MISIUNEA BISERICII ORTODOXE FAŢĂ DE DREPTURILE OMULUI

Pr. Prof. Univ. Dr. VALER BEL Facultatea de Teologie Ortodoxă

Universitatea „Babeş-Bolyai” CIuj-Napoca

Misiunea creştină este trimiterea Bisericii în lume, în vederea universalizării

Evangheliei şi a integrării oamenilor în împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată
prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în
Biserică prin Pogorârea Duhului Sfânt, împărăţie care se va manifesta în
plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru slavă.

Pentru a-şi îndeplini misiunea sa. Biserica antrenează şi conduce lumea în trei
mari acţiuni, în şi prin puterea Duhului Sfanţ: Propovăduirea Evangheliei,
care naşte şi susţine credinţa, Sfintele Taine şi Mărturia creştină. Acestea pot
să mai fie numite şi daruri sau lucrări ale Duhului Sfânt sau manifestări ale
împărăţiei lui Dumnezeu. Aceste coordonate esenţiale ale misiunii Bisericii
sunt menţionate clar la sfârşitul Evangheliei după Matei, în marea poruncă
misionară (Mt. 28:19-20). Ele sunt: evanghelizarea („.mergeţi şi învăţaţi toate
neamurileîncorporarea sacramentală în trupul eclezial al lui Hristos, în care
participăm la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi („botezându-le în numele
Tatălui şl al FM şl al Sfântului Duh”) şi îndemnul de a stărui în dreapta credinţă
(I Tim. 1:10), în sfinţenie, mărturie şi slujire (.Jnvăţându-le să păzească toate
câte v-am poruncit Eu vouă*').

Manifestarea prezentă a împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu | intrarea personală

în ea la învierea morţilor este constituire* comunităţii credincioşilor în duhul
trimiterii lui lisus Hristos 11
1
I. Bria, Credinţa pe care o mărturisim, Ed. IBMBOR, Bucureşti, | ! 9
 implicaţii şi perspective 3

^slujba comuniunii viitoare a tuturor credincioşilor in împărăţia lui

Dumnezeu. Această comunitate este roada trimiterii lui lisus Hristos şi a
Duhului Sfanţ. Ea exprimă anticipativ comuniunea viitoare a omenirii
transfigurate în împărăţia lui Dumnezeu. aşa cam lisus Hristos însuşi, în
celebrarea Euharistiei cu cei ce i-au primit Evanghelia şi chemarea, a
anticipat comuniunea viitoare a împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea,
săvârşirea Euharistiei in amintirea morţii şi învierii Domnului este şi rămâne
centrul vieţii Bisericii. Nicăieri nu se exprimă ceea ce constituie fiinţa
Bisericii însăşi ca m Euharistie: comuniunea Iui Hristos cu fiecare
credincios, comuniune care întemeiază, şi comuniunea oamenilor intreolaftă.
In Euharistie, Biserica celebrează comuniunea cu Dumnezeu - Sfânta Treime.
dăruită prin Hristos în Duhul Sfânt, comuniune prin care ea devine anticipare
a comuniunii celei depline a omenirii transfigurate ia împărăţia viitoare a Iui
Dumnezeu.

A fi în comuniune cu Hristos, a participa la moartea şi învierea Lui, aşa cum

se exprimă aceasta, mai ales io Taina Botezului & a Euharistiei, corespunde în
gândirea paulină cerinţei ta lisus Hristos însuşi de a asuma jugul împărăţiei lui
Dumnezeu (Mt. 1I i29u.|. de a căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui (Mt. 6..i3)

Sf. Ap. Pavel a descris moartea împreună cu Hnstos ca moarte 'feţi de păcat şi
faţă de poftele acestuia, iar dăruirea vieţii proprii pentru dreptate şi sfinţenie ca
acţiunea vieţii învierii în cei renăscuţi (Rom. 6:4-6,13-14). însă, când îndeamnă în epistola
cătrc Filipeni: ~4v*ţt im voi gândirea aceasta care era ţi in Hristos fismadică de a fi
ascultător fa(ă de voia lui Dumnezeu la moarte - fJ mc*i

moarte de cruce” (Filip. 2:5.$X sfinţenia este descrisă ca o participare la ascultarea şi

crucea lui Itsus. Există ^iHitr o formă îndoită de participare a creştinilor la moartea iui
Hristos. Prima înseamnă că ci mor faţă de păcat şi duc o viaţă nouă din puterea învierii
lui lisus. A doua formă izvorăşte tocmai din puterea învierii lui Hristos şi conduce pe
creştini pe drumul dăruirii lor tn sM» realizăm împărăţiei lui Dumnezeu.
4 BISERICA ORTODOXĂ ŞI DREPTURILE OMULUI

