Nathaniel Hawthorne

LITERA STACOJIE

Derby * — pulsa de activitate dar unde acum

nu se mai află decît magazii de lemn
dărăpănate şi nu se vede, ca să zicem aşa, nici
un semn de viaţă comercială, cu excepţia poate
a unei corăbii cu trei catarge sau vreunui bric
ce descarcă piei într-un punct al întinderii sale
melancolice, ori a unei goelete din Noua
Scoţie ce-şi aruncă într-un loc mai apropiat
încărcătura de lemne de foc — la capătul, zic,
al acestui chei căzut în ruină, pe care adesea
fluxul il inundă şi în lungul căruia, în faţa şi în
spatele şirului de case o fîşie de iarbă
sărăcăcioasă stă mărturie a scurgerii multor ani
de lîncezeală, se înalţă o clădire spaţioasă de
cărămidă, ale cărei ferestre din faţă oferă o
vedere asupra acestei privelişti nu tocmai
înviorătoare şi, dincolo de ea, asupra portului.
In vîrful acoperişului ei, în fiecare dimineaţă,
exact timp de trei ore şi jumătate fîlfîie în vînt
sau atîrnă în aerul calm drapelul republicii ;
dar cele treisprezece dungi ale lui sînt
îndreptate în sens vertical, iar nu orizontal,
indicînd astfel că aici îşi are sediu un serviciu
civil, iar nu unul militar al guvernului
Unchiului Sam 2. Faţada clădirii este decorată
cu un portic format din şase stîlpi de lemn ce
sprijină un pridvor, de unde coboară spre
stradă o scară cu trepte largi de granit.
Deasupra intrării planează, cu aripile întinse,
un exemplar al vulturului american, cu scut pe
piept şi, dacă îmi amintesc bine, cu un
mănunchi de fulgere amestecate cu săgeţi
ascuţite în fiecare gheară. Prin obişnuita
dispoziţie agresivă care caracterizează această
nenorocită pasăre, prin ferocitatea ciocului şi a
privirii ei, prin sălbăticia atitudinii ei generale,
pare să ameninţe cu mînia ei inofensiva
comunitate şi îndeosebi să avertizeze pe toţi
cetăţenii care ţin la siguranţa lor să se ferească
de a pătrunde în localul pe care-l ocroteşte cu
aripile ei. Totuşi, în pofida înfăţişării ei atît de
crunte, sînt mulţi oameni, chiar în momentul
acesta, care caută să se adăpostească sub aripa
vulturului federal, închipuindu-şi poate că vor
găsi la pieptul lui calda moliciune a unei perne
de puf. Dar vulturul nu dă dovadă de prea
multă gingăşie nici chiar în toanele sale cele
mai bune şi e capabil mai curînd sau mai tîrziu
— ca să spun drept, de cele mai multe ori mai
curînd decît mai tîrziu — să-şi zvîrle puii din
cuib printr-o lovitură de gheară, o împunsătură
cu ciocul sau o rănire cu săgeţile-i ascuţite. In
crăpăturile caldarîmului din jurul clădirii
descrise mai sus, care — de ce n-am spune-o
îndată? — este vama portului cresc destule
buruieni pentru a dovedi că în vremea din
urmă acesta n-a prea fost bătut de mulţi paşi
grăbiţi. In unele luni ale anului se întîmplă
totuşi ca, în cîte o dimineaţă, afacerile să
capete un ritm mai viu. Cetăţenii mai în vîrstă
îşi amintesc, poate, într-un asemenea prilej, de
perioada de dinaintea ultimului război cu
Anglia» cînd Salamul mai era încă un port in
toată "puterea cuvîntului, nu ca acum un loc
dispreţuit de propriii săi negustori şi armatori,
care lasă cheiurile să cadă, în timp ce
tranzacţiile lor merg să îngroaşe în mod inutil
imperceptibil năvalnicul curent comercial al
porturilor New York şi Boston. în asemenea
dimineţi, cînd se întîmplă să sosească deodată
trei sau patru nave — de obicei din Africa sau
America de Sud — sau să fie pe punctul de a
porni într-acolo, se poate auzi zgomotul
paşilor ce urcă sau coboară în grabă treptele de
granit. Aici, înainte chiar să-l fi întîmpinat
soţia lui, îl puteţi saluta pe căpitanul V cu
chipul tăbăcit, care tocmai a aruncat ancora în
port şi/ strînge sub braţ, într-o cutie turtită de
cositor, actele de bord. Tot aici vine şi patronul
lui, vesel ori încruntat. Afabil ori ursuz, după
cum călătoria încheiată acum i-a adus mărfuri
ce vor putea fi lesne schimbate în aur, sau l-a
îngropat sub o încărcătură de ciurucuri de care
nimeni nu-şi va bate capul să-l scape. Şi tot
aici îl poţi întîlni pe tînărul funcţionar de birou
— sămînţă de viitor negustor cu fruntea
încreţită, barba sură şi obrazul chinuit de griji
— care începe să prindă gustul afacerilor, la
fel cum prinde un pui de lup pe acela al
sîngelui, şi încarcă marfă de nimic pe vasele
stăpînului său, în loc să se joace cu corăbioare
pe iazul unei mori. Un alt personaj al acestei
scene e marinarul gata să se îmbarce şi care
are nevoie de certificat, sau cel abia sosit, palid
şi slab, care cere un buletin de internare la
spital. Nu trebuie uitaţi nici căpitanii micilor
goelete ruginite ce aduc lemne de foc din
provinciile britanice — bandă de lupi-de-mare
grosolan ciopliţi, care n-au nimic din
înfăţişarea vioaie a yankeilor, dar care
contribuie într-o măsură ce nu e de dispreţuit
la comerţul nostru în declin.
Adunaţi-i pe toţi aceşti oameni laolaltă, aşa
cum se găsesc uneori, adăugind şi pe alţii de
tot felul pentru a da o mai mare diversitate
grupului, şi veţi avea o imagine a spectacolului
animat pe care-l oferea vama la unele ocazii.
Mai adesea însă, urcînd treptele ei, aţi fi zărit
doar — în vestibul, pe timp de vară, şi în
birourile lor în zilele de iarnă sau de vreme rea
— un şir de personaje venerabile şezînd în
fotolii de modă veche, răsturnate pe picioarele
de dinapoi şi sprijinite de perete. De cele mai
multe ori dormeau ; dar uneori puteau fi auziţi
vorbind între ei, cu glasuri ce semănau mai
degrabă a sforăit şi cu lipsa de energie
caracteristică pensionarilor din azilurile de
bătrîni şi tuturor celorlalte fiinţe omeneşti care
atîrnă, în ce priveşte întreţinerea lor, de mila
publică, de munca altora sau de orice altceva
în afară de eforturile lor personale. Aceşti
domni bătrîni — insărcinati cu perceperea
vămilor, dar nu preaexpuşi de a fi chemaţi, ca
el, la o misiune apostolică — erau funcţionarii
vămii.
Cînd intri pe uşa din faţă, pe mîna stingă se
află o anumită încăpere înaltă, cu o suprafaţă
de vreo cincisprezece picioare pătrate ; două
dintre ferestrele ei boltite dau spre cheiul
dărăpănat pomenit mai sus, iar a treia are
vedere asupra unei uliţe -înguste şi asupra unei
părţi din Derby Street. Toate trei îngăduie să
se zărească prăvăliile băcanilor, fabricanţilor
de macarale, negustorilor de haine marinăreşti
şi furnizorilor de provizii pentru corăbii, unde
stau îndeobşte în jurul intrărilor, rîzînd şi
flecărind, grupuri de lupi-de-mare şi de alţi
şobolani ai cheiurilor obişnuiţi în toate
porturile maritime. încăperea însăşi este
năpădită de pînze de păianjen, iar zugrăveala
veche a pereţilor arată murdară şi pătată ;
pardoseaua e aşternută cu nisip cenuşiu, după
o modă care în alte locuri a căzut de mult în
desuetudine. După aspectul neîngrijit al
întregii încăperi se poate uşor deduce că este
un sanctuar la care neamul femeiesc, cu ale
sale unelte magice — mătura şi pămătuful —
nu are decît rareori acces. Mobilierul constă
într-o sobă cu un burlan voluminos, un pupitru
vechi din lemn de pin, flancat de un taburet cu
trei picioare, două sau trei scaune de lemn
aflate într-o stare înaintată de decrepitudine şi
infirmitate, şi — ca să nu uităm biblioteca —
cîteva rafturi încărcate cu vreo douăzeci de
volume de dezbateri ale Congresului şi o
culegere groasă de legi fiscale. O ţeava de
tablă trece prin tavan, formînd un mijloc de
comunicare verbală cu celelalte părţi ale
clădirii. Acum vreo şase luni, ai fi putut,
cinstite cititor, să recunoşti în individul ce
măsura încăperea în lung şi-n lat» sau care,
lenevind pe taburetul înalt, cu coatele pe
pupitru, îşi plimba ochii în sus şi în jos peste
coloanele ziarului de dimineaţă, pe acelaşi
personaj care te-a primit şi odinioară cu
prietenie în micul şi veselul lui cabinet de
lucru, unde soarele lucea atît de plăcut printre
crengile de salcie, în partea de apus a vechiului
prezbiteriu. Dar dacă te-ai duce acolo azi ca
să-l cauţi, ai întreba în zadar de controlorul
vamal numit de partidul democrat. Mătura
reformei l-a înlăturat din post şi un urmaş mai
vrednic e învestit cu demnitatea, băgîndu-şi în
buzunar remuneraţia lui.
Acest bătrîn Salem — oraşul meu natal, cu
toate că am trăit multă vreme departe de el, atît
în copilărie, cît şi în anii mai maturi — are, sau
a avut, asupra mea o atracţie a cărei putere n-
am simţit-o însă niciodată în perioadele cît am
locuit efectiv în el. într-adevăr, în ce priveşte
aspectul exterior, cu suprafaţa lui plană,
monotonă, pe care se înalţă mai ales case de
lemn, foarte puţine sau chiar nici una neavînd
poate pretenţii de frumuseţe arhitectonică, cu
neregularitatea lui, nici pitorească, nici bizară,
ci doar fadă, cu strada lui lungă şi leneşă care-
şi plimbă plictiseala în tot lungul peninsulei,
cu Dealul Spîn-zurătorii şi Noua-Guinee la un
capăt, şi o vedere asupra azilului de săraci la
celălalt — cam acestea sînt trăsăturile oraşului
meu natal — ar fi tot atît de absurd de a nutri
un ataşament faţă de el ca de a te îndrăgosti de
o tablă de şah dezordonată. Şi totuşi — deşi m-
am simţit, în mod invariabil, mai fericit în altă
parte — păstrez faţă de bătrînul Salem un
simţămînt pe care, în lipsa unui termen mai
bun, sînt nevoit să mă mulţumesc a-l numi
afecţiune. Acest simţămînt trebuie probabil
atribuit adîncilor şi vechilor rădăcini pe care
familia mea le-a înfipt în solul lui. Sînt
aproape două veacuri şi un sfert de cînd primul
emigrant ce-mi purta numele, un englez de
obîrşie, şi-a făcut apariţia în aşezarea
mărginită de păduri, care de atunci a devenit
un oraş. Şi tot aici s-au născut şi au murit
urmaşii săi, amestecând substanţa lor terestră
cu pămîntul; astfel încît o parte nu tocmai
neglijabilă a acestuia din urmă trebuie neapărat
să fie înrudită cu învelişul muritor sub care,
pentru scurtă vreme, străbat eu însumi străzile.
De aceea, ataşamentul despre care vorbesc nu
este, în parte, decît simpla atracţie materială a
ţarinei faţă de ţărînă. Puţini dintre compatrioţii
mei cunosc probabil natura acestui sentiment;
dar cum transplantările frecvente sînt poate
mai favorabile neamului nostru, nu cred
necesar ca ei să dorească a-l cunoaşte.
Sentimentul amintit are însă şi un aspect
moral. Figura acelui înaintaş al meu, învestită
în tradiţia familiei cu o întunecată măreţie
legendară, a fost prezentă în imaginaţia mea de
copil încă din primii ani de care îmi pot aminti.
Ea îmi stăpîneşte mintea şi acum, dîndu-mi un
fel de nostalgie a trecutului, lucru ce nu-l pot
spune despre actuala stare a oraşului. îmi vine
să cred că acest strămoş îmi conferă un drept
mai trainic de a locui aci, decît persoana mea
al cărei nume se aude rar şi al cărei chip abia
dacă-l cunoaşte cineva. Grav, bărbos, purtînd o
mantie neagră şi o pălărie ţuguiată, acel
strămoş a venit de timpuriu în oraş, cu biblia şi
cu spada sa, păşind mîndru şi drept pe strada
puţin bătută încă şi impunîndu-se respectului
obştesc ca om al păcii şi al războiului. A fost
soldat, legiuitor şi jude, a fost epitrop al
bisericii şi avea toate trăsăturile puritane, atît
în bine cît şi în rău. A fost de asemenea un
neîndurat prigonitor în treburile religioase ;
despre aceasta stau mărturie istoriile
quakerilor, unde e pomenit şi unde se
povesteşte un incident în care a dovedit o
deosebită asprime faţă de o femeie din secta
lor 1. Mă tem că amintirea acestui fapt va
dăinui mai mult decît aceea a acţiunilor lui mai
bune, deşi acestea au fost numeroase. Fiul lui a
moştenit şi el acest spirit de persecuţie şi s-a
remarcat atît de mult în martiriul vrăjitoarelor,
încît se poate spune cu drept cuvînt că sîngele
acestora a lăsat o pată atît de adîncă, într-
adevăr, încît bătrînele lui oase uscate din
cimitirul de pe Charter Street trebuie s-o
poarte şi azi, dacă nu s-au prefăcut cu totul în
ţărînă. Nu pot să ştiu dacă aceşti strămoşi ai
mei s-au gîndit să se căiască şi să ceară iertare
cerului pentru cruzimile săvîrşite, sau dacă nu
gem acum, în altă formă a existenţei, sub
povara grelelor lor urmări. Oricum ar fi, eu,
cel care scriu acum şi care sînt reprezentantul
lor, iau aci asupra mea ruşinea acestor fapte,
rugîndu-mă ca toate blestemele pe care şi le-au
atras — cum am auzit povestindu-se şi cum
starea tristă şi puţin prosperă a neamului
nostru de un şir prelung de ani pare s-o
dovedească — să fie de acum înainte ridicate.
Nu mă îndoiesc de altfel că şi unul şi celălalt,
amîndoi severi şi sumbri puritani, ar fi văzut o
pedeapsă suficientă pentru păcatele lor în
faptul că după atîta amar de vreme, pe bătrînul
trunchi al arborelui nostru familial, acoperit de
un muşchi atît de venerabil, a crescut un ram
despre care nu ar putea spune decît că e un
pierde-vară. Nici unul din ţelurile pe care le-
am urmărit vreodată nu li s-ar părea vrednic de
laudă, nici unul din succesele mele — dacă
viaţa mea, dincolo de graniţele ei domestice, a
fost vreodată încununată de succes — nu ar fi
socotit de ei decît ca neînsemnat, dacă nu chiar
de-a dreptul ruşinos. „Cu ce se îndeletniceşte?"
şopteşte umbra cenuşie a unuia dintre străbuni
către cealaltă. „Scrie cărţi de povestiri! Ce fel
de muncă, ce chip de a-l slăvi pe Dumnezeu
sau de a-i sluji pe oamenii din vremea şi din
generaţia lui o mai fi şi ăsta ? Zău, prăpăditul
ăsta de băiat putea tot atît de bine să se facă
scripcar." Acestea sînt complimentele
schimbate între străbunicii mei şi mine peste
prăpastia vremei ! Şi totuşi — oricît de mult
m-ar dispreţui ei ! — simt că unele trăsături
puternice ale firii lor s-au împletit cu ale mele.
Adînc plantat în prima copilărie şi tinereţe a
oraşului de către aceşti doi bărbaţi zeloşi şi
plini de vlagă, neamul meu s-a menţinut de
atunci neîntrerupt aci ; şi a rămas totdeauna
respectabil, nefiind, pe cîte ştiu, dezonorat
măcar de un singur membru nevrednic, dar
nesăvîrşind, pe de altă parte, după primele
două generaţii, decît arar sau niciodată vreo
faptă memorabilă sau a atrage măcar prin
vreun oarecare merit atenţia publică asupra lui.
Treptat a căzut în uitare, dispărînd aproape cu
totul din ochii oamenilor, aşa cum, ici şi colo
pe străzi, unele case vechi sînt îngropate
aproape pînă la acoperiş de noile straturi de
pămînt. Dirijată în fiu, vreme de peste un veac,
vlăstarele neamului meu au fost navigatori. In
fiecare generaţie, un căpitan încărunţit se
retrăgea de pe dunetă la căminul lui, în timp ce
un băiat de paisprezece ani îşi ocupa locul
ereditar în faţa catargului, ţinînd piept valurilor
şi vînturilor care-l biciuiseră înainte pe tatăl şi
pe bunicul lui. La rîndul lui, cînd îi sosea
vremea, băiatul trecea de pe puntea de la proră
în cabina de comandă şi, după o maturitate
furtunoasă, se întorcea din colindarea lumii
spre a îmbătrîni, şi a muri, şi a-şi amesteca
cenuşa cu pămîntul natal. Această îndelungată
legătură a unei familii cu un unic loc, din
leagăn pînă la mormînt, creează între fiinţa
omenească şi acel petic de pămînt o rudenie
care nu ţine nici de farmecul peisajului, nici de
condiţiile morale ce-l înconjoară. Nu e vorba
aici de sentiment, ci de instinct. Noii locuitori
— veniţi ei înşişi, sau ai căror taţi ori bunici au
venit dintr-o ţară străină — nu prea au dreptul
să-şi zică salemiţi; ei nu au nici măcar idee
despre tenacitatea de scoică cu care un vechi
colonist ajuns într-al treilea veac se agaţă de
locul unde odihneşte un lung şir de generaţii
dinaintea lui. Nu cade în cumpănă faptul că
acel loc nu-i dăruieşte bucurii, că omul e sătul
de vechile case de lemn, de noroaie şi de praf,
de monotonia priveliştii, de micimea
simţămintelor, de vîntul îngheţat de est şi de
atmosfera socială şi mai îngheţată ; toate
acestea, ca şi cusururile pe care le-ar vedea sau
închipui pe lîngă ele, nu pot schimba nimic.
Farmecul dăinuie mai departe cu aceeaşi
putere, ca şi cum locul de naştere ar fi raiul pe
pămînt. Aşa a fost şi cu mine. Era aproape ca
un destin că trebuia să fac din Salem reşedinţa
mea, astfel încît trăsăturile fizice şi morale,
care de totdeauna au fost atît de bine cunoscute
aci, să poată fi văzute şi recunoscute în oraş şi
în timpul modestei mele vieţi ; căci ori de cîte
ori un reprezentant al neamului nostru mergea
să se odihnească în mormînt, un alt membru al
familiei îşi pornea, ca să zic aşa, paşii de
santinelă de-a lungul Străzii Mari. Nu e mai
puţin adevărat că pînă şi acest sentiment
dovedeşte că legătura a devenit nesănătoasă şi
ar trebui, în sfârşit, să fie ruptă. Natura
omenească, la fel ca şi cartoful, nu poate
prospera dacă e plantată şi replantată timp de
prea multe generaţii în acelaşi sol secătuit.
Copiii mei s-au născut în altă parte şi, în
măsura în care voi putea interveni în soarta lor,
îşi vor înfige rădăcinile într-un pămînt cu care
nu sînt deprinşi.
Acestui straniu ataşament, pasiv şi fără
bucurie, pentru oraşul meu natal îi datorez în
primul rînd faptul că, atunci cînd am plecat din
vechiul prezbiteriu, am acceptat să ocup un
post în clădirea de cărămidă a unchiului Sam,
cînd aş fi putut tot atît de bine să mă duc în
altă parte. Destinul mă urmărea. Nu era prima
dată, nici a doua, că părăsisem oraşul —
pentru totdeauna, pe cît se părea. Şi totuşi
revenisem, ca o monedă falsă, sau mai degrabă
ca şi cum Salemul ar fi fost pentru mine
centrul de neocolit al Universului. Şi astfel,
într-o bună zi am urcat treptele de granit, cu
numirea semnată de Preşedinte în buzunar, şi
am fost prezentat grupului de domni ce aveau
să mă ajute în grelele mele sarcini de inspector
şef al vămii. Mă întreb — sau, mai bine zis, nu
mă întreb de loc — dacă vreun funcţionar
public al Statelor Unite, fie el civil sau militar,
a avut vreodată sub ordinele lui un corp de
veterani atît de patriarhal ca acesta. Ar fi fost
de prisos să cercetez unde se putea găsi cel
mai bătrîn locuitor al ţării, din clipa cînd m-am
uitat la ei. Căci de peste douăzeci de ani,
poziţia independentă a colectorului1 ţinuse
vama din Salem în afara vîrtejului
vicisitudinilor politice, care fac în general atît
de nesigură deţinerea unei funcţii publice.
Soldat — cel mai distins soldat al Noii Anglii
— el a stat neclintit pe piedestalul serviciilor
vitejeşti ce le adusese şi, sigur de situaţia lui
datorită înţeleptei toleranţe a administraţiilor
succesive sub care îşi păstrase postul, fusese
totodată pavăză subordonaţilor săi în multe
ceasuri de primejdii şi emoţii. Generalul Miller
era un conservaior înfocat; avea o fire
prietenoasă, supusă într-o măsură destul de
mare puterii obişnuinţei ; ataşîndu-se puternic
de figurile ce-i erau familiare, se decidea greu
să facă schimbări în cadrul personalului, chiar
dacă în felul acesta ar fi îmbunătăţit în chip
neîndoios mersul serviciului. Aşa se face că
atunci cînd mi-am luat în primire postul, n-am
văzut acolo decît bătrîni. Erau, în cea mai mare
parte, foşti căpitani de vase de comerţ, care,
după ce fuseseră scuturaţi de toate mările şi
ţinuseră piept cu dîrzenie rafalelor vijelioase
ale vieţii, eşuaseră în cele din urmă în acest
colţişor paşnic, unde, feriţi de alte prilejuri de
griji decît neliniştea periodică a alegerilor
prezidenţiale, se treziseră din nou la viaţă cu
toţii. Deşi nu erau nicidecum mai scutiţi decît
alţii de neajunsurile bătrîneţii şi de infirmităţile
legate de ea, posedau de bună seamă vreun ta-
lisman care ţinea moartea la respect. Doi sau
trei dintre ei, cum am fost asigurat, aveau
podagră şi reumatism, sau erau chiar nevolnici
de tot şi nu s-ar fi gîndit nici o clipă să-şi facă
apariţia la vamă în timpul unei îndelungate
părţi a anului; dar după o iarnă de toropeală,
ieşeau la iveală sub soarele cald din mai sau
iunie, îşi vedeau alene de ceea ce numeau
îndatoririle lor, ca apoi, după placul şi pofta
lor, să se retragă din nou în fundul patului.
Trebuie să mă declar vinovat de a fi scurtat
viaţa oficială a mai mult decît unuia dintre
aceşti venerabili slujitori ai republicii. Ei au
fost autorizaţi, la propunerea mea, să se
odihnească după greaua lor trudă, şi curînd
după aceea ca si cum singurul lor principiu de
viaţă ar fi fost zelul de a-şi servi ţara, şi cred că
aşa şi era — s-au retras într-o lume mai bună.
Este o pioasă mîngîiere pentru mine că,
mulţumită intervenţiei mele, au avut un
răstimp destul de lung pentru a se căi de
practicile rele şi corupte cărora, în chip firesc,
orice funcţionar al vămii este presupus a se
deda. Căci nici uşa din faţă a vămii, nici cea
din dos nu dau spre calea ce duce în rai.
Cei mai mulţi dintre funcţionarii mei erau
whigi *. A fost un noroc pentru venerabila lor
comunitate că noul inspector nu era politician
şi că, deşi în principiu democrat credincios, nu
obţinuse postul şi nu s-a menţinut în el datorită
vreunor servicii politice. Dacă ar fi fost altfel
— vreau să spun dacă un politician activ ar fi
fost aşezat în acest post influent, spre a lua
asupră-şi sarcina lesnicioasă de a se împotrivi
unui colector whig, pe care infirmităţile sale îl
împiedicau de a-şi îndeplini personal
funcţiunile — abia dacă un om din vechea
gardă ar mai fi respirat aerul vieţii oficiale la o
lună după ce îngerul exterminator ar fi urcat
treptele vămii. Potrivit uzului consfinţit în
această materie, un politician nu şi-ar fi făcut
decît datoria trimiţînd toate aceste capete ninse
sub cuţitul ghilotinei. Era destul de uşor să
vezi că aceşti bătrîni se temeau de o asemenea
bădărănie din partea mea. Mă durea şi totodată
mă amuza să observ spaima care însoţea
sosirea mea ; să văd cîte un obraz brăzdat, ars
de vînturile şi de furtunile unei jumătăţi de
veac, devenind cenuşiu la vederea unui ins atît
de inofensiv ca mine ; să descopăr, atunci cînd
vreunul dintre ei îmi vorbea, un tremur într-un
glas care, în zile de mult apuse, fusese deprins
să urle răguşit printr-o pîlnie, cu destulă putere
ca să-l sperie şi să-l reducă la tăcere pe însuşi
Boreu. Ştiau bine toţi aceşti moşnegi
admirabili, ştiau foarte bine că după toate
regulile stabilite — agravate în ceea ce-i
privea pe unii dintre ei de nepriceperea lor în
afaceri — ar fi trebuit să facă loc unor oameni
mai tineri, mai ortodocşi în politică şi, în în
general, mai apţi de a-l servi pe Unchiul Sam.
O ştiam şi eu, dar inima nu m-a lăsat niciodată
să acţionez cum trebuia. De aceea, spre marea
şi meritata pagubă a numelui meu şi în dauna
conştiinţei mele de funcţionar, ei au continuat,
atîta timp cît am ocupat acest post, să se
plimbe în lungul cheiurilor şi să se tîrască
alene în sus şi în jos pe treptele vămii. O bună
parte din timp şi-o petreceau de asemenea
moţăind în colţurile lor obişnuite, cu scaunele
răsturnate pe spate şi sprijinite de perete ; se
deşteptau însă o dată sau de două ori în cursul
dimineţii, spre a se plictisi unul pe altul
repetînd pentru a zecea mia oară vechi poveşti
marinăreşti sau snoave prăfuite, care
deveniseră între ei un fel de lozinci.
Descoperiră repede, îmi închipui, că noul
inspector şef nu era prea primejdios. Atunci,
cu inima uşurată şi cu convingerea plăcută că
vor putea fi mai departe de folos — cel puţin
lor înşişi, dacă nu şi scumpei noastre ţări —
aceşti buni moşnegi primiseră să îndeplinească
diferitele ritualuri ale funcţiilor lor. Pe după
ochelari începură să arunce priviri iscoditoare
în calele corăbiilor. Se agitau în chip
nemaipomenit pentru lucruri de nimic, lăsînd,
în schimb, cu o uimitoare orbire să le scape
printre degete altele mai însemnate. De cîte ori
li se întîmpla o asemenea nenorocire şi, de
pildă, un camion întreg de marfă valoroasă era
descărcat prin contrabandă, poate chiar în toiul
zilei şi de-a dreptul sub nasul lor nebănuitor,
nimic nu putea întrece vigilenţa şi graba cu
care se apucau să încuie şi să asigure cu sfoară
roşie şi peceţi de ceară toate ieşirile vasului
contrabandist. în locul unei mustrări pentru
neglijenţa lor anterioară, păreau să merite mai
degrabă un panegiric pentru precauţiile demne
de laudă pe care le luaseră după ce răul fusese
săvîrşit şi o manifestare de recunoştinţă pentru
zeloasa promptitudine de care dăduseră
dovadă atunci cînd nu mai era nimic de făcut.
Atîta vreme cît oamenii nu sînt neobişnuit de
neplăcuţi, am prostescul obicei de a mă ataşa
de ei. Partea mai bună a caracterului vecinului
meu — dacă o asemenea parte există — este
aceea care de obicei îmi sare mai mult în ochi
şi după care judec omul. Cum cei mai mulţi
dintre aceşti bătrîni aveau părţi bune şi cum
poziţia părintească şi ocrotitoare în care mă
aflam faţă de ei era prielnică dezvoltării unor
sentimente prieteneşti, am ajuns curînd să ţin
la ei toţi. în dimineţile de vară, cînd dogoarea
aerului, care aproape că lichefia restul
neamului omenesc, transmitea doar puţină
căldură trupurilor lor pe jumătate amorţite, era
plăcut să-i auzi trăncănind la intrarea din dos ;
şedeau, ca de obicei, cu toţii în şir, pe scaunele
sprijinite, în două picioare, de perete, în timp
ce glumele răsuflate ale unor generaţii trecute
le curgeau spumoase de pe buze, însoţite de
chicoteli. Voia bună a bătrînilor are multă
asemănare cu voioşia copiilor ; intelectul nu
are nimic de a face cu ea, şi nici simţul adînc
al umorului; şi la unii şi la alţii este doar o
sclipire care rămîne la suprafaţă şi dă un aspect
însorit şi vesel atît crengii verzi cît şi
trunchiului cenuşiu şi putred. In primul caz,
sclipirea este a unui soare veritabil, în celălalt
seamănă mai degrabă cu licărul fosforescent al
lemnului muced.
Ar fi o gravă nedreptate — şi cititorul trebuie
să înţeleagă acest lucru — să înfăţişez pe toţi
aceşti minunaţi bătrîni, care erau prietenii mei,
ca pe nişte oameni căzuţi în mintea copiilor. în
primul rînd, nu toţi colaboratorii mei erau, fără
excepţie, bătrîni ; se găseau printre ei şi bărbaţi
în floarea şi puterea vîrstei, cu o netăgăduită
pricepere şi energie, vădit nepotriviţi pentru
viaţa trîndavă de subalterni pe care steaua lor
rea le-o hărăzise. Apoi. pletele albe ale
bătrîneţii se dovedeau uneori a nu fi decît
acoperişul de stuf sub care sălăşluîa o minte
încă în bună stare. în ce priveşte însă pe cei
mai mulţi dintre membrii corpului meu de
veterani, nu voi săvîrşi nici o greşeală
caracterizîndu-i în general ca pe un lot de
moşnegi plicticoşi, care nu adunaseră nimic
demn de a fi păstrat de pe urma feluritei
experienţe a vieţii lor. Păreau să fi risipit toată
sămînţa aurie a înţelepciunii de viaţă, pe care
avuseseră atîtea ocazii s-o recolteze, şi să fi
strîns în memorie doar pleava ei. Vorbeau cu
mult mai mult interes şi mai multă
onctuozitate despre micul dejun sau despre
prînzul lor de ieri, de azi ori de mîine, decît
despre naufragiul pe care-l suferiseră cu
patruzeci sau cincizeci de ani în urmă şi despre
toate minunile lumii pe care le văzuseră în
tinereţea lor.
Decanul de vîrstă al vămii — patriarhul nu
numai al acestui mic pluton de funcţionari, ci,
îndrăznesc să spun, al respectabilului corp de
vameşi portuari de pe întreaga întindere a
Statelor Unite — era un anumit inspector
permanent. I s-ar fi putut da, cu drept euvînt,
numele de fiu legitim al sistemului fiscal,
predestinat sau, mai bine zis, născut în
purpură, dat fiind că tatăl său, colonel în
vremea revoluţiei şi mai înainte colector vamal
al portului, înfiinţase un post anume pentru el
în vremurile de altădată, de care puţini oameni
în viaţă îşi mai aduc aminte. Atunci cînd l-am
cunoscut eu, acest inspector era un om de vreo
optzeci de ani şi, fără doar şi poate, unul dintre
cele mai minunate exemplare de vigoare
iernatică pe care te poţi aştepta să le descoperi
în cursul unei vieţi întregi de căutări. Cu
obrajii înfloriţi, cu silueta vînjoasă, haina
elegantă de postav albastru cu nasturi lucitori,
cu umbletul vioi si semeţ şi aspectul robust şi
sănătos, avea aerul — fireşte nu al unui tînăr
— dar al unei noi minuni a Mumii Natura, un
miracol cu chipde om, decare vîrsta şi
infirmităţile erau oprite să se atingă. Glasul şi
rîsul Jui, care răsunau veşnic în localul vămii,
nu aveau nimic din gîngăveala tremurată şi
cotcodăcitul unui moşneag, ci izbucneau
triumfătoare din plămînii iui, ca un cântat de
cocoş sau oa un semnal de trâmbiţă. Dacă-l
priveai numai ca animal — şi erau puţine
temeiuri de a-l privi altfel — era o făptură
dintre cele mai demne de admiraţie, din pricina
sănătăţii si a vigoarei organismului său cît şi a
capacităţii sale de a gusta, la o vîrstă atît de
înaintată, toate sau aproape toate plăcerile la
care rîvnise sau pe care le imaginase vreodată.
Viaţa sigură şi lipsită de griji pe care o ducea
la vamă, bazată pe un venit regulat şi tulburată
doar rareori de uşoare temeri de a fi scos din
slujbă, ajutaseră negreşit ca timpul să treacă
fără a lăsa urme. Cauzele primordiale şi
hotărâtoare trebuiau căutate totuşi în rara
desăvîrşire a naturii sale animale, în proporţiile
moderate ale intelectului său şi în adausul
foarte neînsemnat de ingrediente morale şi
spirituale, aceste ultime calităţi fiind, într-
adevăr, tocmai suficiente pentru a-l împiedica
pe bătrînul gentleman să umble în patru labe.
Nu poseda nici putere de gîndire, nici
adîncime de simţire, nici sensibilităţi
stingheritoare — pe scurt nimic în afară de
cîteva instincte obişnuite, care, ajutate de
temperamentul lui vesel, produs firesc al
bunăstării fizice, îi serveau în mod foarte
respectabil şi spre mulţumirea generală în loc
de inimă. Avusese trei soţii — toate moarte de
mult — şi douăzeci de copii, dintre care cei
mai mulţi se întorseseră şi ei în ţărînă la
diferite vîrste ale copilăriei sau ale maturităţii.
S-ar putea vedea în aceasta un izvor suficient
de jale pentru a îrudolia adînc chiar şi firea cea
mai veselă. Nimic de acest fel la bătrînul
nostru inspector ! Un scurt oftat îi ajungea ca
să se uşureze de toată povara acestor dureroase
amintiri. In clipa următoare, era tot atît de gata
să zburde ca orice băieţel care mai poartă încă
rochiţă — mult mai dispus de fapt decît tînărul
secretar al colectorului, care, la cei
nouăsprezece ani ai lui, era pe departe cel mai
vîrstnic şi mai aşezat dintre ei doi.
îl observam şi îl studiam pe acest venerabil
patriarh cu mai multă curiozitate, cred, decît
pe toate celelalte specimene umane ce se
ofereau acolc atenţiei mele. Era într-adevăr un
fenomen rar : atît de perfect dintr-un punct de
vedere şi atît de plat, de înşelător, de
insezisabil, de complet inexistent din toate
celelalte. Concluzia mea era că nu avea nici
inimă, nici suflet, nici spirit ; nimic, după cum
am mai spus, decît instincte. Şi totuşi, cele
cîteva elemente ce-i compuneau caracterul
fuseseră îmbinate cu atîta dibăcie, încît nu
puteai descoperi la el vreo deficienţă penibilă,
iar eu. dinspre partea mea, eram pe deplin
mulţumit cu ceea ce găseam în el. Putea fi greu
— da, era într-adevăr greu — să-ţi închipui ce
avea el să facă pe lumea cealaltă, pînă într-atât
părea de terestru şi de stăpînit de simţuri ; ceea
ce e sigur, însă, e că existenţa lui pe acest
pămînt, admiţînd că avea să se termine o dată
cu ultima-i suflare, nu-i fusese dăruită fără
bunătate, ca una ce era lipsită de răspunderi
morale mai înalte decît acelea ale vitelor de pe
cîmp — dispunînd însă de o sferă mai largă de
plăceri decît acestea, dar bucurîndu-se totodată
de binecuvîntata lor imunitate faţă de tristeţile
şi amărăciunile bătrîneţii.
Un punct în care avea o mare superioritate
asupra fraţilor săi cu patru picioare era
capacitatea lui de a-şi aminti de mesele bune
de care avusese parte şi care aduseseră o
contribuţie însemnată la fericirea vieţii lui.
Pasiunea lui pentru plăcerile stomacului era o
trăsătură extrem de atrăgătoare ; şi a-l auzi
vorbind despre friptură îţi dădea aceeaşi poftă
de mîncare ca un castravecior acru sau o
stridie. Cum nu avea nici o însuşire mai înaltă
şi nu jertfea sau păgubea vreun dar spiritual
prin faptul că-şi folosea toate energiile şi toată
inventivitatea spre binele şi mulţumirea
pîntecului, era totdeauna plăcut să-l aud
flecărind despre peşte, păsări sau specialităţi
de carne şi despre cele mai potrivite metode de
a le pregăti. Amintirile sale despre feluri alese,
oricît de îndepărtată ar fi fost data banchetului
la care se referea, aproape că ne făceau să
adulmecăm mirosul fripturii de porc sau de
curcan. Simţea pe limbă arome ce stăruiau
acolo de şaizeci sau şaptezeci de ani, părînd să
fie tot atît de proaspete ca aceea a cotletului de
berbec pe care-l mestecase în dimineaţa
respectivă. L-am auzit plescăind din buze în
timp ce pomenea de prînzuri ai căror
comeseni, cu excepţia lui, căzuseră de multă
vreme pradă viermilor. Era un lucru uimitor să
observi fantomele unor vechi ospeţe ivindu-se
neîncetat în faţa lui, nu inimoase sau
răzbunătoare, ci parcă spre a-şi arăta
recunoştinţa pentru aprecierea ce le-o arătase
odinioară şi a căuta să împrospăteze o serie
nesfîrşită de desfătări, himerice şi totodată
concrete. Un muşchi de vacă, o pulpă de viţel,
un cotlet de porc, un anume pui de găină sau
un curcan vrednic de laude deosebite, care
poate îi împodobise masa în zilele lui Adams
cel bătrîn, îi rămăseseră întipărite în memorie,
în timp ce toate încercările de mai tîrziu pe
care le suferise poporul nostru, cît şi toate
evenimentele luminoase sau întunecate ale
propriei sale existenţe trecuseră peste el, lăsînd
tot atît de puţine urme ca briza trecătoare a
mării. Principalul eveniment tragic din viaţa
acestui bătrîn fusese, pe cît îmi puteam da
seama, o păţanie neplăcută cu o anume gîscă
ce trăise şi murise cu vreo douăzeci sau
patruzeci de ani în urmă — o gîscă cu aspectul
cel mai promiţător, dar care, ajungînd pe masă,
se dovedise de o tărie atît de îndărătnică, încît
cuţitul mare de servit nu făcuse nici o impresie
asupra carcasei ei, astfel încît putuse fi tăiată
în bucăţi doar cu o secure şi un ferăstrău.
Cred însă că e timpul să părăsim acest portret,
cu toate că mi-ar fi plăcut să stărui încă
îndelung asupra lui, căci dintre toţi oamenii pe
care i-am cunoscut vreodată acesta era desigur
cel mai potrivit pentru a fi vameş.,. Cei mai
mulţi oameni —"care pe care" nu era destul
loc ca să le analizez — îşi pierd moralul de pe
urma acestui fel special de viaţă. Bătrînul
inspector era însă incapabil de aşa ceva; şi
chiar de ar fi fost menţinut în slujbă pînă la
sfîrşitul veacurilor, ar fi rămas mereu în formă
şi s-ar fi aşezat la masă mereu cu aceeaşi poftă
de mîncare.
Mai era acolo o figură fără care galeria mea de
portrete ale oamenilor vămii ar fi ciudat de
incompletă ; cum însă ocaziile de a-l observa
au fost relativ rare pentru mine, n-am decît
putinţa de a-i schiţa în chip sumar conturul. E
vorba de colector — viteazul şi bătrînul nostru
general — care după o strălucită carieră
militară, în urma căreia guvernase un teritoriu
sălbatic din vest, se stabilise de douăzeci de
ani în Salem spre a-şi petrece anii de declin ai
unei vieţi pe cît de variate pe atît de onorabile.
Bravul soldat atinsese, dacă n-o depăşise chiar,
vîrsta de şaptezeci de ani şi îşi căra pe drumul
ce-i mai rămăsese de parcurs pe lumea aceasta
metehnele, pe care nu reuşea să i le uşu-şureze
nici chiar muzica marţială a înviorătoarelor
sale amintiri. Pasul lui mîndru, ce fusese
primul la atac, era paralizat acum. Doar cu
ajutorul unui slujitor şi sprijinindu-şi cu putere
mina pe rampa de fier a scării, putea bătrînul
general să urce încet şi anevoie treptele vămii
şi, străbătînd cu mare efort încăperea, să
ajungă la fotoliul său tradiţional de lîngă
cămin. Acolo obişnuia să stea, urmărind cu o
privire calmă, dar cam împăienjenită, pe toţi
cei care intrau şi ieşeau. Foşnetul hîrtiilor,
prestările de jurăminte, discuţiile de afaceri şi
micile conversaţii de birou — toate aceste
zgomote şi întîmplări păreau să producă asupra
simţurilor lui doar o impresie confuză, pa-
trunzînd prea puţin în sfera intimă a reflecţiilor
sale. Avea, în această poziţie de repaus, un aer
blînd şi binevoitor. Cînd cineva îi adresa cîteva
cuvinte, o expresie de curtenie şi interes îi
licărea în ochi, dovedind că făclia minţii lui
mai lumina încă şi că doar mediul ce o
înconjura împiedica razele acesteia să treacă.
Cu cît răzbeai mai aproape de substanţa
spiritului său, cu atît îţi apărea ea mai sănătoasă.
Cînd nu era nevoit să vorbească sau să asculte
— operaţii care, şi una şi alta, îi cereau un
vădit efort — pe faţa lui se aşternea imediat
expresia de linişte zîmbitoare. Nu era nimic
penibil în această expresie, căci deşi stinsă, nu
avea îndobitocirea proprie senilităţii. Făptura
lui, robustă şi masivă în tinereţe, nu căzuse
încă în ruină.
A observa şi a defini caracterul lui în condiţii
atît de neprielnice era totuşi o sarcină la fel de
grea ca aceea de a întregi şi a reconstrui în
imaginaţie o veche fortăreaţă, cum ar fi
Ticonderoga, văzîndu-i doar dărăpănăturile
cenuşii. Ici, colo, zidurile vor fi rămas din
întîmplare aproape intacte ; în altă parte, însă,
nu se va găsi poate decît o movilă informă,
stânjenitoare prin însăşi trăinicia ei şi năpădită
de ierburi şi buruieni în atîţia ani de pace şi
neîngrijire.
Totuşi, privindu-l pe bătrînul soldat cu
afecţiune — căci cu toate că legătura dintre noi
era slabă, sentimentul pe care-l nutream pentru
el, la fel ca acela al tuturor bipedelor şi
patrupedelor ce-l cunoşteau, putea în chip
propriu să fie numit astfel — izbuteam să
desluşesc principalele trăsături ale portretului
său. Purta pecetea unor însuşiri nobile şi eroice
ce dovedeau că nu din pură întîmplare, ci pe
bună dreptate dobîndise renumele de care se
bucura. Spiritul lui nu s-a deosebit, cred,
niciodată printr-o activitate înfrigurată, ci a
avut nevoie, în oricare din perioadele vieţii
sale, de un impuls din afară pentru a se jşune
în mişcare ; dar de îndată ce era stîrnit şi pus în
faţa unor piedici care trebuiau să fie învinse şi
a unei ţinte demne de atins, nu era el omul care
să renunţe sau să cunoască înfrîngerea. Focul
ce arsese odinioară în el şi care nu se stinsese
încă pe deplin nu era o vîlvătaie ce izbucneşte
împrăştiind scîntei, ci mai degrabă o sclipire
incandescentă ca aceea a fierului topit dintr-un
furnal. Prestanţă, trăinicie, fermitate — iată ce
exprima repausul lui, chiar şi în starea de
şubrezire prematură căreia îi căzuse pradă la
vremea cînd l-am cunoscut. Dar chiar şi atunci
puteam să-mi închipui că sub puterea unei
emoţii ce-ar fi pătruns adînc în conştiinţa lui
— ceva ca un sunet de trompetă, destul de tare
pentru a-i trezi toate energiile ce niu muriseră
ci erau doar aţipite — ar fi fost în stare să-şi
arunce cit colo infirmităţile, ca un halat de
bolnav, şi să lepede bastonul bătrîneţii spre a
apuca o spadă şi a se ridica din nou la luptă. Şi
într-un asemenea moment de încordare,
atitudinea lui ar fi rămas tot calmă. Numai că
un astfel de spectacol putea fi plăsmuit doar în
imaginaţie, iar nu să fie aşteptat şi nici dorit.
Ceea ce vedeam în bătrîn — tot atît de clar ca
în meterezele indestructibile ale vechii
fortăreţe Ticonderoga, care mi-a slujit mai sus
de cea mai potrivită comparaţie — erau
semnele unei rezistenţe greoaie şi tenace, care
putea prea bine să fi mers în tinereţea lui pînă
la îndărătnicie ; ale unei integrităţi care,
asemenea celor mai multe din celelalte însuşiri
ale sale, îmbrăca forma unei mase grele, tot
atît de nemaleabile şi de anevoie de mînuit ca
o toru* de minereu de fier ; ale unei
bunăvoinţe pe care, în ciuda furiei cu care-şi
condusese soldaţii în atacurile la baionetă de la
Chippewa şi Fort Erie, o socotesc nu mai puţin
autentică decît aceea ce-i animă pe polemiştii
filantropi din zilele noastre. Ucisese, pe cît
ştiu, cu mîna lui, şi oamenii căzuseră ca iarba
sub coasă în faţa şarjelor căreia ardoarea lui le
împrumuta o energie triumfală ; şi totuşi. nu
avusese niciodată destulă cruzime în inimă
pentru a fi în stare să şteargă pulberea de pe
aripa unui fluture. N-am cunoscut nicicînd
vreun om la a cărui bunătate înnăscută să fi
avut mai multă încredere de a apela.
Fireşte că multe din trăsăturile-i caracteristice
— şi tocmai acelea care contribuiseră mai mult
să dea asemănare unei schiţe de portret — se
şterseseră sau dispăruseră înainte ca eu să-l fi
cunoscut pe general. Toate atributele ce nu au
decît un rol decorativ sînt de obicei cele mai
efemere ; iar natura nu împodobeşte ruinele
omeneşti cu flori proaspete, de o frumuseţe
nouă, care să-şi aibă rădăcinile şi să-şi
găsească hrana în crăpăturile şi fisurile
decrepitudinii, aşa cum seamănă micşunele
printre ruinele fortăreţei de la Ticonderoga.
Totuşi, se aflau la el indicii demne de a fi
notate, vădind o anume graţie şi frumuseţe. O
rază de umor se strecura din cînd în cînd prin
învelişul opac, sclipind prietenos spre noi. O
trăsătură de o eleganţă naturală, ce se întîlneşte
rar în caracterul masculin după vîrsta copilăriei
şi a primei tinereţi, era aceea a dragostei
generalului pentru flori şi a plăcerii de a simţi
mireasma lor. S-ar putea crede că un bătrîn
soldat preţuieşte doar laurul însîngerat ce-i
încununează fruntea; acesta însă părea să
aprecieze, ca o tînără fată, lumea florilor.
Acolo deci, lingă cămin, obişnuia bătrînul
generai să şadă, în timp ce inspectorul — deşi
evita pe cît posibil sarcina anevoioasă de a
intra într-o conversaţie cu el — stătea cu
plăcere la oarecare distanţă şi contempla faţa
lui liniştită, aproape adormită. Părea să fie
pierdut într-o altă lume, cu toate că-l vedeam
la cîţiva paşi ; depărtat, cu toate că treceam
foarte aproape de fotoliul lui ; inaccesibil, cu
toate că, întinzînd mîna, am fi putut s-o
atingem pe a lui. Poate că în lumea gîndurilor
sale petrecea o viaţă mai reală decît aceea din
ambianţa, puţin potrivită pentru el, a vămii.
Desfăşurarea unei parăzi, tumultul unei bătălii,
sunetele eroice ale unei fanfare auzite cu
treizeci de ani în urmă — acestea erau scenele
şi zgomotele care-i mai stăruiau încă în minte.
In acest timp, negustori şi armatori, funcţionari
comerciali dichisiţi şi marinari neciopliţi intrau
şi ieşeau ; forfota vieţii comerciale şi a
activităţii vamale îl învăluia cu murmurul ei,
dar generalul nu părea să aibă nici cea mai
vagă legătură nici cu oamenii, nici cu treburile
lor. Era tot atît de puţin la locul potrivit în
acest mediu cum ar fi fost o veche spadă —
ruginită acum, dar care odinioară fulgerase pe
cîmpul de luptă şi mai păstra încă o sclipire în
lungul tăişului ei — printre călimările,
dosarele şi riglele de lemn de mahon de pe
biroul vice-colectorului. Un lucru mă ajuta
mult să întregesc şi să împrospătez imaginea
acestui om de adevărată şi simplă energie, a
viteazului luptător de la graniţele de pe
Niagara. Era amintirea memorabilelor cuvinte
„Voi încerca, sir!", rostite de el faţă de
superiorul său pe pragul unei acţiuni desperate
şi eroice, cuvinte oe exprimă tot curajul
sufletului şi spiritului Noii Anglii, recunoscînd
toate primejdiile şi înfruntîndu-le pe toate.
Dacă în ţara noastră vitejia ar fi răsplătită prin
cinstiri heraldice, aceste cuvinte — care
par uşor de rostit, dar pe care numai el a ştiut
să le rostească în faţa unei sarcini atît de
primejdioase şi de glorioase — ar constitui cea
mai frumoasă şi mai potrivită deviză pentru
blazonul generalului.
E de un mare folos pentru sănătatea morală şi
intelectuală a unui om ca acesta să aibă prilejul
de a întreţine legături continue de camaraderie
cu persoane care nu seamănă cu el, care nu se
sinchisesc de ţelurile lui şi îl obligă oarecum să
iasă din el însuşi pentru a le aprecia sfera de
preocupări şi aptitudinile. Peripeţiile vieţii
mele mi-au oferit deseori acestavantaj ;
niciodată însă în chip mai deplin şi mai variat
decît în perioada slujbei mele la vamă. Era
acolo îndeosebi un om care mi-a dat, prin
observarea caracterului său, o idee nouă despre
talent. Avea în primul rînd darurile unui om de
afaceri : era prompt, iute, ager, lucid, înzestrat
cu un ochi care pătrundea toate încurcăturile şi
cu o capacitate de a le face să dispară ca printr-
o baghetă magică. Fiind crescut din copilărie
la vamă, aceasta constituia cîmpul lui firesc de
activitate ; şi numeroasele complicaţii ale vieţii
de afaceri, atît de sîcîitoare pentru un neiniţiat,
aveau pentru el claritatea unui sistem perfect
coerent. In ochii mei, el era reprezentantul
ideal al profesiei sale. Era o adevărată
întrupare a vămii, sau, în orice caz, resortul
motor care menţinea în mişcare roţile şi
rotiţele ei, căci într-o instituţie ca aceasta, unde
funcţionarii sînt numiţi spre a-şi satisface
propriile lor interese şi ambiţii şi numai rareori
pe temeiul capacităţii lor de a îndeplini
sarcinile prevăzute, ei trebuie în chip firesc să
caute în altă parte îndemînarea ce le lipseşte.
Şi astfel, dintr-o nevoie de neînlătusat, omul
nostru de afaceri atrăgea în cîmpul lui, la fel
cum un magnet atrage pilitura de oţel, toate
greutăţile de care se ciocneau ceilalţi. Cu un
aer suveran, o amabilă indulgenţă faţă de
stupiditatea noastră, care în ochii lui trebuie să
fi apărut aproape ca o crimă, izbutea îndată, ca
printr-o simplă atingere cu degetul, să
transforme tot ce era de neînţeles într-un lucru
limpede ca lumina zilei. Negustorii îl preţuiau
tot atît de mult ca şi noi, prietenii lui neiniţiaţi.
Integritatea lui fără cusur era la el mai degrabă
o lege a naturii decît rezultatul unei alegeri sau
un principiu ; pentru o minte de o atît de
remarcabilă claritate şi precizie ca a lui, nici
nu putea exista o altă condiţie fundamentală
decît o comportare perfect cinstită în treburile
de serviciu. O pată pe conştiinţa lui în legătură
cu cel mai mic lucru care cădea în sfera lui de
atribuţii l-ar fi tulburat în acelaşi chip, dar într-
o măsură mult mai mare, ca o greşeală în
soldul unui cont sau o pată de cerneală pe
pagina unui registru de contabilitate, într-un
cuvînt, am întîlnit în persoana lui — caz rar în
viaţa mea — un om cu totul adaptat funcţiei pe
care o deţinea.
Aşa arătau deci cîţiva dintre oamenii cu care
mă găseam acum în legătură. M-am declarat
de acord cu hotărîrea providenţei de a mă plasa
într-o poziţie atît de puţin corespunzătoare cu
vechile mele obiceiuri şi m-am apucat serios
să trag din ea toate foloasele posibile. După ce
împărtăşisem munca şi visurile irealizabile ale
fraţilor de la Brook Farm ; după ce trăisem
timp de trei ani sub influenţa subtilă a unui
spirit ca acela al lui Emerson, după zilele de
libertate sălbatică petrecute împreună cu Ellery
Channing la Assabeth, unde ne pierdeam în
speculaţii fantastice lîngă focul nostru de
crengi uscate ; după ce discutasem cu Thoreau
acestea sosise, în sfîrşit, vremea să aplic alte
facultăţi ale caracterului meu şi să mă
alimentez cu o hrană pentru care avusesem
pînă atunci puţină poftă. Chiar şi bătrînul'
colector era binevenit, ca o schimbare de
regim pentru un om care-l cunoscuse pe
Alcott. Faptul că după frecventarea şi legătura
strînsă cu asemenea personalităţi m-am putut
amesteca cu oameni de o calitate cu totul
diferită, fără să murmur vreodată împotriva
acestei schimbări, îmi apare în oarecare
măsură ca o dovadă i firi bine echilibrate şi
căreia nu-i lipsea nimic esenţial.
Literatura, eforturile şi obiectele ei aveau
acum puţină importanţă în ochii mei. Cărţile
nu mă interesau în perioada aceasta ; îmi
rămîneau străine. Natura — cu excepţia celei
umane — care se oferă ochilor pe pămînt si în
cer îmi era oarecum ascunsă ; şi toată
încîntătoarea imaginaţie cu care odinioară o
însufleţisem se stinsese în spiritul meu. Un
dar, o anume facultate, chiar dacă nu mă
părăsise, zăcea amorţită, fără viaţă în mine.
Toate acestea ar fi fost negrăit de dureroase şi
de triste, dacă n-aş fi fost conştient că nu atîrna
decît de mine să rechem la viaţă tot ce avea o
valoare în trecutul meu. Poate că într-adevăr n-
aş fi putut duce multă vreme o asemenea viaţă
fără a risca să devin pentru totdeauna diferit de
cum fusesem, dar fără ca transformarea să
merite a fi suferită. N-am socotit-o însă
niciodată decît ca o etapă tranzitorie. Aveam
un instinct profetic, auzeam o şoaptă în ureche
ce-mi spunea că nu peste mult timp şi de
îndată ce un nou fel de trai va deveni esenţial
pentru binele meu, schimbarea nu avea să
întîrzie.
Deocamdată totuşi, mă găseam acolo, eram
inspector al vămii şi, pe cît puteam singur să
judec, un inspector atît de bun cît se cerea. Un
om de gîndire, imaginaţie s simţire (chiar de ar
poseda aceste daruri într-o măsură de zece ori
mai mare decît le aveam eu) este capabil sa
devină, în orice moment, un om de afaceri — e
de ajuns numai să-şi dea osteneala. Colegii
mei, precum şi negustorii şi căpitanii de
corăbii cu care îndatoririle mele oficiale mă
puneau în legătură, nu mă vedeau în altă
lumină şi, probabil, nici nu mă cunoşteau sub
un alt aspect. Bănuiesc că nici unul dintre ei nu
citise vreodată o pagină ieşită de sub condeiul
meu şi că n-ar fi dat nici măcar un ban mai
mult pe mine chiar de le-ar fi citit pe toate ; şi
lucrurile nu ar fi stat cu nimic mai bine dacă
acele pagini de prisos ar fi fost scrise de o pană
ca aceea a lui Burns sau a lui Chaucer -, care
amîndoi, la fel ca mine, au fost în zilele lor
funcţionari de vamă. E o lecţie bună — deşi
poate adesea grea — pentru un om ce a visat
să-şi cîştige o faimă literară şi să-şi asigure
astfel un loc printre mai-marii lumii, e o bună
lecţie, zic, ca el să iasă din cercul strimt în care
pretenţiile îi sînt recunoscute şi să constate cît
de puţină însemnătate are. pentru cei ce nu
aparţin acelui cerc, tot ce a înfăptuit şi ce
rîvneşte să înfăptuiască. Nu ştiu dacă am avut
neapărat nevoie de această lecţie, fie ca
avertisment, fie ca dojana, dar sigur e că am
învăţat-o bine ; şi mi-e plăcut să-mi amintesc
că adevărul, atunci cînd am ajuns să-l înţeleg,
nu mi-a pricinuit nici o durere şi nici dorinţa
de a-l respinge cu un oftat. In ce priveşte
conversaţiile literare, e adevărat că ofiţerul
naval — un băiat excelent, care a intrat în
funcţie odată cu mine şi a părăsit-o doar puţin
mai tîrziu — mă atrăgea adesea într-o discuţie
asupra uneia din temele sale favorite :
Napoleon sau Shakespsare. De asemenea,
secretarul colectorului, un tînăr care, cum
şopteau oamenii, acoperea din cînd în cînd cîte
o foaie din hîrtia de scrisori a Unchiului Sam
cu ceea ce (la cîţiva metri distanţă) semăna
foarte mult a poezie, îmi vorbea uneori despre
cărţi, ca despre un subiect cu care s-ar fi putut
să fiu familiarizat. La aceasta se reduceau toate
relaţiile mele în materie de literatură şi, trebuie
s-o spun, ele îmi ajungeau pe deplin.
Cum nu mai năzuiam ca numele meu să fie
proclamat în lumea largă pe paginile de titlu
ale unor cărţi, zîmbeam la gîndul că el se
bucura acum de o altă vogă. Marcatorul vămii
îl imprima cu un şablon şi vopsea neagră pe
saci cu piper, pe coşuri cu cîrmîz, pe cutii de
ţigări de foi şi pe baloturi de tot felul de
mărfuri taxabile, spre a atesta că toate aceste
produse plătiseră impozitul şi trecuseră în mod
legal prin vamă. Purtată de asemenea vehicole
de glorie, vestea existenţei mele, în măsura în
care un nume ajunge s-o răspîndească, era
dusă în locuri unde nu pătrunsese niciodată
pînă atunci şi, sper, nu va mai ajunge
niciodată.
Trecutul însă nu murise. La intervale mari,
gînduri care păruseră atît de vii şi de active, şi
care totuşi fuseseră atît de lesne adormite, se
trezeau din nou. Şi unul dintre cele mai
remarcabile prilejuri cînd deprinderile mele
din zilele apuse au reînviat a fost acela care, în
cadrul legii proprietăţii literare, îmi îngăduie
să ofer publicului schiţa de acum.
La catul de sus al clădirii vămii se află o
încăpere mare, unde cărămida şi grinzile goale
n-au fost acoperite niciodată cu lambriuri, nici
cu tencuială. Edificiul — conceput pe o scară
corespunzătoare vechii activităţi comerciale a
portului şi în perspectiva unei prosperităţi
viitoare ce nu avea să se realizeze niciodată —
cuprindea mult mai mult spaţiu decît putea fi
folosit de cei ce-l ocupau. Această sală înaltă
de deasupra camerelor perceptorului a rămas,
de aceea, neterminată pînă azi şi, în ciuda
vechilor păienjenişuri ce garniseau
întunecatele-i bîrne, pare să aştepte încă
munca dulgherului şi a zidarului. La un capăt
al încăperii, într-o adîncitură, se aflau nişte
butoaie, stivuite unul peste altul, în care erau
depozitate vechi legături de documente
oficiale. Mari cantităţi de asemenea hârţoage
zăceau îngrămădite pe podea. Era întristător să
te gîndeşti ce multe zile, şi săptămîni, şi luni,
şi ani de trudă fuseseră risipite cu aceste hîrtii
mucede,' acum doar o povară inutilă pe
pămînt, aruncate în acest, cotlon uitat, unde nu
aveau să mai fie privite nicicînd de ochii
vreunui om. Dar cîte teancuri de alte
manuscrise — umplute nu cu plicticoase
formule oficiale, ci cu gîndirea unor creiere
inventive şi cu efuziile unor inimi simţitoare
— căzuseră deopotrivă în uitare, şi încă fără a
fi slujit vreunui scop în vremea lor, aşa cum
măcar o făcuseră aceste mormane de hîrtii, şi
— lucru mai trist — fără a fi procurat autorilor
lor viaţa confortabilă pe care contopiştii vămii
şi-o asiguraseră prin aceste mîzgăleli fără
valoare ! Şi totuşi, poate nu erau lipsite de
orice valoare ca materiale pentru istoria locală.
Aici puteau fi descoperite, fără îndoială,
statistici cu privire la vechiul comerţ al
portului Salem şi memorii ale falnicilor lui
negustori — bătrinul King Derby, bătrînul
Billy Gray, bă-trînul Simon Forrester şi mulţi
alţi asemenea magnaţi din vremea veche, ale
căror capete pudrate nici nu fuseseră bine
aşezate în mormînt, că munţii lor de bogăţii şi
începuseră să se prăbuşească. Aici ar putea fi
urmărit istoricul celei mai mari părţi a
familiilor din care se compune astăzi
aristocraţia Salemului, pornind de la modestele
şi obscurele începuturi ale traficurilor lor, în
epoci îndeobşte mult posterioare Revoluţiei, şi
pînă la rangul pe care urmaşii lor îl consideră
acum ca dobîndit de mult.
Pentru perioada anterioară Revoluţiei, mărturii
scrise sînt puţine, căci documentele şi arhivele
mai vechi ale vămii au fost, pe cît se pare, duse
la Halifax cînd toţi funcţionarii regelui au
însoţit armata engleză în retragerea ei
precipitată de la Boston. Faptul acesta a fost
pentru mine adesea un motiv de regret, întrucît
actele acelea, care datau poate încă din vremea
Protectoratului, trebuie să fi conţinut multe
referiri la oameni, uitaţi sau nu, şi la I'
obiceiuri vechi, a căror dezgropare mi-ar fi
dăruit tot I' atîta plăcere ca şi capetele de săgeţi
indiene pe care le culesesem pe cîmpul de
lîngă vechiul prezbiteriu.
Dar într-o zi ploioasă, cînd nu prea era de
lucru, am avut norocul să fac o descoperire
care mi s-a părut că nu era lipsită de interes. în
timp ce scotoceam şi scormoneam printre
vechiturile îngrămădite în cotlon, desfăcînd ici
şi
, ' Ffte vorba de epoca dintre 1653 şi! 1659 în
care Oliver Cromwell, I urmat pentru scurt
timp de fiul său Richard, a condus, după
detronarea p Stuarţilor, Anglia ca lord-
protector şi în care a început să se dezvolte U
Noua Anglie.
45
colo un document şi citind numele unor
corăbii ce zăceai de mult pe fundul mării sau
putreziseră la chei, ori pe" acelea ale unor
negustori de care nu se mai aude pome-nindu-
se la bursă şi care nici nu pot fi lesne descifrate
pe pietrele lor de mormînt acoperite de
muşchi; în timp ce-mi plimbam privirea peste
aceste lucruri, cu atenţia întristată, obosită, pe
jumătate dezgustată pe care o acordăm
cadavrului unei activităţi moarte, şi căutam cu
un efort al închipuirii mele amorţite să fac să
răsară din aceste oseminte uscate o imagine a
vremurilor mai luminoase ale vechiului oraş,
cînd India * mai era încă un ţinut ncru şi
numai Salemul cunoştea drumul spre ea — îmi
căzu din întîmplare în mînă un mic pachet
învelit cu grijă într-o bucată de pergament
vechi şi îngălbenit. Acest înveliş părea să
ateste existenţa unui document oficial din-tr-o
vreme de mult apusă, cînd diecii îşi asterneau
scriitura lot ţeapănă şi ceremonioasă pe
materiale mai solide decît azi. Era în aspectul
lui ceva care-mi trezi instinctiv curiozitatea ; şi
cu sentimentul că aveam să scot la lumină o
comoară, am dezlegat panglica roşie ofilită ce
lega pachetul. Dezdoind învelişul rigid de
pergament, am văzut că era o veche diplomă
purtînd semnătura şi sigiliul guvernatorului
Shirley şi prin care un anume Jonathan Pue era
numit inspector al vămilor Maiestăţii Sale în
portul Salem din provincia Massachusetts Bay
îmi aminteam a fi citit, probabil în analele lui
Felt2, o notiţă despre moartea inspectorului
Pue, intervenită acum vreo optzeci de ani; de
asemenea întîlnisem într-un ziar recent o dare
de seamă despre dezhumarea osemintelor lui
în cimitirul bisericii Sf. Petru, cu ocazia
restaurării acesteia. Dacă îmi aduc bine
aminte, nimic nu mai rămăsese din
respectabilul meu predecesor, în afară de un
schelet incomplet, cîteva zdrenţe din
îmbrăcămintea lui şi o perucă cu bucle
maiestuoase care, spre deosebire de capul pe
care-l împodobise odinioară, se conservase în
chip foarte satisfăcător. Examinînd însă hîrtiile
învelite în diploma de
1
Autorul se referă la „India de Vest" (Antilele)
!
„Felt Annals" (1827), lucrare a istoricului
american Joseph Barlow Felt (1789—1869),
originar din Salem, specialist în istoria Nou
Anglii.
pergament, am dat de mai multe urme ale
activităţii depuse şi ale operaţiilor la care se
dedase acest cap decît cele păstrate de peruca
frizată de pe venerabilul craniu pe care-l
acoperise.
Pe scurt, era vorba de nişte documente, nu
oficiale, ci cu caracter privat, sau în orice caz
scrise de mîna domnului Pue în calitatea lui de
persoană particulară. îmi puteam explica
prezenţa lor printre vechiturile vămii numai
prin faptul că moartea domnului Pue
intervenise subit şi că aceste hîrtii, pe care le
ţinuse probabil în biroul lui oficial, nu
ajunseseră niciodată la cunoştinţa moştenitori-
lor săi, sau că fuseseră considerate ca fiind în
legătură cu treburile fiscale. Cu prilejul mutării
arhivelor la Halifax, acest pachet, dovedindu-
se lipsit de vreun interes de ordin public,
rămăsese acolo şi nu mai fusese deschis
niciodată de atunci.
Vechiul inspector — care, după cum bănuiesc,
nu prea era hărţuit în acele vremuri depărtate
de treburile legate de serviciul lui — pare să fi
închinat unele din numeroasele sale ore de
odihnă unor cercetări istorice locale şi altor
investigaţii de acest soi. Astfel mintea lui, care
altminteri ar fi fost mîncată de rugină, găsise
un mic cîmp de activitate. O parte din
însemnările sale mi-au fost de altfel de mare
folos la întocmirea schiţei „Strada Mare".
Restul va putea servi mai tîrziu unor scopuri
tot atît de onorabile, sau va fi încorporat unei
istorii complete a oraşului Salem, dacă
vreodată — ceea ce nu e exclus — veneraţia
mea pentru pămîntul natal mă va împinge să-
mi iau o sarcină atît de pioasă. între timp le ţin
la dispoziţia oricărei persoane competente şi
dispuse să ia din mîinile mele această muncă
neaducătoare de cîştig. Mă gîndesc că aş
putea, pînă la urmă, să le încredinţez Societăţii
istorice a ţinutului Essex 1.
Dar, ceea ce mi-a atras cel mai mult atenţia în
misteriosul pachet era un anumit obiect de
postav roşu fin, foarte uzat şi pălit. Avea pe el
urme de broderie de aur, foarte destrămată însă
şi înnegrită, astfel încît nu mai
\ ' Asociaţie din Salem care se ocupa cu istoria
comitatului Essex din ţHassachusetts.
46
47
păstra nimic sau aproape nimic din strălucirea
ei. Fusesel lucrată, cum era uşor de văzut, cu o
admirabilă dibăcie în! mînuirea acului, şi
cusătura (după cum mă asigură doamnele
cunoscătoare ale acestor mistere) dovedeşte o
artă astăzi uitată, care nu poate fi reconstituită
nici chiar sco-ţînd firele. Această zdreanţă de
stofă stacojie — căci timpul, şi uzura, şi o
molie nelegiuită făcuseră din bucata de postav
aproape o zdreanţă — luă, sub cercetarea mea
atentă, forma unei litere. Era litera majusculă
A. O măsurătoare precisă arătă că fiecare
picior al ei avea lungimea exactă de trei ţoii şi
un sfert. Fusese negreşit menită să
împodobească un veşmînt. Dar în ce fel trebuia
purtată, sau care erau rangul, onorurile şi
demnitatea desemnate prin ea în vremurile
trecute ? Era o enigmă pe care aveamf puţină
nădejde s-o dezleg — pînă într-atît sînt de
efemere»; modele lumii în ce priveşte aceste
amănunte. Şi totuşi,' această literă trezea în
mine un straniu interes. Stăteam cu ochii
aţintiţi asupra vechii litere stacojii şi nu eram
înj stare să-i desprind de ea. Desigur că
ascundea un înţeles' adînc, care merita în chip
deosebit să fie desluşit şi care parcă ţîşnea din
misteriosul simbol, vorbind în chip subtil s
simţirii mele, dar sustrăgîndu-se analizei
minţii.
Pe cînd stăteam nedumerit şi mă întrebam,
printre altele, dacă litera nu putea să fi fost
cumva una din acele» podoabe pe care albii le
imaginau spre a impresionai pieile-roşii, mi-
am pus-o din înrtâmplare pe piept. Mi s-af
părut atunci — cititorul va rîde poate, dar nu
trebuies să-mi pună la îndoială cuvintele — mi
s-a părut deci că încercam o senzaţie, nu pe de-
a întregul fizică, dar nici prea departe de ea •—
o senzaţie ca de căldură arzătoare,1 de parcă
litera n-ar fi fost de postav roşu, ci de fier în-
roşit, înfiorat, am lăsat-o fără voie să cadă pe
podea.
Absorbit de contemplarea literei stacojii,
omisesem pînă atunci să examinez un mic sul
de hîrtie murdară în jurul căruia fusese
înfăşurată. M-am apucat acum să-l desfac şi
am avut satisfacţia de a găsi, scrisă de mîna
bătrînului inspector, o explicaţie destul de
completă a întregii chestiuni. Erau cîteva foi
de hîrtie de cancelarie ce conţineau multe
amănunte despre viaţa şi faptele unei oarecare
Hester Prynne, care părea să fi fost o
personalitate destul de demnă de atenţie în
ochii înaintaşilor noştri. Trăise în»
43
perioada dintre primele zile ale coloniei
Massachusetts şi sfîrşitul secolului al
şaptesprezecelea. Persoane în vîrstă, care mai
trăiau în vremea domnului inspector Pue şi
după mărturiile orale ale cărora îşi scrisese el
relatarea, îşi mai aminteau de dînsa, de pe
vremea tinereţii lor, ca de o femeie foarte
bătrînă, dar nu neputincioasă, cu o ţinută
impunătoare şi solemnă. Din vremuri aproape
imemoriale, avea obiceiul să colinde ţara ca un
fel de jnfirmieră benevolă şi să facă oamenilor
tot binele ce-i stătea în putinţă, dînd de
asemenea sfaturi în tot felul de probleme şi
îndeosebi în acelea ale inimii. Şi astfel, cum e
firesc pentru o persoană cu asemenea
înclinaţii, îşi cîştigase din partea multor
oameni respectul ce se cuvine unui înger, fiind
însă, îmi închipui, privită de alţii ca o intrusă şi
o pacoste. Examinînd mai departe
manuscrisul, am dat de relatarea unor fapte şi
suferinţe ale acestei femei neobişnuite ; dar cu
privire la cele mai multe dintre acestea, îl
trimit pe cititor la povestirea intitulată „Litera
stacojie", rugîndu-l să nu piardă nici o clipă
din vedere că faptele principale ale acestei
istorii sînt certificate şi întărite de documentul
domnului inspector Pue. Manuscrisul original,
dimpreună cu însăşi litera stacojie — o
rămăşiţa extrem de stranie — se află încă în
posesia mea şi vor fi arătate cu plăcere oricărei
persoane care, împinsă de interesul deosebit al
naraţiunii, ar simţi dorinţa să le vadă. Vreau să
fiu bine înţeles : nu afirm că întocmind
povestirea şi imaginînd motivele şi pasiunile,
de care au fost conduse personajele ce apar- în
ea,1 m-am menţinut fără nici o abatere în
limitele celor* cinci sau şase file de hîrtie
scrise de bătrînul inspector. Dimpotrivă,
mărturisesc că mi-am acordat tot atîta sau
aproape tot atîta libertate ca şi cum faptele ar fi
fost în întregime inventate de mine. Ceea ce
susţin este autenticitatea faptelor, în liniile lor
generale, întîmplarea aceasta mi-a readus
spiritul, pînă la un anumit grad, în vechiul lui
făgaş. Părea că descoperisem aici bazele unei
povestiri. Eram impresionat ca şi cum ve-
nerabilul inspector, în ţinuta lui de acum un
veac şi pur-tînd nepieritoarea-i perucă ce-i
supravieţuise în mormînt, m-ar fi vizitat în
încăperea părăsită a vămii. Avea atitudinea
demnă a unui bărbat ce deţinuse o funcţie în
slujba
4 49
Maiestăţii Sale, astfel încît cădea şi asupra lui
o rază din Sndoarea orbitoare ce învăluie
tronul cu lumina ei. Ce deosebire vai faţă de
înfăţişarea jalnica a unui funcţionar republican,
care, ca servitor al poporului, se simte cel din
urmă dintre cei din urmă si cel mai neînsemnat
dintre cei neînsemnaţi, în mijlocul stăpînilor
săi ! Cu mîna ei de fantomă, umbra
nedesluşită, dar maiestuoasă, mi-a predat
simbolul stacojiu şi micul sul al manuscrisului
lămuritor. Cu vocea-i de stafie, m-a îndemnat
ca, în temeiul sacrei mele datorii filiale şi al
respectului faţă de el — care se putea pe drept
cuvînt considera strămoşul meu administrativ
— să ofer publicului elucubraţiile sale mucede
şi roase de molii. „Fă treaba asta", rosti stafia
domnului inspector Pue dînd stăruitor din
capul atît de impunător sub memorabila-i
perucă, „fă-o şi tot cîştigul va fi al tău ! Vei
avea curînd nevoie de el, căci în vremea ta
lucrurile nu se petrec ca în vremea mea, cînd
slujba unui om era pe viaţă şi adesea se lăsa ca
moştenire. Un lucru te rog însă în ce priveşte
istoria aceasta a bătrînei doamne Prynnejdă
amintirii înaintaşului tău cinstirea ce cu drep-
tate i se cuvine '" Şi am răspuns stafiei
domnului inspector Pue : „Voi face aşa cum
spui !"
