Sergiu Someșan

Laika, dragostea mea

Prefață

E greu de crezut că Al Treilea Război Mondial ar fi putut izbucni din cauza unor sâni. Indiferent
cât de frumoși vor fi fost aceștia. Și totuși așa a fost. Dar nu numai din cauza lor ci, mai ales, din
cauza obiceiului Svetlanei Markova de a-i arăta oriunde și oricui – lucru care nu era deloc pe placul
bătrânului ei tată, Grigori Markov, om la locul lui și cu frica de Dumnezeu care o fugărea cu cnutul
de câte ori o prindea etalându-și pieptul dezgolit băieților din oraș.
Ultima dată o prinsese în parcul micului orășel din Siberia în care își ducea zilele, Obotsk,
anunțat fiind de un vecin să își ia fata din parc fiindcă toți hăndrălăii orașului râd de ea. Grigori
Markov a oftat din greu, apoi a luat din cui cnutul cu șapte sfârcuri din plumb pe care îl avea de la
străbunicul lui, cazacul Stepan Makarov care venise de pe Don la porunca țarului ca să adune birul
de la triburile nesupuse.
A ajuns în parc și a văzut că vorbele vecinului erau întru totul adevărate, deși ar fi sperat să nu
fie: Svetlana lui, pe care vecinul Igor Danilovici, tânărul plecat să-și facă armata o iubea ca pe ochii
din cap, se urcase pe o bancă și își arăta sânii cui voia și cui nu voia. Vreo zece, doisprezece puștani
de seama ei și chiar mai mari se hlizeau întărâtând-o.
Poate dacă cineva i-ar fi explicat lui Grigori Markov că există o boală mintală numită
exhibiționism care se poate trata, ar fi reacționat altfel. Sau poate că nu. Destul că s-a năpustit mugind
în mijlocul tinerilor și a început să-i altoiască cu vechiul cnut.
Ancestralele talente par că se păstrează undeva adânc în subconștient, fiindcă în doar câteva
clipe tinerii din jurul Svetlanei erau deja plini de sânge și nu mai știau care pe unde să o tulească –
exact cum făcuseră și tungușii sau uigurii acum două, trei sute de ani sub șfichiurile aceluiași cnut.
Când a rămas singur cu fata lui, Grigori Markov a ridicat cu obidă cnutul, iar Svetlana a apucat
numai să întoarcă cu spatele și să strige:
— Tată, nu da! înainte ca prima lovitură să o atingă.
După prima lovitură au mai urmat și altele, așa că în numai câteva minute biata fată era un trup
plin de răni vii.
Grigori Markov s-ar fi oprit numai când ar fi obosit dar Svetlana a profitat de faptul că unul din
milițienii orașului, alertat de tinerii însângerați, sosise și a strigat ceva la el.
Nu că lui Grigori Markov i-ar fi păsat prea mult de vreun milițian din oraș, dar sosirea lui a fost
totuși salvarea fetei pentru că a profitat de scurta clipă când tatăl ei și-a luat ochii de la ea și a sărit de
pe bancă în tufișurile din spatele ei și nu s-a oprit până în gară.
Acolo Transsiberianul tocmai scotea ultimul fluierat înainte de a pleca din stație și Svetlana a
avut norocul cu un conductor milos care a ținut ușa deschisă și fata s-a putut urca cu ultimele puteri
în trenul care se punea în mișcare. În niciun caz trenul de lux nu ar fi oprit în micul Obotsk, dar a
trebuit să staționeze câteva minute pe o linie secundară și să facă loc unui tren militar încărcat cu
tancuri care mergea spre Vladivostok. Chiar dacă încă nu izbucnise niciun război în Rusia, rangul
unui tren militar era întotdeauna superior oricărui alt tip de tren, chiar și pe timp de pace.
Acesta a fost norocul fetei: și a mai avut şansa că acel conductor s-a dovedit nu doar milos, ci
și extrem de săritor, pentru că a căutat prin tot trenul până când a găsit un medic care a oblojit rănile
fetei în timp ce murmura în acordul deplin al conductorului:
— În zona asta, Siberia este încă plină de sălbatici!

1
 Câteva zile mai târziu, Svetlana Markova a coborât în gara Yaroslavskaya din Moscova cu
rănile de pe spate aproape vindecate, fără acte și fără bani, dar hotărâtă să nu se mai întoarcă în viața
ei prin văgăuna pe care oamenii o numeau Obotsk.
Era o fată frumușică și isteață, așa că s-a descurcat în uriașul oraș fără să facă cine știe ce
compromisuri așa cum se temuse la început. Nu a aflat niciodată că obiceiul ei sau boala ei, după cum
ar spune psihologii, a fost la un pas să ducă la izbucnirea celui de-al treilea război mondial. Sau poate
chiar la sfârșitul lumii: depinde cum privim lucrurile. Pare un lucru absurd, dar la urma urmei
războaiele nu izbucnesc întotdeauna din cauza unor fleacuri? Din pricina unor lucruri care par total
absurde la sfârșit, atunci când popoarele își numără cu înfricoşare morții și se întreabă cum de s-a
putut întâmpla așa ceva.

Capitolul 1

Stațiunea experimentală 223

— În mod sigur nu sunt încă 222 de stațiuni experimentale în toată Rusia, îi spuse poate pentru
a suta oară căpitanul Gunin Stepanovici tânărului sergent Igor Danilovici care îl asculta cu toată
atenția, chiar dacă mai auzise povestea de atâtea ori. Pur și simplu numerele astea au rămas așa de pe
vremea Uniunii Sovietice când da, era plină țara de tot felul de laboratoare secrete și, ca să-i inducă
în eroare pe dușmani noștri, le spuneau stațiuni experimentale.
Dar era cald, ei stăteau ca doi buni prieteni pe veranda casei vechi unde își aveau dormitorul
comun ei cu soldații și beau bere. „Să tot faci așa armata, Igor!” își spunea sergentul, amintindu-și de
poveștile de război cu care încercaseră să-l sperie prietenii lui mai vârstnici în momentul încorporării.
Unii s-au întors grav răniți din Irak sau Siria, dar el avusese norocul să fie pus să păzească o stațiune
experimentală aproape pustie. Doar el, zece soldați și căpitanul care povestea zilnic despre măreția
stațiunii din vremurile mai bune pe care le apucase!
— Erau sute de câini aici, dragă Igor, nu știu dacă îți vine să crezi, dar erau sute de câini, nu
douăzeci, treizeci ca acum. O dată, numărul a ajuns chiar la o mie două sute și poate că dacă nu se
destrăma Uniunea Sovietică ar fi ajuns până la două mii.
Mai luă o gură de bere și continuă:
— Cei mai mulți erau dresați să caute și să găsească droguri, dar unii erau pregătiți pentru luptă
sau pentru descoperit minele terestre. Mi se rupea sufletul când știam că sunt trimiși să le explodeze,
dar un câine mort însemna cel puțin un soldat în viață, așa că strângeam din dinți și continuam să-i
dresez.
— Ce bine că nu am prins vremurile alea, spuse Igor alene. Nu cred că aș fi fost în stare să o
dresez pe Laika să facă așa ceva.
Laika era o cățelușă din rasa ciobănesc german care stătea lângă el dormitând, dar din când în
când ridica ochii spre el și-l privea plină de devotament.
Au numit-o Laika după prima cățelușă care zburase în cosmos, numai că, dacă Laika-
cosmonauta era o maidaneză prietenoasă luată de pe stradă fiindcă era obișnuită cu privațiunile, Laika
lor era cu totul altceva. Uneori avea impresia că numai darul vorbirii îi mai lipsește ca să se comporte
exact ca un om.
— Când o să treci în rezervă, va trebui să rezolvi cumva cu ea, spuse căpitanul.
— Cum adică să rezolv? întrebă plin de speranță Igor.
Căpitanul ridică din umeri și zise:
— Adică să o iei cu tine acasă. Oricum ar muri fără tine aici… nu știu cum naiba v-ați atașat
atât de tare unul de altul.
Igor zâmbi și întrebă plin de speranță:
— Credeți că ar fi posibil?
2
 Căpitanul ridică iar din umeri și spuse:
— Au dispărut și au fost vândute din armată tancuri, d-apoi o biată cățelușă. Dai o sticlă de
votcă, zicem că s-a îmbolnăvit și a murit și gata: o casăm și o iei acasă.
Igor Danilovici era în armată de un an și chiar dacă făcuse școala de sergenți și văzuse o mulțime
de matrapazlâcuri, tot nu își imagina că este atât de ușor să scoți un câine din inventarul armatei. Dar
avea încredere în căpitanul Gunin care părea un om de treabă. Oricum mai era un an până atunci și
cine știe câte nu se pot întâmpla într-un an.
Căpitanul oftă și își schimbă poziția:
— În schimb, știi de ce îmi e mie frică?
Cum sergentul nu răspunse nimic ci doar îl privi lung, spuse:
— Tu pleci mâine în permisie, e dreptul tău dar…
— E prima într-un an de zile, tovarășe căpitan.
— Da știu, oftă iar căpitanul, după cum am mai zis e dreptul tău, dar ce mă fac eu două
săptămâni cu Laika. Cățeaua asta o să moară de dorul tău.
Laika, exact ca și cum ar fi înțeles că se vorbește despre ea, ridică iute capul și privi spre Igor
scâncind ușor.
Sergentul o mângâie ușor între urechi și spuse:
— E mai deșteaptă decât credem noi… o să-i explic și o să înțeleagă.
Căpitanul clătină din cap neîncrezător și goli sticla de bere apoi mormăi:
— O să-i explici și o să înțeleagă… ar fi bine să fie cum zici tu și să nu fie cum bănuiesc eu.
Privi la ceas și adăugă:
— Hai să schimbăm băieții din post pentru că dacă întârziem ăștia sigur nu or să înțeleagă.
Au plecat spre corpul de gardă unde așteptau soldații care erau la odihnă și, după ce au verificat
echipamentul, au descuiat rastelul cu arme și le-au împărțit celor trei care urmau să intre de gardă.
Făceau câte trei soldați de pază, unul la intrare și câte doi pe cele două laturi deși, după cum spunea
căpitanul, în cei 20 de ani de când era aici nimeni nu a încercat să intre și cu atât mai mult nu a încercat
să iasă.
De ce ar fi făcut cineva asta, când nu era decât clădirea mică în care dormeau ei, corpul de gardă
al celor zece soldați, bucătăria și sala de mese şi laboratorul unde, din când în când, veneau câțiva
oameni de știință să mai pornească aparatele?
Din când în când, savanții mai luau câte un câine din cei vreo douăzeci care mai rămăseseră în
stațiune și îi mai testau la câte un aparat apoi le dădeau drumul prin curte. Nimeni nu părea să aibă
grija lor, dar toată stațiune era împânzită de camere video care păreau că urmăresc mai degrabă câinii
decât oamenii. Din câte se părea imaginile erau transmise altundeva, pentru că în stațiune nu era
niciun loc unde să se înregistreze ceva.

A doua zi dimineața, după ce i-a înmânat ordinul de permisie și foile de drum căpitanul a privit
cum Igor își ia rămas bun de la Laika. Cățeaua a plecat capul pe umărul sergentului și, când acesta s-
a ridicat în picioare, ar fi putut jura că Laika avea lacrimi în ochi. Igor cel puțin avea sigur și își
ștergea fără nicio jenă ochii, dar în cele din urmă a plecat pe poarta stațiunii lăsând-o pe cățea scâncind
și ținută strâns în lesă de căpitan.
După ce sergentul a ieșit pe poartă cei doi, câine și om, s-au îndreptat spre căsuța unde aveau
să aștepte să treacă cele două săptămâni. Căpitanul avea o bănuială că aveau să fie cele mai lungi
săptămâni din viața lui.

3
 Într-un fel așa a și fost pentru că, începând chiar de a doua zi dimineață, Laika se postă lângă el
imediat după ce schimbă garda și din când în când scâncea și privea spre poartă: dar cum acolo nu se
ivea nimeni, privea iarăşi spre căpitan ca și cum ar fi așteptat de la acesta un răspuns.
Mai greu a fost în cea de-a treia zi când, dintr-o mașină de teren, au coborât trei ofițeri superiori,
doi colonei și un general care, după ce priviră pe o foaie de hârtie, au cerut să li se aducă câinele cu
numărul de inventar SOBAKA – 75236.
Erau ofițerii care veneau mereu pe la stațiune cu probleme și treburi numai de ei știute.
Căpitanul începu să caute cu mâini tremurânde în fișele de inventar, dar generalul le arătă
celorlalți doi pe Laika:
— Cred că s-a senilizat și căpitanul de când este aici. Caută câinele în hârtii și câinele este la
piciorul lui. Ar trebui să își facă hârtiile de retragere.
— Sau s-a atașat prea mult de câine și vrea să îl facă pierdut, remarcă sarcastic unul dintre
colonei.
Ăsta era colonelul Fiodor Poltorak care i se părea atât lui cât și soldaților cel mai scârbos dintre
toți, deși nu ar fi putut spune exact de ce. Era prea plin de el și dădea impresia unui om care crede că
toate i se cuvin.
„Sau cel mai bine ar fi să vă ia dracu pe toți!” gândi căpitanul Gunin Stepanovici, dar cu voce
tare spuse:
— Aveți dreptate să trăiți! Ăsta este.
În momentul ăla și-a pierdut pe vecie încrederea că animalele simt pericolul sau înțeleg
semnalele telepatice pentru că, în gând, el îi striga din toate puterile cățelei: fugi, fugi de aici! dar în
loc de asta Laika dădea din coadă veselă către cei trei ofițeri superiori. Nu fusese niciodată agresată
de nimeni, instinctele ei de apărare erau ca și inexistente și probabil că în mintea ei de câine orice
schimbare era doar un semn că și Igor va sosi în curând.
Ofițerii au luat cățeaua cu ei spre laborator și înainte de a-i închide ușa în nas căpitanul a mai
auzit ceva despre faptul că Laika moștenise în mod sigur talentele părinților ei. Care erau acele talente
căpitanul nu a mai aflat pentru că s-a depărtat nu înainte de a auzi cum scâncetele cățelei să se
transforme în urlete de furie și apoi din nou în scâncete.
Laboratorul era o clădire mare și joasă aflată în spatele curții și soldații evitau cu grijă să se
apropie de ea, deși nimeni nu știa forte bine ce se afla pe acolo. Din când în când ofițerii care veneau
solicitau câte un câine după numărul de inventar și în curând din clădire se auzeau țipete atât de
înfiorătoare încât ai fi zis că sunt umane. În astfel de momente, chiar dacă încălca regulamentul,
sergentul Igor Danilovici o lua pe Laika și pleca în afara curții stațiunii unde se pierdeau amândoi
printre dealurile din jur până când ofițerii plecau. Interesant este că niciodată nu interveneau
chirurgical asupra câinilor, ci doar le puneau câte o cască pe care o legau la un aparat care semăna cu
un osciloscop.
La cât de mare era clădirea laboratorului, precis cuprindea și un dormitor sau mai multe pentru
că uneori ofițerii rămâneau și peste noapte acolo. Numai bucătărie nu aveau fiindcă atunci când
rămâneau mai multe zile mâncau, fără să facă fasoane, în sala de mese alături de soldați și purtau între
ei, fără să se ferească, discuții din care oricum nu pricepea nimeni nimic.

4
 Capitolul 2

O fată dezmățată

Pentru că nu avea semnal la telefon și pentru că făcea mai mult de o zi din Izma până în micul
orășel Obotsk, timp în care trebuia să schimbe vreo trei trenuri, a preferat să-i trimită Svetlanei o
telegramă din gară decât să apară pe neașteptate în fața fetei. În epoca internetului și a Facebook-ului
în oricare parte a lumii o telegramă ar fi fost privită poate cu uimire, dar pentru întinderile imense ale
Rusiei o telegramă părea cel mai potrivit mijloc de a transmite o știre.
Sergentul Igor Danilovici a călătorit tot timpul doar cu gândul la Svetlana. Cum la stațiunea
experimentală nu avea internet, iar la telefon nu reușea să o găsească niciodată, singura cale de
legătură dintre el și ea rămâneau scrisorile. La care Svetlana i-a răspuns săptămânal o vreme, pe urmă
tot mai rar până când scrisorile au încetat cu totul. În ultima îi explicase că i se pare caraghios ca într-
o lume în care există internet ei să își scrie tot ca pe vremea bunicilor. După asta a urmat o tăcere pe
care bietul de el nu știa cum să o interpreteze și se gândea tot mai serios dacă nu este cazul să ceară
mutarea la altă unitate militară ceva mai apropiată de civilizație. Avea o presimțire foarte rea legată
de tăcerea Svetlanei și când a coborât în gară și a văzut-o pe peron pe Olesia, sora mai mică a prietenei
lui și-a dat seama că ceva s-a întâmplat.
— Ce-i cu Svetlana? a întrebat-o el pe Olesia după ce a strâns-o în brațe.
Ea l-a luat numai de mână și l-a scos afară din gară, fiindcă oamenii îi priveau curioși.
După ce au ajuns într-un loc mai liniștit în spatele gării i-a spus:
— Cu Svetlana nu s-a întâmplat nimic, numai că a prins-o iarăşi tata în parc cu sânii dezgoliți
și a bătut-o de a îndoit-o, iar ea fugit de acasă.
— Doamne Dumnezeule! a exclamat Igor îngrijorat. Știi ceva de ea? E bine? Unde a ajuns?
Fata i-a arătat un internet-cafe și a spus:
— Să intrăm puțin aici și am să-ți explic mai multe.
După ce s-au așezat la o masă cu calculator și au comandat câte o cafea, fata a început să
butoneze repede la tastatura din fața ei în timp ce îi vorbea:
— A ajuns la Moscova și la început s-a angajat la un bar de noapte. Dansa la bară și își arăta
sânii la bărbați. Adică acum era plătită pentru ceea ce ei îi plăcea să facă pe gratis. Mi-a scris un email
prin care îmi cerea să vorbesc cu tine și să îți cer să o uiți.
— Dar nu o pot uita, Olesia. Doar tu știi cât de mult o iubesc!
Pentru că Igor ridicase exasperat glasul de la mesele alăturate câțiva clienți i-au privit sâsâind
și atunci Igor a coborât glasul:
— De ce m-ai adus aici unde nu putem vorbi decât în șoaptă?
Olesia ridică din umeri și răspunse:
— Pentru că în mod normal așa ar trebui să fie purtate discuțiile și nu țipând.
A deschis un fișier video și i l-a arătat:
— Dar mai ales pentru că am vrut să îți arăt asta, Igor.
Pe monitor defilau un grup compact de femei dezbrăcate de la brâu în sus și scandau ceva, dar
nu se auzea foarte bine ce anume. Oricum, în spatele lor se întrevedea silueta inconfundabilă a turnului
Eiffel și o mulțime de trecători care priveau uimiți spre ele. La un moment dat, în grupul de fete
blonde a văzut-o și pe Svetlana: părea cea mai pătimașă dintre ele și, la un moment dat, a avut impresia
că se uită drept la el.
— Svetlana, a șoptit el și ochii i s-au umplut de lacrimi.
Olesia s-a strâmbat și l-a îngânat:
— Svetlana, Svetlana. Când ai să te lămurești că Svetlana a ta este o fată depravată și că nu ai
fi avut niciodată o viață normală cu ea?
Igor a respirat adânc şi pe urmă, tot cu ochii în monitor, unde secvența cu fetele se relua parcă
la nesfârșit a întrebat:
5
 — Bine, dar nu înțeleg ce caută ea acolo între fetele alea?
— Fetele alea sunt un grup care a luat naștere acum câțiva ani în Ucraina. Se numește Femen
și de curând și-au mutat sediul la Paris. Așa au hotărât ele să protesteze contra tuturor soiurilor de
lucruri care nu le convin: cu sânii goi. Lucru care îți dai seama că i se potrivește ca o mănușă surioarei
mele dezmățate.
— Nu vorbi așa de ea, spuse cu reproș Igor. Poate că este numai o toană de moment și dacă
vorbesc cu ea îi vine mintea la cap.
Olesia dădu din umeri și spuse:
— Păi ce mai stai atunci? Du-te la Paris și stai de vorbă cu ea. Eu nu am să te opresc.
— Nu glumi, Olesia, cu așa ceva. Se vede treaba că nu ai fost îndrăgostită niciodată…
Fata tastă ceva repede și, după ce se deschise emailul ei, i-l arătă lui Igor:
— Uită-te ce mi-a scris ultima dată, adică acum aproximativ o lună, fiindcă de atunci nu a mai
dat nicio veste. Sper să o fi arestat poliția franceză pentru ultraj sau pentru altceva.
Igor se apropie mai mult de monitor și citi:
„Dragă surioară, îți scriu pe scurt pentru că trebuie să mergem la o manifestație după care o să
încercăm să intrăm în Luvru și să ne dezbrăcăm, acolo în fața Madonei. O să urle ziarele și
televiziunile dacă reușim.
Cât despre pămpălăul de Igor, te rog nu-mi mai scrie niciun cuvânt despre el. Ți-l las ție, știu
că ai fost toată viața îndrăgostită de el.”
Igor ridică ochii de pe emailul Svetlanei și dacă Olesia se aștepta ca el să comenteze în vreun
fel emailul tocmai citit se înșelă.
Își luă rucsacul militar de jos și spuse sec:
— Mă bucur că te-am văzut Olesia și mulțumesc pentru vești, chiar dacă sunt proaste.
A ieșit afară din internet-cafe-ul care începuse să se aglomereze și a luat-o pe drumul ce ducea
spre gară.
Olesia a făcut câțiva pași după el:
— Și acum unde pleci, Igor? Nici nu treci măcar pe acasă? Ce-o să le spun alor tăi?
Igor clătină încăpățânat din cap și păși mai departe spre gară, hotărât să se întoarcă la stațiunea
experimentală cu primul tren. Olesiei îi aruncă doar peste umăr într-un târziu, văzând că se tot ține
după el:
— Mă întorc în armată, Olesia. Am acolo un câine care ține la mine mai mult decât toate fetele
din lume.
Ar fi vrut să-i dea mai multe amănunte, să-i spună că este vorba de o cățea pe care o cheamă
Laika, dar de frică să nu fie interpretat greșit a preferat să tacă.

Capitolul 3

Laika, dragostea mea

Când era mic citise, de la biblioteca micului orășel în care își petrecuse copilăria o carte de
război, biblioteca era plină de asemenea cărți, o carte în care era vorba despre întoarcerea unui soldat
înapoi la unitatea militară. Se întorcea sub arme după o permisie în care aflase că iubita lui se
căsătorise în lipsa lui cu altul și, revenind la regimentul lui, nu găsise altceva mai bun de făcut decât
să își reverse furia asupra nemților, fiindcă acțiunea romanului se petrecea în timpul celui de-al doilea
război mondial. Într-un fel, se întorcea la rându-i sub arme și, chiar dacă nu prea găsise pe cine să se
răzbune, faptul că avea să se întâlnească cu Laika avea asupra lui un efect liniștitor.

6
 A grăbit cât a putut întoarcerea, într-un loc chiar a făcut autostopul pentru a nu mai ocoli atâta
cu trenul așa că, a doua zi după ce a lăsat în urmă orășelul Obotsk și amintirea Svetlanei, ajunsese în
jurul orei opt la poarta Stațiunii experimentale.
A răspuns în pripă la salutul soldatului de la poartă și, din cauza grabei, nici nu a văzut mașina
de teren cu care veniseră ofițerii parcată în fața laboratorului.
Primul la care s-a oprit când a intrat a fost căpitanul Gunin Stepanovici care l-a privit cu o față
înspăimântată:
— Doamne, Igor, dar tu trebuia să vii numai peste două săptămâni… Ce s-a întâmplat?
— O să îți spun mai târziu, spuse grăbit sergentul Igor Danilovici privind cercetător în jur.
Cum nu văzu ce căuta, îl întrebă grăbit pe căpitan:
— Unde-i Laika?
Văzând că ofițerul se bâlbâie începu să strige cât îl țineau puterile:
— Laika, Laika, Laika!
Dinspre laborator se auzi mai întâi un lătrat îndurerat apoi un geam se sparse și Laika
însângerată pe bot de la sticla spartă sări pe fereastră și alergă spre el.
„Doamne, bine că nu are arma la el! Nebunul ăsta de sergent îi împușca” își spuse în sinea lui
căpitanul, văzându-i pe cei trei ofițeri superiori ieșind în goană din laborator ca-și să recupereze
câinele.
Laika din câteva salturi ajunsese la pieptul sergentului care o strângea înfrigurat în brațe:
— Laika, dragostea mea, ce ți-au făcut ticăloșii?
Laika bineînțeles că nu a răspuns nimic ci doar a scâncit bucuroasă apoi, sub privirile uimite
ale căpitanului și ale acelor trei ofițeri superiori a fugit înapoi undeva la vreo zece metri de sergent și
a alergat din nou spre el. Iar el a strâns-o iar înfrigurat în brațe și a întrebat-o:
— Laika, dragostea mea, ce ți-au făcut ticăloșii?
După ce scena s-a repetat identic de câteva ori sub privirile uluite ale căpitanului, acesta și-a
făcut timp să privească spre cei doi colonei și spre general care se băteau pe umeri încântați, uitând
de grade.
— Am reușit, jubilă, generalul. În sfârșit am reușit.
Unul din colonei își reveni și – privind la Laika și apoi la sergentul Igor Danilovici care păreau
hotărâți să reia la nesfârșit aceeași scenă, spuse precaut:
— Da, tovarășe general, am reușit, dar se pare că a intrat în buclă. Nu știu cum o să îi mai
oprim…
— Simplu, colonele… anulăm generatorul.
— Dar n-o să mai avem nevoie de el?
— Nu e cazul, de acum știm cum să obținem câte generatoare vrem și probabil că ceva mai
stabile.
Se întoarse spre soldatul de la poartă care privea cu ochii măriți scena care se repeta încontinuu
și îl întrebă:
— Soldat, arma ta e încărcată?
— Da, domnule general.
— Dă-o încoace atunci!
Soldatul se trase puțin înapoi:
— Să trăiți, domnule general, dar sunt de gardă. Un soldat din gardă nu-și poate înstrăina arma.
Așa scrie la regulament.
— Dă-l dracului de regulament, atunci împușcă tu câinele până nu ne ducem cu toții dracului.
Cu foc automat.
Soldatul privi întrebător spre căpitan, dar cum acesta era prea buimăcit de ceea ce vedea ca să
mai reacționeze, soldatul își armă bătrânul automat AKM-47, puse selectorul pe foc automat și trase
o rafală spre câine și imediat auziră gloanțele țiuind în jurul lor.

7
 — Oprește, oprește! a strigat generalul, dar soldatul luase deja degetul de pe trăgaci înainte de
a auzi comanda, mai mult din cauza gloanțelor care ricoșau în jurul lui decât din cauza comenzii.
În jurul sergentului Igor Danilovici și a cățelușei Laika se formase ceva ca o jumătate de sferă
translucidă, iar cei doi înțepeniseră în poziția în care erau atunci când soldatul a început să tragă. Sfera
avea diametrul de vreo douăzeci de metri și era destul de solidă încât să facă gloanțele unei arme de
asalt precum AKM-ul să ricoșeze.
— La dracu, spuse generalul uimit. La asta chiar că nu m-am așteptat. A intrat direct în faza de
stază.
— A intrat în stază datorită gloanțelor sau a intrat indusă de câine ca o formă de protecție?
întrebă unul din cei doi colonei.
Generalul clătină nedumerit din cap:
— Nu știm, dar putem încerca să aflăm. Avem în laborator suficiente aparate ca să testăm despre
ce anume e vorba. Pe urmă o să mai avem nevoie de alți câini ca să repetăm experimentul.
Și-au petrecut toată ziua apoi aducând diferite instrumente pe care le-au lipit de sferă și
încercând să afle cât mai multe despre ea.
În cele din urmă, văzând că nu li se întâmplă nimic, își făcu curaj și căpitanul să se apropie de
sferă. A pus palmele pe ea și a simțit că era ușor călduță dar netedă, ca și cum ar fi fost făcută din
sticlă. La un moment dat, când a crezut că nu este văzut de nimeni, a trecut prin fața sergentului Igor
Danilovici și i-a făcut semn cu mâna, dar acesta era nemișcat ca o statuie de ceară și nu avea ochi
decât pentru cățelușa lui care înțepenise și ea într-un salt superb în timp ce se apropia într-o fugă
nebună de el.
După el și-au făcut timp și toți cei zece soldați să vină și să pună mâna pe sferă făcându-i semn
sergentului lor.
— Băieți, le-a spus la un moment dat colonelul Fiodor Poltorak, pe care îl cunoșteau cu toții
mai bine pentru că el semna bonurile de consum, sper că vă dați seama că tot ce se întâmplă aici este
strict secret. Nicio vorbă, altfel batalionul disciplinar vă mănâncă.
— Am înțeles, tovarășe colonel, au mormăit ei, dar căpitanul nu prea era sigur de tăcerea lor și,
pe de altă parte, avea bănuiala că se pregătea alt mod de a li se asigura tăcerea și nicidecum un simplu
batalion disciplinar. Auzise și el de-a lungul timpului destul povești cu ce pățeau toţi cei care încălcau
sacrosanctul Secret de Stat.
Întreaga zi cei trei ofițeri superiori și-au petrecut-o măsurând și pipăind sfera, iar seara abia s-
au îndurat să se ducă la culcare, în vreme ce căpitanului i se părea că ei se comportă exact ca niște
copii care au primit o jucărie nouă.

Capitolul 4

O sferă ciudată

A doua zi de dimineață, generalul și cei doi colonei s-au trezit cu noaptea în cap, fiindcă au
dormit la fel ca și altădată în laborator, au băut în grabă o cafea și au luat de la bucătărie câte un sanviș
în mână, apoi s-au înființat iar lângă sferă.
Căpitanul tocmai îi schimbase pe cei trei soldați din gardă, în lipsa sergentului nu mai avea cine
să o facă și poate că ăsta a fost norocul lui. Tocmai se apropia de sferă, trebuia să treacă pe lângă ea
ca să ajungă la corpul de gardă spre a depune armele și se uita la unul dintre colonei cum se lipise
practic de sferă privind concentrat la ceva dinăuntrul ei.

8
 — Tovarășe general, de fapt țin să vă anunț că nu este vorba de o stază completă, pentru că raza
laser pe care am pus-o ieri a făcut deja vreo 3 milimetri – spuse colonelul Fiodor Poltorak.
— Trei milimetri nu înseamnă prea mult, a răspuns generalul și s-a apropiat și el să vadă
împreună cu celălalt colonel.
Căpitanul privea exact la ei cum stăteau aplecați și cu capetele lipiți de sferă, o clipă a fost tentat
să se apropie și să se uite și el, apoi a hotărât că ar fi mai bine să își vadă de treabă.
Colonelul Fiodor Poltorak s-a îndepărtat de sferă și s-a apropiat de soldați și de căpitan cu
gândul să le spună să mai încerce o rafală asupra sferei.
Exact în aceeași clipă s-a văzut ceva ca o sclipire violetă în aer, exact în spatele lui, iar peretele
translucid al sferei s-a apropiat de ei cu vreo patru metri. În graba de a se feri, căpitanul a dat peste
unul dintre soldați și când s-a întors spre el să-și ceară scuze a văzut că acesta privea cu ochii îngroziți
spre sferă.
De data asta, dilatarea sferei îi prinsese pe cei doi ofițeri superiori care erau mai aproape în
sclipirea ei translucidă și aceștia priveau în continuare aplecați spre raza laser așa cum îi prinsese
extinderea sferei.
Soldatul de care se împiedecase începu să își facă cruci mărunte și spuse:
— Îmi bag picioarele în ea de armată, don căpitan. Acia nu-i lucru curat și eu unul zic că mai
bine să o ștergem până nu ne prinde drăcia asta și pe noi.
— Fii cuminte, Volodea, își aminti căpitanul numele soldatului și încercă să îl liniștească. Cred
că au zgândărit-o ofițerii cu aparatura lor, altfel nu se umfla așa de una singură.
Precaut, puse totuși o distanță sigură între el și sferă, iar soldații i-au urmat imediat exemplul.
Colonelul nu a comentat în niciun fel dilatarea sferei și nici prinderea tovarășilor lui în
materialul translucid, ci a fugit spre laborator în timp ce scotea un telefon din buzunar. Chiar dacă ei
nu aveau internet și semnal la telefon, cu toții au văzut că ofițerii le foloseau în mod curent și au tras
concluzia că erau telefoane speciale, dar nu erau foarte invidioși pe ei pentru că puteau pleca în Izma
dacă aveau nevoie să vorbească cu familiile.

