MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
DREPTUL SUCCESORAL
(Ciclul I)

AUTORI:
Iulia Bănărescu
mg. în drept, lector superior

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat

din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013
 CUPRINS

1. NOŢIUNEA ŞI FELURILE MOŞTENIRII

2. DESCHIDEREA SUCCESIUNII. MOMENTUL Şl LOCUL DESCHIDERII
SUCCESIUNII
3. CONDIŢIILE PREVĂZUTE DE LEGE PENTRU A MOŞTENI
4. MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ
5. MOŞTENIREA LEGALĂ
6. OPŢIUNEA SUCCESORALA
7. RESPONSABILITATEA MOŞTENITORILOR DE PASIVUL
SUCCESORAL
8. CONFIRMAREA DREPTULUI LA MOŞTENIRE Şl ÎMPĂRŢIREA
MOŞTENIRII

2
NOŢIUNEA Şl FELURILE MOŞTENIRII

Moştenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice

decedate (cel ce a lăsat moştenirea) către una sau mai multe persoane
(succesorii).
Ca instituţie a dreptului civil, moştenirea are o legătură Indisolubila cu
dreptul de proprietate. Moştenirea este unul din modurile de cIoIiAikIim *
dreptului de proprietate şi, ca orice transmisiune, asigură legătura dintre cel care
lasă moştenirea (defunct, de cujus?) şi cel care primeşte moştenirea, denumit
succesor sau moştenitor. Spre deosebire de alte moduri de transmitere a
drepturilor şi obligaţiilor, moştenirea are anumite particularităţi, menţionate în
art. 1432, alin. 2 CC. Ea se caracterizează prin următoarele:
Este o transmisiune mortis causa, ori, prin moştenire se poate transmite
doar patrimoniul unei persoane fizice decedate. Decesul poate fi constatat
nemijlocit sau declarat de Instanţa de judecată. Faptul morţii persoanei fizice
determina dispariţia acesteia ca subiect de drept, iar instituţia moştenirii este
chemata sa asigure transmiterea patrimoniului defunctului,care continuă sa existe,
succesorilor săi.
Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor juridice
inter vivos, care sunt guvernate de dreptul obligaţional, iar transmisiunea prin
moştenire poate opera doar cu privire la patrimoniul persoanelor fizice, nu şi al
persoanelor juridice. Dizolvarea persoanelor juridice nu poate fi identificată cu
moartea persoanelor fizice, iar patrimoniul persoanelor juridice dizolvate se
transmit altor persoane, prin diverse acte juridice, altele decât succesiunea.
Normele care reglementează transmisiunea succesorală sunt aplicabile
persoanelor juridice şi statului doar în cazul în care aceştia dobândesc calitatea de
moştenitori.
Moştenirea reprezintă o transmisiune universală, întrucât are ca obiect o
universalitate juridică, un patrimoniu care aparţinea defunctului, adică o totalitate

3
de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, rămasă fără titular, fiind o
universalitate juridică, patrimoniul este independent de elementele sale
componente şi din acest considerent, drepturile şi obligaţiile unei persoane
decedate se transmit către succesori nu privite izolat, ci ca părţi a acestei
universalităţi juridice. Prin moştenire nu se transmit drepturile şi obligaţiile
nepatrimoniale, precum şi drepturile patrimoniale care au un caracter personal,
sau care sunt valabile doar pe durata vieţii celuia care a lăsat moştenirea
(contractate sau prevăzute de lege intuitu personae, cum ar fi dreptul de uzufruct,
uz sau abitaţie, creanţa de întreţinere etc.).
Moştenirea are un caracter unitar, deoarece transmiterea patrimoniului prin
succesiune se supune unui regim unic, stabilit de aceleaşi norme juridice,
indiferent de natura (drepturi reale sau de creanţă, bunuri mobile sau imobile etc.)
şi provenienţa bunurilor care alcătuiesc masa succesorală (moştenite sau
achiziţionate).
Transmiterea moştenirii este indivizibilă, ceea ce presupune că acceptarea
moştenirii sau renunţarea la ea are caracter indivizibil. Fiecare moştenitor trebuie
să accepte moştenirea potrivit vocaţiei succesorale sau să renunţe la ea, fără a fi
posibilă acceptarea sau renunţare parţială a moştenirii. Prin derogare,
moştenitorul chemat la moştenirea mai multor cote succesorale în temeiuri
diferite poate accepta o cotă şi poate renunţa la alta (art. 1528 CC). Caracterul
indivizibil al moştenirii explică de ce, în cazul renunţării la moştenire,
nedemnitate succesorală sau ineficacitate a testamentelor, partea din moştenire
care li se cuvenea va reveni moştenitorilor care au acceptat succesiunea în temeiul
dreptului de acrescămînt.

Felurile moştenirii
În funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc patrimo-
niul persoanei decedate, moştenirea poate fi în temeiul legii (succesiune legală)
sau testamentară (succesiune testamentară) (art. 1432, alin. 3 CC).

4
 De fiecare dată când o persoană decedează fără a lăsa un testament prin
care să dispună de bunurile sale după moarte, transmiterea patrimoniului
succesoral se va face persoanelor, în modul, ordinea şi în cotele determinate de
lege. Regulile succesiunii legale se vor aplica şi în cazul în care defunctul a
dispus prin testament doar de o parte din bunurile sale, dacă testamentul nu este
valabil, precum şi atunci când defunctul a lăsat testament, însă acesta nu se referă
la transmiterea patrimoniului succesoral, ci la alte dispoziţii (numirea
executorului testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moştenire etc.)
Persoanele care dobândesc moştenirea în temeiul legii sunt moştenitori
universali, cu vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, atunci
când există mai mulţi moştenitori, ei beneficiază numai de o fracţiune din
moştenire. Moştenitorii legali nu pot avea vocaţie numai la bunuri singulare,
privite izolat, adică nu pot exista moştenitori legali cu titlu particular.
Moştenirea testamentară are loc în virtutea voinţei persoanei decedate,
manifestate de acesta în timpul viaţă, prin una din formele de testament prevăzute
de lege. Cel care lasă moştenirea în acest mod este numit testator, iar cei chemaţi
să moştenească - moştenitori testamentari, care pot fi:
- universali, atunci când culeg întreg patrimoniul defunctului;
- cu titlu universal, când dobândesc doar o fracţiune din patrimoniul
succesoral;
- cu titlu particular, când culeg doar un bun sau anumite bunuri deter-
minate.
Moştenirea testamentară şi cea legală pot coexista. Astfel, dacă testatorul
nu a testat întregul său patrimoniu sau dacă există moştenitori rezervatari, care
beneficiază de dreptul la o parte din moştenire chiar şi împotriva voinţei
testatorului, partea rămasă şi rezerva succesorală se va atribui corespunzător
moştenitorilor legali şi moştenitorilor rezervatari.

5
2. DESCHIDEREA SUCCESIUNII. MOMENTUL Şl LOCUL
DESCHIDERII SUCCESIUNII

Prin deschiderea succesiunii înţelegem faptul juridic care dă naştere

transmisiunii succesorale şi care, implicit, determină momentul în care încep să se
aplice normele legale cu privire la moştenire. Potrivit art.1440 CC,acest fapt
reprezintă decesul sau declararea morţii persoanei fizic de către instanţa de
judecată. Doar moartea naturală, constatată direct, sau declararea morţii printr-o
hotărâre judecătorească, care instituie o prezumţie in acest sens, declanşează
deschiderea succesiunii, or, o persoană în viaţă nu pont transmită o moştenire.
Până la momentul deschiderii succesiunii nu putem vorbi despre moştenitori sau
patrimoniu succesoral, titular al patrimonii fiind persoana în viaţă.
Deschiderea succesiunii prezintă interes sub aspectul momentului şi locului
producerii. Astfel, momentul deschiderii succesiunii are importanţă, întrucât:
în raport cu momentul deschiderii succesiunii se determină persoanele care au
vocaţie succesorală (în temeiul legii sau testamentului),
Pornind de la acest moment se determină componenţa şi valoarea
patrimoniului succesoral;
Din acest moment se calculează termenul de 6 luni, necesar pun acceptarea
moştenirii;
Acceptarea sau renunţarea la moştenire produce efecte din montul
deschiderii succesiunii;
Din acest moment începe scurgerea termenului de prescripţie pentru
declararea nulităţii testamentului;
După momentul deschiderii succesiunii se va determina legea aplicabilă în
cazul unui conflict de legi în timp, fiind aplicabilă legea in vigoare la momentul
deschiderii succesiunii.
În conformitate cu art. 1440, alin. 2 CC, momentul deschiderii succesiunii
se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat moştenirea sau data rămânerii

6
definitive a hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii lui. Moştenitorii
legali sau testamentari vor trebui să dovedească moartea, precum şi data sau
momentul morţii celui care a lăsat moştenirea. Potrivit art.54, al Legii privind
actele de stare civilă din 26.04.2001, data morţii se probeayăfi prin actul de deces,
întocmit în temeiul certificatului medical constatator al decesului, eliberat de o
unitate sanitară, sau hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii persoanei.
Uneori poate avea importanţă juridică nu doar stabilirea datei calendaristice a
decesului, ci şi a momentului exact al survenirii lui. Este vorba de cazul
decesului persoanelor cu vocaţie succesorală reciprocă (tatăl şi fiul). Dacă se
poate stabili supravieţuirea unuia celuilalt, oricât de scurtă, persoana care a
supravieţuit va culege moştenirea de la cel care a decedat primul .Imposibilitatea
determinării dacă una din persoanele cu vocaţie succesorală reciprocă sau
unilaterală a supravieţuit alteia, are drept efect aplicarea regimului succesiunii
comorienţilor sau codecedaţilor (art. 1441 CC).
Locul deschiderii succesiunii prezintă importanţă pentru determinarea
organelor competente din punct de vedere teritorial să rezolve diferite probleme
privind moştenirea. Astfel, procedura succesorală este de competenţa notarului de
la locul deschiderii succesiunii (art. 35, alin. 3 al Legii cu privire la notariat din
08.11.2002). Drept consecinţă, cererea de acceptare sau renunţare la succesiune
se depune la acest notar, care este împuternicit si a măsuri pentru paza averii
succesorale şi eliberarea certificatului de moştenitor (art. 1552 şi art. 1556 CC).
Potrivit art. 1443 CC, locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al
celui care a lăsat moştenirea. Regula ultimului domiciliu se impune şi din
considerente de ordin practic, deoarece la ultimul domiciliu se află, de obicei,
înscrisurile defunctului şi tot acolo se pot culege informaţiile despre moştenitorii
defunctului şi despre masa succesorală. Domiciliul persoanei x determină potrivit
prevederilor art. 30-31 CC. De regulă, domiciliul persoanei este indicat în actul
de identitate. în cazul în care domiciliul real nu corespunde cu cel trecut în actele

7
de identitate, cel interesat va putea face dovada domiciliului defunctului prin
orice mijloace de probă.
Dacă ultimul domiciliu nu este cunoscut, locul deschiderii succesiuni va fi
considerat locul aflării bunurilor succesorale. în cazul în care acestea se afla în
locuri diferite, deschiderea succesiunii se va produce la locul de aflare a părţii
celei mai valoroase din bunurile imobile, iar în lipsă de imobile - la localul unde
se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile.

3. CONDIŢIILE PREVĂZUTE DE LEGE PENTRU A PUTEA MOŞTENI

Pentru ca o persoană să poată moşteni, este necesar să fie întrunite cumu-

lativ următoarele condiţii:
- persoana să dispună de capacitate succesorală;
- să aibă vocaţie succesorală;
- persoana să nu fie nedemnă de a moşteni.
Se consideră că are capacitate succesorală orice persoană care există la mo-
mentul deschiderii succesiunii. Potrivit art. 1433 CC, se consideră că există, adică
au aptitudinea de a-l moşteni pe cel decedat:
• În cazul succesiunii testamentare - persoanele care se aflau în viaţă la
momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele care au fost
concepute în timpul vieţii lui şi s-au născut vii după decesul acestuia, indiferent
de faptul dacă sunt sau nu copii lui, precum şi persoanele juridice care au
capacitate juridică la momentul deschiderii succesiunii;
• în cazul succesiunii legale - persoanele care se aflau în viaţă la momentul
decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii lui concepuţi în timpul
vieţii şi născuţi după decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capa-
citate succesorală asupra patrimoniului succesoral vacant.

