LAINI

TAYLOR
Seria: Daughter of Smoke & Bone
Volumul 1

NĂSCUTĂ
DIN FUM ȘI OS
Original: Daughter of Smoke & Bone (2011)

Traducere din limba engleză și note de:

CRISTINA JINGA

virtual-project.eu

2016
 A fost odată ca niciodată,
când un înger și un demon s-au îndrăgostit.

Și nu s-a sfârșit deloc bine.

1. IMPOSIBIL DE SPERIAT

Se afla în drum spre școală, iar zgomotul pașilor ei era înăbușit de stratul de zăpadă.
Mergea liniștit, neavând nicio presimțire sinistră despre ce urma să se petreacă în ziua
aceea. Părea ca oricare altă zi de luni, nevinovată, mai puțin faptul că era luni, ca să nu
mai pomenim că era de ianuarie. Era frig și întuneric – în miezul iernii, soarele nu răsărea
până la opt –, însă era deopotrivă încântător. Ninsoarea și ora matinală își dăduseră mâna
să zugrăvească Praga fantomatic, ca o ferotipie, toată numai argint și ceață.
Pe șoseaua de pe malul râului, tramvaiele și autobuzele treceau urnind, țintuind ziua în
secolul douăzeci și unu, dar, pe aleile mai lăturalnice, liniștea iernii ar fi putut aparține
altui timp. Zăpadă, piatră și lumină spectrală, pașii lui Karou și norișorul de abur al cănii
cu cafea, și ea era singură și pierdută în gânduri mundane: școală, comisioane. Din când în
când, își mușca obrazul pe dinăuntru, de amărăciune, atunci când își făcea loc vreo
strângere de inimă nepoftită, cum sunt toate strângerile de inimă, dar ea le dădea la o
parte hotărâtă, gata să le pună punct definitiv.
Cu o mână ținea cana de cafea, iar cu cealaltă, paltonul strâns la piept. O mapă de artist
îi era atârnată de umăr, iar părul ei – despletit, lung și albastru-păun – adunase o dantelă
de fulgi de zăpadă.
Doar o altă zi.
Și atunci…
Un mârâit, pașii cuiva alergând, și se trezi prinsă din spate de două brațe, lipită de
pieptul larg al unui bărbat, apoi mâinile lui îi dădură fularul la o parte și simți niște dinți –
dinți – la gâtul ei.
Mușcându-i ușor pielea.
Atacatorul ei o mușca.
Agasată, încercă să-l dea la o parte fără să-și verse cafeaua, dar lichidul pleoscăi în cană
și o parte sări totuși în zăpada murdară.
— Doamne, Kaz, dă-te! se răsti ea, răsucindu-se cu fața spre fostul ei iubit.
Lumina felinarului îi îmbăia blând fața frumoasă. Frumusețe tâmpă, gândi ea,
împingându-l. Față tâmpă.
— De unde-ai știut că sunt eu? întrebă el.
— Întotdeauna ești tu. Și niciodată nu ține.
Kazimir își câștiga traiul sărind la atac asupra oamenilor, majoritatea turiștilor, din
diverse ascunzători și era descumpănit că nu putea niciodată să scoată nici cea mai mică
tresărire de la Karou.
— Ești imposibil de speriat, se plânse, luând mutra bosumflată pe care el o credea
irezistibilă.
Până de curând, ea nu i-ar fi rezistat. S-ar fi ridicat pe vârfuri, și-ar fi trecut limba peste
buza lui de jos răsfrântă, i-ar fi lins-o languros, apoi i-ar fi luat-o între dinți și s-ar fi jucat cu
ea ispititor, înainte de a se adânci într-un sărut care o făcea să se topească precum mierea
încinsă de soare.
Zilele acelea erau definitiv duse.
— Poate că nu ești destul de înfricoșător, zise ea și își reluă drumul.
Kaz o prinse din urmă, mergând agale pe lângă ea, cu mâinile în buzunare.
 — Ba sunt înfricoșător. Mârâitul? Mușcătura? Orice ființă normală ar fi făcut atac de
cord. Numai tu nu, apă cu gheață în loc de sânge.
Când ea îl ignoră, adăugă:
— Josef și cu mine începem un nou tur. Turul vampirilor din Orașul Vechi. Turiștii or să
adore asta.
De bună seamă, gândi Karou. Plăteau bani frumoși pentru „tururile cu stafii” ale lui Kaz,
care constau în a fi conduși pe străduțele întortocheate din Praga, pe întuneric, cu opriri în
locurile presupuselor crime, astfel ca „stafiile” să poată sări la ei din intrândurile întunecate
și să-i facă să țipe. Interpretase și ea stafia, în vreo câteva rânduri, ținând în mână un cap
însângerat și gemând, în timp ce țipetele turiștilor se transformau în râsete. Era amuzant.
Kaz fusese amuzant. Acum nu mai era.
— Mult succes, zise ea cu o voce egală, privind înainte.
— Am putea să-ți dăm și ție un rol, zise Kaz.
— Nu.
— Ai putea juca o vampiriță sexy bestială…
— Nu.
— Ademenind bărbații…
— Nu.
— Ai putea să-ți iei pelerina pe tine…
Karou încremeni.
Kaz stărui, pe un ton seducător:
— O mai ai, nu-i așa, iubito? Cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată, tu, cu
mătasea aceea neagră în contrast cu pielea albă…
— Tacă-ți fleanca, șuieră ea, oprindu-se brusc în mijlocul Pieței Malteze.
Doamne, gândi ea. Ce stupid din partea ei să se îndrăgostească de actorașul ăsta
ambulant, frumos totuși, dar neînsemnat, să se gătească pentru el și să-i lase amintiri din
astea? Extraordinar de stupid.
Unic de stupid.
Kaz își ridică o mână să-i dea la o parte un fulg de zăpadă de pe gene. Ea zise: — Atinge-
mă și-o să primești cafeaua asta în plină față.
El lăsă mâna jos.
— Roo, Roo{1}, apriga mea Karou. Când o să încetezi să te războiești cu mine? Am spus
că regret.
— N-ai decât să regreți în continuare, atunci. Numai du-te s-o faci în altă parte.
Vorbeau cehește, iar accentul ei învățat nu se deosebea prin nimic de accentul lui
înnăscut.
El oftă, enervat că încă îi respingea scuzele. Partea asta nu era prevăzută în scenariu.
— Haide…, încercă el s-o înduplece.
Vocea lui era răgușită și catifelată în același timp, ca a unui solist de blues, un amestec
de șmirghel și mătase.
— Suntem făcuți să fim împreună, tu și cu mine.
Făcuți. Karou spera sincer că, dacă era „făcută” pentru cineva, acela nu era Kaz. Se uită
la el, la frumosul Kazimir al cărui zâmbet obișnuia să aibă asupra ei puterea unei invocații
magice, atrăgând-o spre el fără să i se poată opune. Și lângă el păruse un loc splendid în
care să fie, de parcă și culorile erau mai strălucitoare acolo, și senzațiile mai profunde. De
asemenea, descoperise ea, era și un loc popular, alte fete ocupându-l în lipsa ei.
— Ia-o pe Svetla să-ți fie vampirița sexy bestială, sugeră ea. Partea cu bestialitatea a
deprins-o bine.
El o privi îndurerat.
— N-o vreau pe Svetla. Te vreau pe tine.
— Vai, ce păcat. Eu nu sunt o opțiune.
— Nu spune asta, zise el, dând s-o apuce de mână.
Ea se feri, cu un junghi dureros în inimă în pofida tuturor eforturilor ei și a răcelii
afișate. Nu merită, își zise. Nici măcar un pic.
— Asta e în mod hotărât hărțuire, îți dai seama.
— Pfui! Nu te hărțuiesc. S-a întâmplat să am drum încoace.
— Cum să nu, zise Karou.
Se aflau acum la câteva case distanță de școala ei. Liceul de Artă din Boemia era un liceu
privat, amenajat într-un palat roz baroc, unde, fapt de notorietate, în timpul ocupației
naziste, doi tineri naționaliști cehi îi tăiaseră gâtul unui comandant din Gestapo și
mâzgăliseră cuvântul libertate cu sângele lui. O scurtă și curajoasă rebeliune, înainte să fie
prinși și trași în țeapă în vârfurile ascuțite ca lăncile ale porții liceului. Acum, elevii
mișunau chiar în jurul acelei porți, fumând și așteptându-și prietenii. Dar Kaz nu era elev –
la douăzeci de ani, era cu vreo câțiva ani mai mare decât Karou – și ea nu știuse niciodată
ca el să se fi dat jos din pat înainte de prânz.
— Și, mă rog, de ce ești treaz la ora asta?
— Am o nouă slujbă, zise el. Începe devreme.
— Ce, faci tururi de vampiri matinale?
— Nu asta. Altceva. Un soi de… dezvăluire.
În acea clipă rânjea. O privea încântat. Voia ca ea să-l întrebe ce era slujba asta nouă.
Ea n-avea de gând să-l întrebe. Cu un dezinteres perfect, zise: — Ei bine, distracție
plăcută.
Și se îndepărtă.
Kaz strigă după ea:
— Nu vrei să știi ce anume e?
Rânjetul nu-i dispăruse. Ea i-l simțea în voce.
— Nu-mi pasă, îi răspunse ea peste umăr și intră pe poartă.
2. UN SOI DE DEZVĂLUIRE

Lunea, miercurea și vinerea, Karou avea desen la prima oră. Când intră în studio,
prietena ei Zuzana sosise deja și instalase șevaletele pentru amândouă în fața platformei
modelului. Karou își dădu jos mapa-portofoliu și paltonul, își desfăcu fularul și anunță: —
Am fost hărțuită.
Zuzana își arcui o sprânceană. Era maestră în arcuitul unei sprâncene, iar Karou o
invidia pentru asta. Sprâncenele ei nu funcționau independent una de cealaltă, ceea ce îi
știrbea expresiile de suspiciune și dispreț.
Zuzana le putea reda pe amândouă perfect, dar aceasta de acum era o arcuire ușoară a
sprâncenei, exprimând mai degrabă curiozitate detașată.
— Nu-mi spune că Neghiobul a încercat să te sperie din nou.
— Trece printr-o fază de vampir. M-a mușcat de gât.
— Actorii, mormăi Zuzana. Ascultă-mă pe mine, trebuie să-l electrocutezi cu taserul pe
ratat. Să-l înveți minte să mai sară la oameni.
— N-am taser.
Karou nu adăugă că nu-i trebuia; era mai mult decât capabilă să se apere și fără
electricitate. Avea o educație neobișnuită.
— Păi, ia-ți unul. Serios. Purtările rele trebuie pedepsite. În plus, ar fi amuzant. Nu crezi?
Întotdeauna mi-am dorit să folosesc un taser pe cineva. Zap!
Zuzana mimă convulsiile.
Karou clătină din cap.
— Nu, diabolică mică, nu cred c-ar fi amuzant. Ești groaznică.
— Nu eu sunt groaznică. Groaznic e Kaz. Spune-mi că nu trebuie să-ți amintesc asta.
Îi aruncă lui Karou o privire pătrunzătoare.
— Spune-mi că nici nu-ți trece prin minte să-l ierți.
— Nu, declară Karou. Dar încerc să-l fac și pe el să creadă asta.
Kaz pur și simplu nu putea concepe că vreo fată s-ar putea lipsi benevol de farmecele lui.
Și ce altceva făcuse ea decât să-i consolideze vanitatea în lunile acelea cât fuseseră
împreună, sorbindu-l din ochi visătoare, dăruindu-i… totul? Faptul că el îi făcea acum curte,
gândi ea, era o chestiune de orgoliu, să-și dovedească lui însuși că putea avea pe cine voia.
Că nu depindea decât de el.
Poate că Zuzana avea dreptate. Poate c-ar fi trebuit să-l electrocuteze cu un taser.
— Caietul de schițe! comandă Zuzana, întinzând mâna ca un chirurg după un scalpel.
Cea mai bună prietenă a lui Karou era autoritară în proporție inversă cu talia ei. Abia
depășea un metru cincizeci în cizmele cu platformă, în vreme ce Karou avea un metru
șaptezeci, părând însă mai înaltă de-atât, ca balerinele cu gâturile lor lungi și membrele
mlădioase. Ea nu era balerină, dar avea alura, cel puțin în înfățișarea generală, dacă nu în
detalii. Nu multe balerine au părul albastru-aprins sau o constelație de tatuaje pe membre,
iar Karou le avea pe ambele.
Singurele tatuaje vizibile în timp ce scotea caietul de schițe și i-l întindea erau cele de la
încheieturi, ca niște brățări – un singur cuvânt pe fiecare: poveste și adevărată.
Când Zuzana luă caietul, alți doi elevi, Pavel și Dina, se apropiară să se uite peste
umărul ei. Caietul de schițe al lui Karou era un adevărat obiect de cult cu adepți în toată
școala, dat din mână în mână și privit cu uimire aproape zilnic. Acesta de acum – numărul
nouăzeci și doi într-o serie de-o viață – era legat cu șnururi elastice și, de îndată ce Zuzana
le scoase, se deschise de la sine, paginile fiind încărcate cu grund gesso și vopsea, încât abia
încăpeau între coperte. Răsfirându-se în evantai, personajele unice ale lui Karou tremurară
pe pagini, splendid redate și profund stranii.
Iat-o pe Issa, șarpe de la brâu în jos și femeie de la brâu în sus, cu sânii goi, sferici, ca în
sculpturile Kama Sutra, cu gluga și colții unei cobre și cu fața unui înger.
Twiga, cel cu gâtul de girafă, aplecat, cu lupa de bijutier fixată la un ochi întredeschis.
Yasri, cu cioc de papagal și ochi de om, cu o horbotă de cârlionți portocalii ieșiți de sub
batic, ducând în mâini un platou cu fructe și un ulcior cu vin.
Și Brimstone, desigur – el era vedeta caietului de schițe. Aici era înfățișat cu Kishmish
cocoțat pe unul dintre coarnele lui răsucite de berbec. În poveștile fantastice pe care Karou
le depăna în caietele ei de schițe, Brimstone se ocupa cu dorințele. Uneori, ea îl numea
Neguțătorul-de-dorințe; alteori, simplu, „ursuzul”.
Desena creaturile acestea de când era mică, iar prietenii săi aveau tendința de a vorbi
despre ele ca și când ar fi fost reale.
— Ce-a mai făcut Brimstone weekendul ăsta? întrebă Zuzana.
— Ca de obicei, zise Karou, a cumpărat dinți de la ucigași. A luat unii de crocodil de pe
Nil, ieri, de la un braconier somalez oribil, dar idiotul ăla a încercat să-l fure și s-a trezit pe
jumătate strangulat de colierul-șarpe al lui Brimstone. A avut noroc c-a scăpat cu viață.
Zuzana a găsit povestea ilustrată pe ultimele pagini desenate din caiet: somalezul, cu
ochii dați peste cap, în timp ce șarpele subțire ca un bici din jurul gâtului se strângea ca un
garou. Oamenii, explicase Karou altă dată, trebuia să se supună și să poarte în jurul gâtului
unul dintre șerpii Issei, înainte să poată intra în dugheana lui Brimstone. În felul acesta,
dacă încercau ceva necinstit, era ușor să fie îngenuncheați – prin strangulare, ceea ce nu
era întotdeauna fatal, sau, la nevoie, cu o mușcătură de gât, ceea ce era fatal.
— Cum reușești să inventezi toate astea, maniaco? întrebă Zuzana, plină de uimire
invidioasă.
— Cine zice că le inventez? Îți spun mereu că totul e adevărat.
— Îm-hm. Și părul îți crește din cap de culoarea asta, fără îndoială.
— Cum? Bineînțeles că da, zise Karou, trecându-și o șuviță lungă printre degete.
— Desigur.
Karou ridică din umeri și își prinse părul la spate într-un coc neglijent, înfigând o
pensulă prin el ca să-l țină la ceafă. De fapt, părul chiar îi creștea din cap de culoarea
aceea, un ultramarin pur ca scos din tubul de vopsea, dar acesta era un adevăr pe care-l
rostea cu un oarecare zâmbet ambiguu, de parcă ar fi spus o absurditate. De-a lungul anilor,
descoperise că nu trebuia decât atât, zâmbetul acela indolent, și putea spune adevărul fără
a risca să fie crezută. Era mai simplu decât să țină minte minciunile și, astfel, devenise o
parte a ceea ce era: Karou cu zâmbetul ei ambiguu și imaginație nebunească.
În realitate, nu imaginația ei era nebunească, ci viața ei – părul albastru, Brimstone și
restul.
Zuzana îi dădu caietul lui Pavel și începu să întoarcă foile din propriul ei caiet de desen,
căutând o pagină goală.
— Mă întreb cine pozează astăzi.
— Probabil Wiktor, zise Karou. Nu l-am mai avut de mult.
 — Știu. Eu sper c-a murit.
— Zuzana!
— Ce? Are cam opt milioane de ani. Am putea la fel de bine să desenăm direct scheletul
anatomic decât să privim imaginea lui înfiorătoare.
Existau vreo zece modele, bărbați și femei, de toate formele și vârstele, care pozau prin
rotație la ore. De la imensa Madame Svobodnik, ale cărei cărnuri erau mai degrabă un
peisaj decât un corp omenesc, până la miniona Eliska, cu talia ei de viespe, preferata
băieților. Moșul Wiktor era ultimul pe lista preferințelor Zuzanei. Pretindea că avea
coșmaruri ori de câte ori trebuia să-l deseneze.
— Arată ca o mumie desfășată, se cutremură ea. Te întreb: holbatul la un boșorog
despuiat, ce mod de-a începe ziua mai e și-ăsta?
— Mai bun decât să fii atacat de un vampir, zise Karou.
De fapt, pe ea n-o deranja să-l deseneze pe Wiktor. În primul rând pentru că era atât de
miop, încât nu făcea niciodată contact vizual cu elevii, ceea ce era un avantaj. Nu conta că
desenase nuduri ani de-a rândul; încă mai găsea stingheritor, în timp ce schița vreunul
dintre modelele masculine mai tinere, să-și ridice ochii pentru a-i studia penisul – un studiu
necesar; nu puteai lăsa locul gol – și să descopere că se uita fix la ea. Karou simțise că-i iau
foc obrajii în nenumărate ocazii și se ascundea în spatele șevaletului.
Ocaziile acestea, cum s-a dovedit, erau pe cale de a păli până la insignifianță în fața
umilinței de azi.
Își ascuțea un creion cu un brici, când Zuzana exclamă cu o voce gâtuită, ciudată: — Oh,
Doamne, Karou!
Și mai înainte de a-și întoarce capul, știu.
O dezvăluire, spusese el. Oh, cât de inteligent! Își ridică privirea de la creionul ei și îl
văzu pe Kaz stând lângă Profesorka Fiala. Era desculț și purta un halat, iar părul lui ca de
aur, lung până la umeri, care, cu doar câteva minute mai devreme fusese bătut de vânt și
scânteiase de fulgi de zăpadă, era prins la spate într-o coadă. Fața îi era o combinație
perfectă de unghiuri slave și senzualitate molatică: pomeții despre care ai fi zis că au ieșit
de sub lama de diamant a unui strung, buzele pe care-ți venea să le atingi cu vârful
degetelor să vezi dacă se simțeau precum catifeaua. Ceea ce, Karou știa, într-adevăr așa se
simțeau. Buze stupide.
Murmure străbătură încăperea. Un nou model, oh, Doamne, splendid…
Și un murmur răzbătu pe deasupra celorlalte:
— Nu e iubitul lui Karou?
Fostul, ar fi vrut ea să le-o taie. Atât de foarte, foarte fostul.
— Ba cred că da. Uită-te la el…
Karou chiar se uita la el, cu fața încremenită în ceea ce spera că era o mască de calm
impenetrabil. Să nu roșești, își porunci sieși. Nu roși. Kaz se uita drept la ea, cu un zâmbet
care-i împodobea obrazul cu o gropiță, cu ochi leneși și amuzați. Iar când se asigură că ea îl
vede, avu tupeul să-i facă șmecherește cu ochiul.
O rafală de chicoteli erupse în jurul lui Karou.
— Oh, nemernicul afurisit…, șopti Zuzana.
Kaz urcă pe platforma modelului. Se uită drept la Karou în timp ce-și dezlegă cordonul;
se uită la ea când își dădu jos halatul. Și, în clipa aceea, fostul iubit al lui Karou stătea în
fața întregii clase, frumos ca dorul dragostei, gol ca David. Iar pe pieptul lui, chiar deasupra
inimii, era un nou tatuaj.
Un elaborat și cursiv K.
Un nou val de chicoteli. Colegii nu știau la cine să se uite, la Karou sau la Kazimir, și își
întorceau ochii de la unul la celălalt, așteptând să se desfășoare o dramă.
— Liniște! ceru Profesorka Fiala, consternată, bătând din palme până ce râsetele se
potoliră.
Atunci Karou începu să roșească. Nu se putu opri. Mai întâi pieptul și gâtul îi luară foc,
apoi fața. Ochii lui Kaz nu se dezlipiseră de ea în tot timpul acesta, iar gropița i se adânci
de satisfacție văzând-o îmbujorată.
— Poze de un minut, te rog, Kazimir, zise Fiala.
Kaz își luă prima poză. Era dinamică, așa cum trebuie să fie pozele de un minut – tors
răsucit, mușchi încordați, membre întinse simulând acțiune. Aceste schițe de încălzire erau
despre mișcare și linii expresive, iar Kaz se folosea de prilej să se dea mare. Lui Karou i se
păru că nu aude prea multe creioane pe hârtie. Oare celelalte fete de la curs rămăseseră
zgâindu-se prostește ca și ea?
Își plecă ochii, luă creionul ascuțit – gândindu-se la alte moduri în care ar fi fost
bucuroasă să-l utilizeze – și începu să schițeze. Linii grăbite, fluide, și toate schițele pe o
singură pagină; le suprapuse ca să arate ca o ilustrație de dans.
Kaz era grațios. Petrecuse destul timp studiindu-se în oglindă ca să știe cum să-și
folosească trupul pentru acest efect. Era instrumentul lui, spusese el. Pe lângă voce, corpul
era unealta unui actor. Bine, Kaz era un actor slab – tocmai de aceea participa la tururile cu
stafii și, ocazional, la producția Faust cu buget redus –, dar putea fi un frumos model de
artist, cum Karou o știa prea bine, căci îl desenase de multe ori înainte.
Corpul lui îi amintise lui Karou, prima oară când îl văzuse… dezvăluit, de o sculptură de
Michelangelo. Spre deosebire de alți renascentiști, care preferaseră modelele zvelte,
efeminate, Michelangelo alesese unele puternice, muncitorii cu umeri largi de la cariera de
piatră și, cumva, reușise să-i redea deopotrivă carnali și eleganți, în același timp. Așa era
Kaz: carnal și elegant.
Și mincinos. Și narcisist. Și, pe cinstite, cam bătut în cap.
— Karou!
Helen, englezoaica, șoptise apăsat, încercând să-i atragă atenția.
— Ăsta e tipul?
Karou n-o băgă în seamă. Desena, prefăcându-se că totul era normal. Doar o altă zi la
școală. Și ce dacă modelul avea o gropiță insolentă în obraz și nu-și lua ochii de la ea? Îl
ignora cât putea.
Când sună de pauză, Kaz își luă calm halatul și se îmbrăcă. Ea speră că n-o să-i treacă
prin minte că avea voie să umble prin studio. Rămâi unde ești, îi ordonă ea în gând. Dar el
nu rămase. Veni agale către ea.
— Bună, Tâmpitule, zise Zuzana. Tot modest, tot modest?
Ignorând-o, el o întrebă pe Karou:
— Îți place noul meu tatuaj?
Elevii se ridicaseră să-și dezmorțească oasele, dar în loc să se împrăștie pentru o țigară
sau o pauză la baie, se învârteau ca din întâmplare prin apropiere, trăgând cu urechea.
— Desigur, zise Karou, păstrându-și vocea neafectată. K de la Kazimir, nu-i așa?
— Ai umor. Știi de la ce e.
 — Ei bine, cugetă ea, luând poza Gânditorului, știu că există o singură persoană pe care o
iubești cu adevărat, iar numele ei chiar începe cu K. Dar mă pot gândi la un loc mai potrivit
pentru tatuaj decât inima ta.
Luă creionul și, pe ultima ei schiță a lui Kaz, desenă un K pe fundul lui de sculptură
clasică.
Zuzana râse, iar Kaz își încleștă maxilarul. Ca majoritatea celor vanitoși, ura să fie luat
peste picior.
— Nu sunt singurul cu un tatuaj, nu-i așa, Karou? întrebă el.
Apoi, aruncând o privire spre Zuzana:
— Ți l-a arătat?
Zuzana trimise către Karou o sprânceană ridicată în chip de suspiciune.
— Nu știu la care te referi, minți Karou, calmă. Am multe tatuaje.
Ca să demonstreze, nu-și arătă cuvintele adevărat sau poveste, nici șarpele încolăcit pe
glezna ei, nici vreo alta dintre operele ei de artă ascunse. În schimb, își ridică mâinile în
dreptul feței, cu palmele în afară. În mijlocul fiecăreia era un ochi tatuat cu indigo foarte
închis, care-i prefăceau mâinile în adevărate hamse{2}, acele străvechi simboluri de protecție
împotriva deochiului. Este bine cunoscut faptul că tatuajele din palmă se șterg în timp, dar
ale lui Karou, nu. Avea ochii aceștia dintotdeauna; din câte știa despre originea lor, se prea
poate să se fi născut cu ele.
— Nu acelea, zise Kaz. Vorbesc despre cel cu Kazimir, chiar deasupra inimii tale.
— Nu am un astfel de tatuaj.
Spusese acestea mimând confuzia și își descheie primii nasturi ai puloverului. Dedesubt
avea un furou pe care îl trase în jos câțiva centimetri, ca să demonstreze că într-adevăr nu
exista niciun tatuaj pe pieptul ei. Pielea îi era albă ca laptele.
Kaz rămase mască.
— Ce? Cum ai…?
— Vino cu mine, zise Zuzana, înșfăcând-o pe Karou de mână și trăgând-o după ea.
Când trecură printre șevalete, toți ochii erau pe Karou, sclipind de curiozitate.
— Karou, v-ați despărțit? întrebă Helen, în șoaptă și în engleză, dar Zuzana ridică o
mână într-un gest imperios, reducând-o la tăcere, și continuă s-o târască pe Karou afară din
studio, până în baia fetelor.
Acolo, cu sprânceana încă ridicată, o întrebă:
— Ce naiba a fost asta?
— Ce?
— Cum ce? Practic i-ai arătat sânii ăluia.
— Ei, haide. Nu i-am arătat sânii.
— Mă rog. Care-i treaba cu tatuajul deasupra inimii tale?
— Tocmai ți-am arătat. Nu-i nimic aici.
Nu vedea niciun motiv să adauge că existase ceva; prefera să susțină că nu fusese
niciodată atât de fraieră. În plus, nu prea putea să-i explice cum scăpase de el.
— Atunci, bine. Ultimul lucru de care ai nevoie e numele idiotului ăluia pe tine. Îți vine
să crezi ce tupeu? Chiar își închipuie că, dacă își flutură podoabele masculine la tine ca pe o
jucărie de pisică, tu o să dai fuga după el?
— Bineînțeles că asta-și închipuie, zise Karou. Asta înțelege el prin gest romantic.
— N-ai decât să-i spui lui Fiala că e un hărțuitor și îl dă afară imediat.
 Karou cântări sugestia, dar clătină din cap. Cu siguranță putea găsi o metodă mai bună
de a-l scoate pe Kaz din clasă și din viața ei. Avea la dispoziție niște mijloace pe care nu le-
aveau mulți. Va găsi ea ceva.
— Totuși, băiatul nu e rău ca model.
Zuzana se apropie de oglindă și își aranjă șuvițele de păr negru pe frunte.
— Sunt silită să recunosc asta.
— Mda. Ce păcat că e o gargantuescă gaură de om.
— Un mega orificiu stupid, încuviință Zuzana.
— Un crăpeu umblător.
— Crăpeu, râse Zuzana. Îmi place.
Lui Karou îi veni o idee și un mic zâmbet răutăcios îi jucă pe buze.
— Ce? întrebă Zuzana, observând-o.
— Nimic. Ar fi mai bine să ne întoarcem.
— Ești sigură? Nu ești obligată.
Karou dădu din cap.
— Nu mă deranjează.
Kaz obținuse toată satisfacția ce o dorise de pe urma micului său șiretlic. Acum era rândul
ei. Întorcându-se în studio, își duse mâna la colierul pe care-l purta, o împletitură din mai
multe șiraguri de mărgele africane artizanale, de toate culorile. Cel puțin așa arătau, ca
niște mărgele africane artizanale. Dar erau mai mult de atât. Nu cu mult mai mult, dar
destul pentru ce pusese la cale Karou.
3. CRĂPEU

Profesorka Fiala îi ceru lui Kaz să se așeze pe divan într-o postură relaxată pentru restul
cursului, iar el se întinse pe spate, într-un mod care, dacă nu fățiș lasciv, era cu siguranță
aluziv, cu genunchii un pic prea depărtați și zâmbetul de dormitor. De data asta, nu se mai
hlizi nimeni, dar Karou avu impresia că simte o creștere a temperaturii în aer, de parcă
fetele din clasă – și cel puțin unul dintre băieți – ar fi avut nevoie să-și facă vânt să se
răcorească. Ea, una, nu era impresionată. Acum, când Kaz se uită la ea pe sub gene leneșe,
îi susținu privirea fără șovăire.
Începu să deseneze și își dădu toată silința, gândindu-se că se potrivea, de vreme ce
relația lor începuse cu un desen, să se și termine cu unul.
Prima oară când îl văzuse, el se afla la două mese depărtare, în Barul Mustății. Purta o
mustață de bandit, răsucită, care acum i se părea un semn prevestitor, dar erau în Barul
Mustății, la urma urmei. Toată lumea purta mustață – Karou avea una Fu Manchu{3}, pe
care o cumpărase de la un tonomat. Își lipise ambele mustăți în caietul ei de schițe, mai
târziu, în noaptea aceea – caietul de schițe numărul nouăzeci –, iar umflătura rezultată îi
înlesnise găsirea paginii exacte unde începuse povestea ei cu Kaz.
Kaz bea niște bere cu prietenii, iar Karou, incapabilă să-și ia ochii de la el, îl desenase.
Întotdeauna desena, nu doar pe Brimstone și pe celelalte creaturi din viața ei secretă, dar și
scene și oameni din lumea obișnuită. Șoimari și muzicanți de stradă, preoți ortodocși cu
bărbile până la burți, câte un băiat frumos.
De regulă, scăpa neobservată de subiecții ei, dar, de data aceea, băiatul frumos o
surprinsese privindu-l și, în clipa următoare, îi zâmbea pe sub mustața falsă și venea la ea.
Cât de flatat fusese de portretul ei! Îl arătase prietenilor, o luase de mână și stăruise să li se
alăture, împletindu-și degetele cu ale ei, fără să-i mai dea drumul nici după ce ea se așezase
la masa lui. Acesta fusese începutul: ea adorându-i frumusețea, el delectându-se cu adorația
ei. Și tot acesta, mai mult sau mai puțin, fusese și modul în care continuase.
Bineînțeles, și el îi spunea ei că e frumoasă, tot timpul. Dacă n-ar fi fost, cu siguranță n-
ar fi venit până la masa ei să-i vorbească, în primul rând. Kaz nu era genul care să caute
frumusețea interioară. Karou era, pur și simplu, răpitoare. Cu piele catifelată și cu picioare
lungi, cu părul lung azuriu și ochii unei stele de cinema din perioada filmului mut, se mișca
precum un poem și zâmbea precum un sfinx. Fața ei nu numai că era frumoasă, dar era și
plină de viață, cu privirea totdeauna scânteietoare și luminoasă, și avea un fel de a-și lăsa
capul un pic într-o parte, ca o pasăre, cu buzele strânse, în timp ce ochii ei negri jucau vioi,
un gest care sugera secrete și mistere.
Karou era misterioasă. Aparent, nu avea familie, nu vorbea niciodată despre ea însăși și
era expertă la parat întrebări – din câte știau prietenele despre originile ei, ar fi putut
foarte bine să fi ieșit direct din capul lui Zeus. Și surprindea continuu. Buzunarele ei erau
întotdeauna pline-ochi de lucruri curioase: monede antice de bronz, dinți, tigri minusculi de
jad, nu mai mari decât unghia degetului mare. Ar fi putut dezvălui, în timp ce se târguia
pentru o pereche de ochelari de soare cu un vânzător ambulant african, că vorbea fluent
yoruba {4}. Odată, când o dezbrăcase, Kaz descoperise un pumnal ascuns în cizma ei. Mai era
și problema asta, că era imposibil de speriat și, bineînțeles, aceea că avea cicatrice pe
abdomen: trei adâncituri mici care nu putuseră fi făcute decât de gloanțe.
 — Cine ești tu? mai întreba Kaz, din când în când, fascinat.
La care Karou îi răspundea gânditoare:
— Chiar nu știu.
Pentru că într-adevăr nu știa.
În clipa asta, desena ceva mai repede și nu se ferea să-i întâlnească privirea lui Kaz, când
își plimba ochii în sus și-n jos, între model și desen. Voia să-i vadă fața.
Voia să prindă momentul în care expresia avea să i se schimbe.
Numai după ce termină de schițat postura lui își duse mâna stângă – continuând să
deseneze cu dreapta – la mărgelele de la gât. Prinse una între degetul mare și arătător și o
ținu bine.
Apoi își puse o dorință.
Era o dorință foarte mică. Mărgelele acestea erau doar firțigei, la urma urmei. Ca și
banii, dorințele aveau valori nominale, iar firțigeii erau cât niște penny. Chiar mai puțin
valoroase decât penny, pentru că, spre deosebire de monede, dorințele nu puteau fi
comasate. Poți aduna penny cu penny până faci lire, dar firțigeii sunt veșnic doar firțigei și,
dintr-un șirag întreg, ca acesta de la gâtul ei, nu ai fi făcut niciodată cât pentru o dorință
puternică, ci aveai numai o mulțime de dorințe neînsemnate, aproape nefolositoare.
Dorințe, de exemplu, de chestii precum mâncărimile.
Karou își dori să aibă Kaz o mâncărime, iar mărgica se făcu nevăzută între degetele ei.
Cheltuită și dispărută. Nu mai dorise niciodată vreo mâncărime cuiva înainte, așadar, ca să
fie sigură că va merge, începu cu un loc unde el nu s-ar fi sfiit să se scarpine: cotul. Și, într-
adevăr, el și-l împinse nepăsător de o pernă, schimbându-și foarte puțin postura. Karou
zâmbi ca pentru sine și continuă să deseneze.
Câteva secunde mai târziu, luă o altă mărgică între degete și dori o altă mâncărime, de
data asta pe nasul lui Kaz. Încă o mărgică dispăru, șiragul scurtându-se imperceptibil, iar
fața lui se schimonosi. Pentru câteva clipe rezistă să nu se miște, dar apoi cedă și își
scărpină iute nasul cu dosul palmei, înainte de a-și relua poziția. Adio expresie de alcov, nu
se putu abține să nu observe Karou. Se văzu nevoită să-și muște buza ca să-și împiedice
zâmbetul să i se întindă larg.
Oh, Kazimir, gândi ea, n-ar fi trebuit să vii azi aici. Chiar ar fi trebuit să dormi până târziu.
Următoarea mâncărime o dori în locul ascuns din planul ei diabolic și îi întâlni privirea
lui Kaz exact în clipa în care îl lovi. Fruntea lui se încreți de-o subită crispare. Ea-și lăsă un
pic capul într-o parte, de parc-ar fi întrebat: S-a întâmplat ceva, dragule?
Asta era o mâncărime care nu putea fi scărpinată în public. Kaz păli. Își mișcă șoldurile;
nu prea reușea să stea nemișcat. Karou îi acordă o scurtă pauză și continuă să deseneze. De
îndată ce el începu să se relaxeze și… să se descleșteze… ea lovi din nou și făcu eforturi să-
și înăbușe hohotul de râs, când fața lui deveni rigidă.
O altă mărgică dispăru între degetele ei.
Și încă una.
Asta, gândi ea, nu e doar pentru astăzi. E pentru tot. Pentru durerea pe care încă o simțea
ca pe un pumn în plex de fiecare dată când își amintea, intensă ca nouă, în momente
neașteptate; pentru minciunile spuse cu zâmbetul pe buze și imaginile trădării pe care nu și
le putea scoate din minte; pentru rușinea de a fi fost atât de naivă.
Pentru felul în care singurătatea e mai rea când te întorci după o păsuire – ca versiunea
sufletească de a îmbrăca un costum de baie ud, lipicios și mizerabil.
 Și asta, gândi Karou, fără să mai zâmbească, este pentru ceva irecuperabil.
Pentru virginitatea ei.
Acea primă oară, pelerina neagră și nimic pe sub ea, se simțise atât de adultă – ca fetele
cu care ieșeau Kaz și Joseph, frumuseți slave, reci, cu nume ca Svetla și Frantiska, pe care
aparent nimic nu le-ar fi putut șoca sau nu le-ar fi putut face vreodată să râdă. Chiar voise
să fie ca ele? Se prefăcuse c-ar fi, jucase rolul unei fete – unei femei – căreia nu-i păsa. Își
tratase virginitatea ca pe o capcană a copilăriei, care la un moment dat dispăruse.
Nu se așteptase să regrete și, la început, n-o făcuse. Actul în sine nu fusese nici
dezamăgitor, nici magic; fusese ce era: o nouă apropiere. Un secret împărtășit.
Sau, cel puțin, așa crezuse ea.
— Arăți schimbată, Karou, zisese Joseph, prietenul lui Kaz, următoarea dată când o
văzuse. Mi se pare mie sau… radiezi?
Kaz îi dăduse un pumn în umăr ca să-l facă să tacă, arătând deopotrivă jenat și îngâmfat,
iar Karou înțelesese că spusese. Chiar și fetelor. Buzele lor rubinii se arcuiseră cu subînțeles.
Svetla – cea cu care îl prinsese, mai târziu – făcuse chiar un comentariu, cu fața serioasă,
despre pelerinele care ar fi revenit la modă, iar Kaz se colorase ușor și își ferise privirea,
singurul indiciu că știa că greșise.
Karou nu-i povestise nici măcar Zuzanei despre asta, la început pentru că nu-i privea
decât pe ea și pe Kaz, iar mai târziu de rușine. Nu povestise nimănui, dar Brimstone, în felul
lui inscrutabil de a cunoaște lucruri, ghicise singur și se folosise de prilej să-i țină una dintre
rarele sale prelegeri mustrătoare.
Asta fusese interesant.
Vocea Neguțătorului-de-dorințe era atât de joasă, încât părea aproape umbra unui sunet:
o rezonanță sumbră, care stătea la pândă în registrele cele mai joase ale auzului.
— Nu știu multe reguli de viață, spusese el. Dar uite una dintre ele. E simplă. Nu băga în
tine nimic din ce nu e necesar. Nicio otravă sau substanță, niciun abur sau fum sau alcool,
niciun obiect ascuțit, niciun ac inutil – de drog sau de tatuaj – și, de asemenea… niciun
penis neesențial.
— Penis neesențial? repetase Karou, amuzată de expresie în pofida tristeții ei. Există și
vreunul esențial?
— Când o să apară penisul esențial, o să știi, răspunsese el. Nu te mai irosi, copilă.
Așteaptă dragostea.
— Dragostea.
Amuzamentul i se risipise. Ea crezuse că aceea fusese dragoste.
— O să vină și o să știi, făgăduise Brimstone.
Și își dorise atât de mult să îl creadă. Doar el trăia de sute de ani, nu-i așa? Karou nu se
gândise niciodată până atunci la Brimstone și la dragoste – când te uitai la el, nu părea un
candidat probabil pentru asta –, dar sperase că în secolele lui de viață își șlefuise cumva
înțelepciunea și că avea dreptate în privința sentimentului.
Pentru că, dintre toate lucrurile de pe lume, acesta era dorul ei cel mare de orfană:
dragostea. Și, în mod cert, n-o obținuse de la Kaz.
Se repezi cu atâta forță asupra desenului, încât vârful creionului se rupse. În aceeași
clipă, explozia de mânie i se converti într-o rafală de mâncărimi la foc automat, care-i
scurtă șiragul de mărgele de ajunse gata s-o sugrume și îl făcu pe Kaz să se dea jos în patru
labe de pe platforma modelului. Karou își desfăcu șiragul de la gât și îl privi pe Kaz. Era
deja la ușă, cu halatul în mână. O deschise și se năpusti afară din clasă, încă dezbrăcat, în
graba lui de a ieși de acolo și de a găsi un loc unde să se poată ocupa de necazul lui
umilitor.
Ușa se trânti în urma lui și toată clasa rămase clipind nedumerită la divanul gol.
Profesorka Fiala se uita lung pe deasupra ochelarilor de pe nas spre ușă, iar lui Karou i se
făcu rușine de ea însăși.
Poate că fusese prea mult.
— Ce l-a apucat pe Neghiob? întrebă Zuzana.
— Habar n-am, zise Karou, uitându-se în jos, la desenul ei.
Acolo, pe hârtie, era Kaz în toată carnalitatea și eleganța lui, arătând de parcă aștepta
vreo iubită să vină la el. Ar fi putut fi un desen bun, dar îl stricase. Linia ei de relief se
întunecase și își pierduse toată subtilitatea, până când sfârșise într-un hățiș haotic care
acoperise… penisul lui neesențial. Se întrebă ce avea să gândească Brimstone despre ea
acum. Întotdeauna o certa pentru folosirea nechibzuită a dorințelor – cazul cel mai recent,
dorința care îi făcuse Svetlei să i se îngroașe sprâncenele peste noapte, încât arătau ca două
omizi și creșteau la loc de îndată ce le pensa.
— Karou, femeile au fost arse pe rug pentru mai puțin de atât, zisese el.
Spre norocul meu, gândise ea, nu mai suntem în Evul Mediu.
4. BUCĂTĂRIA CU OTRAVĂ

Restul zilei de școală trecu fără evenimente. O oră dublă de chimie și de laborator de
culoare, urmate de tehnica desenului și de pauza de prânz, după care Zuzana se dusese la
marionete și Karou la pictură, ambele ateliere în studio de câte trei ore, care le scoseseră
apoi în același întuneric al miezului de iarnă în care și sosiseră de dimineață.
— Otravă? întrebă Zuzana, când ieșiră pe ușă.
— Mai întrebi? zise Karou. Sunt lihnită.
Își plecară frunțile în vântul înghețat și se îndreptară spre râu.
Străzile Pragăi erau o improvizație ireală, abia atinsă de secolul al douăzeci și unulea –
sau de al douăzecilea, ba chiar și de al nouăsprezecelea, la drept vorbind. Era un oraș de
alchimiști și de visători. Străzile sale pavate, medievale, fuseseră odinioară umblate de
golemi, mistici, armate invadatoare. Casele înalte, în culori vii, ca de sânziene, carmin și
alb-albastru ca al cojii de ou, erau împodobite cu modele din ipsos și cu acoperișuri uniform
roșii. Cupole baroce, în verdele oxidului de cupru, și turle gotice se avântau spre cer, gata să
tragă în țeapă îngerii căzuți. Vântul purta amintirea vrăjitoriei, a revoluției și a viorilor, iar
străduțele pavate șerpuiau în meandre ca izvoarele. Golanii purtau peruci Mozart și coborau
muzica de cameră la colțul străzii, iar marionetele atârnau în vitrine, făcând ca întreg
orașul să pară un teatru cu păpușari nevăzuți, ghemuiți în spatele cortinei.
Peste toate străjuia castelul de pe deal, cu silueta lui ascuțită ca un spin. Noaptea, orașul
era din belșug luminat, scăldat în străluciri misterioase, iar în seara aceasta cerul atârna
foarte jos, cu burta plină de zăpadă, făcând halouri difuze în jurul lampadarelor.
Bucătăria cu Otravă, situată pe strada Pârâul Dracului, era un local în care rareori
clienții nimereau din întâmplare; trebuia să știi că se află acolo și să intri, pe sub o arcadă
de piatră nemarcată, într-un cimitir înconjurat de un zid de piatră, unde, în capătul
îndepărtat, sclipeau geamurile-vitrină luminate de lămpi ale cafenelei.
Din nefericire, nu trebuia ca turiștii să se mai bizuie pe noroc pentru a descoperi localul;
ultima ediție a ghidului Lonely Planet îl dăduse în vileag lumii întregi…

Biserica odinioară alipită acestei mănăstiri medievale a ars din temelii cu vreo trei
sute de ani în urmă, dar chiliile călugărilor au rămas și au fost convertite în cea mai
stranie cafenea pe care o veți găsi vreodată, înțesată cu statui clasice, toate purtând
colecția proprietarului de măști de gaze din Primul Război Mondial. Legenda spune
că, în Evul Mediu, bucătarul mănăstirii și-a pierdut mințile și i-a omorât pe toți
călugării cu un cazan cu gulaș otrăvit, de unde și numele macabru al cafenelei și
mâncarea specifică: gulaș, firește. Te așezi pe o canapea de catifea și-ți ridici
picioarele pe un sicriu. Craniile din spatele barului ar putea sau nu să aparțină
călugărilor uciși…

… iar în ultima jumătate de an, turiștii cu rucsac în spate își tot vârau capetele pe sub
arcadă, căutând ceva din Praga morbidă despre care să scrie apoi pe cărți poștale.
În seara asta, totuși, fetele găsiră localul liniștit. În colț, un cuplu străin își fotografia
copiii purtând măști de gaze, iar câțiva clienți sprijineau tejgheaua barului, dar cele mai
multe mese – sicrie, flancate de sofale joase, de catifea – erau neocupate. Pretutindeni erau
statui romane, zei în mărime naturală și nimfe cu brațe și aripi lipsă, iar în mijlocul
încăperii trona o copie a uriașei statui ecvestre a lui Marc Aureliu de pe Colina Capitoliului.
— Oh, bine, Molima e liberă, zise Karou, îndreptându-se către sculptura respectivă.
Masivul împărat și calul său purtau amândoi măști de gaze, ca toate celelalte statui din
local, ceea ce întotdeauna o făcea pe Karou să se gândească la primul călăreț al
Apocalipsei, Molima, împrăștiind ciuma cu un braț întins în afară. Masa preferată a fetelor
era în umbra statuii, oferind dublul avantaj al intimității și al vederii spre bar – printre
picioarele calului –, astfel încât puteau observa dacă ar fi intrat cineva interesant.
Își lăsară jos mapele și își atârnară paltoanele de vârfurile degetelor împietrite la propriu
ale lui Marc Aureliu. Proprietarul chior le salută din spatele barului și ele îi răspunseră,
făcându-i cu mâna.
Frecventau cafeneaua de doi ani și jumătate, de când aveau cincisprezece ani și erau în
primul an de liceu. Karou era pe atunci proaspăt sosită în Praga și nu cunoștea pe nimeni.
Ceha ei era proaspăt dobândită (printr-o dorință, nu prin studiu; Karou „colecționa” limbi și
asta era ceea ce îi dăruia Brimstone întotdeauna de ziua ei) și încă îi lăsa un gust ciudat în
gură, ca o mirodenie nouă.
Înainte de aceasta, fusese la o școală cu internat din Anglia și, cu toate că putea vorbi cu
un accent britanic fără cusur, rămăsese devotată celui american, pe care îl folosise din
copilărie, așa că asta crezuseră colegii ei de clasă că era. În realitate, nu se declara de nicio
naționalitate. Actele sale erau falsuri, iar accentele ei – toate mai puțin unul, în prima ei
limbă, care nu era de origine omenească – erau imitații.
Zuzana era cehoaică, dintr-o lungă linie descendentă de meșteri de păpuși din Český
Krumlov, o bijuterie de târgușor din sudul Boemiei. Fratele ei mai mare șocase familia
intrând în armată, dar Zuzana avea păpușile în sânge și ducea mai departe tradiția familiei.
Asemenea lui Karou, nu cunoștea pe nimeni altcineva la școală și întâmplarea a făcut ca,
încă din primul trimestru, ele să fie puse să lucreze în tandem, ca să realizeze o pictură
murală pentru o școală primară locală. Experiența presupusese o săptămână de seri
petrecute cocoțate pe scări și luaseră obiceiul să meargă, după aceea, la Bucătăria cu
Otravă. Aici se cimentase prietenia lor, iar când pictura murală de la școală se terminase,
proprietarul cafenelei le angajase ca să picteze o scenă cu schelete în toaletele din local. Le
plătise cu o lună de cine pentru munca lor, asigurându-se că vor continua să vină aici și,
iată, doi ani mai târziu, încă mai veneau.
Comandară două porții de gulaș, pe care îl mâncară vorbind despre isprava lui Kaz,
despre părul din nas al profesorului de chimie – Zuzana declară că se putea împleti – și
despre idei pentru proiectele lor semestriale. Curând, discuția se mută spre frumosul
violonist nou din orchestra Teatrului de Marionete din Praga.
— Are o iubită, se plânse Zuzana.
— Ce? De unde știi?
— Întotdeauna scrie mesaje pe telefon în pauze.
— Asta e dovada ta? Cam subțire. Poate că luptă în secret contra fărădelegilor și trimite
mesaje celor pe care urmează să-i pedepsească, să-i înfurie, sugeră Karou.
— Da, sunt sigură că asta e. Mulțumesc.
— Spun doar că pot fi alte explicații decât o iubită. Dar, oricum, de când ești tu timidă?
Vorbește cu el și gata!
— Și să-i spun ce? Cânți bine la vioară, frumosule?
 — Categoric.
Zuzana pufni. Ea lucra ca asistentă a păpușarilor teatrului, la sfârșit de săptămână, și se
îndrăgostise de violonist cu vreo câteva săptămâni înainte de Crăciun. Deși de regulă nu era
sfioasă, încă nu-i vorbise niciodată.
— Probabil crede că sunt un copil, zise ea. Tu nu știi cum e să ai dimensiunile unui copil.
— Dimensiunile unei marionete, o corectă Karou, fără s-o încerce vreun fel de milă.
După părerea ei, era perfect că Zuzana era minionă, ca o zână pe care ai găsi-o în
pădure și ai vrea s-o pui în buzunar. Deși, în cazul Zuzanei, zâna probabil ar fi turbată și ar
mușca.
— Da, Zuzana, uimitoarea marionetă omenească. Priviți-o dansând!
Și Zuzana imită din brațe o mișcare de balet sacadată, ca de păpușă.
Inspirată, Karou zise:
— Hei! Asta ar trebui să faci pentru proiectul tău. Să faci un păpușar uriaș, iar tu să fii
marioneta. Știi? L-ai putea face astfel încât să se miște când te miști tu, cumva, cum să
spun, inversul manevrării unei păpuși. A mai făcut cineva asta înainte? Tu ești păpușa,
dansând legată în sfori, dar, de fapt, mișcările tale îi mișcă mâinile păpușarului?
Zuzana duse o bucată de pâine la gură și se opri. Karou își dădu seama, din felul în care
ochii prietenei sale deveniseră visători, că își imagina cum ar fi.
— Asta ar însemna o păpușă într-adevăr mare, zise Zuzana.
— Ți-aș putea face eu machiajul, să arăți ca o mică marionetă balerină.
— Ești sigură că vrei să mi-o dai mie? E ideea ta.
— Și ce, crezi c-aș vrea să interpretez o marionetă gigantică? Poți s-o iei liniștită.
— Păi, mulțumesc! Tu ai vreo idee pentru proiectul tău?
Karou n-avea. Semestrul trecut, când își alesese costumația, construise niște aripi de înger
pe care le putea purta cu un ham, concepute astfel încât, printr-un sistem de transmisie, să
le poată ridica și coborî. Deschise complet, îi dădeau o anvergură magnifică de trei metri și
jumătate. Și le pusese în spinare ca să i le arate lui Brimstone, dar nu reușise să-l vadă. Issa
o oprise în vestibul și – blânda Issa! – șuierase de-a dreptul la ea, deschizându-și gluga de
cobră așa cum Karou n-o văzuse făcând decât de vreo două ori în toată viața ei.
— Un înger, dintre toate ororile! Aruncă-le! Oh, copilă dulce, nu suport să te văd așa.
Asta fusese foarte ciudat. Aripile atârnau acum deasupra patului, în minusculul
apartament al lui Karou, ocupând un perete întreg.
Semestrul acesta trebuia să vină cu o temă pentru o serie de picturi, dar până acum nimic
nu-i pusese mintea pe jar. În timp ce cântărea diverse idei, auzi clinchetul clopoțelului de la
ușă. Intrară câțiva bărbați și o umbră care săgeta în spatele lor îi atrase atenția lui Karou.
Era de forma și mărimea unei ciori, dar nici pe departe atât de banală.
Kishmish.
Se ridică în picioare și aruncă o privire grăbită spre prietena ei. Zuzana schița ideea cu
păpușa în caietul ei și abia de-i răspunse când Karou se scuză. Se duse la baie și umbra o
urmă, pe jos, și se făcu nevăzută.
Mesagerul lui Brimstone avea corpul și ciocul de cioară, dar aripile membranoase de
liliac, iar limba lui, când șfichiuia afară din plisc, era înfurcată. Arăta ca evadat dintr-o
pictură de Hieronymus Bosch și ținea un bilețel în gheară. Când Karou i-l luă, văzu că
ghearele lui ascuțite ca pumnalele găuriseră hârtia.
Despături biletul și citi mesajul, ceea ce-i luă cu totul vreo două secunde, căci spunea
numai: Comision de îndeplinit imediat. Vino.
— Niciodată nu spune te rog, remarcă ea spre Kishmish.
Creatura își lăsă capul într-o parte, în stilul ciorilor, de parc-ar fi întrebat Vii sau nu?
— Vin, vin, zise Karou. Nu așa fac mereu?
Zuzanei, câteva clipe mai târziu, îi spuse:
— Trebuie să plec.
— Ce? Zuzana își ridică mirată ochii din caietul de schițe. Dar… desertul?
Deja adus, trona pe sicriu: două farfurii cu ștrudel de mere și ceaiul.
— Oh, la dracu’, zise Karou. Nu pot. Am un comision.
— Tu și comisioanele tale. Ce-ai de făcut, așa, dintr-odată?
Aruncă o privire spre telefonul lui Karou, pus pe sicriu, și înțelese că nu primise niciun
apel.
— Chestii, zise Karou, iar Zuzana nu insistă, știind din experiență că nu obținea vreun
răspuns precis.
Karou avea chestii de făcut. Uneori îi trebuia câteva ore; alteori dispărea cu zilele și se
întorcea obosită și ca vai de lume, poate palidă, poate arsă de soare sau șchiopătând, sau
posibil cu o urmă de mușcătură, iar, într-un rând, cu o febră persistentă care se dovedise a fi
malarie.
— Mai exact, unde ți s-a întâmplat să te alegi cu o boală tropicală? întrebase Zuzana, la
care Karou răspunsese:
— Oh, nu știu. Poate în tramvai? Mi-a strănutat o babă în față, deunăzi.
— Nu așa se contractează malaria.
— Știu. Dar a fost scârbos, totuși. Mă gândesc să-mi iau un scuter, ca de-acum să nu mai
fiu obligată să mai merg cu tramvaiul.
Și acesta fusese sfârșitul discuției. În parte, a fi prietena lui Karou presupunea să te
resemnezi că n-ai s-o cunoști niciodată cu adevărat. Acum, Zuzana oftă și zise:
— Bine. Două ștrudele pentru mine. Orice kilogram în plus pe mine, va fi din vina ta.
Iar Karou părăsi Bucătăria cu Otravă, cu umbra unei pseudo-ciori săgetând afară pe ușă
înaintea ei.
5. ALTUNDEVA

Kishmish se înălță spre cer și dispăru fluturând din aripi. Karou privi în urma lui,
dorindu-și să-l fi putut urma. Ce magnitudine a dorinței, se întrebă ea, ar fi nevoie ca s-o
înzestreze cu putința zborului?
Una mult mai puternică decât cele la care ar avea ea acces vreodată.
Brimstone nu era zgârcit cu firțigeii. O lăsa să-și reîmprospăteze șiragul, servindu-se ori
de câte ori avea ea chef din ceștile lui de ceai ciobite pline cu mărgele, și o plătea în șâmci
pentru comisioanele pe care le făcea pentru el. Un șâmc era următoarea valoare nominală
a dorinței, care putea face mai mult decât un firțigel – sprâncenele omizi ale Svetlei erau un
exemplu în acest sens, ca și îndepărtarea tatuajului lui Karou și părul ei albastru –, dar nu-i
căzuse niciodată în mână o dorință care să fi făcut magie adevărată. Și nici n-avea să-i cadă
vreuna, de altfel, decât dacă ar fi câștigat-o, și știa ea prea bine cum câștigau oamenii
dorințe. În principal vânând, jefuind morminte și ucigând.
Oh, și mai era o cale: o formă anume de automutilare, care implica clești și un legământ
solemn.
Nu era ca în cărțile de povești. Nicio vrăjitoare nu pândea la răscruce de drumuri
deghizată în babă, așteptând să-i răsplătească pe drumeții care și-ar fi împărțit pâinea cu
ea. Duhurile nu ieșeau din lămpi și peștii vorbitori nu se târguiau pentru viețile lor. În toată
lumea, exista un singur loc de unde oamenii își puteau obține dorințe: dugheana lui
Brimstone. Și exista numai o monedă pe care o accepta el. Nu aurul, nici ghicitorile, nici
bunătatea sau celelalte năzbâtii din povești, și nu, nu era nici sufletul. Era ceva mai ciudat
decât oricare dintre acestea.
Dinții.
Karou traversă Podul Carol și luă tramvaiul de nord către Cartierul Evreiesc, un ghetou
medieval care fusese înlocuit de un conglomerat de imobile Art Nouveau, la fel de drăguțe
ca torturile aniversare. Destinația ei era ușa de serviciu din spatele unuia dintre acestea.
Ușa simplă de metal nu arăta prin nimic deosebită și, în sine, chiar nu era. Dacă o
deschideai din afară, dădeai numai peste o spălătorie plină de mucegai. Dar Karou n-o
deschise. Bătu și așteptă, pentru că atunci când ușa se deschidea dinăuntru, avea
capacitatea de a te conduce în alt loc, cu totul diferit.
Ușa se deschise brusc și apăru Issa, arătând exact ca în caietul de schițe al lui Karou, ca o
zeiță șarpe dintr-un templu antic. Șerpii ei încolăciți erau ascunși vederii de umbrele unui
mic vestibul.
— Noroc, scumpo.
— Noroc, răspunse Karou cu afecțiune, sărutând-o pe obraz. Kishmish s-a întors cu bine?
— S-a întors, răspunse Issa, și l-am simțit înghețat ca un țurțure pe umărul meu. Hai
înăuntru. E ger în orașul tău.
Ea era paznicul intrării și o pofti pe Karou în vestibul, închizând ușa în urma ei, astfel
încât amândouă rămaseră singure în spațiul nu mai mare ca o debara. Ușa exterioară a
vestibulului trebuia să se închidă ermetic înainte să poată fi deschisă cea interioară, la fel
ca ușile de siguranță ale coliviilor care împiedică păsările să scape. Numai că, în cazul de
față, nu era pentru păsări.
— Cum ți-a mers azi, copilă dulce?
 Issa avea vreo jumătate de duzină de șerpi pe ea – încolăciți pe brațele ei, mișunându-i
prin păr și unul înconjurându-i talia zveltă ca lanțul cu galbeni al unei dansatoare din buric.
Oricine voia să intre, trebuia să se supună la a purta unul în jurul gâtului, mai înainte ca
ușa interioară să se descuie – adică oricine, mai puțin Karou. Ea era singura ființă
omenească admisă în dugheană fără colier. În ea aveau încredere. La urma urmei, crescuse
în locul acesta.
— A fost o zi nebună, suspină Karou. N-o să-ți vină să crezi ce-a făcut Kaz. A venit ca să
fie model la atelierul meu de desen.
Issa nu-l întâlnise pe Kaz, bineînțeles, dar îl cunoștea la fel cum și Kaz o cunoștea pe ea:
din caietul de schițe al lui Karou. Cu deosebirea că, în timp ce Kaz credea că Issa cu sânii ei
perfecți era o plăsmuire erotică a imaginației lui Karou, Issa știa despre Kaz că era real.
Ea, Twiga și Yasri erau la fel de obsedați de caietul de schițe al lui Karou cum erau și
prietenii ei umani, dar din motive complet opuse. Le făcea plăcere să vadă lucruri normale:
turiști înghesuiți sub umbrele, găini pe balcoane, copii jucându-se în parc. Iar Issa era mai
cu seamă fascinată de nuduri. Pentru ea, corpul uman – simplu cum era el și nu altoit cu
alte specii – era o ocazie ratată. Întotdeauna o cerceta din ochi pe Karou și făcea declarații
de genul: „Cred că niște coarne de cerb ar fi potrivite pentru tine, scumpă fată” sau „Ai fi o
șerpoaică minunată”, cam la fel cum o persoană umană i-ar fi sugerat o nouă tunsoare sau
o nouă nuanță de ruj.
Acum, ochii Issei se aprinseră feroce.
— Vrei să spui c-a venit la școala ta? Scandalos șoarece-n pâine ce e! L-ai desenat? Arată-
mi.
Indignată sau nu, n-ar fi ratat prilejul de a-l vedea pe Kaz dezbrăcat.
Karou își scoase caietul și îl deschise la pagina respectivă.
— Ai mâzgălit partea cea mai interesantă, îi reproșă Issa.
— Crede-mă, nu-i așa de grozavă.
Issa chicoti în palmă, în timp ce ușa dughenei se întredeschise, lăsându-le să intre. Karou
păși peste prag și, ca întotdeauna, simți o foarte slabă greață la tranziție.
Nu mai era în Praga.
Chiar dacă în dugheana lui Brimstone crescuse, tot nu înțelesese unde se afla aceasta, ci
numai că puteai să intri prin uși aflate pretutindeni în lume și te trezeai drept aici. Când
era copil, obișnuia să-l întrebe pe Brimstone unde era, mai exact „aici”, dar i se răspundea
scurt:
— Altundeva.
Lui Brimstone nu-i plăceau întrebările.
Indiferent unde se afla, dugheana era plină de rafturi îngrămădite și arăta ca un soi de
groapă de gunoi a unei Zâne Măseluță – dacă ar fi, de pildă, ca Zâna Măseluță să facă trafic
printre toate speciile. Colți de viperă, canini, molari canelați de elefant, incisivi natural
portocalii de la rozătoare exotice din junglă – toți erau strânși în cutii și scrinuri cu sertare
de spițer, înșirați pe sfoară în ghirlande care atârnau de cârlige și sigilați în sute de
borcănele pe care le puteai zornăi ca pe maracase.
Tavanul era boltit ca al unei cripte și mici vietăți mișunau prin umbre, râcâind cu
gheruțele pe piatră. Ca și Kishmish, acestea erau creaturi compuse din părți disparate:
șoareci-scorpioni, crabi-gecko, șobolani-gândaci. În locurile umede din jurul țevilor de
scurgere erau melci cu capete de broască și, pe deasupra capetelor, omniprezenții colibri cu
aripi de molie se repezeau în felinare, făcându-le să se legene cu scârțâit în lanțurile de
aramă.
Într-un colț, Twiga stătea aplecat asupra lucrului, cu gâtul său dizgrațios de lung curbat
ca o potcoavă, care consta în a curăța dinții și a-i înconjura cu o bentiță de aur, ca să poată
fi înșirați pe catgut. Un zăngănit se auzi dinspre ungherul bucătăriei, care era domeniul lui
Yasri.
Și, în stânga, în spatele unui uriaș birou de stejar, era Brimstone însuși. Kishmish era
cocoțat în locul lui obișnuit de pe cornul drept al stăpânului, iar pe birou erau întinse tăvi
cu dinți și mici casete cu giuvaiere. Brimstone le asambla într-un colier și nu-și ridică
privirea.
— Karou, zise el. Cred că am scris „comision de îndeplinit imediat”.
— Și tocmai de aceea am venit imediat.
— Au trecut – își consultă ceasul de buzunar – patruzeci de minute.
— Eram în capătul celălalt al orașului. Dacă vrei să călătoresc repede, dă-mi aripi și o să-
l întrec pe Kishmish pe drumul încoace. Sau dă-mi doar un gavriil și o să-mi doresc singură
zborul.
Un gavriil era a doua cea mai puternică dorință, cu siguranță suficientă să asigure
abilitatea de a zbura. Continuând să stea aplecat deasupra lucrului său, Brimstone răspunse:
— Cred că o fată zburătoare n-ar trece neobservată în orașul tău.
— Se rezolvă, zise Karou. Dă-mi doi gavriili și-o să-mi doresc și invizibilitatea.
Brimstone își ridică fruntea. Ochii lui erau ca de crocodil, aurii-verzui cu pupile alungite
verticale, și nu erau amuzați. N-avea să-i dea, înțelese Karou, niciun gavriil. Nici nu-l
întrebase fiindcă ar fi sperat să se înduplece, ci doar fiindcă reproșul lui era nedrept. Nu
dăduse ea fuga de îndată ce o chemase?
— Pentru că aș putea avea încredere în tine cu gavriilii, nu-i așa? întrebă el.
— Bineînțeles c-ai putea. Ce fel de întrebare mai e și-asta?
Ea simți că o evaluează, de parcă ar fi trecut în revistă, mintal, fiecare dorință pe care și-
o pusese ea vreodată.
Păr albastru: frivolă.
Ștergerea coșurilor: vanitoasă.
Dorința să se stingă lumina singură, ca să nu se mai dea jos din pat: leneșă.
Brimstone zise:
— Șiragul tău pare foarte scurt. Ai avut o zi grea?
Karou își duse mâna la gât, ca să-l acopere. Prea târziu.
— De ce trebuie să observi totul?
Fără îndoială că bătrânul diavol cumva știa exact pe ce cheltuise ea firțigeii aceia și
adăugase pe lista lui mintală:
Mâncărimi în crăpeu pentru fostul ei iubit: răzbunătoare.
— O astfel de meschinărie este sub demnitatea ta, Karou.
— Și-a meritat-o, răspunse ea, uitând de rușinea simțită mai devreme.
Cum spusese și Zuzana, purtările rele ar trebui pedepsite. Adăugă:
— De altfel, tu nu-ți întrebi clienții la ce o să-și folosească dorințele și sunt sigură că fac
lucruri mult mai rele decât să le dea oamenilor mâncărimi.
— Mă aștept din partea ta să fii mai bună decât ei, zise Brimstone simplu.
— Sugerezi că nu sunt?
 Negustorii de dinți care veneau la dugheană erau, cu vreo câteva excepții, cam cele mai
rele specimene pe care omenirea le putea oferi. Deși Brimstone avea o coterie restrânsă de
asociați vechi, care nu-i întorceau stomacul pe dos lui Karou – precum o vânzătoare de
diamante pensionară care, în mai multe rânduri, se dăduse drept bunica ei ca s-o înscrie la
școli –, cei mai mulți erau indivizi josnici, fără suflet, cu sânge pe sub unghii. Ucideau și
schilodeau. Cărau clești în buzunare ca să extragă dinții morților – și, uneori, pe ai viilor.
Karou nu-i putea suferi și cu siguranță era mai bună decât ei.
Brimstone îi spuse:
— Dovedește că ești, folosind dorințele pentru bine.
Enervată, ea întrebă:
— Cine ești tu să vorbești despre bine, la urma urmei?
Făcu semn spre șiragul pe care-l ținea în mâinile lui cu gheare uriașe. Dinți de crocodili –
ăștia mai mult ca sigur erau din Somalia. De asemenea, colți de lup, măsele de cal și
mărgele de hematite.
— Mă întreb câte animale au murit în lume astăzi din cauza ta. Ca să nu mai pomenesc
de oameni.
O auzi pe Issa trăgând aer în piept cu stupoare și își dădu seama c-ar trebui să tacă, dar
gura continuă de capul ei.
— Nu, pe bune. Faci afaceri cu ucigașii și nici măcar nu trebuie să vezi cadavrele pe care
le lasă în urmă. Stai ascuns aici ca un trol…
— Karou, zise Brimstone.
— Dar eu le-am văzut, grămezi de ființe moarte cu guri însângerate. Fetele acelea cu guri
însângerate; n-o să uit cât oi trăi. Și pentru ce toate astea? Ce faci tu cu dinții ăștia? Dacă
mi-ai spune clar, poate aș înțelege. Trebuie să fie un motiv…
— Karou, zise Brimstone din nou.
Nu spusese și „taci”. Nu fusese nevoie. Vocea lui i-o transmisese destul de răspicat și, mai
mult, se ridicase brusc de pe scaun.
Karou amuți.
Uneori, poate de cele mai multe ori, uita să-l vadă pe Brimstone. Îi era atât de familiar,
încât, atunci când se uita la el, nu vedea un monstru, ci făptura care, din motive
necunoscute, o crescuse de când era mică și nu fără tandrețe. Dar încă putea s-o lase fără
grai, ca în momentele când folosea tonul ăsta. I se strecura ca un șuierat până în miezul
conștiinței și o făcea să vadă adevărata și înfricoșătoarea natură a acelei ființe.
Brimstone era un monstru.
Dacă el, Issa, Twiga și Yasri ar fi umblat în afara dughenei, așa i-ar fi numit oamenii:
monștri. Demoni sau poate diavoli. Ei își spuneau himere{5}.
Brațele și torsul masiv al lui Brimstone erau singurele părți omenești din el, deși pielea
groasă care le acoperea era mai degrabă piele de animal netăbăcită decât piele de om.
Pectoralii lui dreptunghiulari erau brăzdați de cicatrice vechi, un sfârc fiind cu totul ascuns
de una dintre acestea, iar umerii și spatele îi erau scrijelite cu și mai multe cicatrice: o rețea
de hașuri albe, zbârcite. Mai jos de brâu devenea altceva. Coapsele lui, acoperite cu blană de
un auriu-șters, decolorat, erau împănate cu mușchi ca de leu, dar în loc de labele cu pernuțe
ale unui leu, se subțiau în gheare uriașe care ar fi putut fi ori de pasăre răpitoare, ori de
reptilă – ori, probabil, își zise Karou, de dragon.
Și apoi mai era și capul lui. În mare, semăna cu al unui berbec, însă fără blană, ci
acoperit cu aceeași piele, groasă, cafenie, ca și bustul. În jurul nasului turtit, de ovină, și al
ochilor de reptilă, pielea aceea se transforma în solzi. De o parte și de alta a capului,
coarne gălbui de berbec se răsuceau în spirale.
Purta o pereche de lentile de giuvaiergiu atârnate de un lanț, iar ramele lor auriu-
întunecate alcătuiau singura lui podoabă, dacă nu puneai la socoteală celălalt lucru pe care
îl purta în jurul gâtului și care nu scânteia ca să-ți atragă privirea. Era doar un vechi iadeș,
odihnindu-se în adâncitura de la baza gâtlejului. Karou nu știa de ce îl purta, doar că îi era
interzis să-l atingă, ceea ce, firește, întotdeauna o făcuse să-și dorească exact asta. Pe când
era mică și el obișnuia s-o legene pe genunchi, își repezea iute ca fulgerul mâna să i-l
înhațe, dar Brimstone era întotdeauna mai rapid. Karou nu reușise niciodată să pună nici
măcar vârful degetului pe el.
Acum, când crescuse, arăta mai multă decență, dar încă se trezea din când în când
murind de poftă să întindă mâna după obiectul acela. Nu și în clipa asta, totuși. Intimidată
de abrupta ridicare a lui Brimstone, simți cum răzvrătirea i se duce pe apa sâmbetei. Dând
un pas înapoi, întrebă, cu voce pierită:
— Deci, ăă, ce era cu comisionul acela urgent? Unde trebuia să mă duc?
El îi aruncă o servietă diplomat plină cu bancnote colorate, pe care le identifică, la o
privire mai atentă, ca fiind euro. O grămadă de euro.
— Paris, zise Brimstone. Distracție plăcută!
6. ÎNGERUL MORȚII

Distracție?
— Oh, da, mormăi Karou pentru sine, mai târziu în aceeași noapte, în timp ce târa o sută
cincizeci de kilograme de fildeș ilegal de elefant pe treptele metroului parizian. Asta-i atât
de distractiv!
Când ieșise din dugheana lui Brimstone, Issa o condusese la aceeași ușă pe care intrase,
dar, când pășise afară, în stradă, nu mai era în Praga. Era în Paris, într-o clipită.
Nu conta de câte ori trecuse prin portal, emoțiile rămâneau de fiecare dată aceleași.
Portalul se deschidea spre zeci de orașe, iar Karou colindase prin toate, fie pentru
comisioane ca acesta de acum, fie de plăcere. Brimstone o lăsa să iasă și să deseneze
oriunde în lume, acolo unde nu era război, iar dacă ea avea poftă de mango, deschidea ușa
spre India, cu condiția să-i aducă și lui câteva. Îl convinsese chiar să o lase să facă niște
expediții de cumpărături prin bazaruri exotice și chiar și aici, în Paris, prin târgurile de
vechituri, pentru a-și dota apartamentul.
Oriunde se ducea, când ușa se închidea în urma ei, legătura cu dugheana se întrerupea.
Oricare ar fi fost magia aceea, funcționa doar în locul celălalt – în Altundeva, cum îl numea
în mintea ei – și nu putea fi conjurată din partea asta a lumii. Nimeni n-ar fi putut pătrunde
cu forța în dugheană. Cine ar fi încercat, ar fi descoperit că n-a reușit decât să spargă o ușă
lumească, dincolo de care nu ajunsese unde sperase.
Până și Karou depindea de bunul plac al lui Brimstone ca să o primească. Uneori n-o
primea, oricât ar fi bătut ea la ușă, deși niciodată nu o lăsase de izbeliște prin părțile
îndepărtate pe unde o trimitea și, spera ea, nici n-avea s-o lase vreodată.
Comisionul de acum s-a dovedit a fi o licitație pe piața neagră, într-un depozit de la
periferia Parisului. Karou mai luase parte la vreo câteva și întotdeauna se desfășurau la fel.
Se plătea numai în numerar, firește, și participanții erau interlopi de toate felurile, precum
dictatori exilați și capi de organizații criminale cu pretenții de cultură. Obiectele licitate au
fost un cocteil de piese de muzeu furate – un desen de Chagall, omușorul mumificat al nu
știu cărui sfânt decapitat, doi fildeși ai unui elefant matur african.
Da. Doi fildeși de la un elefant matur african.
Karou oftă când îi văzu. Brimstone nu-i spusese ce trebuia să caute, ci doar că avea să
știe când o să vadă – și într-adevăr știu. Oh, dar n-avea să fie o plăcere să se lupte cu ei în
brațe prin mijloacele de transport în comun?
Spre deosebire de ceilalți ofertanți la licitație, ea nu avea o limuzină lungă și neagră care
s-o aștepte, nicio pereche de bătăuși bodyguarzi să care greutatea în locul ei. N-avea decât
un șirag de firțigei și farmecul ei personal, însă niciuna dintre acestea nu s-a dovedit
suficientă ca să convingă vreun taximetrist să-și atârne niște fildeși de elefant de doi metri
lungime în spatele mașinii. Așadar, bombănind, Karou a fost nevoită să-i târască șase
cvartale până la cea mai apropiată stație de metrou, pe scări în jos și dincolo de turnichet.
Erau înfășurați în prelată, strânsă cu bandă adezivă, iar când un muzicant de stradă își
lăsase vioara jos ca să o întrebe:
— Hei, ce-ai acolo?
Ea răspunsese:
— Muzicanți care pun întrebări.
 Și continuase să-i târască.
Ar fi putut fi mai rău, cu siguranță, cum se întâmpla adesea. Brimstone o trimisese în
niște locuri groaznice în căutare de dinți. După incidentul din Sankt Petersburg, pe când se
refăcea după ce fusese împușcată, ea îl întrebase:
— Chiar atât de puțin valorează viața mea pentru tine?
De îndată ce întrebarea îi ieșise din gură, regretase. Dacă viața ei valora atât de puțin
pentru el, n-ar fi vrut să-l audă recunoscând. Brimstone avea metehnele lui, dar era tot ce
avea ca familie, împreună cu Issa, Twiga și Yasri. Dacă ea nu era decât un soi de sclavă de
care se putea oricând descotorosi, n-ar fi vrut s-o știe.
Răspunsul lui nici nu-i confirmase, nici nu-i risipise temerile.
— Viața ta? Vrei să spui, corpul tău? Corpul tău nu e altceva decât un înveliș, Karou.
Sufletul tău este cu totul altceva, iar acela nu este, din câte știu, în vreun pericol iminent.
— Un înveliș?
Nu-i plăcuse să se gândească la corpul ei ca la un înveliș – ceva ce alții ar fi putut să-l
deschidă și să tragă cu arma în el, să scoată lucruri dinăuntru la fel de ușor cum rupi
biletele din cotor.
— Mi-am închipui că și tu simțeai la fel, zisese el. După felul în care mâzgălești pe el.
Brimstone nu era de acord cu tatuajele ei, ceea ce era curios, de vreme ce el fusese
responsabil de primele – ochii din palmele ei. Cel puțin Karou bănuia că el fusese, deși nu
știa sigur, de vreme ce el nu răspundea clar nici măcar la întrebările cele mai comune.
— În fine, oftase ea, îndurerată.
Cu adevărat îndurerată. Când erai împușcată, durea, nicio surpriză în asta. Bineînțeles,
nu putea susține că Brimstone o aruncase nepregătită în primejdie. Avusese grijă să fie
instruită în artele marțiale de la o vârstă fragedă. Nu pomenise niciodată despre asta
prietenilor ei – căci nu era, o învățase sensei-ul ei, un lucru cu care să te lauzi –, iar ei ar fi
fost surprinși să afle că fluida ei grație, cu spinarea foarte dreaptă, mergea mână în mână
cu abilități mortale. Mortale sau nu, avusese nenorocul să descopere că eficiența karatelor
se termina în fața armelor.
Se vindecase repede, cu ajutorul unei alifii usturătoare și, așa cum bănuise, magice, însă
neînfricarea ei tinerească fusese zdruncinată și acum pleca în misiuni cu mai multă emoție.
Trenul sosi și se chinui cu încărcătura ei pe uși, încercând să nu se gândească prea mult
la ce era înăuntru sau la magnifica viață ce fusese curmată undeva în Africa, deși probabil
nu recent. Colții aceștia erau masivi și, întâmplător, Karou știa că niște colți de elefant
rareori mai ajungeau să crească atât de mari – aveau grijă braconierii. Ucigând toți
masculii mari, alteraseră fondul genetic al elefanților. Era revoltător și, poftim, acum se
afla aici, făcând și ea parte din traficul sângelui, transportând clandestin specii amenințate
în blestematul de metrou parizian.
Alungă acest gând într-un cotlon întunecat al minții și se uită în gol pe fereastră, în timp
ce trenul gonea prin tunelele sale întunecate. Nu-și putea îngădui să se gândească la asta.
Ori de câte ori o făcea, se simțea mânjită de sânge și mârșavă.
Semestrul trecut, când își construise aripile, se poreclise „Îngerul Morții” și era cât se
poate de potrivit. Aripile le făcuse din pene adevărate, pe care le „împrumutase” de la
Brimstone – sute de pene aduse lui, de-a lungul anilor, de traficanți. Obișnuia să se joace cu
ele când era mică, mai înainte să înțeleagă că acele păsări fuseseră ucise tocmai pentru
penaj, specii întregi duse la extincție.
 Odinioară fusese plină de candoare, o fetiță care se juca fără nicio grijă cu niște pene pe
podeaua bârlogului unui diavol. Acum, nu mai era deloc inocentă, dar nu știa ce-ar fi putut
face. Asta era viața ei: magie, și rușine, și secrete, și dinți, și un gol adânc, ce nu-i dădea
pace, în mijlocul făpturii ei, unde ceva cu siguranță lipsea.
Karou era chinuită de ideea că nu era completă. Nu prea știa ce însemna asta, dar era un
sentiment de-o viață, o senzație foarte asemănătoare cu aceea că ai uitat ceva. Încercase să-
i descrie Issei, odată, când era mai mică.
— E ca atunci când stai în bucătărie și știi că ai venit acolo pentru un motiv, dar nu-ți
poți da seama care era motivul acela, orice ai face.
— Și așa te simți tu? întrebase Issa, încruntându-se.
— Tot timpul.
Issa o luase în brațe și o mângâiase pe păr – pe vremea aceea natural, aproape negru – și
spusese, neconvingător:
— Sunt sigură că nu-i nimic, frumusețe. Încearcă să nu-ți faci griji.
Corect.
Ei bine, să care fildeșii pe scările metroului în sus, la destinația ei, a fost mult mai greu
decât fusese să-i târască până jos, și, până să reușească, Karou era extenuată, transpirând
pe sub palton, și extrem de irascibilă. Portalul era la încă vreo două cvartale distanță, legat
de intrarea unei magazii mici de lângă o sinagogă, iar când în sfârșit ajunse acolo, găsi doi
rabini ortodocși prinși într-o discuție animată chiar în fața ușii.
— Perfect, murmură ea.
Își continuă drumul, trecând pe lângă ei, și se sprijini de o poartă de fier ascunsă vederii
lor, ca să-i aștepte, în timp ce ei vorbeau pe tonuri misterioase despre nu știu ce act de
vandalism. În cele din urmă plecară, iar Karou se căzni să aducă fildeșii până în fața ușiței.
Bătu. Ca întotdeauna când aștepta la un portal, pe vreo alee lăturalnică din lume, își
închipui că fusese abandonată. Uneori, treceau minute întregi până când Issa deschidea
ușa, răstimp în care, absolut de fiecare dată, Karou se gândea la posibilitatea să nu i se mai
deschidă. Avea întotdeauna un fior de spaimă că a fost lăsată pe afară, nu doar pentru
noaptea aceea, ci pentru totdeauna. Scenariul o făcea să fie hiperconștientă de lipsa ei de
putere. Dacă, într-o bună zi, ușa nu avea să se mai deschidă, atunci avea să fie singură.
Momentul se prelungi și Karou, sprijinindu-se frântă de oboseală de cadrul ușii, observă
ceva. Se îndreptă imediat. Pe fața ușii era o urmă neagră, mare, a unei mâini. N-ar fi fost
atât de ciudată, dacă n-ar fi avut toate aparențele că fusese imprimată cu foc pe lemn.
Arsură, dar cu conturul perfect al unei mâini. Despre asta trebuie să fi discutat rabinii. Își
plimbă degetele pe deasupra, descoperind că focul mușcase adânc din lemn, astfel încât
mâna ei intra cu totul în urma lăsată, deși era mult prea mică să-i acopere toată aria, și se
murdări de cenușă foarte fină. Își șterse degetele, nedumerită.
Cu ce fusese imprimată? Cu un fier roșu deștept modelat? Se întâmpla uneori ca
negustorii lui Brimstone să lase un semn după care să găsească portalurile la următoarea lor
vizită, dar era de regulă doar o pată de vopsea sau un X cioplit cu cuțitul. Acesta de acum
era un pic prea sofisticat pentru ei.
Ușa se întredeschise, spre profunda ușurare a lui Karou.
— A mers totul bine? întrebă Issa.
Karou aduse fildeșii în vestibul, rezemându-i la un anumit unghi ca să intre în micul
spațiu.
— Cum să nu?
Se lăsă cu spatele de perete.
— Aș târî fildeși prin tot Parisul în fiecare noapte, dacă aș putea, așa o bucurie a fost!
7. URME ARSE DE MÂINI

Prin toată lumea, în decurs de câteva zile, urme arse de mâini au apărut pe multe uși,
fiecare imprimată adânc în lemn sau în metal. În Nairobi, Delhi, Sankt Petersburg și alte
câteva orașe. Era un fenomen. În Cairo, proprietarul unui local discret de fumat narghilea
dăduse cu vopsea peste urma găsită pe ușa din spate, doar pentru a descoperi, câteva ore
mai târziu, că mâna imprimată arsese mocnit prin vopsea și reapăruse, la fel de neagră ca
atunci când o descoperise.
Au existat și martori ai acestor acte de vandalism, dar nimeni nu credea ceea ce
pretindeau c-ar fi văzut.
— Cu mâna goală, i-a spus un copil din New York mamei sale, arătând spre fereastră.
Pur și simplu, a pus mâna acolo, a luminat și a scos fum.
Mama lui a oftat și s-a dus înapoi la culcare. Băiatul era un mincinos atestat, spre
ghinionul lui, pentru că de data asta nu mințea. Văzuse un bărbat înalt punându-și palma
pe ușă și lăsând o urmă arsă pe ea.
— Umbra lui era anapoda, îi mai spusese el mamei sale, care-i întorsese deja spatele,
îndepărtându-se. Nu se potrivea.
Un turist beat din Bangkok a fost martorul unei scene similare, deși, de data asta, mâna
fusese imprimată de o femeie atât de incredibil de frumoasă, încât el o urmărise, vrăjit,
numai pentru a o vedea – cum pretindea el – luându-și zborul.
— Ea nu avea aripi, le-a zis el prietenilor săi, dar umbra ei avea.
— Ochii lui erau ca de foc, a spus un bătrân care zărise unul dintre străini de pe
acoperișul unde își ținea cușca porumbeilor. Când și-a luat zborul, în urma lui au curs
scântei.
La fel s-a întâmplat și pe aleile din cartierele sărace și din curțile întunecoase din Kuala
Lumpur, Istanbul, San Francisco, Paris. Femei și bărbați frumoși, cu umbre discordante,
veniseră să-și imprime cu foc mâinile pe uși, înainte de a dispărea în înaltul cerului, curenții
de aer fierbinte ridicându-se în urma lor cu fâlfâitul unor aripi nevăzute. Pe alocuri,
căzuseră și pene, care erau ca niște mănunchiuri de foc alb, dar care se prefăceau în cenușă
de îndată ce atingeau pământul. În Delhi, o Soră a Milei a întins mâna și a prins una în
palmă, ca pe o picătură de apă, dar, spre deosebire de o picătură de apă, aceasta ardea și i-
a lăsat în carne conturul perfect al unei pene.
— Înger, a șoptit ea, bucurându-se de durere.
Nu greșea prea mult.
8. GAVRIILI

Când Karou intră din nou în dugheană, văzu că Brimstone avea musafiri. Un negustor
stătea înaintea lui, un dezgustător vânător american, a cărui față ca o halcă de carne era
garnisită de cea mai mare și mai soioasă barbă pe care o văzuse ea vreodată.
Karou se întoarse spre Issa și se strâmbă.
— Știu, zise Issa, trecând pragul cu o unduire de mușchi șerpești. I-am dat-o pe Avigeth.
Ea e gata să năpârlească.
Karou râse.
Avigeth era șarpele-coral încolăcit în jurul gâtului gros al vânătorului, alcătuind un guler
mult prea frumos pentru un individ de teapa lui. Inelele sale în negru, galben și roșu aprins
arătau, chiar și în starea lor fără viață, ca un porțelan fin cloazonat. Dar cu toată
frumusețea sa, șerpoaica Avigeth era mortală, cu atât mai mult când mâncărimile năpârlirii
apropiate o făceau irascibilă. Acum se plimba înăuntru și în afară prin barba stufoasă,
amintindu-i constant negustorului că trebuie să se poarte cum se cuvine dacă spera să
trăiască.
— În numele tuturor animalelor din America de Nord, șopti Karou, n-ai putea s-o faci să-l
muște pur și simplu?
— Aș putea, dar lui Brimstone nu i-ar plăcea. După cum știi, Bain e unul dintre cei mai
apreciați furnizori.
Karou oftă.
— Știu.
De dinainte de a veni ea pe lume, Bain îi furniza lui Brimstone colți de urs – grizzly, brun
și polar –, de linx, de vulpe, de pumă, de lup și uneori chiar de câine. Era specializat în
prădători, întotdeauna de mare preț aici, la ei. De asemenea, îi atrăsese atenția Karou lui
Brimstone în multe ocazii, erau de mare preț și pentru lume. Cât de multe leșuri de animale
frumoase însemnaseră grămada aceea de colți?
Privi, exasperată, cum Brimstone scoase două medalioane de aur din caseta lui de valori,
fiecare de mărimea unei farfurioare de dulceață și gravate cu portretul lui. Gavriili. Destul
cât să-și cumpere ea zborul și invizibilitatea. Brimstone le împinse peste masă spre vânător.
Karou se uită pieziș când Bain le vârî în buzunar și se ridică din fotoliu, mișcându-se cu
grijă, ca să n-o irite pe Avigeth. Cu coada ochiului său plin de cruzime aruncă spre Karou o
privire, despre care ea aproape c-ar fi putut băga mâna în foc că era lascivă, iar apoi avu
obrăznicia să-i facă și cu ochiul.
Karou strânse din dinți și nu zise nimic, în timp ce Issa îl escortă pe Bain afară. Oare nu
în dimineața aceea Kaz îi făcuse cu ochiul de pe platforma modelului? Ce zi!
Ușa se închise și Brimstone o pofti pe Karou cu un gest să se apropie. Ea duse fildeșii
înfășurați în prelată până la biroul lui și lăsă balotul să cadă pe podeaua dughenei.
— Ai grijă! se răsti el. Ai idee cât valorează ăștia?
— Păi, chiar am, de vreme ce tocmai i-am plătit.
— Aceea e valoarea umană. Idioții i-ar fi tăiat în bucățele ca să-i facă zorzoane și
bibelouri.
— Și tu ce-o să faci cu ei? întrebă Karou.
Își păstră tonul nonșalant, de parcă Brimstone ar fi putut, distrat, să-i dezvăluie în sfârșit
misterul întregii povești: ce naiba făcea el cu toți acești dinți.
El îi aruncă o privire plictisită, parcă spunându-i: Bună încercare.
— Ce? Tu ai adus vorba. Și nu, nu cunosc valoarea inumană a acestor fildeși. Habar n-
am.
— Neprețuită.
Începu să taie banda adezivă cu un cuțit cu lamă curbată.
— Atunci, bine c-am avut niște firțigei la mine, zise Karou, trântindu-se în fotoliul de pe
care se ridicase adineauri Bain. Altminteri, ți-ai fi pierdut neprețuiții fildeși în favoarea altui
ofertant la licitație.
— Cum?
— Nu mi-ai dat destui bani. Și era o piticanie nemernică de criminal de război care tot
supralicita și – mă rog, nu sunt sigură că era criminal de război, dar cu siguranță avea ceva
de criminalitate-de-război – și mi-am dat seama că era hotărât să-i obțină, de aceea… poate
n-ar fi trebuit, totuși, de vreme ce tu nu aprobi… meschinăriile mele, parcă așa le-ai zis, nu?
Zâmbi dulce și își legănă mărgelele rămase în șiragul ei. Era cât o brățară acum.
Folosise noul ei truc cu mâncărimile pe omul de la licitație, dorind un asalt necontenit de
mâncărimi în fund pentru el, până când îl scosese din joc. Cu siguranță Brimstone știa;
întotdeauna știa. Ar fi drăguț, gândi ea, dacă ar spune mulțumesc. În loc de asta, el trânti o
monedă pe masă.
Un șâmc amărât.
— Atâta tot? Am cărat chestiile alea prin tot Parisul pentru tine ca să primesc un șâmc,
în timp ce bărbosul a tăiat-o cu doi gavriili?
Brimstone o ignoră și scoase fildeșii din învelitoare. Twiga veni să se consulte cu el și
murmurară cu voci scăzute pe limba lor, pe care Karou o învățase din leagăn în mod
natural și nu printr-o dorință. Prin comparație, până și germana sau ebraica păreau
melodioase.
În timp ce vorbeau despre configurația fildeșilor, Karou se servi cu firțigei din ceștile de
ceai și se apucă să-și refacă șiragul de dorințe aproape inutile, pe care deocamdată decise
să-l poarte ca pe o brățară multiplă. Twiga duse fildeșii în colțul lui, ca să-i curețe, iar
Karou se gândi să plece acasă.
Acasă. Cuvântul avea întotdeauna niște ghilimele aeriene în mintea ei. Se străduise cât
putuse să-și facă apartamentul confortabil, umplându-l cu obiecte de artă, cu felinare ornate
și cu un covor persan moale ca blana de linx – și, bineînțeles, cu aripile de înger care
ocupau tot peretele. Însă nimic nu ajutase pentru a umple golul real: aerul lui închis nu era
mișcat de nicio altă răsuflare în afară de a ei. Când era singură, locul gol lăuntric, absența,
cum o numea ea, părea să crească. Atunci când fusese cu Kaz izbutise, cumva, s-o țină în
frâu, deși nu de ajuns. Niciodată de ajuns.
Se gândi la micul pat de campanie care fusese al ei, înghesuit după rafturile cu cărți din
spatele dughenei, și își dori, în mod bizar, să poată rămâne aici în noaptea asta. Ar fi
adormit, ca odinioară, în murmurul vocilor, al șuieratului Issei, al râcâitului micilor vietăți
mișunând prin întuneric.
— Scump odor.
Yasri veni grăbită din bucătărie cu o tavă cu ceai. Lângă ceainic pusese o farfurie cu
șarlote în foitaj sub formă de coarne, specialitatea ei.
— Trebuie să-ți fie foame, continuă Yasri, cu vocea sa de papagal.
 Aruncând o privire piezișă spre Brimstone, adăugă:
— Nu e sănătos pentru o fată încă în creștere să alerge mereu ba colo, ba dincolo, pe
nepusă masă.
— Asta sunt eu, fata ba colo, ba dincolo, zise Karou.
Înșfacă o șarlotă și se lăsă mai jos în fotoliu, s-o savureze.
Brimstone catadicsi să îi arunce o privire, apoi îi zise lui Yasri:
— Și bănuiesc că e sănătos pentru o fată încă în creștere să trăiască din foitaje?
Yasri țocăi.
— M-aș bucura să-i gătesc ceva cum se cuvine, dacă m-ai anunța vreodată dinainte,
sălbaticule.
Se întoarse spre Karou.
— Ești prea slăbuță, iubito. Nu-ți sade bine.
— Îm-hm, încuviință Issa, mângâind-o pe Karou pe păr. Ar trebui să fie leopard, nu
crezi? Grațioasă și leneșă, cu blana încinsă de soare, și nu prea slabă. O fată-leopard bine
hrănită, lipăind dintr-un castron cu smântână.
Karou zâmbi și mâncă. Yasri turnă ceai pentru toți, potrivindu-l de gust după cum le
plăcea lor, ceea ce însemna cu patru cuburi de zahăr pentru Brimstone. După toți acești ani,
Karou încă mai considera amuzant că Neguțătorul-de-dorințe era mare amator de dulciuri. Îl
privi, în timp ce el se aplecă din nou asupra muncii lui neîncetate, înșirând dinți în coliere.
— Oryx leucoryx, recunoscu ea, când el alese un dinte din tăviță.
El nu păru impresionat.
— Antilopele sunt floare la ureche.
— Dă-mi unul greu, atunci.
Îi întinse un dinte de rechin, iar Karou își aminti de nenumăratele ore în care stătuse cu
el, când era copil, învățând să recunoască dinții.
— Rechin mako, răspunse ea.
— Cu înotătoare lungă sau scurtă?
— Ah. Ăăă…
Rămase nemișcată, ținând dintele între degete. Brimstone o pregătise în meșteșugul ăsta
de când era mică și putea descifra originea și integritatea dinților din vibrațiile lor subtile.
Declară:
— Scurtă.
El mârâi, ceea ce era cel mai aproape de laudă din partea lui.
— Știai că fetușii de rechini mako se mănâncă unul pe altul în pântece? îl întrebă Karou.
Issa, care o mângâia pe Avigeth, scoase un nțț de dezgust.
— E adevărat. Numai fetușii canibali supraviețuiesc să se nască. Îți poți închipui cum ar
fi dacă și oamenii ar fi așa?
Își ridică picioarele pe masă și, două secunde mai târziu, la o privire încruntată a lui
Brimstone, le dădu jos mintenaș.
Căldura din dugheană o trăgea la somn. Pătuțul din cotlonul său o ademenea, la fel și
pledul pe care i-l făcuse Yasri, atât de moale, după atâția ani de cuibărit în el.
— Brimstone, zise ea, șovăind. Crezi că…?
În clipa aceea, răsună un bubuit violent.
— Vai de mine! exclamă Yasri, țăcănind din plisc agitată și strângând serviciul de ceai.
Era cineva la cealaltă ușă a dughenei.
 În spatele mesei de lucru a lui Twiga, în umbrele adânci ale dughenei în care niciun
felinar nu atârna vreodată, se afla o a doua ușă. În toată viața lui Karou, nu fusese deschisă
niciodată în prezența ei. Nu avea idee ce era dincolo.
Bubuitul se repetă, atât de puternic, încât dinții din borcane zornăiră. Brimstone se
ridică, iar Karou știu ce era așteptat din partea ei să facă – să se ridice și ea și să plece
imediat –, dar ea se cufundă mai mult în fotoliu.
— Lasă-mă să stau, îl rugă ea. N-o să scot un sunet. O să mă duc în spate, la pătuțul meu.
N-o să trag cu ochiul…
— Karou, zise Brimstone, știi regulile.
— Urăsc regulile.
El făcu un pas spre ea, pregătit s-o ajute să se ridice din fotoliu dacă nu se supunea, iar
ea sări în picioare, cu mâinile înălțate a capitulare.
— Bine, bine.
Își îmbrăcă paltonul, în timp ce bătăile continuau, și mai luă o șarlotă de pe tava lui
Yasri, înainte de-a o urma pe Issa în vestibul. Ușa se închise după ele, izolând orice sunet.
Nu se osteni să o întrebe pe Issa cine era la ușa cealaltă – Issa nu trăda niciodată
secretele lui Brimstone. Dar îi spuse, un pic văicăreț:
— Tocmai voiam să-l rog pe Brimstone să mă lase să dorm în vechiul meu pat.
Issa se aplecă s-o sărute pe obraz și zise:
— Oh, dulce copilă, n-ar fi fost drăguț? Putem să așteptăm aici, cum făceam când erai tu
mică.
Ah, da. Când Karou era prea mică să fie dată afară pe străzile lumii de una singură, Issa
o ținea aici. Uneori stătuseră ghemuite ore în șir în spațiul ăsta strâmt, Issa încercând s-o
distreze cu cântece și desenat – într-adevăr, mulțumită Issei începuse să deseneze – sau
împodobindu-i capul cu șerpi veninoși, în timp ce, înăuntru, Brimstone se confrunta cu acel
cineva ascuns în partea cealaltă a ușii aceleia.
— Poți să vii înapoi, după, continuă Issa.
— E în regulă, zise Karou cu un suspin. O să plec.
Issa o strânse de braț și-i spuse:
— Vise plăcute, dulce copilă.
Karou, cu umerii aduși, ieși în frigul de afară. În timp ce mergea, orologiile turnurilor de
prin toată Praga începură să proclame miezul nopții, iar lunga și încărcata zi de luni se
încheie, în sfârșit.
9. UȘILE DIAVOLULUI

Akiva stătea pe marginea unui acoperiș terasat din Riad, uitându-se atent la o ușă de pe
străduța de jos. Nu se deosebea prin nimic de celelalte, dar el știa pentru ce era. Îi putea
simți aura caustică de magie ca o usturime în dosul ochilor.
Era unul dintre portalurile diavolului în lumea omenească.
Își întinse aripile largi, vizibile numai în umbra lui, și se lăsă în zbor până la ea,
aterizând într-o ploaie de scântei. Un măturător de stradă îl văzu și căzu în genunchi, dar
Akiva îl ignoră și se așeză în fața ușii, cu mâinile strânse în pumni. Avea o poftă grozavă
să-și scoată pur și simplu sabia din teacă și să dea buzna înăuntru, să pună scurt capăt
lucrurilor, chiar acolo, în dugheana lui Brimstone, și să le pună capăt în mod sângeros, dar
magia portalurilor era iscusită și el avea destulă minte cât să nu încerce, așa că îndeplini
ceea ce venise să îndeplinească.
Întinse mâna și își lipi palma de ușă. Se iscară o lumină mocnită și un miros de ars, iar
când își ridică mâna, conturul acesteia rămase imprimat în lemn.
Asta era tot, deocamdată.
Se întoarse și se îndepărtă, iar oamenii se lipiră cu spatele de ziduri ca să-l lase să treacă.
Desigur, nu-l puteau vedea așa cum era într-adevăr. Aripile lui incandescente erau vrăjite
să fie invizibile și ar fi trebuit să poată trece drept om, însă nu izbutise pe deplin. Ceea ce
vedeau oamenii era un bărbat tânăr, înalt, frumos – cu adevărat frumos de-ți tăia
răsuflarea, într-un fel cum rareori zărești în viața reală –, care umbla printre ei cu grația
unui animal de pradă și părea nu mai atent la ei decât erau ei la statuile dintr-un parc al
zeilor. În spinare avea încrucișate două săbii vârâte în teci, iar mânecile îi erau suflecate,
lăsând libere antebrațele bronzate și cu mușchi ca funiile. Mâinile sale erau o curiozitate,
scrijelite amândouă, albe de cicatrice și negre de tatuaje – niște simple linii care se
intersectau până la vârfurile degetelor.
Era tuns foarte scurt, cu linia părului negru adâncindu-se în formă de V pe frunte. Pielea
lui aurie era mai puternic bronzată pe reliefurile feței – coamele înalte ale pomeților,
frunte, puntea nasului –, de parcă își ducea traiul scăldat în plină lumină ca mierea.
Frumos cum era, dădea totuși fiori. Era greu să ți-l închipui zâmbind – ceea ce, într-
adevăr, Akiva nu mai făcuse de mulți ani și nici nu-și imagina s-o mai facă vreodată.
Dar toate acestea erau doar impresii trecătoare. Ceea ce-i șoca pe oamenii care
rămâneau pironiți, uitându-se la el cum trece, erau ochii lui.
Aveau culoarea ambrei ca ochii de tigru și, tot ca la tigru, erau încondeiați cu negru –
negru atât de la genele dese, cât și de la fardul de ochi, scoțându-i în evidență aurul irișilor
ca niște raze. Erau curați și luminoși, hipnotizanți și dureros de frumoși, dar ceva nu era în
regulă, ceva lipsea. Omenia, probabil, calitatea aceea de bunăvoință pe care o au oamenii,
fără ironie, numită după ei înșiși. Atunci când, venind de după colț, o femeie bătrână se
trezi în calea lui, întreaga forță a privirii lui căzu asupra ei și bătrâna tresări, cu gura
căscată.
În ochii lui era foc viu. Ea era sigură că aveau s-o aprindă ca pe o torță.
Gâfâi și se împiedică, iar el întinse mâna s-o prindă să nu cadă. Ea îi simți fierbințeala și,
când el își continuă drumul, aripile lui nevăzute o atinseră. Din ele se prelinseră scântei și
ea rămase răsuflând anevoie, paralizată de spaimă, în urma lui. Văzu foarte clar umbra
aripilor deschizându-se larg și apoi, cu o răbufnire de arșiță care-i smulse baticul de pe cap,
el își luă zborul.
În câteva clipe, Akiva era sus, în eter, abia simțind înțepăturile cristalelor de gheață în
aerul rarefiat. Lăsă vraja de iluzie optică să se desprindă din jurul lui și aripile sale erau
acum ca pânzele unor corăbii de foc sfâșiind întunecimea cerurilor. Prinse viteză, gonind
spre un alt oraș omenesc, pentru a găsi o altă ușă nenorocită de magia diavolului, apoi o
alta, până când toate au fost însemnate cu urma mâinii.
În alte colțuri ale lumii, Hazael și Liraz făceau același lucru. Odată ușile marcate, avea să
înceapă sfârșitul.
Și avea să înceapă cu foc.
10. FATA BA COLO, BA DINCOLO

În general, Karou reușea să-și țină cele două vieți ale sale în echilibru. Într-o parte, era o
elevă de șaptesprezece ani din Praga; în cealaltă, comisionara unei creaturi inumane care
era cea mai apropiată formă de familie pentru ea. De cele mai multe ori, găsea că avea
destul timp într-o săptămână pentru ambele vieți. Dacă nu în fiecare săptămână, atunci în
cele mai multe.
Aceasta s-a dovedit a nu fi una dintre acele săptămâni.
Marți, era încă la ore, când Kishmish ateriză pe pervazul unei ferestre și bătu cu ciocul în
geam. Biletul lui era mai laconic decât cel de ieri și spunea doar: Vino. Karou se duse, deși,
dac-ar fi știut unde o trimitea Brimstone, poate că n-ar fi făcut-o.
Piața de animale din Saigon era unul dintre cele mai neplăcute locuri din lume pentru ea.
Pisoii, ciobăneștii germani, liliecii, urșii malaezi și maimuțele-langur din cuști nu erau
vândute ca animale de companie, ci pentru mâncare. O cotoroanță de mamă a unui măcelar
punea deoparte dinții într-o urnă funerară și Karou era cea care îi colecta, la câteva luni o
dată, și pecetluia târgul cu o sorbitură de vin de orez acru, care-i dădea stomacul peste cap.
Miercuri, nordul Canadei. Doi vânători athabascani, o îngrețoșătoare încărcătură de colți
de lup.
Joi, San Francisco, o tânără blondă, specialistă în herpetologie, cu un depozit secret de
colți de șerpi-cu-clopoței, rămășițe de la nefericiții subiecți ai cercetărilor sale.
— Știi, ai putea veni tu însăți la dugheană, îi spuse Karou, agasată fiindcă avea temă un
autoportret pentru a doua zi la școală și ar fi putut profita de niște ore în plus pentru a-l
perfecționa.
Existau diverse motive pentru care furnizorii nu veneau personal la dugheană. Unii își
pierduseră privilegiul din pricină de necuviință; alții nu căpătaseră încă experiență;
multora le era pur și simplu frică să fie supuși colierelor șerpești, ceea ce n-ar fi trebuit să
fie o problemă în cazul de față, câtă vreme cercetătoarea își petrecea deliberat zilele cu
șerpii.
Herpetoloaga se înfioră.
— Am venit odată. Am crezut că femeia-șarpe voia să mă omoare.
Karou își reținu un zâmbet.
— Ah.
Înțelegea. Issa nu era deloc prietenoasă cu ucigașii de reptile și se știa că își convingea
șerpii să strângă gâtlejurile într-o semistrangulare când se enerva.
— Păi, bine.
Numără bancnote de douăzeci, într-un teanc rezonabil.
— Dar, știi, dacă ai veni, totuși, Brimstone ți-ar plăti mai generos contravaloarea
dorințelor.
Spre ciuda lui Karou, ursuzul nu avusese încredere în ea să distribuie dorințe în numele
lui.
— Poate data viitoare.
— Cum vrei.
Karou ridică din umeri și plecă, făcându-i cu mâna, îndreptându-se spre portal,
observând, cu această ocazie, că urma neagră a unei mâini fusese imprimată cu foc pe
suprafața ușii. Intenționase să-l înștiințeze pe Brimstone, dar el era cu un furnizor și ea
avea tema de terminat, așa că își văzuse de drumul ei.
Cu jumătate de noapte pierdută lucrând la autoportret, era amețită, vineri, și spera că
Brimstone n-avea s-o mai convoace și în ziua aceea. De regulă, nu trimitea după ea decât de
două ori pe săptămână și deja se adunaseră patru zile. Dimineață, în timp ce-l desena pe
bătrânul Wiktor, gol, înfășurat doar cu un boa de pene – o priveliște la care Zuzana
aproape că n-a supraviețuit –, a ținut fereastra sub observație. De-a lungul întregii după-
amiezi, la atelierul de pictură în studio, s-a tot temut că o să apară Kishmish, dar acesta n-a
venit.
După ore, a așteptat-o pe Zuzana sub o streașină, la adăpost de ploaia mocnită.
— Ei bine, a început prietena ei, aceasta este o Karou. Uitați-vă bine, oameni buni.
Vederea acestei creaturi evazive e din ce în ce mai rară.
Karou remarcă răceala din vocea ei.
— Otravă? sugeră ea, cu speranță.
După săptămâna pe care o avusese, ar fi vrut să meargă la cafenea și să se cufunde în
pernele unei canapele, să bârfească și să râdă, să deseneze și să bea ceai, să recupereze
normalitatea pierdută.
Zuzana își ridică o sprânceană.
— Cum, niciun comision?
— Nu, slavă Domnului! Haide, am înghețat.
— Nu știu ce să zic, Karou. Poate că astăzi am eu un comision secret.
Karou își mușcă obrazul pe dinăuntru și se întrebă ce ar fi putut spune. Ura felul în care
Brimstone păstra secrete față de ea și ura și mai mult că trebuia să facă același lucru față de
Zuzana. Ce fel de prietenie e aceea bazată pe ocolirea răspunsurilor și pe minciuni? Odată
ce crescuse, descoperise că era aproape imposibil să aibă prieteni; nevoia de a minți îi
stătea totdeauna de-a curmezișul. Fusese și mai rău când locuise în dugheană – exclus să
vină vreun prieten pe la ea să se joace! Ea ieșea prin portal în Manhattan, în fiecare
dimineață, ca să meargă la școală, se ducea la antrenamentele de karate și de aikido și se
întorcea acasă, în fiecare seară.
Portalul era o ușă bătută în scânduri a unei clădiri abandonate din East Village și, când
Karou era într-a cincea, o prietenă pe nume Belinda o văzuse intrând și ieșind pe acolo, de
unde trăsese concluzia că era copil al străzii. Zvonul se împrăștiase, se implicaseră părinții
și profesorii, iar Karou, incapabilă s-o aducă la școală pe Esther, falsa ei bunică, într-un
timp atât de scurt, fusese luată în custodie de autorități. O plasaseră într-o casă de copii, din
care scăpase în prima noapte și de atunci nimeni n-o mai văzuse vreodată pe acolo. Urmase
apoi o nouă școală, în Hong Kong, și precauții suplimentare ca să n-o mai surprindă nimeni
folosind portalul. Asta însemnase mai multe minciuni și secrete și nicio posibilitate de
prieteni adevărați.
Era destul de mare, acum, ca să nu mai fie vreun risc de servicii sociale adulmecând prin
preajmă, dar în privința prieteniilor, era încă mers pe sârmă. Zuzana era cea mai bună
prietenă pe care o avusese vreodată și n-ar fi vrut s-o piardă.
Oftă.
— Îmi pare rău pentru săptămâna asta. A fost o nebunie. Munca…
— Muncă? De când muncești tu?
— Muncesc. Din ce credeai că trăiesc, din apă de ploaie și vise cu ochi deschiși?
 Sperase s-o facă pe Zuzana să zâmbească, dar prietena ei doar își miji ochii la ea.
— De unde să știu eu din ce trăiești tu, Karou? De când suntem prietene, ai pomenit tu
vreodată despre vreo slujbă sau vreo familie sau ceva…
Ignorând partea cu „vreo familie sau ceva”, Karou răspunse:
— Ei bine, nu e chiar o slujbă. Doar fac comisioane pentru un tip. Ridic colete, mă
întâlnesc cu diverși.
— Cum, ca un dealer de droguri?
— Haide, Zuze, chiar așa? El este un… colecționar, bănuiesc.
— Zău? Ce colectează?
— Chestii. Cui îi pasă?
— Mie îmi pasă. Mă interesează. Sună foarte ciudat, Karou. Nu ești amestecată în ceva
necurat, nu-i așa?
Oh, nu, gândi Karou. Deloc. Trăgând adânc aer în piept, zise:
— Chiar nu pot vorbi despre asta. Nu e afacerea mea, e a lui.
— Bine. Mă rog.
Zuzana se răsuci pe un călcâi al cizmelor sale cu platformă și se îndepărtă.
— Stai! strigă Karou după ea.
Voia să vorbească. Voia să-i spună Zuzanei totul, să se plângă de săptămâna ei grea –
despre fildeșii de elefant, despre coșmarul pieței de animale, despre cum Brimstone o plătea
în șâmci inutili și despre bătăile în ușa cealaltă care-i dădeau fiori. Putea să le exprime în
caietul ei de schițe, și asta însemna ceva, dar nu era de ajuns. Voia să vorbească.
Era exclus, firește.
— Putem să mergem la Otravă, te rog? întrebă ea, cu vocea pierită și frântă.
Zuzana se uită peste umăr și văzu expresia pe care o mai lua Karou câteodată, când
credea că n-o observă nimeni. Una de tristețe, de rătăcire, și cel mai rău era faptul că
aceasta părea să fie structura – ca și când ar fi fost acolo tot timpul și toate celelalte
expresii ale ei ar fi fost doar un set de măști pe care le folosea ca s-o ascundă.
Zuzana se înduplecă.
— Bine. OK. Mor după niște gulaș. Te-ai prins? Mor. Ha, ha.
Gulașul otrăvit; era un refren vechi între ele, iar Karou înțelese că totul era în regulă.
Deocamdată. Dar data viitoare?
Porniră spre cafenea, fără umbrele și strânse una într-alta, grăbind pasul prin ploaia
măruntă.
— Ar trebui să fii la curent, zise Zuzana. Neghiobul a tot dat târcoale pe la Otravă. Cred
că stă în așteptarea ta.
Karou gemu:
— Grozav.
Kaz o sunase și îi trimisese mesaje, dar ea nu-l băgase în seamă.
— Am putea merge în altă parte…
— Nu. N-am să-l las pe șoarecele ăsta în pâine să se bucure el de Otravă. Otrava e a
noastră.
— Șoarece în pâine? repetă Zuzana.
Era insulta preferată a Issei și avea înțeles în contextul dietei femeii-șarpe, care consta în
principal din vietățile mici și îmblănite. Karou zise:
— Da. Șoarece în pâine. Carne tocată de șoarece cu pâine și ketchup…
 — Pfui! Termină.
— Sau ai putea să folosești în loc hamsteri, presupun, zise Karou. Sau porcușori-de-
guineea. Știai că, în Peru, porcușorii-de-guineea sunt fripți la foc, înfipți în frigărui, ca
bezelele?
— Termină! zise Zuzana.
— Mmm, câte poți face cu niște porcușori-de-guineea…
— Termină odată, până nu vomit. Te rog!
Și Karou termină, nu la rugămintea Zuzanei, ci pentru că zărise o fâlfâire familiară cu
coada ochiului. Nu, nu, nu, își zicea ea. N-o s-o facă, nu voia s-o facă – să întoarcă acum
capul. Nu Kishmish, nu în seara asta.
Observându-i tăcerea, Zuzana întrebă:
— Ești bine?
Din nou fâlfâitul, într-un cerc de lumină sub un felinar de stradă, în direcția privirii lui
Karou. Prea departe ca să atragă atenția în mod special, dar inconfundabil Kishmish.
Fir-ar să fie.
— Sunt bine, zise Karou și continuă să meargă, hotărâtă, spre Bucătăria cu Otravă.
Ce-ar fi trebuit să facă, la urma urmei? Să se lovească peste frunte cu palma și să
pretindă că și-a adus aminte de un comision? Se întreba ce-ar zice Zuzana dacă l-ar vedea
pe micul animal mesager al lui Brimstone, cu aripile lui de liliac atât de bizare la corpul lui
cu pene. Fiind vorba de Zuzana, ar fi vrut, probabil, să creeze o marionetă după modelul
lui.
— Cum merge proiectul cu păpușile? întrebă Karou, încercând să se poarte firesc.
Zuzana se învioră și începu să-i povestească. Dar Karou o asculta numai cu jumătate de
ureche, distrasă de nesupunerea ei pripită și neliniștită. Ce avea să facă Brimstone dacă ea
nu venea? Ce ar fi putut el face, ar fi ieșit la lumină și ar fi prins-o?
Își dădea seama că mesagerul o urmărea și, când trecu pe sub arcadă și intră în curtea
Bucătăriei cu Otravă, îi aruncă o privire cu subînțeles, parcă spunându-i: Te văd. Și nu vin.
El înclină puțin capul, perplex, dar ea îl lăsă acolo și intră în cafenea.
Cafeneaua era aglomerată, deși Kaz, din fericire, nu era de văzut pe nicăieri. O mulțime
pestriță de muncitori locali, excursioniști, indivizi de genul artiști expatriați și studenți,
stătea așezată în jurul sicrielor, fumul de țigară fiind atât de gros, încât statuile romane
păreau să se ridice dintr-o ceață, macabre, cu măștile lor de gaze.
— La naiba, zise Karou, zărind un trio de turiști instalat la masa lor preferată. Molima e
ocupată.
— Totul e ocupat, zise Zuzana. Idioțenia aia de ghid Lonely Planet. Mi-ar plăcea să mă
întorc înapoi în timp și să-l bat la capătul aleii pe nenorocitul ăla de scriitor despre
călătorii, ca să fiu sigură că nu mai găsește niciodată locul ăsta.
— Ce violentă ești! În ultima vreme vrei să bați și să electrocutezi cu taserul pe toată
lumea.
— Da, vreau, încuviință Zuzana. Jur că urăsc oamenii în fiecare zi mai tare. Toți mă
enervează. Dacă în halul ăsta sunt acum, cum o să fiu la bătrânețe?
— O să fii baba cea rea care trage în copii de la balcon cu pistolul cu aer comprimat.
— Nu. Pistolul n-ar face decât să-i ațâțe. Mai degrabă cu o arbaletă. Sau cu o bazooka.
— Ești o bestie.
Zuzana făcu o plecăciune, apoi mai aruncă o privire în jur, frustrată, la cafeneaua plină.
 — Nasol. Vrei să mergem în altă parte?
Karou clătină din cap. Părul îi era deja fleașcă; nu voia să iasă iar în ploaie. Voia doar
masa ei preferată din cafeneaua ei preferată. În buzunarul jachetei, degetele ei se jucau cu
șâmcii adunați din comisioanele săptămânii.
— Cred că tipii ăia se pregătesc să plece.
Făcu semn din cap spre turiștii de la Molima.
— Eu nu cred, zise Zuzana. Au berile pline.
— Ba da, cred că pleacă.
Între degetele lui Karou, unul dintre șâmci dispăru. În secunda următoare, turiștii se
ridicară în picioare.
— Ți-am spus eu.
În minte, avu impresia că aude comentariul lui Brimstone:
Alungarea străinilor de la mesele din cafenea: egoistă.
— Ciudat, răspunse Zuzana, când se strecurară în spatele uriașei statui ecvestre ca să-și
preia masa.
Arătând buimăciți, turiștii plecară.
— Erau cam drăguți, zise Zuzana.
— Da? Vrei să-i chem înapoi?
— Cum să nu.
Aveau ele o regulă împotriva băieților cu rucsac, care veneau și plecau după cum bătea
vântul și, după o vreme, începeau să arate cu toții la fel, nebărbieriți și cu cămăși
mototolite.
— Nu făceam decât un diagnostic al drăgălășeniei. În plus, păreau cumva pierduți. Ca
niște cățeluși.
Karou simți un junghi de vinovăție. Ce naiba făcea, îl sfida pe Brimstone și irosea dorințe
pe scopuri meschine, ca de pildă să-i silească pe niște turiști nevinovați să iasă afară, în
ploaie? Se trânti pe canapea. O durea capul, părul îi era ud, era obosită și nu se putea opri
să nu-și facă griji pentru Neguțătorul-de-dorințe. Ce avea să spună el?
Tot timpul cât au mâncat gulașul, ea a stat cu ochii pe ușă.
— Urmărești pe cineva? o întrebă Zuzana.
— Oh. Doar… doar mă tem că ar putea s-apară Kaz pe-aici.
— Da, păi, dacă apare, îl putem vârî amândouă cu forța în sicriul ăsta și-i batem capacul
în cuie.
— Sună bine.
Au comandat ceai, care le-a fost adus într-un serviciu vechi, de argint, pe zaharniță și pe
bolul de lapte condensat având gravate cuvintele arsenic și stricnină.
— Deci, zise Karou, mâine o să te vezi la teatru cu băiatul cu vioara. Care ți-e planul?
— N-am niciun plan, răspunse Zuzana. Aș vrea să trecem peste toate astea și s-ajungem
la partea în care el e iubitul meu. Ca să nu mai spun, știi, de partea în care el observă că
exist.
— Haide, cum să vrei să treci peste partea asta?
— Chiar vreau.
— Să treci peste partea în care faci cunoștință cu el? Fluturii, bătăile de inimă,
îmbujoratul? Partea în care intrați fiecare în câmpul magnetic al celuilalt pentru prima
oară, unde niște linii invizibile de energie vă atrag…
 — Linii invizibile de energie? repetă Zuzana. Te-ai transformat într-unul dintre ciudații
ăia New Age, care poartă cristale și citesc aurele oamenilor?
— Știi ce vreau să spun. Prima întâlnire, ținutul de mână, primul sărut, mocnitul și
tânjitul?
— Oh, Karou, ești o biată romantică.
— Ba deloc. Voiam să spun că începutul e partea cea frumoasă, când totul strălucește și
scânteiază, mai apoi, inevitabil, își dau arama pe față, de nemernici ce sunt.
Zuzana se strâmbă.
— Nu se poate să fie toți niște nemernici, este?
— Nu știu. Poate că nu. Poate că numai cei frumoși.
— Dar și el e frumos. Doamne, sper să nu fie un nemernic. Crezi c-ar putea fi vreo șansă
ca el să fie deopotrivă non-orificiu și necuplat? Vreau să spun, serios. Ce șanse sunt?
— Slabe.
— Știu.
Zuzana se lăsă teatral pe spate și zăcu, prăbușită, ca o marionetă aruncată la gunoi.
— Pavel te place, știi, zise Karou. Și e un non-orificiu patentat.
— Mda, păi, Pavel e dulcel, dar nu-ți dă fluturi.
— Fluturii din stomac, oftă Karou. Înțeleg. Știi ce cred eu? Cred că fluturii sunt
întotdeauna acolo, în toată lumea, în tot timpul…
— Ca bacteriile?
— Nu, nu ca bacteriile, ca fluturii, iar fluturii unor oameni reacționează la fluturii altor
oameni la nivel chimic, ca feromonii, și de aceea, când ei sunt prin preajmă, fluturii tăi
încep să danseze. Nu se pot stăpâni – e chimie.
— Chimie. Ei, asta e foarte romantic.
— Lasă, știu. Fluturi bezmetici.
Plăcându-i ideea, Karou deschise caietul de schițe și începu să deseneze: intestine de
desen animat și un stomac înțesat cu fluturi. Papilio stomachus avea să fie denumirea lor
latinească.
Zuzana întrebă:
— Bun, și dacă totul e chimie și tu n-ai niciun cuvânt de spus în treaba asta, înseamnă că
Neghiobul încă îți mai face fluturii să danseze?
Karou își ridică ochii.
— Doamne, nu. Cred că-mi face fluturii să vomite.
Zuzana tocmai luase o înghițitură de ceai și își duse repede mâna la gură, încercând să-l
țină înăuntru. Râse pe înfundate, îndoită de mijloc, până când reuși să înghită.
— Oh, scârbos. Stomacul tău e plin de vomă de fluturi!
Râse și Karou, continuând să deseneze.
— De fapt, cred că stomacul meu e plin de fluturi morți. Kaz i-a ucis.
Scrise: Papilio stomachus – creaturi fragile, vulnerabile la îngheț și trădare.
— Și ce dacă, zise Zuzana. Trebuie să fi fost niște fluturași foarte proști să se
îndrăgostească de el, în primul rând. O să-ți cultivi alții cu mai multă minte. Noi fluturi
înțelepți.
Karou o iubea pe Zuzana că-i plăcea să se joace până la capătul firului cu astfel de
prostioare.
— Corect.
 Ridică ceașca, toastând:
— Pentru o nouă generație de fluturi, să sperăm mai puțin prostănacă decât ultima.
Poate că se dezvoltau chiar în clipa asta, în mici coconi rotunjori. Sau poate nu. Era greu
să-și închipuie că va simți prea curând acea senzație magică de palpitație în capul
pieptului. Cel mai bine ar fi să nu-mi bat capul cu asta, gândi ea. N-avea nevoie de așa
ceva. Nu voia să aibă nevoie. Dorul ei de dragoste o făcea să se simtă ca un pisoi care se
învârte mereu printre glezne, mieunând Mângâie-mă, mângâie-mă, uită-te la mine, iubește-
mă.
Mai bine să fie pisica rezervată, cocoțată pe un zid înalt, aceea care se uită cu răceală în
jos, cu expresia inscrutabilă. Pisica aceea care evită mângâierile, fiindcă nu are nevoie de
nimeni. De ce să nu fie ea pisica aceea?
Fii pisica aceea!!! scrise ea și o desenă într-un colț de pagină, calmă și distantă.
Karou își dorea să fi fost genul de fată care să se simtă completă în sine, confortabilă în
solitudine, senină. Dar nu era. Se simțea izolată și se temea de golul dinăuntrul ei de parcă
acesta ar fi putut să se extindă și… s-o anuleze. Tânjea după o prezență lângă ea, una
robustă. Vârfuri de degete atingând-o ușor pe ceafă și o voce care să-i răspundă în
întuneric. Cineva care s-o aștepte cu o umbrelă ca s-o conducă acasă când ploua și să
zâmbească luminos ca soarele când o vedea venind. Care să danseze cu ea pe balconul ei,
să-și țină promisiunile și să-i cunoască secretele, cu care să alcătuiască o mică lume oriunde
s-ar fi aflat, numai cu ea, cu brațele și șoaptele lui și cu încrederea ei.
Ușa se deschise. Se uită în oglindă și își reținu o înjurătură. Strecurându-se prin spatele
unor turiști, umbra aceea înaripată se întorsese. Karou se ridică și porni spre toaletă, unde
luă biletul pe care Kishmish venise să i-l aducă.
Din nou era laconic. Dar, de data asta, scria Te rog.
11. TE ROG

Te rog? Brimstone nu spunea niciodată te rog. Alergând în capătul celălalt al orașului,

Karou se trezi mai tulburată decât dacă în bilet ar fi scris ceva amenințător, ca de pildă:
Acum, sau o să vezi tu.
Deschizându-i, Issa rămase neobișnuit de tăcută.
— Ce s-a întâmplat, Issa? Am încurcat-o?
— Ssst. Vino înăuntru și doar încearcă să nu-l ocărăști astăzi.
— Să-l ocărăsc?
Karou clipi nedumerită. Ar fi crezut că dacă era cineva în primejdie de a fi ocărât, atunci
ea era aceea.
— Uneori ești foarte crudă cu el, de parcă n-ar fi destul de greu și-așa.
— De parcă n-ar fi destul de greu ce anume?
— Viața lui. Munca lui. Viața lui este muncă. E lipsită de bucurie, e necontenită și,
uneori, tu i-o faci mai grea decât este deja.
— Eu?
Karou era uluită.
— Am picat la mijlocul unei conversații, Issa? Habar n-am despre ce vorbești…
— Ssst, ți-am spus. Nu-ți cer decât să încerci să fii bună, ca atunci când erai mică. Erai
așa o bucurie pentru noi toți, Karou. Știu că nu ți-e ușor nici ție să trăiești viața asta, dar
încearcă să-ți amintești, încearcă mereu să-ți amintești că nu ești singura cu necazuri.
Și, cu acestea, ușa dinspre interior se desferecă și Karou păși dincolo de prag. Era
buimăcită, gata să se apere, dar, când îl văzu pe Brimstone, uită de asta.
El stătea aplecat greoi peste masă, cu marele lui cap sprijinit într-o mână, în timp ce cu
cealaltă ținea iadeșul pe care-l purta la gât. Kishmish sărea agitat de pe un corn al
stăpânului său pe celălalt, scoțând cârâituri animate de îngrijorare, iar Karou șovăi,
oprindu-se în loc.
— Ești… ești bine?
I se părea ciudat să-l întrebe și își dădu seama că, dintre toate întrebările cu care îl
asaltase în viața ei, niciodată nu-l întrebase asta. Nu avusese niciodată vreun motiv – el
abia dacă arăta vreo urmă de emoție, darămite slăbiciune sau sfârșeală.
Brimstone își înălță capul, dădu drumul iadeșului și spuse simplu:
— Ai venit.
Părea surprins și ușurat, gândi Karou simțindu-se vinovată.
Străduindu-se să arate vioiciune, răspunse:
— Păi, te rog este formula magică, știi.
— Ne-am gândit că probabil te-am pierdut.
— Să mă pierdeți? Vrei să spui, ați crezut că am murit?
— Nu, Karou. Am crezut că te-ai hotărât să-ți vezi de viața ta.
— Ce să…?
Își pierdu glasul. Să-și vadă de viața ei?
— Ce înseamnă asta?
— Întotdeauna mi-am imaginat că, într-o bună zi, drumul vieții tale ți se va deschide
înainte și te va purta departe de noi. Cum ar trebui, cum e sigur c-o să se întâmple. Dar sunt
bucuros că ziua aceea nu e azi.
Karou se uită lung la el.
— Serios? Am ignorat un comision și tu ai crezut că asta e, am plecat pentru totdeauna?
Doamne! Ce părere ai despre mine, dacă-ți închipui că aș șterge-o așa?
— Să te las să pleci, Karou, o să fie ca deschiderea ferestrei pentru un fluture. Nu poți să
speri ca fluturele să se întoarcă.
— Nu sunt un nenorocit de fluture.
— Nu. Ești umană. Locul tău e în lumea oamenilor. Copilăria aproape că ți s-a încheiat…
— Și… ce? Nu mai ai nevoie de mine?
— Dimpotrivă. Am nevoie de tine mai mult ca oricând. Cum am spus, mă bucur că nu e
azi ziua în care ne părăsești.
Toate acestea erau noutăți pentru Karou, că avea să vină o zi în care ea își va părăsi
familia de himere, că stătea în puterea ei să facă asta, dacă voia. Nu voia. Adică, poate că
își dorise să nu se ducă în vreuna dintre cursele mai înfricoșătoare, dar asta nu însemna că
era un fluture zbătându-se pe lângă vreun geam, încercând să scape. Nici măcar nu știa ce
să spună.
Brimstone împinse un portofel peste masă, spre ea.
Comisionul. Aproape că uitase de ce venise. Mânioasă, înșfacă portofelul și îl deschise.
Dirhami. Maroc, atunci. Se încruntă.
— Izíl? întrebă ea.
Brimstone încuviință din cap.
— Dar nu e încă timpul.
Karou avea fixată întâlnirea cu un jefuitor de morminte din Marrakech în ultima
duminică a fiecărei luni, iar acum era vineri și cu o săptămână mai devreme.
— Ba este timpul, o contrazise Brimstone.
Îi făcu semn spre un borcan înalt de spițer de pe raftul din spatele lui. Karou îl știa bine;
de regulă, era plin cu dinți de om. Acum era aproape gol.
— Oh.
Privirea i se plimbă în lungul raftului și văzu, spre surprinderea ei, că multe alte borcane
erau golite. Nu-și amintea ca proviziile de dinți să mai fi fost vreodată atât de secătuite.
— Uau! Chiar ai dat iama prin dinți. Se întâmplă ceva?
Era o întrebare fără sens. De parcă ar fi putut ea să înțeleagă ce însemna că el folosise
mai mulți dinți, când nu știa nici la ce foloseau.
— Vezi ce are Izíl, zise Brimstone. Mi-ar plăcea să nu te trimit nicăieri pentru dinți de
om, dacă m-aș putea descurca altfel.
— Da, și mie.
Karou își trecu ușor degetele peste cicatricele de glonț de pe burtă, amintindu-și de Sankt
Petersburg și de misiunea care se terminase îngrozitor de prost. Dinții de om, în pofida
faptului că existau în cantitate atât de mare în lume, puteau fi… interesant… de obținut.
N-avea să uite niciodată imaginea acelor fete, încă vii în cala navei, cu gurile
însângerate, pe care după aceea urma să le aștepte altă soartă.
Poate că scăpaseră. Când Karou se gândea la ele, acum, întotdeauna adăuga un final
inventat de ea, cum o învățase Issa să facă în cazul coșmarurilor pentru a putea să adoarmă
la loc. Suporta amintirea, dacă se convingea că le dăduse fetelor acelora timp să scape de
traficanții lor și poate că într-adevăr așa se întâmplase. Ea încercase.
 Cât de ciudat fusese, să fie împușcată. Cât de nealarmată se trezise că era, cât de rapid
scosese cuțitul ascuns și îl folosise.
Și îl folosise. Și îl folosise.
Ani de-a rândul se antrenase să se lupte, dar niciodată până atunci nu fusese nevoită să-
și apere viața. Într-o străfulgerare de moment, descoperise că știa exact ce să facă.
— Încearcă la Jemaa el-Fna, o sfătui Brimstone. Kishmish l-a zărit pe Izíl acolo, dar asta
a fost acum câteva ore, când te-am chemat prima oară. Dacă ai noroc, s-ar putea să-l
găsești tot acolo.
Și, cu acestea, se aplecă din nou asupra tăvii lui cu dinți de maimuță – aparent încheiase
discuția cu Karou. Acum era vechiul Brimstone, iar ea se bucură. Noua făptură, care spunea
„te rog” și vorbea despre ea comparând-o cu un fluture, o neliniștea profund.
— O să-l găsesc, zise Karou. Și-o să mă întorc repede, cu buzunarele pline de dinți de om.
Ha! Bănuiesc că fraza asta n-a fost spusă nicăieri în altă parte a lumii, astăzi.
Neguțătorul-de-dorințe nu răspunse, iar Karou zăbovi nehotărâtă în vestibul.
— Brimstone, adăugă ea, uitându-se înapoi, vreau să știi că niciodată… nu te-aș părăsi,
pur și simplu.
Când el își ridică ochii de reptilă, erau împăienjeniți de epuizare.
— Nu poți să știi ce-o să faci, zise el, iar mâna i se duse din nou la iadeșul lui. N-o să-ți
amintesc ce ai spus acum.
Issa închise ușa și, chiar și după ce Karou ieși afară în Maroc, nu-și putu șterge imaginea
lui în felul acela și nici tulburătorul sentiment că lucrurile nu mergeau bine deloc.
12. CU TOTUL ALTCEVA

Akiva o văzu ieșind. Se apropia de ușă, ajunsese la câțiva pași de ea, când se deschise,
lăsând să iasă un val caustic de magie care-i strepezi dinții. Prin portal veni o fată, cu părul
de culoarea incredibilă a pietrei de lapislazuli. Ea nu-l văzu, părând absorbită în gânduri,
trecând grăbită pe lângă el.
El nu zise nimic, dar rămase uitându-se cum se îndepărtează și, curând, fiindcă aleea
cotea, o pierdu din ochi, pe ea și părul ei albastru unduitor. Își reveni din contemplație, se
întoarse din nou spre portal și își lipi mâna de el. Sfârâitul arsurii, mâna lui înconjurată de
fum și cu asta, basta – ultima ușă pe care o avusese de marcat. În alte colțuri ale lumii,
Hazael și Liraz probabil că terminaseră și ei și porniseră în zbor înapoi spre Samarkand.
Akiva avea de gând să se înalțe până la cer și să-și înceapă ultima parte a călătoriei, ca
să-i întâlnească pe cei doi înainte de a fi ajuns acasă, dar trecu o clipă, apoi încă una, și el
încă mai stătea cu picioarele pe pământ și cu privirea în direcția în care dispăruse fata.
Fără să se fi hotărât propriu-zis, se trezi c-o urmărește.
Cum ajunsese o fată ca aceasta, se întrebă el, când zări înainte, pe stradă, sclipirea
părului ei luminat de felinar, să aibă de-a face cu himerele? Din ceea ce văzuse la ceilalți
furnizori ai lui Brimstone, aceștia erau din tagma brutelor cu ochii morți, trăsnind a
măcelărie. Dar ea? Ea era o frumusețe strălucitoare, mlădioasă și plină de viață, deși în
mod cert nu asta îl intrigase. Toți cei din vița lui erau frumoși, până într-atât încât
frumusețea era aproape fără sens printre ei. Și atunci de ce o urmărea, când ar fi trebuit să
se înalțe imediat în zbor, misiunea fiind atât de aproape de a se încheia? N-ar fi putut
spune. Era ca o șoaptă care-l îndemna să continue.
Planul orașului Marrakech era labirintic, în jur de trei mii de fundături împletite ca o
ladă plină cu șerpi, dar fata părea să-și cunoască bine drumul. Se opri o dată, ca să
mângâie o stofă, iar Akiva încetini pasul, dându-se mai într-o parte ca s-o poată vedea mai
bine.
Avea o expresie de dor neascuns pe fața ei palidă și frumoasă – un soi de rătăcire –, dar,
în clipa în care vânzătorul îi vorbi, aceasta se transformă într-un zâmbet luminos. Răspunse
fără efort, făcându-l pe om să râdă, și mai schimbă cu acela câteva glume, araba ei sunând
bogat și gutural, cu un ton ca de tors de pisică.
Akiva o privea cu neclintire de șoim. Până în urmă cu vreo câteva zile, oamenii fuseseră
mai degrabă o legendă pentru el, iar acum, iată-l în lumea lor. Era ca și când ar fi pășit
într-o carte – o carte însuflețită, plină de culoare și parfum, mizerie și haos –, iar fata cu păr
albastru se mișca prin ea întocmai ca o zână printr-o poveste, lumina mângâind-o altfel
decât pe ceilalți, aerul părând să se condenseze în jurul ei ca o răsuflare întretăiată. De
parcă tot locul acesta era o poveste despre ea.
Cine era ea?
Akiva nu știa, dar în el fremăta un soi de intuiție că, oricine ar fi fost, nu era doar unul
dintre secerătorii de vieți comuni ai lui Brimstone. Era convins că ea era cu totul altceva.
Fără s-o piardă din vedere, se ținu pe urmele ei, în timp ce ea-și croia drum prin oraș.
13. JEFUITORUL DE MORMINTE

Karou mergea cu mâinile în buzunare, încercând să scape de senzația de îngrijorare

pentru Brimstone. Treaba aceea cu „văzutul de viața ei” – despre ce o fi fost vorba? Îi dădea
senzația neliniștitoare a unei singurătăți iminente, ca și când ar fi fost un animal orfan,
crescut de binefăcători, care în curând avea să fie eliberat în sălbăticie.
Ea nu voia să fie eliberată în sălbăticie. Voia să fie păstrată și iubită. Să aparțină unui loc
și unei familii, irevocabil.
— Leacuri magice aici, domniță, pentru melancolia din rărunchi! îi strigă cineva, iar ea
nu se putu abține să nu zâmbească, refuzând printr-o clătinare a capului.
Dar pentru melancolia din inimă? gândi ea. Exista vreun leac pentru asta? Probabil.
Exista și magie autentică aici, printre șarlatani și vânzători ce-și lăudau marfa. Știa despre
un scrib, îmbrăcat în alb complet, care le scria misive morților (și le expedia), și despre un
bătrân povestitor, care le vindea idei scriitorilor la prețul de un an din viața lor. Karou
văzuse turiștii râzând când semnau contractul lui, fără să creadă în el nicio secundă, dar ea
credea. Nu văzuse ea lucruri și mai stranii?
În timp ce-și continua drumul, orașul începu să o binedispună. Era greu să fii posomorât
într-un astfel de loc. Pe unele derb-e, cum se numeau străduțele cu tarabe, lumea părea
îmbrăcată în covoare. Pe altele, mătăsuri proaspăt vopsite își picurau purpura și cobaltul pe
capetele trecătorilor. Limbile zburătăceau prin aer ca niște păsări exotice: araba, franceza și
dialectele tribale. Femeile își înghionteau copiii acasă, la culcare, și bătrânii cu fesuri
stăteau pe praguri, fumând.
Câte un hohot de râs, mirosuri de scorțișoară și de asini, și culoare, pretutindeni culoare.
Karou se îndreptă spre Jemaa el-Fna, piața care constituia centrul tumultos al orașului,
un carnaval nebun, bogat în exemplare omenești: dresori de șerpi și dansatori, băieți
desculți cu picioarele prăfuite, hoți de buzunare, turiști bezmetici și tarabe de mâncare,
unde se vindeau de toate, de la suc de portocale până la capete de oaie friptă. De printr-
unele din misiunile sale, Karou nu știa cum să se întoarcă mai repede la portal, dar prin
Marrakech îi plăcea să zăbovească și să colinde, să bea ceai de mentă, să deseneze, să caute
prin souk{6} papuci cu vârful întors și brățări de argint.
Totuși, în seara asta nu putea să piardă vremea. Brimstone era fără îndoială nerăbdător
să-și refacă provizia de dinți. Se gândi din nou la borcanele goale și curiozitatea îi zbârnâi
furioasă în minte. Ce însemna toată povestea asta? Ce? Încercă să-și poruncească să nu se
mai gândească. Avea să-l găsească pe jefuitorul de morminte, la urma urmei, iar Izíl era
mai presus de toate gură-spartă.
„Nu fi curios” era una dintre regulile de căpătâi ale lui Brimstone, iar Izíl n-o respectase.
Karou îl compătimea, pentru că îl înțelegea. Curiozitatea era și în ea un foc pervers, ațâțat
de orice efort de a-l stinge. Cu cât Brimstone îi ignora întrebările, cu atât mai mult ardea de
poftă să știe. Și avea o mulțime de întrebări.
Dinții, bineînțeles: pentru ce naiba erau?
Ce era cu cealaltă ușă? Unde dădea?
Ce erau himerele, mai exact, și de unde veneau? Existau mai multe?
Și ea? Cine erau părinții ei și cum de ajunsese în grija lui Brimstone? Era un stereotip de
basm, ca primul născut din Rumpelstiltskin, prețul negociat al vreunei datorii? Sau probabil
mama ei fusese un furnizor sugrumat de șarpele-colier, care-și lăsase pruncul scâncind pe
podeaua dughenei. Karou se gândise la sute de scenarii, dar adevărul încă rămăsese un
mister.
Exista oare și o altă viață pe care ar fi trebuit s-o trăiască? Uneori, simțea o acută
convingere că exista – o viață fantomă, care o ispitea, însă fără s-o poată prinde.
Câteodată, o cuprindea pe neașteptate o senzație, în timp ce desena sau se plimba și, într-
un rând, când dansa încet și lipită de Kaz, că ar trebui să facă altceva cu mâinile ei, cu
picioarele ei, cu tot trupul ei. Altceva. Altceva. Altceva.
Dar ce anume?
Ajunse în piață și se plimbă prin haos, mișcările sale sincronizându-se de la sine cu ritmul
mistic al muzicii gnawa {7}, în timp ce se ferea de motociclete și de saltimbanci. Vălătuci de
fum de la grătarele pe care se frigea carne se revărsau groși ca de la niște case incendiate,
adolescenți șopteau „hașiș”, iar indivizi costumați în sacagii strigau „Foto! Foto!” În
depărtare, Karou zări silueta cocoșată a lui Izíl printre artiștii care desenau cu henna și
dentiștii stradali.
Văzându-l la intervale de o lună, era ca și când s-ar fi uitat la o filmare cu încetinitorul a
declinului. Când Karou era copilă, el era doctor și savant – un bărbat verde și afabil, cu ochi
căprui și o mustață mătăsoasă, pe care și-o dichisea ca pe un penaj. Venea el însuși la
dugheană și încheia afacerile cu Brimstone la masa acestuia și, spre deosebire de alți
furnizori, întotdeauna făcea să pară că ar fi o vizită de plăcere. Flirta cu Issa, îi aducea mici
daruri – șerpi sculptați în semințe, cercei cu pietre de jad, migdale. Adusese păpuși pentru
Karou și un mic serviciu de argint pentru ei toți, fără a-l uita nici pe Brimstone, lăsându-i
neprotocolar pe masă, la plecare, câte o ciocolată sau un borcan de miere.
Însă asta fusese înainte de a fi deformat de groaznica alegere pe care o făcuse, cocârjat,
scălâmbat și aproape nebun. Nu mai era bine primit în dugheană, așa că venea Karou să-l
întâlnească aici.
Privindu-l acum, se trezi copleșită de o milă afectuoasă. Era îndoit de mijloc aproape
complet, numai toiagul lui de lemn noduros de măslin îl mai ținea să nu cadă în nas. Ochii
îi erau adânciți în orbite vinete, iar dinții lui, care nu erau ai lui, păreau prea mari pe acel
chip scofâlcit. Mustața care fusese mândria lui atârna bleagă și neîngrijită. Oricine ar fi
trecut pe lângă el ar fi fost cuprins de milă, dar, pentru Karou, care știa cum arătase cu
numai câțiva ani înainte, era o priveliște tragică.
Chipul lui se lumină când o zări.
— Ia te uită! Frumoasa fiică a Neguțătorului-de-dorințe, dulcea ambasadoare a dinților.
Ai venit să-i cumperi o ceașcă de ceai unui bătrân trist?
— Bine te-am găsit, Izíl! O ceașcă de ceai sună grozav, zise ea și îl conduse la cafeneaua
unde se întâlneau de obicei.
— Draga mea, a trecut deja luna? Mă tem că am uitat de întâlnirea noastră.
— Nu, n-ai uitat. Am venit mai devreme.
— Ah, bine, pe tine e întotdeauna o plăcere să te văd, dar mă tem că n-am prea mult
pentru bătrânul diavol.
— Dar ai câțiva?
— Câțiva.
Spre deosebire de ceilalți negustori, Izíl nici nu vâna, nici nu ucidea; nu lua vieți. Mai
înainte, ca doctor detașat cu serviciul în zonele de conflict, avea acces la morții din război
ai căror dinți nu li se mai ducea lipsa. Acum, că nebunia îl făcuse să-și piardă mijloacele de
trai, trebuia să jefuiască morminte.
Destul de brusc, el se rățoi:
— Taci odată! Fii cuminte și mai vedem.
Karou știa că nu ei îi vorbea și se prefăcu, politicoasă, că n-a auzit nimic.
Ajunseră la cafenea. Când Izíl se trânti pe scaun, acesta se resimți și gemu, picioarele
curbându-se de parcă s-ar fi aflat sub o greutate mult mai mare decât a acestui bătrân
secătuit.
— Așadar, zise el, așezându-se mai bine, ce mai fac vechii mei prieteni? Issa?
— E bine.
— Chiar mi-e dor s-o văd. Ai vreun desen nou cu ea?
Karou avea și îi arătă.
— Frumos.
Își plimbă degetele peste obrazul Issei.
— Atât de frumos. Și modelul, și lucrarea. Ești foarte talentată, draga mea.
Văzând episodul cu braconierul somalez, pufni:
— Idioții. Câte trebuie să îndure Brimstone, făcând afaceri cu oamenii.
Karou își înălță sprâncenele.
— Ei, haide, problema cu ei nu e că sunt oameni. Ci că sunt subumani.
— Foarte adevărat. Fiecare specie are uscăturile ei, bănuiesc. Nu-i așa, bestia mea?
Aceasta din urmă o spuse peste umăr și, de data asta, un răspuns slab păru să se audă din
aer.
Karou nu se putu abține. Se uită la podea, unde umbra lui Izíl se întindea clar pe gresie.
Părea necuviincios să se zgâiască, de parcă… starea lui Izíl ar fi trebuit ignorată ca un ochi
zbanghiu sau un semn din naștere. Umbra lui arăta ceea ce nu vedeai dacă te uitai la el
direct.
Umbrele spun adevărul, iar a lui Izíl spunea că o creatură îi stătea agățată în spinare,
invizibilă pentru ochi. Era o făptură mătăhăloasă, cu pieptul foarte lat, cu brațele încleștate
strâns de gâtul lui. Asta îi adusese curiozitatea: creatura îl călărea ca pe un asin. Karou nu
înțelegea cum se întâmplase, știa doar că Izíl își pusese o dorință în privința cunoașterii și
că aceasta fusese forma în care i se îndeplinise. Brimstone o prevenise că dorințele
puternice o pot lua complet razna, iar aici avea dovada.
Presupunea că făptura invizibilă, căreia i se spunea Razgut, deținuse secretele pe care Izíl
își dorise cu ardoare să le afle. Indiferent care erau acelea, prețul fusese mult prea mare.
Razgut vorbea. Karou nu izbutea să deslușească decât o șoaptă foarte slabă, un sunet ca
un plescăit vag de buze cărnoase.
— Nu, zise Izíl. Nu am s-o întreb asta. Oricum ar spune nu.
Karou privi scârbită cum Izíl se certa cu făptura pe care n-o putea vedea decât în umbră.
În cele din urmă, jefuitorul de morminte zise:
— Bine, bine, taci! O să-ntreb!
Apoi se întoarse spre Karou și zise, cu ton spăsit:
— Vrea doar să guste puțin. Doar puțin.
— Să guste?
Clipi nedumerită. Ceaiul nu li se adusese încă.
— Din ce?
 — Din tine, fiica dorințelor. Doar cu limba. Promite că n-o să te muște.
Karou simți că i se întoarce stomacul pe dos.
— Ăă, nu.
— Ți-am spus eu, mormăi Izíl. Acum, vrei să-ți ții gura, te rog?
Un șuierat înăbușit veni drept răspuns.
Un chelner într-o djellaba {8} albă veni și le turnă ceai de mentă, ridicând ceainicul până
la nivelul capului și țintind expert lungul șuvoi de ceai în paharele gravate. Karou,
observând obrajii supți ai jefuitorului de morminte, comandă și niște paste și îl lăsă să
mănânce și să bea, mai înainte de a-l întreba:
— Deci, cât ai?
El se scotoci prin buzunare și scoase un pumn de dinți, pe care-i puse pe masă.
•
Privind din umbra unei uși din apropiere, Akiva își înălță capul. Totul încremeni și amuți
în jurul lui, iar el nu mai văzu decât dinții aceia și pe fată sortându-i, exact cum știa că
făcea și bătrânul vrăjitor monstruos.
Dinți. Cât de inofensivi arătau pe masă – doar niște cioburi micuțe, murdare, prădate de
la morți. Și dacă rămâneau în lumea asta, unde le era locul, atât aveau să fie vreodată. În
mâinile lui Brimstone, însă, deveneau mult mai mult de atât.
Misiunea lui Akiva era să pună capăt acestei afaceri murdare și, odată cu ea, magiei
negre a diavolului.
Privi cum fata inspecta dinții cu ceea ce era clar o mână experimentată, de parcă făcea
asta tot timpul. În dezgustul său era și-o notă de dezamăgire. Păruse prea pură pentru
afacerea asta, dar se dovedi că nu era deloc. Avusese însă dreptate când ghicise că nu era
un simplu misit. Era mai mult decât atât, stând acolo și făcându-i munca lui Brimstone. Dar
ce anume?
•
— Doamne, Izíl! se strâmbă Karou. Ăștia-s scârboși. I-ai adus direct de la cimitir?
— Groapă comună. Era ascunsă, dar Razgut a adulmecat-o. Poate găsi întotdeauna
morții.
— Ce soi de talent…
Karou simți un fior, închipuindu-și că Razgut o privește pofticios, nădăjduind s-o guste.
Își întoarse atenția spre dinți. Bucățele de piele uscată rămăseseră lipite de rădăcini,
laolaltă cu pământul din care fuseseră dezgropați. Cu toată murdăria, se vedea ușor că nu
erau de prea bună calitate, ci erau dinții unor persoane care roseseră mâncare dură,
fumaseră pipă și nu cunoscuseră pasta de dinți.
Îi luă în palmă de pe masă și-i lăsă să cadă în restul ei de ceai, învârtindu-i în ceașcă, pe
care o răsturnă apoi într-o grămăjoară udă de frunze de mentă și dinți, acum o idee mai
puțin mizerabili. Îi culese, unul câte unul. Incisivi, molari, canini, de adulți și de copii.
— Izíl. Știi că Brimstone nu acceptă dinți de copii.
— Nu știi tu tot, fato! se răsti el.
— Pardon?
— Uneori acceptă. O dată. O dată a vrut câțiva.
Karou nu-l crezu. Brimstone în mod hotărât nu cumpăra dinți imaturi, nici de animal,
nici de om, dar nu văzu niciun rost să-l contrazică.
— Păi – împinse dinții de lapte deoparte și încercă să nu se gândească la micile cadavre
din groapa comună – n-a cerut, așa că va trebui să-i exclud.
Luă, dinte cu dinte, dintre cei maturi, ascultă ce-i spunea zumzetul fiecăruia și îi sortă în
două grămăjoare.
Izíl o privea nerăbdător, plimbându-și ochii de la o grămadă la cealaltă.
— Au mestecat prea mult, nu-i așa? Țigani lacomi! Au continuat să mestece și după
moarte. Fără maniere. Fără niciun pic de maniere la masă.
Majoritatea dinților erau tociți, ciuruiți de carii și de niciun folos pentru Brimstone. Când
Karou termină de sortat, o grămăjoară era mai mare decât cealaltă, dar Izíl nu știa care era
cea bună și care nu. Făcu semn, cu speranță, spre cea mai mare.
Ea clătină din cap și pescui câteva bancnote de dirhami din portofelul pe care i-l dăduse
Brimstone. Era o plată mai mult decât generoasă pentru cei câțiva amărâți de dinți, dar nu
cât sperase Izíl.
— Atâta chin cu săpatul, se văicări el. Și pentru ce? Hârtii cu imaginile regelui mort?
Numai morții se holbează la mine.
Vocea i se frânse.
— Nu mai fac față, Karou. Sunt rupt. Abia mai pot să țin o lopată în mână. Râcâi
pământul dur ca un câine. Sunt terminat.
Ei i se strânse dureros inima de milă.
— Sunt sigură că mai sunt și alte căi de a trăi…
— Nu. Numai moartea mi-a mai rămas. Se cuvine să mori cu demnitate când nu mai este
cu putință să trăiești cu demnitate. Nietzsche a spus asta, știi. Înțelept om. Cu o mustață
mare.
Trase de mustața lui soioasă și schiță un zâmbet.
— Izíl, doar nu-mi spui că vrei să mori.
— Dacă ar exista vreo cale să fiu liber…
— Și nu există? întrebă ea, cu însuflețire. Trebuie să fie ceva pe care poți să-l faci.
Degetele lui tresăriră, jucându-se cu mustața.
— Nu-mi place să mă gândesc la asta, draga mea, dar… există o cale, dacă ai vrea să mă
ajuți. Tu ești singura pe care o cunosc destul de curajoasă și de bună – au!
Mâna îi zbură la ureche și Karou văzu sângele prelingându-se printre degete. Se dădu
înapoi. Razgut îl mușcase.
— O s-o întreb dacă vrea, monstrule! strigă jefuitorul de morminte. Da, ești un monstru!
Nu-mi pasă ce ai fost odată. Acum ești un monstru!
O ciudată încăierare se porni; arăta de parcă bătrânul se lupta cu el însuși. Chelnerul se
apropie grăbit, agitat, iar Karou își împinse scaunul mai înapoi, ca să se ferească de
membrele ce împărțeau pumni, atât vizibile, cât și invizibile.
— Încetează! Încetează! strigă Izíl, cu ochi îngroziți.
Își adună puterile, ridică toiagul și lovi cu putere în umărul lui și în creatura cocoțată
acolo. Lovi încă o dată și încă o dată, aparent pocnindu-se pe sine însuși, apoi scoase un
țipăt și căzu în genunchi. Toiagul îi zbură cât colo și își duse ambele mâini la gât. Sângele îi
îmbiba gulerul djellabei – creatura trebuie să-l fi mușcat din nou. Chinul de pe fața lui era
mai mult decât putea suporta Karou și, fără a se gândi, se lăsă jos lângă el, apucându-l de
cot ca să-l ajute să se ridice.
O greșeală.
Imediat simți ceva pe gâtul ei: o atingere lunecoasă. Se cutremură de scârbă. Era o limbă.
Razgut își obținuse gustarea. Auzi un hălpăit oribil și făcu un salt înapoi, lăsându-l pe
jefuitorul de morminte în genunchi.
Îi era destul. Luă de pe masă caietul de schițe și dinții.
— Stai, te rog, strigă Izíl. Karou, te rog!
Rugămintea lui era atât de disperată, încât ea șovăi. Bâjbâind, el scoase ceva din
buzunar și i-l întinse. Un clește. Arăta ruginit, dar Karou știa că nu era rugină. Cleștele era
unealta meseriei lui și era acoperit cu resturi din gurile morților.
— Te rog, draga mea, zise el. Nu există nimeni altcineva.
Karou înțelese deodată ce voia și făcu un pas îndărăt, șocată.
— Nu, Izíl! Doamne. Răspunsul este nu.
— Un bruxis m-ar salva! Nu mă pot salva singur. Deja l-am cheltuit pe al meu. E nevoie
de încă un bruxis ca să anuleze dorința mea prostească. Ai putea dori tu să se dea jos de pe
mine. Te rog. Te rog!
Un bruxis. Aceasta era singura dorință mai puternică decât un gavriil, iar valoarea sa
negustorească era unică: singura cale prin care-ți puteai procura un bruxis era cu propriii
dinți. Toți, extrași de tine însuți.
Gândul de a-și scoate dinții, unul câte unul, o făcu pe Karou să amețească.
— Nu vorbi prostii, șopti ea, îngrozită și că-i propusese așa ceva.
Dar, la urma urmei, el era nebun, iar în clipa asta fără îndoială arăta nebun sadea.
Se dădu înapoi, luând-o spre ieșire.
— Nu ți-aș fi cerut-o, știi că nu, dar e singura cale!
Karou se îndepărtă grăbită, cu capul în jos, și ar fi continuat să meargă fără să se uite
înapoi, dacă un strigăt n-ar fi izbucnit în urma ei. Țâșnise din haosul pieței Jemaa el-Fna și
imediat acoperise toate celelalte zgomote. Era ca un vaiet dement, ascuțit, înalt, subțire ca
un fir de apă, cum ea nu mai auzise niciodată.
Cu siguranță nu era Izíl.
Nepământean, vaietul crescu mai puternic, tremurat și violent, pentru a se sparge ca un
val și a deveni vorbire – susurată, fără consoane aspre. Modulațiile sugerau cuvinte, dar
limba era străină până și pentru urechile lui Karou, care știa mai mult de douăzeci. Se
întoarse, văzând că și oamenii din jurul ei se întorceau, de asemenea, lungindu-și gâturile,
iar expresiile lor de îngrijorare se transformară în groază când zăriră sursa zgomotului.
Atunci văzu și ea.
Creatura din spinarea lui Izíl nu mai era invizibilă.
14. MORTALA PASĂRE A SUFLETULUI

Dacă limba îi era străină lui Karou, lui Akiva îi era cunoscută.
— Serafime, te văd! răsună vocea. Te cunosc! Frate, frate, mi-am îndeplinit sentința. O
să fac orice! M-am căit, am fost pedepsit destul…
Akiva se uita, neînțelegând nimic, la cel care se materializase în spinarea bătrânului.
Era complet gol, cu un tors umflat și brațe vânoase, înfășurate strâns în jurul gâtului
omului. Picioare nevolnice îi atârnau sub el și capul îi era congestionat și vinețiu, de parcă
s-ar fi umflat cu sânge și stătea gata să pocnească într-o mare explozie. Era hidos. Iar faptul
că vorbea limba serafimului era o ocară.
Completa neverosimilitate a faptului îl țintui câteva clipe în loc pe Akiva, uitându-se
lung, înainte ca uluirea de a-și auzi propria limbă să se transforme în șoc pentru ceea ce i se
spusese.
— Mi-au smuls aripile, fratele meu!
Creatura îl privea pe Akiva. Își desfăcu un braț de pe gâtul omului și îl întinse spre el,
implorând.
— Mi-au strâmbat picioarele ca să fiu nevoit să mă târăsc ca insectele pe pământ! Au
trecut o mie de ani de când am fost surghiunit, o mie de ani de chinuri, dar acum ai venit
tu, ai venit să mă iei acasă!
Acasă?
Nu. Era cu neputință.
Oamenii se retrăseseră la vederea creaturii. Alții se întorseseră, urmând direcția
implorărilor, fixându-și ochii asupra lui Akiva. El deveni conștient de faptul că îl
observaseră și își plimbă ochii peste mulțime. Unii se dădură îndărăt, murmurând rugăciuni.
Și apoi, ochii lui ajunseră să poposească asupra fetei cu păr albastru, aflată la vreo
douăzeci de metri distanță. Ea era o figură calmă, strălucitoare, în harababura creată în jur.
Și ea se uita la el.
•
Se uită drept în ochii încondeiați, puși în evidență pe fața bronzată de soare. Ochii de
culoarea focului, cu o privire ageră ca scânteile care tăiau o brazdă prin aer și îl aprindeau.
Karou simți un șoc – nu doar o tresărire, ci o reacție în lanț care-i străbătu corpul
declanșând un val de adrenalină. Membrele ei primiră impulsul și puterea subitei treziri,
luptă sau fugi, chimic și sălbatic.
Cine? gândi ea, mintea făcând eforturi să prindă din urmă fervoarea din corpul ei.
Și: Ce?
Pentru că era evident că bărbatul care stătea perfect nemișcat în forfota mulțimii nu era
uman. Pulsul i se zbătea în palme și ea strânse pumnii, simțind un vâjâit dezlănțuit în
sângele ei.
Dușman. Dușman. Dușman. Vestea zvâcnea prin ea în ritmul inimii: străinul cu ochii de
foc era dușmanul. Chipul lui – oh, frumusețe, era perfect, era mitic – era absolut impasibil.
Ea era prinsă între impulsul de a fugi și frica de a se întoarce cu spatele la el.
Izíl a fost cel care a repus-o în mișcare.
— Malak! a răcnit el, arătând spre bărbat. Malak!
Înger.
 Înger?
— Te cunosc, pasăre mortală a sufletului! Știu cine ești!
Apoi Izíl se întoarse spre Karou și spuse gâfâind:
— Karou, fiica dorințelor, trebuie să ajungi la Brimstone. Spune-i că serafimii sunt aici.
Au intrat iar. Trebuie să-l previi! Fugi, copilă! Fugi!
Și ea fugi.
Străbătu piața Jemaa el-Fna, unde cei care încercaseră să o șteargă fuseseră împiedicați
de cei atrași de zarvă. Își croi drum cu coatele printre ei, doborî pe cineva, se răsuci pe sub
burta unei cămile și sări peste o cobră încolăcită, care o atacă fulgerător, lipsită de colți și
nepericuloasă. Riscând o privire peste umăr, nu văzu niciun semn de urmărire – nici urmă
de el –, dar se simțea urmărită.
Un fior în extremitățile fiecărui nerv. Corpul ei, alert și vioi. Era vânată, ea era prada și
n-avea nici măcar cuțitul ascuns în gheată, căci nu se gândise c-ar fi avut nevoie de el într-o
vizită la jefuitorul de morminte.
Alergă, părăsind piața pe una dintre numeroasele străduțe care se vărsau în ea ca
afluenții. Lumea din souk se rărise și multe lumini fuseseră stinse, iar ea fugea intrând și
ieșind din petele de întuneric, cu pasul lung, egal și ușor, aproape fără zgomot. Cârmea pe
departe, ca să evite ciocnirile, arunca mereu priviri înapoi, dar nu vedea pe nimeni.
Înger. Cuvântul continua să răsune în mintea ei.
Se apropia de portal – după încă un colț, de-a lungul unei alei care se înfunda, și avea să
fie acolo, dacă reușea să scape până atunci.
Vâjâit pe deasupra capului. Fierbințeală și bătăi de aripi grele.
Pe cer, întunericul era mai dens în locul unde o siluetă acoperea luna. Ceva se repezea
spre Karou cu aripi uriașe, imposibile. Fierbințeală și bătăi de aripi și șuierul aerului tăiat
de o sabie. O sabie. Făcu un salt într-o parte, simți oțelul mușcându-i din umăr și se aruncă
într-o ușă sculptată, sfărâmând-o. Înșfacă o șipcă, o țepușă cu margini zimțate, și se
întoarse să-și înfrunte atacatorul.
El stătea la doar o lungime de om distanță, cu vârful sabiei sprijinit în pământ.
Oh, gândi Karou, uitându-se la el.
Oh.
Într-adevăr, înger.
Stătea drept, arătându-se în toată măreția lui. Lama lungii săbii sclipea alb de la
incandescența aripilor lui – aripi largi, scânteietoare, cu anvergura atât de mare, încât
atingea zidurile de pe ambele laturi ale aleii, fiecare pană fiind ca flacăra smucită de vânt a
unei lumânări.
Ochii aceia.
Privirea lui era ca un fitil aprins, făcând aerul să sfârâie între ei. Era cea mai frumoasă
făptură pe care o văzuse Karou vreodată. Primul ei gând, nepotrivit, dar copleșitor, a fost
să-i memoreze înfățișarea ca să-l poată desena mai târziu.
Al doilea gând a fost că nu avea să mai fie vreun „mai târziu”, pentru că el o va omorî.
O atacă, atât de rapid, încât aripile lăsară dâre albastre de lumină prin aer și, chiar dacă
ea sări din nou într-o parte, imaginea lui învăpăiată i se gravă pe retină. Sabia lui o atinse
din nou, de data asta pe braț, dar ea se răsuci și scăpă de lovitura mortală. Era agilă. Păstra
spațiul deschis în jurul ei; el încerca s-o încolțească, iar ea scăpa din încercuire, grațios,
fluid. Ochii li se întâlniră din nou, iar Karou văzu, dincolo de frumusețea șocantă, în
neomenescul de dedesubt, absoluta absență a îndurării.
O atacă din nou. Oricât de rapidă era Karou, nu putea să evite cu totul sabia lui. O
lovitură țintită spre gâtul ei îi scrijeli, în schimb, omoplatul. Nu simțea nicio durere – asta
avea să vină mai târziu, dacă nu murea până atunci –, ci doar o căldură prelingându-se pe
spate, despre care știa că era sânge. O altă lovitură și pară cu șipca ei, care se făcu surcele,
jumătate fiind retezată, încât rămase în mână cu numai o bucată lungă cât un pumnal, o
ridicolă imitație de armă. Totuși, când îngerul o atacă din nou, ea fentă, se apropie de el și
înfipse țărușul, simțind lemnul nimerind în carne și pătrunzând în ea.
Karou mai înjunghiase oameni înainte și ura asta, senzația înfiorătoare de a străpunge
carne vie. Se dădu înapoi, lăsând arma improvizată în trupul lui. Pe fața lui nu se citi nici
durere, nici surpriză. Era, gândi Karou, când el veni din nou asupra ei, o față moartă. Sau,
mai degrabă, fața vie a unui suflet mort.
Era din cale-afară de înspăimântătoare.
Acum o încolțise și amândoi știau că ea n-avea să mai scape. Își dădea seama vag de
niște exclamații de uimire și de teamă venind de pe alee și de la ferestre, însă toată atenția
ei era concentrată asupra îngerului. Până la urmă, cum adică înger? Ce spusese Izíl?
Serafimii sunt aici.
Mai auzise denumirea aceasta; serafimii erau îngeri de un rang superior, cel puțin
potrivit mitologiei creștine, pentru care Brimstone avea un dispreț categoric, ca pentru
toate religiile, de altfel.
— De-a lungul timpului, oamenii au mai zărit niște lucruri, zisese el. Și le-a fost de-ajuns
ca să inventeze restul. Totul nu e decât o împletitură de basme, ici și colo cu câte un petic
de adevăr.
— Și atunci ce e real? voise ea să știe.
— Ce poți să ucizi sau ce te poate ucide pe tine, aia e real.
După definiția asta, îngerul era destul de real.
El ridică sabia, iar ea doar îl privi, atenția ei fiind atrasă pentru o clipă de liniile negre
tatuate pe degetele lui – îi erau cumva familiare, deși parcă nu, sentimentul dispărând de
îndată ce îl înregistră – și apoi se uită în sus, la ucigașul ei, și se întrebă amorțită de ce.
Părea imposibil ca acesta să fie momentul final al vieții ei. Își lăsă capul într-o parte,
căutând disperată pe chipul lui vreo urmă de… suflet… și atunci – văzu.
El șovăi. Pentru numai o fracțiune de secundă masca îi alunecă, dar Karou văzu un soi de
patos năvalnic apărând la suprafață, un val de sentiment care-i îmblânzi trăsăturile rigide
și ridicol de perfecte. Maxilarul i se descleștă, buzele i se întredeschiseră, fruntea i se
încruntă într-o confuzie de-o clipă.
În același timp, ea deveni conștientă de pulsul din palmele ei care o făcuse să-și strângă
mâinile în pumni de când dăduse cu ochii de el. Încă se zbătea acolo, o forță înăbușită, și
tresări la încredințarea că emana din tatuajele ei. O copleși impulsul neașteptat de a-și
ridica mâinile și, înainte să-și dea seama, o făcu, nu a capitulare, ci cu palmele împinse
înainte, tatuate cu ochii pe care-i purtase toată viața ei fără măcar să știe de ce.
Și ceva se întâmplă.
A fost ca o detonație – o aspirație subită, tot aerul absorbit într-un miez dur și apoi dat
afară. Se petrecuse în liniște, fără lumină – martorii gură-cască n-au observat nimic, doar o
fată care și-a ridicat mâinile –, dar Karou o simțise și, de asemenea, o simțise și îngerul.
Ochii lui se deschiseră larg, recunoscând-o cu o fracțiune înainte de a fi împins înapoi cu o
forță devastatoare, izbit într-un zid de la vreo zece metri în spatele lui. Se lăsă moale la
pământ, cu aripile strâmbe, sabia ducându-se cât colo. Karou sări în picioare.
Îngerul nu mișca.
Se răsuci și o luă la fugă. Orice se întâmplase, în urma acelui lucru se înstăpânise o
tăcere care o urmări. Își putea auzi numai propria respirație, ciudat amplificată, de parcă s-
ar fi aflat într-un tunel. Coti în viteză la capătul aleii, derapând pe călcâie ca să evite un
măgar ce stătea încăpățânat în mijlocul drumului. Vedea portalul, o ușă simplă dintr-un șir
de alte uși de lemn, însă ceva era diferit la ea acum. O mare urmă neagră de mână fusese
imprimată cu foc în lemnul ei.
Karou se aruncă în ușa aceea, bătând frenetic cu pumnii, cum nu mai bătuse niciodată
într-un portal înainte.
— Issa! strigă ea. Dă-mi drumul!
Se scurse un moment lung, cumplit. Karou se uita înapoi peste umăr, când în sfârșit ușa
se deschise.
Dădu să se repeadă înăuntru, dar scoase un strigăt gâtuit. Nu era Issa sau vestibulul, ci o
femeie marocană cu o mătură. Oh, nu. Ochii femeii se îngustară și deschise gura s-o certe,
dar Karou n-o așteptă. O îmbrânci la loc în casă și închise ușa cu putere, rămânând afară,
înnebunită, bătu din nou.
— Issa!
O auzea pe femeie strigând și o simțea încercând să împingă ușa ca să o deschidă. Dacă
era deschisă, magia portalului nu se putea conecta. Urlă, în arabă:
— Pleacă de lângă ușă!
Se uită din nou peste umăr. Era o agitație pe stradă, brațele fluturau, oamenii strigau.
Măgarul stătea impasibil. Niciun înger. Oare îl omorâse? Nu. Indiferent ce se întâmplase,
știa că el nu murise. Avea să vină după ea.
Bubui din nou în ușă.
— Issa, Brimstone, vă rog!
Nimic decât arabă furioasă. Karou ținea ușa cu piciorul și continua să bată cu pumnii.
— Issa! O să mă ucidă! Issa! Dă-mi drumul!
De ce dura atât? Secundele atârnau ca firțigeii pe sfoară, dispărând una după alta. Ușa
încă mai zvâcnea împotriva piciorului ei, cineva încercând s-o deschidă cu forța – să fi fost
Issa? –, și atunci simți un curent de aer fierbinte în ceafă. De data asta nu ezită, ci se
întoarse, sprijinindu-se cu spatele de ușă ca s-o țină închisă și își ridică mâinile, de parcă ar
fi vrut ca tatuajele ei să vadă. N-a mai fost o detonație, ci numai un pârâit de energie, care
îi zbârli părul în cap ca pe șerpii Meduzei.
Îngerul se apropia hotărât, cu capul plecat, uitându-se aprig la ea. Nu se mișca ușor, ci de
parcă ar fi înaintat contra unui vânt puternic. Puterea necunoscută din tatuajele lui Karou,
care îl aruncase în zid, îl împiedica acum, dar nu-l oprea. Mâinile lui erau strânse în pumni
pe lângă corp, iar fața îi era feroce, pregătită să îndure durerea.
Se opri la câțiva pași depărtare și se uită la ea, privind-o cu adevărat, ochii lui
nemaifiind morți, ci studiindu-i chipul și gâtul, alunecând spre cele două hamse și din nou
spre fața ei. Înainte și înapoi, de parcă ar fi fost ceva ce nu se potrivea.
— Cine ești tu? întrebă el, iar ea aproape că nu recunoscu limba în care îi vorbi drept
aceea a himerelor, căci suna atât de blând în gura lui.
Cine era ea?
 — Tu de regulă nu afli asta înainte să încerci să omori pe cineva?
În spatele ei, o nouă presiune în ușă. Dacă nu era Issa, o încurcase.
Îngerul mai făcu un pas, iar Karou se dădu la o parte, lăsând ușa să se deschidă brusc.
— Karou!
Vocea Issei, ascuțită.
Se întoarse și sări prin portal, trăgând ușa în urma ei.
•
Akiva făcu un salt după ea și o deschise din nou, numai pentru a se trezi față în față cu o
femeie urlând, care se făcu albă ca varul și scăpă mătura la picioarele lui.
Fata plecase deja.
Rămase pe loc o clipă, cu totul neatent la nebunia din jurul său. Gândurile îi goneau cu
repeziciune prin minte. Fata avea să-l prevină pe Brimstone. Ar fi trebuit s-o oprească, ar fi
putut s-o ucidă cu ușurință. În loc de asta, o lovise fără convingere, dându-i timp să se
ferească și să dispară. De ce?
Era simplu. Voise să se uite la ea.
Prostul.
Și ce, mă rog, văzuse sau crezuse că vede? Niște frânturi dintr-un trecut ce n-ar fi putut
niciodată să se întoarcă – spectrul unei fete care îl învățase îndurarea, demult, doar pentru
a-și găsi o soartă care-i ștersese toate învățăturile ei de blândețe? Ar fi crezut că toate
scânteile de milă erau acum moarte în el, dar nu fusese în stare s-o ucidă pe fată. Și, apoi,
neprevăzutul: hamsele.
O ființă omenească însemnată cu ochii diavolului! De ce?
Exista un singur răspuns posibil, pe cât de limpede, pe atât de tulburător.
Fata nu era, de fapt, ființă omenească.
15. CEALALTĂ UȘĂ

În vestibul, Karou căzu în genunchi. Răsuflând anevoie, se sprijini de corpul de șarpe

unduitor al Issei.
— Karou!
Issa o prinse într-o îmbrățișare ce le lăsă pe amândouă pline de sânge.
— Ce s-a întâmplat? Cine ți-a făcut asta?
— Nu l-ai văzut? întrebă Karou, stupefiată.
— Pe cine să văd?
— Îngerul…
Reacția Issei a fost instantanee. Se cabră ca un șarpe gata să lovească și șuieră: — Înger?
Toți șerpii ei – din păr, din jurul taliei și de pe umeri – se zbârliră odată cu ea, sâsâind.
Karou strigă de durere, mișcarea subită zgândărindu-i rănile.
— Oh, vai de mine, scumpa mea copilă. Iartă-mă.
Issa se îmblânzi din nou, legănând-o în brațe pe Karou ca pe un copil.
— Ce vrei să spui cu înger? Cu siguranță nu…
Karou clipi des, privind-o. Umbrele îi închideau câmpul vederii.
— De ce n-a vrut să mă ucidă?
— Iubito, iubito, se agită Issa.
Îi scoase lui Karou paltonul sfâșiat de sabie și fularul ca să-i vadă rănile, dar sângele se
îngroșase și curgea încă abundent, iar lumina din vestibul era săracă.
— Ce mult sânge!
Karou simți că zidurile se clătinau încet în semicerc pe lângă ea. Aștepta să se desferece
ușa interioară, dar aceasta nu se clinti.
— N-am putea intra? întrebă cu voce slabă. Vreau la Brimstone.
Își aminti cum o ridicase el de jos și o ținuse în brațe, când venise sângerând din Sankt
Petersburg. Cum simțise o încredere nezdruncinată și multă liniște, știind că el avea s-o facă
bine. Și o făcuse bine, și avea s-o mai facă o dată…
Issa strânse ghem fularul plin de sânge al lui Karou și încercă să-i oprească sângele cu el.
— Nu e aici în clipa asta, dulce copilă.
— Unde e?
— Îmm… nu poate fi deranjat.
Karou scânci. Îl voia pe Brimstone. Avea nevoie de el.
— Deranjează-l.
Apoi simți cum se moleșește, începând să alunece.
Cădea.
Vocea Issei, foarte departe.
Și apoi nimic.
Din când în când, imagini pâlpâitoare, ca dintr-un film prost montat: ochii Issei și ai lui
Yasri, privind-o de aproape, neliniștiți. Mâini grijulii, apă rece. Vise: Izíl și creatura din
spinarea lui, cu fața aceea umflată, de culoarea violet-cafenie a fructelor bătute, și îngerul
uitându-se drept la Karou, de parc-ar fi putut să-i dea foc cu ochii lui.
Vocea Issei, reținută și secretoasă: — Ce poate însemna asta, că sunt în lumea
oamenilor?
 Yasri:
— Probabil au găsit o cale să se întoarcă. Le-a luat destul de mult, cu toată părerea bună
pe care o au despre ei înșiși.
Asta nu mai făcea parte din vis. Karou își recăpătase cunoștința ca înotând spre un țărm
îndepărtat – cu mult efort – și stătu fără să zică nimic, ascultând. Era întinsă în patul ei din
copilărie, în partea din spate a dughenei; o știa și fără să deschidă ochii. Rănile o usturau,
iar mirosul de alifie tămăduitoare se simțea puternic în aer. Cele două himere stăteau la
capătul culoarului dintre rafturile de cărți, șoptind.
— Dar de ce s-o atace pe Karou? șuieră Issa.
Yasri:
— Doar nu crezi…? N-ar fi putut să știe despre ea.
Issa:
— Bineînțeles că nu. Nu spune prostii.
— Nu, nu, bineînțeles că nu.
Yasri oftă.
— Oh, mi-aș dori să se întoarcă Brimstone. Crezi c-ar trebui să mergem să-l chemăm?
— Știi că nu poate fi întrerupt. Dar n-ar trebui să mai dureze mult.
— Nu.
După o pauză, Issa remarcă:
— O să fie foarte mânios.
— Da, încuviință Yasri, cu un tremur de frică în voce. Oh, da.
Karou le simți pe cele două himere uitându-se la ea și încercă să pară inconștientă, ceea
ce nu era prea greu. Se simțea inertă, iar durerea înflorea în pieptul ei, în brațe și pe
claviculă. Tăieturi de sabie care să le țină companie urmelor de gloanțe. Îi era sete și știa că
n-ar trebui decât să murmure pentru ca Yasri să dea fuga la ea cu apă și o mângâiere, dar
păstră tăcerea. Erau atât de multe la care trebuia să se gândească.
Yasri spusese: „N-ar fi putut să știe despre ea”.
Ce să știe?
Era înnebunitor, cu secretele astea. Îi venea să se ridice în capul oaselor și să țipe: „Cine
sunt eu?”, dar se abținu. Se prefăcu adormită, pentru că mai era un gând care nu-i dădea
pace.
Brimstone nu era aici.
El era întotdeauna aici. Niciodată nu i se dăduse voie să intre în dugheană în absența lui
și numai circumstanțele extraordinare ale rănirii ei mortale erau responsabile pentru
această excepție.
Această ocazie.
Karou așteptă până le auzi pe Issa și pe Yasri îndepărtându-se, privind printre gene ca să
fie sigură că plecaseră. Știa că, de îndată ce și-ar fi mișcat corpul ca să se ridice, arcurile
patului aveau să scârțâie și s-o dea de gol, așa că întinse mâna după șiragul ei de firțigei de
la încheietură.
Încă o întrebuințare de folos pentru niște dorințe aproape fără folos: să facă arcurile
patului să nu scoată niciun sunet.
Se ridică în capul oaselor și se strădui să-și țină echilibrul, cu capul învârtindu-se, rănile
usturând, fără să facă zgomot. Yasri și Issa îi scoseseră cizmele din picioare, deopotrivă cu
paltonul și puloverul, astfel încât acum avea numai bandajele, o cămașă de corp mânjită de
sânge și jeanșii. Merse desculță pe după două dulapuri și pe sub șiragurile atârnate cu dinți
de cămilă și de girafă, apoi făcu o pauză, ciuli urechea și aruncă o privire în dugheană.
Masa lui Brimstone era în întuneric, la fel ca a lui Twiga, fără niciun felinar aprins care
să atragă moliile-colibri. Issa și Yasri erau în bucătărie, nu se vedeau, iar întreaga dugheană
era cufundată în penumbră, ceea ce făcea ușa să iasă cu atât mai mult în evidență, un fir
subțire de lumină trădându-i conturul.
Pentru prima oară în viața lui Karou, era întredeschisă.
Cu inima bătându-i de emoție, se apropie. Se opri doar pentru o clipă, cu mâna pe
clanță, apoi împinse ușa puțin mai mult, ca să se poată uita dincolo.
16. CĂZUT

Akiva îl găsi pe Izíl ascunzându-se după un morman de gunoi din Jemaa el-Fna, având în
continuare creatura în spinarea lui. Un semicerc de oameni speriați se strânseseră în jurul
lor, amenințători, dar când Akiva ateriză din cer într-o explozie de scântei, fugiră în toate
direcțiile, guițând ca porcii bătuți.
Creatura întinse mâna spre Akiva.
— Frate, se tângui el. Știam c-o să te întorci după mine.
Akiva își încleștă maxilarul. Se sili să se uite la creatură. Buhăită cum era fața sa,
trăsăturile încă mai păstrau un ecou al frumuseții de odinioară: ochii migdalați, nasul fin,
cu punte înaltă, și buze senzuale, care păreau perverse pe o față atât de diformă. Dar cheia
adevăratei naturi a creaturii era în spatele lui. De la omoplați îi ieșeau cioturile
încheieturilor aripilor rupte.
Incredibil, creatura aceasta era un serafim. Nu putea fi decât unul dintre Cei Căzuți.
Akiva cunoștea povestea ca pe o legendă și nu se întrebase niciodată dacă era sau nu
adevărată, nu până în clipa asta, când avea în față dovada: că existau serafimi, exilați într-
o epocă anterioară pentru trădare și colaborare cu vrăjmașul, surghiuniți pentru vecie în
lumea oamenilor. Ei bine, el era unul dintre aceia și, într-adevăr, căzuse departe de ceea ce
fusese odinioară. Timpul îi gârbovise spinarea, iar carnea lui, mult întinsă, părea să se
agațe de fiecare colț al vertebrelor. Picioarele îi atârnau inerte – asta nu mai era opera
timpului, ci a violenței. Îi fuseseră fărâmate cu intenționată cruzime, ca să nu mai meargă
niciodată. De parcă nu fusese o pedeapsă destul de mare că îi smulseseră aripile – nici
măcar amputate, ci smulse –, îi distruseseră și picioarele, lăsându-l o vietate târâtoare pe
fața unei lumi străine.
O mie de ani trăise astfel și era copleșit de bucurie să-l vadă pe Akiva.
Izíl nu era bucuros. Se pitea după grămada împuțită de gunoi, mai înfricoșat de Akiva
decât fusese de furia mulțimii. În timp ce Razgut bolborosea „Fratele meu, fratele meu!”,
într-o psalmodiere extatică, bătrânul tremura ca apucat de friguri și încerca să se dea
înapoi, dar nu mai avea unde să se retragă.
Akiva se înălța în fața lui, strălucirea aripilor lui descoperite de sub iluzia magică
luminând scena ca ziua.
Razgut întinse mâna cu dor spre Akiva:
— Sentința mea s-a sfârșit și tu ai venit să mă iei înapoi. Așa e, nu, fratele meu? O să mă
duci acasă și o să mă faci întreg la loc, ca să pot merge. Ca să pot zbura…
— Venirea mea n-are nicio legătură cu tine, îl întrerupse Akiva.
— Ce… ce vrei? gâjâi Izíl în limba serafimilor, pe care o învățase de la Razgut.
— Fata, zise Akiva. Vreau să-mi spui despre fată.
17. O LUME APARTE

În capătul îndepărtat, dincolo de ușa misterioasă, Karou descoperi un culoar de piatră

neagră, mohorâtă. Scoțând capul, văzu că holul continua vreo trei metri, după care cotea
spre nu știa ce. Chiar înainte de colț, exista o fereastră – o nișă îngustă, zăbrelită, la un
unghi care nu-i permitea să vadă prin ea din locul de unde se afla. O lumină albă se revărsa
înăuntru, desenând dreptunghiuri pe podea. Lumina lunii, gândi Karou și se întrebă ce
peisaj ar vedea, dacă s-ar strecura până acolo și ar privi afară. Unde ducea locul ăsta?
Oare, la fel ca și ușa din față a dughenei, aceasta se deschidea spre o multitudine de orașe
sau era cu totul altceva, vreun adânc al acelui Altundeva al lui Brimstone pe care ea nici nu
și-l putea imagina? Câțiva pași și ar putea afla. Dar, oare, să îndrăznească?
Ascultă încordată. Auzea sunete, dar păreau să fie îndepărtate, ecouri de strigăte în
noapte. Culoarul, în schimb, era liniștit.
Așa că îndrăzni. Se strecură afară. Păși rapid, fără zgomot, pe vârfurile picioarelor
desculțe, până ajunse în fața ferestrei. Se uită printre gratiile groase de fier. Privi.
Mușchii feței sale, crispați de încordare, se destinseră brusc odată cu admirația ce-o
cuprinse, rămânând pur și simplu cu gura căscată. Trecu o secundă până să-și dea seama și
închise gura iute, tresărind când clănțănitul dinților ei răsună puternic în liniștea din jur. Se
aplecă să cerceteze scena dinaintea ochilor ei și dedesubt.
Oriunde ar fi fost acest loc, era sigură de un lucru: nu era lumea ei.
Pe cer erau două luni. Asta era prima deosebire. Două luni. Niciuna nu era plină. O lună
era o jumătate de disc strălucitoare, mult deasupra capului, cealaltă, o seceră palidă, abia
înălțată cât să lumineze un pisc de munte. Cât despre peisajul pe care îl dezvăluiau, văzu că
era într-o vastă fortăreață. Ziduri de apărare imense, întărite, se îmbinau în bastioane
hexagonale; un întreg oraș se întindea între ziduri, iar turnuri crenelate – probabil ca acela
din care spiona acum Karou – se ridicau deasupra celorlalte clădiri, cu siluete de străjeri
mărșăluind pe creste. Lăsând la o parte cele două luni, ar fi putut fi o cetate întărită a unei
Europe din timpuri îndepărtate.
Gratiile erau cele care o făceau cu totul deosebită.
În mod extraordinar, cetatea era închisă pe deasupra cu gratii de fier. Nu mai văzuse
niciodată așa ceva. Se arcuiau peste întreg locul, de la un zid cu taluz de pământ bătătorit
la celălalt, negre-cărbune și urâte, cuprinzând până și turnurile. O cercetare rapidă și își
dădu seama că nu existau deschideri; gratiile erau la distanțe mici una de cealaltă, cât
niciun corp să nu se poată strecura printre ele. Străzile și piețele cetății erau în întregime
acoperite, închise ca într-o cușcă, iar lumina lunilor arunca umbre în zigzag peste toate
lucrurile.
Despre ce era vorba? Oare gratiile erau menite să țină ceva înăuntru sau în afară?
Și atunci Karou zări o siluetă înaripată coborându-se în picaj din înaltul cerului și tresări,
crezând că primise răspunsul. Un înger, un serafim – acesta a fost cel dintâi gând al ei, și
inima i-o luase la galop, iar rănile îi zvâcniseră. Dar nu era. Făptura trecu pe deasupra
capului ei și dispăru, iar ea văzu limpede că avea forma unui animal – un soi de cerb cu
aripi. O himeră? Întotdeauna bănuise că trebuia să fie mai multe, deși ea nu cunoscuse
decât patru, care nu i-ar fi spus niciodată dacă mai existau și altele.
Acum se gândi că toată cetatea era probabil locuită de himere și că, dincolo de zidurile
sale, se întindea o lume întreagă, o lume cu două luni, locuită de asemenea de himere, și a
fost nevoie să se prindă cu mâinile de gratii ca să rămână în picioare, în timp ce universul
părea să tremure și să se extindă în jurul ei.
Era o altă lume.
Altă lume.
Dintre toate fanteziile pe care și le construise în minte despre a doua ușă, niciodată nu-și
imaginase asta: o lume aparte, cu munții, continentele și lunile ei proprii. Era deja amețită
de la pierderea de sânge, iar revelația o făcu să se clatine, încât trebui să se țină strâns de
gratii.
Și în clipa aceea auzi vocile. Aproape. Și atât de familiare. Le ascultase murmurele toată
viața ei, când capetele lor se aplecau unul spre altul, tăinuind despre dinți. Erau Brimstone
și Twiga și veneau de după colț.
— Ondine l-a adus pe Thiago, zicea Twiga.
— Prostul, șopti Brimstone. Chiar crede că armatele își pot permite pierderea lui în
vremuri ca astea? De câte ori trebuie să-i spun că un general nu luptă pe front?
— Din cauza ta nu știe ce e frica, zise Twiga, la care Brimstone doar pufni, iar pufnetul
acela răsună periculos de aproape.
Karou intră în panică. Ochii ei se îndreptară iute spre ușa pe care venise. Se îndoia că
putea ajunge la timp. În loc de asta, se înghesui în nișa ferestrei și stătu neclintită ca piatra.
Trecură pe lângă ea, destul de aproape cât să o atingă. Karou se temu că aveau să intre
în dugheană și să închidă ușa în urma lor, lăsând-o captivă în locul acesta ciudat. Era gata
să strige după ei, ca să-i oprească, dar ei trecură de ușă. Panica i se domoli. În urma panicii,
alt sentiment luă foc: mânia.
Mânia pentru atâția ani de secrete, de parcă ea n-ar fi fost demnă de încredere nici
pentru cele mai simple detalii ale propriei existențe. Mânia îi dădu curaj și se hotărî să afle
mai multe – cât de multe ar fi putut, dacă tot ajunsese aici. O șansă ca aceasta, bănui ea, n-
avea să se mai ivească niciodată. Așadar, când Brimstone și Twiga cotiră pe niște scări, se
luă după ei.
Erau scările turnului, spiralând abrupt în jos. Coborârea răsucită o ameți pe Karou: o
treaptă, o întoarcere, o treaptă, o întoarcere, până când i se păru că era prinsă într-un
purgatoriu de trepte care avea să nu se mai sfârșească niciodată. O vreme a mai dat de
ferestre înguste ca niște fante, dar pe urmă și acelea au dispărut. Aerul devenise mai rece și
mai neclintit, iar Karou avea impresia că ar fi sub pământ. Îi auzea pe Twiga și pe
Brimstone în reprize scurte, fără a mai putea să înțeleagă conversația lor.
Twiga:
— O s-avem nevoie de mai multă tămâie, curând.
Brimstone:
— O să avem nevoie de toate. N-a mai fost un atac ca ăsta de zeci de ani.
— Crezi că țin orașul sub observație?
— Când n-au făcut-o?
— Cât timp? întrebă Twiga, cu glas tremurat. Cât timp îi putem ține la distanță?
Brimstone:
— Nu știu.
Și tocmai când Karou credea că nu mai rezistă la încă o întoarcere, ajunse la ultima
treaptă. Aici, lucrurile deveniră interesante.
 Cu adevărat interesante.
De la scară se deschidea o sală vastă, cu ecou. Karou trebui să rămână la adăpost, ca să
se asigure că Brimstone și Twiga își continuă drumul, dar când le auzi vocile îndepărtându-
se, dizolvate în imensitatea spațiului care le înghițea, se furișă după ei.
Părea că se aflau într-o catedrală – asta dacă pământul ar fi să viseze o catedrală care să
ia ființă în mii de ani în care apa să se prelingă prin piatră. Era o cavernă naturală uriașă,
al cărei plafon se înălța într-un arc gotic aproape perfect. Stalagmite vechi cât lumea
fuseseră sculptate în pilaștri de forma unor animale sălbatice, iar candelabrele atârnau atât
de sus, încât păreau roiuri de stele. În aer se simțea un miros greu de ierburi și de pucioasă,
iar fumul șerpuia printre stâlpi, destrămat în fuioare de brize venite prin deschizături
nevăzute în pereții cavernei.
Și, departe, dincolo de toate acestea, în locul spre care se îndreptau Brimstone și Twiga,
de-a lungul navei catedralei, nu erau strane de rugăciune, ci mese – mese de piatră, uriașe
cât menhirele, atât de mari, încât probabil fusese nevoie de elefanți să le aducă până aici.
Într-adevăr, erau destul de masive pentru ca un elefant să poată sta culcat pe ele, iar unul
chiar făcuse asta.
Un elefant stătea întins pe o masă.
Sau… nu. Nu era un elefant. Cu gheare la picioare și un cap de coșmar, al unui urs
grizzly fioros, cu colți uriași, era altceva. O himeră.
Și era moartă.
Pe fiecare dintre mese zăcea o himeră și erau zeci. Zeci. Privirea lui Karou trecea rapid,
rătăcită, de la o masă la alta. Nu existau două himere moarte asemănătoare. Majoritatea
aveau câte o trăsătură umană, capul sau torsul, fără a fi în întregime omenești. Colo, o
gorilă cu coamă de leu; dincolo, o creatură ca o iguană, atât de mare, că n-ai fi putut s-o
numești decât dragon; mai încolo, un cap de jaguar pe corpul nud al unei femei.
Brimstone și Twiga umblau printre mese, atingând și examinând himerele. Zăboviră cel
mai mult în dreptul unui bărbat.
Și el era dezbrăcat. Era ceea ce Karou și Zuzana ar fi numit, cu zâmbete infatuate de
cunoscătoare, un „specimen fizic”. De la umerii masivi, pe corpul care i se îngusta spre
șolduri, cu abdomenul reliefat, toți mușchii pe care Karou îi putea identifica de la atelierele
de desen după model viu erau robuști și proeminenți. Pe pieptul solid avea un puf de păr
alb, pur. Și părul de pe cap era alb, lung și mătăsos, întins pe masa de piatră.
Fumul de tămâie plutea mai gros în jurul lui. Venea dintr-un soi de lanternă de argint
frumos ornată, suspendată de un cârlig deasupra capului său, răspândind un șuvoi constant.
O cădelniță, gândi Karou, ca acelea legănate la mesa catolică. Brimstone puse o mână pe
pieptul mortului, ținând-o așa un moment, un gest pe care Karou nu-l putu descifra.
Dragoste? Tristețe? Când el și Twiga porniră din nou și se făcură nevăzuți în zidul de beznă
ce se înălța în capătul celălalt al navei, ea se strecură afară din ascunziș și se duse la masă.
Odată ajunsă lângă mort, văzu că părul lui alb era discordant. Bărbatul era tânăr, pe
față nu avea niciun rid. Era foarte frumos, deși lipsit de expresie și cerat de moarte, și părea
nu întrutotul real.
De asemenea, nu era întrutotul uman, deși era mai aproape de om decât cele mai multe
dintre himerele de aici. Carnea și musculatura picioarelor lui se transformau pe la
jumătatea coapsei, devenind coapsele cu blană albă ale unui lup, picioarele lungi cu
genunchii canini întorși invers și ghearele negre. Și mâinile, observă ea, îi erau hibride: late
și îmblănite ca labele, cu degete de om care se ascuțeau în gheare. Palmele stăteau în sus,
parcă dinadins aranjate astfel, și de aceea Karou văzu ce era tatuat pe pielea lor.
În mijlocul fiecărei palme avea câte un ochi – exact ca tatuajele ei.
Se dădu șocată înapoi.
Asta era ceva. Ceva crucial, ceva cheie, dar ce însemna? Se întoarse spre masa de alături,
unde zăcea creatura cu coamă de leu. Mâinile lui erau simiene, carnea neagră, dar tot putu
zări hamsele pe ele.
Se duse la masa următoare, și la următoarea. Până și creatura-elefant: tălpile de mamut
ale picioarelor din față erau tatuate. Fiecare dintre creaturile astea moarte purta hamse,
întocmai ca ea. Gândurile i se ciocneau în cap, la fel cum inima îi izbea în piept. Ce se
întâmpla? Aici erau zeci de himere, toate moarte și dezbrăcate – fără vreo rană vizibilă,
remarcă ea –, întinse pe niște lespezi reci ale unei catedrale subterane. Hamsele ei o legau
de ele într-un fel, dar nu-și putea închipui cum.
Se întoarse iarăși la prima masă, la bărbatul cu părul alb, și se aplecă deasupra lui. Era
conștientă de fumul aromat dinspre cădelniță și avu un moment de spaimă când își dădu
seama că propriul păr avea să se îmbibe cu acest miros și s-o dea de gol la Yasri și Issa,
când se va furișa înapoi în dugheană. Dugheana. La gândul că va trebui să urce
interminabila scară în spirală îi venea să se așeze pe jos, ghemuită în poziție fetală. Rănile
îi zvâcneau ascuțit. Sângele trecuse prin bandaje, iar efectul alifiei lui Yasri dispăruse.
Suferea.
Dar… locul acesta. Morții aceștia. Cu mintea încețoșată, Karou simțea misterul
disproporționat. Mâna bărbatului cu părul alb zăcea chiar înaintea ei, hamsa lui atrăgându-
i insistent privirile. O puse pe a ei alături, ca să compare desenele, dar a lui stătea în umbra
corpului său, așa că o luă și o ridică la lumină.
Tatuajele erau identice. Văzu asta, în timp ce mintea ei prelucra altceva, un prea lent
avertisment dinspre simțurile ei amorțite.
Mâna lui, mâna lui de mort… era caldă.
Nu era de mort.
El nu era mort.
O mișcare ca plesnetul de bici și el se ridică în capul oaselor, rotindu-se pe genunchi.
Mâna lui, care zăcuse inertă în ale ei, o prinse de gât și-o ridică de la pământ, trântind-o pe
masa de piatră. Capul ei. Izbit de piatră. Vederea i se încețoșă. Când se limpezi la loc, el era
deasupra ei, cu ochii palizi ca gheața, cu colții dezveliți. Ea nu putea respira. Mâna lui încă
o strângea de gât. Karou trase de mâna atacatorului, se zbătu să-l dea jos, izbuti să-și aducă
genunchii între ei doi și lovi.
Strânsoarea lui slăbi, iar ea horcăi respirând o dată și încercă să țipe, dar el era din nou
peste ea, greu, și gol, și feroce, iar ea luptă cu toată energia, luptă cu o sălbăticie care-i
rostogoli peste marginea mesei, pe podea. Era o încăierare haotică, loviturile curgeau de
ambele părți, și membrele goale erau atât de puternice, încât Karou nu se putea elibera. El
stătea din nou peste ea, călare peste picioarele ei, uitându-se fix, și un soi de transă a
nebuniei păru să se destrame din ochii lui. Buzele lui se relaxară și își reluă înfățișarea
umană, aproape umană, și frumoasă, dar în continuare înfiorătoare și… confuză.
O apucă de încheieturi, o sili să-și deschidă palmele ca să-i vadă hamsele, apoi se uită
atent la fața ei. Privirea lui o cercetă în întregime, încât ea se simți cea goală, apoi scoase
un mârâit gros, care îi trimise lui Karou fiori pe șira spinării.
 — Cine ești tu?
Nu putea răspunde. Inima îi bătea înnebunită. Rănile îi luaseră foc. Și, ca de obicei, nu
avea niciun răspuns.
— Cine ești tu?
O săltă de la podea și o trânti din nou cu spatele pe masă, urcând peste ea. Mișcările lui
erau fluide, animalice, colții destul de ascuțiți să-i sfâșie gâtul și, dintr-odată, Karou văzu
cum avea să se încheie încălcarea interdicției sale de a trece dincolo de ușa cealaltă: într-o
baltă de sânge. Își recăpătă suflul.
Și țipă.
18. SĂ NU TE LUPȚI CU MONȘTRII

— Fata? Izíl privi pieziș spre Akiva. Adică… te referi la Karou?

