SERIA VIITORUL ÎNGRIJIRILOR DE URGENŢĂ

Comitetul pentru Viitorul Îngrijirilor de Urgenţă în Sistemul de Îngrijiri de Sănătate

din Statele Unite
Oficiul Serviciilor de Îngrijire a Sănătăţii

VIITORUL ÎNGRIJIRILOR MEDICALE DE URGENŢĂ ÎN

STATELE UNITE
RAPORTUL PE SCURT

2006
Dacă este să judecăm doar după serialele populare de TV, sistemul naţional de îngrijiri medicale
de urgenţă din USA are un aspect foarte bun. Doctorii, asistentele şi personalul ambulanţelor sunt
profesionişti dedicaţi care salvează vieţile cu experienţa lor şi cu echipamentul modern şi pot fi
permanent crezuţi că vin dintr-o situaţie dificilă. Şi într-adevăr există o mare parte de adevăr în
această imagine: sistemele noastre de îngrijiri de urgenţă şi traumatologice au făcut eforturi
extraordinare în cursul ultimelor decenii şi astăzi reuşesc să salveze mai multe vieţi decât cu 20 de
ani mai înainte şi care altfel ar fi fost iremediabil pierdute.
Dar sub această suprafaţă, o criză naţională în sistemul de îngrijiri de urgenţă este astăzi pe cale
să devină complet vizibilă. Departamentele de Urgenţă (UPU) din întreaga ţară sunt
supraglomerate. Ambulanţele sunt întoarse din drum şi pacienţii o dată internaţi pot să aştepte pe
holuri ore sau chiar zile înainte de a li se găsi un pat de spital. Deseori specialiştii care trebuie să
examineze pacienţii nu sunt disponibili.
Şi sistemul care transport pacienţii către spitale este fragmentat şi inconsistent în ceea ce priveşte
nivelul de calitate pe care îl asigură.
Este un element împotriva acestui regres că Comitetul pentru Viitorul Îngrijirilor de Urgenţă din
Sistemul de îngrijiri de Sănătate din USA constituit în septembrie 2003 să examineze situaţia
îngrijirilor de urgenţă din această ţară. Însărcinat cu crearea unei viziuni asupra viitorului îngrijirilor
de urgenţă, comitetul a răspuns prin publicarea unei serii de trei rapoarte care tratează problemele
îngrijirilor de urgenţă cu baza în spital şi a îngrijirilor traumatologice, a serviciilor medicale de
urgenţă prespitaliceşti şi a unei provocări speciale a asigurării îngrijirilor de urgenţă pentru copii
astfel această serie de rapoarte cuprinde: Îngrijirile de Urgenţă cu baza în spital: La punctul de
rupere; Serviciile medicale de Urgenţă: La răscruce şi Îngrijirile de Urgenţă pentru Copii; Durerile
de creştere. În aceste trei volume, comitetul a identificat ceea ce consideră a fi cele mai importante
elemente ce stau în faţa sistemului naţional de îngrijiri de urgenţă şi a făcut o serie de recomandări
pentru cea mai bună rezolvare a acestor probleme.

