Dascăl ieri!

Dascăl azi.
Dascăl mâine?

1
Interviu =

(între)vedere,
(între)prindere,
(între)tăiere,
(între)pătrundere
(între)deschidere,
(între)ţesere,
(între)citire,

întru iubire!

2
 Această carte este

mulţumire plină de dragoste pentru dascălii care au fost,

îmbrăţişare plină de admiraţie pentru aceia care sunt,
încurajare plină de entuziasm pentru cei care vor veni.

Mulţumim celor care,

permiţându-ne să-i intervievăm,
ne-au dăruit din timpul lor,
ne-au dăruit din sufletul lor,
ne-au dăruit din înţelepciunea lor.

Regretăm că voi,
cititorii,
nu aveţi cum să citiţi, printre rândurile răspunsurilor,
strălucirea umedă a privirii cufundate în amintire,
încântarea zâmbetului risipit peste nostalgii,
vibraţia emoţionantă a tonului încărcat de speranţă.

Noi,
cei care i-am întrebat,
i-am ascultat gândind,
întinerind,
deschizând porţi la bătaia în uşă
a setei noastre de a-i cunoaşte
şi am descoperit
că trecerea timpului e iluzorie,
că deşertul e doar rai uitat de fântâni,
că, albastru, în noi şi deasupra noastră, e cerul.
3
 Dacă
voi
veţi întrezări
înălţarea din viaţa ce pulsează atât de bogat
în vorbele acestor oameni
înseamnă
că din bucuria muncii noastre
se nasc aripi prin care,
împreună,
zburăm!

Realizatorii ediţiei:

Isabelle Băcilă, Alexandru Bodog, Maria Codrin,

Diana Doczi, Silvia Meda, Oana Morteanu,
Ionela Praţa, Alexandra Şpaimoc, Ştefania Truşcă,
prof. Elena Cristescu, prof. dr. Elena Jebelean

Corectură: clasa a IX-a D

4
 „Aş alege categoric aceeaşi cale.
Istoria şi dăscălia sunt drumul meu.
Cea mai multă forţă mi-o adun
din a sta în faţa copiilor
şi a le transmite ce ştiu.”

Prof. dr. Cornel Petroman – istorie

Acum destulă vreme eraţi un băieţel care mergea spre şcoală,

în clasa I, cu lucrurile puse într-o trăistuţă… Ce ştiaţi pe
atunci despre şcoală? Ce simţeaţi la gândul că veţi fi şcolar?

Ştiam că acolo trebuie neapărat să înveţi, dar asta nu

reprezenta o problemă, pentru că mi-a plăcut mereu să învăţ.
Sigur, eram frământat de o anumită incertitudine. Mă întrebam
cum va fi acolo...

Care dintre ciclurile de şcolaritate v-a marcat mai puternic?

N-aş putea face o comparaţie între ele, fiecare în felul

său şi fiecare la vremea sa a avut un anume rol...
În clasele I-IV am avut un învăţător foarte bun, un
consătean instruit, Ioan Oieş. Pe lângă predarea la clasă avea
de făcut şi gospodărie, era în rând cu tot satul la muncile
agricole. Impresionant era faptul că ştia să cânte foarte bine la
vioară, de la el am învăţat şi eu să cânt, de am ajuns în liceu să
fiu şeful orchestrei.
În ciclul gimnazial nu mi-a fost deloc greu, eram bine
pregătit şi din clasele primare. În primii doi ani, cei mai
instruiţi dintre profesorii noştri erau tot învăţători, nu existau

5
cadre calificate, am fost prima generaţie cu opt clase. Făceam
tot cu fostul învăţător limba română, cu un învăţător venit din
Regat – matematică, iar cu soţia lui – ştiinţe naturale. Limba
rusă nu s-a lipit prea mult de mine nici în gimnaziu, nici în
liceu; regret şi acum că nu am acordat mai multă importanţă
cunoaşterii culturii ruse, care este atât de valoroasă... Nu am
lecturi suficiente... Am făcut mereu distincţie între cultura rusă
şi politica sovietică. În următoarele două clase am beneficiat
de o şi mai bună instruire, cu profesori calificaţi, absolvenţi de
universitate. N-aş vrea să fiu nedrept privind ordinea
enumerării lor, toţi au fost remarcabili. Diriginte mi-a fost
profesorul de matematică Silviu Verşigan. A venit la şcoală la
1 octombrie, după o lună de concentrare – pe atunci aşa făceau
armata cei cu termen redus. Înaintea lui a venit o tânără
profesoară, Aurelia Novac, cu care am făcut cu adevărat carte,
nu doar limba română şi limba franceză, ci şi istorie. În sfârşit,
am mai avut o profesoară de biologie, doamna Beinşan, în
clasa a VIII-a. Fiind prima promoţie cu opt clase, am susţinut
examen de absolvire din cinci materii, apoi examen de
admitere în liceu. Era o singură probă eliminatorie, cea de
muzică. Am avut emoţii... Profesor era Mihai Sieber, un
autodidact într-ale muzicii, un neamţ riguros... Când să mă
caut pe lista afişată după probă, m-am speriat: nu eram pe listă
– afişaseră doar respinşii, nu şi admişii. La admitere am dat
limba română şi matematică, scris şi oral, din toată materia
claselor V – VIII. A fost în regulă şi la scris, iar la oral m-am
descurcat cu brio. În acel an am intrat 80 de candidaţi la
învăţători şi 120 la educatoare, era mare nevoie de cadre
didactice. Ne-au repartizat câte 40 într-o clasă, cinci clase s-au
format...
În liceu am avut cu adevărat profesori de elită.
Diriginte mi-a fost tot un profesor de matematică, Ioan Aron,

6
autor al Metodicii pentru predarea matematicii la ciclul primar
şi al Aritmeticii pentru învăţători, cărţi de bază în pregătirea
pentru profesie şi în bibliografia pentru gradele didactice. La
română l-am avut pe Ioan Pălincaş, la limba franceză, pe Delia
Olariu, şefă de promoţie la absolvirea facultăţii – organiza cu
noi spectacole şi serate deosebite… Chimie am făcut cu Fătu
Teodora, o doamnă care, cum am descoperit mai târziu,
predase în perioada interbelică aici, la Liceul de fete „Carmen
Sylva” din Timişoara… Nu mai era la prima tinereţe, dar era o
femeie foarte frumoasă… Nu zâmbea niciodată… La fizică,
doamna Aghiţoaie, plină de carte, apoi Filimon Aurora. Cu
toatele erau neiertătoare, dacă nu ştiai lecţia, încasai imediat
nota corespunzătoare. Biologie am făcut cu Gheorghe Crep, iar
desen, materie foarte importantă în şcoala noastră, cu Petru
Buzgău, pictor şi sculptor, foarte bun metodician. Educaţie
fizică am făcut cu Marcu Octavian, apoi cu Sfârâilă Petru,
până şi aici era o mare severitate la note. La rusă l-am avut pe
Laurean Mendel, care obţinuse o diplomă roşie la
Universitatea din Leningrad... Am avut toate notele, de la 2 la
10.
Am prins perioada de aşezare temeinică a
învăţământului românesc, am făcut cei cinci ani de liceu
pedagogic între 1965 şi 1970. Eram executaţi fără milă la orice
disciplină dacă nu învăţaserăm, nu conta că suntem elevi de
10, puteam oricând încasa o notă mică.
La istorie am avut doi minunaţi pedagogi şi istorici.
Trei ani am făcut istorie universală cu Ştefan Grigore,
un profesor temeinic pregătit şi cu un deosebit simţ al
umorului. Mi-amintesc că, la un moment dat, pe când vorbea
despre zeii egipteni, s-a lăsat pe spate, rezemându-se de
spătarul scaunului, iar scaunul s-a rupt sub el şi a căzut sub
catedră. Brusc, dispăru cu zgomot din raza privirii noastre. Noi

7
nu îndrăzneam să râdem, nu ştiam dacă puteam să ne
permitem să reacţionăm, iar el s-a ridicat şi ne-a spus: „Râdeţi,
mă, ăsta-i comic de situaţie!”. Adesea rămânea şi ne mai
spunea câte ceva şi în pauză. Odată, eu mă străduiam să fiu
atent până în ultima clipă, iar colegul meu de bancă se tot foia
şi nu mă lăsa în pace, aşa că i-am tras un pumn în coapsă, ca să
se astâmpere, iar domnul Grigore m-a întrebat: „Taur de
ţânţar, ce-l loveşti pe Ion Sarmală?”. O colegă a venit la un
moment dat la şcoală cu un jerseu roz peste uniformă, iar el i-a
spus „Domnişoara Ou de Paşti”… Niciodată nu a pedepsit
vreun coleg pentru că râdea. Ne ajuta să pregătim referate
pentru sesiuni de comunicări, participam de zor, le
prezentam...
Cu Nicolae Roşuţ am făcut istoria românilor în clasele
a XII-a şi a XIII-a. Dacă vreunul dintre noi exagera cu
răspunsul, tot explicând şi lungind mai mult decât trebuie, ne
oprea spunând: „Atât şi nimic mai mult!” Noi parodiam
cunoscuta butadă a lui Petru Rareş – „Vom fi iarăşi ce am fost
şi mai mult decât atât!” introducând în ea această expresie a
domnului Roşuţ şi obţineam amuzantul „Vom fi iarăşi ce am
fost şi nimic mai mult!”. Valorifica extraordinar potenţialul
afectiv al lecţiilor de istorie...
Datorită lor am urmat istoria... Şi am mai preluat ceva
de la ei: nu admiteam, cum nu admit nici acum, să-mi impună
cineva convingerile lui.
Eu am fost iniţiatorul orchestrei şcolii, în anul al III-
lea. I-am adunat pe colegi şi ne-am apucat să repetăm. Am
jucat şi teatru, actriţa Olimpia Didilescu de la Teatrul Naţional
din Arad contribuia la regie. L-am jucat pe Ipingescu din
Noaptea furtunoasă a lui Caragiale – mi-amintesc şi acum cum
citeam ziarul –, am jucat în Piatra din casă a lui Alecsandri...
Pregăteam toate acestea pentru spectacolele pe care le ţineam

8
în mediul rural, sporind astfel popularitatea liceului şi atrăgând
potenţiali viitori colegi.
Când am terminat, în judeţul Arad era un singur post, şi
acela în mediul rural. Am vrut iniţial să-l iau, pentru că era
limpede pentru noi că pentru asta ne pregătim, ca să devenim
învăţători la ţară, să facem carte cu copiii. Dar am venit totuşi
în Timişoara, la o şcoală din cartierul Ciarda Roşie, cu gândul
că voi putea să-mi continui mai uşor studiile. Şi aşa a şi fost.
Dimineaţa eram la şcoală, cu copiii, iar după-amiaza mergeam
la cursuri, la Facultatea de Istorie – Geografie.

Cum aţi ajuns de la acea şcoală la Liceul Pedagogic?

Am venit la şcoala de aplicaţie a Liceului Pedagogic în

1974, adus de directoarea de atunci a şcolii, Margareta
Ocolişan, care mă remarcase în inspecţii. Am descoperit aici
altă cultură organizaţională, alţi colegi – foarte bine pregătiţi,
cu renume de dascăli excelenţi, alţi copii – sprijiniţi mult şi de
familie în evoluţie, alţi părinţi – mai atenţi la ceea ce învaţă şi
fac copiii lor. Am dat apoi diferenţele necesare şi am absolvit
Facultatea de Istorie şi Filosofie. Am primit ore de istorie în
şcoală, la plata cu ora. M-am ocupat ani de zile de corul
claselor primare din şcoală, lucram cu copiii pe trei voci piese
frumoase, destul de grele. Am fost şi responsabil cu pregătirea
tineretului pentru apărarea patriei, împreună cu colegul de
geografie, profesorul Spătaru... Am fost detaşat pe post de
profesor de istorie, apoi am lucrat ca inspector pentru
învăţământ primar şi în 1990 am fost ales de colegi inspector
general adjunct. Mai târziu am ajuns inspector şcolar general,
iar un an am fost şi director al acestei şcoli. Am trecut, ca
dascăl, prin toate etapele posibile ale preuniversitarului, mai
puţin una: numai educatoare n-am fost!

9
Dintre toate, care a rămas etapa favorită?

Dăscălia ca învăţător. Prin ea am trăit cele mai

frumoase clipe ale vieţii mele didactice. Receptivitatea
copilului de ciclu primar, felul în care te urmăreşte cu ochii,
faptul că tot ce-i spui îl impresionează şi reprezintă pentru el
adevăr incontestabil, faptul că urmează cu consecvenţă ce-i
ceri – prin tot ce faci eşti pentru el un model.

Acum mai cântaţi la vioară?

Nu, nu am mai cântat din ‛98, când am avut o întâlnire

cu inspectorii generali. Nici pe băiatul meu nu l-am învăţat,
dar şi el are o voce bună, face parte dintr-o trupă de muzică, pe
lângă faptul că îşi finalizează, ca medic, doctoratul acum, în
chiar aceste zile.

Cum vedeţi rolul istoriei în educarea copiilor?

Istoria este o sursă de exemplaritate, fără istorie

educaţia oricărui om e incompletă. Ea te aşază între ai tăi, te
integrează, te stimulează să te implici participativ în
comunitatea mai mare sau mai mică din care faci parte. Predau
istoria cu responsabilitatea respectării adevărului. Sigur, în
regimul trecut se exagera sub destule aspecte, în manieră
patriotardă. Dar nu pot lăsa acum a fi minimalizat rolul
românilor în comunitatea internaţională, nu pot accepta ideea
că am fi un popor marginal, ci dimpotrivă. Asta este istoria, nu
un şir de date şi fapte, ci ocazia de a descoperi că fiecare popor
îşi are specificitatea lui, că fiecare a creat valori. Datoria

10
noastră este să le arătăm pe cele create de noi în concertul
lumii – parafrazându-l pe Nicolae Titulescu.

Care sunt problemele predării istoriei astăzi?

Trebuie să reconstruim în conştiinţa copiilor valorile pe

care să aşezăm studiul, să reaprindem în profesori şi în elevi
flacăra rigorii, când este vorba de ştiinţa de carte. Copii
interesaţi de istorie sunt destul de mulţi, mai ales la clasele de
filologie şi de vocaţional pedagogic. Dar există destule
probleme, care pot fi depăşite în viitor. Programele trebuie
negreşit revizuite. Manualele trebuie să fie scrise de oameni
pricepuţi, astfel încât informaţiile să fie apropiate de sufletul
copilului şi să fie valorificate resursele educative. Nu poţi
preda istorie fără să recurgi la sensibilitatea elevului. Prea
multă istorie factologică strică, elevul trebuie să vadă legătura
între cauze şi efecte, să înţeleagă şi să interpreteze
evenimentele. E necesară şi mai multă legătură cu viaţa. Oricât
ne-am dori, nu ne putem opune altora, mai puternici politic şi
economic, decât diplomatic, cu argumente, pentru a ne apăra
adevărurile. Istoria este un instrument de întărire şi apărare a
demnităţii personale şi naţionale, prin studiul ei se cultivă
valori morale. Elevul înţelege că a fi om şi a fi român se află
într-o relaţie de incluziune, iar la istorie le înveţi pe amândouă,
şi a fi om, şi a fi român.

Care sunt cele mai frumoase amintiri şi cele mai mari

dezamăgiri din cariera dumneavoastră?

Am foarte multe amintiri frumoase, şi ca învăţător, şi

ca profesor la gimnaziu şi apoi la liceu... Pe cei mari este
extraordinar să-i faci să contraargumenteze, să te contrazică.

11
Dezamăgiri am avut arareori, doar în relaţiile cu colegii. S-a
întâmplat să ofer afecţiune şi să primesc contrariul, precum şi
să mă minunez de faptul că tocmai cel ce nu ştie nimic exact
face pe înţeleptul şi dă poveţe...

Dacă aţi mai fi la început de drum, ce aţi alege?

Aş alege categoric aceeaşi cale. Istoria şi dăscălia sunt

drumul meu. Adevărul este însă că asemenea alegeri nu le faci
doar în funcţie de capacităţile tale, ci şi de condiţiile în care
trăieşti, în funcţie de diverşi factori pe care nu ai cum să-i
controlezi...

Ce hobby-uri aveţi?

Mă duc cu mare plăcere la pescuit, de câte ori am

ocazia, mă linişteşte grozav. Ascult muzică bună, de la
populară la cea cultă. Citesc cât pot de mult, şi în specialitate
şi dincolo de ea. Anul trecut Preparandia din Arad, acum
Liceul Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal”, a sărbătorit 200 de
ani de la înfiinţare, aşa că am citit lucrările colegilor mei de
acolo, Doru Bogdan şi Anton Ilica, dedicate istoriei acestei
şcoli în care m-am format ca dascăl. Ultima carte citită este
cea a unui american, Larry L. Watts , Fereşte-mă, Doamne, de
prieteni. Mi-a plăcut să sculptez în lemn, îmi plac mult câinii
pentru caracterul lor – sunt fiinţe loiale şi afectuoase, chiar
după o absenţă de ani te recunosc...

Cum reuşiţi să vă păstraţi vitalitatea?

Am o bună sănătate, trasătură ereditară, dar e drept că

toată viaţa m-am ferit de excese. Am fost crescut în spirit

12
religios, şi de aici vine un anume echilibru interior. Merg la
biserică, întotdeauna am mers, chiar şi când era interzis. Nu
merg regulat, dar încă mă bucur să regăsesc literele chirilice
din mineele pe care citeam şi în copilărie. Am interiorizat
valorile religioase ale poporului nostru. Cea mai multă forţă
mi-o adun din a sta în faţa copiilor şi a le transmite ce ştiu.
Sunt un om obişnuit, fac piaţa, mă târgui, fac tot ce este
firesc, ca toată lumea. Adică reuşesc să fiu eu însumi între
ceilalţi, oriunde m-aş afla – pe stradă, la şcoală, la biserică, la
teatru –, fără a mă confunda cu ceilalţi.

Aveţi capacitatea de a vedea „în capăt începutul”, adică în

orice sfârşit un început?

Da, pot să mă bucur de orice nouă etapă şi sunt

conştient că timpul nu ar putea aduce nimic dacă nu ar şi lua.
Aştept cu încântare să devin bunic, văd în jur că mulţi prieteni
ai mei care şi-au iubit copiii au ajuns acum să-şi adore
nepoţii...

Ce a însemnat pentru dumneavoastră redactarea tezei de

doctorat?

Multă muncă, ani serioşi de muncă făcută cu toată

dăruirea, cu bucurie chiar. Îmi amintesc cum, spre final, mă
luptam să o duc la capăt. Eram singur acasă, casa era plină de
cărţi în care încă mai aveam de căutat una-alta, construisem un
adevărat defileu printre cărţi şi circulam prin el. Trăsesem
masa până la geam, să am lumină din plin... La un moment
dat, doi poliţişti se îndreaptă spre casă, sună la uşă, eu merg să
le deschid. Îl căutau pe fiul meu, pentru ceva legat de
încorporare, pe atunci era încă obligatorie armata... „Nu-i

13
acasă – le spun eu – nu vine până la 1 octombrie.” „Bine – zice
unul – să se prezinte când vine...” şi îmi explică el unde.
„Domnule, ce de cărţi aveţi aicea...” se miră celălalt. „Scriu o
carte” i-am explicat eu. „Cum – zice el, privind cu uimire
turnurile de cărţi din jurul nostru – o carte-aşa de mare?! ” M-a
turtit râsul... S-a întâmplat să rescriu câte un fragment şi de
şase – şapte ori, până să fiu mulţumit... Recitesc şi acum cu
plăcere pasaje din ea, amintindu-mi cum m-am documentat,
cum am prelucrat informaţiile, ce am descoperit despre „Astra
Română”...

Mai lucraţi la vreo carte acum?

Sigur că da, mă ocup de o vreme de cartea care prezintă

istoria acestei instituţii, care m-a hrănit timp de 40 de ani –
Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din Timişoara. Trebuie să o
termin până la sfârşitul acestui an şcolar, pentru că în 2014
vom sărbători 130 de ani de la înfiinţare.

Spuneţi că această instituţie v-a hrănit. Dar şi dumneavoastră

aţi hrănit-o pe ea, nu-i aşa?

Ei, e drept că şi eu i-am dat toată puterea mea de

muncă, tot elanul meu, tot ce-am putut. Dar tot mai mult m-a
hrănit ea pe mine, încă îi sunt dator!

(interviu realizat cu sprijinul lui Alexandru Bodog)

14
 „Mai mult decât schimbul de informaţie
şi circuitul de afecţiune create inevitabil,
între noi a funcţionat mai ales altceva:
vedeam, în felul în care evoluam,
formarea unor caractere
şi învăţam în acest sens,
pe nesimţite, unii de la alţii...”

Prof. Florentina Enache – limba şi literatura română

De fiecare dată când ne vedem, mă invitaţi în câte o

călătorie... Ce legătură există pentru dumneavoastră între a
trăi şi a călători?

Nu m-am gândit la asta, dar este posibil ca faptul că în

copilărie, până pe la 14 ani, mă mutam adesea să funcţioneze
ca sursă a bucuriei mele de a călători. Tatăl meu lucra în
armată, era plutonier. Până să merg la şcoală, locuisem deja în
două locuri. Clasa I am făcut-o la ţară, la Bârca, cu un
învăţător renumit, ales de bunica mea pentru mine, domnul
Niţă Firu, din familie de dascăli cu tradiţie. Pe atunci, în Bârca
erau trei şcoli... Apoi, clasele a II-a, a III-a şi a IV-a le-am
făcut într-un orăşel din Banat, unde am prins organizarea
anului şcolar în pătrare, în loc de semestrele de mai târziu şi de
semestrele de acum, şi note de la 1 la 5, după modelul rusesc.
Am făcut următoarele două clase în altă localitate, clasa a VII-
a şi ea a însemnat o nouă mutare... O perioadă cu adevărat
stabilă au reprezentat pentru mine cei cinci ani de liceu la
Liceul Pedagogic din Arad. Anul VI l-am făcut în practică pe
un post de învăţător...

15
 Privind retrospectiv, constat că este neîntemeiată
prejudecata multor părinţi despre faptul că schimbarea
învăţătorului afectează progresul copilului, exprimată de
replica „De aceea copilul nu ştie, pentru că a schimbat şcoala
sau învăţătorul!”. Eu, copil fiind, am schimbat şcoala frecvent,
uneori chiar în timpul anului şcolar, iar acest fapt nu m-a
împiedicat să intru în ritmul clasei de fiecare dată. A existat
însă un alt efect, negativ, să spunem: nu am avut colegi care
să-mi devină prieteni decât la liceu, când mi-am luat în acest
sens revanşa cu vârf şi îndesat! Am fost o clasă extrem de
unită, ne-am înţeles foarte bine cu toţii, am simţit mereu că am
cui să fac o confesiune, că găsesc sprijin la nevoie, ne ajutam
reciproc şi ne ajutăm şi acum, după atâta vreme... Ne sunăm,
ne vizităm, ne sfătuim... La cimentarea relaţiilor dintre noi a
contribuit, cu siguranţă, faptul că am fost cu toţii interni,
pentru că în acel an, 1959, la Timişoara s-a desfiinţat şcoala
pedagogică şi toată clasa, deja formată, a fost mutată la liceul
din Arad. Atmosfera în clasă era cu totul deosebită, ne
autogospodăream, ne ajutam la învăţat, mergeam împreună la
spectacole, la concerte... Mai mult decât schimbul de
informaţie şi circuitul de afecţiune create inevitabil, între noi a
funcţionat mai ales altceva: vedeam, în felul în care evoluam,
formarea unor caractere şi învăţam în acest sens, pe nesimţite,
unii de la alţii... Am fost 34 în clasă, 17 fete şi 17 băieţi. De la
întâlnirea de 40 de ani, încercăm să ne întâlnim anual – cam 20
dintre noi vin de fiecare dată... La o recentă întâlnire, un coleg
a propus să dăm diplome pentru tot felul de lucruri, diplome
care să celebreze aspecte ale personalităţii noastre. Am fost
prima felicitată, mi s-a dat diploma „Colegul care a participat
la cele mai multe evenimente importante din viaţa celorlalţi
colegi”... Am avut şi bucuria ca, făcând inspecţii în Timiş,
peste ani de la absolvire, să-mi regăsesc colegii ajunşi dascăli

16
minunaţi, chiar dacă nu fuseseră elevi străluciţi în perioada
liceului. Am descoperit la o inspecţie pentru gradul I un coleg
deosebit, învăţător la patru clase simultane, care făcea minuni
cu cele patru clase, deodată; a ţinut ore cu adevărat
excepţionale!

Cum simţiţi acum, după o viaţă la catedră, că v-au şlefuit

dascălii pe care i-aţi avut?

Cred că uşurinţa cu care am învăţat nu venea numai din

capacităţile noastre intelectuale, ci şi din faptul că profesorii
noştri esenţializau materia, nu ne încărcau cu lucruri inutile.
Mereu îl voi purta în suflet pe profesorul nostru de istorie,
Nicolae Roşuţ, autorul unui manual de metodică a predării
istoriei, care a servit ani în şir drept ghid pentru dascăli...
Transmitea atâta emoţie când preda... Îmi amintesc lecţia
despre luptele lui Ştefan cel Mare şi felul în care atunci când a
povestit despre moartea voievodului a coborât de pe podiumul
care era de-a lungul tablei. Din acel pas descendent al lui am
învăţat despre moarte mai mult decât din bolile şi necazurile
celor dragi...

Cum aţi ajuns să urmaţi Liceul Pedagogic?

Şi fratele meu făcuse acest liceu, iar părinţii se gândeau

că ar fi potrivit şi pentru mine. El nu a ajuns să lucreze ca
învăţător, a făcut imediat după liceu facultatea. Eu însă am
lucrat ca învăţătoare şi după terminarea facultăţii...

Cum s-a schimbat perspectiva dumneavoastră asupra

profesiei când aţi trecut din postura de practicant la cea de
învăţător titular al unei clase?

17
 Am avut ocazia în perioada liceului să predăm foarte
mult, la clase diferite. Când am terminat aveam, în bună
măsură, deprinderile de dascăl deja formate, nu ni se mai părea
dificil. Era literă de lege respectarea metodicii, ştiam şi destul
de multă psihologie încât să ne ocupăm cum se cuvine de
colectivul de copii. Dar nu avuseserăm ocazia, lucrând mereu
la alte clase, cu alţi copii, să clădim şi să ne bucurăm de ceea
ce reuşeam să clădim. Acesta a fost marele salt adus de a lucra
ca învăţător titular la o clasă. Responsabilitatea era foarte
mare, dar şi satisfacţiile erau pe măsură şi te stimula să vezi
cum rezultatele a ceea ce lucrezi se conturează şi îţi confirmă
că eşti pe calea cea bună... Eram mulţumită să ştiu că am
contribuit cu câte ceva la trasarea drumului copiilor în lume –
unii s-au realizat excelent, în profesii diverse, dar şi pe plan
familial.

Aţi lucrat la diverse niveluri, şi la ciclul primar, şi la cel

gimnazial, şi la liceu, ca profesor de limba română, ca
îndrumător de practică şi profesor metodist. Unde aţi avut
cele mai mari bucurii?

La ciclul primar, deşi am avut şi serii în care am lucrat

cu 46 de elevi în clasă. Progresele copiilor la acea vârstă sunt
semnificative, iar rezultatele muncii noastre sunt mai puţin
viciate de factori perturbatori decât mai târziu. Era dificil,
pentru că încercarea de a acorda tuturor atenţie, fiecăruia în
mod egal, nu avea mereu sorţi de izbândă. Ei veneau şi de la
grădiniţă cu diferite niveluri de dezvoltare a deprinderilor de
comunicare coerentă, de ascultare activă, iar omogenitatea
trebuia construită... Era nedreaptă plata mai mică a
învăţătorului faţă de cea a profesorului, pentru că adevărul este
că învăţătorul este pluricalificat, ştie şi carte, dar şi din toate

18
celelalte. Mereu am făcut cum se cuvine cu copiii şi muzică, şi
desen, şi educaţie fizică, nu i-am lipsit de aceste discipline care
îi bucurau atât de mult.

Cum aţi introdus în lecţii aspecte ale vieţii practice?

Mă străduiam să extind curriculumul, cum s-ar spune

acum. De exemplu, în clasa a IV-a, la geografie, la căile de
comunicaţie, în carte erau 3 – 4 rânduri şi nişte hărţi. Am adus
la şcoală Mersul Trenurilor şi i-am învăţat pe copii să-l
folosească. Când învăţam judeţele foloseam un joc descoperit
la librărie, cu cartonaşe pe care erau stemele judeţelor, iar ei
deduceau după simbolurile din steme caracteristicile de relief,
economice şi culturale ale judeţului respectiv... Am mers cu ei
la expoziţii, am organizat întâlniri cu jurnalişti şi scriitori...
Adesea, sarcina lor nu era doar învăţătura, ci şi descoperirea
lumii în care trăiesc. Le ceream să fie atenţi la arhitectura
oraşului – unele clădiri au pe ele o ancoră, altele un stup, ce
înseamnă asta? Le ceream şi copiilor să aducă anumite
materiale pentru lecţii, să contribuie astfel la „dezgheţarea
orei” cu pliante, reviste...
Excursiile mi-au părut mereu cel mai bun mod de a
învăţa. Cu cei mici nu am făcut excursii mai lungi de trei zile,
dar cu cei mari am călătorit mai mult. Cream traseele astfel
încât să vizităm obiective turistice diverse – case memoriale,
muzee, spaţii naturale deosebite, mănăstiri... Una dintre aceste
excursii, spre sfârşitul activităţii mele şcolare, am conceput-o
ca un arc peste timp al excursiilor de studiu de altădată: am
plecat prin Porţile de Fier ale Transilvaniei, am vizitat casa
memorială a lui Aurel Vlaicu si am discutat acolo şi cu sora
lui, mai mică, am văzut Alba Iulia, Clujul cu Grădina
Botanică, Năsăudul cu Coşbuc şi Rebreanu, Bucovina cu

19
mănăstiri, cu case memoriale – Ipoteşti, Stupca, Fălticeni,
Humuleşti, Cetatea Sucevei, Cetatea Neamţului, Agapia cu
Alexandru Vlahuţă şi mormântul Veronicăi Micle, Cheile
Bicazului, Sighişoara, Sibiul cu Brukenthal... La întoarcerea
acasă, am simţit cu adevărat că locul nostru ar putea fi
pretutindeni... Se pot face în ţară excursii extraordinare, sunt
atâtea locuri de văzut...

Ce contează cel mai mult în educaţia pe care o facem

copiilor?

Este importantă consecvenţa prin care îi obişnuim să

respecte regulile stabilite. Se ajunge astfel la respectul de sine
şi la cel pentru ceilalţi, la asumare de responsabilităţi pe
măsura puterii de a le duce până la capăt. Atunci când aceste
reguli de comportament se interiorizează, când ajung de la sine
înţelese, când devin obişnuinţe, viaţa copilului se uşurează, se
ordonează.

Ce v-a plăcut în mod deosebit la îndrumarea practicii

pedagogice?

Procesul prin care era evidentă, treptat, formarea

elevului ca dascăl. La început, elevul învăţa de la tine să
conceapă o lecţie, să respecte cerinţele metodice, să creeze
material didactic. Prelua pur şi simplu. Pe parcurs, devenea tot
mai mult independent, se desprindea, avea idei bune, începea
să îndrăznească să le aplice. Era ca şi când l-aş fi văzut
deprinzând un altfel de citit – scris, un alt alfabet. Începea să
întrebe: „Credeţi că e bine dacă fac aici aşa?” sau spunea „Aş
dori să...” Am fost destul de severă cu practicanţii, dar, în
ciuda acestui fapt, mulţi au înţeles că intenţia mea era bună în

20
ce-i privea şi nu s-au dat duşi prea uşor de la clasa cu care
lucram...

Ce gândiţi despre limba română acum?

Cred că e în pericol şi chiar fac un apel la cadrele

didactice să vorbească şi să scrie corect, transmiţând prin ei
înşişi elevilor aceeaşi rigoare. E vremea să ne ridicăm pentru
apărarea limbii române, pentru că scrisul fără diacritice, de
exemplu, e un atentat la însăşi existenţa ei.

Sunteţi profesor de română. Caracterizaţi dascălul ideal al

tuturor timpurilor prin trei verbe/ adjective/ substantive sau
orice alte părţi de vorbire – trei să fie!

Eficienţă, implicare, deschidere – prefer substantivele,

sunt... substanţiale!

21
 „Mulţi nu înţeleg consecinţele pozitive ale exigenţei
şi abia mai târziu realizează
că ea este expresia
respectului suprem pentru valoarea
pe care vrei s-o descoperi în fiecare copil.”

Florica Fanu – învăţătoare

Aţi ucenicit dăscălia într-o şcoală pedagogică de prestigiu,

cea a Preparandiei arădene. Ce amintiri vă leagă de Liceul
Pedagogic din Arad, care v-a format ca învăţătoare?

Am avut acolo profesori minunaţi, cărora le port

dragoste şi recunoştinţă. Când am dat examenul de admitere
am fost foarte mândră că am reuşit să intru, la o concurenţă de
cinci pe un loc... Dar am fost şi dezamăgită, pentru că visul
meu era muzica şi un firicel de gând îmi spunea că n-am să-l
pot urma. Domnul meu diriginte, profesorul de matematică
Ioan Aron, un om deosebit, a fost însă alături de mine în
pasiunea mea pentru muzică. Auzindu-mă cântând, m-a luat de
mână şi m-a dus la Şcoala Populară de Artă, unde am făcut
canto trei ani. Ulterior, vocea mi-a fost prea mult solicitată de
lucrul la clasă... În primii doi ani de învăţământ, la şcoala din
Ghiroda Nouă, am preluat o clasă de care m-am apropiat mult,
am cântat mult împreună, i-am învăţat şi să danseze, am făcut
cu ei serbări deosebite...
La Arad am mai avut un susţinător serios într-ale
muzicii, profesorul de muzică Mihai Sieber, care fusese
dirigintele fratelui meu mai mare, care urmase acelaşi liceu.
Acest profesor a compus anumite melodii pe care mi le-a
încredinţat, m-a acompaniat la pian când le cântam în

22
spectacole... Am avut o mare satisfacţie sufletească... Chiar de
la început, de la examenul de admitere, m-a suprasolicitat, ca
să vadă ce ambitus vocal am... În anul I mi-a dat media 6 la
vioară. Îi port o stimă deosebită: mi-a dat exact nota pe care o
meritam şi aşa m-a determinat să studiez mai mult, cu bune
rezultate. Mi-am spus încă de pe atunci că nu voi proteja
niciodată elevii, pentru că a da o notă nemeritată este un rău,
nu un bine. În anul II media mea la vioară a fost 9, primisem o
bună lecţie!
Din respect pentru dirigintele meu, am învăţat cu mare
seriozitate şi matematica... Tot lui îi datorez faptul că aveam
bilet de voie permanent, putând astfel să plec din internat la
spectacole de operă, de teatru, la concerte...

Ce aţi preluat din personalitatea fiecăruia dintre profesorii

preferaţi?

Domnul Aron era omul care nu-ţi dădea nimic de-a

gata, ci te stimula să descoperi. Punea mereu elevii în situaţii
noi, evita rutina, repetarea aceloraşi tipuri de exerciţii... La fel
am procedat şi eu cu elevii mei, pentru că văzusem pe pielea
mea cât este de eficient să lucrezi astfel. Discutam cu el adesea
şi pe teme culturale, îmi împrumuta cărţi... La el am văzut
partituri muzicale din alte vremuri... De la domnul Sieber am
învăţat corectitudinea în apreciere, care te face să te
autodepăşeşti. Iar la Şcoala Populară de Artă am avut-o ca
profesoară pe Tatiana Roşculeţ, care m-a îndrumat
îndeaproape şi m-a încurajat mereu, spunându-mi că viitorii
mei elevi se vor bucura de priceperea mea la muzică... Ca
practicantă, ţineam toate lecţiile de muzică! Am observat
repede ce efecte benefice are muzica asupra elevilor. Nu doar
îi linişteşte, ci îi face mai profunzi, mai capabili să aibă

23
răbdare să coboare în ei înşişi... În stimularea dezvoltării lor
este evidentă legătura dintre muzică şi matematică.

Distingeţi în activitatea dumneavoastră cu elevii o perioadă cu

împliniri aparte?

Am avut perioade în care nu am fost mulţumită nici de

mine, nici de nivelul claselor cu care lucram. Dar am avut şi
serii extraordinare, mai ales la Liceul Pedagogic... Cu adevărat
împlinită mă simţeam ori de câte ori cream ceva – fie punerea
în scenă a serbărilor şcolare, fie probleme deosebite la
matematică, exerciţii complexe la gramatică... Perioada în care
lucram cu copiii la cercul de matematică a fost cu adevărat
deosebită...
Când am venit la Liceul Pedagogic, m-am simţit
copleşită de responsabilitatea pe care o aveam, lucrând cu
copii foarte buni, care trebuiau stimulaţi, dar şi disciplinaţi.
Am descoperit, din fericire, un model: doamna Crizantema
Râşniţă (Niţu), care are acum 92 de ani – o mai întâlnesc din
când în când şi mai discutăm... În primii mei ani la Liceul
Pedagogic am avut clase paralele şi mă sfătuia adesea,
explicându-mi cum procedează dumneaei în diverse situaţii.
Îmi amintesc că am asistat-o chiar la prima şedinţă cu părinţii
din acel an şcolar. Veneam de la o şcoală de cartier, unde
părinţii erau oameni modeşti, cu ei mă înţelesesem
extraordinar şi speram să colaborez bine şi cu cei de aici. De la
doamna Niţu am învăţat foarte multe... Cucerea clasa cu o
singură privire, avea mereu idei aparte şi receptivitate la nou,
era dedicată copiilor. Era un model demn de urmat.

Cum aţi reuşit să-i atrageţi pe copii spre matematică?

24
 Întotdeauna am căutat cu ei căi de rezolvare ce nu erau
comune şi mă bucura când ei le descopereau. Bucuria lor era
însă şi mai mare, mai ales când problema era dificilă... Am
lucrat mult cu copiii luminaţi la cercul de matematică, care era
pentru ei o ocazie de a verifica ce multe pot să facă, cât de
departe pot ajunge... Mi-am scris lucrarea de gradul I făcând
cercetare şi experimentare la clasă, vreme de câteva serii, pe
tema „Stimularea spiritului creator al elevilor de ciclu primar
prin cercul de matematică”. Pe cei selectaţi pentru a lucra la
cerc îi treceam prin teste pretenţioase, concepute de mine
gradat, conţinând şi probleme de logică şi perspicacitate. Îşi
doreau mult să fie selectaţi pentru cerc şi să lucreze, era o
mândrie pentru ei, pentru că o astfel de activitate reprezenta o
etapă superioară în evoluţia lor. Citeam, căutam, mă
documentam; în acea perioadă am descoperit cărţile lui
Solomon Marcus... Împreună lucram serios, dar şi glumeam,
ne bucuram de fiecare progres al lor, de fiecare reuşită. La cerc
păream şi eu mai puţin rigidă, mai veselă... Comparam mereu
rezultatele testelor succesive şi le analizam împreună,
discutând procentual... Aceste analize i-au determinat să
înţeleagă uşor şi repede fracţiile în clasa a IV-a... Eram extrem
de pasionată, nu prea mai aveam timp pe atunci pentru altceva
decât pentru munca la clasă şi la cerc, noroc că am un soţ
extrem de înţelegător...

Care este rolul participării la concursuri şi competiţii în

evoluţia copiilor?

Copiii sunt stimulaţi de competitivitate, sunt atâtea

jocuri care presupun întrecere... Consider că participarea la
concursuri şi asumarea reuşitelor şi a eventualelor nereuşite îi
ajută să devină obiectivi în autoevaluare, mai mult, îi ajută şi

25
pe părinţi, prin ierarhizare, să aprecieze corect la ce nivel se
află copilul. Comparând rezultatele obţinute de la un concurs
la altul, copilul devine conştient de stadiul în care se află şi
devine motivat să facă eforturi în continuare pentru a se forma,
a se dezvolta. Rezultatele la concursuri determină copilul să se
autocunoască şi să-şi aprecieze corect potenţialul. Cel mai
grav lucru este să-ţi propui mai mult decât poţi face, pentru că
astfel îţi risipeşti inutil forţele... Important este ca şi părintele
să accepte realitatea şi, atunci când copilul nu obţine
performanţe mulţumitoare într-un domeniu, să fie cinstit şi să-i
explice că are alte părţi bune, alte aptitudini, pe care trebuie să
clădească. Mediul familial contribuie major la pregătirea
psihologică a copilului pentru confruntarea cu ceilalţi şi cu
propriile puteri. Dacă mediul familial este favorabil, atunci, şi
cu ajutorul învăţătorului şi al profesorilor mai apoi, copilul
poate găsi drumul pe care e potrivit să meargă.

Ce colaboratori aţi avut printre colegi?

Am colaborat mai strâns cu catedra de matematică, mai

ales cu doamna Ecaterina Bivolaru, în care regăseam felul de a
privi matematica şi de a lucra cu elevii al domnului meu
diriginte, prof. Ioan Aron. Am învăţat multe de la doamna
Bivolaru, ştia să te atragă spre obiectul de studiu, era
impecabil organizator al timpului, extrem de operativă, avea
tact în abordarea elevilor, îmi amintesc cu mare drag
excepţionalele analize ale lecţiilor de matematică ale
practicanţilor... Am fost cu dumneaei în multe comisii pentru
obţinerea gradului I... În îndrumarea lecţiilor ţinute de
practicanţi la ciclul primar, găsea pentru toate informaţiile
locul potrivit, parcă lucrase o viaţă cu elevii mici. Îmi amintesc
că am avut mari emoţii atunci când am ţinut prima lecţie

26
demonstrativă la matematică, în prezenţa dumneaei. Era atunci
în primul an de activitate în liceul nostru, m-a felicitat şi mi-a
spus: „Am să mai vin la dumneavoastră să mai asist şi în afara
lecţiilor demonstrative!” Mă consultam cu ea adesea... Lucram
cu copiii exerciţii şi probleme din „Gazeta matematică” şi ea
m-a întrebat: „De ce nu creaţi probleme pe care să le trimiteţi
spre publicare în gazetă?” M-a încurajat, şi am avut succes, mi
s-au publicat problemele... Da, era ca domnul Aron, nu îţi
dădea soluţia când aveai o neclaritate, ci te punea s-o cauţi. I-
am spus odată că toată noaptea m-am frământat pentru un
cuvânt, compusesem o problemă şi eram nemulţumită, nu era
suficient de clară. Nu mi-a spus cuvântul, ci mi-a spus: „Mai
caută!” Mi-au fost publicate probleme şi în revista „Cardinal”.
Îi datorez atât de mult... Înainte de plecarea ei în Germania,
atât de grea a fost despărţirea... În cei zece ani cât a lucrat în
şcoala noastră a fost extraordinară: modestă, dinamică, cu o
putere de muncă fără margini, cu o mare deschidere spre tot ce
era interesant, indiferent de domeniu...

