REFERAT

Facultatea „Ing. Electrica”

Laborator: Metode si
procedee tehnologice

Lucrarea tehnica 1:

Standardizarea in industria
constructoare de maşini electrice

I. Notiuni de baza:

Cuvantul “standardizare” , conform Dictionarului Explicativ al Limbii

Romane, inseamna “a stabili si a aplica un standard, a fabrica în serie, pe baza
unui standard”. Insa, ce este acela un standard? Conform definiţiei ISO/CEI 2,
standardul este definit ca un document, stabilit prin consens si aprobat de un
organism recunoscut, care asigura, pentru uz comun si repetat, reguli, linii
directoare sau caracteristici pentru activităţile sau rezultatele lor, cu scopul de a se
obţine gradul optim de ordine într-un anumit context. Pe plan internaţional exista
standarde care definesc caracteristicile unui produs, unui serviciu si standarde de
organizaţie, care se refera la managementul si asigurarea calităţii, mentenanţă,
analizele de valoare, logistica, managementul calităţii, managementul proiectelor
sau al sistemelor, managementul producţiei etc.
Standardul este protejat prin drepturi de autor si nu poate fi copiat, reprodus
electronic sau transmis, integral sau în parte, fără acordul scris al organismului
naţional sau internaţional de standardizare în cauza. Standardul este considerat
principalul element care asigura eliminarea barierelor tehnice în circulaţia
produselor. În România, standardele pot fi cumpărate de la ASRO (Asociaţia de
Standardizare din ROmania).
Pana la 21 aug. 1992 standardele romane aveau sigla STAS (Standarde de
Stat) potrivit ordonantei guvernului 19/1992. Dupa 21 aug. 1992 stas-urile au
devenit SR-uri (Standard Roman):

1
 Exp: SR EN 60255-26:2005 Relee electrice. Partea 26: Prescripţii de
compatibilitate electromagnetica pentru relee de măsura si dispozitive de protecţie

Începuturile acestei activitati datează din perioada premergătoare celui de-

al doilea Război Mondial, primele standarde cu un caracter naţional fiind adoptate
în 1937-1938, în cadrul AGIR - Asociaţia Generala a Inginerilor din România. În
anul 1948 a luat fiinţa Comisiunea de Standardizare, primul organism naţional de
acest fel. După o serie de reorganizări ale organismului naţional de standardizare,
în 1970 a apărut Institutul Român de Standardizare (IRS), care a funcţionat până în
1998. Prin Ordonanţa 39/1998 s-au pus bazele standardizării voluntare în
România. De la aceasta data, organismul naţional de standardizare este Asociaţia
de Standardizare din România. În prezent, ASRO este membru cu drepturi depline
al CEI - Comisia Electrotehnica Internaţionala, ISO - Organizaţia Internaţionala de
Standardizare, ETSI - Institutul European de Standardizare pentru
Telecomunicaţii, si membru afiliat al CEN - Comitetul European de Standardizare
si CENELEC - Comitetul European de Standardizare pentru Electrotehnica.

Standardizarea internaţionala

ISO – Organizaţia Internaţionala de Standardizare

IEC – Comisia Electrotehnica Internaţionala
ITU – Uniunea Internaţionala a Telecomunicaţiilor Standardizarea regionala
Europa
CEN – Comitetul European pentru Standardizare
CENELEC – Comitetul European pentru Standardizare în Electrotehnica
ETSI – Institutul European pentru Standardizare în Telecomunicaţii
America
COPANT – Comisia de Standardizare Panamericana
MERCOSUR – Piaţa Comuna a Sudului

Rolul Asociaţiei de Standardizare din România este de a produce un

standard pentru acelaşi tip de produs sau serviciu astfel incit daca un producător
roman de motoare electrice lucrează după un standard roman, acesta sa poată fi
folosit fără diferenţe fata de alte produse din Uniunea Europeana (calitatea trebuie
sa fie aceeaşi).

Etapele standardizării

- Identificarea necesitaţilor partenerilor: e analiza pe sector a gradului de adecvare

si a fezabilităţii tehnico-economice a activităţii normative pe baza a doua întrebări
hotărâtoare: standardul va asigura „un plus“ tehnic si economic în sector?; exista si
sunt disponibile cunoştinţele necesare pentru elaborarea unui standard?
- Programarea colectiva: strategie de gândire pe baza necesitaţilor identificate si a

2
prioritarilor definite de către toţi partenerii, apoi luarea deciziei de a se introduce
în programul de lucru al organizaţiei implicate;
- Elaborarea proiectului de standard de către părţile interesate, reprezentate de
experţi (inclusiv producători, distribuitori, utilizatori, consumatori, administraţie,
laboratoare etc., după caz);
- Consensul experţilor privind proiectul de standard;
- Validarea: consultare la nivel internaţional si/sau naţional, după caz, sub forma
unei anchete publice, implicând toţi partenerii economici pentru a avea asigurarea
ca proiectul de standard este conform interesului general si nu ridica alte obiecţii
majore. Finalizarea textului proiectului de standard;
- Aprobarea textului pentru a fi publicat ca standard;
- Revizuirea: aplicarea tuturor standardelor reprezintă obiectul unei evaluări
efectuate în mod regulat de către organismul de standardizare în ceea ce priveşte
relevanta. După revizuire, un standard poate fi confirmat fără schimbări, poate
merge în continuare la revizuire sau poate fi anulat.