Am reflectat după aceea îndelung asupra
istoriei lui Hester Prynne. Ea a devenit
obiectul meditaţiilor mele în cursul multor ore,
cînd măsurăm în lung şi în lat camera mea, sau
străbăteam de zeci de ori încoace şi încolo
lunga distanţă dintre poarta principală a vămii
şi intrarea laterală, spre marea plictiseală şi
oboseală a bătrînului colector cit şi a
cantaragiilor şi măsurătorilor, întrucît tropăitul
nemilos al paşilor mei le tulbura moţăiala, ori
de cîte ori treceam pe lîngă ei. Amintindu-şi de
propriile lor deprinderi de altădată, obişnuiau
să spună că inspectorul se plimbă pe puntea
dinspre pupă. îşi închipuiau, de bună seamă, că
unicul meu scop — şi, într-adevăr, ce alt motiv
putea avea un om cu mintea sănătoasă să se
pună de bună voie în mişcare ? — era de a-mi
face poftă de mîncare pentru prînz. Şi, drept să
spun, o poftă de mîncare stîrnită de vîntul de
răsărit, care bătea îndeobşte în lungul cori-
dorului, era singurul rezultat cu care mă
alegeam de pe urma unui exerciţiu atît de
neobosit. Atmosfera unei vămi e atît de puţin
priincioasă gingaşelor roade ale închipuirii,
50
şi simţirii, încît, de-aş fi rămas acolo chiar pe
durata mandatului a zece viitori preşedinţi ai
Statelor Unite mă îndoiesc că povestirea
„Litera stacojie" ar fi ajuns vreodată sub ochii
publicului. Imaginaţia mea era o oglindă ce pă-
lise. Ea nu mai reflecta decît cel mult cu o
lamentabilă nebulozitate figurile cu care mă
căzneam s-o populez. Nu izbuteam să fac
personajele povestirii să se încălzească şi să
devină maleabile la focul slab pe care-l aţîţam
în vatra forjei mele spirituale. Nu se lăsau
pătrunse nici de patimă arzătoare, nici de
simţire gingaşă, ci păstrau toată rigiditatea
unor cadavre şi mă priveau ţintă în obraz cu un
rînjet groaznic de sfidare şi dispreţ. „Ce vrei
de la noi ?" părea să spună expresia lor. „Toată
bruma de putere pe care ai avut-o odată asupra
lumii închipuirilor s-a dus ! Ai schimbat-o pe o
pomană din aurul public ! Du-te dar şi cîstigă-
ţi leafa !" Pe scurt, creaturile aproape inerte ale
propriei mele imaginaţii mă acuzau de
imbecilitate, şi nu cu totul pe nedrept.
Dar această nenorocită amorţeală nu punea
stăpînire pe mine numai în timpul celor trei ore
şi jumătate pe care Unchiul Sam le revendica
din viaţa mea zilnică. Ea nu mă părăsea nici în
plimbările pe malul mării şi în hoinărelile
peste cîmp, de cîte ori — şi o făceam rar şi în
silă — îmi adunam puterile spre a căuta
farmecul înviorător al naturii, care dădea
odinioară gîndurilor mele atîta prospeţime şi
avînt, din clipa cînd ieşeam în aer liber pe uşa
vechiului prezbiteriu. Aceeaşi toropeală care
frîna orice efort intelectual mă însoţea şi acasă
şi mă apăsa în camera pe care într-tm chip
nespus de absurd o intitulam cabinetul meu de
lucru. Şi nu scăpăm de ea nici cînd, tîrziu în
noapte, şedeam în salonul pustiu, luminat doar
de licărirea focului de cărbuni şi de razele
lunii, silindu-mă să plăsmuiesc scene
imaginare care, a doua zi, să poată să se
reverse în descrieri pline de culoare pe pagini
de hîrtie lucioasă.
Dacă puterea de imaginaţie rămînea cu
îndărătnicie inactivă chiar la o asemenea oră,
cazul putea desigur să fie privit ca desperat.
Lumina lunii, care într-o încăpere familiară
cade albă pe covor, lăsînd să se recunoască atît
de precis toate desenele lui şi făcînd toate
obiectele atît de clar vizibile şi totuşi atît de
diferite de felul cum arată dimineaţa sau la
amiază, creează ambianţa cea mai favo-
4*
51
ahilă centru a permite unui romancier să facă
cunoştinţă f] cu oaspeţii lui iluzorii. In jurul lui
e micul decor domestic * al încăperii bine
cunoscute : scaunele, din care fiecare îşi are
individualitatea proprie ; masa din mijloc, cu
un coş de lucru de mînă, o carte sau două şi o
lampă stinsă pe ea ; sofaua ; raftul cu cărţi ;
tabloul de pe perete — toate aceste amănunte,
limpede percepute, sînt atît de spiritualizate de
lumina neobişnuită, încît par să-şi piardă sub-
stanţa reală şi să devină obiecte ale spiritului.
Nimic nu e prea mic sau prea neînsemnat spre
a suferi această transformare şi a dobîndi prin
ea o nouă demnitate. Ghetuţa unui copil,
păpuşa aşezată în trăsurica ei de răchită, calul
de lemn, într-un cuvînt toate obiectele sau
jucăriile din timpul zilei au acum ceva straniu
şi depărtat, cu toate că sînt aproape tot atît de
clar conturate ca la lumina zilei. Şi astfel,
încăperea familiară nouă a devenit ? un
teritoriu neutru, situat undeva între lumea
adevărată ,1 şi cea de basm, unde realul şi
imaginarul se întîlnesc şi se * f impregnează
fiecare cu natura celuilalt. Farftome ar putea |
să intre aci fără să ne sperie. Şi ar fi într-o
concordanţă | atît de totală cu întregul cadru
încît n-am fi surprinşi' dacă, uitîndu-ne în jurul
nostru, am zări în lumina acestui magic clar de
lună o fiinţă scumpă nouă. dar dispă-H rută,
şezînd într-un fotoliu, cu o înfăţişare ce ne-ar
face să' ne întrebăm dacă s-a întors acum din
locuri depărtate sau, dacă nu s-a mişcat poate
niciodată din locul ei de lingă'1* cămin.
Prin palida lui licărire, focul de cărbuni are o
funcţie esenţială în producerea efectului pe
care încerc să-l descriu. El împrăştie o pîlpîire
discretă prin toată încăperea,' aşternînd o
roşeaţă uşoară pe pereţi şi pe tavan şi reflec-
tîndu-se slab pe luciul mobilei. Şi această
lumină mai oalidă se îmbină cu recea
spiritualitate a razelor lunii, împrumutînd
parcă un suflet şi o gingaşă simţire umană
figurilor pe care fantezia le evocă. In felul
acesta imagini reci devin chipuri de bărbaţi şi
femei. Aruncîndu-ne privirea în oglindă, zărim
— departe în adîncimea ei vrăjită — sclipirea
antracitului pe jumătate stins, albele raze ale
lunii pe podea şi o replică a întregului tablou,
cu luminile şi umbrele lui, dar'mai depărtată de
realitate şi mai apropiată de lumea închipuirii.
Dacă la o asemenea oră şi cu
i
această scenă în faţă, un om ce sade singuratic
nu e în stare să viseze lucruri stranii şi să le
facă să-i apară aievea, un astfel de om n-ar
trebui să încerce niciodată să scrie un roman.
în ceea ce mă priveşte, însă, clarul de lună,
lumina soarelui şi sclipirea focului au fost, în
toată vremea pe care am petrecut-o ca
funcţionar al vămii, tot una în ochii mei; şi
toate trei nu mă ajutau cu nimic mai mult decît
slaba pîlpîire a unui opaiţ de seu. Un şir întreg
de posibilităţi şi darul ce le însoţea — un dar
nu prea bogat şi nici de mare preţ, dar cel mai
bun pe care-l aveam — mă părăsiseră.
Cred totuşi că dacă mi-aş fi încercat puterile cu
un alt soi de scrieri, mijloacele mele nu s-ar fi
dovedit atît de tocite şi de neîndestulătoare. Aş
fi putut, de pildă, să mă mulţumesc să aştern
pe hîrtie istoriile unui fost căpitan de corabie
— şi el inspector de vamă — pe care aş fi
ingrat dacă nu l-aş aminti, dat fiind că nu
trecea o zi fără să-mi stîrnească rîsul şi
admiraţia prin minunatele lui daruri de
povestitor. De-aş fi fost în stare să păstrez
puterea de evocare a stilului său şi culoarea cu
care avea darul să-şi coloreze descrierile, cred
sincer că rezultatul ar fi fost ceva cu totul nou
în literatură. Sau puteam găsi uşor o sarcină
mai serioasă. Era o nebunie din partea mea ca,
în timp ce realitatea acestei vieţi mi se
impunea atît de stăruitor atenţiei, să încerc a
mă cufunda într-o altă epocă sau să mă
încăpăţînez a plăsmiui din năluciri o lume
car*5 să pară adevărată, cînd vedeam bine cum
în fiecare clipă frumuseţea impalpabilă a
băşicii mele de săpun se spărgea ciocnindu-se
de vreun fapt real. Mai înţelept ar fi fost dacă
m-aş fi străduit să împrăştii gîndire şi
imaginaţie în masa opacă a prezentului şi să-i
dau astfel o transparenţă luminoasă ; să
spiritualizez povara ce începea să apese din ce
în ce mai greu asupră-mi ; să caut cu hotărîre
valoarea adevărată şi indestructibilă care zăcea
ascunsă în în-tîmplările mărunte, monotone, şi
în oamenii obişnuiţi cu care eram familiarizat
acum. Greşeala era a mea. Pagina de viaţă ce
stătea întinsă în faţa mea părea întunecată şi
banală doar pentru că n-o sondasem mai adînc.
Se afla acolo o carte mai bună decît aş putea s-
o scriu vreodată ; ea mi se oferea foaie cu
foaie, de parcă ar fi fost gata
52
53
ticluită de realitatea orelor fugare, pierind însă
la fel cjH iute cum fusese scrisă, doar pentru
că mintea mea nu ea|H destul de pătrunzătoare
şi mîna mea destul de abilă pentru a o copia.
Poate că va veni şi ziua cînd îmi voi aminti
cîteva frînturi răzleţe şi paragrafe pline de
lacune şi cînd, aşter-nîndu-le pe hîrtie, să
constat că literele se prefac în aur. Îmi dau
seama prea tîrziu de aceasta. în zilele acelea,
simţeam numai că ceea ce înainte ar fi fost o
plăcere era acum o trudă deznădăjduită. Nu
avea rost să mă plîng prea mult de această
stare de lucruri. încetasem de a fi autorul unor
povestiri şi eseuri destul de mediocre şi deve-
nisem un inspector de vamă destul de bun.
Asta era tot. Totuşi, nu e de loc plăcut să fii
obsedat de bănuiala că mintea îţi scade sau se
evaporă pe nesimţite ca eterul din-tr-o sticluţa,
astfel îneît la fiecare nouă aruncătură de ochi
găseşti un reziduu mai mic şi mai puţin volatil.
Faptul însă nu putea fi pus la îndoială ; şi
examinîndu-mă pe mine ca şi pe ceilalţi,
ajungeam, în legătură cu efectul muncii
administrative asupra caracterului, la concluzii
nu tocmai favorabile pentru acest fel de viaţă.
E de ajuns să spun aci că un funcţionar vamal
care rămîne multă vreme în serviciu poate cu
greu să fie un personaj respectabil şi demn de
laudă, şi aceasta din mai multe pricini. Una din
ele stătea în dependenţa şi obligaţiile faţă de
mai-marii lui; cealaltă, în caracterul însuşi al
activităţii, care — oricît de cinstită ar fi, cum
cred că şi este — nu-l face să participe la
efortul comun al omenirii.
Un efect al acestei munci, care cred că poate fi
observat, mai mult sau mai puţin, la orice
individ ce a deţinut o asemenea situaţie este
că, atîta timp cît omul se sprijină pe braţul
puternic al republicii, propriile lui puteri îl f
părăsesc. Si omul pierde, într-o măsură
corespunzătoare cu slăbiciunea sau forţa
naturii lui, capacitatea de a se întreţine singur.
Dacă posedă o energie înnăscută de proporţii
neobişnuite sau dacă nu este expus prea multă
vreme farmecului paralizant al locului, nu este
exclus ca puterile-i pierdute să poată fi
redobîndite. Funcţionarul scos din slujbă —
fireşte dacă are norocul să primească la timp
lovitura brutală care-l trimite să se zbată în
mijlocul unei lumi bătăioase — poate să se
regăsească şi să devină iarăşi
54
tot ce a fost înainte. Dar asta se întîmplă rar.
De obicei îşi păstrează postul tocmai destulă
vreme ca să se distrugă ; şi cînd este dat afară,
are muşchii prea atrofiaţi şi poate doar să-şi
tînaseă paşii pe cărarea anevoioasă a vieţii.
Conştient de propria lui infirmitate, dîndu-şi
seama că şi-a pierdut tăria şi elasticitatea, ca
un oţel descălit, nu va înceta în viitor să-şi
plimbe privirea în jur, în căutarea unui sprijin
din afară. Nădejdea lui fierbinte şi statornică
— halucinaţia care, în ciuda tuturor decepţiilor
şi piedicilor, continuă să-l stăpînească tot
restul vieţii şi, asemenea convulsiilor
spasmodice, produse de holeră, îmi închipui
că-l urmăreşte chiar şi cîtva timp după moarte
— rămîne acum aceea că în curînd, printr-un
concurs fericit de împrejurări, se va vedea
reintegrat în vechea funcţie. Această credinţă îl
sleieşte de vlagă mai mult decît orice şi-l face
incapabil de orice iniţiativă. De ce ar mai
năduşi şi s-ar chinui, de ce s-ar strădui să iasă
din tină, de vreme ce nu va trece mult pînă
cînd braţul vajnic al Unchiului Sam îl via
ridica şi-l va sprijini ? De ce s-ar speti să-şi
cîş-tige viaţa aci, sau s-ar duce să caute aur în
California, cînd în curînd un mic fişic de
monezi strălucitoare din buzunarul Unchiului
Sam îl va ferici din nou în fiecare lună ? Este
curios dar întristător de constatat că e de ajuns
ca un biet om să guste cît de puţin din viaţa de
slujbaş, pentru ca să contracteze această boală
ciudată. Aurul Unchiului Sam — o spun fără a
vrea să aduc nici cea mai mică jignire
bătrânului şi demnului domn — are în această
privinţă aceeaşi putere de a vrăji ca şi simbria
diavolului. Oricine îl atinge ar trebui să bage
bine de seamă, căci altminteri tîrgul ar putea
să-l nenorocească, punîndu-i în joc dacă nu
sufletul, măcar cele mai bune însuşiri ale sale :
tăria neclintită, curajul şi statornicia, lealitatea,
încrederea în sine şi tot ce dă accent
caracterului bărbătesc.
Frumoasă perspectivă de viitor ! Nu că
inspectorul ar fi reţinut această lecţie pentru
sine, sau că ar fi admis că ar putea să ajungă şi
el într-un asemenea hal de decădere, fie dacă
ar fi rămas în slujbă, fie dacă ar fi fost dat
afară. Totuşi, reflecţiile nu erau dintre cele mai
plăcute, începeam să devin melancolic şi
neliniştit, scrutîndu-mi fără încetare mintea,
spre a descoperi care din mediocrele mele
facultăţi mă părăsiseră şi în ce măsură
suferiseră cele
55
ce-mi rămîneau. Mă sileam să calculez cit timp
voi mai putea rămîne în vamă, dacă voiam să
ies din ea om. Ca să spun adevărul, mă
temeam cel mai mult — dat fiind că nu ar fi
fost o politică bună ca un om atît de paşnic ca
mine să fie scos din slujbă şi că, pe de altă
parte, nu prea intra în obiceiurile unui
funcţionar public să demisioneze — mă
temeam cel mai mult, aşadar, că voi încărunţi
şi voi cădea în decrepitudine în postul ce-l
deţineam, devenind un fel de animal, în genul
bătrînului inspector. Nu aveam oare să ajung,
o dată -cu scurgerea monotoniei vieţii de
funcţionar care mă aştepta, să fac în cele din
urmă din masa de prînz, la fel ca venerabilul
meu prieten, momentul suprem al zilei şi să-mi
petrec tot restul timpului dormind la soare sau
la umbră ca un dine bătrîn ? Da, era o tristă
perspectivă pentru un om care vedea cea mai
bună t definiţie a fericirii în a putea folosi din
plin întreaga gamă a facultăţilor sale şi a
darurilor sale sufleteşti ! Dar teama ce o
nutream in toată această vreme era cu totul de
prisos. Providenţa găsise pentru mine o soartă
mult mai bună decît mi-aş fi putut-o închipui.
Un eveniment remarcabil din al treilea an al
inspectoratului meu —• pentru a folosi tonul
din „P.P." — a fost alegerea generalului
Taylor ca preşedinte al ţării. Ca să poţi aprecia
pe deplin avantajele vieţii de slujbaş al sta-
-tului, este esenţial să-l observi pe deţinătorul
unui post la intrarea în funcţie a unui nou
guvern. Situaţia lui în acel moment e una
dintre cele mai neobişnuit de enervante, în
orice caz dintre cele mai neplăcute în care un
biet muritor se poate afla ; de cele mai multe
ori el nu are în faţa lui decît alternativa a două
rele, cu toate că acela ce i se pare cel mai mare
poate adesea să fie cel mai mic. Dar este o
stranie încercare pentru un om mîndru şi
sensibil ' să vadă că interesele lui stau în mîna
unor oameni care nici nu-l iubesc, nici nu-l
înţeleg şi de care ■— dat fiind că unul dintre
cele două lucruri trebuie neapărat să se'
întîmple — ar prefera să fie mai degrabă lovit
decît îndatorat. E straniu de asemenea pentru
cineva care, în tot timpul luptei electorale, şi-a
păstrat calmul, să observe setea de sînge ce se
manifestă în ceasul izbînzii şi' să-şi dea seama
că ei însuşi e unul din obiectele ei ! Puţine
trăsături ale naturii umane sînt mai urîte decît
56
această tendinţă — pe care mi-am dat seama
că o au oameni nu mai răi decît semenii lor —
de a deveni deodată cruzi; doar pentru că le stă
în putinţă să lovească în alţii. Dacă ghilotina,
ca mijloc folosit împotriva funcţionarilor, ar fi
o realitate, iar nu una din cele mai potrivite
metafore, sînl sincer convins că membri activi
ai partidului victorios ar fi fost în stare, în
agitaţia lor, să taie capetele noastre ale tuturora
şi să mulţumească cerului de a le fi dat acest
prilej ! Mi se pare — mie care am fost totdea-
una, atît in victorie cît şi în fnfrîngere, un-
observator calm şi curios — că acest sălbatic,
acest aprig spirit de duşmănie şi răzbunare n-a
marcat niciodată numeroasele izbînzi ale
partidului meu, aşa cum a caracterizat-o atunci
pe a whi-gilor. Democraţii pun mîna in general
pe funcţiile publice pentru că au nevoie de ele
şi pentru că anii îndelungaţi de cînd se practică
acest sistem au făcut din el o lege a luptei
politice, împotriva căreia ar fi o dovadă de
slăbiciune şi laşitate să murmurăm, atîta timp
cît un alt sistem mai bun nu va fi instituit. Dar
lunga lor deprindere cu victoria i-a făcut
generoşi. Ei ştiu să cruţe cînd li se prezintă
ocazia, iar cînd lovesc, securea poate într-
adevăr să fie ascuţită, dar tăişul ei e rareori
otrăvit de ură ; şi nu au nici obiceiul josnic de
a izbi cu piciorul în capul pe care tocmai l-au
tăiat.
Pe scurt, oricît de neplăcută ar fi fost situaţia
mea, aveam destule motive să mă felicit că mă
găseam de partea învinşilor, şi nu a
învingătorilor. Dacă pînă atunci nu mă
numărasem printre partizanii cei mai zeloşi,
începeam acum, în această perioadă de
primejdii şi adversităţi, să simt în chip foarte
ascuţit către care partid mergeau preferinţele
mele ; şi socoteam nu fără oarecare regret şi
ruşine, după o cumpănită evaluare a şanselor,
că aveam perspective mai favorabile de a
rămîne în slujbă decît fraţii mei democraţi. Dar
cine poate privi în viitor mai departe decît
vîrful propriului său nas ? Capul meu căzu cel
dintîi ! '**
Momentul căderii capului unui om nu este
cred decît rareori, sau niciodată, cel mai plăcut
din viaţa lui. Cu toate acestea, la fel ca
majoritatea nenorocirilor noastre, chiar Şi un
eveniment atît de grav aduce cu sine remediul
şi
57
. ■ . . ■ II
mîneîierile lui, cu condiţia numai ca victima să
privească acest accident în ce are bun, iar nu în
ce are mai rău. în cazul meu special, motivele
de mîngîiere îmi stăteau la în-demînă şi, de
fapt, se oferiseră meditaţiilor mele cu multă
vreme înainte ca nevoia de a recurge la ele să
se facă simţită. Intrucît eram sătul de munca de
birou şi mă gîndisem vag să demisionez, soarta
mea semăna oarecum cu aceea a unui om care
nutreşte gînduri de sinucidere şi care, fără a fi
îndrăznit să spere, are norocul să fie asasinat.
La vamă, ca şi odinioară la vechiul prezbiteriu,
petrecusem trei ani — termen destul de lung
pentru a odihni un creier obosit ; destul de
lung pentru a putea lepăda vechi obiceiuri in-
telectuale şi a dobîndi alte deprinderi ; destul
de lung, ba chiar prea lung, pentru a fi trăit
într-o stare potrivnică naturii, îndeplinind o
sarcină ce nu ena în realitate nici plăcută, nici
de folos vreunei fiinţe omeneşti — sustrăgîn-
du-mă unui efort care ar fi potolit măcar
neliniştea mea lăuntrică. Aşadar, în ceea ce
priveşte brutala lui dare afară, inspectorul nu
era în fond nemulţumit de a fi privit de whigi
ca duşman, căci inactivitatea lui în viaţa poli-
tică, înclinaţia lui de a hoinări în voie pe
cîmpul întins şi liniştit unde se poate întîlni cu
tot neamul omenesc, mai degrabă decît de a se
mărgini să bată cărările înguste pe care
membrii unei aceleiaşi familii sînt siliţi să se
depărteze unul de altul, îi făcuse uneori pe
fraţii săi din tabăra democrată să pună la
îndoială că le-ar fi prieten. Acum însă, cînd
dobîndise cununa de martir (chiar dacă nu mai
avea cap pe care s-o poarte), chestiunea putea
fi privită ca lămurită. în sfîrşit, oricît de puţin
sînge de erou avea, i se părea mai onorabil să
fie tîrît în căderea partidului căruia fusese
fericit să 1 se alăture, decît să rămînă un
supravieţuitor stingher, atunci cînd atîţi bărbaţi
mai vrednici decît el cădeau ; şi aceasta pentru
ca, după ce avea să trăiască timp de patru ani
din mila unui guvern ostil, să se vadă silit în
cele din urmă a-şi defini din nou poziţia şi a
cerşi îndurarea şi mai umilitoare a unui guvern
prieten.
între timp, presa luase în mînă cazul meu,
făcîndu-mă să galopez timp de o săptămînă
sau două peste paginile ziarelor, în starea mea
de decapitat, asemenea călăreţului
58
fără cap al lui Irving 1 : macabru şi înfiorător,
şi avid de a fi înmormîntat, aşa cum trebuie să
fie un om politiceşte mort. Atîta în ce priveşte
Eul meu simbolic. Cît despre făptura mea
omenească adevărată, căreia capul îi mai sade
solid pe umeri, ea ajunsese la concluzia
întăritoare că totul era spre binele ei ; şi
investindu-şi banii în cerneală, hîrtie şi peniţe
de oţel, îşi deschisese pupitrul de scris, rămas
de multă vreme Iară întrebuinţare, şi
redevenise scriitor.
Acesta a fost momentul cînd elucubraţiile
vechiului meu înaintaş, domnul inspector Pue,
au intrat în joc. Ruginită de pe urma
prelungitei ei inactivităţi, maşinăria mea
intelectuală a avut nevoie de cîtva timp pentru
a fi făcută să lucreze într-un chip cît de cît
mulţumitor la această povestire. Dar chiar şi
acum, cu toate că între timp mi-a absorbit pe
de-a-ntregul gîndurile, povestea păstrează în
ochii mei un aspect sever şi sumbru, prea puţin
atenuat de lumina înviorătoare a soarelui, prea
puţin înseninat de influenţele plăcute şi
prietenoase ce îndulcesc orice privelişte a
naturii şi orice scenă din viaţa reală, şi ar
trebui să îndulcească orice tablou al lor. Acest
efect neatrăgător se datoreşte; poate, perioadei
de revoluţie abia încheiate şi de tumult încă
clocotitor, în care povestirea a luat naştere. Ea
nu constituie totuşi un semn că spiritul
autorului ar fi lipsit de voie bună, căci în timp
ce rătăcea prin întunecimea acestor plăsmuiri
neinsorite, se simţea mai fericit decît a fost
vreodată de cînd plecase din vechiul
prezbiteriu. Unele din bucăţile mai scurte care
completează acest volum 2 au fost scrise de
asemenea după sustragerea mea involuntară de
la ostenelile şi onorurile vieţii publice, iar
restul lor este cules din almanahuri şi reviste
de dată atît de veche, încît şi-au încheiat de
mult circulaţia şi au redobîndit atracţia
noutăţii. Păstrînd metafora ghilotinei politice,
1
Aluzie la fantoma fără cap, încălecată pe un
cal, din povestirea „Legenda văii adormite" a
scriitorului american Washington Irving
(1783-l859).
!
In vremea cînd a scris această introducere,
autorul îşi propunea să publice, o dată cu
„Litera stacojie", cîteva povestiri şi schiţe mai
scurte. A socotit însă util apoi să amine
publicarea lor (N.A.).
59
culegerea poate fi intitulată „Scrierile postume
ale unui inspector decapitat", iar dacă această
schiţă, pe care sînt pe punctul s-o închei, e
poate prea autobiografică pentru a fi publicată
de un om modest cît timp mai e în viaţă, ea va
fi uşor iertată unui bărbat ce scrie de dincolo
de montant. Pace lumii întregi !
Binecuvîntarea mea prietenilor ! Iertaţi fie-mi
vrăjmaşii ! Căci mă găsesc în împărăţia
odihnei ! Viaţa de la vamă zace în urma mea
ca un vis. Bătrî-nul colector — care nu demult,
o spun cu regret, a fost răsturnat şi omorît de
un cal, nenorocire fără care ar fi trăit desigur o
veşnicie — şi toate celelalte personaje venera-
bile care şedeau împreună cu el în clădirea
vămii nu sînt. decît umbre în ochii mei, siluete
cu capete ninse şi obra-zuri zbîrcite, cu care
fantezia mea obişnuia să se joace şi pe care
acum le-a aruncat deoparte pentru totdeauna.
Negustorii — Pingree, Phillips, Shepard,
Upton, Kimball, Bertram, Hunt — aceste
nume şi multe altele, care nu mai departe decît
acum şase luni aveau o sonoritate atît de
clasică şi familiară pentru urechea mea, toţi
oamenii de afaceri care păreau să ocupe un loc
atît de însemnat în lume, ce puţină vreme a
fost de ajuns ca să mă despartă de ei toţi, şi nu
numai în fapt, ci şi în amintire ! îmi trebuie un
efort ca să rechem în minte chipurile şi numele
lor. Curînd, şi vechiul meu oraş natal îmi va
apărea din ce în ce mai şters prin vălurile
memoriei, învăluit de negură, de parcă nu ar fi
o parte a pământului adevărat, ci un sat pierdut
în lumea norilor, cu locuitori imaginari care
să-i populeze casele de lemn şi să străbată
uliţele fără farmec şi nesfîrşita şi monotona lui
stradă mare. De acum înainte, el încetează de a
mai fi o realitate a vieţii mele : aparţin altui
loc. Bunii mei concetăţeni nu mă vor regreta
prea mult; căci — deşi în străduinţele mele
literare una din ţintele cele mai scumpe a fost
aceea de a cîştiga o oarecare însemnătate în
ochii lor şi de a" lăsa o amintire plăcută în acel
loc unde au trăit şi sînt în-mormîntaţi atîţia
dintre strămoşii mei — n-am găsit niciodată
acolo atmosfera caldă de care un scriitor are
nevoie pentru ca cele mai alese roade ale
minţii lui să se poată coace. Mă voi simţi mai
bine printre alte obrazuri ; iar chipurile
familiare din oraşul meu de baştină — e
aproape de prisos s-o spun — se vor simţi la
fel de bine fără mine.
S-ar putea totuşi — o, gînd înălţător şi triumfal
! — ca strănepoţii generaţiei actuale să
îndrepte uneori' un cuget binevoitor spre
scriitoraşul dintr-o epocă apusă atunci cind
arheologul din zilele viitoare le va arăta prin'
tre locurile memorabile ale istoriei oraşului, pe
acela unde se găsea vechea cişmea comunală
l
!
• Alime la nuvela „Cişmeaua comunală"
apărută în volumul Povestiri repovestite" şi în
care, prin gura acestei cişmele *„ salem, au
orul evocă trecutul oraşului său natal.
-umim evoca
LITERA STACOJIE
Poarta închisorii
O gloată de oameni bărboşi, în haine de culori
moho-rîte şi cu pălării cenuşii ţuguiate, printre
care se vedeau femei, unele ;u capişoane iar
altele cu capul gol, se afla adunată în faţa unei
clădiri de lemn, a cărei poartă era întărită cu
traverse grele de stejar şi presărată cu ţepi de
fier.
întemeietorii unei noi colonii, oricare ar fi fost
idealul utopic de virtute şi de fericire
omenească pe care-l urmăriseră la origine, au
trebuit să recunoască în mod invariabil că una
dintre primele lor necesităţi practice era de a
destina o porţiune de sol virgin unui cimitir şi
o altă porţiune construirii unei închisori.
Potrivit acestei reguli, se poate presupune fără
teamă de a greşi că strămoşii oraşului Boston,
au înălţat primul penitenciar undeva în apro-
piere de Cornhill, după cum tot ei au delimitat
locul de înmormântări pe pămînturile lui Isaac
Johnson 1, de jur împrejurul mormîntului său,
care s-a pomenit astfel în centrul tuturor
mormintelor din vechiul ţintirim de la King's
Chapel. Sigur este că la cincisprezece sau
douăzeci de ani după întemeierea oraşului,
închisoarea de lemn ajunsese să poarte urmele
intemperiilor şi alte semne de
' Isaac Johnson, întemeietorul oraşului Boston.
63
r
vechime, care dădeau un aspect şi mai
întunecat faţadei lugubre şi ameninţătoare.
Rugina ce acoperea ferecaturile masive ale uşii
de stejar părea să fie anterioară oricărui alt
lucru din Lumea Nouă. Ca tot ce are legătură
cu nelegiuirile, părea să nu fi cunoscut
niciodată o epocă de tinereţe, în faţa acestei
posomorite clădiri, şi între ea şi făgaşul
drumului, se întindea un petic de iarbă năpădit
de brusturi, saaieţi, urzici şi 'alte buruieni puţin
plăcute la vedere, care erau vădit la largul lor
într-un sol ce dăduse atît de timpuriu viaţă
negrei flori a societăţii civilizate : o temniţă.
Dar chiar lingă intrare şi cu rădăcinile aproape
în prag se afla o tufă de trandafir sălbatic care,
acum în iunie, era numai flori gingaşe ; puteai
să-ţi închipui că ele ofereau condamnatului
cînd intra sau cînd ieşea pentru a fi dus la locul
de execuţie parfumul şi frumuseţea lor, ca
mărturie a capacităţii naturii de a simţi în
adîncul inimii ei milă şi a-i arăta bunătate.
Printr-o ciudată întîmplare, această tufă de
trandafir înfruntase scurgerea timpului ; cit
despre a şti dacă supra-vieţuise pur şi simplu
vechii şi asprei sălbăticii a acestor locuri atîta
vreme după prăbuşirea pinilor şi stejarilor gi-
gantici care o umbriseră la origine, sau dacă,
aşa cum s-ar putea presupune nu fără temei,
răsărise sub paşii sfintei Ann Hutchinson l cînd
aceasta intrase pe poarta închisorii, e un lucru
pe care nu ne vom lua sarcina a-l stabili. Dar
pentru că ne întîlnim cu ea chiar în pragul
povestirii noastre, care va porni chiar din acest
loc nefast, ne-ar fi greu să ne reţinem de a
culege un boboc pentru a-l oferi cititorului.
Acest boboc va simboliza, nădăjduim, o dulce
floare de moralitate ce va fi, poate, găsită în
drum, sau va îndulci deznodămîntul întunecat
al unei povestiri despre' fragilitatea şi suferinţa
umană.
1
Ann Hutchinson (1600—1643), conducătoare
a sectei „antinomiştiloifl din Noua Anglie.
Izgonită din sînul bisericii pentru „coruperea
preoţimiif, a continuat să se bucure printre
aderenţii ei din Massachusetts de re»» numele
unei sfinte.
64
II
Piaţa
Peticul de iarbă din faţa închisorii de pe uliţa
care-i purta numele era înţesat în acea
dimineaţă de vară — sînt peste două veacuri
de atunci — de numeroşi locuitori ai
Bostonului, care-şi ţineau cu toţii privirile
aţintite asupra porţii ferecate din stejar masiv.
în mijlocul oricărei alte populaţii, sau la o
perioadă mai tîrzie din istoria Noii Anglii,
rigiditatea severă care împietrea feţele
bărboase ale acestor oameni cumsecade ar fi
lăsat să se prevadă apropierea unui eveniment
înspăimîntător, ca de pildă execuţia vreunui
vinovat notoriu, prin condamnarea căruia un
tribunal legal nu făcea decît să confirme
verdictul opiniei publice. Dar în acea epocă
mai timpurie a severităţi.i caracterului puritan,
o concluzie de acest fel nu putea fi desprinsă
într-un chip atît de neîndoielnic. S-ar fi putut
să fie vorba doar de corecţia prin biciuire la
stîlp a vreunui serv leneş sau a vreunui copil
nesupus, pe care părinţii lui îl dăduseră pe
mîna autorităţilor civile ; de flagelarea şi
izgonirea din oraş a vreunui antinomist, quaker
sau adept al vreunei alte religii eterodoxe. Sau
poate că vreun indian trîndav şi vagabond, pe
care apa-de-foc a omului alb îl făcuse să
tulbure liniştea de pe stradă, avea să fie
alungat cu lovituri de curea în adîncul
pădurilor. S-ar fi putut de asemenea ca o
vrăjitoare ca bătrîna doamnă Hibbins 1, văduva
arţăgoasă a magistratului, să fi ajuns la
momentul cînd avea să fie spînzurată. Oricare
din aceste împrejurări ar fi determinat aproape
aceeaşi atitudine solemnă a spectatorilor, aşa
cum se cuvenea din partea unui popor în
concepţia căruia religia şi legea erau aproape
identice, întrepătrunzîndu-se. în chip atît de
deplin, încît cele mai blînde ca şi cele mai
severe măsuri de disciplină obştească
îmbrăcau un caracter deopotrivă de sacru şi de
înfricoşător. Era într-adevăr zgîr-cită şi rece
compătimirea la care putea să se aştepte un in-
1
Ann Hibbins, sora guvernatorului
Bellingham, acuzată de vrăjitorie, a fost
executată în 1656 la Salem.
5 — Litera stacojie
65
fractor trimis pe eşafod de la asemenea
spectatori. Pe de altă parte o penalitate care în
zilele noastre n-ar atrage decît un anumit grad
de batjocură şi de ridicol putea să fie învestită
cu o demnitate aproape tot atât de austeră ca
însăşi pedeapsa cu moartea.
în dimineaţa de vară în care începe povestirea
noastră, un fapt demn de a fi reţinut era acela
că femeile amestecate în mulţime păreau să
arate un interes deosebit pentru pedeapsa,
oricare ar fi fost ea, ce avea să fie aplicată în
faţa tuturor. Epoca aceea nu era atît de rafinată
încît un sentiment de cuviinţă să împiedice pe
purtătoarele de jupoane şi de fuste înfoiate să
iasă pe căile publice şi să-şi strecoare, dacă se
prezenta ocazia, siluetele lor destul de
voluminoase în rîndurile cele mai apropiate de
eşafod spre a asista la o execuţie. Din punctul
de vedere moral ca şi din cel material, femeile
şi fetele de spiţă şi educaţie veche englezească
erau dintr-o stofă mai grosolană decît
frumoasele lor urmaşe de şase sau şapte
generaţii mai tîrziu ; căci în tot lungul acestui
lanţ de strămoşi, fiecare mamă ce a urmat
alteia i-a transmis fetei sale o culoare mai
delicată, o frumuseţe mai gingaşă şi mai
trecătoare, o constituţie fizică mai fragilă, dacă
nu chiar un caracter mai puţin robust şi mai
puţin ferm decît al ei. Femeile care stăteau
acum în faţa porţii închisorii nu erau despărţite
nici printr-o jumătate de veac de vremea cînd
bărbăteasca Elisabeta1 fusese destul de
reprezentativa pentru sexul ei. Erau
compatrioatele ei, iar carnea de vacă şi berea
ţării natale, ca şi un regim moral întru nimic
mai rafinat, intrau din plin în alcătuirea lor. De
aceea, soarele luminos al dimineţii strălucea
asupra unor umeri vînjoşi şi a unor piepturi
bine dezvoltate, precum şi asupra unor obraji
roşii şi rotunzi, care se maturizaseră în
îndepărtata insulă de origine şi nu avuseseră
încă timpul să pălească sau să se subţieze în
atmosfera Noii Anglii. Exista pe deasupra la
aceste matroane — cum păreau să fie cele mai
multe dintre ele — o îndrăzneală şi o francheţe
de limbaj, care ne-ar face azi să tresărim atît
prin înţelesul cît şi prin tonul lui.
Elisabeta I, regina Angliei (1558—1603).
66
— Vecinelor, spuse o femeie de vreo cincizeci
de ani, cu trăsături aspre, am să vă spun ce
socotesc eu ! Sîntem femei în toată firea,
preţuite pentru credinţa noastră ; ar fi de cel
mai mare bine pentru obşte dacă asemenea
nelegiuite ca Hester Prynng.ar fi lăsate pe
mîna noastră. Nu credeţi la fel, cunleJxelîa: ?
Dacă destrăbălată asta ar fi fost judecată de noi
cinci care ne găsim adunate aci, ar fi scăpat ea
oare cu o osîndă ca aceea pe care i-au .dat-o
prea cinstiţii noştri juzi ? Nici gînd !
— Oamenii zic, se amestecă alta, că reyerendu
Djmr mesdjle, cuviosul ei pastor, pune grozav
Ta mima faptul că o asemenea ruşine a putut
cădea pe capul parohiei lui.
— Dregătorii sînt oameni cu frica lui
Dumnezeu dar mult prea iertători — ăsta-i
adevărul, adăugă o a treia matroană tomnatică.
S-ar fi cuvenit măcar s-o însemne pe Hester
Prynne cu fierul roşu pe frunte. Îmi pun capul
că s-ar fi cutremurat. Dar puţin o să-i pese,
lepădăturii, de ceea ce o să-i atîrne la piept! O
să poată acoperi semnul, v-o spun eu, cu o
pafta sau cu vreo altă podoabă păgînă şi o să se
plimbe aşa pe străzi, mai îndrăzneaţă ca
oricînd !
— Da de unde ! interveni ceva mai blînd o
femeie tî-nără, care ţinea un copil de mînă.
Poate să acopere semnul cît o vrea, dar
suferinţa o să-i rămînă mereu în inimă.
— Ce tot vorbim de semne şi înfierări, fie ele
la piept, fie pe frunte ? strigă o altă muiere, cea
mai urîtă şi totodată cea mai neîndurată dintre
aceste 'judecătoare improvizate. Femeia asta
ne-a acoperit de ruşine pe toate; trebuie să
moară. Oare nu e o lege pentru asta ? Fireşte
că e, atît în scriptură cît şi în cărţile de legi.
Dacă-i aşa, judecătorii care au nesocotit-o vor
purta singuri vina atunci cînd nevestele şi
fiicele lor vor apuca pe căi greşite.
— Ferească Dumnezeu,- exclamă un om din
mulţime. Ce, vrei să spui că nu e altă virtute în
femei decît aceea izvor|ţădijifînţa.ţaamăjie.
şpinzurătoare ? E vorba cea mai de ocară din
cîte au fost rostite pînă acum ! Şi acum, tăceţi
din gură, ţaţelor, căci poarta temniţei se
descuie şi iat-o ieşind pe doamna Prynne
însăşi.
Cînd poarta închisorii fu larg deschisă pe
dinăuntru, se ivi întîi ca o umbră neagră ce iese
la lumina soarelui
5*
67
silueta sumbră şi sinistră a armaşului
orăşenesc, cu o spadă atîrnată de mijloc şi cu
toiagul funcţiei sale în mînă. Acest personaj
prefigura şi întruchipa în înfăţişarea lui
întreagă întunecata severitate a codului
puritan, pe care avea sarcina să-l aplice cu cea
mai mare asprime şi cu toate consecinţele sale,
infractorului. îndreptînd înainte cu stînga
toiagul oficial, îşi sprijinea dreapta pe umărul
unei tinere femei, împingînd-o astfel înainte ;
cînd ajunseră însă în pragul închisorii, ea îl
respinse printr-o mişcare plină de demnitate
firească şi de forţă de caracter, şi păşi singură
în aerul liber de afară. Ţinea în braţe un copil,
un prunc de vreo trei luni, care clipea din ochi
şi îşi ferea faţa de lumina prea vie a zilei ; căci
în existenţa lui de pînă atunci, nu cunoscuse
decît penumbra cenuşie a celulei sau a vreunei
alte încăperi a temniţei.
Cînd tînăra femeie — mama acestui copil —
se pomeni expusă privirilor mulţimii, prima ei
mişcare păru să fie de a strânge pruncul mai
tare la piept ; nu atît dintr-un impuls de
afecţiune maternă, cît pentru a putea ascunde
în acest fel un anumit semn brodat sau prins pe
rochia ei. în clipa următoare, însă, socotind pe
bună dreptate că unul din semnele ruşinii ei n-
ar putea sluji cel mai bine ca să-l ascundă pe
celălalt, luă copilul pe braţ şi, roşind adînc, dar
totuşi ca un zîmbet semeţ şi cu o privire ce nu
se arăta ruşinată, îşi roti privirea asupra
concetăţenilor şi vecinilor ei. Şi iată că pe
pieptul rochiei ei se văzu, tăiată dintr-un
frumos postav roşu şi înconjurată de o broderie
complicată şi de bogate înflorituri de fir, litera
A *. Era lucrată cu atîta artă şi cu atîta fantezie
şi somptuozitate, încît devenea suprema şi cea
mai potrivită podoabă a veş-mîntului pe care-l
purta ; şi acest veşmînt era de o splendoare,
care deşi corespundea gustului din acea epocă,
depăşea cu mult limitele fastului îngăduit în
colonie.
Tînăra femeie era înaltă şi avea o siluetă de o
eleganţă desăvîrşită. Părul bogat, de nuanţă
închisă, era atît de lucios, încît reflecta sclipind
razele soarelui, iar chipu-i frumos impresiona
nu numai prin trăsăturile regulate şi
1
Iniţiala cuvîntului „adulteress" (adulteră).
prin tenul strălucitor, ci şi prin fruntea înaltă şi
ochii de un negru adînc. Avea o înfăţişare
distinsă, aşa cum era înţeleasă distincţia
feminină în vremurile acelea ; mai degrabă o
anumită maiestate şi demnitate, decît graţie de-
licată, vaporoasă şi inefabilă, care trece astăzi
drept semn al distincţiei. Şi nicicînd Hester
Prynne nu păruse mai nobilă, în înţelesul antic
al cuvîntului, decît în momentul cînd ieşi pe
poarta închisorii. Cei care o cunoscuseră îna-
inte şi care se aşteptaseră s-o vadă înnegurată
şi întunecată parcă de un nor de dezastru,
rămaseră miraţi, ba chiar uluiţi, să-i vadă
frumuseţea strălucind şi pe Hester însăşi
făcîndu-şi un nimb din nenorocirea,şi infamia
ce o învăluiau. E adevărat, însă, că un
observator sensibil ar fi putut discerne în
înfăţişarea ei ceva infinit de dureros, Rochia
ei, pe care şi-o cususe singură în închisoare
pentru această împrejurare, croind-o după
propria ei fantezie, părea să exprime printr-o
originalitate extravagantă şi pitorească starea
ei de spirit, nepăsarea deznădăjduită k
dispoziţiei ei. Dar lucrul care atrăgea" toate
privirile şi "care transfigura oarecum pe aceea
care-l purta — în aşa măsură încît toţi acei
bărbaţi şi femei care o cunoscuseră bine pe
Hester Prynne erau impresionaţi acum, de
parcă ar fi vazut-o pentru prima oară — era
acea literă stacojie brodată şi înflorată în chip
atît de fantastic, de pe pieptul ei, care producea
un efect magic, sustrăgînd-o pe tînăra femeie
raporturilor obişnuite cu ceilalţi oameni şi
închizînd-o într-o altă sferă.
— E dibace la cusut, nimic de zis, reflectă una
dintre spectatoare, dar s-a pomenit oare,
înainte de această tîrî-tură neruşinată, ca vreo
femeie să aleagă acest fel de a-şi arăta
îndemînarea ? Păcatele mele, cumetrelor, oare
asta nu înseamnă că-şi bate joc pe faţă de
cucernicii noştri dregători şi că-şi face o fală
din ceea ce aceşti'preacinstiţi bărbaţi au înţeles
să-i fie o pedeapsă ?
— Ar trebui, mormăi motroana cu faţa aspră,
să-i smulgem cucoanei rochia bogată de pe
umerii ei gingaşi; cît despre litera roşie pe care
şi-a brodat-o într-un chip atît de ciudat, i-aş da
un petic din vechea mea flanea de reumatisme
ca să-şi facă una mai potrivită.
69
68
— Linişte vecinelor, linişte ! şopti cea mai
tînără dintre femei.'Aveţi grijă să nu vă audă
Eu zic că nu e împunsătură de ac în această
litera brodată pe care sa n-o fi simţit-o în inima
ei.
Fiorosul armaş îşi ridica tocmai toiagul.
Faceţi loc, oameni buni, faceţi loc, în numele
regelui !
strigă el. Deschideţi drum şi vă făgăduiesc că
doamna Prynne va fi aşezată într-un loc unde
bărbaţii, femeile şi copiîî vor putea s-o vadă
bine în frumosul ei veşmînt, de acum şi pîn' la
ora unu după-amiază. Binecuvîntată fie
virtuoasa colonie Massachusetts, unde
nelegiuirea este scoasă la lumina zilei! Vino,
cucoană Hester, vino să-ţi arăţi litera stacojie
în piaţă !
O trecere se deschise de îndată prin mulţimea
de spectatori. Precedată de armaş şi însoţită de
o procesiune pes-' triţă de bărbaţi cu fruntea
încruntată şi de femei cu feţe1 neîndurătoare,
Hester Prynne se îndreptă spre locul unde avea
să-şi execute pedeapsa. Un cîrd de şcolari
agitaţi şiv? curioşi, care înţelegeau prea puţin
despre ce era vorba, , afară doar că întîmplarea
le prilejuia o jumătate de zi li-* beră, alergau
înaintea ei, întorcîndu-şi mereu capetele ca s-o
privească mai bine şi să se uite la copilul ce
clipea în braţele ei şi la litera de ocară de pe
piept. Distanţa de la poarta închisorii pînă în
piaţă nu era mare pe vremea, aceea. Măsurată
însă după chinurile deţinutei, ea putea fi'
socotită totuşi ca o călătorie destul de lungă,
căci oricît de semeaţă era atitudinea femeii, ea
cunoştea de bună seamăn o suferinţă
sfîşietoare la fiecare pas de pe urma celor ce se
* înghesuiau s-o vadă. Era ca şi cum inima i-ar
fi fost arun-" cată în mijlocul străzii, pentru a
fi respinsă cu dispreţ şi călcată în picioare de
toţi. Există totuşi în firea noastră ceva pe cît de
minunat pe atît de milostiv, care face ca cei ce
suferă să nu simtă niciodată intensitatea
chinurilor îndurate prin tortura prezentă, ci mai
degrabă prin durerea arzătoare ce-l roade după
aceea. Hester Prynne trecu prin această parte a
încercării ei şi ajunse la un fel de eşafod,
ridicat în extremitatea de apus a pieţii, care se
înălţa aproape sub streaşină primei biserici din
oraş şi părea aşezat acolo pe vecie.
70
De fapt, eşafodul constituia o parte dintr-un
aparat de pedeapsă, care de două sau trei
generaţii încoace nu mai prezintă penL.ii noi
decît un interes istoric şi tradiţional, dar care în
vremurile mai vechi era considerat un
instrument de promovare a virtuţii civice, tot
atît de eficace ca şi ghilotina pentru exercitarea
teroarei în Franţa. Era, pe scurt, platforma
stîlpului infamiei, deasupra căreia se înălţa
scheletul acelui instrument disciplinar fasonat
să cuprindă ferm capul omenesc în strinsoarea
lui şi să-l expună astfel privirilor publicului.
Acest dispozitiv de lemn şi fier întruchipa şi
concretiza însăşi concepţia ideală a infamiei.
Nu poate exista, cred, nici un ul-tragiu
împotriva naturii noastre a tuturor — oricare ar
fi păcatele individului — nici un ultragiu mai
flagrant decît acela de a interzice unui vinovat
să-şi ascundă de ruşine faţa, cum o făcea în
esenţă această pedeapsă. în cazul lui Hester
Prynne, însă, ca şi în alte cazuri destul de dese,
sentinţa prevedea că avea să stea un anumit
timp pe platformă, fără a suferi strinsoarea în
jurul gîtului şi imobilizarea capului, care
forma caracteristica cea mai diabolică a acestei
groaznice unelte. Cunoscîndu-şi bine rolul,
Hester urcă o mică scară de lemn şi se găsi
astfel expusă mulţimii, cam la înălţimea
umerilor celorlalţi.
Dacă în mulţimea de puritani s-ar fi aflat vreun
pa-pistaş, această femeie frumoasă, atît de
deosebită prin îmbrăcămintea şi expresia ei, şi
care ţinea un prunc la piept, i-ar fi amintit
imaginea maternităţii divine pe care atîţia
pictori iluştri s-au zbătut s-o înfăţişeze,
evocîndu-i într-adevăr, dar numai prin
contrast, imaginea sacră a mamei neprihănite
al cărei prunc avea să mîntuiască lumea. Aici
însă, cel mai greu dintre; păcate întinase cea
mai sacră funcţie a vieţii omeneşti, şi urmarea
era că lumea devenise mai întunecată prin
frumuseţeiacesgi "îemei, şi măTplerauta prin
copilul pţrcare-t nasrrjsf
iscerîa niTera lipsită de o oarecareTreculeasă
oroare, pe care spectacolul vinovăţiei şi al
ruşinii unui seamăn trebuie să-l fi inspirat
totdeauna, înainte ca societatea să fi devenit
destul de coruptă pentru a zîmbi în faţa lui în
loc de a se cutremura. Martorii dezonoarei lui
Hester Prynne luau încă aceste lucruri în
serios. Erau destul de austeri
71
spre a privi moartea ei, dacă aşa ar fi sunat
sentinţa, fără a murmura împotriva severităţii
pedepsei, dar nu aveau nimic din lipsa de
suflet care, în alt stadiu al dezvoltării sociale,
ar fi găsit doar un subiect de glumă într-o
astfel de exhibiţie. Chiar dacă ar fi existat
printre ei o înclinaţie spre batjocură, ea ar fi
fost reprimată şi înfrîntă prin prezenţa solemnă
a unor bărbaţi atît de impunători cum erau
guvernatorul şi cîţiva consilieri, un judecător,
un general şi clericii oraşului, care se aflau
toţi, şezînd sau stînd în picioare, pe balconul
casei de rugăciune, uitîndu-se în jos spre
platformă. De vreme ce asemenea personaje
puteau lua parte la spectacol fără a primejdui
maiestatea sau respectul datorat rangului şi
funcţiilor lor, se putea deduce în mod sigur că
sentinţa legală se va aplica cu toată seriozitatea
şi greutatea. Ca urmare, mulţimea avea şi ea
un aer sumbru şi grav. Nefericita osîndită se
ţinea cît putea ea mai bine, sub greaua povară
a o mie de priviri neîndurate, aţintite toate
asupra ei şi concentrate asupra pieptului ei. Era
aproape cu neputinţă de suportat. J?iv
impulsivă şi pătimaşă, se pregătise să înfrunte
săgeţile oEFăvîEe şi loviturile de" cuţit ale
indignării obşteşti, care aveau să se descarce
împotriva ei prin întreaga gamă de insulte; dar
această dispoziţie solemnă a spiritului popular,
pe care o vedea în faţa ei, avea un caracter
mult mai teribil. Ar fi preferat ca toate aceste
feţe împietrite să fie schimonosite de o veselie
batjocoritoare, avînd-o pe ea drept ţintă. Dacă
mulţimea ar fi izbucnit într-un hohot de rîs —
în care şi-ar fi avut partea fiecare bărbat, fie-
care femeie, fiecare voce stridentă de copil —
Hester Prynne ar fi putut să le răspundă tuturor
printr-un zîmbet amar şi plin de dispreţ. Dar
sub greutatea de plumb a pedepsei pe care era
sortită s-o îndure, simţea parcă uneori nevoia
de a striga din toată puterea plămînilor ei şi de
a "se arunca de pe eşafod la pămînt, ca să nu-şi
iasă de-a dreptul din minţi.
Erau totuşi clipe cînd întreaga scenă, în care ea
forma punctul central, părea să-i dispară din
ochi, lucindu-i nedesluşit în faţă ca o serie de
imagini spectrale, abia conturate. Mintea şi
îndeosebi memoria îi erau nefiresc de vii şi nu
încetau să-i evoce alte scene decît această
stradă
grosolan tăiată într-un mic oraş de la marginea
unei lumi sălbatice, alte feţe decît acelea ce o
priveau ameninţător de sub borurile pălăriilor
ţuguiate. Reminiscenţe cu totul neînsemnate şi
imateriale, episoade din copilărie şi din zilele
cînd mergea la şcoală, jocuri, certuri puerile şi
mici amănunte domestice din anii adolescenţei
o năpădeau într-un şir nesfîrşit, amestecate cu
amintiri ale împrejurărilor mai grave din viaţa
ei de după aceea ; fiecare imagine era la fel de
vie, ca şi cum toate ar fi avut aceeaşi în-
semnătate sau ar fi fost deopotrivă în joc.
Poate că era un subterfugiu instinctiv al
spiritului ei, pentru a-şi uşura, cu ajutorul
acestor întruchipări fantasmagorice, cruda
povară şi asprimea realităţii.
Oricum va fi fost, eşafodul stîlpului de infamie
era pentru Hester Prynne un fel de punct de
observaţie... de unde i se perinda prin faţa
ochilor totjurniilstcăbă.tut din zilele copilăriei
ei fericite, Stînd pe "această platformă ffifama,
revedea satul natal din vechea Anglie şi
căminul părintesc — o casă dărăpănată de
piatră cenuşie, cu aspect sărăcăcios; păstrînd
însă deasupra portalului un blazon pe jumătate
şters, mărturie a unei străvechi nobleţi. Vedea
obrazul tatălui ei, cu fruntea-i pleşuvă şi
venerabila barbă albă care se revărsa peste
gulerul încreţit după vechea modă elisabetană ;
de asemenea, chipul mamei, cu acea expresie
de dragoste atentă şi grijulie pe care o păstra
totdeauna în amintire şi care ridicase atît de
des, chiar şi după moarte, piedica unei blînde
mustrări în calea fiicei ei. Şi-şi vedea şi
propria-i faţă, strălucind de feciorelnică
frumuseţe şi iluminînd toată adîncimea
oglinzii pălite în care obişnuise să se
privească. Zărea acolo şi un alt obraz, acela al
unui bărbat încărcat de ani, cu o faţă lividă,
trasă, de savant, cu ochii stinşi şi înceţoşaţi de
pîlpîirea luminării ce-l ajutase să se adîncească
în multe tomuri groase. Şi totuşi, aceeaşi ochi
tulburi aveau o stranie putere de pătrundere
atunci cînd posesorul lor căuta să citească în
sufletul omenesc. Această siluetă de om al
studiilor şi al claustrării era, după cum
imaginaţia feminină a lui Hester Prynne nu
omitea să-şi amintească, uşor diformă, umărul
său stîng fiind puţin mai ridicat decît cel drept.
Apoi, în galeria de tablouri a memoriei,
răsăriră străzile
72
înguste şi întortocheate, casele cenuşii înalte,
uriaşele catedrale şi edificiile publice de
arhitectură bizară, clădite de mult, ale unui
oraş de pe continent, unde o viaţă nouă o
aşteptase tot în legătură cu diformul savant ; o
viaţă nouă, care se alimenta însă cu elemente
uzate de vreme, ca o tufă de muşchi verde pe
un zid căzut în ruină. în sfîr-şit, în locul
acestor scene schimbătoare, reapăru piaţa ru-
dimentară din aşezarea puritană, cu toţi
locuitorii oraşului adunaţi laolaltă şi
îndreptîndu-şi privirile severe spre Hester
Prynne — da, spre ea însăşi — care stătea pe
platforma stîlpului infamiei cu un prunc în
braţe şi cu litera A de un roşu aprins, brodată
în chip fantastic, cu fir de aur, pe sînul ei.
Oare să fie adevărat ? Strînse cu atîta înfocare
copilul la piept, încît acesta scoase un ţipăt; îşi
lăsă ochii în jos asupra literei stacojii, o atinse
chiar cu mîna pentru a se convige că pruncul şi
ruşinea erau reale. Da ! Aceasta era realitatea
eî — tot restul pierise !
III Recunoaşterea
De această senzaţie intensă, aceea de a fi ţinta
privirilor severe ale tuturor, femeia cu litera
stacojie pe piept fu în sfîrşit uşurată, distingînd
la marginea mulţimii de oameni o siluetă care
puse în chip irezistibil stăpînire pe gîndurile ei.
Un indian în portul indigen stătea acolo ;
numai că pieile-roşii nu erau vizitatori atît de
rari în aşezările engleze încît unul din ei să fi
putut atrage atenţia lui Hester Prynne într-un
asemenea moment; cu atît mai puţin să fi
alungat orice alte imagini şi gînduri din mintea
ei. Dar lîngă indian, şi fiind în chip vădit
tovarăş de drum cu el, se afla un om alb într-o
bizară ţinută pe jumătate civilizată, pe
jumătate sălbatică.
Era mic de stat, cu faţa brăzdată de zbîrcituri,
dar care cu greu ar fi putut fi socotită faţă de
un om bătrîn. Trăsă-
74
turile sale erau de o inteligenţă remarcabilă, ca
acelea ale cuiva ce-şi cultivase într-o asemenea
măsură spiritul, încît acesta nu putuse să nu
modeleze fizicul după asemănarea sa şi să nu se
manifeste prin semne neîndoielnice. Cu toate
că omul acela se silise, prin aranjamentul în
aparenţă neglijent al îmbrăcăminţii sale
eteroclite, să ascundă sau să atenueze această
particularitate, Hester Prynne îşi dădu seama
destul de limpede că unul din umerii săi era
mai înalt decît celălalt. Şi văzîndu-i faţa
subţiată şi uşoara diformitate a trupului, îşi
strînse din nou pruncul la piept cu o mişcare
atît de convulsivă, încît bietul copilaş scoase
un nou ţipăt de durere. Mama însă păru să nu-l
audă. ,
Cînd străinul sosise în piaţă, cu puţin timp
înainte ca dînsa să-l fi zărit, îşi îndreptase ochii
spre Hester Prynne la început cu nepăsare, ca
un om obişnuit cu observaţia interioară şi
pentru care lucrurile exterioare nu au mare
valoare sau importanţă, atîta timp cît nu au
vreo legătură cu preocupările minţii. Foarte
curînd însă privirea lui se făcu ascuţită şi
pătrunzătoare. Trăsăturile obrazului i se
schimonosiră, zvîcnind de oroare, ca şi cum un
şarpe ar fi alunecat repede peste ele, oferind
vederii toate contursiu-nile şi răsucelile sale.
Faţa i se întunecă sub efectul unei emoţii
puternice, pe care totuşi, printr-un efort de
voinţă, o stăpîni atît de iute încît, cu excepţia
unui singur moment, expresia lui ar fi putut
trece drept calmă. După un scurt interval,
zvîcnetul deveni aproape imperceptibil, şi în
cele din urmă se pierdu în profunzimile firii
lui. Cînd văzu că ochii lui Hester Prynne erau
aţintiţi spre ai lui şi înţelese că ea părea să-l
recunoască, ridică încet şi calm degetul, făcu
un gest şi-l puse pe buze.
Pe urmă, atingînd umărul unui orăşean ce
stătea lîngă dînsul, i se adresă pe un ton
politicos.
—■ Rogu-te, domnule, spuse el, cine este
femeia aceea — şi de ce e dată pradă ocării
obşteşti ?
—■ Se vede că eşti străin de acest ţinut,
prietene, răspunse orăşeanul uitîndu-se curios
spre cel ce pusese întrebarea şi spre însoţitorul
său sălbatic, căci altminteri ai fi auzit negreşit
de doamna Hester Prynne şi de faptele ei rele.
A căşunat, crede-mă, o mare ruşine
comunităţii piosului pastor Dimmesdale.
75
, Adevăr grăieşti, răspunse celălalt. Sînt străin
şi am
bătut îndelung drumurile, spre durerea şi fără
vrerea mea. Am trecut prin încercări grele pe
mare şi pe uscat, şi am fost ţinut multă vreme
în robie de păgînii din ţinuturile de la miază-
zi ; şi acum am fost adus aici de acest indian,
ca să fiu răscumpărat din robie. Fii deci bun,
ro-gu-te, şi povesteşte-mi despre Hester
Prynne — înţe-les-am bine numele ei ? —
despre păcatele acestei femei şi despre ce
anume a adus-o pe platforma infamiei.
— Nici vorbă, prietene, spuse orăşeanul. Şi nu
mă îndoiesc că ţi se umple inima de bucurie să
te afli, în sfîrşit, după necazurile dumitale şi
după şederea în ţinuturile sălbatice, într-o ţară
unde nelegiuirea e urmărită şi pedepsită sub
ochii cîrmuitorilor*şi ăi poporului, ca aici în
pioasa noastră Nouă Anglie. Afla", domnule,
că femeia de acolo era soţia unui om învăţat,
englez prin naştere, dar trăit multă vreme la
Amsterdam, unde i-a venit în gînd, sînt destui
ani de atunci, să străbată oceanul şi să vină să
împartă aceeaşi soartă cu noi, aici în
Massachu-setts. Cu ţinta asta şi-a trimis soţia
înainte, el rămînînd în Europa să-şi rînduiască
unele treburi. Dar ce să vezi, domnule ? De
aproape doi ani de cînd femeia asta locuieşte
aici, nici o veste nu a sosit de la acest bărbat
învăţat, magistrul Prynne ; şi tînăra lui soţie,
vezi dumneata, a fost lăsată pradă rătăcirilor
ei...
—■ Aha ! Aha ! înţeleg, făcu străinul cu un
surîs amar Un om atît de învăţat, cum spui, ar
fi trebuit să ştie şi asta din cărţile sale. Şi cine,
cu voia dumitale, domnule, poate fi tatăl
pruncului — de trei sau patru luni, pe cît îmi
po da seama — pe care doamna Prynne îl ţine
în braţe ?
—■ Să-ţi spun drept, prietene, asta a rămas o
taină, ia un Daniil1 care s-o deslege este încă
de găsit, răspuns' orăşeanul. Doamna Hester nu
vrea să vorbească cu mc un preţ, iar judecătorii
şi-au frămîntat în zadar minţile S-ar putea ca
vinovatul să fie de faţă şi să privească aces
1
Profet iudeu, care, potrivit legendei, a ghicit
şi a interpretat visii legelui babilonian
Nabucodonosor şi a tălmăcit inscripţia de foc
de p perete, la ospăţul regelui Baltazar.
76
trist spectacol, necunoscut de oameni şi uitînd
că Dumnezeu îl vede.
—■ învăţatul ar trebui să vină singur ca să
pătrundă această taină, reflectă străinul
zîmbind din nou.
—■ S-ar cuveni, într-adevăr, dacă mai e în
viaţă, răspunse orăşeanul. De altfel, bunul meu
domn, cîrmuitorii noştri din Massachusetts,
socotind că femeia e tînără şi frumoasă şi că,
negreşit, a fost împinsă la căderea ei de o ispită
puternică şi, în sfîrşit, că — aşa cum se poate
crede — soţul ei zace pe fundul mării, nu s-au
încumetat să ridice împotriva ei toată asprimea
dreptei noastre legi. Pedeapsa faptei este
moartea. Dar în marea milostenie şi bunătate a
inimii lorau osîndit-o pe doamna Prynne să
stea doar vreme de trei ceasuri pe platforma
stîlpului infamiei şi să poarte de acum înainte,
cît va mai avea de trăit, semnul ruşinii pe
piept.
— înţeleaptă judecată ! rosti străinul,
aplecîndu-şi cu gravitate capul. în chipul
acesta, litera ruşinii va rămîne o predică vie
împotriva păcatului, pînă cînd va fi săpată pe
piatra ei de mormînt. Mă supără însă că acela
cu care a săvîrşit păcatul nu se află lîngă ea.
Dar va fi găsit ! — va fi găsit ! — va fi găsit !
Se înclină curtenitor în faţa vorbăreţului
orăşean şi, şoptind cîteva cuvinte indianului
ce-l însoţea, îşi croiră împreună drum prin
mulţime.
în tot timpul acestei convorbiri, Hester Prynne
rămăsese nemişcată pe piedestal, ţinîndu-şi
ochii aţintiţi asupra străinului. îl privea atît de
fix, încît în unele momente tot ce era împrejur
părea să dispară, nelăsîndu-i decît pe ei
amîndoi. O asemenea întrevedere între patru
ochi ar îi fost, poate, mai teribilă încă decît
întîlnirea de acum — aşa cum stătea sub
soarele dogoritor al amiezii ce-i cădea pe faţă
şi-i lumina ruşinea, purtînd pe piept semnul
stacojiu al infamiei şi ţinînd în braţe copilul
păcatului. Şi toate acestea în mijlocul unei
mulţimi, adunate ca la o serbare şi zgîindu-se
la trăsăturile care n-ar fi trebuit să fie văzute
decît în licărirea paşnică a focului din cămin,
în penumbra fericită a interiorului unei case,
sau sub un văl, la biserică. Oricît de groaznică
era încercarea, femeia avea sentimentul de a
găsi adăpost în prezenţa atîtor mar-
77
tori Era mai bine să stea pe platformă, cu
nenumăraţii oameni între ea şi acel bărbat,
decît să se găsească faţă-n faţă cu el, fără
nimeni în jurul lor. Găsea oarecum refugiu în
faptul de a se găsi în public şi se temea de mo-
mentul în care această protecţie avea să-i fie
retrasă. Absorbită de aceste gînduri, abia dacă
auzi o voce ce răsuna în spatele ei, pînă cînd
numele îi fu repetat de cîteva ori pe un ton
ridicat şi solemn, care răsună peste întreaga
mulţime.
— Ascultă-mă, Hester Prynne ! rosti vocea.
Am arătat înainte că drept deasupra platformei
pe care stătea Hester Prynne, se afla un fel de
balcon sau de galerie deschisă, alipită de casa
de rugăciune. Era locul de unde se citeau de
obicei proclamaţiile, în mijlocul unei adunări
de demnitari şi cu întregul ceremonial ce
însoţea în acele vremuri asemenea solemnităţi.
Aci, spre a fi martor la scena pe care o
descriem, şedea guvernatorul Bel-lingham, în
persoană, flancat, drept gardă de onoare, de
patru sergenţi înarmaţi cu halebarde. Purta o
pană neagră la pălărie, o manta cu marginile
brodate, iar dedesubtul ei o tunică de catifea
neagră. Era un om înaintat în vîrstă, care
trecuse prin încercări grele, înscrise în ridurile
adînci ale feţei. Nu era nepotrivit pentru a fi
capul şi reprezentantul unei comunităţi care-şi
datora originea, dezvoltarea şi stadiul actual nu
impulsurilor tinereţii, ci eneVgiilor austere şi
călite ale vîrstei mature şi întunecatei înţelep-
ciuni a bătrîneţii, şi care înfăptuia atît de multe
lucruri tocmai pentru că imagina şi spera în atît
de puţine. Celelalte personaje eminente, de
care era înconjurat cîrmuito-rul suprem, se
distingeau prin ţinuta demnă, proprie unei
perioade cînd formele autorităţii erau socotite
ca avînd caracterul sacru al instituţiilor divine.
Erau fără îndoială oameni cinstiţi, drepţi şi
înţelepţi. Dar în tot neamul omenesc n-ar fi
fost uşor de ales un număr egal de persoane
chibzuite şi virtuoase care să fie mai puţin
capabile să judece inima unei femei rătăcite şi
să descurce în ea iţele binelui şi ale răului decît
înţelepţii cu înfăţişare ţeapănă către care
Hester Prynne îşi întorcea acum faţa. Şi se
pare că-şi dădu seama că puţina simpatie la
care se putea aştepta zăcea în inima mai largă
şi mai caldă a mulţimii; căci
78
atunci cînd îşi ridică ochii spre balcon,
nefericita femeie păli şi începu să tremure.
Vocea care i se adresase era aceea a vestitului
reverend John Wilson, cel mai în vîrstă dintre
pastorii Bostonului, mare învăţat, ca
majoritatea colegilor săi întru preoţie, şi
totodată om cu spirit blînd şi iertător. Dar
această ultimă calitate fusese dezvoltată cu mai
puţină grijă decît darurile sale intelectuale şi
era, de fapt, pentru el mai degrabă un motiv de
ruşine decît de mulţumire personală. Stătea
acolo, un şir de bucle sure ieşindu-i de sub
tichia de catifea, şi ochii săi cenuşii, deprinşi
cu lumina mohorîtă a cabinetului de lucru,
clipeau sub razele neiertătoare ale soarelui
asemenea acelora ale pruncului lui Hester.
Arăta ca acele sumbre portrete gravate pe
frontispiciile vechilor volume de predici, şi nu
era mai îndreptăţit ca vreunul din acele
portrete să intervină, aşa cum o făcea acum,
într-o chestiune de vinovăţie, de pasiune şi de
suferinţă omenească. — Hester Prynne, grăi
pastorul, m-am străduit pe lîngă tînărul meu
confrate aici de faţă, pe care ai avut prilejul să-
l auzi predicînd cuvîntul sfînt — şi spunînd
aceasta domnul Wilson puse mîna pe umărul
unui tînăr palid ce stătea lîngă ei — am căutat,
zic, să-l conving pe acest tînăr cuvios să-ţi
vorbească aici, în faţa cerului şi a acestor
înţelepţi şi drepţi cîrmuitori, precum şi în auzul
tuturor oamenilor, despre mîrşăvia şi josnicia
păcatului tău. Cu-nosdndu-ţi mai bine firea
decît mine, ar fi mai în măsură să cîntărească
argumentele ce ar fi în stare să învingă, fie prin
înduioşare, fie prin spaimă, împietrirea şi
îndărătnicia ta, făcîndu-te să nu mai ascunzi
numele aceluia care te-a ispitit să cazi în acest
dureros păcat. El însă îmi răspunde (cu prea
marea lui blîndeţe de om tînăr, cu toate că înţe-
lepciunea îi întrece vîrsta) că ar însemna să
vătămăm firea însăşi a femeii, silind-o să
dezvăluie tainele inimii ei în plină lumină a
zilei şi în faţa unei mulţimi atît de numeroase.
Adevărul este însă — aşa cum am căutat să-l
fac să înţeleagă — că ruşinea zace în săvîrşirea
păcatului, iar nu în destăinuirea lui. Ce spui
despre aceasta, te întreb încă o dată, frate
Dimmesdale ? Vei fi tu acela care se va îngriji
de sufletul acestei sărmane păcătoase, sau va
trebui să fiu eu ?
79
i Un murmur se auzi printre venerabilele şi
demnele personaje adunate pe balcon ; şi
guvernatorul Bellingham dădu glas înţelesului
acestor şoapte, adresîndu-se tînă-rului pastor
pe un ton autoritar, deşi temperat de respecta
Bunul meu reverend Dimmesdale, spuse el,
răspund
derea pentru sufletul acestei femei cade în
mare măsură î sarcina dumitale. Eşti chemat
deci s-o îndemni la căinţ şi, ca dovadă şi
urmare a acesteia, la mărturisire.
Acest apel direct atrase privirile întregii
mulţimi as pra reverendului Dimmesdale, un
cleric tînăr care, după studiase la una din
marile universităţi din Anglia, venii să aducă
toată învăţătura epocii în sălbatica noastră ţa
păduroasă. Elocinţa şi fervoarea lui religioasă
făcuseră la început dovada seriozităţii şi
înaltelor sale calităţi în exerciţiul misiunii sale.
Era un om cu o înfăţişare foarte izbitoare ;
avea o frunte palidă, înaltă şi proeminentă,
ochi căprui, mari şi melancolici, şi o gură care,
atunci cînd nu strîngea voit din buze, avea
tendinţa să tremure, ceea ce denota o mare
sensibilitate nervoasă şi totodată o deosebită
stăpînire de sine. Cu toate aceste remarcabile
daruri naturale şi cu toate cunoştinţele sale de
erudit, acest tînăr preot avea în el ceva — o
expresie de teamă, de nelinişte. aproape de
spaimă, ca un om ce se simte rătăcit şi pierdu
pe drumul existenţei omeneşti şi nu poate găsi
linişte deci' izolat cu sine însuşi, în sihăstria
lui. De aceea, în măsura în care i-o permiteau
îndatoririle, bătea cărările umbrit"1 şi dosnice,
păstrîndu-şi în felul acesta o simplicitate d
copil ; iar cînd se prezenta prilejul, dădea
dovadă de prospeţime, de o seninătate
înmiresmată, de o puritat cristalină de gîndire
care, după cum spuneau mulţi, îi mişca de
parcă ar fi văzut un înger.
Aşa era tînărul pe care reverendul Wilson şi
guvernatorul îl propuseseră atît de făţiş atenţiei
publice, îndem-nîndu-l să vorbească în auzul
tuturor unui suflet tainic de femeie, atît de
sacru chiar şi în pîngărirea lui. Situaţia grea în
care se găsea îi goni sîngele din obraz şi-i făcu
buzele să tremure.