A fost un efort să îndrumaţi practica pedagogică?

A fost stimulant, pentru că am avut eleve practicante

capabile să se supună exigenţelor mele, care au ţinut lecţii
bune. Cele slabe nu rezistau, se fereau de notele mici, de
rigoare şi cereau să fie mutate în altă grupă. Nici copiii nu le
susţineau, dacă le vedeau nepregătite; evaluau ei mersul lecţiei
şi reacţionau. Pe cele valoroase le iubeau de-a dreptul, îşi
dădeau şi ei silinţa să participe cât mai mult la activitate, în
semn de apreciere. Multă vreme a existat o foarte bună
colaborare între învăţător, profesori metodişti şi profesorul de
pedagogie care îndrumau cu toţii elevii ca lecţiile să fie
reuşite. În ultimii ani însă, numărul de ore de practică a scăzut,

27
nu mai era timp pentru analiza serioasă a lecţiilor. Or, fără
acest demers nu există eficienţă. Mai mult, uneori chiar se
întâmpla ca metodistul să nu vină în asistenţă la lecţie... Am
avut o foarte bună colaborare cu doamna profesoară Mariana
Craşovan, care a organizat practica astfel încât după lecţia
demonstrativă le vorbeam elevilor, comentam lecţia, ca ei să
înţeleagă şi alegerea strategiei, şi fragmentarea conţinuturilor,
şi integrarea lor în sistemul mai amplu, disciplinar sau chiar
interdisciplinar.

Aţi simţit, de-a lungul carierei, că este apreciată profesia de

dascăl?

Da, de nenumărate ori. Cei care nu o apreciază nu o

cunosc în profunzime. Mulţi nu înţeleg consecinţele pozitive
ale exigenţei şi abia mai târziu realizează că ea este expresia
respectului suprem pentru valoarea pe care vrei s-o descoperi
în fiecare copil. Poţi modela şi sufletul şi caracterul şi
intelectul copiilor, mai ales atunci când există o unitate de
cerinţe, atât dinspre şcoală, cât şi dinspre familiile din care
provin. Ai succes mai ales atunci când părintele îţi este aliat.
În încercarea de a cunoaşte copilul, descoperirea mediului în
care creşte este esenţială... Vizitele la domiciliu de altădată
favorizau acest proces. Putem să-i dezvoltăm armonios pe
copii, mai ales dacă nu uităm că pentru ei jocul este pe primul
plan. Prin joc şi cu pasiune totul se poate transmite, chiar şi
ceea ce este foarte dificil, cum e matematica. Dacă elevul
simte că tu vibrezi la frumuseţea a ceea ce lucrezi, devine
sensibil şi el, îţi preia starea.

Prin ce anume aţi încercat să construiţi în copii o armonie

interioară?

28
 Prin activitatea directă din clasă şi prin activităţile
extraşcolare. Am vizionat cu ei spectacole pe care apoi le-am
discutat, anume selectate. A discuta despre ceea ce se petrece
pe scenă este important... Tu, ca dascăl, trebuie să ai
deschidere, iar ei îţi preiau atitudinea. În orele de muzică
făceam şi audiţii muzicale, la început îndrumându-le simţurile,
ca să prindă farmecul muzicii. Le spuneam ce să-şi imagineze
la anumite fragmente muzicale, ca să concretizăm şi vizual
sonoritatea... Trebuie să ştii să asculţi... După câteva audiţii,
ştiau deja ce doresc să asculte – Mozart, Vivaldi...

Mereu există un schimb benefic între elevi şi dascăl... Ce aţi

învăţat de la elevii dumneavoastră?
Unii dintre ei aveau o personalitate deosebită,
puternică, împletind inteligenţa cu bunul simţ... Am învăţat şi
eu destul de multe din atitudinile lor, mai ales. De la Cătălina
Sârbovan, de exemplu, o fetiţă excepţională, acum conferenţiar
la Facultatea de Geografie de la Universitatea de Vest din
Timişoara, am învăţat pe când ea îmi era elevă că atunci când
am dreptate trebuie să-mi susţin cauza, indiferent de
consecinţe...

După o viaţă de dascăl, cum vedeţi acum proporţia dintre artă

şi ştiinţă în această profesie?
Predomină ştiinţa, dar e şi destulă artă. De copilul mic
te poţi apropia doar prin sinceritate. Dacă nu eşti tu însuţi,
dacă nu eşti autentic, el intuieşte şi rămâne rezervat. Copiii
refuză falsul şi prefăcătoria. Uneori, însă, trebuie să fii
diplomat. Iar a fi diplomat nu înseamnă a minţi. Eu am excelat
în a critica, poate nu a fost întotdeauna bine, dar am considerat
că adevărul trebuie să guverneze relaţiile dintre noi şi că nu
este spre binele lor să nu fiu deschisă. M-am ferit să încurajez

29
false valori, am preferat mereu să spun lucrurilor pe nume. Dar
am construit cu ei relaţii bazate pe încredere reciprocă, îi
încurajam explicându-le câtă încredere am în capacitatea lor de
a fi atenţi, de a fi serioşi, de a face faţă unor cerinţe deosebite,
de a respecta regulile... Pentru a le diminua emoţiile la
concursuri, îi însoţeam, eram alături de ei, îi aşteptam la ieşire,
analizam subiectele şi felul în care le-au rezolvat, ca să nu aibă
nelinişti prea mari până la afişarea rezultatelor. Mă interesau
rezultatele lor şi după ce nu mai erau elevii mei. Îi felicitam
pentru notele obţinute în anii de gimnaziu şi pentru alte
rezultate bune, fel de fel, mai ales că îi întâlneam des, mai ales
pe cei care rămâneau la noi la şcoală. Veneau şi ei pe la mine,
să-mi povestească cum se descurcă, şi-mi comunicau toate
reuşitele lor. Le urmăream evoluţia când terminau clasa a VIII-
a, la bacalaureat, la admiterea la facultate... Nu pot să spun că-
mi asum meritele pentru reuşitele lor, dar mă bucură să văd că
evoluează atât de frumos...

Îi urmăriţi chiar şi la maturitate, ştiu că mulţi foşti elevi vă

scriu, vă sună, vin în vizită... Ce face viaţa din ei, din noi toţi,
doamnă învăţătoare?
Viaţa ne întăreşte, ne căleşte, ne face destul de
puternici pentru momentele dificile care ne ies în cale... Ne
luminează, prin bucurii... Ne uneşte, ne face să ne descoperim
esenţa comună prin ceea ce avem mai pur în noi... Ne încearcă,
mai ales prin boală...
Am avut recent întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea
liceului. Ne-am regăsit bucuroşi, plini de o emoţie firească!
Am hotărât să ne reîntâlnim de acum încolo, cât vom mai fi, în
fiecare an, în ultima sâmbătă din mai. Din păcate, niciun
profesor de-al nostru n-a mai fost prezent... Mulţi dintre noi
am fost talentaţi... Nuţi era poeta clasei, Cornel Petroman,

30
mare violonist în orchestra şcolii, era înţeleptul clasei,
responsabil nu doar cu ce făcea el, ci şi cu ce făceau alţii... A
fost şi a rămas un mare domn... I-am spus: „Regret că,
pensionându-mă, n-am ajuns să fii directorul meu!”
Dar chiar şi acum, la pensie, viaţa ne oferă momente
savuroase. Am timp, în sfârşit, pentru tot ce m-a interesat
cândva. Totul mă interesează, urmăresc emisiuni culturale pe
Radio România Cultural, ascult multă muzică, am şi acum,
cum am avut viaţa întreagă, un caiet în care îmi notez ceea ce
aud şi-mi pare util. E o vârstă când ai înţelepciunea,
profunzimea şi demnitatea de a te bucura că eşti mereu un
învăţăcel. Am încă acea sete de a mai adăuga la ceea ce ştiu,
pentru că e atât de puţin ce ştiu! Mă bucur de tot ce acumulez.

Şi ce aţi face dacă aţi mai avea de ales încă o dată, dacă aţi
putea s-o luaţi de la început?
Mi-aş urma visul – aş alege muzica. Cu rezerve vizavi
de felul în care este perceput azi artistul, aş îndrăzni să aleg
muzica, cu forţele de atunci. Regretele au trecut de mult,
pentru că m-am dedicat cu tot dragul acestei profesii,
încercând să mă tot formez. Îmi dau seama că multe aş mai fi
avut, ca dascăl, de realizat, de înţeles, de aplicat... Am încercat
să mă autodesăvârşesc mereu, nu doar la nivelul informării, ci
şi la cel al relaţionării, pentru că nu lucrezi cu obiecte, ci cu
fiinţe. Datorită acestei profesii, am început să iubesc copiii,
care, dacă li te dăruieşti, ţi se dăruiesc şi ei, fără rezerve. Am
fost mereu autocritică, sunt exigentă nu doar cu ceilalţi, ci şi
cu mine. Nu-mi iert o zi în care n-am făcut nimic nou, nimic
diferit, care să mă formeze în continuare.

(interviu realizat cu sprijinul Alexandrei Şpaimoc)

31
 „Îmi îndrept gândul,
cu pioasă şi dreaptă recunoştinţă,
spre obârşia în care mi s-a tălmăcit ştiinţa,
mi s-a propovăduit
cumpătarea, cinstea, dreptatea şi omenia:
Şcoala Normală!
Cinste vouă,
generaţiilor care vă iubiţi şi vă preţuiţi dascălii!”

Livia Guţă – învăţătoare

Cum v-aţi autocaracteriza, doamnă învăţătoare ?

Eu sunt un amalgam între firile părinţilor mei. De la

tata am hărnicia, răbdarea, consecvenţa, capacitatea de a fi
calculată. Tata avea un real talent pentru matematică, dar la
Oradea nu exista pe atunci facultate de matematică, doar de
drept... Fusese mereu cel mai bun în clasă, era chiar monitor,
avea grijă de ceilalţi elevi şi făcea lecţii cu ei dacă învăţătorul
lipsea. De la mama am generozitatea şi blândeţea. Ea iubea
mult copiii, nu ne certa, nu ne-a lovit niciodată – eram trei
surori. Când greşeam câte ceva, ne mângâia şi ne atrăgea
atenţia cu blândeţe: „Draga mamei, ce-ai făcut nu este bine...
Să nu mai faci...” Iar nouă ne era tare ruşine şi ne străduiam să
fim cuminţi, să nu o supărăm.

În ce fel de atmosferă aţi crescut?

La noi în casă nu s-a ridicat tonul, nu s-a spus vreodată

o înjurătură. Era suficient ca tata să te privească în ochi şi, din
privirea lui, după seriozitatea feţei, înţelegeai că ai greşit...
Domneau dragostea, armonia şi corectitudinea. Sărbătorile

32
religioase la noi acasă, în ciuda comunismului, erau sărbătorite
din tot sufletul. Când cântam împreună colinde, zbârnâiau
ferestrele... Uneori, seara, tata ne povestea întâmplări din
copilăria lui. Ne educa în spiritul iubirii de ţară chiar fără să
fim conştiente de asta. De exemplu, ne povestea că învăţătorul
lor, pe când erau şcolari, mergea vizavi, la cârciumă, în pauza
de ora 11, mai discuta cu cine era pe acolo şi bea întotdeauna
un pahar de vin, unul singur. Când revenea la cursuri după un
sfert de oră, prima dată îi punea să cânte un cântec - şi tata ni-l
cânta: „Sus, opincă, până poţi,/ Sus, opincă, sus,/ Că-ţi voi da
vreo doi-trei zloţi,/ Sus, opincă, sus,/ Unge-ţi-oi curelele,/ Sus,
opincă, sus,/ De-or luci castelele,/ Sus, opincă, sus!” Era un
cântec care îi îndemna pe românii din Ardeal să se elibereze de
asuprirea naţională şi socială... Apoi reluau lecţiile...

Cum aţi ajuns elevă la Şcoala Normală?

Eram elevă la Liceul „Regina Maria”, căruia i-a luat

locul o şcoală profesională. Pe noi ne-au repartizat să învăţăm
în alte şcoli, eu ar fi trebuit să ajung la Liceul „Oltea
Doamna”. Dar acolo era elevă şi sora mea mai mare, iar dacă
am fi fost amândouă în aceeaşi şcoală doar una dintre noi ar fi
putut primi bursă, aşa era regula. Aşa că tatăl meu s-a dus şi a
cerut să fiu trimisă la Şcoala Normală nr. 1. Asta era şcoala de
fete. Mai exista în Oradea o Şcoală Normală nr. 2, unde
învăţau băieţii; pe atunci nu mergeau la liceu împreună băieţi
şi fete.

Cum se făcea practica pedagogică pe când eraţi normalistă?

Tot aşa cum am făcut şi noi la Liceul Pedagogic din

Timişoara mai târziu – se asista la ore, apoi se preda. Elevul

33
lucra la mai multe clase, pe rând, ca să cunoască şi specificul
predării în funcţie de vârsta elevilor, dar şi mai multe stiluri
didactice.

Aţi descoperit acolo modele pentru evoluţia dumneavoastră?

Sigur că da, erau învăţătoare foarte bune... Mi-a plăcut

mai ales una care era la clasa I când eu am terminat. Era de o
inteligenţă şi de o bunătate rare. Iubea mult copiii, nu ridica
tonul, am regăsit în clasa ei atmosfera de la noi de acasă. Dacă
un copil nu era atent, ea se oprea şi aştepta până îşi dădea el
seama că toţi aşteaptă ca şi el să fie atent, apoi, când cu toţii
erau concentraţi, continua explicaţiile...

Ce au însemnat pentru dumneavoastră primii ani de dăscălie?

O foarte mare provocare… În 1951, când am terminat

Şcoala Normală nr.1 din Oradea, tocmai se generalizase
învăţământul de 7 ani, iar noi,cei cu mediile cele mai mari, am
fost repartizaţi ca profesori, pentru că nu existau profesori
suficienţi încât să facă faţă numărului mare de posturi. Aşa am
ajuns să predau, în primul meu an de învăţământ, fizică,
chimie şi ştiinţe naturale, cum se spunea pe atunci biologiei, în
comuna Lăzăreni, aproape de Oradea. Era acolo o şcoală nouă,
frumoasă, fuseserăm repartizaţi în acea vară cinci colegi. Am
locuit acolo în gazdă…
De fapt, eu aş fi vrut să urmez Artele Plastice, dar
aveam deja o studentă în familie, pe sora mea mai mare, care
făcea Facultatea de Construcţii la Timişoara, şi tata mi-a
explicat că ar fi mai bine să merg la post în acel moment,
pentru că nu erau suficienţi bani încât să fim studente
amândouă concomitent.

34
 Încă de atunci eram inventivă la clasă. În al doilea an
de învăţământ, în şcoală a venit o brigadă şi toţi am fost
inspectaţi. Inspectorul venea la oră însoţit de director. La mine
au venit la fizică, la o oră cu clasa a VII-a, cu tema „Presiunea
aerului”. Am predat partea teoretică, iar apoi am coborât cu
toţii în curte, pentru că aveam pregătit un experiment: am legat
colţurile unei batiste de o piatră, astfel încât, când îi dădeam
drumul în aer, presiunea aerului da batistei forma unei mici
paraşute. Apoi, după ce toţi copiii au observat atent
fenomenul, am urcat în clasă şi am făcut fixarea. După ora 13
a avut loc analiza lecţiilor asistate, în prezenţa tuturor
colegilor. Când a venit rândul lecţiei mele, inspectorul m-a
întrebat: „Ascultă, fătucă, cine te-a învăţat să faci experienţa
asta?” (eram mică şi slăbuţă, aveam vreo 50 de kg) „Nimeni”
am răspuns eu. „Dar de unde ai ştiut să faci una ca asta?” a
insistat el, iar eu i-am răspuns: „Aşa sunt eu, inventivă!”
După două săptămâni a venit la şcoală înştiinţare că
sunt numită să fiu inspector metodist la raionul Oradea.
Domnul Bradu, directorul, m-a chemat şi m-a informat, iar eu
am plâns şi am spus că nu mă voi descurca, pentru că nu ştiu
să fac inspecţii. El ţinea tare mult la mine, mă iubea ca pe
copilul lui, aşa că m-a încurajat şi mi-a spus să nu mă necăjesc,
că mă va învăţa tot ce ştie despre asta. Aşa a şi făcut, mi-a
arătat cum se face un proces-verbal şi ce trebuie să urmăresc
într-o inspecţie, iar eu am învăţat repede şi am început să fac
inspecţii.
În al treilea an, o nou hârtie de informare a venit la
şcoală pe numele meu: eram trimisă la Timişoara să urmez un
curs naţional de perfecţionare de trei luni, organizat de
Comitetul Central al Sindicatului Învăţământ. Aici, director de
studii era Gheorghe Guţă, viitorul meu soţ, pe care urma să-l
cunosc... Terminase Academia Comercială la Bucureşti, era

35
spiritual, sociabil, avea o inteligenţă sclipitoare. Fusese cinci
ani profesor de matematică la Liceul Comercial din Craiova,
dar, din cauza deplasărilor dese la cursuri în ţară, se
îmbolnăvise de ulcer şi solicitase un serviciu care să-i permită
să aibă o viaţă ceva mai ordonată, ca să poată ţine regimul
prescris de medic. M-a remarcat încă de la început, eram foarte
serioasă în pregătire, îmi mersese vorba că plâng dacă nu sunt
ascultată la vreun seminar. Mi se spunea „ardeleanca” – sunt
moaţă din Munţii Apuseni, numele meu de fată era Barbonţa,
care are ca etimon substantivul „barbânţă”, adică putină de
făcut brânză, în limbajul oierilor. Fusesem cooptată şi în
conducerea Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM) de acolo,
mă ocupam de agitaţia vizuală, adică de materialele care se
afişau la panourile de pe pereţii instituţiei - eram talentată la
desen şi scriam foarte frumos... La fiecare curs pe care
directorul de studii îl avea cu noi, mă provoca să răspund, mai
ales dacă nu ridicam mâna. Dar eu ştiam întotdeauna
răspunsurile şi observasem că dacă nu ridic mâna mă întreabă,
aşa că nu mai ridicam mâna tocmai ca să fiu pusă să răspund...

Cum s-au petrecut lucrurile? După acel curs v-aţi reîntors la

Oradea?

Cu două săptămâni înainte de terminarea cursurilor, am

fost chemată în sala de şedinţe a conducerii. Directorul de
studii era la fereastră, privea spre bulevard. Mi-a răspuns la
salut m-a invitat să iau loc şi am stat aşa, două – trei minute, el
privind pe geam, iar eu întrebându-mă ce s-o fi întâmplat.
Ştiam că panourile mele erau la zi cu toate articolele afişate,
nu avusesem niciun necaz cu învăţătura sau cu vreun
profesor... S-a aşezat şi el la celălalt capăt al mesei lungi şi m-
a cerut în căsătorie. Iar eu am acceptat! Am simţit că acesta

36
este destinul meu. Au urmat ultimele două săptămâni de
cursuri, înfrumuseţate cu plimbările noastre prin oraş şi cu
discuţii... Apoi m-am întors la Oradea, unde a venit şi el peste
o săptămână şi m-a cerut în căsătorie de la părinţi. În toamnă
eram deja căsătoriţi, iar eu am venit la Şcoala nr. 10 din
Timişoara, care se afla unde este acum Liceul Economic.

Cum a evoluat cariera dumneavoastră?

Am muncit mult şi cu drag, iar pentru asta am fost

foarte apreciată. La Liceul Pedagogic am lucrat începând cu
anul 1969 până la pensionare. Mi-am luat toate gradele
didactice, am fost lector la seminarii ale cursurilor de vară cu
învăţătorii, am fost inspector metodist, am participat ca delegat
la congrese ale învăţământului, am creat materiale didactice cu
care m-am prezentat la concursuri, la sesiuni de comunicări...
Părinţii mă felicitau în ziare pentru reuşitele mele... Şi acum
mă caută foştii elevi, ne revedem cu mare bucurie. Cu patru
ani înainte de pensionare, am primit gradaţia a VII-a, o înaltă
distincţie pe care pe atunci o aveam doar doi din şcoală... Când
m-am pensionat, cu tot dragul mi-am împărţit colegilor toată
zestrea didactică.

Cu ce sentimente aţi privit momentul pensionării?

Mă despărţeam cu greu de şcoală, dar eram foarte

încrezătoare că viaţa o să-mi mai ofere multe bucurii. Aveam
un băiat care se căsătorise cu o fată minunată, aveam şi un
nepot scump de care să am grijă…
La pensionare, mi s-a pregătit un întreg ceremonial,
foarte emoţionant, la care au participat directoarele şcolii,
colegii mei, foştii şi actualii elevi, părinţii lor. Am fost

37
condusă călcând pe petale de trandafir spre clasa în care copiii
mei, ultima mea serie, mă aşteptau. Mi s-a făcut pod de
garoafe şi corul şcolii a cântat „Gaudeamus igitur”, ca şi când
nu aş fi fost pensionară, ci absolventă... De braţ m-au condus
spre clasă domnii profesori Hamat şi Marinescu, ai căror copii
îmi erau elevi. Când am ajuns în clasă, s-a cântat „Mulţi ani
trăiască!”, s-au ţinut discursuri, apoi cei mai buni doi copii ai
clasei mi-au pus pe cap o coroniţă de flori, spunându-mi:
„Tovarăşă învăţătoare, o viaţă aţi pus coroniţe elevilor
premianţi din clasele dumneavoastră! Va rugăm să ne
permiteţi acum să vă încoronăm învăţător de premiul I!”
Iar apoi, în cuvântul meu adresat tuturor celor prezenţi,
am rostit şi aceste vorbe, cu care aş vrea să închei şi acum,
pentru că le consider emblematice nu doar pentru mine, ci
pentru toţi dascălii:
„În acest ceas de sărbătoare, îmi îndrept gândul, cu
pioasă şi dreaptă recunoştinţă, spre obârşia în care mi s-a
tălmăcit ştiinţa, mi s-a propovăduit cumpătarea, cinstea,
dreptatea şi omenia: Şcoala Normală!
Cinste vouă, generaţiilor care vă iubiţi şi vă preţuiţi
dascălii!”

(interviu realizat cu sprijinul Ralucăi Codrin)

38
 „În viziunea mea, omul, ca ființă socială,
trebuie să devină un cetățean responsabil.
Toate celelalte discipline ar trebui
să servească drept instrument acestui scop.”
Elița Dogar – învăţătoare

Ce simțiți auzind cuvântul „școală”?

Am lacrimi în ochi auzindu-l, pentru că mie școala îmi

este mai mult decât o casă. Asociez cuvântul chiar cu această
școală. În casa mea sunt din 1979, iar în această școală – din
1969. Sunt aici un „exponat de muzeu” acum, sunt cea mai
veche dintre actualele cadre didactice. După 44 de ani mă simt
o parte din istoria acestei școli. Am intrat în această instituție
în 1969, când s-a înființat secția de vocațional pedagogic, care
pregătea învățători și educatoare. Făcând primii pași aici am
descoperit școala ca pe o feerie – era un septembrie însorit,
coridorul lateral, care dă spre curte, avea pe atunci vitralii,
cum mai sunt acum în sala festivă... Atâta lumină și bucurie
mă înconjurau de pretutindeni...

Cum ați ajuns elevă aici?

În școala generală aveam deosebite aptitudini pentru

sport si profesorul meu de educație fizică mi-a recomandat
Liceul Sportiv. Dar acesta nu era, conform mentalității de
atunci, opțiunea ideală pentru o fată, așa că am venit de la
Sânnicolau-Mare la Liceul Pedagogic „Eftimie Murgu”, cum
se numea pe atunci... Aptitudinile sportive le-am fructificat
doar la lecțiile de educație fizică, am ținut multe activități
demonstrative pentru practicanți.

39
Ce amintiri doesebite aveți din viața de liceană?

Viața de liceu a fost extraordinară, deși pe atunci nu ni

s-a părut astfel... Eram 30 de fete într-un dormitor, la internat,
iar asta ne-a făcut să fim atât de unite... Ne bucuram și
sufeream împreună. Era să rămân corigentă la instrument, în
clasa a IX-a, la domnul profesor Romanițan. Nu mai pusesem
până atunci vioara în mână, îmi era extrem de greu, dar am
exersat atât de mult, folosind orice clipă liberă, încât am făcut
rapid progrese mari și am ajuns să cânt în orchestra școlii.
Cântam și în cor și dădeam spectacole în mod regulat, în satele
de prin care erau colegele noastre. Făceam astfel cunoscut
profilul școlii și atrăgeam copii serioși spre această profesie...
Și acum, de fiecare dată când intru pe strada Loga, simt
o stare de bine, parcă renasc, mă scutur de toate gândurile
negre... Vorba domnului Romanițan, mă îndrept spre școală
„cu elan și voie bună”. Noi suntem prima generație de
absolvenți ai acestei secții în Timișoara, generația de aur... Pe
atunci nu îndrăzneam să intrăm în cancelarie, din respect
pentru profesori. Atmosfera era extraordinară... Fiind noi
prima serie, profesorii noștri învățau și ei într-o anumită
măsură împreună cu noi; mulți nu predaseră respectivele
discipline anterior, metodicile, de exemplu. Descopeream
împreună, aplicam în practică, verificam teoriile pedagogice
plini de un elan fără margini... Cu doamna Salomeea Curuțiu
am făcut pedagogie, diriginte ne-a fost profesorul de
psihologie Dumitru Dijmărescu, cu domnul profesor
Alexandrescu am făcut metodica predării matematicii, am
învățat foarte multe de la ei... Dar profesorul care ne-a intrat
cel mai tare în suflet a fost domnul de muzică, Pavel
Romanițan. Erau severi, pretențioși, dar predau foarte bine și
erau consecvenți în toate... Practică am făcut la învățătoare

40
excepționale, care ne-au arătat nu doar în ce constă meseria de
învățător, ci și ce caracter trebuie să aibă un modelator de
caractere: doamna Munteanu, doamna Nițu, doamna Livia
Guță...

În 44 de ani ați trăit aici multe schimbări... Dintre ele vă rog

să selectați una benefică pentru evoluția școlii.

Sigur, multe se schimbă, dar multe și rămân.

Neschimbat a rămas faptul că acest profil a atras mereu copii
buni, cuminți, conștiincioși, dedicați meseriei, dornici să se
întoarcă dascăli în satele lor. Într-o vreme, la gimnaziul de aici
veneau doar copii buni la învățătură de prin satele județului,
dornici să se pregătească foarte bine pentru admitere și să
revină apoi ca dascăli la ei acasă. Tot neschimbată a rămas și
implicarea elevilor în viața culturală, care a contribuit atât de
mult la formarea profilului lor intelectual... O bună schimbare
este faptul că acum se abordează interdisciplinar ştiințele
exacte. O disciplină ca „Matematică și științe” chiar lipsea
școlii, e binevenită, e motivant pentru copii să înțeleagă că au
nevoie de toate împreună.

Ce altă meserie ați fi ales?

Poate m-aș fi făcut medic, ca să vindec și trupul, și

sufletul. Diriginta mea din gimnaziu, doamna Ciurașu, era
profesoară de științe naturale și ea m-a făcut să îndrăgesc mult
biologia. Ea mi-a scris și fișa de recomandare pentru Liceul
Pedagogic, așa era atunci, trebuia să vii cu o recomandare de
la diriginte la admiterea în clasa a IX-a. Faptul că mi-a
subliniat acolo calitățile m-a făcut să am o mai mare încredere
în mine...

41
Cum au fost primii ani ca dascăl?

M-am simțit norocoasă datorită decrețeilor... Au venit

la școală începând cu 1974, anul în care eu am absolvit,
făceam pe atunci la Pedagogic cinci ani de liceu. Am fost a
doua la repartiție, conform mediei, și am luat post la Școala
Generală nr. 18, alături de alte cinci colege. Dar am fost cerută
să lucrez la școala de aplicație din cadrul Liceului Pedagogic,
pentru că s-a înființat un număr mare de clase. Mi-amintesc că
am dat atunci și un interviu presei. Eram foarte bucuroasă de
numirea în școala mea, tocmai se măriseră în învățământ și
salariile... Am avut multe satisfacții profesionale... Imediat
după definitivat am devenit și metodist al inspectoratului, am
efectuat multe inspecții pentru gradele didactice, am susținut și
cursuri de perfecționare la care am avut ocazia să cunosc mulți
dascăli care sfințesc locul... În activitatea practică mereu se
remarcau absolvenții de Pedagogic, se simțea că au ceva în
plus la pregătire metodică...

Ați fost și sunteți și îndrumător pentru elevii practicanți, la

practica pedagogică. Este dificil să lucrați cu practicanții?

Este un efort în plus, care are o importanță foarte mare.

Pun mult suflet în activitatea de mentorat, mă implic... Mai
mult, adesea și pe elevii mei i-am orientat profesional foarte
devreme, pentru că uneori sunt devreme vizibile destule
aptitudini. De exemplu, una dintre fostele mele eleve este
Andreea Medinschi, căreia încă din primii ani i-am remarcat
talentul de jurnalist. Practicanții și elevii mei m-au apreciat
adesea pentru deschiderea mea spre nou – din seriile mele
mulți copii au devenit informaticieni. Am introdus în

42
activitățile de la clasă foarte devreme calculatorul, încercând
mereu să diversific metodele prin care să-i atrag spre
învățătură. La 30 de ani am învățat șah, pentru ei, împreună cu
ei, ca să nu joace cărți, ci să aleagă un joc care să le dezvolte
mai mult inteligența. Apoi am învățat tot cu ei împreună
dansuri populare, bucuroasă că îi pot convinge că tradițiile
sunt valoroase, că trebuie conservate și că e o datorie dar și o
plăcere a le transmite viitorului.

Pe lângă dimensiunea intelectuală, ce eforturi ați făcut în

vederea dezvoltării celei emoționale și a personalității
elevilor?
Sigur că am știut mereu că întâi caracterul trebuie
format, pe el se clădesc toate celelalte. La începutul carierei
mele mă interesa mai ales dezvoltarea intelectuală a elevilor
mei. Dar de prin 1999-2000 am început să acord mai multă
atenție decât înainte autocunoșterii, dezvoltării motivației
pentru tot ce presupune și evoluție individuală și integrare în
colectiv.

Ce exemple de bune practici – cum le numim acum – din

activitatea dumneavoastră ar putea purta marca „Elița
Dogar”?
Nu știu dacă putem spune neapărat astfel, dar încerc să
adaptez și să individualizez nevoilor copiilor ceea ce fac eu cu
ei. De exemplu, pentru sudarea colectivului proaspăt luat în
clasa I, acum pregătitoare, ne găsim cu toții un loc în inima
doamnei învățătoare. Pe o mare inimă roșie decupată din
carton și afișată pe perete punem inimioare pe care scriem
numele fiecărui copil. Acolo marcăm diferit, cu piuneze în
culori sugestive, aprecierile pentru faptele bune, dar și semne
ale faptelor rele, ca să se vadă că tot ce facem lasă în mod

43
diferit urme în sufletul celor de lângă noi. Aşa, avem o măsură
a comportamentului individual, dar și o imagine a problemelor
și reușitelor clasei.
În fiecare an, începând cu clasa a II-a, responsabilitățile
elevilor în clasă sunt distribuite prin alegeri organizate cu
campanie electorală cu tot, astfel încât fiecare copil să aibă cel
puțin o responsabilitate. Ei au astfel ocazia să se autoanalizeze,
să decidă ce tip de responsabilitate li se potrivește, să-și
întocmească o strategie pe care să o prezinte în campania
electorală, propunând un plan de măsuri optimizante pe care îl
vor avea în vedere dacă vor fi aleși. La sfârșit de an analizăm
în ce măsură planurile au fost duse la îndeplinire.
Chiar dacă acord calificative, le nuanțez, așa încât ele
să reflecte foarte clar nivelul de pregătire al copilului. De
exemplu, acord F.B*, F.B., F.b. și –F.b.
Urmărim respectarea regulilor de comportament, iar
calificativul la purtare se stabilește în trei etape, discutând:
autoevaluare, evaluare de către colegi, evaluare de către
învățătoare.
Am observat că pașii mici, realizați cu succes,
motivează. De exemplu, în primul an de școală, după o lună de
cursuri, acord diplomă pentru punctualitate. Apoi, după 100 de
zile, acord diploma „Elev model” sau „Elev model în
devenire”. La sfârșitul capitolului în care învățăm adunarea și
scăderea cu numere naturale până la 30, acord diploma „Micul
matematician”. Tot în primul an de școală inițiez un concurs
menit să stimuleze dobândirea independenței copiilor în
activitățile legate de îndemânare – îmbrăcarea și dezbrăcarea,
legarea șireturilor, împăturirea șosetelor și tricourilor,
curățarea legumelor etc. Urmăresc și atingerea unui grad
ridicat de independență în activitatea intelectuală, acord
diplomele MIR (motivat – independent – responsabil) la sfârșit

44
de an școlar, încercând să stimulez oră de oră, pe cât posibil,
dezvoltarea acestor calități. La seria anterioară, observând că
medaliile îi impresionează mai mult decât diplomele, am
acordat medalii de „aur” și de „argint” la sfârșit de an școlar...
Mai dau „Medalia F.B.” și diploma „Absolvent de primă
clasă” la sfârșitul clasei I, valorificând ambivalența sensului:
nu doar că terminăm foarte bine clasa I, ci suntem „de primă
clasă”! Toate aceste distincții se discută, se analizează cu
copiii, ca să le înțeleagă rostul și să devină motivați să se
autodepășească.

Dacă ați putea deschide de mâine o școală particulară, ce

reguli ar guverna-o?

Nu e greu de răspuns.
1.Deviza ar fi MIR, pentru că aș urmări dezvoltarea
personalității prin activități diverse, cât mai legate de aspectele
practice ale vieții.
2.În alegerea colaboratorilor, aș pune pe primul loc
oamenii care prețuiesc sufletul copilului, care îl ajută să se
dezvolte în siguranță emoțională și îl valorizează.
3.Aș pune maximum 20 elevi în clasă.

Care este, în opinia dumneavoastră, disciplina fără de care

școala nu e școală?

Educația civică. În viziunea mea, omul, ca ființă

socială, trebuie să devină un cetățean responsabil. Toate
celelalte discipline ar trebui să servească drept instrument
acestui scop.

45
 „Este o meserie care cere artă
și care te pune să te reinventezi
ca să fii la înălțime.
Deci, este o profesie care,
acum, ca înainte și în viitor,
cucerește prin noutate și unicitate.”

Prof. Ionuţ Cristescu – matematică

Ce stări declanșează toamna în sufletul unui matematician ?

Există o prejudecată, conform căreia noi,

matematicienii, nepoetici prin excelență – un Ion Barbu sau
Moisil întărind, evident, regula – nu suntem foarte sensibili
sau atenți la frumusețea care ne înconjoară. Eu am să vă
dezamăgesc – sau nu? – spunându-vă că rezonez – culmea! –
la splendoarea toamnei. O iubesc pentru toate nuanțele ei, mai
ales în zilele-i însorite.
În plus, de câțiva ani buni încoace – știți voi care – o
pândesc și o aștept dorindu-mi-o senină și caldă, mai ales într-
o zi anume. Simt că așa anul școlar, cel nou, se deschide sub
cele mai bune auspicii și că mâna mea, întinsă spre sutele de
copii din curtea școlii, va fi strânsă cu încredere și voie bună.

Cum aţi ajuns profesor?

La mine s-a-ntâmplat un pic pe dos: am iubit

matematica și, pentru că asta se studiază la universitate, am

46
devenit, implicit, profesor. Am avut șansa de a constata că nu
am făcut o alegere greșită, căci, chiar în primii mei ani de
profesorat, elevii mi-au confirmat, rezolvând o problemă sau
alta, într-un anumit stil, pentru că „așa spune Ionuț”.

Aţi simţit, la un moment dat, că această profesie e cea care vi

se potriveşte?

Dat fiind că munca mea de ani de zile se reflectă în

realizările foștilor și actualilor mei elevi, consider că mi se
potrivește. Asta mă face să afirm că, dacă ar fi să o iau de la
capăt, tot asta aș face.

Dintre dascălii pe care i-aţi avut ca elev, care şi cu ce v-au

rămas în suflet?

Negreșit că mi-am iubit dascălii de matematică, model

profesional și de viață fiindu-mi Doamna Gelca, profesoară de
excepție la Liceul „Henri Coandă” din Timișoara, un exemplu
de dăruire și de probitate morală. N-o să vă vină să credeți, dar
mi-au rămas în suflet, la fel de puternic, două profesoare de
litere din anii mei de liceu: renumitele doamne Pitrop și David.
De la toate am învățat rigurozitatea în muncă, bunătatea și
dăruirea. Le voi fi recunoscător cât trăiesc !

Prin ce vă cucereşte şi acum această profesie?

Eu cred că mă obligă mai mult decât oricare alta. Sunt

mereu „în priză” și nu-mi pare rău, deoarece sunt un om
dinamic și n-aș suporta lentoarea sau comoditatea. Este o
meserie care cere artă și care te pune să te reinventezi ca să fii

47
la înălțime. Deci, este o profesie care, acum, ca înainte și în
viitor, cucerește prin noutate și unicitate.

Care este cel mai mare avantaj al acestei profesii, din punctul
dumneavoastră de vedere, pentru personalitatea profesorului?

Mă înnoiește mereu. De fapt, culmea este că, prin

această profesie, sunt „vechi” și „nou” deopotrivă.

Prin ce vă mai cuceresc copiii, chiar după atâţia ani de

profesorat?

Prin super-deșteptăciunea lor. Sunt copleșit să constat

câte știu să facă, grație lor și nouă. Sunt uimit ce ingenios
exploatează ceea ce au învățat.

Trei recomandări pentru un profesor debutant?

Să fie cu mintea deschisă, harnic și iubitor.

Ce loc ocupă Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” în cariera

dumneavoastră ?

Acum chiar mi-ați ridicat mingea la plasă, pentru că

veți vedea cum „iese bănățeanul din mine”. De fapt, când vine
vorba de Peda sunt mai bănățan decât toți bănățenii. Fălos,
nevoie mare! În acest context, „Carmen Sylva” este „fruncea”
învățământului timișean, așa cum toate statisticile o arată și
cum sufletele care au avut sau au o legătură cu această școală o
exprimă. Mare bucurie să fii dascăl într-un astfel de lăcaș!
Câtă zbatere, câtă muncă, dar și câte satisfacții și împliniri!

48
Dar directoratul la acest liceu ?

De ce ți-e frică nu scapi! Cum să nu pomenim nimic

despre acest aspect?!
Am momente (cele mai multe!) când sunt mândru că
sunt directorul acestei școli, însă există destul de multe situații
când mă necăjesc și mă gândesc că altcineva ar fi mai potrivit
pentru această funcție. Oricum, nu e ușor, dar trăiesc sperând
că am clădit, și eu, o casă; că am sădit, și eu, un pom; că am
scris, și eu, o carte.

Ce i-aţi spune celui mai iubit profesor al dumneavoastră, dacă

l-aţi revedea?

I-aș spune că munca lui n-a fost în van și că, la rândul

meu, mă îngrijesc să eternizez efortul său de a mă fi făcut,
înainte de orice, om.

Ce părere aveți despre ideea da a vă intervieva ?

Ooo! N-am fost prea încântat, pentru că mi-e mai la-

ndemână „să fac” decât „să spun”, dar m-am gândit că nici să
refuz n-ar fi frumos. „La noblesse oblige!” (Acesta este un
citat din... bruma de franceză pe care o știu).

49
 „Cred că e o continuă învăţare,
fiecare generaţie de elevi învaţă de la tine
şi tu înveţi la rândul tău ceva de la ei.”

Isabelle Băcilă – absolventă a clasei a XII-a D,

promoţia 2013,
studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie
a Universităţii de Vest din Timişoara

De ce ai ales această facultate?

Am ales această facultate ca pe o provocare, într-un
gest de contrazicere a opiniei generale din societatea noastră,
dar şi din convingere că locul meu este acolo. Trecem printr-o
perioadă în care meseria de dascăl este dispreţuită, considerată
neproductivă, fără să se ţină seamă că este ramura ce formează
oameni. În alegerea mea poate există şi naivitate sau prea mult
optimism, însă eu cred că într-o zi vom învăţa cu toţii să-l
respectăm pe ce cel ce ştie mai mult decât noi şi să absorbim
ca un burete din cunoştinţele acestuia.

Cum percepi profesia de dascăl, atât în mediul familial, cât şi

la şcoală?
Percep profesia de dascăl ca pe o profesie care dă viaţă
iar şi iar, fiind capabilă să transforme un copil într-un adult
capabil să înfrunte viaţa. Cred că primul dascăl al fiecărui
copil este mama, care ţine pentru prima dată în braţe puiul de
om, care veghează toate gesturile, mişcările, lacrimile, care îl
încurajează pe copil de fiecare dată să încerce iar şi iar, chiar
dacă micuţului îi este frică, care se bucură de realizările
acestuia, oferindu-i siguranţă şi încredere. Prima mea şcoală a
fost creşa, au urmat grădiniţa, şcoala, liceul, iar acum continui

50
cu facultatea, pentru a fi pregătită în următoarele etape ale
vieţii.
Părinţii mei m-au ajutat să percep dascălii ca pe nişte
oameni care încearcă să formeze oameni, să îi ajute pe toţi cei
care vor să fie ajutaţi, ba chiar şi pe cei care nu se lasă ajutaţi.
Când eram la grădiniţă, dascăli erau cele două doamne
educatoare care se jucau cu noi, antrenându-ne în diferite
activităţi, care stăteau cu noi până adormeam, iar dacă un
părinte ajungea mai târziu, se plimbau cu noi în braţe în
speranţa că poate-poate vor alunga gândurile de abandon din
mintea noastră de copil. La şcoală am simţit mereu că am în
faţă oameni pregătiţi, conştientizând că, la fel ca noi, şi ei au
bucurii, tristeţi, capacitate de implicare diferită. Am întâlnit
profesori extraordinari, am văzut mândrie, dragoste, sclipire
când vorbeau despre un proiect nou, o carte nouă, o lucrare
foarte bună de-a unui elev. Astfel, dacă o compunere, o
felicitare, rezultatele bune ale copiilor îţi oferă bucurie şi
satisfacţie, consider că meseria de dascăl are un farmec aparte.

