2016

Referat

CULTURA FIZICĂ – MIJLOC DE STIMULARE A CREATIVITĂȚII OMULUI

MARINA IONEL
CLASA A 11-A „C”

CHIȘINĂU | LICEUL TEORETIC CU PROFIL DE ARTE „ELENA ALISTAR”

 INTRODUCERE

Practicarea exerciţiilor fizice a insotit omenirea de-a lungul întregii sale

existente. Structurata ca fenomen social distinct, cu o determinare calitativa proprie,
aceasta forma specifica de acţiune umana reprezintă o componenta necesara si
permanenta a vieţii sociale.
Exerciţiul fizic este o realitate de esenţa sociala, este practicat de om si se
realizează in cadrul anumitor relaţii sociale. Pentru a trece de la empiric la stiintific,
de la spontan la conştient, trebuie sa urcam de la conceperea izolata a exerciţiului
fizic la fenomenul social de practicare a exerciţiilor fizice.
Procesul de practicare a exerciţiilor fizice comporta relaţii variate, interferenţe
si determinări cu multiple fenomene sociale, in primul rând cu cultura, suprastructura,
educaţia si altele.
O problema deosebita se refera la locul pe care-l ocupa activitatea desfasurata
prin exerciţiul fizic in ansamblul culturii, spre care din laturile acesteia tindem sa o
încadram, spre cultura materiala sau cultura spirituala? Practicarea exerciţiilor fizice
prezintă in mod evident elemente materiale, dar exerciţiile fizice nu pot fi concepute
fara cuceririle si participarea sufletului uman in aceasta activitate. Este neîndoielnic
ca sportivul, de pilda, nu depune numai un efort fizic, nu este un agregat, un pachet
de nervi si muşchi. El se manifesta ca atare pe baza unui ideal, participa cu întreaga
sa fiinţa spirituala, este biciuit de voinţa de a învinge, mistuit de emoţia concursului si
satisfăcut de victorie. Si nu numai el; spectacolul traieste aceeaşi drama, si uneori
mult mai intens decât in sala de spectacol, pentru ca pe teren este o drama reala si nu
un “mimesis”.

2
 I. SISTEMUL STIINTELOR DESPRE CULTURA FIZICA

Practicarea exerciţiilor fizice intr-o forma sau alta este o permanenta sociala.
La început, fenomenul a existat ca realitate in sine – a luat naştere oarecum in mod
spontan, a coexistat si a interactionat cu celelalte laturi ale vieţii sociale in limitele
determinismului, fara sa constituie o preocupare speciala pentru cugetare, fara sa
devină obiect al acesteia.
Practicarea exerciţiilor fizice in cadrul unui fenomen social determinat apare ca
o realitate deosebit de complexa. In esenţa si mişcarea sa, el manifesta elemente,
momente, particulalitati biologice si sociale, fiziologice si psihice, practic-obiective si
spiritual - teoretice, se realizează in forme variate, începând de la educaţia copilului
mic si terminând cu exerciţiile fizice practicate de adult, sau de la cultura fizica
medicala pana la antrenamentul sportiv etc. Data fiind aceasta situaţie, fenomenul de
practicare a exerciţiilor fizice nu este obiectul unei singure stiinte.
Sistemul stiintelor privitoare la educaţia fizica si sport se întinde pe o gama
destul de larga – la o extrema, cercetarea se realizează din planul stiintei mecanice,
pentru ca la polul opus sa pătrundă in perimetrul generalizărilor largi de ordin
filozofic.
Sistemul stiintelor cu privire la educaţia fizica si sport are in centrul
preocupărilor sale omul, atât ca obiect de studiu, cat si ca scop.
Privit ca obiect al cercetării stiintifice, omul prezintă o tripla ipostaza
biologica, psihologica si sociala.
Domeniul sistemului de stiinte care explorează educaţia fizica si sportul nu are
in vedere omul in general, omul privit in mod abstract. Stiintele respective sunt
orientate către practicantul exerciţiilor fizice, urmăresc procesele biomecanice,
biofizice sau biochimice structurate ca efort specific, si anume ca exerciţiu fizic.
Prin locul ocupat in cadrul sistemului de stiinte orientate spre educaţie fizica si
sport, biomecanica, biofizica si biochimia raportate la practicarea exerciţiilor fizice ar
putea constitui un prim nivel al acestui edificiu si, ca atare, le-am putea denumi
stiinte prebiologice sau infrabiologice.
Cel de- al doilea nivel al sistemului este cel al stiintelor biologice propriu-zise,
care, întrucât se refera la om, le vom numi si stiinte antropologice. Vom face
distincţie intre stiintele antropologice generale – anatomia, fiziologia, disciplinele
medicale si altele – si ramurile specializate pentru studierea organismului uman in
condiţiile efortului manifestat sub forma exerciţiului fizic.
Omul nu este numai fiinţa, un organism, care poate fi cercetat exclusiv ca o
realitate biologica, ci o fiinţa cugetătoare, volitiva, frământata de afecte si emoţii.
Esenţa sa este biologica, dar si psihica. Elevul care executa un exerciţiu fizic,
sportivul care se antrenează in vederea insusirii unui procedeu etc. nu sunt un pachet
de muşchi si nervi, ci subiecţi activi care urmăresc anumite scopuri, tremura pentru

3
realizarea unei execuţii cat mai apropiate de perfecţiune, se bucura de rezultate.
Manifestările lor in planul miscarii nu sunt de domeniul dresajului, ci sunt insotite in
permanenta de o gama întreaga de procese psihice.
In consecinţa, mişcarea fizica nu poate fi elucidata in profunzime daca este
analizata numai prin prisma stiintelor trecute in revista. Acestea, procedând analitic, o
sectioneaza in direcţii variate pentru a-I evidenţia numai unele din particulalitatile
caracterizante. Ele fac abstracţie de elementul ideal, de latura psihologica, subiectiva,
prin care mişcarea fizica se realizează ca activitate specific umana.
Substratul biologic, precum si latura psihologica specifice omului sunt posibile
numai in baza socialului. De aceea, înainte de toate, omul este o fiinţa sociala.
Activitatea specifica pe care o desfasoara este încadrata si ea in tesatuta ansamblului
social, este structurata ca atare si îl determina pe individ sa reacţioneze ca fiinţa
sociala.
Edificiul stiintelor care studiază educaţia fizica nu se va încheia, el trebuie
inaltat prin ansamblul stiintelor sociale.
Nivelul stiintelor sociale integrate sistemului de stiinte care studiază educaţia
fizica si sportul nu este deloc omogen; stiintele sunt directionate variat. Stiinta este
prin excelenta modalitatea prin care omul se raportează teoretic la lumea reala. Dar
orice stiinta are in ultima instanţa o finalitate paraxiologica. In consecinţa, nivelul
disciplinelor sociale integrate sistemului care studiază cultura fizica se va “ dispersa “
pe o arie la extremele căreia ne găsim in domeniul abordării teoretice si al atitudinii
practice. Daca disciplinele metodice se situează in imediata vecinătate a practicii,
servind-o in mod nemijlocit, pedagogia, teoria educaţiei fizice etc. sunt cu predilecţie
de ordin teoretic.
Atât unele, cat si altele vor interactiona in mod diferenţiat, cu arsenalul de
cunostinte specifice celorlalte niveluri ale sistemului.
Educatia fizica poate fi studiata ca un proces social particular, menire ce revine
sectorului de stiinte sociale trecute in revista mai sus, iar pe de alta parte, ca realitate
sociala integrata in ansamblul vietii sociale, sarcina care revine sociologiei culturii
fizice. Educatul si educatorul, de pilda, interactioneaza pe dimensiunile educatiei
fizice si au statuturi si roluri corespunzatoare acestor dimensiuni. Dar educatia fizica
nu este un proces artificial, o realitate autonoma fata de ansamblul social
determinat,ci este implantata, integrata si legata prin mii de fire de acest ansamblu. In
consecinţa, educatorul si educatul interactioneaza ca membri ai unor colectivitati si
comunitati umane, reproduc in raporturile lor concrete legitatile si particulalitatile
acestor grupuri. Aceleaşi situaţii prezintă si sportul de performanta.
Care este valoare exerciţiului fizic sau, daca el reprezintă o valoare, ce
importanta are fenomenul practicării exerciţiilor fizice pentru fiinţa umana in
structura destinului acestuia spre ce ideal trebuie dirijata o asemenea activitate si alte
asemenea probleme reprezintă întrebări care depasesc interesul stiintific propriu-zis,
impunând abordarea filozofica. Sistemul stiintelor trebuie sa includă, aşadar, in
structura sa, cercetarea si meditaţia filozofica.