La masa de prânz toți au discutat surescitați despre cele întâmplate: chiar și cei din gardă și-au
părăsit posturile și au venit să participe la discuție. Unul dintre ei a propus:
— Cred că ar trebui să anunțăm pe cineva de ce se întâmplă aici.
— Anunță tu! a spus posac căpitanul și, cum cel cu propunerea nu pricepea, unul dintre soldații
care făceau de gardă la poartă i-a arătat linia telefonică care trecea chiar prin mijlocul sferei.
— Ați încercat și nu are ton? insistă curiosul.
— N-am încercat și nici nu am chef să încerc, spuse căpitanul. Du-te tu dacă vrei să încerci.
Soldatul părea că înțelege mai greu decât ceilalți, așa că unul dintre ei îl lămuri:
— Dacă atunci când ridici receptorul să vorbești sfera asta se mai umflă o dată? Sau se întinde
numai după linia telefonică și te înhață?
— Ei prostii, spuse soldatul, dar nu făcu nicio mișcare să se ducă să vorbească.
În cele din urmă, după ce au terminat de mâncat, căpitanul a hotărât:
— Mă duc să vorbesc cu colonelul. La urma urmei am văzut că are un telefon și probabil că are
cât de cât ideea despre ce se întâmplă aici.
Căpitanul s-a întors mai repede decât au crezut ei, dar fără să fi rezolvat cine știe ce. Colonelul
i-a transmis că totul este sub control și că ei trebuie să își execute mai departe serviciul de gardă,
fiindcă i-a anunțat el pe superiori. Tot ce trebuie să facă este să păstreze distanța față de sfera
translucidă, pentru că s-ar putea iar dilata mâine dimineață la aceeași oră.
Căpitanul prinsese puțin dintr-o convorbire telefonică a colonelului, dar nu le-a spus nimic din
ce a auzit soldaților: vorbea cu cineva de la Combinatul siderurgic din Magnitogorsk, făcea comandă
pentru niște piese și țipa în telefon că este urgent și trebuie să fie trimise cu elicopterul.

9
 A doua zi, în jurul orei opt și unsprezece minute, sfera s-a mai dilatat vreo șapte metri, dar ei
erau pregătiți de data asta și la o distanță sigură. Colonelul i-a asigurat din nou că totul este în regulă
și în curând îi va elibera pe cei prinși în capcana translucidă a sferei.
Cam la o oră după asta, a sosit un elicopter și colonelul a fugit repede spre el, fiindcă a aterizat
undeva în spatele laboratorului. S-a întors tot în fugă la sferă, a meșteșugărit ceva la ea într-un loc
unde nu puteau vedea, iar apoi s-a îndreptat tot în fugă spre elicopter.
— Dacă în trei zile nu vine nimeni, le-a strigat el din mers, mergeți unul dintre voi în oraș și
dați alarma de contaminare, fiindcă înseamnă că mie mi s-a întâmplat ceva.
Câteva minute mai târziu, elicopterul și-a turat elicele și s-a ridicat în înaltul cerului lăsându-i
înfricoșați lângă o sferă care urma să se mărească în fiecare zi tot mai mult. Cel puțin așa le spusese
colonelul.
A doua zi sfera s-a mărit iar, astfel că acum avea aproape șaizeci de metri în diametru și
cuprinsese în interiorul ei o parte din camera de gardă și, dacă se mărea tot așa, a doua zi urma să
acapareze în substanța ei și bucătăria și laboratorul.
— Mai stăm o zi și apoi dacă nu vine nimeni mă duc până în Izma să caut un telefon și să
vorbesc cu cineva, a spus în cele din urmă căpitanul, deși dacă ar fi fost după el ar fi plecat chiar de
atunci.
A mai rămas numai pentru că avea viu în cap regulamentul militar cu privire la dezertare și nu
ar fi vrut să fie acuzat de așa ceva cu numai un an înainte de a trece în rezervă.
Izma, localitatea lângă care era situată Stațiunea experimentală 223 avea vreo trei mii de
locuitori, o cârciumă, un oficiu poștal și, cel mai important lucru dintre toate, un post de miliție.
A doua zi dimineața, chiar la ora opt și unsprezece de minute, sfera translucidă s-a mai dilatat
încă o dată, de data asta cu vreo treizeci de metri, deși unora li se părea mult mai mult, dar probabil
numai din cauza fricii.
— Așa cum v-am zis, aici nu este lucru curat, reluă soldatul Volodea ideea de ieri și își spori în
mod preventiv numărul de cruci.
— Păi chiar că s-ar putea să ai dreptate, îl aprobă cu o jumătate de gură căpitanul.
Unul dintre soldați îi spuse:
— Nu știu dacă ați observat, dar cam la aceeași oră se umflă drăcia asta în fiecare dimineață.
Numai că astăzi s-a dilatat ceva mai mult. Dacă o ține tot așa, va ajunge în oraș înaintea
dumneavoastră, așa că ar fi bine să mergeți.
Au mâncat în grabă, apoi căpitanul a spus:
— Gata! Mă duc în Izma să dau alarma. Am tot sperat că cineva o să vadă pe camerele astea
video ce se întâmplă, dar văd că nimeni nu pare să știe nimic de noi.
Unul dintre soldați spuse cu o jumătate de gură:
— Imediat când au ajuns ofițerii aici, unul dintre ei a oprit toate camerele video. Dacă vă uitați,
niciuna nu mai are becul roșu aprins.
— Și acum îmi spui? izbucni căpitanul. Gata, nu mai stau nici o clipă. Am plecat chiar acum
spre Izma și precis găsesc pe cineva la postul de miliție să dau alarma despre ce anume se întâmplă
aici, spuse căpitanul în timp ce se pregătea de plecare.
Un moment s-a lăsat tăcerea în sala de mese apoi unul mai curajos a spus:
— Venim și noi, don căpitan.
În armata rusă se recomanda de câțiva ani să se treacă la apelativul „domnule” când soldații se
adresau ofițerilor, dar, pe măsură ce depărtarea față de Moscova creștea, scădea și importanța noilor
recomandări și se vorbea tot cu „tovarășe”. Acum, ca și altădată când voiau să-și câștige complicitatea
și bunăvoința căpitanului, soldații îl apelau cu „don”.
— Păi și aici ce-o să se întâmple?
— Întâmplă-se ce s-o întâmpla, don căpitan, dar nu cred că are niciunul curaj să rămână aici cu
drăcia asta dacă dumneavoastră plecați.

10
 — De parcă mult ce ar ajuta dacă aș rămâne și eu aici, mormăi căpitanul și dădu ordin să se
pregătească toți de plecare.

Capitolul 5

Alarmă de contaminare

Localitatea Izma era situată la vreo trei kilometri spre sud de Stațiunea experimentală 223 și
până acolo ducea un drum destul de bun. Nu era asfaltat, dar era pietruit cu rocă bine tasată astfel că
nu prezenta o problemă pentru bocancii soldaților.
Pentru că nu știau dacă aveau să mai revină sau nu în stațiune și-au luat cu ei puținele lucruri
personale, echipamentul, armamentul și muniția, astfel că pentru șeful de post din Izma a fost un
adevărat șoc când s-a trezit cu ei dis de dimineață la ușa postului de miliție.
Cum în Izma nu prea existau probleme, la cei trei mii de locuitori era numai un șef de post și
ajutorul lui care tocmai beau câte o cafea și completau hârtiile obișnuite ale zilei.
— Ce s-a întâmplat, tovarășe căpitan? a întrebat șeful postului de miliție gata să-și verse cafeaua
pe pantaloni.
Căpitanul ridică din umeri și dădu răspunsul care închidea orice gură pe teritoriul Rusiei:
— Secret de Stat, tovarășe sergent. Am nevoie de un telefon și de un loc unde să cazez soldații
o zi, două până când vom fi preluați.
Șeful de post îi arătă telefonul de pe birou și ieși ascultător împreună cu ajutorul lui până când
căpitanul avea să discute cu superiorii lui despre „Secretul de Stat”.
După ce rămase singur, căpitanul scoase din buzunarul tunicii un plic sigilat pe care scria cu
litere de tipar: „ÎN CAZ DE CONTAMINARE” și îl desfăcu cu degetele care îi tremurau de emoție.
Înăuntru găsi o singură foaie de hârtie pe care era scris un număr de telefon care, după prefix,
părea din Moscova.
După ce veni tonul, formă numărul și aproape instantaneu, de parcă cineva ar fi așteptat numai
telefonul lui, o voce bărbătească rece și impersonală întrebă:
— Care-i problema?
Căpitanul tuși spre a-și drege vocea apoi spuse gâtuit de emoție:
— Sunt căpitanul Gunin Stepanovici comandantul grupului de pază de la Unitatea
experimentală 223. Permiteți să raportez: s-a produs o contaminare.
— De ce natură este contaminarea? insistă vocea și cum căpitanul nu își găsea cuvintele vocea
insistă:
— Contaminare biologică?
„Contaminare diavolească zice soldatul Volodea” gândi căpitanul, dar cu voce tare răspunse:
— Contaminare de origine necunoscută.
După o scurtă pauză vocea de la celălalt capăt al firului spuse:
— Am înțeles. În acest caz asigurați zona și interziceți accesul.
„Zona să facă bine și să se asigure singură”, își spuse căpitanul, „iar pentru a interzice accesul
am cea mai bună metodă”.
Ieși afară din încăpere și cu o figură serioasă se apropie de șeful de post care aștepta în camera
de alături:

11
 — Ar fi bine să spui celor din oraș să nu se apropie de Stațiune cu niciun preț. A avut loc o
contaminare radioactivă.
Ochii sergentului se făcură mari și întrebă îngrijorat:
— Dar aici în localitate suntem în siguranță?
— Deocamdată da.
Soldații au fost repartizați la școala din localitate într-una din sălile de clasă care oricum era
goală în timpul verii.
În mai puțin de patru ore, pe deasupra orașului a trecut un elicopter de transport al armatei
îndreptându-se spre Stațiunea experimentală.
Cam într-o jumătate de oră elicopterul a sosit înapoi și a aterizat pe terenul de sport al școlii, iar
după ce rotorul s-a oprit căpitanul s-a îndreptat spre el.
Din elicopter a coborât un colonel cu o figură impenetrabilă care, după ce l-a salutat pe căpitan,
s-a prezentat și l-a întrebat:
— Sunt colonelul Slava Borisovici. Poți să îmi spui ce mama dracului s-a întâmplat la stațiunea
pe care o păzeai, tovarășe căpitan?
Căpitanul a fost tentat să-i răspundă că în timpul cât a păzit stațiunea aceasta nu a fost nici
atacată și nici cucerită de dușman. Își înghiți vorbele și începu să povestească de la cap la coadă
despre întâmplările din ultimele trei zile.
După ce ascultă cu atenție fără să îl întrerupă nici măcar o singură dată, colonelul scoase un
telefon și formă un număr, iar după ce i se răspunse raportă:
— Permiteți să raportez, tovarășe general: avem o contaminare de tip T la Stațiunea
experimentală 223 și am nevoie de următoarele – un batalion de tancuri cu muniție specială, un
elicopter cu trei rezervoare de vopsea metalizată, preferabil argintie, un batalion de trupe Speciale
pentru a securiza zona și un camion în localitatea Izma, la școală, pentru a transfera soldații din pază
la Unitatea Militară 01071.
După ce termină de solicitat cele de care avea nevoie, colonelul ascultă câteva secunde ceea ce
i se spunea apoi zise:
— Fără îndoială ca ar fi benefică și prezența dumneavoastră aici, tovarășe general.
După ce termină de vorbit la telefon, colonelul se întoarse spre căpitanul Gunin Stepanovici
care încremenise lângă el.
— Tovarășe, căpitan într-o oră, două va sosi un camion care că va transfera la unitatea militară
01071, tot în misiune de pază. Va trebui să explicați soldaților că cele văzute constituie Secret de Stat
și orice divulgare se pedepsește cu închisoarea pe viață sau chiar mai rău.
Căpitanul dădu aprobator din cap: știa și el foarte bine ce înseamnă Secret de Stat și era într-un
fel bucuros că nu au fost acuzați nici el și nici oamenii lui de dezertare, lucru care le-ar fi pecetluit
soarta.
Totuși, înainte de a pleca să-și anunțe oamenii, nu se putu abține și îl întrebă pe colonel:
— Tovarășe colonel, și cu Igor Danilovici, sergentul prins acolo în drăcia aia ce se va întâmpla?
O clipă colonelul păru să nu își dea seama despre cine este vorba, apoi tranșă problema cu o
fluturare de mână:
— A, sergentul acela? O să-l recuperăm teafăr și sănătos, fii fără grijă.
Căpitanul a rămas privind lung în urma lui, deși după dezinvoltura cu care îi răspunsese era
sigur că putea să își ia adio de la gândul că îl va mai întâlni vreodată pe Igor.
Că situația era mai gravă decât își imaginase la început și-a dat seama peste vreo câteva ore,
când odată cu camionul care venise după el și după oamenii lui pe străzile orașului au început să
circule cu toată viteza vreo 20 de tancuri din cel mai modern tip pe care îl avea armata, după câte își
putuse da el seama. Pe deasupra lor zburau unul după altul elicopterele care aduceau probabil
batalionul de trupe speciale și, chiar când se îmbarca în camion, văzu și câteva avioane de luptă cum
brăzdau cerul.
— Începe să-mi pară bine că plecăm de aici, don căpitan, spuse Volodea.

12
 — Și mie, Volodea dragă, spuse căpitanul deși știa ceva mai multe decât alții despre Unitatea
Militară 01071 care era situată undeva în Orientul îndepărtat, într-un loc unde era mai mult iarnă.
Foarte aproape de Cercul Polar de Nord – dar orice loc era mai bun decât unul unde sunt sfere care
încearcă să te înhațe, așa cum visase el astă noapte pe când încerca să adoarmă.

Capitolul 6

Câteva tancuri pentru liniștea țării

Cele douăzeci de tancuri care formau batalionul 723 al regimentului trei de gardă din Armata
Nordului s-a întâmplat să fie cele mai aproape de Izma. Cu totul întâmplător, se dovediră a fi exact
tancurile pe care le ceruse colonelul Slava Borisovici. Erau de tipul T-14 Armata, cele mai bune
tancuri pe care Rusia le avea în acel moment. De fapt motivul pentru care le voise colonelul cu orice
preț era noul tip de proiectil cu care erau dotate și care constituia cel mai bine păzit secret al armatei.
Dacă la începutul producției fuseseră dotate cu proiectile din uraniu sărăcit, noile proiectile primite
în cursul anului trecut păreau a fi imbatabile și puteau penetra orice. După aprecierea colonelului,
exact de asta aveau ei nevoie.
După ce s-a deplasat iar la Stațiune, a instituit o zonă de interdicție de un kilometru în jurul
sferei și, după ce cu unul din elicoptere a sosit și superiorul său, generalul GRU Viktor Suvorov, el i-
a raportat despre măsurile luate.
— Ce crezi că ar trebui făcut mai întâi, tovarășe colonel? l-a întrebat generalul foarte protocolar.
Nu se cunoșteau foarte bine, dar în armată se auziseră destule despre abilitățile colonelului
Borisovici de a rezolva situații aparent imposibil de soluționat. Iar asta părea tocmai o astfel de
situație.
— Permiteți să raportez, tovarășe general: trei lucruri cred că putem face pentru început!
Ridică un deget, apoi spuse:
— Mai întâi cred că ar trebui să încercăm să eliminăm această anomalie. Din câte am înțeles,
gloanțele obișnuite ricoșează de pe ea, așa că vom vedea dacă rezistă și noilor proiectile Scorpion.
Cu numai câteva luni în urmă, colonelul Slava Borisovici asistase la o demonstrație de forță a
tancurilor T-14, dar cel mai impresionat a rămas de puterea proiectilelor Scorpion. Cele mai moderne
tancuri rusești aveau o mulțime de calități în luptă și erau invidiate și dorite de toate armatele lumii,
dar colonelul avea de gând să le folosească într-un mod extrem de static: să le plaseze în fața sferei și
să le pună să tragă spre ea.
Generalul oftă și spuse:
— Văd că tu speri ca odată cu salva tancurilor să dispară și mizeria asta de aici.
— Așa este, tovarășe general, confirmă colonelul, apoi ridică al doilea deget și spuse:
— Dacă obuzele Scorpion nu vor avea niciun efect, lucru de care mă îndoiesc, atunci vom
încerca acoperirea suprafeței sferei cu un strat de vopsea argintie, metalizată.
Generalul se încruntă și întrebă:
— Asta pentru ce naiba să o mai facem?
Colonelul arătă misterios spre cer și spuse:
— Pentru a-i împiedica pe inamicii noștri să afle ce se petrece aici.
— Mda, bine gândit. Chiar dacă vor crede că construim un dirijabil tot o să-i băgăm în ceață o
vreme. Și al treilea lucru care ar fi?

13
 Colonelul arătă spre laboratorul unde cei trei ofițeri își desfășuraseră activitatea până să fie
prinși în sferă:
— Cum nu am găsit niciun fel de dosare sau hârtii care să ne lămurească cu ce se ocupau cei
trei tovarăși cercetători și deocamdată nici nu mai pot fi interogați, își permise colonelul o glumă
macabră arătând spre cei doi ofițeri care încă mai studiau raza de laser, va trebui să îl chemăm pe
academicianul Oleg Kurceatov, care a fost o vreme șeful lor de lucrări. Poate știe el să ne lămurească
despre ce anume este vorba aici și cum putea rezolva această situație. Am trimis deja după el. Despre
colonelul lipsă, Fiodor Poltorak, încă nu știm nimic, dar a fost declarat dezertor și e căutat prin toate
mijloacele.
— Mda, aprobă în silă generalul. Este tot ce putem face în momentul de față, așa că hai să
trecem la treabă.
L-au chemat pe comandantul batalionului de tancuri, maiorul Viktor Rukovici și i-au cerut să
plaseze un tanc lângă corpul de gardă și să tragă un proiectil în sferă.
— Nu știu cum se va comporta această ciudățenie, îl avertiză colonelul, așa că ar fi bine să
efectuezi tirul de la o distanță sigură.
— Tovarășe colonel, mi s-a spus că tancul meu rezistă la o lovitură nucleară directă dacă este
de mărime medie, dar o să-mi iau totuși măsurile de protecție.
„Rezistă pe naiba, gândi generalul care era unul dintre autorii «manualului de inducere în eroare
a propriului corp de militari pentru sporirea încrederii în armele folosite», dar cu voce tare spuse
numai atât.
— Așa am auzit și eu, dar mai bine pune o distanță de vreo cincizeci de metri între tanc și sferă.
După ce a întors tancul și l-a dus la distanța cerută, comandantul batalionul le-a cerut să se
adăpostească după celelalte tancuri, apoi a închis turela și a îndreptat țeava tancului spre sferă.
O dungă de foc s-a întins dinspre tanc spre sferă apoi, pe suprafața acesteia a apărut ceva ca o
scânteiere difuză și proiectilul s-a pierdut vâjâind pe deasupra lor. L-au văzut explodând câteva
secunde mai târziu pe unul din dealurile care înconjurau stațiunea.
Comandantul batalionului a coborât încruntat și s-a dus să verifice sfera.
— Să fiu al naibii! exclamă el derutat. Nu a lăsat nici măcar un semn.
A făcut semn și celorlalți ofițeri să se apropie și să verifice: într-adevăr, la locul de demarcație
dintre sferă și interiorul ei, acolo unde lovise proiectilul Scorpion nu se zărea nimic, nici măcar o
zgârietură cât de mică.
Colonelul Borisovici se scărpină încurcat în cap și propuse:
— Domnule general, eu propun ca înainte de a trece la punctul doi să încercăm să tragem o
salvă cu toate tancurile în același punct al sferei. Crezi că ai putea aranja așa ceva, tovarășe maior?
Maiorul a părut chiar încântat să demonstreze puterea mașinăriilor lui, așa că a aranjat într-un
evantai larg cele douăzeci de tancuri, dărâmând cu această ocazie atât bucătăria cât și corpul de gardă,
dar atunci când a terminat a părut mulțumit de felul cum erau așezate.
— Putem sincroniza prin radio salva în așa fel încât să tragă toate tancurile o dată, tovarășe
general.
— Așa să faceți, spuse generalul și se adăposti împreună cu colonelul după cel mai apropiat
tanc.
S-a dat comanda prin radio ca și soldații din trupele speciale să se adăpostească, apoi maiorul a
dat ordin de tragere.
Cele douăzeci de obuze Scorpion au pornit în același timp și, după ce au ricoșat, au trecut
vâjâind pe deasupra lor, iar după câteva secunde au explodat și ele pe dealurile din jur.
— Așa ceva nu aș fi crezut că este posibil, spuse derutat maiorul privind la suprafața neatinsă
a sferei. Parcă aș trage în saci cu lână fiindcă focosul acestor tip de obuze este foarte sensibil.
— E în regulă, tovarășe maior. Tacurile dumitale sunt grozave, dar nu sunt potrivite pentru
genul ăsta de operații. Retrage-te pe un aliniament de siguranță și asigură perimetrul, a spus foarte
sigur de el generalul.

14
 — Credeți că este posibil să fim atacați? întrebă precaut maiorul.
— Nu cred nimic, dar este bine să fim precauți, fiindcă după cum vezi aici aveam o realizare
deosebită a savanților ruși și nu vrem să cadă în mâini străine.
„Ete trosc, realizare deosebită”, își spuse în sinea lui colonelul, dar cu voce tare zise:
— Cred că putem trece la punctul doi și să începem să camuflăm sfera.
— Ai dreptate, îl aprobă în silă generalul. Și poate că ar trebui să vorbim de acum despre ea cu
majusculă: adică Sfera – cred că și-a căpătat acest drept la cât de rezistentă s-a dovedit.
Colonelul Borisovici s-a îndreptat spre elicopterul care avea atașate sub el rezervoarele cu
vopsea metalizată și a spus pilotului:
— Poți să îi dai drumul tovarășe. Iar dacă ai destulă vopsea poți să dai chiar două straturi.
— Am înțeles, tovarășe colonel, spuse pilotul și începu să se pregătească pentru pornirea
motoarelor.
După ce ajunse iar lângă general, colonelul arătă spre mașina de teren cu care veniseră și spuse:
— Cred că ar trebui să ne retragem și noi în oraș, fiindcă până la venirea academicianului
oricum nu mai avem ce face aici.
S-au urcat în mașină și au plecat spre Izma chiar când elicopterul cu vopsea se ridica în aer.

Capitolul 7

Un secret sferic

Academicianul Oleg Kurceatov a ajuns cu un elicopter a doua zi dimineața pe la ora șase. A

fost întâmpinat pe terenul de sport al școlii de colonelul Borusovici și de generalul Viktor Suvorov
care, fără să vorbească între ei, nutreau amândoi în secret speranța că academicianul doar va trosni
din degete și va spune:
— A, despre asta era vorba? Păi uite cum se rezolvă așa ceva.
Academicianul era un bătrân care trecuse binișor de șaptezeci de ani, dar încă se ținea bine.
Ochii îi scăpărau de curiozitate sub ochelarii cu multe dioptrii și, imediat ce a aflat despre ce este
vorba, a dorit să meargă la fața locului.
Pe drum, în timp ce erau zdruncinați de mașina de teren, el își mângâia barbișonul cărunt și îi
punea pe cei doi să îi povestească pentru a doua oară versiunea căpitanului.
— Ar fi fost bine să îl fi păstrat pe căpitan aici, cel puțin până când sosesc eu. Și condu ceva
mai încet, strigă el spre șofer, dacă vreți să ajung viu acolo.
— Mergem și mai încet dacă este nevoie, domnule academician, dar ar fi bine să ajungem
înainte de ora opt pentru că, din spusele căpitanului în jurul acestei ore se produce dilatarea zilnică a
Sferei.
— Ah da, păi să mergem atunci, aprobă bătrânul savant și șoferul călcă iar accelerația.
Ajuns în fața Sferei, Academicianul Oleg Kurceatov păru dezamăgit:
— Păi și eu ce să văd sub vopseaua asta argintie? Ar fi trebuit să lăsați o porțiune pe unde să
pot privi înăuntru.
Vru să se apropie de Sferă ca să privească mai bine, dar generalul îl apucă blând de mână:
— Mai bine să păstrăm distanța tovarășe academician. Acolo înăuntru mai sunt doi ofițeri
superiori care au vrut să studieze prea îndeaproape fenomenul.
S-au retras toți trei cam pe locul unde fusese odinioară bucătăria, dărâmată de vânzoleala
tancurilor de ieri, dar în ruinele căruia mai găsiră ca prin minune un scaun întreg pe care i-l oferiră
academicianului.
Soarele încă nu era prea puternic, așa că nu fu nevoie să i se aducă și o umbrelă.

15
 Tocmai când academicianul se pregătea să își manifeste iar nerăbdarea, fără niciun semn
prevestitor Sfera se dilată iar cu peste patruzeci de metri.
— Să fiu al naibii dacă am mai văzut așa ceva, își șopti omul de știință în barbișonul amarnic
tras când cu o mână când cu alta.
— Bănuiesc că acum ne putem apropia? întrebă savantul și, înainte de a primi răspunsul de la
cei doi ofițeri, se apropie de Sferă.
Vopseaua argintie se desfăcuse în fâșii care lăsau porțiuni largi prin care se putea privi înăuntru,
iar privirile bătrânului academician cercetau cu nesaț interiorul Sferei. Ciocăni cu degetul în suprafața
ei, ba scoase și un pix și încercă să o străpungă apoi, după câteva minute de cercetare, renunță și se
întoarse spre cei doi ofițeri.
— Am nevoie de un caiet și de un telemetru și de cineva care să îmi spună cu cât s-a dilatat în
fiecare zi Sfera asta a voastră.
Dacă prima condiție a fost ceva mai ușor de îndeplinit, cu cea de a doua s-a dovedit a fi mai
greu, fiindcă au trebuit să demonteze un telemetru cu laser de pe un elicopter. Telemetru care s-a
dovedit până la urmă complet inutil, fiindcă raza lui laser nu pătrundea în Sferă ca să poată măsura
ceva. În cele din urmă, au reușit să obțină niște cifre cât de cât aproximative, luând ca repere înălțimea
sergentului și alte câteva obiecte prinse în capcana translucidă.
În cele din urmă, după o oră de calcule și măsurători academicianul fu gata să dea un verdict.
— La o primă vedere, cei doi ofițeri au reușit cumva să obțină o stază temporală. Nu știu încă
cum… poate folosind o modificare în glanda pineală a acestui câine care a fost așa de bucuros că l-a
revăzut încât a dorit cu noile puteri căpătate să reia de nenumărate ori faza asta.
Făcu o pauză și, după ce privi încruntat la calculele lui, adăugă:
— Dacă nu ar fi tras în ei probabil scena asta s-ar fi repetat la infinit sau până am fi găsit o cale
să îi oprim. Gloanțele au declanșat această stază de formă sferică și mulți savanți au speculat ideea că
timpul este o anomalie care a luat naștere odată cu Big Bang-ul și, ca orice anomalie, abia așteaptă
un prilej să dispară. Se pare că aici a găsit un punct de condensare – ca să folosesc un limbaj propriu
fluidelor și, dacă tot s-a pornit, nu știu zău cum îl vom opri. Sfera, din calculele mele, își va mări în
fiecare zi volumul cu un coeficient egal cu PI adică de aproximativ 3,14 ori.
— Știm cât este PI, oftă generalul. Spuneți, vă rog mai departe. Și, dacă se poate, cu vorbe mai
simple.
— Pe cale de consecință raza Sferei crește de aproximativ 1,46 de ori zilnic fix la ora opt și
unsprezece de minute. Nu știm de ce, dar vedem că până acum așa s-a întâmplat.
Îi întinse generalului o foaie de hârtie ruptă din caiet și spuse:
— Aveți aici un tabel cu evoluția diametrului Sferei în cele șase zile care au trecut de când a
început… fenomenul. Cu roșu am subliniat partea din tabel completat și pentru zilele următoare.
Credem că s-a pornit de la un diametru inițial de 20 de metri.
Vru să mai adauge ceva, dar se opri, lăsându-l pe general să urmărească tabelul.
Generalul citi un timp apoi își mușcă buzele și întrebă:
— Poate să îmi explice cineva ce naiba caută PI aici? De ce își mărește sfera volumul tocmai
de PI ori?
Academicianul Kurceatov, folosindu-se de o foaie de hârtie, începu să-i explice de parcă abia
așteptase acest moment:
— În regiunea Universului unde ne aflăm, PI joacă un rol esențial și poate fi întâlnit în cele mai
neașteptate locuri. Chiar posibilitatea de a-l calcula este destul de ciudată. Dacă anticii construiau un
cerc și-i măsurau apoi circumferința și o împărțeau la diametru, în timp au apărut și alte metode. Cea
mai ciudată este fără îndoială cea numită Acul lui Buffon. Acesta este o metodă adesea folosită pentru
aproximarea empirică a lui π. Dacă se aruncă un ac de lungime L în mod repetat pe o suprafață cu
linii paralele aflate la S unități de lungime distanță (cu S > L). Dacă acul este aruncat de n ori și
de x ori dintre acestea el intersectează o linie dreaptă (x > 0), atunci se poate aproxima PI cu
ajutorul metodei Monte Carlo

16
 PI = 2nL/xS

acest rezultat este impecabil din punct de vedere matematic, el nu poate fi folosit pentru a
determina mai mult de câteva cifre ale lui π prin experiment. Obținerea a doar celor trei cifre (inclusiv
"3"-ul care este partea întreagă) corecte cu siguranță necesită milioane de aruncări și numărul de
aruncări crește exponențial cu numărul de cifre dorit. Mai mult, orice greșeală de măsurare a
lungimilor L și S se va transforma nemijlocit într-o eroare de aproximare a lui π. De exemplu, o
diferență de un singur atom în lungimea unui ac de 10 centimetri va apărea la a 9-a cifră a rezultatului.
În practică, incertitudinea de a determina dacă acul intersectează sau nu o linie când el pare să o atingă
exact va limita acuratețea rezultatului la mai puțin de 9 cifre.
Academicianul Kurceatov, luat de avântul prelegerii, uitase că îi vorbește unui general și perora
cu pasiune de parcă ar fi fost în fața studenților lui. Un timp generalul îl ascultă cu răbdare încercă și
să urmărească formulele pe care academicianul le scria pe foaia de hârtie, dar atunci când ajunse la
jocurile de noroc îl întrerupse:
— Există în ceea ce mi-ți spus vreo singură metodă de a opri Sfera să-și mărească diametrul?
Academicianul plecă capul și se recunoscu înfrânt:
— Mă tem că nu, tovarășe general. Dar ajută la înțelegerea fenomenului.
Generalul oftă adânc:
— Nu vreau să înțeleg fenomenul, tovarășe academician. Nu-mi pasă de înțelegerea lui nici cât
negru sub unghie și tot ce vreau este să îl fac să dispară înainte de a fi prea târziu.
Bătu cu degetul foaia de hârtie pe care savatul desenase tabelul cu raza Sferei:
— Cred că ați văzut că peste șase zile raza Sferei va ajunge la trei kilometri, adică la marginea
orașului Izma. Ce credeți că ar trebui să fac?
Academicianul ridică dezolat din umeri:
— Păi nu îți rămân prea multe opțiuni, tovarășe general, așa că ar trebui să organizezi din timp
evacuarea localității. Și pentru că peste 30 de zile raza Sferei va trece de o mie de kilometri și va
ajunge la porțile Moscovei, ar fi bine să-i chemi pe cei din Moscova încoace până când nu se duce
Sfera la ei. Spune-le că avem de-a face cu un groaznic secret sferic, poate așa o să-i trezești din somnul
lor birocratic.

Capitolul 8

Un somn întrerupt

Președintelui Americii Harry Martin, în cei doi ani de zile de când fusese ales în funcţia supremă
din stat, nu i s-a întâmplat niciodată să fie trezit noaptea, așa că atunci când Andreea Kostelo, șefa
grupei din Serviciul secret care asigura paza s-a aplecat asupra lui și l-a scuturat a tresărit speriat și a
întrebat:
— Ce-i Andreea? E război?
— Încă nu domnule președinte, dar în Biroul Oval vă așteaptă Secretarul de Stat, Secretarul
Apărării și directorul CIA.
— Sper să aibă un motiv foarte bun să mă trezească în toiul nopții, fiindcă altfel nu știu ce o să
le fac.
Andreea ridică din umeri:
— Eu nu am putut să-i întreb, domnule președinte, dar se pare că este ceva foarte serios, cel
puțin judecând după fețele lor. Vă aștept afară.