Cum crezi că se pot lega una de alta calea spre inima elevului
şi calea spre mintea lui?
Cred că această cale este deseori în contradicţie cu
factorul „timp”. Datorită faptului că trăim într-o perioadă în
care se pare că timpul se încăpăţânează să se scurgă cu viteza
luminii, uneori este necesar să facem o alegere între ce este
esenţial (cunoştinţele dobândite) şi ce este plăcut (dragostea
faţă de cunoştinţele dobândite), fără să conştientizăm că un
popas spre inima copilului este cel care face calea spre minte
mult mai uşoară.
În opinia mea, calea spre suflet este atinsă cu uşurinţă
când dascălul vorbeşte cu elevii săi, încercând să le descopere
interesele, fapt care se întâmplă chiar şi când însuşi dascălul

51
vorbeşte despre propriile interese, cum ar fi o carte preferată.
Vorbind despre cartea preferată, pot afirma din proprie
experienţă că a funcţionat, deoarece, în clasa XI-a a fost
suficientă o discuţie despre cărţi şi câteva recomandări bune
pentru ca întreaga clasă sa fie cuprinsă de pofta lecturii. Toată
lumea citea, împrumuta şi vorbea despre cărţi.

Ce crezi că îţi va fi greu în meseria asta?

Cred că îmi va fi greu să micşorez diferenţele dintre
generaţii, deoarece este o meserie în care voi intra în contact
cu o generaţie diferită. Astfel, un dascăl trebuie să fie la curent
în mare măsură cu tehnologia actuală, cu tendinţele noii
generaţii, pentru a putea găsi elemente comune, elemente ce
fac ca drumul de la minte la suflet să fie micşorat. De
asemenea, trebuie să cauţi metode noi pentru a atrage atenţia
copiilor, să ştii să te faci înţeles de 30 de copii, deşi tu ai vorbit
o singură dată. Cred că e o continuă învăţare, fiecare generaţie
de elevi învaţă de la tine şi tu înveţi la rândul tău ceva de la ei.
Cred că îmi va fi uneori greu din punct de vedere
financiar, luând în considerare că lucrurile nu sunt prea roz,
dar este important să pui totul în balanţă şi partea din mine
care încă se păstrează optimistă e convinsă că satisfacţia de a
forma oameni este destul de mare pentru a compensa
neajunsurile.

Care e cea mai mare greşeală pe care o poate face un

profesor?
Din punctul meu de vedere, cea mai mare greşeală este
atunci când un profesor se lasă influenţat de primele impresii,
impresii după care tinde să catalogheze elevii. Odată
consideraţi răi sau foarte buni, unii elevi nu obosesc în a face
ceva pentru a schimba eticheta pusă. Un elev rău poate fi bun

52
într-un domeniu la care nici nu te-ai gândit, dar, ca dascăl, ai
pierdut ocazia să îl cunoşti. Un elev foarte bun poate simţi în
permanenţă teama de eşec, teamă care nu trebuie încurajată
pentru că la un moment dat, toţi greşim cu ceva şi asta face
parte din complexitatea noastră ca oameni. Altfel spus,
greşeala unui dascăl se rezumă uneori la rezervă în
comunicare; de aceea consider că provocarea în a fi profesor
constă în puterea de a comunica şi de a fi deschis faţă de idei
sau caractere diferite.

Când ai simţit că „eşti” profesor pentru prima oară?

Când eram mică îmi plăcea foarte mult să o imit pe
mama, care la rândul ei a ales această meserie. Îmi amintesc că
obişnuiam să mă joc de-a şcoala, fie cu păpuşile, fie cu
prietenii mei. Dacă era vorba de păpuşi, jocul se desfăşura în
felul următor: fiecare păpuşă avea un ecuson cu numele ei, un
loc special pe pat, o pernă în braţe pe post de bancă şi un caiet
cu exerciţii făcut de mine. Eu aveam un scaun pe post de
catedră, un catalog, tăbliţa mea de jucărie, pixul roşu şi o poftă
nebună de a preda limba română şi matematică. Îmi amintesc
că îmi scoteam păpuşile la tablă, mergeam repede să le încep
literele în caiet (exact cum văzusem că face mama), scriam
intenţionat în locul lor, mai frumos, mai greşit, totul pentru a-
mi putea pune în acţiune pixul roşu. Corectam caietele,
treceam notele în carnet şi aşteptam să vină părinţii (care,
bineînţeles, erau reprezentaţi tot de mine) să îi ia acasă. În
jocul cu copiii, ne certam mereu pentru locul de dascăl şi
terminam în a ne supăra dacă luam o notă mică. Deşi era doar
un joc al unei fetiţe de 5-6 ani, cert este că atunci mă simţeam
un dascăl veritabil.

53
 „Dacă poţi să vezi în elevi egalii tăi,
să nu-i tratezi ca fiind inferiori,
dacă poţi să te bucuri de inocenţa,
de spontaneitatea lor,
de încântarea lor de a descoperi lucruri noi,
atunci meseria de profesor
e o şansă de a rămâne mereu tânăr.”

Prof. Dorina Gavrilă - limba şi literatura rusă

V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la a lucra cu copiii?

Niciodată; mereu am simţit că n-aş putea face altceva.
A fost o perioadă – după Revoluţia din ‛89, când era limpede
că studiul limbii ruse va intra în declin – în care mi-am pus
problema de a mă reorienta, dar mi-a fost foarte clar că a
rămâne aproape de copii este rostul meu. Aşa că m-am orientat
spre bibliotecă, aveam şi această specializare, şi am descoperit
că felul în care cunoşti copiii ca bibliotecar este mai complex
decât la clasă, unde intri, predai materia, dar nu discuţi prea
frecvent, cu adevărat, cu ei – decât, eventual, la dirigenţie. Ca
bibliotecară am stat adesea cu ei de vorbă, le-am îndrumat
lecturile, i-am ajutat să descopere ce le place să citească...

Cum aţi ajuns să doriţi să deveniţi profesoară?

Mi-a plăcut mereu să învăţ, mi-am dorit să fiu studentă,
să-mi continui studiile. Iniţial, am vrut să fiu profesoară de
istorie – geografie, pentru că la Şcoala Medie nr. 5 din Piaţa
„Badea Cârţan”, actuala Şcoală gimnazială nr. 21, am avut doi
profesori de geografie foarte buni, soţii Lungoci. Erau
profesori care ştiau să sintetizeze, era de neconceput o oră fără
a arăta la hartă, visam harta României, am fi putut să indicăm

54
la hartă chiar întorşi cu spatele spre ea... Dar la istorie am
întâmpinat o dificultate în clasa a XI-a, pe când învăţam pentru
examenul de admitere: nu am reuşit să reţin deloc, aşa cum era
necesar, conţinutul detaliat al documentelor de partid elaborate
cu ocazia celui de-al IX-lea Congres al P.C.R, iar fără ele nici
nu putea fi vorba de a intra la facultate... Şi atunci m-am tot
gândit. Făceam rusă cu o profesoară venită chiar din U.R.S.S.,
doamna Sabău – căsătorită cu un pilot român. Acum locuieşte
în Bucureşti. Era o femeie frumoasă, inteligentă, extrem de
plăcută. Aveam câte trei ore de limbi străine pe săptămână
(franceză şi rusă), pentru că învăţam la secţia umană. Era
minunat, literatură străină se făcea exact ca la română, trebuia
să citeşti toate operele studiate, pentru că erai verificat din
conţinutul lor, se făcea serios analiză pe text, erau conturate
repere sincronice şi diacronice în studiu... Temeinic. Aşa că m-
am dus să dau admitere la Facultatea de Filologie, pentru care
mă simţeam oricum bine pregătită.

Ce a urmat când aţi terminat facultatea?

Am lucrat ca educatoare un an în judeţul Timiş, apoi ca
învăţătoare. Pe atunci posturile în oraş erau blocate, adică nu
se organizau concursuri pentru ocupare de posturi în
Timişoara... Am făcut naveta ca profesor câţiva ani buni, până
am venit la Liceul Pedagogic, în 1981. Spre anumite localităţi
naveta era mai rezonabilă, dar am prins şi un an în care trebuia
să fiu în gară la 4.20, când pleca trenul, pentru că mai târziu nu
era niciunul, iar după-amiaza reveneam în oraş la ora 16...
Aici, la Liceul Pedagogic, am lucrat în primii doi ani ca
pedagog, în ture obositoare, intram de serviciu la ora 12 şi
rămâneam până a doua zi la 8... După doi ani, am lucrat tot în
acest liceu, un an ca învăţătoare, apoi, între 1984 şi 1986, am
predat din nou rusă. A urmat o perioadă în care m-am

55
îndepărtat de învăţământ şi mi-a fost greu. Am plecat la
Moscova, împreună cu soţul meu, şi vreme de trei ani am
lucrat la secţia economică a ambasadei României, pentru
Rompetrol, care avea atunci lucrări în Turkmenia. Eram
secretar şi translator. Ne ocupam în ritm extrem de alert de tot
felul de probleme – veneu delegaţi din ţară pentru tratative
legate de gazoductul care urma să treacă prin România, pentru
livrări de utilaje... Rezolvam tot felul de probleme pentru
muncitorii români pe care-i aveam acolo – cazări, spitalizări,
accidente de muncă... Nu a fost deloc uşor, programul era
foarte strict, nici vorbă să ne împrietenim cu cetăţeni ruşi,
chiar şi românii din ambasadă erau destul de distanţi... A
trebuit să-mi perfecţionez serios rusa, mai ales vocabularul de
specialitate, pentru că abordam acum domenii de activitate cu
care nu avusesem contact înainte – industrie, sănătate...

Fiind la Moscova, aţi participat şi la viaţa ei culturală?

Am încercat, în măsura posibilului. Seara eram adesea
nevoită să mă pregătesc pentru chestiunile pe care le aveam de
rezolvat a doua zi. Totuşi, am mers destul de frecvent să
vedem spectacole la Teatrul Mare, la Teatrul Ţigănesc, am
vizitat muzeele, m-am bucurat şi de frumuseţea oraşului... Mi-
amintesc de spectacole de balet extraordinare... L-am cunoscut
acolo pe Sabin Bălaşa, care avea o expoziţie...

V-a fost dor de casă în acea perioadă?

Mi-a fost foarte dor, mai ales că fiica noastră, Diana,
era aici, în Timişoara, în grija mamei mele. Dar eram şi
extraordinar de ocupată, uneori nici nu aveam timp să-mi fie
dor. Vorbeam la telefon o dată pe săptămână, nu prea des... În
vacanţe am luat-o acolo şi am făcut toţi trei excursii – ştiam că
ocazia de a trăi acolo este unică şi trebuia valorificată... Ne-am

56
dus cât s-a putut de departe, în Asia, am văzut Buhara,
Samarkand, apoi, la întorcerea în ţară, Kievul, Odessa...
Lumea aceea a Asiei este total diferită de a noastră, avem
mentalităţi diferite... Educaţia este de altă factură, se face de pe
principii care respectă mai degrabă repere tradiţionale decât
atât de vehiculatele acum drepturi ale omului...
În prezent, fiica mea este stabilită în Canada, o vizitez
mereu, dar nici acolo nu-mi găsesc locul... România, cu
oamenii ei, cu locurile ei, înseamnă foarte mult pentru mine.
Aici sunt acasă, aici e viaţa mea, aici îmi sunt prietenii... Când
eşti departe de ţară, atunci înţelegi ce înseamnă „acasă”. Ţara
îţi lipseşte cum îţi lipseşte mama... Fiica mea, Diana, şi-a
păstrat şi cetăţenia română, va lua cetăţenie română şi pentru
fiica ei. Diana a fost o elevă şi o studentă strălucită, iar acum
este extrem de apreciată dincolo de ocean. Când s-a prezentat
la interviul pentru obţinerea locului de muncă, unul dintre acei
canadieni a întrebat-o: „De ce o ţară ca România permite unor
tineri atât de buni să plece să lucreze şi să se stabilească în
străinătate? De ce nu le creează oportunităţi, astfel încât să
beneficieze de potenţialul lor?” Pregătesc acum, pentru familia
ei, un traseu de descoperit România, pentru că vor veni aici în
vacanţa de Paşti – mă gândesc la Bucureşti, Porţile de Fier,
Herculane, castelul Peleş, castelul Bran, Braşovul, dacă vor
apuca, pentru că nu vor sta mult... Merg la ea destul de des, mă
simt bine acolo, dar dorul de casă mă aduce mereu înapoi. Mi-
a propus să rămân cu ei, însă, deşi îi iubesc din tot sufletul, nu
am putut să mă acomodez... Asta am simţit şi la Moscova, îmi
era dor de ţară...

Ce s-a întâmplat când aţi revenit în România?

57
 Am revenit în septembrie 1989, deoarece mama avea
probleme mari de sănătate. Am revenit la Liceul Pedagogic,
unde am mai predat rusă doi-trei ani, până când au absolvit
seriile care începuseră studiul acestei limbi anterior Revoluţiei.
Apoi s-a eliberat postul de bibliotecar şi ca bibiotecară am
rămas în şcoală până la pensie. A fost interesant, mai ales că
am şi predat biblioteconomie la clasele de filologie, iar apoi
elevii de la vocaţional pedagogic au avut o vreme această
specializare – bibliotecar şcolar. Tot în acea perioadă se
înfiinţase şi facultatea de acelaşi profil la Universitatea de
Vest, cu care am avut deosebite colaborări. Elevii făceau şi
practică la bibliotecă, am conceput programe şcolare, pentru că
la început ele nu existau... Am făcut muncă de pionierat.
Actuala bibliotecară a şcolii mi-a fost elevă...
O mare realizare, care mi-a dat mult de furcă, a fost
mutarea bibliotecii în spaţiul în care funcţionează acum, atunci
când clădirea şcolii a fost reabilitată, în 2000-2001. Am
preluat atunci şi fondul de carte din biblioteca fostului IPCD,
încât acum avem cea mai mare bibliotecă şcolară din judeţ... A
fost o mare satisfacţie pentru mine să reuşesc să ordonez peste
50000 volume... Am însă şi o nemulţumire. Acolo avem şi
cărţi vechi de peste o sută de ani, care ar trebui păstrate în
condiţii speciale. Dacă vor rămâne în acele săli, se vor
deteriora, pentru că spaţiul nu este uscat, este umed şi
favorizează apariţia ciupercilor specifice, care se vor dezvolta
şi le vor distruge în timp...

Cum i-aţi făcut pe copii să îndrăgească lectura şi să aibă grijă

de cărţi?
Am colaborat mult cu colegele învăţătoare şi cu
profesoarele de română. Am organizat la bibliotecă tot felul de
activităţi – dezbateri, întâlniri cu scriitori, sărbătorirea unor

58
evenimente culturale. Mereu aveam expusă câte o expoziţie de
carte, fie tematică, fie omagială. Am realizat cu copiii ateliere
de reparat cărţi şi i-am educat să folosească şi să transporte
cărţile astfel încât să nu le deterioreze. Am insistat şi pe
punctualitate în restuituirea cărţilor, ca ele să aibă parte de un
rulaj cât mai mare... Veneau cu drag la bibliotecă, îmi cereau
sfaturi, uneori chiar discutam cu ei despre cărţile citite,
împărtăşeam impresii de lectură...

Ce realizări deosebite aţi avut ca profesor?

Am avut şi ca profesor de limbă rusă satisfacţii mari –
am avut olimpici naţionali, ca Paul Petrovan, Vera Jupunschi,
elevi deosebiţi... Mi-au plăcut mult copiii, îmi plac şi acum.
Am putut întotdeauna să mi-i apropii, nu i-am stresat, nu am
ridicat tonul, nu i-am jignit... Îmi face plăcere şi acum să-mi
ajut nepoţii la teme...

Aţi trăit şi trăiţi printre cărţi... Şi noi ne dorim asta adesea...

Cum este?
Lumea cărţilor este fascinantă. Am citit foarte mult,
citesc şi acum. Cred că este vorba aici şi de o moştenire
genetică, tata era un cititor pasionat. Şi nepoţica mea din
Canada ne moşteneşte, deja creează povestiri scurte, dar
deosebit de interesante, originale chiar (aş spune), în limba
franceză...

Ce plusuri aţi identificat în sistemul de învăţământ canadian,

unde nepoţica dumneavoastră învaţă?
Multe sunt acolo diferite în comparaţie cu sistemul din
România. Eu consider că este foarte binevenit accentul pus pe
manualitate, cât copiii sunt mici. Se foloseşte foarte mult
material didactic, divers şi de bună calitate, bine conceput,

59
pentru a se adresa particularităţilor de vârstă ale copiilor. Se
fac adesea lucrări practice, se observă natura. Rezultatele se
văd – nepoţica mea abia aşteaptă să se termine vacanţa şi să
meargă iar la şcoală. Chiar şi în vacanţă este înscrisă la un
centru în care merg copii de la mai multe şcoli, ca să nu
rămână acasă nesupravegheaţi. Acolo fac multe excursii de o
zi – la grădina zoologică, la muzee -, merg la spectacole, văd
filme...

Care au rămas, peste vreme, cărţile dumneavoastră preferate?

Pe aripile vântului pot reciti la nesfârşit, Margaret
Mitchell îmi place mult. Apoi Tolstoi, încă din liceu... Surorile
Brontë, Jane Eyre, de exemplu. În principiu, literatura de secol
XIX şi început de secol al XX-lea.

Pentru ce ar trebui să se facă profesor un tânăr, astăzi?

Pentru ca să le transmită şi altora ce ştie, dar numai
dacă simte dragoste pentru copii. Altfel, meseria asta o să-i
pară un calvar. Dar dacă poţi să vezi în ei egalii tăi, să nu-i
tratezi ca fiind inferiori, dacă poţi să te bucuri de inocenţa, de
spontaneitatea lor, de încântarea lor de a descoperi lucruri noi,
atunci meseria de profesor e o şansă de a rămâne mereu tânăr.

Un n-log pentru o viaţă frumoasă?

Eu sunt o optimistă, mă bucur de toate, nu aştept mari
minuni. O viaţă frumoasă înseamnă armonie în relaţiile cu
ceilalţi. Trebuie să faci uneori mici compromisuri – cu părinţii,
cu copiii, cu soţul, uneori chiar cu tine însăţi. Trebuie să ai
înţelegere pentru cei din jur, să încerci să le admiţi punctul de
vedere, să fii empatic. Şi mai trebuie să nu ai aşteptări foarte
mari. Cred că cel mai mare secret este să ai forţa de a nu
dramatiza, să le iei pe toate aşa cum sunt, aşa cum vin.

60
 „Până la urmă,
cred că reuşim să contribuim fiecare
cu destul de puţin la ceea ce devine celălalt.
N-am fost însufleţită
de mari principii pedagogice, de idei-manifest,
ci pur şi simplu
mi-am găsit rolul şi l-am jucat cu drag.”

Prof. Adriana Costescu – limba şi literatura franceză

Care a fost prima dumneavoastră opţiune profesională?

De fapt şi de fapt, m-a fascinat scena. Tatăl meu era
contabil-şef la teatru şi petreceam acolo cu el destul de mult
timp. Chiar am lucrat, mai târziu, studentă fiind, ca plasatoare
la teatru, luam cu mine cursurile şi învăţam în vreme ce pe
scenă se jucau spectacole pe care le mai văzusem...

Şi cum aţi ajuns la Filologie?

În casa noastră, pe când eram copii, ceea ce azi numim
orientare profesională era egală cu zero. În principiu, şi eu şi
fratele meu am fost ajutaţi de părinţi să descoperim ce este şi
ce nu este rezonabil în ceea ce ne-am fi dorit. Când am
discutat cu părinţii mei despre posibilitatea de a deveni actriţă,
tata mi-a atras atenţia că este greu: eşti mult timp la repetiţii,
spectacole ai mai ales seara, pleci în multe turnee, nu ai nicio
duminică liberă – nu ai timpul tău, nu poţi petrece prea multă
vreme cu cei dragi... Pe de altă parte, fratele meu făcea pe
atunci medicina la Bucureşti. Când am văzut ce carte groasă
de anatomie trebuie să memoreze, cu absolut toate detaliile,
mi-am spus că nu aş putea să fac una ca asta (Am învăţat fără
niciun protest şi eu una asemănătoare, în facultate, gramatica
limbii latine, dar era cu totul altceva...). Mama, practică, mi-a

61
spus: „Ajunge pentru noi un student la Bucureşti. Caută şi tu
ceva ce e pe aici.” Şi atunci m-am gândit: ce ştiam eu cel mai
bine? Latina şi franceza. Aşadar, spre Universitate trebuia să
mă îndrept. Şi ce fac după aceea, mă întrebam. „Te faci
profesoară.” a spus mama. Am rămas pe gânduri, uşor
nedumerită, uşor speriată... Cum, să pot eu să învăţ pe altul?

Aţi reuşit să o faceţi, încă excepţional! Cine v-a ajutat să

învăţaţi meserie?
Am făcut practică pedagogică cu o profesoară
desăvârşită, doamna Borglida, profesoară de franceză la Liceul
nr. 6, pe atunci, apoi Liceul Sanitar, acum Şcoala cu clasele I-
VIII nr. 19. De la ea am învăţat ce înseamnă să fii profesor.
Era o femeie încântătoare, puţin distantă, dar de o prestanţă şi
de un farmec deosebite. Avea clase foarte bine pregătite.
Profesorul universitar Dan Negrescu, de la catedra de latină a
Facultăţii de Litere, era pe atunci elev într-a XII-a, într-una din
aceste clase. Acolo am înţeles ce înseamnă să predai cu
adevărat. A fost singura profesoară la care am văzut
întotdeauna pregătit, pe lângă materialul didactic pentru lecţie,
un plic cu materiale suplimentare, de umplut timpul rămas
până la pauză atunci când ritmul clasei îţi permite să parcurgi
repede ceea ce ţi-ai propus să faci. Avea în plic, mereu gata să
fie folosite, fel de fel de aplicaţii inedite, jucăuşe, potrivite atât
pentru variaţie în aplicarea cunoştinţelor, cât şi pentru
destindere. „Asta da meserie!” mi-am spus, văzând cum
lucrează. Peste ani, la sfârşitul unei serii, o fetiţă de la o grupă
de teologie mi-a spus, luându-şi cu emoţie rămas bun, că sunt
deschisă, dinamică, şi atunci am realizat, rememorând, că
devenisem ca ea, ca doamna Borglida... Mă gândeam pe-
atunci, pe când eram la practică: „Doamne, de-aş avea şi eu
elevi buni!”

62
Ce s-a întâmplat când aţi absolvit?
În anii de facultate am învăţat cât am putut. Când am
absolvit, exista un post de asistent la facultate, pe care l-aş fi
putut ocupa dacă aş fi avut mai multe sutimi de punct obţinute
pentru activitatea studenţească... Deşi am fost reprezentantă a
studenţilor în Consiliul Profesoral al facultăţii, iar apoi în
Senat, deşi m-am implicat în multe activităţi, am reuşit să
cumulez doar 10 sutimi... Totuşi, am reuşit să iau un foarte
bun post la Liceul „C. Diaconovici-Loga”, unde am devenit
colegă cu doamna Borglida, care se transferase între timp. Îmi
făceam planuri de lecţie pentru fiecare oră de curs, şcoala
impunea atât prin colegii bine pregătiţi şi serioşi în muncă, cât
şi prin elevi. Aici era director adjunct doamna Veturia Costa,
profesoară de română. După ce mi-a făcut o asistenţă la oră, la
o lecţie ţinută la o clasă a IX-a, mi-a spus, insistând pe „dacă”:
„A, dacă tot aşa mergi înainte, vei fi o profesoară minunată! Ai
talent!” Dintre toţi colegii de acolo, ea m-a încurajat cel mai
mult, mi-a dat avânt în meserie şi am prins o tot mai mare
siguranţă de sine.

Ce credeţi că înseamnă a avea talent, ca profesor?

Ei, aici cred că arta dascălului se întrepătrunde cu cea a
actorului. Copilul trebuie să rămână cu o imagine plăcută
despre tine şi lecţie... Şi acum îmi văd în faţa ochilor mai ales
profesorii care au reuşit să mă cucerească. Am avut mereu
admiraţie pentru aceşti oameni...

Consideraţi că destinul v-a mânat spre acestă meserie?

N-aş merge chiar atât de departe... Dar, încă de la
grădiniţă, jocul cel mai frecvent jucat era „de-a şcoala”.
Meseria de profesor este un rol care mi se potriveşte. Mereu

63
am avut în minte două idei. Am încercat să nu uit ce spune
G.B. Shaw despre educaţie: „Educaţia este ca o coaliţie a
adulţilor împotriva copiilor.”. M-am străduit să nu fiu parte a
unei asemenea coaliţii. Şi cred că am reuşit, în acest rol, să fiu
eu însămi, pentru că, aşa cum Jean Jaures spune – „Nu-i înveţi
pe alţii ceea ce vrei, nici ceea ce ştii, ci ceea ce eşti.” Până la
urmă, cred că reuşim să contribuim fiecare cu destul de puţin
la ceea ce devine celălalt. N-am fost însufleţită de mari
principii pedagogice, de idei-manifest, ci pur şi simplu mi-am
găsit rolul şi l-am jucat cu drag.

Cum aţi construit relaţia profesor-elev de-a lungul acestor

ani?
Aşa cum consider eu că ar trebui construită orice relaţie
interumană – pe baza legii elementare a bunului-simţ. Adică să
trăieşti aşa încât să nu-l incomodezi pe celălalt. Mă uit rareori
la ştiri, nu vreau să mă enervez, dar mă tot minunez cum poate
să prindă aşa de mult teren ideea că şcoala este prima
responsabilă de educaţia copiilor. Nu este adevărat. Ceea ce nu
a făcut părintele la timp, în cei şapte ani de acasă şi după ei, nu
poate face dascălul.

Cum aţi educat elevii în aceşti ani, pe lângă acel autentic „a

fi” pe care l-aţi pus la dispoziţie?
În educaţie este necesară respectarea unor reguli
simple, nici complicate, nici mari. În primul rând, să nu-ţi
asumi ceea ce nu poţi face. Apoi, să fii conştient că prin lucruri
mărunte, consecvent aplicate, se creează repere. Când am fost
în Scandinavia, chiar am urmărit cât de simplu şi eficient se
pot petrece lucrurile. Acelaşi fenomen l-am remarcat şi în
Franţa, la Risso.

64
Ce aţi mai văzut interesant în şcolile din străinătate, prin
proiectele în care v-aţi implicat?
Din câte am remarcat, la nivelul învăţământului primar
suntem mult înaintea şcolilor din Occident, cantitativ. Poate
că, dacă ar fi şi la noi mai mult joc şi mai puţină informaţie,
copiii ar veni cu mai mult drag la şcoală. În 1992 am fost la
Sèvre, în cadrul unui proiect CIEP, împreună cu o colegă din
şcoală, şi ea profesoară de franceză, Ani Chiriac. Scopul era
găsirea unor modalităţi de îmbunătăţire a predării limbii
franceze la ciclul primar. Am elaborat acolo programe şcolare,
am conceput proiecte. Am descoperit că în şcoala de acolo se
realiza studiul limbilor străine cu cei mici altfel decât la noi,
mai benefic, zic eu. În fiecare clasă a ciclului primar, copiii
făceau altă limbă străină, la un nivel minimal, mai mult cu
jocuri, cântecele, informaţii amuzante. În clasa a II-a puteau
face un an de italiană, în a III-a – spaniolă, în a IV-a germană,
puteau alege părinţii, în funcţie de ceea ce li se părea potrivit
pentru copil. Nu aveau pentru asta profesori calificaţi,
directorul apelase la părinţi, la bunici. De exemplu, spaniolă
făcea cu ei bunica unui elev – nici nu se punea problema unui
studiu ştiinţific şi bine structurat, ci a unei familiarizări cu
sonoritatea limbii, a unei acomodări la particularităţile ei mai
ales fonetice, la obişnuirea urechii. După acest periplu prin
muzica mai multor limbi, în clasa a V-a copiii puteau alege
oarecum în cunoştinţă de cauză pe care dintre ele doresc să o
studieze în continuare. Dar tot la Sèvre am văzut şi elevi de
liceu care nu se puteau concentra la şcoală, se comportau
necivilizat, nu erau deloc interesaţi de studiu. Erau copii care
nu aveau ce căuta la şcoală, mult mai util ar fi fost să fie
orientaţi spre practicarea unei meserii care să-i şi ţină ocupaţi
şi să le permită să-şi câştige traiul.

65
Se întâmplă acest fenomen şi în unele dintre şcolile noastre...
Da, pentru că nu ar trebui să-i ţinem atât de mult pe toţi
copiii în şcoală. E o modă, sper că va trece, aceasta a valului
de „diplomaţi” cu diplome universitare neacoperite în locuri de
muncă ulterior. Eu cred că problema este una de mentalitate:
bunii meseriaşi, în orice domeniu, merită toată stima noastră.
Dacă s-ar reveni aici, nimeni nu ar mai considera că este
insuficient să fii ceasornicar, pantofar, croitor, hornar... Pe
când eram elevă, la dirigenţie, în gimnaziu, aveam invitaţi fel
de fel de meseriaşi care ne arătau cum lucrează. Era fascinant
să vezi cum poate fi reparat mecanismul unui ceas, cum se
montează lentilele ochelarilor, cum se prelucrează lemnul sau
pielea. Şi era bine conturată ideea că nu este definitoriu ce eşti,
ci cum eşti, adică serios, priceput, punctual. În plus, a lucra cu
mâinile dezvoltă şi creierul, dar îţi şi oferă satisfacţii palpabile.
Noi făceam PTP în gimnaziu – băieţii făceau tâmplărie şi
lăcătuşerie, iar noi, fetele, coseam, tricotam, brodam, găteam,
sigur, în limite rezonabile. Pentru mine, mai ales acum, la
pensie, brodatul şi tricotatul au rămas preocupări care îmi aduc
relaxare, îmi fac plăcere... Era foarte bună ideea de a avea un
bacalaureat diferenţiat, pe care a promovat-o Andrei Marga
spre sfârşitul anilor ‛90, ministru al educaţiei fiind. El vorbea
atunci despre bacalaureatul de tip A, pe care să-l dea cei care
vor să urmeze studii universitare, despre cel de tip B, un
bacalaureat pentru profilul vocaţional, şi despre cel de tip C,
pentru absolvenţii care nu aspiră spre continuarea studiilor, ci
aleg să practice o meserie.

Care credeţi că e calea prin care nivelul învăţământului

nostru poate fi ridicat acum?

66
 Atât pentru intrarea în liceu, cât şi pentru facultate,
admiterea prin examen serios este esenţială. Ea ar rezolva
rapid ridicarea nivelului, dar numai dacă numărul de locuri
disponibile nu ar fi atât de mare... Felul în care se face
admiterea acum, şi pe baza notelor obţinute în timpul anilor
şcolari, este nestimulant. Un examen serios motivează copilul
şi îl şi maturizează, el ar învăţa ca să ştie pentru a reuşi la
examen, pe termen lung, nu pe termen scurt, pentru a vâna o
notă bună la clasă. Stresul unui examen este formator, pozitiv.
În viaţă vor trece prin situaţii surprinzătoare, nu le facem
niciun bine cocoloşindu-i. Impus cum se cuvine, examenul ar
deveni un fenomen obişnuit, cu care trebuie să se confrunte.
Mai contează foarte mult şi pregătirea cadrului
didactic, care trebuie să se perfecţioneze permanent, să
citească, să discute chestiuni legate de problemele şcolii şi ale
copiilor. În străinătate, consiliile clasei ca mod de analiză şi
găsire de soluţii pentru problemele copiilor au un rol foarte
activ, se convoacă bilunar şi chiar se mai rezolvă câte ceva.
Şi ar fi bine să urmărim mai serios şi prezenţa copiilor
la ore, mai ales la liceu. În Danemarca, în şcolile în care am
fost, se intra la cursuri la ora 8 şi apoi nu se mai pleca din
şcoală decât la finalul zilei de şcoală, la 16. În Franţa există un
cadru didactic care sună părintele atunci când elevul lipseşte,
iar dacă absenţele se repetă părintele este amendat.

Folosiţi calculatorul, Internetul?

Nu. Am făcut nenumărate cursuri de calculator, dar nu
au fost eficiente, în ce mă priveşte. Avem calculator, îl
folosesc rar, nu sunt o pasionată. La ultimul curs pe care l-am
făcut, eram două persoane la un calculator, fiecare voia să facă
altceva... Nu regret, aşa am mai mult timp să petrec în aer
liber, m-am reapropiat de natură, cum de mult îmi doream...

67
Ce alte preocupări aveţi pentru a îmblânzi timpul?
Mereu mi-a plăcut să călătoresc, să cos – acum am, în
sfârşit, timp pentru asta. În tinereţe am făcut sport de
performanţă, am făcut canotaj până în anul III de facultate,
când am renunţat ca să pot să-mi dedic timpul lucrării de
licenţă. Schiez şi acum, chiar şi după operaţia de anul trecut.
Stau cât mai mult timp în natură, în aer liber, mă bucur de
frumuseţea fiecărui anotimp. Mai ales iarna, în casa noastră,
canalul de muzică clasică, Mezzo, este pornit mereu, mă uit
până seara târziu la spectacole de balet. Şi acesta a fost un vis
al meu, să devin balerină, am şi dat admitere la coregrafie, la
Cluj, copil fiind, dar nu făcusem suficient balet clasic şi stilul
meu de dans nu corespundea canoanelor...
Îmi place să citesc, e ca o a doua natură. Nu mai citesc
acum cărţi grele, îmi par şi destul de scumpe cărţile, dar citesc
cu mare drag biografii, jurnale, cărţi poliţiste, de aventuri, de
călătorii. Una dintre cărţile mele preferate este Casa de hârtie a
lui Françoise Mallet-Joris, e adorabilă, prezintă o felie de viaţă
care mi-a confirmat că şi alţii sunt frământaţi de dileme...

Ce gândiţi acum despre meseria de profesor?

Ce am gândit mereu, încă de când am descoperit-o cu
adevărat: „Asta da meserie!”

68
 „Am încredere în generaţia actuală,
cea a calculatoarelor, să-i zicem aşa.
Este limpede că lumea de astăzi
este capabilă de a produce valori.
Sper să se descopere o cale
prin care să ne putem păstra oamenii valoroşi.”

Prof. Nicolae Simu – limba și literatura română

Ce v-ar fi plăcut să fiți dacă n-ați fi fost profesor?

Am fost mereu atras de farmecul și misterul naturii și
m-am gândit într-o vreme să devin inginer silvic, să mă bucur
de libertatea și de măreția pădurilor, de desfășurarea largă a
lumii… Pe de altă parte, bunicul meu se gândise să mă facă
inginer agronom. El considera că cea mai bună investiție a
familiei nostre este educația mea, așa că visa să studiez, să
devin inginer și să lucrez la un nivel superior pământul cu care
el trudea. Avea un model în țăranii germani de la Liebling,
care erau foarte deschiși la progresul tehnic, la mecanizare, și
spera ca într-o zi să lucrăm și noi cu mașini agricole care să
sporească eficiența și să ușureze efortul fizic. Considera că
este esențial să fim în pas cu lumea, care era și pe atunci în
continuă dezvoltare. Dar planurile lui s-au spulberat,
fenomenul colectivizării le-a făcut inutile… Iar eu am putut
alege orice cale mi-aș fi dorit.

Cum v-ați orientat spre această profesie? Ați descoperit

mentori în dascălii dumneavoastră?
Am făcut liceul în Timișoara, la Liceul de băieți nr.5,
din cartierul Fabric, unde am avut și colegi foarte buni și
profesori pe măsură. Viața te adună… În acele vremuri,

69
factorul politico-ideologic acționa constrângător asupra unora
dintre noi. Nici nu am îndrăznit să merg la un liceu ca Loga,
de pildă, deorece știam că nu voi fi acceptat. Proveneam dintr-
o familie înstărită, bunicul meu era considerat chiabur, așa că
multe porți îmi erau închise.
Dar tot răul este spre bine, căci așa am avut noroc să
întâlnesc doi profesori extraordinari. Unul era dascăl de istorie,
profesorul Ilie Istodorescu. El m-a atras spre studiul acestei
discipline prin rigoare, prin sistematizare. Porneam de fiecare
dată de la o sinteză pe care o aprofundam prin acumulări
ulterioare… Era foarte important și faptul că evalua oral elevii
în fiecare oră. Mai mult, nu exista lecție de zi, ci permanent
erai ascultat din toată materia și așa erai determinat să
recapitulezi mereu. Din păcate, această forță a evaluării orale
este mult diluată acum, tocmai din acest motiv elevii
verbalizează tot mai greu… În timp, am devenit coleg și
prieten foarte bun cu domnul Istodorescu, lucrând amândoi la
Liceul Pedagogic, ba suntem chiar vecini. Îl respect la fel de
mult ca pe vremea când îi eram elev și cu drag mă gândesc că
în curând vom sărbători 50 de ani de la absolvire și ne vom
reîntâlni cu toții.
Cel de-al doilea dascăl și om de excepție pe care l-am
întâlnit în liceu a fost domnul Rădășanu, profesor de română,
om de carte cu înaltă ţinută morală: în plin proletcultism care
ne sufoca, el ne citea poezii din Goga și Arghezi, scriitori
interziși pe atunci. El ne-a deschis gustul pentru lectură, ne-a
format capacitatea de a deosebi valoarea de nonvaloare, ne-a
trezit pasiunea pentru studiu.
Așa că, deși urmasem o clasă de real, am decis să dau
admitere la Facultatea de Filologie – Istorie. Era mare
concurență, șapte candidați pe un loc. Selecția era extrem de
serioasă, se dădeau patru probe – una scrisă, de limbă și

70
literatură română, și trei orale – limba română, istoria
României și istorie universală.
În facultate am descoperit profesori de un academism
și de un profesionalism desăvârșit. Dinspre Cercul Literar de la
Sibiu ajunseseră la Timișoara Victor Iancu, Eugen Todoran,
Deliu Petroiu, intelectuali formați în spirit blagian… Ne tratau
cu stimă, ca fiind adulți demni de respect, iar noi îi admiram
necondiționat, mai ales pentru că, în ciuda tuturor restricțiilor
ideologice ale vremii, cu toate riscurile, ei ne-au îndrumat spre
valoare estetică.

Prin ce anume au fost deosebiți primii ani în învățământ?

Există în evocarea amintirilor și tendința de a
înfrumuseța trecutul… Dar, fără idealizare, pot spune că primii
ani au avut mare importanță în formarea mea ca dascăl.
Aveam 22 de ani la terminarea studiilor universitare și am fost
repartizat la liceul din Făget. Pe atunci, profesorul își începea
cariera la țară, printr-o perioadă de apostolat. Cel puțin trei ani,
până la definitivat, rămânea acolo. Intrarea în oraș, în rarii ani
când existau posturi disponibile, se făcea nu doar prin concurs
de cunoștințe, ci și prin adăugarea la nota obținută la concurs a
unor puncte pentru gradele didactice. Așa că cei cu gard
didactic I aveau mult mai mari șanse să obțină un post în
mediul urban decât cei cu definitivatul.
La Făget am lucrat cu elevi de liceu foarte buni, extrem
de dornici de a progresa prin învățătură și foarte implicați nu
doar în studiu, ci și în activități culturale de dincolo de
programa școlară. Am făcut cu ei cenaclu literar, cerc de teatru
și cerc de folclor, mai ales că zona aceea era un leagăn al
tradițiilor, cultura populară autentică nu fusese încă profund
afectată de contactul cu civilizația urbană, nivelatoare
oarecum. Am găsit un sprijin major în directorul școlii,

71
profesorul Iliescu, care mi-a dat mână liberă în tot ce
organizam. Am bucuria ca dintre foștii mei elevi să se fi ridicat
adevărați creatori – poetul Cornel Otescu, profesor de
filosofie, prozatorul arădean Viorel Micota, lugojeanul Remus
Giorgioni. Unul dintre olimpicii mei, Mihai Cipu, scrie proză
scurtă. Mi-au fost elevi doctori renumiți, timișoreni acum:
Gheorghe Jupâneanț, cardiologul Gașpar…
Atmosfera din școala aceea era deosebită, eram mulți
profesori tineri, plini de entuziasm, implicați în viață culturală
a comunei. Organizam simpozioane, spectacole de teatru…

Cum ați ajuns profesor în Timișoara?

Am dat concurs și am reușit să obțin un post la două
școli - Școala gimnazială nr. 11 din cartierul Ronaț și Liceul
C.F.R. La inspecțiile de definitivat și de gradul al doilea am
fost asistat la lecții de un alt profesor renumit, care mi-a
devenit mentor – profesorul Pavel Petroman. El mi-a tot cerut
să concep diverse planșe, fișe de lucru, m-a solicitat în diverse
direcții metodice, iar eu am furat meserie, cum se spune, am
învățat de la el multe elemente de metodică pe care le-am
aplicat treptat și la clasă, devenind tot mai convins de eficiența
lor. Așa mi-am perfecționat stilul de predare, încercând să fiu
tot mai bun, pe măsura așteptărilor lui. Peste ani, copiii mei au
ajuns elevii lui la Liceul „Loga” și m-a bucurat mult acest
lucru. După un timp, s-a eliberat un post la Școala Generală nr.
3 din Piața Traian, m-am mutat acolo, iar peste un am am
ajuns director la acea şcoală, unde acum este Liceul
„Shakespeare”. După revoluție, în ‛90, m-am transferat la
Liceul Pedagogic. Am venit în această şcoală ca într-o familie,
soția mea era profesoară aici de destui ani, grupul de colegi era
deosebit, ne împrieteniserăm cu toții. Atmosfera era, pe de o
parte, foarte plăcută. Pe de altă parte, prestigiul școlii, dat de

72
faptul că pregătea dascăli, favoriza o seriozitate maximă în
pregătire profesională și metodică. Am lucrat aici 24 de ani, ca
profesor și ca director.

Ați îndrumat practică pedagogică?

Da, cu foarte bune rezultate. În școala noastră metodica
era la cote înalte, metodiștii colaborau cu îndrumătorii de
practică, cu învățătoarele și educatoarele, astfel încât lecțiile
elevilor să fie eficiente, cu material didactic bogat, cu mare
diversitate de metode. Elevii de la profilul vocațional erau și
sunt în continuare temeinic pregătiți pentru meserie. Este
necesar ca și elevii să fie interesați, fără asta profesorul se
străduiește zadarnic. Am avut generații de excepție, au devenit
învățătoare și educatoare care sunt foarte apreciate.

Calități ale unui profesor, datorită cărora el reușește în

profesie?
Trebuie să fii foarte bine pregătit, să fii receptiv la nou,
să fii în pas cu lumea, pentru că lumea este în continuă
dezvoltare. Apoi – să te simți bine printre copii, să le acorzi
atenția și grija cuvenită, să fii echilibrat și să încerci să
detensionezi posibilele conflicte. Dăscălia nu se poate face
fără pasiune, iar pasiunea, cu trecerea anilor, nu scade, ci
creşte.