4
 Practicarea exerciţiilor fizice in etapa contemporana este insotita dirijata si
optimizata in permanenta de cercetarea stiintifica. Dar paralel cu aparatul conceptual
stiintific continua sa fiinteze un intreg cortegiu de idei de domeniul constiintei
comune. Exerciţiul fizic, indiferent de forma pe care o îmbracă, nu ramane numai in
atenţia specialistului, a cercetătorului. A devenit deja un loc comun ,de pilda,
afirmaţia ca “ toata lumea se pricepe la fotbal “.

II. PROBLEMA APARATULUI CONCEPTUAL

Abordarea stiintifica a procesului de practicare a exerciţiilor fizice implica in

mod necesar constituirea treptata si sistematica a limbajului stiintific.
Construirea limbajului stiintific nu are loc independent si in opoziţie cu limba
naturala ci porneşte de la aceasta si se bazează pe ea. Sesizând contradicţia
dintre valoarea unitatilor lingvistice folosite in limba comuna si cerinţele pa care
le incuba limbajul stiintific, specialiştii au procedat la abordarea sistematica a
termenilor cu care se operează in sistemul stiintelor privitoare la fenomenul
social al exerciţiilor fizice, in vederea elaborării limbajului stiintific.
La un prim contact cu fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice uimeşte
nespus de mult varietatea activitatilor care s-ar încadra in acelaşi proces social.
Ce poate fi mai contradictoriu decât practicarea exerciţiilor fizice de către un
deficient fizic in cadrul culturii fizice medicale si practicarea exerciţiilor fizice
de către performeri in activitatea sportiv - competiţionala ?
Diversitatea calitativa a elementelor reunite in acelaşi fenomen social a creat in
limba comuna o serie de noţiuni care se întretaie, se suprapun sau se exclud reciproc.
Noţiunile de educaţie fizica, activitati fizice, sporturi, activitati in cadrul naturii,
gimnastica acoperă realitati diverse. Totuşi in limba de toate zilele nu se face o
distincţie evidenta intre ele.
Situaţia se repeta oarecum si in cazul lucrărilor lexicale. Astfel in “Dicţionarul
limbii romane literare contemporane” editat intre 1955 si 1957, ‘ educaţia fizica ‘,
‘gimnastica’ si ‘sportul’ sunt definite cam in acelaşi mod. “Cultura fizica “ este
menţionata numai ca expresie, ea nu are deci, valoare de noţiune, nu este o categorie
de sine stătătoare.
“Dicţionarul limbii romane moderne” mentioneaza numai “educaţia fizica”, iar
“gimnastica” si “sportul” sunt privite oarecum ca sinonime. ”Cultura fizica” nu este
altceva decât rezultatul activitatilor sportive si gimnasticii asupra corpului omenesc,
precum si stiinta despre dezvoltarea armonioasa a fizicului uman.
“Dicţionarul enciclopedic roman” apărut in anii 1962-1966, tratează
problemele mai nuanţat. “educaţia fizica” este privita ca proces pedagogic, lucru care
nu se afirma in cazul celorlalte concepte corelative.

5
 “Cultura fizica “ are drept scop dezvoltarea armonioasa a aptitudinilor fizice si
spirituale ale oamenilor.
In schimb, in “ Dicţionarul de pedagogie contemporana” lipseşte “cultura
fizica”, iar la termenul “ educaţie fizica” suntem trimişi la “ sport si educaţie “ unde
luam cunostinta despre raporturile care se găsesc intre exerciţiile fizice si educaţie,
si nu ce este “sportul” sau “educaţia fizica”.
Specialiştii din tara noastră in domeniul teoriei practicării exerciţiilor fizice au
acordat un inteles timpuriu problemelor de terminologie, a căror soluţionare are
valoare atât pentru teorie, cat si pentru practica.
Comisia romana si-a încheiat o prima faza de lucru prin elaborare volumului
“Terminologia educaţiei fizice si sportului”. Lucrarea reprezintă un prim pas pe
direcţia constituirii limbajului stiintific al sistemului de discipline care studiază
fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice. Cartea este un studiu stiintific, întrucât
autorii nu s-au mulţumit sa alcătuiască o lista alfabetica de termeni, pe care sa-I
definească relativ autonom unii fata de alţii, ci au încercat o grupare logica, analiza
lor prin prisma corelaţiilor, a coordonărilor si subordonărilor.

III. CONSTITUIREA SI DEVENIREA FENOMENULUI DE

PRACTICARE A EXERCITIILOR FIZICE

Nucleul fenomenului de care ne ocupam este exerciţiul fizic, conceput aici in

totalitatea formelor sale de existenta. El se manifesta in toate planurile – in cultura
fizica medicala, gimnastica de producţie, educaţia fizica desfasurata in cadrul
instituţiei şcolare, pregătirea militară, antrenamentul sportiv, competiţie, activitate
recreativa etc.
El reprezintă intr – un anumit sens elementul de legătura, de sudura a
componentelor eterogene ce fac parte din acelaşi fenomen social.
Prezent inca de la originea fenomenului social, exerciţiul fizic se generalizează, se
raspandeste in arii variate de manifestare.
Fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice nu este un dat, ci un proces social,
o realitate concreta in devenire, care se constituie treptat in fiecare formaţiune social
– economica. El apare, cu multitudinea laturilor si a elementelor componente, ca un
produs al societatii de-a lungul întregii sale existente.
In mişcarea sa istorica, fenomenul a cunoscut prefaceri continue, restructurări
profunde, imbogatindu-se cu fiecare noua etapa.