Karou? Akiva cunoștea acest cuvânt. Însemna speranță, în limba vrăjmașului. Deci nu
doar că avea hamse, dar mai avea și un nume de himeră.
— Cine e? întrebă el.
Deși evident îngrozit, bătrânul se ridică un pic mai drept.
— De ce vrei să știi, îngere?
— Eu pun întrebările, zise Akiva. Și-ți sugerez să răspunzi.
Se grăbea să termine cu asta și să se întoarcă la ai lui, dar ura să plece cu acest mister
nerezolvat. Dacă nu afla acum cine era fata, n-avea să mai știe niciodată.
Dornic să-i fie de ajutor, Razgut îl informă:
— Are gust de nectar și de sare. Nectar, sare și mere. Polen, stele și răscruci cerești. Are
gust de basm. Fecioara lebădă la miezul nopții. Smântână pe vârful limbii unei vulpi. Are
gust de speranță.
Akiva rămăsese cu fața împietrită, irațional de tulburat la gândul că oroarea asta o
gustase pe fată. Așteptă până când bolboroselile lui Razgut se sfârșiră, apoi spuse, cu voce
joasă: — N-am întrebat ce gust are. Am întrebat cine este.
Izíl ridică din umeri, fluturând din mâini într-un efort de nonșalanță.
— Doar o fată. Desenează. Se poartă drăguț cu mine. Ce să-ți spun mai mult?
Glasul îi era nesincer și Akiva își dădu seama că bătrânul credea c-o putea proteja. Nobil
din partea lui, dar și de tot râsul. Neavând timp de pierdut, se hotărî să aplice o metodă
mai drastică. Îl înșfacă pe Izíl de pieptarul cămășii și pe Razgut de unul dintre cioturile lui
de oase rupte și își luă zborul cu amândoi, cărând greutatea lor însumată ca pe nimic.
Din câteva bătăi de aripi, tot Marrakech-ul se văzu sclipind sub ei. Izíl țipa, cu ochii
închiși, dar Razgut tăcea, fața lui afișând un asemenea dor de negrăit, încât mila îi
străpunse inima lui Akiva ca o așchie – mult mai dureros, într-adevăr, decât țandăra de
lemn cu care îl înjunghiase Karou. Asta îl surprinse. De-a lungul anilor, învățase să nu mai
aibă emoții și trăise atât de mult în indiferență, încât crezuse că mila și îndurarea muriseră
în el, dar în seara asta simțise săgetările surde ale amândurora.
Spiralând încet în jos, ca o pasăre de pradă, îi plantă pe cei doi pe vârful cupolei celui
mai înalt minaret din oraș. Ei căutară să se țină și nu reușiră, alunecară pe suprafața
lucioasă, pipăind înnebuniți după vreun sprijin cât de mic pentru mâini și picioare, iar în
final rămaseră proptiți de un parapet scund, decorativ, tot ce-i mai ținea să nu cadă în gol
câteva zeci de metri, din vârful acoperișului moscheii până jos.
Fața lui Izíl era cenușie, respirația gâfâită. Când Razgut se mișcă, urcându-se la loc în
spinarea bătrânului, se clătinară amândoi periculos, aproape de margine. Izíl slobozi un
șuvoi de porunci să stea lipit, să nu se miște, să se țină de ceva.
Akiva stătea în picioare, mai sus de ei. În spatele lui, crestele zimțate ale munților Atlas
străluceau în lumina lunii. Palele de vânt îi înfoiau penele-flăcări ce-i alcătuiau aripile,
făcându-le să pâlpâie, iar ochii lui mocneau ca tăciunii.
— Acum, dacă vrei să trăiești, spune-mi ce vreau să știu. Cine e fata?
Izíl, cu o privire înnebunită de groază peste marginea acoperișului, răspunse dintr-o
suflare: — Nu reprezintă nimic pentru tine, e nevinovată…
 — Nevinovată? Are hamse, face trafic de dinți pentru vrăjitorul diavol. Mie nu mi se pare
nevinovată.
— Tu nu știi. Chiar e nevinovată. Face comisioane pentru el. Atâta tot.
Oare numai atât era, un soi de slujnică? Dar asta nu explica hamsele.
— De ce ea?
— Ea e fiica adoptivă a Neguțătorului-de-dorințe. A crescut-o de când s-a născut.
Akiva cugetă.
— Și de unde a venit?
Îngenunche ca să-și apropie fața de a lui Izíl. I se părea foarte important să știe.
— Nu știu. Nu știu! Într-o zi am văzut-o acolo, legănată în brațele lui, iar după aceea a
fost mereu acolo, fără explicații. Crezi că Brimstone îmi spune mie ce și cum? Dacă ar fi
făcut-o, poate aș fi fost încă om în loc de catâr!
Făcu semn spre Razgut și se porni să râdă ca un descreierat.
— „Ai grijă ce-ți dorești”, mi-a zis Brimstone, dar eu n-am ascultat și uită-te la mine
acum!
Lacrimile îi curgeau pe la colțurile încrețite ale ochilor, iar el râdea și râdea.
Akiva stătea nemișcat. Necazul era că îl credea pe cocoșat. De ce le-ar fi spus Brimstone
servitorilor săi umani ceva, mai ales neghiobilor smintiți ca ăsta? Dar dacă Izíl nu știa, ce
speranțe mai erau pentru Akiva să afle? Bătrânul era singura lui legătură și deja trăsese
prea mult de timp.
— Atunci spune-mi unde s-o găsesc, îi ceru el. Era prietenoasă față de tine. Cu siguranță
știi unde locuiește.
Jalea sclipi în ochii bătrânului.
— Nu pot să-ți spun asta. Dar… dar… dar pot să-ți spun alte lucruri. Lucruri secrete!
Despre cei din neamul tău. Mulțumită lui Razgut, știu mult mai multe despre serafimi decât
despre himere.
Se tocmea, nădăjduind încă s-o protejeze pe Karou. Akiva zise:
— Îți închipui c-ai putea să-mi dezvălui tu ceva despre neamul meu?
— Poveștile lui Razgut…
— Cuvântul unui Căzut. Ți-a mărturisit vreodată de ce a fost surghiunit?
— Oh, eu știu de ce, zise Izíl. Mă întreb dacă tu știi.
— Îmi cunosc istoria.
Izíl râse. Un obraz era lipit de cupola minaretului, iar râsul îi ieși ca un horcăit.
— Ca mucegaiul pe cărți, așa cresc miturile pe istorie. Poate ar trebui să întrebi pe
cineva care a fost acolo, cu atâtea secole în urmă. Poate ar trebui să-l întrebi pe Razgut.
Akiva aruncă o privire glacială spre Razgut, care tremura și își șoptea la nesfârșit
refrenul: — Ia-mă acasă, te rog, frate, ia-mă acasă! M-am căit, am fost pedepsit destul, ia-
mă acasă…
Akiva zise:
— N-am nevoie să-l întreb nimic.
— Ah, nu? Înțeleg. A zis odată un om: „În viață nu ai nevoie decât de ignoranță și
încredere; după asta succesul e garantat”. Mark Twain, știi. Avea o mustață grozavă.
Oamenii înțelepți au adesea mustață.
Ceva în bătrân se schimbă sub privirile lui Akiva. Îl văzu ridicând capul să se uite peste
bordura de piatră care îl ținea să nu cadă la moarte. Nebunia părea să-i fi trecut, dacă într-
adevăr nu fusese totul o înscenare, în primul rând. Își adună zdrențele curajului său, care,
în împrejurările de față, era destul de impresionant. De asemenea, trăgea de timp.
— Fii cooperant, bătrâne, zise Akiva. N-am venit aici să ucid oameni.
— Dar de ce ai venit? Nici măcar himerele nu calcă pe aici. Lumea asta nu e pentru
monștri…
— Monștri? Păi, cum să-ți zic, eu nu sunt monstru.
— Nu? Nici Razgut nu crede despre el c-ar fi. Nu-i așa, minunatul meu monstru?
Pusese întrebarea aproape cu dragoste, iar Razgut ganguri:
— Nu un monstru. Un serafim, o făptură de foc fără fum, da, zămislit în altă eră, într-o
altă lume.
Se uita flămând la Akiva.
— Eu sunt ca tine, frate. Sunt exact ca tine.
Akiva nu se bucură de comparație.
— Eu nu sunt întru nimic asemenea ție, ologule, zise el pe un ton atât de acid, încât
Razgut tresări.
Izíl îl bătu consolator cu palma pe brațul care-l strângea ca menghina de gât.
— Haide, haide, zise el, vocea sunându-i goală de compasiune. El nu poate vedea. Este o
condiție a monștrilor ca ei să nu se poată percepe pe sine ca atare. Dragonul, știi, care stă
ascuns în sat și devorează fecioare, îi aude pe locuitori strigând: „Monstrul!” și se uită în
spatele lui.
— Știu ce sunt monștrii.
Ochii de tigru ai lui Akiva se întunecară. Și cât de bine știa! Himerele reduseseră sensul
vieții la război. Veneau sub mii de forme animalice și, oricât de multe ai fi ucis, mereu
veneau mai multe și mai multe.
Izíl răspunse:
— A zis odată un om: „Nu te lupta cu monștrii, ca să nu devii tu însuți monstru, căci dacă
privești în prăpastie, și prăpastia privește în tine, de asemenea”. Nietzsche, știi. O mustață
nemaipomenită.
— Spune-mi doar…, începu Akiva, dar Izíl îl întrerupse.
— Te-ai întrebat vreodată, monștrii fac război sau războiul îi face pe monștri? Am văzut
lucruri, îngere. Există armate de gherilă care-i fac pe unii puști să-și ucidă propriile familii.
Astfel de fapte smulg sufletul și lasă loc bestiei să crească înăuntru. Armatele au nevoie de
bestii, nu-i așa? Bestiile sunt preferate, ca să facă ele munca oribilă! Și cel mai rău e că-i
aproape imposibil să recuperezi un suflet care a fost smuls. Aproape.
Îi aruncă lui Akiva o privire pătrunzătoare.
— Dar e cu putință, dacă vreodată… dacă vreodată te hotărăști să pleci să ți-l cauți pe al
tău.
Pe Akiva îl cuprinse furia. Scântei începură să curgă din aripile sale, luate de vânt și
purtate peste acoperișurile din Marrakech.
— Și de ce-aș face asta? Acolo de unde vin eu, bătrâne, un suflet este la fel de nefolositor
ca dinții pentru mort.
— Așa grăi, cred, cineva care încă își mai amintește cum era să aibă unul.
Akiva într-adevăr își amintea. Amintirile lui erau niște pumnale și nu era deloc mulțumit
să le aibă întoarse împotriva lui.
— Ar trebui să-ți faci griji pentru sufletul tău, nu pentru al meu.
 — Sufletul meu e curat. N-am ucis niciodată pe nimeni. Dar tu, oh, tu! Uită-te la mâinile
tale.
Akiva nu mușcă momeala, dar își strânse pumnii din reflex. Liniile care erau tatuate de-a
lungul degetelor lui până la vârf – fiecare reprezenta un vrăjmaș ucis, iar mâinile lui purtau
un răboj cumplit.
— Câți? întrebă Izíl. Măcar știi sau le-ai pierdut numărul?
Nebunul tremurând de frică pe care-l răpise Akiva, ridicându-l de pe caldarâmul pieței,
dispăruse cu totul. Izíl stătea drept acum, pe cât putea, împovărat cum era de Razgut, care
se uita înainte și înapoi, chinuit, de la asinul lui omenesc la îngerul despre care sperase că
venise să-l salveze.
De fapt, Akiva știa precis numărul celor uciși, înscris pe mâinile lui.
— Dar tu? îi aruncă el lui Izíl. Câți dinți, de-a lungul anilor? Presupun că nu le-ai ținut
socoteala.
— Dinți? Ah, dar eu n-am luat dinți decât de la morți!
— Și i-ai vândut lui Brimstone. Știi ce face asta din tine? Un complice.
— Complice? Sunt numai niște dinți. El face salbe de pus la gât, l-am văzut. Doar niște
dinți pe ață!
— Chiar crezi că face salbe? Tâmpitule! Ai fost implicat în tot ce înseamnă războiul
nostru, dar ai fost prea nătâng să vezi. Îmi spui că lupta cu monștrii m-a transformat într-
un monstru? Dar afacerile cu diavolii în ce te-au prefăcut pe tine?
Izíl se uită lung la el, cu gura căscată, apoi, înțelegând deodată, zise cu răsuflarea tăiată:
— Știi! Știi ce face el cu dinții!
Cu sarcasm, Akiva șopti:
— Da, știu.
— Spune-mi…
— Ține-ți gura! porunci Akiva, când ultimul fir al răbdării sale plesni. Spune-mi unde o
găsesc pe fată. Viața ta nu înseamnă nimic pentru mine. Pricepi?
Auzi brutalitatea din propria voce și se văzu, așa cum era văzut din afară, aplecat
amenințător peste aceste sărmane creaturi distruse. Ce-ar crede Madrigal, dacă l-ar putea
vedea acum? Dar nu putea, nu-i așa? Și tocmai asta era problema.
Madrigal era moartă.
Bătrânul avea dreptate. Era un monstru, dar, dacă așa ajunsese, era numai din pricina
vrăjmașului. Nu doar o viață întreagă în război – nu asta izbutise să-l facă pe Akiva să
devină cel care era. Ci un singur fapt era de vină, un fapt pentru care nu existau cuvinte, pe
care nu avea să-l uite sau să-l ierte niciodată, și pentru care, drept răzbunare, jurase să
distrugă un regat. Șuieră: — Crezi că nu te pot face să vorbești?
La care Izíl îi răspunse, cu un zâmbet:
— Nu, îngere. Nu cred că poți.
Și se aruncă de pe minaret, luându-l și pe Razgut cu el, căzând peste șaizeci de metri și
zdrobindu-se de țiglele acoperișului de dedesubt.
19. NU CINE, CE?

Catedrala purtă țipătul lui Karou și îl împrăștie într-o simfonie de țipete care reverberau
și se ciocneau, astfel încât vastul spațiu se însufleți cu vocea ei. Și apoi nu se mai auzi
nimic. Himera o redusese la tăcere cu un dos de palmă și ea alunecase jos de pe lespedea de
piatră, doborând cârligul metalic și cădelnița, care scoase un zăngănit puternic. El sări după
Karou și ea crezu că avea să-i sfâșie gâtul cu colții, fața lui fiind atât de aproape de a ei… Și
deodată îl văzu smuls îndărăt și aruncat la o parte.
Și Brimstone era acolo.
Karou nu mai fusese niciodată atât de fericită să-l vadă.
— Brimstone…, se înecă ea și se opri.
Parcă acum nu mai simțea ușurare. Pupilele lui de crocodil se închiseseră ca două fante
negre, ca atunci când era furios, dar dacă își închipuise că îl mai văzuse furios înainte,
atunci aceasta avea să-i fie o lecție despre turbare.
Timpul îngheță până ce el reuși să iasă din șocul de a o vedea aici, iar pentru Karou se
scurse o veșnicie în intervalul dintre două bătăi de inimă.
— Karou? mormăi el, nevenindu-i să creadă, cu buzele trase mult înapoi într-o grimasă
oribilă.
Cu răsuflarea șuierând printre dinți, întinse mâinile după ea, cu ghearele rășchirate.
În spatele lui, himera lup cu părul alb întrebă:
— Cine e asta?
Brimstone mârâi:
— Nimeni.
Karou se gândi că poate ar trebui să fugă.
Prea târziu.
Un salt și Brimstone o prinse de braț, chiar deasupra bandajului îmbibat de sânge de la
ultima lovitură de sabie primită de la înger, și i-l strivi în strânsoare. În spatele pleoapelor,
Karou văzu puncte luminoase și icni. O apucă și de celălalt braț și o ridică de jos, ținând-o
cu fața la câțiva centimetri de a lui. Picioarele ei goale pedalau după un punct de sprijin și
nu găseau niciunul. Brațele îi erau imobilizate, ghearele lui îi străpungeau pielea. Nu putea
decât să se uite în ochii lui, care niciodată în viața ei nu i se păruseră atât de neomenești,
atât de animalici ca acum.
— Dă-mi-o mie, zise bărbatul.
Brimstone răspunse:
— Thiago, ai nevoie de odihnă. Ar trebui să fii încă adormit. O să am eu grijă de ea.
— O să ai grijă de ea? Cum? se interesă Thiago.
— N-o să ne mai deranjeze a doua oară.
Cu coada ochiului, Karou zări silueta familiară a lui Twiga, cu gâtul său lung, băgat între
umerii căzuți, și se întoarse spre el după ajutor, dar expresia de pe chipul lui era mai rea
decât a lui Brimstone, deopotrivă consternată și înfricoșată, de parcă urma să fie martor la
ceva ce și-ar fi dorit să nu vadă. Karou începu să intre în panică.
— Stai, gâfâi ea, zbătându-se în strânsoarea lui Brimstone. Stai, stai…
Dar el deja pornise, târând-o spre scări, urcându-le repede, în salturi. Nu se purta cu prea
mare grijă față de ea, iar ea se simți ca o păpușă în mâinile unui copil mic, smucită pe după
colțuri și ciocnită de pereți, scăpată din mână și zgâlțâită ca un obiect neînsuflețit. Mai
curând decât ar fi crezut posibil – sau poate că își pierduse cunoștința o vreme – erau înapoi
la ușa dughenei, iar el o azvârli înăuntru. Nu ateriză pe picioarele ei, ci căzu lată, agățând
un scaun cu obrazul, astfel încât un foc de artificii detună în spatele ochilor ei.
Brimstone trânti ușa în urma lui și se aplecă deasupra ei.
— Ce-a fost în mintea ta? tună el. Nici c-ai fi putut face o greșeală mai mare! Copil
nesăbuit! Și voi?
Se întoarse spre Yasri și Issa, care ieșiseră grăbite din bucătărie și se holbau îngrozite. Se
făcură mici.
— Dacă e s-o ținem aici, am stabilit noi, atunci o să fie niște reguli. Reguli inviolabile. Nu
ne-am înțeles așa?
Issa încercă un răspuns:
— Da, dar…
Numai că Brimstone se întoarse iar spre Karou și o ridică de la podea.
— Ți-a văzut mâinile? o întrebă el.
Ea nu-i mai auzise niciodată glasul înălțat atât de mult. Era ca piatra râcâită de piatră. Îl
simțea în țeastă. O strângea de brațe foarte tare. Un văl alb se așternu peste vederea ei și se
temu că avea să leșine.
— Ți le-a văzut? repetă el, mai tare.
Karou știa că răspunsul bun ar fi fost nu, dar nu putea minți. Gâfâi:
— Da. Da!
El scoase un soi de urlet, care o zdruncină mai profund decât tot ce i se întâmplase în
această noapte oribilă.
— Ai idee ce-ai făcut?
Karou n-avea.
— Brimstone! protestă Yasri. Brimstone, e rănită!
Brațele femeii-papagal fluturau ca aripile. Încercă să-i descleșteze mâinile Neguțătorului-
de-dorințe de pe rănile lui Karou, dar el o împinse deoparte.
O târî pe Karou până la ușa din față și o deschise dintr-o smucitură, împingând-o
înaintea lui, în vestibul.
— Așteaptă! strigă Issa. Nu poți s-o dai afară așa…
Dar el nu ascultă.
— Ieși, acum! mârâi el la Karou. Pleacă!
Deschise și ușa exterioară a vestibulului – un alt indiciu al furiei sale; ușile nu se
deschideau niciodată simultan, niciodată, era o măsură de siguranță împotriva intruziunii –
și ultimul lucru pe care ea îl văzu a fost chipul lui contorsionat de furie înainte s-o
îmbrâncească și să trântească ușa.
Eliberată atât de neașteptat, ea se duse din inerție trei sau patru pași cu spatele, se
împiedică de bordură și căzu, rămânând năucită, desculță și sângerând, cu capul vuind,
gâfâind, în șuvoiul de zăpadă topită ce se scurgea spre canal. Se simțea sfâșiată între
ușurarea că o lăsase să scape cu atât – pentru o clipă se temuse de ceva mult mai rău – și
neputința de a crede că o aruncase în frig, rănită și sumar îmbrăcată.
Șocată și amețită, nu știa ce să facă. Începuse să tremure. Afară era ger și ea era udă
acum și de la zăpada topită, pe lângă sângele de dinainte. Se căzni să se ridice și șovăi în
loc, nesigură. Apartamentul ei era la vreo zece minute de mers pe jos. Deja picioarele o
ardeau, degerate. Se uita lung la ușă – fără să fie surprinsă acum să vadă o mână neagră
imprimată pe ea – și se gândea că în mod sigur avea să se deschidă. Issa, cel puțin, avea să-
i aducă paltonul și încălțările.
În mod sigur.
Însă ușa nu se deschise, și nu se deschise, și tot nu se deschise.
O mașină trecu vâjâind pe la capătul cvartalului; când și când, dinspre ferestre ajungeau
până la ea râsete și frânturi de discuții aprinse, dar nu era nimeni prin preajmă. Îi
clănțăneau dinții în gură. Își strânse corpul în brațe, pentru câtă căldură putea reține așa, și
rămase cu ochii fixați pe ușă, incapabilă să creadă că Brimstone o abandonase pur și simplu
acolo. Înghețată, mai așteptă câteva momente lungi, până când, în sfârșit, lacrimi
indignate îi inundară ochii. Atunci, Karou se întoarse, ținându-se în brațe, și începu să
șchiopăteze cu picioarele înțepenite în direcția apartamentului ei. Atrase câteva priviri
uluite pe drum, iar vreo câțiva se oferiră s-o ajute, dar ea îi ignoră, și abia când ajunse la
ușa ei, tremurând convulsiv, și duse mâna la buzunarul paltonului care nu exista, își dădu
seama că nu avea cheile. N-avea palton, n-avea chei, n-avea nici măcar un șâmc cu care să
poată deschide ușa.
— La dracu’, la dracu’, la dracu’! înjură Karou, cu lacrimile sloi pe obraji.
Tot ce avea erau firțigeii de la încheietură. Apucă unul între degete și își formulă dorința,
dar nu se întâmplă nimic. Descuiatul ușilor depășea mica putere a firțigeilor.
Se pregătea să sune la un vecin să-l trezească, în clipa în care simți, în spatele ei, o
mișcare furișă.
Nu se putea gândi. O mână i se așeză pe umăr, iar ea, un ghem de nervi și impulsuri cum
era, reacționă. Apucă mâna și smuci, aplecându-și tot corpul în față. Silueta din spatele ei a
fost ridicată prin aer – Karou înregistrând o clipă prea târziu vocea îngrijorată care spunea
„Doamne, Roo, ești bine?” – și catapultată peste umărul ei și prin geamul ușii.
Geamul se făcu țăndări când Kaz trecu prin el și izbi podeaua cu o bufnitură explozivă.
Karou rămase nemișcată, dându-și seama că, de data asta, el nici măcar nu încercase s-o
sperie, iar acum zăcea pe prag, într-un așternut de cioburi. Se gândi că ar fi trebuit să simtă
ceva – regret? –, dar nu simți absolut nimic.
Cel puțin se rezolvase problema ușii încuiate.
— Te-ai lovit? îl întrebă ea, sec.
Kaz nu răspunse, doar clipi stupefiat, iar ea cercetă scena. N-avea urme de sânge. Sticla
se spărsese în bucățele dreptunghiulare. Kaz era teafăr. Păși peste el și se îndreptă spre lift.
Aruncatul lui Kaz îi secătuise și ultima rezervă de puteri și se îndoia că ar putea urca pe
scări șase etaje. Ușile liftului se deschiseră și ea intră, întorcându-se cu fața spre Kaz, care
tot nu se mișcase. Se uita lung după ea.
— Ce ești tu? întrebă el.
Nu cine, ce?
Nu-i răspunse. Ușile liftului se închiseră și Karou rămase numai cu reflecția ei în oglindă,
în care văzu ce văzuse Kaz. Era îmbrăcată doar în jeanși uzi și o cămășuță subțire, albă,
transparentă în locurile unde i se lipise de piele. Părul îi stătea adunat în șuvițe albastre pe
lângă gât, precum șerpii Issei, iar bandajele cu dâre ruginii atârnau desfăcute de umerii ei.
În contrast cu sângele, pielea ei părea străvezie, aproape albastră, și ea era chircită toată,
strângându-se în brațe și dârdâind ca o drogată. Toate acestea erau destul de rele, dar fața
i-a atras mai cu seamă atenția. Obrazul i se umflase de când Brimstone o aruncase în scaun,
iar capul era aplecat, cu fălcile strânse și fruntea înainte, astfel încât ochii îi erau ascunși în
umbră. Arăta precum cineva pentru care mai degrabă ai face un lung ocol decât să treci pe
lângă, își zise ea. Arăta… nu întrutotul umană.
Ușile liftului se deschiseră cu un clinchet și ea se târî pe hol. Trebuia să iasă pe o
fereastră ca să ajungă pe balconul ei, apoi să spargă un ochi de geam de la balcon ca să
intre în apartament, dar reuși toate acestea mai înainte ca puterile s-o lase definitiv sau ca
tremuratul să fie mai puternic decât voința ei de mișcare și, în sfârșit, ajunse înăuntru,
dezbrăcându-se de hainele ude. Se târî până la pat, se înfășură într-un pled, ghemuindu-se
strâns, și plânse cu suspine.
Cine ești tu? se întrebă ea, amintindu-și ce o întrebase îngerul și, apoi, lupul. Însă
întrebarea lui Kaz îi răsuna mai puternic în minte, un ecou ce nu voia să se stingă.
Ce ești tu?
Ce?
20. POVESTE ADEVĂRATĂ

Karou își petrecu weekendul singură în apartament, arzând de febră, învinețită, julită,
tăiată și mâhnită. Să se ridice din pat, duminică, a însemnat o tortură. Mușchii ei păreau
întinși și încolăciți pe vinciuri, gata să plesnească. Totul o durea. Totul. Era greu să
deosebească o durere de celelalte și arăta ca într-o broșură despre violența domestică,
obrazul ei atingând proporții de nucă de cocos și înflorind albăstriu, pentru a rivaliza cu
părul ei.
Se gândise s-o cheme pe Zuzana s-o ajute, dar renunțase la idee când își dăduse seama că
nu avea telefonul. Paltonul, cizmele, geanta, portofelul, cheile și caietul de schițe
rămăseseră în dugheană. Ar fi putut să-i trimită un e-mail, dar, cât dură până să se
pornească laptopul, își imagină cum avea să reacționeze Zuzana la vederea ei și știa că, de
data asta, prietena ei n-o să lase lucrurile să treacă în tăcere. Karou ar fi fost silită să-i
spună ceva. Era prea istovită să inventeze o minciună, așa că sfârși îndopându-se cu
medicamente și ceai, petrecând weekendul într-o stare tulbure, cu frisoane și transpirații,
dureri și coșmaruri.
Se trezea adesea cu impresia că aude zgomote și privea pe fereastră, sperând mai mult ca
niciodată să-l vadă pe Kishmish cu un bilet, dar el nu apăru, iar sfârșitul de săptămână
trecu fără ca nimeni să vină să vadă ce mai face – nici Kaz, pe care-l aruncase prin geamul
ușii, nici Zuzana, pe care o învățase să-i accepte absențele cu tăcere prudentă. Niciodată nu
se mai simțise atât de singură.
Veni și lunea, iar ea tot nu ieși din apartament. Se servea cu ceai și medicamente, la
intervale neregulate. Somnul îi era un carusel de coșmaruri, aceleași figuri apărându-i la
nesfârșit – îngerul, creatura din spinarea lui Izíl, himera lup, Brimstone turbat de furie –, iar
când deschidea ochii, vedea că lumina se schimbase, dar nimic altceva, sau poate doar că
nefericirea ei se adâncise.
Era întuneric când auzi sunând interfonul. Și sună. Și sună. Se târî până la consola de
lângă ușă și gâjâi:
— Da?
— Karou?
Era Zuzana.
— Karou, ce naiba? Dă-mi drumul, chiulangioaico.
Karou se simți atât de bucuroasă să audă vocea prietenei sale, atât de bucuroasă că
venise cineva să vadă ce face, încât izbucni în plâns. Când Zuzana intră, o găsi stând pe
marginea patului, cu lacrimile șiroind pe fața ei zdrobită.
Zuzana încremeni, privind-o de la înălțimea corpului ei de aproape un metru cincizeci cu
tot cu cizmele cu platformă, parcă desprinsă din desenele animate. Apoi exclamă:
— Oh. Oh. Doamne. Karou.
Dintr-un salt străbătu micuța cameră. Mâinile îi erau înghețate de la gerul iernii, dar
vocea, blândă, iar Karou își puse capul pe umărul prietenei sale și plânse minute bune, fără
oprire.
După aceea, lucrurile se îndreptară.
Zuzana o liniști fără să pună întrebări, apoi coborî după provizii: supă, bandaje, o cutie
cu plasturi ca să acopere pielea plesnită de pe clavicula, brațul și umărul lui Karou, unde o
crestase sabia îngerului.
— O să rămână niște cicatrice serioase, zise Zuzana, aplecată peste ea și doftoricind-o cu
aceeași concentrare cu care își construia marionetele. Când s-a întâmplat asta? Ar fi trebuit
să te duci imediat la spital.
— M-am dus, zise Karou, gândindu-se la alifia lui Yasri. Într-un fel.
— Și…? Astea sunt urme de gheare?
Ambele brațe ale lui Karou erau învinețite, semnele fiind mai întunecate în locurile unde
degetele lui Brimstone îi striviseră carnea și cu cruste, unde ghearele îi străpunseseră pielea.
— Ăă-mm, mormăi Karou.
Zuzana o privi în tăcere, apoi se ridică și încălzi supa pe care o adusese. Se așeză pe
fotoliul de lângă pat și, după ce Karou termină de mâncat, își sui picioarele – descălțate de
cizmele cu platformă – pe saltea și își încrucișă brațele în poală.
— OK, zise Zuzana. Sunt gata.
— Pentru ce?
— Pentru o poveste foarte bună care sper să fie adevărul.
Adevărul. Karou încercă să schimbe subiectul, în timp ce învârtea în minte ideea de
adevăr:
— Mai întâi, povestește-mi ce s-a întâmplat sâmbătă, cu violonistul…
Zuzana pufni.
— Nu prea cred. Ei bine, îl cheamă Mik, dar asta e tot ce primești până ce te hotărăști să
vorbești.
— Numele lui! I-ai aflat numele!
Fărâma aceasta de normalitate o făcu pe Karou absurd de fericită.
— Karou, vorbesc serios!
Chiar era serioasă. Ochii ei întunecați, slavi, căpătaseră acea intensitate gravă despre
care Karou îi spusese cândva că i-ar fi folosit de minune ca anchetator la poliția secretă.
— Spune-mi ce ți s-a întâmplat.
Problema era că tot timpul Karou spusese adevărul, însă îl spusese cu un zâmbet
sardonic, de parcă ar fi fost scandalos. Oare avea măcar o expresie facială asociată cu
spunerea adevărului cu toată seriozitatea? Și ce să zică? Nu era o poveste pe care s-o poată
începe ușurel, ca înmuind mai întâi un deget în apă. Trebuia să sară direct în miezul
problemei.
— Un înger a încercat să mă ucidă, zise ea.
O pauză de o clipă și:
— Îm-hm.
— Nu, pe bune.
Karou era conștientă – prea conștientă – de expresia ei. Se simțea de parcă ar fi dat o
probă pentru rolul de „fata care spune adevărul” și se străduia mult prea tare.
— Neghiobul ți-a făcut asta?
Karou râse, prea repede și prea spart, apoi tresări și se ținu de obrazul ei umflat. Ideea că
ar fi putut fi rănită de Kaz era prea caraghioasă. Adică, rănită fizic, deși până și ideea c-ar
fi putut să-i rănească inima părea o prostie, pe lângă toate celelalte pentru care trebuia să-
și facă griji.
— Nu. N-a fost Kaz. Tăieturile au fost făcute de o sabie, când un înger a încercat să mă
ucidă, vineri noapte. În Maroc. Doamne, s-a dat probabil și la știri. Apoi, pe astea le am de
la tipul lup, despre care am crezut că era mort, dar evident că nu era. Restul, de la
Brimstone. Și, oh. Ăă, tot ce e în caietul meu de schițe e adevărat.
Își ridică încheieturile, una lângă alta, astfel încât tatuajele ei alcătuiau mesajul poveste
adevărată.
— Vezi? E un indiciu.
Zuzana nu era amuzată.
— Doamne, Karou…
Karou plonjă cu capul înainte. Adevărul, descoperi ea, se simțea neted, ca o piatră
săltăreață în palmă.
— Și părul meu? Nu-l vopsesc. L-am dorit de culoarea asta. Și vorbesc douăzeci și șase de
limbi, majoritatea tot prin dorințe. Nu te-ai gândit niciodată că era ciudat că vorbeam
ceha? Vreau să spun, cine mai vorbește ceha în afară de cehi? Brimstone mi-a făcut-o cadou
la a cincisprezecea aniversare, chiar înainte să vin aici. Oh, și mai ții minte malaria? Am
contractat-o în Papua Noua Guinee și a fost nasol. Și am fost și împușcată, dar cred că l-am
ucis pe nenorocit, și nu-mi pare rău, iar din nu știu ce motiv un înger a încercat să mă ucidă
pe mine, și era cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată și deopotrivă cel mai
înspăimântător, cu toate că și tipul ăla lup a fost destul de îngrozitor, iar noaptea trecută l-
am enervat pe Brimstone foarte rău și el m-a dat afară, iar când am ajuns aici, Kaz mă
aștepta și eu l-am aruncat prin geam, ceea ce a fost de fapt perfect, pentru că nu aveam
cheile.
O pauză.
— De aceea nu cred c-o să mai încerce să mă sperie vreodată, ceea ce e probabil singurul
lucru bun din toate astea.
Zuzana nu zise nimic. Își împinse fotoliul în spate și își încălță cizmele, trântind piciorul
odată încălțat în podea, și cu siguranță ar fi plecat în clipa aceea – probabil pentru
totdeauna –, dacă n-ar fi fost bufnitura care a făcut să zăngănească geamurile ușii de la
balcon.
Karou scoase un strigăt gâtuit și sări din pat, uitând de nenumăratele ei răni. Se repezi la
balcon. Era Kishmish.
Era Kishmish și era cuprins de flăcări.
•
A murit în mâinile ei. Îi stinsese flăcările și îl ținuse în brațe, dar el era tot o carne vie și
o arsură, bătăile lui de inimă ca de aripi de colibri făcând pauze din ce în ce mai lungi, în
timp ce ea se apleca asupra lui, spunând:
— Nu, nu, nu, nu…
Limba lui înfurcată intra și ieșea din plisc, iar cârâiturile lui frenetice se răreau, odată cu
bătăile de inimă.
— Nu, nu, nu. Kishmish, nu…
Și apoi a murit. Karou a rămas ghemuită acolo, pe balcon, ținându-l în palme. Șirul ei de
nu-uri s-a stins în șoapte, dar nu s-a oprit decât abia când Zuzana a reușit să articuleze, cu
voce nesigură:
— Karou?
Karou își ridică ochii.
— Ăsta e…?
Zuzana făcu un gest nervos cu mâna spre corpul neînsuflețit al lui Kishmish. Arăta
perplexă.
— Ăsta e… ăă. Arată ca o…
Karou n-o ajută. Își întoarse privirile spre Kishmish și încercă să înțeleagă ceva din
această bruscă survenire a morții. A zburat aici cuprins de flăcări, gândi ea. A venit la mine.
Văzu că avea ceva legat de picior: o bucată de hârtie groasă, carbonizată, din carnețelul
lui Brimstone, care se prefăcu în cenușă când o atinse, și… încă ceva. Degetele ei tremurară
când dezlegă și ținu obiectul în palmă. Inima îi sări din piept cu o frică sădită în ea din
copilărie: nu avea voie să-l atingă.
Era iadeșul lui Brimstone.
Kishmish i-l adusese ei. Deși ardea, i-l adusese.
Afară, în oraș, o sirenă se tângui, ceea ce grăbi o conexiune din mintea ei care întârziase
până atunci să se facă. Arsură. Urmele de mâini arse. Portalul. Se ridică anevoie, se
întoarse grăbită înăuntru și își puse o jachetă și cizmele. Zuzana o întrebă:
— Ce este, Karou? Ce e ăla? Ce…?
Dar Karou abia dacă o auzea.
Ieși pe ușă și coborî pe scări, cu Kishmish în brațe și iadeșul strâns în pumn. Zuzana veni
după ea pe stradă și tot drumul până la Josefov, la ușa de serviciu care fusese portalul din
Praga al lui Brimstone.
Acum era un infern alb-albastru, insensibil la jeturile furtunurilor de pompieri.
În aceeași clipă, deși Karou n-o știa, în toată lumea, la fiecare ușă înfierată cu blazonul
mâinii negre, au izbucnit incendii. N-au putut fi stinse cu nimic și, cu toate acestea, nu s-au
întins. Flăcările au distrus ușile și magia care era atașată de ele, după care s-au stins de la
sine, lăsând găuri carbonizate în zeci de clădiri. Ușile metalice se topiseră, într-atât de
puternică fusese vâlvătaia, iar martorii care priviseră flăcările văzuseră, în nimburile
retinelor uluite, forme de aripi.
Și Karou le-a văzut și a înțeles. Calea de acces spre Altundeva fusese retezată, iar ea
fusese lăsată în derivă.
 A fost odată ca niciodată
o fetiță crescută de monștri.

Dar îngerii au ars intrările spre lumea lor,

iar ea a rămas complet singură.
21. SPERANȚA ÎȘI FACE MAGIA PROPRIE

Odată, când era mică, Karou a folosit un pumn întreg de firțigei ca să îndrepte cutele
unui desen pe care se așezase Yasri. Cută după cută, dorință după dorință – o procedură
migăloasă, îndeplinită cu maximă concentrare, cu vârful limbii scos afară, în colțul gurii.
— Gata!
L-a ridicat, mândră.
Brimstone a scos un sunet care i-a sugerat un urs dezamăgit.
— Ce? a întrebat fetița de opt ani, cu părul negru, ochii negri și firavă ca umbra unui
vlăstar. E un desen frumos. Merita să fie salvat.
Chiar era un desen frumos. Era un portret al fetiței ca himeră, cu aripi de liliac și coadă
de vulpe.
Issa a bătut din palme, încântată.
— Oh, arăți minunat cu o coadă de vulpe! Brimstone, ar putea avea o coadă, numai azi?
Karou ar fi vrut mai degrabă să aibă aripile, dar n-a fost să fie niciuna. Neguțătorul-de-
dorințe, arătând agasat de șantaj, a șoptit un nu obosit.
Issa n-a insistat. A ridicat doar din umeri, a sărutat-o pe Karou pe frunte și a prins
desenul cu piuneze la loc de onoare. Dar Karou rămăsese captivată de idee, așa că l-a
întrebat: — De ce nu? N-ar fi nevoie decât de un lakhnau.
— Decât? a repetat el. Și ce știi tu despre valoarea dorințelor?
Ea a recitat scala dintr-o suflare:
— Firțigel, șâmc, lakhnau, gavriil, bruxis!
Dar se pare că nu la asta se referise el. Din nou sunetul de urs dezamăgit, ca un mormăit
scos pe nas, și apoi a spus: — Dorințele nu sunt pentru prostii.
— Păi, tu la ce le folosești?
— La nimic, a zis el. Eu nu-mi pun dorințe.
— Cum? se minunase ea. Niciodată?
Cu toată magia aceea la vârful degetului său mic!
— Dar ai putea avea tot ce-ți dorești…
— Nu chiar tot. Există lucruri mai mari decât orice dorință.
— Ca de exemplu?
— Majoritatea lucrurilor care contează.
— Dar un bruxis…
— Un bruxis are limitele lui, întocmai ca orice dorință.
O molie-colibri s-a rotit amețită prin lumină, iar Kishmish s-a lansat de pe cornul lui
Brimstone, a prins-o din zbor și a înghițit-o cu totul – deodată, creatura n-a mai fost. Într-o
clipă era, iar în clipa următoare nu mai era. Stomacul lui Karou se tulburase când se
gândise la posibilitatea de a nu mai fi, atât de subit.
Privind-o, Brimstone a adăugat:
— Eu sper, copilă, dar nu doresc. E o deosebire.
Karou învârtise informația în minte pe toate părțile, gândindu-se că, dacă ar putea să
găsească deosebirea, l-ar putea impresiona pe Brimstone. I-a venit o idee și s-a chinuit s-o
exprime în cuvinte.
— Pentru că speranța vine din înăuntrul tău, iar dorințele sunt doar magie.
 — Dorințele sunt falsuri. Speranța e adevărată. Speranța își face propria magie.
Ea dăduse din cap de parcă ar fi priceput, dar nu înțelesese, nici atunci, cum nu înțelegea
nici acum, la trei luni după ce portalurile arseseră și îi amputaseră jumătate din viață. Se
întorsese la ușa din Josefov de cel puțin zece ori. Fusese restaurată, împreună cu peretele
din jurul ei, și arătau prea curate, prea noi pentru peisajul înconjurător. Ea bătuse și
sperase: își concentrase toate forțele ca să spere, și nimic. Încă o dată și încă o dată, tot
nimic.
Indiferent ce magie se afla în speranță, gândi ea, nu făcea nici pe departe cât o dorință
bună, viguroasă.
Acum stătea la o altă ușă, care aparținea unei cabane de vânătoare din pustietate, în
Idaho, și nu se osteni să bată. Doar o deschise.
— Salut, zise ea, cu voce vioaie și dură, la fel ca și zâmbetul ei. A trecut ceva vreme.
Înăuntru, Bain, vânătorul, își înălță capul, surprins. Curăța o pușcă pe măsuța lui de
cafea și se ridică iute în picioare.
— Tu erai. Ce vrei?
În mod detestabil, era fără cămașă, expunând abundentul său burdihan albicios și
extraordinara sa barbă, încâlcită în jurul umerilor în șomoioage. Karou îi simțea mirosul din
capătul opus al încăperii, înțepător ca un cuib de șoareci.
Intră neinvitată în cabană. Era îmbrăcată în negru: pantaloni mulați și cizme, un trenci
vintage, strâns cu o centură în talie. Atârnată de umăr avea o tașcă de piele, părul îi era
strâns la spate într-o singură coadă împletită și nu era deloc machiată. Arăta obosită. Era
obosită.
— Ai mai vânat ceva interesant, în ultima vreme?
— Ai aflat ceva? întrebă Bain. S-au deschis la loc ușile?
— Oh. Nu. Nimic de genul ăsta.
Karou își păstră vocea degajată, de parcă făcea o vizită de curtoazie. Era o farsă, firește.
Chiar și pe vremea când făcea comisioane pentru Brimstone, nu venise niciodată în vizită
aici. Bain întotdeauna venea personal la dugheană.
— Nu ești ușor de găsit, zise ea.
Locuia în afara sistemului de servicii publice; Internetul nu-l cunoștea. Karou cheltuise
mai multe dorințe până îi dăduse de urmă – dorințe de rang inferior, pe care le șterpelise de
la ceilalți negustori.
Se uită roată prin cameră. O canapea în carouri, niște capete de elan cu ochi sticloși
fixate pe pereți și un fotoliu extensibil Naugahyde, cârpit cu bandă adezivă. Un generator
zumzăia în afara ferestrei, pentru becul care lumina cabana. Karou clătină din cap.
— Gavriili cu care să te joci și tu stai într-o cocioabă ca asta? Frate…
— Ce vrei? întrebă Bain, precaut. Vrei dinți?
— Eu? Nu.
Se așeză pe marginea fotoliului. Cu același zâmbet dur, senin, zise: — Nu dinți vreau.
— Atunci, ce?
Zâmbetul lui Karou dispăru ca stins de la întrerupător.
— Cred că poți ghici ce vreau.
O pauză scurtă. Apoi, Bain spuse:
— Nu am niciunul. I-am folosit pe toți.
— Ei bine, nu pot să te cred pe cuvânt.
 El făcu semn spre încăpere.
— Aruncă o privire, atunci. Dă-i drumul.
— Vezi tu, problema e că știu unde îi ții.
Vânătorul încremeni, iar Karou se uită la pușca de pe masă. Era demontată, nicio
primejdie. Întrebarea era dacă avea vreo altă armă la îndemână. Probabil. Nu era tipul care
să umble cu o singură armă.
Degetele lui tresăriră, aproape imperceptibil.
Pulsul lui Karou zvâcni în palmele ei.
Bain se aruncă spre canapea. Ea deja era în mișcare. Ușor ca într-un dans, sări peste
măsuța de cafea, îl prinse de cap cu latul palmei și îl împinse spre perete. Cu un orăcăit, el
se prăbuși pe canapea și, pentru o clipă, avu răgazul să scormonească frenetic cu ambele
mâini printre pernele canapelei, până găsi ceea ce căuta.
Se întoarse rapid cu pistolul ridicat. Karou îl prinse de încheietură cu o mână și își înfipse
cealaltă mână în barba lui. O detunătură; glonțul îi trecu pe deasupra capului. Își propti un
picior de canapea, îl săltă de barbă și-l împinse la podea. Măsuța se răsturnă și piesele
puștii se împrăștiară. Continuând să-l țină strâns de încheietură, cu pistolul îndreptat în
afară, își ridică genunchiul și se lăsă brusc cu toată greutatea pe antebrațul lui, auzind
oasele trosnind. El strigă și scăpă pistolul. Karou îl luă de jos și îi lipi țeava de un ochi.
— O să te iert pentru asta, zise ea. Înțeleg, din punctul tău de vedere, că e o porcărie.
Numai că eu nu mă simt deloc prost pentru asta.
Bain răsufla greu și se uita cu un aer criminal la ea. De aproape, mirosea a rânced.
Ținându-i în continuare pistolul la ochi, Karou își învinse dezgustul și băgă mâna în hățișul
slinos al bărbii lui, pentru a scotoci prin ea. Imediat dădu de metal. Deci era adevărat, își
ținea dorințele în barbă.
Karou își scoase cuțitul din gheată.
— Vrei să știi de unde am aflat? îl întrebă ea.
Bain găurise monedele de dorință și împletise părul jegos prin ele. Ea le scoase, tăindu-i
împletiturile, una câte una.
— De la Avigeth. Șerpoaica, știi? Era nevoită să-ți încercuiască gâtul împuțit, nu-i așa?
Nu am invidiat-o pentru asta. Nu te-ai gândit că-i va spune Issei ce-ai ascuns în smocul ăsta
grețos al tău?
Avu o strângere de inimă, amintindu-și nopțile acelea obișnuite din dugheană, când
stătea cu picioarele încrucișate pe podea, schițând-o pe Issa și sporovăind fleacuri, în timp
ce uneltele lui Twiga bâzâiau ușor într-un colț, iar Brimstone înșira nesfârșitele sale salbe de
dinți. Oare ce se mai întâmpla pe acolo, acum?
Ce?
Dorințele lui Bain erau, în majoritate, șâmci. Dar printre ei găsi și câțiva lakhnau și, mai
ales, grei ca niște ciocane, cei doi gavriili. Asta era bine. Era foarte bine. De la ceilalți
negustori pe care-i vizitase până acum obținuse numai lakhnau și șâmci.
— Am sperat să nu-i fi cheltuit încă pe ăștia, îi zise Karou. Mulțumesc. Sincer, îți
mulțumesc. Nici nu știi cât înseamnă pentru mine.
— Javră, mormăi el.
— Ei, dar ăsta-i curaj, zise ea cu familiaritate. Vreau să spun, să-i zici asta unei fete cu
pistolul lipit de ochiul tău.
Continuă să taie jurubițe de barbă, în timp ce Bain zăcea nemișcat. Era probabil de două
ori mai solid decât ea, dar nu se împotrivea. Lucirea sălbatică din ochii ei îl intimida. În
plus, auzise și el zvonurile despre Sankt Petersburg și știa că fata nu se sfia să se folosească
de cuțit.
Karou îi goli ascunzătoarea de dorințe și, dându-se puțin înapoi, folosi țeava pistolului ca
să-i tragă de buza de jos. Se strâmbă când îi văzu dinții. Erau încovoiați și maronii de tutun.
Erau adevărați. Cu alte cuvinte, nicio speranță de vreun bruxis.
— Știi, ești al cincilea furnizor de-ai lui Brimstone căruia i-am luat urma și ești singurul
cu dinții tăi.
— Mda, păi, îmi place carnea.
— Îți place carnea. Firește că-ți place.
Toți ceilalți furnizori pe la care trecuse în asemenea „vizite de curtoazie” făcuseră
schimbul pentru un bruxis și toți îl cheltuiseră deja, majoritatea pe o viață lungă. Unul
dintre aceștia, o cotoroanță, muma unui clan de braconieri din Pakistan, stricase dorința,
uitând să includă tinerețea și sănătatea, și acum era o ruină de carne ofilită, o mărturie a
avertismentului lui Brimstone că până și un bruxis are limite.
Ei bine, un bruxis ar fi fost chiar o izbândă, însă, de fapt, Karou avusese nevoie doar de o
pereche de gavriili, iar acum îi obținuse. Își adună toate dorințele, cu tot cu împletiturile de
barba murdară ce atârnau de ele, și le vârî în tașca ei. Păstră un șâmc în palmă; avea
nevoie de el ca să-și aranjeze ieșirea.
— De ce faci asta? întrebă Bain, cu voce joasă. Te pui cu un vânător, o să trăiești ca o
pradă, fetițo, întotdeauna întrebându-te cine te urmărește.
Karou se prefăcu a chibzui.
— Hmm. Nu putem lăsa să se întâmple asta, nu-i așa?
Ridică pistolul și îndreptă țeava spre el. Îl văzu făcând ochii mari și apoi închizându-i
strâns.
— Bang-bang! făcu ea ca un băiețel entuziast și lăsă pistolul jos. Prostănacule! Spre
norocul tău, nu sunt genul ăla de fată.
Puse pistolul pe canapea și, când Bain începu să se ridice, își dori ca el să doarmă. Capul
lui lovi podeaua cu un pocnet surd, iar șâmcul se evaporă din palma ei. Karou nu se uită în
urmă. Își târșâi picioarele pe treptele verandei și pe tot drumul pe aleea de pietriș negricios,
până la taxiul pe care-l lăsase în așteptare lângă un pâlc de cutii poștale.
Ajunse la cutiile poștale. Niciun taxi.
Karou oftă. Șoferul trebuie să fi auzit împușcătura și o ștersese. Nu-l putea învinui. Fusese
ca o scenă dintr-un film noir: o fată îi plătește o sumă ridicol de mare ca s-o ducă din Boise
până în cotlonul ăsta uitat de lume, unde dispare într-o cabană de vânătoare și se aude un
foc de armă. Cine, în deplinătatea facultăților sale mintale, ar mai pierde vremea prin
preajmă să vadă deznodământul?
Cu un alt oftat, închise ochii și era cât pe-aci să și-i frece, dar își aminti că pusese mâna
pe barba slinoasă a lui Bain și își șterse palmele de pantaloni. Era atât de obosită. Băgă
mâna în tașcă. Socotind că ar fi nevoie de un lakhnau ca să întoarcă taxiul din drum, luă
unul în palmă și se pregăti să-și pună dorința, dar se opri.
— Unde mi-e capul?
O gropiță i se ivi în obraz, când buzele i se arcuiră într-un zâmbet.
Scoase din tașcă un gavriil, în schimb.
— Salutare, băi, îi șopti ea.
Cântărindu-l în palmă, își lăsă capul pe spate și se uită în sus, la cer.
22. UN OU DE CIOCOLATĂ

Trei luni.
Trecuseră trei luni de când portalurile arseseră, iar Karou nu primise nicio veste în tot
acest timp. Cât de adesea gândurile ei, oricât de ocupate, altminteri, alunecaseră deodată
înapoi la biletul făcut scrum din ghearele lui Kishmish? Ca o zgârietură pe un disc de vinil,
biletul săpase un șanț în mintea ei. Oare ce scria? Ce voia Brimstone să-i spună, când
portalurile ardeau?
Ce scria în bilet?
Și apoi era iadeșul, pe care acum îl purta la gât, cum îl purtase Brimstone. Îi trecuse prin
minte, bineînțeles, că s-ar putea să fie o dorință, una chiar mai puternică decât un bruxis, și
îl ținuse în palmă, punându-și o dorință – își dorise să se deschidă un portal spre Altundeva
–, dar nu se întâmplase nimic. Era cumva plăcut să-l simtă în palmă, totuși. Aripile lui de os
i se potriveau între degete ca și când ar fi fost făcut tocmai pentru a fi ținut astfel. Dar dacă
era ceva mai mult decât un os, nu putea ghici ce să fie. Cât despre motivul pentru care i-l
trimisese Brimstone, se temea că nu-l va afla niciodată. Teama aceasta o rodea permanent,
în toate întrebările ei fără răspuns, iar în urma acestora îi răsăreau noi temeri, ciudate și
greu de definit.
Ceva se întâmplase cu ea.
Uneori, când se uita acum în oglindă, trecea printr-un moment de blocaj, de parcă
întâlnea privirea unei străine. Când era strigată, nu își recunoștea întotdeauna numele, și
până și umbra de la picioarele ei i se părea străină. De curând, se trezise punând-o la
încercare cu gesturi iuți, ca să se convingă că era a ei. Era foarte sigură că nu era un
comportament normal.
Zuzana nu era de acord.
— Este probabil o tulburare de stres posttraumatic, spusese ea. Ar fi ciudat dacă ai fi
bine. Vreau să spun, ți-ai pierdut familia.
Karou încă se minuna de modul în care Zuzana acceptase toată povestea ei bizară.
Prietena ei nu era, practic, o persoană credulă, dar după ce îl văzuse pe Kishmish și după ce
îi făcuse o mică demonstrație cu firțigeii, crezuse totul necondiționat, ceea ce era un lucru
bun. Karou avea nevoie de ea. Zuzana era ancora ei în viața normală. Cât mai rămăsese
din ea, adică.
Mergea încă la școală, chiar dacă numai de ochii lumii. După incendiile provocate de
înger, îi luase cam o săptămână să se vindece, cel puțin atât cât stadiul galben-verzui al
vânătăilor să poată fi ascuns sub machiaj. Se întorsese la clasă, vreo două zile, dar era o
cauză pierdută. Nu se putea concentra și mâna ei, fie că ținea un creion sau o pensulă,
părea incapabilă de delicatețe. O energie furioasă creștea în ea și, mai mult ca niciodată,
era bântuită de stafia sentimentului că ar fi trebuit să facă altceva.
Altceva. Altceva. Altceva.
Îi căutase pe Esther și pe ceilalți asociați mai puțin ticăloși ai lui Brimstone de prin toată
lumea ca să se încredințeze că fenomenul era global: portalurile fuseseră distruse, până la
ultimul.
De asemenea, cu acest prilej, descoperise ceva cu adevărat neașteptat: era bogată. S-a
dovedit că Brimstone crease pentru ea conturi bancare, cu beneficii de-a lungul vieții ei.
Conturi bancare grase, cu foarte multe zerouri. Avea până și proprietăți, precum clădirile în
care până de curând fuseseră portalurile. Și pământ. O mlaștină, nici mai mult, nici mai
puțin. O citadelă medievală pe șanțul de scurgere al lavei de pe Etna. O coastă de munte în
Anzi, de unde un paleontolog amator pretinsese – spre bucuria științifică generală – că ar fi
dezgropat niște „schelete de monștri”.
Brimstone se îngrijise ca ea să nu ducă niciodată lipsă de bani, ceea ce i-a prins foarte
bine, căci a trebuit să plătească în „vizitele de curtoazie” ca toată lumea: avioane, pașaport,
oameni de afaceri deosebit de amabili și tot așa.
După asta, s-a mai dus la școală numai sporadic, motivând cu urgențe familiale. Dacă n-
ar fi fost toate lucrările suplimentare pe care le făcea, constantele desene din noul ei caiet
de schițe – numărul nouăzeci și trei, care a continuat povestea grafică de acolo de unde
numărul nouăzeci și doi, rămas în bârlogul lui Brimstone, o întrerupsese atât de brusc –, cu
siguranță ar fi fost exmatriculată până acum. Deocamdată, atârna de un fir de păr.
Ultima oară când trecuse pe acolo, Profesorka Fiala nu făcuse decât să se încrunte și să
critice. Răsfoind caietul de schițe al lui Karou, se oprise în special asupra unui desen, un
portret al îngerului în Marrakech, făcut din memorie. Scena era aceea când Karou îl văzuse
prima oară de aproape, pe stradă.
— Acesta este un curs de desen realist, Karou, spusese Fiala. Nu fantastic.
Karou se mai uitase o dată la planșă. Era foarte sigură că-i lăsase aripile deoparte și,
într-adevăr, se convinse că nu le desenase.
— Fantastic? se mirase ea.
— Nimeni nu e atât de perfect, zisese profesoara, întorcând nepăsătoare pagina.
Karou nu protestase, dar mai târziu îi spusese Zuzanei:
— Partea nostimă e că nici măcar nu l-am făcut cum trebuie. Ochii aceia… Poate o
pictură să reușească să-i redea ochii, dar un desen n-ar putea niciodată.
— Mda, bine, zisese Zuzana, e un ticălos frumos cu înfățișare înspăimântătoare, asta e.
— Știu. Ar fi trebuit să-l vezi.
— Ei bine, sper din toată inima să nu-l văd vreodată.
— Eu, dimpotrivă, sper să-l văd, spusese Karou, care nu mai făcea greșeala să iasă din
casă neînarmată.
Se cam făcuse de râs în lupta aceea și nu-i plăcea să se gândească la felul în care fugise.
Dacă va fi să mai dea ochii vreodată cu îngerul, o să ducă lupta până la capăt.
În ceea ce privea școala, nu avea ce luptă să ducă. Nu avea niciun proiect de semestru
despre care să vorbească și nu mai putea zgrepțăna febril în caietul ei de schițe ca să
recupereze, în ultimul minut, timpul pierdut, așadar, oricât de greu îi era să renunțe pur și
simplu, chiar avea lucruri mai importante de care să se ocupe.
După incendii, prima călătorie fusese la Marrakech. Nu-i ieșea din minte ce-i strigase Izíl:
„Trebuie să ajungi la Brimstone. Spune-i că serafimii sunt aici. Au intrat iar. Trebuie să-l
previi!”
El știa ceva. Doar ăsta fusese scopul bruxisului său: cunoașterea. Și dacă ea întotdeauna
se întrebase ce aflase, acum avea urgentă nevoie să știe. Așa că se dusese să-l caute, însă i
se spusese, spre marea ei amărăciune, că s-a aruncat din minaretul Koutoubia, în aceeași
noapte în care îl părăsise ea. S-a aruncat? Nu prea cred, gândise ea, amintindu-și limpede
înfățișarea lipsită de orice urmă de suflet a îngerului, tăișul necruțător al sabiei lui și
cicatricele pe care i le lăsase ca să-și aducă aminte de el.
 Zuzana chiar îi inscripționase un tricou, la imprimanta școlii, pe care scria: AM
ÎNTÂLNIT UN ÎNGER ÎN MAROC ȘI M-AM ALES DOAR CU NIȘTE CICATRICE CRUNTE. A
mai făcut unul cu: AM VĂZUT UN ÎNGER ȘI VOI NU. SUCK IT, TARTIȚE ÎN CĂLDURI!
Sentimentul era o replică la fervoarea generală în urma apariției îngerilor. Deși relatările
despre întâlniri fuseseră, inițial, desconsiderate ca aiureli de bețivani sau de copii, dovezile
deveniseră prea curioase ca să mai fie ignorate. Niște înregistrări video neclare și câteva
fotografii deveniseră virale pe net și chiar ajunseseră și în media oficială, cu titluri ca
ÎNGERII MORȚII: PREVESTIRE SAU IMPOSTURĂ? anunțate cu voci patetice, la ore de vârf
de audiență. Cea mai bună înregistrare a venit de pe telefonul unui negustor de covoare și
arăta atacul asupra lui Karou, deși ea era, din fericire, doar o siluetă de nerecunoscut în
fundal, estompată de dogoarea care făcea aerul să joace în jurul aripilor îngerului.
Din câte putea ea spune, acela fusese singurul caz când îngerii – căci fuseseră mai mult
de unul – își arătaseră aripile, dar mai mulți martori susțineau că îi văzuseră zburând sau,
cel puțin, că le văzuseră umbrele înaripate. O călugăriță din India avea o arsură în formă
de pană în palma ei, care atrăgea puhoaie de pelerini din toată lumea, sperând să fie
binecuvântați de ea.
Cultele extazului își făcuseră bagajele și se strânseseră în mase de priveghi, așteptând
sfârșitul lumii. Veneau zilnic notificări online cu îngeri văzuți ici și colo, dar niciuna nu-i
suna adevărată lui Karou.
— Numai născociri, îi spusese ea Zuzanei. Toți smintiții care așteaptă Apocalipsa.
— Pentru că, mamă, ce distracție ar fi, nu?
Zuzana își frecase palmele, mimând bucuria.
— Oh, frate, Apocalipsa!
— Păi, nu? Las-o baltă. Cât de nașpa trebuie să fie viața ta ca să-ți dorești Apocalipsa?
Și, cu aceasta, petrecuseră o seară întreagă la Otravă – cu Mik, în paranteză fie spus,
„violonistul” Zuzanei și, acum, iubitul ei oficial –, bând ceai de mere și jucând Cât de nașpa
trebuie să fie viața ta ca să-ți dorești Apocalipsa?
— Ar trebui să fie atât de nașpa, încât botoșii tăi cu iepurași să-ți fie singurii prieteni.
— Ar trebui să fie atât de nașpa, încât câinele tău să dea din coadă când pleci.
— Încât să știi toate versurile lui Celine Dion.
— Încât să-ți dorești să se termine cu întreaga lume, numai ca să nu te mai trezești pentru
încă o zi în casa ta de rahat – care, de altfel, nu are niciun obiect de artă în ea –, să-ți
hrănești copiii mofluzi și să te duci la o slujbă de mucegăit creierul, unde sigur cineva a
cumpărat gogoși ca să-ți crească ție fundul și mai mare. Într-atât de nașpa ar trebui să fie
viața ta ca să-ți dorești Apocalipsa.
Aceasta, învingătoarea, fusese Zuzana.
Ah, Zuzana.
În sălbăticia statului Idaho, acum, când Karou își cheltuia primul gavriil pe care pusese
mâna pentru îndeplinirea unei dorințe de-o viață – gavriilul dispăru, iar ea se ridică ușor de
la pământ –, cel dintâi gând al ei a fost Musai să vadă și Zuzana asta.
Plutea. Scoase un chiot de încântare și își întinse brațele în lături pentru echilibru,
vâslind prin aer de parc-ar fi plutit pe mare, numai că… nu era marea. Era văzduhul.
Zbura. În fine, poate nu chiar zbura – încă –, ci plutea la marginea întregului cer, la naiba.
Care, întâmplător, acoperea întreaga lume, la naiba. Deasupra ei, noaptea era imensă și
pretutindeni, plină de stele și de chestii ciudate – un adânc infinit, o sferă în care puteai
pătrunde neîncetat, iar ea se ridică mai sus și mai sus, revendicând-o.
Acum putea zări acoperișul cabanei lui Bain de deasupra vârfurilor copacilor. Vântul îi
șoptea la urechi, rece, dar jucăuș, părând s-o invite spre înălțimi mai mari. Nu se putu
abține să nu râdă. Iar odată ce se porni, nu se mai putu opri. Era un incredibil șuvoi de
chicoteli involuntare, care sunau a sminteală, dar cine n-ar fi fost un pic smintit într-un
moment ca ăsta?
Zbura.
Doamne, i-ar fi plăcut să mai fie cineva aici cu care să împărtășească zborul.
Avea să-l împărtășească, în scurt timp, cu cineva, dar nu era, ca să spunem doar atât,
ăă… individul pe care l-ar fi ales ea ca să împărtășească indiferent ce cu el, dacă toate
lucrurile ar fi fost în regulă. Dar nu erau în regulă. Și exista un singur individ în întreaga
lume care ar fi putut s-o ajute să facă ceea ce avea nevoie să facă și, din nefericire, acela
era Razgut.
Gândul la creatura lui Izíl o înfiora pe Karou, dar soarta ei era acum legată de a lui.
În Marrakech, după ce aflase de moartea lui Izíl, se plimbase pe străzile din jurul
moscheii, copleșită de dezamăgire. Fusese atât de sigură că Izíl va putea să-i spună ce se
petrecea. Contase pe asta cu atâta intensitate. Se ghemuise la picioarele unui zid și
izbucnise în plâns, dintr-un amestec de mâhnire pentru moartea sărmanului om chinuit și
de frustrare împotriva ei.
Și atunci, purtat în ecou pe deasupra pământului, venise un chicotit necuviincios. Ceva se
mișcase sub un car rupt, iar Razgut se târâse la lumină.
— Salutare, frumoaso, spusese el mieros și, ca o dovadă a stării mintale în care se afla
Karou, ea chiar se bucurase să-l vadă.
— Ai supraviețuit căderii, remarcase ea.
Dar nu nevătămat. Lipsit de suportul uman, se strivise de pământ. Un braț îi fusese făcut
zob; și-l ținea strâns la piept și se târa ajutându-se de celălalt, cu picioarele inerte în urma
lui. Iar capul lui, oribilul său cap congestionat, era turtit la tâmplă, încrustat cu sânge uscat
și încă având înfipte în piele pietricele și cioburi.
El fluturase nerăbdător din mână.
— Am căzut eu și mai de sus.
Karou se arătase sceptică. Minaretul domina totul, era cea mai înaltă clădire din oraș.
Văzându-i privirea aruncată spre acesta, Razgut chicotise din nou. Era un sunet brânzit:
suferință amestecată cu venin.
— Asta-i nimic, fermecătoare albastră. Acum o mie de ani am căzut din rai.
— Rai? Nu există rai.
— Discutabil, discutabil. Din cer, atunci, dacă preferi. Și nu am căzut, propriu-zis. Asta m-
ar face să par nătărău, nu-i așa? De parcă m-aș fi împiedicat și aș fi picat în lumea voastră.
Nu. Am fost aruncat. Izgonit. Surghiunit.
Și așa aflase Karou originea lui Razgut. Era greu de crezut, uitându-se la el și amintindu-
și de înger – acea făptură mitică, perfectă –, că ar fi fost din aceeași spiță, dar odată forțată
să se uite cu adevărat la Razgut, a început să vadă asemănările. Și încheieturile fărâmate
ale aripilor lui pierdute nu puteau fi tăgăduite. Nu era o făptură din lumea aceasta.
De asemenea, a înțeles, în sfârșit, îndeplinirea strâmbă a bruxisului lui Izíl. Dorindu-și
cunoașterea lumii celeilalte, se trezise încălecat de Razgut, care-i putea spune tot ce nu i-ar
fi spus Brimstone.
 — Ce s-a întâmplat cu Izíl? întrebase ea. Nu-i adevărat că s-a sinucis, nu-i așa? Îngerul…
— Ah, ei bine, poți să dai vina pe el, căci ne-a dus pe sus până pe minaret, dar nebunul
cocoșat s-a aruncat singur, doar ca să te protejeze pe tine.
— Pe mine?
— Fratele meu, serafimul, te căuta pe tine, drăguță. Băiat rău, cu toate întrebările lui. Ce
treabă avea cu tine, mă întreb.
— Nu știu.
Informația îi dăduse lui Karou fiori reci.
— Izíl nu i-a spus unde locuiesc?
— Oh, nu, țicnit dar nobil. S-a jucat în schimb cu cerul, iar cerul l-a lăsat să pice ca o
prună putredă.
— Oh, Doamne! Karou se lăsase moale pe lângă zid și se strânsese în brațe. Sărmanul
Izíl!
— Sărmanul de el? Nu-l compătimi pe el, compătimește-mă pe mine. El s-a eliberat, dar
ia uită-te la mine! Crezi că măgari gata să te care sunt atât de lesne de găsit? N-am fost în
stare nici să păcălesc un cerșetor.
Razgut se ridicase în capul oaselor și se folosise de brațul bun ca să-și tragă picioarele în
față. Chipul i se schimonosise de durere, dar, de îndată ce Karou începuse să simtă o vagă
urmă de milă pentru el, suferința lui se transformase într-o căutătură pofticioasă.
— Tu o să mă ajuți, totuși, nu-i așa, scumpo? o întrebase el, zâmbind.
Dinții lui erau inadmisibil de perfecți.
— O să mă ajuți cu o călărire?
Poate că se referise la „călărire” așa cum îl călărise pe Izíl, dar în tonul lui se simțea o
aluzie indecentă.
— La urma urmei, e vina ta.
— Vina mea? Mă rog, dacă vrei tu.
Lingușitor, el adăugase:
— Ți-aș spune secrete, cum i-am spus și lui Izíl.
— Cere altceva, i-o retezase Karou. Eu n-o să te car în spate. Niciodată.
— Oh, dar ți-aș ține de cald. Ți-aș împleti părul. N-ai mai fi niciodată singură.
Singură? Karou se simțise descoperită în clipa aceea, când creatura ajunsese cu atâta
ușurință în miezul sufletului ei. Razgut continuase, în șoaptă:
— Toată frumusețea asta a ta e un înveliș pentru singurătate. Crezi că nu i-am simțit
gustul? Ești practic goală pe dinăuntru. Un ou de ciocolată, dar, oh, ai un gust atât de bun.
Lăsase capul pe spate și scosese un geamăt, cu pleoapele pe jumătate închise, la
amintirea plăcerii. Karou se îngrețoșase.
— Ți-aș putea linge gâtul veșnic, frumoaso, murmurase el. Veșnic.
Karou era departe, tare departe de a fi într-atât de disperată încât să accepte târgul.
Sărise de lângă zid și o luase la picior.
— Plăcută conversație. Adio!
— Stai! strigase Razgut după ea. Așteaptă!
Karou n-ar fi crezut că exista ceva pe care el să i-l spună și s-o convingă să se oprească.
Dar atunci strigase în urma ei:
— Vrei să-l mai vezi vreodată pe Neguțătorul-de-dorințe? Te pot conduce acolo. Știu un
portal!
 Ea se întorsese să se uite la el, bănuitoare.
Privirea indecentă se dusese, înlocuită de unica emoție care-l susținea. Una pe care ea o
recunoștea și, pentru o fracțiune de secundă, a simțit o legătură cu făptura zdrobită. Era dor
nestins pe chipul lui. Dacă esența propriei ființe era singurătatea, a lui Razgut era dorul.
— Portalul prin care m-au îmbrâncit acum o mie de ani. Știu unde se află. O să-ți arăt,
dar va trebui să mă iei cu tine.
Respirația i se poticnise și adăugase, în șoaptă:
— Nu vreau decât să mă întorc acasă.
Inima lui Karou vibra de însuflețire. Un alt portal.
— Atunci, hai să mergem, zisese ea. Acum.
Razgut pufnise cu dispreț.
— Dac-ar fi fost atât de simplu, crezi c-aș mai fi fost aici?
— Ce vrei să spui?
— E în cer, fato. Va trebui să zburăm până acolo.
Iar acum, mulțumită celor doi gavriili prădați din barba vânătorului – unul pentru ea și
unul pentru Razgut –, aveau s-o facă.
23. RĂBDARE INFINITĂ

Oraș de poveste. Din văzduh, acoperișurile roșii îmbrățișau un cot al râului întunecat, iar
noaptea, munții împăduriți apăreau ca întinderi de nimic negru, în contrast cu orbitor
iluminatul castel, turlele gotice ascuțite și domurile mari și mici. Râul capta toate luminile și
le destrăma în fire lungi și tremurătoare, iar ploaia ce bătea pieziș le încețoșa pe toate ca
într-un vis.
Era prima oară când Akiva vedea Praga; nu fusese el cel care marcase portalul de aici.
Aici acționase Hazael, care, după aceea, întors în lumea lor, făcuse un comentariu despre
oraș. Spusese că era frumos. Și chiar era. Akiva își imagina că așa trebuie să fi arătat
Astraea în epoca sa de glorie, înainte să fi fost distrusă de bestii – Cetatea Celor O Sută de
Turle, cum fusese numită capitala serafimilor, cu câte un turn pentru fiecare putere
cerească, pe care himerele le doborâseră până la ultimul.
Multe orașe omenești fuseseră, de asemenea, dărâmate în războaie, dar Praga fusese
norocoasă. Rămăsese în picioare, frumoasă și fantomatică, piatra ei cu tendințe de a crăpa
la suprafață fiind netezită de secolele de furtuni, de milioanele de șiroaie de ploaie. Acum
era umedă, rece și neospitalieră, dar pe Akiva nu-l deranja. El își făcea singur căldura.
Picăturile de ploaie sfârâiau pe aripile lui invizibile și se evaporau, marcând forma lor pe
fundalul nopții într-un nimb difuz. Iluzia magică nu putea face nimic în privința asta, cum
nu putea nici să-i ascundă aripile din umbră, însă aici, sus, nu era nimeni ca să-l observe.
Stătea cocoțat pe un vârf de acoperiș din Orașul Vechi. Turlele Bisericii Týn se ridicau
ascuțite precum coarnele diavolului în spatele șirului de clădiri de peste stradă, în una
dintre care se afla și apartamentul lui Karou. Fereastra ei era întunecată. Era întunecată și
apartamentul ei gol, de două zile, de când îl găsise.
Împăturită în buzunarul său, cu îndoiturile scămoșate de prea mult ținut în mână, era o
pagină ruptă dintr-un caiet de schițe – numărul nouăzeci și doi, cum fusese întipărit pe
cotor. Pe pagină, cea dintâi din caiet, un desen o înfățișa pe Karou cu mâinile împreunate a
rugăciune, însoțită de cuvintele: Găsitorul este rugat să-l înapoieze la Králodvorská 59, nr. 12,
Praga. Va fi recompensat cu bunăvoință cosmică și o sumă consistentă. Mulțumesc.
Akiva nu adusese tot caietul cu el, ci numai pagina aceasta cu margini ferfenițite. Nu
căuta bunăvoință cosmică sau o sumă consistentă.
Doar pe Karou.
Cu răbdarea infinită a cuiva care învățase să trăiască și cu inima frântă, o aștepta să se
întoarcă.
24. E UȘOR SĂ ZBORI

Să zbori, descoperi Karou spre încântarea ei, era ușor. Euforia îi alungă oboseala și,
totodată, apatia care se instalase în ea în urma numeroaselor întâlniri cu furnizorii de dinți
ai lui Brimstone. Zbura pe sus, minunându-se de stele și simțindu-se de parcă ar fi fost una
dintre ele. Erau aproape de necrezut. Îi recunoștea lui Bain cel puțin meritul ăsta – poate că
n-o fi avut el niciun pic de simț artistic, dar trăia în compania stelelor. Cerul arăta ca
pudrat cu zahăr.
Lăsă cabana în spate și urmări drumul înapoi spre Boise. Se avântă mai sus și coborî
iarăși, printre rafalele de vânt. Se jucă puțin cu viteza – fără efort, deși îi făcu ochii să-i
șiroiască de lacrimi înghețate. Nu trecu mult până prinse din urmă taxiul care o abandonase
în sălbăticie. Idei năstrușnice îi trecură prin minte. Ar fi putut zbura pe lângă mașină, să-i
bată în geam șoferului, să agite pumnul la el și apoi să țâșnească iarăși în sus.
Fată răutăcioasă, gândi ea, și-i auzi vocea lui Brimstone în minte, deplângând o astfel de
poznă drept nesăbuință. Ei bine, poate, un pic.
Dar despre dorința în sine – zborul – și planul din care făcea parte, despre acestea ce-ar
gândi el? Ce-ar gândi când Karou s-ar arăta pe treptele lui, cu părul umezit de vântul a
două lumi? Ar fi bucuros s-o vadă sau ar fi tot furios, ar urla la ea că a fost o tâmpită și ar
arunca-o afară încă o dată? Oare trebuia să-l găsească sau el voia ca ea să-și vadă de drum
ca un fluture ieșit pe fereastră, fără să se uite înapoi, de parcă n-ar fi avut niciodată
monștri drept familie?
Dacă asta se aștepta el să facă, atunci n-o cunoștea deloc.
Avea să se ducă în Maroc, să-l găsească pe Razgut sub indiferent ce grămadă de gunoi
sau car s-ar fi ascuns, apoi, împreună – împreună! se înfiora numai să gândească acest
cuvânt care-o asocia cu el –, aveau să zboare printr-o despicătură din cer și să iasă
„Altundeva”.
Îi trecu deodată prin minte că asta voise să spună Brimstone cu „speranța își face propria
magie”. Nu fusese în stare să își dorească, pur și simplu, să deschidă un portal, dar prin
tăria voinței sale, a speranței sale, când ar fi putut renunța la himere, socotindu-le ca și
pierdute, făcuse în schimb asta. Găsise o cale. Și iată, zbura, iar o călăuză aștepta s-o ducă
acolo unde voia să ajungă. Era mândră de ea și credea că și Brimstone avea să fie, de
asemenea, chiar dacă o va arăta sau nu.
Se înfioră. Era frig în cer, iar încântarea ei pentru zbor fusese înlocuită de clănțăneală de
dinți și întoarcerea epuizării, așa că se lăsă în jos pe mijlocul drumului, efectuând prima ei
aterizare cu tot atâta ușurință de parc-ar fi făcut-o de mii de ori, și așteptă taxiul s-o prindă
din urmă.
Șoferul, nu-i nevoie să mai spunem, a fost surprins s-o vadă. O privea ca pe o stafie și, pe
drumul spre aeroport, mai mult se uită la ea în oglinda retrovizoare decât la șosea. Karou
era prea obosită și să se amuze. Își lăsă pleoapele să se închidă și duse mâna sub gulerul
paltonului ei după iadeș, potrivindu-și ramificațiile lui între degete.
Aproape că adormise, când sună telefonul. Numele Zuzanei apăru pe ecranul luminos.
Karou răspunse: — Bună, zână turbată!
Pufnet.
— Las-o baltă. Dacă e cineva zână, aceea ești tu.
 — Eu nu sunt o zână. Sunt un monstru. Și ia ghici. Apropo de zâne, chiar am o surpriză
pentru tine.
Karou încercă să-și închipuie fața Zuzanei văzând-o că se ridică în aer. Oare să-i spună
de pe acum sau s-o ia pe nepregătite? Ar putea să-i însceneze că pică dintr-un turn – sau
asta ar fi doar josnic?
— Ce? întrebă Zuzana. Mi-ai luat un cadou?
A fost rândul lui Karou să pufnească.
— Ești ca un copil care, când se întorc părinții de la vreo petrecere, îi caută prin
buzunare după prăjituri.
— Ooh, prăjituri! Accept prăjiturile. Dar nu prăjituri în buzunar, pentru că uhh.
— N-am nicio prăjitură.
— Of. Ce fel de prietenă mai ești și tu? În afară de faptul că ești din categoria mai mult
absentă.
— În clipa asta, sunt din categoria cea mai obosită. Dacă auzi vreun sforăit, nu te supăra.
— Unde ești?
— Idaho, pe drum spre aeroport.
— Oh, ura, aeroport! Vii acasă, nu-i așa? N-ai uitat. Știam eu că n-ai putea să uiți.
— Mă lași? Aștept asta de săptămâni. Nici nu știi tu. Mi-a ajuns câți vânători spurcați am
văzut.
— Apropo, cum a fost?
— Scârbos. Dar dă-i încolo. Ești gata?
— Da. Înnebunită. Gata. Păpușa e pregătită și magnifică, dacă e să-mi spun părerea.
Acum am nevoie doar să-ți faci tu magia.
Se opri puțin.
— Vreau să zic, magia ta nonmagică. Vrăjitoria ta Karou obișnuită. Când o să fii aici?
— Vineri, cred. Trebuie să dau o fugă la Paris…
— „Să dai o fugă la Paris”, repetă Zuzana. Știi, un suflet mai mic decât al meu ar putea
pune capăt prieteniei noastre pe baza faptului că spui chestii nesuferite ca „trebuie să dau o
fugă la Paris”.
— Există suflete mai mici ca ale tale? contracară Karou.
— Hei! Corpul meu o fi mic, dar sufletul meu e mare. De aceea port talpă groasă. Ca să
pot ajunge la vârful sufletului meu.
Karou râse, un sunet cristalin de clopoțel care atrase atenția taximetristului, în oglindă.
— Și, totodată, pentru săruturi, adăugă Zuzana. Pentru că altminteri nu m-aș putea
întâlni decât cu piticanii.
— Cum e cu Mik, apropo? În afară de faptul că nu e o piticanie?
Vocea Zuzanei deveni instantaneu siropoasă.
— E biiine, zise ea, lungind cuvântul, adulator.
— Alo? Cine-i acolo? Dă-mi-o pe Zuzana înapoi. Zuzana? A intrat o miorlăită pe fir,
pretinde c-ai fi tu…
— Mai taci! zise Zuzana. Vino odată aici, OK? Am nevoie de tine.
— Vin.
— Și adu-mi un cadou.
— Nțț! De parcă ai merita vreunul.
Karou sfârși convorbirea zâmbind. Zuzana merita un cadou și tocmai de aceea se oprea în
Paris, înainte de a se întoarce acasă, la Praga.
Acasă. Cuvântul ar fi putut avea ghilimele aeriene, dar jumătate din viața lui Karou
fusese retezată brusc, iar cealaltă jumătate – jumătatea normală – era în Praga. Micuțul ei
apartament, cu rânduri peste rânduri de caiete de schițe; Zuzana și marionetele; școala,
șevaletele, bătrânii goi cu boa de pene; Bucătăria cu Otravă, statuile cu măști de gaze,
castroanele de gulaș aburind pe capacele sicrielor; până și nemernicul ei de fost iubit
pândind pe după colțuri, costumat în vampir.
Deci, OK. Normalitate.
Și cu toate că o parte din ea ardea de nerăbdare să se ducă direct în Maroc, să-și culeagă
respingătorul tovarăș de călătorie și s-o pornească în linie dreaptă spre Altundeva, nu
suporta gândul de a dispărea din lume pur și simplu, nu după tot ce pierduse deja. Își făcuse
planul să se întoarcă să-și ia la revedere și să-și îndeplinească rolul în viața normală pentru
ultima oară în viitorul previzibil.
În plus, nu voia să lipsească de la spectacolul cu marionete al Zuzanei.
25. NICIODATĂ PACE

Karou ajunse în Praga vineri seara, târziu. Îi dăduse taximetristului adresa, dar, pe când
se apropiau de imobilul ei, se răzgândi și îi ceru s-o lase pe Josefov, lângă vechiul Cimitir
Evreiesc. Era cel mai bântuit loc pe care îl știa, cu pământul secolelor îngrămădit mult
deasupra morților și cu pietrele funerare la fel de răvășite și piezișe ca niște dinți stricați.
Ciori malefice își aveau cuiburile în copacii ale căror crengi erau ca niște degete de
cotoroanță. Îi plăcea să deseneze aici, dar acum era închis, bineînțeles, și nu era destinația
ei. Merse de-a lungul zidului exterior curbat, simțind apăsarea tăcerii cimitirului, și își
continuă drumul spre portalul lui Brimstone din apropiere. Sau ceea ce fusese portalul lui.
Se opri pe partea cealaltă a străzii, îndemnându-se să se apropie și să bată. Imaginează-ți
că ușa se va deschide, gândi ea. Imaginează-ți că se va deschide și Issa va apărea în prag cu
un zâmbet exasperat pe față. „Brimstone e în toane proaste”, ar putea spune. „Ești sigură că
vrei să intri?”
Ca și când totul nu fusese decât o greșeală prostească. Și oare nu era încă posibil?
Traversă. Cu inima tresăltând de speranță, ridică mâna și bătu, trei bătăi scurte și
puternice. De îndată ce-o făcu, speranța îi crescu dureros. Trase adânc aer în piept și se
trezi ținându-și respirația, în timp ce inima ei pulsa te rog, te rog, te rog, iar ochii i se
umpleau de lacrimi. Și dacă se deschidea și dacă nu, ea avea să plângă. Lacrimile erau gata
și pentru dezamăgire și pentru ușurare.
Tăcere.
Te rog, te rog, te rog.
Și… nimic.
Își reluă respirația, golindu-și aerul din piept într-o răsuflare ce desfășură câte un șiroi de
lacrimi din fiecare ochi, apoi tot mai așteptă, zgribulindu-se de frig câteva minute, și alte
câteva, până ce într-un târziu renunță și porni spre casă.
•
În noaptea aceea, Akiva o privi dormind. Buzele ei erau ușor întredeschise, ambele mâini
aduse copilărește sub obraz, respirația adâncă. E nevinovată, pretinsese Izíl. Dormind, așa
părea. Era?
În ultimele luni, Akiva se simțise obsedat de ea – fața ei fermecătoare întoarsă în sus ca
să se uite la el, în timp ce se făcea mică în umbra lui, crezând că avea să moară. Amintirea
îl ardea. Îl uimea, mereu și mereu, cât de aproape fusese s-o omoare. Și ce îl oprise oare?
Ceva din ea îi evocase o altă fată, de demult și de mult pierdută, dar ce anume? Nu ochii
ei. Nu erau căprui-argilă și calzi ca pământul, ci negri – negri ca de lebădă, contrastând cu
albeața feței. Nici în trăsăturile ei n-ar fi putut identifica vreo asemănare cu ale feței
celeilalte, mult iubite, prima oară văzute prin ceață, atât de mult timp în urmă. Amândouă
erau frumoase, atâta tot, dar ceva făcuse o legătură între ele și îi oprise mâna.
În sfârșit își dădu seama. Fusese un gest: modul ca de pasăre în care ea își înclinase capul
să se uite la el. Acesta o salvase. Un detaliu atât de mărunt ca acesta.
Stând pe balconul ei, uitându-se pe fereastră, Akiva se întrebă: Și acum?
Amintirile reînviară neinvitate despre ultima oară când privise pe cineva dormind.
Atunci nu existase niciun geam între ei, aburit de răsuflarea lui; el nu fusese afară privind
înăuntru, ci cald, lângă Madrigal, sprijinit într-un cot și punându-se singur la încercare ca
să vadă câte minute putea sta fără să întindă mâna spre ea.
Nici măcar un minut întreg. Simțise o durere în vârful degetelor care nu putea fi alinată
decât atingând-o.
Avea mult mai puține semne pe mâinile lui, pe atunci, deși nu era lipsit de tatuajele
morții. Era deja un ucigaș, însă Madrigal îi sărutase degetele-răboj, încheietură cu
încheietură, și îl iertase.
— Războiul este singurul lucru pe care am fost învățați să-l facem, șoptise ea, dar există
și alte moduri de a trăi. Le putem găsi, Akiva. Le putem născoci. Acesta este începutul, aici.
Își pusese palma peste pieptul lui gol – inima îi tresăltase la atingerea ei – și-i condusese
mâna la inima ei, apăsând-o de mătasea pielii.
— Noi suntem începutul.
Așa îl simțise și el, ca pe un început, din acea primă noapte furată cu ea – ca pe
născocirea unui nou mod de a trăi.
Akiva nu-și folosise niciodată mâinile cu atâta blândețe ca atunci când își plimba
vârfurile degetelor pe pleoapele adormite ale lui Madrigal, închipuindu-și ce vise se derulau
în spatele lor și le făceau să se zbată.
Madrigal avusese destulă încredere în el să-l lase s-o atingă în timp ce dormea. Chiar și în
amintire, îl uimea – că de la bun început avusese încredere în el cât să-l lase să stea lângă
ea și să-i mângâie fața adormită, gâtul grațios, brațele subțiri și puternice, încheieturile
aripilor ei viguroase. Uneori, îi simțea pulsul luând-o la goană de la visele neliniștite;
alteori, murmura și întindea mâna după el, trezindu-se când îl trăgea mai aproape de ea și
apoi, dulce, în ea.
Akiva își întoarse capul de la fereastră. Oare ce făcuse să-i reînvie, atât de pline și cu
atâta repeziciune, amintirile despre Madrigal?
Lujerii firavi ai unei idei se despleteau în adâncurile minții lui, începând să sondeze după
legături – o cale de a face imposibilul posibil –, dar nu voia să recunoască asta. Nici n-ar fi
crezut că undeva, în el, stătea la pândă capacitatea de a spera.
Ce îl făcuse să-și părăsească regimentul în noapte, se întrebă el, fără să le spună nici lui
Hazael și Liraz, ca să se întoarcă în lumea aceasta?
N-ar fi fost nicio piedică să spargă geamul sau să-l topească. În câteva secunde ar fi putut
fi lângă Karou, trezind-o cu o mână lipită peste gură. I-ar fi cerut să-i spună… ce anume,
mai precis? Oare chiar își închipuia că ea ar fi fost în stare să-i spună de ce venise el aici?
De altfel, gândul de-a o speria îl îmbolnăvea. Întorcând spatele, se duse la balustradă și
privi peste oraș.
Hazael și Liraz trebuie să-și fi dat seama până acum că el lipsea. „Din nou”, aveau să
murmure unul către altul cu voci scăzute, acoperindu-i absența cu vreo poveste însăilată la
repezeală.
Hazael era fratele lui vitreg, Liraz, sora lor vitregă. Ei erau copiii haremului, odraslele
împăratului serafim, al cărui hobby era să crească bastarzi ca să lupte în război. „Tatăl” lor
– și ei rosteau cuvântul printre dinți – vizita o altă concubină în fiecare noapte, femei
dăruite lui ca tribut sau alese de el după cum îi atrăgeau atenția. Secretarii lui țineau o listă
a progeniturilor pe două coloane, băieți și fete. Copiii se adăugau continuu și, când creșteau
și mureau pe câmpul de bătălie, erau tăiați cu o linie, fără nicio ceremonie.
Akiva, Hazael și Liraz fuseseră adăugați pe listă în aceeași lună. Crescuseră împreună,
copii în palatul femeilor, și la cinci ani fuseseră dați la instrucție. Reușiseră să rămână
împreună mereu de atunci, luptând în aceleași regimente, oferindu-se voluntari în aceleași
misiuni, inclusiv aceasta din urmă: marcarea ușilor lui Brimstone cu urme de mâini
incendiare, pe care apoi le aprinseseră toate odată, ca să distrugă portalul vrăjitorului.
Aceasta era a doua oară când Akiva dispărea fără explicații. Prima oară fusese cu ani în
urmă și atunci lipsise atât de mult, încât fratele și sora lui crezuseră că murise.
O parte din el murise.
Nu le spusese niciodată, nici lor, nici altcuiva, unde fusese în acele luni de absență sau ce
se întâmplase de se transformase în cel care era acum.
Izíl îl numise monstru – și nu era oare? Își închipui ce-ar fi zis Madrigal dacă l-ar fi putut
vedea astăzi și ar fi văzut ce făcuse el din „noul mod de a trăi” despre care își șoptiseră ei,
odinioară, în lumea tăcută a propriilor aripi strânse pe lângă ei.
Pentru prima oară de când o pierduse, amintirea lui nu reuși să evoce chipul lui
Madrigal. Un alt chip se insinuă: al lui Karou. Ochii ei erau negri și îngroziți, reflectând
văpaia aripilor lui când se aplecase asupra ei.
Era un monstru. Pentru lucrurile pe care le făcuse el, nimic nu l-ar fi putut absolvi.
Își deschise brusc aripile și se înălță în noapte. Era o greșeală să se afle aici, la această
fereastră, o amenințare la pândă, în timp ce Karou dormea atât de liniștit. Se retrase pe
partea cealaltă a străzii ca să se lase și el pradă somnului, iar când în sfârșit adormi, visă că
era de partea cealaltă a sticlei. Karou – nu Madrigal – îi zâmbea și își lipea buzele de
încheieturile degetelor lui, sărutându-le una câte una, ștergând liniile negre cu fiecare sărut,
până când mâinile lui rămaseră curate.
Nevinovat.
— Sunt și alte moduri de a trăi, șopti ea, iar el se trezi cu fiere în gâtlej, pentru că știa că
nu era adevărat.
Nu exista nicio speranță, numai securea călăului și răzbunarea. Și nu exista nicio pace.
Niciodată pace. Își apăsă podurile palmelor peste ochi, frustrarea crescând în el ca un
strigăt.
De ce venise aici? Și de ce nu se putea hotărî să plece?
26. O GREȘEALĂ DUIOASĂ

Sâmbătă dimineață, Karou se trezi în propriul pat pentru prima oară după atâtea
săptămâni. Făcu un duș, își prepară o cafea, scotoci prin cămară după ceva comestibil, nu
găsi nimic și plecă din apartament, luând cadourile pentru Zuzana într-o sacoșă de
cumpărături. Pe drum, îi trimise un mesaj pe telefon prietenei sale – Cucu-bau! O zi mare.
Aduc micul dejun – și cumpără niște croissante de la patiseria din colț.
Un mesaj veni înapoi – Dacă nu e ciocolată, nu e mic dejun –, iar ea zâmbi și făcu stânga-
mprejur spre patiserie după unele cu ciocolată.
În clipa aceea, când se întoarse pe stradă, începu să simtă că era ceva în neregulă. O
ușoară senzație de ceva greșit, destul cât să-i oprească pașii ca să se uite în jur. Își aminti
ceea ce spusese Bain despre a trăi ca o pradă, întotdeauna întrebându-se cine era pe urmele
ei, și își ridică gulerul. Cuțitul ei era în gheată, dur lângă articulația gleznei sale,
stânjenind-o și tocmai prin asta dându-i curaj.
Îi cumpără croissantele Zuzanei și își continuă drumul, neliniștită. Își ținea umerii
încordați și de vreo câteva ori privi în urmă, dar nu văzu nimic neobișnuit. Curând, ajunse
la Podul Carol.
Simbol al Pragăi, podul medieval traversa Vltava între Turnul Vechi și Micul Cartier.
Turnuri gotice se înălțau la ambele capete, iar pe toată lungimea – podul era accesibil
numai pietonilor – era străjuit de monumentale statui de sfinți. La ora aceasta matinală era
aproape pustiu și, în bătaia piezișă a soarelui de curând răsărit, umbrele statuilor se
întindeau lungi și subțiri. Vânzătorii și artiștii stradali abia soseau cu pancarte scrise de
mână ca să-și ocupe locurile pe cea mai râvnită proprietate din oraș, unde, chiar în centru,
în fața decorului perfect fotografic al Castelului Pragăi de pe colină, era înălțat uriașul
păpușar.
— Oh, Doamne, e grozav! exclamă Karou, spre nimeni, fiindcă păpușarul stătea singur,
de cinci metri înălțime și sinistru, cu fața cioplită grosolan și mâini de lemn cât lopețile de
zăpadă.
Karou se uită în spatele lui – era îmbrăcat într-un imens fulgarin –, dar nici acolo nu era
nimeni.
— Alo? strigă ea, surprinsă că Zuzana își lăsase creația nepăzită.
Dar, în clipa aceea, din interiorul păpușii se auzi:
— Karou!
Și cusăturile negre ale fulgarinului se deschiseră ca intrarea unui cort. Zuzana ieși în fugă
și smulse punga cu produsele de patiserie din mâna lui Karou.
— Slavă Domnului, zise ea și se apucă să înfulece.
— Ei bine, și eu mă bucur că te văd.
— Mmpf.
Mik ieși în urma ei și o îmbrățișă pe Karou, zicându-i:
— O să fiu eu translatorul. Ceea ce spune ea, pe limba Zuzanei, este mulțumesc.
— Zău? întrebă Karou, sceptică. Suna mai degrabă a gogâlț-gogâlț.
— Exact.
— Mmpf, încuviință Zuzana, dând din cap.
— Tracul, îi spuse Mik lui Karou.
 — Rău?
— Groaznic.
Ducându-se în spatele Zuzanei, el se aplecă și o cuprinse într-o îmbrățișare.
— Feroce, cumplit, înfricoșător. E insuportabilă. O preiei tu. Eu m-am săturat.
Zuzana îl bătu peste brațe, apoi chițăi când el își îngropă fața la baza gâtului ei,
sărutând-o pătimaș.
Mik era blond-nisipiu, cu tenul alb, cu perciuni și barbișon, și cu genul de ochi lamă-de-
cuțit care trimitea cu gândul la strămoși din Asia Centrală invadând câmpiile. Era chipeș și
talentat, roșea ușor, fredona când se concentra și vorbea pe ton scăzut, dar interesant – o
combinație ideală. Asculta cu adevărat, în loc de a se preface că ascultă, când de fapt
pândește o pauză de respirație pentru a interveni înainte de a-i veni rândul să spună ceva,
cum făcea Kaz. Și, cel mai bun lucru din toate, era topit după Zuzana, care, la rându-i, era
topită după el. Erau incredibil de simpatici în felul în care roșeau și își zâmbeau – tot ce le
lipsea erau inimioare în loc de ochi – și, privindu-i, Karou se simțea deopotrivă foarte
fericită și extraordinar de nefericită. Avea impresia că le vede realmente fluturii – Papilio
stomachus – dansând tangoul suav al proaspetei iubiri.
În ceea ce o privea, era din ce în ce mai greu să-și imagineze ceva palpitând viu
înăuntrul ei. Mai mult ca oricând, ea era fata goală pe dinăuntru, golul părând o entitate
malițioasă, tachinând-o cu toate lucrurile pe care nu avea să le cunoască niciodată.
Ba nu. Își interzise gândul în minte. Ba avea să le cunoască. Tocmai era pe cale să le
cunoască.
Zâmbetul ei fusese sincer când Mik începuse s-o sărute pe Zuzana pe gât, dar după un
timp începu să fie cumva ca zâmbetul împietrit al unei păpuși, lipit pe față.
— Am apucat să spun, zise ea, dregându-și glasul, că am cadouri?
Asta funcționă.
— Cadouri! exclamă ascuțit Zuzana, desprinzându-se din îmbrățișare.
Țopăi, bătând din palme:
— Cadouri, cadouri!
Karou îi întinse sacoșa de cumpărături. Înăuntru erau trei pachete, înfășurate în hârtie
groasă și legate cu sfoară. Pe cel mai mare, o carte de vizită imprimată în relief pe hârtie
velină anunța: MME. V. VEZERIAC, ARTIFACTE. Pachetele erau elegante și, cumva, pline
de importanță. Când Zuzana le scoase din sacoșă, sprâncenele ei făcură ce știau ele.
— Ce sunt astea? întrebă, devenind serioasă. Artifacte? Karou. Prin cadou am vrut să
spun ceva de genul o păpușă de pe raft din aeroport sau cam așa.
— Deschide-le, o îndemnă Karou. Pe cel mare primul.
Zuzana îl deschise. Și începu să plângă.
— Oh, Doamne, oh, Doamne! șopti ea, strângându-l la piept ca pe o spumă de tul.
Era un costum de balet, dar nu unul oarecare.
— A fost purtat de Anna Pavlova la Paris, în 1905, o informă Karou, cu entuziasm.
Era atât de plăcut să dai cadouri. Ea nu avusese niciodată petreceri de Crăciun sau de
ziua ei când era mică, dar odată ce a fost destul de mare să plece din dugheană de una
singură, adora să aducă mici nimicuri pentru Issa și Yasri – flori, fructe ciudate, șopârle
albastre, evantaie spaniole.
— OK, habar n-am cine e…
— Cum? Cea mai faimoasă balerină din toate timpurile.
 Sprâncene.
— N-are nimic, oftă Karou. Se știe că era foarte micuță, așa că ăsta ar trebui să ți se
potrivească.
Zuzana îl ridică.
— E… e… e… e atât de Degas, se bâlbâi ea.
Karou rânji.
— Știu. Nu-i grozav? Era o femeie, la hala de vechituri Les Puces, care vindea chestii de
balet vintage…
— Dar cât a costat? Trebuie să fi cheltuit o avere…
— Sst, zise Karou. S-au cheltuit multe averi pe lucruri mai stupide. Și, de altfel, sunt
bogată, ai uitat? Enervant de bogată. Magic de bogată.
O consecință a măsurilor de prevedere ale lui Brimstone pentru ea era aceea că își putea
permite să facă daruri. Își făcuse și ei unul, tot din Paris, tot un artifact, deși nu de balet.
Cuțitele care sclipiseră la ea dintr-o vitrină de sticlă și pe care, din clipa în care le văzuse,
știuse că trebuia să le aibă. Erau cuțite chinezești lună-nouă, una dintre armele ei preferate.
Propriul set, cel cu care se antrenase, rămăsese în Hong Kong, la sensei-ul ei, pe unde nu
mai trecuse de când arseseră portalurile. În orice caz, acestea de acum le făceau de rușine
pe cele vechi.
— Secolul al paisprezecelea…, începuse Madame Vezeriac să-și laude marfa, dar Karou n-
avea nevoie să asculte.
Părea o lipsă de respect pentru cuțite să se tocmească, așa că plătise prețul cerut fără să
clipească.
Fiecare cuțit era făcut din două lame, ca lunile noi intersectate, de unde i se trăgea și
numele. Mânerul era pe mijloc, iar când le mânuiai, cuțitele ofereau multiple vârfuri de
străpuns și tăișuri și, probabil cel mai important, puncte de parare. Lunile noi erau arma
potrivită pentru a înfrunta mai mulți adversari, mai ales adversari cu arme lungi ca săbiile.
Dacă le-ar fi avut în Maroc, îngerul n-ar fi învins-o atât de ușor.
Îi mai cumpărase Zuzanei și o pereche de cipici de balet vintage și o frumoasă parură de
trandafiri din mătase decolorați, tot de la începutul secolului parizian.
— Vrei să te ajut să te pregătești? o întrebă Karou, iar Zuzana, rămasă fără grai, dădu
din cap că da.
Se înghesuiră împreună în păpușar și ea dădu deoparte celălalt costum, cu totul banal.
O oră mai târziu, turiștii veneau rânduri-rânduri pe pod, căutând castelul cu ghidurile la
subsuoară, și un număr deloc nesemnificativ dintre aceștia se opriseră, într-un anticipativ
semicerc, în fața păpușarului uriaș. Karou și Zuzana stăteau înăuntru.
— Nu te mai freca atâta, zise Karou, oprindu-se cu pensula de machiaj în aer, când
Zuzana se angaja într-o luptă îndârjită, deloc feminină, pe sub tutu-ul ei.
— Ciorapii mei sunt suciți, zise Zuzana.
— Vrei să fie și obrajii tăi suciți? Stai nemișcată.
— Bine.
Zuzana stătu nemișcată cât timp Karou îi pictă pe obraji două cercuri roșii perfecte. Fața
ei era pudrată alb, iar buzele fuseseră transformate într-un arc de Cupidon mic cât de
păpușă, cu două linii negre subțiri la colțurile gurii, simulând falca mobilă a unei
marionete. Gene false îi tiveau ochii negri; își pusese tutu-ul, care într-adevăr i se potrivea,
și opincuțele de balet, care văzuseră și zile mai bune. Ciorapii albi erau deșirați, cu fire duse
și cârpiți la genunchi; una din breteluțele corsetului îi atârna descusută, iar părul îi era
prins într-un coc dezordonat, încoronat cu bobocii de trandafiri ofiliți. Arăta ca o păpușă
care, ani de-a rândul, zăcuse neiubită într-o ladă cu jucării.
O ladă de jucării într-adevăr stătea deschisă și gata s-o primească de îndată ce
costumația ei ar fi fost definitivată.
— Gata, zise Karou, admirându-și opera.
Își plesni palmele o dată, încântată, și se simți ca Issa când o împodobea pe Karou cu
niște coarne temporare improvizate din păstârnaci sau cu o coadă dintr-o perie de praf
făcută din pene.
— Perfect. Arăți adorabil de jalnic. Sunt sigură că unii turiști vor încerca să te ia la ei
acasă ca suvenir.
— Unii turiști vor regreta ziua, zise Zuzana, întorcându-și tutu-ul și continuând cu
hotărâre războiul cu ciorapii.
— Vrei să lași bieții ciorapi în pace? Sunt bine așa.
— Urăsc ciorapii.
— Bine, o să-i trec pe listă. În dimineața asta urăști, ia să vedem, bărbații cu pălărie,
câinii teckel…
— Stăpânii de teckel, o corectă Zuzana. Ar trebui să ai, cum să zic, o linte în chip de suflet
ca să urăști câinii teckel.
— Stăpânii de teckel, fixativul, genele false și acum ciorapii. Ai terminat?
— Cu lucrurile pe care le urăsc?
Făcu o pauză, cercetându-și măsurătorile interne.
— Mda, cred că am terminat. Deocamdată.
Mik vârî capul prin deschizătură.
— Avem un public, le anunță el.
Fusese ideea lui să ducă proiectul de semestru al Zuzanei în stradă. Uneori, el mai cânta
la vioară pentru bani de buzunar, acoperindu-și ochiul stâng perfect sănătos cu un petic de
pâslă, ca să pară mai „romantic”, și îi garantase Zuzanei că putea strânge câteva mii de
coroane într-o singură dimineață. Avea și acum peticul de pâslă peste ochiul stâng și arăta
cumva deopotrivă pungaș și simpatic.
— Doamne, ești adorabilă! o complimentă el, sorbind-o din ochiul descoperit pe Zuzana.
De regulă, adorabil nu era un cuvânt care s-o încânte pe Zuzana. „Bebelușii sunt
adorabili!” s-ar fi răstit ea. Dar când era vorba de Mik, totul la ea devenea imprevizibil.
Zuzana roși.
— Mă faci să am gânduri păcătoase, zise el, strecurându-se în spațiul înghesuit, astfel
încât Karou rămase captivă în armătura păpușii. E pervers că sunt excitat de o marionetă?
— Da, răspunse Zuzana. Foarte pervers. Dar asta explică de ce lucrezi la un teatru de
marionete.
— Nu de toate marionetele. Numai de tine.
Mik o prinse de mijloc. Zuzana țipă.
— Ușurel! zise Karou. Machiajul ei!
Mik n-o ascultă. O sărută pe Zuzana, zăbovind pe gura ei de păpușă pictată, întinzându-i
rujul și stricându-i albeața fondului de ten, până ce rămase el însuși cu buzele roșii ca
bobocii de trandafir. Râzând, Zuzana îl șterse de ruj. Karou se gândi să-i refacă machiajul,
dar mânjeala se potrivea atât de bine cu restul înfățișării răvășite, încât o lăsă așa.
 Sărutul făcu de asemenea minuni asupra nervilor Zuzanei.
— Cred că e timpul să înceapă spectacolul, anunță ea, voioasă.
— Prea bine, atunci, zise Karou. La cutie cu tine.
Și, astfel, începu.
Povestea pe care Zuzana o spunea cu corpul ei – a unei marionete aruncate, scoase din
lada ei pentru un ultim dans – era profund emoționantă. Începea mișcându-se stângaci și
dezarticulat, ca o jucărie ruginită readusă la viață, prăbușindu-se de vreo câteva ori într-o
grămadă de tul. Karou, urmărind chipurile fermecate ale spectatorilor, văzu cum oamenii ar
fi vrut să facă un pas în față și s-o ajute pe mica și trista dansatoare să se ridice.
Deasupra ei, păpușarul se înălța sinistru, iar când Zuzana se învârtea, brațele și degetele
lui săltau și zvâcneau de parcă el ar fi manevrat-o pe ea și nu invers. Construcția
păpușarului era deștept realizată și nu atrăgea atenția asupra sa, astfel încât iluzia era
desăvârșită. Apoi reprezentația ajunse la un moment în care păpușa începea să-și
redescopere grația, iar Zuzana se ridică încet în poante și se alungi ca trasă de sforile ei, cu
o lumină de bucurie pe față. O sonată de Smetana se înălță de pe corzile viorii lui Mik,
dureros de dulce, iar momentul trecu dincolo de stadiul de teatru ambulant, pentru a atinge
un sentiment adevărat.
Karou simți că-i dau lacrimile. Înăuntrul ei, golul pulsa.
La sfârșit, când balerina era silită să intre din nou în cutie, Zuzana aruncă spre public o
privire de dor disperat și întinse o mână imploratoare, înainte de a ceda voinței stăpânului
ei. Capacul lăzii se trânti deasupra, iar muzica se opri abrupt, cu un zbârnâit.
Mulțimea a fost încântată. Cutia viorii lui Mik s-a umplut repede cu bancnote și monede,
iar Zuzana a făcut multe plecăciuni și a pozat pentru fotografii, înainte de a dispărea în
interiorul fulgarinului păpușarului cu Mik. Karou nu se îndoia că făceau stricăciuni
deplorabile machiajului ei și a rămas așezată pe ladă, așteptându-i să iasă.
Și acolo, în mijlocul aglomerației de turiști care semăna cu un banc de pești de pe Podul
Carol, senzația de ceva greșit se strecură din nou în ea, încet și insinuant, ca umbra unui
nor ce trece prin fața soarelui.
27. NU PRADĂ, CI FORȚĂ

O să trăiești ca o pradă, fetițo.

Cuvintele lui Bain răsunară în urechile lui Karou, când ea privi în jur, cercetând chipurile
din mulțimea ce o înconjura. Simțindu-se expusă în mijlocul podului, miji ochii spre
acoperișurile de pe ambele maluri ale râului, imaginația ei sugerându-i că vânătorul o luase
la ochi prin luneta unei puști.
Alungă acest gând. N-ar fi cu putință, nu-i așa? Senzația i se risipi și ea își spuse că nu
fusese decât un acces de paranoia, însă pe parcursul zilei avea să i se tot întoarcă, în valuri
de gheață, în timp ce Zuzana dansă de încă vreo zece ori, dobândind încredere cu fiecare
reprezentație, iar cutia viorii lui Mik umplându-se mereu, întrecând cu mult câștigurile
anticipate.
El și Zuzana încercară s-o convingă pe Karou să ia cina împreună, dar ea refuză, dând
vina pe disconfortul datorat schimbărilor de fus orar, ceea ce nu era neadevărat, dar nici
principalul lucru la care-i stătea mintea.
Era sigură că fusese urmărită.
Vârfurile degetelor îi palpitau în palme. Un fior porni de acolo și îi urcă prin brațe și,
când părăsi podul și coborî în labirintul străduțelor pavate din Orașul Vechi, știu că era
urmărită. Se opri și îngenunche, prefăcându-se că-și înnoadă șiretul la gheată, pentru a-și
scoate cuțitul – cuțitul ei obișnuit, căci lunile-noi erau în caseta lor, în apartament – și a-l
strecura pe mânecă, privind rapid înaintea și în spatele ei.
Nu văzu pe nimeni și își continuă drumul.
Prima oară când sosise în Praga, se simțise extrem de pierdută explorând aceste străzi.
Trecuse de o galerie de artă și, după câteva cvartale, se întorsese pe unde venise ca s-o
găsească… dar nu reușise. Orașul o înghițise. De fapt, n-o găsise niciodată. Exista o
înșelătoare încurcătură de străduțe care dădea impresia unei hărți ce se schimba în spatele
tău, garguiele ștergând-o în vârful picioarelor, pietrele ca niște piese de puzzle aranjându-se
din nou în alte configurații, când nu te uitai. Praga te atrăgea, te ademenea înăuntru, ca
ielele, până când te rătăceai definitiv. Dar era o aventură pașnică să te rătăcești aici,
printre magazine de marionete și cârciumi cu absint, unde singurele creaturi ce pândeau pe
după colț erau Kaz și gașca lui, costumați în vampiri, gata să scoată un țipăt ascuțit.
De cele mai multe ori.
În seara asta, Karou simțea o amenințare reală și, cu fiecare pas pe care-l făcea, rece,
calculat, își dorea ca să se manifeste. Voia să lupte. Corpul îi era ca un arc încordat. Cum de
atâtea ori o tachinase în minte cu scenarii de ce altceva ar fi putut face, în momentul
acesta, era sigură că în viața ei imaginară ar lupta.
— Haide, șopti ea spre urmăritorul nevăzut, vârându-și capul între umeri și grăbind
pasul. Am o surpriză pentru tine.
Era pe strada Karlova, principala arteră pietonală dintre pod și Piața Orașului Vechi, iar
turiștii continuau să fie deși ca peștii. Se mișca printre ei, iute și schimbând direcțiile,
aruncând priviri peste umăr mai mult ca să-și păcălească senzația de frică, decât din
speranța de a-l zări pe urmăritorul ei. La intersecția cu o străduță lăturalnică liniștită, coti
la stânga, ținându-se aproape de zid. Cunoștea zona destul de bine. Era împânzită de
locurile de pândă ale lui Kaz în tururile lui. Chiar în față, curbura unui sediu de ghildă
medieval crea o nișă ascunsă, unde ea stătuse de mai multe ori la pândă, în costum de
stafie. Păși în umbrele nișei, la adăpost.
Și dădu nas în nas cu o vampiriță.
— Hei! exclamă o voce tăioasă, când Karou puse rapid frână mișcării sale inițiale și se
împletici îndărăt, ieșind din întuneric. Oh, Doamne, zise vocea. Tu ești.
Vampirița își sprijini spatele de zid și își încrucișă brațele, într-o atitudine de
superioritate.
Svetla. Karou simți că i se încleștează falca la vederea celeilalte fete. Era înaltă și subțire
ca un model, cu acea frumusețe aspră care în mod sigur avea să devină înspăimântătoare la
bătrânețe. Avea fața fardată în alb și ochii rimelați gotic, colți falși și o șuviță de sânge la
colțurile gurii rubinii. Vampirița sexy bestială a lui Kaz, cu pelerină neagră și restul
accesoriilor, care, colac peste pupăză, ocupa exact locul unde voia să se ascundă Karou.
Tâmpito, se admonestă Karou. Era ora de tur. Bineînțeles că ascunzătorile lui Kaz erau
pline de actori. Adesea o amuza, când trecea seara prin Orașul Vechi, să vadă stafii
plictisite sprijinite de ziduri, trimițând mesaje pe telefon sau pe Twitter, în timp ce așteptau
ca următorul grup de turiști să fie condus spre ei.
— Ce cauți aici? întrebă Svetla, strâmbând din buze de parcă ar fi mirosit ceva scârbos.
Era una dintre acele fete frumoase cu un talent deosebit de a fi nesuferite.
Karou aruncă o privire înapoi, spre Karlova, și înainte, spre următoarea cotitură a
străzii, care i-ar fi putut oferi acoperire. Era mult prea departe, nu putea risca. Simțea că
urmăritorul era aproape.
Svetla continuă, tărăgănat:
— Dacă-l cauți pe Kaz, las-o baltă. Mi-a spus ce-ai făcut.
Doamne, gândi Karou. De parcă asta conta acum. Zise:
— Svetla, ține-ți gura!
Și se repezi în nișă, cu ea cu tot, împingând-o pe cealaltă fată cu spatele de zid.
Svetla tresări și încercă s-o arunce afară.
— Ce faci, țicnito?
— Am spus să-ți ții gura, șuieră Karou.
Iar când Svetla protestă, își scoase cuțitul de pe mânecă și-l ridică sub nasul ei. Lama se
curba la vârf ca o gheară de pisică, iar tăișul captă o rază de lumină și sclipi. Svetla scoase
o mică exclamație și tăcu, dar nu pentru mult timp.
— Oh, da. Sunt atât de sigură că o să mă înjunghii…
— Ascultă, zise Karou, cu voce joasă. Ține-ți gura doar pentru un minut și-o să-ți repar
sprâncenele tale stupide.
Tăcerea șocată precedă un răgușit:
— Ce?
Părul Svetlei era tuns cu breton lung și țeapăn, atât de lung, încât îi ajungea la ochi, și
atât de năclăit de fixativ, încât abia se mișca, totul pentru a-i ascunde sprâncenele – pe care
Karou cheltuise un șâmc, într-un acces de ciudă, pe la Crăciun. Negre și stufoase sub breton,
foarte probabil nu o ajutau cu nimic în cariera ei de model.
Expresia Svetlei șovăia undeva între confuzie și indignare. Pur și simplu Karou nu avea
cum să știe despre sprâncenele ei, întotdeauna ținute cu atâta grijă acoperite. Credea
probabil că o spionase. Lui Karou nu-i păsa ce credea. Voia doar tăcere.
— Vorbesc serios, șopti ea. Dar numai dacă mai sunt în viață ca s-o fac, așa că taci.
 Vocile veneau plutind dinspre Karlova, împreună cu frânturi de muzică de la cafenelele
din apropiere și zgomot de motoare. Nu putea auzi pași, dar asta nu însemna nimic.
Vânătorii înțeleg ce înseamnă a te furișa.
Expresia Svetlei rămase stupefiată, dar, cel puțin pe moment, nu mai vorbea. Karou
stătea nemișcată și cu ochi neîmblânziți, ascultând cu luare-aminte.
Venea cineva. Se auzeau vag pași ca niște fantome de pași. Pe străduță, o umbră începea
să se prelingă la vedere. Karou o privi lungindu-se pe caldarâm, înaintea ei, pe măsură ce
sursa acesteia se apropia. Palmele îi zvâcneau; strânse mai tare cuțitul în mână și se uită
bine la umbră, încercând s-o deslușească.
Clipi, iar cuvintele i se răspândiră peste gânduri. Nu cuvintele lui Bain, ci ale lui Razgut.
Fratele meu, serafimul, te căuta pe tine, drăguță.
Umbra. Umbra avea aripi.
Oh, Doamne, îngerul. Pulsul lui Karou o luă razna. Pista falsă cu amenințarea lui Bain se
destrămă ca fumul pentru a arăta ceea ce fusese acolo de la bun început: în palmele ei, un
flux de energie. Hamsele ei luaseră foc. Cum de nu-și dăduse seama mai devreme? Se
întoarse cu o încruntătură feroce la Svetla, mimând: Liniște. Svetla renunțase la a-și arăta
colții. Părea înspăimântată.
Umbra avansă și, în spatele ei, îngerul. Se uita înainte, cu foarte mare atenție. Aripile lui
erau ascunse de o iluzie magică, ochii îi luminau în întuneric, iar Karou îi văzu clar profilul.
Frumusețea lui era la fel de șocantă ca prima oară când îl văzuse. Fiala, își invocă ea
profesoara de desen, dacă ai putea vedea asta! Deși avea o pereche de săbii vârâte în teci
încrucișate pe spatele lui, brațele îi stăteau pasive pe lângă corp, mâinile ușor ridicate și
degetele răsfirate, ca și când ar fi vrut să demonstreze că era neînarmat.
Bravo ție, gândi Karou, strângând cuțitul în mână. Eu nu.
El veni chiar în dreptul nișei.
Karou se concentră.
Și sări.
A trebuit să facă un salt înalt ca să-i ajungă la gât – avea doi metri, cel puțin – și se izbi
de el cu putere, făcându-l să se dea înapoi, clătinându-se. Se agăță de el, simțind imediat
ceea ce nu putuse vedea: dogoarea și masivitatea aripilor, invizibile, dar reale. Îi simți,
totodată, căldura și lărgimea umerilor și a brațelor, ciudat de conștientă de puternica lor
vitalitate, când îi lipi cuțitul la gât.
— Pe mine mă căutai?
— Așteaptă…, zise el, nefăcând niciun gest să se lupte cu ea sau s-o dea la o parte.
— Așteaptă, îl zeflemisi Karou și, dintr-o pornire de moment, își lipi palma cealaltă cu
ochiul tatuat de pielea dezgolită a gâtului său.
Ca și în Maroc, când îndreptase prima oară neștiuta magie a hamselor spre el, ceva se
întâmplă. Atunci, îl aruncase cât colo. Acum, forța aceea grozavă nu îl lovi ca să-l arunce –
pătrunse în el. În locul unde îl atingea tatuajul lui Karou, ea simți în pielea lui un țipăt care
trimise un tremur prin toată carnea lui și reverberă înapoi prin propriul ei braț, până în
miezul ființei sale, până la rădăcina dinților ei. Era distrugător. Îngrozitor. Și asta era ea.
Pentru el a fost mult mai rău. Convulsiile îi zdruncinau trupul puternic, amenințând s-o
zvârle de pe el. Ea se ținu bine. El se înecă. Magia îl dezintegra. Părea macabră și injustă –
de fapt, ce efect avea? El se smuci, tremurând violent, și încercă să-i dea mâna la o parte,
dar cu degete nesigure. Sub palma lui Karou, pielea lui era netedă și fierbinte, atât de
fierbinte, atât de fierbinte, și temperatura creștea. De asemenea, dogoarea aripilor lui era
ca un foc de tabără ațâțat nebunește.
Foc, foc invizibil.
Karou nu-l mai putu îndura. Palma ei pierdu contactul cu gâtul lui. Și când mâna ei se
dezlipi, usturând-o de arsură, îngerul se replie. O apucă de încheietură și se roti, aruncând-o
departe de el.
Ateriză ușoară și se întoarse ca să-l înfrunte.
El stătea aplecat, respirând anevoie, ținându-se cu o mână de gât și privind-o cu ochii lui
de tigru. Ea se simți țintuită-n loc și, pentru câteva clipe lungi, nu putu decât să se uite și ea
la el. Arăta îndurerat. Nedumerirea îi adâncise o cută între sprâncene, de parcă ar fi
descâlcit o enigmă.
De parcă ea ar fi fost enigma lui.
Apoi el se mișcă și blocajul se rupse. Își ridică mâinile, împăciuitor. Apropierea lui pulsa
spre Karou. Hamsele ei pulsau. Inima ei, vârfurile degetelor, amintirile: o sabie tăioasă,
Kishmish arzând, portalurile aprinse ca niște torțe, Izíl, ultima oară când îl văzuse,
tânguindu-se: „Malak!”
Iar când ea își ridică mâinile, n-a făcut-o împăciuitor. Una strângea cuțitul; cealaltă
fulgera din ochiul tatuat.
Serafimul tresări de durere și hamsa îl împinse înapoi câțiva pași.
— Așteaptă, zise el, încordându-se împotriva hamsei. N-o să te rănesc.
Un hohot de râs îi urcă lui Karou în gât. Nu, zău, cine era în primejdie de a fi rănit aici?
Se simțea puternică. Viața ei imaginară încetase s-o tachineze, se strecurase în schimb în
pielea ei și-o luase în posesie. Asta era ea, de fapt: nu pradă, ci forță.
Se repezi asupra lui, iar el se dădu înapoi. Ea îl urmări, el se retrase. În toate luptele
purtate în anii de antrenament, întotdeauna își înfrâna câte ceva. Nu și acum. Simțindu-se
puternică, simțindu-se dezlănțuită, se porni într-un vârtej de katas, plasând lovituri în
pieptul lui, în picioarele lui, chiar și în mâinile lui ridicate în semn de pace, și la fiecare
contact avea certitudinea realității lui – a prezenței lui fizice ferm înrădăcinate. Înger sau
nu – orice ar fi însemnat asta –, nu exista nimic eteric la el. Era carne.
— De ce mă urmărești? mârâi ea, în limba himeră.
— Nu știu, răspunse el.
Karou râse. Chiar era amuzant. Se simțea ușoară ca aerul și iute ca pericolul. Îl atacă în
plin, cu o furie rece, dar el continua să se apere, fără prea multă convingere, parând numai
loviturile de cuțit și crispându-se sub forța hamsei ațintită spre el.
— Luptă! îi șuieră ea, când o altă lovitură de picior îl nimeri și el nu făcu altceva decât s-
o primească.
Nu o făcu. În schimb, la următorul ei asalt, își adună aerul sub el și se ridică în zbor,
deasupra caldarâmului și mai sus decât putea ea ajunge.
— Vreau doar să vorbesc cu tine, zise el, din aer.
Karou își lăsă capul pe spate, măsurând distanța până la el. Curentul stârnit de aripile lui
îi flutura părul în jurul feței ca pe niște tentacule albastre.
Zâmbi sălbatic și se lăsă pe vine.
— Atunci, vorbește! zise ea și țâșni în aer după el.
28. RUGĂCIUNE

În ascunzătoarea ei, vampirița Svetla uită pe moment cum se respiră.

La capătul aleii, unde aceasta se intersecta cu strada Karlova, un mic grup de turiști dădu
colțul și se opri, în stare de șoc. Gumele de mestecat căzură din gurile căscate. Kaz, purtând
un joben și un țăruș de lemn, ținut degajat la subsuoară, observă că fosta lui iubită era în
aer.
Sincer, n-a fost atât de surprins. Exista ceva la Karou care îți activa o neobișnuită
disponibilitate de a crede. Lucruri despre care nici nu ți-ar trece prin minte să le crezi la
alții, nu păreau prea exagerate când veneau de la Karou. Karou zbura? Ei bine, de ce nu?
Ceea ce simți Kaz nu era surpriză, ci gelozie. Karou zbura; bine, bine, dar nu zbura
singură. Era cu un bărbat, un bărbat despre care până și Kaz – care susținea că a le
recunoaște atractivitatea altor bărbați era o atitudine „gay” – a trebuit să admită, în sinea
lui, că era frumos până la absurd. Frumos până la depășirea completă a măsurii.
Nasol, gândi el, încrucișându-și brațele.
Nu putea fi descris cu acuratețe ca zbor ceea ce făceau cei doi. Pluteau chiar la nivelul
acoperișurilor și abia de se mișcau – dându-și târcoale ca pisicile, uitându-se unul la celălalt
cu o extraordinară intensitate. Aerul realmente vibra între ei, iar Kaz îl simțea ca un pumn
în stomac.
Apoi, Karou îl atacă pe tip, iar Kaz se simți mult mai bine.
Ceva mai târziu, avea să pretindă că lupta aeriană făcuse parte din turul lui și avea să
adune bacșișuri record. S-a referit la Karou ca fiind iubita lui, ceea ce o înfuriase pe Svetla,
care se dusese întins acasă și se uitase în oglindă la sprâncenele ei – în continuare groase ca
niște omizi.
Dar, pentru moment, cu toții căscau gura la cele două frumoase făpturi care se luptau în
aer, deasupra acoperișurilor Pragăi.
Cel puțin, Karou lupta. Adversarul ei doar se eschiva, cu multă grație și o ciudată…
blândețe? Părea să se ferească de ea și să tresară ca lovit, chiar și atunci când ea nu-l
atinsese.
Continuară așa vreo câteva minute, în timp ce, la sol, rândurile privitorilor se îngroșau,
până când, la un moment dat se întâmplă ca ea să se repeadă la tip, el s-o prindă de mâini
și ea să scape cuțitul – care căzu de la o mare distanță și ateriză cu vârful în jos între două
pietre de pavaj, rămânând înfipt acolo. A fost ciudat: el îi ținea palmele lipite una de alta,
într-o atitudine de rugăciune; ea se zbătea, dar în mod clar el era mult mai puternic și o
ținea cu ușurință, cu mâinile lui lipite peste ale ei, de parcă ar fi silit-o să se roage.
Îi vorbea, iar vorbele lui pluteau în jos spre privitori, străine și bogate în tonuri, aspre și
cumva un pic… animalice. Indiferent ce-i spunea, ea se opri, treptat, să se mai zbată. Cu
toate acestea, el îi păstră palmele într-ale lui încă un lung moment. Dincolo, în Piața
Orașului Vechi, clopotele Bisericii Týn începură să bată ora nouă și abia când a noua bătaie
se stinse, el îi dădu drumul și vâsli cu spatele înapoi prin aer, precum cineva care ar fi
eliberat o sălbăticiune dintr-o cușcă și nu știe dacă o să se repeadă la el.
Karou nu se repezi la el. Se retrase. Cei doi își vorbiră și gesticulară. Mișcările lui Karou
prin aer erau leneșe, picioarele ei lungi erau strânse sub ea, brațele i se legănau într-un ritm
de valuri, de parcă s-ar fi ținut la suprafață. Totul părea atât de lipsit de efort – atât de
posibil –, încât mai mulți turiști pipăiră cu băgare de seamă aerul cu propriile brațe,
întrebându-se dacă nu se rătăciseră în vreun buzunar de lume unde… ei bine, unde oamenii
puteau zbura.
Și atunci, tocmai când începuseră să se deprindă cu tabloul surprinzător al fetei cu păr
albastru și al bărbatului cu părul negru plutind deasupra capetelor, ca un fragment dintr-un
magnific spectacol de artă, fata făcu o mișcare bruscă. Bărbatul se încovoie și începu să
cadă cu intermitențe, luptându-se să rămână în aer.
Pierdu lupta și deveni inert. Capul i se lăsă pe spate și, într-un sfârâit de scântei care
dădu impresia de coadă de cometă, plonjă spre pământ.
29. LUMINA STELEI FAȚĂ DE SOARE

Dacă îngerul crezuse că putea scăpa doar ridicându-se trei metri de la pământ, Karou își
oferi plăcerea diabolică de a-l lua prin surprindere. Însă, dacă a fost surprins, n-a arătat-o.
Ea se ridicase în aer, în fața lui, iar el s-a uitat la ea. Doar atât, s-a uitat. I-a simțit privirea
fierbinte pe obrajii ei, pe buze. Era curată atingere. Ochii lui erau hipnotici, sprâncenele
negre și catifelate. Tot chipul lui era bronz și umbră, miere și amenințare, severitatea
pomeților ascuțiți ca lama de cuțit și linia părului de pe frunte formând un v ascuțit ca
vârful unui pumnal. Cu acestea toate și cu trosnetul mut al focului invizibil, cum stătea în
fața lui, Karou se simțea înviorată de vâjâitul sângelui, al magiei și al încă ceva.
În stomacul ei: o fâlfâire a unor chestii înaripate, trezindu-se la viață, fremătătoare.
Senzația îi aduse roșeața în obraji. Pripeala fluturilor mai lipsea s-o tulbure acum! Ce, ea
era vreo zănatică de fată care să leșine la frumusețe?
„Frumusețea”, zisese odată batjocoritor Brimstone. „Oamenii își pierd capul pentru ea. La
fel de neajutorați ca fluturii de noapte care se aruncă singuri în foc.”
Karou n-avea să fie un fluture de noapte. În cele câteva clipe în care își dădură târcoale
unul altuia, ea își reaminti că, deși serafimul nu voia să lupte cu ea acum, nu ezitase să-i
verse sângele înainte. Îi lăsase cicatrice. Mai rău, îi arsese portalurile și o lăsase singură.
Își îmbrăcă mânia ca pe o armură și îl atacă din nou, repezindu-se la el prin aer și,
pentru câteva clipe, se amăgi că ar fi un adversar pe potriva lui, că ar putea să… ce? Să-l
omoare? Abia dacă încerca să se folosească de cuțit. Nu voia să-l ucidă.
Dar ce voia? Ce voia el?
Și atunci, el o prinse de mâini și, dintr-o singură mișcare, o dezarmă și o scutură de orice
iluzie că l-ar putea învinge. Îi lipi palmele una de alta, ca să nu mai poată lovi cu hamsele
ei – de aproape, văzu că îi rămăsese pe gât o urmă albă în locul unde îl atinsese mai
devreme – și era atât de puternic, încât nu se putea elibera. Mâinile lui erau calde și i le
închideau pe ale ei complet. Magia ei era captivă în palmele ei, un tatuaj fierbinte peste
celălalt, iar cuțitul îi căzuse pe stradă, dedesubt. Era prizonieră. Trecu printr-un moment de
panică, amintindu-și cum se aplecase asupra ei în Maroc, cu expresia lui fără viață. Dar
acum nu era fără viață. Departe de asta.
Parcă era cu totul altcineva, într-atât de plin de simțire era chipul lui. Ce simțire? Durere.
Lucea cu o pâlpâire de febră. Avea trăsăturile marcate de lunga suferință îndurată, iar
respirația îi era neregulată. Dar asta nu era tot. Ardea de intensitate, aplecându-se spre
Karou în aer, privind-o, privind-o cu ochii larg deschiși, însuflețiți de o mistuitoare căutare.
Atingerea lui, dogoarea, privirea cu care o inunda, într-o clipă n-au mai fost fluturi ceea
ce simțea Karou. Aceea fusese doar mica emoție a unei fete amețite.
Acest nou sentiment care răsări între ei era… astral. Modifica aerul din jur și dinăuntrul
ei – cald și liniștitor, o atracție – și pentru un moment, cu mâinile sale într-ale lui, Karou se
simți la fel de lipsită de putere ca lumina unei stele absorbită de soare în imensa și bizara
deformare a spațiului. Se împotrivi, încercând să scape.
Cu vocea lui joasă și gravă, îngerul zise:
— N-o să-ți fac rău. Pentru ceea ce s-a întâmplat înainte, îmi pare rău. Karou, te rog să
mă crezi. N-am venit aici să te rănesc.
Ea tresări auzindu-și numele și nu se mai zbătu. De unde îi știa numele?
 — De ce ai venit?
Pe chipul lui, o expresie de neajutorare. Spuse din nou: — Nu știu.
Și de data asta ei nu i se mai păru amuzant.
— Doar ca să… ca să vorbim, continuă el. Să încerc să înțeleg această… această…
Își căută cuvintele și nu duse fraza până la capăt, dar Karou crezu că știe ce voia să
spună, pentru că și ea încerca să înțeleagă.
— Nu mai pot îndura magia ta, zise el, iar Karou își dădu seama din nou de suferința lui.
Chiar îl rănise. După cum se cuvenea, își spuse ea. El era dușmanul. Căldura din palmele
ei îi spunea asta. Cicatricele și viața ei amputată îi spuneau asta. Însă corpul ei n-o asculta.
Era concentrat pe contactul pielii, pe mâinile lui peste ale ei.
— Dar n-am să te împiedic, zise el, dacă vrei să mă rănești, nici nu merit altceva.
Îi dădu drumul. Căldura lui o părăsi și noaptea năvăli între ei, mai rece decât înainte.
Strângându-și hamsele în pumni, Karou se trase înapoi, abia dându-și seama că încă mai
plutea.
Doamne. Ce a fost asta?
Într-un colț îndepărtat al minții, era conștientă de faptul că zbura la vedere, în fața unei
mulțimi de oameni, și că alți gură-cască veneau în turme, de parcă ruta turistică de pe
Karlova fusese deviată pe canalul ăsta lateral. Le simțea privirile și uluirea, vedea blițurile
aparatelor de fotografiat, auzea exclamațiile, dar totul era estompat-estompat-estompat, de
parcă se desfășura pe un ecran, mult mai puțin real decât momentul pe care îl trăia.
Era în pragul a ceva inefabil. Când serafimul o ținuse de mâini, fusese ca și când ființa ei
ar fi fost umplută, însă nu realizase asta până ce el nu se dăduse înapoi și absența o
inundase iarăși. Pulsa cu putere în ea acum, rece și dureroasă, vidă și tânjind – tânjind –, și
se văzu nevoită să își înăbușe cu forța acea parte disperată din ființa ei, care nu voia decât
să-l prindă din nou de mâini. Cu prudență față de extraordinara dorință ce vibra în ea, făcu
eforturi să i se împotrivească. Era ca și când s-ar fi luptat cu fluxul, o luptă cu aceeași
groază de a fi târâtă în adânc, dincolo de limitele siguranței.
Karou, panicată, își pierdu capul.
Când îngerul schiță un gest parcă să vină spre ea, își ridică ambele mâini între ei, cu
palmele în sus și de la mică distanță. El făcu ochii mari și se clătină în aer, o breșă în grația
lui perfectă. Lui Karou i se tăie răsuflarea. Îngerul încercă să-și refacă echilibrul pe
buiandrugul unei ferestre de la etajul al patrulea și nu reuși.
Ochii i se rostogoliră în cap și căzu vreun metru, trimițând în sus scântei. Oare își pierdea
conștiința?
Karou vorbi cu greutate, pe lângă nodul dureros din gât: — Ești bine?
Dar nu era; se prăbuși.
•
Akiva își dădea vag seama că nu se mai afla în aer. Sub el, piatră. În străfulgerări de
imagini, văzu chipuri uitându-se la el îndeaproape. Conștiința îi funcționa stroboscopic.
Voci vorbind în limbi pe care nu le cunoștea și, la marginea câmpului vizual, albastru.
Karou era aici. Un ropot îi urcă în urechi și se sili să se ridice în capul oaselor, iar ropotul se
dovedi a fi… de aplauze.
Karou, cu spatele la el, făcu o plecăciune teatrală. Cu o fluturare de mână, își smulse
cuțitul dintre pietrele de pavaj unde se înfipsese și-l vârî în teaca din gheată. Se uită peste
umăr la el, părând ușurată să vadă că-și recăpătase cunoștința, apoi veni lângă el și… îl luă
de mână. Cu grijă, atingându-l doar cu degetele, pentru ca tatuajele ei să nu-l ardă. Îl ajută
să se ridice în picioare și-i spuse încetișor, la ureche: — Fă o plecăciune.
— Ce?
— Fă o plecăciune, bine? Lasă-i să creadă că a fost un spectacol. O să fie mai ușor să
scăpăm. Lasă-i să-și bată capul cum am făcut-o.
El schiță o plecăciune aproximativă și aplauzele izbucniră tumultuoase.
— Poți să mergi? întrebă Karou.
Akiva dădu din cap.
Încă nu era simplu să plece. Oamenii le țineau calea, vrând să le vorbească. Numai
Karou răspundea; el nu știa ce li se spunea, nu înțelegea limba, dar răspunsurile ei erau
scurte. Privitorii erau impresionați și încântați – mai puțin unul dintre ei, un tânăr cu joben,
care se uita urât la Akiva și încerca s-o ia pe Karou de cot. Atitudinea lui de stăpân stârni o
veche mânie în Akiva și-l făcu să-și dorească să-l arunce pe tânăr într-un perete, dar Karou
n-avea nevoie de intervenția lui. Îl dădu pe tânăr la o parte și îl conduse pe Akiva afară din
mulțime. Degetele ei erau încă într-ale lui, reci și micuțe, iar lui îi păru rău atunci când,
ieșind de pe străduță într-o piață goală cu tarabe, ea își trase mâna.
— Ești bine? întrebă ea, punând o distanță între ei.
Akiva se sprijini de un perete în umbrele de sub o tendă.
— Nu că n-aș fi meritat-o, răspunse el, dar mă simt de parcă a mărșăluit o armată peste
mine.
Ea începu să se plimbe în sus și-n jos, cu un surplus de energie neliniștită.
— Razgut a spus că mă căutai. De ce?
— Razgut? Akiva era surprins. Dar am crezut că…
— A murit? Nu, a supraviețuit. Nu și Izíl, totuși.
Akiva lăsă ochii în pământ.
— N-am știut c-o să sară.
— Ei bine, a sărit. Dar asta nu răspunde la întrebarea mea. De ce mă căutai?
Din nou, neajutorare. Bâjbâia după o explicație.
— N-am înțeles cine erai. Ești. O ființă omenească însemnată cu ochii diavolului.
Karou se uită la palmele ei, apoi își ridică privirea la el, cu o vulnerabilitate confuză în
expresie.
— De ce îți fac ele… asta? Ție?
Akiva își îngustă ochii. Oare să nu fi știut?
Hamsele tatuate erau doar un exemplu al diabolicului Brimstone. Magia lovea ca un zid
de vânt, unul care aducea o explozie de greață și slăbiciune, iar Akiva se antrenase să-i
reziste – toți serafimii soldați se antrenaseră –, însă nu putea îndura prea mult. Dacă ar fi
fost într-o luptă, ar fi retezat mâinile dușmanilor înainte să-i lase să concentreze prea mult
din energia lor diabolică asupra lui. Dar Karou… ultimul lucru pe care-l dorea era s-o
rănească din nou, așa că suportase cât de mult putuse.
Acum mai mult ca oricând i se păru că aduce cu o zână dintr-un basm – una chinuită, cu
ochi încercănați și o înțepătură ca de scorpion. Pe gât, unde îl atinsese ea, i se părea că a
fost stropit cu acid, arsura adăugându-se la greața mocnită, ce urca în valuri, de la asaltul
neîncetat al magiei. Se simțea slăbit și se temea să nu leșine din nou.
Akiva răspunse, precaut:
— Sunt însemnele celor întorși din morți. De bună seamă știi asta.
 — Întorși din morți?
El îi cercetă fața.
— Chiar nu știi?
— Ce să știu? Ce e un întors din morți? Nu e o stafie?
— E un soldat himeră, îi explică el, ceea ce era doar o parte din adevăr. Hamsele sunt
pentru ei.
Făcu o pauză și adăugă:
— Exclusiv.
Karou strânse brusc pumnii.
— Evident că nu exclusiv.
Akiva nu-i răspunse.
Totul era între ei, tot ce el simțise că încărca aerul când stătuseră față în față, deasupra
acoperișurilor. Să fie lângă ea era de parcă și-ar fi ținut echilibrul pe o lume care se
răsturna, încercând să-și păstreze punctul de sprijin când pământul îl împingea să se
rostogolească în față, să îl arunce într-o spirală din care nu mai exista salvare, ci numai
impact, și era un impact îndelung dorit, o dulce și ademenitoare coliziune.
Se mai simțise așa înainte și n-ar mai fi vrut niciodată să se simtă din nou. Senzația n-ar
fi făcut decât să-i șteargă amintirea lui Madrigal; deja i-o ștergea. Memoria lui eșuă din nou
să-i invoce chipul. Era ca și când ai încerca să îți amintești o melodie în timp ce auzi
cântându-se un alt cântec. Fața lui Karou era tot ce putea vedea – ochi strălucitori, obraji
netezi, arcul buzelor moi strânse în consternare.
Trebuia să-și înăbușe sentimentul; nici măcar n-ar fi trebuit să fie posibil să simtă asta –
acest zbucium, această necesitate imperioasă, acest tumult, acest iureș. Și, sub toate acestea,
un ciot sucit de gând, pe care-l ținuse prizonier în umbrele minții lui, atât de încovoiat,
încât nici nu-l mai recunoștea drept ce era: o speranță. O foarte mică speranță. Și în centrul
ei: Karou.
Era la o întindere de aripă distanță, încă plimbându-se în sus și-n jos. Amândoi patrulau
pe la marginea dorinței lor nestăpânite, amândoi temându-se să se apropie.
— De ce ai ars portalurile? întrebă ea.
El răsuflă prelung. Ce-ar fi putut spune? Din răzbunare? Pentru pace? Ambele erau la fel
de adevărate, într-un fel. Precaut, spuse: — Ca să se sfârșească războiul.
— Războiul? Există un război?
— Da, Karou. Războiul e tot ce există.
Ea rămase din nou surprinsă când îl auzi spunându-i pe nume.
— Brimstone și ceilalți sunt… sunt teferi?
Era o înfrigurare în vocea ei despre care Akiva își dădu seama că era frică – frică de
răspunsul pe care i l-ar putea da el.
Sub tăvălugul de greață de la hamse, el simți și o altă greață, mai adâncă – începuturile
groazei.
— Sunt în fortăreața neagră, răspunse el.
— Fortăreață?
Vocea ei se ridică plină de speranță.
— Aceea cu gratiile! Am fost acolo, am văzut-o, în noaptea în care m-ai atacat tu.
Akiva își întoarse capul. Un puternic val de amețeală îl străbătu. Zvâcnetul din cap îl
împiedica să se mai concentreze; numai o singură dată mai trecuse printr-o asemenea
traumă prelungită de la pecețile diavolului, o tortură din care nu se așteptase să
supraviețuiască și încă nu înțelegea cum de reușise. Făcea mari eforturi să-și țină ochii
deschiși, iar corpul i se părea o ancoră ce încerca să-l tragă în jos.
Voci.
Karou întoarse iute capul. Akiva se uită într-acolo. O parte din publicul lor îi descoperise
și deja îi arătau cu degetul.
— Urmează-mă, zise Karou.
De parcă ar fi putut face altceva.
30. TU

Îl conduse la apartamentul ei, tot timpul întrebându-se în minte: Tâmpito, tâmpito, ce

faci?
Răspunsuri, își replică ea. Obțin răspunsuri.
Șovăi în fața liftului, neștiind dacă era bine să intre într-un spațiu atât de strâmt cu un
serafim, însă în starea lui era exclus să urce scările, așa că apăsă pe buton. El o urmă în
cabină, aparent neobișnuit cu principiul ascensoarelor, și tresări ușor când mecanismele
pufniră la viață.
În apartament, Karou își lăsă cheile într-un coșuleț de lângă ușă și privi în jur. Pe perete,
aripile Îngerului ei Exterminator, ciudat de asemănătoare aripilor lui. Însă dacă el observă
asemănarea, chipul lui nu trădă nimic. Camera era prea mică pentru ca aripile să fie întinse
în toată anvergura lor, așa că fuseseră suspendate ca un baldachin, acoperind pe jumătate
patul – o bancă din lemn tare de tec, peste care erau stivuite, ca-n Prințesa și bobul de
mazăre, saltele peste saltele de pene. Patul era nefăcut și îngropat sub o avalanșă de caiete
vechi de schițe, pe care Karou le răsfoise cu o noapte înainte, ținându-și companie prin
singura metodă de care dispunea cu familia ei.
Unul zăcea deschis la un portret al lui Brimstone. Văzu cum îngerul strânge din maxilar
la vederea lui și atunci luă repede caietul și-l duse la piept. El se îndreptă spre fereastră și
privi afară.
— Cum te numești? întrebă ea.
— Akiva.
— Și de unde știi numele meu?
O pauză lungă.
— Bătrânul.
Izíl. Desigur, dar… o îndoială îi fulgeră prin minte. Nu zisese Razgut că Izíl sărise la
moarte ca s-o protejeze pe ea?
— Cum m-ai găsit? întrebă ea.
Era întuneric afară, iar ochii lui Akiva se reflectau portocalii în sticla ferestrei. Zise doar:
— N-a fost greu.
Se pregătea să-i ceară amănunte, însă el închise ochii și își sprijini fruntea de geam.
— Poți să stai jos, zise Karou, și-i făcu semn spre un fotoliu plușat verde închis. Dacă n-o
să arzi nimic.
Buzele lui schițară o strâmbătură sumbră, un soi de văr trist al unui zâmbet.
— N-o să ard nimic.
Își desfăcu liniștit catarama curelelor care i se încrucișau peste piept, iar săbiile lui, cu
tecile fixate între omoplați, căzură pe podea cu două bubuituri, despre care Karou gândi că
vecinii de dedesubt sigur nu le apreciau. Apoi, Akiva se așeză sau mai degrabă se prăbuși în
fotoliu. Karou dădu la o parte caietele de schițe ca să-și facă loc pe pat și se așeză în poziția
lotus, cu fața la el.
Apartamentul era micuț – nu încăpuseră decât patul, fotoliul și un set de măsuțe
sculptate care se suprapuneau, toate peste covorul persan cu care se răsfățase Karou și
pentru care se tocmise încă de când era întins pe războiul de țesut în Tabriz. Un perete era
acoperit cu biblioteca, vizavi de cel cu fereastra panoramică, iar din holul de la intrare se
ajungea la bucătăria mică, la debaraua și mai mică și la baia aproape cât o cabină de duș.
Tavanele erau la o înălțime absurdă, trei metri și jumătate, făcând camera principală mai
mult înaltă decât largă, drept pentru care Karou construise o mansardă deasupra rafturilor
de cărți, unde trebuia să se cațere ca să ajungă, cu suficient spațiu cât să se întindă pe niște
perne turcești și să cuprindă cu ochii priveliștea de pe fereastra înaltă: o vedere drept pe
deasupra acoperișurilor Orașului Vechi spre castel.
Îl privi pe Akiva. Își lăsase capul pe spate; ochii îi erau închiși. Arăta foarte obosit. Își
rotea binișor un umăr, tresărind de parcă l-ar fi durut. Se gândi dacă să-i ofere niște ceai – i-
ar fi prins bine unul și ei –, dar i se părea prea mult să joace rolul de gazdă bună și se
chinui să-și reamintească realitatea dintre ei: erau dușmani.
Nu-i așa?
Îl studie, corectând mintal portretele pe care i le făcuse din memorie. O mâncau degetele
să ia un creion și să deseneze după model. Degete tâmpite.
El deschise ochii și o surprinse studiindu-l. Karou roși.
— Nu te face prea comod, zise ea, tulburată.
Akiva se ridică anevoie în capul oaselor.
— Scuze. Așa e după bătălie.
Bătălie. O privi precaut în timp ce ea procesa ideea. Karou zise: — Bătălie… cu himerele.
Pentru că sunteți dușmani.
El dădu din cap.
— De ce?
— De ce? repetă el, de parcă noțiunea de dușman nu avea nevoie de nicio justificare.
— Da. De ce sunteți dușmani?
— Dintotdeauna am fost. Războiul se poartă de o mie de ani…
— Șubredă explicație. Nu se poate ca două rase să se fi născut dușmane, este? Trebuie să
fi început de undeva.
Încă o încuviințare.
— Da. A început de undeva.
El își frecă fața cu palmele.
— Ce știi despre himere?
Oare ce știa?
— Nu prea multe, recunoscu ea. Până în noaptea în care m-ai atacat, nici măcar n-am
știut că existau mai mult de patru. N-am știut că erau o întreagă rasă.
Akiva clătină din cap.
— Nu sunt o rasă. Sunt mai multe, aliate.
— Oh.
Karou își zise că era logic, ținând cont de cât de deosebite erau.
— Asta înseamnă că există și alții ca Issa, ca Brimstone?
Akiva încuviință.
Informația conferea noi nuanțe de realitate acelei lumi pe care o zărise Karou. Își
închipui triburi risipite în peisaje vaste, un sat întreg de Isse, familii întregi de Brimstoni.
Voia să-i vadă și ea. Oare de ce fusese ținută departe de ei?
Akiva zise:
— Nu înțeleg cum a fost viața ta. Brimstone te-a crescut, dar numai în dugheană? Nu în
fortăreață?
 — Nici măcar n-am știut ce era de partea cealaltă a ușii interioare până în noaptea
aceea.
— El te-a dus înăuntru, atunci?
Karou își țuguie buzele, amintindu-și furia Neguțătorului-de-dorințe.
— Da. Să zicem că așa s-a întâmplat.
— Și ce-ai văzut?
— De ce ți-aș spune ție? Voi sunteți dușmani, prin urmare tu ești și dușmanul meu.
— Nu sunt dușmanul tău, Karou.
— Ei sunt familia mea. Dușmanii lor sunt și ai mei.
— Familia, repetă Akiva, clătinând din cap. Dar de unde ai venit tu? Cine ești tu, de
fapt?
— De ce mă întreabă toată lumea asta? exclamă Karou, animată de o străfulgerare de
mânie, deși era o întrebare pe care și-o pusese și ea aproape în fiecare zi de când fusese
destul de mare să înțeleagă ciudățeniile extraordinare ale circumstanțelor ei. Eu sunt eu. Tu
cine ești?
Era o întrebare retorică, dar el o luă în serios. Zise: — Sunt un soldat.
— Și ce cauți aici? Războiul tău e dincolo. De ce ai venit aici?
El trase adânc și întretăiat aer în piept, afundându-se încă o dată în fotoliu.
— Aveam nevoie de… ceva, zise el. Ceva aparte. Am trăit războiul jumătate de secol…
Karou îl întrerupse:
— Ai cincizeci de ani?
— Viețile sunt lungi în lumea mea.
— Păi, ești norocos, zise Karou. Aici, dacă vrei viață lungă, trebuie să-ți smulgi toți dinții
cu cleștele.
Pomenind de dinți, un licăr periculos apăru în ochii lui, dar nu spuse decât: — Viața
lungă este o povară, când este trăită în nefericire.
Nefericire. Se referea la el? Karou îl întrebă.
Pleoapele lui se zbătură și se închiseră, de parcă se chinuise să le țină deschise și, brusc,
abandonase lupta. Tăcu un timp atât de lung, încât Karou se întrebă dacă adormise și
renunță la întrebarea ei. Părea oricum indiscretă. Și simțise că la el se referise. Se gândi la
cum arătase în Marrakech. Oare ce îi putea stinge cuiva viața din ochi în felul acela?
Din nou îi apăru impulsul de a avea grijă de el, de a-i oferi ceva, dar rezistă. Își îngădui
să se uite lung la el – la trăsăturile ca dăltuite, la sprâncenele și genele foarte negre, la
liniile tatuate pe mâinile lui, care se odihneau pe brațele fotoliului. Cum avea capul dat pe
spate, putu să-i vadă urma pe care i-o lăsase pe gât și, ceva mai sus, pulsul regulat al
jugularei.
Încă o dată se trezi foarte conștientă de materialitatea lui, de faptul că era o ființă din
carne și oase, deși deosebită de orice văzuse și atinsese ea vreodată. Era o combinație de
elemente: foc și pământ. Ea ar fi crezut că un înger trebuia să aibă ceva de aer, dar el n-
avea. Era în întregime substanță: puternică, robustă și reală.
Ochii lui se deschiseră și ea sări, prinsă încă o dată că se zgâia. De câte ori avea să mai
roșească, apropo?
— Îmi pare rău, zise el cu voce slabă, cred c-am ațipit.
— Mm…, bâigui ea și nu se mai putu abține: Vrei niște apă?
— Te rog.
 Suna atât de recunoscător, încât simți o mustrare de cuget că nu-i oferise mai devreme.
Își deznodă picioarele din lotus, se ridică și îi aduse un pahar de apă, pe care el îl goli dintr-
o sorbitură.
— Mulțumesc, zise el ciudat de sincer, de parcă i-ar fi mulțumit pentru ceva mult mai
important decât un pahar cu apă.
— Ăă… Îm-hm, se bâlbâi, stingherită.
Parcă-i dădea târcoale, stând lângă fotoliu. Dar chiar nu era alt loc în care să fi putut sta,
în afară de pat, așa că se grăbi să se urce la loc. Ar fi vrut să-și scoată bocancii, dar nu riști
să faci asta, dacă apare vreo situație în care trebuie să fugi sau să lovești pe cineva.
Socotind după epuizarea clară a lui Akiva, bănuia că nu era vreo astfel de primejdie.
Singura primejdie era mirosul picioarelor.
Rămase încălțată.
— Tot nu înțeleg de ce ai ars portalurile, insistă ea. Cum pune asta capăt războiului
vostru?
Mâinile lui Akiva se încleștară pe paharul golit. Zise: — Exista magie care venea prin
ușile acelea. Magie neagră.
— De aici acolo? Aici nu e nicio magie.
— Zice fata care zboară.
— OK, dar asta se întâmplă din cauza unei dorințe, din lumea voastră.
— De la Brimstone.
Ea recunoscu, dând din cap.
— Deci știi că e vrăjitor.
— Eu… ăă. Mda.
Nu se gândise niciodată la Brimstone ca la un vrăjitor. Oare făcea mai mult decât să
manufactureze dorințe? Cât știa ea, la urma urmei, și cât de mult nu știa? Ignoranța ei era
ca atunci când te trezești într-o beznă totală, care ar putea fi ori un dulap, ori o vastă
noapte fără stele.
Un caleidoscop de imagini i se învârti prin minte. Sfârâitul magiei când pășea în
dugheană. Multitudinea de dinți și de pietre prețioase, mesele de piatră din catedrala aceea
subterană, pe care erau întinși morții… morții care nu erau, după cum aflase Karou pe
pielea ei, cu adevărat morți. Și își aminti cum o certase Issa ca să nu-i facă viața lui
Brimstone încă și mai grea – viața lui „lipsită de bucurie”, după cum zisese ea. Munca lui
„neîncetată”. Ce muncă?
Luă un caiet de schițe la întâmplare, răsfoind printre desenele cu himere, paginile
trecând una după alta și alcătuind un soi de animație sacadată.
— În ce consta magia? îl întrebă ea pe Akiva. Magia aia neagră?
El nu-i răspunse și ea se aștepta, când își ridică ochii, să vadă că ațipise din nou, dar el
privea succesiunea rapidă a imaginilor din caietul ei de schițe. Karou îl închise brusc și ochii
lui se opriră asupra ei. Din nou căutând stăruitor.
— Ce? întrebă ea, rușinată.
— Karou, zise el. Speranță.
Ea își ridică sprâncenele ca și când ar fi spus „Ei, și?”
— De ce ți-a dat el numele ăsta?
Ea ridică din umeri. Începuse să devină enervant că nu știa nimic.
— Părinții tăi de ce ți-au dat numele de Akiva?
 Când pomeni de părinții lui, fața lui Akiva se înăspri, iar atenția vie a privirii lui sticli
înapoi în oboseală.
— Nu ei mi l-au dat, zise el. Un intendent mi-a dat numele de pe listă. Un alt Akiva
fusese ucis. Numele era liber.
— Oh.
Karou nu știa ce să mai spună. Povestea straniei sale creșteri părea confortabilă și
familială prin comparație.
— Am fost născut să fiu soldat, zise Akiva cu voce seacă și închise din nou ochii, strâns de
data asta, parcă săgetat de o durere.
Tăcu multă vreme, iar când vorbi din nou, spuse mai mult decât se aștepta ea.
— Am fost luat de la mama la cinci ani. Nu-mi amintesc chipul ei, doar că n-a făcut nimic
când au venit după mine. E cea mai veche amintire a mea. Eram atât de mic, încât soldații
care mă înconjurau erau doar picioare. Erau din garda palatului, așa că aveau
acoperitoarele picioarelor din argint și eu mă puteam vedea oglindit în ele, în toate, fața
mea înspăimântată pretutindeni. M-au dus pe câmpul de instrucție, unde eram unul dintr-o
legiune întreagă de copii înspăimântați.
Înghiți în sec.
— Acolo, ne-au pedepsit pentru spaima noastră și ne-au învățat să ne-o ascundem. Și
aceea a devenit viața mea, ascunderea groazei, până ce n-am mai simțit-o deloc și nici
altceva.
Fără să vrea, Karou și-l imagină copil, speriat și părăsit. Duioșia urcă în ea ca lacrimile.
Cu voce stinsă, Akiva continuă:
— Eu exist numai din cauza războiului – un război început în urmă cu o mie de ani prin
masacrarea poporului meu. Copii, bătrâni, nimeni n-a fost cruțat. În Astraea, capitala
Imperiului, himerele au dat atacul și au măcelărit serafimii. Suntem dușmani, pentru că
himerele sunt monștri. Viața mea e sânge, pentru că lumea mea e de fiare. Și apoi am venit
aici, iar oamenii…
O mirare ca de vis se strecură în tonul lui.
— Oamenii mergeau liber, neînarmați, se adunau la loc deschis, stăteau în piețe, râdeau,
îmbătrâneau. Și am văzut o fată… o fată cu ochi negri și cu păr ca o piatră prețioasă și… cu
tristețe. Avea o tristețe nespus de adâncă, însă tot se mai putea preface în lumină într-o
secundă, iar când i-am văzut zâmbetul, m-am întrebat cum ar fi s-o fac să zâmbească. M-am
gândit… m-am gândit c-ar fi ca descoperirea zâmbetului. Ea avea legături cu dușmanul și,
chiar dacă singurul lucru pe care voiam să-l fac era să mă uit la ea, am făcut ceea ce am
fost instruit să fac și… am rănit-o. Iar când m-am întors acasă, nu m-am putut opri să nu
mă gândesc la tine și am fost extrem de recunoscător că te-ai apărat. Că tu nu m-ai lăsat să
te ucid.
Tu. Lui Karou nu-i scăpă schimbarea de pronume. Stătea fără să clipească, abia
respirând.
— M-am întors să te găsesc pe tine, zise Akiva. Nu știu de ce. Karou. Karou. Nu știu de ce.
Vocea îi era atât de slabă, încât cu greu îl putea auzi.
— Doar să te găsesc și să fiu în lumea în care ești tu…
Karou așteptă, dar nu mai spuse nimic și apoi… ceva se întâmplă în aerul din jurul lui.
O sclipire, la început ca o aură, intensificându-se în lumină vie și devenind aripi –
deschise și ridicate de la omoplați, pentru a se întinde peste fotoliu și a atârna pe covor, în
mari arabescuri de foc. Iluzia optică cedase, iar Karou aproape că rămase fără aer văzându-
i aripile, dar focul nu se întinse la niciun obiect din jur. Ardea fără fum, cumva închis în ele.
Subtilele pâlpâiri ale penelor-foc erau hipnotice, iar Karou respiră din nou, adânc, și stătu
privindu-le minute în șir, în timp ce trăsăturile lui Akiva se relaxară în tihnă. De data asta,
adormise de-a binelea.
Coborî din pat și îi luă paharul din mână. Stinse lumina. Aripile lui dădeau lumină
suficientă, chiar și pentru a desena. Își scoase caietul de schițe și un creion și îl desenă pe
Akiva dormind în mijlocul aripilor lui mari, și apoi din memorie, cu ochii deschiși. Încercă
să capteze forma lor exactă; folosi cărbune pentru fardul negru care-i încondeia și care îl
făceau pe Akiva să arate atât de exotic, dar nu-i putea lăsa irisurile incandescente fără
culoare. Luă o cutie de acuarele și pictă. Desenă și pictă multă vreme, iar el nu se mișcă, în
afară de pieptul care i se ridica și-i cobora domol și de licărul aripilor care aruncau în
cameră o lumină ca de foc.
Karou nu plănuise să doarmă, dar la un moment dat după miezul nopții se lăsă pe spate,
încă aplecată pe jumătate peste caietul ei de schițe, doar cât „să-și odihnească puțin ochii”.
Alunecă în vise, iar când se trezi, cu puțin înainte de a se crăpa de ziuă – ceva o trezi, un
sunet scurt, energic –, camera din jur i se păru, pentru o clipită, cu totul necunoscută.
Numai aripile de pe peretele de deasupra ei nu erau necunoscute, ceea ce o umplu de
plăcere, iar apoi confuzia se destrămă, cum fac visele de obicei. Era în apartamentul ei, pe
patul ei, iar sunetul care o trezise era de la Akiva.
El stătea în picioare lângă patul ei, iar ochii lui erau de metal topit. Erau larg deschiși,
irisurile înconjurate de alb, și ținea, câte unul în fiecare mână, cuțitele ei lună-nouă.
31. BINE

Karou sări în capul oaselor și bruschețea mișcării îi aruncă din pat caietele de schițe.
Creionul era încă în mâna ei și îi trecu prin minte că întotdeauna avea o armă ridicolă când
îl înfrunta pe îngerul ăsta. Dar chiar în timp ce-l întorcea în mână, gata să înjunghie cu el,
Akiva se dădu înapoi, lăsând cuțitele jos.
Le așeză în locul în care le găsise, în caseta lor de pe măsuțele suprapuse, unde le lăsase
ea. Practic, fuseseră sub nasul lui când se trezise.
— Îmi cer iertare, zise el. N-am vrut să te sperii.
În clipa aceea, luminat doar de pâlpâirile aripilor lui, să-l vadă îi făcea atât de… bine,
cumva. El era binele. N-avea absolut niciun sens, dar sentimentul o copleși pe Karou. Orice
ar fi fost, era la fel de plăcut ca un petic de soare pe o podea lustruită și, ca o pisică, ea nu
voia decât să se ghemuiască acolo.
Încercă să se prefacă, artistic, că nu fusese gata să-l înjunghie cu un creion.
— Ei bine, zise, întinzându-se și lăsându-l să-i cadă, ca din întâmplare, din mână. Nu
cunosc obiceiurile voastre, dar aici, dacă nu vrei să sperii pe cineva, nu te apleci cu cuțite
peste corpurile lor adormite.
Ăla a fost un zâmbet? Nu. O tresărire la colțurile gurii severe – nu se punea.
Îi picară ochii pe caietul de schițe din fața ei, dovada sesiunii ei de portrete, deschis chiar
acolo, ca el să vadă. Îl închise repede, deși el bineînțeles că-l văzuse când ea încă dormea.
Cum de putuse adormi cu străinul ăsta în apartament? Cum putuse să-l aducă pe străinul
ăsta în apartamentul ei?
Nu-l simțea ca pe un străin.
— Sunt neobișnuite, zise Akiva, făcând semn spre cuțite.
— Tocmai mi le-am luat. O frumusețe, nu-i așa?
— O frumusețe, încuviință el, și poate că vorbea despre cuțite, dar se uita drept la ea.
Karou roși, dintr-odată conștientă de înfățișarea ei – păr ciufulit, bale curse în somn? –,
apoi se enervă. De ce conta cum arăta? Ce se întâmpla, mai exact, aici? Scutură din cap și
se dădu jos din pat, încercând să găsească un loc în cămăruță în afara aurei lui radioase.
Era imposibil.
— Mă întorc imediat, zise ea, și se duse pe hol, intrând în baie.
Separată de el, simți o frică intensă că, atunci când se va întoarce, va vedea că el
plecase. Se ușură, întrebându-se dacă serafimii erau mai presus de necesități mundane din
acestea – deși, judecând după obrazul întunecat, Akiva nu era mai presus de nevoia unui
aparat de ras –, apoi se spălă pe față și pe dinți. Își perie părul și, cu fiecare moment
întârziat, creștea neliniștea ei să nu cumva să se întoarcă și să găsească doar o cameră
goală, ușa balconului deschisă și întreg universul cerului de deasupra, fără niciun indiciu
despre în ce direcție o luase.
Dar el era încă acolo. Aripile lui erau din nou ascunse de o iluzie magică, săbiile legate la
locul lor în spinare, inofensive în tecile de piele decorate.
— Ăă, începu ea, baia e acolo, dacă, ăă…
El dădu din cap și trecu pe lângă ea, foarte încurcat când încercă să-și îndese aripile
invizibile în spațiul îngust și să închidă ușa.
Karou se schimbă grăbită în haine curate, apoi se duse la fereastră. Era încă întuneric
afară. Ceasul arăta cinci. Îi era foarte foame și știa, din percheziția de dimineața trecută, că
nu exista ceva nici pe departe comestibil în bucătărie. Când Akiva apăru, îl întrebă:
— Ți-e foame?
— Mai am un pic și mor.
— Atunci, hai să mergem.
Își luă paltonul și cheile și porni spre ușă, apoi se opri și schimbă direcția. Ieși pe balcon,
se cățără peste balustradă, aruncă o privire peste umăr la Akiva și păși drept în gol.
Șase etaje mai jos, în stradă, ea ateriză cu ușurință ca la șotron, fără să-și poată reține un
zâmbet. Akiva veni imediat lângă ea, fără zâmbet, ca întotdeauna. Era atât de sumbru,
încât nu-și putea imagina chiar că ar fi zâmbit, dar nu era ceva în felul în care se uita la ea?
Iată, în privirea asta piezișă, un început de miracol? Își aduse aminte lucrurile pe care i le
povestise el noaptea, iar acum, văzând licăririle de sentiment întrerupându-i gravitatea
tristă de pe față, simți că i se strânge inima. Cum fusese viața lui, dat de atât de tânăr la
război? Război. Pentru ea era o abstracțiune. Nu putea să-i conceapă realitatea, nici măcar
contururile realității. Față de cum fusese Akiva – cu ochii morți –, felul în care se uita la ea
acum o făcea să simtă că el s-ar fi întors din morți pentru ea, și asta părea o chestie
colosală și intimă. Următoarea dată când ochii li se întâlniră, ea se văzu nevoită să își
ferească privirea.
Îl duse la brutăria din colț. Nu se deschisese încă, dar brutarul le vându pâini calde pe
fereastră – brun-aurii, proaspăt scoase din cuptor și încă aburind în pungile lor încrețite,
cafenii –, și apoi Karou făcu ceea ce ar fi făcut oricine dacă ar fi putut zbura și s-ar fi trezit
pe străzile Pragăi în zori, cu pâini fierbinți de mâncare.
Zbură, făcându-i semn lui Akiva s-o urmeze sus, în văzduh, și dincolo de râu, pentru a se
cocoța pe turla înaltă și rece a clopotniței catedralei și a privi răsăritul soarelui.
•
Akiva se ținea aproape, chiar în spatele ei, privind cum îi flutura părul, ca niște lungi
tentacule absorbind roua răsăritului. Karou greșise când presupusese că zborul ei nu-l
surprinsese. Numai că învățase, în atâția ani, să-și înăbușe orice sentiment, orice reacție.
Sau așa crezuse. În prezența acestei fete părea că nimic nu mai era sigur.
Exista o anume siguranță în felul în care despica aerul. Era magie – nu aripi ascunse sub
iluzie magică, ci pur și simplu dorința de a zbura devenită reală. O dorință, presupuse el,
din rezervele lui Brimstone. Brimstone. Gândul la vrăjitor veni ca o pată de cerneală, un
gând întunecat peste luminozitatea lui Karou.
Cum putea ceva atât de diafan ca zborul grațios al lui Karou să iasă din magia diabolică
a lui Brimstone?
Zburară la o înălțime care să-i ferească de a fi zăriți întâmplător, peste râu și cârmind în
direcția castelului, unde coborâră în cercuri spre catedrala din mijloc. Era o urâciune gotică,
scobită și roasă de trecerea vremii ca o stâncă în bătaia furtunilor seculare. Karou ateriză pe
turla clopotniței. Un loc nu prea comod. Vântul sufla, plin de gheață și de rea-voință, iar
Karou trebui să-și adune părul cu mâinile ca să nu-i mai acopere fața. Scoase un creion –
același pe care-l agitase războinic la el? —, își strânse părul colac și înfipse creionul prin el;
un obiect bun la toate. Șuvițe albastre evadaseră din coafură și îi dansau pe frunte, aduse de
vânt peste ochi și lipite de buzele care zâmbeau cu încântare neprefăcută, copilărească.
— Suntem pe catedrală, îi spuse ea.
El dădu din cap.
 — Nu. Suntem pe catedrală, zise ea din nou.
El a avut impresia că-i scapă ceva, că pierde vreo nuanță de limbaj, dar apoi s-a prins:
era doar uluită.
Uluită să stea în vârful catedralei, sus, pe colina ce se ridica deasupra orașului, cu toată
Praga desfășurată la picioare. Își strânsese brațele în jurul pâinii calde și privea în
depărtare, iar pe fața ei se citea, neascunsă, o nemaipomenită venerație, mai puternică
decât își putea aminti Akiva să fi simțit el vreodată, nici măcar când zborul fusese nou și
pentru el. Foarte probabil să nu fi avut niciodată acest sentiment. Primele lui zboruri nu
fuseseră prilej de admirație sau bucurie – doar disciplină. Însă voia să împărtășească
momentul care-i făcea ei fața atât de radioasă, așa că veni lângă ea și se uită.
Era o priveliște remarcabilă, cu cerul care începuse să roșească timid, pe la rădăcini, cu
toate turnurile scăldate într-o lumină blândă, cu străzile orașului în continuare cufundate în
umbre și scânteind cu licuricii felinarelor de stradă și cu luminile întrețesute, clipitoare, ale
farurilor.
— N-ai mai venit aici, sus, până acum? întrebă el.
Karou se întoarse spre el.
— Oh, ba da, îmi aduc toți iubiții aici.
— Și dacă nu-ți sunt pe plac, zise el, poți oricând să-i împingi în gol.
N-ar fi trebuit să spună asta. Expresia lui Karou se întunecă. Fără îndoială că se gândise
la Izíl. Akiva se mustră pentru efortul lui de umor. Bineînțeles că ieșise cu totul anapoda.
Trecuse multă vreme de când avusese chef să glumească.
— Adevărul este, spuse Karou, lăsându-i intervenția să treacă fără comentarii, că nu mi-
am pus dorința de a zbura decât acum câteva zile. N-am avut prilejul să mă bucur încă de
ea.
Din nou se simți surprins; probabil că de data asta o arătă, întrucât Karou îi zări expresia
și întrebă:
— Ce?
El clătină din cap.
— După cât de sigur te mișcai prin aer și după cum ai pășit peste balustrada balconului,
fără nicio secundă de ezitare, s-ar fi zis că zborul făcea parte din tine.
Ea spuse:
— Știi, nu mi-a trecut prin minte că dorința ar putea să slăbească în timp. Ar fi fost un
soi de pedeapsă pentru înfumurare, nu-i așa? Pleosc!
Izbucni în râs, netulburată de idee, și adăugă:
— Ar trebui să fiu mai cu băgare de seamă.
— Dorințele se trec cu timpul? întrebă el.
Ea ridică din umeri.
— Nu știu. Nu cred. Părul meu nu și-a schimbat culoarea înapoi.
— Asta e o dorință? Brimstone te-a lăsat să folosești magia pe… asta?
— Ei! Nu pot spune că a fost de acord.
Îi strecură o privire care era deopotrivă timidă și sfidătoare.
— Nu m-a lăsat niciodată să am o dorință adevărată. Doar cât să fac mici răutăți… Oh!
Își aduse brusc aminte.
— Oops!
— Ce?
 — Am făcut o promisiune, noaptea trecută, și am uitat complet de ea.
Scotoci în buzunarul hainei și scoase o monedă mică, pe care Akiva zări chipul lui
Brimstone. O văzu în palma ei, înainte să-și închidă pumnul; când îl deschise, dispăruse.
— Magie, zise ea. Pfuu!
— Ce ți-ai dorit? întrebă el.
— O prostie. O fată rea, undeva acolo, o să se trezească fericită. Nu c-ar merita.
Nerușinata.
Scoase limba spre oraș, o răbufnire de purtare copilărească.
— Oh. Poftim!
Se întoarse spre Akiva și-i întinse una dintre pungile de la brutărie.
— Știi, ca să nu mori.
În timp ce mâncau, el observă că ea tremură și își deschise aripile – invizibile –, astfel
încât vântul să le preia căldura și s-o sufle în jurul ei. Păru să ajute. Ea se așeză,
bălăbănindu-și picioarele peste marginea acoperișului și ciocnindu-le nepăsătoare, în vreme
ce smulgea bucățele din pâine și le mânca. Se lăsă pe vine, lângă ea.
— Apropo, cum te simți? întrebă ea.
— Depinde, răspunse el, simțindu-se mucalit, de parcă umorul lui Karou era molipsitor.
— De?
— Dacă întrebi pentru că îți faci griji pentru starea mea de sănătate sau pentru că vrei să
mă ții slăbit și neajutorat.
— Oh. Slăbit și neajutorat, fără îndoială.
— În cazul ăsta, mă simt îngrozitor.
— Bine.
O spusese destul de serios, dar cu o sclipire în ochi. Akiva își dădu seama că avea grijă cu
hamsele ei, să nu le întoarcă din greșeală în direcția lui. Se simți mișcat, cum fusese și când
se trezise și descoperise că dormea, la un metru și ceva distanță de el, atât de fermecătoare
și de vulnerabilă, și cu încrederea ei în el, ca și a lui Madrigal, atât de nemeritată.
— Mă simt bine, zise el încet. Mulțumesc.
— Nu-mi mulțumi. Eu sunt cea care te-a rănit.
Rușinea îl copleși.
— Nu… nu la fel cum te-am rănit eu pe tine.
— Nu, recunoscu Karou. Nu la fel.
Vântul era înciudat; cu o rafală rebelă îi desprinse părul, apoi se înverșună să i-l apuce în
gheare; într-o clipă, era peste tot, de parcă un stol de elemente aeriene încercau să-l
răpească pentru a-și căptuși cuiburile cu mătase albastră. Ea se luptă să și-l adune; creionul
căzuse peste marginea acoperișului, plonjând între pilaștrii bolții, așa că-și ținu părul cu
ambele mâini.
Akiva așteptă s-o audă spunând că era gata să coboare, ca să scape de vânt, dar ea nu
zise asta. Soarele se înălță peste dealuri și ea privi cum razele lui mânau noaptea în umbre,
unde se înghesuia, mai deasă și, prin urmare, mai întunecată – toată noaptea adunată în
locurile în pantă de dincolo de atingerea răsăritului.
După o vreme, Karou spuse:
— Știi, noaptea trecută ai spus că prima amintire a ta a fost cum soldații au venit după
tine…
— Ți-am spus eu asta?
 Era perplex.
— Ce, nu-ți amintești?
Se întoarse spre el, cu sprâncenele ca două trăsături de condei gemene, de culoarea
boabelor de cacao, ridicate în surpriză.
El clătină din cap, încercând să-și amintească. Îi fusese atât de rău de la pecețile
diavolului, încât totul era în ceață, dar nu-i venea să creadă că-i vorbise despre copilăria lui
și mai ales despre ziua aceea. Se simțea de parcă l-ar fi scos cu forța din trecut pe băiețelul
acela fără minte – de parcă, într-un moment de slăbiciune, devenise din nou acela.
O întrebă:
— Și ce altceva am mai spus?
Karou își plecă puțin capul. Era gestul ca de pasăre care o salvase în Marrakech,
înclinarea rapidă a capului, pentru a-l privi aproape dintr-o parte, iar inima lui Akiva o luă
la goană.
— Nu prea multe, răspunse ea, după câteva clipe. După aceea ai adormit.
În mod clar mințea.
Oare ce-i spusese, noaptea trecută?
— Oricum, continuă ea, fără să se uite în ochii lui, m-ai făcut să mă gândesc și am
încercat să descopăr care e prima mea amintire.
Se ridică în picioare, sprijinindu-se de marginea acoperișului, mișcare pentru care a fost
silită să dea drumul la păr, iar acesta se aruncă nebunește în mâinile vântului.
— Și?
— Brimstone.
O poticneală în respirația ei, o duioșie și un zâmbet infinit de trist.
— E despre Brimstone. Eu stau pe podea, în spatele mesei lui de lucru, și mă joc cu
smocul din vârful cozii lui.
Se jucase cu smocul din vârful cozii lui? Imaginea asta nu se potrivea deloc cu părerea pe
care o avea Akiva despre vrăjitor, care-i fusese forjată de cea mai crâncenă durere a lui,
însemnată cu fierul roșu în sufletul lui ca un stigmat.
— Brimstone, zise el cu amărăciune, a fost bun cu tine?
Karou răspunse pătimaș. Cu părul ca un torent albastru, cu ochii flămânzi, îi spuse:
— Întotdeauna. Indiferent ce crezi tu despre himere, nu-l cunoști pe el.
— Oare nu s-ar putea întâmpla, Karou, zise el încet, ca tu să fii aceea care nu-l cunoaște
cu adevărat?
— Ce? întrebă ea. Ce anume să nu știu?
— Magia lui, de pildă, răspunse Akiva. Dorințele tale. Știi de unde vin?
— Vin de undeva?
— Nu sunt gratuite, Karou. Magia are un preț. Prețul e durerea.
32. LOC ȘI PERSOANĂ

Durerea.
Când Akiva îi explică, lui Karou i se făcu rău. Se gândi la toate fleacurile de dorințe pe
care și le pusese ea – de ce Brimstone nu-i spusese niciodată? Adevărul ar fi izbutit acolo
unde toate privirile lui încruntate nu reușiseră niciodată. Dacă ar fi știut, ea nu și-ar mai fi
pus niciodată vreo dorință.
— Ca să iei din univers, trebuie să dai ceva la schimb, zise Akiva.
— Dar… de ce durere? N-ai putea da altceva? Cum ar fi… bucurie?
— Există un echilibru. Dacă ar fi ceva ușor de dat, ar fi neînsemnat.
— Chiar crezi că bucuria e mai ușor de răsplătit decât durerea? întrebă Karou. Tu din
care ai mai multă?
Akiva o privi lung.
— E o observație bună. Dar nu eu am creat sistemul.
— Dar cine?
— Poporul meu crede că marile puteri cerești. Himerele au tot atât de multe povești câte
rase.
Tulburată, Karou întrebă:
— Bine… și durerea de unde vine? E propria durere?
Akiva spuse:
— Nu, Karou. Nu este propria durere.
Rosti fiecare cuvânt cu grijă, iar implicația rămase suspendată: dacă nu era durerea
proprie, atunci a cui era?
Se simți îngrețoșată. În minte îi răsări imaginea morților întinși pe mese. Nu. Asta ar
putea însemna cu totul altceva. Ea îl cunoștea pe Brimstone, nu-i așa? Poate că nu știa…
mă rog, totul despre el, dar îl cunoștea, avea încredere în el, nu în îngerul ăsta.
Înghițind nodul din gât, zise:
— Nu te cred.
Cu blândețe, el întrebă:
— Karou, ce erau comisioanele pe care le făceai pentru el?
Deschise gura să-i răspundă și o închise la loc. Un văl de înțelegere începu să se pogoare
lent peste ea și ar fi vrut să-l dea la o parte. Dinții: unul dintre marile mistere ale vieții ei.
Cadavre, clești, moarte. Fetele acelea rusoaice, cu gurile lor însângerate. Cât timp fusese
conștientă că Brimstone făcea trafic, se ținuse strâns de ideea că el avea nevoie de dinți
pentru ceva vital, iar durerea era un corolar trist și disperat al acelui ceva. Dar… dacă
durerea era toată povestea? Dacă așa plătea Brimstone pentru puterea lui, pentru dorințe,
pentru tot?
— Nu, zise ea, clătinând din cap, dar convingerea o părăsise.
Puțin mai târziu, când plecă de pe catedrală și porni prin văzduh, plăcerea ei de a zbura
dispăruse. A cui durere, se întrebă, a plătit pentru asta?
Se duseră la o ceainărie de pe Nerudova, strada lungă și întortocheată ce coboară dinspre
castel, iar Akiva începu să-i povestească despre lumea lui. Imperiu și civilizație, răzmeriță și
masacru, cetăți pierdute și cucerite, pământuri arse, ziduri dărâmate de ghiulele, asedii în
care copiii mureau primii de foame, chiar dacă părinții lor le dădeau tot ce aveau și mureau
și ei curând după aceea.
Vorbi despre vărsări de sânge și teroare pe un tărâm de frumusețe știrbită.
— Străvechile păduri s-au dus pe construitul vaselor și al mașinăriilor de asediu sau au
fost incendiate ca să nu poată fi transformate în vase și mașinării de asediu.
Despre orașe părăsite, ruinate, gropi comune, trădare.
Armii de monștri care tot veneau și veneau, niciodată împuținate, niciodată slăbite.
Mai erau și alte lucruri – de dimensiuni epopeice, cumplite –, pe care el nu i le spuse, ci le
ocoli, ca ștergând marginile unei răni, șovăielnic, testând durerea.
Karou asculta cu ochii mari, șocată și îngrozită de brutalitate, dorindu-și ca în ultimii
șaptesprezece ani Brimstone să fi considerat potrivit să-i țină o lecție despre Altundeva. Îi
trecu prin minte să întrebe: — Cum se numește lumea voastră?
— Eretz, răspunse Akiva, ceea ce o făcu pe Karou să-și ridice sprâncenele.
— Asta înseamnă Pământ în ebraică, zise ea. De ce au lumile noastre același nume?
— Odinioară, magii credeau că lumile erau stratificate, ca rocile sedimentare sau inelele
copacilor, îi explică Akiva.
— Ăăă, bine, zise Karou, încruntată.
Și după o clipă:
— Magii?
— Serafimii vrăjitori.
— Ai spus „odinioară”. Acum ce cred?
— Nu cred nimic. Himerele i-au ucis pe toți.
— Oh.
Karou își strânse buzele. Ce mai puteai spune la așa ceva?
— Bine.
Cântări în minte ideea de lumi.
— Poate că noi am furat numele Eretz de la voi, cândva, demult, așa cum ne-am
construit și religiile, uitându-ne la voi.
Religiile pe care Brimstone le definea ca un pled din petice pestrițe de basme de adormit
copiii, pe care oamenii le cususeră laolaltă din ce întrezăriseră ici-colo.
— Știi, frumusețea egal binele; coarnele și solzii, răul. Simplu.
— Și, în acest caz, adevărat.
În spatele tejghelei, chelnerița se uita de la unul la altul. Lui Karou îi venea s-o întrebe la
ce se zgâiește, dar se abținu.
— Așadar, în esență, zise ea către Akiva, încercând să adune toate lucrurile pe care i le
povestise într-un singur fir, serafimii vor să conducă lumea, himerele nu vor să fie conduse
și asta le face să fie rele.
Mușchii se zbăteau pe maxilarele lui Akiva; era nemulțumit de simplificare.
— Nu există decât barbari în satele de glod. Noi le-am dat lumina, ingeniozitatea
construcțiilor, cuvântul scris…
— Și n-ați luat nimic în schimb, sunt sigură.
— Nimic nerezonabil.
— Îm-hm.
Karou regreta că nu acordase destulă atenție orelor sale de istorie a oamenilor, ca să-și
poată imagina mai bine un context pentru vastul orizont pe care i-l desfășura el.
— Deci, acum o mie de ani, fără niciun motiv, himerele s-au răzvrătit și i-au măcelărit pe
stăpânii lor, reluând controlul asupra pământului lor.
El protestă.
— Pământul n-a fost niciodată al lor. Ele aveau mici proprietăți agrare, adăposturi de
piatră. Cel mult sate. Cetățile au fost construite de Imperiu și nu numai cetățile. Viaductele,
porturile, drumurile…
— Dar nu acolo se născuseră și muriseră ele, de la începutul începuturilor, cum ar veni?
Unde se îndrăgosteau, își creșteau copiii, își îngropau bătrânii? Și ce dacă n-au construit
cetăți? Nu era tot pământul lor? Vreau să spun, cel puțin dacă nu țineți morțiș la regula că
vă aparține ceea ce puteți apăra, în care caz, oricine e îndreptățit ca oricând să ia orice de
la oricine. Cu greu se poate numi asta civilizație.
— Nu înțelegi.
— Nu, nu înțeleg.
Akiva trase adânc aer în piept.
— Noi am construit lumea cu bună credință. Am trăit alături de ele…
— Ca egali? întrebă Karou. Le tot numești „monștri”, deci trebuie să mă îndoiesc.
El nu răspunse imediat.
— Cât ai văzut din ele, Karou? Ai spus patru himere și niciuna războinic? Când ți-ai văzut
frații și surorile luați în coarne de minotauri, ciopârțiți de câini-leu, făcuți bucăți de
dragoni, când ți-ai văzut…
Se pregătea să spună ceva, dar se opri, cu o expresie de agonie.
— Când ai fost torturat și silit să asiști la execuția… celor dragi… atunci îmi vei putea
vorbi tu mie despre ce înseamnă un monstru.
Celor dragi? Nu se referea la frați și surori, după cum o spusese. Karou simți un junghi
de… ei, cu siguranță nu putea fi gelozie. Ce conta pe cine iubea sau iubise el? Înghiți în sec.
Ce-ar fi putut spune? Nu putea combate niciunul dintre lucrurile pe care i le spusese el.
Lipsa ei de cunoaștere era clară, dar asta nu însemna că trebuia să-l creadă cu ochii închiși.
— Mi-ar plăcea să aud și varianta lui Brimstone, zise ea, liniștit.
Atunci îi veni o idee, o idee grozavă.
— Ai putea să mă duci acolo. Ai putea să mă duci tu înapoi.
El clipi, surprins, apoi clătină din cap.
— Nu. Nu e un loc pentru oameni.
— Și e un loc pentru îngeri?
— Nu e același lucru. E mai sigur aici.
— Oh, zău? Spune-le cicatricelor mele cât de sigur e aici.
Își trase de gulerul bluzei ca să arate pielea încrețită a cicatricei de pe claviculă. Akiva
tresări la vederea ei, urâtă și făcută de el, iar Karou dădu drumul gulerului la loc.
— De altfel, insistă ea, există lucruri mai importante decât siguranța. Cum ar fi… cei
dragi.
Se simți crudă folosind cuvintele lui, ca și când ar fi răsucit un pumnal.
— Cei dragi, repetă el.
— I-am spus lui Brimstone că n-o să-l părăsesc niciodată pur și simplu, și n-am s-o fac. O
să mă duc, chiar și fără ajutorul tău.
— Cum ai de gând să faci asta?
— Există alte căi, zise ea, cu fereală. Dar ar fi mai ușor dacă m-ai duce tu.
Mai ușor, într-adevăr. Ce companion plăcut de călătorie ar fi fost Akiva, față de Razgut.
 Însă el spuse:
— Nu te pot duce. Portalul e păzit. Ai fi ucisă pe loc.
— Voi, serafimii, faceți des asta, ucideți pe loc.
— Monștrii ne-au silit să fim astfel.
— Monștrii.
Karou se gândi la ochii zâmbăreți ai Issei, la agitația lui Yasri și la atingerea ei
mângâietoare. Și Karou le numea monștri, uneori, dar cu dragoste, la fel cum o numea
turbată pe Zuzana. În gura lui Akiva, cuvântul era doar urât.
— Bestii, diavoli, monștri. Dacă ai fi cunoscut vreodată o himeră, n-ai mai putea să le
desconsideri așa.
Akiva își lăsă ochii în jos și nu răspunse, iar firul conversației lor se pierdu într-o tăcere
încordată. Ei i se păru că era palid, încă nerestabilit. Cănile de ceai erau de lut, artizanale,
fără cozi, iar Karou o înconjură pe a ei cu ambele mâini. Își ținu palmele lipite de cană, atât
ca să se încălzească după orele de îngheț din vârful catedralei, cât și să se împiedice de a
azvârli, fără să vrea, vreo rafală de magie dureroasă spre Akiva. De partea cealaltă a
mesei, poziția lui o oglindea pe a ei, cu mâinile de asemenea lipite în jurul cănii lui, astfel
încât ea nu avu cum să nu vadă tatuajele lui: liniile negre care se repetau pe degetele lui.
Fiecare dintre ele era ușor în relief, ca țesuturile cicatricelor, iar Karou crezu că, spre
deosebire de ale ei, erau doar crestături frecate cu negru de fum – un procedeu primitiv.
Însă, cu cât se uita mai mult la ele, cu atât punea stăpânire pe ea o senzație stranie că ar fi
știut ceva sau aproape ar fi știut. Parcă ar fi stat pe marginea înțelegerii, oscilând între a ști
și a nu ști, atât de rapid, încât nu putea chiar să-și dea seama ce anume era – ca și când
încerca să vadă aripile unei albine în zbor. Nu putea fixa.
Akiva o văzu studiindu-l și asta îl făcu rușinos. Se foi, acoperindu-și o mână cu cealaltă,
de parcă ar fi putut șterge tatuajele.
— Și ale tale au magie în ele? întrebă Karou.
— Nu, răspunse el, un pic brutal.
— Și atunci? Înseamnă ceva?
Nu-i răspunse, iar ea întinse mâna, fără să se gândească, pentru a-și plimba vârful
degetelor peste ele. Erau după modelul clasic de numărat câte cinci: pentru fiecare patru
linii paralele o a cincea le tăia pe diagonală.
— E un răboj, remarcă ea.
Degetele ei se mișcau ușor de la un grup de cinci la următorul, pe degetul lui arătător de
la mâna dreaptă – cinci, zece, cincisprezece, douăzeci – și, de fiecare dată când îl atingea pe
Akiva, parcă sărea o scânteie și se declanșa un imbold, un imbold de a-și împleti degetele cu
ale lui, și chiar – Doamne, ce o apucase? – să-i ridice mâinile la buzele ei și să-i sărute
semnele de pe ele…
Și atunci, din senin, știu. Știu ce reprezentau și își retrase brusc mâna. Se uită la el, iar el
nu făcu decât să stea nemișcat, fără acoperire, gata să accepte oricare judecată cu care avea
ea să-l biciuiască.
— Sunt ucideri, zise ea, cu glas slab. Sunt himere.
El nu tăgădui. Ca și atunci când îl atacase, nu voia să se apere. Mâinile lui rămaseră
unde erau, neclintite ca oasele, iar Karou intui că se lupta cu nevoia de a și le ascunde.
Ea se cutremură, uitându-se la crestăturile acelea, gândindu-se la cele pe care le atinsese
– douăzeci și una numai pe degetul arătător.
 — Atât de multe, zise ea. Ai ucis atât de multe.
— Sunt soldat.
Karou și le imagină pe cele patru himere ale sale moarte și puse mâna la gură, temându-
se că i s-ar putea face rău. Când el îi vorbise despre război, războiul părea la o lume
depărtare. Însă Akiva era real și chiar în fața ochilor ei, iar faptul că era un ucigaș era
deopotrivă real, acum. Ca dinții împrăștiați pe masa de lucru a lui Brimstone, toate acele
linii reprezentau sânge, vieți curmate – nu de lupi și tigri, ci sângele și viețile curmate ale
himerelor.
Karou se uita la el stăruitor și… văzu ceva. De parcă momentul se sparse ca o coajă de ou
pentru a dezvălui un alt moment înăuntrul lui, greu de distins între ele – aproape unul și
același –, dar imediat dispăru și timpul redeveni intact. Akiva era la fel cum fusese și nu se
întâmplase absolut nimic, dar întrezărirea aceea…
Karou se auzi spunând cu o voce goală, care ar fi putut emana din coaja de ou a
momentului aceluia.
— Acum ai mai multe.
— Ce?
Akiva o privi fără să înțeleagă – apoi, ca fulgerat, nu fără înțelegere. Se aplecă deodată
spre ea, cu ochii deschiși și scânteind, mișcarea subită vărsându-i ceaiul.
— Ce? repetă el, mai tare.
Karou dădu înapoi. Akiva o prinse de mână.
— Ce vrei să spui, cum adică am mai multe acum?
Ea clătină din cap. Mai multe linii, voia să spună. Văzuse ceva în momentul acela fisurat.
Adevăratul Akiva, care stătea în fața ei, și de asemenea o străfulgerare de imposibil: Akiva
zâmbind. Nu strâmbătura sumbră a buzelor, ci un zâmbet încălzit de uimire, atât de frumos,
încât era dureros de privit. Cu încrețituri la colțurile ochilor, care erau veseli și defocalizați
de fericire și uitare de sine. Schimbarea era profundă. Dacă era frumos când era grav – și
era –, zâmbind era pur și simplu superb.
Dar Karou ar fi putut să jure că el nu zâmbise.
Și acel imposibil Akiva, care existase pentru doar o fracțiune de secundă – acolo fusese
vorba despre altceva: mâinile lui aveau mai puține însemne, unele dintre degetele lui erau
complet lipsite de ele.
Mâna ei era încă într-a lui, stând în balta ceaiului vărsat. Chelnerița ieși de după tejghea
și se opri, pregătită cu un șervet, șovăind. Karou își retrase mâna și se dădu în spate, s-o
lase să șteargă masa, ceea ce și făcu, privind în continuare când la unul, când la celălalt.
Când în sfârșit termină, întrebă, ezitant: — Mă întrebam… mă întrebam cum ați făcut-o.
Karou se uită la ea, nepricepând. Fata era cam de vârsta ei, cu obrajii plini și roșii.
— Noaptea trecută, explică ea, zborul.
Ah. Zborul.
— Ai fost acolo? întrebă Karou.
I se părea o stranie coincidență.
— Mi-ar fi plăcut, răspunse fata. Am văzut la televizor. S-a dat la știri toată dimineața.
Oh, gândi Karou. Oh. Mâna i se duse spre telefon, care tot scosese fornăieli scurte și
bâzâituri în ultima oră, și îi verifică ecranul. Apelurile ratate și mesajele se înșirau unul
după altul, majoritatea de la Zuzana și de la Kaz. La naiba.
— Unde erau sârmele? întrebă chelnerița. N-au putut găsi nicio sârmă sau ceva.
 Karou zise:
— Fără sârme. Chiar am zburat, apoi îi oferi zâmbetul ei ambiguu, patentat.
Fata îi zâmbi și ea, gândindu-se că o lua peste picior.
— Bine, atunci nu-mi spuneți, zise ea, pe jumătate supărată, și îi lăsă în pace, doar
aducându-i lui Akiva altă cană de ceai.
El încă stătea departe de masă, privind-o pe Karou cu ochii aceia larg deschiși,
scăpărători, și cu acea intensă, dar prudentă atenție.
— Ce? întrebă ea, intimidată. De ce te uiți așa la mine?
El își ridică mâinile și își trecu degetele prin părul des, tuns scurt, ținându-se de cap o
clipă.
— Nu mă pot abține, zise el, stingherit.
Karou simți o plăcere efervescentă. Își dădea seama că, de-a lungul dimineții, toată
asprimea i se ștersese de pe chip sau pe-aproape. Buzele îi erau ușor întredeschise, privirea
deschisă, iar acum, că văzuse – își imaginase? – acea imposibilă străfulgerare de zâmbet, nu
mai era atât de greu să-și închipuie că s-ar putea întâmpla din nou și de-adevăratelea, de
data asta.
Pentru ea, poate.
Oh, Doamne. Fii pisica aceea! își reaminti ea. Aceea care stă într-un loc inaccesibil și
niciodată – niciodată – nu toarce. Lăsându-se pe spate, în scaun, își compuse pe chip ceea ce
spera că era versiunea omenească a disprețului pisicesc. Îi făcu rezumatul celor aflate de la
chelneriță, deși nu era sigură că el înțelegea ceva despre televiziune, darămite despre
Internet. Sau despre telefoane, de pildă.
— Mă scuzi un minut? îl întrebă ea și o sună pe Zuzana, care răspunse de la primul apel.
Vocea ei explodă în urechea lui Karou:
— Karou?
— Eu sunt…
— Oh, Doamne! Ești bine? Te-am văzut la știri. L-am văzut pe el. Am văzut… Doamne
Dumnezeule, Karou, îți dai seama că zburai!
— Știu. Nu e grozav?
— Nu e grozav! E negrozav! Am crezut că zăceai moartă pe undeva.
Era în prag de isterie și lui Karou îi trebuiră câteva minute s-o calmeze, în tot timpul
conștientă că ochii lui Akiva erau asupra ei și încercând să-și păstreze calmul de felină.
— Ești cu adevărat bine? întrebă Zuzana. Adică, nu stă el cu un cuțit la gâtul tău, silindu-
te să spui că ești bine?
— Nici măcar nu vorbește cehește, o asigură Karou.
Apoi îi dădu un scurt raport despre cele întâmplate noaptea trecută, înștiințând-o că el
nu încercase s-o rănească – ba chiar trecuse în pasivitate extremă ca să n-o rănească – și
sfârșind cu: — Am privit, ăă, împreună răsăritul de pe turla catedralei.
— Ce dracu’? A fost o întâlnire?
— Nu, n-a fost o întâlnire. Sinceră să fiu, nu știu ce a fost. Este. Nu știu ce caută aici…
Vocea îi tremură când se uită la el. Nu era vorba doar despre zâmbetul sau despre
crestăturile de pe mâinile lui. Știa, cumva, că umărul lui drept era o masă de cicatrice. El și-l
menaja; văzuse asta. Probabil de aceea știa. Dar atunci, de ce știa și cum arătau cicatricele?
Cum se simțeau la atingere?
— Karou? Alo? Karou?
 Karou clipi și își drese glasul. Se întâmplase din nou: numele ei, plutind pe lângă ea, fără
legătură cu ea. Deduse după agitația Zuzanei că fusese dată dispărută în acțiune vreo
câteva momente peste orice interval acceptabil de distracție.
— Sunt aici, zise ea.
— Unde? Te tot întreb asta. Unde ești?
Karou avu un moment de amnezie.
— Ăăă. Oh. Ceainăria de pe Nerudova.
— Stai. Rămâi acolo. Vin și eu.
— Nu, n-ai să…
— Ba da.
— Zuze…
— Karou. Nu mă face să te pocnesc cu pumnii mei micuți.
— Bine, se înduplecă ea. Vino, atunci.
Zuzana locuia la o mătușă văduvă, în Hradčany, nu departe de acolo.
— Ajung în zece minute, zise ea.
Karou nu rezistă să nu-i spună:
— E mai rapid dacă zbori.
— Anormalo. Să nu îndrăznești să pleci. Și nu-l lăsa nici pe el să plece. Am niște
amenințări de plasat. Niște judecăți de transmis.
— Cred că nu se duce nicăieri, zise Karou și se uită drept la Akiva când rosti acestea.
El îi întoarse privirea, topit, iar ea știu că era adevărat, deși nu știa de ce.
Nu era om. Nu era nici măcar din lumea ei. Era un soldat cu zeci de morți pe mâinile lui
și era dușmanul familiei sale. Și, cu toate acestea, îi lega ceva, mai puternic decât oricare
dintre considerentele astea, ceva cu puterea de a-i dirija ei sângele și respirația ca pe o
simfonie, astfel încât tot ce făcea ca să se împotrivească părea o discordanță, o dizarmonie
cu propria ființă.
De când își putea aminti, o viață fantomă o luase în derâdere cu impenetrabilul său
„altceva”, dar acum era pe dos. Aici, în cercul prezenței lui Akiva, chiar în timp ce vorbeau
despre război și asedii și vrăjmășie dăinuitoare, ea se simțea atrasă în căldura absolutului și
a binelui ființei lui, de parcă el ar fi fost deopotrivă loc și persoană și, în pofida oricărei
rațiuni, exact locul unde ar fi trebuit ea să se afle.
33. RIDICOL

— Micuța mea prietenă înspăimântătoare vine aici, îi spuse Karou lui Akiva, bătând
darabana pe masă.
— Cea de pe pod.
Karou își aminti că Akiva o urmărise cu o zi în urmă și de bună seamă văzuse spectacolul
Zuzanei. Dădu din cap.
— Știe despre lumea ta, puțin. Și știe și că ai încercat să mă ucizi, așa că…
— Ar trebui să fiu înfricoșat? întrebă Akiva și, pentru o secundă, Karou crezu că vorbea
serios.
Întotdeauna arăta atât de serios, dar asta fusese doar o altă tentativă de umor sec, ca în
vârful catedralei, când o surprinsese cu gluma lui despre aruncat de pe acoperiș iubiții
necorespunzători.
— Teribil de înfricoșat, răspunse ea. Să te faci mic în fața ei. O să vezi.
Cana ei era goală, dar își ținu mai departe palmele în jurul ei, acum mai puțin de teamă
să nu îndrepte din greșeală magie spre Akiva, cât să nu mai facă escapade necontrolate
peste masă să i le atingă pe ale lui. Ar fi trebuit să fie dezgustată de mâinile lui cu socoteala
morților, și era, dar nu numai. În egală măsură cu repulsia era… atracția.
Știa că și el o simțea, că mâinile lui duceau propria bătălie ca să nu se întindă spre ale ei.
El continua să se uite la ea și ea continua să roșească, iar conversația lor se poticni,
stângace, până când ușile se deschiseră și Zuzana intră cu pași apăsați.
Veni glonț la masa lor și se proțăpi în fața lui Akiva. Era furibundă, gata de ceartă, însă
când îl văzu, când îl văzu de-adevăratelea, se descumpăni. Expresiile i se războiau pe față –
ferocitate și admirație –, iar admirația învinse. Aruncă o privire într-o parte, spre Karou, și
zise, cu uluire neputincioasă: — Oh, la dracu’! Trebuie. Să. Vă. Cuplați. Imediat.
A fost atât de neașteptat, iar Karou era deja cu nervii atât de întinși, încât izbucni în râs.
Se lăsă pe spate, în scaunul ei, și îngădui râsului să se reverse: blând, sclipitor. Iar asta
produse o altă transformare pe chipul lui Akiva, care îndreptă asupra ei o privire atât de
plină de speranță, atât de pătrunzătoare și avidă, încât o făcu să se înfioare și să se simtă…
văzută.
— Nu, pe bune, insistă Zuzana. Chiar acum. E, cum să spun, biologic imperativ, exact, să
iei cel mai bun material genetic, nu? Iar acesta – arătă cu mâinile spre Akiva ca un
prezentator de produs – este cel mai bun material genetic pe care l-am văzut vreodată.
Își trase un scaun lângă al lui Karou, astfel încât amândouă erau ca o galerie de suporteri
observându-l pe serafim.
— Mamă, cum și-ar retrage Fiala cuvintele! Ar trebui să-l aduci luni, să fie model.
— Desigur, zise Karou. Sunt convinsă că nu l-ar deranja să se despoaie pentru o
adunătură de oameni…
— Să se dezbrace, o corectă Zuzana cu afectare. Pentru artă.
— Ne faci prezentările? întrebă Akiva.
Limba himeră, pe care o folosiseră tot timpul, acum suna nelalocul ei, ca un ecou
bolovănos dintr-o altă lume.
Karou dădu din cap, alungând râsul.
— Îmi cer iertare, zise ea și le făcu o prezentare rapidă. Bineînțeles, va trebui să traduc
eu dacă vreți să vă spuneți ceva unul altuia.
— Întreabă-l dacă te iubește, zise Zuzana imediat.
Karou aproape că se înecă. Se întoarse cu tot corpul pe scaun spre Zuzana, care își ridică
o mână înainte să apuce ea să protesteze.
— Știu, știu. N-o să-l întrebi asta. Și nici măcar nu e nevoie. E atât de clar. Uită-te la el!
Mă tem că o să-ți dea foc cu ochii ăia ai lui, demențial de oranj.
Într-adevăr, așa părea, trebui Karou să recunoască. Dar iubire? Asta era ridicol. Îi spuse
și Zuzanei.
— Vrei să știi ce e ridicol? zise Zuzana, continuând să-l studieze pe Akiva, care părea
uimit de cercetarea ei. V-ul ăla din frunte e ridicol. Doamne. Chiar te face să simți trista
penurie de v-uri din viața cotidiană. Am putea, cum să zic, să-l folosim ca prăsilă pentru a
însămânța v-uri în populație.
— Doamne. De ce toată vorbăria asta despre cuplare și însămânțare?
— Spuneam și eu, răspunse Zuzana, împăciuitoare. Sunt înnebunită după Mik, de acord,
dar asta nu înseamnă că nu mi-aș putea aduce contribuția la proliferarea v-urilor. Ca o
favoare pentru zestrea genetică. Și tu ai face-o, nu? Sau poate că…
Îi aruncă o privire piezișă lui Karou.
— Poate că deja ai făcut-o?
— Ce? Karou era scandalizată. Nu! Drept cine mă iei?
Era sigură că Akiva nu le putea înțelege, dar pe buze îi juca un ciudat amuzament. O
întrebă ce spusese Zuzana, iar Karou își simți fața luându-i foc.
— Nimic, îi răspunse ea în himeră.
În cehă, adăugă sever:
— Ea n-a spus nimic.
— Ba da, am spus, sări Zuzana și, ca un copil care a obținut o reacție pentru o poznă
necuviincioasă, repetă veselă: Cuplare! Însămânțare!
— Zuze, încetează, te rog, o imploră Karou, neajutorată și foarte bucuroasă că Zuzana și
Akiva nu aveau o limbă comună.
— Bine, cedă prietena ei. Pot să fiu politicoasă. Observă.
Se adresă direct lui Akiva:
— Bine ai venit în lumea noastră, spuse, cu gesturi exagerate. Sper că îți place vizita pe
la noi.
Luptându-se cu un zâmbet, Karou traduse.
Akiva dădu din cap.
— Mulțumesc.
Apoi, spre Karou:
— Vrei să-i spui, te rog, că spectacolul ei a fost frumos?
Karou traduse.
— Știu, încuviință Zuzana.
Era modul ei standard de a accepta un compliment, dar Karou își dădea seama că era
măgulită.
— A fost ideea lui Karou.
Karou nu transmise asta, ci spuse, în schimb:
— E o artistă nemaipomenită.
— Și tu ești, răspunse Akiva, și a fost rândul lui Karou să se simtă măgulită.
 Îi povesti că ele mergeau la o școală de arte, iar el spuse că în lumea lui nu exista așa
ceva, ci numai ucenicii. Karou spuse că Zuzana chiar era un soi de ucenic, fiindcă provenea
dintr-o familie de meșteri artizani, și îl întrebă dacă el era dintr-o familie de soldați.
— Într-un fel, răspunse el.
Frații și surorile lui erau soldați și la fel fusese și tatăl lor, la tinerețe. Rostise cuvântul
tată cu o ușoară asprime, iar Karou simți animozitate, așa că nu insistă, ci întoarse discuția
înapoi la artă. Conversația, filtrată prin Karou – căci Zuzana, până și atunci când se purta
exemplar, necesita un nivel sporit de filtrare –, decurgea surprinzător de ușor. Prea ușor,
gândi ea.
De ce îi era atât de ușor să râdă cu serafimul acesta și să tot uite imaginea portalului în
flăcări și pe cea a corpului mic, tot o carne vie, al lui Kishmish, când inimioara începuse să-i
bată nebunește și apoi cedase? Trebuia să-și reamintească mereu, mustrându-se aspru, dar
chiar și-așa, când se uita la Akiva, totul dădea să dispară – toată rezerva și autocontrolul ei.
După o clipă, el remarcă, făcând semn din cap spre Zuzana: — De fapt, nu e foarte
înfricoșătoare. M-ai speriat tu.
— Păi, ai dezarmat-o. Ai efectul ăsta.
— Da? N-a părut să funcționeze asupra ta, ieri.
— Eu aveam mai multe motive să mă împotrivesc, zise ea. Trebuie să-mi amintesc mereu
că suntem dușmani.
Asta a fost ca o umbră așternută peste ei. Expresia lui Akiva redeveni îndepărtată și își
luă mâinile de pe masă, ascunzând tatuajele de ochii ei.
— Ce i-ai zis adineauri? întrebă Zuzana.
— I-am reamintit că suntem dușmani.
— Nțț. Puteți fi ce vreți, Karou, dar nu dușmani.
— Dar asta suntem, insistă Karou.
Și erau dușmani, oricât de stăruitor încerca s-o convingă corpul ei de contrariul.
— Și atunci, ce faci, de ce privești răsărituri și bei ceai cu el?
— Ai dreptate. Ce fac? Nu știu ce fac.
Se gândi la ceea ce ar trebui să facă: să se ducă în Maroc, să-l găsească pe Razgut; să
zboare prin crăpătura aceea din cer în… Eretz. Un fior rece se strecură prin venele ei.
Fusese atât de concentrată să pună mâna pe gavriili, că evitase să se gândească prea serios
la cum ar fi ca într-adevăr să se ducă acolo. Iar acum, cu descrierea lumii lui Akiva
proaspătă în minte – sfâșiată de război, deprimantă –, o cuprinse spaima; deodată, nu mai
voia să plece nicăieri.
Chiar așa, ce ar trebui să facă, odată ajunsă acolo? Să zboare până la gratiile fortăreței
aceleia amenințătoare și să întrebe, politicos, dacă Brimstone era acasă?
— Apropo de dușmani, spuse Zuzana, Neghiobul a fost la televizor, în dimineața asta.
— Să-i fie de bine, comentă Karou, încă pierdută în gândurile ei.
— Nu. Nu de bine. De rău. Neghiob rău.
— Oh, nu. Ce-a făcut?
— Păi, în timp ce tu priveai răsăritul cu dușmanul tău, cei de la știri erau înnebuniți să
afle cine ești și un anumit actoraș le-a fost de cel mai mare ajutor, gătindu-se pentru camera
de luat vederi și povestind lumii totul despre tine. Ca de pildă, ăă, cicatrice de gloanțe? Te-a
înfățișat ca pe un soi de complice de gangster…
— Complice? Te. Rog. Dacă o luăm așa, eu sunt gangsterul…
 — Oricum, o întrerupse Zuzana. Îmi pare rău să-ți spun că orice anonimitate ai fi avut,
fată cu păr albastru, cascadoria ta i-a pus capăt. Poliția e probabil la apartamentul tău…
— Ce?
— Da. Au numit lupta voastră o „tulburare a ordinii” și au spus că vor să stea de vorbă
cu, ăă, persoanele implicate, dacă știe cineva unde pot fi găsite.
Akiva, observându-i supărarea, a vrut să știe ce își spuseseră; ea îi traduse rapid.
Expresia lui se întunecă. Se ridică și se îndreptă spre ușă, aruncând o privire afară.
— Or să vină după tine aici? întrebă el.
Karou văzu că atitudinea lui devenise protectoare, cu umerii aduși și încordați, și își dădu
seama că în lumea lui o astfel de amenințare putea fi mult mai cumplită.
— E în regulă, îl liniști ea. Nu e chiar așa. Or să pună doar întrebări. Pe cuvânt.
El nu se clinti de lângă ușă.
— N-am încălcat nicio lege.
Se întoarse spre Zuzana și trecu pe cehește:
— Că doar nu există vreo lege împotriva zburatului.
— Ba există. Legea gravitației. Problema e că ești căutată.
Aruncă o privire spre chelnerița care stătea îmbufnată în apropiere și mai mult ca sigur
trăgea cu urechea.
— Nu-i așa?
Chelnerița roși.
— N-am sunat pe nimeni, se grăbi ea să spună. Puteți rămâne aici. Mai… mai vreți ceai?
Zuzana flutură din mână nerăbdătoare și îi spuse lui Karou: — Nu poți rămâne aici o
veșnicie, evident.
— Nu.
— Deci, care-i planul?
Planul. Planul. Avea un plan și era aproape de a-l realiza. Tot ce trebuia să facă acum era
să plece. Să părăsească viața de aici, să părăsească școala, apartamentul ei, pe Zuzana, pe
Akiva… Nu. Akiva nu făcea parte din viața ei. Karou se uită la el, cum stătea de pază la
ușă, gata s-o protejeze, și încercă să-și imagineze că iese din… locul… lui, din perfecțiune,
din peticul de soare, din atracție. Tot ce trebuia să facă era să se ridice și să plece. Nu?
Câteva clipe se scurseră în tăcere, iar corpul lui Karou nu răspunse cu nici măcar o
tresărire de mușchi la ideea de a pleca.
— Planul, zise ea, făcând un uriaș efort de voință și acceptându-l curajoasă. Planul este
să plec.
Akiva se uita afară, pe ușă, și numai când se întoarse ca s-o privească ea își dădu seama
că vorbise în himeră, adresându-i lui ultimele cuvinte.
— Să pleci? Unde?
— Eretz, răspunse ea, ridicându-se în picioare. Ți-am spus. O să-mi găsesc familia.
Disperarea se întipări pe toată fața lui când înțelese.
— Chiar ai găsit o cale de-a ajunge acolo.
— Chiar da.
— Cum?
— Sunt mai multe portaluri, nu doar ale voastre.
— Au fost. Toate cunoștințele despre ele s-au pierdut odată cu magii. Mi-au trebuit ani
buni până l-am găsit pe acesta…
 — Bănuiesc că nu ești singurul care știe lucruri. Cu toate că aș fi preferat să fi fost tu cel
care îmi arată calea.
— Decât cine?
Akiva se gândea, încercând ghicească, iar Karou văzu după străfulgerarea de dezgust
când izbuti.
— Cel Căzut. Creatura aceea. Te duci cu creatura aceea.
— Nu și dacă mă duci tu, în schimb.
— Chiar nu pot, Karou. Portalul este sub pază…
Un foșnet al aripilor sale nevăzute împrăștie scântei tremurătoare pe podea.
— Nu te poți duce acolo. Acolo nu e niciun fel de viață, crede-mă.
Karou îi întoarse spatele și își luă haina, îmbrăcând-o și răsfirându-și părul, care avea
ceva de sirenă udă și stătea inele-inele pe umerii ei. Îi spuse Zuzanei că părăsea orașul și
evita să răspundă inevitabilelor întrebări ale prietenei sale, când Akiva o luă de cot.
Cu blândețe.
— Nu te poți duce cu creatura aceea.
Expresia lui era reținută, greu de citit.
— Nu singură. Dacă știe vreun alt portal, pot veni cu tine, să fiu sigur că ești în afara
primejdiei.
Primul impuls al lui Karou a fost să refuze. Fii pisica aceea. Fii pisica aceea. Dar pe cine
păcălea? Nu voia să fie pisica aceea. Nu voia să plece singură – sau singură cu Razgut, ceea
ce era mai rău. Inima îi bătea cu putere când spuse: — OK.
Și, odată hotărârea luată, o imensă povară de teamă i se ridică de pe suflet.
Nu avea să se despartă de Akiva.
Deocamdată, în orice caz.
34. CE ÎNSEAMNĂ O ZI?