Cum vedeţi posibilă restabilizarea sistemului de învăţământ

românesc?
Am încredere în generaţia actuală, cea a
calculatoarelor, să-i zicem aşa. Este limpede că lumea de
astăzi este capabilă de a produce valori. Problema este că
societatea nu reuşeşte să le valorifice, să le păstreze, creând
locuri de muncă potrivite lor. Astfel, efortul şi talentul acestor

73
tineri foarte buni nu se regăsesc în creşterea nivelului
economic şi al serviciilor din ţara noastră. Aceasta este o vină
socială, care trebuie cât mai rapid corectată. Aceşti copii şi
tineri extraordinari trebuie stimulaţi să se dezvolte, trebuie să li
se creeze condiţii aici. Acest lucru ar duce implicit la creşterea
nivelului nostru de trai. Sper să se descopere o cale prin care
să ne putem păstra oamenii valoroşi.
Ar fi necesară şi o revenire la formarea forţei de muncă
pentru practicarea diverselor meserii, prin şcoli profesionale.
În zadar încarci cu mult prea multă informaţie tineri care nu
sunt potriviţi pentru asta, dar care au aptitudini practice pentru
care merită tot respectul. Ar trebui ca şi comanda socială să
ţină cont de puterea reală de studiu a unora, dar şi capacitatea
de muncă fizică eficientă a altora.
Un alt aspect este cel al selecţiei elevilor şi studenţilor.
Doar o selecţie riguroasă, prin examene de admitere serioase,
poate duce la formarea unor clase valoroase. Mai mult, la clasă
ar trebui să se reinstituie evaluarea curentă, cu accent pe
comunicarea orală şi cu grija ca notele să aibă acoperire reală
în cunoştinţe.

Credeţi că ar fi necesare nişte testări unice, semestriale, de

pildă, cu subiecte elaborate la minister, pentru a omogeniza
evaluarea?
Nu, eu consider că profesorul trebuie învestit cu
încredere. El cunoaşte nivelul claselor cu care lucrează şi îşi dă
seama care e gradul de dificultate optim al evaluării astfel
încât evoluţia copiilor să fie stimulată. Cred că şi la examenul
de bacalaureat ar fi foarte bine ca profesorul care a predat
respectivilor elevi să aibă dreptul să îi şi evalueze. Este
suficient să vină de la Bucureşti subiectele pentru examenele
naţionale.

74
Care este importanţa activităţilor extracurriculare în evoluţia
copiiilor?

Ei, baza educaţiei prin ele se formează, ar fi bine ca ele

să fie incluse în norma didactică; în acest caz, profesorul ar fi
obligat să le organizeze. Cât de importante sunt excursiile de
studiu, taberele cu program educativ-artistic... În toate aceste
împrejurări copilul se manifestă altfel decât în clasă...
În primii ani de învăţământ coordonam cu Iosif
Căliman cercul de folclor de la liceul din Făget. Profesorul
Marcel Turcu avea un cerc similar la Periam, iar profesorul
Ion Ocolişan unul chiar aici, la Liceul Pedagogic. Făceam cu
copiii anchete pe teren, îi învăţam să prelucreze materialele,
treceam cu ei prin etapele redactării unei lucrări ştiinţifice...
Aici, la Timişoara, la Liceul Pedagogic, am organizat cu toţii
primul Colocviu Naţional de Folclor, în cadrul căruia elevi din
ţara întreagă şi-au prezentat lucrările, am făcut cu toţii schimb
de experienţă, am devenit prieteni... În anul următor, colocviul
s-a organizat la Sibiu. Elevii veneau cu mare plăcere şi la
întâlnirile de cenaclu literar, unde se realizau texte pentru
revista şcolii. Mulţi erau şi în corul şcolii, şi în formaţia de
dansuri populare, participau la concursuri, la
festivaluri...Profesorul de geografie avea un cerc de turism în
cadrul căruia copiii realizau trasee pentru excursii în toată ţara,
iar în excursii mergeam împreună... Vă daţi seama ce
importante sunt aceste implicări ale copiilor în viaţa
colectivităţii din care provine...

75
Ce efecte are asupra dezvoltării copiilor, în opinia
dumneavoastră, faptul că mulţi rămân prelungit în şcoală, mai
ales în ciclul primar,?

Eu, ca bunic ce mă aflu, nu cred că este un lucru bun

pentru copii, pe termen lung. Sigur, există şi avantaje: şcoala
este un mediu sigur, controlat, cadrul didactic ce are în grijă
copilul este chiar învăţătoarea lui, temele sunt rezolvate şi nu
mai reprezintă pentru părinte o problemă, pentru că şi acesta
este extrem de solicitat la serviciu, ajunge acasă seara, obosit,
uneori chiar mai are de lucru şi acasă... Copilul mai poate
participa şi la activităţi de cerc, se joacă cu colegii lui, mai
lucrează şi suplimentar – toate acestea sunt bune.
Pe de altă parte, astfel copilul este privat de a petrece
timp cu familia lui, cu părinţii, mai ales. Ei sunt adevăratele lui
modele, dar nu-i cunoaşte suficient dacă nu petrec timp
împreună. Atenţia pe care o poate primi cu adevărat individual
în pregătirea temelor, în discutarea lecţiilor, timpul petrecut la
masă cu unul dintre părinţi, povestitul a ceea ce au făcut şi
unul şi celălalt în vremea cât au fost departe unul de altul,
somnul de prânz precedat de o scurtă poveste – toate aceste
sunt fără preţ pentru dezvoltarea afectivităţii copilului şi pentru
stabilitatea lui psihică. Părintele este şi el privat de ocazia de a-
şi urmări copilul evoluând, măcar până la pubertate, căci apoi
copiii se detaşează în oarecare măsură de modelul familial.
Uneori, părintele nu-şi cunoaşte copilul pentru că nu are nici
răbdare, nici timp, nici interes pentru el... Şi e mare păcat,
pentru că adevărata familie are principii ce presupun activităţi
comune, eforturi comune, ţeluri comune... Or, dacă acest
„comun” e pe cale de dispariţie, nu ar trebui să ne mire că
adolescenţii se înstrăinează de părinţi în mod dramatic,
uneori...

76
Cum vă petreceţi timpul cu nepoţica dumneavoastră?

Acum, ea este în clasa I. Nu ne mai jucăm atât de des

ca atunci când era mai micuţă, nici poveşti nu-i mai citesc eu,
pentru că le citeşte deja singură. Ne plimbăm cât mai mult în
aer liber, în natură, şi discutăm pe diverse teme. Are o sete de
cunoaştere nemaipomenită, întrebările nu se epuizează
niciodată. Noroc că şi răbdarea mea este pe măsura curiozităţii
ei! Astă-vară am petrecut seri la rând amândoi, în balansoarul
din grădină, bucurându-ne de răcoare şi povestind, învăţând
poezii din clasici ai literaturii române – fragmentele din
poemele lui Eminescu construite pe motivul lunii, de exemplu,
pline de sensibilitate, au cucerit-o! Le-a învăţat pe când luna
strălucea deasupra noastră...
Este o mare bucurie pentru mine să-i am alături pe
nepoţii mei, simt că şi pentru ei prezenţa bunicilor şi a
părinţilor este fundamentală...

(interviu realizat cu sprijinul Ionelei Praţa)

77
 „Nu pot numi exact momentul
în care mi-am dat seama
că meseria de profesor mi s-ar potrivi.
Pot doar să precizez
că privesc viitorul cu mintea deschisă
şi că nu încerc să-l ghicesc.”
Silvia Meda – absolventă a clasei a XII-a D, promoţia 2013,
studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie
a Universităţii de Vest din Timişoara

Te-ai gândit în copilărie că meseria de profesor ţi s-ar

potrivi?
Sinceră să fiu, meseria de profesor nu a fost mereu
printre priorităţile mele. Nu m-am văzut drept o persoană
răbdătoare, capabilă să explice pe înţelesul tuturor (calităţi
esenţiale pentru un profesor). Pot spune că liceul mi-a
schimbat viziunea, însă. Nu pot numi exact momentul în care
mi-am dat seama că meseria de profesor mi s-ar potrivi. Pot
doar să precizez că privesc viitorul cu mintea deschisă şi că nu
încerc să-l ghicesc. Ar fi o pierdere de vreme, căci viitorul este
extrem de imprevizibil. Dacă voi deveni profesoară, foarte
bine. Voi încerca să îmi îndeplinesc meseria cât mai bine cu
putinţă. În plus, cât de tare ar fi un profesor cu aşa grozave
gusturi muzicale? Pe lângă cărţi, le-aş recomanda elevilor câte
o formaţie sau vreun album în fiecare oră.

Cum ar trebui să fie un bun profesor?

Cum văd eu un profesor? În primul rând, un profesor
trebuie să fie răbdător şi să poată explica lucrurile pe înţelesul
tututor. Un profesor bun este acela care ştie să îşi facă materia
interesantă. El îşi înţelege elevii şi comunică cu ei pe înţelesul
lor. Un profesor bun este consecvent şi ştie să se facă

78
respectat. Nu se foloseşte de frică pentru a determina elevii să
înveţe, înţelege că respectul nu aşa se obţine, ci ajunge la ei pe
alte căi – îşi respectă elevii pentru a fi respectat la rându-i.
Simt că aş putea tinde spre caracteristicile enumerate mai sus.
Evoluţia nu ar trebui să îl sperie şi nu ar trebui să o respingă.
În cele douăsprezece clase parcurse, am intrat în contact cu
destui profesori pentru a-mi da seama cum trebuie să fii bun în
această meserie. Am avut profesori cu care îmi doresc să mă
aseamăn. În liceu i-am întâlnit pe toţi. Îmi doresc să am
răbdarea doamnei profesoare de română, capacitatea domnului
profesor de religie de a relaţiona cu elevii şi de a-i privi ca pe
prietenii săi, vreau să am mereu ce le povesti elevilor, precum
doamna profesoară de latină, care mereu ne recomanda câte o
carte, înţelegerea doamnei profesoare de engleză care, în clasa
a XII-a, înţelegea că nu mai trebuie să ne streseze şi ea, căci ne
stresează alţii destul (culmea, nu la materii de BAC!) şi, nu în
ultimul rând, vreau ca elevii să se gândească la mine cu
aceeaşi afecţiune cu care mă gândesc şi eu la domnul profesor
de istorie din clasele IX-X. Cel mai mult, însă, vreau ca elevii
să aştepte cu nerăbdare orele mele, aşa cum le aşteptam şi eu
pe cele cu profesorii enumeraţi mai sus. Acele ore mă
detensionau şi mă calmau. Aşa aş vrea să fie şi orele pe care
poate că le voi preda în viitor.

Ce alte profesii te-au mai atras de-a lungul timpului?

La vârsta de 5-6 ani îmi doream să fiu patinatoare,
gimnastă, actriţă şi cântăreaţă – toate în acelaşi timp! Cu
timpul, dorinţele se schimbă. De fapt, de cele mai multe ori,
dorinţele rămân aceleaşi, însă viaţa te loveşte în faţă şi îţi
arată, plină de cruzime, că nu toate visele sunt date împlinirii
şi că ar fi mai bine să te orientezi spre ceva mai practic, deşi
care nu te împlineşte sufleteşte atât de mult. Am pe listă şi alte

79
meserii, precum cea de translator. Îmi plac foarte mult limbile
străine şi aş învăţa cât mai multe. Cu riscul de a părea lipsită
de modestie afirm că am un talent când vine vorba de limbi
străine şi că le învăţ mai uşor decât alte persoane. Engleza este
limba mea preferată. Am crescut cu postul de desene animate
Cartoon Network pe vremea când nu era încă dublat în română
şi pot spune că m-a ajutat foarte mult. A devenit un fel de a
doua limbă pentru mine, chiar. Când vorbesc amestec româna
cu engleza, astfel ieşind o romgleză de toată frumuseţea. De
asemenea, mă atrag şi limbile mai puţin populare, adică cele
care nu au o atât de mare circulaţie internaţională, precum
suedeza, turca sau sârba. Pur şi simplu mă fascinează. O altă
meserie care m-a atras a fost cea de ghid turistic. Mi-ar plăcea
să călătoresc cât mai mult şi, dacă pot fi şi plătită pentru asta,
de ce nu? Să fim sinceri, banii contează mai mult decât ne
place să recunoaştem... Şi meseria de stewardesă m-a atras
până când am aflat că trebuie să ştii să înoţi, iar eu înot... ca
toporul la fund!

Ce a fost deosebit în fiecare şcoală prin care ai trecut?

În prima şcoală prin care am trecut deosebită a fost
ambianţa. Stau la sat şi tot acolo am făcut clasele I – VIII. Îmi
cunoşteam deja colegii de la grădiniţă. Mulţi profesori ne
cunoşteau deja, deci nu a mai trebuit să insistăm atât de mult
pe prezentări. În liceu, deosebită a fost experienţa. A veni la
şcoală „la oraş” a fost ceva nou pentru mine. Mi-a fost frică,
deoarece nu cunoşteam pe nimeni. A durat ceva mai mult până
m-am familiarizat cu profesorii, colegii şi cu drumul spre
şcoală. Recunosc că, la început, nu m-am simţit pregătită. Îmi
era teamă că nu voi face faţă, că va fi urât, că nu îmi va plăcea,
deşi toată lumea îmi spunea că mă voi distra pe cinste şi că
liceul este cea mai frumoasă perioadă. Adevărul este că liceul

80
nu a fost aşa ca în poveştile auzite, cel puţin pentru mine, însă
nu a fost insuportabil şi am trecut cu bine prin el. Timpul mi-a
arătat că am făcut o alegere bună pe care nu am regretat-o. Am
întâlnit colege grozave pe care le apreciez şi cu care sper că
voi ţine legătura şi mai departe.

Cum vezi relaţia ideală dintre elev şi profesor?

Relaţia ideală între profesor şi elev trebuie să se
bazeze, ca orice relaţie, pe respect. Ambele părţi trebuie să se
înţeleagă reciproc şi să comunice. Comunicarea este un factor
important. Elevul trebuie să ştie ce vrea profesorul de la el şi
invers. O relaţie bună arată că profesorul îşi face treaba cum
trebuie şi îi garantează succesul în predare. Este necesară
cooperarea ambelor părţi, cât şi interesul. Profesorul trebuie să
se implice chiar mai mult decât elevul pentru a-l stimula şi a-i
stârni interesul. Frica nu are ce căuta în această ecuaţie. Un
profesor bun ştie să se facă respectat fără a băga frica în elev.
Pe scurt, trebuie să existe respect, înţelegere, cooperare şi
implicare de ambele părţi. Nu poţi cere aşa ceva de la un elev
dacă nu le oferi. Elevul tinde să se comporte aşa cum îl tratezi.
Trebuie, în primul rând, să îi înţelegi mecanismul de gândire,
psihologia, pentru a ştii cum să-l atragi de partea ta. Ajută,
după părerea mea, şi să fii, cât de cât, în pas cu moda. Un elev
se apropie mai uşor de profesorul pe care îl simte apropiat de
progresul continuu al erei noastre, decât de un profesor
închistat în gândiri vechi şi trecute.

Chiar poate un profesor să şi educe elevii, nu doar să

transmită cunoştinţe?
Depinde de elev şi de profesor. Educaţia nu se face
doar în şcoală. Totul porneşte de la familie. Aceasta are rolul
cel mai important în educarea şi dezvoltarea copilului/

81
viitorului adult. Copilul copiază comportamentul părinţilor, de
aceea aceştia trebuie să aibă grijă şi să îi ofere cea mai bună
educaţie, nu să arunce vina asupra şcolii şi a profesorilor când
ceva nu merge bine. Profesorii sunt învinuiţi de prea multe
lucruri, nu mai au nevoie să fie blamaţi şi atunci când odrasla
se comportă necorespunzător. Desigur, şi profesorul poate
incita elevul indirect sau direct, dar nu ar trebui să fie
responsabil pentru întreaga personalitate a acestuia şi nici să i
se pună în cârcă o îndatorire care stă, în cea mai mare parte, pe
umerii părinţilor. Sigur că profesorul trebuie să şi educe
elevul, dar nu trebuie să facă doar el asta. Când nu are cu cine
lucra, nu reuşeşte, din nefericire. Dacă nu ascultă de părinţi, de
ce ar asculta de profesor?

Ce rol au activităţile extraşcolare în formarea personalităţii

elevilor?
Activităţile extraşcolare, iniţiate indiferent de cine, au
un rol important în dezvoltarea personalităţii elevului. Îl ajută
să descopere oameni, situaţii şi locuri noi. Îl fac mai
responsabil, mai înţelegător şi îi deschid orizonturile. De
asemenea, îl pot ajuta să îşi descopere calităţi şi interese. De
exemplu, nu ştiam că e plăcut să scrii poezie înainte de
activităţile de scriere cu doamna profesoară de română, nici că
poţi găsi inspiraţie în galerii de artă, plimbări prin oraş sau
natură. Aceste activităţi sunt necesare, căci educaţia şi
învăţarea nu are loc doar în şcoală, ci peste tot. Prin aceste
activităţi, copilul rămâne interesat, priveşte lucrurile cu alţi
ochi. Diversitatea îl ajută, scoate lucrurile din rutină şi este un
factor benefic în procesul de învăţare. Aceste activităţi trebuie
să fie căutate şi iniţiate mereu, căci reprezintă oportunităţi şi
situaţii din care înveţi ceva şi nu ştii niciodată când îţi poate fi
folositor.

82
 „Eu cred că această meserie
se învață mai mult de unul singur.
Privești în stânga, privești în dreapta, iei aminte,
însă ceea ce contează
este eternul «impact cu obiectul învățării»
care te... învață.”

Prof. Elena Cristescu – limba şi literatura română,

limba şi literatura franceză

Ce stări vă aduce în suflet începutul toamnei?

Bună întrebare, dacă stai de vorbă cu un dascăl! Eu
chiar nu știu ce m-aș face fără toamnă. Ce bine-mi este
toamna! Și nu numai mie, ci și elevilor, puștilor de la școală,
căci Ea, Doamna Toamna, ne lasă „pomii verzi”, ne aduce
revederea, zâmbetul, prietenia, bucuria.

Cum aţi ajuns profesor?

M-am născut profesor, în mod atât de natural încât
niciunul dintre cei care mă cunoșteau nu s-a mirat, dar nu
pentru că a „văzut” că am chemare pentru asta, ci pentru că
„asta” făceam de când eram mică-mică, într-o curte a ICRAL-
ului, având o clasă de 10-12 elevi, pe care îi învățam carte ca
un profesor care se... respectă: cu catalog liniat, „conform cu
originalul”, cu cerneală albastră și roșie, cu note și medii
trimestriale, respectiv anuale, încheiate cu seriozitate de la un
an la altul.

Aţi simţit, la un moment dat, că această profesie e cea care vi

se potriveşte?
Lăsând la o parte modestia, am simțit de mai multe ori
– în ani – că această profesie mi se potrivește. Mereu se întorc,

83
spre mine și la mine, foști elevi, care îmi întăresc această
convingere. Relaționez cu ei, simt, prin ei, că le-am fost
dascălul potrivit, nu numai la un moment dat, ci și peste timp.
Nu pot să-mi doresc mai mult, nu-i așa?

Acestă meserie se învaţă/ se fură?

Eu cred că această meserie se învață mai mult de unul
singur. Privești în stânga, privești în dreapta, iei aminte, însă
ceea ce contează este eternul „impact cu obiectul învățării”
care te... învață. Altfel spus, în această profesie, mereu „dai cu
capul de pragul de sus” și ții minte pentru totdeauna.
Psihologic vorbind, e un chin, dar unul care te motivează și,
dacă perfecționismul – calitate sau defect? – te bântuie, ești
într-o permanentă căutare.

Dintre dascălii pe care i-aţi avut ca elev, care şi-au pus

amprenta pe felul dumneavoastră de a fi şi pe felul de a lucra
acum cu elevii?
Cum spuneam, am fost mereu atentă la tot și la toate.
Sigur că dascălii au contat pentru mine. Profesoara emerită
Elvira Bîtea, care m-a „dus” de două ori la Olimpiada
Națională de Limba și Literatura Română, unde am și obținut
o mențiune și un premiu al II-lea, m-a impresionat prin
respectul pe care ni-l arăta și pe care, la rândul meu, îl acord
elevilor mei, indiferent de vârstă.
De la o profesoară de matematică, pe care o iubeam și
mă iubea, am învățat că nu trebuie să stai, ore-ntregi, la
povești cu elevii, chiar dacă ea o făcea din dragoste pentru
mine, de pildă.
La Universitate, la G.I. Tohăneanu m-au impresionat
rigurozitatea și talentul oratoric, iar de la celebra Clio Mănescu
am încercat „să fur” eleganța și distincția...

84
În ce şcoli aţi lucrat? Prin ce v-a ajutat în a vă definitiva
stilul didactic vreuna dintre ele/ vreun coleg cu mai multă
experienţă/ colegi cu care aţi colaborat?
Am lucrat în câteva școli, fiecare marcându-mi stilul
didactic și chiar viața personală.
Prin repartiție ministerială, am funcționat – 8 ani – ca
profesor de limbă franceză la un foarte bun liceu (de chimie)
din Deva. Doamne, cum m-au primit oamenii de acolo: elevi,
profesori, maiștri-instructori, secretar, contabil-șef! Ca pe o
fiică a lor, revenită de la studii! La Liceul industrial nr.3 Deva
am fost – pentru prima dată – dirigintă. În opinia mea,
dirigenția a fost cea mai frumoasă, dar și cea mai grea latură a
profesoratului meu.
La Școala Generală Nr.26 din Timișoara i-am
descoperit pe cei mici, elevii de gimnaziu, care, dacă i-ai
„câștigat”, te iubesc cu toată ființa lor. În plus, tot aici, am
lucrat în cea mai tânără și entuziastă echipă de profesori de
română și limbi moderne.
La Liceul Agricol am „prins” niște ani buni, deși
profilul nu se prea justifica pentru un oraș ca Timișoara. Poate
că așa se și explică faptul că trei dintre elevele mele de aici au
devenit profesoare de... română-franceză.
Transferul la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” din
Timișoara – într-un moment în care am și fost întrebată de ce
nu mă mulțumesc cu un loc confortabil, mai„călduț” – m-a
făcut să-mi dau seama că niciodată nu e prea târziu să-ți pui
mintea și ambiția la încercare. De altfel, aici am simțit cel mai
bine că sunt și răsplătită. Aici mi-a fost clar că sunt apreciată –
de copii și de părinți – cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată.
Deși acest loc de muncă a fost ultimul, în ordine cronologică,
și nu s-a întins pe un număr foarte mare de ani, afirm cu toată

85
convingerea că a însemnat „vârful” carierei mele didactice,
deoarece prin elevii Liceului Pedagogic „Carmen Sylva” am
obținut rezultatele cele mai spectaculoase (acum chiar am
impresia că nu pot exprima suficient de puternic – prin cuvinte
– ceea ce a reprezentat și reprezintă Peda pentru mine).
Important este că și în prezent îmi cântă inima de bucurie,
datorită posibilității de a intra, din nou și din nou, la clasă,
locul în care eu mă simt cel mai bine. Cele 4 promoții, cărora
le-am fost profesor de română, le mulțumesc că au existat în
viața mea și că m-au făcut fericită prin curățenia lor
sufletească, prin atașamentul și dragostea necondiționate.
Faptul că ei au fost și sunt niște mintoși, care s-au lăsat
modelați, și de mâna mea, este meritul lor și al părinților lor și
pentru asta îi respect pe toți deopotrivă.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră un profesor bun?

Profesorul bun este cel care se regăsește în privirea
discipolilor săi, pur si simplu. Bineînțeles că „trebuie” să aibă
o serie de calități, pe care nu le voi enumera în ordinea
eventualei lor importanțe (o ierarhizare este cel puțin riscantă
în acest caz): vocație, competență, empatie, altruism,
disponibilitate, flexibilitate, caracter, comportament exemplar
(chiar dacă e om ca toți oamenii), iubire de copii – elevi de
vârstă mică sau mare ...

Descrieţi o experienţă didactică revelatoare, care v-a

dezvăluit despre dumneavoastră ce nici nu bănuiaţi.
E greu să aleg una. Au fost multe, multe. Oricum, cele
care m-au surprins și mă uimesc și acum sunt cele care-mi
demonstrează – dacă aceasta este de demonstrat – că, deseori,
elevii își întrec dascălii și că eu nu mă supăr pentru asta. Eu,
perfecționista!?

86
Prin ce vă cucereşte şi acum această profesie?
Prin prospețimea ei. Pe mine, profesia aceasta mă pune
mereu în situații noi, chiar dacă problemele de fonetică, de
lexic sau de gramatică sunt aproape aceleași, de când mă știu.
Este însă un aspect care mă incită, mă neliniștește, dar îmi
place.

Cum anume reuşiţi să adaptaţi demersul didactic la

particularităţile individuale ale copiilor?
Poate că răspunsul meu la această întrebare nu va fi
suficient de ... pedagogic, dar eu nu practic „adaptarea la”, ci
„ridicarea la”, aceasta presupunând mai multe sau mai puține
eforturi, mai mari sau mai mici, determinate, evident, de
particularitățile individuale ale copiilor. În principiu, vreau să-i
aduc, pe toți, la același nivel – cel de sus! Mi-a reușit de multe
ori, așa cum se poate vedea în rezultatele elevilor mei
dintotdeauna și îndeosebi ale celor de la „Carmen Sylva”.

Care este cel mai mare avantaj al acestei profesii, din punctul
dumneavoastră de vedere, pentru personalitatea profesorului?
Te menține tânăr, de nu vrei să te pensionezi niciodată!

Prin ce vă mai cuceresc copiii, chiar după atâţia ani de

profesorat?
Răspund fără să clipesc: prin inocență.

Cum vedeţi şcoala ideală?

Pe mine nu mă preocupă „școala ideală”. La ce-ar
folosi ? Patria ubi bene. Deci, pentru mine școala în care mă
simt utilă, în care elevii revin cu bucurie și speranță, toamnă
de toamnă, este școala ideală.

87
De ce s-ar putea spune despre a fi profesor că este o „poveste
fără sfârşit”?

Pentru că și dincolo de existența noastră pe acest

pământ, ca personalități distincte, roadele muncii noastre
dăinuie în timp, povestea menirii dascălului mergând mai
departe ... la nesfârșit.

Trei recomandări pentru un profesor debutant.

Dragoste, determinare, dăruire.

Ce aţi descoperit benefic pentru îmbunătăţirea propriului mod

de predare coordonând practica pedagogică a elevilor de la
profilul vocaţional, pedagogic/ a studenţilor?
Că trebuie să fiu empatică și generoasă.

Ce legătură există între meseria pe care o aveţi şi alte

activităţi care vă plac?
Sunt foarte metodică în tot ceea ce fac.

Ce culoare are pentru dumneavoastră meseria de dascăl? De

ce?
Când e vorba de culori, deși nu resping niciuna, aleg
albul, pe care-l asociez, în cazul meseriei mele, cu lumina și
franchețea.

Când auziţi gălăgia jucăuşă a unor copii dintr-o curte, ce vă

vine în minte?
Ce bine că ... sunt! - ca să parafrazez un vers celebru.

88
Ce i-aţi spune celui mai iubit profesor al dumneavoastră, dacă
l-aţi revedea?

Că aș da orice ca să-ntorc timpul înapoi și că – din

moment ce asta nu se poate – dacă se uită cu atenție în ochii
mei se va regăsi nu numai cum l-am perceput în anii mei de
formare, ci mult mai frumos și mai bogat.

Ce v-a bucurat cel mai mult/ ce v-a întristat cel mai mult, ca
dascăl?

Este o întrebare prea tranșantă. Voi spune, pur și

simplu, că, datorită profesiei mele, am satisfacția și bucuria că
n-am trăit și nu trăiesc degeaba. E suficient ca să fiu fericită.

Ce părere aveți despre ideea da a vă intervieva ?

Excelentă, deși mereu mi-a fost teamă de interviuri și

de aparatul foto. Până la urmă, mi-a plăcut. Chiar foarte mult!
Simt că mi s-a dat importanță, că s-ar putea să intereseze pe
cineva ceea ce am avut de spus „în afara orelor de curs”.

89
 „Ce spui astăzi nu spui mâine.
Două lecţii pe acelaşi subiect nu seamănă între ele,
ai alţi interlocutori, altă stare de spirit...
Meseria de profesor
este cea mai tonică dintre toate,
zic eu,
pentru că presupune să tot construieşti,
să tot construieşti...”

Prof. dr. Mihaela Dumitraşcu – limba şi literatura română

Cum vedeţi proporţia dintre ereditate, mediu şi educaţie în

formarea individului acum, după ce aţi profesat o viaţă
această meserie?

După mine, toţi cei trei factori enumeraţi sunt implicaţi

în mod egal în acest proces, cam 30%. Dar există un 10%, mai
important decât oricare dintre ceilalţi, un factor care ţine de
ceva de dincolo de ele şi se întrepătrunde apoi cu fiecare în
parte: poţi să-i spui soartă, hazard, destin... El e de luat în
calcul mult mai mult decât cei trei. Poţi să-i mai spui har,
chemare, vocaţie, miracol... termeni din zona metafizicului. El
e indeterminabil. Poate să modifice totul, şi ereditate, şi mediu,
şi educaţie. Acest 10% determină variabilele...

Pe care dintre aceste paliere se înscrie dăscălia?

Eu zic că mai ales pe mediu, pentru că ceea ce facem

este contextual... După acel 10%, noi acţionăm asupra copiilor
ca mediu. O posibilă formulă ar arăta aşa:

90
 30% ereditate

30% mediu + 10% nedefinit

30% educaţie

Aici e marea noastră bătălie, între ereditate şi educaţie. Cu

educaţia încercăm să modificăm datul ereditar.

Şi reuşim să facem asta prin educaţie?

În cel mai fericit caz, în proporţie de 50% reuşim. Nu
mai mult, pe de o parte din cauza acelui 10% de care vorbeam,
pe de altă parte din cauza standardizării. Nu poţi educa în
masă, este nevoie de individualizare şi de flexibilitate, pentru
că nevoile fiecărui copil sunt unice. Sistemul nu creează
condiţii pentru această individualizare, ea depinde mult de
profesor, dar el este limitat considerabil de numărul mare de
elevi din clasă şi de timpul disponibil.

Care sunt armele profesorului în această luptă?

Ar fi câteva... Condiţia sine qua non este pregătirea
profesională impecabilă, conţinuturile ştiinţifice să fie mereu
reactualizate, ca să poată stăpâni bine domeniul. Efortul de a te
reinforma nu se încheie niciodată. Informaţia corectă şi
împrospătată reprezintă 30% din formaţia profesorului, mai
mult, este fundamentul acesteia.
Apoi, peste acest fundament, putem aşeza nivelul
metodicii, al didacticii, încă un 30%. Ele pot fi învăţate.
Şi rămâne un 40% pe care l-aş numi intuiţie, talent
pedagogic. El este mai valoros decât celelalte două, pentru că
prin el devii flexibil şi reuşeşti să asiguri acea individualizare
de care vorbeam...

91
Cum lucrează un profesor talentat?

Întâi de toate, el simte pulsul clasei. Înţelege dintr-o

privire cu cine are de-a face.
Apoi este capabil să stabilească cu clasa un tip de
comunicare, un set de convenţii iniţiale de respectat de ambele
părţi pe parcurs. Asta îi va permite să stabilească nivelul până
la care poate ridica ştacheta. Până unde îţi propui apropierea
electivă cu elevul? Cât îi permiţi să se apropie? Sigur, din
acele convenţii iniţiale se mai pierde pe parcurs, mereu se
produc abdicări, pentru că o relaţie reală presupune ajustări.
Bunicul meu spunea că, pentru a reuşi să te înţelegi cu ceilalţi,
mai trebuie „să laşi din ‛48”, adică să mai faci compromisuri,
să mai scazi din pretenţiile proclamaţiei... Şi eu cred că, fără
asta, uneori rişti să-l pierzi pe copil... Sigur, se poate petrece şi
reversul. Poţi să înăspreşti codul, dacă simţi că este cazul.
Până la urmă, relaţia didactică, relaţia profesor-elev se înscrie
şi se modelează după dinamica relaţiilor general umane...
Şi mai este o capacitate deosebită pe care toţi profesorii
talentaţi o au: reuşesc să-l facă pe copil să se bucure de ceea ce
învaţă. Fără bucurie nu se poate. La literatură eu încerc să-i fac
să se bucure de text prin lectură-model. Acest tip de lectură
este fundamental, pentru că include o latură afectivă,
interpretarea dascălului, oferă un model de trăire prin
sentiment...
Îmi amintesc de profesoara mea de franceză, doamna
Belu... Ea este modelul meu de flexibilitate... Era
extraordinară, avea o răbdare, un calm, o blândeţe... Lucra cu
fiecare copil din clasă până îl făcea să pronunţe totul corect...

92
Ce probleme identificaţi în felul în care se predă/ studiază
acum literatura în şcoală?
Am un regret – şcoala nu are mijloacele tehnice
necesare pentru înregistrarea actului didactic. Există momente
de graţie, unele lecţii sunt irepetabile, ies la modul absolut şi e
păcat să nu poată fi furate timpului. Ele ar putea fi atunci
revăzute şi ar servi altora de învăţătură.
Dar cea mai mare problemă este faptul că se ignoră un
principiu de abordare ştiinţifică a studiului literaturii: ea nu se
mai studiază, conform programelor actuale, în diacronie. Din
această cauză, eu simt că s-a ajuns la diletantism în predarea
literaturii.

Profesorul nu are libertatea să-şi restructureze materia, astfel

încât să predea, totuşi, şi diacronic?
Nu prea... Ar trebui ca principiul acesta să nu fie
abandonat oficial. El ţine şi de latura informativă, dar mai ales
de cea formativă, e conex cu principiul moral. Te întrebi ce
vrei să formezi, competenţe sau caractere? Dacă vrei să
formezi competenţe, atunci merge şi fără diacronie, dar dacă
vrei să formezi şi caractere, perspectiva diacronică este
obligatorie.

Ce nu vă place la această profesie?

E tot mai îngrijorător că este percepută negativ de
societate... Într-un serial românesc pe care-l urmăresc,
pasionată fiind de teatru şi film şi dorind să fiu la curent cu
noii actori, regizori etc., un personaj are o replică: „Toţi
profesorii sunt hoţi. Se vaită că n-au bani, dar dau meditaţii şi
sunt plini de bani, de fapt.” O seară întreagă m-am gândit dacă
afirmaţiile astea sunt valide sau nu şi am ajuns la conluzia că
sunt, într-o oarecare măsură. Nu sunt de acord cu „toţi”, e

93
destul de departe de adevăr, dar mulţi adeveresc aceste spuse.
Mulţi muncesc la negru, într-un fel sau altul.
Fenomenul meditaţiilor este şi bun, şi rău. Pe de o
parte, astfel se asigură acea flexibilizare de care vorbeam
anterior. Marea problemă este când faci din meditaţii un
business. Trebuie, ca profesor, să te întrebi ce ai de făcut şi să
alegi cum şi ce transmiţi. Una este să lucrezi într-adevăr cu
copilul, dar când ajungi să faci şcoală la tine acasă, adunând
prea mulţi la un loc şi uniformizând lucrurile, eşti de
condamnat.
Când sunt în situaţia de a lucra individual cu un elev
îmi pun adesea problema dozajului, pentru că la meditaţii se
recuperează într-un ritm mai lent decât lucrând în flux firesc,
la clasă. Uneori, elevul e atât de rămas în urmă, încât nu sunt
şanse reale de recuperare până la examen, şi atunci sunt onestă
cu părinţii şi le spun că nu are rost să lucrăm, nu le iau banii
degeaba.
Am descoperit că avem o modalitate defectuoasă de a
transmite informaţia de la un ciclu la altul, de a face legătura
între ele. Informaţia asimilată într-un ciclu e insuficient
reactivată în următorul şi atunci ea se pierde. Ar fi necesar mai
mult timp pentru recapitularea iniţială. Sensul este tot cel al
construirii în diacronie, fiindcă altfel se pierde baza pe care
clădim... De asta se şi ajunge la meditaţii, pentru că ancorele
cunoştinţelor copiilor nu sunt suficient întărite prin consolidări
şi recapitulări. Ei se chinuie să meargă cum pot mai departe,
iar verigile lipsă se tot adună, lanţul dispărând...

Ce vă place la acestă profesie?

Eternul „panta rhei”, faptul că o iau mereu de la
început. Toţi neprofesorii cu care stau de vorbă mă întreabă:
„Nu înnebuneşti să faci mereu acelaşi lucru?” Şi atunci le

94
explic că asta nu se întâmplă niciodată. Ce spui astăzi nu spui
mâine. Două lecţii pe acelaşi subiect nu seamănă între ele, ai
alţi interlocutori, altă stare de spirit... Este un algoritm de
existenţă în tot ce faci şi la clasă. Meseria de profesor este cea
mai tonică dintre toate, zic eu, pentru că presupune să tot
construieşti, să tot construieşti... Mai sunt oarecum asemenea
câteva - cea de actor, cea de regizor mai ales...

Ştiu că teatrul este marea dumneavoastră pasiune. V-ar fi

plăcut mai mult să fiţi actor sau regizor?
Mă fascinează mai mult regia, pentru că ea presupune
mai multe finalităţi decât actoria. Actorul este efemeridă, arde
în rol, se consumă. Regia înseamnă luciditate...

Şi totuşi aţi ales să fiţi profesor...

Nu m-am făcut profesor din pasiune. Cred că m-am
făcut profesor din comoditate emoţională... În casa noastră
artisticul era un tabu, datorită prejudecăţilor morale. A fi artist
însemna pentru familia mea a fi depravat. Am încercat să
înfrâng această prejudecată în mai multe rânduri, dar nu am
reuşit. Când eram mică, îmi doream să studiez pianul, mă
fascina sonoritatea lui. Dar tatăl meu s-a opus vehement. Apoi,
fiindcă eram foarte talentată la balet, la 10 ani ar fi trebuit să
mă orientez spre o şcoală unde să lucrez preponderent pentru
asta – şi acum cred că asta îmi era predestinat, aveam şi un
unchi care era balerin... Opoziţia tatălui meu a fost categorică.
La terminarea clasei a XII-a, am spus timid că aş merge la
teatru, iar reacţia a fost explozivă: era exclus! Ca să nu mă mai
cert la nesfârşit cu ei, am ales profesoratul – era şi moral, şi
decent din punctul lor de vedere. Aşa că filologia a fost paiul
de care m-am agăţat, nedorind să merg la medicină, cum ar fi
vrut ei. Pe atunci, direcţia ideală pentru un umanist era

95
considerată Facultatea de Medicină... În consecinţă, toată viaţa
am tratat didacticul în manieră artistică: merg cu elevii la
spectacole şi le discutăm apoi, scriu cronică dramatică, fac
discipline opţionale specifice, am coordonat şi cercul de teatru
al şcolii...
În deciziile noastre, socialul atârnă greu în balanţă. E
destul de mare diferenţa dintre ce visăm şi ce reuşim să facem
până la urmă.

Cum vedeţi, în cazul unui dascăl, dăruirea de sine?

Eu consider că profesia nu poate compensa alte
capitole ale vieţii, viaţa personală, de pildă. Profesia este, ca
toate celelalte, doar un capitol al vieţii noastre. Unele profesii
poate tind spre asta, acolo unde este vorba de o dăruire
nebunească drept condiţie a reuşitei – unii scriitori, cercetători,
artişti subjugaţi atât de mult de ceea ce fac încât nu mai lasă
loc în viaţa lor pentru altceva... Renunţi atunci la familie, la
copii, la viaţa ta, la tine însuţi. Dar a fi profesor nu presupune
asta, ci înseamnă a trăi printre oameni...

Care era jocul dumneavoastră preferat în copilărie?

Nu ştiu dacă era chiar preferat, dar a devenit într-o
vreme cel mai frecvent: jocul de-a casa. Îmi plăcea pentru că
atunci construiam ceva, recombinam aceleaşi elemente şi
aveam o satisfacţie extraordinară la fiecare nouă combinaţie.
Făceam de fiecare dată un pariu cu mine să pun mereu altfel
pietricelele, frunzele, mobilierul...
Acum, gândindu-mă, îmi dau seama că nu atât
realizarea casei, aranjarea în sine a elementelor mă fascina, cât
pregătirea pentru joc, proiectarea a ceea ce urma să fac...
Momentul de proiecţie era cel mai important, pentru că prin el
anticipam ordonarea haosului... Cred că ar fi constructiv să

96
facem asta într-o şcoală ideală. Eu am avut parte de o
atmosferă de acest tip în ciclul primar. Aveam o învăţătoare
care nu începea lecţia până nu erau toate în ordine. De fiecare
dată când intra în clasă rânduia ceva, de parcă s-ar fi jucat. Nu
se apuca de nimic înainte de a rândui ce era de rânduit. Mă
întrebam, copil fiind: ceea ce făcea era regie sau inspiraţie de
moment – oare aşa trebuie să facă învăţătoarea, sau doar aşa îi
vine ei, aşa îi cade bine? Avea talent plastic. Punea o hârtie
colorată puternic într-un colţ şi toţi se uitau acolo, crea un
focar de concentrare. Mă uit la cei care fac astăzi design de
interioare – şi ei procedează la fel: construiesc totul în jurul
unui punct focal ce iradiază spre restul încăperii. Aşa făcea şi
învăţătoarea noastră.
Pentru mediul şcolar, focalizarea este esenţială. A
aduce atenţia elevului spre tine şi spre ceea ce ai de făcut sau
de transmis asigură succesul.

97
 „Mai mult, poezia lui Baudelaire dădea o şlefuială
şi o legitimitate estetică urâtului
adesea descoperit în noi înşine...
Am ales şi prin el varianta salvării estetice,
nu a celei euharistice, poate curios,
căci provin dintr-o familie cu mulţi preoţi,
pe ramura paternă...”

Prof. Gabriela Chetrinescu – limba franceză

Prin câte şcoli aţi trecut ca profesor?

Am lucrat la două şcoli, la Liceul UMT, între 1975 şi
2001, şi la Liceul Pedagogic, din 2001 încoace. Vreme de zece
ani, începând cu 1994, am ţinut cursuri practice de limbă
franceză (lexic şi gramatică) la Universitatea de Vest.

Cum aţi început să învăţaţi franceză ?

