Cuprins

introducere........................................................................................................................................3
1. Apusul Soarelui.....................................................................................................................4
1.1 Asfinţiturile de soare uimitoare..............................................................................................4
1.2 Culoarea roşie a soarelui care asfinţeşte şi culoarea albastră a cerului ziua........................5
1.3 Refracţia luminii în atmosferă.............................................................................................9
1.4 Turtirea discului solar pe verticală la asfinţit.......................................................................11
1.5 Raze verzi.............................................................................................................................12
1.6 Explicarea apariţiei fâşiei oarbe...........................................................................................13
2. Miraje...................................................................................................................................17
2.1 Tipurile de Miraje.................................................................................................................17
2.2 Curbarea razei de lumină în mediul neomogen optic...........................................................18
2.3 Raza de curbură a razei de lumină.......................................................................................20
2.4 Explicarea mirajelor de jos (lacustre)...................................................................................22
2.5 Mirajele de sus......................................................................................................................23
2.6 Miraje duble şi triple............................................................................................................24
2.7 Mirajele superîndepărtate.....................................................................................................26
3. Curcubeul.............................................................................................................................27
3.1 Curcubeul în ochii observatorului atent...............................................................................27
3.2 Dezvoltarea cunoştinţelor despre fizica apariţiei curcubeului.............................................30
3.3 Mersul razelor de lumină în picătura de ploaie....................................................................32
3.4 Cel mai mare unghi dintre razele care intră în picătura şi cele care ies din ea....................34
3.5 Explicarea apariţiei curcubeului adăugător..........................................................................37
3.6 Orânduirea culorilor în curcubeul de bază şi cel adăugător................................................39
3.7 Influenţa dimensiunilor picăturii asupra aspectului curcubeului.........................................41
3.8 Curcubeul pe alte planete.....................................................................................................42
4. Galo......................................................................................................................................43
4.1 Structura galo în cazuri concrete..........................................................................................45
4.2 Galo cercetată în realitate.....................................................................................................46
4.3 Observaţii comune despre fizica galo..................................................................................47
4.4 Unghiul cel mai mic de deviere a razei în prismă................................................................48
4.5 Explicarea Galo mici............................................................................................................51
4.6 Galo mare.............................................................................................................................52
4.7 Sorii falşi (parantelii)............................................................................................................53
5. Aurora boreală......................................................................................................................55
5.1 Formele aurorei boreale........................................................................................................56
5.2 Unde şi când se pot observa aurorele...................................................................................58
5.3 Ce este aurora boreală?.........................................................................................................59
5.4 Forţa Lorentz. Produsul vectorial a doi vectori....................................................................59
5.6 Mişcarea particulelor încărcate în câmpul magnetic omogen.............................................61
5.7 Importanţa mişcării particulelor încărcate în câmpul magnetic neomogen.........................65
5.8 Câmpul magnetic al pământului...........................................................................................69
5.9 Luminiscenţa........................................................................................................................70
5.10 Aurora boreală electronică (radiereaelectronică polară)......................................................72
5.11 Radierea protonică polară.....................................................................................................75
5.12 Furtuni magnetice.................................................................................................................76
Concluzie..........................................................................................................................................78
Bibliografie......................................................................................................................................79
 Introducere
In lucrarea de fată se face o încercare de a sistematiza unele fenomene optice în
atmosfera terestră, de a explica aceste fenomene de altfel la un nivel destul de elementar.
Au fost studiate şi explicate aşa fenomene optice din atmosferă mai bine şi mai
puţin cunoscute în părţile noastre, cum ar fi: Răsăritul şi apusul soarelui, Mirajele,
Curcubeul, Galo, Aurora boreală.
Consider cunoştinţele obţinute pe parcursul lucrului asupra tezei îmi va permite să le
explic elevilor şi chiar oamenilor cu vârsta înaintată curioşi aceste frumoase şi miraculoase
fenomene.

2
3
I. Apusul Soarelui
Asfinţiturile de soare uimitoare

Priveliştea apusului de soare de fiecare dată depinde de starea atmosferei şi într-o

oarecare măsură se determină de tipul şi forma norilor care sînt luminate de razele soarelui care
asfinţeşte. De aceea asfinţiturile nu se aseamănă unul cu altul.
Ce poate fi de mirare în asfinţitul de soare pentru in observator ?
Ne imaginăm că privim un asfinţit de soare pe un cer fără nori, curat, clar, linia
orizontului dreaptă, soarele se lasă în mare. Mai întâi se aruncă în ochi culoarea roşietică a
soarelui care asfinţeşte şi de asemenea o culoare roşie fină aproape roz în jurul lui. Uneori discul
solar se arată roşu aprins şi chiar purpuriu. Conform prezicerilor populare se spune că:
Dacă orizontul la asfinţitul şi răsăritul Soarelui este auriu - roz deschis atunci va fi timp
frumos, iar dacă Soarele este roşu la asfinţit se prevede un timp cu vânt.
Uitându-ne la trecerea soarelui după linia
orizontului printr-o sticlă afumată nu este greu de
observat că culoarea discului solar are diferite nuanţe
în puncte diferite . Chiar lângă linia orizontului el
este mai roşietic iar în partea de sus a discului trece
într-o culoare mai deschisă. Uneori schimbările de
culori de pe suprafaţa soarelui pot fi văzute cu ochiul
liber. fig.1.1.
Observatorul atent va atrage atenţia la faptul că discul solar este puţin turtit pe verticală
(fig.1.1).
În momentul când partea de jos a Soarelui atinge linia orizontului transversala discului
solar pe verticală observatorul o vede sub unghiul Z26' iar pe orizontală sub unghiul Z32 .Uneori
la asfinţit se pot observa şi raze verzi. Culoarea verde- aprinsă apare câteva secunde când discul
solar este aproape în întregime după orizont. Această privelişte extraordinară se poate observa în
aşa seri când Soarele

4
 până la asfinţit luminează puternică şi nu-şi schimbă culoarea lui rămânând galben sau
galben-orange.
Savantul rus Tihov mulţi ani a studiat apariţia uimitoarelor raze verzi.
“ Dacă Soarele la asfinţit este de culoare roşie şi se poate uşor privi atunci putem spune
hotărât că raze verzi nu vor fi şi invers dacă Soarele nu şi-a schimbat culoarea sa alb-gălbuie şi
se aşează la orizont strălucind atunci putem spune că vor apărea raze verzi . Este important ca
linia orizontului să fie evidenţiată, fără neregularităţi (construcţii, case păduri). Aceste condiţii
sînt bine determinate deasupra mării de aceea razele verzi sînt foarte bine cunoscute oamenilor
de pe litoralul mării.”
Menţionăm Încă o apariţie care se poate observa la asfinţit. Uneori soarele pare a asfinţi
nu după linia orizontului dar după câteva linii a orizontului invizibile ce se află de-asupra
orizontuluif?g1.2.a).

flg.1.2
Interesant este că acest fenomen se observă atunci când lipsesc nouri la orizont. Dacă am
urca pe vârful unui deal , acoperiş, catargul corabiei ... am observa încă o imagine stranie.
Soarele asfinţeşte după linia orizontului însă discul solar pare a fi tăiat orizontal de o “fâşie
oarbă”. Soarele încet se lasă în jos însă fâşia dată în comparaţie cu orizontul rămâne la acelaşi
nivel (fig.1.2.b).

1.1Culoarea roşie a soarelui care asfinţeşte şi culoarea albastră a cerului ziua.

De ce cerul are culoarea albastră? De ce Soarele când asfinţeşte devine roşu? S-a dovedit
că în ambele cazuri pricina este aceeaşi - dispersia luminii solare în

5
 atmosfera Pământului. Aceasta nu era dovedit de la început. Pentru explicarea adâncimii
bolţii cereşti sunt mai multe ipoteze. Se încerca să se explice culoarea albastră a cerului ca
rezultat a amestecului în proporţii determinate a “luminii cu întunericul”. Se presupunea că
particulele aerului sânt de culoare albastră. Se credea că lumina albastră a cerului este
luminiscenţa particulelor aerului care apare când particulele sînt luminate de lumina solară.
Astăzi toate aceste explicaţii se consideră nevalabile. Nevalabilitatea acestor ipoteze a fost
demonstrată cu peste 100 ani în urmă . În 1869 când J.Tindali a făcut o descoperire celebră.
Acest experiment este foarte simplu de a-l efectua:
Luăm un acvariu dreptunghiular cu apă şi îndreptăm spre peretele acvariului un fascicol
îngust, slab dispers de lumină de la un diaproiector. Pentru ca fascicolul să fie destul de îngust
includem în diaproiector în locul slaiderului o bucată de hârtie neagră ce are o gaură cu diametrul
2-3 cm. Experimentul trebuie să se efectuieze într-un loc întunecos. Pentru amplificarea
dispersiei fascicolului de lumină în timpul trecerii lui prin acvariu adăugăm în apă un pic de lapte
amestecându-l în continuu. Particulele de grăsime din lapte nu se discompun în apă. Ele se află
în stare de echilibru în întreg volumul de lichid şi contribuie la dispersia luminii. Se poate
observa o nuanţă albastră în dispersia luminii. Lumina trecută prin acvariu capătă o nuanţă roşie .
Dacă am privi fâşia de lumină din acvariu dintr-o parte ea are o culoare albastră, iar în partea
frontală a ieşirii fascicolului ea are o
culoare roşie (fig.1.3).

fig.1.3.
Aceasta se poate de explicat dacă am presupune că culoarea albastră se
dispersează mai tare decât cea roşie. În timpul trecerii fascicolului de lumină albă prin mediul de
dispersie acest mediu dispersează mai mult culoarea albastră iar la ieşirea din mediu începe să se
predomine culoarea roşie.
În 1871 J.Street aşa şi a explicat rezultatul experimentului lui Tindali. El a construit
dispersia luminii în particule dimensiunile cărora sunt mult mai mici decât lungimea de undă a
luminii.

6
 Legea lui Relei afirmă:
Intensitatea luminii dispersate este direct proporţională cu frecvenţa luminii la puterea a
patra, sau, cu alte cuvinte, este invers proporţională cu lungimea de undă a luminii la puterea a
patra.
Dacă am folosi legea lui Relei la dispersia luminii solare în atmosfera pământului nu este
greu de explicat culoarea albastră a cerului ziua şi culoarea roşie a Soarelui când răsare sau când
asfinţeşte. Fiindcă mai puternic se dispersează undele cu o frecvenţă mai mare atunci spectrul de
dispersie a luminii va fi deviat mai tare decât undele cu o frecvenţă mai mică, iar spectrul luminii
din fascicol (după ce a fost supus dispersiei lumina a părăsit fascicolul) va fi mişcat în direcţie
opusă către frecvenţa mai mică. În primul caz lumina devine roşie iar în al doilea devine
roşietică. Uitându-se la cer ziua observatorul percepe lumina dispersată în atmosferă. Conform
legii lui Relei spectrul acestei lumini se mişcă în direcţia frecvenţei mai mari. De aici şi se
explică culoarea albastră a cerului.
Privind la soare observatorul percepe lumina care trece prin atmosferă nedispersată.
Spectrul acestei lumini este mişcat spre frecvenţa mică a undelor.
Cu cît este mai aproape Soarele de linia orizontului cu atât este mai mare drumul razelor
în atmosferă până ajung la observator şi cu atât deviază mai mult spectrul lor. De aceea răsăritul
şi asfinţitul îl vedem în fon roşu. Este de înţeles şi faptul de ce partea de jos a discului solar care
asfinţeşte este mai roşietică decât cea de deasupra.
Aşadar rolul principal îl joacă dependenţa intensităţii dispersiei luminii de frecvenţa ei.
Dar cum este natura acelor centri pe care se dispersează undele de lumină ce trec prin
atmosferă ? De la început gândeau că rolul acestor centri îl joacă particulele de praf şi de apă
care se află în atmosferă însă această presupunere nu a găsit explicaţie culorii albastre a cerului
în cazul când urcăm în munţi unde aerul este uscat şi curat.
În 1899 Relei a înaintat ipoteza după care centrele de lumină dispersate sînt moleculele
proprii ale aerului. Mai tîrziu în prima jumătate a sec XX conform lucrărilor lui Smolohovschi,
Einştein, Mendelştam a fost stabilit că în realitate este

7
 important dispersia luminii nu pe moleculele de aer, dar pe mai multe “obiecte”
neobişnuite care apar în urma mişcării termice haotice a moleculelor cum ar fi fluctuaţia
densităţii aerului.
Imaginar împărţim spaţiul aerian în celule identice, ele trebuie să foarte mici adică
dimensiunile celulelor să fie mult mai mici ca lungimea de undă a luminii. Imaginar fotografiem
distribuirii moleculelor aerului în spaţiu (fig 1.4.a).
Vom vedea că multe celule (căsuţe) sînt
aproape goale iar altele din contra sînt foarte des
populate cu molecule. Aceasta este urmarea
mişcării termice haotice a moleculelor de aer.
În rezultat densitatea aerului în atmosferă se va
schimba de la o celulă la alta. Este clar că într-un
moment de timp alte celule vor fi mai populate,
dar şi în fig-1-4
continuare densitatea aerului se va schimba de la sine de la un punct al spaţiului la altul.
Se poate de înţeles sensul fluctuaţiilor densităţilor aerului în felul următor: Ne
concentrăm nu la un moment de timp concret dar la o celulă aleasă întâmplător. Cu trecerea
timpului numărul de molecule din celula dată va fluctua cum este arătat în fig.4.b. unde
prevăzute diferite momente de timp. Cu alte cuvinte de la sine se va schimba densitatea aerului
dintr-o celulă a spaţiului odată cu trecerea timpului. Aceste neordinare densităţi ale aerului şi
sunt acele centre de dispersie care determină culoarea albastră a cerului şi culoarea roşie a
Soarelui care asfinţeşte. Până la urmă prezenţa în aer a firelor de praf mărunte şi a picăturilor de
apă duc la dispersia adăugătoare a luminii şi într-o oarecare măsură acţionează asupra culorii
cerului şi a soarelui. Totuşi principala cauză în dispersia luminii este densitatea fluctuaţiilor
aerului. Esenţial este că caracterul acestor fluctuaţii în mare măsură depinde de starea atmosferei:
Temperatura diferitor straturi de aer, caracterul şi puterea vântului. De aceea pe timp frumos
asfinţitul este auriu iar pe timp cu vânt este roşu închis (purpuriu).