8
 Observăm că existenţa moştenitorului la momentul deschiderii succesiunii
este o condiţie indispensabilă pentru a putea moşteni. Oricât de puţin
supravieţuieşte o persoană celui decedat, ea are capacitate succesorală. Existenţa
persoanei la momentul deschiderii succesiunii poate fi dovedită de moştenitorul
în cauză sau de succesorul său atunci când primul a decedat după deschiderea
succesiunii. Dovada existenţei persoanei fizice se face cu actele de stare civilă, iar
în caz de deces al moştenitorului care se afla în viaţă la momentul deschiderii
succesiunii, cu actul de deces sau hotărârea declarativă de moarte, din care reiese
că moartea moştenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii. Capacitatea
succesorală nu este condiţionată de durata vieţii moştenitorului, astfel, dacă
moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale
succesorale vor trece la moştenitorii săi.
Dacă persoana fizică dispărută este considerată a fi în viaţă, aceasta are
capacitate succesorală. Dacă însă se constată printr-o hotărâre declarativă de
moarte că la data deschiderii succesiunii aceasta nu mai era în viaţă, capacitatea ei
succesorală se desfiinţează retroactiv, iar ceea ce a fost cules dintr-o moştenire în
numele persoanei dispărute, va trebui să fie restituit.
Se consideră cu capacitate succesorală şi persoanele concepute, dar nenăs-
cute la momentul deschiderii succesiunii. Aceştia vor putea moşteni cu condiţia
de a se naşte vii, indiferent de durata vieţii după naştere. Cel care pretinde
moştenirea în numele copilului, va trebui să dovedească prin orice mijloace de
probă admise de lege data conceperii copilului, situarea acestei date anterior
momentului deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu.
Nu dispun de capacitate succesorală persoanele juridice care nu existau la
momentul deschiderii succesiunii şi nici persoanele fizice predecedate (care au
decedat anterior deschiderii succesiunii). Potrivit art. 1441 CC, de asemenea nu
au capacitate succesorală comorienţii şi codecedaţii.
Comorienţi sunt considerate două sau mai multe persoane cu vocaţie suc-
cesorală reciprocă sau unilaterală, decedate în aceeaşi împrejurare (accident în

9
transport, calamităţi naturale etc.), încât nu se poate stabili dacă una a supravieţuit
alteia şi prezumându-se că au murit concomitent. Vor fi recunoscuţi comorienţi şi
persoanele declarate moarte prin hotărârea instanţei de judecata drept urmare a
dispariţiei fără veste în aceleaşi circumstanţe (art. 1442 CC) în acest caz, nu are
importanţă momentul intrării în vigoare a hotărârii privind declararea morţii
acestor persoane.
Persoanele care au vocaţie reciprocă sau unilaterală şi care decedează in
acelaşi timp (nu şi în aceiaşi împrejurare), fără a se putea determina ordinea
deceselor, sunt numite codecedaţi şi se prezumă că au decedat concomitent.
Prezumţia morţii concomitente în cazul comorienţilor şi codecedaţilor face să
excludă moştenirea reciprocă a acestora, or, nesupravieţuind una alteia de alta, ei
sunt lipsiţi de capacitate succesorală. Potrivit art. 1441alin. 2 CC, moştenirea
lăsată de fiecare comorient sau codecedat va fi culeasa de moştenitorii proprii.
O altă condiţie necesară pentru a putea moşteni este existenţa vocaţiei
succesorale. Pentru ca o persoană fizică, juridică sau statul să aibă dreptul de a
culege moştenirea, este necesar ca ea să aibă chemare la moştenire, in baza legii
sau a testamentului lăsat de defunct. în virtutea legii, vocaţie (chemare) la
moştenire au rudele defunctului (art. 1500 CC). Prin testament se poale conferi
vocaţie succesorală oricărei persoane cu capacitate succesorală.
O ultimă condiţie necesar pentru a putea moşteni este ca moştenitorul sa nu
fie nedemn. Nedemnitatea succesorală constă în decăderea moştenitorului din
dreptul de a moşteni o persoană decedată, datorită săvârşirii unor fapte grave
(expres prevăzute de lege) împotriva defunctului sau memoriei acestuia.
Nedemnitatea succesorală are un caracter de pedeapsă civilă, care se
bazează pe motive de moralitate publică, neputându-se admite ca o persoana
vinovată de fapte grave faţă de alta să o moştenească pe aceasta, şi se
caracterizează prin următoarele:
- se aplică doar în cazul săvârşirii faptelor prevăzute expres şi limitativ de
lege;

10
- operează doar în temeiul hotărârii instanţei de judecată prin care se
constată circumstanţa care constituie temeiul nedemnităţii. Acţiunea în
constatare poate fi intentată de orice persoană pentru care decăderea
succesorului nedemn din dreptul la succesiune are consecinţe
patrimoniale (art. 1435 CC), în termen de un an de la data deschiderii
succesiunii.
- se aplică şi produce efecte atât faţă de autorul faptei, cât şi fata de
moştenitorii lui. Astfel, potrivit art. 1504, alin. 3 CC, reprezentarea
nedemnului nu se admite.
- nedemnitatea se limitează la moştenirea persoanei faţă de care au fost
săvârşite faptele, fără a se extinde la alte moşteniri. Astfel, dacă fapta a
fost comisă faţă de un părinte, autorul faptei va putea moşteni celălalt
părinte.
- nedemnul trebuie să fi săvârşit faptele cu discernământ, deoarece nu se
poate vorbi de vinovăţie în lipsa discernământului.
- cel ce a lăsat moştenirea îl poate ierta pe moştenitorul nedemn. Potrivit
art. 1436 CC, persoana culpabilă de comiterea unor acţiuni ce atrag
decăderea din dreptul de succesiune poate fi chemată la moştenire dacă
cel ce a lăsat moştenirea o iartă, exprimând acest lucru în mod expres în
testament.
Cazurile de nedemnitate sunt stabilite expres şi limitativ de art, 1434 CC.
Astfel, nu poate fi succesor testamentar sau legal, persoana care:
- a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei
voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea;
- a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a
lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a
persoanelor apropiate sau la majorarea cotelor succesorale ale tuturor
acestora.

11
 După cum reiese din prevederile art. 1434 CC, pentru ca un moştenitor să
fie înlăturat de la moştenire, faptele menţionate urmează a fi comise cu intenţie.
Tot la categoria succesorilor nedemni legea atribuie părinţii decăzuţi din
drepturile părinteşti care, la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în
aceste drepturi şi părinţii (adoptatorii) şi copii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care
s-au eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a celui care
a lăsat moştenirea (art. 1434, alin. 2 CC).
Fiind o pedeapsă civilă care operează în temeiul legii, nedemnitatea face ca
moştenitorul vinovat să fie înlăturat de la succesiunea persoanei faţă de care s-a
făcut vinovat. Nedemnitatea produce întotdeauna efecte de la data deschiderii
succesiunii, indiferent dacă condiţiile cerute de lege sunt întrunite de la această
dată sau dacă vor fi întrunite ulterior. Dacă la momentul constatării de către
instanţa de judecată drept succesor nedemn moştenitorul a intrat deja în posesia
bunurilor succesorale, acesta este obligat să restituie celor îndreptăţiţi tot ce a
primit ca moştenire, inclusiv fructele obţinute. Restituirea se va face în natură, cu
excepţia cazurilor în care bunurile succesorale au fost înstrăinate unor terţi care
nu pot fi obligaţi să le restituie către moştenitorii de drept (dobânditorii de bună-
credinţă). Fiind considerat un posesor de rea-credinţă, nedemnul este obligat sa
restituie fructele pe care le-a perceput sau pe care trebuia sa le perceapă. Conform
art. 585 CC, pentru sumele de bani primite în contul succesiunii nedemnul va
datora dobânzi din ziua primirii lor. Moştenitorul nedemn care a făcut cheltuieli
în temeiul calităţii sale de moştenitor are dreptul la restituirea atât a plăţilor pe
care le-a făcut în contul datoriilor succesiunii cât şi a cheltuielilor utile şi necesare
făcute cu bunurile succesorale.

4. MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ

Noţiunea şi caracterele juridice ale testamentului

12
 În conformitate cu art. 1449 CC, testamentul este un act juridic solemn, uni
lateral, revocabil şi personal, prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru
momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.
Din noţiunea legală a testamentului desprindem următoarele caractere
juridice ale acestuia:
- Testamentul este un act juridic, ce cuprinde manifestarea de voinţă a
testatorului îndreptată spre a produce efecte juridice. Pentru a deveni
valabil, testamentul trebuie să întrunească condiţiile de valabilitate a
actelor juridice (consimţământ neviciat, capacitate, obiect, cauză).
- Este un act juridic unilateral, întrucât ia naştere şi produce efecte
juridice exclusiv din voinţa testatorului. Testamentul produce efecte
indiferent de atitudinea moştenitorilor şi înainte de acceptarea de către
el a moştenirii. Evident, aceasta nu înseamnă că moştenitorul
testamentar desemnat este obligat să accepte moştenirea. Acceptarea
moştenirii reprezintă un alt act juridic unilateral, care produce propriile
efecte juridice. în caz de acceptare a moştenirii testamentare,
transmiterea drepturilor şi obligaţiilor de la testator la moştenitor se va
face în baza testamentului, cu efecte de la data deschiderii succesiunii, şi
nu în baza acordului de voinţă dintre testator şi moştenitor, de la data
realizării acestuia.
Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, or, în măsuri în care
o persoană are capacitatea de a testa, o poate face doar perso nai, nu şi prin
reprezentant.
Este un act juridic solemn, or, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să
îmbrace una din formele prevăzute de lege.
Testamentul este un act juridic mortis causa. El este conceput să producă
efecte juridice doar la decesul autorului său. Atâta timp cât testatorul este în viaţă,
moştenitorii nu dobândesc nici un drept asupra bunurilor de care primul dispune
prin testament.

13
 Testamentul este un act revocabil. Oricând, până în ultima clipa a vieţii
sale, testatorul poate modifica sau revoca testamentul, în ordinea prevăzută de
lege.

b) Formele testamentului!
Pornind de la importanţa şi gravitatea efectelor pe care le produce un tes-
tament, pentru protejarea voinţei testatorului împotriva unor influenţe şi presiuni,
precum şi pentru a exclude orice dubiu referitor la existenţa şi sensul manifestării
de voinţă a testatorului, legea prevede, sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite
forme testamentare pe care trebuie să le ia voinţa testatorului pentru a produce
efecte juridice. Potrivit art. 1458 CC, testamentul poate fi întocmit doar în una
din următoarele forme: olograf, autentic şi mistic. Legislaţia noastră nu
recunoaşte valabil testamentul verbal (nuncupativ), de aceea, indiferent de forma
concretă pentru care optează testatorul, testamentul urmează să fie întocmit în
scris, sub sancţiunea nulităţii.
Testamentul olograf este testamentul scris în întregime personal, datat şi
semnat de testator; Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale,
fiind întocmit ca înscris cu semnătură privată, testamentul olograf este un act
solemn; scrierea integrală, datarea şi semnarea de mâna testatorului sunt
prevăzute de lege drept condiţii de valabilitate. Această formă de testament oferă
unele avantaje, cum ar fi cel al gratuităţii, al simplicităţii şi al păstrării secretului
asupra existenţei şi conţinutului său. De asemenea, el poate fi revocat oricând, fie
prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială de către
testator. Are şi unele dezavantaje deoarece poate fi uşor pierdut sau sustras. Unele
din inconvenientele testamentului olograf pot fi înlăturate prin întocmirea lui în
mai multe exemplare şi predarea lor spre păstrare unor persoane de încredere.
Un testament olograf este valabil atunci când este scris în întregime personal de
testator. Scrierea manuscrisă poartă întotdeauna amprenta personală a autorului,
astfel încât ea poate evidenţia cel mai bine identitatea autorului, garantând că

14
testamentul provine de la cel care l-a scris. Acest testament poate fi scris cu orice
instrument (toc, stilou, pix, pensulă etc.), cu orice substanţă care lasă urme
(cerneală, pastă, vopsea, sânge etc.), pe orice suport (hârtie, pânză, lemn, piatră
etc.) şi în orice limbă cunoscută de testator. Ca scriere poate fi folosită atât
scrierea obişnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât şi stenografia. Nu se
admite, sub sancţiunea nulităţii, dactilografierea acestui testament, chiar dacă a
fost făcut personal de testator şi cuprinde menţiunea, că reprezintă ultima sa
voinţă.
La redactarea testamentului olograf, testatorul poate apela la ajutorul unui
persoane care posedă cunoştinţele necesare in privinţa formei actului (ruda,
prieten, avocat), testamentul fiind valabil în cazul în care colaborarea terţului nu
viciază consimţământul testatorului.
O altă condiţie de valabilitate pentru testamentul olograf, prevăzută de lege,
este datarea lui, prin indicarea zilei, lunii şi anului în care a fost întocmii, Data
este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Ea
permite, în primul rând, stabilirea faptului dacă la acea dată testatorul avea
capacitatea de a testa. în al doilea rând, în cazul în care există testamente cu
dispoziţii contrare sau incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va
fi luat în considerare (testamentul posterior anulează sau modifica testamentul
anterior, art. 1465,1467 CC). Data întocmirii testamentului poate fi indicată atât
prin cifre, cât şi prin litere şi combinat. Se admite datarea testamentului olograf şi
prin referire la anumite evenimente care se pot stabili cu certitudine. Lipsa datei
întocmirii testamentului atrage nulitatea lui doar în cazul în care nu sunt înlăturate
dubiile referitoare la capacitatea de exerciţiu a testatorului la momentul
întocmirii, modificării sau revocării testamentului, precum şi în cazul existenţei a
câtorva testamente (art. 1464 CC).
Semnătura testatorului reprezintă o altă formalitate cerută de lege pentru
validitatea testamentului, care atestă că dispoziţiile testamentare reprezintă
ultima sa voinţă/ Legea nu prevede unde şi cum trebuie semnat testamentul De

15
obicei, semnătura cuprinde numele şi prenumele testatorului, însă, condiţia va fi
îndeplinită dacă testatorul semnează cu semnătura pe care o folosea de obicei şi
care permite identificarea lui. Lipsa semnăturii testatorului atrage nulitatea
testamentului.