SUPRAAGLOMERAREA

Sistemul de îngrijiri de urgenţă din Statele Unite este în multe situaţii victime propriului său succes.
Nu numai pentru că Departamentul de Urgenţă (UPU) din spital a devenit locul unde Americanii se
adresează în primul rând când au o îmbolnăvire sau o rănire care necesită o atenţie imediată dar i
s-au încredinţat un număr în creştere de alte responsabilităţi.
Departamentele de Urgenţă (UPU) de astăzi asigură mult mai multe îngrijiri medicale pentru
pacienţii fără asigurare medicală. Pacienţii asiguraţi se adresează din ce în ce mai mult către
Departamentul de Urgenţă (UPU) atunci când medicul lor nu este disponibil cum ar fi seara sau în
weekend şi ei sunt trimişi pentru o serie de proceduri pe care medicul lor le poate uşor efectua
dacă este la cabinet. În unele comunităţi rurale Departamentul de Urgenţă (UPU) al spitalului este
principala sursă de îngrijiri de sănătate pentru un mare procent de rezidenţi. Departamentul de
Urgenţă (UPU) poate de asemenea juca un rol cheie în supravegherea de sănătate publică
precum şi în pregătirea pentru dezastre sau răspuns.
Numărul de pacienţi care vizitează Departamentul de Urgenţă (UPU) a crescut rapid. În anul 2003
au fost 113.9 milioane de consultaţii în Departamentele de Urgenţă (UPU) de la aproximativ 90.3
milioane cu un deceniu mai devreme. În acelaşi timp numărul facilităţilor care execută aceste
consultaţii a scăzut.
Între 1993 şi 2003, numărul total de spitale din Statele Unite a scăzut cu 703, numărul de paturi de
spital a scăzut cu 198,000, iar numărul de Departamente de Urgenţă (UPU) a scăzut cu 425
(Figura 1).
Rezultatul a fost o serioasă supraaglomerare. Dacă paturile dintr-un spital sunt pline pacienţii nu
pot fi transferaţi din Departamentele de Urgenţă (UPU) către saloanele de spitalizare. Aceasta
poate conduce la practica de “ambarcare” a pacienţilor—menţinându-i în Departamentul de
Urgenţă (UPU) deseori în paturi situate pe holuri până ce un pat de spital devine disponibil. Nu
este neobişnuit pentru unii pacienţi dintr-un Departamentul de Urgenţă (UPU) aglomerat să fie
“ambarcaţi” pentru mai mult de 48 de ore. Aceşti pacienţi au mai puţină intimitate, mai puţin timp

2
pentru a primi serviciile necesare la timp şi nu beneficiază de experienţa şi echipamentele
specifice situaţiei sănătăţii lor şi care le-ar primi într-un salon obişnuit de spital.
O altă consecinţă a supraaglomerării a fost o netă creştere a numărului de redirecţionări ale
ambulanţelor. O dată considerată a fi o supapă de detensionare a situaţiei şi folosită doar în situaţii
extreme, acum a devenit un loc comun. O jumătate de milion de astfel de redirecţionări se petrec
în ritm de 1 pe minut—în care o ambulanţă care transportă un pacient de urgenţă este
redirecţionată de la un Departament de Urgenţă (UPU) care este plin la un altul mult mai
îndepărtat. În 2004, conform Asociaţiei Americane a Spitalelor (AHA), aproape jumătate din toate
spitalele —şi aproape 70% din spitalele urbane—au redirecţionat pacienţii către unele puncte în
cursul anului. Fiecare redirecţionare adaugă minute bune la timpul de dinaintea ajungerii
pacientului la un Departament de Urgenţă (UPU) şi să fie văzut de un medic, iar aceste întârzieri
pot însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte pentru unii pacienţi. Mai mult întârzierile cresc timpul
în care ambulanţele nu sunt disponibile pentru alţi pacienţi.

FIGURA 1. Departamentele de Urgenţă faţă de consultaţiile acordate

Sursa: AHA Statistica de spital şi supravegherea îngrijirilor medicale Ambulatorii(NHAMCS)

FRAGMENTA REA

Sistemul modern de îngrijiri de urgenţă este o inovaţie relativ nouă, În anii 50 medicina de urgenţă
nu era o specialitate recunoscută şi camerele de urgenţă erau încadrate în general cu internişti
sau medici de medicină generală majoritatea lor tineri şi fără experienţă. Nu erau paramedici şi în
general Serviciile Medicale de Urgenţă prespitaliceşti ofereau cu ceva mai mult decât primul ajutor,
iar de multe ori ambulanţa locală era reprezentată de un mortician şi un car funebru.
De atunci sistemul de îngrijiri de urgenţă s-a dezvoltat rapid. “Camera de urgenţă” a devenit
“Departamentul de Urgenţă (UPU) şi astăzi este frecvent încadrat cu specialişti pregătiţi în
medicina de urgenţă. Multe ambulanţe folosesc echipamente specializate şi personalul lor este
pregătit să stabilizeze pacienţii şi să-i menţină în viaţă până ce ajung la spital. Dar organizarea şi
asigurarea acestor servicii a rămas de departe în urma capacităţilor lor tehnice, cu comunicaţiile
limitate şi coeziunea la fel între diferitele componente ale sistemului. Ca un rezultat, sistemul de
îngrijiri de urgenţă de astăzi este foarte fragmentat şi diferit.
Un singur centru populat poate avea mai multe agenţii de îngrijiri medicale de urgenţă
prespitaliceşti —unele voluntare, altele plătite, unele bazate la pompieri, altele operate de spitale
sau privat—şi aceste organizaţii nu interacţionează reciproc efectiv. (Figura 2).