8
 Refracţia luminii în atmosferă.
C
n= —
v
c- viteza luminii în vid
v- viteza luminii în mediul dat.
Viteza v este totdeauna mai mică decât c şi depinde de densitatea mediului. Cu cît
este mai dens aerul cu atât este mai mic v şi deci reiese că cu atât este mai mare indicele de
refracţie a aerului. Densitatea aerului se micşorează când trece din stratul de jos a atmosferei în
stratul de sus. De asemenea se micşorează când se încălzeşte şi depinde de vânt.
Se deosebesc: refracţie astronomică şi terestră . În primul caz se are în vedere
curbarea razelor de lumină care vin spre observatorul terestru de la corpurile cereşti (soare, lună,
stele) iar al doilea caz - de la obiecte terestre. În ambele cazuri în urma curbării razei
observatorul vede obiectele nu în direcţia ce corespunde realităţii ; şi mai mult obiectul poate fi
văzut deformat. Se poate observa obiectul şi atunci când acela se află practic după linia
orizontului.
Ne imaginăm că atmosfera este compusă din straturi omogene din punct de vedere
optic, orizontale; indicele de refracţie se schimbă prin salturi de la strat la strat treptat crescând
de la stratul de sus la cel de jos. O aşa situaţie este arătată în fig.1.5.a. unde atmosfera
condiţionată este arătată sub un aspect a trei straturi cu indicii de refracţie respectiv n1, n2, n3,
unde n1< n2<n3 . După hotarul de sus a atmosferei indicele de refracţie este egal cu o unitate.

9
 În realitate densitatea atmosferei şi deci indicele de refracţie se schimbă odată cu înălţimea nu
prin salturi dar continuu. De aceea raza de lumină se arată nu ca o linie frântă dar ca o linie curbă
fig.1.5.b.
Presupunem că imaginea razei din desenul dat vine către observator de la un obiect ceresc. Dacă
nu ar exista refracţia luminii în atmosferă acest obiect ar fi
9
văzut sub unghiul a (unghiul a este socotit în raport cu verticala; ea este numită distanţa zenitală
a obiectului). Din cauza refracţiei observatorul vede obiectul nu sub unghiul a dar sub sub un unghi y.
Aşa cum a < y obiectul se arată observatorului mai sus de orizont. Refracţia ca şi cum ar ridica obiectul
deasupra orizontului. Diferenţa Q=a - y se numeşte unghi de refracţie.
Turtirea discului solar pe verticală la asfinţit

Când Soarele se află de-asupra orizontului discul lui are formă de cerc; observatorul terestru
vede acest cerc sub unghiul de 32. Discul Soarelui care asfinţeşte este turtit pe verticală. Transversala lui
pe verticală se vede sub unghiul de 26 ceea ce este cu 6 mai mic decât unghiul transversalei orizontale.
Rolul principal în acest în acest fenomen îl joacă refracţia razelor de lumină în atmosferă. Conform
datelor actuale unghiul maxim de refracţie (când a=90°) este de 35.
Privind apusul soarelui pe malul mării vom vedea partea de jos a soarelui atingând orizontul însă
noi nu ne dăm seama că în realitate această margine se află cu 35 mai jos de linia orizonului. Adică
întreg discul solar este de acum mai jos de orizont. Impresionant este faptul că partea de sus a discului
solar se ridică în urma refracţiei luminii mai puţin decât partea de jos adică nu cu 35 dar numai cu 29.
Doar refracţia se micşorează pe măsura micşorării distantei zenitale. De aceea soarele care asfinţeşte
este văzut de către observator turtit pe verticală. tQ
AAi - direcţia de la observator către linia orizontului.
Prin săgeţi este arătat mersul razelor de lumină de la marginea discului solar spre observator. Curbarea
razelor în aerul atmosferei aduce la aceea că observatorul vede discul solar in măsura unghiului arătat în
desen cu linii întrerupte. Adică observatorul vede discul solar puţin turtit pe verticală.

11
Raze verzi
Apariţia razelor verzi se poate explica dacă luăm în consideraţie schimbarea indicelui derefracţie
cu frecventa luminii. Indicele de refracţie creste odată cu
mărirea frecventei. Razele cu frecventa
mai mare se refractă mai
puternic. Deci razele verzi albăstrui suferă o
refracţie mai puternică în comparaţie cu razele
roşii (fig 1.7).
Presupunem că refracţia în atmosferă
există dar dispersia luminii nu există. În acest caz
fig.1.7. marginea de sus şi marginea de jos a
discului solar în apropierea liniei orizontului ar trebui să fie colorate în
culorile curcubeului. Admitem pentru simplitate că în spectrul luminii
solare se află numai 2 culori: verde şi roşie. Discul solar alb se poate
cerceta în acest caz ca şi cum ar fi suprapuse unul peste altul discul roşu cu
cel verde. Refracţia luminii în atmosferă ridică deasupra orizontului discul
verde mai tare decât pe cel roşu. De aceea observatorul ar trebui să vadă asfinţitul soarelui aşa cum este
arătat în fig 1.7. sau fig. 1.8. partea de sus a discului solar ar fi verde iar cea de jos roşie. În centrul
discului observatorul ar vedea fig 1.8. culorile amestecate adică culoarea albă. În realitate însă nu
ar trebui să nu luăm în consideraţie dispersia luminii deoarece ea aduce la aceea că din fascicolul
luminos ce vine de la soare părăsesc fascicolul acele raze care au o frecvenţă mai mare. De aceea
marginea de sus a discului solar noi nu o vedem iar discul solar îl vom vedea nu alb dar roşietic. Dacă
însă întregul disc ar trece după orizont şi va rămâne doar marginea de sus şi în acest moment este un
timp curat şi liniştit (aşa încât dispersia să fie minimă) fig.1.9 atunci putem vedea marginea de sus a
soarelui lucind verde aprins emanând raze verzi (fig.1.9).

12
 Explicarea apariţiei fâşiei oarbe
Imaginea asfinţitului arătată în fig.2 se observă dacă aerul din jurul pământului este foarte rece
iar mai sus este un strat de aer cald. În acest caz indicele de refracţie este a aerului se schimbă odată cu
înălţimea aproximativ aşa cum este arătat in fig.1.10.a.
Trecerea de la de jos a aerului către cel cald de sus poate duce la micşorarea rapidă a indicelui de

refracţie. Această cădere are loc prin salt, de aceea între straturile cald şi rece a aerului există o
evidenţiere calară a suprafeţei de separare care se află la o înălţime oarecare h0 de asupra pământului.
Acest salt este bine văzut în fig. 1.10.b. unde: nr - indicele de refracţie a aerului în stratul rece
nc - indicele de refracţi în stratul de aer cald in apropierea stratului rece.
Indicele de refracţie a aerului foarte
puţin se deosebeşte foarte puţin de unitatea, de aceea
pentru o concretizare mai mare pe verticala axei
acestui desen nu este arătat indicele de refracţie dar
depăşirea lui peste unitate adică diferenţa n-1.
Imaginea schimbării indicelui de refracţie din fig.
1.10.b. este folosită în construcţia mersului razelor în
fig. 1.11. unde sînt arătate părţi a suprafeţei terestre
şi mărginirea ei cu stratul de aer rece cu
grosimea h0.

fig 1.11.

13
 Observatorul se află în punctul A. Raza de lumină CA care vine la el de la un obiect
ceresc se refractă în punctul C la hotarul dintre stratul de aer rece şi cel cald; De aceea
£ _ h0 unde x = ~

sin a 1 nr 1 n
r - nc
—=—=i+m m= (p<<1) (1.1)
sin a 2 n n„
Legătura dintre unghiul y (distanţa zenitală) şi unghiul de refracţie a2 fixează
teorema sinusurilor care se foloseşte la triunghiul OAC.
OA OC . siny
R
sau sin a 2 (1.2)
sin a 2 sin(180 -y)
Din (1.2) se vede că odată mărirea distanţei zenitale y de la 0 0 la 900 unghiul de refracţie
a2 creşte ajungând la valoarea maximă când y = 900. Vom mări treptat y începând cu 0. De aici
unghiul a2 se va mări şi el.
Fie că pentru y = y' unghiul a 2 = a0 care răspunde reflexiei totale interioare la hotarul
dintre straturile rece şi cald. În acest caz sin a 1=1. Unghiul a2 corespunde în fig.1.11 cu raza BA.
El formează cu orizontala unghiul P=90° - y'. Este clar că către observator nu va cădea razele
care intră în stratul rece în punctele în care înălţimea unghiulară deasupra orizontului este mai
mică decât înălţimea unghiulară a punctului B, adică mai mic decât p. De aici rezultă explicarea
peisajului asfinţitul soarelui arătat în fig.1.2.a.
Lăţimea unghiulară a fâşiei oarbe (adică unghiul P) nu este greu de calculat. Să cercetăm
următoarea problemă:
De găsit lăţimea unghiulară a fâşiei oarbe care se observă la asfinţitul soarelui dacă
înălţimea stratului de aer rece este h0 = 50 m, iar raportul dintre diferenţa indicelui de refracţie a
stratului de aer rece şi cald către indicele de refracţie a stratului de aer cald este p = 10-5.
Pentru soluţionarea problemei folosim fig.1.11. de unde raza B 1B formează cu OB
unghiul de 900. Se poate scrie relaţia (1.1) în forma următoare.

De aici putem explica uşor imaginea apusului de soare arătat în fig.1.2.b.

Dacă observatorul se află la o oarecare înălţime el poate observa razele caracterizate de

distanţa zenitală y, care este mai mare de 900 + P. (fig. 1 3 ) .

14
 În cazul dat el vede o parte a discului solar situat mai jos de fâşia oarbă care are lăţimea
unghiulară de 2p. Considerând P = 7' primim că fâşia oarbă ce întrerupe discul solar are lăţimea
9
de 14'. Discul se vede sub unghiul de 30'; De aici reiese că lăţimea fâşiei oarbe în cazul
dat este puţin mai mică decât jumătatea diametrului discului solar.

15
Miraje

Când vorbim de ceva ne real noi folosim cuvântul Miraj. La

fel ca poveştile el ne
cheamă la el şi fără urmă dispare dacă încercăm să ne apropiem
de el. Pentru un călător obosit în pustiu el poate apărea ca o
oază.
Mirajele sânt foarte diferite, ele permit să se vadă diferite
obiecte, peisaje, chiar şi oraşe care se află dincolo de linia
orizontului. Aceste viziuni apar la linia orizontului sau atârnă
de-asupra liniei orizontului în aer. Uneori această viziune apare
ca o imagine întoarsă, altă dată împerecheată - imaginea
întoarsă apare odată cu cea dreaptă. În timpurile mai vechi
mirajele năşteau multe superstiţii. Ele erau considerate ca
lucruri a duhurilor rele.

Tipurile de Miraje

Din diversitatea mare de miraje deosebim doar câteva: Miraje

de lac (lacustre) numite miraje de jos, miraje de sus, duble,
triple şi miraje superîndepărtate.
Mirajele de jos - apar de-asupra unei suprafeţe foarte
încălzite. Un exemplu de astfel de miraj este fig.2.1 arătat în
fig.2.1 .a.
Mirajele de sus - apar de-asupra unei suprafeţe foarte reci. Dacă de exemplu mirajele de jos
sânt în pustiu, stepe, atunci cele de jos sînt văzute la paralelele de sus.
De exemplu trăitorii oraşului Lomonosov uneori văd concret şi clar în aer clădirile şi străzile
Leningradului - acesta este un exemplu de miraj de sus. Menţionăm că de la Lomonosov până la
Leningrad sînt 40 km aşa că nu se poate
 vorbi despre o viziune directă. Mirajele de sus sînt foarte diferite. În unele cazuri ele dau o
imagine directă a obiectelor iar în alte cazuri apar imagini întoarse.

Mirajele pot fi şi duble când se văd două imagini - una dreaptă iar cealaltă întoarsă.
Aceste imagini pot fi despărţite de o fâşie de aer dar pot fi şi împreunate. Alteori apare şi a treia
imagine. Un exemplu de miraj triplu poate fi văzut în fig.2.1.b. foarte superbe sînt mirajele
superîndepărtate, aceste miraje pot fi observate la sute şi chiar mii de km.
Un exemplu de miraj superîndepărtat este descris de C.Flamarion în cartea sa
„Atmosfera”:
“Odată dimineaţa locuitorii oraşului Vervie din Belgia au văzut pe cer o armată şi atât
de clar încât puteau deosebi costumele artileriştilor şi un tun care avea o roată stricată şi era cît
pe ce să se răstoarne”. Aceasta a fost în dimineaţa luptei din Vaterlo. Însă distanţa de la Vervie
până la Vaterlo pe linie dreaptă este de circa 100 km. Acest miraj este reprezentat în figura 2.1.c.
Vom explica fizica mirajelor nominalizate şi vom cerceta cum se răspândesc razele de
lumină în medii neomogene optice (lichide sau gaze) unde indicele de refracţie se schimbă
continuu de la punct la punct. În astfel de medii raza de lumină se curbează din cauza refracţiei
luminii în mediul care variază indicele de refracţie. Cu un astfel de fenomen ne-am cunoscut la
capitolul apusul soarelui. Însă acolo se cerceta curbarea razelor ce vin către observator de la
corpurile cereşti. Aici însă vom cerceta curbarea razelor ce vin către observator de la corpurile
aflate la suprafaţa pământului.

Curbarea razei de lumină în mediul neomogen optic

Pentru început vom efectua un experiment pentru a vedea cum se împrăştie un fascicol
de lumină îngust într-un mediu optic neomogen.
Într-un acvariu turnăm apă până la jumătate apoi printr-un furtun capătul căruia îl
lăsăm la fund turnăm o soluţie de sare (300g/1litru de apă). Soluţia de sare se va lăsa pe fundul
acvariului şi va împinge apa în sus. Prin urmare partea de jos a acvariului va fi umplut cu un
lichid mai dens iar cea de sus cu unul mai puţin de (apă). În urma difuziei reciproce între
lichide peste un timp oarecare se va forma un strat de trecere cu schimbarea densităţii de
jos în sus, deci şi cu schimbarea indicelui de refracţie. El va creşte treptat de sus în jos.
Pentru ca raza de lumină să fie văzută bine în acest mediu trebuie de adăugat în lichid o
cantitate de soluţie de răşină concentrată care dă o culoare verde luminii.Printr-un perete
lateral al acvariului îndreptăm în înăuntrul lichidului o rază îngustă de lumină. Pentru
început îndreptăm raza încât ea să meargă de jos în sus sub un unghi a de la verticală

(fig.2.2.a).