— Vorbeşte-i, frate, acestei femei, stărui
pastorul Wu-son. E de o mare însemnătate
pentru sufletul ei şi — asa cum a spus-o
venerabilul guvernator — pentru sufletul
tău care îl are în seamă pe al ei. îndeamn-o să
mărturisească adevărul.
Reverendul Dimmesdale îşi lăsă capul în piept,
părînd să se roage în tăcere, apoi făcu un pas
înainte.
— Hester Prynne, spuse el aplecîndu-se peste
balcon şi privind-o drept în ochi, ai auzit ce a
grăit acest om cucernic. Gîndeşte-te la
răspunderea ce apasă pe umerii mei. Dacă
simţi că va fi spre pacea sufletului tău şi că
pedeapsa pămîntească va duce mai sigur la
mîntuirea ta, îţi poruncesc să rosteşti numele
aceluia care e părtaş la păcatul şi la suferinţa ta
! Nu-ţi ţine gura pecetluită, dintr-o greşită mila
şi duioşie pentru el ! Căci, crede-mă, Hester,
chiar dacă omul acela ar trebui să coboare
dintr-un loc înalt ca să stea acolo lîngă tine, pe
piedestalul tău de ruşine, ar fi mai bine pentru
el decît să ascundă toată viaţa vina în inimă.
Ce-ar putea să facă tăcerea ta pentru el, dacă
nu să-l ispitească — da, chiar să-l silească —
să adauge păcatului făţărnicia ? Cerul ţi-a
îngăduit să-ţi porţi făţiş ruşinea, pentru ca în
acest fel să te poţi strădui să învingi făţiş răul
din tine şi mîhnirea din afara ta. Ia seama să
nu-i tăgăduieşti acelui om — care poate nu are
bărbăţia să întindă mîna ca s-o apuce — cupa
amară, dar binefăcătoare care se oferă acum
buzelor tale.
Vocea tînărului pastor suna dulce şi gravă,
adîncă, plină şi frîntă de emoţie. Simţirea pe
care o trăda într-un chip atit de evident, mai
degrabă decît înţelesul direct al cuvintelor,
făcea să vibreze inimile tuturor şi trezea
simpatia tuturor ascultătorilor. Chiar şi bietul
copilaş pe care Hester îl ţinea la pieptul ei îi
simţi influenţa ; căci îşi îndreptă ochii, care
pînă atunci priviseră în gol, spre pastorul Dim-
mesdale, ridicîndu-şi minutele cu un gungurit
pe jumătate mulţumit, pe jumătate plîngăreţ.
Apelul preotului părea atît de puternic, încît
mulţimea nu se îndoi că Hester Prynne avea să
rostească numele vinovatului, sau că însuşi
acest vinovat, oricît de înaltă sau umilă ar fi
fost poziţia lui, avea să fie împins de o
irezistibilă nevoie lăuntrică să urce pe
platformă alături de femeie. Dar Hester clătină
din cap.
— Femeie, nu trece dincolo de marginile
îndurării cereşti ! strigă reverendul Wilson cu
o voce mai aspră ca înainte. Pruncul ce-l ţii în
braţe a fost hărăzit cu glas, ca
80
31
să însoţească şi să întărească sfatul ce l-ai
auzit. Rosteşte-i numele ! Iar aceasta, ca şi
căinţa ta, vor sluji poate să înlăture litera
stacojie de pe pieptul tău.
Niciodată ! răspunse Hester Prynne, uitîndu-
se nu !
la reverendul Wilson, ci în ochii adînci şi
tulburaţi ai preotului mai tînăr. Arsura ei a
pătruns prea adînc. Nu mai ■ puteţi s-o
ştergeţi. O, de-aş putea să îndur chinul lui
îm- ,
preună cu al meu !
Vorbeşte, femeie ! se auzi o altă voce, rece şi
severă,
pornind din mijlocul mulţimii adunate în jurul
eşafodului. Vorbeşte şi dă un tată copilului tău.
— N-am să vorbesc ! strigă Hester, palidă ca o
moartă,. f răspunzînd glasului pe care-l
cunoştea prea bine. Copilul | meu va trebui să-
şi caute un tată în cer, căci nu va cunoaşte
nicicînd vreunul pe pămînt.
— Nu vrea să vorbească ! murmură pastorul
Dimmes-dale, care, aplecat peste balustrada
balconului, cu mîna pe inimă, aşteptase
rezultatul apelului său. Se trase acum înapoi,
respirînd adînc. Ce minunată putere şi
generozitate într-o inimă de femeie ! Nu va
vorbi !
Dîndu-şi seama că sărmana vinovată va rămîne
neînduplecată, bătrînul pastor care se pregătise
cu grijă pentru acest prilej, ţinu în faţa
mulţimii o predică despre păcat, în toate
formele lui, dar referindu-se neîncetat la litera
infamantă. Vreme de o oră sau mai mult, cît
peroraţia sa se revărsă peste capetele
oamenilor, el stărui cu atîta vigoare asupra
acelui simbol, încît acesta dobîndi în
imaginaţia lor noi aspecte înfiorătoare,
părîndu-li-se pînă la urmă că-şi trage culoarea
stacojie de la flăcările iadului. In acest timp,
Hester Prynne continuase să stea pe piedestalul
ruşinii, avînd în ochi o privire sticloasă şi un
aer de oboseală şi indiferenţă. îndurase în
dimineaţa aceea tot ce firea omenească poate
îndura ; şi cum nu era dintre acelea care scapă
de o suferinţă prea intensă printr-un leşin,
spiritul ei nu putea găsi apărare decît sub
carapacea dură a nepăsării, în vreme ce
facultăţile ei fizice rămîneau intacte. Astfel,
vocea predicatorului tuna în urechile ei fără
milă. dar zadarnic. In cursul ultimei părţi a
supliciului, pruncul sfîşia aerul prin vaietele şi
ţipetele lui; mama căuta maşinal să-l
liniştească, dar părea să participe prea puţin la
suferinţele lui. Păstră aceeaşi atitudine rigidă
cînd fu con-
82
dusă înapoi la închisoare şi pieri din ochii
publicului în spatele porţii ferecate. Cei care o
urmăriră cu privirea şoptiră apoi că litera
stacojie arunca o licărire sinistră în lungul
întunecatului coridor dinăuntru.
IV întrevederea
întoarsă în închisoare, Hester Prynne căzu într-
o stare de surescitare nervoasă care ceru o
supraveghere continuă, întrucît exista temerea
că ar putea să săvîrşească vreun act de violenţă
asupra ei înseşi sau să facă, pe jumătate
nebună cum era, vreun rău bietului copil. Cum
noaptea se apropia şi nesupunerea ei se
dovedea cu neputinţă de potolit prin mustrări
şi ameninţări, domnul Brackett, temnicerul,
găsi de cuviinţă să cheme un medic. îl descrise
ca pe un bun cunoscător al ştiinţei medicale a
lumii creştine şi totodată familiarizat cu toată
învăţătura indigenilor despre ierburile şi
rădăcinile de leac ce creşteau în pădure.
Adevărul e că era mare nevoie de un ajutor
medical nu numai pentru Hester însăşi, ci încă
şi mai grabnic pentru copil, care trăgîndu-şi
hrana din sînul matern, părea să fi supt
totodată din el întregul zbucium, teama şi
deznădejdea care chinuiau fiinţa mamei.
Pruncul se zvîrcolea acum ■cuprins de spasme
dureroase, şi trupşorul lui întruchipa imaginea
vie a chinurilor moralepe care le îndurase
Hester Prynne în cursul zilei.
" Urmîndu-l de aproape pe temnicer, în
lugubra încăpere apăru omul cu înfăţişare
ciudată, a cărui prezenţă în mulţimea din piaţă
stîrnise un interes atît de adînc la purtătoarea
literei stacojii. Era găzduit în închisoare nu
pentru că ar fi fost bănuit de vreo încălcare a
legii, ci pentru că acesta era modul cel mai
comod şi mai potrivit de a-l avea Ia dispoziţie
pînă ce dregătorii aveau să stabilească cu şefii
tribului indian condiţiile răscumpărării.
Spusese că-l cheamă Roger Chillingworth.
După ce-l introduse în celulă,
s*
83
temnicerul rămase o vreme acolo, mirîndu-se
de calmul relativ ce urmă intrării lui ; căci
Hester Prynne devenise deodată liniştită ca o
moartă, cu toate că pruncul continua
să scîncească.
— Rogu-te, prietene, lasă-mă singur cu
pacienta, spuse practicianul. încrede-te în
mine, bunule temnicer, şi vei avea îndată pace
în casa ta. Iţi făgăduiesc că doamna Prynne se
va arăta de acum înainte mai supusă faţă de
legiuita autoritate decît ai găsit-o poate pînă
azi.
— Vai, dacă luminăţia voastră ar putea să facă
una ca asta, răspunse domnul Brackett, v-aş
socoti un om cu adevărat iscusit ! Femeia asta,
spun drept, se poartă de parcă ar fi stăpînită de
diavol, şi puţin a lipsit ca să mă apuc să scot
necuratul dintr-însa bătînd-o cu biciul.
Străinul intrase în celulă cu aerul liniştit
caracteristic profesiei căreia declarase că-i
aparţine. Şi atitudinea lui nu se schimbă nici
după plecarea temnicerului, cînd rămase singur
cu femeia a cărei încordată atenţie faţă de el, în
mijlocul mulţimii, lăsase să se înţeleagă
existenţa unei strînse legături între ei doi.
Primele lui îngrijiri fură destinate copilului
care, prin zvîrcolelile lui pe patul de lemn pe
care era culcat, impunea înainte de orice altă
treabă sarcina de a-l linişti. Străinul examina
cu grijă copilaşul şi apoi deschise o pungă de
piele pe care o scoase de sub haină, plină de o
seamă de preparate medicale, din care alese
unul, amestecîndu-l într-o ceaşcă cu apă.
— Vechile mele studii de alchimie, reflectă el
cu glas tare, şi şederea mea de peste un an în
mijlocul unui neam cunoscător al însuşirilor
binefăcătoare ale ierburilor au făcut din mine
un medic mai bun decît mulţi dintre aceia ce
revendică titlul de doctor. Ţine, femeie !
Copilul e al tău -— şi nicidecum al meu — şi
nu mi-ar recunoaşte nici după glas, nici după
înfăţişare calitatea de tată. Dă-i de aceea leacul
ăsta cu mîna ta.
Hester respinse leacul, privindu-l în acelaşi
timp cu pronunţată neîncredere şi teamă pe cel
ce i-o întindea.
— Vrei poate să te răzbuni pe acest copil
nevinovat ? şopti ea.
— Neghioabă ce eşti ! răspunse medicul pe un
ton rece şi totodată liniştitor. La ce mi-ar sluji
să fac vreun rău
84
acestui nenorocit bastard ? Leacul e cu
adevărat puternic ; ?i chiar dacă pruncul ar fi
al meu — da, al meu ca şi al tău ! — n-aş
putea să fac nimic mai bun pentru el.
Cum ea continua să şovăie, nefiind la drept
vorbind stă-pînă pe minţile ei, omul luă copilul
în braţe şi-i administra singur leacul. Acesta îşi
produse curînd efectul, împlinind făgăduiala
vraciului. Gemetele micuţului se liniştiră, zvîr-
colelile convulsive se domoliră treptat şi, după
cîteva momente, aşa cum fac copiii mici cînd
li se potoleşte durerea, căzu într-un somn adînc
şi sănătos. Medicul, cum avea tot dreptul să fie
numit, îşi îndreptă apoi atenţia către mamă. •■
Supunînd-o cu calm unui examen minuţios, îi
pipăi pulsul, se uită în ochii ei — privire atît
de familiară, şi totuşi atît de stranie şi rece,
care făcu inima tinerei femei să se strîngă şi să
tremure — şi, în sfîrşit, părînd mulţumit de
ceea ce văzuse, purcese să amestece o altă
poţiune.
— Nu pot să-ţi dau să bei nici din apele
Lethei1 nici din riepenthe 2, zise el, dar am
aflat multe taine noi în ţinuturile sălbatice, şi
iată una din ele — o reţetă învăţată de la un
indian, în schimbul unor învăţături ale mele
care se trag de altfel de pe vremea lui
Paracelsus 3. Bea ! Va fi poate mai puţin
liniştitoare decît o conştiinţă fără păcat, dar pe
aceasta nu pot să ţi-o dau. O să potolească însă
măcar zbuciumul şi zvîcniturile patimii tale, ca
uleiul pe valurile unei mări furtunoase.
îi întinse lui Hester ceaşca, pe care ea o primi,
privindu-l încet şi grav ; nu era tocmai o
privire temătoare, dar una plină de îndoială şi
de nesiguranţă în privinţa intenţiilor lui. Se
uită şi la copilul adormit.
— M-am gîndit la moarte, spuse femeia, mi-
am dorit-o, m-aş fi închinat chiar ca să vină,
presupunînd că una ca mine ar avea dreptul să
se roage pentru orice ar fi. Dacă însă moartea e
în această ceaşcă, îţi cer să mai chibzuieşti
1
Lethe — în mitologia greacă, fluviu al uitării
din Infern ; bînd din apele lui, umbrele
morţilor uitau plăcerile şi durerile vieţii.
!
Nepenthe — în legendele antice, băutură
fermecată care alina mîh-nirea, mînia şi toate
suferinţele ; menţionată de Homer în Odiseea.
1
Teofrast Paracelsus (1493—1541) —
alchimist şi1 medic elveţian, inovator al
medicinii Renaşterii.
85
o dată, înainte de a mă vedea golind-o. Uite !
în clipa aceasta e la buzele mele. .,„„.,„
- Bea-o atunci, răspunse el cu aceeaşi stapinita
răceală Mă cunoşti atît de puţin, Hoster Prynne
? Oare m-tenţUle mele s°nt de obicei atît de
mărginite ? Chiar dacă as nutri un gînd de
răzbunare, ce-aş putea face mai potrivit cu
telul meu decît să te las să trăieşti, pentru oa
ruşinea asta arzătoare să scînteieze mai departe
pe pieptul tău, decît să-ţi dau un leac împotriva
suferinţelor şi primejdiilor vieţii ? Spunînd
aceasta, el puse lungul lui deget arătător pe
litera stacojie, care păru îndată să se înfigă
arzînd, ca un fier înroşit, în pieptul lui Hester.
O văzu tresărind involuntar şi spuse zîmbind :
Trăieşte dar, şi poartă-ţi osînda* sub ochii
bărbaţilor şi ai femeilor, sub ochii aceluia pe
care-l numeai odată soţul tău, sub ochii
pruncului de colo ! Şi ca să poţi trăi, bea pînă
la fund leacul acesta.
Fără a se mai împotrivi şi fără a mai zăbovi,
Hester Prynne goli ceaşca pînă la cea din urmă
picătură ; apoiy urmînd unui semn al
învăţatului, se aşeză pe patul unde dormea
copilul. El îşi trase singurul scaun din
încăpere, aşezîndu-se în apropiere. Hester se
simţi înfricoşată în faţa acestor pregătiri,
dîndu-şi seama că acum, după ce săvîrşîse tot
ce omenia sau principiile lui, sau poate o rafi-
nată cruzime îl împinseseră să facă pentru a-i
uşura suferinţele fizice, el era gata să se poarte
ca un om căruia dînsa îi adusese cea mai
adîncă şi mai ireparabilă insultă.
— Hester, făcu el, nu te întreb pentru ce sau în
ce chip-ai căzut în prăpastie ori, aş spune mai
curînd, te-ai suit pe piedestalul infamiei unde
te-am găsit. Pricina nu trebuie căutată departe ;
ea stă în nebunia mea şi în slăbiciunea ta. Ce
aveam a face eu, un om de gîndire, un şoarece
al marilor biblioteci, un bărbat în declin, care
îmi închinasem cei mai buni ani ai vieţii
hrănindu-mi visul nesăţios de ştiinţă — ce
aveam a face cu o tinereţe şi o frumuseţe ca a
ta ? Schilod încă din clipa naşterii, cum de-am
fost în stare să mă îmbăt cu gîndul înşelător că
darurile minţii ar putea să acopere în ochii unei
fete tinere diformitatea trupului ? Oamenii mă
privesc ca pe un înţelept. Dacă înţelepţii ar
folosi totdeauna înţelepciunea în folosul
propriei lor fiinţe, aş fi putut să prevăd toate
acestea. Aş fi putut
86
să ştiu că atunci cînd aveam să ies din uriaşele
şi întunecatele păduri spre a pune piciorul în
aceasta aşezare de creştini, cel dintîi lucru pe
care ochii mei aveau să-l întîl-nească aveai să
fi tu, Hester Prynne, stînd ca o statuie a
infamiei în faţa norodului. Da, încă din clipa
cînd am cobo-rît împreună, ca noi căsătoriţi,
treptele vechii biserici, ar fi trebuit să zăresc
flacăra nefastă a acestei litere stacojii lucind la
capătul cărării noastre.
— Ştii bine, spuse Hester — căci oricît de
abătută era, nu putea îndura această ultimă şi
rece lovitură de cuţit împotriva mărturiei
ruşinii ei — ştii bine că am fost sinceră cu tine.
Nu te iubeam şi nici nu m-am prefăcut că te
iubesc.
— E adevărat, răspunse el, de vină e nerozia
mea. Am mai spus-o. Dar pînă atunci, trăisem
în zadar. Lumea fusese pentru mine atît de
lipsită de bucurii ! Inima mea era un locaş
destul de încăpător pentru mulţi oaspeţi, dar
pustie şi îngheţată, lipsită de focul unui cămin.
Mi-era dor să pot aprinde unul! Deşi eram
bătrîn, şi trist, şi schilod, nu socoteam atît de
nesăbuit visul de a avea totuşi parte de acea
fericire modestă, răspîndită peste • tot iocul
pentru ca toţi oamenii s-o culeagă. Şi astfel,
Hester, te-am atras în inima mea, în cămăruţa
ei cea mai ascunsă, şi am căutat să te încălzesc
la dogoarea pe care fiinţa ta o aducea acolo.
— Ţi-am făcut un mare rău, murmură Hester.
— Ne-am făcut rău amîndoi. Eu cel dintîi,
atunci cînd am înşelat tinereţea ta în floare,
momind-o către o legătură falsă şi, din cauza
decreptitudinii mele, potrivnică naturii. Iată de
ce, ca un om care n-a cugetat şi filozofat în
■zadar, nu caut răzbunare, nu pun la cale
nimic rău împotriva ta. Intre tine şi mine
balanţa e aproape egală. Dar omul ce a
păcătuit faţă de noi trăieşte, Hester. Cine e ?
— Nu mă întreba ! răspunse Hester Prynne,
uitîndu-se cu hotărîre în ochii lui. Asta nu vei
afla-o niciodată !
— Niciodată, zici ? ripostă el cu zîmbetul de
nepătruns al unei inteligenţe sigure de ea. N-
am să aflu niciodată ! Crede-mă, Hester, sînt
puţine lucruri — fie în lumea dinafară, fie la
oarecare adîncime, în sfera nevăzută a gîn-dirii
— puţine lucruri, zic, care să rămînă ascunse
aceluia eare caută cu aprindere şi stăruinţă
dezlegarea unei taine.
87
Poţi să-ţi ascunzi secretul în faţa gloatei
iscoditoare. îl poţi de asemenea ascunde
preoţilor şi dregătorilor, aşa cum ai făcut-o azi,
cînd au încercat să-ţi stoarcă din inimă numele
lui şi să-ţi dea un tovarăş care să stea alături de
tine pe locul ruşinii. Cît despre mine, purced la
cercetarea aceasta cu alte simţuri decît ei. îl
voi căuta, aşa cum am căutat adevărul în cărţi,
aşa cum am căutat aurul în alchimie. 11 voi
simţi cînd va fi lîngă mine. li voi vedea
tremurînd. Mâ voi simţi, deodată şi fără voia
mea, eu însumi tremurînd. Mai devreme sau
mai tîrziu, va trebui să-mi cadă în mînă ! Ochii
zbîrcitului învăţat sclipeau atît de aprins uitîn-
du-se la ea, încît Hester Prynne îşi puse mîinile
pe inimă, temîndu-se că-i va citi îndată taina
ascunsă acolo.
— Nu vrei să-mi dezvălui numele lui ? Şi
totuşi, pe omul acela îl am în mînă, reluă el cu
un aer încrezător ca şi cum ar fi fost
întruchiparea destinului. Nu poartă nici o literă
de ruşine pe haina lui, aşa cum porţi tu ; dar
am să i-o citesc în inimă. Să nu-ţi fie însă
teamă pentru el ! Să nu-ţi închipui că am să mă
pun în calea pedepsei pe care i-o hărăzeşte
cerul şi nici că, spre propria mea pierzanie, am
să-l predau în mîinile dreptăţii omeneşti. Şi
nici să nu crezi că voi unelti, cît de cît,
împotriva vieţii lui, nu, nici împotriva faimei
lui, dacă, aşa cum socotesc, e un om cu
renume. Să rămînă în viaţă ! Să se ascundă sub
cinstea de care se bucură, dacă e în stare ! Şi
totuşi va îi
al meu !
— Faptele tale seamănă a milă, spuse Hester,
tulburată şi înfricoşată. Dar vorbele tale te
arată ca pe o fiinţă de
spaimă.
— Un lucru îţi poruncesc, ţie, care ai fost soţia
mea, urmă învăţatul. Ai păstrat taina
ibovnicului tău. Păstreaz-c şi pe a mea ! Sînt
cu totul necunoscut în ţara aceasta. Să nu sufli
nici o vorbă nimănui că mi-ai dat odată numele
de soţ ! Aici, la această margine sălbatică a
pămîntului, îiru voi întinde cortul, căci fără
căpătîi în orice altă parte ?-lumii şi singuratic
printre oameni, găsesc aici o femeie, un bărbat
şi un copil, care au cu mine cea mai strînsă
legătură — fie ea de dragoste sau de ură, fie că
ar izvorî dir bine sau din rău ! Tu şi ai tăi,
Hester Prynne, sînteţi a mei. Căminul mi-e
acolo unde eşti tu şi unde este el. Da; nu mă
trăda !
— De ce-mi ceri asta ? întrebă Hester, dîndu-
se înapoi, fără a şti bine pentru ce, înaintea
acestui pact secret. De ce să nu dai pe faţă cine
eşti şi să nu te lepezi îndată de mine ?
—■ Poate că vreau să mă feresc de necinstea
ce mînjeşte pe soţul unei femei necredincioase,
răspunse el. Poate din alte pricini. Destul că
dorinţa mea este să trăiesc şi să mor
necunoscut. Lasă-l de aceea pe soţul tău să fie
socotit mort şi nici o veste să nu sosească
vreodată despre el. Să nu mă recunoşti — nici
prin cuvînt, nici prin vreun semn, nici prin
privire ! Şi mai presus de orice, să nu dezvălui
taina naea bărbatului pe care-l ştii. Ia seama să
nu calci acest cuvînt! Renumele lui, poziţia lui,
viaţa lui vor fi în mîna mea. Ia seama !
— îţi voi păstra taina aşa cum o păstrez pe a
lui, zise Hester.
— Jură ! răspunse el. Şi ea jură.
— Şi acuma, doamnă Prynne, spuse bătrînul
Roger Chillingworth (cum avem să-l numim
pe viitor), te las singură — singură cu pruncul
tău şi cu litera stacojie ! Spune-mi, Hester,
oare osînda te sileşte să-ţi porţi semnul şi în
somn ? Nu ţi-e teamă de visuri apăsătoare şi
hidoase ? .
— De ce zîmbeşti aşa ? întrebă Hester,
tulburată de expresia privirii lui. Eşti oare
asemenea Omului Negru ce bîntuie pădurea
care ne împresoară ? M-ai ademenit la un
legămînt ce va însemna pierzania sufletului
meu ?
— Nu a sufletului tău, răspunse el cu un alt
zîmbet. Nu, nu mă gîndesc la al tău !
V Hester Ia gherghef
Termenul de detenţiune al lui Hester Prynne se
îmDli nise Poarta închisorii se deschise şi ea
ieşi la îumLa soa re m care, deşi cădea
deopotrivă asupra tuturor? S păru mimn ei
îndurerate şi bolnave că nu are alt scop dedt să
89

scoată la iveală litera stacojie prinsă pe pieptul

ei. Pe cînd făcea primii paşi în libertate
dincolo de pragul închisorii, îndură poate un
chin mai adevărat decît chiar şi în timpul
procesiunii şi al spectacolului pe care le-am
descris şi în care fusese obiectul oprobriului
public şi arătată cu degetul de întreaga obşte,
chemată să asiste. Fusese susţinută atunci de o
încordare nervoasă mai tare decît firea şi de
întreaga energie combativă a caracterului ei,
care îi dăduse putinţă sâ-şi prefacă supliciul
într-un fel de triumf sinistru. Fusese, în afară
de asta, un eveniment unic şi izolat ce nu avea
să se petreacă decît o dată în viaţa ei şi căruia,
de aceea, putea să-i facă faţă adunîndu-şi, fără
a se gîndi s-o cruţe, forţa vitală ce i-ar fi ajuns
pentru mulţi ani de trai liniştit. însăşi legea
care o condamna — acea uriaşă cu trăsături
neîndurătoare dar cu puterea de a sprijini ca şi
de a nimici cu braţele ei de fier — o susţinuse
în tot timpul cumplitului chin al înjosirii.
Acum însă, păşind liberă pe uşa închisorii, ştia
că începe pentru ea viaţa de fiecare zi; şi avea
să fie nevoită ori s-o îndure şi să şi-o ducă mai
departe cu ajutorul mijloacelor obişnuite ale
firii ei, ori să se prăbuşească. Nu mai putea să
apeleze la viitor pentru a trece prin durerile
prezente. Ziua de mîine avea să aducă alte
încercări ; şi tot aşa ziua de poi-mîine, şi cea
de după aceea ; da, fiecare zi avea să fie în-
soţită de suferinţa ei, aceeaşi însă ca şi de cea
de acum, atît de greu de îndurat. Zilele
viitorului îndepărtat aveau să se scurgă
anevoie, împunîndu-i să poarte mereu pe
umeri aceeaşi povară şi s-o ducă mai departe,
fără să scape de ea nicicînd ; iar şirul zilelor şi
al anilor avea să adauge suferinţe noi la
ruşinea acumulată. Pierzîndu-s: propria
personalitate în cursul lor, va deveni un simbo.
viu, invocat de predicatori şi moralizatori
pentru a ilustra cuvîntările lor despre
fragilitatea femeii şi pasiunile ei vinovate.
Astfel ea, fiică a unor părinţi onorabili, mamă
a unui prunc menit să devină mai tîrziu femeie,
ea care fusese odată nevinovată şi pe pieptul
căreia ardea acum litera stacojie, avea să fie
arătată tinerelor fecioare ca o întruchipare, ca o
incarnare, ca realitatea însăşi a păcatu; lui. Iar
deasupra mormîntului, Şemrtul-ruşinii pe care
era
90
silită să-l poarte pînă pe marginea lui avea să-i
fie singurul monument.
Ar putea să pară de neînţeles că avînd tot
universul în faţa ei, întrucît nu era silită prin
nici o îngrădire cuprinsă în condamnarea
suferită de a rămîne în limitele acestei aşezări
puritane atît de depărtate şi obscure, fiind
liberă deci să se întoarcă în ţara ei natală sau în
orice ţară europeană şi să-şi ascundă acolo atît
de deplin trecutul şi identitatea, de parcă ar
renaşte sub o nouă formă de existenţă şi avînd
de asemenea putinţa de a se înfunda în codrul
întunecat şi insondabil, unde sălbăticia firii ei
putea să se adapteze unui popor a cărui viaţă şi
ale cărui obiceiuri erau străine de legea ce o
osîndise — ar putea, zic, să pară, de neînţeles
ca această femeie să socotească şi în
continuare drept cămin al ei acel unic loc unde
era sortită în chip inevitabil să înfăţişeze
imaginea însăşi a ruşinii. Există însă o
fatalitate, un sentiment tot atît de irezistibil şi
de neînlăturat ca însăşi puterea destinului, care
sileşte aproape totdeauna făpturile omeneşti să
dea tîrcoale şi să nu părăsească, asemenea unor
stafii, locul unde un eveniment însemnat şi
hotărîtor şi-a pus pecetea asupra vieţii lor ; şi
aceasta, în mod cu atît mai imperios cu cît are
o nuanţă mai sumbră şi mai tristă. Păcatul ei,
infamia ei — acestea erau rădăcinile pe care le
înfipsese în. acest pămînt. Era ca şi cum o
nouă naştere, legată de o adaptare mai puter-
nică decît cea dintîi, ar fi prefăcut această ţară
de păduri — atît de respingătoare încă pentru
orice alt pelerin sau drumeţ — într-o patrie
sălbatică şi tristă, dar aleasă pentru toată viaţa.
Orice alt peisaj al lumii — chiar şi acel sat din
vechea Anglie, unde copilăria-i fericită şi
adolescenţa nepătată păreau a se afla încă în
păstrarea maică-si, ca nişte veşminte vechi de
multă vreme lepădate — îi era mai străin în
comparaţie cu acesta. Lanţul ce o ţinea legată
deacest loc avea verigi de fier şi o rănea pînă
în adîncul
S-ai' fi putut"deasemenea — şi negreşit aşa
era, cu toate că îşi ascundea chiar sieşi această
taină şi pălea de cîte ori ea i se strecura din
inimă, ca un şarpe din gaura ,lui — sar fi putut
ca un alt simţămînt s-o reţină pe locul pe
cărarea ce-i fuseseră atît de fatale. Aici trăia,
aici
91
H™
îsi purta paşii un om cu care se simţea unită pri
tură deşi nerecunoscută pe pămînt, cera5a-
să=Tcu Sjfeuîîa- în faţa Judecăţii de Apoi,
făcînd din acesta altarul cununiei lor, în
vederea unui viitor comun de ispăşire veşnică.
Mereu şi mereu, cel ce ispiteşte sufletele îi
însuflase lui Hester această idee, rîzînd de
bucuria pătimaşă şi deznădăjduită cu care ea o
îmbrăţişase, luptîndu-' apoi din răsputeri să se
lepede de ea. Abia dacă privt i în faţă acest
gînd, şi se şi grăbea cu spaimă să-l închit în
ungherele tainice ale inimii. Ceea ce se silea
singură i creadă, ceea ce, la urma urmei,
motiva în cugetul ei răm nerea mai departe în
Noua Anglie era pe jumătate adevj pe jumătate
înşelare de sine. Aici, îşi spunea ea, fuse locul
undeşăvîrşise păcatul şi tot aici trebuia să fie
"loc unde săşi primească
pedeagsjjpgâmînţească ; şTastffi poate, chinul
zilnic al ruşinii ei avea, în celeUin urmă, să
purifice sufletul şi să-i dăruiască o altă puritate
decît ace a pe care o pierduse : cu atît mai
sfîntă, cu cît se născuse dm martiriu.
De aceea, Hester Prynne nu fugi din acea
aşezare.a marginea oraşului, tot în cuprinsul
peninsulei dar la oai e-care depărtare de orice
altă locuinţă, se afla un fel de căscioară
acoperită cu stuf. Fusese ridicată mai de mult
de un colonist şi apoi părăsită, solul din
vecinătatea ei fiind prea sărac pentru a fi
cultivat, iar relativa lui depărtare lăsîndu-l în
afara sferei de activitate socială care caracte-
riza de pe atunci obiceiurile emigranţilor. Era
aşezată p° malul mării, deschizînd, peste un
golfuleţ, vederea asupa dealurilor păduroase
dinspre apus.
Un pîlc de arbori chirciţi — cum erau toţi care
creşteau pe peninsulă — nu părea pe atît să
ascundă căscioara cît să indice că aci se afla
ceva ce dorea sau măcar ar fi trebuit să rămînă
ascuns. Cu modestele ei mijloace şi cu
încuviinţarea cîrmuirii, care o ţinea mereu sub
o supraveghere închizitorială, Hester Prynne se
stabili cu pruncul , ei în această mică locuinţă
singuratică. O misterioasa umbră de
neîncredere învălui îndată acest loc. Copiii,
pica fragezi pentru a înţelege de ce femeia
aceasta era surghiunită din sfera îndurării
omeneşti, se furişau destul de aproape pentru a
o putea vedea cusînd lîngă fereastră, sau
92
stînd în uşă, sau săpînd în grădiniţă, sau
pornind pe cărarea ce ducea în oraş ; şi
desluşind pe pieptul ei litera stacojie. ° apucau
la fugă cuprinşi de-o teamă stranie şi mo-
lipsitoare.
Singuratică cum trăia şi neavînd pe lume nici
un prieten care să îndrăznească să se arate, nu
era totuşi ameninţată să piară de foame. Era
stăpînă pe o artă care, chiar şi într-un ţinut ce
oferea relativ puţine ocazii de a o folosi, îi
îngăduia să cîştige hrana copilului ei, ce
înflorea, şi a ei înseşi. Era arta dga. roase — pe
atunci ca şi acum aproape singura la îndemîna
unei femei. Purta pe sînul ei, în litera ciudat
brodată, mărturia dibăciei şi rafinatei ei
imaginaţii, de care s-ar fi folosit cu bucurie
chiar şi doamnele unei curţi pentru a adaugă
stofelor lor, ţesute din fir de aur şi mătase,
podoaba mai bogată şi mai inspirată a
iscusinţei omeneşti. E drept că datorită
sobrietăţii întunecate ce caracteriza îndeobşte
moda puritană, oamenii recurgeau mai rar la
cusăturile fine lucrate de mîna ei. Totuşi,
austerii noştri înaintaşi, care renunţaseră la
atîtea mode destul de greu de lepădat, nu erau
în măsură să închidă cu totul ochii în faţa
gustului vremii care cerea o compoziţie cît mai
complicată a podoabelor de acest fel.
Solemnităţile publice — sfinţirea unui preot,
instalarea unor demnitari şi tot ce poate
împrumuta măreţie formelor în care un nou
guvern se înfăţişează poporului -— erau, ca
principiu politic, rînduite după un ceremonial
impunător îndeplinit cu grijă şi însoţite de o
pompă sumbră, dar bine chibzuită. Gulere late
cu creţuri, jabouri lucrate cu multă artă,
mănuşi minunat brodate — de nimic din toate
acestea nu se putea lipsi ţinuta oficială a
bărbaţilor ce luau în mînă frînele puterii, portul
lor fiind îngăduit persoanelor învrednicite prin
rang sau avere, pe cîtă vreme legile împotriva
luxului şi risipei tăgăduiau păturii plebee drep-
tul la asemenea extravaganţe. Şi în ce priveşte
decorul înmormîntărilor — fie că era vorba de
a-l găti pe mort, fie de a simboliza prin
numeroase ornamente şi embleme de postav
negru sau de pînză albă fină jalea celor rămaşi
— se făcea deseori simţită nevoia îndemînării
cu care Hester Prynne fusese hărăzită. Găteala
noilor născuţi — căci
93
sugacii erau îmbrăcaţi pe vremea acea în
veşminte de
paradăîi ofereau încă un prilej de muncă şi
cîştig.
Treptat, dar într-un răstim destul de scurt,
lucrul ei de mînă ajunsese, cum am spune azi,
la modă. Fie din milă pentru o femeie a cărei
soartă era atît de nefericită, fie din acea
curiozitate bolnăvicioasă care atribuie o
valoare fictivă chiar şi obiectelor celor mai
obişnuite şi mai lipsite de preţ, fie din orice
alte pricini tainice care făceau pe atunci —
cum fac şi azi — pe unii oameni să aibă parte
de ceea ce alţii căutau în zadar, fie în sfîrşit
pentru că Hester umplea cu adevărat un gol
care altminteri ar fi rămas neîmplinit — sigur
este că ea găsi uşor de lucru, şi chiar cu o plată
bună, pentru oricît de multe ore era gata să
închine muncii cu acul. Poate că trufia găsise
cu cale să se umilească singură, îmbrăcînd
pentru ocaziile solemne şi de mare fast
veşminte lucrate de mîinile ei păcătoase.
Cusăturile ei puteau fi văzute pe gulerul
încreţit al guvernatorului ; ofiţerii le purtau pe
eşarfele lor, iar pastorul pe jabou. Ele
împodobeau micile bonete ale sugacilor şi erau
aşezate în sicriile morţilor spre a mucezi şi a
putrezi acolo. Dar nu se pomeneşte nici chiar
un singur caz în care iscusinţa lui Hester să fi
fost chemată în ajutor pentru a broda vălul alb
menit să ascundă casta rumeneală a unei
mirese. Această excepţie aduce mărturie
neînduplecatei asprimi cu care rnnHarpr-q
ţr,™pjgţea păcatul ei
p jg
Hester nu căuta să agonisească mai mult decît
îi trebuia pentru o viaţă simplă şi ascetică,
asigurîndu-i fetiţei o modestă îndestulare.
Rochiile ei erau de culorile cele mai închise şi
croite din ţesăturile cele mai grosolane, avînd
drept singură podoabă slova stacojie pe care
soarta i-o impusese. In schimb, îmbrăcămintea
fetiţei se caracteriza printr-o inventivitate plină
de fantezie sau, am spune mai degrabă,
fantastică, sporindu-i într-adevăr graţia
aeriană, ce începu de timpuriu să se dezvolte la
fetiţă şi care părea să aibă un tîlc mai adînc.
Despre aceasta vom vorbi însă mai tîrziu. în
afară de ceea ce cheltuia pentru găteala fetiţei,
Hester folosea tot prisosul cîştigului ei ca să
dea ajutor unor nenorociţi, mai puţin loviţi de
soartă decît ea, dar care adesea priveau cu
dispreţ mîna ce-i hrănea. o mare parte din
timpul pe care ar fi putut prea bine să-l
94
dedice produselor mai alese ale artei ei, ea îl
folosea cusînd fiaine grosolane pentru săraci.
De bună seamă că în această îndeletnicire
zăcea un gînd de pocăinţă şi că înţelegea să
aducă o jertfă adevărată, din toată inima,
închinînd atîtea ceasuri unui lucru de mînă mai
simplu. Era în firea ei ceva oriental, o trăsătură
somptuoasă, voluptuoasă, un gust pentru
frumuseţea fastuoasă, care nu găsea în nici o
altă împrejurare a vieţii ei vreo posibilitate de
a se manifesta decît aceea oferită de
încîntătoarele ei cusături. Femeile găsesc o
plăcere, neînţeleasă de bărbaţi, în munca
delicată cu acul. Pentru Hester Prynne era
poate un mijloc de a exprima şi de a potoli
pasiunea ce ardea în ea. Dar ca pe toate
celelalte bucurii, o respingea socotind-o un
păcat. Amestecul bolnăvicios al conştiinţei
intr-o chestiune atît de neînsemnată trăda, e
cazul să ne temem, nu o căinţă sinceră şi
stăruitoare, ci prezenţa subterană a unui ele-
ment îndoielnic şi poate adînc vicios.
Şi astfel HesterTrynne ajunse să aibă un rol de
jucat
în lume. Din raivza forţai pj HP r-arflpfpr
înnăSCUf i
ei capacităţi societatea nu put
Din forţai pj HP r-arflpfpr înnăSCUfp fi a rgri
ei capacităţi, societatea nu putea s-o renege pe
deplin, cu Toate" că-i aplicase un stigmat, mai
arzător pentru inima unei femei decît semnul
ceînjiieraşe frunţejjJuijCain. In toate relaţiile
cu societatea, nu exista totuşi nimic care s-o
facă să simtă că-i aparţinea. Fiecare gest,
fiecare cuvînt şi chiar tăcerea acelora cu care
intra în contact îi dădeau de înţeles — şi
adesea şi exprimau — că era surghiunită şi atît
de,singură de parcă ar fi locuit în altă sferă sau
ar fi comunicat cu natura prin alte simţuri decît
restul genului uman. Se găsea în afara
intereselor morale ale semenilor ei, şi totuşi
foarte apropiată de ei, ca o stafie care revine să
viziteze căminul familiar dar nu mai e în stare
să se facă văzută sau simţită, nici să ia parte cu
un zîmbet la bucuria celor din casă, sau să
împartă, plîngînd alături de ei, jalea lor şi care,
chiar de-ar izbuti să-şi exprime această
simpatie interzisă, nu ar stîrni decît spaimă şi
îngrozită silă. într-adevăr, aceste două
sentimente, la care se adăuga dispreţul cel mai
amar, păreau să fie singurele pe care inima
oamenilor le nutreau pentru ea. lu-era-a.
gpjocăîncaredomnea cruţarea si gingăşia: şi
Hesîer, deşi îşi înţelegea preabine situaţia şi nu
era in primejdie s-o
95
uite vreodată, era adesea silită s-o resimtă cu
putere cînd alţii o atingeau brutal în punctul
cel mai dureros. Cum am mâi spus, săracii care
aveau parte de dărnicia ei respingeau adesea
cu ocări mîna ce-i ajuta. Iar cucoanele de rang
înalt, al căror prag îl călca silită de
îndeletnicirea ei de acum,' aveau de asemeni
obiceiul să-i picure stropi amari în inimă, fie
cu ajutorul acelei alchimii de calmă răutate de
care femeile ştiu să se slujească pentru a
stoarce un venin subtil din lucruri de nimic, fie
aruncîndu-i o vorbă mai grea care cădea pe
pieptul lipsit de apărare al victimei ca o
lovitură cruntă pe o rană ulcerată. Hester se
învăţase şi nu răspundea niciodată acestor
atacuri decît prin roşeaţa intensă ce-i năvălea
irezistibil în obraz, dis-părînd apoi din nou în
adîncul fiinţei ei. Era răbdătoare — o
adevărată martiră — dar se ferea să se roage
pentru vrăjmaşii ei, de teamă că, în pofida
năzuinţei iertătoare cuvintele de binecuvîntare
să nu se schimbe cu îndărătnicie într-un
blestem.
Simţea neîncetat şi în o mie de chipuri
nenumăratele clipe de chin ce-i fuseseră
rezervate cu atîta viclenie prin nestinsa, veşnic
activa sentinţă a tribunalului puritan. Cîte un
pastor se oprea pe stradă spre a-i adresa
cuvinte de îndemn, adunînd astfel în jurul
bietei păcătoase o gloată la care rînjetele se
amestecau cu încruntarea. Dacă intra într-o
biserică spre a se bucura de zîmbetul
duminical al tatălui ceresc, avea adesea
nenorocul să vadă cum devenea ea însăşi
obiectul predicii. Ajunsese să-i fie teamă de
copii, căci ei înţeleseseră în mod vag de la
părinţii lor că ceva groaznic zăcea în această
femeie tristă, care străbătea în tăcere oraşul
neînsoţită niciodată decît de copilul ei. De
aceea, după ce o lăsau mai întîi să treacă, o
urmăreau la oarecare distanţă cu ţipete
stridente, strigînd acel cuvînt care nu avea nici
un înţeles precis în mintea lor dar care, ieşind
de pe buza ce-l bolboroseau inconştient, era cu
atît mai îngrozitor pentru ea. Era ca şi cum
vestea faptei ei ruşinoase se răspîndise pînă
într-atît încît întreaga natură luase cunoştiinţă
de ea ; şi Hester n-ar fi putut să simtă în inimă
un junghi mai sfîşietor, dacă frunzele arborilor
şi-ar fi şoptit între ele trista poveste, dacă
vîntul de vară ar fi murmurat-o, dacă viscolele
iernii ar fi urlat-o ! O
96
altă tortură îi era pricinuită de cîte o privire
nouă. Cînd străinii îşi aţinteau cu curiozitate
ochii asupra literei stacojii — şi nu era unul
care să n-o facă — îşi simţea din nou inima
sfîşiată, astfel încît se putea cu greu reţine (dar
se reţinea totuşi totdeauna) de a acoperi
simbolul cu mîna. Tot atît de chinuitor însă era
pentru ea să se întîlnească cu un ochi deprins
să-l vadă. Familiaritatea rece a privirii era de
neîndurat. Intr-un cuvînt, Hester suferea mereu
şi mereu aceeaşi groaznică tortură, ori de cîte
ori simţea uitătura unui om fixată asupra
semnului pe care-l purta ; rana nu se cicatriza,
ci dimpotrivă părea să devină din zi în zi mai
simţitoare la acest chin.
Din cînd în cînd, totuşi, o dată la un număr de
zile, sau poate de luni, simţea căzînd pe
stigmatul ei o privire plină de omenie care
părea s-o uşureze un moment, ca şi cum
privirea aceea i-ar fi împărtăşit suferinţa. Dar
în clipa următoare durerea o năpădea din nou,
cu o putere şi mai mare, căci în acest scurt
răstimp Hester păcătuise iarăşi. .Oare
năcătuise numai ea ?
""""Viaţa-i singuratică şi chinuitoarea ei
nelinişte sufletească îi aprindeau oarecum
imaginaţia, şi ar fi aprins-o şi mai mult dacă
Hester ar fi avut mai puţină tărie morală şi
spirituală. Umblînd solitară prin micul univers
cu care nu avea decît o legătură pur exterioară,
i se părea cînd şi cînd — dacă nu era în fond
decît o iluzie, era totuşi prea puternică pentru
ca Hester să-i poată rezista — zic, simţea sau
îşi închipuia că litera stacojie oînzestrase cu un
simţ nou. Se înfiora, dar"ToEuşT"nu se puTea
împiedica să creadă că semnul pe care-l purta
pe piept îi dădea prin-tr-un fel de simpatie
putinţa de a citi păcatul ascuns în inimile
altora..Era înspaimîntată de ceea ce i se revela
intr-un asemenea chip. Ce însemnau aceste
descoperiri ? Oare nu erau decît şoaptele
viclene ale îngerului celui rău care căuta s-o
convingă, cu toată împotrivirea ei, că masca de
curăţenie a celorlalţi era o minciună şi că, dacă
adevărul ar fi ieşit pretutindeni la lumină,
semnul roşu ar fi scîn-teiat şi pe pieptul multor
altora, nu numai pe al ei ? Sau " ffebuia ca sa
ia aceste şoapte atît d tii
pp ltor altora, nu numai pe al ei ? Sau uia ca
sa ia aceste şoapte, atît de tainice dar atît de
desluşite, drept adevăr ? în nenorocirea ei,
nimic nu-i in-sPira mai multă groază şi dezgust
decît acest simţ;O
- Litera stacojie
97
încurca şi, totodată, o tulbura prin
inoportunitatea şi lipsa de respect cu care intra
în acţiune. Uneori semnul roşu al infamiei de
pe pieptul ei palpita misterios cînd Hester tre-
cea pe lîngă un preot venerabil sau pe lîngă un
magistrat — modele de pietate şi de spirit de
dreptate, care pe acea vreme de smerenie
moştenită din bătrîni erau priviţi cu umilinţă ca
nişte muritori înfrăţiţi cu îngerii. „Ce lucru
necurat se va fi aflînd în apropiere ?" se
întreba atunci Hester. Ridicîndu-şi cu inima
îndoită ochii, nu zărea nici o altă fiinţă
omenească în afară de acest sfînt pămîntesc !
Altădată, un misterios simţămînt de înrudire se
manifesta cu îndărătnicie cînd întâlnea privirea
virtuoasă şi dispreţuitoare a vreunei matroane,
care, după zvonurile din oraş, ar fi purtat
gheaţă în sîn toată viaţă. Ce puteau avea în
comun gheaţa, neatinsă vreodată de razele
soarelui, de pe pieptul matroanei şi ruşinea
arzătoare de pe acela al lui Hester Prynne ?
Sau, iarăşi altădată, un fior o vestea: „Priveşte,
Hester, iată una ca tine !" — şi ridicîndu-şi
ochii, surprindea privirea piezişă a unei tinere
fete, oprită cu sfială asupra literei stacojii şi
întorcîndu-se repede, în timp ce o uşoară
roşeaţă i se ridica în obraz, ca şi cum puritatea
ei ar fi fost întrucîtva pătată prin această uită-
tură fugară. Oare demonul, al cărui talisman
era acest simbol fatal, nu voia să lase bietei
femei păcătoase nimic demn de respect — nici
la tineri, nici la bătrîni ? O asemenea pierdere
a credinţei în virtute este totdeauna una dintre
cele mai triste urmări ale păcatului. Să socotim
deci că totul nu era încă stricat la această
nefericită victimă a propriei ei slăbiciuni şi a
legii aspre a oamenilor, dacă Hester Prynne se
mai silea să creadă că nici unul din semenii ei
nu era atît de vinovat ca ea însăşi.
Vulgul, care în acele depărtate vremuri de
întunecime adăuga totdeauna un element de
grotescă oroare tuturor lucrurilor ce-i captivau
imaginaţia, povestea despre litera stacojie o
istorie din care s-ar putea lesne faco o legendă
înfiorătoare. Se spunea că litera simbolică nu
era o simplă bucată de stofă roşie, vopsită într-
o oală de pf acest pămînt, ci că era înroşită la
focul iadului şi putea f' văzută luminînd
caTvăpaieTorT de "crte-OTi He'SterTrynrtf
98
ieŞea in timpul nopţi. Şi trebuie să spunem că
bucata de pînza roşie ardea atît de adînc inima
lui Hester, încît zvo! nunle cuprindeau poate
mai mult adevăr decît e dispună Să admită
neîncrederea noastră modernă. ulsPua
VI PearI
Abia dacă am vorbit pînă acum despre copil,
despre mica făptură a cărei viaţă nevinovată
răsărise ca o floare drăgălaşă şi nepieritoare,
prin hotărîrea insondabilă a destinului, din
vâlvătaia unei patimi vinovate. Ce straniu i se
părea mamei, în mîhnirea ei, să vadă copila
crescînd, frumuseţea ei devenind din zi în zi
mai strălucitoare şi deş-teptăciunea scăldînd
într-o lumină tremurătoare gingaşele ei
trăsături. PjgarJ. — perla ei ! Căci aşa o
numise Hester pe fiica ei; nu pentru că ar fi
vrut să exprime înfăţişarea copilei, ce nu avea
nimic din sclipirea domoală, albă, lipsită de
pasiune pe care comparaţia cu un mărgăritar ar
fi părut s-o indice. îi dăduse copilului numele
de Pearl ca fiind singura ei comoară —
cumpărată cu preţul a tot ce avusese în trecut!
Ce straniu, într-adevăr ! Oamenii înfieraseră
păcatul acestei femei cu o literă sîngerie, al
cărei efect era atît de puternic şi de nimicitor
încît nici o compătimire omenească nu putea
să se îndrepte către aceea ce o purta decît dacă
era tot atît de vinovată ca şi dînsa. Dumnezeu
însă îi dăruise, ca urmare a păcatului pe care
oamenii îl pedepsiseră în acest chip, un prunc
fermecător ; şi hărăzindu-i un loc lîngă acelaşi
sîn pîngărit, o lega pentru totdeauna de neamul
celor muritori şi de cobo-rîtorii lor, făcînd în
cele din urmă din ea un suflet bine-cuvîntat în
ceruri! Aceste gînduri îi inspirau totuşi lui
Hester mai putină nădejde decît teamă. Ştia că
săvîrşise o faptă rea ; nu putea deci să creadă
că urmarea acestei fapte avea să fie bună. Zi de
zi, urmărea înfricoşată dezvoltarea caracterului
copilei, temîndu-se să nu descopere
7* ' 99
în el vreo trăsătură întunecată, sălbatică, pe
măsura vinii
care o adusese pe lume.
N-avea desigur nici un cusur trupesc. Prin
formele ei desăvîrşite, prin vigoarea şi
îndemînarea de a se servi de toate membrele ei
nepuse încă la încercare, copila era vrednică de
a se fi născut în rai, vrednică de asemenea de a
fi fost lăsată acolo pentru a fi jucăria îngerilor,
după ce primii părinţi ai lumii fuseseră izgoniţi
din el. Avea o graţie înnăscută, care nu
însoţeşte totdeauna frumuseţea fără cusur;
îmbrăcămintea, oricît de simplă, făcea
totdeauna impresia că era tocmai aceea care îi
stătea mai bine. Dar mica Pearl nu era
îmbrăcată ca un copil de la ţară. Dintr-o
pornire bolnăvicioasă, care va fi poate mai
bine înţeleasă în cele ce vor urma, maică-sa îi
cumpăra cele mai bogate ţesături ce puteau fi
găsite, dînd frîu liber darurilor ei de imaginaţie
în cusătura şi împodobirea rochiţelor pe care
copila le purta în public. Era atît de minunată
mica siluetă gătită în acest chip şi atît de
strălucitoare propria frumuseţe a lui Pearl oe
ieşea la iveală sub aceste rochii somptuoase
(care ar fi putut înăbuşi un farmec mai palid),
încît răspîndea în jurul ei, pe întunecata podea
a colibei, un adevărat cerc de lumină. Şi totuşi,
chiar şi o rochie de dimie, ruptă şi murdară de
pe urma jocurilor zburdalnice ale copilei, îi
dădea o înfăţişare tot atît de încîntătoare. Pearl
avea un farmec de o nesf îrşită varietate , în
acest unic copil se ascundeau mai ""mul Li1,"
înibiăişind întreaga gradaţie dintre gingăşia de
floare sălbatică a unui prunc de ţăran şi
strălucirea în germene a unei mici prinţese.
Trebuie spus însă că în toate aceste aspecte era
o nuanţă de pasiune, o anumită tonalitate gravă
pe care n-o pierdea niciodată ; şi dacă în
vreuna din aceste ipostaze ar fi devenit mai
ştearsă, mai palidă, dacă ar fi încetat de a fi ea
însăşi — n-ar mai fi fost Pearl!
Această mutabilitate exterioară era o mărturie
şi o reflectare fidelă a feluritelor trăsături ale
vieţii ei lăuntrice. Firea' ei părea să posede nu
numai posibilitatea de a se manifesta felurit, ci
şi profunzime ; dar — dacă temerile lui Hester
no înşelau — era lipsită de legătură şi cu totul
neadaptată la lumea în care se născuse.
Copilanu putea fi făcută să se supună regulilor.
Prin aducerea eîpe iunjf
o lege însemnată fusese călcată, şi din
nesocotirea acestei legi se născuse o fiinţă ale
cărei trăsături erau poate fru-inoase şi
strălucitoare, dar în totală dezordine, sau cel
mult într-o ordine proprie numai lor, al cărui
principiu de diversitate şi rînduială era greu
sau cu neputinţă de descoperit. Hester îşi putea
explica firea copilei — şi încă numai într-un
chip vag şi nedesăvîrşit — amintindu-şi de
propria ei stare de spirit în acea perioadă
hotăritoare cînd sufletul lui Pearl îşi primise
hrana din elementele lumii spirituale, iar
trupul, din materia pămîntească. Exaltarea
pasionată a mamei fusese mediul prin care îi
fuseseră transmise copilei încă nenăscute
razele vieţii ei pieritoare ; şi oricît de albe şi de
pure fuseseră la origine aceste raze, ele căpă-
taseră nuanţele închise de purpură şi aur,
strălucirea învăpăiată, umbra adîncă şi lumina
intensă proprii acestui mediu. înainte de orice,
spiritul combativ de care fusese stăpînită
Hester în acea "perioadă se perpetua în Pearl.
Mama recunoştea în copilă dîrzenia sălbatică,
deznădăjduită, sfidătoare, toanele
schimbătoare, şi chiar norii de tristeţe şi
descurajare care îi înneguraseră inima. Toate
acestea erau luminate acum de strălucirea
matinală a firii unei tinere copile ; mai tîrziu
însă, în cursul vieţii, puteau da naştere la
furtuni şi vifore.
Disciplina în familie era in acea vreme mult
mai rigidă decît în zilele noastre. Încruntarea
sprîncenelor, dojana aspră, folosirea deasă a
nuielii, prescrise de autoritatea Scripturii, erau
privite nu numai ca pedepse pentru greşeli
reale, ci şi ca un regim sănătos pentru
dezvoltarea şi promovarea tuturor virtuţilor
într-un copil. E drept că Hester Prynne, ca
mamă solitară a acestui unic copil, nu era
expusă primejdiei de a greşi printr-o severitate
nejustificată. Amintindu-şi însă de propriile ei
erori şi nenorociri, căută devreme să exercite
un control blînd, dar .strict, asupra sufletului
de copil aflat în grija ei Numai că sarcina
aoeSsla îi îiilrecea mijloacele. D"upă ce
încercase să folosească faţă de Pearl atît
zîmbetele cît şi privirile încruntate, şi
constatase că nici unele, nici altele nu aveau
asupra ei vreo influenţă apreciabilă, Hester se
văzu, în cele din urmă, silită să rămînă
deoparte şi să lase copila să-şi urmeze
propriile-i impulsuri. Constrîngereă fizică
100
101
11
sau opreliştea îşi producea, fireşte, efectul —
dar numai atîta timp cit durau. Cît despre orice
alt mijloc de a o disciplina, fie că se adresa
minţii ori inimii, ea putea sau nu putea să
obţină rezultate, după toanele din acel moment
ale micuţei Pearl. încă din vîrsta cea mai
fragedă a copilei, maicâ-sa observase o
anumită privire ciudată, care o vestea ori de
cîte ori ar fi fost zadarnic să stăruie, să încerce
s-o convingă sau s-o roage. Era o privireatît de
inteligentă, dar ineîcpjicabilăj atît de
îndărătnică şi răutăcioasa, dar însofilă în
generaJL.de p revărsare de nestă-
pîruiaveseTîe", încît în*âsemenea momente
Hester nusc put5aîltrpi"edicas9 se întrebe dacă
Pearl era cu adevărat o fiinţă omenească. Părea
mai degrabă un spiriduş care, după ce avea să
se dedea cîtva timp jocurilor lui năstruşnice pe
duşumeaua colibei, se va face nevăzut cu un
zîmbet batjocoritor. De cîte ori expresia aceea
se ivea sclipind sălbatic în negrul adînc al
ochilor ei, fetiţa părea ciudat de depărtată şi de
intangibilă ; s-ar fi zis că pluteşte în aer şi că ar
putea să dispară ca o lumină tremurătoare, care
vine nu se ştie de unde şi se duce nu se ştie
încotro. Atunci Hester nu se putea opri de a se
repezi spre copila ei -— de a-l urmări pe micul
drăcuşor care o apuca totdeauna la fugă — de
a o prmde şi de a o strînge la piept acoperind-o
cu săruturi fierbinţi, nu atît dintro dragoste
neînfrînată, cît pentru a se convinge că Pearl
era o fiinţă în carne şi oase, iar nu o iluzie
înşelătoare. Dar rîsul lui Pearl cînd se vedea
prinsă, deşi muzical şi vesel, o făcea pe mama
ei să fie şi mai nedumerită decit înainte.
Lovită în inimă de această vrajă care o încurca
şi o dezorienta, punîndu-se prea des între ea şi
singura-i comoară plătită atît de scump şi care
însemna totulpentru dînsa, Hester izbucnea
într-un plîns ?maf73e putea în-tîmpla atunci ca
Pearl — şi era cu neputinţă de prevăzut ce
efect aveau să aibă de fiecare dată lacrimile
asupra ei — să încreţească din sprincene, să-şi
încleşteze pumni-şorii şi să se întunece la faţă,
luînd un aer de severă şi neîndurătoare
dezaprobare. Adesea pornea să rîdă din nou,
mai tare decît la început, ca o făptură care nu
putea să simtă şi să înţeleagă suferinţa
omenească. Sau — dar aceasta se întimpla mai
rar — era scuturată deodată de un
102
acces frenetic de jale şi-şi bolborosea în cuvinte
întretăiate de sughiţuri de plîns dragostea
pentru maică-sa, vrînd parcă să arate,
frîngîndu-şi-o, că avea totuşi o inimă. Dar
jlester nu izbutea să se încreadă în aceste
izbucnirijuxtuc noase deţandreţe, care nu
durau decîţ. o. SîpaTMeditînd îndelung
asupra" acestor lucruri, mama se simţea în
situaţia celui care a invocat un spirit dar care,
printr-o omisiune în formula de invocare, nu a
rostit cuvîntul magic care să poată stăpîni
această fiinţă nouă şi de neînţeles. Adevărata
linişte nu şi-o găsea decît atunci cînd copila
era cufundată în somn. Atunci era sigură de
fiica ei şi se bucura de ore de pacel?îde calmă
ferjcjre-pînă cînd — poate cu aceeaşi
răutăcioasă sclipire printre pleoapele-i pe
jumătate deschise — Pearl se trezea.
Cît de curînd — cu ce stranie repeziciune, într-
adevăr ! — ajunse Pearl la vîrsta unor relaţii
omeneşti, altele decît zîmbetul de pe buzele
mamei şi cuvintele ei dezmier-dătoare ! Şi ce
mare ar fi fost bucuria lui Hester Prynne dacă
ar fi avut prilejul să audă vocea clară şi
ciripitoare a fetiţei amestecîndu-se cu zarva
altor glasuri copilăreşti şi-ar fi putut deosebi şi
descîlci accentele odorului ei în vălmăşagul
ţipetelor unui grup de copii zglobii ! Dar asta
nu se putea intîmpla ! PerJeraşurghiunită
denaşterea ăJiiLlumeA££pilxii; MlOemon
iîlăjjbr4i4
p; lOemon. iîlră.ujjjnbj3r4iB?4 jpjiţu avea
dreptul să se amestece cu copiii aduşi
creştineşte pe lume. Nimic nu era mai uimitor
decît in-şţiiictul, pare-se, cu care Pearl îşi
înţelegea izolarea, destinul ce trăsese un
cexc£jieţrainjucui ei, pe scurt
i
toată poziţia ei stranie faţă de alţi copii. De la
ieşirea din închisoare, Hester nu se arătase
niciodată în public fără fetiţă. In toate
drumurile prin oraş, Pearl era de faţă şi ea :
întîi ca prunc purtat în braţe, apoi ca fetiţă —
mică însoţitoare a mamei sale — ţinîndu-se cu
mînuţa de degetul ei arătător şi făcind cîte trei
sau patru paşi mărunţi şi iuţi la unul al lui
Hester. Vedea la marginea uliţei sau pe pragul
caselor copiii coloniei distrîndu-se, în chipul
sever impus de educaţia puritană, cu jocuri ca :
mersul la biserică, biciuirea quakerilor,
scalparea pieilor-roşii după o luptă simulată,
sau speriindu-se unii pe alţii cu mişcări
cabalistice imitînd practicile1 vrăjitoreşti. Pearl
vedea şi observa cu atenţie aceste jocuri, dar
nu căuta niciodată să
103
se amestece printre ceilalţi. Daca i se adresa
vreo vorba, nu răspundea Cînd copiii se
adunau in ]urul ei, cum făceau cîteodată
devenea de-a dreptul teribilă în mînia-i copilă-
rească ; aduna pietre cu care să arunce în ei,
scotea ţipete stridente şi incoerente care o
înspăimîntau pe maică-sa, căci răsunau ca
nişte imprecaţii de vrăjitoare într-o limbă
necunoscută.
Adevărul e că micii puritani, care aparţineau
liotei celei mai intolerante ce a existat
vreodată, simţeau într-un mod vag că mama şi
copila aveau în ele ceva straniu, neliniştitor, în
contradicţie cu felul obişnuit de a fi , şi de
aceea le priveau cu dispreţ şi adesea le
terfeleau cu . vorbele lor. Pearl era conştientă
de această animozitate şi îi răspundea prin ura
cea mai aprigă care poate fierbe în pieptul unui
copii. Aceste izbucniri sălbatice de mînie
aveau o anumită valoare şi însemnau chiar o
mîngîiere pentru mama ei, pentru că starea
sufletească pe care o trădau avea o seriozitate
lesne de înţeles, spre deosebire de toanele
schimbătoare care o nelinişteau atît de des. la
copila ei. Pra totuşi speriată, recunoscînd şi aci
un reflex întunecat al răului de care ea însăşi
fusese stăpînită. Toată această duşmănie şi
pasiune, Pearl o moştenise printr-un drept
inalienabil din inima lui Hester. Mama şi fiica
se aflau izolate amîndouă de restul
obştieiomeneşti înacelaşi .cerc. âT
surghiunului; şi în firea copilei păreau să se
perpetueze aceleaşi ekJmente de nelinişte care
o tulburaseră pe Hester Prynne înainte de
naşterea fetiţei, dar care începuseră să se
domolească sub influenţa alinătoare a
maternităţii.
Acasă, în căscioara unde trăiau şi împrejurul
ei, Pearl nu ducea lipsa unui cerc larg şi felurit
de cunoştinţe. O vrajă dătătoare de viaţă
emana din spiritul ei inventiv şi veşnic treaz,
transmiţîndu-se asupra unei infinităţi de
obiecte, asemenea unei torţe care aprinde o
flacără în orice loc de care e apropiată. Cele
mai neaşteptate lucruri — un băţ, o legătură de
cîrpe, o floare — erau marionetele vrăjitoriei
lui Pearl, adaptîndu-se spiritualiceşte, fără a
suferi vreo schimbare exterioară, oricărei
drame ce se desfăşura pe scena lumii ei
lăuntrice. Prin vocea ei de copilă vorbeau o
sumedenie de personaje imaginare, tinere ori
bătrîne. Pinii chirciţi de vreme, negri şi
solemni, care
104
jncredinţau vîntului gemetele şi plînsetele lor
melancolice luau lesne în ochii ei înfăţişarea
unor bătrîni puritani; cele mai urîte buruieni din
grădină erau copiii lor, pe care Pearl îi călca în
picioare şi-i smulgea din rădăcini fără milă.
Plăsmuirile minţii ei erau de o uimitoare diver-
sitate ; trecătoare şi fără şir, ele răsăreau şi
dansau veşnic, cUprinse de o agitaţie
supranaturală, şi se prăbuşeau cu-rînd, istovite
parcă de rapida şi înfrigurata lor perioadă de
viaţă, fiind urmate apoi de alte plăsmuiri pline
de aceeaşi energie nestăpînită. Nici o
asemănare mai izbitoare n-ar putea fi găsită
pentru aceste năluciri decît aceea cu jocul
fantasmagoric al aurorei boreale. In fantezia şi
în vioiciunea jucăuşă a minţii ei în dezvoltare,
fetiţa nu se deosebea poate prea mult de alţi
copii înzestraţi cu o mare agerime ; numai că
Pearl, lipsită de tovarăşi de joacă, era redusă în
mai mare măsură să trăiască printre nenumă-
ratele făpturi imaginare create de ea. Ciudată
era însă duşmănia cu care copila privea toate
aceste odrasle ale inimii şi minţii ei. Nu
plăsmuia niciodată un prieten, ci părea
totdeauna să semene cu braţul dinţi de balaur,
din care răsărea o oaste întreagă de vrăjmaşi
înarmaţi, împotriva cărora pornea la luptă. Era
nespus de trist — şi ce dureros pentru o mamă
care simţea că pricina trebuia căutată în
propria ei inimă ! — să observi la o fiinţă atît
de fragedă această neîncetată evocare a unei
lumi ostile si o atît de dîrză încordare a
energiilor menite să ducă la izbîndă cauza ei,
în lupta ce avea să urmeze.
Adesea, privind-o pe fetiţă, Hester Prynne lăsa
lucrul de mînă să-i cadă pe genunchi şi
exclama cu o durere pe jCare ar fi dorit mult s-
o poată ascunde, dar care izbucnea fără voie
într-un geamăt pe jumătate articulat : „O
părinte ceresc, — dacă mai eşti tatăl meu — ce
fiinţă e aceasta pe care am adus-o pe lume ?"
Iar Pearl, prinzînd cu urechea oftatul, sau
percepind pe altă cale mai subtilă acest zbu-
cium înfricoşat, îşi îndrepta obrăjorul frumos
şi plin.de Sfiiciune-spre maică-sa, zîmbea cu o
şiretenie de spiridyş fi continua să se joace.
în purtarea copilei mai era o ciudăţenie care se
cuvine "riintită. Primul lucru pe care îl
observase în viaţa ei usese — ce anume? — nu
zîmbetul mamei căruia să-i
105
fi răspuns, asemenea altor copii nou-născuţi,
prin acea vagă încercare de a schiţa cu buzele
micuţe un început de syfîs, de care mamele îşi
amintesc mai tîrziu cu Itîta îndoială întrebîndu-
se cu dragoste dacă a fost într-adevăr un
surîs ? Nicidecum ! Primul lucru perţiŢ-fprl
păruse» să-l remarce fusese — s-o spunem ?
— litera staco;jiede pe pieptul lui Hester,. într-
o zi, cînd mama se Aplecase
i
asupr§rieagăîîului, privirea pruncului fusese
atrasă de luciul broderiei de aur din jurul literei
şi, ridicîndu-şi mînuţa, încercase s-o apuce, nu
cu un zîmbet îndoielnic, ci cu o sclipire
hotărîtă în ochi care îi împrumutase o expresie
matură. Cu răsuflarea curmată, Hester Prynne
apucase semnul fatal, căutînd instinctiv să şi-l
smulgă, atît de nemărginită era tortura pe care
mîna parcă ştiutoare a copilei i-o provocase
atingîndu-l. Şi iarăşi, ca şi cum gestul chinuit
al mamei n-ar fi urmărit decît s-o amuze, mica
Pearl o privise :n ochi şi zîmbise ! De atunci,
în afară de ceasurile cînd copilul dormea,
Hester nu se simţise niciodată în siguranţă, nu
cunoscuse nici o elipă de care să se poată
bucura în linişte. E drept că uneori treceau
săptămîni fără ca privirea lui Pearl să se
oprească vreodată asupra literei stacojii; pe
urmă, însă, ochii îi ră-mîneau pe neaşteptate
aţintiţi iarăşi asupra semnului roşu, sfredelind-
o de moarte, împreună cu acel zîmbet ciudat şi
cu acea stranie expresie în ochi.
O dată, această uitătură bizară, ghiduşă, se ivi
din nou
în ochii copilei, în timp ce Hester căuta să-şi
vadă în ei
propria-i imagine, aşa cum obişnuiesc
mamele ; şi brusc
— căci femeile singuratice şi cu durere în
inimă sînt
hărţuite de vedenii inexplicabile — i se păru că
în mica
oglindă neagră a ochilor nu vede propriul ei
portret
în miniatură, ci un alt chip. Era o faţă satanică,
plină
de răutate zîmbitoare, dar ale cărei trăsături
aduceau
cu ale unui obraz pe care-l cunoscuse bine,
deşi îl văzuse
ra'reori zîmbind, şi niciodată cu răutate. S-ar fi
zis că fetiţa
era stăpînită de un duh rău, care tocmai atunci
aruncase
o privire batjocoritoare din ochii ei. Mai tîrziu
Hestei
fusese adesea torturată, deşi nu cu atîta putere,
de aceeaşi
vedenie.
într-o după-amiază de vară Pearl, care
devenise destul de mare pentru a alerga
încoace şi încolo, se juca culegînd
mănunchiuri de flori de cîmp şi aruncîndu-le
una cîte una în pieptul mamei ei. De cîte ori
nimerea litera stacojie, începea să joace şi să
ţopăie ca un drăcuşor. Primul impuls al lui
Hester fusese de a-şi acoperi pieptul cu
mîinile. Dar fie din mîndrie sau resemnare, fie
din sentimentul că nimic nu putea ajuta mai
mult la penitenţa ei decît această negrăită
suferinţă, rezistă imboldului şi rămase aşezată
— dreaptă, palidă ca o moartă, uitîndu-se cu
tristeţe în ochii sălbatici ai fetiţei. Salvele de
flori continuau, atin-gîndu-şi aproape
totdeauna ţinta şi acoperind pieptul mamei de
tot atîtea răni, pentru care nu putea găsi nici un
balsam pe lumea aceasta şi nici nu ştia cum să
caute unul într-o altă lume. în cele din urmă,
cînd îşi cheltuise toată muniţia, copila se opri
privind-o pe Hester ; şi iarăşi i se păru mamei
că zăreşte în adîncul insondabil al ochilor
negri ai fetiţei acea mică imagine zîmbitoare a
unui demon ce o observa.
— Copilule, cine eşti tu ? strigă mama.
— Sînt mica ta Pearl!
Dar spunînd acestea, Pearl începu să rîdă şi să
sară încoace şi încolo cu gesturile poznaşe ale
unui spiriduş, al cărui următor capriciu putea
foarte bine să fie de a zbura prin hornul de
deasupra vetrei.
— Eşti copilul meu cu adevărat ? întrebă
Hester. întrebarea nu era cu totul fără rost, ci
avea în ea,
pentru moment, o bună parte de seriozitate ;
căci isteţimea lui Pearl era atît de deosebită,
încît mama aproape că se întreba dacă fetiţa nu
cunoştea cumva taina existenţei ei, pe care
avea să i-o dezvăluie pe dată.
— Da, sînt mica ta Pearl! repetă copila
continuîndu-şi ghiduşiile.
— Nu .eşti. copiittf-«t«triNu eşti Pearl a mea !
spuse mama pe jumătate în glumă, 'căci i se
întîmpla adesea ca
în mijlocul celei mai adinei dureri să fie
apucată j3ejof£ă
dejgacăv-Spune-mi atunci cine eşti şi cine te-
aţrimis aci.
— SpunemPoTu, mamă ! răspunse copila pe
un ton serios, apropiindu-se de Hester şi
lipindu-se de genunchii ei. Trebuie să-mi spui.'
107
106
.i
— Tatăl ceresc te-a trimis aici ! zise Hester
Prynne Rosti însă cuvintele cu o şovăială care
nu scăpă age
rimii copilei. împinsă fie de unul din
obişnuitele ei capricii, fie de un duh rău, Pearl
îşi ridică degetul arătător şi atinse
litera stacojie.
Nu m-a trimis el, strigă ea cu hotărîre. N-am
tată
ceresc !
— Taci, Pearl, taci! Nu trebuie să vorbeşti aşa,
ripostă
Hester înăbuşind un geamăt. El ne-a trimis pe
toţi aici, în lume. M-a trimis chiar pe mine,
mama ta ; cu atît mai mult pe tine. Dacă nu e
aşa, de unde ai putut veni, spiriduş
micuţ şi ciudat ?
— Spune-mi! Spune-mi tu ! repetă Pearl, de
astă-dată nu pe un ton serios, ci rîzînd şi
săltînd din nou primprejur. Tu trebuie să-mi
spui !
Dar Hester nu găsi nici un răspuns, fiind ea
însăşi pierdută într-un sumbru labirint de
îndoieli. îşi aduse aminte — între un zîmbet şi
un fior — de spusele oamenilor din oraş, care
căutînd în zadar în altă parte pe tatăl copilei şi
observînd unele din ciudăţeniile ei,
proclamaseră că sărmana Pearl era o făptură a
demonului, de felul acelora care încă din
vechile vremuri ale catolicismului bîntuaiu din
cînd în cînd pe pămînt, spre a sluji unor ţeluri
sinistre şi perverse. Luther fusese si el, potrivit
bîrfelilor răspîndite de călugării ce-l
duşmăneau, un vlăstar al spiţei diavoleşti; iar
Peari nu era nici ea singurul copil căruia acastă
nefastă obîrşie să-i fie atribuită printre puri-
tanii din Noua Anglie. ,
VII în casa guvernatorului
într-o zi Hester Prynne se duse la reşedinţa
guvernatorului cu o pereche de mănuşi pe care,
din porunca lui, le împodobise cu franjuri şi
broderii. Aceste mănuşi, guvernatorul urma să
le poarte la o însemnată ceremonie oficială,
căci deşi hazardurile unei alegeri populare îl
168
făcuseră pe fostul cîrmuitor suprem să coboare
de la rangul cel mai înalt, mai deţinea încă un
loc onorabil şi influent printre demnitarii
coloniali.