17
 După ce ușa se închise în urma agentei, președintele se clăti pe față cu puțină apă apoi își privi
fața care arăta extrem de obosită, pentru că în seara dinainte fusese la o serată de binefacere prelungită
până aproape de miezul nopții.
„La naiba, își spuse el cu năduf. Când mă bag în pat la zece seara nu se întâmplă nimic, iar
acum că mă culc și eu o dată mai târziu se întâmplă te miri ce. Cine știe ce naiba au mai făcut iarăși
rușii ăia?!”
Secretarul de Stat James Slomka, pe care strămoșii lui polonezi îl făceau să aibă o neîncredere
atavică în ruși, reușise se pare să îi transmită și lui o parte din neâncrederea lui față de ei.
Își puse un halat pe el și, din câțiva pași, ajunse în Biroul Oval, fără să-i pese prea mult că nu
avea o ținută adecvată pentru a contracara un eventual război. Spera să fie numai o toană de-a
Secretarului de Stat care îl mai alarmase de vreo două ori cu totul inutil cu privire la intențiile
belicoase ale rușilor.
Când le văzu mutrele de înmormântare își înghiți gluma pe care o pregătise și întrebă pur și
simplu:
— Poate cineva să mă lămurească ce naiba s-a întâmplat așa de grav încât nu putea aștepta până
dimineață?
Directorul CIA, Scott Flechter fu cel care sparse gheața și îi întinse o mapă.
— Vă rog să priviți fotografiile astea mai înainte de vă explica ceva, domnule președinte. Sunt
luate de satelitul nostru de observații Tineye-64 într-o succesiune de mai multe zile. Nu ne-ar fi atras
atenția, dar este setat să fie atent la imaginile care suferă modificări de la o zi la alta și așa am dat
peste chestia asta.
Președintele se așeză la biroul din lemn și apăsă butonul roșu aflat pe o mică cutie de lemn, iar
un majordom care știa probabil despre ce este vorba se înființă cu o cană de cafea. Luă o gură din
lichidul fierbinte și deschise mapa, privind încet la fotografiile din ea.
— Îmi explică cineva la ce mă uit? întrebă el după ce le privi pe toate.
— Încă nu știm, domnule președinte, răspunse spășit Scott Marsh, directorul CIA. Sperăm să
aflăm în noaptea asta și din motivul ăsta v-am trezit.
— Bine, bine, dar ceva tot știm din moment ce aveți fotografiile astea.
Directorul CIA trecu lângă președinte și întoarse fotografiile până când ajunse la prima:
— Aici am fotografiat pentru prima dată obiectul, de fapt o semisferă pe care nici nu am fi
observat-o pentru că era total transparentă dacă rușii, în intenția de a o camufla probabil, nu ar fi
vopsit-o cu o vopsea metalizată, argintie. După cum vedeți este vorba de o semisferă cu diametrul de
vreo patruzeci și ceva de metri. După umbră pare că se ridică deasupra solului cu vreo douăzeci de
metri.
Îi arătă a doua fotografie și spuse:
— Asta a fost făcută în ziua următoare și, după cum vedeți, vopseaua argintie a rămas numai
sub forma unor dungi aproape paralele.
— Acum seamănă cu un purceluș sălbatic în dungi.
Cei din jur au zâmbit politicoși dându-și seama că președintele încearcă să glumească în
speranța că astfel se va trezi mai repede decât cu ajutorul cafelei.
Directorul CIA îi arătă fotografia următoare și spuse:
— După cum se poate observa, aici semisfera are un diametru de aproape o sută de metri și, în
fiecare dimineață când trece satelitul, o găsim mărită – încă nu știm cum – de aproximativ 1,46 ori.
Astăzi am resetat satelitul să ajungă în jurul orei opt, ora locală de acolo, deasupra semisferei ca să
vedem pe viu ce se întâmplă.
Președintele termină de băut cafeaua apoi întrebă:
— Și totuși voi ce ipoteză aveți, pentru că precis v-ți gândit la ceva?
Directorul CIA ridică neajutorat din umeri apoi spuse:

18
 — La început am crezut că este vorba de un dirijabil, dar apoi, pe măsură ce vopseaua argintie
se ștergea, am văzut în interiorul sferei trei bărbați și un câine care apar în aceeași poziție în fiecare
dimineață.
— Și atunci ce este? întrebă președintele nerăbdător.
— Nu știm domnule președinte. Pur și simplu nu știm, deși directorul meu științific a avansat
ipoteza că ar putea fi un experiment scăpat de sub control de către ruși. S-a mai întâmplat și altădată.
Secretarul de Stat James Slomka care tăcuse încruntat în tot acest timp își arătă dorința de a
vorbi ridicând o mână ca la școală:
— Domnule președinte, eu propun să vedem ce se petrece cu drăcia asta la ora opt sau la cât se
va dilata, iar apoi să-l sunați pe telefonul roșu pe președintele Rusiei și să-l întrebați pur și simplu ce
se întâmplă.
Președintele făcu semn majordomului să îi mai aducă o cafea, apoi întrebă:
— Și ce fac dacă îmi spune că este treaba lui și că întrebarea mea este o imixtiune în treburile
interne ale Rusiei?
Secretarul de Stat surâse sardonic și spuse:
— Nu cred că o să vă spună așa ceva, domnule președinte: și știți de ce?
Cum președintele negă că ar cunoaște răspunsul, Secretarul de Stat continuă:
— Pentru că ieri semisfera rușilor a ajuns la un diametru de aproape doi kilometri și, dacă toate
calculele sunt corecte, azi va mai crește cu un kilometru așa că va ajunge la marginile orașului din
apropiere, parcă Izma se numește.
— Așa se numește, confirmă directorul CIA și a fost evacuat încă în urmă cu trei zile.
— Ce vă spuneam? întrebă Secretarul de Stat. Dacă rușii știau cum să oprească chestia asta,
atunci nu evacuau un oraș ci o opreau pur și simplu.
Arătă spre mapa cu fotografii și adăugă:
— Dacă chiar insistă pe tema amestecului în treburile interne, spuneți-i că în ritmul ăsta în
douăzeci de zile drăcia aia ajunge la Moscova, iar peste douăzeci și cinci de zile ajunge în Europa la
aliații noștri din NATO, așa că este firesc să ne interesăm de ceva care ar putea afecta securitatea lor.
Un tehnician a pornit unul din televizoarele uriașe din birou și a spus:
— Acum imaginea luată din satelit este transferată direct aici.
În curând pe ecranul de mare rezoluție din birou s-a văzut aceeași imagine ca și cele din
fotografii, numai că de data asta era în mișcare. Imaginea se mișca foarte încet și se vedea că în jurul
semisferei era ridicată o adevărată tabără militară din care nu lipseau tancurile.
— Când ajungi chiar la semisferă fixează-te pe ea și apropie imaginea.
Tehnicianul dădu din cap și în curând în centrul imaginii se putu vedea semisfera în toată
splendoarea ei. Soarele tocmai răsărise așa încât părea că o irizație colorată o acoperă, deși nu își
puteau da seama dacă vine de la rouă sau de la materialul în sine.
— Nu te apropia chiar așa de mult, spuse directorul către tehnician, ca să putem vedea ce se
întâmplă dacă se dilată totuși. Și nu uita să înregistrezi ce se întâmplă.
Abia termină tehnicianul de reglat obiectivul că fără niciun semn semisfera își mări brusc
dimensiunile exact cu cât a presupus directorul CIA.
— Ei da, a exclamat președintele uimit. Asta chiar că este ceva.
Clătină din cap și-i spuse tehnicianului:
— Fă-mi te rog legătura cu președintele rus.
După ce tehnicianul a plecat grăbit, președintele l-a întrebat pe Secretarul Apărării:
— Crezi că este cazul să activăm DEFCON 3?
— Eu cred că ajunge deocamdată DEFCON 4, domnule președinte. În plus, am să ordon ca cele
două submarine pe care le avem la nord de insula Novaia Zemlia să se apropie mai mult de țărmul
rus. Au mai făcut-o și altă dată și nu au fost depistate. În cazul în care Sfera asta devine periculoasă
și doriți să alegeți opțiune nucleară.
Președintele american clătină din cap:

19
 — Spune-le să se apropie, dar să o facă discret pentru că prefer să păstrăm opțiunea asta ca
rezervă. Dacă Sfera asta este ceva cu adevărat periculos și este nevoie de o lovitură nucleară pentru a
o distruge, atunci prefer să o facă rușii singuri și nu noi. Asta dacă reușim să-i convingem. Altfel,
suspicioși cum îi știm, o să pornim direct Al Treilea Război Mondial.
— Am înțeles, domnule președinte, spuse secretarul Apărării și porni să dea ordinele necesare.

Capitolul 9

Iar despre numărul PI

Președintele Rusiei, Igor Pontin, privi încruntat la oamenii de știință adunați în fața lui. Îi
primise în Biroul Roșu, echivalentul Biroului Oval din Casa Albă, deși puțini oameni știau de
existența acestei încăperi.
Președintele stătea încordat la biroul lui și o clipă a părut gata să-i invite pe cei din fața lui să ia
loc pe scaunele din fața biroului, dar în cele din urmă s-a ridicat el, a ocolit biroul și s-a postat tot
încruntat în fața lor:
— Poate cineva să îmi explice în câteva cuvinte ce s-a întâmplat?
Cei din fața lui se priviră unii pe alții și după șovăiala care li se citea pe față se vedea că nici
unul dintre ei nu avea chef să ia cuvântul.
— Atunci poate cineva să îmi explice ce se va întâmpla? La ce ne putem aștepta?
Ezitând, academicianul Oleg Kurceatov luă cuvântul:
— Asta este simplu, domnule președinte: zona de stază temporală, Sfera cum îi spun oamenii
implicați în fenomen își va mări în fiecare zi volumul cu un coeficient egal cu PI adică de aproximativ
3,14 ori.
— Știu cât este PI, izbucni președintele. Treci mai departe!
— Pe cale de consecință, raza Sferei crește de aproximativ 1,46 de ori zilnic fix la ora opt și
unsprezece de minute, ora locală. Nu știm de ce, dar am văzut că până acum așa s-a întâmplat. Se
mărește în diametru exact cu radical de ordinul trei din PI.
Îi întinse o foaie de hârtie și spuse:
— Aveți aici un tabel cu evoluția diametrului Sferei în cele șapte zile care au trecut de când a
început… fenomenul. Cu roșu tabelul este completat și pentru zilele următoare. Credem că s-a pornit
de la un diametru inițial de douăzeci de metri.
Vru să mai adauge ceva, dar se opri, lăsându-l pe președinte să urmărească tabelul.
Președintele Rusiei își mușcă buzele apoi întrebă:
— Totuși, dacă ar fi să te hazardezi, ai putea să-mi spui ce s-a întâmplat?
Cum academicianul ezita, președintele insistă:
— Din câte am înțeles, la un moment dat cei trei ofițeri cercetători care au inițiat experimentul
ți-au fost la un moment dat doctoranzi. Imposibil să nu ai o bănuială cu ceea ce puneau la cale.
Savantul oftă din greu greu înainte de a începe dă vorbească:
— La un moment dat voiau să controleze scurgerea timpului prin modificarea funcțiilor glandei
pineale la animale…
— Ei, vezi că îți amintești dacă vrei, spuse sarcastic președintele.

20
 — Din păcate este tot ce pot să vă spun, pentru că le-am zis hotărât că așa ceva este imposibil
și i-am expediat.
— Dar, după cum vezi, nu a fost chiar imposibil dacă au reușit să facă o asemenea tâmpenie.
— Există unele teorii, neconfirmate în niciun fel încă…, începu savantul apoi se opri ca și cum
s-ar fi speriat el însuși de enormitatea pe care era să o spună.
— Continuă, insistă președintele.
— Aceste teorii presupun că starea firească a Universului este una înghețată, una staționară și
că timpul este o anomalie care a apărut întâmplător în timpul Exploziei inițiale cunoscută sub numele
de Big-Bang. Ca să vă faceți o ideea mai bună, imaginați-vă Universul ca pe un recipient plin cu apă
și adus mult sub temperatura de zero grade. Pentru că lichidul este nemișcat, el nu îngheață multă
vreme. Este suficient ca pe suprafața apei să cadă o frunză sau un fir de praf și lichidul din vas îngheață
instantaneu.
Președintele Igor Pontin îl privi încruntat câteva clipe apoi spuse morocănos:
— Sfera aia de la Izma nu a „înghețat” instantaneu tot spațiul din jurul lui ci pe porțiuni care se
măresc zilnic cu nu mai știu cât.
— Așa este, domnule președinte. Dar ceea ce curge în jurul nostru este totuși Timp și nu apă.
Se pare că știm destul de puține despre timp. În afară de faptul că trece cu o viteză pe care o
presupunem a fi constantă nu prea cunoaştem multe lucruri despre el.
La afirmația asta ceilalți fizicieni din încăpere s-au revoltat și au atacat afirmațiile
academicianului, fără să mai țină seama de prezența președintelui.
Discuțiile au continuat o vreme între savanți, de cele mai multe ori în contradictoriu, până când
președintele a ridicat mâna și le-a stopat.
— Există în ceea ce mi-ți spus vreo singură metodă de a opri Sfera să-și mărească diametrul?
Academicianul plecă capul și se recunoscu înfrânt, vorbind parcă în numele tuturor:
— Mă tem că nu, domnule președinte. Dar ajută la înțelegerea fenomenului.
Ajuns la capătul răbdării președintele izbucni:
— Eu nu vreau să înțeleg fenomenul: eu vreau să îl opresc! Pricepeți așa ceva? Te rog să
înființezi, tovarășe academician, chiar un comitet de criză pe care o să-l conduci și îți ofer puteri
discreționare, numai oprește odată drăcia asta. Ia în primul rând legătura cu cei de la locul de muncă
al ofițerilor care au declanșat nebunia asta. Precis au lăsat ceva informații prin laboratorul pe unde au
lucrat.
Le făcu semn să plece și strigă în urma lor:
— Dacă aveți chef voi nu aveți decât să vă bateți cap în cap ca să înțelegeți fenomenul, dar mie
să îmi spuneți doar cum să îl opresc.
După ce ușa s-a închis în urma savanților, colonelul FSB Igor Primakov, consilierul lui pe
probleme de politică externă a spus:
— Președintele Americii vă caută pe telefonul roșu. L-am pus pe așteptare, mi s-a părut o idee
bună, ținând seama de împrejurări.
Președintele Rusiei zâmbi fiindcă îi plăcea să îl tachineze pe omologul său american de câte ori
avea ocazia. Mai așteptă câteva minute, mai bău un ceai apoi, când i se păru că așteptarea a durat
destul, luă receptorul.
În Biroul Oval din Casa Albă, la peste 9000 de kilometri de Moscova, președintele Americii,
Harry Martin, aștepta răbdător să i se facă legătura și să-i răspundă cineva. Stătea înconjurat de
oameni gata să îl sfătuiască la o adică. Era vorba de consilierul pe probleme științifice, directorul CIA
și Secretarul de Stat James Slomka care avea o figură posomorâtă ca de fiecare dată când venea vorba
de ruși.
— Spuneți, domnule președinte, începu președintele Pontin să vorbească tare în receptor
încercând să pară vesel. Am înțeles că m-ați căutat?

21
 — Domnule președinte Pontin, am să intru direct în subiect și sper ca și dumneavoastră să
procedați la fel: în nordul localității Izma a apărut o construcție ciudată care își mărește zilnic
dimensiunile. Ce puteți să îmi spuneți despre ea?
Președintele Igor Pontin privi spre colonelul Primakov, singurul care mai rămăsese în încăpere
și începu să gândească cu viteză fiindcă nu îşi imaginase că președintele american avea să fie atât de
direct.
— Este vorba de o formațiune de origine necunoscută, domnule președinte și savanții noștri
tocmai o studiază cu interes.
— Dacă credeți că aveți nevoie de ajutorul nostru, vă rog să nu ezitați nicio clipă. Este suficient
să îl cereți.
— Dacă vă referiți la un ajutor de tipul unei rachete nucleare țin să vă anunț că savanții noștri
au analizat această opțiune și au eliminat-o ca fiind nerealistă.
— Nu mă refeream la acest tip de ajutor…
— Nu? întrebă iritat președintele rus. Atunci retrageți cele două submarine nucleare din Marea
Albă. Acolo este totuși curtea noastră din spate și nu prea văd ce treburi puteți avea acolo. În ciuda
faptului că le credeți cele mai silențioase submarine din lume, să știți că le monitorizăm cu atenție de
ceva vreme. Putem auzi chiar și conversațiile care se poartă în șoaptă la bordul lor, blufă președintele
rus. Știm că în urmă cu o oră s-au pus în mișcare și au pătruns în Marea Albă, așa că dați-le ordin să
se întoarcă dacă nu doriți să ajungă definitiv pe fundul mării.
Colonelul Primakov se prinse cu mâinile de cap, făcând o figură de om disperat, pentru că
monitorizarea celor două submarine începuse abia de câteva zile cu noul dispozitiv care trebuia să
rămână secret încă mult timp de acum încolo pentru a fi cu adevărat eficient. Abandonă pentru câteva
clipe poziția de deznădejde pentru că îi sunase mobilul și se retrase într-un colț al biroului ca să poată
vorbi în liniște.
În Washington, la capătul celălalt al firului se lăsă tăcerea fiindcă probabil cei care ascultau
conversația digerau informațiile despre submarine.
— Domnule președinte Pontin, noi doar ne-am oferit ajutorul, spuse în cele din urmă cu o voce
împăciuitoare președintele Americii.
Președintele rus făcu o pauză pentru că colonelul Primakov revenise de la telefon și i-a arătat
o foaie de hârtie pe care scrisese cu litere mari: „Solicitați-le ajutorul!”
A ridicat din sprâncene întrebător, dar colonelul i-a făcut doar semn spre telefon.
Atunci președintele rus, așa cum mai făcuse și altădată, s-a hotărât să joace totul pe o carte așa
că a întrebat:
— Domnule președinte Martin, doriți cu adevărat să aflați ce anume este la sud de Izma?
— Da, bineînțeles că vreau, a răspuns prompt și puțin mirat președintele american.
Președintele Igor Pontin oftă greu, apoi spuse dintr-o suflare ca și cum i-ar fi fost frică să nu se
răzgândească:
— Păi atunci cel mai bine ar fi să veniți să vedeți!
Cum la celălalt capăt al firului nu se auzea nimic continuă:
— Considerați asta o invitație oficială și urgentă. Cu cât ajungeți aici mai repede cu atât mai
bine.
— Aaa, chiar doriți să fac asta, domnule președinte?
— Sigur că da. Dar cât mai repede vă rog și…umpleți avionul ăla pe care îl denumiți Air Force
One cu câți savanți aveți disponibili. Preferabil specialiști în fizică, chimie, dar pot să fie și ceva
șamani, vrăjitori și ce mai aveți la îndemână în domeniul paranormalului. Dar niciun jurnalist, fiindcă
pe ăștia o să-i împușc cu mâna mea.
A trântit telefonul și l-a întrebat pe colonelul Primakov:
— Ce s-a întâmplat așa de grozav că m-ai pus să le cer ajutorul?
Cu o figură sumbră colonelul i-a comunicat veștile:

22
 — Am primit vestea că principalul nostru specialist, academicianul Oleg Kurceatov, tocmai ce
s-a sinucis. A lăsat un bilet destul de criptic în care spune că a plecat spre Nirvana și că ne așteaptă
cam peste o lună și pe noi tot acolo.
— De ce peste o lună? întrebă președintele și colonelul îi arătă tabelul rămas de la savant:
— Cam peste o lună estima el că diametrul Sferei va fi egal cu diametrul Pământului. Asta
înseamnă că specialistul nostru numărul unu a decis că nu există nicio soluție la problema noastră și
a preferat să dea bir cu fugiții.
— La dracu, colonele. Sper să găsească americanii o soluție la problema asta, fiindcă noi am
făcut deja jumătate de treabă.
La privirea nedumerită pe care i-a aruncat-o colonelul, președintele a răspuns râzând:
— Noi am creat problema, așa că dacă tot se cred ei mai buni în toate n-au decât să o rezolve.
Situația era gravă și președintelui Pontin îi ardea de glume, dar era un umor amar cu care
consilierul său de securitate încerca de ani buni să se obișnuiască.

Capitolul 10

O tabără militară

Când avionul prezidențial Air Force One ajunse, douăzeci de ore mai târziu după această
convorbire, pe aeroportul militar Ramenskoie de lângă Moscova președintele american și-a dat seama
despre urgența situației după faptul că ceremonia de sosire a fost scurtată la maximum. Nu tu covor
roșu, nu tu delegație oficială, ci doar președintele rus înconjurat de câțiva generali și de oamenii din
pază.
Pentru că președintele Pontin vorbea fluent engleza s-au putut lipsi de translator așa că l-a invitat
imediat cum a coborât să urce într-un avion de pasageri tip MC-21 pe care Rusia tocmai îl dăduse în
folosință pe liniile interne.
— Avionul ăsta are 240 de locuri așa că poți aduce cu dumneata vreo cincizeci de savanți acum,
iar restul vor veni cu aeronavele următoare.
— Nu am cu mine decât vreo cinci oameni de știință, domnule președinte Pontin, dar tot unul
și unul.
La întrebările președintelui american, președintele Pontin a răspuns sec:
— Zborul spre aeroportul de lângă Izma durează aproape o oră, așa că vom avea timp să tot
discutăm. Avem un salon cu șaisprezece locuri, dar te rog fără militari și fără politicieni. Nu e nimic
politic și nici militar în ceea ce urmează să îți spun: doar știință și prostie pură!
Președintele Martin a ascultat de sfatul omologului său și a chemat în avion doar pe cei câțiva
specialiști. La rândul lui și președintele Rusiei a luat cu el doar câțiva fizicieni care fuseseră implicați
mai mult fără voia lor în problema Sferei.
După ce avionul a decolat și le-a fost adus la toți câte un ceai, președintele Pontin a început să
le povestească celor care călătoreau alături de el în salonul avionului, povestea Sferei așa cum o știa
el: și era probabil omul care o știa cel mai bine dintre toți.
În încheiere a adăugat:
— Vă stau la dispoziție pentru orice întrebare, dar vă rog să mă credeți că nu v-am ascuns nimic
și mai ales nu știu nimic în plus. Cei trei ofițeri care au inițiat experimentul nu au lăsat nicio urmă
scrisă, niciun fișier de calculator. Am căutat peste tot și, credeți-ne, noi știm să căutăm. Doi dintre
ofițeri sunt prinși în interiorul propriei lor descoperiri, iar al treilea a dezertat și la ora asta probabil
vinde cuiva modul de fabricare a sferelor.

23
 Fizicianul Robert Owen părea cel mai interesat de relatarea președintelui rus și tot singurul care
a pus o întrebare:
— Când ajungem putem vedea și noi a astfel de „expansiune” a Sferei?
Președintele Pontin a privit la ceas și a răspuns:
— De asta am grăbit puțin lucrurile pentru a ajunge înainte de ora opt la locul unde se află
Sfera. Aeroportul se află la doar cinci kilometri depărtare, așa că ar trebui să ajungem la timp pentru
a vedea spectacolul.
Au ajuns într-adevăr și, după ce au aterizat, s-au urcat în câteva mașini de teren și s-au apropiat
la o distanță sigură de peretele care despărțea Sfera de restul lumii.
— Uitați-vă la dunga trasată cu var acolo, le-a arătat președintele Pontin undeva în față. Este
pentru prima dată când am încercat să calculăm și să anticipăm până unde va ajunge Sfera astăzi.
Privi iar la ceas și spuse:
— Acum fiți, vă rog, atenți! În cel mult treizeci de secunde peretele Sferei se va muta pe noua
poziție.
Au privit cu toții atenți la irizațiile parcă ireale ale Sferei așa că au putut vedea cu claritate cum
peretele s-a mutat brusc, fără niciun semn prevestitor cu aproape patru sute de metri mai aproape de
ei. La numai câțiva metri față de cercul trasat cu var înainte.
— Azi a avansat cu patru sute de metri, spuse posomorât președintele Pontin. Iar dacă o ține tot
așa, mâine o să avanseze vreo șase sute, apoi încă nouă sute și tot așa până când va trebui să mutăm
aeroportul și să evacuăm toate localitățile din jur. Și tot așa până când vom renunța…
— Cum să renunțați, pentru numele lui Dumnezeu? întrebă președintele Martin bulversat.
Președintele Rusiei dădu din umeri:
— Păi să presupunem că peste câteva zile, nu știu precis câte, că mi-e lehamite să consult tabelul
ăla afurisit Sfera o să ajungă la o mie de kilometri diametru. A doua zi o să aibă cam 1460 de kilometri
diametru. Suntem noi grozavi, dar nu ne credem în stare să mutăm atâta populație într-o zi și nici în
mai multe…
— Totuși, ceva trebuie făcut…, spuse președintele Martin. Nu putem sta pasivi și să așteptam
sfârșitul.
— De asta v-am chemat aici. Sunteți invitații mei. Pentru că până mâine puțin probabil să se
mai întâmple vreo modificare în dimensiunile Sferei am pus să se instaleze un cort chiar aici în
apropiere. Avem tot ce ne trebuie pentru a putea sta de vorbă.
Profesorul Robert Owen ridică mâna ca la școală și spuse:
— Înainte de a ne retrage pentru discuții am putea merge până la Sferă? Aș dori să-i verific
consistența și, eventual, proprietățile.
— Te rog, domnule profesor, arătă președintele Pontin spre Sferă. Ești invitatul meu, dar ia mai
bine și doi oameni din trupele speciale cu dumneata. Ia-i pe cei doi de acolo: știu suficientă engleză
cât să te poți înțelege cu ei.
În timp ce toți ceilalți au intrat în cortul amenajat în apropiere, profesorul Owen se apropia
precaut de Sferă. A ajuns chiar în locul unde începea Sfera și, cu grijă, puse palma pe ea. Avea
consistența unui material plastic lucios, dar i s-a părut că simte și o ușoară rugozitate.
Sub privirile îngrijorate ale celor doi soldați care îl însoțeau, a scos din buzunar o unghieră și i-
a desfăcut lama încercând rezistența Sferei.
Văzând că cei doi soldați stau crispați în spatele lui, le-a spus zâmbind:
— Puteți merge mai în spate. Promit să nu iau nicio bucată.
Vizibil ușurați, soldații au plecat câțiva metri mai departe, de unde priveau cu îngrijorare cum
profesorul încearcă să străpungă Sfera cu diferite obiecte pe care le avea prin buzunare.
În cele din urmă, spre vizibila ușurare a soldaților renunță și se îndreptă și el spre cortul unde
se găseau cei doi președinți și restul oamenilor de știință.
Pe drum l-a întrebat pe unul dintre soldați:

24
 — În măsura în care nu este un secret, poți să îmi spui te rog ce caută atâta armată în jurul
Sferei? Există riscul să fie atacată sau de ce ar fi nevoie să fie apărată?
Se pare că celălalt soldat vorbea mai bine engleza, pentru că a răspuns fără nicio restricție:
— Apărăm Sfera de oameni nebuni, domnule. O mulțime de țăcăniți vor să vină și să o atingă
sau să rupă o bucățică din ea…
— Cam așa cum ați făcut și dumneavoastră, râse celălalt și profesorul râse de ineditul situației.
— Cel mai greu este noaptea, continuă celălalt. Se strecoară ca șerpii prin iarbă doar, doar vor
putea pune mâna pe o bucățică din Sferă, care cică vindecă toate bolile. Alții spun că este un semn de
la Dumnezeu și vor să vină aici să se roage. Într-o dimineață a trebuit să dărâmăm un altar improvizat
înainte să îl vadă președintele, altfel cine știe ce mai pățeau cei din tura de noapte.
— Volodea, spuse cu reproș celălalt în semn de avertisment.
— Lasă, Pașa, să știe și domnul cu ce fel de nebuni ne confruntăm noi aici. Sau ieri când au
venit cei din trupa aia rock să țină un concert convinși că muzica va îmblânzi Sfera și nu va mai crește.
Căzut pe gânduri, profesorul Owen intră în cortul unde discuțiile lâncezeau parcă în așteptarea
lui.
— Bănuiesc că aveți legătură la internet aici? fu prima lui întrebare, văzând că toți ochii sunt
ațintiți asupra lui.
La semnul aprobator venit din partea președintelui Rusiei mai spuse:
— Și un laptop cu tastatură latină…
— Asta e mai greu, spuse președintele, dar până la urmă se rezolvă.
Când în cele din urmă i s-a adus laptopul cerut, profesorul Owen a spus, după ce l-a pornit și a
tastat câteva cuvinte:
— Am deschis la pagina astronomului Nikolai Kozyrev care, în timpul celui de-al doilea război
mondial și imediat după a fost primul cercetător din Rusia și din câte știm chiar din lume care s-a
aplecat cu seriozitate asupra studiului timpului. A fost un cercetător controversat, invidiat, denunțat
și din cauza asta a făcut și închisoare, dar se pare că i s-au oferit chiar și în închisoare condiții ca să-
și continue activitatea. Cineva și-a dat totuși seama cât de importantă era munca lui.
Întoarse laptopul ca toți din fața lui să poate vedea pagina pe care a deschis-o.
— După cum vedeți în această lucrare pe care savantul rus a publicat-o în anul 1962, el
demonstrează că materia organică din toate ființele vii primește energia vitală prin transformarea
energiei libere a universului în timp. Tot în aceeași lucrare demonstrează că timpul are densități
diferite și mai spune o mulțime de alte lucruri care bineînțeles că nu au fost acceptate de știința
sovietică oficială. Există o mulțime de lucrări publicate de acest savant care nu au fost admise și, din
această cauză, au rămas necunoscute. Dar nu chiar atât de necunoscute de vreme ce se pare că cineva
i-a continuat cercetările: fiindcă ceea ce se întâmplă aici afară cu Sfera dumneavoastră semănă extrem
de mult cu o zonă în care timpul are densitatea zero indusă oarecum cu ajutorul a două ființe vii:
cățelușa Laika, dacă am înțeles eu bine, și sergentul Igor Danilovici.
Profesorul Owen întoarse iar laptopul spre el și le spuse celor care îl priveau acum numai ochi
și urechi:
— Dar bănuiesc că acestea sunt lucruri cunoscute deci haideţi mai bine să extragem câteva
elemente esențiale din lucrările savantului rus și să vedem cum le putem aplica aici. Kozyrev, în
încercarea sa de a modifica viteza de scurgere a timpului, a folosit mai multe materiale. Bănuiesc că
s-au făcut încercări de penetrare a acestei Sfere cu diferite substanțe?
Întrebarea a rămas o vreme în aer și cum nimeni nu răspundea s-a ridicat un general ce probabil
făcea parte din vreun comitet anume, fiindcă părea destul de bine informat:
— Nu s-a făcut așa ceva, domnule profesor. În primele zile s-a încercat să se tragă în Sferă cu
niște proiectile speciale cu mare putere de penetrare, dar nu s-a obținut niciun rezultat pentru că ele
au ricoșat. În urma acestui eșec nu s-a mai încercat altceva și s-a considerat că Sfera este
impenetrabilă.