In credinţa creştină, relaţia omului cu Dumnezeu stă într-o unitate indisolubilă cu

comportarea omului faţă de semenii săi. Iubirea este neîmpărţită: ,JSă iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este
marea şi întâia poruncă. Iar a dom, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca
pe tine însuţi. De aceste două porunci atârnă toată Legea şi proorociF (Mt. 22:37-40).
Adevărul relaţiei cu Dumnezeu se concretizează şi confirmă în relaţia cu semenii. De
aceea, la Judecata universală, criteriul eshatologic al judecăţii va fi credinţa mărturisită
(Mt. 10:32) şi concretizată în faptele iubirii de aproapele sau modul în care ne-am
comportat, faţă de aceşti „fraţi mai mici” ai lui Hristos (Mt. 25:31-46).

Rugăciunea pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi împlinirea voii Lui, pentru
transformarea şi înnoirea lumii în Duhul Evangheliei sunt inseparabile în practică.
Pregustarea liturgico- sacramentală şi doxologică a împărăţiei şi opoziţia faţă de relaţiile
inumane şi fără Dumnezeu în istorie se află într-o relaţie de interdependenţă şi se întăresc
reciproc. Credinţa creştină are ca scop final libertatea şi comuniunea deplină în împărăţia
lui Dumnezeu. Ea include însă - ca o formă a anticipării şi concretizării acestei libertăţi şi
comuniuni desăvârşite, care este posibilă abia la sfârşitul istoriei, în Dumnezeu - lupta
spirituală pentru eliberarea, în cadrul istoriei, de orice formă a păcatului. Evanghelia lui
Hristos cheamă oamenii din robia păcatului şi a morţii şi-i aşează pe calea dreptăţii,
libertăţii şi comuniunii vieţii veşnice. Dar pentru că această cale nu este încă ţinta finală,
ea trece prin ispite, contestaţii şi suferinţe, şi cere, de aceea, lupta spirituală. Ţinta
drumului luminează numai pe parcursul lui: mântuirea în lupta cu ispitele şi contestaţiile
acestei lumi, biruinţa vieţii în lupta împotriva păcatului şi a morţii.

III

Dacă Biserica este sacramentul împărăţiei lui Dumnezeu pentru întreaga omenire - pentru
a-şi împlini misiunea - ea se roagă şi luptă în numele tuturor şi pentru toţi, pentru
transformarea şi înnoirea societăţii in duhul Evangheliei lui Hristos, pentru o ordine a
dreptăţii, împăcării, libertăţii, respectarea demnităţii şi a drepturilor omului.

pentru o societate în care oamenii să poată convieţui frăţeşte. Căci pumnezeu „ne-a
împăcat cu Sine prin Hristos şi ne-a dat noua slujirea împăcării (U Cor. 5:18). Separarea între
evanghelizare şi angajamentul social al creştinilor, între creştinii care se dedică
rugăciunii şi cei care activează în societate în numele lui Hristos este nebiblică şi
dăunează misiunii Bisericii, în acest caz, angajamentul social creştin riscă să devină un
activism umanitar, fără substanţă creştină, iar cultul religios, un cult privat, fără un
interes activ pentru semeni.
r^licatii şi perspective 5
Mărturia creştină include slujirea aproapelui: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi
împlini legea lui Hristos” (Gal. 6:2). Mesajul creştin înseamnă mai mult decât
propovăduirea şi botezarea în numele Sfintei Treimi. Evanghelia este, în acelaşi timp.
propovăduirea mântuirii în lisus Hristos şi o viaţă nouă în Duhul Sfânt. ,JPrin urmare,
dacă este cineva întru Hristos, el e făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au
devenit nor (II Cor. 5:17). A propovădui Evanghelia înseamnă, în acelaşi timp. a fi
solidar cu cei săraci, cu cei suferinzi şi oprimaţi, cu cei ce se află în nevoi, cu cei
disperaţi, nedreptăţiţi sau dezavantajaţi, aşa cum a anunţat Mântuitorul lisus Hristos la
începutul activităţii Sale publice, citând din cartea profetului Isaia: ,J)uhul Domnului
peste \Iine. că El Af-a uns să le binevestesc săracilor, M-a trimis să-i vindec pe cei cu
inima zdrobită, robilor să le propovăduiesc dezrobirea şi orbitor vederea, pe cei asupriţi
să-i eliberez şi să vestesc anul bineprimit al Domnului” (Lc. 4:18-19).