Ce înseamnă o dimineață? se întreba Karou. O parte din ea zbura deja în viitor,

închipuindu-și cum avea să fie reîntâlnirea cu Brimstone, dar o altă parte din ea se instalase
ferm în propria piele, conștientă de căldura brațului lui Akiva pe umărul ei. Mergeau pe
Nerudova, împreună cu Zuzana, în contracurent cu turiștii ce se îndreptau spre castel, și au
fost nevoiți să strângă rândurile ca să navigheze printr-o ceată de nemți încălțați în pantofi
sport.
Își vârâse părul într-o căciulă împrumutată de la chelneriță, astfel încât cea mai
bătătoare la ochi trăsătură a ei era ascunsă. Akiva încă atrăgea neobișnuit de multă atenție,
dar Karou credea că era mai mult din pricina frumuseții lui nepământene, decât fiindcă îl
recunoșteau de la știri.
— Trebuie să mă opresc un pic la școală, zise Zuzana. Veniți cu mine.
Karou voia să treacă oricum pe acolo – făcea parte din programul ei de rămas-bun –, așa
că se învoi. Trebuia să aștepte, de altfel, căderea nopții până să se întoarcă în apartamentul
ei, dacă poliția îl ținea sub observație. După ce se întuneca, s-ar fi putut întoarce prin
văzduh și pe balcon, în loc să vină pe stradă și cu liftul, ca să-și ia lucrurile de care avea
nevoie în călătorie.
Ce înseamnă o zi? se întrebă ea și era un zumzet de fericire în ea, despre care trebuia să
admită că avea legătură cu modul în care Akiva stătuse în ușa ceainăriei și cu prezența lui
solidă lângă ea, acum, în toată perfecțiunea sa.
Avea, de asemenea, și senzația de ceva greșit, slabă și pâlpâitoare, dar pe aceasta o
atribuia tensiunii nervoase și, câtă vreme dimineața se scurgea cu zumzetul ei de fericire
neașteptată, o tot alunga, inconștient, cum ai da la o parte o muscă.
•
Karou își luă adio de la Liceu – numai în mintea ei, fiindcă nu voia s-o alarmeze pe
Zuzana – și, după aceea, de la Bucătăria cu Otravă. Așeză cu tandrețe o mână pe flancul de
marmură al Molimei și își trecu degetele peste catifeaua puțin jerpelită a canapelei. Akiva
cercetă localul cu o expresie buimăcită, sicriele și toate celelalte, și îl decretă „morbid”.
Mâncă și un castron de gulaș, dar Karou se îndoia că va cere rețeta prea curând.
Acum, fiind cu el, vedea cele două locuri pe care le frecventa cu ochi noi și se simțea un
pic umilită gândindu-se cât de puțin asimilase, în realitate, faptul că războaiele fuseseră
cele care le făcuseră așa cum erau. La școală, un glumeț mâzgălise cu roșu un graffiti,
volnost – libertate –, în locul unde luptătorii pentru libertate îl scriseseră odinioară cu sânge
nazist, iar în Otravă trebui să-i explice lui Akiva ce erau măștile de gaz și faptul că
proveneau dintr-un alt război decât al volnost-ului.
— Sunt din Primul Război Mondial, zise ea, punându-și o mască pe față. De acum o sută
de ani. Naziștii au venit mai târziu.
Îi aruncă o privire piezișă:
— Și, dacă vrei să știi, invadatorii sunt întotdeauna băieții răi. Întotdeauna.
Li se alătură și Mik, un pic încordat la început, pentru că nu știa nimic despre celelalte
lumi și celelalte rase, și avea impresia că e doar excentricitate din partea lui Karou. Ea îi
spusese adevărul – că într-adevăr zburaseră și că Akiva era un înger dintr-o altă lume –, dar
în stilul ei obișnuit, așa încât el crezuse că-și bate joc de el. Însă ochii lui se tot întorceau
spre Akiva cu aceeași admirație uluită cu care îl priveau toți ceilalți, iar Karou, urmărindu-l,
văzu că asta îl făcea pe Akiva foarte stingherit. Se gândi atunci că nu exista absolut nimic
în purtările lui care să sugereze că ar fi știut de puterea frumuseții sale.
Mai târziu, toți patru se plimbară pe Podul Carol. Mik și Zuzana mergeau la câțiva pași
în față, îmbrățișați de parcă nimic n-ar fi putut vreodată să-i descătușeze și să-i separe, iar
Karou și Akiva în urma lor.
— Putem pleca în Maroc din noaptea asta, zise Karou. Aveam de gând să iau un avion,
dar nu cred că e o variantă valabilă pentru tine.
— Nu?
— Nu. Ai avea nevoie de un pașaport, un document care să-ți ateste cetățenia, ceea ce
tinde să presupună că ești din lumea asta.
— Dar tu mai poți zbura, așa-i?
Karou își testă abilitatea, ridicându-se discret vreo câțiva centimetri de la pământ și
coborând rapid.
— E drum lung, totuși.
— O să te-ajut eu. Chiar dacă n-ai putea să zbori, te-aș duce eu în brațe.
Ea își imagină cum traversează Alpii și Mediterana în brațele lui Akiva. Nu era cel mai
neplăcut lucru la care se putea gândi. Și totuși. Nu era vreo domniță la ananghie.
— O să mă descurc, zise ea.
Înaintea lor, Mik o aplecă pe Zuzana pe spate pentru un sărut, iar Karou se opri, jenată
de etalarea afecțiunii lor. Se întoarse către balustrada podului și privi în depărtare, peste
râu.
— Trebuie să fie ciudat pentru tine să nu faci nimic toată ziua.
Akiva încuviință. Privea și el în depărtare, sprijinindu-se de balustradă, cu un cot lipit de
al ei. Lui Karou nu-i scăpase faptul că găsea mereu metode subtile de a o atinge.
— Tot încerc să mi-i imaginez pe cei din neamul meu trăind astfel și nu pot.
— Dar cum trăiesc? întrebă ea.
— Războiul e totul. Dacă nu luptă, ajută la aprovizionare și trăiesc permanent cu frică.
Nu există nimeni care să nu fi pierdut pe cineva.
— Și himerele? Viețile lor cum sunt?
Akiva șovăi.
— Nu e o viață bună pentru nimeni de acolo. Nu e un loc sigur.
Puse o mână pe brațul ei:
— Karou, viața ta e aici, în lumea asta. Dacă lui Brimstone îi pasă de tine, nu poate să
vrea ca tu să te duci în locul acela distrus. Ar trebui să rămâi.
Cuvintele următoare au fost o șoaptă. Ea abia le auzi, iar după aceea n-a fost foarte
sigură că totuși le auzise. Akiva spuse:
— Aș putea sta aici, cu tine.
Strânsoarea lui era fermă și blândă; mâna lui pe brațul ei era caldă și se simțea bine.
Karou își îngădui, doar pentru un moment, să viseze că ar putea avea ceea ce-i șoptise el: o
viață cu el. Tot ce își dorise cu atâta ardoare, dintotdeauna, era chiar aici: trăinicie,
sentimentul de a aparține cuiva, iubire.
Iubire.
Cuvântul, când îi veni în minte, nu era strident sau ridicol, ca atunci când îl rostise
Zuzana, de dimineață, la ceainărie. Era chinuitor de ispititor. Karou nu se gândi. Întinse
mâna spre Akiva.
Și îl zgâlțâi cu un șoc.
Și-o smuci înapoi. Hamsa. O așezase direct pe pielea lui. Palma o ardea, iar Akiva fusese
aruncat un pas în spate. Își ținea mâna arsă de magie la piept, iar trupul îi era străbătut de
un tremur. Maxilarul îi era încleștat în efortul de a suporta durerea.
Durere, din nou.
— Nici măcar nu te pot atinge, zise Karou. Orice ar vrea Brimstone pentru mine, nu ești
tu, altminteri nu mi-ar fi dat astea.
Mâinile ei, strânse de asemenea la piept, i se păreau demonice în clipa aceea. Vârî mâna
sub guler și pescui iadeșul, îl potrivi între degete și îl ținu strâns, să se liniștească.
Akiva spuse:
— Nu trebuie să vrei ce vrea el.
— Știu asta. Dar trebuie să știu ce se întâmplă acolo. Trebuie să știu.
Vocea îi era gâtuită. Voia s-o înțeleagă. Și el o înțelese – Karou văzu asta în ochii lui și,
pe lângă înțelegere, neajutorarea și chinul pe care le mai zărise, în sclipiri fugare, de când
intrase în viața ei, noaptea trecută. Doar de noaptea trecută. Era de necrezut că fusese un
timp atât de scurt.
— Nu trebuie să vii cu mine.
— Bineînțeles că vin cu tine. Karou…
Vocea încă îi era o șoaptă:
— Karou.
Întinse mâna și îi scoase căciula de pe cap, astfel încât părul i se revărsă într-o
împroșcare albastră și îi dădu o șuviță rebelă pe după ureche. Apoi îi luă fața în mâini și o
explozie solară se produse în pieptul lui Karou. Ea nu făcu niciun gest, nemișcarea ei
mascând tumultul din interior. Nimeni nu se uitase vreodată la ea cum o făcea Akiva în
clipa asta, cu ochii mari, de parcă ar fi vrut să absoarbă cât mai mult din ea.
Una dintre mâinile lui se strecură blând pe după ceafa ei, împletindu-și degetele în păr și
trimițându-i fiori de dorință prin corp. Ea simți că cedează, topindu-se spre el. Un picior se
apropie până când genunchiul ei se atinse de al lui și se lipi de el, iar spațiul rămas între ei
– spațiul negativ, cum se numea în desen – cerea să fie închis.
Oare avea s-o sărute?
Oh, Doamne, oare îi mirosea gura a gulaș?
Nu conta. Și el mâncase gulaș.
Dar ea voia ca el s-o sărute?
Fața lui era atât de aproape, încât putea vedea soarele poleindu-i genele și propria ei
față oglindită în pupilele negre și adânci. Se uita în ochii ei de parcă în ei erau lumi întregi,
minuni și descoperiri.
Da. Voia ca el s-o sărute. Da.
Mâna lui alunecă pe gâtul ei în jos, până îi găsi mâna care încă mai ținea iadeșul atârnat
de sfoară.
Îmbinările osului ieșeau printre degetele ei, iar când Akiva le simți, se opri brusc. Ceva
din privirea lui încremeni. Privi în jos. I se tăie respirația; cu o poticnire, trase aer în piept
și îi deschise mâna lui Karou, fără să ia seama la hamsele ei.
Văzu iadeșul, o mică relicvă albită a altei vieți. Scoase un strigăt care era uimire și… ce?
Ceva profund și dureros se smulse dinăuntrul lui precum niște cuie care sfărâmă lemnul
când sunt scoase afară.
Karou tresări, speriată.
— Ce?
— De ce ai ăsta?
Devenise foarte palid.
— E… e al lui Brimstone. Mi l-a trimis când ardeau portalurile.
— Brimstone, repetă el.
Gândul îi răvăși chipul cu furie și apoi înțelese deodată.
— Brimstone, zise din nou.
— Ce-i? Akiva…
Ceea ce făcu apoi o reduse pe Karou la tăcere. Akiva căzu în genunchi. Sfoara din jurul
gâtului ei cedă și iadeșul rămase în mâna lui, iar pentru o clipă ea se simți nefericită că nu-l
mai are. Dar după aceea el se aplecă spre ea și își lipi fața de picioarele ei; îi simți dogoarea
prin jeanși. Stătea surprinsă, privind în jos la umerii lui, în timp ce el se ghemuise lângă ea,
renunțând la iluzia magică, astfel încât aripile îi apăruseră la vedere.
Din jurul lor, de pe pod, veniră exclamații și strigăte. Oamenii se opriră în loc, cu gurile
căscate. Zuzana și Mik se desprinseră din îmbrățișarea lor și se întoarseră să se uite. Karou
era doar vag conștientă de ei. Privind la Akiva, văzu că umerii i se cutremurau. Plângea?
Mâinile îi tresăltau, dorindu-și să-l atingă, dar temându-se să nu-l rănească. Urându-și
hamsele, se aplecă peste el și îi mângâie părul și fruntea lui fierbinte, atât de fierbinte, cu
dosul palmelor.
— Ce-i? întrebă ea. Ce s-a întâmplat?
El își îndreptă spatele, rămânând în genunchi, și își ridică ochii la ea. Karou era aplecată
spre el ca un semn de întrebare. Akiva îi ținea picioarele și putea să-i simtă mâinile
tremurând, cu iadeșul strâns între palma lui și dosul genunchiului ei. Aripile lui se
deschiseră; îi înconjurară ca o pereche de evantaie mari, astfel încât amândoi erau într-o
capsulă de foc, mai mult ca oricând într-o lume numai a lor.
El îi cercetă fața, părând stupefiat și, după cum i se păru lui Karou, extraordinar de trist.
Apoi îi spuse:
— Karou, știu cine ești.
35. LIMBA ÎNGERILOR

Știu cine ești.

Akiva, privind-o pe Karou în față, văzu efectul cuvintelor lui. Speranța luptându-se cu
frica de a spera, ochii ei negri lucind de lacrimi și luminând cu foc. Abia atunci, văzându-și
reflexia în ochii ei, își dădu seama că uitase de iluzia magică. Fusese un timp când o astfel
de neglijență i-ar fi putut atrage moartea. Acum, nu-i păsa.
Ce? Buzele lui Karou se mișcară, dar niciun sunet nu se auzi. Ea-și drese glasul.
— Ce ai spus?
Cum ar putea să-i spună direct? Se clătina. Aici era imposibilul, și era frumos, și era
înfricoșător, și îi despicase pieptul ca să arate că inima lui, amorțită atât de multă vreme,
era încă vie și bătea… doar ca să-i poată fi smulsă din nou, după toți acești ani?
Exista oare o soartă mai amară decât să obții ceea ce ți-ai dorit cel mai mult când e prea
târziu?
— Akiva, îl imploră Karou.
Cu ochii mari, înnebuniți, se lăsă în genunchi în fața lui.
— Spune-mi.
— Karou, șopti el, iar numele îl tachina – speranță –, atât de plin de promisiuni și de
învinuiri, încât aproape că-și dorea să fi fost mort.
Nu se putea uita la ea. O luă în brațe și ea se lăsă îmbrățișată, suplă ca dragostea. Părul
ei ciufulit de vânt era ca mătasea încurcată, iar el își îngropă fața în mătasea aceea și
încercă să se gândească la cum să-i spună.
De jur împrejurul lor, un val de murmure și apăsarea privirilor ațintite asupra lor, dar
Akiva nu își dădu seama de nimic din toate acestea, până când un sunet își croi drum până
la el. Un glas se drese, caustic și teatral de zgomotos. Un fior de neliniște și, mai înainte să
se rostească vreun cuvânt, el deja începuse să se întoarcă.
— Akiva, zău. Adună-te!
Atât de nelalocul său aici – vocea aceea, limba aceea. Limba lui.
Lângă el, cu săbiile la brâu și expresii gemene de exasperare, stăteau Hazael și Liraz.
Akiva nici măcar nu simți surprindere. Apariția serafimilor era neînsemnată pe lângă
șocurile care veniseră unul după altul toată dimineața: cuțitele lună-nouă, ciudata reacție a
lui Karou la tatuajele lui, muzica de vis a râsului ei, iar acum, de netăgăduit: iadeșul.
— Ce căutați aici? îi întrebă el.
Brațele lui încă o mai înconjurau pe Karou, care își ridicase capul de pe umărul lui pentru
a se uita la intruși.
— Ce căutăm noi aici? repetă Liraz. Aș crede, ținând seama de toate, că întrebarea ne
aparține. Pentru numele puterilor cerești, ce cauți tu aici?
Arăta consternată, iar Akiva se văzu așa cum îl vedea ea: în genunchi, plângând,
îmbrățișat cu o fată din neamul omenesc.
Și în clipa aceea îi trecu prin minte cât de important era ca ei să creadă despre Karou că
era doar atât: o fată din neamul omenesc. Oricât de straniu li s-ar fi părut, trebuia să fie
doar atât: straniu. Adevărul ar fi fost mult mai rău.
Se îndreptă de spate, încă în genunchi, și o împinse ușurel pe Karou în spatele lui. Încet,
cât să nu-l audă fratele și sora lui vorbind limba dușmanului, murmură: — Nu-i lăsa să-ți
vadă mâinile. Nu vor înțelege.
— Ce să înțeleagă? șopti ea, fără să-și ia ochii de la ei, cum nici ei nu-și luau ochii de la
ea.
— Noi, zise el. Nu vor înțelege ce e între noi.
— Nici eu nu înțeleg ce e între noi.
Numai Akiva, mulțumită iadeșului, fragil în pumnul lui, înțelesese în sfârșit.
Karou tăcu, încordată, ținându-și ochii pe serafimi. Amândoi își aveau aripile ascunse sub
iluzie magică, dar, chiar și așa, prezența lor pe pod părea nenaturală și nu puțin
impresionantă – Liraz, mai ales. Deși Hazael era mai puternic, Liraz era mai
înspăimântătoare, întotdeauna fusese așa; probabil trebuia, fiind femeie. Părul ei blond-
deschis era pieptănat strâns pe spate, împletit în cozi severe, și avea ceva glacial de rechin
în frumusețea ei: o apatie seacă de ucigaș. Hazael avea mai multă viață în ochii lui, dar în
clipa aceea era în primul rând întruchiparea confuziei, privindu-l pe Akiva, în continuare în
genunchi.
— Ridică-te, zise el, nu fără blândețe. Nu pot să suport să te văd așa.
Akiva se ridică, ajutând-o și pe Karou să se ridice odată cu el și ținând-o în spatele
scutului aripilor lui.
— Ce se petrece? întrebă Liraz. Akiva, de ce te-ai întors aici? Și… cine e asta?
Făcu un gest de dezgust spre Karou.
— Doar o fată.
Akiva se auzi ca pe un ecou al lui Izíl, sunând la fel de neconvingător ca și bătrânul.
— Doar o fată care zboară, îl corectă Liraz.
O pauză de o clipă, iar apoi Akiva spuse:
— M-ați urmărit.
— Ce-ți închipuiai, îl admonestă Liraz, că te vom lăsa să dispari din nou? După cum te-ai
purtat după Loramendi, știam că urmează ceva. Dar… asta?
— Mai exact, ce e asta? întrebă Hazael, în mod evident încă sperând la vreo explicație
care să pună toate lucrurile în ordine.
Akiva se simți sfâșiat pe din două. În fața lui erau cei mai apropiați aliați ai săi și îi
simțea ca pe dușmani, iar asta era numai vina lui.
Dacă Akiva avea o familie, aceea nu era mama lui, care se întorsese cu spatele când
veniseră soldații să-l ia, și în mod cert nu era nici împăratul. Familia lui erau aceștia doi și
nu exista niciun răspuns pe care să li-l dea ca să facă toată povestea de înțeles. De
asemenea, nu-i putea spune nimic lui Karou, care stătea în spatele lui, disperată să știe ceea
ce îi fusese ascuns toată viața ei – un secret atât de mare și atât de straniu, încât el nici nu
putea să înceapă să găsească niște cuvinte în care să-l cuprindă. Așa că rămase acolo, mut,
căci limbile celor două rase nu-i erau de folos, niciuna nu-l putea ajuta să explice.
— Nu te învinuiesc pentru c-ai vrut să pleci, zise Hazael, întotdeauna împăciuitor.
El și Liraz aveau o asemănare de frați pe care n-o împărțeau cu Akiva. Erau blonzi și cu
ochi albaștri, cu obraji îmbujorați și pielea ca mierea. Hazael avea o dezinvoltură în toată
făptura lui, aproape o neglijență, și, însoțind o expresie tihnită, un zâmbet leneș, care
aproape că te putea păcăli să-l judeci greșit. Era, totuși, un soldat – reflexe și dârzenie –,
dar în inima lui reușise să-și păstreze ceva copilăresc pe care anii de instrucție și de război
se chinuiseră mult să i-l dezrădăcineze. Era un visător. Spuse: — Mă bătea și pe mine
gândul să vin înapoi în lumea asta, după toate…
 — Dar n-ai venit, se răsti Liraz, care nu era deloc visătoare. Tu n-ai dispărut în ceață,
lăsându-i pe ceilalți să născocească povești ca să-ți acopere absența, neștiind când sau
măcar dacă o să te întorci, de data asta.
— Nu v-am cerut să-mi acoperiți absența, zise Akiva.
— Nu. Pentru că ar fi trebuit să ne spui unde te duceai. În schimb, ai șters-o pe furiș,
exact ca data trecută. Și noi ar fi trebuit să așteptăm să te întorci iarăși zdrobit și să nu ne
spui niciodată ce te-a zdrobit?
— Nu și de data asta, zise el.
Liraz îi zâmbi nervos, iar Akiva înțelese că, sub răceala ei de gheață, era rănită. S-ar fi
putut ca el să nu se mai întoarcă niciodată; s-ar fi putut ca ei să nu fi aflat niciodată ce i se
întâmplase. Ce dovedea asta, după atâtea decenii în care se protejaseră unul pe altul? Nu
fusese Liraz cea care, cu ani în urmă, își riscase viața ca să se întoarcă pe câmpul de bătălie
de la Bullfinch? În pofida oricăror așteptări că el ar mai fi încă în viață, cu himerele
mișunând peste locul victoriei lor și aruncând cu scârbă răniții în sulițe, ea se întorsese, îl
găsise și îl luase de acolo. Își riscase viața pentru el și ar fi făcut-o din nou, fără ezitare, la
fel și Hazael, cum și Akiva ar fi făcut-o pentru ei. Însă nu le putea spune de ce venise aici
sau ce găsise.
— Nu și de data asta ce? întrebă Liraz. Nu te întorci zdrobit? Sau nu te mai întorci deloc?
— N-am plănuit nimic dinainte. Doar că nu mai puteam sta acolo.
Se căznea să explice; le datora efortul ăsta, cel puțin.
— După Loramendi, s-a atins o limită și a fost ca vârful unei stânci. Nu-mi mai doream
nimic altceva, nimic în afară de…
Lăsă restul nespus. Nu avea nevoie s-o mai spună; îl văzuseră în genunchi. Își fixară ochii
pe Karou.
— În afară de ea, zise Liraz. O ființă omenească. Dacă asta este.
— Ce altceva să fie? întrebă el, ascunzând o scânteie de frică.
— Eu am o teorie, zise ea, și inima lui Akiva tresări. Noaptea trecută, când ea te-a atacat,
a fost ceva ciudat în lupta aceea, nu-i așa, Hazael?
— Ciudat, încuviință Hazael.
— Nu eram destul de aproape ca să simțim vreo… magie, dar în mod cert părea că tu o
simțeai.
Gândurile lui Akiva se învârteau înnebunite. Cum ar fi putut s-o scoată pe Karou de aici?
— Totuși, pari s-o fi iertat pentru asta.
Liraz făcu un pas în față.
— Ai ceva să ne spui?
Akiva se dădu înapoi, ținând-o pe Karou în spatele lui.
— Lăsați-o în pace, zise el.
Liraz înaintă.
— Dacă nu ai nimic de ascuns, lasă-ne s-o vedem.
Cu o voce mâhnită, care era mai greu de îndurat decât tonul tăios al lui Liraz, Hazael
spuse: — Akiva, doar spune-ne că nu e ce pare. Spune-ne că nu e…
Akiva simți un soi de vârtej în jurul lui, anii de secrete prinzându-l din urmă ca vântul –
un vânt care, spera el cu o sălbatică poftă de capitulare, ar fi putut să-l ia și să-l ducă
departe, cu Karou, într-un loc fără serafimi și himere, și talentul lor de a se urî, fără oameni
care să stea în jur și să caște gura, fără nimeni care să mai intervină între ei vreodată.
 — Bineînțeles că nu e, zise el.
Îi ieși ca un mârâit, iar Liraz o luă ca pe o provocare s-o dovedească – ce era Karou și ce
nu era –, iar ochii ei fulgerară cu o expresie pe care Akiva i-o cunoștea prea bine, o furie
nemiloasă pe care o folosea pe câmpul de bătălie. Veni mai aproape.
Adrenalina țâșni fierbinte, mâinile lui se strânseră în pumni, iadeșul se îndoi sub
presiune, iar el își luă inima în dinți pentru ce avea să urmeze. Îi era rău, nevenindu-i să
creadă că se ajunsese la asta.
Dar indiferent ce aștepta el să se întâmple, în niciun caz nu era ca tocmai atunci Karou
să vorbească limpede, cu voce calmă: — Ce anume? Ce nu sunt?
Liraz se opri, furia ei fiind blocată de șoc. Hazael părea, de asemenea, foarte surprins, iar
lui Akiva îi luă un moment până să-și dea seama de ce. Tresări.
Cuvintele lui Karou. Fuseseră curgătoare ca apa unei cascade. Fuseseră în limba lui. Ea
vorbise pe limba îngerilor, pe care nu avea cum, pământește sau altminteri, s-o cunoască.
În suspansul pe care îl crease întrebarea ei, Karou păși afară din adăpostul aripilor lui și
stătu expusă în fața lui Liraz și a lui Hazael.
Apoi, cu aceeași cruzime pătimașă cu care îi zâmbise lui Akiva când îl atacase, cu o
noapte înainte, îi spuse lui Liraz: — Dacă vrei să-mi vezi mâinile, nu trebuie decât să-mi
ceri.
36 . SĂ FACI ALTFEL DECÂT SĂ UCIZI

Nu fusese nevoie decât de un lakhnau din buzunarul ei și de o dorință șoptită, iar

cuvintele serafimilor se împletiseră melodioase în înțeles – încă o limbă pentru colecția lui
Karou, și era un trofeu valoros. Deja știa, după privirile aspre, tăioase, ale serafimului
femeie și după poziția protectoare a lui Akiva, că vorbeau despre ea.
— Doar spune-ne că nu e…, zise serafimul bărbat, lăsând fraza să se piardă într-o
nerostită oroare, de parcă l-ar fi implorat pe Akiva să le înlăture suspiciunile în privința ei.
Cine credeau ei că era? Și ea să fi stat acolo, mută, în timp ce ei vorbeau despre ea?
— Ce anume? întrebă ea. Ce nu sunt?
Le văzu chipurile împietrind șocate, când ieși de după Akiva. Femeia înger era la doar
câțiva pași distanță, țintuind-o cu privirea. Avea ochii morți ai unui jihadist, iar Karou simți
un tremur de vulnerabilitate fără Akiva între ele. Se gândi la cuțitele lună-nouă, stând
degeaba în apartamentul ei, și apoi își dădu seama că nu avea nevoie de ele. Avea o armă
croită tocmai pentru serafimi.
Ea era arma pentru serafimi.
Zâmbetul ei se ridică nerugat dinspre eul ei fantomă și zise, cu un entuziasm vioi,
întunecat:
— Dacă vrei să-mi vezi mâinile, nu trebuie decât să-mi ceri.
Și atunci, acolo, pe Podul Carol, sub ochii tuturor spectatorilor, cu telefoanele ridicate și
aparatele lor de filmat captând momentul pentru lumea întreagă, și cu polițiștii care se
apropiau, prudenți și cu fețe întunecate, se dezlănțui iadul.
•
— Nu! strigă Akiva, dar era prea târziu.
Liraz se mișcă prima, ca o lovitură de cuțit, și era rapidă, dar Karou o întâmpină cu o
viteză de cuțit pe potriva ei. Își ridică mâinile și aerul tremură la declanșarea magiei. Făcu
un arabesc cu încetinitorul, atârnând pentru o secundă, ca deformat, și apoi lovi. Marginile
câmpului de acțiune se unduiră larg pentru a-i cuprinde și pe Hazael și pe Akiva, și
amândoi se clătinară. Liraz, totuși, a fost azvârlită îndărăt, ca un gândac care primise un
bobârnac. Se răsuci, acrobatic, și ateriză pe picioarele ei, izbind podul cu atâta forță încât îl
făcu să se cutremure. După această rafală, numai Karou rămăsese în picioare. Părul ei
fusese prins în curentul de deferlare, absorbit în față și apoi eliberat, iar acum plutea în
aerul răscolit.
Încă mai zâmbea glacial. Cu părul fluturând și palmele întoarse în față, cu ochii lor
deschiși tatuați, arăta malefică până și pentru Zuzana, ca o specie de zeiță căzută de partea
răului, deghizată neconvingător într-o fată. Zuzana, Mik și ceilalți spectatori se dădură
înapoi. Liraz renunță la iluzia magică și a fost de parcă un văl care-i acoperise umerii fusese
dat la o parte, pentru a arăta un foc pârjolitor. Hazael își lăsă și el iluzia magică deoparte și
se duse lângă sora lui, trăgându-se astfel o linie a bătăliei, cei doi îngeri înfruntând-o pe
Karou, cu capetele plecate împotriva suferinței pe care hamsele o emiteau spre ei.
Akiva stătea între ei, perplex. Trebuia să aleagă o parte sau cealaltă. Un pas sau doi în
oricare direcție, doar atât, și ar fi fost o alegere care să-l definească pentru totdeauna. Se
uită rapid de la camarazii lui la Karou.
— Akiva, șuieră Liraz.
 Se aștepta să vină lângă ei. Întotdeauna fuseseră ei trei înaintând împotriva dușmanului,
ucigând și, după aceea, desenându-și semnele de răboj pe mâini, unul altuia, cu vârfurile
cuțitelor și funinginea focului de tabără. Pentru ei, Karou era doar un alt tatuaj în
așteptare, o linie ce urma să fie crestată.
De partea cealaltă era Karou, atât de grăbită să-și ridice mâinile și să elibereze magia
nocivă a lui Brimstone.
— Nu trebuie să fie astfel, zise Akiva, dar vocea îi era slabă, de parcă nu credea nici el.
— Este astfel, zise Liraz. Nu fi copil, Akiva!
El încă șovăia între ei, între două posibilități.
Liraz spuse:
— Dacă nu poți s-o ucizi tu însuți, atunci pleacă. Nu trebuie să vezi. N-o să mai vorbim
niciodată despre asta. S-a terminat. Mă auzi? Du-te acasă.
Vorbea cu insistență și hotărâre. Chiar credea că avea grijă de el și treaba asta –
povestea asta cu Karou, mai presus de putința ei de înțelegere – nu era decât o nebunie care
se cuvenea uitată cu forța.
El spuse:
— Nu mă duc acasă.
Hazael:
— Cum adică nu te duci acasă? După tot ce-ai făcut? După cât ai luptat? E o nouă epocă,
frate. Pacea…
— Nu e pace. Pace înseamnă mai mult decât absența războiului. Pacea este înțelegere,
armonie.
— Armonie cu monștrii, vrei să spui?
Expresia lui Hazael se întunecă de neîncredere și dezgust, și, cu toate acestea, încă mai
spera că era o neînțelegere la mijloc.
Când Akiva i-a răspuns, știa că încalcă o limită finală, dincolo de orice posibilitate de
răstălmăcire sau de întoarcere. Era o limită pe care ar fi trebuit s-o încalce de mult timp.
Totul devenise atât de strâmb; el devenise atât de strâmb.
— Da. Asta vreau să spun.
Karou își desprinse privirea de la cei doi intruși pentru a se uita la el. Zâmbetul dur deja i
se ștersese de pe față, iar acum, când îi simți tulburarea lui Akiva, până și mâinile ei
ridicate șovăiră. Gândurile la ea însăși, răspunsurile ei, golul din ea erau uitate, toate
umbrite de zbuciumul lui, pe care îl simțea ca pe al ei.
Sosiseră polițiștii. Ezitau în fața tabloului de pe altă lume. Karou le zări chipurile
buimăcite, armele nervoase și văzu că o fixau pe ea. Erau îngeri pe Podul Carol, iar ea era
vrăjmașa lor. Ea – inamica îngerilor, în paltonul ei negru și cu tatuajele demonice, cu părul
ei albastru fluturând ca șerpii și ochii negri. Ei – de aur pur, întocmai imaginile frescelor
bisericii venite la viață. Ea era demonul în scena aceasta și aproape că se aștepta, aruncând
o privire scurtă spre umbra bine conturată din fața ei, să vadă că avea coarne. Nu avea.
Umbra era a unei fete și părea că, în momentul acela, nu avea nimic de-a face cu ea.
Akiva, care, cu doar câteva clipe în urmă, își lipise fața de picioarele ei și plânsese,
stătea țintuit locului, iar Karou simți teama pentru prima oară de când cei doi îngeri îi
interpelaseră. Dacă avea să treacă de partea lor…
— Akiva, șopti ea.
— Sunt aici, zise el, iar când se mișcă, veni spre ea.
 Niciodată nu avusese vreo îndoială, ci numai o speranță că, într-un fel sau altul, nu va fi
forțat să aleagă, că s-ar fi putut retrage din momentul acela, dar era prea târziu pentru
asta. Așa că păși în viitorul lui, intrând între Karou și frații lui, și le spuse acestora, cu voce
joasă, dar fermă:
— N-o să vă las să-i faceți vreun rău. Există și alte moduri de a trăi. Avem puterea să
facem și altfel decât să ucidem.
Hazael și Liraz se holbară la el. În mod de neconceput, el alesese fata. Stupefacția lui
Liraz se transformă rapid în amărăciune.
— Oare? îi aruncă ea. Îți prea convine acum, nu-i așa?
Karou își lăsase mâinile jos când Akiva pășise în fața ei. Acum întinse o mână,
atingându-l doar cu vârfurile degetelor pe spate, pentru că nu se putu abține.
El îi spuse:
— Karou, trebuie să pleci.
— Să plec? Dar…
— Pleacă de-aici. O să-i împiedic eu să te urmărească.
Vocea îi era sumbră, îngreunată de semnificația acelor cuvinte, dar decizia lui fusese
luată. Îi aruncă o scurtă privire peste umăr; fața îi era încordată, dar fermă.
— Ne întâlnim în locul unde ne-am văzut prima oară. Promite-mi c-o să mă aștepți.
Locul unde se văzuseră prima oară. Jemaa el-Fna, inima Marrakech-ului, unde ea zărise
privirea lui de foc prin haosul mulțimii și fusese străpunsă până în adâncul sufletului. Akiva
stărui, cu voce gâtuită:
— Promite-mi. Karou, promite-mi că n-o să pleci cu Razgut până n-o să te găsesc eu.
Până n-o să explic.
Karou ar fi vrut să promită. Văzuse cum el își depusese loialitatea la picioarele ei, chiar și
împotriva celor din neamul lui. Cu siguranță îi salvase viața – cum ar fi supraviețuit ea
atacului a doi serafimi înarmați? – și, în plus de asta, o alesese pe ea. Nu asta își dorise
dintotdeauna, să fie aleasă? Prețuită? El renunțase la locul lui din propria lume pentru ea și
îi cerea să-l aștepte în Marrakech.
Dar ceva încăpățânat o reținea să promită. Poate că el o alesese pe ea, dar asta nu
însemna că ea avea să facă același lucru, dacă ar fi pusă în fața aceleiași alegeri –
împotriva lui Brimstone, Issa, Yasri, Twiga. Îi declarase lui Brimstone: „Vreau să știi că
niciodată nu te-aș părăsi pur și simplu”, și nu avea s-o facă. Avea să-și aleagă familia. Orice
altceva era de neconceput, deși chiar și acum ideea de a întoarce spatele și a-l lăsa pe Akiva
în urmă îi provoca durere fizică.
Zise:
— O să te aștept cât o să pot de mult. Asta-i tot ce pot face.
Și i se păru că strălucirea aripilor lui de foc se întunecă imperceptibil. El zise, cu o voce
goală, în continuare cu fața întoarsă de la ea:
— Atunci, atât va trebui să fie de ajuns.
Liraz își scoase sabia și Hazael îi urmă exemplul. Polițiștii răspunseră, repliindu-se și
ridicând pistoalele, strigând în cehă spre îngeri să arunce armele. Privitorii strigau într-un
soi de groază extatică. Zuzana, înghiontită între ei, își ținea ochii pe Karou.
Akiva, ale cărui săbii erau mai puțin bătătoare la ochi în tecile sale încrucișate între
aripi, își duse mâinile peste umeri și le scoase cu un sunet melodios. Fără să se uite înapoi, o
îndemnă:
 — Karou, pleacă!
Ea se lăsă pe vine și, chiar înainte de a țâșni în zbor și a dispărea în eter, într-o dâră de
albastru și negru, zise, deopotrivă înecat și implorator:
— Să vii, Akiva!
Și apoi plecă, iar el rămase singur să înfrunte consecințele alegerii lui distrugătoare.
 A fost odată ca niciodată
un înger care zăcea pe moarte în ceață.

Și un diavol s-a aplecat peste el și i-a zâmbit.

37. PIERDUT ÎN VISARE

Akiva era neputincios în fața jetului de sânge care îi țâșnea printre degete. Nu putea opri
sângerarea. Rana era sfârtecată și se amăgea singur că putea s-o țină strâns cu mâna.
Avea să moară.
În jurul lui, orizontul nu se mai întrezărea. Ceața mării înghițise plaja Bullfinch, iar
Akiva auzea valurile spărgându-se, dar nu putea vedea mai departe de cadavrele cele mai
apropiate: movile cenușii, ascunse de ceață. Ar fi putut fi himere sau serafimi – în afară de
cel mai apropiat, nu putea spune. Acela zăcea la numai câțiva pași distanță, cu sabia lui
împlântată în el. Creatura fusese în parte hienă, în parte șopârlă, o monstruozitate, și îi
mușcase carnea de la claviculă la biceps, rupându-i cămașa de zale cu aceeași ușurință cu
care ar fi rupt o pânză. Se agățase de el, colții sfârtecându-i carnea de pe umăr, chiar și
după ce îi străpunsese pieptul uriaș cu sabia. El îi răsucise sabia în rană, o împinsese și mai
adânc, o răsucise din nou. Bestia țipase din gâtlej, dar nu-i dăduse drumul până nu murise.
Acum, când Akiva zăcea așteptând să moară, liniștea de după bătălie fu spintecată de un
răget. Încremeni și strânse mai tare de rana lui. Mai târziu, avea să se întrebe de ce făcuse
asta. Ar fi trebuit să-i dea drumul, să încerce să moară mai înainte ca ei să ajungă la el.
Dușmanul mișuna pe câmpul de bătălie, ucigând răniții. Himerele învinseseră în ziua
aceea, împingându-i pe serafimi înapoi în fortificațiile de la Morwen Bay, și nu aveau
niciun interes să ia prizonieri. Akiva și-ar fi putut grăbi moartea, lăsându-se să piară în
calmul pierderii de sânge, ca furat de somn. Dușmanul avea să fie mult mai puțin blând.
Ce l-a făcut să aștepte? Speranța de a mai ucide o himeră? Dar dacă asta fusese, de ce nu
încercase să se târască și să-și recupereze sabia? El doar zăcuse acolo, ținându-se de rană,
trăind acele minute în plus fără niciun motiv cu putință de imaginat.
Și atunci o văzuse.
La început, doar o siluetă. Aripi largi de liliac, coarne de gazelă, lungi și inelate, ascuțite
ca lăncile – părțile de fiară ale dușmanului. Akiva, plin de dezgust, o privise oprindu-se
lângă primul cadavru, apoi lângă următorul. Ajunsese la stârvul hienei-șopârlă, lângă care
a zăbovit câteva clipe lungi – ce făcea oare? Rituri de moarte?
Apoi s-a întors și s-a îndreptat spre Akiva.
Înfățișarea îi devenea mai clară cu fiecare pas. Era zveltă, cu picioare lungi – coapse
omenești uscățive, care, mai jos de genunchi, se îngustau în picioare subțiri de gazelă,
micile copite despicate făcând să pară că își ținea echilibrul pe două fuse. Aripile îi erau
strânse, mersul deopotrivă grațios și elastic. Într-o mână avea un cuțit lună-nouă; un altul,
identic, era vârât în teacă, prins pe coapsă. În mâna cealaltă ținea ridicat un băț lung care
nu era o armă. Era încovoiat la capăt ca o cârjă pastorală, cu ceva argintiu – un felinar? –
atârnat de vârf.
Nu, nu era felinar. Nu scotea lumină, ci fum.
Câțiva pași, copite adâncindu-se în nisip, apoi ceața i-a dezvăluit în întregime fața ei, și
ei pe a lui. Ea s-a oprit brusc când a văzut că era viu. El și-a adunat curajul pentru un
mârâit, un salt și noi dureri, când avea să fie spintecat de cuțitul ei, dar himera nu s-a
mișcat. Pentru câteva momente, doar se uitaseră unul la celălalt. Ea își înclinase puțin
capul într-o parte, un gest ciudat, ca de pasăre, care trăda nu sălbăticie, ci curiozitate. Pe
buzele ei nu era niciun rânjet. Expresia ei era solemnă.
 Inexplicabil, era frumoasă.
Himera a mai făcut un pas. El i-a privit fața când s-a apropiat. Ochii lui au coborât pe
gâtul ei lung până la șanțurile claviculelor. Avea o constituție delicată, elegantă și sobră.
Părul îi era scurt ca puful de lebădă, moale și negru, des ca o căciulă, astfel încât trăsăturile
chipului, perfecte, nu-i erau acoperite. Fard negru, unsuros, închipuia o mască în jurul
ochilor, pe care Akiva i-a putut vedea – mari, căprui și luminoși, plini de vioiciune și de
mâhnire.
Știa că mâhnirea era pentru camarazii căzuți și nu pentru el, dar tot fusese hipnotizat de
mila din privirea ei. L-a făcut să creadă că probabil niciodată nu se uitase cu adevărat la o
himeră până atunci. Văzuse sclave destul de des, însă ele își țineau privirile în pământ.
Himere războinici, ca aceasta, nu întâlnise decât în timp ce se ferea de vreo lovitură
mortală sau când se încleșta în luptă cu vreuna, pe jumătate orbit de furia sângelui din
bătălie. Dacă ignora arma ei sângeroasă și armura neagră, mulată, aripile diabolice și
coarnele, dacă se concentra numai la fața ei – atât de neașteptat de frumoasă – ea arăta ca
o fată, o fată care găsise un tânăr muribund pe țărm.
În clipa aceea, atât era el. Nu un soldat, nu inamicul cuiva, iar moartea care venise
asupra lui părea fără rost. Faptul că trăiau cum trăiau, îngeri și monștri prinși într-un potop
de ucideri și morți, ucigând și murind, părea o alegere arbitrară.
De parcă ar fi putut alege la fel de bine să nu ucidă și să moară.
Dar, nu. Asta era tot ce exista între ei. Iar fata aceasta se afla aici pentru același motiv ca
și el: să ucidă dușmanul. Adică pe el.
Și atunci de ce n-o făcea?
Ea a îngenuncheat lângă el, fără să se protejeze de vreun atac subit din partea lui. El și-a
amintit de cuțitul de la șold. Era mic, incomparabil cu fantasticul ei cuțit dublu lună-nouă,
dar ar fi putut s-o ucidă. Dintr-o singură mișcare i l-ar fi putut înfige în arcuirea delicată a
gâtului ei. Gâtul ei perfect.
Nu s-a clintit.
Între timp, a fost furat de visare. De pierderea de sânge. Uitându-se în sus la fața
aplecată asupra lui, se îndoia foarte tare că era reală. Poate că acesta era un vis de dinainte
de moarte sau poate că ea era un înger al morții trimis din viața viitoare să-i colecteze
sufletul. Cădelnița de argint atârna de vârful cârjei, împrăștiind un nor de fum care mirosea
deopotrivă a ierburi și a sulf, și când fumul purtat de vânt a ajuns la el, Akiva a simțit o
smucitură, o atragere. Amețit, s-a gândit că nu l-ar deranja să-l urmeze pe acest sol pe
tărâmul celălalt.
Și-a imaginat cum avea să-l conducă de mână și, cu această imagine senină cuibărită în
mintea lui, a dat drumul rănii pentru a întinde mâna și a-i prinde degetele într-ale lui, care
erau alunecoase de sânge.
Ea făcuse ochii mari și își trăsese brusc mâna.
O speriase; nu asta voise.
— O să vin cu tine, i-a zis el, vorbind în himeră, din care știa destul cât să dea porunci
sclavilor.
Era o limbă aspră, o amestecătură a numeroaselor dialecte tribale pe care Imperiul le
adusese sub același acoperiș și care fuzionaseră, de-a lungul timpului, într-un limbaj comun.
Abia dacă-și putuse auzi propria voce, dar ea îi înțelesese cuvintele destul de bine.
A aruncat o privire la cădelnița ei, apoi din nou la el.
 — Asta nu e pentru tine, a spus ea, luând cârja de acolo și plantând-o în noroi într-un loc
unde fumul avea să fie împrăștiat în direcția vântului. Nu cred că vrei să mergi unde mă duc
eu.
Chiar și cu inflexiunile animalice ale limbajului, vocea ei era frumoasă ca un cântec.
— La moarte, zisese Akiva.
Viața îl părăsea rapid acum, că nu se mai ținea de rană. Ochii lui nu voiau decât să se
închidă.
— Sunt gata.
— Ei bine, eu nu. Am auzit că e plictisitor să fii mort.
O spusese voios, amuzată, și el își ridicase ochii spre ea. Oare tocmai făcuse o glumă? Ea
a zâmbit.
A zâmbit.
Zâmbise și el. Uimit, simțise cum i se întâmpla, de parcă zâmbetul ei declanșase un reflex
în el.
— Plictisitor sună bine, zisese el, lăsându-și pleoapele să i se închidă. Poate că ajung și
eu la zi cu cititul.
Ea și-a înăbușit râsul, iar Akiva, plutind în derivă, a început să creadă că era deja mort.
Ar fi fost mai puțin straniu, decât dacă acestea i se întâmplau de-adevăratelea. Nu-și mai
putea simți umărul sfâșiat, așa că nu și-a dat seama că ea îl atingea până ce n-a fost săgetat
de o durere ascuțită. A tresărit și ochii i s-au deschis imediat. Îl înjunghiase, până la urmă?
Nu, îi legase un garou deasupra rănii. De aici durerea. S-a uitat mirat în sus la ea.
Ea i-a spus:
— Îți recomand să trăiești.
— O să încerc.
Apoi s-au auzit, în apropiere, voci guturale. Himere. Fata a încremenit, a dus un deget la
buze și a șoptit:
— Ssst.
Au schimbat o ultimă privire. Ceața făcea difuză lumina soarelui în spatele ei,
înconjurându-i coarnele și aripile într-un nimb. Părul ei tuns scurt era ca un puf de catifea –
arăta la fel de fin ca acela de pe grumazul unui mânz –, iar coarnele îi erau unse cu ulei și
luceau ca lăcuite. În pofida măștii fioroase cu fard negru, fața ei era suavă, zâmbetul ei era
suav. Akiva nu era obișnuit cu suavitatea; îl străpunsese drept în mijlocul pieptului, într-un
loc adânc ce niciodată nu-i dăduse vreun indiciu că ar fi sălașul vreunui sentiment. Era nou
și ciudat de parcă un ochi i s-ar fi deschis deodată în ceafă și vedea într-o nouă dimensiune.
Ar fi vrut să-i mângâie fața, dar s-a abținut, pentru că mâna lui era plină de sânge și, de
altfel, până și brațul nevătămat părea atât de greu, încât nu credea că l-ar putea ridica.
Însă și ea a avut aceeași pornire. A întins mâna, șovăind, apoi și-a plimbat vârfurile
degetelor reci, foarte reci, peste fruntea lui încinsă de febră, pe la marginile obrajilor,
ajungând să poposească pe locul unde îi bătea slab pulsul la gât. Le-a ținut un moment
acolo, de parcă ar fi vrut să se asigure că viața mai pâlpâia încă în trupul lui.
Oare simțise cum pulsul i se accelerase la atingerea ei?
Și apoi, dintr-un salt, s-a ridicat și a plecat. Picioarele acelea lungi cu copitele de gazelă
și mușchi subțiri și supli au îndepărtat-o prin ceață în salturi fluide, care păreau aproape un
zbor, aripile pe jumătate desfăcute și ținute în sus ca pe niște zmeie prefăcându-i coborârea
de după salt într-o lină plutire de balet. În depărtare, Akiva văzuse silueta ei ca o umbră
întâlnindu-se cu altele în ceață – bestii mătăhăloase fără nimic din grația ei. Vocile erau
purtate de vânt până la el, pline de mârâituri, și a ei, în mijlocul lor, calmându-le. El
avusese încredere că ea avea să-i conducă în altă direcție, nu spre el, și așa se întâmplase.
Akiva a trăit și s-a schimbat.
— Cine ți-a legat garoul ăsta? îl întrebase Liraz, mai târziu, după ce îl găsise și îl adusese
la loc sigur.
El răspunsese că nu știa.
Se simțise ca și când viața lui până în momentul acela fusese irosită colindând printr-un
labirint, iar pe câmpul de bătălie de la Bullfinch își găsise în sfârșit centrul. Centrul lui,
personal – locul acela unde sentimentul ieșise pulsând din amorțeală. Nu bănuise niciodată
existența locului aceluia, până când dușmanul nu îngenunchease lângă el și îi salvase viața.
Își aducea aminte de ea cu duioșie, ca de un vis, dar ea nu era un vis.
Era reală și exista în lume. Ca ochii fiarelor luminând într-o pădure, noaptea, ea era
acolo, o scurtă licărire de lumină într-un întuneric atotcuprinzător.
Ea era acolo.
38. SACRILEGIU

După Bullfinch, existența lui Madrigal – aveau să treacă doi ani până să-i afle numele – îl
chemase pe Akiva ca o voce purtată de vânt într-o tăcere profundă. Când zăcuse la un pas
de moarte în tabăra de război de la Morwen Bay, visase, mereu și mereu, cum fata inamică
îngenunchează lângă el zâmbind. De fiecare dată se trezea cu absența ei, văzând în schimb
fețele cunoscuților și rudelor lui, care i se păreau întotdeauna mai puțin reali decât fantoma
care îl bântuia pe el. Până și atunci când Liraz îl alungase pe doctorul care voia să-i
amputeze brațul, mintea lui fusese chemată înapoi la plaja înfășurată în giulgiul ceții de la
Bullfinch, la ochii căprui, coarnele unse și acea șocantă suavitate.
Se antrenase să reziste la impresiile diavolești, dar nu și la asta. Împotriva acesteia
descoperi că nu avea niciun mijloc de apărare.
Bineînțeles, nu spusese nimănui.
Hazael venise la patul lui cu trusa de unelte de tatuaj, ca să-i marcheze mâinile lui Akiva
cu cei uciși de el la Bullfinch.
— Câți? întrebase el, încingând lama cuțitului în flacără, ca s-o sterilizeze.
Akiva omorâse șase himere la Bullfinch, inclusiv monstruozitatea hienă care îl doborâse.
Șase noi linii aveau să-i umple mâna dreaptă care, mulțumită lui Liraz, mai era încă atașată
de corpul lui. Brațul i se odihnea inutil alături. Nervii și mușchii secționați fuseseră îmbinați
la loc; pentru un timp, n-avea să știe dacă avea să-și mai folosească vreodată brațul.
Când Hazael îi ridicase mâna inertă, cu cuțitul pregătit, singurul lucru la care Akiva se
putea gândi era fata inamică și cum ar fi putut ea sfârși prin a fi o crestătură de răboj pe
încheietura degetului vreunui serafim. Gândul îi era insuportabil. Cu mâna cea bună, își
smulsese brațul înapoi de la Hazael și imediat îl potopise durerea.
— Niciunul, gâfâise el. N-am ucis niciunul.
Hazael mijise ochii.
— Ba da. Am luptat lângă tine, împotriva falangei aceleia de bivoli centauri.
Însă Akiva nu voia nicio crestătură, iar Hazael plecase.
Astfel începuse taina care, de-a lungul anilor, crescu și deveni o adevărată prăpastie între
ei și care, în cerurile lumii omenești, amenința să-i separe cu forța pentru totdeauna.
•
Când Karou își luă zborul de pe pod, Liraz porni după ea, iar Akiva se ridică să-i taie
calea. Săbiile lor se izbiră. El își încrucișă cele două săbii aproape de mâner și puse toată
puterea în spatele lor, cu o presiune constantă, silind-o pe sora lui să se dea înapoi. Nu-l
scăpa din ochi pe Hazael, de teamă că va porni în urmărirea lui Karou, dar fratele lui stătea
mai departe pe pod, uitându-se lung la priveliștea de neimaginat a lui Akiva și Liraz cu
săbiile încrucișate.
Brațele lui Liraz tremurau de efortul de a-și păstra poziția – aerul – și aripile ei băteau
furioase. Fața îi era lividă, maxilarul încleștat și aprins de efort, iar ochii îi erau atât de
mari, încât irisurile sale erau ca două pete pe globii albi ieșiți din orbite.
Cu un țipăt de banshee, îl aruncă pe Akiva deoparte, își învârti sabia eliberată într-un
ciclon în jurul capului și o prăvăli cu putere spre el.
El i-o blocă. Forța loviturii îi zdruncină oasele. Ea nu avea nicio reținere. Ferocitatea
atacului ei îl șocă – chiar avea să încerce să-l ucidă? Ea izbi din nou și el pară lovitura, iar
Hazael în sfârșit ieși din stupefacție și făcu un salt spre ei.
— Opriți-vă! strigă, îngrozit.
Dădu să se pună între ei, dar trebui să se ferească de lovitura năprasnică a lui Liraz.
Akiva pară lovitura, dezechilibrând-o, iar ea se răsuci pe un călcâi înainte de a se ridica de
pe pământ, plutind. Îi aruncă o privire lucind de maliție și, în loc de a-l ataca din nou, se
avântă în sus. Aripile ei scoaseră brusc o explozivă minge de foc, care iscă o exclamație
colectivă din partea privitorilor, apoi porni ca săgeata în direcția în care plecase Karou.
Pe cer nu se vedea niciun semn de Karou, dar Akiva nu se îndoia că Liraz o putea găsi. Se
grăbi după ea. Abrupt, acoperișurile rămaseră în urmă, iar omenirea odată cu ele. Era doar
vâjâit de aer, scăpărare de aripi și – o ajunse din urmă pe sora lui și-o prinse de braț –
luptă.
Liraz se răsuci din nou asupra lui, lovind cu sabia, iar armele lor răsunară încă o dată și
încă o dată. Ca și în Praga, atunci când îl atacase Karou, Akiva doar para, se eschiva și nu
întorcea nicio lovitură.
— Opriți-vă! răcni Hazael din nou, venind spre Akiva și îmbrâncindu-l cu putere, punând
astfel distanță între el și Liraz.
Erau mult deasupra orașului acum, în tăcerea văzduhului care răsuna de ecoul oțelului.
— Ce v-a apucat? întrebă Hazael, pe un ton uluit. Vă luptați unul cu celălalt…
— Eu nu, zise Akiva, dându-se înapoi. N-am s-o fac.
— De ce nu? șuieră Liraz. Ai putea foarte bine să-mi tai gâtul sau să mă înjunghii în
spate.
— Liraz, nu vreau să te rănesc…
Ea râse.
— Nu vrei, dar o vei face dacă vei fi nevoit? Asta spui?
Oare? Ce-ar fi făcut el ca s-o protejeze pe Karou? Nu îi putea răni pe sora sau pe fratele
lui; n-ar fi putut trăi niciodată cu asta. Dar nu-i putea lăsa nici s-o rănească ei pe Karou.
Cum era cu putință ca numai acestea să fie singurele lui opțiuni?
— Doar… uită de ea, zise el. Te rog. Las-o să plece.
Emoția densă din vocea lui o făcu pe Liraz să-și îngusteze ochii cu dispreț. Uitându-se la
ea, Akiva se gândi că ar fi putut face apel la sabia ei, cu același rezultat. Și oare nu așa
fuseseră toți trei crescuți să fie, ca și toți ceilalți bastarzi ai împăratului? Arme făurite din
carne. Instrumente lipsite de gândire ale unei vrăjmășii vechi de la începutul timpurilor.
El nu putea accepta asta. Ei trei erau mai mult de atât. Spera. Își asumă riscul. Vârî
săbiile în teci. Cu ochii ca două fante, Liraz îl privi în tăcere.
— La Bullfinch, zise el, m-ai întrebat cine mi-a legat garoul.
Ea așteptă. Și Hazael, de asemenea.
Akiva se gândi la Madrigal, își aminti cum se simțea pielea ei, surprinzătoarea moliciune
a aripilor ei de piele și lumina râsului ei – atât de asemănător cu al lui Karou –, și își aduse
aminte ceea ce-i spusese Karou în dimineața aceea: dacă ar fi cunoscut vreodată o himeră,
n-ar mai fi putut să le desconsidere pe toate ca monștri.
Dar el făcuse și una, și cealaltă. O cunoscuse și o iubise pe Madrigal, și, cu toate acestea,
devenise ceea ce devenise – carcasa cu ochi morți care aproape c-o ucisese pe Karou dintr-
un impuls de moment. Mâhnirea își crescuse în el roadele sale urâte: ura, răzbunarea,
orbirea. Madrigal ar fi regretat că îi salvase odată viața persoanei care era el acum. Dar în
Karou avea o nouă șansă – pentru pace, adică. Nu pentru fericire, nu pentru el. Era prea
târziu pentru el.
Pentru alții poate că încă ar mai fi fost salvare.
— A fost o himeră, le spuse fratelui și surorii lui.
Înghiți o gură de aer, știind că asta avea să sune a sacrilegiu pentru ei. Fuseseră învățați
din leagăn că himerele erau rele, vietăți târâtoare, diavoli, animale. Dar Madrigal… ea
reușise să-l descătușeze într-o clipă de bigotismul lui și venise timpul să încerce să facă și el
același lucru.
— O himeră mi-a salvat viața, zise el. Și m-am îndrăgostit de ea.
39. SÂNGELE O SĂ-ȘI SPUNĂ CUVÂNTUL

După Bullfinch, totul se schimbase pentru Akiva. Când îl respinsese pe Hazael și trusa lui
de tatuaj, o idee pusese stăpânire pe el: când avea s-o vadă pe fata himeră din nou, să fie în
stare să-i spună că nu își folosise viața pe care i-o dăruise ea ca să mai ucidă pe cineva din
neamul ei.
Că avea s-o mai vadă vreodată era cât se poate de improbabil, dar gândul prinsese
rădăcini în mintea lui – un gând iute, fugar, pe care părea că nu-l poate izgoni – și se
obișnuise cu prezența lui secretă. Îi devenise familiar, iar gândul se prefăcuse dintr-o idee
nebunească în speranță – o speranță continuă, și singura care avea să-i schimbe cursul vieții:
s-o vadă din nou pe fată și să-i mulțumească. Atâta tot, să-i mulțumească. Dacă voia să-și
închipuie momentul, mintea lui nu mergea mai departe de atât.
Asta fusese de ajuns să-l susțină mai departe.
După bătălie, nu mai rămase mult în Morwen Bay. Chirurgii de campanie îl trimiseseră
înapoi în Astraea, ca să vadă ce puteau face pentru el vindecătorii de acolo.
Astraea.
Până la masacrul din mileniul trecut, serafimii conduseseră Imperiul din Astraea. Timp
de trei sute de ani, aceasta fusese, după toate aparențele, lumina lumii, cea mai frumoasă
cetate construită vreodată. Palate, arcade, fântâni, toate din marmură perlă din carierele
din Evorrain, largi bulevarde pavate cu cuarț, încărcate cu tufe frumos mirositoare de
balsam. Cetatea sta cocoțată deasupra portului său pe stânci canelate, cu țărmul mării
Mirea ca de smarald întinzându-se cât vedeai cu ochii. Ca și în Praga, turle ascuțite se
înălțau spre cer, câte una pentru fiecare dintre puterile cerești – puterile cerești care-i
sorociseră pe serafimi drept gardieni ai pământului și ai tuturor creaturilor sale.
Puterile cerești care se uitaseră spectatoare când totul căzuse în haos.
După trei sute de ani, credea Akiva, cetățenii din Astraea simțiseră probabil că
strălucitorul lor oraș existase dintotdeauna și va exista întotdeauna. Acum, zece secole mai
târziu, epoca sa de aur părea ca o clipire de demult a ochiului vreunui zeu mort și prea
puțin mai rămăsese din cetatea care era odinioară. Dușmanul o răsese de pe fața
pământului: îi dărâmase turnurile, dăduse foc la tot ce putea arde. Ar fi smuls și stelele din
ceruri, dacă ar fi putut. O asemenea sălbăticie nu avea precedent în istorie. La sfârșitul
primei zile, magii zăceau morți, chiar și cei mai tineri ucenici ai lor, iar biblioteca lor fusese
înghițită de flăcări, cu toate textele magice din întregul Eretz.
Strategic, era de înțeles. Serafimii ajunseseră să se bizuie atât de mult pe magie, încât,
după Masacru, cu niciun mag rămas în viață, au fost aproape neajutorați. Toți îngerii care
nu scăpaseră din Astraea au fost sacrificați pe un altar la lumina lunii pline, iar serafimul
împărat, strămoșul tatălui lui Akiva, s-a aflat printre ei. Atât de mulți îngeri își pierduseră
viața pe piatra aceea de altar, încât sângele lor cursese pe treptele templului ca ploile
musonice și înecaseră vietățile mai mici de pe străzi.
Monștrii păstraseră Astraea în posesia lor secole în șir, până când Joram – tatăl lui Akiva
– organizase o campanie extraordinară, la începutul domniei sale, și câștigase înapoi
teritoriul până la Munții Adelphas. Își consolidase puterea și începuse să reconstruiască
Imperiul, cu inima acolo unde îi era locul: în Astraea.
Unde nu reușise Joram să facă prea mulți pași înainte era în privința magiei. Cu
biblioteca arsă și magii morți, serafimii fuseseră dați înapoi și reduși la cele mai elementare
operații manuale și, în toate secolele ce urmaseră, nu progresaseră prea mult de la acest
nivel.
Akiva nu se gândise niciodată prea mult la magie. El era soldat; educația lui era limitată.
O socotise o chestiune pentru alte minți, mai luminate. Dar șederea lui în Astraea îi
schimbase perspectiva aceasta. Avusese timp să descopere că mintea lui, deși era de soldat,
era mai luminată decât a multora și că avea ceva ce magii aspiranți din Astraea nu aveau.
De fapt, erau două lucruri care lor le lipseau. El avea sângele pentru asta, deși fusese nevoie
de un comentariu răutăcios al tatălui său ca să afle. Și mai avea elementul esențial, punctul
vital.
Avea durerea.
Durerea din umărul lui era o permanență, la fel și idolul său, fata inamică, iar cele două
erau legate. Când umărul începuse să-l ardă, revenind încet la viață, se gândise fără voia
lui la mâinile ei subțiri atingându-l și răsucind garoul care îl salvase.
Vindecătorii din Astraea disprețuiau leacurile chirurgilor de campanie, care nu ajutau la
nimic, și l-au pus să-și folosească brațul. O sclavă – o himeră – fusese însărcinată să i-l
maseze și să-l dezmorțească, pentru a-i păstra mușchii supli, iar lui Akiva i se ordonase să
meargă pe terenul de instrucție, să facă exerciții de mânuire a sabiei cu brațul stâng, în caz
că dreptul nu avea să se recupereze pe de-a-ntregul niciodată. În pofida așteptărilor, se
recuperase, deși durerea nu se micșorase și, în decurs de câteva luni, el devenise un luptător
cu sabia mai bun decât fusese înainte. Îi făcuse o vizită armurierului palatului, pentru două
săbii, și curând devenise rege pe terenul de instrucție. Luptând cu două mâini, a atras
mulțimi de spectatori la întrecerile de dimineață, inclusiv pe împăratul însuși.
— Unul de-ai mei? întrebase Joram, lăudându-l.
Akiva nu mai fusese niciodată în prezența imediată a tatălui său. Bastarzii lui Joram erau
puzderie; nu te puteai aștepta să-i cunoască pe toți.
— Da, stăpâne, răspunsese Akiva, cu capul plecat.
Încă mai respira greu de la efortul antrenamentului, umărul drept trimițându-i flăcări de
agonie în tot trupul, care făceau acum parte din existența lui cotidiană.
— Uită-te la mine! poruncise împăratul.
Akiva a dat ascultare și n-a văzut nicio asemănare între el și serafimul din fața lui.
Hazael și Liraz, da, semănau. Ochii lor albaștri veneau direct de la Joram, ca și trăsăturile
lor. Împăratul era blond, începuse să încărunțească și, deși era solid, era de înălțime medie
și trebuia să se uite de jos în sus la Akiva.
Privirea lui era pătrunzătoare. A spus:
— Mi-o amintesc pe mama ta.
Akiva se blocase. Nu se așteptase la asta.
— Ochii, spusese împăratul. Sunt de neuitat, nu-i așa?
Era unul dintre foarte puținele lucruri pe care Akiva într-adevăr și le amintea de la
mama lui. Restul chipului ei era șters, iar numele nu i-l cunoscuse niciodată, dar știa că el
avea ochii ei. Joram părea să-l fi așteptat cu un răspuns, prin urmare confirmase:
— Îmi amintesc.
Și simțise o tresărire de pierdere, ca și când, recunoscând asta, îi cedase singurul lucru pe
care îl avea de la ea.
— Îngrozitor ce s-a întâmplat cu ea, spusese Joram.
 Akiva încremenise. Nu mai aflase nimic despre mama lui după ce fusese luat de la ea,
cum împăratul fără îndoială știa. Joram îl ademenea, vrând să-l audă întrebând Ce? Ce s-a
întâmplat cu ea? Dar Akiva n-a întrebat, numai și-a încleștat maxilarul, iar Joram, zâmbind
periculos, a spus:
— Dar la ce să te aștepți, de fapt, de la steliani? Trib sălbatic. Aproape la fel de răi ca și
monștrii. Ai grijă ca sângele să nu-și spună cuvântul, soldat.
Și plecase, lăsându-l pe Akiva cu arsura umărului său și cu o nouă nevoie imperioasă de a
ști un lucru de care nu-i păsase niciodată până atunci: Ce sânge?
Să fi fost mama lui o steliană? N-avea nicio noimă, de ce să fi avut Joram o concubină
steliană? Nu exista nicio relație diplomatică între Joram și „tribul sălbatic” din Insulele
Îndepărtate, serafimii renegați care nu și-ar fi dat niciodată femeile ca tribut. Și atunci, cum
ajunsese ea aici?
Stelianii erau cunoscuți pentru două lucruri. Primul, independența lor – nu făceau parte
din Imperiu, fiindcă refuzaseră cu îndârjire, de-a lungul secolelor, să se amestece cu rudele
lor serafimii.
Al doilea, atracția lor pentru magie. Se credea, în zorii tulburi ai istoriei, că primul mag
fusese un stelian, și se zvonea că încă mai practicau un nivel rarefiat de magie necunoscut
în restul Eretz-ului. Joram îi ura pentru că nu putuse nici să-i cucerească, nici să se infiltreze
în rândurile lor, cel puțin atâta timp cât era nevoie să-și concentreze forțele asupra
Războiului Himerelor. Nu exista nicio îndoială, în bârfele care circulau prin capitală, asupra
cui avea să-și îndrepte privirile odată ce monștri aveau să fie zdrobiți.
Cât despre ce se întâmplase cu mama lui, Akiva n-a aflat niciodată. Haremul era o lume
închisă și nu i se putea confirma nici măcar că existase vreodată o concubină steliană,
darămite ce se alesese de ea. Însă, în ceea ce-l privea pe el însuși, din întâlnirea cu tatăl lui
îi încolțise o simpatie pentru acei străini de același sânge cu el și o curiozitate pentru magie.
Era în Astraea de mai bine de un an și, în afară de terapia fizică, întrecerile și câteva ore
în fiecare zi pe câmpul de instrucție, când pregătea tinerii soldați în mânuirea armelor,
restul timpului era la dispoziția lui. După ziua aceea, s-a folosit de el. Știa despre obolul
durerii și, mulțumită rănii lui, acum avea un rezervor permanent de durere din care să se
adape. Observându-i pe magi – pentru care el, un soldat de rând, era ca și invizibil – a
învățat manevrele fundamentale, începând cu invocațiile. A exersat pe ciorile-liliac și pe
moliile-colibri în puterea nopții, dirijându-le zborul, aliniindu-le în v-uri ca stolurile de gâște
polare, chemându-le să îi aterizeze pe umeri, în mâinile ținute căuș.
Era ușor și a continuat. Curând, a ajuns la hotarele cunoașterii, ceea ce nu spunea prea
multe – ce trecea drept magie în epoca sa era un pic mai mult decât trucurile de salon,
iluzionismul. Și nu se amăgise niciodată că ar fi fost un mag sau ceva pe aproape, dar era
inventiv și, spre deosebire de filfizonii de curte care se autointitulau magi, el nu trebuia să
se biciuiască, să se ardă ori să se taie ca să-și extragă puterea – o avea deja, surdă și
constantă. Însă adevăratul motiv pentru care îi depășise nu fusese nici durerea lui, nici
inventivitatea, ci motivația.
Ideea care se dezvoltase dintr-o bizarerie în speranță – s-o vadă din nou pe fata himeră –
ajunsese un plan adevărat.
Acesta avea două părți. Numai prima era magică: să perfecționeze o iluzie magică,
pentru a-și putea ascunde aripile. Exista o manevră pentru camuflaj, însă era rudimentară,
doar un soi de „hop” în spațiu, care putea înșela ochiul – la distanță – să treacă peste
obiectul în chestiune fără să-l vadă. Invizibilitatea nu exista. Dacă spera să treacă deghizat
printre dușmani – ceea ce era exact ceea ce spera –, trebuia să obțină ceva mai bun de atât.
Așa că a lucrat la asta. I-a luat mai multe luni. A învățat să intre în durerea lui ca și când
ar fi fost un loc. Din ea, lucrurile arătau diferit – mai bine conturate –, se simțeau diferit și
sunau diferit, mai intense și mai clare. Durerea era ca o lupă care clarifica totul, simțurile și
instinctele lui, și, astfel, prin nesfârșite încercări și repetiții, a reușit. Obținuse
invizibilitatea. Era o victorie care i-ar fi asigurat faima și înalte onoruri din partea
împăratului, drept pentru care, cu o satisfacție rece, a ținut-o pentru sine.
Sângele își va spune cuvântul, tată, gândise el.
Cealaltă parte a planului era limba. Ca să stăpânească himera, se cocoța pe acoperișul
barăcilor sclavilor și trăgea cu urechea la poveștile pe care și le spuneau la lumina focului
lor puturos de bălegar. Poveștile erau neașteptat de bogate și frumoase și, ascultând, și-o
închipuia pe fata himeră a lui, stând undeva, la un foc de tabără pe câmpul de luptă,
spunând aceleași povești.
A lui. Se surprinsese gândindu-se la ea ca a lui și nici măcar nu i se păruse ciudat.
La vremea când a fost trimis înapoi la regimentul său din Morwen Bay, ar mai fi avut
nevoie de puțin timp ca să-și perfecționeze accentul în himeră, dar credea că, în esență, era
pregătit pentru ce avea să urmeze, pentru toată nebunia aceea strălucitoare și minunată.
40. APROAPE CA O MAGIE

Pe atunci, existența lui Madrigal fusese cea care-l chemase peste spațiu. Acum era a lui
Karou. Pe atunci, destinația lui fusese Loramendi, cetatea zăbrelită a bestiilor. Acum era
Marrakech-ul. Încă o dată îi părăsise pe Hazael și pe Liraz, dar de data asta nu-i mai lăsase
neștiind nimic. Acum știau adevărul despre el.
Ce urma să facă în privința lui, nu putea ghici.
Liraz îl numise trădător, spusese că o scârbea. Hazael doar se uitase la el, palid și
dezgustat.
Însă îi dăduseră voie să plece fără vărsare de sânge – nici din partea lui, nici din partea
lor – și acesta era cel mai bun rezultat pe care-l sperase. Dacă aveau să dea raportul
comandantului lor – sau chiar împăratului – să se întoarcă să-l vâneze sau dacă aveau să-l
acopere, nu știa. Nu se putea gândi la asta. Zburând peste Mediterana, cu iadeșul într-o
mână, toate gândurile lui erau dedicate lui Karou. Și-o imagina așteptându-l în piața
marocană haotică, unde își încrucișaseră prima oară privirile. Și-o putea imagina cu
nemaipomenită claritate, până la modul în care avea să-și ducă mâna la gât, căutând
iadeșul, înainte să-și aducă aminte, de fiecare dată cu o nouă strângere de inimă, că nu-l
mai avea.
Îl avea el. Tot ce însemna, pentru trecut, pentru viitor, se afla chiar în mâna lui –
aproape ca o magie, cum îi spusese Madrigal odată.
Până în noaptea în care în sfârșit o revăzuse pe Madrigal, nici măcar nu știuse ce era un
iadeș. Ea purta unul pe o panglică la gât, atât de distonant cu rochia ei de mătase, cu pielea
ei catifelată.
— E un iadeș, îi spusese ea, arătându-i-l. Îți strângi degetul cârlig pe după o ramură, uite
așa, ne punem amândoi câte o dorință și tragem. Celui care obține partea cea mai mare i se
îndeplinește dorința.
— Magie? întrebase Akiva. De unde vin păsările astea ale căror oase fac magie?
— Oh, nu e magie. Dorințele nu se îndeplinesc cu adevărat.
— Și atunci, pentru ce s-o faci?
Ea ridicase din umeri.
— Speranță? Speranța poate fi o forță puternică. Poate că nu e magie autentică în ea,
dar când știi care e cea mai arzătoare speranță și o păstrezi ca pe o lumină în tine, poți face
lucrurile să se întâmple. E aproape ca o magie.
El era absorbit de ea, cu totul pierdut. Strălucirea ochilor ei aprinsese ceva în el care-l
făcuse să-și dea seama că își petrecuse viața într-o ceață de semitrăire, în cel mai bun caz
semisimțire.
— Și care e cea mai arzătoare speranță a ta? întrebase el, dorind ca, indiferent ce-ar fi
fost, să i-l ofere el.
Ea devenise sfioasă.
— Nu trebuie să spui. Haide, pune-ți o dorință cu mine.
Akiva întinsese mâna și prinsese cu un deget ramura mai subțire a iadeșului. Lucrul pe
care și-l dorea cel mai tare era ceva pe care nu și-l dorise niciodată, până s-o descopere pe
ea. Și se îndeplinise în noaptea aceea și în multe nopți de după aceea. O scurtă și
strălucitoare pauză de fericire, punctul central în jurul căruia gravita toată viața lui. Tot ce
făcuse de atunci încoace fusese din pricină că o iubise pe Madrigal și o pierduse, pierzându-
se și pe sine.
Iar acum? Zbura spre Karou cu adevărul în mâna lui, acest obiect atât de fragil, „aproape
ca o magie”.
Aproape? Nu și de data asta.
Iadeșul acesta clocotea de magie. Semnătura lui Brimstone de pe el era la fel de puternică
precum aceea de pe portaluri, care-i strepezise dinții lui Akiva. În os era adevărul și, cu el,
puterea de a o face pe Karou să-l urască.
Și dacă ar fi fost să dispară – așa un obiect micuț să pice într-un ocean –, atunci, ce-ar fi
fost? În ceea ce-o privește pe Karou, nu era nevoie să știe nimic. Atunci, ar fi putut fi a lui;
ar fi putut s-o iubească. Mai mult, dacă n-ar exista niciun iadeș, ea l-ar putea iubi pe el.
Era un gând otrăvitor și îl umplu pe Akiva de dispreț față de sine însuși. Încercă să-l
înăbușe, dar osul nu-i dădea pace. Nu e nevoie să știe vreodată, părea să-i spună, stând
acolo, în palma lui deschisă. Iar Mediterana de jos, la mare distanță, împestrițată de soare
și orbindu-l cu reflecțiile, și atât de adâncă, i-o confirma.
Nu e nevoie să știe vreodată.
41. ALEPH

Karou era exact unde-și imaginase Akiva că este, la o masă de cafenea de la marginea
pieței Jemaa el-Fna, și, cum de asemenea își imaginase el, era neliniștită, în absența
iadeșului. Înainte, dacă degetele ei ar fi ținut un creion, n-ar fi avut nevoie de altă ocupație.
Acum, caietul ei de schițe zăcea deschis în fața ei, cu paginile albe orbitoare sub soarele
nord-african, iar ea se foia în loc, neatentă, incapabilă să-și oprească ochii de a mai cerceta
piața după Akiva.
O să vină, își spunea ea, și o să aducă iadeșul înapoi. Sigur.
Dacă era în viață.
Să-l fi rănit, oare, ceilalți serafimi? Au trecut deja două zile. Și dacă…? Nu. Era în viață.
Să și-l imagineze altfel… mintea lui Karou nu era în stare. În mod absurd, își tot amintea de
Kishmish, cu ani în urmă, înghițind acea molie-colibri – desăvârșita bruschețe a trecerii viu,
neviu. Uite-așa!
Nu.
Gândurile ei își schimbară direcția, găsind punct de sprijin în iadeș. Ce însemnase, încât
avusese un asemenea efect asupra lui Akiva? Și… ce i-ar fi putut spune el, încât să-l facă să
cadă în genunchi? Misterul în privința ei însăși căpătase o tentă întunecată și ea simți un
fior de teamă. Își amintea fără voie de Zuzana și de Mik, de expresiile de pe fețele lor –
stupefiate și înfricoșate. De ea. O sunase pe Zuzana de pe aeroportul din Casablanca, unde
făcuse escală. Se certaseră.
— Ce faci? voise să știe Zuzana. Hai să nu ne întoarcem la vremea comisioanelor
misterioase, Karou.
Nu prea mai avea rost să fie discretă acum, așa că îi spusese. Zuzana, deloc surprinzător,
luase poziția lui Akiva, că era prea periculos și că Brimstone n-ar fi vrut asta.
— Vreau să iei tu apartamentul meu, o informase Karou. Deja l-am sunat pe proprietar.
Are o cheie pentru tine și e plătit pentru restul…
— Nu vreau tâmpenia ta de apartament, o întrerupsese Zuzana.
Zuzana, care locuia cu o mătușă bătrână ce gătea varză și glumea din când în când că ar
ucide-o pe Karou doar pentru apartamentul ei.
— Pentru că locuiești tu în el. Doar n-ai să dispari așa, Karou. Ăsta nu e vreun afurisit de
roman Narnia.
Era imposibil de discutat cu ea. Conversația se sfârșise prost, iar Karou rămăsese cu
telefonul încălzit în mână și cu nimeni altcineva pe care să-l sune. O izbise cu
nemaipomenită claritate cât de puțini oameni existau în viața ei.
Se gândise la Esther, așa-zisa ei bunică, și asta o întristase într-atât, încât mintea ei
intrase într-o stare de încremenire. Aproape că aruncase telefonul la gunoi, chiar acolo –
oricum nu avea încărcătorul –, dar a fost foarte bucuroasă a doua zi dimineața că n-o
făcuse. Îi vibră în buzunar la cafenea, când ajunse la fundul paharului de suc, și îi dezvălui
mesajul:
Nimic. De. Mâncare. Nicăieri. Mersi mult că m-ai lăsat să mor de foame. *gândacul moare*
Karou râse și își îngropă fața în palme, ba chiar lăcrimă puțin, iar când un bătrân o
întrebă dacă se simțea bine, nu era prea sigură.
Se făcuseră două zile de când stătea aici; două nopți încercase să doarmă în camera ei
închiriată în apropiere. Îi dăduse de urmă lui Razgut, doar ca să știe de unde să-l ia când va
fi gata de plecare, și îl lăsase din nou, tânguindu-se după gavriilul său, pe care ea nu i-l
dăduse. Avea să-și pună ea dorința pentru el, când va veni timpul să plece.
Să plece. Cu sau fără Akiva, cu sau fără iadeșul ei.
Cât avea să aștepte?
Două zile și două nopți nesfârșite, iar ochii ei săgetau în toate părțile, flămânzi. Inima îi
tresălta în gol. Cu câtă rezistență fusese în ea, se dăduse bătută. Mâinile ei știau ce voiau: îl
voiau pe Akiva, scânteia și văpaia lui. Chiar și în călduroasa primăvară marocană ei îi era
frig, de parcă singurul cu o șansă de a o încălzi era el. În a treia dimineață, plimbându-se
prin suk{9} spre Jemaa el-Fna, cumpără un articol ciudat.
Mănuși fără degete. Le zărise în dugheana unui vânzător, tricotate strâns, din lână
berberă tărcată, întărite cu piele pe palme. Și le pusese. Îi acopereau hamsele în întregime
și nu se putea păcăli singură că și le cumpărase ca să-i țină de cald. Știa ce voia. Voia ceea
ce voiau și mâinile ei: să-l atingă pe Akiva și nu doar cu vârful degetelor, și nu cu prudență,
și nu cu frică de a-i provoca durere. Voia să-l țină strâns și să fie ținută strâns, într-o
perfectă unitate, ca un dans lent. Voia să se potrivească cu el, să-l respire, să devină vie pe
lângă el, să-l descopere, să-i țină fața în mâini, așa cum i-o ținuse și el pe a ei, cu tandrețe.
Cu dragoste.
„O să vină și o să știi”, îi făgăduise Brimstone odată și, cu toate că de bună seamă nu-i
trecuse niciodată prin minte că avea să vină în persoana unui dușman, ea știa acum că
Brimstone nu se înșelase. O știuse. Era simplă și totală, ca foamea sau fericirea, și când își
ridică ochii din ceaiul ei, în a treia dimineață, și îl văzu pe Akiva în piață, stând la vreo
douăzeci de metri depărtare și uitându-se la ea, o electriză din cap până în picioare, de
parcă nervii ei ar fi captat lumina stelelor. Era teafăr.
Era aici. Se ridică de pe scaun.
O surprinse faptul că stătea acolo, la distanță.
Și când veni spre ea, pășea greoi și avea fața întunecată, apropiindu-se încet, fără
tragere de inimă. Siguranța ei se evaporă. Nu întinse mâna spre el, nici nu făcu vreun pas
din spatele mesei. Toată lumina stelelor se retrase din terminațiile ei nervoase, lăsând-o
rece, și se uită lung la el – încetineala greoaie, privirea inexpresivă –, întrebându-se dacă nu
cumva își imaginase c-ar fi fost ceva între ei.
— Bună, zise ea cu voce slabă, șovăind, și cu un strop de speranță că s-ar putea să nu-l fi
citit ea bine, că el încă ar mai putea răsfrânge înapoi spre ea acea explozie stelară pe care
vederea lui i-o declanșase.
Asta era ceea ce își dorise întotdeauna și ceea ce crezuse că găsise: cineva care să fie
pentru ea, așa cum ea era pentru el, ai cărui sânge și fluturi cântă la ai ei și le răspund,
notă cu notă.
Dar Akiva nu răspunse nimic. O salută scurt din cap și nu făcu nicio tentativă să vină
mai aproape.
— Ești bine, zise ea, iar vocea nu-i putea cuprinde nici pe departe bucuria.
— Ai așteptat, remarcă el.
— Am… am zis c-o să aștept.
— Atât cât o să poți.
Era supărat fiindcă nu promisese? Karou ar fi vrut să-i spună că atunci nu știuse ceea ce
știa acum – că „atât cât o să poată” era într-adevăr un timp lung și că simțea că-l așteptase
pe el toată viața ei. Însă a fost redusă la tăcere de expresia lui închisă.
Akiva întinse mâna și spuse:
— Poftim.
Era iadeșul ei, atârnat de sfoară.
Ea îl luă, izbutind să șoptească un mulțumesc, și îl trecu peste cap. Se așeză înapoi la
locul lui de la baza gâtului ei.
— Ți-am adus și astea, adăugă Akiva, punând pe masă caseta în care se aflau cuțitele ei
lună-nouă. O să ai nevoie de ele.
Suna dur, aproape ca o amenințare. Karou rămase nemișcată, clipind să-și țină lacrimile
în frâu.
— Mai vrei să știi cine ești? întrebă Akiva.
Nici măcar nu se uita la ea. Se uita dincolo de ea, spre nimic.
— Bineînțeles că da, răspunse ea, deși nu la asta se gândise.
Ceea ce voia în clipa asta era să se întoarcă în timp, la Praga. Acolo crezuse, cu o
certitudine care-i fusese deopotrivă emoție și adăpost, că Akiva venise înapoi din cine știe
ce noapte neagră a sufletului pentru ea. Acum era ca și când murise din nou și, cu toate că
își avea iadeșul înapoi, și cu toate că avea să afle, în sfârșit, răspunsul la întrebarea din
miezul ființei sale, și ea se simțea moartă, de asemenea.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Cu ceilalți?
Akiva îi ignoră întrebarea.
— E vreun loc în care am putea merge?
— Să mergem?
Akiva făcu semn spre lumea din piață, vânzători construindu-și piramidele de portocale,
turiști ducându-și aparatele de fotografiat și plasele de cumpărături.
— O să vrei să fii singură pentru asta, insistă el.
— Ce… ce ai să-mi spui, încât să vreau să fiu singură ca să aud?
— N-o să-ți spun nimic.
Akiva se uita dincolo de ea, plimbându-și ochii tot timpul, astfel încât ea începuse să se
simtă ca un soi de imagine neclară, dar acum își fixă privirile asupra ei. Strălucirea lor era
ca soarele în topaz, iar ea văzu, mai înainte ca el să-și mute din nou privirea, sclipirea nudă
a unui dor atât de profund, încât durea să-l vezi.
— O să rupem iadeșul, zise el.
•
Și atunci ea o să știe totul și o să-l urască. Akiva încercase să se pregătească pentru felul
în care Karou avea să se uite la el odată ce va înțelege. O urmărise vreo câteva secunde
bune din piață, înainte ca ea să-și ridice ochii, și observase cum i se transformase chipul la
vederea lui – din îngrijorat, pierdut în așteptare, în… lumină. Era de parcă ar fi emis un
flux de radiație ce ajungea până la el chiar și la distanța la care se oprise și îl scălda în
lumină și îl ardea.
Tot ceea ce nu merita și nu putea avea niciodată fusese în clipa aceea. Tot ce își dorea în
clipa asta era s-o strângă la piept, să-și îngroape mâinile în părul ei – care era curat și
pieptănat drept ca râurile peste umerii ei –, să se piardă în parfumul și în moliciunea ei.
Își aminti o poveste pe care i-o spusese cândva Madrigal: povestea umană a golemului.
Era o creatură plămădită din lut în forma unui om, adusă la viață prin scrijelirea simbolului
aleph în frunte. Aleph era prima literă a unui alfabet ancestral uman și prima literă a
cuvântului ebraic adevăr, era începutul. Urmărind-o pe Karou cum se ridică în picioare,
radioasă într-o cascadă de păr cu reflexele pietrei de lapislazuli, într-o rochie tricotată de
culoarea mandarinelor, cu un șirag de mărgele argintii la gât și o expresie de bucurie, de
ușurare și de… dragoste pe frumoasa ei față, Akiva știu că ea era aleph pentru el, adevărul
și începutul lui. Sufletul lui.
Încheieturile aripilor sale îl dureau de pofta de a bate, o dată, și a-l propulsa spre ea,
dar, în loc de asta, merse, greoi și chinuit. Mâinile parcă îi erau ferecate în fier,
împiedicându-l să se întindă spre ea. Modul în care lumina se stinse din ea la răceala
apropierii lui, șovăirea și speranța din glasul ei – îl ucideau, una după alta. Era mai bine
așa. Dacă ceda și obținea ce voia, ea l-ar fi urât și mai mult odată ce-ar fi aflat cine era el
de fapt. Așa că se ținu la distanță, suferind, pregătindu-se pentru momentul despre care știa
că o să vină.
— Să-l rupem? întrebă Karou acum, uitându-se la iadeș surprinsă. Brimstone n-a făcut-o
niciodată…
— Nu era al lui, o întrerupse Akiva. N-a fost niciodată al lui. El doar îl păstra. Pentru
tine.
Nu fusese în stare să-l arunce în mare. Numai faptul că se gândise la asta îl făcea să-i fie
silă de el însuși – și mai multe dovezi că era nedemn de ea. Ea merita să cunoască povestea,
în toată brutalitatea și suferința sa, iar dacă el avea dreptate în privința iadeșului, avea
foarte curând s-o știe.
Karou nu părea să simtă ceva din importanța momentului.
— Akiva, șopti ea. Ce e?
Iar când ea se uită la el cu ochii ei negri de pasăre, speriați și imploratori, el se văzu
nevoit să se întoarcă, într-atât de puternic era dorul care se răsucea prin venele lui. Să n-o
atingă în clipa aceea a fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le făcuse vreodată.
•
Și ar fi putut continua între ei în modul acela îngrozitor și prefăcut, dar Karou văzuse ce
văzuse și pe deasupra o și simțise – dorul lui Akiva, întâlnindu-se cu al ei, într-un loc adânc
–, iar când el se întoarse cu spatele, ea păru să se destrame deodată, ca un cablu care
plesni, și toate reținerile ei cedară. Nu mai putu suporta. Întinse mâna spre el. Mâna ei pe
jumătate înmănușată, cu hamsa acoperită, îi cuprinse brațul, cu blândețe și lipită de pielea
lui, și îl întoarse iarăși spre ea. Făcu un pas mai aproape, își dădu capul pe spate ca să-l
privească în ochi și îi luă și celălalt braț.
— Akiva, murmură ea, fără teamă în glas, ci șoptit, pătimaș și dulce. Ce e?
Mâinile ei urcară, peste oțelul brațelor și al umerilor lui, mai sus, pe rampele trapezilor
până la gât, apoi pe maxilarul aspru-neted, și apoi vârfurile degetelor ei îi atingeau buzele,
atât de moi, prin comparație. I le simți tremurând.
— Akiva, repetă ea. Akiva. Akiva.
Părea să spună: Destul cu asta; nu te mai preface.
Și, astfel, cu un fior, el se supuse. Renunță la prefăcătorie și își lăsă capul în jos, astfel
încât fruntea ajunse să i se odihnească în creștetul capului ei, încins de soare. Brațele lui o
cuprinseră și o strânseră. Karou și Akiva erau ca două pietre de cremene ciocnindu-se una
de alta pentru a aprinde stelele. Cu un oftat, ea se destinse și a fost ca o întoarcere acasă să
se topească la pieptul lui și să se odihnească. Simțea asprimea gâtului neras pe obrazul ei,
în timp ce el testa, pe obrazul lui, perfecta netezime de apă a părului ei. Rămaseră astfel o
vreme îndelungată, liniștiți, mai puțin sângele, nervii și fluturii lor – erau din ce în ce mai
plini de viață, fremătând și ropotind într-o melodie dezlănțuită și perfectă, identică notă cu
notă.
Iadeșul, mic, dar ascuțit, era captiv între ei.
42. DORINȚĂ, SARE ȘI DEPLINĂTATE

— Aici, zise Karou, conducându-l pe Akiva spre o ușă azurie dintr-un zid prăfuit.
Se țineau de mână, cu degetele împletite. Nu se puteau abține să nu se atingă și, în timp
ce-l conducea prin medina {10}, Karou simțea că plutește. Ar fi putut să se grăbească, în
schimb, ei se lăsaseră în voia valurilor, oprindu-se ba să privească un țesător de covoare, ba
să se uite într-un coș cu cățeluși, ba să testeze vârful pumnalelor ornamentale cu vârful
degetului – orice, numai grabă nu.
Însă, oricât de încet ar fi mers, tot ajunseră la destinație. Akiva o urmă pe Karou într-un
gang întunecos, care se deschidea într-o curte interioară luminoasă, o lume ascunsă,
deschisă numai spre cer. Curtea era mărginită de curmali și strălucea cu plăcuțele de
zellij{11}, iar în centru clipocea o fântână. Un balcon înconjura întregul etaj, iar la camera
lui Karou se ajungea pe o scară-melc. Camera era mai mare decât apartamentul ei, cu tavan
înalt și lambrisat. Pereții erau din tadelakt{12} vermilion, cu o lumină mocnită, adâncă, de
pământ, și pătură berberă de pe pat sugera niște binecuvântări misterioase într-un limbaj
de simboluri.
Akiva închise ușa și îi dădu drumul mâinii lui Karou, iar momentul pe care ea îl tot
împinsese de la spate, înaintea lor, dejucându-l – ruperea iadeșului… sosise.
Gata. Asta era.
Gata.
Akiva se îndepărtă de ea, se uită pe o fereastră, își ridică mâinile și își trecu degetele prin
păr cu un gest care începuse să devină familiar, apoi se întoarse iarăși spre ea.
— Ești gata, Karou?
Nu.
Deodată, nu. Nu era gata. Panica se zbuciuma ca un haos de aripi în pieptul ei.
— Putem aștepta, zise ea, cu vioiciune prefăcută. Oricum, e mai bine să nu zburăm până
nu se întunecă.
Planul era să-l ia pe Razgut, odată ce soarele avea să apună, și să zboare cu el la
adăpostul întunericului spre portal, oriunde s-o fi aflat acesta.
Akiva se apropie de ea, din câțiva pași șovăitori, și se opri la o oarecare distanță, cât să
n-o poată atinge.
— Am putea aștepta, zise el, aparent ispitit de idee. Apoi adăugă, foarte blând: Dar asta
n-o să ușureze lucrurile cu nimic.
— Mi-ai spune, nu-i așa, dacă ar fi ceva îngrozitor?
El veni și mai aproape, ridică mâna și o mângâie pe păr, o dată, încet. Ca o felină, ea se
mlădie sub mâna lui.
— Karou, nu trebuie să-ți fie teamă. Cum ar putea fi îngrozitor? E despre tine. Tu nu poți
fi decât frumoasă.
Un zâmbet timid îi înflori fetei pe buze. Trase aer în piept și spuse, cu hotărâre:
— Bine, atunci. Trebuie să, ăă, stăm jos?
— Dacă vrei.
Ea se duse la pat și se urcă în mijloc, strângându-și picioarele sub ea și trăgând tivul
rochiei portocalii peste genunchi – rochia pe care o cumpărase din suk, cu gândul că Akiva
o s-o vadă îmbrăcată cu ea. Cumpărase, de asemenea, și haine mai practice, pentru
călătorie și ce avea să mai vină după aceea. Toate erau împachetate într-o geantă nouă și
pregătite de plecare, laolaltă cu lucrurile necesare obișnuite pe care nu le putuse lua din
Praga, obligată să părăsească orașul atât de brusc. Se bucura că Akiva îi adusese cuțitele –
se bucura că le are, adică, și se temea că ar putea avea nevoie de ele.
El se așeză cu fața spre ea, cu picioarele întinse degajat, cu umerii aduși în față într-un
mod care le accentua lărgimea.
Atunci, Karou avu o altă străfulgerare, o crăpătură în suprafața timpului, și o privire
înăuntru, în Akiva. El stătea tot ca acum, cu umerii solizi și relaxați exact în aceeași poziție,
dar… erau goi, ca și pieptul lui, iar el era tot numai mușchi și piele bronzată, umărul stâng
un hățiș de cicatrice. Din nou, pe chipul lui, zâmbetul care rănea cu frumusețea sa. Din nou,
o clipă și dispăru.
Ea clipi des, își lăsă capul într-o parte și murmură:
— Oh.
— Ce? întrebă Akiva.
— Uneori, am impresia că te văd, într-un alt timp sau ceva de genul… nu știu.
Scutură din cap și flutură din mână.
— Umărul tău. Ce-a pățit?
El duse mâna la umăr, privind-o pătrunzător.
— Ce-ai văzut?
Ea roși. Fusese ceva senzual în imaginea aceea, el, stând așa, fără cămașă și fericit. Spuse
numai:
— Pe tine… zâmbind. Nu te-am văzut zâmbind așa în realitate.
— A trecut multă vreme.
— Mi-ar plăcea s-o faci, zise ea. Pentru mine.
El nu zâmbi. Durerea îi străbătu fața și își lăsă privirea în jos, la încheieturile degetelor,
apoi și le ridică înapoi la ea.
— Vino aici, zise el, și întinse mâna, luând sfoara iadeșului și scoțând-o peste capul ei.
Își îndoi un deget în jurul unui braț al iadeșului.
— Uite așa.
Ea nu-l apucă pe celălalt. Zise cu sufletul la gură:
— Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să fim dușmani. Nu și dacă nu vrem noi să fim.
Depinde de noi, nu-i așa?
— Va depinde de tine, zise el.
— Dar eu deja știu…
Akiva clătină din cap, cu mâhnire.
— Nu poți să știi. Nu poți să știi până nu afli.
Karou scoase un oftat exasperat.
— Vorbești ca Brimstone, mormăi ea, și se așeză mai bine, adunându-și gândurile.
Apoi, în sfârșit, întinse mâna și își încolăci degetul mic în jurul brațului liber al iadeșului.
Încheietura degetului ajunse lipită de a lui Akiva și chiar și acest mic contact îi stârni un val
de efervescență prin tot corpul.
Acum, tot ce aveau de făcut era să tragă. Karou așteptă o clipă, crezând că Akiva va da
tonul, dar apoi se gândi că el o aștepta pe ea. Îi cercetă ochii – erau ațintiți asupra ei,
arzători – și își încordă mâna. Singura cale să faci asta era s-o faci și gata. Începu să tragă.
De data asta, a fost Akiva cel care și-a smucit mâna înapoi.
 — Stai, zise el. Așteaptă.
Duse mâna la fața ei, iar Karou i-o acoperi cu palmele, apăsând-o de obrazul ei.
El spuse:
— Vreau să știi… Înghiți în sec. Trebuie să știi că am fost atras spre tine – spre tine,
Karou – înainte de iadeș. Înainte să fi știut… Și cred… cred că te-aș fi găsit oricum,
indiferent cum ai fi fost ascunsă.
Se uita la ea cu o intensitate extraordinară.
— Sufletul tău cântă sufletului meu. Sufletul meu e al tău și va fi întotdeauna, în orice
lume. Orice s-ar întâmpla…
Vocea i se frânse și trase aer în piept.
— Am nevoie să-ți amintești că te iubesc.
Iubire. Karou se simți îmbăiată în lumină. Cuvântul prețios sări pe propriile buze drept
răspuns pentru el, însă el insistă:
— Spune-mi c-o să-ți aduci aminte. Promite-mi.
Asta era o promisiune pe care putea să i-o facă și nu șovăi. Akiva rămase tăcut, iar Karou,
stând aplecată, cu răsuflarea oprită, se gândi că asta ar putea fi tot – că el tocmai ar spune
așa ceva și apoi n-ar săruta-o. Ceea ce ar fi absurd și ea ar protesta, dacă s-ar ajunge la
asta. Dar nu s-a ajuns.
Una dintre mâinile lui era deja pe obrazul ei; acum o ridică și pe cealaltă. Îi luă fața între
palme și apoi se petrecu lin ca inevitabilitatea: lunecară împreună. Gura lui adie peste a ei.
O aplecare, o atingere ca o șoaptă – o trecere blândă, blândă, cu buza de jos plină a lui
Akiva peste ambele buze ale lui Karou, de jos în sus, apoi iarăși spațiu între ei, un spațiu
atât de mic, fețele lor atât de apropiate. Respirau unul răsuflarea celuilalt, în timp ce
atracția creștea între ei și în ei, astrală, apoi spațiul dispăru din nou și nu rămase decât
sărutul.
Dulce și cald, tremurând.
Blând și apăsat, adâncindu-se.
Mentă în respirația lui Karou, sare pe pielea lui Akiva.
Mâinile lui în părul ei, cufundate până la încheieturi, ca în apă; palmele ei pe pieptul lui,
iadeșul uitat la descoperirea bătăilor inimii lui.
Blândețea se prefăcu în altceva. Vibrație. Plăcere. Ceea ce o copleși pe Karou era
realitatea, concretețea profund fizică a lui Akiva – sare, mosc și mușchi, flacără, carne și
bătăi de inimă – senzația de deplinătate. Să-l guste și să-l simtă sub buzele ei – gura lui, apoi
bărbia lui, gâtul și locul sensibil din spatele urechii, și cum se înfioră când îl sărută acolo, și
cumva mâinile ei se strecurară pe sub cămașa lui și mai sus, astfel încât numai jumătățile de
mănuși mai stăteau între palmele ei și pieptul lui. Vârfurile degetelor se plimbară pe el, iar
el se cutremură și o strivi la pieptul lui și sărutul deveni mult mai mult decât un sărut.
Karou a fost cea care s-a lăsat pe spate, trăgându-l și pe el jos odată cu ea, peste ea, și să-
l simtă cu tot corpul lui pe tot corpul ei era complet și incandescent și… deopotrivă
familiar, iar ea era ea însăși, dar nu tocmai, arcuindu-se spre el cu un scâncet slab de
animal.
Și Akiva se desprinse.
A fost pe cât de iute, pe atât de distrugător – o tresărire și el a fost în picioare, lăsând în
urmă marginile sfâșiate ale momentului. Karou se ridică în capul oaselor. Habar n-avea
unde i se dusese respirația. Rochia îi era adunată pe coapse; iadeșul zăcea abandonat pe
pătură, iar Akiva stătea la picioarele patului, cu fața întoarsă de la ea, cu mâinile în șolduri
și capul plecat. Respirația lui avea același ritm cu a ei, chiar și acum. Karou rămase tăcută,
biruită de puterea care o stăpânise. Nu mai simțise niciodată ceva asemănător. Cu acest
spațiu între ei acum, era mustrată de cuget – ce-o făcuse să ducă lucrurile atât de departe?
–, dar deopotrivă le voia înapoi, dorința dureroasă, sarea și deplinătatea.
— Îmi pare rău, zise Akiva, cu efort.
— Nu, de la mine a pornit și e totul în regulă. Akiva, și eu te iubesc…
— Nu e totul în regulă, o contrazise, întorcând privirea spre ea, cu ochii lui de tigru foc și
pară. Nu e totul în regulă, Karou. N-am vrut să se întâmple asta. Nu vreau să mă urăști mai
mult decât mă urăști deja…
— Să te urăsc? Cum aș putea vreodată…
— Karou, zise el, întrerupând-o scurt. Trebuie să afli adevărul și trebuie să-l afli acum.
Trebuie să rupem iadeșul.
•
Și astfel, în sfârșit, o făcură.
43. TROSC

Așa un lucru mărunt și fragil. Și sunetul pe care-l scoase: un trosnet clar, curat.
44. ÎNTREG

Trosc.
Năvală, ca de vânt printr-o ușă deschisă, iar Karou era ușa, și vântul venea acasă, și tot
ea era și vântul. Ea era tot: vânt, casă și ușă. A dat năvală în ea însăși și s-a umplut.
S-a lăsat înăuntru și a fost plină.
S-a închis la loc. Vântul s-a domolit. Atât de simplu a fost.
•
Ea era un întreg.
45. MADRIGAL

Ea e un copil.
Zboară. Aerul e rarefiat și greu de respirat, și lumea e undeva jos, foarte departe, încât și
lunile, jucând șah pe tabla cerului, sunt văzute de deasupra, ca niște coroane strălucitoare
pe capete de copii.
•
Ea nu mai e copil.
Alunecă din cer, printre crengile arborilor recviem. E întuneric și crângul e însuflețit de
sâsâitul evangelinelor, păsările-șarpe de noapte care beau florile de recviem. Sunt atrase de
ea – sâss-sâss – și săgetează în jurul coarnelor ei, scuturând florile al căror polen se cerne
precum aurul și i se așterne pe umeri.
•
Mai târziu, va amorți buzele iubitului ei, când el o va sorbi.
•
E în bătălie. Serafimii plonjează din cer, lăsând dâre de foc.
•
E îndrăgostită. E lumină orbitoare în ea, de parcă a înghițit o stea.
•
Urcă pe un eșafod. Mii și mii de fețe sunt întoarse spre ea, dar ea vede numai una.
•
Îngenunchează pe câmpul de bătălie lângă un înger pe moarte.
•
Aripile o înfășoară. Piele ca febra, dragoste ca vâlvătaia.
•
Urcă pe un eșafod. Mâinile îi sunt legate la spate, aripile tăiate. Mii și mii de fețe o
privesc; picioarele bat în pământ, copite; glasurile strigă și batjocoresc, însă unul se ridică
deasupra tuturor celorlalte. E al lui Akiva. E un țipăt în stare să scoată duhurile din
cuiburile lor.
•
Ea e Madrigal Kirina, care a îndrăznit să-și închipuie un nou mod de a trăi.
•
Securea e un obiect grozav și strălucitor, ca o lună în cădere. E iute…
46. IUTE

Karou icni. Mâinile i se ridicară la gât și îl înconjurară, dar era intact.

Se uită la Akiva și clipi des, iar când îi șopti numele, în vocea ei se declanșă o intensitate
nouă, o infuzie de uimire, de iubire și de implorare, care o făcu să pară ca venind din alt
timp. Cum, de fapt, se și întâmpla.
— Akiva, șopti ea cu deplinătatea ființei sale.
Cu dor, cu durere, el îi întoarse privirea și așteptă.
Ea își coborî mâinile de la gât, mâini care tremurară când își scoase mănușile,
dezgolindu-și palmele. Se uită la ele.
Ele se uitară la ea.
Se uitară la ea – doi ochi seci, indigo – și ea înțelese ce făcuse Brimstone.
•
În sfârșit, înțelese totul.
 A fost odată ca niciodată,
când pe cer erau două luni, surori.

Nitid era zeița lacrimilor și a vieții,

iar cerul era al ei.
Nimeni n-o venera pe Ellai, în afară de amanții secreți.
47. EVANESCENȚĂ

Madrigal urcă pe eșafod. Mâinile îi erau legate la spate, aripile bătute în cuie, ca să nu
poată zbura. Era o precauție deloc necesară. Pe deasupra se arcuiau gratiile de fier ale
Cuștii. Gratiile erau ca să țină serafimii afară, nu himerele înăuntru, dar în ziua aceea aveau
să servească și acestui scop. Madrigal nu avea să se ducă nicăieri, decât la moarte.
— Nu e nevoie de asta, obiectase Brimstone, când Thiago poruncise baterea în cuie a
aripilor.
Vocea lui ieșise ca un hârșâit aproape prea slab ca să fie auzit, ca un obiect târât pe
pământ.
Thiago, Lupul Alb, generalul, fiul Despotului și mâna lui dreaptă, îl ignorase. Știa și el că
nu era necesară. Voia s-o umilească. Moartea lui Madrigal nu era de ajuns pentru el. O voia
înjosită, căindu-se. O voia în genunchi.
Avea să fie dezamăgit. Îi putea lega mâinile și aripile, o putea sili să cadă în genunchi și
o putea privi murind, dar nu stătea în puterea lui s-o facă să se căiască.
Ei nu-i părea rău pentru ceea ce făcuse.
În balconul palatului, Despotul ședea cu toată pompa. Avea capul unui cerb, cu vârfurile
coarnelor aurite. Thiago era la locul său, în dreapta tatălui. Locul din stânga Despotului era
al lui Brimstone și era gol.
Mii și mii de ochi erau ațintiți asupra lui Madrigal, iar hărmălaia mulțimii se ascuțea în
ceva întunecat, vocile înălțându-se în batjocuri. Picioarele băteau în pământ, tunătoare. Nu
mai fusese vreo execuție în piață de nici nu se mai știa când, dar cei adunați acum știau ce
să facă, de parcă ura era un atavism care abia aștepta să iasă la suprafață.
Un țipăt acuzator:
— Iubitoare de îngeri!
Unii din mulțime au fost șocați, neconvinși. Madrigal era o frumusețe, o bucurie – oare
chiar să fi făcut ea acest lucru de negândit?
Și apoi a fost adus Akiva. A fost ordinul lui Thiago ca el să fie silit să vadă. Gardienii îl
doborâră în genunchi, pe o platformă în partea opusă eșafodului, de unde vederea să-i fie
neîmpiedicată. Chiar și-așa, însângerat, înlănțuit și slăbit de tortură, era superb. Aripile lui
înflăcărate răspândeau lumină; ochii îi erau foc viu, feroce, și se fixară asupra ei, iar
Madrigal simți cum se umple de căldura amintirilor și a tandreții și de un ascuțit regret că
trupul ei nu avea să-l mai cunoască pe al lui, gura ei nu avea s-o mai întâlnească pe a lui,
visele lor nu aveau să se mai împlinească niciodată.
În ochii ei se iviră lacrimi. Zâmbi de la distanță spre el și privirea ei era atât de fără greș
una de iubire, că nimeni dintre privitori nu s-a mai putut îndoi de vinovăția ei.
Madrigal Kirina era vinovată de trădare – de iubire a dușmanului –, condamnată la
moarte și mai rău, o sentință care nu mai fusese dată de sute de ani: evanescență.
Dispariție.
Era singură pe eșafod, cu călăul purtând cagulă. Ținându-și capul sus, păși spre blocul de
piatră și se lăsă în genunchi. Atunci începu Akiva să strige. Vocea lui se ridică peste
pandemoniu – un țipăt în stare să scoată sufletele tuturor celor adunați, un sunet în stare să
sperie duhurile din cuiburile lor.
Pătrunse în inima lui Madrigal și ea tânji să-l prindă în brațele ei. Știa că Thiago voia ca
ea să cedeze, să plângă și să implore, dar n-avea s-o facă. N-avea niciun rost. Nu exista nici
cea mai mică speranță de viață. Nu pentru ea.
O ultimă privire spre iubirea ei și își puse capul pe blocul de piatră. Era de piatră neagră,
ca toate celelalte din Loramendi, și era fierbinte ca o nicovală pe obrazul ei. Akiva țipă, iar
inima lui Madrigal îi răspunse. Pulsul i se acceleră – urma să moară –, dar își păstră calmul.
Avea un plan și se agăță de acesta cu toate puterile ei atunci când călăul își ridică securea –
un obiect mare și strălucitor, ca o lună în cădere –, pentru că ea avea de lucru și nu-și putea
permite să-și piardă concentrarea. Nu terminase încă.
După ce murea, trebuia să-i salveze viața lui Akiva.
48. PURĂ

Madrigal Kirina era Madrigal a kirinilor, unul dintre ultimele triburi înaripate din Munții
Adelphas. Adelphas constituiau un bastion natural între Imperiul serafimilor și ținuturile
libere – teritoriul necucerit al himerelor –, și de secole nimeni nu mai locuia în siguranță pe
piscurile lor. Kirinii, arcași iscusiți și iuți ca fulgerul, au rezistat mai mult ca oricare alt trib.
Fuseseră nimiciți cu doar un deceniu în urmă, când Madrigal era copil. Ea crescuse în
Loramendi, copila turnurilor și a acoperișurilor, nu a munților.
Loramendi – Cușca, Fortăreața Neagră, Bârlogul Despotului – adăpostea aproape un
milion de himere, creaturi de toate înfățișările care, dacă n-ar fi fost serafimii, n-ar fi locuit
niciodată împreună, n-ar fi luptat umăr la umăr și n-ar fi vorbit aceeași limbă. Odinioară,
rasele fuseseră împrăștiate, izolate, uneori făcând schimburi între ele, alteori încăierându-se
– cineva din tribul kirinilor, ca Madrigal, nu avea mai multe în comun cu cineva din tribul
anolis din Iximi, de exemplu, decât avea un lup cu un tigru –, dar Imperiul schimbase starea
de lucruri. Intitulându-se păzitorii lumii, îngerii le oferiseră creaturilor pământului un
inamic comun, iar acum, după secole de luptă, împărtășeau o moștenire și o limbă, istorie,
eroi și o cauză. Erau o națiune – al cărei lider era Despotul și a cărei capitală era
Loramendi.
Era un oraș-port, în portul ei încăpător adăpostind vase de război, bărci pescărești și o
solidă flotă comercială. Undele de la suprafața apei erau mărturie a creaturilor amfibii care,
făcând parte din alianță, escortau vasele și luptau de partea lor. Cetatea însăși, între
masivele sale ziduri negre și gratiile fortăreței, era locuită de populații foarte diferite și, cu
toate că fuseseră îmboldite să se unească de-a lungul secolelor, încă aveau tendința să se
stabilească în cartiere după asemănări sau afinități, iar între ele exista un sistem de caste
bazat pe înfățișare.
Madrigal era dintre cei cu aspect uman superior, cum se spunea despre rasele cu capul și
torsul de bărbat sau femeie. Coarnele ei erau de gazelă, negre și inelate, înălțându-se din
fruntea ei și pe spate, într-o arcuire de iatagan. Picioarele i se schimbau de sub genunchi,
părțile de gazelă, subțiri și acoperite cu blană, conferindu-le o lungime elegantă și
exagerată, astfel încât, atunci când stătea dreaptă, avea aproape doi metri, fără coarne, din
care cea mai mare parte se datora picioarelor. Era subțire ca un lujer. Ochii ei căprui, mult
depărtați, erau la fel de mari și de umezi ca ai cerbului, dar fără lipsa de expresivitate a
ochilor de cerb. Erau pătrunzători, direcți și inteligenți, vioi ca scânteile. Fața îi era ovală,
netedă și albă, gura plină și mobilă, făcută pentru zâmbet.
După criteriile oricui, era frumoasă, deși își arăta cât putea mai puțin frumusețea,
păstrându-și părul negru tuns scurt ca blana și nepurtând nici machiaj, nici podoabe. Nu
conta. Era frumoasă, iar frumusețea avea să fie remarcată.
Thiago o remarcase.
Madrigal se ascundea, deși ar fi tăgăduit, dacă ar fi fost acuzată. Era pe acoperișul
barăcilor din nord, întinsă pe spate, de parcă ar fi căzut din cer. Sau nu chiar din cer. Dacă
ar fi căzut din cer, ar fi aterizat pe gratiile de fier. Era în interiorul Cuștii, pe un acoperiș,
cu aripile larg întinse de-o parte și de alta.
De jur împrejur, simțea cadențele maniace ale cetății, pe care, de asemenea, le auzea și
le mirosea – agitație, pregătiri. Carne friptă, instrumente acordate. O rachetă de probă
pentru focul de artificii sfârâi prin aer ca un înger prost zămislit. Ar fi trebuit să se
pregătească și ea. În loc de asta, stătea culcată pe spate, ascunzându-se. Nu era îmbrăcată
de sărbătoare, ci în uniforma ei de piele soldățească – pantaloni scurți, strânși pe ea ca a
doua piele, până la genunchi, și o vestă care la spate era legată cu șireturi, ca să permită
aripilor să se miște. Cuțitele sale, făurite în semn de omagiu pentru lunile surori, stăteau
lângă ea. Arăta relaxată, chiar moleșită, dar stomacul îi fremăta, iar mâinile erau strânse în
pumni.
Luna nu-i era de ajutor. Deși soarele era pe cer – era mijlocul unei după-amiezi senine –,
Nitid deja se ivise, de parcă Madrigal chiar ar fi avut nevoie de un semn. Nitid era luna
luminoasă, sora mai mare, și printre kirini umbla credința că, atunci când Nitid răsărea mai
devreme, însemna că era nerăbdătoare și că urma să se întâmple ceva. Ei bine, în seara
aceasta cu siguranță avea să se întâmple ceva, dar Madrigal încă nu știa ce.
Depindea de ea. Încordată înăuntrul ei, decizia ei neluată se simțea ca o coardă de arc
prea întinsă.
O umbră, aerul mișcat de niște aripi și sora ei, Chiro, veni să aterizeze lângă ea.
— Aici erai, zise ea. Te ascunzi.
— Ba nu…, începu Madrigal să protesteze, dar Chiro n-o ascultă.
— Ridică-te!
O lovi cu piciorul în copite pe Madrigal.
— Sus, sus, sus! Am venit să te iau la baie.
— Baie? E vreun apropo? Madrigal se mirosi. Sunt aproape sigură că nu miros.
— Poate că nu, dar între strălucitor de curată și nemirositoare există o vastă zonă incertă.
Ca și Madrigal, Chiro avea aripi de liliac; spre deosebire de ea, avea și înfățișare de
animal, cu cap de șacal. Nu erau surori de sânge. Când Madrigal rămăsese orfană în urma
raidului de capturare de sclavi care vizase tribul ei, supraviețuitorii veniseră în Loramendi –
câțiva bătrâni, cu puținii copii pe care izbutiseră să-i ascundă în peșteri și cu Madrigal.
Avea șapte ani și nu fusese luată în sclavie numai pentru că nu se aflase acolo. Fusese pe
vârful muntelui, să adune pieile lepădate de elementalii-de-aer din cuiburile lor de năpârlire
abandonate, și se întorsese la ruine, cadavre, distrugere. Părinții ei fuseseră printre cei
luați, nu printre morți, și multă vreme ea visase că avea să-i găsească și să-i elibereze, însă
Imperiul era vast și își înghițise sclavii cu totul. Devenise din ce în ce mai greu să-și păstreze
visul, pe măsură ce creștea.
În Loramendi, familia lui Chiro, din rasa sabilor de deșert, fusese aleasă să o adopte, în
principal pentru că, fiind înaripați, puteau să se descurce cu ea. Madrigal și Chiro
crescuseră împreună, ca două surori bune, deși nu de același sânge.
Pulpele lui Chiro erau de linx, de caracal, mai precis, și, când se așeză lângă Madrigal,
postura ei era ca de sfinx.
— Pentru bal, zise ea, aș fi sperat că aspiri la curățenie sclipitoare.
Madrigal oftă.
— Balul.
— Doar n-ai uitat, zise Chiro. Nu te preface c-ai uitat.
Avea dreptate, firește. Madrigal nu uitase. Cum ar fi putut?
— Sus, o îndemnă Chiro și o lovi din nou peste picioare. Sus, sus, sus!
— Încetează, mormăi Madrigal, rămânând unde se afla și răspunzând, fără tragere de
inimă, cu lovituri de picioare.
 Chiro continuă:
— Spune-mi că măcar ți-ai luat o rochie și o mască.
— Când să-mi fi luat o rochie și o mască? M-am întors din Ezeret de numai…
— O săptămână, ceea ce înseamnă destul timp. Pe cinstite, Madrigal, ăsta nu e doar un
bal ca oricare.
Exact, gândi Madrigal. Dacă ar fi fost, nu s-ar fi ascuns pe acoperiș, încercând să nu se
mai gândească la amenințarea ce-o pândea, care-i făcea inima s-o ia la goană ca un
șoarece-scorpion ori de câte ori își amintea. S-ar fi pregătit entuziasmată pentru marea
sărbătoare a anului: ziua aniversară a Despotului.
— Thiago o să se uite la tine, zise Chiro, de parcă ar fi fost cu putință să-i fi scăpat din
minte.
— O să se uite pofticios, vrei să spui.
Pofticios, cântărind-o, salivând și așteptând un semn.
— De parcă ai merita să fii privită pofticios. Ei, haide, e Thiago. Nu-mi spune că te lasă
rece.
Oare? Generalul Thiago – „Lupul Alb” – era o forță a naturii, strălucit și ucigător,
năpasta îngerilor și arhitectul unor victorii imposibile. Era, de asemenea, frumos, iar trupul
lui Madrigal era întotdeauna neliniștit în preajma lui, deși nu putea spune exact dacă era
fior erotic sau de frică. Dăduse de știre că era gata să se căsătorească din nou și ghici pe
cine pusese ochii? Pe ea. Atenția lui o făcea să se simtă înfierbântată și sperioasă, docilă și
neglijabilă, și, în același timp, rebelă, de parcă prezența lui copleșitoare era ceva la care
trebuia să se opună, ca să nu se piardă în umbra lui măreață și devoratoare.
Rămăsese la alegerea ei dacă să-i încurajeze curtea sau nu. Nu era romantic, dar n-ar fi
putut spune că nu era incitant.
Thiago era puternic și perfect dotat cu mușchi ca o statuie, cu înfățișare umană
superioară, cu picioare care i se schimbau de la genunchi în picioare de antilopă, întocmai
ca și ale ei, în afară de uriașele labe de lup, acoperite cu blană albă mătăsoasă. Și părul îi
era, de asemenea, alb mătăsos, deși fața îi era tânără, iar Madrigal îi zărise odată pieptul,
printr-o deschidere a acoperitoarei cortului său de campanie, și știa că era, de asemenea,
acoperit cu blană albă.
Trecea pe lângă cort, când un valet ieșise grăbit, și ea văzuse cum generalul era ajutat
să-și pună armura. Flancat de ordonanțe, în clipa aceea stătea cu brațele întinse în lături ca
să i se fixeze platoșa, iar torsul său era un V uluitor de forță masculină, îngustându-se în
șolduri zvelte, pantalonii atârnându-i jos, sub valurile de mușchi abdominali perfecți. Doar
îl întrezărise pentru o clipă, însă imaginea lui, pe jumătate îmbrăcat, rămăsese de atunci
permanent în mintea lui Madrigal. O ușoară palpitație o cuprindea gândindu-se la el.
— Bine, poate că nu mă lasă rece, recunoscu ea.
Chiro chicoti, dar râsul ei feciorelnic sună fals, iar Madrigal se gândi cu o strângere de
inimă că sora ei era geloasă. Asta o făcu mai sensibilă la onoarea de a fi aleasa lui Thiago.
Ar fi putut avea pe oricine ar fi vrut, iar el o voia pe ea.
Dar ea îl voia pe el? Dacă îl voia, cu adevărat, nu i-ar fi fost ușor? N-ar fi fost ea deja la
baie, parfumându-se și ungându-se cu uleiuri, visând cu ochii deschiși să fie atinsă de el? O
străbătu un mic fior. Își spuse că de la emoții.
— Ce crezi că ar face… dacă l-aș respinge? îndrăzni ea.
Chiro se arătă scandalizată.
 — Să-l respingi? Fără îndoială ai febră! Îi atinse fruntea lui Madrigal. Ai mâncat ceva pe
ziua de azi? Ești beată?
— Oh’, termină, zise Madrigal, dându-i mâna lui Chiro la o parte. Doar că… vreau să
spun, poți să-ți imaginezi, știi… să fii cu el?
Când Madrigal se gândea, și-l imagina pe Thiago masiv, respirând greoi și… mușcând – și
asta o făcea să vrea să se pitească într-un colț. Dar, pe de altă parte, n-avea prea multă
experiență ca să aprecieze corect; poate că era pur și simplu emoționată și deopotrivă se
înșela în privința lui.
— De ce mi-aș imagina eu asta? întrebă Chiro. Că doar n-o să mă aibă pe mine.
Nu se simți nicio amărăciune în vocea ei. Mai curând era o idee prea voioasă.
Se referea, firește, la înfățișarea ei – rasele de himere se căsătoreau între ele, deși astfel
de uniuni erau restricționate de înfățișare –, însă aici era vorba de mai mult de atât. Chiar
dacă era uman-superioară, Chiro nu i-ar fi satisfăcut celălalt criteriu al lui Thiago. Acela
care nu era o chestiune de castă, ci fetișul lui personal, pentru care Madrigal – spre norocul
sau ghinionul ei, încă nu se hotărâse – corespundea. Spre deosebire de Chiro, mâinile ei nu
erau marcate cu hamse, cu tot ce semnificau ele. Ea nu fusese niciodată trezită pe o masă de
piatră în mirosul persistent al fumului celor întorși din morți. Palmele ei erau curate.
Era încă „pură”.
— E așa o ipocrizie, zise ea, fetișul lui pentru puritate. El, unul, nu e pur! Nu e nici
măcar…
Chiro o întrerupse.
— Da, bine, dar el e Thiago, nu-i așa? Poate fi orice își dorește. Spre deosebire de unii
dintre noi.
Asta era o împunsătură pentru Madrigal, care izbuti în ceea ce nu izbutise cu toate
șuturile ei. Madrigal se ridică brusc.
— Unii dintre noi, răspunse ea, ar trebui să învețe să aprecieze ce au. Brimstone a spus…
— Oh, Brimstone a spus, Brimstone a dres! A catadicsit supremul Brimstone să-ți dea
vreun sfat în privința lui Thiago?
— Nu, recunoscu Madrigal. Nu mi-a dat.
Presupunea că Brimstone era la curent cu faptul că Thiago îi făcea curte, dacă puteai s-o
numești astfel, dar nu adusese vorba despre asta, iar ea se bucurase. Era ceva sacru în
prezența lui Brimstone, o puritate a intențiilor pe care n-o mai poseda nimeni altcineva.
Fiecare răsuflare a lui era dedicată muncii sale, genialei, frumoasei și înfricoșătoarei sale
munci. Catedrala subterană, dugheana cu aerul ei încărcat de praf, saturată de vibrațiile
slabe ale miilor de dinți; și nu mai puțin ispititoarea sa ușă și lumea spre care se deschidea.
Toate acestea reprezentau o fascinație pentru Madrigal.
Își petrecea cât de mult timp liber putea cu Brimstone. Fusese nevoie să-l bată la cap ani
de-a rândul, dar, într-adevăr, reușise să-l convingă s-o învețe și pe ea – primul ucenic din
viața lui –, iar ea se simțea mult mai mândră de încrederea pe care i-o acordase el, decât de
pofta pe care i-o stârnea lui Thiago.
Chiro spuse:
— Ei bine, poate ar trebui să-l întrebi, dacă într-adevăr nu te poți hotărî ce să faci.
— Nu vreau să-l întreb, zise Madrigal, iritată. O să mă descurc singură.
— O să te descurci? Biata de tine, cu problemele tale. Nu toată lumea obține o asemenea
șansă, Madrigal. Să fii soția lui Thiago? Să schimbi pieile pe mătăsuri și barăcile pentru un
palat, să fii în siguranță, să fii iubită, să ai un statut, să naști copii și să îmbătrânești…
Vocea lui Chiro tremura și Madrigal știu ce avea să spună în continuare. Ar fi vrut să n-o
facă; îi era deja rușine. Problema ei nu era deloc o problemă, nu pentru Chiro, care purta
hamsele.
Chiro, care știa cum te simțeai când mureai.
Mâna lui Chiro se duse cu o fluturare la piept, unde o săgeată de serafim o străpunsese,
în asediul cetății Kalamet, anul trecut, și o ucisese. Zise:
— Mad, ai o șansă să îmbătrânești în pielea în care te-ai născut. Unii dintre noi au doar
mai multă moarte care îi așteaptă. Moarte, moarte și iar moarte.
Madrigal se uită la palmele ei goale și spuse:
— Știu.
49. DINȚI

Era taina din inima rezistenței himerelor, ceea ce le dădea cele mai mari bătăi de cap
îngerilor, nu-i lăsa să doarmă noaptea, îi scotea din minți și le sfârteca sufletele. Era
răspunsul la misterul legiunilor de monștri care, precum coșmarurile, continuau să vină și să
vină, niciodată împuținându-se, oricât de mulți măcelăreau serafimii.
Cu un an în urmă, când Chiro primise în piept săgeata la Kalamet, Madrigal fusese
alături de ea. O ținuse în brațe când murise, sângele făcând spume printre colții ei ascuțiți
de câine, în timp ce zvârlea din picioare și se zbătea spasmodic, până când, în cele din
urmă, murise. Madrigal făcuse ceea ce fusese instruită să facă și ceea ce făcuse de atâtea ori
înainte, deși niciodată pentru o persoană atât de apropiată.
Cu mâini sigure, aprinsese tămâia în cădelnița ce atârna ca un felinar de capătul
toiagului ei colector – cârja lungă, curbată la un capăt, pe care soldații himere o cărau în
spatele lor, legată în curele – și așteptase ca fumul să coboare în rotocoale în jurul lui Chiro.
Ploua cu săgeți, dese și periculos de aproape, dar ea nu plecase până ce nu terminase. Două
minute, ca să fie sigură; acesta era timpul standard. Două minute păruseră cât două ceasuri
în șuierul săgeților, dar Madrigal nu se retrăsese. S-ar fi putut să nu existe altă șansă. Un
atac furios al serafimilor îi respinsese de lângă zidul Kalametului. Ar fi putut să care corpul
neînsuflețit al lui Chiro în spinare sau putea să încheie colectarea și să-l lase în urmă.
Ceea ce nu constituia o opțiune era să-l abandoneze cu sufletul lui Chiro încă prins în
capcana lui.
Când Madrigal în sfârșit se retrăsese, luase sufletul surorii sale cu ea, închis în siguranță
în cădelniță, doar unul dintre numeroasele suflete pe care avea să le culeagă în ziua aceea.
Trupurile erau lăsate să putrezească. Trupurile erau doar trupuri, doar lucruri.
Înapoi, în Loramendi, Brimstone deja făcea altele noi.
•
Brimstone era un magician care reînvia morții.
Nu sufla din nou viață în trupurile sfârtecate ale ucișilor în bătălii; el făcea trupuri.
Aceasta era magia ce se lucra în catedrala subterană. Din niște simple relicve – dinții –,
Brimstone conjura corpuri noi în care să înfășoare sufletele războinicilor căzuți. În felul
acesta, armata himerelor rezistase, an după an, împotriva forțelor superioare ale îngerilor.
Fără el și fără dinți, himerele ar fi cedat. Nici măcar nu încăpea îndoială. Ar fi fost
învinse.
•
— Asta e pentru Chiro, zisese Madrigal, întinzându-i lui Brimstone un șirag de dinți.
Dinți de om, de liliac, de caracal și de șacal. Muncise la el ore în șir, fără să doarmă, fără
să mănânce, de când se întorsese de la Kalamet. Pleoapele îi erau grele ca de plumb. Luase
la mână fiecare colț de șacal din borcan și îl ascultase pe fiecare, până ce fusese sigură că-i
alesese pe cei mai prielnici – cei mai curați, cei mai egali, cei mai ascuțiți, cei mai puternici.
Aceeași operațiune o repetase și cu ceilalți dinți și cu pietrele prețioase înșirate printre ei:
jad pentru grație, diamante pentru tărie și frumusețe. Diamantele erau un lux care de
regulă nu se acordau unui soldat de rând, dar Madrigal le folosise sfidător, iar Brimstone îi
dăduse voie.
El trebuise să țină șiragul în mâini doar pentru o clipă, ca să vadă dacă era corect. După
cum o învățase el, Madrigal înșirase cu grijă dinții și pietrele în configurația anume pentru
făurirea unui corp. Dacă erau înșirate în vreo ordine diferită, corpul avea să se manifeste ca
atare: cap de liliac, probabil, în loc de șacal, picioare de om, în loc de caracal. Era o
operațiune în parte după rețetă, în parte după intuiție, iar Madrigal era sigură că șiragul
acesta avea să fie perfect.
Reînviată, Chiro avea să arate aproape exact ca în corpul ei original.
— Bravo, o lăudase Brimstone, și apoi făcuse ceva rar: o atinsese.
O mână mare zăbovise scurt pe ceafa ei, înainte de a se întoarce să plece.
Ea roșise de mândrie. Issa o văzuse și zâmbise. Un „bravo” de la Brimstone era destul de
neobișnuit; atingerea lui era specială. Tot ce se petrecea între ei doi era foarte neobișnuit,
într-adevăr, și o victorie câștigată cu greu din partea lui Madrigal.
Brimstone era un ermit rareori văzut în afara teritoriului său, din turnul de vest din
Loramendi. Când își făcea apariția, era de obicei în partea stângă a Despotului, și inspira
un egal respect, deși de alt soi. Cei doi erau mituri vii, aproape zei. La urma urmei, ei erau
cei care orchestraseră răzmerița din Astraea, care îi lăsaseră pe stăpânii lor îngeri morți
într-o mare de sânge, iar pe supraviețuitori naufragiați, ani de-a rândul, în timp ce himerele
prinseseră rădăcini ca popor și smulseseră mari porțiuni de teritoriu din Imperiu, unde își
stabiliseră domenii libere.
Rolul Despotului era clar – fusese generalul, chipul și vocea răzmeriței, și era venerat ca
tatăl raselor aliate. Însă rolul lui Brimstone în desfășurarea lucrurilor era unul mai din
umbră, iar persoana lui înfricoșătoare îl făcuse o figură misterioasă, dând naștere la
speculații, mai degrabă decât la adulație. Era subiect pentru multe zvonuri fanteziste –
unele nimerind adevărul, altele nici pe departe.
De exemplu, el nu mânca oameni.
Dar avea o ușă ce dădea spre lumea lor, așa cum Madrigal avusese ocazia să afle la prima
mână când, la vârsta de zece ani, fusese desemnată să-i fie paj.
Tânăra stăpână a casei o alesese pe ea datorită aripilor – absolut la noroc. Ar fi putut cu
ușurință s-o aleagă pe Chiro, dar n-o făcuse. O alesese pe Madrigal, pe atunci de trei ani
orfană, slabă, iscoditoare și singuratică, și o trimisese la Brimstone cu o poruncă vagă de a
face cum i se spune și de a-și ține gura despre ce urma să învețe.
Ce urma să învețe? Secretul dintr-odată îi pusese pe jar mintea lui Madrigal și, cu ochii
mari și nervii întinși, se prezentase la turnul de vest, pentru a fi condusă în dugheană de o
femeie naja cu față blândă – Issa –, unde i se oferise un ceai. Ea acceptase, dar nu-l băuse,
atât de preocupată fusese să se uite la toate: la Brimstone, în primul rând, mai mare acum,
când îl vedea de aproape, decât își închipuise că e în cele câteva dăți când îl zărise de la
distanță. Acesta stătea aplecat peste masa lui de lucru, ignorând-o. În umbră, coada lui cu
pămătuf în vârf zvâcnea ca a unei pisici, făcând-o să se simtă încordată. Se uitase în jur la
rafturi și la cărțile prăfuite; se uitase la ușa mare cu balamalele ei de bronz frumos
ornamentate, care poate, cine știe, se deschidea spre o altă lume; și, bineînțeles, se uitase la
dinți.
Asta fusese neașteptat. Pretutindeni, ba atârnați în șiraguri care scoteau clanc-clanc-uri
când erau mișcate, ba în borcanele prăfuite în care erau ținuți, erau dinți, ascuțiți și bonți,
uriași și mărunți ca grindina. Micile ei degete o furnicau să îi atingă, dar nici nu se
înfiripase bine gândul acesta în mintea ei, că Brimstone, de parcă l-ar fi auzit fâlfâindu-i în
cap, îi aruncase o privire cu pupilele acelea ale lui ca două fante verticale, și pornirea îi
înghețase pe loc. Madrigal încremenise. El își mutase privirea, dar ea rămăsese nemișcată
un minut întreg, înainte de a îndrăzni să întindă un deget ca să atingă un colț curbat de
mistreț…
— Nu.
Oh, glasul lui! Ce mai sunet, adânc ca o catacombă. Ar fi trebuit să fie speriată și poate
că era, puțin, dar curiozitatea din mintea ei avusese întâietate:
— Pentru ce sunt? întrebase, cu teamă și uimire.
Prima întrebare dintr-o sumedenie. Foarte, foarte multe. Brimstone nu răspunsese. Doar
își sfârșise de scris mesajul pe o hârtie groasă, crem, și o trimisese cu el la valetul
Despotului. Pentru asta avea nevoie de ea, să-i ducă mesajele și să facă mici comisioane, ca
să-i scutească pe Twiga și Yasri de-a mai alerga în sus și-n jos pe lungile scări în spirală. Cu
siguranță nu căutase un ucenic.
Dar, odată ce Madrigal aflase despre întreaga lui magie – învierea din morți! Era nu mai
puțin ca nemurirea, păstrarea himerelor și a tuturor speranțelor lor de libertate și
autonomie, pentru totdeauna –, n-a mai fost mulțumită să fie doar paj.
— Aș putea să șterg borcanele de praf pentru tine.
— Aș putea să te ajut. Să fac și eu niște șiraguri.
— Ăștia sunt de crocodil sau de aligator? După ce poți să-ți dai seama?
Ca să-și dovedească valoarea, se prezentase la el cu teancuri de desene de posibile
configurații de himere.
— Uite, aici e un tigru cu coarne de taur, vezi? Iar ăsta e un cimpanzeu-mandril. Ai putea
să-l faci pe ăsta? Pun rămășag că eu aș putea.
Era pasionată, vorbind întruna.
— Aș putea să te ajut și eu.
Visătoare, fascinată.
— Aș putea învăța.
Hotărâtă, incorigibilă.
— Aș putea învăța.
Nu înțelesese de ce Brimstone nu voia s-o învețe și pe ea. Mai târziu, avea să-și dea
seama că nu voise să împartă povara cu nimeni – că ceea ce făcea el era frumos, dar și
îngrozitor, în egală măsură, și că îngrozitorul întrecea cu mult frumosul. Dar până când să
înțeleagă asta, nu-i mai păsa. Intrase deja în proces.
— Poftim. Sortează-i pe ăștia, îi spusese Brimstone într-o zi, împingând o tavă cu dinți
peste masă, spre ea.
Trecuseră câțiva ani de când lucra la el ca paj și el se arătase neclintit în hotărârea de a
o păstra în rolul acela. Până acum.
Issa, Yasri și Twiga se opriseră toți trei din ceea ce făceau și își lungiseră gâturile, să se
uite. Oare… era un test? Brimstone îi ignorase, ocupându-se de ceva din caseta lui de valori,
iar Madrigal, aproape neîndrăznind să mai respire, trăsese tava în fața ei și trecuse, în
tăcere, la treabă.
Erau dinți de urs. Brimstone se aștepta probabil ca ea să-i sorteze după mărime, dar
Madrigal îl privise cu atenție ani de-a rândul. Ridica fiecare dinte și… îl asculta. Îi asculta
astfel cu vârfurile degetelor și alesese vreo câțiva care nu i se păreau corespunzători –
putrezi, avea să-i spună Brimstone mai târziu –, dându-i la o parte, aranjându-i pe ceilalți în
grămăjoare după cum îi simțea, nu după mărime. Când împinsese tava înapoi spre el,
avusese imensa satisfacție să-l vadă făcând ochii mari și să-i ridice spre ea, privind-o în cu
totul alt fel.
— Bravo! o complimentase el atunci, pentru prima oară.
Inima ei făcuse un ciudat salt mortal, în timp ce, în colț, Issa își ștergea colțurile ochilor.
După aceea, și prefăcându-se în continuare că nu făcea nici pe departe asta, el începuse
s-o învețe.
Ea învățase că magia era urâtă – un târg dur cu universul, un calcul de durere. Cu mult
timp în urmă, tămăduitorii se flagelau, sfârtecându-și propria piele pentru a accesa puterea
agoniei lor sau chiar schilodindu-se, zdrobindu-și oasele și îmbinându-le greșit cu scopul de
a-și crea rezervoare de durere pentru toată viața. Pe atunci exista un echilibru, o notă de
plată naturală când se recoltau roadele propriei suferințe. De-a lungul timpului, însă, unii
vrăjitori găsiseră căi de a trișa socotelile și extrăgeau durerea din ceilalți.
— Pentru asta sunt dinții? Un mijloc de a trișa?
Părea un pic incorect.
— Bietele animale, murmurase Madrigal.
Issa îi aruncase o privire neobișnuit de tăioasă.
— Probabil ai prefera să fie torturați sclavii.
Fusese atât de cruntă, de necaracteristică, încât Madrigal rămăsese cu ochii holbați la ea.
Aveau să mai treacă niște ani până când să afle ce voise Issa să spună – asta avea să se
întâmple în ajunul propriei sale morți, când Brimstone în sfârșit îi vorbise –, și se simțise
teribil de rușinată că nu își dăduse și singură seama. Cicatricele lui. Ar fi trebuit să-i sară în
ochi – rețeaua de cicatrice de pe pielea lui, care păreau atât de vechi, crestături subțiri,
întretăiate pe toată suprafața umerilor și a spatelui său. Dar cum ar fi putut ghici? Chiar și
după ce văzuse tot ce văzuse – prădarea satului ei de munte, moartea și pierderea, și
asediile în care luptase –, tot nu avusese idee de grozăvia care fusese viața lui Brimstone în
primii lui ani și el nu-i explicase imediat.
O învățase totul despre dinți și cum să extragă putere din ei, cum să manipuleze
rămășițele de viață și durere din ei ca să producă niște corpuri la fel de reale ca acelea din
carne naturală. Era magie concepută de el, nu învățată, ci inventată. Și la fel făcuse și cu
hamsele. Nu erau deloc niște simple tatuaje, ci o parte din făurirea însăși, astfel încât
corpurile reveneau la existență deja însemnate, insuflate cu magie într-un fel în care
corpurile naturale nu puteau fi.
Reînviații – cum erau numiți cei readuși din moarte – nu trebuia să mai plătească obolul
durerii pentru putere; era deja achitată. Hamsele erau o armă magică pentru care se plătise
cu durerea ultimei lor morți.
Era soarta soldaților să moară mereu. „Moarte, moarte și iar moarte”, cum spusese Chiro.
Numai că nu erau niciodată destui. Noi soldați apăreau continuu – copiii din Loramendi și
toți cei din ținuturile libere, instruiți încă de când nici nu puteau să țină în mâini o armă –,
dar pierderile bătăliilor erau mari. Chiar și cu reînvierea, himerele erau în prag de
extincție.
— Bestiile trebuie distruse! tuna Joram în discursul lui zilnic la consiliul de război.
Îngerii erau ca umbra lungă a morții, iar toate himerele trăiau în răceala acesteia.
Când himerele câștigau vreo bătălie, colectarea de suflete era simplă. Supraviețuitorii
mergeau pe câmpul de luptă sau prin oraș, pe la toate leșurile celor uciși, și extrăgeau
fiecare suflet, pentru a i le aduce înapoi lui Brimstone. Când erau înfrânți, cu toate că riscau
moartea pentru a salva sufletele camarazilor căzuți, mulți erau abandonați și pierduți,
astfel, pentru totdeauna.
Tămâia din cădelniță ademenea sufletele afară din corpuri. Într-o cădelniță, sigilată cum
trebuie, sufletele puteau fi păstrate la nesfârșit. În câmp deschis, pradă elementelor, era
doar o chestiune de zile până să se evanescentizeze, destrămate ca răsuflarea în vânt, și să
înceteze să existe.
Evanescența nu era, în sine, o soartă nemiloasă. Era în firea lucrurilor să fii descompus;
se întâmpla în morțile naturale la ordinea zilei. Iar pentru un reînviat care trăise în corp
după corp, suferise moarte după moarte, evanescența putea fi ca un vis de pace. Însă
himerele cu greu își puteau permite să-și lase soldații să plece.
— Tu ai vrea să trăiești veșnic, numai să mori mereu și mereu în chinuri? o întrebase
odată Brimstone pe Madrigal.
Și, de-a lungul anilor, ea văzuse ce efect avea asupra lui să impună soarta aceasta asupra
atâtor creaturi bune, care nu erau niciodată lăsate să-și găsească odihna, cum rămânea cu
capul plecat, privind în gol și posomorât.
Despre a deveni un reînviat vorbise Chiro, cu ochii necruțători, în timp ce Madrigal
încerca să se hotărască dacă să se mărite sau nu cu Thiago. Era o soartă de care acum putea
alege să scape. Thiago o dorea „pură”; avea să se îngrijească să rămână astfel – deja își
manipulase comandanții să țină departe de primejdie batalionul în care era ea. Dacă ea îl
alegea pe el, n-avea să poarte niciodată hamse. N-avea să mai participe niciodată la vreo
bătălie.
Și poate că ar fi fost cel mai bine – și pentru ea, și pentru camarazii ei. Ea însăși știa cât
de nepotrivită era pentru război. Ura să ucidă – chiar și pe îngeri. Nu spusese nimănui ce
făcuse la Bullfinch, în urmă cu doi ani, când îi cruțase viața acelui serafim. Și nu doar că i-o
cruțase, dar i-o și salvase! Ce nebunie pusese stăpânire pe ea? Îi legase rana. Îi mângâiase
fața. Un val de rușine o cuprindea de fiecare dată când își amintea – cel puțin, așa alesese
ea să-i spună, rușine, acelui sentiment care-i accelera pulsul și îi colora fața cu un
trandafiriu delicat.
Ce fierbinte era pielea îngerului, ca febra, iar ochii lui, ca focul.
Se întreba obsesiv dacă el supraviețuise. Spera că nu, și că dovada trădării ei să fi murit
cu el odată, chiar acolo, în ceața de la Bullfinch. Sau așa își spunea ea.
Numai în primele momente când se trezea, cu marginea dantelată a vreunui vis încă
prins în strânsoarea ei, adevărul devenea limpede. Visa că îngerul era viu. Spera ca el să fie
viu. Îl tăgăduia, dar el stăruia, apărându-i în străfulgerări care o luau prin surprindere,
întotdeauna însoțit de o înviorare a sângelui prin vene, o roșeață și o ciudată senzație
năvalnică ce îi trimitea frisoane până în vârful degetelor.
Uneori, credea că Brimstone știa. O dată sau de două ori, când amintirea o surprinsese cu
acea vâltoare a sângelui și cu acea înfiorare, el își ridicase ochii de la lucrarea sa, de parcă
i-ar fi atras ceva atenția. Kishmish, cocoțat pe cornul lui, se uitase și el – și amândoi
rămăseseră cu ochii la ea, fără să clipească. Însă indiferent ce știa sau nu Brimstone, nu-i
spusese niciodată vreun cuvânt, cum nu-i spusese niciodată vreun cuvânt despre Thiago,
deși știa că alegerea apăsa greu în mintea lui Madrigal.
Și, în seara aceea, la bal, avea să se decidă, într-un fel sau altul.
O să se întâmple ceva.
Dar ce?
 Își spunea că, atunci când o să se afle în fața lui Thiago, avea să știe ce trebuia să facă. O
îmbujorare și o reverență, un dans cu el, jucatul de-a fecioara sfioasă și un zâmbet ca o
inconfundabilă invitație? Sau se va ține deoparte, îi va ignora avansurile și va rămâne un
soldat?
— Haide, zise Chiro, clătinând din cap de parcă Madrigal era o cauză pierdută. Nwella o
să aibă ceva de îmbrăcat pentru tine, dar va trebui să te mulțumești cu ce-ți dă, fără să te
plângi.
— Bine, oftă Madrigal. La baie, atunci. Să ne facem strălucitor de curate.
Ca legumele, gândi ea, înainte de a fi puse în ciorbă.
50. ÎNDULCITĂ

— Nu, zise Madrigal, privindu-se în oglindă. Oh, nu. Nu, nu. Nu!
Nwella într-adevăr avea o rochie pentru ea. Era din mătasea- miezului-nopții, albastră,
mulată pe corp și scoțându-i formele în evidență, atât de subțire, încât părea c-o să se
dizolve la atingere. Era împodobită cu mici cristale care captau lumina și o reflectau în raze
ca stelele și îi lăsa tot spatele gol, descoperind vederii lunga șiră a spinării albe a lui
Madrigal până la noadă. Ceea ce era alarmant. Spate și umeri, brațe și piept. Mult prea
mult piept.
— Nu.
Începu s-o dezbrace, dar Chiro o opri.
— Adu-ți aminte ce ți-am spus: fără să te plângi.
— Îmi retrag promisiunea. Îmi păstrez dreptul de a mă plânge.
— Prea târziu. Și, oricum, e greșeala ta. Ai avut o săptămână la dispoziție să-ți iei o
rochie. Vezi ce se întâmplă când ești nehotărâtă? Fac alții alegerea în numele tău.
Madrigal avu impresia că nu despre rochia ei vorbea.
— Ce? Adică e o pedeapsă?
De partea cealaltă, Nwella pufni. Era o creatură fragilă, cu înfățișare de șopârlă, care
fusese colegă cu Madrigal și Chiro la școală, dar drumurile li se despărțiseră când ele se
duseseră la instrucția de luptă, iar ea intrase în serviciul curții.
— Pedeapsă? Să fii uluitoare, adică? Uită-te la tine.
Madrigal se uită și ceea ce văzu era piele. Cea mai delicată împletitură de fire de mătase
îi urca invizibilă pe după gât, ținându-i rochia pe corp.
— Arăt goală.
— Arăți extraordinar! zise Nwella, care era croitoreasa tinerelor soții ale Despotului,
dintre care cele mai tinere erau, folosind o expresie amabilă, înaintate în vârstă.
Despotul socotise cu cale să înceteze de a mai pretinde noi mirese cu vreo câteva secole
în urmă. Ca și Brimstone, avea corpul lui original, și așa și arăta. Thiago, întâiul său născut,
avea vreo câteva sute de ani, deși purta pielea unui tânăr și hamsele însoțitoare.
După cum spusese Madrigal, fetișul generalului pentru puritate era ipocrizie: el însuși
trecuse prin multe reînvieri, iar ipocrizia era dublă – nu doar că el nu era „pur”, dar nici nu
fusese născut uman-superior.
Despotul era din rasa harkind, cu un cap de cerb: avea aspect de creatură, ca și soțiile
lui, și inițial și Thiago fusese la fel. Nu era foarte neobișnuit pentru un reînviat să revină
din morți într-un corp deosebit de cel natural; Brimstone nu reușea totdeauna să le
potrivească. Era o chestiune de timp și de rezervă de dinți. Dar corpurile lui Thiago erau
altă poveste. Erau lucrate după specificațiile lui exprese, și chiar înainte de a fi avut nevoie
de ele, ca să le poată examina pentru metehne și să-și dea acordul pentru ele. Ea asistase
odată la scenă: Thiago cercetând o copie dezbrăcată a lui însuși – carcasa ce avea să-l
primească următoarea dată când murea. Fusese o chestie macabră.
Își încercă rochia trăgând puțin de ea, convinsă că o mână prea grea în timpul dansului
ar fi putut să i-o dea jos cu totul.
— Nwella, se milogi ea, nu ai altceva mai… substanțial?
— Nu pentru tine, zise Nwella. O siluetă ca asta, de ce să vrei s-o ascunzi?
 Îi șopti ceva lui Chiro.
— Încetați! se bosumflă Madrigal. Pot măcar să port un șal?
— Nu! exclamară amândouă într-un glas.
— Mă simt aproape la fel de goală ca la baie.
Niciodată în viața ei nu se mai simțise atât de expusă ca atunci când pășise prin aburi și
apa adâncă până la coapse împreună cu Chiro, în după-amiaza aceea. Toată lumea știa
acum că ea era aleasa lui Thiago și toate perechile de ochi de femeie de la baie o
inspectaseră, încât voise să se scufunde ca să n-o mai vadă nimeni, lăsându-și doar coarnele
ieșite la suprafața apei.
— Lasă-l pe Thiago să vadă ce obține, zise Nwella, malițioasă.
Madrigal înlemni.
— Cine zice că obține ceva?
Ceva, se auzi ea spunând. Cuvântul i se părea nimerit, de parcă ea ar fi fost vreun obiect
neînsuflețit, o rochie pe un umeraș.
— Pe mine, se corectă ea. Cine zice că mă obține pe mine?
Nwella râse de ideea că Madrigal l-ar putea refuza.
— Poftim!
Se apropie de ea cu o mască.
— Noi o să-ți îngăduim să-ți acoperi fața.
Era o pasăre cu aripile întinse, sculptată din lemn de kaza ușor ca fulgul, neagră și
împodobită cu pene negre ce se deschideau în evantai la tâmple. Când se mișca lumina,
curcubeie de irizații vălureau peste pene.
— Ah. Bine. Acum, nimeni n-o să mai știe cine sunt, remarcă Madrigal, crispată.
Aripile și coarnele ei scăpau oricărei încercări de deghizare.
Balul Despotului era o mascaradă, un „vino-cum-nu-ești”. Himerele cu aspect uman
purtau fețe de animale, în vreme ce himerele cu aspect de fiare purtau măști de om
sculptate, exagerate până la proporții ridicole. Era una dintre nopțile anului pentru nebunii
și prefăcătorii, singura noapte care ieșea din tiparul vieții normale, dar pentru Madrigal,
anul acesta, era orice mai puțin asta. Mai degrabă era o noapte în care i se decidea viața.
Cu un suspin, se lăsă pe mâna prietenelor ei. Se așeză pe un taburet și le îngădui să-i
încondeieze ochii în negru, să-i roșească buzele cu pastă de petale de trandafir și să-i
prindă, etajat, lănțișoare de aur ultrafin între coarne, de care atârnau minuscule bobițe de
cristal care sclipeau în lumină. Chiro și Nwella chicoteau de parcă ar fi pregătit mireasa
pentru noaptea nunții ei și Madrigal se gândi că exact asta s-ar fi putut să fie, dacă nu în
materie de ceremonie, atunci cel puțin într-un fel.
Dacă îl accepta pe Thiago, era puțin probabil să se mai întoarcă la barăci în noaptea
asta.
Se înfioră, imaginându-și mâinile lui cu gheare pe carnea ei. Cum ar fi? Nu făcuse
niciodată dragoste – și în sensul acesta era „pură”, cum își închipuia că Thiago știe prea
bine. Se gândise la asta, firește că se gândise. Avea vârsta; corpul ei era străbătut de tot
felul de pofte, ca al oricui, iar himerele nu erau puritane în privința sexului.
— Așa, ești gata! zise Chiro.
Ea și Nwella o ridicară pe Madrigal în picioare și se dădură un pas în spate ca să-și
admire opera.
— Oh, șopti Nwella.
 Urmă o pauză, iar când Chiro vorbi din nou, vocea îi era seacă. Zise: — Ești frumoasă.
Nu păru un compliment.
•
După Kalamet, când Chiro se trezise în catedrală, Madrigal era acolo, lângă ea.
— Ești bine, o asigurase ea, de îndată ce Chiro deschisese ochii.
Fusese prima reînviere a lui Chiro și se știa că întorșii din morți puteau fi dezorientați.
Madrigal sperase că, străduindu-se ca noul corp să fie atât de apropiat de cel original al
surorii sale, îi putea ușura tranziția.
— Ești bine, repetase ea, strângându-i lui Chiro mâna cu hamsa ei, simbolul noului
statut.
Îi spuse:
— Brimstone m-a lăsat pe mine să-ți configurez corpul.
Apoi, conspirativ:
— Să nu mai spui la nimeni.
O ajutase pe Chiro să se ridice. Blana coapselor ei de felină era moale, iar carnea
brațelor omenești la fel. Cu nervozitate, Chiro își pipăise noua piele – șolduri, coaste, sâni
omenești. Mâna i se ridicase nerăbdătoare de la gât la cap, pipăise blana și botul de șacal și
înlemnise.
Sunetul pe care îl scosese fusese ca de înecat și, la început, Madrigal se gândise că era
doar o problemă a gâtului proaspăt făcut și a unei guri care încă nu folosise niciodată la
vorbire. Dar nu era asta.
Chiro îi dăduse la o parte mâna lui Madrigal.
— Tu ai creat asta?
Madrigal făcuse un pas îndărăt.
— E… e perfect, bâiguise ea, șovăind. E aproape exact ca adevăratul tău…
— Și asta e tot ce merit? Aspect de animal? Mulțumesc, soră! Îți mulțumesc!
— Chiro…
— N-ai fi putut să mă faci uman-superioară? Ce însemnau câțiva dinți pentru tine?
Pentru Brimstone?
Ideea asta nu-i trecuse nicio clipă prin minte lui Madrigal.
— Dar… Chiro. Ești tu.
— Eu.
Vocea îi era schimbată; avea un ton mai jos decât vocea ei originală, iar Madrigal n-ar fi
putut spune cât din asta era noutate, dar, oricum ar mai fi fost, era acidă și rea.
— Tu ai vrea să fii eu?
Îndurerată și confuză, Madrigal spusese:
— Nu înțeleg.
— Nu, firește, zisese Chiro. Tu ești frumoasă.
•
Mai târziu, își ceruse iertare. Fusese din pricina șocului, explicase ea. Își simțea noul corp
strâmt, rigid; abia de putea respira. Odată ce se obișnuise cu el, îi lăudase puterea, suplețea.
Putea zbura mai repede decât înainte; mișcările ei erau iuți ca săgeata, dinții și vederea
erau mai ascuțite. Spusese că era ca o vioară care fusese acordată – aceeași, dar mai bună.
— Mulțumesc, soră, adăugase ea, și părea să fie sinceră.
Dar Madrigal își amintise înciudarea cu care spusese: „Tu ești frumoasă”.
 Și acum sunase la fel.
Nwella a fost mai exuberantă.
— Atât de frumoasă! exclamă ea.
O cută îi apăru pe fruntea cu solzi și trase de talismanul ce atârna la gâtul lui Madrigal.
— Asta, bineînțeles, va trebui să dispară, hotărî ea, dar Madrigal se feri.
— Nu, protestă ea, închizându-și mâna în jurul lui.
— Numai în seara asta, Mad, încercă s-o convingă Nwella. Nu e potrivit pentru ocazie.
— Lasă-l, zise Madrigal, încheind discuția.
Tonul vocii ei o descurajă pe Nwella să insiste.
— Bine, oftă ea, iar Madrigal dădu drumul iadeșului din palma strânsă, care se așeză
înapoi în lăcașul lui, în locul unde se întâlnesc claviculele.
Nu era frumos sau fin, doar un os, și vedea limpede că nu se potrivea cu decolteul ei, dar
nu-i păsa. Asta purta ea de obicei.
Nwella îl privi cu tristețe, apoi se întoarse să scotocească în sertarul ei cu flacoane de
cosmetice și pomezi.
— Atunci, asta, măcar.
Și apăru cu un bol de argint și o perie mare cu peri moi, iar mai înainte ca Madrigal să-și
dea seama ce se întâmpla, Nwella îi pudrase pieptul, gâtul și umerii cu ceva ce sclipea.
— Ce…?
— Zahăr, îi explică ea, chicotind.
— Nwella!
Madrigal încercă să-l scuture, dar era fin ca pulberea și se lipise: pudra de zahăr cu care
fetele se dădeau când plănuiau să fie gustate. Dacă buzele ei petale-roz și spatele dezgolit
nu erau o invitație destul de clară pentru Thiago, gândi Madrigal, asta cu siguranță era.
Sclipirile lui trădătoare ar fi putut fi la fel de bine o pancartă pe care să scrie: LINGE-MĂ.
— Acum nu mai arăți ca un soldat, remarcă Nwella.
Asta era adevărat. Arăta ca o fată care își făcuse alegerea. Oare? Toată lumea credea că
se hotărâse, ceea ce se cam simțea la fel. Dar nu era prea târziu. Ar mai fi putut încă să
decidă să nu se ducă deloc la bal – ceea ce ar fi transmis un mesaj exact opus aceluia de a se
arăta îndulcită. Trebuia doar să decidă ce voia.
Se privi în oglindă pentru câteva clipe lungi. Se simțea amețită, de parcă însuși viitorul
gonea spre ea.
Și chiar așa era, deși, la momentul acela, habar n-avea că venea la ea cu aripi invizibile
și ochi pe care nicio mască nu i-ar fi putut ascunde, și că alegerile ei, câte erau, curând
aveau să fie măturate ca praful de o bătaie de aripă, lăsând în locul lor negânditul.
Dragostea.
— Hai să mergem, zise ea, și le luă de braț pe Chiro și pe Nwella, ieșind afară s-o
întâlnească.
51. SERPENTINA

Principala arteră de circulație din Loramendi, Serpentina, devenise o rută procesională

de ziua Despotului. Obiceiul era să se danseze pe toată lungimea ei, trecând de la un
partener mascat la altul, până în agora, locul de adunare al orașului. Balul se ținea acolo,
sub mii de felinare atârnate ca stelele de gratiile Cuștii, închipuind, pentru o noapte, o lume
în miniatură cu propriul cer înstelat.
Madrigal intră în mulțime cu prietenele ei, așa cum făcuse și în anii trecuți, dar, anul
acesta, își dădu seama imediat, lucrurile erau diferite.
Poate că se mascase, dar nu era deghizată – înfățișarea ei era mult prea bătătoare la ochi
– și poate că fusese pudrată cu zahăr, dar nimeni nu luă sclipirile de pe umerii ei ca pe o
invitație. Știau că ea nu era pentru ei. În veselia nebună a străzii, ea era izolată, de parcă
ar fi plutit într-o sferă de cristal.
Mai la tot pasul, Chiro și Nwella erau răpite în îmbrățișări și sărutări de necunoscuți,
mască pe mască. Așa era tradiția: un dans învârtitor, cu bătăi din picioare, punctat liberal
cu sărutări, pentru a celebra unitatea între rase. Muzicanții erau grupați la intervale, astfel
încât petrecăreții treceau din melodie în melodie ca dintr-o mână în alta, fără niciun
moment de acalmie. Muzica dezlănțuită le învârtea mai departe, dar nimeni n-o răpi pe
Madrigal. De mai multe ori vreun soldat dădea să se apropie de ea – unul chiar o luase de
mână –, dar întotdeauna exista vreun prieten prin preajmă care să-l tragă înapoi și să-i
șoptească un avertisment. Madrigal nu putea auzi ce se spunea, dar își putea închipui.
Ea e a lui Thiago.
Nimeni n-o atingea pe ea. Rătăcea prin petrecere singură.
Unde era Thiago? se întreba ea, săgetând cu ochii de la o mască la alta. Zărea câte o
coamă de păr alb și lung sau câte o înfățișare de lup și îi sărea inima la gândul că era el,
dar de fiecare dată era altcineva. Părul alb și lung aparținea vreunei femei în vârstă, iar
Madrigal trebuia să râdă de propria nervozitate.
Fiecare cetățean din Loramendi era în stradă, dar, cumva, în jurul ei se făcea liber și ea
se mișca nestingherită, urmându-și prietenele spre agora. Thiago avea să fie acolo, bănuia
ea, probabil stând cu tatăl lui în balconul palatului, privind șuvoiul mulțimii, în timp ce
procesiunea revărsa val după val de himere în piață.
Avea să se uite după ea.
Fără să-și dea seama, își încetini pașii. Nwella și Chiro se duseră mai departe, învârtindu-
se cu măștile lor și sărutându-se. În cele mai multe cazuri, doar își atingeau buzele măștilor
de buzele – ciocurile, boturile, gurile – celorlalte măști, însă erau și săruturi adevărate, fără
niciun considerent de înfățișare. Madrigal știa cum era de la sărbătorile de dinainte,
răsuflarea cu vin-de-iarbă a necunoscuților, botul vreunui tigru cu mustăți pe falcă, sau al
vreunui dragon, sau al vreunui om. Dar nu și în seara asta.
În seara asta, ea era în izolare – ochii se lipeau de ea, însă nu și mâinile, și, cu siguranță,
nu și buzele. Serpentina părea o foarte lungă cale de străbătut singură.
Apoi, cineva o apucă de cot. Atingerea îi dădu o tresărire în toți nervii, venind să-i
sfârșească separația. Gândindu-se că trebuie să fie Thiago, încremeni.
Dar, nu. Cel de lângă ea purta o mască de cal, din piele prelucrată să-i acopere complet
adevăratul cap. Thiago n-ar fi purtat niciodată un cap de cal sau orice altă mască ce să-i fi
ascuns fața. El purta același lucru la bal, în fiecare an: un cap de lup adevărat peste al lui,
cu falca de jos smulsă, astfel încât să închipuie un soi de coif, cu ochi din sticlă albastră,
morți și ficși.
Cine era acesta? Vreunul destul de nebun s-o atingă pe ea? Prea-bine, atunci. Era înalt,
cu un cap mai înalt și decât ea, astfel încât Madrigal se văzu silită să-și dea capul pe spate,
așezându-și mâna pe umărul lui, ca să-și frece ciocul de pasăre al măștii ei de botul de cal al
măștii lui. Un „sărut” ca să dovedească faptul că ea încă își mai aparținea.
De parcă s-ar fi rupt vreo vrajă, ea făcea din nou parte din mulțime, învârtindu-se în
ropotul lipsit de grație al petrecerii, cu necunoscutul ca partener. El o conduse înainte,
ocrotind-o de-a fi împinsă de creaturile mai mari. Ea îi simțea forța; ar fi putut cu ușurință
s-o țină deasupra mulțimii fără să atingă pământul. Ar fi trebuit să-i dea drumul, după vreo
două învârteli, dar n-o făcu. Mâinile lui – înmănușate – o ținură mai departe. Și, de vreme
ce ea nu credea că altcineva ar mai dansa cu ea dacă îi dădea el drumul, nu se depărtă de
el. Era bine să danseze și se lăsă în voia muzicii, ba chiar uită de grijile sale pentru rochie.
Fragilă cum părea, rezista chiar foarte bine, iar când se răsucea, se ridica în valuri în jurul
copitelor ei de gazelă, ușoară și minunată.
Parte din puhoiul viu și clocotitor, înaintau odată cu ceilalți. Madrigal pierduse urma
prietenelor ei, dar necunoscutul cu mască de cal nu o abandonă, iar când procesiunea se
apropie de capătul Serpentinei, aceasta începu să se aglomereze și să se blocheze. Dansul
încetini până la legănare și ea se trezi stând cu el, gâfâind amândoi. Se uită în sus,
îmbujorată și zâmbind în spatele măștii ei de pasăre, și zise:
— Mulțumesc!
— Doamna mea, eu îți mulțumesc! Onoarea a fost a mea.
Vocea lui era bogată, accentul ciudat. Madrigal nu știa de unde să-l ia. Teritoriile
răsăritene, probabil.
Ea zise.
— Ești mai curajos decât restul, dac-ai dansat cu mine.
— Curajos?
Masca lui era lipsită de expresie, bineînțeles, dar capul i se plecă într-o parte și, după
tonul lui, Madrigal își dădu seama că nu știa la ce referă. Era cu putință să nu știe cine era
ea – a cui era?
El întrebă:
— Ești atât de feroce?
Și ea râse.
— Înspăimântătoare. Aparent.
Din nou, înclinarea capului.
— Nu știi cine sunt.
Simți o ciudată dezamăgire. Se gândise că el ar putea fi vreun suflet îndrăzneț, râzându-și
de teama generală de Thiago, dar se părea că doar nu avea habar de riscuri.
Capul lui se aplecă spre ea, botul măștii lui atingându-i ușor urechea. În apropierea lui
era o aură de căldură. El zise:
— Știu cine ești. Am venit aici pentru tine.
— Zău?
Se simți ușor amețită, de parcă ar fi băut vin-de-iarbă, deși nu luase nicio înghițitură.
— Atunci, spune-mi, domnule Cal. Cine sunt?
 — Ah, păi, nu e întrutotul cinstit, domniță Pasăre. Nu mi-ai spus niciodată numele tău.
— Vezi? Nu știi. Dar eu am un secret.
Se bătu peste cioc și șopti, zâmbind:
— Asta e o mască. În realitate, nu sunt o pasăre.
El înălță capul, mimând surpriza, deși brațul său nu-i dădu drumul brațului ei.
— Nu ești o pasăre? M-am înșelat.
— Așadar, înțelegi, orice domniță ai căuta, ea e pe undeva, singură, așteptându-te.
Aproape că îi părea rău să-l trimită la plimbare, dar acum nu mai era mult până la
agora. Nu voia să atragă dizgrația lui Thiago asupra lui, nu după ce o salvase de la a dansa
singură pe toată lungimea Serpentinei.
— Du-te, îl îndemnă ea. Du-te și găsește-o.
— Am găsit-o pe aceea pe care o căutam, zise el. Poate că nu-ți cunosc numele, dar te
cunosc pe tine. Și eu am un secret.
— Ei, nu spune! Nu ești în realitate un cal?
Se uita în sus la el; vocea lui i se păruse familiară, dar familiaritatea era îndepărtată și
neclară, precum ceva ce-ar fi visat. Încercă să vadă prin masca lui, dar el era prea înalt; din
unghiul în care-l privea, tot ce putea desluși prin deschiderile pentru ochi era umbră.
— E adevărat, se confesă el. Nu sunt în realitate un cal.
— Dar ce ești?
De-acum se întreba de-adevăratelea cine era el. Oare cineva pe care-l știa? Măștile făceau
posibile farsele și multe păcăleli se jucau de aniversarea Despotului, dar nu credea că în
seara asta s-ar fi dedat cineva la glume cu ea.
Răspunsul lui a fost acoperit de o răbufnire de sunete ascuțite, căci se apropiaseră de
ultimul grup de muzicanți de pe drum. Triluri precum chemările de pasăre, zdrăngăneli de
lăută, urletele prelungi guturale ale cântăreților și, dedesubtul tuturor acestora, ca o bătaie
de inimă pe sub piele, cadența tobelor ce purtau îndemnul la dans. Corpurile erau strânse
unele într-altele și cel mai aproape de ea era al necunoscutului. Un talaz al mulțimii îl presa
de Madrigal și ea îi simțea masivitatea și lărgimea umerilor lui prin pelerină.
Și fierbințeala.
Era conștientă de goliciunea ei pudrată cu zahăr și, fără îndoială, de propriile bătăi de
inimă accelerate, de propria căldură în creștere.
Se îmbujoră și dădu să se îndepărteze, dar numai pentru a fi împinsă cu putere înapoi în
el. Mirosul lui era cald și plin: mirodenii și sare, izul pătrunzător al pielii măștii lui, și ceva
mai bogat și mai adânc, pe care nu-l putu identifica, dar care o făcea să vrea să se sprijine
de el, să închidă ochii și să respire. El ținea un braț în jurul ei, împingând împotriva valului
strivitor, și o proteja de-a fi înghiontită, dar nu se mai puteau duce nicăieri decât înainte, cu
mulțimea care se revărsa ca printr-o pâlnie în agora. Se aflau în mijlocul pâlniei și nu mai
era cale de întors.
Necunoscutul era în spatele ei, cu vocea joasă.
— Am venit aici să te găsesc pe tine, zise el. Am venit să-ți mulțumesc.
— Să-mi mulțumești? Pentru ce?
Nu se putea întoarce spre el. Un centaur o încorseta dintr-o parte, un colac al unui naja,
din partea cealaltă. Crezu că o zărește pe Chiro în vârtej. Putea vedea agora acum – drept
înainte, încadrată de arsenal și de colegiul de război. Felinarele de deasupra erau ca niște
constelații, pâlpâirile lor ascunzând stelele adevărate și lunile. Madrigal se întrebă dacă
Nitid – curioasa, iscoditoarea Nitid – putea vedea înăuntru.
O să se întâmple ceva.
— Am venit să-ți mulțumesc, zise necunoscutul, aproape de urechea ei, pentru că mi-ai
salvat viața.
Madrigal salvase vieți. Se furișase la adăpostul întunericului pe câmpurile de bătălie la
cei căzuți, se strecurase printre patrulele serafimilor ca să culeagă sufletele care altminteri
ar fi fost pierdute prin evanescență. Condusese un atac asupra poziției unui înger care îi
capturase pe camarazii ei într-o râpă și le câștigase acestora timp să se retragă. Deviase
săgeata unui înger trasă din cer, care-și parcurgea drumul ucigător către un camarad.
Salvase vieți. Dar toate amintirile acelea trecură prin mintea ei cât ai pocni din degete,
lăsând numai una.
Bullfinch. Ceața. Inamicul.
— Ți-am urmat recomandarea, zise el. Am trăit.
Instantaneu, prin venele ei curgea foc. Se întoarse brusc. Fața lui era la numai câțiva
centimetri de a ei și capul aplecat, astfel încât acum putea vedea prin masca lui.
Ochii lui ardeau ca flăcările.
Ea șopti:
— Tu.
52. NEBUNIE