3
Lucrătorii din Serviciile de îngrijiri medicale de urgenţă prespitaliceşti nu pot întotdeauna să
comunice cu poliţia sau cu pompierii din cauza lipsei echipamentele compatibile sau pentru că
operează pe frecvenţe diferite. Mai mult Serviciile de îngrijiri medicale de urgenţă prespitaliceşti
dintr-o jurisdicţie administrativă sunt deseori incapabile să comunice cu cele din jur.
De asemenea este o similară lipsă de legătură între Serviciile de îngrijiri medicale de urgenţă
prespitaliceşti şi Departamentele de Urgenţă (UPU) din spitale cărora le aduc pacienţii. Puţine
sisteme din întreaga ţară coordonează efectiv fluxul regional al pacienţilor către spitale şi centre
traumatologice din cauză că ele eşuează în a ţine seama de astfel de lucruri cum ar fi nivelul de
aglomerare şi diferenţele de experienţă care există la fiecare spital. Într-adevăr Departamentele de
Urgenţă (UPU) în majoritatea timpului nu transmit datele despre starea lor de aglomerare către
Serviciile de îngrijiri medicale de urgenţă prespitaliceşti ci doar când trec formal la redirecţionarea
ambulanţelor şi la refuzul de a primi pacienţi. Ca un rezultat fluxul regional al pacienţilor este slab
condus şi anumiţi pacienţi pot să ajungă la facilităţi care nu sunt optime pentru îngrijirea lor dat
fiind nevoile lor medicale.
Se adaugă la fragmentare faptul că există o extraordinară variabilitate de a lungul ţării în modul în
care sunt tratate urgenţe. Sub aparenta lor uniformitate, există astăzi mai mult de 6000 de centre
de apel la 9-1-1 în întreaga ţară şi în funcţie de localizarea lor ele pot fi operate de poliţie, de
pompieri, de autorităţile locale sau de alte entităţi. Mai mult nu există standarde generale pe ţară
pentru pregătirea şi certificarea personalului Serviciilor de îngrijiri de Urgenţă prespitaliceşti—sau
măcar o acreditare naţională a instituţiilor care pregătesc acest personal. Nu există o singură
agenţie din autorităţile centrale care să supravegheze sistemul de îngrijiri de urgenţă şi cel de
îngrijiri traumatologice. În locul acestora există o responsabilitate pentru multiplele agenţii şi
departamente federale inclusiv pentru Departamentul de Sănătate şi Servicii Umanitare ca şi a
Departamentului Securităţii Interne şi al Transporturilor. Datorită faptului că responsabilitatea
pentru sistem este aşa de fragmentată există şi destul de puţină disponibilitate şi este destul de
dificil să se stabilească unde este sistemul gâtuit şi de ce.

FIGURA 2. Rolurile care se suprapun ale Sistemului de Îngrijiri de urgenţă prespitaliceşti

LIPSA DE SPECIALIŞTI DE GARDĂ

Serviciile de îngrijiri medicale de urgenţă prespitaliceşti şi cele de îngrijiri de urgenţă din spitale ca
şi cele de îngrijiri traumatologice sunt divizate între medicii de urgenţă şi traumatologii care pot fi
chemaţi să îngrijească aproape orice tip de rănire sau îmbolnăvire de aceea este important ca ei
să fie capabili să se consulte cu specialiştii din diferite domenii.
Într-adevăr dacă un spital oferă servicii de specialitate pacienţilor internaţi—cum ar fi
neurochirurgia sau chirurgie vasculară ele trebuie să asigure prin lege aceste servicii şi pacienţilor
din Departamentele de Urgenţă (UPU).