Pe măsura trecerii razei prin stratul de lichid cu indicele de refracţie mai mic, unghiul
format de rază şi verticală va creşte. Direcţia razei de lumină înăuntrul acvariului se va apropia
de orizontală. Dacă îndreptăm raza de sus în jos sub un unghi a cu verticala atunci la trecerea
razei prin stratul cu lichid cu indicele de refracţie mai mare unghiul format de rază cu verticala se
va micşora (fig.2.2.b). Această imagine este evidentă. În continuare vom descrie un caz mai
deosebit. Fie că raza intră în acvariu strict orizontal (fig.2.2.c). În acest caz ar trebui ca raza să se
propage înăuntrul acvariului tot orizontal însă experienţele arată că raza de lumină se curbează
mai tare în direcţia stratului cu densitatea mai mare. In realitate avem de a face cu fascicole de
lumină si nu cu raze.
Fie că fascicolul trece orizontal (fig.2.2.d.). cu linii întrerupte este arătat secţiunea
frontului de undă a fascicolului în diferite puncte de-a lungul axei fascicolului. Săgeţile arată
razele de lumină. Toate punctele frontului de undă se află în una şi aceeaşi fază şi în orice punct
al spaţiului suprafaţa frontului de undă şi raza de lumină sînt perpendiculare.
 Cercetăm frontul AB al fascicolului de lumină care a intrat în lichid. Fie că vA - este viteza luminii în
punctul A iar vA - este viteza luminii în punctul B. Deoarece indicele de refracţie este egal cu viteza
luminii în vid raportată la viteza luminii în mediul dat avem că indicele de refracţie în punctul A este
mai mic decât în punctul B deci reiese că vA> vA. De aici rezultă ca fascicolul AB se va curba mai tare
odată cu pătrunderea lui în lichid (fig.2.2.d).
Experienţa dată ne permite să afirmăm că:
Dacă lumina se propagă într-un mediu la care indicele de refracţie se micşorează de jos în sus atunci
indiferent de începutul direcţiei razei ea întotdeauna se va îndrepta astfel încât traiectoria razei de
lumină va fi orientată cu curbura în sus (fig.2.2.e) Dacă indicele de refracţie se va micşora în direcţia de
sus în jos atunci curbura razei de lumină va fi îndreptată în jos (fig.2.2.f). Generalizând putem formula
următoarea regulă:
In mediul optic neomogen raza de lumină se curbează astfel încât traiectoria ei întotdeauna va fi
orientată cu curbura în partea indicelui de refracţie mai mic al mediului.

Raza de curbură a razei de lumină

Cât de rapid se va curba raza de lumină în mediul cu indicele de refracţie ce se schimbă continuu.
Aceasta depinde de faptul cât de repede se schimbă indicele de refracţie când trece dintr-un punct al
mediului în altul.
Fie un fascicol de lumină cu diametru D intră orizontal intr-un mediu indicele de refracţie a căruia se
micşorează de jos în sus. În punctul A care corespunde cu marginea de sus a fascicolului el este egal cu
n-An iar în B ce corespunde marginii de jos este egală cu n(An«n). Notăm prin R raza de curbură a
fascicolului imediat după intrarea lui în mediu. Se poate spune că R>>D, unghiul y în desen este foarte
mic de aceea considerăm că indicele de refracţie în A' este acelaşi ca în A.
 (2.3)

Raportul An/D caracterizează schimbarea rapidă a indicelui de refracţie cu distanţa; el se numeşte

gradientul indicelui de refracţie. În acest caz merge vorba de gradientul indicelui de refracţie în direcţie
verticală (în direcţie orizontală indicele de refracţie este constant de aceea şi gradientul lui este nul).
Din formula (2.3) se vede că cu cât este mai mare gradientul indicelui de refracţie An/D, cu atât este
mai mic raza R de curbură a fascicolului şi prin urmare cu atât mai brusc se întoarce fascicolul de
lumină.
În unele cazuri când indicele de refracţie se schimbă nu încet dar prin salturi atunci când este un hotar
concret între două regiuni cu diferite valori a indicelui de refracţie (aceasta corespunde la gradientul
indicelui de refracţie infinit) raza de lumină efectuează nu o curbă dar o ruptură. Şi la hotarul a două
medii el brusc îşi schimbă direcţia refractându-se şi reflectându-se sau numai reflectându-se.
 2.4 Explicarea mirajelor de jos (lacustre)

]Dacă aerul de-asupra pământului este foarte cald şi prin urmare densitatea lui este foarte mică
atunci indicele de refracţie la suprafaţă va fi mai mic decât în straturile de sus a aerului.
Schimbarea indicelui de refracţie a aerului n cu înălţimea
în apropierea scoarţei terestre pentru cazul cercetat este arătat în fig.2.3.a.
În legătură cu stabilirea regulii de mai sus razele de lumină în apropierea suprafeţei terestre va fi
în cazul dat încovoiate astfel încât traiectoria va fi orientată cu curbura în jos (fig.2.3.b).
Fie că observatorul se află în punctul A (fig.2.3.c). Fâşia de lumină de la un sector a cerului
albastru cade în ochii observatorului formând curbura arătată. Aceasta înseamnă că observatorul
vede acest sector al cerului nu de-asupra orizontului dar mai jos de orizont (vezi linia întreruptă din
fig.2.3.c). Observatorului i se va părea că vede apă cu toate că înaintea lui este imaginea cerului
albastru. Dacă însă lângă linia orizontului sînt dealuri, copaci sau alte obiecte atunci datorită
descrierilor a curburii razelor observatorul vede aceste raze întoarse (fig.2.3.d) şi le primeşte ca
reflexie a obiectelor în apa care nu există. În aşa mod apare iluzia care reprezintă mirajul lacustru.

22
 Presupunem că aerul de-asupra pământului sau apa nu sînt calde dar din contra sînt mai reci ca in
straturile de sus a aerului. Schimbarea indicelui de refracţie n
r>
odată cu înălţimea h este arătată în fig.2.4.a.

Razele de lumină se curbează în aşa fel încât traiectoria lor este îndreptată cu curbura în sus. De
aceea acum observatorul poate vedea ascunse după orizont însă el le va vedea sus parcă atârnând
de-asupra orizontului (fig.2.4.b). Nu întâmplător acestea sînt numite de sus. Mirajele de sus pot da
imaginea dreaptă cît şi întoarsă.

Imaginea dreaptă apare atunci când indicele de refracţie a aerului se micşorează odată cu
înălţimea foarte încet.
Pentru simplitate curbura suprafeţei terestre nu se va lua în consideraţie. Razele de la obiect
înainte de a ajunge la observatorul A se reflectă total la hotarul BC mai jos de care în acest caz se
află un strat de aer mai dens iar mai sus de acesta unul mai puţin dens. Se vede că mirajul de sus dă

23
o imagine întoarsă a obiectului. În realitate nu este un hotar bine evidenţiat între straturile de aer. De
aceea trecerea
9
are loc fără salturi adică continuu. Dacă trecerea ar avea loc brusc atunci mirajul de sus ar da o
imagine întoarsă (fig.2.5.b).

2.6 Miraje duble şi triple

Presupunem că indicele de refacţie a aerului se micşorează odată cu înălţimea la început mai

repede iar mai apoi mai încet (fig.2.6.a).

fig.2.6
În acest caz razele de lumină în regiunea I se va curba mai tare decât în regiunea II. În rezultat
apar două imagini (fig.2.6.b). Razele de lumină 1 răspândite în regiunea I (cele care puternic se
curbează) formează o imagine a obiectelor întoarsă. Razele 2 răspândite în regiunea II se curbează
într-o măsură mai mică şi formează o imagine dreaptă. Să ne închipuim că există trei regiuni de aer
consecutive.

24
 fig.2.7
Prima chiar la suprafaţa pământului unde indicele de refracţie se micşorează odată cu înălţimea
încet, în următorul strat de mai sus indicele de refracţie se micşorează rapid, şi în al treilea strat
indicele de refracţie se micşorează încet. În acest caz este posibil un miraj triplu. În fig.2.7.a. este
arătat schimbarea indicelui de refracţie odată cu înălţimea în acest caz. Cifrele 1,2,3 arată regiunile
de aer începând de la suprafaţă. În fig.2.6.b. este arătat cum apare mirajul triplu. Razele 1 formează
imaginea obiectelor în stratul de mai jos. Ele se propagă în stratul I. Razele 2 formează imaginea
obiectelor întoarsă căzând în regiunea II de aer. Aceste raze se curbează şi în final razele 3 formează
imaginea dreaptă a razelor în stratul de sus a aerului.
Mirajul dublu poate apărea când la suprafaţa solului aerul este foarte cald iar mai sus este un strat
de aer rece iar stratul următor este iarăşi cald. Indicele de refracţie la început creşte odată cu
înălţimea iar mai apoi începe să se micşoreze (fig.2.8.a).

În cazul dat mersul razelor de lumină de la obiect către observator poate avea aspectul arătat în
fig.2.8.b. În desen sînt arătate două regiuni de aer: Regiunea unde indicele de refracţie creşte odată
cu înălţimea (desenat în culoare roşie) şi regiunea unde indicele de refracţie scade odată cu
înălţimea (zona vopsită în galben).
Atragem atenţia că toate razele de lumină în zona roşie sînt orientate cu curbura în jos. Totodată
razele din regiunea galbenă sînt orientate cu curbura în sus deoarece conform regulii de mai sus
razele se orientează cu curbura în direcţia unde densitatea aerului este mai mică. Din această cauză
observatorul va vedea două imagini a obiectului. Una mai sus de linia orizontului iar cealaltă
întoarsă va fi situată mai jos de linia orizontului. Prima imagine este formată de razele 1 iar a doua
de razele 2.

25
 Influenţa vântului şi a curenţilor de aer verticali stratul de aer rece se deformează şi
îşi schimbă grosimea mişcându-se în sus. Astfel atât imaginea de sus cît şi cea de jos se va
schimba cu timpul creând un peisaj în care se schimbă viziunile una cu alta. Aşa apare
cunoscuta “ Fata Morgana”.

2.7 Mirajele superîndepărtate

Natura acestor miraje este studiată mai puţin deoarece formarea acestor miraje cere
crearea unor condiţii specifice lor. Este necesar ca atmosfera să fie curată fără impurităţi şi
aburi. Însă aceasta nu este suficient doar atât. În plus trebuie sa se formeze un strat stabil de
aer rece la o oarecare înălţime de la suprafaţa pământului iar mai jos şi mai sus de acest strat
aerul trebuie să fie cald. O astfel de situaţie este arătată în fig.2.8.a. Raza de lumină căzând
înăuntrul stratului rece de aer rece, se află ca şi cum închisă în el şi se împrăştie ca într-un
strat conductor de lumină.
Apariţia mirajelor superîndepărtate se poate explica datorită împrăştierii razelor
înăuntrul acestor “conductori de lumină” care uneori le creează lumina. Este posibil ca un rol
important în apariţia mirajelor superîndepărtate sa-l joace ionosfera care este capabilă să
reflecte undele de lumină.
2. Curcubeul

Probabil nu este om care să nu fi văzut curcubeul. Această uimitoare apariţie din

timpurile străvechi a impresionat imaginaţia oamenilor. Despre curcubeu s-a scris multe
legende. La grecii regina curcubeului Irida interpreta rolul de arbitru între oameni şi voinţa
domnului. Uitându-se la curcubeu grecii antici credeau că el leagă cerul de pământ.
Curcubeul este un prezicător bun la inimă. Dacă el a apărut aceasta înseamnă că a apărut
soarele, deci apare un timp frumos.

2.1 Curcubeul în ochii observatorului atent

De demult s-a observat că curcubeul se poate vedea numai atunci când de după nori
apare soarele şi numai în partea opusă soarelui. Dacă am sta cu faţa spre soare noi nu am
vedea curcubeul deci pentru a-l vedea este necesar să stăm cu spatele spre soare. Curcubeul
apare când soarele luminează perdeaua de ploaie. Curcubeul se poate vedea şi pe fonul unei

26
cascade sau fântâni ardeziene. Pe măsură ce ploaia conteneşte şi apoi se opreşte curcubeul
devine palid şi încet dispare.
Câte culori are curcubeul?
De obicei se spune că curcubeul are şapte culori care sînt orânduite astfel: Roşu
(marginea de afară), orange, galben, verde, albastru, indigo şi violet (marginea din interior
îndreptată spre pământ). Printre altele numărul de culori este înţeles convenţional. Intre
culorile alăturate nu există nici un hotar bine evidenţiat.
Destul de des de-asupra curcubeului principal apare încă unul (adăugător) mai lat şi
mai palid (mat). Culorile curcubeului adăugător se orânduiesc invers de al violet - marginea
de afară până la roşu - marginea din interior. În antichitate erau de părerea că curcubeul
adăugător nu este altceva decât reflectarea curcubeului principal. Această părere se ivea
datorită aranjamentului culorilor în curcubeul adăugător. Între marginea roşie a curcubeului
de bază şi cea a curcubeului adăugător este o dungă neagră. Ea este numită fâşia Alexandrei
după numele filosofului grec din sec II Alexandru care a descris caracteristica curcubeului
dublu.
Mai luminos apare curcubeul după o ploaie torenţială de vară sau chiar în timpul
furtunilor. În timpul ploilor mărunte apare un curcubeu palid. În aşa caz curcubeul poate
apărea ca un semicerc albineţ.
Pentru observatorul ce se află pe suprafaţa plană a pământului curcubeul apare în
condiţiile când înălţimea unghiulară a soarelui de-asupra orizontului nu întrece 420. Cu cît
soarele este mai jos cu atât este mai mare înălţimea unghiulară a vârfului curcubeului şi
totodată este mai mare partea vizibilă a curcubeului. Curcubeul adăugător poate fi văzut dacă
înălţimea soarelui de-asupra orizontului nu întrece 53 0. Curcubeul se poate considera ca o
roată gigantică care este îmbrăcat pe o axă (linia dreaptă închipuită ce trece de la soare către
observator). În fig.3.1 această linie dreaptă este însemnată prin OOi; O - observatorul; OCD
- suprafaţa terestră; unghiul AOO1=^ - înălţimea unghiulară a soarelui de-asupra orizontului.

27
 fig.3.1
Pentru a afla tg y trebuie să împărţim înălţimea observatorului la lungimea umbrei sale. Punctul
O1 este punctul opus soarelui. El se află mai jos de linia orizontului CD. Din desen se vede că
curcubeul este prezentat ca baza unui con axa căruia este - OO 1; y - unghiul dintre axa conului şi
generatoare (unghiul d la vârf a conului). Deci reiese că observatorul nu vede întreg cercul dar
numai acea parte a lui (în desen sectorul CBD) care se află de-asupra liniei orizontului. Observăm
că unghiul AOD = a - unghiul sub care se vede baza curcubeului. Deci rezultă că O + y = a (3.1)

28
 În aşa fel poziţia curcubeului în comparaţie cu relieful depinde de poziţia observatorului în
comparaţie cu soarele; iar dimensiunile unghiulare a curcubeului se determină conform înălţimii
soarelui de-asupra orizontului. Observatorul este vârful conului axa căruia este îndreptată pe linia ce
uneşte observatorul cu soarele. Curcubeul este baza acestui con care se află de-asupra liniei
orizontului. Odată cu mişcarea observatorului acest con ca şi curcubeul se deplasează. De aceea este
fără rost să poţi trece pe sub curcubeu.
Din relaţia (3.1) rezultă O = y - y. Pentru curcubeul de bază y = 42 0 (sectorul galben a
curcubeului) iar pentru curcubeul adăugător y = 530 . Deci este clar de ce observatorul nu poate
admira curcubeul de bază dacă înălţimea unghiulară a soarelui de-asupra orizontului întrece 42 0 şi
nu poate vedea curcubeul adăugător dacă înălţimea unghiulară a soarelui întrece 530. Altceva este
dacă observatorul se află în avion. În acest caz el poate vedea curcubeul în formă de cerc. Însă
oriunde nu s-ar afla observatorul (pe scoarţa terestră, sub ea sau de-asupra ei) el totdeauna este
vârful conului orientat spre soare cu unghiul de la vârf de 42 0 pentru curcubeul principal şi 530
pentru curcubeul adăugător.
De ce anume 42° şi 53° ?
Să rezolvăm problema:
De găsit unghiul sub care se vede vârful şi baza curcubeului dacă înălţimea soarelui este de y =
200 (se are în vedere fâşia galbenă a curcubeului).
Înălţimea unghiulară a vârfului curcubeului se calculează din formula (3.1).