Fără această solidaritate, misiunea Bisericii însăşi este pusă în cauză. Şi aceasta nu pentru
că Biserica ar avea competenţa şi mijloacele practice pentru a rezolva problema sărăciei
economice. Problemele sociale şi nevoile oamenilor, ci pentru că ea trebuie să exercite
funcţia critică, proprie Evangheliei, pentru învingerea nedreptăţii care stă la baza sărăciei
şi să ajute pe cei ce nu sunt săraci materialmente să-şi echilibreze existenţa şi să se
elibereze de preocuparea egoistă de buna lor stare materială. în aşa tel încât aceasta să nu
constituie o preocupare în sine, ci o rezultantă a unei bune fraternităţi între oameni şi a
unei permanente griji pentru nevoile celorlalţi

-Biserica nu poate să rămână indiferentă faţă de situaţiile în care sunt exploataţi săracii şi
nici să evite lupta pentru eliminarea oricărei forme de sărăcie. Numai o Biserică ce
promovează solidaritatea poporului lui Dumnezeu, în vederea realizării unei comunităţi
de părtăşie şi de slujire, poate fi pentru lume un „semn” al împărăţiei lui Dumnezeu. De
aici aspectul chenotic al misiunii şi evanghelizării, care are repercusiuni radicale asupra
stilului de viaţă al creştinilor şi asupra formelor de solidaritate cu cei săraci şi
dezavantajaţi, pe care le practică Biserica.

IV

Venirea împărăţiei lui Dumnezeu este nedespărţită de luptele acestei lumi. De aceea,
Biserica este chemată nu numai să dea un sens şi o interpretare adevărată evenimentelor
care se produc în luptele oamenilor de azi şi să proclame reconcilierea; ci ea are şi o
sarcină profetică, aceea de a discerne - în ciuda ambiguităţii acestor lupte - unde lucrează
puterile împărăţiei lui Dumnezeu şi unde sunt stabilite semnele ei ascunse. întrezărind
acel suspin al creaţiei, comparabil cu durerile naşterii (Rom. 8,22-23), Biserica trebuie să
trăiască în mijlocul luptelor acestei lumi, exercitând misiunea ei profetică, ce îi este
proprie, adică: de a afirma şi promova hotărât tot ceea ce este în conformitate cu
împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a descoperit-o în persoana şi viaţa lui lisus
Hristos, şi de a nega
6 şi combate, cu ORTODOXĂ
BISERICA aceeaşi hotărâre, tot ceeaOMULUI
ŞI DREPTURILE ce degradează demnitatea şi
libertatea omului şi a oricărei creaturi vii. Ea este chemată să devină factor de pacificare
într-o lume divizată, să adopte poziţii etice şi politice în sensul Evangheliei.1

Nădejdea creştină aşteaptă realizarea deplină şi definitivă a păcii, dreptăţii, iubirii şi

comuniunii numai de la Dumnezeu. Abia stăpânirea deplină şi netulburată a lui
Dumnezeu în împărăţia viitoare a Sa va pune capăt oricărei nedreptăţi. De aceea, lisus
Hristos, ca propovăduitor al împărăţiei lui Dumnezeu, n-a putut fi un adept al revoluţiei
zeloţilor împotriva Romei. Tocmai prin faptul că El a adus în persoana şi viaţa Sa
împărăţia lui Dumnezeu ||8|
Idem, Cum de teologie şi procticti misiomrti (irfwJavd, p. 33
 implicaţii şi perspective U\
,oameni, in maximă apropiere de noi, S-a aratat ca Mesia împărăţiei viitoare
a lui Dumnezeu.

