavă a nării stingi,
umezirea ochiului în momentele emoţionale („un copil atât de
drăguţ şi bestia aia de maică-sa nici nu se uită la el“),
împărtăşirea indignării („alerga să-i cumpere de mâncare, să-
l spele, şi el, de colo, după paţachină!”) şi o extrem de mare
promptitudine în a răspunde – cum zicea un răposat prieten
de-al meu, regizor – imediat, tare şi cu faţa la public:
— Cum vrei tu, dragă.
Că aceste replici-stimulent sunt strict necesare, se vede de
îndată ce atenţia interlocutorului slăbeşte:
— Tu nu mă mai asculţi.
— Tu n-ai auzit ce-am spus acum două minute.
Sunt unii bărbaţi care te apucă de nasture; femeile te
apucă, am observat, de mână; aproape niciodată de nasture,
întrucât contactul cu un obiect al îmbrăcăminţii ar fi prea
abstract. Bărbaţii mai cad în fetişism (cuvântul nu provine de
la fete, ci de la fetiş: lingerie, parfumuri, contactul cu
mătasea sau cu o blană), pe când femeia, mai umană, e mult
mai atentă la substanţă şi rareori se consolează cu un umăr
de homespun îmbibat cu miros de pipă: asta se vede mai
curând prin filme, unde prim-planul ochilor e mai expresiv
peste un umăr cu stofă de 560; ca să vorbească mai departe,
ea trebuie să simtă căldura mâinii tale, lumina extaziată a
ochiului.
Un bărbat nu-şi permite decât rar să întrebe o femeie:
— Spune iute: la ce te-ai gândit acum?
E o întrebare feminină. Bărbatul ştie însă că întrebarea
asta ar putea să-l coste o oră-două din viaţă: cât îi este ei
necesar ca să-i răspundă.
— M-ai întrebat, ţi-am răspuns.
Iar dacă nu întreabă, e zgândărit de ea:
— Nu mă întrebi de ce? Nu mă întrebi ce-a urmat? Nu mă
întrebi la ce mă gândesc acum?
Totul, cu o femeie, e foarte personal. Chiar când vorbesc
între ele mai multe femei, aproape că poţi să simţi
încărcătura electrică dintre corpuri, ca pe timp umed între
blănile de pisică. Niciodată monotonie publică şi rutină
impersonală, cum se admite la unele şedinţe; nu se
înregistrează decât tonul cel mai înalt:
— Vai, tu, extraordinar!
— Vai, dragă, eşti pur şi simplu delicioasă, şi pălăria asta
este pur şi simplu adorabilă, şi vizita a fost pur şi simplu
încântătoare, absolut de neuitat.
— Guţă al meu e înspăimântător de pofticios. Şi, dragă,
aşa e la absolut toate, nu numai la mâncare. Mă oboseşte,
zău, tu.
Încurajările reciproce nu lipsesc:
— Draga mea, în viaţa mea n-am auzit ceva atât de
interesant! Te rog să spui mai departe!
— Iubito, ai un haz nebun, cu tine mă simt mai bine decât
cu bărbaţii. Zău, ar trebui să ne strângem mai des între noi,
fetele, şi nu numai acum, când am împlinit 50 de ani, şi să
vorbim mai des despre ale noastre! Dar ce faci tu, dragă,
când bărbatu-tău mormăie prin somn?
Toate aceste clătinări din cap, bateri din palme, extazieri,
ţţţţţţ!-uri, o femeie nu le poate căpăta într-o şedinţă. Apoi, nu
uitaţi, femeile au oarecare decenţă. Chiar o dansatoare de
striptease, care se dezbracă treptat în public, ridicând pe
rând, la vedere, fiecare din piesele scoase ale lenjeriei, ştie că
se ocupă cu o treabă serioasă; s-ar ruşina dacă, în loc de
asta, ar încerca să reţină atenţia auditoriului prin ridicarea
unui şir de probleme pe care de fapt nu le ridică şi care de
fapt nici nu sunt probleme. Femeile au un simţ al
concretului: dacă stăm prost cu cartofii, ele – cu tradiţionala
lor lipsă de tact politic – în loc să înceapă cu părţile pozitive
şi să facă o mică descriere a rafinăriei de la Brazi şi să
amintească în treacăt de cargoboturile de 4 500 Tone care
brăzdează mările şi oceanele, o trântesc de-a dreptul pe
masă: nu-s cartofi! Într-o clipă, a pus-o, a stricat toată
şedinţa, nu mai poţi s-o dregi nici cu zece luări de poziţie. N-
aş vrea să generalizez, dar femeile lungesc vorba numai când
au de-a face cu fleacuri: unde-i o chestie serioasă, o tratează
dintr-o bucată. Bărbaţii, dimpotrivă – oarecum mai logici –
lungesc vorba numai unde-i vorba de probleme într-adevăr
serioase, care merită să cheltuieşti cu ele o grămadă de timp
pierdut; ar fi păcat să le rezolvi dintr-o dată. Bărbatul se
exprimă în şedinţă, iar femeia pe marginea ei. Factorul ultim
de decizie fiind femeile, rezultă logic că nu şedinţa este locul
unde se hotărăşte ceva. Dar asta e o teorie personală, pe care
n-aş avea curajul s-o susţin într-o şedinţă. Vă rog s-o ştergeţi
din procesul verbal.