Testamentul autentic
Este autentic testamentul adeverit de autoritatea învestită în acest scop. Art,
1458 CC recunoaşte drept autentic testamentul notarial, precum si asimilat cu cel
autentificat notarial. Pornind de la prevederile art. 3 al Legii m 1453-XV Cu
privire la notariat din 08.11.2002, pe teritoriul Republicii Moldova testamentele
pot fi autentificate de către notarii de stat, notarii privaţi şi alte persoane abilitate
prin lege, iar testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află în
străinătate se autentifică de consulii Republicii Moldova. În conformitate cu art.
39, lit. q) al Legii nr. 436 privind administraţia publică locala din 28.12.2006 şi
art. 37 al Legii cu privire la notariat, secretarii consiliilor locale sunt abilitaţi să
autentifice testamente.
Deseori, necesitatea întocmirii testamentului poate apărea în împrejurări
care exclud posibilitatea prezentării testatorului la notar sau la alte persoane
abilitate să autentifice testamentul. Din acest considerent, legea asimilează cu cele
autentificate notarial testamentele autentificate de:
- medicul principal, şeful, adjuncţii lor in probleme medicale, medicul de
serviciu al spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului,
directorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi şi bătrâni dacă
testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful
expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii
similare, dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie;
- căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau aero
navă;

16
 - comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului
militar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este
militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană
civilă sau membru al familiei acestuia;
- şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află in locuri
de privaţiune de libertate.
Testamentele autentificate de aceste persoane urmează a fi expediate, cel
tîrziu, a doua zi după autentificarea unuia dintre notarii de la locul instituţiei date.
Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa şi per-
soanele care nu ştiu a scrie sau a citi, precum şi cele care, din cauza infirmităţii,a
bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna. În conformitate cu art. 1460 CC,
daca testatorul nu poate semna personal testamentul, la rugămintea şi în prezenţa
lui, precum şi în prezenţa a cel puţin doi martori şi a notarului, poate semna o alta
persoană. în acest caz, testamentul se va semna şi de martori şi se va indica mo-
tivul care l-a împiedicat pe testator să semneze personal. Testamentul persoanei
analfabete sau cu deficienţe fizice se întocmeşte în mod obligatoriu în prezenţa a
doi martori şi a unei persoane care poate comunica cu testatorul, confirmând prin
semnătură manifestarea lui de voinţă (art. 1461 CC). Martori testamentari, în
cazurile menţionate mai sus, nu pot fi persoanele care nu au atins majoratul, cele
lipsite de capacitate de exerciţiu, moştenitorii testamentari şi rudele lor pe linie
ascendentă şi descendentă, surorile, fraţii, soţul (soţia) şi legatarul.
Un alt avantaj al testamentului autentic constituie faptul că el se bucură de
forţa probantă a oricărui înscris autentic, posibilitatea de a fi contestat fiind
redusă. întrucât notarul păstrează un exemplar al testamentului autentificat,
pierderea sau distrugerea testamentului nu va avea impact negativ asupra
moştenitorului, deoarece se va putea solicita o copie de la notar.
Dintre dezavantaje menţionăm faptul că este mai costisitor şi ca necesită un
efort suplimentar pentru îndeplinirea formalităţilor.

17
 Nerespectarea regulilor de întocmire şi autentificare a testamentului
autentic duce la nulitatea lui. Testamentul va putea fi valabil, în cazul în care va
îndeplini condiţiile unui testament olograf.

Testamentul mistic
Testamentul mistic este un testament secret, scris în întregime, datat si
semnat de testator, strâns şi sigilat şi apoi prezentat notarului, care aplica
inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.
Testamentul mistic se realizează în două etape:
Etapa redactării. Testamentul poate fi scris de mâna testatorului, dac-
tilografiat sau scris de o altă persoană sub îndrumarea testatorului, însă neapărat
semnat de ultimul. Semnătura testatorului este o condiţie de validitate a
testamentului mistic, fără de care acesta este nul absolut. Hârtia pe care este scris
testamentul trebuie să fie împăturită şi introdusă într-un plic care se sigilează în
aşa mod, încât să nu poată fi deschis decât prin distrugerea plicului. Sigiliul
reprezintă garanţii că testamentul nu va fi sustras şi înlocuit fraudulos.
Suplimentar, testamentul trebuie datat de testator.
Etapa prezentării la notar. Plicul sigilat care conţine testamentul va fi
prezentat notarului pentru ca acesta să aplice inscripţia de autentificare pe plic şi
să semneze plicul, alături de testator. In faţa notarului, testatorul va declara că
testamentul cuprinde dispoziţiile sale de ultima voinţă, că a fost scris de el sau de
o altă persoană şi că a fost semnat de el. Notarul va indica în inscripţia de
autentificare data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi domiciliul testatorului
şi declaraţiile testatorului. Testatorul nu este obligat să dezvăluie notarului
conţinutul testamentului său, însă, dacă doreşte, o poate face. După efectuarea
inscripţiei de autentificare, testamentul este restituit testatorului daca ultimul nu
doreşte să-l transmită notarului spre păstrare.

18
 Testamentul mistic asigură secretul dispoziţiilor testamentare şi poate fi
păstrat spre a fi ferit de falsificare sau distrugere. Dintre inconveniente, men-
ţionăm că necesită unele formalităţi care implică cheltuieli suplimentare.
În cazul deteriorării plicului sigilat, testamentul mistic va fi nul. El va
rămâne totuşi valabil dacă va întruni condiţiile testamentului olograf.

c) Dispoziţii testamentare
Codul civil al Republicii Moldova consacră principiul libertăţii
testamentare, în sensul că, testatorul este liber de a dispune prin testament de
întreg patrimoniul său sau o parte din el, de a testa bunurile sale unei sau mai
multor persoane, de a stabili cota-parte a fiecărui moştenitor sau de a determina
bunul care va trece în proprietatea moştenitorului. Libertatea testamentară nu este
însă absolută, legea stabilind anumite restricţii, în special cele care se referă la
rezerva succesorală care se cuvine anumitor moştenitori legali (art. 1505- 1514
CC).
Testamentul poate conţine o varietate de dispoziţii. Testatorul poate de-
semna una sau mai multe persoane care, la decesul lor urmează să dobîndească cu
titlu gratuit patrimoniul său. Indiferent câte persoane au fost desemnate în calitate
de moştenitori testamentari, testamentul urmează să cuprindă elemente cu ajutorul
cărora se vor identifica moştenitorii. Prin urmare, moştenitorul trebuie să fie o
persoană determinată sau cel puţin determinabil în momentul deschiderii
succesiunii. Persoana poate fi determinată prin indicarea numelui şi prenumelui,
precum şi a domiciliului acesteia. Testatorul ar putea utiliza pentru desemnarea
moştenitorului testamentar şi anumite caracteristici (diminutiv sau supranume dat
în legătură cu o trăsătură caracteristică a acesteia sau a aspectului său exterior,
psihic, sau unei profesiuni sub care este cunoscut). În cazul în care testatorul a
determinat persoana moştenitorului prin caracteristici care pot fi proprii mai
multor persoane şi nu se poate stabili pe care dintre ele a avut-o în vedere

19
testatorul, toate aceste persoane se consideră moştenitori cu drept la cote-părţi
egale (art. 1454 CC).
Testatorul poate determina în testament cotele succesorale pentru
moştenitorii desemnaţi sau poate determina expres partea care-i revine fiecărui
moştenitor. Drept urmare, testamentul poate fi universal (când un moştenitor
culege întreaga moştenire), cu titlu universal (moştenitorului i se atribuie o cotă-
parte din moştenire) şi cu titlu particular (moştenitorului i se atribuie un bun sau
anumite bunuri determinate, privite izolat). în cazul in care testatorul a desemnat
câţiva moştenitori, fără a indica cota-parte a fiecărui, patrimoniul succesoral se
împarte egal între moştenitori. Potrivit art. 1450 alin. 2 CC, atunci când prin
testament este stabilită cota-parte numai a unuia dintre moştenitorii desemnaţi,
ceilalţi moştenitori testamentari moştenesc în părţi egale patrimoniul rămas. Dacă
însă testamentul desemnează câţiva moştenitori, iar cota determinată a unuia din
ei include întregul patrimoniu succesoral, toţi comoştenitorii testamentari
moştenesc în cote egale (art. 1452 CC).
Prin testament se poate dispune doar de o parte din patrimoniul testatorului.
În acest caz, precum şi atunci când cotele-părţi determinate în testament nu includ
întregul patrimoniu succesoral, pentru partea netestată se aplica prevederile
succesiunii legale sau vacante. Moştenitorii legali cărora le-a fost testată o parte
din avere, la fel pot pretinde la o parte din averea netestată, în cazul in care
testamentul nu prevede altceva. Atunci când moştenitorii legali au fost
dezmoşteniţi, nu au acceptat moştenirea sau au renunţat la partea de moştenire
netestată, potrivit prevederilor art. 1515 CC, ea va trece în proprietatea statului ca
moştenire vacantă.
În conformitate cu art. 1451 CC testatorul este în drept să substituie
succesorul desemnat dacă acesta din urmă decedează până la deschiderea
succesiunii, nu acceptă sau renunţă la moştenire sau este privat de dreptul la
moştenire. Substituirea succesorală reprezintă o dispoziţie specială prin care
testatorul desemnează în subsidiar un al doilea moştenitor, denumit substituit,

20
care va primi bunurile testate, dacă primul moştenitor nu le va primi din motivele
menţionate mai sus.
Potrivit art. 1455 CC, testatorul poate înlătura de la moştenire (dezmoşteni)
pe unul, pe câţiva sau pe toţi moştenitorii legali de întreg patrimoniu sau numai
de o parte din el, fără a fi obligat să invoce în testament motivele dezmoştenirii. în
funcţie de modul de manifestare a voinţei de dezmoştenire, ea poate fi directă şi
indirectă. Dezmoştenirea este directă atunci când testamentul conţine o clauză
expresă în acest sens. Moştenitorii înlăturaţi expres de la moştenire nu vor putea
pretinde la partea netestată din patrimoniu şi nici asupra cotelor-părţi la care au
renunţat moştenitorii testamentari (art. 1455, alin. 2 CC). Moştenitorul legal
dezmoştenit expres nu poate moşteni nici în cazul neacceptării succesiunii de
către moştenitorii testamentari, nici în cazul declarării nulităţii testamentului sau
recunoaşterii moştenitorilor testamentari drept nedemni de a moşteni.
Dezmoştenirea indirectă are loc atunci când testatorul, fără să menţioneze
expres înlăturarea de la moştenire a moştenitorilor legali, testează întregul său
patrimoniu unei sau mai multor persoane. Moştenitorii legali, dezmoşteniţi in-
direct, îşi păstrează dreptul la moştenire asupra părţii netestate din avere. Ei vor
putea pretinde la moştenire şi în cazul decesului tuturor moştenitorilor testa-
mentari până la deschiderea succesiunii, în cazul în care nu au fost desemnaţi
substituitori, precum şi atunci când a fost declarat nulitatea testamentului sau a
fost recunoscută nedemnitatea succesorilor testamentari (art. 1456 CC).

d) Modificarea, revocarea, caducitatea şi nulitatea testamentului

O dată fiind întocmite în una din formele prevăzute de lege, testamentele îşi
produc efectele din momentul deschiderii succesiunii. În anumite cazuri însă,
testamentele sunt lipsite de eficacitate juridică, fiind desfiinţate cu efect
retroactiv. Astfel, ele pot fi declarate nule (atunci când nu au luat naştere in mod
valabil) sau, deşi au fost întocmite perfect valabile, ele vor fi desfiinţate, în tot sau

21
în parte, datorită unor cauze posterioare (modificarea, revocarea şi caducitatea
testamentelor).
Modificarea şi revocarea testamentului
Testamentul, fiind un act unilateral de ultimă voinţă a testatorului, este
revocabil prin definiţie. Revocarea poate fi făcută de testator, în tot sau în parte,
oricând până la momentul decesului, fără a fi necesar să justifice aceasta într-un
anumit fel. După modul de manifestare a voinţei, revocarea poate fi expresa sau
tacită şi este valabilă dacă testatorul avea capacitate şi consimţământul său nu a
fost viciat. În cazul în care testatorul revocă testamentul doar în parte, este vorba
despre modificarea lui.
Revocarea este expresă atunci când rezultă dintr-o declaraţie formala
ulterioară a testatorului în acest sens. Potrivit art. 1465 CC ea se realizează prin
depunerea unei cereri de revocare la notar. Semnătura de pe cererea de revocare
sau modificare a testamentului se va autentifica notarial. Notarul sau persoana
abilitată să autentifice testamentul va face menţiunea respectiva pe exemplarul
testamentului modificat sau revocat.
Revocarea tacită se realizează fie prin întocmirea unui nou testament, care
conţine dispoziţii contrare testamentul anterior şi, respectiv, îl revocă total sau
parţial, fie prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf. Întocmirea
unui nou testament reprezintă un caz de revocare tacită doar în cazul în care:
Testamentul nou a fost întocmit cu respectarea exigenţelor legale cu privire la
forma testamentului. Pentru a revoca prin testament, testatorul poate recurge la
orice formă de testament prevăzută de lege, indiferent de forma testamentului
revocat. Astfel, un testament autentic va putea fi revocat printr-un testament
olograf, iar unul mistic prin unul autentic. Dacă testamentul nou va fi declarat nul,
revocarea nu se va produce. În schimb, testamentul revocat printr-un testament
nou nu se restabileşte nici în cazul în care testamentul ulterior este revocat prin
depunerea unei cereri(art.1466 CC).