4
A devenit foarte dificil pentru Departamentele de Urgenţă (UPU) să găsească specialiştii care să
fie de acord să facă de gardă în Departamentul de Urgenţă (UPU) şi această lipsă a avut rezultate
uneori tragice.
Sunt o varietate de motive pentru lipsa specialiştilor de gardă. Mulţi specialişti au găsit că au
greutăţi să fie plătiţi pentru serviciile prestate în Departamentele de Urgenţă (UPU) din cauză că
mulţi dintre pacienţii de urgenţă sau traumatologici care se prezintă nu sunt asiguraţi. Specialiştii
sunt de asemenea descurajaţi de riscurile suplimentare de responsabilitate de malpractice ale
lucrului în Departamentele de Urgenţă (UPU). Multe dintre procedurile executate în
Departamentele de Urgenţă (UPU) sunt inerent riscante şi medicii rareori au o relaţie existentă cu
pacienţii de urgenţă. Rezultatul este că primele de asigurare de malpractice pentru medicii din
UPU sunt mult mai mari decât pentru acei care nu lucrează acolo. În final mulţi specialişti
consideră solicitările din cursul gărzilor prea distructive pentru practica lor privată şi viaţa lor
familială.
După ce au fost toată ziua în sala de operaţii, ei au destul de puţină dorinţă de a fi chemaţi înapoi
în spital la miezul nopţii deseori fără asigurarea unei plăţi pentru serviciile prestate.

LIPSA PREGĂTIRII PENTRU DEZASTRE

În orice moment în care un dezastru loveşte, fie că este unul natural, o epidemie de îmbolnăviri
transmisibile sau un atac terorist. Serviciile Medicale de Îngrijiri de Urgenţă prespitaliceşti şi
Departamentele de Urgenţă (UPU) din spital sunt chemate să îngrijească bolnavii sau răniţii.
Din nefericire sistemul naţional de îngrijiri de urgenţă este foarte slab pregătit pentru a face faţă
unor astfel de dezastre.
Dificultăţile încep de la natura de altfel aglomerată a sistemului. Cu spitale din multe oraşe mari
care acţionează la aproape capacitatea lor totală, chiar şi un accident cu multiple autovehicule de
pe autostradă poate crea un ambuteiaj într-un Departament de Urgenţă (UPU). Un dezastru
majore cu multe victime este ceva pe care multe dintre spitale nu au capacitatea de a face faţă.

FIGURA 3. Serviciile medicale de îngrijiri de urgenţă prespitaliceşti primesc doar 4% din

fondurile alocate primilor respondenţi
Sursă: NYU Centrul pentru Pregătirea pentru Catastrofe şi Răspuns 2002-

Multe dintre probleme sunt create de o simplă lipsă de alocare a fondurilor. În 2002, de exemplu
programul de pregătire a spitalelor pentru bioterorism a fost între $5,000 şi $10,000—insuficient
pentru a echipa chiar şi o singură cameră de îngrijiri critice. Serviciile de îngrijiri de urgenţă sunt în
principal subfinanţate, cu toate că furnizorii de îngrijiri de urgenţă sunt o parte crucială a
răspunsului la oricare dezastru, ei au primit doar 4% din cei $3.38 miliarde de USD alocate de
Departamentul de Securitate Internă pentru pregătirea de urgenţă doar 5% din alocarea de fonduri

5
pentru Programul de Pregătire pentru Bioterorism a Spitalelor (Figura 3). In general, din miliardele
de USD alocate pentru pregătirea pentru dezastre doar o mică porţiune a fost alocată pentru
pregătirea medicală şi mult mai mult pentru pregătirea pentru un pericol mai puţin probabil cum
este bio-terorismul.
Datorită acestei lipse de alocare a fondurilor, relativ puţin din personalul din spitale şi Serviciile de
îngrijiri medicale de urgenţă prespitaliceşti au primit chiar şi o pregătire minimă referitoare la cum
să se pregătească ca să răspundă la un dezastru. Mai mult şi lipsurile de echipament şi materiale
se datoresc aceleiaşi situaţii. Puţine spitale au resurse de unităţi pentru asigurarea unei ventilaţii
cu presiune negativă, de exemplu care sunt cruciale pentru izolarea victimelor cu afecţiuni care se
transmit aerogen cum ar fi gripa aviară. Chiar şi multe dintre spitale nu au echipamente adecvate
de protecţie pentru personal care să asigure protecţia personalului care îngrijeşte pacienţii rezultaţi
dintr-o epidemie sau alte dezastre.

