Cuprins

Cap 1. Surse regenerabile de energie: Noţiuni generale ............................................................. 1

1.1. Introducere ........................................................................................................................... 1
1.2. Noţiuni de bază: energia, lucrul, forţa, puterea .................................................................... 2
1.3. Energia primară, livrată şi utilă. Eficienţa conversiei energiei ............................................ 4
1.4. Consumul prezent de energie primară la nivel mondial ...................................................... 6
Cap. 2. Radiaţia solară ................................................................................................................ 8
2.1. Definiţii ................................................................................................................................ 8
2.2. Radiaţia solară pe suprafaţa pământului ............................................................................ 10
2.3. Calculul radiaţiei solare disponibile................................................................................... 11
2.3.1. Generalităţi ...................................................................................................................... 11
2.3.2. Unele noţiuni din astronomie .......................................................................................... 12
2.3.3. Radiaţia solară pe un plan înclinat .................................................................................. 15
Cap. 3. Energia solară fotovoltaică ........................................................................................... 18
3.1. Scurt istoric al tehnologiei fotovoltaice ............................................................................. 18
3.2. Celula fotovoltaică şi caracteristicile ei ............................................................................. 21
3.2.1. Construcţia şi principiul de funcţionare .......................................................................... 21
3.2.2. Caracteristicile celulei fotovoltaice................................................................................. 23
3.2.3. Parametrii celulelor şi modulelor PV.............................................................................. 24
3.2.4. Influenţa radiaţiei solare şi temperaturii asupra caracteristicilor celulelor şi modulelor
PV ............................................................................................................................................. 26
3.3. Module fotovoltaice ........................................................................................................... 27
3.4. Sisteme fotovoltaice ........................................................................................................... 30
3.4.1. Structura unui sistem fotovoltaic .................................................................................... 30
3.4.2. Acumulatoare pentru stocarea energiei electrice ............................................................ 32
3.4.3. Funcţionarea în sarcină a modulului PV ......................................................................... 35
3.4.4. Convertoare de c.c./c.c. pentru realizarea tehnologiei MPPT......................................... 39
3.4.5. Invertorul......................................................................................................................... 42
3.5. Dimensionarea unui sistem fotovoltaic.............................................................................. 47
3.5.1. Principii generale ............................................................................................................ 47
3.5.2. Exemplu numeric de dimensionare – costuri .................................................................. 51
Bibliografie: .............................................................................................................................. 54
Cap 1. Surse regenerabile de energie: Noţiuni generale

1.1. Introducere

Omenirea a avut multe probleme de rezolvat pe parcursul istoriei sale de secole. Dar
problema energiei a fost, este şi va fi problema centrală, de rezolvarea căreia depinde funcţionarea
şi dezvoltarea de mai departe a omenirii. Una din cele mai mari provocări ai secolului XXI constă
în asigurarea accesului fiecărui cetăţean al planetei Pământ la energie curată (nonpoluantă),
durabilă şi la un cost rezonabil. Noţiunile “durabil”, “dezvoltare durabilă”, “economie durabilă”,
etc. astăzi se utilizează frecvent, chiar poate prea frecvent, începând cu parlamente, la elaborarea
legilor şi strategiilor de dezvoltare a ţării respective, guverne – în programele de guvernare, partide
politice în programele lor electorale şi terminând cu autorităţile publice locale şi factorii economici,
care trebuie să realizeze în viaţa de toate zilele acest concept de dezvoltare. Dar puţini cunosc, că
noţiunile de “durabilitate - sustainability” şi “dezvoltare durabilă – sustainable development” sunt
termeni relativ noi, care au fost lansaţi de Comisia Brundtland a ONU (Gro Varlem Brundtland în
acea perioadă era Prim-ministru al Norvegiei şi concomitent Preşedinte al Comisiei ONU) în
raportul “Viitorul Nostru Comun” în anul 1987. Comisia a definit noţiunea de dezvoltare durabilă
ca “o dezvoltare care satisface necesităţile prezentului fără a compromite capacităţile viitoarelor
generaţii să-şi satisfacă propriile necesităţi”. Dat fiind faptul că producerea (conversia) energiei din
surse fosile provoacă poluarea mediului, creşterea pericolului pentru sănătate, schimbarea climei,
etc. conceptul de dezvoltare durabilă a fost acceptat şi concretizat, în primul rând, în contextul
dezvoltării sectorului energetic. Astfel, la Conferinţa Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbarea
Climei, care a avut loc în anul 1992 la Rio de Janeiro s-a formulat o definiţie mai amplă a
conceptului dezvoltare durabilă. Prin dezvoltare durabilă trebuie înţeles un proces al dezvoltării
economice care va avea ca rezultat o îmbunătăţire a nivelului de viaţă al omenirii, fară a se
deteriora ecosistemul planetei noastre. Aceasta înseamnă o folosire ordonată a resurselor naturale
pentru ca fiecare membru al omenirii sa aibă porţia sa de mediu curat, precum şi obligaţia sa de a se
strădui sa îl îmbunătăţească pentru a asigura copiilor săi o şansă mai bună decât a avut-o el însuşi.
Pe parcurs omenirea a folosit pentru satisfacerea necesităţilor sale doar energie regenerabilă –
radiaţia solară, lemne de foc, vântul şi apa curgătoare, ultimele fiind derivate ale aceiaşi energii
solare. Începând cu secolul XIX se creează noi sisteme energetice bazate pe avantajele
incontestabile ale surselor fosile: concentrare ridicată, posibilitate de stocare, pot fi transportate la

1
distanţe mari şi convertite în alte tipuri de energie – termică, mecanică, electrică. Pe parcursul a
circa 200 ani omenirea a creat un
complex energetic grandios şi greu de imaginat, care asigură serviciile fundamentale: iluminatul,
încălzirea, refrigerarea, transportul, procesele tehnologice, etc. Fără energie nu pot fi menţinute
standardele moderne de bunăstare, educaţie şi sănătate. Totodată, s-a recunoscut că energia
modernă este vinovată de apariţia a numeroase probleme de mediu. Va trebui să găsim un
compromis între cererea crescândă de servicii energetice şi necesitatea acută de a proteja mediul
ambiant. Secolul XIX a fost al aburilor, secolul XX –al electricităţii, iar secolul XXI va fi al
soarelui sau nu va fi deloc.
În continuare, vom aminti unele definiţii de bază ce ţin de domeniu, va fi trecută în revistă
starea actuală la nivel mondial, identificate barierile ce stau în calea valorificării pe scară largă a
surselor regenerabile de energie (SRE).

1.2. Noţiuni de bază: energia, lucrul, forţa, puterea

Noţiunea energie, evident, este una fundamentală în fizica contemporană. Cuvântul

“energie” provine de la ergon ceeia ce din limba greacă înseamnă lucru. Energia este lucrul
mecanic efectuat împotriva forţei de rezistenţă şi atât energia cât şi lucrul mecanic au în sistemul SI
una şi aceiaşi unitate de măsură – joule (J) egal cu produsul dintre newton (N) şi metru (m).
O altă noţiune fizică, strâns legată de energie şi adesea confundată, este puterea definită
astfel: lucrul mecanic efectuat într-o unitate de timp sau energia primită (cedată) într-o unitate de
timp şi se determină cu raportul dintre energie şi timp. Unitatea de măsură în sistemul SI a puterii
este wattul (W) egal cu raportul dintre joule şi secundă.
Cele mai răspândite şi uzuale forme de energie sunt: chimică, termică, electrică,
electromagnetică şi nucleară.
Energia chimică este înmagazinată în legăturile atomice care formează moleculele. Când
diferite elemente chimice reacţionează între ele aceste legături se rup sau se modifică, adesea
generând energie în formă de căldură. La nivel micro, energia surselor fosile de energie (cărbune,
petrol, gaze naturale, lemne, etc.) poate fi
considerată ca energie potenţială a legăturilor atomice, care la arderea combustibilului se rup, se
modifică şi se degajă energie. Atunci când lemnul arde, are loc reacţia dintre carbonul conţinut în
masa lemnoasă şi oxigenul din aer, se formează un nou produs chimic (se modifică legăturile

2
atomice) – bioxidul de carbon CO2 şi concomitent se degajă energie în formă de căldură şi lumină
(radiaţie). Un alt exemplu poate servi celula unui acumulator electric sau celula de combustie, în
care diferite elemente chimice reacţionează între ele producând energie electrică şi alte produse
chimice.
Energia termică nu este altceva decât suma energiei cinetice şi potenţiale ale tuturor
atomilor şi moleculelor în mişcare şi care formează un corp solid, lichid sau gazos. Energiatermică
este energie cinetică deoarece atomii şi moleculele se mişcă şi potenţială deoarece în rezultatul
mişcării atomilor (mişcare oscilatorie) se modifică legăturile şi ca rezultat se modifică energia
potenţială. Cu cât viteza de mişcare a atomilor şi moleculelor este mai mare cu atât temperatura
corpului va fi mai mare şi invers. Într-un cazan cu abur energia chimică a combustibilului fosil este
transmisă sub formă de energie termică aburului, care la rândul său transmite energia termică
turbinei, care rotindu-se posedă energie cinetică.
Energia electrică este un flux de particule încărcate cu sarcină electrică numiţi electroni şi
ioni. Mişcarea particulelor este produsă de forţa câmpului electric cauzată de diferenţa de potenţial.
Electronii în metale se mişcă de la atom la atom, iar în gaze şi lichide purtătorii principali de
sarcină sunt ionii pozitivi şi negativi. Odată ce purtătorii de sarcină electrică se mişcă, înseamnă, că
ei posedă energie cinetică. Astfel, la nivel micro, energia electrică este o formă a energiei cinetice.
Energia electromagnetică este o formă de manifestare a energiei electrice. Ea este
transmisă prin intermediul undelor cu diferite lungimi începând cu undele radio şi terminând cu
razele X. Un exemplu semnificativ de energie electromagnetică este energia solară, care
prezintă un spectru de unde electromagnetice de diferite lungimi, cu ajutorul cărora energia
soarelui prin spaţiu ajunge la suprafaţa pământului. Dar unda electromagnetică, în acelaşi
timp, are proprietăţi de particulă, care se mişcă cu viteza luminii, deci energia
electromagnetică în esenţă este energie cinetică.
Energia nucleară este energia obţinută în urma reacţiei de fisiune a nucleului atomic, de
obicei uranium-235 sau plutonium-239. Fisiune înseamnă a scinda, a diviza nucleul atomic in mai
multe fragmente. Diferenţa de masă a nucleului iniţial şi a sumei maselor fragmentelor se
transformă în energie cinetică a acestora, care, la rândul său, în reactorul nuclear se transformă în
energie termică. La fisiunea unui singur nucleu se degajă circa 200 MeV. (mega-electron-volt, 1
eV = 1,602·10-19 J) sau 0,32·10-10 J. Într-un kg de uranium-235 se află aproximativ 2,5·1024 de
atomi, astfel energia degajată va fi de circa 0,8·1014 J sau este egală cu energia care poate fi

3
obţinută la arderea a 1910 de t.e.p. Vom menţiona că în procesul de fisiune nucleară se degajă doar
0,1 % din energia proprie (E=mc2) a atomului, celelalte 99,9 % rămân înmagazinate în masa
fragmentelor - protonilor şi neutronilor nou create. Dar acest randament este de milioane de ori mai
mare decât a reacţiei de oxidare (de ardere) a unui combustibil fosil (de exemplu cărbune) în
rezultatul căreia energia chimică sau energia legăturilor atomice şi moleculare se transformă în
energie termică.

1.3. Energia primară, livrată şi utilă. Eficienţa conversiei energiei

Energia primară constituie toată energia conţinută în sursa originală. În prezent,principalele

surse originale sunt combustibilii fosili (cărbunele, petrolul şi gazele naturale) biocombustibili –
lemne de foc, deşeuri lemnoase, deşeuri agricole, etc. Aici putem adăuga energia hidraulică şi
geotermală şi alte surse regenerabile de energie cum este cea solară şi eoliană precum şi energia
nucleară. Mai sus s-a menţionat, că noi consumăm energia obţinută în rezultatul conversiei energiei
primare, adică energie termică, electrică, mecanică, etc. În literatura această energie se numeşte
impropriu energie secundară, adică de mai mică importanţă. Realitatea este cu totul inversă:
consumatorul este interesat în satisfacerea necesităţilor energetice – să aibă energie termică pentru
încălzire şi prepararea bucatelor, energie electrică pentru iluminat, transport şi producerea bunurilor
materiale, etc. Pentru consumator esenţial este cantitatea de energie livrată, forma de energie utilă
de care are nevoie, cât de mari sunt pierderile de energie şi cât trebuie să plătească pentru energia
livrată.
În figurile 1.1 şi 1.2 sunt prezentate cele trei noţiuni de energie – primară, livrată şi utilă,
pentru două sisteme de producere a energie electrice – din gaz natural la o centrală termică cu
condensare (figura 1.1) şi prin conversia energiei solare în energie electrică folosind module
fotovoltaice (PV). În ambele cazuri se folosesc trei consumatori: bec cu incandescenţă, bec
fluoriscent compact (LFC) şi un motor electric. Randamentele consumatorilor sunt respectiv egale
cu 5, 20 şi 90 %. Pentru sistemele bazate pe surse fosile de energie cele mai mari pierderi au loc la
producerea energiei electrice, circa 2/3, apoi urmează pierderile în reţelele electrice de transport şi
distribuţie şi pierderile la consumator. Ultimele pot fi suficient de mari, dacă
randamentul consumatorului este mic. De exemplu, pentru un bec cu incandescenţă
eficienţa globală a conversiei energiei este egală doar cu 1,5 %, altfel spus, dintr-o 100 de unităţi de
energie primară se foloseşte util numai 1,5 unităţi, celelalte 98,5 unităţi provoacă poluarea termică

4
şi cu gaze cu efect de seră a atmosferei, respectiv, pentru un bec LFC eficienţa globală este de 6 %,
iar pentru un motor electric – 26,7 %.

