ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN PREVENIREA FENOMENULUI

DE ABUZ ŞI NEGLIJENŢĂ A COPIILOR

Drd. Ana Niculăeş, prof. univ. dr. Ion Negură,
anya.niculaes@gmail.com, ion7neg@gmail.com
Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă”, Chişinău
Rezumat

În Republica Moldova, potrivit unui studiu, fiecare al 5-lea copil este victima a
maltratării. Maltratarea copilului este orice rănire cu intenţie a unui copil. Maltratarea
copilului include atât neglijarea cât şi abuzul. Maltratarea are o influenţă negativă asupra
dezvoltării sugarilor, copiilor şi adolescenţilor fiind asociată cu deficienţe în funcţionarea
socială de-a lungul copilăriei, adolescenţei şi, de asemenea cu mariajul abuziv şi alte relaţii
sociale defectuoase în adolescenţă.
În articol se face referire la modalităţile de gestionare a stresului cauzat de maltratare,
variabilele legate de abuz şi simptomele ce se manifestă ulterior. Sunt oferite recomandări de
diferite terapii psihologice şi sugestii pentru depăşirii experienţei de post abuz.
Consecinţele maltratării copiilor pot fi severe şi de durată, de aceea este foarte
importantă implicarea unei echipe care să intervină în caz de maltratare, asistentul social
reprezentând persoana cheie. În articol sunt reflectate activităţile de bază a asistentului social
şi ghidul de bune practici care pot preveni fenomenul abuzului asupra copilului. Pentru ca
fiacre copil merită să fie în siguranţă, fericit şi protejat.

Cuvinte cheie: maltratate, neglijare, abuz, strategii de coping, asistent social

Abstract
The article reflects the social worker role’s in child abuse and child neglect prevention.
The types of abuse are defined and are reflected the coping strategies in maltreatment
situations linked with different others variables like: social support, negative reactions from
others or frequent abuse incidents. In order to prevent child abuse social worker should take
into consideration the risk factors from the family, to integrate home visits with preventive
programs and to promote mass informative champagne the make aware the public opinion
regarding child maltreatment and its consequences.

1
 Key Words: maltreatment, neglect, abuse, coping strategies, social worker

Potrivit unui studiu realizat de către Centrul Naţional de Prevenire a Abuzului faţă de
Copil (CNPAC) fenomenul de abuz şi neglijenţă a copilului prezintă evoluţii neliniştitoare.
”Frecvenţa aplicării formelor de abuz asupra copiilor este în continuă creştere în societate, iar
fiecare al cincilea elev este victimă a abuzului sexual, pedepsei fizice, pălmuirii peste faţă sau
lipsei de supraveghere”, afirmă Daniela Popescu, preşedintele CNPAC. ”În Moldova,
continuă dna Popescu, sunt încă multe de făcut pentru a apropia realităţile de imperativul
exprimat de titlul programului „Copilărie fără violenţă”, care a inspirat şi prilejuit acest
studiu”.
Maltratarea copilului este orice rănire cu intenţie a unui copil. Maltratarea copilului
include atât neglijarea cât şi abuzul.
Neglijare este atunci când părintele sau persoana tutore nu are suficientă grijă de starea
generala de bine a copilului. Neglijare poate fi considerată privarea copilului de adăpost, de
condiţii adecvate de şcolarizare, de hrană, îmbrăcăminte, îngrijire medicală sau de protecţie
împotriva riscurilor. Neglijarea copilului este la fel de gravă şi nocivă ca şi abuzarea lui şi este
mai frecventă decât abuzul.
Abuzul asupra copilului poate fi definit drept cauzarea intenţionată a unei
vătămări ce afectează sănătatea fizică şi psihică a copilului. Abuzul asupra copilului are
loc prin profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre un adult şi un copil prin
fragilizarea personalităţii celui de-al doilea. Întotdeauna abuzul asupra copilului se face
cu intenţie distructivă, iar neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi
ignoranţei parentale vis-a–vis de nevoile copilului.
Există trei tipuri de abuz asupra copilului:
Abuzul fizic reprezintă acţiunea din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în
poziţie de răspundere, putere sau încredere care are drept consecinţă vătămarea fizică a
copilului. El presupune pedepse ca: legarea copilului, lovirea, rănirea, otrăvirea, zgârierea,
etc.
Abuzul sexual este obligarea sau îndemnarea acestuia de către o persoană adultă
să participe la activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului. Abuzul sexual cuprinde:
atragerea, convingerea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe la