Șuvoiul viu îi absorbi în agora, o fierbere de coate și aripi, de coarne și piei, de blăni și
de carne, iar ea a fost purtată mai departe, amuțită și nevenindu-i să creadă, copitele ei
abia atingând pietrele caldarâmului.
Un serafim în Loramendi.
Nu un serafim. Acel serafim. Pe care îl mângâiase. Îl salvase. Aici, în Cușcă, cu mâinile pe
brațele ei, fierbinți chiar și prin pielea mănușilor sale, îngerul acesta care era în viață
datorită ei.
Era aici.
Era așa o nebunie, încât îi învălmăși grozav gândurile, un haos mai mare decât cel din
jurul ei. Nu mai putea gândi. Ce putea să spună? Ce-ar fi trebuit să facă?
Mai târziu, avea să fie surprinsă că nicio clipă nu-i trecuse prin cap să facă ceea ce
oricine altcineva din oraș ar fi făcut fără șovăire: să-i scoată masca și să strige „Serafim!”
Trase adânc aer în piept și spuse:
— Ești nebun să fii aici. De ce ai venit?
— Ți-am spus, am venit să-ți mulțumesc.
Un gând înfiorător îi răsări în minte:
— Asasinat? N-ai să ajungi niciodată aproape de Despot.
Pe un ton foarte sincer, el zise:
— Nu. N-aș întina darul pe care mi l-ai dat cu sângele alor tăi.
Agora era un oval masiv; era destul de încăpătoare pentru ca o armată să se adune în ea,
cu mai multe falange în formație, dar în seara aceasta nu erau trupe în mijlocul ei, numai
dansatori ce se mișcau în modelele întrepătrunse ale unui dans vioi de la șes. Cei care se
vărsau din Serpentină se învârtejeau spre marginile pieței, unde era cea mai mare densitate
a trupurilor. Butoaie cu vin-de-iarbă stăteau printre mesele încărcate cu mâncare, iar
oamenii se adunaseră ciorchine, cu copiii pe umeri, toți râzând și cântând.
Madrigal și îngerul erau încă prinși în delta învâltorită a Serpentinei. El o ancora, la fel
de solid ca un dig. În blocajul mintal și lipsa de aer ce urmase după șoc, Madrigal nici nu
încercase să se îndepărteze.
— Dar? zise ea, cu îndoială. Prețuiești darul acela prea puțin, venind aici, la moarte
sigură.
— N-am să mor, zise el. Nu în seara asta. O mie de lucruri m-ar fi putut opri să fiu aici,
acum, în schimb, o mie de lucruri m-au adus aici. Toate s-au potrivit de la sine. A fost ușor,
ca și când așa ar fi fost hărăzit…
— Hărăzit? exclamă ea, uimită.
Se răsuci cu fața la el, ceea ce, în presiunea mulțimii, o aduse la pieptul lui de parcă încă
ar mai fi dansat. Madrigal se luptă să se dea înapoi, pentru spațiu.
— Ca și când ce ar fi fost hărăzit?
— Tu, răspunse el. Și cu mine.
Cuvintele lui îi tăiară respirația. El și ea? Serafim și himeră? Era absurd. Tot ce-i veni în
minte să spună a fost, din nou: — Ești nebun.
— De asemenea, e și nebunia ta. Tu mi-ai salvat viața. De ce-ai făcut-o?
Madrigal nu avea răspuns la asta. Timp de doi ani fusese bântuită de momentul acela, de
senzația, când îl găsise murind, că, într-un fel, el era al ei și trebuia să-l protejeze. Al ei. Iar
acum, iată-l aici, viu și, cu neputință, aici. Încă se mai lupta cu neîncrederea, că era el, fața
lui – din care își amintea fiecare trăsătură –, ascuns sub masca aceea.
— Și în seara asta, zise el, cu un milion de suflete în oraș, aș fi putut să nu te găsesc
deloc. Aș fi putut căuta toată noaptea fără măcar să te zăresc pe undeva, în schimb, iată-te,
de parcă ai fost mânată drept în calea mea, și erai singură, mișcându-te prin mulțime, dar
separată de ea, de parcă m-ai fi așteptat pe mine…
El continua să vorbească, dar Madrigal nu-l mai asculta. Când pomenise despre
separarea ei, motivul se întorsese tunător în mintea ei, după ce îl uitase, pe moment, din
cauza surprizei. Se uită spre palat, sus, la balconul Despotului. De la distanța aceea,
personajele din balcon erau doar siluete, dar erau niște siluete pe care le cunoștea: a
Despotului, corpul masiv al lui Brimstone și un cârd de neveste cu coarne de cerb ale
conducătorului. Thiago nu era acolo.
Ceea ce nu putea însemna decât că era aici, în mulțime. Un fior de teamă o străbătu din
copite până-n coarne.
— Nu înțelegi, zise ea, făcând piruete ca să cerceteze mulțimea. Era un motiv pentru care
nimeni nu dansa cu mine. Eu am crezut că erai curajos. N-am știut că erai nebun…
— Ce motiv? întrebă îngerul, încă aproape de ea, încă prea aproape.
— Crede-mă, zise ea, grăbit. Nu e bine pentru tine. Dacă vrei să trăiești, pleacă de lângă
mine.
— Am bătut cale lungă să te găsesc…
— Sunt făgăduită, izbucni ea, urând cuvintele înainte de a le rosti.
Asta îl opri scurt.
— Făgăduită? Logodită?
Revendicată, gândi ea, dar spuse: — Cam așa ceva. Acum, pleacă. Dacă te vede Thiago…
— Thiago?
Îngerul se dădu înapoi la acest nume.
— Ești logodită cu Lupul?
Și, în clipa în care pronunță cuvântul acela – Lupul –, niște brațe o cuprinseră din spate
pe Madrigal, iar ea tresări.
Într-o clipă, își imagină ce avea să se întâmple. Thiago avea să-l descopere pe înger și nu
doar că avea să-l omoare, avea să facă un spectacol din asta. Un serafim iscoadă la balul
Despotului – așa ceva nu s-a întâmplat niciodată! Avea să fie torturat. Avea să fie făcut să-și
dorească să nu fi trăit niciodată. Toate acestea îi trecură fulgerător prin minte, iar groaza i
se ridică amară ca fierea în gâtlej. Când auzi, aproape de urechea ei, un chicotit, ușurarea
aproape c-o lăsă fără vlagă.
Nu era Thiago, ci Chiro.
— Aici erai! exclamă sora ei. Te-am pierdut în învălmășeală!
Lui Madrigal îi vuia sângele în urechi, iar Chiro aruncă o privire de la ea la necunoscut, a
cărui căldură dintr-odată i se păru lui Madrigal ca un far semnalizator.
— Bună! zise Chiro, uitându-se curioasă la masca de cal, prin care Madrigal încă mai
putea desluși flacăra portocalie a ochilor săi de tigru.
O ului din nou faptul că el venise deghizat atât de superficial în vizuina dușmanului
pentru ea și simți o stranie strângere de inimă. Timp de doi ani se gândise la Bullfinch ca la
o nebunie temporară, deși atunci nu i se păruse nebunie, și nici acum, să-și dorească să
rămână în viață acest serafim – și, într-adevăr, își dorise.
Se adună și se întoarse spre Chiro. Nwella era imediat în spatele ei.
— Ce mai prietene sunteți, le certă ea. Să mă gătiți așa și apoi să mă părăsiți pe
Serpentină. Aș fi putut fi sfâșiată.
— Am crezut că erai în spatele nostru, se scuză Nwella, cu respirația tăiată de la dans.
— Am fost, zise Madrigal. Mult în spatele vostru.
Se întorsese cu spatele la înger fără să-i mai arunce vreo privire. Începu să-și împingă
prietenele, dezinvoltă, departe de el, folosindu-se de mișcarea mulțimii ca să pună distanță
între ei.
— Cine era ăla? întrebă Chiro.
— Care? întrebă Madrigal.
— Cu masca de cal, care dansa cu tine.
— N-am dansat cu nimeni. Sau probabil că n-ai observat: nimeni nu vrea să danseze cu
mine. Sunt o paria.
Batjocoritor:
— O paria! Puțin probabil. Mai degrabă o prințesă.
Chiro aruncă o privire sceptică în urmă, iar Madrigal era înnebunită să știe ce văzuse.
Oare îngerul se mai uita după ele sau i se trezise în sfârșit instinctul de autoconservare și îl
făcuse să dispară?
— L-ai văzut pe Thiago? întrebă Nwella. Sau, mai bine zis, el te-a văzut pe tine?
— Nu…, începu Madrigal să spună, dar atunci Chiro exclamă:
— Uite-l!
Madrigal înlemni.
Era într-adevăr acolo.
Inconfundabil, cu capul de lup despicat pus peste al lui, versiunea lui grotescă de mască.
Lungii colți ai animalului i se arcuiau pe frunte, iar botul era tras pe spate, închipuind un
mârâit. Părul lui alb ca zăpada, pieptănat și aranjat pe umeri, și pieptarul lui de satin
ivoriu – atât de mult alb, alb pe alb – îi încadrau fața puternică, frumoasă, bronzată de
soare, făcându-i ochii pali să pară fantomatici.
El încă n-o zărise. Lumea se dădea la o parte în jurul lui, până și cel mai beat dintre
petrecăreți recunoscându-l și făcându-i loc. Mulțimea părea să se chircească pentru a-l lăsa
să treacă însoțit de escorta lui, himere cu adevărată înfățișare de lupi, care se mișcau ca o
haită.
Semnificația acestei seri îi reveni în minte lui Madrigal: alegerea ei, viitorul ei.
— E magnific! șopti Nwella, agățându-se de brațul lui Madrigal.
Madrigal trebuia să recunoască, dar îi acorda meritele lui Brimstone, cel care făurise
corpul acela frumos, nu lui Thiago, care-l purta cu aroganța de îndreptățit.
— Pe tine te caută, zise Chiro, și Madrigal știu că avea dreptate.
Generalul nu se grăbea, ochii lui pali trecând peste mulțime cu siguranța unuia care
obține ce vrea. Apoi privirea i se opri asupra ei și ea se simți sfredelită. Speriată, făcu un
pas îndărăt.
— Hai să mergem să dansăm, zise ea brusc, spre surprinderea prietenelor sale.
— Dar…, zise Chiro.
— Ascultați!
Orchestra atacă un nou dans.
 — E Furiant. Preferatul meu.
Nu era preferatul ei, dar era bun și-acesta. Două șiruri de dansatori porniră să se
formeze, bărbații de o parte, femeile de cealaltă, și mai înainte să poată Chiro și Nwella să
mai zică vreun cuvânt, Madrigal se răsuci pe-un călcâi și fugi spre șirul femeilor, simțind
privirea lui Thiago pe spatele gâtului ei ca atingerea unor gheare.
Se întrebă: Și ceilalți ochi unde or fi?
Furiant începu cu o plimbare în pași ușori, Chiro și Nwella grăbindu-se să se alăture
dansatorilor, iar Madrigal execută pașii cu grație și zâmbet, fără să se poticnească nicio
clipă, dar mintea ei nu mai era acolo. Gândurile îi zburară departe, înălțându-se și
coborând ca moliile-colibri ce se adunaseră cu miile în jurul felinarelor atârnate deasupra
capetelor, în timp ce se întreba, cu o inimă duruind ca un timpan, unde se dusese îngerul ei.
53. DRAGOSTEA E UN ELEMENT AL NATURII

În figurile și pașii Furiantului, nimeni nu ocolea mâna lui Madrigal, cum făcuseră pe
Serpentină – ar fi fost prea bătător la ochi s-o neglijeze –, dar la partenerii ei se manifesta o
înțepenire formală, în timp ce trecea de la unul la altul, unii abia atingându-i vârfurile
degetelor cu ale lor, când ar fi trebuit să se ia de mâini.
Thiago se apropiase și îi urmărea. Toată lumea simțea asta și veselia dansului a fost
înăbușită. Acesta era efectul lui, dar era vina ei, înțelese Madrigal, căci ea fugise de el și
încercase să se ascundă aici, de parcă era cu putință să se ascundă.
Ea pur și simplu încerca să tragă de timp, iar Furiantul era potrivit în acest sens, având
în vedere că dura un sfert de oră, cu o constantă schimbare de parteneri. Madrigal trecu de
la un soldat curtenitor mai în vârstă, cu un corn de rinocer, la un centaur uman-superior cu
o mască de dragon, care aproape că nici n-o atinse, și cu fiecare rotație a dansatorilor,
trecea prin fața lui Thiago, care n-o slăbea din ochi. Masca următorului partener al ei era
una de tigru, iar când el îi luă mâna… îi luă mâna cu adevărat. I-o strânse ferm în mâna lui
înmănușată. Un fior trecu prin brațul lui Madrigal de la atingerea lui caldă și nu trebui să se
mai uite la ochii lui ca să știe cine era.
Era încă aici – și cu Thiago atât de aproape. Nesăbuit, gândi ea, electrizată de apropierea
lui. După o clipă, potolindu-și răsuflarea și inima, zise:
— Tigrul ți se potrivește mai bine decât calul, cred.
— Nu știu la ce te referi, domniță, răspunse el. Aceasta este adevărata mea față.
— Bineînțeles.
— Pentru că ar fi o nebunie să mă mai aflu încă aici, dacă aș fi cel la care te gândeai tu.
— Ar fi. Ai putea crede că ai o dorință de a muri.
— Nu, zise el solemn. Niciodată. Am o dorință de a trăi, dacă-i vorba pe-așa. De a trăi o
altfel de viață.
O altfel de viață. Bine-ar fi, gândi Madrigal, propria ei viață și alegerile – sau lipsa lor –
strângând-o ca în chingi. Își păstră vocea veselă.
— Vrei să fii unul de-ai noștri? Îmi pare rău, nu acceptăm convertiți.
El râse.
— Chiar dacă ați accepta, n-ar folosi la nimic. Suntem cu toții captivi în aceeași viață,
nu-i așa? În același război.
În toată viața ei în care urâse serafimii, Madrigal nu se gândise niciodată la ei ca trăind
aceeași viață ca ea, dar ceea ce spusese îngerul era adevărat. Cu toții erau captivi în același
război. Închiseseră întreaga lume în asta.
— Nu există altă viață, zise ea, și apoi se încordă, pentru că ajunseseră în dreptul locului
unde stătea Thiago.
Strânsoarea mâinii îngerului crescu imperceptibil, blând, și o ajută să reziste sub privirea
generalului, până ce se îndepărtă din nou de el și putu să respire.
— Trebuie să pleci, îl sfătui ea, încet. Dacă ești descoperit…
Îngerul lăsă să treacă un moment de tăcere, înainte de a întreba, la fel de încet:
— N-o să te căsătorești cu el, nu-i așa?
— Ăăă… nu știu.
El îi ridică mâna ca să se poată roti pe sub podul brațelor lor; făcea parte din mișcările
dansului, dar înălțimea și coarnele ei o încurcau, așadar, trebui să-și desprindă mâinile și să
se prindă la loc după rotire.
— Ce e de știut în asta? întrebă el. Îl iubești?
— Să-l iubesc?
Întrebarea era o surpriză, iar de pe buzele lui Madrigal scăpă un hohot de râs. Își luă
seama și își recompuse ținuta, nevrând să atragă atenția lui Thiago.
— E așa o întrebare amuzantă?
— Nu, răspunse ea. Da.
Să-l iubească pe Thiago? Oare ar fi putut? Probabil. De unde să știe așa ceva?
— Amuzant e că ești primul care mă întreabă asta.
— Iartă-mă, zise serafimul. Nu mi-am dat seama că himerele nu se căsătoresc din
dragoste.
Madrigal se gândi la părinții ei. Amintirile sale despre ei erau încețoșate de patina
anilor, chipurile lor șterse, reduse la generalități – oare i-ar mai recunoaște, măcar, dacă i-
ar găsi? –, dar își amintea afecțiunea simplă a unuia pentru celălalt și cum părea că
totdeauna se atingeau.
— Ba da, răspunse ea, dar acum nu mai râdea. Părinții mei au făcut-o.
— Deci ești un copil al dragostei. Mi se pare just că ai fost făcută din dragoste.
Nu se gândise niciodată la ea în acest fel, dar după ce o spuse el, i se păru un lucru
frumos, să fi fost făcută din dragoste, și o cuprinse dorul după ceea ce pierduse când își
pierduse familia.
— Dar tu? Părinții tăi se iubesc?
Se auzi întrebându-l asta și se simți copleșită de irealitatea circumstanței. Tocmai îl
întrebase pe un serafim dacă părinții lui se iubeau unul pe celălalt.
— Nu, răspunse el, dar nu oferi nicio explicație. Însă nădăjduiesc că părinții copiilor mei
o vor face.
Din nou îi ridică mâna, ca să se poată roti pe sub podul închipuit de brațele lor, și din
nou ea se încurcă de coarne, separându-se pentru câteva clipe. Întorcându-se, Madrigal
simți un ghimpe în cuvintele lui și, când ajunseră iarăși față în față, zise, apărându-se:
— Dragostea e un lux.
— Nu. Dragostea este un element al naturii.
Un element al naturii. Ca aerul de respirat, ca pământul de sub picioare. Siguranța
neclintită a vocii lui o făcu să se înfioare, dar nu apucă să-i răspundă. Încheiaseră partea
lor de dans și ea încă mai avea pielea ca de găină de la efectul afirmației lui extraordinare,
când o cedă următorului ei partener, care era beat și nu scoase nicio silabă pe toată durata
dansului lor.
Încercă să-l urmărească pe serafim. După ea, ar fi trebuit să fie partener cu Nwella, însă
el plecase și ea nu mai văzu nicio mască de tigru în toată grupa dansatorilor. Se topise fără
urmă, iar ea îi simți absența ca pe un gol de aer.
Perechile se desfăcură în șirurile inițiale ale Furiantului, pentru o ultimă promenadă, iar
când se sfârși, într-un strident zornăit țigănesc de tamburine, Madrigal se trezi practic
împinsă, de parcă totul fusese special orchestrat, în brațele Lupului Alb.
54. HĂRĂZIT

— Stăpâne…
Lui Madrigal i se uscase gâtul, astfel încât cuvântul îi ieși hârjâit, destul de aproape de o
șoaptă guturală cât să fie luată drept așa ceva.
Nwella și Chiro se înghesuiră în spatele ei, iar Thiago zâmbi, lupește, cu vârfurile colților
apărându-i între buzele roșii, pline. Ochii lui erau îndrăzneți. Nu căută spre ochii ei, ci
rătăciră mai jos, fără niciun efort de subtilitate. Pielea lui Madrigal deveni pe atât de
încinsă pe cât îi îngheță inima, și se lăsă într-o plecăciune din care își dori să nu mai fie
silită să se ridice și să-i întâlnească iarăși ochii, dar nu putea rămâne acolo, așa că se ridică.
— Ești frumoasă, o complimentă Thiago.
Madrigal nu trebuia să-și facă griji în privința ochilor lui. Dacă n-ar fi avut cap, el n-ar fi
observat încă. Din pricina modului în care se uita la trupul ei în rochia de mătase, îi venea
să-și strângă brațele peste piept.
— Vă mulțumesc, răspunse ea, luptându-se cu impulsul.
Se cerea o întoarcere a complimentului, așa că ea zise, simplu: — Și dumneavoastră.
Atunci își ridică ochii, amuzat:
— Eu sunt frumos?
Madrigal își înclină capul.
— Ca un lup polar, stăpâne, zise ea, ceea ce lui Thiago îi plăcu.
Părea relaxat, aproape leneș, cu ochii aproape acoperiți de pleoape grele. Era absolut
sigur pe el, văzu Madrigal. Nu aștepta vreun semn; nu exista niciun sâmbure de nesiguranță
în el. Thiago obținea ce voia. Întotdeauna.
Și avea să obțină și în seara asta?
Orchestra începu o nouă melodie, iar el își înclină capul, recunoscând-o: — Emberlinul,
zise el. Doamnă?
Întinse brațul spre ea și Madrigal încremeni ca o pradă.
Dacă îi lua brațul, asta însemna că s-a făcut, că îl accepta?
Dar să-l refuze ar fi fost cel mai grosolan dispreț; l-ar fi făcut de rușine și pur și simplu nu
îl făceai de rușine pe Lupul Alb.
Era o invitație la dans și i se părea o cursă, iar Madrigal rămase ca paralizată o idee prea
mult. În răstimpul acesta, îi văzu privirea lui Thiago asprindu-se. Letargia lui nepăsătoare îi
alunecă de pe chip, pentru a fi înlocuită de… nu era prea sigură. Uluire, probabil, care ar fi
dat naștere, în schimb, la o furie rece ca gheața, de n-ar fi fost ca Nwella, cu un icnet de
panică, să-și pună palma pe spatele lui Madrigal și s-o împingă.
Astfel propulsată, Madrigal făcu un pas și nu mai avu cale de întors. Nu-i luă brațul lui
Thiago, ci mai curând se ciocni de el. Thiago îi duse brațul sub al lui, posesiv, și o conduse
la dans.
Și, cu siguranță, cum credea toată lumea, spre viitor.
O apucă pe după mijloc, așa cum se făcea la Emberlin, un dans în care bărbații le ridicau
pe femei ca pe niște ofrande pentru cer. Mâinile lui Thiago îi înconjurară aproape complet
talia subțire, cu ghearele pe spatele ei gol. Ea simțea vârful fiecăreia pe piele.
Schimbară câteva cuvinte – Madrigal probabil întrebase de sănătatea Despotului, iar
Thiago probabil răspunsese –, dar cu greu ar fi putut reproduce ce își spuseseră. Poate că
era doar o carapace pudrată cu zahăr, pentru cât era prezentă în pielea ei.
Ce făcuse? Ce tocmai făcuse?
Nici măcar nu se putea păcăli pe ea însăși că fusese o acțiune de-o clipă și rodul
brânciului dat de Nwella. Se lăsase îmbrăcată astfel; venise aici; știuse. Poate că nu
admisese în sinea ei ceea ce știa că face, dar bineînțeles că știuse. Se lăsase mânată înainte
de siguranța celorlalți. Existase o satisfacție plăcută în a fi fost aleasă… invidiată. Îi era
rușine de asta acum și de modul în care venise aici, în seara asta, gata să joace rolul miresei
tremurătoare și să accepte un bărbat pe care nu-l iubea.
Dar… încă nu îl acceptase și acum se gândi că nici nu-l va accepta. Se schimbase ceva.
Ba nu se schimbase nimic, se contrazise în sinea ei. Dragostea este un fenomen al naturii,
într-adevăr. Îngerul venise până aici, și cu ce risc! O uluise, dar nu schimbase nimic.
Și unde era el acum? De fiecare dată când Thiago o ridica, privea în jur, dar nu zărea
nicio mască de cal sau de tigru. Spera că plecase și era în siguranță.
Thiago, care până acum păruse mulțumit cu ceea ce mâinile lui puteau ține, trebuie să fi
simțit că nu-i stăpânea atenția. Coborând-o după o ridicare, o lăsă intenționat să-i scape din
mâini, ca s-o poată prinde la pieptul lui. De surpriză, aripile ei se deschiseră spontan, ca
două iole umflându-se de vânt.
— Scuzele mele, doamna mea, zise Thiago, și îi dădu drumul, încât copitele ei găsiră din
nou pământul sub picioare, dar nu și din brațele lui.
Ea simțea suprafața ca de piatră a pectoralilor lui pe pieptul ei. Necuviința îmbrățișării îi
stârni panica și făcu mari eforturi să nu se smulgă din brațele lui. Era greu să-și strângă
aripile la loc, când tot ce voia era să-și ia zborul.
— Rochia aceasta e croită din umbră? întrebă generalul. Abia dac-o simt între degete.
Nu că n-ai fi încercat, gândi Madrigal.
— Probabil e o reflecție a cerului nopții, sugeră el, luată de pe oglinda unui lac?
Ea presupuse că încerca să fie poetic. Erotic, chiar. În schimb, cât mai puțin erotic cu
putință – mai mult cum s-ar fi plâns de o pată că nu iese la spălat –, ea zise: — Da, stăpâne.
M-am aruncat să înot și reflecția s-a lipit de mine.
— Păi, atunci, ar putea curge de pe tine ca apa, în orice moment. La urma urmei, îți vine
să te întrebi ce e sub ea.
Și asta este curte, gândi Madrigal. Roși, bucuroasă de masca ei, care-i acoperea fața, mai
puțin buzele și bărbia. Preferând să nu continue cu discuția despre dedesubturile ei, zise: —
E mai rezistentă decât arată, vă asigur.
Nu intenționase să fie o provocare, dar el așa o luă. Ridică mâna spre firele delicate care,
ca o pânză de păianjen, îi țineau rochia în jurul gâtului, și trase scurt și puternic. Firele se
rupseră ușor sub ghearele lui, și Madrigal tresări. Rochia rămase pe corp, însă un mănunchi
din legăturile ei fuseseră retezate.
— Sau probabil nu chiar atât de rezistentă, remarcă Thiago. Nu-ți face griji, doamna
mea, te ajut eu s-o ții.
Mâna lui era deasupra inimii ei, chiar peste sân, iar Madrigal tremură. Era furioasă pe ea
însăși pentru tremur. Ea era Madrigal din neamul kirinilor, nu vreo floare prinsă de vânt.
— E foarte amabil din partea dumneavoastră, stăpâne, răspunse ea, dându-i mâna la o
parte și îndepărtându-se de el. Dar e timpul să schimbăm partenerii. Va trebui să mă
descurc singură cu rochia.
Nu fusese niciodată atât de bucuroasă să schimbe partenerul de dans. În cazul acesta, era
un elan-bivol, lipsit de grație, care a fost cât pe-aci s-o calce pe copite de nenumărate ori.
Ea abia dacă-l luă în seamă.
O altfel de viață, gândi ea, și cuvintele deveniră un soi de mantră pe melodia
Emberlinului: o altfel de viață, o altfel de viață.
Unde era îngerul acum? se întrebă ea. Dorința o inundă, o umplu ca un gust plăcut,
precum ciocolata topindu-se pe limba ei.
Până să-și dea seama, elanul-bivol i-o dădu înapoi lui Thiago, care o preluă cu mâinile lui
acaparatoare și o lipi de el.
— Mi-a fost dor de tine, zise el. Orice altă femeie e grosolană pe lângă tine.
Îi vorbea cu acea voce joasă de dormitor a lui, însă ea nu se putea gândi decât la cât de
stângace, cât de forțate păreau cuvintele lui după acelea ale îngerului.
Încă de două ori Thiago a cedat-o altor parteneri și tot de două ori i-a fost returnată la
momentul potrivit. De fiecare dată i se părea mai insuportabil decât înainte, astfel încât se
simțea ca o fugară adusă acasă în pofida voinței sale.
Când, cedată următorului ei partener, simți strânsoarea fermă a mănușilor de piele
cuprinzându-i degetele, se lăsă condusă în dans cu o ușurință ce părea plutire. Nefericirea se
destrămase; necuviința se destrămase. Mâinile serafimului se așezară pe talia ei, picioarele
ei părăsiră pământul, și ea închise ochii, abandonându-se senzației.
El o aduse la loc pe pământ, dar nu-i dădu drumul.
— Salutare, șopti ea, fericită.
Fericită.
— Salutare, răspunse el, ca un secret împărtășit.
Ea zâmbi când îi văzu noua mască. Era omenească și comică, având urechi de ulcior și
nas roșu de bețiv.
— Altă față, zise ea. Ești cumva mag și făurești măști?
— Nu-i nevoie de a fauri ceva. Sunt tot atâtea măști de unde să alegi, cât sunt petrecăreți
morți de beți.
— Ei bine, asta ți se potrivește cel mai puțin.
— Asta crezi tu. Multe se pot întâmpla în doi ani.
Ea râse, amintindu-și de frumusețea lui, și simți dorința să-i vadă din nou chipul.
— Vrei să-mi spui numele tău, domniță? întrebă el.
Ea i-l spuse și el îl repetă, ca pe o incantație:
— Madrigal, Madrigal, Madrigal.
Ce ciudat, gândi Madrigal, că ea era copleșită de un asemenea sentiment de… împlinire,
doar din simpla prezență a unui bărbat al cărui nume nu-l știa și a cărui față nu o putea
vedea.
— Și al tău? întrebă ea.
— Akiva.
— Akiva.
Îi plăcu să-l rostească. Poate că numele ei era cel care însemna muzică, dar al lui era cel
care suna ca atare. Ar fi vrut să-l cânte, să se aplece peste o fereastră și să-l cheme acasă.
Să-l șoptească în întuneric.
— Ai făcut-o, așadar, zise el. L-ai acceptat.
Sfidătoare, ea răspunse:
— Ba nu. N-am făcut-o.
 — Nu? Te privește de parcă ai fi a lui.
— Atunci, cu siguranță tu ar trebui să fii în altă parte…
— Rochia ta, remarcă el. E ruptă. Cumva el…?
Madrigal simți dogoarea, un val de mânie aprinzându-l ca un curent de aer printr-un foc
de tabără.
Ea văzu că Thiago dansa cu Chiro și se uita fix la ea, chiar printre urechile ascuțite de
șacal ale lui Chiro. Ea așteptă până când rotațiile dansului îl aduseră pe Akiva, cu spatele
lui larg, între ea și Thiago, ascunzându-i fața, înainte de a răspunde: — Nu-i nimic. Nu sunt
obișnuită să port materiale atât de fragile. Rochia asta mi-a fost aleasă. Eu îmi doresc
nespus un șal.
El era încordat de mânie, dar mâinile lui rămăseseră blânde pe talia ei. Zise: — Pot să-ți
fac eu un șal.
Madrigal își lăsă capul puțin într-o parte.
— Tricotezi? Ei bine, asta e o neobișnuită calificare la un soldat.
— Nu tricotez, zise el, și în clipa aceea Madrigal simți prima atingere ușoară ca de pană
pe umărul ei.
Nu o luă drept atingerea lui Akiva, pentru că mâinile lui erau pe mijlocul ei. Privi în jos
și văzu că o molie-colibri cenușiu-verzuie se așezase pe ea, una din nenumăratele molii-
colibri care zburătăceau deasupra capetelor, atrase de belșugul de felinare care trebuie să li
se fi părut un întreg univers. Penele de pe corpul micuței păsări sclipeau ca nestematele, iar
aripile pufoase de molie fâlfâiau pe pielea ei. Curând, a fost urmată de încă una, aceasta
roz-pal, și încă una, de asemenea roz, cu desene oranj în forma unor ochi pe aripile-i
dantelate. Veniră și mai multe din aer și, în câteva clipe, o întreagă companie îi acoperi
pieptul și umerii lui Madrigal.
— Gata, domniță, zise Akiva. Ai un șal viu.
Era uluită.
— Cum ai…? Ești un mag.
— Nu. E doar un truc.
— E magie.
— Nu cea mai folositoare dintre magii, să călăuzești moliile.
— Nu e folositoare? Mi-ai făcut un șal.
Era fermecată. Magia pe care o știa ea de la Brimstone avea prea puțină fantezie. Asta
era frumoasă, atât în formă – aripile erau în zeci de culori ca amurgul, și la fel de catifelate
ca urechile de iepuri –, cât și în scop. O acoperise. Thiago îi rupsese rochia, iar Akiva o
îmbrăcase.
— Mă gâdilă, râse ea. Oh, nu. Oh.
— Ce se întâmplă?
— Oh, fă-le să plece.
Râse mai tare, simțind limbuțele ieșind din ciocurile mici.
— Îmi mănâncă zahărul.
— Zahărul?
Gâdilăturile o făcură să dea nervoasă din umeri.
— Fă-le să plece. Te rog.
El încercă. Vreo câteva se ridicară în zbor și făcură un cerc în jurul coarnelor ei, dar cele
mai multe rămaseră pe loc.
 — Mă tem că sunt îndrăgostite, zise el, îngrijorat. Nu vor să te părăsească.
Ridică o mână de pe talia ei ca să-i dea la o parte, cu blândețe, o pereche de pe gâtul ei,
unde aripile le fâlfâiau pe maxilarul ei. Visător, el spuse: — Știu exact cum se simt ele.
Inima ei, ca un pumn strângându-se. Venise timpul ca Akiva s-o ridice din nou, și o făcu,
deși umerii ei erau încă îmbrăcați în molii. Pe deasupra capetelor mulțimii, ea văzu cu
recunoștință că Thiago era întors cu spatele. Chiro, totuși, pe care el o ridicase, o observă și
făcu ochii mari.
Akiva o lăsă pe Madrigal jos și, chiar înainte ca piciorul ei să atingă pământul, se uitară
unul la altul, mască la mască, ochi căprui în ochi portocalii, și o undă de șoc se iscă între ei.
Madrigal nu știa dacă era tot magie, dar cele mai multe molii-colibri își luară zborul și se
îndepărtară în spirală, ca duse de vânt. Ea era din nou jos, picioarele i se mișcau, inima îi
galopa. Pierduse șirul mișcărilor de dans, dar simți că se apropia de final și că, dintr-o clipă
în alta, avea să ajungă iar la Thiago.
Akiva avea s-o predea în păstrare generalului.
Inima și trupul ei se revoltară. Nu putea s-o facă. Membrele ei erau ușoare, gata să fugă.
Bătăile inimii se întețiră până la un staccato nebunesc, iar rămășițele șalului ei viu zburară
de pe ea ca speriate de moarte. Madrigal recunoscu semnele în ea însăși, disponibilitatea,
calmul exterior și vâltoarea lăuntrică, iureșul care-i umplea mintea înainte de a se arunca în
bătălie.
O să se-ntâmple ceva.
Nitid, întrebă ea în gând, ai știut-o tot timpul?
— Madrigal? zise Akiva.
Ca moliile-colibri, simțise schimbarea din ea, respirația ei rapidă, mușchii devenind
încordați sub mâinile lui care îi înconjurau mijlocul.
— Ce se întâmplă?
— Vreau…, zise ea, știind ce voia, simțindu-se atrasă într-acolo, arcuindu-se, dar
negăsind cuvintele s-o exprime.
— Ce? Ce anume vrei? întrebă Akiva, blând, dar stăruitor.
Și el voia același lucru. Își înclină capul, astfel încât masca lui îi atinse scurt cornul,
aprinzând o vâlvătaie de senzații prin ea.
Lupul Alb era la doar o lungime de aripi distanță. O putea vedea. Dacă încerca să fugă,
avea s-o urmărească. Akiva ar fi putut fi prins.
Madrigal voia să țipe.
Și atunci, focurile de artificii.
Mai târziu, avea să-și amintească ce spusese Akiva despre toate lucrurile care se
potriviseră de la sine, de parcă așa ar fi fost hărăzit. În tot ce avea să se întâmple, avea să
existe senzația aceea de inevitabil și de cum trebuie să fie, și sentimentul că universul
conspirase la asta. Avea să fie ușor. Începând cu focurile de artificii.
Luminile înfloreau deasupra capetelor, o uriașă și strălucitoare dalie, o morișcă, o stea în
explozie. Sunetul era o canonadă. Toboșarii în bătălie. Praful de pușcă negru exploda în
văzduh. Emberlinul se destrămă, dansatorii își scoaseră măștile și își lăsară capetele pe
spate să privească în sus.
Madrigal porni. Îl luă pe Akiva de mână și se aruncă în talmeș-balmeșul mulțimii. Ținea
capul jos și se mișca repede. Un culoar părea că se deschide pentru ei în șuvoiul de corpuri,
ei îl străbăteau, iar el îi ducea tot mai departe.
55. COPIII REGRETULUI

Odată ca niciodată, înainte de himere și de serafimi, existau soarele și cele două luni.
Soarele era logodit cu Nitid, sora mai strălucitoare, însă Ellai cea modestă, întotdeauna
ascunzându-se după sora ei mai îndrăzneață, a fost cea care i-a stârnit poftele. El a uneltit
să o surprindă pe când se scălda în mare și s-o posede. Ea s-a zbătut, dar el era soarele și
era convins că trebuie să aibă ce-și dorește. Ellai l-a înjunghiat și a scăpat, iar sângele
soarelui a căzut ca scânteile pe pământ, unde au devenit serafimii – copiii ilegitimi ai
focului. Și, ca și tatăl lor, credeau că li se cuvinte să dorească, să ia și să posede.
Cât despre Ellai, ea s-a dus și i-a spus surorii sale ce se întâmplase, iar Nitid a plâns și
lacrimile ei au căzut pe pământ și au devenit himerele, copiii regretului.
Când soarele a venit din nou la surori, niciuna nu l-a vrut. Nitid a pus-o pe Ellai în
spatele ei și a protejat-o, deși soarele, încă sângerând scântei, știa că Ellai nu era atât de
lipsită de apărare precum părea. S-a rugat de Nitid să îl ierte, dar ea a refuzat, și până în
ziua de azi el le urmărește pe surori pe bolta cerului, dorind și dorind și niciodată având, iar
aceasta va fi pedeapsa lui pentru totdeauna.
Nitid e zeița lacrimilor și a vieții, a vânătorilor și a războiului, iar templele ei sunt prea
multe să poată fi numărate. Ea este cea care umple pântecele, încetinește inimile
muribunzilor și îi conduce pe copiii ei împotriva serafimilor. Lumina ei este ca a unui mic
soare; alungă umbrele din cale.
Ellai e mai discretă. Ea e o umbră, o lună fantomă, și nu sunt decât vreo câteva nopți pe
an când ocupă singură cerul. Acestea sunt numite nopțile Ellai, și sunt întunecate, cu doar
câteva stele, bune pentru lucrurile ce se fac pe furiș. Ellai e zeița asasinilor și a amanților
secreți. Templele ei sunt puține și ascunse, precum cel din crângul de recviemi de pe munții
de lângă Loramendi.
Acolo l-a dus Madrigal pe Akiva când au fugit de la balul Despotului.
•
Zburară. El își păstra aripile ascunse, dar asta nu-l împiedica să zboare. De la sol, crângul
de recviemi era de neatins. Existau prăpăstii în munți și, uneori, punți de sfoară se
întindeau peste ele – în nopțile Ellai, când adepții veneau, înfășurați în pelerine, s-o
venereze la temple –, însă în seara aceea nu era niciunul, iar Madrigal știa că urmau să aibă
templul numai pentru ei.
Aveau toată noaptea. Nitid era încă sus pe cer. Aveau mai multe ore.
— Asta e legenda voastră? întrebă Akiva, nevenindu-i să creadă.
Madrigal îi spusese povestea soarelui și a lui Ellai, în timp ce zburau.
— Că serafimii sunt sângele unui soare violator?
Madrigal îi răspunse, veselă:
— Dacă nu-ți place, ia-te de soare.
— E o poveste groaznică. Ce imaginație brutală au himerele.
— Păi, am avut surse de inspirație brutale.
Ajunseră la crâng și cupola templului era abia vizibilă printre coroanele copacilor,
mozaicuri de argint sclipind în arabescuri dintre crengi.
— Aici, zise Madrigal, încetinind cu o bătaie de aripi înapoi, pentru a coborî printr-o
deschizătură în coronament.
 Tot corpul ei vibra de la vântul nopții, libertate și anticipare. Într-un cotlon al minții sale
exista frica de ce avea să vină mai târziu – repercusiunile plecării ei nechibzuite. Dar, în
timp ce se strecura printre copaci, teama i-a fost adormită de foșnetul frunzelor și muzica
vântului, și de sâsâitul de pretutindeni în jur. Sâsâitul venea de la evangeline, păsările-șerpi
care beau nectarul de noapte al arborilor de recviem. În întunericul crângului, ochii lor
străluceau argintiu ca mozaicurile de pe acoperișul templului.
Madrigal atinse pământul și Akiva ateriză lângă ea, într-o pală de căldură. Ea se întoarse
cu fața la el. Încă mai purtau măștile. Le-ar fi putut da jos în timp ce zburau, dar n-o
făcuseră. Madrigal se gândise la momentul acesta, când aveau să stea față în față, și își
păstrase masca pentru că, în imaginația ei, Akiva era cel care i-o dădea jos, iar ea i-o dădea
jos pe a lui.
Trebuie să-și fi imaginat același lucru. El făcu un pas spre ea.
Lumea reală, deja un lucru îndepărtat – doar un pârâit de focuri de artificii la marginea
orizontului –, dispăruse cu totul. Un tril înalt, dulce, cânta prin trupul lui Madrigal de parcă
ar fi fost o strună de lăută. Akiva își scoase mănușile și le lăsă să cadă, iar când o atinse,
urcând cu vârfurile degetelor pe brațe și pe gât, o făcu având mâinile goale. Duse mâinile
în spatele capului ei, dezlegă masca și i-o ridică. Vederea ei, îngustată toată seara la cât
putea cuprinde prin micile găuri ale măștii, se deschise, iar Akiva îi umplu perspectiva, încă
purtând masca lui comică. Îl auzi răsuflând ușor și murmurând „atât de frumoasă”, și atunci
îi scoase și ea masca lui.
— Salutare, șopti ea, cum făcuse când se întâlniseră în timpul dansului Emberlin, și
fericirea înflorise în ea.
Fericirea aceea era ca o scânteie față de un foc de artificii, în comparație cu cea care o
umplu acum.
El era mai frumos decât își amintea. La Bullfinch, zăcuse pe moarte, livid, vlăguit, deși
încă frumos. Acum, în deplinătatea sănătății și în freamătul sângelui din pricina iubirii, era
perfect. Ochii lui ardeau, uitându-se la ea cu speranță și emoție, exaltat, fascinat, bucuros.
Era atât de viu.
Mulțumită ei, el era viu.
Îi răspunse, în șoaptă:
— Salutare.
Se priveau, uluiți să fie față în față după doi ani, de parcă ar fi fost plăsmuiri ale
imaginației apărute din punerea dorințelor.
O atingere ar fi putut face momentul real.
Mâinile lui Madrigal tremurară când le ridică și se liniștiră când le lipi de pieptul lui
Akiva. Dogoarea lui pulsa prin materialul bluzei. Aerul din crâng era îndeajuns de
înmiresmat cât să îl bei, îndeajuns de dens cât să dansezi cu el. Era ca o prezență între ei –
dar n-a mai fost, când el a pășit mai aproape.
Brațele lui o încercuiră și ea își ridică fața ca să șoptească, încă o dată:
— Salutare.
De data aceasta, când îi răspunse, șopti cuvântul pe buzele ei. Ochii le erau încă deschiși,
încă mari de mirare, și le îngăduiră să se închidă numai când buzele lor în sfârșit se
întâlniră și un alt simț preluă controlul, convingându-i că era adevărat ceea ce se petrecea.
56. INTENȚIA DE A TRĂI

Odată ca niciodată, exista numai întuneric și, înotând prin el, niște monștri mari cât
lumile. Aceștia erau gibborimii, iar ei iubeau întunericul, întrucât le ascundea hidoșenia. Ori
de câte ori vreo altă creatură reușea să facă lumină, ei veneau și-o stingeau. Când se
nășteau stelele, ei le înghițeau. Se părea că întunericul avea să fie veșnic.
Însă o rasă de războinici ai luminii a prins de veste despre gibborimi. Atunci, au pornit la
drum, călătorind din lumea lor îndepărtată, ca să se lupte cu monștrii. Războiul a fost lung,
lumină contra întuneric, și mulți războinici au fost uciși. În cele din urmă, când i-au învins
pe monștri, mai rămăseseră numai o sută dintre ei, iar acești o sută erau puterile cerești,
care au adus lumină în univers.
Ele au creat restul stelelor, inclusiv soarele nostru, și nu mai era nicăieri întuneric, numai
lumină neîntreruptă. Au făcut copii după chipul lor – serafimii – și i-au trimis să ducă
lumină și lumilor care se roteau în spațiu. Și totul a fost bine. Dar, într-o zi, ultimul monstru
gibborim, care se numea Zamzumin, i-a convins că era nevoie și de umbre, căci ele ar fi
făcut lumina să pară mai strălucitoare prin contrast, și atunci puterile cerești au adus
umbrele pe lume.
Însă Zamzumin era un trișor. N-avea nevoie decât de o fâșie de întuneric cu care să
lucreze. A suflat viață în umbre și, la fel cum puterile cerești îi făcuseră pe serafimi după
chipul lor, la fel și Zamzumin a făcut himerele după al lui, și de aceea erau hidoase. Iar
după aceea, veșnic, serafimii au luptat de partea luminii, iar himerele de partea
întunericului, rămânând vrăjmași până la sfârșitul lumii.
•
Madrigal râse, somnoroasă:
— Zamzumin? Ăsta e nume?
— Nu mă întreba pe mine. E strămoșul tău.
— Ah, da. Urâtul Unchi Zamzumin, care m-a creat pe mine dintr-o umbră.
— O umbră hidoasă, o corectă Akiva. Ceea ce explică hidoșenia ta.
Ea râse din nou, îngreunată și leneșă de plăcere.
— Întotdeauna m-am întrebat de unde mi s-a tras. Acum știu. Coarnele sunt din partea
tatălui, iar hidoșenia e de la uriașul meu unchi diabolic.
După o pauză, căci Akiva își plimba nasul pe gâtul ei, adăugă:
— Îmi place mai mult povestea mea. Prefer să fiu făcută din lacrimi decât din întuneric.
— Niciuna nu e foarte veselă, zise Akiva.
— Știu. Avem nevoie de un mit mai fericit. Hai să născocim noi unul.
Stăteau încolăciți peste hainele lor, pe care le întinseseră pe un petic de mușchi confesor
din spatele templului lui Ellai, pe unde clipocea un pârâu firav. Ambele luni se ascunseseră
pe după coroanele copacilor, iar evangelinele amuțiseră și recviemii își închiseseră florile
lor albe pentru noapte. Curând, Madrigal trebuia să plece, dar amândoi amânau momentul,
de parcă ar fi putut refuza răsăritul.
— A fost odată ca niciodată…, zise Akiva, dar vocea i se pierdu, când buzele lui găsiră
gâtul lui Madrigal. Mmm, zahăr. Am crezut că l-am cules pe tot. Acum va trebui să verific,
peste tot.
Madrigal se feri, râzând neajutorată.
 — Nu, nu, gâdilă!
Dar Akiva avea să-i guste din nou gâtul și nu gâdila atât de mult, cât mai degrabă
furnica, iar protestele ei se opriră în scurt timp.
Mai dură ceva până reveniră la noul lor mit.
— Odată ca niciodată, murmură Madrigal mai târziu, odihnindu-și acum obrazul de
pieptul lui Akiva, astfel încât arcuirea cornului ei stâng urma conturul feței lui, iar el își
putea lipi fruntea de el. Era o lume atât de perfect făcută și plină de păsări, și de făpturi
goale, și de chestii minunate ca liliac-de-miere, și stele-tenzing, și nevăstuici…
— Nevăstuici?
— Ssst! Și lumea aceasta deja avea lumină și umbră, așa că nu era nevoie de nicio stea
nefastă să vină s-o salveze, cum deopotrivă nu-i erau de niciun folos sorii sângerânzi sau
lunile înlăcrimate, și, cel mai important, nu cunoscuse niciodată războiul, care este așa un
lucru cumplit, o irosire de care nicio lume n-are nevoie vreodată. Și lumea aceasta avea
pământ și apă, aer și foc, toate cele patru elemente, dar îi lipsea ultimul element.
Dragostea.
Ochii lui Akiva erau închiși. Zâmbea în timp ce asculta și mângâia părul scurt ca blana
de pe capul lui Madrigal, plimbându-și degetele pe inelele coarnelor ei.
— Așadar, acest paradis era ca o casetă de bijuterii fără nicio bijuterie. Stătea așa, zi
după zi, cu răsăriturile sale trandafirii, cu sunetele creaturilor sale și cu parfumurile sale
ciudate, așteptând îndrăgostiții să-l găsească și să-l umple cu fericirea lor.
Pauză.
— Sfârșit.
— Sfârșit? Akiva deschise ochii. Cum adică, sfârșit?
Ea zise, mângâindu-și obrazul de pielea aurie a pieptului lui:
— Povestea e neterminată. Lumea încă așteaptă.
El spuse, melancolic:
— Tu știi cum s-o găsești? Hai să mergem acolo, mai înainte să răsară soarele.
Soarele. Reamintirea îi îngheță buzele lui Madrigal pe noul traseu de-a lungul arcuirii
umărului lui Akiva, cel plin de cicatrice care aminteau de prima lor întâlnire, de la
Bullfinch. Se gândi la cum ar fi putut să-l lase sângerând sau, mai rău, să-l termine, dar
ceva ineluctabil o oprise ca ei să poată să ajungă aici, acum. Iar ideea de a se desprinde din
îmbrățișare, a se îmbrăca și a pleca, dădu naștere unei împotriviri atât de puternice, încât
durea.
Era, de asemenea, și frica de ceea ce ar fi putut stârni dispariția ei în urmă, la
Loramendi. Imaginea unui Thiago furios se strecurase nepoftită în fericirea ei și ea o
alungase, dar nu avea cum să alunge răsăritul. Cu o voce jalnică, zise:
— Trebuie să plec.
Akiva răspunse:
— Știu.
Își ridică fața de pe umărul lui și văzu că nefericirea lui era la fel de mare ca a ei. El nu
întrebă „Ce-o să facem?”, și nici ea. Mai târziu aveau să vorbească despre astfel de lucruri;
în acea primă noapte, erau încă sfioși în privința viitorului și, cu tot ce iubiseră și
descoperiseră peste noapte, erau încă sfioși unul față de celălalt.
În schimb, Madrigal duse mâna la talismanul pe care-l purta la gât.
— Știi ce e ăsta? îl întrebă ea, dezlegând sfoara.
 — Un os.
— Bine, da. E un iadeș, un os al dorințelor. Înconjori cu un deget o aripă a osului, uite
așa, și fiecare ne punem o dorință și apoi tragem. Celui a cărui bucată e mai mare i se
îndeplinește dorința.
— Magie? întrebă Akiva. De unde vin păsările astea ale căror oase fac magie?
— Oh, nu e magie. Dorințele nu se îndeplinesc cu adevărat.
— Și atunci, de ce s-o facem?
Ea ridică din umeri.
— Speranță? Speranța poate fi o forță puternică. Poate că nu e magie autentică în ea,
dar când știi care e cea mai arzătoare speranță și o păstrezi ca pe o lumină în tine, poți face
lucrurile să se întâmple. E aproape ca o magie.
— Și care e dorința ta cea mai arzătoare?
— Nu trebuie să spui. Haide, pune-ți o dorință cu mine.
Ridicase iadeșul.
Era în parte ciudățenie, în parte nerușinare ceea ce o determinase să atârne osul de
sfoară. Pe atunci avea paisprezece ani, era de patru ani în serviciul lui Brimstone, dar și la
antrenamentele de luptă, și se simțea mândră de puterea ei. Intrase în dugheană într-o
după-amiază, când Twiga scotea proaspăt turnații lakhnau din matrițele lor, iar ea
încercase să capete unul prin lingușiri.
Brimstone încă n-o instruise în privința crudei realități a magiei și a tributului de durere,
iar ea încă socotea distractiv să-ți pui dorințe. Când el o refuzase – ca întotdeauna,
nepunând preț pe firțigei, care costau doar o ciupitură de durere ca să-i creezi –, făcuse o
mică și dramatică criză de plâns, într-un colț. Acum nici nu-și mai putea aminti ce dorință
fusese de o asemenea grozavă importanță pentru ea, la cei paisprezece ani ai săi, dar își
amintea bine că Issa scosese un os din resturile de la cină – o potârniche-macabră în sos – și
o mângâiase cu informațiile omenești despre osul dorințelor.
Issa știa o mulțime de povești de-ale oamenilor și de la ea căpătase Madrigal fascinația
pentru rasa și lumea lor. Ca să-i facă în ciudă lui Brimstone, ea luase osul și făcuse
intenționat paradă când își pusese o dorință.
— Asta e? întrebase Brimstone, când auzise ce dorință măruntă îi inspirase ei criza de
nervi. Și ai fi vrut să irosești o dorință pe așa ceva?
Ea și Issa erau gata să rupă osul între ele, dar se opriseră.
— Tu nu ești fraieră, Madrigal, zisese Brimstone. Dacă e ceva ce-ți dorești, urmărește-ți
scopul. Speranța are putere. N-o irosi pe prostii.
— Bine, zisese Madrigal, strângând osul în mână. O să-l păstrez până când speranțele
mele îndeplinesc așteptările tale înalte.
Îl atârnase de o sfoară. Timp de câteva săptămâni, își făcuse un obicei să spună cu voce
tare dorințe ridicole și să se prefacă, apoi, că le cântărește.
— Mi-aș dori să-mi pot gusta picioarele ca un fluture.
— Mi-aș dori ca un șoarece-scorpion să poată vorbi. Pariez că ei știu cele mai interesante
bârfe.
— Mi-aș dori ca părul meu să fie albastru.
Dar nu rupsese niciodată osul. Ceea ce începuse ca o sfidare copilărească, se prefăcuse în
altceva. Săptămânile deveniseră luni și, cu cât mai mult întârzia să rupă iadeșul, cu atât
mai important i se părea ca, în momentul în care avea s-o facă, dorința – sau mai degrabă
speranța – să fie demnă de ea.
În crângul de recviemi cu Akiva, în sfârșit era.
Își formulă dorința în minte, uitându-se în ochii lui, și trase. Osul se rupse drept pe
mijloc, iar bucățile, când le măsurară între ele, erau de exact aceeași lungime.
— Oh. Asta nu știu ce înseamnă. Poate înseamnă că ni se îndeplinește amândurora.
— Poate înseamnă că ne-am dorit același lucru.
Lui Madrigal îi plăcu să creadă că asta se întâmplase. Dorința ei, prima oară, fusese
simplă, cu țintă clară și pasionată: să-l mai vadă pe Akiva. Doar crezând asta se putea
hotărî să plece.
Se ridicară de pe hainele mototolite. Madrigal se strecură înapoi în rochia din mătasea-
miezului-nopții ca un șarpe într-o piele lepădată. Intrară în templu și băură apă din izvorul
sacru care țâșnea din pământ într-o fântână. Își spălă și fața, aducând în tăcere omagiu
zeiței Ellai pentru că le protejase secretul și jurând să aducă lumânări, când avea să mai
vină pe acolo.
Pentru că bineînțeles că aveau să mai vină.
Despărțirea a fost aproape ca o dramă de pe scenă, o imposibilitate fizică exagerată – să-
și ia zborul și să-l lase pe Akiva aici – în a cărei dificultate n-ar fi crezut, până în acest
moment. Se întorcea și răsîntorcea pentru un ultim sărut. Buzele ei, neobișnuite cu această
folosință, i se păreau crâmpoțite și bătătoare la ochi, carnale, și își închipuia că purtau
roșeața dovezii modului în care își petrecuse ea noaptea.
În cele din urmă, porni în zbor, ducându-și masca atârnată de una dintre panglicile cu
care se lega precum o pasăre însoțitoare fâlfâind pe lângă ea, iar pământul mângâiat de
zori de sub ea se derulă rapid tot drumul până la Loramendi. Orașul era cufundat în tăcerea
de după sărbătoare, caustic și încețoșat cu rămășițele focurilor de artificii. Ea coborî, printr-
o intrare secretă, în catedrala subterană. Porțile ei încrucișate erau făcute de magia lui
Brimstone să se deschidă la vocea ei și nu era niciun paznic care s-o fi văzut intrând.
A fost ușor.
În prima zi, a fost șovăielnică, prudentă, neștiind ce se întâmplase în absența ei sau ce
pedeapsă ar fi putut s-o aștepte. Însă Parcele își țeseau urzelile lor nebănuite și o iscoadă
veni în dimineața acea de pe țărmul Mirea cu vești despre apropierea galioanelor
serafimilor, astfel încât Thiago plecase din Loramendi aproape de îndată ce se întorsese
Madrigal.
Chiro o întrebase unde fusese, iar ea îi servise o minciună vagă, dar, de atunci încolo,
purtările surorii sale față de ea se schimbaseră. Madrigal o surprindea privind-o cu o
expresie stranie, seacă, dar atunci întorcea capul și se prefăcea ocupată cu altceva, de parcă
nu la ea s-ar fi uitat. Se vedeau mai puțin, de asemenea, pe de-o parte pentru că Madrigal
plutea în lumea ei nouă și secretă, iar pe de altă parte pentru că Brimstone avea nevoie de
ajutorul ei, în perioada aceea, astfel că era scutită de la celelalte îndatoriri ale ei, atâtea
câte erau. Batalionul ei nu fusese mobilizat ca răspuns la mișcările de trupe ale serafimilor,
iar ea se gândi, ce ironie că trebuia să-i mulțumească lui Thiago pentru asta. Știa că el o
ținea departe de orice potențial pericol ce ar fi putut s-o păgubească de „puritatea” ei, mai
înainte să aibă șansa de a se căsători cu ea. Probabil nu avusese timp să-și contramandeze
ordinele înainte de a pleca.
Prin urmare, Madrigal își petrecea zilele în dugheană și în catedrală cu Brimstone,
înșirând dinți și făurind corpuri, iar nopțile – cât de multe putea – cu Akiva.
 Adusese lumânări pentru Ellai și conuri de friabil, mirodenia preferată a lunii, și mâncare
șterpelită, potrivită pentru amanți, pe care o mâncau cu degetele, după ce făceau dragoste.
Faguri de miere și rodiile-păcatului, păsări fripte pentru pofta lor de mâncare nesățioasă, și
întotdeauna țineau minte să scoată iadeșul din pieptul păsării, unde-i era locul. Adusese vin
în sticle subțiri și mici pocale sculptate din cuarț din care să bea, pe care le clăteau în
izvorul sacru și le puneau în altarul templului, pentru data viitoare.
Pe fiecare iadeș, la fiecare despărțire, sperau să mai fie o dată viitoare.
Madrigal se gândea adesea, când stătea tăcută, lucrând în prezența lui Brimstone, că
acesta știa ce făcea ea. Privirea lui auriu-verzuie poposea asupra ei și se simțea pătrunsă,
expusă, spunându-și că nu mai putea continua așa, că era o nebunie și trebuia să-i pună
capăt. Într-un rând, a făcut chiar repetiții cu ce avea să-i spună lui Akiva, în timp ce zbura
spre crângul de recviemi, dar, de îndată ce îl văzu, gândul îi fugi din minte și ea lunecă fără
împotrivire în luxul plăcerii, în locul pe care ajunseseră să-l creadă lumea din povestea lor –
paradisul așteptându-și îndrăgostiții să-l umple cu fericire.
Și ei îl umplură. Pentru o lună de nopți furate și ocazionale după-amiezi scăldate în
soare, când Madrigal putea să se îndepărteze de Loramendi pe lumină, își strânseră aripile
în jurul fericirii lor și o numiră lume, deși amândoi știau că nu era o lume, ci doar o
ascunzătoare, ceea ce e un lucru foarte diferit.
După ce se întâlniseră de vreo câteva ori și ajunseseră să se învețe unul pe celălalt cu
seriozitate, cu foamea îndrăgostiților de a ști totul – în vorbe și în atingeri, fiecare amintire
și gând, fiecare miros de mosc și murmur –, când toată sfiiciunea îi părăsise, recunoscuseră
viitorul: că exista, că nu se mai puteau preface că n-ar exista. Amândoi știau că aceea nu
era o viață, în special pentru Akiva, care nu vedea pe nimeni decât pe Madrigal și își
petrecea zilele dormind ca evangelinele și tânjind după noapte.
Akiva mărturisise că era bastard de-al împăratului, unul dintr-o întreagă legiune născuți
pentru a ucide, și îi povestise despre ziua în care gărzile veniseră să-l ia de la mama lui.
Cum aceasta se întorsese cu spatele și îi lăsase să-l ia, de parcă n-ar fi fost deloc copilul ei,
ci doar un tribut pe care ea trebuia să-l plătească. Cum își ura tatăl pentru copiii pe care-i
creștea pentru misiunea morții și, printre frânturi, ea înțelesese că Akiva se învinuia și pe el
însuși pentru că era unul dintre ei.
Madrigal îi mângâia cicatricele de pe încheieturile degetelor și își închipuia himera
reprezentată de fiecare linie. Se întreba cât de multe suflete dintr-ale acestora fuseseră
colectate și câte pierdute.
Nu îi povestise lui Akiva secretul reînvierii. Când el o întrebase de ce nu avea și ea
tatuaje de ochi în palme, născocise o minciună. Nu-i putea spune lui despre întorșii din
morți. Era un lucru prea important, prea cumplit, însăși soarta rasei sale atârna în balanță,
și ea n-a putut să-l împărtășească, nici măcar să-i ușureze mustrarea de cuget pentru toate
himerele pe care le ucisese. În schimb, îi sărutase semnele și îi spusese:
— Războiul este singurul lucru pe care am fost învățați să-l facem, dar există și alte
moduri de a trăi. Le putem găsi, Akiva. Le putem născoci. Acesta este începutul, aici.
Îi atinsese pieptul și simțise un val de iubire pentru inima care-i punea în mișcare
sângele, pentru pielea lui netedă, pentru cicatricele lui și pentru blândețea deloc
soldățească. Îi luase mâna și i-o apăsase de sânul ei, spunându-i:
— Noi suntem începutul.
Începuseră să creadă că ar putea fi.
 Akiva îi spusese că, în cei doi ani de după Bullfinch, nu mai ucisese altă himeră.
— Adevărat? întrebase ea, nevenindu-i să creadă.
— Tu mi-ai arătat că oricine poate alege să nu ucidă.
Madrigal privise în jos, la mâinile ei, și îi mărturisise:
— Dar eu am ucis serafimi, din ziua aceea încoace.
Akiva o prinsese de bărbie și îi ridicase fața spre a lui.
— Dar, salvându-mă pe mine, m-ai schimbat, și ne aflăm aici datorită acelui moment.
Înainte, ți-ai fi putut imagina că ar fi cu putință?
Ea clătinase din cap.
— Nu crezi că ar putea fi schimbați și alții?
— Unii, răspunsese ea, gândindu-se la camarazii și prietenii ei, gândindu-se la Lupul Alb.
Nu toți.
— Unii și apoi mai mulți.
Unii și apoi mai mulți. Madrigal dăduse din cap. Împreună își imaginaseră o altă viață, nu
doar pentru ei doi, dar și pentru toate rasele de pe Eretz. Iar în luna aceea, când s-au ascuns
și s-au iubit, când au visat și au făcut planuri, au crezut că și asta, de asemenea, fusese
hărăzit – că ei erau mugurii apăruți pentru un scop măreț și misterios. Dacă Nitid era în
spatele lucrurilor, sau puterile cerești, sau altcineva, nu știau, ci știau doar că în ei sălășluia
o voință puternică și vie de a aduce pacea în lumea lor.
Acum, când rupseră iadeșul, asta sperară. Știau că nu se puteau ascunde o veșnicie în
crângul de recviemi și în reverie. Era treabă de făcut; ei doar începuseră s-o facă reală, cu
atâta pasiune în speranța lor, încât ar fi putut făuri miracole – începând ceva –, dacă n-ar fi
fost trădați.
57. ÎNTORȘI DIN MORȚI

— Akiva, șopti Karou, cu toată ființa ei.

Mai multe secunde trecuseră de când rupseseră iadeșul, dar în scurtul interval de timp,
anii trecutului se întorseseră la ea. În urmă cu șaptesprezece ani, Madrigal se sfârșise. Tot
ce se întâmplase de atunci era o altă viață, dar era tot a ei. Ea era Karou și tot ea era
Madrigal. Era umană și era himeră.
Era reînviată.
Înăuntrul ei, ceva lucra: o rapidă concrescență de amintiri, două conștiințe care erau de
fapt una, unindu-se ca degetele întrepătrunse.
Văzu hamsele ei și înțelese ce făcuse Brimstone. Sfidându-i sentința lui Thiago de
evanescență, el îi colectase cumva sufletul. Și pentru că ea nu mai putea avea o viață în
lumea ei, îi dăruise una aici, în secret. Cum îi extrăsese amintirile din suflet? Viața pe care o
avusese ca Madrigal – o luase pe toată și o pusese în iadeșul pe care îl păstrase pentru ea.
Îi veni în minte ce spusese Izíl, ultima oară când îl văzuse, când îi oferise dinți de copil și
ea îi respinsese. „O dată”, zisese el și ea nu-l crezuse, „o dată el a vrut câțiva”.
Acum îl credea.
Reînviații erau făcuți pentru bătălie; corpurile lor erau întotdeauna conjurate adulte, din
dinți maturi. Dar Brimstone o făcuse pe ea un copil, umană, o botezase speranță și îi
dăruise o întreagă viață, departe de război și de moarte. O dragoste adâncă, înduioșată și
tandră o umplu. El îi dăduse o copilărie, o lume. Dorințe. Artă. Și Issa, și Yasri, și Twiga
știuseră și îl ajutaseră; o ascunseseră. O iubiseră. Avea să-i revadă curând și nu avea să se
mai țină departe de Brimstone, cum făcuse mereu, intimidată de morocăneala lui și de
monstruoasa prezență fizică. Ci avea să-și arunce brațele pe după gâtul lui și să-i spună, în
sfârșit, mulțumesc.
Își ridică privirea din palmele ei – dintr-o mirare în alta – și, iată, Akiva era înaintea ei.
Încă mai stătea la picioarele patului pe care, cu doar câteva clipe mai devreme, se
întinseseră amândoi, tot corpul lui peste tot corpul ei, iar Karou înțelese dorința dureroasă
a deplinătății ce apăruse din ceea ce împărțise cu el în alt corp, în altă viață. Se
îndrăgostise de el de două ori. Acum îl iubea cu ambele iubiri, atât de covârșitor, că era
aproape de neîndurat. Îl vedea printre lacrimi.
— Ai scăpat, zise ea. Ai trăit.
Karou se dădu jos din pat, grăbindu-se spre el, și se aruncă spre corpul lui puternic pe
care și-l amintise, spre căldura lui.
O ezitare, apoi brațele lui o cuprinseră, strâns. Nu zise nimic, dar o ținu în brațe și o
legănă ușor, înainte și înapoi. Ea îl simți tremurând, plângând, lipindu-și buzele de creștetul
capului ei.
— Ai scăpat, repetă ea, plângând și deopotrivă râzând. Ești viu!
— Sunt viu, șopti el, gâtuit. Tu ești vie. N-am știut nimic. Toți acești ani, nu m-am gândit
niciodată…
— Suntem în viață, zise Karou, amețită.
Minunea acestui fapt crescu înăuntrul ei și ea simți că mitul lor revenise la viață. Aveau o
lume; erau în ea. Locul acesta pe care Brimstone i-l dăruise ei era pe jumătate casa ei, iar
cealaltă jumătate o aștepta printr-un portal în cer. Le-ar fi putut avea pe amândouă, nu-i
așa?
— Te-am văzut murind, zise Akiva, neajutorat. Karou… Madrigal… Iubirea mea.
Ochii lui, expresia lui. Arăta ca în urmă cu șaptesprezece ani, în genunchi, silit să
privească. Zise, din nou:
— Te-am văzut murind.
— Știu.
Ea îl sărută cu tandrețe, amintindu-și groaza pârjolitoare a strigătului său.
— Îmi amintesc totul.
•
Și el își amintea.
Călăul cu cagulă: un monstru. Lupul și Despotul, privind de la balconul lor, și mulțimea,
hărmălaia și bătutul lor din picioare, mugetele lor și setea de sânge: toți niște monștri,
făcând ridicol visul de pace pe care Akiva îl nutrea de când cu Bullfinch. Pentru că unul
dintre ei îi pătrunsese în suflet, îi crezuse pe toți demni de acel vis.
Și iată că acolo stătea încătușată – aleasa; aleasa lui –, cu aripile ei bătute în cuie,
deformate și strânse cu cruzime, iar visul pierise. Asta era ceea ce-i făcuseră unuia dintre ei.
Frumoasa lui Madrigal, grațioasă chiar și în momentul acela.
El privi cu groază neputincioasă cum ea se lăsă în genunchi. Își așază capul pe blocul de
piatră. Imposibil, țipa inima lui Akiva. Asta nu se putea întâmpla. Voința, misterul care
fusese de partea lor… unde era acum? Gâtul lui Madrigal, întins vulnerabil, obrazul ei
catifelat pe piatra neagră fierbinte, și securea, ridicându-se și gata să cadă.
Țipătul a fost o creatură vie. Își făcu loc cu ghearele afară din el, scoțându-i măruntaiele.
Îl sfârtecă și îl rupse; durerea era durere, iar el încercă s-o transforme în magie, dar era
prea slăbit. Lupul avusese grijă de asta: chiar și în momentul acela, Akiva era flancat de
gardieni reînviați, cu hamsele lor îndreptate spre el și inundându-l cu o stare de rău
debilitantă. Totuși, încercă, iar valurile trecură prin mulțime de parcă însuși pământul de
sub picioarele lor s-ar fi cutremurat. Eșafodul se clătină, călăul a fost silit să facă un pas
înapoi să-și țină echilibrul, dar n-a fost de ajuns.
Efortul îi sparse vasele de sânge din ochi. Și totuși, țipă. Încercă.
Securea sclipi în coborâre, iar Akiva căzu înainte, în mâini. Era sfâșiat, golit. Dragoste,
pace, minune – pierdute. Speranță, omenie – pierdute.
Tot ce rămăsese era răzbunare.
•
Securea era mare și strălucitoare, ca o lună în cădere.
Mușcat, iar Madrigal se trezi desprinsă de corp.
Era conștientă de rostogolirea cărnii.
Ea tot mai exista. Exista, dar nu corporal. N-ar fi vrut să-și vadă capul dându-se
dizgrațios de-a dura, dar nu putu face altfel. Coarnele ei loviră eșafodul mai întâi cu un
troncănit, apoi urmă o supărătoare bufnitură de carne, înainte de a se opri, coarnele
împiedicând rostogolirea.
Din acest nou și straniu punct de observație de deasupra corpului, ea văzu totul. Nu
putea să nu vadă. Ochii fuseseră dispozitivele corpului, cu focalizarea lor selectivă și
pleoape pentru închis. Acum nu mai deținea abilitatea aceasta. Văzu totul, fără limite
corporale care s-o separe de aerul din jurul ei. Era un tip estompat de vedere, în toate
direcțiile simultan, de parcă întreaga ei ființă era un ochi, dar unul încețoșat. Agora,
mulțimea plină de ură. Și, pe platforma din fața eșafodului, strigătele lui încă înfășurând
aerul în jurul ei: Akiva, îngenuncheat, căzut înainte și distrus de plâns.
Dedesubtul ei, își vedea propriul corp, decapitat. Se clătină într-o parte și se prăbuși. Se
sfârșise. Madrigal se simți priponită de el. Se așteptase la asta; știa că sufletele stăteau pe
lângă corpurile lor mai multe zile, înainte de a începe să se retragă. Înviații care fuseseră
smulși îndărăt din pragul evanescenței spuneau că se simțiseră ca și când un flux îi trăgea
în larg.
Thiago poruncise ca trupul ei să fie lăsat pe platformă ca să putrezească, sub pază, astfel
ca nimeni să nu încerce să-i culeagă sufletul. Ei îi părea rău pentru modul în care era tratat
corpul ei. Brimstone putea numi cât voia corpurile „învelișuri”, ei îi plăcuse pielea care o
purtase prin viață și ar fi dorit să fi avut un sfârșit mai respectuos, dar nu se putea face
nimic în privința asta și, oricum, nu intenționa să fie aici ca să-l vadă descompunându-se.
Avea alte planuri.
Nu era sigură că ideea asta a ei de care se atârnase era realizabilă. Nu avea nimic decât
un impuls de a continua, însă își adună toată voința în jurul acestuia, tot dorul și toată
pasiunea. Lucrurile pe care ea și Akiva le visaseră, acum date peste cap, ea le dirijă în acest
ultim act: avea să-l elibereze. Motiv pentru care avea nevoie de un corp. Și avea unul
selecționat cu grijă. Era un corp bun; îl făcuse ea însăși.
Folosise chiar și diamante.
58. VICTORIE ȘI RĂZBUNARE

— Ce se întâmplă cu tine, Mad?

Cu o săptămână mai devreme, Madrigal fusese cu Chiro la barăci. Se lumina de ziuă și ea
se strecurase în patul ei de numai o jumătate de oră, după o noapte cu Akiva.
— Ce vrei să spui?
— Mai dormi vreodată? Unde ai fost noaptea trecută?
— La muncă, răspunse ea.
— Toată noaptea?
— Da, toată noaptea. Deși poate c-am adormit în dugheană, pentru vreo două ceasuri.
Căscă. Se simțea în siguranță cu minciunile ei, fiindcă nimeni în afară de cercul
apropiaților lui Brimstone nu știa ce se petrecea în turnul de vest și nici de existența
pasajului secret prin care ea intra și pleca. Și era adevărat că dormise puțin – doar că nu în
dugheană. Ațipise ghemuită la pieptul lui Akiva și se trezise cu el privind-o.
— Ce? îl întrebase ea, sfioasă.
— Ai visat frumos? Ai zâmbit în somn.
— Bineînțeles că da. Sunt fericită.
Fericită.
Se gândi la ce voise de fapt să spună Chiro când o întrebase se întâmpla cu ea. Madrigal
se simțea creată din nou. Niciodată nu ghicise cât de adânc putea pătrunde și lucra fericirea.
În pofida tragediei din copilăria ei și apăsării permanente a războiului, ea se considerase în
majoritatea timpului fericită. Întotdeauna exista câte ceva cu care te puteai delecta, dacă
încercai. Însă aceasta de acum era diferită. Nu putea fi ținută în frâu. Uneori își închipuia
că radiază din ea ca lumina.
Fericirea. Era locul unde pasiunea, cu toată beția și trepidația ei, se contopea cu altceva
mai blând: întoarcerea acasă, siguranța și confortul pur al razelor de soare. Fericirea era
toate aceste lucruri, întrepătrunsă cu febra și palpitația, și era tot atât de strălucitoare în
ea, de parcă ar fi înghițit o stea.
Sora ei vitregă o scruta în tăcere, când o trâmbiță care răsună în cetate o făcu să se
întoarcă spre fereastră. Madrigal se duse lângă ea și privi afară. Barăcile lor erau în spatele
arsenalului și aveau vedere numai spre fațada palatului din colțul îndepărtat al agorei,
unde atârna prapurul Despotului, un uriaș drapel de mătase ce indica faptul că se afla în
reședință. Purta simbolurile lui heraldice – coarne de cerb din care încolțeau frunze, pentru
a semnifica o creștere reînnoită – și, alături de el, în timp ce Madrigal și Chiro se uitau, se
desfășură un alt prapur. Acesta avea blazonul unui lup alb și, cu toate că erau la prea mare
distanță ca să poată citi, amândouă îi știau și deviza.
Victorie și răzbunare.
Thiago se întorsese în Loramendi.
Mâinile lui Chiro tresăltau și se văzu nevoită să le liniștească apucându-se de pervazul
ferestrei. Madrigal îi văzu emoția surorii sale, în același timp în care ea se lupta cu valul de
bilă din gât. Preferase să considere plecarea și absența lui Thiago drept un semn – al sorții
care conspira pentru fericirea ei. Însă dacă absența lui fusese un semn, ce semnifica
întoarcerea lui? Vederea prapurului său era ca o împroșcare cu apă rece ca gheața. Nu îi
putu stinge fericirea, ci o făcu să vrea să se ghemuiască în jurul ei și s-o protejeze.
 Se cutremură.
Chiro observă.
— Ce-ai pățit? Ți-e frică de el?
— Nu mi-e frică, răspunse Madrigal. Numai că sunt îngrijorată că l-am ofensat, dispărând
așa cum am făcut-o.
Povestea ei fusese că băuse prea mult vin-de-iarbă și, copleșită de nervozitate, se
ascunsese în catedrală, unde adormise.
Îi studie expresia surorii sale și o întrebă: — A fost… foarte furios?
— Nimănui nu-i place să fie respins, Mad.
Luă asta ca pe o confirmare.
— Totuși, crezi că i-a trecut acum? Că a terminat cu mine?
— Există o singură cale prin care te poți asigura, zise Chiro.
Vorbea lingușitor, glumea – desigur –, dar ochii îi erau strălucitori.
— Ai putea muri, zise ea, și să reînvii urâtă. Atunci te-ar lăsa în pace.
Madrigal ar fi trebuit să știe încă de atunci – să aibă grijă, măcar. Dar sufletul ei nu era
înclinat spre suspiciune. Încrederea i-a fost fatală.
59. REFACEREA LUMII

— Nu te pot salva.
Brimstone. Madrigal își ridică privirea. Era pe podea, în colțul celulei sale goale de
temniță, și nu se aștepta la salvare.
— Știu.
El se apropie de gratii, iar ea stătu nemișcată, cu bărbia ridicată, fața lipsită de expresie.
Oare avea s-o scuipe, cum făcuseră ceilalți? Nu era nevoie de asta. Simplul fapt că
Brimstone era dezamăgit era mai rău decât orice ar fi putut arunca alții în ea.
— Te-au rănit? întrebă el.
— Numai rănindu-l pe el.
Ceea ce fusese o tortură mai mare decât ar fi crezut ea. Deși nu știa unde-l țineau ei pe
Akiva, era destul de aproape cât să-i poată auzi strigătele când creșteau în culmea agoniei.
Se ridicau, ca valurile, deslușit și la intervale, astfel încât ea nu știa niciodată când avea să
vină următorul, și trăise aceste ultime zile într-o stare de așteptare bolnăvicioasă.
Brimstone o studie.
— Îl iubești.
Nu putu decât să dea din cap. Se ținuse tare până acum, multă demnitate și o fațadă
dură, nelăsându-i să vadă cum pe dinăuntru se dizolva, de parcă evanescența începuse deja.
Însă sub privirea scrutătoare a lui Brimstone, începu să-i tremure buza de jos. Ea o strivi cu
încheieturile degetelor, ca s-o împiedice. El rămase tăcut și, odată ce crezu că se putea
încrede în glasul ei, Madrigal zise: — Îmi pare rău.
— Pentru ce, copilă?
Râdea de ea? Fața lui ovină întotdeauna fusese imposibil de citit. Kishmish era pe cornul
lui și postura creaturii o imita pe a stăpânului său – capul plecat, umerii aduși. Brimstone
întrebă: — Îți pare rău că te-ai îndrăgostit?
— Nu. Nu pentru asta.
— Atunci, pentru ce?
Nu știa nici ea ce voia să spună. În trecut, el îi spusese că tot ce voia era adevărul, cât de
clar îl putea ea formula. Așadar, care era adevărul? Pentru ce îi părea rău?
— Pentru că am fost prinsă, răspunse ea. Și… pentru că te-am făcut de rușine.
— Ar trebui să-mi fie rușine?
Ea clipi uluită. N-ar fi crezut niciodată că Brimstone ar fi zeflemisit-o. Se gândise că pur și
simplu nu avea să vină, că ultima oară când îl va vedea va fi în balconul palatului, când îi
va aștepta execuția, ca toți ceilalți.
— Spune-mi ce-ai făcut.
— Știi ce am făcut.
— Spune-mi tu.
Bun, deci era zeflemisire. Madrigal se supuse. Începu să-i înșire: — Înaltă trădare.
Însoțirea cu inamicul. Punerea în pericol a rasei himerelor și a tuturor lucrurilor pentru care
noi am luptat timp de o mie de ani…
El o întrerupse:
— Îți cunosc sentința. Spune-mi în cuvintele tale.
Ea înghiți un nod din gât, încercând să ghicească ce voia. Poticnindu-se, zise: — Am… m-
am îndrăgostit. Eu…
Îi aruncă o privire fâstâcită, înainte de a-i dezvălui ceea ce nu mai spusese nimănui până
acum.
— A început la Bătălia de la Bullfmeh. Lupta se sfârșise. Era după încheiere, în timpul
colectării. L-am găsit murind și l-am salvat. N-am știut de ce; mi s-a părut singurul lucru ce
trebuia făcut. Mai târziu… mai târziu m-am gândit că se întâmplase așa pentru că noi eram
hărăziți pentru ceva.
Vocea i se frânse, iar obrajii îi luară foc când șopti: — Să aducem pacea.
— Pacea, repetă Brimstone.
Cât de copilăresc părea, ținând cont de locul în care se afla acum, să fi crezut că exista
vreo intenție divină în dragostea lor. Și totuși, cât de frumos fusese. Ceea ce împărtășise ea
cu Akiva nu putea fi întinat de rușine. Madrigal își ridică vocea, spunând: — Am visat
împreună la refacerea lumii.
Urmă o tăcere lungă. Brimstone doar se uită la ea și, dacă ea nu și-ar fi făcut un joc din a
încerca să-i susțină privirea de când era copilă, n-ar fi fost pregătită s-o îndure. Chiar și așa,
ardea de poftă să clipească, când el vorbi, în cele din urmă: — Și pentru asta ar trebui să-mi
fie rușine de tine?
Toate rotițele durerii din Madrigal încremeniră. I se părea că și sângele i se oprise. Nu
sperase… nu îndrăznise. Ce voia să spună? Oare avea să spună mai mult?
Nu. Oftă prelung și apăsat, și zise din nou:
— Nu te pot salva.
— Știu.
— Yasri îți trimite astea.
Întinse printre gratii o bocceluță, iar Madrigal o luă. Era caldă, aromată. O desfăcu și
văzu foietajele în formă de corn cu care Yasri o îndopa de ani buni, într-un efort zadarnic
de-a o îngrășa. Îi dădură lacrimile.
Așeză bocceaua ușurel deoparte.
— Nu pot mânca, zise ea. Dar… o să-i spui c-am mâncat?
— O să-i spun.
— Și… Issa și Twiga.
Un nod dureros îi astupa gâtul.
— Spune-le…
Trebui să-și apese încheieturile degetelor pe buze, din nou. Abia mai rezista. De ce era
oare mult mai greu în prezența lui Brimstone? Înainte să vină el, mânia o ținuse tare.
Cu toate că încă nu-i dăduse mesajul pe care să-l transmită, el zise: — Ei știu, copilă.
Deja știu. Și nici lor nu le e rușine cu tine.
Nici lor.
Era maximum de apropiere din partea lui și era destul de bun. Madrigal izbucni în plâns.
Se sprijini de gratii, cu capul în jos, și plânse. Îi simți mâna așezându-se pe gâtul ei, și
plânse mai tare.
El stătea cu ea și ea știa că nimeni, în afară de Brimstone – și în afara Despotului însuși –
n-ar fi putut încălca ordinul expres al lui Thiago ca ea să nu primească niciun vizitator.
Brimstone era influent, dar nici măcar el nu putea trece peste sentința ei. Infracțiunea ei
era pur și simplu prea gravă, vinovăția ei prea clară.
După ce plânse, Madrigal se simți deopotrivă golită și… mai bine, de parcă sarea tuturor
lacrimilor nevărsate o otrăvea, iar acum era epurată. Se rezemă de gratii; Brimstone stătea
pe vine, de partea cealaltă. Kishmish începu să cârâie, scoțând mici sunete tăiate, despre
care Madrigal știa că erau o combinație de ordin-cerșeală, așa că rupse bucățele din
foietajele lui Yasri și i le întinse să mănânce.
— Picnic în închisoare, zise ea, cu un slab efort de a zâmbi, pe care apoi îl întrerupse
scurt.
Amândoi îl auziră în același timp – un strigăt de o suferință atât de pură, încât Madrigal
trebui să se facă ghem, să-și lipească fața de genunchi și mâinile de urechi, aruncându-se în
întuneric, liniște, negare. Nu ținu. Strigătul proaspăt era deja în țeasta ei și, după ce se opri,
ecoul lui rămase înăuntru.
— Cine o să fie primul? îl întrebă ea pe Brimstone.
El înțelese la ce se referea.
— Tu. Cu serafimul privind.
Într-un moment de stranie detașare, Madrigal zise:
— Mă gândeam că va hotărî invers, că mă va obliga pe mine să privesc.
— Cred, zise Brimstone cu o oarecare ezitare, că… încă nu a terminat cu el.
Un mic icnet scăpă din gâtul lui Madrigal. Cât va dura? Cât îl va mai face Thiago să
sufere?
Îl întrebă pe Brimstone:
— Mai ții minte iadeșul, de când eram mai mică?
— Mai țin minte.
— În sfârșit mi-am pus o dorință pe el. Sau… o speranță, bănuiesc, de vreme ce nu există
nicio magie adevărată în el.
— Speranța este magie adevărată, copilă.
Frânturi de imagini îi străfulgerară prin minte. Akiva zâmbind cu zâmbetul lui de lumină.
Akiva bătut pe pământ, sângele lui scurgându-se în izvorul sacru. Templul în flăcări, în
timp ce soldații îi târau spre cetate, arborii recviem începând să ardă și ei, deopotrivă cu
toate evangelinele care trăiau în ei. Vârî mâna în buzunar și scoase iadeșul pe care-l
adusese în crâng, ultima oară. Era intact. Nu avuseseră răgazul să-l rupă.
I-l întinse lui Brimstone.
— Poftim. Ia-l, calcă-l în picioare, aruncă-l. Nu există nicio speranță.
— Dacă aș fi crezut asta, răspunse Brimstone, nu m-aș afla acum aici.
Ce voia să spună?
— Ce fac eu, copilă, zi după zi, altceva decât să lupt împotriva fluxului? Val după val
izbind în țărm, fiecare dintre ele urcând mai mult pe nisip. N-o să câștigăm, Madrigal. Nu-i
putem învinge pe serafimi.
— Cum? Dar…
— Nu putem învinge în războiul ăsta. Am știut-o dintotdeauna. Sunt prea puternici.
Singurul motiv pentru care i-am respins atât de multă vreme este că le-am ars biblioteca.
— Biblioteca?
— Din Astraea. Era arhiva magilor serafimi. Proștii și-au păstrau toate textele lor într-un
singur loc. Erau atât de posesivi în privința puterii lor, că n-au îngăduit copiile. Nu voiau ca
vreun neobrăzat să-i provoace, așa că și-au tezaurizat cunoașterea, și-au luat numai ucenici
pe care îi puteau controla și i-au supravegheat atent. Asta a fost prima lor greșeală, că și-au
ținut toată puterea într-un singur loc.
 Madrigal asculta, fermecată. Brimstone, spunându-i ei lucruri. Istorie. Secrete. Aproape
temându-se să nu rupă vraja, întrebă: — Și care a fost următoarea lor greșeală?
— Au uitat să se teamă de noi.
Preț de un moment, tăcu. Kishmish țopăia de pe un corn al lui Brimstone pe celălalt.
— Aveau nevoie să creadă că eram animale pentru a-și justifica modul în care ne
foloseau.
— Sclavi, șopti ea, auzind parcă vocea Issei în minte.
— Noi eram robii durerii. Noi eram sursa puterii lor.
— Tortură.
— Ei își spuneau că noi eram dobitoace necuvântătoare, de parcă asta făcea totul
legitim. Aveau cinci mii de creaturi în ocnele lor, care nu erau nicicum necuvântătoare, însă
ei au crezut în propria lor ficțiune. Nu s-au mai temut de noi și au ușurat lucrurile.
— Ce anume au ușurat?
— Distrugerea lor. Jumătate dintre gardieni nici măcar nu înțelegeau limba noastră, erau
bucuroși să creadă că auzeau doar mârâituri și răgete, pe care le scoteam în agonia noastră.
Au fost proști și noi i-am ucis și am ars totul. Fără magie, serafimii și-au pierdut supremația
și, în toți acești ani, n-au reușit să și-o redobândească. Dar vor reuși, chiar și fără bibliotecă.
Serafimul tău e dovada că redescoperă ceea ce au pierdut.
— Dar… Nu. Magia lui Akiva nu e așa…
Se gândi la șalul viu pe care i-l făcuse ei.
— El n-ar folosi-o niciodată ca armă. El voia numai pace.
— Magia nu e o unealtă pentru pace. Prețul e prea mare. Singurul mod prin care eu pot
continua s-o folosesc, întorcând sufletele după morți peste morți, este să cred că vom
rămâne în viață până când… până când lumea va putea fi refăcută.
Cuvintele ei.
El își drese glasul. Suna ca pietrișul frământat. Era cu putință, oare îi spunea că el…?
El zise:
— Am visat și eu asta, copilă.
Madrigal făcu ochii mari.
— Magia nu ne va salva. Puterea de care ar fi nevoie pentru a conjura la o asemenea
scală, prețul pentru asta ne va distruge. Singura speranță… este speranța.
Încă mai ținea în mână iadeșul.
— N-ai nevoie de simboluri pentru asta – ori e în inima ta, ori nicăieri. Și în inima ta,
copilă, a fost mai puternică decât am văzut eu vreodată.
Își strecură osul în buzunarul de la piept, apoi se ridică din poziția de leu ghemuit și se
întoarse cu spatele. Inima lui Madrigal țipă jalnic la gândul că o lăsa singură.
Dar el se duse doar la o mică fereastră din peretele îndepărtat și privi afară.
— A fost Chiro, știi, zise el, schimbând abrupt subiectul.
Madrigal știa.
Chiro, care avea aripi ca s-o urmărească și care se ascunsese în crâng și văzuse.
Chiro, care, ca un cățeluș adulator al lui Thiago, o trădase pentru o mângâiere pe creștet.
— Thiago i-a promis înfățișare umană, zise Brimstone. De parcă ar fi fost o promisiune
pe care el ar fi putut s-o țină.
Fraiera de Chiro, gândi Madrigal. Dacă asta era speranța ei, își alesese prost aliatul.
— N-o să-i onorezi promisiunea?
 Cu o privire sumbră, Brimstone răspunse:
— Ar trebui să se străduiască din răsputeri să nu mai aibă niciodată nevoie de un alt
corp. Am un șirag de dinți de anghilă pe care n-am crezut niciodată că voi fi ispitit să-i
folosesc.
Anghilă? Madrigal nu-și putea da seama dacă vorbea serios. Probabil. Aproape că-i păru
rău pentru sora ei. Aproape.
— Când mă gândesc că am irosit diamante pe ea.
— Tu ai fost cinstită față de ea, chiar dacă ea n-a fost față de tine. Să nu te căiești
niciodată de bunătatea ta, copilă. Să rămâi cinstită în fața răului e o dovadă de tărie.
— Tărie, repetă ea, râzând ușurel. Eu i-am dat ei tărie și uite ce-a făcut cu ea.
Brimstone pufni disprețuitor:
— Chiro nu e puternică. Corpul ei poate c-a fost făurit cu diamante, dar sufletul din ea o
să rămână ca o moluscă moale, umedă și zgârcită.
Era o imagine neplăcută, dar părea meritată.
— Și ușor de dat la o parte, adăugă Brimstone.
Madrigal își înclină capul.
— Ce?
Zgomote pe culoarul exterior. Venea cineva? Sosise timpul? Brimstone se răsuci spre ea.
— Fumul reînviaților, zise el grăbit și întretăiat. Știi ce este.
Ea clipi buimăcită. De ce vorbea despre fum? N-avea să fie niciunul pentru ea. Dar se
uita la ea cu atâta stăruință. Ea dădu din cap. Bineînțeles că știa. Tămâia era din rodul-
pământului și iarba-fetei, rozmarin și rășină de asafoetida, pentru mirosul sulfuros.
— Știi de ce funcționează, zise el.
— Face o cărare de urmat pentru suflet până la recipient – cădelnița sau corpul.
— Este magie?
Madrigal șovăi. Îl ajutase de atâtea ori pe Twiga să-l prepare.
— Nu, răspunse ea neatentă, căci zgomotele de pe culoar deveneau mai puternice. E doar
fum. Doar o cărare pentru suflet.
Brimstone dădu din cap.
— Nu ca iadeșul tău. Nu este magie, ci doar un punct asupra căruia să se concentreze
voința. Făcu o pauză și continuă: O voință puternică ar putea nici să nu aibă nevoie de el.
Privirea lui o ardea, neclintită. Încerca să-i spună ceva. Ce anume?
Mâinile lui Madrigal începură să tremure. Nu înțelesese, încă, dar ceva începuse să se
contureze, din magie și din voință. Fum și os.
La ușă, zăvoarele au fost trase înapoi. Inima lui Madrigal bătea cu putere. Aripile ei se
zbăteau zadarnic, ca ale unei păsări în colivie. Ușa s-a deschis și Thiago însuși a apărut în
prag, încadrat ca o pictură. Ca întotdeauna, era îmbrăcat complet în alb, iar Madrigal și-a
dat seama pentru prima oară de ce purta el alb: era o pânză de pictat cu sângele victimelor,
iar acum cămașa de peste armură era vineție de sânge.
De sângele lui Akiva.
Pe fața lui Thiago fulgeră mânia când îl văzu pe Brimstone acolo. Dar nu riscă o bătălie
a voințelor pe care n-o putea câștiga. Înclină capul spre vrăjitor și apoi veni în fața lui
Madrigal.
— E timpul, zise el.
Vocea lui, în mod perfid, era blândă, de parcă ar fi căutat să convingă un copil să
meargă la culcare.
Ea nu spuse nimic. Se strădui să fie calmă. Thiago nu se lăsă păcălit. Simțurile lui de lup
puteau adulmeca izul ei de frică. Zâmbi, întorcându-se către gardienii care-i așteptau
porunca.
— Legați-i mâinile. Bateți-i aripile în cuie.
— Asta nu e necesar, zise Brimstone.
Gardienii șovăiră.
Thiago se întoarse spre cel ce întorcea morții la viață și amândoi se înfruntară din
priviri, vrăjmășia dintre ei restrângându-se la nări fremătătoare și maxilare încleștate.
Lupul își repetă ordinul pe silabe, apăsat, iar gardienii dădură fuga să i-l îndeplinească.
Intrară în celulă, se luptară cu Madrigal să-i unească aripile una de alta și-i bătură în ele
caiele care să le țină laolaltă. Cu mâinile ei a fost mai ușor; nu s-a zbătut. Odată ce a fost
bine legată, au îmbrâncit-o spre ușă.
Brimstone mai avea o ultimă surpriză. Îi spuse lui Thiago: — Am desemnat pe cineva să-i
binecuvânteze evanescența lui Madrigal.
Binecuvântarea era un ritual sacru și ea presupuse că avea să-i fie refuzat. Thiago,
aparent, presupusese la fel. Își miji ochii și spuse: — Crezi c-o să pui pe cineva destul de
aproape de ea ca să-i colecteze…
— Chiro, îl întrerupse Brimstone scurt.
Madrigal tresări.
— Nu pot să-mi închipui că ai avea ceva de obiectat în privința ei, adăugă Brimstone.
Thiago nu avea.
— Bine.
Apoi, către gardieni:
— Dați-i drumul!
Chiro. Era atât de profund greșit, de profanator, ca tocmai trădătoarea lui Madrigal să
fie aceea care să-i asigure pacea sufletului, încât, pentru o clipă, se gândi că interpretase
anapoda tot ce îi spusese Brimstone, că aceasta era doar o ultimă pedeapsă îngrămădită
peste toate celelalte. Atunci, el zâmbi. O intenționată arcuire în sus a liniei gurii sale sobre
de berbec, și asta îi provocă declicul. Explodă în spatele ochilor ei.
O moluscă moale. Ușor de dat la o parte.
Gardianul îi mai dădu un brânci lui Madrigal și ea ieși pe ușă, mintea ei gonind să
cuprindă această nouă idee nebunească în scurtul timp care îi mai rămăsese.
60. GĂSITORUL ESTE RUGAT SĂ-L ÎNAPOIEZE

Nu se făcuse asta niciodată, cel puțin din câte auzise ea. Nici măcar nu se speculase
vreodată și, cu siguranță, n-ar fi fost posibil cu un corp natural. Un corp crește împreună cu
sufletul lui ca sideful cu un fir de nisip, alcătuind o entitate perfectă, unită, pe care numai
moartea o mai poate desface. Nu există nicio spărtură în unitatea suflet-corp naturală
pentru gazde sau pentru răpitori. Dar corpul lui Chiro era un recipient, după cum Madrigal
știa, căci îl făcuse ea însăși.
Poate că nu avea nevoie de fum s-o călăuzească, dar avea nevoie de apropiere. Nu se
putea mișca prin spațiu; nu avea niciun control sau mijloc de propulsie. Chiro trebuia să
vină la ea și, din cauză că Brimstone o alese pe ea să îndeplinească binecuvântarea, ea într-
adevăr veni. Cu pași grei urcă pe eșafod și îngenunche lângă bucățile care fuseseră sora ei.
Tremurând, își ridică ochii spre aerul de deasupra cadavrului.
Șopti:
— Îmi pare rău, Mad. N-am știut că va fi evanescență. Îmi pare atât de rău.
Madrigal, care nu-și putea bloca vederea propriului cap tăiat sau amintirea strigătelor lui
Akiva, rămase neimpresionată. Ce sperase Chiro? O sentință mai ușoară? Reînvierea într-o
înfățișare inferioară? Poate că nu se gândise la Madrigal deloc, decât ca la un mijloc de a-i
atrage atenția lui Thiago. Dragostea te face să comiți lucruri ciudate, cum Madrigal o știa
prea bine. Nimic nu era mai ciudat decât ceea ce se pregătea ea să facă.
Nu era niciun fum care s-o călăuzească. După cum spusese Brimstone, nici nu avea
nevoie. Cu o puternică zvâcnire de voință, plonjă în corpul pe care ea îl plămădise cu atâta
grijă drăgăstoasă.
A fost o și mai mică rezistență decât s-ar fi așteptat – o senzație de surpriză, o ușoară
zbatere. Sufletul lui Chiro era posac, șubrezit de invidie. Nu i se putea opune celui al lui
Madrigal și capitulă aproape imediat. N-a fost expulzat, doar înghesuit și obligat să se
zgârcească în propriile-i adâncuri. Recipientul rămase, pentru toți privitorii, Chiro.
Ea tremură violent în timp ce îndeplini binecuvântarea, dar nimeni dintre privitori nu
crezu că era ciudat – sora ei zăcea moartă la picioarele sale. Și dacă ea coborî treptele
eșafodului cam țeapănă, cu mișcări smucite, nimeni nu își puse vreo întrebare nici despre
asta.
Nu exista nicio bănuială, pentru că nu existase niciun precedent. După ce Chiro plecă, nu
mai era nimic priponit de corpul decapitat de pe platformă. Soldații care stătură de pază în
următoarele trei zile vegheară numai carnea și aerul – niciun suflet.
Singurul care ar fi putut simți lipsa acestuia era Brimstone, dar el nu avea vreo intenție
să spună.
•
Prin ochii lui Chiro, Madrigal îl văzu pentru ultima oară pe Akiva. Era pe un soi de
grătar, cu aripile și brațele sucite la spate și prinse cu belciuge de zid. Capul îi căzuse în
piept și, când intră în celula lui, el și-l ridică pentru a se uita la ea cu ochi morți.
Globii îi erau injectați în urma efortului de magie care îi spărsese capilarele, dar nu
numai atât. Auriul irisurilor – focul intens – se stinsese, iar Madrigal avu impresia că vede
un suflet scrum. Era cel mai crunt lucru – mai crunt și decât moartea ei.
Acum, în Marrakech, în timp ce Karou punea cap la cap peticele amintirilor din ambele
ei vieți, își aminti de aceeași neînsuflețire de prima oară când îl văzuse în Praga. Se
întrebase ce i se întâmplase de ajunsese să arate așa, iar acum știa. A fost ca o așchie
înfiptă în inima ei să își dea seama că, în toți acești ani în care ea crescuse într-un corp nou,
la o lume distanță, copilăroasă și lipsită de griji, și irosind dorințe pe nimicuri, el fusese
mort în sufletul lui, suferind din pricina pierderii ei.
Dacă ar fi știut el!
În celula din temniță, ea se repezise să-i elibereze brațele. S-a bucurat, atunci, de tăria de
diamant a lui Chiro. Lanțurile lui Akiva erau strânse atât de mult, încât brațele mai aveau
puțin și-i săreau din încheieturi. Ea se temea că va fi prea slăbit ca să zboare sau să conjure
iluzia magică pentru a-i permite să iasă din oraș nevăzut, dar n-ar fi trebuit să se teamă.
Doar îi cunoștea puterea lui Akiva. Când lanțurile au căzut pe lângă el, nu s-a prelins de pe
grătar. A sărit ca un prădător care stătuse la pândă. S-a întors spre ea, văzând-o numai pe
Chiro, absolut deloc mirat de această străină care îl eliberase. A aruncat-o în zid mai înainte
să apuce ea să spună ceva, și ea s-a scufundat în întunecimile inconștienței.
Amintirile se sfârșeau aici. Karou n-avea să afle cum Brimstone îi găsise și îi colectase
sufletul, până ce nu avea să-l întrebe. Era doar sigură că el o făcuse, pentru că ea era aici.
— N-am știut, zise Akiva.
O mângâia pe păr, netezindu-l pe contururile capului, gâtului și umerilor ei, cu dragoste
și fără grabă.
— Dacă aș fi știut că el te-a salvat…
O strânse tare la piept.
— N-aș fi putut să-ți spun că eram eu, zise Karou. De ce m-ai fi crezut? Tu nu știai de
reînviere.
El înghiți în sec. Apoi spuse, încet:
— Ba am știut.
— Ce? Cum?
Încă mai stăteau împreună în picioare la capul patului. Karou era pierdută în senzații.
Cernerea și potrivirea amintirilor. Bucuria simplă și profundă de a fi cu Akiva. Straniul duel
dintre familiaritate și… lipsă. Corpul ei: pielea ei de șaptesprezece ani, în întregime a ei și
deopotrivă nouă. Absența aripilor, modul de îndoire al picioarelor omenești, cu toți mușchii
lor complicați, capul lipsit de coarne, ușor ca vântul.
Și mai era și altceva, un soi de țiuit, o alarmă, o conștientizare pe care încă nu putea
pune degetul.
— Thiago, zise Akiva. Lui… lui îi plăcea să vorbească în timp ce… mă rog. S-a lăudat.
Mi-a spus totul.
Karou nu putea crede așa ceva. Un alt set de amintiri se activă: Lupul trezindu-se pe
masa de piatră, în timp ce ea – Karou – îi ținea mâna marcată cu hamsa în mâna ei. Ar fi
putut s-o ucidă atunci, gândi ea, dacă n-ar fi fost Brimstone. Acum îi înțelese furia lui
Brimstone. Toți anii ăștia o ascunsese de Thiago, iar ea valsase drept în catedrală și îl luase
de mână. Iar el fusese întrutotul la fel de bestial pe cât și-l amintea ea.
Se cuibări la pieptul lui Akiva.
— Aș fi putut să spun la revedere, atunci, zise ea. Nici măcar nu gândeam. Nu voiam
decât să te eliberez pe tine.
— Karou…
— E în regulă. Suntem aici, acum.
 Respira mirosul lui, pe care și-l amintea, cald și aducând a fum, și își lipi buzele de gâtul
lui. Era amețitor. Akiva era viu. Ea era vie. Atât de mult li se deschidea înainte. Buzele ei
trasară o linie de la gâtul lui spre linia bărbiei, amintindu-și, redescoperind. Ea era moale în
brațele lui, cum odinioară știuse – acel mod minunat în care corpurile se pot contopi,
ștergând tot spațiul negativ. Ea îi găsi buzele. A fost nevoie să-i cuprindă capul în mâinile ei
ca să i-l aplece spre ea.
De ce a trebuit să facă asta?
De ce… de ce n-o săruta și Akiva pe ea?
Karou deschise ochii. El o privea nu cu dorință, ci… cu nespusă durere.
— Ce? întrebă ea. Ce s-a întâmplat?
Un gând oribil îi răsări în minte și făcu un pas înapoi, dându-i drumul și strângându-și
brațele pe lângă corp.
— Este… din cauză că nu sunt pură? Din cauză că sunt… o creatură construită?
Indiferent ce-l chinuia, întrebarea ei nu făcu decât să-i sporească durerea.
— Nu, răspunse el, zdrobit. Cum poți să crezi asta? Eu nu sunt Thiago. Mi-ai promis c-o
să-ți amintești, Karou. Mi-ai promis c-o să-ți amintești că te iubesc.
— Și atunci, ce este? Akiva, de ce te porți atât de ciudat?
El zise:
— Dac-aș fi știut… Oh, Karou. Dacă aș fi știut că Brimstone te-a salvat…
Își trecu degetele prin păr și începu să se plimbe în sus și-n jos prin cameră.
— Am crezut că el era cu ei, împotriva ta, și asta îi făcea trădarea și mai rea, pentru că
tu îl iubeai ca pe un tată…
— Nu. El e ca noi, Akiva. Și el vrea pace. Ne poate ajuta…
Privirea lui îi opri vorbele în gât. Atât de nefericit. El zise:
— N-am știut. Dac-aș fi știut, Karou, aș fi crezut în mântuire. Niciodată… niciodată n-aș
fi…
Inima lui Karou bătea neregulat. Ceva era foarte, foarte greșit. O știa și se temea de asta,
nu voia s-o audă, n-avea nevoie s-o audă.
— Niciodată n-ai fi… ce? Akiva, ce?
Se opri din plimbatul prin cameră, rămânând cu mâinile pe cap, strângându-l tare.
— În Praga, zise el, silindu-se să articuleze fiecare cuvânt, m-ai întrebat cum te-am găsit.
Karou își aminti.
— Și ai spus că n-a fost greu.
Akiva băgă mâna în buzunar și scoase o hârtie împăturită. Cu ezitare palpabilă, i-o
întinse.
— Ce…? începu ea, dar se opri.
Mâinile începură să-i tremure incontrolabil, astfel încât, despăturind-o, hârtia se rupse
de-a lungul unei îndoituri mult tocite, chiar pe mijlocul autoportretului ei, în două jumătăți
din ea însăși, însoțite de rugămintea, scrisă de mâna ei, Găsitorul este rugat să-l înapoieze.
Era din caietul ei de schițe, pe care-l lăsase în dugheana lui Brimstone. Înțelegerea a fost
instantanee și orbitoare. Exista numai un singur mod prin care Akiva putea avea asta.
Tresări. Toate lucrurile își găsiră explicația. Urmele arse de mâini, infernurile albastre
care devoraseră portalurile și toată magia lor, punând capăt comerțului cu dinți al lui
Brimstone. Și ecoul vocii lui Akiva, spunându-i de ce.
Ca să se sfârșească războiul.
 Când visase împreună cu el, demult, sfârșitul războiului, înțelesese prin asta să aducă
pacea. Dar, oh, pacea nu era singura cale de a încheia un război.
Văzu clar totul. Thiago îi spusese lui Akiva cel mai mare secret al himerelor, crezând că
avea să moară cu el, dar ea – ea – îl lăsase să scape cu el.
— Ce-ai făcut? întrebă ea, nevenindu-i să creadă, cu vocea spartă.
— Îmi pare rău, șopti el.
Urme arse de mâini, infernuri albastre.
Un sfârșit al reînvierilor.
Mâinile lui Akiva, mâinile lui care o ținuseră în dans, în somn și în dragoste, încheieturile
degetelor lui pe care ea le sărutase și le iertase – erau scrijelite proaspăt. Erau pline. Strigă:
— Nu!
Cuvântul se prelungi mult și implorator. Apoi ea îl apucă de umeri, înfigându-i unghiile
în carne, strângându-l și ținându-l bine, silindu-l să se uite la ea.
— Spune-mi! țipă ea.
Cu voce răgușită – un regret atât de sincer, o rușine atât de adâncă –, Akiva spuse:
— Sunt morți, Karou. E prea târziu. Sunt morți cu toții.
EPILOG

O crăpătură în cer, asta era tot, nici pe departe ca portalul iscusit al lui Brimstone, cu
ușile lui de colivie. Nu exista niciun fel de ușă și niciun paznic. Singura sa protecție era
niciundele său, foarte sus deasupra munților Atlas, și îngustimea sa, mai strâmtă decât
deschiderea aripilor unui serafim.
Era remarcabil că Razgut reușise să-l găsească, după atâta amar de timp.
Sau, gândi Karou, uitându-se la creatură, probabil că nu era remarcabil, fiindcă cele mai
crâncene momente din viața cuiva pot fi gravate în memorie mai viu decât orice bucurie.
Înțelegea acum de ce durerea era plata pentru magie: era mai puternică decât bucuria.
Decât orice.
Și decât speranța?
Văzuse rugul din Loramendi de parcă ar fi fost de față: leșurile himerelor aruncate în
flăcări precum zdrențele unei haine lungi, iar Akiva privind totul dintr-un turn, respirând
cenușa poporului ei. Îi simțise gustul de cenușă și își imagină că încă îi mai era lipit de piele
când îl sărutase.
Din cauza ei, el trăise să facă asta.
Și, cu toate acestea, nu fusese în stare să-l ucidă, deși el însuși îi adusese cuțitele de la
Praga și ar fi căzut în genunchi, doar ca să-i vină ei mai ușor.
Îl părăsise și, chiar după tot ce se întâmplase, distanța dintre ei se simțea ca o sferă
umflată disproporționat. Greșită, distanța în creștere. Dureros, vidul care fusese noua ei
deplinătate. O parte nefericită din ea ar fi vrut să nu știe de trădarea lui Akiva, să se
întoarcă la primele momente, la fericirea incandescentă de dinainte ca totul să se
prăbușească.
— Vii? întrebă Razgut, făcându-și drum cu umărul prin crăpătura din lume, astfel încât
corpul lui dispăru în Eretz.
Karou dădu din cap. Restul trupului lui Razgut dispăru, iar ea trase adânc în piept aerul
înghețat, adunându-și curajul să-l urmeze. Nu mai exista fericire. Dar, pe sub nefericire,
exista speranță.
Speranța că numele pe care i-l dăduse ei Brimstone era mai mult decât un capriciu.
Speranța că nu acesta era sfârșitul.

… va urma
Mulțumiri

În primul rând, mulțumirile mele sunt pentru Kathi Appelt, Coe Booth,
Carolyn Coman, Nancy Werlin și Gene Luen Yang, care mi-au schimbat viața ca
scriitoare. Profundele mele mulțumiri, pentru totdeauna.
Pentru Alexandra Saperstein și Stephanie Perkins, care au citit fiecare
centimetru al acestei cărți de mai multe ori și au reușit să rămână entuziasmate
de ea. Toți scriitorii ar trebui să aibă cititoare ca voi. Dar pe voi nu vă pot avea.
Voi sunteți ale mele. Ha-ha-ha-ha-ha!
Pentru Jane Putch, care este cu mult mai mult decât un agent: Îți mulțumesc.
Îți mulțumesc. Aceasta este pentru tine.
Pentru scumpa mea Clementine, fiindcă a fost așa un bebeluș fără probleme
– aș îndrăzni să spun un bebeluș perfect. Dacă n-ar fi fost astfel, să închei
cartea aceasta ar fi fost o cu totul altă experiență.
Și, bineînțeles, pentru Jim Di Bartolo, minunatul meu soț. Pentru totul, de la
citit și încurajări, până la alcătuit playlist-uri și făcut cafeaua, și pentru că a
împărțit îndatoririle de îngrijit bebelușul și a ținut casa cât timp eu am fost
„Altundeva”. Apreciatul meu partener atât în lucrurile de creație, cât și în cele
obișnuite – cărți, râs, călătorii, schimbat scutece –, n-aș fi reușit s-o fac fără tine
și nici n-aș fi vrut.
Munți și cascade de recunoștință pentru Alvina Ling și întreaga echipă
uimitoare de la Little Brown, noua mea casă. A fost nemaipomenit de distractiv
până acum. Creativitatea și entuziasmul vostru mi-au luminat orizontul. Vă
mulțumesc. În toate limbile reale și imaginare: Vă mulțumesc.
În cele din urmă – și asta e oarecum nătâng, dar ce dacă –, îți mulțumesc,
lume, pentru că ești un loc sălbatic și stârnești inspirația, plin de creaturi
bizare, oameni ciudați și orașe misterioase. Sper să te cunosc mai bine în
viitorul apropiat.
virtual-project.eu
{1}
Roo, Roo, pronunțat [ru ru], e folosit ca nume de alint (de regulă pentru fete), iar aici și pentru rima cu numele Karou
[karú].
{2}
Hamsa este o amuletă în formă de palmă, populară în Orientul Mijlociu și în Nordul Africii, folosită mai cu seamă la bijuterii
și la ornamentele de atârnat pe pereți. Simbolul, provenit dintr-o epocă anterioară creștinismului, a fost preluat și de islam, unde
se numește mâna Fatimei (fiica lui Mahommed), și de creștinismul bizantin, unde se numește mâna Mariei, și de iudaism, unde
se numește mâna lui Miriam (sora lui Moise).
{3}
Personaj dintr-o serie de romane ale autorului britanic Sax Rohmer, din prima jumătate a secolului XX, reprezentat pe scară
largă în cinematografie, televiziune, radio, benzi desenate timp de mai bine de 90 de ani. A devenit arhetipul geniului rău
criminal, împrumutând numele și mustății, Fu Manchu.
{4}
Limbă vest-africană, vorbită predominant în Nigeria.
{5}
În biologie, himera este forma bizară a unor organisme care întrunesc însușirile a două specii deosebite, fără să fie rezultatul
unei încrucișări naturale; în mitologia grecească, Himera era un monstru cu cap de leu, cu corp de capră și cu coadă de șarpe.
{6}
Piață (în arabă, în original).
{7}
Etnicii gnawa sunt considerați, în cultura marocană, experți în tratamentul magic al înțepăturii de scorpion și al tulburărilor
psihice; în ceremonialul lor exotic, cu muzică hipnotică, ritmică, și dansuri, invocă zei ancestrali, tămăduitori.
{8}
Robă largă și lungă până la glezne, cu mâneci lungi și glugă – veșmânt tradițional marocan și algerian.
{9}
Piață, bazar, în țările arabe.
{10}
Partea veche a oricărui oraș arab din Africa de Nord.
{11}
Mozaic marocan.
{12}
Tencuială tradițională din Marrakech, din calcar local lustruit și tratat (frecat) cu ulei de măsline solid, pentru
impermeabilitate (tadelakt este un cuvânt berber și înseamnă „a freca”).
 LAINI TAYLOR
Seria: Daughter of Smoke & Bone
Volumul 2

VREMURI DE SÂNGE
ȘI STRĂLUCIRI DE STELE
Original: Days of Blood & Starlight (2012)

Traducere din limba engleză și note de:

CRISTINA JINGA

virtual-project.eu

2017
 A fost odată ca niciodată, când un înger
și un diavol au ținut de un iadeș.

Iar când s-a rupt, a spintecat lumea pe din două.

 1. FATA DE PE POD

Praga, începutul lunii mai. Cerul atârna cenușiu peste acoperișurile ca

de poveste și toată lumea se uita. Sateliții fuseseră chiar programați să
supravegheze Podul Carol, în caz că… vizitatorii… s-ar fi întors. Lucruri
ciudate se mai întâmplaseră și înainte în orașul ăsta, dar nu într-atât de
ciudate. Cel puțin, nu de când există echipamente video care să le
surprindă. Sau care să stoarcă tot potențialul lor.
— Te rog, spune-mi că-ți vine să faci pipi.
— Ce? Nu. Nu, nu îmi vine. Să nu-ți treacă prin minte.
— Oh, haide. Aș face-o eu însămi, dac-aș putea, dar nu pot. Eu sunt
fată.
— Știu. Viața e așa de nedreaptă. Dar tot n-o să mă duc să fac pipi pe
fostul iubit al lui Karou pentru tine.
— Ce? Nici măcar nu voiam să-ți cer asta.
Pe cel mai rezonabil ton al ei, Zuzana îi explică:
— Voiam doar să faci pipi într-un balon ca să pot să-l las să cadă în
capul lui.
— Oh.
Mik se prefăcu a cântări propunerea preț de o secundă și jumătate.
— Nu.
Zuzana oftă zgomotos.
— Bine. Dar știi că o merită.
Ținta stătea la vreo trei metri în fața lor, cu o întreagă echipă de
reporteri internaționali, dând un interviu. Nu era primul lui interviu. Nu
era nici măcar al zecelea. Zuzana le pierduse socoteala. Ceea ce îl făcea
pe acesta din cale-afară de enervant era faptul că îl dădea pe treptele
imobilului unde se afla apartamentul lui Karou, care deja atrăsese
destulă atenție de la diverse agenții de poliție și securitate, dar fără ca
adresa să fie afișată la știri, pentru toată lumea.
Kaz era preocupat să-și facă un nume pentru el, profitând de calitatea
sa de fost iubit al „Fetei de pe pod”, cum era numită Karou după
extraordinara încăierare care fixase ochii întregii lumi asupra Pragăi.
— Îngeri, începu captivată reporterița, care era tânără și frumoasă,
după standardul manechinul-de-revistă-întâlnește-asasinul al reporterițelor
de televiziune. Ai avut vreo bănuială?
Kaz râse. Prevăzându-i reacția, Zuzana zâmbi fals odată cu el.
— Ce vreți să spuneți, dacă există îngeri cu adevărat sau dacă iubita
mea e de partea îngerilor răi?
— Fosta iubită, șuieră Zuzana.
— Amândouă, cred, râse reporterița.
— Nu, niciuna, admise Kaz. Dar Karou a fost întotdeauna învăluită în
mister…
— Cum ar fi?
— Păi, era incredibil de enigmatică. Cum să vă spun? Eu nu-i cunosc
nici naționalitatea, nici numele de familie, dacă are vreunul.
— Și asta nu te deranja?
— Nu, era mișto. O fată frumoasă și misterioasă. Ținea tot timpul un
cuțit în gheată, putea vorbi toate limbile alea și mereu desena monștri
în…
Zuzana strigă:
— Povestește cum te-a aruncat pe fereastră!
Kaz încercă s-o ignore, dar reporterița auzise.
— E adevărat? Te-a rănit?
— Ei bine, n-a fost cel mai plăcut lucru care mi s-a întâmplat, a
răspuns el și a râs fermecător, cu subînțeles. Dar n-am fost rănit. A fost
vina mea, cred. Am speriat-o. N-am vrut, dar ea trecuse printr-un fel de
luptă și era cu nervii la pământ. Era plină de sânge, din cap până-n
picioare și desculță, în zăpadă.
— Groaznic! Ți-a spus ce i se întâmplase?
Din nou Zuzana țipă:
— Nu! Pentru că era prea ocupată să-l arunce pe el pe fereastră!
— A fost o ușă, de fapt, zise Kaz, aruncându-i Zuzanei o privire
piezișă.
Arătă spre ușa din spatele lui.
— Ușa aia.
— Chiar asta de aici?
Reporterița era încântată. Întinse mâna și o atinse, de parcă ar fi
însemnat ceva – de parcă geamul înlocuit al unei uși, odinioară spart de
corpul aruncat prin el al unui actor prost, ar fi fost un soi de simbol
important pentru lume.
— Te rog!? insistă Zuzana pe lângă Mik. Stă exact sub balcon.
 Ea avea cheile de la apartamentul lui Karou, ceea ce picase bine
pentru a sustrage caietele de schițe ale prietenei sale din locuință mai
înainte ca anchetatorii să poată pune mâna pe ele. Karou voise ca
Zuzana să locuiască aici, dar, în clipa asta, din cauza lui Kaz, era prea
mult circ.
— Uite, îi arătă Zuzana, ar cădea drept în capul lui. Și cum tu ai băut
tot ceaiul ăla…
— Nu.
Reporterița se aplecă mai mult spre Kaz. Conspirativ.
— Deci, unde e acum?
— Nu, zău? murmură Zuzana. De parcă ar ști. De parcă nu le-ar fi
spus-o ultimilor douăzeci și cinci de reporteri pentru că a vrut să
păstreze dezvăluirea minunatului secret doar pentru ea.
Pe trepte, Kaz ridică din umeri.
— Am văzut cu toții. Și-a luat zborul.
Clătină din cap de parcă nu i-ar fi venit să creadă și privi drept în
obiectiv. Era mult prea chipeș pentru cât merita să fie. Kaz o făcea pe
Zuzana să-și dorească, în clipa asta, ca frumusețea cuiva să poată fi
anulată de comportamentul urât.
— Și-a luat zborul, repetă el, cu ochii larg deschiși într-o prefăcută
uluire.
Interpreta interviurile acestea ca pe o piesă de teatru: același
spectacol, din nou și din nou, cu doar minore improvizații, în funcție de
întrebări. Devenise cu adevărat fumat.
— Și nu ai nicio idee încotro ar fi putut pleca?
— Nu. Întotdeauna pleca, dispărea cu zilele. Nu spunea niciodată
unde se ducea, dar era întotdeauna epuizată când se întorcea.
— Crezi că o să se întoarcă și de data asta?
— Sper.
O altă privire plină de emoție în obiectivul camerei de filmat.
— Îmi lipsește, știți?
Zuzana gemu de parcă ar fi avut crampe.
— Oooh, faceți-l să taaacăăă.
Dar Kaz nu tăcu. Întorcându-se iarăși spre reporteriță, zise:
— Singurul lucru bun este că pot folosi experiența asta în activitatea
mea. Dorul, uluirea. Mă ajută în arta mea.
Cu alte cuvinte: Destul despre Karou, hai să vorbim despre mine.
 Reporteriță îi cântă în strună:
— Vasăzică, ești actor, gânguri ea.
Zuzana nu mai rezistă.
— Mă duc sus, îi spuse lui Mik. Poți să-ți păstrezi vezica plină cu ceai.
Găsesc eu ceva.
— Zuze, ce vrei să…, începu Mik, dar ea deja se îndepărta hotărâtă,
așa că o urmă.
Iar când, trei minute mai târziu, un balon roz plonjă de sus pentru a
ateriza drept în capul lui Kazimir, acesta îi rămase dator lui Mik, fiindcă
nu era „o vezică de ceai” ceea ce l-a împroșcat din cap până-n picioare.
Era parfum, vreo câteva sticluțe, amestecat cu praf de copt, într-o pastă
mulțumitor de lipicioasă. Care pastă i-a îmbâcsit părul și i-a usturat
ochii, în timp ce pe față i s-a întipărit o expresie de milioane. Zuzana a
văzut-o, pentru că, deși interviul n-a fost transmis live, televiziunea
alesese să-l difuzeze integral.
De nenumărate ori.
A fost o victorie, deși una lipsită de consistență, pentru că, atunci
când încercase telefonul lui Karou – cam pentru a 86.400-a oară –,
intrase direct căsuța vocală și Zuzana înțelesese că era mort. Cea mai
bună prietenă a ei dispăruse, probabil într-o altă lume, și nici măcar
vederea repetată a imaginii lui Kaz cu gura căscată, încoronat cu pasta-
parfum și bucățele de balon roz, n-o puteau consola pentru asta.
Deși niște pipi cu siguranță ar fi reușit.
 2. CENUȘĂ ȘI ÎNGERI

Cerul de deasupra Uzbekistanului, în noaptea aceea.

Portalul era ca o tăietură în văzduh. Vântul sufla prin el în ambele
direcții, șuierând ca respirația printre dinți, iar unde marginile se
despărțeau, cerul unei lumi îl descoperea vederii pe celălalt. Akiva
privea întrepătrunderea de stele de-a lungul tăieturii, pregătindu-se să
treacă prin ea. Din partea cealaltă, stelele Eretzului licăreau vizibile-
invizibile, vizibile-invizibile, iar el făcea același lucru. Aveau să fie străji
de partea cealaltă și nu se hotărâse dacă să se arate sau nu.
Ce avea să-l aștepte înapoi în lumea lui?
Dacă fratele și sora lui îl denunțaseră ca trădător, străjile aveau să-l
înhațe de cum îl vedeau – sau ar fi încercat s-o facă. Akiva nu voia să
creadă că Hazael și Liraz l-ar fi putut da de gol, însă ultimele lor expresii
îi rămăseseră dureros de vii în minte: furia lui Liraz pentru trădarea lui
și dezgustul mut al lui Hazael.
Nu putea risca să fie prins. Era obsedat de o altă ultimă expresie, mai
sfâșietoare și mai recentă decât a lor.
Karou.
În urmă cu două zile, ea îl părăsise în Maroc, aruncându-i peste umăr
o privire atât de răscolitoare, încât aproape că și-ar fi dorit să-l fi ucis, în
schimb. Căci nu durerea din privire fusese cel mai greu de îndurat, ci
speranța – speranța ei sfidătoare, nejustificată, că s-ar putea să nu fie
adevărat ceea ce îi spusese el, când el știa cu desăvârșita limpezime a
deznădejdii că era.
Himerele fuseseră nimicite. Familia ei nu mai exista.
Din cauza lui.
Nenorocirea lui Akiva îl rodea pe dinăuntru. Îl măcina bucată cu
bucată, iar el le simțea pe fiecare în parte – fiecare clipă de sfâșiere a
colților, de suferință a măruntaielor chinuite, imposibilul coșmar viu al
adevărului celor ce făcuse. În clipa asta, Karou poate că stătea afundată
până la glezne în cenușa alor ei, singură, în ruinele înnegrite din
Loramendi – sau, mai rău, ar fi putut fi cu creatura aceea, Razgut, care o
adusese înapoi în Eretz – și ce avea să se întâmple cu ea?
Ar fi trebuit să se țină după ei. Karou nu înțelesese. Lumea în care se
întorcea nu era aceea din amintirile ei. Nu avea să găsească niciun ajutor
sau alinare acolo – numai cenușă și îngeri. Patrulele serafimilor erau
numeroase în fostele ținuturi libere și ultimele himere erau în lanțuri,
mânate la nord cu biciul stăpânilor de sclavi. Ea avea să fie văzută – cine
ar fi putut să n-o observe, cu părul ei ca piatra de lapislazuli și zborul
lin, fără aripi? Avea să fie ucisă sau luată prizonieră.
Akiva trebuia s-o găsească înaintea altcuiva.
Razgut pretinsese că știa un portal și, dat fiind ce era – unul dintre
Îngerii Căzuți –, probabil chiar știa. Akiva încercase, fără succes, să ia
urma celor doi și în final rămăsese fără altă opțiune, decât să se întoarcă
și să zboare spre portalul pe care el însuși îl descoperise: cel de dinaintea
lui, acum. În răstimpul pe care-l pierduse zburând peste oceane și munți,
orice s-ar fi putut întâmpla.
Se hotărî pentru invizibilitate. Tributul era ușor de plătit. Magia nu
era gratis; prețul ei era durerea, pe care vechea rană a lui Akiva i-o
furniza din abundență. Nu trebuia să ia și să dea nimic la schimb pentru
cantitatea de magie de care avea nevoie pentru a se face nevăzut în aer.
Astfel, se întoarse acasă.
Schimbarea în peisaj era abia perceptibilă. Munții de aici semănau
foarte mult cu munții de acolo, deși în lumea oamenilor existau și
luminile din Samarkand, care licăreau în depărtare. Aici nu era niciun
oraș, ci numai un turn de observație pe un pisc, doi serafimi străjeri
plimbându-se înainte și înapoi în spatele parapetului și, pe cer,
adevăratul semn distinctiv al Eretzului: două luni, una strălucitoare și
cealaltă o lună-fantomă, abia conturată.
Nitid, sora strălucitoare era, pentru himere, zeița a aproape orice – în
afară de asasini și de amanți secreți. Aceștia îi reveneau lui Ellai.
Ellai. Akiva se încordă la vederea ei. Te cunosc, îngere, i-ar fi putut
șopti, căci nu trăise el o lună în templul ei, îmbătat de izvorul sacru, în
care și sângerase, când Lupul Alb aproape că-l omorâse?
Zeița asasinilor mi-a gustat sângele, gândi el și se întrebă dacă îi plăcuse
și dacă voia mai mult.
Ajută-mă s-o văd pe Karou teafără și poți să mi-l iei până la ultima
picătură.
Zbură în sud și în vest, frica trăgându-l ca un cârlig, și mai repede,
când soarele răsări și frica se prefăcu în panica de a nu fi ajuns prea
târziu. Prea târziu ca să… ce? S-o găsească moartă? Retrăia neîncetat
momentul execuției lui Madrigal: bufnitura capului ei în cădere și
păcănitul coarnelor, oprindu-i rostogolirea de pe eșafod. Și nu mai era
Madrigal, ci Karou în ochii minții lui, același suflet într-un corp diferit,
fără coarne care să-i împiedice capul să se rostogolească, doar cu
incredibila mătase albastră a părului ei. Și cu toate că ochii ei erau acum
negri, nu căprui, aveau să se stingă în același fel, cu privirea
încremenind din nou în privirea morții și ea n-avea să mai fie. Din nou.
Din nou și pentru totdeauna, pentru că nu mai exista niciun Brimstone
care s-o readucă la viață. De acum înainte, moartea însemna moarte.
Dacă el nu ajungea mai-nainte. Dacă n-o găsea.
Și, în sfârșit, în fața ochilor îi apărură dărâmăturile a ceea ce fusese
Loramendi, cetatea fortăreață a himerelor. Turnuri doborâte, ziduri
sfărâmate, oase calcinate, toate un câmp de cenușă răvășit de vânt. Chiar
și gratiile de fier, care odinioară îl acoperiseră ca o cupolă, fuseseră
rupte parcă de mâna zeilor.
Akiva simți că se înăbușă cu propria-i inimă. Zbură peste ruine,
scrutând după o străfulgerare de albastru pe vasta întindere de cenușiu și
negru – monstruoasa lui victorie –, dar nu zări nimic.
Karou nu era aici.
A căutat-o toată ziua și în ziua următoare, în Loramendi și în
împrejurimi, întrebându-se furios unde s-ar fi putut duce și încercând să
nu lase întrebarea să se schimbe în ce s-ar fi putut întâmpla cu ea. Însă
posibilitățile deveneau din ce în ce mai sumbre, cu fiecare oră ce trecea,
iar temerile lui s-au schimonosit în moduri coșmarești, inspirate din
fiecare lucru groaznic pe care îl văzuse sau îl făcuse el vreodată.
Imaginile l-au asaltat. De nenumărate ori a fost silit să-și apese palmele
peste ochi, ca să le șteargă. Nu Karou. Ea trebuia să fie în viață.
Akiva pur și simplu nu putea face față gândului că s-ar putea să o
găsească altfel.
 3. DOMNIȘOARA RADIO TĂCERE

De la: Zuzana <zanaturbata@agitapumnulmic.net>

Subiect: Domnișoara Radio Tăcere
Către: Karou <karoualbastra@fataincoacesiincolo.net>

Ei bine, Domnișoară Radio Tăcere, bănuiesc că ai plecat și
nu ai primit FOARTE IMPORTANTELE MELE DEPEȘE.
Plecată într-o ALTĂ LUME. Dintotdeauna am știut că erai o
tipă ciudată, dar niciodată nu m-am gândit c-o să se întâmple
asta. Unde ești și ce faci? N-ai idee cum mă omoară treaba
asta. Cum e acolo? Cu cine ești? (Akiva? Te rog frumos-
frumos?) Și, cel mai important, au ciocolată acolo? Bănuiesc
că nu au wireless și că nu ești într-o simplă excursie care să-ți
permită să vii să mă vizitezi, ceea ce sper că așa este, pentru
că, dacă aflu că de fapt hoinărești aiurea și încă n-ai venit să
mă vezi, s-ar putea să trec la măsuri drastice. S-ar putea să
încerc acel lucru, știi, lucrul ăla pe care-l fac oamenii când
ochii li se umezesc de tot, în mod prostesc… Cum îi zice?
Plâns?
Sau NU. În loc de asta, s-ar putea să-ți dau un PUMN
nădăjduind că tu n-ai să-mi dai un pumn, la rândul tău, din
pricina adorabilei mele micimi. Ar fi ca a da cu pumnul într-
un copil.
(Sau într-un bursuc.)
Mă rog. Pe aici, totul e bine. L-am bombardat cu parfum pe
Kaz și a apărut la televizor. Îți public caietul de schițe, cu
numele meu, și am subînchiriat apartamentul tău piraților.
Pirați care miros îngrozitor a transpirație. Am intrat într-un
cult de adoratori ai îngerilor și mă bucur de rugăciunea
zilnică în cerc și, de asemenea, fac JOGGING, ca să fiu în
formă pentru costumul meu de apocalipsă, pe care firește că îl
car cu mine tot timpul, PENTRU ORICE EVENTUALITATE, ia
să vedem, ce altceva? *zdrăngănit la buza de jos*
Din motive evidente, mulțimile sunt mai rele ca oricând.
Mizantropia mea nu mai are limite. Ura se ridică din mine ca
valurile de căldură din desenele animate. Spectacolul cu
păpuși aduce bani care-mi prind bine, dar m-am plictisit, ca
să nu mai spun că mă folosesc de cipicii de balet ca și când n-
ar mai exista ziua de mâine – ceea ce, hei, dacă secta
îngerilor are dreptate, chiar nu există.
(Ura!)
Mik e grozav. Eu am fost un pic întoarsă pe dos (mhm-
mhm) și știi ce-a făcut să mă înveselească? Păi, îi povestisem
de faza aia, știi, de când eram eu mică și mi-am cheltuit toate
biletele de bâlci, încercând să câștig cakewalk-ul{1}, pentru că-
mi doream foarte-foarte tare să mănânc un tort întreg numai
eu, singură – dar n-am câștigat și am aflat mai târziu că aș fi
putut de fapt să-mi cumpăr un tort și chiar să-mi mai rămână
bilete pentru distracțiile de bâlci, iar aceea fusese cea mai
neagră zi a vieții mele? Ei bine, el mi-a pregătit propriul meu
cakewalk! Cu numere pe podea, muzică și ȘASE TORTURI
ÎNTREGI, iar după ce le-am câștigat PE TOATE, le-am luat în
parc și ne-am îndopat unul pe altul, cu niște furculițe foarte
mari, cam vreo cinci ore. A fost cea mai bună zi din viața
mea.
Până în ziua în care o să vii.
Te iubesc, și sper că ești în siguranță și fericită, și că,
oriunde ai fi, cineva (Akiva?) îți pregătește și ție cakewalk
sau mai știu eu ce fac băieții ăia îngeri-de-foc pentru fetele
lor.
*pupic/pumn*

Zuze
 4. GATA CU SECRETELE

— Ei! Asta e oarecum o surpriză.

Vorbise Hazael. Liraz era alături. Akiva îi așteptase. Era foarte târziu
și se afla în arena de antrenamente din spatele barăcilor de la Capul
Armasin, fosta garnizoană a himerelor în care regimentul lor se instalase
la sfârșitul războiului. Executa o kata ritualică, dar acum își coborâse
sabia și se întorsese spre ei, așteptând să vadă ce aveau de gând să facă.
Nu fusese somat la întoarcerea sa. Gărzile îl salutaseră cu obișnuitul
lor respect, cu ochii mari – pentru ei era Blestemul Fiarei, Prințul
Bastarzilor, eroul, și asta nu se schimbase –, așadar, se părea că Hazael și
Liraz nu-l raportaseră comandantului sau poate că informația încă nu se
răspândise și în rândurile lor. Ar fi putut fi mai precaut decât să se arate,
pur și simplu, fără să aibă habar de primirea ce i-ar fi fost făcută, dar era
năucit.
După ceea ce găsise în peșterile kirinilor.
— Ar trebui să sufăr pentru că n-a venit să ne caute? îl întrebă Liraz
pe Hazael.
Stătea sprijinită de zid, cu brațele încrucișate.
— Sentimente? Hazael miji ochii la ea. Tu?
— Am unele sentimente, zise ea. Numai că nu dintre cele stupide, cum
ar fi remușcarea.
Își întoarse ochii spre Akiva, adăugând:
— Sau iubirea.
Iubirea.
Lucrurile care se zdrobiseră în Akiva se încordară și căzură la pământ.
Prea târziu. Venise prea târziu.
— Vrei să spui că pe mine nu mă iubești? o întrebă Hazael pe Liraz.
Pentru că eu te iubesc pe tine. Cred.
Făcu o pauză, meditând.
— Oh. Nu, lasă. Asta e frică.
— Nici pe asta n-o simt, zise Liraz.
Akiva nu știa dacă era adevărat; se îndoia, însă poate că Liraz simțea
mai puțin frica decât mulți alții și o ascundea mai bine. Încă de copil
fusese feroce, prima care intra în ringul de luptă, indiferent de adversar.
Îi cunoștea, pe ea și pe Hazael, de când se știa pe lume. Născuți în
aceeași lună, în haremul Împăratului, cei trei fuseseră dați împreună
Floriilor – legiunii de bastarzi ai lui Joram, născuți în urma întâlnirilor
lui amoroase din fiecare noapte – și crescuți să fie arme ale Împărăției. Și
fuseseră niște arme foarte loiale, toți trei luptând umăr la umăr în
nenumărate bătălii, până când viața lui Akiva se schimbase, iar a
celorlalți doi nu.
Iar acum se schimbase din nou.
Ce se întâmplase și când? Trecuseră doar câteva zile între episodul din
Maroc și acea privire înapoi. Nu era cu putință. Ce se întâmplase?
Akiva era uluit; se simțea captiv în niște piei de aer. Vocile nu păreau
să ajungă direct la el – le putea auzi, dar ca din depărtare, și avea strania
senzație că nu era cu totul prezent. Executând kata, încercase să se
centreze, să ajungă la sirithar, starea de calm în care puterile cerești
acționează prin mânuitorul sabiei, dar nu fusese exercițiul potrivit. El era
calm. Nefiresc de calm.
Hazael și Liraz se uitau ciudat la el. Schimbară o privire.
El făcu un efort să vorbească:
— V-aș fi trimis vorbă că m-am întors, dar știam că v-ați dat seama.
— Eu am știut.
Hazael avea un ton ușor apologetic. Știuse tot ce se petrecuse. Cu firea
lui deschisă și zâmbetul leneș, emana un soi de lipsă de ambiție care-l
făcea să pară complet inofensiv. Oamenii vorbeau cu el. Era un spion
natural, cordial și lipsit de egoism, cu o adâncă și nebănuită putere de
pătrundere.
Și Liraz era ageră, deși nici pe departe inofensivă. O frumusețe
glacială, cu o privire necruțătoare, își purta părul blond strâns energic în
codițe, o duzină de împletituri severe, despre care întotdeauna frații
crezuseră că trebuie s-o fi durut. Lui Hazael îi plăcea s-o necăjească,
spunând că le-ar fi putut folosi ca pripon. Degetele ei, care-i băteau
nervos darabana pe brațe, erau atât de crestate cu liniile tatuate ale
dușmanilor uciși, încât de la distanță se vedeau complet negre.
Odată, la o petrecere, noaptea târziu și probabil un pic abțiguiți, unii
din regimentul lor votaseră pe cine și-ar dori cel mai puțin să-l aibă ca
dușman, iar Liraz câștigase în unanimitate.
Și acum iată-i, cei mai apropiați tovarăși ai lui Akiva, familia lui. Ce
să fi însemnat privirea pe care o schimbaseră între ei? Din ciudata lui
stare de detașare, i se părea că ar fi soarta vreunui alt războinic care
atârna în balanță. Ce urmau să facă?
Îi mințise, păstrase secrete față de ei ani de-a rândul, dispăruse fără
niciun cuvânt, iar apoi, pe pod, în Praga, alesese să fie împotriva lor. N-
avea să uite niciodată groaza acelui moment, stând între ei și Karou și
fiind silit să aleagă – nu conta că nu fusese o alegere, ci doar aparența
uneia. Chiar nu vedea cum l-ar fi putut ierta.
Spune ceva, se îndemna el în gând. Dar ce? Oare de ce se mai întorsese
aici? Nu știuse ce altceva să facă. Ei erau rudele lui, ei doi, chiar și după
tot ce se întâmplase.
— Nu știu ce să spun, începu el. Cum să vă fac să înțelegeți…
Liraz îi tăie vorba.
— Eu n-o să înțeleg niciodată ce ai făcut.
Vocea ei era rece ca o lovitură de cuțit, iar în ea Akiva auzi sau își
închipui că aude ceea ce nu spunea acum, dar o spusese mai înainte.
Iubitor de monștri.
Asta aprinse o scânteie.
— Nu, n-ai putea, nu-i așa?
Poate că odată simțise rușine pentru c-o iubise pe Madrigal. Acum îi
era rușine de rușinea aceea. Faptul c-o iubise pe ea fusese singurul lucru
pur pe care-l făcuse în viața lui.
— Pentru că tu nu simți iubirea? întrebă el. Liraz cea de neatins. Asta
nu e nici măcar viață. Înseamnă doar a fi cum vrea el să fim. Soldați
automați.
Era aprinsă de furie, dar în același timp pe fața ei se citea mirarea.
— Ai vrea să mă înveți tu cum să simt, Lord Bastard? Mulțumesc, dar
nu. Am văzut cât de bine a mers pentru tine.
Akiva simți mânia părăsindu-l; fusese o mică vibrație de viață în
carapacea goală – tot ce mai rămăsese din el. Era adevărat ce spunea
Liraz. Uite ce făcuse dragostea din el. Umerii îi căzură, vârful sabiei
zgârie pământul. Abia izbuti să fie surprins, când sora lui înșfăcă o
halebardă din rastelul de arme pentru exerciții și-i șuieră:
— Nithilam!
Hazael își scoase paloșul și îi aruncă lui Akiva o privire care era, cum
fusese și vocea lui, oarecum apologetică.
Amândoi îl atacară.
Nithilam era opusul lui sirithar. Era măcelul suprem, când totul era
pierdut. Era frenezia luptei celei mai dezlănțuite, ucide ca să nu mori.
Era haos, cruzime și brutalitate, și așa se năpustiră acum fratele și sora
lui Akiva împotriva lui.
Săbiile lui săriră ca să pareze și, oricât de rătăcit fusese, năuc și în
derivă, acum era dintr-odată prezent și nu exista nicio urmă de ezitare în
scrâșnetul oțelului pe oțel. Se antrenase cu Hazael și Liraz de mii de ori,
însă acum era diferit. De la cea dintâi ciocnire a armelor simți greutatea
cu care loveau – cu toate puterile și fără greș. Dar, desigur, ăsta nu era
un atac adevărat. Sau era?
Hazael își mânuia paloșul cu două mâini, astfel încât, dacă loviturilor
sale le lipseau viteza și agilitatea lui Akiva, compensau, în schimb, cu o
extraordinară forță.
Liraz, a cărei sabie rămăsese în teaca de la brâu, probabil alesese
halebarda numai pentru plăcerea brută a greutății armei și, cu toate că
se chinuia s-o pună în mișcare, rezultatul era un iureș mortal al cozii de
doi metri ce avea la capăt o lamă dublă de secure, cu un vârf de lance
lung cât jumătatea brațului lui Akiva.
Numaidecât se văzu silit să se ridice în aer ca să se ferească, să se
împingă cu picioarele într-un turn al meterezelor ieșit în afară și să facă
un salt peste cap, ca să câștige un pic de spațiu, dar Hazael îl aștepta și
Akiva blocă la țanc o lovitură care-i zdruncină toate oasele și-l devie
înapoi pe pământ. Ateriză ghemuit și se trezi întâmpinat de halebardă.
Plonjă într-o parte, iar lama căzu vâjâind și se împlântă adânc în locul
unde fusese el o clipă mai devreme. A trebuit să se răsucească să pareze
sabia lui Hazael, nimerind cum trebuie de data asta, întorcându-se în
timp ce para pentru ca forța loviturii să alunece de-a lungul propriei
săbii și să se piardă – energia încărcând aerul.
Și-au continuat.
Tot așa.
Timpul se suspendase în vârtejul nitihilam-ului, iar Akiva a devenit o
făptură a instinctului, trăind între tăișurile armelor.
Loviturile curgeau una după alta, iar el bloca și se ferea, dar nu
riposta; nu exista timp sau spațiu pentru asta. Fratele și sora lui îl
prinseseră la mijloc, armele năpustindu-se asupra lui întruna, iar când în
sfârșit vedea o oportunitate – când se ivea vreo pauză de o fracțiune de
secundă în atac, care-ar fi fost ca o poartă deschisă spre gâtul lui Hazael
sau spre tendoanele genunchilor lui Liraz –, el lăsa momentul să treacă.
 Indiferent ce ar fi făcut ei, nu i-ar fi rănit niciodată.
Hazael scoase un răcnet din fundul gâtlejului și coborî paloșul cu tot
atâta greutate ca un centaur, prinzându-i sabia dreaptă a lui Akiva și
smulgându-i-o din mână. Forța izbiturii îi trimise un fulger de durere
sfâșietor în vechea lui rană de la umăr, iar el sări îndărăt, dar nu destul
de rapid cât să apuce să se ferească de halebarda lui Liraz, secerând pe
deasupra solului și doborându-l din picioare. Căzu pe spate, cu aripile
întinse în lături. A doua lui sabie zbură după cea dintâi și Liraz își înălță
arma, gata să-i dea lovitura de grație.
Ea se opri puțin. O jumătate de secundă care a părut cât un eon în
haosul nithilam-ului, îndeajuns pentru Akiva încât să-și spună că ea într-
adevăr avea s-o facă, deși apoi păru să se răzgândească. Și atunci… ea
izbi cu halebarda. Liraz își folosi în lovitură tot aerul din plămâni și el
văzu securea apropiindu-se, fără s-o împiedice nimic – mânerul era prea
lung, nici să fi vrut nu i-ar fi putut opri căderea.
Akiva închise ochii.
A auzit-o, a simțit-o: fâșâitul aerului, impactul cutremurător. Forța
loviturii, dar… nu și mușcătura ei. Momentul trecu și el deschise ochii.
Lama securii se înfipsese adânc în fundație, lângă obrazul lui, iar Liraz
deja se îndepărta.
Stătea acolo, privind în sus la stele și respirând, și pe măsură ce aerul
intra și ieșea din el, îi întărea apăsat convingerea că era în viață.
Ceea ce n-a însemnat vreo fărâmă de surpriză sau vreo recunoștință
momentană fiindcă fusese scutit de o halebardă în față. Mă rog, și asta,
dar sentimentul era mai amplu, mai greu. Era înțelegerea – și povara –
că spre deosebire de cei mulți morți din cauza lui, el avea o viață, iar
viața nu era o stare de la sine înțeleasă – nu sunt mort, așadar trebuie să
fiu viu – ci un mijloc pentru acțiune, pentru efort. Atâta vreme cât avea o
viață, pe care o merita atât de puțin, trebuia s-o folosească, s-o
exploateze și să facă tot ce putea în numele ei, chiar dacă nu era și
niciodată nu avea să fie de ajuns.
Și chiar dacă Karou n-avea să afle niciodată.
Hazael se aplecă peste el. Pe frunte avea broboane de sudoare. Fața îi
era aprinsă, dar expresia îi rămăsese liniștită.
— Stai bine acolo, jos, nu?
— Aș putea dormi, zise Akiva și simți că nu exagera.
— Poate nu-ți aduci aminte, dar ai un pat pentru asta.
 — Serios? făcu o pauză. Încă mai am?
— Odată bastard, bastard până la capăt, răspunse Hazael.
Era un fel de a spune că nu exista nicio cale să scapi de-a fi copil din
flori. Împăratul îi creștea cu un scop – serveau până la moarte. Orișicât,
asta nu însemna că fratele și sora lui erau datori să-l ierte. Akiva privi
spre Liraz. Hazael îi urmări privirea și zise:
— Soldat automat? Zău?
Clătină din cap și, în felul lui de a arunca o insultă fără răutate,
adăugă:
— Idiotule.
— N-am vrut.
— Știu.
Atât de simplu. Știa. Niciodată teatru, nu de la Hazael.
— Dac-aș fi crezut că ai vrut, n-aș fi mai stat acum aici.
Coada halebardei trecea peste corpul lui Akiva. Hazael o apucă, o
smulse de jos și o ridică.
Akiva se sculă în capul oaselor.
— Ascultă. Pe pod…, începu el, dar nu știu să continue.
Mai exact, cum îți ceri iertare pentru trădare?
Hazael nu-l lăsă să-și caute cuvintele. Cu vocea lui liniștită, leneșă,
completă:
— Ai protejat o fată pe pod, spuse ridicând din umeri. Vrei să știi
ceva? A fost o ușurare să înțeleg, în sfârșit, ce s-a întâmplat cu tine.
Făcea aluzie la povestea din urmă cu optsprezece ani, când Akiva
dispăruse o lună încheiată și se întorsese complet schimbat.
— Obișnuiam să discutăm despre asta, făcu el semn spre Liraz. Ea
rearanja în mod mecanic armele din rastel, fie prefăcându-se, fie chiar
neacordându-le atenție.
— Obișnuiam să ne muncim creierii pentru vreo explicație, dar am
renunțat, cu mult timp în urmă. Tu ești tu și nu pot spune că îmi placi
mai mult, dar ești fratele meu. Nu-i așa, Lir?
Sora lor nu răspunse, dar când Hazael îi aruncă halebarda, o prinse cu
ușurință.
Hazael întinse o mână spre Akiva.
Asta-i tot? se miră Akiva. Se simțea înțepenit și frânt, iar când fratele
lui îl ridică în picioare, o nouă durere din umăr îi străbătu tot corpul, dar
tot i se părea că a scăpat prea ușor.
 — Ar fi trebuit să ne spui despre ea, zise Hazael. Cu ani în urmă.
— Am vrut.
— Știu.
Akiva clătină din cap. Aproape că ar fi zâmbit, dacă n-ar fi fost toate
gândurile acelea.
— Tu știi tot, nu-i așa?
— Te știu pe tine.
Nici Hazael nu zâmbea.
— Și știu că s-a întâmplat din nou ceva. De data asta, însă, o să ne
spui și nouă.
— Gata cu secretele! se auzi dinspre Liraz, care încă mai stătea la
distanță, serioasă și aprigă.
— Nu ne așteptam să te întorci, zise Hazael. Ultima oară când te-am
văzut, erai… dedicat.
Dacă el era aluziv, Liraz era fără menajamente.
— Unde e fata? întrebă ea.
Akiva încă n-o spusese cu voce tare. Rostirea acelor vorbe ar fi
însemnat că nu există cale de întoarcere, așa că i se poticniră în gâtlej,
dar se sili să le dea drumul.
— E moartă, zise el. A murit.
 5. UN CIUDAT CUVÂNT SELENAR

De la: Zuzana <zanaturbata@agitapumnulmic.net>

Subiect: Saluuut
Către: Karou <karoualbastra@fataincoacesiincolo.net>

SALUT. Salut salut salut salut salut.
Alo?
La naiba, acum eu am plecat și am terminat. Am făcut
aloul să devină cu totul abstract și ciudat. Arată ca o ruină
străveche acum, ceva ce ar găsi un astronaut pe o piatră din
lună și ar spune: Un ciudat cuvânt selenar! Trebuie să duc asta
pe Pământ, ca un dar pentru fiul meu surd! Și care apoi –
bineînțeles – ar deschide trapa unor piranha zburători spațiali
și ar șterge omenirea de pe fața pământului în mai puțin de
trei zile, CUMVA cruțându-l pe astronaut, doar ca să poată
apărea în ultimul cadru, plângând, îngenuncheat pe ruinele
civilizației și strigând către ceruri Era doar un saluuut!
Oh. Mda. Totul a reintrat în normal, acum. Gata cu
sfârșitul lumii extraterestru. Astronautule, tocmai te-am oprit
să distrugi Pământul.
CU PLĂCERE.
Morala: Nu aduce daruri acasă din locuri străine. (Uită
asta. Fă-o.)
De asemenea: Răspunde la mesaje pentru a semnaliza
continuitatea existenței tale, altminteri o să te fac să-ți pară
rău.

Zuze
 6. VASUL

Exista un singur loc în afară de Loramendi, le spuse Akiva lui Hazael

și Liraz, unde se gândise că s-ar fi putut duce Karou. Nu se aștepta, la
drept vorbind, s-o găsească acolo. Se convinsese singur, între timp, că ea
zburase prin portal înapoi la viața ei – artă, prieteni și cafele pe mese-
sicriu – și părăsise definitiv lumea aceasta devastată. Ei bine, aproape că
se convinsese, dar ceva îl atrăgea spre miazănoapte.
Cred că te-aș fi găsit oricum, îi spusese el, cu doar câteva zile în urmă,
cu doar câteva minute înainte de a rupe iadeșul, indiferent cum ai fi fost
ascunsă.
Dar nu se gândise la…
Nu așa.
În munții Adelphas, piscurile veșnic înzăpezite care slujiseră timp de
secole ca bastion între Imperiu și ținuturile libere, se aflau peșterile
kirinilor.
Acolo locuise Madrigal pe vremea când fusese copil și acolo se
întorsese, într-o după-amiază de demult, în străfulgerări de lumină ca de
diamant, ca să descopere că tribul i-a fost măcelărit și răpit de îngeri, pe
când ea era plecată la joacă. Mănunchiul de piei elementare pe care îl
strângea în pumnul ei micuț căzuse pe prag și fusese risipit înăuntru de
vânt. Timpul avea să le prefacă din mătase în hârtie, din străvezii în
pământii și, în cele din urmă, în praf, însă alte piei elementare
acopereau podelele când intră Akiva. Nici urmă de creaturi sau de orice
altă ființă vie.
Mai fusese o dată în peșteri și, cu toate că trecuseră mulți ani și
amintirile lui erau întunecate de tristețe, i se păreau neschimbate. O
rețea de încăperi sculptate și culoare ce se întindeau până adânc în
stâncă, foarte netede și rotunjite, pe jumătate opera naturii, pe jumătate
arta cioplitorilor, străbătută de canale ingenioase care funcționau ca
fluiere de vânt, umplând până și încăperile cele mai adânci cu o muzică
subtilă. Se mai păstrau relicve solitare ale kirinilor: covoare împletite,
haine în cuiere, scaune încă zăcând în locurile unde fuseseră aruncate în
haosul ultimelor momente din existența tribului.
Pe o masă, la vedere, găsi vasul.
 Era ca un felinar, din argint întunecat, lucrat cu ciocanul, și el știu ce
era. Văzuse destule în război: războinicii himere le duceau atârnate în
vârful cârjelor lungi, curbate. Madrigal ducea unul din acestea când o
văzuse prima oară, pe câmpul de bătălie de la Bullfinch, deși atunci nu
înțelesese ce era sau ce făcea Madrigal cu el.
Sau că acesta era marele secret al inamicului și cheia nimicirii sale.
Era o cădelniță – un vas pentru captarea sufletelor morților, ca să fie
păstrate pentru reînviere – și părea să nu fi fost pe masă de prea multă
vreme. Era praf sub ea, dar deloc pe ea. Cineva o pusese aici de curând.
Akiva nu putea ghici nici cine, nici de ce.
Existența ei era o enigmă din toate punctele de vedere, mai puțin
unul.
Prins de ea cu o sârmuliță de argint era un mic petic de hârtie, pe care
fusese scris un cuvânt. Era un cuvânt în limba himerelor și, în
împrejurările de față, cea mai crudă ironie pe care și-ar fi putut-o
imagina Akiva, pentru că însemna speranță și, totodată, sfârșitul
speranței lui, întrucât era deopotrivă un nume.
Karou.
 7. TE ROG, NU

De la: Zuzana <zanaturbata@agitapumnulmic.net>

Subiect: Te rog, nu
Către: Karou <karoualbastra@fataincoacesiincolo.net>

Oh, Doamne. Ai murit, nu-i așa?
 8. SFÂRȘITUL POSTAPOCALIPSULUI

Acesta era noul iad al lui Akiva: totul să fie schimbat, fără nicio
schimbare.
Iată-l înapoi în Eretz, nici mort, nici întemnițat, în continuare soldat
al Legiunii Bastarzilor și erou al Războiului Himerelor, elogiat ca Urgia
Bestiilor. Era absurd să se trezească înapoi la vechea lui viață, de parcă
ar fi fost aceeași creatură de dinainte ca o fată cu păr albastru să fi trecut
pe lângă el, pe o stradă îngustă, dintr-o altă lume.
Nu era același. Dar nu știa ce fel de creatură era acum. Răzbunarea
care îl susținuse atâția ani dispăruse și în locul ei rămăsese o uriașă
groapă de cenușă, cât Loramendi de mare: mâhnire și rușine, acea
nefericire mistuitoare și, pe la margini, un nedeslușit sentiment de…
urgență. De obligația atingerii unui scop.
Dar care scop?
Nu se gândise niciodată mai departe de aceste timpuri. În Imperiu
erau celebrate ca „pace”, dar Akiva nu se putea gândi la ele decât ca la
postapocalips. În mintea lui, sfârșitul însemnase întotdeauna căderea
cetății Loramendi și răzbunarea pe monștrii ale căror urale sălbatice
acompaniaseră moartea lui Madrigal. La ce avea să se întâmple după
aceea nu se gândise aproape deloc. Presupunea că-și imaginase că avea
să fie mort, ca atâția alți soldați, dar acum vedea că ar fi fost prea simplu
să moară.
Trăiește în lumea pe care tu ai creat-o, își spunea el în minte, în fiecare
dimineață când se trezea. Nu meriți să te odihnești.
Postapocalipsul era urât. În fiecare zi era silit să-i fie martor:
caravanele de sclavi în mișcare, carcasele arse ale templelor, strivite și
profanate, cătunele și hanurile de la marginea drumurilor zdrobite,
întotdeauna fuioare de fum înălțându-se în zare. Akiva declanșase toate
acestea, dar, dacă răzbunarea lui se stinsese de mult, a Împăratului era
încă vie. Ținuturile libere erau cotropite – o realizare mult ușurată de
nefericitul fapt că nenumărate mii de himere fugiseră în Loramendi,
căutând scăpare, numai pentru a arde de vii la căderea cetății – iar
expansiunea Imperiului era în plină desfășurare.
Teritoriile nordice cu populație numeroasă de himere erau doar capul
unui vast continent sălbatic și, cu toate că grosul armatelor lui Joram se
întorsese acasă, patrulele continuau, mișcându-se ca umbra morții mai
adânc în sud, tot mai adânc, distrugând satele, pârjolind câmpurile,
luând sclavi, lăsând în urmă cadavre. Poate că era opera Împăratului,
dar Akiva o făcuse posibilă și o privea cu ochi posomorâți, întrebându-se
cât de multe văzuse Karou înainte să moară și cât de crâncenă fusese ura
ei până la sfârșit.
Dacă ar fi fost în viață, gândea el, n-ar mai fi putut în veci să se uite
în ochii ei.
Dacă ar fi fost în viață.
Sufletul ei se păstrase, dar din cauza lui Akiva, cel care le învia era
mort. Într-unul din momentele lui de cea mai neagră disperare, ironia
situației îl făcuse să izbucnească în râs, fără să se mai poată opri, iar
sunetele care ieșiseră din el, înainte să se prefacă, în cele din urmă, în
suspine, erau pe cât de departe de bucurie ar fi fost inversarea forțată a
râsului – ca un suflet întors pe dos, cu partea de carne crudă la vedere.
Era în peșterile kirinilor când se întâmplase asta, fără nimeni prin
apropiere care să-l audă. Se întorsese să recupereze cădelnița pe care o
ascunsese acolo. Fusese un drum de o zi, apoi stătuse cu vasul, încercând
să creadă că era Karou, așezându-și mâna pe argintul rece, dar nu
simțise nimic, iar adâncimea aceea a nimicului îl copleșise, într-atât
încât își îngăduise să spere că nu era sufletul ei înăuntru – nu putea fi.
Ar fi simțit, dacă ar fi fost acolo; ar fi știut. Prin urmare, făcuse drumul
înapoi, prin portal, spre lumea omenească, până la Praga, unde se uitase
pe fereastra ei, cum mai făcuse odată, și zărise… două siluete dormind
îmbrățișate.
Speranța lui fusese ca o gură de aer înghețat – dureroasă – și la fel de
ascuțită și de subită fusese și gelozia lui. Într-o clipă s-a simțit
înfierbântat și rece, strângându-și mâinile în pumni atât de tare încât se
arsese. O scânteie de adrenalină s-a răspândit prin el și l-a lăsat
tremurând. Și nu era ea. Nu era ea și, pentru o fracțiune de secundă, a
simțit ușurare, urmată de o dezamăgire strivitoare și dispreț de sine
pentru modul în care reacționase.
A așteptat ca prietenii lui Karou să se trezească. Fiindcă ei erau,
muzicianul și fata mărunțică, ai cărei ochi i-ar fi dat lui Liraz o lecție de
ferocitate. I-a urmărit prin oraș toată ziua, sperând, la fiecare colț de
stradă, că avea să apară Karou, dar n-a apărut. Nu era în Praga și a fost
un lung moment în care prietena ei a stat nemișcată, cercetând cu
atenție mulțimea de pe pod, acoperișurile din jur, chiar și cerul –
căutând din priviri cu atâta insistență, încât îl lămurise pe Akiva că nici
ea nu știa nimic de Karou.
Nu circulau nici șoapte, nici zvonuri vagi în Eretz care să-l fi trimis cu
gândul la ea; nu exista nimic în afara cădelniței cu unica și groaznica sa
explicație.
Timp de o lună, Akiva a lăsat viața să-l mâne de la spate. Și-a făcut
datoria, patrulând în colțul de nord-vest al fostelor ținuturi libere, cu
țărmurile sale sălbatice și cu munții săi nu prea înalți, tolăniți alene.
Fortărețele smălțau falezele și crestele munților. Cele mai multe, ca
aceasta de aici, erau scobite în stâncă în filoane verticale, ca să fie
apărate de atacurile aeriene, dar, până la urmă, nu contase. Capul
Armasin văzuse una dintre cele mai încrâncenate bătălii din război – cu
pierderi însemnate de vieți de ambele părți –, totuși căzuse. Sclavii
munceau acum la reconstrucția zidurilor garnizoanei, supravegheați
îndeaproape de stăpânii lor cu bicele, iar Akiva se trezea privindu-i, cu
fiecare mușchi din corp încordat ca o strună.
El provocase asta.
Uneori, tot ce putea face era să își împiedice strigătul din minte să-și
croiască drum în afară, să își mascheze disperarea în prezența celor din
neamul lui și a camarazilor. Alteori, izbutea să-și distragă atenția
exersând ocupația lui secretă, magia, sau cu simpla tovărășie a lui
Hazael și Liraz cărora se străduia să le câștige iertarea.
Și ar fi putut să continue astfel multă vreme, dacă sfârșitul…
postapocalipsului… n-ar fi venit asupra Imperiului.
S-a întâmplat peste noapte și i-a stârnit Împăratului o asemenea furie
turbată, o asemenea mânie înspăimântător de profană cât să întoarcă
furtunile înapoi pe mare și să izbească în mugurii arborilor de sicorax,
făcându-i să-și lepede florile ca aripile de molii, nedeschise, în grădinile
din Astrae.
În inima largului ținut sălbatic, care, zi după zi, cădea pradă
atacurilor violente asupra caravanelor de sclavi și măcelului, cineva a
început să ucidă îngeri.
Și oricine ar fi fost, erau foarte, foarte buni la asta.
 9: DINȚI

— Hei, Zuze?
— Hmm?
Zuzana era pe podea, cu o oglindă postată pe scaun, înaintea ei,
pictându-și buline roz pe obraji, și a trecut o clipă până să-și ridice ochii.
Iar când s-a întors, l-a văzut pe Mik privind-o cu acea cută mică de
îngrijorare, care i se ivea câteodată între sprâncene. Un rid adorabil.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
El se uită înapoi la televizorul din fața lui. Se aflau în apartamentul pe
care îl împărțeau cu alți doi muzicieni; nu exista televizor acasă la
Karou, unde stătea cel mai adesea Zuzana acum – circul mediatic în
sfârșit se mai potolise – și unde, de regulă, își petreceau împreună
nopțile. Mik mânca dintr-un castron cu cereale și se uita la știri, în timp
ce Zuzana se pregătea pentru spectacolul din ziua aceea.
Deși le aducea o grămadă de bani, Zuzana își pierduse răbdarea față
de toată afacerea. Problema cu spectacolul de păpuși e că trebuie să îl
joci mereu și mereu, ceea ce necesită un temperament pe care ea nu-l
avea. Se plictisea prea ușor. Nu și de Mik, totuși.
— Care-i treaba cu tine? îl întrebase ea, de curând. Mie nu-mi plac
aproape niciodată oamenii, nici măcar în doze mici. Însă nu mă satur
niciodată să fiu cu tine.
— E superputerea mea, spusese el. Extrema capacitate-de-a-fi-cu.
Acum, uitându-se din nou la ecranul televizorului, cuta de îngrijorare
i se adâncise.
— Karou obișnuia să colecteze dinți, nu-i așa?
— Ăă, da, zise Zuzana, distrată, scotocind în jur după genele false.
Pentru Brimstone.
— Ce fel de dinți?
— De toate felurile. De ce?
— Ei?
Ei? Mik rămase concentrat asupra ecranului și Zuzana deveni deodată
foarte atentă.
— De ce? mai întrebă ea o dată, ridicându-se de pe podea.
Arătând spre telecomandă să dea mai tare, Mik spuse:
— Trebuie să vezi asta.
 10. VIESPARUL

— Au știut că venim.
Opt serafimi stăteau într-un sat pustiu. Dovezile plecării subite se
vedeau pretutindeni: ușile rămase deschise, fumul din hornuri, un sac
zăcând în drum, căzut din spatele vreunei căruțe, din care se revărsa
grâul. Bethena se trezi că se întoarce din nou spre leagănul așezat lângă
pârleaz. Era sculptat și lustruit, nespus de neted, și ea putu vedea urmele
negricioase ale degetelor adâncite în părți după generații întregi de
legănat. Și de cântat, gândi ea, de parcă ar fi putut vedea și asta. Pentru o
clipă, simți pauza agonizantă a mamei-animal care fusese silită să
recunoască, exact în locul acela, că leagănul era prea greu ca să-l care în
timp ce fugeau de acasă.
— Bineînțeles că au știut, zise un alt războinic. Venim după toți.
Pronunță asta ca pe o sentință, ca și când cuvintele sale ar fi putut
prinde în tăișul lor o rază de soare și să sclipească.
Bethena îi aruncă o privire obosită, sătulă. De unde-și găsea el
vehemența pentru așa ceva? Războiul era una, dar asta… Himerele
acestea erau creaturi simple, care își cultivau mâncarea, își legănau
copiii în leagăne lustruite și probabil nu vărsaseră niciodată vreo
picătură de sânge. Nu semănau nici pe departe cu războinicii reînviați cu
care îngerii luptaseră toată viața lor – toată istoria lor –, monștri
primejdioși și brutali, care îi puteau despica în două dintr-o lovitură, îi
puteau năuci numai cu forța ochilor demonici tatuați sau le puteau
sfârteca gâtlejurile cu dinții. Aici era altceva. Războiul nu pătrunsese
niciodată până aici. Despotul îl ținuse la marginile continentului, pe
coaste. În mai bine de jumătate din cazuri, aceste cătune risipite de
fermieri nici nu aveau oaste, iar când aveau totuși, rezistența lor era
jalnică.
Himerele erau zdrobite – Loramendi marcase sfârșitul. Despotul lor
era mort, la fel și cel care îi readucea din morți. Se terminase cu
reînviații.
— Ce-ar fi să-i lăsăm, pur și simplu, să se ducă? zise Bethena, privind
în depărtare peste pământul plăcut înverzit, cu dealurile sale încețoșate
abia ghicite, ca o trăsătură de penel.
 Mai mulți dintre tovarășii săi râseră, de parcă ar fi făcut vreo glumă.
Ea îi lăsă să creadă asta, deși efortul ei de a zâmbi nu avu succes. Își
simțea fața încremenită, sângele îi curgea vâscos prin vene. Bineînțeles
că nu-i puteau lăsa să plece. Edictul Împăratului impunea ca pământul să
fie curățat de bestii. Viespare, așa le numea el satele. Infestații.
Un viespar cam jalnic, gândi ea. Sat după sat, fermă după fermă,
cuceritorii nu fuseseră nici măcar o dată înțepați. Era foarte ușor să
îndeplinești misiunea. Grozav de ușor.
— Atunci, hai să terminăm treaba, zise ea.
Față încremenită, inimă încremenită.
— Nu se poate să fi ajuns prea departe.
Era simplu de luat urma sătenilor, tot drumul era plin cu balegi
proaspete de la vitele lor. Bineînțeles că sătenii fugeau spre Extremul
Neumblat, dar nu înaintaseră prea mult. La nici cinci kilometri
depărtare, poteca trecea pe sub arcul unui apeduct. Era o construcție cu
trei caturi, monumentală și parțial dărâmată, astfel încât pietrele căzute
ascundeau pasajul de dedesubt. Din văzduh, drumul părea liber,
șerpuind mai departe printr-o vale îngustă care arăta ca o cărare într-un
păr verde, cu pădure deasă de ambele părți. Urmele frigărilor – balegi,
colb și urme de picioare – nu continuau.
— S-au ascuns sub apeduct, zise Hallam, cel cu vehemența, scoțându-
și sabia din teacă.
— Stați.
Bethena abia simți cuvântul născându-se pe buzele ei, că se și făcu
auzit. Camarazii ei se uitară la ea. Erau opt, în total. Caravana sclavilor
se târa greoaie, mânată de la spate, și se afla la o zi în urma lor. Opt
serafimi războinici erau mai mult decât suficient să nimicească locuitorii
unui sat ca acela.
Clătină din cap.
— Nimic, zise și le făcu semn să coboare.
Pare o capcană, gândi ea, însă asta era o reminiscență din război, iar
războiul se sfârșise.
Serafimii au coborât la ambele capete ale pasajului, prinzând bestiile
la mijloc. Ferindu-se de posibilitatea existenței arcașilor – nu exista un
egalizator de forțe mai bun ca săgețile – se țineau pe lângă zid, în afara
bătăii lor. Ziua era însorită, umbrele foarte negre. Ochii himerelor, gândi
Bethena, se vor fi obișnuit cu întunericul; lumina avea să-i orbească.
Termină povestea, își spuse ea și dădu semnalul. Făcu un salt, cu aripile
de foc orbitoare, cu sabia în mână, gata de a lovi. Se aștepta la vite,
săteni ghemuiți prin unghere și sunetul care îi devenise familiar:
geamătul animalelor încolțite.
Văzu vite, sătenii ghemuiți prin unghere. Focul aripilor ei îi lumina
spectral. Ochii lor luceau ca mercurul, ca al vietăților nocturne.
Nu gemeau.
Un hohot de râs; a sunat ca un chibrit aprins: uscat, neclar. Cu totul
nepotrivit. Iar când Bethena văzu și ce altceva îi mai aștepta sub
apeduct, știu că greșise. Războiul nu se sfârșise.
Deși pentru ea și camarazii ei, brusc, se sfârși.
 11. INIMAGINABILUL DE CE

O fantomă, titrau știrile.

La început, dovada pătrunderii ilicite fusese prea neînsemnată ca să
fie luată în serios și, desigur, mai era și chestiunea că ar fi fost
imposibilă. Nimeni nu putea trece de sistemele de securitate high-tech
ale celor mai mari muzee din lume și să nu lase urme. Era doar fiorul de
neliniște pe șira spinării curatorilor, senzația de gheață și incontestabilă
că a fost cineva aici.
Dar nu se fura nimic. Niciodată nu lipsea ceva.
Ceva de care să-și fi dat seama că lipsește.
Numai Muzeul Field de Istorie Naturală din Chicago a surprins o
imagine atestând intrusul. Mai întâi, doar un tremur pe filmul camerei
de supraveghere: o umbră difuză la marginea câmpului obiectivului, și
apoi, pentru o clipă – un pas greșit care a adus-o clar în cadru –, o fată.
Fantoma era o fată.
Fața ei era întoarsă de la cameră. I s-a zărit doar linia pometelui înalt;
avea gâtul lung și părul ascuns sub o căciulă. Încă un pas și a dispărut la
loc, dar fusese de ajuns. Exista de-adevăratelea. Fusese acolo – în aripa
africană, mai exact –, prin urmare au cercetat de-a fir a păr și au
descoperit că lipsea totuși ceva.
Și nu doar din Muzeul Field. Acum, că știau după ce să se uite, și alte
muzee de istorie naturală și-au verificat exponatele și multe dintre ele au
identificat lipsuri similare, nedepistate anterior. Fata lucrase cu multă
grijă. Niciunul dintre obiectele furate nu era ușor vizibil; trebuia să știi
unde să cauți.
Dăduse spargere la cel puțin zece muzee de pe trei continente.
Imposibil sau nu, nu lăsase nici măcar o amprentă, nu declanșase nici
măcar o alarmă. Cât despre ce anume furase… cum fusese rapid pus în
umbră de inimaginabilul de ce.
Care să fi putut fi scopul?
De la Chicago la New York, de la Londra la Beijing, din dioramele
naturii sălbatice, din boturile împietrite, arătându-și colții, ale leilor și
ale câinilor sălbatici, din fălcile specimenelor de varani de Komodo, ale
micilor pitoni-bilă africani și ale lupilor arctici împăiați, fata, fantoma…
furase dinți.
 12. MĂ SIMT FERICIT

De la: Karou <karoualbastra@fataincoacesiincolo.net>

Subiect: N-am murit încă
Către: Zuzana <zanaturbata@agitapumnulmic.net>

N-am murit încă. („Nu vreau în căruțul ăla!”)
De ce fac asta?
Chiar că te poți întreba.
Tipă ciudată, zici?
Nici n-ai idee.
Sunt preoteasa unui castel de nisip
într-un tărâm de praf și străluciri de stele.
Încearcă să nu-ți faci griji.
Mi-e dor de tine mai mult decât aș putea exprima în
cuvinte.

Salutări lui Mik.

(P.S. „Mă simt fericit… mă simt fericit…”)
 13. ASIMETRIE

Lumină printre gene.