Statistica naţională şi cea internaţională publica date cu privire la producerea şi

consumul a diferitor tipuri de surse energetice. Datele sunt prezentate atât în unităţi de măsură
naturale cât şi unităţi convenţionale. Pentru compararea diferitor ţări, efectuarea calculelor
economice, determinarea eficienţei energetice şi consumului specific de energie, etc. se operează cu
noţiunea consum de resurse primare de energie, care include toate formele de energie consumată –
fie combustibil, energie electrică sau termică obţinută din surse fosile, energie electrică nucleară
sau hidraulică, energia diferitor tipuri de biomasă, energia geotermală, solară, eoliană, etc. Este
important să cunoaştem convenţiile general acceptate la prezentarea datelor statistice cu privire la
consumul de resurse primare de energie. ONU, Agenţia Internaţională a Energiei (IEA) şi unele ţări
recomandă următoarea modalitate de calcul a resurselor primare de energie:

5
 1. Energia primară folosită pentru producerea energiei electrice la centralele electrice,
termice (CET: energia combustibilului fosil se transformă în energie termică a aburului, apoi în
energie mecanică şi în sfârşit – în energie electrică) se determină ca rezultatul înmulţirii cantităţii
de energie electrică produsă la 3 sau a împărţirii la 0,33, care defapt este randamentul mediu al
CET-ului.
2. Contribuţia energiei primare la producerea energiei electrice hidraulice, eoliene sau din
alte surse regenerabile se consideră echivalentă cu cantitatea de energie electrică. Altfel spus, în
cazul producerii energiei electrice din surse regenerabile nu se ia în consideraţie randamentul
procesului de conversie.
Evident, şi în cazul al doilea (figura 1.2), valoarea randamentului procesului de conversie a SRE are
o importanţă majoră, cu cât este mai mare cu atât costul unei unităţi de energie electrică produsă va
fi mai mic. Şi în cazul acesta eficienţa globală a conversiei energie se determină ca raportul
energiei utile la energia primară solară incidentă pe suprafaţa modului PV. Totodată, menţionăm că
energia utilă este relativ mai mare decât în cazul utilizării energiei primare fosile. Convenţia de
tratare a noţiunii de energie primară acceptată mai sus, urmăreşte scopul de-a accentua faptul, că la
producerea unei unităţi de energie electrică dintr-o sursă regenrabilă se va cheltui aceiaşi unitate de
energie primară, care circulă în mediul ambiant şi care nu schimbă echilibrul natural. Metodele de
conversie a energie, fie fosilă sau regenerabilă, se caracterizează prin factorul de eficienţă E. Cu cât
eficienţa E este mai mare cu atât mai puţină energie primară se va cheltui la intrare pentru a
produce o unitate de energie la ieşire.

1.4. Consumul prezent de energie primară la nivel mondial

Consumul mondial de energie primară de toate tipurile a crescut în secolul trecut mai mult
de 10 ori şi în anul 2002 a constituit circa 451 GJ (451x1018 J) sau 10 800 mln. t.e.p.
[www.bp.com/centres/ energy2002/index.asp şi www.undp.org/seed/eap/activities/wea]
Energetica mondială este bazată pe surse fosile de energie, circa trei pătrimi, din care
petrolului îi revine o treime (vezi figura 1.3). Dacă consumul de energie primară se va păstra la
nivelul prezent, rezervele disponibile de cărbune vor ajunge pentru 200 de ani, petrol – 40 de ani şi
gaze naturale – 60 de ani. Cota parte ale surselor regenerabile de energie (SRE) este ceva mai mare
de o şesime (15,4%). În unele surse de informaţii cota SRE este mai mare, circa 18,4 %, diferenţa
se explică de convenţia aplicată la transformarea energiei electrice hidraulice în energie primară. În

6
cantitatea de energie primară necesară pentru producerea energiei electrice din surse regenerabile se
determină prin înmulţirea energiei electrice produsă cu trei. În acest context, contribuţia energiei
nucleare în consumul de energie primară este de circa trei ori mai mare decât al energiei hidraulice.
Totodată, cantitatea de energie electrică produsă în ambele cazuri este aproximativ aceiaşi.

În figura 1.4 se prezintă structura consumului de energie primară provenită din surse
regenerabile: 71,5 % revine biomasei tradiţionale, energiei hidraulice – 13,0 %, alte surse
regenerabile – 15,5 %. Termenul “alte surse regenerabile” include energia geotermală, eoliană,
solară, micro şi mini hidro, noi tipuri de energie din biomasă – biocombustibili lichizi şi solizi,
biogaz.

7
Cap. 2. Radiaţia solară

2.1. Definiţii
Din punct de vedere energetic prezintă interes radiaţia solară, care de-facto este un melanj
de unde electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă în gama (0,2-2,5) μm. Energia undelor cu
lungimea mai mare de 2,5 μm poate fi neglijată. Câteva definiţii, prezentate în continuare, vor fi
utile pentru a înţelege corect acestă radiaţie.
Iradiaţie (iluminare), se măsoară în W/m2 şi prezintă densitatea de putere instantanee a
radiaţiei solare. De exemplu, iradiaţia egală de 1000 W/m2 înseamnă că în fiecare secundă pe un
metru pătrat de suprafaţă cade un flux de energie egal cu 1000 J.
Iradiere (expunere), se măsoară în MJ/m2 sau kWh/m2 şi prezintă densitatea de energie a
radiaţiei solare. Este evident că iradierea este integrala iradiaţiei pe o perioadă definită de timp – o
oră, zi sau lună. Insolaţia este un termen mai vechi folosit pentru a specifica iradierea
solară. În cele mai multe cazuri, în literatura de specialitate, prima definiţie este înlocuită cu
densitatea de putere a radiaţiei solare, iar al doilea - cu radiaţia solară orală, diurnă, lunară sau
anuală. În calculul sistemelor fotovoltaice densitatea de energie a radiaţiei solare, măsurată în
kWh/m2, adesea este exprimată în ore solare de vârf, ceea ce înseamnă durata de timp în ore cu o
densitate de putere de 1 kW/m2 necesară pentru a produce o radiaţie solară diurnă echivalentă cu
cea obşinută în urma integrării densităţii de energie pe durata unei zile.
Masa convenţională de aer, m, caracterizează drumul parcurs de raza solară prin atmosferă
până la nivelul mării. Pentru spaţiul extraterestru sau dacă pământul nu ar avea atmosferă, m = 0. În
zona ecuatorului, când soarele se află în zenit, raza solară parcurge cea mai mică distanţă, m = 1.
Pentru unghiuri zenitale, θZ (unghi zenital – unghiul la verticala locului şi direcţia spre soare)
cuprinse între 0 şi 700 masa de aer m poate fi calculată cu expresia:
1
m=
cos θ z
Dacă θz este egal cu 600, masa de aer m = 2, altfel spus, raza solară va parcurge un drum prin
atmosferă de 2 ori mai mare decât în cazul când θz = 00. Evident – în cazul al doilea raza solară va
fi atenuată mai mult şi ea va transporta mai puţină energie. Prin aceasta se explică micşorarea
intensităţii radiaţiei solare în emisfera de nord, respectiv de sud în comparaţie cu zona ecuatorială.

8
 Radiaţia directă, în engleză beam or direct radiation, prezintă radiaţia primită de la soare
fără a fi împrăştiată (vezi explicativa din figura) de atmosferă. Umbra unui obiect apare numai
atunci când este radiaţie directă. În continuare, radiaţia directă va fi notată cu B.
Radiaţia difuză, în engleză diffuse radiation, în continuare cu D. Raza solară trecând prin
atmosferă este împrăştiată, altfel spus, difuzată în toate direcţiile (vezi figura). Radiaţia difuză este
prezentă întotdeauna, chiar şi într-o zi senină această componentă constituie circa 10 %. În acest
caz razele solare sunt împrăştiate de
moleculele de oxigen, bioxid de carbon, particule de praf, etc. Şi cerul capătă culoarea albastră.
Dacă cerul este acoperit cu nori, atunci radiaţia directă este egală
cu zero, este prezentă numai radiaţia difuză. Datorită radiaţiei difuze lumina pătrunde chiar şi prin
fereastra orientată spre nord.
Radiaţia solară totală sau globală, în engleză global radiation, suma celor două
componente prezintă radiaşia, G, globală pe o suprafaţă oarecare. În cele mai multe cazuri se
măsoară şi se operează cu noţiunea de radiaţie globală pe o suprafaţă orizontală. Din definiţie
rezultă:
G=B+D

Componentele radiaţiei solare pe suprafaţa A: B-directa,

D-difuză, R-reflectată
Albedo sau radiaţia reflectată în engleză reflected radiation, notată cu R. De obicei, se
operează cu radiaţia reflectată de suprafaţa pământului şi care cade pe colectorul solar sau panoul
fotovoltaic. În cele mai multe cazuri, această componentă nu se ia în calcule, cu excepţia
colectoarelor sau panourilor fotovoltaice bifaciale (ambele suprafeţe: cea orientată spre soare şi cea

9
orientată spre suprafaţa pământului sunt lucrative). Astfel, radiaţia totală incidentă pe suprafaţa
unui corp va fi egală cu suma radiaţiei directe, difuze şi reflectate
G=B+D+R

2.2. Radiaţia solară pe suprafaţa pământului

Densitatea de putere radiantă, S, în spaţiul extraterestru este constantă şi egală cu 1367
W/m2. În fiecare interval de timp pământul obţine una şi aceiaşi cantitate de energie calculată prin
înmulţirea S la suprafaţa expusă iradierii şi la intervalul de timp care ne interesează fie o secundă,
un minut, o oră, etc. Suprafaţa expusă iradierii este egală cu πR2, unde R este raza pământului, iar
suprafaţa totală a globului pământesc – cu 4πR2. Astfel, densitatea medie de putere radiantă, Smed,
captată de pământ va fi:
S 1367
S med= = = 342 W / m 2
4 4
În continuare vom analiza particularităţile radiaţiei solare pe suprafaţa pământului în ipoteza
că densitatea medie de putere radiantă la graniţa dintre atmosfera pământului şi spaţiul cosmic este
constantă. Razele solare trecând prin atmosferă sunt supuse unor modificări esenţiale. Unele sunt
absorbite de moleculele de aer, altele împrăştiate (componenta difuză), iar altele pătrund atmosfera
fără a fi afectate (componenta directă) şi fie sunt absorbite sau reflectate (componenta reflectată) de
obiecte de pe suprafaţa pământului.
Două efecte majore influenţează cel mai mult radiaţia extraterestră care parcurge stratul
atmosferic:
1. Difuzia (împrăştierea) razelor solare de către moleculele de aer, apă şi praf.
Absorbţia razelor solare de către moleculele de ozon O3, apă H2O şi bioxid de carbon CO2.
2. Difuzia radiaţiei solare este cauzată de interacţiunea dinte unda electromagnetică cu
lungimea de undă χ şi moleculele de aer, apă şi praf.
Intensitatea interacţiunii depinde de lungimea drumului parcurs de rază prin atmosferă,
determinat de masa de aer m , de numărul de particule şi mărimea lor în
comparaţie cu lungimea de undă χ. Conform teoriei lui Rayleigh, coeficientul de difuzie ce se
datorează interacţiunii razei solare cu moleculele de aer este proporţional cu χ-4 şi este semnificativ
pentru lungimi de undă mai mici de 0,6 de μm. Fenomenele ce ţin de difuzia razelor de către
molecule de apă, praf, etc. sunt destul de complicate. Absorbţia razelor solare de către atmosferă se
datorează

10
moleculelor de ozon, oxigen, apă şi bioxid de carbon. În figura următoare se prezintă distribuţia
puterii radiante spectrale pentru două cazuri: 1 – m = 0, radiaţie extraterestră, adică la graniţa de sus
a atmosferei şi 2 - la nivelul mării pentru m = 1,5 (unghiul azimutal θz = 48 0, unghiul de ridicare a
soarelui deasupra orizontului ά = 420 ). Se constată o absorbţie puternică a radiaţiei ultraviolete în
banda cu lungimea de undă mai mică de 0,3 μm de către moleculele de ozon (stratul de ozon este
ecranul protector a biosferei de razele periculoase ultraviolete), o transparenţă mare a atmosferei în
banda vizibilă 0,4< χ <0,76 μm şi o absorbţie puternică a radiaţiei în banda infraroşie a spectrului.
Altfel spus, atmosfera terestră este transparentă pentru radiaţia în banda vizibilă şi opacă – în banda
infraroşie.
Datorită acestor două efecte, radiaţia solară pe suprafaţa pământului scade semnificativ şi
iradiaţia sau densitatea de putere instantanee atinge valori maximale de circa 1000 W/m2, care au
loc la amiază, în condiţii de cer senin.