29
2.2 Dezvoltarea cunoştinţelor despre fizica apariţiei curcubeului

Ivindu-se de mai multe ori curcubeul, oamenii încercau să înţeleagă fizica apariţiei lui.
În 1571 Fledcer afirma că observatorul vede curcubeul în rezultatul căderii în ochii lui a razelor
de lumină care fiecare din ele a efectuat o dublă refracţie într-o
5
picătură de ploaie şi o reflexie de la o altă picătură de apă (fig.3.2.a).

flg.3.2
La începutul sec XVII italianul Antonio Dominico a propus o altă variantă de trecere a razei de
lumină către observator. El confirma că e suficient să privim o picătură de ploaie. Imaginea
curcubeului se formează în rezultatul că raza de lumină efectuează în picătura de ploaie o refracţie
dublă şi o reflexie (fig.3.2.b).
Raza de lumină A1A intrând în picătură se refractă în punctul A apoi efectuează o reflexie în B şi
în sfârşit se refractă şi iese din picătură în punctul C. În ochii observatorului cade raza CC 1. El
formează cu raza care intră un unghi y (mai exact 180-y). În rezultat observatorul vede curcubeul
sub unghiul y către direcţia căderii razelor solare.
Rene Decartes dezvoltând părerea lui Dominique a arătat de ce unghiul y descris mai sus este de
42 . În afară de aceasta el explică apariţia curcubeului adăugător reieşind din schema razelor arătate
în fig.3.2.c. În fiecare din punctele A,B,C razele de lumină efectuează o refracţie şi o reflexie. Însă
raza reflectată în punctul A ca şi razele reflectate în punctele C şi D nu iau parte la formarea
curcubeului şi deoarece aceste raze nu prezintă interes nu au fost prezentate pe desen.
Raza refractată în punctul C ia parte la formarea imaginii curcubeului principal. Raza reflectată în
punctul C se refractă în punctul D şi iese din picătură formând imaginea curcubeului adăugător.
Curcubeul principal este văzut de observator sub unghiul y=42 0 iar cel adăugător sub unghiul

30
y'=530. Deşi nici Dominique şi nici Decartes nu au putut explica apariţia culorilor curcubeului.
Dominique presupunea că razele de lumină care parcurg în picătură o cale mai scurtă şi deci un
grad mai mic de amestec cu întunericul dau culoarea roşie iar când razele care parcurg o cale mai
mare la amestecarea cu întunericul formează culoarea violetă. Aceste închipuiri naive şi greşite
despre apariţia culorilor curcubeului erau caracteristice pentru optica până la Newton. Ele aveau la
bază teoria despre culori a lui Aristotel care afirma că diferenţa dintre culori este legată de
amestecul dintre întuneric şi lumină. Culoarea violetă după Aristotel apare în rezultatul adăugării
unei cantităţi mai mare a întunericului cu lumina iar cea roşie în urma adăugării unei cantităţi mai
ici a întunericului.
Issac Newton a demonstrat incorectitudinea apariţiei culorilor din amestecul de întuneric cu
lumina. Efectuând un complex întreg de experienţe cu prisme Newton a ajuns la concluzia că nici o
culoare nu apare din amestecul întunericului cu lumina. El a mai demonstrat că cantitatea de lumină
nu schimbă culoarea şi lumina este compusă din raze de toate culorile nu numai la ieşirea din prismă
dar şi până la intrarea în ea. Teoria culorilor lui Newton ne permite în întregime să explicăm
mecanismul fizic al apariţiei curcubeului. În lecţiile despre optică Newton spune următoarele despre
apariţia curcubeului.
“ Dintre razele ce intră în picătură unele din ele ies după prima reflexie altele după două reflexii,
sînt raze care ies după trei sau chiar mai multe reflexii. Deoarece picăturile de ploaie sînt foarte mici
în comparaţie cu distanţa până la ochiul observatorului atunci ele pot fi considerate puncte la care
nu trebuie de luat în consideraţie dimensiunile lor dar unghiurile care sînt formate de razele care
intră în picătură ţi cele care ies din ea”.
Descrierea de mai departe despre curcubeu va explica expunerea acestor rânduri.

31
2.3 Mersul razelor de lumină în picătura de ploaie

Asupra unei picături de ploaie cu raza R cade un fascicol paralel de raze de

lumină. Numim parametru de ochire x

q - distanţa de la raza dată până la dreapta paralelă cu ea ce trece centrul picăturii.

De la presupunem că toate razele de lumină au una şi aceeaşi lungime de undă adică vom cerceta
refracţia şi reflexia luminii în picătură fără a lua în consideraţie dispersia. Simetria sferică a picăturii
aduce la aceea că toate razele de lumină au acelaşi parametru fix (fig.3.3).

Deci toate razele vor înscrie înăuntrul picăturii traiectorii analogice care vor ieşi din picătură sub
unul şi acelaşi unghi faţă d direcţia iniţială. Traiectoria fiecărei raze se află pe planul ce trece prin
poziţia iniţială a razei date paralel cu dreapta ce trece prin centrul picăturii. De aceea vom cerceta o
problemă cu două necunoscute imaginându-ne mersul razelor de lumină în planul dat.
3.4 Cel mai mare unghi dintre razele care intră în picătura şi cele care ies din ea

Din problema rezolvată mai sus rezultă că pe măsura măririi parametrilor de ochire a razelor de la
0 la 1, unghiul y creşte de la zero până la o valoare maximă apoi din nou se micşorează ajungând la
zero când X = 0,994 (pentru razele galbene). Este important să găsim valoarea maximă a unghiului
y de aceea după spusele lui Newton acolo unde aceste unghiuri sînt mai mari sau mai mici razele
care ies din picătură sînt mai dense. Reieşind de aici vom rezolva problema:

32
De găsit valoarea maximă a unghiului dintre razele care cad asupra picăturii şi cele care ies din ea.

33
 Pentru simplitate vom presupune că soarele se află la linia orizontului şi că perdeaua de ploaie
are forma unui perete ce atârnă. Partea plană a căruia este perpendicular pe direcţia razelor solare.
În fig.3.7 este arătat o secţiune a planului care coincide cu suprafaţa planului pe care este situat
observatorul.
MN - perdeaua de ploaie
0 - observatorul
1 - punctul opus soarelui.
În desen este haşurată regiunea din
care în ochii observatorului cad raze care au efectuat
într-o oarecare picătură de ploaie o reflexie şi o
refracţie dublă. fig-3.7
În afară de această zonă razele nu ajung la observator. Razele ce ajung la observator de la
picătura de ploaie ce se află în partea dreaptă de punctul C şi în stânga de D sînt mai slabe din
cauza împrăştierii mai puternice a razelor. Cele mai luminoase vor fi razele ce ajung la observator
de la hotarul regiunii haşurate adică de la picăturile ce se află în apropierea punctelor C şi D
deoarece aici împrăştierea este minimă. Aşadar dacă în spectrul solar ar fi doar o singură lungime
de undă observatorul ar vedea curcubeul în formă de arc îngust luminos. De aceea cerul de sub arc
ar fi văzut de observator mai deschis decât cerul de asupra arcului.
Picăturile de apă însă nu atârnă în aer nemişcate ci foarte rapid cad în jos. De aceea o picătură
sau alta iau parte la formarea imaginii curcubeului numai o perioadă foarte mică de timp. Atunci
când direcţia de la observator spre picătură formează cu direcţia OO1 un unghi aproape de 420 apoi
iese din joc însă în locul ei vin alte şi alte picături noi. Picăturile se schimbă una pe alta atât de
repede încât ochiul observatorului nu percepe schimbarea, în rezultat observatorul vede imaginea
curcubeului nemişcată.

34
35
3.5 Explicarea apariţiei curcubeului adăugător

Am cercetat mersul razelor de lumină în picătura de ploaie care explică apariţia curcubeului de
bază. Acum vom cerceta apariţia curcubeului adăugător.
În acest caz în locul figurii 3.4 ne vom folosi de fig.3.8.
În punctul A raza de lumină refractându-se se întoarce
sub unghiul a-p. În punctele B şi C se reflectându-se se
întoarce sub unghiul 180°-2p (în fiecare din aceste
puncte). În final în punctul D raza refractându-se se
întoarce sub unghiul a-
Când parametru de ochire ^ = 0 primim y' = 180 0. Pe
măsura măririi lui ^ (de la 0 la 1) unghiul y' se
micşorează. În unele cazuri valoarea lui % ajunge la o
valoare minimă apoi din nou creşte până la 180 0 Putem arăta că pentru razele galbene valoarea
minimă a unghiului y' = 520 52'. Anume sub acest unghi către observator va cădea razele mai puţin
împrăştiate şi care luminează mai tare.
Imaginea curcubeului principal este format de razele care ies din picătură sub un unghi mai mare
format de raza CC1 cu direcţia iniţială a sa. Acest unghi este de aproape 420.
Ceea ce se referă la curcubeul adăugător acesta este format de razele care ies din picătură sub un
unghi mai mic format de raza DD 1 cu direcţia iniţială. Acest unghi este aproape de 53 0. Deci merge
vorba de diferite raze. Dacă în primul caz se are în vedere razele care ies din picătură după două
refracţii şi o singură reflexie atunci în cazul al doilea se cercetează razele care au efectuat două
refracţii şi două reflexii (comparaţi fig.3.4 cu fig.3.8).
Să rezolvăm o problemă:
De găsit pentru razele galbene valoarea minimă a unghiului y' (fig.3.8) sub care parametru de
ochire Q formează acest unghi.
Pentru a găsi necunoscuta parametrului de ochire Q trebuie de diferenţiat funcţia y'(^) care este
determinată de relaţia (3.11) apoi de egalat această derivată cu zero.
Apariţia curcubeului de bază o explică fig.3.7 iar apariţia curcubeului adăugător o explică fig.3.9.

36
 flg.3.9
Aici este haşurată regiunea în limitele căreia în ochii observatorului cad razele care au efectuat în
picăturile de apă două reflexii şi două refracţii. În afara acestei regiuni razele nu ajung la observator.
Cele mai aprinse vor fi razele de la graniţa regiunii haşurate adică razele din vecinătatea punctelor
C1 şi D1. Aceste raze sînt mai dense şi anume ele formează imaginea arcului luminos adică
curcubeul adăugător. Cerul de asupra arcului i se va arăta observatorului mai deschis decât sub arc.
Luând în consideraţie ultima observaţie şi observaţiile de mai înainte în cazul curcubeului de bază
unde din contra cel mai luminos era cerul sub arc ajungem la concluzia că în cazul curcubeului
dublu cerul între arcul de bază şi cel adăugător a curcubeului ar trebui să se arate mai închis decât
deasupra arcului adăugător şi sub cel de bază. De aici şi se explică întunecata fâşie a Alexandrei -
intervalul dintre curcubeul de bază şi cel adăugător.

3.6 Orânduirea culorilor în curcubeul de bază şi cel adăugător

Până acum am cercetat cazul când picătura de ploaie era luminată cu raze monocromatice însă în
spectrul soarelui sînt prezente unde diferite de aceea curcubeul real este nu numai o curbă luminoasă
dar este o curbă de culori diferite.
Vom caracteriza doar două lungimi de undă care se caracterizează prin indicele de refracţie. nr =
1,331 - raza roşie, nv = 1,344 - raza violetă. Înlocuind indicii de refracţie respectivi în relaţiile (3.8)
sau (3.9) primim pentru curcubeul de bază Raza roşie - = 0,862; yr = 420 22'. Raza violetă - ^v=
0,855; yv = 400 36'.

37
 În fig.3.10 este arătată traiectoria razelor roşii şi
violete în cazul când fiecare din ele ieşind din
picătură formează unghiul mai mare decât de la
început. Se vede că acest unghi este diferit pentru
raze diferite (yr>yv).
Conform spuselor lui Newton diferite
fig.3.10
feluri de raze formează diferite unghiuri mai mari sau mai mici atunci razele mai compacte ce se
strâng în locuri diferite au tendinţa de a forma raze proprii. Observatorul va vedea curba roşie sub
unghiul 420 22' iar cea violetă sub unghiul de 400 36'. Iată de ce curcubeul este de diferite culori iar
marginea exterioară a curcubeului principal este de culoare roşie iar ce interioară de culoare violetă.
Vorbind despre curcubeu observăm încă un detaliu. Limitându-ne în continuare la două culori
(roşie şi violetă) observăm din fig.3.11 o situaţie analogică cu cea din fig.3.7. Din direcţia CO şi DO
către observator vin raze violete strălucitoare şi raze roşii mai slabe.

fig.3.11
În această direcţie observatorul vede culoarea violetă care în mare parte este amestecată cu roşu.
Din punctele C1 şi D1 către observator vin raze violete şi roşii slabe divergente; ele se amestecă una
cu alta (şi cu alte culori). Şi dau în rezultat

38
 culoarea albă. Prin urmare formarea curcubeului se explică nu numai prin că fiecare culoare are
unghiul său y dar şi prin faptul că în apropierea acestui unghi
amestecarea culorilor se efectuează într-o măsură mai mică.
Până acum am vorbit despre curcubeul principal. Analog
vom proceda şi pentru curcubeul adăugător. Aici nu vom
efectua calculele precedente dar ne vom folosi de fig.3.12
din care se vede de ce orânduirea culorilor în curcubeul
adăugător este contrară faţă de curcubeul de bază. Culorile
curcubeului adăugător sînt mai palide faţă de cel de bază.
Deci în fiecare punct de atingere a razei de lumină cu
suprafaţa picăturii (în punctele A, B, C, D în fig.3.8) o parte
a energiei luminii “iese din joc”

Imaginea curcubeului de bază se formează din acea

energie a luminii ce rămâne în raza refractată în punctul C.
Din această cauză o parte din energia luminii se reflectă în punctul C. Acea parte a energiei care nu
se reflectă dar se refractă în punctul D duce la formarea imaginii curcubeului adăugător.