Am început cu doamna Mureşan, pe când eram în clasa
I. Era în anii ‛50, doamna era avocat, fusese dată afară din
barou. Soţul dumneaei era profesor la Agronomie. Locuiau
chiar aici, pe strada Beethoven, vizavi de şcoala noastră. Erau
intelectuali de mare clasă, veniţi de undeva din Ardeal. De la
această doamnă am învăţat mai puţină franceză şi mai mult
cultură generală, în preajma lor am înţeles ce înseamnă
atmosfera de intelectualitate cu ştaif... În casa aceea am regăsit
atmosfera din casa natală – de la a aranja masa, mobila, până
la discuţiile culturale. Sâmbătă seara ne întâlneam cu familia
Mureşan la Filarmonică şi după concert vorbeam, pornind de
la ce ascultaserăm, despre Bizet, despre Gounod – ea în
franceză, iar eu bilingv... Am primit o educaţie care a reuşit să
mă ferească de asperităţile epocii...

98
La şcoală ce limbi străine aţi studiat?

Am învăţat opt ani limba rusă şi patru ani limba

franceză. Aveam acasă cursuri de cultură şi civilizaţie
franceză, aduse de tata din Franţa, pe care le-am devorat.

Cum aţi descoperit că vreţi să fiţi profesor?

Întotdeauna am ştiut că voi deveni profesoară. Bunicul

meu, profesor de naturale, m-a dus la o şcoală de aplicaţie, în
care făceau practică viitorii învăţători. Învăţătoare mi-a fost
doamna Bulboacă, soţia unui mare urolog. Acasă exersam şi
eu, bunicul mi-a fost primul ucenic, prima victimă a talentului
meu didactic!

Şi care erau rezultatele acelor eforturi didactice?

Ele erau evidente: la 80 de ani, bunicul meu a învăţat

de la mine prima poziţie de balet, iar poeziile cu Maşa le
repeta cu religiozitate, ca un elev cuminte. Maşa avea fundiţe
mari, albe, purta şorţuleţ, era un model de hărnicie şi
seriozitate!

Restul familiei v-a încurajat?

Cu toţii au făcut tot posibilul să-mi ofere tot ce se putea

ca deschidere spre lectură, spre muzică, spre pictură... Părinţii
mei mergeau adesea în delegaţii şi întotdeauna ştiam că îmi
vor aduce, la revenirea acasă, cărţi şi ciocolată de la Capşa. Mă
revăd, copilă fiind, învăţând în grădina casei noastre, într-un
şezlong făcut pe măsura mea, mâncând din ciocolata aceea şi
din merele care-mi cădeau în poală...

99
Ce anume citeaţi?
Am avut o lectură necenzurată, am citit multe lucruri
încă nedigerabile pentru vârsta mea, multe sedimente mi-au
fortificat „metabolismul”... Nu mai ţin minte exact... În
grădina casei de pe strada Fagului am citit integral La
Medeleni al lui Ionel Teodoreanu, de exemplu, la vârsta când
ar fi trebuit să mă opresc la primul volum... Unul dintre
personajele masculine foloseşte la un moment dat cuvântul
„peşte” cu sens figurat, un sens pe care abia fiind studentă l-
am înţeles... Crescând, am trecut la lecturi destul de
amestecate... Am citit foarte multă literatură franceză...

Care dintre profesorii pe care i-aţi avut v-au format cu

adevărat?
Am avut profesori extraordinari la facultate. Cu
domnul Tohăneanu am făcut literatură română, mi-amintesc şi
acum cursurile excepţionale, felul în care ne învăţa să
înţelegem cuvintele şi să ne bucurăm de ele, de pildă, de
sonoritatea cuvântului „prund”... De la el am învăţat să simt
pe limbă ceea ce spun, să mă gândesc şi la forma cuvântului,
nu doar la noţiunea exprimată de el. Eram însetaţi de cultură,
pentru că şcoala era aridă, cultural vorbind. Descoperirea
simbolismului, a existenţialismului au fost pentru noi revelaţii.
Cu domnul Ciocârlie am făcut literatură franceză. El ne-a făcut
un imens bine şi, în acelaşi timp, un mare rău, pentru că de la
el am învăţat să ne îndoim de tot… După modelul lui, puteam
duce o analiză de text până în pânzele albe, cu argumente
hotărâtoare, ca apoi să ne răsucim, să o negăm, luând-o de la
capăt şi demonstrând o teză complementară, uneori chiar
contrarie… Era un exerciţiu de logică impecabilă, dar
paradoxal ca morală a lecturii… L-am întâlnit pe Baudelaire…

100
Când aţi citit Baudelaire pentru prima oară ?

Încă pe când învăţam cu doamna Mureşan. Cu ea

făcusem mai mult literatură, deloc gramatică. Când eram în
clasa a XI-a, ea a plecat din Timişoara şi am început să fac
gramatică cu mătuşa mea, doamna Radoslav, profesor
universitar. Ea a ordonat „coşul” de franceză din capul meu…
Procedam astfel: eram mutată la ea, din când în când, o
săptămână, cu casă, cu masă, de fapt mai ales cu casă, pentru
că aragazul vulgar nu o prea interesa… În fiecare seară mă
seminariza. Îmi spunea: „Vrei 10? Trebuie să ştii de 20, că
toată lumea ştie că eşti nepoata mea!” Sintaxa franceză era
coşmarul vieţii mele… Dacă binemeritam, la cină primeam
două ochiuri de ou, dacă nu, mămăligă cu brânză… În
consecinţă, la examenul de admitere la facultate a fost foarte
bine, dar după cinci ani am uitat sintaxa şi am tot învăţat-o
apoi din nou şi din nou…
De Baudelaire mi-am legat şi lucrarea de diplomă şi
lucrarea de gradul I. Coordonatori pentru lucrarea de diplomă
mi-au fost domnul Ciocârlie şi doamna Tohăneanu, iar pentru
cea de gradul I – doamna Gyurcsik. Pentru cercetarea
imaginarului baudelairian cu paradisurile sale artificiale, un
medic psihiatru, prieten al soţului meu, mi-a pus la dispoziţie o
mulţime de studii de specialitate, scoase de sub obrocul
ilegalităţii, extrem de fascinante... Am trecut atunci printr-un
moment de cumpănă, deschiderea fiind nesfârşită şi tentantă,
dar până la urmă am ales să dau la o parte toate acele fişe şi să
revin la textul literar.

Revenind la profesori…

101
 Erau nu doar profesori, ci oameni extraordinari.
Domnul Ciocârlie nu era un pedagog în sensul strict al
cuvântului, dar te forma lăsându-ţi o extraordinară libertate...

Noi, cei care nu l-am mai prins pe Livius Ciocârlie în

universitatea timişoreană, l-am descoperit oarecum, ca stil de
lucru, prin domnul Gyurcsik...
Da, erau amândoi atât de sinceri, de naturali, de
spontani în a gândi, încât vedeai cum se creează metatextul în
faţa ta... Aveai parte de o disecţie pe viu a gândirii lor, expusă
cu generozitate... Pe de altă parte, doamna Gyurcsik era de o
rigoare extraordinară. Doamna Gyurcsik şi domnul Ciocârlie
erau parcă la antipod, ca Voltaire şi Camus... Mi-a prins foarte
bine tocmai că i-am avut pe amândoi, ea – cu rigoarea şi
profunzimea, el – cu barocul gândirii şi cu fineţea analizei...
Îmi vine în minte o întâmplare de pe când lucram la
lucrarea de licenţă. M-am dus cu un capitol proaspăt încheiat
la familia Tohăneanu acasă. Noi două, eu şi doamna, discutam
capitolul cu pricina, iar domnul Tohăneanu a intrat şi el, s-a
aşezat într-un fotoliu şi a mai mormăit de-acolo una-alta. A
deschis chiar o scurtă polemică, la un moment dat... Apoi a
venit tânărul, pe atunci, Şerban Foarţă. Ce a urmat a fost ca şi
când în capul meu ar fi explodat o sticlă de şampanie: ei au
început să discute, iar noi, fascinate, stăteam ca doua personaje
în alcov şi asistam la discuţia lor, nu mai ştiu despre ce...
Îmi pare rău că fiica mea, studentă fiind, nu a avut
parte de oameni cu o personalitate atât de copleşitoare, pentru
că atunci când ai parte de repere e greu să ratezi.

Aţi avut vreodată sentimentul ratării?

Au fost momente care m-au făcut să mă tem de ratare...
Întâi, automatismele impuse de activitatea administrativă, prin

102
faptul că am fost patru ani director-adjunct şi patru ani
director… Apoi, eşecurile şcolare cu elevii… Acestea din
perspectiva motivelor avuabile. Dar iată şi unul greu avuabil:
de foarte multe ori mă surprindeam amânând anumite lucruri
sau decizii în munca de dirigintă. Ştiam că trebuie să hotărăsc
într-un fel sau altul relaţia mea cu un copil, dar era greu să mă
decid, neavând certitudinea că nu greşesc. Şi amânam...
Uneori copilul se pierdea şi atunci mă gândeam că, poate, aş fi
putut salva ceva ... Sunt momente când te simţi nepregătit în
profesie, mai ales dacă o lungă perioadă de timp cazi în
automatisme metodice, pierzând contactul şi cu materia, şi cu
elevul...

Dar sentimentul unei cotituri majore în profesie l-aţi avut

vreodată?
Da. Este un moment, nu foarte devreme, când simţi că
trebuie să-ţi asumi o tuşă personală în felul de a profesa.
Atunci când îţi stabileşti clar „your way”, când decizi să mergi
pe calea ta. Faci asta asumându-ţi şi succesul, şi insuccesul,
chiar dacă ştii că ele nu depind numai de tine. Merită să
încerci, ca profesor, să faci asta, nu prea devreme, ci atunci
când simţi că-ţi poţi permite să-ţi dai glas.

Există o profesie care v-ar fi împlinit mai mult?

Tot mai des mă gândesc că omul, de-a lungul vieţii
sale, e, pe rând, mai mulţi oameni – am impresia că în diverse
perioade ale vieţii trăim diverse ego-uri. Ar fi optim, în timp,
să devenim un summum al acestor ego-uri, dar mă tem că nu
se întâmplă aşa...
În ultimii douăzeci de ani tot mai des mă surprind
gândindu-mă că mi-ar plăcea să fiu fie custode al unui muzeu,
datorită unei vieţi petrecute în zgomot şi săli atât de pline, fie

103
critic de artă, pentru că, iubind atât de mult literatura, mi-ar fi
plăcut să o văd în imagine. De fiecare dată când citeam despre
un pictor îl corelam cu scriitorii epocii lui.

Ce vă face plăcere să citiţi acum?

Sunt perioade în lectura vieţii mele... În ultimii zece ani
m-a deranjat narcisismul prozei franceze, care e ca un Bach, e
o construcţie, spre deosebire de cea engleză care e ca o pâine,
mă hrăneşte. Proza franceză e un exerciţiu care place pe
moment, dar e exhibiţionistă, nu mă clădeşte pe dinăuntru.
Acum – şi am mai discutat cu colegi de generaţie, asta fac şi ei
– citesc mai ales memorialistică şi istorie. Cred că e normal,
doar sunt la o vârstă a retrospecţiunilor, nu la una a
introspecţiunilor sau a prospecţiunilor...
Poezia franceză însă, în porţii mici, ca apa cu care îmi
iau betablocantul, rămâne „Liebling”-ul meu...

Revenind la Baudelaire...
Baudelaire era poetul ce reprezenta cel mai bine toată
frământarea cu sedimente de mlaştină a celor douăzeci de ani
ai noştri, ai generaţiei „flower-power” de dincoace de Cortina
de Fier. Pentru noi el era fructul interzis. Cred că am fost
prima generaţie care a avut voie să studieze existenţialismul.
Am cunoscut îndeaproape mişcarea intelectualităţii şi a
studenţimii pariziene din ‛68... Acest tip de gândire, această
poezie aruncau în aer toate punctele cu care se încheiau
veşnicele aserţiuni ale copilăriei noastre şi diversificau tonurile
în care gândeam – aduceau în discursul nostru puncte de
suspensie meditative şi dubitative, semne de întrebare şi de
exclamare... Îmi dădeau frâu liber să mă îndoiesc, să gândesc,
să exist. Mai mult, poezia lui Baudelaire dădea o şlefuială şi o
legitimitate estetică urâtului adesea descoperit în noi înşine...

104
Am ales şi prin el varianta salvării estetice, nu a celei
euharistice, poate curios, căci provin dintr-o familie cu mulţi
preoţi, pe ramura paternă...
Mi-i amintesc bine pe cei doi bunici ai mei, păstrez o
fotografie în care le sunt atât de bine surprinse dominantele
personalităţii... Taia, bunicul patern, era întreg duh şi
sensibilitate. Purta reverendă, avea o barbă mare şi un zâmbet
vag pe faţa blândă. Bunicul matern era raţiune, logică, datorie.
Ras pe cap, cu mustaţa aspră şi ochelari ca zwickerii, încerca
să-i explice celuilalt ceva... Întrupează austenianul „Sense and
Sensibility”... De la ei moştenesc, pe de o parte, bucuria de a te
încrede, iar pe de alta – bucuria de a te-ndoi.

O pasiune covârşitoare?
Dincolo de colină, cum sunt acum, n-aş putea spune că
mai am pasiuni. Am plăceri. Lectura e o plăcere solitară, iar
grija faţă de familie e o plăcere integrantă. Şi mai am una,
chinuitoare de la o vreme, pentru că nu mai am puterea să o
duc la bun sfârşit – cea a călătoriilor. Dar fac un compromis:
nu călătoresc fizic, ci prin cărţi, sau le povestesc nepoţilor mei
cum vor fi călătoriile lor...
Am şi obsesii: să nu mă gândesc la ce n-am făcut şi
trebuia făcut, ci la ce pot să mai fac acum. Şi duc o luptă
contra cronometru ca să transmit tot ce pot şi ce e formativ
nepoţilor mei, pentru că nu ştiu cât voi mai fi atât de limpede,
cât voi mai avea putere, cât voi mai avea voinţă.

105
 „Eu cred că am predat ştiinţele naturii –
cum să spun? – cu trimiteri.
O fi bine? O fi rău?
Literatura a rămas însă, nu un hobby,
ci un....(h)obi-cei!
Un obicei prin care n-am vrut
să-i deranjez pe cei din jur.
Eu cred că domeniul acesta este,
chiar în mai mare măsură, tot o ştiinţă a vieţii.”

Prof. dr. Maria Chiș – biologie

Cum ați devenit profesor de biologie?

În 1980, când am absolvit Liceul Pedagogic din Sibiu,
foarte puține dintre colegele mele visau să-și continue studiile
și să urmeze o facultate. Absolvenții se prezentau la postul
repartizat pentru a lucra ca învățători sau ca educatoare.
Admiterea la facultate era de nevisat, locuri erau foarte puține
peste tot, iar concurența – foarte mare. Doar trei – patru din
clasa mea am încercat să mergem „mai departe”. Eu oscilam
între Litere și Științele Naturii, dar fără să sper prea mult,
bazându-mă doar pe studiul din școală, fără să fac pregătire
suplimentară cu cineva. Teama de un posibil eşec m-a
determinat să optez pentru un institut de învățământ superior
de trei ani, care pregătea pentru diferite discipline profesori II,
adică pentru gimnaziu. A fost ceva concurență, eram multi
candidați pe un loc... Nici nu-mi imaginam că voi intra, dar
totuşi m-am văzut şi eu pe listă. Noi am fost ultima serie a
acelui institut, când am terminat s-a și desființat. Peste ani, am
completat acele studii la Facultatea de Biologie din Timisoara,
astfel încât să pot preda și la liceu, conform regulilor de
atunci...

106
Care era atmosfera din anii de studenție?

În facultate ne-am simțit ca într-o familie. Aveam

profesori mai în vârstă, erau și colege mai în vârstă...
Întâmplarea a făcut ca în aceeași clădire cu noi să fie și
studenții de la Litere, așa că destul de des colaboram,
petreceam timp împreună, eram în armată în același pluton,
fiind majoritatea fete... Eu desenam și eram implicată în tot ce
ținea de panouri, afișaj... Așa am ajuns și redactor la revista
studenţească, unde am scris câteva articole... Am făcut parte și
din ansamblul folcloric al facultății și asa am descoperit
valoarea cântecelor şi a obiceiurilor... La practică pedagogică
mi-a fost destul de uşor ca absolventă de Pedagogic. În liceu
făcusem serios disciplinele de specialitate – pedagogie,
psihologie, practică pedagogică...

Ce experiențe de practică pedagogică din liceu v-au modelat

serios?
Eram serioși în tot ce aveam de făcut, simțeam că avem
o mare responsabilitate... În anul IV, de exemplu, când
preluam o clasă I chiar la început de an școlar, în săptămânile
de practică comasată, țineam absolut toate orele, chiar și
consultațiile zilnice cu părinții, sub ochiul neiertător al
învățătorului care sta în spatele clasei şi nota toate gesturile,
greşelile, ezitările. În pauze, fără excepţie, ieşeam cu copiii în
curtea şcolii şi le organizam jocuri de recreaţie. Profesorul
nostru îndrumător de practică era ca argintul viu: când în clasă,
la lecţii, când în pauză, după practicanţi, să vadă şi să noteze
toate activităţile. Îmi amintesc că era în anul în care la ciclul
primar tocmai se introduseseră la matematică mulțimile. Am
făcut pentru fiecare copil diagrame din sârmă colorată, am
decupat din vinil sute de rățuște, ursuleți, ciupercuțe, nici nu

107
mai știu ce, până am făcut răni la degete, pentru că fiecărui
copil trebuia să-i pui la dispoziție foarte mult material
individual din care să formeze mulţimile cu care apoi să
opereze. Desenam apoi scene din poveşti pentru Dezvoltarea
vorbirii, ilustraţii pentru cântecele, materiale pentru lucru
manual. Nu aveai de unde să cumperi ceva gata făcut, nu
existau auxiliare didactice, caiete speciale, învățătorul făcea
totul singur. Stăteam zilnic până noaptea târziu și la un
moment dat am simțit că nu mă mai pot ține pe picioare, atât
eram de obosită. Oboseala psihică se convertea și ea în
oboseală fizică și am simțit atunci, cu spaimă, că nu voi putea
face cum trebuie această meserie, atât este de grea...
La bacalaureat am dat și probă practică, compusă din
două elemente. Pe de o parte, lecția finală, susținută la clasă, și
pe de altă parte prezentarea lădoiului cu material didactic,
„zestrea” cu care plecam din școală spre viitorul post, care
putea fi mai ales mediul rural, unde ne-ar fi fost greu să găsim
cele necesare confecționării materialelor pe parcursul anului
școlar. Aveam acolo planșe - cu litere, cifre, ortograme, fel de
fel - făcute de noi, plicuri cu material distributiv, fișe... Învățai
să-ți faci totul singur...
Am ținut la un moment dat, ca practicantă, o lecție prin
metoda instruirii programate (această metodă anticipa oarecum
programele de calculator de astăzi – imaginați-vă fiecare
fereastră succesivă dintr-un program Windows de azi
schematizată pe o foaie de hârtie). Pentru acea oră a trebuit să
completez anterior câte un caiet întreg pentru fiecare copil...
Țineam și lecții în natură... Și acum aplic și combin elemente
învățate atunci, chiar am realizat activităţi de cunoaştere a
naturii combinând elemente de orientare în teren cu cele de
instruire programată....

108
 La terminarea institutului am luat repartiție în județul
Arad, într-o comună, pe un post de agricultură. Pe atunci, toți
copiii din mediul rural aveau in planul de învățământ
disciplina agricultură. În plus, se făcea an de an, toamna,
indiscutabil, începând din clasa a V-a, o luna de practică
agricolă, la strânsul recoltei. Profesorii îi însoțeau și ajutau pe
copii, fiecare avea o normă zilnică... La cules de fructe era mai
rezonabil, măcar mai mâncau din ele, deși aveau și în grădina
de acasă, dar era mai greu la cartofi, sfeclă, ceapă, porumb...
Uneori, ploua sau era frig, dar toată lumea trecea prin asta, nu
existau scutiri decât bine justificate medical, oricum rare. Abia
după mijlocul lui octombrie mergeam la ore cu adevărat...
Copiii erau cuminți, știau foarte multe de acasă despre
cum se cresc animalele și cum se cultivă plantele pentru că
aveau de lucru în gospădărie. Lucrau mult, erau și isteți printre
ei, dar foarte munciți. Uneori, în toiul vreunei munci agricole
unde ajutau cu mic cu mare, nu reușeau să mai învețe nimic
pentru școală...

Apoi ați ales Literele...

Da... Îmi plăcea mult literatura încă din gimnaziu... Am

avut o doamnă profesoară de română foarte bună. Ne cerea să
facem comentarii singuri la textele studiate, sigur, pe măsura
puterilor noastre, apoi le citeam în clasă și le analizam ,
corectând tot ce era neclar sau greșit. De la dumneaei cred că
am învățat cum trebuie şi cum nu trebuie să scrii... Parcă aud și
acum vocea doamnei de română: „Citești foarte atent ce ți se
cere, te gândești liniștit și abia apoi te apuci să rezolvi!”.
Așa că m-am gândit să plec la Litere, la București.
Urma să studiez încă cinci ani. În paralel, lucram la școală,
învățam și pentru obținerea gradelor didactice. Au fost ani de

109
neuitat, anii studenţiei în București. Aveam trei sesiuni în
fiecare an, cu cursuri de pregătire înainte de examene, cursuri
susținute de profesori prestigioși, care mi-au fost și îmi sunt
foarte dragi... Am studiat cât puteam eu de serios, eram
abonată la biblioteci, la cea a Universității și la Biblioteca
Centrală Pedagogică... Întotdeauna îmi va fi drag Bucureștiul,
cu străzile lui, cu clădirile... Îmi amintesc ce simțeam călcând
la Universitate pe scările tocite de atâția pași... Iar sala de
lectură a Facultăţii de Litere mă copleşea.

Cum aţi ajuns să lucraţi în Timișoara?

În 1990, când s-a „deschis” orașul, adică a devenit

posibil transferul, pentru că până atunci ani de zile posturile
din învățământ fuseseră blocate, mi-am întocmit și eu dosar și
am încercat să ocup un post. Nu părea însă posibil, deși
punctajul meu era destul de mare... Pâna la urmă, am primit un
post chiar la Liceul Pedagogic – am înțeles că în comisia de
biologie pledase pentru mine doamna profesoară Mârza, cu
care am și fost colegă la Pedagogic în anii atât de frumoși care
au urmat, când am avut o colaborare deosebită. Am venit în
această școală amândouă în același an, eu inițial ca detașată,
apoi ca titulară. N-o să uit cât m-a ajutat în toate.

Dintre principiile pedagogice, pe care îl consideraţi

fundamental în predarea-învăţarea biologiei?

Esenţială este punerea elevilor în contact cu natura,

intuirea lumii vii. Problema este că, din cauza felului în care
sunt programate cursurile la noi, nu se prea poate face asta.
Când ai prevăzută o oră la mijlocul orarului elevilor, nu ai cum
să ieşi cu ei nicăieri. Pe de altă parte, cu clase atât de

110
numeroase, ieşirile din şcoală presupun destule riscuri, pentru
că nu poţi anticipa şi controla factorii care pot produce
probleme... Ca metodist al inspectoratului, am susţinut cu
entuziasm această cale de studiu, dar e drept că nu e eficientă
întotdeauna, chiar dacă o pregăteşti foarte bine. E posibil ca
numărul mare de participanţi să influenţeze chiar fenomenul
de observat. Apoi, când sunt prea mulţi copii, unii nu sunt
suficient de aproape la explicaţii... Când am lucrat cu clasa a
V-a la Centrul de Excelenţă, era ideal să fac asemenea acţiuni.
Ei erau pasionaţi şi nu erau mulţi. Am făcut ieşiri de o zi la
Urseni, la Şoimoş, la pădurea din Dumbrăviţa, după modelul
profesorului nostru de biologie din gimnaziu, care ne era şi
diriginte şi care ne-a învăţat să iubim muntele..

Care este rolul proiectelor în educarea copiilor pentru a

respecta natura?

Au un mare rol, dacă sunt cu grijă dirijate spre a

produce comportamente active social. De exemplu, sigur,
putem aduna hârtiile aruncate în parc, dar asta nu este neapărat
o acţiune educativă, ba dimpotrivă, aş zice eu. Trebuie să
deplasăm motivaţiile în direcţia atragerii atenţiei. Trebuie să
construim şi astfel să generăm un mesaj educativ de mai mare
impact. Am încercat să fac asta prin proiectul cu care am şi
obţinut un loc bun la concursul naţional, „Animale roşii în
pădurea verde”. Copiii au construit din sticle de plastic
abandonate animale imense, monstruoase pe care apoi le-am
vopsit în roşu. Speram că, rămase acolo, animalele roşii să
atragă atenţia asupra necesităţii de a păstra curată natura. În
cazul unui proiect, nu este suficientă o idee, oricât ar fi ea de
bună. Sigur că ideea dă profunzime proiectului, dar trebuie

111
găsită şi o cale prin care proiectul să dobândească vizibilitate,
altfel nu convinge.

Cum trăieşte frumos un profesor care predă „ştiinţa vieţii”?

Sunteţi doctor în Litere, faceţi ikebana...

Demult, cineva mi-a spus „O să părăseşti biologia la un

moment dat.” Mult timp m-am gândit la asta cu o oarecare
îngrijorare. Poate de aceea m-am înverşunat să fac pentru
această disciplină mai mult decât mi se cerea prin obligaţiile
de serviciu. Eu cred că am predat ştiinţele naturii – cum să
spun? – cu trimiteri. O fi bine? O fi rău? Literatura a rămas
însă, nu un hobby, ci un....(h)obi-cei! Un obicei prin care n-am
vrut să-i deranjez pe cei din jur. Eu cred că domeniul acesta
este, chiar în mai mare măsură, tot o ştiinţă a vieţii.
Şi cum toate se plătesc, cum se spune, dacă am avut
multă vreme un uşor complex din cauză că pe diploma mea
scria „..şi agricole” acum tocmai aceste „agricole” mă
echilibrează. Aplic ce ştiu de la Marin Preda, care ştia de la
Voltaire, că mai întâi de toate e bine să ne lucrăm grădina. Cea
reală? Cea virtuală? Cea mintală? Cine ştie?

112
 „Eu cred că individul,
prin efortul lui de a face în mod serios
ceea ce are de făcut,
poate influenţa sistemul în bine.”

Prof. Ofelia Iova – limba şi literatura română,

limba şi literatura franceză

În ce parametri se înscrie mulţumirea de care te poţi bucura

prin această profesie?

Ar fi câţiva, chiar destui...

În primul rând, un dascăl fără vocaţie nu are ce căuta în
învăţământ. E de precizat clar, de la început: în profesia asta
satisfacţii materiale nu sunt. Dar poţi avea împliniri sufleteşti
şi intelectuale, poţi să te simţi extraordinar de bine... Totul
depinde de personalitatea ta şi de dragostea pentru copii.
Trebuie să ai o minte deschisă. Dacă eşti rigid, nu vei ajunge la
succes cu elevii. Trebuie să empatizezi cu ei, să le accepţi
opiniile, altfel nu vei reuşi să le transmiţi cunoştinţe, nici să îi
faci să împărtăşească din experienţa ta umană. Nu vreau să
spun prin asta că le povesteşti lor viaţa ta personală,
dimpotrivă. Problemele personale le laşi dincolo de uşa clasei,
fără discuţie, dacă eşti un profesionist. Umoarea personală nu
trebuie transferată clasei. Dar asta nu înseamnă să fii inautentic
– există o măsură în toate. De exemplu, dacă tocmai ai aflat de
moartea unui prieten, nu ai cum să intri vesel la oră. Dar poţi
să le explici copiilor ce anume provoacă tristeţea ta, încercând
să te detaşezi treptat de ea şi să te concentrezi pe ce este de
făcut...
Scopul tău este să-i faci să înveţe cu bucurie. Iar asta,
sinceri să fim, rar se întâmplă... Copiii folosesc mereu

113
întrebarea: „La ce oră scapi astăzi?” Mă doare să o aud. Pentru
ei, viaţa cu bucurii e afară, nu aici, iar asta este foarte trist.
O pregătire profesională de specialitate impecabilă este
absolut necesară. Profesorul trebuie să fie perceput ca un
standard din acest punct de vedere. A face greşeli de conţinut
este impardonabil.
Despre pregătirea metodică ar mai fi de discutat... Dacă
ai vocaţie, găseşti şi metodele potrivite...
Oricum, este o meserie care ne consumă. Stresul este
destul de intens şi, în timp, efectele lui sunt vizibile.
Sindicatele din România ar trebui să se zbată mai mult pentru
ca dascălii să fie încadraţi într-o clasă de salarizare mai mare.

Ce este diferit între a preda română şi a preda franceză?

Când predai franceză, transmiţi copiilor mai ales

cunoştinţe. Insişti mult pe elementele de limbă, pe care le
conectezi cu probleme de cultură şi civilizaţie.
Când predai română, ai mult mai multe oportunităţi să
intervii în educaţia elevilor, să contribui la formarea
personalităţii lor. E drept, sunt şi ore de predare mai multe.

Când aţi început să fiţi profesor?

Pe când eram la grădiniţă. Jocul meu preferat era „de-a

şcoala”. În curtea casei în care locuiam, în cartierul Mehala,
aşezată pe un scăunel, instruiam „copiii” – aveam o singură
păpuşă, restul erau în mintea mea... Nu mă plictiseam
niciodată de acest joc!

Cum aţi descoperit şcoala reală?

114
 Cu mare încântare, datorită învăţătoarei mele, pe care o
iubeam şi o admiram, Zahar Feodosia. Era tânără şi frumoasă.
Îşi iubea nespus meseria, arăta interes fiecărui copil, cunoştea
situaţia şi problemele fiecăruia, încerca să se implice în viaţa
noastră nu doar ca dascăl, ci şi ca un părinte. Mereu am avut
sentimentul că nu e doar învăţătoare, ci şi pe jumătate mamă.
Era şi foarte dreaptă, ne pedepsea exemplar când meritam. Cu
toate că am fost mereu premiantă I, am fost şi eu lovită cu
liniarul la palmă, ca toţi ceilalţi, fără nicio supărare. Regulile
erau reguli. Dragostea mea pentru literatură de la ea vine. Am
citit multe texte, învăţam poezii pentru nenumăratele serbări,
ne încuraja să compunem versuri, îi scriam scrisori... Încă
trăieşte, e bine, sănătoasă, am întâlnit-o recent pe fiica ei,
Svetlana.
Gimnaziul l-am urmat la Şcoala Generală nr. 4,
actualul Liceul „Béla Bartok”. Dirigintele meu era profesorul
de matematică Valeriu Crâşmaru. De la el am învăţat să nu dau
niciodată teme de vacanţă. „Duminica ni s-a dat ca să ne
odihnim!” spunea el. A fost un profesor minunat, ne-a pregătit
foarte bine. Deosebită a fost şi profesora de română Maria
Cioflec. Cu gramatica ştiută de la ea, din gimnaziu, am intrat
la facultate. Era o concurenţă de zece pe un loc, iar la franceză
am dat admitere patru din clasa noastră, eu fiind singura care
am intrat. Profesoara mea de română din liceu a fost doamna
Maria Novac, un uriaş al Colegiului Naţional Bănăţean.
Ambele profesoare au contribuit major la evoluţia mea, prin
felul în care lucrau cu noi la clasă. Pe doamna Novac nici nu
ştiu cu ce aş putea s-o compar... Era de o inteligenţă
fenomenală, iar la clasă muncea impecabil. Orele ei, de o
intensitate şi de o calitate rar întâlnite, erau o sărbătoare.
Franceză am făcut în liceul cu profesorul Kardoş Ladislau,
doctor de Sorbona. A fost extraordinar, ar fi trebuit să fie

115
profesor universitar. Noi, în facultate, am reluat pe alocuri
ceea ce el făcuse cu noi, în liceu. Aceşti doi dascăli teribili din
liceu aveau ştiinţa de a sintetiza şi transmite cunoştinţele. Le
voi fi mereu recunoscătoare.

Cine v-a fascinat în facultate?

Livius Ciocârlie m-a fascinat şi mă fascinează şi azi,

vorbim din când în când la telefon. Ieşea remarcabil în
evidenţă dintre toţi ceilalţi. Mi-amintesc că ne-a spus odată un
lucru extraordinar: „Je suis triste, mais pas méchant.” Am
încercat şi eu, în tristeţile mele, să nu mă înrăiesc. La examene
cădea pe capete, studenţii tremurau... Când a comunicat
rezultatele de la examenul nostru scris şi după numele meu a
spus „10”, am simţit fluturaşi în stomac. Peste ani, soţia lui mi-
a reproşat că nu am profitat de oportunitatea de a-l avea şi
conducător de doctorat pe domnul profesor. Aveam pe atunci
40 de ani, lucram în acest liceu, aveam gradul I, eram
îndrumător de practică pedagogică, lector la cursurile de
reciclare din fiecare vară, coordonam lucrări de grad didactic I,
făceam inspecţii... Acasă aveam soţ, copil, dădeam şi ore în
particular... Erau alte vremuri, doctoratul pe atunci însemna
mult mai mult decât ce înseamnă azi...
De la doamna Gyurcsik am învăţat multe, şi ca om, şi
ca pedagog, şi ca specialist. Mi-a coordonat şi lucrarea de
gradul I, în 1992. Eugenia Arjoca mi-a coordonat licenţa,
colaborarea cu ea mi-a fost benefică din toate punctele de
vedere. Doamna Ciocârlie m-a îndrumat la practică
pedagogică. Era desăvârşită, pentru ea conta fiecare detaliu.
M-a inspectat şi pentru gradul al II-lea, în 1987, aici, în şcoală.
„Nu vreau să văd planurile de lecţii, am văzut lecţiile!” mi-a
spus.

116
Aţi predat timp de zece ani limba franceză în şcoli din Anglia.
Vă rog să ne prezentaţi câteva aspecte ale învăţământului de
acolo.

În Anglia am lucrat în mai multe şcoli în primii trei ani,

ca suplinitor. Acolo asta înseamnă să lucrezi o zi aici, trei zile
în altă parte, în funcţie de solicitări, nu ca în România, unde
stai un an sau măcar câteva luni pe un post. Acolo nu există
statutul de titular. Dacă lucrezi într-o şcoală în care ai rezultate
bune şi eşti apreciat mai mult decât alţii care au fost acolo
înaintea ta, dacă sunt ore pe care să rămâi, ai şanse să ţi se
ceară să rămâi acolo mai mult. Dacă activitatea ta nu este
tocmai agreată, atunci poţi să treci prin foarte multe şcoli.
Satutul de profesor calificat te ajută în oarecare măsură să ai
stabilitate, dar prioritară este activitatea efectivă, care
demostrează clar cât eşti de valoros. Am lucrat şi în şcoli
foarte bune – numite „grammar schools”, dar şi în şcoli de
masă, de tip „comprehensive”. Am obţinut statutul de profesor
calificat în Marea Britanie lucrând saşe luni într-o şcoală de
elită, Ripon Grammar School, unde am predat limba latină şi
limba franceză. Din 2003 până la Crăciunul din 2008 am lucrat
ca profesor de franceză full-time la Guenersey Grammar
School, altă şcoală de elită. Şcolile de tip „grammar” sunt
selective, elevii dau un examen pentru a învăţa acolo.
Pentru a obţine Qualified Teacher Status, am susţinut
un examen serios, după inspecţiile necesare. Am avut numit
din minister, din Teacher Training Agency, un inspector
coordonator, care venea de la Londra. M-a inspectat de două
ori la clasă şi m-a ajutat în întocmirea portofoliului care făcea
parte integrantă din evaluare. Apoi am dat examenul, care a
constat din trei probe computerizate – limba engleză (nivel

117
nativ), matematică (o probă cu multe grafice, scheme care
trebuiau analizate) şi IT, dar nu pe programe Microsoft, cu
care eram familiarizată, ci pe un soft al lor. Acest examen nu
este deloc uşor, dar poate fi dat în orice centru doreşti (de
obicei este ales cel mai apropiat de casă/ şcoală), oricând
doreşti, este gratuit. În cazul în care nu îl iei, poţi să-l mai dai
de oricâte ori doreşti, până îl iei.
Norma didactică este mai mare decât în România, dar
şi salariul este considerabil mai bun. O oră durează 55 de
minute, iar clasele sunt formate din 25 – 30 elevi. Programul
unei zile de şcoală începe la 8.30 şi se încheie la 15.30, cu o
pauză de prânz ceva mai lungă de-o oră. Dacă profesorul
părăseşte şcoala în timpul programului, având vreo fereastră în
care vrea să mai rezolve probleme curente, îşi trece într-un
registru ora plecării, motivul pentru care pleacă şi ora
revenirii. Sensul completării acestui registru este ca, în cazul
unui incendiu, de pildă, această evidenţă strictă a profesorilor
şi elevilor să permită regăsirea lor în viaţă sau să uşureze
eventuala lor identificare.

Ce documente are de completat şi întocmit profesorul?

Nu există planificare individuală, nu se semnează orele

în condică, nu există catalog. Anual, elevii dau examen la
fiecare disciplină pe care o studiază, iar acea notă este trecută
în foaia lor matricolă, sau, mă rog, ceva asemănător.
Planificarea se face la nivel de catedră, pe unităţi de învăţare.
Ea este un document orientativ. Manualul este ales de şcoală,
în funcţie de nivelul la care se doreşte să ajungă elevii.
Profesorul îşi notează într-un caiet primit de la şcoală
absenţele elevilor, notele orientative de la teste, alte evaluări
sau chiar schițe de lecție, dacă doreşte. De altfel, profesorul

118
primeşte de la şcoală, gratuit, toate materialele de care are
nevoie în munca lui – de la creioane până la materiale
multiplicate. Nu există corigenţi, nici repetenţi. Există
prevederi destul de stricte privind volumul şi gradul de
dificultate ale temelor pentru acasă – la limbi moderne, de
exemplu, rezolvarea unei teme pentru acasă nu trebuie să-i ia
elevului mai mult de jumătate de oră.

Cum este verificată şcoala?

Nu există inspecţie şcolară decât la cerere. La un

interval de cel mult şase ani, şcoala solicită o evaluare unui for
numit OFSTED. Controale ale acestui for vin în şcoală şi în
urma sesizărilor, precum şi dacă şcoala are rezultate proaste la
examene. Se discută cauzele şi se caută soluţii pentru
îmbunătăţirea performanţei.

Care sunt modalităţile de formare continuă?

Există o metodologie de formare, respectată de

profesorii tuturor disciplinelor. La fiecare revenire din vacanţă
toţi profesorii din şcoală participă la un training de o zi, prin
care sunt puşi la curent cu noutăţile. Este o zi lucrătoare în
care elevii nu sunt în şcoală, sunt scutiţi de cursuri. Există şi o
ofertă de cursuri de formare la care profesorii se pot înscrie,
dacă sunt interesaţi. Nimic nu se face contra cost, totul este
plătit în cadrul sistemului.

Cum se realizează legătura cu părinţii?

Accesul părinţilor în şcoală nu este permis decât o dată

pe semestru, conform unei planificări, la cererea lor, înscrisă

119
anterior la secretariat. Ei sunt atunci planificaţi de secretara
şcolii pentru a sta de vorbă timp de 5-10 minute cu profesorul
pe care l-au solicitat. În acea după-amiază toţi profesorii stau
la dispoziţia părinţilor în această manieră – discuţii
individuale, planificate anterior. Ei mai pot vizita şcoala, fiind
invitaţi la manifestări de tipul Zilei Porţilor Deschise sau la
serbări organizate de şcoală. Nu există acolo un zilnic du-te –
vino de părinţi care au tot timpul ceva de discutat cu
profesorul, incomodându-l să-şi vadă de treabă. Nici vorbă să
intri cu şcolarul până în clasă ca să-i duci ghiozdanul sau mai
ştiu eu ce. Copilul trebuie să se descurce singur în instituţie,
să-şi rezolve problemele discutând el însuşi cu profesorul; asta
ţine de independenţa lui, de maturizare. Dacă părintele doreşte
să vorbească ceva cu un profesor, îl poate suna pe telefonul
şcolii, în timpul pauzelor.

Alte aspecte pozitive?

Fiecare profesor îşi negociază salariul cu directorul

şcolii şi consiliul de administrație sau cu Education
Department, individual.
Şeful de catedră este plătit şi parţial degrevat de ore
pentru coordonarea realizată. Pe lângă diriginţii claselor,
fiecare nivel de clase mai are un şef de an, degrevat parţial de
ore şi el, pentru că rezolvă anumite probleme legate de elevi.
Copiii au un spaţiu de socializare, unde îşi pot petrece
pauzele, dacă preferă să nu iasă în curtea şcolii pentru jocuri
dinamice. În această sală mare, fiecare are dulăpiorul său, pot
discuta, se pot organiza.
În şcoala în care am lucrat peste cinci ani erau 1300 –
1400 de elevi. Şcoala avea un director şi patru directori
adjuncţi cu responsabilităţi diferite – unul pentru probeleme

120
legate de elevii cilului liceal, unul cu probleme pastorale
(adică de disciplină, educativ, am spune noi), unul cu
probleme legate de învăţătură şi unul administrativ. Eficienţa
activităţii lor, dar şi a noastră, a tuturor profesorilor, era foarte
mare.
Ar fi încă multe de spus... Profesorul este mult mai
respectat decât aici. Sunt foarte multe aspecte pozitive,
sistemul funcţionează logic şi aproape fără cusur. Tot ce
trebuie să facă profesorul ţine considerabil de bunul-simţ.
Sistemul ajută profesorul să-şi practice meseria, nu îl
împiedică.

Pentru ca şi aici statulul dascălului să fie menţinut la înălţime,

ce recomandaţi unui profesor tânăr?

Să fie serios. Dacă tu eşti serios, şi elevul este serios.

Să nu uite că în şcoală trebuie să existe unitate de
cerinţe, aşa că să mai cadă de acord cu colegii când este vorba
de stabilirea unor reguli, unor principii. Copilul poate fi încă
modelat, dacă aceleaşi cerinţe vin spre el, în mod consecvent.
Eu cred că individul, prin efortul lui de a face în mod
serios ceea ce are de făcut, poate influenţa sistemul în bine.

121
 „Dincolo de noțiuni teoretice,
dincolo de materia predată la clasă,
profesorul reușește
să transmită elevului o serie de lecții de viață
și să-l determine
să-și descopere propria percepție despre lume.”

Snejana Ung – absolventă a clasei a XII-a D,

promoţia 2013,
studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie
a Universităţii de Vest din Timişoara

Privind înapoi, cum vezi cei patru ani de liceu pe care i-ai
lăsat în urmă? Care sunt momentele de care îți vei aduce
mereu aminte cu plăcere?