Industria nu este pregătita pentru 2007

În Statele Unite exista peste 100 de organisme de standardizare, fiecare asociaţie

profesionala funcţionând, practic, ca un organism de standardizare. Industria
româneasca nu este conştienta ca activitatea de standardizare la nivel european
este o componenta importanta, poate chiar decisiva, a viitorului relaţiilor lor
economice în cadrul pieţei unice. La nivel european, regula este ca, în momentul
în care s-a votat un standard, doi parteneri care încheie un contract pot utiliza
standardul respectiv ca element de referinţa. Daca o tara nu are aceste documente
disponibile la nivelul economiei naţionale porneşte cu un handicap fata de ceilalţi
care, pe de o parte, participa la elaborarea lor si, pe de alta parte, pot sa le
utilizeze. Cu alte cuvinte, e scoasa din joc.
În România, situaţia este oarecum gri. Agenţii economici nu sunt pregătiţi,
nu au cumpărat standardele si nici nu si le-au însuşit. Excepţie fac domeniile
reglementate, unde au fost obligaţi de organismele de inspecţie sau ale firmelor
care prestează activităţi de export. Doar 11 universităţi din cele peste 80 care
activează în România au cumpărat standarde. Statistic vorbind, în anul 1991,
ASRO avea câteva mii de abonaţi. Numărul acestora a scăzut în prezent de peste
20 de ori. A crescut, în schimb, vânzarea „la liber“ a standardelor.

Standardele după 2007

Firmele româneşti nu vor putea sa câştige licitaţii europene daca nu cunosc în

detaliu standardele si normele practicate la nivelul Uniunii. Orice proiect de
finanţare europeana va trebui făcut în conformitate cu standardele si normele
europene, iar după aprobare ofertările pentru contractarea de lucrări vor trebui sa
respecte în detaliu aceleaşi normative.

3
 Daca România vrea sa aibă cât mai multe firme româneşti care sa câştige
aceste licitaţii, trebuie sa cunoască din timp standardele si reglementările
europene. Altfel vor veni firme din afara, care cunosc si lucrează cu aceste norme
de ani întregi, si vor câştiga toate licitaţiile. Daca nu ne pregătim, vom fi doar o
remorca pentru firmele mari care vin din afara, iar profitul lucrării se va întoarce
acolo, în loc sa contribuie la dezvoltarea economiei interne.

In prezent exista in România peste 28.000 de standarde. Pana in 2001,

aceste standarde au fost clasificate si numerotate după un sistem alfanumeric
cuprinzând sectoare, grupe si subgrupe. Sectoarele erau clasificate după ramura de
producţie si notate cu litere A, B, C…
Sectorul rezervat domeniului electrotehnicii era sectorul F (energetica si
electrotehnica – electronica).Acest sector cuprindea 9 grupe iar fiecare grupa avea
9 subgrupe.
Exemplu: F3= materiale electrotehnica
F4= maşini si aparate electrice
F41= maşini electrice rotative
F42= transformatoare
După 2001 lista standardelor a fost prezentata conform clasificării
internaţionale a standardelor (ICS), care prezintă un sistem unificat de clasificare a
standardelor pe 3 niveluri de clasificare ierarhice:
Exp.: - 29 – Electrotehnica
- 29.120 - Accesorii electrice
- 29.120.01 - Accesorii electrice în general
SR EN 60335-2-95:2005 Aparate electrice pentru utilizare casnica si scopuri
similare. Securitate. Partea 2-95: Prescripţii particulare pentru mecanisme de
acţionarea uşilor de garaj cu deschidere verticala, pentru utilizare rezidenţiala

- 29.120.10 - Tuburi pentru scopuri electrice

- 29.120.20 - Dispozitive de conectare
- 29.120.30 - Prize, prelungitoare, conectoare
- 29.120.40 - Întreruptoare
- 29.120.50 - Siguranţe fuzibile şi alte aparate de protecţie de scurtcircuit
- 29.120.70 - Relee
SR EN 60255-26:2005 Relee electrice. Partea 26: Prescripţii de compatibilitate
electromagnetica pentru relee de măsura si dispozitive de protecţie

- 29.120.99 - Alte accesorii electrice

II. Comentarea unui standard:

SR EN 61140:2002 Protecţia împotriva şocurilor electrice. Aspecte

comune în instalaţii şi echipamente electrice.