LIPSURILE DIN ÎNGRIJIRILE DE URGENŢĂ PEDIATRICE

Copii răniţi sau bolnavi au nevoi medicale diferite de cele ale adulţilor cu aceleaşi probleme. Ei au
un ritm cardiac diferit şi o presiune sanguină diferită, ca şi un ritm diferit de respiraţii, iar acestea se
schimbă cu creşterea. Ei au nevoie deseori de echipamente mai mici decât cele pentru adulţi şi ei
necesită calcularea dozelor de medicaţie mult mai atent decât la adulţi.
Ei au nevoi emoţionale speciale deseori reacţionând foarte diferit la o rănire sau la o boală ca
adulţii. Din nefericire deşi copii reprezintă doar 27% din totalul consultaţiilor din Departamentul de
Urgenţă (UPU) multe spitale şi Servicii medicale de îngrijiri de urgenţă prespitaliceşti sunt nedotate
pentru a putea face faţă acestor pacienţi (Figura 4).
Unele date ale studiului de exemplu arată că doar 6% din Departamentele de Urgenţă (UPU) din
USA au toate materialele necesare pentru a face faţă urgenţelor pediatrice şi doar 50% au până la
85% din materialele esenţiale. Pregătirea este o altă problemă. Multe dintre Departamentele de
Urgenţă (UPU) în special cele din mediul rural au o lisă de personal cu pregătire pediatrică
specializată pentru medici şi asistente care să poată face faţă pacienţilor pediatrici. Multe servicii
de îngrijiri medicale de urgenţă prespitaliceşti solicită personalului să fie pregătit pentru urgenţele
pediatrice.
Un număr de oraşe mari au spitale de pediatrie cu Departamente de Urgenţă (UPU)
corespunzătoare care oferă un tratament corespunzător pentru copii. Fin nefericire marea
majoritate a consultaţiilor acordate în Departamentele de Urgenţă (UPU) pentru copii sunt făcute
de medici generalişti care fie nu au personalul specializat fie nu au materialele necesare pentru a
asigura cea mai bună îngrijire pentru aceşti pacienţi tineri.
5

FIGURA 4. Consultaţiile în Departamentele de Urgenţă (UPU) în funcţie de vârstă

6
 Sursă: 2002 NHAMCS, Calculele efectuate de către personalul IOM

RECOMANDĂRI

Pentru a îmbunătăţi serviciile naţionale de îngrijiri de urgenţă şi a face faţă cererilor în creştere
care sunt puse în faţa acestuia comitetul recomandă o strategie multi polară. Împreună aceste trei
rapoarte conţin un număr de recomandări, dar cel mai mare interes al recomandărilor poate fi
exprimat de patru teme de bază:

Îmbunătăţirea eficienţei spitalelor şi a fluxului pacienţilor

Instrumentele dezvoltate de cercetarea inginerească şi cea operaţională au fost aplicate cu succes

la o varietate de întreprinderi, de la bănci şi companii aeriene la companiile de producţie.
Aceleaşi instrumente s-au dovedit a îmbunătăţi fluxul pacienţilor prin spitale, crescând numărul de
pacienţi cărora li se pot reduce întârzierile în tratamentul lor şi să li se îmbunătăţească calitatea
îngrijirilor. Un astfel de instrument este teoria aşteptării la coadă care prin aplatizarea vârfurilor şi a
căilor are potenţialul de a elimina locurile înguste (gâturile de sticlă) a internărilor pacienţilor, şi
reducerea aglomerării îmbunătăţeşte îngrijirea pacienţilor şi reduce costurile. Un alt instrument
promiţător este unitatea de decizie clinică sau unitat5ea de observare de 23 de ore care ajută
personalul din Departamentele de Urgenţă (UPU) să stabilească dacă unii pacienţi din UPU
necesită internarea. Spitalele folosesc aceste instrumente ca o cale de a îmbunătăţi eficienţa
spitalelor şi în special pentru reducerea aglomerării Departamentelor de Urgenţă (UPU).
În acelaşi timp spitalele pot creşte folosirea tehnologiilor informatice cum ar fi sistemele de table de
bord, care marchează şi coordonează fluxul pacienţilor şi a sistemelor de comunicaţii şi care
permit Departamentului de Urgenţă (UPU) să lege medicii de foile de observaţie ale pacienţilor şi
documentele furnizorilor de îngrijiri. O astfel de folosire crescută a tehnologiilor informatice va
conduce nu numai la o mai mare eficienţă a spitalului dar va creşte siguranţa şi va îmbunătăţi
calitatea îngrijirilor acordate în Departamentul de Urgenţă.
De oarece există puţine stimulente financiare ca spitalele să reducă aglomerarea, JCAHP poate
pune în circulaţie standarde mai severe referitoare la aglomerarea Departamentelor de Urgenţă,
“ambarcarea pacienţilor” şi redirecţionarea. În special practica “ambarcării“ şi a redirecţionării
ambulanţelor trebuie să fie eliminate cu excepţia unor situaţii extreme cum ar fi un eveniment cu
aflux masiv de victime.