Manualul de faţă a căutat să descrie arta cârpăcelii,

ferindu-se totodată de a da reţete care depăşesc aria
literaturii satirice. La şedinţe însă am un interes neobişnuit
de personal şi de aceea mă abat de la regulă, propunând
câteva reguli:

■ Nu putem sta într-un picior, dar propun ţinerea tuturor

şedinţelor în picioare.
■ Asigură-te că e cunoscută dinainte ordinea de zi, că se
dă la citit ce se poate citi dinainte şi că se vorbeşte la
chestiune.
■ Asigură-te că e într-adevăr ceva de hotărât. Lucrul se
poate controla foarte simplu: oare le propui participanţilor să
aleagă între două soluţii (2! două! două diferite!), cu
avantajele şi dezavantajele lor? Dacă nu, atunci e şedinţă de
comunicări şi nu de dezbatere.
■ Renunţă la dorinţa de a rezolva toate problemele într-o
şedinţă.
■ Dacă iei cuvântul, asigură-te că ai ceva de spus. Nu
încerca să te clarifici pe drum, pe spinarea ascultătorilor. Nu
ceda ideilor care-ţi vin în timp ce vorbeşti.
■ Ascultă-i şi pe alţii.
■ Nu plictisi. Uită-te şi în fundul sălii. Ajută-i pe cei ce
luptă. Fă măcar înălţări şi coborâri de voce, să-i ajuţi să se
trezească.

Flegmatica ţară a Albionului a rezumat principiile luării de

cuvânt la o glumă în trei puncte.