2.3. Calculul radiaţiei solare disponibile

2.3.1. Generalităţi
Pentru proiectarea unei instalaţii de conversie a energiei solare în energie termică sau
electrică este necesar să cunoaştem radiaţia solară disponibilă pe suprafaţa captatoare fie a
colectorului solar, fie a modulului (panoului) fotovoltaic. Totodată, radiaţia solară este o funcţie
variabilă ce depinde de mai mulţi factori: latitudinea şi altitudinea locului, anotimpul, ziua, ora,
gradul de nebulozitate, conţinutul de praf, vapori de apă şi aerosoli în atmosferă. Este evident, că nu

11
poate exista una sau mai multe expresii matematice care ar permite calculul radiaţiei solare, luând
în consideraţie toţi aceşti factori, în particular, cei cu caracter aleatoriu – nebulozitatea, conţinutul
de praf, aerosoli, etc. Proiectarea unei instalaţii solare şi prezicerea productivităţii acesteia în viitor,
se face pe baza măsurărilor sistematice ale componentelor radiaţiei solare efectuate în trecut. În
majoritatea cazurilor se utilizează rezultatele măsurărilor pentru o suprafaţă orizontală ale radiaţiei
directe şi difuze pe o durată de o oră, zi sau o lună. Calculele bazate pe durata de o oră sunt
mai exacte, dar cer un volum mare de lucru. Pentru a înţelege esenţa calculelor, la început, vom
apela la unele noţiuni din astronomie, în particular, la relaţiile analitice ce descriu mişcarea
aparentă a soarelui pe bolta cerească.

2.3.2. Unele noţiuni din astronomie

Pământul roteşte pe parcursul unui an în jurul soarelui pe o orbită eliptică cu soarele în unul
din focare. Totodată, pământul roteşte în jurul axei sale odată în 24 de ore. Axa de rotaţie a
pământului are o direcţie fixă în spaţiu şi este înclinată cu unghiul δ=23,50 faţă de perpendiculara
pe planul orbitei (figura 2.1.). Unghiul dintre direcţia spre soare şi planul ecuatorial, δ, se numeşte
declinaţie şi variază pe parcursul anului de la +23,50 în momentul solstiţiul de vară (21 iunie) până
la - 23,50 - în momentul solstiţiul de iarnă (21 decembrie). La 21 martie, respectiv – 21 septembrie
declinaţia δ=0 şi duratele zilei şi nopţii sunt egale. Declinaţia poate fi calculată cu formula:
 284 + n 
δ = 23, 45sin  360 
 365 

Fig. 2.1 Orbita pământului şi unghiul de declinaţie, δ

unde n – este numărul zilei din an, prima zi considerându-se 1 ianuarie.

12
Dacă calculele se efectuează pe baza variabilelor medii lunare, se recomandă să utilizăm numerele
zilelor medii pentru fiecare lună şi numărul n al zilei prezentate în tabelul 2.1. Relaţiile geometrice
între un plan orientat arbitrar faţă de pământ şi radiaţia solară directă, care cade pe acest plan în
orice moment de timp, poziţia soarelui faţă de acest plan pot fi descrise în termeni de câteva
unghiuri.
Definiţiile celorlalte şi expresiile analitice necesare, sunt prezentate mai jos. Interpretările
geometrice respective corespund figurilor 2.2 şi 2.3.
Latitudinea, Φ, - unghiul măsurat de la ecuator până la punctul de interes de pe suprafaţa
pământului, se consideră pozitiv pentru emisfera de nord şi negativ – pentru cea de sud.
Unghiul de înclinaţie a planului, β, - este unghiul dintre planul suprafeţei în cauză şi
suprafaţa orizontală; 0≤β≤180 (figura 2.2). Pentru instalaţii solare uzuale valoarea maximală nu
depăşeşte 900.

Fig.2.2 Explicativa referitor la unghiurile: de înclinaţie, β,

azimutal , γ; azimutal solar, γs; înălţare a soarelui, αs;

Unghiul azimutal, γ, - unghiul dintre proiecţia pe planul orizontal a perpendicularei pe

suprafaţa planului în cauză şi meridianul local (figura 2.2); este egal cu zero pentru planul în cauză
orientat spre sud, negativ - spre est, pozitiv – spre vest; -180≤γ≤180.
Unghiul azimutal solar, γs , - unghiul dintre direcţia sud şi proiecţia pe planul orizontal a
radiaţiei directe (a razei solare) (figura 2.11 din dreapta ); unghiurile măsurate de la direcţia sud
spre est este sunt negative, cele măsurate spre vest – pozitive.
Unghiul de înălţare a soarelui, αs, - unghiul dintre orizont şi linia ce legă soarele şi
punctul de interes, altfel spus, raza solară incidentă în punctul de interes (figura 2.2).

13
 Unghiul zenital, θz, - unghiul dintre verticală şi linia ce legă soarele şi punctul de interes,
altfel spus, unghiul complementar unghiului αs (figura 2.2).
Unghiul orar, ω, - determină poziţia soarelui pe bolta cerească în momentul dat. Este egal
cu zero în momentul trecerii de către soare a meridianului local, altfel spus în momentul amiezii,
pozitiv spre est şi negativ – spre vest (figura 2.3). Respectiv, ωs, corespunde unghiului de răsărire,
iar - ωs, - de asfinţire a soarelui. Este evident, că într-o oră soarele traversează pe bolta cerească un
unghi egal cu 150, iar poziţia lui la orice oră T se determină cu expresia:
ω = 15(12-T)
Dacă cunoaştem unghiurile δ, Φ şi ω, atunci uşor se determină poziţia soarelui pe bolta cerească în
punctul de interes pentru orice oră şi orice zi, folosind expresiile:
sin α s =
sin δ sin φ + cos δ cos φ cos ω =
cos θ z
sin α s sin φ − sin δ
cos γ s =
cos α s cos φ
Pentru orice zi a anului poate fi determinată declinaţia δ, pentru ora respectivă T se determină
unghiul orar ω şi cunoscând latitudinea locului Φ se determină unghiul de înălţare a soarelui αs.

Fig.2.3 Unghiul orar ω, de răsărire ωs şi apunere –ωs

14
 Tabelul 2.1 Numărul zilei medii pentru fiecare
lună şi valorile lui n

2.3.3. Radiaţia solară pe un plan înclinat

În cele mai multe cazuri dispunem de date cu privire la radiaţia solară pe un plan orizontal,
în acelaşi timp avem nevoie de componentele directă şi difuză ale radiaţiei pe planul unui colector
solar sau panou fotovoltaic. Formula β = Φ – δ determină unghiul de înclinaţie al colectorului sau
panoului pentru o perioadă de 6 luni – respective perioada caldă sau rece a anului. Soluţia optimală
ar fi urmărirea soarelui în mişcarea sa aparentă pe bolta cerească astfel ca radiaţia directă să cadă
perpendicular pe suprafaţa de interes. Sistemele solare cu suprafeţe plane se construiesc fără
urmărire, se orientează spre sud şi se montează sub un unghi faţă de orizont optimal pentru
localitatea dată şi durata de exploatare pe parcursul anului. În figura 2.4 se prezintă radiaţia solară
directă, B, pe planul orizontal (a) şi Bβ, pe un plan înclinat faţă de orizont cu unghiul β (b).

Fig.2.4 Radiaţia solară directă pe un plan orizontal (a) şi

un plan înclinat (b)

15
 În figura 2.4 se prezintă radiaţia solară directă, B, pe planul orizontal (a) şi Bβ, pe un plan
înclinat faţă de orizont cu unghiul β (b). Radiaţia perpendiculară pe suprafaţa planului este notată
cu Bn. Este necesar să determinăm raportul dintre Bβ şi B. Notăm raportul dintre radiaţia directă pe
un plan înclinat şi cel orizontal, prin Rb. Astfel, Rb = Bβ /B. Din figura 2.4 rezultă:
B = Bn cos θ z
Bβ = Bn cos θ

şi raportul Rb
Bn cos θ z cos θ z
=Rb =
Bn cos θ cos θ
unde θ este unghiul de incidenţă a razei solare - unghiul dintre perpendiculara pe planul în cauză şi
direcţia razei solare. Pentru planul orizontal (figura 2.4 a) θz = θ.
Pentru un plan amplasat arbitrar funcţiile cosθ şi cosθz se exprimă prin combinaţii de funcţii ale
unghiurilor discutate mai sus – δ, Φ, β, γ şi ω:

cos θ = sin δ sin φ cos β − sin δ cos φ sin β cos γ + cos δ cos φ cos β cosϖ + cos δ sin φ sin β cos γ cosϖ +
+ cos δ sin β sin γ sin ϖ

din care pentru β = 0 obţinem cosθz:

=cos θ z cos φ cos δ cosϖ + sin φ sin δ
În cele mai multe cazuri colectorul solar sau panoul fotovoltaic se instalează cu faţa activă spre sud
şi γ=0 pentru emisfera de nord sau 1800 - pentru cea de sud. Substituim în raportul Rb şi obţine:
cos (φ − β ) cos δ cosϖ + sin (φ − β ) sin δ
Rb =
cos φ cos δ cosϖ + sin φ sin δ
Formula anterioară se foloseşte pentru a determina unghiul optimal β pentru durate de timp
de pentru o oră sau o zi. Când operăm cu valori lunare ale radiaţiei solare formula anterioară se
modifică:
cos (φ − β ) cos δ cosϖ s' + (π /180 )ϖ s' sin (φ − β ) sin δ
Rb =
cos φ cos δ cosϖ s + (π /180 )ϖ s sin φ sin δ

unde ω’s - unghiul orar de apunere a soarelui după planul înclinat; ωs - unghiul orar de apunere a
soarelui după planul orizontal.

16
 Unghiul orar de apunere se determină cu relaţiile:
ω
= s arccos ( −tgφ ⋅ tgδ )
= {
ωs' min ωs ;arccos  −tag (φ − β ) ⋅ tgδ  }
Radiaţia reflectată pe un plan inclinat Rβ se determină cu formula:
1
Rβ = ⋅ (1 − cos β ) ⋅ ρ G
2
unde: ρ – este coeficientul de reflecţie a suprafeţei pământului (vezi tabelul 2.2);
G – radiaţia globală pe o suprafaţă orizontală.
În consecinţă, radiaţia globală pe un plan înclinat este egală cu suma celor trei componente-
directă, difuză şi reflectată pe acelaşi plan:
1 1
Gβ= Rb B + ⋅ (1 + cos β ) D + ⋅ (1 + cos β ) ⋅ ρ G
2 2
Tabel 2.2 Valorile tipice ale coeficientului de reflecţie, ρ

Caracteristica terenului Coeficientul de reflecţie a suprafeţei ρ

Teren arabil 0,2
Teren acoperit cu verdeaţă (păşune) 0,3
Teren nisipos (deşert) 0,4
Zăpadă 0,7

17
Cap. 3. Energia solară fotovoltaică

3.1. Scurt istoric al tehnologiei fotovoltaice

Termenul „fotovoltaic” derivă din combinaţia cuvântului grec photos ceeia ce înseamnă
lumină şi numele unităţii de măsură a forţei electromotoare – volt. Astfel, tehnologia fotovoltaică
(PV) descrie generarea electricităţii cu ajutorul luminii.
Descoperirea efectului fotovoltaic este atribuită lui fizicianului francez Edmond Becquerel,
care în anul 1839, efectuând experimente cu „bateria umedă” a observat că tensiunea generată de
baterie creşte dacă placa de argint este expusă radiaţiei solare. Primul raport asupra efectului
fotovoltaic sau fotoelectric, cum era numit la timpul respectiv, a fost făcut de savanţii din
Cambridge W.Adams şi R. Day în 1877 unde sunt descrise schimbările care au loc într-o placă de
selenium expusă luminii. În experienţele sale Heinrich Hertz a observat în anul 1887, că o placă din
zinc se încarcă cu sarcină pozitivă dacă este expusă unei radiaţii ultraviolete. Fenomenul se
datorează aceluiaşi efect fotoelectric: sub acţiunea razelor ultraviolete din metal sunt dezbătuţi
electroni, ca rezultat metalul se încarcă pozitiv.
Prima celulă PV a fost construită de electricianul american Charles Fritts în 1883 pe bază de
selenium. Trebuie de menţionat, că construcţia celulei era foarte asemănătoare cu celulele de astăzi.
Dar eficienţa celulei era mai mică de un procent şi nu a obţinut o utilizare industrială. La mijlocul
secolului XX savanţii şi inginerii au revenit asupra studiului efectului fotovoltaic care are loc în
semiconductoare. În anul 1953 echipa de ingineri de la Telephone Laboratories (Bell Labs) D.
Chapin, C. Fuller şi G. Pearson creează celula PV din siliciu dopat cu o eficienţă cu mult mai mare
decât celula din selenium. În următorul an aceiaşi echipă construiesc o celulă din siliciu cu un
randament de 6 %. În acelaşi timp apar şi primii consumatori de energie fotovoltaică – sateliţii
artificiali. În anul 1958 celulele PV au fost instalate la bordul satelitului american Vanguard 1 şi
serveau pentru alimentarea unui emiţător radio. Până în prezent celulele PV sunt cele mai indicate
surse de energie pentru tehnica spaţială. Competiţia între SUA şi ex-URSS din anii ’60 ai secolului
trecut în domeniul surselor de alimentare cu energie electrică a sateliţilor a condus la o dezvoltare
spectaculoasă a tehnologiei PV şi s-a produs o ruptură în dependenţa rigidă a energeticii
descentralizate de sursele tradiţionale: grupuri electrogene, baterii de acumulatoare sau baterii
uscate. S-a început o nouă competiţie – pentru aducerea generatorului PV înapoi pe pământ.
Guvernele ţărilor industrializate şi numeroase companii particulare au investit miliarde de dolari în