2
activităţi de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care
servesc obţinerea de către adulţi a plăcerii sexuale.
Abuzul emoţional este un comportament intenţionat al adultului lipsit de căldură
afectivă, care jigneşte, batjocoreşte, devalorizează, nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul,
afectându-i în acest fel dezvoltarea şi echilibrul emoţional. Toate formele de abuz asupra
copilului au consecinţe psihologice negative. Tipurile de abuz se întrepătrund, astfel
încât fiecare formă de abuz prezintă componente din celelalte forme.
Maltratarea are o influenţă negativă asupra dezvoltării sugarilor, copiilor şi
adolescenţilor. Maltratarea afectează funcţionarea individuală printr-o influenţă aparentă
asupra dezvoltării unui număr de comportamente problematice, neadecvate şi prin interferarea
lor cu dezvoltarea cognitivă. Maltratarea este asociată cu deficienţe în funcţionarea socială de-
a lungul copilăriei, adolescenţei şi, de asemenea, este asociată cu mariajul abuziv şi alte relaţii
sociale defectuoase în adolescenţă.
Mecanismele prin care maltratarea influenţează dezvoltarea sunt diverse. De exemplu,
unii copii maltrataţi sunt depresivi şi se eschivează de la contacte sociale; alţii sunt agresivi şi,
în consecinţă, respinşi de colegi şi adulţi. Ambele tipuri de copii maltrataţi se confruntă cu
dificultăţi în comunicarea interpersonală.
Copii care sunt abuzaţi fizic şi sexual suferă de tulburări de internalizare şi externalizare
(Trickett & McBride-Chang, 1995). De exemplu, mai multe studii de abuz sexual asupra
copilului au constatat, că între 21% (Conte & Schuerman, 1987) şi 49% (Caffaro-Rouget &
Santen, 1989) din copii nu prezintă nici un fel de simptome. Nu este clar, dacă anumite
simptome vor apărea în alte etape ale vieţii acestor copii sau dacă ei au fost mai puţin afectaţi
de maltratare. Până acum nu există cercetări care să identifice profilul de personalitate a
copiilor care nu prezintă nici un fel de simptom, deşi a fost maltratat. Copiii care sunt victime
ale abuzurilor sexuale repetate sau ale violenţei au manifestat un nivel mai ridicat al
tulburărilor psihice (Putnam & Helmers, 1993). Adolescenţii abuzaţi sexual sunt mai
predispuşi spre tentative de sinucidere, decât cei care au fost abuzaţi fizic sau neglijaţi
(Fromuth & Burkhart, 1989).
Psihologia cognitivă explică astfel dezvoltarea anxietăţii şi depresiei la copii abuzaţi şi
neglijaţi. Copiii care sunt abuzaţi sau neglijaţi în primii ani de viaţă îşi dezvoltă o schemă
cognitivă de bază sub presiunea experienţelor de abuz trăite (de exemplu, oamenii care te
iubesc te-au rănit, deci eu sunt o persoana rea, nu am nici o scăpare de la durere). Aceste