25
 — Să nu mă înțelegeți greșit, fiindcă nu vreau să vă critic, dar Sfera, mai precis timpul aflat în
stază nu cu forța sau cu explozii trebuie abordată, ci cu o metodă ceva mai subtilă. Ar trebui să faceți
rost de diferite tipuri de materiale și să încercați să faceți o gaură cât de mică în Sferă. Cu oțel simplu
am încercat eu și nu merge, dar atât am avut la mine, spuse el și arătă unghiera. Este vorba de o
interacțiune la nivel atomic pe care noi încă nu știm să o explicăm și nici profesorul Kozyrev nu a
putut-o lămuri, ci doar a observat-o.
Puse unghiera înapoi în buzunar și mai citi câteva cuvinte pe monitorul laptopului apoi spuse:
— Uite, primul material cu care eu aș încerca este molibdenul. Profesorul Kozyrev, deși nu își
explica motivele, a observat o influență deosebită asupra vitezei de transmitere a entropiei când
folosea molibden. Credeți că am putea obține un burghiu de molibden?
Un alt general se ridică plin de el și se prezentă:
— Sunt generalul Potovsky, specialist în metalurgie și vă pot spune din sursă sigură că
molibdenul este extrem de casant și nu are rost să confecționăm un burghiu din el pentru că se va
sparge la prima încercare.
Președintele Pontin care asistase tăcut la ultimele discuții, vădit nemulțumit că un american știe
mai mult decât oamenii lui despre lucrările unui savant rus se ridică în picioare și privi crunt spre
general:
— Tovarășe general, dacă nu vii într-o oră cu un burghiu confecționat din molibden la mine,
știi care o să fie următorul obiect confecționat din molibden pe care o să-l cer să-mi fie confecționat?
— Nu, domnule președinte, spuse palid la față generalul.
— Un glonț generale, un glonț de calibru 7,62 mm și pe care o să ți-l trag cu mâna mea în capul
ăla sec. Dispari acum și apucă-te de burghiu.
Generalul plecă precum dus de vânt, dar de la ieșirea din cort se întoarse și întrebă:
— Domnule profesor, de ce diametru să fie burghiul?
— De doisprezece milimetri ar fi perfect, domnule general, a răspuns profesorul Owen, vizibil
afectat de scena la care tocmai asistase.
După plecarea generalului în cort se lăsă o tăcere adâncă și toți cei care aveau un laptop la
îndemână citeau materialele de pe net despre conaționalul lor care le era complet necunoscut și de la
ale cărui lucrări se pare că pornise nebunia ce se găsea afară și pe care toți o numeau Sfera.
— Puțin probabil să confecționeze un burghiu din molibden într-o oră, spuse în cele din urmă
profesorul Owen, dar între timp noi am putea să ne pregătim. Să facem rost de o mașină de găurit și
de un cablu destul de lung ca să ne păstrăm la o distanță sigură în cazul în care Sfera mai face un salt
din cauza burghiului cu molibden.
Privi spre tabelul cu razele succesive ale Sferei și spuse:
— Cred că ar trebui un cablu de șase sute de metri ba chiar șapte sute ca să avem siguranța că
nu vom fi prinși de o eventuală dilatare.
Ridică din umeri neajutorat:
— Mai este problema unui voluntar care să dea gaura în Sferă. Cum a fost ideea mea, m-aș
duce chiar eu, dar am impresia că știu cele mai multe lucruri despre lucrările profesorului Kozyrev,
așa că ar fi bine să rămân.
— Avem deja un voluntar, spuse sec președintele Pontin și, când generalul Potovsky se întoarse
triumfător cu burghiul care strălucea palid în mâna lui, află că este însărcinat oficial cu mânuirea
mașinii de găurit.
După ce s-au retras cu toții la o distanță sigură, generalul Potovsky a luat mașina de găurit
pregătită, i-a fixat burghiul în mandrină și, după ce i-a făcut proba, cu inima cât un purice s-a îndreptat
spre Sferă.
A mai privit încă o dată înapoi, pe urmă a apropiat burghiul de suprafața lucioasă a Sferei și a
pornit mașina. A durat ceva mai mult de un minut până când s-a oprit și, cu o figură radioasă, s-a
întors spre grupul care aștepta nerăbdător în spatele lui.
— Merge, a strigat el triumfător. Intră ca în brânză.

26
 A lăsat mașina de găurit lângă Sferă, dar a desfăcut burghiul din mandrină și l-a adus celorlalți
să-l vadă. Pe vârful burghiului nu se vedea nici măcar o urmă de uzură.
— Așa cum m-am așteptat, a spus profesorul Owen. Acum aș avea nevoie de cât mai multă
tablă din molibden cât mai pur. Nu contează grosimea, pentru că nu cred că va avea de suportat cine
știe ce eforturi.
Președintele Pontin s-a întors spre generalul Potovsky și l-a întrebat:
— Bănuiesc că asta poți rezolva nu? Nu ți se pare prea fragilă sau mai știu eu cum?
— Nu, domnule președinte. Am să dirijez tot molibdenul disponibil din țară spre combinatul
siderurgic din Magnitogorsk, unde tocmai s-a instalat un laminor pentru tablă cu dimensiuni variabile.
Este singurul care ar putea face tablă din molibden, pentru că are o temperatură ridicată de…
— Nu mă interesează cum faci, ci doar să aduci cât mai repede tabla. Ce grosime și ce
dimensiuni trebuie, domnule profesor, s-a întors el spre Owen?
— Sincer să fiu nu știu, fiindcă doar facem încercări acum. Să zicem tablă de un milimetru
grosime și aș dori dacă se poate să se confecționeze un tub cam de un metru grosime, în lungime de
zece metri și închis la unul din capete.
După ce a desenat o schiță sumară a ceea ce dorea, iar generalul a plecat să dea ordinele
necesare, profesorul Owen s-a îndreptat și el spre Sferă și a dat câteva găuri în materialul translucid.
A părut foarte interesat de faptul că după ce scotea burghiul din gaura făcută, în câteva minute aceasta
dispărea complet.
A rugat apoi pe cei câțiva tehnicieni puși la dispoziție de președintele rus să traseze cât mai
precis locul unde mâine dimineață estimează ei că va ajunge Sfera. A notat totul cu atenție într-un
carnețel, a făcut câteva desene. A mai efectuat câteva măsurători, s-a folosit de burghiul de molibden
ca să facă diferite experiențe, dar, în cele din urmă, se declară mulțumit și se întoarse în cortul unde
toți îl așteptau cu nerăbdare.
După ce a cerut o cafea și a băut-o grăbit le schiță celor de față intențiile lui:
— Mai întâi, după ce va sosi țeava de molibden acoperită la un capăt o vom lăsa pe linia de
demarcație până la care estimăm că va ajunge Sfera mâine dimineață. Este foarte important să aflăm
cum se va comporta Sfera față de această țeavă: dacă nu poate pătrunde în interiorul ei, atunci suntem
salvați, iar dacă pătrunde atunci vom încerca altceva. Dar estimez după cum s-a comportat metalul
burghiului că nu va pătrunde.
Toți l-au urmărit cu atenție, dar singur președintele Rusiei fu cel care dădu glas curiozității
tuturor:
— Și dacă, așa cum presupuneți dumneavoastră, țeava se va comporta așa cum ați prevăzut,
atunci ce ne rămâne de făcut? Este ceva ce putem anticipa? Este vreun mod de a ne pregăti din timp?
Profesorul Owen își parcursese iar însemnările din carnet apoi spuse:
— În acest caz avem nevoie de o foreză construită sau numai acoperită complet cu un blindaj
de tablă de molibden care să se ducă în interiorul Sferei după cățelușă și după sergent. Odată scoși
din punctul de condensare, anticipez că Sfera va fi lipsită de posibilitatea de a mai exista, fiindcă îi
va lipsi centrul de condensare.
Se uită la cei din jur care îl priveau cu speranță și fu nevoit să le mai tempereze din încredere:
— Asta este numai o ipoteză, vă rog să țineți minte. Dacă funcționează totul, este perfect, dacă
nu, atunci vom căuta altă metodă.
Ridică din umeri și spuse zâmbind amar:
— Eu ipoteze mai am, timp nu știu dacă vom avea pentru toate.
Chiar dacă vorbele lui s-au vrut o glumă menită să mai destindă atmosfera puțin, se pare că nu
a fost foarte bine gustată și a adus prea puține zâmbete pe fețele celor din jur.
—Foarte bine că știm la ce să ne așteptăm, a spus președintele Rusiei. Am să mobilizez ceva
specialiști care să își dea cu părerea ce fel de vehicul să folosim. Aveți vreo sugestie?
— Pentru că nu ne așteptăm la rezistență, nu este nevoie de un vehicul puternic, ci doar bine
acoperit cu molibden, răspunse profesorul Owen. Aș propune una din forezele folosite pentru săparea

27
tunelurilor orizontale în subteran sau în alte locuri. Bineînțeles, dinții din oțel sau diamantați ai forezei
vor trebui să fie înlocuiți cu cuțite din molibden. Dacă o să explicăm despre ce este vorba unor ingineri
pricepuți, sunt sigur că vor găsi o soluție fiabilă.

Capitolul 11

Un tunel prin timp

A doua zi dimineață, cu puțin înainte de ora șapte, un elicopter a apărut venind dinspre
combinatul siderurgic din Magnitogorsk, zburând pe deasupra Sferei și purtând un tub metalic din
molibden legat cu cabluri de oțel sub el. Pentru că se stabilise din timp și chiar se marcase cu vopsea
albă locul unde avea să fie așezat, elicopterul a fost dirijat în apropierea marcajelor. Nu putea să îl
așeze direct unde ar fi trebuit, pentru că era împiedecat de suprafața superioară a Sferei. Dar a fost
plasat destul de aproape ca să poată fi tras la locul marcat de câțiva soldați.
— Nu pare prea greu, a spus președintele Rusiei, văzând cu câtă ușurință îl mutau soldații de
colo, colo. Nici foarte rezistent.
— Nu pe masivitate și nici pe rezistență ne bazăm, domnule președinte, ci doar pe proprietățile
molibdenului. Am specificat ca tabla să fie de un milimetru ca să o putem manevra noi mai ușor, dar
cred că pentru a-și manifesta efectul ar fi suficientă o grosime de câțiva atomi.
Cum s-a făcut ora opt, toți cei prezenți s-au retras la o distanță sigură și au început să privească
țintă spre tubul de molibden. Era pentru prima dată când se acționa activ împotriva dilatării
implacabile a Sferei, așa că interesul era firesc.
Fix la ora opt și unsprezece minute, la fel ca în fiecare dimineață, Sfera și-a mărit dimensiunile
exact până la marcajul cu vopsea albă făcut cu puțin timp înainte.
— Ei, acum e acum, a spus profesorul încrezător. Ia să mergem să vedem ce ispravă am făcut.
Buluc după el s-au îngrămădit toți cei care erau în cort, fără să mai țină seama de un eventual
pericol.
Când a ajuns lângă tub profesorul s-a aplecat și a privit de-a lungul tubului, dar nu a văzut mare
lucru pentru că era întuneric. A cerut o lanternă, dar nici așa nu s-a putut lămuri, așa că s-a lăsat în
patru labe și a început să avanseze târș prin tub. După câteva minute i s-a auzit vocea înăbușită.

28
 — Funcționează, să fiu al naibii dacă nu funcționează.
Cu greu, pentru că de data asta venea cu spatele, în cele din urmă a reușit să iasă din tub și
reușita se citea pe fața lui radioasă.
— Ipoteza mea se confirmă, domnule președinte: materialul Sferei poate fi învins de molibden.
Cu ajutorul acestui tub am săpat un tunel prin timp.
După câteva clipe se corectă:
— De fapt, un tunel prin lipsa de timp. Dar asta contează prea puțin pentru oamenii
dumneavoastră ca să poată proiecta o mașină acoperită în întregime cu molibden.
S-a îndreptat spre generalul Potovsky și i-a spus:
— Domnule general, până aici v-ați descurcat foarte bine. Din câte mi-a spus domnul
președinte, dumneavoastră a-ți fost cel care ați proiectat blindajele compozite ale minunățiilor de
tancuri care ne păzesc.
Generalul, al cărui orgoliu avusese mult de suferit în ultimul timp datorită modului în care
fusese tratat în public de către președinte, dădu din cap bucuros că în sfârșit cineva, chiar dacă era
american, îi recunoaște valoarea.
— Nu mă îndoiesc că veți fi în stare să proiectați în regim de urgență un blindaj pentru mașina
pe care ne-o vor propune inginerii dumneavoastră. Din câte am calculat, blindajul nu trebuie să fie
foarte etanș fiindcă această substanță nu se va strecura prin orificii mai mici de trei, patru centimetri.
— Este bine de știut, domnule profesor. Mă duc să mă ocup de problemă.
— Așteptați, a spus profesorul Owen. Aș dori, dacă tot veți discuta cu cei de la combinatul din
Magnitogorsk, să îmi confecționeze, prin turnare sau prin sudare o cutiuță de mărimea unei tabachere
și un clește care să se termine la capăt cu o linguriță zimțată.
Cum generalul făcu ochii mari profesorul explică:
— Înainte de a începe operațiunea propriu zisă aș dori să iau o mostră din materialul Sferei
pentru studii ulterioare. Sunt sigur că la fel vor dori să procedeze și savanții ruși, așa că mai bine dă
ordin să se confecționeze două asemenea cutii.
Cât timp inginerii ruși se întreceau în proiecte care de care mai de care mai sofisticate,
profesorul Owen și-a împărtășit planurile celor doi președinți.
— Credeți că este înțelept să dăm pe mâna oamenilor de știință câte o bucățică din Sferă? întrebă
suspicios președintele rus.
— Credeți că ar fi înțelept să nu le dăm, domnule președinte? Așa cum cei trei cercetători ai
dumneavoastră au descoperit modul de a manevra fie și la întâmplare Timpul, oricând se poate repeta
povestea. De către cercetători de ai noștri sau din alte ţări. Și în acest caz ar trebui să știm ceva mai
multe ca să nu ne mai lăsăm prinși cu pantalonii în vine.
Președintele s-a amuzat de expresia neaoșă, dar amuzamentul i-a dispărut instantaneu când
generalul Potovsky s-a apropiat de el și, trecând peste orice protocol ca și peste bobârnacele primite
mai devreme, i-a șoptit ceva la ureche.
I-a făcut semn să se îndepărteze, apoi cu o figură încruntată s-a adresat profesorului:
— Nu-mi place să recunosc, dar se pare că în ultimul timp ai mereu dreptate, domnule profesor.
— Ce s-a mai întâmplat, domnule președinte?
— Păi, cu puțin timp înainte ai spus generalului să dea ordin la combinat să se confecționeze
câte o cutie din molibden și i-ai dat și o schiță aproximativă?
— Așa este… și tocmai v-am explicat de ce.
— Păi da, spuse președintele, numai că în momentul în care se pregătea să transmită schița la
combinat, inginerul de acolo a spus că nu este nevoie deoarece a mai făcut una împreună cu un clește
așa cum ați solicitat dumneavoastră în urmă cu vreo două săptămâni. Solicitarea a venit din partea
colonelului Fiodor Poltorak.
Cum nimeni nu părea să își dea seama de cine vorbește, președintele preciză:
— Unul din cei trei ofițeri cercetători care s-au ocupat de problemă. Cel care i-a spus căpitanului
să nu dea alarma pentru că este vorba de un secret de stat și se va ocupa el de toate. Până acum nu ne-

29
am făcut probleme, am crezut că s-a făcut nevăzut pur și simplu de frica consecințelor, dar se pare că
s-a făcut nevăzut cu o mostră din Sferă. Deocamdată este dat dezertor și căutat de toată lumea, dar
este de negăsit, de parcă a intrat în pământ.
Au tăcut cu toții consternați de posibilele consecințe, apoi președintele l-a chemat mai aproape
pe colonelul FSB Igor Primakov și i-a spus ceva șoptit la ureche, dar cum era furios au auzit cu toții
ce îi spunea:
— Căutați-l pe colonelul Fiodor Poltorak. Să-l găsiți din pământ, din iarbă verde. Răscoliți tot
și nu lăsați o piatră neîntoarsă. Și după ce îl găsiți vreau să stai mai întâi eu de vorbă cu ticălosul ăsta.

Capitolul 12

Un drum prin Timp

Dintre multele modele prezentate, în cele din urmă s-a opt pentru o foreză orizontală minieră
care a fost îmbrăcată peste tot în foi fixe de molibden iar în partea de jos a fost placată într-o fustanelă
de cauciuc căptușit cu fâșii suprapuse de molibden. Era rezolvarea pe care rușii o găsiseră de multă
vreme pentru păstrarea presiunii sub navele lor amfibii. Corpul forezei a fost mărit pentru a îi putea
adăposti pe sergent și pe cățelușa Laika în momentul în care vor fi fost recuperaţi. Avea un diametru
de aproape doi metri și o lungime totală de opt metri, cu o cameră interioară destul de încăpătoare
pentru cei doi membri ai echipajului și cei doi pasageri care eventual urmau să fie recuperați. Motorul
avea treizeci de kilowați și era alimentat printr-un cablu de peste doi kilometri lungime care era rulat
pe un tambur mobil. Pentru a nu apela la muncitori din afara taberei militare, s-a apelat la doi tanchiști
care au făcut câteva probe cu foreza și s-au declarat mulțumiți de modul ei de funcționare.
Singura modalitate pentru a avea vizibilitate în față era ca palele elicei tăietoare să nu se
suprapună, iar dacă avea o viteză de rotație destul de ridicată, atunci puteau vedea prin interstițiile
dintre ele. La probele făcute, când s-a ajuns la o viteză de rotație de peste zece ture pe secundă
vizibilitatea printre palele elicei a devenit mulțumitoare.
Profesorul Owen a spus că nu știe nimic despre modul în care se vor comporta Laika și sergentul
după ce vor fi scoși din locul unde se găseau, dar presupunea că își vor reveni abia după ce vor fi
scoși complet sin Sferă.
— Viteza forezei ar trebui să fie de unu, cel mult doi metri pe secundă și, chiar dacă vedeți că
merge ușor, nu ar fi bine să depășiți această viteză pentru a da timp Sferei să se replieze. În cel mult
o oră ar trebui să ajungeți înapoi, așa că presupun că în această perioadă tunelul săpat de voi nu se va
reface. Ca să-i recuperați pe sergent și pe cățelușă va trebui să folosiți intrarea laterală din foreză.
Săpați până ajungeți în paralel cu ei, apoi deschideți ușa laterală și vă folosiți de lopețile de molibden
care v-au fost date. Exact cum ați da zăpada la o parte fiindcă, din câte am observat, pe interior
materialul Sferei este destul de puțin dens.
Materialul interior nu era prea compact, dar avea un comportament imprevizibil: de cele mai
multe ori părea asemănător unui jeleu foarte consistent și, din pricina asta a, fost numit de către cei
mai mulți „jeleu temporal” spre marea iritare a profesorului. Totuși, uneori părea alcătuit din materie
solidă, un fel de uriașe cristale care clivau brusc după linii neașteptate.
Îi însoți până în apropierea Sferei și le arătă un aparat de radio recepție pe care îl ținea în mână:
— Dacă aveți probleme de orice fel, nu ezitați să-mi solicitați sfatul.
A fost adus și tamburul cu cablul electric prin care se alimenta foreza, a fost pornit și generatorul
apoi le-au urat succes celor doi tanchiști și toți au făcut câțiva pași mai în spate.
În timp ce majoritatea erau ocupați cu pregătirea forezei, doi tehnicieni au folosit o ladă
metalică, confecționată din molibden și un clește cu zimți pentru a mai lua câteva mostre din Sferă,
apoi s-au retras și ei.

30
 — Credeam că vă ajunge cutiuța aia mică cât o tabacheră! se miră profesorul privind spre
tehnicieni.
— Asta este rezerva noastră strategică, a spus zâmbind președintele rus către profesorul Owen,
văzând că îi privește ciudat. O să o păstrăm într-un seif blindat aflat în subsolul Kremlinului.
— Sper să o manevreze cu grijă cel care va umbla cu ea, a spus grijuliu profesorul Owen, altfel
va ajunge să transforme Kremlinul într-un imens mausoleu în aer liber.
Președintele Rusiei a râs, dar râsul lui nu era tocmai vesel, pentru că orice atingere fie și verbală
adusă centrului puterii Rusiei nu putea să îi fie pe plac.
Discuția nu a mai continuat pentru că atenția le-a fost atrasă când foreza a început să își rotească
elicea tăietoare și s-a apropiat de Sferă. S-a oprit câteva secunde la suprafața de demarcare și toți au
crezut că nu va putea trece, dar elicea și-a mărit turația și, în curând, foreza a început să înainteze, la
început mai încet, apoi tot mai repede, depășind în mod sigur cei doi-trei metri pe secundă
recomandați de profesor.
— Încet, încet, a spus el în radioemițător către cei doi tanchiști, fiindcă avem timp destul.
Din calculele lor erau aproape doi kilometri până la sergent din locul în care plecaseră și încă
zece metri până la cățelușă, așa că la trei-patru metri pe secundă ar trebui ca în cel mult zece minute
să ajungă.
Se vede treaba că tanchiștii au avut o viteză mai mare, pentru că în mai puțin de opt minute au
raportat:
— Am ajuns lângă sergent și acum ne punem măștile și încercăm să deschidem ușa laterală.
Un timp nu s-au mai auzit decât gâfâituri și gemete și profesorul a fost întrebat de ce nu a dotat
căștile tanchiștilor cu camere video. Cu ochii în tunel și atent la căști, profesorul a răspuns mecanic
că i-a fost frică de interferențe și de modul cum Sfera va reacționa când ar simți perturbații radio în
interiorul ei. Cele folosite pentru radioemițător erau mai slabe și menținute la un nivel pe care
profesorul îl credea sigur.
Nu știa cine l-a întrebat asta și nici nu a mai fost atent, pentru că din cască s-a auzit o voce
veselă.
— L-am recuperat pe sergent, respiră, arată bine, dar nu și-a revenit, așa că acum mergem după
cățelușă.
A mai durat câteva minute până când tanchiștii au raportat că au recuperat și cățelușa și pornesc
spre ieșire.
Așa cum stabiliseră, au renunțat la alimentarea prin cablu pentru a nu-l călca și a produce vreun
scurtcircuit și s-au întors cu energia furnizată de acumulatoare, în timp ce cablul era rulat în sens
invers pe tambur.
Viteza era ceva mai mică, dar nu a durat mai mult de zece minute până când au ajuns afară unde
au fost întâmpinați de o ambulanță.
Profesorul i-a oprit pe cei care voiau să îl ia numai pe sergent:
— Vă rog, nu îmi place să mă amestec în munca dumneavoastră, dar puneți și cățelușa lângă
sergent. Este posibil să se trezească dintr-o clipă în alta și este foarte important să se vadă unul pe
altul imediat cum devin conștienți.
Cei doi asistenți au privit spre medicul care îi coordona, dar cum acesta nu spunea nimic au
așezat-o pe targa unde fusese plasat sergentul și pe Laika.
Profesorul le-a spus să nu îi urce încă în ambulanță și să mai aștepte. Pentru că atât sergentul
cât și Laika respirau regulat nu a fost nevoie nici de oxigen și nici de alte manevre care se fac de
obicei în astfel de cazuri.
Cum timpul trecea și nu se întâmpla nimic, președintele rus a fost cel care a întrebat:
— Ce așteptăm, ce ar trebuie să se întâmple?
Profesorul Owen ridică din umeri:
— Prea bine nu știu nici eu, domnule președinte. Pur și simplu îmi închipui că Timpul are
nevoie de timp ca să-și dea seama că a fost învins.

31
 — Cam teatrală exprimare pentru un timp în care nu se întâmplă nimic, a spus ușor sarcastic
președintele american, dar chiar atunci profesorul i-a făcut semn să privească în spate.
Irizațiile Sferei păreau mai pale și ici, colo începuseră să apară mici încrețituri care în cele din
urmă s-au adâncit, s-au unit și cupola atât de impozantă cu numai câteva minute în urmă păru să se
prăbușește în ea însuși ca un mare balon care se dezumflă.
Dacă toate procesele legate de Sferă au avut loc până atunci instantaneu, prăbușirea ei completă
a durat minute întregi și, deși nu erau siguri, unora li s-a părut că se aude un sunet ceva ca un fel un
fel de vaier.
După ce totul s-a sfârșit, pe locul unde fusese Sfera a rămas doar un fel de spuză cenușie ca și
cum ar fi fost un mare incendiu acolo.
Cum toată lumea era atentă la locul unde fusese Sfera, aproape nimeni nu l-a băgat în seamă pe
sergentul Igor Danilovici care se ridicase și el în șezut pe targă și, strângând-o în brațe pe Laika,
privea nedumerit la mulțimea de oameni din jurul lui.
— Să trăiți, salută el pe cel mai apropiat ofițer din preajma lui. Ce naiba s-a întâmplat aici?
Îl auzi președintele Pontin și se apropie de el, bătându-l amuzat pe umăr.
Sergentul îl recunoscu și voi să se ridice, dar președintele îl apăsă cu o mână fermă pe targă:
— Nu s-a întâmplat nimic, sergent, dar bine că ai fost leșinat și nu ai fost treaz să vezi ce
pătăranie era să se petreacă.
Cum toți zâmbeau în jurul lui, sergentul se lăsă ușor pe spate, iar Laika profită de ocazie și îl
linse pe față.
În timp ce puneau la cale extragerea lui și a cățelușei din Sferă, profesorul Owen recomandase
ca pe viitor cei doi să nu mai fie despărțiți. Puțin probabil ca modificările aduse de cei trei ofițeri
cercetători să fie permanente, dar era mai bine să nu riște.
Președintele Igor Pontin îl privi cu bunătate pe sergent și spuse:
— Chiar și când ai fost leșinat, tovarășe sergent, te-ai comportat foarte curajos, așa că am hotărât
să de avansez la modul excepțional la gradul de locotenent, iar pe cățelușa ta o facem sergent. De azi
încolo nu veți mai fi despărțiți nici măcar o secundă, iar dacă cineva va îndrăzni să-i facă vreun rău,
eu cu mâna mea am să-l împușc.
Puțin mai în spate profesorul Owen șopti președintelui Martin:
— Sper că totuși exagerează!
— Fiind vorba de Rusia, nu aș băga mâna în foc, șopti și președintele Americii. Am văzut aici
câteva lucruri care m-au dat pe spate. Sper să le pot aplica și eu cu cei din Congres atunci când mă
scot din sărite.
Președintele Rusiei i-a promis lui Danilovici că îi va înființa o unitate militară unde să aibă grijă
de câinii militari care ies la pensie, o problemă acută pe care jurnaliștii și activiștii pentru drepturile
animalelor o scoteau periodic la suprafață.
S-a întors apoi spre profesorul Owen:
— Credeți că este sigur să facem o incursiune pe tărâmul diavolului?
Profesorul arătă spre locul unde a fost Sfera și spuse:
— Sunteți invitații mei, domnilor. Acum nu mai este absolut niciun pericol. Sper…
Formând un grup șovăielnic, au intrat cu precauție pe teritoriul acoperit cu ceea ce părea a fi o
cenușă foarte fină. Dacă erai foarte atent îți puteai da seama că acolo a fost cândva un copac, un tufiș
sau chiar o clădire pentru că cenușa din care au fost formate se depusese, păstrând formele inițială.
Când au ajuns cam pe lângă fosta bucătărie, profesorul Owen a spus:
— Și acum să vă prezint punctul zero, locul de unde a pornit totul.
Le-a arătat cu mâinile larg desfăcute în jur, apoi a privit în jos și a făcut câțiva pași într-o parte:
— Doamne, tocmai am călcat pe resturile celor doi ofițeri. Nu știu cum de am uitat de ei poate
că ar fi trebui să încercăm să-i scoatem și pe ei.
Președintele rus l-a privit sobru, apoi a zis:
— Lăsați că este mai bine așa, domnule profesor: abia am economisit două gloanțe.

32
 Privi în jur prin câmpul cenușiu și cu o voce preocupată spuse:
— Pe mine personal mă preocupă ticălosul celălalt, colonelul Fiodor Poltorak care a dispărut
cu totul din peisaj. Abia de curând am aflat că era nepotul bătrânului academician Oleg Kurceatov.
Mai mult ca sigur că din cauza nepotului s-a sinucis savantul: nu a suportat rușinea că a promovat un
trădător.

Capitolul 13

În laboratorul diavolului

Ticălosul celălalt – cum l-a numit președintele Rusiei, Igor Pontin, pe colonelul Fiodor Poltorak
– după ce a fugit din zona unde se afla Sfera cu un elicopter militar și-a făcut pierdută urma după un
plan întocmit încă mai demult împreună cu ceilalți doi camarazi din laboratorul T.
Toți trei erau siguri că, la un moment dat, vor trebui să aleagă căi lăturalnice și complet în afara
legii pentru a-și putea valorifica la adevărata valoare invenția și anii îndelungați de studiu.
Descoperirea lor despre timp și modul cum poate fi manevrat în mod sigur le-ar fi adus premiul Nobel
și recunoașterea internațională, dar la fel de sigur era faptul că statul rus ar fi împiedecat pe toate căile
să se facă publică o astfel de descoperire.
Nu le rămânea atunci decât o soluție: să încerce să vândă pe bani buni unei alte țări cunoștințele
lor, fiindcă un particular în niciun caz nu ar fi fost interesat de așa ceva sau chiar dacă ar fi fost, nu
avea suma pe care aveau de gând să o ceară.
În acest scop, folosind nenumărate subterfugii și o mulțime de interpuși au cumpărat o veche
izbă, undeva prin estul tundrei siberiene, în apropiere de cercul polar. Au fost sfătuiți să renunțe la
gândul de a o cumpăra, deoarece era bântuită încă din vremea de când niște căutători de aur au murit
acolo de frig și foame în secolul trecut. Cum treaba asta le convenea de minune fiindcă ținea curioșii
la distanță, au profitat de o vară ceva mai călduroasă și, cu muncitori aduși de la mare depărtare, au
amenajat un laborator subteran cu ieșire directă spre un șopron unde, chipurile, ar urma să țină lemnele
pentru lungile nopți polare.
De fapt șopronul l-au dotat tot ca pe un laborator mai mare pentru o eventuală explorare a
sferelor temporale pe care sperau să le obțină cât de curând.
Cu alți muncitori, aduși din cu totul altă parte, au instalat o centrală termică pe motorină, au
construit un rezervor de combustibil și alte facilități decontate generos de armată, ce plătea toate
aceste cheltuieli fiindcă aveau girul și semnătura academicianului Oleg Kurceatov care nu a știut nicio
clipă pun la cale nepotul și camarazii lui. Construcția a fost amenajată încet și cu răbdare, în așa fel
încât să nu atragă atenția nici autorităților și nici localnicilor.
Pentru curioșii care s-ar fi interesat de izba izolată, deși pe distanță de sute de kilometri nu se
întâlnea niciun astfel de curios, exista o poveste despre o echipă de oameni extenuați care veneau la
vânătoare în această zonă sălbatică ca să se refacă. Niciodată nu au venit să viziteze izba în uniforme
și, mai mult decât atât, profitând de o legendă locală despre niște duhuri rătăcitoare au înregistrat
sunetele pe care le-au obținuți de la câinii chinuiți din Izma, iar sunetele erau pornite aleatoriu, astfel
că orice vizitator nepoftit spăla degrabă putina.