6
 Exerciţiul fizic nu creează o realitate din nou, ci actioneaza asupra unei realitati
existente – structura biologica specific umana, care este rezultatul unui întreg proces
de evoluţie, determinat de condiţiile naturale si sociale.
Transformările pe care le-a suferit corpul omenesc in devenirea sa nu au avut
rolul, in primul rând, ca omul sa fie mai bine adaptat condiţiilor de mediu, ci de a
răspunde mai adecvat cerinţelor procesului de munca, vieţii sociale in general. Poziţia
verticala, restructurarea membrelor si in special a celor anterioare, conformaţia
coloanei vertebrale, evoluţia aparatului fonator si îndeosebi dezvoltarea sistemului
nervos sunt rodul condiţiilor sociale si, in primul rand, al muncii. Munca – scrie
Engels – “este prima condiţie de baza a vieţii omeneşti in genere, si anume in
asemenea măsura încât, intru-un sens, trebuie sa spunem ca ea l-a creat chiar pe om
insusi”.
Organismul omului in ansamblul sau apare, in ultima instanţa, ca un rezultat al
muncii si o condiţie a sa. “ Mana – scrie Engels - nu este numai organul muncii, ea
este totodată si produsul ei”.

Născuta in condiţii determinate, educaţia fizica reprezintă o noua realitate

sociala. Ea exista alături de cealaltă realitate – producţia materiala.
Dezvoltarea fizica a individului uman apare cercetătorului ca rezultat in
principal a doua forme de activitatemunca si educaţia fizica. Întrucât cele doua
activitati coincid parţial in privinţa “efectului” , unii autori au procedat la ştergerea
oricărei graniţe intre munca productiva si acţiunea educativa.” La început, inca
înainte de construirea comunei primitive gentilice – se afirma in manualul apărut sub
redacţia lui A.D.Novikov si L.P.Matveev – educaţia fizica se realiza nemijlocit chiar
in procesul muncii”.
Este incontestabil ca intre munca si educaţia fizica exista o tesatura întreaga de
relaţii – educaţia fizica isi are originea in procesul de producţie si se desfasoara in
vederea sporirii eficientei lui, si una si alta sunt activitati fizice, atât una cat si
cealaltă contribuie la dezvoltarea
componentei biologice a fiinţei umane.

Analiza situaţiei economico- sociale a comunitatilor primitive indreptateste

orientarea cercetarii in primul rând spre practicarea exerciţiului fizic ca modalitate a
educaţiei fizice. In aceasta ipostaza, el apare ca o necesitate cu efecte profunde si
variate pentru fiinţa umana.
Comunitatile studiate de etnografi etalează in fata cercetătorului o gama
nesfarsita de jocuri, dansuri, întreceri etc., care nu sunt practicate in vederea pregătirii
pentru munca sau pentru războaie si deci nu fac parte din domeniul educaţiei fizice.

7
 Practicarea exerciţiilor fizice sub formele amintite nu reprezintă o necesitate
stringenta ca in cazul educaţiei fizice. Existenta lor nu constituie un inel necesar in
sistemul producţiei materiale care ocupa aproape întreaga sfera de activitate a
comunitatilor primitive. Ele apar pentru primitivi ca un lux pe care si-l permite in
anumite momente, când se simte eliberat de procesul de producţie.

Multe din exerciţiile fizice întâlnite la popoarele primitive sunt executate in

cadrul ritualurilor mistico – religioase, altele constituie elemente integrate in
reprezentările dramatice, fapt care dovedeşte varietatea formelor pe care le îmbracă
practicare lor, iar pe de alta parte, intervenţia altor vieţi sociale, de data aceasta de
domeniul constiintei sociale, in evoluţia fenomenului.

Născute in locuri izolate si in forme diverse, exerciţiile fizice au migrat de la o

comunitate umana la alta, si-au incrucisat traiectoriile, s-au înfruntat, excluzându-se
unele pe altele sau contopindu-se in forme noi. Astfel, din efortul milenar al omenirii
primitive s-a ridicat edificiul de practicare a exerciţiilor fizice care va insoti istoria in
tot decursul ei.
Exerciţiile fizice de tip formativ au in vedere numai oamenii liberi, dar , de
fapt, ele sunt accesibile numai exploratorilor, stăpânilor de sclavi. Născute in sânul
producţiei si create de omul muncii in societatea libera de exploatare, ele isi continua
existenta intr-o forma in care sunt puse in serviciul nemuncitorilor.
Educaţia fizica de tip sclavagist cunoaşte o serie de elemente si particulalitati
noi, care nu numai ca o diferentiaza de treapta anterioara, dar, totodată, evidentiaza
superioritatea ei fata de aceasta.
Educaţia fizica de tip sclavagist se desfasoara in instituţii mai mult sau mai
puţin evoluate, precum şcolile egiptene, chinezeşti, palestrele greceşti etc.
Educaţia tinerilor din familiile bogate se desfasura sub îndrumarea unor sclavi.
Institutionalizarea fenomenului educativ in special trecerea lui in preocupările
statului determina specializarea unor membri ai societatii, liberi de data aceasta, ca de
pilda, pedotribii si gimnaştii la greci.
Educaţia fizica de tip sclavagist va moşteni o întreaga gama de exercitii fizice
creare in sânul etapei precedente.
Un element nou pe linia progresiva a fenomenului educativ, legat de
împrejurările amintite, consta in încercarea reuşita, intr-o anumita privinţa, de a
organiza exerciţiile fizice in cadrul unui sistem.
Găsindu-ne in plina trecere spre constiinta teoretica, asistam la procesul de
sistematizare a ideilor privitoare la educaţia fizica, la apariţia unor concepţii
închegate, care sa calauzeasca practica educativa. Forma cea mai avansata este

8
ilustrata de Grecia, unde educaţia fizica este subordonata ideii despre dezvoltarea
armonioasa a fiinţei umane (Kalo –Kagathis ).
Societatea sclavagista dezvolta intr-o măsura foarte larga educaţia fizica de tip
militar.
Devenit fenomen social permanent, iar pentru unele popoare caracteristic,
războiul face din pregătirea fizica o necesitate sociala.
O alta forma pe care o îmbracă exerciţiul fizic are in vedere îngrijirea si
recuperarea sanatatii. Trăgându-si originile din practicile empirice ale popoarelor
primitive, gimnastica terapeutica se desprinde ca o latura distincta de celelalte forme
ale educaţiei fizice.

Castigandu-si o autonomie tot mai mare fata de producţie, exerciţiile fizice

desfasurate in scop recreativ se diversifica, îmbracă forme noi. Procesul de
dezvoltare insa nu este posibil fara contribuţia muncii, el este numai relativ
independent fata de aceasta. Numai o anumita “ abundenta” de bunuri asigura
libertatea practicării exerciţiilor recreative sau distractive.