Dacă e să privesc înapoi și ar trebui să fac o alegere din

nou, aș alege cu siguranță Liceul Pedagogic. Țin minte cu câtă
bucurie, dar și teamă am pășit în primul an de liceu. Pe de o
parte, bucuria de a fi elevă la o astfel de instituție de
învățământ, pe de altă parte teama că nu aș putea face față
pretențiilor și studiului din acest liceu. După patru ani, liceul a
rămas în amintirea mea cu mult mai multe bucurii și reușite
decât dezamăgiri. Am optat pentru filologie, am făcut o
alegere din inimă, fără a analiza în detaliu fiecare aspect, iar
acum, după patru ani, mă declar mulțumită. Am trăit momente
inedite, m-am bucurat la fiecare reușită, am muncit din greu și
am plecat din școală cu o mulțime de lecții de viață învățate.
Un clasament al celor mai memorabile momente nu aș putea
realiza, căci multe sunt momentele ce mi-au colorat viața de
licean, începând cu prima oră din clasa a IX-a, continuând cu
ora de matematică și încheind cu momentul în care mi-am

122
auzit numele la ultima strigare de catalog. Au fost patru ani
plini de emoție, speranțe și bucurii.

Care crezi că este rolul profesorului în formarea elevilor și în

ce măsură crezi că acest rol se reflectă în societatea
românească actuală? Se poate vorbi de o scădere a autorități
profesorului sau de o decădere a imaginii sale?

Meseria de profesor începe pe zi ce trece să iasă din

idealurile unui elev. Poate factorul decisiv este cel financiar.
Însă consider că, în ciuda acestui obstacol, meseria de profesor
rămâne una dintre meseriile de bază ale unei societăți. Da, cred
că profesorul are un rol esențial în formarea elevului. Elevul
are nevoie de educația primită la școală prin profesor. Pe mine,
personal, faptul că am întâlnit profesori dedicați m-a ajutat
extrem de mult. Dincolo de noțiuni teoretice, dincolo de
materia predată la clasă, profesorul reușește să transmită
elevului o serie de lecții de viață și să-l determine să-și
descopere propria percepție despre lume. E adevărat că pentru
marea majoritate a populației meseria de profesor a pierdut din
valoare considerabil, însă pentru mine nu. Am întâlnit mulți
profesori care m-au influențat pozitiv și poate într-o zi voi
alege și eu aceeași profesie; nu din motive financiare, ci
personale.

Cum arată, pentru tine, modelul profesorului ideal? Crezi că

un astfel de model există cu adevărat?
Nu știu dacă pot să îmi imaginez un profesor model
după anumite standarde. Personal, am avut de-a lungul anilor
de școală câțiva profesori preferați și cu toții erau diferiți:
aveau un alt stil de predare, alte cerințe și alte așteptări. Un
profesor model e un profesor care te determină să iubești

123
materia pe care o predă și, pentru mine, cel puțin, să scoată tot
ce-i mai bun din mine. Astfel au ajuns să îmi placă rând pe
rând sau în paralel, româna, engleza, geografia și biologia. În
ceea ce privește imaginea unui profesor model, nu cred că se
poate face după o rețetă, e nevoie de o combinație pe care
mulți profesori nu o găsesc.

Ce calități ar trebui să întrunească un/ o aspirant/ă la meseria

de dascăl?
Mă văd pusă în situația să mă gândesc serios la
calitățile necesare unui profesor, nu de alta, dar meseria
aceasta cred că o voi avea și eu. Întâi de toate, aș spune că un
dascăl are nevoie de o foarte bună pregătire profesională și
trebuie neapărat să fie un bun pedagog. Mai apoi răbdarea și
capacitatea de a fi cât mai obiectiv. Sunt calități de bază pe
care un profesor ar trebui să le aibă și cu ajutorul cărora atât
elevii, cât și profesorii vor cunoaște satisfacția unor cursuri
reușite.

Diferențele dintre generații se manifestă nu doar în rândul

elevilor, ci și în acela al profesorilor. Încercând un exercițiu
de imaginație, cum crezi că va arăta generația de profesori de
la liceul nostru peste treizeci de ani, să spunem?
E adevărat, diferențele se resimt. Însă cred că ceea ce
influențează aceste diferențe este experiența didactică. Dacă ar
trebui să-mi imaginez cum ar arăta generația mea peste zece
ani, nu ar rezulta o performanță extraordinară. Dar lucrurile se
schimbă când anii trec. Cred că generațiile actuale de profesori
vor fi influențate considerabil de progresul tehnologic. Orele
nu vor mai fi ținute în același mod, gadget-urile vor caracteriza
într-o oarecare măsură profesia de dascăl, dar cu toate acestea
informația transmisă de la profesor la elev va rămâne în linii

124
mari neschimbată, iar între acești profesori și viitorii lor elevi
va exista o relație la fel de strânsă ca între generația mea de
elevi și profesorii noștri.

De ce ai ales să mergi la Litere? Crezi că vei reuși să te

adaptezi vieții de studentă, ai emoții?

Am emoții destul de multe aș putea spune. Sper să

găsesc la Facultatea de Litere ceea ce caut, iar așteptările mele
să fie depășite. Am ales Facultatea de Litere din dorința de a
face ceea ce-mi place. Această facultate îmi permite să dau
frâu liber imaginației mele, dar totodată teoretica și critica îmi
trasează linii ce mă vor ajuta să mă perfecționez și-n ale
scrisului și-n ale cititului. La sfârșit de clasa a XII-a nu am
pierdut timp să iau o decizie în ceea ce privește viața mea de
studentă, căci decizia am luat-o acum patru ani când am ales
filologia. Am spus că asta este ceea ce vreau să fac și am
încredere în decizia luată. Cred că e locul potrivit pentru mine.
Sper ca totul să corespundă așteptărilor mele și să reușesc să
mă perfecționez în domeniul literaturii, dar și al limbii, de ce
nu?

Care sunt pasiunile tale? Cum au evoluat ele de-a lungul

timpului?

Pot spune că m-am schimbat destul de mult de-a lungul

timpului. În clasele primare nu mă mai săturam să calculez,
iubeam matematica atât de mult încât îmi petreceam întreaga
zi adunând, înmulțind ș.a. Totodată, eram fascinată și de
povești. Citeam destul de mult în comparație cu ceilalți colegi
de la școala din sat. Dar acum am uneori impresia că nu mai
sunt eu cea de adineaori. Îmi place foarte mult să citesc, să

125
scriu și să mă învârt cât mai frecvent în mediul cultural. Îmi
plac filmele, muzica, îmi place să cânt la chitară. Nu în ultimul
rând, iubesc muntele. Fiecare drumeție mă aduce în armonie
cu natura. Mă simt nemaipomenit cucerind înălțimile munților.
Găsesc în munți liniștea și armonia necesară pentru a-mi spori
imaginația. După fiecare drumeție, simt că am mai multe de
spus și spun, dar nu verbal, ci în scris. Nu cred că în viitor
pasiunile mele se vor schimba. Am descoperit cine sunt și sunt
mulțumită cu propria mea persoană.

Ai vreun mesaj pentru unul dintre foștii tăi profesori? Îți va fi

dor de liceu?

Cu siguranță îmi va fi dor. Deja îmi e dor. Mi-e dor de

colegiu, de internat, de profesori. În ceea ce privește mesajele,
acesta nu e punctul meu forte. Îmi voi reaminti cu certitudine
de fiecare profesor, însă firea mea selectivă m-a determinat să
apreciez extrem de mult două profesoare: doamnele profesoare
de română și de geografie, aceasta fiind totodată și diriginta
mea. Ce aș vrea să le transmit? Toate gândurile mele bune.
De-a lungul acestor patru ani de liceu m-au ajutat să devin cine
sunt. Am pășit în liceu cu teamă și am reușit, datorită lor, să
plec încrezătoare. M-au ajutat să-mi șlefuiesc pasiunile și să
devin din ce în ce mai bună în ceea ce fac. Mă consider extrem
de norocoasă și sper ca și alți elevi să aibă astfel de profesori.

Există vreo întrebare la care ți-ai fi dorit să răspunzi și nu ți-a

fost adresată?
Nu.

(interviu realizat de Alexandru Bodog)

126
 „Nu poţi înţelege ce înseamnă o ţară
dacă nu faci să rodească pământul
din care te tragi şi tu...
Sunt mândră de copiii mei
şi cred că am ştiut destul de bine să-i învăţ
să facă să dea rod nu doar ţărâna de pe ogor,
ci şi ţărâna însufleţită.”

Prof. Maria Ciutureanu - biologie

Când aţi simţit că vreţi să deveniţi profesor?

În 1951 am terminat Şcoala Normală la Turnu-Severin.

Venise acolo, la examenul de absolvire, un preşedinte de
comisie din minister, care avea sarcina să descopere între
absolvenţi doi elevi care să meargă mai departe la facultate.
Pentru asta, era necesar ca aceşti elevi să-şi completeze
studiile cu ultima clasă de liceu şi să dea apoi un nou
bacalaureat. Nu puteai altfel, ca absolvent de şcoală normală,
să mergi mai departe. Dintre colegi, directoarea şcolii, Olimpia
Birdeanu, m-a ales pe mine şi m-a recomandat. Îi mulţumesc
până în ziua de azi. Era severă, o domnişoară în vârstă,
profesoară de biologie, a fost profesoara mea doar în ultimul
an de şcoală normală. Datorită ei am îndrăgit biologia.

Apoi?

Am urmat Institutul Pedagogic de doi ani, la Bucureşti,

fiind pasionată de lucrări practice. Apoi am continuat la Cluj,
la Facultatea de Biologie a Universităţii Babeş-Bolyai, făcând
anii IV şi V şi dând la final un nou examen de stat... La
începutul anului V, am primit o telegramă, înainte de Crăciun,

127
să mă prezint urgent la examenul de Paleontologie... Se ştia că
profesorul, domnul Maxim, era foarte sever mai ales cu fetele,
pentru că băiatul lui se otrăvise, îndrăgostit fiind de o studentă
de la naturale... M-am prezentat şi din 23 de studenţi am fost
singura care am trecut...

Primul dumneavostră loc de muncă?

Liceul de la Lipova, din judeţul Arad. Am fost

repartizată acolo şi am lucrat în acea şcoală 10 ani şi o lună,
am fost şi directoare-adjunctă. L-am avut cu mine pe fratele
meu mai mic, cu şase ani mai mic, de care am avut grijă ca o
mamă. A devenit medic veterinar şi mai apoi ne-am stabilit în
Timişoara amândoi. La un moment dat, a venit mama mea
acolo, la Lipova, să mă ia acasă, pentru că eram aşa de departe
de restul familiei. Dar Cornel Jucu, şeful secţiei de învăţământ
de acolo, a invitat-o la masă ca să o convingă să mă lase să
rămân, şi a reuşit... Doamna Jucu m-a luat chiar la ei acasă şi
m-a îngrijit de gripă într-o iarnă... Am trăit acolo ani
extraordinari... Printre oameni iubitori, minunaţi... Acum
lumea nu mai e aşa de caldă, de primitoare...

Cum aţi ajuns în Timişoara?

În 1962 m-am căsătorit cu Prodana Petrache, inginer la

IRTA, şi cu el am venit încoace. În primul an am lucrat în trei
şcoli, apoi la Liceul 6 din Mehala, apoi la Inspectoratul Şcolar
Judeţean, patru ani. Mi-a plăcut foarte mult, am cunoscut aşa
judeţul şi oameni grozavi, profesori atât de devotaţi... După
aceşti patru ani am ajuns la Şcoala Medie 3, cum se numea pe
atunci Liceul Pedagogic de azi...

128
Aţi predat şi în străinătate?

Da, am lucrat în Maroc între 1974 şi 1978, la Oujda un

an, la o şcoală de fete, iar la Kenitra trei ani, într-o şcoală
mixtă. Am predat în limba franceză, am mai avut colegi
români, profesori de matematică, fizică, chimie... Era primul
an în care profesorii francezi de acolo au fost în parte înlocuiţi
cu profesori marocani, care nu erau destui... Ceauşescu tocmai
făcuse o vizită în Maroc şi preşedintele de acolo ceruse ca
ajutor să-i trimită profesori care puteau preda în limba
franceză. Aşa am ajuns noi din România în Maroc.

Diferenţe frapante între şcoala de aici şi şcoala de acolo?

Acolo învăţământul era organizat după sistemul

francez, cu accent pe învăţarea intuitivă. La ştiinţe lucram aşa:
se împărţea o clasă de 32 de elevi în două, jumătate făceau 2
ore lucrare practică la biologie, iar cealaltă jumătate – lucrare
practică la chimie. Apoi alternam cele două jumătăţi şi abia
după ce toţi elevii făcuseră lucrarea practică urma o oră cu
clasa întreagă, în care predam teoria la tema respectivă, aşa
cum o facem aici, în România. Asta înseamnă că o temă pe
care aici o tratez teoretic într-o oră, acolo o tratam în cinci – de
două ori două ore de lucrări practice şi una teoretică...
Diferenţa este esenţială... Învăţarea parcă mergea de la sine...

Cum v-aţi înţeles cu elevii marocani?

M-am bucurat de multă stimă... Copiii erau cuminţi, la

locul lor, copii necăjiţi majoritatea, din familii foarte
modeste... Profesorii marocani lăsau mulţi corigenţi, iar eu
mereu le luam apărarea elevilor, am luptat pentru ei în consilii

129
şi le-am spus marocanilor să mai judece şi cu inima, nu numai
cu mintea. Erau copii sărmani, fără posibilităţi... Mă
simpatizau şi chiar m-au rugat să le predau şi în româneşte, ca
să audă şi ei cum e limba mea de acasă. Le-am ţinut aşa o
lecţie despre frunză, explicând în franceză, apoi în română
propoziţie cu propoziţie... Elevii m-au îndrăgit tare, unii au
venit în România să facă medicina, mi-au scris de la Cluj...

Cum vă pregăteaţi lecţiile?

Directorul de acolo, domnul Elmiri, m-a chemat la

început şi mi-a spus să-mi cumpăr pentru lecţii tot ce am
nevoie, că îmi va deconta. Trebuia să-i duc doar numele, seria
şi numărul de buletin ale persoanei de la care făceam
achiziţiile. Aşa am cumpărat porumbei, iepuri, iar albine,
lăcuste, peşti mi-au adus copiii. La lucrări practice lucram pe
grupe, la mese îmbrăcate în faianţă, cu apă curentă şi sistem de
drenaj, aveam laborator. Foloseam mult şi microscopul,
observam picioarele insectelor, tipurile de ţesuturi... Mă
documentam pentru lucrări practice dintr-o carte de biologie
canadiană, iar la zoologie făceam desenele după o carte
românească. Făceam şi lecţii în natură... Aveam în liceu o
clădire a noastră, a celor de naturale, eram unsprezece
profesori de naturale în total – nouă francezi, un marocan şi o
româncă.
Programa nu era obligatorie. Eu îmi făceam planificare,
ca în România, şi mă străduiam să termin materia, spre binele
copiilor. Dar în afară de pregătirea efectivă a lecţiilor nu ni se
cereau documente – nu ne controlau planurile de lecţie, doar
prezenţa la oră (venea un portar oră de oră cu o condică prin
fiecare clasă şi semnam acolo). Însă eu, din proprie voinţă şi
din respect faţă de mine însămi şi faţă de copii, nu mergeam

130
niciodată nepregătită, mai ales că nu ştiam prea multă biologie
în franceză, aşa că învăţam bine-bine totul, ca la oră să pot
vorbi liber şi să pot răspunde oricăror întrebări. Cu ceva timp
înainte făceam pentru fiecare lecţie un conspect detaliat în
franceză şi un plan cu întrebări şi răspunsuri pe care le
consideram posibile. Când şi când îl repetam, apoi, în preziua
lecţiei, îmi făceam schema de pe tablă şi desenele. Nu ne
controlau cum lucrăm în clasă, dar copiii erau cel mai bun
judecător. Ei făceau diferenţa dintre profesorii buni şi cei
nepăsători şi-mi spuneau: „Madame, ne place de
dumneavoastră că nu citiţi lecţia din carte în faţa noastră şi că
ne explicaţi până pricepem!”
Când nu le plăcea un profesor făceau chiar grevă, dar mie nu
mi-au făcut niciodată. Chiar şi directorul mă lăuda – aflase că
le făceam elevilor şi lecţii recapitulative, cu sinteze. Mă vedea
că vin mereu mai devreme la şcoală, ca să-mi pregătesc cum se
cuvine lucrările practice... Profesorii români au fost buni
ambasadori... Am primit chiar două săptămâni de concediu în
plus, la un moment dat, pentru că eram conştiincioasă.
În ultima zi de şcoală trebuia să fie toţi profesorii şi
elevii prezenţi, aveau loc consiliile claselor, fiecare separat, şi
se iscăleau procesele-verbale.

Elevii purtau uniforme? Disciplina era menţinută serios?

Fetele veneau într-un halat bej, ca o uniformă. Dacă

profesorul era bun, nu existau probleme de indisciplină, dar cu
profesorii slab pregătiţi erau necruţători, nu le intrau la ore. Nu
aveau diriginte, cum e la noi, toţi ne ocupam în mod egal şi de
problemele educative. O singură dată am participat la o şedinţă
cu părinţii. Marocanii au vorbit acolo foarte mult, directorul

131
ne-a tradus totul în franceză. M-a uimit atunci opinia unui
părinte, care le reproşa profesorilor că şcoala urmăreşte
conduita copiilor doar în timpul programului şcolar, nu şi în
rest. Mi se părea absurd ca tot profesorilor să li se reproşeze
comportamentul copiilor din perioada în care ar fi trebuit să fie
supravegheaţi de părinţi...

Cum v-aţi petrecut acele vacanţe?

În vacanţe am călătorit cât am putut de mult, mai ales

că nu ştiam dacă şi în următorul an vom reveni în Maroc.
Aprobările de plecare la muncă se obţineau pentru un an şi nu
exista siguranţa prelungirii. Condiţiile erau ca şcoala marocană
să te solicite în continuare şi ca cei din România să te lase să
mai mergi. Pe atunci, din România puteai pleca în excursii
doar în ţările socialiste; foarte greu obţineai viză pentru restul
lumii. Aşa că am profitat din plin de ocazie. În primul an am
văzut Egiptul, Algeria (am fost atunci pentru prima oară în
Sahara şi am constatat cu uimire câtă viaţă adăposteşte
deşertul!) şi o bună parte din vestul Europei. În anul al doilea
am făcut Crăciunul în Senegal, apoi am văzut Spania şi
Insulele Canare, Portugalia, Italia, Grecia şi, în sfârşit, Parisul
pe îndelete. Au urmat, în anul al treilea, Anglia, Ţările de Jos,
Elveţia, Statele Unite ale Americii şi Canada, iar în ultimul –
Peninsula Scandinavică (de două ori în viaţă am trecut dincolo
de Cercul Polar de Nord), Germania, Polonia, în fine, ce mai
rămăsese... Majoritatea câştigului meu a fost investit în aceste
călătorii, şi atunci, şi de atunci încoace. În Uniunea Sovietică
am fost în mai multe rânduri, până în Transcaucazia. Am văzut
China şi India... Sunt o mare norocoasă, nu sunt habotnică, dar
îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-am putut bucura de
toate astea. Niciodată nu m-a interesat câştigul material, am

132
încercat mereu să-mi îmbogăţesc spiritul... Pe lângă profesia
mea, călătoriile mi-au fost marea pasiune... Am petrecut zile în
şir în marile muzee, cu traseu prestabilit şi cu încercarea de a
cuprinde cu mintea şi sufletul cât mai mult, mai ales că provin
dintr-o familie de oameni minunaţi, dar fără acces la marea
cultură. Mi-am construit cultura, câtă o am, pornind de la glie,
de la firul ierbii...

Din tot ce aţi văzut, ce v-a impresionat în mod aparte?

Fiecare loc are farmec, are oameni care-i merită

frumuseţea. Mi-a plăcut mult Suedia, o ţară foarte bine
organizată şi cu oameni cumsecade. În Italia drumurile erau pe
atunci grozave şi oamenii asemenea... Partea apuseană a
Canadei îmi place foarte mult.

Ce principii v-au călăuzit în educarea copiilor?

Seriozitatea, consecvenţa, corectitudinea, respectul,

dragostea... Tot ce-am făcut am făcut cu plăcere şi am încercat
să le transmit şi lor bucuria mea de a trăi. Mi-a plăcut să
predau biologia, mi-a plăcut să-i învăţ să aibă grijă de
sănătatea lor, să-i învăţ să fie dascăli şi pe studenţii de la
naturale şi pe elevii de la Pedagogic, am fost bun mentor şi
pentru colegii mei mai tineri. Aşa cum am încercat să mă
dezvolt pe mine, încercam şi cu ei. Am mers împreună la
concerte, la teatru, la operă. La dirigenţie le ceream să prezinte
colegilor, la clasă, viaţa şi operele marilor compozitori şi
pictori, că de scriitori se mai ocupau la literatură... I-am dus în
nenumărate excursii prin ţară, ca să o descopere şi să o
iubească, iar apoi, ca învăţători, să ştie, la rândul lor, cum să
organizeze şi ei excursii pentru elevi. Mi-aduc aminte cum am

133
plâns când am fost prima oară pe Transfăgărăşan, atât era de
frumos! Văzusem o bună parte a lumii, dar nici spectaculoasa
Norvegie nu-mi oferise ceea ce descopeream atunci în
ţărişoara mea...
În parcul şcolii, în clasa a IX-a, când studiam botanica,
fiecare dintre elevii mei avea o mică parcelă pe care cultiva
legume şi zarzavaturi pentru cantina şcolii. Nu poţi înţelege ce
înseamnă o ţară dacă nu faci să rodească pământul din care te
tragi şi tu... Şi am avut şi am mari bucurii de la copiii mei. Mă
bucur pentru realizările lor şi necazurile lor mă îndurerează.
Sunt mândră de ei şi cred că am ştiut destul de bine să-i învăţ
să facă să dea rod nu doar ţărâna de pe ogor, ci şi ţărâna
însufleţită. Din 1978, când am revenit din Maroc, până în
1987, când m-am pensionat, am format cu toată inima
generaţii de educatoare şi învăţători, apreciaţi şi respectaţi
acum nu doar în Timiş, ci în lumea întreagă...

Un sfat pentru tinerii profesori de acum?

Să muncească. Să fie devotaţi. Să iubească elevii, să-i

judece drept, dar să-i şi înţeleagă. Să le vadă nevoile şi să îi
ajute. Să fie, înainte de orice, oameni.

134
 „Nu cred că e mai dificil acum să fii profesor.
Mereu a fost dificil
dacă nu ai înţeles
că totul depinde de tine.
Tu, cadrul didactic, ai un rol esenţial.”

Prof. Ilie Istodorescu – istorie

Domnule profesor, din lecţiile dumneavoastră nu lipsea

niciodată momentul de fixare a cunoştinţelor. Cum reuşeaţi să
treceţi întotdeauna prin toate verigile unei lecţii?
Totul este să-ţi organizezi foarte bine activitatea, aşa îi
asiguri reuşita. În absolut orice ai face, nu doar ca profesor.
Tocmai am fost ieri în judeţul Arad, unde s-a realizat o
comemorare a eroilor de la Păuliş. Totul a fost organizat
impecabil, arădenii au fost întotdeauna foarte buni
organizatori.

Meseria de profesor se sfârşeşte la un moment dat, eventual

odată cu pensionarea?
Nici vorbă, eşti profesor toată viaţa, chiar şi când nu
mai vii la şcoală. Eu, de pildă, tocmai am scris ieri după-masă,
la întoarcerea acasă, o expunere pentru a o prezenta la acţiunea
următoare a Asociaţiei Veteranilor de Război „Eftimie
Murgu”. Particip activ la toate acţiunile lor. Ascult radioul,
citesc presa, sunt la curent cu tot ce se întâmplă notabil în jurul
meu. Trebuie să am o viziune de ansamblu în permanenţă
asupra fenomenelor.

Asemeni lui Eftimie Murgu, şi dumneavoastră aţi venit spre

Timişoara de la Caransebeş. Aţi lucrat chiar în acest liceu,
care purta numele marelui luptător pentru libertate. Ce părere

135
aveţi despre felul în care Timişoara valorifică astăzi imaginea
acestei personalităţi istorice?
Eftimie Murgu este una dintre marile personalităţi ale
Banatului. Rolul lui în istoria neamului nostru nu este suficient
subliniat. Chiar această şcoală ar putea purta numele lui în
continuare. A avut idei înaintate, a fost condamnat pentru
ideile şi faptele lui de trei ori, este un martir al luptei pentru
libertatea românilor. Am făcut un memoriu pe care chiar
mâine îl voi duce la Asociaţia Veteranilor ca să-l depunem la
primărie, pentru realizarea unui bust al lui Eftimie Murgu pe
care să-l aşeze pe Aleea Personalităţilor din Parcul Central. Nu
e posibil să nu fie acolo, tocmai el, a cărui activitate înseamnă
foarte mult pentru Banat. A demonstrat într-un studiu temeinic
originea latină a limbii române şi originea romană a românilor,
studiu fundamentat pe cercetarea a peste 60 de documente, pe
dovezi etnografice şi folclorice. A luptat pentru unirea şi
pentru drepturile românilor. Asociaţia Veteranilor poartă
numele lui pentru că el a insistat asupra necesităţii înfiinţării
armatei populare. A făcut şcoala la Caransebeş, a avut strânse
legături cu Preparandia de la Arad, şi-a desfăşurat activitatea
în întreaga zonă – Deva, Reşiţa, Caransebeş, Arad, Timişoara
– , a fost profesor şi la Iaşi, dar cea mai intensă activitate a
desfăşurat-o la Lugoj. A murit la Budapesta şi a fost
înmormântat acolo, iar peste ani, în 1932, osemintele i-au fost
aduse în cimitirul de la Lugoj. Populaţia îl iubea foarte mult, îl
numea „căpitan general al Banatului”. Când a trebuit să
citească Proclamaţia din iunie 1848 la Lugoj, pe Câmpia
Libertăţii, a fost dus pe braţe de ţărani de la trăsură până la
tribună, în semn de mare preţuire. Era împotriva
absolutismului, a imperialismului, voia pământ pentru ţărani.
După citirea proclamaţiei lui, ţăranii au refuzat să mai
plătească impozite. Tineretul român ţinea mult la el şi, când a

136
fost arestat, tinerii au organizat manifestaţii la Budapesta
pentru eliberarea lui, au trimis memoriu la Viena împăratului
pentru asta. În închisoare a fost vizitat de Avram Iancu, era
bun prieten cu Bălcescu, erau legături strânse între ei,
revoluţionarii din toate cele trei provincii româneşti. A luptat
şi pentru independenţa bisericii ortodoxe a românilor şi a şcolii
din Banat de ierarhia sârbească. Acum, în manualele de istorie,
sunt despre el scrise trei rânduri...

Ce consideraţi că a fost benefic pentru formarea copiilor în

învăţământul românesc de până în 1989 şi ar putea fi în
continuare util?
Sunt mai multe aspecte, esenţiale pe atunci, care se
dovedesc întotdeauna esenţiale, aşadar şi acum tot aşa ar fi. În
primul rând, este vorba de faptul că profesorul trebuie să
trezească interesul elevului pentru carte. Asta e prima datorie a
noastră. Aşa, ei ar înţelege că istoria este un instrument de
apărare a drepturilor noastre. Ca să le trezeşti interesul, trebuie
să găseşti în lecţie momentul potrivit în care să integrezi un
citat din lucrarea care vrei să-i atragă spre a o citi integral. Mai
mult, trebuie să le suscităm curiozitatea pentru istoria locală,
integrată în cea naţională şi, la rândul lor, în cea universală. E
o datorie să cunoască istoria locului în care trăiesc, pentru că
altfel nu înţeleg cine sunt ei, de fapt.
Apoi este necesar să comentăm cu elevii documentele
pe care le studiem. Să analizăm ideile de acolo, aşa
contribuind la dezvoltarea gândirii. Vezi, Eftimie Murgu avea
şi idei pedagogice înaintate, multe putem învăţa de la el. Era
împotriva memorării mecanice a informaţiilor, pleda pentru
dezvoltarea gândirii şi a spiritului critic. Îmi aduc aminte de
vremea când încă mai predam, aveam în cabinetul de istorie, la
dispoziţia elevilor, toate numerele din „Magazin istoric”, din

137
care discutam cu elevii articole, îi puneam să caute şi acolo
citate pentru lecţiile lor de la practica pedagogică. Puteau să
studieze suplimentar cât doreau.

În perioada în care aţi lucrat erau mulţi profesori care

procedau la fel?
Sigur, eu eram şi metodist al inspectoratului şi, la
cercurile pedagogice şi când mergeam în inspecţiile pentru
grade didactice, insistam pe această chestiune. Chiar de asta
m-am ocupat în lucrarea mea de gradul I, intitulată „Rolul
beletristicii în educaţia patriotică a elevilor, în aprofundarea
cunoştinţelor de istorie”... Educaţia patriotică este importantă,
elevul poate fi mândru de înaintaşii lui; România are în lume
locul ei, au trăit aici oameni deştepţi şi demni care merită
admiraţia noastră.

Ce alte căi aţi mai recomanda ca să aducem istoria în viaţa

elevilor, să facem din ea o prezenţă?
Monumentele au şi ele un rol important. Elevii trec pe
lângă ele şi nu ştiu ce reprezintă, e mare păcat! La evenimente,
elevii trebuie duşi de profesor la monumente, să depună
omagial o floare, pentru că acei eroi s-au jertfit pentru ţară,
deci şi pentru ei. Monumentele sunt şi factori de educaţie
estetică şi de dezvoltare a gândirii. Elevul trebuie pus în
situaţii problematizante, el trebuie să vadă forma sugestivă a
sculpturii: de ce este monumentul închinat veteranilor din Al
Doilea Război Mondial în formă de cruce, de pildă? Tocmai
pentru că ea, crucea, reprezintă jertfa, este simbolul
sacrificiului suprem. Hristos s-a jertfit pentru umanitate, eroii,
de asemenea, pentru popor. Când se vizitează un monument
trebuie citite cu elevii şi comentate inscripţiile de acolo, totul

138
trebuie dirijat; observarea elevilor trebuie orientată de
profesor.
Mare rol are în educaţia elevilor şi biblioteca, şi ea
trebuie integrată în activitatea didactică. La evenimente să se
organizeze expoziţii de carte şi dezbateri la bibliotecă, cu tema
raportată la semnificaţia evenimentului.
Apoi, sunt de impact sărbătoririle cu elevii în sala
festivă – cu cântece patriotice şi versuri recitate. Acum, la
comemorarea de la Păuliş, copiii de la şcoala de acolo au
cântat foarte frumos „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!” şi
au spus poezii dedicate eroilor. Niciun eveniment istoric nu ar
trebui să treacă nesărbătorit. Copiii trebuie să înveţe că istoria
este o celebrare a virtuţilor poporului nostru, care, cum spunea
Nicolae Iorga, „de-a lungul veacurilor, a fost un popor de
martiri şi eroi”.

Aţi fost foarte mulţi ani metodist pentru practică pedagogică

la liceul nostru. În ce fel poate fi trezit interesul pentru istorie
la copiii din ciclul primar?
Cea mai bună cale este povestirea istorică. Dumitru
Almaş, de pildă, era profesor de literatură, iar povestirile lui
sunt foarte bune: ele surprind însemnătatea evenimentului, iar
personajele bine conturate construiesc arhetipul eroului în
imaginaţia copilului. Eram odată la Piatra-Neamţ, conduceam
un curs pentru profesorii de istorie, un fel de perfecţionare pe
ţară, iar cursul pentru profesorii de română era condus de el,
de Dumitru Almaş. Tocmai s-a întâmplat să ajungă pe acolo,
ca excursionist, profesorul Tohăneanu, de la Litere, de la
Universitatea din Timişoara. Almaş i-a cerut să ţină o
expunere, iar Tohăneanu a acceptat şi a cucerit asistenţa
imediat, de la primele fraze... Aşa trebuie sa facă şi

139
învăţătorul, să-l fascineze pe copil, prin povestire să îl aducă
spre evenimentul istoric şi spre eroi.

Ce erou istoric v-a impresionat cel mai mult în copilărie?

Decebal a fost primul erou care m-a impresionat, prin
felul în care a luptat, încercând să ţină piept romanilor, care
aveau o tehnică de luptă mult mai înaintată decât a dacilor...
Cum s-a folosit de avantajele mediului... Scena morţii, care e
reprezentată şi pe columna lui Traian de la Roma, este
extraordinară... Atâta demnitate încât să se sinucidă ca să nu
cadă viu în mâinile cuceritorilor, să nu fie batjocorit la Roma,
te pune pe gânduri.

Cum vedeţi raportul între mica şi marea istorie?

Ele trebuie împletite. În Primul Război Mondial, în
apropiere de Mărăşeşti, o fetiţă, Maria Zamfir, a contribuit la
reuşita luptelor, ţinând locul unui observator care fusese
împuşcat. Privind cu binoclul, dintr-un stejar, ea dădea
informaţii unui transmisionist, care le furniza celor ce dirijau
bătălia. Rolul ei a fost la fel de mare ca şi al generalilor care
decideau strategia în funcţie de observaţiile ei exacte. Sau în
‛44, colonelul Ion Enescu, însărcinat cu apărarea Timişoarei, a
fost convins că oraşul va fi atacat din sud-est, şi aşa s-a şi
întâmplat. Toată Timişoara a fost atunci pe baricade. El este un
alt erou al cărui rol nu este suficient scos în evidenţă astăzi...

Cum vedeţi, ca istoric, Revoluţia din ‛89?

Categoric a fost revoluţie, pentru că a urmat o
schimbare de regim politic. Armata şi securitatea atunci şi-au
dat seama de realitate şi au trecut de partea populaţiei, asta a
asigurat reuşita mişcării populare. Că de ce s-a întâmplat la

140
Timişoara, la Bucureşti, la Sibiu şi în alte oraşe au profitat
anumiţi oameni politici, şi asta e adevărat.

Consideraţi globalizarea o ameninţare pentru identitatea

naţională?
Identitatea naţională trebuie păstrată. Aici intervine şi
rolul profesorului, care poate să-l facă pe elev să aprecieze
valorile culturale autentice – folclorul, literatura română, arta
de toate felurile... Să cunoască câte ceva despre marii noştri
artişti, despre oamenii de ştiinţă... Scopul Uniunii Europene
era să construiască solidaritatea între popoare, să ducă la
dezvoltarea tuturor... Dar pentru asta ar fi trebuit ca cei care se
implică în activitatea de acolo să renunţe la apartenenţa
politică, să nu facă parte din vreun partid.

Credeţi că umanitatea reuşeşte să înveţe ceva din lecţiile

războiului?
Majoritatea conflictelor au cauze fie economice, fie
religioase. SUA, de exemplu, a făcut o mare greşeală cu
Afganistanul, i-a înarmat pe talibani, apoi aceştia s-au întors
împotriva americanilor...

V-a plăcut mai mult să predaţi Istorie universală sau Istoria

României?
Adevărata mea atracţie a fost, de fapt, diplomaţia. Pe
vremea când am făcut eu facultatea la Bucureşti, erau
specializări, cum este masteratul acum. În anul III alegeai
disciplinele favorite. Mi-a plăcut foarte mult diplomaţia şi am
ales multe discipline din acest domeniu. Aveam un profesor
extraordinar, profesorul Hudiţă, un mare ţărănist, ţinea lecţii
deosebite. M-aş fi orientat spre diplomaţie, cu timpul, dar, pe
când eram în primul an de învăţământ, după două luni de la

141
începutul şcolii, am fost chemat la minister ca să fac parte din
corpul de control. Încă de la început am avut satisfacţii mari la
clasă, lecţiile mele erau eficiente – secretul era organizarea!
Am ţinut atunci, ca probă de intrare în corpul de control, la
Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, o lecţie foarte bună, şi
profesorul Arbore Ştefan, celebru pe atunci, a spus despre
mine, după lecţia aceea, plin de încântare: „Mi-am găsit
urmaş!” Se vedea în felul în care predam că am la bază şcoala
pedagogică de la Caransebeş. Victor Ţîrcovnicu mi-a fost
profesor de pedagogie...
În 1967 am luat catedră aici. Aveam legături foarte
bune cu mulţi profesori din ţară, pe care îi cunoscusem în
inspecţiile ministerului, mai ales că într-o vreme am răspuns
de şcolile pedagogice. Am fost bun prieten cu profesorul
Popeangă, de la Arad, încă de pe când era el acolo director
adjunct. Şi tot din Arad este un alt prieten al meu foarte bun,
încă şi astăzi, Costea Ştefan, cândva şeful departamentului
Perfecţionare din minister. Ţin şi acum legătura cu destui
prieteni vechi.

Aţi fost fericit ca dascăl? Credeţi că acum e mai dificil să fii

profesor decât altădată?
Am fost foarte fericit, am ţinut mult la elevii mei, mi-
am făcut din plin datoria la clasă, din toată inima. Elevul te
simte şi dacă eşti pasionat, dar şi dacă nu eşti sincer, dacă nu
eşti drept. Am avut mari satisfacţii sufleteşti, mai am şi acum:
foştii mei elevii mă caută des, stăm de vorbă şi observ că
interesul lor pentru istorie nu se pierde în timp, dimpotrivă,
creşte. Nu cred că e mai dificil acum să fii profesor. Mereu a
fost dificil dacă nu ai înţeles că totul depinde de tine. Tu,
cadrul didactic, ai un rol esenţial.
(interviu realizat cu sprijinul lui Alexandru Bodog)

142
 „Cea mai importantă condiţie
pentru ca totul să iasă bine este
să nu faci din obligaţie ce ai de făcut,
ci din convingere.”

Prof. Ilie Hamat – educaţie fizică

Cât de devreme aţi conştientizat că aveţi aptitudini sportive

deosebite?

Mi-am dat seama că fac faţă foarte bine meciurilor de

handbal, în liceu. Copil fiind, învăţasem singur să schiez, să
patinez... Îmi concepusem chiar eu patine! Bunicii mei şi-au
dorit să devin inginer silvic. După terminarea liceului, am
plecat în armată, serviciul militar era pe atunci de un an şi
patru luni. Acolo, cum aveam puţin timp liber, învăţam şi
învăţam... În fiecare scrisoare pe care mi-o trimitea, bunicul
mă întreba dacă învăţ pentru facultate, iar eu îi răspundeam
afirmativ. Aşa şi era, învăţam, dar nu pentru silvicultură, ci
pentru facultatea de educaţie fizică... Când am dat admitere,
eram şapte candidaţi pe un loc. La afişarea rezultatelor, m-am
speriat: citind lista de jos în sus, nu mă regăseam pe ea... Când
colo, eram al doilea intrat!

Au avut o influenţă benefică asupra dumneavoastră anumiţi

profesori?

Sigur, când eram în clasa a XI-a, la Caransebeş, ne-a

venit ca profesor de educaţie fizică un proaspăt absolvent al
facultăţii din Bucureşti, Puiu Ardeleanu. Apoi, în facultate,

143
deosebiţi au fost pentru formarea noastră Printz Frederic şi
Matei Schmitz.

În ce şcoli aţi fost profesor?

În 1971, când am absolvit facultatea, am fost repartizat

la Grupul Şcolar UCMR (al Uzinelor de Construcţii-Maşini
Reşiţa). În anul următor am devenit vicepreşedinte al CJEFS
Caraş-Severin (Comitetul Judeţean pentru Educaţie Fizică şi
Sport), apoi, în 1976, am venit în Timişoara ca profesor la
Liceul Agricol, unde nici nu am ajuns să profesez până la
urmă, pentru că în toamnă s-a şi eliberat un post la Liceul
Pedagogic. Aici am rămas până la pensie, într-un colectiv de
colegi excepţionali, având elevi foarte buni şi interesaţi de
educaţie fizică. Am fost ales de colegii de aici director adjunct,
imediat după Revoluţia din ‛89, avându-i directori, pe rând, pe
doamna Curuţiu, pe domnul Simu şi pe domnul Marinescu. În
2000, când clădirea şcolii a fost reabilitată, am insistat ca
spaţiul destinat practicării educaţiei fizice să fie mărit. Până
atunci aveam doar sala mare de sport, iar atunci am
recompartimentat spaţiile existente şi am amenajat sala mică,
sala de forţă şi vestiarele. Tot atunci a fost recompartimentat şi
internatul şcolii, el primind configuraţia pe care o are acum.

Ce rezultate aţi reuşit să obţineţi la concursuri cu elevii pe

care i-aţi antrenat?

Chiar la venirea mea aici am început să antrenez echipa

de volei fete, cu care, de-a lungul anilor, am obţinut rezultate
foarte bune... La început, voleiul nu mă prea încânta, preferatul
meu era handbalul. Dar fetele erau atât de determinate,
progresele erau vizibile, aşa că voleiul a devenit şi pentru mine

144
prioritar. Îmi amintesc şi acum acele vremuri... În internat erau
peste 200 de copii, iar la ora 7, în fiecare dimineaţă, trebuia să
fac cu ei exerciţii de înviorare în curtea şcolii, obligatoriu. Pe
atunci directorul şcolii era domnul profesor Istodorescu, iar
biroul lui era chiar aici, unde este acum direcţiunea adjunctă.
De cum ajungeam în curte, el deschidea fereastra biroului, ca
să vedem că ne monitorizează, şi urmărea ce se petrece în
curte, ca totul să fie în ordine. Dacă se întâmpla să întârzii în
vreo dimineaţă – fapt cu totul neobişnuit, pentru că îmi luam în
serios îndatoririle –, mă lua la rost: „Să-ţi cumpăr ceas
deşteptător, deşteptule? Sau să-ţi dau telefon la şase ca să te
trezesc, să ajungi la timp?” Mi-a devenit foarte bun prieten,
suntem şi acum foarte apropiaţi. De la el am preluat
punctualitatea extremă şi dorinţa ca totul să fie bine pus la
punct...
În perioada 1984 – 1990 se organiza an de an o
competiţie pentru care ne pregăteam intens – Concursul
Republican al Liceelor Pedagogice. Eram mereu printre
primele trei-patru clasate, prin rezultatele foarte bune obţinute
la toate disciplinele sportive. La înot, de exemplu, am avut-o
campioană pe Luminiţa Gamber, în plus mai erau câteva fete
valoroase pe care chiar eu le învăţasem să înoate. În 1987
concursul s-a ţinut la Timişoara, iar organizarea deosebită pe
care am coordonat-o a rămas pomenită laudativ ani de zile de
către colegii din toată ţara...

Coordonarea practicii pedagogice v-a ajutat să fiţi un

profesor şi mai bun?

Categoric. Am învăţat metodică împreună cu prima

mea serie, iar orele mele erau o aplicare a tot ce ştiam. Am fost
şi lector la cursurile de reciclare care aveau loc vară de vară.