3
scheme vor influenţa interacţiunile lor cu ceilalţi, şi interpretările lor a acestor interacţiuni vor
consolida schema cognitivă dată. Datorită acestei scheme cognitive copiii maltrataţi vor
interpreta anumite situaţii sociale mai ostil decât copiii care nu au fost abuzaţi. Ca rezultat,
copiii maltrataţi pot înţelege şi interpreta greşit anumite situaţii sociale şi vor răspunde într-un
mod ostil, ceea ce va condiţiona atitudini şi comportamente de respingere din partea colegilor.
Copii abuzaţi fizic şi neglijaţi prezintă încă din copilărie probleme de relaţionare cu semenii
(Erickson & Egeland, 1987). Băieţii, care sunt agresaţi fizic, sunt mai predispuşi spre un
comportament agresiv faţă de persoanele de aceeaşi vârstă (Malinosky-Rummell & Hansen,
1993).
Un factor stresant este „orice eveniment în care atât cerinţele externe cât şi cele interne,
ambele depăşesc resursele de adaptare ale individului şi sistemul social” (Lazarus şi Folkman,
1984, p. 3). Coping-ul este definit ca „eforturi pentru a gestiona condiţii periculoase,
ameninţări sau provocări atunci când un răspuns automat nu este disponibil” (Monat &
Lazarus, 1985, p. 5].
Strategiile de coping se referă la eforturi intenţionate, cognitive şi comportamentale,
depuse întru a gestiona stresul. Spaccarelli (1994) într-un studiu despre strategiile de coping
practicate de copii în situaţiile de abuz, a relevat importanţa examinării procesului
tranzacţional în cazul variabilelor legate de abuz (de ex. severitatea, durata, reacţiile celor din
jur), strategiile de coping şi simptomele ce se manifestă ulterior.

4
 Suport Coping de evitare Nivel înalt
social (încerc să uit, de anxietate
oferit de doresc să nu să se sexuală
cei din jur mai repete)

Reacţii Coping de auto

negative a blamare Sentiment
celor din (mă învinovăţesc puternic de
jur pentru că am vinovăţie
cauzat probleme)

Incidente Coping de furie Agresivitate,

de abuz (strig, urlu, depresie,
frecvente distrug obiecte) gânduri
suicidale

Figura 1. Modelul de mediere între caracteristicile abuzului, mediul social, strategii de

coping şi manifestarea simptomelor.
Referitor la tipurile de tratament psihologic în cazul copiilor maltrataţi putem menţiona
că psihoterapia individuală este cea mai simplă formă a tratamentului. Există o varietate de
metode şi tehnici pentru tratamentul copiilor abuzaţi, inclusiv terapia prin jocuri, poveşti,
drame, jocuri de rol, educaţia sexuală, dezvoltarea integrităţii corporale, exerciţii pentru
dezvoltarea stimei de sine, tehnici cognitiv-comportamentale şi tehnici comportamentale
(Becker et al., 1995).
Terapia de familie pare să fie a două cea mai răspândită terapie în cazuri abuzurilor
sexuale. Conform Silovsky şi Hembree-Kigin (1994), scopurile tratamentului în cazuri
disfuncţiilor relaţiilor în familie sunt similare cu diferite modele ale terapiei în familie şi
includ prevenirea evenimentelor abuzului pe viitor, având drept scop ca făptuitorul să
recunoască şi să accepte responsabilitatea pentru abuz şi restabilirea ierarhiei corespunzătoare
în familie. De obicei, terapia de familie implică o varietate de componente, inclusiv
intervenţia instanţei de judecată, terapia individuală pentru copii, terapia de familie şi de grup.
Terapia de grup permite copiilor abuzaţi sexual să înţeleagă că şi alţii au avut experienţe
similare. Acest fapt este benefic pentru copiii abuzaţi, deoarece îi face să se simtă mai puţin
singuri în suferinţa lor (au mai păţit-o şi alţii nu numai eu).