18
progresul tehnologiei PV. În figura 3.1 se prezintă evoluţia producerii mondiale de celule şi module
PV şi a costului unui watt în perioada 1990 – 2004. După anul 1996 constatăm o creştere
extraordinară a producerii mondiale. În ultimii trei ani, 2002 – 2004, creşterea în raport cu anul
precedent a fost, respective egală cu 28.2, 79 şi 60,5 %. Pe o perioadă de 15 ani capacitatea
mondială de producere a modulelor PV a crescut de circa 25 ori. Această tendinţă se va amplifica în
anii următori deoarece în noile programe naţionale se implică din ce în ce mai mult marile
companii petroliere (Shell, British Petroleum). Concomitent cu creşterea volumului de producere
are loc scăderea costurilor celulelor fotovoltaice. Pe o perioadă de 10 ani costul unui watt a scăzut
de 2,35 ori. După anul 2000 se constată o creştere a costului unui watt ce se explică prin formarea
unui decalaj dintre capacităţile mondiale de producere a celulelor şi de asamblare a modulelor PV
şi producerea de materie primă – a siliciului pur. În prezent, la nivel mondial, se atestă o penurie de
materie primă.
Principalul material semiconductor care se foloseşte pentru producerea celulelor PV este
siliciul. Cota parte pe piaţa mondială a diferitor tehnologii de producere a celulelor PV este
prezentată în figura 3.2. Peste 84% din producţia mondială de celule PV este bazată pe siliciu
policristalin şi cristalin. În prezent tehnologia siliciului policristalin şi cristalin este cea mai
avansată, asigură producerea de module PV la scară industrială cu un randament de 14 –17 % şi cu
o durată de viaţă a modulelor de 30 de ani. Dar această tehnologie are un dezavantaj esenţial –
potenţial limitat de scădere în viitor a costurilor de producere a celulelor PV. Experţi în domeniu
consideră, că costul unui watt nu va scădea mai jos de 2 Euro. Din acest punct de vedere,
tehnologia siliciului amorf şi a siliciului în starturi subţiri are o perspectivă mai promiţătoare.

Fig.3.1 Evoluţia producţiei mondiale de Fig.3.2. Divizarea pieţei mondiale în dependenţă de

module PV tehnologia folosită pentru producerea celulelor PV

19
 Fig.3.3 şi 3.4. Aplicaţiile sistemelor PV în ţările în curs de dezvoltare

Costurile unui watt produs cu aceste tehnologii va scădea până la 1 W - cost limită la care
energia electrică PV devine mai ieftină decât energia electrică produsă din surse fosile.
Presupunem, că din aceste motive în ultimii ani se constată o redistribuire a pieţei mondiale în
favoarea tehnologiei siliciului amorf şi în straturi subţiri. Domeniile de utilizare în ţările dezvoltate
şi în ţările în curs de dezvoltare sunt diferite (figurile 3.3 şi 3.4). De exemplu, în ţările UE se
evidenţiază sistemele conectate la reţea cu 68 %, iar în ţările în curs de dezvoltare – pot fi
evidenţiate trei domenii principale de utilizare a energiei electrice PV: electrificarea rurală,
ocrotirea sănătăţii şi pomparea apei. Toate aceste sisteme funcţionează în regim autonom, altfel
spus, sunt sisteme descentralizate şi dispersate teritorial.
Puterea instalată la nivel mondial a constituit în anul 2004 circa 1194 MWc, primele trei
locuri fiind ocupate de Japonia cu 51,8 %, urmată de UE cu 25,8 % şi SUA cu 11,5 % (figura 3.5).
Energia electrică PV este cu mult mai scumpă şi în majoritatea cazurilor nu concurează cu energia
obţinută din surse fosile. Excepţie fac sistemele PV de pompare şi cele destinate alimentării
consumatorilor mici şi dispersaţi teritorial, în caz, dacă le comparăm cu grupurile electrogene sau
cu extinderea reţelelor electrice publice. Din această cauză în diferite ţări ale lumii, în cadrul
programelor naţionale de promovare a energiei PV, au fost elaborate diferite metode de susţinere şi
subvenţionare a energiei electrice PV.

20
 Fig. 3.5. Distribuţia puterii instalate PV în
anul 2004 la nivel mondial

3.2. Celula fotovoltaică şi caracteristicile ei

3.2.1. Construcţia şi principiul de funcţionare

Celula fotovoltaică este un dispozitiv electronic, funcţionarea căruia se datorează

purtătorilor de sarcină minoritari. Ca material iniţial pentru fabricare se utilizează semiconductor,
de obicei siliciu cristalin sau policristalin, pe suprafaţa căruia prin diverse metode tehnologice se
formează straturi, care conţin impurităţi pentru a obţine joncţiunea pn.
În figura 3.6 este prezentată schema constructivă simplificată a celulei PV, având la bază material
semiconductor de tip p.

Fig.3.6. Schema constructivă a unei celule fotovoltaice

21
 Să analizăm fenomenele ce au loc, dacă celula PV este expusă unei radiaţii incidente (figura
3.6 ). Această radiaţie poate fi echivalată cu un flux de fotoni care au energia:
Wf =hv
unde, h este constanta lui Planck, iar ν este frecvenţa radiaţiei. Dacă energia fotonului este suficient
de mare, atunci în urma coliziunii fotonului cu un atom electronul din banda de valenţă va trece în
banda de conducţie, devenind liber, generând, totodată, un gol în reţeaua cristalului. Astfel, sub
acţiunea fotonilor are loc generarea de perechi electroni-goluri. Acest efect se mai numeşte efect
fotovoltaic interior. În figura 3.6 din stânga fotonul A are o frecvenţă mai mică şi deci o energie
mai mică, fotonul B are o frecvenţă mai mare şi corespunzător o energie mai mare (unda
electromagnetică cu frecvenţă mică pătrunde în material la adâncimi mai mari şi invers). Purtătorii
de sarcină noi apăruţi sunt supuşi acţiunii câmpului electric al joncţiunii p-n caracterizat printr-un
anumit potenţial de barieră U0 şi care în dependenţă de tipul semiconductorului folosit este de
ordinul 0,2 - 0,7 V. Aici sarcina spaţială a joncţiunii va avea rolul de separator de sarcini libere -
perechi electroni-goluri. Electronii vor fi dirijaţi spre zona n, golurile - spre zona p a celulei. Acesta
este motivul pentru care sub influenţa luminii zona p se încarcă pozitiv, zona n se încarcă negativ,
ceea ce conduce la apariţia unui curent electric prin joncţiune, determinat de conversia fotovoltaică
a radiaţiei solare. Acest curent, circulând prin joncţiune dinspre zona n spre zona p (figura 3.6 din
stânga) duce la o cădere de tensiune U pe sarcina externă R, conectată la contactele din spate şi
contactul-grilă de la suprafaţă (figura 3.6 din dreapta). Tensiunea U în raport cu joncţiunea p-n
acţionează în sens direct şi, la rândul său, va determina prin joncţiune curentul diodei Id de sens
opus curentului fotovoltaic Is,:
  eU  
Id =
I 0 ⋅ exp   − 1
  kT  
unde: I0 - este intensitatea curentului de saturaţie;
k - constanta lui Boltzmann;
T - temperatura absolută;
e - sarcina electronului.

22
3.2.2. Caracteristicile celulei fotovoltaice

Caracteristicile principale ale celulei PV sunt: caracteristica amper-volt I(U) sau volt-amper
U(I) şi caracteristica de putere P(U). Curentul în circuitul exterior I se determină ca diferenţa dintre
curentul fotovoltaic Is şi curentul diodei Id:
  eU  
I = I s − I d = I s − I 0 ⋅ exp   − 1
  kT  
Ecuaţiei îi corespunde schema echivalentă simplificată a celulei PV, reprezentată în figura 3.7a.
Dacă se ţine seama de rezistenţa Ri de scurgeri prin izolaţia celulei PV şi de Rs a elementelor
conectate în serie, se poate întocmi o schemă echivalentă completă a celulei PV (figura 3.7 b). Cu
tehnologiile moderne se obţin celule cu Ri ~ şi Rs ~ 0, încât schema echivalentă simplificată este
satisfăcătoare.

Fig.3.7. Scheme echivalente ale celulei PV a) simplificată b) completă

c) caracteristicile celulei

23
Puterea electrică cedată sarcinii R a unei celule PV este:
   eU  
P = U ⋅ I = U  I s − I 0 ⋅ exp    − 1
   kT  
Valoarea maximă a acestei puteri se obţine într-un punct M al caracteristicii curent – tensiune ale
cărui coordonate sunt rezultate din condiţia dP/dU = 0.
 U 
UM =
U 0 − U T ln 1 + M 
 UT 
 I  UM
I M = I s 1 + 0  ⋅
 I s  U M + UT
Unde UT = kT/e.
UM
Pentru o sarcină pasivă valoarea optimă a rezistenţei sarcinii va fi RM =
IM

3.2.3. Parametrii celulelor şi modulelor PV

Producătorii de celule şi module PV indică în cartea tehnică a produsului parametrii ridicaţi

în condiţii standard:
• Radiaţia solară globală pe suprafaţa celulei, G=1000 W/m2;
• Temperatura celulei, TC= 25 0C;
• Masa convenţională de aer, AM=1,5
În mod obligatoriu în cartea tehnică se prezintă: curentul de scurt circuit, Isc; tensiunea de mers în
gol, U0; puterea maximală sau critică, Pc; tensiunea şi curentul în punctul critic, UM şi IM. Pe lângă
aceşti parametri pot fi indicaţi suplimentar: factorul de umplere (Fill Factor), FF, randamentul
celulei sau modulului PV, Temperatura Normală de Funcţionare a Celulei NOCT, coeficienţii de
variaţie a tensiunii de mers în gol şi a curentului de scurt circuit cu temperatura.
Curentul de scurt circuit. Se obţine la scurcircuitarea bornelor sarcinii R din figura 3.7. Pe
caracteristica I-U acesta-i punctul cu coordonatele U=0, I=Isc. Pentru U=0, obţinem Isc = Is.
Puterea furnizată este egală cu zero.
Tensiunea de mers în gol. Corespunde punctului de pe caracteristica I-U cu coordonatele I=0,
U=U0. Puterea debitată în acest punct este egală cu zero. Tensiunea de mers în gol poate fi
determinată din relaţiile anterioare pentru I=0:

24
 kT I s + I 0 kT I s
=U0 ln ≈ ln
e I0 e I0
Pentru o celulă din siliciu raportul Is/I0 este de circa 1010, factorul kT/e, numit şi tensiune termică,
este egal cu 26 mV, Astfel U0= 0,6 V.
Puterea critică sau maximală. Este produsul curentului la tensiunea în punctul M a caracteristicii
I-V. În engleză acest parametru se numeşte peak power şi se notează PC.
PC = UM * IM
Geometric, puterea critică PC, corespunde punctelor de tangenţă a hiperbolelor P = UI = constant
către caracteristicile amper – volt I-U (vezi figura 3.7 d).
Factorul de umplere (Fill Factor - FF). Se determină ca raportul dintre suprafeţele
UM IM
dreptunghiurilor OUM MIM şi OU0 KISC (figura 3.7 c) sau FF =
U 0 I sc

de unde: Pc = FF ⋅ U 0 ⋅ I sc
Factorul de umplere este măsura calităţii celulei PV. Cu cât este mai mică rezistenţa internă
a celulei PV cu atât FF este mai mare. De obicei FF > 0,7.
Randamentul celulei sau modulului PV. Se determină cu raportul puterii generate de
celula sau modulul PV în punctul optimal de funcţionare M la o temperatură specificată către
Pc
puterea radiaţiei solare: η =
A⋅G
Unde: PC - este puterea livrată în W;
A - este suprafaţa celulei sau modulului în m;
G – radiaţia globală incidentă pe suprafaţa celulei sau modulului în W/m2.
În condiţii de laborator s-au obţinut celule din siliciu cristalin cu un randament de 13-25 %
în dependenţă de suprafaţa celulei, iar în condiţii de fabrică – 12-14 %. Randamentul celulei din
siliciu policristalin este de 17-20 % în condiţii de laborator şi 11-13 % în condiţii de fabrică.
Celulele comercializate din siliciu amorf posedă un randament cuprins între 7 şi 11 % , iar în
condiţii de laborator – 16 %. Limita teoretică a randamentului din siliciu cristalin este de 37 %,
celui din siliciu amorf – 28 % .
Temperatura Normală de Funcţionare a Celulei. Corespunde temperaturii celulei PV la
funcţionare în gol, la temperatura mediului de 20 0C, radiaţia globală de 800 W/m2 şi viteza
vântului mai mică de 1 m/s. Pentru celule uzuale NOCT se situează între 42 şi 46 0C. Dacă

25
cunoaştem NOCT putem determina temperatura celulei TC în alte condiţii de funcţionare
caracterizate de temperatura mediului TA şi radiaţia globală G
 NOCT − 20 
Tc =
TA +  ⋅G
 0,8 

3.2.4. Influenţa radiaţiei solare şi temperaturii asupra caracteristicilor

celulelor şi modulelor PV

Caracteristicile celulei PV pentru diferite valori ale radiaţiei solare sunt prezentate în figura
3.8 a. Constatăm, că curentul fotovoltaic de scurtcircuit este direct proporţional cu radiaţia solară,
iar tensiunea de mers în gol variază puţin deoarece, conform (3.7), tensiunea U0 depinde logaritmic
de radiaţia solară (Is este proporţional cu radiaţia) şi adesea în calcule practice această variaţie se
neglijează.