Dar mai era şi un alt motiv, mult mai
important decît livrarea unei perechi de mănuşi
brodate, care o îndemna în acel moment pe
Hester să caute o întrevedere cu un personaj
atît de puternic şi cu un rol atît de activ în
treburile coloniei. Ii ajunsese la ureche că unii
dintre fruntaşii oraşului, partizani ai celor mai
rigide principii în materie de religie şi de
guvernare, se gîndeau să-i ia copila. Pornind,
după cum am mai spus, de la bănuiala că Pearl
era de obîrşie diavolească, aceşti oameni pioşi
susţineau, nu fără o aparenţă de dreptate, că
interesul creştinesc pentru mîntuirea sufletului
mamei le impunea să înlăture din calea ei
această piedică. Dacă, pe de altă parte, copila
putea cu adevărat să fie crescută în principii
morale şi religioase şi avea în ea germenii
izbăvirii finale, perspectivele de a fi salvată
aveau negreşit să fie sporite în cazul cînd Pearl
avea să fie încredinţată unei tutele mai înţe-
lepte şi mai bune decît aceea a mamei sale. Se
spunea că guvernatorul Bellingham era unul
dintre cei mai activi sprijinitori ai proiectului.
Poate să pară ciudat şi chiar foarte ridicol ca o
chestiune de acest gen, care la o epocă mai
tîrzie nu ar fi fost supusă unei jurisdicţii mai
înalte decît aceea a consiliului orăşenesc, să
facă pe atunci obiectul discuţiei pubTice şi "ca
eminenţi bărbaţi de stat să ia ati--tudine în
privinţa ei. Numai că în acele vremuri de naivă
primitivitate, chiar şi probleme de un interes
public mai redus, avînd în sine o însemnătate
infinit mai mică decît mîntuirea sufletească a
lui Hester şi a copilei ei, erau amestecate în
chip ciudat printre deliberările legiuitorilor şi
chestiunile de stat. Epoca în care se petrecea
povestirea noastră nu era mult, ba chiar
nicidecum, mai înaintată decît aceea în care o
ceartă privitoare la dreptul de proprietate
asupra unui porc nu numai că stîrnise o dispută
aprinsă şi veninoasă în sînul corpului legiuitor
al coloniei, ci dusese la o modificare
importantă în structura însăşi a legislaţiei.
Plină de nelinişte deci — dar atît de conştientă
de dreptul ei încît lupta dintre public şi o
femeie singură,
109
dar care avea de partea ei legile naturii, abia
dacă i se părea inegală — Meşter Prynne
părăsise căsuţa ei solitară Fireşte că mica Pearl
o însoţea. Ajunsese acum la o vîrstă cînd'era în
stare să alerge cu paşi uşori pe lîngă mama ei ;
si cum era deprinsă să nu stea o clipă locului,
ar fi putut, străbate un drum mult mai lung
decît acela ce o aştepta. Totuşi, mai degrabă
din capriciu decît de nevoie, deseori cerea să
fie luată în braţe, pretinzînd însă în curînd tot
atît de poruncitor să fie lăsată jos, şi zburda
atunci în faţa lui Hester pe cărarea acoperită de
iarbă, poticnindu-se şi căzînd de nenumărate
ori, dar fără a se lovi. Am mai vorbit de
frumuseţea radioasă şi plină de viaţă a lui
Pearl, o frumuseţe ce izbucnea în culori
intense şi calde prin tenul ei luminos, prin
ochii-i sclipitori şi adînci, prin părul ce lucea
de pe atunci într-un ton castaniu-închis şi care
cu trecerea anilor avea să devină aproape
negru. Toată fiinţa ei era plină de văpaie ;
apărea într-adevăr ca rodul unui moment de
pasiune necugetată. Pentru a coase îmbră-
cămintea copilei, Hester dăduse frîu liber
înclinaţiei spre fast a imaginaţiei ei,
înveşmîntînd-o într-o tunică de catifea
purpurie de o croială deosebită şi bogat
brodată cu arabescuri şi înflorituri de fir de
aur. O asemenea splendoare de culori, care ar
fi făcut să pară palizi şi şterşi nişte obraji mai
puţin înfloriţi, se potrivea de minune cu
frumuseţea lui Pearl, aşa că fetiţa apărea ca cea
mai scînteietoare flăcăruie ce ţîşnise şi jucase
vreodată pe pămînt.
Ceea ce era însă remarcabil în această ţinută şi,
de fapt, în întreaga înfăţişare a copilei, era că
ea amintea în chip irezistibil şi inevitabil de
semnul pe care Hester Prynne era osîndită să-l
poarte pe piept. Era litera sta- altă formq. litera
stacojie înzestrată cu viaţa '
l i fi îtiăi
j ţ
Mama însăşi — ca şi cum stigmatul roşu i s-ar
fi întipărit atît de adînc în creier încît toate
ideile ei îi luau forma — scosese cu grijă în
evidenţă această asemănare, jertfind multe
ceasuri de inventivitate morbidă spre a crea o
analogie între obiectui-alectiunii şi simbolul
vinii şi al chinului ei. De fapt, Pearl era şi unul
şi celălalt; şi numai în virtutea acestei identităţi
izbutise Hester să întruchipeze atît de
desăvîrşit litera stacojie prin înfăţişarea
copilei.
110
Cînd cele două drumeţe intrară în oraş, copiii
purita-nilor îşi ridicară ochii de la jocurile lor
— sau de la ceea ce trecea drept jocuri la
aceste mici şi sumbre haimanale — spunîndu-
şi pe un ton grav unul altuia :
— Uite colo, femeia cu litera stacojie ; şi uite,
zău, şi o altă literă stacojie care aleargă lîngă
ea ! Hai să aruncăm în ele cu noroi !
Dar Pearl, care era un copil neînfricat, bătu
întîi din picior şi-şi scutură pumnul micuţ
făcînd tot felul de gesturi ameninţătoare, iar
apoi se repezi la grămada de duşmani,
punîndu-i pe goană. In timp ce-i urmărea cu
furie, semăna cu întruparea unei molime de
copii — a scarlati-nei poate — sau cu vreun
înger al judecăţii, încă fără aripi, care avea
misiunea să pedepsească păcatele generaţiei în
creştere. Totodată ţipa şi urla cu glas
răsunător, încît inimile fugarilor tremurau
negreşit de spaimă. După această victorie,
Pearl se întoarse liniştită la maică-sa şi îşi
ridică zîmbind ochii spre ea.
Fără alte peripeţii ajunseră amîndouă la
locuinţa guvernatorului Bellingham. Era o casă
mare de lemn, clădită după o modă care a mai
lăsat în urma ei, pe străzile oraşelor noastre
mai vechi, cîteva specimene, acoperite acum
de muşchi, căzute aproape în ruină şi
impregnate de melancolie de pe urma
numeroaselor întîmplări, triste sau vesele,
uitate sau nu, care s-au iscat şi au trecut prin
încăperile lor întunecoase. Pe atunci însă
clădirea arăta nouă şi proaspătă, iar prin
ferestrele însorite radia veselia unei locuinţe
omeneşti în care moartea nu intrase încă
niciodată. Casa avea într-adevăr un aspect
foarte luminos, cu pereţii ei acoperiţi de un fel
de stuc încrustat din belşug cu cioburi mici de
sticlă, în care se reflectau razele soarelui,
sclipind şi scînteind ca şi cum cineva ar fi
aruncat peste ei cu amîndouă mîinile diamante.
Această strălucire s-ar fi potrivit mai degrabă
palatului lui Aladin decît reşedinţei unui bătrîn
şi serios cîrmuitor puritan. In afară de aceasta,
toată casa era decorată, după gustul ciudat al
epocii, cu ornamente şi arabescuri stranii, de o
aparenţă cabalistică, care gravate în stucul
proaspăt deveniseră tari Şi durabile, oferindu-
se admiraţiei posterităţii.
lil
La vederea acestei minunate clădiri, Pearl se
apucă să salte şi să joace, cerînd pe un ton
poruncitor ca întreg învelişul de lumină să fie
desprins de pe faţadă şi să-i fie
dat ca să se joace cu el.
NUj fetiţa mea, îi spuse Hester. Tehuieşa=tL-
culegi
singură lumina. Eu n-am de unde să ţi-o dau.
„----Se a'pfopiSra'de uşa boltită, flancată în
amîndouă părţile
de două ieşituri în formă de turle ale căror
ferestre erau prevăzute cu zăbrele şi cu
obloane de lemn ce puteau fi închise la nevoie.
Ridicînd ciocanul de fier atîrnat de portal,
Hester Prynne bătu cu el în tăblie ; uşa fu
deschisă îndată de unul din servii
guvernatorului, un englez liber prin naştere,
acum însă rob pe şapte ani, perioadă în care
avea să fie bunul stăpmului său, o marfă de
vîndut la fel ca o vită sau un scaun. Purta o
haină albastră, îmbrăcămintea obişnuită a
servilor din acea vreme, adoptată cu mult
înainte la vechile reşedinţe nobiliare din
Anglia.
—■ Prea-cinatitul guvernator Bellingham e
acasă v întrebă Hester.
•— Da, e acasă, răspunse servul holbînd ochii
la litera stacojie pe care, sosit de curând în
ţară, n-o mai văzuse niciodată. Da, luminăţia
sa e acasă, dar are oaspeţi : cîţiva preoţi şi un
doctor. Nu-l puteţi vedea acum.
— Am să intru totuşi, zise Hester Prynne ; iar
servul, socotind poate după aerul ei hotărît şi
după simbolul strălucitor de pe piept că era
vreo doamnă înaltă a coloniei,
nu se împotrivi.
Şi astfel mama şi cu mica Pearl intrară în casa
guvernatorului. Cu o serie de modificări
dictate de caracterul materialelor de
construcţie, de diferenţa de climă şi de modul
deosebit de viaţă socială, guvernatorul
Bellingham îşi concepuse noua locuinţă după
modelul conacelor de pe domeniile nobiliare
din ţara lui de baştină. Se găsea deci aici o sală
spaţioasă, destul de înaltă, care se întindea de
la un capăt la celălalt al casei, stabilind o
legătură mai mult sau mai puţin directă cu
toate celelalte încăperi. La unul din capete,
sala aceasta îşi primea lumina prin ferestrele
celor două turle, care formau o mică adîncitură
112
de amîndouă părţile intrării. La celălalt capăt,
mascat în parte printr-o perdea, ea era mai
puternic luminată de una din acele ferestre în
formă de firidă pomenite în cărţile vechi, sub
care se găsea o banchetă lată şi capitonată. Pe
perna banchetei se putea vedea un volum în-
folio, probabil al „Cronicilor Angliei" sau al
vreunui alt op substanţial de acest gen — tot
astfel cum în zilele noastre împrăştiem pe
masa din mijloc tomuri cu muchea aurită
pentru a fi răsfoite de vizitatori ocazionali.
Mobilierul sălii se compunea din cîteva scaune
masive de stejar, ale căror speteze erau
sculptate cu ghirlande complicate, şi dintr-o
masă în acelaşi stil, toate datînd din epoca
elisabetană sau poate chiar de mai înainte —
piese de familie, aduse aici din casa
părintească a guvernatorului. Pe masă — drept
mărturie că vechiul simţ de ospitalitate englez
nu fusese uitat — se afla o cană de cositor
destul de mare, pe fundul căreia, dacă Hester şi
cu Pearl şi-ar fi aruncat privirea într-însa, ar fi
putut vedea rămăşiţele spumoase ale unei
proaspete porţii de bere.
Pe pereţi atîrna un şir de portrete
reprezentîndu-i pe strămoşii neamului
Bellingham, unii cu platoşa pe piept, alţii
purtind, mai paşnic, splendide robe de
ceremonii şi gulere cu creţuri. Toate erau
caracterizate prin acea expresie rigidă şi severă
pe care o iau invariabil vechile portrete, ca şi
cum ar fi mai degrabă fantomele decît
chipurile demnilor răposaţi şi ar privi cu o
dezaprobare aspră şi intolerantă îndeletnicirile
şi bucuriile celor în viată.
Cam pe la mijlocul panourilor de stejar care
îmbrăcau pereţii sălii era suspendată o armură
— nu străveche si păstrată ca relicvă
ancestrală asemenea portretelor, ci de dată
destul de recentă, căci fusese făurită de un
iscusit armurier din Londra chiar în anul cînd
guvernatorul Bellingham plecase spre Noua
Anglie. Era compusă dintr-un coif, o platoşă,
un grumăjer şi jambiere de oţel, sub care
atîrnau o pereche de mănuşare şi o spadă —
toate, şi îndeosebi coiful şi pieptarul, atît de
lustruite încît metalul reflecta cu o sclipire albă
lumina, împrăştiind-o în toate părţile pe podea.
Această armură scînteietoare nu era destinată
numai să servească drept decor, ci fusese
purtată de guvernator la multe parăzi şi
manevre militare, şi strălucise de
8 113
asemenea în fruntea unui regiment în războiul
împotriva indienilor pequoţi. Căci deşi primise
o instrucţie de jurist şi obişnuia să vorbească
despre Bacon, Coke, Noye şi Finch1 ca despre
nişte confraţi ai săi, exigenţele acestei patrii
noi îl transformaseră pe guvernatorul
Bellingham în soldat ca şi în om de stat şi
guvernator.
Mica Pearl — pe care strălucitoarea armură o
fermeca tot atît de mult cum o încîntase
sclipitoarea faţadă a casei — stătu cîtva timp
uitîndu-se în oglinda lucioasă a platoşei.
— Mamă, strigă ea, te pot vedea aici. Uite !
Uite ! Hester îşi aruncă privirea asupra armurii
pentru a face
pe plac copilei, dar nu zări, poate prin efectul
deosebit al acestei oglinzi convexe, decît litera
stacojie reflectîndu-se în dimensiuni exagerate,
gigantice, devenind trăsătura cea mai izbitoare
a înfăţişării ei. Părea într-adevăr cu desăvîr-
sire ascunsă în spatele acestui semn. Pearl
arătă cu degetul spre o imagine asemănătoare
oglindită de coif şi-i zîmbi mamei ei cu acea
expresie inteligentă de spiriduş, atît de
nelipsită în obrăjorul ei. Acest aer de
răutăcioasă veselie era şi el reflectat cu atîta
amploare şi intensitate de luciul armurii, încît
Hester Prynne nu putea crede că era imaginea
propriei ei copile, ci aceea a unui mic demon
care furase chipul lui Pearl.
— Vino, Pearl, spuse ea trăgînd-o la o parte.
Vino să vezi ce grădină frumoasă ! Uite ce
flori sînt acolo — fior mai minunate decît cele
pe care le găsim în pădure.
Pearl alergă la fereastra arcuită de la capătul
sălii şi îş aruncă privirea asupra unei alei,
acoperită cu iarbă tuns. scurt şi mărginită de
nişte boschete sărăcăcioase şi piper nicite. Se
părea însă că proprietarul renunţase la efortu
cu totul zadarnic de a perpetua în această parte
a Atlanti cului, unde tăria solului nedesţelenit
cerea omului să lupt* din greu spre a-şi asigura
existenţa, gustul înnăscut al en glezilor pentru
grădinăritul ornamental. Căpăţîni de varzî
creşteau la vedere şi un lujer de dovleac,
înrădăcinat Ir. oarecare distanţă, se întinsese
peste spaţiul intermedia şi-şi depusese unul din
giganticele sale produse drept su1 fereastra
sălii, ca pentru a-l vesti pe guvernator că aces
1
Jurisconsulţi de seamă englezi din sec XVI şi
XVII.
114
bulgăre uriaş de aur vegetal era cea mai bogată
podoabă pe care ţărîna Noii Anglii putea să i-o
ofere. Se aflau totuşi acolo mai multe tufe de
trandafir şi cîţiva meri, desigur urmaşi ai celor
plantaţi de reverendul Blackstone, primul
colonist al peninsulei, acel personaj aproape
mitologic care străbate primele noastre anale
călare pe un taur.
Văzînd acele tufe, Pearl se apucă să ceară în
gura mare un trandafir roşu.
— Taci, copilă, taci ! o îndemnă cu seriozitate
maică-sa. Nu ţipa, mica, scumpa mea Pearl !
Aud voci în grădină. lată-l venind pe
guvernator împreună cu alţi domni !
într-adevăr, la capătul aleii cîţiva bărbaţi se
vedeau apropiindu-se de casă. Nesocotind cu
totul încercările mamei ei de a o potoli, Pearl
scoase un strigăt sălbatic, după care tăcu —
dar nu dintr-un sentiment de supunere, ci
pentru că apariţia acestor noi personaje stîrnise
curiozitatea firii ei iuţi şi schimbătoare.
VIII Spiriduşul şi preotul
Guvernatorul Bellingham, într-o robă largă şi
cu o bonetă moale pe cap — aşa cum ie plăcea
să se înveşmânteze domnilor mai vîrstnici în
intimitate — păşea în frunte, părînd să le arate
celorlalţi proprietatea sa şi să le descrie pe larg
proiectele sale de îmbunătăţire. Sub barba-i
sură, cercul lat al gulerului, bogat încreţit după
moda veche din timpul domniei regelui Iacob1,
făcea să-i semene capul cu acela al lui Ioan
Botezătorul2 pe talger. Impresia pe care o
producea înfăţişarea lui atît de rigidă şi de
severă, marcată de o vîrstă mai mult decît
tomnatică, se împăca prea puţin cu atmosfera
de bucurie lumească pe care se
• Iacob I Stuart, rege al Angliei (1603—1625).
• Potrivit legendei, după ce Ioan Botezătorul a
fos decapitat la cererea Salomeei, capul lui a
fost prezentat fiicei Herodiadel pe un talger.
115
silise în chip vădit şi din toate puterile s-o
creeze în jurul lui. Dar am greşi dacă am crede
că severii noştri străbuni — oricât de deprinşi
ar fi fost să vorbească şi să gîndească despre
existenţa omenească doar ca despre o perioadă
de încercări şi de lupte, şi oricît de sincer
dispuşi ar fi fost să-şi jertfească bunurile şi
viaţa poruncilor datoriei — că deci străbunii
noştri considerau ca o chestiune de conştiinţă
să respingă mijloacelede trai confortabil şi
chiar luxos ce le stăteau la îndemînă. Un
asemenea crez n-a fost niciodată propovăduit,
de pildă, de venerabilul pastor Johrs Wilson, a
cărui barbă, albă ca un troian de zăpadă, se ză-
rea după umărul guvernatorului Bellingham, în
timp ce posesorul ei sugera că s-ar putea
încerca aclimiatizarec perelor şi piersicilor în
Noua Anglie şi că poate chiar viţa de vie ar
putea să rodească lingă zidul însorit al grădinii.
Bătrînul preot, hrănit la sînul opulent al
Biserici Anglicane, avea o predilecţie legitimă
şi de mult înrădăcinată pentru toate lucrurile
plăcute care asigurau bunăstarea omului; şi
oricît de aspru se arăta pe amvon sai atunci
cînd stigmatiza în mod public abaterile de la
drumul cel drept, ca aceea a lui Hester Prynne,
îşi câştigaşi prin atitudinea-i binevoitoare şi
jovială în viaţa particu Iară o afecţiune mai
caldă decît oricare dintre contemporanii săi
întru preoţie.
în spatele guvernatorului şi al pastorului
Wilson păşeau alţi doi oaspeţi: reverendul
Arthur Dimmesdale care, aşa cum cititorul îşi
va aminti poate, jucase un rol scurt şi cam silit
în scena expunerii lui Hesetr Prynne la stâlpul
infamiei, iar alături de el, bătrînul Roger
Chillingworth, acel personaj foarte priceput în
ale medicinei care se stabilise de vreo doi-trei
ani în oraş. Se ştia că acest bărbat învăţat era
medicul şi prietenul tînărului preot, a cărui
sănătate fusese serios zdruncinată în ultima
vreme de p urma nemăsuratei jertfiri de sine în
îndeplinirea îndatori rilor şi a activităţii sale de
păstor sufletesc.
Precedîndu-şi vizitatorii, guvernatorul urcă
două-trr trepte şi, deschizînd canaturile
imensei uşi cu geamuri c dădea în sală, se
pomeni drept în faţa micuţei Pearl. Uni bra
perdelei cădea asupra lui Hester Prynne şi o
ascundea în parte.
116
— Cine-o mai fi şi asta ? se miră guvernatorul
Bellingham uitîndu-se întrebător la mica
siluetă purpurie din faţa lui. Mărturisesc că n-
am mai văzut nimic asemănător din zilele
pline de deşertăciune din vremea bătrânului
rege Iacob, cînd socoteam ca o mare favoare
să fiu admis ja cîte o mascaradă a curţii ! Pe
atunci doar mai puteai vedea roind de sărbători
o surmedenie de asemenea mici apariţii, cărora
obişnuiam să le spunem copiii Marelui
maestru al dezmăţului. Dar cum o fi ajuns o
asemenea vizitatoare în casa mea ?
— Adevărat! exclamă bătrînul şi bunul pastor
Wil-son. Cine poate fi păsărică asta cu penajul
purpuriu ? Pare-mi-se a fi văzut asemenea
chipuri cînd soarele strălucea printr-un vitraliu
bogat colorat, aruncând imagini aurii şi
cîrmîzii pe pardosea. Dar acealsta se întîmpla
în ţara noastră de baştină. Rogu-te, micuţa
mea, spune-mi cine eşti şi ce-a îndemnat-o pe
mumă-ta să te înzorzoneze în ăst chip ciudat ?
Eşti o copilă creştină ? Ştii catehismul? Sau
eşti vreunul din drăcuşorii sau zânele rele pe
care socoteam a le fi lăsat în urma noastră,
dimpreună cu alte rămăşiţe papistăşeşti, în
vesela şi bătrâna Anglie ?
— Sint copila maică-mi, răspunse arătarea
stacojie, şi mă cheamă Pearl !
— Pearl ? Mărgărea ? Rubin mai degrabă ! Ori
mărgean ! Ori trandafiraş roşu măcar, judecind
după culoarea ta, zise bătrînul pastor,
întinzîndu-şi mîna într-o încercare zadarnică
de a o bate uşor pe obraz pe mica Pearl. Dar
unde ţi-e maica aceasta ? A, înţeleg, adăugă el;
şi întorcîndu-se către guvernatorul
Bellingham, şopti : Nu e alta decît copila
despre care am stat de vorbă împreună ; şi iat-
o aici şi pe mama ei, nenorocita Hester Prynne.
— Adevărat ? strigă guvernatorul. Eh, am fi
putut să ne dăm seama că mama unui
asemenea copil nu poate fi decît desfrânata
stacojie, vrednica urmaşă a celei babilonice 1 !
Dar soseşte la timp ; vom cerceta îndată treaba
aceasta.
1
Aluzie la „desfrînata cea mare, numită
Babilonul, îmbrăcată în purpură şi stacojiu,
mama tîrlelor şi a uriciunilor pămîntului", din
Apocalipsul Sf. loan (17,5).
117
Şi guvernatorul Bellingham intră pe uşa cu
geamur în sală, urmat de cei trei oaspeţi ai săi.
— Hester Prynne, spuse el aţintindu-şi privirea
sever asupra purtătoarei semnului stacojiu.
Situaţia ta ne-, preocupat mult în vremea din
urmă. Am discutat şi an chibzuit îndelung dacă
noi, cei cu autoritate şi influenţă nu lucrăm
împotriva conştiinţei noastre încredinţînd că-
lăuza unui suflet nemuritor, ca acela ce
sălăşluieşte în astă copilă, unei făpturi ce s-a
împiedicat şi a căzut în capcanele acestei lumi.
Grăieşte tu însăţi, care eşti mama copilei) Nu
socoteşti oare că ar fi spre binele păm'întesc şi
spre cel veşnic ale micii tale copile să fie luată
de sub îngrijirea ta, îmbrăcată cuviincios,
supusă unei discipline stricte şi învăţată despre
adevărurile cerului şi ale pămîntului ? Ce poţi
face tu în această privinţă pentru copila ta ?
— O pot învăţa pe mica mea Pearl ceea ce am
învăţat din asta ! răspunse Hester Prynne
punîndu-şi degetul pe semnul roşu.
— Femeie, aceea este emblema păcatului tău!
răspunse neînduplecatul demnitar. Tocmiai din
pricina vinii pentru care stă mărturie litera
aceea vrem să trecem copila în alte mîini.
— Totuşi, spuse mama cu calm devenind însă
mai palidă, această emblemă mi-a dat, îmi dă
în fiecare zi, ba chiar în clipa aceasta, lecţii
care o vor face poate ma. bună şi mai
înţeleaptă pe copila mea, cu toate că m.' nu-mi
mai pot fi de vreun folos.
— Vom judeca cu chibzuinţă, rosti
Bellingham, şi ne vom cîntări cu grijă
hotărîrea. Rogu-te, bunule pastor Wilson,
cerceteaz-o pe perla aceasta — de vreme ce
aşa o cheamă — şi vezi dacă are educaţia
creştină ce se cuvine unui copil de vîrsta ei.
Bătrînul preot se aşeză într-un fotoliu,
încercând s-o atragă pe Pearl pe genunchi. Dar
copila, neobişnuită a fi atinsă în chip familiar
de altcineva decît de mamă-sa, fugi pe uşa
dinspre grădină, oprindu-se pe treapta cea mai
de sus, asemenea unei sălbatice păsări
tropicale cu penajul bogat colorat, gata parcă
să-şi ia zborul. Pastorul Wilson, nu puţin mirat
de această evadare — căci avea o purtare
118
de bunic şi era îndeobşte foarte iubit de copii
— încercă totuşi să procedeze la examinarea
cerută.
— Pearl, grăi el cu voce solemnă, trebuie să iei
aminte la învăţăturile ce ţi se dau pentru ca,
atunci când va sosi sorocul, să poţi purta sub
sîn perla cea mai de preţ. Ai putea să-mi spui,
copila mea, cine te-a creat ?
Pearl ştia prea bine cine o crease, căci Hester
Prynne, născută dintr-o familie de oameni
pioşi, începuse îndată după prima convorbire
cu copila despre tatăl ceresc s-o înveţe
adevărurile de care spiritul omenesc, oricît de
necopt ar fi, se pătrunde cu un interes atît de
avid. De aceea, Pearl avea destule cunoştinţe
pentru cei trei anişori ai ei încît sa poată trece
destul de bine un examen asupra Cărţii de
citire din Noua Anglie sau asupra primei
coloane a. Catehismului de la Westminster, cu
toate că nici nu cunoştea măcar aspectul
exterior al acestor două vestite lucrări. Dar
îndărătnicia, proprie într-o măsură mai mică
sau mai mare tuturor copiilor şi care la Pearl
era înzecită, puse acum, în momentul cel mai
inoportun, cu totul stă-pinire pe ea, închizîndu-
i buzele sau împingînd-o să bată cîmpii. După
ce-şi vîrî degetul în gură şi refuză multă vreme
cu încăpăţînare să răspundă la întrebările
bunului pastor Wilson, copila declară în cele
din urmă că nu fusese creată de loc, ci că
mamă-sa o culesese în tufa de trandafiri
sălbatici ce creştea lîngă poarta închisorii.
Această scornire îi fu probabil sugerată de
trandafirii roşii ai guvernatorului, pe care, aşa
cum stătea în faţa uşii, îi vedea în apropiere,
cît şi de amintirea tufei de măceş din faţa
închisorii, pe lîngă care trecuse venind spre
casa guvernatorului.
Bătrînul Roger Chillingworth şopti zîmbind
ceva la urechea tînărului pastor. Hester Prynne
îl privi pe iscusitul om de ştiinţă şi, chiar în
momentul acela cînd soarta ei era în joc,
observă cu uimire cît de mult i se schimbaseră
trăsăturile — cît de mult se urîţiseră, cît de tare
părea să se fi întunecat faţa lui sumbră şi să se
fi accentuat tlţformitatea trupului din vremea
cînd îl cunoscuse de aproape. Ii întîlni o clipă
privirea, dar fu imediat silită să-şi îndrepte
toată atenţia spre cele ce se petreceau.
— E îngrozitor ! exclamă guvernatorul,
revenindu-şi încet din stupoarea în care-l
aruncase răspunsul micii
119
Pearl. Iată o copilă de trei ani care nu ştie
măcar cine a creat-o ! Nu încape îndoială că e
la fel de neştiutoare şi în privinţa sufletului ei,
a depravării lui prezente şi a destinului ce-l
aşteaptă ! Socotesc, domnilor, că e de prisos s-
o. cercetăm mai departe.
Hester o apucă pe Pearl şi, trăgînd-o cu putere
la sînuî ei, îl înfruntă cu o privire aproape
sălbatică pe bătrînu! demnitar puritan. Singură
pe lume, respinsă de toţi şi neavînd decît
această singură comoară spre a-şi păsti*a
inima vie, simţea că ave'âSsupFâ"copilei un
drept de ne-îffvlns, pe care era hotărîtă să-l
apere, pînă la moarte, împotriva lumii întregi.
— Dumnezeu mi-a dat copilul ! strigă ea. Mi l-
a dat ca o compensaţie pentru toate celelalte
lucruri de care m-aţi lipsitE.Jericirea mea —
fericirea şi totodată chinul meu ! Pearl mă
păstrează în Cîâ£ă ! Şi tot ea înseamnă
pedeapsă meaLNu credeţfoare că e însăşi litera
'stacojie,
'dar demnă de a fi iubită şi, prin urmare,
înzestrată cu o putere înmiită de a mă face să-
mi ispăşesc păcatul ? Nu vă las să mi-o luaţi !
Primesc mai degrabă moartea !
— Sărmană femeie, spuse nu fără bunătate
bătrinul pastor, copila va fi bine îngrijită —
mult mai bine decît ai putea s-o îngrijeşti tu.
— Dumnezeu a încredinţat-o grijii mele,
repetă Hester Prynne aproape strigînd. Nu v-o
dau ! Şi, dintr-un impuls subit, se întoarse
către tînărul preot Dimmesdale, spre care abia
dacă păruse pînă atunci să-şi fi îndreptat o dată
privirea. Vorbeşte tu pentru mine ! strigă ea.
Ai fost pastorul meu, mi-ai avut în grijă
sufletul şi mă cunoşti mai bine decît aceşti
oameni. Nu vreau să pierd copilul ! Vorbeşte
în numele meu ! Tu ştii ce se petrece în inima
mea, căci ai o înţelegere care lor le lipseşte,
ştii care sânt drepturile unei mame şi cît sînt
ele de întărite cînd această mamă nu are nimic
pe lume decît copilul ei şi litera aceasta
stacojie ! Ajută-mă tu ! Nu vreau să-mi pierd
copilul ! Ajută-miă !
La acest apel frenetic şi bizar, care dovedea că
situaţia lui Hester Prynne o adusese pe pragul
nebuniei, tînărul preot ieşi îndată înainte, palid
şi ducîndu-şi mîna la inimă, cum obişnuia să
facă ori de cîte ori temperamentul său
deosebit de nervos era pradă agitaţiei. Arăta
acum mai copleşit de griji şi mai istovit decît
cu prilejul scenei înfierării publice a lui Hester
Prynne ; şi fie din cauza sănătăţii şubrede, fie
din orice altă pricină, ochii săi mari şi negri
ascundeau în adîncul lor tulbure şi melancolic
o ]Urne întreagă de dureri.
•— E adevăr în vorbele ei, începu preotul cu
un glas blînd şi mişcat, dar atît de puternic,
încît răsună în toată sala şi făcu armura să
vibreze, e adevăr în ceea ce spune Hester şi în
simţămîntul ce o însufleţeşte ! Dumnezeu i-a
dat copilul şi i-a dat de asemenea o cunoaştere
instinctivă a firii şi trebuinţelor lui —
deopotrivă de stranii pare-se — pe care nici o
altă fiinţă omenească nu o poate avea. Şi pe
lîngă aceasta, nu e oare ceva înfricoşător de
sacru în legătura dintre această mamă şi
copilul ei ?
— Ce vrei să spui, bunul meu pastor
Dimmesdale ? îl întrerupse guvernatorul.
Lămureşte-ne mai bine, rogu-te.
— Aşa trebuie să fie, reluă preotul. Căci dacă
am socoti altfel, n-am spune oare prin aceasta
că tatăl ceresc, creatorul a tot ce e viaţă, a
trecut cu uşurinţă peste o faptă vinovată şi n-a
făcut deosebire între desfrîul nelegiuit şi
amorul sacru ? Acest copil al păcatului tatălui
său şi al ruşinii mamei sale a ieşit din mîna lui
Dumnezeu spre a înrîuri în multe chipuri
asupra inimii aceleia care îşi apără cu atîta
aprindere şi atîta amărăciune dreptul de a-l
păstra. J2opilai-a fost ursită ca binecuvîntare,
singura binecuvîntare a vieţii ei! A fost menită
de ase-meneaTîărâTnîîoială — ăşa
cumTmama ne-a spus ea însăşi — să însemne
o pedeapsă, un chin pe care să-l resimtă în cele
mai neaşteptate clipe, o muşcătură, o
împunsătură, o suferinţă sfîşietoare, mereu
trezită în mijlocul unor bucurii neliniştite ! Nu
a exprimat ea oare acest gînd în îmbrăcămintea
bietei copile, care ne aminteşte atît de viu
simbolul roşu ce-i veştejeşte pieptul ?
— Bine zici ! exclamă blajinul pastor Wilson.
Mă temeam că această femeie n-avea alt gînd
mai bun decît să facă din copila ei o paiaţă.
— O, nu, nu ! urmă pastorul Dirmmesdale. Ea
recunoaşte, credeţi-mă, minunea solemnă pe
care Dumnezeu a sâvîrşit-o dînd viaţă acestei
copile. Şi-i doresc să poată
126
121
\
simţi de asemenea — căci acesta, socotesc, e
adevărul însuşi — că darul i-a fost făcut, mai
presus de orice, pentru a-i păstra viu sufletul şi
a o apăra de prăpastia unor păcate mai
întunecate încă, în care altminteri diavolul ar fi
putut căuta s-o prăbuşească ! De aceea, este
bine pentru această sărmană femeie căzută în
păcat să aibă în grija ei un mic suflet
nemuritor, o fiinţă sortită bucuriei sau
suferinţei veşnice, pe care s-o crească în cinste
şi virtute, care să-i amintească în fiecare clipă
de greşeala ei, dar să-i arate, ca printr-o sfîntă
făgăduială a Creatorului, că dacă îi va deschide
copilului calea spre cer, copilul o va duce şi pe
ea acolo ! în această privinţă, mama vinovată
este mai fericită decît tatăl ce a păcătuit. Spre
binele lui Haster Prynne, nu mai puţin decât
spre acela al bietei ei copile, să le lăsăm deci
aşa cum providenţa a găsit cu cale să le aşeze.
— Vorbeşti cu o ciudată aprindere, prietene!
făcu bătrînul Roger Chillingworth zîmbindu-i.
— In cele spuse de tînărul meu frate îmi pare a
zace multă greutate, adăugă reverendul
Wilson. Ce ziceţi, preacinstite domnule
Bellingham ? N-a apărat-o bine pe sărmana
femeie ?
■— E adevărat, răspunse dregătorul. Şi a adus
asemenea argumente, încît vom lăsa lucrurile
aşa cum se găsesc ; măcar atîta vreme cît
femeia nu va fi o nouă pricină de scandal.
Trebuie totuşi să aveţi grijă ca aceaslă copilă
să fie catehizată în chipul cuvenit şi examinată
de către dumneata sau de magistrul
Dimmesdale. Pe lîngă aceasta, la timpul
potrivit, vătafii orăşeneşti vor trebui să
vegheze ca ea să meargă atît la şcoală cît şi la
orele de biblie.
Tînărul preot, după ce spusese ce avea de spus,
se depărtase la cîţiva paşi de grup. Stătea lîngă
fereastră, cu faţa ascunsă în parte de faldurile
grele ale perdelei ;- şi umbra siluetei lui,
proiectată pe pardosea de lumina soarelui,
tremura încă de pe urma vehemenţei apelului
său. Pearl, acest drăcuşor de obicei atît de
sălbatic şi zvăpăia' se furişă tiptil lîngă el şi
strîngîndu-i mîna între minutele ei, şi-o apăsă
pe obraz într-o mîngîiere atît de ginga1 şi
totodată atît de discretă, încît mama, care o
urmai ij cu privrea, se întrebă : „Să fie oare
aceasta Pearl a mea n"
gtia însă că inima copilei nu era lipsită de
dragoste, cu toate că se revela de obicei prin
izbucniri pătimaşe şi că abia o dată sau de
două ori se manifestase cu atîta blîn-deţe şi
duioşie. Pastorul — căci în afară de atenţiile
îndelung rîvnite ale unei femei, nimic nu e
miai dulce de-cît o asemenea dovadă de
afecţiune din partea unui copil, acordată în
chip spontan, dintr-un instinct sufletesc, şi care
pare să ateste că în noi zace ceva cu adevărat
demn de a fi iubit — pastorul, zic, se uită în
jurul lui, puse mîna pe capul copilei, şovăi o
clipă şi o sărută apoi pe frunte. Dar
neobişnuita dispoziţie sentimentală a lui Pearl
nu ţinu multă vreme ; fetiţa izbucni în rîs şi
porni să salte de-a curmezişul sălii în chip atît
de eterat, încît bătrînul pastor Wilson se
intrebă dacă măcar vârful picioarelor ei
atingeau pardoseaua.
— Micuţa aceasta trebuie să aibă puteri de
vrăjitoare în ea, crede-mă, spuse el către
reverendul Dimmesdale. Nu are nici măcar
nevoie de o coadă de matură ca să-şi ia zborul.
— Ciudat copil ! observă bătrînul Roger
Chillingworth. E uşor de recunoscut în ea ce a
moştenit de la maică-sa. Dar credeţi, domnilor,
că ar fi peste puterile unui filozof să analizeze
firea acestei copile şi să deducă cu ascuţime
din însuşirile şi trăsăturile ei cine îi poate fi
tatăl ?
— Nu, zise pastorul Wilson, ar fi să se
săvîrşească un păcat urmând într-o asemenea
problema căile filozofiei profane. E mai bine
să postim şi să ne rugăm ; şi poate şi mai bine
să lăsăm misterul neatins, în afară doar dacă
providenţa îl va desluşi din propria ei voinţă.
In acest chip,
orice bun creştin va avea dreptul să arate o
bunătate părintească bietei copile năpăstuite.
Chestiunea fiind astfel încheiată în mod atît de
mulţumitor, Hester Prynne plecă împreună cu
Pearl. In timp ce coborau treptele de la intrare,
oblonul ferestrei unei camere de sus fu dat la o
parte — pe cît se povesteşte — şi faţa
arţăgoasei doamne Hibbins, sora
guvernatorului, aceea care cu cîţiva ani mai
tîrziu avea să fie executată ca vrăjitoare, se ivi
în plină lumină a soarelui.
— Pst, pst! făcu ea, pe cînd obrazul ei de cobe
păru să arunce o umbră peste faţada luminoasă
a casei celei noi. Vrei să vii cu noi la noapte ?
Vom avea o reuniune veselă
123
122
în pădure şi aproape că am făgăduit Omului
Negru că frumoasa Hester Prynne va fi printre
noi.
— Scuză-mă pe lîngă el, te rog ! răspunse
Hester cu un zîmbet triumfător. Trebuie să stau
acasă ca să-mi păzesc copilul. Dacă mi l-ar fi
luat, aş fi mers cu plăcere împreună cu tine în
pădure şi m-aş fi iscălit cu însuşi sîngele meu
în cartea Omului Negru.
— Las' că punem noi mîna pe tine în curînd,
spuse vrăjitoarea încruntîndu-şi sprîncenele şi
trăgîndu-şi capul
înapoi.
Dar dacă presupunem că acest dialog a avut
lac cu adevărat şi nu e doar o parabolă, el
confirmă argumentul adus de tînărul preot
împotriva despărţirii unei mame căzute în
păcat de rodul greşelii ei. Căci chiar de pe
atunci copila T scăpase de ispitele satanei.
IX Vraciul
Sub numele de Roger Chillmgworţhşe
ascundea, după cum cititorul îşi va aminti, un
nume pejcareac«lceT purtase înainte jurase a
nu-l mai lăsa să fie rostit niciodată. Am arătat
că în mulţimea ce asista la expunerea lui Hes-
ter Prynne la stîlpul infamiei se afla un bărbat
mai vîrst-nic, obosit de călătorii şi care, abia
ieşit din primejdioasele ţinuturi sălbatice, o
zărise pe femeia în care sperase să găsească
întrupate căldura şi bucuriile unui cămin —
înfăţişată privirilor poporului ca o imiagine a
păcatului. Cinstea ei de soţie era călcată în
picioare de întreaga lume. Cuvinte de ocară
erau rostite în jurul ei în piaţa publică. Cît
despre neamurile ei, dacă vestea ar fi ajuns
vreodată pînă la ele, si despre toţi cei ce
trăiseră în apropierea ei pe vremea cînd dusese
o viaţă nepătată, dezonoarea urma să cadă şi
asupra lor, în măsura exactă a intimităţii şi a
caracterului sacru al relaţiilor pe care le
avuseseră înainte cu ea. De ce aşadar — de
vreme ce avea putinţa de a alege — omul a
cărui legătură cu femeia căzută fusese cea mai
intimă şi cea
124
jai sacră dintre toate, ar fi ieşit înainte spre a
revendica Septurile sale la o moştenire atît de
puţin de dorit ? Se hotărî deci să nu împartă cu
ea piedestalul infamiei. Necunoscut cTe toţi în
afară de Hester Prynne şi posedîncTcheia
tăcerii ei, se decisese să şteargă numele său de
pe listele omenirii, iar în ce priveşte legăturile
şi preocupările din trecut, să dispară din viaţă
tot atît de deplin ca şi cum ar fi zăcut într-
adevăr pe fundul oceanului, unde zvonul pu-
blic îl situase de mult. De îndată ce acest scop
avea să fie atins, noi interese aveau să se
ivească şi totodată şi un nou ţel; un ţel sinistru,
e drept, dacă nu chiar scelerat, dar care-i
poruncea să-i închine plenitudinea facultăţilor
sale. Pentru a-şi înfăptui deci scopul pe care şi
—1 fixase, se stabili în oraşul puritan sub
numiele de Roger Chilling-worth, fără altă
recomandaţie decît învăţătura şi inteligenţa pe
care le poseda într-o măsură puţin obişnuită.
Cum studiile sale dintr-o perioadă anterioară îl
înarmaseră cu cunoştinţe întinse din domeniul
ştiinţei medicale a vremii, se prezentă drept
medic şi fu primit cu căldură în această
calitate. Medicii şi chirurgii pricepuţi erau pe
atunci rari în colonie. S-ar părea că oamenii cu
această profesie nu erau prea des însufleţiţi de
zelul religios care îi făcea pe alţi emigranţi să
treacă Atlanticul. Poate că cercetările pe care
le practicau asupra organismului omenesc
materializaseră oarecum facultăţile mai înalte
şi mai subtile ale acestor oameni; poate că,
adînciţi în complicaţiile acestui minunat
mecanism, care părea să implice destulă artă
pentru a cuprinde în sine totalitatea vieţii,
pierduseră viziunea spirituală a existenţei.
Oricum ar fi, sănătatea vrednicei aşezări
puritane, în măsura în care medicina avea vreo
legătură cu ea, fusese încredinţată pînă atunci
grijii unui bătrîn diacon şi spiţer, a cărui
pietate şi purtare virtuoasă pledau mai mult în
favoarea lui decît tot ce ar fi putut prezenta ca
diplome. Singurul chirurg era un om care
îmbina exercitarea ocazională a acestei nobile
arte cu practica zilnică a meseriei de bărbier.
Pentru un asemenea corp medical, Roger
Chillingworth reprezenta o achiziţie strălucită.
încurînd dădu dovada familiarizării sale cu
greoaia şi impunătoarea maşinărie a vechii
«aedicine, în care fiecare doctorie conţinea o
sumedenie de ingrediente bizare şi eterogene,
combinate cu atîta grijă ca şi cum rezultatul
urmărit ar fi fost
125
însuşi elixirul vieţii. Pe lîngă aceasta,
dobîndise în timpul captivităţii la pieile-roşii
multe cunoştinţe despre proprietăţile ierburilor
şi rădăcinilor indigene, şi nu ascundea pa-
cienţilor săi că aceste leacuri simple — daruri
ale natiirii făcute sălbaticilor inculţi — se
bucurau din partea lui de tot atîta încredere ca
şi farmacopeea europeană, elaborată de-a
lungul veacurilor de atîţia doctori învăţaţi.
Acest străin savant era un model de
religiozitate, cel puţin în ce priveşte formele ei
exterioare, şi îşi alesese, la scurt timp după
sosirea sa, drept călăuză spirituală pt
reverendul Dimmesdale. Tînărul preot, al cărui
renurn de erudit rămăsese încă viu la Oxford,
era privit de admi ratorii săi mai fervenţi
aproape ca un ales al cerului, menit — dacă
avea să-i fie dat să-şi exercite sacerdoţiul pe
durata obişnuită a vieţii — să săvîrşească
pentru biserica, încă plăpândă, a Noii Anglii
fapte tot atît de mari ca acelea pe oare le
îndepliniseră vechii Părinţi în primei vremuri
ale credinţei creştine. în acea perioadă, însă, să
nătatea pastorului Dimmesdale începuse să
slăbească î chip vădit. Cei ce îi cunoşteau mai
bine obiceiurile atri buiau paloarea tînărului
preot faptului că se dedica c prea multă
ardoare studiilor sale, îndeplinirii prea scrupu-
loase a îndatoririlor sale parohiale şi mai ales
posturilor si priveghiurilor pe care şi le
impunea adesea spre a împiedica grosolănia
condiţiei noastre pământeşti să-i întunece
lumina spirituală. Unii spuneau că dacă
pastoru. Dimmesdale avea într-adevăr să
moară, aceasta avea să se întîmple negreşit
pentru că pămîntul nu era vrednic să fie pe mai
departe atins de paşii lui. El însuşi, pe de altă
parte, îşi mărturisea cu umilinţa care îl
caracteriza credinţa că, dacă providenţa ar găsi
cu cale să-l îndepărteze, ar face-o doar din
cauza nevredniciei lui de a îndeplini chiar şi
cea mai modestă misiune a ei pe acest pămSnt.
Dar dacă părerile asupra cauzelor şubrezirii
sale se deosebeau, faptul în sine nu putea fi
pus la îndoială. Trupuil i se usca ; glasul lui,
deşi încă plin şi cald, avea în el o anumită notă
de melancolie, care părea a-i prevesti declinul;
adesea, la cea mai uşoară sperietură sau sub
impresia' vreunei întîmplări neaşteptate, putea
fi văzut ducindui
126
la inimă şi roşind întîi, iar apoi pălind cuprins
parcă de durere.
Aşa stăteau lucrurile cu tînărul preot şi atît de
iminentă era perspectiva de a vedea stingîndu-
se înainte de vreme această lumină ce abia
răsărea, cînd Roger Chilling-urorth îşi făcu
apariţia în oraş. Prima lui intrare în scenă avea
un aer de mister, care fu lesne ridicat pînă la
miraculos, căci se părea că nimeni nu ştie de
unde venea acest om. Căzuse oare din cer, sau
răsărise din străfundurile pămlîntului ?
Oricum, era privit ca un bărbat foarte iscusit ;
oamenii îl vedeau cum culegea ierburi şi flori
sălbatice, dezgropa rădăcini şi rupea crenguţe
de pe copacii din pădure, ca unul ce cunoştea
virtuţile ascunse ale lucrurilor lipsite de
valoare în ochii celor neştiutori. îl auzeau vor-
bind despre Sir Kenelm Digby* şi despre alţi
bărbaţi vestiţi — ale căror înfăptuiri ştiinţifice
erau privite aproape ca supranaturale —■ ca
despre oameni cu oare se aflase în
corespondenţă sau cu oare conlucrase. Ce-l
putuse oare aduce aci, de vreme ce se bucura
de atîta vază în lumea învăţaţilor? Ce căuta el,
a cărui sferă de preocupări se afla în marile
oraşe, în aceste locuri sălbatice ? Ca răspuns la
această întrebare, un zvon luă naştere şi cîştigă
teren găsind crezare, în ciuda absurdităţii lui,
chiar la oameni cu mult bun simţ ; şi anume că
cerul săvîrşise un nemaipomenit miracol,
transportînd de-a dreptul prin văzduh pe acest
eminent doctor în medicină de la o universitate
ger-m!ană şi depunîndu-l în faţa uşii
cabinetului de studii al pastorului
Dimmesdale ! Dar chiar şi oameni mai chib-
zuiţi, care ştiau că cerul îşi atinge scopurile şi
fără a căuta efectul teatral al unei aşa-zise
intervenţii miraculoase, înclinau să vadă o
acţiune a providenţei în sosirea atît de
oportună a lui Roger Chillingworth.
Această părere era întărită prin interesul viu pe
care medicul îl arăta neîncetat tînărului preot. I
se alătură ca enoriaş şi căută să cîştige
încrederea şi prietenia acestei firi sensibile şi
rezervate. Exprima o mare îngrijorare faţă de
starea sănătăţii pastorului său, dar se arăta
dornic să
' Sir Kenelm Digby (1603—1665) — scriitor
şi diplomat englez, s-a ocupat cu medicina şi
trecea drept un spirit foarte învăţat.
127
încerce a-l vindeca şi nu părea lipsi de
încredere într-un rezultat favorabil, dacă
această încercare avea să fie făcută la timp.
Bătrânii sfetnici, diaconii, matroanele, tinerele
şi frumoasele fecioare din turma păstorită de
reverendul Dimmesdale stăruiau care mai de
care pe lîngă el CE să-l facă să încerce arta
medicului, oferită cu atâta sinceritate. Dar
pastorul Dimmesdale respingea cu blândeţe ru
găminţile lor.
— Nu-mi trebuie doctorii, spunea el.
Dar cum de putea vorbi aşa tînărul preot,
atunci cînd, cu fiecare duminică, obrazul lui
era mai palid şi mai slab, iar vocea lui mai
tremurătoare, şi cînd apăsarea mîi-nii pe inimă
devenise la el un obicei constant mai degrabă
decît un gest întîmplător ? Era oare obosit de
activitatea desfăşurată ? Dorea poate să
moară ? Aceste întrebări fură puse în mod
solemn pastorului Dimmesdale de către colegii
lui mai bătrîni şi de diaconii bisericii sale, care
îl „judecară" — spre a folosi propria lor
expresie — pentru păcatul de a respinge
ajutorul pe care providenţa îl oferea atît de
făţiş. Tînărul preot ascultă în tăcere şi pir: la
urmă făgădui să stea de vorbă cu doctorul.
— Dacă ar fi voia Domnului, spuse reverendul
Dim mesdale atunci cînd, împlinindu-şi
făgăduinţa, ceru sfaU medical al bătrânului
Roger Chillingworth, aş fi mai mul ţumit ca
truda, necazurile, păcatele şi suferinţele mele
să ia în curînd sfîrşit o dată cu viaţa mea,
pentru ca ceea ce în ele e al ţărînei să fie
îngropat în mormîntul meu, iar ceea ce e al
duhului să plece cu mine spre starea mea de
veci, decît să te văd punîndu-ţi la încercare
arta spre fc
losul meu.
— Vai, răspunse Roger Chillingworth cu acea
linişl firească sau voită, care-i caracteriza
întreaga comportar iată cum e în stare să
vorbească un tînăr preot! Oamen tineri ce n-au
prins încă rădăcini adînci se leapădă atît c uşor
de viaţă ! Iar cei cucernici, care duc pe acest
pămîi o viaţă plăcută Domnului, ar fi prea
bucuroşi să plece c aici spre a păşi cu el pe
drumurile aurite ale Noului Ieri
salim.
— Nu, ripostă tînărul preot ducîndu-şi mîna la
inin în timp ce o roşeaţă de durere îi alunecă
peste frunte
128
De-aş fi mai vrednic să umblu acolo, aş fi mai
mulţumit să pot trudi aci.
— Oamenii de bine se cred totdeauna
nevrednici, spuse vraciul.
Iată în ce chip ajunse misteriosul Roger
Chillingworth consilierul medical al
reverendului Dimmesdale. Cum nu-l interesa
numai boala, ci se simţea puternic împins să
pătrundă caracterul şi însuşirile pacientului
său, aceşti doi bărbaţi, atît de deosebiţi ca
vîrstă, ajunseră treptat să petreacă multă vreme
împreună. Pentru a întări sănătatea preotului
oît şi pentru a da putinţă vraciului să culeagă
plante cu virtuţi tămăduitoare, ei făceau lungi
plimbări pe malul mării sau în păduri. Atunci
convorbirile lor felurite se amestecau cu
clipocitul şi murmurul valurilor şi ou şuierul
solemn al vîntului în vîrfurile copacilor. De
asemenea, deseori unul din ei era oaspetele
celuilalt în locul său de studiu şi refugiu.
Preotul găsea ceva fascinant în societatea
omului de ştiinţă, în care recunoştea o cultură
intelectuală de o profunzime şi vastitate
neobişnuite, împreună cu o lărgime şi o
libertate de vederi pe care le-ar fi căutat în
zadar printre membrii tagmei preoţeşti. De fapt
era uimit, dacă nu chiar speriat, de a găsi
aceste atribute la medic. Pastorul Dimmiesdale
era un preot autentic, un adevărat om al
credinţei, cu un sentiment de evlavie foarte
dezvoltat şi un spirit făcut să se avînte cu
ardoare pe calea indicată de crez, căutînd pe zi
ce trecea să se pătrundă tot mai adînc de
acesta. In nici un stadiu de dezvoltare a
societăţii n-ar fi fost ceea ce se cheamă un om
cu vederi liberale ; totdeauna ar fi fost esenţial
pentru pacea lui sufletească să simtă în jurul
lui presiunea uneii credinţe, care să-l susţină,
strîngîndu-l totodată în chin-{ gile ei de fier.
Totuşi simţea uneori — deşi cu o plăcere cam
şovăielnică — o oarecare uşurare în a privi
univer-* suljprin""mijlocirea unei astfel de
minţi decît acelea ale interlocutorilor săi
obişnuiţi. Era ca şi cum o fereastrăs-ar fi
deschis şi ar fHăsat un aer mai liber să intre în
cabinetul închis şi înăbuşitor în care viaţa lui
se consuma la lumina luminării sau a cîtorva
raze de soare rătăcite şi în mirosul muced, în
sens fizic şi moral, pe care vechile lui cărţi îl
exalau. Dar acest aer era prea proaspăt şi prea
rece pentru a putea fi respirat în tihnă un timp
mai înde-
• Litera stacojie
129
lungat. De aceea preotul şi, o dată cu el, şi
medicul se retrăgeau din nou înăuntrul
limitelor a ceea ce biserica lor
privea ca ortodox.
Roger Chillingworth îşi scruta deci cu atenţie
pacientul, atît în înfăţişarea lui de fiecare zi,
urmînd cărarea bătătorită a unui sistem de
gîndire care-i era familiar, cît şi atunci cînd era
aruncat în mijlocul unui alt peisaj moral, a
cărui noutate putea scoate la suprafaţă' un nou
element al firii lui. Păru să considere ca
esenţial să cunoască 4de aproape omul, înainte
de a încerca să-l vindece. Căci Bunde există un
suflet şi un spirit, bolile trupului sînt tot-
•deauna influenţate de particularităţile
acestora. LaAzttuir Dimmesdale,ougetul şi
imaginaţia erau atât de activeiar sensibilitatea
atît de intensă, încît maladia sa trupească îşi
avea probabil originea în ele. De aceea Roger
Chillingworth, ca un priceput practician şi ca
un prieten binevoitor, se străduia să pătrundă
adînc în inima pacientului său, studiindu-i
principiile, scormonindu-i amintirile, ex-
plorînd totul cu mişcări precaute, asemenea
unui căutător de comori într-o peşteră
întunecoasă. Puţine taine pot scăpa unui
cercetător atent care are prilejul şi libertatea de
a întreprinde o asemenea cercetare, cît şi
dibăcia de a o urmări. Un om împovărat ou un
secret trebuie si evite în mod deosebit
intimitatea cu medicul său. Dacc acesta din
urmă posedă o perspicacitate naturală şi p
deasupra acel ceva indefinibil, căruia am putea
să-i zi cem intuiţie ; dacă nu dă dovadă de un
egotism supărăto şi nici de alte particularităţi
neplăcute ; dacă are daru —• care trebuie să fie
înnăscut — de a stabili o asemenea afinitate
spirituală între el şi pacientul său încît acesta
să ajungă a rosti, fără a-şi da seama, ceea ce-şi
închipuie a fi gîndit numai ; dacă asemenea
destăinuiri sînt primite fără agitaţie şi mai
adesea cu tăcere decît cu cuvinte de simpatie,
cu un sunet nearticulat sau, din cînd în cînd, o
simplă vorbă care să arate că totul a fost
înţeles ; dacă la aceste însuşiri de confident se
adaugă avantajele ce decurg din calitatea
recunoscută de medic — atunci va veni ine-
vitabil clipa cînd sufletul celui suferind se va
topi şi se va revărsa într-un şuvoi întunecat,
dar transparent, scoţînd la lumina zilei toate
tainele lui.
Robert Chillingworth poseda toate sau aproape
toate însuşirile enumerate mai sus. Totuşi,
timpul trecea ; un fel de intimitate creştea,
după cum am spus, între aceste două spirite
cultivate, care aveau ca teren de întâlnire toată
sfera gîndirii şi a ştiinţei omeneşti. Abordau
cele mai variate probleme de etică şi religie,
discutau despre treburi publice şi particulare,
vorbeau mult şi unul şi altul despre chestiuni
ce păreau să-i privească personal — şi totuşi
nici un secret de felul aceluia care, după cum
îşi închipuia medicul, trebuia să se ascundă în
conştiinţa preotului nu se strecura de pe buzele
acestuia în urechea tovarăşului său. Şi Roger
Chillingworth ajunse chiar să bănuiască că
însuşi caracterul bolii fizice de care suferea
pastorul Dimmesdale nu-i fusese niciodată
dezvăluit pe deplin. Se afla în faţa unei stranii
reticenţe !
După cîtva timp, în urma unei sugestii a
medicului, prietenii domnului Dimmesdale
stabiliră un aranjament potrivit căruia amîndoi
bărbaţii fură găzduiţi în aceeaşi casă, astfel
înoît toate fluctuaţiile pulsului vital al preotu-
lui să poată fi observate de grijuliul şi
prietenosul medic. In tot oraşul domni o mare
bucurie cînd acest ţel atît de dorit fu atins.
Măsura era socotită drept cea mai bună ce
putea fi luată pentru binele tînărului pastor, în
afară bineînţeles de cazul că — aşa cum fusese
îndemnat de atîtea ori de către cei ce se
simţeau în drept s-o facă — ar fi ales-pe una
dintre numeroasele tinere fete în floare, care îi
erau devotate spiritual, ca să-i devină soţie
credincioasă. Dar nu se observa nici un semn
că Arthur Dimmesdale ar putea fi determinat
să facă un asemenea pas ; respingea toate
sugestiile de acest fel, ca şi cum celibatul
preoţilor ar fi fost unul din articolele
disciplinei sale ecleziastice. Condamnat aşadar
în mod vădit, în virtutea propriei sale hotărîri,
să-şi ia totdeauna hrana searbădă la masa
altuia şi să sufere toată viaţa de frigul hărăzit
acelora ce nu caută să se încălzească decât la o
vatră străină, se părea într-adevăr că omul cel
mai indicat pentru a trăi neîncetat în
apropierea pastorului Dimmesdale era bătrînul
medic, perspicace, încercat şi binevoitor, cu
dragostea lui părintească şi totodată
reverenţioasă faţă de tînărul preot.
Noua locuinţă a celor doi prieteni se afla la o
văduvă pioasă, de bună condiţie socială, a
cărei casă ocupa
13*
131
aproape întregul loc pe care a fost înălţată mai
târziu venerabila clădire a micii biserici ce
poartă numele dt King's Chapel, învecinîndu-
se într-o parte cu cimitirul unde fusese la
început cîmpul fermei lui Isaac Johnson Era
deci făcută să trezească atît la preot cît şi la
medic reflecţii serioase, potrivite cu profesiile
lor. Prin solicitudinea .maternă a bunei
văduve, pastorul Dimmesdale primi o cameră
însorită dinspre faţadă, prevăzută cu perdele
grele care îi permiteau să creeze la amiază o
umbrr\ plăcută, dacă ar fi simţit nevoia. De
pereţi erau atîrnate tapiserii, lucrate pe cît se
spunea în atelierele Gobelins şi care
reprezentau, în orice caz, istoria biblică a lui
David şi Betseba şi a prorocului Natan în
culori ce nu păliseră încă dar care dădeau
frumoasei femei un aspect de un pitoresc
aproape tot atît de sinistru ca acela al
vizionarului prevestitor de rele. Aici, palidul
pastor îşi îndesă biblioteca bogată în volume
in-folio legate în pergament şi cuprin-zînd
scrierile Părinţilor bisericii, învăţătura rabinică
s documente ale erudiţiei monastice, la oare
preoţii protestanţi, cu toate că defăimau şi
condamnau această categoric de autori, erau
deseori siliţi să recurgă. în cealaltă parte a
casei, bătrînul Roger Chillingworth îşi instala
cabinetul de studii şi laboratorul, care, chiar
dacă nu ar fi putut părea complet în ochi unui
om de ştiinţă modern, era înzestra* cu un
aparat de distilat şi cu mijloacele necesare
pentn prepararea drogurilor şi chimicalelor pe
care încercaţii alchimist ştia bine să le
folosească. Dispunînd de condiţi atît de
prielnice, cei doi bărbaţi se instalară fiecare î;
domeniul lui, dar trecînd în chip familiar din
camera unuu în a celuilalt şi observîndu-şi
reciproc, cu un interes caro nu era lipsit de
curiozitate, activităţile respective.
După cum am mai arătat, prietenii cei mai
clarvăzători ai reverendului Arthur
Dimmesdale îşi închipuiau, în cuminţenia lor,
câ providenţa dînd ascultare atîtor rugăciuni
publice, domestice şi secrete, săvîrşise toate
acestea spre a restabili sănătatea tînărului
preot. Dar — trebuie s-o spunem acum — o
altă parte a membrilor comunităţii începuse în
vremea din urmă să-şi facă alte idei despre
relaţiile dintre pastorul Dimmesdale şi
misteriosul medic. Cînd o mulţime incultă
încearcă să privească lucrurile cu propriii ei
ochi, se poate întîmpla de multe ori să se
înşele.
132
}ar dacă, aşa cum se întîmpla de obicei, ea îşi
formează judecată pe baza intuiţiilor inimii ei
largi şi calde, confuziile la care ajunge sînt
adesea atît de profunde şi atît ,je adevărate,
încît au aproape caracterul unor revelaţii
supranaturale. în cazul despre care vorbim,
poporul nu-şi putea explica prejudecata
împotriva lui Roger Chilling-vvorth prin nici
un fapt şi nici un argument demn de o d-cuţie
serioasă. Exista, e drept, un meseriaş care
fusese cetăţean al Londrei la epoca uciderii lui
Sir Thomas Overbury1, adică cu vreo treizeci
de ani în urmă ; el declara a-l fi văzut pe medic
— cunoscut pe atunci sub un alt nume, pe care
cel ce povestea această istorie nu şi-l mai
amintea — în compania doctorului Forman2,
vestitul conspirator implicat în afacerea
Overbury. Vreo doi sau trei inşi insinuau că în
timpul captivităţii sale printre pieile-roşii,
vraciul îşi îmbogăţise talentele medicale
învăţînd din descîntecele preoţilor sălbatici,
care erau universal recunoscuţi ca dibaci
făcători de farmece, înfăptuind adesea
vindecări aparent miraculoase cu ajutorul
iscusinţei lor în magia neagră. Mulţi alţii —
printre care se numărau si destule persoane cu
o judecată atît de cumpănită şi o vedere atât de
clară, încît părerea lor ar fi fost de folos în alte
treburi — afirmau că înfăţişarea lui Roger
Chillingworth suferise o schimbare ciudată de
cînd se stabilise în oraş, şi în deosebi de cînd
locuia cu pastorul Dimmesdale. La început,
spuneau ei, expresia lui fusese calmă şi
meditativă, ca a unui savant. Acum, faţa lui
avea în ea ceva hidos şi rău, pe care nu-i
observaseră înainte şi care devenea cu atît mai
izbitor cu cît îl priveau mai des. Se şoptea
chiar în popor că focul din laboratorul său
venea clin regiuni subterane şi era alimentat cu
combustibil adus din iad, ceea ce explica de ce
faţa lui părea înnegrită •do fum.
Pe scurt, se răspîndi tot imai larg părerea că
reverendul Arthur Dimmesdale, asemenea
multor personaje deosebit
1
Poet şi jurist englez închis în Turnul Londrei
şi otrăvit acolo în anul 1613 pentru a fi
combătut proiectul de căsătorie dintre contele
de Ro-chester şi lady Essex, uciderea fund
pusă la cale de aceasta din urmă.
!
Simon Forman, medic şi astrolog englez,
închis de repetate ori pentru -Şarlatanie şi
vrăjitorie. Lady Essex se număra printre
pacienţii lui.
133
de cucernice din toate epocile creştinătăţii, era
bîntuit fie de satana, fie de trimisul acestuia
sub chipul bătrînului Ro-ger Chillingworth.
Acest slujitor al diavolului avea pentru o
vreme încuviinţarea divină de a se amesteca în
viaţa intimă a preotului şi de a-i pune la
încercare sufletul. Nici un om cu mintea
sănătoasă, afirmau toţi, nu se putea îndoi de
partea cui avea să fie izbînda. Cu încredere
neclintită aşteptau să-l vadă pe preot ieşind
transfigurat de un nimb de glorie din acest
conflict. între timp însă, se gîndeau cu tristeţe
la suferinţele, poate mortale, pe care era silit să
le îndure în lupta pentru triumful său.
Dar vai, judecind după mîhnirea şi teroarea ce
se citeau în adîncul ochilor sărmanului pastor,
lupta era grea, iai victoria departe de a fi
asigurată !
X Vraciul şi pacientul său
Bătrînul Roger Chillingworth avusese toată
viaţa o fire calmă şi prietenoasă, deşi lipsită de
calde afecţiuni, şi st purtase totdeauna, în
relaţiile ou alţi oameni, ca un orr cinstit şi
dmtr-o bucată. îşi pornise acum cercetarea —
ce puţin aşa credea —■ în spiritul integru şi
sever al unui jude cător, dornic numai să afle
adevărul, ca şi cum n-ar fi fos vorba decît de
liniile şi figurile unei probleme geometrice, iar
nu de pasiuni omeneşti şi de o nedreptate
suferită de el însuşi. Dar pe măsură ce înainta
în această cercetare, bătrînul fu cuprins de o
teribilă fascinaţie, de un fel de nevoie
sălbatică, deşi tot calmă, din ghearele căreia nu
avea să scape nici b clipă înainte de a fi
satisfăcut-o pe deplin. Săpa acum în inima
neferidtuluij5reot,ca un minerjn căutarea,
aurului, sau" mai3egrabă ca un gropar ce
scormoneşte uji mormînt, poate pentru a da de
un giuvaer înhumat o dată cu cadavrul, dar nu
găseşte probabil acolo decît moarte şi
jutreziciune. Vai de propriul lui suflet, dacă
aceasta era ce căuta î "
134
Uneori izbucnea în ochii vraciului o scînteiere
albastră, de rău augur, asemănătoare reflexelor
unui furnal sau, mai bine zis, uneia din acele
sclipiri sinistre ce ţîşneau din poarta
înfiorătoare a lui Bunyan1 de pe povîrnişul
dealului şi jucau tremurînd pe obrazul
pelerinului. Poate că sumbrul săpător
observase în solul pe care-l scormonea semne
încurajatoare.
„Acest om", îşi spunea el în unul din acele
momente, „oncît de pur ar fi socotit, oricît de
spiritualizat ar părea, a moştenit de la tatăl său
sau de la mama sa o puternică natură animală.
Să săpăm puţin mai adînc în direcţia acestui
filon ! "
Pe urmă, după îndelungi sondări ale
întunecatelor adîn-cimi lăuntrice ale preotului,
care scoteau la lumina zilei multe materiale
preţioase ca bunăoară : înalte aspiraţii pentru
propăşirea neamului, caldă iubire de oameni,
simţăminte pure, pietate'naturală, întărită prin
gîndire şi studiu şi luminată prin revelaţie —
aur nepreţuit care nu însemna probabil pentru
căutător deoît zgură — el se întorcea des-
curajat şi reîncepea să sape în alt punct. înainta
pe dibuite, cu paşi furişaţi şi priviri pînditoare,
ca un hoţ care pătrunde într-o cameră unde se
află culcat un om adormit doar pe jumătate sau
poate chiar cu totul treaz, dornic să răpească o
comoară păzită ca lumina ochilor. In ciuda
precauţiilor hoţului, podeaua poate să soîrţîie
din cînd în cînd, hainele lui să producă un
foşnet, sau umbra să-i cadă asupra victimei,
primejdios de apropiată. Cu alte cuvinte
pastorul Dimmesdale, a cărui sensibilitate
nervoasă îi dădea adesea un fel de intuiţie a
lucrurilor, începu să-şi dea seama vag că o
prezenţă ostilă liniştii lui se strecurase lîngă el.
Bătrînul Roger Chillingworth nu era însă nici
el lipsit de intuiţie ; şi atunci cînd pastorul
îndrepta spre dînsul o privire speriată, ochii îi
întâlneau totdeauna în persoana medicului pe
acelaşi prieten blînd, atent, plin de simpatie,
dar niciodată indiscret.
Poate că pastorul Dimmesdale ar fi pătruns
mai bine caracterul acestui personaj, dacă o
anumită morbiditate spre
J
Poarta infernului din alegoria „Călătoria
pelerinului", celebră operă a literaturii
engleze, scrisă în 1678 de John Bunyan.
135
care înclină inimile bolnave nu l-ar fi făcut
bănuitor faţă de întreaga omenire. Neavînd
încredere în prietenia nimănui, nu era în stare
să-şi recunoască duşmanul atunci cînd acesta
se ivea cu adevărat. De aceea păstra relaţii
familiare cu bătrânul medic, primindu-l în
fiecare zi în cabinetul său sau vizitîndu-l în
laboratorul lui şi urmărind, spre a se recrea,
procedeele prin care ierburile erau
transformate în leacuri tămăduitoare.
Cu fruntea sprijinită în palmă şi cu cotul
rezemat de pervazul ferestrei deschise ce
dădea spre cimitir, stătea într-o zi de vorbă cu
Roger Chillingworth, în timp ce bătri-nul
examina un mănunchi de plante neplăcute la
vedere.
— Unde, bunule doctor, ai cules aceste ierburi
cu frunza atît de închisă şi flască ? întrebă el
aruncînd o privire piezişă asupra lor, căci de la
o vreme devenise o ciudăţenie a pastorului să
nu privească decît rar în faţă oamenii sau
obiectele.
— Chiar în cimitirul de alături, răspunse
medicul con-tinuîndu-şi treaba. Sînt noi pentru
mine. Le-am găsit pe un mormînt pe care nu se
afla nici lespede, nici vreun ah monument
menit să-l amintească pe mort, în afară de
aceste buruieni respingătoare ce şi-au luat
sarcina de a-i înveşnici memoria. Au crescut
din inima lui şi întruchipează poate vreo taină
hidoasă înmormântată odată cu el şi pe care ar
fi făcut mai bine s-o mărturisească în timpul
vieţii.
—■ Poate că a dorit ou aprindere s-o facă dar
n-a fost în stare, spuse pastorul Dimmesdale.
— Şi de ee nu ? răspunse medicul. De ce n-a
putut s-c facă, de vreme ce toate puterile
naturii împing atît de tare la mărturisirea
păcatului, încât până şi aceste negre buruieni
au răsărit dintr-o inimă îngropată, ca să scoată
la iveală t crimă neimpărtăşită ?
— Aceasta, bunul meu doctor, nu e decît o
închipuire a dumitale, ripostă preotul. Nu
poate fi pe lume, dacă judec bine, nici o
putere, în afară de îndurarea cerească, care să
dezvăluie, fie prin cuvinte fie prin semne sau
simboluri,, tainele îngropate o dată cu inima
omenească. Inima asupra căreia apasă o astfel
de taină este silită s-o păstreze până în ziua
cind toate lucrurile vor fi scoase la lumină. Şi
n-am citit şi interpretat nicicând sfânta
scriptură în aşa fel încât eă înţeleg că
dezvăluirea gîndurilor şi faptelor omeneşti,
136
care va fi făcută în aoea -zi, este menită să fie
o parte a ispăşirii. Aceasta ar însemna, fără
îndoială, să privim lucrurile doar pe deasupra.
Nu, aceste revelaţii — dacă nu mă înşel cumva
amarnic — nu urmăresc decît să aducă
mulţumire spirituală tuturor făpturilor dotate
cu gândire care aşteaptă să vadă lămurite, în
ziua aceea, problema întunecată a acestei vieţi.
Cunoaşterea inimilor omeneşti va fi de
trebuinţă pentru cea mai deplină dezlegare a
acestei taine. Şi mai mult încă : socot că ini-
mile ce ascund taine atît de apăsătoare ca
acelea despre care pomeneşti le vor da în
vileag în ziua Judecăţii de Apoi, nu în silă, ci
cu o bucurie de nespus.
— Atunci, de ce să nu le destăinuiască aici ?
întrebă Roger Chillingworth privindu-l calm şi
dintr-o parte pe preot. De ce vinovaţii n-ar
căuta mai devreme această negrăită uşurare ?
— De cele mai multe ori o fac, zise preotul
apueîndu-se cu mîna de piept, chinuit parcă de
un acces de durere neaşteptată. Multe, multe
suflete sărmane mi s-au spovedit nu numai pe
patul de moarte, ci cînd erau încă în plină
putere şi se bucurau de un nume bun. Şi cît de
mare era uşurarea pe care am văzut-o
totdeauna la aceşti bieţi oameni vinovaţi după
o asemenea mărturisire ! S-ar fi zis că răsuflau
în sfîrşit un aer curat, după ce se înăbuşiseră cu
propria lor suflare otrăvită. Ar putea oare să fie
altfel ? De ce un nenorocit, vinovat să zicem
de omor, ar păstra cadavrul îngropat în inima
sa, mai degrabă decît să-l arunce îndată
departe de el lăsîndu-l în grija universului ?
— Şi totuşi, unii oameni îşi îngroapă astfel
tainele, observă cu linişte medicul.