3.7 Influenţa dimensiunilor picăturii asupra aspectului

curcubeului
Conform spuselor lui Newton la cercetarea curcubeului picăturile de ploaie fizic se pot socoti
puncte de reper aşa că nu trebuie să cercetăm mărimea lor. Însă nu este chiar aşa. Newton nu a luat
în consideraţie difracţia undelor de lumină asupra picăturilor care este cu atât mai puternică cu cît
dimensiunile picăturilor sînt mai mici. Pe timpul lui Newton difracţia luminii încă nu era
descoperită. Difracţia luminii în picătură acţionează asupra nivelului de strălucire şi singurul fapt că
o culoare sau alta asistă în curcubeu aduce la formarea înăuntrul curcubeului a curbelor colorate
adăugătoare care deformează culorile iniţiale.

39
 Nu vom cerceta teoria de difracţie a curcubeului dar vom aduce date din cărţile lui M.Minnarta. “
Lumina şi culorile în natură”. Conform acestor date după aspectul curcubeului se poate aproximativ
de determinat diametrul picăturii de ploaie. Când diametrul picăturii este de 1 - 2 mm se observă o
culoare aprinsă violetă şi la fel de aprinsă o culoare verde. Foarte bine se observă culoarea roşie şui
abia se zăreşte culoarea albastră. Prin micşorarea diametrului picăturii la 0,5 mm se observă o
slăbire a culorii roşii care practic dispare în totalitate când diametrul picăturii ajunge la 0,2 mm.
Când diametrul picăturii atinge valoarea 0,08 - 0,1 mm în curcubeu se păstrează mai aprins numai
culoarea violetă. Restul curcubeului se împrăştie şi devine palid. Când diametrul picăturii ajunge la
0,05 mm se observă curcubeul alb.

3.8 Curcubeul pe alte planete

Cititorul care citeşte această lucrare uşor se convinge că curcubeul nu este altceva decât razele
solare dispersate în picăturile de ploaie. Însă poate apărea întrebarea. Cum ar arăta curcubeul dacă
indicele de refracţie s-ar mări pentru toate lungimile de undă de exemplu de 1,25 ori?

Să ne imaginăm că ne aflăm pe altă planetă necunoscută unde rolul apei îl poate juca oricare alt
lichid. Aceasta înseamnă că pentru undele roşii vom avea nr = 1,66 iar pentru cele violete nv = 1,68.
Folosind formula (3.9) primim în acest caz yr = 110 ; yv = 100.
În aşa fel în comparaţie cu curcubeul de pe pământ măsurările
unghiurilor curcubeului de pe altă planetă trebuie să se micşoreze de 4 ori. De aici rezultă că
curcubeul trebuie să fi de două ori mai subţire. Pentru a vedea curcubeul aflându-ne pe planeta dată
este posibil doar cu condiţia că înălţimea astrului asupra orizontului nu depăşeşte 10 0. Privind dintr-
o navă cosmică curcubeul nu-l vom vedea. Dacă indicele de refracţie de pulverizare a lichidului în
atmosfera planetei este n = 2 atunci curcubeul se va transforma într-o pată luminoasă ce se află în
partea opusă astrului.

40
4. Galo

41
42
 Când povesteam despre curcubeu nu trebuia de explicat despre ce merge vorba deoarece fiecare
cititor a văzut această superbă apariţie. Altceva este Galo. În comparaţie cu curcubeul această
arătare optică este foarte rară. Fără îndoială mulţi dintre cititori nu au văzut acest fenomen poate
chiar nici nu au auzit de el. Această arătare în timpurile străvechi era primită ca “Semn al
Domnului”. Aceasta era o spaimă pentru oamenii religioşi, ea năştea o superstiţie. Iată o descriere:
Soarele stă într-un cerc, în mijlocul cercului o cruce, soarele se află în centrul crucii, în afara
cercului sînt doi sori iar în afară o curbă. Înscrierea se arată din sec XII e.n Observarea pe cer a
inelelor luminoase (care apar în jurul soarelui sau a lunii), stâlpilor, crucilor câteodată având culoare
roşie oamenii vedeau în ele un semn de sus. Erau primite ca aureole dumnezeieşti, cruci sfinte, săbii
însângerate. Ei socoteau că aceste privelişti preziceau cataclisme, războaie, foamete, bolii,
răzbunare dumnezeiască, moarte apropiată. Este foarte caracteristic un episod din romanul lui
V.I.Costîlev “Ivan Groznîi”
“Cu mîinile tremurânde ţarul Ivan a dat la o parte perdelele cu ochii înfricoşaţi se uita la cer, fata
lui s-a zbârcit de frică. Pe cer în întuneric era un semn în formă de cruce ... Tăcând îndelungat
înţepenit se uita la cer şi deodată clătinându-se de slăbiciune a şoptit “iată semnul morţii mele”.
În scrierile vechi cum şi în romanul despre Ivan Groznîi noi întîlnim nu semne dumnezeieşti dar
toate aceste semne reprezintă o arătare optică numită Galo.
J.London în scrierea “cărarea soarelui amăgitor” scrie “pe ambele părţi ale soarelui stau sori
falşi”. Aşa că pe cer deodată sînt trei. În aer din cauza gerului predomină un praf de diamant.
O scriere interesantă a sorilor falşi sau a lunilor false este scrisă în cartea “Polul Nord” de Robert
Pele. Aici el vorbeşte despre o expediţie ce a avut loc la polul Nord în 1908. urmărind Galo - două
inele evidenţiate şi opt luni false în partea de sud a cerului. Această privelişte se explică prezenţa în
aer a cristalelor de gheaţă.

43
 Des se pot întâlni în Arctica. În acest caz inelul din centru avea o singură lună falsă la zenit, una la
nadir, şi câte una în stânga şi dreapta. Alte patru luni false figurau pe inelul de afară.
Un caz asemănător fantastic i-a fot dat să vadă în timpul călătoriei la polul nord. Mai des se poate
observa nişte Galo mai simple - un inel în jurul soarelui sau lunii. Ea adesea apare când este timp
luminos şi liniştit înainte de vânt, tensiunea aerului scade, cerul devine albineţ ca şi cum soarele ar
privi printr-o sticlă mată. Conturul soarelui devine nedesluşit. Totul în jur pare a fi luminat de o
lumină neobişnuită. În astfel de zile apare în jurul soarelui inele luminoase. Raza pe care o vede
observatorul sub unghiul de 220. Ca soarele să nu orbească ochii, trebuie să priveşti din umbră sau
cu streaşină la ochi. Aşadar, vedem că galo se vede diferit - inele luminoase, cruci, stâlpi.

4.1 Structura galo în cazuri concrete

“Galo” - provine de la Halos = cerc.

Structura galo este arătată în fig.4.1.
presupunem că observatorul se află
într-un loc deschis cu linia orizontului
dreaptă. Pe desen observatorul este
situat în punctul O care este în centrul
cercului plat ce se mărgineşte cu linia
orizontului. Soarele (sau luna) şi toate
elementele galo observatorul le vede
împrăştiate pe cer. O sferă care se
mărgineşte de linia orizontului astrul
fig.4.1
(soarele) în figură este notat cu litera C.
În jurul soarelui se văd două inele luminoase: inelul 1 cu raze de 22 0 (galo mic) şi inelul 2 cu raza de
460 (galo mare).

44
 Se observă de asemenea un cerc orizontal luminos 3 (numit cercul parelic). Pentru a-l vedea în
întregime observatorul trebuie să se rotească împrejur sub unghiul de 360 0. în desen este arătat
posibilii sori falşi. Prin C1şi C2 se notează doi sori falşi ce se văd mai des, prin C 3 şi C4 se arată sorii
falşi ca se află de la adevăratul soare sub unghiul de120 ce se numesc parantelii. În desen de
asemenea sînt arătate nişte semicercuri luminoase adăugătoare care se află în structura Galo.
Diferite elemente galo pot fi împărţite în două grupe: fără culoare (albe), cu nuanţe colorate.
Cercul parelic este alb dar galo mic şi mare puţin colorate. Marginile dinăuntru au o nuanţă roşie,
cele dinafară o nuanţă violet albastră. Dacă soarele se află sus de-asupra orizontului atunci sorii falşi
sînt practic albi. Ei pot avea o nuanţă colorată. Culoarea ce luminează crucea coincide cu culoarea
discului
5
solar: el poate fi roşietic dacă soarele se află în apropierea liniei orizontului.

4.2 Galo cercetată în realitate

Toată structura galo în realitate niciodată nu se vede în întregime. Întotdeauna înaintea cercetării
se ivesc nişte elemente a acestei structuri. Aşadar galo poate fi arătată
numai ca un inel cu raza unghiulară de 22° în alte cazuri galo mic se
completează cu sori falşi sau crucile ce se află pe ea ţi care ca şi cum
s-ar suprapune pe discul solar. Cercul parelic şi galo mare se pot
vedea nu în întregime dar numai o parte în formă de cercuri separate.
Adesea se vede în întregime galo mică dar uneori ea poate fi
reprezentată numi din cercuri separate. Uneori nu există nici un inel
dar se vad trei sori: unul adevărat şi doi falşi (C1 şi C2 în fig.4.1).
Arătarea unor elemente galo în faţa cercetătorului depinde de starea
atmosferei.
În fig.4.2 este arătat exemple de observare a galo.
Galo este un fenomen foarte rar, aspectul ei niciodată nu

fig.4.2

45
se repetă. În fig.4.2.a este arătat o galo mică de lună cu cruce luminoasă. În fig.4.2.b este arătat o
galo de soare ce a avut loc în Paris în 1910 la 21 decembrie. Sunt văzute părţi a galo mici, partea de
sus a galo mari, arcul ce se atinge de galo şi doi sori falşi. În fig.4.2.c este arătată fotografia a trei
sori ce a sort editată în “KoHCOMonbCKaa npaB,n,a” la 19 decembrie 1964.

4.3 Observaţii comune despre fizica galo

Galo se observă pe fonul norilor care sînt compuşi din cristale mici de gheaţă. În zilele cu ger
cristalele de gheaţă se pot afla în aerul ce înconjoară observatorul.
Cauza apariţiei galo este refracţia luminii în cristalelor de gheaţă şi reflexia de marginile lor.
Refracţia duce la colorarea elementelor galo. Culoarea acestor coincide cu culoarea discului solar
sau a lunii. Cristalele de gheaţă se află în foarte mulţi nori. Cu toate aceste galo se vede foarte rar.
Aceasta constă în faptul că cristalele din nori au forme neregulate. Pentru formarea galo important
este ca majoritatea cristalelor să aibă o formă identică concret o formă a unei prisme hexagonale
care în cazuri separate pot avea la capete nişte plăci hexagonale
(fig.4.3).
Subliniem că simetria perfectă a galo este datorată formei
perfecte e cristalelor de gheaţă.
Un rol important îl joacă orientarea cristalelor faţă de axa lor.
Nu este greu de arătat cum apar unele elemente galo în
rezultatul refracţiei şi reflexiei luminii pe prismele hexagonale.
Atragem atenţia că galo după natura lor sînt înrudite cu fig.4.3
curcubeul.
Curcubeul apare în rezultatul refracţiei şi reflexiei luminii în picăturile de apă. Galo apare în urma
refracţiei şi reflexiei luminii în cristalele de gheaţă din nori.
Curcubeul observatorul îl vede în partea opusă a soarelui iar pentru a vedea inelul galo,
observatorul trebuie să se întoarcă cu faţa spre soare.

46
 În compartimentul despre curcubeu unde ne-am întâlnit cu teoria lui Newton şi care spune: Acolo
unde unghiurile sînt mai sau mai mici razele care ies sînt mai dese.
Aducem aminte că curcubeul de bază observatorul îl vede sub un unghi mai mare de deviere a
razei. Iar la curcubeul adăugător se vede sub un unghi mai mic a razei monocromatice. Galo mic şi
mare apare în rezultatul refracţiei duble a razei în prismele de cristal. Observatorul vede galo sub cel
mai mic unghi de deviere a razei.

47
 4.5 Explicarea Galo mici

Galo mică apare asemănătoare cu cea din fig.4.5. în urma refracţiei duble a razei în prisma
hexagonală (a cristalelor de gheaţă).

Aceasta corespunde trecerii razei prin prisma cu trei colţuri cu unghiul de refracţie 0 = 60 0.
Razele ieşite din cristale sînt mai dense atunci când ele suferă o înclinare mai mică. Mai sus am
explicat că această situaţie răspunde mersului simetric a raze în prismă (fig.4.5.a). pentru a găsi
unghiul de înclinare 8 în acest caz folosim formula (4.6) unde găsim 0 = 600 n = 1,31.

În rezultat primim 8 = 220, în acest caz observatorul va vedea inelul de lumină sub unghiul de
220. Nu este greu de imaginat că intensitatea luminii inelului va fi aceeaşi pe întreaga circumferinţă
numai în cazul când centrul prismelor de gheaţă hexagonale vor fi orientate haotic. Chiar dacă este
o oarecare orientare a axei prismei atunci unele părţi a inelului vor fi mai luminoase în comparaţie
cu alte părţi a cercului. Este posibil ca observatorul să vadă nu inelul întreg dar unele părţi ale lui
(fig.4.2.b). Aici axele prismelor hexagonale sînt orientate vertical de aceea observatorul vede doar
părţile laterale a galo mici. Până acum am constatat că prin prismă trec doar raze mono cromatice.
Indicele de refracţie este n = 1,31 când coincide cu razele galbene. În realitate însă în cristalele de
gheaţă se refractă razele ce au diferite lungimi de undă. În urma dispersiei luminii inelul galo se
vede colorat ca curcubeul. Cel mai mic unghi de înclinare a razelor roşii este egal cu 21 0 30' (n =
1,307) iar pentru razele violete 220 20' (n = 1,317). De aceea partea interioară a inelului este roşie.

48
 4.6 Galo mare

Galo mare apare în urma refracţiei duble în

prisma hexagonală (fig.4.6.a). Această refracţie
ar avea loc şi într-o prismă triunghiulară cu un
unghi de 900. Ne imaginăm că 0 = 900 şi n =
1,31 în formula (4.6) obţinem 8 =46 . În rezultat
observatorul va vedea inelul luminos sub
unghiul 460. Mai sus am constatat că orientarea verticală a razelor în fig. 4.6
prismele hexagonale observatorul vede numai părţile laterale a galo mic. Ceea ce se referă la galo
mare în acest caz vom vedea doar partea de sus (partea de jos se află mai jos de linia orizontului)
(fig.4.2.b).
Dispersia luminii după refracţie aduce la acea că galo mare cum şi cea mică sînt colorate în
culorile curcubeului. Orânduirea culorilor în galo mare este aceeaşi ca şi în galo mică. Marginea
roşie din interiorul galo mare observatorul o vede sub unghiul de 45 0 10' iar cea violetă sub unghiul
de 480 10': cercul orizontal (parelic), stâlpii luminoşi şi crucile.
Ne imaginăm că cristalele de gheaţă şi plăcile de gheaţă de la baza cristalului sînt orientate în
spaţiu în aşa fel încât părţile lor ce reflectă lumină se află vertical. În acest caz conform reflexiei de
la aceste margini apar fâşii orizontale luminoase cu lăţimea egală cu lăţimea discului solar şi la
aceeaşi înălţime cu soarele. Într-adevăr această orânduire a prismelor de cristal şi a plăcilor de
obicei se petrece nu în toate dar numai în câteva direcţii (de la observator). De aceea cercul
orizontal de obicei s vede nu în întregime dar numai unele părţi. Dacă părţile care reflectă lumină
sînt orientate aproape orizontal atunci se poate observa un stâlp luminos care merge prin discul
solar.
Presupunem că în aer sînt multe cristale ce au forma arătată în fig.4.3.b. Căzând încet spre
pământ aceste cristale se comportă ca paraşutele axele lor sînt orientate vertical. Reflexia luminii
de la părţile laterale a cristalelor duce la apariţia fâşiilor

49
 luminoase orizontale care trec prin discul solar. Reflexia de pe suprafeţele plăcilor hexagonale de
pe bazele cristalelor produc o fâşie verticală luminoasă. În rezultat observatorul vede o cruce
luminoasă în centrul căruia se află soarele.