4
 Acesta este un standard de bază, de securitate, destinat utilizării de către
comitetele tehnice din domeniul electrotehnic la elaborarea de standarde, în
conformitate cu principiile Ghidului CEI 104 şi ale Ghidului ISO/CEI 51.
Documentul defineşte o serie de termeni utilizaţi în acest domeniu: şoc
electric, parte activă periculoasă, tensiune de atingere, curent de atingere, izolaţie
de bază, izolaţie suplimentară, izolaţie dublă, izolaţie întărită, obstacole de
protecţie (electrică), barieră de protecţie (electrică), legare la pământ, de protecţie,
etc. Aceşti temeni se regăsesc şi în standardele de vocabular pentru domeniul
instalaţiilor electrice în construcţii: SR CEI 60050 -195, Vocabular electrotehnic
internaţional, Capitolul 195: Legare la pământ şi protecţie împotriva şocurilor
electrice, şi SR CEI 60050-826, Vocabular electrotehnic internaţional, Capitolul
826: Instalaţii electrice.
De asemenea, standardul tratează o serie de aspecte importante din
domeniul protecţiei, precum:
�Regula fundamentală de protecţie împotriva şocurilor electrice, care
precizează că părţile active periculoase nu trebuie să devină accesibile, iar părţile
conductoare accesibile nu trebuie să devină periculoase nici în condiţii normale de
funcţionare şi în absenţa unui defect şi nici în condiţii de simplu defect; sunt
prezentate condiţiile normale de funcţionare, condiţiile de simplu defect (în acest
caz sunt specificate protecţia prin două măsuri de protecţie independente şi
protecţia printr-o prevedere de protecţie întărită), precum şi condiţiile particulare
(care prevăd măsuri suplimentare de protecţie, atunci când utilizarea unei protecţii
implică un risc inerent sporit, de exemplu, pentru amplasamente care prezintă un
contact de impedanţă scăzută al persoanelor cu potenţialul pământului).
� Prevederile elementare de protecţie (elemente de măsuri de protecţie):
prevederile pentru protecţie de bază, prevederile de protecţie în caz de defect,
prevederile de protecţie întărită. Toate prevederile elementare de protecţie trebuie
concepute pentru a fi eficiente pe toată durata de viaţă a instalaţiei, a sistemului
sau a echipamentului, când acestea sunt utilizate conform destinaţiei şi sunt
întreţinute corespunzător.
� Măsurile de protecţie, prin care se asigură protecţia de bază şi protecţia
în caz de defect. Sunt prezentate mai multe tipuri de măsuri de protecţie, precum:
protecţia prin întreruperea automată a alimentării, protecţia prin izolaţie dublă
sau întărită, protecţia prin legătură echipotenţială, protecţia prin separare
electrică, protecţia prin mediu înconjurător neconductor (joasă tensiune),
protecţia prin TFJS (tensiune foarte joasă de securitate), protecţia prin TFJP
(tensiune foarte joasă de protecţie), protecţia prin limitarea curentului de atingere
în regim stabilizat şi a sarcinii, şi protecţia prin alte măsuri.
� Coordonarea echipamentelor electrice şi a măsurilor de protecţie cu
instalaţia electrică, în cazul echipamentelor de clasă 0, I, II şi III. Sunt indicaţi
curenţii de atingere, curenţii în conductorul de protecţie, curenţii de fugă,

5
distanţele limită şi de securitate şi înştiinţările de avertizare pentru instalaţiile de
înaltă tensiune. De asemenea, sunt prezentate condiţiile speciale de funcţionare.

III. Activitatea de laborator:

In timpul laboratorului am discutat despre tot ceea ce inseamna

„standardizare”, despre ce conţine un standard. Am inţeles ce rol joaca România
in Europa, atunci când vine vorba de STAS-uri si ce inseamna inscripţionările de
pe toate produse întâlnite in viata de zi cu zi. Am consultat insa si CATALOGUL
STANDARDELOR ROMANE (1994) si ORDONANTA 19 DIN 21 AUG. `92
privind activitatea de standardizare in România.

IV. Concluzii:

Un standard reprezintă un nivel de experienţă şi tehnologie care face ca

prezenţa industriei în elaborarea sa să fie indispensabilă. Acesta este un document
de referinţă folosit, în special, în contextul contractelor publice sau în cadrul
comerţului internaţional, pe care se bazează majoritatea contractelor comerciale.
Standardele sunt folosite de către industriaşi ca şi referinţă indiscutabilă ce
simplifică şi clarifică relaţiile comerciale dintre partenerii economici. Cu aceste
standarde România poate ocupa o poziţie înalta in Europa, insa toate resursele
trebuie valorificate la maxim.

V. Bibliografie:

- ordonanţa 19 din 21 aug `92;

- Catalogul Standardelor Romane
- www.sfin.ro
- www.standard.md
- www.library.tuiasi.ro
- www.asro.ro