Fig.3.8. Caracteristicile celulei PV la variaţia radiaţiei solare (a) şi a temperaturii (b)

Curentul de scurt circuit, pentru diferite valori ale radiaţiei solare G, poate fi determinat cu o
aproximaţie satisfăcătoare cu formula:
G
I=
sc ⋅ I scst
Gst
unde: Iscst – este curentul de scurtcircuit a celulei corespunzător radiaţiei standard Gst=1000
W/m2.

26
 Temperatura celulei PV influenţează semnificativ asupra tensiunii de mers în gol şi cu mult
mai puţin asupra curentului de scurtcircuit (vezi figura 3.8 b). Odată cu creşterea temperaturii
tensiunea de mers în gol scade. Pentru celule din siliciu coeficientul de variaţie a tensiunii cu
temperatura KT este egal cu 2,3 mV/ 0C. Astfel parametrul U0 pentru temperaturi diferite de cea
standard se va calcula cu expresia:
U 0= U 025 − 0, 0023 ⋅ ( t − 25 )

unde: U025 – este tensiunea de mers în gol a celulei PV la temperatura standard;

t – este temperatura curentă a celulei, 0C.
În calculele de proiectare variaţia curentului de scurtcircuit şi a factorului de umplere FF cu
temperatura este neglijată.

3.3. Module fotovoltaice

Celulele fotovoltaice de construcţie modernă produc energie electrică de putere ce nu

depăşeşte 1,5-2Watt la tensiuni de 0,5-0,6V. Pentru a obţine tensiuni şi puteri necesare
consumatorului celulele PV se conectează în serie şi/sau în paralel. Cea mai mică instalaţie
electrică formată din celule PV interconectate în serie şi/sau în paralel, încapsulate pentru a obţine o
rezistenţă mecanică mai mare şi a proteja celulele împotriva mediului se numeşte modul
fotovoltaic. Un număr de module PV asamblate mecanic ca o unitate mai mare şi conectate
electric, se numeşte panou sau câmp de module. În acord cu standardele Comisiei Internaţionale
de Electrotehnică (IEC) se utilizează termenul “array” - ceea ce înseamnă sistem, reţea. Expresiile
“modul fotovoltaic”, “panou fotovoltaic” sau “câmp de module” deseori au una şi aceeaşi
semnificaţie.
La proiectarea modulelor PV se ia în consideraţie folosirea frecventă a modulelor PV pentru
încărcarea acumulatoarelor electrice, tensiunea cărora este de 12 - 12,5 V. Astfel, în condiţii de
radiaţie standard, tensiunea UM trebuie să fie 16-18 V iar tensiunea de mers în gol 20-22,5 V. O
singură celulă generează în gol circa 0,6 V şi trebuie să conectăm în serie 33-36 celule pentru a
obţine tensiunea necesară. Puterea modulului va varia între 50 şi 100 W.
Construcţia modulului PV (figura 3.9 a) este, de obicei, dreptunghiulară, suportul se
confecţionează din aluminiu anodizat şi separat de structura laminată a

27
celulelor cu căptuşeală, care nu permite pătrunderea umezelii. Celulele PV sunt protejate de
acţiunea condiţiilor nefavorabile, care pot interveni pe parcursul
exploatării: ploaie, grindină, zăpadă, praf etc., de un sistem ce constă dintr-un strat de sticlă şi
minimum din două straturi (din faţă şi din spate) din etilen vinil acetat EVA sau polivinil butirol
PVB (figura 3.9 b). Fotografia unui modul PV cu puterea PC =25 WC produs de firma BP Solar este
prezentată în figura 3.10.

Fig.3.9. Construcţia modulului PV Fig.3.10. Module PV

(a) şi încapsularea celulei (b)
1-suport 2-găuri pentru asamblare
3-cutie de borne

Pentru a obţine tensiunea şi puterea necesară consumatorului de energie electrică modulele

PV pot fi conectate în serie, paralel sau serieparalel (vezi figura 3.11 a, b, c). La conectarea în serie
a două module PV identice, curentul debitat consumatorului rămâne acelaşi, iar tensiunea creşte de
două ori. În figura 3.11 a modulele PV1 şi PV2 conectate în serie încarcă bateria de acumulatoare
GB. Punctul de funcţionare a sistemului module PV-GB este punctul de intersecţie M a
caracteristicilor respective: a două module conectate în serie şi a bateriei de acumulatoare. Diodele
VD1 şi VD2, numite diode de ocolire sau by-pass se conectează în paralel cu fiecare modul sau cu
un grup de module conectate în paralel (vezi figura 3.11 a). În regim de funcţionare normală
diodele VD1 şi VD2 nu consumă energie. Ele limitează încălzirea celulelor PV şi nu permite
micşorarea intensităţii curentului dacă un modul din circuitul consecutiv este mai puţin performant

28
sau este umbrit. Evident tensiunea circuitului în serie se va micşora. Dioda VD2, numită anti-retur
se conectează în serie cu sarcina. Această diodă evită situaţia, când modulul PV poate deveni
receptor, dacă tensiunea generată va fi mai mică decât a acumulatorului. Este evident că ea
introduce o cădere de tensiune de circa 0,5V şi corespunzător pierderi de energie. În figura 3.11 b
se prezintă conectarea în paralel a două module identice. Tensiunea generată rămâne aceiaşi, iar
curentul creşte de două ori. Punctul de funcţionare al sistemului module PV- rezistenţa R este
punctul de intersecţie M a caracteristicilor amper-volt ale modulelor şi consumatorului – I =
(1/R)·U. Diodele anti–retur VD11 şi VD12 nu permit ca un modul sau un grup de module unite în
paralel să treacă în regim de receptor, atunci, când nu sunt identice sau când sunt umbrite.
În schema din figura 3.11 c modulele PV1-PV2, PV3-PV4 şi PV5-PV6 sunt unite în serie, dar
între ele - în paralel. Astfel, se obţine majorarea de două ori a tensiunii şi de trei ori a curentului.
Evident, puterea instalaţiei creşte de şase ori. Diodele VD1-VD6 sunt diode de ocolire, iar VD12,
VD34, VD56 – anti–retur. Parametrii unui modul PV sunt determinaţi de parametrii celulelor din
care este confecţionat.

29
 Fig.3.11. Interconexiunea modulelor PV a) serie b) paralel c) serie-paralel

3.4. Sisteme fotovoltaice

3.4.1. Structura unui sistem fotovoltaic

Celulele sau modulele PV nu sunt unicele componente a unui sistem PV. Pentru asigurare
continuă a consumatorului cu energie electrică multe sisteme PV conţin acumulatoare de energie
electrică. Modulul PV prezintă un generator de curent continuu (c.c.), dar adesea consumatorul de
energie este de curent alternativ. Energia electrică PV are un character variabil, alternanţa

30
zi/noapte, cer senin/ser acoperit provoacă variaţia intr-o gamă mare a fluxului de energie şi a
tensiunii generate de modulul PV. Astfel, apare necesitatea condiţionării fluxului de energie,
folosind convertoare electronice: c.c./c.c., care îndeplineşte şi funcţia de monitorizare a procesului
încărcare/descărcare a acumulatorului, c.c./c.a pentru transformarea curentului continuu în curent
alternativ. Pentru a evita supradimensionarea generatorului fotovoltaic, adesea se foloseşte o sursă
auxiliară de energie, fie un grup electrogen, fie un generator eolian sau chiar reţeaua electrică
publică.
Toate aceste componente trebuie să fie interconectate, dimensionate şi specificate pentru a
funcţiona într-un sistem unic, numit sistem fotovoltaic. În figura 3.12 este prezentată structura unui
sistem PV. Principalele componente sunt:
• Modulul, panoul, câmpul de module sau, altfel spus, generatorul fotovoltaic.
• Bateria de acumulatoare;
• Subsistemul pentru condiţionarea energie electrice, care includ inclus şi elemente de
măsurare, monitorizare, protecţie, etc.;
• Sursa auxiliară de energie, de exemplu, un grup electrogen (back-up generator), care
funcţionează pe benzină sau motorină. În acest caz sistemul PV se mai numeşte sistem PV hibrid.
Sistemele PV se divizează în două categorii principale: conectate la reţea (grid-connected) sau
care funcţionează în paralel cu reţeaua electrică publică şi sisteme PV autonome (stand - alone PV
system). Cea mai simplă sistemă este sistema PV pentru pomparea apei, în care se utilizează pompe
cu motoare de c.c. Acest sistem nu conţine acumulatoare electrice (rezervorul de apă serveşte ca
acumulator) şi nici convertoare de c.c./c.a. Sistemele PV conectate la reţea pot fi divizate în cele, în
care reţeaua electrică publică joacă rolul de sursă auxiliară de energie (grid back-up), cele, în care
excesul de energie PV este furnizată în reţea (grid interactive PV system) şi centrale electrice PV
(multi MW PV system) care furnizează toată energia produsă în reţea.
În continuare, se va face o succintă caracterizare a componentelor principale ale unui sistem
PV – acumulatoarelor de energie electrică, elementelor de condiţionare a energiei, grupurilor
electrogene.

31
 Fig.3.12. Structura unui sistem fotovoltaic

3.4.2. Acumulatoare pentru stocarea energiei electrice

Bateria de acumulatoare serveşte pentru stocarea energie produsă de modulul PV. Stocarea
energiei este necesară atunci când există decalajul în timp între cererea de energie şi aportul
energetic al soarelui. Într-o instalaţie PV bateria îndeplineşte următoarele trei funcţii importante:
1. Autonomie – se realizează alimentarea cu energie electrică independent de variaţia
radiaţiei solare;
2. Sursă de curenţi de suprasarcină – bateria de acumulatoare poate furniza pe o durată
scurtă de timp un curent de suprasarcină care depăşeşte cu mult curentul generat de modulul PV. O
astfel de situaţie apare la pornirea motoarelor electrice, fie de c.c. sau c.a.;
3. Stabilizator de tensiune – bateria asigură o tensiune constantă şi o bună funcţionare a
consumatorilor.
În instalaţiile PV mai frecvent se utilizează două tipuri de acumulatoare: cu plumb – acid
(Pb - acid) şi acumulatoare nichel – cadmiu (Ni - Cd) sau nichel – fier (Ni - Fe). Construcţia şi
proprietăţile acestor două tipuri de acumulatoare sunt diferite. Bateriile de acumulatoare Pb – acid