33
 După ce a fost lăsat de elicopterul cu care plecase din Izma într-o localitate măruntă din
apropiere, a luat o mașină pe care o pregătise din timp și după ce a ieșit din orășel a scăpat de hainele
militare apoi a luat-o spre laboratorul amenajat la izba singuratică.
Când s-a apropiat, a auzit încă de la depărtare urletele îndurerate ale unui câine torturat de
experiențele pe care au fost nevoiți să le facă de-a lungul timpului la Izma. Și-a amintit iar că
generalul, care a fost cel care a aflat primul despre existența ei, le-a povestit că a aflat de la un localnic
că se credea că asta este izba diavolului și era ocolită de la depărtare de toată lumea.
„De fapt, parcă ar fi mai degrabă laboratorul, nu izba diavolului” și-a spus el când a ajuns la
izbă și a ascuns mașina în șopron în așa fel ca să nu fie zărită de eventualii sateliți sau drone care ar
fi fost interesați de ea.
Deși nu se putea face nicio legătură între mașina veche și el sau vreunul dintre camarazii prinși
acum în Sferă, era mai bine să fie precaut și să evite orice problemă. O clipă se gândi și la ei, dar
numai pentru o clipă pentru că acum suta de milioane pe care avea să o ceară pe invenția lui nu se va
mai împărți la trei, ci numai la unu. Ca să nu mai zică nimic de faptul că în realitate el era creierul
întregii descoperiri, iar ceilalți doi nici măcar nu înțelegeau cu adevărat implicațiile descoperirii lui.
Dar, plimbând-și privirile peste rafturile din laboratorul din beci, trebuia să recunoască că cei
doi foști camarazi ai lui erau foarte buni organizatori: puține laboratoare din lume se puteau lăuda cu
atât de mult mostre din aproape toate metalele existente în tabelul lui Mendeleev! Lipseau, ce-i drept,
cele radioactive dinspre capătul tabelului dar, după calculele lui nici nu avea nevoie de ele, fiindcă
interacțiune timpului cu metalele se baza pe cu totul alte proprietăți decât radioactivitatea, proprietăți
pe care nici el nu era sigur că le înțelegea pe deplin.
Îi părea rău de cei doi colegi ai lui, dar în fond poate la urma urmei și-au meritat soarta. Erau
prea impulsivi, intrau repede în panică sau, dimpotrivă, se entuziasmau prea ușor și treceau brusc de
la o stare la alta.
De acum nu mai avea nevoie de ei. Tot ce avea nevoie era o cantitate cât de mică de materie
aflată în stază temporală care putea fi multiplicată, prelucrată și stăpânită după voie. O avea în cutia
din molibdenit nu mai mare ca o tabacheră pe care o purta cu sfințenie în buzunarul de la vestă.
Din punct de vedere teoretic, știau totul despre cum să procedeze cu materia atemporală, dar în
ciuda tuturor eforturilor de până atunci nu au obținut nimic. A fost nevoie de întâmplare și de apariția
primei bucle temporale. Probabil că era prima etapă a stazei și este adevărat că îi luase prin
surprindere, dar în niciun caz nu ar fi trebuit ca generalul să ordone să se tragă cu arma în ea. Sau,
dacă tot au tras, ar fi trebuit să analizeze la rece situația și, cu câteva benzi de tablă de molibden, ar fi
putut să stopeze evoluția sferei în faza incipientă fără să se iște atâta tam-tam.
Cum cei doi foști camarazi umpluseră din timp beciul-atelier-laborator cu molibden sub toate
formele posibile, mai rămânea să găsească o modalitate să subjuge așa cum voia materia atemporală.
În principiu, molibdenul stopa evoluția spațiului atemporal, așa că în mod firesc trebuia să existe
un alt metal care să îi producă expansiunea. Chiar dacă părea dotat numai cu rafturi pline ochi cu
mostre de metale, subsolul izbei avea pe undeva ascuns și un mini robot pe șenile cu un clește de
prindere.
Pentru început era hotărât să încerce, folosindu-se de cleștele robotului, diferite metale până
când avea să îl găsească pe cel potrivit care să provoace expansiunea spațiului atemporal. După
calculele lui trebuia să fie tot un metal comun și se bucura de asta, pentru că nu avea bani de cheltuit
pe platină sau aur.
A scos robotul cu șenile pe rampa înclinată din subsolul izbei, l-a mutat în șopron, iar pe o masă
pregătită din timp a așezat o cutie aproape ermetică din tablă din molibden în care lăsase o fantă mică,
prin care se putea introduce mostra de metal. Pe un suport interior în cutie, așeză o bucățică din spațiul
atemporal pe care îl luase din sfera de la Izma.
Va începe rând pe rând să introducă în cutia de molibden diferite bucăți de metale până când
era sigur că se vor atinge de spațiul atemporal care acum arăta ca o gelatină cu aspect aproape solid.

34
 Din calculele lui ar fi trebuit să fie un metal obișnuit, ceva din grupa a unsprezecea sau a
douăsprezece a tabelului lui Mendeleev, așa că a început experiențele cu arama în speranța că va fi
tocmai acest metal destul de comun. Nu a fost să fie și, înainte de a folosi un lingou de argint de o
uncie, a preferat să încerce cu o lamelă de zinc. Din cutia cu gelatina temporală s-a auzit ceva ca un
pufăit enorm și bucățica luată din Sfera de la Izma s-a dilatat ocupând toată cutia.
— Asta era, își spuse colonelul Fiodor Poltorak.
De acum totul era muncă și rutină, dar la lucrări de mică inginerie era un as și încă de mic
construise un robot programat să execute diferite operaţiuni, acționat numai din arcuri. Avea de gând
să confecționeze câteva grenade temporale – fiindcă alt nume nu le găsise – care să se dilate sub
forma unei sfere la o dimensiune dată și care să rămână stabilă. Cunoștințe, cunoștințe, dar probabil
că viitorii lui clienți voiau și o aplicație practică, nu numai formule. Aici era de experimentat, bănuia
că mărimea sferei era dată de cât de mult intra plăcuța de zinc în interiorul mostrei de gelatină
temporală. Apoi trebuia să existe o posibilitate de a regla timpul dintre acționarea unui buton și
apariția propriu zisă a sferei atemporale.
Mai presus de toate nu avea de gând să folosească niciun pic de exploziv ca detonator. După un
timp, toate focoasele pe bază de fulminat de mercur dădeau rateuri când se umezeau, pe când un arc
de ceas făcut din oțel elvețian nu avea moarte. Cel puțin teoretic.
Acum că avea suficient gel atemporal – era o aberație acest cuvânt, dar în lipsă de altceva
începuse să îl folosească pentru a-i veni mai ușor când se gândea la el – a standardizat mărimea
mostrelor folosite pentru încercări. Folosea bile rotunde cu diametrul de un centimetru și, în cele din
urmă, a găsit destul de ușor legea după care se dilatau.
A făcut câteva drumuri într-un oraș ceva mai depărtat, a cumpărat vreo cincizeci de
potențiometre gradate până la o sută și, când a revenit, a reușit ca în numai câteva zile să confecționeze
30 de grenade temporale minunate. Mai rămânea să găsească şi un client pentru ele!

Capitolul 14

Un tren de lux

Ca să fie sigur că nu va avea probleme în călătoria lui spre Vladivostok, a împachetat grenadele
în păpuși de tip Matrioșka și, după ce le-a lipit foarte tare pe interior, a pus capacul pe care l-a înțepenit
cât a putut de bine. Trecuse destul de mult timp de la întâmplările cu Sfera din Izma, dar nu credea
că fostul KGB care își luase de la o vreme denumirea de FSB va renunța atât de ușor la căutarea lui.
De o operație estetică nici nu putea fi vorba, în Rusia nu erau cine știe ce specialiști în asemenea
operații, iar cei care erau cu adevărat buni se aflau sub controlul discret al autorităților.
A improvizat, așadar, și a improvizat atât de bine încât nici măcar fostul lui unchi,
academicianul Kurceatov nu l-ar mai fi cunoscut. Unchiul său era în ultimul timp aproape îngrozit de
el și de transformările pe care dorința de a se îmbogăți le provocaseră în fiinţa lui. Spunea despre el
că este complet amoral și, în momentul în care și-a făcut rost de o identitate nouă, a ajuns la concluzia
că într-adevăr este aşa. Nu-i făcea plăcere să recunoască, dar a procedat la găsirea unui om care să
semene cât de cât cu el – mai degrabă ca un animal care își caută prada decât ca un om aflat în căutarea
unei noi identități.
A călătorit destul de mult cu mașina prin taigaua siberiană cu drumurile ei proaste și, din când
în când, oprea în câte un bar să bea câte o cafea și să privească pe sub sprâncene la clienții din jur.
Aproape se descurajase în a găsi pe cineva cât de cât asemănător cu el când, la ultimul bar vizitat, la
o masă retrasă a văzut ceea ce căuta. Un bărbat bărbos, cu o figură posacă bea în tăcere dintr-o sticlă

35
de votcă care era pe terminate. Dar statura, forma urechilor, a nasului și ochii erau aproape ca ai lui
și asta era tot ce conta.
A cumpărat o sticlă nouă și, politicos, a cerut voie să ia loc lângă bărbos. Nu prea se foloseau
asemenea maniere prin pustietățile alea, așa că bărbatul l-a privit suspicios înainte de a-l pofti să ia
loc. Omul avea sprijinită de masă o pușcă veche și părea unul din vânătorii aceia fără căpătâi dispus
să-și vândă serviciile oricui oferea mai mult.
După ce au băut jumătate din sticlă, Fiodor Poltorak a trecut la afaceri, adică la povestea pe care
o pregătise din timp: voia să vâneze un tigru siberian, a auzit că sunt rari, chiar pe cale de dispariție,
dar era dispus să dea pentru unul chiar două mii de euro pentru că voia să-i pună blana în sufragerie.
Ochii încețoșații de alcool ai bărbatului din fața lui s-au luminat pe dată și imediat a mărit miza:
— Trei mii, șefule, și în câteva zile ai tigrul în sufragerie, a spus bărbatul cu glasul împleticit
de alcool.
În cele din urmă s-au înțeles la două mii cinci sute și, după ce au terminat sticla, au plecat
împreună fără ca nimeni din bar să le dea vreo atenție.
Ajunși afară au urcat în mașină și la numai vreo cinci kilometri de localitate a oprit și, pretextând
că trebuie să urineze, a coborât. După el a coborât și Ruslan Timurovici – așa se numea noul lui
tovarăș – și a fost un fleac să îl doboare în starea de îmbibare alcoolică în care se afla.
Dacă Ruslan nu ar fi avut actele la el, atunci l-ar fi abandonat fără nicio remușcare în zăpada de
pe marginea drumului, că tot era amoral, vorba unchiului lui, dar dacă avea actele la el atunci se
schimba puțin situația, pentru că trebuia să îl facă dispărut de-a binelea.
Ca majoritatea vânătorilor care nu au o locuință stabilă și Ruslan avea toate actele la el, chiar și
un pașaport, deși era atât de zdrențuit încât fără îndoială trebuia să îl preschimbe înainte de a îndrăzni
să iasă cu el din țară. Lucru cu atât mai bun, cu cât urma să aibă fotografia lui așa cum arăta el în
momentul acela.
A scăpat de Ruslan în cel mai sigur mod posibil: l-a dus la izbă, l-a târât legat și amețit în șopron
și, cu ajutorul unei grenade, l-a încorporat într-una din sferele atemporale. Apoi a încercat pentru
prima dată și cheia moleculară, adevărata invenție la care ținea foarte mult și care lua naștere în
momentul când viitoarea sferă era confecționată. Era făcută din molibden și era unică pentru fiecare
sferă, putând fi folosită în două moduri: dacă era introdusă în sferă și răsucită spre stânga, sfera se
dezintegra și se transforma împreună cu tot conținutul ei în cenușă. În schimb, dacă cheia se răsucea
spre dreapta, sfera dispărea ca și cum nu ar fi existat și conținutul ei era redat lumii intact.
A funcționat perfect și, în cele câteva zile care au urmat, a încercat prin toate mijloacele să se
schimbe în fel și chip ca să semene cât mai mult cu Ruslan deși, la urma urmei, nu prea era nevoie:
ochii, forma capului și urechile le avea cât de cât identice cu omul din fotografia de pe pașaport care
oricum urma să fie schimbată cu una de a lui.
Trei zile mai târziu, după ce cheltuise zece euro, pretextând o urgență a obținut un pașaport nou
nouț de pe care îl privea o figură posacă, deloc asemănătoare cu vechiul colonel Fiodor Poltorak.
Acum mai trebuia să ajungă la Vladivostok cu cele treizeci de grenade mascate în păpușile Matrioșka,
unde apoi spera să găsească un avion cargou spre Phenian. Făcuse rost încă mai demult de un număr
de telefon de la unul din prietenii din FSB și bănuia că este al șefului serviciului secret din Coreea de
Nord. Îi livrase atunci câteva furnituri militare rare și păstrase legătura, convins că va mai avea nevoie
de ea.
Să se vadă ajuns odată la Vladivostok, că pe urmă știa el ce să facă: orașul devenise în ultimul
timp atât de cosmopolit și deschis tuturor posibilităților, încât nu-și făcea griji defel că nu s-ar
descurca.
A făcut rost de o geantă destul de jerpelită din piele de porc în care a pus cele treizeci de grenade
peste care a aruncat câteva haine și o rubașcă aranjată frumos deasupra, pentru cazul când cineva ar
fi fost curios să se uite în ea. Era îmbrăcat destul de modest, pentru că așa spera să nu atragă atenția.
Chiar dacă biletul la trenul transsiberian costa de la Moscova la Vladivostok cam o sută de euro, în
ultimul timp era destul de aglomerat și abia, abia a reușit să găsească un loc din Novosibirsk, pentru

36
că toate biletele erau vândute pentru întreaga rută. Până la urmă, cu încă zece euro în plus a găsit
totuși un bilet și, când s-a urcat în tren, a avut surpriza să vadă că locul lui era ocupat, așa că s-a așezat
undeva în capătul unui vagon, cu speranța că până la urmă se va ivi un loc unde să poată sta și el,
pentru că până la Vladivostok mai erau două zile bune de mers.
Poate că a fost mai bine că a stat la capătul vagonului, fiindcă a putut vedea din timp cum, la
una din gările unde transsiberianul nici nu ar fi trebuie să oprească, s-au urcat câțiva polițiști în civil.
A așteptat să pornească trenul, a intrat în toaletă a ridicat capacul vasului de la veceu și, cu grijă,
a răsturnat conținutul genții în vas, nu înainte de a dosi două păpuși Matrioșka în buzunar. Nu se
îndura să nu păstreze niciuna și, la o adică, ar fi spus că e vorba de un cadou pentru nepoțeii lui. Chiar
și polițiștii puteau fi uneori sensibili la relațiile de familie și mai ales la cadouri.
După ce a scăpat de grenade, a așezat iar rubașca împăturită frumos în geanta jerpelită și a ieșit
chiar când patrula de poliție a ajuns în dreptul lui. I-au arătat o fotografie cu un bărbat tânăr și l-au
întrebat dacă nu cumva l-au văzut.
La semnul lui ușurat că nu l-a văzut l-au avertizat să fie atent dacă îl întâlnește, fiindcă este un
criminal periculos și să îl anunțe pe primul milițian întâlnit.
A oftat ușurat și în același timp întristat când s-a gândit la cele douăzeci și opt de grenade risipite
pe terasamentul celei mai lungi căi ferate din lume.

Capitolul 15

Doi puști neastâmpărați

Transsiberianul nici nu oprea de obicei în Obotsk, ci trecea prin mica gară a orășelului șuierând
doar pe fugă atunci când mecanicul își aducea aminte să tragă de mânerul sirenei. Rar de tot făcea
câte o excepție și totuși oprea, ca atunci când a luat-o pe Svetlana Markova după ce aceasta mâncase
o bătaie soră cu moartea de la tatăl ei fiindcă își arătase sânii unor băieți în parcul orașului.
— Mare noroc a avut sora ta atunci, a spus Zilin Turfanov, un puști blonduț de vreo
cincisprezece ani către Volodea Markov, tot un puști blond, dar cu vreun an mai mare.
— Păi da, a răspuns Volodea, ea a avut noroc că a scăpat cu bine, dar acum că a plecat bătrânul
stă toată ziua cu ochii numai pe mine: că unde plec, că ce fac și alte prostii de genul ăsta.
Arătă spre tren:
— Hai mai aproape, că văd că iar încetinește poate dă Domnul și oprește.
Uneori când trenul oprea în gară călătorii, mai ales cei străini, le mai aruncau câte ceva, de
obicei nişte ciocolată, napolitane sau chiar doze de suc.
De data asta nu au avut noroc, fiindcă călătorii din tren păreau că sunt atenți la cu totul altceva,
așa că s-au apropiat și ei de gară să vadă de ce a oprit trenul. Au ajuns chiar la timp să vadă câțiva
milițieni care urcau în tren, probabil tot cu fotografia ucigașului pe care o arătaseră mai devreme și
pe străzile orașului. Cică era un soldat care a dezertat din armată fiindcă a aflat că prietena lui îl înșală,
așa că atunci când a ajuns acasă i-a împușcat pe amândoi, apoi a fugit în tundră să-și piardă urma.
37
 — O să-l găsească la paștele cailor dacă știe unde să se ascundă, comentă Volodea. Dacă e isteț,
se duce încolo spre Movila Dracului sau pe la Valea Seacă și nu-l mai găsește nici naiba. Are arma la
el, poate să trăiască din vânat cât vrea.
Chiar dacă era mai mic cu un an, Zilin părea că gândește ceva mai profund așa că spuse:
— Chiar dacă și-a luat un încărcător întreg cu el, a folosit deja câteva gloanțe ca să-i termine
pe cei doi, așa că nu i-au mai rămas prea multe. Cât crezi tu că s-ar putea să-l țină douăzeci de cartușe?
Tot discutând au depășit trenul staționat în gară, fără să privească deloc spre geamurile acestuia,
pentru că miliția feroviară era foarte pornită împotriva celor care cerşeau pe la geamurile trenului de
lux, motivând că ar face țara de râs.
După ce au trecut de gară, imediat a pornit și trenul, iar Zilin care avea ochii mai buni și atenția
distributivă i-a arătat lui Volodea:
— Privește, cade ceva dintr-un vagon.
Volodea s-a uitat cu atenție, apoi a început să râdă:
— Da, cade ceva dinspre capătul vagonului cam pe acolo unde se află de obicei toaleta. Își face
unul nevoile: cred că abia a așteptat să plece trenul din gară ca să nu se scape pe el.
Zilin care privea atent s-a apropiat de cale ferată:
— Crede ce vrei ,dar au căzut vreo douăzeci de chestii din tren. Și sunt prea colorate ca să fie
bucățele de rahat.
Tot neîncrezător, Volodea l-a urmat pe prietenul lui și abia după ce a găsit prima păpușă
Matrioșka l-a crezut.
— Măiculiță Doamne, a strigat Zilin entuziasmat. Sunt o mulțime.
Și-au scos amândoi cămășile din pantaloni și au început să le adune în poale.
— Îți spun eu ce s-a întâmplat. Era vreun șmecher care făcea trafic cu ele și când a văzut că
urcă miliția în tren s-a speriat și a început să le arunce.
După ce le-au adunat pe toate s-au gândit ce să facă cu ele.
— Acasă la mine nu le pot duce, a pus hotărât Volodea. Dacă mă vede bătrânul precis crede că
le-am furat și iar o iau pe cocoașă.
— La mine nici atât, fiindcă ăia mici or să facă harcea parcea din ele, a comentat amărât Zilin.
Pe Zilin nu-l controla nimeni ce aduce, dar avea trei frați mai mici care căutau peste tot ca
termitele și tot ca termitele distrugeau pe ce puneau mâna.
— Atunci hai la Cetate cu ele, a găsit în cele din urmă Volodea soluția.
— Hai la Cetate, s-a învoit Zilin, chiar dacă e cam departe.
Ceea ce copiii numeau Cetate era o peșteră carstică pe care o descoperiseră din întâmplare în
urmă cu vreo doi ani, pe când bântuiau prin împrejurimile orașului. Din câte știau ei, nu aflase nimeni
altcineva de ea și nici ei nu s-au grăbit să le spună altora secretul lor. La fel ca toți copii, își închipuiau
că la un moment dat planeta va fi atacată de extratereștri și doar ei o vor putea salva din baza lor
planetară aflată în peșteră. Nu-și puneau problema cu ce, încă se mai gândeau la asta, dar de-a lungul
timpului au cărat acolo câteva lucruri ca să își facă șederea mai ușoară: o masă, două scaune și câteva
obiecte uzate găsite prin gropile de gunoi ale orașului.
Nu-și făceau probleme că ar putea să le descopere și altcineva secretul, fiindcă peștera se găsea
într-o zonă puțin umblată și accesul până la intrare era destul de dificil.
Totuși, ca niște salvatori ai lumii ce se respectă, lăsau de fiecare dată când plecau semne făcute
din crenguțe de copac sau tulpini de iederă, ca să-și dea seama dacă peștera lor fusese vizitată de
cineva în lipsa lor.
După ce au verificat semnele și le-au găsit intacte s-au strecurat cu păpușile în poală până au
ajuns într-un gol mai mare al peșterii, Sala Centrală cum îi spuneau ei. Au așezat păpușile pe masă
apoi au luat loc pe scaunele șchioape, abia acum privind mai atent la jucării.
După ce le-au privit un timp în tăcere, Zilin a luat una în mână și a întrebat:
— Auzi, Volodea, oare de ce a trebuit să arunce cineva păpușile chiar dacă îl controla miliția?
Or fi având droguri înăuntru?

38
 S-au privit lung unul pe altul și, ca la un semn, s-au repezit să ia fiecare câte o păpușă în mână.
Volodea, fiind mai puternic, a reușit primul să desfacă partea de sus a păpușii și a privit uimit
la cele două cadrane.
— Ce mama dracului e asta? a întrebat el uimit și a vrut să învârtă de unul din cadrane.
— Nu le atinge, Volodea, a strigat alarmat Zilin. Mie îmi pare că ar fi o grenadă.
Volodea a privit lung cadranele apoi a spus disprețuitor:
— Că multe grenade ai și văzut tu la viața ta?
— N-am văzut, dar chestiile astea chiar că nu îmi plac cum arată, în schimb îmi explică de ce a
vrut tipul din tren să scape de ele.
Au pus înapoi capacul celor două păpuși și s-au întors iar la calea ferată unde au mai găsit încă
trei păpuși, astfel că acum aveau în total douăzeci și opt de bucăți.
— Dacă am găsi cui să le vindem, visă Volodea, oameni ne-am face. Poate le cumpără ăștia
care pescuiesc cu dinamită.
În oraș erau unii care făceau rost de dinamită și capse de la câte o carieră din apropiere și
pescuiau cu ajutorul lor, deși procedeul era strict interzis.
Zilin clătină nehotărât din cap:
— Ca să le putem vinde trebuie să îi arătăm omului cum funcționează.
Volodea mormăi ceva și Zilin îl întrebă:
— Ce tot mormăi acolo?
— Mormăi că exact de asta îmi era teamă: că trebuie să le încercăm ca să le putem vinde. Hai
acasă, mergem la un internet cafe și căutăm tot ce se poate găsi despre grenade, iar mâine o să
încercăm una.
Oricât au căutat nu au găsit nimic pe internet despre grenadele lor. Găsiseră de fapt material cât
cuprinde, dar despre grenade obișnuite nu despre unele de tipul acestora. Ba pe un site au găsit și un
manual despre confecționarea unei grenade de la cap la coadă, dar tot nu le-a folosit la nimic, pentru
că niciuna nu se asemăna cu a lor.
Dezamăgiți, au plecat fiecare la culcare cu gândul să se întâlnească a doua zi la prima oră și să
vadă ce vor hotărî.
Pentru că noaptea tot nu le-a venit vreo idee cât de cât bună, dimineața s-au gândit să meargă
iar la Cetate să mai studieze puțin grenadele, poate le dau de cap și află cum să umble cu ele.
Au desfăcut iar capacul uneia dintre ele și, aducând-o într-un loc unde era lumină mai multă,
au observat că cele două cercuri gradate aveau câte o literă mică lângă ele.
— Asta de pe primul cerc ar putea însemna numărul de secunde… uite e numerotată până la
99, spuse Zilin într-un târziu.
— Și asta numerotată de la doi la o sută ce să fie atunci? Metri? Că aici sub cerc scrie „M”,
spuse și Volodea.
Zilin învârti iar grenada pe toate părțile și în cele din urmă întrebă:
— De ce să aibă o grenadă posibilitatea să o reglezi în metri? Hai că secundelor le mai înțeleg
rostul, dar pentru ce îţi trebuie metri?
— Poate ca să reglezi puterea exploziei… încercă și Volodea o ipoteză, dar își dădu seama și
el cât de neplauzibil suna.
— O sută de metri de la un țâști-bâști ca ăsta nu pare cam mult? a întrebat batjocoritor Zilin.
În cele din urmă au hotărât să încerce totuși una, pentru că în mijlocul celor două cercuri gradate
fiecare grenadă avea un bolț cu un inel agățat de el și care semăna destul de mult cu inelele văzute de
ei ieri la grenadele de pe internet.
Au dus restul de grenade într-o firidă mai depărtată și mai ferită apoi au setat scala notată în
metri la cea mai mică valoare posibilă adică 2 metri, pentru că nu voiau să se dărâme peștera, iar
timpul l-au setat cam la jumătatea scalei, adică la patruzeci și cinci de secunde, ca să aibă timp să iasă
afară.

39
 După ce a scos bolțul din grenadă, cu inima bătându-i puternic de emoție, Volodea a așezat cu
grijă grenada pe masă, a sprijinit-o cu o carte și apoi s-au îndreptat tiptil spre ieșirea din peșteră.
— Încet, că avem tot timpul din lume, a spus Volodea ajungând în fața ieșirii care era destul de
strâmtă, astfel că puteau ieși numai câte unul pe rând
— Atunci rămâi tu ultimul, a spus chicotind Zilin și a țâșnit afară la lumina zilei.
După ce au ieșit s-au mai depărtat câțiva metri de peșteră și s-au pus pe așteptat. După ce au
trecut cele patruzeci și cinci de secunde au mai așteptat încă un minut, apoi încă două și Zilin a
concluzionat amărât:
— Nu-s bune de nici o treabă! Cred că sunt defecte… poate s-au defectat când le-a aruncat tipul
ăla din tren.
— Sau poate nu le-am găsit noi modul corect de întrebuințare, a spus la fel de supărat și
Volodea.
Au mai tras de timp vreo zece minute învârtindu-se în jurul intrării în peșteră, dar în cele din
urmă nu au avut ce face și au intrat.
Pășind încet au ajuns la intrarea în Sala Centrală și au privit rând pe rând după colțul care dădea
în Sală nevenindu-le să-și creadă ochilor: în mijlocul încăperii, pe masa unde se aflase grenada se afla
acum o sferă translucidă de toată frumusețea. Chiar dacă în Sala Centrală era destul de întuneric, o
rază de lumină străbătea în ea printr-un horn și făcea ca sfera să strălucească în mii de irizații colorate.
— Maică, măiculiță a exclamat Volodea surescitat, ce naiba e asta?
Nici Zilin nu avea un răspuns la întrebarea prietenului său, așa că în cele din urmă s-au apropiat
de ceea ce părea a fi o sferă din cel mai transparent cristal.
Masa în întregime, cartea care era pe ea și o parte dintr-un scaun erau prinse în sferă și, când
Volodea întinse mâna să-și recupereze cartea, palma i se opri pe un zid aproape invizibil.
— Măiculiță, Doamne, făcu și Zilin uimit, neputând să zică altceva.
Piciorul de scaun care nu fusese cuprins în sferă căzuse într-o parte și partea tăiată ce se
desprinsese se vedea ca într-o planșă demonstrativă de tâmplărie perfect decupată.
După clipele de stupoare, au urmat cele de dezamăgire.
Zilin a bătut cu palma în suprafața sferei și a obținut o plescăitură sonoră.
— Nu putem vinde așa ceva la pescari, observă într-un târziu el. Chiar dacă ar putea prinde
ceva pești, în mod sigur nu ar putea intra după ei.
Volodea se gândea intens apoi se bătu cu palma peste frunte și exclamă:
— Bazanov!
Zilin privi uimit spre el și îl întrebă:
— Ce-i cu Bazanov?
— Îl mai știi pe Bazanov și blana lui de tigru?
— Îl știu, sigur că îl știu! Un nebun, concluzionă Zilin.
Volodea zâmbi misterios și spuse:
— Da, dar un nebun cu bani.
Cu aproape un an în urmă Bazanov Guianov, un vânător singuratic care locuia într-o casă de la
marginea orașului i-a chemat pe cei doi băieți la el și, după ce i-a juruit că vor păstra tăcerea le-a
arătat o blană de tigru siberian împușcat de el cu un an în urmă.
Blana era minunată, dar deja o mâncau moliile și li se plângea că nu a găsit o metodă să păstreze
blana mai multă vreme în climatul umed de acolo.
— Dacă ar fi după mine aș împăia un tigru întreg și l-aș pune în sufragerie, le-a spus el cu regret
și, după ce le-a mai atras atenția o dată să nu spună cuiva secretul lui, le-a făcut vânt pe ușă.
Cum Zilin tot nu părea să priceapă, Volodea se îndură de el și îi explică:
— Ia imaginează-ți că îi arătăm o grenadă din asta lui Bazanov și îi explicăm că de acum poate
să aibă pentru vecie un tigru la el în sufragerie.

40
 Au plecat veseli să-l caute pe Bazanov și pe drum se tot contraziceau pentru suma pe care urmau
să i-o ceară. Până la urmă s-au înțeles la o mie de ruble, cu gândul să mai lase dacă vânătorului i s-ar
fi părut prea mult.

Capitolul 16

Un nou tip de armă

La fel ca și în alte zile, Kae Jong-un, de curând proclamat de aparatul de propagandă al Coreei
de Nord drept Lider Suprem, își petrecea sfârșitul de săptămână la palatul său preferat aflat la
reședința Ryonsong. Palatul din Ryonsong fusese de curând renovat, iar plafonul buncărului
antiatomic fusese suplimentat cu încă 28 de metri de beton armat, așa că era explicabilă preferința
liderului pentru acest loc. Din orice punct al cădirii se putea ajunge în cel mult 30 secunde la adăpost,
în buncărul unde avea asigurate apă și alimente pentru șase luni de zile, timp în care spera el că
lucrurile se vor liniști și America va fi învinsă.
Chiar dacă unii îl considerau nebun, era foarte conștient de faptul că la un moment dat va înfuria
uriașul de care îl despărțea Oceanul Pacific suficient de tare încât acesta să încerce să îl elimine cu o
lovitură nucleară directă. Și pentru că avea obsesia că acest lucru va avea loc într-un week-end, prefera
să-şi petreacă toate zilele de la sfârșitul săptămânii aici, unde se credea la adăpost de asemenea
surprize nedorite.
Pentru ca timpul să treacă în mod plăcut, obișnuia să se urce pe terasa palatului și să încerce
cele mai noi arme cu lunete pe care agenții lui i le aduceau din toată lumea. Tocmai primise pe căi
ocolite o armă McMillan TAC-50, folosită de curând de lunetistul canadian Ryan Clckner pentru a
doborî un dușman de la 3.400 m. I se părea un lucru uimitor și privea nerăbdător la cei doi armurieri
care montau pușca pe un trepied pentru că, în ciuda pasiunii lui, în ultimul timp nu se mai putea așeza
să tragă din poziția culcat așa cum ar fi vrut.
După ce soldații au terminat, a luat încărcătorul în care a pus singur cele cinci cartușe de calibrul
12,7 mm și le-a mângâiat pe fiecare în parte, de parcă ar fi săvârșit un act sacru.
După ce a armat pușca, i-a făcut un semn observatorului care i-a comunicat sec viteza vântului,
— Vânt: 2 metri pe secundă din stânga.
— Distanța până la zidul din spatele piscinei.
— Aproximativ 1245 metri până la creasta zidului.
În piscina palatului aflată cam la un kilometru distanță față de locul unde se aflau, se bălăcea o
fată. După mișcările line și nepăsătoare se vedea că era preocupată doar de plăcerea înotului și
nicidecum dornică să stabilească vreo performanță.
Coborî pușca cu lunetă și îi văzu în vizor fața drăguță pentru că tocmai atunci se pregătea să
iasă din piscină și se agățase de barele laterale de metal.
O clipă degetul i se încleștă pe trăgaci când îşi aduse aminte că, dintre toți frații lui, ea este
singura rămasă în viață. De restul scăpase într-un mod mai discret, dar poate că era cazul să…
— Viteza vântului a scăzut la un metru pe secundă, a anunțat observatorul și momentul de
euforie a trecut.
Cumva Kae Yo Jong, sora lui de numai 27 de ani, i-a surprins privirea și i-a făcut un semn vesel
cu mâna.
41
 A oftat, a ridicat și el mâna și i-a făcut un semn pe care îl voia la fel de vesel ca al ei.
„N-a fost să fie de data asta” și-a spus el, deși nici măcar nu era sigur dacă voia să scape și de
ea la fel cum a scăpat de ceilalți frați. „Poate mai târziu!” s-a gândit și s-a aplecat iar asupra armei cu
lunetă, când a auzit un tușit ușor în spatele lui.
Dăduse ordin să nu fie deranjat din ședințele lui de tragere, tocmai spera să găsească vreun
soldat din gardă care nu era în poziție regulamentară ca să aibă motiv să îl împuște, când tusea din
spatele lui se repetă.
A întors capul furios și s-a liniștit abia când a văzut că este vorba de Nam Sang-Chol, șeful
serviciul secret care îi vorbise ceva mai devreme la telefon despre urgența unei întrevederi.
— Este vorba de o armă nouă pe care este mai bine să o avem noi înaintea altora! spusese Nam
Sang-Chol misterios și, cum omul nu avea obiceiul să vorbească prostii, toată dimineața s-a gândit la
noua armă.
Nu-și putea imagina ce anume s-ar fi putut inventa la care el să nu se fi gândit. Mai ales că Nam
Sang-Chol a spus că este vorba despre un cercetător rus. Nu avea foarte mare încredere în ruși și în
descoperirile lor, despre care credea că majoritatea sunt furate de la americani. Erau buni atunci când
trebuiau să construiască ceva mare și solid, dar o armă nouă? Se îndoia, însă nu voia să riște așa că
abandonă arma cu lunetă și se întoarse spre Nam Sang-Chol lângă care se afla un om între două vârste,
cu ochi albaștri, având părul tuns scurt ca de militar şi cu un barbișon cu fire cărunte: omul îl privea
tare curios.
— Tovarășe Kae Jong-un, colonelul Fiodor Poltorak ar vrea să ne prezinte noua lui invenție.
Au dat mâna după obiceiul occidental, apoi Liderul Suprem l-a întrebat neîncrezător pe colonel:
— Ce nouă armă ai fi putut inventa dumneata? Aveam impresia că americanii au cam inventat
cam tot ce era de inventat în domeniul ăsta.
Vorbea și el în engleză pentru că, în ciuda faptului că îi ura atât de mult pe americani și
obiceiurile lor, le vorbea limba la nivel conversațional.
Colonelul nu își pierdu aplombul și arătă spre pajiștea de jos:
— Aș prefera să vă arăt, stimate Kae Jong-un. O demonstrație face cât o mie de cuvinte.
— Asta cam așa este, recunoscu Liderul Suprem cu o jumătate de gură și coborâră toți trei la
parter, de unde au pășit pe pajiștea cu gazonul proaspăt tuns.
— Aș avea nevoie pentru demonstrație de două persoane: una de care vă puteți lipsi cu totul și
una care va rămâne intactă doar de dragul de a vă arăta ce poate face această armă.
Liderul Suprem făcu semn unui soldat din pază care era în apropiere:
— Cheamă te rog pe femeia aia care plantează lalele în rondul de acolo. Am impresia că trage
chilul și, mai rău decât atât, trage și cu urechea.
După ce femeia s-a apropiat, colonelul Poltorak i-a făcut semn să se oprească la vreo zece metri
apoi a scos din buzunar sub privirile atente ale agenților de pază din apropiere o păpușă Matrioșka,
vopsită în culori stridente și destul de mică.
Kae Jong-un începu să râdă:
— Mda, asta ca glumă este bună, dar nu văd cum ar putea deveni asta o armă?
— Așteptați numai puțin, spuse colonelul Poltorak. Am fost nevoit să le camuflez în felul acesta
pentru că am trecut printr-o percheziție destul de serioasă în Transsiberian și numai așa am putut să
strecor cu greu două astfel de grenade.
— Bine, bine dar ce fac în plus față de ce avem noi?
— Am să vă arăt imediat, spuse colonelul și, cu mișcări grijulii, a desfăcut păpușa din care a
scos o grenadă aproape miniaturală.
— Așa de mică? se miră Liderul Suprem. Ce efecte ar putea avea ceva atât de mic?
— Așteptați numai puțin, a spus colonelul și, prinzând cu grijă grenada, a început să seteze un
buton gradat explicând în același timp.
— Mai întâi setăm diametrul exploziei care, pentru siguranța noastră, o să îl fixăm la trei metri,
apoi timpul care, tot pentru siguranță, îl fixăm la cinci secunde.