— E adevărat, sînt asemenea oameni, răspunse
pastorul Dimmesdale. Dar lăsînd la o parte alte
pricini mai vădite, s-ar putea ca însăşi firea lor
să-i silească să păstreze tăcerea. Şi-apoi, n-am
putea oare presupune că oricît de vinovaţi ar fi,
sînt totuşi încă plini de rîvnă în a-l slăvi pe
Dumnezeu Şi a lucra pentru binele omului, şi
că şovăie să se înfăţişeze ■tegri şi murdari
privirii oamenilor ; căci din clipa aceea, ft-ar
mai putea să săvîrşească o faptă bună şi să-şi
răscumpere răul trecut printr-o viaţă mai
cinstită. Şi astfel, spre chinul lor nespus umblă
printre semenii lor, părînd tot
137
■■
HI
at!, de cubica zăpada g-g*j*«* ţje pot K lor
epatată şi mm]»ta toata de paeatu
zelul lor în a-l sluji pe porniri pot saunu
lor alături de unei prăsile diavoleşti. Dar
nului ? Ascultă-mă pe mine
pe ei inşişi !
— Se poate, spuse tînărul preot cu indiferenţă,
ca bi cum ar fi vrut să pună capăt unei discuţii
pe care o socotea de prisos sau nepotrivită.
Avea într-adevăr capacitatea de a ocoli orice
subiect care-i agita firea prea sensibilă şi prea
nervoasă. Dar aş vrea să întreb acum pe
preaînvăţatul meu medic dacă socoate cu
adevărat că grija ce a purtat-o slabului meu
trup mi-a folosit ?
înainte ca Roger Chillingworth să poată
răspunde, au-, ă rîsul limpede şi nebunatic al
unui copil, venind din ci-i.:—T .,„„;„ imnrînd
fără voie o privire pe fereastra
lîngă mormînt. Rupînd un pumn din ele, le
potrivi în jurul literii stacojii care împodobea
pieptul mamei ei, şi aceste globuleţe
rămăseseră strîns agăţate. Hester nu le smulse.
Roger Chillingworth, care între timp se
apropiase de fereastră, se uită afară cu un
zîmbet sumbru.
— Copila aceasta nu cunoaşte nici lege, nici
supunere faţă de autoritate, nici respect faţă de
rînduielile şi părerile oamenilor, fie ele bune
sau rele, remarcă el atît către sine cît şi către
vecinul său. Am văzut-o deunăzi stropindu-l
cu apă pe însuşi guvernatorul la adăpătoarea
de pe Spring Lane. Ce fiinţă o fi aceasta,
pentru numele lui Dumnezeu ? E un drăcuşor
stăpînit numai de porniri rele ? E în stare să
iubească ? Poate fi descoperit în ea vreun
principiu de viaţă ?
— Nici unul în afară de libertatea izvorîtă
dintr-o lege încălcată, răspunse pastorul
Dimmesdale pe un ton " CPL si cum ar fi
Hîcmint „ui-----—- -•
srădit Pearl arăta frumoasa ca Snuia-din acele
accese
pentru a culege fructele ghimpoase ale unui
scai ce
138
de bine — cine poate şti ?
Copila le auzi probabil vocile, căci ridieîndu-şi
privirea spre fereastră cu un zîmbet sclipind de
veselie şi inteligenţă, dar şi de răutate, aruncă
în reverendul Dimmesdale cu unul din scaii
ghimpoşi. In nervozitatea lui, sensibilul pastor
se trase cu teamă înapoi din faţa uşorului
proieotil. Observîndu-i emoţia, Pearl bătu din
palmele-i mici, într-un acces de exuberantă
bucurie. Hester Prynne îşi ridicase şi ea
involuntar ochii ; şi aceste patru persoane, mai
tinere sau mai bătrîne, se priviră în tăcere pînă
cînd copila izbucni în rîs şi strigă :
— Vino, mamă ! Să plecăm, căci altminteri
bătrînul Om Negru de acolo are să te prindă !
A şi pus mîna pe pastor. Haide, mamă, ca să
nu te prindă ! Dar pe mica Pearl n-o poate
prinde !
Şi astfel o trase pe mamă-sa după ea, săltînd,
dansînd
erversă care, de cîte or * «*"i n-o poate
prinde !
de-a întregul din sferM J?i asttel o trase pe
mamă-sa după ea, săltînd, dansînd i. Sărea fără
respect d«i zburdînd într-un chip fantastic
printre movilele mormin-innsă la o lespede
lata Ipior, ca o fiinţă care nu are nimir «-v,™,,
„„ „„n. A.
un chip fantastic printre movilele mormin-
telor, ca o fiinţă care nu are nimic comun cu
generaţiile trecute şi îngropate şi nu-şi
recunoştea nici o rudenie cu ele. S-ar fi zis că
fusese creată spontan din elemente noi şi că
trebuia neapărat să fie lăsată să-şi trăiască
viaţa şi să-şi fie ege ea însăşi, fără ca
excentricităţile ei să fie socotite hept crime.
139
11111
........m.......'I

— Iată o femeie, reluă Roger Chillingworth

după c pauză, care, oricît de păcătoasă ar fi, nu
are în ea nimii din acel mister de vinovăţie
ascunsă a cărui povară o con sideri atît de
dureroasă. Crezi oare că Hester Prynne e ma
puţin nenorocită pentru că poartă pe piept
litera acee,.
stacojie ?
— Da, cred în adevăr acest lucru, răspunse
pastoru1
Nu pot totuşi răspunde de ea. Avea pe faţa ei o
expresie de suferinţă, de vederea căreia aş fi
vrut mult să fiu cruţat. Cred însă şi acum că
trebuie să fie mai bine pentru cel ce suferă să
poată, ca această femeie, să-şi argate durerea,
decît s-o ascundă toată în inima lui.
Urmă o altă pauză ; şi medicul se apucă din
nou să cerceteze şi să rînduiască plantele pe
care le culesese.
— M-ai întrebat adineauri, zise el în cele din
urmă, cp cred despre sănătatea dumitale. s
-— Da, răspunse pastorul, şi aş fi fericit să
aflu. Spu ne-mi deschis, te rog, fie că e vorba
de viaţă, fie că e vorba
de moarte.
— Ca să-ţi spun sincer, deci, şi pe faţă, rosti
medicul continuînd să se ocupe de plantele lui,
dar ţinîndu-şi privirea fixată asupra pastorului
Dimmesdale, boala dumitale mi se pare
ciudată ; nu atît în ea însăşi şi nici în
manifestările ei exterioare, cel puţin în măsura
în care simptomle nu s-au ascuns observaţiilor
mele. Privindu-te zilnic, scumpul meu prieten,
şi urmărindu-ţi de cîteva luni înfăţişarea, te-aş
socoti mai degrabă destul de bolnav, dar nu
chiar atît încît un medic încercat şi cu ochii-n
patru să nu poată avea nădejdea de a te
vindeca. Cu toate acestea — nu ştiu cum să
spun — îmi pare să cunosc boala şi totuşi să
nu
o cunosc.
— Vorbeşti parcă în ghicitori, învăţatul meu
doctor spuse palidul preot uitîndu-se dintr-o
parte pe fereastra
—■ Atunci, ca să vorbesc mai limpede, urmă
medicul şi îţi cer iertare, bunul meu pastor,
dacă sinceritatea u vintelor mele are cumva
nevoie de iertare — îngăduie-rm, ca prieten şi
ca unul căruia providenţa i-a încredinţat sar-l
cina de a veghea asupra vieţii şi sănătăţii
dumitale, să-ţ'l pun o întrebare. Mi-ai dezvăluit
şi descris oare în toatej amănuntele tulburările
dumitale ?
— Cum poţi să te îndoieşti de aceasta ? întrebă
pastorul. Ar însemna să te joci ca un copil,
chemînd un doctor si ascunzîradu-i apoi răul de
care suferi !
— Vrei aşadar să spui că ştiu tot ? spuse Roger
Chillingworth cu hotărîre şi aţintind asupra
feţei preotului o privire strălucind de
concentrată intensitate şi inteligenţă, prea
bine ! Dar iarăşi îţi spun : Acela căruia i se
dezvăluie doar semnele exterioare, fizice ale
bolii nu cunoaşte adesea decît jumătate din
răul pe care este chemat să-l vindece. O boală
trupească, pe care o privim ca un tot şi un
întreg în sine, poate la urma urmei să nu fie
decît simptomul vreunei suferinţe sufleteşti. îţi
cer din nou iertare, bunul meu reverend, dacă
vorbele mele cuprind chiar numai şi umbra
vreunei jigniri. Dintre toţi oamenii pe care i-
am cunoscut vreodată, dumneata, pastore, eşti
acela al cărui trup e cel mai strîns legat, unit şi,
ca să zic aşa, contopit cu spiritul a cărui
unealtă este.
— Atunci, nu am nevoie să te mai întreb
nimic, spuse pastorul ridicîndu-se oarecum
precipitat de pe fotoliu. Pe cît ştiu, nu te
îndeletniceşti cu lecuirea sufletelor !
— Astfel, vorbi mai departe Roger
Chillingworth pe un ton neschimbat fără a lua
în scamă întreruperea dar sculîndu-se în
picioare şi plantîndu-se, cu silueta lui scundă,
întunecată şi diformă în faţa palidului şi
istovitului preot, astfel o boală, un punct
dureros al spiritului dumitale, dacă putem
spune aşa, îşi găseşte îndată manifestarea
corespunzătoare în învelişul dumitale trupesc.
Ai vrea deci ca medicul dumitale să-ţi vindece
boala trupească ? Cum ar putea s-o facă, dacă
nu-i dezvălui înainte rana sau tulburarea
sufletului dumitale ?
—• Nu ! Nu ţie ! Nu unui medic pămîntesc !
strigă pastorul Dimimesdaie cu aprindere,
îndreptîndu-şi ochii larg deschişi şi strălucitori
cu un fel de fui ie spre bătrînul Roger
Chillingworth. Nu ţie ! Dacă e vorba de o
boală a sufletului, atunci mă dau în seama
unicului medic al sufletului ! El singur poate
să vindece sau să omoare, după cum îi e voia.
Să facă cu mine ceea ce dreptatea şi
înţelepciunea lui vor găsi de cuviinţă. Dar tu
— cine eşti tu ca să te amesteci în treaba
aceasta, ca să cutezi să te vîri între un °ni care
suferă şi Dumnezeul lui ?
140
141
Şi cu un gest nestăpînit, ieşi din cameră.
„Nu-mi pare rău că am mers atît de departe",
îşi spuse Roger Chillingworth urmărindu-l pe
pastor cu un zîmbet grav. „Nimic nu e pierdut
— vom fi peste puţin iarăşi prieteni. Dar ce
uşor se lasă stăpînit de pasiune acest om şi ce
repede îl face ea să se piardă cu firea. Şi aşa
cum sL întîmplă cu o pasiune, la fel şi cu alta.
Acest cucernic pas tor Dimmesdale a făcut
negreşit şi înainte vreun lucru nesăbuit în
aprinderea nebunească a inimii lui !"
Intimitatea, pe acelaşi picior şi la acelaşi grad
ca înainte, nu fu greu de restabilit între cei doi
vecini. După cîteva ceasuri de singurătate,
tînărul pastor îşi dădu seama că nervii săi
zdruncinaţi îl împinseseră la o ieşire pe care
nimic din ce spusese medicul n-o îndreptăţea
cîtuşi de ipu-ţin. Se miră într-adevăr de
violenţa cu care îl respinsest pe binevoitorul
bătrîn, cînd acesta nu făcuse decît să ex prime
părerea pe oare era de datoria lui să şi-o dea şi
p care pastorul însuşi i-o ceruse limpede.
Pătruns de acest remuşcări, nu întîrzie să
prezinte prietenului său cele mc amlple scuze
şi să-l roage să continue a-i da îngrijirii care,
dacă nu reuşiseră să-l însănătoşească,
prelungiser« după toate probabilităţile şubreda
lui existenţă pînă în ziua aceea. Roger
Chillingworth consimţi bucuros şi continuă sa
vegheze asupra sănătăţii pastorului, făcînd cu
deplină bună. credinţă tot ce-i stătea în putinţă,
dar părăsind totdeauna camera pacientului său,
la sfîrşitul unei vizite profesional cu un zîmbet
misterios şi nedumerit pe buze. Această e
presie rămînea ascunsă în prezenţa
reverendului Din mesdale, dar devenea foarte
vizibilă în momentul cîna
ieşea pe uşă.
— Un caz rar, murmura el. Trebuie neapărat
să-l cercetez mai adînc. Ce stranie potrivire
între suflet şi trup ' De n-nar fi decît de drul
ştiinţei, trebuie să pătrund această problemă
pînă la fund.
Puţin timp după scena relatată mai sus, se
întîmplă ca reverendul Dimmesdale să cadă pe
la amiază, în mod cu totul neaşteptat, într-un
somn adînc, pe cînd stătea aşezat la masa de
lucru cu un volum gros, tipărit în caractere
gotice, deschis în faţa lui. Trebuie să fi fost o
operă dintre cele mai de seamă ale şcolii
literare soporifice. Uitan
totală în care se găsea scufundat era cu atît mai
surprinzătoare cu cît pastorul se număra printre
acele persoane al căror somn e de obicei uşor,
neliniştit şi lesne de gonit, ca o păsărică ce sare
încoace şi încolo pe o creangă. Spiritul său se
retrăsese însă în chip neobişnuit atît de departe
în propriile lui adâncimi, încît pastorul nu
tresări în fotoliu nici atunci cînd bătrînul
Roger Chillingworth intră în cameră fără vreo
precauţie deosebită. Medicul înainta direct
pînă în faţa pacientului, îşi puse mîna pe
pieptul lui şi dădu la o parte veşmîntul, care
pînă în momentul acela îl ascunsese totdeauna
chiar şi privirii sale doctoriceşti.
Atunci, e drept, pastorul Dimmesdale se
înfiora şi făcu o uşoară mişcare.
O clipă după aceea, medicul se depărta de el
— dar cu ce sălbatică expresie de uimire,
bucurie şi oroare ! Era o înfiorătoare încîntare,
prea nemăsurată parcă pentru a se oglindi
numai în ochii şi în trăsăturile lui, căci
izbucnea din întreaga hidoşenie a făpturii sale,
manifestîndu-se tumultuos prin felul nestăpînit
în care îşi aruncă braţele în sus şi izbi cu
piciorul în podea ! Dacă cineva l-ar fi văzut pe
bătrînul Roger Chillingworth în acel moment
de extaz, n-ar fi avut nevoie să se întrebe în ce
fel se comportă satana atunci cînd un suflet
omenesc preţios este pierdut pentru cer şi
cîştigat pentru împărăţia lui.
Dar ceea ce deosebea extazul medicului de
acela a] satanei, era uimirea cu care era
amestecat!
XI Tainele unei inimi
După incidentul pe care l-am descris mai sus,
relaţiile dintre preot şi medic, deşi rămînînd pe
dinafară aceleaşi, luară în realitate un alt
caracter decît pînă atunci. Mintea pui Roger
Chillingworth avea acum un drum destul de
ne-Sţed înaintea ei, chiar dacă nu era, de fapt,
acelaşi pe care îşi propusese să-l urmeze.
Oricît de calm, de blînd şi de epătimaş ar fi
părut, ne temem că în acest nefericit ba-
142
143
I
trîn mocnea un abis de răutate, latentă pînă
atunci, dar acum activă care îl împingea să
ticluiască un plan de răzbunare atît de perfidă,
cum nu fusese nicicînd pus la caV de vreun
muritor împotriva duşmanului său. Să devină
singurul prieten de încredere, căruia să-i fie
împărtăşit* toate temerile, remuşcările,
chinurile, toată căinţa neadu cătoare de
uşurare, toate gîndurile încărcate de păcat, m=
reu întoarse şi mereu gonite în zadar ! Toată
această su ferinţă vinovată, ascunsă lumii a
cărei inimă largă s-ar I îndurat şi ar fi iertat,
să-i fie dezvăluită lui, cel fără milă cel
neiertător ! Toată această comoară întunecată
să revină însuşi omului a cărui sete de
răzbunare nu putea să fie stinsă prin nici un alt
mijloc !
Rezerva sfioasă şi bănuitoare a pastorului
dejuoase pînă acum acest plan. Roger
Chillingworth înclina să fie însă aproape tot
atît de mulţumit cu starea de lucruri pe care
providenţa — care se servea de răzbunător şi
de victim lui pentru propriile-i scopuri, iertînd
poate tocmai atuni cînd părea să pedepsească
mai sever — o substituise n grelor lui proiecte.
Aproape că se simţea ca după o rev laţie. §i
avea puţină însemnătate pentru ţinta lui dat,
această revelaţie era cerească sau venea poate
din alt loc. Datorită ei, în toate relaţiile sale
viitoare cu pastorul Dim-mesdale nu numai
înfăţişarea exterioară, ci străfundurile fiinţei
acestuia păreau expuse privirilor sale, astfel
încît să poată vedea şi înţelege toate mişcările
lui sufleteşti. Din acest moment deveni nu
numai spectator, ci actor principal în lumea
lăuntrică a sărmanului pastor. Putea să cînte pe
el ca pe un instrument. Voia să trezească în el
un spasm de durere ? Victima era tot timpul
legată pe scaunul de tortură — trebuia numai
să ştie ce arc punea în mişcare mecanismul ; şi
medicul îl ştia prea bine ! Voia să-l facă să
tresară brusc de spaimă ? Ca la un semn făcut
de un magician cu bagheta lui, se ivea cîte o
fantasmă groaznir ba şi o mie de fantasme de
cele mai felurite forme fantasme ale morţii sau
ale infamiei, acestea din urmă mai
înspăimîntătoare — care se strîngeau în jurul
pas rului şi arătau cu degetul spre pieptul lui!
Toate acestea fură săvîrşite cu atîta subtilitate,
îna pastorul, deşi avea neîncetat impresia vagă
că o forţă rău-
144
voitoare caută să-l ţină sub influenţa ei, nu
izbuti să desluşească adevărata-i natură. E
drept că privea cu îndoială şi cu teamă — ba
uneori chiar cu groază şi cu amărăciune plină
de ură — silueta diformă a bătrînului vraci.
Mişcările, umbletul, barba kii sură, cele imai
neînsemnate şi indiferente acte ale lui, croiala
însăşi a îmbrăcăminţii erau odioase în ochii
pastorului, semn neîndoielnic că acesta nutrea
în sinea lui o antipate mai adîncă decît voia să-
şi mărturisească singur. Căci întrucît îi era cu
neputinţă să găsească vreun motiv unei
neîncrederi şi aversiuni atît de mari, pastorul
Dimmesdale, convins că otrava unei anume
răni îi învenina toată substanţa inimii, nu
atribuia decît acestei cauze toate presimţirile
sale. Se mustra cu asprime pentru simţămintele
lui rele faţă de .Roger Chillingworth,
nesocotea învăţămintele pe care ar fi trebuit să
le tragă din ele şi îşi dădea toată silinţa să le
stîrpească. Nereuşind în aceste străduinţe,
continuă totuşi din principiu, să întreţină
acelaşi relaţii familiare cu bătrânul, dîndu-i
astfel neîncetat prilejul de a urmări ţelul căruia
— sărmană fiinţă părăsită, mai nenorocită
chiar decît victima ei ! — i se dedicase cu
întrea-ga-i sete de răzbunare.
In timp ce suferea astfel de o boală a trupului,
fiind totodată ros şi torturat de o întunecată
tulburare sufletească şi căzut pradă uneltirilor
unui duşman de moarte, reverendul
Dimmesdale dobîndise o mare popularitate în
funcţiile sale preoţeşti. O datora, de fapt, în
bună parte suferinţelor sale. Darurile-i
spirituale, intuiţia morală, facultatea de a simţi
şi a comunica emoţia erau menţinute într-o
activitate aproape supranaturală de ghimpele
chinurilor sale zilnice. Faima lui, care nu
înceta să crească, începuse să întunece
renumele mai moderat al confraţilor săi, oricît
de eminenţi ar fi fost unii dintre ei. Se aflau
printre ei savanţi care-şi petrecuseră mult mai
mulţi ani ca să-şi însuşească ştiinţa ermetică
necesară sacerdoţiului decît pastorul
Dimmesdale; puteau deci să fie mai stăpîni pe
asemenea cunoştinţe valoroase decît tînărul lor
coleg. Se aflau de asemenea bărbaţi cu o
structură spirituală mai robustă şi înzestraţi cu
o putere de pătrundere mai ascuţită, cu o
logică de tăria
145
fierului sau a granitului, care, amestecate într-o
proporţie potrivită cu ingrediente doctrinale,
constituie caracteristica unei varietăţi deosebit
de respectabile, de capabile, dar nu tocmai
plăcute a speciei clericale. Erau în sfîrşit şi
alţii — părinţi venerabili şi cucernici, ale căror
facultăţi fuseseră dezvoltate prin trudă
îndelungată în mijlocul cărţilor lor şi prin
meditaţii răbdătoare, personaje sfinte
transfigurate prin contactul spiritual cu o lume
mai bună în care puritatea vieţii lor aproape că
le introdusese, cu toate că mai purtau veşminte
de muritori. Nu le lipsea de-cît harul care
pogorîse în ziua de Rusalii, în limbi de foc
asupra discipolilor aleşi şi care simboliza, pe
cît se pare, nu puterea de a grăi în limbi străine
şi necunoscute, ci pe aceea de a se adresa
întregii omeniri în limba simplă a inimii.
Aceşti părinţi, altminteri atît de apostolici, erau
lipsiţi de ultima şi cea mai rară atestare divină
a chemării lor : limba de foc. Zadarnic ar fi
căutat să exprime — dacă vreodată ar fi visat
3-0 încerce — cele mai înalte adevăruri prin
mijlocul umil al vorbelor şi imaginilor fami-
liare. Glasul lor cobora depărtat şi neînţeles,
din regiunile superioare unde sălăşluiau de
obicei.
Pastorul Dimmesdale aparţinea fireşte, prin
multe din trăsăturile sale de caracter, acestei
din urmă categorii de oameni. Şi ar fi atins
culmile înalte ale credinţei şi ale cuvioşiei
dacă această năzuinţă n-ar fi fost zădărnicită
de povara de vinovăţie şi teamă — oricare
putea fi originea şi — sub care paşii săi erau
sortiţi să se împleticească. Povara aceasta îl
trăgea în jos, lîngă cei mai umili şi mai
neînsemnaţi, pe el care aproape că era un sfint
şi care altminteri ar fi putut sta de vorbă cu
îngerii ! Dar tot ea îl apropia atît de mult de
obştea păcătoşilor, încît inima îi vibra la
unison cu ale lor, primin-du-le suferinţele şi
făcînd ca propriile ei spasme de durere să agite
mii de alte inimi prin şuvoaie de tristă şi
persuasivă elocinţă. Da, de cele mai multe ori
persuasivă, dar şi înfricoşătoare uneori!
Oamenii nu ştiau de unde izvora puterea care-i
mişca în acest chip. îl priveau pe tînărul pastor
ca pe un miracol de sfinţenie. Vedeau în el un
crainic care le transmitea mesajele de
înţelepciune, de mustrare şi de iubire ale
cerului. în ochii lor, însuşi
pămîntul pe care călca era sfinţit. Fetele tinere
ce ţineau de comunitatea lui păleau cînd îl
vedeau, victime ale unei adoraţii atît de
impregnate de simţire religioasă, încît îşi
închipuiau că era toată numai evlavie şi o
purtau făţiş în pieptul lor neprihănit, drept cea
mai frumoasă jertfă pe care o puteau aduce în
faţa altarului. Membrii vîrstnici ai turmei sale,
văzînd cît de slăbit era trupul pastorului
Dimmesdale, pe cînd ei în ciuda infirmităţilor
rămîneau încă viguroşi, convinşi că va porni
spre ceruri înaintea lor, le cereau copiilor lor
să le îngroape bă-trînele oase alături de
mormîntul tînărului pastor. Şi în toată această
vreme reverendul Dimmesdale, gîndindu-se la
mormîntul lui, se întreba dacă vreodată iarba
avea să crească deasupra rămăşiţelor unui
blestemat ca el !
Nu se poate închipui ce tortură însemna pealrji
—tî-nărul preot această veneraţie publică !
Avea un adevă-
frat cult pentru adevăr ; şi "toate lucrurile care
nu erau pătrunse în adîncul lor de esenţa lui
divină, le socotea doar umbre, ou desăvîrşire
lipsite de greutate şi valoare. Şi ce era atunci el
? O substanţă ? Sau cea mai ştearsă dintre
umbre ? Simţea adesea o arzătoare dorinţă să
se denunţe cu glas tare, de pe amvon, şi să
mărturisească oamenilor cine era : „Eu, pe care
mă vedeţi îmbrăcat cu aceste negre veşminte
preoţeşti — eu, care mă urc pe acest amvon
sacru şi îmi ridic faţa palidă spre cer, luînd
asupră-mi să comunic în numele vostru cu cel
atotştiutor — eu, în a cărui viaţă de fiecare zi
recunoaşteţi sfinţenia unui Enoh * — eu, ai
cărui paşi lasă în urmă pe cărările pămînteşti,
după credinţa voastră, o dîră de lumină, pentru
ca pelerinii care vor veni după mine să fie că-
lăuziţi spre ţinuturile veşnicei fericiri — eu,
care v-am botezat copiii — eu, care am rostit
rugăciunea de despăr-I "ţire pentru prietenii
voştri muribunzi, în urechile cărora ?!
-cuvîntul „Amin" răsuna atît de slab, venind
dintr-o lume « pe care o părăsiseră — eu,
pastorul vostru, căruia îi ară-itaţi atîta
veneraţie şi încredere, nu sînt decît pîngărire şi
minciună."
1
Enoh, patriarh iudeu amintit în Vechiul
Testament.
146
147
Mai mult decît o dată, pastorul Dimmesdale se
urcase pe amvon cu intenţia de a nu coborî
treptele înainte de a fi rostit cuvinte ca acestea.
Mai mult decît o dată îşi dre-sese glasul şi,
tremurînd, trăsese adînc aerul în piept, pentru
ca atv.nci cînd avea să-l expire, să iasă încărcat
cu taina întunecată a sufletului său. Mai mult
decît o dată — ba nu, mai mult de o sută de ori
— vorbise cu adevărat ! Vorbise ? Dar în ce
fel ? Spusese ascultătorilor săi că era stricat
pînă în măduva oaselor, că era cel mai mîr-şav
dintre mîrşavi, un păcătos fără seamăn, o
ruşine, o făptură neînchipuit de nelegiuită, şi
că era o adevărată minune că trupul lui nu era
trăsnit în faţa ochilor lor de fulgerele de mînie
ale Atotputernicului. Putea el să vorbească mai
limpede ? Nu era oare de aşteptat ca toţi cre-
dincioşii să sară de pe locurile lor, într-o
pornire simultană, şi să-l izgonească de pe
amvonul pe care-l pîngărea ? Dar nicidecum !
Ii auzeau spusele, dar nu făceau decît să-l
venereze şi mai mult. Erau departe de a bănui
ce înţeles ucigător ascundeau aceste cuvinte de
autocon-damnare. „Ce tînăr cucernic !" îşi
şopteau între ei. „E un adevărat sfînt pe pămînt
! Dacă găseşte atîta păcătoşenie în sufletul lui
neprihănit, ce lucruri îngrozitoare ar putea, vai,
să descopere în al tău sau în al meu ! Ipocrit
iscusit sub masca-i de pocăinţă, pastorul ştia
bine în ce chip va fi înţeleasă vaga lui
spovedanie. încercase să se mintă singur
dezvăluindu-şi conştiinţa încărcată, dar nu
făcuse decît să se împovăreze cu un nou păcat
şi să încerce o altă ruşine, fără a cunoaşte nici
măcar uşurarea trecătoare a unei amăgiri.
Mărturisise adevărul prefăcîndu-l totodată în
cea mai mare minciună. Şi totuşi, prin însăşi
firea lui, iubea adevărul şi ura minciuna mai
mult decît oricine. De aceea, mai presus de
toate, îşi detesta Eul nemernic.
Tulburarea sa lăuntrică îl împinse la acţiuni de
penitenţă, mai corespunzătoare vechii credinţe
corupte a Romei decît concepţiei mai luminate
a religiei în care se născuse şi fusese crescut.
într-un sertar ascuns al dulapului său, pastorul
Dimmesdale ţinea sub cheie un gîr-baci
sîngeros. Adesea acest preot protestant şi
puritan îş1 flagela propriii umeri, rîzînd amar în
acest timp şi lovin-
du-se şi mai nemilos din cauza rîsului. Avea
de assmenea obiceiul, care fusese şi acela al
multor altor puritani pioşi, de a posti ; dar nu
postea pentru a-şi purifica trupul şi a-l face
mai apt de a primi lumina cerească, ci într-un
chip sever, ca act de penitenţă, pînă cînd
genunchii începeau să-i tremure. Veghea tot
astfel, noapte după noapte, cîteodată într-o
beznă adîncă, alteori la slaba pîlpîire a
luminării, şi iarăşi alteori privindu-şi chipul în
oglindă, în cea mai puternică lumină pe care o
putea arunca asu-pră-i. Vedea în aceasta un
simbol al neîncetatei introspecţii ou care se
tortura, fără a izbuti să se purifice. în timpul
acestor nopţi de veghe îndelungată, capul înce-
pea să i se învîrteaseă adesea şi năluci păreau
să-i plutească în faţa ochilor, fie zărite
nedesluşit, în palida lor licărire, prin ungherele
cufundate în penumbră ale odăii, fie
conturîndu-se mai limpede în oglindă, chiar
lîngă el. Era cînd o hoardă de forme drăceşti ce
se strâmbau şi rîn-jeau la palidul pastor
făcîndu-i semn să le urmeze, cînd o ceată de
îngeri sclipitori care se înălţau greoi în zbor,
copleşiţi parcă de tristeţe şi devenind din ce în
ce mai eteraţi pe măsură ce se depărtau. Sau se
iveau prieteni ai lui din tinereţe dispăruţi, şi
tată-său, cu barba-i albă de sfînt, privindu-l
încruntat, şi mamă-sa, întorcîndu-şi faţa de la
el pe cînd trecea. Fantoma aceasta a mamei,
impalpabila ei arătare, n-ar fi putut totuşi să
arunce o privire miloasă fiului ei ? Sau, în
sfîrşit, prin camera pe care aceste spectre o
făceau atît de lugubră, aluneca Hes-ter Prynne
cu mica Pearl îmbrăcată în Tochia-i purpurie,
arătînd cu degetul spre litera stacojie de pe
sînul mamei şi apoi spre pieptul pastorului.
Nici una din aceste vedenii nu-l înşela cu totul.
Prin-tr-o încordare a voinţei putea să pătrundă
în orice clipă cu privirea prin umbrele fără
substanţă şi să-şi dea seama că nu erau de
natură solidă, ca masa sculptată de stejar sau
ca volumul gros de teologie legat în piele şi cu
închizători de bronz. Şi cu toate acestea, într-
un sens erau lucrurile cele mai reale şi mai
substanţiale cu care sărmanul pastor avea de a
face acum. E nefericirea negrăită a unei vieţi
de prefăcătorie ca a lui să golească de miez şi
de substanţă toate realităţile ce ne înconjoară şi
pe care
148
149
r
ţU
cerul ni le-a destinat ca bucurie şi ca hrană
spirituală. Pentru omul nesincer întregul
univers apare mincinos şi impalpabil,
nemairămînînd nimic din el. Şi chiar şi el
însuşi, pe măsură ce se arată într-o lumină
falsă, devine o umbră, sau încetează în fapt de
a exista. Singurul adevăr care continua să dea
pastorului Dimmesdale o existenţă reală pe
acest pămiînt era chimul din străfundul su-
fletului săiu, care se oglindea făţiş pe obrazul
lui. De ar fi găsit vreodată puterea să
zîmbească, să arate o faţă veselă, n-ar mai fi
fost acelaşi am !
In una din aceste teribile nopţi, pe care abia
dacă le-am conturat, ferindu-ne de a le descrie
mai pe larg, pastorul sări în sus de pe fotoliu.
O idee nouă îl izbise, care avea poate să-i
aducă un moment de pace. lmbrăcîndu-se cu
grijă, ca pentru cultul public şi exact în acelaşi
chipr cobori tiptil scara, deschise uşa şi ieşi.
XII Veghea pastorului
Umblînd parcă în umbra unui vis şi poate
pradă într-adevăr unui fel de somnambulism,
pastorul Dimrnes-dale ajunse la locul unde, cu
atrta vreme în urmă, Hester Prynne cunoscuse
primele ei ceasuri de oprobriu public. Aceeaşi
platformă, sau acelaşi eşafod, înnegrit de
furtuni şi de razele soarelui care bătuseră
asupra lui vreme de şapte ani îndelungaţi, ros
de paşii multor vinovaţi care se suiseră pe el
de atunci, se înălţa mereu sub balconul casei
de rugăciuni. Pastorul îi urcă treptele.
Era o noapte întunecoasă de la începutul lunii
mai. Nori groşi acopereau întreaga boltă a
cerului, de la zenit şi pînă la orizont. Dacă
aceeaşi mulţime oare fusese martora pedepsirii
lui Hester Prynne ar fi putut fi adunată acum,
ea n-ar fi fost în stare să deosebească pe plat-
formă, prin bezna cenuşie a acestei nopţi, nici
un obraz şi poate nici chiar conturul unei
forme omeneşti. Numai
150
că la ora aceasta oraşul dormea şi pastorul nu
era în primejdie de a fi descoperit. Putea să
stea acolo, dacă-i plăcea, pînă cînd zorii aveau
să mijească la răsărit, fără alt risc decît acela
ca aerul umed şi rece al nopţii să-l pătrundă
pînă la oase. să-i înţepenească încheieturile şi
să-l facă să se aleagă cu guturai şi tuse,
frustîndu-si prin aceasta turma nerăbdătoare de
rugăciunile şi predica din ziua următoare. Nici
un ochi nu putea să-l vadă, în afară de acela,
veşnic treaz, care-l văzuse mînuind gîrbaciul
în taina odăii lui. De ce atunci venise aci ?
Spre a se deda ţ unui simulacru de penitenţă ?
Era un simulacru, într-ade-Lvăr, dar unul în
care sufletul său se juca cu sine însuşi. JO
comedie ce-i făcea pe îngeri să roşească şi să
plîngă, în Himp ce demonii se bucurau şi îşi
băteau joc de el rîzînd ! Fusese împins să vină
aci de remuşcarea care-l urmărea la orice pas
şi a cărei soră bună şi însoţitoare nelipsită era
acea laşitate cel trăgea invariabil înapoi, cu
ghearele ei tremurătoare, în clipa însăşi cînd
celălalt impuls îl minase pînă pe pragul unei
destăinuiri. Sărman nenorocit! Cu ce drept o
slăbiciune ca a lui se încărcase cu o crimă ?
Crima e făcută pentru oameni cu nervii de fier,
care sînt în stare fie să-i poarte povara, fie,
dacă este prea apăsătoare pentru ei, să se
uşureze de ea îndată, încordîndu-şi sălbatica şi
neînfrînata lor putere pentru un scop bun. Cu
firea lui slabă şi sensibilă, pastorul nu era în
stare nici de una, nici de alta ; făcea ba un
lucru, ba altul, amestecînd într-un mod
inextricabil chinurile unei vinovăţii strigătoare
la cer şi suferinţa unei zadarnice căinţe.
Şi astfel, în vreme ce stătea pe platforma
infamiei în această făţarnică şi deşartă
încercare de ispăşire, pastorul Dimmesdale fu
cuprins deodată de o nemărginită spaimă, ca şi
cum întregul univers ar fi văzut pe piep-tu-i
gol, drept deasupra inimii, un semn stacojiu. în
acest loc simţea şi simţise într-adevăr de multă
vreme muşcătura otrăvită a unei dureri fizice.
Fără să vrea şi fără a fi în stare de a se stăpîni,
scoase un strigăt puternic, un răcnet care
răsună prin noapte, răsfrîngîndu-se din casă în
casă şi fiind retrimis în cele din urmă de
colinele din depărtare. S-ar fi zis că o ceată de
demoni, simţind toată deznădejdea şi groaza
din care izvora acest strigăt, îşi fă-
151
cuseră din el o jucărie şi îl aruncau dintr-un loc
într-altul.
— S-a săvîrşit, murmură pastorul, ascunzîndu-
şi faţa în mîini. Tot oraşul se va trezi, va năvăli
încoace şi mă
va găsi aici.
Dar nimic nu se întîmplă. Strigătul păruse
poate mult mai puternic auzului său
înspăimîntat decît fusese în-tr-adevăr. Oraşul
nu se trezi ; sau dacă totuşi unii se treziseră
buimăciţi de somn, luaseră strigătul drept un
lucru de groază dintr-un vis sau ţipăt de
vrăjitoare care se auzea ades, pe vremea aceea,
deasupra aşezărilor sau caselor stinghere,
atunci cînd acestea călăreau prin aer împreună
cu satana. Pastorul, neauzind deci nici o
mişcare, îşi luă mîinile de pe ochi şi privi în
jur. La una din ferestrele reşedinţei
guvernatorului Bellingham, aflată la oarecare
depărtare pe o stradă în vecinătate, îl zări pe
bătrînul dregător în persoană, cu o lumină în
mînă, o scufie albă pe cap şi înfăşurat într-un
lung halat alb. Arăta ca o stafie stîrnită din
mormînt. Desigur că strigătul îi tulburase
somnul. La o altă fereastră a aceleiaşi case se
ivi şi bă-trîna doamnă Hibbins, sora
guvernatorului, avînd şi ea în mînă o lumină
care făcea să se vadă, chiar la această distanţă,
expresia înăcrită şi nemulţumită a obrazului ei.
îşi scoase capul printre zăbrele şi se uită cu
nelinişte în sus. Fără îndoială, venerabila
zgripţoroaică auzise strigătul pastorului
Dimnnesdale cu multiplele lui ecouri, dar cre-
zuse că e zarva demonilor şi a tartoriţelor cu
care — lucru bine cunoscut — obişnuia să
zboare noaptea în pădure.
Zărindu-l pe guvernatorul Bellingham, bătrîna
doamnă se grăbi să stingă lumina şi să dispară.
Poate că se avîn-tase printre nori, pentru că
pastorul n-o mai zări. La rîn-dul lui dregătorul,
după ce scrută cu atenţie întunericul — pe care
nu-l putu totuşi pătrunde mai adînc cu privirea
decît ar fi pătruns o piatră de moară — se
retrase de la fereastră.
Pastorul se simţi relativ liniştit. Dar curînd
ochii îi zăriră o mică lumină tremurătoare care,
foarte depărtată la început, se apropia de-a
lungul străzii. îşi arunca raze-le-i slabe, ca
pentru a recunoaşte drumul, cînd pe un stîlp,
cînd pe un gard, cînd pe o fereastră zăbrelită,
cînd pe o cişmea cu jgheabul ei plin de apă,
cînd pe o uşă cu marginea de sus arcuită, cu un
ciocan de fier şi cu o bîmă necioplită drept
prag. Reverendul Dimmesdale observa toate
aceste mici amănunte, deşi avea convingerea
fermă că ceea ce se furişa spre el cu paşi ce
începeau să se audă era propriul lui destin şi că
peste cîteva clipe licărul felinarului avea că
cadă asupra lui, dînd la iveală taina ce-o
ascundea de atîta vreme. Cînd lumina se
apropie, îl recunoscu pe confratele lui — sau,
mai precis, pe părintele lui întru credinţă şi
mult preţuitul său prieten — reverendul
Wilson care, după cum pastorul Dimmesdale
presupunea acum, fusese să se roage la
căpătîiul unui muribund. Aşa şi era. Bătrînul
preot venea din casa guvernatorului Winth-
rop, oare chiar în ceasul acela trecuse pragul
acestei lumi. Şi acum, înconjurat ca sfinţii de
altădată de un nimb sclipitor de glorie, ce-l
aureola în mijlocul acestei nopţi întunecoase
de păcat — ca şi cum defunctul guvernator i-ar
fi lăsat moştenire gloria lui, sau ca şi cum s-ar
fi prins de el ceva din strălucirea depărtată a
cetăţii cereşti spre care îşi ridicase ochii ca să-l
vadă pe victoriosul pelerin intrând pe porţile ei
— bunul părinte Wilson se îndrepta spre casă
luminîndu-şi drumul cu un felinar aprins.
Imaginile de mai sus fuseseră trezite în mintea
pastorului Dimmesdale de licărirea luminiţei,
făcîndu-l să zîmbească, ba aproape să
izbucnească în rîs şi să se întrebe apoi dacă nu
cumva era pe cale să înnebunească. Cînd
reverendul Wilson trecu prin faţa eşafodului,
strîngîndu-şi cu un braţ mantia neagră în jurul
trupului si ţinînd cu celălalt felinarul în faţa
pieptului, pastorul abia de putu să se reţină de
a-i spune :
— Bună seara, cucernice părinte Wilson !
Urcă aici, rogu-te, ca să petreci un ceas plăcut
cu mine !
Dumnezeule ! Vorbise oare cu adevărat ?
Crezu o clipă eă nefericitele cuvinte îi ieşiseră
de pe buze. Dar nu le rostise decît în
închipuire. Venerabilul părinte Wilson îşi
vedea încet de drum, căutîndu-şi cu grijă
cărarea noro-'oasă de dinaintea picioarelor,
fără a-şi întoarce măcar o tă capul spre
platforma infamiei. Cînd lumina tremurătoare
a felinarului dispăru cu totul, pastorul îşi dădu
152
153.
r
I
seama, după slăbiciunea de care se simţea
cuprins, c, trecuse în momentele din urmă
printr-o spaimă îngrozi toare, cu toate că fără
voie făcuse o sforţare să se uşurez printr-o
sinistră veselie.
Nu trecu mult şi acelaşi groaznic simţămînt de
voi bună se furişă din nou însoţind vedeniile
ce-i năpădea i mintea. Simţea că membrele îi
înţepeneau de răceala ne obişnuită a nopţii şi
se întrebă dacă avea să fie în stare s, coboare
treptele eşafodului. Zorile aveau să mijească
gc sindu-l tot aici. Vecinii aveau să se
trezească şi, ieşind afară în faptul zilei, cei ce
se vor scula mai întîi vor zări ■sus, pe estrada
infamiei, o siluetă nedesluşită ; şi înnebuniţi de
spaimă ca şi de curiozitate, vor alerga şi vor
bate din poartă în poartă, chemînd întreaga
suflare să vină ca să vadă stafia — căci vor
crede că e o stafie — a vreunui răufăcător
mort. O întunecată agitaţie avea să cuprindă
casă după casă. Apoi — pe imăsură ce lumina
dimineţii avea să crească — bătrîni patriarhi
îmbrăcaţi cu halatele lor de flanelă aveau să
năvălească în grabă, la fel ca şi demnele
matroane ce nu vor zăbovi măcar ca să-şi
leped» veşmintele de noapte. întregul trib de
personaje respectabile, care nu fuseseră văzute
pînă acum nici cu un singur fir de păr
nepieptănat pe capetele lor, aveau să se arate
într-o ţinută dezordonată de adevărat coşmar.
Bă-trînul guvernator Bellingham avea să
sosească încruntat, cu gulerul încreţit prins
strîmb în jurul gîtului, urmat de doamna
Hibbins, cu cîteva crenguţe din pădure agăţate
de fusta ei şi cu o înfăţişare mai acră ca
oricînd, ca una ce abia dacă apucase să închidă
un ochi după călătoria e nocturnă pe o coadă
de mătură. Avea să vină apoi bunul părinte
Wilson, nemulţumit şi el de a se vedea smuls
atît de devreme din visele lui despre sfinţii
preamăriţi, după ce-şi petrecuse jumătate din
noapte lîngă patul unui muribund. N-aveau să
lipsească nici sfetnicii şi diaconii parohiei
reverendului Dimmesdale, sau tinerele
fecioare ce-şi idolatrizau pastorul şi-i
înălţaseră un altar în piepturile lor nevinovate,
pe care — în treacăt fie zis — abia dacă vor
avea timp, în graba şi zăpăceala acelei zile, sâ
le acopere cu un şal. Intr-un cuvînt, toată
suflarea avea să iasă buimăcită şi să înconjoare
cu priviri uimite şi în'
154
grozite platforma infamiei. Şi pe cine aveau să
descopere acolo, cu lumina roşie a zorilor pe
frunte ? Chiar pe reverendul Dimmesdale,
stînd pe jumătate mort de frig şi copleşit de
ruşine în locul unde stătuse înainte Hester
prynne!
Izbit de înfiorătoarea ironie a acestei imagini,
pastorul izbucni, fără să-şi dea seama şi spre
nemărginita-i spaimă, într-un hohot de rîs
răsunător. îndată îi răspunse un rfeet clar şi
vesel de copil, în oare, cu un fior în inimă —
dar fără a şti dacă de ascuţită durere sau de
plăcere tot atît de vie — recunoscu accentele
micii Pearl.
— Pearl ! Micuţo ! strigă el după un moment
de tăcere. Apoi, cu voce înăbuşită : Hester !
Hester Prynne ! Tu eşti ?
— Da, e Hester Prynne, răsună, uimită, vocea
femeii ; şi pastorul auzi paşii ei apropiindu-se
dinspre uliţa pe care trecea. Eu sînt, împreună
cu mica mea Pearl.
— De unde vii, Hester ? întrebă pastorul. Ce te
aduce aici ?
— Am vegheat un mort, răspunse Hester
Prynne, pe guvernatorul Winthrop ; i-am luat
măsura pentru o robă şi acum mă întorc la
locuinţa mea.
— Urcaţi-vă aici, Hester, tu şi cu mica Pearl,
zise reverendul Dimmesdale. Aţi mai fost aici
amîndouă, dar nu eram împreună cu voi. Urcă-
te din nou şi vom sta toţi trei alături.
Ea urcă în tăcere treptele şi ajunse pe
platformă ţi-nînd-o de mînă pe mica Pearl.
Pastorul căută dibuind cealaltă mînă a copilei
şi o luă. în clipa aceea simţi parcă un şuvoi
năvalnic de viaţă nouă, de altă viaţă decît a lui,
re-vărsîndu-i-se ca un torent în inimă şi
pătrunzîndu-i în toate vinele, ca şi cum mama
şi copilul ar fi transmis căldura lor vitală
trupului său pe jumătate amorţit. Formau toţi
trei un lanţ încărcat parcă cu un curent electric.
— Pastore ! şopti mica Pearl.
— Ce vrei, copilă ? întrebă reverendul
Dimmesdale.
— N-ai vrea să stai aici împreună cu mama şi
cu mine |ftiîine la amiază ? întrebă Pearl.
— Nu, nu, mica mea Pearl, răspunse pastorul,
căc' o pată cu acest nou suflu de viaţă, toată
oroarea de a se ve-
155
dea expus în public, de care fusese stăpînit
atâta vreme îl cuprinsese iarăşi; şi compania în
care se găsea în mo mentul acela — deşi îi
inspira o stranie bucurie — îl făcea să tremure.
Nu, copila mea, am să stau negreşit aic. cu tine
şi cu maică-ta într-o bună zi, dar nu mîine.
Pearl rîse şi căută să-şi tragă mîna înapoi. Dar
pastorul nu-i dădu drumul.
— O clipă încă, copila mea ! spuse el.
— Dar îmi făgăduieşti, întrebă Pearl, că ai să
ne 13 de mînă, pe mine şi pe mama, mîine la
amiază ?
— Nu mîine, Pearl, zise pastorul. Altă dată.
— Cînd altă dată ? stărui fetiţa.
— In ziua cea rmare a Judecăţii de Apoi, şopti
pastorul ; şi, lucru straniu, ceea ce-l împingea
să răspundă i felul acesta copilei ei a
sentimentul de a fi, datorită tau mei din care
făcea parte, un dascăl al adevărului. Atunc în
faţa scaunului judecăţii, mama ta, cu tine şi cu
mir va trebui să stăm împreună. Dar pe această
lume, Iu mina soarelui nu ne va vedea nicicînd
laolaltă.
Pearl rîse iarăşi.
Dar chiar înainte ca reverendul Dimmesdalc
să-şi îi terminat cuvintele, o lumină luci în
depărtare răspîndin-du-se peste tot cerul
acoperit. Venea fără îndoială de .a unul din
acei meteori pe care cei ce veghează noaptea îi
pot vedea atît de des arzînd pînă se mistuie în
spaţiile pustii ale nemărginirii. Strălucirea lui
era atît de puternică, încît lumină în întregime
stratul des de nori dintre cer şi pămînt. Imensa
boltă părea clopotul unei lămpi gigantice.
Dintr-o dată tabloul obişnuit al străzii apăru
deopotrivă de clar ca la amiază, dar totodată
sub acel aspect înfricoşător pe care-l capătă
obiectele bine cunoscute într-o lumină
neobişnuită. Casele de lemn, cu catul de sus
ieşit în afară şi cu ciudatele frontoane ascuţite,
treptele şi pragurile de la intrare, printre care
răsăreau fire timpurii de iarbă, peticele de
grădini cu pămîntul negru proaspăt săpat,
făgaşurile carelor încă puţin adîncite şi
mărginit în părţi, chiar şi în piaţă, cu verdeaţă
— toate acestea deveniră vizibile, dar sub o
înfăţişare ciudată, care părea să dea lucrurilor
de pe astă lume o altă semnificaţie morală
decît cea de totdeauna. Şi în lumina aceasta
stătea
15G
pastorul cu mîna pe inimă ; şi Hester Prynne
cu litera brodată sclipindu-i pe piept; şi mica
Pearl, ea însăşi un simbol şi legătura vie dintre
aceste două fiinţe. Stăteau în gtnania şi
solemna splendoare a acestei lumini ca într-o
auroră ce va scoate la iveală toate tainele şi îi
va uni pe toţi cei ceşi aparţin unul altuia.
Ochii micii Pearl aveau o expresie ciudată iar
pe chipul ei, cînd şi-l ridică spre pastor, era
întipărit zîmbetul maliţios care-i dădea adesea
aerul acela de spiriduş. îşi retrase mîna din
aceea a preotului şi arătă cu degetul spre partea
opusă a străzii. Reverendul Dimmesdale îşi
împreună mîlnile pe piept şi-şi ridică ochii
spre zenit.
Nimic nu era mai obişnuit pe vremea aceea
decît faptul de a tălmăci apariţiile unor meteori
şi alte fenomene naturale, mai puţin regulate
decît răsăritul şi apusul soarelui şi al lunii, ca o
revelaţie de origine supranaturală. Astfel, o
suliţă sclipitoare, o spadă de foc, un arc sau
un-mănunchi de săgeţi ivite pe cer în toiul
nopţii prefigurau un război cu pieile-roşii. Se
ştie că ciuma fusese anunţată de o ploaie de
lumină purpurie. Ne putem întreba dacă vreun
eveniment însemnat, în bine sau în rău, a
survenit vreodată în Noua Anglie, de la
întemeierea ei şi pînă în vremea Revoluţiei,
fără ca locuitorii ei să fi fost preveniţi de un
spectacol de acest fel ? Nu rareori fusese văzut
de mulţimi întregi. Mai adesea însă
autenticitatea fenomenului se întemeia pe
afirmaţia unui singur martor ocular, care
văzuse minunea prin prisma colorată,
amplificatoare şi deformantă a închipuirii sale,
dîndu-i după aceea în mintea lui o formă mai
precisă. Era într-adevăr o idee măreaţă aceea
potrivit căreia soarta popoarelor era dezvăluită
prin aceste hieroglife înfricoşătoare scrise pe
bolta cerului. Un sul atît de uriaş nu era socotit
prea mare pentru ca providenţa să însemne pe
el soarta unui popor. Credinţa aceasta era
plăcută strămoşilor noştri, căci le dădea senti-
mentul că tînăra lor federaţie se bucura de o
ocrotire deosebit de atentă şi grijulie din partea
cerului. Dar ce să zicem cînd un singur om
crede să descopere pe aceeaşi foaie imensă o
revelaţie destinată numai lui ? Un asemenea
fapt nu poate fi decît simptomul unei grave
tulburări mintale a unui om pe care o
îndelungată, intensă şi tainică
157
T
suferinţă l-a împins la contemplarea maladivă
a propriei sale fiinţe, făcîndu-l să-şi extindă
egotismul asupra naturii întregi, astfel încît
firmamentul însuşi nu-i mai apare decît ca o
pagină potrivită pentru a consemna pe ea isto-
ria şi destinul sufletului său !
Se poate spune deci că dacă, privind spre cer,
pastorul avu iluzia de a zări acolo o literă
imensă, litera A, desenată în linii luminoase de
un roşu întunecat, explicaţia trebuie căutată în
starea bolnăvicioasă a ochilor şi inimii sale.
Desigur meteorul putea să fi apărut acolo,
lucind vag prin vălul de nori, dar fireşte fără a
îmbrăca forma pe car imaginaţia vinovată a
pastorului i-o atribuia, sau avîn i cel mult
contururi atît de nedesluşite încît un alt păcate
ar fi putut tot atît de bine să vadă în ele un
simbol dj
ferit.
Un fapt ciudat caracteriza în acel moment
starea d spirit a pastorului Dimmesdale. Pe
cînd stătea cu och aţintiţi spre zenit, îşi dădea
totuşi bine seama că mic Pearl arată cu degetul
spre bătrînul Roger Chillingwortl care stătea
acum nu departe de eşafod. Pastorul părea să
zărească cu aceeaşi privire care distingea litera
miraculoasă. Lumina meteorică împrumuta
trăsăturilor bătrînu-lui, la fel ca tuturor
celorlalte lucruri, o expresie nouă , sau poate
că medicul nu avea grijă atunci, ca în alte
prilejuri, să ascundă răutatea cu care îşi privea
victima. Fără îndoială, dacă meteorul aprindea
cerul şi scălda pămîntul într-o înfricoşătoare
lumină crepusculară, ce le amintea lui Hester
Prynne şi pastorului de Judecata de Apoi, apoi
Roger Chillingworth putea să treacă în ochii
lor drept demonul însuşi, care aştepta acolo cu
un rînjet sinistru să-şi reclame prada. Era atît
de izbitoare această expresie, sau i se întipărise
pastorului atît de adînc, încît ea îi păru zu-
grăvită chiar pe vălul de întuneric ce se lăsă
după ce meteorul pierise, scufundînd parcă
deodată în neant strada şi toate celelalte
lucruri.
— Cine e acest om, Hester ? gîfîi reverendul
Dimme-dale copleşit de spaimă. Mă cutremur
uitîndu-mă la e 11 cunoşti poate ? Hester, îl
urăsc.
Dar Hester îşi aduse aminte de jurămînt şi
păstră tă-
cerea.
158
— Iţi spun că sufletul îmi tremură în faţa lui!
murmură pastorul din nou. Cine e el ? Nu poţi
să mă ajuţi ? jyli-e o groază de moarte de el.
— Părinte, spuse mica Pearl. Pot să-ţi spun eu
cine e ?
— Repede, copilă, făcu preotul, pleeîndu-se şi
apro-piindu-şi urechea de buzele ei. Repede şi
cît mai în şoaptă.
Pearl murmură la ureche ceva ce semăna a
limbă omenească, dar nu era decît un fel de
păsărească, din acelea cu care copiii pot fi
auziţi distrîndu-se împreună ceasuri întregi, în
orice caz, dacă şoptea vreo informaţie secretă
despre Roger Chillingworth, o făcea într-un
grai necunoscut învăţatului pastor, şi cugetul
lui fu cu atît mai tulburat. Micul spiriduş
izbucni apoi în rîs.
— Vrei să-ţi baţi joc de mine ? spuse pastorul.
— N-ai fost viteaz ! N-ai fost drept! răspunse
copila. N-ai vrut să făgăduieşti că ai să ne ţii
de mînă, pe mine şi pe mama, mîine în toiul
zilei.
— Prea cinstite prieten, grăi medicul care
acum se apropiase pînă la piciorul platformei.
Cucernicul meu pastor Dimmesdale !
Dumneata eşti, sau mă înşel ? Da, da, e
adevărat ! Noi, oamenii învăţaţi care stăm
veşnic cu capul adîncit în cărţi, avem nevoie să
fim supravegheaţi de aproape ! Visăm în
ceasurile noastre de trezie şi umblăm în somn.
Vino, bunule pastor şi scumpe prieten ; dă-mi
voie să te duc acasă.
— Cum de ai ştiut că mă găsesc aici ? întrebă
pastorul cu teamă.
— Cinstit să-ţi spun, şi te rog să mă crezi, că-i
adevărul, răspunse Roger Chillingworth, n-am
ştiut nimic despre aceasta. Mi-am petrecut
aproape toată noaptea la că-pătîiul vrednicului
guvernator Winthrop, făcînd tot ce priceperea
mea îmi îngăduie pentru a-i aduce uşurare.
Cînd sufletul lui a pornit spre o lume mai
bună, iar eu păşeam în drum spre casă, am
văzut lucind acea lumină stranie. Vino cu
mine, rogu-te, altminteri n-ai să-ţi poţi
îndeplini mîine îndatoririle din ziua de
duminică. Ah, cărţile, cărţile — iată cum
tulbură ele mintea ! Ai face bine să nu studiezi
atît, bunul meu pastor, ci să-ţi dăruieşti puţin
ră-
159
gaz; altminteri, n-aî să mai scapi de aceşti
gărgăuni
noptatici.
— Mă întorc acasă cu dumneata, spuse
pastorul Dimmesdale.
îngheţat şi abătut, ca un om ce se trezeşte
istovit din-tr-un vis urît, se lăsă în voia
vraciului, care îl luă cu
dînsul.
A doua zi însă, care era duminică, pastorul ţinu
o predică mai avîntată, mai viguroasă, mai
bogată în inspiraţii cereşti — după părerea
credincioşilor — decît toate cîte fuseseră
auzite vreodată din gura lui. Multe suflete,
zice-se, fură atrase prin puterea cuvintelor sale
pe calea adevărului şi se legară în sinea lor să
păstreze pentru totdeauna o sfîntă recunoştinţă
reverendului Dimmesdale. Dar cînd coborî de
pe amvon, paracliserul cel cu barba sură îi ieşi
înainte ţinînd în mînă o mănuşă neagră, pe
care pastorul o recunoscu ca fiind a lui.
— A fost găsită azi dimineaţă, spuse
paracliserul, pe eşafodul unde răufăcătorii sînt
înfăţişaţi ocării obşteşti. Socotesc că diavolul a
lăsat-o să cadă acolo ca să joace o festă
mîrşavă cuvioşiei voastre. Dar a fost orb şi
neghiob cum e totdeauna. O mînă curată nu
are nevoie de mănuşă ca s-o ascundă.
— Iţi mulţumesc, prietene, spuse pastorul pe
un ton liniştit şi grav, deşi în adîncul inimii era
speriat, căci îşi amintea atît de nedesluşit de
întîmplările din noaptea Ire-cută, încît aproape
că ajunsese să vadă în ele nişte simple năluciri.
Da, mi se pare că e în adevăr mănuşa mea.
— Şi de vreme ce diavolul a găsit cu cale s-o
fure, cu-vioşia voastră ar trebui pe viitor să
umble fără mănuşi, zise bătrînul paracliser cu
un zîmbet crud. Dar sfinţia voastră a auzit oare
despre semnul ce a fost văzut astă-noapte ? O
slovă mare, roşie, pe cer — litera A — pe care
o tălmăcim ca însemnînd Angelus, înger. Căci
întrucît bunul nostru guvernator Winthrop a
trecut azi-noapte în rîndul îngerilor, e
neîndoielnic că cerul a găsit de cuviinţă să
vestească acest lucru !
— Nu, răspunse pastorul, despre asta n-am
auzit încă nimic.
160
XIII Hester în altă lumină
La ultima şi strania ei întîlnire cu pastorul
Dimmesdale, Hester Prynne fusese izbită de
starea vrednică de milă în care îl găsise.
Rezistenţa lui nervoasă părea cu de-săvîrşire
nimicită, forţa lui morală căzută mai jos decît
slăbiciunea unui copil, tîrîndu-se pe jos
neputincioasă, deşi facultăţile lui intelectuale
păstraseră vigoarea lor iniţială, sau dobîndiseră
poate o energie morbidă pe care rvumai boala
le-o putuse da. Cum cunoştea un şir de
împrejurări ascunse altora, ea putea să deducă
uşor că, în afară de efectele fireşti ale
zbuciumului conştiinţei, un îngrozitor
mecanism fusese pus în mişcare şi continua să
acţioneze împotriva mulţumirii şi liniştii
pastorului Dimmesdale. Ştiind ce fusese
odinioară acest biet om decăzut, se simţi
mişcată în adîncul sufletului de freamătul de
groază cu care apelase la dînsa — femeie pusă
în afara legii — ca să-l sprijine împotriva
duşmanului pe care îl simţea instinctiv în
apropierea lui. Socoti de asemenea că pastorul
avea dreptul la întregul ajutor pe care putea să
i-l dea. Prea puţin deprinsă în lunga ei izolare
de societate să măsoare noţiunile despre bine
şi rău după un etalon care era itrăin de dînsa,
Hester înţelese, sau păru să înţeleagă, că ivea
faţă de pastor o răspundere pe care nu o simţea
faţă le nici un alt om şi nici chiar faţă de lumea
întreagă. Legăturile ce o uneau cu restul
neamului omenesc — fie ele făcute din flori,
din mătase, din aur sau din orice alt material
— fuseseră rupte toate. Aci însă era vorba de
lanţul de fier al unei crime săvîrşite împreună,
pe care nici el, nici ea nu l-ar fi putut rupe. Ca
orice altă legătură, ea Şducea cu sine o seamă
de îndatoriri.
Hester Prynne nu se mai găsea în aceeaşi
situaţie ca prima perioadă a ruşinii ei. Anii
trecuseră. Pearl avea ifcum şapte ani. Mama ei,
purtînd pe piept litera stacojie * strălucea în
broderia ei fantastică, devenise de mult o
ipariţie familiară pentru locuitorii oraşului.
Cum se în-tîmplă adesea cînd o persoană
ocupă într-un fel oarecare
U — Litera stacojie 161
un loc deosebit în sînul unei comunităţi, fără
să aducă vreo atingere intereselor sau
deprinderilor obşteşti ori particulare, lumea
ajunsese în cele din urmă să nutrească un fel
de stimă pentru Hester Prynne. E spre cinstea
firii omeneşti că acolo unde egoismul ei nu
este pus în joc, ea este gata mai degrabă să
iubească decît să urască. Prin-tr-un proces
treptat şi domol, însăşi ura ajunge să se trans-
forme în iubire dacă schimbarea nu este
împiedicată printr-o nouă şi neîntreruptă
stîrnire a duşmăniei iniţiale. Oamenii nu
nutreau faţă de Hester Prynne nici duşmănie
nici supărare. Ea nu se războia niciodată cu
lumea, ci se supunea fără să se plîngă celor
mai severe comportări. nu-i cerea nimic ca
răsplată pentru suferinţele pe care lţ îndura şi
nu-i căuta cu de-a sila simpatia. Pe de altă
parte, puritatea fără pată a vieţii ei în tot cursul
acestor ani în care fusese izolată în ruşine
cădea greu în cumpăna judecăţii oamenilor.
Nemaiavînd nimic de pierdut în ochii lumii,
lipsită de nădejdea şi, pe cît se părea, şi de
dorinţ; de a obţine vreun lucru, sărmana
rătăcită nu putuse deşi gur să fie readusă pe
calea dreaptă decît de o adevărat; dragoste
pentru virtute.
Se văzuse de asemenea că, în timp ce Hester
nu ridic nicicînd vreo pretenţie cît de umilă de
a se împărtăşi din privilegiile omenirii — în
afară de acela de a respira aerul tuturor şi de a
cîştiga pîinea zilnică pentru mica Pearl şi
pentru ea însăşi prin munca harnică a mîinilor
— era totdeauna gata să-şi dovedească
solidaritatea cu neamul ome -nesc atunci cînd
era vorba de a face un bine. Nimeni n' era mai
grăbit decît dînsa să dea din puţinul pe care-
avea ca să răspundă rugăminţilor unui sărac ;
şi aceasta chiar dacă nu se alegea de la bietul
nenorocit cu inima înăcrită decît cu vorbe de
ocară, drept răsplată pentru mîncarea pe care o
aducea regulat la uşa lui sau pentru veşmintele
cusute de mîini care ar fi putut broda mantia
unui monarh. Nimeni nu era mai plin de
abnegaţie decît Hester atunci cînd ciuma
bîntuia în oraş. La orice calamitate, fie ea
colectivă sau individuală, această femeie
scoasă din rîndurile societăţii îşi găsea îndată
locul ca să dea o mînă de ajutor. Sosea nu ca
oaspe, ci ca locuitoare legitimă în casa
întunecată de jale, ca şi cum acest trist cre-
puscul ar fi fost mediul în care avea dreptul să
întreţină
162
relaţii cu semenii ei. Acolo litera brodată
sclipea, şi strălucirea ei nepămînteană iradia
mîngîiere. Semn al păcatului în orice alt loc, ea
devenea un izvor de lumină în camera
bolnavului. în grelele clipe din urmă ale unui
muribund, litera stacojie îşi proiecta licărirea
dincolo de graniţele vremelniciei, arătîndu-i
unde să-şi sprijine pasul atunci cînd lumina
pămîntului se stingea repede, iar cea a veş-
niciei nu putea încă să ajungă pînă la el. în
asemenea împrejurări, inima lui Hester se arăta
caldă şi generoasă, izvor de milă omenească,
deschis oricărei nevoi reale şi pe care nici cei
mai mare din ele nu-l putea seca. Pieptul ei,
purtînd stigmatul ruşinii, era cea mai dulce
pernă pentru un cap fără sprijin. Se consacrase
singură soră a îndurării sau, mai bine zis, mîna
mai puternică a lumii îi conferise această
consacrare, cu toate că nici lumea, nici dînsa
nu ţintiseră la un asemenea rezultat. Litera era
simbolul vocaţiei ei. Văzînd-o atît de săritoare,
atît de capabilă de acţiune şi de compătimire,
mulţi oameni refuzau să dea literei roşii
înţelesul de la început. Spuneau că ea însemna
„Aptă" — atît de mare era forţa morală a
acestui suflet de irefifeie.
Numai casele umbrite de nenoroc erau în stare
s-o reţină. Cînd soarele revenea, n-o mai găsea
acolo. Umbra ei alunecase peste prag,
dispăruse. Această femeie gata să ajute pe
oricine pleca fără măcar să arunce o privire
înapoi pentru a culege prinosul de
recunoştinţă, dacă un asemenea simţămînt
sălăşluia în inima acelora pe care-i slujise cu
atâta zel. Cînd îi întîlnea în oraş, nu ridica nici-
odată capul ca să le primească salutul. Dacă
încercau s-o oprească, îşi punea degetul pe
litera stacojie de pe piept şi trecea înainte. Era
poate un gest de orgoliu, dar semăna atît de
mult a umilinţă încît oamenii începeau s-o
rivească pe Hester cu mai multă blîndeţe.
Societatea are fire despotică ; e în stare să
tăgăduiască cea mai ele-lentară justiţie dacă i
se revendică prea vehement, ca in drept, dar tot
atît de des acordă chiar mai multă decît pre
dreptatea dacă — aşa cum le place despoţilor
— se iace apel la generozitatea ei. Interpretînd
purtarea lui fîester Prynne ca un asemenea
apel, societatea era dis-îftisă să arate fostei ei
victime mai multă bunăvoinţă de-St îşi dorea
Hester sau, poate, decît merita.
163
Cîrmuitorii, ca şi membrii mai înţelepţi şi mai
învăţaţi ai comunităţii, erau mai înceţi decît
poporul în a recunoaşte influenţa bunelor
însuşiri ale lui Hester. Prejudecăţile pe care le
împărtăşeau erau întărite de armătura de fier a
raţiunii şi, prin urmare, mult mai greu de
învins. Şi totuşi, 'feţele lor încruntate şi severe
se destin-deau zi de zi, căpătînd o expresie ce
ar fi putut să devină în cursul anilor aproape
binevoitoare. Aşa stăteau lucrurile cu
persoanele de rang înalt, cărora poziţia lor
proeminentă le impunea să fie paznicii moralei
publice. Cît despre oamenii mai simpli, aceştia
îi iertaseră cu totul lui Hester Prynne greşeala
ei — ba mai mult încă, începuseră să privească
litera stacojie nu ca un simbol al păcatului
pentru care îndurase o penitenţă atît de lungă şi
d« grea, ci ca mărturia numeroaselor fapte
bune pe care 1( săvîrşise de atunci. „O vedeţi
pe femeia aceea cu semnu brodat pe piept ?" îi
întrebau ei pe străini. „E Hester ; noastră, a
oraşului nostru, care-i atît de milostivă cu săr
manii, atît de săritoare cu bolnavii, atît de
aducătoare di mîngîiere pentru cei mîhniţi !"
Pe urmă, e drept, aple carea firii omeneşti de a
se învinovăţi de toate relei* atunci cînd acestea
sînt întrupate în persoana altuia i. împingea să
şoptească ruşinoasa ei faptă de altădată. To
tuşi, nu e mai puţin adevărat că pînă şi în ochii
acelora care vorbeau aşa, litera stacojie
semăna mai degrabă cu crucea de pe pieptul
unei călugăriţe. Ea împrumuta aceleia ce o
purta un fel de sfinţenie, care o ajuta să treacă
în siguranţă prin toate primejdiile. Dacă Hester
ar fi m-merit printre tîlhari, semnul ar fi
apărat-o de ei. Se povestea, şi mulţi o şi
credeau, că un indian îl ochise cu arcul şi că
săgeata otrăvită, deşi nimerise ţinta, căzu'-f
respinsă la pămînt.
Simbolul — sau mai degrabă poziţia faţă de
societate pe care o indica — avusese un efect
puternic şi adînc asupra însuşi spiritului lui
Hester Prynne. Tot frunzişul luminos şi graţios
al caracterului ei fusese veştejit de acest
stigmat arzător şi se scuturase de mult,
nelăsînd în urmă decît rămurişul despuiat şi
aspru, care ar fi putut inspira aversiune, dacă
Hester ar fi avut prieteni ce-ar fi putut încerca
acest sentiment. Chiar şi farmecul persoanei ei
suferise o schimbare asemănătoare, ceea ce se
da-
tora în parte austerităţii studiate a ţinutei ei şi
în parte purtării modeste şi rezervate. O altă
tristă transformare suferise părul ei bogat şi
înfoiat, care fie că fusese tăiat, fie că era
ascuns sub o scufie, dar fapt e că nici una din
buclele lui strălucitoare nu răzbea vreodată la
lumina soarelui. Da, din toate aceste pricini,
dar mai mult încă din alt motiv, nimic în
chipul lui Hester nu mai părea să poată atrage
asupra lui iubirea, nimic în înfăţişarea ei —
oricît de maiestuoasă şi de demnă era — nu
trezea gîndul de a o strînge pătimaş în braţe,
nimic în pieptul ei n-ar fi putut deveni
vreodată refugiul odihnitor al dragostei.
Pierduse ceva din atributele a căror plenitudine
ar fi fost esenţială ca să-i păstreze feminitatea.
Aceasta e adesea soarta şi neiertătoarea
evoluţie a caracterului şi persoanei unei femei
care a trecut printr-o încercare deosebit de
grea. Dacă firea ei e toată numai duioşie, fe-
meia e sortită morţii. Dacă supravieţuieşte,
duioşia îi va fi nimicită sau — şi în acest caz
aspectul exterior va fi acelaşi — îngropată atît
de adînc în inima ei, încît nu va mai putea să
se manifeste niciodată. Această ultimă teorie e
poate cea mai adevărată. Aceea care a fost
cîndva şi a încetat de a mai fi femeie poate
oricînd să-şi redobîn-dească din nou
feminitatea, cu condiţia ca să sufere atingerea
fermecată în stare să provoace această
transfigurare. Se va vedea mai departe dacă
Hester Prynne avea să cunoască vreodată
această vrajă şi să fie astfel transformată.
Impresia de răceală marmpreană pe care o
degaja Hester trebuie atribuită în mare parte
faptului că în viaţa ei, gîndirea luase aproape
cu totul locul pasiunii şi al simţirii.
Pomenindu-se singură pe lume — în ce
priveşte legăturile cu societatea — şi datoare
s-o călăuzească şi s-o ocrotească pe mica
Pearl, singură şi fără nădejdea de a-şi recîştiga
poziţia, chiar dacă nu ar fi respins cu dispreţ
această dorinţă, aruncase departe de ea
frînturile unui lanţ ce se rupsese. Legile lumii
nu mai erau legi pentru mintea '"fi. Trăia într-o
epocă în care spiritul omenesc, emancipat de
curînd, devenise mai activ şi căpătase un
orizont mai Wg decît în veacurile anterioare.
Oameni ai spadei răs-turnaseră seniori şi regi.
Alţii, mai cutezători chiar şi decît cei dintîi,
dărîmaseră şi reîntocmiseră — dacă nu în fapt.
165
164
cel puţin în teorie, sferă unde se simţeau la
largul lor — întregul sistem al vechilor
prejudecăţi de care erau legate multe din
vechile principii. Hester Prynne se pătrunsese
de acest spirit. îşi însuşise o libertate de
gîndire, destul de răspîndită pe acea vreme de
cealaltă parte a Atlanticului, dar pe care
strămoşii noştri, dacă ar fi avut cunoştinţă de
ea, ar fi socotit-o ca o crimă mult mai gravă
decît aceea stigmatizată prin litera stacojie. în
căsuţa ei izolată de lîngă malul mării, Hester
găzduia gînduri care n-ar fi cutezat să pătrundă
în nici o altă locuinţă din Noua Anglie, dacă
aceşti oaspeţi fantomatici ar fi fost văzuţi doar
bătînd la uşă, ar fi primejduit tot atît de mult o
casă ca şi nişte
demoni.
Este ciudat că oamenii care se dedau celor mai
îndrăzneţe speculaţii teoretice se conformează
adesea cu liniştea cea mai deplină regulilor
exterioare ale societăţii. Ei se mulţumesc cu
gîndul, fără a-i împrumuta prin acţiune c viaţă
adevărată. Aşa părea să se întîmple şi cu
Hester. Dar dacă cerul nu i-ar fi dăruit-o pe
mica Pearl, lucrurile ai fi putut lua o
întorsătură cu totul diferită, şi viaţa ei ar Ii
ajuns poate pînă la noi prin mijlocirea istoriei,
alături de cea a Annei Hutchinson, ca
întemeietoare a unei secte religioase. Ar fi
putut, într-un anumit stadiu, să devină pre-fetă.
Ar fi putut — şi lucrul e chiar probabil — să
fie osîn-dită la moarte de severele tribunale din
acea vreme pentru vina de a fi încercat să
submineze fundamentele aşezărilor puritane.