Un sistem coordonat, regionalizat şi disponibil

Multe dintre problemele actuale ale sistemului de îngrijiri de urgenţă pot fi atribuite naturii sale
fragmentate. Sistemul de îngrijiri de urgenţă al viitorului trebuie să fie din contră foarte coordonat,
regionalizat şi disponibil.
El va fi coordonat în sensul că din punct de vedere al pacientului, asigurarea asistenţei medicale
de urgenţă trebuie să fie omogenă. Pentru a se realiza asta diferitele componente ale sistemului-
de la —9-1-1 şi dispeceratul, ambulanţele şi lucrătorii din Sistemul de Îngrijiri de Urgenţă
prespitaliceşti ca şi Departamentele de Urgenţă (UPU) şi centrele de îngrijiri traumatologice ca şi
specialiştii care le sprijină trebuie să fie capabili să comunice continuu şi să-şi coordoneze
activităţile. Când o ambulanţă ridică un pacient, personalul sistemului prespitalicesc adună
informaţiile despre pacient şi le transmit automat către Departamentul de Urgenţă (UPU) înaintea
eventualei sosiri a ambulanţei.
Sistemul trebuie să fie regionalizat în sensul că spitalele din vecinătate, ambulanţele şi alte agenţii
vor lucra ca o unitate pentru a asigura îngrijirile de urgenţă pentru toată lumea în acea regiune.
Pacienţii vor fi apoi preluaţi în cea mai bună facilitate din regiune în funcţie de starea lor şi de
distanţele implicate. În cazul unui accident vascular, de exemplu un pacient poate fi mai bine servit
prin aducerea sa la un spital care este puţin mai departe dar care are specializarea în îngrijirea
acestor pacienţi.

7
În final sistemul trebuie să fie disponibil, ceea ce înseamnă că trebuie să fie căi de determinare a
performanţei diferitelor componente ale sistemului şi a raportării acestei performanţe publicului.
Aceasta va necesita dezvoltarea unor standarde bine definite şi a căilor de a măsura performanţa
faţă de aceste standarde.
Raportul cheamă la o serie de 10 locuri de demonstraţie pentru a pune aceste idei în practică şi a
le testa pentru a stabili care strategii funcţionează mai bine în diferite condiţii.

Sistemul de îngrijiri de urgenţă al viitorului trebuie să fie foarte coordonat, regionalizat şi

disponibil.

O dată pornit acest sistem coordonat, regionalizat şi disponibil nu va rezolva numai problema
fragmentării sistemului naţional de îngrijiri de urgenţă, dar de asemenea va ajuta la rezolvarea
lipsei specialiştilor de gardă prin dirijarea pacienţilor către acele spitale care au specialiştii
necesari. Pentru a creşte ulterior disponibilitatea specialiştilor în Departamentele de Urgenţă
(UPU) raportul solicită Congresului să găsească o cale de a reduce efectul proceselor de
malpractice asupra serviciilor asigurate pacienţilor din Departamentele de Urgenţă (UPU).
Mai mult, dezvoltarea unui sistem de îngrijiri medicale de urgenţă coordonat, regionalizat şi
disponibil este stingherită de căile pe care responsabilitatea pentru sistemul de îngrijiri de urgenţă
este răspândită către diferite agenţii ale autorităţile centrale. Natura răspândită a
responsabilităţilor federale pentru Îngrijirile de urgenţă face dificilă publicului identificarea unui
punct clar de contact, limitele vizibilităţii necesare pentru asigurarea şi menţinerea alocării
fondurilor, creează lipsuri şi suprapuneri în finanţarea programelor şi răspândeşte confuzia asupra
unor probleme politice cheie. Raportul cheamă la crearea unei agenţii federale conducătoare care
să consolideze multe dintre programele guvernamentale care au de a face cu îngrijirile de urgenţă
şi traumatologice.