Condiţiile economico – sociale instaurate de sclavagism au stimulat evoluţia

practicării exerciţiilor fizice pe un drum care a dus la apariţia unei realitati sociale noi
– agonistica.
Apariţia activitatilor competiţionale este marcata de transformarea întrecerilor
ocazionale in manifestări cu o anumita periodicitate, care presupune reguli speciale si
implica ierarhizarea valorilor.
Pentru desfasurarea acestor activitati se impune necesitatea unei pregătiri
speciale – antrenamentul. Cel care participa la competiţie nu este un ins oarecare, el
primeşte o determinare sociala noua – este concurent.
Pentru el se creează o noţiune, cea de atlet, spre a-l desemna si delimita de
ceilalţi oameni care practica exerciţiile fizice intr-o forma sau alta. Originea
cuvântului se gaseste in “athlos”, care înseamnă munca, lupta. Evident atletul nu
munceşte in producţie si nici nu lupta in război. Activitatea lui este deosebita de a
oamenilor muncii sau a războinicilor. Dar aceasta activitate nu poate fi confundata
nici cu cea desfasurata in cadrul educaţiei fizice, care are in vedere pregătirea pentru
munca prin dezvoltarea armonioasa a corpului, si nici cu energia cheltuita din pura
gratuitate, in scop recreativ sau ca divertisment. Ea este totusi o munca, o pregătire
intensa, iar succesul activitatii nu poate fi asigurat decât printr-o lupta încordata.
Evoluţia activitatilor competiţionale a determinat intr-o măsura tot mai mare
specializarea unui grup de oameni care sa conducă procesul de pregătire a atleţilor –
antrenorii.

9
 O alta particulalitate se refera la faptul ca exerciţiul fizic se manifesta ca
“expresie a unei colectivitati umane”. El nu este practicat ca act in sine, nu este o
activitate care interesează exclusiv pe practicant si care se reduce la trăirile acestuia,
ci o modalitate specifica prin care o anumita comunitate încearcă sa se afirme prin
reprezentanţii săi in raport cu alte comunitati.
Legat de aceasta particulalitate asistam la crearea unui public care participa cu
regulalitate la desfasurarea întrecerilor, care aspira odată cu atletul care il reprezintă,
traieste beatitudinea victoriei campionilor si încearcă amărăciunea cu cei invinsi.
Activitatea competiţionala capata o mare amploare, marcata in special de şirul
luminos al Olimpiadelor, care au atins culmi mai înalte decât cele ale Olimpului, pe
care si-ar fi avut salasul zeii.
Ecourile au ajuns pana in zilele noastre si au prins viata intr-una din cele mai
mari sărbători ale fenomenului – Olimpiadele moderne.
După o perioada glorioasa, spiritul olimpic se stinge treptat, pentru a face loc
altor interese si mobiluri. Se inradacineaza si se generalizează tot mai mult microbul
profesionalismului, care va măcina dinăuntru fenomenul competiţional. Atletul nu
mai este glorificat ca învingător, ca erou, ci devine un mijloc pentru satisfacerea
gusturilor nu rareori pervertite ale publicului. Tocmai de aceea se recurge tot mai
mult la sclavi – excluşi pana acum de la practicarea exerciţiilor fizice – care sunt
puşi sa se producă in fata unui public ce se descompune. Activitatea competiţionala
se rostogoleşte, in degenerarea ei, de pe culmile atinse de Olimpiade in arenele din
circurile si amfiteatrele romane.
Ajuns in etapa sclavagista a dezvoltării sociale, fenomenul de practicare a
exerciţiilor fizice isi menţine in linii mari evoluţia in ceea ce priveşte diferenţierile
interne. De – acum înainte exerciţiile fizice se vor structura in cele trei sectoare
existente  educaţia fizica, exerciţiile fizice cu scop recreativ – distractiv si activitatea
competiţionala.
Educaţia fizica de tip feudal se restructurează in funcţie de noile
comandamente sociale. Întemeiata pe terenul relaţiilor economice specifice noii
orânduiri, ea este orientata spre reprezentanţii clasei feudale, trebuind sa contribuie la
formarea unui adevărat senior care isi desfasoara viata intr-un cerc închis si a cărui
activitate se subordonează unui anumit ritual, începând cu bunele maniere fata de
femeie si terminând cu partidele de vanatoare. Dar accentul principal va cădea pe
pregătirea de război.
Cu timpul, in fazele următoare ale dezvoltării feudalismului, necesitatea
pregătirii fizice apare si pentru celelalte clase si grupuri sociale  clerici, oraseni,
tarani. In conformitate cu noile imperative sociale, educaţia fizica se va extinde,
cuprinzând si aceste grupuri.
A fost nevoie sa treacă o perioada îndelungata pana când gândirea înaintata, si
anume in timpul Renaşterii, a formulat ideea potrivit căreia educaţia fizica trebuie sa
servească in primul rând fiinţa umana. Umaniştii au privit educaţia fizica in general
ca un mijloc necesar in complexul de masuri care sa duca la formarea omului
complet.

10
 Apariţia si dezvoltarea relaţiilor economice specifice capitalismului au
determinat restructurări in natura interna a fenomenului educativ si implicit a
educaţiei fizice.
Exerciţiile fizice practicate in scop recreativ iau o mare dezvoltare in
orânduirile ce au urmat sclavagismului. Generalizarea lor merge pana la cuprinderea
tuturor paturilor sociale. In funcţie, in primul rând, de condiţiile social – economice
ale claselor si de raporturile existente intre ele, dar si de particularitatile popoarelor,
ale asezarilor umane si chiar geografice, jocurile extraeducationale se prezintă intr-o
gama foarte variata, se diferentiaza de la un grup social la altul, se modifica si
evoluează prin trecerea lor de la o pătura sociala la alta. Indiferent de forma concreta
pe care o îmbracă, daca presupune întrecere sau nu, daca se realizează in grupuri mari
sau mici ,ele se desfasoara pentru plăcerea dezinteresata a participanţilor.
Cu toata opoziţia bisericii fata de jocuri, acestea vor cunoaşte o mare
dezvoltare, ca urmare a condiţiilor social-economice pe care le instaurează
feudalismul comparativ cu sclavagismul.
Capitalismul, ultima societate bazata pe exploatare , se caracterizează printr-o
dezvoltare puternica a forţelor de producţie. Productivitatea muncii atinge indici din
ce in ce mai mari, fapt care determina schimbări in raportul dintre timpul de munca si
timpul liber.
In condiţiile societatii burgheze extinderea activitatilor recreative este rodul
luptei duse de masele muncitoare si al iniţiativei lor organizatorice, in orânduirea care
urmează, in socialism, progresul acesta cade direct, deşi pentru început nu in
întregime, in grija societatii. O serie de instituţii de stat, obstesti sau mixte au in
atribuţiile lor coordonarea procesului de desfasurare a exerciţiilor fizice in scop
recreativ.
In etapa următoarea a istoriei, întrecerile sportive vor lua o mare dezvoltare,
manifestata in organizare, aria de cuprindere, ridicarea performantelor.