Mântuirea în Hristos se realizează însă în această viaţă, prin colaborarea

noastră cu harul Său, şi se desăvârşeşte în împărăţia veşnică, prin lucrarea
lui Dumnezeujj Prin întruparea Fiului şi mm ales prin evenimentele care au
urmat răstignirii lui lisus. ceva radical nou s-a produs în istoria umanităţii,
care poate fi numit o ~nouă creaţie”. Au intrat în lume puterea învierii şi cea
a vieţii de care m sunt capabile puterile morţii, învinse definitiv, ^pentru că
Cei Care este în voi e mai mare decât cel care este m hune~ (I In. 4:4).
învierea Iui Hristos a transformat radical cadrul social al vieţii umane.1

Problema care se pune Bisericii, pe lângă misiunea ei specifică ne

propovăduire a Evangheliei şi mijlocire a barului, este aceasta: să facă evident
că proclamarea împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă vestirea unei ordini de
dreptate şi libertate, care să pună in cauză puterile şi structurile nedrepte aJe
acestei hani. Biserica are misiunea de a inspira eforturile creştinilor pentru
realizarea unei ordini de dreptate şi împăcare şi de a se deplasa spre cei
iaai^nnah/afd \ *ctirr»e ale puterilor de tot felul. Criteriul fundamental in reiapa
cu puterea şi în exercitarea puterii este b*nele coama şt desăvârşirea omului
binele celor săraci celor năpăstuiţi şi firi de putere, bxoe care se manifestă în
 implicaţii şi perspective U\
acte de eliberare, egalitate şi fritKtane. Biserica se fine credibili în măsura ■
care pane m cauză orice înrobire, fie ea spirituală sau materială, orice pttfere de
oprinre şâ de exploatare ce împiedică desăvârşirea oowMo.
Angajamentul social politic al Btsencu are de-a face ca bnrârim lui
Dumnezeu, deoarece el vizează drepun şi împăcarea, sast daruri mesianice,
huituri ale împărăţiei lai Dumnezeu, respecm ca nedreptatea* care este o
expresie a p&aialai a nenîeî lai Dunaezea şi a stăpâniri* Lai CfcfcJ primii
cretini mfetuns^ai K

km. împticâ şi o asitiadme /.

^ t^-HKica oe lesa adu
 1 BISERICA ORTODOXĂ ŞI DREPTURILE OMULUI

smoartea printre fiarele sălbatice din stadioane. Politica este în sine o noţiune
foarte pozitivă, aşa încât Aristotel putea spune că omul, orice om - dacă vrea
sau nu - este o fiinţă politică.
în realitate, când Biserica propovăduieşte Evanghelia, propune şi un program
social ce rezultă din Evanghelie. Biserica trebuie să evanghelizeze întreaga
existenţă umană, inclusiv dimensiunea politică a acesteia, lisus Hristos trebuie
să domnească nu numai asupra sufletului şi a Bisericii, ci asupra existenţei
umane în totalitatea ei. El este un Domn cosmic. „Căci El trebuie să
împărăţească până ce-Şi va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale, Cel
din urmă vrăjmaş care va fi nimicit este moartea: căci pe toate I le-a supus
sub picioarele Sale. Dar când spune că toate î-au fost supuse Lui, e limpede
că în afară de Cel care I le-a supus Lui pe toate. Iar când toate-I vor fi
supuse Lui atunci Fiul I Se va supune Celui care I le-a supus Lui pe toate,
pentru ca Dumnezeu să fie totul întru toate” (I Cor. 15:25-28).

VI

Centrul Evangheliei este iubirea, căci dumnezeu este iubire, şi cel ce rămâne
în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I In. 4:16). Pentru ca iubirea să fie
autentică, trebuie însă să aibă la bază dreptatea. Iubirea pretinde în mod
necondiţionat dreptatea, adică recunoaşterea demnităţii semenului şi a
 2 BISERICA ORTODOXĂ ŞI DREPTURILE OMULUI

drepturilor sale. Şi invers, dreptatea se desăvârşeşte abia în iubire. De aceea,

iubirea creştină a semenului şi dreptatea sunt nedespărţite. Dreptatea este acel
minim de iubire fară de care orice relaţie între oameni devine inumană şi
agresivă. De aceea, dreptatea ţine de conţinutul central al evanghelizării.
 Implicaţii şiperzpeLuvv
Angajamentul social-politic, în duhul Evangheliei, înseamnă a lupta pentru
a li se face dreptate tuturor. In angajamentul social- politic pentru dreptate
şi împăcare se exprimă iubirea care şi-a descoperit dimensiunea ei solidară
şi socială. în acest sens, angajamentul social-politic este un mod, desigur
nu singurul, de a sluji pe semenii noştri. Angajamentul social-politic în
acest sens vizează binele comun, promovarea dreptăţii şi a împăcării,
descoperirea corupţiei şi a încălcării demnităţii şi a drepturilor omului,
într-un cuvânt, crearea condiţiilor optime pentru desăvârşirea omului.în
acest sens larg, angajamentul social-politic este o chestiune ce ţine de
misiunea Bisericii în lume, pentru că dreptatea şi împăcarea sunt
componente ale Evangheliei şi ale mărturiei creştine. Şi Biserica are, din
perspectiva Evangheliei, viziunea ei despre lume, despre om, conviefuire,
comuniune, distribuirea bunurilor, demnitatea şi drepturile omului etc. De
aceea, Biserica nu trebuie să evite angajamentul social-politic în duhul
Evangheliei. Căci atunci când este vorba de dreptate şi nedreptate, nu
există neutralitate. Ea nu poate să se retragă, presupunând că aceste
probleme nu intră în raza ei de misiune.