145
Am fost metodist al inspectoratului, coordonator al cercului
metodic al profesorilor de educaţie fizică din Timişoara şi
chiar coordonator al lucrărilor de grad I ale educatoarelor şi
învăţătoarelor care alegeau o temă de cercetare din această
disciplină de studiu.

Se ştie de multă vreme că mişcarea este extrem de benefică

pentru sănătate – „Mens sana in corpore sano”. Ce părere
aveţi despre ceea ce se întâmplă acum în învăţământ, în acest
sens?

Din păcate, mai mult se vorbeşte decât se face. Marea

noastră problemă este baza materială. Degeaba se introduc ore
de educaţie fizică în programă, dacă şcolile nu au spaţii
adecvate suficiente şi nici nu au mijloacele financiare pentru a
le realiza. Nici la nivelul oraşului nu este suficient spaţiu
amenajat pentru ca multor oameni să le fie accesibil să practice
puţin sport. În plus, pentru copii apar alte tentaţii în petrecerea
timpului liber, care îi îndepărtează tot mai mult chiar de simpla
joacă în aer liber...

Din experienţă, ce componente ale personalităţii copiilor sunt

stimulate prin sporturile individuale? Dar prin cele de echipă?

Sporturile individuale amplifică dorinţa de victorie şi

stimulează capacitatea de autodepăşire şi, de ce nu, stima de
sine. Cele de echipă sunt şi mai indicate, după opinia mea,
pentru că integrează jucătorul într-un grup orientat spre un
singur ţel, deci le canalizează tuturor energia spre un scop
comun.

146
Aţi lucrat şi cu copii de ciclu primar, şi cu elevi de gimnaziu,
şi cu liceeni. De care dintre ei v-a plăcut mai mult?

Cu cei de primar plăcerea este extraordinară, sunt

foarte receptivi, pun atâta suflet în tot ce fac, trăiesc cu
maximă intensitate fiecare victorie... Mai ales după ce îi
formezi, totul merge strună, evoluţia lor este extrem de
vizibilă. Mi-aduc aminte că la o inspecţie de grad am fost
asistat de profesorul Eugen Nagy. Având în normă şi clase de
ciclu primar, am lucrat şi cu cei mici, iar el a fost impresionat
de densitatea lecţiei şi de efortul susţinut pe care ei l-au depus.
„Lucraţi ca la performanţă!” mi-a spus atunci, încântat. Copiii
erau în clasa a IV-a, lucram cu ei dintr-a II-a... Rezultatele se
vedeau.

Aşa cum aţi antrenat echipa de volei, aţi condus clase de elevi
şi aţi organizat şi colectivul de profesori al şcolii. În toate
aceste ipostaze, aţi fost un excelent coordonator. Care sunt,
după dumneavoastră, calităţile esenţiale ale unui bun
coordonator?

Ştiu şi eu... Trebuie să te adaptezi colectivului, nevoilor

lui. Trebuie să-i tratezi pe toţi membrii unitar, pentru a reuşi să
armonizezi oarecum individualităţile puternice, să
omogenizezi colectivul fără a anihila independenţa fiecăruia...
Trebuie să poţi concepe strategii, să fii predictiv. Dar cea mai
importantă condiţie pentru ca totul să iasă bine este să nu o
faci din obligaţie, ci din convingere.

147
 „Într-o şcoală ideală,
aş viza mai mult elementele
care să favorizeze integrarea socială a elevului –
aş vrea să devină mai responsabil,
mai voluntar, mai deschis,
să aibă iniţiativă, să devină bun organizator...
L-aş forma astfel încât să se descurce în viaţă.”

Prof. Gheorghina Todorov – istorie

Care sunt începuturile carierei dumneavoastră didactice?

Când am dat admitere la facultate, aici, la Timişoara, la

istorie-geografie, eram 18 pe un loc. Pe atunci era mult mai
dificil accesul la facultate decât astăzi, erau doar 20 de locuri,
sigur, toate bugetate de stat. În 1975, când am absolvit, a
urmat repartizarea guvernamentală – toţi absolvenţii de o
specialitate din ţară, în ordinea mediilor de absolvire a
studiilor universitare, luau un post la care erau obligaţi să se
prezinte şi pe care rămâneau cel puţin până la definitivat. În
acel an nu erau deloc posturi în vestul ţării, ci doar în
Moldova... profesorii noştri ne spuneau: „Dacă prindeţi
Bucovina sunteţi mari!”, pentru că Bucovina făcuse şi ea
cândva parte din Imperiul Austro-Ungar şi era mai apropiată
de Banat ca tip de civilizaţie. Norocul meu a fost că în judeţul
Timiş existau posturi cu predare în limbi ale minorităţilor, în
sârbă şi germană, iar eu proveneam dintr-o familie mixtă.
Mama era nemţoaică şi tatăl – sârb. Aşa că am luat un post cu
predare în limba sârbă, la Cenei. În primul an mi-a fost
extraordinar de greu, pentru că termenii de specialitate la
istorie şi la geografie, (le predam pe ambele) nu-i ştiam în
sârbeşte şi a fost nevoie să-i învăţ rapid... Apoi, în 1982 am

148
terminat la Universitatea din Cluj facultatea de istorie şi
filosofie, deci am mai adăugat o specializare... L-am cunoscut
şi pe viitorul meu soţ, profesor de fizică şi chimie la aceeaşi
şcoală, un om cu o demnitate formidabilă, trăsătură care m-a
uns la suflet... El vorbea sârba literar şi m-a ajutat destul de
mult să progresez şi eu în învăţarea variantei standard a limbii.
Ne-am căsătorit şi am rămas amândoi la Cenei până în ‛95,
când eu am dat examen naţional de titularizare pentru a ocupa
un post în Timişoara. Am avut şansa ca lucrările să fie
corectate la Cluj şi am luat o notă foarte mare, datorită căreia
am putut alege postul de la Liceul Pedagogic.

De ce aţi ales tocmai Liceul Pedagogic?

Pentru că îmi doream să lucrez cu elevi buni, iar aici

era posibil asta.

Cât de puternică era influenţa politică asupra studiului

istoriei înainte de ‛89?

Istoria era puternic marcată de politizare, poate una

dintre cele mai marcate discipline. Sigur, toate ştiinţele sociale
au fost puternic influenţate – se studia o disciplină numită
„Cunoştinţe social – politice” în clasa a IX-a, de exemplu...
Economia, filosofia, toate erau altceva decât ceea ce sunt
astăzi... La toate aceste discipline era obligatoriu ca fiecare
lecţie să se încheie cu un citat comentat din opera tovarăşului
Nicolae Ceauşescu. Adesea ne trezeam la ore în asistenţă cu
câte un activist de partid, fără studii superioare de vreun fel,
absolvent a doar opt clase. El ne făcea recomandări pe linie
ideologică... Era nevoie de prudenţă. Puteai fi reclamat că nu
procedezi conform indicaţiilor de către părinţi rău-voitori...

149
 Dar a existat o cale prin care m-am putut sustrage
presiunilor ideologice ale vremii, cale pe care tocmai faptul că
aveam buletin de Cenei mi-a oferit-o. (Era un cerc vicios pe
atunci: nu puteai obţine un post în Timişoara decât dacă aveai
domiciliul în Timişoara, adică buletin de Timişoara; buletinul
nu putea fi obţinut fără serviciu în localitatea respectivă, care
să-ţi dea dreptul la repartizarea unei locuinţe şi tot aşa...)
Avantajul extraordinar al buletinului meu de Cenei a fost
primirea permisului de mic trafic, cu care aveam voie să
mergem în Iugoslavia de atunci, Serbia de azi, în care regimul
comunist era mult mai deschis spre Occident comparativ cu al
nostru. Aşa că mergeam de patru ori pe an la Belgrad, unde
aveam prieteni, şi rămâneam acolo câte o săptămână, studiam
în bibliotecile de acolo. Mi-am cumpărat şi am citit în limba
sârbă cărţi care aici s-au tradus abia după ‛89, lucrările lui
Soljeniţîn, de exemplu...

Ce principii v-au ghidat în activitatea didactică?

Am dus în profesie principiile morale care mi-au fost

induse prin educaţie, de către mama mea, mai ales: onestitatea,
cinstea, altruismul, respectul pentru muncă. Mama m-a învăţat
că munca îmi este adevăratul prieten şi adevăratul dascăl.
„Munca e Dumnezeul devenirii tale” îmi spunea ea. Mama
mea fusese şi deportată în Bărăgan, pe când avea 18 ani,
pentru simplul fapt că era de naţionalitate germană. Trecuse
prin multe şi, cu experienţa ei de viaţă, avea un clar simţ al
valorii umane. Eram trei surori de vârste apropiate şi toate trei
am fost încurajate şi susţinute să studiem serios, toate am
terminat Liceul „Loga”, apoi am făcut studii universitare.

Cum aţi caracteriza metodele dumneavoastră de predare?

150
 Mereu m-a interesat formarea de competenţe, prin asta
am avut şi cele mai mari realizări ca dascăl, deoarece aşa i-am
pregătit pe copii şi pentru olimpiade, şi pentru examenele
naţionale. Am avut clase excepţionale, generaţii extraordinare
cu rezultate deosebite – clase de profil pedagogic, matematică
– informatică şi filologie. Am utilizat metode de predare
active, prin care copiii să argumenteze, să interpreteze... Aşa
am ajuns cu mulţi dintre ei la etapa naţională a olimpiadei de
istorie.

În ce măsură consideraţi că studiul istoriei influenţează

dezvoltarea personalităţii elevilor?

Istoria este parte componentă a culturii generale. Ea se

adresează şi sufletului, şi minţii. Modelează personalitatea
elevului mai ales prin modelele pe care le oferă. Iar astăzi
avem atâta nevoie de modele... Istoria este cel mai mare dascăl
al vieţii.

Ce v-a învăţat istoria pe dumneavoastră?

Mi-a oferit două modele de viaţă extraordinare:

Bismarck, prin forţa cu care a ordonat, disciplinat şi unificat
Germania, şi Napoleon, care avea nemaipomenite calităţi ca
om şi ca strateg. Tot istoria m-a învăţat că autoritatea se
impune prin ştiinţă şi prin rigoare. De aceea m-a preocupat
mereu să evaluez elevul la justa lui valoare, stimulându-i pe
cei foarte buni. Mereu am dat note de la 1 la 10. Am fost o
perfecţionistă în meserie. M-am implicat în proiecte
internaţionale, în pregătirea copiilor pentru olimpiade, iar toată

151
această muncă susţinută mi-a adus nu doar împliniri, ci şi
probleme de sănătate.
Când am venit la Liceul Pedagogic, doamna Curuţiu, o
minunată directoare, m-a avertizat: „Ştiţi că la noi la şcoală se
lucrează foarte serios?” Ani de zile, cât am pregătit elevi
pentru olimpiadă, nu am avut nicio sâmbătă liberă, din
noiembrie până la vacanţa de Paşte... Dar rezultatele nu s-au
lăsat aşteptate, ele sunt cea mai mare bucurie a unui profesor.
M-am implicat şi în proiecte internaţionale cu elevii, de
exemplu cel coordonat de muzeul din Kikinda, numit „Banatul
meu, Banatul tău”. Două săptămâni copiii au făcut acolo
arheologie, paleontologie, etnografie...
Istoria este necruţătoare uneori. Şi eu am fost la fel, în
organizarea recapitulării pentru bacalaureat, de exemplu.
Elevul trebuie să fie dirijat, să fie obligat să înveţe. Aici este
rolul dascălului. Uneori, abia după examen, elevul îşi dă seama
că profesorul a procedat bine.

Aţi avut şi dezamăgiri?

Nu prea... Totuşi, m-a durut faptul că, uneori, la

examenul de bacalaureat, ierarhia clasei era, în urma
rezultatelor, absurd modificată. Prefer să nu comentez acest
fenomen.

Aţi avut modele profesionale în dascălii dumneavoastră?

Da, am avut în clasa a V-a o profesoară de istorie

deosebită la Saravale, am făcut cu ea istoria antică... Mi-a
plăcut foarte mult, ştiam legendele Olimpului pe de rost... Încă
de atunci ştiam că voi deveni profesor de istorie. Apoi, în anii
de liceu, la Loga, mi-au plăcut mult domnul Pavel Petroman,

152
cu care am făcut literatură universală şi psihologie, şi doamna
Crişan, profesoara de limba română. Ei mi-au stimulat
dragostea pentru lectură... Am avut şi în facultate profesori
foarte buni şi exigenţi – profesorul Munteanu, profesorul Ţintă
Aurel... Imediat după ‛89 am citit o carte a lui Constantin
Noica, în care el descrie şcoala ideală, o şcoală în care să nu se
predea, la drept vorbind, nimic, ci doar să se discute şi să se
creeze stări de spirit... În toată cariera mea am avut drept
călăuză ideea că în schimbul de idei şi afecţiune dintre
profesor şi elev niciodată nu ştii cine dă şi cine primeşte...

Aţi contribuit la formarea viitorilor dascăli?

Da, am îndrumat şi practica pedagogică a elevilor de la

Liceul Pedagogic şi cea a studenţilor de la Universitatea de
Vest. Am insistat să vină cu lecţia foarte bine pregătită, să
evalueze corect elevii şi să construiască o relaţie profesor –
elev bazată pe respect reciproc.

Ca profesor de istorie, stăpâniţi timpul. Dar spaţiul cum îl

luaţi în stăpânire?

Îmi plac mult călătoriile. Marele meu vis a fost să văd

Grecia, şi, de îndată ce s-a putut, am stat acolo trei săptămâni.
Am văzut locurile pe care mi le imaginasem, copil fiind, de
atâtea ori, datorită legendelor... Îmi şi plac ţările nordice, cu
nivel de trai ridicat, dar cu oameni foarte modeşti. Sunt
fascinante Roma, Florenţa, Veneţia... Vaticanul, sculpturile lui
Michelangelo, Capela Sixtină, picturile lui Rafael, ale lui
Tintoretto – sunt toate de neuitat... Am bătut Parisul cu
piciorul, descoperindu-i farmecul. Am stat la Luvru zile
întregi. Am vizitat Elveţia, iar în Bavaria m-au impresionat

153
castelele lui Ludovic al II-lea. Mă aşteaptă, cât de repede
posibil, Toledo, Lisabona, Statele Unite ale Americii...

Mai aveţi alte pasiuni, pe lângă istorie şi călătorii?

Da, lectura este una dintre pasiunile mele. E oarecum o

extensie a pasiunii mele pentru istorie. Favoritul meu este
Dostoievski, pe Boris Pasternak cu Doctor Jivago l-am citit
întâi în sârbă, ca şi Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn... Îmi
place mult Neagu Djuvara, iar în ultima vreme citesc lucrările
lui Lucian Boia. În De ce este România altfel? chiar are curajul
de a spune lucrurilor pe nume.

Cum vedeţi şcoala ideală?

O şcoală cu profesori valoroşi, foarte bine pregătiţi.

Dacă aş putea, aş modifica esenţial curriculumul, aş pune în
trunchiul comun doar 4-5 discipline esenţiale profilului, în
fiecare an, în rest aş insista pe limbile străine şi pe activităţi
extracurriculare care dezvoltă personalitatea elevului. Aş viza
mai mult elemente care să favorizeze integrarea lui socială – aş
vrea să devină mai responsabil, mai voluntar, mai deschis, să
aibă spirit de iniţiativă, să devină bun organizator... L-aş forma
astfel încât să se descurce în viaţă.

(interviu realizat cu sprijinul lui Alexandru Bodog)

154
 „Geografia te orientează.
Te face să-ţi aduni forţele.
O hartă îţi arată că cineva,
înaintea ta, a trecut pe acolo,
şi harta te reuneşte cu acel cineva,
aşa cum o face o carte
care ţi-l aduce în suflet pe autorul ei.”

Prof. Doina Roşca – geografie

Ce se alege din toate eforturile profesorului de a educa elevii?

Rezultatele educaţiei nu se văd imediat... Uneori ai

impresia că ceea ce faci e în van, dar după un timp constaţi că
nu e deloc aşa. În prima zi de şcoală din acest an şcolar au
venit să-mi fie alături, aşa cum nu speram, fetele mele, cele
cărora le-am fost dirigintă, absolventele din acest an. Au venit
vreo 15... Când au terminat a XII-a, eu le dăruisem fiecăreia
Profetul lui Kahlil Gibran. Ele mi-au adus acum Splendida
cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini. Mi-au pus în
ea un semn de carte pictat de una dintre ele, de Isabelle, care
este foarte talentată. Pe semnul de carte mi-au scris un proverb
indian. M-au însoţit în clasă şi, cu elevii cei noi de clasa a IX-a
în bănci, nu s-au lăsat până nu le-am citit cu voce tare, tuturor,
proverbul de pe semnul de carte: „Învăţându-l pe altul, îl faci
mai bogat, fără ca tu să devii mai sărac.”
Tot acolo, în faţa celor mici, i-am felicitat şi eu pentru
modul excepţional cum au intrat la facultate. Au fost o serie
remarcabilă. Din ‛91 şi până acum am fost mereu dirigintă la
clase de filologie şi am putut urmări îndeaproape evoluţia
profilului. An de an sunt tot mai buni copiii care vin...
Aşa că nu trecem chiar degeaba prin viaţa lor...

155
Cum vă simţiţi la şcoală?

Foarte bine. Dăscălia este vocaţia mea. Când am

terminat facultatea, am putut alege între a lucra într-un institut
meteo, într-un institut hidrologic sau în învăţământ. Am ales
atunci din instinct, pur şi simplu. Adesea, atunci când decizi,
nu înţelegi de ce o faci într-un anume fel, dar mai târziu
înţelegi că ai procedat exact cum trebuia. Din fericire, am
descoperit la timp că pot comunica cu copiii. E păcat să ştii
multe, dar să nu poţi transmite ceea ce ştii, să nu poţi da mai
departe.

Şi de ce tocmai prin geografie aţi ales „să daţi mai departe”?

Pentru că geografia te orientează. Te face să-ţi aduni

forţele. O hartă îţi arată că cineva, înaintea ta, a trecut pe
acolo, şi harta te reuneşte cu acel cineva aşa cum o face o carte
care ţi-l aduce în suflet pe autorul ei. M-am bucurat să văd în
vara asta mulţi turişti în Bucureşti, cu planul oraşului în mână,
căutând. Viaţa noastră întreagă este şi ea un fel de călătorie, cu
o hartă ce se desenează din mers... Eu nu vreau să fac geografi
din elevii mei, ci oameni. Când se despart de noi, au 18-19 ani.
Sunt adulţi. Cred că acesta este scopul nostru, să-i facem să
descopere mijloace de orientare în propria viaţă. Dar uite că e
greu.

Din ce anume vine acest greu?

Mediul este principalul răspunzător. La penitenciar este

un afiş mare, care încearcă să atragă atenţia asupra faptului că
cei care ies merită o şansă de reabilitare din partea societăţii.

156
Trec zilnic pe lângă el, scrie acolo limpede: „Suntem produsul
mediului”... Iar dacă harta te poziţionează în spaţiu, sunt şi
„hărţi” care te aşază în tine însuţi...

Ce anume a născut în dumneavoastră această pasiune pentru

hărţi?

Dascălii din şcolile prin care am trecut au fost de vină.

În şcoala generală de lângă Piaţa Badea Cârţan, Şcoala nr. 21
„Vicenţiu Babeş” am avut profesori de notorietate. Cred că
erau trimişi la noi, oarecum marginal, toţi cei care supărau cu
una sau alta autorităţile de-atunci, asta fiind probabil
pedeapsa... Mi-amintesc de profesorul de matematică, Vişan
Eugen, era un geniu – în faţa tablei, când se apuca de explicat
nici nu mai percepea prezenţa copiilor. La geografie l-am avut
pe domnul Lungoci în gimnaziu şi pe doamna în liceu. El
reuşea să ne facă să înţelegem chiar şi noţiunile mai dificile.
Mi-aduc aminte că am luat un doi la lecţia „Depresiunea
colinară a Transilvaniei”, mi-a cerut să enumăr depresiunile şi
i-am răspuns: „Nu pot, că sunt prea multe!” El ne-a deschis
apetitul pentru geografie. De pregătit pentru facultate m-am
pregătit cu domnul profesor Gabor. Era foarte consecvent, el
mi-a impus un ritm şi o disciplină de studiu. Tot el m-a sfătuit
să fac geografie pură la Cluj, la Universitatea Babeş-Bolyai.

Cum a fost studenţia la Cluj?

Am descoperit acolo o lume nouă, care mi-a plăcut

mult, din aproape toate punctele de vedere. Am stat în cămin,
ne-am modelat nu doar intelectual, ci şi spiritual, am mers
regulat la concerte, la spectacole. Mi-amintesc concertele de
orgă de la catedrala din centrul oraşului... Doar că aici lăsasem

157
o lume cosmopolită, formată din oameni de diverse etnii care
trăiau cu adevărat împreună – în blocul în care crescusem eram
români, sârbi, germani, maghiari, evrei. Cu prietena mea,
Renate, mergeam mai degrabă la slujbele de la catedrala
„Millenium” decât la biserica ortodoxă. Acolo descopeream o
polarizare destul de tensionată – am aflat atunci despre Ip,
despre Trăznea... În anul meu eram doar o bănăţeancă, un
moldovean, două regăţence – restul colegilor erau ardeleni...
După patru ani, la repartiţia guvernamentală a posturilor, cum
era pe atunci, nu aveam niciun post în vestul ţării. Ne-am
împrăştiat peste tot. Eu am luat cu medie foarte mare un post
în judeţul Maramureş, pe Valea Vişeului, într-un sat de
ucraineni cu foarte mulţi copii, unde am rămas trei ani, până
mi-am luat definitivatul.

Cum aţi ajuns în Banat, înapoi?

După definitivat, am renunţat la titulatura de acolo şi

am venit în judeţul Timiş ca suplinitoare. Am lucrat în mai
multe şcoli, pe rând – la Moşniţa Nouă, la Remetea Mare, la
Ianova. Apoi în Timişoara, la Liceul UMT. În 1993 m-am
titularizat prin concurs la Liceul Pedagogic.

Îndrumaţi şi practică pedagogică aici, ce a însemnat asta în

formarea dumneavoastră?

Un pas înainte. A trebuit să fur meserie de la domnul

profesor Jurjac, colegul meu mai experimentat. Mi-a pus la
dispoziţie cu generozitate cărţile lui de metodică, uneori mai
povestea din ceea ce făcea cu practicanţii, dar destul de rar...
Am învăţat şi de la el, dar şi de la colegele învăţătoare, mai
ales în primul an în care am predat metodică şi eu. Discutarea

158
lecţiilor demonstrative susţinute de ele, cu planuri de lecţie
detaliate, mi-a fost de folos.

Ce aţi observat în legătură cu statutul dascălului, de-a lungul

carierei dumneavostră?

Cred că profesorul e mai vulnerabil acum decât cu ani

în urmă. Se pune mult prea mult accent pe hârtii, nu pe
procesul didactic în sine. E un paradox să pui în umbră ceea ce
este viu... Fundamental este ceea ce se petrece în clasă.

Care domeniu geografic este favoritul dumneavoastră?

Geografia fizică, fireşte. Este spectaculoasă.

Demonstrează clipă de clipă că noi suntem doar o parte a
mediului şi ne reaminteşte că avem datoria să-l păstrăm în
echilibru. India este spaţiul în care diversitatea culturală
răspunde parcă celei geografice, este visul meu... Într-una
dintre cărţile lui, Lucian Boia se întreabă cum s-a ajuns tocmai
la globalizarea valorilor occidentale, în ciuda rafinamentului
Chinei, în ciuda culturii profunde a Islamului... Ajunge să
găsească răspunsul în confruntarea dintre războinici şi
agricultori, cu victoria primilor... Să sperăm că aceşti
războinici nu vor continua să tot distrugă, până când nu vor
mai avea ce...

159
 „Sper să îi ajut pe elevii mei,
cât de mult îmi stă în putere,
să devină mai buni, mai înţelepţi
şi, poate, puţin mai creativi.”

Diana Doczi – absolventă a clasei a XII-a D,

promoţia 2013,
studentă la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie
a Universităţii de Vest din Timişoara

Ce simţi despre şcoală acum, după 12 ani?

După 12 ani de şcoală, pot spune că sunt plăcut

impresionată. Dacă las deoparte toate lucrurile care nu au mers
bine şi mă gândesc preţ de o secundă la câte lucruri noi, utile şi
plăcute am învăţat, pot spune că sunt mulţumită şi că a meritat
să mă trezesc în fiecare dimineaţă la ora 6. Nu pot să le fiu
decât recunoscătoare domnilor profesori care au ştiut cum să
facă orele interesante şi care într-o perioadă scurtă de timp m-
au învăţat foarte multe lucruri care mă ajută nu numai când
vine vorba de şcoală, ci şi în viaţa de zi cu zi. Le mulţumesc
enorm pentru fiecare cuvânt frumos spus la adresa mea, nu
cred că ei realizează întotdeauna cât de mult contează asta
pentru elevi.

Cum a contribuit faptul că în clasele I-IV ai învăţat într-o

clasă Freinet la felul în care înveţi şi te integrezi în colectiv?
Ce vei putea duce mai departe, ca profesor, din felul în care ai
făcut şcoală în acei ani?

160
 Am crescut în stilul Freinet, deşi am studiat în acest fel
doar în cei patru ani ai ciclului primar. Când am trecut în clasa
a V-a totul era foarte ciudat pentru mine şi pentru colegii mei.
Munca în echipă nu este văzută foarte bine de către ceilalţi
profesori, însă noi am încercat să nu supărăm pe nimeni şi să
pastrăm cât ne-a fost îngăduit din stilul Freinet. Acest stil mi-a
îmbunătăţit abilităţiile de comunicare, pot spune că mă descurc
foarte bine când vine vorba de un colectiv de oameni
necunoscuţi. Găsesc mereu subiecte comune de discuţie,
indiferent de interlocutor, lucru care m-a ajutat foarte mult pe
parcursul liceului şi sper să-mi fie de folos şi la facultate. Stilul
Freinet este, în opinia mea, un stil care se potriveşte perfect
copiilor şi sper ca, atunci când voi deveni dascăl, să pot să mă
folosesc de tot ce m-a învăţat, să ajut copiii să se integreze mai
bine în lume, să fie sociabili şi să trezesc în ei şi puţin din
spiritul competiţional care a existat mereu între mine şi colegii
mei.

Cum ai ajuns la ideea de a te face profesor?

Mă gândeam mereu că voi ajunge un star rock, deşi

vocea îmi lipseşte cu desăvârşire. Pe parcursul anilor am
realizat că visul meu este unul, din păcate, imposibil de
realizat, în viaţa asta, cel puţin! Nu ştiam ce vreau să fiu, ştiam
doar că vreau ca lumea să mă ţină minte, şi nu în felul în care
îi ţii minte pe cei care îţi datorează bani. Iubesc sentimentul
acela pe care îl ai când poţi să ajuţi pe cineva, chiar dacă nu
primeşti nimic în schimb. Voiam ca atunci când nu voi mai fi,
cineva, oricine pe lumea asta, să se gândească la mine şi un
zâmbet să îi lumineze faţa, să las ceva bun în urma mea.
Profesorii sunt cei mai importanţi oameni din societate. Nu

161
înţeleg de ce la noi în ţară sunt atât de puţin respectaţi. Unde
am fi noi acum fără ei ?

Ce cred părinţii şi prietenii tăi despre această decizie?

Părinţii mei mă susţin. Consideră că meseria de

profesor este una respectabilă pentru o domnişoară. Prietenii
mei sunt împărţiţi pe grupe. Unii consideră că am ales bine,
alţii consideră că nu merită să învăţ atât pentru ca mai apoi
nişte „ţânci cu fiţe de bani gata” să se poarte urât cu mine. Fac
şi glume pe seama mea, dar norocul meu este că am realizat, în
sfârşit, că este viaţa mea şi că alegerile pe care le fac sunt
responsabilitatea mea, atâta timp cât consecinţele mă
afectează, în mare măsură, doar pe mine.

Ce calităţi ai descoperit la dascălii tăi? Ce defecte?

Profesorii sunt diferiţi, nu am dat niciodată de unul
care să semene foarte mult cu altul şi asta e bine. Am încercat
mereu să trec peste defecte, sunt atât de neinteresante în
comparaţie cu calităţile care, uneori, m-au luat prin
surprindere. Am descoperit oameni a căror inteligenţă mă
speria. Nu înţelegeam cum poate cineva să ştie atât de multe
despre o gamă atat de largă de subiecte şi am ajuns să şi
apreciez asta din ce în ce mai mult. Există şi exemple negative,
care m-au făcut să cred că, totuşi, sistemul greşeşte de multe
ori, oamenii aceia nu îşi merită locul la catedră.

Ce este catedra într-o sală de clasă? (un mobilier inutil, un

confortabil spaţiu al dezordinii, o barieră între elevi şi
profesor, o baricadă pe care se dau lupte etc.)
Catedra, ta-na-na-naaa!!!! Catedra este ca o linie care
ne separă, de aceea este atât de interesantă. Uneori uiţi că e

162
acolo, dar ea nu pleacă nicăieri. Oamenii încearcă mereu să
încalce regulile, să pună piciorul după linie, însă realizează
mai apoi că locul lor este cel de unde au plecat şi se întorc
dezamăgiţi la el. Catedra delimitează oamenii cu experienţă,
oamenii puţin mai învăţaţi, de oamenii care sunt dornici să
devină experimentaţi, culţi. Deşi este de multe ori ignorată cu
desăvârşire, cred că are un rol important în menţinerea
copiiilor sub control.

Prezintă câteva motive pentru care elevii/ profesorii merită să

fie respectaţi.
Elevii merită respect doar în cazul în care îl oferă şi ei,
lucru care este valabil şi pentru profesori. Respectul nu e un
lucru pe care îl înveţi la şcoală, respectul îl înveţi de acasă, de
mic. Nu poţi să respecţi o persoană care nu te respectă la
rândul ei, poţi doar să o compătimeşti, deoarece nu a avut
parte de educaţia cu care tu ai fost binecuvântat.

Ce fel de dascăl doreşti să fii tu?

Nu ştiu ce fel de dascăl am să devin, deoarece nu am
făcut până acum nici o oră de practică. În teorie, pot spune că
sper să îi ajut cât de mult îmi stă în putere pe elevii mei să
devină mai buni, mai înţelepţi şi, poate, puţin mai creativi.
Facultatea aceasta reprezintă pentru mine un munte al cărui
vârf sper că îl voi vedea. A fost foarte bine că am avut parte în
liceu de orele de scriere creativă, cred că mereu am vrut să
încerc să scriu, însă mi-a fost frică. Am să ţin minte orele
petrecute la cei mici şi orele în care ni se citea. Poate atunci nu
le-am apreciat la adevărata lor valoare, dar suntem oameni şi,
din păcate, învăţăm să apreciem unele lucruri doar atunci când
nu le mai avem.

163
 „Când elevii îmi scriu sms-uri noaptea,
că vor diverse cărți de la mine din bibliotecă,
cum să nu zâmbesc fericită
că am mai «virusat» câțiva adolescenți,
cărora tocmai li s-a deschis în față
o lume infinită?”

Prof. Anca Sebestyen – limba latină

Cum ați ajuns să predați limba latină? Dar opționalul de

literatură universală?

Cum am ajuns să predau limba latină? Nu din pasiune,

pentru că latina este o limbă a cărei frumusețe o descoperi în
timp. Este o tradiție de familie (unchiul meu a terminat limbi
clasice), plus niște calcule meschine: era o specialitate ușor de
absolvit, se dădeau note mari, profesorii erau buni și la carte și
la suflet (Tohăneanu, care știa Eneida pe de rost, ca toți
oamenii cu adevărat inteligenți, era extrem de indulgent cu
prostia altora) și nu eram călăriți și terorizați ca studenții de la
engleză și franceză. Plus că latina, deși e veche, nu e veche.
Nu există forme idioate, ca la franceza veche sau engleza lui
Shakespeare. Așa am ajuns să „fac” latina.
Cu opționalul de literatură universală e altceva. De
fapt, e vorba de literatură universală contemporană. Aici e
vorba de pasiune pură. E ceea ce-mi place cel mai mult: să
citesc. Și nu orice, ci doar ce-mi place. Trăiesc cu convingerea
fermă că în orice copil zace un cititor. Totul e să-i pui în mână
cartea potrivită. La prima carte, nu ai voie să dai greș. Trebuie
să-l captiveze. Odată ce l-ai prins, îl ai captiv pe viață. Uff, aici
sunt foarte multe de spus: că avem nevoie de povești de când

164
ne naștem până murim, că, deși e o activitate solitară, citind,
nu ești singur niciodată, că cititul te face să poți sta singur
(câte compromisuri nu suportă oamenii tocmai pentru că nu
pot sta singuri!), că ne îmbogățește viața, că, citind, putem trăi
o sută de alte vieți, că ne învață să „citim” oamenii și… aș
putea vorbi la infinit despre subiectul ăsta. N-aș dori, sub nici
o formă, să trăiesc viața unui necititor. Nu-mi pot imagina
nimic mai searbăd! În fiecare zi abia aştept să ajung acasă, să
citesc. Oricând şi oriunde am ceva de citit la mine, poate se
iveşte ocazia!

Care sunt calitățile indispensabile unui profesor bun, în

viziunea dumneavoastră?

Care sunt calitățile indispensabile ale unui profesor?

Să-i placă adolescenţii. Să nu-şi fi uitat propria tinereţe. Să fie
înţelegător, să fie bun la suflet, să nu fie ranchiunos. Pe scurt:
să fie un om bun. Să nu ironizeze (adolescenţii sunt
vulnerabili), să nu uite că, deşi e la catedră, nu le ştie pe toate,
să ştie să spună „nu ştiu”, în desele situaţii în care chiar nu
ştie, să înţeleagă ce privilegiu e să trăieşti între tineri, să fie
conştient că şi el învaţă continuu de la tineri: învaţă ce
înseamnă spontaneitatea, inocenţa, îndrăzneala, pe scurt,
învaţă să-şi retrăiască, zilnic, tinereţea. Câţi alţi oameni au
privilegiul ăsta?

Știu că vă plac călătoriile. Ce locuri v-au impresionat cel mai

mult din tot ce ați vizitat?

Da, îmi place să călătoresc. Altă mare pasiune. Asta-i

cultivată de persoana care-mi călăuzeşte, în continuare, viaţa.
De mama. Toată copilăria mea, în fiecare seară, la cină, ne

165
povestea, mie şi soră-mii, ce important e să călătoreşti; cunoşti
alţi oameni, vezi alte obiceiuri, alt mod de viaţă. Pe scurt,
înţelegi că nu eşti buricul pământului, devii tolerant. Avea
dreptate. M-a făcut să înţeleg un lucru: un om curios e un om
cu suflet tânăr. Mi s-a părut de vis Coasta Amalfi (sudul
Italiei), printr-un peisaj natural şi urban care-ţi taie respiraţia,
Tunisia prin exotism (nu ai în fiecare zi ocazia să-i dai să sugă
unui pui de dromader cu blăniţa pufoasă pe care-l îmbrăţişezi,
tremurând de încântare) şi prin căldura şi isteţimea oamenilor,
Sardinia – prin peisajele ei apocaliptice şi orice piatră, de
oriunde, cu condiţia să te simţi liber, să fii în compania
potrivită, să ai cu cine să râzi şi să realizezi miracolul naturii.
Paradisul însă, cred că e Italia: orice cotlon al ei e miraculos. E
o ţară binecuvântată, locuită de poporul potrivit. Sufletul meu
e însă aici, unde am căsuţa mea de vis, în judeţul Caraş-
Severin, lângă Cheile Nerei. Aici sunt bună, blândă,
răbdătoare, veşnic cu zâmbetul pe buze (cum a observat
prietena Liana), pe scurt – acasă. Păcat că viaţa e prea scurtă şi
lumea prea mare. Dar, dacă-ţi place natura, eşti pasionat de
arhitectură şi iubeşti oamenii, orice loc de pe pământ e frumos.
Unic. Totul e să-l vezi.

În ce măsură (mai) e latina o ,,limbă moartă”? Nu cumva a

fost îngropată deja, cel puțin în învățământul românesc?

Latina nu e o limbă moartă. Nu va fi niciodată. E

mama limbilor europene. Cât timp cuvinte asemenea
calculatorului şi computerului sunt de origine latină, nu-mi fac
griji. Latina şi greaca veche sunt sursele de inspiraţie,
rezervoarele de neologisme ale tuturor limbilor europene. Sunt
fundaţia, zidurile întregii civilizaţii europene. Europa e
splendoarea care e, datorită lor. Fără ele, n-am fi nimic: ne-au

166
învăţat rigoarea, legea, urbanismul, logica, arhitectura,
frumosul, arta. Pe scurt, totul.
Noi am cam îngropat latina. Dar noi suntem un popor
tânăr, cu complexele inerente tinereţii. Credem că, dacă sărim
peste latină, recuperăm secole de istorie. Ne înşelăm. Când
vom înţelege că secolele de istorie nu se pot recupera, când ne
vom asuma lipsa Evului Mediu, vom înţelege şi importanţa
latinei. Pentru latină îţi trebuie răbdare, profunzime, vedere de
ansamblu. Este o limbă atât de complexă, atît de avansată,
încât eu învăţ în fiecare zi că n-o voi învăţa niciodată. E
infinită. O iubeşti greu, dar îndată ce începi să o iubeşti, te
surprinde în fiecare zi, te face să înţelegi ce mici suntem acum,
ce profunzi am fost cândva, cât de umani au fost cei de
dinaintea noastră, cât de evoluaţi, cu cât rafinament, zbucium
şi dăruire îşi trăiau vieţile! Abia studiind latina realizezi că nu
există evoluţie, că istoria omenirii e o învârtire bezmetică în
căutarea propriului ,,eu”, o repetare a aceloraşi greşeli. E
descurajant. Or, noi nu suntem un popor dispus să fie
descurajat.

O carieră didactică oferă mai multe satisfacții sau mai multe

dezamăgiri?

Dacă meseria asta oferă satisfacții? Sigur că da. Una

singură îmi vine în minte, dar nu-i de ici, de colo. Îmi amintesc
un elev cu numele lui cu tot (ceea ce nu-i puțin lucru pentru
mine): Bucătaru Claudiu. Era la filo, în clasa a XI-a, și nu
citise, până la vârsta asta, decât un singur roman, și pe ăla cu
forța: ,,Baltagul”. I-am recomandat o carte palpitantă:
,,Tuareg”. Te învață ce-i onoarea. A adorat-o. Venea la mine,
înainte de vacanțe, și-i dădeam stive întregi de cărți. A devenit
un cititor feroce. Mi-a spus o colegă de-a lui că, la vârsta de 18

167
ani, l-a intrebat ce și-ar dori. I-a răspuns: o bibliotecă. Nu-i
puțin lucru, așa-i? Acum e la Drept. L-am întâlnit și mi-a zis
că, fără mine, n-ar fi putut citi tomurile plicticoase care i se cer
la facultate. L-am învățat cititul. Când văd cum zeci de tineri
își cumpără cărțile recomandate și într-o zi citesc sute de
pagini, mă anunță la ore, cu ochii sclipitori, că le place cartea,
cum să nu mă bucur? Când citesc cartea lor şi apoi cărțile
colegilor și mă tot întreabă ce să mai citească, cum să nu fiu
încântată? Când îmi scriu sms-uri noaptea, că vor diverse cărți
de la mine din bibliotecă, cum să nu zâmbesc fericită că am
mai ,,virusat” câțiva adolescenți, cărora tocmai li s-a deschis în
față o lume infinită?

Ați avut profesori care să vă fi marcat în vreun fel?

Tohăneanu m-a marcat prin modestie, toleranță,

erudiție, bunătate. Un om deosebit, cu slăbiciuni înduioșătoare,
care te făceau să-l adori. Nu pot să uit cum, la vârsta de 60 de
ani, i-am cumpărat, din bursele noastre, 60 de garoafe: 59 albe
și una roșie și cum, când le-a primit, a izbucnit în plâns!
Atunci mi-a venit să râd. Acum aș plânge și eu. Vezi ce
vulnerabil te face vârsta?

Aveți scriitori, actori, regizori sau muzicieni preferați?

Am scriitori preferati: Philip Roth, Ian McEwan și

nenumărați alții. Îmi plac toți cei capabili să se facă înțeleși, de
la tractorist la academician. Literatura bună trebuie să fie
iubită de oricine. Asta e convingerea mea fermă. Dacă ai ceva
de spus, spune să te înțeleagă toți! Și nu-i voi uita niciodată pe
scriitorii care mi-au îmbogățit copilăria: Dumas, Jules Verne,
Karl May, Balzac, Zola, Dickens, Mark Twain, Stendhal,

168
surorile Brontë și atâți alți clasici! Regizori? Cum să n-am?
Iubesc cinematografia! Ador filmul! Woody Allen, Martin
Scorsese, Quentin Tarantino, Clint Eastwood, Robert Redford
și orice alt regizor care mă țintuiește în scaun și mă face să
trăiesc în film, să zâmbesc fericită, să uit de mine. Și pe toti
regizorii de film străin care iau Oscar. Asemeni Pulitzer-ului și
Booker-urului în literatură, Oscar-ul pentru regie și scenariu,
pentru mine, sunt o garanție a calității. Este un premiu care nu
se dă gratuit. Eu trăiesc cu convingerea că americanii au o
cultură mare și o cinematografie de care pot să fie mândri. E,
prin vârfurile ei, de primă mână. Actori dragi: Meryl Streep,
Cate Blanchett, Robert De Niro, Paul Newman, Jeremy Irons
și mulți alții. Muzică: Sting, Joe Cocker și, în general, tot e e
muzica anilor ‛70 – ‛80.

Lucruri care vă displac?

Ce-mi displace? Să mă trezesc dimineața devreme,

împotriva voinței mele. Să ies afară în beznă, în frig, în loc să
dorm fericită, la căldurică, în loc să mă trezesc cu o zi liberă în
față și cu o carte bună în mână. Îmi mai displac prostia
agresivă, autosuficiența, lăudăroșenia, minciuna.

Priviți înapoi cu mânie, aveți regrete?

Nu privesc înapoi cu mânie (apropo, ce film splendid!).

Mi se pare cea mai mare prostie. Nu mă mânie nimeni și
nimic din trecutul meu. Până acum am avut o viață frumoasă și
ușoară, că doar eu mi-am făcut-o, nu-i așa? Eu cred că viețile
ni le facem singuri, că suntem, în totalitate, responsabili pentru
eșecuri și succese. O viață în care ești urmărit de regrete și pe

169
care o parcurgi mânios mi se pare o viață ratată. Ori, eu am
numai una și nu vreau să o ratez.