■ Ridică-te, ca să te vadă.
■ Vorbeşte-le, ca să te audă.
■ Opreşte-te, ca să le placi.
 POATE UNIVERSUL SUPRAVIEŢUI FĂRĂ
CÂRPACI?
1.
Întrebarea de mai sus m-a torturat de-a lungul întregii
mele existenţe adulte, mai bine de un sfert de veac.
Nu există nimic fără cauză sau – cum bine glăsuia autorul
acestei cărţi pe la începutul acestei cărţi – nu există cârpaci
fără motiv. Dacă există cărţi care se vând, înseamnă că există
oameni care le cumpără. Dacă există cărţi care rămân
nevândute, înseamnă că există cârpaci care le-au tipărit fără
rost. Dacă există pauze între un paragraf şi următorul,
înseamnă că dactilografa a făcut o greşeală sau că autorul a
vrut să treacă la o idee nouă.
Tot astfel, existenţa cârpacilor – după cum arăta încă din
secolul XV abatele Quirpache, în cunoscutul său tratat
medieval „De Paeticarum et Carpacionis“ – se explică, în
veacurile trecute, prin goluri vremelnice în aprovizionarea cu
piese de schimb: în anul 1482 (trimestrul III) lipsa de pe
piaţă a anvelopelor pentru automobile (a aşa-ziselor
cauciucuri) a dus la existenţa atelierelor de vulcanizat. Când
crestăturile cauciucurilor n-aveau adâncimea cerută de
Direcţia Circulaţiei, un potcovar (viitorul cârpaci) le adâncea
relieful cu ajutorul unui briceag. Sub anvelopă,
automobiliştii veacurilor trecute foloseau camera, care era
pentru cauciuc ce ar fi lenjeria intimă pentru fustă. Cârpacii
vulcanizatori deveniseră foarte populari datorită exploziilor
de cauciuc pe care le provocau; la vitezele barbare de atunci,
şoselele se umpleau de cadavre, greu de evacuat, din cauză
că mijloacele mecanizate erau încă slab mecanizate.
Ştiind că orice cauciuc poate exploda în orice clipă, preoţii
îi îndemnau pe dreptcredincioşi să circule cu o viteză cât mai
mică. În veacurile următoare însă, această tendinţă mistică a
slăbit: problemele de circulaţie au fost tratate de pe poziţii
laice, fără vechiul lor înveliş religios, iar viteza a fost redusă
sub 160 kilometri pe oră, mai ales că starea şoselelor
medievale nu permitea mai mult.
În schimb cârpacii, o dată cu întărirea monarhiei şi
apariţia statului burghez centralizat, nu mai aveau voie să
vulcanizeze fără autorizaţie. Peticele pentru cârpit se dădeau
doar vasalilor. Descoperirea cauciucului – care a urmat
scurtă vreme după descoperirea Americii – a răsturnat
radical această situaţie: cârpacii, lipsiţi de căutare şi de
vechile privilegii, au început într-o serie de ţări să se îndrepte
spre alte făgaşuri: motoare, agricultură, literatură,
schimbarea tocurilor la pantofii de damă, reviste
săptămânale şi croitorie.
Foarte dinamic au evoluat televizoarele. Cuvântul tele
provine de la grecii din antichitate, părinţii televiziunii. Însă
prin secolul XIII bezna evului mediu începe să întunece
culorile micului ecran. Reparaţiile sunt atât de mizerabile,
încât plebeii încep să lase televizoarele în părăsire. Pasiunea
e uitată şi abia în veacul XX – după aproape 700 de ani! –
televiziunea este reintrodusă, dar ca o invenţie complet nouă,
şi nu în culori, ci pe alb-negru, câteva ore pe zi. Doar
programele sunt excelente. Abia prin 1960 se revine la
televiziunea în culori şi la existenţa mai multor canale.
2.
Şi – în sfârşit – ultimele cinci secole dezlănţuie lupta
istorică şi marea întrebare: pot fi evacuaţi cârpacii pe altă
planetă? Sau, măcar, ne putem dispensa vremelnic de ei?
Pentru prima dată în 1542 un american ingenios reuşeşte
să elimine complet cârpacii din domeniul său de activitate.
Allan Beck, cum îl chema, era fondatorul firmei „Beck &
Beck“, a cărei marcă înfăţişa un bec. În secolul XVI mai
exista obiceiul ca, atunci când ţi se uzează becul, să-l duci la
remaiat. Cârpaci specializaţi în arta suflatului în sticlă – aşa-
zişii becuitori, a căror existenţă o va nota mai apoi şi abatele
de Mayenne în peregrinările lui pe meleagurile sud-est
europene – se asociau cu specialiştii în filamente – aşa-zişii
maeştri ai filajului: oricare cetăţean, de îndată ce i se strica
becul, îl ducea la reparat. Obiceiul luase o asemenea
dezvoltare, încât „Beck şi Beck“ nu mai vindea un bec.
