Ochelarii bunicii
Prin ușa zăvorită ,,ei” intră în odaie.
Pe scrin, păstrînd privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul :
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adînc de-oglindă, în față, mi-a zîmbit
În jilțul ei - ca-n vremea cînd eram mic - bunica.
L-am lăsat de a trecut
L-am cunoscut de cum l-am zărit:
Trimis înadins de soartă,
Mi-a trecut pe la poartă
Și nu s-a oprit.
Era cu părul ca aurora,
Aripile, cu pene de lumină,
Lânced le târa la picioarele tuturora,
Prin pulbere si tină.
Suia din prăpăstii? Cobora din stânci?
Acoperit de mister,
Cădeau peste el umbre mari și-adânci,
Ca peste toți cei ce vin din cer.
Peste pământul, pe care am învăţat să-1 iubim din Semănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur
al Bisericii ortodoxe. Noi vedem substanţa acestei Biserici amestecată pretutindeni cu substanţa etnică.
La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit ?
E o fetiță : Pia, cu bucle : Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniștit ?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine ? Nu-l mai știu...
Nu vreau să-l știu.. nu pot să-l știu.. E prea tîrziu!
De omul chel și rău, rămîn legat pe moarte.
(Ion Pillat, vol. Pe Argeș în sus, 1923)
Nu purta sabie, n-avea-n mână crinul,
Rătăcind pe stradă,
Și-a aruncat doar ochii la mine-n ogradă,
Unde năpădise cucuta și pelinul.
Stam pe prispă, halucinat:
M-a văzut... nu m-a văzut?
Că nu mi-a luat aminte...
Era așa de abătut,
Că n-am mișcat, n-am strigat,
L-am lăsat de-a trecut înainte.
(Vasile Voiculescu, vol. Poeme cu îngeri, 1927)
(N. Crainic, Sensul tradiției – 1929)