Karou doar se preface că doarme. Akiva își trece vârfurile degetelor
peste pleoapele ei, lunecând ușor pe arcuirea obrazului. Îi poate simți
privirea pe piele, dogoritoare. Să te privească Akiva e ca și când ai sta în
soare.
— Știu că ești trează, îi murmură el la ureche. Crezi că nu-mi pot da
seama?
Ea ține mai departe ochii închiși, dar zâmbește, dându-se de gol.
— Ssst, am un vis.
— Nu e vis. Totul e adevărat.
— De unde știi? Tu nici măcar nu ești în el.
Se simte jucăușă, copleșită de fericire. De bine.
— Ba sunt în toate, zice el. În ele trăiesc acum.
Ea nu mai zâmbește. Pentru o clipă, nu-și poate aminti cine este sau
când. E Karou? Madrigal?
— Deschide ochii, șoptește Akiva. Vârfurile degetelor se întorc la
pleoapele ei. Vreau să-ți arăt ceva.
Dintr-odată își amintește și știe și ce vrea el să-i arate.
— Nu!
Încearcă să se întoarcă, dar el a prins-o. Îi deschide ochii cu forța.
Degetele lui apasă tare, gata să-i scoată ochii, dar vocea nu pierde nimic
din blândețe.
— Privește, încearcă el s-o convingă. Apăsând nemilos. Privește.
Și ea privește.
•
Karou gâfâie. A fost unul dintre visele acelea care inundă spațiul
dintre secunde, dovedind că somnul are fizica lui aparte – în care timpul
se comprimă și se dilată, viețile se derulează într-o clipită, iar cetățile
ard scrum în câteva zbateri de pleoape. Stând în capul oaselor, trează –
sau cel puțin așa crede – are o tresărire și scapă din mână molarul de
tigru pe care-l ținea. Își duce iute mâinile la ochi. Încă mai poate simți
apăsarea degetelor lui Akiva pe globi.
Un vis, doar un vis. Naiba să-l ia. De unde venise? Vise pândind ca
vulturii, rotindu-se deasupra, așteptând doar să ațipească. Își lăsă
mâinile jos, încercând să-și potolească bătăile nebunești ale inimii. Nu
mai rămăsese nimic de care să se teamă. Văzuse deja ce era cel mai rău.
Frica era ușor de alungat. Mânia, nu. Cum așa, să fie copleșită de
senzația aceea de bine perfect, după tot ce… Era o minciună ordinară.
Nu era nimic bine în ceea ce-l privea pe Akiva. Senzația aceea se
strecurase din altă viață, când ea fusese Madrigal Kirina, care iubise un
înger și murise pentru asta. Însă acum nu mai era Madrigal, nici himeră.
Era Karou. Ființă omenească.
Oarecum.
Și nu avea timp de vise.
Pe masa dinaintea ei, sclipind stins în lumina a doua lumânări, zăcea
un colier. Era compus din dinți de om, alternați cu dinți de cerb, mărgele
de cornalină, bucăți de fier cu opt fațete, tuburi lungi de os de liliac și,
stricându-i simetria, un molar lung de tigru – perechea lui se rostogolise
sub masă, când îl scăpase din mână.
Asimetria, când e vorba despre colierele reînviaților, nu e un lucru
bun. Fiecare element – dinte, mărgică și os – era esențial pentru corpul
care avea să rezulte, cea mai mică greșeală ar fi putut duce la un
beteșug.
Karou își împinse scaunul în spate și se lăsă în genunchi, să bâjbâie
prin întunericul de sub masa ei de lucru. În crăpăturile podelei reci și
murdare, degetele ei dădură peste excremente de șoareci, crâmpeie de
împletituri și ceva umed, despre care speră că era doar o boabă de
strugure căzută și putredă – Mai bine să nu știu, își zise ea, ocolind-o –,
dar niciun molar.
Unde ești, dințișor?
Nu avea rezerve disponibile. Pe acesta îl luase din Praga, în urmă cu
vreo câteva zile, jumătatea unei perechi. Scuze pentru piciorul lipsă,
Amzallag, își închipui ea cum o să-i zică, dar am pierdut un dinte.
Pufni în râs, un sunet neașteptat, epuizat. Își putea imagina cum ar
decurge lucrurile. Ei bine, Amzallag probabil nu s-ar plânge. Războinicul
himeră, lipsit de simțul umorului, fusese reînviat în atât de multe
corpuri, încât ea credea că ar fi putut trece peste impediment – nicio
aluzie – și ar fi învățat să se descurce fără un picior. Nu toți războinicii
se arătau la fel de stoici în privința erorilor ei de meșteșug, totuși.
Săptămâna trecută, când îi făcuse grifonului Minas aripile prea mici ca
să-i ridice greutatea, el nu se abținuse.
— Brimstone n-ar fi făcut niciodată o greșeală atât de ridicolă,
spumegase Minas.
Ei bine, i-a stat pe limbă lui Karou să-i răspundă, cu toată seriozitatea
și maturitatea pe care și le putea aduna. Evident.
În primul rând, asta nu era o știință exactă, iar raportul aripă-
greutate… mă rog. Dacă ar fi știut Karou ce avea să devină când va fi
mare, poate că ar fi studiat alte materii la școală. Ea era artist, nu
inginer.
Sunt o resurecționistă.
Gândul îi răsări în minte, tern și ciudat, ca de obicei.
Se vârî și mai mult sub masă. Dintele doar nu se evaporase. Atunci,
printr-o crăpătură în piatră, un curent de aer îi gâdilă încheieturile
degetelor. Era o spărtură. Dintele trebuie să fi căzut prin podea.
Se ridică. Își simți tot corpul crispat. Știa ce ar fi trebuit să facă. Ar fi
trebuit să coboare la parter și să-i ceară voie ocupantului camerei de
dedesubt să caute dintele. O repulsie adâncă o țintuia în loc. Orice, dar
nu asta.
Orice, dar nu el.
Oare era în cameră acum? Așa credea. Uneori avea impresia că-i
putea simți prezența radiind prin podea. Probabil dormea – doar era
miezul nopții.
Nimic n-avea s-o convingă să se ducă la el în mijlocul nopții. Colierul
putea să mai aștepte până dimineață.
Cel puțin, așa intenționa.
Atunci, la ușa ei, o bătaie. Știu imediat cine era. El nu avea nicio
reținere să vină la ea în mijlocul nopții. Era o bătaie ușoară și tocmai
asta o supăra cel mai tare – părea intimă, secretă. Ea nu voia niciun
secret cu el.
— Karou?
Vocea lui era blândă. Tot corpul ei se încordă. Știa mai bine ca oricine
ce amăgitoare era blândețea asta. Nu-i va răspunde. Ușa era zăvorâtă cu
un drug. N-avea decât să creadă că ea dormea.
— Ți-am găsit dintele, îi spuse el. Mi-a căzut pur și simplu în cap.
Ei, la dracu’. Nu se mai putea preface că dormea, când tocmai scăpase
un dinte în capul lui. Și nici nu voia să-și închipuie că s-ar fi ascuns de
el. La dracu’, de ce o tulbura încă atât de tare? Severă și cu spatele drept,
coada împletită descriind un arc albastru în urma ei, Karou se duse la
ușă, ridică drugul vechi – conceput, în primul rând, ca un mijloc de
apărare împotriva lui – și deschise.
Întinse mâna după dinte. Tot ce avea el de făcut era să-l lase în palma
ei și să plece, dar ea știa – bineînțeles că știa – că nu avea să fie atât de
simplu.
Cu Lupul Alb, niciodată nu era.
 14. PUSTIIREA ÎNGERILOR

Lupul Alb.
Întâiul născut al Despotului, eroul triburilor unite și generalul
armatelor himerelor. Ce mai rămăsese din ele.
Thiago.
Stătea pe hol, elegant și calm, îmbrăcat cu una dintre tunicile sale
albe impecabile, cu părul lui alb, mătăsos, prins lejer la spate și legat cu
un șnur de piele. Părul alb îi dezmințea tinerețea – tinerețea corpului, cel
puțin. Sufletul lui avea sute de ani, îndurase nesfârșite războaie și văzuse
nenumărate morți, multe dintre ele ale lui însuși. Dar corpul lui era în
floarea tinereții, puternic și frumos, creat de Brimstone cu toată
măiestria lui.
Era uman superior ca aspect și fusese plămădit după propriile
specificații: uman la prima vedere, dar fiară în toate detaliile. Un zâmbet
omenesc carnal dădea la iveală niște canini ascuțiți, mâinile lui
puternice se terminau cu gheare negre, iar picioarele, de la jumătatea
coapselor în jos, i se transformau din omenești în picioare de lup. Era
foarte frumos – cumva deopotrivă necizelat și rafinat, cu un fond sălbatic
pe care Karou îl simțea ca pe o primejdie iminentă ori de câte ori era
prin preajmă.
Ceea ce nu era de mirare, ținând cont de trecutul lor.
El avea acum cicatrice noi, care nu existaseră pe când îl cunoscuse ea,
când fusese Madrigal. O tăietură, vindecată, îi despicase una dintre
sprâncene, prelungindu-și tentaculele ca o pânză de păianjen până la
linia părului; o alta îi întrerupea linia maxilarului și cobora în zigzag pe
gât, conducând privirea de-a lungul trapezilor spre forma sculpturală a
umerilor lui drepți, masivi și puternici.
Nu scăpase nevătămat din ultimele bătălii înverșunate ale războiului,
dar scăpase cu viață și, dacă era cu putință, chiar mai frumos ca înainte,
întrucât cicatricele îl făceau să pară mai real. În pragul ușii lui Karou,
acum, era chiar prea real, și prea aproape, prea elegant și prea acolo.
Lupul Alb fusese întotdeauna impresionant.
— Nu poți dormi? întrebă el.
Dintele era în palma lui, dar nu i l-a oferit.
 — Să dorm? zise Karou. Ce drăguț. Mai face lumea așa ceva?
— Mai face, răspunse el. Dacă poate.
În ochii lui era milă – milă! – când adăugă, încetișor:
— Și eu am dintr-astea, știi.
Karou habar n-avea la ce se referea, dar se zbârli la blândețea lui.
— Coșmaruri, zise el.
Oh. Astea.
— Eu nu am coșmaruri, minți ea.
Thiago nu se lăsă păcălit.
— Trebuie să ai grijă de tine, Karou. Sau… – își aruncă privirea în
cameră, peste umărul ei – să-i lași pe alții să-ți poarte de grijă.
Ea încerca să astupe cadrul ușii deschise, ca să nu rămână vreun
spațiu care să poată fi luat drept o invitație de a intra.
— E în regulă, zise ea. Sunt bine.
El înaintă oricum, silind-o fie să se dea înapoi, fie să-i suporte
apropierea. Se încăpățână să nu se miște. El era proaspăt ras și mirosea
vag, plăcut, a mosc. Cum izbutea să fie întotdeauna imaculat în palatul
ăsta făcut din mizerii, Karou nu știa.
Fals. Ba știa. Nu exista nicio himeră care să nu fi sărit bucuroasă în
întâmpinarea nevoilor Lupului Alb. O suspecta chiar și pe aghiotanta lui,
Ten, că-i pieptăna părul. Rareori era nevoie să-și exprime vreo dorință; i
se anticipau, îi erau îndeplinite dinainte.
În clipa asta, dorința lui era să intre în camera ei. Oricine altcineva s-
ar fi supus la primul lui gest. Karou n-o făcu, deși inima îi bătea iute ca a
unui mic animal, panicat să fie atât de aproape de el.
Thiago nu forță. Se opri și o studie. Karou știa cum arăta: palidă și
îndârjită, străvezie de slabă. Claviculele îi ieșeau tăioase prin piele, părul
îi era încâlcit, nu împletit, iar ochii ei negri luceau de epuizare. Thiago
privea adânc în ei.
— Bine? repetă el, sceptic. Chiar și aici?
Îi atinse brațele cu degetele, iar ea se feri, dorindu-și să fi avut
mâneci. Nu-i plăcea să-i vadă nimeni vânătăile, cu atât mai puțin el; o
făceau să se simtă vulnerabilă.
— Sunt bine, întări ea.
— Ai cere ajutorul, nu-i așa, dacă ai avea nevoie? Măcar un asistent ar
trebui să ai.
— N-am nevoie de asis…
 — Nu e o slăbiciune să ceri ajutorul.
Făcu o pauză, apoi continuă:
— Până și Brimstone avea ajutoare.
Ar fi putut la fel de bine să-i despice pieptul și să-i strângă inima în
gheare.
Brimstone. Da, el avusese ajutoare, inclusiv, aparent, pe ea însăși. Și
atunci, unde fusese ea, când el fusese torturat, măcelărit, ars? Ce făcuse
ea, când ucigașii îngeri stătuseră de pază în jurul rămășițelor lui făcute
scrum și vegheaseră la evanescența lui? Și a Issei, a lui Yasri, a lui
Twiga, și a tuturor sufletelor din Loramendi? Unde fusese ea, când
sufletele lor plutiseră la voia întâmplării, ca niște zmeie ușoare cu sforile
tăiate, și încetaseră a mai exista?
— Sunt morți, Karou. E prea târziu. Sunt morți cu toții.
Exact cuvintele acestea îi distruseseră fericirea lui Karou în urmă cu o
lună, în Marrakech. Cu doar câteva minute înainte, ea și Akiva ținuseră
amândoi de iadeș și îl rupseseră, iar viața ei ca Madrigal – toate
amintirile pe care Brimstone i le luase, pentru siguranță – dăduseră
năvală înapoi. Putuse simți căldura pietrei pe care își așezase capul când
călăul ei ridicase securea și putuse auzi răcnetul lui Akiva – smuls din
însuși sufletul lui – de parcă până și ecoul lui fusese ținut captiv în iadeș.
Cu optsprezece ani în urmă, ea murise. Brimstone o reînviase în taină,
iar ea trăise viața aceasta de om fără nicio amintire din cea pe care o
avusese înainte. Însă, în Marrakech, totul îi revenise în memorie și se…
trezise – se cuplase la viața în desfășurare – și se descoperise cu iadeșul
rupt în mână și cu Akiva, în mod miraculos, în fața ei.
Acesta fusese cel mai uimitor lucru – că se găsiseră unul pe celălalt,
chiar și dincolo de lumi și de vieți. Pentru un moment, dintre cele mai
curate și luminoase, Karou cunoscuse bucuria.
Pe care Akiva i-o retezase cu aceste cuvinte, rostite cu profundă rușine
și zdrobit de mâhnire:
— Sunt morți cu toții.
Ea nu-l crezuse. Mintea ei pur și simplu nu putea concepe
posibilitatea.
Cât îl urmase pe schiloditul înger Razgut din cerul Pământului în al
Eretzului, se agățase de speranța că nu avea să fie – nu se putea să fie –
așa cum spusese Akiva. Însă apoi găsise orașul și… nu mai era niciun
oraș. Nici acum nu realiza în întregime distrugerea. Ea trăise aici,
cândva. Un milion de himere trăiseră aici. Și acum? Razgut, nenorocitul,
râsese la priveliște; ăsta era ultimul lucru pe care-l ținea minte despre el.
Din clipa aceea, fusese ca năucă și nu-și putea aminti cum se
despărțiseră sau unde.
În momentul acela nu se mai putuse gândi decât la ruina cetății
Loramendi. Peste peisajul înnegrit domnea ceva ce Karou nu mai simțise
niciodată: un gol atât de profund, încât până și atmosfera părea subțiată,
rașchetată, ca o piele de animal întinsă pe un grătar și răzuită iar și iar
până rămăsese curată.
Ceea ce simțea era completa absență a sufletelor.
— E prea târziu.
Cât timp rătăcise ea printre ruine, n-ar fi putut spune. Era într-o stare
de șoc. Amintirile i se învălmășeau în minte. Viața ei ca Madrigal se
împletea cu aceea a lui Karou și era încărcată cu moarte, cu pierdere, iar
în miezul durerii ei stupefiante era conștiința faptului că ea însăși o
înlesnise. Ea îl iubise pe dușman și îl salvase. Ea îl eliberase.
Iar el făcuse asta.
Crudă, foarte crudă, această pustiire a îngerilor.
Când o voce spărsese tăcerea, ea se răsucise brusc, cuțitele ei lună-
nouă sărindu-i pur și simplu în mâini cu pofta de a vărsa sângele
îngerilor. Dacă Akiva ar fi fost acolo, în ruine, nu i-ar fi putut cruța din
nou viața. Dar nu fusese el, nici vreun alt serafim.
Fusese Thiago.
— Tu? zisese el, cu un soi de uluire. Ești chiar tu?
Karou nici nu putuse vorbi. Lupul Alb o măsurase din cap până-n
picioare, iar ea se dăduse înapoi. Amintirile o ardeau. Dezgustul i se
zvârcolea ca șerpii în măruntaie și din paralizia șocului se trezise brusc
invadată de furie – împotriva universului, pentru această nouă cruzime.
Împotriva lui, pentru că era singurul rămas în viață.
Dintre toate sufletele cu putință, să supraviețuiască măcelului tocmai
ucigașul ei.
 15. DETRACAT

Ar fi trebuit să știe că, în noaptea aceea, demult, în altă viață, în altă

piele, era urmărită, dar bucuria îi amorțise precauția.
Ea era Madrigal Kirina. Era îndrăgostită. Era prinsă într-un vis măreț,
îndrăzneț. Timp de o lună de nopți tainice, ea zburase prin întuneric spre
templul lui Ellai unde o aștepta Akiva, plină de freamătul noii iubiri și
stând ca pe jar, gata să refacă lumea lor. Întotdeauna savurase momentul
sosirii – clipa în care dădea cu ochii de fața lui întoarsă în sus, în timp ce
ea cobora, strecurându-se printre coroanele arborilor de recviem, și cum,
văzând-o, fața i se lumina cu o bucurie pe măsura celei care o însuflețea
pe ea. Imaginea asta o păstrase în minte, în zilele ce urmaseră – fața
ridicată a lui Akiva, atât de perfectă și aurie, străluminată cu asemenea
uluire și încântare. El întinsese mâinile s-o aducă pe pământ. Mâinile lui
alunecaseră pe picioarele ei, când coborâse, o prinseseră de șolduri și o
culeseseră din aer, astfel încât buzele lor se uniseră mai înainte ca ea să
fi atins pământul cu copitele.
Ea râsese, cu aripile încă deschise în spatele ei ca niște evantaie mari
și întunecate, iar el se lăsase pe pământ chiar acolo, întinzându-se pe
mușchi, cu ea peste el. Erau îmbătați și flămânzi unul de celălalt, și
făcuseră dragoste în mijlocul crângului, în văzul evangelinelor cu ochi
strălucitori a căror simfonie nocturnă era muzica lor.
În văzul celor care o urmăriseră pe Madrigal din cetate.
Mai târziu, i se făcuse rău când își dăduse seama că ei se uitaseră.
Așteptaseră și se uitaseră, nemulțumindu-se doar cu trădarea unui sărut,
ci având nevoie de o mai scandaloasă listă de nelegiuiri – să vadă totul și
să audă ce aveau să vorbească ei după aceea.
Și cu ce fuseseră răsplătiți?
Amanții s-au retras, cu mișcări molatice, în micul templu, unde au
băut din izvorul sacru și au mâncat pâinea și fructele pe care le adusese
Madrigal. Au exersat magia. Akiva o învățase pe Madrigal vraja
invizibilității. Ea reușea, pentru o clipă, dar era nevoie de un tribut de
durere mai mare decât putea ea să-și inducă singură pentru a o menține.
În templu, pâlpâia, când vizibilă, când invizibilă, ba era, ba nu era.
— Ce trebuie să fac, a cugetat ea cu voce tare, pentru durere?
 — Nimic. Fără durere pentru tine. Numai plăcere.
El își plimba nasul pe gâtul ei, iar ea l-a împins la o parte, zâmbind.
— Plăcerea n-o să mă ajute să stau invizibilă îndeajuns cât să-mi fie
util.
Nu se puteau ascunde la nesfârșit și urma să fie nevoie să intre și să
iasă din ambele lor teritorii, printre himere și serafimi, nevăzuți. Făceau
planuri pe cine să recruteze pentru cauza lor; erau hotărâți să înceapă.
Avea să fie un moment critic, când se vor destăinui primilor câțiva
acoliți, și îi cântăreau pe fiecare dintre aceștia, pe rând.
Au discutat, de asemenea, pe cine să omoare.
— Lupul, a zis Akiva. Câtă vreme el e în viață, nu există speranță de
pace.
Madrigal a rămas tăcută. Thiago, să moară? Știa că Akiva avea
dreptate. Thiago n-ar fi acceptat niciodată altceva decât completa
nimicire a dușmanului și, cu siguranță, ea nu ar fi avut vreo simpatie
personală de pierdut, dar chiar să-l ucidă? Se juca în neștire cu iadeșul
de la gâtul ei, nehotărâtă. El era sufletul armatei și un erou unificator al
poporului ei. Himerele l-ar fi urmat oriunde.
— Asta e o problemă, i-a răspuns ea lui Akiva.
— Știi la fel de bine ca și mine că trebuie. Și Joram, de asemenea, a
zis Akiva.
Împăratul, dacă era cu putință, era și mai însetat de sânge decât
Thiago. În plus, se întâmpla să fie și tatăl lui Akiva.
— Tu ai… crezi că ai putea s-o faci? a întrebat Madrigal.
— Să-l ucid? Pentru ce exist eu dacă nu pentru a ucide? a spus el, cu
un ton plin de amărăciune. Eu sunt monstrul pe care el l-a creat.
— Nu ești monstru, a zis ea.
Și l-a tras la ea, i-a mângâiat fruntea, care întotdeauna era fierbinte ca
și când ar fi avut febră, și i-a sărutat liniile tatuate de pe încheieturile
degetelor, de parcă l-ar fi putut ierta pentru viețile pe care le
reprezentau.
Au lăsat discuția despre ucideri să se stingă și și-au dorit, în tăcere, să
fi putut avea lumea pe care o doreau fără să fie nevoie să omoare pentru
asta.
Sau, după cum s-a dovedit, în schimb, să moară pentru asta.
Afară, Thiago hotărâse că auzise destul și a dat foc templului.
Chiar mai înainte să simtă fumul sau să vadă flăcările, Madrigal și
Akiva au fost alertați de țipătul evangelinelor. Nici nu știau că vietățile
acelea pot țipa. S-au desprins din îmbrățișare, răsucindu-se instinctiv
după armele care nu erau acolo. Le lăsaseră pe mușchiul de afară,
laolaltă cu hainele de pe ei.
— Atât de neglijenți, a fost primul lucru pe care i-a spus Thiago, când
ieșiseră în fugă din templu, pentru a fi opriți brusc de o companie de
soldați care-i aștepta.
Lupul Alb, în fruntea și în mijlocul soldaților, avea cuțitele lună-nouă
ale lui Madrigal, câte unul în fiecare mână. Le rotea în mână, înainte și
înapoi, ținându-le cu vârfurile degetelor. În spatele lui, un lup din suita
lui ținea săbiile lui Akiva. Ciocnise lamele una de alta, făcându-le să
răsune, în batjocură.
După sunetul acesta urmase o clipă, o singură clipă de încremenire,
după care izbucnise haosul.
Akiva își ridicase mâinile, adunându-și puterile pentru magie. Ce
intenționase să facă, Madrigal nu a mai aflat niciodată, căci Thiago era
pregătit pentru el și patru războinici reînviați deja își ridicaseră palmele,
cu hamsele îndreptate spre înger. Un talaz de greață îl lovise în plin. Se
clătinase, căzuse în genunchi și în clipa următoare săriseră asupra lui cu
mânerele săbiilor, cu pumnii în mănuși grele și picioarele în bocanci
duri, și unul cu o coadă biciuitoare de reptilă l-a înfășurat în lanțuri.
Madrigal a încercat să alerge la el, dar a fost oprită de pumnul lui
Thiago, izbind-o în burtă cu atâta forță încât o ridicase de la pământ.
Pentru o clipă, lipsită de greutate și de aer, nu a mai știut care e susul și
care e josul, apoi s-a prăbușit. Oasele i s-au zdruncinat. Sângele i-a
umplut gura și nasul.
Se îneca, gâfâia, îi era rău. Durere. Durere și sânge. Făcea eforturi
disperate să respire. Goală, se strânsese ghem în jurul durerii. Deasupra
capului: fum, copacii luaseră foc, apoi Thiago. Se uitase în jos, la ea,
dezvelindu-și dinții într-un rânjet.
— Creatură scârboasă, a mârâit el pe un ton de profund dezgust.
Trădătoare.
Și apoi, învinuirea pentru cel mai mârșav lucru din toate:
— Iubitoare de îngeri.
A văzut pofta de ucidere în ochii lui și s-a gândit că va muri chiar
acolo, pe mușchi. Undeva, în adâncul ființei lui, Thiago era detracat.
Era, uneori, numit Căpiatul, pentru pofta lui de măcel sălbatic în bătălie;
metoda lui preferată era să sfâșie gâtlejurile cu colții. Era un lucru foarte
primejdios să-l enervezi, iar Madrigal „tresărise” sub lovitura pe care de
fapt n-o primise.
Thiago i-a întors spatele.
Poate că voise ca ea să fie silită să privească. Și poate că era doar
instinct primar – nevoia masculului alfa de a distruge un rival. De a-l
distruge pe Akiva.
Atât de mult sânge.
•
Amintirea era cumplită, amestecată cu fumul înecăcios și țipetele
păsărilor-șerpi arzând de vii și, cu toate că nu era amintirea directă a lui
Karou, ci a lui Madrigal, era totuși a ei, ridicându-se din străfundurile
sufletului. Totul era al ei și își amintea totul: Akiva pe pământ, sângele
lui scurgându-se în izvorul sacru, și Thiago, cu ochi sălbatici, dar straniu
de reținut și complet mut, plasând în corpul îngerului lovitură după
lovitură, cu propria față și părul alb strălucind de stropi mici de sânge.
L-ar fi ucis pe Akiva atunci, dacă unul dintre tovarășii lui mai cu
capul pe umeri nu ar fi intervenit, dându-l la o parte, și astfel nu se
terminase acolo. Madrigal auzise, zile de-a rândul, cumplitele țipete ale
iubitului ei torturat, răsunând în ecou în temnița din Loramendi, unde își
aștepta propria execuție.
Acesta era Thiago pe care-l revăzuse Karou – ucigaș, călău, sălbatic –,
în fața ochilor ei, o viață mai târziu, în ruinele cetății Loramendi.
Dar… totul arăta altfel acum, nu-i așa? Cum ar fi putut, la urma
urmei, în lumina celor ce se petrecuseră după aceea, să mai susțină că el
nu avusese dreptate?
Akiva ar fi trebuit să moară în ziua aceea, la fel și ea. Fusese trădare,
iubirea lor, planurile lor și, cel mai rău din toate: mila ei nechibzuită de
a-i salva viața îngerului nu o dată, ci de două ori, astfel încât el să poată
trăi ca să devină ceea ce era acum. Prințul Bastarzilor, așa era
supranumit, printre multe alte nume. Thiago avusese grijă ca ea să le
audă pe toate – Lordul Corciturilor, Urgia Bestiilor, Îngerul Nimicirii –
iar în spatele fiecărui nume se simțea acuzația: Din cauza ta, din cauza ta.
Dacă n-ar fi fost ea, himerele ar fi fost încă în viață. Loramendi încă ar
fi existat. Brimstone încă și-ar fi înșirat dinții, iar Issa, draga de Issa, s-ar
mai fi agitat pentru sănătatea lui și ar mai fi încolăcit șerpi în jurul
gâturilor oamenilor, în anticamera dughenei. Copiii cetății încă ar mai fi
alergat gălăgioși pe Serpentine, în multitudinea lor de forme, și ar fi
crescut ca să devină soldați, cum crescuse și ea, și ar fi fost readuși la
viață în alt și alt corp, pe măsură ce războiul ar fi continuat. La nesfârșit.
Veșnic.
Privind acum înapoi, lui Karou nu-i venea să creadă de câtă naivitate
dăduse dovadă, când își închipuise că lumea ar putea fi și altfel și că ea
ar fi putut fi cea care avea s-o schimbe.
 16. URMAȘII

În pragul odăii sale, Karou întinse mâna și zise:

— Thiago, dă-mi dintele și gata.
El se apropie atât de mult, încât atinse cu pieptul vârful degetelor ei,
silind-o să-și tragă mâna înapoi. Era atât de aproape; chiar își dorea să se
dea la o parte, dar asta ar fi însemnat să-i lase loc să intre și nu trebuia
să facă asta. De când se alăturase taberei lui, încercase din răsputeri să
nu fie niciodată singură cu el. Prezența lui o făcea să se simtă mică, atât
de neputincioasă prin comparație și atât de… umană.
Cu un gest ca de magician, el își deschise palma, scoțând la iveală
molarul, de parcă ar fi provocat-o să îndrăznească să-l ia. Ce-ar fi făcut
dacă ar fi îndrăznit – i-ar fi prins mâna?
Șovăi, precaută.
— E pentru Amzallag? întrebă Thiago.
Ea dădu din cap. Îi ceruse un corp pentru Amzallag și asta primea. Nu
sunt eu un mic ajutor ascultător? gândi ea.
— Bine. L-am adus.
El ridică și cealaltă mână, în care avea o cădelniță.
Karou simți un gol în stomac. Așadar, era deja hotărât. Nu știa de ce
această parte a procesului o tulbura atât de mult; presupuse că din
pricina imaginii celor două creaturi care plecau între dărâmături ca
numai una să se întoarcă. Ea încă nu văzuse groapa și spera că nici n-
avea s-o vadă vreodată, deși erau zile în care o putea mirosi: un iz greu
de descompunere, care făcea real ceea ce de regulă era abstract.
Cădelnițele erau curate și simple; noile corpuri pe care le plămădea ea
erau la fel de imaculate ca hainele lui Thiago. Celelalte corpuri o
tulburau – cele lepădate.
Dar din acest punct de vedere, ca de fapt în toate aspectele, era
singură. Thiago n-avea nicio problemă. Legăna cădelnița lui Amzallag de
parcă nu tocmai și-ar fi ucis un camarad și-i aruncase corpul într-o
groapă de leșuri putrezinde. Camaradul o făcuse de bunăvoie, la urma
urmei; orice pentru cauză, iar vechile corpuri pur și simplu nu mai
serveau noilor scopuri, așadar Karou le înlocuia, unul după altul.
Lupul o fixa cu privirea lui cenușie, cu atâta intensitate, încât ei îi
venea să facă un pas îndărăt.
— A început, Karou. Pentru asta am lucrat.
Ea dădu din cap. Un fior rece o străbătu. Revoltă. Răzbunare.
— Vreo veste? întrebă ea.
— Nu. Dar e încă devreme.
Cu vreo câteva zile în urmă, Thiago asasinase cinci patrule de câte
șase soldați fiecare. Care fusese mai exact misiunea acestora, Karou nu
știa. Întrebase, dar nu protestase când Thiago îi răspunsese:
— Nu-ți face griji pentru asta, Karou. Păstrează-ți puterile pentru
reînviere.
Nu asta făcuse Brimstone? El lăsase războiul în seama Despotului, ea
lăsa revolta în seama Lupului.
— Recunosc că am pândit momentul.
Thiago se jucă, aruncând dintele în sus, în palmă.
— M-am bucurat să am un motiv ca să urc. Nu vrei să mă lași să te
ajut, Karou?
— Nu am nevoie de ajutor.
— Dar o să-mi prindă bine să am ceva de făcut.
Cu acestea, înaintă, așa că ea trebui să facă un pas în lături, altminteri
risca o îmbrățișare, și trecu pe lângă ea. Acum era în camera ei, care
părea să devină neîncăpătoare în jurul lui.
Era o cameră frumoasă sau, mai exact, fusese cândva. Tavanul înalt
sclipea de mozaic și panouri de mătase decolorată îmbrăcau pereții. O
fereastră dublă, cu obloane sculptate, stătea deschisă în noapte, tocul ei
de aproape un metru adâncime dezvăluind grosimea zidurilor fortăreței.
Nu era foarte mare; existau alte camere care ar fi fost mai potrivite
pentru munca lui Karou, însă o ceruse pe aceasta pentru drugul de-a
curmezișul ușii și pentru senzația de siguranță pe care i-o dădea – cu
toate că o mare parte din siguranță i se risipi acum, când Thiago se afla
de partea aceasta a ușii, unde n-ar fi trebuit să fie.
Ce prostie, gândi ea. Rămânând în urmă, lângă ușă, ea îi spuse:
— Aș prefera să lucrez singură.
El se apropiase de masa ei de lucru. Punând dintele jos, cu un zgomot
sec, se uită la ea.
— Dar nu ești singură. Suntem împreună în treaba asta.
Intensitatea lui – aparenta lui sinceritate – era pătrunzătoare.
— Noi suntem moștenitorii, Karou. Ceea ce tatăl meu și Brimstone au
fost pentru poporul nostru, tu și cu mine suntem pentru cei care au
rămas.
Și ce grea moștenire mai era: nu mai puțin decât soarta rasei
himerelor și a tuturor speranțelor lor de supraviețuire.
Himerele abia se mai țineau agățate de lumea asta. Ceata de soldați a
lui Thiago era tot ce mai rămăsese din armata himerelor și numai
mulțumită colaborării lui Karou aveau vreo speranță de a se ridica până
la a deveni o reală opoziție.
Când li se alăturase ea, abia erau vreo șaizeci de oameni: o mână de
supraviețuitori răniți în apărarea Capului Armasin, care scăpaseră prin
tunelurile de mină, împreună cu alții pe care îi întâlniseră în timp ce
străbăteau pământul devastat. Cei mai mulți erau războinici, cu numai
vreo câțiva civili utili, ca fierarul Aegir și două neveste de fermier care
se îngrijeau de gătit. Și, cu toate că șaizeci era un număr neînsemnat
pentru o forță a rebelilor, trăgeau nădejde la mai mult de atâția.
Aveau cădelnițe. Aveau suflete.
Karou aproximase că vreo câteva sute de războinici uciși așteptau în
latență, închise în vasele de argint, și depindea de ea să îi readucă pe toți
la viață ca să lupte.
„Suntem împreună în treaba asta”, spusese Thiago. Ea se uită cu
asprime la el, așteptând s-o apuce obișnuita repulsie, dar nu se întâmplă
nimic. Probabil era prea obosită.
Sau… probabil Soarta îți întindea viața înainte, ca o rochie pe pat, și
tu puteai fie s-o îmbraci, fie să umbli dezbrăcată.
În partea cealaltă a camerei, el găsise caseta ei cu unelte. Era un
obiect frumos, de piele șagrinată de culoarea șofranului și arăta ca și
când ar fi fost o casetă de sulimanuri.
Nu era.
El îi vărsă conținutul pe masă. Existau câteva obiecte banale – ace
drepte, un cuțitaș, un ciocan, clești, bineînțeles – dar printre acestea, mai
ales, erau menghinele. Nu erau butucănoase: doar simple fălci care se
strângeau cu un șurub, asemănătoare celor pe care le folosise Brimstone.
Era uimitor ce durere puteai produce cu niște obiecte atât de simple,
dacă știai ce făceai. Karou și le comandase la un fierar care i le meșterise
de mână, în centrul vechi din Marrakech, și care nu pusese întrebări, dar
ghicise scopul lor și rânjise la ea, cunoscător, ceea ce o făcuse să se simtă
perversă. De parcă ei i-ar fi făcut plăcere asta.
 — Contribui și eu, zise Lupul, iar Karou simți, în golul ciudat al
absenței repulsiei sale, cum se umplea de ușurare.
— Serios?
— Bineînțeles. Aș fi făcut-o de mai demult, dacă m-ai fi lăsat vreodată
să intru. Crezi că-mi place să știu că ești încuiată aici, suferind singură?
Da, gândi ea, dar în același moment simți o undă de îndoială pentru
toată suspiciunea ei și pentru toate nopțile cu ușa zăvorâtă. Thiago avea
să-și doneze durerea pentru magia ei, ca să nu mai fie ea nevoită s-o dea
singură. Cum ar putea să spună nu la asta? Deja își scotea impecabila lui
cămașă albă.
— Haide.
Zâmbi și atunci ea văzu la el o epuizare la fel de mare ca a ei.
— Hai s-o facem și să terminăm.
Karou cedă. Închise ușa cu piciorul și se duse la el.
 17. TRIBUTUL DE DURERE

Există intimitate în durere. Oricine a mângâiat un suferind știe asta –

tandrețea neajutorată, îmbrățișarea și murmurul, și legănatul împreună,
când doi devin unul împotriva inamicului, durerea.
Karou nu l-a mângâiat pe Thiago. Nu l-a atins mai mult decât era
nevoie pentru ca durerea să-i invadeze trupul. Dar era singură cu el în
lumina lumânării și el era pe jumătate dezbrăcat și supus, cu fața lui
frumoasă gravă, rezistând suferinței, și în vreme ce ea, desigur, simțea
ceea ce se așteptase – o satisfacție sumbră de a-i întoarce o mică parte
din chinurile pe care odinioară i le provocase el –, nu simțea numai atât.
Era și recunoștință, de asemenea. Un corp nou stătea întins pe podea
în spatele lor, proaspăt materializat din dinți și durere, iar noutatea era
că, de data aceasta, durerea nu fusese a ei.
— Mulțumesc, zise ea, fără tragere de inimă.
— Cu plăcere, răspunse Thiago.
— Sper că nu. Ar fi demență.
El râse obosit.
— Plăcerea nu e în durere, ci în faptul că te-am scutit pe tine de
durere.
— Cât de nobil.
Karou îi scotea menghinele și brațul lui atârna greu în mâna ei,
mușchii fiind atât de tari, încât avusese bătăi de cap să-i fixeze fălcile
dispozitivelor și acum întâmpina din nou greutăți să i le smulgă. Se
crispă când îi răsuci tricepșii, lăsându-i o urmă adâncă. El tresări și
automat de pe buzele ei ieși o scuză:
— Îmi pare rău, zise și imediat își dori să-și retragă cuvintele.
Din cauza lui ai fost decapitată, își reaminti ea.
— De fapt, nu-mi pare. Tu ai vrut-o.
— Presupun că da, încuviință el, frecându-și brațul.
Schițând un zâmbet și adăugă:
— Acum suntem chit.
Un mic hohot de râs, aproape fără veselie, deși nu în totalitate, îi
scăpă lui Karou.
— Ai vrea tu.
 — Chiar aș vrea, Karou. Karou.
Râsul îi pieri repede; Thiago îi rostea numele prea des. Era de parcă
și-l revendica. Ea începu să se îndepărteze, cu mâinile pline de
menghine, dar glasul lui o opri.
— M-am tot gândit că, dacă aș putea da tributul în locul tău, te-aș
putea… despăgubi… pentru ceea ce ți-am făcut eu.
Karou se holbă la el. Lupul, despăgubire?
El își lăsă privirea în jos.
— Știu. Nu există despăgubire pentru asta.
Aș găsi eu ceva, gândi Karou.
— Sunt… surprinsă că ai impresia că ești dator cu vreo despăgubire.
— Ei bine, zise el încet, nu pentru tot. Nu mi-ai dat de ales, Karou, știi
asta, dar aș fi putut face lucrurile altfel și știu asta. Evanescența… a fost
dincolo de limite.
Se uită la ea, cercetător.
— Nu mai eram eu însumi, Karou. Te iubeam. Și să te văd cu… el, în
felul ăla. M-ai cam scos din minți.
Karou roși și se simți din nou descoperită. Cel puțin, gândi ea, făcând
eforturi să-și păstreze calmul, această carne omenească nu fusese
niciodată expusă ochilor lui cum fusese corpul ei natural. Totuși, după
felul în care se uita la ea, deduse că nu uitase nimic din noaptea aceea în
crângul de recviemi.
Își făcu de lucru cu menghinele, punându-le la loc în casetă.
— Mai am să-ți spun ceva, dar nu cred că ești pregătită să auzi.
Coborârea tonului din vocea lui o alarmă. Suna… a mărturisire.
— Eu chiar trebuie să termin…, încercă ea să spună, dar el o
întrerupse.
— E despre Brimstone.
Rostirea numelui lui Brimstone o gâtui pe Karou, ca de fiecare dată:
un asalt de mâhnire ca niște mâini înfipte în beregată, strangulator,
sufocant.
— El și cu mine am avut unele neînțelegeri, recunoscu Thiago, nu e
niciun secret. Dar când am descoperit că te salvase, că sufletul tău nu se
pierduse… Probabil crezi că am fost furios că mi-a încălcat ordinul, dar
nimic nu-i mai departe de adevăr. Și acum… Crede-mă când spun că în
fiecare zi mă trezesc plin de recunoștință pentru mila lui.
Făcu o pauză.
 — De fiecare dată când mă uit la tine, îi mulțumesc.
Poftim cine a devenit adeptul milei, gândi Karou.
— Păi, da. A fost un noroc pentru tine că s-a întâmplat să mai existe
un resurecționist de rezervă.
— N-am să mint. Când te-am văzut în ruine, aproape că am căzut în
genunchi. Dar noroc e un cuvânt sărac, Karou. A fost salvare. Mă rugam
lui Nitid pentru speranță și când mi-am deschis ochii și te-am văzut
acolo – pe tine – ca pe o frumoasă nălucire, am crezut că mi-a răspuns și
mi-a trimis-o pe singura persoană pe care Brimstone o pregătise
vreodată.
Karou n-ar fi zis că Brimstone o pregătise; asta ar fi însemnat că
intenționase ca ea să-i succeadă, pe când ea știa că el mai degrabă și-ar fi
dus singur povara până la sfârșitul sfârșitului, decât să i-o treacă ei.
Brimstone, Brimstone. În cea mai mare parte a timpului, se împăcase cu
ideea că el nu mai era – știuse că nu mai era –, dar existau momente
când o apuca din senin o convingere că sufletul lui era păstrat în latență,
ascuns undeva, așteptând-o pe ea să-l găsească.
Momentele acelea erau ca niște strălucitoare luminițe de speranță,
scurte și urmate de vinovăție zdrobitoare, când trebuia să recunoască
față de ea cât de mult își dorea să-i dea înapoi povara aceasta lui
Brimstone. Egoistă.
În străfundul inimii sale, se bucura că el se eliberase și în sfârșit se
odihnea. Să preia altcineva truda asta. Era rândul ei – și cine o merita
mai mult decât ea? Urâțenia și mizeria, duhoarea purtată de vânt a
gropii, izolarea și osteneala, durerea. Și dacă Brimstone nu o pregătise,
propriu-zis, o învățase în schimb destule ca să se descurce, cât de cât.
Devenea mai pricepută, mai rapidă – mai slabă, mai epuizată – și fără
vreun ajutor de la zei sau de la vreo lună sau mai știu eu ce, da,
mulțumesc.
Îi spuse lui Thiago, cu o oarecare asprime în glas:
— Nitid n-are nicio legătură cu asta.
— Poate că nu. Nu contează. Încerc doar să-ți spun că-ți mulțumesc.
În ochii lui albaștri ca gheața tremura patosul. Profunda intimitate a
momentului o izbi pe Karou – singuri, în lumina pâlpâitoare a lumânării,
pielea lui dezgolită – și atunci repulsia ei reveni brusc, grețoasă ca
fierea.
— Pentru nimic, zise ea.
 Îi culese cămașa de pe speteaza scaunului și i-o aruncă în brațe.
— Îmbracă-te, da?
Se întoarse din nou cu spatele, încercând să-și ascundă tulburarea.
Singurul sunet era al lanțului cădelniței pe care o luase de pe masă și o
atârnase de un cârlig deasupra noului corp al lui Amzallag.
Zăcea înaintea ei, uriaș și inert. Monstruos. Nu-i venea să creadă că
Brimstone ar fi mândru de ea acum, dar, după cum o convinsese Thiago,
acestea erau timpuri monstruoase, iar rebelii aveau nevoie să accentueze
la maximum impactul micii lor forțe.
Cel puțin semăna cu celelalte corpuri cu care Amzallag era obișnuit,
cerb și tigru cu tors de om, dar mult mai mare – pilitura de fier fusese
pentru mărime și greutate, iar asortimentul fusese adunat din carcasele
din Loramendi. Era o huidumă, nicio armură nu i s-ar fi potrivit. Fiecare
mușchi era bine legat și proeminent, iar carnea avea o culoare cenușie –
rezultat al excesului de fier. Capul îi era de tigru, colții, lungi cât cuțitele
de bucătărie. Și apoi mai erau și aripile.
Ah, aripile.
Aripile erau motivul pentru care războinicii în viață aveau nevoie de
corpuri noi. Era vina personală a lui Karou. Fusese ideea ei să vină…
aici. Aruncă o privire pe fereastră, spre luna singură încadrată de ea.
Țicneală? Prostie? Probabil. Numai că fusese prea mult să fie nevoită să
se miște continuu, să nu stea niciodată într-un loc, în Eretz, să se
ascundă prin ruine și tuneluri de mină, să cerceteze mereu cerul după
patrulele serafimilor. Își pierduse judecata și curajul, ținând-o tot așa, și
erau șanse ca, rămânând într-un loc, să fi fost descoperiți, și totuși
trebuia să admită că nu se gândise la toate ramificațiile pasului ei.
Mai ales la groapă.
Războinicii aveau nevoie să poată veni și pleca prin portalul din cer.
Aveau nevoie de aripi. Pentru călătoria până aici, cei care puteau zbura
îi căraseră pe cei care nu puteau – mai multe curse dus-întors, iar cei
prea mari ca să poată fi ridicați, fuseseră uciși și colectați, transportați
astfel. Aceea fusese o zi pe care Karou n-avea s-o uite niciodată, iar
acum, că erau aici, cei fără aripi fuseseră distribuiți să stea de pază, până
ce avea să fie ea în stare să-i reconstruiască, moment în care aveau să
poată lua parte la incursiunile în Eretz.
Era foarte simplu. Simplu, ha! Karou se înfiora numai uitându-se la
grozăvenia de pe podeaua ei și știind că trupul dinainte al lui Amzallag –
ultimul dintre multele create de Brimstone pentru el – fusese aruncat ca
un costum de haine vechi, pentru ca Amzallag să poată deveni asta.
Pentru o clipă, nu-l putu vedea decât așa cum prada lui avea să-l vadă,
cu groază și lipsa oricărei speranțe de scăpare, cu aripile acelea care,
desfăcute, chiar aveau să acopere cerul. Palmele i se umeziră. Ce naiba
fac?
Ce naiba creez?
A fost ca și când ar fi ieșit la suprafață dintr-un vis, a zărit pentru o
clipă realitatea rece și, în clipa următoare, visul a târât-o înapoi în
adânc. Groaza lui Karou se domoli. Înarma soldați, asta făcea. Dacă ea n-
o făcea, atunci cine i-ar mai fi silit pe serafimi să plătească pentru ceea
ce făcuseră?
Cât despre faptul că îi adusese în lumea oamenilor – locul acesta era
izolat și uitat de toți; șansele de a întâlni oameni erau foarte mici,
aproape nule. Și dacă o voce firavă din capul ei insista să-i șoptească Nu-
i destul de sigur, Karou, ea începuse să se obișnuiască să n-o mai bage în
seamă.
Trase adânc aer în piept. Acum nu mai trebuia decât să conducă
sufletul lui Amzallag în noua lui piele și asta era o simplă chestiune de
tămâie. Întinse mâna după un con și se întoarse spre Thiago. Se bucură
să vadă că el își îmbrăcase la loc cămașa. Arăta foarte obosit, cu pleoape
grele, dar reuși să schițeze un zâmbet.
— E totul gata? o întrebă el.
Ea dădu din cap și aprinse tămâia.
— Fată bună.
Karou se zbârli la aceste cuvinte și la tonul mângâietor cu care
fuseseră rostite. Oare? se întrebă ea și se lăsă în genunchi să
însuflețească mortul.
 18. RENĂSCUȚI

Ajungând la satul tăcut, caravana de sclavi nu remarcă nimic deosebit

în cerul înnegrit de hoitari. Anormală ar fi fost absența hoitarilor; în
operațiunea asta, păsările mâncătoare de stârvuri erau nelipsite. Însă, de
regulă, stârvurile erau dintre bestii.
Nu și acum.
Morții erau înșirați pe apeduct: opt serafimi cu aripile deschise larg.
De la distanță, păreau că zâmbesc. De aproape, cutremurau până și un
stăpân de sclav. Fețele lor…
— Cine a făcut asta? se auzi, gâtuit, cineva, deși răspunsul era scris
clar înaintea lor.
Cu litere scurse, de sânge, un mesaj fusese desenat pe una dintre
cheile de boltă ale apeductului.
Renaștem, scria, din cenușă.
Cuprinși de panică, au trimis imediat mesageri la Astrae. Deși slab
apărați, n-au ezitat să-și împuțineze mai mult soldații cu solia, ei
mânându-și mai departe sclavii himere cu bicele. O schimbare
semnificativă s-a petrecut în rândurile captivilor la vederea morților – o
înviorare, o certă ardoare fremătătoare. Scrisul de sânge nu era singurul
mesaj; și zâmbetele erau un mesaj.
Colțurile gurilor îngerilor morți fuseseră cu grijă despicate, lărgite
într-un rictus ca un rânjet. Stăpânii de sclavi au știut exact ce însemna,
la fel și sclavii, și toți ochii și-au ascuțit privirile – unii, cu teamă;
ceilalți, cu anticipare.
S-a lăsat noaptea și caravana a făcut tabără, a postat străji. Întunericul
era străpuns de mici sunete: un fojgăit rapid, un trosnet. Mâinile
străjerilor erau fierbinți pe mânerele săbiilor; trupurile tresăreau, ochii
săgetau încolo și-ncoace.
Și atunci sclavii au început să cânte.
Asta nu se întâmplase în noaptea dinainte. Stăpânii de sclavi erau
obișnuiți s-audă scâncete, nu cântece, dinspre turma de prizonieri și nu
le-a fost deloc pe plac. Vocile bestiilor erau crude ca rănile, puternice și
primitive, neînfricate. Când serafimii au încercat să-i facă să tacă, o
coadă s-a ridicat din grămadă și l-a plesnit pe un străjer, doborându-l la
pământ.
Și apoi, între o pâlpâire a flăcării focului de tabără și alta, au apărut.
Coșmarurile. Salvatorii. Au venit din văzduh, iar primul gând zăpăcit al
stăpânilor de sclavi a fost că sosiseră întăririle, dar nu erau serafimi.
Aripi și țipete, coarne ascuțite ca acele, coarne de cerb, cozi biciuitoare
și umeri masivi ca de urs. Țepi, gheare.
Săbii și colți.
Niciun înger n-a rămas în viață.
Sclavii eliberați au dispărut în peisaj, târând după ei săbiile și
topoarele – și, da, bicele – celor care îi luaseră prizonieri. Pe viitor, n-
aveau să mai fie ușor de îngenuncheat.
S-a așternut o liniște deplină. Și aici a fost scris un mesaj cu sângele
măcelului – aceleași cuvinte ce aveau să fie găsite la multe scene
asemănătoare, în zilele următoare:
Renaștem. E rândul vostru să muriți.
 19. PARADIS

A fost odată ca niciodată, când un înger și un diavol s-au îndrăgostit și

au îndrăznit să-și imagineze un nou mod de a trăi – unul fără masacre și
gâtlejuri sfârtecate și arderi pe rug ale căzuților, fără reînviați din morți
sau armate de bastarzi sau copii smulși din brațele mamelor pentru a-și
ocupa locul în ucidere și moarte.
Cândva, îndrăgostiții au stat îmbrățișați în templul secret al lunii și au
visat la o lume care era ca o casetă de bijuterii fără bijuterii – un paradis
care aștepta să fie găsit și să-i umple cu fericirea lor.
•••
Asta nu era lumea aceea.
 20. O MOȘIE DE SUFLETE MOARTE

Akiva, Hazael și Liraz mergeau printre îngerii morți. Nu-și vorbeau,

numai se uitau, iar tăcerea lor era încărcată de mânie. Aceste cadavre
fuseseră sfârtecate ca niște șoareci de pisici. Akiva n-ar fi putut spune
dacă îi cunoscuse – hoitarii își făcuseră treaba –, dar pe vreo câteva fețe
rămăsese destulă carne să-și poată da seama de mutilare. Zâmbetele
obscene nu mai fuseseră văzute de generații în șir, dar toți serafimii și
himerele le știau, le aveau întipărite în memorie. Aceasta era semnătura
Despotului.
Era ceea ce le făcuse el stăpânilor săi serafimi când se ridicase din
sclavie, în urmă cu o mie de ani, și schimbase lumea. Era un puternic și
inconfundabil simbol al rebeliunii.
— „Armonie cu bestiile”, zise Liraz printre dinți, iar Akiva se încordă.
Propriile cuvinte îi erau azvârlite în față și ce-ar fi putut răspunde? Că
aceiași soldați de aici lăsaseră un șuvoi de sate în flăcări în urma lor și
nu erau din niciun punct de vedere nevinovați? Ar fi sunat de parcă el ar
fi crezut că-și meritaseră soarta. Nu asta credea, dar nu putea simți nici
indignare, doar tristețe copleșitoare. Soldații aceștia făcuseră ce făcuseră
și li se plătise cu aceeași măsură. Așa mergeau lucrurile.
În ciclul măcelului, represaliile generau represalii, la nesfârșit. Acum
nu era momentul să filosofeze, totuși, nu cu vulturii rotindu-se deasupra
capetelor, țipând la ei să plece și să-i lase să-și vadă de festin. Își ținu
gândurile pentru el.
Soarele se ridica la orizont. Îmbăia tulpinile de iacte într-o lumină
aurie, iar paniculele se legănau ca evantaiele în adierea vântului. Verde-
auriu, auriu-verde, încă necoapte și care nu mai aveau să se coacă
niciodată. Soldații dădeau foc la marginile câmpului, iar flăcările aveau
să se răspândească rapid în iarba uscată de caniculă. Mai înainte ca
soarele să răsară pe de-a întregul, iacta avea să pârâie și să trosnească, la
fel și ucișii. Focul înghite morții. Pentru soldați nu există funeralii.
Un strigăt de sus:
— Hei, voi de colo! Ce faceți?
Akiva își lăsă capul pe spate. Razele soarelui abia răsărit îi luminară
ochii de ambră, iar serafimul din văzduh văzu cine era și păli.
 — Iertați-mă, domnule. Eu… n-am fost informat că erați aici.
Akiva se înălță în aer să-l întâmpine, fratele și sora lui urmându-l.
— Am venit cu întăririle din Capul Armasin, zise el.
Cea mai mare garnizoană din fostele ținuturi libere, Capul Armasin,
trimisese soldați să sprijine micul contingent sudic pentru a riposta
împotriva acestor atacuri.
Tânărul lider al patrulei, al cărui nume era Noam, arăta ușor zăpăcit
să se afle față în față cu Urgia Bestiilor.
— Mă bucur să vă avem printre noi, domnule.
A doua oară când spunea domnule. Liraz scoase un mârâit gutural.
Akiva nu era niciun domn. Deși faima îi adusese o oarecare prețuire, era
un bastard, iar rangul lui era și avea să rămână cel dintotdeauna: soldat
de rând.
— Ce ați aflat? întrebă el.
Soldatul făcu ochii mari.
— Lupta s-a dat sub apeduct, domnule.
Era chiar în spatele lor, arcuit ca un pod masiv, antic, din ale cărui
crăpături în piatră creșteau copaci destul de mari cât să închipuie o
pădure suspendată. Fusese construit de serafimi, Akiva știa, în primele
zile ale expansiunii Imperiului, cu multe secole în urmă, când îngerii
descinseseră pe acest pământ de triburi animalice, primitiv și ostil, și-l
civilizaseră. Îl supuseseră.
Supunere. Ce cuvânt blând pentru luarea de sclavi și zdrobirea de
spirit care aduseseră himerele sub jugul Imperiului. Despotul distrusese
acel jug, dar acum se întorsese și Akiva era direct implicat.
— O ambuscadă, adăugă Noam. Au fost uciși în pasajul de dedesubt și
apoi atârnați aici, sus.
Arătă spre mesajul roșu înscris pe etajul superior mult avântat al
apeductului.
Renaștem. Renaștem.
Akiva se uita lung la cuvinte. Cine?
Liraz vorbi:
— Ar fi putut sătenii să facă asta?
Noam aruncă o privire spre morți.
— Este un sat de caprine, spuse el simplu.
Iar Akiva deduse că ființele cu înfățișare de oi placide n-ar fi putut
niciodată comite un asemenea act, darămite să se deranjeze să urce
cadavrele pe apeduct.
— Sunt și inamici morți? întrebă el.
— Nu, domnule. Numai ai noștri și n-au niciun strop de sânge pe
armele lor.
Adică nu reușiseră nici măcar să lovească o dată ca să se apere? Și
fuseseră soldați căliți, care supraviețuiseră războiului.
— Iar acolo, jos, domnule – Noam îi arătă spre linia drumului ce
șerpuia la sud printre dealuri – și caravana de sclavi a fost atacată, de
asemenea.
Akiva se uită. Priveliștea era pastorală: văi molcome, dealuri înșiruite
unul în umbra celuilalt, ca umbrele umbrelor, totul liniștit ca un viers de
pasăre. Și în direcția aceea, aninată imediat deasupra orizontului, era
Ellai. O lună fantomatică, ștearsă aproape cu totul de răsăritul soarelui.
Eu am văzut ce s-a întâmplat aici, i-ar fi putut ea tachina. Și am râs.
— Sclavii? îl întrebă el pe Noam.
— Au dispărut, domnule, în pădure. Stăpânii de sclavi au fost siliți…
să înghită obezile.
— Să înghită obezile? repetă Hazael.
Noam încuviință din cap.
— Cătușele sclavilor.
Akiva se uită la fratele și la sora lui după o reacție, dar ei nu lăsară să
transpară nimic. Voi ce-ați fi făcut, își dori el să-i fi putut întreba, dacă v-
ar fi pus cineva în lanțuri?
Sclavii erau considerați un rău necesar în mersul Imperiului, dar
Akiva nu împărtășea această credință și nu regreta moartea stăpânilor de
sclavi. Soldații, însă, erau altă poveste și mai erau încă opt morți.
Pierderea era însemnată și în creștere. Fuseseră cinci atacuri, în total.
Într-o singură noapte furioasă, la Duncrake, la Vălul Spiritului, la
Murmure, în Mlaștinile Iximi și aici, în Dealurile Marazel, patrulele
serafimilor „de epurare” fuseseră luate prin surprindere, ucise, mutilate
și lăsate în chip de mesaje macabre pentru Imperiu.
Era mai rău ca în război, gândi el, să-ți verși sângele, în timp ce
semenii tăi, departe, dansau aleluia și își ridicau cupele în cinstea păcii.
Pace, într-adevăr.
Akiva privi în jos. Flăcările ajunseseră la jumătatea câmpului, primii
soldați fiind deja înghițiți de vâlvătaie. Cobele se roteau în căldura din
ce în ce mai arzătoare, lăsându-se din zbor, aproape leneșe, pentru a
culege lăcustele năucite de fum care zburau ca norii din fața focului.
— Domnule? întrebă Noam. Ați putea spune cine a făcut asta?
Reînviații, gândi Akiva imediat. Văzuse destule câmpuri de bătălie
presărate cu morți ca să știe că numai cele mai mari, mai monstruoase și
mai nenaturale himere ar fi putut provoca o asemenea hăcuire. Însă
reînviații dispăruseră.
— Probabil niște supraviețuitori ai războiului, răspunse el.
— Se vorbește, zise Noam, șovăind, că monștrii bătrâni nu sunt morți,
de fapt.
Se referea la Despot și la Brimstone. Akiva se trezi năpădit de
amintirea ultimelor lor clipe.
— Crede-mă, afirmă el, sunt cât se poate de morți.
Oare ce-ar spune soldatul acesta cu ochi mari dacă ar ști cu câtă
ardoare eroul său, Urgia Bestiilor, își dorea să nu fi fost?
— Da, dar mesajul, Renaștem, ce altceva ar putea însemna decât
învierea din morți?
— Este un strigăt de regrupare a forțelor. Atâta tot.
Despotul și Brimstone dispăruseră fără putință de a mai fi refăcuți. El
îi privise murind.
Deși… o privise și pe Madrigal murind.
O fărâmă de îndoială se strecură pe sub siguranța lui. Să fi fost cu
putință? Pulsul lui Akiva crescu subit. Se gândi la cădelnița pe care o
găsise, cu micul ei mesaj scris cu mână fermă: Karou. Dacă exista un alt
resurecționist, poate că lumea nu era așa o cruntă ironie cum crezuse el.
Nu. Nu își putea îngădui să spere.
— A existat un singur Brimstone, zise el, mai aspru decât
intenționase.
Liraz îl privea, cu ochii doar o idee îngustați. Oare ghicise ce gândea
el? Știa despre cădelniță, bineînțeles. „Gata cu secretele”, spusese ea și
din momentul acela nu mai avuseseră niciunul. Oare o scurtă pâlpâire de
speranță putea fi socotită un secret? Dacă da, atunci era unul pe care se
simțea îndreptățit să-l păstreze.
Noam dădu din cap, acceptând acest argument. Cu un ton degajat, de
parcă ar fi repetat niște prostii cărora el, unul, nu le dădea crezare,
spuse:
— Ceilalți zic că fantomele au făcut-o.
Ochii lui, totuși, trădau o frică reală, iar Akiva nu-l putea învinui.
Ultimele cuvinte ale lui Brimstone îi dăduseră și lui fiori reci.
Își aminti cum vocea lui Joram reverberase prin agora din Loramendi,
în tăcerea lăsată după ce rezistența fusese complet zdrobită. Despotul și
Brimstone erau în genunchi; fuseseră păstrați în viață ca să fie martori la
morțile tuturor celorlalți.
Tuturor celorlalți.
— Tu i-ai osândit, șuierase Joram la urechea Despotului. N-ați fi putut
învinge niciodată. Voi sunteți animale. Chiar ai crezut că puteați conduce
lumea?
— Nu ăsta a fost visul nostru, răspunsese Despotul cu demnitate
calmă.
— Vis? Scutește-mă cu visele voastre de bestii. Știi care a fost visul
meu? întrebase Joram, de parcă ar mai fi existat cineva care să nu știe că
năzuia să stăpânească întreg Eretzul.
Coarnele de cerb ale Despotului erau rupte, sfărâmate. Fusese bătut și
părea să facă eforturi mari ca să-și țină capul drept. Lângă el, Brimstone
nu mai reușea nici atât. Era îndoit până la pământ, sprijinindu-și
greutatea în palma deschisă, ținându-și celălalt braț strâns peste
abdomen, unde sângera dintr-o rană, iar uriașii lui umeri se ridicau greoi
când încerca să respire. Nu mai avea mult până să moară și cu toate
acestea a izbutit să-și înalțe fruntea și să răspundă.
Vocea aceea. A fost singura dată când Akiva a auzit-o, iar sunetul ei –
efectul ei – n-avea să i se mai șteargă niciodată din minte. Adâncă
precum bătăile de aripi ale unui taifunar, parcă i s-a înfipt la baza
craniului, rămânând acolo.
— Sufletele moarte visează numai la moarte, i-a spus resurecționistul
Împăratului. Vise mărunte pentru indivizi mărunți. Viața e ceea ce crește
pentru a umple lumile. Te domină fie viața, fie moartea. Uită-te la tine.
Ești stăpânul cenușii, stăpânul scrumului. Ești mânjit cu victoria ta.
Bucură-te de ea, Joram, căci n-ai să mai cunoști alta. Ești stăpân peste o
moșie de suflete moarte și asta e tot ce vei fi vreodată.
Suna ca un blestem, gândise Akiva, și răspunsul diavolului îl
împinsese pe Joram într-o dezlănțuire pătimașă.
— O să fie o moșie de suflete moarte, te asigur. Un domeniu de
cadavre. Nicio bestie nu se va mai furișa, ci va târî după ea grămada
lanțurilor și va fi atât de vărgată de lovituri de bici, încât nici nu-și va
putea înălța capul!
 Mânia era starea naturală a Împăratului. Serafimii erau făpturi de foc,
dar se spunea că Joram ardea cu o intensitate insuportabilă, ca miezul
unei stele. Aceasta îi dădea pofte enorme – de parcă avea un infern de
hrănit – iar când izbucnea într-o criză de furie era cumplit, dincolo de
orice limită a rațiunii sau a controlului.
L-a ucis pe Brimstone pe loc. O singură lovitură cu sabia; în mod cert
a vrut să-i taie capul, dar gâtul lui Brimstone era gros și a dat greș, iar
când monstrul s-a prăbușit într-un torent de sânge, Joram și-a smuls
sabia și a ridicat-o pentru încă o încercare. Cu un răget de furie,
Despotul, creatura bătrână ca vremea, și-a coborât rămășițele acelea de
coarne de cerb care arătau ca un cuier rupt și s-a repezit la Împărat. A
fost nevoie de doi soldați să intervină ca să-l pună la pământ, dar nu
înainte de a-l fi străpuns pe Joram cu un ciot zimțat și a-l doborî, fără să-
l ucidă, fără măcar să-l fi rănit serios, dar răpindu-i demnitatea în ziua
triumfului său.
Și de atunci, necontenit, Joram își îndeplinea promisiunea făcută: un
domeniu de suflete moarte, într-adevăr.
— Dacă fantomele ar fi putut prelua uciderile de unde viii le-au lăsat,
îi spuse Akiva lui Noam, ne-am fi exterminat unii pe alții de mult.
Din nou Noam dădu din cap, acceptându-i cuvintele ca înțelepte.
— Domnule? întrebă el. Sunt noi ordine?
În sfârșit, Liraz nu mai putu suporta:
— Nu-i nevoie să-l numești domnule, zise ea. Știi bine ce suntem.
Bastarzi. Corcituri. Nimic.
— Eu…, se bâlbâi Noam. Dar el e…
— Lasă asta, zise Akiva. Nu. Nu sunt noi ordine. Care sunt ordinele
curente?
Ei tocmai sosiseră, n-aveau de unde să știe.
— Trebuie să-i urmărim pe rebeli?
Dar Noam clătină din cap.
— Nu există nimic de urmărit. Au dispărut pur și simplu. Noi trebuie
să… să le răspundem.
— Să le răspundem?
— Mesajele, zâmbetele. Împăratul…
Soldatul înghiți cu zgomot; încerca să fie prudent, cântărindu-și
cuvintele pentru binele lui Akiva, dar nu reușea să fie convingător.
— Și Împăratul poate trimite un mesaj.
 Akiva rămase tăcut, cântărind informația. La Capul Armasin, avusese
noroc: în nord, nu rămăsese niciunul de ucis. Aici era altă poveste.
Săteni în bejenie, sclavi eliberându-se, himerele încercând să-și croiască
drum spre Extremul Neumblat, unde credeau că-și puteau găsi refugiu,
un drum printre munți spre o nouă viață. Și acum era de așteptat ca el
să-i vâneze? Să facă din ei un exemplu, un mesaj?
Urgia Bestiilor. Ar trebui să fie bun la asta.
Un amestec de disperare, oboseală și neputință îl invadă pe Akiva. Nu
voia niciun rol în mesajele lui Joram.
Fumul cadavrelor era adus de vânt dinspre câmp, iar îngerii își luară
zborul și se îndepărtară din calea lui, aterizând pe creasta apeductului.
Noam observă sângele închegat în răni și penele frânte ale aripilor în
locurile unde victimele fuseseră legate și emoția făcu o breșă prin
indiferența lui marțială:
— Pentru ce toate acestea? întrebă el, nestăpânit – spre cer, spre
nimeni. Nu-mi pot aminti. Nu… nici nu cred c-am știut vreodată.
Se întoarse brusc spre Akiva.
— Domnule, îl imploră el, uitând de mustrarea lui Liraz, când o să se
termine?
N-o să se termine, gândi Akiva. Se uită în ochii tânărului soldat și își
dădu seama că, foarte curând, acel ceva din el care-l făcuse să întrebe de
ce avea să fie mort din necesitate – încă un suflet smuls din rădăcini
pentru a lăsa loc unui monstru. Armatele aveau nevoie de monștri, cum
îi spusese lui bătrânul cocoșat din Maroc, ca să facă ei munca oribilă.
Cine o știa mai bine ca Akiva? Se uită la Hazael și Liraz. Era prea târziu
pentru ei? Pentru el însuși?
Deznădăjduit și obosit, neajutorat și asaltat de mirosul de carne friptă
al camarazilor care ardeau, făcu ceva ce nu mai făcuse de foarte multă
vreme, de când Madrigal îi fusese smulsă din brațe în templul lui Ellai.
Își imagină cele două posibilități pentru Eretz: un viitor așa cum l-ar fi
vrut Joram, celălalt, așa cum ar fi putut fi.
O altfel de viață.
 21. DESTUL DE SPERIATĂ

Sveva tresări speriată, când bubui tunetul, și tulburată, cu saltul

împleticit spre conștiență al cuiva care adormise în post. Fiecare
părticică din corpul și din mintea ei căzu brutal din vis în groază în mai
puțin timp decât s-ar rupe o crenguță sub picior – și era perfect trează,
scrutând în jur, cu urechile ciulite.
Clipi. Era dimineață. Prin cuvertura deasă a frunzișului pădurii, cerul
se vedea calm și palid. Cât dormise oare? Și crenguța ruptă – o auzise
sau visase?
Rămase nemișcată, încă ascultând. Totul era liniștit. După câteva
minute, se relaxă. Erau în siguranță. Sarazal încă mai dormea; nu era
nevoie să știe că Sveva ațipise, o certa destul și așa. Cu un suspin, Sveva
își deznodă picioarele de sub ea. Erau subțiri ca ale unui pui de
căprioară, cu blana având încă pete întunecate; ea era cea mai mică
dintre cele două fiice, mezina. Și tot ea era cea care de obicei scăpa fără
să-și îndeplinească partea ei de corvezi.
Însă asta fusese înainte.
Când aveau să ajungă înapoi acasă, ea urma să fie perfectă. Gata cu
zilele de visare sau cu pititul când se auzea strigată de mama. Mama. Cât
de îngrijorată trebuie să fie acum, ca și întregul trib; oare ei știau că
fuseseră capturate de proprietarii de sclavi? Tocmai ieșiseră pe-afară, ele
două, să alerge, să simtă vântul prin păr după o zi întreagă de țesut la
război. Sveva, mai iute de picior, fusese de vină pentru că se
îndepărtaseră, alergând prea mult, prea departe. Nu-i dăduse de ales
surorii ei, trebuise s-o urmeze. N-ar fi putut s-o lase să se ducă singură –
surorile mai mari nu fac dintr-astea. Fusese vina Svevei.
Oare tribul credea că muriseră? I se făcea rău gândindu-se la jalea lor.
Suntem tefere, gândi ea; gândi concentrată, dorindu-și ca mesajul să
zboare peste câmpuri și să ajungă la mintea mamei sale. Mamele pot
simți lucrurile, nu-i așa?
Suntem tefere, mamă. Suntem libere. Am fost eliberate!
Abia aștepta să le povestească, să le spună cum fusese, cu reînviații
coborând din ceruri ca răzbunarea în carne și oase. Și ce mai carne și
oase! Imense, fioroase. Mă rog, unul dintre ei nu fusese fioros – unul
înalt, cu niște coarne lungi, spiralate, care luase un cuțit din mâna unui
înger mort și i-l pusese ei în palmă; acela fusese frumos.
Oh, cine a mai avut vreodată o astfel de poveste de spus? O va spune
repede, mai înainte ca Sarazal să poată interveni. Era mai bună la spus
povești, oricum; își amintea amănuntele importante, ca de pildă cum toți
sclavii se porniseră să cânte la un semn. Erau din triburi diferite, însă
absolut toți știau cuvintele baladei Despotului. Sunetul glasurilor
îngemănate, după părerea Svevei, fusese ca sunetul lumii înseși: pământ
și aer, râu și ram, dar și colț și gheară, totodată. Și mârâit și strigăt. Unii
dintre ceilalți sclavi o înspăimântaseră aproape la fel de tare ca și
proprietarii de sclavi, însă, odată ce lanțurile le fuseseră scoase, o
apucase fiecare pe drumul lui. Cei mai mulți se împrăștiaseră spre sud,
înarmați cu bice și săbii, intenționând să-i prevină pe toți cei pe care îi
puteau întâlni. Sveva însăși strânsese cuțitul în mână – îl avea și acum,
prea mare pentru ca mâna ei să-l țină cum trebuie –, dar ele porniseră
spre nord și vest.
Acasă. Venim acasă.
Odată ce Sarazal avea să se simtă mai bine, adică.
Sveva își mușca obrazul pe dinăuntru, făcându-și griji pentru piciorul
surorii sale – putea simți mirosul rănii, pe sub mireasma ierburilor din
cataplasma ei – când auzi o altă crenguță ruptă. Pielea îi îngheță brusc și
scrută desișul pădurii, unde noaptea încă mai zăbovea în umbrele dese
ale agrișilor.
Probabil nu era decât un scotoraș, își zise ea, sau o pitulice.
Nu-i așa?
Inima îi bătea cu putere, își dori ca Sarazal să se fi trezit. Surorile mai
mari pot fi nesuferite când nu vrei decât să te zbengui nebunește la
sfârșitul zilei, dar sunt o mângâiere când te trezești fugară într-o pădure
necunoscută, asaltată de sunete și umbre și simțind nevoia de cineva
care să-ți spună că o să fie bine.
Fără zgomot, Sveva se ridică în capul oaselor, cu picioarele ei de
căprioară întinse în față și torsul ei uman zvelt, ca de silfidă,
îndreptându-se încet. Ciutele erau cel mai mic dintre triburile
centauridelor, centaurii-căprioare, suple, agile, cunoscute pentru viteza
lor. Ah, viteza lor; erau himerele cele mai rapide și, de vreme ce Sveva
era cea mai rapidă din neamul ciutelor, îi plăcea să se laude că era cea
mai rapidă creatură din lume. Sarazal spunea că nu neapărat. Dar,
adevărat sau nu, Sveva adora să alerge și tânjea s-o facă. Ar fi putut fi la
jumătatea drumului spre casă, acum, prin pădurile de ezerini țuguiați și
platourile alpine, acoperite cu mușchi, din Aranzu, unde ciutele
domneau în libertate și sălbăticie.
Ar fi trebuit să fie la jumătatea drumului acum, dacă n-ar fi fost
piciorul lui Sarazal.
Sarazal încă nu se mișcase. Stătea ghemuită în ferigile moi ca blana de
animal, cu ochii închiși, cu fața destinsă și liniștită și, oricât i-ar fi plăcut
Svevei s-o trezească, n-o lăsa inima s-o facă. Zile în șir, pentru Sarazal
fusese un calvar să doarmă, cu durerile ei. Și asta numai din cauza
cătușei. Acum, când chinul lor se terminase, pe asta își fixase Sveva ura.
Era de mirare modul în care un mic bob de ură putea încolți și crește pe
dinăuntru, devenind o ditamai ura și punând cu totul stăpânire pe tine.
Când se gândea acum la proprietarii de sclavi – deși erau morți, ea avea
să-i urască veșnic –, cătușa lui Sarazal era cea care îi făcea pieptul și fața
să se încleșteze de ură înăbușită.
Himerele fiind de atât de multe forme și mărimi, proprietarii de sclavi
aveau la ei tot soiul de cătușe și foloseau orice se potrivea – chingi și
belciuge de fier de toate mărimile, la picioare, în talie, la gât. Niciodată
la brațe, totuși. Rath, un alt sclav – un băiat din temutul neam de
smilodoni, ai cărui colți lungi și albi o făceau pe Sveva să se crispeze ca
o floare care se ofilește – fusese cel care le spusese de ce.
— Un braț poți să-l tai și să fugi, zisese el. Poți să te descurci fără un
braț.
Oh.
— Eu n-aș putea, răspunsese Sveva cu o oarecare superioritate.
Barbari, își aducea aminte că spusese în mintea ei, de parcă ar fi fost o
lipsă a sentimentelor mai delicate ceea ce îi făcea pe smilodoni atât de
nepăsători față de membrele lor.
— Zici asta pentru că nu știi ce te așteaptă.
— Și tu știi? îl repezise ea.
N-ar fi trebuit. Rath ar fi putut lejer să-i mănânce fața dintr-o
mușcătură, dar nu se putuse abține. Încerca s-o sperie? De parcă nu era
destul de speriată.
Poate, gândi ea, într-adevăr nu fusese destul de speriată. Totuși, acum
era. Mirosul dulceag de infecție se ridica dinspre sora ei și a bănuit
dinainte, când a întins mâna s-o atingă, că avea să fie fierbinte de febră.
Ierburile nu aveau efect.
Sveva le găsise – culmea, chiar și iarba-febrei. Cel puțin, era aproape
sigură că era iarba-febrei. Cel puțin pe jumătate sigură. Dar îi putea
vedea rana, piciorul lui Sarazal fiind întins delicat pe perna de ferigi, și
nu arăta deloc mai bine. Își pipăi rosăturile ei dureroase cu vârful
degetelor și simți apăsătoarea vină a norocului pe care nu-l merita.
Stăpânii de sclavi o legaseră pe Sveva de talia ei subțire cu o cătușă
de fier, probabil menită unui picior de minotaur zdrahon, dar când au
ajuns la Sarazal – ea a fost ultima, numai întâmplarea, ghinionistă, a
făcut să nu găsească nimic să i se potrivească, așa că au încătușat-o cu o
bandă de fier strânsă chiar deasupra copitei stângi. Metalul a tăiat în
carne, rana s-a umflat, iar cătușa improvizată și-a desăvârșit vătămarea,
pătrunzând mai mult în umflătură, tăind mai adânc cu fiecare pas.
Șchiopătatul lui Sarazal devenise atât de grav, încât stăpânii de sclavi ar
fi fost nevoiți s-o abandoneze, dacă n-ar fi venit reînviații. Rath a zis că
ar fi abandonat-o mai demult, dar ciutele erau valoroase, iar Sveva n-
avea nevoie să-i spună el că, dacă ar fi lăsat-o în urmă pe Sarazal, sau pe
oricare dintre ei, n-ar fi lăsat-o vie.
Însă veniseră reînviații – de unde, numai lunile cerului știau, cu niște
aripi cum ea nu mai văzuse niciodată, mai înfricoșătoare decât orice
imagine de coșmar – și la țanc. Sarazal abia de mai putea merge și nu
ajunseseră prea departe, căci Sveva era prea mică să-i fie de cine știe ce
ajutor, sprijinind-o.
Suspină. Nu se mai auzea niciun zgomot dinspre umbre, asta era bine,
însă umbrele începuseră să se destrame. Se făcuse ziuă. Era timpul s-o
trezească pe Sarazal. Călcându-și pe inimă, Sveva o atinse pe umăr.
Pielea ei era într-adevăr fierbinte, iar când pleoapele i se ridicară,
deschizând ochii, nu arătau bine deloc – aveau luciul și împăienjenirea
aceea tipică de boală. Remușcarea Svevei se răsuci în stomacul ei ca un
animal viu. Ar fi vrut să-i ia capul surorii sale în poală, să-i pieptene
părul încurcat, de culoarea scorțișoarei, cu degetele sale și să-i cânte, nu
balada Despotului, ci altceva mai drăguț, în care să nu fie vorba despre
moartea cuiva. Însă nu reuși decât să murmure:
— E dimineață, Sara, trebuie să te scoli.
Un scâncet.
— Nu pot.
— Ba poți.
 Sveva încercă să fie veselă, dar o panică disperată începuse să o
cuprindă. Sarazal era foarte rău. Și dacă… Nu. Sveva alungă hotărâtă
gândul. Asta nu se putea întâmpla.
— Bineînțeles că poți. Mama așteaptă.
Dar Sarazal doar scânci încă o dată și încercă să se cuibărească mai
adânc în ferigi, iar Sveva nu știu ce să facă. Sora ei era întotdeauna cea
autoritară, cea care plănuia și cea care convingea. Poate că ar trebui s-o
mai lase să doarmă puțin, gândi ea, să lase iarba-febrei să-și facă efectul.
Dacă era iarba-febrei. Și dacă nu era? Dacă îi făcea mai mult rău decât
bine?
Astfel se frământa Sveva, când auzi o voce din spatele ei. Nicio
crenguță ruptă nu îi anunțase prezența – a răsărit pur și simplu aici,
aproape la urechea ei, făcând-o să se simtă imediat săgetată de fiori reci
ca gheața din cap până-n picioare.
— Trebuie să plecați.
Sveva se răsuci pe un călcâi, ridicându-și cuțitul prea mare pentru ea,
și dădu cu ochii de Rath. Băiatul smilodon cu lungii săi colți albi stătea
pe jumătate în umbră, pe jumătate în afară și, cu toate că era încă
băiețandru, era atât de masiv. Sveva răsufla greu, prelung și tremurat,
revenindu-și, anevoie și zdruncinată, din groază. Rath o privi lung, iar
Sveva nu citi nimic pe fața lui de fiară. Avea cap de tigru și ochi de
felină care prindeau lumina și o reflectau argintiu. Era un vânător care
se furișa după pradă și un mâncător de carne. Ar fi putut scăpa ușor de
el cu fuga, știa asta… numai că nu putea, pentru că, dacă fugea, ar fi
însemnat s-o lase pe Sarazal în urmă.
— Ce cauți aici? strigă ea. Ne-ai urmărit?
Vocea lui Rath veni, joasă, din străfundul gâtlejului.
— Îi căutam pe reînviați, zise el, dar au dispărut. În locul vostru, n-aș
conta pe ei să vă salveze și a doua oară.
Asta era o amenințare?
— Lasă-ne în pace, zise ea, postându-se în fața lui Sarazal.
Rath scoase un mârâit de nerăbdare.
— Nu de mine, zise el. Dacă te-ai fi uitat pe cer, ai fi știut.
— Cum? Ce vrei să spui?
Inima Svevei bătea nebunește.
— Vin îngerii. Soldați, nu stăpâni de sclavi. Dacă vreți să trăiți, e
timpul să plecați.
 Îngeri. În inima Svevei se aprinse ura.
— Suntem ascunse, aici, zise ea.
Frunzele coroanelor de agriși alcătuiau un covor des, neîntrerupt,
privit de sus, întins pe hectare peste hectare. Două fete din neamul
ciutelor erau ca două ghinde.
— N-or să ne vadă niciodată.
— Nu e nevoie să vă vadă ca să vă omoare, zise Rath. Uită-te singură.
Îi arătă spre o deschidere în pădure despre care Sveva știa că ducea
spre o mică pantă a unei coline, de unde se vedea tot platoul până la
munți. Aruncă o privire spre Sarazal, care dormea din nou, mișcând din
buze și cu o zbatere de pleoape ce sugera vise nefericite. Rath scoase un
alt mârâit de nerăbdare, iar Sveva porni. Se deplasa în lateral, dansând
cu copitele ei despicate și nervoase, iar după ce trecu de el, o rupse la
fugă în cea mai mare viteză și sări pe ridicătura de pământ.
Văzu fumul.
De-a curmezișul văii, între locul unde se aflau ele și drumul lor spre
casă, vreo șase fuioare de fum negre-tăciune se ridicau din pădure, la
diverse intervale. Limbi de foc viu se puteau zări dedesubt, iar deasupra,
sclipind în aer ca mirajele, serafimii.
Aveau să le ardă. Ardeau pământul ăsta. Ardeau toată lumea.
Perplexă, se întoarse la Rath.
— Ai văzut? întrebă el.
— Da, se răsti ea, supărată.
Mânioasă pe el, de parcă ar fi fost vina lui. Mânia era mai bună decât
panica ce-i pulsa imediat dedesubt. Se aplecă să-și ajute sora să se ridice
în picioare, dar Sarazal se împotrivi.
— Nu, zise ea, cu vocea firavă ca a unui copil. Nu pot, nu pot.
Sveva n-o mai văzuse niciodată pe sora ei astfel. Încercă s-o salte de la
pământ.
— Haide, Sarazal, zise ea. Poți. Trebuie.
Dar Sarazal clătină din cap.
— Svee, te rog.
Fața i se schimonosi, cu ochii strâns închiși.
— Doare.
Era prima oară când recunoștea că o doare și vocea îi era o șoaptă
venită din străfunduri, prelungă și imploratoare.
— Du-te tu, zise ea. Știi că eu nu pot. N-o să te învinuiesc. Nimeni n-o
s-o facă. Svee, Svee, poate că tu ești cea mai rapidă creatură din lume.
Încercă să zâmbească. Svee era numele de alint al Svevei de când era
mică; îi sfâșia inima să-l audă acum.
— Așa că, fugi! strigă Sarazal.
Sveva clătină din cap.
— O să mă așez lângă tine și o să mor cu tine, mă auzi? Asta vrei?
Mama o să fie atât de supărată pe tine!
Vocea îi suna ascuțită, plină de cruzime. Trebuia să-și oblige sora să
se miște odată.
— Și nici măcar nu încerca să spui că tu m-ai părăsi. Știu bine că n-ai
face-o și n-am s-o fac nici eu!
Iar Sarazal chiar încercă să se ridice, dar țipă de îndată ce își lăsă
greutatea pe piciorul umflat și se prăbuși la loc.
— Nu pot, șopti ea.
Ochii ei lucioși de febră erau mari de groază.
Atunci Rath țâșni. Sveva uitase de el. Nu văzu începutul saltului,
numai finalul, când ateriză pe ferigi în fața lor, imposibil de ușor pentru
masivitatea corpului său, și o ridică pe Sarazal de la pământ, cu un braț
uriaș înfășurat în jurul taliei subțiri de ciută, și cu torsul ei omenesc lipit
strâns de umărul lui. Sarazal gâfâi, înțepeni de durere și frică, iar Rath
nu zise nimic. Încă un salt și porni, îndepărtându-se de focul ce se
apropia și de sclipirea tremurată a îngerilor, fără nicio privire în urmă,
spre Sveva.
După o bătaie surdă de inimă, surprinsă, ea îl urmă.
 22. FANTOMA DINȚILOR

— Dar de ce dinți? o întrebă Mik pe Zuzana. Nu pricep.

Zuzana, mergând hotărâtă pe trotuar înaintea lui, se opri ca fulgerată
și se răsuci să se uite la el. Mik trăgea căruciorul pe care era montată
marioneta ei uriașă și trebui să facă eforturi să se oprească fără să dea
peste Zuzana. Ea stătea acolo, mică și înțepată, bosumflarea și
încruntarea de pe fața ei luptându-se pentru întâietate.
— Nu știu de ce, spuse ea. Nu asta e important. Important e că ea a
fost aici. În Praga.
Lăsă restul nerostit, bosumflarea câștigând pentru un moment, astfel
încât arătă, nedisimulat, îndurerată. Karou – „Fantoma dinților” cum o
numiseră ei, nebănuind că ea și „Fata de pe pod” erau una și aceeași –
aparent dăduse o lovitură, la un moment dat, în șirul ei de efracții, la
Muzeul Național. Televiziunea locală arătase un curator luminând cu o
lanternă subțire între fălcile unui tigru siberian, puțin mâncat de molii.
— După cum vedeți, nu a luat colții – numai molarii, spusese omul,
defensiv. De aceea n-am observat. N-aveam niciun motiv să ne uităm în
gura exponatelor.
În mod clar, Fantoma fusese Karou. Chiar dacă unica imagine
surprinsă de camerele de supraveghere nu fusese suficientă cât s-o
identifice fără ezitare, Zuzana avea o probă materială pe care diversele
forțe polițienești ale lumii n-o aveau: caietele de schițe ale prietenei sale.
Erau îngrămădite într-un colț din camera lui Mik, toate nouăzeci. De
când Karou fusese destul de mare cât să țină în mână un creion, ea
desenase această poveste a monștrilor, a ușilor mistice și a dinților.
Întotdeauna dinți.
Întrebarea lui Mik era foarte pertinentă: de ce? Ei bine, Zuzana habar
n-avea. În clipa asta, totuși, nu dinții erau principala ei grijă.
— Cum a putut să vină aici și să nu treacă pe la noi? întrebă ea.
O sprânceană era ridicată, rece și furioasă, iar mușchii pentru
încruntare forțară bosumflarea să cedeze. În ghetele ei cu platformă și
tutuul de epocă, ținându-și bărbia în sus, cu o expresie aprigă pe fața
machiată cu buline roz pe obraji și gene fluturătoare de poleială, arăta
întrutotul ca o „zână turbată”, cum o poreclise Karou.
 Mik întinse mâinile să o ia de umeri.
— Nu știm ce se întâmplă cu ea. Poate că se grăbea foarte tare. Sau
era urmărită. Vreau să spun, putea fi orice, nu?
— Asta mă oftică cel mai rău, zise Zuzana. Că putea fi orice și eu nu
știu nimic. Sunt prietena ei cea mai bună. De ce nu-mi spune și mie ce
face?
— Nu știu, Zuze, răspunse Mik, cu voce împăciuitoare. A zis că se
simte fericită. Asta e de bine, nu?
Se opriseră la capul Podului Carol, pe drumul lor spre a-și revendica
locul pentru spectacolele zilei. În dimineața asta plecaseră târziu, iar
podul medieval se umplea rapid cu artiști și muzicieni, ca să nu mai
vorbim de o bună parte din ciudații cu apocalipsul lumii. Neliniștit, Mik
privi o trupă de jazz a unor bătrâni târșindu-și picioarele pe lângă ei,
cărând cutiile de instrumente jerpelite.
Zuzana nu observa nimic.
— Uh! Nu mă face să vorbesc despre e-mailul ăla. Îmi vine s-o omor
eu puțin. A fost o ghicitoare? Apropouri la Monthy Python?
Castele de nisip? Ce mama naibii? Și nici măcar n-a pomenit de Akiva.
Ce înseamnă asta?
— Nu-i prea promițător, admise Mik.
— Știu. Adică, sunt împreună? Ar fi pomenit despre el, nu?
— Păi, mda. De parcă tu îi scrii totul despre mine, povestindu-i toate
lucrurile amuzante pe care le spun eu, și cum pe zi ce trece devin mai
frumos și mai deștept. Și folosești emoji zâmbărețe…
Zuzana pufni în râs.
— Desigur. Și mă semnez la sfârșit cu Doamna Mikolas Vavra, cu o
inimioară în locul punctului de pe i.
Mik zise:
— Hm. Îmi place cum sună asta.
Ea îi dădu un pumn în umăr.
— Te rog. Dacă vreodată m-ai cere în căsătorie, nici să nu-ți treacă
prin minte că m-aș identifica drept o anexă de-a ta, ca o bătrână doamnă
semnându-și cecul de închiriere, cu o caligrafie perfectă, ca Doamna
cutare…
— Dar ai spune da, asta vrei să spui?
Ochii albaștri ai lui Mik sclipiră.
— Ce?
 — A sunat de parcă singura reținere ar fi cum te vei semna, nu dacă
ai spune sau nu da.
Zuzana roși.
— N-am spus asta.
— Deci nu te-ai mărita cu mine?
— O întrebare ridicolă. Am optsprezece ani!
— Ah, e o chestie de vârstă? se încruntă el. Nu te referi la a-ți trăi din
plin tinerețea, nu? Nu plănuiești să faci vreo pauză stupidă ca să poți
experimenta și alte…
Zuzana îi puse mâna peste gură.
— Scârbos. Nici măcar n-o spune.
Îmblânzit, Mik îi sărută palma.
— Bine, atunci.
Ea se răsuci pe un călcâi și continuă să meargă. Mik smuci uriașa
păpușă ca s-o pună din nou în mișcare și o urmă.
— Deci, strigă el în spatele ei, doar de curiozitate, știi, de dragul
conversației și așa mai departe, la ce vârstă o să iei în calcul ofertele de
căsătorie?
— Crezi c-o să fie așa ușor? îi răspunse ea peste umăr. Nicidecum. O
să fie probe. Ca într-o poveste.
— Asta sună periculos.
— Foarte. Prin urmare, gândește-te de două ori.
— Nu-i nevoie, zise el. Meriți.
Iar fața Zuzanei se îmbujoră de plăcere.
Izbutiră să găsească o bucată de loc neocupat la capătul podului spre
Orașul Vechi, unde parcară marioneta. Se înălța acolo, în trendul ei
negru, ca un sinistru paznic al podului, un contrapunct întunecat la
grămada de siluete în robe albe de dedesubt. Gloata cultului îngerilor.
Pierdeau vremea, aprinzându-și lumânările de veghe și psalmodiind – cel
puțin, până la următoarea razie a poliției, care avea să-i împrăștie,
temporar. Cât de nezdruncinat credeau ei că îngerii se vor întoarce aici,
la scena celei mai dramatice apariții a lor.
Nu știți nimic, gândi Zuzana cu dispreț, dar superioritatea ei se
destrămase. Bun, deci ea întâlnise un înger. Și ce? Era la fel de
neștiutoare ca toată lumea.
Karou, Karou. Ce putea însemna faptul că fusese aici și nu spusese nici
măcar salut? Și e-mailul ăla! Da, era absurd, misterios de să-ți vină să-i
spargi capul, dar… dar era ceva atât de bizar în el.
În clipa aceea i se aprinse un beculeț Zuzanei: o străfulgerare a
memoriei.
Mă simt fericit… Mă simt fericit…
Karou nu se simțea fericită. Zuzanei i se făcu brusc rău. Își scoase
telefonul ca să verifice că avea dreptate. Clipul era ușor de găsit online;
era celebru. „Nu vreau în căruțul ăla!” Ăsta era indiciul. Monthy Python
și Sfântul Graal – ea și Karou trecuseră printr-o fază, pe la vreo
cincisprezece ani, când probabil îl văzuseră de douăzeci de ori. Și iată, la
sfârșitul scenei cu „Scoateți-vă morții afară!”:
„Mă simt fericit… mă simt fericit…”
Cântecelul disperat. Așa încerca bătrânul să-i convingă că el era bine,
chiar înainte ca ei să-l pocnească în cap cu bâtele și să-l arunce în
căruțul cu morții de ciumă. Doamne. Bizuie-te pe Karou să comunice în
Sfântul Graal. Încerca să spună că era în primejdie? Dar ce ar fi putut
face Zuzana în privința asta? Inima îi bătea mai cu putere acum.
— Mik, zise ea.
El își acorda vioara.
— Mik!
Preoteasă a unui castel de nisip? Într-un tărâm de praf și străluciri de
stele?
Și ăsta era un indiciu?
Oare Karou voia să fie găsită?
 23. PREOTEASĂ A UNUI CASTEL DE NISIP

Kasbahul era un castel construit din pământ, unul dintre sutele care
înțesau această zonă de la sud de Maroc și care se coceau în soare de
secole. Odinioară, fuseseră locuințele clanurilor războinice și ale suitelor
acestora. Erau niște fortărețe primitive, semețe, roșii și înalte, cu
creneluri ce semănau cu colții încovoiați ai viperelor și cu modele
berbere misterioase gravate pe zidurile înalte și netede.
În multe dintre aceste kasbahuri își mai duceau încă zilele mici
grupuri de urmași ai războinicilor, timpul desăvârșindu-și ruina în jurul
lor. Dar locul acesta pe care-l găsise Karou fusese lăsat berzelor și
scorpionilor.
În urmă cu vreo câteva săptămâni, când se întorsese în lumea asta ca
să colecteze dinți, se simțise, ei bine, fără tragere de inimă să se mai
întoarcă în Eretz. Nu că s-ar fi îndoit vreo secundă că o va mai face;
numai că întoarcerea acolo era atât de dureroasă. Atât întoarcerea în
lumea aceea, în general, cât și la miasma ei de morți adusă de vânt și la
galeria de mină, în particular. Ecourile și sinistrele țipete fluierate ale
liliecilor heruvimi, pământul, întunericul și tuberculii rădăcinilor palide
care pulsau ca venele, lipsa oricărei intimități, „camarazii” brutali,
întotdeauna cu ochii pe ea și… nicio ușă. Asta era partea cea mai
nesuferită, să nu fii în stare să închizi o ușă și să te simți în siguranță,
niciodată, mai ales în timp ce lucra – pentru că în timpul magiei, ea intra
într-un loc dinăuntrul ei și era în întregime vulnerabilă. Și adio somn. A
trebuit să găsească o alternativă.
Nu era un lucru neînsemnat să crești în secret o armată de himere în
lumea oamenilor. Aveau nevoie de un loc destul de mare, izolat și
aproape de portalul din Atlas, pe care Razgut i-l arătase ei, ca să poată
circula între lumi. Ar fi fost bine să aibă și electricitate și apă curentă,
dar nu se așteptase să găsească nici măcar un loc care să răspundă
nevoilor stringente.
Kasbahul, însă, se dovedise perfect.
Pentru toată lumea, arăta așa cum Karou îl descrisese în scurtul ei e-
mail pentru Zuzana: ca un castel de nisip, un foarte mare castel de nisip.
Era monumental, un întreg oraș, de fapt – străzi și piațete, cartiere, un
caravanserai, un grânar și palatul – toate pustii și goale. Constructorii
visaseră la scară legendară și să stai în curtea pavată cu dale de piatră,
între zidurile de lut, cu acoperișurile țuguiate ieșind în afară deasupra
capului, însemna să te simți micșorat la dimensiunile unei păsări
cântătoare.
Era splendid: împodobit cu grilaje-medalioane de fier la ferestre și
lemn sculptat, mozaicuri bijuterii și arcade maure îndrăznețe, țigle de
acoperiș de un verde-jad și dantelării de ipsos alb ale unor artizani de
demult.
Și lăsat să se prăbușească în ruină. În unele locuri, acoperișurile
căzuseră în întregime, iar din mai multe turnuri rămăsese numai câte un
singur colț în picioare, restul se năruise complet. Scările nu duceau
nicăieri; ușile se deschideau spre goluri de patru etaje; arcadele se
înălțau suspendate precar, împăienjenite de crăpături.
Dincolo de fortăreață, în spatele ei, pantele se succedau spre nord
până în locul unde colții Munților Atlas mușcau cerul. În fața ei,
pământul cobora într-o pantă presărată cu grohotiș și tufe până la
Sahara din depărtare. Era un peisaj dezolant, atât de nemișcat încât
părea că zvâcnirea cozii unui scorpion ar fi atras privirile de la câteva
mile distanță.
Asta vedea Karou de la fereastra ei din cel mai înalt turn al palatului.
O curte largă, înconjurată cu ziduri, se întindea dedesubt. Mai multe
himere stăteau în galeria cu arcade de vizavi de intrarea principală și își
înghițiră vorba când ea se lăsă în zbor spre ele. Ieșise pe fereastră –
străzile erau groaznic de deteriorate și mersul pe jos era periculos și, în
plus, de ce să mergi când poți să zbori? – iar zborul ei silențios, fără fâlfâit
de aripi, întotdeauna îi tulbura pe ceilalți. Se uitau acum la ea cu ochi că
ai păsărilor răpitoare, ai boilor și ai șopârlelor, fără s-o salute în niciun
fel când trecu pe lângă ei.
Arșița zilei o apăsa ca o mână pe cap, totuși tunica pe care o
îmbrăcase era cu mâneci lungi, ca să-și ascundă vânătăile de pe brațe și,
peste ea, își încinsese centura pentru cuțite. Cuțitele ei lună-nouă îi erau
prinse pe coapse, o măsură de siguranță de care și-ar fi dorit să nu aibă
nevoie. Toate himerele erau înarmate tot timpul, așa că nu bătea la ochi;
„camarazii” ei nu aveau cum să știe că de ei se temea ea.
Aproape de îndată ce intră în sala mare, cineva șopti:
— Trădătoare.
 Venise din spate, un șuierat prea lipsit de tonalitate ca să-l poată
localiza. O săgetă, deși nu dădu niciun semn vizibil, continuându-și
drumul și auzind lăsându-se pauze grele în conversații. Ar fi putut veni
de la Hvitha, care își punea singur de mâncare, ori de la Lisseth sau Nisk,
care erau deja la masă. Dar Karou ar fi pariat pe Ten, și nu din alt motiv
decât că Ten, o femeie cu înfățișare de lup și unicul membru
supraviețuitor al suitei lui Thiago, era mai prietenoasă, de față cu ea,
decât restul. Ceea ce o făcea, bineînțeles, suspectă.
Îmi ador viața, gândi Karou.
Dacă totuși fusese Ten, lupoaica era numai inocență când o salută pe
Karou și-i oferi o farfurie.
— Mă pregăteam să ți-o aduc sus, zise ea.
Karou îi aruncă o privire bănuitoare, cuprinzând și farfuria, de
asemenea.
Lui Ten nu-i scăpă.
— Crezi că te-aș otrăvi? Ei! Nu mi-ar părea rău, data următoare când
aș muri?
Râse. Un sunet răgușit, printre falei.
— Thiago mi-a cerut, explică ea. El are o întâlnire cu căpitanii,
altminteri sunt convinsă că ți-ar fi adus-o el însuși.
Karou își luă porția de cușcuș și legume. Acesta era un alt avantaj de a
se afla aici: în Eretz, mâncarea fusese greu de procurat; subzistaseră mai
ales cu iacte fierte, care se simțeau în gură ca lutul de modelat și nu cu
mult diferit ca aromă. Aici, un camion hârbuit îi servea lui Karou la
ocazionalele curse pentru a cumpăra saci de grâu vrac, curmale și
legume din cele mai apropiate orășele, iar în spatele sălii principale, o
dinastie de pui ațoși domnea acum peste o mică ogradă.
— Mulțumesc, zise Karou.
Thiago îi adusese cina vreo câteva seri la rând, ca să nu fie nevoită să-
și întrerupă munca, și trebuia să admită că fusese mai ușor așa, decât să
coboare și fie primită cu îndoială de camarazii ei – în plus, Lupul dăduse
tribut de durere. Brațele lui erau aproape la fel de învinețite ca ale ei,
acum, acoperite cu umflături și pete de la galbenul cel mai pal până la
purpuriul cel mai intens, suprapuse și schimbându-și mereu aspectul.
— O formă de artă în sine, le numise el, apoi îi făcuse cel mai straniu
– și mai neplăcut – compliment din viața ei: Faci niște vânătăi frumoase.
În seara asta, totuși, el nu venise, iar când ea își dăduse seama că îl
aștepta – îl aștepta pe Lup –, se ridicase brusc în picioare și ieșise drept pe
fereastră.
O lăsă pe Ten s-o conducă la masă. Sala nu era aglomerată la ora asta.
O privire rapidă în jur și văzu că jumătate dintre războinicii de aici erau
opera mâinilor ei. Era ușor să-i deosebești: aripi, dimensiuni uriașe. De
pildă, Amzallag: al ei; Oora: nu. Nisk și Lisseth, amândoi ai ei; Hvitha și
Bast: nu. Încă nu, în orice caz. Dar acesta era un motiv pentru care
șuieratul de trădătoare îi fusese aruncat în spate: cu toții știau că în
zilele, săptămânile sau poate chiar în orele următoare, sufletele lor aveau
să treacă prin mâinile ei. Unul dintre ei probabil avea să meargă cu
Thiago la puț chiar în seara asta; cine știe? Însă lucrul pe care-l știau
sigur era că aveau să moară; erau obișnuiți cu asta.
Dar nu erau obișnuiți să aibă încredere într-o trădătoare în privința
resurecției lor.
— Nectar? întrebă Ten.
O glumă. Făcu semn spre putina cu apă de râu și îi umplu o cană lui
Karou.
După ce se așezară, îi spuse:
— L-am văzut pe Razor, mai devreme.
— Da?
Karou se încordă imediat. Razor era un preot descendent din Heth, pe
care îl adusese din morți în dimineața aceea, din depozitul de cădelnițe.
Fusese o resurecție dificilă, una la cererea expresă a lui Thiago.
Ten dădu din cap.
— Era stupefiat din cauza capului său.
— O să se obișnuiască.
— Da, dar un cap de leu, Karou? Pe un Heth?
De parcă ea n-ar fi știut ce fel de capete aveau urmașii lui Heth. Erau
de-a dreptul groaznici, într-adevăr, cu ochi compoziți și mandibule-
foarfecă de furnică, semănând cu niște clești de crabi. Cum reușise
Brimstone să realizeze asta? Karou nu avea niciun dinte de insectă în
rezervele ei și nici de Brimstone nu știa să fi avut vreunul.
— Thiago l-a vrut. Leu a fost cea mai bună soluție, pe moment.
Și mult mai bună decât merită, gândi ea. Razor era un străin pentru ea,
însă îi simțise firea întunecată în timp ce lucra. Fiecare suflet lăsa o
impresie unică în mintea ei, iar a lui era… cleioasă. Nu știa de ce Thiago
făcuse din el o prioritate, nici nu întrebase, cum nu întrebase nici de
ceilalți. Ea își îndeplinea lucrarea ei, iar Lupul și-o îndeplinea pe a lui.
— Păi, admise Ten, presupun că este mult mai drăguț acum.
— Nu-i așa? zise Karou. Mă aștept să-mi mulțumească, de bună
seamă.
— Da, bine, dar nu-ți trage ghearele în teacă, zise Ten.
Asta era o expresie în himeră, aproximativ echivalentă cu a nu răsufla
de ușurare, deși mult mai amenințătoare, implicând necesitatea
autoapărării. Un sfat bun, gândi Karou.
Avea gura plină, când Ten spuse, ca din întâmplare:
— Thiago a propus ca eu să te ajut.
Cușcușul i se păru brusc ca plastilina pe limbă lui Karou. Nu-i putu
răspunde și făcu eforturi să înghită.
— Ei bine, zise Ten, e o sarcină enormă pentru o singură persoană,
nu-i așa?
Karou în sfârșit își înghiți plastilina. Brimstone era singur, gândi ea,
dar n-o spuse cu voce tare. Știa că n-ar fi ieșit bine la comparație. De
altfel, Brimstone nu fusese singur, nu-i așa?
— Aș fi asistenta ta, continuă Ten. Ca femeia naja, cum o chema?
La vesela menționare a Issei, Karou se crispă. Ten nu observă și nu
așteptă răspunsul.
— Aș putea să mă îngrijesc de lucrurile de rând, ca să-ți las libertatea
pentru partea pe care numai tu o poți face.
— Nu, zise Karou, tăioasă ca lama.
Tu nu ești Issa.
— Spune-i lui Thiago că-i mulțumesc, dar…
— Oh, cred că el se așteaptă să accepți.
Păi, bineînțeles că Thiago se aștepta ca ea să accepte; se aștepta ca
toată lumea să-i accepte voința și să-i dea curs imediat. Iar ea avea
nevoie de ajutor. Dar Ten? Karou nu putea suferi gândul că lupoaica o
să-i stea tot timpul în ceafă, urmărind-o.
Era ceva sălbatic la Ten, ca și la marea majoritate a celor ce o
înconjurau, de fapt, pe care Karou nu izbutea să-l împace cu amintirile ei
despre himerele între care crescuse – oare fuseseră întotdeauna astfel și
ea pur și simplu nu văzuse? Existase, de pildă, problema copacului arza-
dulce, nu la mult timp după ce li se alăturase. Nimic dulce în ceea ce-l
privea, copacul fusese ars ca toate celelalte din jurul cetății Loramendi,
uriaș și scheletic, ca o uriașă mână de oase ieșită din pământ.
Rămăseseră niște globi carbonizați, legănându-se între crengile lui, iar
Karou nu înțelesese ce erau până când nu auzise niște soldați vorbind
despre folosirea „fructelor de arza” pentru exercițiile lor de tragere cu
arcul.
Nici măcar nu se gândise – ce prostie, ce prostie. – înainte să deschidă
gura, spunând:
— Oh, alea sunt fructele? Sunt mari.
Și cum se uitaseră atunci la ea. Nu-și putea aminti nici acum fără să
roșească de rușine. Ten fusese cea care îi spusese:
— Sunt capete.
Karou albise.
— Trageți în capete)
Tot ce putuse gândi a fost: Dar sunt de-ai noștri. Trebuie să fi fost
himere. Iar Ten întrebase:
— Ce altceva să facem cu ele?
Karou rămăsese pentru o clipă paralizată de stupefacție, după care
zisese:
— Am putea să le îngropăm.
La care Ten îi replicase, cu un zel malițios:
— Eu mai degrabă i-aș răzbuna.
Asta fusese o declarație înfricoșătoare, iar Karou simțise fiori reci – și
o scânteie de admirație, trebuia să recunoască –, dar, mai târziu,
amintindu-și mereu episodul, admirația ei se dusese. De ce nu
amândouă, să îngroape morții și să-i răzbune? Era o barbarie să lase
cadavrele să zacă la vedere și ea știa că asta nu era doar din pricina
sentimentelor ei umane.
Simțea un bizar conflict de reacții, zilele astea. Ale lui Karou erau cele
dintâi și cele mai prompte, dar mai erau și ale lui Madrigal, tot ale ei, de
fapt – cele două ființe ale sale se întâlneau cu o stranie vibrație. Nu era
propriu-zis dizarmonie. Karou era Madrigal, dar reacțiile ei erau
modelate de viața ei omenească și de toate desfătările păcii, iar lucrurile
care probabil ar fi fost obișnuite pentru Madrigal pe ea o puteau șoca, la
început. Capete arse atârnate de un copac arza-dulce? Dacă Madrigal nu
văzuse chiar imaginea asta, fusese martoră la destule orori pentru ca așa
ceva să nu aibă puterea de a o șoca.
Însă, pe timpul vieții lui Madrigal, himerele își îngropau morții, dacă
puteau. Nu întotdeauna era posibil; de nenumărate ori colectau sufletele
și lăsau corpurile pe câmpurile de luptă, dar asta numai de nevoie. Pe
când acum era… sălbăticie. Să exersezi tragerea la țintă pe morți? Nu
doar ființa omenească din Karou se înfiora. Cum fuseseră ultimii
optsprezece ani, dacă himerele renunțaseră la un astfel de semn
elementar de civilizație ca înmormântarea?
Acum, aplecându-se spre ea, Ten îi zise lui Karou:
— Thiago are nevoie de mai mulți soldați și mai repede. E esențial.
— Ar însemna să se încetinească mersul și mai mult, dacă aș încerca
să te învăț ce să faci.
— De bună seamă că există ceva la care pot ajuta.
De bună seamă exista. O mulțime de lucruri, chiar. Putea să prepare și
să toarne tămâia în forme, să curețe dinții, să dea tribut de durere. Dar
lui Karou i se încleștau dinții la gândul acesta. Nu Ten. Ani de-a rândul
Ten îi fusese credincioasă Lupului Alb – garda lui personală, membra
unei haite ce se mișca întotdeauna în umbra lui, în bătălie și în afara ei.
Fusese și ea în crângul de recviemi.
— Un fierar m-ar ajuta mai mult, zise Karou, ca să învelească dinții în
argint, pentru înșirat.
— Aegir are treabă. Făurește arme.
Tonul lui Ten sugera că învelitul dinților în argint era sub demnitatea
fierarului.
— Și eu ce făuresc, bijuterii? îi replică ea, pe același ton.
Își încrucișă privirea cu a lui Ten – ochii ei erau căprui-aurii, ca de
lup adevărat, nu că ai lui Thiago, albaștri-pal, o culoare cum nu vezi
niciodată la vreun animal. Ar trebui să i se spună Husky Siberian Alb,
gândi Karou, enervată.
— Aegir e indispensabil.
Vocea lui Ten devenea tăioasă.
— Mă surprinde că Thiago se poate dispensa de tine.
Cine o să-i mai perie lui părul?
— El consideră asta foarte importantă.
Cuvintele lui Ten erau dure și repezi acum, iar Karou începu să-și dea
seama că s-ar putea să nu câștige partida și, de asemenea, că
argumentele ei împotriva ajutorului din partea lui Ten nu erau foarte
solide. Putea înțelege punctul de vedere al lui Thiago – ea nu era pe
măsura lui Brimstone, în mod cert. Lupul încerca să ridice o răscoală și
erau încă zeci de soldați nezburători care își așteptau drumul la groapă,
în plus de avalanșa de cădelnițe din camera ei care abia de începuse să
scadă.
Și patrulele nu se întorseseră încă din primul val de atac al rebelilor.
Dacă li se întâmplase ceva… Numai la gândul acesta lui Karou îi
venea să se lase jos, pe podea, și să plângă. Din acei treizeci de soldați,
jumătate erau nou-plămădiți – corpuri în carne și oase cu greu obținute,
brațele ei fiind încă acoperite de vânătăi doveditoare.
Dintre ceilalți, unul era Ziri, singurul din întregul lor grup de himere
despre care Karou era aproape sigură că nu ovaționase la execuția ei.
Ziri.
După cum spusese Thiago, era încă devreme. Karou suspină și își frecă
tâmplele, gest pe care Ten îl luă ca pe o consimțire, fălcile ei schițând
versiunea lor lupească de zâmbet.
— Bine, zise ea. O să începem după cină.
Cum? Nu. Karou încerca să se hotărască dacă să reia protestele, când,
cu coada ochiului, văzu o siluetă uriașă intrând în sală și oprindu-se
greoaie. Recunoștea corpul acela, chiar și la limita câmpului vizual. Așa
se și cuvenea; tocmai îl plămădise.
Razor.
 24. IUBITOARE DE ÎNGERI

Toate discuțiile din sală se opriră. Capetele se întoarseră ca să se uite

la Razor, postat în prag și uitându-se țintă la Karou.
Ea simți cum i se răscolesc măruntaiele. Asta era partea cea mai rea,
întotdeauna. Erau cei ca Amzallag, care mergeau la puț și se trezeau
știind unde fuseseră, cu cine și tot ce se întâmplase în Eretz. Dar mai
erau și sufletele din cădelnițe: soldații care muriseră la Capul Armasin și
nu știau nici măcar că Loramendi căzuse, darămite că se aflau în altă
lume.
Fără excepție, se uitau la Karou cu ochi goi, fără s-o recunoască. De
altfel, cum ar fi putut? O fată cu păr albastru, fără aripi sau coarne? Era
o străină.
Și, desigur, ea nu auzea niciodată ce se spunea mai târziu, când li se
dezvăluia adevărul. Îi plăcea să-și închipuie că vorbea cineva și în
favoarea ei – E una de-a noastră; ea este resurecționistul; ea te-a reînviat, ea
ne-a adus aici, și, ia uite: mâncare! – , deși credea că mai probabil discuția
se rezuma la: Nu avem de ales; avem nevoie de ea. Sau, când era mai
pesimistă, la: Oricât ne-ar plăcea tuturor, nu putem s-o ucidem. Încă.
Însă, după cum arătau lucrurile, nimeni nu-i transmisese mesajul
acesta și lui Razor.
— Tu, mârâi el.
Făcu un salt.
Iute – mai iute decât Ten, care se poticni – Karou sări în picioare și se
depărtă de masă. Razor ateriză exact în locul în care stătuse ea. Masa
cedă sub greutatea lui cu un răsunător trosc. Butia cu apă se clătină, apa
se vărsă, și se izbi de podea cu bubuitul unui gong, apoi corpurile se
mișcară, toată lumea cu viteza gândului, mai puțin Hethul, care era
încordat, concentrat. Letal.
— Iubitoare de îngeri, spuse el, și Karou luă foc de rușine.
Era cea mai degradantă insultă; în toate limbile cunoscute de Karou,
nu exista vreo alta la fel de încărcată de dezgust și dispreț, nici vreun alt
termen care să te împroaște cu atâta scârnă. Așa te simțeai, chiar și la
figurat, mizerabil.
Insulta nu fusese niciodată folosită într-un sens atât de literal înainte
de apariția ei.
Un zvâcnet de coadă și Razor se revărsă spre ea – așa arătă atacul lui.
Corpul său era reptilian – dragon Komodo și cobră – și, chiar masiv cum
era, se mișca precum vântul peste iarbă.
Karou îl făcuse astfel. Ea îi dăduse această grație, această viteză. Să
țin minte, gândi ea și se feri cu un salt. Și ea era grațioasă și rapidă.
Zbură îndărăt. În mâini ținea cuțitele lună-nouă. Nici nu-și dăduse seama
când le scosese. În fața ei, chipul de leu care fusese atât de frumos în
starea de repaus, pe podeaua din camera ei, era grotesc schimonosit de
ura lui Razor. El își deschise fălcile și vocea care-i ieși sună ca un răget
sfâșietor, crud și chinuit:
— Știi ce am pierdut din cauza ta?
Karou nu știa și nici nu voia să știe. Din cauza ta, din cauza ta. Îi venea
să-și acopere urechile, dar mâinile îi erau ocupate de cuțite.
— Îmi pare rău, zise ea, iar vocea îi sună atât de slabă, după a lui, și
neconvingătoare chiar și în urechile ei.
Ten se duse la el, spunându-i ceva cu glas scăzut și urgent; indiferent
ce anume, nu avu niciun efect. Razor țâșni pe lângă ea. Și pe lângă Bast,
care nu făcu niciun gest să intervină. Desigur, ea era pe jumătate cât el,
în schimb Amzallag ar fi putut cu ușurință să-l oprească, dar el părea
nehotărât, uitându-se când la Razor, când la Karou. Ea făcu din nou o
voltă înapoi. Ceilalți stăteau pur și simplu spectatori, iar în pieptul ei se
născu o scânteie de mânie care se aprinse în ditamai vâlvătaia. Nemernici
nerecunoscători, gândi ea, ceea ce îi activă un neașteptat nerv al
umorului. Ea și Zuzana obișnuiau să numească toate lucrurile nemernice
– copii, porumbei, doamne bătrâne și firave care se încruntau la părul lui
Karou – și niciodată nu încetase a fi amuzant. Nemernici, găoaze, orificii.
Acum, în calea acestui leu-dragon, plămadă cu suflet atașat, Karou își
simți mușchii feței aranjându-se în cea mai incredibilă expresie: un
zâmbet.
Era la fel de incisiv ca lamele ei lună-nouă. Iar pentru următoarea
mișcare a lui Razor, ea rămase pe loc și își pregăti cuțitele. Scrâșnind din
dinți, plimbă apăsat o lamă arcuită peste cealaltă, scoțând un țipăt de
oțel care îi atrase pentru o clipă atenția lui Razor – o pauză îndeajuns de
lungă pentru ca mintea lui Karou să se întrebe: Ei, și acum? Va trebui să-l
ucid? Pot eu s-o fac?
Da.
 Și atunci… o străfulgerare albă și totul se sfârși. Thiago era între ei,
cu spatele la Karou, poruncindu-i lui Razor să se potolească, iar ea nu
mai trebuia să ucidă pe nimeni. Hethul se supuse, coada lui
neastâmpărată continuând să răstoarne scaune la fiecare zvâcnire.
Lisseth și Nisk îl flancară, ținându-l, iar Karou rămase acolo, calmă
între respirații, cu lunile-noi în mâini și sângele vâjâindu-i în sus și-n jos
prin vene, iar pentru o clipă se simți din nou ca Madrigal – nu
trădătoarea, ci războinica.
Doar pentru o clipă.
— Du-o înapoi în camera ei, îi zise Thiago lui Ten, ca și când Karou ar
fi fost un pacient scăpat de la ospiciu.
Zâmbetul ei pieri.
— N-am terminat de mâncat, zise ea.
— Se pare că ai terminat.
El aruncă o privire întristată la masa ruptă și la mâncarea risipită.
— O să-ți aduc eu ceva de mâncare, sus. Nu e nevoie să înduri asta.
Vocea lui era dulceagă, îngrețoșător de dulceagă, iar când se apropie
de ea ca s-o întrebe:
— Ești bine?
Karou avu poftă să-l zgârie pe față.
— Sunt bine. Cine mă crezi?
— Cred că ești cea mai valoroasă achiziție a noastră. Și mai cred că ai
nevoie să mă lași să te protejez.
Întinse mâna spre brațul ei; ea se smuci, ferindu-se, iar el își ridică
mâinile într-un gest de capitulare.
— Mă pot proteja și singură, zise ea, încercând să regăsească scurta
vibrație de putere care o stăpânise mai devreme.
Eu sunt Madrigal, își spuse în minte, dar confruntată cu Lupul Alb, tot
ce putu gândi era că Madrigal fusese victima lui și nu-și putu păstra
senzația de putere.
— Orice ai crede tu, zise ea, nu sunt neajutorată.
Dar suna de parcă încerca să se convingă totodată pe ea însăși și, fără
să-și dea seama, își încrucișă brațele în jurul taliei, într-un gest
copilăresc de autoapărare. Le lăsă jos imediat, dar asta n-o făcu decât să
pară neliniștită.
Vocea lui Thiago era blândă.
— N-am spus niciodată că ai fi neajutorată. Dar, Karou, dacă ți s-ar
întâmpla ceva, noi am fi pierduți. Am nevoie să fii în siguranță. Simplu.
În siguranță. Nu față de inamic, ci față de semenii ei – în care ea
turnase toată grija ei, sănătatea ei, durerea ei, zi și noapte. Karou râse
amar.
— Au nevoie de timp, zise Thiago. Atâta tot. O să ajungă să aibă
încredere în tine. La fel ca mine.
— Tu ai încredere în mine? întrebă ea.
— Bineînțeles că am, Karou. Karou.
Părea trist.
— Am crezut că am trecut peste tot ce-a fost înainte. Nu e momentul
pentru râci mărunte, acum. Avem nevoie să ne concentrăm toate forțele,
toată energia, pentru cauză.
Karou ar fi putut protesta că execuția ei nu fusese tocmai o râcă
măruntă, dar tăcu, pentru că știa că Thiago avea dreptate. Într-adevăr
aveau nevoie de toată energia pentru cauză și îi era ciudă că fusese
nevoie să-i amintească el de asta, de parcă ea ar fi fost vreo școlăriță
indisciplinată și, chiar mai mult, îi era ciudă pe zdruncinarea pe care o
simțea acum, când valul de adrenalină îi trecuse. Oricât de tare o enerva
să fie expediată în camera ei la ordinul lui Thiago, exact asta își dorea,
să fie în camera ei, în singurătatea și siguranța ei, așa că vârî cuțitele la
loc în tecile lor și, încercând să se poarte de parcă ar fi fost ideea ei, se
întoarse și plecă. Îți ținu capul sus, dar știu, tot drumul până acolo, că nu
păcălea pe nimeni.
 25. COADA DUȘMANILOR, LA UȘA ACEASTA

Ten o escortă pe Karou în camera ei și trebuie să fi considerat tăcerea

lui Karou drept consimțământ, pentru că trăncăni fără încetare, oferindu-
i critici inoportune despre recentele resurecții, fiind prinsă complet
nepregătită în capul scării, când Karou îi închise ușa în nas și trânti
drugul, baricadând-o.
Un moment de tăcere stupefiată, apoi începură bătăile.
— Karou! Eu trebuie să te ajut. Lasă-mă să intru. Karou.
— Te iubesc, drugule, șopti Karou, mângâindu-l.
Vocea lui Ten se ridică fermă, certând-o, pufăind ofensată.
Desfăcându-și centura armelor, Karou nu-i dădu atenție. Pe masa ei de
lucru stătea un colier pe jumătate înșirat, dar nu voia să-l continue și nu
voia nici companie – sau dădăceală. Ea voia un creion și o foaie de
hârtie, ca să redea exact expresia de pe fața lui Razor când o atacase, V-
ul mesei rupte și siluetele neclare de la periferie, care nu făcuseră nimic
s-o ajute. Desenatul fusese întotdeauna modul ei de a procesa lucrurile.
Odată ce ajungeau pe hârtie deveneau ale ei și putea hotărî câtă putere
aveau asupra ei.
Luă caietul de schițe și îl deschise. La cotor văzu rămășițele zimțate
ale unei pagini rupte și își aminti, la fel de clar ca și când l-ar fi privit,
desenul lui Akiva care fusese acolo. El dormind în apartamentul ei.
Distrusese desenul, bineînțeles. Le distrusese pe toate.
Ar fi fost bine dacă ar fi putut face la fel și cu amintirile ei.
Iubitoare de îngeri.
Chiar și gândul la ocară îi stârnea rușinea. Cum putuse să facă asta,
să-l iubească pe Akiva – sau, mai degrabă, să creadă că îl iubise? Pentru
că, acum, ceea ce fusese între ei purta acea împroșcare cu scârnă –
iubitoare de îngeri – și nu arăta nici pe departe a iubire. Poftă trupească,
poate. Tinerețe, rebeliune, autodistrugere, perversitate. Abia de-l
cunoștea; cum de-și închipuise ea că era iubire? Însă, orice fusese…
putea fi vreodată iertată?
Câte himere trebuia să reînvie Karou până să fie acceptată de ele?
Pe toate. Atât de multe. Toate, până la ultima, muriseră din cauza ei.
Sute de mii. Mai multe.
 Ceea ce era, firește, imposibil. Sufletele acelea trecuseră în
evanescență, inclusiv cele mai dragi ei. Se pierduseră pe veci. Atunci,
asta era? Nicio posibilitate de izbăvire?
Aceasta era viața ei și, deopotrivă, coșmarul ei, iar câteodată singura
cale prin care putea să-l îndure era să-și spună că avea să se sfârșească.
Dacă era un coșmar, avea să se trezească și Brimstone avea să fie în
viață; toată lumea avea să fie în viață. Și dacă nu era un coșmar? Ei bine,
avea să se sfârșească într-unul din multele feluri în care se sfârșesc
viețile. Mai devreme sau mai târziu.
Desenă și îl redă pe Razor arătându-și colții cu teribilă fidelitate.
Chiar vrei să știi cu ce mă ocup, Zuzana? Poftim. Sunt închisă într-un
castel de nisip cu niște monștri morți, silită să-i readuc la viață unul
după altul, încercând totodată să evit să fiu mâncată.
Suna ca o introducere la un concurs televizat japonez, iar Karou nu se
putu abține să nu râdă din nou, deși doar pentru o secundă, fiindcă, din
partea cealaltă a ușii, Ten o auzi și slobozi un mârâit înăbușit. Grozav.
Lupoaica probabil crede că râdeam de ea.
Coada dușmanilor, la ușa aceasta, scrise Karou sub desenul ei.
Oh, Zuze.
Aruncă un ochi spre tăvile cu dinți și le blestemă pentru că erau atât
de pline. Fusese prea eficientă în excursia ei de colectare; o să dureze un
timp până ce va putea invoca necesitatea de a ieși din nou în lume. Cu
cât mai repede lucra, totuși, cu atât mai curând avea să vină acel
moment și, atunci, avea să facă mai mult decât să-i trimită un e-mail
Zuzanei. Avea s-o caute. Avea să se așeze în voie, la un ceai și un gulaș,
cu ea și cu Mik, la Bucătăria cu Otravă, și să le spună totul, apoi să se
delecteze cu indignarea lor în contul ei.
Ei vor fi de acord cu ea că ingrații ăia din os de preoți Heth nu
meritau capete de leu regal, ci probabil de hamster, data viitoare, sau
poate de pechinez.
Sau mai bine, și-o imagină pe Zuzana zicând, în modul ei tăios, dă-i
dracu’ pe toți.
N-o fac pentru ei, i-ar fi replicat Karou. Era un gând practic, unul de
care se agăța. Ci pentru Brimstone. Și pentru himerele pe care îngerii n-au
reușit încă să le ucidă. Nu trebuia decât să-și amintească de Loramendi ca
să simtă disperarea sarcinii ei. Nu exista nimeni altcineva să facă treaba
asta, numai ea.
 De undeva de afară se auzi semnalul santinelei, un singur fluierat înalt
și scurt. Karou sări în picioare și dintr-un pas ajunse la fereastră. Se
întorcea o patrulă, prima din cinci. Fără ezitare, se aplecă în afara
ferestrei și cercetă cerul. Iată: dinspre munții unde se afla portalul, sus și
nevăzut în văzduh. Erau încă prea departe ca să le deslușească siluetele
și să știe care echipă era, dar, uitându-se cu atenție, putu vedea că erau
șase. Ăsta era un motiv de bucurie; o echipă, cel puțin, era intactă.
Mai aproape, mai aproape, și apoi îl văzu pe el: înalt și drept, cu
coarnele ca o pereche de sulițe. Ziri. Un nod, de care nu știuse că se afla
acolo, se desfăcu în pieptul ei. Ziri era teafăr. Îi putea zări și pe ceilalți
acum și, curând, se roteau deasupra kasbahului, lăsându-se din zbor în
curte, jumătate dintre ei cu aripile create de ea, niciunul semănând cu
celălalt ca formă și mărime, dar cu toții la fel de amenințători: înarmați
să ucidă, cu pielea înnegrită de sânge și cenușă. Se bucură să-l vadă și pe
Balieros, dar adevărata ușurare o simțea pentru Ziri.
Ziri era kirin; era din neamul ei.
Când Karou se uita la el, amintirile sale ca Madrigal deveneau mai vii
și își aducea aminte de bărbații tribului său, cum nu-i mai văzuse de
atâta vreme. Ea nu avea decât șapte ani când îngerii o lăsaseră orfană.
Fusese plecată departe de casă, în ziua aceea, un copil liber în sălbăticie,
și se întorsese la urmările raidului de prindere de sclavi și la sfârșitul
vieții așa cum o știuse ea. Moarte și tăcere, sânge și absență și, în
străfundul peșterilor, strânși unii într-alții, câțiva dintre bătrânii care
izbutiseră să salveze cei mai mici prunci nou-născuți.
Ziri fusese unul dintre acei prunci, micuț și proaspăt ca un pisoi care
nu făcuse încă ochi. Karou mai avea câteva amintiri despre el în
Loramendi, mai târziu: obișnuia să se țină după ea, roșind – sora ei
vitregă, Chiro, o tachina spunând că el o iubește. „Mica ta umbră
kirină”, îl numea Chiro.
— Nu e iubire, protestase Madrigal. E rudenie. E dorul după ce n-a
avut niciodată.
Se simțea profund mișcată de soarta lui, un orfan ca și ea, dar fără
nicio amintire despre casa lor ori despre neamul lor de care să se
ancoreze. Mai rămăseseră câțiva kirini bătrâni și câțiva orfani de vârsta
lui, dar Madrigal era singurul exemplar kirin în floarea tinereții pe care
îl văzuse el vreodată.
Ciudat, acum, când roata se întorsese, că ea era cea care se uita la el
și vedea ce pierduse ea. El ajunsese adult și era înalt, chiar fără coarnele
de antilopă care îi adăugau încă vreo jumătate de metru. Picioarele lui
erau omenești, subțiindu-se la vârfuri în picioare de antilopă, la fel cum
fuseseră odinioară ale ei, și, împreună cu aripile largi de liliac, îi dădeau
același mers plutitor pe care-l avuseseră toți kirinii – o lejeritate de parcă
pământul de sub picioare ar fi fost un amănunt fără importanță, de care
ar fi putut oricând să se desprindă și să se înalțe în aer până la câteva
leghe deasupra tuturor.
Numai că nu era niciun dram de lejeritate la el acum. Mersul lui era
greoi și fața sumbră, iar când patrula se strânse în formație ca să-și
aștepte generalul, el a fost singurul care a aruncat o privire în sus, la
fereastra lui Karou. Mâna ei se ridicase pe jumătate să-l salute, brațul ei
strivit de menghine luând foc de durere la acest simplu gest, la care… el
nu îi răspunse. Își coborî din nou capul de parcă ea nici n-ar fi fost acolo.
Jignită, Karou își lăsă brațul să-i cadă pe lângă corp.
De unde veniseră? Ce văzuseră? Ce făcuseră?
Coboară și află, o îndemnă o voce șoptită din mintea ei, însă nu-i dădu
ascultare. Indiferent ce se petrecuse în peisajul acoperit de ploaia de
cenușă și în lumea năclăită de sânge a războiului, în care creațiile sale
pătrunseseră pentru a comite violențe, nu era treaba ei. Ea conjura
corpuri; atâta tot.
Ce ar fi putut să facă mai mult?
 26. PAGUBE AMARNICE

Lupul era la fereastră, chiar sub aceea a lui Karou. Când Ziri își ridică
ochii, căutând-o pe ea, văzu alb și imediat își coborî capul. Abia de avu
timp să observe expresia pe jumătate de speranță de pe chipul ei când își
ridicase mâna să-l salute, șovăielnic. Singuratică.
Și el o evitase.
Lupul îi spusese că trebuia să nu aibă contact cu ea. Le spusese asta
tuturor, însă Ziri avusese impresia că ochii aceia pastelați zăboviseră
asupra lui când vorbise și că el era cel pe care Thiago îl supraveghea cel
mai îndeaproape. Pentru că era kirin? Oare credea că numai faptul
acesta era de ajuns să-i lege sau își amintea de Ziri când era copil? La
balul Despotului?
La execuție.
Încercase s-o salveze. Ar fi fost amuzant, dacă n-ar fi fost atât de jalnic
– cum se ghemuise în spațiul strâmt de sub tribunele de turnir,
adunându-și curajul, strângând în mâini săbiile lui boante de
antrenament, de parcă acelea ar fi putut s-o elibereze. Tribunele fuseseră
ridicate în agora, ca publicul s-o poată vedea mai bine murind; era un
spectacol. Madrigal, atât de nemișcată și de dreaptă, atât de frumoasă,
făcuse gloatele care băteau din picioare să arate ca niște animale, iar el,
un băiețel slăbuț de doisprezece ani, se gândise că ar fi putut da năvală
pe eșafod și… ce? Să-i taie pinioanele, căușele? Orașul însuși era o cușcă;
n-ar fi avut nicăieri scăpare.
Nu contase. Fusese culcat la pământ de mânerul sabiei unui soldat
mai înainte ca picioarele lui să atingă platforma. Madrigal nici nu văzuse
actul lui prostesc de eroism. Ochii ei nu-i părăsiseră nicio clipă pe ai
iubitului său.
Asta fusese în altă viață. Ziri nu înțelesese trădarea ei pe atunci sau
unde avea să se ajungă. Unde se ajunsese. Dar nu mai era un băiețel
îndrăgostit peste urechi, iar Karou nu însemna nimic pentru el.
Și atunci de ce ochii lui erau atrași spre fereastra ei? Spre ea, în rarele
ocazii în care cobora printre ei?
Să fi fost milă? O privire fusese de ajuns să-și dea seama cât de
singură era. În primele zile, în Eretz, ea fusese palidă, tremurătoare,
mută – evident în șoc. Fusese mai greu atunci să nu se ducă la ea sau să
nu-i spună niciun cuvânt. Ea probabil observase – cum ceva din el dădea
să-i răspundă durerii ei, singurătății ei, iar acum ea îl căuta cu privirea
aceea de semisperanță ori de câte ori îl zărea, de parcă ar fi putut să-i fie
un prieten.
Iar el îi întorsese spatele. Thiago fusese foarte clar: rebelii aveau
nevoie de ea, dar nu puteau face greșeala să se încreadă în ea. Era
înșelătoare și trebuia manevrată cu grijă – de către el.
Și iată-l aici, acum, coborât să salute patrula.
— Bine ne-am găsit! zise Thiago, călcând cu pași mari, ca stăpânul
conacului.
Stăpânul ruinelor, mai degrabă, dar, chiar dacă acest castel de pământ
era o decădere pentru mărețul Lup Alb, și-l revendica la fel cum își
revendicase întotdeauna orice – sau totul: ca al lui, să facă din el după
pofta inimii, până ce avea să pună mâna pe următorul lucru, mai bun. O
să aibă tronul din Astrae mai înainte să piară, susținea el, și pe serafimi
sclavi – și oricât de ridicolă părea pretenția asta în lumina
circumstanțelor în care se aflau, Ziri nu l-ar fi subestimat niciodată pe
Lup.
Thiago era un soldat model. Trupele îl venerau și ar fi făcut orice
pentru el. Mânca, bea și respira bătălia, niciodată mai acasă ca într-un
cort de campanie tapetat cu hărți, analizând strategii împreună cu
căpitanii lui sau, mai bine, năpustindu-se el însuși asupra îngerilor cu
colții dezveliți și însetați de sânge.
— Nestăpânit, răbufnise odată mânios Despotul, când fiul lui fusese
ucis și se întorsese din morți într-un corp nou. Un general nu trebuie să
moară pe front!
Dar Thiago nu fusese niciodată tipul care să stea în spatele liniei, la
adăpost, și să-i trimită pe alții înainte la moarte. El conducea, iar Ziri
știa din proprie experiență cum neînfricarea lui se răspândea cu iuțeala
fulgerului la toți ceilalți în luptă. Asta îl făcea măreț.
Acum, totuși, cu himerele atârnând de capătul zdrențuit al firului
existenței lor, părea că vorbele tatălui își făcuseră în sfârșit loc în mintea
lui. Când patrulele plecaseră în Eretz, el rămăsese în urmă – evident
călcându-și pe inimă și chiar cu o proastă dispoziție care-i evoca lui Ziri
gardienii numiți la datorie în timpul festivalurilor. Era greu de suportat
să rateze acțiunea. Se plimbase în sus și-n jos, cu neliniște de lup, avid,
invidios, și acum revenea la viață la întoarcerea soldaților săi.
Îi strânse de braț, pe fiecare în parte, înainte de a se opri în fața lui
Balieros.
— Sper, zise el, cu un zâmbet hain care indica faptul că nu se îndoia,
că ați produs pagube amarnice.
Pagube amarnice.
Dovezile erau pictate, împroșcate și stropite pe ei – sânge, uscat până
la un cafeniu mohorât, de-a dreptul negru în locurile unde se strânsese în
cutele mănușilor de luptă, în striurile bocancilor și în despicăturile
copitelor. Fiecare muchie și colț ale cuțitelor lună-nouă din tecile lui Ziri
erau mânjite cu sânge; abia aștepta să le curețe. Mutilarea morților.
Probabil era un lucru de mândrie, zâmbetele crestate care fuseseră
mesajul Despotului, odinioară. Ziri nu știa decât că el, unul, se simțea
murdar și voia să se ducă la râu și să se spele. Până și coarnele lui erau
năclăite cu sânge, fiindcă împunsese un înger care venise în zbor spre el,
în timp ce el era încleștat în luptă cu un altul. Patrula produsese pagube
amarnice, într-adevăr.
De asemenea, protejase locuitorii fermelor caprine de o razie inamică,
eliberase o caravană de sclavi, îi înarmase și îi trimisese în lung și-n lat
să ducă vorba despre ceea ce se pregătea. Însă Thiago n-a întrebat despre
astea. Auzindu-l, părea că uitase că mai existau pe lume și alte ființe care
nu erau soldați – inamici sau de-ai lor – sau că mai rămăsese alt țel decât
uciderea.
— Povestiți-mi, zise el, lacom. Vreau să știu ce mutre au făcut. Vreau
să aud cum au țipat.
 27. MAREA INIMĂ SĂLBATICĂ

Cândva, pe la miezul zilei, băiatul smilodon, Rath, încă purtând-o în

brațe pe Sarazal, o conduse pe Sveva pe o pantă abruptă și împădurită
într-o râpă. Era destul de îngustă cât să fie bine ascunsă de frunzișul
neîntrerupt al pădurii, iar Svevei i se păru că ramurile palide ale
agrișilor arcuite deasupra viroagei și întâlnindu-se la mijloc arătau ca
brațele fetelor unite în dans. Lumina soarelui pătrundea printre ele,
uneori în sulițe orbitoare, iar alteori desenând dantelării de lumină,
verde și aurie, în continuă mișcare. Mici vietăți înaripate zburătăceau și
fluierau din adâncuri până în vârfuri prin acest mic defileu ce constituia
întreaga lor lume, iar, de jos de tot, se putea auzi susurând un izvor, vioi
ca muzica.
Toate acestea vor arde, gândi Sveva, sărind peste un hățiș de iederă și
coborând în salturi laterale pe pantă, în spatele lui Rath.
Focurile erau încă în urma lor și, cum vântul bătea dinspre sud,
ducând fumul cu el, nici măcar nu-l puteau mirosi, însă trecuseră de
vreo câteva ori peste coline din vârful cărora zăriseră cerul înnegrindu-se
la nord.
Cum puteau îngerii să facă asta? Era atât de important să captureze
sau să ucidă câteva himere, încât să distrugă tot pământul? Și de ce, mă
rog, își doreau doar să pustiască?
De ce nu ne pot lăsa pur și simplu în pace? îi venea ei să strige, dar n-o
făcu. Știa că era un gând copilăresc, că războaiele și urile lumii erau prea
mari ca să le priceapă ea și că ea nu era mai importantă în schema
lucrurilor decât fluturii și libelulele zburătăcind în mănunchiurile de
lumină.
Eu sunt importantă, totuși, stărui ea, în sinea ei. La fel și Sarazal, la fel
și fluturii și libelulele, și evazivii scotorași, și florile înstelate de tenzing,
atât de mici și de perfecte, chiar și micuții vii-sub-piele înțepători, care,
la urma urmei, încercau doar să trăiască.
Și Rath era important, de asemenea, chiar dacă respirația lui mirosea
ca a cuiva ce o viață întreagă se hrănise cu sânge și ronțăise oase.
Rath le ajutase. Când el o luase în brațe pe Sarazal, Sveva nu-și
închipuise că voia s-o ducă deoparte și să o mănânce, dar era greu să nu-
i fie frică, de vreme ce inima i-o lua la goană numai când îl vedea.
Smilodonii erau carnasieri. Asta erau ei, la fel cum viii-sub-piele erau vii-
sub-piele, ceea ce nu însemna că ea trebuia să-i placă. Pe ei sau pe el.
— Noi nu mâncăm ciute, spusese el fără să se uite la ea, când îl
ajunsese din urmă – lucru ușor, căci ea era mult mai rapidă decât el, iar
el era și îngreunat cu povara lui Sarazal. Nici vreun alt fel de animale
superioare. Cum sunt sigur că știi.
Sveva știa că, teoretic, așa stăteau lucrurile, dar îi venea destul de
greu s-o ia pe încredere.
— Nici dacă vă este foarte foame? întrebase ea, sceptică și, în mod
ciudat, dorindu-și să creadă ce era mai rău despre el.
— Îmi este foarte foame și voi sunteți încă vii, răspunsese el.
Asta fusese tot. Continuase să alerge, iar Sveva nu mai izbutise să-și
păstreze frica, pentru că Sarazal dormea cu capul pe umărul lui, iar el
rămăsese în două picioare, când ar fi fost mai ușor pentru el s-o
abandoneze și să fugă în salturi, așa cum obișnuiau să fugă smilodonii
când vânau. N-o făcuse, totuși.
Le condusese aici, iar acum, când erau foarte jos în viroagă, putea
auzi și mirosi și Sveva ceea ce el auzise și simțise cu mai multe mile în
urmă, cu simțurile lui ascuțite de prădător: caprine.
Caprine? De aceea o pornise el spre est, ca să prindă din urmă acești
turmari înceți, cu capete săltărețe, care, judecând după miros, încă mai
aveau tot șeptelul cu ei?
Rath se opri în capătul râpei și, când Sveva ajunse lângă el, zise:
— Din sat, cred, cel de lângă apeduct. Ți-aduci aminte.
De parcă ea ar fi putut uita locul unde soldații serafimi fuseseră
spânzurați cu zâmbetele roșii de-ale Despotului. N-avea să uite cât trăia
groaza amestecată cu nădejdea salvării. Satul fusese gol; ea își închipuise
că locuitorii erau probabil morți și acum se bucură să știe că nu erau,
dar nu înțelegea de ce Rath venise după ei.
— Caprinele sunt încete, zise ea.
— De aceea au nevoie de ajutor, răspunse Rath.
Sveva simți dogoarea rușinii. Se gândise numai la salvarea lor.
— Ar putea avea și un tămăduitor printre ele, adăugă Rath, uitându-se
în jos la Sarazal, care se odihnea pe pieptul lui, cu ochii încă închiși și
piciorul rănit ținut cu blândețe în brațul lui îndoit. Era așa o imagine
incompatibilă, prădătorul ținând în brațe prada, încât Sveva nu putu
decât să clipească și să simtă că a atins limita puținei sale înțelegeri.
Oare știa cu adevărat ceva pe lumea asta?
•••
Întinderea pământului era imensă. Lui Akiva i se părea că se putea
înălța oricât în aer, și tot îl va vedea desfășurându-se în toate direcțiile,
nețărmurit și verde, la nesfârșit. Știa că nu așa era, de fapt. La răsărit,
pământul se înălța, urcând treptele unui șir lung de dealuri joase,
devenind un platou muntos deșertic cale de zile și săptămâni, numai lut
roșu și plante ghimpoase, pe unde gândaci mari cât scuturile se îngropau
în pământ și stăteau la pândă cu lunile, cu anii, așteptând să treacă
prada prin apropiere. Se zvonea că niște nomazi trăiau în jurul insulelor
muntoase, precum sabii cei cu cap de șacal, dar patrulele serafimilor
care cercetaseră zona fie raportaseră că nu dăduseră peste niciun semn
de viață, fie dispăruseră în prăpăstii și nu se mai întorseseră să raporteze
ceva.
Spre apus se întindea Lanțul Munților de Coastă, iar dincolo de
aceștia, Coasta Secretă, ținutul satelor de maree, cu locuitori ce puteau
trăi și în apă, și în afara ei, și care dispăreau cu viteza peștilor la vederea
inamicului, retrăgându-se în refugiile adâncurilor până ce trecea
pericolul.
Iar la miazăzi, formidabilul Extrem Neumblat, cei mai înalți munți din
Eretz precum și cei mai întinși, cam de trei ori mai mari decât orice alt
lanț muntos din lume. Ei alcătuiau un vast zid de metereze cenușii și
creneluri naturale, defileuri străpunse de râuri care tăiau prin inima
stâncii, ba intrând, ba ieșind din ea, și costișe sclipind de cascade cu
miile. Se zicea că ar fi trecători – ravene labirintice și tuneluri – care
duceau spre pășunile înverzite din capătul îndepărtat, cu neputință de
străbătut fără călăuze din triburile native, cu carne de broască, locuind
mai mult în întuneric. Pe piscurile cele mai înalte, erau formațiuni de
gheață ce arătau precum cristalele de la depărtare, dar, de aproape, s-au
dovedit a fi pustii și răvășite de vânturi nebune, imposibil de răzbit
pentru o făptură vie, în afară de taifunarii care-și aveau cuiburile aici,
clocindu-și uriașele lor ouă și zburând prin vijelii care ar fi izbit mortal
orice altceva la prima bătaie de aripă.
Astfel erau hotarele naturale ale acestui continent sudic pe care
serafimii încercau de atâta vreme să-l domesticească, iar pământul
înverzit ce se întindea acum sub Akiva era marea lui inimă sălbatică,
prea mare ca s-o ții sub stăpânire chiar dacă toți soldații din
nenumăratele legiuni ale Imperiului ar fi fost trimiși să încerce. Ar fi
putut – și asta făceau – să ardă satele și câmpurile, dar erau mai multe
himere nomade decât cultivatoare de pământ, mereu pe fugă și greu de
prins, iar serafimii n-ar fi putut arde totul, chiar dacă ar fi încercat, ceea
ce – în pofida vălătucilor de fum negru – nu făceau.
Focurile erau menite doar să taie drumul fugarilor spre sud și spre est,
unde pădurile se răreau și pâraiele se grăbeau să se alăture uriașului
fluviu Kir, și poate așa să-i scoată din ascunzișuri. Și dacă reușeau?
Akiva spera că nu vor reuși. Adevărul e că făcea mai mult decât să
spere. Își punea la bătaie toate abilitățile de urmăritor pentru a ajuta la
pierderea urmelor. Oriunde socotea că ar putea fi himere – pe unde vreo
deschizătură în frunzișul pădurii sugera vreun izvor, de exemplu – el
făcea eforturi să conducă echipa într-o direcție opusă și, pentru că era
Urgia Bestiilor, nimeni nu-i punea deciziile la îndoială. Poate cu excepția
lui Hazael, și numai din ochi.
Liraz nu era cu ei; echipa lor era de doisprezece soldați, iar ea fusese
distribuită în alta. Akiva nu se putu împiedica să nu se întrebe, de-a
lungul zilei, cu ce zel își îndeplinea sora lui ordinele.
— Așadar, ce crezi de fapt? îl întrebă Hazael, din senin.
Se apropia seara și ei nu găsiseră încă nici sclavi fugari, nici săteni.
— Despre ce?
— Despre cine e în spatele atacurilor acestora?
Ce credea el? Nu știa. Toată ziua, Akiva se războise cu speranța –
încercând să nu-și îngăduie să spere, în parte pentru că era un sentiment
atât de nepotrivit cu care să pleci de la scena unui masacru și, în parte,
pur și simplu din teama că se va dovedi zadarnică. Exista oare un alt
resurecționist? Sau nu?
— Nu fantome, în orice caz, dădu el un răspuns neutru.
— Nu, probabil că nu fantome, încuviință Hazael. E curios, totuși.
Niciun strop de sânge pe săbiile soldaților noștri, nicio urmă care să
arate plecarea de la locul faptei, în afară de fugari, și cinci atacuri într-o
singură noapte – deci câte atacuri în total? Trebuie să fie puternici ca să
facă ce-au făcut ei și probabil au aripi, dacă au venit și au plecat fără
urmă, și bănuiesc că au avut hamse, altminteri soldații noștri ar fi reușit
să dea niște lovituri. Aceasta a fost doar preambulul.
Enunțul lui era elaborat; Akiva se gândise la toate lucrurile astea el
însuși. Hazael îi aruncă o privire lungă.
— Cu ce ne confruntăm aici, Akiva?
Trebuia s-o spună, în sfârșit.
— Reînviați. Asta trebuie să fie.
— Alt resurecționist?
Akiva șovăi.
— Poate.
Oare Hazael înțelegea ce însemna pentru el dacă exista un alt
resurecționist? Oare putea să-i ghicească speranța – Karou să fie din nou
în viață? Și ce simpatie putea obține pentru speranțele lui? Presupunea
că iertarea lui atârnase de moartea lui Karou, de parcă nebunia lui Akiva
ar fi putut fi o problemă din trecut, ceva ce erau nevoiți să depășească
pentru a putea continua ca de obicei.
Nu avea cum să mai fie „ca de obicei” pentru Akiva. Dar cum ar putea
să fie?
— Acolo! strigă conducătoarea patrulei, trezindu-l brusc din gândurile
sale.
Kala era locotenent în Legiunea a Doua, cea mai mare dintre forțele
Imperiului, uneori numită și armata regulată. Ea arăta în jos, către o
vâlcea unde coroanele copacilor nu se uneau compact și unde, când
Akiva se uită, o mișcare rapidă atrase o altă mișcare, și o alta, și apoi o
năvală de corpuri. Mișcarea unei turme. Caprinele. I se strânse inima
ghem și primul său impuls a fost mânia: Ce proști, în toată întinderea asta
sălbatică, să se lase descoperiți.
Era prea târziu să mai abată atenția de la ei; nu putea face nimic
decât s-o urmeze pe Kala care conduse echipa în jos, spre copaci. Ea era
cu ochii în patru la o eventuală ambuscadă și le făcu semn lui Akiva și
lui Hazael să ocolească în zbor și să aterizeze la capătul îndepărtat al
viroagei, ceea ce ei și făcură, uitându-se cu atenție în spațiul liber dintre
coroanele copacilor, nădăjduind să vadă mai clar despre ce era vorba –
ceea ce nu izbutiră, doar străfulgerări de lână și deplasare înceată.
Akiva își strângea săbiile cu amărăciune. Instrucția lui era desăvârșită.
Ia o armă și devii un instrument cu un scop la fel de limpede ca al armei
înseși: să găsești arterele și să le despici, membrele și să le retezi; să iei
ce e viu și să-l dai morții. Nu exista alt motiv de a ține în mână o armă,
niciun alt motiv de a fi una.
El nu voia să mai fie acea armă. Oh, ar fi putut dezerta, s-ar fi putut
face nevăzut chiar în clipa aceea. Nu trebuia să ia parte la asta. Însă nu
era de ajuns ca el să înceteze să mai ucidă himere. Visase mult mai mult
decât atât, odinioară.
Copacii erau un foșnet verde când el și Hazael au aterizat, odată cu
ceilalți, iar vocea care i-a răsunat în cap era aceea pe care o auzise o
singură dată. Viața e ceea ce crește pentru a umple lumile. Te domină fie
viața, fie moartea. Când Brimstone rostise aceste cuvinte, nu însemnaseră
nimic pentru Akiva. Acum înțelegea. Dar cum ar fi putut un soldat să-și
schimbe stăpânii?
Când ai ambele mâini încleștate pe săbii, cum mai poți spera să
oprești vărsarea de sânge?
 28. CEA MAI CRUNTĂ FORMĂ DE TĂCERE

Atât de multe feluri diferite de tăcere, gândi Sveva, lipindu-și fața de

umărul lui Rath și încercând să nu respire. Asta era cea mai cruntă
formă. Era tăcerea scoate-un-sunet-și-o-să-mori, despre care, deși n-o mai
experimentase vreodată înainte, înțelese instinctiv că devenea mai
riscantă cu cât mai multe suflete o împărtășeau. Poți avea încredere în
tine c-o să taci, dar în mai mult de treizeci de străini?
Cu copii mici?
Erau ghemuiți sub o streașină de pământ scobită de izvor în sezoanele
de ploaie; apa trecea prin fața lor, săltând spre copitele lor – și spre
uriașele labe ale lui Rath –, iar clipocitul ei ar fi putut acoperi măcar
unele sunete slabe – scâncete sau smiorcăieli, deși, observă Sveva, nu
auzea niciunul. Cu ochii închiși, ar fi putut crede că e singură, dacă nu
ar fi fost căldura corpului lui Rath, într-o parte, și a lui Nur în cealaltă.
Mama caprină își ținea pruncul lipit de ea, iar Sveva se tot aștepta ca
Lell să plângă, dar micuțul nu scotea niciun sunet. Tăcerea asta, gândi
ea, era remarcabilă: o încremenire perfectă, tremurătoare și fragilă. Ca
sticla, dacă s-ar fi spart, nu s-ar mai fi putut închega la loc.
Dacă Lell plângea, dacă o singură copită a cuiva și-ar fi pierdut
punctul de sprijin și ar fi alunecat pe mal sau dacă orice sunet s-ar fi
ridicat peste murmurul inocent al izvorului, mureau cu toții.
Și dacă, în sufletul ei de copil speriat, o parte din ea ar fi vrut să dea
vina pe Rath pentru că se aflau aici, nu putea. Și asta nu fiindcă n-ar fi
încercat. Era bine să ai pe cineva pe care să dai vina, dar problema cu
Sveva și învinuirea era că, dacă mergea pe fir înapoi, singura vinovată
era ea, fiindcă o luase la fugă pe vale, înaintea lui Sarazal, cu vântul în
păr, fără să asculte de sora ei care îi striga să se întoarcă. Pentru asta nu
era vina lui Rath și, mai mult, ea și sora ei ar fi fost probabil deja
moarte, dacă n-ar fi fost el. Iar caprinele, ei bine, ar fi murit acum. Chiar
în clipa asta.
Ce lucru straniu și cumplit de știut.
Dacă Rath n-ar fi adulmecat caprinele și nu le-ar fi urmărit,
prinzându-le din urmă și alăturându-li-se, această tăcere încordată n-ar fi
existat; același aer de acum ar fi fost sfâșiat de țipete jalnice, iar Lell ar fi
plâns, biet ghemotoc înfășat, și toți ceilalți, de asemenea, în locul
berbecilor.
•••
— Berbeci! zise Hazael, râzând – râzând cu ușurare, i se păru lui
Akiva – și văzu că în viroagă nu erau decât berbeci: animale mițoase, cu
coarnele răsucite, dar nicio caprină crescătoare de oi, nicio himeră
printre ei.
— Tu și tu, făcu semn Kala spre doi soldați, omorâți-i. Ceilalți…
Se întoarse în loc, măsurându-și echipa din priviri; era încă în aer,
aripile sale întinzându-se destul de mult cât să atingă ramurile copacilor
aplecați la marginea viroagei și să împrăștie scântei.
— Găsiți-i pe proprietarii lor.
•••
Sveva auzi behăiturile berbecilor și își apăsă fața mai tare în umărul
lui Rath. Rath convinsese crescătorii de oi să-și mâne înainte turma și să
se întoarcă pe albia izvorului, să iasă din viroaga aceea și să se
adăpostească în alta – unde se aflau acum. Erau prea mulți, împreună,
iar berbecii erau prea zgomotoși, prea nestăpâniți ca să-și lege viețile de
ale lor; aveau să fie descoperiți, spusese el și avusese dreptate.
Acum berbecii mureau.
Sveva îi strânse mâna surorii sale; era fără vlagă. Țipetele berbecilor
erau înfiorătoare, chiar și de la depărtare, dar n-au durat mult, iar când
în sfârșit s-au stins, ea avu impresia că poate simți îngerii rotindu-se în
văzduh, deasupra capului. Îngeri la vânătoare. Vânându-i pe ei. Își
încleștă degetele pe mânerul cuțitului ei furat, care o făcu să se simtă
mai mică, fiindcă era lucrat pentru pumnul mare și brutal al unui înger.
Poate că avea să înjunghie vreunul cu el. Cum s-ar simți atunci? Oh,
ura ei clocotea, aproape că spera să aibă ocazia. Dintotdeauna urâse
îngerii, desigur, dar cumva distant, vag. Ei fuseseră monștrii din
poveștile de la culcare. Nu văzuse niciodată vreunul înainte să fie
capturată. Secole de-a rândul pământul acesta fusese sigur – armatele
Despotului îl feriseră. Ce ghinion, așadar, să trăiești în vremurile în care
siguranța pierise! Acum, deodată, serafimii erau reali: torționari lacomi,
frumoși într-un mod care făcea frumusețea hidoasă.
Și mai era și Rath, îngrozitor într-un mod care făcea groaza… ei bine,
dacă nu frumoasă, atunci regală, cel puțin. Maiestuoasă. Ce ciudat, să
găsească încurajare în corpul masiv al unui mâncător de carne de lângă
ea – dar așa se întâmpla. Din nou, Sveva se simți săracă cu duhul; de
când fusese luată sclavă, lumea așa cum o știa ea se despicase în două.
Văzuse serafimi și reînviați; văzuse moartea și o mirosise, iar, astăzi, nu
mai departe de astăzi, învățase mai multe despre străini decât în toți cei
paisprezece ani ai săi. Mai întâi, Rath, apoi caprinele – turmari, îi
numise ea pe crescătorii de oi și i-ar fi lăsat să se apere singuri. Nur
făcuse o cataplasmă pentru Sarazal și îi dăduse să bea niște mirodenii în
apă, sperând să-i scadă febra. Împărțiseră hrana cu ei, iar Lell, care
mirosea a iarbă, o îndrăgise pe Sveva și călătorise cocoțată în spinarea
ei, o vreme, cu micile ei brațe încolăcite pe după mijlocul Svevei, acolo
unde, cu doar câteva zile în urmă, fusese o mare cătușă neagră de fier.
Sveva avea ochii închiși. Fața ei era lipită de umărul lui Rath și
coapsa împinsă ferm în coapsa lui Nur, iar tăcerea îi ținea laolaltă. Era
cea mai cruntă formă de tăcere, dar cea mai bună formă de apropiere.
Aceștia nu erau din neamul ei, dar… erau și poate că asta însemna că
oricine putea fi din orice neam, ceea ce era un gând plăcut, când lumea
se făcea fărâme în jurul tău. Sveva se întrebă dacă avea să mai ajungă
vreodată acasă, la mama și tatăl ei, ca să le poată spune și lor.
Încercă să se roage, dar de obicei nu se ruga decât noaptea, și i se
părea că lunile nu erau prea bune ocrotitoare, cu îngerii porniți la
vânătoare, ziua.
În cele din urmă, nu Lell îi dădu de gol, ci Sarazal.
Se trezi brusc, mâna ei fără vlagă încordându-se deodată și
smulgându-se dintr-a Svevei. Febra scăzuse; mirodeniile și cataplasma lui
Nur își făcuseră efectul, și ochii mari ai lui Sarazal, când pleoapele i se
deschiseră, erau mult mai limpezi decât ultima oară când se uitase Sveva
la ei. Numai că… se deschiseră ca să vadă chipul înspăimântător al lui
Rath la numai câțiva centimetri de al ei.
Iar Sarazal deschise gura și țipă.
 29. DIAVOLII VOR FI TOT ACOLO, DIMINEAȚĂ

— Ascult-o pe asta, zise Zuzana. Diavolița a fost văzută în sudul

Italiei…
— Păr albastru? întrebă Mik.
Se auzi înfundat. Avea o pernă pe față și încerca să doarmă.
— Roz, de fapt. Bănuiesc că legiunile lui Satan își încearcă opțiunile
în materie de culoare.
Ea stătea în capul oaselor, în pat, citind de pe laptop.
— Așa, deci s-a cățărat pe o latură a catedralei de acolo și a șuierat
amenințător, moment în care martorul a putut să vadă, de la o distanță
de câteva zeci de metri, că limba ei era înfurcată.
— Ce ochi buni!
— Mda.
Își umflă obrajii și pufni, închizând pagina și întorcându-se la ecranul
ei de căutare pe Google.
— Ce adunătură de imbecili.
Mik scoase un ochi de sub pernă.
— E orbitor, acolo, afară, zise el. Vino în bârlogul meu{2}.
— Bârlog. Dar știu că ai un bârlog foarte luxos, domnule.
— Este exact pe măsura capului meu.
— Îm-hm, răspunse Zuzana, vag. Uite aici unul de ieri, ăă, din
Bakersfield, California. Păr albastru, haină de culoare închisă, plutitoare.
Uraa! Am găsit-o pe Karou! Ce caută în Bakersfield, California, urmărind
copiii de școală, nu se înțelege.
Pufni batjocoritor și se întoarse la ecranul Google.
Lumea, se părea, era cotropită de diavoli cu păr albastru. Același
forum de discuții ce raporta că îngerii sunt printre noi, se ținea la curent
cu situația diavolilor și, printr-o stranie coincidență – desigur –, de când
cu larg televizatul spectacol de pe Podul Carol, diavolii tindeau să aibă
păr albastru, trenduri negre și ochi tatuați în palme.
Karou era întruchiparea Apocalipsului, ceea ce, întâmplător, Zuzana
considera că era un puternic stigmat de infamie. Apăruse chiar pe
coperta revistei Time, sub titlul „Așa arată demonii?” Fotografia, pe care
o făcuse cineva în ziua în care se înfruntase cu îngerii, era spectaculoasă
– Karou, cu părul răvășit, cu hamsele împinse în fața ei, cu o expresie de
extraordinară concentrare și, întrucâtva, de… plăcere sălbatică. Zuzana
își amintea plăcerea sălbatică. Fusese un pic înfricoșătoare. Time
încercase să-i ia un interviu pentru articol și, în mod destul de ciudat,
omiseseră să îi publice răspunsul împănat de obscenități. Kaz,
bineînțeles, nu-i dezamăgise.
— Hai la culcare, încercă Mik din nou. Diavolii vor fi tot acolo,
mâine-dimineață.
— Un minut, spuse Zuzana.
Dar n-a fost un minut. Peste o oră, își făcea un ceai și se muta în
fotoliul de lângă pat. Din forumul de discuții nu ajungea nicăieri; ăla era
locul unde toți țicniții ieșeau la joacă. Își restrânse căutările. Deja luase
urma adresei IP a singurului e-mail trimis de Karou din Maroc, ceea ce
nu fusese o surpriză. Ultima oară când auzise despre prietena ei, era în
Maroc. Însă nu în Marrakech, ci într-un oraș numit Ouarzazate –
pronunțat Uarzazat –, dintr-o regiune cu oaze de palmieri și kasbahuri,
la marginea deșertului Sahara.
Praf și străluciri de stele? Păi, cam da. Îți puteai închipui.
Preoteasă a unui castel de nisip? Kasbahurile chiar semănau foarte
mult cu castelele de nisip. Păcat că erau, aproximativ, cincizeci de
milioane de asemenea castele, răspândite pe sute de kilometri. Totuși,
Zuzana era entuziasmată. Asta trebuia să fie. Îi rămăsese în cap tâmpenia
aia de cântec, „Rock the Casbah”, pe care o fredonă cât își bău ceaiul și
vizită alte câteva duzini de site-uri, majoritatea dovedindu-se agenții de
voiaj sau hoteluri-kasbah pentru o „autentică experiență nomadă”, toate
dotate cu acele piscine scânteietoare care nu arătau grozav de nomade în
ochii ei.
Și apoi dădu peste blogul de călătorie al unui tip francez, care-și
descria voiajul din Munții Atlas. Era vechi de numai câteva zile și, în cea
mai mare parte, avea doar fotografii de peisaje și umbre de cămile, sau
copii prăfuiți vânzând bijuterii pe marginea drumului, dar la un moment
dat apăru o fotografie care o făcu pe Zuzana să lase cana de ceai jos și să
se ridice. Mări fotografia și se apropie de monitor. Înfățișa un cer de
noapte cu o jumătate perfectă de lună ca o plăcintă și – destul de
întunecate cât să nu le fi observat, dacă nu s-ar fi uitat cu atenție – niște
siluete. Șase la număr, cu aripi, și vizibile mai mult în felul în care
ecranau stelele. Era greu să-ți dai seama de dimensiunile lor într-o
fotografie a cerului, dar explicația de dedesubt a fost ceea ce a atras-o.
Nu le spuneți vânătorilor de îngeri, dar există niște păsări de noapte cu
adevărat uriașe, acolo.
 30. JUDECÂNDU-I GREȘIT PE MONȘTRI

Karou se duse la râu să se spele – simțind că se răsfață exagerat de

tare șamponându-și părul și, mai mult de atât, irosind cincisprezece
minute cu el întins pe o piatră fierbinte, la uscat – și când se întoarse
înapoi la fortăreață, drugul de la ușa ei nu mai era.
— Unde e? o întrebă pe Ten.
— Ce știu eu? Am fost cu tine.
Da, fusese, în pofida faptului că n-o voise în preajmă. Nu era sigur
pentru ea să iasă singură, spusese Thiago, nici măcar la râul puțin adânc,
care venea din munți și trecea pe la picioarele colinei kasbahului, drept
în văzul turnului de pază – cu vreo câteva stânci mari pe care ea le
aprecia pentru că-și putea ascunde goliciunea de ochii indiscreți.
Himerele erau la fel de curioase de trăsăturile ei omenești precum
fuseseră întotdeauna Issa și Yasri, însă mult mai puțin îngăduitoare.
— Ce făptură ciudat de simplă ești, observase Ten, astăzi, măsurând-o
din priviri de sus până jos și notându-i lipsa cozii, lipsa ghearelor, lipsa
copitelor și, în general, toate lipsurile ei.
— Mersi, spusese Karou, scufundându-se în râu. Mă străduiesc.
Avusese, pentru o clipă, chef să se lase purtată de curent pe sub apă,
până departe, unde să poată fi scutită de prezența lupoaicei pentru, cât,
o jumătate de oră? Ten fusese chiar o permanență în ultimele câteva zile:
asistenta și paznicul ei personal, supraveghetoare și umbră.
— Ce o să faci când va trebui să mă duc înapoi după dinți? îl
întrebase Karou pe Thiago, în dimineața aceea. O s-o trimiți cu mine?
— Pe Ten? Nu. Nu pe Ten, răspunsese el, într-un asemenea mod încât
Karou înțelesese imediat ce voia să spună.
— Ce, tu? O să vii tu cu mine?
— Recunosc, sunt curios să văd lumea asta. Trebuie să fie și altceva în
afară de deșertul acesta. Mi-o poți prezenta și mie.
Vorbea serios. Karou simțise că îi stă inima-n loc. Glumise despre Ten,
dar cu el?
— N-ai putea. Nu ești uman – ai fi observat imediat. Și nu poți zbura.
Și ești ticălos și nu te vreau.
— Ne gândim noi la ceva.
 Nu, zău, comentase Karou în minte, imaginându-și-l pe Thiago în
Bucătăria cu Otravă, cu picioarele lui de lup ridicate pe un sicriu,
vârându-și cu lingura gulaș în gura lui crudă, senzuală. Se întrebă dacă
Zuzana o să se topească la frumusețea lui așa cum o făcuse văzându-l pe
Akiva și imediat gândise: Nu. Zuze l-ar citi din prima.
Însă era o problemă. Zuzana nu-l citise corect pe Akiva, nu-i așa? Și
nici ea, de altfel. Aparent, Karou îi judeca greșit pe monștri, ceea ce era
un mare impediment, ținând cont de situația ei actuală.
— Cine l-a luat? întrebă ea.
Inima îi bătea intermitent, cu mici răbufniri de staccato.
— De ce te agiți atâta? E doar o bucată de lemn.
— E doar siguranța mea.
Acesta era prețul pentru părul curat? Cum ar mai dormi, când oricine
putea intra nestingherit la ea? Atunci îi trecu prin minte, o străfulgerare
de gând ca o înțepătură de ac, că dormise fără probleme cu Akiva la
doar câțiva pași distanță de ea, în noaptea aceea, în apartamentul ei din
Praga. Ce se întâmplase cu alarmele ei de se simțise în siguranță cu el?
— Asta a fost ideea ta, nu? Pentru că te-am încuiat pe-afară,
alaltăieri?
Până și furcile de sprijin fuseseră smulse, ca să nu poată lua pur și
simplu o altă bârnă și s-o fixeze în locul drugului.
— Vrei să mă omoare careva în timp ce dorm?
— Liniștește-te, Karou, zise Ten. Nimeni nu vrea să te omoare…
— Nu, zău. Nimeni nu vrea sau nimeni n-o va face?
Oare se aștepta ca Ten să se poarte cu mănuși?
— Bine. Nimeni n-o va face, zise lupoaica. Ești sub protecția Lupului
Alb. Asta e mai solidă decât orice bucată de lemn. Acum, gata. Hai să ne
întoarcem la treabă. Îl avem pe Emylion de terminat, iar Hvitha merge la
puț, în noaptea asta.
Și cu asta, basta? Și acum ar fi trebuit să intre rușinată în camera ei și
să-și reia munca la resurecțiile de pe lista dorințelor Lupului? S-aștepte!
Karou se întoarse spre scări, dar Ten îi tăie calea, și atunci traversă
camera spre fereastra deschisă. Dacă Thiago o voia sub observație, ar
face bine să-i distribuie un păzitor care putea zbura.
Ten își dădu seama ce se pregătea să facă și zise:
— Karou…
Exact în clipa aceea ea păși în gol și, după ce pluti, doar cât să arunce
o privire sfidătoare în direcția lui Ten, se lăsă să pice. Rapid. Un puternic
vâjâit și puse frână în ultima secundă, pentru a ateriza pe vine, patru
etaje mai jos.
Au. Frânase cam prea scurt. Simți o durere ascuțită în tălpi, dar cu
siguranță căderea fusese spectaculoasă. Capul lui Ten era aplecat în
afara ferestrei, iar Karou abia se stăpâni să nu fluture degetele
batjocoritor spre ea – versiunea V-ului britanic, care era mult mai mișto
decât cea americană cu un singur deget –, dar ar fi fost oricum ridicol.
Nu fi atât de umană, se dojeni ea și plecă să-l caute pe Lup.
Se afla probabil la gărzi, în clădirea pe jumătate distrusă unde ținea
sfat cu căpitanii lui, desenând hărți în țărână și apoi râcâindu-le cu
picioarele să le șteargă, plimbându-se în sus și-n jos, perorând, făcând
planuri. Karou pornise în direcția aceea și trecu pe lângă Hvitha, care o
salută scurt din cap, fără să-și încetinească mersul. Bănuiesc că ne vedem
mai târziu, gândi Karou, cu o tresărire de milă. Hvitha nu fusese tocmai
binevoitor față de ea, însă nu fusese nici răutăcios – nu fusese în niciun
fel – și nu putea fi foarte plăcut să umbli prin jur știind că urmează să ai
gâtul tăiat, peste câteva ceasuri. Așa o pierdere a măiestriei lui
Brimstone.
Nu mă privește pe mine.
Karou trecu de pânzele drapate pe un perete să se usuce la soare și
avu impresia că locul acesta începuse să se simtă locuit de-a dreptul –
mulțumită ei. Încă nouă soldați în ultimele câteva zile – ritmul ei se
îmbunătățise cu ajutorul lui Ten, dar, fir-ar să fie, brațele ei erau harcea-
parcea – iar viața părea pretutindeni înviorată. Îi putea auzi ciocanul de
fierar al lui Aegir și vedea fumul ridicându-se din forja lui, simțea
mirosul vag, dar nu foarte, de cușcuș fiert și, de asemenea, izul nici pe
departe îndeajuns de vag dinspre contrafortul care devenise zidul de
urinat pentru soldații care nu se deranjau să meargă până în afara
kasbahului – sau, hei, să zboare.
Să vă fie de bine aripile, dar acum folosiți-le să urinați ceva mai departe,
vă rog, mulțumesc!
O ciorovăială, un hohot de râs și dinspre curte: clinchetul unor arme
nou făurite mânuite de brațe nou făurite, când cei mai recenți reînviați
ai ei se obișnuiau cu noile lor corpuri, cu aripi cu tot. Ea se opri puțin
sub o arcadă ca să se uite și îl văzu imediat pe Ziri. Era cu Ixander, cea
mai mare dintre monstruozitățile ei de până acum, și în mod cert
dominat de el.
Ixander dintotdeauna fusese mare – el era un akko, unul dintre cele
mai numeroase triburi și nădejdea armatei –, dar acum avea înălțimea
unui grizzly ridicat în două picioare, aproape trei metri, masiv și cu colți
ieșiți în afară, la indicațiile lui Thiago. Aripile sale erau aproape cât ale
unui taifunar, iar mușchii necesari să le ancoreze îi făcea spinarea
cocârjată, de urs, de-a dreptul enormă. Corpul lui nu avea eleganță, iar
Karou regreta cusurul ăsta. Scurtul ei contact cu sufletul lui o surprinsese
prin… senzația de pajiște.
Impresiile sufletelor erau sinestezice: sunet sau culoare, străfulgerări
de imagini sau de senzații, iar a lui Ixander fusese de pajiște. Pete de
lumină solară și flori proaspete și liniște – opusul corpului colosal de
fiară pe care se părea că acum, cu ajutorul lui Ziri, învăța să-l controleze.
Ziri țâșni spre cer, grațios și în liniște, făcându-i semn lui Ixander să-l
urmeze, iar acesta dădu curs invitației fără grație, fără liniște. Bătăile
aripilor sale făceau aerul să vibreze și ridicau nori de praf care ajunseră
până la Karou, în partea cealaltă a curții. În aer, perechea începu să
exerseze figuri de luptă, iar Karou se trezi absorbită nu de Ixander, ci de
Ziri, uitând de indignarea ei și de scopul urmărit, și purtată cu mintea
înapoi peste ani, la vederea unui kirin în zbor.
De fiecare dată, era ca o cădere înapoi în Madrigal. Niciodată nu se
simțea mai himeră ca în prima clipă în care dădea cu ochii de Ziri – și
niciodată mai umană în clipa următoare, când își amintea ce era acum.
Nu cu dezamăgire. Era cine era. Doar foarte puțin dezorientată, o scurtă
vibrație între cele două ființe ale ei care aveau să fie totdeauna separate,
ca două gălbenușuri într-o singură coajă de ou.
— Ai putea să fii din nou kirină, știi, îi spusese Ten la râu.
— Ce? făcuse Karou, care-și clătea părul, gândind că nu auzise bine.
— Ai putea fi himeră. Ar fi mai ușor pentru ceilalți să te accepte.
Și îi aruncase iarăși privirea aceea critică, de sus până jos, și pufnise
la jalnica ei umanitate.
— Te-aș putea ajuta eu.
— Să mă ajuți?
Glumea, desigur.
— Cum adică, m-ai omorî tu? Oh, foarte mulțumesc!
Dar Ten nu glumea.
— Oh, nu. Thiago ar face asta, bineînțeles. Dar eu te-aș reînvia.
Trebuie doar să-mi arăți cum.
Oh, doar atât?
— Să-ți spun ceva, zisese Karou, zâmbind larg, mimând veselia. Hai să
te prefacem pe tine, în schimb. Am tot felul de idei pentru viitorul tău
corp.
Lui Ten nu-i plăcuse prea mult răspunsul ăsta, dar pe Karou n-o
interesa deloc ce-i plăcea sau nu lui Ten. Era încă enervată. Oare Thiago
și Ten discutaseră despre asta? Poate că ar fi fost mai ușor să se
integreze dacă ar fi arătat ca o himeră, dar n-avea sens nici măcar să ia
în calcul așa ceva acum. Karou trebuia să fie umană ca să le poată face
rost rebelilor de mâncare, de haine și de materiale pentru forja lui Aegir,
ca să nu mai spunem de dinți. Oare asta așteptau de la ea să facă, în cele
din urmă?
Ei bine, n-aveau decât să aștepte. Se uitase la hamsele din palmele ei;
păreau aproape o semnătură. Brimstone crease corpul ăsta și ea avea să-l
păstreze.
Râsetele o aduseră înapoi la prezent. Ziri și Ixander se luptau ca doi
cocoși, iar Ixander își pierdu echilibrul și începu să cadă în spirală spre
pământ. Încercând să se redreseze, întinse aripile și bătu cu stângăcie din
ele, izbindu-se de parapetul șubred ce înconjura curtea, stârnind o
avalanșă de pământ și sfârși atârnând într-o mână de zid. Râzând. Și Ziri
râdea, de asemenea, și ceilalți, iar sunetul era atât de străin, atât de
luminos. O făcu pe Karou să-și dea seama că-i iscodea, pentru că
niciodată nu râdeau când era ea prin preajmă și cu siguranță s-ar fi oprit,
dacă ar fi văzut-o. Se dădu înapoi, căci nu voia să se întâmple asta.
Ziri se avântă ca săgeata prin aer și îl plesni pe Ixander peste mână cu
latul sabiei, făcându-l să-și piardă sprijinul și să cadă la pământ cu un
răget. Se izbi greu și încercă să-i dea un pumn lui Ziri, care îl sâcâia în
derâdere de deasupra capului, încă râzând și coborând spre Ixander doar
cât să-l lovească o dată în coif și apoi să se retragă. Câțiva dintre ceilalți
strânși să privească îl luau peste picior – cu neîndoielnic amuzament –,
iar când Ixander își luă din nou zborul, pornind în urmărire, îl
ovaționară.
Toate cele cinci patrule se întorseseră din Eretz, fără nici măcar o
pierdere, aproape fără nicio rană. Thiago fusese bine dispus și atmosfera
din kasbah era una de triumf, deși, ce fel de triumf sau care fusese
misiunea lor, Karou încă nu aflase. Una dintre nevestele de fermieri care
gătea mâncarea pentru Thiago, îi pregătise un nou drapel care să-l
înlocuiască pe cel ars odată cu Loramendi; era mult mai modest, făcut
din pânză, nu mătase, dar avea brodat un lup alb și cuvintele Victorie și
răzbunare, deviza lui. Iar acum se părea că și a celorlalți.
În sinea ei, Karou prefera blazonul Despotului: coarne de cerb din
care înmugureau frunze, semnificând o nouă creștere, dar nu era nici pe
departe imună la dorința de răzbunare – era imensă și hidoasă în sufletul
ei: o bătaie de tobe primitivă, o dezvelire a dinților – și trebuia să
recunoască faptul că deviza lui Thiago reprezenta o mai bună chemare la
arme pentru o revoltă.
Steagul atârna de galerie, în capătul curții, părând să declare rangul
superior al Lupului. Al meu unde e? gândi Karou, cu un val brusc de
ilaritate. De ce nu? Suntem împreună în asta, îi spusese ei Thiago. Ce-ar fi
zis el, dacă ea și-ar fi făcut propriul steag ca să-l atârne lângă al lui? Și
ce-ar fi fost reprezentat? Un șirag de dinți? Niște clești? Nu, o menghină,
iar deviza ei ar putea fi Au.
Zâmbi. Era amuzant, gândi ea, dar zâmbetul îi deveni melancolic
pentru că nu avea pe nimeni cui să i-l împărtășească. În curte, soldații
încă râdeau, iar ea era ascunsă în umbră și nu participa în niciun fel la
veselie.
Ixander se mișca acum cu mult mai multă ușurință și ei îi trebui o
clipă să înțeleagă de ce – pentru că nu se mai străduia din răsputeri. Se
mișca așa cum sunt făcute să se miște corpurile, fără să se gândească. Ea
se simți mândră văzând masivul urs săgetând ușor prin aer. Sâcâiala lui
Ziri îl forțase să uite de el însuși – ceea ce Karou bănui că fusese însăși
intenția lui Ziri – și acum Ziri plătea prețul, fiindcă Ixander îl prinse de
după gât și se prefăcu a-l sugruma, înainte de a-l arunca din văzduh. Ziri
ateriză într-o fugă dezechilibrată și puse frână, lunecând pe copitele lui
despicate până se opri, practic, nas în nas cu Balieros, uriașul centaur
care era conducătorul patrulei lui.
Balieros clătină din cap, cu umerii zgâlțâindu-se de râs, și, punând un
braț pe după umerii lui Ziri, se întoarse împreună cu el în curte ca să-l
privească pe Ixander zburând.
Karou simți un nod în gât. Cât de destinși erau unii cu alții și câtă
poftă aveau să râdă. Odinioară, și ea făcuse parte din camaraderia asta
caldă a soldaților, împărțind barăcile și câmpurile de bătălie, mâncarea
și cântecele. Salvase vieți și colectase suflete; fusese una dintre ei.
 Însă ea își făcuse propriile alegeri, iar acum trebuia să trăiască mai
departe cu ele.
Când râsetele amuțiră brusc, Karou tresări, crezând că soldații o
văzuseră iscodindu-i, dar nu se uitau în direcția ei. O clipă mai târziu,
Thiago apăru în câmpul ei vizual. Karou își aminti că plecase să își ceară
drugul înapoi, dar acum curajul indignării o părăsi. Nu doar din cauza
lui, deși Lupul cu siguranță avea un efect asupra curajului ei. Ci din
cauza himerelor care îl însoțeau.
Umbrele Care Trăiesc.
Erau frumoase, în felul lor, cu pași mlădioși. Tangris și Bashees erau
identice: creaturi cu înfățișare de pantere-sfincși, negre ca noaptea, cu
oase fine și blană moale, cu capete de femei și aripi cu pene negre de
bufniță care nu scoteau niciun sunet în zbor. Nu erau prea mari sau
groaznice la vedere, dar Thiago se purta față de ele cu un respect pe care
nu-l arăta niciunuia dintre soldați și nu era de mirare. Nimeni altcineva
n-ar fi făcut ce făceau ele. Karou își simți palmele transpirate. Le
trimitea, oare, într-o misiune?
De bună seamă.
De data asta nu se putea întreba distrată despre natura misiunii, nu se
putea preface că nu înțelege. Umbrele Care Trăiesc erau legendare și
erau foarte… speciale, așadar și misiunea lor trebuie să fi fost specială.
Se ridicară în zbor și dispărură, lăsând în urma lor tăcere. Nimeni nu
le strigă la revedere, nu le ură noroc. Ele nu aveau nevoie de noroc.
Undeva, în Eretz, niște îngeri aveau nevoie disperată de noroc, dar nu-l
vor căpăta. Oricine ar fi fost aceia, erau deja ca și morți.
 31. RĂBOJ

Akiva s-ar fi descurcat și fără foc, în noaptea aceea, în tabără. Avusese

destul foc pentru o singură zi: cerul era încă brânzit cu fum de la
incendiile pe care le provocaseră pentru a scoate himerele afară din
siguranța pădurii. Când se uita în sus, nu putea zări nicio stea. Dar focul
era un accesoriu obligatoriu pentru o tabără și un punct focal. Soldații se
strânseseră în jurul lui ca să-și curețe armele, să mănânce și să bea și, cu
toate că el nu putea mânca nimic, sete îi era. La al treilea bidon de apă,
cufundat în gânduri la fel de mohorâte ca și cerul, auzi o voce care îi
atrase atenția.
— Ce faceți aici?
O întrebare răstită, care venea de la Liraz. Akiva își ridică ochii. Sora
lui era de cealaltă parte a focului, luminată spectral de flăcările lui.
— Ce ți se pare că facem?
Replica i-o dăduse soldatul din Legiunea a Doua, pe care Akiva nu-l
cunoștea. Stătea cu alți doi camarazi și, când Akiva văzu ce țineau în
mâini – ce se pregăteau să facă – strânse pumnii.
Instrumentele pentru tatuaj, cum ar veni. Un cuțit și un băț cu tuș
erau tot ce trebuia pentru a însemna uciderile în carne.
— Mi se pare că sunteți pe cale să vă adăugați crestături pe răboj, zise
Liraz, ceea ce nu se poate, nu-i așa, pentru că niciun soldat care se
respectă nu și-ar însemna ziua de azi pe mâini.
Ziua de azi. Ce făcuse azi patrula lui Liraz? Akiva nu știa. Înfățișarea
ei, când el și Hazael o întâlniseră, la sfârșitul zilei lor triste, părea să-l
provoace s-o întrebe, însă el nu voise să știe. Câțiva din grupul ei
fuseseră răniți – lovituri de bice, câteva mușcături. Niciuna dintre răni
gravă, dar îndeajuns de grăitoare. Nici Akiva nu îi povestise ce făcuse, cu
câteva ore mai devreme, în viroaga aceea de la sud-est. El și Hazael nici
măcar nu vorbiseră despre asta, abia de schimbaseră o privire care să
confirme că se întâmplase totuși.
Ideea era că răbojul era pentru ucișii în bătălie, pentru soldații răpuși.
Nu pentru cei care fugeau din calea războiului.
— Erau înarmați, zise soldatul, ridicând din umeri.
— Oh, numai de-atât este nevoie în armata regulată? întrebă Liraz.
Dă-i sclavului un cuțit și devine un adversar pe măsură?
Arătă spre mâinile lui, la toate însemnele negre deja îndesite pe
degete.
— Câți dintre ăia au ripostat? A luptat vreunul?
Soldatul sări în picioare. Era cu un cap mai înalt decât Liraz, deși,
dacă își închipuia că asta îi dădea vreun avantaj, avea să afle că greșea.
Și Akiva se ridică – nu pentru că ar fi crezut că sora lui urma să aibă
nevoie de ajutorul său, ci mai degrabă surprins de motivul supărării ei.
— Mi-am câștigat pe drept însemnele, zise soldatul, aplecându-se
amenințător spre ea.
Liraz nu dădu înapoi. Printre dinți și cu un dispreț usturător, zise:
— Nu și azi.
— Și cine ești tu să decizi?
Colțul gurii ei se ridică peste dinții încleștați într-un zâmbet periculos.
— Întreabă pe unul, pe altul.
Poate din pricina zâmbetului sau fiindcă văzu ceva în ochii ei,
soldatul se clătină în făloșenia sa.
— Asta ar trebui să mă sperie?
— Ei bine, mie mi-ar da fiori, interveni Hazael. Aș fi bucuros să-ți
povestesc câte ceva, dacă într-adevăr ai vrea să știi. O cunosc de o viață.
— Ce noroc pe tine, zise un altul, stârnind niște chicoteli prostești.
— Oh, știu.
Hazael era sincer.
— E bine să ai pe cineva prin preajmă ca să-ți salveze viața. De câte
ori s-a întâmplat, Lir? De patru? o întrebă el.
Ea nu răspunse. Akiva veni lângă ei.
— Îți faci prieteni, Lir?
— Peste tot pe unde mă duc.
Akiva făcu semn din cap spre soldați.
— Știți și voi că are dreptate, zise. E rușinos să vă mândriți cu treaba
de azi.
— N-am făcut decât să urmăm ordinele, zise soldatul care devenise
stingherit în prezența lui Akiva.
— Și vi s-a ordonat să vă bucurați?
— Haide, zise un alt soldat, luându-și prietenul de cot.
Și, în timp ce se retrăgeau, se putură auzi murmure de „bastarzi”, pe
sub barbă.
 Liraz strigă în spatele lor:
— Dacă, mâine, văd tatuaje proaspete pe oricare din voi, vă tai
degetele.
Cel care o înfruntase pufni în râs, nevenindu-i să creadă, și se uită
înapoi.
— Puneți-mă la încercare, zise ea.
— Nu o puneți la încercare, zise Hazael. Vă rog? Cred că s-ar bucura
din cale-afară să aibă o colecție de degete.
Odată ce soldații plecară, Liraz se așeză. Îi aruncă lui Akiva o privire
piezișă.
— N-am nevoie de Urgia Bestiilor să-mi aplaneze conflictele.
Hazael se arătă ofensat.
— Bine, dar eu? Sunt foarte sigur că de mine le-a fost frică.
— Da, pentru că nimic nu inspiră mai multă frică decât să te lauzi cu
de câte ori ți-a salvat sora ta viața.
— Păi, n-am spus și de câte ori ți-am salvat eu ție viața, zise el. Mi se
pare că suntem chit, nu?
— N-am aplanat nimic, interveni Akiva. Doar am fost de acord cu
tine.
Șovăi puțin.
— Liraz, ce s-a întâmplat azi?
— Tu ce crezi? a fost singurul ei răspuns.
Ei bine, el credea că patrula lor dăduse peste alți sclavi fugiți din
caravană și, cum spusese mai devreme soldatul, își urmaseră ordinele.
După felul în care Liraz se uita în foc, socoti că ei nu-i făcuse nicio
plăcere, dar nici nu s-ar fi așteptat să-i placă. Poate că s-ar fi mândrit cu
victoria într-o bătălie în care se luptase bine, dar niciodată într-un măcel
al unora fără apărare. Întrebarea era cât de conștiincios îndeplinise ea
ordinele? Și… ar fi putut ea oare să-l fi surprins, cum făcuse Hazael?
Akiva se uită acum la fratele lui și descoperi că și Hazael îl privea. În
schimbul acesta mut, peste capul surorii lor, era prima oară când
recunoșteau ceea ce făcuseră în ziua aceea în viroagă.
Sau, mai exact, ceea ce nu făcuseră.
Când Akiva auzise țipătul – scurt, întrerupt brusc, dar inconfundabil –
Hazael fusese mai aproape de sursă decât el. Ce-i drept, cu numai câteva
lungimi de aripă, totuși Hazael pornise primul, strângându-și deodată
aripile și lăsându-se în picaj, aterizând pe albia pietroasă a pârâului,
ghemuit și încordat, în caz că trebuia să țâșnească iarăși în văzduh. O
fracțiune de secundă mai târziu, Akiva era lângă el și a văzut ce văzuse
el, claie peste grămadă într-o adâncitură din malul ravenei: o masă
tremurătoare de crescători de oi.
Caprinele erau unul dintre cele mai blajine triburi de himere, atât de
nepotrivite pentru luptă încât erau scutite de armată. Adevărul e că
multe triburi de himere erau războinici slabi: prea mici sau cu o
alcătuire necorespunzătoare pentru a ține armele, sau acvatice, sau
timide, sau, deși mari, greoaie și lente. Erau tot atâtea motive câte
triburi, și de aceea Brimstone fusese silit să continue, atât de multă
vreme, cu resurecțiile lui: prea mulți din poporul lui pur și simplu nu
erau făcuți pentru luptă și, cu siguranță, nu pentru a lupta cu serafimii.
Forța principală a armatei himerelor o constituiseră întotdeauna vreo
zece dintre triburile mai feroce și, cu surprindere, Akiva recunoscuse un
astfel de exemplar în mijlocul grămezii înfricoșate. Un smilodon printre
caprine. Adevărat, unul tânăr, încă neajuns la maturitate, dar, chiar și
când e mic, smilodonul este o creatură violentă, deși cel găsit acolo avea
o firavă fată căprioară-centaur în brațele lui groase – ea își ținea mâna
apăsată peste gură; ea fusese cea care țipase, iar ochii ei umezi de
căprioară erau imposibil de mari pe fața ei micuță și blândă. O altă fată
căprioară era lipită cu groază de băiat și, cu toate că Akiva nu putea ști
exact ce îi adusese împreună în clipa aceea, tabloul era simplu și ilustra,
în miniatură, ceea ce îngerii făcuseră Eretzului: prin teroare, îi unise pe
toți locuitorii săi împotriva lor.
Toate acestea nu duraseră decât o clipă. Băiatul smilodon lăsase jos
fata centaur, cu grijă, și, deși se citea frică în ochii lui, păruse gata să
apere acele creaturi. Săbiile lui Akiva erau în mâinile lui, dar el nu le
voia.
Nu așa trebuie să fim, gândise el.
— Haz…, începuse el.
Fratele lui se întorsese spre el. Arăta nedumerit, cu ochii mijiți.
— Ciudat, zisese el, întrerupându-l pe Akiva. Aș fi putut jura că am
auzit ceva aici, jos.
Lui Akiva îi luase o clipă până să priceapă și apoi îl inundase un val
de ușurare – și de recunoștință.
— Și eu, zisese el cu prudență, nădăjduind că îl înțelesese corect pe
fratele lui.
 Băiatul smilodon îi privise cu intensitate, cu fiecare mușchi pregătit
de salt. Toate caprinele și cele două ciute se uitaseră la ei fără să
clipească. Un copil începuse să gângurească – un copil –, iar mama lui îl
strânsese mai tare în brațe.
— O fi fost vreo pasăre, riscase Akiva.
— O pasăre, încuviințase Hazael.
Și… se întorsese cu spatele la fugari. Făcuse vreo câțiva pași prin
pârâu, împroșcând apa, degajat, ba chiar un pic comic, și se aplecase să
culeagă una din florile care creșteau pe tulpini mlădioase la marginea
apei, punând-o într-un ochi al cămășii sale de zale. O mai avea încă
acolo.
Acum o scoase și i-o oferi lui Liraz. Akiva se încordă, întrebându-se
dacă urma să-i spună cum cruțaseră ei un întreg sat de himere, astăzi, ba
chiar și un băiat smilodon care, deși tânăr, avea de bună seamă să
crească, devenind un soldat. Ce avea să zică ea de treaba asta?
Însă Hazael spuse doar:
— Ți-am adus un dar.
Liraz luă floarea, se uită la ea și înapoi la Hazael, fără expresie. După
care o mâncă. Mestecă floarea și o înghiți.
— Hmm, făcu Hazael. Nu e răspunsul obișnuit.
— Oh, deci dăruiești flori adesea?
— Da, zise el.
Și probabil o făcea. Hazael avea un fel al lui de a se bucura de viață în
pofida numeroaselor restricții sub care trăiau ei, fiind soldați și, mai rău,
fiind Bastarzi.
— Sper că nu era otrăvitoare, zise el senin.
Liraz ridică doar din umeri.
— Sunt moduri și mai urâte de a muri.
 32. MOARTEA ÎI DOMINA PE TOȚI

— Aici erai, zise Ten exasperată, prinzând-o din urmă pe Karou în

locul de unde iscodea.
— Aici eram, încuviință Karou, aruncându-i o privire lupoaicei. Unde
se duc?
— Cine?
— Sfincșii. Unde i-a trimis? Ce să facă?
— Nu știu, Karou. În Eretz, să facă de-ale lor. Ne putem întoarce la
muncă acum?
Karou se uită din nou în curte. Soldații se strânseseră ciorchine în
jurul lui Thiago, cu toții urmărind cerul unde Umbrele Care Trăiesc
dispăruseră. Du-te, se îndemnă ea. Du-te și cere. Însă nu găsi tupeul de a
merge până acolo și să simtă iarăși toți ochii aceia pironiți asupra ei în
modul acela distant sau să se facă auzită și să le întrerupă privitul atent
și intens.
De aceea, când Ten o luă de braț și zise:
— Haide. Emylion, apoi Hvitha. Avem o armată de construit.
Karou se simți aproape ușurată. Lașo.
Se lăsă condusă.
•••
După două zile de îngrijiri din partea lui Nur, Sarazal putu să calce
din nou pe picioarele ei, deși încă mai era cărată de Rath, în cea mai
mare parte a timpului – acum într-o targă pe care o adaptaseră pentru
spinarea lui – și Sveva simți povara vieții surorii sale ridicată de pe
propriii umeri. Sarazal avea să se facă bine și ele aveau să-și găsească
tribul, numai că… nu imediat. Era mai dificil, căci mergeau în direcție
opusă, dar ar fi fost un risc prea mare să meargă spre nord. Prea mulți
serafimi se aflau între ele și casă.
Suntem bine, mamă. Suntem în viață. Sveva continua să-și trimită
gândurile peste câmpuri, închipuindu-și că sunt niște cobe zburând cu
bilețele în gheare, pe care mama ei le putea despături și citi. Aproape că
se convinsese pe ea însăși; era prea greu să recunoască adevărul: că ai ei
trebuie să le fi socotit moarte. Îngerii ne-au cruțat, gândi ea către mama
ei, încă zdruncinată de miracolul întâmplat. Viața ei părea nouă:
pierdută și regăsită, deopotrivă mai ușoară și mai grea.
Dacă întâlniți un înger cu ochii ca de foc și un altul cu un nufăr prins în
armură, gândi ea către mama ei, nu-i ucideți.
Turma se mișca spre sud, către munții despre care se zvonea că ar fi
un refugiu sigur. Se întâlniseră cu alții, pe drum, și-i îndemnaseră să
plece degrabă. O pereche din neamul căpriorilor li se alătură, însă aveau
grijă să nu lase convoiul lor să crească. Nu era sigur să călătorească în
grupuri mari. Ei bine, nimic nu era sigur, dar făceau și ei ce puteau.
Dacă nu aveau acoperământul frunzișului des al pădurii, mergeau numai
pe timpul nopții, când serafimii erau lesne de zărit, cu aripile lor de foc
luminând în întuneric.
Lell călărea în spinarea Svevei și părea cel mai firesc lucru din lume
acum s-o ridice în spate, ori de câte ori se urneau la drum, și să-și ia
locul îndărătul lui Rath, unde o putea ține sub observație pe Sarazal.
— Abia aștept să alerg iarăși, spuse sora ei în șoaptă, într-o dimineață
pe când urcau anevoie costișa unui deal în pasul caprinelor.
— Te înțeleg, zise Sveva.
Și atunci, din vârful dealului, văzură pentru prima oară munții
Extremului Neumblat: încețoșați de distanță și nemaipomenit de mari,
piscurile lor înzăpezite topindu-se în nori ca un tărâm alb din văzduh.
— Dar e bine să fii în viață.
•••
Patrulele serafimilor o duceau prost cu vânătoarea. Teritoriul era prea
întins, locuitorii foarte puțini, din ce în ce mai puțini.
— Îi previne cineva, zise Kala într-o dimineață, când dădură peste un
alt sat abandonat.
Satele erau rare; mai comune erau fermele simple, în care mici clanuri
trăiau din cultivarea pământului, dar și pe acestea le găseau pustii.
Serile, în jurul focului, soldații încă își mai curățau săbiile, dar mai mult
din obișnuință decât din necesitate. Ținutul părea să se golească înaintea
lor; nu mai vărsaseră sânge de zile în șir. Șoaptele despre fantome
continuau să circule. Unii învinuiau sclavii, deși știau cu toții că ar fi
însemnat o faptă eroică remarcabilă – și ca vitejie, și ca logistică –
pentru ca acele câteva creaturi eliberate să îi prevină pe locuitorii de pe
întreg ținutul acesta întins despre prăpădul ce venea în urma lor.
Singura concluzie logică, deși nu exista nicio dovadă în sprijinul ei,
era că trebuie să fi fost rebelii.
 — De ce nu se arată? izbucni furios un soldat din Legiunea a Doua.
Lașii!
Akiva se întreba același lucru. Unde erau rebelii? Întâmplător, știa că
nu rebelii îi avertizau pe locuitori.
Ci el.
Noaptea, când toată tabăra dormea, el se învăluia în vraja
invizibilității și se strecura afară din cort. În toate locurile unde urma să-
i conducă expediția de a doua zi, el se ducea înainte și, când găsea vreun
sat sau fermă sau tabără de nomazi, se lăsa văzut, înspăimântându-i pe
băștinași și sperând că vor avea destulă minte cât să plece și să dispară.
Era ceva. Nu destul, iar osteneala lui nu avea să dureze la nesfârșit,
dar nu știa ce altceva să facă. Ce-ar putea face un soldat când mila e
trădare, iar el e singur în treaba asta? Poate că astfel le oferea acestor
locuitori sudici timp să ajungă la Extremul Neumblat, totuși. Așa ar fi
trebuit, cel puțin.
Dar n-a fost așa.
Pentru că, peste noapte, pe întuneric, cu aripi silențioase, când Akiva
se căznea să salveze dușmanii, câte o familie o dată, rebelii i-au trimis
Imperiului un asemenea mesaj, încât răspunsul lui Joram a trebuit să
spulbere orice speranță ar mai fi avut el de a potoli uciderile.
„Te domină fie viața, fie moartea”, spusese Brimstone, dar în aceste
vremuri sângeroase, nu-ți era îngăduit luxul să alegi.
Moartea îi domina pe toți.
 A fost odată ca niciodată, când cerul
a cunoscut apăsarea oștirilor îngerești dezlănțuite

și vântul a suflat infernal cu focul din aripile lor.