IV. Rolul culturii fizice

Cultura fizica reprezintă o componenta a organismului social, un fenomen fara

de care societatea nu poate fi conceputa. Mase tot mai largi de oameni sunt
atrase in sfera sa de acţiune. Ea intervine tot mai activ, in forme variate, in viata
oamenilor.
Definind fiinţa umana, Marx arata ca “esenţa umana nu este o abstracţie
inerenta individului izolat. In realitatea ei, ea este ansamblul relaţiilor sociale."
In tesatura constituita de ansamblul proceselor sociale in care isi desfasoara
existenta omul, cultura fizica – parte componenta a ansamblului – se gaseste in relaţie
directa cu latura biologica a individualitatii umane. Stratul biologic al speciei este un
produs istoric, determinat de condiţiile concrete de existenta sociala. Exerciţiul fizic

11
nu creează din nou, ci actioneaza asupra unei realitati existente; el creează prin
adăugare, realitatea supusa acţiunii lui se reetajeaza.
Relatiile dintre fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice si componenta
biologica a omului sunt deosebit de complexe. Realitatea nemijlocita prin care
fiinteaza aceste relaţii, exerciţiul fizic, îmbracă cele mai variate forme. El poate fi
practicat in cele mai diverse modalitati. Poate fi structurat ca mijloc pentru
dezvoltarea personalitatii sau in vederea recastigarii sanatatii, poate fi realizat din
pura gratuitate sau pentru obţinerea performantei, pentru pregătirea militară sau
pentru cucerirea spaţiului extraterestru – pregătirea astronauţilor.
Cultura fizica medicala se orientează către cazurile care se abat de la
manifestarea si dezvoltarea normala a organismului. In consecinţa, spre deosebire de
celelalte forme la care prevalează elementul constructiv – întărirea sanatatii – pe baza
căreia se brodează valorile specifice – cultura fizica medicala trebuie sa
reconstruiască, contribuind la recastigarea sanatatii. Ea uzează de arsenalul de
exerciţii fizice speciale pentru a reduce organismul pe cat posibil in stare normala.
Scopul acţiunii de data aceasta nu este, in principal, de prevenire, ci terapeutic.
Cultura fizica medicala urmareste restabilirea potentelor organismului prin
corectarea deficientelor, insanatosirea organelor si sistemelor bolnave, pentru ca, pe
aceasta baza, sa se treacă la celelalte forme, care sa asigure sarcina dezvoltării fizice.
Dar cultura fizica medicala nu se rezuma numai la mijloace terapeutice. Sfera sa de
activitate este mai larga; intr-un anumit sens, cultura fizica medicala are in vedere si
prevenirea, preîntâmpinarea agravării unor stari de fapt existente, limitând procesul
de accentuare a deficientelor. Ea are sarcina de a veghea la dezvoltarea normala a
organismului in perioade când acesta se gaseste in condiţii speciale, cum sunt
graviditatea, batranetea, practicarea unor profesiuni cu efecte esentialmente negative
pentru organism si de a interveni activ si raţional.
Cultura fizica de masa cunoaşte o varietate nesfarsita de forme si mijloace de
realizare. Este, am putea spune, compartimentul cel mai diversificat al fenomenului,
foarte eterogen in ceea ce priveşte elementele sale si centrifug prin influenta realizata.
Ea are menire de a-I atrage pe oamenii muncii la manifestările cultural – sportive, de
a-I antrena in practicarea sporturilor, a concursurilor de masa si a altor forme de
exerciţii fizice. Ea participa ca element component in structurarea timpului liber.
Totodată, cultura fizica de masa constituie o modalitate specifica prin care se tinde
spre atingerea măiestriei sportive. Atrăgând mase tot mai largi in jurul sau, ea este
pentru sportul de performanta ceea ce este activitatea de amatori pentru cultura
artistica, am spune, grafiata cu majuscule  “ sportul de masa formează baza singura a
sportului de performanta “.
Cultura fizica de masa indeplineste cerinţa dezvoltarii calitatilor fizice sau a
castigarii de noi deprinderi motrice. Chiar mai mult  deşi orientata înspre
componenta biologica a individualitatii, acţiunea exercitata de formele exerciţiului
fizic are rezonanta in sferele de influenta ce cad in seama altor fenomene sociale.
Diapazonul efectelor nu se reduce numai la reacţia organismului; el cuprinde in egala

12
măsura si viata spirituala a individului. Practicarea exerciţiilor fizice face sa vibreze
coarde ce ţin de domeniul artei sau moralei, implica participarea stiintei.
Formele particulare ale fenomenului răspund unor cerinţe speciale, fapt pentru
care sarcinile lor sunt diferenţiate. Tinand seama de limitele istorice si neuitand
acţiunea negativa a procesului de înstrăinare care cuprinde intr-o anumita măsura si
cultura fizica, putem spune ca domeniile sale înconjoară fiinţa umana, ocrotind-o si
sprijinind-o asemenea zidurilor, bastioanelor si contraforturilor unei fortarete. Si după
cum construcţia acestora, organizarea lor, poziţia, forma, orientarea sunt diferite,
potrivit naturii cerinţelor, tot aşa fronturile culturii fizice sunt deosebite  ele sunt
structurate in funcţie de ceea ce trebuie sa apere si mai ales de ceea ce trebuie sa
cucerească. Fiinţa care se gaseste la adăpostul lor este omul, dar nu omul in general,
ci copilul sau adultul, omul muncii sau omul in timpul sau liber, sportivul sau
deficientul fizic, militarul sau cosmonautul.
Funcţia specifica si fundamentala a culturii fizice consta in elaborarea unui
ansamblu de mijloace si condiţii care, puse in acţiune, determina optimizarea
procesului de dezvoltare a fizicului uman. Ca fenomen cultural, ea interactioneaza cu
fiinţa umana prin planul componentei biologice a acesteia, pe care, valorificând-o in
modalitati variate, o perfectioneaza continuu.
In devenirea lui istorica si individuala, organismul uman se supraetajează
succesiv si simultan prin acţiunea concurenta a mai multor planuri  biologic, social
in ansamblu si al culturii fizice.
Sportul de performanta nu vizează in primul rând dezvoltarea componentei
biologice, ci victoria. Funcţia este oarecum mascata de scopul imediat – victoria,
performanta. Ea se realizează insa inevitabil. Dezvoltarea fizica a sportivului este
baza si condiţia statutului si rolului sau de sportiv.
Acţiunea culturii fizice nu se rezuma numai la dezvoltare fizicului uman.
Educaţia fizica, antrenamentul sportiv si activitatea competiţionala, exerciţiile
practicate in scop recreativ nu sunt numai mijloace puse exclusiv in slujba fizicului, a
componentei biologice. Amatorul de turism, sportivul consacrat sau elevul care
asteapta cu nerăbdare ora de educaţie fizica nu ar pune atâta suflet in aceste activitati
daca ele ar fi subordonate numai funcţiei privind dezvoltarea fizicului.
Prin natura originii si a existentei sale, cultura fizica satisface o funcţie mult
mai profunda, mult mai generala, care actioneaza in permanenta si pentru majoritatea
omenirii  ea contribuie la formarea gustului specific pentru mişcare, pentru exerciţiul
fizic, indiferent de modalitatile concrete pe care le îmbracă acesta. Pe de o parte are
loc formarea gustului pentru practicarea exerciţiilor fizice, iar pe de alta, formarea
gustului pentru a participa ca spectator la desfasurarea activitatilor sportive si, in
primul rând, la competiţiile de înalta măiestrie sportiva. Pentru a contura si mai bine
aceasta funcţie, trebuie sa precizam ca, educând, formând gustul pentru mişcare,
cultura fizica satisface acest gust, răspunde cerinţei spirituale formate de insasi
aceasta activitate. Tocmai acest fapt explica atractivitatea, natura reconfortanta a
elementelor sale, fie ca sunt practicate sau privite.