32
sunt cunoscute cititorului datorită folosirii frecvente a acestora, deja pe o perioadă de 150 de ani,
pentru demararea motoarelor cu ardere internă a automobilelor şi ca forţă de tracţiune a vehiculelor
electrice. Acumulatoarele Ni – Cd au fost elaborate mai târziu ca un răspuns la necesitatea păstrării
energiei electrice pe o perioadă mai mare, în condiţii de funcţionare extreme şi cu cheltuieli minime
de exploatare. Cele mai importante diferenţe între proprietăţile acumulatoarelor Ni – Cd şi Pb –
acid sunt:
1. Celulă acumulatorului Ni-Cd generează o tensiune nominală de 1,25 V, iar Pb-acid – de
2,0 V. Tensiunea acumulatorului Ni-Cd variază puţin în dependenţă de gradul de încărcare.
2. Caracteristicile electrolitului acumulatorului Ni-Cd nu variază pe parcursul încărcării şi
descărcării. Aceasta înseamnă că:
• Densitatea electrolitului sau greutatea specifică nu variază şi acest parametru nu
poate servi pentru identificarea gradului de încărcare;
• Nu există problema stratificării electrolitului.
3. Punctul de congelare nu depinde de gradul de încărcare.
4. Capacitatea acumulatorului Ni-Cd variază relativ puţin în dependenţă de viteza de
descărcare.
5. Acumulatorul Ni-Cd permite un grad de descărcare mai mare decât acumulatorul Pbacid.
Factorul de descărcare poate fi egal cu 1 pentru Ni-Cd şi maximum 0,5 pentru Pb-acid.
6. Acumulatoarele Ni-Cd oferă diverse avantaje: durata de viaţă de 20 ani, întreţinere
minimală, rezistenţă la supraîncărcare, randament bun la temperaturi ridicate, proprietatea de a fi
păstrat încărcat sau descărcat fără stricăciuni. Durata de
exploatare a acumulatoarelor Pb-acid nu depăşeşte 7 ani.
7. Costul acumulatoarelor Ni-Cd este de 2 - 3 ori mai mare decât a acumulatoarelor Pbacid.
Regimuri de încărcare a acumulatoarelor. Viteza proceselor electrochimice care au loc în
acumulatoare depinde de mărimea curentului de încărcare şi respectiv de descărcare. Un
acumulator descărcat admite un curent de încărcare mai mare la prima etapă, apoi odată cu
creşterea gradului de încărcare curentul trebuie să fie micşorat. Variaţia optimală a curentului pe
durata de încărcare trebuie să fie invers proporţională cu gradul de încărcare,figura 3.13. În
dispozitivele uzuale alimentate de la reţea se realizează următoarele trei metode de încărcare a
acumulatoarelor:

33
 1. Încărcarea cu curent constant pe întreaga perioadă de încărcare. În acest scop se reglează
manual sau automat tensiunea sursei
de curent. Încărcarea poate fi efectuată şi în câteva trepte, de obicei două, trei. Pe durata fiecărei
trepte curentul de încărcare se menţine constant. Avantajul acestei metode constă în posibilitatea
încărcării acumulatorului până la capacitatea nominală,
dezavantajul – degajare abundentă de gaze şi pericolul supraîncărcării.
2. Încărcarea la o tensiune constantă a sursei de alimentare se caracterizează prin menţinerea
tensiunii constante pe întreaga perioadă de încărcare. Curentul de încărcare se micşorează o dată cu
creşterea gradului de încărcare. Avantaje: decade necesitatea reglării, dispare degajarea abundentă
de gaze şi pericolul supraîncărcării. Dezavantajul principal – gradul maximal de încărcare care
poate fi atins este de 95-97 %.
3. Metoda combinată de încărcare în care la prima etapă încărcarea se realizează cu curent
constant, iar la etapa a doua – cu tensiune constantă.
Pentru ambele tipuri de acumulatoare se recomandă mărimea curentului de încărcare în
amperi egal cu 0,25 C, unde C este capacitatea nominală a acumulatorului. Acest regim de
încărcare se numeşte regim normal şi durează 6 ore. Se admite majorarea curentului de încărcare
până la (0,8-1,0) C pe o durată de 3 ore. Acest regim se numeşte accelerat. Spre sfârşitul încărcării
tensiunea unei celule Pb-acid nu va depăşi 2,75 V şi 1,75 V – pentru celula Ni-Cd.
Pentru acumulatoare Ni-Cd se recomandă şi încărcarea cu curenţi mici valoarea cărora nu
depăşesc 0,1 C. Durata de încărcare se măreşte, dar se exclud supraîncărcările şi deteriorările
acumulatorului. Această metodă este binevenită în cazul utilizării ca sursă de curent un modul PV.
Regimuri de descărcare a acumulatoarelor. În figura 3.14 sunt prezentate caracteristicile de
descărcare a acumulatoarelor Pb-acid (a) şi Ni-Cd (b). Tensiunea minimală admisibilă la descărcare
pentru acumulatorul Pb-acid nu va depăşi 1,75 V şi 1,0 V pentru acumulatorul Ni-Cd. Din figura
4.14 a
constatăm că pentru acumulatorul Pb-acid coeficientul de descărcare nu va depăşi 50-60 %.
Acumulatorul Ni-Cd admite o descărcare mai profundă ce poate atinge chiar 100 %. Durata de
viaţă sau numărul de cicluri a acumulatorului depinde într-o mare măsură de gradul de descărcare a
acumulatorului. Unii producători furnizează date cu privire la numărul de cicluri suportate de
acumulator ca funcţie de gradul de descărcare. În figura 3.15 sunt prezentate caracteristicile a două
tipuri de acumulatoare Pb-acid - pentru tracţiune şi demararea motoarelor autovehiculelor.

34
 Fig.3.13. Variatia optimală a Fig.3.15. Influenţa gradului de
curentului pe perioada de încărcare descărcare asupra duratei de viaţă a
acumulatorului

Fig.3.14. Caracteristicile de descărcare ale

acumulatorilor Pb-acid (a) şi Ni-Cd (b)

3.4.3. Funcţionarea în sarcină a modulului PV

S-a menţionat, că celula PV, respectiv modulul PV, are cele mai bune performanţe în
punctul M (vezi figura 3.7) unde puterea debitată pe sarcină este maximală. Totodată, variaţia
radiaţiei globale şi a temperaturii provoacă modificarea caracteristicii I-U a modulului PV. De
asemenea, diferiţi consumatori posedă diferite caracteristici I-U. Ca rezultat, punctul de funcţionare
a subsistemului modul PV - sarcină (punctul de intersecţie a caracteristicilor I-U ale modulului şi
sarcinii) nu va coincide cu punctul M.

35
 Fig.3.16. Caracteristicile I – U ale modulului PV şi
diferiţi consumatori

În figura 3.16 sunt prezentate caracteristicile I-U a trei din cei mai răspândiţi consumatori:
rezistor, motor de c.c. cu magneţi permanenţi şi un acumulator. Se prezintă şi caracteristica unui
consumator ideal pentru care punctul de funcţionare întotdeauna coincide cu punctual optimal M.
Caracteristicile I-U se descriu cu următoarele expresii analitice:
1
- Rezistor: I = U
R
U − E U − k Ωφ
- =
Motor de c.c.: I =
Ri Ri
U − E0
- Acumulator: I =
Rint
unde: U – este tensiunea modulului PV;
k – constanta motorului;
Φ – fluxul de excitaţie;
Ω - viteza de rotaţie;
Ri – rezistenţa indusului;
E0 – tensiunea la mers în gol a acumulatorului;
Rint – rezistenţa interioară a acumulatorului.

36
 La pornirea motorului de c.c. curentul absorbit de la modul este maximal şi este aproape de
cel de scurtcircuit. Deşi tensiunea pe indus este minimală, pornirea are loc datorită cuplului creat de
produsul kΦIsc.
Dacă U = E0 acumulatorul este încărcat şi nu va consuma curent, în caz contrar curentul de
încărcare va creşte odată cu creşterea radiaţiei globale, respectiv cu tensiunea. Odată cu creşterea
curentului de încărcare creşte căderea de tensiune IRint. Din figura 3.16 se constată că sarcina de tip
rezistor sau motor de c.c. nu va funcţiona în punctul optimal la variaţia radiaţiei. Va trebui să
modificăm caracteristica I-U a modulului PV sau a sarcinii pentru a urmări punctul de funcţionare
optimală. În acest scop se folosesc convertoare electronice c.c./c.c. numite MPPT (din engleză
Maximum Power Point Tracker). MPPT se conectează între modulul PV şi sarcină şi el modifică
tensiunea la ieşire astfel ca să se asigure urmărirea punctului optimal de funcţionare.

Fig.3.17. Explicativa privind urmărirea punctului de putere maximală: a) –

folosind tehnologia MPPT; b) – prin modificarea caracteristicii sarcinii

În figura 3.17 sunt puse în evidenţă două cazuri de urmărire a punctului maximal – folosind
tehnologia MPPT (figura 3.17 a) şi prin modificarea sarcinii (figura 3.17 b). În primul caz avem
două sarcini cu caracteristici I-U diferite, care pentru simplitate se admit liniare. Pentru ambele
sarcini constatăm o deviere esenţială a punctelor de funcţionare A, B şi D, C de la punctele optimale
M1 şi M2. În aceleaşi coordonate sunt trasate hiperbolele I=Pmax1/U şi I=Pmax2/U. În orice punct al
hiperbolelor menţionate, puterea Pmax1 sau Pmax2 sunt mărimi constante şi respective egale cu
puterea maximală debitată în punctul M1 sau M2.

37
 Fie că subsistemul modul PV – Sarcina 1 funcţionează în punctul B în condiţii de radiaţie
globală egală cu G1. Pentru a obţine de la modul o putere maximală ar trebui să modificăm
caracteristica I-U a sarcinii astfel ca să se intersecteze în punctul M1. Acelaşi rezultat poate fi
obţinut dacă micşorăm tensiunea şi mărim curentul în comparaţie cu punctul M1 deplasându-ne pe
hiperbolă în punctul Bmax. Analog procedăm dacă se micşorează radiaţia de la G1 la G2. În cazul
sarcinii 2 pentru a urmări punctul maximal va trebui să procedăm invers – să majorăm tensiunea şi
să micşorăm curentul (compară punctul Cmax cu C sau Dmax cu D). Convertorul electronic MPPT
trebuie să modifice tensiunea şi curentul, astfel, ca la ieşire produsul acestora să fie constant şi egal
cu puterea maximală generată de modulul PV expus radiaţiei globale G. În unele cazuri specifice
urmărirea punctului de putere maximală poate fi realizat prin modificarea caracteristicii I-U a
sarcinii, aşa cum este ilustrat în figura 3.17 b. Pentru radiaţia solară maximală şi egală cu G1
subsistemul modul PV- sarcina R1 va funcţiona în punctul M1, în acest caz contactele K1 şi K2 sunt
închise. La o valoare medie a radiaţiei solare egală cu G2, contactul K2 se deschide, caracteristica
sarcinii I-V se modifică şi subsistemul va funcţiona în punctul M2. Dacă radiaţia solară continuă să
se micşoreze, se deschide contactul K1 şi subsistemul va funcţiona în punctul M3.
Subsistemul modul PV – acumulator nu necesitatea utilizarea tehnologiei MPPT, deoarece,
dacă deplasăm caracteristica I-V spre dreapta (figura 4.16) ea va fi aproape de cea ideală. În
schimb, acumulatorul necesită o supraveghere automată a gradului de încărcare şi descărcare pentru
a evita deteriorarea acestuia.
Decizia proiectantului de-a utiliza sau nu tehnologia MPPT se va face în rezultatul calculului
economic. Trebuie să luăm în consideraţie costul convertorului MPPT, pierderile de energie în
MPPT (randamentul convertoarelor moderne c.c./c.c. este de 90-95 %), respectiv câştigul de putere
la funcţionarea subsistemului MPPT în regim optimal. Conform datelor disponibile, urmărirea
punctului de putere maximală în sistemele PV de pompare, ridică debitul cu minimum 20 %.
În continuare analizăm principiul de funcţionare ale convertoarelor c.c./c.c., care asigură
realizarea urmăririi punctului de putere maximală. Adesea aceste convertoare sunt numite
amplificatoare liniare de curent, în engleză – Linear Current Booster (LCB).

38
3.4.4. Convertoare de c.c./c.c. pentru realizarea tehnologiei MPPT

Adaptorul de sarcină sau blocul de urmărire a punctului maximal de putere MPPT se

realizează pe baza convertorului de c.c./c.c. În figurile 3.18 şi 3.19 se prezintă două scheme
simplificate – prima asigură micşorarea tensiunii (buck converter) şi respectiv majorarea
curentului, a doua – majorarea tensiunii şi respectiv micşorarea curentului (boost converter).
Trebuie să menţionăm, că aici nu sunt folosite transformatoare, fie de coborâre sau ridicare, în
ambele scheme se foloseşte principiul de modulaţie în durată a impulsurilor (Pulse Width
Modulation - PWM). Tranzistorul VT conectează sau deconectează cu frecvenţă mare (de circa 20
kHz) inductanţa L la ieşirea modulului PV. Apoi energia acumulată este cedată sarcinii R conectată
în paralel cu condensatorul C. Fie că pe durata de timp td tranzistorul VT este deschis (vezi figura
3.18). Modulul PV este conectat la sarcină prin intermediul inductanţei L. Curentul care curge prin
circuitul este notat cu iLd (vezi diagrama i(t) ). O parte din energia livrată de modulul PV este
acumulată în câmpul magnetic al inductanţei L, în condensatorul C, care se încarcă, iar restul
cedată sarcinii R. Ecuaţia de funcţionare a circuitului PV-VT-L-C-PV în ipoteza că toate elemente
diLd di
sunt ideale se va scrie astfel:=
uPV L + uc pentru 0 ≤ t ≤ td , L Ld > 0 .
dt dt
diLd
de unde rezultă că tensiunea: =
uc uPV − L .
dt
Pe durata de timp tî tranzistorul VT este închis (blocat), curentul prin inductanţa L continuă să
curgă prin circuitul VD-L-ramura C-R, ecuaţia de funcţionare fiind:
diLi di
=0 L + uc pentru td ≤ t ≤ ti ; L Li < 0 .
dt dt
diLi
de unde rezultă că tensiunea: uc = − L .
dt
Astfel, tensiunea la ieşire (pe condensatorul C, respectiv pe sarcina R) se determină ca
tensiunea la intrare uPV minus tensiunea de autoinducţie a inductanţei L. Pentru regimul de curenţi
neîntrerupţi tensiunea pe condensator şi curentul de sarcină se determină cu relaţiile:
=
uc uPV ⋅ D
iPV
is =
D

39
 Fig.3.18. Schema convertorului c.c. / c.c. coborâtor buck

unde: D - se numeşte durata relativă de funcţionare a tranzistorului VT şi variază între 0 şi 1, şi este

td
dată de expresia: D =
td + ti
În convertorul din figura 3.19 tranzistorul VT este conectat în paralel cu sarcina. Pe durata
de timp td tranzistorul VT este deschis, tensiunea între punctele a şi b este egală cu zero, curentul
iLd curge prin inductanţa L, energia produsă de modulul PV se înmagazinează în câmpul magnetic.
Când tranzistorul VT se închide (durata de timp tî) curentul iLî generat de modulul PV curge prin
dioda VD şi sarcina R încărcând condensatorul C. Energia acumulată în inductanţa L, de asemenea,
este cedată sarcinii.