 33. UMBRELE CARE TRĂIESC

La garnizoana serafimilor din Thisalene – nu pe un țărm îndepărtat

sau într-un ținut izolat bântuit de bestii, ci suspendată pe stâncile
arcuitei Coaste Mirea, în însăși inima Imperiului, o santinelă privea din
turnul său cum soarele se ridicase din mare, dar camarazii săi încă nu se
mișcau. Niciun murmur de la cei o sută de soldați antrenați să se
trezească la prima rază de soare, niciun sunet de niciun fel. Barăcile
rămâneau mute în zori, iar tăcerea era nenaturală și profund nelalocul
ei. Liniștea era pentru noapte. Ar fi trebuit să fie larmă, fum de la
bucătărie, zăngănit matinal, sporadic, de săbii de pe terenul de
instrucție.
Știa că ar fi trebuit să fie înlocuit până acum, dar nu se putea hotărî
să-și părăsească postul. Groaza îl ținea pe loc. Nimic nu se mișca, în
afară de mare și soare. Era de parcă toate creaturile vii din lume
încremeniseră, în afară de el. Când primul hoitar dădu o roată peste
garnizoană, în sfârșit ieși din amorțire, sări din turn și zbură până jos ca
să descopere rânduri peste rânduri de paturi suprapuse, în care
camarazii lui adormiți nu aveau să se mai trezească vreodată.
O sută de gâtlejuri tăiate drept ca scrisorile. O sută de rânjete roșii și,
pe perete, tot cu roșu, un nou mesaj:
ÎNGERII TREBUIE SĂ MOARĂ.
Era ecoul propriilor cuvinte ale Împăratului, de atât de multe ori
strigate din vârful Turnului Cuceririi și vârâte cu forța în conștiința
fiecărui serafim, cetățean sau soldat, de la cea mai fragedă vârstă: Bestiile
trebuie să moară.
Ar fi trebuit să dezerteze soldatul acela. Trebuie să fi știut că urma să
fie spânzurat pentru eșecul la datorie; era de neiertat, chiar dacă era
adevărat ce a raportat el, șocat și bâlbâindu-se, când a ajuns în oraș,
ceva mai sus, spre nord, pe aceeași coastă. Thisalene era principalul port
de sclavi al Imperiului, la nicio jumătate de zi distanță de capitală – cel
mult o oră de zbor – și era foarte bine înarmat și fortificat. Soldații din
regimentul lui patrulau prin rotație pe diguri, iar el se temuse că-i va
găsi și pe ei morți și, văzându-i, exclamase:
— Slavă luminătorilor cerului! Trebuie să triplați paza. Sunt vii. S-au
întors și ne-au ucis pe toți!
A fost chemat comandantul și, până la sosirea acestuia, șocul
soldatului se risipise. Primul lucru pe care i-a spus a fost:
— N-am dormit în post, domnule, vă jur.
— Cine a zis că ai dormit? Ce s-a întâmplat, soldat? Ești plin de sânge.
— Trebuie să mă credeți. N-aș dormi niciodată în post. Sunt vii. Aș fi
văzut orice făptură normală…
— Vorbește pe înțeles. Cine e mort? Cine e viu?
— Noi suntem morți. Domnule, n-am închis nicio clipă ochii! Au fost
Umbrele Care Trăiesc. Trebuie să fi fost ele. S-au întors.
 34. SĂRBĂTORIRE

Karou se pricepea la o mulțime de lucruri, dar condusul unei mașini

nu se număra printre acestea. De fapt, nu avea vârsta necesară pentru un
permis, ceea ce i se păru acum foarte amuzant. Nu știa cum erau regulile
în Maroc, dar în Europa trebuia să ai optsprezece ani, iar ea avea să-i
împlinească abia peste o lună – asta dacă nu i se socoteau cele două vieți
ale ei împreună. Ar fi trebuit să cer derogare pentru asta, gândi ea, în
timp ce se hurduca și derapa pe din afara drumului, în camionul ei
albastru folosit pentru aprovizionarea kasbahului.
Un hârtop mare aruncă mașina cu două roți în aer, unde rămase în
suspensie un lung moment, înainte de a se trânti înapoi de pământ cu un
impact ce o zvârli pe Karou treizeci de centimetri în sus pe scaunul
șoferului. Trăsni-te-ar.
— Scuuuzeee! zise ea cântat peste umăr, dulce, nesincer.
Ten era în spate, ascunsă vederii.
Karou îndreptă mașina spre un alt hârtop.
— Dacă n-aș fi vrut să fiu aici, știi, aș fi plecat deja, îi spusese ea lui
Thiago, înainte de a porni la drum cu lupoaica în remorcă, în pofida
protestelor sale. Nu am nevoie de un gardian de închisoare.
— Ea nu e gardian, răspunsese el. Karou, Karou.
Intensitatea privirii lui fusese la fel de dezarmantă ca întotdeauna.
— Doar că nu pot suferi să te văd plecând singură. Fă-mi hatârul,
bine? Dacă ți s-ar întâmpla ceva, aș fi pierdut.
Nu noi am fi pierduți. Eu aș fi.
Puah.
Putea fi mai rău, firește. Thiago ar fi putut insista să vină el însuși și
existase un moment tensionat când ea se temuse că va veni. Însă cum
Umbrele Care Trăiesc trebuia să se întoarcă din misiune, el alesese să
aștepte la kasbah.
— Adu ceva pentru o sărbătorire, îi ceruse el. Dacă poți.
La acestea, simțise cum i se zbârlește părul pe ceafă.
— Ce sărbătorim?
Drept răspuns, Thiago arătase în sus la drapelul său și zâmbise.
Victorie și răzbunare.
 Desigur.
Așadar, se întrebase Karou, ce ar aduce cineva pentru sărbătorirea
victoriei și răzbunării? Băutură? Greu de găsit în Maroc și cu atât mai
bine. Băutura era ultimul lucru pe care ar fi trebuit să-l dea soldaților.
Mă rog, poate nu chiar ultimul lucru.
Când ajunsese în Agdz, cu strada lui principală lungă și prăfuită care
te ducea cu gândul mai degrabă la Vestul Sălbatic decât la o mie și una de
nopți, ea ocoli magazinul din capătul nordic, cel despre care își aminti că
avea puști în vitrină. Nu voia să riște să le zărească Ten din
ascunzătoarea ei și să întrebe ce erau acelea.
N-ar fi fost asta o tratație pe cinste pentru sărbătorire? Fără îndoială.
Ivindu-se amenințător în mintea lui Karou, întotdeauna, era problema
armelor de foc. Gândul la ele o făcea să-și ducă din reflex mâna la
abdomen, unde cele trei mici cicatrice lucioase stăteau mărturie pentru
gloanțele care intraseră în ea cândva, în cala unui vas din Sankt
Petersburg, unde, de jur-împrejurul ei, fetele și femeile sângeraseră din
gurile știrbe, plânseseră și fugiseră.
Karou ura armele de foc, dar știa ce ar fi însemnat ele pentru
rebeliune. De zece ori se gândise să-i vorbească lui Thiago despre
tehnologia de ucidere a oamenilor, și tot de zece ori se abținuse. Avea
mai multe motive, începând cu sentimentele ei personale și oamenii cu
care ar fi trebuit să negocieze pentru a procura arme – nu era situația și-
așa destul de proastă, fără a-i mai amesteca și pe comercianții de arme în
ecuație? Dar ar fi putut găsi o cale să se descurce și cu ei, dacă nu ar fi
existat un motiv mai serios, la care revenea întotdeauna.
Brimstone nu adusese niciodată arme de foc în Eretz.
Karou putea doar ghici de ce n-o făcuse, dar raționamentul ei era
simplu: pentru că ar fi pornit o cursă a înarmării, ar fi accelerat rata
uciderilor dincolo de putința estimărilor, iar acesta era ultimul lucru pe
care l-ar fi vrut. Îi spusese ei – ei, Madrigal – în ultimele momente de
dinaintea execuției, că în toate aceste secole nu făcuse decât să țină în
loc un val, străduindu-se să își țină semenii în viață până când avea să
fie găsită o altă cale, una mai cinstită. O cale spre viață și pace.
Viață și pace. Victorie și răzbunare.
Și niciodată cele două nu se vor intersecta.
În oraș, Karou cumpără lăzi întregi de caise, ceapă, dovlecei. Purta un
hijab de bumbac peste părul ei albastru, jeanși și o jellaba cu mâneci
lungi, ca să nu bată la ochi. Nimeni n-ar fi confundat-o cu o marocană,
dar, cu ochii ei negri și araba perfectă, n-aveau s-o ia nici drept
occidentală. Avu grijă să nu lase hamsele să se vadă și cumpără pânză și
piele, ceai și miere. Migdale, măsline și curmale uscate. Grăunțe pentru
găini și pâini ca turtele. Hălci roșii de carne marmorată – nu prea multă,
căci n-aveau unde o ține. Cușcuș, cu tonele – saci atât de mari, încât abia
îi putea ridica de jos și, cu toate acestea, a trebuit să refuze orice ajutor,
din pricină că avea un monstru cu cap de lup pitit în remorcă. Mersi,
Ten.
Îi spuse unei femei curioase că lucra pentru un organizator de
excursii.
— Turiști flămânzi, a fost răspunsul.
Într-adevăr. Lui Karou i se părea că literalmente cumpărase mâncare
cât pentru un regiment și nici măcar nu putea râde despre asta.
Se gândea continuu la sfincși și la ce trebuie să fi comis ei în Eretz.
Iar asta îi strica orice chef de a inventa ceva pentru sărbătorirea
soldaților. Îi aruncă lui Ten o sticlă de apă și închise ușa din spate a
camionului. Dar pe drumul spre ieșirea din oraș, zări un magazin care o
făcu să se răzgândească. Tobe. Tobe tribale berbere. Înainte, când erau
în campanie, uneori se bătea din tobe, în tabără. Și se cânta, de
asemenea. La kasbah nu cânta nimeni, dar amintindu-și cum se jucaseră
Ziri și Ixander în curte, râsetele la care ea nu participase, cumpără zece
tobe. Cu acestea, conduse mașina pe lungul drum înapoi, în timp ce ziua
luneca în noapte.
Supraveghea descărcatul proviziilor, când Umbrele Care Trăiesc se
întoarseră.
•••
— Credeam că Umbrele Care Trăiesc erau Umbrele Care Au Murit,
zise Liraz.
Se răspândise vestea din Thisalene, iar lui Akiva i se învârtea capul.
Groaza, numărul ucișilor, lovitura îndrăzneață. Lovitura prostească. Să
ataci atât de aproape de Astrae însemna să străpungi însăși sanctitatea
consacrată a Imperiului. Oare rebelii aceștia știau ce au declanșat?
Hazael oftă, lăsând aerul să-i iasă prelung, obosit.
— Mi se pare mie sau ați observat și voi că himerele preferă să nu fie
moarte?
— Păi, atunci, zise Liraz, semănăm, cel puțin din punctul ăsta de
vedere.
— Semănăm din mai multe puncte de vedere, zise Akiva.
Liraz își întoarse privirea spre el.
— Tu mai mult decât ceilalți, zise ea.
Iar el avu impresia că bătea un apropo sarcastic la „armonia” cu
bestiile, însă ea își coborî vocea și continuă:
— Furișatul prin jur invizibil, de exemplu?
Akiva îngheță. Oare știa ce făcuse el în ultimele câteva nopți sau se
referea doar la trucul lui cu invizibilitatea în general? Privirea ei stărui,
cu intenție, dar când vorbi din nou, nu spuse decât:
— Dacă Tata ar ști că poți face asta…, și lăsă ideea în aer, fluierând.
Ar putea avea Umbra lui personală.
Akiva se uită în jur. Nu-i plăcea să vorbească despre asta în tabără –
magia lui, secretele lui. Până și să-l numești „tată” pe Împărat era pasibil
de pedeapsă, mai întâi fiindcă adresarea cu titlul lui onorific era lege, și
apoi pentru că Bastarzii nu aveau niciun drept să-și reclame paternitatea.
Ei erau arme, iar armele nu aveau tați, nici mame, și dacă o sabie și-l
putea revendica pe cel care o făcuse, acela era fierarul, nu vâna de
minereu din care prevenise metalul ei. Desigur, asta nu-l împiedica pe
Joram să se laude cu cât de multe „arme” ieșiseră din propria „vână de
minereu”. Intendenții țineau listele. Erau peste trei mii de bastarzi
născuți în harem.
Dintre care abia dacă mai rămăseseră trei sute și cele mai multe dintre
aceste morți erau recente.
Akiva văzu că nu era nimeni pe-aproape să-i poată auzi.
— Ați putea s-o faceți și voi, îi aminti el lui Liraz.
Îi învățase pe fratele și pe sora lui magia, ca să poată intra în lumea
oamenilor și să-l ajute să imprime cu foc urmele de mâini pe ușile lui
Brimstone. Reușeau, deși nu cu ușurință și nu pentru mult timp.
Ea scoase un sunet de dezgust.
— Nu prea cred. Prefer ca victimele mele să știe cine le-a ucis.
— Ca să poată visa la frumoasa ta față întregul lor somn de veci, zise
Hazael.
— E un noroc să mori de mâna cuiva frumos, zise Liraz.
— Cum nu se întâmplă când mori de mâna lui Jael, de pildă, remarcă
Hazael.
Jael. Akiva ridică ochii spre cer. Numele îi răscolea amintiri.
 — Nu, puteri cerești! se cutremură Liraz. Niciun noroc nu le ajută pe
victimele lui. Știți, din două motive mă bucur că sunt bastardă și
amândouă sunt legate de Jael.
— Ce motive?
Akiva nu-și putea imagina de ce ar fi cineva, mai ales sora lui,
bucuros să fie copilul ilegitim al Împăratului.
Bastarzii erau cea mai eficientă și cel mai puțin răsplătită dintre toate
forțele Imperiului. Nu puteau niciodată comanda, de teamă să nu
năzuiască să se ridice deasupra situației lor, ci erau numai trupe de rând
pentru ofițeri, dați cu împrumut regimentelor din Legiunea a Doua ca să
facă treburile murdare. Nu aveau pensii, fiindcă se aștepta din partea lor
să servească în armată până la moarte, și nu li se permitea să se
căsătorească, să procreeze sau să fie părinții unor copii, să dețină
pământ sau măcar să locuiască în altă parte decât în barăcile lor. Era un
soi de sclavie, într-adevăr. Nici măcar nu li se acorda o înmormântare, ci
numai incinerarea în urne comune și, de vreme ce numele lor erau mai
degrabă împrumutate decât deținute, se considera că n-avea rost să le
graveze pe vreo piatră sau placă funerară. Singura mărturie rămasă în
urma vieții unui bastard era numele său, tăiat pe lista intendenților, ca
să poată fi preluat de vreun alt prunc plângăcios care, foarte curând,
avea să fie smuls din brațele mamei lui.
Trăiește neștiut, ucide pe cine ți se spune și mori neevocat. Aceasta ar fi
putut fi deviza Bastarzilor, dar ei aveau alta: Sângele e putere.
— Fiind bastardă, zise Liraz, numărând motivele pe degete, n-am să
slujesc niciodată sub Jael.
— E un motiv întemeiat, încuviință Akiva.
Jael era fratele mai tânăr al Împăratului și comandantul
Dominionului, legiunea de elită a Imperiului și sursa unei amărăciuni
nesfârșite pentru bastarzi. Orice bastard l-ar fi învins pe cel mai bun
soldat din Dominion la exercițiile de instrucție sau – dacă s-ar fi ajuns
vreodată la asta – în luptă, totuși dominionii erau considerați superiori
în toate privințele. Ei erau îmbrăcați în veșminte bogate și întreținuți din
cuferele familiilor cele mai de vază ale Imperiului – cele care le sporeau
rândurile cu al doilea și al treilea născut, fii sau fiice – și, în plus,
fuseseră generos recompensați la sfârșitul războiului, dăruiți cu castele și
loturi de pământ din fostele ținuturi libere parcelate.
O soră bastardă mai în vârstă, pe nume Melliel, îndrăznise să-l întrebe
pe Joram dacă li se va da și celor din legiunea Bastarzilor ceea ce li se
cuvenea, iar răspunsul tatălui lor, în modul lui viclean făcând până și din
refuz o fălire cu virilitatea, fusese:
— Nu sunt destule castele în Eretz pentru toți bastarzii pe care i-am
prăsit eu.
Totuși, cu toate beneficiile de care se bucurau cei din Dominion, ei
serveau dorințelor lui Jael, iar dorințele lui Jael erau, după părerea
generală, înfiorătoare.
— Continuă, zise Hazael. Altceva?
Liraz îndoi un alt deget.
— În al doilea rând, fiind bastardă, eu n-am să stau niciodată întinsă
sub Jael.
Akiva nu putu decât să holbeze ochii la ea, înspăimântat. Era prima
oară când o auzea pe sora lui făcând referință la propria-i sexualitate,
chiar și așa, pe ocolite. Își purta ferocitatea ca pe o armură și era o
armură pur asexuală. Liraz era de neatins și neatinsă. Imaginea ei… sub
Jael… era una de respins imediat, cu oripilare.
Și Hazael părea șocat.
— Sper că nu, zise el, profund îngrețoșat.
Liraz își rostogoli ochii.
— Și cu voi, acuma! Știți reputația unchiului nostru. Spun doar că
sunt în siguranță, pentru că sunt rudă de sânge și mulțumesc puterilor
cerești fie și numai pentru asta, dacă nu pentru altceva.
— La naiba cu puterile cerești, zise Hazael, indignat. Ești în siguranță
pentru că i-ai smulge măruntaiele cu mâinile goale, dacă ar încerca
vreodată să te atingă. Aș spune că aș face-o chiar eu, dar știu că până
când ar ajunge oricine altcineva la fața locului, unchiul nostru ar fi deja
întors pe dos cu mațele pe-afară și mai puțin urât, ca atare.
— Da, așa cred și eu, zise Liraz, cu același dezgust. Dar celelalte fete?
Credeți că ele n-ar vrea să-l întoarcă pe dos cu mațele pe-afară? Și ce-ar
urma, atunci? Spânzurătoarea? Totul se reduce la viață, nu-i așa, și dacă
merită să mai trăiești, indiferent ce s-ar întâmpla. Deci… cum e?
Se uită la Akiva. Chiar îl întreba pe el?
— Ce să fie?
— Merită să mai trăiești, indiferent ce s-ar întâmpla?
Oare se referea la a trăi zdrobit, a trăi cu durerea pierderii? Oare
socotea pierderea lui una autentică și chiar voia să știe, ori era vreo
aluzie răutăcioasă pe undeva? Uneori, lui Akiva i se părea că nu-și
cunoștea deloc sora.
— Da, zise el, precaut, gândindu-se la cădelniță și la Karou. Câtă
vreme ești în viață, există întotdeauna o șansă ca lucrurile să devină mai
bune.
— Sau mai rele, zise Liraz.
— Da, admise el. De regulă, mai rele.
Hazael interveni:
— Sora mea, Rază-de-Soare, și fratele meu, Lumină. Voi doi ar trebui
să conduceți trupele. Ne-ați face pe toți să ne omorâm singuri până
dimineață.
Dimineață. Toți trei știau ce avea să se întâmple dimineață.
Liraz se ridică în picioare.
— Mă duc să dorm, cât mai pot, și ar trebui să faceți și voi la fel.
Odată ce ajung ei aici, nu cred că va mai fi timp de odihnă pentru
nimeni.
Se îndepărtă. Hazael îi urmă exemplul.
— Vii? îl întrebă pe Akiva.
— Într-un minut.
Sau nu. Akiva se uită la cer. Era încă întuneric, din câte putea vedea,
dar avu senzația că simte o schimbare în aer: un curent de la multe,
multe aripi. Era o iluzie sau o presimțire sau pur și simplu teamă.
Avea drum lung de făcut, în noaptea asta, o mare suprafață de
acoperit, himere de salvat. Nu era vreme de odihnă pentru el. Venea
Dominionul.
 35. ROLURI DE JUCAT

Sfincșii își întinseră labele delicate, de feline, ca să aterizeze, ridicând

mici norișori de praf în jurul lor. Restul oștirii himerelor ieși pe uși și pe
ferestre, strângându-se în curte ca să le audă raportul, iar Thiago își făcu
apariția din clădirea gărzii. Mintea lui Karou fierbea de curiozitate. Ce
făcuseră? Nu numai sfincșii, ci toate patrulele? Avu o senzație de ireal
când își dădu seama că picioarele o purtau spre ceilalți.
— Karou, strigă Ten după ea, dar ea continuă să meargă.
Thiago o zări și se opri, privind-o apropiindu-se. Soldații îi urmăriră
privirea, și sfincșii, de asemenea. Toți se uitau la ea cu identică lipsă de
expresie, însă Thiago zâmbi.
— Karou, zise el. A mers totul bine, în oraș?
— Oh, da.
Mâinile îi erau transpirate.
— Nu-i nevoie să te oprești. Vreau doar să ascult.
Lupul își înclină ușor capul, arătând perplex.
— Să asculți?
— Raportul.
Karou simți cum se face mică, șovăind.
— Vreau doar să știu ce facem noi.
Nu știa ce se așteptase să răspundă Thiago, dar cu siguranță nu asta:
— Îți faci griji pentru cineva anume?
Fața lui Karou se încinse. Insinuare perfidă.
— Nu, zise ea, jignită.
Era, de asemenea, buimăcită, dându-și seama că orice ar fi zis acum ar
fi sunat ca o preocupare pentru serafimi. Pentru Akiva.
— Atunci, nu-ți face griji.
Încă un zâmbet din partea Lupului.
— Ai destule la care să te gândești. Ai pierdut toată ziua de azi și am
nevoie de încă o echipă, care să fie gata până mâine. Crezi că poți face
asta?
— Bineînțeles, răspunse Ten în locul ei și o apucă pe Karou de braț ca
deunăzi. Plecăm acum.
— Bine, zise Thiago. Mulțumesc.
 Și așteptă până ce ele nu se mai văzură, înainte de a-și relua vorba.
Karou se simți ca trezită cu o palmă din stupoare. Nu că Thiago n-ar fi
vrut să-și bată ea capul cu amănuntele, ci îi spusese pe șleau că nu voia
să știe ea ce făcea el. În timp ce Ten o târa după ea, Karou își încrucișă
privirile, o fracțiune de secundă, cu Ziri. El se uita cu atâta fereală.
Remarca lui Thiago… Oare toți credeau că ea încă îl mai iubea pe
Akiva? Și ei nici măcar nu știau de Marrakech și de Praga sau că se
întâlnise din nou cu el, atât de recent. Se întâlnise cu el și… Nu. Îl
părăsise. Asta conta. De data asta, făcuse alegerea corectă.
Când au ieșit din curte, Karou și-a smuls brațul din strânsoarea lui
Ten, tresărind de durere, căci trăsese de vânătăile ei.
— Ce dracu’? zise ea. Cred că am dreptul să știu pentru ce plătesc cu
durere.
— Nu fi copil. Toți avem câte un rol de jucat.
— Oh. Și al tău e, care, dădacă de copil mic? Scuze, vreau să spun
dădacă de trădătoare?
Ochii lui Ten fulgerară cu sfidare.
— Dacă Thiago o cere, da.
— Și tu faci orice ți-ar cere.
Pentru o secundă, Ten doar se uită la ea de parcă ar fi fost redusă
mintal.
— Bineînțeles, veni răspunsul ei. Și la fel vei face și tu. Mai ales tu.
Pentru binele neamului nostru, în memoria a tot ce am pierdut noi și
pentru cât de îndatorată ești tu.
Reacția de rușine a lui Karou a fost instantanee, dar, de data asta, a
fost urmată de un val de mânie. N-aveau s-o lase niciodată să uite ceea
ce făcuse. Se afla aici din proprie voință, când ea, spre deosebire de ei,
avea de ales. Ea avea o cu totul altă viață și, în clipa asta, chiar își dorea
să zboare înapoi la ea, înapoi în Praga și la prietenii ei, și la artă, și la
ceai, fără să-și facă griji despre nimic mai groaznic decât fluturii din
stomac – Papilio stomachus, își aminti ea cu dor. Cât de fermecătoare și
de mică i se părea viața aceea acum, ceva ce ai fi putut cuprinde într-un
glob de cristal.
Nu va pleca. Ten avea dreptate. Avea, într-adevăr, o datorie. Dar era
sătulă până peste urechi de făptura umilă care devenise. Se gândi că
Brimstone n-ar mai fi recunoscut-o în această creatură rușinată, mică și
obedientă; cu siguranță lui nu-i ascultase niciodată ordinele cu atâta
supunere.
Când urcară scările înapoi în camera ei, Karou luă colierul la care
începuse să lucreze mai devreme, în timp ce Ten, nerăbdătoare, își
răsturnă caseta pe masă. Menghinele de bronz zornăiră împrăștiindu-se
în toate direcțiile. Karou ridică una, dar nu și-o fixă. Nu se simțea în
stare să conjure niciun corp în clipa asta.
Ce anume nu îi era îngăduit să știe?
— Vrei să contribui eu? întrebă Ten.
Karou își ridică ochii la ea. Lupoaica nu se oferea să contribuie cu
durere prea des, iar Karou se surprinse răspunzând:
— Nu, mulțumesc.
Abia când își auzi răspunsul își dădu seama că urma să treacă la
acțiune.
Ce vreau să fac?
Oh.
Se jucă puțin cu menghina, ba strângând-o, ba deschizând-o. Își mai
amintea măcar cum? Fusese atât de demult.
Ce să fac pentru durere?
Nimic. Nicio durere pentru tine. Numai plăcere.
Încă jucându-se cu menghina, îi spuse lui Ten:
— Bănuiesc că nu știi povestea lui Barbă-Albastră.
— Barbă-Albastră?
Ten se uită la părul lui Karou.
— E o rudă de-a ta?
Karou îi aruncă un zâmbet strâmb.
— Eu nu am nicio rudă, ți-amintești?
— Nimeni nu mai are, zise Ten simplu.
Karou își dădu seama că asta era adevărat. Toată lumea de aici
pierduse… pe toată lumea. Erau indivizi care nu mai aveau ce pierde.
— Ei bine, zise ea, fixându-și calmă menghina peste împletitura de
carne și mușchi ce îi unea degetul mare și palma, un loc foarte sensibil.
Barbă-Albastră era un mare senior, iar când și-a adus noua nevastă
acasă, în castelul său, i-a dat pe mână cheile de la toate ușile și i-a spus
că putea intra oriunde dorea, mai puțin pe ușa mică din pivniță. Și că
acolo nu trebuia să intre niciodată.
Strânse menghina și durerea începu să se deschidă ca o floare.
— Și bănuiesc că exact în locul ăla s-a dus cel dintâi, zise Ten.
 — În clipa în care el s-a întors cu spatele la ea.
Ten tocmai se întorsese să ia ceainicul. La cuvintele lui Karou, se
răsuci iute și înjură.
După reacția ei, Karou înțelese că-i reușise; își amintise, totuși,
manevra de invizibilitate a lui Akiva. Ciudat, durerea păruse o chestie
foarte grea, pe atunci. Nu și acum. Îi zvâcnea în ritmul inimii și o simțea
aproape firească.
Lui Ten nu-i trecu prin minte că s-ar fi putut să nu se fi mișcat din loc.
Crezu că sărise din nou pe fereastră, așadar, când ieși din stupoare, se
repezi într-acolo, iar Karou se strecură pe ușă afară. Ironic, absența
drugului făcuse mai simplă ieșirea. Păstrându-și vraja de invizibilitate,
coborî în goană scările și-o porni spre curte ca să audă cât ar fi putut mai
mult, înainte ca Ten să dea năvală în adunare cu vestea că dispăruse.
N-a ținut prea mult.
Nu umbra ei a dat-o de gol. Vraja nu ascundea umbrele, așa că
avusese grijă să stea pe lângă ziduri și să nu scoată niciun sunet. De asta
era sigură. Nici măcar nu atingea pământul. Totuși, stătea în curte de
numai câteva minute, doar ce apucau să afle despre natura
dezgustătoare a „mesajului” pe care rebelii îl trimiseseră serafimilor și
despre… răspunsul Împăratului – vai de mine, cerul împânzit și luminat
de dominioni, o nemiloasă etalare de putere, fără speranță, fără speranță
–, când Thiago se opri în mijlocul propoziției, se întoarse pe pernuțele
labelor sale de lup și, înălțându-și puțin capul, cu nările fremătând
delicat, adulmecă aerul.
Și se uită la ea.
Ea înlemni. Deja stătea nemișcată și era la câțiva metri distanță, dar
își ținu respirația și urmări ochii aceia decolorați cu groază. Nu și-i putu
chiar fixa asupra ei, dar și-i miji. Adulmecă din nou. N-o putea vedea,
de-asta era convinsă, cum nici ceilalți, care-i urmăriră direcția privirii lui
Thiago, n-o vedeau. Totuși – prostie, prostie – știau că ea era aproape, în
același fel în care și Thiago știa.
Erau fiare. O puteau mirosi.
 36. POFTĂ DE ZÂMBET

Își scoase menghina la râu, dădu drumul magiei și se privi redevenind

vizibilă. Mâna îi era albastră unde o strânsese menghina. O vânătaie.
Mai fusese vreodată ceva mai nesemnificativ ca o vânătaie?
Oare Thiago avea să ghicească trucul invizibilității? Fusese așa o
prostie din partea ei. Dacă Thiago suspecta că ea putea face asta, el și
iscoada lui n-aveau s-o mai scape niciodată din ochi. Ca să nu mai
spunem că, dacă suspecta că ea putea face asta, o să vrea să știe cum. O
să vrea ca toți soldații lui să știe cum – și n-ar trebui să vrea și Karou
asta, dacă așa i-ar fi putut ajuta?
I-ar fi putut ajuta să ucidă mai mulți îngeri în somn?
Asta făcuseră Tangris și Bashees. Nimeni nu știa exact cum; aveau un
fel al lor de a-și strânge umbrele în jur pentru a se furișa nevăzute
printre inamici, dar numai magia nu putea fi responsabilă pentru
uciderile în masă, executate într-o liniște perfectă. Cine dormea atât de
adânc încât să nu se trezească icnind când i se tăia gâtul? Totuși,
victimele acelea dormiseră mai departe, în timp ce mureau, gât după
gât, și toate răsuflările erau stinse din încăpere, până când mai
rămăseseră doar ale ucigașilor.
Karou nu știa de ce o tulbura atât de tare. Era o moarte fără dureri. Și
câte himere nu uciseseră soldații aceia, cu siguranță cu mai puțină
blândețe.
Blândețe? Ce gând înspăimântător.
Karou stătea certându-se în mintea ei, dorindu-și cu mai multă
disperare ca oricând pe cineva cu care să poată vorbi. Erau conflicte în
ea însăși pe care nu le putea stinge. De pildă, brutalitatea aceasta, din
care făcea și ea parte – se prefăcuse oarecum că totul nu era decât un vis
urât, doar ca să reziste, zi după zi, pentru că nu se putea împăca pur și
simplu cu ea.
Cu războiul.
Viața ei de Karou n-o pregătise deloc pentru asta. Războiul era ceva
de la știri, iar ea nici măcar nu se uita la televizor, era prea cumplit. Și
dacă își închipuise că Madrigal ar fi putut s-o ajute, că ființa ei mai
profundă i-ar fi dat tăria să accepte această realitate hidoasă, greșise și
în această privință. De ce făcuse Madrigal ceea ce făcuse, conspirând cu
Akiva pentru pace? Pentru că nu suportase războiul nici măcar când
fusese în viața ei. Întotdeauna fusese o visătoare.
Iar ceea ce se întâmplase în Eretz… Rebelii înrăutățiseră lucrurile
mult mai mult. Doborâseră un cuib de viespi. Zâmbetele tăiate, gâturile
tăiate, scrisul cu sânge. Ce fusese în mintea lui Thiago când își bătuse
astfel joc de Imperiu? Riposta Împăratului era rapidă și enormă. Pentru
himere, avea să fie catastrofală. Întreaga forță a Dominionului trimisă să-
i zdrobească pe civili?
Ce-și închipuise Thiago că avea să se întâmple? Ce-și închipuise ea?
Ea nu se gândise; nu voise să știe, iar acum, poftim.
Mă simt fericit… mă simt fericit…
Karou își scoase încălțările și își vârî picioarele în apa rece. În urmă,
la kasbah, o căutau și ar trebui s-o găsească destul de ușor. Aștepta la
vedere și, într-un târziu, auzi aripi, după care o umbră căzu asupra ei.
Avea coarne și, pentru o clipă, se alinie cu umbra ei, astfel încât coarnele
păreau ale ei.
Ziri.
Ziri fusese cel din patrula lui care se ocupase cu tăierile. Cuțitele lui
arcuite – ca ale ei – erau potrivite pentru operația asta; n-a trebuit decât
să agațe colțurile gurii unui cadavru și, cu o mișcare scurtă din
încheietură, gata: zâmbetul era redat. Și asta a devenit mica mea umbră
kirină. Se întoarse să se uite în sus la el. Soarele îi bătea din spate; a fost
nevoită să-și pună mâna streașină la ochi. Acum, că o găsise, părea că nu
știe ce să facă. Ea îi văzu privirea coborând pe brațele ei – vânătăi și
tatuaje, unele peste altele – înainte de a se întoarce la fața ei.
— Ești… bine? întrebă el, șovăind.
Acestea erau primele cuvinte pe care i le adresa. Dacă i le-ar fi spus
mai devreme, s-ar fi bucurat atât de mult. Din primele sale zile de
spaimă împreună cu rebelii, ea tot sperase că el i-ar putea fi un prieten,
un aliat; crezuse că recunoștea ceva în el – compasiune? Gingășia lui de
când era mai tânăr? Chiar și acum, mai putea vedea băiatul acela în el,
ochii aceia rotunzi și cafenii, seriozitatea și timiditatea lui. Însă el se
ținuse departe de ea în toate aceste săptămâni, iar acum, când în sfârșit
se hotărâse să-i vorbească, nu mai conta.
— Pari…
Se întrerupse, încurcat.
 — Nu pari să te simți bine.
— Nu? Karou ar fi putut să râdă. Ca să vezi!
Se ridică în picioare, își scutură jeanșii, își luă încălțările. Se uită în
sus, la Ziri. Crescuse atât de înalt, încât a fost nevoită să-și lase capul pe
spate. Pe unul dintre coarne avea un semn de sabie, mai multe inele
rase, și era de ajuns să-l vezi ca să-ți dai seama că mulțumită cornului
scăpase de o lovitură ucigătoare în cap. Fusese norocos. Le auzise și pe
celelalte himere spunând la fel. Ziri Norocosul.
— Nu-ți face griji pentru mine, îi spuse Karou. Data viitoare când o să
am poftă de un zâmbet, bănuiesc că știu pe cine să rog.
El tresări ca pălmuit, iar ea îl ocoli, urcă malul prăfuit al râului și o
luă spre kasbah. Nu în zbor, ci pe jos. Nu se grăbea deloc să se întoarcă.
•••
Fratele Împăratului părea tăiat pe din două. O cicatrice pornea din
vârful capului, cobora pe mijlocul feței, agățându-se de bărbie și
oprindu-se – din păcate – cu puțin deasupra gâtului. Și nu era un semn
fin trasat, ci o cicatrice keloidă, fibrozată și lividă, care acoperea ce mai
rămăsese din nasul lui și îi despica buza lăsându-i dinții sparți la vedere.
Nimeni nu știa cum se pricopsise cu ea. El susținea că era semn dintr-o
bătălie, dar zvonurile îl contraziceau – deși erau atât de multe și atât de
variate, că era imposibil să ghicești care era adevărat, dacă era vreunul.
Nici Hazael, cu metodele lui de a descoperi lucrurile, nu știa.
Indiferent de cauză, rezultatul cicatricei era că făcea aproape
insuportabil să-l auzi pe Jael mâncând, ceea ce tocmai se întâmpla acum,
cu sunete foarte asemănătoare cu ale unui câine leorpăind o tratație
delicioasă.
Akiva își păstra fața impasibilă, ca întotdeauna, deși într-adevăr părea
o faptă eroică. Nimeni nu putea încerca un rânjet pe măsura celui al
Căpitanului Dominionului.
— Gândește-te la asta ca la o partidă de vânătoare, zise Jael
nepăsător, după ce înfulecă o jumătate de fluierar afumat rece și își spălă
gâtlejul cu o înghițitură de bere, fără să se ostenească să-și șteargă ce se
scursese din gura lui distrusă. O foarte mare partidă de vânătoare.
Vânezi? îl întrebă pe Akiva.
— Nu.
— Bineînțeles că nu. Soldații nu se dau în vânt după acest sport. Până
când inamicul devine vânatul. Cred că o să-ți placă.
 Mă îndoiesc, gândi Akiva.
Toate forțele Dominionului așteptau ordinul să se abată asupra
fugarilor din sudul continentului, câteva mii de soldați gata să le taie
calea de scăpare spre Extremul Neumblat și apoi să înainteze, hotărât,
spre nord, ucigând tot ce mișca în drumul lor.
— Eu am spus că era prea devreme să retragem grosul armatei, zise
Jael, dar fratele meu n-a crezut că sudul putea fi o amenințare.
— N-a fost, zise Ormerod, comandantul Legiunii a Doua, cel ce până
acum supraveghease operațiunile de eliminare a inamicului și care era,
după părerea lui Akiva, nefericit fiindcă fusese înlocuit.
Se aflau la masă în pavilionul lui – deloc familiar pentru Akiva. Nici
pomeneală. Bastarzii nu ședeau la popotă, nici nu luau masa cu
superiorii. El era aici, spre surprinderea și nu spre încântarea lui, la
cererea lui Jael.
— Prințul Bastarzilor, exclamase căpitanul, zărindu-l intrând.
Akiva mai avusese de-a face cu el în trecut și, chiar și atunci când
pasiunile lor fuseseră comune – distrugerea orașului Loramendi, de pildă
–, îl disprețuise și simțise că sentimentul era reciproc. Cu toate acestea:
— Ce onoare, spusese Jael, în dimineața aceea. Nu m-am gândit c-o să
te găsesc aici. Trebuie să iei micul dejun cu noi. Sunt sigur că ai niște
opinii despre situația noastră.
Oh, Akiva avea, dar nu dintre cele care s-ar fi putut împărtăși la masa
aceasta.
— Sudul n-a fost o amenințare înainte și nu este nici acum, continuă
Ormerod, iar Akiva îi admiră franchețea.
Putea risca să fie de acord cu el.
— Cei care lovesc serafimii nu sunt localnici obișnuiți.
— Da, bine. Rebelii se ascund undeva, nu-i așa? oftă Jael. Rebeli.
Fratele meu e ofensat. El tocmai voia să plănuiască noul război. E așa o
pretenție exagerată? Și, poftim, se trezește cu cel vechi întors din morți.
Râse la propria vorbă de duh, dar Akiva nu râdea.
Nou război? Atât de curând? Nu avea să întrebe. Curiozitatea însemna
slăbiciune și atât Joram, cât și Jael adorau s-o stârnească și s-o lase să
fiarbă în suc propriu, nerăsplătind-o.
Ormerod aparent nu învățase lecția asta.
— Ce nou război?
Jael rămase cu ochii la Akiva, iar privirea lui era directă, amuzată și
personală.
— E o surpriză, zise el, zâmbind – dacă putea fi numit zâmbet felul în
care gura i se deforma într-o parte, întinzându-i buzele cicatrizate și
albindu-le.
Iată un zâmbet pe care o himeră l-ar putea îmbunătăți, gândi Akiva. Dar
dacă Jael încerca să-l zgândărească, trebuia să inventeze ceva mai bun
de atât. Nu exista nicio surpriză. Pe cine ar fi putut Joram lua la țintă,
după aceea, decât pe serafimii renegați a căror libertate și mistică îl
enervaseră ani de-a rândul?
Stelianii.
Pentru Akiva, cei din neamul mamei sale erau mai fantomatici decât
rebelii apăruți de nicăieri. Nu-i dădu satisfacție lui Jael. Până azi,
preocuparea sa fusese bătălia în desfășurare și aceste teritorii sudice
unde focul serafimilor mai avea încă de dat morții fiecare fir de iarbă și
fiecare plantă, fiecare vietate cu carne și suflare. Și acum? Disperarea se
zvârcolea prin el fără astâmpăr, refuzând să se potolească. Se gândi la
cei pe care îi cruțase și pe care îi prevenise. Aveau să fie ambuscați,
prinși în cursă, capturați, uciși. Ce putea el face? Câteva mii de
dominioni. Nu era nimic de făcut.
— Pentru Joram ar putea fi o neplăcere, dar pentru mine e o bucurie
rebeliunea asta, spunea Jael. Trebuie să avem o ocupație. Părerea mea e
că un soldat inactiv e un afront adus naturii. Nu ești de acord, Prințe?
Prinț.
— Nu cred că naturii îi pasă de noi, doar că plânge când ne vede
venind.
Jael zâmbi.
— Foarte adevărat. Pământul arde, bestiile mor, iar lunile plâng în
ceruri văzând asta.
— Aveți grijă, îl preveni Akiva, găsind, la rândul lui, puterea unui
zâmbet subțire. Lacrimile lunii sunt cele care au creat himerele, în
primul rând.
Jael îi aruncă o privire glacială, cântărindu-l.
— Urgia Bestiilor recitând miturile bestiilor. Tu vorbești cu monștrii
înainte de a-i ucide?
— Ar trebui să-ți cunoști inamicul.
— Da, ar trebui.
Din nou privirea aceea: directă, amuzată și personală. Ce însemna
oare? Akiva nu era nimic pentru Jael, decât unul din legiunea de
bastarzi a fratelui său.
Însă când masa ajunse la sfârșit, a trebuit să se întrebe ce altceva mai
era la mijloc.
Jael își îndepărtă scaunul și se ridică în picioare.
— Îți mulțumesc pentru ospitalitate, comandante, îi zise lui Ormerod.
Ne luăm zborul într-o oră.
Se întoarse spre Akiva:
— Nepoate. Întotdeauna o plăcere să te văd.
Dădu să plece, se opri și se întoarse.
— Știi, probabil n-ar trebui s-o recunosc, acum, că ești un erou, dar
am insistat să fii ucis, înainte. Fără resentimente, sper.
Înainte, când? Akiva îl privi calm pe Jael. Când fusese viața lui pusă
în discuție?
Ormerod se frichini stingherit și bolborosi câteva cuvinte, dar nici
Akiva, nici Jael nu-i dădură atenție.
— Din pricina sângelui tău poluat, știi, zise Jael, de parcă ar fi trebuit
să fie evident.
Aha. Din nou, mama lui. Akiva nu răsplăti remarca usturătoare cu mai
mult interes decât arătase mai devreme, la zeflemeaua despre noul
război. Despre mama lui avea numai frânturi de amintiri și batjocura
criptică a Împăratului: Îngrozitor ce s-a întâmplat cu ea. Ce urmărea Jael?
— Fratele meu a avut încredere că sângele lui se va dovedi cel mai
puternic – sângele e putere și așa mai departe – și acum zice că a avut
dreptate. Ai fost un test și ai reușit, glorios, iar acum presupun că nu se
mai poate aduce niciun argument împotriva ta. Păcat. E atât de
supărător să greșești în privința acestor lucruri.
Cu acestea, Jael al Dominionului, al doilea cel mai puternic serafim
din Imperiu, s-a întors să plece, făcând o pauză doar cât să-i mai arunce
o comandă lui Ormerod:
— Trimite o femeie la cortul meu, bine? și își văzu de drum.
Ormerod păli. Deschise gura, dar nu-i ieși niciun sunet. Akiva se
ridică în picioare. Îi răsunau în minte cuvintele lui Liraz și „toate
celelalte fete” de care pomenise ea. Abia acum se gândi că sora lui
dăduse glas unei temeri. Nu direct, n-ar fi făcut ea așa ceva, dar acum
simțea teamă pentru ea și pentru „toate celelalte fete”, de asemenea. Și
nu doar teamă. Furie.
 — N-avem nicio femeie aici, zise el. Numai soldați.
Jael se opri. Oftă.
— Ei bine, nu poți face mofturi pe un câmp de bătălie. Oricare dintre
ele va fi în regulă.
•••
La o lume distanță, Lupul Alb își pregătise trupele. Le strânsese în
curte, la căderea serii, și îi trimisese în misiune, pe echipe, pe absolut
toți cei cu aripi. Nouă echipe de câte șase, plus sfincșii, mereu o echipă
aparte. Cincizeci și șase de himere. Păruseră atât de multe, când fusese
vorba de tributul durerii, atât de multe vânătăi, dar Karou, privind de la
fereastra ei, și le închipui împotriva unui cer plin de dominioni și știu că
nu însemnau nimic. Își aminti strălucirea soarelui în armuri, anvergura
de foc a aripilor serafimilor și priveliștea înfricoșătoare a inamicului
dispus în formație, și simți că i se face rău. Ce sperau oare, pornind la
luptă astfel? Era sinucidere.
Se ridicară în văzduh ca escadrilele și zburară.
Ziri nu se uită spre fereastra ei.
 37. SINUCIDERE

Nu era sinucidere.
Escadrilele nu o luară spre sud, după ce trecură prin portal. Cei
cincizeci și șase nu zburară spre Extremul Neumblat, în ajutorul
creaturilor care își ridicau ochii să vadă, prin coronamentul pădurii, de
ce soarele se întuneca și ce le trimitea cerul. Într-adevăr, ce ar fi putut
face cincizeci și șase împotriva atâtora? Sinuciderea nu-i stătea în fire lui
Thiago. Ar fi fost o strădanie fără rost, o irosire de soldați.
Rebelii nu au fost martori la fuga și căderea himerelor disperate, fuga
și căderea și din nou ridicarea, cu copiii strânși în brațe și cu bătrânii
sprijiniți de cot. Nu au văzut durerea celor din neamul lor. Nu i-au văzut
murind cu sutele, risipiți, goniți din pădurile arzânde și doborâți la o
aruncătură de băț distanță de liman. Și n-au murit apărându-i, pentru că
nu se aflau acolo.
Erau în Imperiu, provocând durere, la rândul lor.
— Avantajul nostru e dublu, acum, zisese Thiago. În primul rând, ei
nu știu de noi, încă nu știu cine sau ce suntem. Suntem fantome. Și în al
doilea rând, acum suntem fantome înaripate. Mulțumită noului nostru
resurecționist, avem mai multă libertate de mișcare ca niciodată înainte
și putem acoperi o mai mare distanță. N-o să se aștepte să-i lovim pe
terenul propriu.
Lăsase tăcerea să se așeze, înainte de a adăuga, cu blândețea lui
parșivă, care-i era tipică:
— Și îngerii au case. Și îngerii au neveste și copii.
Iar acum urma să aibă mai puțin din toate acestea.
•••
Numai un conducător de echipă i-a încălcat ordinul: Balieros.
Robustul centaur nu avea să întoarcă spatele semenilor săi. Odată ce
echipele s-au despărțit pentru a porni spre teritoriile desemnate, el și-a
pus soldații să aleagă, iar ei l-au urmat cu mândrie. Ursul Ixander,
grifonul Minas, Viya și Azay – amândoi din neamul cerbilor, cum fusese
și Despotul – și Ziri. Au zburat spre sud, învolburând norii cu aripile lor
și lăsând în urmă leghe după leghe. Oricât de rapid au străbătut
pământul pe care odinioară îl apăraseră, traversarea țării era o faptă
epopeică, și au zburat o zi întreagă până să ajungă să vadă bastioanele
Extremului Neumblat în zare.
Doar șase soldați într-un maelstrom de aripi dușmane – era o
sinucidere, nu se putea sfârși decât într-un singur fel.
O știau și ei, dar au zburat într-acolo, cu inimile arzând și sângele
pulsând năvalnic prin vene, fiind, în pieirea lor sigură, infinit mai vii
decât camarazii lor, care o luaseră în direcția opusă, cu toate șansele de
supraviețuire.
•••
— Așa, deci, zise Hazael, venind liniștit lângă Akiva, în timp ce
așteptau ordinul să zboare.
Erau sub comanda lui Ormerod, astăzi, patrulele lor combinate având
misiunea să urmeze Dominionul, care deja plecase.
— Ce facem acum, frate? Crezi c-or să fie multe păsări pe-afară,
astăzi?
Păsări?
Akiva se întoarse spre el. Nu vorbiseră niciodată de himerele din
vâlcea. „Trebuie să fi fost vreo pasăre”, conveniseră ei la momentul
acela, prefăcându-se că nu văd grupul celor înghesuiți în fața lor.
— Nici pe departe destule, după părerea mea, zise Akiva.
— Nu, bănuiesc că nu.
Hazael puse o mână pe umărul lui Akiva și o lăsă să-i simtă greutatea,
pentru o clipă.
— Poate vreo câteva, totuși.
Se îndepărtă; venea Liraz. El îi ieși în întâmpinare, lăsându-l pe Akiva
cu gândurile lui.
Poate vreo câteva. Moralul lui crescu, o idee.
Când ordinul de zbor sosi, își lăsă disperarea în tabără și luă, în
schimb, numai hotărârea scopului său. Nu se amăgea că avea să fie o zi
de fapte eroice. Avea să fie o zi de moarte și groază, ca atâtea altele
asemenea, prea multe altele, în care unul – sau erau doi? – serafimi
renegați nu puteau spera să salveze prea multe vieți.
Poate câteva, totuși.
 38. INEVITABILUL

Zăngănit de cădelnițe, zornăit de dinți.

Degetele lui Karou se mișcau fără odihnă prin tăvile ei. Alege, înșiră.
Dinte, dinte. De om, de taur. Bucățele de jad, fier. Dinți de iguană – mici
și periculoși, ca niște pânze de fierăstrău –, oase de liliac. Când ajunse la
dinții de antilopă, se lăsă pe spate în scaun și se uită la ei.
— Ăștia pentru cine sunt?
Karou tresări și îi strânse în pumn. Uitase de Ten, pentru o clipă.
Uitându-se. Lupoaica întotdeauna se uita.
— Pentru nimeni, zise ea și-i puse deoparte.
Ten ridică din umeri și se întoarse la treaba ei, de amestecat tămâia.
La Londra, în Muzeul de Istorie Naturală, Karou șovăise lângă
frumosul țap oryx câteva minute, plimbându-și mâinile peste frumoasele
lui coarne inelate, amintindu-și cum era să porți greutatea aceea pe cap.
„Ai putea fi din nou kirină”, zisese Ten, dar lui Karou nu-i trecuse
niciodată asta prin minte. Dinții de antilopă nu erau pentru ea. Erau
pentru Ziri și ea nici măcar nu voise să-i ia. Superstițioasă, i se păruse că
prevederea ei ar fi fost o invitație pentru moartea lui – ca săpatul unui
mormânt pentru cineva înainte să moară. Da, moartea era de așteptat,
moartea era rutină, dar… nu pentru Ziri.
Ziri Norocosul.
În mod remarcabil, el era încă în pielea lui naturală. Grație rapidității,
abilității – norocului, ar fi spus el, în primul rând – nu fusese niciodată
ucis. Și, oricât de prostesc, de ipocrit era să-i pese de „puritatea” lui,
Karou chiar ținea la asta. El era ultimul din tribul ei, ultimul exemplar
natural al neamului ei. Era ceva sacru în asta și, când el plecase la
primul lui asalt, un mic fior de groază rece ca gheața se cristalizase în
ea, care tot crescuse, liniștindu-se doar când îl văzuse întorcându-se.
Iar acum aștepta din nou – doar să-l vadă și să știe că încă nu
dispăruseră kirinii din lume – dar, de data asta, n-a mai fost ca înainte.
De data asta, nu vedea cum ar fi cu putință să se mai întoarcă. Iar
cuvintele ei de despărțire – singurele cuvinte pe care i le adresase –
fuseseră atât de crude, de parcă ar fi fost el de vină pentru toată
povestea. Oare o să mai aibă vreodată șansa să și le retragă?
 Alege, înșiră. Dinte, dinte.
Orele treceau, iar groaza ei creștea. Răsări soarele, târând toate orele
în urma lui, și niciodată vreo zi din acest loc n-a părut mai leneșă, mai
dogoritoare, mai interminabilă. Karou simți că îmbătrânise când, în
sfârșit, veni amurgul. De nenumărate ori se trezise cu dinții de antilopă
în palmă.
După multe ezitări, în noaptea aceea din Londra, ea vârâse totuși
cleștii în gura oryxului. Nu era o invitație la moartea lui Ziri, încercase
ea să se convingă, ci o cale de a se pregăti pentru inevitabil. Toți soldații
himere mureau. Poate că, de data asta, venise și timpul lui. Se strădui să
și-l închipuie întorcându-se într-o cădelniță, adevăratul lui corp – ultimul
corp kirin din întreg cuprinsul Eretzului – abandonat undeva, frânt sau
ars – și descoperi că ar fi fost în stare să facă față situației.
Atâta vreme cât nu se gândea la cealaltă posibilitate: ca el să nu se
mai întoarcă deloc.
 39. PROBA NUMĂRUL UNU

Pe un drum nepavat din sudul Marocului, o mașină se opri cu scârțâit

de frâne, vomitând doi pasageri și rucsacurile lor, înainte de a reporni,
aruncând în urmă un nor de praf și strigăte berbere de noroc. Zuzana și
Mik își acoperiră fețele, tușind. Când zumzetul mașinii se stinse în
depărtare și aerul se limpezi, se putură uita în jur, descoperind că erau la
marginea unei imense pustietăți.
Zuzana își lăsă capul pe spate.
— Fir-ar. Mik, ce sunt luminile astea ciudate?
Mik își ridică ochii.
— Unde?
Ea făcu semn spre cer – spre întregul cer –, iar el își plimbă privirea
înainte și înapoi de două ori, până când să se oprească asupra ei și să
întrebe:
— Vrei să spui… stelele?
— Exclus. Am mai văzut stele. Sunt ca niște scântei mici în spațiu.
Astea sunt chiar aici.
Ceea ce la lumina zilei fusese un ținut auster, neîntrerupta culoare a
prafului a devenit, în întuneric, o tapițerie nocturnă ticsită cu stele. Mik
râse, și Zuzana râse, înjurară și se minunară, cu capetele lăsate mult pe
spate.
— Ai putea culege nemerniciile astea ca pe fructe, zise Zuzana,
întinzând mâna și fluturându-și degetele spre ele.
Curând, tăcură și rămaseră privind peste crusta aspră și neregulată a
pământului de acolo. Era ceva desprins parcă dintr-un documentar – și
nu dintr-unul care te făcea să te simți bine. Cu voce vioaie, Mik spuse:
— N-o să murim aici, nu-i așa?
— Nu, răspunse Zuzana hotărâtă. Asta se întâmplă numai în filme.
— Da. În viața reală, orășenii smintiți nu mor în deșert, prefăcându-se
în schelete albite…
— Care să fie zdrobite sub copitele cămilelor, adăugă Zuzana.
— Nu cred că au copite cămilele, zise Mik, ceva mai puțin sigur pe el.
— Mă rog, indiferent ce-or avea, aș săruta o cămilă în clipa asta.
Probabil ar fi trebuit să ne luăm vreo câteva.
 — Ai dreptate, încuviință el. Hai să ne întoarcem.
Zuzana pufni.
— Zău, cutezătorule explorator al deșertului? Suntem aici de mai
puțin de cinci minute.
— Da, și unde e aici ăsta, mai exact? De unde știi că ăsta e locul cel
bun? Toate arată la fel.
Ea ridică o hartă. Însemnată pe deasupra cu cerneală roșie și plină de
notițe fluturătoare, nu arăta deloc a obiect care să inspire încredere.
— Aici e aici. N-ai încredere în mine?
El șovăi.
— Bineînțeles că am. Știu cât efort ai depus pentru asta, dar… nu e
chiar domeniul nostru de specialitate.
— Te rog! Eu sunt expert acum, zise ea.
Ar fi luat punctajul maxim la orice test despre sudul Marocului, după
cât studiase, și credea că s-ar califica drept nomad onorific pentru
eforturile sale.
— Știu că ea este aici. Sunt sigură de asta. Vino, am învățat cum să
folosesc o busolă. Avem apă. Avem mâncare. Avem un telefon…
Se uită la telefonul ei.
— Care nu are semnal. Mă rog. Avem apă. Avem mâncare. Și le-am
spus oamenilor unde mergem. Oarecum. Care-i riscul?
— Vrei să spui, în afară de… monștri?
— Ei, monștri! zise Zuzana, nepăsătoare. Ai văzut și tu caietele de
schițe ale lui Karou. Sunt monștri drăguți.
— Monștri drăguți, repetă Mik, uitându-se în depărtare, la sălbăticia
dezolantă de sub lumina stelelor.
Zuzana își înfășură brațele pe după mijlocul lui.
— Am bătut tot drumul până aici, se alintă ea. Poate fi una dintre
probele tale.
El ciuli urechea.
— Te referi la probele de poveste?
Ea dădu din cap.
— Păi, atunci, bine. În cazul ăsta, ar fi mai bine să pornim.
Își puse rucsacul în spinare și i-l ridică pe al ei, ca să-și treacă mâinile
pe sub curele.
Părăsiră drumul și nu mai avură înainte decât sălbăticia nesfârșită.
— Poate ar fi trebuit să întreb mai devreme, zise Mik, dar câte probe
sunt, în total?
— Întotdeauna sunt trei. Acum, haide. Trebuie să fie vreo douăzeci de
kilometri.
Se strâmbă, adăugând:
— De urcuș.
— Douăzeci de kilometri? Iubirea mea, ai mers vreodată douăzeci de
kilometri pe jos?
— Desigur, spuse Zuzana. Cumulat.
Mik râse și clătină din cap.
— Bine că ți-ai lăsat platformele acasă.
— Vezi să nu. Sunt în rucsacul tău.
— Într-al meu…?
Mik scutură din umeri, zgâlțâindu-și rucsacul și cutia viorii atârnată
de el.
— Mi s-a părut mie că e mai greu.
Zuzana făcu o mutră inocentă. În picioare avea ceea ce aproximase ea
c-ar fi niște adidași cuminți. Erau adidași, dar tălpile lor de spumă erau
mai groase decât era nevoie, ca să nu mai pomenim de dungile de zebră.
Ea îl trase de mână pe Mik și se avântară în deșert. Amândoi erau
înviorați de fiorul aventurii, însă Zuzana a fost cea care, practic, a
început să fredoneze, într-atât de exuberantă se simțea. Urma să-și vadă
din nou prietena.
Ca să nu mai pomenim de castelul de nisip.
Plin de monștri.
 40. NEPOTRIVIT

Încă o noapte se târî peste kasbah, cu stelele mai leneșe ca niciodată

în traiectoria lor ca atunci când erau vieți în joc.
Karou își ținu mintea ocupată muncind, cu o nouă urgență în crearea
de corpuri. Încerca să nu se gândească, de parcă o lua de la zero, dar era
greu, cu asemenea probabilități sumbre.
Ar fi putut trece zile de-a rândul până să afle ceva. Era cale lungă
până la Extremul Neumblat, cu toate ținuturile libere și vastul sud al
continentului între punctul de pornire și destinație. Fără aripi, ar fi
însemnat mai multe săptămâni de mers anevoios, dar mersul anevoios
era de domeniul trecutului, din fericire. Karou își amintea, de când era
Madrigal, cum o scotea din minți insuportabilul marș al batalioanelor
sale. Dar, cu aripi, în funcție de ce se întâmpla, patrulele puteau fi înapoi
în câteva zile.
Sau niciodată.
Posibilitatea ca niciuna să nu se mai întoarcă era foarte reală și
încordarea de a ști asta, așteptarea, să aștepți să știi ceva când nu știi de
fapt nimic, era o stare la fel de veche cât războiul însuși și era cel mai rău
soi de înțelegere treptată, de durată și nefericită la care se putea gândi.
Prin urmare, a tresărit surprinsă când a auzit strigătul santinelei
imediat după răsărit – prea devreme – și ieși la fereastră dintr-un salt,
strângând în mână un șirag de dinți. Sări peste parapet în vârful
picioarelor și continuă, ridicându-se în văzduh. Abia trecuseră treizeci și
șase de ore și se vedeau siluete la orizont, o patrulă întreagă. Părea un
miracol.
După încă un minut, se apropiaseră îndeajuns cât să poată desluși
silueta masivă a lui Amzallag. Era echipa lui Amzallag.
Niciun Ziri, adică.
Încă. Își ignoră dezamăgirea, bucuroasă măcar să-l vadă pe Amzallag
și minunându-se că o echipă – orice echipă, dacă nu aceea la care
sperase ea – se întorsese intactă dintr-o asemenea bătălie și atât de
repede! Se cocoță pe țiglele verzi ale palatului și îi privi aterizând.
Thiago ieși să-i întâmpine, cum făcea întotdeauna, strângându-le brațele,
dar fără să pară din cale-afară de mulțumit sau surprins. Nu putu auzi
ce-și spuneau, dar putu vedea mânecile soldaților năclăite de sânge.
O altă patrulă se întoarse, și încă una.
Soarele urcase mult pe cer, escadrilele se întorceau la cuib una după
alta, iar miracolul începu să pară suspect. Cum fusese posibil să nu
piardă pe nimeni? Pe la jumătatea dimineții, toate echipele erau
prezente, mai puțin a lui Balieros, iar Karou abia mai putea înghiți, din
pricina nodului din gât.
— Unde au fost? o întrebă ea pe Ten, când se întoarse în cameră,
făcând un efort nervos să lucreze.
— Ce vrei să spui? Au fost în Extremul Neumblat, zise lupoaica, dar
Karou știa că era o minciună.
În afară de faptul că se întorseseră prea devreme, prea vii, și starea de
dispoziție era nepotrivită. Era apăsătoare.
Din punctul ei înalt de observație, îl văzu pe soldatul Virko, ale cărui
coarne răsucite de berbec îi aminteau întrucâtva de Brimstone, ducându-
se în spatele meterezului-pisoar, căzând în genunchi și vomitând.
Sunetul icnetelor lui se ridica și cobora, străbătând în valuri curtea unde
ceilalți soldați, într-un du-te-vino ciudat de tăcut, deveniră și mai
silențioși și păreau să evite să se uite unul la altul.
Amzallag stătea sub o arcadă curățindu-și sabia, iar când Karou se
uită în jos, o oră mai târziu sau poate mai mult, el încă mai curăța la ea,
cu mișcări smucite, furioase.
Totuși, gura lui Karou se umplu de saliva dulceagă ce precede
vomitatul abia când îl văzu pe Razor. Indiferent ce făcuseră echipele în
ultima zi și jumătate – un timp care nu era, nici după cele mai optimiste
calcule, îndeajuns pentru a ajunge la Extremul Neumblat și înapoi –
adăugase un legănat pasului său lin ca șoapta, de reptilă, deoarece…
căra un sac. Era un sac de pânză maronie, greu și plin și… impregnat cu
un soi de fluid dinăuntru, de o culoare nedeterminată, din pricina
cafeniului sacului. Sforțându-se să nu vomite, Karou știu ce era fluidul
scurs, și culoarea lui, și oricât se ocărâse ea pentru ignoranța voluntară
cu doar două zile mai devreme, nu dori să știe mai mult de atât.
Se trezi din nou cu dinții de antilopă în mână și îi puse jos. Se tot
ducea la fereastră. Ten se răsti la ea, fiindcă umbla fără rost, dar Karou
nu se putea concentra. Asta nu era bine.
Era greșit.
Greșit.
 Și apoi, în sfârșit, când cel mai fierbinte ceas la zilei se prelinse încet,
santinela strigă din nou. Ziri. Karou ieși afară pe fereastră și se înălță în
văzduh. Cerul era cobalt pur, fără nori și fără adâncime, neascunzând
nimic.
Era, de asemenea, gol. Se întoarse spre turnul santinelei, nedumerită.
Oora era de serviciu și nici măcar nu se uita în direcția portalului. Lupul
apăru lângă ea și Oora îi arătă în vale, departe. Karou trebui să-și
mijească ochii să vadă la ce se uitau și, când în sfârșit văzu, șopti:
— Nu. Nu, nu. Nu.
Oameni, doi la număr, alunecând pe grohotiș în timp ce urcau panta.
Veneau drept spre kasbah.
 41. ALCHIMIE NEBUNĂ

De data asta, când îngerii coborâră asupra lor, Sveva le cercetă ochii,
dar niciunul nu era de foc, și le cercetă armurile, dar nu văzu niciun
nufăr. Alți îngeri. Ghinion.
Să fie atât de aproape de liman…
Chiar crezuse c-au reușit. Munții erau atât de mari și păreau mereu
mai aproape decât erau de fapt, la o aruncătură de băț. Dar când
ajungeau în vârful unei pante care ar fi trebuit să fie ultima – ultimul
deal înainte ca pământul să se preschimbe în acele falduri de granit
asemenea zidurilor lumii înseși –, o altă vale se căsca la picioarele lor. O
altă întindere de străbătut, o altă înălțime de urcat. Era ca o păcăleală.
Dar aceasta, aceasta chiar era ultima. Sveva putea vedea locul unde
un șir de stânci uriașe se întâlneau cu pajiștea.
— Arată ca degetele unui picior mare și gras, zisese ea, cu nici două
minute în urmă, zâmbind spre ceilalți.
Și o învârtise pe Lell, iar copila răsese.
— Degetele piciorului muntelui, cântase ea. Am ajuns la degetele
piciorului muntelui!
Și țopăise, strângând micuța caprină la pieptul ei, încă îngânând
prostioara ei fericită:
— Mă întreb dacă miroase urât între degetele piciorului muntelui.
Atunci, Sarazal strigase:
— Svee!
Și se uitase și îi văzuse. Îngeri. Îngerii răi.
Totuși, Sveva încremenise undeva între ură și speranță, care nici
măcar nu existase cu câteva zile în urmă. Avuseseră parte de milă o dată;
de ce nu de două ori? Mila, descoperise ea, făcea o alchimie nebună: un
strop din ea putea dilua un lac întreg de ură. Din cauza celor întâmplate
în viroagă, serafimii erau pentru ea mai mult decât stăpâni de sclavi și
ucigași înaripați fără chipuri.
Și, cu toate acestea, când serafimii se năpustiră asupra lor, cu săbiile
deja înroșite și fără nicio milă în ochii lor, nu avu nicio ezitare să strige:
— Ucideți-i!
Rath sări.
 Îngerii nu-l văzuseră. Aproape că zâmbeau infatuați, aceștia doi, în
armuri strălucitoare. Ei văzuseră o turmă de caprine, o pereche de ciute,
niște cerbi cărunți – toți ușor de ucis. Și smilodonul? Fusese ultimul care
urcase colina; nu l-au văzut până ce n-a fost grămadă peste ei, deja mai
aproape decât lungimea săbiilor lor, doborându-i la pământ, înfigând
ghearele în ei, sfâșiindu-i.
Ei au țipat.
Sveva n-a vrut să se uite, dar și-a impus, și așa a văzut unul dintre ei
eliberându-și un braț și ridicând sabia, lovind în spinarea lui Rath. I-a
trecut-o pe Lell în brațe lui Sarazal și a țâșnit într-acolo, cu pumnalul ei
de stăpân de sclav, și l-a înfipt. L-a înfipt chiar în deschizătura din
armură pe care brațul ridicat o lăsase descoperită. L-a înjunghiat în
subsuoară, adânc, iar el a scăpat sabia din mână.
Și a murit.
Deci așa se simte uciderea, a gândit ea, când cutezanței i-a luat locul
tremurul. E groaznic. Cuțitul era alunecos, iar stomacul îi urca în gât.
Sarazal a apucat-o de umăr.
— Svee, haide!
Presant.
Și apoi au înotat în umbre, cu toții. Umbre învârtindu-se, întretăindu-
se. Alți îngeri deasupra. Sveva și-a dat capul pe spate.
Mult mai mulți îngeri.
Rath a scos un răget. Sveva s-a uitat la sora ei, la Lell, la Nur cu
brațele întinse, încercând să-și ia copilul, la celelalte caprine și la
perechea de cerbi bătrâni, și a strâns pumnalul în mână, arătând spre
stâncile din depărtare.
— Fugiți! a țipat ea.
Și au fugit.
Ea a rămas cu Rath.
Ce zici de mine, a gândit ea, cu o mândrie ciudată, distantă. Totul era
perfect clar și sigur. Înjunghierea era oribilă și niciodată n-ar fi crezut că
va rămâne să lupte, când putea să fugă. Ea adora să fugă. Dar se simțea
bine și rămânând pe loc. S-a uitat la Rath. El s-a uitat la ea. A crezut că o
va îndemna să fugă și ea, dar n-a făcut-o. Poate că știa că nu mai conta,
că nu exista nicio siguranță, dar poate că… poate că îi plăcea să nu fie
singur. La urma urmei, era doar un băiat.
Sveva i-a zâmbit. Și astfel au stat acolo, atât de aproape de capătul
călătoriei încât puteau simți bura umedă a cascadelor de pe munte, dar
erau sub umbrele îngerilor acum și greu de crezut că aveau să mai iasă
vreodată.
Asta dacă, bineînțeles, nu se petrecea încă un miracol.
Când siluetele au apărut deasupra lizierei pădurii, Svevei aproape că
nu i-a venit să creadă. Dacă nu i-ar fi văzut înainte, s-ar fi temut de ei
cum se temea de îngeri. Erau mult mai înfricoșători decât îngerii.
Erau reînviați. Himere.
Salvatori. Era atât de asemănător cu ceea ce se petrecuse în noaptea
eliberării din caravana sclavilor – numai că acum era ziuă și îi putea
vedea deslușit. I-a recunoscut pe câțiva: grifonul care îi desfăcuse cătușa,
centaurul care rupsese în mâini cercul de metal cu care era legată
Sarazal. Sveva s-a uitat și după celălalt – cel chipeș, cu coarne, care îi
pusese cuțitul acesta în mână – dar nu l-a văzut.
Rebelii erau cinci împotriva unui număr de trei ori mai mare, dar au
dat iama în serafimi ca o calamitate.
După cea dintâi ciocnire și primele bufnituri ale corpurilor căzute –
toate ale dușmanilor – Rath s-a întors spre Sveva și a îndemnat-o să
plece. Ochii lui erau aprinși.
— Am știut că se vor întoarce, a zis el, cu ardoare. Sveva, du-te.
Prinde-i pe ceilalți din urmă. Ai grijă de ei și spune-le adio din partea
mea.
A pus o mână mare, cu gheare, pe umărul ei:
— Noroc!
— Dar tu?
— Ți-am mai spus, eu îi căutam pe rebeli.
Era fericit; ea și-a dat seama că asta își dorise tot timpul.
— O să mă alătur lor, a zis el.
Și s-a alăturat. Când Sveva a fugit, Rath a rămas și a luptat împreună
cu rebelii.
Și a murit cu ei, chiar acolo, la degetele piciorului muntelui.
Și a fost târât și aruncat peste ei, într-o grămadă mare.
Și ars.
 42. ZIRI NOROCOSUL

— Haide, zise Hazael. Nu putem face mai mult.

Mai mult? Asta sugera că făcuseră ceva. Nu găsiseră nicio ocazie. Prea
mulți dominioni, prea mult teren deschis. Akiva clătină din cap și nu zise
nimic. Poate că zborurile lui de noapte îi goniseră pe localnici din
adăposturile lor, poate că îi goniseră destul de aproape de ravene și
tuneluri cât să fi ajuns la ele înaintea îngerilor. N-avea să știe niciodată.
Singurul lucru sigur era ceea ce se afla acum în fața ochilor săi.
Cerul era albastru primăvăratic și alpin de curat. Imaculat. Fumul era
încă strâns în fuioare subțiri, ici și colo. Din vârful acestei stânci înalte,
lumea părea o dantelărie de coroane de copaci și pajiști, iar cursurile
râurilor în soare erau ca niște vene de lumină pură șerpuind printre
contururile dealurilor. Munți și cer, copaci și râuri, și scântei de aripi,
când escadrilele Dominionului se deplasau dintr-un loc într-altul, dându-
le foc. Locul acesta era umed, plin de ferigi: văluri de ceață și cascade.
N-avea să ardă ușor.
Într-un astfel de loc, cu o asemenea priveliște, era aproape imposibil
să accepți ce se întâmplase aici, astăzi. Hoitarii îl dădeau de gol, totuși.
Erau atât de mulți. Păsările mâncătoare de stârvuri puteau simți
sângele de la kilometri distanță. Judecând după numărul lor – și după
zvâcnirile vioaie ale spiralelor lor, de regulă leneșe – era din belșug în
aer, astăzi.
— Și iată păsările noastre, zise Akiva, învins.
Hazael pricepu.
— Sunt sigur că unele au ajuns la loc sigur, zise el.
Trecu un moment până când să-și dea seama Akiva că vorbise de față
cu Liraz. Ea se uita la ei. Akiva se aștepta să întrebe ceva, însă ea se
întoarse cu spatele, uitându-se în sus, la piscuri.
— Se zice că nu poți zbura peste munți, spuse Liraz. Vântul e prea
puternic. Numai taifunarii îi pot supraviețui.
— Mă întreb ce e de partea cealaltă, spuse Hazael.
— Poate că e o imagine în oglindă a părții de aici, iar serafimii de
acolo și-au gonit, de asemenea, himerele în tuneluri, și acestea se
întâlnesc la mijloc, pe întuneric, și descoperă că nu există niciun loc
sigur în toată lumea și niciun sfârșit fericit.
— Sau, zise Hazael, foarte însuflețit, poate că nu e niciun serafim de
partea cealaltă și sfârșitul e fericit. Fără niciunul dintre noi.
Ea-și întoarse brusc privirea de la piscuri. Tonul ei, care fusese distant
curios, deveni tăios.
— Voi nu mai vreți să fiți de-ai noștri, nu-i așa?
Își muta ochii de la unul la altul.
— Credeți că nu pot vedea?
Hazael își pungi buzele, aruncând o privire scurtă spre Akiva.
— Eu încă mai vreau, zise el.
— Și eu, zise Akiva.
Se gândi la cerul din cealaltă lume, când îi oprise pe ei doi s-o
urmărească pe Karou și își luase inima în dinți să le spună și lor – în
sfârșit – adevărul. Că el iubise o himeră și visase la un alt fel de viață.
Mizase atunci orbește că sora lui era mai mult decât o armă de-a
Împăratului și, dacă ea respinsese ideea de armonie, cel puțin nu se
întorsese împotriva lui. Oare își închipuise că el era singurul sătul de
moarte? Uite la Hazael. Câți alții mai erau?
— Dar niște noi mai buni, zise el.
— Niște noi mai buni? întrebă Liraz. Uită-te la noi, Akiva.
Își ridică mâinile, arătându-i tatuajele.
— Nu ne putem preface. Purtăm ceea ce am făcut.
— Numai uciderile. Nu există niciun semn pentru îndurare.
— Chiar dacă ar exista, eu n-aș purta niciunul, zise ea.
Akiva îi întâlni ochii și citi un soi de suferință în ei.
— Nu trebuie decât să începi, Lir. Îndurarea atrage îndurarea, la fel
cum măcelul atrage măcel. Nu ne putem aștepta ca lumea să fie mai
bună decât o facem noi să fie.
— Nu, zise ea, slab.
Pentru o clipă, Akiva crezu că o să mai spună și altceva, o să meargă
mai adânc, o să pretindă să-i afle secretele. Poate, o să le mărturisească
pe ale ei? Însă ea se întoarse cu spatele, zicând doar:
— Hai să plecăm de aici. Vor arde cadavrele și nu vreau să miros
carne friptă.
•••
Ziri privi vâlvătaia. Era în vârful unei coline, la adăpostul pădurii, în
siguranță.
 Siguranță. Cuvântul părea absurd. Nu exista nicio siguranță. Îngerii
puteau la fel de bine să dea foc întregii lumi și să termine cu ea. Toate
lucrurile pe care le văzuse el arzând în aceste ultime luni… Ferme, râuri
întregi unsuroase de grăsime topită. Copii alergând, fugind și țipând –
cuprinși de flăcări – până când nu mai puteau să fugă și să țipe. Și acum,
prieteni.
Strânsoarea sa pe mânerul pumnalului era atât de feroce încât parcă
degetele lui ar fi putut străpunge prin teacă până la oțelul de dedesubt și
chiar și prin acela. Siguranță, gândi el din nou. Era mai rău decât
absurd, era profanator. Fusese, de asemenea, și însărcinarea lui în
această misiune: să fie în siguranță.
Balieros îi ordonase să se ascundă.
Înainte de orice luptă, exista cineva pus să stea deoparte, ca o măsură
de siguranță împotriva unei eventualități ca aceasta de acum, ca să
colecteze sufletele celorlalți, dacă aveau să fie uciși. Era o cinste, o
încredere profundă – să țină perpetuarea camarazilor în mâinile sale – și,
totodată, o tortură.
Ziri Norocosul, gândi el, cu amărăciune. Știa de ce Balieros îl alesese
pe el. Era un lucru atât de rar pentru un războinic să fie în corpul lui
original; comandantul voise să-i dea șansa să și-l păstreze. De parcă lui i-
ar fi păsat de asta. Să fie singurul rămas în viață era mai rău. Fusese
nevoit să privească măcelărirea și să nu facă nimic. Până și băiatul
smilodon luptase – și luptase bine –, numai Ziri nu, deși mintea și corpul
lui se zbăteau să sară în încăierare.
Singura abatere pe care și-o îngăduise fusese să-l doboare pe un
serafim care o urmărea pe micuța ciută, fata centaur-căprioară, frumoasă
ca o păpușă. Era aceeași fată pe care o ajutase el să se elibereze din
caravana stăpânilor de sclavi, dincolo, la Dealurile Marazel, și ea încă
mai avea cuțitul pe care i-l dăduse el. Când te gândești că ajunseseră atât
de departe și a fost cât pe ce să moară aici. Văzuse cum grupul lor, ciute
și caprine, dispar într-o crăpătură din stânci și asta fusese bine. Era ceva
solid de care să se țină în timp ce-și privea camarazii murind. Să știe că
nu era degeaba.
Ei cinci luaseră de cinci ori mai multe vieți decât dăduseră, iar băiatul
smilodon se adăugase la numărătoare. Ziri îi privise pe serafimi
rămânând cu gurile căscate și gesticulând deasupra cadavrelor – Ixander,
mai ales, pentru care fusese nevoie de trei îngeri să-l târască, atunci când
se apucaseră să-i adune. Îngrămădiseră cadavrele unul peste altul și apoi,
casapi păcătoși, le retezaseră mâinile, înainte de a le da foc, le tăiaseră și
le păstraseră – de ce? ca trofee? – după care dăduseră foc întregului
luminiș și priviseră flăcările devorând rămășițele. Ziri le simțea mirosul
acum – amestecat cu cel dulce, de iarbă arsă, era izul de blană pârlită, de
coarne și, oribil, mirosul ca de carne la grătar – și își imagina sufletele
camarazilor să-i plutind deasupra luminișului, menținând fragila
legătură cu trupurile lor arse cât de mult ar fi putut.
Nu mai putea aștepta. Arderea grăbea evanescența și trecuseră deja
ore. Curând, avea să fie prea târziu. Dacă Ziri mai spera să-și salveze
camarazii, trebuia s-o facă acum.
Îngerii zăboviseră de dimineață până după-amiază, dar în sfârșit
plecau, ridicându-se în văzduh cu odioasa lor grație și luându-și zborul.
El coborî hotărât panta, ținându-se la adăpostul frunzișului pădurii, și
când ajunse la marginea luminișului, inamicul dispăruse dincolo de
orizont. Cercetă luminișul. Focul serafimilor era de-a dreptul infernal și
ardea atât de feroce, încât corpurile se prefăcuseră în scrum. Se stârnise
vântul, răvășind mormanele de cenușă pe care i-o vârî lui Ziri în ochi și,
mai rău: risipind puținul rămas sufletelor de care să se agațe. Aprinse
patru conuri de tămâie în cădelnița lui și o ținu nemișcată. Cinci soldați
și un voluntar. Nădăjduia că le prinsese pe toate, inclusiv pe al băiatului.
Făcuse tot ce putuse. Închise cădelnița cu o răsucire a mâinii și
strecură cârja colectoare înapoi, prin cureaua fixată în spatele lui. Scrută
cerul. Era pustiu, dar știa că trebuia să aștepte până se întuneca pentru a
zbura – iar ascundere, iar așteptare. Dominionii erau pretutindeni, încă
împrăștiind mesajul Împăratului cu teribila lor eficiență și, după cum
văzuse el… cu bucurie.
La început, în lovitura de deschidere a rebelilor, Ziri urâse să cresteze
zâmbetele Despotului pe chipurile morților, dar, în clipa asta, tot ce
putea gândi era că bucuria macabră a îngerilor trebuia să primească un
răspuns.
Și dacă actul de a răspunde isca o bucurie macabră, la rândul lui? Ce-
ar fi zis Karou despre asta? Nu. Ziri își alungă acest gând din minte. El
nu se bucurase deloc, dar nu putea s-o învinuiască pe Karou pentru
disprețul pe care i-l arătase. Îl surprinsese, la râu, cât de tare îl duruse –
cum se uitase la el, cum îi întorsese spatele și plecase. Își acoperise
rușinea cu mânie, pe moment – cine era ea, să-l batjocorească pe el? –
însă nu se mai putuse păcăli. Când Balieros luase patrula deoparte ca să-i
întrebe dacă erau de partea lui – dacă doreau să ucidă civilii inamicului
sau să îi ajute pe ai lor – Ziri se gândise imediat la Karou, să-i șteargă
disprețul și să-i sădească în loc altceva. Respect? Aprobare? Mândrie?
Poate că, la urma urmei, rămăsese tot băiețelul îndrăgostit de altă
dată.
Ziri clătină din cap. Se întoarse din nou spre adăpostul copacilor. Și îi
văzu stând acolo și privindu-l: trei îngeri, cu brațele încrucișate.
 43. O POVESTE AMUZANTĂ

— Tu, zise Ziri.

Se spunea adesea, printre himere, că toți serafimii arată la fel, cu
asemănarea părților cu a întregului zămislitor, dar orice himeră l-ar fi
recunoscut pe acest înger de cum l-ar fi văzut. Cicatricea care-i despica
fața era unică.
Ziri fluieră.
— Să vezi când or auzi prietenii mei că l-am ucis pe Căpitanul
Dominionului! N-or să mă creadă.
Jael râse. Era un sunet umed. Făcu un pas înainte, iar soldații lui se
desprinseră în lături, ca să-l încercuiască pe Ziri. Trei îngeri nu-l speriau
prea mult, chiar dacă unul dintre ei era fratele Împăratului. Cu trei era
ușor. Auzi un sunet în spatele lui și aruncă o privire, văzând… alți șase
ieșind din pădurea de peste luminiș… Iar când întoarse din nou capul
spre Jael, alți trei erau în spatele său. Doisprezece.
Atunci, fie, moartea.
Probabil.
— Știai, îi zise Ziri lui Jael, că absolut toți soldații himere susțin că ei
ți-au făcut cicatricea aia? E un joc pe care-l jucăm când ne plictisim, care
vine cu cea mai bună poveste. Ai vrea s-o auzi pe a mea?
— Absolut toți soldații himere? zise Jael. Și câți înseamnă toți, zilele
astea, patru? Cinci?
— Da, mă rog. O himeră face cât – se prefăcu teatral că-i numără și că
zâmbește – cel puțin doisprezece serafimi. Așadar, ar trebui să socotești
astfel.
Își scosese pumnalele de când dăduse cu ochii de ei. Acum îi ofereau
un spațiu larg de acțiune, dar știa că urma să se apropie și să încerce să-l
prindă. N-aveau decât, era chiar bucuros. Tot zbuciumul din ultimele
ceasuri pulsa viu în mâinile lui – un zvâcnet fierbinte în palmele care
strângeau cuțitele.
— Povestea e cam așa, zise el. Luam masa împreună, tu și cu mine.
Cum mai facem, din când în când. Aveam ieruncă în aspic. Prea
condimentată. Tu l-ai ucis pe bucătar pentru asta. Irascibil.
Adăugă, ca un comentariu instructiv:
 — Știi, într-o poveste, detaliile ca acesta o fac veridică. Oricum, ție îți
rămăsese un os înfipt în mustață. Am menționat că aveai mustață?
Jael nu avea mustață. În jurul lui, Ziri simți dominionii strângând
cercul. Jael stătea la o distanță sigură, fața lui arătând o calculată
îngăduință.
— Aveam? zise el.
— Un specimen nefericit, rar și zbârlit, dar trecem peste. Am vrut s-o
tai ca să-ți scot osul, folosind sabia ta, și asta a fost greșeala mea. E mult
mai mare decât cele cu care sunt eu obișnuit.
Își înălță cuțitele lună-nouă, ca să ilustreze cele spuse.
— Și, ei bine, am ratat. Spectaculos, într-adevăr, deși eu zic
întotdeauna: ce bine-ar fi fost dac-aș fi greșit în cealaltă direcție.
Mimă tăierea gâtului.
— Nimic personal.
— Firește că nu.
Jael își plimbă un deget de-a lungul liniei lungi, în zigzag, a cicatricei
sale.
— Vrei să știi cum am căpătat-o, de fapt?
— Nu, mulțumesc. Atâtica mai am până cred propria-mi versiune.
O străfulgerare de mișcare. În spatele lui Ziri, un soldat; se răsuci și
cuțitele îi sclipiră, prinzând orbitor lumina soarelui și plimbându-se
ademenitor de-a lungul curbelor bine șlefuite. Oțelul voia sânge, și el la
fel. Soldatul se retrase.
— Poți să-ți lași armele jos, zise Jael. N-o să te ucidem.
— Știu, răspunse Ziri. Eu o să vă ucid pe voi.
Crezură că e amuzant. Mai mulți râseră. Dar nu prea mult.
Ziri se mișca mai repede decât putea vedea ochiul. I-a atacat întâi pe
cei care râseseră și doi îngeri au fost morți în locul unde stăteau, cu
gâturile despicate mai înainte ca restul să fi avut timp să-și scoată
săbiile.
Dacă oricare dintre ei ar fi luptat vreodată cu un kirin, nu s-ar fi simțit
atât de încrezători în numărul lor cât să stea așa de aproape de el cu
săbiile în teacă. Ei bine, săbiile lor ieșiră rapid la vedere, acum. Cele
două cadavre se lăsară moi la pământ și alți doi îngeri sângerau mai
înainte ca oțelul să zăngănească pe oțel. Apoi a fost o busculadă.
Nithilam, cum o numesc serafimii. Haos.
Ziri era depășit numeric, dar a întors asta în avantajul lui. Se mișca
atât de rapid în kata rotitoare a cuțitelor lună-nouă, încât serafimii abia
de știau unde să se uite după el. Se luară după el; el se răsuci. Se
încurcară unul pe altul, intrând în raza de acțiune a săbiilor proprii.
Partea lui Ziri era mai simplă: totul era inamic. Totul era ținta lui.
Lamele lună-nouă păreau să se multiplice în aer; pentru asta fuseseră
create, nu pentru a cresta zâmbete, ci pentru a ține piept mai multor
oponenți, blocând, tăind, străpungând. Alți doi îngeri căzură: măruntaie
despicate, tendoane retezate.
— Îl vreau viu! răcni Jael, iar Ziri își dădu seama, chiar și-n spiralele
și străfulgerările de carne și oțel, că asta nu era o veste bună.
Se repezi la ei, strângând mânerele cuțitelor atât de tare, încât sângele
nu mai curgea pe sub degetele sale și-i făcea palmele alunecoase. Zbură,
mutând lupta în aer, și tăie și ucise, dar fără să nutrească nicio clipă vreo
speranță de scăpare. Aceștia erau serafimi soldați; era el rapid, dar nici
ei nu erau lenți, dimpotrivă, și erau mulți. Nu pentru prima oară în viața
lui își dori să fi avut hamse. Tatuajele i-ar fi slăbit, i-ar fi dat o șansă.
Până când l-au dezarmat, trupa lor fusese înjumătățită, însă el nu
sângera decât din răni superficiale – pe care el le atribui atât instrucției
lor, cât și propriei agilități. Îl voiseră viu și așa era.
Era în genunchi, în fața lor, și nimeni nu mai râdea acum. Jael se
apropie. Își pierduse îngâmfarea; fața îi era rigidă, cicatricea alb-lividă
pe fundalul purpuriu al furiei sale. Ziri văzu șutul venind și se îndoi ca să
absoarbă lovitura, totuși îl izbi puternic în stomac și-l lăsă fără aer.
Își prefăcu horcăitul în râs:
— Asta pentru ce-a fost? întrebă el, îndreptându-se. Dacă am făcut
ceva care să te jignească…
Jael îl lovi din nou. Și din nou. Lui Ziri îi pieri râsul. Abia când începu
să tușească scuipând sânge, Jael se apropie îndeajuns cât să-i smulgă
toiagul colector din spinare. Ochii lui sclipeau sălbatic de triumf, iar Ziri
simți prima arsură a fricii.
— Am și eu o poveste amuzantă, numai că a mea e adevărată. I-am
întâlnit pe Despotul vostru și pe Brimstone de curând și i-am ars la fel
cum i-am ars pe camarazii tăi. De aceea știu că sunt morți definitiv și că
asta – ținu cădelnița în sus – nu poate fi decât pentru altcineva. Deci…
cine?
Sângele lui Ziri devenise ciudat de zgomotos în urechi. Înțelesese
acum despre ce era vorba, că serafimii întinseseră o cursă în luminiș și
așteptaseră să vadă dacă venea cineva să colecteze sufletele. Rebelii
fuseseră fantome, cum zisese Lupul; acum erau reali. El le făcuse jocul.
— Scuze, mimă Ziri confuzia. Cine ce acum?
Jael privi în jos. Răscoli cenușa cu vârful sabiei.
— O să-mi spui cine este resurecționistul, zise el. Cu cât mai repede,
cu atât mai bine. Pentru tine, adică. Pe mine, sincer să fiu, nu mă
deranjează dacă ia… ceva mai mult de lucru.
Ei bine, asta nu suna deloc amuzant. Ziri nu avea nicio experiență cu
tortura și, când se gândea la asta, un singur chip îi răsărea în minte.
Al lui Akiva.
Ziri nu avea să uite niciodată ziua aceea. Agora, Loramendi ieșit cu
mic cu mare să privească, și iubitul lui Madrigal silit să privească, de
asemenea. Serafimul fusese în genunchi, ca și Ziri acum, slăbit de bătăi
și de hamse, și distrus de mâhnire. Oare îi mărturisise el ceva Lupului?
Ziri se îndoia și, destul de ciudat, gândul acesta îi dădu curaj. Dacă
îngerul putuse îndura tortura, avea să poată și el. Ca s-o protejeze pe
Karou și, odată cu ea, speranța himerelor, se gândi că ar fi putut îndura
orice.
— Cine este? întrebă din nou căpitanul.
— Vino mai aproape, răspunse Ziri cu un rânjet însângerat. O să-ți
șoptesc la ureche.
— Ah, bine! Jael păru mulțumit. Mă temeam că ai să ușurezi
lucrurile.
Făcu semn soldaților săi și doi înaintară și îl apucară pe Ziri de brațe.
— Țineți-l, zise el.
Înfipse toiagul colector în pământul înnegrit și începu să-și suflece
mânecile.
— Mă simt inspirat.
 44. UNELE EXTRAVAGANȚE

— Am spus că nicio ființă omenească nu va păți nimic.

Vocea lui Karou, deja răgușită de atâta ceartă, i se păru ei însăși un
mârâit.
— Ăsta a fost primul lucru. Nicio ființă omenească. Punct.
Se plimba în sus și-n jos prin curte. Himerele erau adunate în galerie
și pe la parter, unele încălzindu-se la soare, altele stând la umbră.
Ca și când ar fi învățat-o un adevăr dur al vieții, Thiago spuse:
— În război, Karou, trebuie să renunți la unele extravaganțe.
— Extravaganțe? Vrei să spui să nu ucizi oameni nevinovați?
El nu zise nimic. Deci, da, asta voia să spună. Karou își simți stomacul
strâns ghem.
— Oh Doamne, nu. În niciun caz. Indiferent cine sunt, nu au nimic de-
a face cu războiul tău… Se opri și se corectă: Războiul nostru.
— Dar dacă ne pun în pericol poziția noastră de aici, au de-a face și
încă grav. De bună seamă știi care e riscul, Karou.
Oare știa? Pentru că, desigur, el avea dreptate că nu trebuia decât un
singur excursionist să povestească și ar fi făcut media să vină ciopor la
kasbah. Și atunci, ce? Nu-i plăcea să se gândească mai departe.
Intervenție militară, cu siguranță. Cândva, o poveste despre monștri în
deșert ar fi putut fi desconsiderată ca plăsmuire a unor excursioniști ce-
au fumat prea mult hașiș, dar vremurile se schimbaseră. Deci, acum ce
urma?
— Poate că-și vor vedea de drum, zise ea, dar era un argument
neconvingător și amândoi o știau.
Erau patruzeci de grade afară și nu exista altă destinație pe mulți
kilometri în jur. În plus de asta, chiar de la distanță era evident că
excursioniștii n-o duceau prea bine.
Se târau urcând coasta, făcând o pauză din minut în minut, ca să se
aplece, cu mâinile pe genunchi, să bea apă din bidoane… la un moment
dat, cel mai scund dintre ei se încovoiase și vomitase. Erau prea departe
ca să se audă vreun sunet, dar era evident că erau în pericol să facă
insolație, dacă nu sufereau deja de asta. Perechea stătu, sprijinindu-se
unul pe altul, mult timp, înainte de a porni din nou la drum. Karou se
plimba în sus și-n jos. Excursioniștii aveau nevoie de ajutor, dar aici nu
era nici pe departe locul în care l-ar fi găsit. Dacă ar fi știut măcar spre
ce se îndreptau. Însă, chiar dacă ar fi știut, în mod clar nu mai erau în
stare să se întoarcă.
Thiago era calm, întotdeauna înnebunitor de calm – până ce nu mai
era, mă rog –, pentru că excursioniștii nu însemnau niciun pericol
urgent. Era mulțumit să-i lase să se apropie. Și după aceea, ce urma?
Puțul?
Din nou lui Karou i se strânse stomacul. Putea simți duhoarea, astăzi.
Poate pentru că puțul fusese proaspăt alimentat – Bast în sfârșit făcuse
plimbarea împreună cu Lupul; Karou deja îi conjurase un corp nou; era
întins pe podeaua din camera ei, chiar în clipa asta – și poate din cauză
că briza era una dintre acele adieri ușoare, dar insistente, din direcția
potrivită. Parcă spunea Poftim, miroase asta. Poftim, miroase asta, la
nesfârșit.
Karou se opri și stătu în fața Lupului. Își îndreptă umerii și încercă să
nu tremure, încercă să mimeze autoritatea cuiva de care să se țină
seama, când spuse:
— O să cobor până la ei să-i ajut și o să-i conduc pe poarta din spate,
în grânar.
Era răcoare în depozitul de cereale. Și izolat. Camionul era tot acolo.
— O să le dau niște apă, ei n-o să vadă pe nimeni, apoi o să-i conduc
cu mașina până la un drum.
Făcu o pauză. Se auzise vorbind și știa că nu inspirase fermitatea pe
care o dorise.
— Voi nu va trebui să faceți nimic, zise ea, dar vocea i se sparse și
mintea i se umplu de blesteme.
Ce moment excelent pentru a suna ca un puber!
— O să am eu grijă de asta.
— Foarte bine, zise Thiago.
Expresia lui era atât de studiată. Karou își închipui că putea vedea
ațele care țineau imobilă această mască de Thiago benign, ceea ce o
enervă. Să vorbești cu el era ca lovitul cu pumnii într-un zid.
— Du-te, atunci, o îndemnă el.
Și ea plecă, încercând să arate puțină demnitate și să nu calce apăsat
ca un copil neajutorat. Ieși pe poartă. Briza sufla mai tare aici: putred,
putred, rău, rău. Cadavrele putrezeau într-un puț și, dacă nu-i ajuta ea,
excursioniștii aveau să sfârșească tot acolo, laolaltă cu orice alte ființe
omenești care ar fi avut ghinionul să hoinărească prea aproape de locul
ăsta uitat de lume. Ce făcuse, conducându-i pe rebeli în lumea asta?
Dar atunci se gândi la Eretz și la care ar fi fost perspectivele rebelilor,
dacă nu i-ar fi condus ea – și perspectivele tuturor himerelor – și nu mai
știu ce fusese bine și ce nu. Ar fi vrut să creadă că putea avea încredere
în ei c-o să aibă un pic de omenie. Erau soldați, nu brute ucigașe, nici
animale sălbatice ale căror pofte funcționau dincolo de domeniul
rațiunii. Știa că Amzallag n-ar fi făcut rău nimănui fără o justificare, nici
Balieros sau Ziri, nici cei mai mulți dintre ceilalți. Dar nu trebuia decât
să se gândească la Razor – și la sacul lui – ca să știe că lucrurile puteau fi
impredictibile.
A trebuit să-și reamintească să rămână cu picioarele pe pământ, când
părăsi kasbahul; zborul devenise acum primul ei impuls, într-atât de tare
se dezobișnuise de societatea omenească, și nu era drum ușor prin
grohotișul instabil.
Își dădu seama că nu-și acoperise părul. Dacă excursioniștii o
recunoșteau? Asta putea fi un pericol. Dar ce era să facă?
Nu le-a luat mult până au zărit-o. Coborând panta dinspre fortăreață,
ea era singurul lucru în mișcare din tot peisajul. Ei erau încă la prea
mare depărtare ca să-i deslușească bine, însă auzi strigătul care ajunse
până la ea și se opri din mers ca și când s-ar fi izbit de o barieră.
Strigătul venise rostogolindu-se peste stânci și tufe, din răsputeri, dar
dizolvându-se, la capăt, în slăbiciune.
Vocea.
Pur și simplu nu era posibil. Dar strigătul fusese „Karou!” și vocea a
Zuzanei, iar Karou cu siguranță învățase că „posibil” și „imposibil” erau
categorii vagi, în cel mai bun caz. Oh, Doamne, nu, gândi ea, holbându-se
la siluete și văzând ceea ce nu s-ar fi așteptat niciodată să vadă: Zuzana
și Mik, aici.
Nu ei, nu aici.
Cum? Cum?
Mai conta? Erau aici și erau în primejdie – de comoție din pricina
arșiței, din cauza himerelor – iar inima lui Karou bătea cu putere și se
umfla în ea – cu panică și… bucurie… și mai multă panică, și mai multă
bucurie, și un val de mânie – ce-a fost în capul lor? – apoi înduioșare,
uluire și ochii i se umeziră, când picioarele ei se desprinseră de pământ
și zbură în jos pe pantă, prinzându-i și strivindu-i într-o îmbrățișare care
amenința să încheie ceea ce începuse arșița.
Chiar erau ei. Se dădu înapoi, ca să-i privească. Zuzana se lăsase
moale la pământ, cu epuizare și ușurare. Dârele de lacrimi ieșeau în
relief pe obrajii ei roșii, râdea și plângea în același timp, strivindu-i
mâna lui Karou într-o strânsoare de menghină – strânsoare chiar peste
rețeaua de vânătăi de pe mâna ei, care o făcu să tresară.
— Doamne, Karou, gâfâi Zuzana, cu vocea sfârșită după strigătul de
dinainte. Blestemăția de deșert? Nu putea fi Parisul sau altceva?
Și Karou râdea și plângea, de asemenea, dar Mik nici nu plângea, nici
nu râdea. El ținea o mână protectoare pe spatele Zuzanei, iar fața îi era
umbrită de îngrijorare.
— Am fi putut muri, zise el, iar fetele amuțiră. N-ar fi trebuit să mă
învoiesc niciodată cu asta.
După o clipă, Karou încuviință.
— Nu, n-ar fi trebuit.
Se uită la panorama deșertului cu noi ochi, imaginându-și cum l-ar fi
traversat pe jos.
— Ce mama naibii a fost în capul vostru?
— Cum?
Mik se holbă la ea, se uită la Zuzana și înapoi la Karou.
— N-ai vrut tu să venim?
Karou era uluită.
— Bineînțeles că nu. Niciodată n-aș fi… Doamne. Cum m-ați găsit, de
fapt?
— „Cum?” Mik nu-și putea ascunde frustrarea. Zuze ți-a dezlegat
ghicitoarea, așa te-am găsit.
Ghicitoarea?
— Ce ghicitoare?
— Ghicitoarea, zise Zuzana. Preoteasa unui castel de nisip, într-un
tărâm de praf și străluciri de stele.
Karou clipi perplexă. Își amintea când scrisese e-mailul acela; tocmai
adusese himerele prin portal la kasbah și făcuse un drum până în
Ouarzazate, căutând materiale pentru Aegir.
— Așa m-ați găsit? Oh, Zuze. Îmi pare atât de rău. N-am vrut să vii
aici. Nu m-am gândit niciodată…
— Oh, glumești.
 Mik își ridică mâinile la cap și se întoarse cu spatele.
— Am venit până în buricul lumii de nicăieri și tu nici măcar nu ne
vrei aici.
Zuzana arăta pleoștită. Karou se simți groaznic.
— Nu-i vorba că nu vă vreau!
Își luă prietena într-o altă îmbrățișare zdrobitoare.
— Vă vreau. Atât de mult. Numai că… Nu v-aș adus niciodată în…
asta.
Făcu semn spre kasbah.
— Ce e asta? întrebă Zuzana. Karou, ce faci tu aici?
Karou deschise gura și o închise la loc, de două ori, ca un pește. În
cele din urmă, zise:
— E o poveste lungă.
— Atunci poate să aștepte, zise Mik, hotărât.
Karou nu mai văzuse niciodată mânie pe fața lui, dar acum clocotea,
mijindu-și ochii acuzator.
— Am putea, te rog, s-o ducem la adăpost de soare?
— Desigur.
Karou trase adânc aer în piept.
— Haide.
Își puse pe umeri unul dintre rucsacurile lor și-l târî pe celălalt. Mik o
ajută pe Zuzana să urce panta, iar Karou nu-i conduse pe drumul mai
lung, ocolind spre grânar, ci pe drumul mai scurt spre poarta principală,
unde încremeniră în prag, cu ochii cât cepele.
Din nou, Karou privi cu ochi noi, închipuindu-și cum trebuie să fi
arătat creaturile acestea pentru oameni.
Thiago părea amuzat, cu Ten chiar în spatele lui. Pe Thiago l-ai mai fi
putut considera aproape uman, dar Ten era altă poveste, cu capul ei de
lup și umerii aduși. Cât despre restul suitei, era un circ al ororilor:
soldații stăteau strânși în galerie și în curte, chiar și pe acoperișuri,
ciudat de nemișcați, în afară de câte o zvâcnire de coadă, ici, o zbatere
de aripă, colo. Cu dimensiunile lor monstruoase, cu mulții și diverșii lor
ochi fără să clipească. Razor, prea aproape ca să te simți liniștit, își
flutură limba de șarpe, iar Karou se trezi încordată, gata pregătită,
ușoară pe vârfurile picioarelor, în caz că el ar fi făcut vreun salt.
Mik vorbi, într-o șoaptă de scenă răgușită:
— Hai să stabilim, ca să mă pot relaxa. Karou, prietenii tăi n-o să ne
mănânce, nu-i așa?
Nu, gândi Karou. Asta, nu. Răspunse, tot în șoaptă:
— Nu prea cred. Dar încercați și voi să nu arătați prea delicioși, bine?
Zuzana o răsplăti pufnind în râs.
— Asta e o problemă, având în vedere cât de absolut delicioși suntem.
O jumătate de clipă după aceea, adăugă, neliniștită:
— Stai. Ei nu înțeleg ceha, corect?
— Corect, zise Karou.
Tot timpul ea se uitase la Thiago și el se uitase la ea. Duhoarea
puțului plutea în aer și, în clipa aceea, irealitatea de coșmar a vieții pe
care o trăise se risipi ca absorbită de un vârtej, dispăru pur și simplu, și
totul rămase real. Asta era viața ei, nu vreun vis urât din care să se
trezească și nu vreun purgatoriu, ci viața ei adevărată, în lumea
adevărată – două lumi – iar acum prietenii ei făceau parte din ea, și era și
viața lor, totodată.
Schimba lucrurile.
— Aceste ființe omenești sunt oaspeții mei, zise ea și simți cum
cuvintele vin dintr-un loc oțelit de care nu știuse că există în ea, în urmă
cu o oră.
N-a vorbit tare, însă era așa o schimbare în vocea ei. Venind din acel
loc oțelit, era grea și precisă; nu persuasivă, disperată sau antagonică.
Era pur și simplu. Se apropie de Lup, mai aproape decât îi plăcea ei să
fie față de el. Făcu un efort să pătrundă în spațiul lui fizic, așa cum făcea
el cu al ei, lăsă capul pe spate și zise:
— Viețile lor nu sunt un capriciu. Ei sunt prietenii mei și am încredere
în ei.
— Bineînțeles, zise el, zâmbind, ca un perfect gentleman. Asta
schimbă totul.
Făcu semn din cap spre Mik și Zuzana, și chiar le ură bun-venit, dar
zâmbetul lui nu era în regulă. Ca și când l-ar fi învățat dintr-o carte.
 45. MORT

— Ăsta cine a fost? întrebă Zuzana în șoaptă, când Karou îi conduse pe

ea și pe Mik afară din curtea cea mare, unde se adunaseră monștrii. Altă
carne albă{3}?
Râsul lui Karou sună înecat.
— Oh, Doamne, zise ea, când putu respira din nou. Și acum asta o să-
mi vină în minte de fiecare dată când o să-l văd. Aveți grijă unde călcați.
Se aflau pe o alee plină de dărâmături, Mik o ținea pe Zuzana de cot,
și trebuia să-și croiască drum peste un zid prăbușit. Zuzana se uita în jur.
De la depărtare, kasbahul arătase maiestuos, ca un nebunesc castel de
nisip, dar pe dinăuntru era destul de dezolant. Ca să nu mai spunem –
păși peste o grindă plină de cuie ruginite uriașe și ocoli pe marginea unei
gropi adânci – periculos. Și mirosea urât, de asemenea, a urină și a ceva
mai rău. Ce era mirosul ăsta? De ce locuia Karou aici? Și creaturile din
urmă… Nu erau foarte deosebite de desenele din caietele ei de schițe,
însă nu erau nici ca ele. Erau mult mai mari și mai îngrozitoare decât
orice își imaginase Zuzana.
Cât despre tipul alb, el arăta aproape uman; era supranatural de sexy
– drace, ochii aceia, umerii aceia, ar fi fost foarte potrivit pentru coperta
unui roman de dragoste –, dar era ceva atât de glacial în făptura lui,
încât îi dăduse fiori reci, în pofida faptului că se topise efectiv de moarte
în infernul deșertului ăstuia.
— Acela a fost Thiago, zise Karou. El e… comandantul.
Zuzana pricepuse asta din aerul lui de senior al castelului.
— Comandant al ce, mai exact? întrebă ea.
Îi răsări un gând în minte și se opri din mers.
— Stai. Unde e Brimstone?
Karou se opri, la rândul ei, iar expresia ei îndurerată a fost un răspuns
destul de clar pentru Zuzana.
— Oh, nu, zise ea. Nu e…?
Mort?
Karou dădu din cap.
Mort. Cuvântul nu fusese prevăzut să facă parte din această aventură.
Îngrozită, Zuzana întrebă:
 — Și… Issa? Yasri?
Din nou expresia lui Karou îi dădu răspunsurile.
— Oh, Karou, îmi pare atât de rău, zise Zuzana.
Și când se uită la Karou acum, se uită cu adevărat, nu cu simpla
ușurare pe care o simțise când dăduse cu ochii de ea, ci văzând-o. Era
prea slabă, ascuțită, buzele îi erau crăpate, părul împletit neglijent într-o
coadă, cămașa ei – o chestie lălâie de bumbac, în stil marocan – era
mototolită de parcă numai în ea se îmbrăca, iar ochii ei aveau aspectul
acela pământiu de nesomn. Și nu doar de nesomn; arăta în întregime…
epuizată.
Un alt fior îi străbătu șira spinării Zuzanei. În ce intrase, târându-l și
pe Mik după ea? Se lăsase atât de prinsă de mister și de provocare;
bineînțeles că ar fi trebuit să știe că se întâmpla ceva cu prietena ei. E-
mailul ei criptic fusese destul de clar în privința asta, dar nu se gândise
că includea pe bune cuvântul mort și duhoarea asta din aer despre care,
acum, era sigură că era de putreziciune.
Înghiți cu greu un nod din gât. Avea o cruntă durere de cap,
picioarele o omorau, își dorea din tot sufletul un duș și avea trista
presimțire că de înghețată nici nu încăpea vorbă, însă mai era cineva
despre care nu întrebase încă. Șovăi, de teamă să nu vadă un alt răspuns
mâhnit întipărit pe fața prietenei sale.
— Și Akiva?
Într-adevăr, pe fața lui Karou apăru un răspuns, dar nu cel la care se
aștepta Zuzana. Mâhnirea se transformase în asprime. Karou își
încleștase falca, își mijise ochii.
— Ce-i cu el? întrebă ea, răstit.
Zuzana clipi. Ce?
— Ăă. Este… în viață?
— Așa era, ultima oară când am auzit despre el, zise Karou și se
întoarse să-și continue drumul. Haide!
Zuzana și Mik se uitară unul la altul cu ochii mari și o urmară.
Postura încordată a lui Karou era un avertisment de a păstra tăcerea, dar
Zuzana alese să-l ignore. Pe cinstite, o enerva. Bătuse atâta cale;
rezolvase o ghicitoare care nici măcar nu fusese o ghicitoare; o găsise pe
Karou în mijlocul deșertului Sahara – bine, de acord, nu se aflau chiar în
deșertul Sahara, dar destul de aproape, și dacă vreodată ar fi spus
povestea asta, categoric avea să descrie cum călătorise până în mijlocul
deșertului Sahara în adidași cu dungi de zebră. Mă rog. Chiar nu credea
că merita să fie redusă la tăcere.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
Karou aruncă o privire peste umăr.
— Las-o baltă, Zuze. O să-ți spun orice altceva, dar nu vreau să
vorbesc despre el.
Cu câtă amărăciune o spusese.
— Karou.
Zuzana o apucă de braț pe Karou, când prietena ei tresări la atingerea
ei, își retrase mâna.
— Ce? întrebă Zuzana. Ești rănită?
Karou se opri din mers. Lăsă jos rucsacurile pe care le căra și își
înfășură brațele în jurul corpului, arătând atât de pierdută. Atât de
frumoasă și de pierdută. Unde era dreptatea pe lume, când ea arăta atât
de frumoasă, cu o atât de evidentă lipsă de efort?
— Sunt bine, zise ea, căznindu-se să zâmbească. Pentru voi, cei doi
Lawrence ai Arabiei, îmi fac griji. Vrei să taci și să mă lași să vă duc
înăuntru?
Karou se uită la Mik, pentru sprijin, și bineînțeles că el fu de acord cu
ea.
— Haide, Zuze, putem să ne punem la curent cu toate mai târziu.
Zuzana oftă.
— Bine. Agresivilor. Dar s-ar putea să mor de curiozitate.
— Nu și dacă te pot ajuta eu în privința asta, zise Karou, iar Zuzana îl
strânse involuntar de mână pe Mik pentru că nu sunase a glumă.
•••
Karou încă făcea eforturi să-l alunge pe Akiva din mintea ei, când
ajunseră la palat. Doar rostirea numelui său era îndeajuns s-o prefacă în
stană de piatră. Ei, bine, în piatră era mai bine decât în carne vie și n-
avea de gând să mai lase pe nimeni altcineva s-o facă să se simtă astfel
din nou.
Făcu un pas în lături pentru a-i invita pe prietenii ei să intre pe ușă.
Oricât de prăfuit și dărăpănat arăta palatul pe din afară, ca și restul
kasbahului, pe dinăuntru, mă rog, era prăfuit și dărăpănat, dar și
neașteptat de rafinat. Odinioară casa nevestelor cu ochi negri migdalați
ale șefilor de trib și a tuturor odraslelor lor ciripitoare, era un complex
cu multe încăperi fastuoase. Avea piloni de alabastru gravat, deși ciobit
rău, și nișe cu luminatoare în formă de gaura cheii. Pereții erau
îmbrăcați cu panouri de mătase decolorată, tavanul sculptat cu
arabescuri ca fagurii și o scară interioară maiestuoasă, care spirala în
sus, dale crăpate de lapislazuli, cu aceeași culoare ca a părului lui Karou.
Zuzana se învârti încet în jurul axei sale, plimbându-și privirea peste
toate.
— Nu pot să cred că locuiești aici, zise ea. Nu-i de mirare că mi-ai dat
mie apartamentul tău luxos.
— Glumești?
Karou râse la absurditatea comparației.
— Mi-e atât de dor de apartamentul ăla.
Și de viața aia.
— Facem schimb.
— Nu, mulțumesc, zise Zuzana fără șovăire.
— Înțeleaptă fată.
Karou începu să urce treptele, făcând o pauză ca să-i ofere brațul
Zuzanei. Sprijinind-o între ea și Mik, care nu era foarte viguros, o ajutară
să urce până la primul palier, unde un culoar ducea spre suita lui Thiago
și mica anticameră în care dormea Ten. După o cotitură, alte trepte.
— Încă nu-mi vine să cred că sunteți aici, zise Karou în timp ce urcau.
Trebuie să-mi povestiți cum ați făcut. După ce vă odihniți puțin, adică. O
să puteți folosi patul meu, cât stați aici.
— Tu unde o să dormi? întrebă Mik.
— Oh, nu-ți face griji. Nu dorm prea mult.
Sprânceana Zuzanei se ridică mult.
— Pe bune. Aparent, nici nu mănânci. Nici nu te piepteni.
La vederea acelei sprâncene – lăsând insulta deoparte –, Karou se
simți inundată de dragoste. Zuzana, aici. Uluitor. O strivi într-o altă
îmbrățișare, care n-o împiedică pe Zuzana să întrebe:
— Deci, ce faci, mai exact?
Karou îi dădu drumul din brațe. „O să-ți spun orice altceva”,
făgăduise ea și vorbise serios. Fusese înnebunită după cineva cu care să
stea de vorbă, nu-i așa, iar acum, ca o dorință împlinită, Zuzana și Mik
erau aici. Părea magie.
Karou trase adânc aer în piept, dându-și seama de starea în care își
lăsase camera, și puse o mână pe ușa masivă de cedru.
— Sigur vreți să știți?
Sprânceană ridicată.
— Bine, atunci.
Karou deschise ușa.
— Intrați și o să vă spun.
Adăugă candid, în timp ce treceau pe lângă ea:
— Oh, și nu călcați peste corpul de pe podea.
 46. NE-VIU

Trecuseră câteva luni de când Karou testase prima oară mărturisirea

adevărului în fața Zuzanei, în Praga. Atunci i se păruse atât de
neobișnuit să vorbească despre viața ei secretă, încât nici nu știuse de
unde să înceapă. Turuise deodată totul, cu îngeri și himere, de-a valma,
și dacă n-ar fi apărut Kishmish exact în momentul acela – cuprins de
flăcări – probabil și-ar fi pierdut prietena pentru totdeauna.
Ei bine, lucrurile pe care trebuia să le povestească acum făcea acea
primă rundă de confesiuni de-a dreptul searbădă, dar măcar Mik și
Zuzana erau gata să creadă. La urma urmei, tocmai intraseră într-un
kasbah plin de monștri. Totuși, cu ideea resurecției s-ar fi putut să se
lupte mai mult până să se obișnuiască.
— Ohdoamnedeceemonstruozitateaastamoartăpepodeauata? a fost
întrebarea dintr-un suflu a Zuzanei, când dădu cu ochii de noul corp al
lui Bast întins înaintea ei.
— Ei bine, nu e tocmai moartă, o luă Karou pe ocolite.
Zuzana întinse un adidas plin de praf și-i înghionti carnea inertă.
— Nu e vie.
— Adevărat. Să hai să zicem că e… ne-vie.
Și, astfel, Zuzana și Mik au învățat că ne-viu putea însemna mort – și,
de regulă, asta însemna –, dar putea însemna și nou.
— Am făcut-o mai devreme, le spuse Karou, cam la fel cum ar fi spus
că tricotase o căciulă sau copsese o plăcintă.
Zuzana rămase calmă, cu mari eforturi. Se așeză pe marginea patului
lui Karou și își împreună mâinile în poală.
— Ai făcut-o, repetă ea.
— Da.
— Explică, te rog.
Karou explică, pe cât mai scurt cu putință, arătând spre tăvile ei cu
dinți și omițând să pomenească micul amănunt al tributului de durere.
De asemenea, turnă apă într-un lighean, pentru ca prietenii ei să-și poată
spăla fețele și picioarele – în ordinea asta, specifică ea cu falsă seriozitate
–, pregăti câte un ceai de mentă și puse pe masă niște farfurii cu migdale
și curmale. Când terminară ei cu ligheanul, ea îl vărsă pe fereastră fără
să se uite, sperând că Thiago sau Ten ar putea trece pe dedesubt, dar
niciun strigăt sau mârâit nu se auzi după împroșcare, iar ea închise din
nou obloanele, împotriva arșiței.
Execută resurecția imediat, în parte pentru că îi era mai ușor să arate
ce făcea decât să descrie, dar și pentru a elibera camera de corp, ca
prietenii ei să se poată relaxa.
Trezirea la viață era partea cea mai ușoară. Magia era deja încheiată,
așadar nu mai era nevoie de tribut de durere, de suflecat mânecile,
pentru a da la iveală brațele urât învinețite. Lui Karou îi era foarte rușine
de vânătăile ei și n-ar fi vrut ca Zuzana să i le vadă, însă nici nu era
nevoie, în stadiul aceasta al operațiunii. Tot ce trebuia să facă era să
atârne cădelnița pe care i-o adusese Thiago deasupra frunții corpului și
să aprindă un con de tămâie. Zuzana și Mik urmăriră întreaga procedură
fără să clipească, deși chiar nu era nimic de văzut. Mirosul de sulf,
scârțâitul lanțului, acestea erau singurele semne. Numai Karou putu
simți sufletul care ieși din vas, plutind doar pentru o clipă înainte de a se
canaliza singur în noul său corp.
Bast arătase, până acum, ca una dintre zeițele-pisici ale Egiptului: trup
subțire, omenesc, cu sâni ridicați și cap de felină cu urechile
supradimensionate; Karou îi păstrase aspectul de felină cât de mult
putuse, dar, la cererea lui Thiago, sacrificase mult din cel omenesc. Acest
nou corp era tot numai mușchi, zvelt, nu masiv ca al altora, făcut pentru
a fi agil. Brațele și partea de sus a torsului rămăseseră omenești pentru
mânuirea mai iscusită a armelor – Bast era o foarte bună arcașă –, dar
coapsele erau de leopard, pentru a sări și a fugi în salturi. Și, bineînțeles,
avea acum foarte importantele aripi, deschise larg și ocupând cea mai
mare parte a podelei. Karou se bucura că nu era vreuna dintre creațiile
sale mai monstruoase, mai întâi pentru binele Zuzanei și al lui Mik, iar
acum, neașteptat, pentru Bast.
Sufletul lui Bast, descoperise ea, avea o frumusețe delicată,
nepotrivită pentru un soldat, și se întrebă pentru o clipă ce fel de viață ar
fi avut într-o altfel de lume. Ei bine, gândi ea, când Bast deschise ochii,
n-aveau să știe niciodată.
Zuzana scoase un mic sunet de surpriză. Mik doar se holbă.
Bast își înălță capul, ochii mărindu-i-se la vederea altor oameni, dar
nu zise nimic. Se concentră asupra noului sine, testându-și membrele cu
gesturi scurte, înainte de a se ridica, nesigură, găsind labe în locul
mâinilor și al picioarelor de dinainte.
— E în regulă? întrebă Karou.
Himera dădu din cap și își întinse întreaga spinare, suplă. Gestul era
neîndoielnic de felină; aproape c-ar fi putut fi o pisică plimbându-se pe
pervazul unei ferestre.
— E bine făcut, zise ea, torcând din noul ei gâtlej. Mulțumesc.
Ceva se strânse în pieptul lui Karou. Niciunul dintre ei nu-i
mulțumise, până acum.
— Cu plăcere, zise ea. Ai nevoie de ajutor să cobori scările?
Bast clătină din cap.
— Nu cred.
Se întinse din nou.
— Cum am spus, e bine făcut.
Iarăși lui Karou i se strânse inima. Un compliment. Era oarecum
caraghios cât de recunoscătoare se simțea pentru aceste câteva cuvinte.
Când ușa se închise în urma lui Bast, se întoarse spre prietenii ei.
— Ei bine, zise Mik, sprijinindu-se într-un cot, cu pleoapele leneșe,
mimând nonșalanța. N-a fost straniu.
— Nu?
Karou se lăsă să cadă pe un scaun și își frecă fața.
— Aparatul meu de măsurat stranietatea trebuie să fie defect. Aș fi
crezut că a fost cel puțin un pic straniu.
— Bis, zise Zuzana.
— Ce?
Karou lăsă mâinile jos și se uită la prietena ei.
Expresia Zuzanei era însuflețită de uluire.
— Bis, bis!
Sări în sus și-n jos pe marginea patului, ca un copil, bătu din palme și
întrebă:
— Când pot s-o fac și eu? O să mă înveți și pe mine, nu-i așa?
Bineînțeles că da. De aceea m-ai adus aici.
— Să te învăț? Nu te-am adus eu aici…
Dar Zuzana nu mai asculta.
— Asta e mult mai faină ca păpușăria. Să fiu a naibii, Karou. Tu creezi
ființe vii. Ești însuși Frankenstein!
Karou râse și clătină din cap.
— Nu, nu sunt.
 Avusese destul timp să se gândească și să refuze comparația.
— Toată chestia cu Frankenstein e de unde vine sufletul.
Dacă un om crea „viață”, nu putea exista niciun suflet, doar un biet
monstru întunecat, care nu-și avea loc în lume – nici în ceruri sau în iad,
dacă îți făceai griji pentru asta, iar Karou nu-și făcea.
— Am deja sufletele, arătă ea spre grămada de cădelnițe. Eu doar
creez corpurile.
— Oh, atâta tot? zise, tărăgănat, Mik. Plicticos.
Dar Zuzana rămăsese fixată pe zecile și zecile de cădelnițe. Ochii ei se
făcuseră rotunzi, gura, la fel.
— Toate astea?
Într-o clipă era în capătul celălalt al camerei, scoțând una din mijlocul
grămezii și stârnind o mică avalanșă.
— Hai să facem unul. Te rog? Arată-mi cum faci corpul.
Încă mai sărea în loc; Karou se temea c-o să ricoșeze.
— O să fiu Igor al tău. Te rog, te rog, te rog? Uite!
Se cocârjă și își târî un picior.
— Care este dorința ta, Herr Doktor?
Brusc, redeveni ea însăși.
— Te rog? Al cui suflet e ăsta? Cum poți să-ți dai seama? Poți să-ți dai
seama?
Avea un milion de alte întrebări și nu-i lăsa lui Karou timp să
răspundă la niciuna. Karou se uită neajutorată la Mik, care se tolăni pe
spate și ridică din umeri, parcă spunând cu asta, te descurci.
— Oh, Doamne.
Zuzana rămase nemișcată când o idee îi răsări în minte.
— Expoziție de artă. Îți poți închipui?
Desenă scena, dând din mâini.
— Balthus Gallery, o jumătate de duzină de corpuri de himeră, în
niște sarcofage decorative, iar la deschidere toată lumea face ooh, aah,
care e mediumul, par atât de vii, și noi doar zâmbim tainic ca Mona Lisa și
ne clătinăm vinul în pahare? Ăsta o să fie cel mai tare lucru din toate
timpurile. Dar, nu! Și mai bine: le aducem la viață! Fumul, mirosul,
chestiile astea ca felinarele, și apoi sculpturile noastre își saltă capetele și
se ridică. Toată lumea o să creadă că e doar păpușărie sau ceva
asemănător, ce altceva ar putea fi, și or să încerce să-și dea seama cum
am făcut-o, și or să pozeze cu toții pentru o fotografie cu monștri, fără să
bănuiască măcar adevărul.
Continuă astfel, iar Karou râse neajutorată și încercă s-o oprească.
— Asta n-o să se întâmple niciodată. Înțelegi, da? Niciodată.
Zuzana își dădu ochii peste cap.
— Bine, mă, strică-chef, dar n-ar fi grozav?
— Ar fi grozav, admise Karou.
Nu se gândise la munca sa ca fiind o artă, ceea ce i se păru acum o
prostie, mai ales după complimentul lui Bast. Își aminti ceva din viața ca
Madrigal, cum, atunci când era mică, proaspăt intrată în serviciul lui
Brimstone, adora să vină cu idei pentru himere noi, ba chiar făcea
desene ca să-i arate ce avea în minte. Se întrebă dacă asta o făcuse pe
Issa s-o îndemne pe ea – pe ea, Karou – să deseneze. Draga de Issa, cât
de mult îi lipsea.
— Dar o să mă lași să te ajut, da?
Zuzana era plină de zel. Îi întinse lui Karou cădelnița pe care o scosese
din grămadă.
— Hai s-o facem pe aceasta, prima. Cine e?
Karou luă obiectul și-l ținu în palmă. Nu voia să spună că Thiago
decidea cine să fie reînviat și când. În schimb, spuse:
— Zuze, nu poți.
— Ce nu pot?
— Nu poți să mă ajuți. Nu poți rămâne aici.
— Cum? De ce?
Zuzana începu să iasă din bula ei de veselie nebună.
— Crede-mă, nu vrei să stai aici. O să vă duc înapoi de îndată ce v-ați
odihnit suficient ca să călătoriți. Am un camion…
— Dar abia am ajuns.
Arăta atât de trădată.
— Știu, oftă Karou. Și e nemaipomenit de bine să vă văd. Doar că
vreau să fiți în siguranță.
— Da, și tu? Tu ești în siguranță?
— Da, sunt, zise ea, conștientă în timp ce-o spunea de cât de în
nesiguranță se simțea mai tot timpul. De mine au nevoie.
— Îm-hmm. Zuzana o privi nefericită. Apropo de asta: de ce tu? De ce
te afli tu aici, cu ei? Cum se face că tu te ocupi cu asta?
Ăsta era un cu totul alt capitol din cartea adevărului, iar Karou se
simți la fel de reticentă să deschidă subiectul adevăratei sale naturi cum
era și să-și arate vânătăile. De ce toată rușinea asta? Trase adânc aer în
piept.
— Pentru că, zise ea, eu sunt una dintre ei.
— De care soi?
Karou clipi. Mik îi pusese întrebarea, și cu atâta degajare, încât ea
crezu că probabil n-a auzit bine.
— Cum?
— Ce soi de himeră ești tu? Ai fost reînviată, nu? Ai ochii tatuați.
El făcu semn spre mâinile ei.
Karou se întoarse spre Zuzana și descoperi că și ea arăta absolut la fel
de neșocată ca și Mik.
— Asta e? zise ea. Eu vă spun că nu sunt ființă omenească și voi
sunteți mda-și?
— Scuze, zise Mik, dar cred că ne-ai neutralizat capacitatea de a ne
surprinde. Ar fi trebuit să începi cu asta și după aceea să ne spui că învii
morții.
— Oricum, zise Zuzana, e oarecum evident.
— Cum e evident? se miră Karou.
Ea fusese încredințată că era ființă omenească toată viața ei; nu putea
crede că fusese neconvingătoare în rolul acela.
— Păi, eu știu, din cauza aurei de ciudățenie pe care o ai.
Zuzana ridică din umeri.
— Aura de ciudățenie, repetă Karou.
— Ciudățenie în sensul bun, zise Mik.
— Deci, ce soi? întrebă Zuzana.
Întrebarea era atât de firească, atât de nepremeditată. Karou își simți
palmele umede. La urma urmei, o întrebau despre tribul ei, despre
familia care-i fusese răpită cu atât de multă vreme în urmă. Fragmente
de amintiri din ziua aceea îi fulgerară prin minte, lungile dâre de sânge
pe podele, de unde corpurile fuseseră târâte până la gura peșterii și
aruncate în prăpastie. Respiră adânc. Ei n-ar înțelege. Bineînțeles că nu.
În viața lor nu era nevoie să te îngrijorezi dacă cineva a rămas orfan în
urma raidurilor stăpânilor de sclavi, înainte de a întreba despre familia
lui.
Cândva, avusese părinți, o casă, rude. Cândva, aparținuse unui loc și
unui grup, perfect și fără să se străduiască.
— Am fost kirină, zise ea încetișor.
 Sunt kirină, gândi ea, deși tot ce fusese kirin îi fusese luat: tribul și
casa ei, de către îngeri, adevăratul ei corp, de către Lupul Alb, și acum,
poate… Ziri.
— O să vă arăt, se auzi ea spunând.
Întinse mâna după caietul de schițe și un creion și le ținu un moment,
strâns, întrebându-se dacă putea s-o facă. Mai încercase s-o deseneze pe
Madrigal, dar se trezise că mâna ei abătea creionul în altă direcție. Se
temea – să nu greșească, să o facă bine, de ce anume ar putea simți la
vederea celeilalte ființe a ei de dinainte. Oare avea să simtă că aceea era
adevărata ei formă și-i va fi dor de ea? Sau avea să i se pară străină, de
parcă n-ar fi fost niciodată acea fată de demult? În orice caz, nu-și putea
imagina c-ar face-o fericită.
Totuși, se gândi că era timpul, așa că începu să deseneze. O linie
curbă. Încă una. Coarnele ei prinseră formă. Zuzana și Mik priveau. Lui
Karou i se părea că și ea privea, în loc să creeze imaginea, și era un pic
surprinsă de ceea ce apărea pe hârtie. De cine apărea.
— Ăă, ai fost băiat? întrebă Zuzana.
Karou își eliberă respirația înăbușită într-un hohot de râs.
— Nu. Scuze. Asta nu sunt eu; ăsta e Ziri. El e…
Părea prea brutal să spună că era ultimul membru în viață al tribului
ei, așa că zise numai:
— Și el e kirin.
— Oh, pfui! Nu știu de ce mi s-ar fi părut mai ciudat dacă ai fi fost un
băiat neomenesc în corpul tău anterior, decât o fată neomenească.
Mik întrebă:
— El unde e? E aici?
— Echipa lui nu s-a mai întors dintr-o misiune în Eretz.
Zuzana trebuie să fi perceput neliniștea din glasul ei.
— Ce înseamnă asta, nu s-a întors? Sunt bine?
— Poate. Sper. S-ar putea pur și simplu să fi întârziat.
Sau s-ar putea să fi murit.
 47. ASASINI ȘI AMANȚI SECREȚI

Ziua se scurse în noapte, iar Karou se trezi confruntată cu sarcina

neplăcută de a-i explica situația toaletelor lui Zuzana. Adică, situația
lipsei toaletelor.
Spre mirarea ei, Zuzana spuse doar:
— Ah, asta explică mirosul.
Karou începu să creadă că într-adevăr îi anihilase capacitatea de a fi
surprinsă. Hotărî că ar fi cel mai bine să meargă la râu, ca ei să poată
face baie și să se ocupe de necesități într-o oarecare intimitate. Intimitate
între ghilimele, cum ar veni. Thiago le ieși în cale pe drumul spre ieșire
și, cu manierele sale curtenitoare, excesiv de îndatoritoare, prețioase și
de modă veche, insistă ca Ten să-i însoțească.
— Doar ca să fiu sigur că ești în siguranță, zise el.
În siguranță, gândi Karou. Desigur.
— Nicio grijă, răspunse ea, n-am să mă folosesc de prilej ca s-o șterg.
— Bineînțeles că nu, zise el.
Ea știu că n-ar fi putut nici dac-ar fi încercat. N-ar fi fost în stare să
scape de creaturile pe care le crease. Înaripate, puternice și cu simțuri
ascuțite de animale, i-ar fi prins din urmă cât ai clipi. Bună treabă, bravo
mie, gândi ea. Cu lupoaica pe urmele lor, își conduse prietenii pe pantă,
spre râu. Cum căldura zilei se dusese, apa rece era mai puțin decât
îmbietoare – în plus, prezența simțită a lui Ten, pe o stâncă, nu era deloc
stimulatoare pentru lepădatul hainelor – așa că nu s-au îmbăiat cum se
cuvine, ci doar și-au dat cu apă pe ei, și-au curățat bine fețele și gâturile,
și au stat pe o piatră să se usuce.
— Baie la lumina stelelor, zise Karou.
— Pe cinstite, zise Zuzana, întinzând mâna ca și când ar fi vrut să
atingă stelele cu vârfurile degetelor, întotdeauna am crezut că
fotografiile cu cerurile nopții ca acesta erau false sau cumva îmbogățite.
— Ca și fotografiile cu luni gigantice, adăugă Mik.
Karou se întoarse spre ei.
— V-am spus că sunt două luni în Eretz? Și una dintre ele este chiar
mare.
— Două luni?
 — Da. Himerele… noi le venerăm.
Însă ea nu, nu le mai venera. Cândva credea că exista o voință activă
în cosmos, dar dacă existase, aceasta o abandonase pe ea la templul lui
Ellai.
— Nitid este cea mare. Ea e zeița aproape a tuturor lucrurilor.
— Și cealaltă?
— Ellai, zise Karou, amintindu-și templul, șuierul evangelinelor,
clipocitul izvorului sacru… sângele. Ea e zeița asasinilor și a amanților
secreți.
— Mișto, zise Zuzana. Pe asta aș venera-o eu.
— Nu, zău? Și ce ești tu, asasină sau amantă secretă?
— Ei bine, zise Zuzana cu voce mieroasă, dragostea mea nu e niciun
secret, și se rostogoli pe o parte, ca să-l sărute pe Mik. Bănuiesc că asta
mă face o asasină. Dar tu?
Se întoarse din nou spre Karou.
Karou simți un nod în gât.
— Nu o asasină, zise ea și regretă numaidecât.
Urmă o pauză între ei, atât de plină de Akiva, încât Karou își închipui
că-l poate simți. Ce prostie, se mustră ea pentru că deschisese subiectul;
era de parcă ar fi vrut să vorbească despre el. Pauza se lungi și, pentru o
clipă, crezu că Zuzana avea să lase lucrurile să treacă – i-ar fi fost
recunoscătoare. Nu voia să vorbească despre Akiva. Nu voia să se
gândească la el. La naiba, voia să și-l șteargă de tot din minte, să se
întoarcă în timp pe câmpul de bătălie de la Bullfinch și să-i întoarcă
spatele, lăsându-l să sângereze până la moarte pe nisip.
— Mi-ar plăcea să-mi povestești ce s-a întâmplat, zise Zuzana.
— Nu vreau să vorbesc despre asta.
— Karou, ești nefericită. La ce bun să mai ai prieteni, dacă ei nu te pot
ajuta?
— Crede-mă, nu e ceva cu care să mă poți ajuta.
— Încearcă-mă.
Tot corpul lui Karou devenise rigid.
— Da? Bine, zise ea, uitându-se în sus, la stele. Hai să vedem. Știi
cum, la sfârșitul piesei Romeo și Julieta, Julieta se trezește în criptă și
Romeo e deja mort? Fiindcă el crezuse că ea era moartă, așa că se
sinucisese lângă ea?
— Da. Asta a fost grozav.
 O pauză, urmată de un „Au!”, sugerând un semn de atenționare din
partea cotului lui Mik.
Karou nu-i dădu atenție.
— Ei bine, închipuie-ți că ea se trezește și el e încă viu, dar…
Înghiți în sec, așteptând să-i treacă tremurul din voce.
— Dar el i-a ucis ei întreaga familie. Și i-a ars orașul. Și i-a ucis și i-a
luat în sclavie pe semenii ei.
După o lungă pauză, Zuzana spuse, încetișor:
— Oh.
— Mda, zise Karou și închise ochii, să nu mai vadă stelele.
•••
Strigătul santinelei se auzi când ei urcau înapoi pe pantă. Un huruit
adânc, gutural, pe care Karou îl recunoscu a fi al lui Amzallag și dintr-
odată se ridică în aer, scrutând văzduhul în direcția portalului. La
început, nu văzu nimic. Să fi fost oameni? Nu. Amzallag arăta spre cer.
Și atunci stelele tremurară. O siluetă spintecă noaptea, la început
vizibilă doar după stelele pe care le stingea. O siluetă, singură – una,
numai una? – și… bătăile sale de aripi erau chinuite și neregulate. Se
înclină, căzu, se redresă, înaintă din nou, cu durere în fiecare mișcare. Și
atunci se ridicară alți soldați în aer, ducându-se să-l întâmpine și să-l
ajute – pe el, Karou văzu că era el, Ziri. Ar fi vrut să se ducă și ea, dar
prietenii ei erau pe pământ, dedesubt, și, oricum, nu-și închipuia că Ziri
ar fi vrut s-o vadă, nu după ultimele lucruri pe care i le spusese ea, așa
că se lăsă din nou la pământ și zise:
— Haide. Repede.
Ten a vrut să știe ce văzuse, așa că i-a spus, iar lupoaica porni în zbor
înainte, în vreme ce Karou își luă prietenii de coate și îi alergă în susul
dealului, practic ridicându-i de la pământ în graba ei.
— Ce? întrebă Zuzana. Karou, ce e?
— Vino odată, zise ea.
Când ajunseră la kasbah, Nisk și Emylion îl depuneau pe Ziri pe
pământ, înaintea lui Thiago. Aripile îi atârnau fără vlagă, iar Lupul
îngenunche să-l sprijine, iar Karou, imediat lângă ei, cu un vâjâit în
urechi, căuta sursa sângelui, sângele care îl scălda din cap până-n
picioare. De unde venea? Ziri era aplecat în față, cu capul atârnând, cu
brațele strânse pe lângă corp și… ceva era în neregulă cu mâinile lui.
Erau negre de sânge, țepene și încovoiate ca niște gheare – oh, Doamne,
ce se întâmplase cu mâinile lui? – , iar când își înălță capul, fața lui…
Karou își ținu respirația.
În spatele ei, o auzi pe Zuzana țipând.
Ziri era alb ca de șoc și asta a fost ceea ce a înțeles Karou, dar restul
era… era zăpăcitor. El era alb, dar și cenușiu – bărbia lui, gura lui…
buzele îi erau negre, coagulate și năclăite, dar nici măcar asta nu era cel
mai rău. Privirea lui Karou devie și își pierdu focalizarea, dar se sili să-și
revină.
Ce îi făcuseră?
Bineînțeles. Bineînțeles că îi făcuseră asta. Îl crestaseră cum îi crestase
și el pe ei, dar era încă în viață, purtând zâmbetul oribil. Era… cioplit.
Sângerând, alb de la șoc și de la pierderea de sânge. Ochii lui o căutară,
o găsiră și se focalizară brusc – ca o descărcare electrică atunci când
ochii li se întâlniră –, iar ai ei se holbară și el îi spunea lucruri cu
privirea lui, dar ea nu putea înțelege, cuvintele lipseau, nu era decât
insistența.
Apoi el se prăbuși în față, iar Thiago îl prinse, dar nu înainte ca unul
dintre coarnele lui să lovească dalele de piatră, rupându-și vârful cu un
pocnet ca o detunătură de armă. Ten se repezi și îl apucă de celălalt braț,
iar el atârnă moale între ei doi, în timp ce-l ridicară să-l ducă de acolo.
Karou luă bucata de corn ruptă – nu știa de ce – și porni cu pași grăbiți
după ei, făcându-le semn lui Zuzana și Mik s-o urmeze.
— Stați, zise ea, când Thiago și Ten ajunseră la ușa turnului în care
dormeau soldații. Duceți-l în camera mea. Cred… cred că s-ar putea să
fiu în stare să-l vindec.
Thiago dădu din cap și schimbă direcția. Ten îi urmă exemplul, iar
Karou, în urma lor, simți brusc fiori reci pe ceafă și se întoarse. Cercetă
aleea din spatele ei. Era plină de dărâmături; mai departe, zidul înalt și
stelele strălucitoare, dar nimic altceva.
Se întoarse la loc și se grăbi pe alee.
•••
Akiva căzu în genunchi. Nu mai respirase de când o văzuse. Trase cu
nesaț aer în piept, acum, și vraja invizibilității îi căzu, iar dacă ea s-ar
mai fi uitat înapoi, i-ar fi văzut silueta pâlpâind în aer, cu aripile
conturate de foc și scântei ca de tăciuni loviți. Era la nici șase metri
distanță de ea.
De Karou.
 Ea era în viață.
Curând, toate celelalte aveau să dea năvală peste el. Ca pământul spre
un om în cădere, aveau să dea năvală și să-l izbească – locul, compania,
cuvintele ei; un lucru înțeles avea să conducă la altul și să-l zdruncine –,
dar în momentul acela, când inspira aerul, lumea parcă se opri în loc și
era strălucitoare, atât de strălucitoare, iar Akiva nu știu decât acest unic
lucru și se agăță strâns de el și ar fi vrut să stea în el și să rămână acolo
veșnic.
Karou era în viață.
 A fost odată ca niciodată o fată
care locuia într-un castel de nisip,

plămădind monștri pe care să-i trimită

printr-o spărtură din cer.
 48. UN OASPETE FASCINANT

— Căpitane, am găsit… ceva, domnule.

Jael blagoslovi cercetașul cu privirea tăioasă pe care soldații lui o
cunoșteau bine. Căpitanul Dominionului nu era iute la mânie ca fratele
lui. Mânia lui era rece, cu intenție, dar la fel de brutală – ba chiar mai
mult, de vreme ce își păstra toată stăpânirea de sine când comitea cele
mai crude acte ale sale și era mai capabil să se delecteze cu ele.
— Să înțeleg, zise el încetișor, că prin „ceva” nu te referi la rebel?
— Nu, domnule, nu el.
Cercetașul privea dincolo de capul lui Jael, la peretele de mătase al
pavilionului. Era noapte și se pornise vântul. Faldurile cortului fluturau
în briza ușoară, iar lumina felinarelor îi colorau încrețiturile în stacojiul
și portocaliul flăcărilor, mișcându-se continuu, hipnotizator. Jael o știa;
se uitase și el la dansul acesta până ce aghiotantul îl adusese pe cercetaș
înăuntru, dar nu-și închipui că soldatul ar fi fost fermecat. Își închipui
doar că nu-i plăcea să se uite la fața căpitanului său.
— Păi, atunci, ce? întrebă el, nerăbdător.
Pe rebel îl voia el – kirinul care, în mod incredibil, îi scăpase printre
degete – și nu-și putea imagina ce altceva i-ar fi putut capta interesul în
momentul acela.
Greșea.
— Nu știm sigur ce este, domnule, zise cercetașul.
Părea uluit. Părea dezgustat. Jael era obișnuit cu expresia aceea; i se
arăta destul de des. Încercau să și-o ascundă, dar întotdeauna îi trăda
ceva: o tresărire, o lunecare într-o parte a ochilor, o subtilă strângere a
buzelor. Uneori, asta îl scotea destul din sărite ca să le dea ceva care să
le mute gândul de la repulsia aceea. Ca tortura, de pildă. Dar dacă Jael i-
ar fi pedepsit pe toți cei care erau dezgustați de fața lui, ar fi fost într-
adevăr continuu ocupat. Și, oricum, această repulsie de acum nu era
pentru el. Când își dădu seama de asta, i se trezi curiozitatea.
— Am găsit… creatura… ascunzându-se în ruinele de la Arcul
Festivalului. A fost un incendiu.
— Creatura? întrebă Jael. O bestie?
— Nu, domnule. Nu seamănă cu nicio bestie din cele pe care le-am
văzut. Zice… zice că e un serafim.
Jael izbucni într-un hohot de râs.
— Și tu nu-ți poți da seama? Ce fel de imbecili mă înconjoară, dacă
nu-i pot recunoaște pe cei din neamul nostru?
Cercetașul arăta din cale-afară de stingherit.
— Îmi cer iertare, domnule. La început, am crezut că e imposibil, dar
e ceva la creatură… Dacă ceea ce spune este adevărat…
— Aduceți-o aici, zise Jael.
Și o aduseră.
O auzi înainte de a o vedea. Vorbea limba serafimilor și se văicărea:
— Fraților, verișorilor, îi implora, fiți blânzi cu biata mea făptură
zdrobită, fie-vă milă!
Aghiotantul lui Jael ținu pânza de la intrarea cortului ridicată și văzu
cel dintâi creatura. Flăcăul era stoic, după atâția ani în serviciul lui și tot
ce presupunea asta, deci când Jael îl văzu pălind, simți un viu interes.
Doi soldați târau creatura de subsuori. Corpul său era o minge
diformă, brațele îi erau uscățive și vânoase, iar fața…
Jael nu păli. Lucrurile care îi dezgustau pe ceilalți erau fascinante
pentru el. Se ridică din scaun. Se duse mai aproape și îngenunche
înaintea creaturii ca să se uite mai îndeaproape la ea, iar când și
creatura se uită la fața lui, ea se feri cu scârbă.
Asta era amuzant – ca o asemenea monstruozitate să simtă dezgust –,
dar Jael nu râse.
— Te rog! strigă făptura. Am fost pedepsit destul. Am venit, în sfârșit,
acasă. Frumusețea albastră m-a făcut să zbor din nou, dar era rea, oh,
fată prefăcută, avea gust de povești cu zâne, dar n-are decât să-și vadă
orașul scrum și cenușă, n-are decât să-și jelească monștrii morți, fiindcă
m-a înșelat. Dorința a expirat. De câte ori trebuie să cad? Au trecut o mie
de ani. Am fost pedepsit destul!
Jael înțelese că se uita la o legendă.
— Căzut, zise el, uimit.
Cercetă atent frumoșii ochi ai creaturii, afundați în umflătura
purpurie a feței. Se uită la picioarele care-i atârnau inutile și la cioturile
oaselor ieșindu-i în afară dintre omoplați, acolo de unde, într-un trecut
foarte îndepărtat – un trecut din povești ale căror cărți arseseră și se
pierduseră – îi fuseseră smulse aripile din trup.
— Așadar, exiști cu adevărat, zise Jael și se simți nu puțin impresionat
de faptul că făptura putea să fie vie după tot ce îndurase.
— Eu sunt Razgut, bunul meu frate, ai milă. Celălalt înger, el a fost
crud, oh, ochii lui de foc erau strălucitori, dar era mort pe dinăuntru, n-a
vrut să mă ajute.
Ochi de foc. Dintr-odată, Jael găsi bălmăjeala creaturii la fel de
fascinantă ca istoria lui.
Cu o subită și neașteptată forță a brațelor acelora subțiri ca trestiile,
Razgut se eliberă de soldatul care-l ținea și apucă mâna lui Jael.
— Tu, care știi ce înseamnă să fii sfărâmat, frate, tu o să ai milă de
mine.
Jael zâmbi. Atunci când zâmbea, Jael simțea cel mai acut cum era
fața lui: o mască de țesut cicatrizat, o oroare. Nu-l deranja să fie o
oroare. Trăise. Cea care-l tăiase, ei bine, și ea trăise îndeajuns cât să
regrete că țintise atât de prost și, apoi, îndeajuns de mult cât să regrete
c-a trăit vreodată. Jael era urât și, cu toate că dinții lui erau sfărâmați, el
în mod foarte clar nu era sfărâmat. Cât despre milă, sentimentul nu-l
tulburase niciodată. Cu toate acestea, îl lăsă pe Razgut să-l strângă de
mână. Făcu semn soldaților să stea deoparte când încercară să tragă
îndărăt creatura și porunci aghiotantului să aducă mâncare.
— Pentru oaspetele nostru, zise el.
Fascinantul nostru oaspete.
 49. UN ZÂMBET ADEVĂRAT

Toată grija pe care o avusese Karou să-și ascundă vânătăile deveni

zadarnică în momentul în care își suflecă mânecile și vărsă trusa ei de
scule pe masă. Șocul, însă, a fost minor, pierdut în niște șocuri mai mari,
iar Zuzana nu spuse nimic. Karou nu se uită la ea; nu voia să vadă
reacția prietenei sale. Se concentra numai asupra lui Ziri.
Thiago și Ten îl așezaseră pe pat – și astfel se termină planul ca
Zuzana și Mik să doarmă în el, în noaptea aceea –, iar Ten se duse după
apă fiartă, ca să-i spele rănile. Ziri nu-și recăpătase cunoștința, ceea ce
era un noroc, de vreme ce Karou nu avea să-i dea nimic contra durerii.
De ce ar fi avut? Ea nu era o vindecătoare.
Dar… bănuia că era –, putea face ceea ce un vindecător obișnuit nu
putea – cel puțin, teoretic. Aceeași magie folosită în conjurarea cărnii,
putea de asemenea s-o țeasă și s-o vindece. Era posibil chiar să repari un
corp mort și să-i repui sufletul în el, deși asta se putea face numai
imediat după moarte, mai înainte să înceapă descompunerea, și numai
dacă rănile nu fuseseră prea extinse. Cum soldații aveau tendința să nu
moară la ușa resurecționistului, colectarea de suflete era alternativa
practică. De asemenea, Brimstone spunea că era, de regulă, mai ușor să
conjuri o formă nouă, decât să restaurezi una vătămată.
El comparase procesul cu cârpitul unei găuri în lâna împletită: lâna a
fost un fir continuu în creația originală, iar acum era întreruptă în
numeroase locuri, fiecare în propria încâlceală de crâmpeie desprinse și
ochiuri pierdute. Întreruperile puteau fi legate la loc, dar îți trebuia
iscusință de maniac, iar întregul era greu de crezut că avea să mai fie la
fel ca înainte.
Karou îngenunche ca să-i examineze rănile lui Ziri. Oricât de
înfiorător arăta zâmbetul lui, se simțea sigură că s-ar fi descurcat, aici.
Fusese despicat drept, cu o lamă foarte ascuțită, iar mușchii afectați erau
pe partea lată a feței, configurația lor era simplă. Aveau să rămână,
poate, niște cicatrice, dar ce conta?
Thiago se aplecă peste umărul ei.
— Aia e… cenușă? întrebă el.
Karou își dădu seama că asta era. Cenușa era cea care-i înnegrise gura
și buzele lui Ziri. Și interiorul gurii lui era negru.
— Arată ca și când a mâncat-o, zise ea.
— Sau i-a fost vârâtă pe gât, zise Thiago, sumbru.
Cenușă vârâtă pe gât? De către cine? Karou îi luă mâinile lui Ziri,
desfăcându-i cu blândețe degetele. Când văzu ce i se făcuse, un mic
sunet de suferință scăpă de pe buzele sale. Mâinile îi fuseseră străpunse
dintr-o parte în alta, de parcă ar fi fost crucificat. Stânga îi era sfâșiată
complet din mijlocul palmei până în punctul de legătură dintre al treilea
și al patrulea deget, de parcă el și-ar fi smuls-o, eliberându-se din ceea ce
îl țintuise. Închipuindu-și durerea pe care trebuie s-o fi simțit. Îi lăsă,
blând mâinile lui Ziri pe pieptul lui.
— Așadar, poți să-l vindeci? întrebă Thiago.
Karou desluși scepticismul din vocea lui, dar nu-l acuză pentru asta.
Mâinile erau ridicol de complexe. Trebuise să le deseneze și să le
marcheze la orele de anatomie de la școală: toate cele douăzeci și nouă
de oase, șaptesprezece mușchi numai în palmă și… peste o sută de
ligamente.
— Nu știu, recunoscu ea.
— Dacă nu poți, spune-mi acum.
Ea îngheță.
— De ce? întrebă, deși știa răspunsul.
— Dacă nu-și poate folosi mâinile, corpul acesta nu-i mai este de
niciun folos – nici mie.
— Dar este corpul lui original.
Thiago clătină din cap, nu fără înțelegere.
— Știu. Și oricât de rar lucru este acesta, crezi că o să-ți mulțumească
pentru că l-ai salvat, dacă nu-și mai poate ține cuțitele?
Asta e tot ce contează? se întrebă Karou, iar răspunsul trist era: da.
Simți că Lupul se uita la ea, dar își ținu mai departe privirea asupra
lui Ziri. Fărâmatul, maltratatul Ziri. Frumosul Ziri cel cu membre lungi,
grațios ecou al unei spițe moarte. Ce tip de corp monstruos ar fi cerut
Thiago să-i facă pentru a-l înlocui pe acesta, perfect? Nu avea să se
ajungă la asta. Ea avea să-l ferească pe Ziri de puț.
— O să-l vindec.
Thiago începu:
— Dacă ar fi mai rapid să-i faci unul nou…
— Pot s-o fac, se răsti Karou și Lupul renunță.
 Când ea se întoarse să se uite la el, el o privea meditativ.
— Bine, atunci. Încearcă. Dar mai întâi trebuie să-l interoghez.
— Ce? Să-l trezesc?
Karou clătină din cap.
— E mai bine așa…
— Karou, ce crezi că s-a întâmplat cu el? A fost torturat și am nevoie
să știu de cine și dacă a dezvăluit ceva.
— Oh.
Pricepu că era important și, oricât de tare nu i-ar fi plăcut să-l
trezească pe Ziri la durerile lui, o făcu, pe cât de blând putu.
A fost groaznic să-i vadă pleoapele zbătându-se și deschizând ochii,
împăienjeniți de durere. El i-a cercetat fața, apoi și i-a mutat la Lup și
înapoi la ea. Din nou ea văzu în ei graba imperioasă de mai devreme și
rămase încredințată că era ceva pe care voia să i-l spună ei.
Thiago și-a afișat cea mai bună mască a sa, când a îngenuncheat lângă
soldat ca să-l interogheze.
— Cine ți-a făcut asta? a întrebat el pe un ton blând, dar a devenit
curând evident că Ziri nu putea vorbi, nu cu mușchii retezați din obrajii
lui.
Lupul trebui să se rezume la întrebări la care Ziri răspundea cu da și
nu dând din cap sau clătinând din cap, deși în mod clar și aceste mișcări
îi provocau dureri ascuțite.
— Le-ai spus ceva? întrebă Thiago, care nu aflase mai mult decât că
„ei” fuseseră serafimii.
Ziri clătină din cap, imediat și hotărât.
— Bravo. Și… restul echipei?
Ziri clătină din nou din cap. Lacrimile se adunară în pleoapele lui, iar
Karou înțelese că voia să spună că erau morți. Deja bănuise lucrul ăsta,
dar vestea totuși o lovi ca un pumn. Cinci soldați, morți. Balieros.
Ixander. Își aminti neașteptata blândețe a sufletului lui Ixander și cum ei
i-ar fi plăcut să-i facă un corp mai bun decât monstruozitatea aceea.
— Ai reușit să le colectezi sufletele? întrebă Lupul și Karou se aplecă
în față, sperând.
Ziri șovăi. Ochii lui se întoarseră la ea. Disperare. Confuzie. Nici nu
dădu din cap, nici nu-l clătină. Ce însemna asta? Thiago îl întrebă din
nou, dar ochii lui Ziri se închiseră, pleoapele lăsând lacrimile să șiroiască
pe fața mânjită de cenușă, și gemu. Era cufundat în suferință și, după
alte câteva încercări, Thiago îl lăsă în pace, asigurat că Ziri nu le
compromisese poziția. Se ridică în picioare.
— Dă-i drumul, îi spuse el lui Karou, și noroc.
Ea ar fi vrut să poată spune că norocul n-avea nicio legătură cu asta,
dar adevărul era că se ruga ea însăși pentru noroc. Era cât pe-aci să-i
ceară ajutorul lui Nitid.
— Mulțumesc, zise Karou și, când el ieși, ea întinse mâna după niște
menghine de pe masă.
Ziri scoase un sunet nearticulat și ea se uită la el văzând că-și clătina
capul, agitat. La început, nu înțelese, dar apoi el se bătu în piept cu
mâinile sale schilodite și atunci pricepu. Voia să folosească durerea lui.
— Oh, nu. Nu. Trebuie să rămâi conștient ca să dai tributul…
El dădu din cap, se bătu din nou în piept și încercă să vorbească. Fața
i se schimonosi și sângele izvorî, proaspăt, din tăieturi.
— Încetează, strigă Karou, întinzând mâinile să-l oprească.
Își împletiră degetele și el i le ținu strâns pe ale ei, în pofida agoniei
pe care trebuie să i-o fi provocat. Dădu din nou din cap.
Acum erau lacrimi în ochii lui Karou.
— Bine, zise ea, ștergându-și ochii. Bine.
Ten se întoarse cu apă și cârpe, iar Karou se apucă să curețe rănile lui
Ziri. Avea niște antiseptic, și în timp ce-i tampona rănile, simți durerea
lui Ziri amplificându-se în aerul din jur, aproape ca niște curenți de
electricitate. Ea se întoarse spre Ten, dar după o singură privire la
mâinile grele, lipsite de delicatețe ale lupoaicei, își mută privirea. Nu-i
putea încredința ei rănile lui Ziri. Se uită peste umăr. Zuzana și Mik erau
în continuare în cameră, stând lângă peretele îndepărtat. Zuzana avea
ochii mari, era palidă și o urmărea atent. Cu siguranță nu la asta se
referise când o rugase să-i fie Igor, asistentul resurecționistului, dar ea
avea mâini mici și fine, plus ani de pregătire în lucrări delicate.
— Zuze, crezi că m-ai putea ajuta? Nu trebuie să spui da, dacă nu te
simți bine…
— Ce pot să fac?
Venise imediat lângă Karou.
Ten încercă să se impună, dar Karou îi făcu semn să plece. Îi explică
Zuzanei ce avea nevoie și avu impresia că prietena ei pălește mai tare.
Zuzana se uită la tifonul curat și la ligheanul cu apă și antiseptic, apoi se
întoarse spre Ziri.
 — Bună, zise ea.
Într-o parte, spre Karou:
— Cum spui bună în himeră?
Karou o învăță, iar ea repetă, și Ziri, deși nu putea să-i răspundă, dădu
din cap.
— Pe acesta l-ai desenat, zise Zuzana, din tribul tău, nu?
— Da.
— Bine. Păi, hai să începem.
Karou dădu din cap încurajator și o urmări câteva clipe, ca să fie
sigură că Zuzana avea să fie bine, apoi, trăgând adânc aer în piept, se
cufundă în peisajul dezolant al durerii lui Ziri, și începu s-o adune și s-o
folosească.
•••
Nu știa cât stătuse închisă în ea însăși, în locul straniu unde lucra la
magia lui Brimstone. Nu era un sentiment continuu, meditativ și fluid de
conjurare, ci unul cu sincope, în care îmbina piese de puzzle și înnoda
capetele legăturilor tăiate, încercând să reconstruiască din crâmpeie ceea
ce fusese înainte întreg. I se păru că durase foarte multă vreme; stătuse
într-o curioasă suspensie, ca și când ar fi fost sub apă și ar fi trebuit să
iasă la suprafață pentru respirație, dar nu ieșea, iar când în sfârșit o făcu,
parcă s-ar fi ridicat dintr-o apă neagră. Clipi, respiră. Soarele era sus;
obloanele erau închise, dar lumina se strecura pe la margini și, deși
zidurile fortăreței nu lăsau să treacă mare parte din arșiță, răcoarea
nopții dispăruse; se părea că și o bună parte din ziuă se dusese, de
asemenea.
— Karou.
Vocea Zuzanei era plină de respect.
— Asta a fost… uluitor.
Ce anume? Karou încercă să-și limpezească privirea. Avea ochii uscați,
de parcă nu mai clipise de câteva ore, ceea ce probabil așa se
întâmplase. Se uită în jur. Ten plecase. Zuzana era încă lângă ea; Mik era
în cealaltă parte a Zuzanei, cu un braț petrecut pe după ea, și își dădu
seama cu vlăguire că el era ceea ce o mai ținea în picioare. Epuizarea ei
se simțea precum gravitația, inexorabilă. Capul nu-i fusese niciodată atât
de greu.
În sfârșit, se uită la Ziri, care rămăsese conștient ore de-a rândul, de
asemenea, alimentând-o cu durerea lui, și se trezi că și el se uită la ea. Îi
zâmbi. Era un zâmbet extenuat, plin de mâhnire și de alte lucruri, greu
de deslușit, dar era un zâmbet adevărat și nu un mesaj urât scrijelit în
carne.
Reușise.
Îi sorbi din ochi, fericită, chipul. Ea îl reparase și aproape fără nicio
urmă de cicatrice. Iar mâinile? Acesta era adevăratul test. I le luă și le
cercetă cu atenție, iar la început i se tăie răsuflarea pentru că, aici,
cicatricele erau urâte, buclate, și crezu că dăduse greș, dar când el își
flexă degetele și execută mișcările fluid, ea respiră din nou. Râse și
încercă să se ridice. Amețeala se sparse asupra ei.
Camera căzu pe o parte.
Și asta a fost tot, pentru o vreme.
 50. CA JULIETA

Zuzana stătea pe marginea patului. În pat, Karou dormea, iar pielea

din jurul ochilor închiși avea culoarea albastru-închis. Respira adânc și
regulat. Alături de ea se afla Ziri, de asemenea dormind, iar respirațiile
lor parcă își potriviseră ritmul. Zuzana îi spălase fața prietenei sale cu
apă rece, apoi mâinile și încheieturile, înainte de a i le întinde pe lângă
corp.
— Are nevoie de odihnă, îi zise ea lui Mik. Iar eu am nevoie de
mâncare. Spune-mi că nu murim de foame.
Drept răspuns, Mik își deschise rucsacul și scoase ceva dinăuntru.
— Poftim, zise el.
Zuzana îl luă. Era – sau fusese – un baton de ciocolată.
— S-a topit în drumeția prin iad.
— Și apoi s-a destopit. Într-o nouă formă, excitantă.
Zuzana adulmecă în direcția ferestrei, trăgând aer adânc pe nări, și
flutură mâna împingând aerul spre Mik.
— Tu simți mirosul ăsta? E mâncare. Ciocolata cu formă excitantă
poate fi desertul. Am putea s-o împărțim cu himerele.
Pe fruntea lui Mik apăru cuta de îngrijorare.
— Doar nu vrei să coborâm acolo fără Karou.
— Ba da.
— Și să le împarți ciocolata.
— Da.
— Bine. Tu cine ești și ce ai făcut cu adevărata Zuzana?
— Ce vrei să spui? întrebă ea, încercând un ton afectat-înțepat și
glacial. Eu sunt ființa omenească numită Zuzana și nu încerc să te
ademenesc afară, la monștri. Crede-mă, cărniță omenească – vreau să
zic, Mik.
Mik râse.
— Singurul motiv pentru care nu mă sperie asta este că nu mi-ai
scăpat de sub ochi de când am ajuns aici.
Îi luă mâna într-a lui.
— Nu mă lăsa să te scap din ochi, bine?
Ea îl privi blajin.
 — Dar cu toaleta cum rămâne?
— Ah, asta.
Făcuseră un pact să nu fie niciodată unul dintre acele cupluri care
folosesc toaleta unul în fața celuilalt. „Trebuie să-mi păstrez misterul”, îi
spusese Mik solemn, ținându-i mâna într-ale lui. Acum spuse:
— Ei bine, ar trebui măcar să avem un cuvânt-cod, ca să stabilim dacă
celălalt este un impostor. În cazul în care, știi, un monstru îmi fură
corpul în cele cinci minute cât fac pipi.
— Crezi că pot fura corpurile? Și, mai important, poți face cinci
minute pipi și, cu toate astea, n-ai vrut să faci pipi pe Kaz, pentru mine?
— O să-mi pară rău de asta o eternitate, nu-i așa? Dar, serios. Cuvânt-
cod.
— Bine. Ce zici de… impostor?
Mik rămase fără expresie.
— Cuvântul nostru de cod pentru impostor să fie impostor?
— Păi, e ușor de ținut minte.
— Ideea era să fie tainic. Dacă aș bănui că nu ești tu cea adevărată, ar
trebui să aflu fără ca tu să-ți dai seama că mi-am dat seama. Ca în filme.
Eu mă voi întoarce cu spatele la tine, știi, și cu fața la camera de filmat,
și o să strecor, ca din întâmplare, ăă, negustor de mărunțișuri în
conversație…
— Negustor de mărunțișuri? Ăsta e cuvântul nostru de cod?
— Da. Și dacă tu nu răspunzi la el, expresia mea devine foarte sumbră
și oribilă – demonstră cât de sumbră și oribilă –, pentru că tocmai am
descoperit că trupul ți-a fost luat în stăpânire de forțe ostile, dar când mă
întorc iarăși spre tine, sunt ca de obicei. Mă prefac dus de nas în timp ce
urzesc, în secret, planul evadării mele.
— Evadare?
Ea – și lăsă buza în jos.
— Vrei să spui că n-ai încerca să mă salvezi?
— Glumești?
O trase la el.
— Mi-aș vârî capul pe gâtlejurile monștrilor în jos, căutându-te.
— Da. Sperând că ei m-au înghițit convenabil fără să mă mestece. Ca
în povești.
— Bineînțeles. Și o să-i spintec și tu o să ieși la lumină. Deși o să
piardă aroma ta minunată, dacă n-o să te mestece.
 Își plimbă dinții pe gâtul ei, iar ea chițăi și-l împinse în lături.
— Atunci, haide, brav coborâtor-pe-gâtlejul-de-monstru-pentru-
căutări, hai să facem rost de ceva de mâncare. Sunt aproape convinsă că
nu o să figurăm noi în meniu.
Adulmecă aerul.
— Fie măcar și pentru că deja gătesc altceva.
Când el dădu să-și reînnoiască protestele, ea ridică o mână.
— De ce ți-e mai frică, de ei sau de mine cu o cădere de glicemie?
Gura lui strânsă aspru, prevenitor, se arcui într-un zâmbet.
— Nu sunt sigur.
— Ia-ți vioara, zise ea.
Ridicând din umeri, el o luă. Zuzana puse mâna pe fruntea lui Karou
înainte de a pleca, după care amândoi ieșiră și coborâră treptele, pe
urmele mâncării.
•••
Somnul lui Karou era zbuciumat și periculos de profund. Pierduse
șirul zilelor și al nopților, sau al vieților – de om, de himeră –, rătăcind
prin tablourile din memorie ca printre niște săli dintr-un muzeu. Visă
dugheana lui Brimstone și copilăria ei de acolo, cu Issa, Yasri și Twiga,
cu șoarecii-scorpioni și broaștele înaripate, și cu… Brimstone. Chiar și în
somn simți că menghinele ei îi strângeau inima.
Visă câmpul de bătălie de la Bullfinch, ceața și prima dată când îl
văzuse pe Akiva, zăcând pe moarte.
Visă templul lui Ellai. Iubirea și plăcerea și speranța, grandiozitatea
visului care o stăpânise în săptămânile acelea – niciodată nu fusese atât
de fericită, în niciuna dintre viețile ei – și delicatețea iadeșului pe care
ea și Akiva îl ținuseră între ei, atingându-și degetele cu o clipă înainte de
a-l rupe.
Și, în final, Karou se visă într-o criptă, trezindu-se ca un reînviat – sau
ca Julieta – pe o lespede de piatră. În jurul ei erau corpuri arse, de
nerecunoscut, iar în mijlocul lor stătea Akiva. Mâinile lui erau în flăcări
și ochii ca două puțuri negre. El se uită la ea peste grămada de morți și
zise:
— Ajută-mă.
Se trezi sărind într-o clipă în capul oaselor și din nou ziua se scursese
în noapte, iar lângă ea era prezența caldă a cuiva.
— Akiva, gâfâi ea.
 Îi ieșise direct din vis, acest nume care smulgea o bucată din ea, chiar
numai să-l gândească. Rostit cu voce tare, era tăios și crud, un ghimpe, o
palmă – și nu numai pentru ea, dar și pentru Ziri, dacă îl auzise. Pentru
că nu Akiva se afla lângă ea. Bineînțeles că nu el și ceea ce îi inundă
mintea lui Karou în clipa aceea a fost amărăciune, o dublă durere: una,
fiindcă se gândise că ar fi el. Și cealaltă, fiindcă își dădu seama că nu
era.
•••
Akiva tresări la auzul numelui său, la auzul vocii lui Karou, la vederea
ei, ridicată în capul oaselor, trează și atât de aproape. Nu putu împiedica
valul de fierbințeală care răspunse strigătului ei, o vâlvătaie care în mod
sigur se rostogolise din aripile lui și o atinsese, în capătul celălalt al
încăperii. O atinsese pe ea și… pe cel întins lângă ea, care nu se mișcă,
nici nu-și deschise ochii, nici atunci când ea strigă.
Akiva stătea nemișcat, învăluit în vraja invizibilității, iar Karou nici
măcar nu se uită în jur; nu avea ochi decât pentru kirin, iar Akiva nu-și
dădea seama ce o făcuse să-i strige lui numele, dar indiferent ce fusese,
părea deja uitat. Ea se uita lung la kirin și Akiva închise ochii. Își potoli
respirația și se asigură că ea n-ar fi putut să-i audă bătăile inimii, în timp
ce porni spre fereastră.
Voise să rămână. N-ar fi vrut să-și mai ia niciodată ochii de la Karou,
dar acum, când se trezise – ar fi trebuit să știe și el că avea să se
trezească – nu mai avea tupeul s-o iscodească astfel. Și nu era sigur că ar
fi putut rezista la ceea ce ar fi putut urma, când kirinul avea să se
trezească.
Nu putea să se întrebe ce era între ei doi. Nu avea niciun drept să se
întrebe.
Ea era în viață, asta era tot ce conta.
Asta și… că ea era resurecționistul. Revelația îi dădea o amorțeală
care acoperea aproape orice altceva.
Aproape.
S-o vadă dormind lângă un alt bărbat era o surpriză prea mare ca să
poată fi ignorată. Era prea asemănătoare imaginii prietenilor ei, văzuți
pe fereastra camerei sale din Praga, și Akiva era zdruncinat de aceeași
gelozie absurdă cum fusese și atunci, când, pentru o clipă, crezuse că era
ea. Dacă avea vreun strop de decență în el, i-ar fi dorit fericire cu acela
din neamul ei, pentru că, în vreme ce orice altceva era incert în aceste
zile cumplite, un lucru era sigur: Nu exista nicio speranță că ea l-ar mai
fi putut iubi încă pe el.
Karou îi luă mâna kirinului și asta a fost mai mult decât a putut
suporta Akiva. S-a aruncat pe fereastră și dus a fost.
 51. MAI BUNE CA SĂ VĂ UCID CU ELE

Karou se aplecă să examineze mâinile lui Ziri și să vadă mai

îndeaproape cum mergea vindecarea la care lucrase ea. Simți o tulburare
în aerul din spatele ei, dar degetele lui Ziri le strânseră pe ale ei tocmai
în clipa în care voi să se întoarcă, iar scânteile împrăștiate de vânt pe
fereastră alunecară pe podeaua murdară și se stinseră singure, nevăzute.
— Te-ai trezit, zise Karou.
Oare auzise ce nume strigase ea?
— Mă bucur că suntem singuri, zise Ziri, iar imboldul ei a fost să-și
elibereze mâna și să se tragă la o parte de el.
Ce voia să spună? Însă el rămase stupefiat de reacția ei și păru să-și
dea seama dintr-odată de neașteptata intimitate a scenei.
— Nu, nu…
Se întrerupse, roși, se ridică în capul oaselor și se dădu înapoi, punând
spațiu între ei, pe pat. Roșeața îl făcea să arate foarte tânăr. Adăugă, cu
grăbire:
— Vreau să spun, pentru că trebuie să-ți povestesc ce s-a întâmplat.
Înainte să se întoarcă el.
El? Cine? Pentru o clipă, uitând să respire, numele lui Akiva răsări din
nou în mintea lui Karou, iar ea îl goni cu frustrare.
— Thiago?
Ziri dădu din cap.
— Nu pot să-i spun lui ce s-a întâmplat de fapt, Karou. Dar ție trebuie
să-ți spun. Și… am nevoie de ajutorul tău.
Karou se uită la el. Ce voia să spună? Ce fel de ajutor? Se simți înceată
la minte, încă învăluită în vraja puternică a viselor ei, și era ceva care
nu-i dădea pace, dar pe care părea să nu-l poată identifica.
Ziri se grăbi să umple tăcerea.
— Știu că nu merit ajutorul tău, nu după modul în care m-am purtat
cu tine.
Înghiți în sec, se uită la mâinile lui și își flexă degetele.
— Nu merit asta. N-ar fi trebuit să-l ascult pe el.
Rușinea apăsa greu asupra expresiei sale. Zise:
— Am vrut să-ți vorbesc și ar fi trebuit s-o fac. El ne-a poruncit să n-o
facem, dar întotdeauna mi s-a părut greșit.
Karou încercă să înțeleagă.
— Vrei să spui… Thiago v-a poruncit să nu vorbiți cu mine? Tuturor?
Ziri dădu din cap, încordat și nefericit.
— Ce motiv a invocat?
Cu reținere, el îi spuse:
— A zis că nu putem avea încredere în tine. Dar eu am. Karou…
— A spus el asta?
Se simțea ca pălmuită. Se simțea fraieră.
— Mie mi-a spus că ducea muncă de lămurire cu voi toți, ca să
ajungeți să aveți și voi încredere în mine cum avea el.
Ziri nu spuse nimic, dar mesajul era clar. Thiago o mințise tot timpul
și de ce măcar o mira asta?
— Ce altceva a mai spus? ceru ea să știe.
Ziri arătă neajutorat.
— Ne reamintea, adesea, de… trădarea ta.
Vocea lui era stinsă, umerii căzuți.
— Că tu ne-ai vândut secretul serafimilor.
Ea clipi.
— Vândut…?
Ce? Asta chiar o surprinse, grosolănia acestei minciuni.
— A spus el asta?
Ziri dădu din cap și Karou se clătină. Thiago le spusese himerelor că
ea le vânduse secretele serafimilor? Atunci nu era de mirare că îi șuierau
trădătoare.
— N-am vândut niciodată nimic, zise ea.
Și se gândi că niciodată nu vânduse nimic și nici nu spusese nimic.
Fusese atât de ocupată să se bălăcească în rușine, în aceste ultime
săptămâni, că nici măcar nu se întrebase dacă era justificată. Care era,
mai exact, crima ei? Iubise dușmanul, ăsta era un lucru grav; îl eliberase,
mai grav încă, dar nimeni nu știa că ea făcuse asta și, oricum… nu ea îi
spusese lui Akiva cel mai mare secret al himerelor.
Thiago i-l spusese.
Lupul Alb o acuza pe ea de propria încălcare a tăcerii, ținând-o izolată
de restul companiei, distribuind constant minciuni în ambele direcții.
Totul numai pentru a o controla pe ea și magia ei – iar lucrurile
merseseră strună pentru el, nu-i așa? Ea făcuse tot ce-i ceruse el.
 Dar, gata. Inima îi bătea cu putere. Se uită la Ziri.
— Nu e adevărat, zise și îi ieși ca o șoaptă strâmbă. Eu nu i-am spus…
îngerului.
Nu-i putea rosti din nou numele.
— Nu i-am spus niciodată despre resurecție. Jur.
Voia ca el s-o creadă, voia să știe cineva și să creadă că, deși putea fi
socotită trădătoare într-o oarecare măsură, nu făcuse asta. Și atunci îi
trecu prin minte că și Brimstone probabil crezuse că ea o făcuse.
I se făcu rău. Dacă și el crezuse, atunci trebuie s-o fi iertat pentru asta,
fiindcă îi dăruise viață, siguranță și chiar – deși nu-și dăduse seama
decât când îl pierduse – iubire. Gândul că el ar fi putut crede că ea îi
trădase secretul, magia, durerea, o ucidea de-a dreptul. Mai mult, o
ucidea faptul că nu va fi niciodată în stare să-i spună adevărul. Orice ar
fi crezut el, murise cu această convingere, iar finalitatea situației o făcu
să realizeze moartea lui așa cum nimic n-o făcuse cu adevărat până
acum.
— Eu te cred, zise Ziri.
Era și asta ceva, dar nu destul. Karou își apăsă cu o mână stomacul,
care, în pofida faptului că era gol și concav – sau poate tocmai din cauza
aceasta – era frământat de greață. Ziri întinse o mână șovăitoare și o lăsă
jos.
— Îmi pare rău, zise el, întristat.
Ea dădu din cap și se adună.
— Îți mulțumesc că mi-ai spus.
— Ar mai fi ceva…
Dar atunci, șocant de tare: un sunet de afară. Un țipăt, un vaiet. Inima
lui Karou dădu să o ia la goană, când își dădu seama brusc ce o
deranjase până atunci. Absența. Absența Zuzanei și a lui Mik. Unde erau
prietenii ei?
Și cine țipase adineauri?
•••
În curte, Zuzana își acoperise urechile și strânsese din dinți.
Mik reacționă mai diplomat. Dădu din cap spre himera numită Virko,
ce tocmai scosese un țipăt de să-ți spargă timpanele din vioara lui.
— Exact, zise el. Așa, ăă, se scot sunetele.
Virko ținea instrumentul mai mult sau mai puțin corect. Deși părea
minuscul sub falca lui ieșită în afară, mâinile lui imense țineau arcușul
cu ușurință. Un lucru pe care îl observase Zuzana era că multe himere
aveau mâini de om – sau ca de om – chiar dacă restul corpului lor era
predominant de animal. Judecând după grămada de săbii și topoare,
pumnale și arcuri, ca și alte instrumente de ucis și dezmembrat pe care
le cărau după ele, ea se prinsese că dexteritatea era obligatorie.
Mai bune ca să vă ucid cu ele, dragii mei.
Și cu toate acestea, în pofida armelor și ghearelor și așa mai departe,
himerele nu erau chiar atât de fioroase. Ei, bine, erau crâncen de
înspăimântătoare la vedere, dar manierele lor nu erau amenințătoare.
Poate pentru că Zuzana și Mik își intersectaseră pașii mai întâi cu Bast,
cea de la același etaj cu Karou, care le înțelesese pantomima cu mâncatul
și îi condusese la mâncare, prezentându-i adunării cu vorbe pe care
Zuzana și Mik nu le înțelegeau.
— Vreți aceste ființe omenești la grătar sau tocate într-o plăcintă?
tradusese Mik cu voce joasă, dar Zuzana putu vedea că el era mai curând
plin de uimire respectuoasă, decât speriat.
Himerele păruseră mai bizare decât orice altceva, într-adevăr. Poate
un pic suspicioase. Într-adevăr, erau unele care îi făcea sângele să-i
înghețe în vene doar pentru că se holbau fără să clipească – de acestea se
ținuse departe – dar, una peste alta, fusese bine. Mâncarea fusese
insipidă, dar nu mai rea decât cea pe care o mâncaseră într-un punct de
atracție turistică din Marrakech, pe drumul lor încoace, și învățaseră
câteva cuvinte în himeră: cină, delicioasă, micuță, ultimul – spera că
numai ultimul – referitor la ea însăși. Era chiar obiect de fascinație și se
supusese mângâierilor pe creștet cu neobișnuită bunăvoință.
Acum, în curte, vioara lui Mik devenise obiectul de fascinație. Virko
mai scoase câteva scârțâituri demonice și un sunet ca de fierăstrău, până
ce altă himeră îl îmbrânci și mârâi ceva care trebuie să fi însemnat dă-i-o
înapoi, fiindcă Virko i-o întinse lui Mik și-i făcu semn să cânte, ceea ce el
porni să facă. Zuzana învățase să recunoască piesele lui preferate, iar
bucata de acum era Mendelssohn, care întotdeauna îi ridica părul pe
ceafă și o făcea să se simtă simultan fericită și tristă, sărată și dulce. Era
amplă și complicată, într-un fel… drăguță, în unele locuri, dar
maiestuoasă în celelalte și covârșitoare, iar Zuzana, stând un pas în spate
și privind, văzu schimbarea pe care o producea muzica asupra
creaturilor din jurul ei.
Mai întâi, tresărirea de surpriză că același instrument care țipase la
Virko putea să facă asta. Apoi, a urmat un schimb de priviri, niște
murmure, dar se liniștiră rapid și rămase numai mirarea și nemișcarea,
muzica și stelele. Câțiva soldați se lăsară pe vine sau se rezemară de
ziduri, dar cei mai mulți rămaseră în picioare. Din pragul ușilor și de pe
la ferestre, și alții aruncară o privire, ieșind apoi încet, inclusiv cele două
siluete cocoșate și nesoldățești ale femeilor de la bucătărie.
Până și Altă Carne Albă părea transfigurat, stând neclintit, cu toată
frumusețea lui straniu de respingătoare, cu o expresie de dor nemărginit
și îndurerat pe față. Zuzana se întrebă dacă nu cumva se înșelase în
privința lui, dar concedie rapid gândul.
Oricine putea purta alb complet ca el, în mod clar avea probleme.
Numai să se uite la el o făcea să-și dorească o pușcă din aceea cu vopsea,
dar, ce naiba, nu puteai să-ți pregătești bagajele pentru toate
eventualitățile.
•••
Karou clătină din cap, uimită. Zuzana se legăna ușurel pe călcâie în
curte, în timp ce Mik cânta la vioară pentru un asemenea public; în
Praga, nu și-ar fi putut imagina niciodată scena asta.
— Cum au ajuns aici? întrebă Ziri.
Se ridicase și el din pat și stătea în spate, privind peste umărul ei.
— M-au găsit pe mine, zise Karou și simplitatea lucrurilor o umplu de
căldură.
O căutaseră și o găsiseră; ea nu era singură, la urma urmei. Iar
muzica… Se ridica și căpăta amploare, părând să umple toată lumea. Nu
mai auzise muzică de săptămâni întregi și se simțea de parcă o parte
flămândă din ea o înghițea cu poftă și revenea la viață. Se cățără pe
pervazul ferestrei, gata să pășească în afară și să coboare pentru a se
alătura prietenilor săi în curte, dar Ziri o opri.
— Așteaptă, te rog.
Ea întoarse capul.
— Nu știu când o să mai prind o altă ocazie de a vorbi cu tine. Karou,
eu… nu știu ce să fac.
— Ce vrei să spui?
— Sufletele.
Era agitat. Se întoarse cu spatele și se îndepărtă de ea, se aplecă să ia
ceva și veni înapoi cu o cădelniță.
— Echipa mea, zise el.
 — I-ai salvat?
Karou intră înapoi în cameră.
— Oh, Ziri. Asta-i minunat. Am crezut…
— Va trebui să-i raportez lui Thiago și nu știu dacă să-i spun.
Cântărea vasul în palmă.
Karou nu pricepea nimic.
— Dacă să-i spui că ți-ai salvat echipa? De ce n-ai face-o?
— Pentru că noi nu i-am dat ascultare ordinului său.
Karou nu știa ce să răspundă la asta. Să nu-i dai ascultare Lupului?
Pur și simplu asta nu se întâmpla. După o pauză, întrebă:
— De ce?
Ziri era grav, foarte grav, foarte precaut.
— Știi care a fost ordinul?
— Păi… Extremul Neumblat. Să-l apărați de Dominion, zise ea, dar
nici ea nu credea.
El clătină din cap.
— A fost de contralovitură, asupra serafimilor civili.
Karou duse mâna la gură.
— Cum? întrebă ea, cu vocea subțire ca hârtia.
Ziri își încleștă falca și dădu din cap.
— E o campanie a terorii, Karou.
Arăta bolnav.
— E tot ce putem încerca, a zis el, fiind atât de puțini.
Teroare, gândi Karou. Sânge. Sânge. Câți muriseră în Eretz din ambele
tabere în aceste ultime zile?
— Dar noi nu i-am ascultat ordinul. Ne-am dus la Extremul Neumblat.
A fost…
Ochii lui priveau în gol, rătăciți.
— Poate că Thiago a avut dreptate. Nu puteam face nimic. Erau prea
mulți dușmani. Eu am fost pionul de siguranță și mi-am privit echipa
murind.
— Dar ai luat sufletele lor. Le-ai colectat…
— A fost o cursă. Am intrat drept în ea.
— Dar… ai scăpat.
Făcea eforturi să înțeleagă.
— Ești aici.
— Da. Asta nu înțeleg eu.
 Mai înainte ca ea să poată întreba ce voia să spună, el trase adânc aer
în piept și băgă mâna în tunica lui însângerată și pătată de cenușă,
scoțând ceva dintr-un buzunar interior. Karou văzu ceva verde-viu, dar
atât. Indiferent ce era, era mic și palma lui îl închidea cu totul. El spuse:
— M-au prins, Karou. Jael m-a prins. Urma să mă silească să-i spun…
Ochii lui, mari și căprui, încercănați de epuizare, aveau o ciudată
intensitate.
— Despre tine. Și… i-aș fi spus. Mi-ar fi plăcut să cred că n-aș fi cedat,
dar aș fi cedat.
Își înăbuși cuvintele.
— În cele din urmă.
— Oricine ar fi cedat.
Karou își păstra vocea calmă, dar panica devenea din ce în ce mai
mare înăuntrul ei.
— Ziri, ce s-a întâmplat?
 52. O INVOCARE A PĂSĂRILOR

— Akiva.
Vocea lui Liraz, ascuțită. Îi arăta în jos și departe; pe panta unde
cutele de stâncă întâlneau verdeața era un mic luminiș, încețoșat de
fumul unui rug al morților, cu o grămadă de cenușă în mijloc. Și îngeri.
— Jael, șuierase ea, apoi se uită la frații ei, încruntată.
Ei văzură singuri restul. Soldații lui Jael încolțiseră o himeră.
De la o asemenea distanță, tot ce știa Akiva era că victima era un
kirin, primul pe care îl vedea de când murise Madrigal, dar de îndată ce
kirinul se mișcă – tăind, ucigând, ca într-un dans – Akiva înțelese că nu
era un sclav eliberat și fugar, ci un soldat.
Jael găsise un rebel. Toată mila sa necheltuită și scopul dejucat îl
copleșiră în acel moment. Iar când dominionii în sfârșit îl învinseră pe
kirin și-l puseră la pământ, când Jael se aplecă asupra lui suflecându-și
mânecile, Akiva înțelese că toată speranța lui depindea de acest moment.
Un resurecționist. Cădelnița. Karou. Oare avea să-i găsească Jael pe
rebeli sau el?
Cum spusese Hazael? „Crezi c-or să fie multe păsări pe-afară, astăzi?”
Întâmplarea făcea că într-adevăr erau. Din locul înalt de unde privea,
Akiva se uitase până în zare: hoitarii și cobele se roteau prin văzduh în
număr mare, dezamăgiți de focurile care îi păgubiseră de carne.
Bineînțeles că Hazael nu se referise literalmente la păsări.
Dar nici măcar Hazael nu știa de ce era capabil Akiva.
•••
A început ca un sunet, îi povesti Ziri lui Karou. Întețindu-se și
crescând, un murmur tremurător, în cercuri, transformându-se într-un
muget. La început, se gândise că era ceva făcut de îngeri, dar îi zăpăcea
și pe ei, de asemenea. Cei care-l capturaseră se uitau în jur, alarmați. Îl
țineau la pământ, câte doi de fiecare parte. El stătea pe spate, în cenușă,
cu brațele întinse larg și mâinile… țintuite. Jael îl țintuise, înfigându-i în
palmă câte o sabie de la serafimii pe care îi ucisese el.
Fiecare lovitură primită zgâlțâia săbiile, iar durerea doar începea în
mâinile lui, căci nu se și oprea acolo. Îi urcase la cap, pusese stăpânire
pe el. Era totul și, în scurtele clipe dintre două lovituri, când putea sta
nemișcat ca s-o lase să scadă, venea înapoi frica – frica de ce ar fi putut
face și spune el ca să pună capăt torturii.
Nu le dezvăluise încă nimic, dar ei erau departe de a fi terminat cu el.
Jael a îngenuncheat peste el cu un coif plin de cenușă.
— Ăsta a fost un prieten de-al tău, până acum vreo câteva ore, a zis
el. Gura mare!
— Nu!
I-au deschis gura trăgând de fălcile lui cu degetele. Ziri a simțit oțelul
fierbinte al coifului pe buze și gustul de cenușă când a început să-i
toarne. Se zbătuse, se zvârcolise, dar coiful i se vărsa în gură și îi umplea
gâtlejul, iar el se înăbușea cu cenușa camarazilor morți, se îneca în
moarte. Se zbătuse să respire și trăsese în plămâni cenușa, care-l arsese
pe dinăuntru, numai cenușă, aer deloc, iar timpul scurs i se păruse
interminabil. Începuse să vadă stele, iar fețele serafimilor se
încețoșaseră: fețele lor batjocoritoare, gura ca o gaură de scurgere a lui
Jael, cu salivă strânsă la colțuri, de la propriile eforturi. Durerea s-a
închis, arsura și gâfâielile, oribil de fierbintea sufocare din lipsă de aer
murind…
Murind.
Și atunci, apă.
Și ea l-a înecat, dar i-a curățat cenușa și s-a trezit tușind și scoțând din
plămâni deopotrivă apă și cenușă, și respirând apă și cenușă, dar și aer,
și nemurind.
— Asta îți ajută cât de cât memoria? întrebase Jael. Eu pot să fac asta
toată ziua.
Suferința fizică era copleșitoare. Ziri vedea cum putea să te domine,
cum durerea putea deveni păpușarul, obligându-te să faci lucruri. Să spui
lucruri.
Nu.
Coiful s-a apropiat din nou. S-a încordat, s-a zbătut. Și-a strâns dinții
și n-au mai putut să-i deschidă gura.
Atunci i-au crestat zâmbetul.
Coiful era din nou la buzele lui când… sunetul. Îngerii s-au oprit,
coiful a căzut deoparte, iar ei s-au învârtit în loc, derutați. Și-au scos
armele, iar murmurul a crescut până la o asurzitoare, atotcuprinzătoare
larmă, din ce în ce mai puternică. A devenit mai mult decât sunet. A
devenit umbră.
 Cerul s-a însuflețit de o viață aparte. Haotică și în toate culorile.
Mișcătoare. Gălăgioasă. Apăsătoare.
Era un fenomen.
Era o… diversiune.
— Păsări, îi spuse Ziri lui Karou, clătinând din cap, uluit. Hoitari, mai
întâi, apoi și altele. De toate soiurile. Nu știu câte zeci sau sute de mii.
Cerul s-a umplut de păsări, Karou, s-a umplut de păsări, și toate au fost
pe noi.
— V-au atacat?
Karou se aplecase înainte, cu ochii mari.
Ziri clătină din cap.
— Doar au venit. În jurul nostru. Între noi. Făcându-i pe îngeri să se
retragă.
Ea își înclină capul în felul ei, ceea ce îl făcu pe Ziri să-și dorească să
întindă mâna – abia vindecata lui mână – spre lunga și alba coloană a
gâtului ei – sau, se gândi el, roșind când își aminti căldura corpului ei
lângă al lui, când dormiseră unul lângă altul, doar s-o tragă spre el, lipită
de el, și s-o țină. Își mută din nou privirea, uitându-se fix și fără să
clipească la perete.
Mâna lui pulsa de parcă acel mic ceva pe care-l ținea ar fi fost încă
viu; nu era. Doar sângele lui care-i zvâcnea prin vene… pentru că el era
viu. Nu înțelesese și nici nu știa ce să spună mai departe, așa că întinse
mâna și deschise palma.
Karou văzu corpul micuț, cu pene. Doar se uită la el, fără reacție,
neputând să facă vreo legătură, iar Ziri se îndoi pentru a suta oară că
fata aceasta umană cu păr albastru era cu adevărat Madrigal. Cu
siguranță ea n-ar fi putut uita asta.
Și apoi ochii ei se făcură deodată mari și privirea îl săgetă pe el,
speriată.
Era o molie-colibri. Aripile sale pufoase erau ușor cenușii și strivite;
corpul era de un vibrant viridin, cu un inel stacojiu la gât. Când păsările
coborâseră – păsări de toate speciile, păsări de zi și de noapte, ciocârlii-
umbră, evangeline, ciori cu aripi de liliac, hoitari, fluierari, răpitoare, ba
chiar și taifunari, cu aripile încă împestrițate de zăpadă – Ziri se folosise
de prilej ca să evadeze. Asta a însemnat să-și sfâșie o mână, ca să și-o
elibereze. Săbiile care-l țintuiau erau înfipte prea adânc în pământ ca să
se miște, așa că el strânsese din dinți și… trăsese. Din fericire, lama
fusese foarte ascuțită. Mâna îi ieșise cu un strigăt de insuportabilă
durere, un văl roșu, pulsatil, îi acoperise vederea lui Ziri, haosul și
adrenalina absorbind, poate, o parte din ea, și, de bine, de rău, își
folosise mâna mutilată ca să și-o elibereze pe cealaltă.
Serafimii au încercat să-l prindă. El nu putea ține arme în mână, așa
că își coborâse capul și se folosise de coarne, prinsese un soldat în
coaste, dar coarnele lui nu erau destul de ascuțite să străpungă cămașa
de zale și soldatul numai căzuse, așa că Ziri a trebuit să se lase într-un
genunchi peste gâtul lui, strivindu-i-l. Pe un altul îl doborâse cu o
lovitură secerătoare de picior, și îl căuta pe Jael, intenționând să facă
ceea ce spusese c-o să facă și să-l ucidă pe Căpitanul Dominionului, dar
nu-l putuse găsi. Toiagul colector încă mai era înfipt în pământ, așa că l-
a apucat în mâinile lui schilodite, în timp ce desimea păsăretului
devenise de-a dreptul maelstrom, încât nici nu-și mai putea vedea
dușmanii prin vârtejul de pene. Nici ei pe el.
În vâltoarea de aripi, el alesese să fugă.
Nu stătuse să se gândească de ce sau în ce fel se putuse întâmpla
fenomenul și, cu siguranță, nici cine îl provocase – nu i-a trecut prin
minte că fusese un cineva decât atunci când se îndepărtase mult de locul
acela, neîmpiedicat și neurmărit, departe, mai departe, și căzuse lângă
trunchiul unui copac să-și tragă sufletul. Molia-colibri era moartă când o
descoperise el. I se încurcase în cămașa de zale, o mică victimă a
haosului și – se gândise el – un semn.
Șovăind, îi spuse lui Karou:
— Nu sunt sigur că… el… a făcut asta…
— El? Karou era precaută. Nu știu despre cine vorbești.
Ziri se uită la ea, lung și cercetător. Nu semăna absolut deloc cu
Madrigal. Forma feței era diferită, ochii îi erau negri, nu căprui. Gura îi
era mult mai mică, părul îi era albastru, nu avea coarne, era ființă
omenească. Cu amintirea vie a lui Madrigal în minte – și a nopții de
aniversare a Despotului, care fusese începutul sfârșitului – Karou părea
fără legătură cu toată povestea, iar el era tentat să-i creadă tăgăduirea.
Se întrebă în sinea lui, ea chiar are nevoie să știe? Nu că ar fi vrut el să
vorbească despre înger. Iubitul ei. Poate că era de ajuns că îi arătase
pasărea. Lăsând-o să creadă ce voia ea. Cum spusese el, nu știa sigur.
Dar… credea că exista o singură explicație posibilă pentru faptul că
mai era în viață și nu putea să tacă.
 — Nu l-am văzut deloc, zise el, iar Karou nu mai întrebă despre cine
vorbea.
Ea tăcea, încă precaută, rezervată.
— Poate că greșesc, continuă Ziri, dar nu știu ce altceva să cred. N-am
auzit niciodată de vreo invocare a păsărilor decât în acea singură noapte,
la balul Despotului. Cu… șalul.
Ochii ei se măriră de surpriză.
— De unde știi despre asta?
Fața lui Ziri se aprinse. Privi în jos și recunoscu:
— Te-am urmărit.
Cu optsprezece ani în urmă, la balul Despotului, Ziri fusese un băiat
din mulțime, și o văzuse pe Madrigal dansând cu un străin și își dorise să
fi fost el în locul aceluia, își dorise să fi fost mai mare, își dorise, își
dorise, își dorise zadarnic. Bineînțeles că nu bănuise că străinul era un
serafim, dar văzuse ceea ce nimeni altcineva nu mai văzuse: că era
același individ cu măști diferite, iar ea dansa cu el, încă o dată și încă o
dată. În mișcările ei văzuse ceva delicat și suplu, care făcea aluzie la
misterele adulților – diferit de modul crispat în care dansase cu Thiago –,
iar când moliile-colibri coborâseră din constelațiile de lumini ale
felinarelor pentru a se așeza pe umerii ei goi, Ziri văzuse și asta și
înțelesese că era magie și că străinul o făcuse. Bărbatul o ridicase pe
Madrigal, înveșmântată în șalul ei viu, și o lăsase din nou la pământ, și
chiar și un băiat putea vedea că era o magie între ei doi, chiar mai mult
decât magie.
Ziri fusese un copil atent și observase multe lucruri pe care fusese
prea tânăr să le înțeleagă. Fusese nevoit s-o privească pe Madrigal
murind și nu înțelesese fervoarea – extazul – mulțimii. Nu înțelesese de
ce singurul care o plângea era dușmanul, pus în genunchi și însângerat
de tortură. Ziri n-avea să uite niciodată strigătele lui Akiva – de
disperare absolută, de furie, de neajutorare. Rămăseseră cel mai rău
lucru pe care-l auzise vreodată.
Îl văzuse și pe Thiago în ziua aceea, o prezență albă, care dădea fiori,
în balconul palatului, nemișcat și impasibil.
Ziri începuse să urască pe cineva în ziua aceea și nu fusese Akiva.
— Nu știu de ce, Karou, zise el, dar cred că îngerul mi-a salvat viața.
 53. EROI