 În faţa acestei situaţii, Beck a avut o idee luminoasă: vidul
în bec. De îndată ce aerul pătrundea într-un bec, acesta nu
mai lumina şi nu mai putea fi reparat. În schimb, era foarte
ieftin. Treptat, cumpărătorii au găsit că e mai comod să
cumperi de-a gata un nou bec de la „Beck şi Beck“ decât să
trimiţi copilul la atelier cu becul cel vechi, să scoată bon, să
dea „Beck Shish“ (aşa se chema pe atunci bacşişul), ca să fie
luaţi mai repede la rând, să lase becul pe o săptămână, să
păstreze bonul, să revină în termen, să li se spună că becul
nu e gata încă, apoi, peste zile, să li se comunice că a fost un
calcul greşit, că lucrarea e mai complicată decât părea, că
trebuie un supliment şi că nu se ştie când va fi gata becul,
întrucât lipseşte tungstenul, pe care americanii îl aduceau
tocmai din India, cumpărându-l de la indigenii becheri, care-l
ţineau în beci.
Văzându-se ameninţaţi în existenţa lor, cârpacii becuitori
s-au angajat în industrie şi au inventat – ca răspuns la vidul
lui „Beck & Beck“ – principiul perisabilităţii. Datorită muncii
lor stăruitoare, becurile nu mai durau un an, ci ardeau după
câteva săptămâni, cauciucurile nu erau garantate decât
pentru două luni, camerele de automobil se schimbau mai
repede decât şerveţelele de masă (invenţie care va apărea
abia în secolul XVIII: până atunci, nobilii se ştergeau cu
barba, iar supuşii de rând n-aveau voie să poarte barbă,
controlaţi strâns de muşchetarii regelui), casele nou
construite erau predate gata învechite, cu faţadele pastel gata
coşcovite, iniţiativă pe care o încercase în secolul XX şi firma
americană de cauciuc „Goodyear”, punând în vânzare pentru
tineret tenişi cu aspect gata ponosit, ca să pară de „hippies“,
dar rezistenţi, cu zdrenţe garantate să nu cadă jos vreme de
un an, iar sălile publice – cinematografe sau restaurante –
inspirându-se din biologia făpturii omeneşti, mai precis a
unei jumătăţi din omenirea adultă, aveau un ciclu de mare
regularitate, în timpul căruia publicul nu putea să le viziteze,
fiind ocupate cu reparaţii, renovări, reorganizări, readaptări,
reprofilări, revizii, reajustări, reaşezări, reclădiri, reamenajări,
reconstituiri, recondiţionări, recuperări, rectificări,
redeschideri, reînchideri, refaceri, refecări10, reformări,
regulări, regrupări, reinstalări, reintegrări, reîmpărţiri,
reglementări, reîntregiri, relevări, remontări, restabiliri,
restaurări, retuşări, reutilări, rezidiri, rezemări şi alte
realizări.
3.
Dar şi aici, după câteva decenii, cârpacii s-au simţit
ameninţaţi. Producţia oarbă de serie începea să se dezvolte
atât de repede, încât, în unele ţări, obiectele ameninţau să
apară mai rapid decât puteau să se strice. Apăruseră mulţi
cetăţeni care îşi cumpărau un obiect – briceag, pix,
automobil, barcă cu motor, maiou – înainte ca vechiul obiect
să se fi stricat. Unii aveau mai multe perechi de pantaloni. O
mamă cumpărase două cărucioare, deşi avea un singur copil
şi era divorţată; contribuia la acest haos şi faptul că unele
bunuri puteau fi cumpărate fără autorizaţie specială, pur şi
simplu cu bani. Înlocuirea autorizaţiilor şi a celorlalte
formalităţi prin bani însemnase un regres, ducând la
aglomerări inutile: oameni care stocau câte trei sticle de
cerneală „Quink“ neagră, deşi nici nu posedau stilou Parker,
sau femei superficiale, care schimbau trei toalete pe zi (cu
duşuri calde în pauză) şi foloseau două straturi succesive cu
ruj diferit, întâi unul pal, şi pe deasupra un altul mai aprins,
metodă de vopsire care se mai utiliza doar la caroseria
automobilelor.
Deşi criticii ei acerbi nu lipseau, „societatea risipei” făcea
prozeliţi în mai toată lumea: am cunoscut personal oameni
care aveau două aparate de ras în loc de unul (e drept că,
ambele, cu lamă; dar, în categoriile superioare de venituri,
am cunoscut şi un scriitor care avea două aparate de ras
automate: unul electric şi, pentru deplasările pe teren, unul
cu arc; e drept că nu se poate vorbi de o „societate de
consum“, întrucât scriitorul respectiv activa în alte condiţii
ideologice şi social-morale, dar mă refer deocamdată la

