Campul magnetic al pamantului

Nu il putem vedea, insa exista un camp de forta invizibil in jurul Pamantului. Bine, de fapt
nu este chiar un camp de forta, ci un camp magnetic care inconjoara Pamantul si care
actioneaza ca un camp de forta, protejand planeta si viata de pe aceasta de radiatiile din spatiu.
Liniile campului magnetic se extind in spatiu pana la zeci de mii de kilometri, pornind de la acesti
poli – acestea alcatuiesc magnetosfera Pamantului.

Indică busolele cu adevărat nordul?

Atunci când o busolă se roteşte liber, câmpul magnetic terestru exercită un cuplu de forţe
asupra acului acesteia care, în consecinţă, se roteşte pentru a indica nordul. Când privim o
busolă spunem că acul acesteia, de fapt capătul acestuia marcat ca fiind nordul, ne indică în ce
direcţie este acest punct cardinal. Ştim însă că magneţii funcţionează după principiul "polii opuşi
se atrag". Asta înseamnă că ceea noi numim polul nord, zonele arctice, se comportă de fapt ca
polul sud al unui magnet imens. Cu alte cuvinte, "polul nord" arctic este de fapt polul sud, iar
polul sud pe care îl asociem cu toţii Antarcticii este de fapt polul nord al acestui magnet imens
care este Pământul.

De ce este Pământul magnetizat? Care este originea câmpului magnetic terestru?

Nimeni nu ştie cu precizie răspunsul la această întrebare. Există doar ipoteze. Unii oameni
de ştiinţă consideră că miezul lichid al planetei, care are în componenţă metale precum fierul şi
nichelul, dă naştere câmpului magnetic datorită dispunerii şi mişcării sarcinilor electrice din
compoziţia atomilor acestor elemente chimice. Efectul este cunoscut sub numele de efect de
dinam şi s-ar produce datorită mişcării în convecţie a sarcinilor electrice prezente în structura
nucleului exterior al Pământului. Această teorie a dinamului încearcă să descrie procesele prin
care un fluid bun conductor din punct de vedere electric aflat în mişcare de rotaţie şi de
convecţie poate genera şi întreţine un asemenea câmp magnetic.

Este câmpul magnetic al Pământului staţionar?

Folosind observaţii cu privire la depozitele de minereu de fier de la nivelul scoarţei terestre
şi la sedimentele de pe fundul oceanelor, geologii au speculat pe tema inversării de-a lungul
istoriei geologice a planetei a polilor săi magnetici. S-au impus concepţii conform cărora câmpul
magnetic al Pământului nu este constant în timp, iar intensitatea câmpului magnetic la poli, dar
şi dispunerea acestora, variază. Mai mult, polii magnetici se inversează periodic, dar la intervale
aleatorii de timp, în cadrul unui proces care a fost denumit inversiune geomagnetică. Se
estimează că, de-a lungul erelor geologice, cei doi poli magnetici s-au inversat de foarte multe
ori, iar poziţia lor şi intensitatea câmpului în zona acestora se vor modifica probabil din nou în
următoarele câteva sute de ani.
Un amanunt interesant este faptul ca am trecut de ceva timp de momentul in care trebuia
sa aiba loc aceasta inversare a polilor magnetici. Ultima data cand a avut loc inversarea polilor
magnetici a fost acum aproximativ 780 000 de ani.
Polii geografici si polii magnetici sunt suficient de indepartati incat oamenii de stiinta sa-i
poata distinge in mod diferit. Daca am putea trasa o linie intre polul nord magnetic si polul sud
magnetic, am obtine o axa magnetica, care este inclinata cu 11,3 grade fata de axa de rotatie a
Pamantului. Se stie ca acesti poli magnetici se deplaseaza pe suprafata Pamantului, ratacind pe
o suprafata de pana la 15 kilometri pe an.
 Când, unde şi de către cine a fost localizat pentru prima dată nordul magnetic?
Prima expediţie care a atins polul nord magnetic a fost condusă de James Clark Ross, care
l-a localizat lângă Capul Adelaide, în peninsula Boothia, la data de 1 iunie 1831. La rândul său,
Roald Amundsen a stabilit în 1903 că polul nord magnetic se deplasase puţin faţă de locaţia
stabilită în 1831. Au urmat observaţile efectuate de oameni de ştiinţă angajaţi de guvernul
canadian, care au stabilit a treia locaţie a polului nord magnetic pe lacul Allen de pe insula
Prinţul de Wales

La ce ne este de folos campul magnetic al pamantului ?