13
 Practicarea jocurilor, a întrecerilor a dus la descoperirea laturilor estetice,
morale ale acestora, a reliefat placera resimţita in timpul realizării lor, a format
spiritul uman capabil sa sesizeze măiestria miscarii, perfecţiunea lui.
Ceea ce spune Marx, referind-se la arta, are valoare si pentru actul de cultura
fizica. “ Omul – scrie el – se afirma in lumea obiectuala nu numai prin gândire, ci si
cu toate simţurile sale.” Si, continuând, precizează  “ Abia prin bogatia obiectual
desfasurata a fiinţei umane se formează sau in parte se si creează pentru prima oara
bogatia simţurilor umane subiective  o ureche muzicala, un ochi care pricepe
frumuseţea formei , pe scurt, simţuri capabile de desfătări omeneşti si care se afirma
ca forte esenţiale umane.”
Ca fenomen social integrat in sistemul vieţii sociale si in care fiinţa umana isi
desfasoara o parte a existentei si esenţei sale, cultura fizica implineste si o funcţie
comuna, pe care o întâlnim si la alte fenomene – integrarea sociala a individului.
Funcţia specifica fundamentala a culturii fizice consta, cum am aratat, in
optimizarea dezvoltării biologice a fiinţei umane. Procesul complex de interacţiune
dintre formele concrete ale practicării exerciţiilor fizice si individualitatea umana in
planul existentei acesteia ca specie biologica se structurează ca realitate sociala si are,
in ultima instanţa, efecte cu implicaţii sociale in privinţa componentei biologice sau
nemijlocit sociale in raport cu celelalte laturi ale personalitatii umane.
Procesul integrării, realizat prin practicarea exerciţiilor fizice, se manifesta
bivalent. Pe de o parte, individul este antrenat pe linia existentei sale ca o specie
biologica in sfera de acţiune a unei realitati sociale – cultura fizica – si prin aceasta,
respectiv pe de alta parte, are loc integrarea stratului biologic al fiinţei umane in
circuitul de ansamblu al vieţii sociale, valorificarea lui in planul social, deci ridicarea
sa la un nivel superior.
Integrarea realizata prin dezvoltarea fizicului are implicaţii multiple si pentru
latura intelectuala, pentru desfasurarea individualitatii ca fiinţa spirituala. Cercetările
de psihologie, in special cele efectuate de H. Walon, au demonstrat ca constiinta “
eului “ este legata de dezvoltarea corpului, ca realitatea concreta a acestuia constituie
prima temelie a personalitatii. Practicând exerciţiul fizic, individul se proiectează in
acesta si are putinţa de a se evalua in permanenta mai mult sau mai puţin corect.
Ilustrativ in aceasta privinţa este faptul ştiut ca infirmii fizici au numeroase complexe,
carenţe ce ţin de domeniul componentei psihice.
Analiza locului exerciţiului fizic in procesul de integrare nu poate avansa decât
pe poziţia evidenţierii acţiunilor sale pozitive in acest proces. Din unele cercetări
efectuate rezulta ca “ aproape fiecare al doilea copil … intra in şcoala cu tulburări
cronice. Creşterea tulburărilor înregistrate pe o perioada de 4 ani era de cca 10% in
landul Nordheim – Westfalen, care este foarte industrializat… Procentul de tulburari
de boli cronice la tineretul încadrat in procesul de producţie este de cca 50% “.
In acest context, medicina, economia, politica, pedagogia, sociologia etc.
insista cu tot mai multa consecventa pentru practicarea exerciţiilor fizice ca mijloc
profilactic, eficient, educativ, evident in ultima instanţa ca mijloc de integrare, ca
modalitate specifica a societatii de a lupta împotriva efectelor provocate de ea. Privita

14
din acest punct de vedere, funcţia de integrare releva valoarea compensatorie a
exerciţiului fizic in raport cu viata moderna. Desfasurarea exerciţiilor fizice
reprezintă un efort prin care ne opunem acţiunii dezintegratoare exercitata de domenii
si activitati sociale distincte, o reacţie fata de uzura nervoasa, de oboseala psihica si
fizica provocata de societatea contemporana si se constituie intr-un sistem social
determinat, ca o modalitate de reintegrare a individului in circuitul social.
Practicarea exerciţiilor fizice de către individ exprima, pe lângă o serie întreaga
de valenţe cu rol integrativ , si o forma specifica prin care acesta are posibilitatea
directa si empirica sa-si autoverifice potentele bio- fizice, sa procedeze , cu alte
cuvinte, la încercarea forţelor proprii, oarecum experimental, înainte si in afara
organismului social din care face parte sau in care urmează sa se integreze. In forme
superioare de organizare a exerciţiilor fizice, prin fixarea unor scări de valori
evidente, comparaţii si confruntări, individul isi da seama de locul sau in raport cu
ceilalţi semeni, de progresele realizate, de posibilitatile de care dispune, precum si de
aprecierea pe care o fac cei din jur referitor la persoana sa.
“…Sportul devine un instrument si o metoda a comunicaţiilor de masa care permite
fiecăruia sa supună unui examen propria sa identificare cu colectivitatea prezenta din
care face parte, cat si poziţia acestei colectivitati in lume.”
In cazul acestei forme de activitate , constituirea constiintei de sine se
realizează relativ mai repede si mai aproape de valoarea reala a individului decât in
alte activitatii.
Am putea spune odată cu Durkheim, ca principala regula a practicării
exerciţiilor fizice este “ distinge-te pe tine însuti”.
P. Vialar merge pana la a considera ca “ singura condiţie umana cu adevărat
suportabila este condiţia sportiva”. Astfel, ca fenomen social, activitatea de educaţie
fizica, sport presupune in structura ei o serie de laturi si momente pe care le vom
întâlni pentru orice alta activitate umana. Practicând exerciţiile fizice, individul
desfasoara aceasta activitate in genere in anumite grupuri( echipa, clasa, prieteni ),
interactioneaza ca fiinţa sociala ( relaţii morale ), si deci este conştient (relaţii
interpsihologice ), capata un anumit statut, joaca un rol determinat etc. el isi pune in
valoare esenţa sa sociala.
Virtual, exerciţiul fizic poate reuni, poate apropia orice indivizi  pe cei tineri
cu adulţi, pe subalterni cu superiori, pe oamenii muncii fizice cu reprezentanţi ai
muncii intelectuale, pe cel de o naţionalitate cu cel de alta. Potrivit din aceasta
perspectiva, el apare mai degrabă ca pretext al procesului de socializare.
Cultura fizica indeplineste aşadar un rol complex, actionand convergent spre
individ, pe care il realizează ca membru al unei colectivitati, ca subiect care trebuie sa
acţioneze intr-o societate data.
Valorile culturii fizice sunt cuceriri ale geniului uman, produse ale unui efort
istoric prin care omul s-a inaltat pe o anumita direcţie a esentialitatii sale. Si, totuşi,
fenomenul de practicare a exerciţiilor fizice a cunoscut in evoluţia sa un drum sinuos,
pe care nu a pasit necondiţionat si multilateral ascensional întreaga omenire. Integrat

15
funcţional in mişcarea societatilor, el a urmat fagasul general al devenirii istorice, cu
consecinţele negative sau pozitive ale acesteia in raport cu fiinţa umana.
Cultura fizica reprezintă o cucerire mareata a geniului uman, o realitate sociala
datorita căreia, alături de alte domenii ale culturii , omul paseste treapta cu treapta
spre perfecţiune.