22
 b) Testamentul nou conţine dispoziţii care sunt incompatibile sau contrarii
cu cele ale testamentului anterior, cum ar fi în cazul in care prin două testamente
succesive, testatorul lasă acelaşi bun la două persoane diferite. Dacă ultimul
testament conţine dispoziţii care exclud posibilitatea executării testamentului
anterior, operează revocarea totala a celui din urmă. În rezultatul în care testatorul
a întocmit câteva testamente, care se completează şi nu se substituie integral unul
pe altul, toate testamentele rămân în vigoare. În conformitate cu art. 1467 C C ,
testamentul anterior îşi păstrează puterea legală în limita în care prevederile lui nu
sunt modificate prin testamentele ulterioare.
Distrugerea tuturor exemplarelor de testament olograf (prin ardere, rupere,
ştergerea textului sau a unui element esenţial, cum ar fi data sau semnătura) are
semnificaţia revocării tacite, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii
distrugerea testamentului olograf să fie voluntară, efectuată de testator sau de un
terţ cu ştirea testatorului. Şi distrugerea fortuită va semnifica revocarea tacită a
testamentului olograf, dacă testatorul a cunoscut faptul distrugerii. Dacă
distrugerea s-a produs fără voinţa şi ştirea testatorului, ea nu va avea semnificaţia
revocării tacite.
Distrugerea testamentului să fie efectivă, materializată. Dacă, spre
exemplu, ordinul dat de testator terţului de a distruge testamentul nu a fost
executat, testamentul nu va fi revocat (cu excepţia cazurilor în care ordinul
îmbracă forma unui nou testament care conţine expres revocarea).
Testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra
dispoziţiilor testamentare şi voinţa lui să fie neviciată.
Revocarea testamentului prin distrugere poate fi atât totală, cât şi parţiala
(ruperea unor foi din testamentul olograf). Dacă partea rămasă din testament
conţine elementele necesare pentru validitatea lui, situaţia va echivala cu o
revocare de testament, iar dispoziţiile testamentare rămase vor produce efecte
juridice.

23
 Caducitatea testamentului
Testamentul întocmit, valabil şi nerevocat, poate deveni ineficace datorită
unor cauze intervenite ulterior întocmirii lui şi care fac imposibilă executarea
testamentului. în acest caz vorbim despre caducitatea testamentului. Caducitatea
se deosebeşte de revocare prin faptul că ultima se datorează voinţei unilaterale a
testatorului, pe când prima se datorează unei imposibilităţi de executare, străină
de orice manifestare de voinţă a testatorului sau culpă a moştenitorului.
Spre deosebire de nulitatea testamentului, care se datorează unor cauze
existente la momentul întocmirii lui, caducitatea reprezintă efect al unor
împrejurări ulterioare.
Potrivit art. 1468 CC, testamentul îşi pierde puterea legală, adică devine
caduc în cazul în care:
- unica persoană în a cărei favoare a fost lăsat testamentul decedează
înaintea testatorului. În asemenea caz, testamentul nu va putea fi
executat din lipsa capacităţii succesorale a moştenitorului;
- unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;
- averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de
acesta. Pentru ca testamentul să devină caduc, averea testată trebuie să
dispară în întregime. Dacă dispare doar o parte din bunuri, testamentul
îşi menţine puterea legală, deoarece în acest caz se va reduce doar
valoarea masei succesorale. Legea prevede caducitatea testamentului şi
în cazul înstrăinării averii testate de către testator. Din considerentul că
înstrăinarea averii reprezintă rezultatul voinţei testatorului ar fi corect ca
ea să fie recunoscută drept caz de revocare tacită a testamentului, şi nu
motiv de caducitate.
- dispoziţiile testamentare încalcă rezerva succesorală. Dreptul
testatorului de a dispune pentru cauză de moarte de patrimoniul său este
limitat în favoarea moştenitorilor legali care au dreptul la rezerva
succesorală. Dacă testatorul a testat întreg patrimoniul moştenitorilor

24
 testamentari, ignorând prevederile legale cu privire la rezerva
succesorală, testamentul devine caduc în partea în care încalcă rezerva
succesorală.

Nulitatea testamentului
Nulitatea absolută sau relativă intervine în cazul în care testamentul sau
anumite dispoziţii testamentare nu întrunesc condiţiile de valabilitate, de fond sau
formă prevăzute pentru actele juridice în general şi pentru testamente în special.
Testamentul este nul dacă sunt prezente condiţiile de nulitate a actelor ju-
ridice, precum şi dacă nu s-a respectat forma stabilită de lege.
Nulitatea poate privi atât testamentul în întregime sau doar anumite dis-
poziţii testamentare. Potrivit art. 1469 şi 1470 CC sunt nule dispoziţiile testa-
mentare care:
a) contravin legii sau intereselor publice,
b) nu sunt clare sau contravin una alteia;
c) prin care se testează un bun care nu face parte din patrimoniul succe-
soral;
d) care nu pot fi executate din motiv de sănătate sau din alte motive
obective.
Dacă una din câteva dispoziţii testamentare este nulă, celelalte rămân
valabile în cazul în care testatorul nu a lăsat alte dispoziţii (art. 1471 CC).
Deseori testamentul se declară nul pentru lipsa discernământului
testatorului la momentul întocmirii lui. în asemenea cazuri, instanţa de judecată,
pentru constatarea faptului dacă avea sau nu discernământ testatorul, la cererea
părţii interesate, va dispune efectuarea expertizei psihiatrice post-mortem,
concluziile căreia urmează a fi apreciate în cumul cu alte probe (pct. 29 al
Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din
03.10.2005 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei in examinarea cauzelor despre succesiune).

25
 Indiferent care ar fi temeiul, declararea nulităţii testamentului sau a
dispoziţiilor testamentare se pronunţă de instanţa de judecată. În conformitate cu
art. 1473 CC, valabilitatea testamentului poate fi contestată de către, moştenitorii
legali sau alte persoane interesate. Acţiunea privind declararea nulităţii
testamentului poate fi intentată în termen de un an din momentul deschiderii
succesiunii cu excepţia cazurilor în care prin testament a fost testat din greşeală o
avere străină, referitor la care se aplică termenul general de prescripţie (art. 1474
CC).

e) Executarea testamentului
Executarea testamentului este o dispoziţie cuprinsă în testament prin care
testatorul desemnează una sau mai multe persoane conferindu-le împuternicirea
necesară pentru a putea asigura executarea dispoyitiilor testamentare 33
Desemnarea executorului nu este obligatorie, astfel, în lipsa indicaţiilor în
testament, executarea lui se pune în sarcina moştenitorilor testamentari, care, la
rândul lor, pot încredinţa prin contract executarea testamentului unuia dintre ei
sau altor persoane (art. 1475 CC).
Executorul sau executorii testamentari pot fi desemnaţi de testator atit dintre
moştenitorii testamentari, cât şi dintre alte persoane. In ultimul caz, este nevoie de
acordul executorului testamentar, exprimat în scris pe testament sau în cererea
anexată acestuia. Testatorul poate încredinţa desemnarea executorului unui terţ,
care, după deschiderea succesiunii va numi imediat executorul prin depunerea
unei cereri la notarul de la locul deschiderii succesiunii şi va înştiinţa
moştenitorii. Dacă acceptă sarcina de a executa testamentul,executorul va depune
o cerere notarului de la locul deschiderii succesiunii. În caz contrar el este obligat
să înştiinţeze imediat moştenitorii.
Executor testamentar poate fi doar o persoană care la momentul deschiderii
succesiunii să fie înzestrată cu capacitate deplină de exerciţiu.

26
 Deşi legea nu prevede expres, notarul care desfăşoară procedura succeso-
rală va elibera executorului testamentar un certificat constatator, în care se vor
menţiona drepturile şi obligaţiile lui.
Deoarece executorul testamentar exercită anumite puteri nu pentru sine, ci
pentru altul, în mod obişnuit executării testamentului i se recunoaşte natura
juridică a unui mandat35. Executorul testamentar este mandatarul defunctului şi nu
al moştenitorilor, aducând la îndeplinire voinţa primului. Executarea testamentară
are în comun cu mandatul următoarele:
Este intuitu personae;
Ca şi mandatarul, executorul testamentar realizează însărcinarea gratuit şi
doar în cazurile prevăzute de testament urmează a fi remunerat (art. 1482 CC);
Asemeni mandatarului, executorul testamentar, cu excepţia când este moştenitor
testamentar şi acceptă moştenirea, este în drept să refuze executarea
testamentului, comunicând în prealabil moştenitorilor.
Executorul testamentar este obligat să dea o dare de seamă despre exe-
cutarea testamentului (art. 1483 CC).
În pofida tuturor asemănărilor cu mandatul, executarea testamentului re-
prezintă un mandat special. Astfel, între executarea testamentului şi mandatul
obişnuit există mai multe deosebiri:
Desemnarea executorului se face printr-un act unilateral, spre deosebire de
contractul de mandat. Acceptarea împuternicirilor nu are semnificaţia unui acord
de voinţă de natură contractuală, ci una identică celei de acceptare a moştenirii;
Mandatul are ca obiect exclusiv încheierea de acte juridice, pe când
executarea testamentului, de cele mai dese ori sau în exclusivitate, îndeplinirea de
acte materiale;
Mandatul încetează prin moartea mandantului atunci când executarea
testamentară începe să producă efecte juridice de la decesul testatorului, fiind un
act juridic pentru cauză de moarte;

27
In timp ce mandatul poate fi revocat oricând, executarea testamentară reprezintă
un act irevocabil. Persoana interesată are doar dreptul de a cere instanţei de
judecată înlăturarea executorului, în cazul deţinerii unor motive întemeiate (art.
1484 CC);
e) Limitele împuternicirilor mandatarului se determină de către mandant,
iar atribuţiile executorului sunt stabilite de lege imperativ.
Testatorul poate încredinţa executorului testamentar executarea integrală a
testamentului sau doar a anumitor dispoziţii testamentare. Atribuţiile executorului
testamentar sunt prevăzute în art. 1480 CC, conform căruia, el este obligat ca, din
momentul deschiderii succesiunii, să efectueze paza şi administrarea patrimoniului
succesoral. Executorul este în drept să îndeplinească toate acţiunile necesare
executării testamentului, cum ar fi: inventarierea patrimoniului succesoral,
administrarea patrimoniului succesoral prin intrarea în posesie, urmărirea debitorilor
succesiunii şi întreprinderea acţiunilor de încasare a creanţelor, înştiinţarea
moştenitorilor despre deschiderea succesiunii, executarea legatului, predarea
bunurilor moştenitorilor, obligarea moştenitorii testamentari care au acceptat
succesiunea să execute dispoziţiile testamentare sub condiţie etc. Dacă există mai
mulţi executori testamentari desemnaţi, fiecare poate acţiona individual doar pentru
a asigura paza patrimoniului succesoral, pentru celelalte cazuri fiind necesar acordul
dintre ei (art. 1481 CC).
Executorul testamentar este în drept să solicite restituirea din contul averii
succesorale a cheltuielilor suportate în legătură cu păstrarea şi administrarea
patrimoniului succesoral. Dacă executorul testamentar nu este unul din moştenitori,
el nu este în drept să facă alte cheltuieli din averea succesorală decât cele prevăzute
la art. 1551 CC şi anume: cheltuieli utile efectuate în legătură cu ultima boală a
defunctului, cheltuieli de înmormântare, de obţinere a averii succesorale, de
executare a testamentului şi de plată a custodelui.

28
 Potrivit art. 1483 CC, după executarea testamentului, la cererea
moştenitorilor, executorul testamentar este obligat să prezinte o dare de seamă
despre activitatea sa.
Atribuţiile executorului urmează a fi realizate până la acceptarea succesiunii
de către toţi moştenitorii şi încetează prin: decesul sau incapacitatea executorului,
renunţarea executorului de a executa împuternicirile, declararea nulităţii, caducităţii
sau revocării testamentului.
f) Legatul
Pornind de la prevederile art. 1486 CC, testatorul poate oferi prin testament unei
persoane avantaje patrimoniale (legat) fără a o desemna în calitate de moştenitor.
Legatul reprezintă o dispoziţie testamentară, prin care testatorul pune în sarcina
moştenitorilor testamentari obligaţia de a efectua o prestaţie în folosul unor terţi,
care dobândesc dreptul de a cere executarea ei.
Legatul trebuie să (ie prevăzut expres în testament, indiferent de forma
acestuia. Persoana in favoarea cărei este instituit legatul se numeşte legatar şi nu
are calitatea de moştenitor testamentar. Legatar poate fi orice persoană, inclusiv
una doar concepută şi care se va naşte vie. Legatele pot fi instituite şi în favoarea
moştenitorilor legali sau testamentari însă de fiecare dată sunt puse doar în
sarcina moştenitorilor testamentari, deoarece succesorii legali primesc moştenirea
necondiţionat.
Legatarul se deosebeşte de moştenitorul testamentar prin următoarele:
a) avantajul patrimonial i se oferă legatarului fără ca acesta din urmă să fie
desemnat moştenitor;
b) moştenitorilor, de regulă, li se transmite universalitatea patrimoniului
succesoral sau o cotă-parte din această universalitate, legatarul, de fiecare dată,
obţine unul sau mai multe bunuri concrete;
c) spre deosebire de moştenitori, legatarul nu răspunde pentru datoriile
testatorului cu bunul primit.