Contrar celor ce-şi închipuie unii cititori, refecarea este un

10

cuvânt onorabil, tehnic, din domeniul tâmplăriei.

aspectul pur economic de suprafaţă), femei care foloseau
simultan mai multe periuţe de dinţi, şi am citit în revistele
ilustrate ştiri despre familii, pe diferite meleaguri, care ar
avea case cu două garaje, a treia maşină a familiei fiind
ţinută afară în curte. Această ofensivă a consumului
neraţional a dus la porecla „societatea de consum”, iar un
oarecare Marcus (se citeşte Marcuse) a arătat că, reduşi la
rolul de consumatori, oamenii devin „unidimensionali“, se
îngraşă peste măsură, lărgimea întrecându-le mult lungimea
şi devenind unica lor dimensiune. În limbaj curent, erau
denumiţi „plaţi“, mediocri. A fi plat reprezenta în secolul XX
un cuvânt de ocară. Totuşi „extraplat“ însemna un cuvânt de
laudă, mai ales dacă se întâmpla să fii ceas.
4.
Diferenţa de optică între regiunile lumii a prelungit o
vreme şansele de supravieţuire ale cârpacilor. Am văzut cu
ochii mei – pe parcursul a cinci kilometri şi mai bine, de la
aeroportul unui oraş de vreo patru ori mai mare decât
Bucureştii până la periferia acelui oraş – mii de tarabe
exotice la care nu se vindeau decât bidoane scoase din uz,
cutii golite de conserve, foste anvelope de bicicletă, rămăşiţe
din reviste ilustrate, sonerii cărora nu le lipsea decât
butonul. Cinstea impresionantă a servanţilor de hotel făcea
ca – atunci când părăseai stabilimentul – să te pomeneşti că
aleargă după tine câte un cetăţean în uniformă, strigându-te:
„Domnule, v-aţi uitat în coşul de hârtii un maiou!“
Ideea că un obiect rupt, macerat de transpiraţie, ar putea
fi aruncat, le părea neverosimilă. Aici, mă tem, tonul meu
devine serios; în zâmbet se mai amestecă şi câte un oftat.
Cârpacii şi cârpăceala reprezintă în viaţa omenirii nu numai
ocazii de a râde, ci şi o tragedie. Ilustrul detectiv îşi aprinse
pipa, pufăi de câteva ori şi vorbi pe un ton adânc îngândurat:
— Al cui e interesul? Trebuie mai întâi să descoperim
mobilul.
Ceilalţi îl ascultau cu gura căscată de admiraţie. Tânărul
său ucenic vru să spună ceva, dar îşi aminti că avea o
plombă proaspăt cimentată.
 — Dacă ar fi vorba numai de lupta dintre pricepere şi
nepricepere, urmă la fel de gânditor maestrul detecţiunii,
dintre eroare şi soluţia justă, atunci ne-am afla în faţa unui
conflict vechi de când lumea.
Prin contactul său zilnic cu asasinii, detectivul era plecat
spre cele pământeşti, dar speculaţiile cosmico-filozofice îi
făceau mare plăcere, mai ales la primele fumuri.
— Fiţi însă atenţi! pufăi el încruntându-se. Cârpaciul
anonim, pe care Scotland Yard-ul îl caută cu înfrigurare de
atâtea zile, e un semn al epocii: nu simplă nepricepere, ci
nepriceperea autorizată, nu simplă eroare, ci Eroare
Prestigioasă, nu simplă greşeală, ci compusă greşeală,
repetată greşeală, de serie greşeală, din rău în mai rău, spre
tot mai rău, accelerat cu din ce în ce mai rău, ba încă şi mai