5
 Cicchetti şi Hoit (1993) au examinat factorii care au prezis funcţionarea adaptivă la 127
de copii maltrataţi de vârstă şcolară. Aceştia sunt: elasticitatea mai mare a ego-ului, controlul
ego-ului şi aprecierea înaltă a propriei persoane (autoaprecierea). Controlul ego-ului înseamnă
abilitatea copiilor de a controla emoţiile lor şi sentimentele, iar elasticitatea ego-ului
reprezintă abilitatea copiilor de a modifica nivelul controlului ego-ului în dependenţă de
circumstanţe şi situaţii. Copiii maltrataţi care au manifestat nivel înalt al controlului ego-ului
în diferite circumstanţe au demonstrat adaptabilitate sporită în raport cu acei care aveau nivel
scăzut de control al ego-ului.
Tufts (1984) în studiul său asupra copiilor abuzaţi sexual a constatat că reacţiile
negative ale mamelor în momentul în care au aflat despre cazul de abuz sexual au fost
asociate cu tulburări de comportament în rândul copiilor. O reacţie de suport nu a diminuat
tulburările de comportament, în schimb reacţiile neutre au avut cel mai bun efect asupra
copiilor.
Goodman et al (1992) au examinat efectele mărturiilor în instanţe depuse de cincizeci şi
cinci de copii abuzaţi sexual. Comportamentele au fost evaluate de părinţi şi educatori
conform unui chestionar, apoi au fost comparate cu un grup de 74 de copii abuzaţi sexual,
care nu au depus mărturii. Comparaţiile au fost efectuate la 3 şi 7 luni după depunerea
mărturiilor copiilor şi după ce cazurile copiilor care au depus mărturii au fost închise. Ambele
grupe de copii şi-au îmbunătăţit comportamentul în termenul de 3 luni şi nu au existat
diferenţe de comportament între copiii care au depus mărturiile şi cei care nu au depus. După
7 luni, comportamentele copiilor care au depus mărturii au devenit mai problematice decât la
ceilalţi. Copiii care au fost nevoiţi să depună mărturii de mai multe ori şi care nu au avut
sprijin matern au manifestat un nivel mai înalt al tulburărilor de comportament.
Runyan et al (1988) au studiat 100 de victime ale incestului, implicate în procese de
judecată. Cinci luni după primul lor contact cu reprezentanţii justiţiei, copiii care deja au
depus mărturii anterior, au avut mai puţine probleme comportamentale, decât copii care nu au
depus mărturii.
Chiar dacă mărturiile provoacă un nivel înalt de stres la copiii maltrataţi, consecinţele
negative sunt de scurtă durată. Unii copii consideră că experienţa lor în depunerea mărturiilor
contra celor care i-au abuzat le dă puteri. Totodată, studiul confirmă ideea potrivit căreia
atunci când copiii primesc prea puţin sprijin în timpul depunerii mărturiilor şi, în plus, mai

6
trebuie să depună mărturii în mod repetat ei vor manifesta simptome ale unui comportament
problematic.
Consecinţele maltratării copiilor pot fi severe şi de durată, de aceea este foarte
importantă implicarea unei echipe care să intervină în caz de maltratare. Echipa
interdisciplinară include: asistenţi sociali, psihologi, medici, jurişti, poliţişti, etc. În 90%
dintre cazurile raportate de violenţă domestică, poliţiştii sunt primii chemaţi să intervină.
Funcţionarea echipei presupune desemnarea unei persoane-cheie (persoană responsabilă,
persoană releu) pentru caz. De regulă, persoana cheie este asistentul social.
Ghidul de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, elaborat de
organizaţia ”Salvaţi Copiii”, atribuie asistentului social următoarele sarcini:
• evaluarea factorilor de risc prezenţi şi elaborarea unui plan de asigurare a
securităţii copilului;
• evaluarea familiei din punct de vedere al riscurilor repetării abuzului;
• identificarea nevoilor psihologice şi fizice ale copilului;
• acordarea ajutorului de urgenţă pentru copil şi familie;
• determinarea modalităţilor de intervenţie cu scopul de a reduce şi neutraliza factorii
de risc ai abuzului;
• elaborarea, împreună cu familia, şi punerea în aplicare a planurilor de intervenţie
pentru reducerea efectelor abuzului;
• monitorizarea şi evaluarea permanentă a situaţiei şi a evoluţiei intervenţiei.
O metafora care ar ilustra cel mai bine situaţia copiilor maltrataţi şi a dramei lor ar fi un
copac peste care a trecut o furtună puternică, schilodându-l şi frângându-i crengile. Unele
crengi cu timpul se vor restabili, dar altele au fost atât de vătămate de furtună încât există
riscul să nu mai dea frunze niciodată. Iată de ce prevenirea maltratării copilului trebuie să
devină o prioritate pentru întreaga societate. Prevenirea este cheia reducerii maltratării
copiilor. Un rol important în această acţiune îl joacă asistentul social.
Utilizarea factorilor de risc poate reprezenta o oportunitate pentru a crea instrumente de
evaluare a riscului. Cercetătorii au identificat cinci factori de risc care corelează strâns cu
maltratarea: vârsta copilului, model parental abuziv, dependenţa de alcool a părinţilor,
ataşament redus faţă de copil şi izolarea socială. Aceşti factori interacţionează într-un mod
complex. Copiii care cresc în familii caracterizate prin toţi aceşti cinci factori se află în zona
de risc a abuzului.