— Ar fi trebuit să-l ucidem când am avut ocazia, zise Liraz cu voce

joasă, când ea și Hazael mergeau unul lângă altul prin tabăra
Dominionului.
— Nu am avut ocazia, îi reaminti Hazael. Erau prea multe afurisite de
păsări în cale.
— Da, păi, sper să fi fost sufocat sau ciugulit până la moarte sau ceva
asemănător, răspunse ea.
Vorbea despre Jael, spre care mergeau să-l vadă. Din motive încă
necunoscute, fermecătorul lor unchi ceruse să-i vadă.
— N-ar fi putut Akiva să le facă pe păsări să-l ucidă?
Hazael ridică din umeri.
— Cine știe ce poate face fratele nostru. Mă îndoiesc că măcar el
însuși știe. Și nu cred că a mai încercat ceva atât de mare înainte. Îl
costă.
Într-adevăr. Efortul de a invoca păsările îl lăsase pe Akiva gâfâind și
tremurând, cu pleoapele strânse, astfel încât Hazael și Liraz nu văzuseră
decât când se terminase cum vasele de sânge plesniseră și îi injectaseră
ochii.
— Pentru viața unei himere, zise Liraz.
— Pentru viața uneia, da, și speranța de mai multe, zise Hazael.
— Speranța pentru ea, zise Liraz, cu amărăciune.
Cum să nu fi urât ea fantoma unei fete care nu era nici vie, nici
moartă, nici ființă omenească, nici himeră – ce naiba era, de fapt? Era
pur și simplu atât de altfel de orice altceva, atât de profund anormală
și… Liraz știa că la originea sentimentului era gelozia și o enerva asta.
Akiva era al ei.
Oh, nu în felul acela. Era fratele ei. Dar Hazael și Akiva erau familia
ei, singura ei familie. Aveau sute de alți frați și surori, dar cu ei era
altceva. Întotdeauna fuseseră ei trei și, deși fusese cât pe-aci să-i piardă
în bătălie nu o dată, până de curând nu trebuise niciodată să-și facă griji
că avea să-i piardă în felul acesta. Bastarzii nu se îndrăgosteau și nu se
căsătoreau. Era interzis. Și… ar fi fost mai rău să-i piardă așa, gândi ea,
pentru că ar fi fost din voia lor. N-aveau să moară sau să-i fie luați de
lângă ea. Aveau să plece de bunăvoie, ca să-și facă o viață în jurul altei
persoane, și pe ea aveau s-o abandoneze.
Spusese că nu știa ce-i frica, dar mințise; asta era frica ei: să fie lăsată
singură. Pentru că de un lucru era sigură, și anume că ea n-ar fi putut
niciodată iubi, nu așa. Să aibă încredere și să-și lase corpul la voia unui
străin? Apropierea, liniștea. Nici nu-și putea închipui. Să respiri
respirația altcuiva la fel cum și acela o respiră pe a ta, să atingi pe
cineva, să-ți deschizi sufletul pentru el? Vulnerabilitatea aceasta o făcea
să roșească. Ar fi însemnat supunere, să lase garda jos și n-ar fi vrut.
Niciodată. Numai la gândul acesta se simțea mică și neputincioasă ca un
copil – iar lui Liraz nu-i plăcea să se simtă mică și neputincioasă.
Amintirile ei din copilărie nu erau frumoase.
Numai Hazael și Akiva o ajutaseră să răzbată. Se gândise că ar fi făcut
orice pentru ei, dar nu-i trecuse niciodată prin minte că „orice” ar fi
putut însemna să-i lase să plece.
— Mă întreb dacă i-a găsit, îi zise ea acum lui Hazael.
Se referea la rebeli. Vorbise încet; se apropiau de cortul lui Jael.
— Ar fi trebuit să ne ducem cu el.
— Avem rolul nostru de jucat aici, zise el.
Liraz se mulțumi să dea din cap.
Ea nu voise să-l lase pe Akiva să plece din nou, singur, dar cum ar fi
putut să-l oprească? Cel mai rău lucru ar fi fost să-l facă s-o urască. Prin
urmare, îl priviseră cum se căznește să activeze vraja invizibilității –
fusese atât de stors de puteri după invocare – și cum pornește după kirin,
în cerul învălmășit de păsări, în timp ce ea și Hazael se întorseseră în
tabără. Ca să-și joace rolul, ca și mai înainte, și să-l acopere.
Totuși, până acum, nu mai fuseseră niciodată convocați în fața
Căpitanului Dominionului ca să-și declame minciunile și jumătățile de
adevăr.
— Gata? întrebă Hazael.
Liraz dădu din cap și intră prima pe sub foaia de cort de la intrare.
Aceeași foaie prin care intrase și Loriel, să fi fost alaltăieri? Liraz simți
atingerea degetelor fratelui ei pe mijloc, la spate, și luă conexiunea cu
ea, când se înfățișă înaintea lui Jael.
Loriel spusese că era bine. A spus că n-a fost nimic – doar un bărbat,
și de bărbați te spălai și gata.
Ea era mai în vârstă decât majoritatea femeilor soldați, cu mai multă
experiență. Se oferise voluntar – ca să scutească vreo virgină de a fi
aruncată lui Jael, zisese ea – și, cu toate că Liraz nu fusese în primejdie,
fiindcă avea același sânge cu Jael, crezuse că fusese un act de curaj cum
nu mai văzuse altul. Mai curajos decât a te posta în avangardă sau decât
a te întoarce după camarazii răniți. Mai curajos decât a înfrunta o
hoardă de reînviați. Liraz făcuse aceste alte lucruri, dar știa că n-ar fi
putut intra niciodată în cortul ăsta și să mai iasă din el, nu în felul acela.
— Stăpâne, zise ea acum, cu adânca plecăciune cuvenită.
Așezându-se în linie cu ea, Hazael făcu la fel.
— Nepoată, nepotule, îi salută el, tărăgănat.
Era zeflemea, dar Liraz se bucura. Și să nu uiți asta, gândi ea. Își înălță
capul și se uită la el.
Și într-adevăr nu-i plăcu ce văzu pe fața lui. Își fixase privirea asupra
ei, ignorându-l pe Hazael, și arăta… interes. Inconfundabil și
inconfortabil.
— Care e numele tău? o întrebă el.
— Pe sora mea o cheamă Liraz, zise Hazael. Iar pe mine, Hazael.
Dar Jael nu repetă decât „Liraz”. Îl rostise salivând, apoi oftase
zgomotos.
— Bastardă. Ce păcat. Ești un fruct mai proaspăt decât multe altele
care mi-au ieșit în cale. Dar fratele meu are un adevărat stil de… a se
băga.
Hazael râse.
— M-am prins, zise el și reuși, de data asta, de a-i abate atenția lui
Jael de la sora lui. Se bagă. Asta-i amuzant.
Încetează, îi transmise mintal Liraz, dar Jael zâmbi numai. Râsul lui
Hazael sunase sincer. Avea un dar aparte de a râde.
Acum, că Jael catadicsi să se uite la Hazael, văzu ceea ce toată lumea
vedea când ei doi stăteau unul lângă altul și își plimbă privirea de la
frate la soră.
— Gemeni? întrebă el. Nu? Aceeași mamă, cel puțin.
Dar Hazael clătină din cap.
— Nu, domnule, e doar sângele tatălui nostru care se face remarcat.
Liraz, uluită, întoarse capul și se holbă la fratele ei. Să-l numească pe
Joram „tată” în fața lui Jael? Știa ce voia el să facă, încercând să
păstreze atenția asupra lui. Încetează, îi transmise ea din nou, dar Jael nu
se ofensă. Poate din pricina purtării nesăbuit de joviale a lui Hazael sau
poate din pricina faptului că era preocupat de altceva.
— Într-adevăr, zise căpitanul. Deși nu la fel stau lucrurile cu Prințul
Bastarzilor, nu? Aș spune că sângele viciat Stelian iese în față.
Viciat? Era adevărat că Akiva nu semăna deloc cu Joram: mai mult
decât atât, Liraz nu putea spune. Ea nu și-o amintea nici pe mama ei,
darămite pe a lui Akiva. Ce voia, de fapt, Jael?
— Mi s-a spus că Akiva nu e în tabără. Așa e?
— Da, domnule, răspunseră amândoi într-un glas.
— Și mi s-a spus că, dacă știe cineva unde e, atunci voi sunteți aceia.
— E încă la vânătoare, domnule, zise Hazael. După rebeli.
Nici măcar nu e minciună, gândi Liraz.
— Admirabil. Viteazul nostru Urgia Bestiilor nu se odihnește
niciodată. Dar voi v-ați întors fără el?
— Mie mi-era foame, domnule, zise Hazael, spăsit.
— Păi, bănuiesc că nu putem fi toți eroi.
Disprețul lui declanșă ceva în Liraz.
— Dumneavoastră ați prins vreun rebel, domnule? întrebă ea, fără
nimic din căința comică a lui Hazael.
Ochii lui se întoarseră iarăși spre ea. O șovăire de o clipă, apoi
răspunse ferm:
— Nu.
Mincinosule, gândi ea, amintindu-și că-l văzuse chinuindu-l pe kirin.
Jael se delectase. Dându-i să înghită cenușa camarazilor lui? O scârbise.
Ciudat, cât de ușor fusese să ia partea inamicului, când inamicul fusese
împotriva lui Jael. Bine, forma și natura inamicului cu siguranță
avuseseră o influență. Dacă ar fi fost un Heth sau akko, sau vreun
reînviat cu înfățișare de bestie fioroasă, i-ar fi fost mai greu să-i ia
partea, cu sau fără Jael. Însă pe kirin fusese palpitant să-l privească
luptând – Liraz chiar crezuse, pentru un moment, că ar fi putut învinge
și scăpa. Era atât de rapid. Ea nu mai văzuse un kirin de când era soldat
începător, în primele sale incursiuni, și uitase cum arătau. De aceea,
când Akiva le spusese, cu vocea înăbușită, gâtuită, că și Madrigal fusese
kirină, ultima fărâmă de repulsie a lui Liraz slăbise și se evaporase.
În pofida elementelor animalice ale rebelului, avea o zveltețe și o
grație care nu era animalică. Deloc. Ea nu voise ca el să moară.
Nu același lucru se putea spune despre Jael. Nicio eleganță, nicio
grație. S-ar fi bucurat să-l vadă pe el înecat cu cenușă. Cât de rău, se
întrebă acum, îl chinuise pe soldatul acela? Și cu câți alții nu se
delectase, torturându-i în exact același mod?
— Nu? se auzi ea zicând, zgândărindu-l. Poate chiar sunt fantome.
Oh, nechibzuito. Privirea de interes leneș al lui Jael se ascuți și
scânteie.
— Sunt animale, răspunse el simplu, cumva nepregătit, de parcă nu i-
ar fi păsat nici cât negru sub unghie.
Mai făcu un pas spre ea.
— Știi, îmi amintești de cineva.
Îi studia fața, corpul.
— Nu în trăsături. Ea era brunetă, nu blondă, dar tu ai același… foc…
pe care l-a avut și ea.
L-a avut. Liraz se sili să-și coboare privirea în podea. Nu-l provoca, nu-l
testa, el e Jael. Chiar crezi că sângele bastard îl va reține, dacă îl înfurii?
— Să-i transmitem un mesaj lui Akiva din partea dumneavoastră?
întrebă Hazael, încercând din nou să abată atenția unchiului lor. Ar
trebui să se întoarcă în vreo oră sau două.
— Nu.
Jael se dădu înapoi.
— Niciun mesaj. Mă întorc la Astrae. Dar fără îndoială că ne vom mai
întâlni.
•••
— Nu pot să cred că ați coborât fără mine, zise Karou, exasperată.
— Ce?
Zuzana nu avea remușcări.
— Muream de foame și gazda noastră zăcea fără cunoștință în pat cu
un băiat monstru sexy.
Băiat monstru sexy?
— Doamne, o faci să sune ca…
Karou își aruncă mâinile în sus și clătină din cap. Era stupid să se
arate retroactiv atât de îngrijorată pentru ceva care nu se întâmplase,
dar când se gândea în ce intraseră Zuzana și Mik, o treceau fiorii. Când
în sfârșit coborâse în curte, o găsise pe Zuzana stând între Tangris și
Bashees, dintre toate himerele cu putință, purtând cam același tip de
„conversație” pe bază de gesticulație și șaradă pe care o poartă oricine
când călătorește și întâlnește persoane care nu vorbesc limba lui. Numai
că… acestea nu erau „persoane”.
 — Nu înțelegi.
Karou nu voise să-și sperie prietenii înainte, dar era clar că nu erau
îndeajuns de speriați.
— Vrei să știi cum se numesc? Umbrele Care Trăiesc, Zuze. Sunt
asasine.
— Ca și mine, zise Zuzana, veselă.
Karou se gândi că ar trebui să se țină de cap ca să nu-i explodeze.
— Nu, nu ca tine. Nu presupuse asasine. Adevărate asasine. Le taie
gâturile îngerilor în somn.
— Câh! Zuzana se strâmbă și duse mâinile la gât. Dar îngerii sunt tipii
răi, nu-i așa?
Karou chiar nu știa cum să răspundă la asta. Nimic din toată povestea
nu era real pentru Zuzana.
— Sunt doar foarte înspăimântătoare, da? zise ea, auzind cât de jalnic
sună, apoi șovăi.
Cum putea fi ea sigură de ceva, ținând cont că trăise într-un teatru al
minciunilor lui Thiago?
— Nu-i așa?
Zuzana ridică din umeri.
— Nu știu. Erau mișto.
Mișto. Umbrele Care Trăiesc erau mișto.
— Și bănuiesc că și Thiago e un dulce, de asemenea.
— Uhh, făcu Zuzana, cutremurându-se. Nu. Nedulce. Otrăvitor.
Bine că măcar aici erau de acord.
— Ar trebui să dormiți puțin, zise Karou.
Mik deja se întinsese pe pat, abia mai ținându-și ochii deschiși, iar
energia Zuzanei părea că, în sfârșit, ajunsese la capăt.
— Știu.
Căscă.
— O să dorm. Dar tu?
— Eu deja am dormit, zise Karou.
Cu Ziri. Ce ciudat. Iar acum erau aliați, cu un secret comun. Thiago n-
a bănuit nimic. Îl auziseră venind și avuseseră timp să se prefacă
adormiți înainte să intre el – într-o dispunere mai puțin intimă ca
înainte, respectiv Karou stând pe scaunul de lângă pat. Deja hotărâseră
că Ziri avea să-i mărturisească generalului despre sufletele colectate, iar
Karou va izbuti cumva să efectueze resurecțiile fără martori, ca, la
trezirea lor, să le poată transmite lui Balieros și celorlalți povestea lor de
acoperire. Dacă totul avea să meargă bine, Thiago nu trebuia să afle
niciodată că ei îi nesocotiseră ordinele. Nu știa sigur ce avea să facă și cu
sufletul în plus, despre care Ziri o prevenise că s-ar putea să-l găsească:
al băiatului smilodon care luptase și murise alături de ei. Latența,
probabil.
Bineînțeles, ăsta ar fi fost doar începutul. Problema cea mare și
amenințătoare era: Și acum? Campania asta de teroare. Karou crezuse –
atât cât se putuse desprinde din nefericirea proprie ca să se gândească
într-adevăr la asta – că obiectivul rebeliunii era protecția himerelor.
Thiago nu proteja pe nimeni. Poate că era adevărat că-i lipseau soldații
ca să facă mai mult decât atât, ceea ce el ar fi spus că era vina ei, dar…
renunțase la orice altceva?
— Nu te-ai odihnit suficient, zise Zuzana. Poți dormi aici. Mă strâng și
mă dau mai încolo.
Karou clătină din cap.
— Stai liniștită. N-aș fi oricum în stare să dorm.
Se învârteau prea multe lucruri în mintea ei. Ce era de făcut?
Ce era de făcut?
— Cred c-o să ies la o plimbare, cât mai e încă răcoare. Dimineață,
trebuie să mă întorc la treabă.
Fața Zuzanei se însenină, iar Karou zise:
— Da, Igor. Poți să ajuți. Și îți mulțumesc pentru mai devreme. Ai fost
nemaipomenită.
— Eu? Tu ai fost nemaipomenită. Fir-ar Karou. Ești eroina mea.
— Da? Păi, tu ești a mea, așa că suntem chit.
Mik, în pofida aparențelor, nu adormise încă. Se alătură conversației
pentru a spune:
— Vreau și eu să fiu eroul cuiva.
— Oh, ești, îl asigură Zuzana, aruncându-se peste el.
Îl sărută zgomotos.
— Eroul meu de poveste, o probă îndeplinită și încă două pe țeavă.
Karou nu știa despre ce vorbeau, dar se retrase, în timp ce Zuzana
continua să planteze asigurări zgomotoase pe toată fața lui.
 54. RECUNOAȘTEREA

Karou bănuise că Ten o aștepta în fața ușii și avea s-o urmărească, dar
lupoaica trebuie să fi presupus că avea să rămână în cameră cu prietenii
săi, în noaptea asta; nu se vedea pe nicăieri.
Emoționată de neașteptata libertate, Karou își croi drum fără zgomot
spre poarta din spate a kasbahului, pe aleile înguste ale satului ruinat,
auzind fojgăitul șobolanilor la trecerea ei. De mai multe ori a trebuit să
se ridice în aer și să plutească peste obstacole și zidurile prăbușite, dar
avu grijă să rămână sub linia acoperișului, în afara vederii santinelei din
turn. Avea ocazia să fie singură și nu voia să riște.
O dată sau de două ori avu senzația că e urmărită și se uită îndărăt,
dar nu văzu nicio tupilare lupească în umbre. Zări ceva alb și pentru o
clipă se temu că era Thiago însuși, dar nu erau decât niște rufe de-ale
lui, spălate și întinse pe un acoperiș la uscat. Răsuflă ușurată. Lupul Alb
era ultima persoană pe care ar fi vrut s-o întâlnească în momentul ăsta.
Mă rog, poate nu chiar ultima. Poziția aceea îi era rezervată lui Akiva,
însă din partea lui era în siguranță. Akiva era hăt-departe în Extremul
Neumblat, aparent, și ce mama naibii punea la cale? Chiar îl salvase pe
Ziri? Dovada era șubredă.
O molie-colibri moartă.
Amintiri din străfunduri își făcură drum spre lumină: senzația șalului
viu pe care Akiva i-l dăruise în noaptea aceea, la balul Despotului,
bătăile acelor aripi moi, pufoase, și apoi gâdilăturile când vietățile
începuseră să mănânce zahărul sclipitor ce-i pudra pieptul, gâtul și
umerii. Încă îi mai era rușine pentru zahăr, și acum, la atâția ani distanță
– că fusese menit pentru Thiago, iar ea se lăsase pudrată cu el, fără să
vrea să recunoască în sinea ei că era gata să-i cedeze, să-l lase să… o
guste. Se cutremură la imaginea gurii aceleia cu colți pe carnea ei.
În schimb, o gustaseră moliile-colibri și, mai târziu, un înger.
Ce ciudată și crudă era viața. Dacă ar fi auzit o șoaptă la urechea ei,
în dimineața aceea de demult, că, până la căderea nopții, avea să fie în
brațele inamicului – și să-și dorească să fie acolo – ar fi râs. Dar când a
fost să se întâmple, i s-a părut la fel de firesc și de just ca pașii dintr-un
dans pe care-l știa dintotdeauna.
 Se întreba acum: Și dacă Akiva n-ar fi venit niciodată în Loramendi,
cu vorbele lui frumoase, surprinzătoare – dragostea este un element al
naturii –, atingerea lui blândă și magia dulce, căldura și umorul și ochii
lui ca lumina focului, dacă ea n-ar fi cunoscut vreodată alt pețitor decât
Lupul?
Oare ar fi fost așa o făptură docilă, încât să se lase luată de el, gustată
și revendicată? Ar fi vrut să poată crede că s-ar fi trezit la propria-i
neghiobie chiar fără sosirea lui Akiva, dar rușinea nu voia să slăbească.
Poate s-ar fi dat înapoi la atingerea lui Thiago și s-ar fi trezit brusc, dar…
știa că mai probabil ar fi lăsat valul s-o poarte până când ar fi fost prea
târziu.
Ei, bine, neamul ei ar mai fi fost încă în viață dacă ar fi făcut asta. Cât
însemna fericirea ei în comparație cu asta?
Ajunse la râu și se furișă spre locul cu bolovani mari de pe mal, unde
putea sta ascunsă de vederea dinspre kasbah. Își aruncă pantofii din
picioare, puse tălpile pe pietrele reci și ude, și privi reflecția stelelor,
transformată în dâre lungi, săltărețe, pe suprafața mișcătoare a apei.
Amploarea acestui cer scânteietor o făcea să se simtă mică – minusculă,
insignifiantă – și își dădu seama că îi plăcea sentimentul, ca un mod de a
se descărca de presiunea de a face ceva.
La urma urmei, ce pot face eu?
Pe bune, ce? Himerele îi erau loiale lui Thiago, iar Thiago n-ar fi
îngăduit niciodată un compromis.
Ce ar fi făcut Brimstone? se întrebă Karou.
Dorul de el în momentul acesta era atât de profund, încât o făcea să
alunece în speranță – acea biată speranță, de autoapărare, că el nu
pierise cu adevărat. Își îngădui să-și imagineze, pentru o clipă: Dacă
Brimstone ar fi aici, ce ar fi diferit?
Un lucru, cel puțin. Aș fi iubită.
— Karou.
A fost doar o șoaptă, dar a tresărit la auzul numelui său.
— Cine…?
Nu văzu pe nimeni, nu auzise pe nimeni apropiindu-se. Numai…
O pală de căldură.
Câteva scântei duse de vânt.
Oh, Doamne. Nu.
Și atunci, ca un văl lăsat să cadă, vraja lui dispăru și îl văzu în fața ei.
 Akiva.
Lumina goni prin Karou și întunericul o vână – ardea prin ea,
înghețând-o, pâlpâire și umbră, gheață și foc, sânge și străluciri de stele,
dând iureș, vuind, umplând-o. Șoc și uluire. Și ranchiună.
Și furie.
Sări în picioare. Pumnii ei erau strânși, ca pietrele, într-atât de
încleștați, tot corpul tensionat de furie la vederea îngerului, fiecare
tendon încordat și pielea întinsă atât de tare, încât își simți sângele
zvâcnindu-i cu putere la tâmple și furia din pumnii ei pulsând, iar în
palmele ei închise: văpaia. Hamsele o ardeau și ea deschise mâinile, le
ridică, iar Akiva nu se apără.
Când magia tatuajelor îl lovi, își înclină capul și suportă.
Magia se revărsa într-un șuvoi continuu din Karou, iar Akiva tremura
sub asaltul violent, dar nu se mișca – nici nu se îndepărta, nici nu se
apropia – iar Karou știu că l-ar fi putut ucide. Ea își dorise s-o fi făcut
înainte și iată-l acum aici, dându-i o nouă șansă. De ce altceva ar fi
venit? – de ce altceva? – și ce altceva putea face ea decât să-l ucidă? – nu
exista nimic altceva – după ceea ce făcuse el – după ceea ce făcuse el –
după ceea ce făcuse el – dar… cum ar putea ea să-l ucidă pe Akiva?
Cum ar putea să nu?
Nu făcuse destul impunându-i ei o altă alegere imposibilă? De ce
venise aici?
El se prăbuși în genunchi, iar aerul dintre ei se văluri cu magia
vătămătoare a lui Karou și cu amintirea. În ziua morții ei, asta văzuse ea,
asta: Akiva în genunchi, bolnav de povara aceleiași magii de acum
curgând dinspre soldații lui Thiago, iar el se chinuise să-și ridice capul și
să se uite la ea – exact ca acum – cu groază și disperare și dragoste – iar
ea își dorise mai mult ca orice altceva să se ducă la el și să-l ia în brațe,
să-i murmure că îl iubea și că avea să-l salveze, dar nu putuse, nu atunci,
și nu putea nici acum, nu din pricina cătușelor sau piroanelor sau securii
călăului, ci pentru că el era inamicul. Se dovedise mai rău decât orice
oroare, decât orice trădare și-ar fi putut ea imagina vreodată, și nu putea
fi niciodată iertat, în veci.
Dar… apoi… mâinile îi căzură pe lângă corp.
De ce? Nu voise să le lase jos. Hamsele ei erau fierbinți pe propriile
coapse, iar respirația îi era întretăiată și gâfâită, dar nu reuși să se
convingă să ridice mâinile din nou. Akiva tremura, torturat de magie, și
amândoi se aflau din nou în inima unei furtuni de nefericire – lumea lor
era o furtună de nefericire, iar ei erau prinși la mijloc, în înșelătoarea
nemișcare ce le îngăduise să uite, cândva, demult, că de jur-împrejurul
lor făcea ravagii un vârtej de ură dureros, care avea să-i prindă și pe ei –
era pretutindeni și totul, iar ei fuseseră proști să creadă că și-ar fi putut
abandona micul lor spațiu sigur și să nu fie atrași în acea spirală ca orice
altă creatură însuflețită din Eretz.
Dar învățaseră, nu-i așa?
Gâfâielile lui Karou amenințau să se prefacă în suspine, iar picioarele
îi tremurau. Îi venea să se lase și ea în genunchi, dar n-ar fi putut. Ar fi
fost ca și când i-ar fi întins o mână. Rămase în picioare, privindu-l.
Palmele îi erau încă fierbinți de magie, dar și le ținu pe lângă ea.
— Am crezut că muriseși.
Vocea lui Akiva era gâtuită.
— Și… am vrut… să mor și eu.
— Și de ce n-ai murit?
Fața lui Karou era încinsă și umedă, și îi era rușine de lacrimile ei și
de faptul că tot nu fusese în stare să-l ucidă. Ce se întâmpla cu ea, că nici
măcar acum nu-și putea răzbuna familia?
Akiva se ridică, sprijinindu-se în mâini. Arăta stors de puteri, palid și
zdruncinat, și îi era rău, cu albul ochilor roșu, ca și atunci, cu mult timp
în urmă.
— Ar fi fost prea ușor, zise el. Nu merit pace.
— Și nici eu nu merit? Nu merit să fiu, în sfârșit, liberă de tine?
La început, el nu zise nimic, iar cuvintele lui Karou avură ecou în
tăcere. Erau atât de urâte – muiate în batjocură ca să-și ascundă
suferința; urî modul în care vorbise ea însăși. Iar când el răspunse, în
cele din urmă, nu-și disimulă durerea:
— Ba meriți. N-am venit aici ca să te chinui…
— Atunci, de ce ai venit? strigă ea.
Înainte ca Akiva să se ridice în picioare, Karou simțise că lupta
împotriva a ceva, iar când el se ridicase, clătinându-se, și ea trebuise să
facă un pas înapoi și să-și lase capul pe spate ca să se uite la el,
înțelesese ce era. Forma lui – lățimea și contururile pieptului său, linia
părului cu v-ul ascuțit la mijloc, pe care degetele ei se plimbaseră de
atâtea ori, și ochii lui – mai presus de toate ochii lui, ochii lui.
Confruntată cu materialitatea lui, cu apropierea lui, Karou a înțeles că se
lupta împotriva familiarității – familiaritate de o magnitudine care era
un mod profund de recunoaștere.
Acesta era Akiva, iar recunoașterea fusese prezentă chiar și atunci
când el fusese un străin, în ziua aceea de la Bullfinch, când dăduse prima
oară cu ochii de el. De aceea făcuse ea un asemenea lucru nemaiauzit de
a salva viața dușmanului. Fusese prezentă și atunci, la dansul din
Loramendi, chiar dacă el purtase o mască, și fusese din nou prezentă pe
străduța din Marrakech, când el era, teoretic, din nou un străin.
Numai că nu era.
Akiva nu fusese niciodată un străin și tocmai asta era problema. Un
soi de chemare vibra între ei, chiar și acum, iar din golul inimii lui
Karou, care ar fi trebuit să dea pe dinafară de dușmănie și resentiment,
venea un curent lent de… dor. Furia dădu năvală și îl inundă. Inimă
trădătoare! Îi venea s-o smulgă din piept.
Cum putea să nu-l urască încă?
•••
Iar când ochii lor se întâlniră, iată ce văzu Akiva: nu dorul, ci o subită
izbucnire de violență și ostilitate. Nu reuși s-o recunoască drept
autoaversiune și se simți pierdut. Își întoarse brusc capul, dându-și seama
abia acum – prostul – că încă mai nutrise speranțe. Pentru ce? Nu că ea
avea să fie bucuroasă să-l vadă – nu era chiar atât de prost –, dar poate o
străfulgerare, un semn că în ea mai rămăsese și altceva în afară de ură.
Însă speranțele i se năruiră și îl lăsară pustiu, iar când își găsi puterea
de a-i răspunde întrebării, sună gol. Devastat și secătuit.
— Am venit să-l găsesc pe noul resurecționist. N-am știut că… erai tu.
— Surprins? întrebă ea.
Aversiunea din vocea ei era la fel de consistentă ca și aceea din
privire, dar cum ar fi putut s-o învinuiască pentru asta?
Surprins?
— Da, zise el, deși nu acesta era cuvântul pentru cum se simțea –
eviscerat. Ai putea spune și așa.
Ea – și înclină capul în stilul acela de pasăre al ei, iar inima lui Akiva
sângeră. Ea văzu și înțelese. Zise:
— Te întrebi de ce nu ți-am spus niciodată.
El clătină din cap, făgăduind, dar exact asta era. Ea nu-i spusese
niciodată. În crângul de recviemi, în luna aceea care fusese singura
perioadă de fericire adevărată din viața lui Akiva, în discuțiile lor despre
pace și speranță, cu toată dragostea și descoperirea reciprocă, cu
planurile lor, atât de mărețe – să inventeze o nouă cale de a trăi –,
Madrigal nu-i vorbise niciodată despre resurecție. Lupul Alb fusese cel
care-i dezvăluise marele secret al himerelor, jubilând în temnița din
Loramendi, între două plesnituri de bici.
Akiva nu păstrase niciun secret față de ea. Voise ca ea să-l cunoască,
adevărat și complet, de la oribilul răboj tatuat lăudăros pe degete, până
la nefericirea celor dintâi amintiri ale lui, și să-l iubească pentru cine
era, și în toți anii aceștia el crezuse că așa îl iubea. Deci ce însemna că ea
păstrase un asemenea secret? Poate că venise de la munca de
resurecționist drept în brațele lui și nu suflase niciodată vreo vorbă
despre asta.
— O să-ți spun eu de ce, zise Karou.
Cuvintele ei erau punctuale, ca un cuțit intrând printre coastele lui.
— N-am avut niciodată încredere în tine.
El dădu din cap; nu se putu uita la ea. Ceea ce fusese pustiu se umplu
acum cu greață, la fel de puternic de parcă toți reînviații l-ar fi
înconjurat cu hamsele ridicate spre el.
— Deci, o să mă ucizi? întrebă ea. De asta ai venit, nu-i așa? Să mai
ucizi un resurecționist?
Akiva ridică brusc capul.
— Cum? Nu. Karou. Nu. Niciodată.
Cum putea să întrebe măcar asta?
— N-ai niciun motiv să mă crezi, zise el, dar eu am terminat cu ucisul
himerelor.
— Mi-ai mai spus o dată asta.
— A fost adevărat atunci, zise el. Și e adevărat și acum.
După Bullfinch, el chiar se oprise din a mai ucide himere.
Iar după moartea ei, începuse din nou.
Nu se putea abține să nu-și întoarcă mâinile, ascunzând dovada
tatuată pe ele. Ar fi vrut să-i spună că tot ceea ce făcuse, făcuse pentru
că era distrus, pentru că s-o vadă pe ea murind îl distrusese, dar nu avea
cum să-i spună asta fără să sune c-ar încerca să plaseze vina în afara lui
însuși. Nu exista nicio cale de a vorbi despre ceea ce făcuse el, nimic de
pledat și nicio atenuare. Chiar numai gândindu-se la asta, se lovea, din
nou și din nou, de magnitudinea absolută a vinovăției lui, pentru care nu
existau cuvinte. Să fi mărturisit și să fi cerut iertare era mai rău decât
nepotrivit – era o jignire; o explicație era imposibilă. Dar trebuia să
spună ceva.
Îmi pierdusem sufletul.
— Pierdusem visul nostru. Răzbunarea a eclipsat totul. Abia de-mi
amintesc săptămânile și lunile de după ce…
După ce te-am privit murind și o parte din mine a murit, de asemenea.
— Nu pot să justific ceea ce am făcut, ca să nu mai vorbesc de căința
pentru cele făcute. I-aș aduce pe toți înapoi, dac-aș putea. Aș muri,
plătind cu câte o moarte pentru fiecare himeră. Aș face orice. O să fac
orice și totul, și știu… știu că n-o să fie niciodată de ajuns…
— Nu, n-o să fie. Niciodată, pentru că ei au pierit…
— Știu. Nu caut iertare. Însă mai sunt încă vieți de salvat și alegeri de
făcut. Karou, viitorul o să fie cu himere pe lume sau nu, depinde de ce o
să facem noi acum.
— Noi? se miră Karou. Care noi?
— Eu, se grăbi el să clarifice.
Știa că niciun „noi” nu se va mai deschide vreodată cât să-i cuprindă
pe ei amândoi.
— Și în rândurile serafimilor s-ar putea să mai fie și alții sătui, care să
vrea viață, nu moarte.
— Ei au viață. Spre deosebire de ai mei.
Akiva se gândise la ultimele cuvinte ale lui Brimstone – „Viața e ceea
ce crește pentru a umple lumile” –, dar, bineînțeles, Karou nu putea ști
asta. Ar fi vrut să-i spună ceea ce zisese Brimstone. Se gândi că ea ar
vrea să știe, dar, venind de la el, n-ar fi părut sarcasm?
— Nu e o viață care să merite să fie trăită, zise el. Nu una care să
merite s-o dai mai departe copiilor.
— Copiilor, zise Karou, și era atât de mâhnită – și atât de frumoasă.
Akiva nu se putea abține – se uita și se tot uita la ea, și se simțea
îndurerat, uitându-se, știind că niciodată el nu avea s-o mai atingă sau
să-i vadă zâmbetul.
— Când ambele tabere încep să masacreze copiii, zise ea, cred că e
mai sigur să spui că viața a pierdut.
Ce voia să spună? Ea îi citi nedumerirea.
— Oh. N-ai aflat încă? O să afli, conchise ea, sumbru.
El pricepu deodată. Thiago.
— Ce-a făcut?
 — Nimic deosebit de ce ai făcut tu.
— Eu n-am ucis niciodată un copil.
— Tu ai ucis mii de copii, Urgia Bestiilor, șuieră ea.
El tresări auzind-o rostindu-i supranumele și nu mai putu să se apere.
N-o făcuse cu propria sabie, dar deschisese calea pentru ucigași.
Fuseseră lucruri pe care le văzuse și pe care n-avea cum să și le șteargă
din minte. Imaginile se acumulau în el ca țipetele – frânturi de memorie,
străfulgerări, urâte, urâte, de neuitat. Akiva închise ochii. Asta era el
pentru ea: un ucigaș de copii, un monstru. Ea lucra mână în mână cu
Lupul Alb și Akiva era monstrul. Cum de se răsturnase lumea în halul
ăsta?
Dacă Thiago nu i-ar fi descoperit și n-ar fi venit în crângul cu recviemi
în noaptea aceea, oare ce ar fi ajuns ei să facă?
Poate că nimic. Poate că ar fi murit în vreun alt fel, fără să fi realizat
nimic din ce visaseră.
Nu mai conta. Visul fusese pur. Chiar și în disperarea lui, Akiva știa
asta, o simțea, dar știa că ea nu putea simți la fel. Făcu un pas
îndepărtându-se de ea, îndrăzni să o mai privească o dată. Karou își
strânsese brațele în jurul corpului și fața ei era o mască a dezolării. Era
distrusă, cum fusese și el toți anii aceștia. Și… el era cel care o
distrusese.
— O să plec, zise el. N-am venit să-ți provoc suferință și, te rog, crede-
mă că n-am venit să ucid. Am venit pentru că… am crezut că muriseși.
Karou, am crezut…
Mâna lui se duse la cădelniță. Ce avea să însemne pentru ea, se
întrebă, acest vas și mesajul său: Karou. Dacă nu era sufletul ei înăuntru,
atunci al cui era? Primul său gând, când îl găsise, fusese că numele era o
etichetă, dar acum îi era clar că era o adresă.
— Am găsit asta în peșterile kirine, zise el. Probabil a fost lăsată acolo
ca s-o găsești tu.
Ea păru speriată să vadă o cădelniță în mâinile lui. El i-o întinse; ea
șovăi, nedorind să vină mai aproape de el.
— De asta am vrut să mor, zise el și întoarse micul bilețel de hârtie,
ca ea să-l poată citi. Pentru că am crezut că erai tu.
•••
Karou smulse cădelnița de la el și se uită lung la scris. Nu mai respira.
Karou.
 De câte ori, când locuise la Praga, nu primise bilețele întocmai ca
acesta? Pe atunci, erau înțepate de ghearele lui Kishmish și arătau mai
mototolite, purtate de pasăre, dar hârtia era aceeași, iar scrisul… l-ar fi
recunoscut oriunde.
Era scrisul lui Brimstone.
Se holbă la el până când o ploaie de scântei o scoase din șocul ei și își
dădu seama că Akiva plecase. Nu trebuia să se uite în jur. Îi simțea
absența, așa cum i-o simțise întotdeauna – frigul dând năvală să umple
golul pe care-l lăsase în urmă. Inima îi bătea cu putere, strânse cădelnița
la piept și avu impresia că simte sufletul dinăuntru vibrând. Era pură
închipuire; prin argintul vasului nu putea avea niciun indiciu despre ce –
despre cine – era înăuntru. Dar trebuia să fie…
Trebuia să fie.
Îi tremurau mâinile. Tot ce avea de făcut era să deschidă vasul. O
impresie a sufletului avea să se filtreze în afară și ea avea să știe imediat.
Îl pregăti. Șovăi. Și dacă nu era?
Gândurile îi erau împrăștiate; veneau și plecau cu grămada, însă unul
se tot repeta. Akiva îi adusese cădelnița ei. Thiago – aliatul ei – mințise ca
s-o țină izolată și singură. Akiva – dușmanul ei – îi adusese cădelnița
care ar fi putut… ar fi putut… ar fi putut să conțină… sufletul lui
Brimstone.
Oare?
O răsucire de încheietură și Karou deschise vasul. O jumătate de
secundă. Sufletul îi atinse ușor simțurile.
Și ea știu.
 55. BĂRBĂȚIA ÎMPĂRATULUI

Un picior desculț, cu boltă înaltă a tălpii. O gleznă fină, împodobită

cu brățări de aur.
Nevo nu voise să vadă, dar muzica brățărilor îi atrase atenția în clipa
în care fata ieși pe ușă și zări această imagine secretă mai înainte să-și
poată lăsa capul în jos și să-și țintuiască privirea în pământ.
Concubina nopții părăsea haremul pentru a fi escortată peste podul
cerului spre camerele private ale Împăratului. Purta văl și era
înveșmântată într-o pelerină cu glugă, așa cum erau întotdeauna femeile,
care îi ascundeau până și aripile și abia dacă ți-ai fi dat seama că este o
persoană, dacă nu i s-ar fi zărit piciorul. Era cel mai mult din cât zărise
vreodată Nevo din vreuna dintre concubinele lui Joram și efectul asupra
lui l-a luat pe nepregătite.
Numaidecât, a vrut s-o ajute.
S-o ajute să ce? Să evadeze? Asta era amuzant. Datoria lui era să se
asigure că ea n-avea s-o facă. El aparținea escortei Săbiile-de-argint,
pregătită s-o conducă peste pod. Erau șase soldați, o adevărată paradă. Și
de tot râsul: șase gărzi să însoțească o fată pe pod.
O fată – nu o femeie? Nevo n-ar fi putut spune de ce gândea astfel –
greu de crezut că din cauza piciorului –, dar bănuia că era tânără. Și
atunci, ea șovăi.
Când ușile haremului se închiseră cu zgomot în urma ei, ea încremeni
în loc.
Nevo simți energia frenetică de sub toate țesăturile acelea delicate.
Putu vedea vălul scuturat de o respirație prea rapidă, iar pelerina de
niște fiori, nu de frig, ci de groază. De bună seamă că era prima oară
pentru ea când făcea drumul acesta.
Gândul îl străpunse.
De vreo câteva ori pe săptămână, el era ales de serviciu la paradă,
cum o numeau ei, și învățase că puteai deduce o mulțime de lucruri din
modul în care se comporta o femeie, chiar și pe sub atâtea straturi de
camuflaj. Pașii lenți, sau hotărâți; pașii mărunți, rapizi, înnebuniți; capul
ținut sus sau întorcându-se iute în stânga și-n dreapta, scrutând prin
paravanul vălului lumea din afara închisorii ei. Văzuse – sau ghicise –
dezgust și resemnare, mândrie, descurajare, dar nu văzuse niciodată
până atunci o fată înlemnind și se încordă, gândindu-se că avea să sară.
Podul cerului era o punte îngustă de sticlă, cu orașul dedesubt,
departe, și uneori femeile alegeau să sară peste el decât să fie conduse pe
el. Pe sub acele pelerine, aripile le erau legate strâns, iar să cadă
însemna să moară – sau să încerce să moară. Un soldat avea să sară după
ea. Dacă el o prindea, ea era pedepsită; dacă nu, era el.
Se mai întâmplase înainte, deși nu de când se afla Nevo aici. El avea
numai douăzeci de ani; își căpătase sabia de argint de numai doi ani și
fusese promovat în garda personală a Împăratului cu doar două luni
înainte. Nu știa ce să facă în situații ca acestea.
Niciunul dintre camarazii din gardă nu se mișcă și nu vorbi. Așteptau,
așa că așteptă și el, cu o inexplicabilă nervozitate. Iar când fata începu,
în sfârșit, să se pună în mișcare, foarte încet, înainte, tremurând, Nevo
ajunse să înțeleagă ceva. Considerase parada de șase gărzi o etalare
ridicolă: în caz că se găsea cineva care să nu ia notă de bărbăția
Împăratului sau să nu numere femeile pe care le avea și bastarzii pe care
îi procrea, iată șase gărzi, fiecare de peste doi metri și jumătate înălțime,
cu coifurile lor împodobite cu panașuri extravagante, gata să atragă toți
ochii asupra spectacolului.
Dar poate că era mai mult decât atât în asta. Deoarece, în clipa asta,
dacă Nevo singur ar fi fost escorta fetei acesteia, n-ar fi putut jura că și-
ar fi făcut datoria. Oricât de puternică era loialitatea sa față de Împărat,
existau și impulsuri mai puternice, precum acela de a-i proteja pe cei
neajutorați.
Nătărău ești, Nevo, se admonestă el cu o enervare lăuntrică. Unii
ziceau că magii lui Joram puteau citi gândurile, iar el spera că nu era
adevărat, pentru că, în numai câteva secunde, îngăduise unor viziuni
foarte ridicole să-i zboare prin minte – cum o salva el pe această fată și o
ducea undeva în siguranță. Mai rău, exista chiar o căsuță de lemn în
tablou, o grădină în spatele acesteia și un cer deschis deasupra, fără
nicio turlă cât vedeai cu ochii, niciun Turn al Cuceririi, nicio Astrae,
niciun Imperiu. Doar un loc mic și sigur, iar el, eroul unei fete
necunoscute, fără chip.
Toate astea din cauză că zărise un picior?
Jalnic. Probabil camarazii lui de dormitor aveau dreptate și Nevo ar fi
avut nevoie de niște „îngrijire” în casa de plăceri a soldaților. Își zise c-o
să se ducă, neapărat, în timp ce mergea, călcând foarte încet cu ghetele
sale pe puntea de sticlă. Escorta era împărțită în două triade, cu fata
între ele, astfel încât Nevo mergea chiar în spatele ei, potrivindu-și pașii
după pașii ei mărunți. Părea atât de mică – toate păreau astfel, încadrate
de uriașii soldați. Îi putea auzi respirația neregulată – gâfâielile înalte,
șuierătoare, din prag de isterie – și simțea valurile de căldură
rostogolindu-se dinspre aripile ei învăluite în mantie.
Parfumul ei era atât de delicat, încât ar fi putut fi mirosul ei natural.
Se întrebă ce culoare aveau părul ei, ochii ei.
Termină. N-ai să știi niciodată.
Marșul era scurt peste podul acela de sticlă. Astrae se deschisese sub
ei și se închisese din nou când ajunseseră la capătul celălalt. Fata a fost
predată. Un paj o întâmpină la Poarta Alef, iar ea intră și dispăru fără
nicio privire spre escorta ei.
În mod absurd, îl duru asta. Ca și când ea ar fi trebuit să-l remarce, să
înțeleagă într-un fel că lui îi părea rău de ea?
Nevo știa că în uniforma Gărzii Imperiale el era anonim pentru ea, așa
cum ar fi trebuit să fie și ea pentru el, iar gândul acesta îl tulbură și îl
înfurie. Se pierduse pe el însuși pentru o uniformă – costumația aceasta
argintie strălucitoare, cu panașul ei înfoiat și mânecile clopot foarte
lungi, care l-ar fi împiedicat să-și scoată sabia imediat, în caz că ar fi fost
vreodată nevoie să-și scoată sabia, ceea ce nu se întâmpla, decât în arena
de instrucție, și chiar și acolo era mai mult o lecție de dans decât de
luptă. Săbiile-de-argint nu erau ceea ce crezuse el, când fusese selectat
din rândurile armatei comune pentru a li se alătura. Fusese ales pentru
înălțimea lui, nici măcar pentru abilitatea lui în mânuirea sabiei, de care
odinioară fusese mândru să știe că era excepțională. Dar cel care-l
recrutase nu-l văzuse luptând. Îl interesase numai înfățișarea lui,
rezultatul fiind că Nevo, cu toate podoabele sale, nu era cu nimic
deosebit de orice altă Sabie-de-argint din Astrae. Poate mama lui l-ar fi
putut distinge, dar cu siguranță că îngrozita concubină a Împăratului nu
l-ar fi recunoscut dacă l-ar mai fi văzut o dată, de două ori sau de două
sute de ori.
Și de ce i-ar păsa lui dacă ea nu l-ar fi recunoscut?
Nu-i păsa.
Poarta Alef se închise, iar parfumul concubinei era prea subtil ca să
zăbovească în aer. Ea plecase la datoria ei, iar Nevo avea să se ducă la a
lui și să nu se mai gândească la ea.
Întâmplarea făcea ca postul lui să fie la Poarta Alef. Cu încă un soldat
din triada lui, înlocui străjerii de acolo. Ceilalți gardieni din paradă se
duseră să-și ocupe posturile lor, mai departe în interiorul turnului de
sticlă decât fusese Nevo vreodată. Apartamentele private ale Împăratului
îi fuseseră descrise drept un soi de castel în castel, ocupând miezul adânc
al Turnului Cuceririi. Poarta Alef era intrarea cea mai la exterior;
dincolo de ea, culoarele se ramificau labirintic, astfel încât nu exista
nicio cale directă între porțile succesive
— Beit, Gimel, Dalet și așa mai departe, după alfabet{4}. Nevo nu
fusese mai departe de Beit, dar ceilalți soldați spuneau că îți punea
memoria la încercare să-ți găsești drumul prin turn. Totul era din sticlă
mată, atât de multă sticlă, groasă și elegantă, cu un luciu ca mierea, și
rezistentă. La instrucție, fuseseră invitați s-o testeze cu săbiile și, deși
Nevo era puternic, fusese incapabil să spargă pereții, nici măcar cu
lovituri de bocanci, nici măcar cu mânerul sabiei. Culoarele coteau, strat
după strat, prin acea sticlă lucioasă încasabilă, și erau prevăzute cu uși
false și fundături, toate menite să zăpăcească și să prindă în capcană
invadatorii sau asasinii.
Baftă lor, gândi Nevo. Zece porți păzite stăteau între el și Împărat;
nimeni nu pătrundea pe aici. În seara asta el, unul, se bucura să fie cât
mai departe de centru cu putință. Gărzile de la Poarta Samekh auzeau
uneori… plânsete.
Plânsete.
Femeile din casa de plăceri poate că nu plângeau, dar Nevo știa că n-
avea să se ducă acolo și, în timp ce stătea la post de-a lungul orelor
plicticoase din noaptea lungă, i se păru că adevărata lui corvoadă și
încercare grea – în afară de aceea de a sta în picioare nemișcat pentru
lungi perioade – era de a-și interzice să se întrebe ce se petrecea
înăuntru. Era de-a dreptul ridicol cum cel mai neînsemnat detaliu făcuse
fata aceasta reală, cum nu se mai întâmplase cu niciuna dintre toate
femeile și fetele din ultimele două luni. Ei bine, și ele fuseseră reale,
desigur, însă el izbutise să nu le observe. Ar fi vrut să fi putut și acum.
Se lăsă în voia altei fantezii ca să-și abată gândurile. Era una la fel de
zadarnică, dar mai puțin capabilă să-l înnebunească, și anume să-și
dorească să nu fi fost niciodată scos din armată ca să devină membru al
Săbiilor-de-argint.
 Nu era o dorință rațională. Soldele gărzilor erau mai bune – a lui se
ducea la familia sa – și șansele de supraviețuire mult mai mari decât în
armată, dar spre deosebire de cele mai multe Săbii-de-argint, Nevo
fusese mai întâi soldat și cunoștea diferența, iar diferența era profundă.
Dincolo de Astrae, dincolo de ținutul acesta și de următorul, soldații
ținuseră bestiile la distanță timp de secole, luptând și murind și, în cele
din urmă, învingând. Era o onoare în asta, chiar glorie, deși Nevo ar fi
renunțat la glorie pentru onoarea simplă – de a se simți just în zilele și
nopțile lui, de a face ceva…
Bineînțeles, acum era mai complicat. Războiul Himerelor se terminase
și unul nou stătea să izbucnească, dar era greu să simți justețea simplă
care existase întotdeauna când luptaseră cu bestiile.
Stelianii erau serafimi. Mai mult decât atât, el nu știa aproape nimic
despre ei; nimeni nu știa. Insulele îndepărtate erau, literalmente, în
capătul celălalt al globului, schimbând soarele și lunile cu Imperiul, pe
rând, niciodată împărțind ziua sau noaptea sau orice altceva; dacă ei
greșiseră față de Imperiu în vreun fel, nu se resimțise și de către
persoanele obișnuite, care nu nutreau nicio animozitate față de verișorii
lor îndepărtați și misterioși. Etalonul lui Nevo era familia lui și își putea
ușor imagina cum ar fi decurs discuția cu ei când ar fi aflat că Joram
declarase război.
— Cu cine? ar fi întrebat tatăl lui, arătând stupefiat. Cu un popor
despre al cărui rege nici măcar nu știe cum îl cheamă?
— Dacă este un rege, ar replica mama lui. Am auzit că au o regină.
— Ei, acuma, ai auzit. Și elementele aerului sunt spionii ei?
— Chiar așa. Și poate ucide cu o singură privire, și fierbe furtuni într-
un cazan mare pe care le trimite apoi peste mări.
Ea ar zâmbi zeflemitor. Mama lui avea un zâmbet zeflemitor și adora
absurditățile, iar tatăl lui avea un râs tunător, dar și o frunte întunecată
de îngrijorare.
— Ce mai luptă ne-am ales să ducem, își închipui Nevo cum s-ar
frământa el. E ca și când am azvârli pietre într-o peșteră și am aștepta să
vedem ce dă năvală dinăuntru.
Iar Nevo într-adevăr aștepta să vadă. Fuseseră trimiși soli cu
declarația lui Joram, în urmă cu două săptămâni, dar nu se întorseseră și
nu se auzise vreo veste despre ei. Ce însemna asta? Probabil că se
rătăciseră căutând Insulele Îndepărtate și nu înmânaseră încă solia. Erau
salvați de război de navigația proastă?
Ar vrea el.
Își înăbuși un căscat. Era în sfârșit dimineață sau pe-aproape. Garda
de schimb avea să vină curând…
Poarta Alef se deschise cu un bubuit.
Nevo se ridică în aer dintr-un salt. Haosul se revărsă dinăuntru.
Zgomot și aripi și scântei și alergătură și strigăte și… care era
protocolul? El apăra poarta de atacuri din afară. Ce trebuia să facă
atunci când dezordinea izbucnea dinăuntru? Nimeni nu-i spusese
vreodată, și cine erau ăștia? Paji și servitori, plus vreo câțiva din Săbiile-
de-argint.
— Ce s-a întâmplat? răcni Nevo, dar nimeni nu-l auzi din pricina
hărmălaiei dinăuntru.
Răgete, furie.
Joram.
Fata, gândi Nevo. Și în timp ce pajii și servitorii se împiedicau unii de
alții încercând să scape din calea mâniei Împăratului, el își croi cu greu
drum înăuntru. Poarta Beit fusese abandonată; unde era Resheph?
Fusese și el unul dintre cei care fugiseră? Fugise? Incredibil.
Nevo se repezi pe ușă și înaintă mai adânc în apartamentele interioare
decât fusese vreodată. Nu știa drumul, dar furia lui Joram era ca un râu
pe care el îl urmărea în amonte. Când cotea greșit, se întorcea pe unde
venise și găsea calea cea bună. Minute întregi a pierdut în labirintul de
sticlă. Vocea Împăratului ba se auzea, ba se stingea. Urletele erau
înlocuite de cuvinte, deși Nevo încă nu le putea desluși.
Porțile Gimel, Dalat, Hei, Vav, toate nepăzite; Săbiile-de-argint
dăduseră fuga fie afară din turn, fie înăuntru, părăsindu-și posturile. Într-
un prim impuls, Nevo a fost îngrozit de lipsa de disciplină, dar apoi și-a
dat seama că și el își părăsise postul și începu să i se facă frică. A fost
singurul moment în care a tremurat; încă se mai putea întoarce – poate
că, în nebunia generală, încălcarea regulamentului său avea să fie
trecută cu vederea.
Mai târziu, avea să fie o consolare faptul că, oricum, n-ar fi contat.
Deja nimic din ce ar fi zis sau ar fi făcut nu mai conta. Totul se
terminase și se decisese cu mult înainte ca el să intre în fuga mare în
camera de dormit a Împăratului.
Fântâni clipocitoare, orhidee, ciripit și cârâit de păsări în colivii.
Tavanul părea la kilometri distanță deasupra capului – totul de sticlă
sclipitoare spuzită cu întregi constelații de lumini care dădeau iluzia
cerului de noapte. În mijlocul încăperii, patul ridicat pe un postament,
ca un soi de monument al virilității. Era gol.
Joram stătea în mijlocul camerei, cu mâinile în șold. Era puternic,
îngroșat de vârstă, dar și călit, deopotrivă, și însemnat cu cicatrice vechi
din bătălii. Avea falca proeminentă, fața roșie de mânie și încărcată de
dispreț. Purta un halat; i se vedea triunghiul pieptului și părea, cumva,
vulgar.
Câțiva dintre ceilalți soldați din gardă erau, de asemenea, aici, stând
în jur și arătând – gândi Nevo – neghiobi și mari. Eliav era unul dintre
ei. Căpitanul Săbiilor-de-argint însuși fusese de strajă la Poarta Samekh
și probabil fusese cel dintâi prezent la scenă – în afară de Namais și
Misorias, desigur, gărzile de corp ale Împăratului, care dormeau cu
rândul în anticameră. Aceștia stăteau la câțiva pași de stăpânul lor, cu
fețele parcă cioplite în lemn. Byon, șeful intendenților, se sprijinea greu
pe bastonul lui, paralizia sa fiind mult mai pronunțată ca de obicei.
— Nu l-ai pus tu aici? îl întrebă Joram pe bătrânul serafim.
— Nu, stăpâne. V-aș fi trezit imediat, bineînțeles. Pentru ceva ca
asta…
— Un coș cu fructe? zise Joram, în culmea uluirii, apoi din nou – Un
coș cu fructe! – furia lui întorcându-se și fulgerând prin încăpere ca un
glob fierbinte și luminos.
Nevo făcu un pas îndărăt. Își plimbă ochii prin jur după fată. Nu
gândea foarte limpede, de fapt n-a gândit deloc; până în momentul acela
nu-i trecuse prin minte că avea s-o vadă fără văluri și, cu siguranță, că și
ea, ca și pieptul lui Joram, ar putea fi… expusă. De îndată ce-o zări – cu
coada ochiului, o pată de culoarea pielii în capătul îndepărtat al
postamentului – își dădu seama că într-adevăr așa stăteau lucrurile, iar
instinctul său a fost să nu se uite, să nu se întoarcă spre ea, ci înapoi pe
ușa pe care venise și cât mai departe de aici.
— Explică-mi și mie cum se face că e aici.
Furia lui Joram se prefăcuse în gheață.
— Printre atâtea uși păzite, să ajungă la picioarele patului meu.
Neclintirea ei îl făcu pe Nevo să întoarcă totuși capul.
Era tânără, avusese dreptate. Și era expusă. Goală. Fața ei avea
rotunjimi copilărești, dar sânii îi erau deopotrivă rotunzi și plini, nimic
copilăresc aici. Părul îi era roșu și ciufulit, iar ochii, căprui. Era
prăbușită pe lângă perete, nefăcând niciun efort să se acopere, uitându-
se fix la el – la el – fără expresie.
Fără să miște.
Aproape de îndată ce Nevo își aținti privirea asupra ei, ea lunecă,
încet, într-o parte. El îi urmări coborârea, amintindu-și cât de încet
traversase ea podul cerului. Întocmai ca acum, încerca mintea lui să-i
spună, întocmai ca acum. Dar apoi: tresăltarea ca de cauciuc și
destinderea membrelor când atinse podeaua, clinchetul brățărilor
amuțind, și nemișcarea. Focul aripilor ei se stinse. Muri. Pe perete, în
spatele ei, rămase o dâră de sânge care, conducând privirea în sus, venea
de la o pată roșie de pe sticlă.
Capul ei făcuse asta.
Fusese izbită.
Pe Nevo îl trecură fiori reci și fierbinți, i se făcu rău. Se gândi la
Umbrele Care Trăiesc – instinctul său era să dea vina pe bestii și știa că
asasinele legendare erau din nou în libertate, cumva încă în viață –, dar
nu așa lucrau ele. Umbrele tăiau gâtul.
Și, bineînțeles, știa cine o făcuse. Ochii lui rătăciră prin camera
luxoasă, în timp ce frânturi de conversație răzbăteau prin panica lui. Știa
cine, dar nu știa de ce.
— Toți gardienii care au fost de serviciu, îl auzi pe Joram spunând.
Eliav, îngrozit:
— Stăpâne! Toți…?
— Da, căpitane. Toți gardienii. Credeați, după o neglijență ca asta, că
ați mai putea trăi?
— Stăpâne, n-a fost nicio neglijență. Ușile nu s-au deschis niciodată,
jur. A fost vreo vrăjitorie…
— Namais? zise Joram. Misorias?
— Domnule?
Joram zise:
— Vedeți să se execute înainte ca orașul să se trezească.
Iar gărzile răspunseră:
— Desigur.
Împăratul dădu cu piciorul în ceva – un coș – care se răsturnă și
împrăștie mici globuri roz, unul lovind postamentul patului și explodând
cu un sunet asemănător celui pe care trebuie să-l fi făcut capul fetei izbit
de perete. Nevo se uită din nou la ea. Nu se putu abține. Vederea ei aici,
moartă, când nimeni altcineva nu părea să observe, făcea ca toată scena
să fie un soi de halucinație. Nu era, bineînțeles. Totul se întâmpla aievea
și el înțelese cu un soi de claritate filtrată că avea să fie spânzurat.
Dar nu și de ce.
Doar că era ceva în legătură cu un coș de fructe.
 56. O SURPRIZĂ

Zgâlțâită, Zuzana se trezi și nu știu unde se afla. Era întuneric; aerul

era greu și mirosurile înțepătoare – de pământ, combinat cu mirosuri
puternice de animal, cu un iz de descompunere în fundal. O atingere,
blândă, pe umărul ei, și vocea lui Karou:
— Trezește-te, zicea ea, în șoaptă.
Zuzana deveni conștientă de mușchii ei dureroși și își aminti totul.
Oh, da. Castelul monstruos.
Clipi, până reuși s-o vadă pe prietena ei, în lumina slabă a lumânării.
— Cât naiba e ceasul? mormăi ea.
Gura îi era atât de uscată, încât părea că deșertul însuși se făcuse
ghem și își petrecuse noaptea în ea. Karou îi puse o sticlă cu apă în
mână.
— E devreme, zise ea. Nu s-a luminat încă de ziuă.
— Devreme e o prostie, gemu Zuzana.
Lângă ea, Mik încă dormea. Ea luă o înghițitură de apă și o plimbă
prin gură. Mai bine. Clipi în semiîntuneric și se concentră asupra lui
Karou. Simți un mic șoc și amorțeala somnului i se risipi.
— Plângi, zise ea.
Ochii lui Karou erau umezi; avea o strălucire fixă în ei și o rigiditate
în maxilar. Zuzana încercă să interpreteze expresia, dar eșuă. Nu putea
să spună dacă prietena ei era bucuroasă sau tristă, doar că era hotărâtă.
— Sunt bine, zise Karou, dar am nevoie din nou de ajutorul tău.
— Da, bine, se învoi Zuzana, sperând că nu va însemna să curețe răni
oribile. Cu ce anume?
— O resurecție. Trebuie s-o termin mai înainte ca Thiago sau Ten să
vină aici.
Karou zâmbi, dar din nou era imposibil să interpretezi, nici
bucuroasă, nici tristă, ci oțelită.
— Vreau să fie o surpriză.
 57. UN COȘ CU FRUCTE

— Un coș cu fructe, repetă Akiva, nevenindu-i să creadă.

Când Joram declarase război Stelianilor, de bună seamă că trebuie să
se fi pregătit pentru mai multe scenarii, dar Akiva se îndoia că
Împăratului îi trecuse vreo clipă prin minte că inamicul ales de el ar
putea… să-l refuze.
Akiva se întorsese la Capul Armasin cu regimentul său, unde veștile
circulau prin gura cercetașilor și a soldaților și prin mici misive legate de
picioarele cobelor; veneau în fragmente și în șoapte, minciunile,
adevărul și supozițiile amestecate cu rapoartele oficiale, care erau la fel
de pline de minciuni ca și zvonurile, și au trecut vreo câteva zile până
când Akiva, Hazael și Liraz să aibă destule piese ca să refacă puzzle-ul.
Se părea că nu solia lui Joram fusese cea care adusese răspunsul
Stelianilor. Într-adevăr, mesagerii nu se mai întorseseră, ba, mai mult,
comunicarea cu trupele de avangardă staționate în Califis fusese
întreruptă și o misiune de recunoaștere dispăruse, de asemenea, de pe
hartă. Toți serafimii trimiși în direcția Insulelor Îndepărtate se
evaporaseră. Numai veștile acestea și-i dădeau fiori reci lui Akiva, deși îi
stârneau totodată imaginația. Ce se întâmpla dincolo de marginea lumii?
Și apoi… un coș cu fructe.
Acesta fusese răspunsul lor. Cu adevărat, nu era nimic mai sinistru
decât atât. Nu era un coș cu capetele sau măruntaiele solilor; fructele
nici măcar nu fuseseră otrăvite. Niște fructe obișnuite, de un soi tropical
necunoscut în Imperiu. Degustătorii Împăratului le declaraseră „dulci”.
Existase și un bilet. Despre mesajul său, rapoartele difereau, însă cel
în care credea Akiva venea de la nepotul unui intendent imperial și
spunea astfel – în serafica arhaică, scris de o mână feminină și cu o
pecete de ceară ilustrând un scarabeu: Mulțumim, dar cu respect trebuie să
declinăm propunerea voastră oficială, fiind ocupați cu altceva mult mai
plăcut, în prezent.
Tupeul mesajului, amuțitoarea sa insolență îi tăiase respirația lui
Akiva.
— Eu tot nu pricep, zise Liraz, când șocul inițial se risipi. Cum explică
asta Rupesăbiile?
 „Rupesăbii” era porecla dată de Bastarzi Săbiilor-de-argint, implicând
că armele lor elegante n-ar fi rezistat unei lovituri într-o luptă adevărată
– nu că-i văzuseră vreodată luptând. Singurul fapt indisputabil al
misterului era că, în urmă cu două zile, Astrae se trezise cu priveliștea a
paisprezece Săbii-de-argint atârnând în spânzurătoarea de la capătul Căii
de Vest.
— Păi, zise Hazael, trebuie să fi fost modul de expediere a coșului cu
fructe. Vezi tu, când tatăl nostru s-a trezit, dimineața, coșul era pur și
simplu la picioarele patului său și nimeni nu i-a putut spune cum
ajunsese acolo. Prin zece porți păzite, în inima apartamentelor private
interioare, unde el se credea la adăpost de orice vizitator, chiar și de
Umbrele Care Trăiesc.
— Nici măcar Umbrele Care Trăiesc n-ar fi putut face asta, zise Akiva
și încercă să deducă ce fel de magie fusese la mijloc.
Invizibilitatea nu-ți era de folos împotriva ușilor închise. Oare
emisarul Stelian pătrunsese prin pereți? Păcălise fiecare gardian în
parte? Pur și simplu comandase mintal ca darul să fie acolo? Asta era o
idee. Mai exact, de câte erau în stare Stelianii? Uneori, când se concentra
profund, lucrând la vreun truc magic, Akiva își imagina fire de legătură
întinse peste marile suprafețe ale oceanelor și ajungând, în cele din
urmă, la Insule – insule verzi scăldate într-o lumină ca mierea, cu aerul
dimineții sclipitor de ceața care se evapora și aripile unor păsări
iridescente, și se întreba: Oare sângele lui îl făcea Stelian? Sângele lui
Joram nu-l făcuse al lui; de ce ai mamei sale l-ar face al ei?
— Paisprezece Rupesăbii legănându-se pe Calea de Vest!
Hazael fluieră încetișor.
— Imaginează-ți priveliștea, tot argintul acela orbindu-te în soare.
— Poate spânzurătoarea să țină paisprezece Rupesăbii, uriași cum
sunt ei? se întrebă Liraz.
— Poate că se va prăbuși sub greutatea lor și la revedere, zise Akiva –
referindu-se la spânzurătoare, nu la gardieni.
Nu-i plăceau lui Rupesăbiile, dar nici nu le dorise moartea. Clătină
din cap.
— Crede Împăratul că e mai în siguranță acum?
— Dacă da, n-are minte, zise Hazael. Mesajul e clar. Bucură-te, te rog,
de fructele astea minunate, în timp ce meditezi la toate căile prin care
am putea să te ucidem în somn.
 Sumbră cum era toată povestea – cu imaginea macabră a
spânzurătorii încovoiate de greutatea a paisprezece gardieni – cea mai
supărătoare veste a venit ca un gând de pe urmă, și de la un bastard.
Într-adevăr, numai un bastard ar fi observat-o sau i-ar fi păsat de asta.
Melliel era sora vitregă mai în vârstă care vorbise din partea
bastarzilor la sfârșitul războiului. Era îndesată, plină de cicatrice și de
tatuaje; lupta cu un topor și își purta părul cărunt tuns scurt ca bărbații.
Nu exista nimic feminin în Melliel, în afară de voce, care și atunci când
răcnea păstra un ton muzical. Uneori, cânta la focurile de tabără din
campanie, iar cântecele sale epice erau emoționante cum puține lucruri
reușeau să fie pe un câmp de bătălie. Era detașată în capitală sau fusese,
până în urmă cu două zile. Acum făcea parte dintr-un detașament de
bastarzi trimiși în vest, în cețurile și pe urmele trupelor dispărute
misterios. De parcă Imperiul n-ar fi pierdut destui soldați în bătăliile
finale ale războiului. Toate trupele sale suferiseră pierderi, dar niciuna
mai mult ca bastarzii.
— Bineînțeles că el avea să trimită bastarzii, șuierase Liraz, când
auzise de misiunea lor. Cui îi pasă dacă bastarzii se mai întorc?
Melliel, totuși, a zis că era bucuroasă că pleca – bucuroasă să fie
liberă de pânza de păianjen care era Astrae. Ea fusese cea care le
povestise ce se mai întâmplase în Turnul Cuceririi, în timp ce
Rupesăbiile se legănau în ștreang.
— Un cadavru înfășurat în giulgiu a fost… evacuat… prin Poarta Tav,
în aceeași dimineață.
Tav era ultima poartă a Turnului. Folosea drept trapă de deversare,
exclusiv pentru dejecții, locul prin care acestea erau aruncate în mare.
Akiva se pregăti sufletește.
— Cine?
Melliel își mestecă obrajii pe dinăuntru.
— Nu se poate ști sigur, dar… aparent nimeni nu s-a gândit să
elibereze din post escorta haremului. Soldații au așteptat două ceasuri la
Poarta Alef, până când un intendent i-a observat și i-a trimis de acolo.
Akiva simți vestea în măruntaie și, în clipa următoare, în pumni – un
val fierbinte care îl făcu să și-i încleșteze atât de tare încât antebrațele
parcă îi luară foc. Dinspre Liraz se auzi un sunet înecat; Hazael respira
mai greu și se întoarse brusc, îndepărtându-se câțiva pași, lăsând în
urmă dâre de scântei. Se opri și veni înapoi. Fața lui frumoasă era roșie.
Liraz tremura, cu pumnii la fel de strânși ca și ai lui Akiva.
Escorta haremului era procesiunea Săbiilor-de-argint care conducea
concubinele spre și de la patul Împăratului. „Serviciul de paradă”, cum îi
ziceau ei. Mama lui Akiva făcuse acest drum cu ani în urmă, cine știe de
câte ori – la una dintre întoarceri cu el însuși la început de viață în
pântecele ei. Mamele lui Liraz și Hazael, de asemenea, la fel și a lui
Melliel, și a multor alte neștiute fete și femei. Se părea că, în dimineața
spânzuraților, concubina care ar fi trebuit să iasă prin Alef, fusese
expediată în schimb prin Tav, laolaltă cu murdăriile nopții.
„Îngrozitor ce s-a întâmplat cu ea”, auzi Akiva în minte – vocea crudă,
ațâțătoare a tatălui său, prima oară când catadicsise să-i vorbească. Oare
și mama lui fusese expediată prin Poarta Tav?
Un val de sfârșeală îl cuprinse. Cum putea viața să fie atât de neobosit
de urâtă? Războiul se sfârșise, dar ambele tabere încă măcelăreau civili;
Împăratul își ucidea nepăsător concubinele în dormitorul lui și își
trimitea bastarzii în necunoscut, să moară bătând toba pentru mai mult
război. Nu era nimic bine pe lume, absolut nimic. Iar acum, când până și
amintirile lui de fericire fuseseră întinate, Akiva se trezi în cădere liberă.
Oare chiar vorbise serios? Chiar nu avusese niciodată încredere în el?
Ar fi vrut s-o contrazică; el își amintea. Își amintea zilele acelea – nopțile
acelea – cu mai multă limpezime decât despre oricare din viața lui, și
cum se ghemuia în brațele lui, în somn, și cum, când se trezea și îl
vedea, ochii ei căprui reveneau la viață cu lumină. Chiar și pe eșafod și,
din nou, în Marrakech, după ce rupseseră iadeșul, dar mai înainte ca ea
să fi înțeles…
Înainte ca ea să fi știut ce făcuse el.
Poate că el nu văzuse decât ceea ce voise el să vadă. Nu mai conta
acum. Nu mai exista lumină în ochii ei, nici pentru el și, mai rău, nici
pentru nimic.
Dimineața, când Melliel porni la drum împreună cu trupa ei, Akiva
stătea pe metereze, cu Liraz și Hazael, și îi văzu plecând. O parte din el
își dorea să fi plecat și el, de asemenea, spre cețuri, mistere, trupe
dispărute și toate celelalte, ca să vadă Insulele Îndepărtate și, poate s-o
întâlnească pe aceea care îi scrisese un asemenea mesaj Împăratului.
Însă locul lui era aici, pe partea asta a lumii. Chemarea lui era aici, și
penitența lui: să facă ceea ce îi spusese lui Karou că va face, adică orice
și totul.
 Ce însemna orice? Ce însemna totul?
Știa, dar i se părea că se ridică în fața lui la fel de uriaș și de
insurmontabil ca munții din sud.
Rebeliune.
Cu Madrigal, în templu, totul păruse cu putință. Era, oare? Avea să
găsească vreo simpatie între soldați? Exista o nervozitate a tuturor, știa,
și o disperare tăcută. Se gândi la Noam la apeduct, întrebându-l
nestăpânit când avea să se termine odată. Existau mai mulți ca el, dar
mai erau și cei care, de asemenea, își revendicau femeile și copiii pe
răbojurile lor și râdeau, când li se usca cerneala tatuajelor. Asta
întotdeauna avea să fie adevărat; întotdeauna aveau să fie două tipuri de
soldați. Cum avea să-i găsească el pe cei buni și să-i recruteze, să aibă
încredere că vor păstra secretul când el va continua lucrarea de cernere
lentă în vederea constituirii unei rebeliuni?
Plutonul lui Melliel era doar o licărire la orizont, acum. Stâncile
înălțate ale promontoriului blocau vederea dinspre mare, din punctul lor
de observație, dar mirosul ei curat se simțea în aer, iar cerul era imens și
adânc. În sfârșit, frații lor bastarzi dispărură în el.
— Și acum? întrebă Liraz, întorcându-se spre Akiva.
Nu știa ce voia să spună. Liraz. Încă nu știa ce să creadă despre sora
lui. Acceptase convocarea păsărilor și eliberarea kirinului cu precauție,
dar păruse mai suspicioasă și mai atentă de când se întorsese el din
tabăra rebelilor. Cu vestea că himerele se apucaseră să întoarcă atacurile
asupra civililor, se temea că ea va insista să le dezvăluie superiorilor
locul unde se ascundeau.
Exista o energie neliniștită în ea, aripile ei aruncând scântei la fiecare
pas.
— Cum se începe? întrebă ea.
Se opri, îl fixă cu privirea și ridică mâinile. Mâinile ei înnegrite de
tatuaje.
— Ai spus că nu trebuie decât să începi. Deci, cum începem?
Să înceapă? Îndurarea atrage îndurare, îi spusese Akiva. Nu prea știa ce
să-i răspundă.
— Vrei să spui…?
— Armonia cu bestiile? completă ea. Nu știu. Știu doar că m-am
săturat să primesc ordine de la indivizi precum Jael și Joram. Știu că în
fiecare noapte o fată trebuie să traverseze podul cerului știind că nimeni
n-o va ajuta. Acelea sunt mamele noastre.
Vocea îi era neprefăcută.
— Noi suntem săbii, ne spun ei nouă, iar săbiile n-au nici mamă, nici
tată, dar eu am avut una odată și nu-mi amintesc nici măcar numele ei.
Nu mai vreau să fiu asta.
Din nou, își ridică mâinile.
— Am făcut niște lucruri…
Vocea i se frânse.
Hazael o trase spre el.
— Toți am făcut, Lir.
Ea clătină din cap. Ochii îi erau mari și strălucitori. Fără lacrimi, nu
Liraz.
— Nu ca mine. N-ați fi putut. Voi sunteți buni. Amândoi sunteți mai
buni decât mine. Voi i-ați ajutat, nu-i așa? În timp ce eu am… în timp ce
eu…
Nu continuă.
Akiva îi luă mâinile într-ale sale, acoperindu-i tatuajele negre ca să nu
fie nevoită să se uite la ele. Își amintea ceea ce îi spusese Madrigal, cu
ani în urmă, cu mâna așezată pe pieptul lui și cu mâna lui peste a ei.
— Războiul e tot ceea ce am fost învățați să facem, Lir, îi spuse el
surorii lui acum. Dar nu mai trebuie să fim așa. O să fim tot noi, numai
că…
— Niște noi mai buni?
El dădu din cap.
— Cum?
Nerăbdarea o luă din nou în stăpânire. Se desprinse de lângă el și își
reluă mersul în sus și-n jos.
— Trebuie să fac ceva. Acum.
Hazael vorbi:
— Începem prin a-i aduna și pe alții. Acesta e primul nostru pas. Știu
și cu cine să începem.
Da, își dădu seama Akiva. El avea s-o facă.
— E prea lent, zise Liraz, cu înfocare.
Și Akiva încuviință. Ideea de pași – de progresare prudentă a planului
și de recrutare, de stratageme și de subterfugii – făcea ca totul să pară
mult prea lent.
— Liraz are dreptate. Câți vor mai muri în timp ce noi șoptim secrete?
 — Și atunci? întrebă Hazael.
Departe, în zare, cerul era despicat de o linie de taifunari în mișcare.
Uriașele păsări erau atrase de un soi de busolă internă către nodurile de
convergență a vânturilor, către potop și tumult, către mările frământate,
grindină și naufragii, și săbii de fulgere; nimeni nu știa de ce, dar în
clipa aceea, Akiva simți aceeași atracție în el însuși – spre centrul
propriei furtuni în fierbere.
— Întotdeauna ăsta trebuia să fie primul pas, zise el. Numai că vine
cu optsprezece ani întârziere.
Știa ce trebuia să fi făcut atunci și știa și acum. Câtă vreme Joram
rămânea la putere, lumea lor avea să cunoască războiul și nimic altceva
decât războiul. Hazael și Liraz erau încruntați, așteptând să continue.
Akiva spuse:
— O să-l ucid pe tatăl nostru.
 58. MIERE ȘI VENIN

Corpul stătea pe podea. Era aproape perfect asemănător celui pe care

Karou îl jelise, iar când ea ieși din transă și îl văzu acolo, scoase un mic
scâncet și se sili să se abțină de a cădea în genunchi și a-și înfunda capul
în adâncitura gâtului său. Dar corpul era doar atât: un lucru, încă, o
carapace fără vreun suflet care să-l anime pentru a-i răspunde la
îmbrățișare. Se stăpâni, scoase menghinele de pe brațele și mâinile ei –
cu prea multă grabă. Soarele era deja sus pe cer, iar Ten cu siguranță
avea să vină să adulmece prin jur, în orice clipă. Karou voise să nu mai
piardă timp cu slăbitul șurubului menghinelor și în vreo două locuri îi
agățară pielea.
— Ah! Stai! strigă Zuzana. Nu te mai maltrata!
Karou îi ignoră mâinile fluturătoare și zise:
— Repede. Aprinde tămâia.
— Cred că vine cineva, zise Mik din prag.
Karou dădu din cap.
— Scândurile, zise ea.
El închise ușa și o baricadă. Nu înlocuiseră drugul – ar fi făcut prea
mult zgomot să bată piroanele acelea uriașe înapoi în zid. În schimb,
Mik venise cu ideea să sape două șanțuri în podeaua de pământ, în care
acum fixase scândurile, proptindu-le în unghi de ușă, una sub clanță și
una sub balamale. Karou spera că aveau să țină.
Pași înăbușiți de pernuțele labelor, un ușor râcâit cu ghearele pe
trepte.
Tămâia era aprinsă. Zuzana i-o întinse, iar mâna lui Karou tremură
când o așeză pe fruntea corpului. Fumul se înălță într-un fuior subțire,
înainte de a fi risipit de răsuflarea lui Karou. Mirosul de sulf; de aici își
luase Brimstone{5} numele. Karou se întrebă cum se numise înainte de a
deveni resurecționist, când era doar un sclav în ocnele infernale ale
magilor.
Ușa se zgâlțâi ușor, când Ten încercă s-o deschisă și întâmpină
rezistență neașteptată. O clipă de tăcere surprinsă, apoi un pumn bubui
în lemn.
— Karou?
 Ea – și ridică brusc capul. Nu era Ten. Era Thiago. La naiba.
— Da? strigă ea.
— Am urcat să văd dacă ai nevoie de ceva. Cum de e ușa blocată?
Cum, într-adevăr, gândi Karou, care nu avusese niciodată ocazia să-și
ceară înapoi drugul. Oare crezuse că rezolvase el problema cu enervanta
ei nevoie de intimitate? Ei bine, existau mai multe căi de a și-o afirma.
Răspunse doar:
— Numai puțin.
În pauza care urmă, Karou manevră febril cădelnița – se crispă când
lanțul zornăi, de teamă că el avea să ghicească ce făcea ea – și apoi
pumnul lui lovi din nou în ușă:
— Karou?
— Un minuțeeel, cântă ea, acoperind cu vocea scrâșnetul capacului
cădelniței la deschidere.
Se lăsă în genunchi lângă corp. Privi cu atenție, așteptă.
Sufletul se revărsă din cădelniță, copleșind-o cu prezența lui. Era ca
licuricii într-o grădină. Ca o mie de ochi strălucind din întuneric. Era
licărire și ramificare, miere și venin, pupile ca fantele și smalț neted,
încălzit de soare.
Era Issa.
Karou deveni conștientă de bătăile propriei inimi, una, două, trei;
pulsații distincte, aproape dureroase. Patru, cinci și femeia-șarpe
deschise noii săi ochi și clipi.
Karou își înăbuși un suspin; timpul încremeni, suspendat, iar suspinul
crescu în ea. Thiago lovi mai tare în ușă:
— Lasă-mă să intru, zise el, cu vocea camuflată în calm, fără să
izbutească să-și ascundă mânia crescândă.
Karou nu-i răspunse. Susținu privirea Issei.
Prin ce a trecut? Cum a murit? Ce știe? Ce o să spună?
De-a lungul noului corp, carnea ce fusese inertă, deveni, încet, vie.
Subtila contracție a mușchilor, tresăririle degetelor, o bătaie de inimă.
Pieptul Issei se ridică, inspirând prima ei gură de aer. Buzele i se
deschiseră și prima ei expirație – cea dintâi – purtă cuvintele:
— Copilă dulce.
Suspinul lui Karou răbufni, iar fața ei găsi locul dorit, la gâtul Issei,
unde carnea omenească făcea trecerea spre gluga de cobră – ciudatul
amestec de căldură și răceală, pe care Karou îl cunoscuse de când era
mică și Issa o ținea în poală, legănând-o ca să adoarmă, jucându-se cu
ea, învățând-o să vorbească și să cânte, iubind-o și fiindu-i jumătate de
mamă. Yasri fusese cealaltă jumătate; între cele două femei himere
crescuse ea. Twiga nu-și asumase un rol principal, iar Brimstone…
Brimstone. În clipa în care Karou îi pipăise sufletul Issei, la malul
râului, o recunoscuse și simțise cea mai stranie ambivalență de emoții:
exaltare și înfrângere, dragoste și dezamăgire, bucurie și disperare
sălbatică. Niciuna din părți n-o copleșea pe cealaltă. Chiar și acum
emoțiile erau echilibrate în balanță. Issa nu era Brimstone, dar… Issa era
Issa, iar Karou o strânse în brațe și îi simți brațele, tremurătoare,
nesigure și noi, urcând și încolăcindu-se în jurul ei, la rândul lor.
— M-ai găsit, șopti Issa, iar din ciudatul ei echilibru de fericire și
tristețe, cuvintele acestea o împinseră pe Karou în confuzie.
Pentru că nu ea o găsise.
Ci Akiva.
Însă nu era timp să se gândească la asta acum. Karou se ridică și se
dădu mai în spate, permițându-i astfel femeii-șarpe o priveliște clară
asupra mediului înconjurător. Când îi văzu pe Mik și pe Zuzana, făcu
ochii mari. Zâmbi și, oh, fața ei era atât de frumoasă – nu era fața pe
care Karou o cunoscuse și o iubise, dar era asemănătoare în frumusețea
ei senină de madonă, cu pielea fără cusur, și în blândețe –, iar încântarea
ei înflori atât de spontan și de pur. O cunoștea pe Zuzana la fel cum
Zuzana o cunoștea pe ea: din caietele de schițe ale lui Karou; Mik nu
fusese încă portretizat când arseseră portalurile. Zuze îi oferi un zâmbet
tâmp și o fluturare de mână, iar Issa slobozi un mic hohot de râs ruginit.
Karou șopti:
— Issa, am o mulțime să-ți spun, cum sper că și tu ai să-mi spui mie,
dar ăsta e Thiago…
Făcu semn spre ușă, tocmai când aceasta se zdruncina sub o lovitură
de picior.
Ochii Issei se înnegurară la menționarea Lupului.
— Trăiește, zise ea.
— Da. Și o să fie foarte surprins să te vadă.
Puțin spus.
Era neapărat necesar ca Thiago să nu afle cum se întâmplase ca Issa să
se afle aici; Karou îi spuse doar atât și o ajută pe Issa să se ridice în capul
oaselor. Apoi îi făcu semn lui Mik să apuce de una dintre scânduri, iar ea
o luă pe cealaltă.
— Karou, zise Thiago, iar falsul lui calm dispăruse de-a binelea.
Deschide ușa. Te rog.
Karou îi făcu semn din cap lui Mik și, fără zgomot, scoaseră scândurile
și se dădură la o parte, astfel încât următoarea lovitură de picior a lui
Thiago o buși de perete, speriindu-l – și pe el, și pe Ten, din spatele lui –
cu detunătura ca de armă.
— Bună dimineața?! zise Karou, ca pe o interogație, în timp ce se
uita, cu inocență nedumerită la ușa deschisă exploziv. Scuze, încheiam o
resurecție. Nu voiam să fiu întreruptă la jumătate.
Se uită la Ten și adăugă:
— Știi ce părere am eu despre asta.
Fruntea lui Thiago se încruntă.
— O resurecție? Cine?
Aruncă o privire în cameră și nu-i văzu decât pe Zuzana și pe Mik.
Ușa deschisă i-o ascundea pe Issa, dar Karou o împinse mai mult la
perete, iar când Thiago văzu cine era acolo, ochii i se măriră, apoi i se
îngustară. La fel și ai lui Ten, înainte de a se întoarce cu o privire de
suspiciune feroce asupra lui Karou.
Înainte ca vreunul dintre ei să poată vorbi, Karou spuse, pe un ton de
blând reproș:
— Nu mi-ai spus niciodată că sufletul Issei era aici.
Făcu semn spre grămada de cădelnițe.
— Știi cât de mult mai rapid ar fi mers resurecțiile, dacă aș fi avut-o
pe ea ca ajutor de la început, în loc de Ten?
Avu satisfacția să-l vadă pe Lupul Alb rămas fără grai. Deschise gura
să răspundă, dar niciun sunet nu-i ieși.
— Nu este, îngăimă el, în cele din urmă. Nu se poate să fie.
— Este, zise Karou, după cum vezi.
Bineînțeles, nu era cu putință ca sufletul Issei să fi fost în grămada de
cădelnițe, și amândoi știau asta la fel de bine. Acelea erau sufletele
tuturor soldaților care fuseseră sub comanda lui Thiago și muriseră în
bătălia de la Capul Armasin. Issa n-ar fi putut niciodată să se afle printre
ele. Totuși, iat-o aici, iar Karou privi cum pe fața lui Thiago se succedară
expresiile de la uluire, la confuzie și apoi la frustrare, în timp ce încerca
să găsească o explicație.
Se fixă la neîncredere.
 — Al cui suflet este acesta, de fapt, și de ce ai irosit resursele pe un
asemenea corp?
Issa însăși îi răspunse:
— Un asemenea corp? întrebă ea, studiindu-se. De când au devenit
naja o irosire a resurselor?
Era o întrebare corectă; Issa nu era soldat, dar o mulțime de naja
erau, ca Nisk și Lisseth, de pildă.
Thiago răspunse tăios:
— De când am dezvoltat nevoia presantă de a zbura, iar naja nu au
aripi.
— Și aripile tale unde sunt? i-o trânti Issa.
Se întoarse și o măsură din privire pe Ten.
— Dar ale tale?
Alte întrebări juste. Thiago nu-i răspunse.
— Cine ești tu? o întrebă.
— Te asigur, Thiago, este cum spune Karou.
Șovăind, își luă trupul în stăpânire, ridicându-se încet și cabrându-se
pe coada ei de șarpe, înfășurată în mușchi, groasă cât coapsele unei
femei. Deja vârful cozii sale zvâcnea așa cum își amintea Karou că-i era
obiceiul. Miracolul creației o surprinse cum nu i se mai întâmplase de
multe săptămâni; devenise atât de tracasată, că își pierduse capacitatea
de a fi uimită – de resurecție, de magie, de ea însăși. O recrease pe Issa.
Ea făcuse asta.
Issa îi spuse lui Thiago:
— Eu sunt Issa din neamul naja și timp de optzeci și patru de ani am
slujit alături de Brimstone. În acest timp, câte corpuri a făurit el pentru
tine? Neînfricatul Lup. Nu mai puțin de cincisprezece, desigur. Și tu n-ai
spus nici măcar o dată mulțumesc.
Zâmbetul ei fermecător n-o mai făcea să sune ca pe o mustrare, ci
aproape ca pe o drăgăstoasă reamintire.
— Să-i mulțumesc? Pentru ce? El și-a făcut slujba lui, iar eu mi-am
făcut-o pe a mea.
— Într-adevăr, nici tu nu ai cerut mulțumiri. Sau adulație.
Nu exista nici pic de sarcasm în glasul Issei. Tonul ei era la fel de
dulce ca și zâmbetul, dar oricine îl cunoștea cât de cât pe Thiago ar fi
înțeles că ea îl lua peste picior. Adulația era ca vinul pentru Lupul Alb;
mai mult, ca apa și ca aerul. Ori de câte ori se întorcea în Loramendi
dintr-o campanie victorioasă – în ora, în clipa în care se întorcea –
drapelul cu blazonul său se desfășura pe fațada palatului. Trâmbițele
sunau asurzitor, iar el mărșăluia țanțoș în uralele orașului. Curierii erau
trimiși înaintea lui ca să pregătească lumea. Nimeni nu se supăra pe el
pentru asta; deși toate uralele erau aranjate, erau oferite sincer, iar
Thiago se desfăta cu ele.
Acum, gura i se înăsprise.
— Prea bine, atunci, Issa din neamul naja, spune-mi: cum se face că
sufletul tău a ajuns aici?
Issa nu se pierdu cu firea, nu tuși, nu șovăi, nu se uită pe furiș la
Karou. Spuse, cu deplină sinceritate:
— Generale, nu știu. Nici măcar nu știu unde este „aici” ăsta.
Abia atunci se întoarse spre Karou, cu sprâncenele ridicate întrebător.
— Suntem în lumea umană, îi spuse Karou, iar sprâncenele Issei se
înălțară și mai mult.
— Ei bine, ciudată veste. Sunt sigură că ai multe să-mi povestești.
Și tu mie, gândi Karou. Sper. Acum, dac-ar putea să se debaraseze de
Lup. Și de iscoada lui.
— De unde a venit? întrebă Thiago, pe un ton care tăia minciuna. De
unde a venit, de fapt?
Se uita la Karou, iar ea nu șovăi.
— Ți-am spus, zise ea, arătând spre muntele de cădelnițe.
— Asta nu-i cu putință.
— Totuși, iat-o.
El doar se uita țintă la ea, de parcă ar fi putut să-i extragă adevărul
forând cu ochii. Karou îi susținu privirea cu îndrăzneală. Tu îți spui
minciunile tale, gândi ea. Eu o să mi le spun pe ale mele.
— Și cel mai bine este, zise ea, că n-o să mai am nevoie de ajutorul lui
Ten. De acum o am pe Issa. Și pe prietenii mei.
Făcu semn spre Zuzana și Mik, care urmăreau toată scena din adâncul
nișei ferestrei.
— Păi, atunci, asta este o zi fericită, răspunse Thiago, tonul său
transmițând orice, numai fericire nu.
Karou știuse, bineînțeles, că el avea să fie supărat – că blocase ușa, că
executase o resurecție pe care o alesese ea singură, că introdusese un
mister în persoana Issei și că în mod clar îl mințea în față –, totuși,
privirea malițioasă pe care o întoarse asupra ei i se păru din cale-afară
de exagerată.
Maliție. Sclipitoare, otrăvitoare rea-voință.
Da, acum Karou tresări. Nu mai văzuse privirea asta în ochii lui de…
de când era Madrigal și își amintea cum se terminase episodul acela.
— Este o zi fericită, zise ea, simțind că dă înapoi.
Nu că ar fi uitat privirea aceea, dar văzând-o din nou, își aminti
fierbințeala pietrei negre sub obrazul ei, șuierul aerului despicat la
căderea securii. Issa o luă de mână, iar ea i-o strânse cu putere, atât de
recunoscătoare pentru prezența ei.
— Într-adevăr o să lucrez mult mai repede acum, zise ea. Nu asta
contează?
Asta și faptul că Akiva a fost cel care mi-a adus cădelnița, că el a fost aici,
chiar sub nasul tău.
— Cum spui tu, zise Thiago.
Și Karou a fost convinsă că nu-și imaginează, când el, plimbându-și
privirea prin cameră, și-a ridicat capul exact cum făcuse atunci când îi
simțise mirosul în curte. Freamătul nărilor lui a fost subtil, dar
neîndoielnic, iar ochii i se îngustaseră cu suspiciune.
N-avea să simtă nimic altceva decât tămâia, își spuse ea în gând.
Nimic decât înțepătorul miros al sulfului.
Cel puțin, spera din toată inima.
— Sunt sigur că nu trebuie să-ți amintesc ce e în joc, îi spuse el.
Iar ea clătină din cap că nu, dar când el se întoarse să plece, se întrebă
la ce se referise. La soarta poporului ei? La succesul rebeliunii? Ea îl
sfidase; nu putea să nu se gândească, alarmată, că se referise la ceva mai
personal decât asta.
Ce era în joc? Simțea că se clatină pe marginea unei prăpăstii, izbită
de rafale de vânt. Ce nu era în joc?
Și atunci, în pragul ușii, Lupul schimbă o privire cu Ten, care era atât
de încărcată de uneltire – de planuri de contracarare –, încât Karou avu o
străfulgerare de înțelegere care-i îngheță sângele în vene și-i făcu mintea
să deruleze într-o clipă ultimele zile și săptămâni.
Supravegherea permanentă, întrebările, toate aluziile și semnele
prevestitoare. „Ai putea fi din nou kirină”, îi spusese Ten. „Eu te-aș
reînvia. Trebuie doar să-mi arăți cum”.
Sugestia fusese respingătoare – să-și pună sufletul în mâinile lui Ten?
Chiar dacă puțul n-ar fi figurat în plan – deși figura – păruse atât de
deplasată. Iar acum Karou înțelese de ce.
Ten era menită s-o înlocuiască. Thiago nu voia s-o ajute pe Karou.
Voia să nu aibă nevoie de ea.
Karou simți că i se deschid ochii și că îl vede pe Lupul Alb clar pentru
prima oară de când o găsise rătăcind printre ruinele din Loramendi.
El încă mai vrea să mă omoare.
Un val fierbinte începu să i se răspândească din piept în membre,
urcându-se pe gât ca o roșeață. Îi venea să urle. Îi venea să se
proțăpească drept în fața lui și să urle cât de tare putea, dar chiar mai
mult decât atât îi venea să râdă. Oare el chiar credea că Ten putea să
facă treaba asta? Ei îi luase ani buni ca s-o învețe lângă Brimstone și,
chiar sub călăuzirea lui, nu era doar un exercițiu, ci în egală măsură un
har. N-avea să uite niciodată mândria ei la primul „Bravo” pe care-l
câștigase sau surprinderea și respectul din vocea lui Brimstone când
văzuse, în pofida tuturor așteptărilor lui, că ea avea afinitate pentru
magie.
Ten n-ar fi putut conjura un corp mai mult decât ar fi putut cânta
Virko un concert la vioara lui Mile.
Karou îi înțelegea jocul lui Thiago, acum; dăduse greș, iar el încă mai
avea nevoie de ea. Așadar, jocul lui trebuia să se schimbe.
Cum?
 59. COPILĂ DULCE

— Nu te mai holba la sânii ei.

— Ce?
Mik se întoarse spre Zuzana și pete trandafirii îi înfloriră în obrajii lui
blonzi.
— Nu mă holbez!
— Păi, eu da, declară Zuzana, privind-o pe Issa. Nu mă pot abține.
Sunt perfecți. Bună treabă, Karou, dar n-ar putea și ea să poarte un
tricou, de pildă?
— Pe bune? zise Karou. Câte modele nud ai desenat?
— Niciunul, răspunse Mik.
— Bine, mă rog. Poate că tu n-ai desenat, dar sunt sigură că ai văzut
destui sâni.
— Nu chiar.
Ochii lui se îndreptară din nou spre Issa.
— Și, oricum, niciodată unii pe o zeiță șarpe.
— Nu e o zeiță, zise Karou drăgăstos – deși chiar arăta ca una.
Încă se mai minuna: Issa e în viață. Issa e aici.
— Este o naja și naja nu poartă haine.
— Corect, zise Zuzana, poartă doar șerpi.
— Da.
Primul lucru pe care Issa a vrut să-l facă, după ce a salutat ceata de
himere – ceea ce a luat o bună parte a dimineții –, a fost să meargă prin
kasbah și să cheme șerpii la ea. Karou mersese în urma ei, puțin
tulburată să-și dea seama că șerpii fuseseră aici tot timpul, inclusiv o
cobră egipteană foarte veninoasă. Acum, înapoi în camera ei, erau
încolăciți în jurul taliei și gâtului Issei, iar unul i se împletea prin păr. În
timp ce Karou privea, un colac al corpului său alunecă pe fruntea ei și i
se opri pe nas. Râzând, Issa îl ridică blând înapoi.
— Îți spun ceva interesant? întrebă Karou, trecând de la cehă la
himeră.
Își amintea de Avigeth și cum șarpele-coral îi șoptise Issei că
vânătorul Bain își ascundea dorințele în barbă. Fără informația asta,
Karou n-ar fi ajuns niciodată înapoi în Eretz.
 Râsul Issei se evaporă. Fața ei deveni serioasă.
— Da, zise ea. Spun că duhnește a moarte de când ați venit voi aici.
Karou se simți atacată, de parcă șerpii ar fi bârfit-o pe ea.
— Da, păi, noi am făcut ceea trebuia să facem.
Imediat i se păru că „noi” e murdar și se gândi la Thiago spunându-i:
„Suntem împreună în treaba asta”.
Nu fuseseră, totuși. Acum era clar că fuseseră cât se poate de separat
în treaba asta.
Probabil vorbise defensiv, căci Issa îi aruncă o privire curioasă.
— Copilă dulce, nu mă îndoiesc de asta.
Făcu o pauză. Până și șerpii se opriră din împletitul lor. Karou știa că
erau acordați la mintea și emoțiile Issei, că nemișcarea lor o reflectau pe
a ei și că venise timpul să stea de vorbă. Se întâmplaseră prea multe, mai
devreme, prea multe himere strânse în jurul lor. Ceva din misterul
apariției Issei – ea era singura supraviețuitoare cunoscută din Loramendi
– le înflăcărase spiritele.
Zuzana și Mik aveau și ei un efect înviorător. La micul dejun, Karou
privise cu uimire cum prietena ei, deși nu avea nici măcar limbaj comun
cu himerele, interpretează o pantomimă comică a lui Virko la vioară,
completată cu efecte sonore ascuțite și propria-i reacție tip Strigătul lui
Munch, care a atras hohote dezlănțuite de râs de la reînviații cu fețe
încruntate, inclusiv Virko. Zuzana reușise să închege o legătură mai
strânsă cu acești soldați la o singură masă, decât reușise ea în mai bine
de o lună.
Rușinea ei o împiedicase să încerce. Vedea clar asta acum; crezuse că
merita disprețul lor. Mai credea încă asta? Nu tot disprețul lor, în orice
caz – nu partea bazată pe minciunile lui Thiago.
Fusese și Ziri în sală la micul dejun și, deși nu-și vorbiseră, existase o
conexiune puternică în privirea pe care o schimbaseră. Mai mult decât
un secret? Karou sperase că Ziri avea să-i fie prieten și se părea că acum
îi era, dar își dădu seama că trebuia să-i mulțumească lui Akiva și pentru
asta. Îngerul îi salvase viața lui Ziri și îi adusese sufletul Issei.
De ce?
Issa stătea în fața ei acum, cu șerpii nemișcați, în afară de limbile lor
iuți, cu chipul său de madonă liniștit, dar atent. Așteptând. Așteptând-o
pe Karou să întrebe?
Toată dimineața ea se luptase s-o întrebe, înspăimântată de ceea ce i-
ar fi putut spune Issa. Acum, totuși, trebuia să știe. Trase adânc aer în
piept.
— El chiar a dispărut?
Buzele Issei tremurară și Karou înțelese. Simți un junghi ascuțit în
spatele ochilor.
— Era încă în viață când ne-a trimis pe noi de acolo, zise Issa, dar nu
se aștepta să rămână în viață.
— V-a trimis de acolo? repetă Karou.
Bineînțeles, Akiva găsise cădelnița în peșterile kirine. De ce fusese
Akiva acolo? Casa primilor ani ai copilăriei lui Karou era totodată locul
în care plănuiseră odinioară să se întâlnească. Unde plănuiseră să își
înceapă rebeliunea.
Apoi, o izbi „noi”.
— Și pe Yasri și Twiga, adică?
— I-a îngăduit lui Twiga să rămână cu el, dar Yasri și cu mine trebuia
să supraviețuim. Pentru tine, când aveai să vii. Așa cum el știa că ai să
faci.
— Știa? zise Karou, șovăind.
Își ținea lacrimile în frâu cu respirații adânci.
— M-a crezut?
Ea îi spusese lui Brimstone că nu era vreun fluture pe care să-l dea
afară pe fereastră și vorbise serios.
— Bineînțeles. Te cunoștea, copilă.
Un zâmbet, dulce-amărui.
— Mai bine decât te cunoșteai tu însăți.
Karou râse scurt și, odată cu râsul, îi scăpă și un suspin.
— Păi, asta cu siguranță e adevărat, zise ea.
Ochii Issei erau umezi-strălucitori, dar cu un efort de voință, își opri
lacrimile să-i curgă. Karou o luă de mâini și i le strânse cu putere. Și s-au
ținut așa, una pe cealaltă, în timp ce și-au spus poveștile.
Zuzana și Mik se întorseseră la somn, moleșiți de căldura după-amiezii
și de sunetele kasbahului ce pătrundeau prin obloanele închise –
antrenamentele de luptă în curte, zăngănitul săbiilor. Vocile.
— După ce portalurile au ars, zise Issa, am știut că nu avea să mai
dureze mult. Joram presa atacul mai tare ca niciodată până atunci.
Armatele noastre se împuținau zi după zi, iar la porți ajungeau din ce în
ce mai mulți refugiați din tot ținutul, venind în Loramendi pentru…
siguranță.
Issa înghiți un nod din gât. Vocea îi deveni o șoaptă.
— Cetatea era atât de plină.
Își coborî ochii spre mâinile ei și ale lui Karou, încă strâns unite.
— Și serafimii au suferit pierderi grele. Joram i-a trimis să moară pe
atât de mulți, atât de mulți, știind că noi aveam să rămânem cei dintâi
fără soldați, și așa a fost. Un calcul atât de simplu, în cele din urmă.
Loramendi a fost asediat. Atunci a fost momentul în care Brimstone…
Tremurul o copleși, împiedicând-o să vorbească, iar Issa își desprinse
o mână dintr-a lui Karou și o duse la gură. Karou îi ținu în continuare
cealaltă mână și își dori să fi putut face mai mult. Nimic nu te face să te
simți mai nefolositor ca durerea altei persoane.
Issa se străduia din răsputeri să se calmeze; când își ridică din nou
ochii, arăta șocată. Avea așa o privire rătăcită, încât Karou simți
împunsătura fricii.
— Issa…
Însă Issa vorbi peste ea:
— Noi am vrut să rămânem cu el până la sfârșit.
Îi strânse mâinile lui Karou.
— Bineînțeles că voiam să te văd din nou și să te ajut, dar să-l
părăsesc, după…
Nu putu termina. Issa își închise gura, strângând buzele până îi
deveniră albe. Toată fața îi era rigidă de efortul de a nu plânge. Trase
adânc aer în piept. O dată, încă o dată.
— Dar el mai avea nevoie de noi. Așa că Yasri și cu mine… am murit,
de asemenea.
De asemenea?
Peste ce sărea? O groază fără nume o cuprinse pe Karou. Ce se
întâmplase în Loramendi? Imaginile i se învălmășiră; scutură din cap. Le
vedea pe Issa și pe Yasri sângerând, în liniște, din răni nedureroase, până
când pleoapele li se zbăteau și se închideau. Sau băuseră ceai de recviem
și adormiseră? Iar, la sfârșit, și-i imagină pe Brimstone și pe Twiga,
tăcuți, cu umerii aduși și stoici, colectând sufletele celor două femei care
fuseseră tovarășele lor decenii de-a rândul.
— N-ar fi putut să vă scoată de acolo în viață? întrebă ea, cu jale.
Issa se uită la ea și Karou înțelese că spusese ce nu trebuia. De parcă
decizia ar fi putut fi pripită!
 — Nu, copilă.
Era atât de tristă.
— Chiar dacă am fi izbutit să ieșim, ce am fi făcut noi, așteptând și
ascunzându-ne, decât să plângem și să ne frământăm, să suferim de
foame și de sete, să fim descoperite, să fim ucise? Latența e blândă; nici
măcar nu trebuia să fim curajoase. Eram mesaje în sticle.
Zâmbi.
— Mesageri în sticlă.
Și care era mesajul? Când Brimstone își înfrunta moartea în față, după
o viață începută în sclavie, răbdată în durere și sacrificiu prelungite de
război, gata să ia sfârșit în brutalitate, ce dorise să-i spună ei? Simțind că
ar fi putut să pice cumva la un soi de test, Karou nu se putea hotărî să
întrebe. Încă.
El expediase cădelnițele cu păsări mesagere, îi povesti Issa – corbi cu
aripi-liliac sau cobe, cum fusese Kishmish – ca să fie ascunse în locuri
unde ea le-ar fi putut găsi. Sufletul lui Yasri, află Karou, se afla în ruinele
templului lui Ellai.
— S-a gândit el că m-aș putea duce acolo? întrebă Karou. Și-a putut
imagina că locul acela ar mai însemna ceva pentru mine acum?
Issa rămase tablou.
— Da, copilă. Odată ce rupeai iadeșul și îți aminteai…
— Odată ce-mi aminteam cum mi-am condamnat poporul?
— Copilă dulce, ce tot spui? Nu tu ne-ai condamnat pe noi. O mie de
ani de ură ne-a condamnat.
— La război, poate. Dar nu la nimicire.
— Sfârșitul oricum venea. Poate că într-un an sau într-o sută, dar
venea sigur. Cât poate dura un război?
— Asta-i o ghicitoare? Cât timp poate dura un război?
— Nu, Karou. Ghicitoarea este cum ar putea să se termine un război?
Nimicirea este o cale. A lui Joram. El a făcut asta, nu tu. Tu ai visat o
altfel de cale. Și Akiva, la fel. Voi doi aveți capacitatea să nu urâți.
Îndrăzneala să iubiți. Ai idee ce mare dar e acesta?
— Un dar?
Karou se înecă.
— Un dar ca un cuțit în spate!
Pe pat, Zuzana se foi, iar Karou își coborî vocea.
— A fost fals. A fost nebunie. N-a fost dragoste. A fost prostesc…
 — A fost curajos, contracară Issa. A fost rar. A fost dragoste și a fost
frumoasă.
— Frumoasă. Vorbim oare despre aceeași poveste? Cea în care eu am
murit și el a trădat tot ce visasem noi?
— A fost devastat, Karou, zise Issa. Ce crezi că ai fi făcut tu?
Karou se uită lung la Issa. Îl apăra pe Akiva?
— Ce ai fi făcut dacă serafimii te-ar fi capturat pe tine, te-ar fi torturat
și te-ar fi silit să privești cum îi taie lui capul? Și gândește-te, ce ați fi
putut face, voi doi împreună, dacă Thiago nu v-ar fi oprit? Cum ar fi
putut fi lumea acum?
— Nu… nu știu, zise Karou. Poate că Thiago ar fi mort, iar Brimstone
ar fi în viață.
Pentru o clipă – chiar dacă numai o clipă – i se păru că totul fusese
din vina lui Thiago și nu a ei. Odinioară crezuse că ea și Akiva aveau
Soarta de partea lor, dar apoi Lupul intervenise, supusese Soarta cu forța
și iată rezultatele.
Femeia-șarpe întrebă, încetișor:
— Spune-mi, ce faci tu, copilă?
Karou nu putu răspunde. Ucid îngeri. Ucid copii. Își strânse buzele. Vă
răzbun pe voi, gândi ea în clipa următoare, iar ipocrizia asta o izbi,
zdruncinând-o. Dacă atât era tot ce făcea, prin ce era mai bună ea decât
el?
Nu. Nu era la fel. Răsuflă prelung și întretăiat, iar vorbele îi ieșiră
șuierat:
— Lupt pentru supraviețuirea rasei himerelor.
Oare? Rebeliunea era în mâinile lui Thiago, nu ale ei; cu toate
secretele lui, de unde ar fi putut ști ea pentru ce luptau de fapt?
Ce îi spusese Akiva, la râu? Că viitorul avea să fie cu himere sau nu,
depinde de ce făceau ei acum. Mă rog, el spusese o mulțime de lucruri.
Karou fusese atât de șocată de prezența lui, de furia ei – de dorul ei –
încât nu le înțelesese propriu-zis. El vorbise despre viață și alegeri.
Despre viitor, de parcă mai putea exista vreunul.
Și ea ce spusese? Tot ce crezuse că avea să-l rănească.
Știa că trebuia să-i povestească Issei totul și, nu în ultimul rând, cum
ajunsese la ea cădelnița, dar îi era atât de greu să rostească numele lui
Akiva și imposibil să se uite în ochii ei când făcea asta. Îi povesti de la
întoarcerea lui Ziri până la apariția lui Akiva pe malul râului, înainte s-o
pună la curent cu episodul din Marrakech și cel din Praga. Bineînțeles,
Issa nu știuse nimic despre vreunul dintre aceste lucruri, iar lui Karou i-a
fost atât de rușine să admită că… se îndrăgostise din nou de el. Nu
pomeni nimic de sărut. Issa nu o judecă în niciun fel, ci intervenea doar
s-o îmbie pe Karou să spună mai departe, însă Karou se simți pusă sub
lupă. Încercă să-și păstreze vocea egală, fața imobilă, ca să demonstreze
că Akiva nu mai însemna nimic pentru ea acum, decât un alt serafim
dușman.
Când sfârși, Issa tăcu un moment, pe gânduri.
— Ce? întrebă Karou.
Sună defensiv.
— Așadar, zise Issa, așezând cuvintele cu egală precizie, ca pe niște
cărți de joc pe o masă, Akiva l-a urmărit pe Ziri până aici.
Făcu o pauză.
— Te temi c-o să dezvăluie poziția de aici serafimilor?
Întrebarea o aruncă pe Karou într-o explozie tăcută de lumină albă, de
șoc. Oh, gândi ea. Asta.
Ea își făcuse griji să păstreze secretul vizitei lui Akiva față de himere –
nu să păstreze secretul rebelilor himere față de Akiva. Ce însemna asta?
Lui îi spusese că niciodată nu avusese încredere în el, o minciună pe care
el o crezuse prea ușor, dar acum? Cum de încă mai putea avea încredere
în el?
Dacă n-ar fi avut, gândi ea, oare nu s-ar fi grăbit să se întoarcă la
kasbah și să-l convingă pe Thiago să înceapă imediat pregătirile de
plecare? Nu-i trecuse prin minte să facă asta.
Pentru că nu de Akiva se temea ea.
„Orice s-ar întâmpla”, îi spusese el în Marrakech, chiar înainte să rupă
iadeșul, „am nevoie să-ți amintești că te iubesc”. Ea îi promisese – fără
șovăire, incapabilă atunci să își imagineze o realitate în care ea și-ar fi
dorit să nu-și amintească. Își ținuse promisiunea în pofida voinței sale;
voise să uite, dar ce știa rezistase neclintit: Akiva o iubea. Nu avea să-i
facă rău. Asta știa.
Cu o voce firavă și fără tragere de inimă să recunoască – i se părea că
ea era cea care-l apăra acum – Karou îi spuse Issei:
— N-o va face.
Issa dădu din cap, solemnă și tristă, privind-o în ochi și citind-o atât
de bine, încât Karou se simți ca un jurnal deschis, cu toate secretele și
greșelile la vedere, și cu inima ei trădătoare pulsând sânge în pagini.
— Bine, atunci, zise Issa, având încredere în încrederea lui Karou și
atâta tot. Acum…
Issa se întoarse spre masă și spre tăvile cu dinți. Cu bună-dispoziție
forțată, zise:
— Probabil ar trebui să ne-apucăm de treabă, altminteri Lupul s-ar
putea să decidă că nu merităm efortul de a ne suporta gurile obraznice.
Mai erau multe de spus, de bună seamă. Era mesajul; era pauza din
povestea Issei care, orice ar fi fost ceea ce ocolise, o obseda. Karou n-o
mai văzuse niciodată pe Issa arătând așa. O să-mi spună ea, când o să fie
pregătită, își zise Karou, încercând să creadă că de dragul Issei nu
intervenise să întrebe pe loc, când știa foarte bine c-o făcuse doar de
frică.
 60. NOUL JOC

Karou îi spusese lui Thiago adevărul: munca într-adevăr mergea mai

repede cu ajutorul Issei și al Zuzanei. Două perechi de mâini abile și
putea delega toate sarcinile, mai puțin conjurarea. După ce Ziri se
prezentă ca să contribuie la tributul durerii – insistent, chiar implorând,
ca s-o răsplătească pentru magia ei – Karou se simțea de parcă trăgea
chiulul. Camera ei era prea plină. Era aglomerată, aripile lui Ziri ocupau
tot spațiul, iar coada Issei părea să fie mereu exact acolo unde voia ea să
calce, dar se simțea… fericită. Cu adevărat fericită, nu gen Holy Grail
fericită. Iar sarcina pe care era cea mai fericită s-o delege, cu mai multă
ușurare și decât tributul durerii, era matematica.
— Eu sunt bun la mate, se oferi voluntar Mik, auzind-o plângându-se
de proporțiile aripi-greutate. Pot să ajut?
Când se dovedise că putea, Karou se lăsă pe vine, într-o genuflexiune:
— Zei ai matematicii și fizicii, declamă ea, vă accept darul acestui
băiat deștept și blond!
— Bărbat, o corectă Mik. Uite: perciuni. Păr pe piept. Oarecum.
— Bărbat, rectifică ea, ridicându-se, apoi făcând încă o genuflexiune,
parodiind o rugăciune: Vă mulțumesc, zei, pentru acest bărbat…
Se întrerupse ca s-o întrebe pe Zuzana, cu vocea ei normală:
— Stai. Asta te face pe tine o femeie?
Voia să spună doar că era ciudat să treacă de la a se gândi la Zuzana –
și la ea însăși, de asemenea – ca la o fată, la o femeie. Suna nefiresc de
bătrânesc. Dar răspunsul Zuzanei, deopotrivă cu toată puterea
sprâncenelor în serviciul desfrâului, a fost:
— Păi, da, dacă tot întrebi. Bărbatul acesta chiar m-a făcut femeie. A
durut ca naiba prima oară, dar apoi a devenit mai bine.
Rânji ca un personaj de desen animat:
— Atât de mult mai bine…
Bietul Mik roși ca ars de soare, iar Karou își puse mâinile peste urechi:
— Tra-la-la! cântă ea.
Iar când Ziri o întrebă despre ce vorbiseră, veni rândul ei să roșească,
fără să-i explice – ceea ce l-a făcut pe el să roșească, în schimb, când și-a
dat seama despre ce vorbeau.
 Până la sfârșitul primei zile, construiseră cinci soldați noi pentru
rebeliune, dublul normei lui Karou când lucrase cu Ten, și asta deși
începuseră târziu și fusese nevoie să-i învețe, mai întâi, pe Zuzana și pe
Mik chestiunile de bază. Urmaseră lista lui Thiago și specificațiile lui ca
să-l împace, chiar și atunci când cădelnița extrasă la întâmplare de
Zuzana – cea cu care o bătuse la cap pe Karou încă din prima ei după-
amiază aici – se dovedi a conține sufletul lui Haxaya. Soldatul-vulpe
fusese prietena lui Madrigal, odinioară, iar sufletul ei evoca la atingere
apusuri de soare și râs, cu o înțepătură ca de urzică; Haxaya era cineva
pe care ți l-ai fi dorit de partea ta… ceea ce o făcu pe Karou să înceapă
să se gândească în termeni de părți.
În cine putea avea încredere? Soldații din armata himerelor erau și
fuseseră dintotdeauna extrem de loiali generalului lor. Dar ea o avea pe
Issa, bineînțeles, mai era și Ziri, care riscase chiar și venind aici să
contribuie la durere. Poate și restul patrulei renegaților lui Balieros.
Aceștia rămăseseră în latență, deci nu putea ști sigur. Credea că
Amzallag era nefericit cu tacticile lui Thiago și, posibil, Bast. Ei îi plăcea
Virko. Avea o fire jovial săritoare și, judecând după cum vomitase, nu
era deloc adeptul acestor misiuni de teroare, dar nu-l vedea sfidându-l pe
Lup.
Ce era în mintea ei? Nu se putea vedea nici pe ea însăși sfidându-l pe
Lup, darămite să le ceară altora asta. Îi spusese lui Ziri suspiciunile ei în
privința dorinței Lupului de a o ucide și, fără prea mare alinare, el nu se
arătase deloc surprins.
— Are nevoie să dețină controlul absolut, zise el. Iar tu ai dovedit de
mult că nu ești sub influența lui.
Da, dovedise asta, ce-i drept. Întrebarea care-i răsuna acum în minte
era: Ce pot face eu?
Nu putea să accepte planul lui. Cursul pe care-l urma el era barbarie
și, de parcă atât n-ar fi fost destul, era de asemenea distrugere. Uite
numai ce adusese asupra locuitorilor din sud. Ea se tot surprindea
gândindu-se că, dacă soldații ar fi înțeles legătura dintre cauză și efect –
dacă i-ar fi putut face să vadă –, nu i-ar mai fi sprijinit strategia. Dar,
bineînțeles, ei nu înțelegeau. Asta era partea cea mai rea. Îi urmaseră
ordinele oricum, toate patrulele, mai puțin una.
Și nici ea nu se putea ridica împotriva lui. Thiago era aproape zeul
lor, pe când ea cine era? O cunoscută iubitoare-de-îngeri în piele
omenească? Chiar dacă ar fi ascultat-o cineva, ea n-avea calități de lider.
Trecuse multă vreme de când fusese soldat și îi era frică. De
responsabilitate, de Imperiu, de șansele lor mici de supraviețuire și, mai
ales, de Thiago însuși. În clipa asta, îi era frică să mai vadă din nou
maliție în ochii lui.
— Poate într-o altă zi, îi spuse Zuzanei, închizând cădelnița lui
Haxaya și punând-o deoparte. Acum, hai să încercăm doar să-l facem pe
Lup fericit.
Într-adevăr, el a fost fericit de munca lor.
— Bravo, a zis el, când i-au prezentat cinci noi soldați.
Masca sa era din nou la locul ei. A fost tot numai bunăvoință paternă
la cină, chiar turnându-le vin – vin? Ăsta era un articol foarte rar și nu îl
cumpărase Karou – el ridică un pahar spre cei cinci noi reînviați.
— Pentru supraviețuire! zise el.
Iar ea se întrebă: A cui?
Predându-i pe acești soldați – aceste arme – ea nu uitase nicio secundă
la ce avea să-i folosească el, iar asta o îngrețoșase, însă sfidarea fățișă n-
ar fi slujit la nimic. Văzu modul în care ceilalți îl priveau: cu un amestec
avid de venerație și teamă, sperând să-i remarce, și radioși când o făcea.
Și văzu cum manipula el mulțimea, câștigându-i pe soldați încă și încă o
dată, făcându-i să se simtă aleșii lui, puterea lui de la capătul lumii.
Îl urmări turnând vinul și, când văzu forma globulară a sticlei, îi pieri
pofta să-l guste. Nu era vinul-ierbii al himerelor, numit așa pentru
culoarea lui verde pal, ci un vin vechi serafic, bogat și roșu; unul dintre
soldații lui trebuie să-l fi adus de printr-un oraș pe care-l jefuiseră.
Se lăsă pe spate în scaunul ei, amestecând în farfuria de cușcuș cu
furculița.
— Nu vrei vin? întrebă Thiago, așezându-se pe banca de alături.
— Nu, mulțumesc.
— Unii cred că aduce ghinion să refuzi un toast, zise el, fiindcă
blagoslovirea va trece peste tine.
Ce, toastul lui pentru supraviețuire?
— Adică, dacă nu beau din vinul tău, n-o să supraviețuiesc?
El ridică din umeri.
— Eu nu sunt superstițios. Dar e un vin bun.
Bău din paharul lui.
— Plăcerile noastre sunt atât de puține, în vremurile astea, și am
căzut de acord, mai devreme, astăzi este o zi bună. Cinci soldați adăugați
luptei, Issa a venit la noi… cumva.
Amândoi priviră la Issa, care stătea ceva mai departe la masă, cu Nith
și Lisseth, care erau tot naja – deși niște naja așa cum le interpretase
Karou.
— Și, bineînțeles, tu îi ai pe prietenii tăi.
Thiago înclină capul spre Zuzana și Mik.
Ființele omenești stăteau pe podea, cu picioarele încrucișate, în cercul
soldaților, arătând diverse obiecte și învățând mai multe cuvinte în
himeră: sare, șobolan, mănânc, a căror combinație nefericită o făcu pe
Zuzana să refuze mâncarea din farfurie.
— Cred că e pui, zise Mik, luând o îmbucătură.
— Eu spuneam doar că erau mult mai mulți șobolani pe aici, mai
devreme.
— Dovezi indirecte.
Mik mai luă o îmbucătură și zise, într-o himeră acceptabilă și spre
hohotele de râs ale celorlalți:
— Șobolan sărat delicios.
— Este pui, insistă una dintre Umbrele Care Trăiesc.
Karou nu era sigură care dintre ele, dar ea își mișcă brațele ca aripile
și chiar scoase câteva oase de pui ca să dovedească. Acum, le-am văzut pe
toate. Umbrele Care Trăiesc mimând puii de găină.
Prezența prietenilor ei schimba într-atât de mult atmosfera în kasbah,
și spre bine, iar ei îi făcuse mare plăcere să aibă ajutorul lor, astăzi, la fel
de mult cât iubea compania lor. Dar privindu-i de lângă Thiago și știind
ceea ce știa, începu să aibă o presimțire.
— Da, zise ea, străduindu-se să găsească un ton degajat. Îi am pe
prietenii mei. Dar ei sunt doar în vizită. O să plece curând.
— Oh? Ce păcat. Au fost atât de folositori. Cu siguranță pot fi convinși
să rămână.
— Nu prea cred. Au treburi de făcut acasă la ei.
— Dar ce poate fi mai important decât să te ajute pe tine?
Karou simți cum i se îngustează câmpul vizual ca niște lentile,
focalizându-se asupra prietenilor ei. Așadar, aici avea să fie noul lui joc.
Vocea lui Thiago era catifelată.
— Mi-ar părea rău pentru tine să-i pierzi.
Să-i pierd? Lui Karou începură să-i vuiască urechile. Amenințările lui
Thiago erau curate și imaculate ca și el, însă ea nu se îndoia nicio clipă
că, sub ele, nu era vorba de sânge. Prietenii ei erau o vulnerabilitate. Ea
ținea la ei. Cu tot cu degetele lor abile și matematica lor. Thiago avea să-
i țină aici dintr-un singur motiv: ca mijloc de a o controla pe ea. Renunță
la prefăcătorie.
— Am s-o iau înapoi pe Ten, în schimb, zise ea, încet. Doar lasă-i să
plece.
— Oh, nu prea cred. Ten are multe calități, dar aș zice că putem fi de
acord că ele îi slujesc mai degrabă să-l constrângă pe resurecționist, decât
să fie ea însăși unul.
— Nu-i nevoie să fiu constrânsă. Am făcut tot ce mi-ai cerut tu.
— De unde a venit Issa?
Întrebarea o prinse nepregătită. Ezitarea ei a fost de-o fracțiune de
secundă, dar s-a înregistrat și i-a provocat un zâmbet slab.
— Ți-am spus deja, zise ea.
— Într-adevăr.
Karou simți că îngheață. Se uita la Zuzana, care încropise o marionetă
din oasele de pui. Avea încheieturi de sfoară și un castron ciobit în loc
de cap, dar cumva ea făcuse afurisitul ăla de obiect să pară viu, mergând
sfios pe la soldați, cerșind resturi de mâncare. Soldații băteau din palme
și din tobele pe care le adusese Karou, iar Zuzana își făcu marioneta să
danseze până când acesteia îi căzu capul, după care ei îl puseră pe Mik
să le cânte.
— Gustă vinul, zise Thiago, ridicându-se să plece. E foarte aromat. Știi
ce se zice despre vinul îngerilor? Cu cât mai sângeriu, cu atât mai bine.
Ea nu bău. Mai târziu, cu Issa în curte, Karou îl urmări, dar el doar
stătu sprijinit de un zid, singur, cu capul lăsat pe spate și ochii închiși,
ascultând muzica.
Alți ochi erau deschiși, totuși. În umbrele adânci din galerie, Ten se
plimba în sus și-n jos. Ea o privea pe Karou și nu încerca s-o ascundă,
fără să-și mute privirea nici când se răsucea să-și schimbe direcția de
mers. Înainte și înapoi, înainte și înapoi, neobosită. Ai fi zis că era
ostilitatea Lupului încarnată – încarnată într-un animal, deopotrivă cu
instinctul de prădător și colții ascuțiți, flămândă de ordinul de a ucide de
care fusese păgubită prin escrocherie.
Lui Karou i se făcu pielea ca de găină și își plimbă privirea peste
soldații adunați, toți fermecați de interpretarea lui Mik. Unii închiseseră
ochii, alții îi aveau deschiși, iar ea nu știa nici măcar ce căuta.
— Nu cred că ți-am făcut o favoare reînviindu-te, îi zise ea, în șoaptă,
Issei.
Cum zisese Issa mai devreme, că latența era blândă?
— Erai mai în siguranță în cădelniță.
Răspunsul Issei veni tot în șoaptă.
— Siguranța mea nu e importantă.
— Ce? Ba este, pentru mine.
— Tu ești importantă, Karou. Și mesajul.
Mesajul. Karou amuți. Un gol se căscă între ele – o tăcere mai adâncă
decât muzica, așteptând ca ea să-l umple cu o întrebare. Ce voise
Brimstone să știe ea? Era timpul să întrebe. N-avea să-i mai audă
niciodată vocea, dar măcar cuvintele lui, mesajul lui.
— E de bine sau de rău? o întrebă pe Issa.
Nu era întrebarea care trebuia, știa. Numai că nu se putuse abține.
— Ambele, copilă dulce, zise Issa, ca toate lucrurile.
 61. O MULȚIME DE AKIVA MORȚI

— Cum au pătruns Stelianii în apartamentele private? se întreba

Hazael. Dacă Akiva ar putea descoperi asta…
Liraz îl întrerupse:
— Chiar dacă ar putea, noi nu suntem asasini.
— Nu că n-am încerca.
Ca o consecință a coșului cu fructe, se zvonea că Joram nu mai ieșea
din Turnul Cuceririi și își suspendase chiar și întrevederile cu cetățenii.
Nu exista nicio cale de a pătrunde până la el. Cel puțin, niciuna de care
să-și fi dat ei seama.
— Știi ce vreau să spun. Noi nu suntem șerpi și nici Umbrele Care
Trăiesc. Tata ne va vedea fețele înainte să moară.
— Știu. Tu preferi ca victimele tale să știe cine le ucide.
Hazael recită asta de parc-ar fi auzit-o de o sută de ori.
Akiva vorbi:
— Mai ales de data asta. Și trebuie să existe martori.
Se întoarseră spre el, surprinși. El făcea o kata, căutând siritharul, un
loc de pace în care să-i poată veni în minte un răspuns. Dăduse greș în
ambele privințe: nici pace, nici răspuns.
— Lumea trebuie să știe că am fost noi, zise el, vârând săbiile în
teacă. Altminteri, or să dea vina pe Steliani sau pe Umbrele Care Trăiesc,
iar Japheth nu va avea de ales decât să continue războaiele tatălui său.
Japheth era prințul moștenitor. El era prințul moștenitor pentru că
fratele lui mai mare, cel mai apropiat ca vârstă, îl ucisese pe fratele lui
mai mare, apoi fusese el însuși ucis în templu în aceeași noapte, în timp
ce se ruga la puterile cerești să-i ierte păcatul. Era amintit ca Neiertatul;
fratele pe care-l omorâse era Răzbunatul, iar Japheth era doar Japheth.
Nu era un model de perfecțiune; el era doar un chiulangiu molâu, căruia
îi era frică să părăsească Turnul Cuceririi chiar și cu escortă completă.
Era un laș, dar genul bun de laș – care s-ar fi ferit de război chiar dacă n-
ar fi trebuit să lupte el însuși. Cel puțin, așa spera Akiva.
— Deci Bastarzii devin inamici, zise Hazael, cu melancolie.
— Cetățenii ne disprețuiesc oricum, zise Liraz. O să fie bucuroși că noi
am făcut-o.
 — O să fie, zise Akiva. O să spună că Joram ar fi trebuit să știe și că a
fost numai vina lui, că a adus atât de mulți bastarzi pe lume. Asta o să-i
șocheze și o să termine cu noi.
— Iar prin noi, te referi la…
— Noi toți.
Cuvintele lui Akiva erau apăsătoare.
— Toate viețile noastre vor plăti drept pedeapsă.
— Deci noi trei hotărâm soarta a trei sute? întrebă Hazael.
— Da, zise Akiva.
Se uită spre largul mării. Trei sute. Numai trei sute. Atât de mulți deja
pierduți. Akiva le hotărâse și lor soarta, nu-i așa? El pusese asta în
mișcare. Oh, războiul se purta de ani în șir, dar odată ce portalurile
fuseseră arse, se încheiase în câteva luni. Cu Brimstone anihilat prin
pierderea proviziilor, Joram a lovit himerele cu toate forțele de sub
comanda sa și cu toții suferiseră pierderi masive: Dominionul, Legiunea
a Doua, chiar și cercetașii și marina Imperiului, dar Bastarzii fuseseră cel
mai greu loviți, fiind dispensabili, înlocuibili la nesfârșit. Fiind și cea mai
mică forță aruncată în luptă de la început, rata pierderilor fusese
zdrobitoare, cu numai unul din patru izbutind să rămână în viață până la
sfârșit.
— O să-i prevenim pe ceilalți, zise el. O să-și părăsească regimentele
și o să ni se alăture. Vă puteți gândi la altcineva cu mai puțin de
pierdut?
— Sclavii, zise Hazael.
— Noi suntem sclavi, zise Akiva. Dar nu pentru mult timp.
În cursul următoarelor zile au început, cu prudență, să distribuie
avertismente fraților lor bastarzi; exclusiv verbal, în timp ce trupele
treceau prin Capul Armasin. A fost nevoie de niște zboruri de toată
noaptea, sub vraja invizibilității, ca să ajungă la posturile îndepărtate.
Bastarzii erau împrăștiați în cele patru colțuri ale Imperiului, câțiva la
regimentul ăsta, câțiva la celălalt. Akiva se gândise la Melliel și la echipa
ei, dar n-avea cum să ajungă la ei. Se întreba ce găsiseră dincolo de linia
orizontului, dacă mai erau în viață, dacă vreuna dintre trupele pe care
plecaseră să găsească Insulele mai era în viață și dacă aveau să reușească
să se întoarcă. Niciuna nu venise încă înapoi, dintre toate soliile, trupele
de cercetași și de avangardă trimise de Joram. Nimeni dintre cei care
zburaseră spre Insulele îndepărtate nu se mai întorsese.
 Ai fi putut crede că asta avea să-i tempereze pofta Împăratului pentru
această cucerire, dar zvonurile ce veneau din capitală sugerau exact
contrariul. Hazael culesese toate frânturile de informații de la toți cei
care trecuseră pe acolo – și erau din ce în ce mai mulți călători, zilele
astea, căci nobilii sub escortă armată veneau pe mare să-și inspecteze
noile proprietăți –, iar frânturile se adunaseră într-un mozaic cu adevărat
ciudat.
— Plănuiește o invazie? se miră Akiva. N-are nicio noimă.
— O mie de tunici complet albe, raportase Hazael.
Acesta era zvonul pe care-l obținuseră de la nobili și servitorii lor.
— A comandat o mie de tunici complet albe, cu stindarde asortate.
Hazael făcu o pauză.
— Pentru Dominion.
— Dominionul?
Din ce în ce mai puțină noimă. În primul rând, culoarea Dominionului
era roșul. Albul însemna capitulare, iar Joram nu capitulase. Dar
culoarea era un detaliu neînsemnat pe lângă principala problemă: Pentru
ce erau noile tunici și stindarde? Ca să facă impresie asupra inamicului?
Ce impresie făcea albul? Și ce îl îndemnase pe Joram să trimită mai
multe forțe în neant, ca să nu mai spunem însuși Dominionul? Cu
siguranță n-ar fi riscat ca armata lui de elită să dispară în necunoscut.
Bastarzii, poate, dar Dominionul?
— Jael însuși stăruie pentru un atac, zise Hazael. Se zvonește că ar fi
ideea lui.
Jael? Căpitanul Dominionului era o sumedenie de lucruri
monstruoase, dar nu era prost. Și apoi, era și chestiunea harpiștilor.
Joram convocase harpiștii de la mănăstirea Aureolații pentru a-și înceta
slujirea puterilor cerești și a veni în Astrae, unde urmau să fie echipați în
alb, ca să se potrivească Dominionului.
— Se întâmplă ceva aici, zise Akiva. Ceva care n-a pătruns până la
zvonuri. Dar ce anume?
— Cred că o să afli, îi răspunse Liraz, care tocmai intrase în barăci cu
un pergament în mână.
Ea i-l întinse. Purta pecetea imperială. Akiva înlemni, știind ce trebuia
să fie, și își ridică ochii spre fratele și sora lui.
— Hai, deschide-l, îl îndemnă Hazael, încordat.
Atunci Akiva rupse pecetea și desfăcu pergamentul, citind somația cu
voce tare.
— Pentru a se prezenta înaintea Eminenței Sale Joram Neînvinsul,
întâiul Cetățean al Imperiului Serafimilor, Protector al Eretzului, Tată al
Legiunilor, Prinț al Luminii și Vrăjmaș al întunericului, Alesul Puterilor
Cerești, Stăpânul Cenușii, Stăpânul Scrumului, Stăpânul unei Moșii de
Fantome…
Hazael îi smulse pergamentul să se convingă dacă ultimele trei chiar
erau scrise, dar nu erau, și citi el mai departe:
— Din recunoștință pentru eroicul serviciu adus împărăției, este
chemat Soldatul Sângelui din regimentul Bastarzilor, Akiva, Al Șaptelea
Purtător al acestui nume…
Hazael se opri din lectură și se uită la Akiva:
— Ești al șaptelea? O mulțime de Akiva morți, frate. Știi ce înseamnă
asta?
Era foarte serios.
— Spune-mi tu. Ce înseamnă?
Akiva se pregăti pentru sentința în derâdere. Șase bastarzi purtaseră
acest nume înaintea lui? Erau mulți; prea mulți. Unii trebuie să fi murit
când erau mici sau pe câmpul de instrucție. Hazael probabil avea să-i
spună că numele era blestemat.
Dar, nu. Fratele lui zise:
— Înseamnă că urna de incinerare e plină, nu mai e loc pentru cenușa
ta. N-ai de ales.
Zâmbi cu zâmbetul lui nefericit, deschis.
— Trebuie să trăiești.
 62. LANȚ

Eroicul serviciu adus împărăției.

Pentru „eroicul serviciu adus împărăției”, Akiva era chemat în Astrae.
Dacă asta s-ar fi întâmplat în urmă cu mai multe luni, după Loramendi,
ar mai fi fost de înțeles. Dar medaliile fuseseră de mult înfipte în
piepturi, prăzile împărțite. Akiva fusese sărit de la onoruri, cu restul
Bastarzilor, așadar de ce era chemat acum?
Liraz era neliniștită.
— Dacă Joram știe ceva? întrebă ea.
Erau în zbor, deasupra Mării Halcyon, cu nimic decât mare cât vedeai
cu ochii. Ei îi plăcea să zboare peste mare – întinderea vastă, aerul curat,
neîmbâcsit de cenușă, liniștea. Dar nu-i păsa de destinație.
— Ce ar putea ști? zise Akiva. Dar chiar și dacă știe, s-ar putea să nu
mai fie niciodată o șansă ca asta.
S-ar fi putut să nu se mai ivească niciodată ocazia de a sta față-n față
cu tatăl lor ca să-i pună capăt vieții lui brutale. Liraz nici măcar nu-l
văzuse vreodată pe Joram de atât de aproape. Acum avea să-l vadă și el
avea să sângereze.
— Știu, zise ea și lăsă discuția așa.
Orice protest pe care l-ar fi putut aduce ar fi sunat ca frică – de
Joram, de eșec.
Lui Liraz îi era frică. Îi înțepa pielea, ca zborul printr-o furtună de
nisip; îi era rușine din pricina ei și n-ar fi recunoscut-o în veci. Liraz
Neînfricata. Dacă ar fi știut ei ce minciună era asta. Ar fi vrut să spună E
prea periculos. Ar fi vrut să-i convingă pe frații ei că în Astrae – mai mult,
în Turnul Cuceririi – aveau să fie prea mulți factori mai presus de
controlul lor. Mai bine dispărem acum, gândi ea, și-l subminăm pe Joram
din afara Imperiului, decât să zburăm drept în capcana lui. În pânza lui de
păianjen.
Deși nu dădu glas temerilor sale și era sigură că nici nu și le trădase în
vreun fel, Hazael veni puțin mai aproape de ea și-i zise:
— Joram probabil vrea doar să-l folosească pe ilustrul nostru frate în
scopurile lui. Să lupte cu rebelii? Cine ar fi mai potrivit decât Urgia
Bestiilor? Mai ales când totul este concentrat pe nebunia asta de cucerire
a Stelianilor.
Liraz spuse:
— Sau e ceva direct legat de nebunia de cucerire a Stelianilor. Akiva
este singura legătură a lui Joram cu Insulele Îndepărtate.
Akiva zbura mai într-o parte, pierdut în gânduri, dar îi auzi.
— Nu sunt nicio legătură. Nu știu despre Steliani mai mult decât
oricare dintre voi.
— Dar tu ai ochii lor, zise ea. Asta ar putea să-ți asigure rolul de
negociator, cel puțin.
Akiva păru dezgustat.
— Își închipuie c-o să fac pe emisarul pentru el? Își închipuie că sunt
creația lui?
— Să sperăm, zise Liraz, cu vocea tăioasă. Pentru că alternativa e că
te suspectează.
Akiva tăcu un moment lung, iar în final spuse:
— Nu-i nevoie să luați și voi parte la asta. Niciunul dintre voi…
— Naiba să te ia, Akiva, se răsti ea. Eu sunt o parte din asta.
— Și eu, zise Hazael.
— Nu vreau să vă pun în pericol, zise Akiva. Pot să-l ucid eu singur.
Chiar dacă suspectează ceva, nu poate avea nicio idee de ce sunt capabil.
Dacă ajung la el, îl ucid.
— Poți să-l ucizi. Doar că s-ar putea să nu mai ieși, sfârși Liraz pentru
el, iar tăcerea lui însemna aprobare.
— Ce, adică, să mori și să scapi? Ce confortabil pentru tine.
Din partea ei, emoțiile cele mai puternice se manifestau ca mânie,
însă în cazul acesta emoția era cu adevărat mânie. După tot ceea ce
puseseră ei în mișcare, n-ar mai fi avut nici regimentul ei la care să se
întoarcă și iluzia unei vieți. Avea să fie proscrisă, trădătoare a
Imperiului, și știa că n-avea atâta putere cât să ridice un curent de
revoltă în urma ei. Akiva putea, căci era Urgia Bestiilor. Și Hazael. Toată
lumea îl iubea pe Hazael. Dar ea cine era? Nimeni n-o plăcea, în afară de
aceștia doi, iar uneori avea impresia că și la ei era doar obișnuința.
— Nu vreau să mor, Lir, zise Akiva, blând.
Nu-și dădea seama dacă era sincer.
— Bine, zise ea, pentru că n-ai să mori. Mergem cu tine și, dacă
trebuie să fie moarte, o să fie doar cea din vârful săbiilor noastre.
Hazael o aprobă, iar pe fața lui Akiva recunoștința rivaliza cu
goliciunea de sentimente, pe care Liraz începuse s-o considere expresia
lui de „dorință de moarte”. Își amintea de o vreme în care Akiva râdea și
zâmbea, când, în pofida violenței vieții pe care o duceau, el fusese o
persoană completă, cu întreaga paletă a emoțiilor. Nu avusese niciodată
purtarea veselă și fără griji a lui Hazael – cine avea? – , dar fusese viu.
Cândva.
Furia se aprinse în Liraz împotriva fetei care îi făcuse asta fratelui său
cel mândru și frumos. De câte ori până acum nu plecase el departe ca s-o
găsească pe… creatura aceea și se întorsese zdrobit? Zdrobit din nou și
din nou. Creatură. Suna urât, dar Liraz nu știa cum să se gândească la
fată: Madrigal, Karou, himeră, ființă omenească și acum resurecționist.
Ce era, până la urmă? Nu simțea dezgust pentru Karou, nu și acum, ci
indignare. Stupefacție. Un bărbat ca Akiva străbate lumile ca să te
găsească, se infiltrează în capitala inamică doar ca să danseze cu tine,
răstoarnă cerul și iadul ca să răzbune moartea ta, îți salvează camaradul
și neamul de la tortură și moarte, iar tu îl trimiți înapoi arătând
eviscerat, micșorat, sec și gol pe dinăuntru?
Liraz nu știa exact ce îi spusese Karou lui Akiva ultima oară, dar știa
că nu fusese plăcut și, în timp ce ei trei zburau mai departe în tăcere, se
trezi imaginându-și ce i-ar spune ei, în eventualitatea improbabilă că s-ar
mai afla vreodată față în față. Era un mod surprinzător de plăcut de a
petrece timpul în zbor.
— Acolo!
Akiva o zări primul și le arătă. Sabia.
În epoca sa de glorie, Astrae fusese cunoscut ca Cetatea Celor O Sută
de Turle. Câte una pentru fiecare putere cerească, turlele fuseseră
turnuri zvelte amețitor de înalte, ca niște lujere de flori crescând până la
cer. Fuseseră din cleștar, uneori reflectând norii de furtună de pe coasta
de smarald, alteori împrăștiind prisme de lumini săltărețe pe deasupra
acoperișurilor orașului de jos.
Cetatea aceea fusese distrusă la revolta Despotului, în urmă cu o mie
de ani. Aceasta era noua Astrae, construită de Joram pe minele celei
vechi și, deși încercase să restaureze cetatea dispărută a strămoșilor săi,
aceea fusese clădită cu meșteșugul pierdut al magilor, aceasta, de sclavi.
Turlele nu se înălțau nici pe jumătate cât cele de dinainte și nu erau
avântări fluide de cleștar, cum fuseseră celelalte, ci erau de sticlă, tivită
și nituită, îmbinată cu oțel și fier. Dintre toate, Turnul Cuceririi era cel
mai înalt, silueta sa în formă de sabie – de aceea i se zicea Sabia –
făcându-l un simbol potrivit al Imperiului, mai ales când tăișul său
reflecta văpaia apusului de soare, cum se întâmpla acum.
Sânge și sfârșituri, gândi Liraz, văzând măreața sabie înălțându-se roșie
dintre stâncile îndepărtate ale țărmului. Un simbol într-adevăr potrivit.
Ei nu-i plăcea Astrae; niciodată nu-i plăcuse. Era o atmosferă de
crispare și frică subtilă, o cultură de șoapte și iscoade. Câtă dreptate
avusese Melliel numind-o „pânză de păianjen” – până și cu morții
atârnați în văzul tuturor celor care veneau în oraș.
Spânzurătoarea de pe Calea de Vest a fost primul lucru pe care l-au
văzut când au ajuns la oraș. Pe lângă cei paisprezece din gardă, mai era
unul, mai în vârstă, pe care ea îl luă drept nefericita santinelă de la
Thisalene, și încă doi, care fuseseră spânzurați de glezne, cu aripile
atârnând deschise și prinzând fiecare adiere de vânt, ceea ce îi făcea să
se miște în cercuri, ca niște păpuși stricate. Care fusese crima lor – sau
ghinionul – Liraz nu putea ghici. Simțea pofta să imprime cu foc o mână
neagră pe lemnul stâlpului de susținere și să ardă spânzurătoarea
ștergând-o definitiv din existență. Se însera; focul albastru s-ar fi înălțat
spre cerul din ce în ce mai întunecat, plin de vise și de viziuni. Nu încă,
își spuse ea.
Curând.
Cei trei aterizară pe Calea de Vest și se prezentară pentru a intra în
oraș. Liraz se pomeni scrâșnind din dinți, așteptând întâmpinările
Săbiilor-de-argint rezervate Bastarzilor, care însemnau, în cel mai bun
caz, să-i țină pe loc, ca să vadă cât puteau să aștepte, și, în cel mai rău
caz, zeflemisiri fățișe. Rupesăbiile n-aveau nicio utilitate ca soldați, în
general. Izolați cum erau în liniștea parfumată a capitalei, singura lor
mirare fusese de ce le luase atât celorlalți să câștige războiul. Cât față de
Bastarzi – era mai prejos de demnitatea lor să îi observe.
În cazul lui Liraz, literalmente mai prejos. Le ajungea până la platoșe;
ei se amuzau prefăcându-se că n-o văd. Ca toți Rupesăbiile, aceștia doi
aveau aproape doi metri înălțime, fără a socoti panașurile coifurilor.
Poate vreo câțiva centimetri se datorau tălpilor bocancilor, dar și
desculți ar fi fost uriași. Însă erau niște uriași pe care Liraz știa că-i putea
doborî cu o singură lovitură, ceea ce făcea și mai înnebunitor să le
suporte lipsa de respect.
— Sclavii intră pe Calea de Est, zise cel din stânga, plictisit, fără nici
măcar o privire spre ei.
Sclavi.
Armurile lor îi însemnau clar ca Bastarzi. Purtau veste de zale cenușii
peste tunicile negre căptușite, cu apărători de umeri și pantaloni scurți
de piele neagră cu întărituri de plăcuțe metalice. Pielea uniformelor era
roasă, zalele erau fără luciu, platoșele erau ciobite și turtite și reparate.
În scopul audienței la Împărat, purtau cape scurte, într-o formă mai bună
decât restul uniformei lor, de vreme ce erau rareori îmbrăcate. Capele
erau o idee proastă – nu făceau decât să-l ajute pe inamic să-i apuce în
gheare.
Pe lângă asta, mai aveau rolul de a le purta însemnele: un blazon oval
conținând zale într-un lanț. Lanț. Presupus a semnifica tăria solidarității,
toată lumea știa că însemna de fapt robie. Liraz se gândi la rebelii
himerelor eliberându-și semenii din lanțuri și înțelese impulsul. Se văzu
sfâșiindu-și capa și îndesând-o pe gâtul uriaș al Rupesabiei, dar asta era
fantezie. Nu făcu nimic, nu zise nimic.
Hazael, totuși, râse. El era singura persoană pe care o cunoștea Liraz
al cărei râs prefăcut suna adevărat – și dezarmant. Rupesabie îi aruncă o
privire, încrețindu-și fruntea. Brută tâmpă, nu-și dădea seama dacă era
luat peste picior. Întotdeauna să presupui asta, ar fi vrut ea să-i spună.
Hazael îi dădu un cot.
— Din cauza emblemei, vrea să spună, zise el, de parcă ea n-ar fi
prins gluma.
Ea nu râse; nici nu-și putea imagina să fie în stare să râdă așa cum o
făcea fratele ei – sunetul acela rostogolit, lejer, cu abandonul mușchilor
relaxați. Când râdea ea, sunetul era ascuțit și uscat chiar și pentru
urechile ei – o crustă dură de râs, în comparație cu al lui Hazael, cald și
flexibil. Dacă am fi pâine, gândi ea, eu aș fi rația veche a soldatului, doar
atât cât să trăiești.
Nici Akiva nu râse. Lipsit de dușmănie sau de orice fel de reacție, el
ținu convocarea imperială la câțiva centimetri sub nasul gardianului și
așteptă până când termină de citit. Iritat, gardianul le făcu semn să
treacă.
Frații mei, gândi Liraz, intrând în Astrae flancată de ei. Cât de diferiți
erau unul de celălalt, Hazael, blond și zâmbitor, Akiva negricios și tăcut.
Soare și umbră. Și eu, ce sunt? Nu știa. Piatră? Oțel? Mâini înnegrite și
mușchi prea încordați pentru râs?
 Eu sunt o za din lanț, gândi ea. Însemnul lor o nimerise – nu cu robia,
ci cu tăria legăturii. Înaintă cu pași hotărâți între frații ei, toți trei în
linie, pe mijlocul largului bulevard al orașului. Acesta este lanțul meu.
Armurile lor erau opace în lumina lunii, în lumina felinarelor, în
conurile de lumină aruncate de flăcările lor, iar trecătorii se dădeau la o
parte din calea lor, cu priviri îngrijorate. Oh, Astrae, gândi ea, te-am ținut
mult prea în siguranță, dacă de noi te temi. Nu erau nici iubiți, nici
respectați de localnici, Liraz o știa și, curând, aveau să fie condamnați și
proscriși, dar ei nu-i păsa. Câtă vreme îi avea pe frații ei.
 63. REACȚIE NOROCOASĂ

— Sunt de necrezut, nu-i așa?

Ziri roși. N-o auzise pe Karou venind lângă el și îl prinsese privindu-i
pe prietenii ei care se sărutau. Se uita pierdut? Ce văzuse ea pe fața lui?
Încercă să se prefacă nepăsător.
Ea zise:
— Cred că respiră fiecare pe puțin jumătate din aerul ce iese pe gura
celuilalt.
Așa părea, dar Ziri nu voia să se trădeze că ar fi observat. Nu
cunoscuse pe nimeni care să se poarte ca Zuzana și Mik. Acum erau în
ograda păsărilor – cel mai puțin romantic din toate locurile, nu că ar fi
dat semne că-i deranja. Îi putuse vedea pe ușa bucătăriei, scăldați în
lumina albă a soarelui. Zuzana ținându-și echilibrul pe marginea țarcului
ruginit, astfel încât era mai înaltă decât Mik, aplecată peste el, cu
ambele brațe încolăcite strâns în jurul capului său, cu mâinile deschise
larg și degetele împletite în părul lui. Mâinile lui, însă, erau altă poveste.
Îi cuprindeau în palme rotunjimea picioarelor ei albe, plimbându-se ușor
din spatele genunchilor până sus, pe coapse, și înapoi. Pentru asta, mai
mult decât pentru sărut, Ziri uitase de el și rămăsese cu ochii la ei.
Pentru intimitatea surprinzătoare a mângâierii.
Fusese martor al afecțiunii între himere, fusese și martor al pasiunii,
dar una era în general rezervată mamelor și copiilor, iar cealaltă,
interacțiunilor amoroase de prin cotloanele întunecoase în timpul
bețiilor de la balurile Despotului. El își trăise toată viața într-o cetate
aflată în război, își petrecuse majoritatea timpului cu soldații și nu-și
cunoscuse niciodată părinții; nu mai văzuse niciodată afecțiunea și
pasiunea atât de perfect îmbinate și era… dureros, cumva. Îi stârnea o
durere în piept să-i privească. Cu greu și-ar fi putut imagina să aibă pe
cineva al lui, pe care să-l atingă astfel.
— Trebuie să fie o chestie tipică ființelor omenești, zise el, încercând
să nu-i ia în serios.
— Nu, zise Karou, cu voce nostalgică. Mai degrabă o chestie
norocoasă.
El crezu că vede o fulgerare de durere și pe fața ei, dar ea zâmbi și
impresia dispăru.
— E amuzant când te gândești că, în urmă cu vreo câteva luni, ei îi
era frică și să-i vorbească lui.
— Lui Niic-niic, frică? Nu cred.
Era o ferocitate în mărunțica Zuzana care o făcuse pe Virko să înceapă
să-i spună niic-niic, după țiuitul amenințător pe care-l scoteau șoarecii-
scorpioni dintr-o anumită specie, cunoscuți că intimidau prădători de
zece ori mai mari ca ei.
— Știu, zise Karou, nu e tocmai timidă.
Se aflau în sala de mese; se terminase micul dejun. Ziri tocmai ieșise
din postul de santinelă și aduna resturile micului dejun pe o farfurie
pentru el: ouă reci, cușcuș rece, caise. Oare Karou mâncase deja? Ea-și
ținea brațele înfășurate în jurul mijlocului.
— A fost singura oară când am văzut-o în starea aceea, zise ea,
zâmbind blând ca la amintirile plăcute.
Fața îi devenise mult mai vie de când sosiseră prietenii ei.
— Multă vreme, ea nici măcar nu a știut cum îl cheamă. Îi spuneam
„băiatul cu vioara”. Devenea atât de emoționată de fiecare dată când
credea că s-ar putea să-l vadă.
Ziri încercă, fără succes – nu pentru prima oară – să-și închipuie viața
de ființă omenească a lui Karou, dar nu avea niciun context pentru asta,
căci nu văzuse nimic din lumea de aici în afară de kasbah, deșert și
munții care-l înconjurau.
— Și ce s-a întâmplat? întrebă el, punând farfuria pe masă.
Sala era goală; Thiago stabilise o întrunire în curte și Ziri plănuise să
mănânce repede și să se ducă direct acolo. Totuși, trezindu-se singur cu
Karou, zăbovea. Nu voia să înfulece în fața ei, în primul rând, și, în al
doilea, voia doar să stea acolo, lângă ea.
— Cum s-au… în cele din urmă?
Voia să spună „s-au îndrăgostit”, dar îl stingherea prea mult să
vorbească de dragoste – mai ales acum, când Karou știa ce simțise el
pentru ea odinioară. Probabil că îi citise asta pe față și în îmbujorare,
când îi povestise cum o urmărise la balul Despotului, cu atâția ani în
urmă. Ar fi vrut să-și poată lua înapoi mărturisirea aceea. Nu voia ca ea
să se gândească la el ca la băiatul care obișnuia să se țină după ea peste
tot. Voia să-l vadă așa cum era acum, un bărbat în toată firea.
Ea înțelese, totuși, la ce se referea, chiar dacă nu folosise cuvântul
dragoste.
— Păi, de vreme ce îi era prea frică să vorbească direct cu el, i-a
desenat o hartă a comorii. l-a ascuns-o în cutia de vioară, când cânta el –
lucrau în același teatru, dar nu-și vorbiseră niciodată – și a plecat mai
devreme în seara aceea, ca să nu-l vadă când va descoperi biletul. Știi, în
caz că ar fi arătat sâcâit sau mai știu eu cum, ea pur și simplu n-ar fi
putut suporta. Deja hotărâse că, dacă el nu va urmări harta până la
comoară, ea nu se va mai duce niciodată la muncă și ăsta va fi sfârșitul
întregii povești.
— Care era comoara?
— Ea era, râse Karou. Asta-i Zuze când e timidă. Nu i-ar fi vorbit, dar
s-a făcut pe ea însăși obiectul unei vânători de comori. Chiar în mijlocul
hărții era un desen cu fața ei.
Râse și Ziri.
— Deci, evident, el s-a dus. A urmărit-o.
— Nțț. S-a dus în locul indicat și ea nu era acolo, dar era o altă hartă
a comorii, care l-a condus la o alta și, în sfârșit, la ea. Și s-au îndrăgostit
și sunt așa tot timpul de atunci.
La „sunt așa” ea făcu semn spre ușa deschisă, unde Zuzana mergea
acum binișor pe marginea țarcului, ținându-se de mâna lui Mik.
Ziri nu auzise niciodată ceva ca povestea aceasta a urmăririi unei
comori pe o hartă. Poate cu excepția poveștii îngerului care a venit
deghizat în cușca orașului inamicului ca să danseze cu doamna inimii
lui.
Îi plăcea mai mult povestea Zuzanei.
— O chestie de noroc, zise el.
— Da, zise Karou.
Se uită la el și apoi își întoarse privirea.
— Cred că amândoi sunt norocoși. E, cum să spun, ca o reacție
norocoasă. Unul e cremenea și celălalt amnarul, lovindu-se unul de altul
ca să producă focul.
Își strânse mai tare brațele în jurul corpului.
— E mai frumos când își spun ei înșiși povestea. Sunt mai amuzanți
decât mine.
— O să-i întreb, zise el.
Era conștient că avea să înceapă întrunirea lui Thiago și că trebuia să
se prezinte acolo.
 — După cum învață himera, n-o să mai treacă mult până când o s-o
poată spune ei înșiși.
Karou nu zise nimic. Blândețea amintirilor plăcute se destrămase. Se
uită peste umăr, grăbită, și apoi din nou la el, pătrunzător.
— Ziri, zise ea, coborând vocea, trebuie să îi scot de aici.
— Ce? De ce?
— Thiago i-a amenințat. Câtă vreme sunt ei aici, eu trebuie să fac
exact ce spune el. Și chiar vreau să încetez să fac ce spune el.
Ultima parte o rostise stăpânit, arzător, iar Ziri avu impresia că se
schimba ceva în ea, o încordare, o concentrare a suflului și a puterilor.
— Zuzana și Mik știu?
— Nu și nici n-o să vrea să plece. Le place aici. Li se pare că participă
la ceva magic.
La fel și Ziri. Se delectase cu orele petrecute în camera lui Karou, cu
ea și Issa, Zuzana și Mik, deși contribuise la tribut de durere. Fuseseră
atât de debordanți, plini de voie bună și căldură, ocupați cu resurecția,
nu cu uciderea.
— O să te ajut. O să-i scoatem la loc sigur.
— Mulțumesc.
Îi atinse mâna și zise din nou:
— Mulțumesc.
Atunci Zuzana îi strigă ceva în limba oamenilor și veni învârtindu-se
pe ușă.
— Vii? o întrebă Ziri pe Karou. Întrunirea lui Thiago probabil a
început.
— Nu sunt invitată, zise ea. Se presupune că nu trebuie să-mi bat
capul cu asemenea chestiuni. O să-mi povestești ce v-a spus? Ce
plănuiește?
— Da, făgădui Ziri.
— Și eu am ceva să-ți spun.
Din nou, acea încordare și acea concentrare a forțelor, și o nouă
hotărâre clară. Dispăruse fata tremurătoare pe care o găsise Thiago
printre ruine.
— Ce anume? întrebă Ziri, dar vârtejul micii ființe omenești ajunse la
ei.
— Mai târziu, zise Karou, când Zuzana o apucă de mână și o trase
după ea, cu un distrat salut peste umăr lui Ziri.
 El își lăsă micul dejun neatins și ieși pe ușă. Ce voia să-i spună, oare?
Încă îi mai putea simți atingerea mâinii.
Odinioară, când el era băiat și ea era Madrigal, îl sărutase. Îi luase
fața între palme și îl sărutase ușor pe frunte și era de-a dreptul jenant de
câte ori se gândise la asta de atunci. Însă momentele lui de fericire
fuseseră jalnic de puține și de neînsemnate, iar sărutul acela nu prea
avusese rivali la statutul de cea mai plăcută amintire. Acum avea.
Acum avea amintirea căldurii umărului lui Karou lângă al lui, când
dormiseră unul lângă altul, și amintirea trezirii alături de ea. Cum ar fi
să se trezească lângă ea în fiecare dimineață? Să se culce lângă ea în
fiecare noapte? Și… să umple, cu ea, orele dintre seară și dimineață?
Toate orele nopții.
„O chestie de noroc”, zisese ea.
Se presupunea că el era norocos. Ziri Norocosul. Pentru că mai avea
corpul lui natural? Era un lucru pe care niciunul dintre camarazii lui nu-l
putea afirma, așa că el nu se împotrivea dacă ei voiau să-l numească
norocos, dar niciodată nu se simțise norocos, crescând fără o familie,
fără o viață, ci numai cu război, și chiar și mai puțin, acum, că războiul
se încheiase – dacă se putea spune așa, câtă vreme uciderile continuau
cu îndârjire.
Apoi se gândi la țipetele celor ce mureau, la fumul cadavrelor, și i se
făcu rușine să-și pună la îndoială propriul noroc. Era în viață; ăsta nu era
puțin lucru și nu putea rămâne așa la nesfârșit.
Toată lumea era deja în curte când ajunse el – mai puțin Ten, care
veni pe furiș la câteva clipe după Ziri și se duse lângă Lup șoptindu-i
ceva la ureche. Thiago se opri să asculte și apoi privirea lui lunecă, rece,
ațintindu-se asupra lui Ziri. Ziri simți fiori pe tot corpul, după care Lupul
vorbi.
— După cum știți cu toții, am pierdut o echipă în atacurile noastre de
alaltăieri noapte, primele noastre victime, dar pionul lor de siguranță și-
a făcut datoria și s-a întors cu toate sufletele lor. Ziri.
Thiago dădu din cap în direcția lui. Se auziră urale din adunare și
cineva întinse o mână grea, zgâlțâindu-i umărul lui Ziri. Dar Ziri nu
crezu niciun moment că discursul ăsta avea să ducă la ceva bun și își
adună curajul, să nu fie surprins de cele ce urmau.
— Însă ai nevoie de o nouă echipă, acum. Dacă Razor te-ar lua la el?
Thiago se întoarse spre Razor.
 Nu, gândi Ziri, strângându-și fălcile. Oricare altul.
— Cum dorești, generale, se auzi vocea șuierată a lui Razor. Dar nu
pot promite că o să se joace de-a v-ați ascunselea în siguranță, în echipa
mea, sau că o să-și păstreze pielea aia frumoasă a lui.
„V-ați ascunselea în siguranță” era o injurie folosită cu bravadă
stupidă de soldații care nu puteau pricepe valoarea conservării sufletelor
celor căzuți. Ziri se încordă la sugestia că el ar fi ales singur să se
ascundă, dar apoi se gândi la ceea ce neîndoielnic făceau ceilalți și
indignarea lui rămase fără convingere. El mai degrabă s-ar fi ascuns. Mai
mult, el mai degrabă ar fi împiedicat uciderile, în general.
Dar, firește, asta n-avea să fie o opțiune. La vârsta lui, Ziri fusese mai
mulți ani soldat decât un fusese. Nu iubise niciodată viața de soldat, dar
se pricepea la asta și niciodată, cel puțin cât trăise Despotul, nu o
detestase. Acum, da.
 64. UN NUMĂR MAI DRĂGUȚ

Karou era aplecată peste un colier, când Ten veni la ușă, dar, în
realitate, gândurile ei erau departe, în Loramendi. Încă nu putea înțelege
ceea ce îi spusese Issa. Și de bine și de rău, într-adevăr. Dar bun și rău
erau cuvinte pentru un copil mic și nu cuprindeau deloc magnitudinea
tragediei, pe de-o parte, și a speranței, pe de altă parte.
Această speranță limpezitoare de minte, ridicătoare de umăr,
schimbătoare a tot. Cel puțin, putea schimba tot.
Sau Thiago o putea strivi și continua campania lui de teroare până
când himerele ajungeau, cu adevărat, lipsite de orice speranță. Depindea
de Karou să le convingă. Ce mare lucru, gândi ea, uitându-se lung la
dinții din mâna ei și reținându-și hohotul de râs nebunesc ce dădu să-i
scape. Toți mă iubesc aici. Cred că o să convoc o adunare.
În prag, Ten își drese glasul.
Karou îi aruncă o privire seacă, piezișă.
— Ce vrei?
— Ostilă, zise Ten, intrând nepoftită. Am venit doar cu un mesaj.
Era atât de familiară. Karou presupuse că mesajul era de la Thiago,
dar ar fi trebuit să știe că era ceva în neregulă după amuzamentul din
glasul lui Ten.
— Îi pare rău că n-a putut să-și ia personal la revedere de la tine.
— La revedere?
Asta era bună.
— Unde se duce?
Zilele în care Thiago conducea misiunile apuseseră de mult. El era o
figură permanentă în kasbah, la fel cum era și Karou. Chiar mai mult,
pentru că, teoretic, ea putea zbura oricând ar fi vrut.
— La Tane, zise lupoaica.
Tane era un râu în estul Azenovului, partea de uscat ce alcătuia inima
teritoriilor Imperiului. Karou își ridică brusc capul, dar Issa a fost cea
care a întrebat, cu dispreț nedeghizat:
— Al cui mesaj e ăsta, lupoaico?
— Al prietenului vostru, zise Ten; îl rostise ca pe un cuvânt ilicit, o
indecență picantă de spus doar pe sub pavăza mâinii. Păi, de cine
credeați că vorbesc?
Karou se duse la fereastră și îl văzu în curte, cu noua lui echipă. Cu
Razor. Chiar în momentul în care ochii ei poposiră asupra lor, ei își luară
zborul. De data asta, Ziri se uită spre fereastra ei și, cu toată distanța, ea
văzu că fața îi era rigidă de furie, iar ochii, atunci când ridică mâna
drept rămas-bun, erau plini de regret.
Inima ei bătea cu putere. Asta era pentru că el o ajutase ieri sau poate
pentru că discutaseră în dimineața asta. Indiferent de factorul
declanșator, nu fusese destul de precaută.
— Unde se duce Ziri? întrebă Zuzana, aplecându-se pe după ea ca să
privească plecarea echipei.
— Într-o misiune, se auzi Karou spunând.
— Cu Razor?
Zuzana scoase un sunet gutural de dezgust, cu care, fiind comic, o
dădu în baltă.
— Ce-i în sacul ăla scârbos al lui, apropo?
Bănuiesc că Ziri o să afle, gândi Karou, simțind greață. Razor era
greșeala ei. Ea pusese sufletul acela alunecos, pocit, în corpul acela
puternic, și îl trezise. Iar acum Ziri era la mila lui – ca să nu-i mai punem
la socoteală pe serafimii care-i căzuseră și aveau să-i mai cadă victime.
Ea auzise că i-ar fi… mâncat.
Nu voise să creadă, dar nu trebuia decât să stai în spatele lui în bătaia
vântului ca să-i simți duhoarea de abator a gurii – carne putredă în fâșii
prinse între dinții lui ca briciul. Cât despre sacul pătat, ea chiar nu voia
să știe. Vreodată. Voia doar să se termine, dar iată că el plecase acum să
facă măcel pe Tane.
— Șapte e cu unul mai mult pentru o echipă, nu-i așa? remarcă Ten.
Șase e un număr mai drăguț.
Un număr mai drăguț? Karou înțelese și se răsuci spre ea.
— Ce? Spune ce vrei să spui. Că numai șase se vor întoarce?
— Orice se poate întâmpla, răspunse Ten, ridicând din umeri.
Întotdeauna știm asta când ne ducem la o bătălie.
Pieptul lui Karou se ridica și cobora rapid, cu răsuflarea mânioasă.
— Întotdeauna știți asta, zău? i-o întoarse ea. Când a fost ultima oară
când te-ai dus tu la o bătălie? Sau stăpânul tău?
Mâinile îi țâșniră înainte; înșfacă un cuțit de pe masă. Era cel mai mic,
ceva mai lung decât o pilă de unghii; îl folosea la o mie de lucruri, cum
ar fi să toace bulgării de tămâie și să scoată dinții din oasele maxilarelor,
sau, câteodată, să-și înțepe vârfurile degetelor pentru a-și provoca mici
dureri, când avea nevoie pe la sfârșitul unei conjurări.
— Vino aici, Ten, zise ea, strângându-l în palmă. Ce-ai zice de o mică
resurecție? Nu-i nevoie să bați drumul până la puț. O să-ți arunc pur și
simplu cadavrul pe fereastră.
Ten râse. La cuțitaș, la ea. Sună ca un lătrat.
— Pe bune, Karou. Așa vrei să joci?
Întinse o mână spre Zuzana și Mik.
— Și care dintre ei moare primul? Lupul o să te lase, probabil, să
alegi.
— Bine, dar tu deja o să fii moartă, așa că o să pierzi asta.
Issa o apucă de braț pe Karou și-i luă cuțitul.
— Copilă dulce, încetează!
Tremurând de furie, Karou mârâi:
— Ieși afară!
Încă râzând, Ten ieși.
Karou se întoarse spre Zuzana și Mik, care stăteau cu spatele lipit de
perete, ținându-se de mâini și având întipărite expresii identice de Ăă,
ce? Ea trecu pe lângă ei, înapoi la fereastră, și se uită lung în cerul adânc
și gol. Ziri plecase, iar jos, în curte, lipsit de puterea zborului și ușor de
identificat în furnicarul soldaților armatei lui mici, dar în continuă
creștere, era Thiago. Care se uita în sus, la ea.
Karou trânti obloanele.
— Ce? întrebă Zuzana, începând să fluture din mâini și să țopăie. Ce,
ce, ce?
Karou răsuflă o dată lung și tremurat. Ziri era un soldat și un kirin, își
spuse ea. Putea avea singur grijă de el. Cel puțin, asta era la suprafața
gândurilor ei. Dedesubt, în curenții vijelioși ai neputinței sale
înnebunitoare, cu pumnii goi, știa… știa că probabil n-avea să-l mai
vadă niciodată.
— În noaptea asta, zise ea, o să vă scot de aici.
Zuzana începu să protesteze.
Karou îi tăie vorba.
— Ăsta nu e un loc prielnic pentru voi, zise ea într-o șoaptă guturală,
cât de autoritară putea. Te-ai întrebat cum am murit eu?
— Cum ai…? Oh. Bătălie? Presupun.
 — Greșit. M-am îndrăgostit de Akiva și Thiago a ordonat să fiu
decapitată.
Simplu și brutal. Zuzana rămase cu gura căscată.
— Așa că acum știi, zise Karou. Vrei, te rog, să mă lași să vă scot la
loc sigur?
— Dar tu?
— Eu trebuie să mă ocup de asta. Trebuie s-o fac eu. Zuze, te rog.
Cu o voce spăsită, cum Karou n-o mai auzise folosind-o, Zuzana spuse:
— OK.
Mik întrebă:
— Ăă… cum?
Era o întrebare bună. Karou era supravegheată, asta era clar, și nu
doar de Ten. Acum nu-l mai avea nici pe Ziri, pe care să se bizuie, și nu
putea risca să reînvie patrula lui Balieros – ar fi fost prea bătător la ochi.
Nu exista nimeni în care să aibă absolută încredere, dar avea o idee care
nu implica alte himere.
Trase din nou aer în piept, șovăielnic, și îi cântări din ochi pe Zuzana
și pe Mik. Erau evident non-soldați și nu numai că erau ființe omenești,
dar erau și extrem de… privilegiați, complet neobișnuiți cu greutățile de
orice fel. Drumeția până aici aproape că-i făcuse praf, iar Zuzana doar
glumea când spunea că ziua cea mai proastă din viața ei fusese aceea în
care pierduse competiția de cakewalk. Oare vor putea face față
tributului? Va trebui.
— Ați putea să vă întoarceți pe jos, pe unde ați venit, dacă ar fi
nevoie? Noaptea, când nu e atât de cald?
Dădură amândoi din cap, cu ochii mari.
Karou își prinse buza între dinți și o mestecă.
— Credeți că…, se opri ea, sperând că nu era cea mai proastă idee pe
care o avusese vreodată, că ați putea învăța… să ăă, deveniți invizibili?
Ar fi dat oricât în momentul acela pentru un aparat de fotografiat, ca
să imortalizeze expresia de pe chipul celei mai bune prietene a ei.
Răspunsul, nu-i nevoie s-o spunem, a fost da.
•••
Au lucrat la asta toată ziua.
— E un pic mai puțin grozav decât ar putea fi.
Aceasta a fost singura plângere a Zuzanei despre tributul de durere,
dar încântarea ei, când a redevenit vizibilă după primul succes în vraja
invizibilității, o făcea strălucitoare și frumoasă, iar Karou nu se putu
abține – o prinse într-o îmbrățișare exagerat de lungă, exagerat de
strânsă, care nu putea însemna decât: Asta e, ador că te-am cunoscut.
Când în sfârșit se dădu înapoi, Zuzana avea ochii umezi, gura strâmbată
într-o grimasă furioasă de nu-plânge și nu scotea un cuvânt.
Karou încă mai avea de efectuat câteva resurecții, ca să-i poată
prezenta soldații lui Thiago și el să nu poată ghici că atenția ei fusese în
altă parte, toată ziua. Izbuti, cu ajutorul Issei – trei noi soldați – și reuși
să coboare și la cină, mâncând mecanic și întrebându-se, acum mai mult
ca oricând, în timp ce scana adunarea: Care dintre ei ar avea curajul să-l
înfrunte pe Lup?
Pentru un asemenea motiv ca acela pe care acum era gata să li-l dea,
își zise ea, trebuie să existe câțiva.
Zuzana și Mik nu se trădară prin nimic, stând ca de obicei pe podea
printre soldați, învățând cuvinte în limba de pe altă lume pe care urma
să nu mai aibă niciodată ocazia s-o vorbească. Prieten, zbor, te iubesc.
Virko socoti aceasta din urmă foarte amuzantă, dar Karou se simți făcută
terci. Mik interpretă Mozart, seara, iar Karou o văzu pe Bast mișcată
până la lacrimi, iar mai târziu, mult mai târziu, în camera ei, le înmână
câte o menghină prietenilor ei, își puse și ea una, și îi conduse, nevăzuți,
în deșertul învăluit de noapte. Își luaseră la ei numai ce le încăpuse în
buzunare – bani, telefoane moarte, pașapoarte, busola – și bidoane cu
apă, atârnate cu sfori de umăr. Lăsară toate celelalte lucruri.
Karou mersese o vreme cu ei, apoi zburase înapoi la kasbah ca să
cerceteze și să fie sigură că absența lor a trecut neobservată.
Într-adevăr.
Înfiptă în tava ei de dinți găsi o bucățică de hârtie împăturită: un
desen reprezentându-i pe Zuzana și pe Mik, sub care era scris, fonetic, în
himeră: „Te iubesc”. Atunci izbucni în plâns, iar Issa o strânse în brațe, și
ea o strânse în brațe pe Issa, și amândouă plânseră, dar când soarele
răsări și kasbahul reveni la viață, amândouă erau din nou calme. Palide
și împăcate. Gata.
Era timpul.
 A fost odată ca niciodată,
când himerele au năvălit cu miile
într-o catedrală de sub pământ.

Și n-au mai plecat niciodată.

 65. RECVIEMUL BESTIEI

A fost o alegere. Când sfârșitul a venit, fiecare himeră din Loramendi

a trebuit să aleagă. Mă rog, nu și soldații. Ei aveau să moară apărând
orașul. Și nici copiii. Părinții au ales pentru ei, iar invadatorii serafimi
aveau să-și amintească, pe urmă, că au fost foarte puțini copii în oraș,
când asediul a sfărâmat în sfârșit gratiile de fier ale Cuștii. Poate
niciunul, de fapt. Atât de mult din oraș arsese și se prăbușise deja. Era
greu să faci vreo numărătoare în toate dărâmăturile alea.
Așa că îngerii nu bănuiseră niciodată ce zăcea îngropat sub picioarele
lor.
Coborâți în catedrala de sub oraș. Luați-vă pruncii în brațe și duceți-vă
copii de mână. Coborâți în întunericul fără aer și nu mai ieșiți de acolo
niciodată.
Sau stați la lumină și înfruntați îngerii.
A fost de ales între tipurile de moarte și a fost ușor. Cea de sub
pământ avea să fie blândă. Și probabil… posibil… mai puțin
permanentă.
Brimstone n-a promis. Cum ar fi putut? Era doar un vis.
— Tu ai fost întotdeauna visătorul dintre noi doi, i-a spus Despotul,
când Brimstone a venit cu propunerea.
Erau doi bătrâni – „monștri bătrâni” cum avea să le zică dușmanul –
care se ridicaseră din cea mai abjectă sclavie ca să-și doboare stăpânii și
să croiască pentru semenii lor o mie de ani de libertate. O mie de ani, nu
mai mult. Se sfârșise și ei erau foarte obosiți.
— Am avut și vise mai bune, a zis Brimstone. Că avea să fie o
catedrală pentru binecuvântări și nunți, în loc de resurecții. N-am visat-o
niciodată un mormânt.
Catedrala era o masivă peșteră naturală care se afla sub oraș. Puțini îi
văzuseră vreodată stalactitele sculptate, în afara reînviaților care se
trezeau pe mesele sale din lespezi mari de piatră. Indiferent de
binecuvântările și nunțile la care visase Brimstone pentru ea când o
găsise prima oară și construise un oraș deasupra ei, nu fusese folosită
decât într-un singur scop: fumul reînviaților și hamsele.
Iar acum, asta.
 — Nu un mormânt, zise Despotul, punând o mână pe umărul cocârjat
al prietenului său. Nu asta e ideea? Nicidecum un mormânt, ci o
cădelniță.
Într-o cădelniță, închisă cum se cuvine, sufletele puteau fi păstrate la
nesfârșit. Și dacă imensa catedrală ar fi fost pecetluită, gurile sale de
aerisire blocate și lungile sale scări-melc prăbușite și ascunse, Brimstone
sugerase că ar putea servi, în esență, ca un vas uriaș pentru păstrarea a
mii de suflete.
— S-ar putea să nu fie altceva decât un mormânt pe veci, avertiză el.
— Dar a cui e ideea asta? întrebă Despotul. Trebuie să te conving eu
pe tine, care mi-ai prezentat-o mie? Te-ai fi putut uita pe fereastră,
astăzi, să vezi ploaia de foc din cer și să spui că totul a fost în zadar, tot
ce am făcut noi vreodată, pentru că acum am pierdut. Dar s-au născut
semeni de-ai noștri, au trăit, au cunoscut prietenia și muzica, aici, în
orașul ăsta, urât cum e el, și pe tot pământul pentru care am luptat. Unii
au îmbătrânit, alții au fost mai puțin norocoși. Mulți au născut copii și i-
au crescut, și au avut plăcerea de a-i face, de asemenea, iar noi le-am dat
asta atât timp cât am putut. Cine a făcut vreodată mai mult, prietene?
— Iar acum, timpul nostru s-a sfârșit.
Zâmbetul Despotului era plin de regret.
— Da.
Mormântul – vasul – n-ar fi putut fi pentru ei, pentru că îngerii n-
aveau să lase nicio piatră neîntoarsă până ce nu i-ar fi găsit pe Despot și
pe resurecționist. Împăratul trebuia să aibă finalul său grandios. Poate că
era visul lui Brimstone, dar îndeplinirea lui avea să depindă de altcineva.
— Crezi că o să vină? întrebă Despotul.
Brimstone avea inima grea. Nu putea ști dacă vreodată Karou avea să-
și găsească o cale de întoarcere în Eretz; n-o pregătise pentru nimic de
genul ăsta. Îi dăruise o viață de ființă omenească și încercase să creadă
că ea ar putea scăpa sorții poporului ei, războiului nesfârșit, lumii
sfărâmate. Iar acum să-i atârne ei totul de gât? Grele, foarte grele erau
cheile unui regat nimicit. Povara tuturor acestor suflete avea să fie
pentru ea adevărate cătușe, dar știa că ea nu se va feri s-o poarte.
— Da, zise el. O să vină.
— Bine, atunci, o facem. Ai numit-o foarte inspirat, bătrân smintit ce
ești. Speranță, într-adevăr.
Așadar, au pus poporul să aleagă, iar alegerea a fost simplă. Toată
lumea știa ce urma: viețile lor se reduseseră la înghesuit claie peste
grămadă și înfometare – și foc, mereu foc – în timp ce așteptau sfârșitul.
Acum, sfârșitul era aici și… ca un vis, le venea această speranță; a
pătruns în șoapte în locuințele lor întunecate, în ruine și în refugiile
ticsite. Știau, cu toții, cât era de devastator să te trezești din vise pline de
speranță în bezna și duhoarea asediului. Speranța era un miraj și nimeni
nu i s-a încrezut prea ușor. Dar era reală. Nu era o promisiune, doar o
speranță: că ar putea trăi din nou, că sufletele lor și ale copiilor lor ar
putea aștepta în pace, în latență, până într-o bună zi…
Și aceasta era cealaltă speranță, încă și mai împovărătoare, pe care
Brimstone o lega de gâtul lui Karou și de departe cea mai importantă
misiune: să poată veni, într-adevăr, o astfel de zi și să existe o lume
pentru ei în care să se trezească. Brimstone și Despotul nu fuseseră
niciodată în stare s-o realizeze cu armatele lor, dar Madrigal și îngerul
pe care îl iubise ea împărtășiseră un vis frumos și, deși visul murise pe
piatra călăului, Brimstone știa mai bine ca oricine altul că moartea nu e
sfârșitul, așa cum pare uneori.
Triburile unite au coborât cu miile lunga scară spiralată. Aceasta avea
să fie dărâmată în urma lor; nu avea să mai existe nicio cale de ieșire. Au
văzut catedrala și li s-a părut grandioasă. S-au strâns toți și au cântat un
imn. Era posibil ca peștera-catedrală să nu fie niciodată mai mult decât
mormântul lor și, totuși, aceasta a fost alegerea ușoară.
Alegerea cea grea și adevăratul eroism au fost ale celor care au rămas
deasupra, pentru că nu se putea să plece cu toții. Dacă toate himerele
dispăreau din Loramendi, serafimii aveau să ghicească ce se întâmplase
și s-ar fi apucat de săpat. Așadar, unii cetățeni – mulți – trebuia să
rămână și să le dea satisfacție îngerilor. Trebuia să devină satisfacția
îngerilor, cadavrele greu-învinse care să le alimenteze rugurile. Cei
bătrâni au rămas, ca și majoritatea celor care-și pierduseră copiii, și un
grozav de mare număr de refugiați distruși, care înduraseră prea mult și
nu mai aveau decât acest ultim lucru de oferit.
Ei s-au sacrificat pentru ca alții să poată cunoaște totuși o viață într-o
vreme mai bună.
Cu acestea se înarmase Karou în dimineața asta, pe lângă armele
propriu-zise: cuțitele ei lună-nouă erau prinse în teci, pe coapse, iar
micul ei cuțit, împins în gheată, la gleznă. Cu Issa alături, coborî în
curte, unde Lupul și soldații lui deja se treziseră și se adunaseră în aerul
curat, răcoros, mai multe echipe înarmate și gata să-și ia zborul. Echipa
lui Amzallag era una dintre ele, iar Karou își simți inima îndreptându-se
spre soldat. Ar fi vrut să-i poată spune veștile între patru ochi, lui și altor
câțiva, de asemenea, care ar fi fost cel mai puternic afectați de ele.
Amzallag avea copii. Ori avusese, înainte de căderea orașului
Loramendi.
— O să-i lovim la nord de capitală, spunea Thiago. Orașele sunt slab
fortificate și paza puțină. Îngerii n-au mai văzut bătălii acolo de sute de
ani. Tata și-a lăsat ascuțișul sabiei să se tocească. A adoptat o poziție
defensivă. Nouă nu ne-a mai rămas nimic de apărat.
Era o declarație obraznică și a fost întâmpinată cu o foială de către
unii dintre soldați. Sunase aproape ca și când el l-ar fi învinuit pe Despot
pentru înfrângerea propriului popor.
— Ba mai avem, totuși, zise Karou, ieșind de sub aceeași arcadă unde
se ascunsese ca să-i privească pe Ziri și pe Ixander făcând exerciții.
Thiago își întoarse masca binevoitoare spre ea; ce subțire era, cât de
neconvingătoare.
— Avem ceva de apărat.
— Karou, zise el și deja pregătea scena pentru Ten, supraveghetoarea
trădătoarei.
Cu coada ochiului, Karou o văzu furișându-se.
— Mai sunt încă vieți de salvat, zise Karou, și alegeri de făcut.
Acestea erau cuvintele lui Akiva, își dădu ea seama când le rosti. Roși,
deși nimeni n-ar fi putut ști că repeta papagalicește spusele Urgiei
Bestiilor. Ei bine, avusese dreptate. Mai mult decât ar fi putut bănui el.
— Alegeri?
Privirea lui Thiago era rece, inexpresivă. Mâna lui Ten se strânse pe
brațul lui Karou.
— Îți mai aduci aminte de alegerea despre care am vorbit ieri? zise
lupoaica, mârâind înfundat.
— Ce alegere era aceea, Ten? întrebă Karou cu voce tare. Te referi la
alegerea dintre Zuzana și Mik, pe care să-l ucizi primul? Nu îl aleg pe
niciunul și tu nu-i mai poți ajunge. Ia-ți mâna de pe mine.
Își smuci brațul, eliberându-se, și se întoarse din nou spre adunare.
Văzu oarecare confuzie și priviri plimbate rapid între ea și Thiago.
— Alegerea despre care vorbesc este aceea de a-i proteja pe
nevinovații noștri, în loc de a-i măcelări pe ai lor.
 — Nu există serafim nevinovat, zise Lupul.
— Asta spun ei când ne ucid copiii.
Nu se putu abține să nu arunce o privire spre Amzallag.
— Unii chiar cred asta. Noi știm mai bine. Toți copiii sunt nevinovați.
Toți copiii sunt sacri.
— Nu și ai lor.
Un mârâit jos însoți vocea lui Thiago.
— Și toți cei din ambele tabere care încearcă doar să trăiască?
Acum Karou făcu un pas spre el. Și încă unul. Nu-și putea simți
picioarele; poate că nici nu mergea, ci plutea. În starea ei de anxietate și
curaj exaltat, pulsul îi vâjâia în urechi. Curajul ei era o mască. Se întrebă
dacă nu așa era curajul întotdeauna sau existau unii care într-adevăr nu
simțeau nicio frică.
— Thiago, am încercat să înțeleg ceva, dar mi-a fost teamă să te
întreb.
Își plimbă privirea asupra celor de față. Toate aceste chipuri, acești
ochi creați de mâna ei, toate aceste suflete pe care le atinsese, unele
frumoase, altele nu.
— Mă întreb dacă toată lumea înțelege în afară de mine sau dacă
vreunul dintre voi nu are somn întrebându-se.
Se întoarse iarăși spre Thiago.
— Care e obiectivul tău?
— Obiectivul meu? Karou, nu se cere de la tine să înțelegi strategie.
Își dădu seama că el încă încerca să se prindă ce îndrăzneală o făcuse
să-l întrebe în public și cum ar putea să-și reimpună controlul fără
amenințări deschise.
— Nu te-am întrebat despre strategie, ci doar despre obiectivul tău,
zise ea. E o întrebare simplă. Ar trebui să aibă și un răspuns simplu.
Pentru ce luptăm? Pentru ce ucidem? Ce vezi când privești în viitor?
Cât de duri și de netulburați erau ochii lui, cât de imobilă era fața lui.
Mânia lui era gheață pură. Nu avea niciun răspuns. Niciunul bun, în
orice caz. Luptăm ca să ucidem, ar fi putut spune. Ucidem ca să ne
răzbunăm. Nu există niciun viitor. Karou simțea așteptarea colectivă a
himerelor și se întrebă câți dintre ei ar fi fost mulțumiți cu asta. Câți își
pierduseră capacitatea de a spera mai mult și câți își vor putea găsi un
ultim licăr de nădejde odată ce vor ști ce făcuse Brimstone.
— Viitorul, zise Thiago după o pauză lungă. Odată, te-am auzit
plănuind în secret viitorul. Erai în brațele iubitului tău înger și vorbeai
despre uciderea mea.
Ah, da, gândi Karou. Era o abilă eschivă din partea lui. Pentru acești
soldați, imaginea aceea – o himeră îmbrățișată cu un serafim – era de
ajuns să-i eclipseze întrebarea.
— N-am fost niciodată de acord cu asta, zise ea, ceea ce era adevărat,
dar simți cum curiozitatea pe care o stârnise se stingea; avea să piardă și
bruma de teren pe care-l câștigase.
— Răspunde la întrebarea mea, zise ea. Încotro ne conduci? Ce vezi în
viitor? Trăim? Avem pământuri? Avem pace?
— Pământuri? Pace? Ar trebui să-l întrebi pe Împăratul serafim,
Karou, nu pe mine.
— Ce, bestiile trebuie să moară? Întotdeauna am știut obiectivul lui,
dar Despotul niciodată nu l-a imitat cum îl imiți tu. Aceste ucideri ale
terorii nu fac decât să atragă un rău mai mare asupra poporului pe care
l-ai abandonat.
Către soldați:
— Voi măcar încercați să salvați himerele sau e vorba doar despre
răzbunare, acum? Să ucideți cât de mulți îngeri puteți înainte de a muri?
Atât și nimic mai mult?
Ar fi vrut să le poată spune ce făcuse patrula lui Balieros și ce
văzuseră ei în Extremul Neumblat, dar nu se putu hotărî să dezvăluie
acest secret. Ce-ar fi făcut Thiago dacă ar fi știut?
— Crezi că există vreo altă cale, Karou?
Clătină din cap.
— Oare tratamentul blând pe care ți l-au oferit te-au determinat să
crezi că vor să-și facă prieteni? Nu există decât o singură cale de a salva
himerele și aceasta este să-i ucidem pe îngeri.
— Să-i ucidem pe toți, zise ea.
— Da, Karou, să-i ucidem pe toți.
Usturător:
— Știu că trebuie să fie greu pentru tine să auzi asta, cu iubitul tău
printre ei.
Avea să se întoarcă mereu la asta și, lucrul ciudat, cu cât mai mult
pomenea despre asta, cu atât mai puțină rușine simțea Karou. Ce făcuse
ea, de fapt, decât să se îndrăgostească și să viseze la pace? Brimstone
deja o iertase. Ba, mai mult decât o iertase, crezuse în visul ei. Iar
acum… îi încredințase ei – nu lui Thiago, ci ei – datoria de a găsi o cale
prin care poporul ei să poată trăi din nou.
Și ea crezuse că grămada de cădelnițe din camera ei era o povară? Ah,
ce îngustă perspectivă. Dar sentimentul care o copleșise, când Issa îi
povestise despre catedrală, nu fusese acela de prinsă în cursă fără
scăpare, pe care-l îndura când îi îndeplinea cererile lui Thiago. Nu.
Fusese ca și când ea ar fi fost în genunchi, iar Brimstone o luase de mână
și o ridicase în picioare. Fusese de izbăvire.
Se uită la Issa, care dădu scurt din cap, și trase adânc aer în piept.
Adresându-se rebelilor, zise:
— Cei mai mulți dintre voi sau poate chiar toți ați strigat urale la
execuția mea. Poate că mă învinuiți pe mine pentru toate acestea. Nu mă
aștept să mă ascultați, dar sper că-l veți asculta pe Brimstone.
Aceste cuvinte provocară un freamăt.
— Brimstone? zise cineva, sceptic.
Se uitau cu toții la Issa, cum era firesc.
Și Thiago se uita la ea.
— Ce e asta? întrebă el. Oare fantoma lui Brimstone vorbește prin
tine, naja?
— Dacă nu te superi, Lupule, răspunse Issa, apoi continuă către
soldați: Mă cunoașteți cu toții. Ani de-a rândul am fost ajutorul lui
Brimstone, iar acum sunt mesagera lui. El m-a trimis afară din
Loramendi într-o cădelniță pentru acest scop și, ca să fac asta, a
însemnat că n-am putut muri alături de el, așa cum aș fi vrut eu. Așadar,
ascultați-mă bine, în numele sacrificiului său și al meu. E grotesc să-ți
închipui că uciderea, mutilarea și teroarea ar putea vreodată să ne dea o
viață care să merite trăită. Nu vor aduce altceva decât au făcut-o
întotdeauna: mai multă ucidere, mai multă mutilare, mai multă teroare.
Dacă voi credeți că răzbunarea e tot ce v-a mai rămas, ascultați-mă.
Ce frumoasă era, ridicată pe coada ei de șarpe încolăcită, și ce
puternică, cu gluga ei de cobră deschisă larg și solzii sclipind ca emailul
în lumina dimineții. Fața îi era zâmbitoare, transfigurată și radiind
emoție.
Ea zise:
— Aveți pentru ce trăi, mai mult decât știți.
 66. UCIDE MONSTRUL, SCHIMBĂ LUMEA

— Împăratul o să vă primească acum.

Akiva se uita peste podul cerului la domurile de sticlă ale seraiului
unde se născuse. Era atât de închis și de tăcut, atât de necunoscut din
afară, dar el mai ținea minte vag zgomotele și mănunchiurile de lumină,
copiii mici și nou-născuții, jucându-se și cântând – și se întoarse când
auzi vocea. Era șeful intendenților, Byon, sprijinit în baston și parcă
micșorat de arcada înaltă și greoaie a Porții Alef și de perechea Săbiilor-
de-argint care o flancau. Avea părul alb și, la prima vedere, o înfățișare
de străbunic, dar numai la prima vedere. Byon era cel care ținea lista
bastarzilor Împăratului, tăind cu o linie morții, astfel încât numele lor să
poată fi date nou-născuților. Văzându-l, Akiva nu se putu abține să se
întrebe dacă avea să-i supraviețuiască bătrânului serafim sau dacă mâna
aceea aspră avea să taie cu o linie numele lui. Tăiase deja șase de Akiva,
ce însemna unul în plus?
Pentru o clipă, se simți nimic mai mult decât un locțiitor al unui
nume – ești o succesiune de locțiitori încarnați pentru un nume care
aparține, ca orice altceva, Împăratului. Dispensabil. La nesfârșit reînnoit.
Dar apoi se concentră pe ceea ce venise să facă aici și îi susținu privirea
ochilor negri de șobolan ai lui Byon cu opacitatea exersată, care fusese
ani de-a rândul expresia lui obișnuită.
El nu era niciun înlocuitor. Nu avea să mai existe al optulea bastard
purtător al numelui de Akiva; să procreeze bastarzi avea să fie unul din
multele lucruri pe care Joram nu le va mai face, după seara asta.
Laolaltă cu declanșarea războaielor. Laolaltă cu respiratul.
— Scoateți-vă armele, îi instrui Byon.
Se așteptaseră la asta. Nicio armă, în afară de ale gărzilor, nu era
permisă în prezența Împăratului. Akiva nu avea nici măcar obișnuita sa
pereche de săbii încrucișate pe spate – capa care făcea parte din
uniformă incomoda purtarea lor. Își încinsese la șold o sabie scurtă
numai pentru spectacolul de a se dezarma la cerere.
Hazael și Liraz, de asemenea, își lăsară armele jos.
Cele vizibile, în orice caz.
Sabia lui Akiva vrăjită să fie invizibilă îi era prinsă la șoldul opus față
de cel cu sabia pe care o lăsase jos. Nu putea fi văzută, dar oricine l-ar fi
studiat îndeaproape ar fi observat o ciudățenie în jocul umbrei de-a
lungul piciorului de care atârna invizibila și, firește, putea fi simțită –
oțel rece – de oricine ar fi trecut prea aproape de el sau s-ar fi gândit să-l
îmbrățișeze, evenimente cu risc destul de mic – cel puțin, îmbrățișarea.
Cât despre percheziție, acesta era primul test de confirmare a suspiciunii
Împăratului.
Îl chemase aici pe Prințul Bastarzilor să-l folosească sau să-l expună?
Akiva așteptă ca intendentul să termine examinarea amănunțită. N-a fost
nicio percheziție. Byon îi făcu un semn aproape insesizabil din cap și,
când se întoarse și dispăru în Turnul Cuceririi, Akiva își potrivi pasul în
urma lui, cu Hazael și Liraz după el.
Camerele private secrete ale Împăratului. Hazael făcuse cercetări;
știau, în mare, la ce să se aștepte – culoare care se tot intersectau, din
sticlă groasă, de culoarea mierii, poartă păzită după poartă păzită. Akiva
și-a întipărit fiecare cotitură în minte; pe aici avea să fie singura cale de
ieșire. Aveau să se învăluie în vraja de invizibilitate; acesta le era planul.
În debandada ce avea să urmeze asasinatului, în năvala și tropotul
gărzilor, ei aveau să dispară și să se retragă. Și să scape, spera el.
Un alt culoar, o altă cotitură, o altă poartă, un alt culoar. Din ce în ce
mai adânc în locuința privată a Împăratului, anticiparea lui Akiva deveni
foarte încordată.
Cât de sătul era de răspunsul acesta brutal la toate problemele: Ucide-
ți dușmanul. Ucide, ucide. Dar, în clipa asta, răspunsul brutal era singurul
răspuns. Pentru binele Eretzului, pentru sfârșitul războiului.
Joram trebuia să moară.
Akiva încercă să atingă siritharul – starea de calm în care puterile
cerești pătrundeau prin purtătorul de sabie – dar nu reuși să se apropie
nicicum de aceasta. Izbuti doar să-și stăpânească bătăile inimii, dar
mintea îi gonea nebunește – scenarii, manipulări magice, chiar și cuvinte.
Ce avea să spună când îl va înfrunta pe tatăl său și își va scoate sabia din
teacă? Nu știa. Nimic. N-avea importanță. Fapta conta, nu vorbele.
Fă-o. Ucide monstrul. Schimbă lumea.
 67. SINGURA SPERANȚĂ ESTE SPERANȚA

Amzallag se repezi înainte și căzu în genunchi în fața Issei.