Dar iată că în educaţia copilului, cugetu avîntat
al mamei găsise un obiect căruia- să i se
dedice. Ii persoana fetiţei, providenţa
încredinţase răspunderii In Hester germenele şi
floarea gingaşă a feminităţii, ca să 1
îngrijească şi să le facă să se dezvolte în
mijlocul unt noian de greutăţi. Totul i se
împotrivea. Lumea îi er ostilă. însăşi firea
copilei avea ceva rău în ea, care arăt că fusese
născută în afara legii — rod al pasiunii neîngă-
duite a mamei ei — şi o silea ades pe Hester să
se întrebe, cu inima întristată, dacă însuşi
faptul că mica şi sărmana creatură fusese
adusă pe lume era spre bine sau spre rău
Aceeaşi întrebare sumbră şi-o punea adesea cu
privire la întregul neam femeiesc. Merita oare
viaţa să fie acceptată chiar pentru cea mai
fericită dintre semenele ei ? în ceea ce priveşte
propria ei existenţă, alesese de mult ră
166
punsul negativ şi socotea problema ca definitiv
rezolvată. Tendinţa spre speculaţii, cu toate că
poate avea o înrîurire liniştitoare asupra firii
femeii la fel ca şi asupra aceleia a bărbatului,
duce la melancolie, căci o ajută să înţeleagă cît
de zadarnice sînt problemele pe care şi le
pune. în primul rînd ar trebui dărîmat şi
reconstruit întregul sistem social. Apoi ar fi
nevoie ca însuşi caracterul sexului opus sau în-
delungatele sale deprijideri ereditage, care au
devenit o a doua natură, să fie
radicâlSch"îmBate înainte ca femeia să poată
ajunge a ocupa în societate o poziţie echitabilă,
conformă naturii ei. în sfîrşit, după ce toate
celelalte greutăţi ar fi învinse, femeia încă n-ar
putea trage folos de pe urma acestor reforme
preliminare, dacă n-ar suferi ea însăşi o
schimbare şi mai adîncă, în care s-ar putea ca
întreaga gingăşie eterică — esenţa însăşi a
fiinţei ei — sâ se volatilizeze. O femeie nu
reuşeşte niciodată să biruie aceste probleme.
Ele nu pot fi rezolvate, sau dacă sînt — aceasta
se poate face cel mult într-un singur fel. Dacă
din întîm-plare inima femeii iese deasupra, ele
dispar. Astfel Hester Prynne, a cărei inimă îşi
pierduse bătaia sănătoasă şi regulată, rătăcea
fără fir conducător prin labirintul întunecat al
minţii, cînd ocolind o surpătură de netrecut,
cînd dîndu-se înapoi speriată în faţa unei
prăpăstii adînci. Avînd în jur doar privelişti
sălbatice, sinistre, ea nu găsea nicăieri adăpost
şi mîngîiere. Uneori o îndoială înspăimîn-
tătoare căuta să pună stăpînire pe sufletul ei.
Se întreba atunci dacă nar fi ornai bine s-o
trimită îndată pe Pearl în cer, şi să se îndrepte
ea însăşi spre acel viitor pe care Dreptatea
eternă i-l va destina. Litera stacojie îşi greşise
efectul.
Dar iată că întîlnirea cu reverendul
Dimmesdale, în noaptea lui de veghe, îi
dăduse un nou subiect de meditaţii si-i arătase
o ţintă care părea vrednică de orice efort şi de
orice jertfă. Fusese martoră a chinurilor adînci
în care pastorul se zbătea sau, mai bine zis,
încetase să se zbată, îşi dădea seama că omul
era pe pragul nebuniei, dacă nu-l trecuse chiar.
Nu încăpea îndoială că, oricît de mare ar fi fost
durerea provocată de ghimpele tainic al
remuşcării, o otravă mai mortală îi fusese
infuzată de mîna ce-i promitea să-l ajute. Un
duşman ascuns stătuse neîncetat lîngă el, sub
masca prietenului şi a salvatorului, folosind
toate
167
prilejurile ce se ofereau astfel ca să umble la
resorturile delicate ale sufletului reverendului
Dimmesdale. Hester nu putea să nu se întrebe
dacă nu fusese lipsită de sinceritate, curaj şi
lealitate lăsîndu-l pe pastor să fie împins într-o
situaţie din care puteau să izvorască atîtea rele
şi nici un bine. Singura ei justificare stătea în
faptul că nu fusese în stare să găsească nici o
altă cale de a-l apăra de un dezastru şi mai
cumplit ca al ei, decît acceptînd planul lui
Roger Chillingworth de a-şi ascunde
identitatea. Sub acest impuls ea îşi făcuse
alegerea, şi acum se dovedea că dintre cele
două rele îl alesese pe cel mai mare. Se decise
să-şi răscumpere greşeala, pe oît mai era cu
putinţă. Călită prin ani de grele şi severe
încercări, nu se mai simţea atît de incapabilă să
se măsoare cu Roger Chillingworth ca în seara
cînd, dezonorată de păcat şi pe jumătate
înnebunită de ruşinea încă proaspătă, vorbiseră
împreună în celula închisorii. De atunci îşi
croise un drum care o dusese mai sus. Bătrînul,
pe de altă parte, se apropiase mai mult de
nivelul ei, sau poate căzuse chiar mai jos prin
răzbunarea pe care se înjosise s-o urmărească.
Aşadar, Hester Prynne se hotărîse să-l
întîlnească pe fostul ei soţ şi să facă tot ce
stătea în puterile ei pentru a salva victima pe
care acesta o ţinea atît de vădit în ghearele lui.
Prilejul se prezentă curînd. Într-o după-amiaze
pe cînd se plimba cu Pearl într-o parte retrasă a
peninsulei, îl zări pe bătrînul vraci, cu un coş
într-o mînă şi ci. un băţ în cealaltă, umblînd
încet şi aplecîndu-se în căutare de rădăcini şi
ierburi din care să-şi fiarbă leacurile. .4
XIV Hester şi vraciul
îndemnînd-o pe Pearl să alerge pînă jos la
malul apt ca să se joace ou scoicile şi cu algele
încilcite, Hester se îndreptă spre culegătorul de
ierburi ca să stea de vorba cu el. Copila îşi luă
zborul ca o pasăre şi, descalţindu-şi picioruşele
albe, porni ţopăind în lungul ţărmului umed ai
mării. Ici, colo se oprea brusc şi se uita
curioasă într-un ochi de apă lăsat în urmă de
reflux, ca o oglindă în care putea să-şi
privească obrazul. Din fundul băltoacei îi în-
torcea privirea o fetiţă cu faţa încadrată de
cîrlionţi castanii şi cu un zîmbet de spiriduş în
ochi. Neavînd altă tovarăşă de joacă, Pearl o
chemă să se ia de mînă şi să alerge împreună.
Dar mica vedenie îi făcea semn şi ea, ca pentru
a-i spune : „E mai bine aici ! Vino tu în
băltoacă !" Şi Pearl, intrînd în apă pînă la
genunchi, văzu pe fund propriile-i picioruşe, în
timp ce de la o adîncime mai mare se ridica
sclipirea unui surîs confuz care juca încoace şi
încolo în apa agitată.
Intre timp Hester se apropiase de medic. —■
Aş vrea să stăm puţin de vorbă, spuse ea, într-
o chestiune care ne priveşte pe amîndoi.
— Ia te uită ! Cucoana Hester are o vorbă cu
bătrînul Roger Chillingworth ! răspunse el,
îndreptîndu-se de mijloc. Cu dragă inimă ! De
altfel, doamnă, aud peste tot locul numai
lucruri bune despre dumneata. Nu mai departe
decît aseară, un dregător, om înţelept şi
cucernic, pomenea de situaţia în care te afli,
şoptindu-mi că în sfatul oraşului a fost vorba
despre dumneata. S-a vorbit dacă da sau nu,
fără vreun neajuns pentru obşte, slova aceea
stacojie ar putea fi îndepărtată de pe pieptu-ţi.
Pe viaţa mea, Hester, am stăruit pe lîngă
vrednicul dregător ca acest lucru să fie făcut
fără zăbavă.
— Nu atîrnă de bunul plac al dregătorilor să
înlăture semnul ăsta, îi întoarse cu linişte
Hester. De-aş fi vrednică să scap de el, mi-ar
cădea singur de pe piept, ori s-ar preface în alt
semn, care ar grăi altfel.
— Ei bine, poartă-l atunci dacă ţi-e mai pe
plac, grăi V' a ciul. O femeie trebuie negreşit
să se gătească aşa cum socoate că-i sade mai
bine. Slova aceea sclipitor cusută îţi
împodobeşte de minune pieptul.
In tot acest timp Hester nu încetase de a-l privi
pe bă-trîn, speriată şi uimită să vadă cît de
mult se schimbase înfăţişarea lui în ultimii
şapte ani. Şi nu era faptul că îm-Ibătrînise, căci
deşi semnele înaintării în vîrstă erau vizibile,
omul purta bine povara anilor şi părea să-şi
păstreze rigoarea şi vioiciunea. Dar vechea sa
înfăţişare de cărturar
168
169
studios şi calm — aceasta fiind latura pe care
Hester şi-o amintea mai bine la el — pierise cu
totul din obrazul ku( fiind înlocuită printr-o
expresie încordată, iscoditoare, aproape crudă,
dar stăpînită cu grijă. S-ar fi zis că încerca să
ascundă această expresie printr-un zîmbet; dar
acesta îl trăda, jucîndu-i atît de batjocoritor pe
faţă, încît privitorul vedea cu atît mai limpede
răutatea. Din cînd în cînd, o sclipire roşiatică îi
ţîşnea parcă din ochi, ca şi cum sufletul
bătrînului ar fi fost cuprins de un foc ce-i
mocnea întunecat în piept, pînă ce un suflu de
pasiune făcea să izbucnească din el o flacără
trecătoare. Pe aceasta o înăbuşea cît mai
repede cu putinţă, căutînd să arate ca şi cum
nimic nu s-ar fi petrecut.
într-un cuvînt, bătrînul Roger Chillingworth
era o mărturie izbitoare a capacităţii omului de
a se preface în diavol, cu condiţia de a juca o
bucată de vreme destul de lungă rolul
diavolului. Acest bărbat nenorocit suferisp
prefacerea amintită, dedicîndu-se cu voluptate
timp d şapte ani iscodirii statornice a unei
inimi chinuite şi aii mentînd focul mistuitor al
acestor chinuri, pe care le ana liza şi cu care se
desfăta.
Litera stacojie ardea sînul lui Hester Prynne.
Avea în faţa ei o nouă prăbuşire, a cărei
răspundere cădea în partp
asupră-i.
— Ce vezi în obrazul meu, de te uiţi atît de
stăruitor
la el ? întrebă medicul.
— Ceva care m-ar face să plîng, dacă s-ar găsi
lacrim destul de amare pentru aceasta,
răspunse ea. Dar să lăsărr asta ! Aş vrea să-ţi
vorbesc despre acel om nefericit.
— Şi ce e cu el ? strigă cu aprindere Roger
Chillingworth, ca şi cum subiectul i-ar fi fost
pe plac, iar prilejul de a-l discuta cu singura
persoană căreia i se putea încredinţa l-ar fi
bucurat. Ca să spun adevărul, doamnă Prynne,
gîndurile mele tocmai se ocupau cu acest
domn. Grăieşte aşadar deschis şi îţi voi
răspunde.
— Cînd am stat de vorbă cea din urmă oară,
acum şapte ani, spuse Hester, ai izbutit să-mi
storci făgăduiala că voi păstra tăcerea asupra
legăturii ce ne-a unit odinioară. Cum viaţa şi
numele bun al acelui bărbat se aflau în mîinile
dumitale, mi s-a părut că nu am altă alegere
de-cît să rămîn mută, aşa cum îmi cereai.
Totuşi, nu m-am
170
legat în acest chip fără îndoieli apăsătoare ;
căci cu toate că mă lepădasem de orice
îndatoriri faţă de alţi oameni, îmi rămînea o
datorie faţă de el; şi ceva îmi şoptea că o
nesocoteam dîndu-mi cuvîntul că-ţi voi urma
porunca, pin ziua aceea, nimeni nu e mai
aproape de el decît dumneata. Te ţii după el la
fiecare pas. Eşti alături de el fie că doarme, fie
că e treaz. Ii cercetezi gîndurile. îi sapi şi-i
scormoneşti în inimă. Ii strîngi viaţa în gheare
şi-l faci să moară în fiecare zi de o altă
moarte ; şi totuşi, nu a ajuns să te cunoască.
îngăduind aceasta, l-am minţit şi trădat pe
singurul om faţă de care îmi mai stătea în pu-
tinţă să mă arăt sinceră.
— Puteai face altfel ? întrebă Roger
Chillingworth. Ar fi fost de-ajuns să arăt cu
degetul spre acest om, ca să-l fac să fie tîrît de
pe amvon în temniţă şi de acolo, poate, la
spînzurătoare.
—■ Ar fi fost mai bine aşa, zise Hester
Prynne.
—■ Ce rău i-am făcut acestui om ? întrebă
iarăşi Roger Chillingworth. Crede-mă, Hester
Prynne, cea mai bogată răsplată pe care un
medic a primit-o vreodată de la un cap
încoronat n-ar putea să cumpere îngrijirile ce
le-am dat cu vîrf şi îndesat acestui nenorocit de
preot ! Fără ajutorul meu, viaţa i s-ar fi curmat
în chinuri, în cei dintîi doi ani după săvîrşirea
crimei voastre, a amîndurora. Căci, Hester,
spiritul lui era lipsit de tăria — pe care a avut-
o al tău — de a purta o povară ca această slovă
stacojie. O, ţi-aş putea dezvălui o taină
minunată ! Dar ajunge ! Am făcut pentru el tot
ce stă în puterea ştiinţei. Şi dacă mai răsuflă
azi şi se tîrăşte pe acest pămînt, e numai
datorită
—■ Mai bine murea îndată ! zise Hester
Prynne.
— Da, femeie, acesta-i adevărul ! strigă
bătrînul Roger Chillingworth, lăsînd focul
sinistru ce-i ardea în inimă să Scînteieze în faţa
ochilor lui Hester. Mai bine murea îndată !
Nicicînd vreun muritor n-a îndurat ce i-a fost
dat omului acestuia să îndure. Şi totul, totul
sub privirea celui iai crunt duşman al său ! L-a
simţit pe duşman lîngă el. A simţit o putere
apăsîndu-l neîncetat ca un blestem. Un glas
lăuntric îi spunea — căci nicicînd Creatorul n-
a făcut | fiinţă mai simţitoare — că nu era mîna
unui prieten aceea ce trăgea de coardele inimii
lui şi că un ochi iscodi-
171
tor îl cerceta, căutînd numai răul şi găsindu-l.
Dar nu ştia că acea mînă şi acel ochi erau ale
mele ! După superstiţia comună tagmei lui, îşi
închipuia că era pradă unui demon ce-l chinuia
cu Vise de groază şi gînduri cumplite, cu
ghimpele remuşcării şi pierderea nădejdii în
iertarea divină — toate numai spre a-l face să
cunoască ceea ce-l aşteaptă dincolo de
mormînt. Era însă doar umbra prezenţei mele
— vecinătatea cea mai strînsă cu omul pe care
l-a rănit în chip atît de josnic şi care a ajuns să
nu poată trăi decît din otrava nesecată a celei
mai cumplite răzbunări! Da, într-adevăr, nu se
înşela, avea un demon lîngă el ! Un muritor ce
avusese odată o inimă omenească, s-a prefăcui
în demon, numai ca să-l chinuiască !
In timp ce rostea aceste cuvinte, nefericitul
medic îşi ridică mîinile cu o expresie de
oroare, ca şi cum ar fi zări* într-o oglindă, în
locul chipului său, o schimă îngrozitoare pe
care nu era în stare s-o recunoască. Era unul
din acelo momente — care nu se ivesc poate
decît o dată la mulţi am — cînd aspectul moral
al unui om se dezvăluie ochilor minţii lui. Este
probabil că Roger Chillingworth nu se văzuse
încă nicicînd aşa cum se vedea acum.
— Nu l-ai chinuit de ajuns ? spuse Hester,
observînd expresia bătrînului. Nu ţi-a plătit
încă toată datoria lui ?
— Nu ! Nu ! Şi-a sporit-o doar ! răspunse
vraciul, a cărui expresie fioroasă făcea loc
treptat unui aer sumbru şi trist. îţi mai aduci
aminte, Hester, ce fel de om eram acum nouă
ani ? Mă găseam şi atunci în toamna zilelor
mele, în plină toamnă chiar. Dar pînă atunci nu
cunoscusem, în tot cursul vieţii, decît ani
liniştiţi de studiu serios şi meditaţie, închinaţi
cinstit sporirii cunoştinţelor mele şi tot atît de
cinstit creşterii bunăstării omeneşti, cu toate că
acest din urmă ţel nu era decît întîmplător
alături de celălalt. Nici o viaţă nu fusese mai
paşnică şi mai nevinovată decît a mea; puţine
vieţi, mai bogate în binefaceri făcute altora. îţi
mai aduci aminte de mine ? Nu eram — deşi
poate mă găseai rece — un om care purta de
grijă altora, care cerea puţin pentru sine, blînd,
sincer, drept şi statornic, dacă nu chiar
înflăcărat în afecţiunile lui ? Nu aveam oare
toate aceste însuşiri ?
— Pe toate, şi încă mai multe, spuse Hester.
172
F
— Şi ce sînt acum ? întrebă el privind-o drept
în ochi şi lăsînd tot răul ce zăcea în el să i se
citească pe faţă. Ţi-am mai spus ce sînt! Un
demon ! Cine m-a făcut să devin aşa ?
— Eu ! strigă Hester fremătînd. Eu, nu mai
puţin decît el. De ce nu te-ai răzbunat pe
mine ?
— Te-am lăsat pradă slovei stacojii, răspunse
Roger Chillingworth. Dacă ea nu m-a
răzbunat, nu pot face nici eu mai mult.
Şi cu un zîmbet îşi puse degetul pe semnul
roşu.
— Te-a răzbunat! spuse Hester Prynne.
— Aşa m-am gîndit şi eu, făcu medicul. Şi
acum, ce vrei de la mine în legătură cu acest
om ?
— Datoria mea e să-i dezvălui taina, răspunse
Hester cu hotărîre. Trebuie să afle cine eşti cu
adevărat. Care va fi urmarea, nu pot să ştiu.
Dar vechea mea datorie de încredere faţă de
acela al cărui blestem şi a cărui nenorocire am
fost va fi, în sfîrşit, plătită. Cît despre
nimicirea sau păstrarea bunului său nume, a
poziţiei lui şi poate chiar a vieţii lui — toate
acestea stau în mîna ta. Şi nu socotesc — eu,
pe care slova stacojie a învăţat-o să respecte
adevărul, fie el chiar un adevăr ce pătrunde în
suflet ca un fier înroşit — nu socotesc că ar fi
de un mare folos pentru el să ducă pe mai
departe o viaţă atît de îngrozitor de goală încît
să mă înjosesc să-ţi cerşesc mila. Fă cu el ce
vrei ! Nimic bun nu-l mai poate aştepta, nimic
bun nu ne aşteaptă nici pe mine, nici pe tine !
Şi nici pe mica Pearl. Nu e nici un drum care
să ne scoată din acest labirint întunecat.
— Femeie, aproape că-mi vine să te plîng !
spuse Ro-
I ger Chillingworth, care nu putea să înăbuşe
un freamăt de
' admiraţie, căci deznădejdea ei era pătrunsă de
o anumită
•măreţie. Aveai în tine însuşiri înalte. Poate că
dacă ai fi
întîlnit mai devreme o iubire mai adevărată
decît a mea,
I această nenorocire nu s-ar fi întîmplat. Mi-e
milă de tine
,din pricina binelui ce s-a irosit în firea ta !
| — Iar mie mi-e milă de tine, răspunse Hester
Prynne,
din pricina urii care a prefăcut un om înţelept
şi drept
într-un demon. Nu vrei să-l goneşti din tine şi
să fii iarăşi
om ? Dacă nu de hatîrul aceluia, măcar de al
tău ! Iartă,
Şi lasă de acum înainte ca pedepsirea lui să
cadă în seama
173
F
Puterii căreia ea îi revine ! Am spus adineauri
că nici el. nici tu, nici eu, care rătăcim în acest
negru labirint al răului, poticnindu-ne la
fiecare pas de vina pe care am semănat-o pe
cărarea noastră, nu putem nădăjdui în nimic
bun. Dar nu-i aşa ! Tu, şi numai tu, mai poţi
avea parte de bine, căci ai suferit o mare
nedreptate şi îţi stă în putere ca să ierţi. Vrei să
renunţi la acest unic privilegiu " Vrei să
respingi acest dar fără preţ ?
— Pace, Hester, pace ! răspunse bătrînul cu
sumbră severitate. Nu-mi este dat să iert! Nu
am puterea de care pomeneşti. Vechea mea
credinţă, uitată de mult, mi se întoarce şi-mi
lămureşte tot ce facem şi tot ce suferim Prin
cel dintîi pas cu care te-ai abătut de pe calea
dreapta ai aruncat sămînţa răului ; dar din clipa
aceea totul n-a fost decît o întunecată
necesitate. Tu, care mi-ai făcut o nedreptate,
nu eşti vinovată, chiar dacă trăieşti în această
închipuire ; şi nici eu, care am smuls din
mîinile unui demon funcţia lui, nu sînt
demonic. Aşa ne e soarta ! Lasă floarea neagră
să înflorească cum va putea ! Acum ur-mează-
ţi calea şi poartă-te cu acel om cum vei voi.
Ii făcu un semn cu mîna şi se apucă din nou
să-şi culeagă ierburile.
XV Hester şi Pearl
Astfel Roger Chillingworth — bătrîna umbră
diforma al cărui chip obseda memoria
oamenilor mai mult decît o doreau — îşi luă
rămas bun de la Hester şi porni mai departe cu
spinarea aplecată. Culegea ici şi colo cîte o
planta sau smulgea o rădăcină punîndu-le în
coşul ce-l ţinea atir-nat de braţ. In timp ce se
tîra înainte, barba lui cărunt* aproape că
atingea pămîntul. Hester îl urmări o vrem" din
ochi, căutînd să vadă cu un fel de curiozitate
ireali dacă iarba fragedă a începutului de
primăvară nu avea sa se veştejească sub
picioarele lui, făcînd să apară în mijlocul
verdeţii ei zîmbitoare urma uscată şi
îngălbenită a paşilor lui întortocheaţi. Se
întreba ce soi de ierburi pu-
174
teau fi acelea pe care bătrînul le culegea cu
atîta sîrguinţă. Oare pămîntul, împins la ţeluri
rele sub influenţa privirilor lui, nu avea să-i
aştearnă în cale plante veninoase de specii
necunoscute pînă atunci ? Sau poate era de
ajuns ca o iarbă tămăduitoare să fie atinsă de el
pentru ca să devină otrăvită şi vătămătoare ?
Oare lumina soarelui, care strălucea atît de
puternic oriunde aiurea, cădea şi asupra lui ?
Sau poate mai degrabă, aşa cum se părea, un
cerc de umbră ameninţătoare îi înconjura
silueta diformă, înso-ţindu-l la fiecare pas ? Şi
încotro se îndrepta acum ? Nu avea să se
cufunde deodată în pămînt, lăsînd în urma lui
un petic gol şi pustiit, pe unde în curînd vor
răsări mătrăguna, zîrna, măselariţa şi alte
soiuri de buruieni ucigătoare pe care clima le
putea produce — toate înflorind cu oribilă
îmbelşugare ? Sau avea poate să întindă aripi
de liliac şi să-şi ia zborul, devenind din ce în
ce mai hidos pe măsură ce se va înălţa către
cer ?
— De-o fi un păcat sau nu, spuse Hester
Prynne cu amărăciune continuînd să-l
însoţească cu privirea, dar îl urăsc pe acest
om !
Se mustră pentru simţămîntul acesta, dar fără
să-l poată înăbuşi sau îndulci. In -timp ce lupta
împotriva lui, îşi aminti de zilele de demult
petrecute într-o ţară îndepărtată, unde Roger
Chillingworth obişnuia în fiecare seară să iasă
din singurătatea cabinetului său de studii şi să
se odihnească lîngă focul din cămin, în lumina
zîmbe-tului ei de tînără soţie. *\vea nevoie să
se încălzească de la acest zîmbet, spunea el, ca
să-şi gonească din inimă răceala atîtor ceasuri
solitare, petrecute printre cărţi. Asemenea
clipe îi păruseră odinioară fericite ; acum însă,
privite prin prisma vieţii duse de atunci, îi
apăreau a fi cele mai hidoase amintiri ale ei. Se
miră că astfel de momente putuseră vreodată
să existe ! Se întrebă cu uimire ce putuse s-o
facă să se mărite cu el ! Socotea că cea mai
mare crimă de care trebuia să se căiască era
aceea de a fi suferit şi întors strînsoarea mîinii
lui şi de a fi îndurat ca zîmbe-tul buzelor şi al
ochilor ei să se întîlnească şi să se contopească
cu al lui. Şi i se părea că Roger Chillingworth
să-vîrsise un ultragiu mai odios decît oricare
altul suferit de el de atunci făcînd-o, într-o
vreme cînd inima ei nu cunoştea nimic altceva,
să se creadă fericită lîngă el.
175
- Da, îl urăsc, repetă Hester pe un ton şi mai
am, t-a trădat ! Mi-a făcut un rău mai mare
decit jignirea
amar. M-a trădat ! Mi-a făcut un rau mai maic
j—rea pe
care i-am adus-o.
Ar trebui să tremure acei bărbaţi care, cucerind
mina unei femei, nu cuceresc totodată întreaga
pasiune a inimii ei! Căci dacă vreodată o
atingere mai puternică decît a lor face să
vibreze toate coardele sensibilităţii acelei fe-
mei, îi poate aştepta soarta nenorocită, care a
fost aceea a lui Roger Chillingworth, de a-şi
vedea imputată pînă şi mulţumirea calmă,
imaginea de marmură a fericirii pe care i-o vor
fi impus-o drept realitate caldă. Dar Hester ar
fi trebuit de mult să treacă peste această
nedreptate. Ce se petrecea în ea ? Oare cei
şapte ani nesfîrşiţi petrecuţi în chinurile
pricinuite de litera stacojie o făcuseră numai să
sufere, fără a trezi în ea nici o remuşcare ?
Emoţiile pe care le încercase în scurtul interval
cît stătuse urmărind cu privirea silueta
încovoiată a lui Roger Chillingworth aruncară
o lumină întunecată asupra stării ei de spirit,
scoţînd la iveală multe lucruri pe care alt-I !
minteri nu şi le-ar fi putut mărturisi.
l! Cînd bătrînul dispăru, Hester o chemă
înapoi pe co-
pila ei.
— Pearl ! Mica mea Pearl! Unde eşti ? Pearl, a
cărei minte era veşnic în neastâmpăr, fusese
departe de a se plictisi în timp ce mama ei
stătea de vorbă cu bătrînul culegător de ierburi.
La început, cum s-a mai spus, se jucase cu
propria ei imagine oglindită într-un ochi de
apă, făcînd semn reflexului fantomatic să iasă
de acolo ; şi cum acesta refuza să se
aventureze la suprafaţă, căutase să-şi croiască
singură drum în sfera lui, acolo unde pămî/ntul
nu se vedea iar cerul nu putea fi atins Găsind
însă curînd că fie ea însăşi, fie imaginea erau
ireale, căută în altă direcţie o distracţie mai
plăcută. întocmi bărcuţe din coajă de
mesteacăn, încărcîndu-le ci; scoici, şi
încredinţa astfel imensităţii oceanului o flotă
mai numeroasă decît a oricărui negustor din
Noua Anglie dar cele mai multe dintre bărcuţe
se scufundară chiai lîngă mal. Apucă o crevetă
vie de coadă, prinse cîteva stele de mare şi
întinse la soare o meduză ca să se topească.
Ridică spuma albă ce tivea fluxul în înaintarea
lui şi o aruncă în vînt, alergînd apoi după ea cu
paşi
176
înaripaţi, pentru a prinde fulgii mari de zăpadă
înainte • de căderea lor. Zărind apoi un cîrd de
păsări de mare care fluturau în lungul ţărmului
în căutare de hrană, neastîm-l parata copilă îşi
umplu şorţul cu pietricele şi, furişîndu-se * din
stîncă în stîncă în urma zburătoarelor, dovedi o
deosebită îndemînare în a-şi arunca cu
proiectilele în ele. O mică pasăre cenuşie cu
pieptul alb fu atinsă, aşa cel puţin i se păru lui
Pearl, de o pietricică şi se depărta în zbor cu
13 aripă frîntă. Atunci însă mica diavoliţă oftă
şi renunţă la jocuil ei, căci o durea că făcuse
rău unei mici fiinţe, deopotrivă de sălbatică ca
briza mării sau ca ea însăşi. Ultima ei
îndeletnicire fu aceea de a culege tot felul de
alge şi de a-şi face din ele o eşarfă sau o
mantie şi o găteală de cap, dîndu-şi înfăţişarea
unei mici sirene. Moştenise de la maică-sa
darul de a imagina drapaje şi veşminte. Pentru
a-şi desăvînşi costumul de sirenă, Pearl adună
puţin varec şi imită pe pieptul ei, pe cît putu
mai bine, podoaba pe care era atît de deprinsă
s-o vadă pe aceia al mamei. O literă, litera A,
dar de un verde proaspăt, iar nu stacojie !
Copila îşi sprijini bărbia de piept şi contemplă
emblema cu un ciudat interes, ca şi cum unicul
scop pentru care fusese trimisă pe lume ar fi
fost acela de a ghici înţelesul ei ascuns.
„Oare mama mă va întreba ce înseamnă asta ?"
gîndi
Pearl.
Tocmai atunci auzi glasul maică-si, şi zburînd
uşor ra una din micile păsări de mare, se ivi în
faţa lui Hester Prynne, jucînd, rîzînd şi arătînd
cu degetul ornamentul de pe pieptul ei.
— Micuţa mea, spuse Hester după un moment
de tăcere, litera verde, şi încă pe pietul tău de
copilă, nu are nici un înţeles. Ştii tu, fetiţa
mea, ce înseamnă litera aceasta pe care mama
ta e osîndită s-o poarte ?
— Da, mamă, răspunse copila. E un A mare.
Mi-ai arătat-o în abecedar.
Hester- se uită atentă la obrăjorul fetiţei, dar
deşi văzu în ochii ei acea expresie stranie pe
care o observase atît de des, nu putea desluşi
dacă Pearl atribuia în adevăr vreun înţeles
simbolului. Simţi o dorinţă bolnăvicioasă să se
lămurească asupra acestui punct.
177
— Ştii tu, copilo, de ce poartă maică-ta această
literă ?
— Fireşte că ştiu ! răspunse Pearl privind-o
isteţ pe mama ei. O porţi din aceeaşi pricină
pentru care pastorul
îşi ţine mîna pe inimă.
— Şi care e această pricină ? întrebă Hester, pe
jumătate zîmbind faţă de asociaţia absurdă a
copilei; dar gîndindu-se mai bine, păli. Ce
legătură poate avea litera cu orice altă inimă
decît a mea ?
— Zău, mamă, ţi-am spus tot ce ştiu, zise Pearl
pe un ton mai serios decît de obicei. întreabă-l
pe bătrînul de acolo, cu care ai stat de vorbă !
Poate că ştie el. Dar epune-mi tu, mamă dragă,
ce înseamnă litera asta stacojie ? Şi de ce o
porţi pe piept ? Şi de ce îşi pune pastorul
mîna pe inimă ?
Şi apucînd mîna maică-si cu amîndouă
mâinile, o privi în ochi cu o gravitate de care
firea ei sălbatică şi nestatornică dăduse rareori
dovadă. Hester se gîndi că fetiţa căuta în
adevăr să se apropie de ea cu încredere copilă-
rească, silindu-se cu întreaga ei inteligenţă să
stabilească o comuniune de simţire între ele
două. Era un aspect neobişnuit al lui Pearl.
Pînă atunci mama, deşi ţinea la copilă cu
intensitatea unei iubiri unice, se deprinsese sâ
nu aştepe în schimb nimic mai mult decît
capricii de neprevăzut, ca ale unei brize de
aprilie care îşi trece vremea într-un joc
molcom, izbucnind deodată cu neînţeleasă pa-
timă, şi care în toanele ei cele mai bune rămîne
iritabilă, îngheţîndu-te mai degrabă decît să te
mîngîie cînd îi deschizi braţele, dar care
uneori, ca să-şi răscumpere aceste purtări rele,
te săruta neaşteptat pe obraz cu un fel de
gingăşie îndoielnică jucîndu-se dulce cu părul
tău, pentru a porni apoi spre alte treburi
nebunatice, lăsîndu-ţi în inimă calma plăcere a
unui vis. Aşa judeca mama firea copilei. Orice
alt observator n-ar fi găsit poate la fetiţă decît
trăsături de caracter puţin plăcute şi le-ar fi dat
un colorit mult mai întunecat. Acum însă, lui
Hester i se înfipse cu putere gîndul că Pearl, cu
neobişnuita ei precocitate şi agerime, se
apropiase poate de vîrsta cînd putea să-i
devină o prietenă căreia să-i încredinţeze
acelea dintre necazurile ei ce puteau fi
împărtăşite fără vreo pagubd nici pentru
mamă, nici pentru copilă. In micul haos al
caracterului lui Pearl se puteau vedea, de fapt,
de la
178
început elementele bine conturate ale unui
curaj neşovă-| ielnic, ale unei voinţe de
neclintit, ale unei mîndrii în-' dărătnice, pe
care disciplina avea s-o prefacă poate în
respect de sine, şi un dispreţ adînc pentru
multe lucruri care, cercetate de aproape, s-ar fi
dovedit poate pătate de minciună. Avea şi
afecţiuni, deşi încă înţepătoare şi neplăcute,
cum sînt fructele cele mai gustoase înainte de a
se coace. Faţă de atîtea însuşiri, îşi spunea
Hester, răul moştenit de copilă de la mama ei
trebuia într-adevăr să fte mare, pentru ca din
micul spiriduş să nu iasă odată o femeie
demnă.
Impulsul irezistibil al lui Pearl de a da tîrcoale
enigmei pe care o ascundea litera stacojie
părea să fie o trăsătură înnăscută a firii ei. Încă
din perioada cînd conştiinţa abia începuse să i
se trezească, fetiţa o urmărise ca şi cum
aceasta ar fi fost adevărata ei menire. Hester
i-,i închipuise adesea că, înzestrînd-o pe copilă
cu această înclinaţie pronunţată, providenţa
urmărea un anume scop, de judecată şi
pedeapsă ; dar niciodată pînă atunci nu-i
venise în minte să se întrebe dacă de acest
scop nu putea fi legat de asemenea un altul :
acela al unei binefăcătoare îndurări. Dacă ar
privi-o pe mica Pearl nu numai ca pe un copil
al pămîntului, ci şi ca pe un mesager al cerului
si i-ar arăta credinţă şi încredere, oare
misiunea fetiţei nu ar putea fi aceea de a alina
suferinţa ce îngheţa inima mamei prefăcînd-o
în mormînt, şi de a o ajuta să biruie pasiunea,
odinioară atît de sălbatică, dar nici acum
moartă sau adormită, ci doar întemniţată în
aceeaşi inimă se-pulcrală ?
Acestea erau cîteva din gîndurile care se agitau
cu atita putere în mintea lui Hester, încît i se
părea că cineva i le-ar fi şoptit cu adevărat la
ureche. Şi în tot acest timp mica Pearl stătea
lîngă dînsa, ţinîndu-i mîna între mînu-.ţele ei,
cu faţa ridicată în sus, şi punîndu-i mereu şi
mereu ţiceleaşi întrebări stăruitoare.
— Ce înseamnă litera asta, mamă ? Şi de ce o
porţi ? Şi de ce îşi ţine pastorul mîna pe
inimă ?
„Ce să-i răspund ?" se întrebă Hester în gînd.
„Dacă icesta e preţul simpatiei copilei, nu-l pot
plăti."
Spuse apoi cu glas tare :
12*
179
— Prostuţă mică, de ce-mi tot pui întrebările
astea? Sînt multe lucruri pe lume despre care
copiii nu trebuie să întrebe. Ce ştiu eu despre
inima pastorului ? Cît despre litera stacojie, o
port de dragul firelor ei de aur.
In tot cursul celor şapte ani, Hester Prynne nu
renegase niciodată simbolul de pe pieptul ei.
Poate că acest semn era talismanul unui duh
aspru şi sever dar totuşi ocrotitor, care acum
însă avea s-o părăsească deoarece recunoscuse
că, în pofida stricteţii cu care veghease asupra
inimii ei, un rău nou se strecurase într-însa, sau
răul cel vechi nu fusese niciodată izgonit din
ea. Cît despre mica Pearl, seriozitatea îi pieri
repede din obraz.
Totuşi, copila nu găsi cu cale să renunţe la
întrebările ei. De două sau trei ori pe cînd se
întorceau acasă, şi tot de atîtea ori în timpul
mesei sau cînd Hester o culca în pat, şi o dată
chiar cînd păruse să fi adormit de-a bine-lea,
Pearl îşi ridică privirea cu o sclipire
răutăcioasă
în ochi.
— Mamă, spuse ea, ce înseamnă litera stacojie
?
Iar a doua zi, primul semn pe care copila îl
dădu că se trezise fu acela de a-şi înălţa capul
de pe pernă şi de a pune cealaltă întrebare, pe
care o legase în chip atât de inexplicabil de
iscodirile ei cu privire la litera stacojie.
— Mamă, mamă! De ce-şi ţine pastorul mîna
pe
inimă ?
— Taci din gură, copilă neascultătoare !
răspunse mama ei cu o asprime pe care nu şi-o
îngăduise niciodată pînă atunci. Nu mă sîcîi,
sau te încui în cămara neagră ! "m
. XVI
O plimbare în pădure ""*
Hester Prynne rămase neclintită în hotărîrea ei
de a dezvălui reverendului Dimmesdale, cu
preţul oricăror suferinţe prezente sau al
oricăror urmări viitoare pentru el,
180 *
adevărata identitate a omului ce se strecurase
în intimitatea lui. Timp de cîteva zile căută
însă în zadar un prilej de a se apropia de pastor
în cursul uneia din plimbările singuratice pe
care, după cum ştia ea, avea obiceiul să le facă
în kingul ţărmurilor peninsulei sau pe colinele
pădu-roase din împrejurimi. Nu că ar fi putut
să provoace vreun scandal sau\ să
primejduiască curăţenia neprihănită a bunului
renume de care se bucura preotul, dacă l-ar fi
vizitat în cabinetul lui de studii, unde şi pînă
atunci mulţi penitenţi mărturisiseră păcate tot
atît de întunecate poate ca acela a cărui
mărturie era litera stacojie. Dar în parte pentru
că se temea de amestecul ascuns sau făţiş al
bă-trinului Roger Chillingworth, în parte
pentru că vina ce-o apăsa pe conştiinţă o făcea
să vadă un motiv posibil de bănuială acolo
unde nimeni nu l-ar fi văzut, şi în parte pentru
că pastorul cît şi ea aveau să simtă nevoie de
spaţiul vast al naturii ca să poată respira în
timpul convorbirii — pentru toate aceste
motive Hester nu se gîndi nici un moment să
se întîlnească cu el într-un cadru mai intim, ci
numai sub cerul liber.
în cele din urmă află lîngă patul unui bolnav,
unde reverendul Dimmesdale fusese chemat să
facă o rugăciune, că plecase pentru a-l vizita
pe apostolul Eliot1 în mijlocul indienilor
convertiţi. Avea să se întoarcă probabil la o
anumită oră în după-amiaza zilei următoare. A
doua zi deci Hester porni din timp, luînd-o şi
pe mica Pearl, care era nelipsită din toate
expediţiile maică-si, oricît de incomodă ar fi
fost prezenţa ei.
Curind cele două drumeţe lăsară în urmă
peninsula şi itrară în ţinuturile dinlăuntrul ţării,
unde drumul lor se duse la o cărare ce se
pierdea în taina pădurii virgine. JAceasta o
cuprindea atît de strîns, înălţîndu-se neagră şi
1,-deasă de o parte şi de alta, şi lăsa cu atîta
zgîrcenie să se fvadă cerul, îneît îi păru lui
Hester o imagine fidelă a Ipustietăţii morale în
care rătăcea de atîta vreme. Ziua 'era rece şi
întunecată. Pe cer se întindea o pînză de nori
1
Este vorba de John Eliot (1604—1690), preot
american din perioada colonială, cunoscut pe
atunci sub numele de „apostolul indienilor".
Invă-;,ţînd limba pieilor-roşii, traducînd în ea
unele rugăciuni şi predicînd în • această limbă,
i-a convertit pe mulţi la creştinism.
131
cenuşii agitaţi uşor de briză, astfel că din cînd
în cînd o rază tremurătoare se juca stingheră în
lungul cărării. Dar acest joc fugar înveselea
totdeauna doar capătul îndepărtat al vreunei
lungi perspective deschise prin pădure. Raza
jucăuşă — palidă şi sfioasă în mijlocul gravi-
tăţii predominante a priveliştii — se retrăgea
pe măsură ce Hester şi Pearl se apropiau,
făcînd locurile unde zburdase să le apară şi
mai triste, tocmai pentru că speraseră să le
găsească scăldate în lumină.
— Mamă, spuse mica Pearl, vezi, soarele nu te
iubeşte. Fuge şi se ascunde cînd vede pe
pieptul tău ceva care-l sperie. Uite, iarăşi se
joacă acolo, departe. Rămîi aici şi lasă-mă să
alerg şi să-l prind. Nu sînt decît o copilă. N-are
să fugă de mine, căci nu port încă nimic pe
piept!
— Şi am nădejde că n-ai să porţi nicicînd, zise
Hester.
— Şi de ce nu, mamă ? întrebă Pearl oprindu-
se brusc în clipa cînd voise s-o pornească în
goană. N-are să vină singur semnul cînd am să
fiu mare ?
— Fugi, copilo, îi răspunse mama ei, şi prinde
raza de soare ! Altfel o să plece îndată !
Pearl porni alergînd şi, după cum Hester văzu
cu un zîmbet, prinse cu adevărat lumina
soarelui ; stătea rîzîncî în mijlocul ei, scăldată
în splendoare şi sclipind de vioiciune după
alergătura grăbită. Lumina stărui în jurul
copilei stinghere, fericită parcă de a avea o
asemenea tovarăşă de joacă, pînă cînd mama
ajunse destul de aproape pentru a intra la
rîndul ei în cercul magic.
— Bagă de seamă, acum are să plece, spuse
Pearl clă-
tinînd din cap.
— Uite ! răspunse Hester zîmbind. Pot să-mi
întind mîna şi să apuc o bucăţică de rază.
Cînd încercă însă s-o facă, lumina dispăru ;
sau, judecind după expresia radioasă care juca
pe obrazul Iu, Pearl, mama ei şi-ar fi putut
închipui că fetiţa o absorbise şi avea s-o
împrăştie din nou ca să le lumineze calea cînd
se vor cufunda în vreo umbră mai întunecoasă.
Nici o altă însuşire a firii lui Pearl nu-i dădea
impresia mai puternică a unei forţe noi, pe care
n-o moştenise de la ea, ca această neistovită
vioiciune spirituală ; nu avea nimic în ea din
acea tristeţe bolnăvicioasă pe care în zilele
182
noastre aproape toţi copiii o moştenesc
împreună cu alte metehne de la strămoşii lor.
Poate că şi această agerime deosebită nu era
decît o boală, un reflex al energiei nestăvilite
cu care se împotrivise Hester nenorocirilor ce
o copleşiseră înainte de naşterea copilei. Era
desigur un dar îndoielnic, care împrumuta
caracterului fetiţei un luciu metalic şi dur. îi
lipsea — ceea ce unor oameni le lipseşte în tot
cursul vieţii lor — o suferinţă care s-o mişte
adînc şi să-i dea putinţa de a compătimi. Dar
pentru aceasta Pearl avea încă destulă vreme.
— Vino, copila mea ! spuse Hester aruncîndu-
şi ochii în jur, în locul unde Pearl stătuse
liniştită în lumina soarelui. O să ne aşezăm
mai departe în pădure ca să ne odihnim.
— Nu sînt obosită, mamă, răspunse fetiţa. Dar
aşa-ză-te tu şi spunemi o poveste.
— O poveste, copilă ? spuse Hester. Despre ce
?
— Ei, o poveste despre Omul Negru, răspunse
Pearl agăţîndu-se de rochia maică-si şi ridicînd
spre ea o privire pe jumătate serioasă pe
jumătate ştrengărească. Cum umblă prin
pădurea asta ţinînd în braţe o carte, o carte
mare şi grea, cu închizători de fier ; şi cum
Omul Negru cel urît întinde cartea împreună
cu un condei de fier tuturor oamenilor pe care-
i întîlneşte aici în pădure, ca să-şi scrie cu
sîngele lor numele în ea. Şi pe urmă le pune
semnul lui pe piept ! Spune, l-ai întîlnit
vreodată pe Omul Negru, mamă ?
— Cine ţi-a spus povestea asta, Pearl ? o
întrebă mai-că-sa, recunoscînd în vorbele
fetiţei o superstiţie răspîn-dită pe vremea
aceea.
— Bătrîna din colţul de lîngă cămin, acolo, în
casa unde ai stat de veghe azi-noapte, spuse
copila. Dar credea că dorm cînd a vorbit
despre asta. Zicea că mii şi mii de oameni l-au
întîlnit în pădure şi s-au iscălit în cartea lui, şi-i
poartă acuim semnul. Şi pe urmă, că uricioasa
doamnă Hibbins e dintre oamenii lui. Şi a mai
spus, mamă, că litera stacojie de pe pieptul tău
este semnul Omului Negru şi că sclipeşte ca o
flacără roşie când îl întîlneşti la miezul nopţii
aici în pădurea întunecoasă. E adevărat,
mamă ? Vii noaptea aici ca să te întîlneşti cu
el?
183
lllk
— Te-ai deşteptat vreodată noaptea şi ai văzut
că mai-că-ta era plecată ? întrebă Hester.
— Nu-mi aduc aminte, zise copila. Dar dacă
ţi-e fncâi să mă laşi singură în colibă, ai putea
să mă iei cu tine. Aş veni cu plăcere ! Spune-
mi, spune-mi o dată ! E adevărat că umblă pe
aici Omul Negru ? Şi l-ai întîlnit vreodată ? Şi
semnul ăsta e al lui ?
Ai să-mi dai pace dacă am să-ţi spun ? o
întrebă
maică-sa.
— Da, dacă îmi spui tot, răspunse Pearl.
— O dată în viaţa mea l-am întîlnit pe Omul
Negri], îfizise mama ei, şi litera asta roşie e
semnul lui.
Stînd de vorbă aşa, ele pătrunseră destul de
adînc în pădure ca să fie la adăpost de privirile
vreunui drumeţ care ar fi trecut întîmplător pe
cărare. Se aşezară pe un morman de muşchi,
care cu un secol în urmă fusese un pin gigantic
ce-şi înălţa semeţ vîrful în văzduh, în timp ce
rădăcinile şi trunchiul rămîneau în umbra
întunecoasă. Aleseseră o mică vîlcea, ale cărei
pante acoperite cu frfth-ziş se ridicau lin de o
parte şi de alta şi prin mijlocul căreia curgea
un pîrîiaş peste un pat de frunze moarte si
înecate. Din copacii aplecaţi asupra lui atîrnau
ici şi colc crengi mari care opreau curentul,
silindu-l să formeze pe alocuri vîrtejuri şi mici
ochiuri negre, în vreme ce in părţile unde apa
curgea mai repede se putea vedea pe fund o
dungă de prundiş şi de nisip sclipitor. Dacă îţi
lăsaj ochii să alunece în lungul pîrîului, mai
puteai zări o vreme în pădure lumina reflectată
de apele lui, pierzîndu-i însă orice urmă în
mijlocul vălmăşagului de trunchiuri şi desiş,
de unde răsărea din cînd în când o stîncă mare
acoperită toată de licheni cenuşii. Aceşti
copaci şi aceste blocuri de granit urmăreau
parcă să facă mai tainic cursul pîrîiaşu-lui,
temînduse poate ca nu cumva, cu limbuţia lui
neistovită, să destăinuiască veşti din inima
bătrînului codrii sau să-şi oglindească
mărturisirile pe faţa netedă a unui iezer. Într-
adevăr, tot furişîndu-se mai departe, pîrîiaşui
nu-şi întrerupea gîngureala prietenoasă,
molcomă, liniştitoare, dar plină de melancolie,
asemenea glasului unuj copilaş ce-şi petrece
anii fragezi fără jocuri şi fără veselie în
mijlocul unor oameni trişti şi al unor impresii
sumbre.
184
— Pîrîule ! Pîriu nătîng şi plicticos ! strigă
Pearl după :e-i ascultase o vreme murmurul.
De ce eşti atît de po--- ? Mai înveseleşte-te
puţin şi nu tot plînge şi ofta. Dar pîrîul văzuse
atîtea lucruri triste în cursul scurtei sale vieţi
printre arborii pădurii, încît nu se putea îm-
piedica să povestească despre ele şi nu părea
să aibă altceva de spus. Pearl era şi ea
asemenea pîrîului, căci curentul vieţii ei ţîşnise
dintr-un izvor tot atît de tainic şi frursese
printre privelişti tot atît de întunecate şi de po-
morîte. Spre deosebire însă de pîrîu, ea îşi
urma dru-ul jucând, zburdînd şi ciripind voios.
— Ce spune, mamă, pîrîiaşul ăsta trist ?
întrebă ea. — Dacă ai avea tu însăţi un necaz,
îi răspunse maică-sa, ţi-ar povesti poate despre
el, aşa cum îmi povesteşte mie despre al meu !
Dar aud paşi pe cărare, Pearl, de parcă cineva
îşi face drum printre crengi. Du-te să te joci şi
lasă-mă să stau de vorbă cu acela ce se
apropie.
— E Omul Negru, mamă ? întrebă Pearl.
— Du-te şi te joacă, fetiţa mea, repeta maică-
sa. "Dar nu te afunda prea mult în pădure. Şi ia
seama să te întorci îndată ce te-oi striga.
— Da, mamă, răspunse Pearl. Dar dacă e
Omul Negru, de ce nu mă laşi să rămîn o clipă,
ca să-l văd cu cartea lui mare sub braţ ?
—■ Pleacă, prostuţo, spuse mama
nerăbdătoare. Nu e nici un Om Negru ! îl poţi
vedea acum printre copaci. E pastorul!
—• Da, adevărat, zise Pearl. Şi îşi ţine mîna pe
inimă, mamă ! Face asta pentru că Omul
Negru i-a pus semnul acolo, atunci cînd şi-a
scris numele în carte ? Dar de ce nu-l poartă
afară, pe piept, ca tine, mamă ?
—■ Du-te acum, copila mea, şi-am să te las să
mă sîcîi altă dată, cît ai să vrei. Dar nu te
depărta prea mult; rămîi destul de aproape de
pîrîu ca să-i poţi auzi şopotul.
Copila porni cîntînd pe lîngă pîrîu, silindu-se
să amestece accente mai vesele cu glasul lui
melancolic. Dar mica apa curgătoare nu se lăsa
mîngîiată şi îşi depăna mai departe povestea
neînţeleasă despre triste şi tainice întîmplări
petrecute în adîncul codrului întunecat, sau
profeţii pline de jale despre lucruri ce aveau să
se mai întâmple. De aceea Pearl, a cărei mică
viaţă era şi aşa destul de întu-
185
necată, renunţă să mai asculte pîrîiaşul
plîngăreţ, apucîn-du-se să culeagă viorele şi
anemone de pădure, cum şi cîteva căldăruşe
roşii pe care le găsi în crăpăturile unei
stînci înalte.
După ce spiriduşul ei de fetiţă plecă, Hester
Prynne făcu vreo cîţiva paşi înspre cărarea ce
trecea prin pădure, oprindu-se totuşi în umbra
deasă a copacilor. îl văzu pe pastor înaintînd
pe cărare, singur-singurel, şi sprijinindu-se pe
un băţ pe care şi-l tăiase la o margine a potecii.
Arăta speriat şi vlăguit, şi expresia lui trăda o
descurajare care niciodată nu fusese atît de
vizibilă în plimbările sale prin preajma aşezării
sau în vreo altă împrejurare cînd socotea că ar
putea fi observat. Aici însă, în adînca izolare a
pădurii, ea însăşi în stare să deprime chiar şi o
inimă mai puţin mîhnită, această stare jalnică
ieşea la iveală cu o înspăimîntătoare claritate.
Era ceva apatic în umbletul lui, ca şi cum n-ar
fi avut nici o pricină să-şi continue drumul şi
nici n-ar fi simţit dorinţa s-o facă, ci ar fi fost
dimpotrivă fericit — dacă mai putea fi fericit
de vreun lucru — să se culce la pămînt lîngă
rădăcina celui mai apropiat copac şi să rămînă
acolo pe vecie. Frunzele căzute ar fi putut să-l
acopere, iar pămîntul să se adune treptat şi să
formeze o movilită peste trupul lui, indiferent
dacă ar mai fi fost sau nu viaţă în el. Moartea
era un lucru prea inevitabil pentru ca s-o
dorească sau să se ferească de ea
Cît despre Hester Prynne, ea nu vedea la
pastorul Dim mesdale nici un semn de
suferinţă adevărată şi adîncă, îr afară de faptul
că, aşa cum băgase de seamă mica Pearl, îşi
ţinea mîna pe inimă.
XVII Pastorul şi enoriaşa lui
Oricît de încet umbla pastorul, aproape că
trecuse pînă ce Hester Prynne să prindă destul
glas ca să-i atragă atenţia, în cele din urmă ea
izbuti.
— Arthur Dimmesdale ! spuse ea încet la
început apoi mai tare, dar cu voce răguşită :
Arthur Dimmesdale '
186
F
— Cine mă cheamă ? făcu pastorul.
Tresărind, îşi îndreptă spatele ca un om
surprins într-e stare de spirit în care nu dorea
să aibă martori. Apoi îşi aruncă cu teamă
privirea în direcţia de unde venise vocea, ca să
zărească nedesluşit sub copaci o formă
îmbrăcată în veşminte atît de închise la culoare
şi conturîndu-se atît de palid în penumbra în
care cerul cenuşiu şi frunzişul des scăldau
această oră de amiază, încît nu-şi putu da
seama dacă era o femeie sau o umbră. Poate că
drumul vieţii îi era bîntuit de o stafie scăpată
din gîndurile lui.
Se apropie cu un pas şi descoperi litera
stacojie.
— Hester ! Hester Prynne, spuse el. Tu eşti ?
Mai eşti în viaţă ?
— Da, răspunse ea. în viaţa de care am avut
parte în ăşti şapte ani ! Dar tu, Arthur
Dimmesdale, mai trăieşti ?
Nu era de mirare că fiecare din ei punea astfel
la îndoială existenţa reală, trupească a celuilalt,
ba chiar propria lor existenţă. Atît de stranie
era întîlnirea lor în pădurea întunecoasă, încît
semăna cu prima revedere în lumea de dincolo
de mormînt a două suflete care fuseseră strîns
legate între ele în viaţa pământească, dar care
acum stăteau faţă-n faţă speriaţi, temîndu-se
unul de altul, nefamiliarizaţi cu noua lor stare
şi nici deprinşi cu contactul între fiinţe
dezincarnate. Fiecare o fantomă şi înfricoşat
de cealaltă fantomă ! Erau speriaţi şi de ei
înşişi, pentru că acest minut critic le trezea
conştiinţa şi dezvăluia fiecăreia din cele două
inimi trecutul şi încercările ei, aşa cum viaţa n-
o face decît în asemenea momente de adîncă
tulburare. Sufletul îşi vedea imaginea în
oglinda clipelor fugare. Temător şi tremurînd,
supunîndu-se parcă încet şi în silă unei
constrîngeri, Arthur Dimmesdale întinse mîna,
rece ca moartea, şi o atinse pe aceea, de
asemenea îngheţată, a lui Hester Prynne. Dar
oricît de rece ar fi fost această atingere, ea
împrăştie ceea ce era mai dureros în întreve-
derea lor. Simţeau acum măcar că aparţineau
aceleiaşi lumi. Fără a mai rosti vreo vorbă şi
fără ca vreunul din ei să aibă iniţiativa, ci
printr-un fel de acord tacit, pătrunseră
împreună în umbra pădurii, din care se ivise
Hester, şi se aşezară pe mormanul de muşchi,
unde ea şi cu Pearl şezuseră mai înainte. Cînd
glasul le reveni, se mărginiră la început să
schimbe, ca doi cunoscuţi oarecare, reflecţii
187
sau întrebări banale despre cerul întunecat,
despre furtuna ce ameninţa şi despre sănătatea
fiecăruia. Se apropiară astfel pas cu pas de
temele ce mocneau în străfundurile inimilor
lor. Înstrăinaţi de atîta vreme din pricina
soartei şi a împrejurărilor, aveau nevoie de
aceste cuvinte indiferente, spuse la întîmplare,
care s-o ia înainte şi să deschidă uşile
convorbirii, astfel încît gîndurile lor reale să
poată trece pragul.
După o vreme pastorul o privi în ochi pe
Hester Prynne.
— Hester, spuse el, ai găsit pacea ?
Ea zîmbi cu tristeţe, uitîndu-se în jos spre
pieptul ei.
— Dar tu ? întrebă ea.
—• Nu ! Nimic decît deznădejde ! răspunse el.
Puteam să mă aştept la altceva, fiind ceea ce
sînt şi ducînd viaţa pe care o duc ? De-aş fi un
ateu, un om lipsit de conştiinţă, un mizerabil
cu instincte grosolane şi brutale, aş fi găsit
pacea de mult, ba poate chiar n-aş fi pierdut-o
niciodată ! Dar aşa cum stau lucrurile cu
sufletul meu, toate bunele însuşiri pe care le-
am putut avea la început, cele mai alese daruri
ale Domnului au devenit unelte de tortură
spirituală. Hester, sînt tare nenorocit!
—■ Oamenii te venerează, spuse Hester. Şi
sînt sigură că le aduci tot binele de care au
nevoie ! Oare asta nu e o mîngîiere pentru
tine ?
—■ Mai multă suferinţă, Hester ! Doar mai
multă suferinţă, răspunse preotul cu un zîmbet
amar. In ce priveşte binele pe care par să-l fac,
nu cred în el. Nu e decît o nălucire. Ce poate
face un suflet pierdut ca al meu pentru
răscumpărarea altor suflete, sau un suflet pătat
pentru purificarea altora ? Cît despre veneraţia
oamenilor, cît a? vrea să se prefacă în dispreţ
şi ură ! Crezi poate, Hester că e o mîngîiere
faptul că sînt silit să stau pe amvon şi sa
întîmpin atîtea priviri ridicate spre mine, ca şi
cum a răspîndi lumina cerului, să-mi văd
turma însetată de adevăr sorbindu-mi cuvintele
de parcă Sfîntul Duh ar vorb prin ele, iar apoi
să privesc în mine şi să recunosc neagra
realitate pe care ei o divinizează ? Am rîs
adesea cu amă răciune şi durere în inimă de
deosebirea adîncă între ceea ce par şi ceea ce
sînt! Iar diavolul rîde şi el de • ea !
—■ Eşti nedrept cu tine, spuse Hester cu
blîndeţe. Te-a căit adînc şi amarnic. Păcatul a
rămas în urma ta, în ziL
188
de mult trecute. Viaţa ta de azi nu e mai puţin
sfîntă decît pare în ochii oamenilor. Oare nu e
adevăr în pocăinţa pecetluită şi dovedită prin
atîtea fapte bune ? Şi de ce nu ţi-ar dărui ea
pacea ?
— Nu, Hester, nu ! răspunse preotul. Asta nu e
o pocăinţă adevărată, ci una rece şi moartă, şi
nu mă poate ajuta ! De pedeapsă am avut parte
îndeajuns ! Dar n-am simţit nici o căinţă !
Altminteri, aş fi lepădat de mult veşmintele
acestea de sfinţenie mincinoasă şi m-aş fi ară-
tat oamenilor aşa cum mă vor vedea la
Judecata de Apoi. Fericită eşti tu, Hester, care
porţi făţiş pe piept litera stacojie ! A mea arde
în taină ! Nu ştii ce uşurare înseamnă pentru
mine, după chinul acestor şapte ani de
înşelăciune, să mă uit în ochii cuiva care ştie
ce sînt în realitate ! De-aş avea măcar un
singur prieten — sau de-ar fi chiar cel mai
mare duşman al meu ! — la care, cînd sînt
scîrbit de laudele tuturor, să mă pot duce în
fiecare zi pentru a mă arăta aşa cum sînt, cel
mai josnic dintre păcătoşi, cred că asta mi-ar
putea ţine sufletul în viaţă. Chiar şi acest
grăunte de adevăr m-ar salva ! Dar aşa, totul e
minciună —■ şi deşertăciune — şi moarte !
Hester Prynne se uită în obrazul lui, dar şovăi
să vorbească. Totuşi, împărtăşindu-i cu atîta
vehemenţă emoţii îndelung înăbuşite, el îi
oferea cel mai nimerit prilej ca să-i strecoare
ceea ce voia să-i spună. îşi stăpîni deci teama
şi vorbi.
—■ Prietenul pe care tocmai ţi l-ai dorit, spuse
ea, omul care să plîngă cu tine asupra
păcatului tău, îl ai în mine, părtaşa ta. Şi iarăşi
şovăi, dar izbuti să rostească cu un efort : Cît
despre duşman, îl ai de mult şi locuieşti cu el
sub acelaşi acoperiş.
- Pastorul sări în sus, luptîndu-se să respire şi
strîn-gîndu-şi inima de parcă ar fi vrut să şi-o
smulgă din piept. — Cum ? Ce-ai zis ? strigă
el. Un duşman ! Şi sub acoperişul meu ! Ce
vrei să spui ?
Hester Prynne îşi dădea seama acum pe deplin
de răul imens pe care i-l făcuse acestui bărbat
nenorocit, lăsîndu-l atîţia ani — cînd chiar un
singur moment ar fi însemnat prea mult — la
discreţia unui om ale cărui intenţii nu puteau fi
decît răuvoitoare. însăşi vecinătatea
duşmanului său, sub orice mască s-ar fi ascuns
el, era de ajuns ca să
189
tulbure sfera magnetică a unei făpturi atît de
sensibile ca Arthur Dimmesdale. Odinioară
Hester fusese mai puţin conştientă de acest
fapt; sau poate că, înăsprită de propriile ei
chinuri, îl lăsase pe pastor pradă unui destin pe
care-l socotea mai uşor de îndurat decît pe al
ei. Dar iată că din noaptea aceea de veghe,
toate simţămintele ei faţă de pastor se
îndulciseră şi se întăriseră. Citea acum mai
limpede în inima lui. Nu se îndoia că prezenţa
neîntreruptă a lui Roger Chillingworth, otrava
tainică a răutăţii lui, care infecta toată
atmosfera ce-l înconjura, şi amestecul lui
autorizat, ca medic, în toate infirmităţile fizice
şi morale ale pastorului fuseseră folosite într-
un scop nefast. Medicul ţinuse conştiinţa
bolnavului într-o stare de continuă iritare, al
cărei rost era nu să vindece printr-o suferinţă
binefăcătoare, ci să dezorganizeze şi să corupă
fiinţa lui spirituală. Rezultatul, pe lumea
aceasta, nu putea fi decît nebunia, iar pe
cealaltă, veşnica înstrăinare de bine şi de
adevăr, demenţa fiind tocmai forma terestră a
acestei înstrăinări.
Spre o asemenea pierzanie îl împinsese ea pe
omul pe care odinioară îl iubise cu atîta patimă
— şi de ce n-am spune-o, îl mai iubea şi acum
încă ! Hester simţea că jertfirea bunului
renume al pastorului şi moartea însăşi, după
cum îi spusese lui Roger Chillingworth, ar fi
fost infinit preferabile soartei de care era
răspunzătoare. Şi acum, mai degrabă decît să
aibă de mărturisit această vină grea, ar fi fost
bucuroasă să se întindă pe patul de frunze
veştede şi să moară acolo, la picioarele lui
Arthur Dimmesdale.
— O, Arthur, strigă ea, iartă-mă ! în toate
celelalt" lucruri m-am silit să fiu sinceră.
Sinceritatea a fost singura virtute pe care o
puteam păstra, şi am păstrat-o şi la cea mai
grea strîmtoare : doar cînd binele, viaţa şi
renu-mele tău erau în joc, am consimţit la o
înşelătorie. Minciuna însă nu e niciodată bună,
chiar dacă alternativa este moartea ! Nu
înţelegi ce vreau să spun ? Bătrînul acela —
vraciul ! — cel căruia i se zice Roger
Chillingworth ! — mi-a fost soţ !
Pastorul o privi o clipă cu acea pasiune
violentă care —■ împletită în multe chipuri cu
însuşirile sale mai înalte mai pure şi mai blînde
— înfăţişa de fapt latura firii lui pe care
diavolul o revendica şi prin care căuta să cuce-
rească şi restul. Niciodată Hester nu întîlnise o
privire
190
mai mînioasă, mai sălbatică. Intr-o clipă, ea fu
martora unei sumbre transfigurări. Dar
caracterul acestui om fusese atît de slăbit de
suferinţă, încît chiar şi puterile care-i mai
rămăseseră nu erau capabile decît de o luptă
trecătoare. Se prăbuşi la pămînt şi îşi îngropa
obrazul în palme.
— Ar fi trebuit s-o ştiu, murmură el. De fapt, o
ştiam ! Oare taina nu mi-a fost dezvăluită prin
repulsia pe care am simţit-o cînd l-am văzut
pentru întîia oară, şi apoi ori de cîte ori îl
vedeam ? De ce n-am înţeles ? O, Hester
Prynne, nici nu bănuieşti cît de îngrozitor e
lucrul acesta ! Nu-ţi dai seama de ruşinea, de
cruzimea, de înfiorătoarea hidoşenie a
expunerii unei inimi bolnave şi vinovate toc-
mai ochiului care nu putea decît să se desfete
privind-o ! Femeie, femeie, tu eşti cea care
porţi răspunderea ! Nu pot sa te iert!
— Trebuie să mă ierţi ! strigă Hester
aruncîndu-se lîngă el pe frunzele moarte. Lasă-
l pe Dumnezeu să pedepsească. Tu trebuie să
ierţi !
Năpădită de un val de tandreţe deznădăjduită,
îl cuprinse brusc cu braţele şi-i strînse capul la
piept, fără să-i pese că obrazul lui zăcea pe
litera stacojie. Degeaba se căzni el să se
desprindă. Hester nu-l lăsă, temîndu-se să n-o
privească iarăşi cu asprime. întreaga lume o
privise tot timpul încruntată ; vreme de şapte
ani această femeie singuratică îndurase toate
privirile duşmănoase fără a-şi lăsa o singură
dată în jos ochii-i trişti, dar neînfricaţi. Cerul
îşi arătase şi el dezaprobarea, şi totuşi ea nu
murise. Dar era peste puterile ei să îndure
uitătura mîniată a acestui om palid, slab,
vinovat şi copleşit de suferinţă, şi să mai
rămînă în viaţă !
— Nu vrei să mă ierţi ? repetă ea mereu şi
mereu. Nu vrei să-ţi uiţi mînia ? Nu poţi să mă
ierţi ?
—■ Te iert, Hester, răspunse în cele din urmă
pastorul cu voce stinsă, care trăda o durere fără
margini dar nici o urmă de mînie. Te iert pe
deplin. Dumnezeu să ne ierte po amîndoi ! Nu
sîntem, Hester, cei mai păcătoşi de pe lume.
Este unul mai mare încă decît preotul întinat !
Răzbunarea acelui bătrîn a fost mai neagră
decît păcatul meu. A pîngărit cu sînge rece
sfinţenia unei inimi omeneşti. Nici tu, nici eu,
Hester, n-am făcut nicicînd aceasta !
191
— Nicicînd, nicicînd ! şopti ea. Ceea ce am
făcut purta în sine o sfinţire. Aşa am simţit
noi ! Ne-am spus-o unul
altuia ! Ai uitat ?
Ţaci Hester ! spuse Arthur Dimmesdale,
ridicîn-
du-se. Nu, n-am uitat! ,
Se aşezară din nou amîndoi, unul lîngă altul şi
mînă-n mînă, pe trunchiul acoperit de muşchi
al copacului căzut. Viaţa' nu le adusese
niciodată un ceas mai încărcat de tristeţe ;
ajunseseră în punctul spre care se îndreptase
vreme atît de lungă drumul lor, întunecîndu-se
tot mai mult pe măsură ce înainta. Şi totuşi,
acest ceas era pătruns de o vrajă care-i făcea
să-l prelungească şi să dorească a-l mai vedea
durînd o clipă, apoi alta şi iarăşi alta. Pădurea,
sumbră şi pînă atunci, începu să foşnească,
străbătută de o rafală. Crengile se clătinau
greoi deasupra capetelor lor, în timp ce un
copac bătrîn şi solemn gemea mîhnit, po-
vestind parcă altuia istoria tristă a perechii ce
şedea la picioarele lui, sau prevestind
nenorociri ce aveau să vie.
Şi totuşi zăboveau. Ce sinistră părea cărarea
din pădure ce ducea înapoi la aşezare unde
Hester Prynne trebuie să reia povara
oprobriului ei, iar pastorul, găunoasa aparenţă
a bunului său nume ! Mai stăruiră o clipă.
Nicicînd o lumină, oricît de aurie, nu avusese
mai multă vrajă pentru ei decît penumbra
acestei păduri întunecate. Aici, unde numai
ochii lui o vedeau, litera stacojie nu avea
nevoie să se înfigă arzător în pieptul femeii ce
căzuse ! Aici, unde numai ochii ei îl vedeau,
Arthur Dimmesdale, mincinos faţă de
Dumnezeu şi de oameni, putea un moment să
fie sincer !
Un gînd neaşteptat îl făcu să tresară.
— Hester, exclamă el, mă încearcă o nouă
spaimă ! Roger Chillingworth ştie de gîndul
tău de a-mi destăinui cine e el cu adevărat. Va
păstra el mai departe taina noastră ? Ce cale va
lua acum răzbunarea lui ?
— Are o fire ciudat de închisă, răspunse
Hester îngîn-durată, şi uneltirile ascunse ale
răzbunării lui i-au întărit această trăsătură. Nu-
mi vine să cred că va trăda secretul nostru. Va
căuta, fără îndoială, alte mijloace ca să-şi poto-
lească patima-i neagră.
192
— Dar eu ? Cum am să pot trăi mai departe
răsuflînd acelaşi aer cu acest duşman de
moarte ? exclamă Arthur Dimmesdale,
ghemuindu-se de groază şi apăsîndu-şi înfri-
gurat mîna pe piept, gest care devenise la el
involuntar. Cugetă pentru mine, Hester ! Eşti
tare. Hotărăşte în locul meu !
— Nu trebuie să mai trăieşti alături de omul
acela, spuse Hester încet şi apăsat. Inima ta nu
trebuie să mai rămînă sub privirea lui
răuvoitoare.
— Ar fi mai rău decît moartea, răspunse
pastorul. Dar cum să mă feresc de el ? Ce cale
îmi stă deschisă ? Să mă întind iarăşi pe aceste
frunze uscate, pe care m-am aruncat cînd mi-ai
spus cine e ? Să mă prăbuşesc aici şi să mor pe
loc ?
— Vai, ce s-a ales de tine ! spuse Hester cu
ochii scăldaţi în lacrimi. Vrei să mori doar de
slăbiciune ? Căci nu văd altă pricină !
— Judecata lui Dumnezeu e deasupra mea,
răspunse preotul cu conştiinţa apăsată. Nu mă
pot lupta cu ea, e prea puternică.
— Cerul ţi-ar arăta mila lui, reluă Hester.
Numai să vrei să te foloseşti de ea.
—■ Fii tu tare în locul meu ! răspunse el.
Sfătuîeşte-mă ce să fac.
— Oare lumea e atît de mică ? exclamă Hester
Prynne aţintindu-şi privirea adîncă asupra
pastorului şi exerci-tînd instinctiv o putere
magnetică asupra spiritului acestui bărbat atît
de zdruncinat şi de deprimat, încît era gata să
se prăbuşească. Oare universul se mărgineşte
la acest oraş, care pînă de curînd nu era decît o
întindere pustie acoperită de frunze şi nu mai
puţin singuratică decît aceea ce ne înconjoară ?
Unde duce cărarea de colo ? înapoi la colonie,
spui tu ! Da, dar duce şi în partea cealaltă ! Se
afundă mai adînc şi mai adînc în sălbăticie,
ştergîndu-se cu fiecare pas, pînă ce, la cîteva
mile de aici, frunzele îngălbenite nu mai lasă
să se vadă nici o urmă a paşilor omului alb.
Acolo ai fi liber ! O călătorie atît de scurtă te-
ar duce dintr-o lume în care ai fost nespus de
nenorocit în alta în care ai mai putea să fii
fericit! Nu e destulă
(— Litera stacojie
193
umbră în pădurea asta nemărginită ca să-ţi
ascundă inima de privirile lui Roger
Chillingworth ?
— Da, Hester, dar numai sub frunzele căzute !
răspunse pastorul cu un zîmbet trist.
— Şi mai este calea largă a mării ! urmă
Hester. Ea te-a adus aici. Dacă te hotărăşti, tot
ea te poate duce înapoi. In ţara -noastră natală,
fie într-un sat retras, fie în întinsa Londră, sau
poate în Germania, în Franţa, în însorita Italie !
Acolo ai scăpa de puterea şi de privirile lui !
Eşti legat oare de toţi aceşti oameni cu inimi
de piatră şi de părerile lor ? Au ţinut prea mult
în robie pînă acum tot ce e mai bun în tine !
—• Cu neputinţă ! răspunse pastorul, ca şi cum
i-ar fi cerut prin vorbele ei să înfăptuiască un
vis. Nu mă simt în stare să plec ! Zdrobit şi
păcătos cum sînt, nu am alt gînd decît să-mi
tîrăsc mai departe trupul pe pămînt, acolo unde
providenţa m-a aşezat. Chiar dacă sufletul mi-
e pierdut, vreau totuşi să fac tot ce pot pentru
alte suflete omeneşti ! Nu îndrăznesc să
părăsesc postul meu, cu toate că sînt un străjer
necredincios, a cărui răsplată sigură va fi
moartea şi necinstea, atunci cînd trista lui
strajă va ajunge
la capăt.
—• Te-a zdrobit povara acestor şapte ani de
suferinţă, răspunse Hester, ferm hotărîtă să-i
insufle propria ei energie. Dar ai s-o laşi toată
în urma ta ! N-o să-ţi mai stînjenească paşii
cînd ai să porneşti înainte pe cărarea din
pădure, şi nici n-ai să împovărezi cu ea
corabia, dacă ai să vrei mai degrabă să treci
marea. Lasă toate aceste ruine în urmă, aici
unde s-a întîmplat nenorocirea. Nu te mai
gîndi la ele ! Ia totul de la capăt ! Ţi-ai sleit
oare toate mijloacele pentru că ai dat greş o
dată ? O, nu! Viitorul e încă plin de încercări şi
izbînzi. A mai rămas destulă fericire de care să
te poţi bucura ! A mai rămas destul bine de
făcut ! Schimbă această viaţă mincinoasă pe o
viaţă adevărată. Fii, dacă sufletul te îndeamnă
la o asemenea misiune, dascălul şi apostolul
oamenilor-roşii. Sau — cum se potriveşte mai
bine cu firea ta — fii un învăţat, un înţelept
printre cei mai renumiţi înţelepţi ai lumii civi-
lizate. Predică ! Scrie ! Făptuieşte ! Fă orice,
numai nl-l te culca aici ca să mori ! Leapădă-ţi
numele de Arthur
Dimmesdale şi fa-ţi un altul, unul mare, pe
care să-l poţi purta fara teama sau ruşine. De
ce să înduri mai departe fie chiar numai o zi,
chinuri care îţi mistuie viaţa care te fac prea
slab ca să poţi voi şi lucra, care îţi vor răp pînă
2 puterea de a te căi ! Ridică-te şi pleacă ! P
?