Resurse crescute

Creşterea finanţării poate ajuta îmbunătăţirea sistemului naţional de îngrijiri de urgenţă într-un
număr de căi. Multe cercetări sunt necesare de exemplu pentru a stabili cele mai bune căi pentru
a organiza asigurarea serviciilor de îngrijiri de urgenţă, în special în prespital. Şi dat fiind faptul că
multe închideri de spitale şi Departamente de Urgenţă pot fi atribuite pierderilor financiare produse
de costurile îngrijirilor de urgenţă şi traumatologice, Congresul trebuie să ia în considerare
asigurarea unor rambursări mai mari în mare precum şi a unor spitale şi centre traumatologice
dintr-o reţea de siguranţă care să facă faţă unei părţi disproporţionate a costurilor îngrijirilor de
urgenţă a pacienţilor neasiguraţi.
Dar poare că aria în care o mai mare alocare de fonduri este cea mai importantă este pregătirea
pentru dezastre.
Până în prezent în ciuda importanţei în orice răspuns la dezastre, diferitele părţi ale sistemului de
îngrijiri medicale de urgenţă au primit o foarte mică parte din fondurile alocate de congres pentru
pregătirea pentru dezastre. În parte datorită faptului că banii tind să fie direcţionaţi prin agenţiile de
siguranţă publică, care consideră îngrijirile medicale că sunt de o prioritate scăzută. Congresul
trebuie de aceea să facă ca o mai considerabilă parte din fondurile alocate pentru pregătirea
pentru dezastre să devină disponibile pentru sistemul medical de urgenţă prin fondurile dedicate.

Acordând atenţie copiilor

În final, pe măsură ce aceste diferite îmbunătăţiri sunt aduse sistemului naţional de îngrijiri
medicale de urgenţă va fi deosebit de important ca îngrijirile pediatrice să fie avute în vedere în
toate aspectele îngrijirilor medicale de urgenţă. Nevoia pacienţilor pediatrici trebuie să fie luată în
considerare în întocmirea protocoalelor şi a standardelor de îngrijiri pentru triaj şi transport a
pacienţilor; în întocmirea planurilor de dezastre, în pregătirea lucrătorilor din sistemul de îngrijiri de
urgenţă de a asigura că ei sunt competenţi şi asigură confortabil îngrijirile de urgenţă pentru copii

8
şi în asigurarea cercetărilor pentru stabilirea căror tratamente şi strategii sunt cele mai efective
pentru copii în variatele situaţii de urgenţă.

REALIZAREA VIZIUNII

Nu există o singură soluţie care “să se potrivească pentru tot” prin care să se construiască
cel mai bun posibil sistem de îngrijiri medicale de urgenţă în întreaga ţară..

Nu există o “soluţie care să se potrivească la tot” pentru a construi cel mai bun posibil sistem de
îngrijiri de urgenţă pentru fiecare colţ al ţării. În scopul de a se explora diferitele abordări şi a vadea
ce funcţionează şi ce nu în diferite situaţii comitetul recomandă ca Congresul să stabilească un
program de pilot de 5 ani pentru a asigura fondurile în anumite zone care să constituie un sistem
coordonat regionalizat şi disponibil. În timp acest proiect va identifica cele “mai bune” practici care
vor pitea rezolva problemele ce stau în faţa sistemului de îngrijiri de urgenţă actual şi punctul de
plecare pentru un viitor sistem de îngrijiri de urgenţă care să asigure o îngrijire de urgenţă de înaltă
calitate, eficienţă şi fiabilitate pentru toţi Americanii.

PENTRU MAI MULTE INFORMAŢII…

Copies of the Future of Emergency Care in the United States Health System reports are available from the National
Academies Press, 500 Fifth Street, N.W., Lockbox 285, Washington, DC 20055; (800) 624-6242 or (202) 334-3313 (in
the Washington metropolitan area); Internet, http://www.nap.edu. The full text of this report is available at
http://www.nap.edu.
This study was supported by funds from the U.S. Department of Health and Human Services’ Agency for Healthcare
Research and Quality, Health Resources and Services Administration, and Centers for Disease Control and Prevention,
the U.S. Department of Transportation’s National Highway Traffic Safety Administration, and the Josiah Macy, Jr.
Foundation. Any opinions, findings, conclusions, or recommendations expressed in this publication are those of the
author(s) and do not necessarily reflect the views of the organizations or agencies that provided support for the project.
The Institute of Medicine serves as adviser to the nation to improve health. Established in 1970 under the charter of the
National Academy of Sciences, the Institute of Medicine provides independent, unbiased, evidence-based advice to
policymakers, health professionals, industry, and the public. For more information about the Institute of Medicine, visit the
IOM home page at www.iom.edu.
Copyright ©2006 by the National Academy of Sciences. All rights reserved. Permission is granted to reproduce this
document in its entirety, with no additions or alterations.