V. CĂLIREA ORGANISMULUI

Omul trebuie să se adapteze permanent la condiţiile de mediu. Capacitatea de

adaptare este diferită în funcţie de modul de viaţă, vârstă, sex, de interesul pentru
activitatea de călire în diferite perioade ale vieţii. Creşterea calităţii rezistenţei
organismului la factorii de mediu externi se face într-un anumit mod pentru a se putea
crea reflexe puternice de apărare la aceşti factori de mediu. Călirea este metoda prin
care se folosesc factorii naturali; după anumite principii şi reguli se realizează
mărirea rezistenţei generale a organismului faţă de variaţiile bruşte ale factorilor
mediului extern şi faţă de îmbolnăviri. Această metodă combinată cu exerciţiile fizice
în aer liber duce la creşterea accentuată a rezistenţei generale a organismului. Pentru
sportivi călirea capătă o importanţă deosebită deoarece antrenamentele şi competiţiile
se desfăşoară în condiţii de mediu diferite, uneori extreme. Randament maxim dau
numai sportivii de performanţă cu un grad înalt de călire.
Principiile călirii sunt asemănătoare cu cele ale antrenamentelor sportive:
 Gradaţia: Se realizează prin variaţia intensităţii factorilor de mediu precum şi
a duratei în timp a acţiunii acestora. Călirea începe în sezonul cald când
organismul este mai puţin solicitat de mediul extern. Temperatura apei şi
aerului sunt mai ridicate, expunerea la soare când razele sunt mai puţin intense,
creşterea treptată a duratei de expunere de la minute la zeci de minute. Pentru a
fi eficient un factor excitant, trebuie să crească progresiv intensitatea. Durata
nu trebuie exagerată la început pentru a evita apariţia de modificări negative.
 Continuitatea: Călirea se efectuează sistematic, continuu din prima copilărie
până la vârsta înaintată. Exemplul cel mai clar este îngrăşarea stratului cărnos
la mâini, faţă, conductibilitatea termică scade scăzând pierderea de căldură a
organismului. Întreruperea călirii duce la scăderea gradului de antrenament al
aparatului termoreglator.
 Variaţia intensităţii: Se modifică intensitatea factorilor de mediu, durata
timpului mai scurtă, mai lungă în funcţie de intensitatea factorilor de mediu.
 Variabilitatea mijloacelor de călire: Deci folosirea de factori diverşi,
mijloace cât mai variate. Se combină 2-3-4 factori: băi de aer, apă, soare în

16
 acelaşi timp; proceduri diferite cu apă, expunere la aer cald rece, umed, uscat,
vânt, ploaie toate combinate cu exerciţii fizice. Gimnastica de dimineaţă în aer
liber, urmată de proceduri de călire cu apă, exerciţii fizice, exerciţii de
respiraţie controlată. Practicarea de sporturi în aer liber, ciclism, crosuri,
orientare turistică, schiului, înotului etc. oferă posibilitatea menţinerii unui grad
înalt de călire cu efecte dintre cele mai favorabile asupra sănătăţii, puterii de
muncă.
 Individualizarea mijloacelor de călire: Se face în funcţie de particularităţile
individuale, vârsta, sex, tip de sistem nervos, stare de sănătate, grad călire
anterioare, de activitate profesională, etc. Unii factori sunt suportaţi mai bine,
de exemplu apa faţă de aer sau soare.

1. Călirea cu ajutorul aerului

Aerul prin caracteristicile sale de temperatură, umiditate, viteză de deplasare,

puritate, acţionează asupra organismului intensificându-i metabolismul, întărind
sistemul nervos, îmbunătăţirea sistemului termoreglator al organismului.

Reguli de călire cu ajutorul aerului:

Băile de aer pot începe în casă, în cameră, balcon, terasă, începând cu temperaturi ale
aerului de la 20-25 °C care scad treptat zilnic.

Gimnastica se începe îmbrăcat complet apoi din ce în ce mai sumar, aerisirea

permanentă sau temporară a camerelor, cu ferestre deschise sau întredeschise, etc,
până la egalarea temperaturii de afară.

Baia de aer (în aer liber) se face vara, dimineaţa la ora 7-8, o singură baie pe zi de 5-
10 min., apoi durata creşte până la 2 ore de 2 ori pe zi.

La început baia de aer se face fără vânt, umiditate, acestea putând fi prezente mai
târziu.
Baia de aer se începe cu o serie de exerciţii fizice.
Între baia de aer şi masă se lasă un spaţiu de 1-2 ore; nu se face după eforturi fizice
mari fără ca organismul să fi revenit la normal.

Baia de aer se termină cu masaj - automasaj şi cu folosirea unor proceduri de călire

cu ajutorul apei.
La apariţia senzaţiei de frig, baia se întrerupe, se fac mişcări mai vioaie, se îmbracă
corpul cu echipament adecvat, se trece la soare, etc, se pot bea băuturi călduţe, ceai,
cafea slabă, etc.

17
Efectul călirii cu ajutorul aerului se materializează în folosirea temperaturii de 18 °C
şi sub în cameră, menţinerea unui geam deschis tot timpul anului, în folosirea în
cameră a unei vestimentaţii sumare.

În perioadele de frig sportivii mai puţin căliţi fac mai frecvent leziuni
musculoligamentare. Este necesară o încălzire prelungită în trening pentru menţinerea
căldurii musculare.

Pentru sportivii care se antrenează şi care lucrează în săli este foarte indicat să se facă
pregătiri în aer liber atât vara cât şi iarna.

2. Călirea cu ajutorul soarelui

Razele soarelui trecând prin atmosferă sunt absorbite, reflectate, difuzate de

moleculele gazoase sau de aerosoli.

Cantitatea de energie, radianţa solară ce ajunge la suprafaţa pământului depinde de:

 Înălţimea soarelui deasupra orizontului (lungimea drumului parcurs de razele

solare); drum lung – radiaţii mai reduse.
 Gradul de transparenţă al atmosferei; transparenţă ridicată - raze solare mai
multe.
 Unghiul sub care cad razele solare pe suprafaţa pământului (orizontală);
unghiul ascuţit înseamnă radiaţii mai puţine pe unitatea de suprafaţă.
 Pentru călire se folosesc zilele senine şi orele la care soarele se găseşte la o
înălţime de 30° faţă de orizontală. Sub acest unghi razele ultraviolete sunt
inutile.