— O, Hester ! strigă Arthur Dimmesdale, în

ochii căruia o lumina fugară, iscată de
înflăcărarea ei, se aprinse
ViT TbeŞtî de fugă unui om căruia * fie taie ge Trebuie
să mor aici ! Nu mai am nici puterea
J mă
S "** * ' "străină,'
gţi
Era în aceste cuvinte ultima expresie a
descuraiării PiriCitIUipSea PUtereade a întinde S
pntul?
— Singur, Hester !
— N-ai să pleci singur ! răspunse ea în şoaptă
Şi in clipa aceea, totul fusese spus.
XVIII Un val de lumină
Arthur Dimmesdale o privi pe Hester cu o
expresie plină de speranţă şi bucurie, dar şi de
teamă, ba aproape ple spaimă, în faţa
cutezanţei aceleia ce rostise ceea ce el hu
sugerase decît vag, dar nu îndrăznise să şi
spună.
Ea însă, înzestrată din naştere cu un spirit
curajos şi activ, şi, de atîta vreme nu numai
despărţită de societate, ci si izgonită din
rindurile ei, se deprinsese cu o libertate de
gîndire de care pastorul era cu totul străin.
Rătăcise ţară ţintă şi călăuză într-o sălbăticie
morală deopotrivă de Fastă, de încurcată şi de
sumbră ca pădurea virgină în în-tanecimea
căreia purtau acum această convorbire ce avea
fă Ie hotărască viitorul. Se simţea oarecum
acasă, cu min-iea şi inima, în locurile pustii
prin care hoinărea tot atît e liber ca indianul
sălbatic în pădure. Ani îndelungaţi,
194
13*
195
contemplase ca o străină instituţiile omeneşti şi
orînduirile preoţilor şi legiuitorilor, privindu-le
pe toate cu ochi critic, fără mai mult respect
decît simţea indianul pentru guleraşul scrobit
al preotului, pentru roba Judecătorului, pentru'
stîlpul infamiei, pentru spînzurătoare, pentru
cămin sau biserică. Soarta de care avusese
parte îi eliberase cugetul. Litera stacojie îi
îngăduise accesul la ţinuturi unde alte femei nu
îndrăznesc să calce. Ruşinea, deznădejdea,
singurătatea ! Aceştia fuseseră dascălii ei aspri
şi sălbatici ; şi o făcuseră să devină tare, dar îi
dăduseră şi multe
învăţături greşite.
Pastorul, dimpotrivă, nu trecuse niciodată prin
încercări care să-l facă să nesocotească legile
îndeobşte acceptate, cu toate că într-un singur
caz încălcase atît de îngrozitor una dintre cele
mai sfinte legi. Acesta însă fusese un păcai
izvorît din pasiune, nu unul de principiu, şi
nici chiar de intenţie. Din acea vreme
nenorocită, îşi supraveghease cu un zel şi o
atenţie bolnăvicioasă nu actele — căci acestea
erau uşor de controlat — ci fiecare val de
emoţie şi fiecare gînd. Aflîndu-se, ca toţi
pastorii din acea vreme, în fruntea organizaţiei
sociale, era cu atît mai înlănţuit de regulile,
principiile şi chiar prejudecăţile acesteia. Ca
preot, era inevitabil strîns în chingile tagmei
sale. Ca om care păcătuise o dată, dar a cărui
conştiinţă era ţinută veşnic trează şi dureros de
vie de chinul unei răni nevindecate, s-ar fi
putut spune că păşea mai sigur pe calea virtuţii
decît dacă n-ar fi păcătuit nicieînd.
Se părea deci că pentru Hester Prynne, cei
şapte ani de ostracizare şi ruşine aproape că nu
fuseseră decît o pregătire pentru acest ceas.
Dar Arthur Dimmesdale ? Dacă un asemenea
om ar fi căzut a doua oară în păcat, ce scuză s-
ar fi putut găsi pentru a-i atenua crima ? Nici
una, sau cel mult aceea că era zdrobit de o
lungă şi nemăsurată suferinţă ; că mintea îi era
întunecată şi tulburată de re-muşcarea ce-l
frămînta ; că între a fugi ca un criminal re-
cunoscut şi a rămîne ca un ipocrit, alegerea era
prea grea pentru conştiinţa lui ; că era omenesc
să caute a evita primejdia morţii şi a ruşinii şi
uneltirile de nepătruns ale unui vrăjmaş ; în
sfîrşit, că în faţa acestui sărman pelerin care-şi
urma — slab, bolnav şi nenorocit — cărarea
trista
ii pustie, mijise o licărire de afecţiune şi de
simpatie ,sumană, o viaţă nouă şi adevărată în
locul grelei pedepse pe care o ispăşea. Şi
pentru a spune necruţătorul şi tristul «"ievăr, o
fisură pe care vinovăţia a făcut-o o dată în
sufle-.1 omenesc nu se mai închide pînă la
moarte. Cu oricîtă ijă ai păzi-o, pentru ca în
atacurile viitoare vrăjmaşul nu pătrundă iarăşi
în cetate, nici prin vechea breşă, nici ie vreo
altă cale aleasă în locul aceleia unde a reuşit
întîi, zidul rămîne însă şubred, şi duşmanul îi
dă tîrcoale în apropiere, în dorinţa de a reînnoi
victoria trecută.
Lupta — dacă a existat una — nu are nevoie să
fie descrisă. Ajunge să spunem că pastorul se
hotărî să fugă, şi nu singur.
„Dacă din toţi aceşti şapte ani", gîndi el, „mi-
as putea inti o singură clipă de pace şi nădejde,
aş fi gata să iufăr mai departe de dragul acestei
dovezi de milă a ceru-Silui. Dpr de vreme ce
sînt osîndit fără scăpare, de ce nu 'm-aş folosi
de alinarea dăruită condamnatului înainte de
itexecuţie ? Şi dacă acest drum duce cu
adevărat spre o şViaţă mai fericită, aşa cum
Hester caută să mă convingă, 1 nu încape
îndoială că nu întorc spatele unui viitor mai
bun urmîndu-l. De altminteri, cum să mai
trăiesc fără dînsa ? Are atîta putere în ea ca să
ajute, atîta duioşie ca să mîn-gîie ! O, Doamne,
către care nu cutez să-mi ridic ochii, mă vei
ierta tu însă ?"
— Vei pleca ! spuse Hester liniştită cînd
privirile li se întîlniră.
După ce hotărîrea fu astfel luată, pastorul simţi
cum o stranie bucurie îi năpădeşte cu lumina ei
tremurătoare pieptul chinuit. Era înviorarea pe
care o simte un prizonier abia evadat din
temniţa propriei sale inimi, cînd respiră aerul
proaspăt, liber al unui ţinut neizbăvit, ne-
creştinat şi fără lege. Cugetul i se înălţă parcă
dintr-un salt, făcîndu-l să simtă cerul mai
aproape decît în anii îndelungaţi de suferinţă
cît fusese silit să se tîrască pe pămînt. Cum era
o fire adînc religioasă, nu se putea ca în starea
lui de spirit să nu fie şi o nuanţă de evlavie.
— Simt iarăşi bucurie ? exclamă el cu mirare.
Socoteam că sămînţa ei pierise de mult în
mine. O, Hester, eşti îngerul meu bun ! îmi
pare că m-am aruncat, bolnav, pătat de păcat şi
copleşit de mîhnire, pe aceste foi veştede şi că
196
197
m-am ridicat ca născut din nou, plin de noi
puteri ca să-ţ. laud pe acela ce s-a arătat
milostiv cu mine. Viaţa mai bună a şi început !
De ce n-am găsit-o mai devreme ?
Să nu privim înapoi, răspunse Hester Prynne.
Trecutul s-a dus ! De ce am zăbovi în el ?
Uită-te aici ! O dată cu acest semn, mă lepăd şi
de el, de parcă n-ar fi
fost nicicînd.
Cu aceste cuvinte, Hester desfăcu copca ce
prindea litera stacojie şi, smulgîndu-şi-o de pe
piept, o aruncă departe printre frunzele uscate.
Semnul misterios căzu pe marginea pîrîului.
Zburînd cu o palmă mai departe, ar fi căzut în
apă, adăugind şi mai multă jale micului şuvoi,
pe lîngă povestea neînţeleasă pe care acesta nu
înceta s-o şoptească. Dar litera stacojie zăcea
pe pămînt, sclipind ca un giuvaer pierdut.
Poate că vreun nefericit drumeţ avea s-o ridice
cîndva, urmînd să fie apoi urmărit de stranii
imagini ale păcatului, de o sfîrşeală la inimă şi
de un inexplicabil nenoroc.
Cînd semnul dispăru de pe pieptul ei, Hester
scoase un oftat lung şi adînc, cu care povara de
ruşine şi teamă îi pieri din gînd. Ce minunată
uşurare ! Acum de-abia, cînd se simţea liberă,
îşi dădu seama cît de grea fusese această
povară. Urmînd un alt impuls, ea îşi scoase
boneta care-i ascundea părul. Şi acesta i se
revărsă pe umeri, negru şi abundent, plin de
umbre şi lumini în bogăţia lui, dînd trăsăturilor
ei un farmec blînd şi dulce. în jurul gurii şi în
ochi îi juca un zîmbet luminos şi duios, ce
părea să izvorască din străfundurile feminităţii
ei. O roşeaţă vie îi aprindea obrajii, multă
vreme atît de palizi. Toată feminitatea, tine-
reţea şi plenitudinea frumuseţii ei se înapoiară
din ceea ce bărbaţii numesc un trecut
ireparabil, reunindu-se cu nădejdile din anii ei
de feciorie şi cu o fericire necunoscută pînă
atunci, în cercul magic al acelei ore. Şi, ca şi
cum întunecimea ce învăluia pămîntul şi cerul
n-ar fi fost de-cît efluviul acestor două inimi
omeneşti, ea dispăru o dată cu mîhnirea lor. Ca
un zîmbet al cerului, razele soarelui se
revărsară deodată printre nori, inundînd
pădurea întunecată cu o adevărată ploaie de
lumină, înveselind frunzişul verde,
îmbrăcîndu-l în aur pe cel îngălbenit şi căzut şi
sclipind pe trunchiurile cenuşii ale bătrînilor
copaci. Tot ce fusese pînă atunci cufundat în
umbră, era acum plin
198
itH"'
de strălucire. Albia pîrîiaşului putea fi urmărită
după scînteierea lui veselă pînă departe în
inima misterioasă a pădurii, care ascundea
acum numai bucurie.
Astfel natura — această natură sălbatică,
păgînă a pădurii, nicicînd subjugată încă de
legile omeneşti şi nici luminată de un adevăr
mai înalt — lua parte la fericirea celor două
suflete ! Iubirea, fie ea nouă, fie trezită dintr-
un somn de moarte, răspîndeşte totdeauna
lumină, căci ea umple inima de atîta strălucire,
încît aceasta se revarsă asupra lumii
înconjurătoare. Chiar dacă pădurea ar fi rămas
întunecată, ea ar fi părut luminoasă în ochii lui
Hester şi în aceia ai lui Arthur Dimmesdale.
Hester îl privi fremătînd de o nouă bucurie.
—■ Trebuie s-o cunoşti pe Pearl ! spuse ea. Pe
mica noastră Pearl ! Ai văzut-o — da, ştiu că
ai mai văzut-o — dar o vei vedea acum cu alţi
ochi. E un copil ciudat! Abia dacă o înţeleg !
Dar ai s-o iubeşti mult, ca şi mine, şi ai să mă
sfătuieşti cum trebuie să mă port cu ea.
— Crezi că se va bucura să mă cunoască ?
întrebă pastorul cam nesigur. Ocolesc de multă
vreme copiii, căci simt adesea la ei o
neîncredere şi o silă de a se apropia de mine.
Mi-a fost chiar teamă de mica Pearl!
—■ Vai, ce trist ! răspunse mama. Dar sînt
sigură că te va iubi mult, şi tu pe ea la fel. Am
s-o chem ! Pearl ! Pearl!
—• O văd pe copilă, zise pastorul. E acolo,
destul de departe, dincolo de pîrîu, într-o rază
de lumină. Crezi aşa-dor că mă va iubi ?
Hester zîmbi şi o strigă din nou pe Pearl, care
stătea în adevăr la oarecare distanţă, aşa cum o
descrisese pastorul, arătînd ca o vedenie
sclipitoare, înconjurată de un mănunchi de
raze ce cădeau asupra ei prin bolta de frunziş.
Razele jucau încoace şi încolo, făcînd silueta
ei să apară cînd nedesluşită, cînd clar vizibilă,
cînd ca a unui copil adevărat, cînd ca duhul
unui copil, după cum lumina se depărta sau
revenea. Cînd auzi glasul mamei sale, fetiţa o
porni încet spre ea prin pădure.
Pearl nu se plictisise cît timp maică-sa stătuse
de vorbă cu pastorul. Pădurea mare şi neagră
— oricît de severă le-ar fi părut acelora ce
aduceau în sînul ei păcatele şi grijile lumii —
deveni, pe cît putu, tovarăşa de joacă a
199
copilei singuratice. Cît era ea de întunecată, îşi
luă înfăţişarea cea mai prietenoasă ca s-o
primească. îi oferi boabe de merişor — dintre
acelea crescute în toamna trecută dar care nu
se coc decît primăvara şi care atîrnau acum
roşu ca nişte picături de sînge printre frunzele
îngălbenite. Pearl le culese, încîntată de aroma
lor de fructe sălbatice. Micii locuitori ai
pădurii abia dacă se osteniră să se dea la o
parte din calea ei. E drept că o potîrniche
urmată de zece pui îi ieşi ameninţător înainte,
dar se căi îndată de înverşunarea ei şi cloncăni
către puişori să nu le fie frică. Un porumbel
cocoţat singur pe o cracă joasă o lăsă pe Pearl
să ajungă pînă la el, scoţînd doar un gîngurit
care putea fi şi de bun venit şi de nelinişte. Din
înălţimea copacului unde-şi avea scorbura, o
veveriţă trăncăni către copilă — fără să se
poată spune dacă era mîniată sau înveselită,
căci veveriţa e un mic personaj atît de coleric
şi de plin de umor, încît e greu de recunoscut
în ce toane se află — şi-i aruncă o nucă în cap.
Era o nucă din anul trecut, roasă în parte de
dinţii ei ascuţiţi. O vulpe, trezită din somn de
paşii uşori ai fetiţei pe frunzele veştede, se uită
curioasă la ea, nefiind sigură dacă era mai bine
să se furişeze mai departe, sau să-şi reia
picoteala. S-ar părea că pînă şi un lup — dar
aici povestea începe să nu prea fie vrednică de
crezare — se apropie, mirosi rochia fetiţei şi
lăsă să-i mîn-gîie cu mîna capul sălbatic. Ceea
ce pare sigur e că pă durea-mumă, împreună
cu jivinele pe care le hrănea, re cunoscură o
sălbăticie înrudită în mica odraslă a neamu lui
omenesc.
Se cuvine să spunem însă că Pearl se arătase
mai blînd. aici decît pe străzile mărginite cu
iarbă ale aşezării sai. în coliba mamei. Florile
păreau să observe aceasta, ş*. multe din ele îi
şopteau pe cînd trecea : „Culege-mă ca să te
împodobeşti, frumoasă copilă, culege-mă ca să
te împodobeşti !" — şi, ca să le facă pe plac,
Pearl culese zorele, şi anemone, şi căldăruşe, şi
cîteva rămurele cu mugurii cei mai fragezi, pe
care copacii bătrîni le întindeau spre ea. îşi
împodobi cu ele părul şi gîtul, prefăcîndu-se
într-o mică nimfă sau driadă, sau în vreo altă
fiinţă dintre acelea care populau pădurile din
vechime. Era travestită în acest chip cînd auzi
glasul mamei ei şi se întoarse încet spre ea.
încet, căci îl vedea pe pastor !
200
XIX Copila pe malul pîrîului
— Iţi va fi foarte dragă, repetă Hester Prynne,
şezînd alături de pastor şi observînd-o pe mica
Pearl. N-o găseşti frumoasă ? Şi uite cu ce
îndemînare firească s-a împodobit , cu florile
acelea sălbatice ! De-ar fi cules din pădure
măr-S găritare, diamante şi rubine, ele nu i-ar
fi putut sta mai 'ţ bine. E o copilă minunată !
Dar ştiu cui îi seamănă ! | — Află, Hester,
spuse Arthur Dimmesdale cu un zîm-t, bet
neliniştit, că această drăgălaşă copilă, care
umblă I totdeauna cu paşi mărunţi pe lingă
tine, m-a tulburat ade-,J sea. Mi se părea — o,
Hester, ce îngrozitor e să te temi de y acest
gînd ! — mi se părea că trăsăturile mele se
repetă | în parte în obrazul ei, şi aceasta în chip
atît de izbitor I încît lumea ar putea să le
recunoască. Dar în primul rînd, 1 îţi seamănă
ţie.
— Nu, nu ! Nu în primul rînd ! răspunse mama
cu un zîmbet drăgăstos. Nu mai e mult şi n-o
să mai trebuiască 1 să te temi că s-ar putea
recunoaşte a cui este copila. Dar ce ciudată şi
frumoasă arată cu florile sălbatice în păr ! S-ar
zice că vreuna din zînele pe care le-am lăsat în
vechea şi scumpa noastră Anglie a împodobit-
o ca să ne întîmpine.
Cu un simţămînt pe care nici unul din ei nu-l
încercase vreodată pînă atunci, şedeau alături
urmărind înceată înaintare a fetiţei. Pearl părea
să întruchipeze legătura ce-i unea. De şapte ani
era oferită lumii ca hieroglifă vie a tainei pe
care ei se străduiau atît de mult s-o ascundă şi
care era toată cuprinsă în acest simbol, toată
atît de limpede de desluşit, doar să fi existat un
profet sau un magician capabil să citească
scriitura de foc ! In Pearl erau întruniţi
amîndoi. Oricare ar fi fost vina lor trecută —
cum s-ar fi putut ei îndoi că viaţa şi viitorul lor
pe pămînt erau legate între ele, cînd aveau în
faţa ochilor atît uniunea 'materială cît şi ideea
sub semnul căreia se întîlniseră şi aveau să
rămînă împreună pe vecie ? Gînduri ca acestea
— şi poate şi altele pe care nu şi le mărturiseau
sau lămureau — dădeau un caracter aproape
sacru copilei ce se apropia.
201
— Să nu arăţi nimic neobişnuit — nici
pasiune, nici înfrigurare — în felul cum ai să-i
vorbeşti, îi şopti Hester. Fetiţa noastră e uneori
schimbătoare şi ciudată ca un spi-riduş. Şi
îndeosebi nu suferă dovezile de simţire, cînd
nu le înţelege pe deplin pricina şi rostul. Dar e
o copilă în stare de afecţiuni puternice ! Mă
iubeşte şi te va iubi !
—■ Nu-ţi poţi închipui, spuse pastorul
uitîndu-se cu coada ochiului la Hester Prynne,
cît de mult se teme inima mea de această
întîlnire şi cît de mult tînjeşte după ea ! Dar,
după cum ţi-am mai spus, copiii nu se apropie
lesne de mine. Nu mi se urcă pe genunchi, nu-
mi şoptesc la ureche, nu răspund la zîmbetele
mele, ci se ţin deoparte măsurîndu-mă ciudat.
Chiar şi pruncii, cînd îi iau în braţe, încep să
plîngă amarnic. Pearl însă a fost drăguţă cu
mine de două ori în scurta ei viaţă ! Prima din
ele o cunoşti bine ! Cea de a doua a fost atunci
cînd ai adus-o cu tine în casa bătrînului şi
asprului guvernator.
— Şi ne-ai apărat cu atîta bărbăţie pe mine şi
pe ea î răspunse mama. îmi aduc aminte, şi
Pearl îşi va aduce aminte şi ea. Nu te teme de
nimic ! Poate să se arate ciudată şi sfioasă la
început, dar va prinde curînd dragoste de tine !
între timp Pearl ajunsese la marginea pîrîului
şi stătea pe celălalt mal, uitîndu-se în tăcere la
Hester şi la pastor care, aşezaţi tot pe trunchiul
acoperit de muşchi, aşteptau sosirea ei. Tocmai
în locul unde se oprise, pîrîul forma din
întîmplare o mică baltă, atît de limpede şi de
liniştită încît reflecta perfect mica ei făptură,
cu întreaga-i frumuseţe pitorească în găteala de
flori şi de ghirlande, dar într-un chip mai fin şi
mai spiritualizat decît realitatea. Această
imagine, aproape identică cu Pearl cea vie,
părea să împrumute copilei înseşi ceva din
caracterul ei misterios şi intangibil. Era ceva
straniu în felul cum stătea Pearl aţintindu-i cu
privirea prin întunecimea ce învăluia pădurea,
ea însăşi scăldată într-o rază a soarelui, atrasă
parcă printr-o anumită simpatie. Dedesubt, în
pîrîu, stătu o altă copilă — alta şi totuşi aceeaşi
— luminată şi ea de o rază aurie. Hester se
simţi în chip nedesluşit şi chinuitor înstrăinată
de Pearl, ca şi cum aceasta, în hoinăreala ei
prin pădure, ar fi ieşit din sfera în care ea şi cu
mama ei
202
dau împreună, încercând acuma în zadar să se
întoarcă itr-însa.
Era şi adevăr, şi nălucire în această impresie ;
copila ii mama erau despărţite, dar din vina lui
Hester, nu a lui earl. Cît timp copila lipsise de
lîngă ea, un altul fusese dmis în lumea
lăuntrică a mamei şi îi schimbase atît de lult
aspectul, încît Pearl, hoinara ce se întorcea, nu-
şi rmai găsea locul obişnuit şi abia dacă ştia
unde se află.
— Am impresia ciudată, spuse impresionabilul
pastor, că pîrîul acesta e o graniţă între două
lumi şi că n-ai să te imai întîlneşti nicicînd cu
Pearl a ta. Sau poate că ea e jnul din acele
duhuri care — aşa cum ştim din poveştile
'copilăriei noastre — e oprit să treacă peste o
apă curgă-
TToare ? Zoreşte-o, rogu-te, căci zăbava asta
mă face să tremur de nerăbdare.
— Vino, copila mea dragă ! spuse Hester pe
un ton în-irajator, întinzîndu-şi braţele. Ce
înceată eşti ! Nu te-am
răzut nicicînd atît de leneşă pînă acum. E aici
un prieten ii meu, care trebuie să-ţi fie şi ţie
prieten. Vei avea parte le acum înainte de o
dragoste de două ori mai mare decît iceea pe
care maică-ta ţi-o putea dărui singură ! Sări
peste tîrîu şi vino la noi. Ştii doar să sări ca o
căprioară.
Fără să răspundă nimic la aceste cuvinte pline
de în-lemn, Pearl rămase de cealaltă parte a
pîrîului. îşi aţintea 4hii scînteietori şi sălbatici
cînd asupra mamei ei, cînd ;upra pastorului,
sau îi îmbrăţişa pe amîndoi într-o pri-re, ca
pentru a descoperi şi a-şi explica sieşi legătura
din-re ei. Dintr-un motiv de neînţeles, Arthur
Dimmesdale, -iţind privirea copilei oprindu-se
asupra lui, îşi duse cu acel gest atît de obişnuit,
încît devenise involuntar — ina la inimă. Iar
Pearl, luînd un aer ciudat de autoritar, itinse
deodată braţul, ţinîndu-şi arătătorul îndreptat
spre pieptul marniei ei. Iar dedesubt în oglinda
pîrîului, imagi-\ea însorită şi încununată de
flori a micii Pearl făcea la fel. — Ce copil
ciudat eşti, spuse Hester. Hai, vino în-iace !
Pearl nu încetă să arate cu degetul spre pieptul
mamei, cu o încruntare pe care contrastul cu
trăsăturile ei copilăreşti o făcea cu atît mai
impresionantă. Cum Hester con-
203
tinua să-i facă semn, zîmbindu-i cu o expresie
neobişnuit de radioasă, copila bătu din, picior,
cu o privire şi un gest şi mai poruncitoare. în
apa pîrîului, imaginea fantastic de frumoasă,
cu reflexul frunţii încruntate, a degetului întins
şi a gestului poruncitor, sublinia înfăţişarea
micii Pearl.
—• Grăbeşte-te, Pearl, sau mă supăr ! strigă
Hester Prynne care, deşi deprinsă cu asemenea
purtări din partea fetiţei, ar fi dorit ca măcar de
data asta, Pearl să se arate mai ascultătoare.
Sări peste pîrîu, copilă rea ce eşti, şi aleargă
încoace, sau vin eu să te iau !
Dar Pearl, tot atît de nepăsătoare faţă de
ameninţările mamei ca şi faţă de rugăminţile
ei, fu apucată brusc d( un acces de mînie şi
începu să gesticuleze violent, sucin-du-se şi
zbătîndu-se într-un fel neînchipuit. Însoţi
această izbucnire sălbatică de ţipete
pătrunzătoare, pe care pădurea le repetă în
numeroase ecouri, astfel îneît, cu toate că era
singură în furia ei copilărească şi absurdă, o
mulţime ascunsă părea să-i acorde simpatie şi
încurajare. Şi în pîrîu se văzu din nou
imaginea fantomatică a lui Pearl, încununată şi
încinsă cu flori, bătînd furioasă din picior şi
gesticulînd sălbatic, fără a înceta să-şi ţină
arătătorul întins spre pieptul lui Hester.
— Ştiu ce o doare pe copilă, murmură Hester
către pastor, pălind în ciuda tuturor eforturilor
ei de a-şi ascunde tulburarea şi necazul. Copiii
nu se împacă nici cu cea mai mică schimbare
în înfăţişarea obişnuită a celor pe care îi au
zilnic în faţa ochilor. Pearl simte lipsa unui
lucru pe care m-a văzut purtîndu-l totdeauna.
— Rogu-te, răspunse pastorul, dacă ai vreun
mijloc să linişteşti copila, fă-o de îndată ! In
afară de mînia otrăvită a unei bătrîne vrăjitoare
ca doamna Hibbins, adăugă el căutînd să
zîmbească, nimic nu mă îngrozeşte mai mult
decît o astfel de izbucnire pătimaşă la un copil.
La frumuseţea fragedă a lui Pearl, ca şi la acea
zbîrcită vrăjitoare, o astfel de furie face o
impresie supranaturală. Potoleşte-o dacă ţii la
mine !
Hester se întoarse iar spre Pearl,
împurpurîndu-se 13 faţă şi trăgînd ruşinată cu
coada ochiului spre pastor I apoi oftă adînc, şi
înainte de a avea timp să deschidă gura,
roşeaţa făcu loc unei palori de moarte.
204
— Pearl, spuse ea cu un aer trist, uită-te la
picioarele e ! Acolo ! în faţa ta ! De partea asta
a apei !
Copila îşi îndreptă privirea spre locul arătat şi
văzu acolo litera stacojie, zăcînd pe pămînt atît
de aproape de marginea pîrîului, îneît cusătura
de aur se oglindea în el.
— Adu-o încoace, spuse Hester.
— Vino tu s-o ridici! răspunse Pearl.
— S-a mai văzut vreodată un asemenea copil!
murmură Hester către pastor. Ah, mai am
multe să-ţi povestesc despre ea ! Dar, oa să
spun adevărul, are dreptate în ce priveşte acest
semn respingător. Trebuie să mai îndur puţină
vreme tortura lui — doar cîteva zile
|încă — pînă cînd vom fi părăsit acest ţinut
care va ră-«mîne în amintirea noastră ca un vis
rău. Pădurea nu ' e în stare să-l ascundă !
Oceanul cel adînc îl va primi . din mîna mea
şi-l va înghiţi pentru totdeauna !
Cu aceste cuvinte, înainta pînă la marginea
pîrîului, ridică litera roşie şi şi-o prinse iar de
piept. Deşi cu o , clipă mai înainte spusese că
va arunca semnul în apa | oceanului, simţi că
era pradă unei fatalităţi de neînlăturat cînd
destinul o sili astfel să reia simbolul cel în-
fricoşător, îl aruncase în spaţiul fşră margini,
respirase liberă cîteva clipe, şi iată că infamia
stacojie sclipea din nou în vechiul ei loc !
Astfel, o faptă rea, simbolizată |sau nu printr-o
emblemă, îmbracă totdeauna forma unui
blestem ! Hester îşi strinse apoi păru-i bogat
şi-l ascunse ţ'sub bonetă. Ca şi cum litera
stacojie ar fi avut în ea /puterea vrăjită de a
veşteji frumuseţea, căldura şi strălucirea
feminităţii ei pieriră asemenea unei lumini ce
se (stinge, şi o umbră cenuşie păru să i se
aştearnă peste chip.
După ce această sinistră schimbare se
înfăptuiise, Hester întinse mîna spre Pearl.
— Mă recunoşti acum, copila mea ? întrebă ea
pe un ton de mustrare, dar cu glas scăzut. Vrei
să treci pîrîul şi s-o recunoşti pe maică-ta,
acum că poartă semnul ei de ruşine, acum că e
iarăşi tristă ?
— Da, acum vreau ! răspunse copila, sărind
peste apa şi repezindu-se s-o strângă în braţe
pe Hester. Acum eşti într-adevăr mama mea,
iar eu mica ta Pearl!
205
într-un acces de tandreţe neobişnuit, trase spre
dînsa capul maică-si şi o sărută pe frunte şi pe
amîndoi obrajii. Dar apoi — în virtutea unui
fel de nevoi care o împingea totdeauna să
amestece în orice mîngîiere pe care se
întâmpla s-o dăruiască o picătură de
amărăciune Pearl îşi ridică încă o dată capul şi
sărută şi litera
stacojie '
NU e frumos ce faci ! spuse Hester. După ce
mi-ai
arătat puţină dragoste, îţi baţi joc de mine ! De
ce sade pastorul acolo ? întrebă Pearl.
— Te aşteaptă ca să-ţi spună bună ziua,
răspunse mama. Vino şi roagă-l să te
binecuvînteze ! Te iubeşte, micuţa mea, şi o
iubeşte şi pe mama ta. Nu vrei să-l iubeşti şi tu
? Vino ! I-e dor să te vadă lîngă el !
■— Ne iubeşte ? întrebă Pearl, uitîndu-se
pătrunzător în ochii maică-si. O să ne
întoarcem toţi trei, mînă-n mînă, în oraş ?
— Nu acum, copila mea, răspunse Hester. în
curînd însă o să umble mînă-n mînă cu noi.
Vom avea o casă şi un cămin al nostru, şi ai să
şezi pe genunchii lui, şi are să te înveţe o
sumedenie de lucruri şi o să te iubească mult.
Nu-i aşa că ai să-l iubeşti şi tu ?
— Şi are să-şi ţjăyeşnic mîna pe inimă ?
întrebă Pearl. " "
— Prostuţă mică, ce înseamnă întrebarea asta ?
exclamă mama ei. Vino şi cere-i
binecuvîntarea.
Dar fie din gelozia pe care orice copil răsfăţat
o simte instinctiv faţă de un rival primejdios,
fie din vreun alt capriciu, Pearl nu voi să se
apropie de preot. Mama ei fu nevoită să
recurgă la forţă ca s-o aducă pînă la el ; copila
se împotrivea şi îşi manifesta sila prin
schimonoseli ciudate, din care poseda încă de
la vîrsta cea mai fragedă un repertoriu bogat,
astfel încît fizionomia ei mobilă lua o serie de
înfăţişări diferite, una mai răutăcioasă decît
cealaltă. Pastorul, cuprins de o jenă dureroasă,
dar nădăjduind că un sărut ar putea avea
efectul unui talis-man care să-i deschidă calea
spre inima oopilei, se aplecă şi o sărută pe
frunte. în clipa aceea, însă, Pearl se smulse de
lîngă maicăsa şi, alergînd spre pîrîu, se lăsă în
genunchi la marginea lui, unde îşi scaldă
fruntea pînă cînd sărutul nedorit fu cu totul
spălat, topindu-se în apa ce
206
aluneca înainte. Rămase apoi deoparte
observîndu-i în tăcere pe Hester şi pe pastor,
care discutau măsurile impuse de noua lor
situaţie şi de punerea grabnică în aplicare a
proiectelor lor.
Şi acum, întrevederea fatidică ajunsese la
capăt. Vîl-ceaua avea să fie lăsată singurătăţii
ei printre copacii batnni şi întunecaţi care, cu
nenumăratele lor glasuri, aveau să şoptească
îndelung despre ceea ce se petrecuse acolo,
fara ca vreun muritor să ştie mai mult prin
aceasta. Iar melancolicul pîrîu avea să adauge
această noua poveste la nesfîrşitele taine cu
cane mica lui inimă eraatit de împovărată şi
despre care sporovăia neîncetat, fara ca
şopotul lui să devină cîtuşi de puţin mai vesel
decit în veacurile ce trecuseră
XX Pastorul în dilemă
Pastorul o porni spre oraş şi, în timp ce se
depărta |luînd-o înaintea lui Hester Prynne şi a
micii Pearl, aruncă o privire înapoi, aşteptîndu-
se aproape să vadă răsăturile nedesluşite şi
contururile- neclare ale mamei jşi ale copilului
evaporîndu-se încet în lumina crepusculară a
pădurii. Noua schimbare din viaţa lui nu putea
s-o ţiccepte dintr-o dată, ca reală. Dar Hester,
înveşmîntată în rochia-i cenuşie, stătea tot
acolo, lîngă trunchiul de copac pe care într-un
trecut îndepărtat vreo furtună îl Kilcase la
pămînt şi pe care de atunci vremea nu înce-ase
să-l acopere cu muşchi, astfel încît aceste două
Sfiinţe nefericite şi purtînd pe umeri cea mai
grea povară din lume să poată şedea acolo
împreună şi să găsească pentru un ceas odihnă
şi mîngîiere. Pearl era şi ea acolo, şi acum că
intrusul plecase, se apropie sărind de la malul
pîrîului şi îşi reluă vechiul loc lîngă mama ei.
Aşadar, pastorul nu dormise şi nu visase !
Pentru a-şi alunga din minte aceste impresii
confuze şi echivoce care îl chinuiau şi-l
nelinişteau în chip atît de
207
straniu, el îşi rememora, precizînciu-le,
planurile pe care le făcuseră împreună în
vederea plecării. Stabiliseră că lumea veche,
cu oraşele şi mulţimile ei, ofereau un adăpost
şi un ascunziş mai bun deoît ţinuturile
sălbatice ale Noii Anglii sau chiar întreaga
Americă, unde nu aveau de ales decît între un
wigwam indian sau cele cîteva aşezări
europene împrăştiate ici şi colo de-a lungul
coastei. Fără a mai vorbi de sănătatea
pastorului, prea şubredă ca să poată îndura
greutăţile vieţii în pădure, şi de darurile lui
naturale, de cultura şi întreaga lui dezvoltare,
care nu-l puteau face să se simtă la el acasă
decît în mijlocul unei civilizaţii rafinate ; şi cu
cît nivelul acelei civilizaţii avea să fie mai
ridicat, cu atît avea să fie mai potrivit pentru
el. li întărea în această alegere întîmplarea
fericită că în port era ancorată o corabie, unul
din acele vase suspecte, numeroase pe vremea
aceea, care chiar dacă nu se îndeletniceau făţiş
cu pirateria, cutreierau oceanul într-un chip
izbitor de dezinvolt. Corabia sosise de curînd
din Marea Antilelor şi trebuia să plece peste
trei zile spre Bristol. Hester Prynne care, prin
activitatea ei voluntară de soră de caritate, îl
cunoscuse pe căpitan şi echipajul vasului, era
în măsură să asigure îmbarcarea în cea mai
mare taină a două persoane şi a unui copil, aşa
cum era miai mult decît de dorit în
împrejurările date.
Pastorul se informase cu cel mai viu interes pe
lîngă Hester asupra momentului precis cînd
vasul avea să ridice ancora. Plecarea urma să
aibă loc probabil peste patru zile. „Data asta se
nimereşte cum nu se poate mai bine!" îşi
spusese el atunci. De ce anume socotea
reverendul Dim-mesdale atât de fericită
această împrejurare, e un lucru pe care n-am fi
vrut să-l dăm în vileag. Totuşi, pentru a nu
ascunde nimic cititorului, îi vom spune că
peste trei zile avea să ţină predica festivă la
sărbătoarea alegerii noului guvernator ; şi cum
era un prilej care înfăţişa o dată însemnată în
viaţa unui pastor din Noua Anglie, n-ar fi putut
găsi un chip şi un imoment mai potrivit pentru
a-şi încheia cariera ecleziastică. „Măcar nu se
va spune despre mine", gîndea acest om
exemplar, „că am nesocotit vreo îndatorire
obştească, sau că mi-am îndeplinit-o rău !*!
Trist lucru ca o introspecţiune atît de adîncă şi
de ascuţită ca aceea a bietului pastor să-l facă
să se înşele în
208
.chip atît de amarnic ! Am avut şi vom mai
avea poate de fepus lucruri mai rele despre
dînsul, dar nici unul, ne Itemem, care să
denote o atît de jalnică slăbiciune, constituind
o dovadă atît de vizibilă şi totodată atît de
irecuzabilă a bolii perfide care îl rodea de mult
şi-i atacase însăşi substanţa caracterului. Nici
un om nu poate purtat : multă vreme două feţe,
una pentru el însuşi şi una pentru) 'mulţime,
fără a ajunge în cele din urmă să nu mai poată
■deosebi care din ele e cea adevărată.
Starea de surescitare a pastorului Dimmesdale
după întrevederea sa eu Hester îi dădea o
energie fizică neobişnuită, mînîndu-l cu paşi
grăbiţi spre oraş. Cărarea din "ădure îi părea
acum mai sălbatică, mai plină de obstacole
aturale grosolane, mai puţin călcată de piciorul
omului decît atunci cînd o străbătuse la dus.
Dar sărea peste oeurile mocirloase, se strecura
prin desişul încîlcdt, urca jjovîrnişurile, cobora
grăbit în vîlcele, pe scurt învingea ?toate
greutăţile drumului cu un neistovit avînt, de
care se 1 mira şi el. Cum să nu-şi aducă aminte
ou ce lipsă de vlagă, cu cîte opriri ca să-şi
tragă sufletul, cît de anevoios f se tîrîse abia cu
două zile înainte prin aceleaşi locuri ? ,'Cînd se
apropie de oraş, priveliştile familiare ce i se
ofereau ochilor i se părură schimbate. Parcă nu
le-ar fi părăsit abia ieri sau alaltăieri, ci de zile
sau chiar ani! Era negreşit aceeaşi uliţă, aşa
cum şi-o amintea, cu toate cotiturile ei ; erau
aceleaşi case, cu ciudăţeniile lor, cu inevitabila
puzderie de frontoane ascuţite şi cu cîte o
giruetă în vîrf, acolo unde memoria lui se
aştepta s-o găsească. Şi totuşi, nu putea scăpa
de această supărătoare şi insis-;entă senzaţie de
schimbare. Acelaşi lucru se întîmpla cu
Cunoscuţii şi cu toate siluetele familiare pe
care le întâlnea în micul oraş. Nu arătau nici
mai bătrîni, nici mai tineri ; bărbile celor în
vîrstă nu erau mai albe, şi nici copilaşii care
ieri se mai tîrau în patru labe nu se ţineau pe
picioare acum ; îi era cu neputinţă să-şi dea
seama de ce Ise deosebeau de oamenii spre
care îndreptase cu atît de I puţin timp înainte o
privire de despărţire — şi totuşi un isimţ
lăuntric părea să-i spună că se schimbaseră. Fu
puternic izbit de aceeaşi impresie cînd trecu pe
sub zidurile asei de rugăciuni. Clădirea i se
păru atît de stranie şi dată atît de familiară,
încît mintea pastorului Dim-
209
mesdale oscilă între două idei : fie că pînă
atunci o văzuse doar în vis, fie că visa acum
despre ea.
Fenomenul acesta, sub diferitele forme pe care
le îmbrăca, nu indica o schimbare exterioară,
ci o bruscă şi adîncă schimbare lăuntrică la
însuşi spectatorul acestor scene familiare.
Răstimpul unei singure zile produsese asupra
lui efectul unui şir lung de ani. Voinţa proprie
a pastorului, aceea a lui Hester şi destinul ce se
ţesea între ei săvîrşiseră această transformare.
Era acelaşi oraş ca înainte, dar pastorul ce se
întorcea din pădure nu mai era acelaşi. Ar fi
putut spune prietenilor ce-l salutau : „Nu sînt
omul drept care mă luaţi ! Pe acela l-am lăsat
în urmă în pădure, retras într-o vîlcea ascunsă,
lîngă un trunchi de copac acoperit de muşchi şi
aproape de un fir de apă melancolic ! Duoeţi-
vă să-l căutaţi acolo pe pastorul vostru şi
vedeţi dacă trupul lui sleit, faţa-i slabă, fruntea
palidă şi încreţită de durere n-au fost lepădate
acolo ca nişte boarfe !" Prietenii săi ar fi
protestat fără îndoială „Tu eşti omul acela !",
dar ei ar fi fost aceia care s-ar fi înşelat, nu el.
înainte ca reverendul Dimmesdale să ajungă
acasă, forul lui lăuntric îi dădu şi alte dovezi
despre revoluţia ce intervenise în sfera lui de
gîndire şi simţire. In adevăr, nimic altceva
decît o schimbare totală de dinastie şi de cod
moral în acest regat interior nu putea să
explice noile impulsuri ce-l asaltau, spre marea
lui spaimă, pe nefericitul pastor. La fiecare pas
era îndemnat la vreo acţiune ciudată,
nestăpînită, răutăcioasă, despre care simţea că
ar fi totodată involuntară şi voită, săvîrşită
împotriva firii lui, dar izvorînd parcă dintr-o
realitate intimă, mai adîncă decît aceea ce se
împotrivea impulsului. De pildă, întâlni pe
unul din consilierii parohiei sale. Bunul bătrîn
i se adresă cu afecţiunea părintească şi
bunăvoinţa patriarhală pe care vîrsta lui
venerabilă, firea lui cinstită şi pioasă cît şi
poziţia lui în sînul bisericii îi dădeau dreptul s-
o arate, dar totodată cu respectul adînc, ba
aproape cu adoraţia cuvenită deopotrivă
demnităţii ecleziastice şi prestigiului personal
al pastorului. Niciodată nu s-a văzut vreun
exemplu mai frumos al felului cum maiestatea
vîrstei şi a înţelepciunii se pot împăca cu
ascultarea şi respectul datorate unui om
recunoscut ca superior fie în
ierarhia socială, fie în cea spirituală. Totuşi, în
cursul celor cîteva clipe cît reverendul
Dimmesdale stătu de vorbă cu venerabilul
bătrîn cu barba căruntă, avu nevoie de toată
stapînirea de sine ca să nu dea glas cîtorva
blas-fejmi care îi trecură prin minte cu privire
la Cina cea de Taina.' Tremura varga şi
obrazul îi deveni palid ca cenuşa de teamă să
nu-l ia gura pe dinainte rostind gînduri groaz-
nice cu un oonsimţămînt pe care totuşi nu-l
dăduse. Şi chiar cu această spaimă în inimă, îşi
putu cu greu reţine rîsul imaginîndu-şi ce
împietrit ar fi rămas bătrânul şi [ prea
cucernicul consilier în faţa impietăţii
pastorului! i Alt incident de aceeaşi natură :
străbătând grăbit strada, reverendul
Dimmesdale o întîlni pe cea mai în vîrstă eno-
riaşă a parohiei, o bătnînă doamnă dintre cele
mai cuvioase, un adevărat model de virtute :
săracă, văduvă, stingheră şi cu o inimă atît de
plină de amintiri despre soţul şi copiii morţi şi
despre prietenii ei de altădată, pe cît e de plin
de pietre funerare un cimitir. Dar toate aceste
motive de tristeţe care ar fi putut s-o
copleşească aproape că deveniseră un izvor de
bucurie austeră pentru bătrânul ei suflet
evlavios, datorită mîngîierilor credinţei şi ade-
vărurilor Scripturii, cu care se hrănise
neîncetat timp de peste treizeci de ani. Iar de
cînd reverendul Dimmesdale |o iuase sub
ocrotirea lui spirituală, sărmana bătrînică nu
Cunoscuse o mai mare mîngîiere pămîntească
— care nici t-ar fi fost mîngîiere dacă n-ar fi
avut şi atîta har ceresc " ea — deoît aceea de a-
l întîlni, fie din întîmplare, fie chip voit, pe
pastorul ei, şi de a fi întărită prin cîteva Lvinte
calde, binecuvântate de adevăr biblic,
revărsate de 1 buzele lui multiubite în urechea
ei cam surdă, dar care uita cu extatică atenţie.
De astă dată însă, în momentul id îşi apropie
buzele de urechea bătrînei, reverendul
Dim-.esdale — aşa cum era dorinţa marelui
vrăjmaş al su-etalor — nu fu în stare să-şi
aducă aminte de nici :itat din Scriptură şi nici
de vreun alt lucru, în afară de un scurt şi
viguros argument — care în clipa aceea i se
părea de necombătut — împotriva jiemujcirii
sufletului omenesc. Dacă acest argumentăr fi
în mintea bătrînei ■sale enoriaşe, sărmana ar fi
rămas de bună seamă oartă pe loc, oa sub
efectul unei puternice otrăvi. Ceea -i şopti cu
adevărat, pastorul nu-şi putu aminti nici-
210
114*
211
1
odată după aceea. Poate că în cuvintele sale
domnise o» atît de fericită încîlceală, încit ori
mintea bietei văduve-nu le putuse înţelege
limpede, ori providenţa o făcuse să le înţeleagă
ăn felul ei. Fapt e că atunci cînd pastorul se
uită înapoi, văzu la dînsa o expresie de
recunoştinţă extatică, care-i lumina faţa
zbîrcită şi cenuşie ca un reflex al cetăţii
cereşti.
i Şi iarăşi, un al treilea exemplu. După ce o
părăsi pe Nobătrîna enoriaşă, întîlni pe cea mai
tînără dintre ele. Era o fată de curînd convinsă
— prin însăşi predica ţinută de reverendul
Dimmesdale în dumineca de după noaptea lui
de veghe — să schimbe plăcerile trecătoare ale
vieţii pe speranţa în lumina cerească, lumină
care avea să strălucească cu atît imai tare cu cît
viaţa ei se va întuneca şi care, în cele din urmă,
avea să aurească bezna adîncă prin eterna ei
splendoare. Era frumoasă şi pură ca un crin
înflorit în rai. Pastorul ştia bine că în
sanctuarul inimii ei neprihănite, care
împrumuta religiei căldura dragostei şi
dragostei o puritate religioasă, fecioara îi
păstra imaginea cu evlavie, ascunsă parcă după
perdele albe. Desigur că satana însuşi o făcuse
pe biata fată să plece în după-amiaza aceea de
lîngă maică-sa şi o adusese în calea acestui om
atît de greu ispitit sau — să nu spunem mai
degrabă ? — atît de pierdut şi de deznădăjduit.
Cînd fata se apropie, demonul şopti pastorului
să lase să cadă în sînul ei gingaş o sămînţă a
răului, care va produce în curînd flori
întunecate şi va da fructe negre. Era atât de
conştient de puterea lui asupra acestui suflet
feciorelnic, care se în-credea nespus de mult în
el, încît se simţea în stare să pus-tiască dintr-o
singură privire plină de păcat toată nevinovăţia
ei şi să trezească din acea singură privire
forţele opuse. Dar după o luptă mai grea decît
toate pe care le dusese pînă atunci, îşi ascunse
faţa cu sutana lui şi trecu repede înainte fără a
da vreun semn că ar recunoşte-o, lăsînd-o pe
tînăra fată să-i tălmăcească purtarea cum o
putea. Ea îşi scrută conştiinţa care, ca şi
buzunarul sau sacul ei de lucru, era plină de
nimicuri inofensive, şi se găsi vinovată —
sărăcuţa de ea! — ide o mie de greşeli
închipuite, ceea ce o făcu a doua zi dimineaţa
să se apuce de treburile casnice cu ochii
umflaţi.
înainte ca pastorul să aibă timpul de a-şi
sărbători iz-Mnda asupra acestei ultime ispite,
fu apucat de o altă poftă mai năstruşnică şi
aproape tot atît de îngrozitoare : aceea — ne
ruşinăm s-o spunem — de a se opri în mijlocul
străzii şi de a învăţa un grup de copii de
puritani, care se jucau acolo şi abia dacă ştiau
să vorbească, cîteva cu-vinte foarte urîte. După
ce respinsese şi această idee ne-/ săbuită ca
nedemnă de haina ce o purta, întîlni un mari-
nar beat, din echipajul corăbiei sosite din
Antille. Şi acum că învinsese cu atîta bărbăţie
toate celelalte ispite, bietul pastor Dimmesdale
rîvnea măcar să dea mîna cu acest derbedeu
nespălat şi să se recreeze ou cele cîteva glume
în doi peri pe oare orice marinar dezmăţat le
are în rezervă, şi cu o ploaie de înjurături bune,
deschise, zemoase, răcoritoare şi pline de hulă
la adresa cerului ! Dacă trecu cu bine şi prin
această din urmă încercare, faptul se datora nu
atît principiilor lui sănătoase, cît bunului său
gust firesc şi, mai mult încă, deprinderii de a
păstra o rigidă şi solemnă ţinută preoţească.
„Oare de ce m-or fi urmărind atîtea ispite ? se
întrebă în cele din urmă pastorul, oprindmse în
loc pe stradă şi lovinduse cu palma pe frunte.
Să fi înnebunit, sau să fi căzut cu totul pradă
diavolului ? Am încheiat vreo învoială cu el,
acolo în pădure, şi am iscălit-o cu sîn-gele meu
? Şi mă sileşte acum s-o îndeplinesc, împingîn-
du-mă la tot soiuil de blestemăţii pe care
închipuirea lui spurcată le poate născoci."
Se povesteşte că în momentul în care
reverendul Dimmesdale îşi punea aceste
întrebări izbindu-se cu mîna pe frunte, bătrîna
doamnă Hibbins, binecunoscuta vrăjitoare, ar
fi trecut pe lîngă el. Avea un aer impunător, cu
piep-tănătura-i înaltă, rochia somptuoasă de
catifea şi gulerul cu creţuri, scrobit cu
faimoasa crohmală galbenă, al cărei secret i-l
împărtăşise buna ei prietenă, Ann Turner,
înainte ca această cinstită doamnă să fi fost
spînzurată pentru uciderea lui Sir Thomas
Overbury. Că citise sau nu gîndu-rile
pastorului; asta nu se ştie, dar vrăjitoarea se
opri, se uită cu viclenie în obrazul lui, zîmbi
răutăcios şi, deşi nu prea avea obiceiul să
întreţină legături cu preoţii, intră în vorbă cu
el.
212
213
— Aşadar, sfinţia-ta a fărut o vizită în pădure,
spuse vrăjitoarea dînd din cap şi clătinîndu-şi
pieptănătura înaltă. Data viitoare, fii bun şi dă-
mi de veste înainte, şi am să fiu mîndră să te
însoţesc. Nu vreau să mă laud, dar cu-vîntul
meu are o mare greutate, astfel că un străin
poate să se bucure de o bună primire din partea
potentatului pe
care4 ştii.
— Vă mărturisesc, doamnă, răspunse pastorul
încli-SKnîndu-se respectuos, aşa cum înaltul
rang al cucoanei şi
buna lui creştere i-o porunceau, vă mărturisesc
pe onoare şi conştiinţă că sînt cu totul
nedumerit asupra înţelesului cuvintelor pe care
le-aţi rostit. N-am fost în pădure ca să caut nici
un potentat şi nici nu am de gînd să mă duc
vreodată acolo pentru a cîştiga bunăvoinţa
unui asemenea personaj. Singurul meu scop, şi
cred că e de ajuns, a fost ca să-l salut pe
cucernicul meu prieten, apostolul Eliot, şi să
mă bucur împreună cu el de multele şi
nepreţuitele suflete cîştigate asupra păgînităţii.
— Ha, ha, ha ! chicoti bătrîna vrăjitoare tot
clătinîndu-şi cocul înspre pastor. Ştiu, ş'iiu, aşa
sîntem siliţi totdeauna să vorbim în timpul
zilei ! Văd că cunoşti bine tainele meseriei.
Dar la miezul nopţii şi în pădure, vom sta de
vorbă altfel împreună.
Şi o porni semeaţă înainte, rxu fără a-şi
întoarce capul de cîteva ori şi a-i zîmbi, ca
pentru a arăta că-i unea o legătură tainică.
„M-am vîndut oare demonului, pe care — dacă
ceea ce se spune e adevărat — hîrca asta
vicleană, cu scrobeala ei galbenă şi rochia de
catifea, l-a ales drept stăpîn ?" se întrebă în
gînd pastorul.
Bietul pastor ! Tîrgul pe care-l încheiase era
foarte asemănător ! Ademenit de un vis de
fericire, se lăsase nesilit de nimeni, ca
niciodată pînă atunci, în voia a ceea ce ştia
bine că este un păcat mortal. Şi otrava acestui
păcat se răspîndise repede în toată fiinţa lui
morală, pa-ralizîndu-i impulsurile
binecuvîntate şi trezind la viaţă noianul
pornirilor rele. Dispreţ, amărăciune, duşmănie
neprovocată, dorinţă de a face rău de dragul
răului, batjocorirea a tot ce era bun şi sfînt —
toate se treziseră ispi-tindu-l, deşi îl înfricoşau.
Iar întâlnirea lui cu bătrîna doamnă Hibbins,
dacă a avut loc cu adevărat, nu făcea
214 fi
■decît să dovedească simpatia şi bunăvoinţa
lui faţă de păcătoşi şi de lumea spiritelor
pervertite.
Ajunsese în răstimp la locuinţa lui de la
marginea cimitirului şi, urcînd în grabă scara,
se refugie în cabinetul lui. Pastorul era
mulţumit că ajunsese la adăpost, înainte de a
se fi trădat în ochii lumii prin vreuna din
straniile şi răutăcioasele excentricităţi la care
se simţise neîncetat împins pe cînd străbătuse
străzile. Intră în camera atît de familiară şi îşi
roti privirea peste cărţi, ferestre, cămin, peste
pereţii acoperiţi cu tapiserii, încercînd acelaşi
sim-ţămînt de înstrăinare care-l stăpînise pe tot
parcursul de la vîloeaua din pădure pînă în
oraş, şi de acolo pînă acasă. Aici studiase şi
scrisese ; aici petrecuse zile de post şi nopţi de
veghe, ieşind din ele mai mult mort decît viu ;
aici se silise să se roage ; aici îndurase zeci de
mii de chinuri ! Iată acolo Biblia, în toată
bogăţia vechiului text ebraic, din paginile
căreia Moise şi profeţii îi vorbiseră şi în care
hrocea lui Dumnezeu răsuna din toate părţile !
Acolo, pe masă, cu o pană înnegrită de
cerneală lîngă ea, se afla o predică
neterminată, întreruptă la mijlocul unei fraze,
în momentul cînd, cu două zile înainte,
gîndurile îi încetaseră să se reverse pe foaia de
hîrtie. Ştia că el, pastorul cu lobrajii traşi şi
palizi, era acela care făcuse şi suferise toate
'acestea şi care scrisese pînă în acel loc predica
pentru iziua alegerii ! Dar avea impresia că
stătea deoparte şi că [privea vechiul său Eu cu
o curiozitate plină de dispreţ şi de milă, şi
totuşi pe jumătate invidioasă. Eul acela dispă-
fruse. Din pădure se întorsese un alt om, mai
înţelept, îm-pogăţit cu cunoaşterea unor taine
ascunse, la care naivitatea vechiului său Eu n-
ar fi putut ajunge niciodată. Dar pe amară era
această cunoaştere !
In timp ce era cufundat în aceste cugetări,
cineva bătu uşa cabinetului de studii, şi
pastorul spuse „Intră !
I"
nu
fără teamă că ar putea să vadă ivindu-se un
duh rău ! Şi aşa se şi întîmplă ! Cel ce intră era
bătrînul Roger Chil-lingworth. Pastorul rămase
nemişcat — alb la faţă Şi fără *las — cu o
mînă pe Biblia ebraică şi cu cealaltă pe inimă.
— Bine ai venit, reverendul meu, spuse
medicul. Cum îi merge acelui bărbat cucernic
care este apostolul Eliot ? *)ar îmi pari cam
palid, prietene. Nu cumva călătoria îasta prin
locuri sălbatice a fost prea grea pentru sfin-
2J5
ţia ta ? Nu socoteşti că ajutorul meu te-ar putea
îmbărbăta şi întări în vederea predicii de ziua
alegerii ?
— Nu, nu cred, răspunse reverendul
Dimmesdale. Călătoria mea, revederea cu
sfîntul apostol de acolo şi aerul curat pe care l-
am respirat mi-au făcut bine, după ce am stat
închis atîta vreme în chilia aceasta. Cred că n-
o să mai am nevoie de leacurile dumitale,
bunul meu doctor, oricît de binefăcătoare ar fi
ele şi de prietenoasă mîna ce mi le
întinde.
în tot acest timp, Roger Chillingworth se uita
la pastor cu atenţia şi seriozitatea unui medic
faţă de pacientul lui. în ciuda însă a acestei
aparenţe exterioare, preotul era aproape
convins că bătrînul ştia sau cel puţin bănuia
despre întrevederea sa cu Hester Prynne. Ceea
ce însemna că medicul îşi dădea seama că în
ochii pastorului el nu mai era un prieten
devotat, ci cel mai aprig duşman. Cum
amîndoi ştiau, deci, atît de mult unul despre
altul, ar fi fost, pare-se, firesc ca lucrul să-şi
găsească măcar în parte expresia în cuvintele
lor. E ciudat însă cîtă vreme trece adesea
înainte ca gîndurile să se întrupeze în cuvinte
şi cu câtă îndemînare se pricep două persoane,
care doresc să evite un anumit subiect, să se
apropie de el, retrăgîndu-se apoi fără să-l
atingă. Astfel pastorul nu avea nici o teamă că
Roger Chillingworth ar putea traduce în
cuvinte poziţia reală în care se găseau unul faţă
de celălalt. Totuşi medicul, în felul lui viclean,
se strecură înfricoşător de aproape de acel
secret.
— N-ar fi mai bine, spuse el, să te foloseşti
astă-seară de slaba mea pricepere ? Crede-mă,
scumpe prietene, trebuie să ne dăm toată
silinţa să te întărim în vederea predicii.
Oamenii aşteaptă lucruri mari de la dumneata,
temîndu-se ca nu cumva într-un an preotul lor
să-i părăsească.
— Da, să-i părăsească plecînd în altă lume,
răspunse pastorul cu o pioasă resemnare. Facă
cerul să fie o lume mai bună ! Căci, la drept
vorbind, nu prea mă aştept să petrec lingă
turma mea anotimpurile fugare ale încă unui
an ! Cît despre leacurile dumitale, prea bunule
doctor, în starea mea de azi nu am nevoie de
ele.
■— Mă bucur că aud asta, răspunse vraciul.
Poate că leacurile mele, folosite atîta vreme în
zadar, încep în sfîr-
şit să lucreze. Fericit aş fi, şi vrednic de
recunoştinţa ; Noii Anglii, de-aş izbuti în
această vindecare.
— îţi mulţumesc din toată inima, grijuliul meu
prieten, zise reverendul Dimmesdale cu un
zîmbet grav. Iţi
■ mulţumesc şi nu-ţi voi putea răsplăti
binefacerile decît prin rugăciuni.
— Rugăciunile unui om de bine sînt cea mai
bogată răsplată, răspunse bătrînul Roger
Chillingworth luîndu-şi rămas bun. Sînt
galbenii Noului Ierusalim, purtînd pe ei însăşi
pecetea Regelui.
Rămas singur, pastorul chemă un slujitor al
casei şi ceru să i se aducă puţină mîncare, pe
care o înghiţi cu nesaţ. Aruncînd apoi în foc
paginile predicii festive scrise I mai înainte,
începu îndată să scrie una nouă, cu o revărsare
atît de năvalnică de gînduri şi emoţii, încît se
crezu cu | adevărat inspirat, mirîndu-se numai
că cerul găsea cu cale fsă transmită muzica
măreaţă şi solemnă a adevărurilor fsale eterne
printr-un instrument atît de rău ales. Lăsînd |
însă acest mister să se dezlege singur sau să
rămînă pe |veci nedezlegat, îşi duse mai
departe sarcina cu un zel "înflăcărat şi extatic.
Şi astfel noaptea trecu repede, ca un fugaci
înaripat pe care ar fi gonit pastorul. Zorii
mijiră şi briviră roşind printre perdele ; şi, în
sfîrşit, soarele răsări şi aruncă în încăpere o
rază aurie, care nimeri drept în chii orbiţi ai
preotului. Şedea acolo, cu pana tot între egete
şi cu nenumărate foi de hîrtie, acoperite cu
slove, urma lui!
XXI Sărbătoarea Noii Anglii
Dis-de-dimineaţă, în ziua cînd noul guvernator
urma să-şi ia în primire postul din mîinile
poporului, Hester Prynne şi mica Pearl sosiră
în piaţa oraşului, care încă de la această oră
matinală era invadată de o mulţime numeroasă
de meseriaşi şi de alţi locuitori de rînd ; printre
ei se vedeau de asemeni multe siluete
grosolane, a căror
216
21?
îmbrăcăminte din piele de cerb arătă că
aparţineau aşezărilor de pădure din
împrejurimile micii metropole a
coloniei.
In această zi de sărbătoare obştească, ca în
orice altă împrejurare din ultimii şapte ani,
Hester purta o rochie de stofă aspră cenuşie,
care nu numai prin culoarea ei, ci şi printr-o
anumită ciudăţenie greu de descris a croielii,
făcea să dispară persoana ei fizică şi
contururile să i se şteargă, în timp ce litera
stacojie o smulgea iarăşi din penumbra
nedesluşită, făcînd-o să apară sub aspectul
moral pe care îl definea însăşi lumina
răspîndită de acest semn. Chipul ei, familiar de
atîta vreme locuitorilor oraşului, respira calmul
de totdeauna. Era ca o mască, sau mai degrabă
ca liniştea încremenită a trăsăturilor unei
moarte, tristă asemănare ce se putea explica
prin faptul că Hester era într-adevăr moartă,
nemaiavînd nici o pretenţie de a fi
compătimită şi părăsind astfel o lume căreia
mai părea să-i aparţină.
Poate că în ziua aceea obrazul ei avea totuşi o
expresie ce nu mai fusese văzută pînă atunci şi
care, de altminteri, nu era încă destul de
pronunţată pentru a fi descoperită, " afară doar
dacă vreun privitor înzestrat cu simţuri supra-
naturale i-ar fi citit întîi în inimă şi ar fi căuta4"
apoi o schimbare corespunzătoare în
fizionomia şi atitudinea ei Un om cu un
asemenea dar de a pătrunde tainele sufleteşti ar
fi putut observa că, după ce răbdase timp de
şapte ani nefericiţi privirile mulţimii ca o
necesitate, o penitenţă şi o tortură impusă de o
religie austeră, li se expunea ultima oară din
libera ei voinţă, pentru a preface într-un fel de
triumf ceea ce fusese o nesfîrşită suferinţă.
„Priviţi pentru ultima dată litera stacojie şi pe
cea care o poartă", ar fi putut spune Hester
mulţimii ce vedea în ea victima şi sclava ei pe
viaţă. „Nu mai e mult şi va fi departe de voi '
Doar cîteva ceasuri încă, şi adîncimea
misterioasă a- oceanului va stinge şi ascunde
pe veci simbolul pe care l-aţi făcut să ardă pe
pieptul ei!"
Dar nu ar însemna să atribuim o inconsecvenţă
prea neverosimilă firii omeneşti, dacă am
bănui că Hester încerca un sentiment de regret
în momentul cînd era pe punctul să se
elibereze de suferinţa care fusese atît de
218
strîns legată de însăşi fiinţa ei. Nu putea ea
oare să simtă dorinţa irezistibilă de a sorbi cu
nesaţ o ultimă şi adîncă înghiţitură din cupa de
absint şi aloe, care îi amărîse neîncetat anii cei
mai buni ai feminităţii ei ? Vinul vieţii, care
avea să fie de acum înainte oferit buzelor ei
într-o cupă cizelată şi aurită, trebuia într-
adevăr să fie tare, dulce şi îmbătător pentru ca
să n-o facă să tînjească lîn-cezind după drojdia
amară ce-i fusese administrată ca un tonic de
neasemănată putere.
Pearl era gătită în culori de o vaporoasă
veselie. Cu greu s-ar fi putut ghici că această
apariţie sclipitoare şi radioasă îşi datora viaţa
acelei triste forme cenuşii, sau că imaginaţia
atît de somptuoasă şi totodată atît de delicată
care concepuse găteala copilei era aceeaşi care
îndepli-îise sarcina, poate mai grea, de a
împrumuta o notă atît de leosebită veşmîntului
simplu al mamei. Rochia micii Pearl se
potrivea atît de bine, încît părea să fie
emanaţia sau fireasca manifestare exterioară a
caracterului ei; ar fi fost atît de imposibil de a
o separa de ea ca de a lipsi aripa unui fluture
de strălucirea ei multicoloră sau petala unei
flori frumoase de splendoarea coloritului ei. La
fel ca la aoestaa, găteala copilei făcea una cu
însăşi fiinţa ei. în această zi memorabilă,
dispoziţia lui Pearl avea în ea o ciudată
nelinişte şi agitaţie, asemenea sclipirii unui
diamant ce scînteiază şi luceşte cu fiecare
palpitaţie a pieptului pe care-l împodobeşte.
Copiii iau totdeauna parte în mod instinctiv la
emoţiile celor de care sînit legaţi ; ei au
îndeosebi un simţ subtil pentru orice tulburare,
ori schimbare iminentă în împrejurările vieţii
casnice. Aşa şi Pearl, care era nestemata de pe
pieptul neliniştit al mamei, trăda prin
dispoziţia ei febrilă înfrigurarea pe care nimeni
n-o putea descoperi în trăsăturile nemişcate ale
lui Hester.
Această efervescenţă o făcea să fîlfîie ca o
păsărică, mai degrabă decît să umble lîngă
mama ei. Scotea neîncetat ţipete sălbatice,
nearticulate şi deseori stridente. Cînd ajunseră
în piaţă, deveni şi mai agitată observînd zarva
şi forfoteala care animau acel loc, ce semăna
de obicei cu pajiştea întinsă şi pustie din faţa
primăriei unui sat mai cinind decît cu centrul
negustoresc al unui oraş.
— Ce înseamnă asta, mamă ? strigă ea. De ce
s-au lăsat toţi oamenii azi de lucru ? E o zi de
jocuri pentru toată
219
lumea ? Uite-l pe fierar ! Şi-a spălat faţa plină
de funingine şi şi-a pus hainele de djminică, şi
arată de parcă ar vrea să petreacă, numai de l-
ar învăţa cineva cum s-o facă ! Şi iată-l pe
domnul Brackett, bătrînul temnicer, care dă
din cap şi-mi zîmbeşte. De ce face asta,
mamă ?
Îşi aduce aminte că te-a văzut cînd erai un
prunc,
copila mea, răspunse Hester.
Pentru asta n-ar trebui să dea din cap şi să
zîm-
bească, negriciosul, fiorosul şi urîtul cela de
bătrîn ! spuse Pearl. Să-ţi facă ţie semn din
cap, dacă vrea, căci tu eşti îmbrăcată în
cenuşiu şi porţi slova roşie. Dar uite, mamă,
cîţi oameni străini s-au adunat! Şi indieni, şi
marinari! Ce caută cu toţii în piaţă ?
— Aşteaptă să vadă cortegiul, spuse Hester.
Căci o să treacă guvernatorul, şi dregătorii, şi
pastorii, şi toţi oamenii mari, cu muzica şi
soldaţii în frunte.
— Şi are să fie şi pastorul printre ei ? întrebă
Pearl. Şi are să-mi întindă iarăşi braţele ca
atunci cînd m-ai dus la el de la malul pîrîului ?
— Da, are să fie şi el, drăguţa mea, răspunse
mama. Dar astăzi n-are să-ţi dea bună ziua ; şi
nici tu nu trebuie să-l saluţi.
— Ce om ciudat şi trist e pastorul! spuse
copila vorbind parcă cu sine. In toiul nopţii ne
cheamă la el şi ne ţine pe amîndouă de mînă,
ca atunci cînd am stat împreună cu el, acolo pe
platformă ! Şi în fundul pădurii, unde doar bă-
trînii copaci pot să audă şi o fîşie de cer să
vadă, stă de vorbă cu tine, şezînd pe un
morman de muşchi! Şi îmi dă un sărut pe
frunte, pe care pîrîiaşul abia de poate să-l spele
! Dar aici, la lumina soarelui şi în mijlocul
tuturor oamenilor, nu ne cunoaşte şi nici noi
nu trebuie să-l cunoaştem ! Da, e un om ciudat
şi trist, şi îşi ţine mereu mîna
pe inimă !
— Taci, Pearl! Nu înţelegi încă lucrurile astea,
îi spuse maică-sa. Nu te mai gîndi la pastor, ci
uită-te în jurul tău şi vezi ce bucuroasă e astăzi
toată lumea. Copiii au venit de la şcoală, iar
cei mari din ateliere sau de pe ogoare ca să se
veselească. Căci astăzi un om nou începe să-i
cîrmuiască, şi de aceea — cum e datina
omenirii încă de cînd s-a născut cel dintîi
popor — sînt fericiţi şi petrec,
220
şi cum un an bun şi auriu va avea în sfîrşit să
înceapă această sărmană lume veche !
Era aşa cum spunea Hester: o veselie
neobişnuită ina feţele oamenilor. In această
perioadă festivă a anu-i — consacrată de pe
atunci şi care avea să fie păstrată că aproape
două veacuri — puritanii concentrau tot ce
icoteau îngăduit slăbiciunii omeneşti ca
bucurie şi petre-i publice, împrăştiind astfel
pînă într-atît norul ce-i tuneca de obicei, încît
pe durata acestei unice sărbători ibia dacă
păreau mai puţin gravi decît cea mai mare
parte celorlalte comunităţi într-o perioadă de
grea calamitate. Dar poate că exagerăm nuanţa
cenuşie sau neagră care acteriza, fără îndoială,
atmosfera şi moravurile vremii, /ulţimea ce
umplea piaţa din Boston nu moştenise din
laştere austeritatea puritană. Aceşti oameni se
născuseră Anglia şi părinţii lor trăiseră în
splendoarea însorită a pocii elisabetane, într-o
vreme în care viaţa engleză, priită în
întregime, pare să fi fost mai impunătoare, mai
lăreaţă şi mai veselă decît tot ce cunoscuse
vreodată omenirea. Dacă ar fi urmat gusturile
lor ereditare, coloniştii din Noua Anglie ar fi
serbat toate evenimentele de însemnătate
obştească prin focuri de artificii, banchete,
spectacole pompoase şi procesiuni. Şi nici nu
le-ar fi fost cu neputinţă să îmbine cu prilejul
acestor ceremonii maiestuoase distracţiile
plăcute cu solemnitatea şi să împodobească,
am putea zice, cu o broderie sclipitor de
barocă mantia de paradă cu care o naţiune se
îmbracă ia festivităţi. O slabă tentativă de acest
fel putea fi observată în modul de a serba ziua
cînd începea anul politic al coloniei. In
cazurile stabilite pentru instalarea anuală a
dregătorilor din Noua Anglie se putea discerne
un palid reflex al unui fast rămas încă viu în
memorie, o repetare, lipsită de culoare şi
diluată de mai multe ori, a ceea ce strămoşii
noştri văzuseră în mîndra şi bătrîna Londră,
dacă nu chiar la o încoronare regală, dar măcar
la învestitura unui nou lord-primar. Părinţii şi
întemeietorii coloniei — oamenii de stat,
preoţii şi militarii — considerau pe atunci ca o
datorie să adopte fastul şi pompa care, potrivit
vechii tradiţii, erau privite ca ţinuta cuvenită
pentru mai-marii vieţii publice şi sociale. Toţi
apăreau pentru a
221
defila într-o procesiune solemnă prin faţa
ochilor poporului, conferind astfel demnitatea
necesară înjghebării modeste a unui guvern atît
de proaspăt.
Tot cu acest prilej, oamenii erau autorizaţi,
dacă nu îndemnaţi, să se destindă de pe urma
sîrguinţei neobosite şi severe cu care se
dedicau muncilor aspre de tot felul, ce păreau
să facă corp cu religia lor. E drept că aici nu se
găsea nici una din distracţiile ce se ofereau cu
atîta dărnicie voioşiei poporului în Anglia din
vremea reginei Elisabeta sau a regelui Iacob :
nici spectacole teatrale pentru popor ; nici
barzi cu harpe, care să recite vechi balade ;
nici flaşnetari, care să-şi joace maimuţa în
sunetul muzicii; nici scamatori cu trucurile lor
de pretinsă vrăjitorie ; nici măscărici, care să
înveselească mulţimea cu glumele lor vechi,
poate de secole, dar care tot mai stîrneau haz,
pentru că recurgeau la sursele permanente ale
umorului vulgar. Toţi aceşti meşteri în diferite
ramuri ale distracţiilor populare ar fi fost
respinşi cu asprime nu numai de disciplina
rigidă a legii, dar şi de sentimentul general,
care dă legii puterea. Cu toate acestea, marea
şi cinstita faţă a poporului zîmbea, poate cam
sever, dar totuşi zîmbea. De altfel jocurile nu
lipseau ; erau acelea la care coloniştii
asistaseră şi luaseră parte pe vremuri la
iarmaroacele de la ţară sau pepajiştile
comunale ale satelor din Anglia şi pe care
socotiseră nimerit să le păstreze şi pe acest nou
pămînt, de dragul curajului şi al virilităţii ce le
caracterizau. Ici şi colo pe întinsul pieţii se
puteau vedea întreceri de trîntă după diferitele
feluri practicate în ţinuturile Cornwall şi
Devonshire ; într-un colţ se desfăşura o luptă
amicală cu bastoane ; iar ceea ce stîrnea
interesul cel mai mare era faptul că pe estrada
stîlpului infamiei, pomenită atît de des în
aceste pagini, doi maeştri de scrimă se
pregăteau să înceapă o demonstraţie de luptă
cu sabia lată şi cu scutul. Dar, spre marea
decepţie a mulţimii, această exhibiţie fu
întreruptă de armaşul orăşenesc, care nu
înţelegea să îngăduie ca maiestatea legii să fie
violată printr-o asemenea folosire abuzivă a
unuia din locurile consacrate ei.