7
 Integrarea programelor de vizite la domiciliu în scop preventiv, vizitele regulate ale
asistentului social la domiciliu s-au soldat cu efecte pozitive asupra familiilor în care exista
riscul abuzului asupra copilului.
În cadrul activităţilor şcolare şi extraşcolare sunt iniţiate programe în care copii sunt
învăţaţi cum să procedeze în situaţii de potenţial abuz, cum să oprească potenţialul ofensator
şi unde să apeleze după ajutor. Acest tip de programe învaţă copii să nu se învinuiască atunci
când devin victime ale abuzului şi strategii de prevenire a problemelor emoţionale care pot fi
consecinţa abuzului.
Informarea şi sensibilizarea publicului este un aspect care reprezintă un punct critic în
prevenirea abuzului la copiii. Campaniile educaţionale sunt importante pentru a arăta
oamenilor seriozitatea problemei, implicaţiile ei şi în ce mod fiecare poate face o diferenţă.
Strategia de prevenire va fi eficientă atunci, când societatea este conştientă şi angajată în
prevenirea maltratării copiilor.

Bibliografie
Becker J., et al. (1995). Empirical research on child abuse treatment, American
Psychological Association. Journal of Clinical Child Psychology, 24, 23-46
Cffaro-Rouget A. et al. (1989). The impact od child sexaul abuse. Annals of Sex
research, 2, 29/47
Cicchetti D. et al. (1993). Resilience in maltreatment children, Development and
Psychopathology, 5, 629-647
Comunicat de presa, De Ziua Mondială de Prevenire a Abuzului asupra Copiilor,
CNPAC îndeamnă pentru o „Copilărie fără violenţă”, 2009 http://cnpac.org.md/
Conte J., Schuermen J. (1987). Factors associated with an increased impact of child
abuse. Child Abuse & Neglect, 11, 201-211
Erickson M. & Egeland B. (1987). Adevelopmental view of the psychological
conseqences of maltratment. School Psychology Review, 16, 156-168
Fromuth M. & Burkhart B. (1989). Long-term psychological correlates of childhood
sexual abuse in two samples of college men. Child abuse & Neglect, 10, 5-15
Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Organizaţia
Goodman G. et al. (1992). Testifying in criminal court. Monographs of the society for
research in child development, 57, 1-160

8
 Lazarus, R. S., & Folkman, S. (1984). Coping and adaptation. In W. D. Gentry (Ed.),
The handbook of behavioral medicine, p. 282-325, New York: Guilford Press.
Malinosky-Rummell R. & Hansen D. (1993). Long-term concequences of childhood
physical abuse. Psychological Bulletin, 114, 68-79
Monat, A., & Lazarus, R. S. (1985). Stress and coping: An anthology (2nd ed.). New
York: Columbia University
Putnam F., Helmers K. & Trickett P. (1993). Development reliability and validation of
child dissociation scale. Child abuse & Neglect, 17, 731-740
Runyan, D. et al. (1988). Impact of legal intervention on sexually abused children.
Journal of Pediatrics, 113, 647-653
Salvaţi Copiii/Alternative Sociale, Iaşi, 2002, p. 124.
Silovsky J. & Hembree-Kigin T. (1994). Family and group treatment for sexually
abused children: A review. Journal of Child Sexual Abuse, 3, 1-20.
Spaccarelli, S. (1994). Stress, appraisal, and coping in child sexual abuse: A
theoretical and empirical review. Psychological Bulletin, 116, 340-362.
Trickett P. & McBride-Chang C. (1995). The development impact of different forms of
child abuse and neglect. Developmental Review, 15, 311-337
Tufts New England Medical Center (1984). Sexually exploited children: Service and
research project. Washington, DC: US: US Department of Justice.