rău decât cel mai rău…
Când se pornea aşa, îl apuca imediat criza astfel încât
tânărul ucenic se grăbi să intervină, înainte de a fi nevoie de
injecţia salvatoare în braţul stâng:
— Am impresia că vă referiţi la un proces de deteriorare.
— De cârpăcire, răspunse maestrul, de improvizare a
reparaţiilor necesare recârpăcirii: e un omor fără
premeditare, dar totuşi un omor, pentru că, dacă o mai ţine
mult aşa, o să ne prăpădim cu toţii.
— Dar, întrebă tânărul, cum ar putea oare Anglia scăpa de
cârpaci?
La Centrala Cărţii din strada Biserica Amzei a avut de
curând loc o consfătuire în care s-a discutat despre
necesitatea de a economisi hârtia. Las deci de-o parte latura
britanică a fenomenului şi trec direct la condiţiile actualităţii
noastre, hic et nunc, cum ar fi spus grecii, adică acum şi aici,
dacă nu cumva romanii: dar, oricine a zis-o, rămânem tot
acum şi tot aici.
5.
Obiceiul său de a ofta adânc e ereditar, moştenit dinspre
mamă. Cârcotaş din două direcţii, tată rău de gură, mamă
nevricoasă.
Singurul lui regret, în privinţa satirei, se manifestă în
cunoscutul proverb despre câinele care latră, dar care n-ar
muşca.
Luăm un satiric şi îl denumim câine. Luăm câteva mii de
cârpaci şi îi constituim într-o caravană. Întrebare:
Mai e valabil proverbul „câinele latră, caravanele trec“?
(În forma originală, se zicea: „Câinii latră, caravana trece“,
întrucât la semiţii din vechime, slab dezvoltaţi, câinii erau
mai numeroşi decât caravanele. Între timp, situaţia a evoluat:
caninii se tocesc, satiricii se răresc, nomenclatorul
caravanelor e mărit.)
Putem oare afirma că buldogul satiric latră în deşert, că
mersul cămilelor între cocoaşele cărora stau călare cârpacii
este implacabil?
Câinele lătrător, e adevărat, avea un singur regret: că nu
muşcă destul de tare. Forma lătratului era minuţios studiată,
înainte de slobozirea în aerul încins. Nu purta botniţă căci ar
fi turbat, dar avea mătuşi care îi piliseră colţii, cu tot felul de
pile, şi dintre care cea mai importantă era Tanti Vremea.
Totuşi, dacă aţi fi fost atenţi, aţi fi desluşit în fiecare lătrat
al lui, dacă nu o rugăciune, căci le detesta, un act de
credinţă.
Jigodia era convinsă că există pe undeva un om care o va
auzi. În creierul ei chinuit de câine în care s-a dat cu piciorul
o viaţă întreagă, câine care n-a fost purtat pe la expoziţii, n-
are „pedigree”-ul care se pune pe paşaportul câinilor de
rasă11, nu poartă plăcuţele reglementare prevăzute în
ordonanţa Consiliului popular, şi e deci expus la loviturile
hingherilor, nu face sluj şi nu ştie să găsească accentele liric
hămăitoare prin care alte jigodii se pricep să obţină un os
bun. În creierul ei chinuit de câine de pază, javra era
convinsă că n-ar merita să latre, dacă n-ar fi sigură că este
auzită, şi că fiecare mârâit la adresa prostiei este un act de
credinţă – credinţă în existenţa unor inteligenţe cu auz fin,