42
 Privi spre femeia care tremura cu săpăliga în mână, apoi spuse comandantului serviciului secret:
— Acum spuneți-i, vă rog, să stea nemișcată și să nu se mai bâțâie de pe un picior pe altul.
Le arătă celor doi grenada miniaturală apoi trase de un bolț la fel de mic ca și grenada, după
care spuse:
— Așa se armează și în timp de cinci secunde trebuie aruncată.
A mai așteptat două secunde cu grenada în mână și, chiar când Liderul Suprem fu gata să-i
spună să se grăbească, aruncă mica grenadă la picioarele femeii care o privi înspăimântată.
Ar fi vrut să fugă și chiar se întorsese pe jumătate când, din grenada de la picioarele ei, se auzi
un pufăit prelung și instantaneu se trezi prinsă într-un glob transparent de cristal.
— Poftiți, vă rog, și admirați noua și cea mai puternică armă care există.
S-a apropiat primul de sfera translucidă unde femeia cu săpăliga părea un discobol gata să își
arunce discul. Bătu de câteva ori în suprafața lucioasă și peurmele lui s-au apropiat cu grijă și Liderul
Suprem și șeful serviciului secret.
După ce a privit lung la sferă și la conținutul ei Kae Jong-un s-a încruntat:
— Tot nu văd cum ar putea fi asta o armă? Pare mai mult o jucărie.
Colonelul Poltorak zâmbi și le arătă bolțul pe care îl scoase din grenadă înainte să o arunce:
— Asta pentru că nu v-am arătat încă tot.
Scutură bolțul și spuse:
— Asta este pe lângă cuiul de activare și o cheie moleculară de selectare. Dacă o introduc
oriunde în sferă și o răsucesc spre stânga atunci sfera cu tot conținutul ei se transformă instantaneu în
cenușă. Dacă răsucesc cheia spre dreapta atunci sfera dispare ca și cum nici nu ar fi fost și cei
dinăuntru nu pățesc nimic.
Bătu iar în sferă și spuse:
— Am uitat să vă spun că asta este doar o grenadă, dar pot fi construite și bombe care sunt doar
cu puțin mai mari ca asta și pot avea un diametru după explozie de doi-trei kilometri, iar timpul de
activare de până la 300 de secunde.
Cum Liderul suprem tot nu părea să înțeleagă implicațiile, explică în continuare:
— Imaginați-vă acum un om care se plimbă pe Wall-Street și, la un moment dat, lasă o bombă
din asta pe care o setează la 300 de secunde, iar el dispare în peisaj. Peste cinci minute Wall-Street
înțepenește la propriu, iar America îngheață la figurat. Și cine v-ar opri să puneți nu una ci o sută de
astfel de bombe temporale care să acționeze simultan sau aproape simultan – asta chiar că nu mai
contează.
Deja ochii Liderului Suprem începeau să strălucească, așa că ofițerul rus plusă:
— Ca să nu mai vorbesc că președintele Americii ar putea, în una din vizitele sale de lucru, să
își intersecteze traiectoria cu o astfel de grenadă, iar apoi dumneavoastră să îl puneți în sufragerie ca
pe un trofeu de preț.
Când îi prezentă scena asta în fața ochilor, deja Liderul Suprem nu mai judeca normal: gândul
să îl aibă pe președintele Americii la el în palat, înțepenit pentru vecie era mai mult decât și-ar fi putut
închipui și în cele mai mărețe vise. Și cine l-ar putea opri să mai adauge la expoziția lui personală și
alți președinți din alte țări care, de-a lungul vremii, l-au supărat?
Cu ochii strălucitori s-a apropiat și a privit la grădinăreasa care imita la perfecțiune un discobol,
atât numai că în loc de disc avea o banală săpăligă.
— E clar că este o armă nouă și este chiar formidabilă, mai ales atâta vreme cât nu se știe de
ea.
O tuse din partea șefului serviciului secret îl avertiză că nu este foarte indicat să laude prea mult
o marfă înainte de a o cumpăra. Își reveni și spuse:
— Bineînțeles, dacă nu costă prea mult…
Colonelul Poltorak zâmbi și spuse modest:
— Dacă aș fi prezentat descoperirea asta pe căile obișnuite, mai mult ca sigur aș fi obținut
premiul Nobel pentru ea. Adică un milion de euro plus gloria aferentă. Ei bine, aș fi gata să renunța

43
la glorie pentru un total de o sută de milioane de euro și aveți în schimbul acestei sume tehnologie
necesară pentru a confecționa câte grenade sau bombe doriți. Nu am nevoie decât de câteva bucăți de
tablă de molibden, un câine, puțin zinc obișnuit și câteva elemente mecanice ușor de procurat. Restul
se află aici, în capul meu.
Kae Jong-un privi precaut spre șeful serviciului său secret. Amândoi știau că finanțele țării erau
secătuite, dar nu într-atât de secătuite încât să nu își poată permite așa ceva.
Totuși, înainte de a accepta, voia să mai tragă de timp așa că spuse:
— Arată-ne ce mai știe să facă descoperirea dumitale.
Colonelul rus se apropie de sfera cu grădinăreasa înțepenită ca o insectă într-o uriașă bulă de
chilimbar și, sub privirile celor doi, introduse bolțul despre care spunea că este o cheie moleculară
undeva la întâmplare în sferă. Răsuci bolțul spre stânga și dacă vreme de o secundă nu se întâmplă
nimic, după ce retrase mâna suprafața irizată a sferei se acoperi cu zbârcituri care se făcură tot mai
mari iar în cele din urmă se uniră între ele și sfera se dezumflă asemenea unui balon din care a ieșit
aerul.
— Poftiți, vă rog să vedeți ce a mai rămas din frumoasa dumneavoastră grădinăreasă.
Pe locul unde a fost sfera se întindea acum un loc cenușiu exact de diametrul pe care îl avusese
sfera și, dacă priveai cu atenție, se putea vedea o siluetă cenușie lângă care era o săpăligă întinsă pe
pământ.
— Cenușa asta nu este nici radioactivă și nici periculoasă în vreun fel sau altul, așa că dacă
țineți neparat puteți pune un dușman mai deosebit într-o urnă funerară pe care să o aveți mereu sub
ochi.
— Nu, nu, nici vorbă, spuse Kae Jong-un tot cu ochii zâmbind. E mai bine să-mi am dușmanii
sub ochi într-o sufragerie, dar prinși într-o sferă precum asta, ca să pot privi la ei de câte ori vreau.
— Înseamnă că va trebui să aveți o sufragerie foarte mare, spuse colonelul apoi se opri brusc
cu gândul să nu îl supere pe dictator, dar acesta râse cu gura până la urechi și reluă gluma hohotind:
— Da, da, va trebui să am o sufragerie foarte mare.
Kae Yo Jong, sora Liderului Suprem ieșise deja din piscină și, după ce și-a pus un halat pe ea,
s-a apropiat curioasă.
A pășit peste cercul cenușiu lăsat de sferă și s-a aplecat să ia un pumn de cenușă pe care l-a
vânturat peste straturile cu lalele:
— Cred că grădinăresei noastre i-ar fi plăcut să știe că cenușa ei a îngrășat straturile cu flori,
spuse ea zâmbind.
După ce și-a scuturat palmele s-a întors spre fratele ei și l-a întrebat:
— Și acum ce ne mai arăți? Am lipsit de la prima parte.
Colonelul Poltorak a scos a doua grenadă din buzunar, a desfăcut capacul apoi i-a spus șefului
serviciului secret:
— Am acum nevoie de un soldat din gardă. Trebuie să-i explicați că nu este în niciun pericol,
chiar dacă a văzut ce s-a întâmplat cu grădinăreasa.
Șeful serviciului secret a privit în jur și apoi a făcut semn unui soldat mai îndepărtat să se
apropie.
A început să-i explice pe îndelete că nu este în niciun pericol și că va participa doar la o simplă
experiență. Soldatul dădea din cap că a înțeles, dar tocmai văzuse cum, sub ochii lui, grădinăreasa se
preschimbase într-un morman de cenușă, așa că nu părea deloc convins.
Șeful serviciului secret îi mai spuse câteva cuvine aspre, apoi se trase într-o parte luând-o și pe
sora Liderului Suprem cu el. Când a ajuns destul de departe a strigat colonelului rus:
— Gata, puteți începe.
Colonelul Poltorak a reglat grenada, a așteptat cele două secunde apoi a aruncat-o spre soldatul
care, înspăimântat de perspectiva de a deveni o mână de cenușă a prins-o cu dexteritatea pe care ți-o
dă frica de moarte și a aruncat-o înapoi spre colonelul rus și spre Liderul Suprem.
Știa că săvârșise un sacrilegiu, dar era mai bine așa decât să ajungă cenușă.

44
 Colonelul Poltorak și Kae Jong-un au făcut ochii mari și, după ce pufăitul greu ca un oftat s-a
făcut auzit, cei doi așa au înțepenit privind uimiți spre cei din jur.
— La naiba, spuse șoptit șeful serviciului secret de lângă Kae Yo Jong. Cheia moleculară a
rămas la colonel. De acum nu o să-i mai putem elibera în veci.
Kae Yo Jong i-a făcut semn comandantului gărzii să se apropie și l-a întrebat:
— Ce pistol ai, comandante? Să văd!
Acesta cu mâna tremurând a deschis tocul pistolului și a răspuns ezitând:
— Un Sig Sauer, Soră mai Mică.
Apoi, părându-i-se ciudat și compromițător că el, comandatul gărzii Liderului Suprem are o
armă americană asupra lui a început să explice:
— E o captură de război de acum trei ani când am avut o luptă cu trădătorii din sud pe lina de
demarcație…
— Nu te acuz de nimic, colonele. Vreau să știu doar dacă funcționează bine.
— Perfect, Soră mai Mică. Adică perfect pentru o armă imperialistă, a mai redus el din tonul
laudativ.
— Foarte bine atunci, a spus Kae Yo Jong armând pistolul și îndreptându-l spre capul șefului
serviciului secret.
A zâmbit și, în ciuda faptului că avea o față delicată și frumoasă, comandantul spionilor a
încremenit:
— Să nu crezi că nu știu ce ai făcut! a spus ea. Ai ales singurul soldat din gardă care are fobie
de grenade. Știai sigur că Pan Jung-U va trece peste respectul pe care îl poartă Liderului Suprem din
cauza fricii pe care o are faţă de grenade și o să i-o arunce înapoi. Ca șef al serviciului secret sunt
sigur că i-ai citit dosarul. L-am citit și eu și am văzut că atunci când a fost propus pentru transfer ai
scris personal că trebuie păstrat. A fost păstrat, dar asta nu te ajută prea mult.
— Soră mai Mică, ai înțeles atât de greșit…
— Probabil, a spus Kae Yo Jong și l-a împușcat între ochi.
Apoi a întors pistolul spre Pan Jung-U care rămăsese încremenit și l-a împușcat și pe el.
— Este totuși ucigașul fratelui meu, i-a spus ea comandantului gărzii și, după ce a asigurat
pistolul, i l-a înapoiat.
A privit în jur, a oftat apoi i-a spus:
— Verifică perimetrul și împușcă toți trădătorii care au venit împreună cu șeful serviciului
secret. Apoi cheamă-l pe adjunctul acestuia. Să folosească elicopterul sau metroul, dar într-o oră să
fie aici.
Între palatul din reședința Ryonsong și Phenian era o linie de metrou lungă de patruzeci de
kilometri pe care o foloseau numai Liderul Suprem și apropiații lui.
De data asta a folosit-o și Ping Min-Su, adjunctul șefului serviciului secret care astfel a ajuns
în numai cincizeci de minute în fața sferei din care Liderul Suprem și colonelul rus priveau fără să
vadă spre lumea din jur.
S-a mirat discret, a aruncat o privire spre cadavrul fostului șef și a primit senin veste că de astăzi
el este șeful spionilor, așa cum se și aștepta de altfel. Cu numai câteva zile în urmă o informase discret
pe Kae Yo Jong despre planurile șefului său, așa că avansarea asta i se părea o răsplată bine cuvenită.
— Ping Min-Su, i-a spus Kae Yo Jong direct, aștept din partea ta eficiență deplină, așa că te
rog să-i anunți pe cei care îl au în grijă pe Fratele doi să îl aducă aici cât mai repede. Sedat și pregătit
să joace rolul vieții lui.
În toată Coreea de Nord mai existau încă trei oameni care, cu puțină bunăvoință și de la oarecare
depărtare, ar fi putut trece drept Liderul Suprem. Erau ținuți sub supraveghere într-o locație secretă
și hrăniți bine, chiar foarte bine pentru a se apropia cât de cât de greutatea de o sută treizeci de
kilograme pe care tocmai o atinsese în ultimele zile Liderul Suprem.
Kae Yo Jong i-a făcut semn comandantului gărzii din Ryonsong să scape de cele două cadavre
apoi s-a întors spre noul șef al serviciului secret:

45
 — Ce crezi că ar trebui să mai facem? Mă refer doar la lucrurile urgente.
Ping Min-Su privi în jur și pentru că de la el se aștepta doar eficiență și nicio greșeală arătă spre
sfera cu cei doi oameni încremeniți în licăririle ei translucide.
— Pentru început aș propune să acoperim sfera cu un cort în așa fel încât să nu fie văzută de
sus.
— Crezi că este posibil ca un satelit să poată vedea așa ceva?
Ping Min-Su, care știa ceva mai multe despre posibilitățile sateliților americani și despre atenția
pe care o dădeau Coreei de Nord în urma declarațiilor belicoase ale Liderului Suprem și a programului
său nuclear, aprobă doar din cap:
— Sunt sigur că da. Nu știu dacă nu au și făcut-o deja.
Sora mai Mică a făcut semn spre comandantul gărzii care a adus pentru început o copertină în
timp ce trimitea după un cort militar care să acopere în totalitate sfera.
Măsurile erau bune, numai că puțin cam tardive pentru că întreaga scenă tocmai fusese filmată
de unul din sateliții Tineye-64 K, dedicați în întregime Coreei de Nord și mai ales localizării Liderului
Suprem.

Capitolul 17

O întâlnire întreruptă

Președintele Americii, Harry Martin era în Biroul Oval al Casei Albe și stătea de vorbă cu un
grup de cercetași din Minnesota în cadrul programului pe care Șeful Personalului i-l stabilise încă cu
luni bune înainte.
— Știu că mai e mult timp până la alegeri dar până atunci copiii ăștia vor tot povesti părinților
și vecinilor ce președinte de treabă avem și cât de bine ar fi să îl realegem, și-a motivat Șeful
Personalului agenda .
— Știi bine că nu îmi place să folosim copiii în politică! a replicat președintele când a fost
anunțat de sosirea copiilor, dar tot nu a putut scăpa de întâlnirea programată.
Privindu-le chipurile radioase, parcă uitase de reproșurile pe care i le făcuse lui George Kelly
care conducea cu mână de fier personalul Casei Albe, iar uneori chiar și pe președinte. Sau cel puțin
așa avea impresia.
Tocmai semna încă un autograf pe o șapcă, nici nu mai știa a câta era, când a văzut că ușa
biroului se deschide ușor și Șeful Personalului apare cu o figură sumbră, făcându-i un semn discret
să scurteze întâlnirea.
Harry Martin s-a ridicat cât era de înalt și a spus:
— Copii, mi-a făcut plăcere să vă întâlnesc, dar acum trebuie să mă întorc și să conduc America.
Cât am stat de vorbă cu voi cine știe în ce direcție a luat-o.
Cei mai mari dintre copii au râs ca la o glumă bună, dar cei mai mici au făcut ochii mari de
parcă și-l închipuiau deja pe omul din fața lor stând la un volan uriaș și conducând America în direcția
cea bună.
După ce toți copii au ieșit, președintele a ridicat întrebător din sprâncene:
— Acum ce s-a mai întâmplat? Tocmai când începusem să mă simt bine și să mă adaptez la
limbajul prichindeilor mă scoți dintre ei.
— Nu eu, domnule președinte, ci directorul CIA.
— Mda, spune-i să intre, deși în ultimul timp de câte ori m-a vizitat mi-a adus numai vești
proaste.

46
 Scott Marsh stătea cu o figură nefericită în ușă și, numai după ce președintele îi făcu semn să
intre, îndrăzni și după figură se vedea că nu era purtătorul unor vești prea bune.
— Spune, domnule, nu ne mai fierbe, a spus președintele văzându-i ezitarea.
Directorul CIA arătă spre unul din cele două televizoare de mare rezoluție din birou și a spus:
— Mi-ar fi mult mai ușor să vă explic dacă aș comuta aici un fișier video primit zilele trecute
de la unul din sateliții noștri.
Președintele îi făcu semn să se ocupe de televizor și, după ce meșteri puțin, dădu drumul
aparatului și spuse:
— Filmul este de acum două zile, dar abia azi a ajuns sub ochii unui specialist video, pentru că
avem foarte puțin personal și nu putem lucra în timp real.
— Lasă, nu te mai plânge și dă o dată drumul la film, spuse Șeful Personalului, altfel va trebui
să-i amân domnului președinte și următoarea întâlnire.
Pe monitor începu să se vadă o fâșie destul de cuprinzătoare dintr-o câmpie pe care se zăreau
mai multe case și pâlcuri de păduri. În timp ce imaginile se desfășurau directorul CIA explică:
— În ultimul timp, atunci când avem o bănuială rezonabilă că dictatorul Coreei de Nord se află
în mod sigur într-un loc, atunci se poate seta prin metode soft ca o cameră să fie fixată pentru zeci de
minute camera spre acel punct. La ritmul în care se succed sateliții, punctul de interes este preluat
aproape imediat de următorul așa că nu pierdem foarte mult. După cum v-am spus, nu salvarea datelor
este problema ci analiza lor.
— Bun, făcu președintele exasperat, și la ce presupunem că ne uităm acum?
— Imediat, domnule președinte, imaginea se va fixa pe ceea ce știm că este reședința de la
Ryonsong unde, în ultimul timp, dictatorul Coreei de Nord își petrece aproape toate weekendurile.
Mai trecură cinci-șase secunde și, în cele din urmă, camera se fixă asupra unei clădiri pe terasa
căreia se puteau zări câteva siluete. Datorită poziției satelitului, oamenii din imagine se vedeau dintr-
o parte ca și cum ar fi stat înclinați.
— Priviți acum la cei de pe terasă. Avem o identificare pozitivă pentru Kae Jong-un și pentru
Nam Sang-Chol care este șeful serviciului secret al Coreei de Nord. Despre a treia persoană care este
cu ei nu am reușit să avem nicio identificare deși încă se lucrează la asta. Restul presupunem că sunt
obișnuiții agenți de securitate.
Au privit cum au coborât toți la parter și cum ajung pe pajiște apoi, după câteva minute de
discuții, o străfulgerare ușoară s-a văzut pe ecran și directorul CIA a dat stop cadru.
— Doamne Dumnezeule, spune-mi că nu este ceea ce cred eu.
— Din păcate chiar asta este, a confirmat directorul și a apropiat și mai mult imaginea astfel că
acum se putea vedea clar în interiorul sferei formate o lucrătoare care tocmai părea că vrea să fugă,
dar fusese prinsă în materialul sferei.
După ce priviră bine cu toții la imaginea terifiantă, directorul CIA a spus:
— Bănuiesc că cea de-a treia persoană este un inginer rus, posibil tocmai colonelul care le
lipsește lor la inventar și care încearcă să-i vândă lui Kae Jong-un o variantă miniaturizată a sferei de
la Izma. Din câte se pare, tocmai am asistat la o demonstrație și am văzut cum una din lucrătoarele
din grădină a fost sacrificată în acest scop. După câteva minute sfera a fost anihilată de cel care părea
a fi inginerul rus și s-a dezumflat asemenea unui balon rămas fără aer, iar din femeie nu au mai rămas
decât nişte urme de cenușă probabil de același tip pe care l-au întâlnit și la Izma.
A pornit iar filmul și au urmărit discuția de pe pajiștea reședinței în continuare. Câteva clipe
imaginea a tremurat și a părut că își schimbă puțin unghiul în momentul în care a fost preluată de alt
satelit, dar au putut vedea destul de clar cum soldatul din gardă aruncă înapoi spre inginerul rus și
spre Kae Jong-un un obiect rotund care părea să fie o grenadă și cum cei doi au înțepenit în noua
sferă.
— Uau, a spus președintele impresionat. La asta chiar că nu m-am așteptat.

47
 Au urmărit apoi cum sora dictatorului îi ucide pe cei doi – șeful serviciului secret și pe soldatul
care a aruncat grenada – apoi, după un timp, cum câțiva soldați au acoperit cu o prelată sfera și ei nu
mai puteau vedea decât oamenii care mișunau în jurul ei.
— Interesant este că Kae Jong-un a fost filmat ieri la o întâlnire cu activul armatei și unii au
observat că avea un mers rigid și nu a spus niciun cuvânt, ceea ce ne face să presupunem că este una
din cele trei sosii pe care bănuim că le are. Adevăratul Lider Suprem este închis în sferă, dar sora lui
nu vrea încă să se știe asta, așa că îl înlocuiește la întâlnirile obișnuite cu una dintre sosii.
O tăcere adâncă s-a lăsat în biroul unde toată lumea presupune că se iau cele mai importante
hotărâri de pe planetă.
După câteva minute de tăcere președintele Americii, Harry Martin, se întinse cât era de lung și
îi spuse directorului CIA:
— Nu-mi place să îți spun, dar va trebui să deschizi cutia Pandorei în care am adus substanță
de la Sfera din Rusia și să-i punem pe savanții noștri să afle mai multe despre ea. Deocamdată putem
fi liniștiți pentru că, din câte se pare, colonelul ăla a murit sau cel puțin este de neutilizat – ca să zic
așa – dar în orice moment poate să mai reia cineva din altă țară cercetările pe cont propriu, așa că mai
bine să fim pregătiți.
Pentru că soarta nu joacă aproape niciodată corect, niciunul dintre ei nu bănuia că cei doi copii
din Obotsk tocmai reuşiseră să vândă prima lor grenadă unui vânător de tigri, pentru fantastica sumă
de o mie de ruble adică aproape zece euro…

Capitolul 18

O vânzare reușită

Zilin și Volodea erau gata să se certe pentru prima dată în cursul îndelungatei lor prietenii. Și
asta numai din cauză că Zilin insista să facă economie de o grenadă și să-l cheme pe Bazanov în
peștera lor ca să-i arate acolo ce s-a întâmplat cu grenada pe care au folosit-o ei.
Volodea ținea prea mult la peșteră și, chiar dacă era mai mare cu un an, era totuși mai copilăros
și spera multe de la văgăuna lor carstică. Ce anume nu știa nici el foarte precis, dar nu voia ca un
băgăreț ca Bazanov să afle de ea.
În cele din urmă a învins vocea rațiunii, după cum spunea el, și, luând două grenade cu ei, s-au
dus la Bazanov acasă. I-au explicat încă o dată de la cap la coadă cum funcționează grenada, apoi s-
au făcut elegant că plouă atunci când au fost întrebați despre proveniența ei şi, în cele din urmă, au
trecut la partea cea mai grea: demonstrația practică.
Bazanov avea un câine bătrân la care ținea foarte mult, îl folosise pe vremuri la nenumărate
vânători, dar acum abia își mai târa picioarele bătrâne după vânător atunci când era acasă, pentru că
nici vorbă nu era să-l mai ia cu el la vânătoare.
După ce i s-a părut că a înțeles cum funcționează noul tip de grenadă, i-a luat pe băieți deoparte
și încet, ca și cum i-ar fi fost frică să nu-l audă bătrânul câine, le-a spus:

48
 — Mișka are pe zi ce trece dureri tot mai mari și cât de curând ar trebui să-l duc la un veterinar
să-l eutanasieze, dar mi-e milă de el.
A privit precaut în jur și a spus:
— Credeți că ar fi bine să îl… înglobăm pe el mai întâi într-un astfel de glob de cristal?!
— Ar fi perfect, zise Zilin repede, înainte de a-i da timp lui Volodea să îl contrazică.
Volodea era mai milos și tocmai se scărpina încurcat în cap, dar Zilin i-a tras un cot și i-a risipit
îndoielile.
Bătrânul câine parcă ar fi simțit ceva, pentru că nu se mai depărta nici măcar un singur pas de
Bazanov.
— Ar trebui să îl legăm cu un lanț aici, în șopron, a propus Zilin obosit să se tot plimbe după
câine.
— Trebuie să rezolvăm altcumva, a spus în cele din urmă vânătorul, pentru că nu aș vrea să îl
văd tot timpul vieții legat în lanț și privind cu reproș la mine.
În cele din urmă s-a gândit să-i dea un os pe care Mișka, chiar dacă nu îl mai putea roade, tot
putea fi ademenit cu el.
Zilin insista ca folosirea grenadei să aibă loc în șopron și, chiar dacă nu a explicat nimănui de
ce, avea un motiv foarte bun: dacă, eventual, câinele vânătorului ar fi apărut în toată splendoarea lui
într-o sferă strălucitoare prin curte, în cele din urmă ar fi fost văzut de foarte multă lume. Lumea l-ar
fi întrebat pe Bazanov de unde a făcut rost de o asemenea drăcovenie, iar el, în cele din urmă, le-ar fi
spus – fiindcă de cele mai multe ori era vizitat doar de prietenii lui de vânătoare și de pahar.
Lucrul ăsta ar fi fost foarte bun pentru afacere, fiindcă așa ar fi apărut și alți clienți pentru restul
de grenade, dar, în același timp, Zilin era mai cugetat decât Volodea și ar fi vrut să își selecteze puțin
clientela. Nu voia să intre deloc în vizorul Miliței, așa cum li se întâmplase anul trecut când au încercat
să vândă pe sub mână pachetele de Kent care le-au fost aruncate din Transsiberian.
În cele din urmă, Mișka a fost ademenit în șopron și, în timp de își rodea liniștit osul, Bazanov
l-a strigat, iar când câinele a ridicat capul Volodea a aruncat grenada reglată la trei secunde. A fost
bine că a fost reglată numai la trei secunde pentru că o clipă au crezut că va fi apucată în gură de câine
și adusă la ei, așa cum făcea și altădată cu tot fel de obiecte. La un moment dat, Bazanov a părut așa
de impresionat de soarta care părea să îl aștepte pe bietul câine încât au crezut că se va repezi să ia de
acolo grenada și Volodea își imagină cum aveau ei să explice lumii ce caută într-o sferă transparentă,
creată de ei, şi vânătorul și câinele lui.
Din fericire arcurile elvețiene folosite de colonelul Fiodor Poltorak au funcționat perfect și după
trei secunde grenada a făcut un imens „puffff”, iar sfera transparentă reglată la un diametru de doi
metri l-a încorporat pe Mișka, ce privea năuc spre stăpânul lui.
— Dragul de el, uite cum privește la mine! a fost tot ce a putut spune Bazanov, iar cei doi puști
au fost mirați că un tip ca el – care ucide zeci de animale lunar – poate să fie impresionat până la
lacrimi de câinele lui.
L-au lăsat câteva minute să se tot învârtă în jurul sferei și au privit pe jumătate amuzați cum
vânătorul îi făcea semne câinelui ca și când ar fi încercat să-i atragă atenția.
În cele din urmă, atenția lui reveni spre cei doi puști și a spus entuziasmat:
— Măi, băieți, să știți că drăcia asta a voastră chiar funcționează. Acum dați-mi una numai
pentru mine, așa cum ne-am înțeles.
Volodea ar fi vrut să mai negocieze, în fond au consumat una pentru demonstrație, dar Zilin i-
a făcut semn să tacă: ținând seama de câtă reclamă gratuită le va face vânătorul, merita să renunțe la
o grenadă.
În timp ce primea grenada și le dădea mia de ruble, Bazanov o cântărea gânditor și, în cele din
urmă, întrebă:
— Mai aveți așa ceva?
Zilin se grăbi să răspundă, de frică să nu îl dea cumva Volodea de gol, mai ales că nici nu au
discutat foarte mult cum să procedeze în cazul în care vor fi întrebați.

49
 — Nu mai avem! Ni le-a adus Igor, prietenul surorii lui de la un laborator secret unde face de
pază.
— Păi, ce să zic, bine le mai păzește, hohoti mânzește vânătorul, dar pricepu ce era de priceput
și anume că ar trebui să păstreze tăcerea.
Pe când îi conducea spre poartă, îi întrebă ca din întâmplare:
— Dacă vreun prieten de încredere vede drăcia asta, mai puteți face rost? Mai aduce Igor ăsta
al vostru la o adică?
Volodea și cu Zilin au schimbat câte o privire scurtă apoi Zilin, care se pare că avea ceva stofă
de neguțător în el, răspunse precaut:
— S-ar putea, dar în niciun caz nu cu o mie de ruble. Poate cu două sau chiar cu trei, fiindcă le
scoate foarte greu din unitatea militară unde se păstrează.
După ce s-au depărtat de curtea lui Bazanov, Volodea l-a bătut admirativ pe prietenul lui pe
spate:
— Mă, tu ai văzut prea multe filme de spionaj la viața ta.
Zilin a zâmbit numai misterios, dar el în sinea lui se gândea de unde să mai facă rost de
minunățiile astea de grenade după ce le vor termina pe cele douăzeci și ceva pe care le mai aveau.
Fiindcă deja erau convinși că vor găsi foarte repede clienți pentru ele.