29
 Potrivit art. 1487 CC, obiect al legatului poate fi transmiterea către legatar
în proprietate, folosinţă sau cu alt drept real a bunurilor care fac parte din
patrimoniul succesoral; obţinerea şi transmiterea către acesta a bunurilor care nu
fac parte din moştenire; îndeplinirea unei anumite munci, prestarea de servicii şi
altele.
Legatul instituit dă naştere unui raport juridic între legatar, care are calita-
tea de creditor, şi persoana obligată să execute legatul, adică debitorul. Obligaţia
de a executa legatul este pusă în sarcina moştenitorului testamentar, menţionat în
testament, care a acceptat moştenirea. Dacă executarea legatului este pusă în
sarcina mai multor moştenitori, fiecare execută obligaţia proporţional cotei sale
succesorale. Decesul moştenitorului care este însărcinat să execute legatul, până
la deschiderea succesiunii sau renunţarea acestuia la moştenire face, să treacă
obligaţia de executare a legatului la comoştenitorii care au primit cota lui (art.
1491 CC).
Creanţa legatarului se naşte din momentul deschiderii succesiunii, el fiind
în drept să accepte sau să renunţe la legat. Dacă acceptă, legatarul va solicita
executarea legatului în termen de 6 luni din momentul deschiderii succesiunii, în
cazul în care testamentul nu prevede altfel. Nerespectarea termenului de solicitare
a executării legatului, de rând cu predecesul legatarului, până la deschiderea
succesiunii, face să înceteze legatul (art. 1493 CC). Atunci când legatarul va
beneficia de dreptul de a renunţa la legat, potrivit art. 1496 CC, moştenitorul
însărcinat cu executarea legatului va fi degrevat, cota succesorală respectivă
atribuindu-se lui. Decesul legatarului după deschiderea succesiunii,care nu a
reuşit să accepte sau să renunţe legatul, reprezintă temei de a transmite dreptul
oferit moştenitorilor săi, cu excepţia cazurilor când legatul ţine de persoana
legatarului (art. 1497 CC).
Moştenitorul însărcinat este obligat să execute legatul în limitele valorii
patrimoniului testat, cu excepţia acelei părţi din datoriile testamentului a cărei
stingere a fost pusă în sarcina moştenitorului, în cazul în care testamentul nu

30
prevede altfel. Astfel, moştenitorul va achita primordial datoriile puse în sarcina
sa şi, ulterior, va executa legatul. Până la executarea legatului, moştenitorul mai
este dator să satisfacă din contul patrimoniului succesoral creanţele prevăzute de
art. 1551 CC, care constituie o prioritare faţă de oricare alte creanţe succesorale,
iar în cazul în care a fost testat întreg patrimoniul şi există moştenitori rezervatari,
legatul va fi executat din patrimoniul care excedează rezerva succesorală. Dacă în
calitate de persoană obligată să execute legatul a fost desemnat moştenitorul
testamentar care are dreptul şi la rezerva succesorală, legatul se va executa în
limita averii moştenite ce depăşeşte rezerva succesorală (art. 1494 CC).
Potrivit art. 1488 CC, testatorul este în drept să pună în sarcina
moştenitorului căruia a testat casa, apartamentul sau orice locuinţă obligaţia de a
transmite unei sau mai multor persoane dreptul de folosinţă viageră sau pentru o
anumită perioadă asupra încăperii de locuit sau a unei porţiuni din ea. Dreptul de
abitaţie dobândit astfel este unul personal, care nu poate fi înstrăinat sau transmis
moştenitorilor legatarului şi nici nu se modifică şi nu se stinge prin schimbarea
proprietarului locuinţei respective. Prin derogare de la regulile de drept comun în
materie de abitaţie, dreptul legatarului de folosinţă asupra locuinţei nu oferă
posibilitate membrilor familiei acestuia de a locui în ea, în cazul în care
testamentul nu prevede altfel.
Testatorul poate institui legatul şi în scopuri general-utile, obligând
moştenitorii să săvârşească anumite acţiuni cu caracter patrimonial sau nepa-
trimonial. Una dintre acestea poate fi obligarea moştenitorilor de a constitui o
fundaţie, care, potrivit art. 182 CC poate fi constituită şi prin testament.
Pornind de la prevederile art. 1498 CC, dreptul de a solicita moştenitorului
care are în sarcina sa executarea legatului în scopuri general-utile, prin inter-
mediul instanţei de judecată este rezervat executorului testamentar, iar în lipsa
acestora - moştenitorilor, precum şi altor persoane interesate. Determinarea
cercului de persoane interesate se va face în dependenţă de scopul care urmează a

31
fi realizat. Asemenea persoane pot fi autorităţile publice locale, organizaţiile
necomerciale sau anumite grupuri de persoane.

5. MOŞTENIREA LEGALĂ

d) Noţiunea şi principiile moştenirii legale. Clasele de moştenitori

Moştenirea este legală atunci când transmiterea patrimoniului succesoral are loc
în temeiul legii la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Potrivit
art. 1499 CC, moştenirea legală intervine de fiecare dată în cazul în care:
a) cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
b) testamentul întocmit de testator a fost declarat nul;
c) succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;
d) succesorul testamentar este nedemn.
În afară de situaţiile menţionate mai sus moştenirea legală intervine şi
atunci când testamentul lăsat nu conţine dispoziţii testamentare cu privire la
dispunerea de patrimoniu, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă (desemnarea exe-
cutorului testamentar, dispoziţii cu privire la funeralii, dispoziţii cu privire la
dezmoştenire etc.). În fine, moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară.
Astfel, în cazul în care există moştenitori rezervatari, testatorul poate testa doar
partea din patrimoniu care depăşeşte rezerva succesorală, care, potrivit normelor
cu privire la moştenirea legală se va atribui moştenitorului rezervatar. De
asemenea, dacă testatorul nu a testat întregul său patrimoniu, partea rămasă se va
deferi celor care au dreptul la el potrivit regulilor moştenirii legale.
Moştenirea legală este concepută ca o moştenire de familie. Pornind de la
concepţia necesităţii conservării bunurilor în familie, dreptul nostru atribuie
moştenirea legală familiei defunctului, iar în caz de vacanţă succesorală - statului.
Noţiunea de familie are un înţeles larg, incluzând rudele de sânge, soţii şi afinii.
Moştenitori legali însă sunt doar cei care formează familia în sens restrâns -
rudele defunctului şi soţul supravieţuitor, nu şi afinii lui. Rudenia, potrivit art. 45

32
al Codului familiei aprobat prin Legea nr. 1316-XIV din 26.10.2000’8, rudenia
este legătura de sânge bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană
(rudenie în linie dreaptă, care poate fi ascendentă şi descendentă, cum ar fi în
cazul părinţilor şi copiilor) sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun (rudenie în linie colaterală - fraţii şi surorile). întrucât legăturile de rudenie
pot fi foarte îndepărtate, chemarea tuturor rudelor la moştenire ar necesita eforturi
considerabile şi va avea drept efect pulverizarea patrimoniului succesoral.
Datorită acestui fapt, legea limitează chemarea la moştenire şi stabileşte o
anumită ordine de preferinţă, în care rudele defunctului sunt chemate la
moştenirea legală. Determinarea moştenitorilor concreţi dintre rudele cu vocaţie
generală legală se face în baza a trei principii:

e) Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de

moştenitori;
f) Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii de
aceiaşi clasă;
g) Principiul egalităţii între rudele de aceiaşi clasă chemate la moştenire.
e) Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moşte-
nitori
Potrivit art. 1500 CC, rudele defunctului sunt ierarhizate în trei clase de
moştenitori, fiind chemaţi la moştenire în următoarea ordine:
• Clasa întâi de moştenitori, constituită din descendenţi, soţul supravieţuitor
şi ascendenţii privilegiaţi celui ce a lăsat moştenirea. Din categoria descendenţilor
fac parte copii celui care a lăsat moştenirea. Copiii pot fi din aceeaşi căsătorie, din
căsătorii diferite sau din afara căsătoriei, cu singura condiţie ca filiaţia să fie
stabilită potrivit legii. Copiii înfiaţi tot fac parte din această clasă, or, adoptatul şi
descendenţii lui prin efectul adopţiei, dobândesc, aceleaşi drepturi pe care le au
copii din căsătorie faţă de părinţii lor. Tot la clasa întâi de moştenitori se atribuie
ascendenţii privilegiaţi ai defunctului - părinţii lui (tatăl şi mama), din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptivi. Părinţii naturali ai celui adoptat şi celelalte rude

33
de sânge pe linie ascendentă, precum şi surorile şi fraţii lui de sânge nu moştenesc
după moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui. Soţul supravieţuitor, deşi nu
este rudă cu defunctul, este chemat la moştenire ca moştenitor de clasa întâi.
Unica condiţie impusă de lege este ca, la momentul deschiderii succesiunii, acesta
să se fi aflat în căsătorie legală. Sunt asimilate căsătoriei înregistrate la organele
de stare civilă căsătoriile încheiate prin ritual religios înainte de înfiinţarea
organelor de stare civilă, precum şi raporturile conjugale de fapt, apărute până la
8 iulie 1944. Căsătoria declarată nulă nu produce efecte succesorale. Potrivit art.
1503 CC, soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive
pentru declararea nulităţii căsătoriei şi a fost intentată o acţiune în acest sens.
Soţul supravieţuitor poate fi privat de dreptul la succesiune legală, dacă printr-o
hotărâre judecătorească definitivă se va constata că defacto căsătoria cu defunctul
a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii şi soţii au locuit separat.
h) Clasa a doua de moştenitori, constituită din colateralii privilegiaţi (fraţii şi
surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii din partea tatălui şi al mamei). Sunt fraţi
şi surori persoanele care au aceiaşi părinţi sau cel puţin un părinte comun. Fraţii şi
surorile pot fi atât din căsătorie, din afara căsătoriei, cât şi din adopţie.
i) Clasa a treia de moştenitori, formată din colateralii ordinari (unchii şi
mătuşile) ai defunctului.
Principiul analizat prevede că atunci când există moştenitori cu vocaţie
succesorală din clase diferite, pentru chemarea efectivă la moştenire criteriul este
esenţial ordinului clasei. Conform art. 1501 CC, moştenitorii din clasa
posterioară sunt chemaţi la succesiunea legală doar în cazul în care lipsesc
moştenitorii din clasele precedente, dacă aceştia nu acceptă sau refuză moştenirea
sau dacă au fost decăzuţi din dreptul la succesiune. Astfel, în prezenţa cel puţin a
unui reprezentant al primei clase de moştenitori, rudele din clasele subsecvente nu
mai sunt chemate la moştenire legală. Moştenitorii de clasa a doua vor fi chemaţi
la moştenire în cazul în care nu există moştenitori de clasa întâi şi aşa mai
departe.

34
f) Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii de aceeaşi
clasă
Principiul priorităţii clasei de moştenitori este completat de principiul
proximităţii gradului de rudenie. Gradul de rudenie reprezintă intervalul ce
desparte două naşteri (art. 45 al Codului familiei din 26.10.2000) şi se stabileşte
în felul următor:
- în linie dreaptă, după numărul naşterilor ce separă pe defunct de moştenitor
(de exemplu fiul şi tatăl sunt rude de gradul unu, nepotul şi bunelul - de gradul
doi etc.);
- în linie colaterală, după numărul naşterilor care separă pe defunct de
moştenitorii săi, urcând de la defunct la ascendentul comun şi coborând de la
acesta la ruda chemată la moştenire (fraţii sunt rude de gradul doi, unchiul şi
nepotul de frate, de gradul trei, iar verii - de gradul patru).
Principiul proximităţii gradului de rudenie este aplicabil doar ascendenţilor
ordinari (care sunt moştenitori de clasa a doua) şi nu se aplică în cazul
moştenitorilor din alte clase. Potrivit art. 1500, alin. 2 CC, ascendenţii ordinari de
un grad de rudenie mai apropiat înlătură de la moştenire ascendenţii mai
îndepărtaţi în grad. De exemplu, bunicii îi înlătură pe străbunici etc., indiferent de
sex şi linia de rudenie.
j) Principiul egalităţii intre rudele de aceeaşi clasă chemate la moştenire
Principiul analizat este stabilit de art. 1500, alin. 1 CC, care proclamă
moştenitorii legali cu drept de cotă egală. în cazul în care la moştenire vin mai
mulţi moştenitori din aceeaşi clasă de moştenitori, succesiunea se împarte în mod
egal (pe capete), adică în atâtea părţi, câţi moştenitori sunt. Astfel, dacă
moştenitorii defunctului sunt doi copii ai săi, fiecăruia i se cuvine câte 1/2 din
moştenire, iar dacă la moştenire vin trei moştenitori - aceştia vor împărţi
moştenirea în trei părţi egale. în cazurile reprezentării succesorale, indiferent câţi
reprezentanţi sunt, aceştia vor primi doar cota care i se cuvine potrivit principiului
egalităţii între rudele de aceeaşi clasă. (în cazul predecesului unuia din copiii

35
defunctului, care la rândul lui are doi copii, ultimii vor culege, prin intermediul
reprezentării succesorale, partea ce i s-ar fi cuvenit tatălui lor şi nu vor putea
pretinde fiecare la câte 1/3 din patrimoniul succesoral).
g) Reprezentarea succesorală
Reprezentarea succesorală este instituţia care permite anumitor moştenitori
legali să urce în locul şi gradul unui ascendent decedat anterior deschiderii suc-
cesiunii, pentru a culege în locul acestuia partea de moştenire ci i s-ar fi cuvenit,
dacă ar fi fost în viaţă. Potrivit art. 1504 CC, dacă moştenitorul moare înaintea
celui care a lăsat moştenirea, succesorii prevăzuţi în art. 1500, alin. 3 CC culeg,
prin intermediul instituţiei reprezentării, partea de moştenire care i s-ar fi cuvenit
moştenitorului decedat. Reprezentarea are drept efect punerea reprezentanţilor în
locul şi dreptul reprezentatului. Astfel, dacă defunctul avea doi copii, dintre care
unul a predecedat, lăsând un copil, ultimul va moşteni şi din patrimoniul
succesoral al defunctului, alături de unchiul său. Dacă nu era prevăzută instituţia
reprezentării, potrivit principiului chemării rudelor la moştenire în ordinea
claselor de moştenitori, întreaga avere a defunctului avea să fie atribuită
feciorului defunctului, care este moştenitor din clasa întâi de moştenitori. O astfel
de soluţie ar fi injustă, deoarece dreptul la moştenire nu poate depinde de hazard
(predeces sau supravieţuirea unor rude), iar moartea prematură a părintelui nu
trebuie să dăuneze unor copii în detrimentul altora.
Ascendentul predecedat se numeşte reprezentat, iar moştenitorul care vine
la moştenire prin reprezentare - reprezentant.
Beneficiari ai reprezentării succesorale pot fi:
- descendenţii reprezentatului - până la infinit;
- colateralilor - până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv (colaterali
privilegiaţi-nepoţi şi strănepoţi de la frate şi soră; colaterali ordinari - veri
primari).
Pentru ca reprezentarea succesorală să poată opera sunt necesare următoarele
condiţii:

36
k) persoana reprezentată să fi decedat către momentul deschiderii succesiunii.
O persoană în viaţă nu poate fi reprezentată nici în cazul în care renunţă la
moştenire (art. 1504, alin. 3 CC). Interdicţia reprezentării persoanelor în viaţă la
data deschiderii succesiunii mai are drept efect imposibilitatea operării
reprezentării persaltum, adică sărind peste un grad intermediar;
l) locul persoanei reprezentate să fie util. Reprezentarea se admite doar în
cazul în care cel reprezentat, dacă ar fi fost viu la momentul deschiderii
succesiunii, ar fi putut moşteni. Astfel, locul nu este util în cazul comorienţilor şi
codecedaţilor (art. 1441 CC), precum şi în cazul nedemnităţii succesorale (art.
1504, alin. 3 CC).
m) reprezentantul să întrunească toate condiţiile necesare pentru a culege
moştenirea lăsată de defunct, adică să aibă capacitate succesorală (să fie în viaţă
sau cel puţin conceput la momentul deschiderii succesiunii), să nu fie nedemn faţă
de cel ce a lăsat moştenirea, să nu fi renunţat la moştenirea acestuia şi să nu fi fost
dezmoştenit de defunct.
h) Rezerva succesorală
Deşi Codul civil al Republicii Moldova consacră libertatea testamentară, în
anumite cazuri, prevăzute expres de lege, dreptul testatorului de a dispune de
întreg patrimoniul său este limitat. Potrivit art. 1505 CC, succesorii de clasa întâi
inapţi de muncă au dreptul de a moşteni, independent de conţinutul testamentului,
cel puţin o cotă-parte ce s-ar fi cuvenit fiecărui în caz de succesiune legală
(rezerva succesorală). Deci rezerva succesorală reprezintă acea parte din
patrimoniul succesoral, care va reveni în temeiul prevederilor legale
moştenitorilor de clasa întâi inapţi de muncă chiar şi atunci când testamentul
prevede altfel. Partea din patrimoniul succesoral care excedează rezerva şi care
poate fi testată liber se numeşte cotitate disponibilă.
Prin instituirea rezervei succesorale, legiuitorul urmăreşte atribuirea unui
minim necesar pentru cele mai apropiate persoane ale defunctului, care nu sunt
apţi de muncă şi nu se pot întreţine independent. Faptul că cercul moştenitorilor

37
rezervatari este limitat Ia moştenitorii de clasa întâi inapţi de muncă este chemat
să asigure principiul libertăţii testamentare, conform căruia, titularul pa-
trimoniului poate decide personal prin testament soarta acestuia.
Rezerva succesorală se caracterizează prin următoarele:
n) Rezerva succesorală este o parte a moştenirii, deci are caracter succesoral,
legea atribuind-o în mod imperativ moştenitorilor rezervatari, chiar împotriva
ultimei dorinţe a defunctului. Având un caracter succesoral, ea va putea fi
pretinsă doar dacă moştenitorii rezervatari îndeplinesc condiţiile necesare pentru a
moşteni (dispun de capacitate succesorală şi nu sunt nedemni);
o) Rezerva succesorală are un caracter imperativ (de ordine publică). Astfel,
categoriile de moştenitori rezervatari şi cuantumul rezervei ce li se cuvine sunt
stabilite în mod imperativ prin lege, fără a putea fi schimbate nici de cel ce lasă
moştenirea şi nici de moştenitorii rezervatari.
p) Dreptul la rezerva succesorală este un drept propriu, născut în persoana
moştenitorilor rezervatari în temeiul legii, iar nu unul dobândit de la defunct
împreună cu patrimoniul succesoral.
q) Dreptul moştenitorilor rezervatari asupra rezervei se naşte din momentul
deschiderii succesiunii (art. 1506 CC).
Moştenitorii rezervatari au dreptul la 1/2 din cota-parte ce i s-ar fi cuvenit
fiecărui moştenitor legal în cazul în care era chemat la succesiune legală. Calculul
rezervei se face din întregul patrimoniu succesoral, inclusiv din averea atribuită
pentru îndeplinirea legatului. Nu se includ în valoarea patrimoniului succesoral la
determinarea rezervei depunerile băneşti testate sau în privinţa căror există o
dispoziţie a deponentului dată băncii. La determinarea cotei din rezerva
succesorală pentru fiecare moştenitor rezervatar se iau în considerare toţi
moştenitorii legali care erau să fie chemaţi la succesiune dacă nu era să existe
testamentul (art. 1508 CC).

38
 Potrivit art. 1509 CC, dacă moştenitorul rezervatar este în acelaşi timp şi
legatar, el va putea pretinde la rezervă doar în cazul în care renunţă la legat, altfel,
pierzând dreptul la rezerva succesorală în mărimea legatului.
Dacă testatorul a dispus prin testament doar de o parte din patrimoniul său,
rezerva succesorală se separă, în primul rând, din averea netestată şi doar în cazul
insuficienţei acesteia, rezerva se completează din averea testată.
În cazurile în care moştenitorii rezervatari sunt şi moştenitori testamentari,
iar patrimoniul testat lor este mai mic decât rezerva, aceştia, potrivit art. 1511 CC
sunt în drept să solicite completarea acestei cote din averea testată altor persoane.
Moştenitorii rezervatari pot accepta sau renunţa la rezervă în termenul stabilit
pentru opţiunea succesorală. Dacă a renunţat la rezervă, cota moştenitorului
rezervatar se împarte între moştenitorii testamentari, proporţional cotelor testate
lor, neadmiţându-se renunţarea la rezervă în favoarea altor persoane (art. 1512
CC).
Potrivit art. 1513 CC, privarea de dreptul la rezerva succesorală are loc
pentru aceleaşi temeiuri ca şi privarea de dreptul de a moşteni în general. Tes-
tatorul poate priva moştenitorul rezervatar de rezerva succesorală în timpul vieţii
sale, intentând o acţiune în instanţă în acest sens, hotărârea cărei se va aplica din
momentul deschiderii succesiunii. Cota moştenitorului rezervatar privat de
dreptul la ea trece moştenitorilor testamentari.

6. OPŢIUNEA SUCCESORALĂ

Spre deosebire de dreptul roman, unde moştenitorii dobândeau imediat şi

imperativ moştenirea, or, se considera că dreptul lor era întemeiat pe co-
proprietatea familială, în dreptul nostru moştenirea nu este impusă, fiecare
moştenitor, legal sau testamentar, fiind în drept să opteze pentru acceptare sau
renunţarea la moştenire. Dreptul succesorului de a alege între acceptare sau re-
nunţare la succesiune se numeşte opţiune succesorală şi reprezintă prerogativa

39
juridică ce permite titularului său de a putea, printr-un act unilateral de voinţă, să
modifice o situaţie juridică incertă, după o alternativă precisă şi previzibilă.
Succesorul, prin opţiunea sa, are dreptul de a alege între confirmarea titlului de
moştenitor prin acceptarea succesiunii şi desfiinţarea acestui titlu prin renunţarea
la moştenire. Potrivit art.1516 CC, succesiunea este acceptată de succesor
indiferent de faptul dacă este testamentar sau succesor legal.
Dreptul de opţiune succesorală aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie
succesorală, indiferent dacă vocaţia lor este legală sau testamentară şi fără
deosebire, după cum vocaţia lor este universală, cu titlu universal sau cu titlu
particular.
r) Acceptarea succesiunii
Acceptarea succesiunii reprezintă opţiunea succesorului, prin care acesta îşi
consolidează necondiţionat calitatea de moştenitor, definitivând transmisiunea
succesorală care a operat la data deschiderii moştenirii49. Succesiunea urmează a
fi acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau succesor
legal (art. 1516, alin. 2 CC).
Opţiunea de acceptare a succesiunii reprezintă un act de dispoziţie şi poate
fi realizată în această calitate doar de persoanele cu capacitate deplină de
exerciţiu. Persoanele lipsite sau restrânse în capacitatea de exerciţiu acceptă
succesiunea doar prin intermediul reprezentanţilor legali.
Acceptarea succesiunii este un act juridic unilateral, deoarece produce
efecte juridice prin manifestarea de voinţă doar a succesorului. În situaţiile în
care există mai mulţi moştenitori, aceştia nu pot accepta succesiunea în mod
colectiv, fiecare urmând a se pronunţa individual. Mai mult ca atât, opţiunea
făcută de un succesor nu afectează opţiunea celorlalţi. Spre deosebire de testa-
ment însă, acceptarea poate fi făcută şi prin reprezentant. Dacă moştenitorul, în
dauna creditorului, refuză sau omite să accepte succesiunea, aceasta poate fi
acceptată şi de creditorul succesorului pe calea acţiunii oblice.

40
 Art. 1528 CC proclamă caracterul indivizibil al actului juridic de acceptare
a succesiunii. Moştenitorul nu poate accepta doar o parte din moştenire, fie că e
vorba de o cotă sau de un anumit bun, aceasta fiind o consecinţă a unităţii
patrimoniului şi a succesiunii. Ca excepţie, succesorul chemat să moştenească
mai multe cote în temeiuri diferite poate accepta o cotă şi poate renunţa la alta.
Dacă chemarea la moştenire se face în baza aceluiaşi temei, acceptarea unei cote
are drept efect şi acceptarea celorlalte. Chemarea la moştenire are acelaşi temei şi
în cazul în care dispoziţia se conţine în testamente diferite. Potrivit art. 1528,
alin. 3 CC, dacă testatorul a testat moştenitorului câteva cote, el poate să-l
autorizeze să accepte o cotă şi să renunţe la alta.
Acceptarea succesiunii este un act juridic nesusceptibil de modalităţi. Por-
nind de la prevederile art. 1527 CC, succesorul nu poate accepta succesiunea cu o
anumită condiţie sau pe un termen anumit, or, soarta patrimoniului defunctului nu
poate depinde de un eveniment viitor şi incert sau de un termen. Dacă acceptarea
ar fi afectată de modalităţi, ea nu va produce efecte juridice, fiind lovită de
nulitate absolută.
Actul juridic de acceptare a succesiunii are un caracter declarativ de drep-
turi, care produce efecte retroactiv, din momentul deschiderii succesiunii, şi nu
din momentul manifestării de voinţă (art. 1539 CC). Drepturile şi obligaţiile
dobândite din momentul deschiderii succesiunii se consolidează retroactiv, astfel,
patrimoniul succesoral nu rămâne nici o clipă fără titular.
În fine, acceptarea succesiunii este irevocabilă, deoarece, o dată făcută,
moştenitorul nu mai poate reveni asupra opţiunii sale succesorale.
Potrivit art. 1516, alin. 3 CC, moştenirea poate fi acceptată fie pe calea depunerii
la notarul de la locul deschiderii succesiunii a unei declaraţii de acceptare, fie prin
acceptarea de facto, intrând în posesia patrimoniului succesoral.
Intrarea în posesia patrimoniului succesoral presupune întreprinderea
acţiunilor de administrare, asigurare şi utilizare a patrimoniului succesoral,
achitarea impozitelor şi altor plăţi, încasarea chiriei de la locatari, efectuarea

41
reparaţiilor etc. Acţiunile respective urmează a fi întreprinse de moştenitor sau de
reprezentanţii săi în termen de 6 luni din momentul deschiderii succesiunii. Dacă
a intrat în posesia unei părţi din patrimoniu, succesorul se consideră că a acceptat
întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla şi indiferent din ce ar consta (ort. 1516, alin.
4 CC). Potrivit art. 1520 CC, moştenitorul care a intrat în posesia patrimoniului
succesoral nu poate dispune de el până la expirarea termenului de opţiune
succesorală şi până la primirea certificatului de moştenitor. Pentru obţinerea
certificatului de moştenitor, succesorii care au acceptat succesiunea prin intrare în
posesie urmează să prezinte notarului de la locul deschiderii succesiunii probe
care să ateste acest fapt, iar în cazul în care acesta refuză, acceptarea defacto a
succesiunii se constată pe cale judiciară, în procedura specială.

Indiferent pe ce cale, conform art. 1517 CC, succesiunea trebuie acceptată

în termen de 6 luni din momentul deschiderii ei. Termeni speciali de acceptare a
succesiunii sunt prevăzuţi pentru persoanele care sunt chemate la succesiune în
cazul neacceptării ei de către ceilalţi moştenitori. Dacă dreptul de a accepta
succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o acceptă, ea trebuie
acceptată în partea rămasă din termenul de 6 luni, iar dacă această parte este mai
mică de 3 luni - termenul se prelungeşte până la 3 luni (art. 1518 CC). Suc-
cesibilul, care timp de 6 luni, a neglijat să ia o hotărâre cu privire la acceptare este
considerat definitiv şi irevocabil ca fiind străin de moştenirea ce îi fusese atribuită
în virtutea vocaţiei sale legale, întocmai ca şi cum ar fi renunţat.