Poate că nu mergem prea departe afirmînd că
în fond, coloniştii — dat fiind că pe vremea
aceea se găseau încă într-un prim stadiu de
viaţă morocănoasă şi că se trăgeau
222
din părinţi care, în zilele lor, ştiuseră să fie
veseli — ar 'suporta bine, în ceea ce priveşte
petrecerea sărbătorilor, o comparaţie cu
descendenţii lor, chiar dintro epocă cum e a
noastră, despărţită de a lor printr-un interval
atît de lung. Urmaşii lor imediaţi, adică
generaţia de după primii emigranţi, au căzut în
cel mai negru puritanism şi au întunecat în aşa
măsură obrazul naţiei, încît toţi anii care s-au
scurs de atunci n-au ajuns să-l însenineze. Ne
mai rămîne să învăţăm din nou arta uitată a
veseliei.
Tabloul de viaţă umană pe care-l oferea piaţa,
cu toate că nuanţa sa dominantă era cenuşiul,
cafeniul sau negrul mohorît al emigranţilor
englezi, era totuşi înviorat de o oarecare
diversitate de culori. Un grup de piei-roşii —
gătiţi cu portul lor sălbatic alcătuit din sumane
de piele I de cerb, ciudat brodate, cingători
ornate cu scoici şi po-I*1 doabe de cap făcute
din pene ; vopsiţi pe obraz cu ocru roşu sau
galben şi înarmaţi cu arcuri, cu săgeţi şi cu su-
liţe cu vârfuri de silex — se ţinea deoparte cu
un aer de inflexibilă gravitate, pe care nici
puritanii nu l-ar fi putut întrece. Dar oricât de
sălbatici ar fi fost aceşti barbari vopsiţi, ei nu
formau elementul cel mai sălbatic al tabloului.
Meritul acesta l-ar fi putut revendica mai
degrabă cei oîţiva marinari ai vasului sosit din
Marea Antilelor, care coborîseră pe uscat
pentru a asista la petrecerile din ziua alegerii.
Erau aventurieri descreieraţi, cu o înfăţişare
brutală, cu feţele arse de soare şi bărbile
zbîrlite ; pantalonii lor largi şi scurţi erau
strinşi în jurul mijlocului cu curele late, având
adesea drept cataramă o placă grosolană de aur
şi susţinând totdeauna un cuţit lung sau o
sabie. Sub pălăriile lor cu borurile late, făcute
din foi de palmier, scînteiau nişte ochi care,
chiar în momente de bună dispoziţie şi de
veselie, aveau o expresie de ferocitate bestială.
Aceşti indivizi neinfricaţi călcau fără scrupule
regulile de bună purtare cărora le erau supuşi
toţi ceilalţi oameni : fumau tutun pînă şi sub
nasul pedelului, cu toate că fiecare pufăială ar
fi costat un şiling pe orice cetăţean ; trăgeau,
de cîte ori le venea pofta, cîte o duşcă de vin
sau de rachiu din plosca lor, întinzînd-o apoi
cu generozitate gloatei uimite ce-i înconjura.
Era o trăsătură foarte caracteristică a
moralităţii ce domnea în acea
223
vreme, oricît de rigidă am socoti-o astăzi, că
neamului marinăresc i se trecea cu vederea nu
numai şotiile ce şi le permitea pe uscat, ci şi
isprăvile mult mai nesăbuite pe care le
săvîrşen atunci cînd se afla în propriul său
element. Marinarul din epoca aceea ar fi în
zilele noastre foarte aproape de a fi trimis în
faţa judecăţii ca pirat. Nu încăpea îndoială, de
pildă, că însuşi echipajul vasului despre care e
vorba, deşi nu era alcătuit din cele mai înrăite
exemplare ale confreriei nautice, se făcuse
vinovat, cum am spune noi, de acte de
prădăciune împotriva comerţului spaniol, care
ar fi deschis tuturor membrilor săi perspectiva
ştreangului în faţa unui tribunal modern.
Dar în acele vremuri depărtate marea se umfla,
fierbea şi spumega după bunul ei plac, supusă
cel mult vîntu-rilor furtunoase, fără ca legile
oamenilor să intervină prea mult în domeniul
ei. Piratul putea renunţa oricînd la în-
deletnicirile lui pe mare pentru a deveni într-o
bună zi, pe uscat, un om cinstit şi pios ; şi nici
măcar în toiul carierei lui aventuroase şi lipsite
de scrupule, nu era privit ca un personaj cu
care era dezonorant să întreţii legături de
afaceri sau chiar să ai vreun contact
întîmplător. Aşa se face că vechii puritani, cu
mantiile lor negre, gulerele scrobite şi pălăriile
ţuguiate, zîmbeau cu indulgenţă urmărind
purtarea zgomotoasă şi dezmăţată a acestor
lupi-de-mare înveseliţi; şi nimeni nu arătă nici
uimire, nici dezaprobare cînd un cetăţean atît
de onorabil ca bătrînul Roger Chillingworth,
vraciul, îşi făcu apariţia în piaţă stînd de vorbă
familiar cu căpitanul acelei corăbii suspecte.
Acesta din urmă era, fără îndoială, personajul
cel mai bătător la ochi şi mai elegant, în ce
priveşte ţinuta, dintre cei ce puteau fi văzuţi în
mulţime. Purta o sumedenie de panglici pe
costumul lui şi un şiret de aur la pălărie, care
era pe deasupra împodobită şi cu un lanţ de aur
şi încununată de o pană. Spada îi atîrna de
mijloc, iar pe frunte se vedea cicatricea unei
lovituri de sabie, pe care, judecind după
pieptănătura lui, căuta mai degrabă s-o pună în
valoare decît s-o ascundă. Un locuitor de p£
uscat ar fi putut cu greu să se arate cu un
asemenea costum şi un asemenea obraz, şi încă
cu un aer atît de semeţ, fără a fi supus unui
interogatoriu sever în faţa unui magistrat şi a fi
condamnat
224
probabil la amendă sau la închisoare, sau poate
chiar pus in butuci şi expus oprobriului public.
La căpitanul corăbiei, însă, toate acestea erau
privite ca ţinînd de calitatea lui, asemenea
solzilor lucitori ai unui-peşte.
După ce se despărţi de medic, căpitanul
vasului ce pleca la Bristol se apucă să
hoinărească în piaţă pînă ce ajunse din
întîmplare lîngă locul unde se afla Hester
Prynne ; părînd s-o recunoască, nu şovăi să
intre în vorbă cu ea. Ca de obicei — oriunde s-
ar fi găsit Hester — în jurul ei se formase un
mic spaţiu gol, un fel de cerc magic, în care, c
u toate că la cîţiva paşi lumea se înghesuia şi
se înghiontea, nimeni nu îndrăznea sau nu
dorea să pătrundă. Era un semn vădit al izolării
morale în care o închidea litera stacojie pe
nefericita fiinţă ce o purta; şi aceasta, datorită
în parte propriei ei rezerve şi în parte faptului
că oamenii se retrăgeau instinctiv în faţa ei,
deşi în vremea din urmă o făceau cu mai
puţină ostilitate. De astă dată însă, şi poate
pontru prima oară, această împrejurare fu de
folos, căci îngădui lui Hester şi căpitanului să
vorbească între ei fără a fi auziţi ; şi reputaţia
lui Hester Prynne în opinia oamenilor se
schimbase atît de mult, încît convorbirea ei cu
un asemenea personaj n-ar fi putut stîrni mai
puţin scandal nici chiar dacă ar fi fost purtată
de matroana cea mai renumită pentru riguroasa
ei moralitate.
— Aşadar, doamnă, spuse căpitanul, va trebui
să i poruncesc să se pregătească încă o cabină
pe lîngă cele pe tare le-aţi tocmit! Deci, nici o
teamă de scorjauţ. sau tifos '[în călătoria
aceasta ! Cu chirurgul vasului şi cu acest nou
îdoctor, singura primejdie poate veni din
doctorii şi hapuri, 'cu atît mai mult cu cît am la
bord o mulţime de spiţerii pe iCare le-am
dobîndit de pe un vas spaniol. jj — Ce vrei să
spui ? întrebă Hester mai speriată decît jlăsa să
se vadă. Mai ai un pasager ?
[ — Cum, nu ştiţi, exclamă căpitanul, că
medicul de acolo — Chillingworth îi zice —
are de gînd să guste plăcerile călătoriei pe
corabia mea împreună cu dumneavoastră ? Ba
da, trebuie s-o ştiţi, căoi mi-a spus că ţine de
grupul dumneavoastră şi că e bun prieten cu
domnul despre care mi-aţi vorbit — acela care
se află în primejdie din pricina ursuzilor ăstora
de cîrmuitori puritani.
15 — Litera stacojie
225
Se cunosc bine într-adevăr, răspunse Hester
cu un aer calm, cu toate că era în culmea
consternam. Au locuit
ă

reaSrecăPitan Şi Hester Prynne se măr- Dar în

clipa aceea, ea îl zări chiar pe Roger care
stătea în colţul cel mai depărtat şi-i ea uî SnSt
care - de la celălalt capăt al pieţu Jn-Sne
şi'atate şi peste toată trăncăneala şi toate
nsetele, prTntrt gfnduriie! toanele şi interesele
de tot soiul ale gloatei îi trimetea un mesaj
tainic şi înfiorător.
XXII Cortegiul
înainte ca Hester să-şi poată aduna gîndurile şi
să aibă răgazul de a chibzui ce se impunea să
facă în faţa acestei noi şi neliniştitoare situaţii,
sunete de muzică militară se auziră
apropiindu-se dintr-o stradă lăturalnică. Ele
anunţau apropierea cortegiului de dregători şi
cetăţeni în drum spre biserică, unde — potrivit
unui uz stabilit încă de pe atunci şi totdeauna
respectat după aceea — reverendul
Dimmesdale urma să ţină predica alegerii.
Curînd capul cortegiului se ivi după colţ şi
înainta încet şi solemn de-a curmezişul pieţii.
Intîi venea muzica. Era alcătuită din felurite
instrumente, poate nu prea bine acordate între
ele şi cîntînd fără multă artă, dar atingea totuşi
înaltul scop pentru care armonia de trîmbiţe şi
tobe se adresează mulţimii : acela de a conferi
un caracter mai măreţ şi mai eroic
spectacolului ce se desfăşoară în faţa ochilor
ei. La început mica Pearl bătu din palme, dar
după o vreme scăpă de agitaţia febrilă care o
ţinuse în continuă fierbere toată dimineaţa şi
începu să privească în tăcere, părînd să fie
purtată în sus de talazurile unduioase şi um-
flate ale sunetului, asemenea unei păsări de
mare plutind pe valuri. Curînd însă luminile
sclipitoare pe care soarele le aprindea pe arme
şi pe platoşele lucioase ale companiei
226
-de soldaţi ce venea în urma muzicii şi forma
garda de onoare a cortegiului o readuseră la
dispoziţia de dinainte. Acest corp de ostăşime
— care şi-a perpetuat pînă azi existenţa
colectivă, păstrîndu-şi de-a lungul veacurilor
faima-i străveche şi plină de cinste — nu era
format din mercenari. In rîndurile lui slujeau
gentilomi care simţeau în ei pulsaţiile unui
spirit marţial şi căutau să întemeieze un fel de
colegiu militar, unde să poată învăţa, ca într-o
confrerie de cavaleri ai ordinului templierilor,
ştiinţa şi, în măsura în care exerciţiile paşnice
le-o îngăduiau, practicile războiului. înalta
preţuire ce se acorda pe atunci tagmei ostăşeşti
se recunoştea în ţinuta mîndră a fiecărui
membru al companiei. Unii dintre ei, de
altminteri, îşi cîştigaseră prin faptele lor de
arme din Ţările-de-Jos sau de pe alte cîmpuri
de bătaie din Europa dreptul legitim la faima şi
gloria soldăţească. In afară de aceasta, întreaga
ceată, cu platoşele de oţel şi cu panaşele ce se
clătinau pe coifurile lucioase, producea un
efect strălucitor, pe care nici o paradă a
vremurilor mai noi n-ar putea să-l egaleze.
Şi totuşi onorabilii demnitari civili, care
veneau imediat în urma escortei militare, erau
mai vrednici de privirile unui observator
chibzuit. Chiar atitudinea şi mersul lor purtau
pecetea unei măreţii în faţa căreia pasul falnic
al războinicilor părea vulgar, dacă nu absurd.
Era o epocă cînd ceea ce numim talent se
bucura de mult mai puţină consideraţie decît
azi, în timp ce elementele masive, care dau
stabilitate şi demnitate caracterului, erau mult
mai preţuite. Poporul preluase prin moştenire
sentimentul respectului, care la urmaşii lui —
dacă în general mai supravieţuieşte — există
în proporţii mult mai reduse şi cu o putere
simţitor scăzută, în ce priveşte alegerea şi
aprecierea oamenilor din viaţa publică.
Schimbarea poate însemna un bine sau un rău,
sau poate, în parte, şi bine şi rău. In acele
vremuri vechi, colonistul englez stabilit pe
ţărmurile neprimitoare ale Americii — după ce
lăsase în urmă regi, "nobili şi toate treptele
unei ierarhii înfricoşătoare, în timp ce
facultatea şi nevoia de a venera erau încă vii în
el — acorda această veneraţie părului nins şi
frunţilor brăzdate de vîrstă, integrităţii
îndelung încercate, înţelepciunii cum-
15*
227
pănite, experienţei avînd o nuanţă de tristeţe,
într-un cu-vînt tuturor acelor însuşiri de
seriozitate şi greutate care trezesc ideea
durabilităţii şi intră în noţiunea generală de
respectabilitate. De aceea, primii cîrmuitori pe
care i-a ales poporul în acele începuturi — un
Bradstreet, un En-dicott, un Dudley, un
Bellingham şi cei de o seamă cu ei — par să fi
fost lipsiţi de strălucire şi să se fi distins mai
degrabă printr-o sobră cumpăneală decît prin
agerimea minţii. Aveau curaj şi tărie de
voinţă ; şi în vremuri de greutăţi sau primejdii,
se puneau cu pieptul pentru binele poporului,
ca un şir de stînci ce înfruntă asaltul valurilor
furtunoase. Aceste trăsături de caracter erau
limpede exprimate în feţele pătrate şi în statura
vînjoasă a noilor dregători. In privinţa
demnităţii naturale a ţinutei lor, ţara-mamă n-
ar fi avut de ce să se ruşineze dacă aceşti
bărbaţi de frunte ai unei adevărate democraţii
ar fi fost admişi în Camera lorzilor sau în
Consiliul privat al suveranului. Imediat după
dregători păşea tînărul şi eminentul pastor, din
gura căruia urma să fie auzită predica festivă.
Aparţinea unei tagme în care valorile
intelectuale erau mult mai răspîndite decît în
viaţa politică, căci — lăsînd la o parte
motivele mai înalte — ea oferea, prin respectul
mergînd pînă la adorare acordat membrilor ei
de către comunitate, satisfacţii destul de
puternice pentru a atrage spre ea ambiţiile cele
mai nemăsurate. Pînă şi puterea politică — ca,
de pildă, în cazul lui Increase Mather x — era
la îndemîna unui preot eminent.
Toţi aceia ce-l priveau acum pe reverendul
Dimmes-dale observau că niciodată de cînd
pusese pentru prima dată piciorul pe pămîntul
Noii Anglii, mersul şi expresia lui nu fuseseră
atît de energice ca acum, cînd înainta în cor-
tegiu. Pasul nu-i mai era şovăielnic ca în alte
prilejuri; spatele nu-i era încovoiat şi nici mîna
nu se odihnea pe piept, ca un semn de rău
augur. Totuşi, dacă cineva ar fi observat mai
atent înfăţişarea pastorului, şi-ar fi dat seama
că puterea ce emana din el nu părea să fie de
natură tru-
1
Pastor american (1639—1723) din Boston,
care s-a bucurat de o mare influenţă în colonia
Massachusetts.
228
?ască. Poate că era de esenţă spirituală şi
insuflată de un înger. Poate că trebuia privită
ca expresie a exaltării datorate acelui tonic
puternic care nu-şi are izvorul decît într-o
(ugetare intensă şi îndelungată. Sau poate
temperamentul lui sensibil era înviorat de
muzica zgomotoasă şi pătrunzătoare care se
înălţa spre cer ridicîndu-l pe undele ei. Cu
toate acestea, privirea îi era atît de absentă,
încît te puteai întreba dacă reverendul
Dimmesdale auzea măcar muzica. Trupul îi
era, neîndoielnic, prezent, înaintînd cu o forţă
neobişnuită. Dar unde-i era spiritul ? Retras
departe în adîncurile propriului său domeniu,
el căuta cu un efort supranatural să rînduiască
o altă procesiune, şi anume cortegiul
maiestuos al gîndurilor oare aveau în curînd să
purceadă de acolo. Şi astfel pastorul nu vedea
nimic, nu auzea nimic, nu ştia nimic din ceea
ce se petrecea în jurul lui ; dar puterea
spirituală susţinea trupul slab şi—1 ducea
înainte, fără a-i simţi povara şi transformîndu-l
şi pe el în spirit. Oameni înzestraţi cu o minte
ieşită din comun, care suferă de o boală, sînt
capabili uneori de un asemenea efort uriaş, în
care îşi cheltuiesc viaţa mai multor zile,
rămînînd apoi ca şi morţi un timp tot atît de
îndelungat.
Hester Prynne, care îl privea fix pe pastor,
simţea cum
o cuprinde o apăsătoare tristeţe, fără a-i putea
desluşi însă
bici originea, nici cauza ; îi părea doar nespus
de depăr-
feat de propria ei lume şi cu totul inaccesibil.
Se aşteptase
■năcar să poată schimba o privire de
recunoaştere cu el. Se
[îndea la pădurea întunecată, la vîlceaua
singuratică, la
Iragostea şi teama lor, şi la trunchiul de copac
acoperit de
luşchi pe care şezuseră mînă-n mînă, împletind
cuvintele
lor triste şi pătimaşe cu şopotul melancolic al
pîrîului. Cît
ie legaţi se simţiseră atunci, cît de adînc se
înţeleseseră !
'ra oare acelaşi om ? Abia dacă-l recunoştea !
învăluit
larcă în sunetul muzicii, trecea mîndru prin
faţa ei împre-
mă cu întregul cortegiu de bărbaţi impunători
şi venera-
■ili, atît de inaccesibil în demnitatea funcţiei
lui şi încă şi
lai inaccesibil în lumea depărtată şi lipsită de
simţire a
•îndurilor în care-l vedea cufundat acum !
Simţea o adîncă
lurere la gîndul că totul nu fusese desigur decît
o iluzie
d că nu putea exista nici o legătură reală între
ei, oricît
ir fi visat la ea. Şi era' atîta feminitate în
Hester, încît
229
anevoie îi putea ierta — mai ales acum cînd
pasul greu al destinului lor se auzea tot mai
aproape, mai aproape, mai aproape ! — faptul
că era în stare să se retragă atît de deplin din
universul lor comun, în timp ce ea dibuia în
întuneric, întinzîndu-şi mîinile reci, fără a-l
găsi.
Pearl, fie că ghicea simţămintele mamei şi le
împărtăşea, fie că simţea ea însăşi îndepărtarea
şi intangibili-tatea pastorului, rămase în tot
timpul procesiunii neliniştită, agitîndu-se
încoace şi încolo ca o pasăre înainte de a-şi lua
zborul. Cînd întregul cortegiu trecuse, fetiţa îşi
ridică privirea spre Hester.
— Mamă, spuse ea, pastorul ăsta era acelaşi
care m-a
sărutat lîngă pîrîu ?
— Linişte, micuţa mea! şopti mama. Nu
trebuie să tot vorbim în piaţă despre ceea ce ni
s-a întîmplat în
pădure.
— Nu eram sigură că e el, atît de schimbat
arăta,
urmă copila. Altminteri aş fi alergat şi i-aş fi
cerut să mă sărute acum, în faţa tuturor
oamenilor, aşa cum a făcut acolo, printre
copacii bătrîni şi negri. Ce-ar fi zis pastorul,
mamă ? Şi-ar fi apăsat mîna pe inimă şi s-ar fi
uitat urît la mine, şi m-ar fi gonit ?
— Ce-ar fi putut să spună, fetiţa mea ?
răspunse Hester. Decît că nu e vreme de
sărutat şi că piaţa nu e locul potrivit pentru
asta. E mai bine, Pearl, că nu ai vorbit cu el.
O altă nuanţă a sentimentului inspirat de
reverendul Dimmesdale fu exprimată de o
persoană a cărei excentricitate — sau, mai
curînd nebunie — o împinse la un lucru pe
care puţini dintre locuitorii oraşului ar fi în-
drăznit să-l facă, anume de a intra în vorbă, în
faţa lumii, cu aceea care purta litera stacojie.
Era doamna Hibbins. care, gătită în chip
pompos cu un triplu guler încreţit, cu pieptar
brodat şi rochie de catifea grea, şi sprijinindu-
se pe un baston cu mîner de aur, ieşise din casă
pentru a vedea cortegiul. Cum această cucoană
bă-trînă avea reputaţia (care mai tîrziu avea s-o
coste chiar viaţa) de a juca un rol de frunte în
toate faptele de magie neagră ce se săvîrşeau
neîncetat, mulţimea se dădu la o parte în faţa
ei, temîndu-se parcă de atingerea rochiei, ca şi
cum aceasta ar fi dus ciuma în faldurile ei
230
somptuoase. Cînd fu văzută intrînd în vorbă cu
Hester Prynne, groaza inspirată de doamna
Hibbins se îndoi — în ciuda bunăvoinţei cu
care atîţia oameni o priveau acum pe Hester —
şi mulţimea se retrase în grabă din acea parte a
pieţii unde se aflau cele două femei.
— Ei, cine şi-ar fi putut închipui una ca asta !
îi şopti bătrîna doamnă lui Hester. Acest
slujitor al Domnului ! Sfîntul ăsta pe pămînt,
cum îl socotesc oamenii şi ■cum — trebuie s-o
mărturisesc — şi arată ! Oare cine, din toţi cei
ce l-au văzut mergînd în cortegiu, ar crede că
nu e mult de cînd a şters-o din cabinetul lui de
studii, rumegînd — mă pun chezaşă — un text
ebraic din Scriptură, ca să respire puţin aer
proaspăt în pădure ? He, he, ştim noi ce
înseamnă asta, Hester Prynne ! Zău, nu-mi
vine să cred că e acelaşi om. Am văzut eu
umblînd în urma muzicii şi alţi membri ai
bisericii, care au jucat cîndva în tact cu mine,
ţinîndu-se poate de mînă cu vreun vrăjitor
indian sau vreun vraci lapon, cînd scripcarul
era cineva pe care-l ştiu eu bine. In fine, astea
nu-s decît nimicuri pentru o femeie care
cunoaşte lumea. Dar pastorul acesta ! Eşti
sigură, Hester, că e acelaşi bărbat cu care te-ai
întîlnit pe cărarea din pădure ?
— Nu ştiu, doamnă, ce vreţi să spuneţi,
răspunse Hester Prynne. Ştia că doamna
Hibbins nu e în toate minţile, dar se simţi
totuşi ciudat de tulburată, ba chiar în-
spăimîntată auzind-o cum afirma fără sfială că
atîtea persoane (printre care şi ea însăşi)
întreţineau legături personale cu necuratul. Nu
se cade să vorbesc cu uşurinţă despre un
asemenea învăţat şi evlavios propovăduitor al
Cu-vîntului, cum e reverendul Dimmesdale !
— Ptiu, femeie, mai bine ai tăcea ! strigă
bătrîna ame-ninţînd-o cu degetul pe Hester.
Crezi că după ce am fost de atîtea ori în
pădure, nu sînt în stare să-i recunosc pe cei
care au fost şi ei acolo ? Da, îi recunosc pe
toţi, chiar dacă nu le-a rămas în păr nici o
frunză din ghirlandele de flori sălbatice pe care
le-au purtat pe cînd dănţuiau. Pe tine te
cunosc, Hester, căci văd semnul. Oricine îl
poate vedea la lumina soarelui, iar în întuneric
străluceşte ca o flacără roşie. îl porţi făţiş, aşa
încît nu încape nici o îndoială iîn privinţa lui.
Dar pastorul acela ! Lasă-mă să-ţi spun la
ureche : cînd Omul Negru vede pe unul din
slujitorii săi,
231
care şi-a pus iscălitura şi pecetea, dar şovăie
să-şi recunoască legămîntul, ca reverendul
Dimmesdale, el ştie să rînduiască lucrurile în
aşa fel încît semnul să fie dezvăluit ziua-n
amiaza mare ochilor tuturora ! Oare ce caută
să ascundă pastorul ţinîndu-şi totdeauna mîna
pe inimă ? Ce zici, Hester Prynne ?
— Ce ascunde, bună doamnă Hibbins ? întrebă
cu aprindere mica Pearl. Nu cumva ai văzut
dumneata ?
— Lasă asta, drăguţa mea ! răspunse doamna
Hibbins, făcînd o adîncă reverenţă. Ai să vezi
şi tu într-o bună zi. Se spune, copila mea, că te
tragi din Craiul văzduhului ! Vrei să ieşi călare
cu mine, într-o noapte senină, ca să-l vezi pe
taică-tău ? Vei afla atunci de ce-şi ţine pastorul
mîna pe inimă !
Şi cu un rîs strident, care răsună în toată piaţa,
ciudata bătrînă plecă.
între timp, rugăciunea preliminară fusese
rostită în biserică, iar acum se auzea vocea
reverendului Dimmesdale care îşi începea
cuvîntarea. Un sentiment irezistibil o îndemna
pe Hester să nu se depărteze. Cum edificiul
sacru era prea înţesat pentru ca vreun
ascultător să mai încapă, îşi făcu loc chiar
lîngă platforma stîlpului infamiei. Locul era
destul de apropiat pentru ca întreaga predică să
ajungă pînă la urechile ei, sub forma unui
murmur nedesluşit dar cu accente variate, în
care se recunoşteau bine intonaţiile atît de
caracteristice ale vocii pastorului.
Acest glas era în el însuşi un dar preţios, căci
chiar şi un ascultător care n-ar fi înţeles nimic
din limbajul predicatorului ar fi fost totuşi
legănat numai de ton şi de cadenţă. Ca orice
altă muzică, glasul emana pasiune, patetism şi
emoţiile cele mai adînci sau mai gingaşe într-o
limbă familiară oricărei inimi, oriunde ar fi
fost ea educată. Cu toate că sunetul vocii era
înăbuşit de pereţii bisericii, Hester asculta cu
atîta încordare, încît predica do-bîndea pentru
dînsa un înţeles cu totul independent de
cuvintele pe care nu le putea percepe. Dacă le-
ar fi auzit mai desluşit, ele n-ar fi constituit
poate decît un mijloc mai grosolan, care ar fi
întunecat sensul spiritual. Cîte-odată vocea
ajungea pînă la ea ca un murmur surd, ase-
menea adierii unui vînt ce se domoleşte ; apoi
se umfla treptat, cîştigînd în dulceaţă şi putere,
pînă cînd volumul
232
ei părea s-o învăluie pe Hester, înălţînd-o într-
o atmosferă de sfîntă înfiorare şi solemnă
grandoare. Dar oricît de maiestuoasă ar fi
devenit uneori vocea, ceva ca un vaier adînc
vibra neîncetat în ea : o expresie, puternică sau
stinsă, de înfricoşare, geamătul parcă sau
strigătul de durere al omenirii, care făcea să
vibreze o coardă sensibilă în toate inimile. Din
cînd în cînd, tot ce putea fi auzit era acest
adînc accent de suferinţă abia perceptibil, ca
un oftat în mijlocul unei tăceri mîhmite. Dar
chiar cînd glasul pastorului devenea
poruncitor, cînd se înălţa ca un vînt irezistibil,
cînd atingea amploarea şi puterea maximă,
umplînd biserica în aşa chip încît ameninţa să-
şi facă drum prin zidurile masive ale bisericii
şi să se răspîndească în aer liber — chiar şi
atunci cel ce asculta cu atenţie putea distinge
acelaşi strigăt de durere. Ce era aceasta ? Era
plînse-tul unei inimi omeneşti împovărate de
suferinţă şi vinovate poate, care îşi dezvăluie
taina — fie ea un păcat sau o jale adîncă —
marii inimi a omenirii, implorîndu-i în fiecare
clipă, prin fiecare din accentele ei, şi niciodată
în zadar, compătimirea şi iertarea ! Acest vaiet
adînc şi con -tinuu era acela care împrumuta
cuvintelor pastorului atîta putere.
în tot acest timp, Hester stătea nemişcată ca o
statuie la piciorul eşafodului. Chiar dacă vocea
pastorului n-ar fi ţintuit-o acolo, ar fi simţit
totuşi forţa magnetică de neînvins a acestui loc
în care începuse viaţa ei de ruşine. Avea
sentimentul — prea nedesluşit ca să se prefacă
în gînd, dar care o apăsa pe suflet — că toată
viaţa ei, cea trecută şi cea viitoare, era legată
de locul acesta, singurul ce-i dădea unitate.
Mica Pearl o părăsise între timp pe maică-sa şi
se juca în voie prin piaţă. înveselea mulţimea
mohorîtă prin fiinţa ei sclipitoare şi
capricioasă, la fel cum o pasăre cu penele viu
colorate luminează un întreg copac cu
rămurişul întunecat, sărind încoace şi încolo,
pe jumătate vizibilă şi pe jumătate ascunsă în
penumbra frunzişului des. Avea mişcări
mlădioase, dar adesea repezite şi neregulate ;
ele trădau vioiciunea neastîmpărată a firii ei,
care azi era de două ori mai agitată, vibrînd
sub înrîurirea neliniştii de care era cuprinsă
maică-sa. De cîte ori vedea vreun lucru care-i
aţîţa curiozitatea veşnic trează şi hoinară,
zbura în-
233
tr-acolo şi punea, ca să zicem aşa, stăpînire pe
acel om sau acel lucru — în măsura în care-l
dorea — ca şi cum ar fi fost bunul ei, fără însă
a ceda în schimb nici cea mai mică fărîmă din
libertatea ei de mişcare. Puritanii o urmăreau
cu privirea, şi chiar dacă zîmbeau, înclinau
totuşi să vadă în ea o odraslă a demonului, din
cauza farmecului de nedescris al frvimuseţii pe
care o iradia această mică şi excentrică făptură
de o atît de scînteietoare vioiciune. Alerga la
cîte un indian sălbatic şi-l privea în faţă, iar el
descoperea într-însa o fire şi mai sălbatică
decît a lui. De acolo, cu aceeaşi neînfricare
înnăscută, dar cu o neîncredere bănuitoare tot
atît de caracteristică, se repezea în mijlocul
unui grup de marinari — sălbaticii oacheşi ai
oceanului, aşa cum pieile-roşii erau sălbaticii
uscatului. Ei o priveau cu uimire şi admiraţie,
ca şi cum un strop din spuma mării ar fi luat
forma unei fetiţe şi ar fi primit suflet din
valurile fosforescente ce scînteiază noaptea
sub proră.
Unul din aceşti lupi-de-mare — însuşi
căpitanul care
stătuse de vorbă cu Hester Prynne — fu atît de
fermecat
de înfăţişarea lui Pearl, încît încercă să pună
mîna pe ea
şi să-i fure o sărutare. Dar văzînd că era tot atît
de greu
i-o atingi ca şi să prinzi un colibri în zbor, îşi
scoase
■"{de la pălărie lanţul de aur răsucit în jurul ei
şi-l aruncă
copilei. Pearl şi-l încolăci îndată cu atîta
dibăcie în jurul
gîtului şi mijlocului încît, o dată aşezat acolo,
părea să
facă parte dintr-însa şi era greu să ţi-o închipui
fără
acest lanţ.
— Mi se pare că mama ta e femeia de acolo,
cea cu litera stacojie, îi spuse marinarul. Vrei
să-i dai o veste din partea mea ?
— Vreau, dacă vestea mi-o plăcea, răspunse
Pearl.
— Atunci spune-i, reluă omul, că am vorbit
din nou cu bătrînul acela cocoşat şi negru la
faţă, cu doctorul, şi că-şi ia sarcina să-l aducă
cu dînsul la bord pe prietenul său, domnul
despre care ştie maică-ta. Aşa că spune-i să nu
se îngrijească decît de ea şi de tine. Vrei să-i
spui asta, pui de vrăjitoare ce eşti ?
— Doamna Hibbins zice că tatăl meu e Craiul
văzduhului ! strigă Pearl cu un zîmbet mucalit.
Dacă mă mai faci vrăjitoare, am să te spun lui
şi are să trimită o furtună pe urmele corăbiei
tale !
234
iSMUfcjt
După ce mai alergă puţin de-a curmezişul
pieţii, copila se întoarse la mama ei şi-i
comunică ce-i spusese căpitanul. Tot curajul,
tot calmul, toată tăria, toată statornicia lui
Hester aproape că o părăsiră cînd văzu înaintea
ei trăsăturile întunecate şi fioroase ale
destinului neindu-plecat care, în momentul
cînd părea că din labirintul nenorocului se
deschidea pentru ea şi pastor o ieşire, i se.
punea în cale cu un rin jet cîinos.
In timp ce mintea îi era frămîntată de
groaznica şi uluitoarea veste dată de căpitan,
mai fu supusă şi unei alte încercări. In
mulţimea adunată în piaţă se găsea şi un mare
număr de oameni veniţi din împrejurimi, care
auziseră adesea despre litera stacojie şi, în
urma a zeci de zvonuri false sau exagerate, îşi
făcuseră o idee înspăimîn-tătoare despre ea,
fără s-o fi văzut însă niciodată cu ochii lor.
După ce isprăviseră cu toate celelalte distracţii
ce li se ofereau, aceşti oameni se înghesuiau
acum în jurul lui Hester cu o grosolană
indiscreţie. Dar cu toată bădărănia şi lipsa lor
de scrupule, nu îndrăzniră să depăşească un
cerc de cîţiva stînjeni în jurul ei. Se opriră la
această distanţă, ţintuiţi parcă de puterea de
repulsie ce emana din misteriosul simbol. La
fel şi ceata marinarilor care, văzînd îmbulzeala
oamenilor şi aflind despre înţelesul literei sta-
cojii, se apropiară şi îşi vîrîră feţele lor tăbăcite
de corsari în cercul privitorilor. Chiar şi
indienii, atinşi parcă de reflexul rece al
curiozităţii omului alb, se strecurară prin
mulţime şi îşi aţintiră ochii negri ca de şarpe
pe pieptul lui Hester, închipuindu-şi poate că
purtătoarea acestei embleme, cu broderia ei
strălucitoare, trebuia să fie o personalitate de
rang înalt în mijlocul poporului ei. în sfîrşit,
locuitorii oraşului (al căror interes pentru litera
atît de cunoscută se trezi încet din nou,
molipsindu-se de curiozitatea celorlalţi) se
îndreptară alene spre acelaşi loc, torturînd-o pe
Hester Prynne poate mai mult decît tot restul
gloatei cu privirile lor reci, de mult deprinse cu
semnul ruşinii. Hester văzu şi recunoscu
aceleaşi feţe ale grupului de matroane care, cu
şapte ani în urmă, aşteptaseră ieşirea ei pe
poarta închisorii; nu lipsea decît una, cea mai
tînără şi singura care-i arătase compătimire, şi
a cărei rochie de înmormîntare o cususe Hester
în răstimp, în acest ceas din urmă, cînd se afla
atît de aproape de
235
momentul în care avea să se lepede de semnul
arzător, acesta devenise în chip straniu centrul
unei noi atenţii şi fierberi care-l făcea să-i
roadă pieptul în chip mai dureros decît oricînd
începînd din ziua cînd şi—1 pusese pentru
prima oară.
In timp ce Hester stătea în acest cerc magic de
infamie, în care cruzimea vicleană a osîndei ei
părea s-o fi închis pentru totdeauna,
admirabilul predicator privea de pe amvon un
auditoriu subjugat pînă în adîncul sufletului de
puterea cuvîntului său. Cucernicul preot în
biserică ! Femeia cu litera stacojie în piaţă ! Ce
închipuire ar fi fost atît de lipsită de respect,
încît să presupună că amîndoi purtau acelaşi
mistuitor stigmat!
XXIII Revelarea literei stacojii
Glasul elocvent, pe undele căruia sufletele
evlavioşilor fuseseră înălţate ca pe valurile
umflate ale mării, amuţi în sfîrşit. Urmă un
moment de adîncă tăcere, ca după rostirea unui
oracol. Apoi se auzi un murmur şi o mişcare
reţinută, de parcă ascultătorii, eliberaţi de un
farmec care-i transportase în regiunile înalte
ale unui alt cuget, se întorceau la ei înşişi, încă
plini de uimire şi de sfîntă spaimă. In clipa
următoare mulţimea începu să se reverse prin
uşile bisericii. Acum că totul se sfîrşise,
simţeau nevoia să respire un alt aer, mai
potrivit pentru a întreţine aspra viaţă terestră la
care reveneau, decît acea atmosferă ce fusese
prefăcută de predicator în cuvinte de foc, în-
cărcate cu aroma îmbătătoare a gîndirii lui.
In aerul liber, dădură cu toţii glas încîntării lor.
Uliţa şi piaţa răsunau de la un capăt la altul de
laude despre pastor. Cei ce-l ascultaseră nu se
puteau linişti pînă ce nu-şi spuneau unul altuia
ceea ce fiecare ştia mai bine decît era în stare
să exprime sau să audă. Pupă mărturia lor
unanimă, nicicînd vreun om nu vorbise într-un
spirit atît de înţelept, atît de înalt şi atît de sfînt
ca acela ce le
236
grăise în acea zi ; nicicînd inspiraţia divină nu
se manifestase mai vădit în cuvintele unui
muritor decît în ale acestuia. Aproape că
putuse fi văzută această inspiraţie cobo-rînd
asupra lui, punînd stăpînire pe el, înălţîndu-l
neîncetat deasupra cuvîntării scrise pe care o
avea înaintea lui şi însuflîndu-i idei ce trebuie
să-i fi părut la fel de minunate ca şi
auditoriului său. Subiectul predicii părea să fi
fost raportul dintre dumnezeire şi comunităţile
omeneşti, cu referire specială la' HTdttS
Angire ■ pe care o întemeiau aci, în sălbăticie.
Iar cînd se apropiase de sfîrşit, un duh profetic
parcă pătrunsese în el, supunîndu-l tot atît de
poruncitor ca pe vechii proroci ai Israelului
ţelurilor sale, cu singura deosebire că, în timp
ce patriarhii iudei preziseseră judecarea şi
nimicirea ţării lor, el prevestise poporu -lui
nou-adunat al Domnului un destin înălţător şi
glorios. Dar în timpul acestei peroraţii, ba
chiar al întregii predici, răsunase în surdină şi
un ton profund mîhnit, patetic, care nu putea fi
interpretat decît ca părerea de rău firească a
unui om ce ştia că în curînd avea să moară. Da,
pastorul lor pe care-l iubeau atît de mult şi
care, la rîndul lui, îi iubea atît de mult pe toţi
încît nu putea porni spre cer fără un suspin,
avea presimţirea morţii sale timpurii, con-
vingerea că în scurtă vreme avea să-i lase în
urmă înlăcrimaţi ! Simţămîntul acesta al
şederii sale atît de trecătoare pe pămînt
împrumutase un suprem accent predicii, ce
produsese un efect atît de puternic. Era ca şi
cum un înger, înălţîndu-se spre cer, şi-ar fi
scuturat o clipă aripile sclipitoare peste
mulţime — umbră şi totodată strălucire —
revărsînd asupra ei o ploaie de adevăruri de
aur. Astfel sosise pentru reverendul
Dimmesdale — aşa cum se întîmplă celor mai
mulţi dintre oameni în diferitele lor domenii de
activitate, cu toate că de obicei nu-şi dau
seama decît mult mai tîrziu — acel ceas al
vieţii, mai strălucit şi mai triumfal decît toate
pe care le trăise înainte sau pe care putea să le
mai aibă de trăit. Se afla pe culmea cea mai
semeaţă, pînă ]a care darurile minţii, bogăţia
ştiinţei, puterea elocinţei şi o reputaţie de
nepătată pietate îl puteau ridica pe un pastor
din această epocă timpurie a Noii Anglii, cînd
tagma preoţească reprezenta ea singură un
piedestal înalt. Aceasta era poziţia pe care o
ocupa pas-
237
torul cînd, la sfîrşitul predicii sale festive, îşi
aplecă fruntea pe pernele amvonului. în acest
timp, Hester Prynne stătea lîngă estrada
stîlpului infamiei, şi litera stacojie tot
îi mai ardea pe piept !
Acum se auzi din nou duduitul muzicii şi pasul
cadenţat al gărzii militare ieşind pe uşa mare a
bisericii. Cortegiul urma să se îndrepte spre
primăria oraşului, unde un banchet avea să
încheie ceremoniile zilei.
Din nou deci şirul de venerabili şi falnici
părinţi ai oraşului fu văzut punîndu-se în
mişcare pe drumul larg pe care mulţimea îl
deschidea retrăgîndu-se respectuos de o parte
şi de alta, în timp ce guvernatorul şi dregătorii,
bă-trînii sfetnici, cucernica preoţime şi toţi
bărbaţii de rang şi renume înaintau prin
mijlocul ei. Cînd ajunseră în piaţă, prezenţa lor
fu salutată printr-o aclamaţie furtunoasă.
Aceasta — deşi forţa şi volumul ei puteau
negreşit să se datoreze în parte încrederii naive
pe care oamenii din acea vreme o aveau în
cîrmuitorii lor — era înţeleasă ca o irezistibilă
izbucnire a entuziasmului stîrnit la ascultători
de şuvoiul de înaltă elocvenţă care le răsuna
încă în urechi. Fiecare simţea impulsul în forul
lui interior şi-l primea totodată de la vecinul
lui. In biserică, acest impuls mai putuse fi
stăpînit; sub cerul liber, însă, oamenii îi dă-
deau frîv liber, astfel că aclamaţiile răsunau
pînă hăt-departe. Se aflau întrunite acolo
destule fiinţe omeneşti şi destulă simţire
exaltată şi unanimă pentru a produce acest
vuiet uriaş, mai impresionant decît sunetele de
orgă ale furtunii, sau tunetul, ori mugetul mării
; această rumoare imensă, formată din
nenumărate voci şi izvorîtă din acel impuls
obştesc, se contopea într-o singură voce amplă,
aşa cum toate inimile nu făceau decît una.
Nicicînd un asemenea strigăt de bucurie nu se
mai înălţase de pe pămîn-tul Noii Anglii !
Nicicînd pe pămîntul Noii Anglii vreun om nu
fusese cinstit de semenii lui mai mult decît
predicatorul !
Dar ce se întîmpla în acest timp cu el ? Nu
strălucea în jurul capului său un fel de
aureolă ? Transfigurat cum era de un foc
lăuntric şi divinizat de admiratorii săi extaziaţi,
oare paşii cu care înainta în cortegiu călcau în-
tr-adevăr praful terestru ?
238
Pe cînd şirurile de demnitari militari şi civili
treceau înainte, toţi ochii erau îndreptaţi spre
locul unde păşea pastorul. Pe măsură ce o
parte după alta a mulţimii izbutea să-l vadă în
chip fugar, vuietul aclamaţiei slăbea pînă ce
devenea un murmur. Ce slab şi palid arăta în
mijlocul triumfului său ! Energia — sau mai
degrabă inspiraţia divină ce-l susţinuse în timp
ce proclama mesajul sacru care-şi trăgea forţa
din cer — îl părăsise acum cînd îşi îndeplinise
cu atîta credinţă rolul. Văpaia, care cu puţin
înainte îi aprindea obrazul, se stinsese ca o
flacără ce se prăbuşeşte fără nădejde în spuza
aproape moartă. Abia dacă mai părea faţa unui
om viu, atît îi era de cadaverică 4 nuanţa ; abia
dacă mai era viaţă în acest om care se tîra jf
vlăguit, clătinîndu-se, dar totuşi nu cădea !
Unul din confraţii lui — venerabilul John
Wilson — observînd în ce stare era reverendul
Dimmesdale după ce valul de gîndire şi simţire
de care fusese purtat se retrăsese, înainta grăbit
pentru a-i oferi sprijinul său. Cu un gest
tremurător, dar hotărit, pastorul respinse braţul
bă-trînului. îşi urmă mersul, dacă poate fi
numită astfel o mişcare ce semăna mai degrabă
cu efortul nesigur al unui copil mic spre care
maică-sa îşi întinde braţele ca să-l îmbie.
Acum, oricît de încet s-ar fi mişcat picioarele
sale, ajunsese în faţa binecunoscutei platforme,
înnegrită de intemperii, unde odinioară, într-un
trecut de care-l despărţeau toţi aceşti ani
lugubri, Hester Prynne înfruntase privirile
infamante ale lumii. Şi iat-o şi pe Hester acolo,
ţinînd-o de mînă pe mica Pearl ! Iar pe pieptul
ei ardea litera stacojie ! Pastorul se opri în loc,
cu toate că fanfara continua să cînte marşul
maiestuos şi triumfal care ritma paşii
cortegiului. Sunetele muzicii îl îndemnau să
înainteze — să înainteze spre ospăţ ! — dar el
stătea pe loc.'
Guvernatorul Bellingham nu încetase în cursul
ultimelor momente să-l urmărească cu o
privire îngrijorată. îşi părăsi chiar locul în
cortegiu şi se apropie de reverendul
Dimmesdale ca să-l ajute, de teamă 9a acesta
să nu se prăbuşească. Dar în expresia
pastorului era ceva care-l făcu pe înaltul
dregător să se tragă înapoi, cu toate că nu era
omul care să asculte uşor de vagile semnale pe
care o minte le adresează alteia. Mulţimea
privea spre reverendul Dim-
239
mesdale cu evlavie şi uimire. Această
slăbiciune pămîn-tească nu-i apărea decît ca un
alt aspect al puterii cereşti cu care era înzestrat
pastorul; şi n-ar fi socotit că divinitatea
săvîrşeşte o minune prea mare pentru un om
atît de sfînt, dacă acesta s-ar fi înălţat în faţa
ochilor, devenind din ce în ce mai nedesluşit şi
mai strălucitor, topindu-se în cele din urmă în
lumina cerului !
Pastorul se îndreptă spre stîlpul infamiei şi îşi
întinse
braţele.
— Hester, spuse el, apropie-te. Vino, mica
mea Pearl ! Privirea ce-o îndreptă spre ele era
înspăimîntătoare ;
dar avea totodată în ea ceva duios şi un straniu
aer triumfător. Cu mişcările-i de pasăre, care
erau una din caracteristicile ei, copila zbură
spre el şi-şi petrecu braţele în jurul
genunchilor lui. încet, ca împinsă de o soartă
de care nu putea scăpa în ciuda împotrivirii ei,
Hester Prynne făcu şi ea cîţiva paşi, dar se opri
înainte de a ajunge lîngă el. în clipa aceea
Roger Chillingworth îşi croi drum cu
înfrigurare prin mulţime, sau poate răsări din
ţinutul sub-pămîntean — căci atît de negru, de
tulburat şi de rău arăta — pentru a-şi trage
victima înapoi de la ceea ce avea de gînd să
facă ! Oricum ar fi, bătrînul vraci se repezi
înainte şi-l apucă de braţ pe pastor.
— Opreşte-4;e, smintitule ! Ce vrei să faci ?
şopti el. Fă-i semn femeii aceleia să se dea
înapoi ! Goneşte copila ! Totul se va îndrepta !
Nu-ţi întina faima şi nu pieri în necinste ! Te
pot scăpa ! Vrei să acoperi de ruşine sfînta
tagmă de care ţii ?-
— Sa, ispititorule ! Vii prea tîrziu ! răspunse
pastorul înfruntîndu-i privirea cu spaimă dar şi
cu hotărîre. Puterea nu mai îţi e ce a fost! Cu
ajutorul lui Dumnezeu, am să-ţi scap în sfîrşit
din gheare !
Şi întinse iarăşi mîna spre femeia cu litera
stacojie.
— Hester Prynne, strigă el pe un ton grav şi
pătrunzător, în numele Celui atît de
înfricoşător şi de milostiv care-mi dă în
această clipă din urmă harul să săvîrşesc ceea
ce — spre greul meu păcat şi nespusa mea
suferinţă — m-am oprit să fac acum şapte ani,
vino acum la mine şi sprijină-mă cu vlaga ta !
Da, cu vlaga ta, Hester, dar călăuzită de vrerea
pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o !
240
Acest bătrîn nenorocit şi înşelat se
împotriveşte cu toată puterea lui —• cu puterea
lui şi a diavolului ! Vino, Hester, vino ! Ajută-
mă să urc pe platforma asta !
Lumea era în fierbere. Bărbaţii de rang şi cin
înalt care stăteau mai aproape de pastor se
simţiră atît de cuprinşi de uimire şi atît de
nedumeriţi de ceea ce vedeau, atît de
incapabili de a lua drept bună explicaţia ce se
oferea minţii lor în chip firesc, sau de a găsi
alta, încît rămaseră spectatori muţi şi
înmărmuriţi ai judecăţii pe care providenţa era
pe cale s-o pornească. îl văzură pe pastor
rezemat de umărul lui Hester, care-şi petrecuse
braţul în jurul mijlocului lui pentru a-l sprijini,
apropiindu-se de platformă şi urcînd treptele,
în timp ce strîngea între degete mina micuţă a
copilei născute din păcat. Bătrînul Roger
Chillingworth păşea în urma lor, ca unul ce era
strîns legat de drama de vinovăţie şi suferinţă
în care toţi jucaseră un rol, şi era deci
îndreptăţit să fie de faţă la scena finală.
— Să fi căutat pe toată întinderea pămîntului,
şuşoti el privindu-l întunecat pe pastor, şi tot
n-ai fi putut găsi un loc destul de ascuns — fie
el oricît de înalt sau oricît de jos — ca să-mî
scapi din mînă, în afară de această platformă.
— Lăudat fie Acela ce m-a adus pînă aici!
răspunse pastorul.
Tremura însă şi se întoarse spre Hester cu o
expresie de îndoială şi de teamă în privire, pe
care zîmbetul palid de pe buze nu izbutea s-o
ascundă.
— Nu e mai bine aşa, murmură el, decît cum
am visat împreună în pădure ?
— Nu ştiu ! Nu ştiu ! răspunse ea repede. Mai
bine ? Da, dacă am putea muri amîndoi, şi
mica Pearl o dată cu noi !
— Tu şi cu Pearl rămîneţi în seama lui
Dumnezeu, răspunse pastorul, şi Dumnezeu e
milostiv ! Lasă-mă acum să-i împlinesc voia,
aşa cum m-a făcut s-o văd limpede în faţa
ochilor. Căci eu, Hester, mă sting. Lasă-mă
aşadar să-mi iau cît mai repede asupră-mi
ruşinea !
Sprijinit în parte de Hester Prynne şi ţinînd-o
de mînă pe mica Pearl, reverendul
Dimmesdale se întoarse spre vrednicii şi
venerabilii cîrmuitori ; spre cuvioşii preoţi,
16
241
fraţii lui ; spre poporul a cărui mare inimă era
înfricoşată, dar gata să se reverse de
înlăcrimată compătimire, de parcă ar fi simţit
că adînca taină a unei vieţi — taină în care
păcatul se împletea cu chinul şi căinţa — avea
să-i fie, în sfîrşit, dezvăluită. Soarele, abia
trecut de zenit, îşi arunca razele asupra
pastorului, dînd siluetei sale un relief puternic,
acum cînd se desprindea de tot ce e ţarină
pentru a-şi mărturisi vina în faţa Judecăţii
Veşnice.
—■ Popor al Noii Anglii, strigă pastorul cu o
voce ce se înălţa deasupra oamenilor —
sonoră, solemnă şi maiestuoasă, dar străbătută
neîncetat de un tremur şi întretăiată uneori ca
de un ţipăt, izbucnit din străfundurile unui abis
de jale şi remuşcare — voi care m-aţi iubit, voi
care m-aţi socotit sfînt, priviţi-mă, aveţi în faţa
voastră pe cel mai mare păcătos din lume ! In
sfîrşit ! In sfîrşit ! Iată-mă pe locul unde ar fi
trebuit să stau încă acum şapte ani, alături de
această femeie al cărei braţ, mai mult deoît
bruma de putere cu care m-am tîrît pînă aici,
mă împiedică în această clipă de spaimă să mă
prăbuşesc cu faţa la pămînt ! Priviţi slova
stacojie pe care o poartă Hester ! V-aţi
cutremurat cu toţii în faţa ei ! Oriîncotro şi-ar
fi îndreptat paşii, oriunde, copleşită de această
nefericită povară, ar fi putut nădăjdui să
găsească odihnă, semnul de pe piept arunca în
jurul ei un licăr alburiu care isca , groază şi
silă. Dar în mijlocul vostru se află un om al că-
rui semn al păcatului şi ruşinii nu v-a înfiorat
nicicînd !
Aici păru că pastorul avea să lase nedestăinuit
restul secretului său. El îşi învinse însă
slăbiciunea trupească şi, încă şi mai mult,
sfîrşeala inimii care încerca să-l copleşească.
Se scutură de orice sprijin şi cu o privire
pătimaşă, înainta cu un pas faţă de femeie şi
copilă, şi urmă cu un fel de înverşunare, pînă
într-atît era de hotărît să spună
totul :
— Acest semn, omul acela îl purta pe el !
Ochiul lui Dumnezeu îl vedea ! îngerii îl
arătau mereu cu degetul! ' Diavolul îl cunoştea
bine şi-l rodea fără istov cu gheara lui aprinsă !
El însă îl ascundea cu viclenie şi umbla printre
voi cu faţa mîhnitâ a unui om cu cugetul curat,
silit să trăiască într-o lume plină de păcat în
care ducea lipsa neamurilor lui cereşti ! Acum,
în ceasul morţii, iată-l în
242
faţa voastră ! Vă cere să priviţi iarăşi slova
stacojie a lui Hester ! Şi vă spune că, în pofida
tainicei ei grozăvii, ea nu e decît umbra a ceea
ce poartă el pe piept şi că însuşi acest semn
roşu nu e decît o închipuire a chinurilor ce i-au
mistuit adîncul inimii. E vreunul printre voi
care să pună la îndoială judecata Domnului
asupra unui păcătos ? Priviţi ! Priviţi groaznica
ei mărturie !
Şi cu un gest convulsiv, îşi desfăcu la piept
veşmîntul •sacerdotal. Atunci, revelaţia se
săvîrşi ! Dar respectul ne interzice s-o
descriem. O clipă, privirile mulţimii cuprinse
de groază se concentrară asupra
înspăimîntătorului miracol, în timp ce pastorul,
cu o roşeaţă triumfală în obraz, stătea drept ca
un om care, într-un acces de extremă durere,
cîştigase o victorie. Apoi se prăbuşi pe
platformă ! Hester îl ridică de mijloc şi-i
sprijini capul pe pieptul ei. Bătrînul
Chillingworth îngenunche lîngă el, cu o privire
stinsă, cu o faţă încremenită din care viaţa
părea să fi pierit.
—• Mi-ai scăpat din mînă ! repetă el de cîteva
ori. Mi-ai scăpat din mînă.
— Dumnezeu să te ierte ! spuse pastorul. Ai
păcătuit cumplit !
Şi îşi întoarse privirea muribundă de la bătrîn,
aţintind-o asupra femeii şi a copilei.
— Micuţa mea Pearl, spuse el cu voce slabă —
şi pe faţă i se ivi un zîmbet blînd şi dulce, ca al
unui cuget ce se cufundă într-o odihnă adîncă ;
ba nu, acum că se uşurase de povara lui, părea
aproape a dori să glumească cu copila —
drăguţa mea Pearl, vrei să mă săruţi acum ?
Acolo, în pădure, n-ai vrut ! Acum, însă, vrei ?
Pearl îl sărută pe buze. Parcă se rupsese un
farmec. Sfîşietoarea scenă, în care această
copilă sălbatică jucase şi ea un rol, trezise
întreaga ei simţire, şi lacrimile care îi căzură
pe obrazul tatălui ei erau o chezăşie că avea să
crească în mijlocul bucuriilor şi durerilor
omeneşti nu pentru a se război fără preget cu
lumea, ci pentru a trăi în ea ca femeie. Faţă de
mama ei, de asemenea, misiunea lui Pearl de
mesageră a suferinţei se sfîrşise.
— Hester, spuse pastorul, adio ! *
16*
243
— X-o să ne revedem ? şopti ea plecîndu-şi
capul şi lipindu-şi faţa de a lui. N-o să ne
petrecem împreună viaţa noastră nemuritoare ?
Vezi bine, vezi bine, ne-am izbăvit unul pe
altul prin suferinţele pe care le-am îndurat
amin-doi ! Privirea ta ce se stinge strălucind
trebuie să pătrundă adînc în veşnicie ! Spune-
mi ce vezi !
— Tăcere, Hester, tăcere ! spuse el cu glas
tremurător şi solemn. Legea pe care am călcat-
o — păcatul dezvăluit aci în chip atît de
înfiorător — să-ţi fie singurul gînd ! Mi-e
teamă ! Mi-e teamă ! Poate că din clipa cînd l-
am uitat pe Dumnezeul nostru, cînd am
nesocotit evlavia pe care fiecare o datorăm
sufletului celuilalt, era zadarnic să mai
nădăjduim că ne vom putea întîlni într-o
uniune veşnică şi curată. Dumnezeu ştie, şi e
milostiv ! Şi-a arătat îndurarea, mai presus de
orice, în încercările mele, făcîn-du-mă să sufăr
pe piept acest chin arzător ; trimiţîndu-mi-l pe
acest om întunecat şi groaznic, ca să aţîţe
neîncetat focul ce mă mistuia ; aducîndu-mă
aici ca să mor în faţa poporului de această
moarte triumfală şi ruşinoasă ! Dacă unul din
aceste chinuri ar fi lipsit, aş fi fost pierdut pe
vecie ! Sfinţească-se numele Lui. Facă-se voia
Lui ! Adio !
Şi cu aceasta pastorul îşi dădu suflarea. în
mijlocul mulţimii, rămasă mută pînă atunci, se
produse o surdă rumoare de spaimă, smerenie
şi uimire — singurul glas, ca un murmur, care
însoţea, înăbuşit şi greoi, sufletul plecat.
XXIV încheiere
Mai tîrziu, cînd oamenii avuseseră timp să-şi
pună în ordine gîndurile cu privire la scena
descrisă, versiunile despre cele petrecute lîngă
stîlpul infamiei erau felurite.
Cei mai mulţi dintre spectatori susţineau că
văzuseră pe pieptul nefericitului pastor litera
stacojie — imaginea
244
exactă a semnului purtat de Hester Prynne —
săpată în carnea lui. Cît despre originea ei,
explicaţiile erau diferite, toate neputînd fi insă
decît simple presupuneri. Unii afirmau că,
chiar din ziua cînd Hester Prynne purtase
pentru prima oară semnul infamant, reverendul
Dimmesdale începuse o acţiune de penitenţă
— pe care o urmărise apoi în atîtea alte chipuri
zadarnice — supunîndu-se singur unor
flagelări şi torturi îngrozitoare. Alţii socoteau
că stigmatul nu se ivise decât mult mai tîrziu,
atunci cînd bătrînul Rogetr Chillingworth,
magician iscusit, îl provocase cu ajutorul unor
droguri fermecate şi otrăvite. Alţii, în sfîrşit —
cei mai în măsură să aprecieze marea
sensibilitate a pastorului şi influenţa
miraculoasă a spiritului său asupra trupului —
îşi împărtăşeau în şoaptă convingerea că
înfiorătorul semn fusese produs de dintele
remuşcării, care-l rosese neîncetat pornind din
străfundurile inimii, pînă ce judecata
înfricoşătoare a cerului ajunsese să se
manifeste în exterior prin apariţia vizibilă a
literei. Cititorul este liber să aleagă între aceste
explicaţii. în ce ne priveşte, am dat cu privire
la această minune toate lămuririle pe care le-
am putut culege ; şi acum că ele şi-au
îndeplinit rolul, am fi bucuroşi să ştergem
urma adîncă pe care acest subiect a lăsat-o în
mintea noastră, unde îndelungate meditaţii l-au
întipărit cu o supărătoare claritate.
Este totuşi ciudat că anumiţi oameni, care
fuseseră martorii întregii scene şi susţineau că
nu-şi desprinseră nici o clipă ochii de la
reverendul Dimmesdale, afirmau sus şi tare că
pe pieptul său — la fel ca pe acela al unui nou-
născut — nu se văzuse nici cel mai mic semn.
Pretindeau de asemenea că ultimele cuvinte ale
pastorului n-ar fi recunoscut cîtuşi de puţin, fie
chiar prin cea mai îndepărtată aluzie, că el ar fi
avut vreo legătură cu vina pentru care Hester
Prynne purta de atîta vreme litera stacojie.
După spusele acestor martori respectabili, pas-
torul, simţindu-se pe moarte şi dîndu-şi seama
totodată că veneraţia mulţimii îl aşeza in
rîndurile sfinţilor şi ale îngerilor, dorise să-şi
dea suflarea din urmă în braţele acelei femei
căzute, pentru a arăta lumii cît de puţină
valoare are în faţa Domnului chiar şi cel mai
drept dintre drepţi. După ce-şi cheltuise viaţa
în străduinţe pentru binele su-
245
'n
fletesc al omenirii, făcuse din moartea lui o
parabolă pentru a întipări în mintea
admiratorilor săi marea şi trista învăţătură că
în ochii nemărginitei purităţi, sântem cu toţii
deo- " potrivă de păcătoşi. Voise să le arate că
pînă şi cel mai evlavios dintre noi nu se ridică
deasupra semenilor săi 1 decît atît cît să
recunoască mai limpede mila divină care-şL ••
coboară privirea spre noi şi să respingă cu mai
multă hotărîre iluzia meritului omenesc, care
năzuieşte temerar spre înălţimi. Fără a căuta să
contestăm un adevăr atât « de măreţ, să ne fie
îngăduit a nu vedea în această ver- s siune
despre viaţa şi sfînşitui pastorul Dimmesdale
decît 1 o pildă a acelei fidelităţi îndărătnice cu
care prietenii unui om — şi mai ales aceia ai
unui pastor — îi apără reputaţia, chiar dacă
dovezi limpezi, ca lumina soarelui că-zînd pe
litera stacojie, îl arată ca o biată creatură, făţar-
nică şi pătată de păcat, a ţarinei.
Izvorul după care ne-am călăuzit cu precădere
— un manuscris vechi întocmit pe baza
relatărilor unor persoane care o cunoscuseră pe
Hester Prynne sau auziseră povestea de la
martori oculari — confirmă pe deplin punctul
de vedere exprimat în paginile ce preced.
Printre numeroasele învăţăminte care se
desprind din nefericita ţ experienţă a bietului
pastor, o vom formula numai pe' aceasta : „Fiţi
sinceri ! Fiţi sinceri ! Fiţi sinceri ! Arătaţi
deschis lumii dacă nu ce e mai rău în voi,
măcar vreo trăsătură din care să se poată
deduce ce e mai rău !"
Nimic nu fu mai izbitor decît schimbarea ce se
produse aproape îndată după moartea
pastorului Dimmesdale în înfăţişarea şi
comportarea bătrînului cunoscut sub numele
de Roger Chillingworth. Toată vigoarea şi
energia luir toată forţa lui vitală şi intelectuală
părură să-l părăsească dintro dată, în aşa
măsură încît se veşteji în adevăratul înţeles al
cuvîntului, se chirci şi pieri, ca să zicem aşa,
vederii oamenilor, ca o buruiană smulsă din
rădăcini oare se usucă la soare. Acest
nenorocit îşi redusese principiul însuşi al vieţii
lui la urmărirea şi înfăptuirea sistematică a
răzbunării ; şi cînd, prin cel mai deplin triumf,
ţelul lui fusese atins şi pornirea cea rea
rămăsese fără obiect, pe scurt cînd nu mai avea
în faţă nici o lucrare a diavolului de săvîrşit pe
pămînt, nu-i mai rămase acestui muritor
dezumanizat decît să plece acolo unde stăpînul
lui avea să
246
găsească destule sarcini pentru el şi să-i
plătească simbria cuvenită. Să ne arătăm însă
îndurători faţă de aceste umbre, de care ne-am
ocupat destulă vreme şi atît de amănunţit —
fie că e vorba de Roger Chillingwortb, fie de
cei asemenea lui. Ar fi un subiect curios de
cercetare şi studiere acela de a stabili dacă ura
şi iubirea nu sînt în fond unul şi acelaşi lucru.
Fiecare din ele, în cea mai dezvoltată formă a
lor, presupune un grad ridicat de intimitate şi
de cunoaştere a inimii; fiecare face pe un
individ să depindă de alt individ în hrana lui
sufletească sau spirituală. Atît cel ce iubeşte cu
pasiune cît şi cel ce urăşte nu mai puţin
pătimaş se simt deopotrivă de pierduţi şi
părăsiţi cînd obiectul pasiunii lor dispare. Din
punct de vedere filozofic deci, cele două
pasiuni par esenţial identice, cu singura/
deosebire că, din întîmplare, una ne apare
scăldată într-oj strălucire cerească, iar cealaltă
într-o lumină sumbră şi sinistră. în lumea
duhurilor, bătrînul medic şi pastorul — care
fuseseră fiecare victima celuilalt — au văzut
poate rezerva lor de ură şi antipatie
prefăcîndu-se, fără ştirea lor, întrno comoară
de dragoste.
Să lăsăm însă deoparte această discuţie, căci
mai avem să-i comunicăm cititorului un fapt
material. La moartea bătrînului Roger
Chillingworth (care a interveni îniacelaşi an),
o însemnată avere, aflată în Noua Anglie cî şi
în cea veche, a revenit prin testamentul său, ai
căruij executori au fost guvernatorul
Bellingham şi reverendul Wilson, micii Pearl,
fiica lui Hester Prynne.
Şi astfel Pearl, spiriduşul, odrasla demonului,
aşa cum unii oameni au continuat s-o
privească, deveni una dintre cele mai bogate
moştenitoare de atunci în Lumea Nouă. S-ar
putea ca această împrejurare să fi produs o
simţitoare schimbare în opinia publică ; şi dacă
mama şi copila ar fi rămas acolo, de bună
seamă că la vîrsta măritişului, mica Pearl ar fi
putut amesteca sîngele ei sălbatic cu spiţa celui
mai zelos dintre puritani. Dar la puţină vreme
după moartea medicului, femeia cu litera
stacojie dispăru şi, o dată cu ea, şi mica Pearl.
Timp de mulţi ani, cu toate că la intervale rare
cîte un zvon nesigur îşi făcea drum peste
ocean, ca un lemn aruncat pe ţărm de valuri şi
nepurtînd pe el decât iniţialele unui nume, nu
sosi nici o ştire cu adevărat demnă de crezare.
Istoria literei stacojii se trans-
247
formă în legendă. Dar vraja ei îşi păstră
puterea, făcînd ca atît platforma pe care murise
bietul pastor, cît şi coliba de pe malul mării
unde locuise Hester Prynne să inspire şi mai
departe spaimă trecătorilor. în preajma acestui
din urmă loc, cîţiva copii care se jucau văzură
într-o după-amiază o femeie înaltă, îmbrăcată
într-o rochie cenuşie, apropiindu-se de uşa
colibei. De-a lungul anilor ce trecuseră,
această uşă nu mai fusese deschisă niciodată ;
dar fie că femeia o descuie, fie că lemnul
putred şi fierul cedară de la sine, fie că trecu
prin ele ca o umbră — ea
intră.
In prag femeia şovăi şi se întoarse pe jumătate,
căci poate gîndul de a pătrunde singură, acum
cînd totul era atît de schimbat, în căminul în
care avusese parte odinioară de o viaţă
încărcată de atîta suferinţă, era mai trist şi mai
chinuitor decît putea să îndure. Şi deşi şovăiala
ei nu ţinu decît o clipă, totuşi fu îndeajuns
pentru a lăsa să se vadă o literă stacojie pe
pieptul ei.
Aşadar, Hester Prynne se înapoiase purtînd din
nou semnul ruşinii lepădat de mult ! Dar unde
era mica Pearl ? Dacă mai era în viaţă, trebuia
să fie în floarea tinereţii şi a frumuseţii.
Nimeni nu ştia şi nu a aflat vreodată cu o
siguranţă deplină dacă ciudata copilă cu aer de
spiriduş coborîse prematur, fecioară încă, în
mormînt, sau dacă firea oi dîrză şi sălbatică
devenise mai blîndă şi mai docilă, făcînd-o în
stare să cunoască o dulce fericire de femeie.
Dar tot timpul cît mai trăi Hester, anumite
indicii arătau că sihastra cu litera stacojie era
obiectul dragostei şi al interesului cuiva care
locuia într-o ţară străină. Primea scrisori cu
peceţi purtînd un blazon necunoscut în
heraldica engleză. Coliba conţinea obiecte de
confort şi lux, pe care Hester nu se gîndea
niciodată să le folosească, dar pe care numai
bogăţia putuse să le procure şi dragostea să le
aleagă pentru ea. Erau şi unele nimicuri : mici
podoabe, mărturii frumoase ale unei
credincioase şi statornice amintiri, care
fuseseră negreşit lucrate de degete gingaşe,
sub impulsul unei inimi iubitoare. Iar o dată,
Hester fu văzută brodind o rochiţă de copilaş
cu o fantezie atît de bogată şi atîta strălucire de
aur şi argint încît, dacă un prunc gătit în acest
fel ar fi fost înfăţişat comu-
248
nităţii noastre care se îmbrăca în culori atît de
stinse, el ar fi stîrnit un adevărat scandal.
într-un cuvînt, unii flecari credeau pe atunci, şi
domnul inspector Pue care a făcut cercetări cu
un secol mai tîrziu credea şi el — ba aceasta e
convingerea fermă şi a unuia dintre urmaşii săi
mai noi — că Pearl nu numai că trăia, dar era
măritată şi fericită, că se gîndea mereu la
mama ei şi că ar fi primit-o cu bucurie în casa
ei pe această (mamă amărîtă şi singuratică.
Dar aici, în Noua Anglie, viaţa avea mai mult
rost pentru Hester Prynne decît în ţinutul
necunoscut unde îşi găsise Pearl un cămin.
Aici căzuse în păcat; aici îşi trăise suferinţa ;
aici trebuia să ispăşeascăjnaidepjar1ţeJ De
aceea se întorsese şi-şi reluae — din propria-i
voinţă, căci nici chiar cel mai aspru judecător
din acea epocă de fier nu i-ar fi impus-o —
simbolul a cărui sumbră istorie am povestit-o.
Şi nu şi l-a mai scos niciodată de pe piept. Dar,
în cursul anilor de trudă, meditaţie şi jertfire de
sine din care era făcută viaţa lui Hester, litera
stacojie încetă de a mai fi un stigmat care-i
atrăgea dispreţul şi duşmănia lumii, şi deveni
un simbol privit cu milă şi teamă, dar şi cu res-
pect. Şi cum Hester Prynne nu urmărea scopuri
egoiste şi nu căuta nicidecum folosul şi
plăcerea ei, oamenii îi încredinţau toate
necazurile şi grijile, cerîndu-i sfatul ca uneia
care cunoscuse ea însăşi atîtea suferinţe şi atîta
zbucium. Femeile îndeosebi — ele, care
treceau neîncetat prin încercările vreunei
pasiuni rănite, irosite, jignite, neîmpărtăşite ori
rătăcite şi vinovate, sau care purtau povara
dureroasă a unei inimi ce nu se putea oferi
pentru că nimeni n-o preţuia şi n-o dorea —
veneau la căsuţa ei ca s-o întrebe de ce erau
atît de nenorocite şi care ar fi leacul ! Hester le
mîngîia şi le sfătuia pe cît îi stătea în putinţă.
Le asigura de asemenea că, după nestrămutata
ei credinţă într-un viitor mai luminos cînd
lumea avea să fie mai coaptă pentru aceasta, la
vremea pe care cerul o va alege, un nou adevăr
va fi revelat pentru a aşeza toate relaţiile dintre
bărbat şi femeie pe un teren mai sigur de
fericire reciprocă. Pe vremuri Hester se
legănase cu iluzia deşartă că era poate chemată
să fie un proroc, dar recunoscuse de mult că
era cu neputinţă ca misiunea de a
249
revela tainicele adevăruri sacre să fie
încredinţată unei femei întinate de păcat,
copleşite de ruşine sau chiar împovărate de
durerile unei vieţi întregi. îngerul şi vestitorul
revelaţiei ce avea să vină trebuia, desigur, să
fie o femeie, dar una nobilă, pură şi frumoasă ;
înţeleaptă pe deasupra, dar nu datorită unei
sumbre suferinţe, ci mulţumită unei bucurii
cereşti ; o femeie care să arate, prin mărturia
autentică a unei vieţi închinate cu succes
acestui ţel, cît de fericiţi ne poate face amorul
sacru !
Aşa vorbea Hester Prynne, şi-şi arunca
privirea în jos, spre litera stacojie. Şi după
mulţi, mulţi ani, un nou mor-mînt fu săpat
alături de cel vechi, în cimitirul lîngă care a
fost ridicată mai tîrziu bisericuţa ce poartă
numele de King's Chapel. Deşi noul mormînt
era vecin cu cel vechi şi surpat, un spaţiu le
despărţea, ca şi cum cenuşa celor doi adormiţi
n-ar fi avut voie să se amestece. Dar o singură
piatră le servea amîndurora. Dacă de jur
împrejur se înălţau monumente împodobite cu
blazoane, pe simpla lespede de şist — după
cum un cercetător curios poate discerne şi azi,
bătîndu-şi apoi capul în privinţa înţelesului —
era săpată de asemenea forma unui blazon.
Purta o inscripţie a cărei formulă heraldică ar
putea servi drept moto şi drept rezumat
legendei ce se încheie aci ; atît e ■de sumbră,
fiind luminată doar de un singur punct stră-
lucitor, mai lugubru decît umbra :
„Pe timp negru, litera A în roşu"

Cuprins
LITERA STACOJIE
I Poarta închisorii....... 62
II Piaţa........... 64
III Recunoaşterea........ 73
IV întrevederea........ 82
V Hester la gherghef...... 88
VI Pearl.......... 98
VII în casa guvernatorului...... 107
VIII Spiriduşul şi preotul...... 114
IX Vraciul.......... 123
X Vraciul şi pacientul său 133
XI Tainele unei irmi....... 142
XII Veghea pastorului....... 149
XIII Hester în altă lumină...... 160
XIV Hester şi vraciul....... i7
XV Hester şi Pearl....... 173
XVI O plimbare în pădure..... 179-
XVII Pastorul şi enoriaşa lui..... 185
XVIII Un val de lumină....... 194
* XIX Copila pe malul pîrîului..... 200
XX Pastorul în dilemă....... 206
XXI Sărbătoarea Noii Anglii..... 216
XXII Cortegiul......... 225
XXIII Revelarea literei stacojii..... 235
XXIV încheiere......... 243