11 „Pedigriu”: un dosar în care se trec numai strămoşii câinelui

şi rasa din care fac parte. Paşaport: e ştiut că formalităţile la câini,
mai ales în Occident, sunt mai complicate ca la oameni, inclusiv
vaccinuri şi paşaport.
capabile de a înţelege, de a riposta, de a ieşi cu bâta în
cerdacul casei, să şi-o apere.
Câinele credea în oameni.
Potaia furibundă amintise, în încheierea unui roman de-al
ei, un vechi proverb românesc: „Îi latră pe oameni numai
câinele care crede în om“.
6.
Se poate trăi fără cârpaci.
Poziţia autorului: crede că se poate şi fără ei. Că trebuie.
Dacă n-aş crede asta, aş da naibii satira. Nu ştiu dacă voi,
cititorii, ştiţi, dar a scrie satiră şi a publica satiră este ceva
mai greu şi ceva mai neplăcut decât a scrie şi a publica altele
– cel puţin până în prima jumătate a secolului XX. La
sancţiunile materiale – căci o înşiruire de schiţe e mai prost
cotată decât romanul în care aş descrie cum un băiat a
cunoscut o fată sau cum s-au întâlnit pământenii cu
tungstemaţii, locuitorii Planetei Becurilor – se adaugă
pedepsele morale, pentru care nu e vinovat nimeni, decât
spiritul omenesc.
Gogol, în „Suflete moarte”, dacă nu mă înşeală memoria,
se plângea că a face cititorul să zâmbească e mult mai greu
decât a scrie o tragedie, dar că storcătorul de lacrimi e privit
cu respect şi veneraţie, deşi literatura lui e gătită după
metodele celor mai ieftini bucătari, pe când creatorul
comicului e desconsiderat, iar opera lui, chiar când e – din
punct de vedere estetic – mult mai dificilă, mult mai rară şi
mult mai reuşită, apare ca un produs inferior. Tragicul poate
da naştere sublimului; comicul, în cel mai bun caz, nu poate
aspira decât la tragism.
Dacă însă raritatea exprimă valoarea, atunci cu satira aţi
nimerit tot ce poate fi mai valoros.
Cum graficele sunt mereu la modă, închipuiţi-vă că aţi
vrea să vă decoraţi dormitorul cu un afiş: câte volume de
poezie apar, şi câte de satiră. Ar ieşi un contrast colosal, în
genul celui dintre Hotelul Internaţional şi Teatrul Naţional, un
baston la poalele căruia am aşezat o farfurie. Şi nu zic numai
de poezii, ci şi de celelalte cărţi: amor, sinucideri, drame cu
duiumul. Satiră? Mai reveniţi, vă rog, luna viitoare, s-ar
putea să ne aducă. Satiră de actualitate? Lăsaţi-ne numărul
dumneavoastră de telefon şi dacă aduce anul ăsta ceva, – vă
sunăm neapărat.
Iar dacă faci imprudenţa să-i laşi numărul de telefon, te
sună după câteva săptămâni, să-ţi spună că a apărut o
reeditare din hexalogia „Stihovanii“.
— Şi la urma urmei, zise bătrânul cioban lăcrămând
abundent din ochii săi albastru-deschis podidiţi de cataractă,
poezia de formă veche, fixă, avea o şmecherie: cum încercai
să schimbi un cuvânt din coadă, stricai ba rima, ba ritmul,
ba înţelesul, în orice caz stricai ceva. Poezia de azi… nu
vreau s-o clevetesc. E mai liberă. E mai grea, poate, pentru
subiectivismul poetului. Dar – ca meserie – n-are exactitatea
meşteşugărească a poantei din umor. Într-o perioadă când
toate genurile se încalecă, anecdota – cu al ei canon al
poantei – a rămas ultima formă artistică absolut rigidă. De
acest lucru vă puteţi lesne convinge punând o femeie să
spună o anecdotă. Regulat, încurcă poanta. Un bărbat i-o
pune bine. Umoriştii sunt ultimii masculi ai literaturii.
7.
Una din mătuşile mele, la ora când consuma ceaiul
împreună cu gospodinele din cartier, rosti gânditoare:
— Ar trebui să-i tragem lui Sergiulică una după ceafă.
Acest nepoţel al meu a fost întotdeauna neastâmpărat.
Paralelele12 pe care le face el între comerţul socialist şi cel
capitalist reprezintă un îndemn la confuzii ideologice.
În acest timp, numitul, neştiind ce-l aşteaptă, ţinea o
conferinţă la televiziune (pe telerecording):
— Am văzut în America, spunea el, magazine care
funcţionează foarte bine. Am constatat că directorii lor, ca şi
vânzătorii lor, sunt simpli salariaţi. Într-adevăr, la marile