Capitolul 19

Niște clienți serioși

Volodea și Zilin priveau la cele opt mii de ruble adunate până atunci din vânzarea grenadelor.
I-au pus într-o cutie de tablă pe care au ascuns-o alături de grenadele pe care le mai aveau într-o firidă
mai îndepărtată din peșteră.
— Poate că ar trebui să îi preschimbăm în euro, a spus Zilin numărându-i încă o dată. Am auzit
că rubla iar o să se deprecieze.
— Lasă-i așa, a spus Volodea mai precaut. Să păstrăm rublele pentru că și așa o să ne iasă vorbe
cu grenadele astea: numai valutiști ne mai lipsește să fim numiți! Oricum, îmi este puțin teamă pentru
că Bazanov mi-a spus ieri că ne-a mai găsit pentru azi încă vreo cinci clienți serioși. Nu îi cunosc și
nu știu cât de serioși vor fi.
— Așa este, îl aprobă Zilin. Totul va merge bine până când vânătorii, lăudăroși cum sunt, vor
începe să se laude unul la altul și pe la rubedenii.
Așa cum se înțeleseseră, au vândut grenadele la cate două mii de ruble bucata, iar banii pe prima
grenadă i-au transformat în piese de mobilier pe care l-au folosit ca să își decoreze sala centrală a
Peșterii pe care au transformat-o într-o adevărată sufragerie. Au cumpărat chiar și un vechi televizor
auto care funcționa pe baterii și la care urmăreau uneori știrile sau serialele preferate. Nu era el nici
prea bun nici foarte aspectuos, dar era sensibil și, cu o sârmă scoasă pe post de antenă printr-un horn
al peșterii, puteau prinde perfect posturile locale.
Se simțeau bine în peștera lor, poate mult mai bine decât mulți magnați prin palatele lor. Din
păcate, tihna lor nu avea să dureze mult și faptul că era pe sfârșite a fost anunțată de un reportaj pe
care l-au văzut pe fugă și numai finalul, fiindcă exact atunci au sosit în peșteră și când au pornit
televizorul un reporter tocmai încheia, spunând:
— Noua modă a înlocuit se pare vechiul obicei prin care animalele vânate erau împăiate, acum
se practică mai degrabă această „înghețare” în mijlocul unei rășini transparente care, după spusele
celor care au utilizat-o, nu va avea moarte. Asta rămâne de văzut, pentru că, din câte știm noi, nimic
50
pe lume nu este etern. În încheiere, vă mai arătăm încă o dată cel mai spectaculos exponat pe care l-
am filmat, un superb tigru siberian prins în plin salt: din păcate, prinderea lui find ilegală, proprietarul
a refuzat să își decline identitatea.
Camera se roti și în lateralul reporterului se văzu o sferă de vreo cinci metri diametru, iar în
centrul ei apărea cel mai superb exemplar de tigru siberian văzut vreodată de ei.
— Am umblat multe zile și nopți până să îl pot prinde într-o poziție reușită și asta înainte de a
mă prinde el pe mine, s-a auzit vocea celui care prinsese tigrul
— Ăsta-i ticălosul de Bazanov, a spus cu obidă Zilin. Nu ajunge că a prins tigrul, acum trebuie
să se și laude cu el.
— Am încurcat-o! a spus scurt Volodea și nici nu știa câtă dreptate avea, pentru că imediat ce
camera s-a focalizat iar pe reporter s-a auzit un zgomot și în locul imaginii s-au văzut doar puncte
cenușii ca atunci când nu este emisiune.
Oricât au mișcat băieții de antenă imaginea nu a mai revenit, așa că au renunțat și au plecat spre
oraș să ia pulsul pieței, cum îi plăcea lui Zilin să spună.
— Stai să vezi cum o să fie când o să ne ia piața pulsul nostru, a încercat Volodea o glumă, dar
niciunul nu a râs de ea.

În același timp în care copii vedeau emisiunea, în cabinetul președintelui Rusiei colonelul FSB
Igor Primakov, consilierul lui pe probleme de politică externă, îi arăta pe o tabletă același reportaj.
— Am încercat să oprim difuzarea lui când am văzut despre ce anume este vorba, dar omul
nostru de la biroul din Vilanov a ajuns prea târziu în studio ca să poată împiedica asta. Oricum, filmul
a fost confiscat, redactorii arestați, iar o echipă din forțele speciale se îndreaptă spre Obotsk să afle
cine este vânătorul care are o sferă și de unde a făcut rost de așa ceva.
După ce privi de două ori reportajul, președintele zise:
— Poate că ar fi bine să se insiste pe ideea pe care a vehiculat-o reporterul că ar fi vorba de o
rășină sintetică, iar folosirea ei este periculoasă, fiindcă în timp emană vapori toxici.
— Am notat, tovarășe președinte. Nici nu știu ăștia care o folosesc cât de toxici sunt vapori care
îi emană.
— Să mă ții, te rog, la curent și fă cumva în așa fel ca să nu afle americanii de drăciile astea.
— Am înțeles, a spus colonelul, și s-a retras gândindu-se că ordinul președintelui este mult mai
ușor de dat decât de îndeplinit.

Volodea și Zilin au pornit spre oraș și, cam pe la jumătatea distanței, când deja se vedeau
primele case, lui Zilin i-a sunat telefonul: după ce a ascultat câteva secunde a răspuns scurt:
— Bine, venim! Cam în cinci minute ajungem.
S-a întors spre Volodea și i-a spus:
— Au apărut primii cumpărători la Bazanov. Dacă batem palma cu ei, îi țin eu de vorbă, iar tu
te întorci după grenade.
Cum casa lui Bazanov era chiar la marginea orașului, le-a fost ușor să se țină de promisiune și,
în numai câteva minute, deja ajunseseră.
— Să ne uităm să nu fie vreun reporter pe lângă vânător. La cum îl știu de lacom, pentru câteva
mii de ruble ar fi în stare să ne vândă.
După ce au intrat, au privit atenți în jur, dar nu au văzut nimic suspect așa că s-au apropiat de
casă și au bătut în ușă.

51
 — Intrați, intrați, s-a auzit vocea lui Bazanov și lui Zilin, care era în față, i s-a părut că sună
puțin mai altfel decât de obicei, dar nu s-a gândit prea mult la asta așa că a deschis ușa.
A rămas în prag pentru că în viața lui nu a văzut atâția soldați mascați într-o încăpere: de fapt
erau numai cinci, dar băieților tot li s-au părut mult mai mulți. Pentru că au rămas înțepeniți în prag,
în spatele lor, din cerdac au mai apărut doi mascați care i-au împins fără menajamente în încăpere.
Unul dintre soldați, care părea a fi conducătorul grupei s-a întors spre Bazanov:
— Ei sunt copiii de la care ai cumpărat grenada?
— Ei sunt, a răspuns vânătorul cu o voce pițigăiată.
— Ei bine, atunci noi plecăm cu ei și tu știi ce ai de făcut: tăcere. Atât: tăcere absolută sau ne
întoarcem și plecăm spre Tamir unde ne lipsește un deținut de la mina de aur. Tâmpitul a evadat și a
înghețat după prima sută de kilometri, dar cum parcă semeni puțin cu el s-ar putea să-i iei locul dacă
ţii neapărat.
Au ieșit cu toții afară și comandantul a arătat spre șopronul unde Bazanov își dusese sfera cu
tigrul siberian. S-a apropiat de sferă și a scos un aparat cu care a început să măsoare ceva. Aparatul
ticăia tot mai des, pe măsură ce îl apropia de sferă așa că, în cele din urmă, l-a oprit și s-a întors spre
Bazanov:
— Știi ce este ăsta?
La răspunsul negativ al vânătorului a spus:
— Ăsta este un contor Geiger Muller și, după cum ticăie aici lângă sfera ta e tot atât radiație cât
lângă o centrală nucleară. Ai noroc că am venit la timp, că dacă mai întârziam un pic, adio urmași.
Chiar și așa, nu ar strica să găsești repede o femeie că nu se știe cât o să-ți mai funcționeze jucăria.
S-a întors către soldații care îl însoțeau și a spus:
— Chemați camionul cu prelată și stivuitorul și încărcați sfera în el; pe urmă îi căutați și pe
ceilalți vânători și le confiscați grenadele sau sferele dacă au apucat să le folosească.
Când stivuitorul a intrat în șopron, spiritul de proprietar al vânătorului s-a trezit și a spus:
— Hei, am dat o mie de ruble pe drăcia asta. Nu primesc nimic în schimbul ei?
Comandantul l-a privit calm și l-a întrebat:
— Ce-ai zice de o mie de pumni în capul ăla sec?
Pentru că Bazanov a tăcut încruntat, comandantul a adăugat:
— Data viitoare când cumperi ceva, ai grijă să o faci din magazinele de stat sau măcar din cele
autorizate, nu muniție experimentală furată de la armată. Ia un Cod Penal și citește ce te așteaptă dacă
ciripești ceva, fie și în somn.
A făcut semn soldaților să-și continue treaba apoi le-a indicat băieților să urce într-o dubă oliv-
cenușie care apăruse ca prin minune în curtea lui Bazanov.
După ce s-au urcat, copii au văzut că duba părea destul de încăpătoare pe interior, prevăzută
fiind cu o canapea și câteva scaune prinse de podeaua mașinii.
— Luați loc, copii, și spuneți!
Volodea și Zilin s-au uitat unul la altul, apoi au început să povestească când unul când celălalt,
completându-se acolo unde credeau că au uitat ceva.
Comandantul i-a ascultat cu atenție și apoi le-a cerut să-l conducă la peșteră, de unde a confiscat
grenadele rămase, iar sfera din Camera Centrală a blocat-o definitiv în subteran cu o încărcătură de
explozibil pusă în gura peșterii, pentru că în niciun caz nu putea fi scoasă din subteran.
La plecare, comandantul grupei de mascați le-a spus:
— Băieți, să nu credeți că dacă sunteți minori pentru voi nu există metode de a vă obține tăcerea.
Îi mângâie pe cap răsfirându-le părul și apoi adăugă:
— Dar păreți copii de treabă și probabil că nu vreți să le aflați.
Cei doi băieți au clătinat din cap că nu și soldații s-au îndepărtat. După ce mașina cu soldați s-
a îndepărtat suficient de mult, Zilin a început să râdă în hohote:
— Ce-ți veni, nebunule? îl întrebă Volodea bulversat de întâmplările zilei.

52
 — Nimic deosebit, numai că nu le-am arătat și intrarea secundară, aia de lângă râu. Putem intra
pe acolo să ne luăm banii și să ne mai vedem din când în când sfera.
— Cum să o vedem? a întrebat Volodea. Tu nu ai auzit că e radioactivă?
Zilin a început să râdă:
— Radioactivă pe naiba. Ăla a fost un contor Geiger Muller măsluit. Tu nu ai văzut că omul
apăsa pe un cursor când îl apropia de sferă ca să i se accelereze ticăitul?
A rămas cu ochii pierduți în zare, apoi a spus:
— Și, după ce se mai liniștesc lucrurile, lărgim intrarea secundară în peșteră și vom lua câte
cinci ruble de la toți fraierii care vor să vadă de unde a pornit totul și să mai vadă şi sfera.
Volodea a părut încântat de idee, dar a mărit prețul:
— Cred că le putem lua chiar câte zece ruble, că asta zău că e ceva deosebit.
Tot ciorovăindu-se, s-au întors iar în oraș să dea piept cu viața plictisitoare a micii lor localități.

Capitolul 20

Un gard din tablă zincată

Profesorul Robert Owen era nemulțumit de modul în care era obligat să lucreze la laboratorul
de strică securitate pus la dispoziție de compartimentul științific al CIA. În zadar le-a explicat celor
de acolo că nu este cazul să instituie chiar atâtea măsuri de securitate, mai ales de tip biologic, pentru
că era vorba de Timp și nicidecum de viruși.
Văzând că nu are cu cine vorbi, a pus la cale un plan prin care să scoată puțină gelatină
temporală pentru a o putea studia în voie în laboratorul de acasă. Nu era prea corect ceea ce avea de
gând să facă, dar în mod sigur era mai bine decât să-și piardă timpul cu nătângi. Era pus mereu să dea
explicații pentru orice experiment făcut și, mai rău, să o facă pentru nişte inşi care în mod sigur nu
pricepeau nimic din ce le explica el. Ajunsese la o concluzie tristă: America nu avea oameni de știință
care să studieze timpul. Cel puțin nu la modul practic ci doar la modul teoretic, obișnuiți să participe
la interminabile seminarii în care să dezbată la infinit dacă este posibil ca timpul să nu fie continuu,
ci alcătuit din cuante.
După o astfel de interminabilă expunere la care a fost obligat să participe, și-a scos la iveală
vechea tabacheră de argint pe care o moștenise de la bunicul său, dar pe care nu o folosise niciodată
până atunci și a început să o poarte ostentativ cu el. După ce i s-a părut că toată lumea s-a obișnuit cu
ea, a căptușit-o cât a putut mai bine cu o foiță subțire din molibden și a umplut-o cu câteva lingurițe
de gel temporal.
A ieșit pe poarta laboratorului la fel ca în fiecare altă zi, apoi a luat tot la fel ca în altă zi metroul,
dar a fost mai precaut ca altădată și își verifica din când în când cu un gest grijuliu tabachera pe care
o pusese, închisă bine în buzunarul de la piept.
Se pare că a repetat de prea multe ori gestul pentru că a atras atenția unui mărunt hoț de buzunare
care nu cunoştea el foarte multe despre Timp, dar știa să citească gesturile oamenilor: omul ăla, cu o
figură de profesor sau de șoarece de laborator de data asta avea ceva important în buzunar.

53
 Tim, Meseriașul, cum îi spuneau puținii amici pe care îi avea, mai călătorise și altădată cu
același metrou, cam la aceeași oră și își amintea bine de profesorul care stătea relaxat și citea o carte
cu un titlu imposibil sau răsfoia uneori câteva foi din care inevitabil scăpa câteva pe jos.
Astăzi profesorul era rigid, îşi pipăia mereu buzunarul de la piept și privea temător în jur.
„Al meu ești, neicușorule” își spuse Meseriașul, evitând să îl privească direct și urmărindu-l
doar discret cu coada ochiului.
A așteptat până când știa că urmează stația unde cobora de obicei profesorul, apoi s-a repezit
spre ușă încercând să fie primul. Când metroul a oprit în stație și lumea s-a bulucit spre ieșire el s-a
întors înapoi, murmurând o scuză că a uitat ceva celor care îl apostrofau sau chiar îl înjurau de-a
binelea.
În drumul lui spre interiorul vagonului s-a izbit puternic de profesorul Robert Owen, a palmat
rapid tabachera și-a cerut scuze în fugă și a trecut la ușa de alături unde s-a înghesuit și și-a făcut loc
să iasă, curios să vadă cum va reacționa profesorul după ce va descoperi că buzunarul i-a fost golit.
A rezistat dorinței de a se uita să vadă ce conține tabachera fiindcă era convins, după grija cu
care o strângea proprietarul, că nu va găsi înăuntru doar tutun.
A ieșit după el, dar profesorul Owen, convins că scăpase de pericol odată cu aglomerația, nu-și
mai verifică haina așa că s-au trezit amândoi afară mergând aproape unul lângă altul. În cele din urmă,
plictisit să-și mai urmărească victima, Tim Meseriașul a căutat un loc mai ferit s-și verifice prada.
Într-un loc, câțiva muncitori montau un gard din șipci metalice strălucitoare. S-a întâmplat să fie din
tablă zincată și s-a mai întâmplat ca, exact în clipa când voia să deschidă tabachera, fostul proprietar
al ei, profesorul Owen să ajungă în spatele lui.
— N-o deschide, a strigat profesorul Owen către hoț cât de tare a putut, dar Tim Meseriașul,
speriat de brusca apariție a păgubitului, a scăpat tabachera cu tot cu conținutul ei tocmai pe una din
șipcile din tablă zincată așezată pe pământ, gata pentru a fi montată.
Niciunul dintre ei și nici cei din apropierea lor nu au auzit, dar în aer s-a produs un imens
„puffff” ca oftatul scos de un uriaș și în mijlocul Washingtonului a apărut o imensă sferă gigantică
transparentă.
Specialiștii care au măsurat-o ulterior au văzut că are exact 2348 de metri în diametru și era
parțial îngropată în pământ și invizibilă pentru cei care o priveau. În Washington, unde lumea era în
permanenţă ahtiată după noutăți, nu a durat mai mult de câteva minute până când primele elicoptere
ale canalelor de știri au început să se rotească deasupra sferei.

În Biroul Oval, președintele Harry Martin și Secretarul de Stat James Slomka tocmai discutau
în contradictoriu despre rezultatele recentei vizite a președintelui în Rusia.
— Una peste alta, spunea președintele, Sfera asta a lor a avut un efect benefic pentru relațiile
bilaterale. De multă vreme nu am mai putut vorbi atât de multe și atât de deschis cu președintele rus.
Plus că am demonstrat superioritatea savanților noștri în rezolvarea prostiei făcute de ei.
James Slomka clătina îndărătnic din cap:
— Domnule președinte, pe ruși îi cred în stare să creeze intenționat problema asta numai ca să
vă aducă la mâna lor și să-i credeți bine intenționați.
— Doamne, James, ești exasperant câteodată, izbucni președintele și vru să spună ceva mai
colorat, dar nu mai apucă pentru că Andreea Kostelo, șefa grupei din Serviciul secret care asigura
paza în ziua aceea fatidică năvăli în birou.
— Ce-i, Andreea? Năvălesc rușii? Tocmai l-am asigurat pe James că sunt băieți de treabă.
Din cauza grabei și a emoției, Andreea se bâlbâia, lucru care nu i se mai întâmplase, cel puțin
nu în prezența președintelui:
— Dom... Domnule președinte, deschideți vă rog repede televizorul pe un canal de știri.

54
 În Biroul Oval erau două televizoare și de obicei cel puțin unul era pornit pe un canal de știri,
dar de data asta, pentru că nu voia să-i fie distrasă atenția de la convorbirea cu Secretarul de Stat,
președintele le oprise pe amândouă.
Pentru că i s-a părut că președintele se mișcă prea încet Andreea s-a repezit și a luat telecomanda
de pe birou și a pornit televizorul cel mare.
Sfera, de data asta o sferă în întregime americană pentru că era plasată în mijlocul
Washingtonului, se lăfăia pe toată suprafața ecranului.
— Doamne, Dumnezeule, îngăimă președintele, cum naiba s-a putut întâmpla așa ceva?
În timp ce cei doi bărbați de stat, secondați de Andreea și de doi agenți de pază care priveau
impasibili parcă fără să vadă nimic altceva decât un eventual pericol pentru omul pe care trebuiau să
îl păzească, telefoanele de pe birou au început să sune.
Unul dintre ele era cel numit de obicei telefonul roșu și la capătul celălalt nu putea fi decât
președintele Rusiei, așa că, privind mai departe la televizor, președintele Harry Martin ridică direct
telefonul fără să mai aștepte obișnuitele proceduri de confirmare a securității linei.
La capătul celălalt al firului auzi voce pe care o cunoștea bine de acum:
— Domnule președinte Harry Martin, aș dori să nu ne mai copiați în toate prostiile pe care le
facem noi. Găsiți unele originale, vă rog.
Cum președintele Harry Martin rămăsese blocat, Igor Pontin preciză:
— Era o glumă, domnule președinte. Chiar dacă puțin cam macabră, nu era decât o glumă
menită să vă descrețească frunțile și să vă dea curaj pentru ceea ce va urma. Știți cumva cum de s-a
putut întâmpla un asemenea lucru?
Secretarul de Stat James Slomka făcea semne disperate să încheie convorbirea și să pună
receptorul jos, dar președintele Americii oftă și spuse:
— Din păcate nu știm încă, domnule președinte, dar în mod sigur vom afla cât de curând. Precis
cineva s-a jucat cu focul.
— Mai degrabă cu Timpul, domnule președinte, preciză Igor Pontin. Oricum v-am sunat să vă
asigur de deplinul nostru ajutor. Tot ce aveți nevoie vă punem la dispoziție este suficient să cereți,
deși sunt sigur că specialistul dumneavoastră, profesorul Robert Owen, va rezolva în mod elegant
problema.
După încheierea convorbirii, președintele își cuprinse capul în mâini și spuse:
— Andreea, caută-l de urgență pe Benton Hicks și spune-i să convoace Comandamentul de
Criză.
Andreea ieși în fugă în căutarea șefului personalului din Casa Albă care în mod sigur știa cum
să pună în mișcare o astfel de mașinărie complicată cum era un Comandament de criză al Americii.

Capitolul 21

Doi specialiști inutili

În mai puțin de o oră, cei șapte membri ai Comandamentului de Criză erau adunați în Centrul
de comandă aflată în subsol.
După ce a privit în jur la cei care așteptau să ia cuvântul, președintele a întrebat:
— Și profesorul Owen? Știu că nu face parte din Comandament, dar am cerut să vină și el.

55
 Cum toți ezitau să spună ceva, în cele din urmă își luă inima în dinți Scott Marsh directorul
CIA:
— Domnule președinte, profesorul Owen se pare că este deocamdată indisponibil.
Președintele se încruntă și privi la cei din jur ca și cum ar fi presimțit catastrofa.
Scott Marsh oftă, plecă puţin capul și, în cele din urmă, spuse:
— Profesorul Owen este unul dintre cei prinși în Sfera noastră, domnule președinte.
— Doamne, spune-mi că nu este adevărat. Doar el este specialistul nostru în sfere din astea. Ce
o să ne facem acum.
În Centrul de comandă se lăsă o tăcere mormântală pentru că toți știu adevărul și se întrebau
din priviri care să i-l spună președintelui.
Tot Marsh fu cel care spuse:
— Domnule președinte, se pare că profesorul Owen este chiar cel care a provocat apariția sferei.
— Cum așa? întrebă președintele consternat.
Directorul CIA răspunde încurcat:
— În ultimul timp se tot plângea de protocoalele prea stricte existente în laboratoarele noastre
și se pare ca azi a încercat să scoată puțină substanță atemporală pentru a o folosi în propriul lui
laborator. Are unul destul de bine dotat acasă la el.
— Și ce s-a întâmplat până la urmă?
Directorul CIA a ridicat neputincios din umeri:
— Din câte se pare…și asta se poate vedea foarte bine pentru că Sfera este perfect transparentă,
un hoț i-a furat tabachera în care transporta gelatina temporală. Profesorul l-a surprins sau așa ceva,
prea multe nu se putem da seama pentru că scena este statică, destul că hoțul a scăpat tabachera și
substanța s-a împrăștiat cu consecințele pe care le vedem.
— La ce oră s-a produs evenimentul? întrebă președintele.
— Fix la 17 și 32 de minute, domnule președinte.
Harry Martin privi instinctiv la ceas și observă că au trecut mai puțin de două ore de când a luat
naștere sfera.
— Este rezonabil să presupunem că mâine la aceeași oră respectiva sferă se va mări cu
coeficientul ăla legat de PI cu care s-a mărit și sfera din Rusia. Este cazul să începem o evacuare
pentru zona care presupunem că va fi afectată.
Toți din încăpere și-au plecat capul fără să spună vreun cuvânt. Niciunul nu știa ce se creadă,
însă dacă sfera rusească se comportase într-un anumit fel, iar sfera asta era alcătuită din același
material atemporal de ce s-ar fi comportat altfel?
— Să calculeze cineva cât naiba este coeficientul ăla și începeți evacuarea. Și căutați o metodă
să îl scoateți pe profesorul Owen de acolo.
Directorul CIA tuși ușor:
— Domnule președinte, în Rusia după ce l-am scos pe sergentul Igor Danilovici, care a fost
cauza primară a apariției sferei rusești, tot ce a fost în sferă s-a transformat în cenușă. Nu cred că
putem risca așa ceva. După câteva calcule preliminare, în interiorul sferei sunt prinși peste o sută de
mii de oameni, iar după dilatarea previzibilă de mâine numărul lor va depăși două sute de mii. Și dacă
dilatarea va avea într-adevăr loc, va trebui să avem în vedere poimâine și evacuarea Casei Albe.
Președintele își prinse capul în mâini, gândindu-se intens la o soluție. Nu găsi niciuna, așa că
întrebă:
— Aveți vreunul dintre voi vreo propunere? Vreo posibilă soluție?
În tăcerea mormântală care se lăsă se auzi vocea Secretarului de Stat, care spuse:
— Să cerem ajutorul rușilor, domnule președinte!
Președintele privi uimit spre Secretarul lui de Stat și îl întrebă:
— Cum de ai putut spune așa ceva, James? Ești chiar tu cel care ai vorbit?
James Slomka oftă și, după ce își cântări bine vorbele, spuse:

56
 — Domnule președinte, nu îmi plac rușii, dar trebuie să recunosc un lucru: în criza asta ei sunt
cei mai bună opțiune pe care o putem găsi. Pe lângă atâtea defecte, au o calitate de care ne putem
folosi: au specialiști foarte buni. Și să nu uităm de dorința lor de a ne demonstra că sunt cel puțin la
fel de buni ca noi, dacă nu cumva și mai buni.
Președintele îl privi țintă și întrebă:
— Și cum propui să facem asta domnule Secretar de Stat?
James Slomka ridică din umeri:
— Simplu, domnule președinte: le dăm fișierele video pe care le avem despre ceea ce s-a
întâmplat în Coreea de Nord. Formal ei sunt încă aliați, așa că au alte posibilități de a-i convinge sau
chiar de a-i constrânge.
— Nu știu dacă este bine să le arătăm posibilitățile noastre tehnice de supraveghere, spuse cu
îndoială directorul CIA.
— Asta este ultima mea problemă, domnule Marsh, spuse sec președintele. Problema mea este
că, dacă nu facem nimic, în câteva zile Washingtonul va fi o capitală din care putem face un exponat
în aer liber.
Aruncă o privire încruntată peste cei din sală și adăugă:
—Deocamdată avem doi specialiști în Timp și amândoi sunt inutili. De fapt, nu sunt inutili ci
doar indisponibili, așa că dacă avem posibilitatea să îl scoatem pe colonelul rus sau pe profesorul
Owen din sferele lor, prefer să facem asta cu rusul. El se află într-o sferă de numai câțiva metri și la
el se va ajunge în mod sigur mai ușor și mai repede. Pe lângă asta, pierderile colaterale în cazul lui ar
fi minime, nu ca la noi. Poate găsește colonelul rus o cale să rezolvăm cumva cu sfera noastră fără să
pierdem pe nimeni. Să nu uităm că, la urma urmei, el este la originea acestor sfere.
— Numai să vrea, spuse unul dintre cei prezenți și directorul CIA râse mânzește:
— Fiți sigur, domnilor, că dacă rușii îl scot cumva din sfera coreeană îl vor face să spună TOT.
Vă spun din sursă sigură ,de-asta nu aș fi foarte bucuros să colaborez cu ei, dar se pare că în cazul de
față nu prea avem ce face.
Președintele îl aprobă:
— Ai dreptate, așa că te rog să te ocupi de asta. Vreau să ajungă cât mai repede fișierele video
pe care le avem sub ochii președintelui rus, iar eu am să vorbesc cu el și am să-i explic.
Văzând că toți îl privesc fără să spună nimic, bătu cu palma în masă:
— Gata! S-a hotărât tot ce era de hotărât, așa că treceți la treabă. Fiecare știți ce aveți de făcut.

Capitolul 22

Un zbor lung spre Phenian

Președintele Rusiei, Igor Pontin, a privit de două ori filmul primit de la americani și parcă tot
nu îi venea să creadă. Apoi i-a convocat la Kremlin pe ministrul de externe și pe consilierul său de
securitate, colonelul Igor Primakov.
În mai puțin de o oră, ministrul de externe ajunsese în cabinetul președintelui pentru că, din
întâmplare, era cel mai aproape.
A ascultat în tăcere părerile ministrului despre modul cum ar trebui gestionată problema
referitoare la Sfera americană, dar se vedea clar că nu stăpânea toate datele problemei. L-a lăsat să
vorbească, apoi i-a cerut să ia urgent legătura cu Phenianul și să autorizeze un zbor direct de la
Moscova spre capitala Coreei de Nord. Avionul va cuprinde o delegație de oameni de știință ruși.
— Pot întreba pentru ce motiv ar trebui să solicit acest zbor? Și cine va face parte din delegație?
întrebă uimit ministrul de externe, pentru că cererea era complet neobișnuită.
57
 Președintele se gândi câteva momente apoi spuse:
— Pentru rezolvarea unor probleme de interes reciproc în vederea livrării unor ajutoare frățești.
Delegația va fi condusă de consilierul meu pe probleme de securitate și politică externă și va cuprinde
câțiva oameni de știință și tehnicieni pe care îi va alege chiar el.
— Și din partea externelor, domnule președinte? Dacă sunt negocieri privitoare la ajutoare ar
trebui să facă parte și un expert din partea ministerului nostru, ca să obțină anumite concesii, pentru
că în ultimul timp coreenii…
Președintele îi tăie discursul cu un gest scut:
— Nu de data asta, tovarășe ministru: consilierul meu va primi tot ce avem nevoie pentru
moment. Dumneata obține doar urgent acceptul pentru zborul direct. Este nevoie și de o aprobare din
partea Chinei pentru survol, ca să evităm o escală la Vladivostok.
Ministrul de externe vru să mai întrebe ceva, dar președintele rus i-a tăiat iar vorbele:
— E urgent, tovarășe ministru! Într-o oră vreau să am aprobările necesare, fiindcă deja avionul
își încălzește motoarele.
Nu era chiar așa, dar părea singura metodă prin care ministrul de externe, un diplomat de modă
veche, putea fi grăbit într-un fel sau altul.
Imediat după plecarea lui, în cabinet intră colonelul Primakov care a privit tăcut cele câteva
minute ale filmului primit de la americani apoi a întrebat:
— Să înțeleg că americanii vor să apelăm la prietenii noștri nord coreeni ca să aflăm tot ce se
poate despre trădătorul nostru. Aș spune că gând la gând la gând cu bucurie dacă nu aș fi sigur că mai
este vorba de încă ceva.
Președintele zâmbi și spuse:
— Ca aproape întotdeauna și de data asta ai dreptate: vor să ne folosim de puținii noștri
specialiști în această problemă și să îl extragem cumva pe colonelul Fiodor Poltorak, dacă nu mă înșel
și să li-l împrumutăm ca să-i ajute să își rezolve problema cu sfera lor.
Făcu niscaiva pași prin birou, apoi spuse:
— Dacă reușim să îl extragem vom face și asta, bineînțeles, dar va trebui să fie însoțit la fiecare
pas de oamenii noștri. Asta este singura condiție pe care i-am pus-o președintelui american și nu a
avut nimic împotrivă, așa că vei conduce grupa de agenți care îl va însoți.
Colonelul Primakov făcu o grimasă:
— Să ne vedem mai întâi cu colonelul scos din sfera coreeană, domnule președinte. Am senzația
că nu va fi așa de ușor pe cât credem.
— Nu contează cât de greu va fi, important este să reușim, mai ales că nu ne grăbește nimeni:
după cum ai auzit, sfera americană este spre norocul lor statică și nu se dilată, așa că vezi cum îți
organizezi călătoria ca să fie cât mai profitabilă și pentru noi. O să facem mai târziu o listă cu ce le
poți promite ca ajutor, dar cele mai importante ajutoare vor proveni de la americani. Președintele
Harry Martin a spus că poți să le promiți orice, în limite rezonabile bineînțeles, numai să te lase să-l
extragi pe colonel de acolo.
Au mai pus la cale un timp călătoria spre Phenian și, chiar când să plece, a sunat telefonul
președintelui care i-a făcut semn să mai aștepte în timp ce răspundea.
— Da, tovarășe ministru, este în regulă, pregătim chiar acum avionul. Da, așa cum am spus,
delegația va fi condusă de colonelul Igor Primakov. Da, am înțeles și nu vom modifica nimic.
A pus receptorul în furcă, apoi i-a spus consilierului său:
— Kae Yo Jong, sora mai mică a lui Kae Jong-un care conduce deocamdată afacerile statului
pentru că fratele ei este bolnav momentan, a acordat permisiunea pentru un zbor direct cu o singură
condiție.
Cum colonelul ridică doar din sprâncene a mirare, președintele începu să râdă și continuă:
— Condiția este ca delegația să fie condusă de colonelul Igor Primakov așa că vin și eu și întreb:
de unde te cunoaște, tovarășe colonel?
Colonelul Primakov a rămas blocat, apoi a răspuns:

58
 — Precis mă confundă cu cineva, tovarășe președinte: după cum bine știți nu am fost în Coreea
niciodată. În tinerețe, în perioada cât am fost agent operativ, teritoriul meu de acțiune a fost Europa
occidentală.
Președintele aprobă gânditor spusele colonelului, apoi concluzionă:
— Știu și eu asta foarte bine și tocmai de asta mă mir. Înseamnă că ori te confundă cu cineva
ori pur și simplu ți-a mers vestea despre cine știe ce talente ascunse despre care eu nu știu nimic.
Au încheiat discuția pe un ton hazliu, dar amândoi erau preocupați de această cerere ciudată a
surorii mai mici a dictatorului coreean.
Chiar și după ce a ales echipa cu care să călătorească precum și în timpul lungului zbor fără
escală până la Phenian, colonelul nu încetă să se gândească la condiția pusă referitoare la prezența lui
în fruntea delegației, pentru că putea însemna foarte multe și ar fi vrut să fie pregătit. Dar oricât și-a
zdrobit creierii nu a găsit niciun răspuns acceptabil, așa că în cele din urmă s-a abandonat somnului,
cu gândul ca măcar la aterizare să fie cu mintea limpede.