40
 Fig.3.19. Schema convertorului de c.c. / c.c. ridicător boost

Ecuaţiile de funcţionare ale schemei pe cele două durate de timp sunt următoarele:
diLd di
uPV = L pentru 0 ≤ t ≤ td , L Ld > 0
dt dt
diLi di
=
uPV L + uc pentru td ≤ t ≤ ti , L Li < 0
dt dt
din care rezultă că tensiunea pe sarcină pentru 0≤ t ≤td este egală cu zero, iar pentru td≤ t ≤tî, - cu
di
suma tensiunii uPV a modulului PV şi tensiunii de autoinducţie L . În acest caz tensiunea la ieşire
dt
creşte, curentul scade şi se determină cu formulele:
uPV
uc =
1− D
is = iPV ⋅ (1 − D )

Dacă în schema din figura 3.18 dioda VD şi inductanţa L sunt schimbate cu locurile şi dioda
este inclusă invers faţă de tranzistorul VT, atunci convertorul va realiza ambele funcţii ale celor

41
două scheme: pentru D<0,5, uC < uPV, iar pentru D>0,5, uC > uPV. Tensiunea şi curentul la ieşire se
determină cu formulele:
D
uc = uPV
1− D
1− D
is = iPV
D
În schemele analizate duratele de timp td şi tî sunt modificate în dependenţă de curent şi
tensiune. Frecvenţa sau perioada T rămâne constantă. Blocul de comandă BC este dotat cu
microprocesor şi traductoare de curent şi tensiune.
Convertoarele analizate pot fi utilizate ca regulatoare pentru monitorizarea gradului de descărcare şi
respectiv încărcare a acumulatorului. În schemele 3.18 şi 3.19 acumulatorul substituie circuitul
R-C. Descărcarea excesivă este prevenită prin monitorizarea tensiunii acumulatorului. Dacă
tensiunea acumulatorului Pb-acid este mai mică decât 10,5 V sau 10,0 V pentru Ni-Cd,
consumatorul este deconectat şi va fi reconectat din nou dacă tensiunea acumulatorului este mai
mare decât o valoare minimă prescrisă. În cazul încărcării acumulatorului, regulatorul deconectează
modulul PV de la acumulator dacă tensiunea depăşeşte valoarea de 16,5 V pentru acumulatorul Pb
– acid şi 17,5 V pentru Ni-Cd.

3.4.5. Invertorul

Invertorul face parte din subsistemul de condiţionare a energiei electrice al sistemului PV

(vezi figura 3.12) şi este componenta principală a convertorului c.c./c.a. Invertorul transformă
energia de c.c., generată de modulele PV sau stocată în acumulatoare, în energie de c.a. de o
frecvenţă prestabilită. Deja există convertoare care asigură parametrii de calitate ai energiei
electrice la acelaşi nivel ca şi reţelele publice: frecvenţă şi tensiune stabilă, forma sinusoidală a
undei de tensiune şi curent.
În dependenţă de cerinţele impuse de sarcină privind forma undei de tensiune, factorul de
suprasarcină, randament sunt disponibile diferite tipuri de invertoare, parametrii cărora sunt
prezentaţi în tabelul 3.1.

42
 Tabel 3.1. Parametrii de performanţă a principalelor tipuri ce invertoare

Randamentul indicat corespunde funcţionării invertorului la o sarcină de 75-100 % din

puterea nominală. La alegerea invertorului este important să cunoaştem caracteristica
randamentului ca funcţie de sarcină. Motoarele electrice necesită un curent de pornire cu mult mai
mare decât cel nominal. Este important ca factorul de suprasarcină a invertorului să corespundă
acestei necesităţi.
Invertorul cu undă dreptunghiulară are cea mai simplă schemă, o eficienţă relativ bună, este
cel mai ieftin, dar provoacă o distorsiune armonică cea mai mare, ceea ce cauzează supraîncălzirea
motoarelor. Acest tip de invertor se recomandă în sisteme PV de mică putere pentru iluminare,
încălzire la tensiuni diferite de cea de c.c., de asemenea în componenţa convertoarelor c.c./c.c.,
acţionări electromagnetice. Invertorul cu undă cvasi – sinusoidală este mai complicat, dar relativ
eficient. Modularea impulsurilor în durată este o tehnologie mai nouă, schema de comandă a
invertorului este cu mult mai complicată, costul invertorului este mai mare, dar asigură eficienţă
înaltă şi distorsiuni armonice minimale.
Invertorul cu undă dreptunghiulară. Schema convertorului monofazat de tensiune cu
tranzistoare bipolare este prezentată în figura 3.20. Diodele VD1-VD4 conectate în parallel şi
invers cu tranzistoarele VT1-VT4 asigură curgerea neîntreruptă a curentului cu character inductiv
atunci când tranzistoarele conectează sarcina activ-inductivă la sursa de tensiune. Dacă
tranzistoarele VT1-VT2 şi VT3- VT4 sunt în stare de conducţie pe durata de jumătate de perioadă
şi apoi blocate, atunci între punctele a şi b va fi generată o undă de tensiune dreptunghiulară (vezi
diagrama u(ωt)). Unda curentului este compusă din porţiuni de exponentă şi în cazul sarcinii activ –
inductive este defazată în raport cu tensiunea. Din această cauză, în momentul blocării
tranzistoarelor VT1-VT2 sau VT3-VT4 (momentele de timp π şi respectiv 2π) curentul este preluat
de diodele VD3-VD4 şi respectiv VD1-VD2. Dacă se blochează tranzistoarele VT1-VT2, curentul

43
va continua să curgă pe următoarea cale: a- R-L-VD3-C-VD4-a, iar în cazul blocării tranzistoarelor
VT3-VT4 - pe calea b-L-R-VD1-C-VD2-b.

Fig.3.20 Invertorul monofazat cu undă dreptunghiulară

Invertorul cu undă cvasi – sinusoidală sau în trepte. Astfel de undă de tensiune poate fi
obţinută în schema trifazată prezentată în figura 3.21. Pentru simplitate se admite o sarcină activă.
Tranzistoarele VT1-VT4 formează unda de curent a fazei A, VT3-VT6 – unda de curent a fazei B
şi VT5-VT2 - unda de current a fazei C. În acest scop, trnzistoarele fiecărei faze se află în stare de
conducţie sau sunt blocate succesiv cu un defazaj de 1800, iar între faze, respectiv - 1200. Din
diagramele curenţilor constatăm, că sunt în stare de conducţie concomitent trei tranzistori din şase
şi pe perioadă sunt şase intervale (I,II,III,IV,V,VI) cu diferite stări ale tranzistoarelor. Pe durata
primului interval sunt în conducţie tranzistoarele VT1, VT6 şi VT5. Curentul curge prin fazele A şi
C conectate în paralel şi faza B conectată consecutiv, formând schema din figura 3.21 c. Pentru
celelalte durate de timp se formează aceiaşi schemă dar cu diferite combinaţii ale fazelor. În
consecinţă, pe fază va fi generată o undă în formă de trepte, amplitudinea căreia este egală cu 2/3U.
Invertorul cu modularea impulsurilor în durată. Pentru a micşora pierderile de energie în
motoarele asincrone alimentate de la module PV este necesar ca forma curentului să fie sinusoidală.
Totodată, variaţia frecvenţei trebuie să fie însoţită de variaţia proporţională a tensiunii. Aceste
funcţii pot fi realizate cu ajutorul invertorului cu modularea impulsurilor în durată M.I.D., în
engleză – Pulse Width Modulation sau PWM.

44
 Fig.3.21. Schema convertorului trifazat cu undă de tensiune în
trepte: a - schema; b – diagramele curentului
şi tensiunii pe fază; c – schema conexiunii fazelor sarcinii pentru
I – ul interval de timp

45
 Fig 3.22. Schema convertorului monofazat cu
modularea impulsurilor în durată

Pentru a obţine la ieşirea invertorului o formă de undă a tensiunii cât mai sinusoidală, se
compară un semnal de referinţă, uref sinusoidal cu un semnal purtător, up triunghiular. În figura 3.22
este prezentată schema monofazată a invertorului cu tranzistoare IGBT cu modularea impulsurilor
în durată şi diagramele de tensiune. Punctele de intersecţie ale semnalelor uref şi up1 sunt folosite
pentru impunerea momentelor de comutaţie ale tranzistoarelor VT1 şi VT2, iar a semnalelor uref şi
up2 - pentru impunerea momentelor de comutaţie ale tranzistoarelor VT3 şi VT4. Algoritmul de
comandă este următor:
• Dacă uref > up1, tranzistorul VT1 este în conducţie, iar VT2 – blocat;
• Dacă uref < up1, tranzistorul VT1 este blocat, iar VT2 – în conducţie;
• Dacă uref > up2, tranzistorul VT3 este blocat, iar VT4 – în conducţie;

46
 • Dacă uref < up2, tranzistorul VT3 este în conducţie, iar VT4 – blocat.
Frecvenţa fp a semnalului purtător stabileşte frecvenţa de comutaţie a tranzistoarelor VT1 –
VT4, iar semnalul de referinţă uref, de frecvenţă fr egală cu frecvenţa dorită, este utilizat pentru
modularea duratei de conducţie. Frecvenţa fp este mai mare decât frecvenţă fr şi poate atinge valori
de până la 20 kHz. În figura 4.22 frecvenţă fp este de trei ori mai mare decât fr.
Dacă tranzistoarele VT1-VT4 sunt comandate în conformitate cu algoritmul de mai sus,
atunci în punctele a şi b în raport cu punctul mediu O se vor genera trenuri de pulsuri de diferite
durate (vezi diagramele uOa şi uOb). Diferenţa uOa - uOb este egală cu tensiunea pe sarcină.
Fundamentala uf este aproape de forma sinusoidală, iar în cazul sarcinii activ – inductive şi curentul
va fi sinusoidal.
Avantajele principale ale invertorului cu modularea impulsurilor în durată sunt:
• Posibilitatea de reglare prin comanda invertorului atât a frecvenţei cât şi a amplitudinii
tensiunii la ieşire, ceia ce prezintă o importanţă în cazul când sursa de energie este modulul PV care
generează o tensiune constantă;
• Armonicile de frecvenţă joasă sunt eliminate din forma de undă a tensiunii la ieşirea
invertorului;
• Încorporarea în invertorul PWM a tehnologiei de urmărire a punctului de putere maximală
asigură funcţionarea modulului PV în regim optimal. În cazul sistemelor de pompare solară această
funcţie a invertorului conduce la creşterea semnificativă a productivităţii.

3.5. Dimensionarea unui sistem fotovoltaic

3.5.1. Principii generale

Principiul general care stă la baza dimensionării instalaţiei PV este următorul: trebuie
întotdeauna de respectat echilibrul între energia produsă de generatorul PV şi energia
consumată de utilizator. Acest echilibru se realizează pentru o perioadă definită, de obicei o
zi sau o lună. Prezenţa bateriei de acumulatoare permite compensarea deficitului între energia
produsă şi cea consumată, deficit care poate fi din cauza timpului noros sau suprasolicitării din
partea consumatorului.