COMITETUL PENTRU VIITORUL ÎNGRIJIRILOR DE URGENŢĂ DIN SISTEMUL DE SĂNĂTATE AL

STATELOR UNITE
GAIL L. WARDEN (Chair), President Emeritus, Henry Ford Health System, Detroit, Michigan
STUART H. ALTMAN, Sol C. Chaikin Professor of National Health Policy, Heller School of Social Policy, Brandeis University,
Waltham, Massachusetts
BRENT R. ASPLIN, Associate Professor of Emergency Medicine, University of Minnesota and Department Head, Regions Hospital
Emergency Department, St. Paul
THOMAS F. BABOR, Chair, Department of Community Medicine and Health Care, University of Connecticut Health Center,
Farmington
ROBERT R. BASS, President, National Association of State EMS Officials and Executive Director, Maryland Institute for
Emergency Medical Services Systems, Baltimore
BENJAMIN K. CHU, Regional President, Southern California, Kaiser Foundation Health Plan and Hospital, Pasadena
A. BRENT EASTMAN, Chief Medical Officer, N. Paul Whittier Chair of Trauma, ScrippsHealth, San Diego, California
GEORGE L. FOLTIN, Director, Center for Pediatric Emergency Medicine, Associate Professor of Pediatrics and Emergency
Medicine, New York University School of Medicine, Bellevue Hospital Center, New York
SHIRLEY GAMBLE, Chief Operating Officer, United Way Capital Area, Austin, Texas
DARRELL J. GASKIN, Associate Professor, Department of Health Policy and Management, Johns Hopkins Bloomberg School of
Public Health, Baltimore, Maryland
ROBERT C. GATES, Project Director, Medical Services for Indigents, Health Care Agency, Santa Ana, California
MARIANNE GAUSCHE-HILL, Clinical Professor of Medicine and Director, Prehospital Care, Harbor-UCLA Medical Center,
Torrance, California
JOHN D. HALAMKA, Chief Information Officer, Beth Israel Deaconess Medical Center, Boston, Massachusetts
MARY M. JAGIM, Internal Consultant for Emergency Preparedness Planning, Merit Care Health System, Fargo, North Dakota
ARTHUR L. KELLERMANN, Professor and Chair, Department of Emergency Medicine and Director, Center for Injury Control,
Emory University School of Medicine, Atlanta, Georgia

9
WILLIAM N. KELLEY, Professor of Medicine, Biochemistry & Biophysics, University of Pennsylvania School of Medicine,
Philadelphia
PETER M. LAYDE, Professor and Interim Director, Health Policy Institute and Co-Director, Injury Research Center, Medical
College of Wisconsin, Milwaukee
EUGENE LITVAK, Professor of Health Care and Operations Management Director, Program for Management of Variability in
Health Care Delivery, Boston University Health Policy Institute, Massachusetts
RICHARD A. ORR, Associate Director, Cardiac Intensive Care Unit, Medical Director, Children.s Hospital Transport Team of
Pittsburgh and Professor, University of Pittsburgh School of Medicine, Children’s Hospital of Pittsburgh, Pennsylvania
JERRY L. OVERTON, Executive Director, Richmond Ambulance Authority, Virginia
JOHN E. PRESCOTT, Dean, West Virginia University School of Medicine, Morgantow,
NELS D. SANDDAL, President, Critical Illness and Trauma Foundation, Bozeman, Montana
C. WILLIAM SCHWAB, Professor of Surgery, Chief, Division of Traumatology and Surgical Critical Care, Department of Surgery,
University of Pennsylvania Medical Center, Philadelphia
MARK D. SMITH, President and CEO, California Healthcare Foundation, Oakland
DAVID N. SUNDWALL, Executive Director, Utah Department of Health, Salt Lake City

PERSONALUL DE STUDIU
ROBERT B. GIFFIN, Study Co-Director and Senior Program Officer
SHARI M. ERICKSON, Study Co-Director and Program Officer
MEGAN MCHUGH, Senior Program Officer
BENJAMIN WHEATLEY, Program Officer
ANISHA S. DHARSHI, Research Associate
SHEILA J. MADHANI, Program Officer
CANDACE TRENUM, Senior Program Assistant

10