3.7 Sorii falşi (parantelii)

Apariţia sorilor falşi (lunelor false) la intersecţia galo mici şi galo mari cu cercul orizontal şi
vertical ce trece prin Soare (sau Lună) se poate de explicat folosind înscrierile de mai sus. Aceste
elemente galo apar în urma refracţiei şi reflexiei luminii orientate în spaţiu asupra prismelor de
gheaţă hexagonale. Exemplu arătat în fig.4.1. Sorii falşi Ci şi C 2 apar atunci când prismele de
gheaţă sînt orientate vertical. Aparte vom vorbi despre apariţia sorilor falşi numiţi parantelii. Ei se
observă pe cercul parelic la o distanţă unghiulară de 120 0 de la soare (sorii falşi C3 şi C4 din
fig.4.1). Paranteliile apar în urma reflexiei duble a razelor pe părţile laterale a prismelor
îngemănate de gheaţă (fig.4.7.a). aici este necesar ca axele prismelor să fie orientate vertical.
Fie 8 - unghiul de înclinare a razei în rezultatul reflexiei duble arătat în fig.4.7.b. Presupunem că
orientarea prismei către fascicolul de lumină este situat astfel încât unghiul de cădere pe suprafaţa
incidentă este egal cu a. Notăm p - unghiul de cădere a luminii asupra suprafeţei de reflexie. În
rezultat prima reflexie a razei luminoase se întoarce sub unghiul de 180°-2a iar în rezultatul cele de
a doua reflexie sub un unghi de 180°-2p unghiul întreg de rotaţie este 8 = 360 - 2 (a + P).

Cercetăm triunghiul ABC şi obţinem:

O + (900 - a) + (900 - p) = 1800 Constatăm

50
căa + P = O
În aşa fel în rezultatul reflexiei duble a razelor ce cad asupra prismei (numai că axa prismei să fie
verticală) raze de lumină se întoarce sub unghiul 8 = 3600 - 20 Aşa cum O = 1200 rezultă că raza s-a
întors sub un unghi 8 = 1200. În rezultat observatorul vede paranteliile sub un unghi de 1200 de la
soare.

51
52
 5. Aurora boreală

Din antichitate oamenii se mirau de măreţia portretului aurorei boreală şi îşi puneau întrebarea
despre formarea ei. Una din cele mai vechi amintiri despre aurora boreală o întâlnim la Aristotel în
“Meteorologia” ce a fost scrisă cu 2300 ani în urmă. Se poate citi: “uneori pe cerul curat se poate
vedea o mulţime de fenomene: parcă arde cu pară acolo unde trăia Aristotel aurora boreală era o
raritate dar totuşi era. În cazuri diferite ele diferă una de alta după bogăţia de culori unde predomină
roşu. Însă iată o descriere a aurorei boreale făcută de Seneca în sec I e.n.”
“Unele din ele arată că golurile care sub coroana de lumină arată ca o intrare de peşteră. Altele
au formă de butoi. Cele mai atrăgătoare însă cele care au un aspect de foc pe cer. Uneori ele sînt
foarte sus luminând între stele iar altele sînt atât de jos încât pot fi închipuite ca oraşe arzând. Zeiţa
dimineţii romanii din antichitate au numit-o Aurora. Aşa a şi fost numită aurora boreală fiind uneori
observată la paralelele de mijloc al pământului. Asemănător cu zorile dimineţii aceste aurore
(străluciri) erau vopsite în culori roz şi roşii. Termenul aurora a fost introdus de romani.
În timpul de faţă acest termen este întâlnit să în literatura de ştiinţă. Toate fenomenele legate de
această strălucire se numesc aurore boreale.
Nu puţine superstiţii a născut aurora boreală. În unele cazuri ele sînt înfricoşătoare înainte de
pedeapsa lui Dumnezeu”. În alte cazuri dimpotrivă ele erau considerate ceva ceresc ce vin în ajutor.
Letopiseţele scriu că în timpul bătăliei lui A.Nevschii pe locul când în 1242 deodată s-a ivit pe cer
aurora.
Conform legendei soldaţii ruşi vedeau prin aceasta un semn bun ţi cu o putere dublă s-au năpustit
asupra duşmanului. Taina aurore boreale nu era descoperită de mult timp. Despre originea lor au
fost scrise multe ipoteze naive. Aşadar se socotea că aurora boreală era o reflexie a soarelui ce se
lăsa la orizont. Se presupunea că această lumină o redau gheţarii nordici în timpul îngheţurilor
puternice. Aristotel

53
 presupunea că “părţile de sus a aerului desindu-se se pot aprinde. Aici el greşit privea acest
lucru”.
În cartea de fizică din sec XVIII in paragraful unde este arătată aurora boreală se spune că aceste
raze ce răsar nu sînt altceva decât nişte aburi aprinşi şi materia aurorei boreale şi trăsnetele sânt
aceeaşi. Toate acestea însă sînt greşite. Mult a scris despre aurorele boreale Lomonosov. Foarte
interesant scrie că aurora boreală este o luminare rece. Lomonosov nu a reuşit să explice apariţia ei
în natură însă el s-a apropiat foarte mult înţelesul provenienţei ei. Cele nai exacte descoperiri le-a
făcut Benjamin Franclin şi englezul J.Kanton. misterul adevărat a apariţiei aurorei boreale a fost
studiat abia în zilele noastre cu toate că aici mai sînt multe întrebări nestudiate. Felul apariţiei este
clar. Aceasta se datorează fizicii contemporane şi succeselor cercetărilor cosmice.

5.1 Formele aurorei boreale

Aurora boreală este o privelişte extraordinară.

Aceasta este arătat în fig.5.1 unde sînt date mai multe
străluciri concrete. Din desenul dat se vede că
studierea aurorei boreale este diferită. Toate aceste
apariţii sînt de diferite forme. De bază însă sînt patru
forme: prima şi cea mai simplă este un arc (fâşie)
omogen(ă) ea are o strălucire netedă. Mai aprinsă în
partea de jos a arcului şi dispare odată cu înălţimea
(fig.5.2.a). Arcul se întinde peste tot cerul de la răsărit
la asfinţit. Lungimea ei ajunge la mii de km pe când
grosimea lui doar la

fig.5.1

54
câţiva km. Lungimea fâşiei luminoase în direcţia verticală ajunge până la sute de km. partea de jos a
fâşiei se află la înălţimea de 100 - 150 km. Fâşiile (arcurile) omogene sînt de o culoare albă -
verzuie
de asemenea roşietice sau purpurii. Altă formă este forma de strălucire - se numesc raze. Pe cer sînt
văzute alinierea dreaptă a unei linii verticale luminiscente ca şi cum
ar fi o mulţime de becuri ce luminează în sus (fig.5.2.b). începând
cu înălţimea de 100 km razele merg în sus la distanţe de sute şi
chiar mii de km.
Toate împreună ele formează o fâşie lucitoare. De obicei ea este de
o culoare verzuie iar marginea de jos are o culoare oranj. O
puternică impresie face lumina care are formă de lentă care poate
forma încreţituri (cute) (fig.5,2.c) sau se roteşte în formă de spirale
(fig.5.2.d). Sus pe cer în depărtare atârnă nişte perdele gigantice, ele
se mişcă îşi schimbă configuraţia şi strălucirea. Pe ele le-a numit
Kent învelişul Izoldei.
Grosimea acestor perdele este de aproximativ 1 km, înălţimea lor se
schimbă de la 100 - 400 km. culoarea
9
lentei este verzuie - albăstruie cu trecerea la o culoare roz şi
roşietică în partea de jos.
Alt tip de strălucire are forma unor pete palide care seamănă cu
nişte nori gigantici strălucitori. Unele pete au o suprafaţă de sute de
km . De obicei petele sînt de o culoare albuie şi roşietică. Ele
fig.5.2
apar la înălţimea de 100 km de asemenea la înălţimea de 400 -
500km.
9
Diferite forme de aurore pot apărea în acelaşi moment ca şu cum ar fi puse una peste alta:
fascicole, fâşii, pete mişcătoare. Ele se mişcă şi intensitatea strălucirii lor se schimbă cu timpul.
Viteza mişcării razelor şi fâşiilor atinge zeci de km /secundă. În cursul nopţii se poate observa
trecerea dintr-o formă în altă formă a

55
 aurorei. De exemplu arcul omogen se poate desface în raze sau se pot preface în lentă. Şi ultima
se poate transforma într-o pată.
De aici observăm că forma aurorei boreale nu este stabilă ea se poate schimba într-o oră sau
câteva minute. Revenind la fig.5.1 amintim că nu este greu de înţeles toate formele descrise mai sus.
Aşadar pe desenele a - d noi vedem arcuri omogene. În desenele 5.1 b -c vedem fâşii strălucitoare.
În desenele 5.1 c - h aurora are forma unor lente. Aurora din gig.5.2.e se poate vedea ca depunerea
consecutivă a razelor cu lenta.

5.2 Unde şi când se pot observa aurorele

Presupunem că privim planeta noastră in cosmos undeva de-asupra polului Nord. Aurora boreală
formează un fel de mătură luminoasă de-asupra planetei în jurul polului. Acest oval este acea parte
unde aurora boreală se vede mai des. Ea se numeşte zona rotundă a aurorei boreale.
Practic aurora boreală apare în această zonă tot timpul. Partea ovală a cercului zonei aurore este
îndreptată spre partea de noapte a globului pământesc. Zona
ovală a strălucirii este arătată în desen cu o culoare galbenă. În
partea de zi a globului această zonă se întinde de la paralela 750
până la cea de 800. Iar în partea de noapte de la paralela de 600
la 700.
Poziţia zonei ovale se fixează în corelaţie cu
5 5
/V
soarele. În timp de o diurnă pământul face o rotaţie în jurul
acestui oval. De rând cu zona luminoasă a polului nord o zonă
asemănătoare se află aproape de polul sud. Faptele arătate despre mărimea şi poziţia zonei ovale a
aurorei boreale se raportează la perioada “soarelui liniştit” - când activitatea solară este la nivelul de
mijloc. Dacă activitatea solară se intensifică mărimea zonei se măreşte. Când sînt văzute mari
activităţi pe soare zona aurorei se poate împrăştia până la paralelele de mijloc şi chiar de jos chiar
până la ecuator. Cu aceasta se măreşte şi intensitatea luminii aurorei.

56
5.3 Ce este aurora boreală?

De pe soare în toate direcţiile totodată şi spre pământ permanent vin nu numai unde
electromagnetice dar şi curenţi de particule încărcate ce se mişcă cu o viteză mare numit vânt solar.
Intrând în atmosferă pământului particulele vînturilor solare (electroni şi protoni) datorită influenţei
câmpului magnetic al pământului electronii şi protonii cosmici intră în zonele aurorei boreale la poli
adânc în atmosferă până la 100 km. lovindu-se de atomii şi moleculele aerului atmosferic ei îl
ionizează şi se excită. Ca rezultat apare o strălucire luminiscentă care ţi este aurora boreală. Aşadar
aurora boreală este strălucirea luminiscentă ce apare în rezultatul acţiunii particulelor încărcate ce
vin de la soare (electroni şi protoni) cu atomii şi moleculele atmosferei pământului (terestre).
Apariţia acestor particule încărcate în unele regiuni a atmosferei şi la înălţimi diferite este rezultatul
acţiunii vântului solar ţi câmpului magnetic al pământului.
Fizica aurorei boreale este foarte complicată. Pentru a ne clarifica în ea cititorul trebuie să aibă
închipuire despre faptul cum se mişcă particulele încărcate în câmpul magnetic al pământului. Care
este structura câmpului magnetic? Ce este luminiscenta? De aceea înainte de a trece de la fizica
strălucirii trebuie să răspundem la aceste întrebări.

5.4
9
Forţa Lorentz. Produsul vectorial a doi vectori.

Presupunem ca particula încărcată e se mişcă în câmpul magnetic. Fie că într-un

——
moment de timp viteza particulei este v iar inducţia magnetică în acest în puntul
—
/V
din spaţiu unde se află particula este B. În acest moment asupra particulei va
——
acţiona o forţă F din partea câmpului magnetic care se calculează conform formulei:
——— (5.1)
F = e vx B

57
Aceasta a fost descoperită de fizicianul Lorentz. In formula (5.1) semnul x
——

——
înseamnă că vectorul vitezei v se înmulţeşte cu vectorul inducţiei magnetice B.

Adică---------------este produsul vectorial al vectorilor v şi B.

e
Explicăm ce este produsul vectorial a doi vectori.
——
Fie că avem doi vectori a şi b formând unul cu altul unghiul Zj, şi fie 5 - planul care este format

de aceşti vectori (fig.5.3.a).

———
Produsul vectorial al vectorilor a şi b îl vom nota prin vectorul c : Acest vector
—— —— ®
se calculează astfel: c = axb. Modulul lui este:
c = a ■ b sin j (5.2)
îndreptat perpendicular pe planul s; orientat în direcţia unde va fi îndreptată conform legii
burghiului cu file de dreapta care se roteşte în direcţia unghiului mai mic al vectorilor.
—
Ne imaginăm că privim de sus pe planul din fig.5.3.a. Rotaţia de la a la
——
b corespunde rotaţiei împotriva acelor de ceasornic. De aici sfredelul va ieşi din
plan. Axa lui se va roti în jur faţă de plan. Anume în această direcţie va fi orientat
—
vectorul c .
— —— —
Dacă
5 am înmulţi vectorial nu vectorul a la b dar invers b la a atunci vom
—
—
efectua rotaţia de la b spre a. Aici rotaţia are loc după acele de ceasornic şi de aceea burghiul va
intra în spaţiu sub planul s.

58
 Axa sa se va îndrepta de la observator. Acum produsul vectorial se va orienta în
(— (—
—jb
jos adică ci = - c sau —j ax Se observă că produsul vectorial îşi schimbă
V0
V 0

semnul dacă schimbăm termenii cu locurile.