Reguli pentru călire cu ajutorul soarelui:

Baia de soare să fie totală, directă, progresivă şi continuă. Poziţia culcat este
cea mai indicată cu picioarele orientate spre soare (razele cad sub un unghi cât mai
aproape de 90°). Dozarea se face după timp, intensitatea radiaţiilor pe unitatea de
suprafaţă. Durata creşte de la câteva minute pe fiecare parte a corpului la 1-2 ore şi
mai mult. Se poate practica expunerea pe segmente ajungându-se după 6 zile la
expunerea întregului corp timp de 30 de minute; această metodă este indicată la copiii
mici şi vârstnici. Capul şi ochii trebuie protejaţi; şepcile să fie din materiale
permeabile la aer. Cel mai indicat timp de expunere este între 8-11 dimineaţa când
razele cad sub un unghi de 30°, aerul este mai curat, temperatura nu este prea ridicată;
după ora 11 predomină intensitatea razelor calorice care pot produce arsuri. Baia de
soare se face după un dejun uşor şi se termină cu o oră înainte de masă; după masa de
prânz baia de soare se poate începe la 3 ore. La începutul călirii cu razele soarelui se

18
face o singură baie pe zi; se ajunge la 2 băi distanţate de cel puţin 4 ore. După baia de
soare este indicată o odihnă de 10-15 min la umbră; urmează duşul sau înotul.
Nerespectarea acestor indicaţii poate duce la o serie de accidente: arsuri gr. I-II,
supraîncălzire (şoc termic), insolaţia (congestia cerebrală). Există contraindicaţii:
tuberculoza evolutivă, hipertensiunea arterială, boli febrile, supraantrenament la
sportivi etc. Băile de soare se pot face oriunde în mijlocul naturii - în loc deschis.
Cele mai folosite climate pentru călirea cu razele solare sunt cele de munte şi mare.
Climatul de munte prezintă o cantitate crescută de raze solare datorită
stratului de aer mai subţire, puritatea aerului, albedoul zăpezii care este de 80-85%.
Razele solare sunt uniforme cu mici variaţii vara sau iarna. Băile de soare se pot
efectua şi iarna.
Climatul marin beneficiază de un grad mare de luminozitate la malul mării
datorită albedoului marin (reflectarea razelor solare de apă de mare) şi nisip; aerul
este curat, fără praf. Uniformitatea radiaţiilor mai mare decât la munte. Luminozitatea
persistă şi în zilele în care aerul este acoperit cu un strat subţire de nori care difuzează
razele solare. Bogăţia în raze ultraviolete datorită absorbţiei razelor calorice de către
vaporii de apă din atmosferă (deasupra mărilor umiditatea este de 75-80%) de către
apa mării şi chiar de nisipul de pe plajă. Aerul de pe litoral este încărcat cu particule
fine de apă care conţin clorură de sodiu, sulfat de magneziu, iod, siliciu; aerul conţine
şi o mare cantitate de ozon. Absorbţia razelor infraroşii de către mare transformă baia
de soare într-un factor răcoritor. Baia se face pe intrânduri în mare, pe barcă sau pe
nisipul de lângă apa mării. Băile de soare se pot practica în oraşe în solarii special
amenajate cu nisip, umbrare, bănci, duşuri, etc, în cartiere cu multă verdeaţă.
Radiaţiile solare cresc intensitatea metabolismului organismului.
Vara unele antrenamente trebuiesc făcute în orele în care soarele dogoreşte mai
tare pentru a se obişnui cu competiţiile desfăşurate în condiţii asemănătoare (cum ar
fi IronMan Oradea).

3. Călirea cu ajutorul apei

Apa are o puternică acţiune asupra termoreglării deoarece conductibilitatea

termică a apei este de 3 ori mai mare decât a aerului. Modificările principale asupra
organismului sunt: asupra aparatului cardiovascular, asupra aparatului respirator,
asupra metabolismului, asupra termoreglării. Procedurile trebuie să fie de scurtă
durată (minute), repetate la intervale scurte, alterarea rece cu cald.
Calitatea apei trebuie să fie apropiată de calităţile apei potabile.

Procedurile de călire cu apa:

 Fricţionarea cu prosopul umed: -se face de obicei dimineaţa după gimnastica

igienică. Prosopul la început este înmuiat în apă cu o temperatură de 20-25 °C
coborându-se la 2-3 zile cu un grad până se ajunge la temperatura din cameră.

19
  Stropirea sau turnarea apei pe cap – după obişnuinţa cu temperatura de 12-
15°C se trece la călirea prin stropire. La început se foloseşte apa cu o
temperatură de 33-35 °C care scade treptat până la 20 °C. durata este de 1-2
min. După stropire urmează fricţionarea cu prosopul umed, ştergerea apei cu
un prosop uscat şi aspru. În cameră se scade temperatura treptat până la
temperatura de afară apoi se poate trece la stropire cu apă din aer liber.
 Duşul – mijloc superior de călire cu apă. El acţionează prin temperatura apei şi
efectul de masaj. Se începe cu 33-35 °C şi se coboară treptat până la 25-20 °C.
Duşul rece se practică după ce organismul s-a liniştit după efort. Pielea să fie
caldă dar netranspirată. După duş urmează masajul sau automasajul. Durata
duşului 1-2 minute.
 Scăldatul – are cel mai mare efect de călire. Se poate practica în râuri, lacuri,
apa mării. Intrarea rapidă în apă cu toată suprafaţa corpului plus aerul, soarele,
presiunea apei şi mişcările executate în apă fac scăldatul un principal mod de
călire al organismului.

Fazele reacţiei organismului la contactul cu apa rece:

 Faza I:

- vasoconstricţie periferică: paloare; răcirea tegumentelor; senzaţie de frig

- vasodilataţie centrală:
- creşterea tensiunii arteriale

 Faza a II-a:
- vasodilataţie periferică: înroşirea tegumentelor; senzaţie de cald
 Faza a III-a
(dacă se stă prea mult în apă)
- vasodilataţie periferică paralitică: paloare; senzaţie de frig; tremurături;
horipilaţie; cianoza buzelor. În această fază se iese din apă, se şterge cu
un prosop uscat, aspru. Se efectuează mişcări vioaie, masaj, se beau
băuturi calde.
Baia în mare este cea mai recomandată datorită avantajelor climatului marin şi
calităţilor apei de mare. Scăldatul în lacuri necunoscute se face cu prudenţă. Nu se
sare în apă cu capul înainte când nu cunoaştem adâncimea apei, a lipsei materialelor
care pot produce răniri grave (sârme, fiare etc.).

Scăldatul:
- nu începe într-o apă cu temperaturi sub 18-20 °C;
- se face o singură baie când aerul este mai cald;
- locul să fie ferit de vânt; nu se intră în apă încălzit, transpirat;
- se alege o zonă cu nisip cu pantă lină;

20
 - la început durata este de 3-5 minute;
- în apă se fac mişcări energice, 2-3 scufundări, înot;
- corpul se şterge bine la ieşirea din apă;
- când apare senzaţia de frig se va ieşi din apă.

Călirea cu apă rece a picioarelor asigură o bună circulaţie de întoarcere a sângelui şi

previne apariţia bolilor virotice (în special).
Contraindicaţii ale călirii cu apă:

- boli cardiovasculare
- boli pneumonice acute
- boli contagioase
- vârsta înaintată - cu grad mare de arterioscleroză.

21
 BIBLIOGRAFIE

 Florian Georgescu, Cultura fizica- fenomen social, ed. a II a, editura sport-

turism , 1976.
 Teoria educaţiei fizice ( sub redactarea lui A.Novikov ),Ed. U.C.F.P.,p.32
 Fr.Engels, Dialectica naturii, ESPLP, 1954, p.168.
 Igienă și Elemente de Nutriționism (Culea Cătălina)

22