47
Dimensionarea unui sistem PV presupune parcurgerea următoarelor etape principale:
1. Calculul radiaţiei solare disponibile pe suprafaţa modulului PV;
2. Calculul consumului diurn de energie electrică – Ec;
3. Calculul cantităţii de energie electrică necesară de produs de modulul PV - Ep;
4. Calculul puterii critice a modulului PV - Pc şi alegerea acestuia;
5. Calculul capacităţii acumulatoarelor – C şi alegerea acestora;
6. Verificarea echilibrului consumului şi producerii de energia electrică.
În figura 3.23 este prezentată procedura de dimensionare a unui sistem PV cu baterii de acumulare.
Calculul radiaţiei solare disponibile pe suprafaţa modulului PV. Unghiul de înclinaţie a
modulului PV faţă de orizont β se determină din condiţia asigurării echilibrului consum / producere
energie electrică în lunile cu cea mai mică radiaţie solară.
Calculul consumului diurn de energie electrică. În acest scop, pentru fiecare
consummator de curent continuu şi alternativ se determină puterea nominală şi orele de utilizare
zilnică. Consumul de energie electrică, EC, se determină ca produsul puterii nominale la numărul de
ore
m P ca ⋅ t
Pnicck
=Ec ∑ +∑
nj j

=i 1 =η R ⋅η Ac j 1 ηCF
unde: k – este numărul de consumatori de c.c.;
m – numărul de consumatori de c.a.;
Pni, Pnj – puterea nominală a consumatorilor de c.c. şi c.a.;
ti, tj - durata de funcţionare a consumatorilor respectivi;
ηR, ηCF, ηAc – respectiv randamentul regulatorului de încărcare – descărcare a
acumulatorului şi a convertorului de frecvenţă.
Pentru calcule prealabile ηR = 0,95-0,98, ηAc = 0,85-0,90, ηCF =0,85 - 0,95. Puterile
nominale ale utilajului electrotehnic sunt specificate în cartea tehnică. Totodată, ele pot fi puse la
dispoziţia proiectantului de firma producătoare de utilaje respective. Valorile duratelor de
funcţionare în zi a utilajelor se decurg din necesităţile declarate ale beneficiarului sau se determină
din datele statistice.

48
 Fig.3.23. Prodedura de dimensionare a unui sistem PV

Calculul cantităţii de energie electrică necesară de produs de modulul PV. Energia care
Ec
trebuie să fie produsă de modulul PV: EP =
K
unde factorul K ia în consideraţie incertitudinea datelor meteorologice, pierderile în cabluri,
abaterea punctului de funcţionare a subsistemului modul PV – sarcina de la cel optimal, etc.
Valoarea factorului K pentru sistemele PV cu baterii de acumulatoare este cuprinsă între 0,75 şi
0,85.

49
 Ep EC
Calculul puterii critice a modulului PV. Se determină cu formula =
PC =
Gβ K ⋅ Gβ

unde Gβ - prezintă valoarea medie a radiaţiei solare globale pe perioada de interes în localitatea dată
pentru unghiul de înclinaţie β a modulului PV.
Gβ este numeric egal cu numărul de ore pe zi de radiaţie solară standard egală cu 1000 W/m2 şi se
notează HRS. În dependenţă de puterea PC alegem puterea unui modul PV şi numărul de module
U cc
conectate în serie N s =
Um
unde: Ucc – este tensiunea nominală a consumatoarelor de c.c.;
Um – tensiunea nominală a unui modul PV, care de obicei se consideră egală cu 12 V.
Numărul de module PV conectate în paralel se determină astfel. Se calculează curentul
Ep
mediu al sarcinii pe parcursul unei zile I med = .
24 U cc
Totodată din condiţia păstrării balanţei energiei într-o zi, putem scrie:
24 ⋅ I med ⋅ U cc = HRS ⋅ I PV ⋅ U cc
24 I med
I PV =
HRS
inde: IPV este curentul panoului PV.
I PV
Numărul de module PV conectate în paralel va fi N P =
I sc
unde Isc este curentul de scurt circuit a unui modul PV şi se consideră aproximativ egal cu curentul
în punctul M (vezi figura 3.7)
n ⋅ EC
Calculul capacităţii acumulatoarelor. Se determină cu formula C =
K D ⋅ U cc
unde: n - este numărul de zile fără soare;
KD - coeficientul de descărcare a acumulatorului (0,5 -0,6 pentru Pb-acid şi 1,0 pentru Ni-
Cd).
U cc
Numărul de acumulatoare conectate în serie N As =
UA

unde UA – tensiunea nominală a acumulatorului, de obicei egală cu 12 V.

50
Verificarea echilibrului consumului şi producerii de energia electrică. Verificarea se face prin
compararea cantităţii de energie electrică, Ei, care va fi produsă de panoul PV într-o zi pentru
fiecare lună din perioada de interes cu cantitatea de energie electrică necesară. Calculele se
efectuează cu expresia=
Ei HRSi ⋅ Pc .

3.5.2. Exemplu numeric de dimensionare – costuri

Să se dimensioneaze un sistem PV, care trebuie să asigure alimentarea cu energie electrică a

următorilor consumatori şi se face o estimare a costurilor în comparaţie cu un grup electrogen.
1. Trei puncte de iluminat câte 3 ore/zi cu becuri compacte fluoriscente, puterea 13 W,
tensiunea 12 V (pentru lectură);
2. Două puncte de iluminat câte 5 ore/zi cu becuri compacte fluoriscente, puterea 4 W,
tensiunea 12 V (iluminat de pază, lampă de pat);
3. Patru ore de vizualizare a televizorului, puterea 60 W, tensiunea 220 V c.a.;
4. Frigider, puterea 100 W, durata de funcţionare 7 h/zi, tensiunea 220 V c.a.
Perioada de exploatare a sistemului: aprilie – octombrie. Numărul de zile într-o săptămână de
funcţionare a consumatorilor n = 2. Numărul zilelor fără soare N = 2.

Rezolvare Sistem PV:

1. Consumul săptămânal de energie electrică. Conform formulei în cele 2 zile de
funcţionare a utilajului electrotehnic se va consuma:
 3 ⋅ 3 ⋅13 2⋅5⋅ 4 4 ⋅ 60 7 ⋅100 
=
Ec 2  + + + =
0,9 
2456 Wh / sapt
 0,95 ⋅ 0,9 0,95 ⋅ 0,9 0,9
2. Energia necesară de produs se determină:
Ec 2456
E=
p = = 3070 Wh / sapt
K 0,8
Ep 3070
3. Puterea critică a modulului PV se determină cu formula:
= Pc = = 86 Wc
7 ⋅ Gβ 7 ⋅ 5,1

unde Gβ este radiaţia solară globală diurnă incidentă pe suprafaţa panoului PV.
Se presupune acelaşi unghi de înclinaţie deci valoarea Gβ va fi aceiaşi.

51
 Alegem două module PV tip SATURN BS-50/55 cu puterea critică egală cu 50WC, curentul
de scurt circuit Isc = 3,34 A, tensiunea de mers în gol U0 = 21,14 V, curentul în punctul maximal
IM = 3,09 A, tensiunea în punctul maximal UM = 16,5 V. Cost module PV: CPV = 4,5·100 = 450 $.
4. Curentul mediu consumat de sarcină pe perioada saptamânii:
Ep 3070
=
I med = = 1,53 A
24 ⋅ 7 ⋅ U cc 24 ⋅ 7 ⋅12
Şi curentul generat de panoul PV
24 ⋅ 7 ⋅ I med 24 ⋅1,52
=I PV = = 7, 2 A
7 ⋅ HRS 5,1
Numărul de module conectate în paralel:
I PV 7, 2
=
N p = = 2, 09
I sc 3,34
5. Capacitatea acumulatoarelor se determină cu formula:
n ⋅ Ec 2 ⋅ 2456
=C = = 682 Ah
K D ⋅ U cc 0, 6 ⋅12
Alegem 5 baterii de acumulatoare cu capacitatea standard de 150 Ah, care se vor conecta în paralel.
Cost acumulatoare: CAC = 400 $.
6. Verificăm echilibrul consumului şi producerii de energia electrică pentru luna octombrie,
în care dispunem de cea mai mică radiaţie solară - HRS = 3,48 h de radiaţie standard. Energia
produsă de panoul PV într-o săptămână în luna octombrie:
Ex =⋅
7 HRS ⋅ PPV =⋅
7 3, 48 ⋅100 =2436 Wh / sapt
Ceea ce este foarte aproape de consumul săptămânal de energie electrică.
Dacă pe parcursul a 2 zile, va fi timp noros consumul va fi asigurat de acumulatoare. În
acest caz gradul de descărcare a acumulatoarelor va fi:
Ec 2456
=
KD = = 0, 27
U cc ⋅ C AC 12 ⋅ 750
În realitate dispunem de o rezervă de energie acumulată pentru 4 zile de timp noros.
7. Alegem puterea convertorului de frecvenţă şi a regulatorului de descărcare –încărcare
egală cu 250 W. Costul acestora este aproximativ CC+R = 150 $
8. Costul total al sistemului este:
CTPV = CPV + C AC + CC + R = 450 + 400 + 150 = 1000$

52
 Grup electrogen
Din ofertele de pe piaţa românească alegem un grup electrogen tip EZ1400, Pnom = 1,0 kW,
Tensiunea U=220 V, monofazat, consum specific de benzină 0,6 l/h, volum ulei 0,5 l (se schimbă
peste o 100 h de funcţionare), durata de funcţionare 3000 h, cost 850 $. Puterea totală a
consumatorilor constituie:
Pcons = 3 ⋅13 + 8 + 60 + 100 = 207 W
În ipoteza că toţi consumatorii funcţionează concomitent coeficientul de sarcină al grupului
electrogen nu va depăşi valoarea:
207
=
K sar = 0, 21
1000
Dacă coeficientul de sarcină scade de la 80 % până la 50 %, randamentul grupului
electrogen scade de 2 ori, respectiv va creşte de două ori consumul de combustibil de la 0,6 până la
1,2 l/h. Numărul de ore de funcţionare per săptămână va fi 2·24 = 48 h. Volumul de benzină
consumat în perioada aprilie – octombrie:
VB = 1, 2 ⋅ 48 ⋅ 30,5 = 1757 l
Cost benzină
11
CComb= 1757 ⋅ = 1487 $
13
Cost mentenanţă constituie 9 % din investiţia anuală. În cazul nostru investiţia anuală
constituie 425 $ (peste 3000 h grupul se renovează).
CMent = 0, 09 ⋅ 425 = 38$
Cost total la primul an de exploatare al grupului electrogen:

CEG = 850 + 1487 + 38 = 2375$

53
Bibliografie:

[1] R. Ramakumar, J. J. Bzura, J. Eyer, J. Gutierrez-Vera, T. E. Hoff, C. Herig, J. Iannucci, and M.

R. Milligan, “Renewable technologies and distribution systems,” IEEE Power Eng. Rev., pp. 5–14,
Nov. 1999.
[2] V. I. Utkin, J. Guldner, and J. Shi, Sliding Mode Control Theory in Electromechanical Systems.
New York: Taylor & Francis, 1999.
[3] F. Valenciaga, P. F. Puleston, and P. E. Battaiotto, “Power control of a photovoltaic array in a
hybrid electric system using sliding mode techniques,” Proc. Inst. Elect. Eng., Contr. Theory Appl.,
vol. 148, no. 6, pp. 448–455, Nov. 2001.
[4] P. F. Puleston, R. J. Mantz, P. E. Battaiotto, and F. Valenciaga, “Sliding mode control for
efficiency optimization of wind energy systems with double-output induction generator,” Int. J.
Energy Res., vol. 24, no. 1, pp. 77–92, 2000.
[5] K. Ro and S. Rahman, “Two loop controller for maximizing performance of a grid—connected
photovoltaic fuel cell hybrid power plant,” IEEE Trans. Energy Convers., vol. 13, no. 3, pp. 276–
281, Sep. 1998.
[6] A. Braunstein and Z. Zinger, “On the dynamic optimal coupling of a solar cell array to a load
and storage batteries,” IEEE Trans. Power App. Syst., vol. PAS-100, no. 3, pp. 1183–1188, 1981.
[7] J. H. R. Enslin and D. B. Snyman, “Combined low-cost, high efficient nverter, peak power
tracker and regulator for PV applications,” IEEE rans. Power Electron., vol. 6, no. 1, pp. 73–82,
Jan. 1991.
[8] K. H. Hussein, I. Muta, T. Hoshino, and M. Osakada, “Maximum photovoltaic ower tracking:
an algorithm for rapidly changing atmospheric conditions,” Proc. Inst. Elect. Eng., Gen., Transm.
Distrib., vol. 142, no. 1, 1995.
[9] Mohan N., Undeland T., Robbins W.: POWER ELECTRONICS – Converters, Applications
and Design, John Wiley & Sons Inc., 1995, 200 – 248.
[10] Kazmierkowski M., Krishnan R. and Blaabjerg F.: CONTROL IN POWER ELECTRONICS
SELECTED PROBLEMS, Academic Press, 2002, 89 – 208.
[12] Chung D. and Sul S., “Minimum-Loss Strategy for Three-Phase PWM Rectifier”, IEEE
Transactions on Industrial Electronics, 1999, 46, 517-526.
[13] Van der Broeck, Skudelny HC., Stanke G.: Analysis and Realization of a Pulse Width
Modulation Based on Voltage Space Vectors, IEEE – IAS Annual Meeting Conference Record,
Denver, USA, 1986, 244 – 251.
[14] Holtz J.: Pulse width modulation for electronic power conversion, Proccedings IEEE, 1994,
vol. 82, 1194 – 1212.
[15] Andersen EC, Hann A.: Influence of the PWM control method on the performance of
frequency inverter induction machine drives, European Transactions on Electrical Power (ETEP),
1993, 3, 151 – 160.

54