După calculele efectuate ne întoarcem la formula (5.1). acum este clar că vectorul — trebuie să
fie perpendicular faţă de 5 care trece prin vectorii v şi B.
e
Pentru a sublinia una din cele două direcţii posibile a cestui vector trebuie să
— —
efectuăm o rotaţie imaginară de la v spre B şi să ne imaginăm în ce direcţia va înainta burghiul.
Dacă particula este încărcată pozitiv direcţia forţei Lorentz va coincide cu direcţia produsului
vectorial —. Pentru particula încărcată negativ
e

vectorii F şi — vor fi orientaţi în direcţii opuse.

e
În fig.5.3.b este arătată cum este orientată forţa Lorentz pentru protoni Fp şi pentru electroni Fe.
—
F
Viteza electronilor şi protonilor în acest caz este aceeaşi. Produsul vectorial — şi
e
— —
forţa Lorentz F sînt perpendiculari pe planul vectorilor v şi B. Aceasta înseamnă că forţa Lorentz în
orice moment de timp este perpendicular pe viteza particulei. Aşadar această forţă nu produce lucru.
Ea nu poate nici mări nici micşora energia
particulei dar numai schimbă direcţia mişcării ei. Cu alte cuvinte forţa Lorentz
——
schimbă
5 direcţia vectorului v lăsând neschimbată modulul său.

5.6 Mişcarea particulelor încărcate în câmpul magnetic omogen

Amintim că câmpul este omogen dacă densitatea lui este aceeaşi în toate punctele. Liniile de forţă
a acestui câmp sînt un ansamblu d linii paralele. Fiecare câmp este neomogen aşa că câmpurile
omogene sînt idealizate. De aceea idealizarea este utilă pentru că într-un spaţiu mic câmpul poate fi
aproximativ considerat omogen. De aceea înainte de a trece la câmpul magnetic al pământului

59
 care este neomogen cercetăm mai întâi câmpurile magnetice omogene şi clasificăm cum se mişcă
în acest câmp particulele încărcate.
Presupunem o particulă cu masa m şi sarcina pozitivă e zboară în acest câmp cu
viteza îndreptată perpendicular pe liniile de forţă a câmpului v 1B . Notăm prin s

planul perpendicular pe liniile de forţă. Particule se va mişca în acest plan - circular sub influenţa

forţei Lorentz F. Care joacă rolul de forţă centripetă. Aceasta se poate observa din fig.5.4.a.
flg.5.4
Forţa Lorentz este arătată în desen pentru două puncte de pe traiectoria particulei. De fiecare dată
pentru a evidenţia direcţia acestei forţe trebuie imaginar

să întoarcem vectorul vitezei v către vectorul inducţiei magnetice B folosind regula burghiului.
Din (5.1) şi (5.2) rezultă că în cazul cercetat avem: F = evB. Raza de curbură a cercului care îl
descrie particula o aflăm din legea II lui Newton.

60
 (5.4)
2
evB = m— R

R - modulul acceleraţiei centripete

Din (5.4) primim:

R = — eB (5.5)
Desenul (5.4.a) se referă la particulele cu sarcina pozitivă. În acest caz forţa Lorentz coincide cu
direcţia produsului vectorial
F ® ® — = vx B e
.F
Dacă particula este încărcată negativ atunci la fel vectorii F şi — sunt orientaţi
e
în direcţii opuse. Aceste particule efectuează mişcări circulare în jurul liniilor de forţă a câmpului în
direcţie opusă faţă de direcţia mişcării particulei încărcate pozitiv.
În fig.5.4.b se compară mişcarea particulelor cu sarcina pozitivă cu particulele cu sarcina
pozitivă.
Dacă privim întâmpinarea liniilor de forţă atunci particula pozitivă face o rotaţie în direcţia acelor
de ceasornic iar cea negativă împotriva acelor de ceasornic.
Cercetăm problema:
Cu ce este egală raza de curbură a traiectoriei protonului dacă se ştie că raza de curbură a
traiectoriei electronului ce are aceeaşi energie este Re = 5m, masa protonului este de 1840 ori mai
mare decât masa electronului.
Notăm m şi M masa electronului şi a protonului iar prin ve şi vp vitezele lor. În corespundere cu
(5.5) scriem pentru electron:
R = mve
eB
Iar pentru proton:
Mv„
Rp
eB
De aici rezultă R_ = M. h. (5.6)
R m v.

61
 Aşa cum energia particulelor este aceeaşi atunci mvp = Mvp. De aici rezultă

m
ve =V M

R Înlocuind în (5.6) obţinem:

p
R (5.7)
e De aici 1840 şi Re = 5m
obţinem că: —
m
În rezultat primim: Rp = 215 m

Presupunem particula cu sarcina pozitivă e cu masa m şi viteza v zboară în câmpul

——
magnetic omogen cu inducţia B sub unghiul a în direcţia liniilor de forţă. Acest
——
——
unghi se numeşte unghiul Pitci. Discompunem vectorul v în două componente v 1
—— ——
şi v 2 în lungul liniilor de forţă: v1 = v cosa şi perpendicular pe liniile de forţă

v2 = v sin a . Deoarece v1 || B rezultă: v1x B = 0 Deci în lungul liniilor de forţă a câmpului particulele

se vor deplasa cu o viteză

constantă v1. În acelaşi timp particula va efectua o rotaţie în jurul liniilor de forţă
7 /V m2
cu viteza v2. În corespundere cu (5.5) raza de curbură este R = veB

În aşa fel particula se va mişca în câmpul magnetic omogen pe o traiectorie în formă de spirală
care ar fi răsucită în jurul liniilor de forţă a câmpului. Această spirală este indicată în fig. 5.4.c. unde
R şi L corespunde cu raza şi pasul spiralei. Cercetăm problema:

Dacă particula se mişcă pe suprafaţa planului perpendicular pe liniile de forţă a câmpului

magnetic omogen (dacă a = 900) atunci în cazul dat raza de curbură este: R0 = 5m. Se ştie că
particula zboară în câmp sub unghiul a = 45 0 faţă de liniile de forţă. De găsit raza şi pasul spiralei
particulei descrise.

v
În acest caz vj = v2
72

62
v- modulul vitezei particulei; raza de curbură a traiectoriei particulei este egală
cu:

mv2 2 mv
R—
eB eB
'42 R42L
—
Pentru a afla pasul spiralei trebuie de aflat perioada de rotaţie a particulei în jurul
liniilor de forţă:
5

2pR
T— (5.8)
v 0

R — R0 . T — 2pRo
Socotind că 42 gasim — “T

Înlocuind acest rezultat în formula pentru pasul spiralei (L = vj t) primim:

L —%42R0 .
Aşadar raza şi pasul spiralei a traiectoriei particulei descris în cazul dat se scrie:

R — Ro L—%42R0
42
Constatând că R0 = 5m găsim că R = 3,5m iar L = 22m.

5.7 Importanţa mişcării particulelor încărcate în câmpul magnetic

neomogen
În fig.5.5 sînt arătate desenele liniilor de forţă a unui câmp omogen (a) ca şi a unui
neomogen (b) a câmpului magnetic. Inducţia magnetică a câmpului neomogen care
este arătat în fig.5.5.b creşte în direcţia axei z. Odată cu mărimea lui z liniile de forţă
se adună.
Fie că în câmpul magnetic neomogen zboară o particulă cu viteza v orientată pe
—®

suprafaţa 5 perpendiculară pe axa z (fig.5.6.a). Vectorii inducţiei magnetice BA în

puntul A îl descompunem în două componente perpendicular pe s; componenta
— —

BA şi cea de pe suprafaţa - BA . Ultima componentă este perpendiculară pe axa z ;

1 2

aflarea ei acolo se datorează câmpului neomogen.

63
 flg.5.5

Forţa F1 = evx BA1 se află pe suprafaţa 5. Dacă ne imaginăm că efectuăm o rotaţie de la v spre B A1
conform regulii burghiului drept forţa vectorială Fi impune particula să efectueze o rotaţie în jurul
liniilor de forţă a câmpului. Însă particula
nu poate să rămână în apropierea suprafeţei s deoarece mai există o componentă a
——

vectorului inducţiei magnetice - componenta BA 2. Această componentă determină forţa: F2 =

evxBA2 .
—— ——
Făcând imaginar o rotaţie de la v spre BA 2 folosind regula burghiului ne
convingem că forţa vectorială F2 este perpendicular pe s. de unde direcţia ei este opusă direcţiei axei
y. În toate punctele cercului întrerupt arătat în fig.5.6.a componenta inducţiei magnetice care stă pe
suprafaţa s va fi îndreptată spre
centrul circumferinţei (fig.5.6.a). Aşadar în toate punctele circumferinţei asupra
—
particulei va acţiona forţa F2 care este orientată opus axei z.
Această forţă va scoate particula din planul s în partea micşorată a inducţiei magnetice a câmpului
în direcţia în care câmpul slăbeşte. Tot acest rezultat îl primim dacă cercetăm nu numai particulele
pozitive dar şi la cele cu sarcina negativă.
Această particulă efectuează rotaţii în jurul liniilor de forţă a câmpului în partea opusă. De aici şi
particula pozitivă va fi respinsă de câmp în direcţia în care câmpul slăbeşte.

64
 flg.5.6
Spre deosebire de fig.5.6.a aici particula se mişcă pe circumferinţe în direcţii
opuse. În afară de acestea trebuie de menţionat că pentru particula încărcată
——
negativ vectorul F2 este îndreptat opus faţă de F2/ e. Direcţia lui F2/ e se determină după regula

burghiului.
Indiferent de câmpul omogen spirala care o formează particula are două particularităţi.
Prima - pe măsura mişcării particulei de-a lungul liniei de forţă raza spiralei nu rămâne
neschimbată. Dacă particula mişcându-se ajunge într-o regiune a câmpului atunci raza de curbură se
micşorează.
Iar dacă mişcarea particulei este în direcţia slăbirii câmpului atunci raza de curbură se măreşte.
Aceasta reiese direct din fig.5.5. conform căreia raza de curbură a particulei este invers
proporţională volumului inducţiei câmpului

magnetic. R »1
B
În al doilea caz se schimbă nu numai raza de curbură dar şi pasul traiectoriei. Presupunem că
viteza particulei este îndreptată în aşa fel încât particula care descrie spirala se îndreaptă spre
câmpul mai puternic. În cazul dat ea va întâlni o rezistenţă din partea câmpului. În rezultat pasul

65
spiralei devine mai mic. Micşorarea se va produce până când pasul se va egala cu zero după care
particula prelungind mişcarea pe spirală începe să se mişte înapoi în direcţia câmpului mai slab.
Acum această forţă va îndrepta particula în urma căreia pasul spiralei va creşte.
În fig.5.7.a este arătată traiectoria în formă de spirală a particulei care se îndreaptă de-a lungul
axei în direcţia măririi câmpului magnetic. De aici se vede că raza spiralei şi pasul ei treptat se
micşorează.
În fig.5.7.b este arătată traiectoria particulei după ce câmpul a impus mişcarea particulei înapoi.
Acum pasul şi raza spiralei treptat se măresc dacă la început particula se mişcă spre o răsucire
atunci după schimbarea direcţiei de mişcare ea se mişcă după o desfacere a spiralei.

fig.5.7
Atenţionăm că atunci când vorbim despre schimbarea direcţiei particulei avem în vedere numi în
direcţia liniei de forţă (axei z). Dacă privim la particula încărcată pozitiv aşa încât axa z să fie
îndreptată spre observator atunci particula se va roti conform acelor de ceasornic şi atunci când se
îndreaptă spre observator şi atunci când este orientată de la el. Particula încărcată negativ se va roti
contra acelor de ceasornic.

66
67
5.8 Câmpul magnetic al pământului

În fig.5.8 este arătat un magnet (N - polul

nord; S - polul sud;
NS - axa magnetului), cu linii albastre este
arătat liniile de forţă a câmpului magnetic.
Globul pământesc este tot un magnet însă
foarte mare. Ca şi în jurul magnetului
obişnuit în jurul pământului se află câmpul
magnetic. Despre existenţa lui oamenii ştiu
de demult. Din timpurile

fig.5.8
din trecut îndreptau acele
busolelor pe vapoare. De la început se credea că axa magnetului pământesc coincide cu axa de
rotaţie a pământului. În 1600 William Gilbert a descoperit falsitatea acestei concepţii.
S-a constatat că câmpul magnetic al pământului nu coincide cu polii geografici ai pământului
Nord şi Sud. Un desen simplu despre liniile de forţă a câmpului magnetic al pământului
(geomagnetice) este arătat în fig.5.8.b. Prin Nord şi Sud sînt arătaţi polii geografici ai pământului.
Se vede că polii magnetici nu numai că nu coincid cu polii geografici dar cu atât mai mult polul
Nord al câmpului magnetic se află în partea de Sud al pământului iar polul magnetic Sud al
pământului se află în partea de Nord.
Cercetările noi ale câmpului magnetic au arătat că el are o structură foarte complicată faţă de
aceea ce este arătat în fig.5.8.b.
S-a constatat că de asupra câmpului geomagnetic acţionează puternic vânturile solare. Datorită şa
aceasta acţiunea câmpului magnetic în partea de zi a pământului diferă de cea din partea de noapte a
Pământului.

68
 Într-adevăr imaginea liniilor de forţă a câmpului magnetic sînt arătate în fig.5.8.c. Vântul solar ca
şi cum adună câmpul în partea de zi iar în partea de noapte liniile de câmp sînt împrăştiate de la
pământ formând un fel de coadă.
Dacă pe partea de zi întinderea câmpului magnetic este aproximativ de zece raze pământeşti
atunci pe partea de noapte câmpul magnetic se află la o distanţă de sute de raze pământeşti. Poziţia
zonelor ovale a aurorei boreale sînt arătate în fig.5.8.c cu săgeţi roşii. Schimbarea zonelor din partea
de noapte este legată de diferenţa structurii geomagnetică a câmpului în părţile de zi şi de noapte.
Cu alte cuvinte ele sînt determinate de influenţa vânturile solare asupra câmpurilor magnetice a
pământului. Amintim că din secolul trecut au fost văzute legăturile dintre câmpul magnetic al
pământului şi aurorei boreale.
Locuitorii de pe malul marii de Nord ştiau că în timpul aurorei boreale săgeata busolei oscila.