Asa cum am mentionat mai sus, campul magnetic al Pamantului protejeaza planeta de
radiatiile din spatiu. Cel mai mare vinovat este vantul solar. Vantul solar reprezinta particule
extrem de incarcate care sunt expulzate din soare. Magnetosfera Pamantului imprastie vantul
solar in jurul planetei, pentru ca acesta sa nu ne loveasca. Fara campul magnetic, vantul solar
ar destrama atmosfera Pamantului – cel mai probabil, acest lucru s-a intamplat pe planeta
Marte. Soarele elibereaza deasemenea cantitati mari de energie si materie in cadrul ejectiilor
coronale de masa. Aceste ejectii trimit o multime de particule radioactive in spatiu. Din nou,
campul magnetic al Pamantului ne protejeaza, directionand particulele departe de planeta si
eliminand pericolul iradierii noastre.

Se poate simti campul magnetic?

Cercetatorii de la Universitatea de Medicina din Massachusetts, Statele Unite, au
descoperit ca o proteina din retina este in stare sa simta campurile magnetice. Aceasta proteina,
care se gaseste in retina pasarilor, are un rol esential in perceperea campului magnetic al
Pamantului de catre acestea. Pentru pasarile migratoare si pentru broastele testoase, abilitatea
de a simti campul magnetic al Pamantului este cruciala pentru deplasarea pe distante lungi, in
timpul migratiei.
Pasarile isi folosesc ochiul drept pentru a vedea campul magnetic al Pamantului, cu
ajutorul caruia se orienteaza in spatiu, au descoperit oamenii de stiinta. Cercetatorii germani au
descoperit ca daca ochiul drept al pasarilor ar fi acoperit, aceasta nu ar mai putea sa se
orienteze deloc. Daca ochiul stang ar fi acoperit insa, abilitatea de orientare a pasarilor nu are
deloc de suferit.
 Aurora polara (Boreala) si campul magnetic
Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe cerul
nocturn în zonele polare, ca rezultat al impactului particulelor de vânt solar în câmpul magnetic
terestru. Când apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală,
termen folosit inițial de Galileo Galilei, cu referire la zeița romană a zorilor, Aurora, și la titanul
care reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod normal în intervalele septembrie-octombrie și
martie-aprilie. În emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră australă, după James
Cook, o referință directă la faptul că apare în sud.
Aurora apare în mod obișnuit atât ca o strălucire difuză cât și ca o cortină extinsă în spațiu
orizontal. Câteodată se formează arcuri care își pot schimba forma permanent. Fiecare cortină
este compusă dintr-o serie de raze paralele și aliniate pe direcția liniilor de câmp magnetic,
sugerând faptul că fenomenul de pe planeta noastră este aliniat cu câmpul magnetic terestru.
De asemenea, variabilitatea unor anumiți factori poate determina formarea de linii aurore de
tonalități și culori diferite. Aurora se formeaza in timpul unei eruptii solare. O data la 11 ani,
activitatea solara cunoaste un maxim, produs de rotatia inegala a Soarelui. Polii sai nu se invirt
cu aceeaşi viteza ca si centrul, fapt care provoaca asa-zisele umbre solare. Rupte din Soare,
particulele calatoresc in jur de doua zile inainte de a ajunge in preajma Terrei, care este
protejata de centurile magnetice, al caror rol este tocmai acela de a opri respectivele particule.
In consecinta, acestea sunt obligate sa ocoleasca aceste centuri magnetice si sa ajunga pe
Pamant prin cei doi poli magnetici (nord si sud). Cand moleculele din atmosfera ajung in contact
cu o serie de gaze, produc culori diferite. Cele mai multe dintre aurore au o culoare verde, dar in
componenta lor intra si rosul si movul, dar extrem de rar.
Aurora boreală a fascinat omenirea dintotdeauna, iar cercetătorii s-au întrecut în explicaţii
privind formarea ei. Galileo Galilei credea că fenomenul se datorează reflecţiei rezelor solare în
vaporii care se ridicau din pământ, iar Rene Descartes a înaintat ipoteza că ar fi vorba de
reflecţii în cristalele de gheaţă.
Primul care s-a apropiat de adevăr a fost Edmond Halley, la sfârşitul anilor 1600, notează
New Scientist. Acesta a făcut pentru prima dată legătura între aurora boreală şi câmpul
magnetic al Pământului. Totuşi, abia în anii 1950 oamenii de ştiinţă au arătat că fenomenul este
creat atunci când electronii sunt împinşi în sus de acest câmp magnetic.