— Cine? întrebă el, aproape în șoaptă. Cine a intrat în catedrală?
Alți câțiva soldați s-au aplecat, cu o intensă, abia ținută în frâu,
dorință.
— Mii și mii, zise Issa, cu voce duioasă. N-a fost timp să îi
înregistrăm. Îmi pare rău.
Karou ieși în față.
— Toți copiii au intrat, zise ea, uitându-se la Issa pentru confirmare.
Și toate mamele. Sunt șanse foarte mari pentru familiile voastre.
Amzallag rămase uluit. Pe chipul său de tigru, „uluit” apăru ca o
versiune pură a permanentei sale ferocități – ferocitate care era mai mult
opera lui Karou decât calitatea sa. Sufletul lui era simplu ca pământul
arat și la fel de credincios ca un cal de povară, dar corpul pe care i-l
crease ea arăta feroce în pofida voinței lui. Falca lui cu colții cât cuțitele
de bucătărie era întredeschisă, iar ochii lui portocalii adânci nu mai
clipeau. Deși era în genunchi – picioarele sale de cerb din față se
înmuiară și coapsele de tigru se lăsară la pământ – dar tot era mai înalt
decât Issa, iar brațele lui, când le întinse după mâinile ei, erau uriașe și
cenușii. Înainte să-și revadă familia, gândi Karou, aș putea să-i dau o formă
mai pașnică.
Dar o luase înainte cu gândul. Se dusese prea departe.
Când uriașele mâini ale lui Amzallag i le cuprinse pe ale Issei, Karou îl
privi pe Thiago. Când Amzallag spuse:
— Mulțumesc, cu o voce precum cea mai tristă notă a unei viori,
Thiago își arătă colții, pentru o fracțiune de secundă.
— Eu sunt doar un mesager, zise Issa.
La acestea, ochii lui Thiago se întoarseră de la ea la Karou.
— Mai spune-ne o dată, zise el, cum a fost realizată treaba asta.
— Cum a fost realizată? întrebă Issa.
Amzallag îi dădu drumul la mâini și se ridică, întorcându-se, cu
mișcări suple de tigru, ca să se așeze lângă ea – și lângă Karou – în
partea cealaltă a curții de unde stătea Thiago. Mișcarea era deliberată și
trimitea un mesaj clar de loialitate. Sentimentul de triumf al lui Karou
era compromis, totuși, de interogatoriul pe care îl simțea venind.
— Cum ai ajuns tu printre noi, zise Thiago. Într-o dimineață, ai apărut
aici. Asta e foarte ciudat.
— Poate că e ciudat, dar nu-ți pot răspunde. Ultimul lucru pe care mi-
l amintesc înainte de a mă trezi este, firește, că am murit.
— Și unde a plănuit Brimstone să-ți trimită sufletul în ghearele cobei
sale? Trebuie să știi asta, cel puțin.
Karou interveni:
— Asta e tot ce ai tu de spus? Tocmai ți-am spus că poporul nostru
încă poate fi salvat, iar tu vorbești de cobe? Thiago, copiii noștri pot trăi
din nou. Asta e o veste uriașă. Nu te poți bucura?
— Bucuria mea, doamnă, este temperată de realism, cum ar trebui să
fie și a ta. Să trăiască unde? Cum să trăiască? Asta nu schimbă nimic.
— Ba schimbă totul! strigă ea. Tot ce faci tu e fără speranță. Nu-ți dai
seama? E lipsit de viitor. Brutalitatea asta, atacurile asupra civililor?
Tatăl tău ar fi dezgustat. Tot ce le faci serafimilor, Joram o să-ți întoarcă
de o sută de ori, de o mie de ori.
Se adresă adunării acum:
— V-a dat vreo satisfacție Thisalene? Îngerii trebuie să moară?
Le țintui cu privirea pe Tangris și Bashees și făcu eforturi să-și înăbușe
frica ce amenința să-i întoarcă vocea înapoi pe gâtlej. Le lua la rost pe
Umbrele Care Trăiesc? Își pierduse mințile? Nu face impresie de lașă, își
spuse ea, cu un aflux de isterie.
— În Thisalene, zise, ați ucis o sută de îngeri.
Sfincșii se uitau la ea cu privirea lor inscrutabilă.
— Și sute de himere au plătit cu moartea pentru asta.
Unul dintre sfincși clipi. Karou continuă, către ceilalți, – oh, inima ei
bătea cu furie:
— Și voi le-ați lăsat să moară. Le-ați dat speranță – zâmbetul
Despotului, mesajele. Renaștem? Și după aceea? Tuturor celor din sud nu
le-a venit să creadă că ați început lupta asta, ați atras dușmanii asupra
lor într-un număr imposibil de mare, numai ca să-i abandonați. Știți,
oare…
Karou înghiți în sec. Propria cruzime i se părea glacială, intransigentă,
să le-o arunce în față astfel.
— Știți, oare, că au murit cercetând cerul, așteptându-vă pe voi?
O văzu pe Bast clătinându-se și făcând un pas înapoi. Câțiva dintre
ceilalți respirau greu, de parcă ar fi fost strânși de gât. Virko se uita în
pământ.
— Nu plecați urechea la asta, mârâi Ten. Ea nu poate ști ce s-a
întâmplat acolo.
— Ba știu ce s-a întâmplat, zise Karou.
Șovăi. Era trădare să vorbească despre sfidarea ordinelor lui Balieros?
El le-ar fi spus, dacă ar fi fost aici; era sigură de asta. Viitorul rebeliunii
atârna în balanță, iar ea avea puterea să încline puternic balanța cu
greutatea aceasta. Cum ar fi putut să n-o folosească?
— Pentru că una dintre echipe a făcut ceea ce nicio alta n-a făcut.
Chiar credeți că Balieros și Ixander, Viya, Azay și Minas au căzut luptând
cu vreo gardă a orașului? Ei s-au luptat cu Dominionul în sud. Au murit
apărând himerele. În timp ce voi făceați ce?
Soarele urcase pe cer, căldura devenise apăsătoare. Curtea era bine
luminată și neclintită. Thiago îi răspunse:
— În timp ce noi făceam ceea ce și îngerii făceau, și cu toate astea tu
ne critici pe noi, nu pe ei. Ai vrea să ne așezăm și să ne dezgolim
gâturile în fața lor?
— Nu.
Karou înghiți în sec. Intrase pe un teren dificil: cum să susțină o cale
de acțiune diferită fără să apară ca un soi de pacifistă cu capul în nori –
naivă, în cel mai bun caz, o simpatizantă a inamicului, în cel mai rău,
ceea ce deja o credeau. Totul se rezuma la asta: nu le putea oferi nicio
alternativă reală la luptă. Când visase împreună cu Akiva să refacă
lumea, crezuse că el avea să-și aducă poporul în față, la fel cum și ea
avea să și-l aducă pe al ei – de parcă viitorul ar fi fost vreo țară în care s-
ar fi putut întâlni, un pământ cu reguli diferite, unde trecutul ar putea fi
depășit – sau trecut cu vederea? – , vindecat ca răbojul de pe degetele
unui serafim.
Acum, când ieșise din sfera acelei iubiri smintite, Karou vedea cât de
sumbru ar fi devenit visul lor dacă ar fi fost lăsați să și-l continue, cât de
murdar, cât de stâlcit. Semnele acelea de răboj nu s-ar fi șters niciodată.
Ar fi rămas întotdeauna – între ea și Akiva, himeră și serafim – ca și
hamsele, de altfel. Nici măcar nu s-ar fi putut atinge cum trebuie. Să fi
crezut că ar fi putut uni astfel de mâini – visul părea mai nebunesc ca
oricând. Și totuși… singura speranță este speranța. Cuvintele lui
Brimstone, și atunci și din nou acum, dăruite ei de Issa.
 „Fiică a inimii mele”, era mesajul pe care Brimstone îl trimisese
pentru Karou. Îi venea să plângă iarăși, chiar aici, în curte, gândindu-se
la el. „De două ori fiica mea, bucuria mea. Visul tău este și visul meu, iar
numele tău e adevărat. Tu ești toată speranța noastră”.
Visul ei. Mai bine un vis murdar și stâlcit, decât niciun fel de vis. Însă
pe atunci îl avea pe Akiva și speranța că el ar putea aduce serafimii pe
noua lor cale de a trăi. Acum ce avea? Nimic să promită și niciun plan.
Nimic decât numele ei.
— Nu, zise ea din nou. N-aș vrea să vă dezgoliți gâturile. Nici n-aș
vrea să puneți poporul nostru în genunchi, în graba voastră de a-l
măcelări pe al lor. Nici n-aș vrea să lăsați viitorul nostru îngropat sub
cenușă, ca să puteți să-l îngropați pe al lor.
Thiago miji ochii, încercând, dar nereușind să găsească imediat niște
cuvinte pentru a riposta la asta.
Karou continuă:
— Brimstone mi-a spus odată că a rămâne tu însuți în fața răului este
o dovadă de tărie. Dacă îi lăsăm să ne transforme în monștri…
Se uită la Amzallag, la culoarea cenușie a cărnii lui, la Nisk și Lisseth,
care stăteau imediat în spatele lui Thiago, încă identificabile ca naja, dar
fără nimic din frumusețea și grația Issei. La toți ceilalți, exagerat de
mari, exagerat de plini de colți, cu aripi și gheare, și nenaturali. Ea
făcuse asta, munca efectivă de a transforma aceste himere în monștri,
adică întocmai cum credeau îngerii că sunt himerele.
— Cineva trebuie să oprească uciderile, îl imploră ea pe Thiago.
Cineva trebuie să se oprească primul.
— Atunci să fie ei aceia, zise el, atât de rece, cu buzele tremurând de
efortul de a nu-și arăta colții cu adevărat ca un lup.
Furia lui era palpabilă.
— Noi nu putem decide decât pentru noi. Cel puțin, putem opri
asalturile îndeajuns cât să ne gândim la o altă cale, în loc de a ne
înrăutăți situația, din rău în mai rău.
— Suntem distruși, Karou. Nu poate deveni mai rău de atât.
— Ba poate. A devenit. Extremul Neumblat? Tane? Ce face Razor în
clipa asta și cum i se va răspunde? Se poate înrăutăți până când n-o să
mai rămână nimeni. Sau poate… poate deveni mai bine.
Din nou îi reveniră în minte cuvintele lui Akiva și din nou Karou le
rosti cu voce tare, de data asta fără a mai roși:
 — Eretzul va avea himere sau nu, depinde de ce facem noi acum.
Și acesta a fost momentul când Umbrele Care Trăiesc și-au deschis
aripile silențioase și s-au ridicat, cu grația viselor și a coșmarurilor, ca să
zboare peste capetele camarazilor și să aterizeze ușor alături de Karou.
N-au vorbit, rareori o făceau. Poziția lor era clară: capetele elegant
ținute sus, ochii sfidători. Karou rămase fără suflare din cauza unei
subite și puternice emoții. De putere. Amzallag, Tangris, Bashees, Issa.
Cine altcineva? Se uită la ceilalți. Cei mai mulți păreau stupefiați. În mai
mult de o pereche de ochi, totuși, Karou văzu o maliție pe măsura celei a
Lupului și înțelese că existau printre ei unii a căror ură n-avea să mai fie
niciodată mișcată de speranță. În altele, văzu frică.
În prea multe altele. Bast avea să vină, totuși; Karou îi transmise
mintal să facă un pas. Șovăia. Emylion? Hvitha? Virko?
Și Thiago? El stătea pe loc, uitându-se la Karou, iar ea își aminti cum
se uitase de sus la ea în crângul de recviemi, în altă viață. Văzu din nou
sălbăticia aceea din el, nările fremătând și ochii feroce, dar apoi… îl
văzu dând înapoi. Prinse momentul când el își stăpâni furia și, cu
viclenie și calcul, și cu efort, își puse masca la loc. Era mai rău decât ura
sau frica, această minciună a cumpătării. Această uriașă, uriașă
minciună.
— Doamna mea Karou, zise el, ai făcut o demonstrație puternică.
Stai, gândi Karou. Nu.
— O să țin cont de asta, zise el. De bună seamă, o să analizăm toate
posibilitățile, inclusiv – așa cum putem acum, cu bucurie în inimi – pe
aceea de a recupera sufletele din catedrală.
Noul val de putere se dezumflă total. Acordându-i această mică
victorie, Lupul îi luase șansa uneia mai importante. Acum, nimeni dintre
ceilalți soldați nu mai trebuia să-și adune curajul să treacă de partea ei,
iar ușurarea lor era profundă. O putu vedea în postura lor, pe fețele lor.
Ei nu voiseră să aleagă. Nu voiseră s-o aleagă pe ea. Cât de mult mai
ușor le era să se lase conduși de generalul lor. Bast nici măcar nu se uită
la ea. Lașilor, gândi ea, începând să tremure, când tot curajul ei îmboldit
forțat se prăbuși în frustrare. Oare chiar credeau că Lupul Alb avea să ia
în considerație să pună capăt – sau măcar să facă o pauză – cruciadei
sale? Victorie și răzbunare. Ar fi trebuit să-și rupă steagul heraldic, să facă
un altul. Se gândi cu dor la simbolul Despotului: coarne de cerb din care
înmugureau frunze. Noua creștere. Cât de perfect și cât de imposibil de
atins.
Iar acum, atât de rapid, și restul soldaților deveniseră imposibil de
atins. Thiago era obișnuit să mânuiască puterea, în schimb ea nu era
deloc. Fără efort, el luase înapoi puținul pe care-l câștigase ea și îndreptă
energia armatei spre planurile lui.
Planurile lui de a recupera sufletele îngropate din catedrală.
Amzallag însuși a fost cel dintâi care s-a oferit voluntar. A ieșit în față,
avid, și alții l-au urmat. Karou rămase încremenită în loc, uitată de toți.
Issa îi luă mâna și i-o strânse tare, comunicând că-i împărtășea
disperarea, în vreme ce Umbrele Care Trăiesc se topiră din vedere mai
înainte ca ea să fi apucat să le mulțumească. Peste puțin, razele soarelui
bătând perpendicular în curte îi risipi pe cei mai mulți.
Ziua trecu în această atmosferă de nouă energie. Karou și Issa priveau
și ascultau, iar Thiago păru să facă aidoma ceea ce spusese că avea să
facă: să ia în calcul toate posibilitățile, de pildă cum ar putea să înceapă
niște săpături în teritoriul patrulat de inamic, ba chiar și ce ar putea să
facă în sud ca să ajute mai multe himere să ajungă la Extremul
Neumblat. Era exact ce voia Karou și ea abia îndrăznea să mai respire,
pentru că știa că totul era doar o altă mutare în jocul Lupului. O fentă.
Dar ce ascundea? Care era adevăratul lui joc?
Veni noaptea și află.
 68. SIRITHAR

Akiva îl urmă pe Byon prin ultima pereche de uși. Parfumul și

umezeala îi învălui; un vălătuc de abur îl împiedică pe Akiva să vadă
ceva în momentul în care păși peste prag și auzi vocea tatălui său înainte
de a-l zări.
— Ah, Lord Bastard, ne onorezi cu prezența ta.
Era o voce puternică, perfecționată pe câmpurile de bătălie de demult,
când striga moarte bestiilor. Aparte de ceea ce era acum, cândva Joram
fusese un războinic.
Și arăta ca unul. Akiva se înclină; se ridică, în momentul în care
aburul se risipea, și văzu că se aflau într-o baie, iar Joram era gol.
Împăratul stătea pe dalele de pardoseală aburinde, viguros și solid, cu
pielea înroșită de căldură, înconjurat de mica armată de servitori aparent
necesari să-i purifice persoana regală. O fată înclină un ulcior de apă
deasupra capului său, iar el închise ochii. O alta stătea în genunchi,
spălându-l cu un clăbuc la fel de gros ca smântână.
Akiva își închipuise întrevederea aceasta în mai multe feluri, dar în
niciunul tatăl lui nu era gol. Nu bănuiește nimic, gândi el. Dacă ar fi făcut-
o, m-ar fi întâmpinat îmbrăcat și înarmat.
— Domnul meu Împărat, zise el, onoarea este în întregime a mea.
— Onoarea noastră, onoarea ta, zise tărăgănat Joram. Ce-o să ne
facem cu un asemenea exces de onoare?
— Putem oricând s-o atârnăm pe Calea de Vest, zise o altă voce, iar
Akiva nu trebuia să vadă fața aceea secționată ca să știe a cui era.
Tolănit pe o bancă mozaicată a băii, într-o postură neprotocolară cum
numai el singur ar fi îndrăznit în prezența Împăratului, ședea Jael. Ei
bine, ăsta era un avantaj, căci, bineînțeles, nu-i era îngăduit lui Jael să
rămână în viață mai mult decât îi era Împăratului. El, din fericire, era
îmbrăcat complet.
— Dacă măcar ar mai fi loc pe spânzurătoare, zise el ca pe o
lamentație și hohote joase de râs se auziră dinspre ceilalți adunați aici.
Akiva își trecu rapid privirea peste fețele lor. Niciunul nu stătea
tolănit ca Jael, dar cu toții păreau destul de în largul lor, de unde deduse
că astfel de consilii în timpul băii erau obișnuite.
 Gura lui Joram se arcui într-un zâmbet pe fața lui crudă.
— Se poate face loc oricând pe spânzurătoare, zise el.
Era o amenințare? Akiva nu credea. Joram nici măcar nu se uita la el;
își închisese ochii și își lăsase capul pe spate pentru o altă stropire cu apă
din ulciorul servitoarei, după care își scutură capul cu vigoare,
împrăștiind apa. Namais și Misorias, stând aproape ca întotdeauna,
amândoi clipiră sub stropi, dar, altminteri, niciun mușchi nu li se clinti.
Gărzile personale ale lui Joram – frați – se zicea despre ei că erau
luptători mortali. Ei erau principala grijă a lui Akiva. Erau prezenți și
niște Săbii-de-argint, câte o pereche de-a lungul fiecărui perete: opt
Rupesăbii cu armurile încețoșate de condens și panașul pleoștit de abur.
De ei nu-și făcea probleme.
De fapt, când tatăl său ieși din mica baltă de clăbuc, îndepărtându-se
de fetele îmbrăcate în alb către o servitoare ce ținea o robă, Akiva se
trezi că toată îngrijorarea lui a dispărut. Poate că nu-și închipuise o baie
în planurile sale, dar din toate privințele acesta era scenariul optim: o
pază redusă într-un mediu închis, un număr limitat de martori care
aveau să fie crezuți pe cuvânt și, cel mai important, absența suspiciunii.
Nimic din ochii acestor serafimi nu indica prudență.
Aici era și prințul moștenitor Japheth, cu ochii sticloși de plictiseală.
Era un serafim prietenos și atrăgător, cam de vârsta lui Akiva, cu o
oarecare moliciune nedefinită în dispunerea trăsăturilor sale care radia
slăbiciune. Akiva știa că Japheth nu era nicicum un model de
perfecțiune. Avea să fie mai bun decât tatăl lui; asta conta. Alături de el
era arhimagul Hellas, cu părul alb, căpetenia cercului Împăratului de
magi nefolositori, știut a fi urechea Împăratului. Expresia lui de
condescendență grea, cu pleoape căzute pe jumătate, a fost tot ce-a avut
nevoie Akiva să vadă ca să știe că propria lui magie rămăsese secretul
lui. Celelalte câteva chipuri erau nefamiliare, uniforme în trufia lor.
— Dă-mi voie să mă uit la tine, porunci Joram.
— Stăpâne, răspunse Akiva.
Și rămase pe loc, în timp ce tatăl său se proțăpi înaintea lui și îl
inspectă scrutător. Își pusese roba, dar n-o închisese; Akiva își dori s-o fi
făcut. Părea o stranie intimitate să ucizi un om dezbrăcat. Joram era atât
de aproape, încât Akiva ar fi putut întinde mâna și i-ar fi atins sternul.
Sau l-ar fi străpuns până în inimă. Îi trecu prin minte inoportunul gând
că pieptul trandafiriu de la saună al tatălui său ar fi cedat sub lamă ca
untul înmuiat. Își simțea propriul puls zvâcnind în mâna încordată.
Mâna lui, brațul lui, corpul lui tânjea să scoată sabia și să încheie pe loc,
dar mintea îi zumzăia de întrebări.
Despre ce e vorba?
Și încă o chestiune. Îngrozitor ce s-a întâmplat cu ea. Dacă Akiva nu afla
acum, n-avea să mai afle niciodată.
Îi susținu privirea tatălui său. Sau probabil privirea tatălui său îl ținu
nemișcat. Ochii lui Joram erau atât de asemănători cu ai lui Liraz și
Hazael – albaștri, puțin căzuți la colțuri, cu gene bogate, aurii. Spre
deosebire de ai lor, totuși, ai tatălui lor erau lipsiți de orice urmă de
suflet. Privirea lui era vestită ca neplăcută; se zicea că-ți vedeai propria
moarte în ea sau, cel puțin, completa inutilitate a vieții tale. Îi făcea pe
serafimi să cadă în genunchi; cei nedemni se zicea că-și tăiau singuri
gâtul de groază și de rușine.
Iar Akiva într-adevăr văzu moarte în ochii Împăratului, dar nu pe a
lui.
Simți un nod în gât. Știa ce era – era emoție, dar… pentru ce? Nu
pentru Joram, nu remușcare pentru ce avea să facă. Să fi fost pentru
femeia fără chip, aproape uitată, care-i dăruise ochii ei de tigru și se
dăduse deoparte când gărzile îl luaseră pe el? Sau… pentru chipul pe
care îl văzuse în argint, în ziua aceea, mic și înspăimântat, reflectat la
nesfârșit în pavezele tibiilor Săbiilor-de-argint – al lui însuși. Pentru tot
ce pierduse, tot ce nu avusese vreodată și nu va avea niciodată.
— Da, o să te descurci, zise Joram, în cele din urmă. E un noroc, la
urma urmei, că te-am lăsat în viață. Dacă aș fi pus să te ucidă, pe cine aș
mai fi trimis la ei?
Trimis la ei.
— S-ar putea să hotărască să te ucidă – ce știu eu despre Steliani? Ar
trebui să-ți iei adio, pentru orice eventualitate.
Din capătul celălalt al încăperii, Jael vorbi:
— Aduce ghinion pentru soldați să-și ia adio, frate. Ai uitat? Ispitește
soarta.
Joram își dădu ochii peste cap, întorcând spatele lui Akiva.
— Atunci, nu-ți lua. Ce-mi pasă mie?
Se îndepărtă, nu mai putea fi ajuns cu ușurință; Namais și Misorias
veniră imediat între ei. Akiva lăsase ocazia să-i treacă pe sub nas. Avea
să mai fie și alta. Avea să creeze el o alta.
 — Pregătește-te să pleci dimineață.
Joram îi săgetă pe Hazael și pe Liraz cu o privire peste umăr; dacă
observase asemănarea cu el însuși, nu o arătă prin niciun semn.
— Singur.
— Să plec unde, stăpâne? întrebă Akiva.
Deja își făcuse planuri pentru dimineață, desigur – să dispară fără
urmă – dar firul atârnând liber al misterului îl îmbia să tragă puțin de el.
Mama lui.
— Pe Insulele Îndepărtate, bineînțeles. Stelianii cred că eu am ceva
de-al lor și o vor înapoi. Jael, tu o să-ți amintești. Eu niciodată nu mi-am
bătut capul cu numele lor. Cum ziceau că o cheamă?
— Îmi amintesc, zise Jael. O chema Festival.
Festival.
— Festival. Un nume ca ăsta și te-ai aștepta de la ea la distracție.
Joram clătină din cap.
— Ei chiar își închipuie că am păstrat-o tot timpul ăsta?
Festival.
Numele era ca o cheie în încuietoare. Imagini. Parfum. Atingere.
Chipul ei. Pentru o clipă, Akiva își aminti fața mamei lui. Vocea ei.
Fusese tare de mult – decenii – erau doar fragmente, dar efectul a fost
imediat: concentrare și claritate, ca lumina focalizată într-un mănunchi
de raze.
Efectul a fost sirithar.
Akiva crezuse că știa siritharul. Făcea parte din antrenamentul lui;
făcuse kata în zori ani de-a rândul, căutând miezul calm din el însuși; era
greu de prins, dar crezuse că știa ce era. Acesta era diferit. Acesta era
adevărat, instantaneu și nepieritor. Nu era de mirare că nu-l înțelesese;
niciunul dintre instructorii lui nu-l atinseseră vreodată cu adevărat.
Era magic.
Nu magia pe care o descoperise singur, însăilată cu greu din
aproximări și durere. Era ca și când și-ar fi trăit viața râcâind și
scormonind în țărână, și abia acum își ridicase capul să vadă cerul și
zările lui nesfârșite, adâncimea lui nebănuită. Oricare era sursa de putere
sau tributul, în mod sigur nu era durerea. De fapt, durerea din umăr
chiar îi trecuse. Ce e asta? Lumină și elevație și imponderabilitate, o
adâncime a calmului care făcea lumea din jurul lui să pară că încetinește
și se cristalizează, astfel încât vedea totul – falca lui Japheth strângându-
se ca să înăbușe un căscat, o privire-fulger schimbată între Hellas și Jael,
zvâcnirea pulsului pe jugulara lui Joram. Fierbințeală și adierea
răsuflării și a aripilor, fiecare mișcare desena linii de intenție în aer. Știu
că fata servitoare avea să se ridice în picioare înainte ca ea s-o facă;
lumina ei se mișca înaintea ei, ea părea s-o urmeze. Mâinile lui Joram
aveau să se ridice; Akiva anticipă mișcarea și ele într-adevăr se ridicară,
Împăratul în sfârșit își închise roba, își legă cordonul. Încă mai vorbea,
fiecare cuvânt fiind la fel de clar și de real ca o piatră de râu. Akiva
înțelese că tot ce auzea în această stare avea să fie gravat perfect în
memorie.
Că nu avea să uite niciodată ultimele cuvinte ale tatălui său.
Și că știa deja care aveau să fie ultimele lui cuvinte.
— O să te duci la ei, spunea Joram cu certitudinea detașată a
autocrației absolute.
Akiva își dădu seama că n-ar fi trebuit să-și facă nicio clipă griji că ar
fi fost suspectat. Joram era atât de plin de propria lui legendă că nu i-ar
fi trecut prin minte c-ar putea să nu-i fie ascultată porunca.
— O să le arăți cine ești. Dacă te vor asculta, transmite-le promisiunea
mea. Dacă se predau acum și ne cedează magii lor, n-o să le fac ce le-am
făcut bestiilor. Stelianii izbutesc să pescuiască mesagerii din aer, dar ce
vor face împotriva a cinci mii de dominioni? Au măcar o armată? Cred
că mă pot ține la distanță pe mine atât de ușor?
Nici măcar n-ai un început de idee despre cât de mult deasupra sunt ei față
de tine. O parte din Akiva ar fi vrut să se învârtă în cerc și să se
minuneze la râurile de lumină ce pătrundeau prin multitudinea de
straturi suprapuse de sticlă ale Sabiei, să-și ridice mâinile și să se uite la
ele de parcă i-ar fi fost făcute din nou, de parcă el însuși era o creatură
cu totul nouă, construită din aceleași raze de lumină.
Lumină ascunzând ca un văl focul.
O voce, din trecutul îndepărtat.
— Tu nu ești al lui.
Era vocea ei, vibrantă, rezonând, apăsată și plină de putere. Era în
ziua aceea.
— Nu ești nici al meu. Tu ești al tău.
Ea nu plânsese. Festival. Nu încercase să-l țină sau să se lupte cu
gărzile și nu spusese adio. Adio ispitește soarta, cum zisese Jael.
Se gândise oare că l-ar putea revedea?
 — Ai ucis-o?
Se auzi pe sine însuși rostind întrebarea și realiză mai multe lucruri
deodată: subita încremenire a consiliului; încleștarea pumnilor lui
Namais și Misorias pe mânerele săbiilor; o licărire de interes din partea
lui Japheth, căruia îi trecu pofta de căscat. În spatele lui, nici n-a trebuit
să-i vadă pe Hazael și pe Liraz ca să știe că mușchii lor sunt în poziție de
atac; știa că Liraz deja zâmbea cu zâmbetul ei descurajant de bătălie.
— Ai ucis-o pe mama?
Și văzu ochii tatălui său, nesurprinși și plini de dispreț.
— Tu n-ai nicio mamă. Cum n-ai niciun tată. Ești doar o za într-un
lanț. O carcasă de îmbrăcat în armură. Oare ai uitat toată instrucția ta,
soldat? Tu ești o armă. Tu ești un lucru.
Acestea au fost cuvintele. Akiva le-a auzit ecoul înapoi, prin
scânteierea siritharului. Deja știa că erau ultimele cuvinte ale lui Joram.
Așadar, lăsă vraja invizibilității să cadă de pe sabia lui și o scoase din
teacă. Se mișca înăuntrul fluxului timpului; avea să fie făcută mai înainte
ca martorii să-și poată înregistra măcar șocul. Namais și Misorias
începură să se miște, dar ei existau într-o altă stare a lucrurilor. Akiva
era foc învăluit în lumină. Ei n-aveau nicio șansă să-l oprească. A
traversat spațiul până la Împărat în timpul cât i-a luat acestuia ca o
clipire de surpriză să-i vălurească ochii reci.
Cum de nu poate vedea schimbarea în mine? se întrebă Akiva și împinse
sabia prin mătasea robei și în inima tatălui său.
 69. ZGREPȚĂNAT

Bast a fost cea care a venit să zgrepțăne la fereastra lui Karou.

Obloanele erau asigurate cu lungile lor zăvoare de bronz, iar în capătul
celălalt al camerei, scândurile lui Mik erau vârâte în scobiturile lor din
dușumea și proptite sub clanță și balamale. Ușa și fereastra erau
amândouă bine închise, iar Issa și Karou stăteau înăuntru, neliniștite.
Karou se plimba în sus și-n jos. Issa zvâcnea din coadă. Așteptau să se
întâmple ceva.
Și ceva s-a întâmplat.
Râcâitul la obloane. O șoaptă răgușită.
— Karou. Karou, deschide fereastra.
Karou se dădu înapoi.
— Cine e acolo?
— Eu sunt, Bast. Sunt de serviciu la pază, n-ar trebui să fiu aici.
— Și de ce ești?
Mânia lui Karou se aprinse. Dacă Bast ar fi traversat curtea, azi-
dimineață, și alții ar fi putut s-o facă. Și… ce dac-ar fi făcut-o? Karou
nici măcar nu știa ce ar fi vrut să facă. Era atât de depășită de situație,
încât voia să se facă ghem și să plângă. Oh, Brimstone, chiar ai crezut că
aș putea face asta? Ei bine, el n-avea de unde să știe că Lupul urma să
supraviețuiască războiului ca să-i pună ei bețe-n roate la fiecare pas, nu-i
așa?
— E vorba de… e vorba de Lup, veni răspunsul lui Bast, iar Karou
simți că piere deodată tot aerul din încăpere.
Iată, se întâmpla negreșit, ca bufnitura celuilalt bocanc descălțat. Ce
făcuse Lupul?
— Îi duce pe Amzallag și pe sfincși. I-am văzut din turn.
Îi duce? Karou și Issa schimbară o privire încordată. Karou deschise
brusc fereastra. Bast era agățată de pervazul prea îngust, cu aripile pe
jumătate deschise, bătând încetișor ca să-și țină echilibrul.
— Îi duce unde? întrebă Karou.
Bast părea șocată.
— La puț, șopti ea.
După aceea, Karou avea să se întrebe dacă Bast fusese unealta lui
Thiago sau conspiratoarea lui, dar în momentul acela n-o suspectă.
Groaza ei părea reală și poate că era. Poate că se gândea cum ar fi putut
face ea drumul acela, după cât de aproape fusese să treacă de partea lui
Karou. Și poate – probabil – se gândea că aceea fusese o greșeală care n-
avea s-o mai ispitească niciodată.
Nu iei partea împotriva Lupului.
Cu mâini tremurătoare, Karou își puse din nou centura cuțitelor și se
simți mai bine cu greutatea lunilor-noi pe coapse. Fereastra era deschisă
înaintea ei. Issa era de partea ei, dar n-ar fi putut ieși cu ea pe fereastră.
Karou se întoarse spre ea.
— O să vin și eu, copilă dulce.
Issa se îndreptă spre ușă, cu solzii unduind.
— Du-te. O să fiu chiar în urma ta.
Și Karou plecă, ieșind în noapte. Era deja departe și peste metereze,
când Issa ridică scândurile și le dădu deoparte. Deschise ușa.
Și dădu nas în nas cu Ten.
 70. TRĂIASCĂ ÎMPĂRATUL

Împăratul căzu în genunchi. Ochii lui mureau; ura i se scurgea din

privire, în timp ce viața curgea roșie din pieptul lui. Nimeni nu l-a prins
în brațe și s-a răsturnat cu un pleoscăit în canalul puțin adânc al băii.
Apa și clăbucul se colorară în trandafiriu.
O servitoare țipă.
Namais și Misorias erau în mișcare. Akiva le pară loviturile; nimic nu
fusese vreodată atât de ușor.
Simți gardienii desprinzându-se de lângă pereți, șocul lor amorțind
aerul. Cel puțin unul se încurcă în propria mânecă-clopot bâjbâind după
mânerul sabiei și înjură. La unison, Hazael și Liraz îi scoaseră săbiile din
teci.
Săbiile-de-argint poate crezuseră că aveau avantajul numărului – opt
contra doi –, dar la prima încrucișare de săbii, încrederea lor se evaporă.
Ăsta nu mai era un exercițiu de fandări și parări, ca acelea cu care erau
ei obișnuiți, niciun cling drăguț și niciun sunet melodios de argint.
Hazael și Liraz își mânuiau lungile lor săbii cu ambele mâini, cu atâta
putere în loviturile lor ca aceea antrenată pe armura și carnea
nenumăraților reînviați. Deceniile de bătălie, mâinile negre cu răbojul
lor îngrozitor, și asaltul lor le izbi pe gărzi ca o forță a naturii.
Nu erau doi luptând contra opt. Erau doi tăind la opt. Așa subțire cum
era Liraz, prima ei lovitură dislocă umărul gardianului care o blocase.
Uff-ul lui de durere a fost urmat de un zăngănit, când sabia i-a zburat
din mână; ea nu-l ucise, când el se dădu înapoi, clătinându-se, ci se
întoarse spre un alt gardian cu o lovitură de picior care-l izbi în
genunchi. Uff-ul acestuia îl imită întocmai pe cel al camaradului său, și
căzu și el, de asemenea.
Prima lovitură a lui Hazael reteză sabia oponentului său, lăsând
gardianul cu doar un ciot frumos de argint în mână.
Toate acestea s-au întâmplat în pauzele dintre respirații – Bastarzii
învățându-i pe fudulii Săbii-de-argint deosebirea vitală dintre un gardian
și un soldat –, iar ochii gardienilor se deschiseră larg, când înțeleseră.
Postura celor cinci rămași în picioare se schimbă de la încredere
mecanică la o crispare defensivă. Potrivindu-și din nou săbiile în mână,
se strânseseră într-un cerc larg în jurul bastarzilor, iar privirile aruncate
de la unul la altul erau ușor de interpretat:
Haide, atacă-i.
Atacă-i tu.
Nu era nevoie să-și facă griji. Liraz și Hazael n-au așteptat. Așteptarea
dădea inamicului timp să gândească. Nici ei doi nu trebuia să gândească
mai mult decât săbiile lor. Au atacat. Au fost nithilam. Zăngănitul a fost
asurzitor, iar porecla „rupesăbii” se dovedi întemeiată, când armele
sclipitoare și fragile ale gărzilor se sfărâmară sub șfichiuirile oțelului. În
capătul celălalt al încăperii, unul dintre consilierii necunoscuți, își feri
capul la țanc, când o așchie de sabie de argint se înfipse în perete, exact
în locul unde, cu o secundă mai devreme, fusese capul lui.
Rupesăbiile au fost dezarmați cu toții, ușor răniți, iar când unul făcu o
încercare, fără tragere de inimă, să ridice o sabie, Liraz nu trebui decât
să rânjească la el și să clatine din cap, iar el se opri ca un copil vinovat.
— Stați pe loc, le spuse ea. Demonstrați-ne marea voastră abilitate de
a sta pe loc și o să fiți bine.
Ceilalți rămaseră în picioare ocupând spațiul – atât de mult spațiu, așa
niște corpuri mari și așa de slab pregătite. Viețile lor nu fuseseră
niciodată în pericol până atunci și dacă Liraz și Hazael ar fi vrut să-i
ucidă, ar fi găsit treaba asta jalnic de simplă. Însă ei nu voiau să-i ucidă.
Nici nu-i răniseră cine știe ce. Joram fusese una dintre ținte, iar el zăcea
mort și neasistat de nimeni în apa puțin adâncă, a cărei culoare se
închisese acum de la trandafiriu-pal la stacojiu. Jael fusese cealaltă.
Dar Jael dispăruse.
— Akiva, zise Liraz. Jael.
Akiva deja știa. Cei trei bastarzi ocupau centrul încăperii. Era liniște.
Cu totul, trecuseră aproape două minute de când sabia lui Akiva
străpunsese inima tatălui său. Îi dezarmase pe Namais și Misorias –
aceștia luptaseră ceva mai bine, dar nu destul de bine – și îi lăsase fără
cunoștință, lovindu-i în cap cu mânerul sabiei pentru a preveni orice
avânt eroic care l-ar fi putut sili să-i ucidă. Unul aterizase cu fața în jos
și, în timpul în care Akiva îl întorsese invers cu piciorul, ca să nu se
înece în balta de apă roșie, Jael dispăruse.
Unde? Dacă scăpase prin vreo ușă secretă, uitase să-și ia și nepotul cu
el. Akiva se uită lung, calm, la prințul moștenitor. Japheth trăsese una
dintre fetele servitoare în fața lui, ca pe un scut viu. Fata era încremenită
de groază, strivită la pieptul lui, cu părul ei lung și împletit răsucit în
pumnul lui, acolo unde un bărbat adevărat ar fi ținut o sabie.
Și iată-l pe noul Împărat, gândi Akiva.
Indiferent pe unde o ștersese Jael, trebuia acum să dea alarma. Akiva
se pregăti pentru răspunsul ce trebuia să urmeze. Era surprins că nu
începuse deja; se așteptase ca gărzile de la Poarta Samekh să audă
zăngănitul săbiilor și să dea fuga; atunci, el, Hazael și Liraz, ar fi trebuit
să se învăluiască în vraja invizibilității și să se ridice în zbor, încercând
să-și facă drum afară la adăpostul haosului.
Cu toate acestea, nu se porni niciun haos.
Poate, gândi el, sunetul nu circula bine printre atâția pereți de sticlă
interpusă. În liniștea sinistră, nou dobândita stare de sirithar îl părăsi pe
Akiva – de parcă ar fi fost ceva ce venea și pleca după propria voință –,
iar simțurile lui rămaseră păgubite de proaspăt dobândita lor acuitate. În
această întunecare și diminuare, el își plimbă ochii prin încăpere. Galeria
lingușitorilor stătea pironită în loc, înspăimântată; gurile căscate
înghițeau aerul umed ca peștii. Ochii lui lunecară mai departe de ei.
Hellas își pierduse automulțumirea.
Și acolo era Japheth, strângând fata servitoare în brațe. Akiva
presupuse că imaginea n-ar fi trebuit să-l surprindă, dar să auzi despre
cineva că e fricos e una. S-o vezi atât de clar e alta. Însă ce era să facă
el? Scopul lor de aici, astăzi, trebuia să fie clar, și anume asasinarea unui
ațâțător la război, nu revoltă împotriva întregului Imperiu și nu o
preluare de putere pentru sine.
Așadar, uitându-se în ochii prințului moștenitor, Akiva rosti cuvintele
urcării pe tron.
— Împăratul e mort. Trăiască Împăratul.
În atmosfera sufocantă de abur fierbinte și șoc, vocea lui sună adânc și
solemn. Își duse brațul la piept, apăsându-și mânerul sabiei în dreptul
inimii, și dădu scurt din cap spre Japheth. În spatele lui, Hazael și Liraz
făcură la fel.
Groaza lui Japheth se prefăcu în confuzie. Aruncă o privire într-o
parte, căutând o explicație din partea consiliului, de parcă posibilitatea
asta nu-i trecuse niciodată prin minte. Servitoarea se folosi de prilejul
buimăcelii lui și se zvârcoli, eliberându-se, țâșnind spre ușă ca o
sălbăticiune scăpată dintr-o cursă. Akiva o lăsă să se ducă. Ușa se
deschise de perete, ea fugi și Akiva se gândi că, acum, cu siguranță
gărzile aveau să dea năvală în încăpere.
Și totuși n-o făcură.
Lipsit de scutul său viu, Japheth căzu în genunchi și începu să se
târască încet îndărăt, tremurând. Akiva întoarse capul, dezgustat.
— Am terminat aici, le zise el fratelui și surorii lui.
Indiferent ce avea să se petreacă în afara băii acesteia, nu merita să
mai stea. Ar fi fost mai ușor să se retragă sub acoperirea haosului – zece
porți deschise în timp ce străjerii lor ar fi dat fuga să răspundă alarmei –,
dar aveau să izbutească și așa, cu luptă, dacă trebuia. Era gata să plece,
să lase în urmă Astrae și propria trădare.
Nu ajunse decât până la ușă.
Nu Săbiile-de-argint, cu incompetența lor greoi echipată și săbiile
frumoase, inutile, îl siliră să se dea înapoi. Ci dominionii. Nu gardieni, ci
soldați: pregătiți și calmi și mulți. Douăzeci, mai mulți. Patruzeci,
umplând încăperea, dar neaducând niciun haos cu ei, nicio derută
propice pentru o evadare ușoară. Numai fețe nemiloase și săbii deja
mânjite de sânge.
Al cui sânge?
Și… mai aduseseră ceva cu ei, ceva atât de neașteptat – la prima
atingere a acelui val de greață debilitantă și atât de familiară, Akiva
înțelese. În timp ce soldații se strângeau într-un cerc în jurul lui și al
fratelui și surorii sale, în jurul Rupesăbiilor dezarmați și făcuți de râs și
al leșului Împăratului, țineau niște oribile… trofee… înaintea lor. Atunci
înțelese că totul fusese orchestrat. Jucase un rol scris anume pentru el de
către Jael, și îl jucase perfect.
Dominionii țineau în față mâini. Mâini mumificate, retezate,
însemnate cu ochii diavolului. Mâini de reînviați, la fel de puternice ca și
atunci când fuseseră ținute ridicate de adevărații lor proprietari: rebelii
himere pe care îi uciseseră și îi arseseră ei în Extremul Neumblat.
Akiva simți asaltul magic de parcă îi intră în sânge și îl închegă pe
dinăuntru. Încercă să reziste, dar în zadar. Începu să tremure și nu se
mai putu opri.
— Slavă puterilor cerești, îi auzi pe consilieri murmurând. Suntem
salvați.
Proștii. Încă nu se întrebau ce căutau dominionii în Turnul Cuceririi?
Căpitanul lor era cu ei.
— Nepoate, zise el.
 Pentru o secundă, Akiva crezu că Jael i se adresa lui, dar se uita la
Japheth.
— Îngăduie-mi să fiu cel dintâi care să te felicite, zise el.
Era roșu la față – de căldură, de frică? – , iar cicatricea lui ieșea în
evidență ca o ghirlandă lungă, albicioasă. Se apropie de Japheth, care
rămăsese în genunchi, și-i spuse:
— Aceasta nu e o postură potrivită pentru conducătorul Imperiului
Serafimilor. Ridică-te.
Îi întinse o mână.
Akiva pricepu ce avea să se întâmple, dar răul pulsatil al hamselor se
combinase cu amorțirea ce pogorâse peste el în urma siritharului și nu
putu face nimic ca s-o oprească.
Japheth întinse mâna către unchiului său, iar Jael i-o luă, dar nu-și
ridică nepotul în picioare. Pivotă în spatele lui. Japheth tresări de
durere, când Jael strivi mâna moale a prințului în strânsoarea lui de
soldat și-l împiedică să miște. O sclipire de metal, o smucire a brațului și
se termină în nicio secundă. Jael își trecuse pumnalul peste gâtul
nepotului său, unde se ivi o linie subțire, roșie.
Ochii lui Japheth se bulbucaseră și i se rostogoleau în cap; gura i se
căscă, dar nu-i ieși niciun sunet, numai un gâlgâit. Linia roșie deveni mai
groasă. O picătură scursă deveni un șiroi. Șiroiul deveni un torent.
— Împăratul e mort, zise Jael înainte ca afirmația să fie strict
adevărată.
Zâmbi și șterse lama pumnalului de mâneca lui Japheth, după care îl
îmbrânci, aruncându-i leșul lângă al lui Joram, în apa înroșită.
— Trăiască Împăratul.
Akiva rămase la fel de stupefiat și cu gura căscată ca și consilierii.
Cât despre Jael, n-ar fi putut arăta mai mulțumit. Se întoarse spre
Akiva și execută o plecăciune batjocoritoare:
— Mulțumesc, zise el. Atâta am sperat că ai să faci asta.
De aici încolo, scenariul pe care și-l imaginase Akiva drept „cel mai
bun caz” se derulă foarte, foarte prost.
 71. PUȚUL

Până când ajunse Karou la puț, se terminase deja.

Amzallag, Tangris, Bashees. Zăceau morți sub lumina stelelor, iar
Thiago stătea în picioare lângă leșurile lor, calm și strălucitor, îmbrăcat
în alb complet, așteptând. Așteptând-o pe ea. Ceilalți stăteau oarecum în
semicerc, iar Karou ar fi trebuit să arunce doar o privire la scenă, să
țâșnească imediat în văzduh și să zboare înapoi la îndoielnica siguranță
a camerei sale. Dar n-a putut, nu cu leșurile acelea zăcând acolo,
Amzallag și sfincșii, din ale căror gâturi spintecate încă mai pulsa
sângele pe grohotiș, și ale căror suflete își pierdeau, unul după altul,
firele ce le mai țineau ancorate. Pentru că ei trecuseră de partea ei.
Ăsta trebuia să fie prețul? Ea n-avea să-și mai găsească niciodată
vreun alt aliat. Dacă lăsa lucrurile așa, ar fi putut foarte bine să
abandoneze cauza himerelor chiar în clipa aceea.
Era amețită de dezgust și de furie când ateriză în forță în fața Lupului.
Sângele îi împroșcase pieptarul și mâneca, apărând negru, în noapte. În
spatele lui: grămezi de pământ de la excavațiile puțului; un șir de lopeți
stăteau înfipte drept ca stâlpii unui gard; Karou putea auzi un zumzet
slab, ca de un motor îndepărtat, dar își dădu seama că erau muștele. Jos,
în întuneric. Studie pentru câteva clipe oribila scenă, mai înainte de a-și
găsi graiul. Gâtuită, zise:
— Și iată-l pe marele erou al himerelor, ucigașul propriilor soldați.
— Ăștia nu erau soldații mei, aparent, răspunse el. Greșeala lor.
Și se întoarse spre leșul lui Amzallag. Acesta zăcea chiar la marginea
puțului. Thiago își adună puterile și înfipse gheara unuia dintre
picioarele sale de lup în leș, împingându-l și dându-l de-a dura. Trebuie
să fi cântărit vreo două sute cincizeci de kilograme, dar odată ce umerii
au fost împinși dincolo de margine, greutatea lor a tras restul. A fost o
cădere lentă, atât de lentă… după care, brusc, corpul lui Amzallag se
prăbuși în puț și dispăru în bezna puturoasă.
Lisseth făcu la fel cu trupurile sfincșilor, care erau mult mai ușoare, și
nu se auzi aproape niciun sunet, de parcă aterizarea ar fi fost lină –
Karou știa, nu trebuia să-și imagineze, ce le amortizase bufnitura –, dar
în urmă se ridicară duhoarea și muștele, cu sutele. Roiul lor negru,
zumzăitor, părea să poarte miasma putreziciunii cu el. Ea se dădu
înapoi, înăbușindu-și reflexul de a voma. Aproape că simțea aerul în
gură, gros și înecăcios, gazos și lichid. Se clătină, uitându-se îngrozită la
Thiago.
— Nu sunt toți monștri ca tine, zise el, ca voi, ceilalți.
Se uită pe rând la căpitanii adunați în jur – Nisk, Lisseth, Virko, Rark,
Sarsagon –, iar ei îi întâmpinară privirea cu ochi inexpresivi și lipsiți de
rușine, mai puțin Virko, ce se uită în pământ când ajunse la el.
— Monștri, da, noi suntem monștri, zise Thiago. O să le dau îngerilor
„bestiile” lor. O să le dau coșmaruri care să le bântuie visele mult după
ce eu n-am să mai fiu.
— Atunci, ăsta e? se răsti ea. Ăsta e obiectivul tău, să lași o moștenire
de coșmaruri când o să mori? De ce nu? De ce n-ar fi vorba numai
despre tine? Marele Lup Alb, ucigașul îngerilor, salvatorul nimănui.
— Salvator! râse el. Asta vrei tu să fii? Ce țel măreț pentru o
trădătoare.
— N-am fost niciodată o trădătoare. Dacă e cineva trădător, atunci tu
ești acela. Și toată agitația de azi despre excavările catedralei? Au fost
numai minciuni?
— Karou, dar ce credeai? Ce să facem noi cu miile acelea de suflete?
Resurecționistul nostru abia de poate încropi o armată.
Atât dispreț în vocea lui. Karou îi replică pe măsură:
— Da, păi, cum eu am terminat cu încropitul armatei tale, voi avea
nevoie de ceva să mă țină ocupată.
Practic lătra acum, țeasta vuindu-i de zgomotul alb al furiei. Avea să
colecteze sufletul lui Amzallag și ale sfincșilor. Amzallag nu trăise ca să
primească speranța revederii familiei sale, doar ca să moară acum.
— Ai terminat, zici? Thiago zâmbi.
Ucigaș, călău, sălbatic. Era în elementul lui.
— Chiar crezi că poți câștiga în jocul ăsta?
Clătină din cap.
— Karou, Karou. Oh, numele tău chiar mă amuză. Neghiobul ăla de
Brimstone. Te-a numit speranță pentru că te-ai împerecheat cu un înger?
Ar fi trebuit să te numească desfrâu. Ar fi trebuit să te numească târfă.
Cuvântul n-o afectă. Nimic din ce spunea Thiago n-ar fi putut s-o
rănească. Uitându-se acum la el, abia de putea înțelege cum de se lăsase
condusă atât de multă vreme, îndeplinindu-i cererile, creând monștri ca
să asigure moștenirea lui coșmarească. Se gândi la Akiva, în noaptea în
care venise la ea, pe malul râului, la durerea strivitoare și rușinea de pe
chipul lui, și la iubirea lui, încă iubire – mâhnire, iubire și speranță – și
își aminti noaptea balului Despotului, cum Akiva întotdeauna fusese
binele opus răului lui Thiago, dogoarea opusă fiorului înghețat al
Lupului, siguranța opusă amenințării acestui monstru.
Îl țintui pe Thiago cu ochii mijiți și spuse liniștit, distant:
— Încă te roade asta, nu-i așa? Că l-am ales pe el în locul tău? Vrei să
știi ceva?
Dragostea e un element al naturii.
— N-a fost nicio competiție.
Șuierase ultimele cuvinte și un spasm de furie îi răvăși fața rece,
studiată, a lui Thiago. Frumosul recipient pe care îl crease Brimstone
ascundea în el o asemenea substanță întunecată, otrăvitoare.
— Lăsați-ne singuri.
Vorbise printre dinții strânși, iar ceilalți își scuturau aripile pentru a-i
asculta porunca înainte să aibă timp Karou să-și regrete cuvintele. Cu
sunetul aripilor și puternicul curent de aer stârnit în urma lor, ridicând
nori de praf, agitând miasmele de putreziciune, firișoarele de praf
înțepându-i brațele goale și fața, își simți fantomele aripilor avute
odinioară tresărind, într-atât de adânc era impulsul ei de a fugi. Ca în
noaptea balului Despotului, când dansase cu Thiago și în fiecare secundă
aripile ei tânjiseră s-o ducă departe de el.
Departe, departe. Îndepărtează-te de el. Se pregăti să sară, dar mai
înainte de a se desprinde de la pământ, Thiago se mișcă. Rapid. Mâinile
îi țâșniră, o înșfăcară de braț – vânătăile ei – și o ținură. Strâns.
— Chiar mă roade, Karou. Asta vrei să auzi? Că m-ai umilit? Te-am
pedepsit pentru asta, dar pedeapsa a fost… nesatisfăcătoare. A fost
impersonală. Protectorul tău Brimstone s-a asigurat că niciodată n-o să
fiu singur cu tine. Ai știut asta? Ei bine, el nu e aici, acum, nu-i așa?
Prinsă în strânsoarea lui, Karou se uită după soldații care plecau.
Numai Virko întoarse capul. Nu se opri, însă, și foarte curând întunericul
îl înghiți și dispăru laolaltă cu ceilalți, fâlfâitul aripilor stingându-se,
praful așezându-se la loc, iar Karou rămânând singură cu Thiago.
Mâna lui pe brațul ei era ca o menghină; Karou știa cum îi făcea
Brimstone corpurile Lupului. Știa puterea din el și nu spera să se smulgă
din strânsoarea lui.
 — Dă-mi drumul.
— N-am fost bun? N-am fost blând? Am crezut că asta voiai. Am
crezut că ar fi cea mai bună cale cu tine. Convingere cu vorbă bună și
blândețe. Văd că m-am înșelat. Dar vrei să știi ceva? Mă bucur. Mai sunt
și alte metode de persuasiune.
Mâna lui liberă, dintr-odată, era pe mijlocul ei, vârâtă pe sub
marginea cămășii și încleștată în carnea ei. Mâna ei liberă zbură spre
cuțitul lună-nouă de pe coapsă, dar Thiago i-o dădu la o parte și smulse
el însuși cuțitul, aruncându-l în puț. Peste câteva secunde, celălalt îl
urma, iar Karou împingea zadarnic în pieptul Lupului, zbătându-se să
scape.
Totul s-a întâmplat atât de rapid, își pierdu pământul de sub picioare,
izbindu-se de grohotiș atât de tare că i se întunecă vederea și i se tăie
respirația. Gâfâia și Thiago era deasupra ei, greu și mult prea puternic,
iar singurul gând inutil ce i se învârtea ei în minte era Nu poate, nu poate
să-mi facă rău, are nevoie de mine, în schimb în tot timpul acesta, el
râdea.
Râdea. Răsuflarea lui pe fața ei; își întoarse capul în lături, se zbătu,
fiecare mușchi încordându-se împotriva lui, fiecare respirație gâfâită
fiind o inhalare din plin a duhorii din puț.
Și ea era puternică. Și corpul ei era opera lui Brimstone, cum era și al
lui, și nu era doar forță simplă – se antrenase toată viața. Își eliberă un
braț și se răsuci, înfigându-și umărul între ei doi, ridică un genunchi și-l
azvârli de pe ea, rostogolindu-se din calea lui când el se aruncă înapoi
asupra ei, și era în picioare și gata să zboare spre cer, ca să scape, când
el o prinse din spate și căzu din nou. Nimeri cu fața în pietriș, de data
asta, și durerea îi săgetă prin tot corpul, și era țintuită la pământ,
greutatea lui imensă apăsând pe umerii ei încât nu putea să-și facă
niciun pic de loc ca să-l mai arunce la o parte. Și atunci auzi vocea lui la
ureche:
— Târfă, șopti el.
Și răsuflarea lui era fierbinte, îi simți buzele lipite pe lobul urechii și
apoi vârfurile ascuțite ale colților.
O mușcă. O sfâșie.
Ea țipă, dar el îi trânti capul din nou în pietriș, înăbușindu-i țipătul.
Nu-l putea vedea. Îi ținea fața în jos, în pietre și țărână, când îi simți
degetele cu gheare pătrunzând pe sub betelia jeanșilor și smucind.
Pentru o secundă, nu mai putu gândi nimic.
Nu.
Nu.
Țipătul nu era al vocii ei, ci al minții. Apoi îi reveni același refren
prostesc, scandalizat: Nu poate, nu poate.
Dar putea. Tocmai putea.
Jeanșii rezistară, totuși, chiar și atunci când el îi smuci cu atâta forță
încât o târî o jumătate de metru pe pământ, simțind fiecare piatră
intrându-i în obraz, așa că o întoarse iarăși cu fața în sus, ca să ajungă la
nasture. Și era peste ea și zâmbea, și sângele ei îi lucea pe buze, pe colți,
picura înapoi în gura ei și ea îi simțea gustul. Deasupra lui se vedeau
stelele. Când îi dădu drumul la braț ca să apuce de ambele părți ale
jeanșilor, încercând să îi scoată, degetele ei se închiseră în jurul unei
pietre și i-o trânti în față să-i spargă zâmbetul ăla.
El scoase un mârâit de durere, dar rămase pe loc. Sângele lui se
amestecase cu al ei pe colții lui, iar zâmbetul îi revenise. Și râsul, de
asemenea. Era obscen. Gura îi era o grimasă însângerată și el era în
continuare peste ea.
— Nu! strigă ea, și cuvântul păru să-i iasă din suflet.
— Nu face pe neprihănita, Karou, zise el. Cu toții suntem doar niște
vase, la urma urmei.
Și trase de jeanșii ei, de data asta izbutind să-i dea jos, până se
poticniră în ghete, rămânând strânși în jurul pulpelor ei. Simți pietrele
sub pielea goală, intrându-i în carne. Țipătul din capul ei era asurzitor și
inutil, inutil, când genunchiul lui se înfipse între ai ei, despărțindu-i.
Mârâitul lui era pur animalic, iar Karou se luptă. Se luptă. Nu stătu
nemișcată. Fiecare mușchi era în mișcare, împotrivindu-se. Degetele lui
cu gheare îi juleau brațele, ținând-o, iar pietrele îi sfâșiau spatele,
picioarele, dar durerea era atât de îndepărtată. Știa că nu trebuia să stea
nemișcată, nu trebuia să stea nicio clipă nemișcată. El își mută
strânsoarea de pe brațele ei, acum ținându-i ambele încheieturi cu o
mână – pentru a și-o elibera pe cealaltă –, dar ea se smulse din
strânsoarea lui și se repezi la ochii lui. El se dădu înapoi exact la timp și
ea rată, înfigându-și unghiile în obrajii lui, în schimb.
El îi dădu un dos de palmă.
Clipi des și stelele plutiră ca pe valuri. Își limpezea capul, când își
aminti de cuțitul ei.
 În gheată.
Gheata părea la o atât de mare distanță de mâinile ei. El îi ținea
încheieturile atât de strâns, încât abia își mai putea simți degetele, iar
când el făcu o pauză și se ridică din nou ca să umble prin propriile haine
– nu atât de albe, acum, se auzi ea gândind ca de la mare depărtare – a
trebuit să-i dea drumul la una dintre mâini. Ea o lăsă să-i cadă pe lângă
corp, fără vlagă. Închise ochii. În afara respirațiilor lor întretăiate,
liniștea deșertului era ca un vid, mâncând sunetele, înghițindu-le. Ea se
întrebă: dacă țipa, aveau s-o audă, în kasbah? Și dacă o auzeau, avea să
vină cineva?
Issa. Issa ar fi trebuit să ajungă până acum.
Ce îi făcuseră Issei?
Karou n-a țipat.
Thiago a uitat de mâna ei liberă, când s-a lăsat în jos peste ea, iar ea
și-a întors capul într-o parte, strângând din ochi. Nu s-a uitat la el.
Răsuflarea lui venea în gâfâieli ca de lup acum, iar ea-și mișcă șoldurile
și se întoarse, răsucindu-se ca să-l respingă, și nu s-a uitat când a pipăit
pe sub denimul sumecat al jeanșilor după marginea ghetei. După cuțitul
ei. Mânerul acela micuț era rece în mâna ei fierbinte. În durerea ei, cu
respirația tăiată, în orbirea ochilor strâns închiși, în aerul îmbâcsit de
putreziciune și de bâzâitul muștelor, cu grohotișul care-i râcâia și
smulgea carnea apăsată și strivită, mânerul acela era totul.
Ea îi dădu cale liberă. Thiago încerca să-i împingă șoldurile, lipindu-le
de pământ.
— Haide, iubito, zise el, torcând ca pisica. Lasă-mă înăuntru.
Nimic nu fusese vreodată mai pervers ca vocea aceea catifelată, iar
Karou știu că, dacă s-ar fi uitat la el, l-ar fi văzut zâmbind. Așa că nu se
uită.
Înfipse lama până la plăsele în adâncitura moale din gâtul lui. Era un
cuțit mic, dar eficient.
Căldura curgea peste Karou și era sânge. Mâinile lui Thiago uitară
subit de șoldurile ei. Iar când în sfârșit deschise ochii, el nu mai zâmbea.
 72. TRISTĂ IROSIRE DE DURERE

— Ucideți-i pe toți, porunci Jael soldaților săi cu o morbidă bună

dispoziție.
Akiva încă mai stătea în mijlocul băii, cu fratele și sora lui lângă el, și
toți trei mai aveau săbiile în mâini, deși sub pulsațiile semnelor
diavolului știa că nu erau capabili să se apere împotriva atâtor soldați.
— Nu pe toți, îl corectă arhimagul Hellas.
Hellas se dăduse lângă Jael și, spre deosebire de restul membrilor
consiliului, era vădit neșocat de tot ce se întâmplase. Un conspirator.
Un conspirator.
— Firește, zise Jael, murmurând curtenitor. M-am exprimat greșit.
Întorcându-se spre soldații lui:
— Ucideți-i pe toți, în afară de bastarzi.
Expresia de satisfacție de sine încrezută pieri de pe fața lui Hellas.
— Ce?
— Desigur. Trădătorii trebuie să aibă parte de o execuție publică, nu-i
așa? zise Jael, intenționat ignorându-i sugestia lui Hellas.
Se întoarse spre bastarzi, cu aceeași dezgustătoare veselie:
— Cum spunea fratele meu mai devreme, întotdeauna se poate face
loc în spânzurătoare.
— Domnul meu, zise Hellas, jignit și abia acum începând să-i fie frică.
Mă refeream la mine.
— Ah, da. Păi, îmi pare rău, bătrâne prietene, dar ai conspirat la
moartea fratelui meu. Cum aș putea să am încredere că nu mă vei trăda
și pe mine?
— Eu? Hellas se împurpură. Eu am conspirat cu tine…
Un plescăit din limbă și Jael zise:
— Vezi? Deja spui povești despre mine. Toată lumea știe că Urgia
Bestiilor l-a ucis pe Joram și pe bietul Japheth, de asemenea, ruda lui de
sânge. Cum aș putea să te las să părăsești încăperea asta, ca să te duci și
să răspândești minciuni despre mine?
Fața roșie a magului se albi.
— N-aș face așa ceva. Sunt de-al tău. Domnul meu, ai nevoie de un
martor. Ai spus…
 — Servitoarea băieșiță va sluji drept martor. Ea va sluji mai bine,
pentru că ea va crede ce spune. Ea l-a văzut pe bastard ucigându-l pe
Împărat. Restul, ei bine, o să fie tulburată. O să creadă că a văzut totul.
— Domnul meu. Ai… ai nevoie de un mag…
— De parcă tu ai fi în stare de magie, îl zeflemisi Jael. N-am nevoie de
impostori sau otrăvitori. Otrava e pentru lași. Dușmanii trebuie să
sângereze. Curaj, prietene. O să mori într-o companie nobilă.
Făcu un gest imperceptibil – abia o tresărire a mâinii – și soldații se
apropiară.
Hellas se uită înnebunit în jur după vreun apărător.
— Ajutor! strigă el, deși cu siguranță jucase un rol în a se asigura că
niciun ajutor nu avea să apară.
Și ceilalți membri ai consiliului strigară. Akiva simți mai multă milă
pentru ei, deși avea prea puțin loc, țintuit în propria nefericire, să-și
irosească mila pe o clică de neghiobi cruzi, aleși pe sprânceană.
A fost o baie de sânge. Săbiile-de-argint, brute mari și inutile, deja
dezarmate, s-au zbătut și au murit. Un soldat din Dominion i-a ucis pe
Namais și pe Misorias – încă inconștienți – cu două tăieturi rapide peste
gâtlejuri. Ai fi zis că a cosit niște buruieni, atât de firesc i-a fost gestul.
Ochii gărzilor de corp s-au deschis brusc și amândoi au suferit momentul
morții cu o scurtă zbatere și alunecare în zoaiele băii roșii. Nici restul
fetelor băieșițe n-au fost cruțate; Akiva a văzut ce urma și a încercat s-o
protejeze pe cea mai apropiată de el, dar erau prea mulți dominioni și
prea multe hamse-trofee dispuse împotriva lui. Soldații l-au împins
înapoi spre Hazael și Liraz, reducând-o apoi la tăcere, fără nicio urmă de
remușcare, pe fata care țipa.
Ei erau întrutotul oamenii căpitanului, gândi Akiva la scena ce se juca
înaintea ochilor săi. Fusese martor – și participant – la destule măceluri,
la viața lui, dar masacrul de acum îl impresionă prin înverșunare. Și prin
viclenie. Privindu-l și știind că el avea să fie acuzat pentru sânge – că
infamia va fi a lui, în vreme ce Jael avea să se aleagă cu mantia de
Împărat – Akiva era deopotrivă furios și neputincios.
Căută înnebunit prin jur după vreo urmă a clarității și puterii care-l
stăpâniseră mai devreme, dar nu simți nimic în afară de disperarea din
ce în ce mai mare. Se uită la fratele și sora lui; stăteau spate în spate. Le
putu vedea încordarea.
Erau patru membri ai consiliului în afară de Hellas; au murit, mai
mult sau mai puțin, cum îl priviseră și pe Împăratul lor murind: șocați,
indignați și neajutorați. Hellas a țipat ascuțit. A încercat să se ridice în
zbor, ca și când ar fi existat vreo scăpare în tavanul boltit de sticlă, iar
sabia soldatului l-a nimerit în pântece în loc de inimă. Țipetele au
devenit un guițat strident, iar magul s-a apucat de sabia împlântată în el
și a strâns-o în mâini, în timp ce cădea uitându-se la ea fără să-i vină să
creadă, iar când soldatul a smuls sabia, eliberând-o, degetele i s-au
împrăștiat în jur. Hellas și-a ridicat mâinile mutilate înaintea ochilor –
sânge, atât de mult sânge; țâșnea ca din fântână din cioturile lui – și încă
se mai uita la ele, cu groază abjectă și guițând neîncetat, când soldatul
și-a corectat ținta și i-a străpuns, curat, inima.
Guițatul a încetat.
— Nu cred că a încercat măcar să facă vreo magie, remarcă Jael. Și
toată durerea aceea bună de tribut. Ce irosire. O tristă irosire de durere.
Apoi întoarse o privire pătrunzătoare spre Akiva și arătă spre el. Akiva
se încordă ca să se apere – sau să încerce. Strânsoarea sabiei în mână era
slabă și se înrăutățea din ce în ce, pe măsură ce răul vlăguitor pulsa spre
el din toate direcțiile. Dar soldații erau bine acordați la gesturile
căpitanului; nu au atacat.
— Acum, iată, aici stă un mag, zise Jael.
Akiva stătea încă, deși își imagina că nu pentru mult timp. Simțind
atâtea hamse ațintite asupra lui îl făcea să se ducă înapoi cu mintea, ani
în urmă, la eșafodul din agora lui Loramendi, la Madrigal și la cum se
uitase la el, și cum își așezase obrazul pe blocul de piatră; cum căzuse
capul și cum răsunase, iar el strigase și nu fusese în stare să facă nimic.
Unde fusese atunci acea stare de adevărat sirithar? Clătină din cap. Nu
era niciun mag; un mag ar fi putut s-o salveze. Un mag s-ar fi putut salva
pe sine însuși și pe fratele și sora lui de acești soldați cu trofeele lor,
gheare noduroase, cu puterea lor furată.
Jael îi confundă reacția cu modestia.
— Ei, haide, zise el. Crezi că nu știu, dar știu. Oh, această
demonstrație de vrajă, cu săbiile? A fost foarte bună, dar aia cu păsările?
Aia a fost minunată.
Fluieră lichid și clătină din cap: un compliment din toată inima.
Akiva avu grijă să nu se manifeste în niciun fel. Jael poate că bănuia,
dar nu putea ști că păsările fuseseră opera lui.
— Și totul doar ca să salvezi o himeră. O să recunosc, asta m-a
nedumerit. Urgia Bestiilor ajutând o bestie?
Jael se uita la el, făcând o pauză. Lui Akiva nu-i plăcură nici privirea,
nici pauza. Întotdeauna întâlnirile lor se desfășuraseră ca un meci cu
miză foarte mare: exagerată curtoazie ascunzând neîncredere reciprocă
și o profundă antipatie. Merseseră prea departe ca să mai fie nevoie de
curtoazie acum, dar căpitanul continua cu șarada și, în asta, exista
fantoma unei voioșii. Se amuza.
Ce știe de fapt? se întrebă Akiva, convins acum că era ceva, și ar fi dat
foarte mult în momentul acela să pună capăt brusc veseliei lui Jael.
— Ea are gust de povești, zise Jael.
Cuvintele atinseră o coardă de familiaritate – și de groază, totodată –,
dar Akiva nu știa de unde să le ia. Nu până când Jael adăugă, aproape
cântând:
— Ea are gust de speranță. Oh. Ce gust să fie ăsta? Polen și stele, a zis
Cel Căzut. A tot trăncănit despre asta, nenorocitul. Aproape că mi-a
părut rău pentru fată, să fie atinsă de o asemenea limbă.
Un vâjâit în urechile lui Akiva. Razgut. Cumva, Jael îl găsise pe
Razgut. Oare ce îi spusese creatura?
— Mă întreb, continuă Jael, ai mai găsit-o?
— Nu știu despre ce vorbești, răspunse Akiva.
Zâmbetul lui Jael înflori pe de-a întregul acum și era un specimen
dezgustător, malițios și ațâțat.
— Nu? zise el. Mă bucur să aud, de vreme ce nu a fost nicio mențiune
despre vreo fată în raportul tău.
Asta era adevărat. Akiva nu pomenise nimic despre Karou, sau despre
cocoșatul Izíl, care se aruncase din vârful unei turle decât să o predea pe
Karou, sau despre Razgut, de asemenea – despre care, la momentul
acela, Akiva crezuse că murise odată cu cocoșatul.
— O fată care a lucrat pentru Brimstone, continuă Jael. Care a fost
crescută de Brimstone. Așa o poveste interesantă. Mult exagerată, totuși.
Ce interes ar fi putut avea Brimstone pentru o fată din lumea oamenilor?
Și, apropo, ce interes ai fi putut avea tu pentru o fată din lumea
oamenilor? Cel obișnuit?
Akiva nu zise nimic. Jael era prea fericit; era clar că Razgut îi spusese
totul. Întrebarea era, atunci, cât de multe știa Razgut? Oare știa unde se
afla Karou acum? Și că îi continua munca lui Brimstone?
Ce voia Jael?
 Căpitanul – nu, își aminti Akiva, Jael era Împărat acum – zise,
ridicând din umeri:
— Bineînțeles, Căzutul a susținut și că fata avea păr albastru, ceea ce
chiar e prea mult, așa că m-am întrebat cum aș putea crede toate
celelalte lucruri pe care mi le-a povestit el despre lumea oamenilor.
Toate celelalte lucruri fascinante pe care nu le-ai inclus în raportul tău.
A trebuit să-mi pun imaginația la lucru. În cele din urmă, am crezut că
îmi spusese adevărul, oricât de straniu suna totul, dar ce nu pot să-mi
dau seama este cum ați uitat voi trei să raportați progresele lor.
Dispozitivele lor, nepoate. Cum de ați omis să menționați despre armele
lor minunate, inimaginabile?
Sentimentul de slăbiciune al lui Akiva se adâncise și nu doar din
cauza hamselor. Totul se lega acum. Razgut și armele. Tunici de un alb
pur. Cântăreți la harfă. Alai măreț. Ca să facă impresie, se gândise el,
când auzise zvonurile, dar nu avea niciun sens. Nimeni nu-și putea
închipui că Stelianii aveau să fie impresionați de tunici albe și de harfe.
Oamenii, în schimb…
— Nu invadați Stelianii, zise Akiva. Invadați lumea omenească.
 73. STRIGĂTUL

Thiago părea să nu înțeleagă foarte bine de ce, dintr-odată, nu mai

putea respira sau ce legătură avea asta cu ciupitura de pe gâtul lui. Își
duse iute mâinile la cuțit, îl scoase din rană și, în timp ce sângele țâșni și
mai repede – pe Karou, peste tot pe Karou –, se uită la armă cu…
condescendență. Karou avu impresia că ultimul lui gând a fost Cuțitul
ăsta e prea mic să mă ucidă pe mine.
Nu era.
Ochii lui și-au pierdut focalizarea. Gâtul și-a pierdut tăria. Capul i-a
căzut greu peste fața ei; pentru o clipă, el se zbătu, tresări scuturat de
spasme, apoi se opri. Era greu ca un mort. Era mort. Thiago. Mort și
greu. Sângele lui continua să curgă, iar Karou era prinsă sub el, cu
genunchii încă depărtați, cu gleznele imobilizate în jeanșii dați jos, iar
propria respirație gâfâită de panică răsuna atât de tare în urechile ei, că-
și imagina că până și stelele o puteau auzi.
Îl împinse deoparte, parțial, cât putu, se târî până ieși de tot de sub el,
dând din picioare ca să se elibereze, apoi se ridică, nesigură, și își trase
jeanșii. Căzu și se ridică din nou. Brațele îi tremurau atât de violent,
încât trebui să încerce de mai multe ori până izbuti să-și ridice jeanșii,
apoi nu izbuti să închidă nasturele. Nu se putea opri din tremurat, dar
nici nu-l putea lăsa descheiat, era de negândit, și asta o făcu să
izbucnească în plâns – frustrarea că nu le putea comanda degetelor să
execute această acțiune simplă și că trebuia s-o facă, doar nu era să-l lase
așa. Plângea cu suspine când în sfârșit termină.
Și atunci se uită la el.
Ochii lui erau deschiși. Gura îi era deschisă. Colții îi erau înroșiți cu
sângele ei, iar ea era înroșită de sângele lui. Vesta ei care fusese cenușie
era udă toată și neagră în lumina stelelor, iar Lupul Alb era… expus, era
obscen, intenția lui dezgolită și moartă ca și restul făpturii lui.
Ea îl ucisese pe Lupul Alb.
El încercase să…
Cui i-ar păsa?
El era Lupul Alb, eroul raselor himerelor, arhitectul victoriilor
imposibile, tăria poporului ei. Ea era iubitoarea-de-înger, trădătoarea.
Târfa. Cei care i-ar fi putut ține partea nu mai erau – uciși chiar aici sau
trimiși departe. Ziri nu avea să se mai întoarcă. Iar Issa, ce-i făcuseră
oare?
Sunt iarăși singură?
Nu putea suporta să fie iarăși singură.
Tot nu se putea opri din tremurat. Era convulsiv. Făcea mari eforturi
să respire. Se simțea amețită. Respiră, își porunci ea. Gândește.
Dar niciun gând nu-i venea și abia de respira.
Care erau opțiunile ei? Să fugă sau să rămână. Să-i abandoneze, să-i
lase să moară – pe toți, toate himerele din Eretz, și să lase sufletele să
zacă îngropate – sau să rămână și… ce? Să fie silită să-l reînvie pe
Thiago?
Numai gândul acesta – lunecarea sufletului lui peste simțurile ei, viața
reîntorcându-se în ochii aceia decolorați și forța acelor mâini cu gheare –
o făcu pe Karou să cadă în genunchi și să verse. Ambele opțiuni erau
insuportabile. Nu-și putea abandona poporul – o mie de ani Brimstone
purtase povara aceasta, iar ea cedase după numai câteva luni? „Visul tău
e și visul meu. Tu ești toată speranța noastră”.
Dar nu putea nici să mai dea ochii cu Lupul și, dacă rămânea, soldații
aveau să-i ceară să-l aducă înapoi.
Sau s-o ucidă.
Oh Doamne, oh Doamne.
Vomă din nou. O tortură, spasm după spasm, până ce rămase doar o
carcasă, la fel de jupuită pe dinăuntru ca și pe din afară – un vas, îi auzi
ea vocea în minte, cu toții suntem doar niște vase, și vărsă iarăși, numai
bilă. Gâtul o ustura, iar când iritația propriei înecări în sfârșit se domoli,
auzi un zgomot și era aproape.
Bătaie de aripi.
O cuprinse panica.
Se întorceau.
•••
— Să invadăm lumea omenească? Jael păru jignit. Mă calomniezi,
nepoate. Mai e invazie dacă suntem primiți cu brațele deschise?
— Primiți cu brațele deschise?
— Da. Razgut m-a asigurat că o să ne venereze ca pe zei. Că deja o
fac. Nu e minunat? Întotdeauna mi-am dorit să fiu un zeu.
— Nu ești niciun zeu, zise Akiva printre dinții strânși.
 Se gândi la orașele omenești pe care le văzuse – imagini de pământuri
în pace, care i se păruseră atât de nefirești când sosise prima oară acolo.
Praga cu frumoasele sale poduri, oamenii întrunindu-se, plimbându-se,
sărutându-se pe obraji. Marrakech-ul, cu piața lui fantastică, plină de
dansatori și de îmblânzitori de șerpi, străduțele aglomerate pe unde se
plimbase alături de Karou înainte… înainte să rupă iadeșul, cu fragila
fericire despre care știuse că nu putea să dureze.
— O singură privire la fața ta și-o să te clasifice drept monstru.
Jael ridică mâna și își trecu un deget de-a lungul cicatricei.
— Ce, asta?
Ridică din umeri, nepăsător.
— Pentru asta există măști. Chiar crezi că le va păsa dacă zeul lor
poartă o mască? O să-mi dea cu dragă inimă ceea ce vreau, de asta nu
mă îndoiesc.
Și ce anume voia? Akiva nu știa prea multe despre bătăliile
oamenilor, dar știa câte ceva. Își aminti de cafeneaua ciudată în care-l
dusese Karou, la Praga, decorată cu măști de gaze dintr-un război de
demult. Înțelesese că puteau otrăvi aerul, făcând toate ființele să moară
sufocate, și că se puteau împroșca unii pe alții cu metal, în timpul cât i-
ar lua unui arcaș să-și potrivească săgeata în arc, și știu că Razgut nu îl
mințise pe Jael. Oamenii într-adevăr venerau îngerii. Nu toți, dar mulți,
iar venerația lor putea fi la fel de ucigătoare ca și armele lor. Pune
laolaltă cele două lucruri – adu-le în Eretz – și războiul din ultimii o mie
de ani avea să pară un joc de-a îmbrâncitul.
— Nu știi ce faci, zise el. O să însemne sfârșitul Eretzului.
— Sfârșitul Stelianilor, în orice caz, zise Jael. Pentru Imperiu va fi un
nou început.
— Despre Steliani este vorba, atunci? De ce?
Akiva nu putea înțelege ce stârnise ura asta împotriva Stelianilor.
— Trimite-mă pe mine la ei, cum a vrut Joram. O să fiu trimisul tău,
spionul tău. O să le transmit mesajul tău, dar lasă armele omenești în
lumea oamenilor.
Akiva ura să se înjosească în fața lui Jael, iar Jael doar îi râse în nas.
— Mesajul meu? Ce mesaj aș putea avea eu pentru sălbaticii ăștia cu
ochi de foc? Vin să vă ucid? Nepoate dragă, aia era misiunea unui prost,
iar Joram era prostul. Tu ai crezut toată povestea cu trimisul tău ca sol?
Aveam nevoie doar să te aducă pe tine aici. Din motive pe care cred că
le-am făcut foarte clare.
Făcu semn în jur, la baia scăldată în sânge și presărată cu morți.
Da, motivele lui erau clare, prea clare, acum. În timp ce Akiva plănuia
să scape Eretzul de Joram, Jael aștepta prilejul să-i ia locul, și nu doar că
aștepta. Uneltea. Îl făcuse pe bastardul lui țap ispășitor, aducându-l exact
unde avea nevoie.
— Și dacă nu l-aș fi ucis? întrebă Akiva, dezgustat că nu simțise
smucitura de sfori de marionetă în tot timpul ăsta.
— Ăsta n-a fost niciodată un risc, zise Jael.
Iar Akiva înțelese că și dacă nu l-ar fi ucis pe Joram – dacă, din
întâmplare, ar fi venit ca soldat loial pentru a primi recunoștința
Împăratului și noile ordine – i-ar fi fost oricum înscenată crima.
— În momentul în care ai intrat pe ușa aceea, ai fost un asasin și un
trădător al regatului. Ajută faptul că ești, desigur. E bine că avem un
martor adevărat. Fata servitoare îți datorează viața. Hellas, vai, îți
datorează moartea. Dar să nu simți prea mare căință. El a fost o viperă.
Jael numind pe cineva o viperă. Până și el își dădu seama de ipocrizia
asta și râse. Akiva nu știa dacă mai văzuse pe cineva vreodată
bucurându-se singur atât de mult.
Hazael a cedat primul răului emanat de ochii diavolului. Căzu în
genunchi și vomită pe dalele mânjite de sânge. Liraz se dădu mai
aproape de el, părând că-i va urma exemplul curând.
— Crezi că nu avem și alți aliați? întrebă Akiva. Că nimeni altcineva
n-o să se ridice împotriva ta?
— Dacă tu n-ai putut izbuti, nepoate, cine să poată?
Era o întrebare justă. O întrebare devastatoare. Și, atunci, basta?
Eșuase în crearea lumii lui – și a lui Karou – atât de spectaculos?
— Regret puțin că nu te pot avea în serviciul meu, zise Jael. Mi-ar
prinde bine un mag, dar ar fi atât de greu să am încredere în tine. Nu pot
să scap de senzația că nu prea mă placi.
O ridicare din umeri, de părere de rău, iar privirea i se mută de la
Akiva pentru a se pironi asupra lui Liraz.
Cu toată slăbiciunea și greața lui, Akiva simți un val de furie și de
groază, și de neputință, dar mai era și o undă de altceva, ceva dur și
sclipitor despre care speră, speră că ar putea fi începutul unui sirithar,
venindu-i încă o dată la îndemână.
— Tu, totuși, îi zise Jael lui Liraz, ești atât de drăguță. Se pare că o să
am nevoie de noi servitoare la baie când o să mă instalez în
apartamentele acestea.
Se uită la fata moartă de pe podea și zâmbi, cu lăbărțarea aceea de
zâmbet a lui care-i trăgea de cicatrice albind-o, și de încrețiturile de
piele de pe rămășițele lui de nas și buze.
Liraz râse vehement; Akiva auzi slăbiciunea surorii sale în râsul ei și
chinul ei de a rămâne dreaptă.
— Nu poți să ai încredere în el, dar crezi că poți avea încredere în
mine?
— Bineînțeles că nu. Eu nu am niciodată încredere în femei. Am
învățat lecția asta pe pielea mea.
Ridică mâna să-și atingă cicatricea și, când făcu asta, ochii lui
fulgerară puțin în direcția lui Akiva. Asta a fost tot, dar a fost de ajuns.
Akiva știu cine îl tăiase pe Jael.
Hazael se ridică din genunchi. Efortul trebuie să fi fost extraordinar,
totuși reuși cumva o versiune a zâmbetului său leneș, când spuse:
— Știi, întotdeauna am vrut să fiu un servitor la baie. Ar trebui să mă
iei pe mine, în schimb. Sunt mai drăguț decât sora mea.
Jael îi răspunse tot cu un zâmbet leneș.
— Nu ești genul meu.
— Păi, tu nu ești genul nimănui, zise Hazael. Nu, stai, retrag cuvintele.
Sabia mea zice că i-ar plăcea să te cunoască mai bine.
— Mă tem că trebuie să-i refuz plăcerea. Am mai fost sărutat de săbii,
vezi tu?
— Se poate să fi observat.
— Festival, zise brusc Akiva și toți ochii se întoarseră spre el.
El se uita țintă la Jael.
— Mama mea a fost cea care te-a tăiat.
Nu voise să vorbească despre mama lui cu Jael; nu voise să deschidă
ușa amintirilor unchiului său – ce zăcea dincolo nu putea fi decât oribil
–, dar trebuia să câștige timp. Și… sperase că numele ei putea fi cheia
care să descuie siritharul. Nu era.
— Deci ai ghicit, zise Jael. Știi, asta ar fi putut fi partea mea preferată
a zilei, când ai presupus că Joram o ucisese. Deși poate că a și făcut-o. El
mi-a dat-o.
A dat-o…? Akiva nu se putea gândi la asta.
— Nu se poate să fie ea motivul pentru care îi urăști pe Steliani. O
femeie?
— Ah, dar nu o femeie oarecare. Femei sunt pretutindeni, femei
frumoase sunt aproape peste tot, dar Festival era sălbatică precum
furtuna. Furtunile sunt periculoase.
Se uită din nou la Liraz.
— Excitante. Taifunarii știu bine. Nimic nu se compară cu a călări o
furtună dezlănțuită.
Făcu semn unui soldat.
— Ia-o.
Akiva se aruncă în fața soldatului; se simțea lent, toropit. Și Hazael se
mișcase. Liraz izbutise să-și ridice sabia, dar zăngănitul pe care-l scoase,
când se abătu pe sabia unui dominion, sună slab, și arma îi zbură din
mână, căzând cu un sunet înfundat pe grămada de cadavre care fuseseră
Joram, Japheth, Namais și Misorias. Dezarmată sau nu, nu se lăsă
intimidată.
— Ucide-mă cu frații mei sau o să-ți dorești s-o fi făcut, zise ea cu
dispreț.
— Acum chiar sunt insultat, zise Jael. Mai degrabă ai muri cu ei, decât
să-mi freci mie spatele?
— De o mie de ori.
— Draga mea, își apăsă el o mână pe inimă, nu vezi? Știind asta e
ceea ce o face mai dulce pentru mine.
Soldații închiseră cercul.
Patruzeci de dominioni cu mâinile retezate ale reînviaților morți
ridicate, iar Hazael încă izbuti să mai bifeze o moarte înainte să vină a
lui.
Lovitura lui nimeri un soldat în față. Sabia se înțepeni în craniu și, în
timp ce soldatul cădea, greutatea lui îl trase pe Hazael înainte, astfel
încât sabia soldatului, hărăzită să-l împungă, i se înfipse adânc în corp.
Alunecă pe sub brațul ridicat, unde nu exista protecție de zale sau de
platoșă. Trecu prin el și îi ieși printre aripi. El se împletici, se uită la
Akiva, apoi în jos, la sabie. Dădu drumul sabiei lui, renunțând să mai
încerce s-o scoată din țeasta în care se înțepenise, și, la fel ca Hellas,
apucă de sabia care îl străpunsese. Dar mâinile nu-l mai ascultau. Lovi cu
ele în mâner; se îndoi, iar Akiva văzu totul prin văpaia de claritate pe
care și-o dorise cu disperare.
Siritharul venea prea târziu. Ca un hoitar, după ce uciderea fusese
înfăptuită.
Hazael căzu. Liraz se aruncă în genunchi să-l prindă.
Akiva înregistră într-o splendidă lumină urletul care-i rotunji gura
surorii lui. Îi auzi plângerea de banshee și i-o văzu, de asemenea.
Sunetul avea formă, era lumină, totul era lumină și totul era durere, iar
Liraz încercase să-i țină capul lui Hazael, în timp ce ochii lui deveneau
sticloși, dar o pereche de dominioni o prinseră, o luară pe sus, iar capul
lui Hazael căzu. Akiva știu că fratele lui era mort mai înainte ca țeasta
lui să izbească pardoseala, iar bufnitura pe care o simți în interiorul
țestei lui a fost ca miile de aripi convocate care copleșiseră cerurile
Extremului Neumblat.
N-a fost nicio pasăre, de data asta. Sau, dacă a fost, cerul a fost cel
care le-a adus, cerul însuși, care, în acel moment… se mișcă. Afară,
deasupra orașului și peste mare, ca și când ar fi fost înșfăcat de un pumn
uriaș și tras, cerul se smuci. Alunecă. Se adună, contractându-se
deasupra unui singur punct și târând totul spre centrul lui – Turnul
Cuceririi. Cerul era o țesătură continuă, așa că perturbarea se simți pe
tot globul Eretzului.
Focurile de tabără din îndepărtatul continent sudic se animară de la
subitul curent de aer. În palatele de gheață zimțată din vârful Extremului
Neumblat, taifunarii se agitară și își ridicară capetele uriașe. Dincolo de
munți, Sveva, Sarazal și caprinele, care ieșiseră din lunga lor traversare
prin tuneluri, se opriră nedumerite, uitându-se în sus la cerul nopții care
părea pus în mișcare. Și în capătul celălalt al lumii – unde era ziuă, când
în Imperiu era noapte – o femeie care stătea la balustrada unei terase,
privind peste o mare verde-pal, simți vântul în păr și își ridică ochii.
Era tânără, puternică. Purta o diademă în părul ei negru, un scarabeu
de piatră montat în aur lustruit; aripile ei erau de flacără, ca și ochii ei,
care se îngustară în timp ce, deasupra capului, norii erau târâți atât de
repede că se încețoșară. Goneau și tot goneau, viteza transformându-i în
niște dâre tulburi, ducând cu ei de-a valma păsări și umbre, prinse într-
un vânt inexorabil. Ochii ei scoaseră scântei când deasupra orașului ei,
deasupra insulei ei – deasupra insulelor ei – poporul ei se opri din ceea
ce făcea și privi cerul.
Iar când goana încetă și se pogorî o profundă neclintire, ea știu ce
avea să urmeze și întinse mâinile, apucându-se de balustradă.
Smucitura fusese aerul inspirat care precede țipătul, și atunci veni…
 Țipătul.
Silențios, exploziv. Norii țâșniră înapoi de unde veniseră, gonind pe
deasupra mării verde-pal.
Și, în capătul îndepărtat al lumii, la sursa acestui uriaș și nenatural
țipăt, sticla încasabilă a Turnului Cuceririi… se sparse. Sabia, simbolul
Imperiului Serafimilor, explodă cu o forță nemaipomenită.
Cele două luni priveau. Reflecțiile lor au fost purtate de un milion de
cioburi zburătoare, astfel încât s-ar fi putut spune că oriunde un ciob s-a
înfipt și a împuns, odată cu ei au împuns Nitid și Ellai. Când soarele a
răsărit, fragmente de sticlă ascuțite ca pumnalele aveau să fie găsite
împlântate în copaci la mulți kilometri depărtare, și, de asemenea, în
leșuri, deși acestea din urmă erau mai puține decât ar fi putut fi dacă ar
fi fost ziuă când s-a întâmplat. Păsări străpunse și îngeri ciuruiți zăceau
pe acoperișuri, iar o Sabie-de-argint se prăbușise prin domul unui serai,
creând o spărtură prin care zeci de concubine evadaseră, în confuzie,
multe purtând pruncii lui Joram în pântece, altele ducându-i în brațe.
Sabia întâmpină zorii ca un schelet de oțel, lipsit de multitudinea de
straturi de sticlă, cu toate acele culoare labirintice smulse, toate acele
colivii de păsări și paravane pictate, și platforma unui pat – dispărute ca
și când nici n-ar fi fost vreodată.
Ziua – orbitoare, fără niciun nor – se transformă într-o amestecătură
de amuțire și oroare, grabă și zvonuri, și cadavre scoase de valuri la țărm
până hăt-departe și la Thisalene.
Ce se întâmplase?
Se spunea că Împăratul murise de mâna Urgiei Bestiilor, de asemenea,
și prințul moștenitor. N-a fost o surpriză pentru nimeni că Urgia Bestiilor
și cohortele lui de bastarzi dispăruseră sau că Săbiile-de-argint jerpelite,
care supraviețuiseră nopții, găsiseră, când dăduseră năvală în barăcile
Bastarzilor, că erau pustii și nici urmă de soldat bastard nicăieri prin tot
Astrae.
Același lucru se adeveri în tot Imperiul. Bastarzii plecaseră cu norii, se
zicea.
Nu era așa, totuși. Norii zburaseră în capătul îndepărtat al lumii, unde
tânăra regină a Stelianilor își pusese deoparte scarabeul diademă, își
strânsese părul la spate și pornise la drum cu magii săi, pe urma sursei
extraordinarei perturbări.
Cât despre bastarzi, ei se duseseră la peșterile kirinilor, așteptându-l
pe fratele lor Akiva, al șaptelea cu acest nume, să-i jure credință și să-și
pună săbiile în slujba cauzei.
 74. LEACUL PENTRU PLICTISEALĂ

— Mă simt ca o muscă prinsă între geamuri și aproape moartă, zise

Zuzana cu o voce la fel de pleoștită cum îi stătea și părul.
— Exact, încuviință Mik. Dă mai repede din evantai.
Era rândul Zuzanei să mânuiască evantaiul, o improvizație din frunze
rupte de palmier pe care le găsiseră pe acoperișul hotelului. Mik,
îmbrăcat numai în șort, stătea lăsat pe spate cu fotoliul, cu picioarele
sprijinite pe pat și bărbia mult ridicată, ca să-și expună gâtul la adiere.
— Ești zeița circulației aerului, zise el.
— Și tu ești un specimen transpirat al masculinității.
Râsul lui Mik sună îngreunat de căldura care îl cotropea.
— Am fost înconjurat de torsuri de soldați monștri timp de o
săptămână. Știu că sunt un specimen transpirat al pipernicirii.
— Nu ești pipernicit.
Evantaiul se plimbă în sus și-n jos, în timp ce Zuzana formula un
compliment. Era adevărat că faptul de a fi înconjurată de pectorali tari
ca bronzul și de bicepși mai mari decât capul ei pusese fizicul lui Mik
într-o nouă lumină, dar, pe cuvânt, cine avea nevoie de bicepși mai mari
decât capul ei? Mă rog, cel puțin dacă jobul lor nu era uciderea îngerilor,
caz în care probabil le prindea bine.
Îi spuse lui Mik:
— Ai mușchi perfecți pentru cântatul la vioară.
— Și tu, cu forțoasele tale brațe de păpușăreasă. Le-am făcut de rușine
pe himere.
Ea se opri din vânturat și se prăbuși pe spate în pat. Era un pat prost,
dintr-un hotel ieftin, iar zgâlțâitura îi clănțăni dinții în gură.
— Au, zise ea, fără convingere.
— Hei. Rândul tău n-a trecut nici pe jumătate.
— Știu. Doar că am sucombat de plictiseală.
— Tocmai acum.
— Fix tocmai acum. Ai văzut și tu.
Mik își lăsă fotoliul să revină în față și se folosi de impuls ca să se
arunce pe pat, lângă ea.
— Au, zise ea din nou.
 — Știu un leac pentru plictiseală, îi spuse Mik, rostogolindu-se pe
jumătate spre ea, înainte de a se da bătut și a se trânti pe spate. Dar e
prea cald.
— E mult prea cald, încuviință Zuzana, care nu avea niciun dubiu
despre ce presupunea leacul lui. Cum de există oameni în țara asta? Cine
poate face copii pe o arșiță ca asta?
— Atunci hai să plecăm, zise el. Pe coastă. Acasă. În Australia, Nu
știu. De ce mai suntem încă aici, Zuze?
„Aici” era în Ouarzazate, cel mai mare oraș din sudul Marocului.
Arăta ca un decor de film pentru Mumia sau ceva asemănător, ceea ce
probabil și era, ținând cont că era un orășel-studio de film la marginea
deșertului Sahara. Era puțin anost, foarte încins și, cu toate că hotelul lor
avea, aparent, aer condiționat, acesta încetase să mai funcționeze la un
moment dat în cursul nopții, lucru pe care ei nu-l observaseră, fiindcă
nopțile erau destul de răcoroase ca să lecuiască plictiseala și să populeze
țările.
De ce mai erau aici, la o zi întreagă după evadarea lor invizibilă din
castelul monștrilor, cu picioarele pline de bășici proaspete de la mersul
pe jos și cu vânătăile de tribut ajunse la apogeul gloriei lor violet?
— Nu vreau să plec, recunoscu Zuzana cu voce firavă. Înapoi la
turiști, și culte ale îngerilor, și păpuși, și viață reală?
Se văicărea și știa.
— Eu vreau să creez monștri și să fac magie și s-o ajut pe Karou.
— Și asta tot viață reală e, zise el. Și, mai aproape de subiect, moarte
reală. E prea periculos.
— Știu, zise ea.
Și chiar știa, numai că i se părea cu totul anapoda s-o lase pe Karou
acolo. Dacă Thiago o omorâse o dată, de unde putea ști că n-avea s-o
facă din nou?
— La naiba, de ce nu are și ea un telefon? bombăni ea.
Karou era bogată; n-ar fi putut să se răsfețe cu un telefon prin satelit
sau ceva asemănător? Mă rog. Dacă Zuzana ar fi putut ști doar că
prietena ei era OK, atunci ar fi fost și ea OK.
Ceea ce nu ar fi însemnat că s-ar fi oprit din văicărit.
Fusese de acord să părăsească kasbahul și iat-o aici. Bun. Nu spusese
că avea să părăsească și țara. Pur și simplu nu putea scăpa de senzația
că, dacă ar fi plecat mai departe, toată vraja magică a ultimei săptămâni
s-ar fi evaporat și ar fi lăsat-o cu nimic altceva decât o poveste țicnită de
povestit nepoților, despre cum, pentru o săptămână, într-un uriaș castel
de nisip de la marginea deșertului Sahara, ea fusese ucenica unei
resurecționiste și construise soldați uriași înaripați pentru un război din
altă lume.
Iar ei ar fi făcut gesturi de nebunie în spatele ei, întrucât, ce naiba,
chiar suna complet sărită de pe fix.
Și după aceea? N-ar fi avut de ales decât să clipească și să devină
invizibilă – pentru că oh doamne, putea face asta acum – și să-i plesnească
peste fundurile ticăloase cu ziare făcute sul, iar ei ar fi zbughit-o țipând
din bucătăria ei de bătrână, cu miros de varză.
— O să fiu cea mai înfricoșătoare bunică din lume, mormăi ea,
morocănoasă și cumva abia așteptând momentul acela.
— Ce?
— Nimic.
Se întoarse pe burtă și își îngropă fața în pernă. Țipă în ea, se alese cu
o gură plină de pernă mucedă de hotel, și numaidecât simți nevoia să-și
clătească limba sub jetul de apă. Bineînțeles, fața de pernă fusese spălată
după ultimul ocupant, își zise ea. Bineînțeles. De aceea avea gust vechi de
cap străin.
Mâna lui Mik era pe spatele ei, trasând cercuri lente. Se întoarse cu
fața la el.
— Pictez cu degetul în transpirația ta, o informă el. Asta a fost o
inimă.
— O inimă de sudoare{6}. Ce romantic.
— Ah, vrei romantism? Ce scriu acum?
Ea îi simți vârful degetului alunecând pe pielea ei, și rosti fiecare
literă cu glas tare, pe măsură ce el le trasa:
— Z-U-Z-A-N-A. Zuzana. V-R-E-I. Vrei. S-Ă. Să. T-E. Te.
Rămase foarte nemișcată, ascultând cu pielea ei următoarea literă.
— M.
Vocea ei deveni șoaptă. Se uită la fața lui Mik. El zâmbea ca pentru
sine, poznaș, cu ochii la tabla lui de scris. Tuleie zmeurii îi acopereau
bărbia. O rază de soare se strecura printr-o stinghie ruptă din oblon și îi
cădea pe gene; păreau pudrate cu lumină.
— A, zise Zuzana.
Oh, Doamne. Zuzana, vrei să te mă…
 Inima ei bătea cu putere. Oare el putea să i-o simtă prin spinare?
Când vorbiseră despre căsătorie, în Praga, ea se arătase nepăsătoare. Mă
rog. Se simțise stingherită să fie prinsă gândindu-se la asta; ea nu era
așa, vreo fată pripită care visa la rochii de nuntă, și apoi era mult prea
tânără.
R simți ea.
— R, șopti.
Mâna lui Mik rămase nemișcată.
— Greșit, zise el. Ăsta a fost un I.
— I? Ai sărit peste…, își înghiți cuvintele.
— Am sărit peste ce?
Vocea lui Mik era glumeață.
— Eu scriam Zuzana vrei să te mai duci să-mi aduci un sandviș? Ce
credeai?
Ea își trase brusc bluza în jos.
— Nimic, zise ea, răsucindu-se să coboare din pat.
Mik o prinse pe după mijloc și o trase înapoi.
— Doar nu credeai că…? Oh. Ce stingheritor pentru tine.
Fața ei era aprinsă. I-o făcuse din nou. Doamne. Aparent, ea era o fată
pripită care visa la rochii de nuntă.
— Lasă-mă să plec, zise ea.
Dar el n-o lăsă. O ținu în brațe.
— Nu pot să te întreb, deocamdată, îi șopti el la ureche. Încă mai am
două probe rămase.
— Foarte amuzant.
— Nu glumesc.
Suna serios și, când își ridică privirea spre el, la fața lui dulce, sinceră,
chiar arăta serios.
— Tu ai glumit? întrebă el.
Ei bine, da, glumise cu cele trei probe. Serios. Nu era vreo prințesă
din basme. Numai că, în clipa asta se cam simțea una și nu era cel mai
rău simțământ pe care-l avusese în viața ei.
— Nu, zise ea, fără să mai încerce să plece. Nu am glumit și uite a
doua ta probă. Fă aerul condiționat să meargă din nou, ca să mă poți
lecui de plictiseală.
 75. A FOST APROAPE ȘI A FOST DE ARIPI

Karou era în camera ei. Era noapte. Din nou. Trecuse o zi de când cu
puțul. Cumva.
Ușa era închisă, dar scândurile lui Mik dispăruseră. I le luaseră,
deopotrivă cu zăvoarele obloanelor și cu siguranța ei, care, acum era
clar, nu fusese mai mult decât o iluzie.
Își închipui mersul lunii cotind pe după lume și goana nebunească a
lumii în jurul soarelui, și licăririle stelelor pe traiectoriile lor – dar… nu.
Asta era o iluzie, de asemenea, la fel cum răsăritul și apusul soarelui
erau o iluzie. Lumea era cea care se mișca, nu stelele, nu soarele. Cerul se
mișca, pivotând pe deasupra întinderii acesteia vaste care se rostogolea
prin spațiu, aruncând un capăt în celălalt capăt, iar succesiunea asta era
ce o ținea pironită aici. Una dintre miliarde și miliarde.
Nu contează ce se întâmplă cu mine, își spuse ea. Eu sunt una dintre
miliarde și miliarde. Sunt praf de stele care a căpătat temporar o formă.
Sufletul n-o să-mi fie păstrat. Praful de stele va merge mai departe să fie alte
lucruri, într-o bună zi, și o să fiu liberă. Cum și Brimstone e liber.
Praf de stele. Asta era știință, o auzise și o citise – toată materia venea
din explozia stelelor –, dar sunase ca versiunea proprie a oamenilor la
miturile Eretzului. Puțin mai seacă, poate: niciun soare violator, nicio
lună înlăcrimată. Nicio lună asasină. Așa era povestea kirină: Soarele
încercase s-o ia pe Ellai cu forța, dar ea îl înjunghiase, la fel cum îl
înjunghiase Karou pe Thiago. Nitid plânsese, iar lacrimile ei deveniseră
himerele. Copiii regretului.
Karou se întrebă: Dar Ellai a plâns? Se îmbăiase în mare și încercase să
se simtă curată din nou? Asta ar fi putut face parte din poveste: lacrimile
ei au făcut apa mării sărată și totul din lume se născuse din violență,
trădare și mâhnire.
Karou se îmbăiase în râu. Lacrimile ei n-aveau să ajungă până la
mare; aveau să ude palmierii în vreo oază; și aveau să devină fructe, și
să fie mâncate, și probabil plânse din nou prin alți ochi.
Nu așa merg lucrurile.
Ba da, așa merg. Nimic nu se pierde vreodată. Nici măcar lacrimile.
Dar speranța?
 Era cât de curată se putea când te speli fără apă caldă și săpun. Se
scufundase în apa curgătoare până când brațele și picioarele îi
amorțiseră, pielea ei învinețită și julită, curățată bine de sânge – propriul
sânge și… nu numai propriul sânge. Nici măcar în cea mai mare parte.
Și nu numai al lui Thiago, de altfel.
Auzise un zgomot, și era aproape, și era de aripi.
Își zgâlțâi mintea să iasă din amintire de parcă era o față pe care ar fi
putut s-o pălmuiască.
Gândește-te la altceva.
Durerea ei. Asta avea să ajute. Care durere, totuși? Erau atât de multe,
iar ea devenise o prea bună cunoscătoare a durerii ca să le lase să se
contopească într-o unică ceață. Fiecare zgârietură, fiecare vânătaie era
propria entitate, ca stelele dintr-o constelație. O constelație numită cum?
Victima?
Arăta ca o victimă. Rănită. Brutalizată. Partea dreaptă a feței fusese
târâtă pe grohotiș. Buza îi era spartă, obrazul vânăt, julit și descojit. În
palme avea bășici, de la coada lopeții, care se spărseseră. Lopata. Nu te
gândi. Lobul urechii. Asta a fost durerea asupra căreia s-a hotărât să se
concentreze; putea să facă ceva în privința asta. Urechea era sfâșiată și
umflată, unde o mușcase Lupul; ar fi putut s-o remaieze, la fel cum îi
remaiase mâinile lui Ziri și zâmbetul crestat, dar nu credea că era
capabilă să-și mențină concentrarea de care ar fi avut nevoie și, oricum,
nu suporta ideea de menghine. Tot corpul ei era o durere, un junghi și
un țipăt.
„Faci vânătăi frumoase”, îi spusese Thiago cândva. Tu nu, gândi ea,
uitându-se la mozaicul întunecat care-i acoperea brațele, degetele
rășchirate, imprimate în carne, care mărturiseau ce îi făcuse el.
Ce încercase să-i facă, își reaminti ea.
Oare Ellai îl înjunghiase pe Soare la timp, se întrebă ea, sau Soarele
obținuse ce voise? Povestea nu era clară. Karou hotărî să creadă că Ellai
se apărase, cum făcuse și ea. Ținu deasupra flăcării unei lumânări un ac
curb de tapițer, ca să-l sterilizeze. O oglindă de mână era sprijinită pe
masă, în fața ei, iar când se uită în ea, își fixă privirea asupra urechii,
evitând să își cerceteze fața. Nu voia să-și vadă fața.
După toți anii ăștia de antrenament în artele marțiale, gândi ea, când
acul deveni luminos, ai crede că luptele ar putea semăna cu acelea din
filme: cu spațiu din plin ca să-ți permită să execuți o elegantă coregrafie,
să expediezi lovituri de picior drept la țintă și să schimbi priviri reci. Ha.
Nu fusese niciun pic de spațiu, numai încleștare de gheare și panică, iar
forța lui Thiago cântărise în balanță mult mai al naibii de mult decât
repertoriul ei de lovituri șmechere.
Desigur, ea îl ucisese pe el. Poate că arăta ca o victimă, dar nu era. Îl
oprise.
Dacă măcar ar fi putut fi sfârșitul poveștii.
Un zgomot, și era aproape, și era de aripi.
Îi răsuna în cap, fâlfâitul aripilor, și bufnitura, sunetul înfundat pe
care îl scotea pământul când era aruncat din lopată. Și muștele. Cum
găsesc muștele morții atât de repede?
Se simțea de parcă mai era încă la marginea puțului, întunecimea
fetidă amenințând s-o tragă în jos. Își înfipse acul prin lobul urechii, cu
putere. O ajută să-și abată amintirile, din nou, dar știa că amintirile erau
ca muștele – putea să le gonească, dar nimic n-avea să le oprească să se
întoarcă – și străpungerea urechii o duru. Micul ei icnet a fost de ajuns s-
o trezească pe Issa.
Issa. Ea fusese singura binecuvântare a nopții. O mai avea încă pe
Issa.
— Copilă dulce, ce faci?
Femeia-șarpe se descolăci din locul ei din fața ușii și scoase un șuierat
de exasperare când văzu acul înfipt prin lobul urechii lui Karou ca pe un
cârlig de undiță.
— Lasă-mă pe mine.
Karou o lăsă să ia acul. Și dacă n-ar mai fi avut-o pe Issa? Dacă, după
toate celelalte, i-ar fi luat-o și pe Issa?
— N-am putut dormi, șopti ea.
— Nu?
Vocea Issei era blândă, la fel și mâinile ei. Scoase acul prin carnea lui
Karou și făcu primul punct de cusătură, foarte îngrijit.
— Biata mea copilă, nu-i de mirare. Mi-aș dori să fi avut niște ceai să-
ți dau.
— Sau niște ceai de recviem, zise Karou.
Vocea Issei nu mai era blândă când zise:
— Nu mai spune așa ceva! Ești în viață. Câtă vreme tu ești în viață, și
el este…
Lăsă fraza neterminată. El care? Indiferent ce voise să spună, să
răzgândi.
— Câtă vreme tu ești în viață, mai există încă speranță.
Trase aer în piept, își stabiliză mâna, și întrebă:
— Gata?
Înainte să înfigă iarăși acul în carne.
Karou tresări. Așteptă până când acul ieși pe partea cealaltă.
— Îmi pare rău, zise ea. Asta a fost…? Așa a fost cum tu și Yasri…?
— Da, zise Issa. A fost liniștit, copilă, nu fi tristă.
Oftă.
— Mi-aș dori ca ea să fi fost aici, totuși. Ea ar fi știut ce să-ți dea.
Avea zeci de rețete ca să-l ajute pe Brimstone să doarmă.
— O s-o găsim și pe ea, zise Karou, întrebându-se când, întrebându-se
cum, și întrebându-se cum mai arăta locul acela astăzi.
Thiago dăduse foc templului și crângului de recviemi. Trecuseră
optsprezece ani; oare copacii crescuseră la loc? Crângul fusese secular.
Își aminti cum sosea, în lumina lunii, și zărea vârfurile copacilor,
sclipirea acoperișului templului ițindu-se printre ei, și cum inima ei o lua
la goană știind că Akiva o aștepta, acolo jos. Akiva, așteptând s-o prindă
încă din aer. Akiva întins lângă ea, plimbându-și vârfurile degetelor
peste pleoapele ei, mângâierea lui la fel de ușoară ca a moliilor-colibri,
la fel de blândă ca florile de recviem care pluteau scuturându-se în
întuneric.
Închise ochii și își strânse brațele, câte o mână pe fiecare antebraț, și
simți durerea vânătăilor nevindecate. Thiago, aliatul ei; Akiva, dușmanul
ei. Ce anapoda era. Ce îl face pe cineva dușman?
Nu. Nu putea uita. Își apăsă degetele în vânătăi ca să-și alunge
amintirile. Liniile de cerneală tatuate pe mâinile ucigașe îl fac pe cineva
dușman. Palisadele de cenușă în locul unde au stat cândva orașele îl fac
pe cineva dușman.
Issa legă un alt punct de cusătură și tăie ața. Karou îi mulțumi și se
întrebă: Și acum?
Soarele avea să răsară; nu putea rămâne în camera ei la nesfârșit.
Trebuia să dea ochii cu himerele. Nu putea aștepta până când îi treceau
vânătăile. Oare o să le observe măcar? Considerau vânătăile ei ca de la
sine înțelese. Cât știau ele despre ce se petrecuse la puț?
Nu totul, de asta era sigură, și – oh, zei și puteri cerești – ar fi fost mai
bine să nu afle niciodată.
 Un zgomot, și era aproape, și era…
— Karou.
O șoaptă înecată. Karou clipi.
— Cine e acolo?
Vocea Issei era aspră, iar Karou știu că nu-și imaginase șoapta. Venise
dinspre fereastră și, de data asta, nu era Bast.
— Te rog.
Vocea n-avea corp, cuvintele erau lungite, și era o șoaptă prea înceată
ca să răzbată în ea bogăția vocii lui, dar Karou știu cine era. Corpul ei fu
străbătut de valuri de fierbințeală și de gheață. De ce? De ce s-a întors el
aici? Se ridică în picioare grăbită și scaunul se prăbuși în spatele ei.
Issa se uită la ea.
— Cine e, copilă?
Dar Karou nu avu timp să-i răspundă. Zăvoarele dispăruseră de la
obloane. Fereastra se deschise. Issa tresări speriată, mușchii trupului ei
încolăcit, de șarpe, ondulându-se în lumina lumânării, iar Karou se dădu
înapoi din fața intruziunii – și a văpăii – când Akiva apăru, în ușoara
sclipire a unei vrăji destrămate, și se prăbuși la podea.
 76. GREUTATE DE MORT

Nu era singur. Karou simți prezența celorlalți mai înainte ca vraja să

cadă și să-i descopere privirii. Cei doi de pe Podul Carol. Îi recunoscu
imediat, deși arătau atât de diferit acum. Sora – Liraz – a cărei față
frumoasă fusese atât de aspră și de periculoasă; era transfigurată de
nefericire. Gâfâia, iar ochii ei erau două abisuri roșii de mâhnire – deși
nici pe departe la fel de roșii că ai lui Akiva, care arătau ca atunci, în
ziua aceea de demult, când Madrigal purtase un corp invadat cu forța ca
să-l elibereze din celula lui din Loramendi. Niciun pic de alb, globii fiind
injectați, capilarele sparte. Ce provocase asta? Arăta ca de ceară, răvășit
de epuizare.
Însă niciunul nu era atât de schimbat ca fratele lor. Care era… mort.
Îi țineau corpul între ei și niciunul nu părea apt pentru sarcina asta.
Când îl lăsară jos pe podea, le alunecă din mâini și ateriză cu o bufnitură
grea. Un geamăt îi scăpă lui Liraz, care căzu în genunchi și îi ridică,
foarte blând, capul.
Hazael, își aminti Karou. Numele lui e Hazael. Ochii îi erau deschiși și
ficși, pielea lividă, gâtul și membrele deja rigide. Aripile îi arseseră;
penele de flăcări nu mai erau decât pene golașe acum, puful i se
transformase în cenușă și se risipise. Era mort de ceva vreme.
Karou încă mai simțea valuri de fierbințeală și de gheață traversându-i
corpul, rând pe rând; rămăsese încremenită în loc, încercând să înțeleagă
ceva din toată scena. Issa a fost cea care a înaintat încet și s-a aplecat
deasupra lui Hazael, ca să-i atingă fața. Karou doar se uita, o ciudată
detașare pogorând peste ea – senzația veche de ireal se întorsese, de
parcă viața ar fi fost un joc de umbre proiectate pe un perete – și se
aștepta ca apriga soră să-și arate colții și s-o împingă în lături pe Issa,
dar n-a făcut asta. Liraz a luat-o pe Issa de mână și a strâns-o tare. Șerpii
din părul Issei și din jurul gâtului ei rămaseră nemișcați și încordați, gata
să lovească, dacă ar fi fost nevoie.
— Vă rog.
Vocea lui Liraz era gâtuită. Ochii ei se plimbau de la Issa la Karou și
erau înnebuniți.
— Salvați-l.
 Karou auzi cuvintele, dar în starea ei de amorțire, i se păru că pluteau
prin aer. Privirea ei se întoarse spre Akiva. Felul în care se uita el la ea…
era ca o atingere. Făcu fără să vrea un pas înapoi. Chipul lui era o
implorare mută; era aproape la fel de cenușiu ca și cadavrul fratelui său,
pe care îl puseseră jos în spațiul de pe podea unde Karou conjura
corpuri. Podeaua de resurecție. Toți se uitau la ea. Până și Issa se
întorsese spre ea.
Să-l salvez?
Veniseră la ea pentru ajutor? După ce îi arseseră portalurile lui
Brimstone – și pe Brimstone –, după ce îi distruseseră semenii, îi aduceau
ei fratele ucis ca să-l reînvie?
De cât de departe îl căraseră? Tremurau amândoi epuizați de efort.
Akiva se scurse pe lângă perete. Brațele îi atârnau pe lângă corp. Arăta
mai mult mort decât viu, mai mort și decât atunci când îl văzuse prima
oară, sângerând pe câmpul de bătălie de la Bullfinch.
— Ce ți s-a întâmplat?
Ar fi putut fi întrebarea ei adresată lui, dar nu era. Era a lui Akiva și el
se uita la obrazul ei, la buza ei, la proaspăt cusutul lob al urechii.
Conștientă de cum arăta, își scoase părul de după ureche și și-o ascunse.
— Cine ți-a făcut asta? întrebă el.
Frântă cum era vocea lui, ardea de mânie.
— El, nu-i așa? Lupul.
Nu greșea, iar singurul lucru la care se putu gândi Karou, văzând furia
de pe fața lui, a fost la șalul viu pe care i-l făcuse el odinioară, la
atingerea atât de catifelată a aripilor de molii pe umerii ei. Cândva,
demult, Thiago îi rupsese rochia și, de sub stelele false ale felinarelor
festivalului, Akiva convocase un șal viu ca s-o acopere pe ea.
Ea făcuse o alegere în noaptea aceea și nu fusese alegerea greșită.
Dar asta fusese atunci. Atât de multe se întâmplaseră între timp.
Prea multe.
Îi ignoră întrebarea, urându-și dovezile fizice ale vulnerabilității sale,
dorindu-și să fi avut brațele acoperite și dorindu-și să se fi remaiat. Ce ar
fi contat încă puțină durere, la urma urmei? Nu trebuia să arate
slăbiciune, nu acum. Se apropie, întorcându-și atenția asupra lui Hazael.
Akiva îi adusese ei fratele mort? Bine, tot el i-o adusese și pe Issa. Și i-l
dăduse înapoi și pe Ziri, nu trebuia să uite asta, indiferent ce se mai
întâmplase de atunci. Se lăsă în genunchi lângă mort – încet; totul o
durea – și mirându-se că ei îi căraseră corpul atâta distanță.
Corpurile sunt doar greutate moartă – cu toții suntem doar niște vase, la
urma urmei – dar una era să știi asta, alta era să părăsești un corp. Karou
înțelesese asta destul de bine. Corpurile sunt ceea ce ne fac reali. Ce e un
suflet fără ochi prin care să privească sau mâini care să țină? Mâinile ei
tremurau și le strânse una de alta, ca să le potolească.
Rana era sub brațul stâng al lui Hazael. În inimă. Trebuie să fi fost o
moarte rapidă.
— Te rog, zise Liraz din nou. Salvează-l. O să-ți dau orice. Spune tu
un preț.
Preț? Karou îi aruncă o privire ascuțită, dar nu văzu nici urmă din
cruzimea sau asprimea pe care și le amintea, ci doar suferință.
— Nu există niciun preț, zise ea.
Aruncă o privire spre Akiva. Sau dacă există, ar fi putut adăuga, tu
deja l-ai plătit.
— Ai s-o faci?
Vocea lui Liraz tremură cu speranță.
Va putea? Karou știa că ea era singura lor speranță – ea, pe care ar fi
ucis-o în Praga, doar pentru că avea hamse în palme – și era o ironie în
asta, dar nu se bucură deloc de ea. Nu putea suferi vederea mâinilor lui
Liraz – erau atât de negre –, dar erau atât de tandre pe gâtul fratelui ei,
mângâind atât de blând obrazul lui mort, încât Karou, deși știa că n-ar
trebui să simtă vreo simpatie pentru această ucigașă a poporului ei, o
simți totuși. Care dintre ei, la urma urmei, avea mâinile curate? Ea, nu.
Oh, Ellai, mâinile mele n-o să mai fie niciodată curate. Și le încleștă brusc și
bășicile de la lopată o usturară ascuțit. I se păru că, dacă avea să facă
numai acest lucru, să salveze această viață… ar fi putut fi o mângâiere.
Nu doar pentru serafimii aceștia, dar și pentru ea însăși, după oroarea
puțului și a lopeții, și ce trebuise ea să facă și… și pentru minciuna pe
care era acum silită s-o trăiască. Voia să facă asta. Un semn pe
încheieturile degetelor ei pentru o viață salvată, în loc de una luată.
— Nu pot păstra corpul ăsta, zise ea. E prea târziu. Și nu-l pot face
nici să arate la fel.
Poate că Brimstone ar fi știut să conjure aripile acelea de foc, dar erau
cu mult peste puterile ei.
— N-o să mai fie serafim.
— Nu contează, zise Akiva.
 Îi întâlni ochii, ochii lui roșii, atât de roșii, și voi să facă asta pentru
el.
— Câtă vreme e el însuși, zise el. Asta e tot ce contează.
Da, zise ea în gând, și ar fi vrut s-o creadă la fel de ferm ca și el.
Sufletul e ceea ce contează. Carnea e vasul.
— Bine.
Trase adânc aer în piept și își coborî privirea spre Hazael.
— Dați-mi cădelnița.
Cuvintele ei se loviră de o tăcere care era ca o scufundare.
Scufundare.
Oh, nu. Nu. Karou se uită lung la fața moartă a lui Hazael, la ochii lui
albaștri, deschiși, la cutele râsului său, iar valul de mâhnire din ea o
copleși cu forța lui. Nu. Își mușcă buza, impunându-i să stea nemișcată.
Era încremenită. Trebuia să fie. Mâhnirea ei… dacă o lăsa să iasă, ar fi
fost ca eșarfa unui magician, o mâhnire legată de o alta și de o alta, n-
avea să se mai sfârșească. Nu voia să-și ridice din nou ochii, să vadă
fețele înmărmurite în acea tăcere cruntă.
— Noi nu am… n-am avut vreuna.
Liraz. Șoptind.
— Noi l-am adus aici. La tine.
Akiva, răgușit:
— N-a trecut decât o zi. Karou. Te rog.
De parcă ar fi fost vorba s-o convingă pe ea.
Ei nu înțelegeau. Cum ar fi putut? Ea nu-i spusese niciodată lui Akiva
cum funcționa, cât de subțire devenea legătura sufletului după moarte
sau cât de ușor putea să fie luat de vânt, dacă nu era prins și închis. Ea
nu-i spusese niciodată, iar acum nu exista nimic în aerul sau aura acestui
înger mort – soldat, ucigaș, frate iubit –, nicio urmă de lumină sau râs
care să însoțească ochii aceștia albaștri sau cutele de râs, nicio mișcare
de niciun fel care să-i atingă simțurile și să-i spună cine era el, pentru
că… el nu era.
Își ridică ochii. Făcu un efort să se uite în ochii roșii ai lui Akiva și
într-ai lui Liraz, astfel ca ei să poată vedea și înțelege tristețea ei.
Și să știe că sufletul lui Hazael era pierdut.
 77. A TRĂI

Tristețea ei a fost ceea ce l-a dărâmat pe Akiva. O privire și a înțeles.

Hazael nu mai era.
— Nu!
Strigătul lui Liraz a fost gâtuit, fără aer, aproape fără sunet, și ea se
repezi.
Akiva n-a avut puterea s-o oprească. Nici ei nu se putea să-i fi rămas
prea multe puteri, de altfel. Chiar și după răul suferit de la hamse, ea îi
cărase cea mai mare parte a greutății lui Hazael pe lungul drum până
aici – și pentru ce, pentru nimic – și uneori și greutatea lui, de asemenea,
prinzându-l de braț și țipând la el să se trezească, în momentele în care
el începea să alunece în întuneric. Întunericul, întunericul. Chiar și acum
îi dădea târcoale.
Ce făcuse el în Astrae?
Nu știa. Știa doar de vuietul din capul lui și apoi acumularea,
presiunea, presiunea, și o prinsese pe Liraz și o ținuse în brațe, căzuți
peste Hazael și îl ținuse și pe el, de asemenea, iar când venise explozia –
de unde? – îi transportase de acolo. Departe, departe, fără ca niciun ciob
din sticla Sabiei sfărâmate – nicio așchie – să-i fi atins.
Îl duseseră pe Hazael pe un câmp și el era deja mort. Dar ce e
moartea? Akiva se gândise la Karou. Bineînțeles că se gândise. Speranță,
își spusese el, în genunchi, pe iarbă, slăbit și amețit și amorțit. Numele ei
înseamnă speranță.
Dar nu în limba lor și nu pentru ei.
Liraz se repezi la Karou și Akiva întinse mâinile după ea, dar prea
încet. Ea se aruncă pe Karou și o trânti pe spate. Acolo era un scaun
răsturnat. Căzură amândouă. Karou scoase un strigăt de durere.
Liraz își găsi suflul.
— Minți! țipă ea.
Țipăt.
Akiva se mișcă, dar era de parcă înota prin întuneric; femeia-șarpe a
fost mai rapidă – femeia-șarpe era Issa, o cunoștea din desenele lui
Karou. Ea trebuie să fi fost cea din cădelniță. Cădelniță, cădelniță,
cădelniță. De ce nu avusese el o cădelniță? Dar poate că explozia îi
smulsese oricum sufletul lui Hazael; poate că era deja pierdut când îl
așezaseră pe câmp și nu existase niciodată vreo șansă să-l salveze. N-
aveau să știe niciodată. Hazael era pierdut, asta era tot ce conta.
Și Liraz țipa.
Orice ar fi hotărât Karou să facă în privința lor, acum nu mai
depindea de ea.
— Salvează-l!
Liraz țipa la ea și sunetul era îngrozitor, durere vie, și atât de
puternic, încât Akiva își închipui cum se deschideau brusc ochii în tot
kasbahul.
Femeia-șarpe era puternică, pe când Liraz era slăbită și distrusă. Issa o
dădu la o parte de pe Karou și o aruncă înapoi spre Akiva; ar fi putut s-o
ucidă, șerpii ei ar fi putut să-și înfigă colții în carnea surorii lui, dar n-o
făcuseră. Issa o îmbrâncise spre Akiva și el o prinsese. Liraz se zbătu, dar
suspinele o doborâră și se prăbuși în brațele lui.
— Nu, nu, nu, zicea ea, în neștire. Nu se poate să nu mai fie, nu se
poate, nu el.
El o ținu în brațe și se lăsă jos, cu ea, lângă trupul fratelui lor, iar el o
legăna, în timp ce ea plângea cu suspine. Fiecare suspin era ca o furtună
răvășindu-i corpul rigid, luând-o în stăpânire și zdruncinând-o. Akiva n-o
mai văzuse niciodată plângând, iar acesta de acum era mai mult decât
plâns. O ținu în brațe, plângând și el, și privind peste creștetul capului ei
cum Issa o ajuta pe Karou să se așeze pe marginea patului.
O văzu mișcându-se cu multă băgare de seamă, îi văzu durerea de pe
față, rănile de pe față și tristețea adâncă din ochii negri ca de lebădă
când se uită la el, în timp ce lacrimi mute îi șiroiau pe obraji, dar nu
izbuti să conștientizeze nimic din toate acestea, întunericul se clătina și
se țesea în jurul lui, suspinele lui Liraz îi trimiteau fiori drept în inimă,
iar Hazael era mort.
Urna de incinerare e plină, auzi el vocea nepăsătoare, jovială a fratelui
său. Trebuie să trăiești.
Și iată-l ajuns din nou la asta: el viu când ceilalți muriseră. Oh, neagră
oboseală. Nu voia decât să închidă ochii.
Și atunci, o bătaie în ușă. Karou se întoarse brusc cu fața într-acolo. O
voce guturală de femeie întrebă:
— Karou? Ce se întâmplă acolo?
Când Karou se întoarse iarăși spre el, mai era încă tristețe adâncă în
ochii ei, dar distorsionată de panică, și suferință. Ea își șterse lacrimile
cu dosul palmei și se chinui să se ridice în picioare. Fața i se strâmbă de
durerea efortului – ce-i făcuse, oare… animalul ăla? – și păru să vrea să
spună ceva, dar nu mai avut timp căci ușa se deschise. Liraz își înălță
capul, suspinele ei stingându-se, când își veni în fire și își dădu seama ce
făcuse.
Era alertă, albă ca varul la față în jurul ochilor umezi, roșii, întinse
mâna și apucă mâna rigidă a lui Hazael, strângând-o tare. Mâhnirea i se
ștersese de pe chip, resemnarea învăluindu-i trăsăturile într-un calm
nefiresc.
Akiva înțelese că era gata să moară.
Știa că nu avea niciun drept să fie îngrozit – se lupta și el cu
sentimentul acesta de atât de multă vreme –, totuși se simți îngrozit și
prins într-o spirală de neputință. La marginea hulpavă a întunericului,
captiv încă o dată în fortăreața dușmanului, un nou imperativ profund îi
răsări. Nu era gata.
Voia să trăiască. Voia să termine ceea ce în sfârșit începuse, cu atâția
ani prea târziu. Voia să refacă lumea. Cu Karou.
Dar nu credea că asta avea să se întâmple.
Prima figură în cadrul ușii a fost aghiotanta lui Thiago, femeia-lup.
Iscoditoarea creatură bestială, se ghemui gata de salt și mârâi de cum
dădu cu ochii de îngeri. Dar Akiva nici nu se uită măcar la ea, pentru că,
în spatele ei, oprit pe prag, cu obrajii brăzdați de zgârieturi, cu cruste
proaspete care-i confirmau suspiciunile cele mai rele, era Lupul Alb.
 78. ÎNGERUL ȘI LUPUL

— Vizitatori, Karou? N-am știut că dai o petrecere.

Oh, vocea aceea, calmul și disprețul, nota de amuzament. Karou nu se
putea aduna ca să se uite la el. Viață în ochii aceia palizi, putere în mâinile
acelea cu gheare. Era greșit, atât de greșit. Și ea o făcuse. Gura i se umplu
de fiere; era gata să cadă în genunchi și să vomite iarăși.
— Nici eu.
A fost singura cale, își spuse ea în gând, dar tremurul ei se accentua pe
măsură ce încerca să și-l ascundă. Fixă un punct din spatele lui, dar
siluetele în mișcare ale lui Lisseth și Nisk umpleau culoarul și nu voia să
se uite nici la ei. N-avea să uite sau să ierte niciodată răceala de pe fețele
lor când se întorsese, șchiopătând, de la puț, năclăită de sânge și
tremurând, în șoc, târându-se în urma lui Thiago.
Cât despre Thiago…
El intră în cameră. Ea îi auzi ghearele înfigându-se în podeaua de
pământ și-i simți mirosul de mosc, dar tot nu se putu uita la el. Era o
prezență albă, încețoșată, la marginea câmpului ei vizual, traversând
încăperea ca să se oprească în fața îngerilor de lângă ea. De lângă ea, de
parcă ar fi fost împreună în treaba asta.
Și… erau.
Ea făcuse o alegere. Să merite credința lui Brimstone în ea și numele
pe care i-l dăduse. Să lucreze la salvarea – și resurecția – poporului ei,
prin orice mijloace necesare, oricare. Iar Thiago era necesar. Himerele îl
urmau pe el. Asta a fost singura cale, dar nu însemna că-i venea mai ușor
să stea lângă el și să simtă apăsarea privirii lui Akiva, iar când se
întoarse spre el – trebuia să se uite undeva – să vadă repulsia și confuzia
de pe fața lui, și stupefacția. De parcă nu-i venea să creadă că ea suporta
apropierea acestui monstru.
Și eu sunt un monstru, ar fi vrut ea să-i spună. Sunt o himeră și o să fac
ceea ce trebuie să fac pentru poporul meu.
Așa un fals curaj. Expresia ei era de sfidare, dar era țintuită în loc.
Focul ochilor lui Akiva întotdeauna fusese o amorsă care aprindea aerul
între ei. Nici acum nu era altfel. Ea arse, dar de rușinea că trebuia să îi
stea în față de lângă Lup. Îngerul și Lupul, amândoi în aceeași încăpere. I
se păru că dintotdeauna se îndreptase către acest moment, iar acum,
poftim: îngerul și Lupul se priveau unul pe altul, iar Akiva avea ochii
roșii, fața cenușie, distrus și tulburat și zdrobit de durere, iar ea… ea
stătea alături de Lup, de parcă ei doi ar fi fost perechea suverană a
acestei rebeliuni sângeroase.
Nu e cum crezi tu, i-ar fi putut spune ea lui Akiva.
E mai rău.
Dar nu zise nimic. El n-avea să primească nicio explicație sau scuze de
la ea. Își impuse să se întoarcă. Spre Thiago. Nu îl mai văzuse de când
veniseră înapoi de la puț. Ea se sili să se uite la el acum. Dacă nu putea
face măcar atât, ce șanse erau pentru tot ce avea să urmeze?
Se uită.
Lupul era Lupul, imperativ și extraordinar, o operă de artă a
măiestriei lui Brimstone. Nu era chiar impecabil, ca de obicei, ceea ce nu
era o surpriză, ținând cont de ultima zi și jumătate. Mânecile erau
suflecate, sucite și mototolite deasupra antebrațelor lui bronzate și
musculoase, iar grija lui Ten pentru părul stăpânului său părea să fi
slăbit. Fusese strâns la spate de niște mâini grăbite și legat într-un nod
alb. Câteva șuvițe se desprinseseră, iar el le dădu înapoi cu o mișcare
rapidă, nerăbdătoare. Cât despre detestata și frumoasa lui față, încă mai
purta zgârieturile unghiilor lui Karou, dar rana unde lama cuțitului ei
tăiase în sus, sub bărbie, fusese închisă și remaiată ca și când nu existase
niciodată. Fusese ușor de vindecat, nici pe departe ca mâinile lui Ziri sau
măcar ca zâmbetul lui; numai câteva straturi de țesut de refăcut de-a
lungul unei mici incizii. Karou nu l-ar fi putut ucide mai curat nici dacă
ar fi plănuit dinainte să-l aducă înapoi la viață, iar durere pentru tribut
avusese din belșug.
Cel mai greu era să se uite în ochii lui, oh Doamne, ochii lui. Viață în
acei ochi palizi.
Cu toții suntem vase, la urma urmei.
În spatele ochilor ei simți usturimea lacrimilor și își lăsă privirea în
jos. Nu știa ce să facă mai departe cu ea însăși. Își cuprinse brațele
învinețite strâns pe lângă corp și căută înnebunită ceva de spus. Îngeri în
camera ei, unul dintre ei mort și un altul, Akiva; era o situație foarte
proastă.
Trecuseră doar câteva secunde de când intrase Lupul. Nemișcarea și
tăcerea lui încă nu păreau ciudate, dar curând aveau să bată la ochi.
 Dacă Liraz n-ar fi țipat, Karou i-ar fi ajutat pe îngeri să plece
nedescoperiți. Ar fi ars niște tămâie ca să le acopere mirosul. Îi datora
asta lui Akiva și multe altele. N-ar fi fost nevoie să știe nimeni că
fuseseră vreodată aici. Dar era prea târziu pentru asta. Acum, Thiago
trebuia să facă ceva în privința lor și – Karou o citise în ochii lui, în acea
scurtă privire – era în și mai mare încurcătură decât ea.
Cursul său de acțiune ar fi trebuit să fie clar; se mai ocupase de Akiva
și înainte. Îl torturase, îl pedepsise nu doar pentru că era serafim, ci
pentru că fusese cel pe care-l alesese Madrigal, și toți cei apropiați știau
câtă poftă avea să termine ceea ce începuse. Lupul Alb ar fi izbucnit în
râs până acum; ar fi fost deja beat de încântarea lui sângeroasă.
Dar nu era.
Pentru că, bineînțeles – bineînțeles, bineînțeles – el nu era în realitate
Lupul Alb.
 79. TERMINAT

— Deci, este ceea ce pare a fi? întrebă Thiago.

— Și ce pare a fi? întrebă Akiva, urând că trebuia să-i vorbească
Lupului.
Nu se mai aflaseră față în față din temnița de la Loramendi, iar acum,
când în sfârșit se aflau, nu să vorbească ar fi vrut Akiva.
— Pare a fi un înger mort.
Arătând spre Hazael, Thiago se uită de la Akiva la Karou și înapoi cu
un hohot de râs disprețuitor.
— Ați venit să-i faceți o vizită resurecționistului nostru? Regret, dar
nu-i servim pe cei din neamul vostru. Poate că v-ați dat seama, suntem
în război.
— Războiul s-a încheiat, se răsti Liraz, cu o pasiune pe care Akiva știa
că ea n-o simțea pentru victoria lor. Ați pierdut.
— Zău? Îmi place să cred că rămâne de văzut.
Încet, Akiva puse un braț peste umerii surorii sale, oprind-o. Dacă se
arunca asupra Lupului cum se aruncase la Karou, femeia-șarpe n-avea s-o
mai împingă vie înapoi la el. Poate că moartea era ceea ce își dorea Liraz
sau credea că își dorește, în jalea ei, și poate că moartea avea să se
întâmple, aici, în noaptea asta, indiferent ce-ar fi făcut ei, dar Akiva nu
voia s-o curteze mai mult decât o făcuse deja venind aici – și aceea
fusese pură disperare.
Se uită la Karou, încercând să ghicească la ce se gândea. Ea l-ar fi
ajutat pe Hazael; îi văzuse sincera tristețe. Și acum? Avea să-i ajute din
nou? Putea? Vânătăile acelea de pe brațele ei… Își ținea brațele strânse
pe lângă corp și, cu toate că Akiva era foarte sigur că încerca să-și
ascundă vânătăile – de ce arăta atât de rușinată? – efectul era că el se
trezea cu ochii atrași mereu spre ele. Și… îi văzuse vânătăile de tribut,
când venise la ea înainte; amintirea îl obsedase. Dar acestea erau
diferite.
Vânătăile acestea nu fuseseră făcute de menghine, ci de mâini.
Dintr-odată, nu mai putu vedea nimic în afară de ele. Un val de furie
îl copleși, devenind el cel care ar fi avut nevoie să fie oprit. Sări în
picioare și numai din pricina insistentei atracții a întunericului,
exasperantei slăbiciuni, a fost atât de simplu pentru Karou – Karou –,
când s-a repezit sau s-a clătinat el înainte, să facă un pas între el și
Thiago și să-l îmbrâncească înapoi. Sprâncenele ei erau încruntate aspru
și ochii îi erau feroce; expresia ei întreba Ai înnebunit?
Și, da, înnebunise. De asemenea, era jalnic. Se împiedică de Hazael și,
de data asta, Liraz îl prinse pe el să nu cadă. Erau amândoi atât de
extenuați, atât de lipsiți de puteri și de demoralizați, că se prăbușiră pur
și simplu împreună pe podea, lângă trupul neînsuflețit al fratelui lor.
Asta fără ca himerele să fie nevoite să îndrepte măcar o hamsa în
direcția lor. Erau atât de terminați, atât de complet, de evident și de
deplorabil terminați.
— Fă-o și gata, șuieră Liraz, iar Akiva nici măcar nu găsi puterea să
protesteze. Ucide-ne!
Karou îi privea cu acea duritate pe care o arătase când îl împinsese pe
el – era mânie, gândi Akiva, pentru că el o forțase din nou să-i decidă
soarta. Se schimbase atât de mult în doar câteva luni. Trăsăturile
ascuțite, mohorâte. Își aminti cum fusese ea în Praga și în Marrakech, în
puținul timp pe care-l petrecuseră împreună înainte de iadeș: blândețea
și mobilitatea expresiilor ei; zâmbetele sfioase, stinghere; și rapida
îmbujorare care i se întindea până pe gâtul ei frumos. Până și mânia ei
avea o trăsătură animată, fulgerătoare, și îi ura această nouă mască
împietrită de duritate, cum își ura contribuția lui la această schimbare.
Dar, în momentul acela, dacă i s-ar fi dat de ales, încă ar mai fi spus că
voia să trăiască.
Abia în momentul următor convingerea aceasta i se zdruncină.
Karou se întoarse spre Thiago – spre Thiago, dintre toate creaturile
existente în două lumi largi – și schimbă cu el o privire scurtă și tainică,
deschisă și plină de durere – dar a fost o durere împărtășită și… tandră.
Era atât de pângăritoare tandrețea aceea și atât de insuportabilă, încât
Akiva uită de orice altceva. Toată vitalitatea lui scăpătată se adună într-o
ultimă suflare de putere și se aruncă asupra lui Thiago.
Iar Thiago îl prinse de gât cu o singură mână cu gheare. Îl ținu la
distanța brațului întins; făcea să pară ușor. Ochii lor se întâlniră, și pe
când Akiva își simți gâtul strivit în strânsoarea ca de menghină a
Lupului, văzu o urmă din acea perversă tandrețe zăbovind în privirea
dușmanului său. Cu asta, abandonă pur și simplu. Ochii i se dădură peste
cap. Capul îi căzu.
 Lăsă întunericul să-l cuprindă și o parte din el spera că acesta se va
decide să-l păstreze.
•••
Când Akiva s-a prăbușit, ușurarea Lupului a fost la fel de profundă ca
și aversiunea lui pentru cuvintele pe care se silise să le rostească și
pentru sunetul lor ieșind din acest gâtlej care era gâtlejul lui Thiago,
după cum și vocea era vocea lui Thiago. Iar mâinile astea, care se
potriveau indubitabil cu vânătăile lui Karou? Erau și ele tot ale lui
Thiago.
Dar coșmarul? Acesta îi aparținea în totalitate lui Ziri.
Ar fi vrut să-l lase binișor pe înger la podea, dar își impuse să-l
azvârle cu brutalitate înapoi, la celălalt serafim, frumoasa femeie care
arăta deopotrivă rătăcită și sălbatică. Ea îl prinse pe Akiva, clătinându-se
sub greutatea lui ca de mort – dar nu, nu de mort. Akiva nu era mort.
Lupul nu l-ar fi lăsat pe Urgia Bestiilor să moară cu atât de puțină
durere. Cât despre Ziri… nu l-ar fi lăsat să moară în niciun fel, dacă ar fi
putut face ceva.
Dacă.
Faptul că la primul test al acestei înșelătorii trebuia să decidă soarta
serafimului care îi salvase viața era… nedrept. Nu era pregătit să fie
testat. Încă i se părea că pielea asta nu i se potrivește deloc sau că o
purta el prost. Nu despre potrivirea fizică era vorba. Ca vas, era puternic,
grațios; avea o suplețe, o forță și o rezistență cu care se simțea
îmbunătățit, și știa că era un lucru frumos de posedat, însă nu-și putea
depăși repulsia pentru el. Când intrase în posesia lui… Oh, Nitid, gustul
sângelui lui Karou încă mai era în gura lui.
Acum gustul trecuse, dar repulsia lui persista și, partea cea mai
proastă: și a ei la fel. Și cum ar fi putut să nu persiste? Ziri văzuse
ipostaza lui Thiago la puț; știa ce îi făcuse ei – sau ce încercase să-i facă,
spera că doar încercase, dar nu întrebase, cum ar fi putut s-o întrebe așa
ceva? Ea era scăldată toată în sânge, când o găsise, și tremura cu o
violență care semăna cu dârdâitul într-un ger năprasnic, și chiar și acum
abia își putea aduna puterea să se uite la el.
Câte zile nu fusese el însuflețit de speranța că ea l-ar fi putut vedea
așa cum era acum – nu un copil, ci un bărbat în toată firea, un bărbat
și… poate o cremene cu lovitură norocoasă, cremenea lui pentru oțelul
ei și norocul lui pentru ea. Un bărbat pe care ea l-ar fi putut iubi. Și
acum el devenise ăsta?
Dacă exista o voință activă în cosmos, de bună seamă că stelele
răsunau de râs acum. Aproape că-i venea și lui să râdă. Mai fusese
vreodată o speranță anihilată în halul ăsta?
Dar dacă era nedrept, cel puțin era opera lui. Văzuse ce trebuia să fie
făcut și o făcuse.
Pentru ea. Pentru himere și pentru Eretz, desigur, dar la ea se gândise
când își trecuse lama cuțitului peste gât. Nici măcar nu știuse la cine să
se roage, la zeița vieții sau a asasinilor. Ce dar necinstit îi oferise lui
Karou: sacrificiul lui. Corpul lui de îngropat. Enormitatea acestei
înșelăciuni de continuat.
Și… șansa de a schimba cursul rebeliunii și a revendica viitorul. Și
asta era enormă, de asemenea, dar în clipa de față înșelăciunea părea
totul.
Ceea ce se înfăptuise deja – moartea – fusese partea ușoară. Acum
trebuia să fie Thiago. Dacă voia să reușească, trebuia să fie convingător,
începând chiar aici, cu acești serafimi. De aceea fusese nespus de ușurat
când Akiva își pierduse cunoștința și putuse să pună capăt rapid
înfruntării, cel puțin împiedicând inevitabilul cât să încerce să se
gândească la ce să facă.
— Du-i în grânar, îi spuse el lui Ten, cu ceea ce spera că era disprețul
calm și autoritar al Lupului.
Și după ce ea îi îndeplini ordinul, cu Issa ajutând-o pe femeia serafim
să-l ducă pe Akiva, și cu Nisk și Lisseth cărându-l pe cel mort, el închise
ușa în urma lor și se propti cu spatele în ea, strângând ochii și
acoperindu-și fața cu mâinile. Dar, oh, cât ura atingerea lor. Le lăsă să-i
cadă pe lângă corp. Ura atingerea mâinilor lui. Mâinile lui? Le ținea
depărtate de corpul lui – corpul lui? – și, în crisparea nefericirii sale,
erau rigide ca de mort, ca mâinile îngerului de a cărui moarte se forțase
să-și bată joc.
Nu era nicio scăpare de scârboșenie, pentru că scârboșenia era el.
— Eu sunt Thiago, se auzi spunând cu groază șoptită, gâtuită. Eu sunt
Lupul Alb.
Și atunci, mai întâi pe una dintre mâinile nesuferite, apoi pe
amândouă, Ziri simți o atingere ușoară și deschise ochii. Karou era chiar
în fața lui, palidă și plângând, plină de vânătăi și tremurând, cu ochii
negri și păr albastru, și frumoasă și foarte aproape de el, și se uita la el –
prin el, la el – și îi ținea ambele mâini în mâinile ei.
— Eu știu cine ești, zise ea cu o șoaptă înflăcărată și dulce. Eu știu. Și
sunt cu tine. Ziri, Ziri. Te văd.
Apoi își lăsă capul pe pieptul lui și îl lăsă s-o ia în brațele lui de
criminal. Ea mirosea a râu și tremura ca aripa unui fluture în vânt, iar
Ziri o ținu în brațe de parcă ea ar fi fost ultima speranță a lumii lor.
Și poate că într-adevăr era.
 80. ÎNȘELĂCIUNEA

Un zgomot, și era aproape, și era de aripi.

Karou fusese sigură că erau complicii lui Thiago care se întorceau și
nici nu fugise, nici nu se ascunsese. Înlemnise ca o pradă, stând în
genunchi, în țărână, pietre, sânge, vomă și muște, îngrozită, așteptând să
fie găsită.
Iar când a văzut cine era, când el s-a lăsat din zbor înaintea ei,
împrăștiind pietrele cu copitele lui de kirin, nici nu mai găsise, în șocul
ei, puterea să se bucure – Ziri era viu și era aici –, pentru că felul distrus
în care o privea doar îi aprofundase șocul. El s-a uitat la Lup și înapoi la
ea. Gura îi era întredeschisă, nevenindu-i să creadă; de fapt, chiar a făcut
un pas înapoi, iar Karou a văzut tabloul grotesc pe care îl văzuse el.
Postura umilitoare a Lupului, cu hainele răsucite și desfăcute larg într-o
etalare fără echivoc, și cuțitașul zăcând acolo unde îi căzuse ei din mână,
arătând ca un cuțit de desfăcut scrisori sau o jucărie.
Și ea. Tremurând. Însângerată. Vinovată.
Îl ucisese pe Lupul Alb. Dacă ar fi putut gândi cât de cât, n-ar fi crezut
că lucrurile ar fi putut să ajungă mai rele de atât.
Dar, oh, ajunseseră.
Acum, în camera ei, își așeză capul pe pieptul lui și-i simți inima
bătând sub obrazul ei – repede, și mai repede; știa că era inima lui Ziri
acum, nu a lui Thiago, și mai știa și că palpitațiile acestea erau pentru ea
– și încercă să își țină în frâu repulsia de dragul lui.
Sperase că micul ei urmăritor kirin s-ar fi putut dovedi un aliat, dar
nu-și închipuise niciodată… asta.
După un prim moment de uluire paralizantă, venise lângă ea și fusese
atât de grijuliu cu ea, atât de prezent și de bun, și lipsit de șovăială –
nimic din timiditatea lui; era tot concentrare și tărie. O apucase de
umeri, precaut dar ferm, și o făcuse să se uite la el.
— Ești bine, îi spusese el, când fusese sigur că sângele care o acoperea
nu era al ei. Karou, uită-te la mine. Ești bine. El nu-ți mai poate face
niciun rău.
— Ba poate, o s-o facă, zisese ea, în prag de isterie. Nu poate să fie
mort, nu poate rămâne așa. Or să mă silească să-l aduc înapoi. El este
Lupul Alb. El este Lupul Alb.
Asta a fost, atât era de spus. Și Ziri o știa, de asemenea; n-a trebuit să
vorbească despre și dacă. Ziri fusese cel care își dăduse seama ce trebuia
făcut și o făcuse. Karou îi înțelesese intenția abia când el își scosese
cuțitul lună-nouă; tresărise, încercase să-l oprească. El spusese că îi părea
rău.
— Dar nu pentru mine. Partea asta e în regulă. Îmi pare rău doar că
trebuie să te las singură, pentru timpul dintre cele două.
Dintre cele două. Dintre cadavre.
— Nu! Nu!
Nu, nu, nu, nu, nu.
— O să ne gândim la altceva. Ziri, nu poți să faci asta…
Dar el o făcuse, și cu o mână exersată, iar cuțitul său era foarte
ascuțit.
Ea îl ținuse în brațe cât murise, iar ochii lui căprui și rotunzi fuseseră
larg deschiși și neînfricați, și suavi, în clipa dinainte de a-și pierde luciul,
fuseseră suavi și plini de speranță, ca pe vremea când era un băiat
urmărind-o ca umbra prin Loramendi. La acela se gândise ea când îl
ținuse, mort, în brațele ei – la băiatul care fusese – și din nou acum, când
el o ținea în noile sale brațe. Se gândi la băiatul acela ca să nu-l trădeze
cutremurându-se. Ar fi fost atât de nedrept, după sacrificiul lui uriaș, și
atât de crud, dar abia de putea să nu se smulgă și să se dea înapoi,
pentru că, deși era Ziri, brațele lui erau ale Lupului, iar îmbrățișarea lui
era blestem.
Când simți că nu mai rezistă, se folosi de un pretext să se desprindă.
Vârî mâna în buzunar, făcând un pas în lături, și scoase obiectul pe care-
l pusese acolo în urmă cu vreo câteva zile și aproape că uitase de el.
— Am ăsta, zise ea. Este… nu știu.
Părea prostesc, acum. Ba chiar ridicol – ce să fi făcut el cu ăsta? Era
vârful cornului său, de vreo câțiva centimetri lungime, care i se rupsese
în curte, când el se prăbușise fără cunoștință. Nu știa sigur ce o făcuse
să-l păstreze, iar acum, când el întinse mâna după bucata de corn, își
dori să n-o fi făcut. Pentru că se strecură o sfială în vocea lui când spuse:
— Ai păstrat ăsta.
Și era clar că el interpreta mult prea mult.
— Pentru tine, zise ea. M-am gândit că l-ai dori. Asta a fost înainte…
Înainte să-l fi îngropat ea într-un mormânt puțin adânc? Din nou,
stomacul ei se strânse ghem. Fusese tot ce putuse face și, cel puțin, nu
fusese puțul. Nu puțul pentru ultimul corp adevărat de kirin, dragă Ellai,
chiar dacă era doar un pic de praf de stele ce căpătase o formă pentru
scurt timp. Îi venise destul de greu să arunce pământ cu lopata peste fața
lui. Se tot gândise că ar trebui să se răzgândească. La urma urmei, de ea
depindea. Avea două corpuri, proaspăt moarte. L-ar fi putut învia pe
oricare dintre ele. Ar fi putut pune sufletul lui Ziri înapoi, acolo unde îi
era locul; el făcuse sacrificiul și fusese un act de mare curaj, dar după
asta era în mâinile ei. Sufletul lui era în mâinile ei.
Sufletul lui Ziri se simțise ca vântul înalt ce bătea în Munții Adelphas
și ca bătaia aripilor taifunarilor, ca frumosul, tânguiosul, eternul cântec
al fluierelor de vânt care umpleau peșterile lor kirine cu o muzică pe
care nu se putea să nu și-o amintească și el. Se simțise ca acasă.
Iar ea îl pusese într-un astfel de vas. Pentru că avusese dreptate,
totuși. Aceasta era singura cale să preia controlul sorții himerelor. Printr-
o asemenea înșelătorie.
Dacă aveau s-o ducă până la capăt cu bine.
N-ar fi fost ușor nici în circumstanțe obișnuite, dar atât de curând,
când amândoi încă se mai clătinau și nu fuseseră în stare să vorbească
sau să facă un plan, să fie supuși la o asemenea încercare! Îngerii
trebuiau pedepsiți.
Karou se întoarse cu spatele și se duse la masa ei de lucru, îndreptă
scaunul pe care-l răsturnase când Akiva dăduse buzna pe fereastra ei și
se așeză anevoie. Partea din spate a picioarelor îi era făcută praf de cât
se zvârcolise sub greutatea lui Thiago și parcă tot corpul fusese strâns în
menghine. Dar astea aveau să-i treacă în vreo două zile; restul avea să
rămână. Problemele, extraordinara responsabilitate și minciuna care, cu
orice preț, nu trebuia să răsufle în afara acestei camere.
Issa și Ten se întoarseră, fără Nisk și Lisseth.
— Vreau să dispară, zise Issa, pe un ton periculos, iar Karou pricepu
că se referea la Nisk și Lisseth, nu la îngeri. Sunt niște sălbatici, dacă te-
au lăsat cu el, așa. Și ceilalți, de asemenea.
Karou înclina să-i dea dreptate, totuși.
— Au ascultat ordinele.
Îi sugera că ascultaseră niște ordine și mai rele de atât.
— Nu-mi pasă, zise Issa.
Era chiar mai dezgustată de cei doi pentru că erau naja, iar ea voia să
aibă o părere mai bună despre cei din specia ei.
— Trebuie să existe vreo înțelegere elementară a binelui și a răului,
chiar și atunci când e vorba despre ordine.
— Dacă facem o regulă din asta, n-o să mai rămânem cu nimeni. Mă
rog…
Aruncă o privire spre Lup. Spre Ziri.
— Cu foarte puțini.
Echipa lui Balieros trebuia reînviată curând, ca și Amzallag și sfincșii,
ale căror suflete le culesese din puț. Avea nevoie de soldați în care putea
să se încreadă.
— Oricum, nu putem să începem să-i facem să dispară pe toți cei care
nu ne plac. Asta ar fi suspect. Și, cumva după faptă, greșit.
De fapt, nu făcuseră să dispară niciunul și ea nici nu plănuia să
înceapă. Razor nu conta. Murise atacând o fortăreață a serafimilor
numită Plutire-pe-Tane –, aceeași luptă în care „pierise” Ziri, spre
mâhnirea tuturor. Nimeni nu avea nevoie să știe ce se întâmplase de
fapt, că Razor încercase, dar nu reușise, să îndeplinească ordinul lui
Thiago, sau că unul dintre ei doi se întorsese – deși numai pentru
confortul unui mormânt puțin adânc și pentru rolul principal în acest
colosal subterfugiu.
— Lasă-mă pe mine să mă ocup de cei doi naja, zise Ten, clănțănind
din dinți. Botul ăsta de lup simte o foame. O să zic că ei m-au rugat să-i
mănânc.
— Nu fi oribilă, protestă Issa, cu blândețe.
— Nu? Ten se uită la Karou. Dar nu era ăsta scopul întregii provocări?
Karou nu se putu abține să nu zâmbească, stârnindu-și dureri în
obrazul rănit. Ten nu era mai mult Ten decât era Thiago însuși Thiago;
ea era Haxaya, mult mai ușor de suportat. Oricât de tare ajunsese Karou
s-o urască pe lupoaică, nu izbutise să-i provoace același nivel de
aversiune fizică precum Lupul. Era plăcut să aibă umorul negru al
Haxayei în combinație – chiar dacă nu știai întotdeauna când glumește.
Imediat ce Karou o trezise pe vechea ei prietenă în corpul lui Ten – Ten
subestimând-o, fatal, pe Issa cu brățările ei, de regulă docile, de
giuvaieruri vii – fusese nevoită să vorbească pe șleau: despre groaznica
situație și ce trebuia ea să facă, altminteri urmând să fie pusă din nou în
cădelniță.
Răspunsul Haxayei, cu un zâmbet care părea făcut pentru fălcile de
lup ale lui Ten, fusese:
— Întotdeauna mi-am dorit să fiu oribilă.
— Poți să fii o idee mai puțin oribilă? o întrebă ea acum. Fără mâncat
naja sau pe oricare altul dintre camarazi, nici măcar pe cei disprețuiți.
Apoi, ca și când s-ar fi gândit mai bine, adăugă:
— Te rog.
— Bine. Dar dacă ei mi-o cer…
— N-o să-ți ceară să-i mănânci. Ten.
— Presupun că nu, cedă ea, pe un ton care suna ca o reală dezamăgire
și poate chiar era.
Aceștia erau aliații lui Karou: Thiago, Ten și Issa. Și toți trei se uitau
la ea. Oh, Doamne, gândi Karou, simțindu-se amețită de panică. Și acum?
— Îngerii, zise ea, impunându-și bătăilor inimii să se domolească.
— Evadează, zise Issa. Simplu. El a mai făcut-o.
Karou dădu din cap. Bineînțeles, asta era. Să scape de ei, să fie ultima
oară când îl vede pe Akiva, în sfârșit și definitiv. Asta era ceea ce voia.
Și atunci ce era durerea asta în pieptul ei?
Am visat împreună să refacem lumea, se tot gândea ea. Fusese cel mai
frumos vis și nu putuse să se înfiripe decât așa cum o făcuse: născut din
milă și hrănit cu dragoste. Iar ea nu se putea gândi la viitor, la pace, fără
să-și aducă aminte de mâna lui Akiva peste inima ei și a ei peste a lui.
„Noi suntem începutul”, zisese ea atunci, în templu, și totul păruse
posibil cu inima lui bătând sub palma ei.
Iar acum, inima lui bătea acolo, în întuneric, în grânar. Atât de
aproape și totuși atât de departe. Nu exista nicio cale pe care să și-o
poată imagina, nicio ciocnire de evenimente imposibile, care să-i aducă
vreodată bătăile inimii din nou sub palma ei sau care să-i reunească în
visul care fusese al lor – nu al ei și al lui Ziri, nici măcar al ei și al lui
Brimstone, ci al ei și al lui Akiva.
Nicio cale pe care să și-o poată imagina.
 81. CURSURI DE ÎNTÂMPLĂRI

O lume singură e o învolburare destul de ciudată de cursuri

întortocheate, imposibil de cunoscut, de intenții și întâmplări – darămite
două? Când două lumi își amestecă respirația prin crăpăturile din cer, ce
e ciudat devine și mai ciudat și multe lucruri pot ajunge să se întâmple,
cum foarte puține imaginații le pot concepe.
 82. PRINCIPALELE TREI MOTIVE DE A TRĂI

Zuzana și Mik erau la Äit Benhaddou când a început. Aia. Chestia care
n-avea să fie niciodată eclipsată și avea să dețină veșnic titlul de
nedeterminată.
Unde erai în ziua când a început aia?
Äit Benhaddou era cel mai faimos kasbah din Maroc, mult mai mare
decât castelul monștrilor, deși lipsit de savoarea monștrilor. Fusese
restaurat cu fondurile UNESCO și cu banii de film – Russell Crowe „se
gladiase” aici – și fusese dezinfectat și aranjat pentru turiști. Magazine
pe străduțe, covoare drapate pe ziduri și, la poarta principală, cămile
fluturând din uluitoarele lor gene, în timp ce pozau pentru fotografi –
contra cost, firește. Totul contra cost și să nu uităm de tocmeli.
Mik se tocmea. Zuzana desena la umbră, în timp ce el, prefăcându-se
că studiază atent o colecție de ibrice, cumpără un inel de argint antic,
despre care suspecta că nu era de fapt de argint și probabil nici antic,
dar indiscutabil un inel, ceea ce era principalul. Nu un inel de logodnă.
Făcuse aerul condiționat să meargă din nou, într-adevăr, dar nu avea de
gând să socotească asta ca pe una dintre probele lui, lăsând la o parte,
hm, lecuitul Zuzanei de plictiseală. Asta în mod cert nu era o probă. Era
unul dintre principalele trei motive de a trăi – celelalte două fiind vioara
și ținutul Zuzanei de mână – și era o activitate pe care o executa – la care
participa – cu un sentiment de profundă recunoștință pentru Univers.
Ca să-i câștige mâna, totuși, avea nevoie de o probă. Alte două probe.
Simțea un ciudat devotament pentru toată ideea asta cu probele. Cine
ajunge să facă lucruri dintr-astea? Monștri și îngeri, portaluri și
invizibilitate – chiar dacă de aceasta din urmă era cam greu să te bucuri,
din pricină de prea mult au. La drept vorbind, câți oameni ajung
vreodată să cumpere inele probabil-de-argint probabil-antice, pentru
frumoasele lor iubite, din orașe antice de lut din Nordul Africii, și să
mănânce curmale uscate dintr-o pungă de hârtie, și să vadă genele
cămilelor, pentru Dumnezeu, și… hei, unde se duc toți oamenii?
Se pornise deodată un subit flux de oameni care fugeau pe străduța
îngustă și zbierau în arabă sau berberă sau vreo altă limbă care nu era
cehă sau engleză sau germană sau franceză, iar Mik privea perplex.
Localnicii au zbierat și au fugit, apoi ușile i-au înghițit și străduțele au
rămas golite de toată lumea, mai puțin de turiști – turiști clipind unii la
alții, în timp ce praful literalmente se așeza la loc, iar, în spatele ușilor,
agitația se intensifica.
Mik vârî inelul în buzunar și se întoarse la Zuzana, care stătea încă la
umbră, dar nu mai desena. Se uită la el, neliniștită.
— Ce se întâmplă?
— Nu știu.
Privi în jur. Câteva familii încă mai locuiau între zidurile kasbahului;
zări licărul unui ecran de televizor aprins, când o ușă se deschise larg și
apoi se închise. Era așa un anacronism: un televizor în locul ăsta… și
atunci… atunci zbieratul s-a transformat în țipăt. Un țipăt atât de
puternic. Părea să fie amestecat, de bucurie și de groază.
Mik o luă pe Zuzana de mână – unul dintre principalele trei motive de
a trăi – și o conduse în grabă peste drum, unde era televizorul, ca să
vadă ce naiba – sau ce Dumnezeu – se petrecea.
 83. ADIO

Când Akiva se trezi, Liraz dormea lângă el și se aflau în beznă, deși,

bineînțeles, nu e niciodată întuneric adevărat acolo unde sunt serafimi.
Aripile lor, chiar arzând mocnit în somnul lor de epuizare, răspândeau o
lumină tainică ce ajungea până la tavanul înalt de lemn de deasupra și la
zidurile de lut povârnite din jurul lor. Era un spațiu larg, fără ferestre; n-
ar fi putut spune dacă era noapte sau zi. Cât dormise?
Se simțea… ei bine, revigorat era prea mult spus în circumstanțele
date, suna plin de viață, iar el nu era așa, dar oricum era mult mai bine.
Se ridică în capul oaselor.
Primul lucru pe care l-a văzut a fost fratele lui. Hazael era întins în
partea cealaltă de Liraz; corpul ei era arcuit spre al lui și, pentru o clipă,
speranța tresări în Akiva că erau din nou ei trei, că, în cele din urmă,
Karou îl reînviase pe fratele lui și că Hazael avea să se ridice și să
înceapă să spună povești ridicole despre ce văzuse și făcuse cât timp
fusese un suflet desprins de corp. Dar speranța se risipi ca majoritatea
speranțelor: o amărăciune acidă i-o devoră, iar Akiva se simți ca un
prost. Bineînțeles, Hazael era mort, pe veci încremenit. Începuseră să
vină muștele, iar asta nu putea suporta.
O trezi pe Liraz. Era timpul să-i aducă ultimele onoruri fratelui lor.
Ceremonia n-a semănat prea mult cu cele obișnuite, dar niciodată nu
fuseseră altfel: la funeraliile unui soldat, corpul său era propriul rug.
Cuvintele oficiale erau impersonale, așa că le-au schimbat ca să i se
potrivească lui Hazael.
— Era întotdeauna flămând, zise Liraz, și uneori adormea în postul de
strajă. S-a salvat de mii de ori de pedeapsă cu zâmbetul lui.
— Putea face pe oricine să stea de vorbă cu el, zise Akiva. Niciun
secret nu era în siguranță față de el.
— Mai puțin ale tale, murmură Liraz.
Remarca îl ustură, prin adevărul ei.
— Ar fi trebuit să aibă o viață adevărată, zise el. Ar fi trăit-o din plin.
Ar fi încercat totul.
S-ar fi căsătorit, gândi el. Ar fi avut copii. Akiva aproape că-l vedea –
Hazael așa cum ar fi putut fi, dacă lumea ar fi fost mai bună.
 — Nimeni n-a râs vreodată mai sincer, zise Liraz. Făcea râsul să pară
ușor.
Și râsul ar trebui să fie ușor, gândi Akiva, dar nu era. Pentru ei doi, de
pildă, cu mâinile înnegrite și sufletele făcute țăndări. Întinse mâna spre
sora lui, ea i-o luă și i-o strânse tare ca pe mânerul unei săbii, de parcă
viața ei ar fi depins de asta. Îl duru, dar era o durere pe care o putea
suporta cu ușurință.
Liraz era schimbată. Straturile de protecție îi căzuseră – toată
asprimea și luciul de duritate dincolo de care nici el nu mai reușise să
vadă mare lucru, de când erau copii. Strângându-și genunchii la piept,
cu umerii aduși și fața luminată de foc arătând îmblânzită de tristețe,
părea vulnerabilă. Era aproape o persoană diferită.
— A murit apărându-mă pe mine, zise ea. Dacă m-aș fi dus cu Jael, ar
mai fi încă în viață.
— Nu. Ar fi fost spânzurat, îi spuse Akiva. Tu ai fi fost luată, iar el ar
fi murit nefericit fiindcă n-a reușit să te apere. Ar fi ales el singur să
moară așa.
— Dar dacă ar fi trăit doar puțin mai mult, ar fi putut scăpa odată cu
noi.
Se uita țintă în flăcările care îl mistuiau pe fratele ei, dar clipi și își
întoarse capul spre Akiva:
— Akiva, ce ai făcut?
N-a întrebat „Și de ce n-ai făcut-o la timp?”, dar întrebarea nerostită
plutea deasupra lor oricum.
— Nu știu, zise el, ca să răspundă și la întrebarea pusă și la cea
nerostită.
Și se uită în focul incinerării care ardea rapid și infernal, lăsând în
urmă doar cenușa pentru o urnă pe care n-o aveau.
Oare ce avusese în el de putuse face așa ceva și de ce nu i se arătase
când avusese mai multă nevoie de asta – nu doar la timp ca să-i salveze
viața lui Hazael, dar și cu ani în urmă, ca să i-o salveze pe a lui
Madrigal? Oare anii dedicați siritharului îi îmbunătățiseră înclinația
pentru magie? Sau fusese declanșat de subita serie de amintiri despre
mama lui?
Liraz întrebă:
— Crezi că Jael trăiește?
Akiva nu știa ce să răspundă nici la asta. Nu voia să se gândească la
Jael, dar n-ar fi putut s-o evite.
— Probabil. Și dacă da…
— Eu sper că da.
Akiva se uită la sora lui. Lustrul de duritate nu îi revenise. Încă mai
părea vulnerabilă și tânără. Vorbise simplu, liniștit, iar Akiva înțelese. O
parte din el spera același lucru. Jael nu merita o moarte atât de ușoară
cum i-ar fi adus-o explozia. Dar dacă mai era în viață, atunci aveau
treabă.
Se ridică și privi în jur. Ziduri de lut, ușă de lemn, nicio pază cu
hamsele îndreptate spre ei ca să-i mențină slăbiți; văgăuna asta
întunecată nu-i putea opri. Unde era Lupul și de ce le îngăduise
prizonierilor să se odihnească și să-și recapete forțele?
Și unde era Karou? Cu Thiago? Ideea îi sfâșie măruntaiele, ca un
pumnal. Akiva nu putea alunga amintirea acelei priviri complice
schimbate între ei. Acea singură privire îl făcuse să se îndoiască de tot ce
crezuse că știe despre Karou.
— Cred că e timpul s-o luăm din loc.
Îi întinse mâna surorii lui.
Odinioară, Liraz și-ar fi dat ochii peste cap și s-ar fi ridicat fără ajutor.
Acum, îi îngădui s-o salte în picioare. Dar, odată ridicată, rămase ca
pironită lângă ultimii tăciuni ai rugului lui Hazael, uitându-se la ei.
— Mă simt de parcă l-am părăsi aici.
— Știu, zise Akiva.
Zburaseră atâta cale, purtându-i greutatea, iar acum plecau fără
nimic? Părea de neconceput, în momentul acela. Privi din nou în jur și
văzu ulciorul la ușă.
— Apă, îi spuse Liraz. Femeia naja l-a lăsat.
Akiva se duse și-l luă, îi oferi lui Liraz, apoi bău și el pe săturate. Apa
era dulce și bună, și foarte bine-venită, iar când se termină, el umplu cu
grijă ulciorul cu cenușa lui Hazael. Poate că era prostesc sau morbid să
păstrezi asemenea rămășițe fizice, dar îi ajuta, cumva.
— Bine, zise el.
— La peșteri? Ceilalți probabil cred că am murit în explozie.
Peșterile kirine, unde odinioară el și Madrigal trebuia să se
întâlnească pentru a-și începe revoluția. Acum, acolo îl așteptau frații și
surorile lui bastarzi și, odată cu ei, un viitor care încă nu părea real.
Voința lui de a-și urma țelul era intactă: să termine ce începuse, să pună
capăt uciderilor, să creeze – cumva – un nou mod de viață. Dar fără
Karou de partea lui, visul rămânea departe de el, cu fascinația unui drum
incert către un orizont insipid.
— Da, zise el, dar mai e ceva ce trebuie să facem, întâi.
Liraz oftă prelung.
— Te rog, spune-mi că nu implică luat adio.
Adio. Cuvântul durea. Adio era ultimul lucru pe care Akiva ar fi vrut
vreodată să i-l spună lui Karou. Se gândi la prima lor noapte împreună,
cum, la balul Despotului și mai târziu, în templu, își șopteau „salutare”
unul altuia, mereu și mereu, ca un secret împărtășit. Fusese cuvântul de
pe buzele lui, prima oară când o sărutase. Pe acesta ar fi vrut să i-l
spună, dacă ar fi fost după el. Salutare.
— Nu, îi răspunse el lui Liraz, și îi reaminti că aducea ghinion să spui
adio.
La care ea replică, inexpresiv:
— Ghinion? Cu orice preț, hai să nu începem să avem așa ceva.
•••
Nu pentru a spune nici „salutare”, nici „adio” și-a întrerupt Akiva
evadarea, furișându-se invizibil din nou în camera lui Karou,
surprinzând-o pe Issa.
Lupul, slavă puterilor cerești, nu era acolo, dar când Karou sări în
picioare, aruncă o privire rapidă, nesigură, spre ușă, ceea ce i-a produs
din nou un junghi ca un pumnal răsucit în măruntaie lui Akiva –
reamintindu-i că Thiago era pe aproape și că avea acces neîngrădit la
acea ușă.
— Ce cauți aici? întrebă Karou, speriată.
Părul ei albastru-păun era împletit peste un umăr și mânecile îi
acopereau acum vânătăile de pe brațe. I se mai dezumflase puțin obrazul
și, de asemenea, mânia ei se mai calmase întrucâtva. O roșeață i se
răspândi pe gât, subita culoare punând stăpânire pe paloarea de
dinainte.
— Se presupunea că plecați.
Se presupunea că plecați. Asta n-a fost surpriza care ar fi putut fi.
Întemnițarea fusese o prefăcătorie. Când Akiva își lipise mâna pe ușă ca
s-o ardă, se deschisese cu un oftat. Nu fusese nici măcar încuiată. Lăsase
să-i scape un mic pufnet de râs și aruncase un ochi prin crăpătura ușii,
ca să vadă o curte mică și urâtă, cu grămezi de dărâmături, și niciun
paznic.
— Plecăm. Dar trebuie să-ți spun ceva.
Akiva se opri, văzând cum Karou se încordează. Oare ce credea ea că
urma să-i spună? Se temea că venise să-i vorbească despre iubire?
Clătină din cap, dorind s-o asigure că zilele acelea se sfârșiseră, că nu
mai avea de ce să-și facă griji sau temeri din pricina lui. În seara asta îi
aducea o nouă grijă. Din nou, era purtătorul unei alegeri imposibile.
— O să închidem portalurile, zise el.
Pentru indiferent ce se pregătise ea să audă, nu asta fusese. Bolborosi:
— Ce?
— Îmi pare rău. Am vrut să te previn, zise el, ca să poți decide pe care
parte să fii.
Pe care parte, adică în Eretz sau în lumea oamenilor? La care viață o
să renunți?
— Pe care parte?
Ieși de după masă.
— Nu puteți. Nu portalul ăsta. Am nevoie de el. Noi avem nevoie de
el.
Ceea ce începuse ca o uluire, devenise indignare, cu o nuanță de
panică. Issa veni lângă ea, unduind.
— N-ați ars destul? De ce ați încerca măcar să…?
— Ca să salvăm ambele lumi, zise Liraz, de la a se corupe una pe
cealaltă.
— Despre ce vorbiți?
— Arme, zise Akiva, simplu.
Făcu o pauză. Nici nu putea începe să-și imagineze cum să comprime
tot ceea ce se petrecuse în Turnul Cuceririi într-o explicație coerentă
pentru ea.
— Jael. S-ar putea să fie mort, dar dacă nu e, o să vină aici după
arme. Cu Dominionul.
Albul ochilor lui Karou era ca niște inele în jurul irisurilor ei negre și
întinse o mână să se sprijine de masă, ca să nu se clatine.
— Dar de unde ar putea el ști despre armele oamenilor?
O vâlvătaie de furie:
— I-ai spus tu?
Un alt pumnal răsucit, pentru faptul că putea crede că Akiva l-ar
înarma pe Jael, dar nu găsi nici urmă de satisfacție în el când îi spuse
adevărul – și-ar fi dorit să mintă și s-o cruțe.
— Razgut, zise el.
Ea încremeni un moment cu ochii holbați, apoi închise ochii. Toată
roșeața care-i colorase obrajii se scurse și scoase un geamăt stins,
torturat. Lângă ea, Issa șopti:
— Nu e vina ta, copilă dulce.
— Ba este, zise ea, deschizând ochii. Dacă orice altceva nu este, asta
este.
— Și a mea, zise Akiva. Eu am găsit un portal pentru Imperiu.
Portalurile – și, în consecință, lumea oamenilor – fuseseră pierdute
pentru serafimi timp de un mileniu; Akiva schimbase asta. Găsise un
portal, cel din Asia Centrală, deasupra Uzbekistanului. Razgut i-l arătase
lui Karou pe celălalt.
— Ar putea veni pe oricare dintre portaluri. Jael a plănuit descinderea
ca pe o piesă de teatru maiestuoasă, în care să joace tot ce cred oamenii
că sunt îngerii.
Karou o ținea strâns de mână pe Issa, respirând prelung și superficial.
— De parcă lucrurile n-ar fi fost deja rele, zise ea și începu să râdă –
un râs frânt, pe care Akiva îl putu simți în inima lui.
Ar fi vrut s-o cuprindă în brațe și să-i spună că o să fie bine, dar nu
putea să-i promită asta și, bineînțeles, nu putea s-o atingă.
— Portalurile trebuie închise, zise el. Dacă ai nevoie de timp până să
te hotărăști…
— Ce să mă hotărăsc? În care lume să fiu?
Se uită lung la el.
— Cum poți să întrebi asta?
Și Akiva înțelese că va alege Eretzul. Bineînțeles, o știuse dinainte.
Dacă n-ar fi știut-o, se gândi că nicio amenințare – cu soarta lumilor și a
tuturor vieților în balanță – nu l-ar fi convins să închidă porțile între ei,
rămânând astfel pe veci captiv într-o lume în care ea n-ar fi fost.
— Ai o viață aici, zise el. S-ar putea să nu mai fie niciodată o cale
înapoi.
— Înapoi?
Își înclină capul în felul acela de pasăre, care era atât de tipic lui
Madrigal. Era plină de răni și vânătăi, stătea înaintea lui respirând
repede și adunându-și curajul ca pe o vrajă. Cu părul strâns, linia gâtului
era exagerată, ca maniera unui artist de a reda eleganța. Trăsăturile
chipului erau la fel de exagerate – prea ascuțite –, dar încă rivalizau cu
moliciunea, iar combinația aceasta părea însăși esența frumuseții. Ochii
ei negri absorbeau lumina lumânării și luceau că ai unei sălbăticiuni, și
nu exista nicio îndoială în clipa aceea că, indiferent în ce corp era
învelit, sufletul ei aparținea întinsei și sălbaticei lumi a Eretzului,
terifiante și frumoase, atât de mult încă neexplorată și nedomesticită,
căminul bestiilor și al îngerilor, al taifunarilor și al șerpilor-de-mare, a
cărei istorie încă aștepta să fie scrisă.
Ea zise, cu o voce în care concurau șuieratul, torsul ca de pisică și
scrâșnetul lamei pe piatra de ascuțit:
— Eu sunt himeră. Viața mea e acolo.
Akiva simți cum îl străbate un curent rapid, alcătuit din mai multe
lucruri deodată: un pâlpâit de dragoste și un fior de venerație
respectuoasă, un val de putere și un avânt de speranță. Speranță.
Adevărat, speranța era la fel de greu de ucis ca grozavii gândaci-scut,
care stăteau nemișcați cu anii pe sub nisipurile deșertului, așteptând
prada să se nimerească prin apropiere. Ce temei posibil avea el pentru
speranță?
Câtă vreme ești în viață, îi spusese el lui Liraz, el însuși crezând doar pe
jumătate, există întotdeauna o șansă.
Ei bine, el era în viață, la fel și Karou, și aveau să fie în aceeași lume.
Era probabil cel mai subțire fir de speranță de care auzise el vreodată –
suntem în viață și în aceeași lume –, dar se agăță de el, când îi spuse planul
său de a zbura la portalul din Samarkand și de a-l arde pe acela primul,
înainte de a se întoarce pentru acesta. Ar fi vrut s-o întrebe unde aveau
să se ducă rebelii, dar n-a putut. Nu avea de ce să știe el. Încă erau
dușmani și, odată ce el avea să plece de aici, Karou avea să dispară iarăși
din viața lui, pentru multă vreme sau pentru totdeauna, n-avea cum să
știe.
— De cât timp ai nevoie? întrebă el, cu efort, căci își simțea gâtul
contractat. Pentru retragere?
Din nou ea aruncă o privire spre ușă, iar Akiva simți arsura furiei și a
geloziei, știind că ea avea să se ducă la Lup de îndată ce pleca el, și că
aveau să plănuiască împreună următoarea mutare, și că oriunde s-ar fi
dus rebelii himere, Karou avea să fie tot cu Thiago și nu – niciodată – cu
el. Toată stăpânirea lui cedă. Făcu un pas apăsat spre ea:
— Karou, cum…? După ce ți-a făcut el?
 Dădu să întindă o mână spre ea, dar ea se trase înapoi, clătinând o
singură dată, scurt, din cap.
— Nu.
Mâna lui se opri.
— N-ai tu căderea să judeci, zise ea, într-o violentă semișoaptă.
Ochii ei erau umezi și mari și disperat de nefericiți, iar el o văzu
ridicându-și mâna la gât, din vechiul ei instinct, acolo unde cândva
purtase un iadeș pe o sfoară. Îl purtase și în prima lor noapte împreună;
îl rupseseră când soarele amenința să răsară și știau că trebuie să se
despartă, iar în zilele ce urmaseră acesta devenise ritualul lor.
Întotdeauna la despărțire. Și dacă dorința înflorise de-a lungul zilelor și a
săptămânilor până devenise mărețul lor vis de a reface lumea, de
început, începuse mult mai modest. În acea primă noapte, dorința fusese
simplă: să se mai poată vedea din nou.
Dar mâna lui Karou nu găsi nimic la gât și coborî la loc, iar ea îl privi
pe Akiva drept și îi vorbi cu răceală, spunându-i:
— Adio.
A fost ca un ultim zăgaz rupându-se. Câtă vreme ești în viață, există
întotdeauna o șansă. O șansă să ce? se întrebă Akiva, aruncând o vrajă de
invizibilitate asupra lui și a surorii sale, împreună, și luându-și zborul în
noapte. Ca lucrurile să devină mai bune? Cum decursese restul
conversației de atunci, de pe sumbrul câmp al bătăliei?
Sau mai rele. Asta era. De obicei, mai rele.
 84. APOCALIPSUL

Karou simți plecarea lui Akiva cum o simțise întotdeauna: ca frigul.

Căldura lui era ca un dar oferit și luat brusc înapoi, iar ea rămase acolo,
cu spatele la fereastră, simțindu-se înghețată, nefericită și distrusă. Și
mânioasă. Era o mânie copilărească, de desen animat – stând în fața lui
Akiva, ar fi vrut să bată cu pumnii în pieptul lui, apoi să cadă la pieptul
lui și să-i simtă brațele înconjurând-o.
De parcă el ar fi putut fi locul de siguranță pe care îl căutase
întotdeauna și nu-l găsise niciodată.
Karou respiră. Își imagină că îl putea simți îndepărtându-se din ce în
ce mai mult, iar distanța durea mai mult cu fiecare bătaie de aripi
nevăzută. Trase aer adânc în piept ca să-și înăbușe suspinele. Brațul Issei
se încolăci în jurul ei. Fii propriul tău loc de siguranță, își spuse ea,
adunându-se. Niciun drug din lume n-o putea apăra de ce stătea înaintea
ei și nici vreun cuțitaș ascuns în gheata ei – deși acolo avea să rămână,
foarte sigur, cuțitașul ei –, cum nici vreun bărbat nu putea, nici măcar
Akiva. Trebuia să fie propria sa putere, completă față de sine.
Fii cine credea Brimstone că ești, își spuse ea, dorindu-și ca puterea să
se ridice deodată din vreo adâncime nebănuită. Fii cine au nevoie să fii
toate sufletele acelea îngropate și toate cele vii, de asemenea.
— Copilă dulce, zise Issa. E bine, știi.
— Bine? Karou se uită fix la ea.
Care parte? Amenințarea cu armele omenești în Eretz sau amenințarea
cu serafimii aici! Dezastrul pe care îngerii l-ar fi putut provoca societății
umane doar existând, darămite solicitând arme pentru un război departe
de puterea de cunoaștere omenească… Vai, ce făcuse? Cum îl putuse lăsa
liber pe Razgut în Eretz, cu sufletul lui otrăvit și o asemenea cunoaștere
mortală pe care o avea? Câte alte greșeli mai avea să facă, îndeajuns de
mari cât să distrugă lumi? Ce anume, ar fi vrut să o întrebe pe Issa, era
„bine”?
Issa spuse:
— Să îl iubești.
Karou simți un șoc străbătând-o prin tot corpul, atât de neașteptată
fusese asta.
 — Eu nu…, încercă ea să protesteze, din obișnuința rușinii.
— Te rog, copilă, crezi că nu te cunosc deloc? N-o să spun că există
un viitor ușor pentru tine sau măcar vreun viitor oarecare. Vreau doar să
nu te pedepsești singură. Întotdeauna ai simțit adevărul în el, și atunci,
și acum. Inima ta nu greșește. Inima ta e puternică. Nu trebuie să-ți fie
rușine.
Karou se uita lung la ea, clipind des ca să-și împiedice lacrimile.
Cuvintele Issei – încuviințarea ei? – dureau mai mult decât ajutau. Nu
exista nicio cale… Cu siguranță că Issa putea să-și dea seama. De ce o
tortura vorbindu-i ca și când ar fi existat? Nu exista. Nu.
Karou se oțeli. Fii pisica aceea, își aminti ea, dintr-un desen din caietul
ei de schițe pierdut. Pisica aceea care stătea, cu neputință de ajuns, pe
un zid înalt, neavând nevoie de nimeni. Nici măcar de Akiva.
— Nu contează, zise ea. A plecat și va trebui să plecăm și noi. Trebuie
să-i anunțăm pe toți să se pregătească.
Se uită în jurul ei, prin cameră. Dinți, unelte, cădelnițe, trebuia să le
ia pe toate. Cât despre masă, pat și ușă, simți un fior de regret.
Grosolane cum erau, reprezentau mult mai mult decât avusese cu rebelii,
mereu pe fugă, înainte să se stabilească aici. Înghiți nodul din gât,
simțind toată spaima de gol, de a fi aruncată afară, în întuneric.
— Issa?
Începu să tremure, când groaza acestei noi situații dificile puse
stăpânire pe ea.
— Unde o să ne ducem?
•••
Cursuri întortocheate, imposibil de cunoscut, de intenții și întâmplări.
Mai târziu, Karou avea să se întrebe unde ar fi putut să se ducă și cum ar
fi decurs altfel toate lucrurile.
Dacă Dominionul n-ar fi sosit deja.
•••
Ceata himerelor era adunată în curte, gata să-și ia zborul, când se auzi
un sunet în depărtare, un sunet banal, cu totul nelalocul lui în liniștea
acestei pustietăți. Era sunetul unui claxon. Necontenitul, insistentul
sunet al unui claxon, și rafala roților duruind pe grohotișul dealului fără
drum, nepăsătoare din pricina zorului, și mult, mult prea repede. Foarte
mulți soldați rupseră rândurile pentru a se ridica în văzduh și a se uita
peste zid. Karou a fost prima.
 I se tăie respirația și îi stătu inima în loc. Faruri pe povârniș. O dubă.
Cineva atârna ieșit pe fereastra pasagerului, fluturându-și brațele și
strigând ceva, care nu se auzea din pricina claxonului.
Acel cineva era Zuzana.
Duba derapă cu scârțâit de frâne, întorcându-se în loc, și se opri.
Zuzana coborî și alergă prin praful ridicat de mașină, iar Karou știu ce
striga mai înainte ca vorbele să i se audă clar.
Și știu că vina pentru soarta celor două lumi era pe umerii ei acum.
— Îngeri! Îngeri! Îngeri!
Zuzana fugea cât putea. Karou se lăsă din zbor, prinzând-o pe prietena
ei de umeri.
— Îngeri, zise Zuzana cu răsuflarea tăiată, cu ochii bulbucați și albă la
față. Fir-aș a naibii, Karou. Pe cer. Sute. Sute. Lumea. Și-a. Ieșit. Din.
Minți.
Mik veni alergând pe după dubă lângă Zuzana și se opri brusc. Karou
auzi un zgomot pe costișa dealului ca o avalanșă și știu că himerele se
strângeau în spatele ei.
Și apoi… simți căldură. Zuzana, uitându-se în spatele ei, tresări.
Căldură.
Karou se răsuci pe un călcâi și îl văzu pe Akiva. Pentru un lung
moment, numai atât văzu. Până și Lupul era doar o pată albă nelămurită,
mișcându-se să-și ocupe locul lângă ea. Akiva se întorsese, iar frumosul
lui chip era crispat de regrete.
— Prea târziu, zise ea încet, știind că această lume care o hrănise, cât
se ascunsese în ea, care îi dăruise arta și prietenii și o șansă la o viață
normală, nu avea să mai fie niciodată la fel, indiferent ce avea să se
întâmple mai departe.
Ceata himerelor, zbârlindu-se în prezența dușmanului, se uita la
Thiago după un semn care nu venea. Cei doi serafimi stăteau la nicio
lungime de aripi distanță, iar perfecțiunea lor mitică, angelică, era exact
opusul „bestiilor”. Karou privi cu ochi omenești armata pe care ea o
făcuse mai monstruoasă decât o crease vreodată natura și înțelese ce
avea să vadă lumea în soldații ei dacă ar fi pornit să lupte cu
Dominionul: monștri, coșmaruri, demoni. Vederea serafimilor avea să fie
anunțată ca un miracol. Dar a himerelor?
Apocalipsul.
— Nu, nu e prea târziu, zise Akiva. Acesta e începutul.
 Își puse o mână peste inimă. Numai Karou putea ști ce voia să spună
și, oh, într-adevăr știa – noi suntem începutul – și simți flacăra
aprinzându-se în inima ei, de parcă el își așezase mâna acolo.
— Veniți cu noi, zise el.
Se întoarse spre Thiago, care stătea lângă ea. Vocea i se înăspri și
ochii îi scoaseră văpăi, iar Karou înțelese cât de greu îi venea lui să i se
adreseze Lupului, dar o făcu.
— Putem să luptăm împreună împotriva lor, zise el. Și eu am o
armată.
 EPILOG

Peșterile kirine. Două armate agitate clocotesc și se zbârlesc una la

alta. Numai întinderea mare a peșterilor menține liniștea, ținându-le
despărțite.
Bastarzii pretind că simt răul hamselor chiar și prin stâncă. Reînviații,
înfuriați de calculele reci înscrise în negru pe încheieturile degetelor
dușmanilor, nu vor să înceteze a-și lipi palmele pe pereții despărțitori.
Nu e un început promițător. Fiecare armată arde de pofta de a reteza
mâinile celeilalte și a le arunca peste marginea intrării în peșteră, în
prăpastia și ghețurile de dedesubt.
Akiva le explică fraților și surorilor săi că magia hamselor nu
străpunge piatra, dar ei nu vor să admită. În fiecare ceas, el își dorește
să-l fi avut pe Hazael alături.
— I-ar fi făcut pe toți să joace zaruri împreună până acum, îi spune el
lui Liraz.
— Cel puțin, muzica ajută, zice ea.
Nu se referă la muzica peșterilor. Fluierele de vânt îi bântuie pe toți,
trezind bestii și îngeri deopotrivă din coșmaruri mult mai asemănătoare
decât și-ar fi putut ei închipui vreodată. Bastarzii visează o țară de
fantome, himerele, un mormânt plin cu sufletele celor dragi. Numai
pentru Karou muzica vântului e liniștitoare. Este cântecul de leagăn din
prima ei viață și a fost surprinsă de somnul ei profund și fără vise din
aceste două nopți petrecute aici.
Nu și în noaptea aceasta, totuși. E ajunul bătăliei și sunt strânși cu
toții, câteva sute în total, în cea mai mare cavernă. Vioara lui Mik umple
spațiul cu o sonată din cealaltă lume, iar ei tac, ascultând.
Dușman comun, le spuseseră comandanții lor. Cauză comună.
Deocamdată, cel puțin. Se deducea sau se credea că, în curând,
situația se va schimba – va reveni – și ei vor fi din nou liberi să se lase
mânați de ura lor, ca întotdeauna, himera împotriva serafimului,
serafimul împotriva himerei. Speranța – a lui Karou, a Lupului, a lui
Akiva și chiar și a lui Liraz – este că ura lor se va preface în altceva,
înainte să vină ziua aceea.
Pare un test pentru viitorul întregului Eretz.
Cu capul Zuzanei pe umărul ei și cu Issa în partea cealaltă, Karou stă
într-un capăt al peșterii. Lupul nu e prea departe; Ziri s-a mai obișnuit cu
noul lui corp și, tolănit pe spate, sprijinit în coate, lângă foc, este elegant
și spilcuit, fără cruzimea fostului ocupant pe fața lui, cel puțin până când
își amintește el și încearcă s-o pună la loc, iar zâmbetele lui nu mai par
învățate dintr-un manual. Karou îl simte privind-o, dar nu se uită la el.
Ochii ei sunt atrași în altă parte, în capătul celălalt al cavernei, unde
Akiva stă la alt foc, înconjurat de soldații lui.
Și el se uită la ea.
Ca întotdeauna când ochii lor se întâlnesc, e ca un fitil aprins croind o
cărare prin aer între ei. În aceste ultime zile, când se mai întâmpla asta,
unul sau celălalt întorcea repede capul, dar de data asta au rămas așa și
au lăsat fitilul să ardă. Se umple fiecare cu vederea celuilalt. Aici, în
caverna aceasta, această extraordinară adunare – această fierbere de uri
antagoniste, îmblânzită temporar de o ură comună – ar putea fi visul lor
de demult văzut printr-o oglindă deformantă. Nu așa trebuia să fie. Ei nu
sunt unul lângă altul, cum și-au imaginat odinioară. Nu sunt triumfători
și nu mai simt că ar fi uneltele unei intenții mărețe. Sunt ființe agățându-
se de viață cu mâini pătate. E atât de mult între ei, toți viii și toți morții,
dar pe moment totul rămâne în urmă și fitilul arde mai strălucitor și mai
aproape, astfel încât Karou și Akiva simt că se ating.
Mâine, o să înceapă împreună apocalipsul.
În noaptea asta, își îngăduie să se uite unul la celălalt, doar pentru o
scurtă vreme.

… va urma
 Mulțumiri

Pfui.
E întotdeauna o ușurare să ajung la pagina aceasta, pentru că
înseamnă că am terminat o carte – un lucru ce devine mai ușor cu
timpul, din anumite privințe, dar nu din toate. Fiecare poveste are
propriile provocări și, pe la mijloc, mă trezesc bizuindu-mă pe zicala
aceea „Întotdeauna pare imposibil, până când se înfăptuiește”. Pentru că
așa e. (N-am știut cine a spus asta, până adineauri, când am căutat pe
Google, iar acum, când știu că a fost Nelson Mandela, încheierea unui
roman nu mi se mai pare o așa mare realizare, la urma urmei. Îți foarte
mulțumesc, Nelson Mandela.)
Ha. Dar, pe cuvânt, este o realizare și le datorez călduroase mulțumiri
câtorva oameni minunați:
Mai întâi și mai întâi, soțului meu, Jim Di Bartolo, care nu este doar
cel dintâi și cel mai important dintre cititori, dar și cel mai neclintit
sprijinitor în muncă și cel mai destins ridicător de moral, când mă lupt
eu să țin echilibrul între scris și viață. Cărțile mele nu ar fi ceea ce sunt
dacă n-ai fi tu, de asemenea, nici viața mea, pe care n-aș schimba-o pe o
altă viață, reală sau fictivă, pentru nimic în lume. Îți mulțumesc pentru
fericire!
Clementine, în vârstă de doi ani, care, când plecam dimineața să
scriu, striga după mine: „Salut-o pe Karou din partea mea!” Uite,
Plăcințică, am terminat cu drama! Foarte curând, o să vreau să scriu o
carte pentru tine.
Ca întotdeauna, părinților mei, pentru tot ce au făcut ei mereu ca să
mă ajute pe mine să fiu eu. Sunt atât de norocoasă să vă am.
Agentei mele, Jane Putch, prietenă și parteneră. Aș fi cu adevărat
pierdută fără tine. Îți mulțumesc.
Cu brațele deschise cât pot eu, multe mulțumiri nemaipomenitelor
echipe de la Little Brown Books for Young Readers din Satele Unite și de
la Hodder&Stoughton din Marea Britanie, pentru experiențele
publicistice deopotrivă minunate care fac toată experiența de două ori
mai plăcută. La Little Brown, le mulțumesc mai cu seamă: Alvinei Ling,
redactor extraordinar; Lisei Moraleda; lui Bethany Strout; Victoriei
Stapleton; Melaniei Chang; lui Andrew Smith; lui Megan Tingley;
Stephaniei O’Cain; lui Faye Bi; echipei de design; și tuturor celorlalți
care au forțat programul editorial la extrem pentru a se potrivi ritmului
meu de lucru și a scoate cartea la timp. Îmi cer iertare pentru orice stres
provocat. Mulțumesc, de asemenea, lui Amy Habayeb și echipei
drepturilor și licențelor – să primesc edițiile străine prin poștă este unul
dintre momentele mele preferate!
La Hodder, multe mulțumiri lui Kate Howard și lui Eleni Lawrence,
precum și restului echipei. Tot ce faceți voi mă copleșește.
Și mulțumesc, în cele din urmă, cititorilor volumului Născută din fum
și os, pentru un asemenea entuziasm incredibil și pentru sprijin. Nu
există nicio motivație la fel de puternică precum plăcerea cititorilor și a
fost un an cu adevărat uimitor. Din toată inima mea, sper să vă placă și
volumul acesta.
XO
virtual-project.eu
{1}
O competiție amuzantă de dansuri, interpretate, la origini (1900), de sclavii afroamericani
care imitau dansurile înaltei societăți, în care premiul era un tort (cake).
{2}
Parafrază a primului vers din poezia The Spider and the Fly (Păianjenul și musca), de Mary
Howitt, unul dintre cele mai recunoscute versuri engleze, devenit un aforism indicând o falsă
ofertă de ajutor sau de prietenie, care este, de fapt, o cursă.
{3}
Sloganul unei campanii de promovare a consumului cărnii de porc în SUA, începută în 1997,
în care este prezentată ca fiind tot carne albă, cu beneficii asemănătoare cărnii de pui și de
curcan.
{4}
Alef, Beit/Bet, Gimel etc. Sunt transliterațiile alfabetului ebraic.
{5}
Sulf, în limba engleză.
{6}
Joc de cuvinte, în original, între sweet heart (iubită) și sweat heart (inimă de sudoare).