5.9
9
Luminiscenta

De ce strălucesc diferite corpuri şi medii? Cauze sînt multe:

Corpurile şi mediul poate luci de o culoare orange sau împrăştiată de exemplu cerul şi Luna în
timpul zilei.
Pot lumina cu lumină proprie în urma temperaturii înalte: Soarele, focul, lămpile electrice.
Este posibilă luminarea cu lumină proprie care nu este legată de căldură această lumină rece se
numeşte luminiscenţă. Luminiscenţa este de mai multe tipuri. Una din ele este catodoluminiscenta -
excitaţia are loc datorită în urma bombardării substanţei luminiscente de către electroni.
Luminiscenţa aurorei boreale este şi ea o catodoluminiscenţă ea apare în urma şuvoiului de electroni
ce intră în atmosfera pământului. Ecranul în cazul de faţă este atmosfera terestră.
Fizica luminiscenţei a devenit înţeleasă abia în sec XX când a fost descoperită fizica cuantică care
explica provinienţa purtarea şi acţiunea microparticulelor: atomilor, moleculelor şi ionilor. A fost
stabilit că energia microparticulelor se cuantifică. În stare de bază particulele au energia minimă.
Excitaţia face ca

69
 particula să sară la o treaptă mai superioară. Aceste salturi sînt însoţite de emisia unui cuant de
energie care şi formează luminiscenţa.
Dacă saltul provine de la niveul cu energie E2 la nivelul cu energie Ei (E2> Ei)

atunci se emite un foton cu energia e = E2 - E1. Frecvenţa luminii compusă din aceşti fotoni este:
e E2 - E, (5.9)
n = — = —2---------------1
hh
h - constanta Plank; h = 6,6 10'34J s Lungimea de undă a acestei raze este:
ch
(5.10)
v
(E2 - Ei)
c - viteza luminii în vid.
Subliniem că frecventa emisiei luminiscente se determină cu structura nucleului energetia al
particulelor substanţei luminiscente date.
Ca exemplu cercetăm atomii de oxigen ce se află în straturile de sus a atmosferei terestre ce pot fi
excitaţi în rezultatul bombardării cu electronii vântului solar. Aceşti atomi apoi luminează când trec
de nivelul S0 la D2 şi de la ultimul nivel la nivelul de bază.
Energia nivelului S0 este egală cu 4,17 eViar nivelul D2 este egală cu 1,96 eV. Din prima tranziţie
se degajă o iradiere de lumină cu lungimea de undă de 0,56 jum (culoare verde) iar din a doua
tranziţie - 0,63 ^m (culoare roşie). Ne convingem de această făcând calculele:

De găsit lungimea de undă a emisiei prin tranziţia E2 ® E1 şi E1 ® E0 dacă

energiile E1 şi E2 sînt egale respectiv cu 4,17 eV şi 1,96 eV (faţă de E0).

Pentru aceasta folosim formula (5.10). Mărimea hc în această formulă este egală cu 1,98 ■ 10"25

Jm. Pentru prima tranziţie E2 - E1 = (4,17 - 1,96)eV = 2,21eV

Aşa cum 1 eV = 1,6 10"19J atunci E2 - E1 = 3,54 -10 19 J În rezultat

obţinem:
5

70
 0,56-10 m = 0,56m
6

1,98 -10 -25

J - m 3,54 -10 -19
J m
Pentru a doua tranziţie E1 -E0 = 1,96eV = 3,14 -10 19J

1,98 -10- J ■ 25

De aici 1 = 2 = 0,63 m
m m
-
3,14-10 J 19

5.10 Aurora boreală electronică (radierea electronică polară)

Se deosebesc două tipuri de aurore:

- Care apar în urna şuvoaielor cosmice de electroni (radierea electronică).
- Care apar în urma şuvoaielor de protoni (radiere protonică).
Rolul principal îl joacă strălucirea electronică. Contribuţia protonilor la strălucire este foarte mică.
Toate formele de strălucire care au o structură concretă (dungi, fâşii, lente) sînt efectuate de
electroni. Practic numai petele pot apărea datorită protonilor.
Cum apare strălucirea electronică polară? Ne imaginăm în felul următor:
Aduşi de vântul solar şuvoiul de electroni atingând pământul încep să interacţioneze cu câmpul
magnetic al pământului. Electronii sînt atraşi de câmpul magnetic şi se mişcă în continuare pe
traiectorii de spirale în jurul liniilor de forţă a câmpului. Linia îngustându-se treptat atinge scoarţa
pământului în regiunea polilor (fig5.8.c). Acolo şi tind rotindu-se în jurul liniilor de forţă electronii.
Însă ei nu pot atinge scoarţa terestră. După trecerea lor dea lungul liniilor de câmp şi apropiindu- se
de scoarţa terestră ei ajung într-o regiune cu câmpul magnetic mai puternic.
Câmpurile magnetice neomogene tind să arunce particulele încărcate în direcţiile în care el este
mai slab. Deci asupra electronilor ce pătrund în atmosferă va acţiona din partea câmpului magnetic
forţa care tinde să-i respingă înapoi în straturile superioare a atmosferei.
În rezultat pătrunderea electronilor până la înălţimea de 100 km ei ac şi cum se reflectă de câmpul
magnetic; în lungul aceloraşi linii de forţă ei se întorc în straturile de sus a atmosferei. Urmărind
aceste linii electronii încep să coboare spre

71
 scoarţa terestră numai că în cealaltă semisferă a globului până la o nou reflexie înapoi.
Cele spuse explică fig.5.9.a unde schematic este arătată traiectoria unui electron unde schematic
este arătată traiectoria unui electron..

flg.5.9
Cu culoarea roşie este arătat traiectoria electronului care se apropie de scoarţa terestră în regiunea
polului Nord iar culoarea verde când se mişcă înapoi spre Sud.
Admirând fâşiile strălucitoare de luciri polare de obicei nu ne gândim la faptul că fiecare rază
strălucitoare este o urmă lăsată de şuvoiul de electroni care coboară în lungul liniilor de forţă a
câmpului magnetic al Pământului până aproximativ la înălţimea de 100 km (fig.5.9.b).
Cu alte cuvinte razele verticale ca şi fâşiile verzi ce strălucesc sînt “fotografii” a liniilor de forţă a
câmpului magnetic.
Explicăm că descrisa imagine a mişcării electronilor absorbiţi de câmpul magnetic al Pământului
este corectă doar în linii generale însă în realitate aceasta este foarte complicată. Electronii nu pur şi
simplu sânt absorbiţi şi îndreptaţi spre

72
Pământ dar ei şi accelerează în acest câmp. Aceasta înseamnă că asupra electronilor în câmpul
magnetic acţionează nu numai forţa magnetică dar şi forţa electrică. Prin aceasta se explică că un rol
important îl joacă coada câmpului magnetic formată în partea de noapte a globului. Datorită lui
electronii accelerează şi se adună în fascicole în formă de lentă. Până în prezent nu este explicabil
acest lucru. În afară de aceasta când cercetăm mişcarea electronilor în câmpul magnetic nu luăm în
consideraţie ciocnirile lor cu atomii şi moleculele din atmosferă.
Într-adevăr la înălţimea de 100 km atmosfera este foarte rară aşa că din punct de vedere a
ciocnirilor acestea sunt neînsemnate şi pot fi neglijate. Totuşi ciocnirile au loc. În afară de aceasta
ciocnirile date sînt importante aşa că datorită lor se excită şi se ionizează atomii şi moleculele
atmosferei în rezultatul căreia apare iluminarea strălucirii polare (aurorei boreale).
Un rol important în apariţia lucirii aurorei îl joacă ciocnirea electronilor cosmici cu atomii
moleculelor de oxigen şi azot. În rezultatul acestor ciocniri atomii şi moleculele se excită şi se
ionizează. Mai întâi se schimbă învelişul electronic al microparticulei legate de trecerea în stare de
excitaţie.
În al doilea rând parţial se distruge învelişul electronic. Microparticula pierde electronul şi se
transformă în ion. Microparticula excitată se întoarce în starea de bază foarte repede. Ionul se
recombină cu electronul liber.
În ambele cazuri este posibilă emiterea fotonilor caracterizaţi prin iradierea luminiscentă care
atrage energia de excitaţie. Această iradiere luminiscentă o vedem când admirăm Aurora boreală.
În fig.5.10 este arătat spectrul aurorei boreale. Moleculele de azot ionizate prin recombinare
luminează fâşiile violete şi albastre ale spectrului iar moleculele excitate a azotului luminează cu
lumină roşie.

fig.5.10
73
 Atomii de oxigen excitaţi luminează cu linii verzi şi roşii.

= 0,56 /um;
XR= 0,56 ^m. Foarte intense sînt liniile albastre a azotului şi liniile verzi a oxigenului. În urma
cărora aurora boreală are o culoare verde - albăstruie. Interesant este faptul de ce linia roşie în
spectru este mai slabă decât cea verde. În fig.5.11 este arătat trecerile cuantice care corespund
acestor linii din spectru (linii spectrale).

5.11 Radierea protonică polară

Când protonii mânaţi de vântul solar cad în câmpul magnetic al Pământului ei ac şi electronii
încep să se mişte pe traiectorii de spirală în jurul liniilor de forţă a câmpului, totodată raza de
curbură a protonului cu aceeaşi stare de energie şi unghiul Pitci ca şi a electronului este mult mai
mari ca şi a electronilor. Această rază de curbură va fi mai mare de 40 - 50 ori decât a electronilor.
De aceea traiectoria protonilor este mai “legată”decât liniile forţă a câmpului magnetic decât
electronii.
Mai esenţial este faptul că în timpul mişcării în atmosfera Pământului protonul poate atrage
electronul liber şi de aceea se transformă în atom de hidrogen. În rezultatul acestei transformări
apare particula care nu se mai supune acţiunii câmpului magnetic (deoarece particula devine neutră).
Atomul de hidrogen format se îndepărtează în direcţia de la linia sa de forţă până când o nouă

74
ciocnire nu aduce la smulgerea electronului (ionizare), după el de acum în calitate de proton se va
roti în jurul unei noi linii de forţă (fig.5.12).

75
 În punctul A din desen protonul a atras un electron şi s-a transformat în atom de hidrogen. În
punctul B atomul de hidrogen s-a ciocnit cu alt atom (care nu a adus la pierderea electronului din
acest atom). În punctul C atomul de hidrogen în urma ciocnirii repetate pierde electronul şi se
transformă în proton.
Zburând prin atmosfera Pământului protonul poate de câteva ori trece prin mai multe etape
consecutive de absorbţie şi pierderea electronului. În rezultat el poate considerabil să se îndepărteze
de la linia de forţă iniţială. De aceea radierea protonică reprezintă un spaţiu neclar (pete difuzorii).
Când protonul atrage electronul el se preface în hidrogen care se află într-o stare de excitaţie. În
afară de aceasta o posibilă excitare a atomului de hidrogen în rezultatul ciocnirii. Trecând după
aceea în stare de bază atomul de hidrogen emite un foton cu lungimea de undă care corespunde cu
una din liniile spectrale a atomului de hidrogen.
Cea mai luminoasă este linia cu X = 0,66 pm (roşie). Iată de ce petele difuzorice protonice au
culoare roşie.

5.12 Furtuni magnetice

Mai variabile şi mai impresionante sînt aurorele în timpul furtunilor magnetice această strălucire
se deosebeşte printr-o dinamicitate mare, volum mare, şi iluminare mare. Dacă, am urmări o furtună
magnetică din cosmos atunci vom vedea o lărgire însemnată a iluminării zonei aurorei de la poli.
Împrăştierea ovalului are loc atât spre poli cît şi în direcţia ecuatorului. În timpul furtunilor
magnetice puternice aurora boreală poate fi observată de locuitorii din jurul mării Mediterane şi
Africa de Nord.
Cum au loc furtunile magnetice?
Înainte de a răspunde ne amintim că planeta Pământ este la o depărtare de o sută de diametre
solare de la soare. Din punct de vedere a scării sistemului solar acesta este foarte mic. Se poate
spune că pământul contactează direct cu substanţa solară. Împrăştiindu-se în spaţiu această substanţă
(fascicole, şuvoaie de electroni şi protoni) renasc vântul solar care suflă de asupra planetei noastre şi
asupra magnetosferei ce înconjoară planeta (câmpul magnetic). Se cunoaşte că compoziţia
atmosferei solare permanent se schimbă: au loc explozii solare; apar, se mişcă, şi dispar pete. Prin
aceasta se explică activitatea solară. În unele momente activitatea solară se măreşte brusc. Aşa a fost

76
în anul 1972. În August în acelaşi an a avut loc o explozie foarte puternică din care apoi a urmat o
serie de alte explozii. Ele au adus la o mărire a intensităţii şi vitezei vântului solar care acţiona
asupra Magnetosferei Pământului.
În rezultat în Magnetosferei au avut loc un şir de revolte. De aici a început perioada furtunilor
magnetice puternice. Interesul faţă de câmpurile magnetice a crescut în ultima vreme. Savanţii ajung
la concluzia că activitatea solară puternică şi revoltarea puternică a câmpului magnetic al
Pământului acţionează nu numai asupra aurorei boreale ci şi asupra stării atmosferei terestre.
Se presupune că anume revoltarea câmpului magnetic al Pământului aduce la naşterea cicloanelor.

77
 Concluzie

Efectuînd această lucrare am dat răspuns la întrebările care nu sunt înţelese de unii oameni
referitoare la apariţia fenomenelor optice în atmosferă. Aici am explicat calitativ şi cantitativ aceste
fenomene. Am analizat următoarele fenomene optice: Apusul şi răsăritul soarelui, Mirajul,
Curcubeul, Galo, Aurora Boreală.
La “Răsăritul şi apusul soarelui” am explicat de ce discul solar este turtit pe verticală la orizont,
apariţia razelor verzi, apariţia fâşiei oarbe precum şi culoarea roşie a soarelui care asfinţeşte şi
culoarea albastră a cerului ziua.
Următorul fenomen explicat este “Mirajul” la care am numit tipurile de miraje întîlnite şi am
explicat fiecare tip de miraj în parte si modul cum apar ele.
La explicarea Curcubeului şi Galo a fost explicat ce reprezintă aceste fenomene, care trebuie să
fie înălţimea unghiulară a soarelui pentru a putea fi văzute, precum şi cauza apariţiei lor.
Astfel în teza au fost analizate şi explicate cele mai frecvente întrebări ce se ivesc referitor la
apariţia fenomenelor optice în natură.

78
 Bibliografie

1. V. L. Bulat “fenomene optice în natură” - M. “Prosvescenie” , 1974.

2. A. V. Bialco “planeta noastră Pământul” - M. “Nauca” , 1981.
3. A. V. Vladimirov “Povestiri despre atmosferă” - M. “Prosvescenie” , 1981.
4. I. M. Iminitov, E. V. Cebarina, I. M. Şvarţ “Electricitatea norilor” - L , “Ghidrometeoizdat”
1971.
5. M. Minnart “Lumina şi culoarea în natură” (traducere din engleză) - M “Nauca” , 1969.
6. I. P. Stahanov “Despre natura fizică a fulgerului sferic” - M. “Energoatomoizdat” 1985.
7. L. V. Tarasov, A. N. Tarasova “Convorbiri despre refracţia luminii” - M. “Nauca” , 1982.
8. G. A. Cealmers “electricitatea atmosferei” (traducere din engleză) - L “Ghidrometeoizdat”
1974.
9. L. V. Tarasov “Fizica în natură” - M “Prosvescenie” , 1988.

79