VU

Prezenţa Bisericii în sfera social-poiitică se întemeiază în credinţa creştină.

în credinţă aflăm că nedreptăţile de orice fel sunt păcate pe care Dumnezeu
nu le voieşte. Apoi înţelegem structurile şi stările care cauzează aceste
nedreptăţi. Ele trebuie schimbate ca să nu producă în continuare păcate
366 BISERICA ORTODOXĂ ŞI PREFTURILE OMULUI
sociale. Biserica este locul trăirii şi al celebrării credinţei. Ea este în acelaşi
timp şi locul în care sunt judecate în lumina Evangheliei lui Hristos
situaţiile şi condiţiile în care trăiesc oamenii. Biserica, respectiv
comunitatea creştină locală, nu devine prin aceasta o celulă politică. Ea
rămâne ceea ce este, locul trăirii şi al celebrării credinţei.
Biserica şi sfera socială nu sunt însă două spaţii închise şi separate în care
trăieşte creştinul, ci deschise. în Biserică, el trăieşte şi celebrează credinţa,
ascultă cuvântul lui Dumnezeu, care îi soliciţi angajamentul pentru fraţii şi
surorile sale. în sfera socială activează alături de alţii şi-şi concretizează
credinţa în dreptate. împăcare şi comuniune. Peste ambele spaţii se întinde
realitatea împărăţiei lui Dumnezeu care, deşi prin acte diferite, rodeşte în
Biserică şi în societate. Orice segmentare a ciclului credinţei (mărturisire,
celebrare şi practicare) duce la îngustarea şi deformarea vieţii şi
spiritualităţii creştine.IitU. temmnca mM dintre dreptank «ndn iduak ak
omuleţ fi tadatoririk salt ndakoMniim poM fi depâ#*â numai daci «Mc drepturi
ftadufimlr umi puse in acord ca «alorib Mnl> spiriluak Adică drepturile formale
trebuie compktate ca daaea- siunea moral-«pmtuaU a dcmmtiţu umane.1
Desigur, teologia oferi lumii viziunea despre omul ca sabiect liber, capabil ai
ia decizii libera, viziune suin» legali de demnitatea atribuită fkcârei penoaoe.
laşi demnitatea libertăţii umane este condiţionali de fundamentul «ia dk,
adică de napomabiliMe.
Din acest punct de vedere, drepturile persoanei se rorobnraart ca cele ale
aproapelui. Respectai pentru aproapele trebuie si fie cel puţin echivalent ca
cel pe care 1 doresc pentru propria pewoaai: JSi htheşti pt apmuptl* «da ca pe
Hm hafT (Mt 22J9).
Cici nu aste suficient ji Ai impmmâ “ pentru a fi o adevăraţii persoani In sens
teologic. Pentru a ectaaltra chipul treimic în om. acesta trebuie triit ca dinure da
ama saa dinure reciproci solidaritate şi cooperare.

Dm perspectivi teologici, viaţa omului an reprezintă doar un „drept", cu

nai mult decât atât. ca este un «dar al M Dumnezeu”, aa dar de preţ cane
trebuie apftiat, pistrat fi cultivat In relaţiile de comuniune, in Bisericifl'in
societate.

In acest sens. Bisericile au ca bazi a gindirii lor soctak Evanghelia

iubirii lui Hristos foţi de toţi oamenii, iubire care devine fi criteriul
evaluării vieţii umane in istorie (ML 25:31-46).

In concluzie. Biserica qpiri dreptunk omului, dar fi valorik moral-

spirituale; ak comuniunii umane, întrucât, te societate, spiritualitatea
autentică este tocmai kgitura profundă dintre libertate, iubire şi
responsabilitate in relaţk cu Dumnezeu şi cu semenii.