Adrian Buliga

Experiența de la Instituut Lichtontwerpen, Amsterdam (ILO) Macbeth

de William Shakespeare Scena vrăjitoarelor din Macbeth s-a aflat în
centrul atenției multor regizori de teatru și film care au ajuns la cele mai
inedite rezolvări, cu atât mai mult cu cât scena I-a din primul act al
tragediei stă sub un mare semn de întrebare: e real ceea ce se întâmplă
în fața noastră sau sunt doar primele semne ale nebuniei protagonistului.
Artiștii nu se opresc în a da răspunsuri. In ecranizarea din 1971 Roman
Polanski se concentrează pe atmosferă și pe imaginea schizoidă (reflexia
universului în oglinda apei), iar Rob Ashford și Kenneth Branagh găsesc
de cuviință ca vrăjitoarele să apară în cadrul porticelor unui altar dintr-o
catedrală catolică, fără a se mișca din spațiile respective și
comportându-se precum niște păpuși hidoase (Park Avenue Armory and
Manchester International Festival, 2014). Pawel Szkotak plasează scena
într-o arenă cu nisip, vrăjitoarele fiind niște arătări stranii, ale căror
proporții uriașe și monstruozitate e sugerată de jocul pe catalige
(producție Teatr Biuro Podrozy, Polonia, 2007). Rupert Goold mută
scena într-un spital, vrăjitoarele fiind surori medicale care au rolul de a-l
calma pe agonicul Macbeth, excepțional interpretat de Patrick Stuwart
(ecranizare din 2010, Illuminations Films)

realitatea și visul se intersectează până la confuzie, în ilustrarea

grotescului, care pentru unii se poate constitui drept o imagine
conceptualizată, minimalistă, iar pentru alții este un motiv de bogăție
imagistică și tehnicitate. În cercetarea noastră am plecat de la câteva
versuri care ne-au folosit ca motor și de la imagini pe care le-am
considerat importante pentru motivațiile noastre. Grupajul următor de
versuri, care de altfel deschide tragedia, ne-a călăuzit în parcursul
rezolvării scenei I a primului act. „ÎNTÂIA VRĂJITOARE: Când fi-vom iarăși
împreună Tustrele-n ploaie și furtună? A DOUA VRĂJITOARE: Zarva când
s-a potolit, Cel învins c-a biruit. A TREIA VRĂJITOARE: Va fi-nainte
de-asfințit”1 . Sunt determinate aici locul și timpul (cronotopul), dar și
starea de spirit a personajului ce va intra curând pe scenă. Furtuna
shakespeariană este, de cele mai multe ori, echivalentă cu sentimentele
amestecate, răvășitoare ale personajelor. Macbeth e bântuit de visele
sale de putere, e hărțuit de neliniștea care-l face să se gândească la
tronul ce-ar putea să-i aparțină. Furtuna gândurilor sale este precum
cântecul vrăjitoarelor, o întrețesere de dorințe periculoase din care
rezultă gândurile cele mai hidoase

Într-o primă fază, grija prioritară a fost crearea spațiului: cum să

conturăm ideea de apus, imaginea unei lunci în care misterul și
dualitatea peisajului (real și ireal) să fie bine reprezentate. Am folosit o
platformă dintrun material cu reflexie (oglindă) pentru a induce ideea de
apă, dar și cea de bidimensionalitate. Pe verticală, am folosit o proiecție
(o fotografie cu efect macro, cu claritate redusă, care putea transmite
noțiunea de hățiș). Apoi cu reflectoare cu lumină incandescentă (roșu și
portocaliu intens) am simbolizat apusul. Din nou, contururile erau destul
de ambigue în scopul de a lăsa impresia lipsei de precizie – lipsă de
precizie care vine din interiorul protagonistului. Tot într-un prim
moment al abordării, am restrâns numărul vrăjitoarelor de la trei la una
și, chiar și aceasta era reprezentată printr-o umbră, ca și cum conștiința
lui Macbeth ar fi fost o singură voce, stranie, îndepărtată, auzită numai
de protagonist. Asemenea peliculei expresioniste ne-am folosit de
importanța umbrelor, conturând, în acest mod, lumea invizibilului.
Subconștientul a fost redat tot prin aceste umbre ce se profilau
întortocheat (cu ajutorul light background) pe orizontală și pe verticală.
Dispariția vrăjitoarelor a însemnat revenirea personajului în starea de
acalmie. Umbrele lungi se topesc, spoturile de culoare se închid, lăsând
spațiul într-o singură lumină plină, sugerând conștiința revenită în
reperele normalității. Furtuna se încheie cu repunerea în firesc a
peisajului. Dupa ce am încercat mai multe variante, am găsit și o altă
soluție interesantă în care textul a servit în cele din urmă ca pretext.
Varianta inițială naturalistă (cu accentele ei de inspirație expresionistă)
s-a transformat într-un minimalist joc cu planurile. Am revenit la
numărul de trei „surori malefice” – marionete modulare cu ajutorul
cărora se poate realiza o coregrafie în momentul intrării lor în scenă, un
dans macabru relevant pentru incantația lor ce invocă forțele naturii.
Pentru a crea atmosfera, de data aceasta am mers în linia
conceptualismului și am folosit o compoziție de forme geometrice. Pe
orizontală luminile au fost realizate cu reflectoarelor focale, iar pe
verticală cu videoproiecții pe niște suspendate, de mici dimensiuni,
așezate asimetric. În acest mod, spațiul a devenit foarte dinamic și starea
de vertij, mister, vrajă era rezultanta îmbinării efectelor luminoase cu
mișcarea marionetelor. Și în prima variantă, transpunerea textului în
limbaj non verbal a fost făcută prin mișcarea marionetei în spațiu și prin
„coregrafia” luminilor. În realizarea eclerajului, o atenţie deosebita a fost
acordata culorile (complementare și contrastante) utilizate în „tabloul”
scenic.