Termenul de acceptare a succesiunii poate fi prelungit de instanţa de jude-

cată cu cel mult 6 luni, dacă se constată că acest termen a fost omis din motive
întemeiate. Pot constitui motive întemeiate boala moştenitorului, îngrijirea unui
membru bolnav al familiei, confirmată prin concluzia medicului, aflarea în
rândurile armatei, ascunderea faptului deschiderii succesiunii de către alţi
moştenitori (pct. 56 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din
03.10.2005). Totodată, nu constituie motive temeinice de admitere a cererii de
prelungire a termenului necunoaşterea prevederilor legale, lipsa de timp pentru

42
depunerea cererii, necunoaşterea componenţei patrimoniului succesoral şi alte
motive similare. Dacă există acordul celorlalţi succesori, care au acceptat suc-
cesiunea, persoana care a omis termenul de acceptare poate fi inclusă în cercul
moştenitorilor şi fără a se adresa instanţei de judecată. In asemenea caz, succe-
sorului omitent i se acordă în natură partea ce i se cuvine din averea rămasă, iar
dacă este imposibil, echivalentul în bani al părţii ce i se cuvine din averea rămasă.
Potrivit art. 1523 CC, dacă moştenitorul a decedat după deschiderea succesiunii
şi până la acceptarea moştenirii, dreptul de a primi cota succesorală trece la
moştenitorii săi (transmisia succesorală). Succesorul moştenitorului decedat
trebuie să întreprindă acţiuni pentru acceptarea succesiunii, în partea rămasă din
termenul stabilit pentru acceptare. Dacă această parte este mai mică de trei luni,
termenul de acceptare a succesiunii se prelungeşte până la trei luni.
Transmisia succesorală operează atât în cazul succesiunii legale, cât şi in
cazul celei testamentare. Dacă moştenitorul decedat a lăsat testament, de trans
misie vor beneficia moştenitorii testamentari. în celelalte cazuri, dreptul de a
accepta cota moştenitorului decedat aparţine moştenitorilor legali ai acestuia.
Nu poate fi transmis prin transmisie succesorală dreptul moştenitorului re-
zervatar decedat asupra rezervei succesorale, care nu a reuşit să fie acceptată, or,
rezerva succesorală reprezintă un drept intuitu personae, care încetează o dată cu
decesul titularului său51. Potrivit art. 1524, alin. 2 CC, refuzul de a accepta
moştenirea prin transmisie succesorală are drept efect trecerea cotei respective la
persoanele chemate să accepte moştenirea de rând cu moştenitorul decedat.
s) Renunţarea la succesiune
Renunţarea la succesiune este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin
care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de
opţiune succesorală, că renunţă la titlul de moştenitor, desfiinţând, cu efect
retroactiv vocaţia sa succesorală şi devenind străin de moştenire.
Dreptul de a renunţa la succesiune aparţine tuturor moştenitorilor, legali
sau testamentari. Fiind un act de dispoziţie, renunţarea poate fi făcută doar de o

43
persoană înzestrată cu capacitate deplină de exerciţiu. Dacă moştenitorul este o
persoană cu capacitate restrânsă, lipsită sau limitată în capacitatea de exerciţiu,
renunţarea la succesiune se face doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (art.
1536 CC).
Spre deosebire de acceptarea succesiunii, care poate fi făcută şi prin in-
trarea în posesia patrimoniului succesoral, renunţarea nu poate fi dedusă din
anumite împrejurări şi nu produce efecte decât dacă este expresă. Renunţarea la
succesiune se face prin depunerea unei cereri notarului de la locul deschiderii
succesiunii. Potrivit art. 1535 Cod civil, renunţarea nu se admite după ce
moştenitorul a depus la notarul de Ia locul deschiderii succesiunii o cerere cu
privire la acceptarea succesiunii. Dacă acceptarea a avut loc defacto, prin intrare
în posesie, moştenitorul poate renunţa la succesiune.
O dată renunţând la succesiune, moştenitorul nu mai poate reveni asupra
opţiunii succesorale (art. 1536 CC). Ca şi acceptarea succesiunii, renunţarea nu
poate fi parţială sau cu anumite condiţii. în cazul în care moştenitorul este chemat
la moştenirea mai multor cote în baza diferitor temeiuri, el poate renunţa la o
cotă. Potrivit art. 1529 CC, moştenitorul este în drept să renunţe la o parte din
cota care îi aparţine cu drept de acrescământ, indiferent de partea rămasă din
moştenire. Transmisia succesorală operează atât în cazul succesiunii legale, cât şi
in cazul celei testamentare. Dacă moştenitorul decedat a lăsat testament, de trans
misie vor beneficia moştenitorii testamentari. în celelalte cazuri, dreptul de a
accepta cota moştenitorului decedat aparţine moştenitorilor legali ai acestuia.

Nu poate fi transmis prin transmisie succesorală dreptul moştenitorului re-

zervatar decedat asupra rezervei succesorale, care nu a reuşit să fie acceptată, or,
rezerva succesorală reprezintă un drept intuitu personae, care încetează o dată cu
decesul titularului său51. Potrivit art. 1524, alin. 2 CC, refuzul de a accepta
moştenirea prin transmisie succesorală are drept efect trecerea cotei respective la
persoanele chemate să accepte moştenirea de rând cu moştenitorul decedat.
t) Renunţarea la succesiune

44
 Renunţarea la succesiune este actul juridic unilateral, expres şi solemn, prin
care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de
opţiune succesorală, că renunţă la titlul de moştenitor, desfiinţând, cu efect
retroactiv vocaţia sa succesorală şi devenind străin de moştenire.
Dreptul de a renunţa la succesiune aparţine tuturor moştenitorilor, legali
sau testamentari. Fiind un act de dispoziţie, renunţarea poate fi făcută doar de o
persoană înzestrată cu capacitate deplină de exerciţiu. Dacă moştenitorul este o
persoană cu capacitate restrânsă, lipsită sau limitată în capacitatea de exerciţiu,
renunţarea la succesiune se face doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti (art.
1536 CC).
Spre deosebire de acceptarea succesiunii, care poate fi făcută şi prin in-
trarea în posesia patrimoniului succesoral, renunţarea nu poate fi dedusă din
anumite împrejurări şi nu produce efecte decât dacă este expresă. Renunţarea la
succesiune se face prin depunerea unei cereri notarului de la locul deschiderii
succesiunii. Potrivit art. 1535 Cod civil, renunţarea nu se admite după ce
moştenitorul a depus la notarul de la locul deschiderii succesiunii o cerere cu
privire la acceptarea succesiunii. Dacă acceptarea a avut loc defacto, prin intrare
în posesie, moştenitorul poate renunţa la succesiune.
O dată renunţând la succesiune, moştenitorul nu mai poate reveni asupra
opţiunii succesorale (art. 1536 CC). Ca şi acceptarea succesiunii, renunţarea nu
poate fi parţială sau cu anumite condiţii. în cazul în care moştenitorul este chemat
la moştenirea mai multor cote în baza diferitor temeiuri, el poate renunţa la o
cotă. Potrivit art. 1529 CC, moştenitorul este în drept să renunţe la o parte din
cota care îi aparţine cu drept de acrescământ, indiferent de partea rămasă din
moştenire. Ca şi dreptul de acceptare a succesiunii, dreptul de a renunţa la
succesiunea moştenitorului care a decedat se transmite propriilor moştenitori.
Fiecare din succesorii moştenitorului decedat poate renunţa doar la partea sa din
succesiune (art. 1537, alin. 3 CC).

45
 Renunţarea la succesiune se admite cu indicarea persoanei în favoarea că-
reia se renunţă. Aceasta din urmă trebuie să fie unul din moştenitorii legali sau
testamentari. Nu se admite renunţarea în folosul unui moştenitor nedemn sau
dezmoştenit prin testament. Deoarece rezerva succesorală reprezintă un drept
personal, nu se admite renunţarea la rezerva succesorală în folosul altui
moştenitor. Dacă renunţă la succesiune în favoarea mai multor persoane,
moştenitorul poate desemna cota fiecăreia din ele, în caz contrar, cota renun-
ţătorului împărţindu-se egal între succesorii în favoarea cărora s-a renunţat.
Moştenitorul este în drept să renunţe la succesiune şi fără a specifica vreo
persoană în folosul cărei renunţă. In asemenea caz, potrivit art. 1530 CC, cota sa
majorează cota moştenitorilor chemaţi la succesiunea legală (acrescămînt), iar
dacă tot patrimoniul este împărţit prin testament, cota sa se transmite
moştenitorilor testamentari proporţional cotelor acestora, dacă testamentul nu
prevede altceva.
Ca urmare a renunţării la succesiune, renunţătorul nu va beneficia de nici
un drept succesoral, dar nici nu va fi obligat să suporte datoriile şi sarcinile
moştenirii.
Dacă există temeiuri, renunţarea la succesiune, ca şi acceptarea, poate fi
contestată de persoanele interesate. In conformitate cu art. 1538 CC, contestarea
renunţării poate fi făcută în termen de 3 luni din momentul în care persoana
interesată a aflat despre existenţa motivului care-i permite să conteste renunţarea.
Recunoscând nevalabilitatea renunţării la succesiune, instanţa de judecată va
soluţiona chestiunea cu privire la recunoaşterea nulităţii totale sau parţiale a
certificatului de moştenitor, eliberat de notar persoanei in favoarea cărei s-a
renunţat (p. 20 al Hotăririi Plenului Curţii Supreme de Justiţie din 10.06.1998).

46
7. RESPONSABILITATEA MOŞTENITORILOR DE PASIVUL
SUCCESORAL

Pasivul succesoral cuprinde datoriile moştenirii, adică acele obligaţii pa-

trimoniale ale defunctului care, indiferent de izvorul lor, există în patrimoniul
succesoral la data deschiderii succesiunii. în pasivul succesoral nu se includ
obligaţiile personale ale defunctului, care se sting prin deces (obligaţii legale de
întreţinere sau obligaţii contractate intuitu personae).
Pasivul succesoral se divide de drept din momentul deschiderii succesiunii,
moştenitorii fiind obligaţi la plata datoriilor proporţional cu partea ce le revine din
moştenire (art. 1540 CC). în cazul în care patrimoniul succesoral trece statului, el
va răspunde pentru pasivul succesoral ca şi ceilalţi moştenitori.
Moştenitorii sunt responsabili de pasivul succesoral, proporţional cotei
fiecăruia, în limita activului patrimonial. Defunctul poate schimba prin testament
responsabilitatea moştenitorilor de pasivul succesoral, obligând unul sau mai
mulţi moştenitori să achite integral sau parţial datoriile sale. Dacă pasivul
patrimonial depăşeşte activul, moştenitorul va trebui, potrivit art. 1541 CC să
facă dovada acestui fapt, cu excepţia cazurilor în care notarul a întocmit un
inventar al patrimoniului succesoral.
Pornind de la prevederile art. 1543 CC, moştenitorii sunt obligaţi să
înştiinţeze creditorii celui ce a lăsat succesiunea despre deschiderea succesiunii,
dacă au cunoştinţă despre datoriile defunctului.
Creditorii defunctului, sub sancţiunea pierderii dreptului, urmează să îna-
inteze pretenţiile sale moştenitorilor care au acceptat succesiunea în termen de 6
luni din momentul în care au aflat despre deschiderea succesiunii. Dacă nu a ştiut
despre deschiderea succesiunii, termenul de înaintare a pretenţiilor este de 1 an de
la deschiderea succesiunii. Termenul de înaintare a pretenţiilor este termen de
perimare, omiterea lui producând efectul pierderii dreptului de a înainta pretenţii.
Asupra acestui termen nu se extind regulile de suspendare şi întrerupere a

47
termenului de prescripţie. El nu poate fi prelungit nici atunci când a fost omis din
motive întemeiate (p. 65 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie din
03.10.2005).
Creditorii pot înainta pretenţii chiar dacă obligaţia nu a ajuns la scadenţă.
Potrivit art. 1546 CC, în acest caz, moştenitorii sunt în drept de a amâna exe-
cutarea până la scadenţă.
Termenul de 6 luni, în conformitate cu art. 1545 CC, nu se extinde asupra
pretenţiilor privind cheltuielile de întreţinere şi tratament din timpul ultimei boli a
defunctului, de achitare a salariului, a cheltuielilor de înmormântare, de pază şi
administrare a patrimoniului succesoral, precum şi asupra cererilor terţilor de
recunoaştere a dreptului de proprietate şi solicitarea averii deţinute cu titlu de
proprietate. Aceste pretenţii pot fi înaintate în cadrul termenului general de
prescripţie.
Pretenţiile creditorilor se satisfac printr-o plată unică, dacă acordul dintre
moştenitori şi creditori nu prevede altceva.

8. CONFIRMAREA DREPTULUI LA MOŞTENIRE Şl ÎMPĂRŢIREA

MOŞTENIRII

Confirmarea dreptului la moştenire se face prin certificatul de moştenitor,

care, potrivit art. 1556 CC se eliberează de notarul de la locul deschiderii succesi-
unii, în baza cererii depuse de moştenitor. Certificatul de moştenitor reprezintă
înscrisul oficial, întocmit de notar, prin care se concretizează încheierea proce-
durii notariale şi prin care se constată atât calitatea de succesor a celor care şi - au
consolidat vocaţia succesorală prin acceptarea moştenirii, cât şi componenţa
masei succesorale şi întinderea drepturilor succesorale a fiecărui moştenitor.
Notarul va elibera certificatul de moştenitor după 6 luni din ziua deschiderii
succesiunii. Dacă notarul dispune de suficiente dovezi că, în afara persoanelor
care solicită eliberarea certificatului, nu există alţi moştenitori, el va putea elibera

48
certificatul de moştenitor şi anterior scurgerii termenului de 6 luni (art. 1557,
alin. 2 CC).
Certificatul de moştenitor trebuie să cuprindă: data eliberării; notarul care îl
eliberează; numele şi ultimul domiciliu al defunctului; data decesului; menţiunea
dacă moştenirea este legală sau testamentară; numele, calitatea şi domiciliul
moştenitorilor; bunurile succesorale; cota sau bunurile ce revin fiecăruia dintre
moştenitori. Până la eliberarea certificatului, notarul va verifica faptul decesului
celui ce a lăsat moştenirea, data şi locul deschiderii succesiunii, faptul acceptării
succesiunii, raporturile de rudenie, existenţa sau lipsa testamentului, componenţa
masei succesorale şi costul ei. Moştenitorii legali lipsiţi de posibilitatea de a
prezenta documentele care confirmă raporturile de rudenie sau de căsătorie cu cel
care a lăsat moştenirea, pot fi incluşi în certificatul de moştenitor cu acordul în
scris al tuturor celorlalţi succesori care au acceptat succesiunea.
Certificatul de moştenitor nu constituie un titlu de proprietate cu privire la
bunurile din componenţa masei succesorale, însă face dovada deplină a calităţii
de moştenitor şi a cotei sau a bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.
Persoanele care se consideră lezate în drepturi prin eliberarea certificatului de
moştenitor pot cere anularea lui intentând o acţiune în instanţă. în baza unei
hotărâri judecătoreşti definitive, notarul va elibera un nou certificat de moştenitor.
Potrivit art. 1558 CC, dacă nu s-a făcut dovada existenţei unor bunuri în pa-
trimoniul defunctului sau determinarea acestuia necesită operaţiuni de durată,
notarul, la cererea moştenitorilor, eliberează certificat de calitate de moştenitor,
care atestă doar calitatea de moştenitor şi nu are valoarea unui certificat de
moştenitor. Acest document oferă posibilitatea titularului de a dobândi toate
documentele necesare pentru a dovedi existenţa bunurilor succesorale.