Citiţi cu atenţie: autorul face nu parale (care stau la baza

12

multor bârfeli, procese de intenţie şi a invidiei de pe urma căreia te

alegi cu te miri ce luări de cuvânt), ci – cu trei de le în coadă! –
paralelele.
magazine, trustul comercial pluteşte undeva pe deasupra, iar
vânzătorul, şeful de raion şi chiar directorul nu au decât
leafă.
— Şi ce concluzii trageţi de aci? îl întrebă crainicul-gazdă,
puţin cam îngrijorat.
— De vreme ce e vorba tot de angajaţi, tot ai unui trust, nu
văd în formă vreo diferenţă. Deosebirea între magazinul
capitalist şi cel socialist se vede la destinaţia pe care o iau
profiturile – particulară în primul caz, sau în folosul întregii
economii – dar, în ce priveşte interesul vânzătorului, nu
există vreun motiv fatal pentru care în primul caz toţi
vânzătorii să fie politicoşi, iar în al doilea, toţi să te repeadă.
— Vă mulţumim, zise prudent crainicul, în chip de
încheiere.
Musafirul însă perora mai departe:
— Nu socot că există vreo înaltă fatalitate care să ne oblige
să lucrăm neapărat bine sau neapărat prost.
Crainicului îi mai venise inima la loc.
— Va să zică, socotiţi că totul depinde de oameni.
— Dimpotrivă – zise fostul satiric, care acum se lansa într-
o discuţie mult prea serioasă – putem porni tot atât de bine
şi de la capătul organizare. O organizare bună porneşte de la
premiza că oamenii sunt… nu că ar fi proşti, dar că în cursul
muncii nu trebuie să te bizui pe dacă („dacă s-ar fi lucrat
bine, am fi stat mai bine“). Nu se poate să te bazezi pe un
efort mereu luat de la capăt, mereu excepţional, mereu în
asalt, mereu recreat: trebuie să-l înlocuieşti pe dacă prin fără
doar şi poate, să creezi o pantă, un făgaş automat al
alunecării lucrurilor de la sine spre bine şi mereu mai bine.
— Adică să te bizui pe legile obiective, zise spicherul,
făcând un semn operatorului, să-i tragă cu „fondu“, să
topească imaginea, semn că emisiunea se încheiase.
8.
Femeile de la ceai învârteau linguriţele în paharul
înconjurat cu cerculeţe de metal, ca pe vremuri. Exista un
mare abajur roz, cu ciucuri. O măsuţă în stil maur. O
narghilea. Moda se oprise cu câteva decenii în urmă,
exceptând televizorul şi etichetele ceaiului „Lipton“.
— Totuşi, zise o vecină, viaţa ar fi mai plicticoasă fără
scandalagiii ăştia.
— Şi nici n-a făcut un scandal atât de teribil, adăugă o
tovarăşă mai tânără. A ameninţat mereu că o să-i demaşte pe
cârpaci, că o să spună nişte lucruri cumplite, şi până la
urmă a fost cuminţel ca un băiat din corul bisericii. Ca să
spun tot adevărul, eu am rămas puţin dezamăgită…
— Eh, bine (vorbi mătuşa cu voce groasă), pe tine, draga
mea, nu te mai satură nimeni!
— Iar eu repet, stărui tânăra, că autorii aceştia ai noştri
nu trag destul, nu izbesc precis, sunt prea timizi. Dacă mai
există vreun cârpaci, e din vina lor. Toate ar merge mai bine,
dacă ei ar trage mai des, mai concret, mai…
O vreme se auzi numai clinchetul linguriţelor.
Cu un gest brusc, mătuşa – ultima mea rudă dogmatică –
puse ceaiul pe măsuţa maură şi declară:
— Totuşi, trebuie să-i tragem lui Sergiu ăsta una după
ceafă. Oare asta ne interesează pe noi, cititorii, la ora de faţă?
Cârpacii? Eu înţeleg satiră, dar să sublinieze părţile pozitive.
Înţeleg să critice, dar nu aşa. Sunt pentru umor în general, şi
contra umorului său în particular. Apoi, am vrea ceva mai
serios, ceva mai substanţial. După ce citeşti o carte – zise
mătuşa ştergând delicat o picătură de ceai, mai mult un
abur, care-i rămăsese plutind în dreptul unui mic neg
înconjurat de ţepi virili – să nu mai fii acelaşi om, să te simţi
alta.
9.
Mătuşico, de ce taci
când te-ntreb despre cârpaci?
Visez la veacul care
drept semne particulare
cârpaci n-are.
Poate chiar şi douăzeci!

Versul meu e un ghiveci,

căci nu ştiu a scrie
 poezie.

Stihuri dedicate
ţie, criticule, pentru a te
umple de citate.

Este trist pe toţi să-i faci

de cârpaci
făr-a pune în aval
un exemplu personal.

Visez secolul cel mare.

Semnele-i particulare:
cârpaci n-are.
Poate am scris doar un ghiveci.
Veacul este douăzeci.
Umoriştii-s cam zevzeci,
a sosit vremea să pleci.
10.
Drept care autorul se retrase în vârful picioarelor, lăsând
cititorul în faţa acestui desen (de Ion Dogar Marinescu):