Exercițiu de imaginație: ce veți face, pe vremea asta, peste

exact douăzeci de ani?

Sper că peste 20 de ani să mă trezesc, la ce oră doresc,

proaspăt pensionată, la căsuța mea de la Socolari, admirându-
mi florile și privind peste poartă, cu o cafea în mână și o țigară
în gură, cum ruginește pădurea. Nădăjduiesc că nu cer prea
mult. Sper să fiu sănătoasă, ca să pot savura fiecare zi!

(interviu realizat de Alexandru Bodog)

170
 „Un elev mi-a scris în album
că sunt un deschizător de drumuri.
Nu pot să spun
că eu i-am învăţat fiecare lucru pe care ei îl ştiu,
dar i-am învăţat cum să se folosească
de tot ce ştiu de la mine
şi de tot ce descoperă singuri.”

Prof. Tatiana Cărăbaş – informatică

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiţi profesor de

informatică?

Înseamnă foarte mult, mai ales că am avut ocazia

deosebită de a vedea cum se naşte şi cum evoluează această
specializare în învăţământul românesc. În şcoala noastră
clasele de profil pedagogic au fost primele la care s-a introdus
folosirea calculatorului, în 1996-1997. Este un adevărat
privilegiu să porneşti ceva de la zero şi să vezi cum creşte... Iar
cel mai frumos în tot acest proces este faptul că elevi şi
profesori învaţă împreună, se bucură împreună de ceea ce fac,
de fiecare pas. Este nevoie de multă muncă, dar e fascinant,
pentru că munca e făcută cu atâta entuziasm şi cu creativitate,
încât simţi mult mai mult bucuria decât efortul. Simţi că ai
pentru ce să trăieşti. Şi, în aceste începuturi, viaţa mi-a dat un
nepreţuit dar: întovărăşirea cu colega mea, profesoara de
matematică Käthe Bivolaru, care a fost motorul, locomotiva
acestei transformări...

171
Cum aţi ajuns să colaboraţi?

Nu a fost demersul niciuneia dintre noi să colaborăm.

Dar lucrurile s-au petrecut orientându-se pur şi simplu într-
acolo. În ‛96 o fundaţie din Anglia a venit să-i ajute pe
profesorii din România să înveţe cum să integreze calculatorul
la clasă. Eu nu am fost numită de conducerea şcolii pentru
asta, dar o prietenă de la Liceul „Shakespeare” mi-a telefonat,
spunându-mi despre cursurile respective şi m-a întrebat dacă
aş vrea să merg. Noi două ne-am regăsit acolo şi Käthe a văzut
că sunt potrivită pentru asta. Ea se înconjura mereu de oameni
prin acţiunile cărora putea merge înainte, adică de oameni care
o stimulau şi o ajutau, şi ei, să se dezvolte... Ulterior, a devenit
pentru mine un adevărat mentor, m-a chemat cu ea la tot felul
de cursuri unde efectiv mă urmărea să vadă cum mă descurc.
Fără a-mi influenţa judecata, mă determina să merg înainte,
mă provoca, mă încuraja...

Spre ce?

Spre a avea curajul de a începe lucruri noi, spre a mă

autodepăşi. Era autoritară şi se impunea, avea încredere că voi
putea duce la capăt ceea ce aveam de făcut, oricât de greu ar fi
fost. Simţeam că, discutând cu ea, voi găsi mereu sprijin,
explicaţii, încurajări...

Care a fost pasul următor în devenire?

Pe atunci, achiziţia de calculatoare se făcea cu greu, ele

nu erau date şcolilor de către minister, cum se întâmplă acum.
Pentru a avea calculatoare am scris şi am derulat proiecte, am
câştigat concursuri... Apoi am început să-i formăm pe

172
profesorii din judeţul Timiş şi din judeţele vecine... Secţia de
matematică – informatică a apărut în liceul nostru şi datorită
soţilor Bivolaru – tot profesor de matematică era şi domnul –
în ‛99 – 2000.

Informatica este un domeniu cu un ritm de dezvoltare

fulgerător. Ce reprezintă acest fapt pentru profesor?

E greu să ţii pasul. Apar mereu lucruri noi. Când

întâlneşti elevi atraşi de domeniu, care descoperă singuri
elemente noi şi caută mereu să realizeze şi ei chestiuni de
ultimă oră, zona de confort a profesorului se îngustează foarte
mult. Pe lângă faptul de a te ţine permanent la curent cu toate
noutăţile, tu, ca profesor, aduci în plus calităţile tale umane,
experienţa şi inteligenţa ta... În această vară, când a absolvit
clasa căreia i-am fost dirigintă, mi-au scris în album câteva
cuvinte. Unul mi-a scris că sunt diplomată, altul – că sunt
mereu tânără sufleteşte, iar un altul a sesizat exact ceea ce simt
eu despre mine, acea parte a personalităţii mele pe care încerc
să le-o ofer lor, că sunt un deschizător de drumuri. Nu pot să
spun că eu i-am învăţat fiecare lucru pe care ei îl ştiu, dar i-am
învăţat cum să se folosească de tot ce ştiu de la mine şi de tot
ce descoperă singuri.

E greu să fii diriginte?

Mi se pare interesant că, în sfârşit, am ajuns să mă

bucur până la capăt de relaţia cu o clasă, pentru că am ajuns cu
ei ca dirigintă până la finalul clasei a XII-a. Ne-am înţeles
foarte bine, ne-am respectat şi apreciat reciproc. Am mai avut
ca dirigintă două clase deosebite, dar am fost nevoită să renunţ
la ele la începutul clasei a XII-a, la prima pentru că am

173
schimbat şcoala, în 1993, venind la Liceul Pedagogic de la
Liceul „Electrotimiş”, iar la a doua, în 2001, pentru că am
plecat să lucrez ca inspector şcolar.

Prin ce a fost deosebită munca dumneavoastră la Liceul

„Electrotimiş”?

Acolo am simţit că am o foarte mare contribuţie la

formarea elevilor ca oameni, dar şi la formarea lor
profesională, pentru că predam discipline de bază pentru
viitoarea lor meserie – diverse tehnologii, desen tehnic.
Existau însă şi clase la care aveai impresia că munceşti în
zadar...

De fapt, cum aţi ajuns profesor?

Am ajuns profesor printr-o conjunctură. Când am dat

bacalaureatul, în 1976, preşedinta comisiei era profesoară de
fizică. Mi-a remarcat răspunsul la proba orală a
bacalaureatului şi m-a întrebat dacă nu vreau să studiez fizica
şi să devin profesoară. Eu doream să devin inginer, să merg la
Politehnică. Aşa am şi făcut, iar în anul V aş fi putut alege ca
disciplină facultativă pedagogia. Dar n-am făcut asta, zicându-
mi: „Dacă o fi să ajung profesor, ajung eu şi fără cursul ăsta!”
Am terminat facultatea şi am fost repartizată să lucrez la Baia
Mare, la IMUAS – Întreprinderea de maşini-unelte, accesorii
şi scule. La un moment dat, soţului meu, care fusese un student
foarte bun, i s-a oferit un post la Întreprinderea „Electrotimiş”,
iar el a acceptat cu condiţia să se găsească şi pentru mine un
post, ca să putem veni amândoi. Aşa am venit amândoi în
Timişoara, acasă, în sfârşit, şi am lucrat în aceeaşi
întreprindere. Am lucrat în proiectare şi mi-a plăcut extrem de

174
mult, este pur şi simplu o încântare să concepi un proiect şi să-
l vezi apoi concretizându-se, să vezi efectiv utilitatea muncii
tale... Se produceau acolo unicate şi produse de serie mică, aşa
că mereu era nevoie să contribui cu idei şi soluţii la
conceperea şi realizarea pieselor. Dar foarte des eram amândoi
nevoiţi să plecăm în delegaţii, iar eu nu am mai putut face asta
după ce a venit pe lume fiica noastră. O vreme, soţul meu
reuşea să facă delegaţiile amândurora, dar era din ce în ce mai
greu şi pentru el, şi pentru noi acasă, să fie tot plecat... Din
fericire, s-a ivit un post la liceul respectiv şi l-am acceptat. Aşa
am ajuns în învăţământ.

Ce aţi adus din profesia de inginer-proiectant în felul în care

lucraţi ca profesor?

Sunt destule similitudini între cele două... Ambele îţi

permit să creezi ceva, să-ţi pui amprenta asupra rezultatelor, să
fii conştient de contribuţia ta vizibilă şi semnificativă şi apoi să
o îmbunătăţeşti... Am aplicat multe dintre cunoştinţele
acumulate ca inginer în noile situaţii. Ambele profesii mi-au
permis să-mi manifest trăsăturile de caracter – rigoare,
răbdare, consecvenţă, responsabilitate, implicare. Sigur, am
făcut şi modulul pedagogic, fără de care nu puteai rămâne în
învăţământ, participând la perfecţionări numeroase...

Aţi luat-o de multe ori de la început în profesie... Cum a fost

când aţi început să îndrumaţi practică pedagogică la Liceul
Pedagogic?

A fost, într-adevăr, o postură nouă... Am îndrumat

elevii în pregătirea lecţiilor de abilităţi practice, atât la
grădiniţă, cât şi la ciclul primar. M-am documentat din cărţi

175
româneşti de psiho-pedagogie, ca să descopăr particularităţile
de vârstă ale subiecţilor educaţiei şi metodele didactice
adecvate lor, iar pentru actualizarea cunoştinţelor de
specialitate am folosit mai ales cărţi străine, ale noastre erau
destul de puţine...

Faptul că aţi predat metodică v-a ajutat să deveniţi un

profesor mai bun?

M-a ajutat să conştientizez că sunt pe drumul cel bun,

să verific în practică ceea ce ştiam. Mi-am limpezit în timp,
prin studiu şi experienţă, foarte multe lucruri. Totul, şi
pregătirea anterioară a lecţiei, şi asistarea la derularea ei, şi
analiza ei ulterioară, totul are o deosebită valoare prin
interacţiunea cu cel îndrumat. E un proces de învăţare
reciprocă, în cazurile fericite...

Ce ne puteţi spune despre activitatea de inspector şcolar?

Am fost inspector de specialitate doi ani, pentru

discipline tehnologice. Nu era nou pentru mine să lucrez cu
adulţii, deoarece aveam destulă experienţa ca formator, dar
nouă a fost modalitatea de raportare la adulţi, consecinţă a
noului tip de relaţie pe care îl dezvoltam. Mi-a plăcut în acea
perioadă sentimentul de apartenenţă la un grup profesional în
care rolurile erau interschimbabile şi diverse, ţintind un scop
comun. A fi inspector a fost oarecum şi o confirmare a
nivelului meu de evoluţie profesională.

Din tot ce aţi făcut profesional până acum, ce v-a împlinit cu

adevărat?

176
 Toate etapele mele profesionale îşi au locul şi rolul lor
în viaţa mea. Dar, dintre toate, a preda informatică întregeşte
cercul evoluţiei mele. Încă de când eram copil simţeam că îmi
doresc să trăiesc într-o lume tehnologizată. Visam să am o
locuinţă în care uşile să se deschidă singure, lucru ce putea fi
văzut pe atunci doar în filmele ştiinţifico-fantastice... Fără să-
mi fi propus iniţial, când informatica abia se năştea, treptat,
prin diverse experienţe, viaţa m-a dus spre a deveni ce
visasem: profesoară de informatică. Înţeleg din asta şi că
niciodată nu ştii ce te mai aşteaptă în viitor, mai ales că
informatica este într-un permanent reviriment.
A fi profesor de info se potriveşte cel mai mult cu felul
meu de a fi – nu-mi plac drumurile bătătorite, mă feresc de
rutină, mă bucur mereu de lucrurile noi.

Cum aţi sintetiza sensul unei vieţi de dascăl, într-un cuvânt/ o

expresie/ un enunţ?

Unii oameni sunt făcuţi ca să se pună în valoare, iar

alţii – ca să-i pună în valoare pe ceilalţi. Noi, dascălii, suntem
făcuţi ca să îi punem în valoare pe ceilalţi.

177
 „Ca să fiu sincer,
mi se pare mai eficace a lucra
cu conştiinciozitate şi responsabilitate,
acestea din urmă
implicând suplimentar reflexivitate şi nuanţă,
ceea ce nu prea este cazul pasiunii,
cu caracterul ei năvalnic şi necontrolat.”

Prof. Adrian Costache – pedagogie

Cum aţi ajuns profesor de pedagogie?

Profilul facultăţii mi l-am ales în funcţie de specificul

de care am fost interesat. Întâmplător sau nu, specializarea
pedagogie oferea în mod firesc perspectiva carierei de
profesor, de care nu am fost preocupat prioritar. În primul
rând, am fost interesat de studiul filosofiei; desigur, au fost
multe alte discipline conexe pe care a trebuit să le studiez şi
care au întregit, în fond, problematica de bază care mă
interesa. La sfârşitul studiilor universitare am ajuns profesor
desemnat prin repartizare guvernamentală la o şcoală specială
în Timişoara, ceea ce era relativ îndepărtat de pregătirea mea
iniţială.
Cum s-ar zice, m-am „trezit” profesor prin forţa
lucrurilor... Desigur, ştiam de la bun început că asta va fi
direcţia şi, pentru moment, grija mea era să funcţionez cel
puţin satisfăcător în această calitate.

Ce presupunea pe atunci a lucra într-o şcoală specială?

Acolo mi s-a repartizat o clasă de elevi de 7 ani, toţi cu

grade variabile de debilitate mentală, însă toţi educabili. Erau

178
12 – numărul maxim de elevi posibil într-o asemenea clasă.
Mi-a fost destul de dificil, deoarece a trebuit să fac operă de
învăţător la clasele primare, pentru care nu aveam o pregătire
specifică, nefiind absolvent de liceu pedagogic. Aşa că atunci
totul a trebuit perfectat din mers şi, dacă astăzi toţi aceşti foşti
elevi, acum adulţi, ştiu să scrie şi să citească, mie mi se
datorează. Fără îndoială, a trebuit să mă informez suplimentar
în domeniul psihopedagogiei speciale, pentru a mă familiariza
cât mai mult cu problematica. În calitate de profesor-
defectolog, mi-am dus elevii până în clasa a VIII-a, interval în
care am predat toate disciplinele prevăzute în programă, cu
excepţia educaţiei fizice, muzicii şi a desenului.

Cum v-aţi simţit lucrând cu ei?

Lucrul cu această categorie de elevi este dificil şi

rezultatele s-au lăsat aşteptate destul de mult timp, luni de zile,
întrucât acumulările şi modificările în psihologia şi conduita
lor se produc într-un ritm mult mai lent decât în cazul celorlalţi
elevi. Am avut senzaţia că acest segment al învăţământului
este o Cenuşăreasă, într-un fel, uşor neglijat, ba chiar, din
perspectiva percepţiei sociale, cadrele didactice de acolo erau
privite într-un mod mai condescendent şi plin de înţelegere. În
orice caz, totul depindea în foarte mare măsură de gradul de
implicare şi de solicitudine al cadrului didactic, mai ales în
condiţiile în care presiunea asupra unui asemenea tip de şcoală
era mică.
O mare problemă era faptul că deficienţele lor
intelectuale erau secondate de tulburări de comportament.
Deşi, cel puţin la modul intuitiv, caracterul de-a dreptul nefast
din punct de vedere psihologic al instituţionalizării copiilor
atât de mici în internate era cunoscut, s-a continuat mult timp

179
în acelaşi mod, probabil din lipsă de preocupare specifică sau
de alte resurse. Copiilor le lipsea un spaţiu privat, numai al lor,
care să le confirme identitatea şi să asigure o dezvoltare
normală a eului. Aşa se explică faptul că mulţi sufereau în
grade variabile de izolaţionism, iritabilitate, insubordonare,
nelinişte, anxietate, tristeţe şi deprimare.

Dificultatea muncii a stimulat colaborarea colegilor?

Cadrele didactice din astfel de şcoli ştiau că se află într-

un regim social şi profesional special şi, fie şi numai datorită
acestui fapt, dovedeau un grad sporit de solidaritate. La
şedinţe, destul de dese, se discuta constant despre statutul şi
evoluţia categoriei respective de elevi, se făceau propuneri, se
sugerau soluţii pentru problemele curente.

Ce aţi înţeles acolo despre natura umană?

Mi-am dat seama cât de fragilă este fiinţa umană, cât

de sensibilă este la influenţe de factură nativă şi socială şi cât
de greu se recuperează sau se vindecă tulburările de un fel sau
altul. Am înţeles limpede cât de prostească şi superficială este
atitudinea de superioritate şi de persiflare la adresa persoanelor
cu dizabilităţi.

Aţi simţit că activitatea de acolo vă determină să vă depăşiţi

limitele?
Nu ştiu câte limite am depăşit, dar ştiu sigur de câte ori
mi-am simţit limitele. Mai ales la debut m-am simţit neajutorat
şi descurajat, dar, se vede treaba, nu suficient de mult încât să
abandonez. Până la urmă, lucrurile s-au înscris pe un făgaş
oarecum firesc şi au decurs mult mai bine.

180
Cât a fost pasiune şi cât responsabilitate în ceea ce aţi făcut ?

Asa cum înţeleg eu conceptul de pasiune, al cărui

termen e deseori folosit abuziv şi cu tendinţe de
grandilocvenţă, nu am lucrat cu „pasiune”… Asta presupune
ardere intensă şi nu durează mult în timp. Tentaţia de a te
îmbăta cu cuvinte este mare. Ca să fiu sincer, mi se pare mai
eficace a lucra cu conştiinciozitate şi responsabilitate, acestea
din urmă implicând suplimentar reflexivitate şi nuanţă, ceea ce
nu prea este cazul pasiunii, cu caracterul ei năvalnic şi
necontrolat. La urma urmei, este important să-ţi faci treaba cu
profesionalism.

Care a fost pasul următor?

În 1990 am trecut la o şcoală nou înfiinţată, acolo am

rămas doi-trei ani, după care s-a ivit oportunitatea unui
concurs pentru ocuparea unei catedre la Liceul Pedagogic,
concurs de care am trecut şi am devenit profesor la catedra de
pedagogie, unde, cum e uşor de ghicit, m-am simţit mult mai
în largul meu. De altfel, în toată perioada activităţii mele la
şcoala specială am simţit că nu sunt folosit la întreaga mea
capacitate şi că rămâneau nevalorificate multe dintre resursele
personale.

Ce v-a solicitat mai mult decât v-aţi aşteptat?

Fără îndoială, volumul mare de muncă,

responsabilitatea care era semnificativ mai mare şi grija de a
nu cădea sub standardele deja instituite ale liceului. De-abia
aici am intuit cu adevărat care sunt riscurile lipsei de

181
conştiinciozitate şi de responsabilitate ale unei activităţi la un
liceu de o asemenea anvergură. La un moment dat, profilul
pedagogic, specializarea învăţători-educatoare a intrat într-un
con de umbră inexplicabil, ceea ce a antrenat multe dificultăţi
profesorului de pedagogie: în timp, manualele s-au învechit, au
apărut discipline noi pentru care nu existau programe şcolare,
s-au redus orele de practică pedagogică, au dispărut cabinetele
de pedagogie în licee… Am fost obligat să suplinesc lipsa
manualelor cu suporturi de curs în care am sintetizat informaţii
culese din literatura de specialitate, ceea ce a consumat enorm
de mult timp şi resurse psihice. La ora actuală, am asigurate
toate suporturile de curs cu informaţie actualizată, elevii
primind un exemplar şi operând copii pentru fiecare în parte.
În plus, aproape la fiecare suport de curs există şi o schemă/
sinteză care rezumă informaţia esenţială din respectivul suport
de curs.

În ce măsură aţi simţit influenţa destinului în traiectoria

dumneavoastră profesională ?

Cioran spunea că suntem determinaţi, dar nu

automate. Problema liberului arbitru uman este foarte veche şi,
bineînţeles, nu a primit un răspuns definitiv. Este încă unul din
multele mistere. S-ar părea că este vorba de o libertate
înăuntrul unei necesităţi… Ceea ce înseamnă că nu suntem
tocmai liberi. Eu văd lucrurile în felul următor: în contextul
unei reţele de interacţiuni universale extrem de complexe, dar
ordonate, necesare şi orientate, ascunse însă omului, gândurile
şi acţiunile sale nu îi pot apărea decât ca fiind liber concepute
şi desfăşurate. Dar simt că lucrurile nu stau aşa: îndărătul
acestei libertăţi, resimţită ca atare în mod subiectiv, psihologic,

182
tronează suveran şi discret necesitatea sau, dacă vreţi,
predestinarea, fatalismul.
Şi am resimţit semnul ordinii (pre)stabilite într-o
experienţă din propria mea viaţă.
În perioada când susţineam examenul de admitere la
o anume facultate, am suferit un accident care m-a scos din
cursa respectivă şi m-a obligat să mă reorientez. Nu am crezut
niciodată că a fost vorba de vreo întâmplare. Ca să rezum:
omul se poate gândi la orice şi ar putea să facă orice, dar dacă
se abate semnificativ de la calea sa intervin corecţii
supraumane, percepute – cum s-ar putea altfel – ca survenite
întâmplător...

Pe traseul unei vieţi evoluăm, involuăm... Ce se pierde, ce se

câştigă ?

Ceea ce spun religiile, credinţele, înţelepciunile şi

filosofiile – mai vechi şi mai noi – este consecvent
contradictoriu. Şi nu poate fi altfel din moment ce lipsesc
criteriile.
Problematicii şi tezelor filosofice şi/sau religioase nu le
pot fi aplicate tratamentele utilizate în cazul aserţiunilor
ştiinţifice, unde rigoarea şi precizia pot fi asigurate.
Dimpotrivă, în cazul primelor, nu avem decât „instrumentarul”
furnizat de intuiţie, credinţă, convingere interioară şi asta nu
prea are de-a face cu rigoarea şi demonstraţiile logice.
Aşa stând lucrurile, e de presupus că o viaţă împlinită,
a unui individ oarecare, poate fi expresia unei evoluţii pozitive
încheiate, dacă o judecăm după criteriile sociale curente. Cum
nu se poate şti la modul absolut – în nici un caz – care este
adevărata menire a unui individ pe pământ, fiecare „se ocupă”
cu ceva, în speranţa, uneori nemărturisită şi neconştientizată,

183
că face bine ceea ce face. El nu se poate ghida decât după
criteriile, valorile consacrate de mult timp şi, de ce nu, după
prejudecăţile sociale curente. Asta, la nivel individual. La
scară socială, cred că vede toată lumea, ceva nu este în regulă,
şi aici se aplică mult mai judicios calificativul de involuţie, de
decadenţă. Când vezi ce valori se promovează, de ceva timp,
te apucă îngrijorarea, ce spun, de-a dreptul spaima. Toată
această disoluţie morală la care suntem spectatori ori părtaşi
de-a dreptul, nu-i a bună, apucăm pe o cale primejdioasă care
nu ştiu unde o să ne ducă. Asist la o furie ce desacralizează, ce
pune sub semnul îndoielii valori perene şi sănătoase,
încercându-se înlocuirea cu alte mentalităţi şi atitudini. Ce se
urmăreşte prin asta, n-aş putea spune cu siguranţă, pot avea
numai unele bănuieli.
Întorcându-mă la individ, cred că criteriul ultim după
care îşi poate evalua viaţa ajunsă aproape la capătul celălalt
este propria conştiinţă, care nu se pierde în nuanţe şmechere şi
în speculaţii... şi singura care îţi poate da un certificat autentic
şi definitiv.

184
 „Binele, adevărul, frumosul – ele ne vor salva.
Nu neliniştea este esenţa vieţii,
ci pacea, dreptatea, liniştea, prietenia –
ele sunt cele care ne vor strânge laolaltă
şi ne vor ajuta să privim mai mult spre cer.”

Pr. prof. dr. Nicolae Beleanu – religie ortodoxă

şi muzică pastorală

Ce loc ocupă în viaţa dumneavoastră Liceul Pedagogic

„Carmen Sylva”?
Pentru mine există câteva şcoli în Timişoara care ocupă
primul loc, iar acest liceul este una dintre ele. Am predat aici,
sunt legat de clasele de seminar. În vara acestui an chiar am
participat la întâlnirea de 10 ani de la absolvire a uneia dintre
primele promoţii ale specializării teologie ortodoxă, întâlnire
organizată la un loc cu absolvenţii celorlalte specializări. A
fost o minunată ocazie pentru a înţelege că am fost apreciat în
această şcoală. După întâlnirea cu profesorii, foştii noştri elevi,
acum preoţi, au ţinut o slujbă în capela şcolii. A fost înălţător,
multora ni s-au umplut ochii de lacrimi.
Faptul că discutăm acum nu este întâmplător, ci este
voia lui Dumnezeu ca să nu se aştearnă uitarea peste
speranţele, eforturile şi bucuriile noastre. Timpul nu trece în
zadar, el trece prin şi cu fiinţa noastră. Momentele care au
trecut cu noi au fost atât de pline de sens! Şi astăzi există aici
atâţia oameni deosebiţi – se vede asta pe chipul lor senin, care
le oglindeşte sufletul plin de bunătate şi dăruire...
În curând, aici va veni la şcoală nepoţelul meu, iar eu
mă voi simţi, împreună cu el, şcolar iarăşi...

185
 Pentru mine, coridoarele astea încă răsună de vocile
copiilor cântând muzică religioasă, toate zidurile astea-mi
vorbesc...

Cum s-a născut iniţiativa înfiinţării profilului vocaţional,

specializarea teologie ortodoxă, în judeţul Timiş?
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nicolae al Banatului a
dorit înfiinţarea unui seminar teologic ortodox aici, la
Timişoara. Cel mai apropiat seminar pentru copiii din judeţul
nostru era cel de la Caransebeş. M-a chemat – eram pe atunci
inspector şcolar de specialitate la religie – şi am chibzuit
amândoi că nu se putea construi o clădire destinată
seminarului, ar fi fost mult prea costisitor. Ne-am gândit în
care dintre liceele timişorene ar fi locul unor asemenea clase şi
am căzut de acord că Liceul Pedagogic era cel mai indicat. Am
discutat cu conducerea de atunci a liceului şi am găsit aici
oameni cu credinţă, deschişi la acest gând. În 1996 a luat fiinţă
prima clasă a IX-a. La materiile laice aveam profesorii şcolii,
iar la materiile teologice speram ca, pe măsură ce numărul de
ore ar fi permis înfiinţare de posturi, să aducem tineri bine
pregătiţi intelectual şi smeriţi spiritual, care să dea concurs
pentru posturile respective. Prin concurs au devenit dascăli ai
şcolii Petru Suru, Mircea Munteanu, Nicolae Şincari, iar alţi
preoţi profesori au avut ore la plata cu ora. Şi eu am predat în
acele începuturi muzică şi discipline teologice.

Care este cea mai dificilă dintre aceste discipline?

Dogmatica. Este comparabilă cu matematica din
învăţământul laic, pentru că face apel major la logică. Trebuie
să cunoşti toate dogmele, tot ce s-a hotărât în sinoadele
ecumenice dintre 325 şi 787. Aceste dogme nu pot fi alăturate
pur şi simplu, relaţiile dintre ele sunt de mare complexitate.

186
Ce traiect profesional au absolvenţii acestui profil?

Nu toţi absolvenţii au mers mai departe la Facultatea de

Teologie, au urmat diverse direcţii – la fel ca absolvenţii
celorlalte secţii ale şcolii. Am întâlnit peste ani dintre ei, unii
stomatologi, alţii – funcţionari la primării, ba chiar şi poliţişti.
Dar sunt destui şi cei care au ajuns preoţi apreciaţi în parohiile
lor, precum şi profesori de religie.
Ştiu că secţia merge din ce în ce mai bine, mulţumită
eforturilor colegilor mei, profesori de care sunt mândru.
Vibrez din toată inima când aud lucruri bune despre rezultatele
lor cu corul, despre olimpiadele unde copiii se remarcă chiar la
etape naţionale.

Cum se dezvoltă personalitatea elevilor prin faptul că învaţă

la acestă secţie?

Tinerii ajunşi la maturitate realizează cât de important a

fost pentru ei că au avut această şansă de a studia mai multe
discipline teologice decât cei din învăţământul laic. Nu doar că
pătrund mai adânc tainele religiei, la o vârstă atât de roditoare
în cuget, ci devin şi buni creştini, buni cetăţeni, buni colegi,
indiferent de profesia spre care se vor îndrepta. Mai ales pe cei
care au devenit profesori de religie chiar am avut prilejul să-i
văd evoluând, asistându-i la ore ca inspector. Au ceva în plus
la felul în care formează la rândul lor copiii, iar această valoare
adăugată din aceşti patru ani făcuţi în această şcoală vine...
Exact acelaşi fenomen este sesizabil şi la profesorii care au la
bază liceul pedagogic, pentru că aceşti ani de liceu sunt cea
mai potrivită vârstă pentru a te iniţia într-o profesie...

187
Ce părere aveţi despre înrudirea spirituală între cele două
profesii, cea de preot şi cea de dascăl?
Se ştie că primele şcoli pe lângă biserici au apărut,
primii dascăli au fost preoţii, primele cărţi pe care se învăţa
cetitul/ cititul au fost bisericeşti. Nu poţi să fii un bun preot
dacă nu eşti şi un bun dascăl, dacă nu eşti un învăţător, cum
Iisus însuşi a fost numit. Preoţia reuneşte trei dimensiuni
fundamentale, care doar împreună reflectă complexitatea şi
profunzimea acestei misiuni – dimensiunea sacră, dimensiunea
pastorală şi dimensiunea educativă.

Sunteţi şi preot, şi profesor. Cum se completează aceste

ipostaze în felul în care lucraţi?
Îmi place foarte mult profesoratul. Am început prin a
preda muzică la Seminarul din Caransebeş şi am rămas până la
capăt în învăţământul teologic. Părerea mea este că în
învăţământ nu rezistă decât cei care au vocaţie. În fiecare an,
în vacanţa de vară, mă ajungea dorul de şcoală şi abia apucam
să înceapă iar cursurile... Copiii retrăiesc peste ani cu plăcere
momentele petrecute în şcoală, apreciază exigenţa profesorilor
buni. Se spune că profesorul este ca o lumină care arde, se
consumă, dar le dăruieşte lumina lui tuturor celor din jur. Dacă
ar fi să o iau de la început, tot profesoratul şi muzica le-aş
alege...

De lumina cărora dintre profesorii dumneavoastră v-aţi

bucurat?
Am furat meserie, cum se spune, de la profesorul meu
de muzică de la Facultatea de Teologie, Gheorghe Şoima. Am
instruit un grup vocal în facultate şi simultan am făcut pian şi
canto la Şcoala Populară de Artă. Deosebit a fost şi profesorul
meu de muzică de la seminar, Constantin Vlad.

188
Cum menţineţi legătura cu foştii elevi şi studenţi?
Lumea este mai mică decât credem şi drumurile noastre
mereu se întâlnesc. La fiecare sfârşit de an mă emoţiona atât
de tare să aud răsunând „Gaudeamus igitur”... Simţeam că este
nedrept să ne despărţim de absolvenţi. Ei intraseră în şcoală cu
un suflet maleabil, noi îi modelaserăm, iar ei deveniseră
facerea mâinilor şi sufletului nostru. Nici nu ne dăm seama ce
mare influenţă avem asupra lor... În cei unsprezece ani de
serviciu la inspectorat am întâlnit în inspecţii mulţi foşti
studenţi. Mi-amintesc cum, la un moment dat, am inspectat o
tânără. Era foarte emoţionată. „De ce ai asemenea emoţii, doar
mi-ai fost studentă!” i-am spus. „Tocmai de aceea” mi-a
răspuns ea...

Care sunt cele mai mari împliniri pe care vi le-a adus

conducerea corului studenţilor de la Facultatea de Teologie?

Am avut momente de succes izvorâte din pasiunea mea

pentru muzică. Cu acest cor am obţinut nenumărate premii şi
în ţară şi în străinătate, la toate concursurile la care am
participat. Am obţinut chiar o medalie de aur la Barcelona, în
Spania. Am cântat până şi la Vatican. Nu pot să vă descriu ce
am simţit atunci...

Nu e prea mult spus „pasiune” pentru muzică?

Nu, nici pomeneală. Este vorba chiar de pasiune. După

2-3 ore de repetiţii cu corul mă simţeam atât de bine, atât de
împlinit! Când am intrat la ISJ Timiş, am avut de completat o
fişă personală. Una din întrebările de acolo suna aşa: „Ce
hobby aveţi?” M-am tot gândit şi mi-am dat seama că hobby-
ul meu este chiar profesia mea!

189
În ce fel muzica ne modelează sufletul?
Omul care cântă are sufletul mai sensibil. Mereu am
luptat pentru încurajarea copiilor spre muzică, spre muzica
bună, care are o influenţă benefică asupra noastră, încă de când
suntem foarte mici, chiar din perioada intrauterină. Cât despre
muzica religioasă, ea are un plus, ne leagă şi mai puternic de
Dumnezeu. Muzica, în general, ne înalţă, iar muzica religioasă
ne înalţă spre Dumnezeu. O rugăciune cântată este de două ori
rugăciune.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să vieţuiţi aproape de

Dumnezeu?
Am simţit foarte puternic de două ori în viaţă prezenţa
lui Dumnezeu. Era vorba de ducerea la bun sfârşit a picturii
bisericii de la Institutul de Agronomie, în ctitoria căreia m-am
implicat, şi de primirea unor cărţi bisericeşti foarte necesare
chiar la slujba de sfinţire a bisericii, în 21 mai 2012... Ajutorul
dumnezeiesc e prezent mereu în viaţa noastră.

Ce credeţi, oamenii îl aleg pe Dumnezeu sau Dumnezeu îşi

alege oamenii?
Dumnezeu se descoperă tuturor la fel. Depinde de
fiecare cât îl cheamă, cât îl doreşte, cât îl acceptă. Sunt şi
cazuri în care Dumnezeu îşi alege omul spre a fi slujit de el şi
spre a lucra prin el. E vorba în acest caz de acei oameni care
au o puternică chemare spre Dumnezeu. Dar, în general,
oamenii sunt cei care Îl aleg pe El. În icoane este reprezentată
o uşă la care Dumnezeu bate. Acea uşă nu are mâner în
exterior, semn că Dumnezeu nu poate da buzna în sufletul
omului. Mânerul este de partea de dinăuntru a uşii, adică noi
alegem dacă Îi deschidem sau nu uşa sufletului nostru.

190
 Toţi avem în noi o dependenţă de Dumnezeu (sigur, în
sensul bun al cuvântului), dar aceasta poate fi distrusă de
înclinaţia noastră spre păcat. Ne rostogolim spre păcat aşa cum
o bilă se rostogoleşte pe un plan înclinat. Atunci când faci
binele, reuşeşti să împingi acea bilă în sus, cu efort, cu
străduinţă.

Acest plan înclinat are acelaşi unghi în cazul nostru, al

tuturor?
Da, panta este la fel de mare pentru fiecare, nu există
diferenţe. Tocmai aici se manifestă rolul educaţiei: ea trebuie
să-l determine pe om să împingă în sus acea bilă. Iar dascălul,
ca şi preotul, trebuie să-i ajute pe copil, pe om să săvârşească
binele.

Am putea spune despre vreo religie că e mai bună decât

altele?
Cea mai bună religie este aceea care te face mai bun,
cea care te face să-ţi iubeşti nu doar prietenul, ci şi duşmanul,
adică să răspunzi cu bine şi celui ce-ţi face rău. De noi depinde
cum se manifestă fărâma de divinitate din noi. Într-o inspecţie
la o clasă I, la rugăciunea de la începutul orei, am văzut ceva
care m-a mişcat: deşi majoritatea copilaşilor se rugau în
picioare, câţiva s-au aşezat în genunchi, iar fizionomia lor era
transfigurată de focul rugăciunii. Nimeni nu le ceruse să facă
asta.
Am citit într-o revistă că un copil de 13-14 ani, găsit în
junglă, crescut printre animale, adus în lumea civilizată, a fost
permanent supravegheat şi observat. Seară de seară, înainte de
a se culca, se aşeza şi-şi aţintea privirea spre un punct
imaginar, ca şi cum ar fi meditat. Stătea aşa o vreme, apoi se

191
culca. Se pare că există în noi, ca dat natural, nu social, puterea
de a ne pune în legătură cu Dumnezeu.

Această putere de a-l simţi pe Dumnezeu se manifestă diferit

la fiecare?
Da, ea este individuală, este particulară, specifică
personalităţii fiecăruia dintre noi. Eu m-am apropiat de
Dumnezeu prin cântare. Pentru alţii, munca este o înălţare spre
Dumnezeu.

Revenind la munca noastră, pe ce anume se construieşte, din

perspectiva dumneavoastră, succesul în meseria de profesor
de religie?
Cred că patru sunt pilonii pe care se sprijină această
profesie: harul, învăţătura, priceperea didactică şi ajutorul
divin. Mereu am fericit elevii care au avut profesori buni.

Ce ar trebui să reflecte nota primită la religie?

E rolul profesorului să cântărească astfel încât nota să

nu fie doar o oglindire a cunoştinţelor teoretice, ci să cuprindă
şi aprecierea comportamentului elevului, precum şi dorinţa lui
de a se înălţa spre Dumnezeu. Nu sunt de acord cu corigenţele
la religie, cred că nota ca pedeapsă ar trebui anulată de la orice
disciplină, nu doar de la religie.

Percepeţi o posibilă suprapunere între nota la religie şi nota

la purtare?

O suprapunere ar fi prea mult spus, mai degrabă o

includere a notei la purtare în cea de la religie.

192
Se discuta, într-o vreme, despre perspectiva ca în liceu elevii
să nu mai studieze religia cultului căruia îi aparţin, ci istoria
religiilor. Cum vă pare această idee?

Da, a fost un subiect discutat la un moment dat şi la

consfătuirile naţionale ale inspectorilor de religie. Ar fi trebuit
concepute o programă şi un manual unic, iar ora respectivă ar
fi putut fi susţinută de oricare profesor, indiferent de cult, ceea
ce ar fi simplificat şi problemele şcolii legate de încadrarea cu
personal calificat. Eu aş fi conceput acel manual adunând
aspectele pozitive din fiecare religie, aspecte care sunt
interesant de comparat şi de dezbătut cu elevii de liceu. Dar
ideea a murit în faşă, nu mai este discutată acum... Există încă
o tendinţă centrifugă. Totuşi, eu sper că, dacă mileniul al
doilea a fost cel al dezbinărilor, mileniul al treilea va fi cel al
unirii.

Dacă un singur citat din Biblie ar transgresa veacurile, pe

care l-aţi alege?

Există un verset care a fost săpat în piatră în multe

cetăţi romane: „Ceea ce doriţi să vă facă vouă oamenii să le
faceţi şi voi asemenea.” Dacă ar fi respectat întocmai, el ar
regla comportamentul omului faţă de aproapele său.

Ce au bun în ele vremurile de acum?

Multe sunt bune – există mai mult confort, informarea

este accesibilă. Dar sunt şi rele: prea multă competitivitate face
ca omul să devină lup pentru om, ne îndepărtează unii de alţii.
Mie-mi place să mă apropii de oameni, aşa am fost educat.
Când eram mic, tata m-a învăţat să salut respectuos pe toată

193
lumea... Empatia şi răbdarea se pot dezvolta, iar noi am putea
să ne ajutăm reciproc, fiind alături unii de alţii şi în bucurie,
dar mai ales în durere. E o definiţie frumoasă a prieteniei care
spune că prietenul adevărat este acela care vine spre tine când
toţi ceilalţi pleacă. Poţi să oferi un umăr ca sprijin, să întinzi o
mână, să spui o vorbă bună, o vorbă de încurajare... Toate
acestea valorează mai mult decât orice lucru material. Dacă
flacăra credinţei ar fi aprinsă în noi, multe rele nu s-ar face. Nu
avem dreptul să judecăm pe nimeni, nu avem voie să gândim
rău asupra nimănui. Doar cu noi avem obligaţia să fim critici,
ca să ne îndreptăm.

Putem şti ce menire avem aici, pe pământ?

Categoric. Menirea noastră, a tuturor şi a fiecăruia în

parte, este de a contribui în vreun fel la binele celorlalţi. Prin
căldura divină şi prin educaţia primită, putem deveni conştienţi
de această menire. Conştiinţa umană nu poate fi distrusă, ea
poate fi doar adormită. Menirea mea, de exemplu, este cea de a
cânta, de a-i învăţa şi de a-i pune şi pe alţii să cânte!

Cum interpretaţi din perspectivă teologică afirmaţia lui

Dostoievski „Frumuseţea va salva lumea.”?

Sunt de acord cu această afirmaţie. Lumea merge spre

bine, cu paşi foarte mărunţi, dar, indiscutabil, progresează.
Binele, adevărul, frumosul, ele ne vor salva. Nu neliniştea este
esenţa vieţii, ci pacea, dreptatea, liniştea, prietenia – ele sunt
cele care ne vor strânge laolaltă şi ne vor ajuta să privim mai
mult spre cer.

(interviu realizat cu sprijinul lui Alexandru Bodog)

194
(ne)Cuprins

Această carte este ........................................................... p.3

Prof. dr. Cornel Petroman ................................................p.5

Prof. Florentina Enache ................................................. p.15
Înv. Florica Fanu ............................................................ p.22
Înv. Livia Guţă .............................................................. p.32
Înv. Eliţa Dogar ............................................................... p.39
Prof. Ionuţ Cristescu......................................................... p.46
Isabelle Băcilă ............................................................. ... p.50
Prof. Dorina Gavrilă ...................................................... .. p.54
Prof. Adriana Costescu ................................................ ... p.61
Prof. Nicolae Simu .......................................................... p.69
Silvia Meda ..................................................................... p.78
Prof. Elena Cristescu ....................................................... p.83
Prof. dr. Mihaela Dumitraşcu .......................................... p.90
Prof. Gabriela Chetrinescu .............................................. p.98
Prof. dr. Maria Chiş ....................................................... p.106
Prof. Ofelia Iova ............................................................ p.113
Snejana Ung ................................................... ............... p.122
Prof. Maria Ciutureanu .................................................. p.127
Prof. Ilie Istodorescu ..................................................... p.135
Prof. Ilie Hamat ............................................................. p.143
Prof. Gheorghina Todorov ............................................. p.148
Prof. Doina Roşca .......................................................... p.155
Diana Doczi ................................................................... p.160
Prof. Anca Sebestyen....................................................... p.164
Prof. Tatiana Cărăbaş ..................................................... p.171
Prof. Adrian Costache .....................................................p.178
Pr. prof. dr. Nicolae Belean ........................................... p.186
(ne)Cuprins .................................................................... ?

195