În cazul în care nu există moştenitori legali sau testamentari, la cererea

reprezentantului statului, notarul va constata succesiunea vacantă şi va elibera
certificat de succesiune vacantă după expirarea termenului legal de acceptare a
succesiunii (art. 1559 CC).

49
 Împărţirea moştenirii
Moştenitorii care au acceptat succesiunea devin coproprietari ai patri-
moniului succesoral indiviz, fiecare din ei deţinând dreptul la o cotă-parte ideală
din patrimoniu. Cu excepţia cazurilor în care moştenitorul este cu titlu particular
şi a moştenit un bun concret, nici unul dintre moştenitori nu este titular al
bunurilor incluse în masa succesorală. Coproprietatea succesorală se supune
regimului juridic aplicabil coproprietăţii în general.
Determinarea bunurilor concrete care trec în proprietatea fiecărui
moştenitor se face prin partajul averii succesorale, care reprezintă operaţiunea
juridică prin care se încetează coproprietatea prin împărţirea în natură sau prin
echivalent bănesc a bunurilor aflate în coproprietate. Potrivit art. 1560 CC,
partajul averii succesorale se face prin acordul moştenitorilor după primirea
certificatului de moştenitor. Dacă locul de aflare a unui moştenitor nu este
cunoscut, moştenitorii sunt obligaţi să întreprindă măsuri raţionale pentru a-l găsi
şi a-l chema la partaj. în cazurile în care moştenitorul este conceput, partajul
averii se va face doar după naşterea lui sau anterior naşterii, însă, separând cota ce
i se cuvine moştenitorului conceput (art. 1568 CC). Partajul se efectuează prin
separarea în natură a cotei fiecărui moştenitor, dacă o astfel de separare este
posibilă, nu afectează destinaţia economică şi nu este interzisă. Atunci când este
imposibil de a împărţi bunul în natură, partajul se va face potrivit regulilor
instituite de art. 361 CC. Potrivit art. 1564 CC, averea al cărei partaj în natură va
avea drept consecinţă pierderea sau diminuarea destinaţiei sale economice se
consideră indiviză, nu se supune partajului şi devine proprietate comună pe cote-
părţi ideale, dacă prin acordul moştenitorilor care acceptă moştenirea nu se
stabileşte altfel.
Cel care lasă moştenirea poate stabili prin testament modul de partajare a
averii succesorale sau poate încredinţa partajul unui executor testamentar. în acest
caz împărţirea averii succesorale nu se va mai face prin acordul moştenitorilor.
Decizia executorului testamentar cu privire la partaj nu este obligatorie pentru

50
moştenitori doar în cazurile în care este evident inechitabilă. Moştenitorii care
consideră modul de partaj propus de executor inechitabil, ca şi moştenitorii care
nu pot ajunge la un acord referitor la partajul averii succesorale, pot cere
partajarea averii de către instanţa de judecată, care va realiza partajul, ţinînd cont
de caracterul averii, activitatea fiecărui moştenitor şi alte circumstanţe concrete
(art. 1571 CC).

În conformitate cu art. 1569 CC, moştenitorii pot stabili prin acordul lor
atribuirea unuia din ei a unei cote succesorale majorate, în schimbul satisfacerii
integrale de către acesta a tuturor creanţelor creditorilor.
Dacă la împărţirea moştenirii se constată că ansamblul cotelor stabilite prin
testament depăşeşte întregul patrimoniu succesoral, cota fiecărui moştenitor se
reduce proporţional.
Codul civil al Republicii Moldova instituie reguli deosebite referitoare la
partajul terenului agricol, lăsat moştenire. Pornind de la prevederile art. 1565 CC,
dacă terenul şi tehnica agricolă au fost lăsate moştenire mai multor moştenitori
(prin testament sau moştenire legală), acestea se vor împărţi între moştenitori doar
dacă partea de teren repartizată fiecăruia asigură existenţa unei gospodării viabile.
Dacă nici unul din moştenitori nu doreşte să întemeieze o gospodărie, terenul
împreună cu gospodăria ţărănească situată pe el, poate fi vândut, cu acordul
moştenitorilor, fiecare primind echivalentul în bani al cotei sale succesorale.
Terenul care nu poate fi împărţit în natură urmează a fi atribuit moştenitorului
care locuieşte în gospodăria ţărănească şi care, a administrat-o împreună cu cel
care a lăsat moştenirea. În lipsa unui astfel de moştenitor, terenul se atribuie
moştenitorului care poate şi doreşte să administreze gospodăria (ort. 1566 CC).
Moştenitorului care nu poate primi teren i se atribuie o cotă echivalentă din altă
avere, iar dacă aceasta nu este suficientă, primeşte o compensaţie bănească.

51
 BIBLIOGRAFIA:

I. Acte normative:
1. Constituţia Republicii Moldova din 24.07.1994, Monitorul Oficial nr.1
din 1994.
2. Codul civil al R.M. din 13.06.2002, Monitorul Oficial nr.82-86 din
22.06.2002.
3. Codul de procedură civilă nr.225-XV din 30.05.2003, Monitorul Oficial
nr.111-115/451 din 12. 06.2003.
4. Codul Civil Francez, din 1804, modificat Ed. “Dolloz” din 1999.
5. Codul Civil Român, adoptat la 25.06.2009, publicat în Monitorul Oficial
al României partea I, nr.511 din 24.07.2009 în vigoare de la 1.10.2011
prin legea nr.71-2011
6. Legea cu privire la notariat nr. 1453-XV din 08.11.2002, Monitorul
Oficial nr.154-157 din 21.11.2002.
7. Legea privind administraţia publică locală din 18.03.2003, Monitorul
Oficial nr. 49 din 2003.
8. Regulamentul “Cu privire la modul de îndeplinire a actelor notariale şi
completare a Registrelor notariale” aprobat prin Ordinul Ministrului
Justiţiei al RM din 28.02.2008, M. Oficial nr.63-65 din 28.03.2008.
9. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea
cauzelor despre succesiune” nr.13 din 03.10.2005.
10. Culegere de practică judiciară a Colegiului Civil şi de Contencios
Administrativ a Curţii supreme de Justiţie a RM (2007), Editura “Cartier
Juridic”, Chişinău, 2008.
11. Analiza pieţei imobiliare în Republica Moldova, Monitorul Oficial
nr.32-33 din 15.02.2011.

52
II. Literatură de specialitate:
1. A. Pascari. Comentariul codului civil al Republicii Moldova. Vol.II,
Editura - Arc, Chişinău 2006.
2. A. Bloşenco.Drept civil: Parte specială.Ed. Norma, Chişinău 2003.
3. Bocşan M.D. Testamentul. Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul
roman.Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2000.
4. Cantacuzino Matei B. Elementele dreptului civil. Ed. All Educaţional,
Bucureşti 1998.
5. C. Hamangiu, I. Rosseti-Băicoianu.Tratat de drept civil român. Vol. III,
Ed. ALL BECK, Bucureşti 1998.
6. D. Chirică. Drept civil. Succesiuni şi testamente. Ed. Rosseti, Bucureşti
2003.
7. D. Macovei. Succesiuni Drept civil. Ed. Ankarom, Iaşi 2002.
8. D. Florescu. Drept civil succesiuni. Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001.
9. E. Safta-Romano. Dreptul la moştenire. Doctrină şi jurisprudenţă. Vol. I,
Ed. Graphix, Iaşi 1995.
10. E. Cojocari, V. Cojocari. Drept civil (Partea general şi partea specială).
Întrebări şi răspunsuri, Ediţia I-a, Ed. Buissines-Elita, Chişinău 2004.
11. E. Constantinescu. Notariatul. Ed.Pontos, Chişinău 2001, pag.172-175.
12. E. Aramă. Istoria dreptului românesc. Ed. Carter Juridic, Chişinău 1996.
13. E. Cernea, E. Molcuţ. Istoria statului şi dreptului românesc. Ed. Press
Mihaela S.R.L., Bucureşti 1999.
14. Francisk Deak. Tratat de drept succesoral, Ediţia a II-a, actualizată şi
completată. Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2002.
15. Gh. Beliu. Drept civil roman. Întroducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil. Ed. Şansa, Bucureşti 1993.
16. Gh. Chibac, A. Băieşu, A. Rotari, O. Efrim. Drеpt civil. Contracte
speciale. Ediţia a II-a, vol. III, Ed. “Cartier Juridic”, Chişinău 2005.

53
17. Gh. Chibac, A. Băieşu, A. Rotari, O. Efrim. Drept civil Contracte şi
succesiuni Ediţia a III-a revăzută şi completată Vol.3. Ed.Cartier Juridic
2010.
18. I.Adam, A.Rusu. Drept civil. Succesiuni. Curs universitar. Ed.All Beck,
Bucureşti 2003.
19. I.Dogaru. Drept civil. Succesiunile. Ed. All Beck, Bucureşti 2003.
20. I.Bantuş, M.Bantuş. Istoria statului şi dreptului în Republica Moldova.
Tipografia Reclama, Chişinău 2001.
21. I.P.Marcu. Istoria dreptului românesc. Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997
22. Stănciulescu. Drept civil. Dreptul la moştenire, Ed. Atlas Lex, Bucureşti
1996.
23. Nichitiuc P. Dreptul succesoral al RSS Moldoveneşti, Ed. Cartea
Moldovenească, Chişinău 1973.
24. R.Petrescu. Drept succesoral. Moştenirea. Devoluţiunea şi împărţeala.,
Ed. A II-a revăzută şi adăugită, Ed. Oscar Print, Bucureşti 2003.
25. S.Băieşu. N.Roşca. Drept civil. Partea general. Persoana fizică. Persoana
juridică. Ediţia a II-a, Ed. Tipografia centrală, Chişinău 2005.
26. Turuianu C. Probleme speciale de drept civil. Ed. Fundaţiei România de
mâine, Bucureşti 2000.
27. Лупашку З. История ромынского государства и права. Изд.
Cartdidact, Кишинэу, 2003
28. Бондарев Н.И., Ильина Т.Н. Шимелевич С.Я. Удостоверение и
исполнение завещаний, Изд. Юридическая литература, Москва, 1965
29. Бондарев Н.И., Зидинова Э.Б. Завещания приравненииые к
нотариальным и их исполнение, Изд. Юридическая литература,
Москва, 1975
30. Эйдинова Э.Б. Наследование по закону завещанию, Изд.
Юридическая литература, Москва, 1985.

54
31. Bănărescu Iulia. Aspecte generale privind noţiunea, caracterele juridice
şi conţinutul testamentului. În: Revista Naţională de Drept, (Chişinău), nr.6
2006, p.79-82 . – categaria C

32. Bănărescu Iulia. Felurile moştenirii. Coexistenţa moştenirii legale cu

cea testamentară. În: Revista Naţională de Drept, Chişinău 2006, nr.11,
p.63-65. – categoria C.

33. Bănărescu Iulia. Forma testamentului conform Codului civil al

Republicii Moldova. În: Analele Ştiinţifice ale USM. Ediţie jubiliară. Seria
,,Stiinţe socioumaniste”. Vol.1. Chişinău, 2006, p.278-290.

34. Bănărescu Iulia. Condiţiile de validitate a testamentului. Condiţiile

generale de formă a testamentului. În: Analele Ştiinţifice ale USM. Ediţie
jubiliară. Seria ,,Ştiinţe socioumanistice". Vol.1. Chişinău, 2006, p.291-
300.

35. Bănărescu Iulia. Modificarea, revocarea, caducitatea şi nulitatea

testamentului. În: Revista Naţională de Drept (Chişinău) nr.8 2007, p.75-
78. – categoria C.

36. Bănărescu Iulia. Clasificarea legatelor. În: Revista ,,Studia

Universitatis” Seria ,,Ştiinţe sociale” (Chişinău), 2008, nr.1 p.33-40.

37. Bănărescu Iulia. ,, Fundamentul dreptului de moştenire şi teoriile

doctrinare”. În: Studii juridice în onoarea prof. univ. dr. Gheorghe Chibac.
Ediţie Specială. Chişinău CEP USM, 2013, p.51-62.

38. Drept civil: Partea specială: Scheme, spețe, teste/ colectiv de aut.:
Bănărescu Iulia, Brumă Sorin, Chelaru Oleg (et al.) sub red.: Gheorghe
Chibac, Sergiu Baieș; Univ. de Stat din Moldova, Fac. de Drept, Catedra
Drept Civil. – Ed. A 2-a. – Ch.: S. n., 2013 ( Î. S. F. E. - P. ,, Tipografia
Centrală”). – 332 p. ISBN 978- 9975- 53- 185 -6. 347.4 ( 075.8)

55