Capitolul 23

O veche eclipsă de soare

Imediat cum au aterizat pe aeroportul din Sunan, aflat la 24 de kilometri în sudul capitalei nord
coreene, delegația rusească a fost preluată de o echipă care i-a repartizat expeditiv în mașini și toate
au plecat în trombă.
De colonelul Igor Primakov s-a apropiat cu pași măsurați un oficial între două vârste, care s-a
prezentat în timp ce a întins mâna:
— Sunt Ping Min-Su și, dacă organizația din care faceți parte este atât de bună pe cât se spune,
probabil că știți deja că sunt șeful serviciului secret coreean.
Colonelul își mușcă buzele în încercarea de a se opri să zâmbească, dar în cele din urmă nu se
mai putu abține și spuse în timp ce strângea cu fermitate mâna întinsă:
— Organizația din care fac eu parte știe nu numai funcția dumneavoastră, tovarășe general, ci
știe și modul cum ați ajuns în această funcție.
Văzând că omul din fața lui face ochii mari, nu rezistă tentației și adăugă:
— Am văzut filmul cu episodul când predecesorul dumneavoastră a fost împușcat, iar
dumneavoastră i-ați luat locul!
Se bătu cu mâna peste buzunarul de la veston și spuse:
— Am fișierul video aici și poate mai târziu vom avea prilejul să-l vizionăm împreună.
Generalul Ping Min-Su se vedea că este foarte impresionat, dar se înclină doar imperceptibil și
îl pofti în SUV-ul negru care îi aștepta.
— Sunt sigur de asta, tovarășe colonel, dar acum ar fi bine să mergem. Sora mai Mică este
foarte nerăbdătoare să vă întâlnească.
S-au urcat în mașină și, pe drum, colonelul se gândi dacă nu ar fi bine să îl întrebe pe omul de
lângă el despre motivul atât de ciudat al… Surorii mai Mici, cum i se spunea femeii care conducea
mai nou Coreea, despre dorința ca el să fie în fruntea delegației ruse.
Pe drum, generalul Ping Min-Su a spus doar:
— Mergem la reședința Ryonsong și ar trebui să ajungem cam în zece minute. Sora mai Mică
ar dori să vă arate ceva care se află acolo.
După o scurtă pauză, continuă:
— După cum probabil știți, Liderul Suprem se află momentan într-o indispoziție temporară așa
că … Kae Yo Jong conduce de fapt țara în aceste zile.
59
 Colonelul Primakov a înclinat doar din cap și a privit prin geamurile fumurii ale mașinii:
șoselele arătau excelent, dar erau foarte puțin circulate. Aproape nu erau mașini și singurele pe care
le-a întâlnit au fost camioane militare și mașini blindate.
„Oare se aștepta Sora mai Mică la vreo revoltă sau așa este situația în fiecare zi?” se întrebă
colonelul, dar nu avu timp când să își răspundă pentru că au şi ajuns la poarta din fier forjat de la
reședință. După o scurtă oprire, căpitanul de la ghereta de lângă poartă l-a salutat pe general și porțile
au fost deschise:
Văzând că privește lung la clădirile reședinței, generalul spuse:
— După cum vedeți, aici este loc destul și pentru toți cei douăzeci de oameni sosiți cu
dumneavoastră care vor fi cazați aici, pentru cazul în care aveți nevoie de ei.
— Vă mulțumesc, spuse colonelul, numai că au cu ei și câteva cutii cu echipament științific
care ar trebui să fie aduse și ele.
Mașina a tras la peronul palatului și generalul l-a asigurat:
— Bineînțeles că vor fi aduse și cutiile. Oameni de specialitate și foarte grijulii le verifică chiar
acum și, în cel mult o oră, vor ajunge aici.
Coborî și arătă spre tânăra care cobora cu pași măsurați treptele palatului:
— Văd că Sora mai Mică vă așteaptă deja.
În timp ce colonelul Primakov se îndrepta spre tânăra femeie o studia intens în ciuda celor mai
elementare norme de politețe, dar nici vorbă să o recunoască oricât și-a scotocit în memorie.
Nu-și amintea să o mai fi văzut în viața lui și pace. Cu toate astea femeia din fața lui, Sora mai
Mică, care volens nolens, se pare că acum conducea Coreea de Nord, îl privea cu ochii zâmbitori, ca
și cum ar fi întâlnit un vechi cunoscut.
Ba mai mult, se îndreptă zâmbind spre el și, spre surprinderea lui, îl apucă afectuos de braț,
conducându-l spre intrare în timp ce îi spunea:
— Nu te-ai schimbat aproape deloc, colonele, ești tot un bărbat frumos așa cum te țineam minte.
Uimit, colonelul se lăsă condus de tânăra femeie spre intrare și se întrebă dacă nu cumva ăsta e
un joc pe care femeia îl juca doar pentru cei din jur. Se lăsă condus și nu se miră deloc când Kae Yo
Jong se întoarse spre un tânăr maior care părea a fi comandantul agenților de pază de la reședință și
îi spuse:
— Coborâm în buncăr, te rog să nu fim deranjați!
De data asta vorbise în coreeană și, chiar dacă colonelul nu cunoștea limba la perfecție, a învățat
totuși câteva cuvinte pe drum, suficient cât să își dea seama despre ce era vorba. Știa deja două sute
de cuvinte învățate în opt ore de drum, dar avea un talent aparte când era vorba de învățat limbi
străine.
Au coborât cu un lift rapid și, după ce au intrat în buncăr, Kae Yo Jong a închis ușa după ei,
apoi au avansat câțiva metri pe un coridor pustiu și, în cele din urmă, au intrat într-o cameră unde l-a
poftit să ia loc.
Vorbeau amândoi engleză, pentru că nici Sora mai Mică nu cunoștea rusa, chiar dacă mai
prinsese câteva cuvinte de la tatăl ei care o vorbea aproape la perfecție și nici el nu făcea mare lucru
cu cele două sute de cuvinte ale lui.
— Să luăm loc aici, l-a poftit ea, nu pentru că mi-ar fi frică că vom fi atacați în următoarele ore,
ci pentru că aici sunt sigură că nu am microfoane implantate.
Arătă spre pereții curați care mai purtau încă urmele scândurilor care alcătuiseră cofrajul pentru
betonul armat:
— Mi s-a explicat că așa este foarte greu să instalezi un microfon aici și chiar dacă pereții par
cam neterminați este mai sigur. În celelalte încăperi din buncăr ai să vezi că există un lux exorbitant,
dar care fii sigur nu mă caracterizează pe mine, ci mai mult pe fratele meu.
În timpul în care vorbea, colonelul se uita țintă la ea încercând să își amintească când se mai
întâlniseră, dar nu își putea da seama. Era o tânără femeie de o frumusețe aparte și, dacă ar fi întâlnit-

60
o oriunde pe o stradă din America sau Europa, poate că nici nu și-ar fi dat seama de originea ei
asiatică.
La un moment dat Kae Yo Jong a observat privirile lui intense și l-a întrebat zâmbind:
— Nu-ți amintești de mine, nu?
La semnul lui negativ zâmbetul ei se accentuă când spuse:
— Ar fi și cam greu. Au trecut mulți ani de atunci și pe vremea aia eram o tânără fetiță grăsuță
și plină de coșuri. Nu semănam deloc cu cea care sunt acum…
Cum colonelul clătina în continuare din cap, ea continuă:
— Eram doar o fetiță căreia i-ai tras cea mai puternică palmă pe care a primit-o în viața ei. De
fapt, dacă mă gândesc bine, a fost prima și ultima pe care am primit-o.
„Și uite așa, din cauza cine știe cărui gest pripit făcut în tinerețe, o misiune care începuse frumos
s-a terminat înainte de a începe” gândi colonelul abătut.
În ciuda faptului că povestea despre o palmă pe care i-a dat-o cândva, femeia povestea în
continuare, dar cu o veselie suspectă în glas.
— Câteva zile după ce m-ai pălmuit am fost moartă de supărare, am vrut chiar să îi spun tatălui
meu să pună pe cineva din serviciul nostru secret să te ucidă, dar pe urmă mi-a trecut și în mod ciudat
s-a dovedit că palma aia a fost lucrul cel mai bun care mi s-ar fi putut întâmpla.
Cum colonelul tot nu părea să priceapă, Kae Yo Jong a spus exasperată:
— Doamne, abia acum îmi dau seama cât de puțin am însemnat eu pentru tine! Nopți întregi
te-am visat și am strâns perna în brațe gândindu-mă la tine și la cum mi-ai salvat viața și tu nici măcar
nu mă mai ții minte. Probabil că ai pălmuit multă lumea la viața ta.
Colonelul ridică dezolat brațele și atunci Sora mai Mică se îndură de el și explică:
— Elveția, unsprezece august 1999 în timpul eclipsei totale de soare.
Cum o urmă de înțelegere se ivi pe fața lui, ea continuă:
— Probabil aveai o misiune la colegiul nostru, oficial erai acolo cu ceva referitor la securitatea
locului unde învățam, dar cum te-am auzit odată vorbind la telefon cu cineva în rusă mi-am dat seama
că ești mai mult decât consultant de securitate, dar nu am spus nimănui. Aveam vreo 13 ani și eram
pe cale – așa mică, grăsuță și plină de coșuri cum eram – să mă îndrăgostesc de un spion înalt, blond
și cu ochi albaștri, numai că în timpul eclipsei tipul ăsta nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să
mă pălmuiască.
— Mi-am adus aminte, a spus mâhnit colonelul, și într-adevăr îşi reamintise, dar fără prea mare
plăcere.
Era în școala fetelor făcând pe consultantul de securitate, dar de fapt urmărind un agent dublu
și exact în clipa în care intrase în toaleta fetelor, de unde se vedea perfect în biroul directoarei, le-a
găsit pe cele trei fete fumând. I-a dat o palmă celei mai apropiate de el și a țipat la ele să iasă în curte
unde toate elevele participau la o lecție practică de astronomie pe tema eclipsei care tocmai urma să
se desfășoare. Motivul a fost că îl încurcau și nu pentru că ele fumau. Cum se spune, s-au aflat la
locul nepotrivit în momentul nepotrivit. După plecarea lor, a mai avut exact timpul necesar să îl
fotografieze pe agentul dublu care forța sertarul directoarei pe când ea era afară cu elevele.
Toată lumea se găsise atunci să profite de eclipsă, chiar și cele trei eleve printre care și Kae Yo
Jong care acum îl privea zâmbind și povestindu-i varianta ei:
— Eram trei prietene nedespărțite și una dintre noi a făcut rost, nu știu cum, de țigări mai
speciale, așa că am hotărât să profităm de eclipsă și de faptul că toată lumea era în curte dotată cu
ochelari fumurii privind spre cer ca să încercăm primul nostru joint.
Zâmbetul fetei s-a accentuat când și-a adus aminte de ziua când a luat singura palmă din viața
ei:
— Cum eram cea mai aproape de intrare, eu am fost singura pe care ai reușit să o pălmuiești,
pentru că celelalte colege când au văzut despre ce este vorba au ieșit din toaletă ca din pușcă.
Cum pauza se prelungea, colonelul era gata să își ceară, fie și tardiv, scuze pentru palma dată
în urmă cu aproape douăzeci de ani, când Kae Yo Jong i-a făcut semn să tacă:

61
 — Nu știu dacă îți vine să crezi, dar palma pe care mi-ai dat-o atunci mi-a salvat viața.
Colonelul se încruntă, dar nu spuse nimic, pentru că lucrurile luau o întorsătură curioasă așa că
ascultă în tăcere confesiunile femeii care vorbea cu ochii pierduți de parcă ar fi revăzut aievea eclipsa
și evenimentele din timpul ei.
— De frică să nu mă spui la directoare – văzusem că erai în relații bune cu ea – sau chiar la
cineva de la ambasadă, am rupt complet relațiile cu cele două prietene ale mele.
Zâmbi amar când continuă:
— Se pare că ele au continuat ideea de a se droga, cine știe ce prostie le-a fost vândută, destul
că peste două săptămâni au murit. Enterocolita acută a fost diagnosticul oficial, dar toate elevele știam
că au murit din cauza unor supradoze.
Îl privi în ochi și spuse:
— Dacă nu aș fi primit palma de la tine, aș fi fost în continuare prietenă cu ele și precis mi-ar
fi fost rușine să nu procedez la fel ca ele, așa că acum aș fi fost moartă și nu ai fi avut cu cine să stai
de vorbă.
Colonelul vru să spună și el ceva, dar Kae Yo Jong ocoli masa și zise:
— Știu de cei ai venit aici, dar până mâine nu vom discuta despre asta, așa că hai să îți arăt și
partea luxoasă a buncărului.
Îl luă de mână și îl trase după ea dincolo de ușa care ducea spre celelalte încăperi:
— Aveam aici mâncare, băutură și tot ce ți-ai mai putea dori. Chiar și un joint dacă vrei, deși
nu ți-aș recomanda, fiindcă nu am o amintire prea plăcută despre așa ceva.
În timp ce o urma cuminte, colonelul se gândi dacă nu ar fi cazul să-i spună că de fapt el i-a dat
atunci o palmă pentru a le speria și a le face să plece pentru că îl încurcau în munca lui și nicidecum
pentru că i-ar fi păsat de ele și de jointul lor.
Kae Yo Jong îi arătă o masă îmbelșugată, dar colonelul Primakov nu avea poftă de nimic,
fiindcă era prea bulversat de cele aflate. Iar surprizele nu păreau că se termină, fiindcă Sora mai Mică
a spus:
— Nu vom fi deranjați până dimineață, dar va trebui să avem totuși grijă.
— Grijă la ce? întrebă nedumerit colonelul.
Femeia zâmbi:
— Nu ți se pare că ar fi cam curios dacă aș prezenta poporului coreean drept un viitor
conducător un băiat blond și cu ochi albaștri. Nu crezi?
Văzând figura consternată a colonelului, a început să râdă în hohote în timp ce spunea:
— În fond, mai dă-i naibii. Doar s-au inventat vopsele de păr și lentile de contact.
I-a făcut vânt spre duș și a strigat chicotind în urma lui:
— Să nu întârzii mult, fiindcă abia aștept să am un motiv să îți trag și eu o palmă, ca să fim
chit!

Capitolul 24

O sferă dură

A doua zi de dimineață, deși ardea de nerăbdare să înceapă discuția despre motivul sosirii lui
în Coreea, colonelul și-a dat seama că ar fi bine să lase lucrurile să se desfășoare în ritmul lor firesc.
O noapte petrecută în același pat cu Sora mai Mică nu garanta automat succesul misiunii. Știa doar
că Liderul Suprem era prins în sfera de sub cortul pe care apucase să îl vadă fugitiv atunci când au
intrat în palat, mai știa și că undeva există un soț oficial, dar care era numai de formă, cel puțin așa îl
asigurase Kae Yo Jong și încă de două ori în timpul nopții, poate pentru a-i alunga temerile.
După ce au făcut duș și au mâncat, partenera lui de pat s-a îmbrăcat și a redevenit sobra femeie
care conducea cu mână de fier Coreea de Nord.
62
 — Pentru ceea ce am să îți spun, aș vrea să mergem totuși dincolo, în camera de beton cum îi
spunea bietul meu frate. Vreau să fii singurul care află despre ceea s-a întâmplat cu adevărat și pe
urmă să îmi spui ce vrei și tu. De fapt, cred că ești mai degrabă emisarul americanilor care nu vor să
discute direct cu noi.
Colonelul înclină ușor capul și o urmă în camera de beton unde, după ce s-au așezat, tânăra
femeie a vrut să înceapă să-i povestească, dar a oprit-o cu un gest și a spus:
— Mai întâi, aș vrea să îți arăt filmul pe care l-am primit de la americani. Este urât faptul că au
privit în curtea voastră, dar așa am aflat și noi despre faptul că trădătorul nostru este la voi.
După ce a privit filmul pe telefonul colonelului, Sora mai Mică a oftat apoi a început ea să
povestească:
— Bănuiam că americanii se uită mereu peste umărul nostru, dar nu îmi închipuiam că sunt
chiar atât de buni. Va trebui să facem și noi rost de tehnologia asta.
Clătină supărată din cap și începu să povestească:
— Pe Nam Sang-Chol, cel care a fost șeful serviciului secret până acum câteva zile, îl suspectam
de mult că pune la cale eliminarea fratelui meu, chiar dacă frățiorul meu drag avea mare încredere în
loialitatea lui. După el aș fi urmat eu în mod sigur, așa că eram mereu cu ochii pe el astfel că m-am
asigurat de loialitatea lui Ping Min-Su, adjunctul șefului serviciului secret care mă informa discret
despre ceea ce punea la cale ticălosul.
Colonelul Primakov asculta numai cu o jumătate din atenție ceea ce îi spunea femeia din fața
lui: avea patruzeci și șase de ani și, după o zi de zburat cu avionul şi o noapte fierbinte, o poveste
despre trădări și crime era exact ceea ce îi mai lipsea, dar încercă să o urmărească cât mai atent, mai
ales după ce a ajuns cu povestea la ziua în care fratele ei fusese încastrat în sferă.
— Imediat cum Nam Sang-Chol l-a adus pe colonelul rus la fratele meu, mi-am dat seama că
pune ceva la cale. Era vorba de experimentarea unei arme noi, deci el ar fi fost exonerat de orice vină
sau cel mult acuzat de neglijență dacă, în timpul demonstrației, se întâmpla cumva un accident. De
cum au ieșit pe platoul din fața palatului am fost cu atenția în patru și cum ieșisem chiar atunci din
piscină m-am prefăcut mai atentă să mă șterg și să mă fâțâi aparent fără treabă prin preajma lor, dar
de fapt am fost cu urechile ciulite.
Colonelul oftă și, deși nu ar fi vrut să o întrerupă, o întrebă:
— Mai ții minte ce a spus colonelul Fiodor Poltorak despre grenadele pe care le avea la el.
Kae Yo Jong se încruntă apoi se concentră și spuse:
— Cel mai important lucru pe care l-am reținut a fost faptul că după ce o sferă din asta era
creată se putea anula în două moduri, prin bolțul pe care îl folosea ca să o amorseze.
Colonelul scoase din buzunar una din grenadele recuperate de la cei doi puști și i-o arătă după
ce desfăcuse păpușa în care era ascunsă.
Fata puse degetul pe bolț și continuă:
— Colonelul vostru a spus că asta este pe lângă un cui de armare al grenadei și o cheie
moleculară și se folosea cam în felul următor. Am fost foarte atentă, mai ales atunci când a demonstrat
cum funcționează pe biata fată care lucra în grădină.
I-a povestit ce s-a întâmplat cu fata prinsă în prima sferă, apoi a tras concluzia:
— Așadar, dacă cheia este răsucită spre stânga atunci tot ce este cuprins în sferă se transformă
în cenușă, iar dacă cheia se răsucește spre dreapta, sfera dispare și totul revine la normal ca și cum nu
ar fi fost.
După ce se gândi câteva secunde, colonelul spuse:
— Înțeleg deci din câte mi-ai povestit ar fi suficient să recuperăm cheia moleculară pe care o
are colonelul Fiodor Poltorak în mână ca să anulăm efectele sferei.
Kae Yo Jong puse mâna ei mică peste grenada lăsată de colonel pe masă:
— Este posibil, numai că atunci este nevoie să folosim grenada asta.
Cum colonelul nu pricepea, a început să-i explice:

63
 — Poate puteam să evit încastrarea fratelui meu în sferă, dar adevărul este că într-un fel m-am
bucurat că s-a sfârșit așa.
— De ce? se miră colonelul. Așa cum era, totuși e fratele tău.
— Ai dreptate, numai că în ultimul timp, din motive pe care nu mi le explic începuse să piardă
tot mai des contactul cu realitatea. Dormea cu un pistol sub pernă și de multe ori se trezea noaptea
țipând și începea să tragă în toți cei care se nimereau să fie prin preajma lui. În ultimele șase luni am
schimbat deja trei rânduri de gărzi, pentru că cei dinainte au fost împușcați în toiul nopții.
Oftă și îi prinse mâna, apoi spuse:
— Crede-mă că este mai bine așa. Îl scoatem pe colonelul de care ai nevoie, dar pe urmă va
trebui să mă asigur că fratele meu intră înapoi în sfera lui de cleștar. Cu ajutorul grenadei tale
bineînțeles.
Îl apăsă pe mână și spuse:
— Dacă îmi promiți că mă ajuți să fac asta, este în regulă și poți să te apuci chiar azi de lucru
împreună cu specialiștii pe care i-ai adus.
Ridică din umeri și adăugă:
— Dacă nu… poți să-i urci pe toți în avion ca să-i trimiți acasă.
Zâmbi și se ridică în picioare:
— Tu, în schimb, ai să mai rămâi o zi… mai precis o noapte!
Colonelul oftă din greu și, după ce i-a promis solemn ajutorul, au ieșit afară la lumina soarelui,
pentru că se făcuse aproape ora prânzului.
L-a condus în timp ce erau păziți de la distanță de agenții serviciului secret spre cortul unde era
fratele ei împreună cu colonelul rus. În mare, își făcuse o imagine despre cum ar trebui să arate cei
doi, dar vederea lor pe viu în încercarea de a fugi era de-a dreptul patetică. După ce a apreciat din
priviri mărimea cortului, a spus:
— Pentru ca tehnicienii noștri să poată să își instaleze echipamentele pe care le-au adus cu ei
cred că ar fi nevoie să mai mărim puțin cortul. Apoi ar trebui să le furnizăm o priză de curent electric
și să-i lăsăm să lucreze.
După ce le-a spus despre ce este vorba, colonelul și fata s-au retras iarăşi în salonul palatului ca
să mai stea de vorbă în timp ce așteptau vești de la specialiștii ce se apucaseră de găurit sfera.
Kae Yo Jong era interesată mai ales de ceea ce ar putea ea primi în schimbul bunăvoinței ei.
— În mod normal, a început să vorbească colonelul, ar fi trebuit să negociez la sânge ceea ca
am putea să îți dăm, dar datorită condițiilor speciale… prefer să îți arăt lista. Lista noastră, fiindcă a
americanilor rămâne deschisă.
După ce citi primele articole din listă, fata așeză foaia de hârtie pe masă și puse mâinile peste
palma lui apoi spuse:
— Păi datorită condițiilor speciale care sper că se vor repeta la noapte și cât va mai fi nevoie,
am să fiu și eu foarte sinceră: generalii mei sunt sigur că s-ar bucura de o sută de tancuri T-14 Armata
despre care s-a auzit că sunt cele mai bune din lume, dar eu aș vrea cu totul altceva.
Colonelul Primakov se încruntă, apoi spuse fără să își tragă mâna de sub mâinile ei:
— Ascult!
— Dacă pot, aș vrea să dau o nouă orientare politicii noastre externe și, mai ales, interne.
Își intensifică apăsarea pe mâna lui și spuse pătimaș:
— Igor, poporul… oamenii de rând suferă de foame. Am fost prin țară și am văzut anul trecut
copii care mâncau scoarță de copac ca să supraviețuiască și mi-am jurat să fac tot ce pot ca așa ceva
să nu se mai întâmple.
Zâmbi amar și spuse:
— I-am prins pe americani la ananghie, așa că sfătuiește-mă cum să le cer și ce să le cer în
schimbul serviciilor pe care le pot face pentru ei. Fii consilierul meu, măcar până obțin asta.
Colonelul Primakov se încruntă apoi întrebă:

64
 — Bine, și în acest caz ce faci cu armata? Am înțeles că aveți un milion de oameni în armată…
nu cred că poți face prea multe schimbări fără să ții seama de ei.
Kae Yo Jong dădu nepăsătoare din mână:
— Crede-mă că dacă le dublez salariile ofițerilor superiori și celor din aparatul de partid și de
stat, deja am răspândit pe ici pe colo zvonuri în acest sens, o să-mi mănânce cu toții din palmă. Iar cu
ajutorul discret al Americii am de gând să înființez unități militar-industriale în care să lucreze soldații
de rând. Munca va fi mai ușoară decât antrenamentele dure la care sunt supuși acum, salariile de trei-
patru ori mai mari și le va fi inoculată ideea că pot servi patria și în acest mod. Un soldat de rând are
acum cam o sută de dolari soldă. Creșterea la trei, patru sute de dolari îi va face niște miei ascultători.
Crede-mă că știu ce vorbesc: am luat pulsul țării de nenumărate ori și presiunea familiilor asupra
bărbaților pentru a-și spori veniturile este colosală: dorința pentru consum a pătruns în țara mea odată
cu serialele sud-coreene care, deși sunt interzise, ajung totuși aici. Știa fratele meu de ce voia să le
interzică.
Zâmbi spre colonel, apoi spuse șăgalnic:
— M-am gândit la toate, dar am nevoie de sfatul tău: ce să le ofer americanilor ca să mă creadă
și să mă ajute?
Colonelul, chiar dacă a părut luat pe neașteptate, a găsit repede câteva puncte de interes, așa că
a început să enumere:
— În primul rând, președintele are la dispoziție o așa numită rezervă prezidențială pe care o
poate folosi imediat și fără nicio aprobare. Dar, ca să poată pune în mișcare cantitățile de care are
nevoie poporul tău, este nevoie de aprobarea Congresului american și asta presupune câteva mișcări
inteligente din partea ta. Ar fi bine să începi cu desființarea lagărelor de muncă, fiindcă ei pun un
mare accent pe respectarea drepturilor omului.
— Poate că nu ar strica să le desființați și voi în Rusia, a început să râdă Kae Yo Jong. Și voi
primiți destule bobârnace pe tema asta.
Colonelul începu să zâmbească:
— Dacă dă rezultate la voi, în mod sigur președintele nostru îți va urma exemplul. O să am eu
grijă de asta.
Discuțiile s-au prelungit câteva ore, iar fata de câteva ori l-a întrerupt pentru a-și putea lua
notițe, pentru că Igor cunoștea o mulțime de lucruri despre modul cum ar fi putut obține avantaje
maxime pentru o Coree în schimbare.
Din nefericire la un moment dat discuțiile au fost întrerupte de câteva vești care nu erau foarte
bune. Au fost aduse de unul de inginerii metalurgiști care însoțeau delegația și care cu o figură sumbră
după ce a ajuns în fața lor i-a spus:
— Tovarășe colonel… burghiele de molibden pe care le avem cu noi avansează extrem de încet:
într-o oră, de când i-am dat drumul, abia au avansat trei milimetri. Parcă ar fi cu totul alt material
decât la sfera pe care am avut-o la Izma. Ar trebui să încercăm și cu alte materiale.
Au ieșit cu toții afară și s-au dus la cortul militar care adăpostea sfera, unde erau instalate pe
suporturi trei mașini de găurit cu comandă hidraulică. În ciuda presiunii cu care burghiele erau
împinse în suprafața sferei viteza de înaintare era foarte mică.
Generalul-inginer Potovsky, cel care conducea delegația oamenilor de știință ruși, era de părere
să încerce și alte variante de metale pentru burghie, dar colonelul Primakov l-a oprit.
— Tovarășe general, cred că erai plecat la combinatul Magnitogorsk și nu ai auzit chiar toate
părerile profesorului Owen despre efectele metalelor asupra sferelor. El spunea că la fel cum există
metale care inhibă sau opresc dezvoltarea materiei atemporale este foarte posibil să existe și metale
care să potențeze expansiunea ei. Dacă tot este să încercăm ceva haide să o facem măcar cu metale
din aceeași grupă ca a molibdenului, ca să nu comitem cumva, fără să vrem, o mare prostie.
Generalul a căzut pe gânduri apoi a spus:
— Să încercăm atunci cu crom și vanadiu, sunt metale tot din grupa a șasea și, mai mult decât
atât, sunt metale comune, așa că le putem procura chiar aici, pe plan local. Burghiele din oțel aliat cu

65
crom vanadiu sunt fabricate în mod curent, sunt foarte rezistente la uzură așa că putem spori presiunea
de găurire.
Colonelul Primakov se apropie de sferă și îi făcu semn și generalului să se apropie:
— Tovarășe general, privește te rog la omul de acolo.
După ce generalul își aținti privirea asupra colonelului Fiodor Poltorak, colonelul Primakov îi
arătă bolțul de armare pe care acesta îl ținea în mână:
— Avem nevoie cu orice preț de bolțul acela. Gândește-te la o soluție tehnică pe care să o poți
aplica și prin care să îl obții cât mai repede. Avem nevoie urgent de el.
După ce se gândi câteva secunde, generalul spuse:
— Dacă reușim să găsim o combinație de metale care să străpungă mai ușor sfera, atunci ar fi
simplu. Confecționăm o țeavă cu margini tăietoare și ne apropiem de bolțul respectiv apoi cu un cârlig
îl recuperăm prin golul țevii. Dacă țeava va avea cam zece centimetri diametru ar trebui să ne permită
să accesăm bolțul din orice poziție.
— Perfect, spuse colonelul Primakov și vru să plece.
— O secundă, tovarășe colonel, îl opri generalul. În faza finală s-ar putea să îl rănim la mână
pe colonelul Poltorak.
Colonelul Primakov dădu nepăsător din mână:
— Nu contează! O să-l tratăm dacă cumva o să îl recuperăm. Important este ca bolțul să ajungă
afară absolut neatins. Răspunzi cu capul de asta, tovarășe general!
În mod normal, generalul nu ar fi acceptat aceste amenințări venind din partea unui colonel, dar
își aminti că este omul de încredere al președintelui, care l-a amenințat că va pregăti cât de curând un
glonț pentru el în cazul în care greșește. A preferat să plece capul și să spună scurt:
— Am înțeles, tovarășe colonel! Voi avea toată grija.
Colonelul Igor Primakov ieși împreună cu Kae Yo Jong și se îndreptară spre intrarea în palat.
Pe neașteptate femeia l-a prins de mână și l-a tras după ea ca și cum l-ar fi grăbit puțin. Erau urmați
atât de agenții ruși cât și de cei coreeni care își păzeau fiecare dintre ei obiectivul. Igor a întors puțin
capul și, deși agenții erau oameni antrenați să fie insensibili la tot ce nu ține în mod direct de obiectivul
lor, i s-a părut că observă un ușor zâmbet în colțul gurii, cel puțin la unii dintre ei.
A încercat să își retragă ușor mâna, dar fata îl ținea strâns, așa că s-a aplecat spre ea, și a spus:
— Mai lipsește să ne legănăm mâinile așa ca doi copii de grădiniță și tabloul o să fie complet.
Kae Yo Jong s-a oprit și s-a întors spre el și, pentru o clipă, colonelul a crezut că o să-l sărute
dar, deși s-a apropiat foarte mult de el, s-a oprit în ultimul moment și i-a șoptit:
— Nu-mi pasă că ne văd cei care ne păzesc! Ceea ce fac eu acum este pentru cei din cer, a făcut
ea semn veselă spre înălțimi. Este foarte important ca ei să vadă că noi ne simțim bine împreună și că
eu am încredere în tine.
Colonelul a fost tentat să ridice ochii spre cer și să le facă cu mâna celor care le studiau fără
îndoială mișcările cu ajutorul satelitului, dar s-a abținut în ultimul moment pentru că Kae Yo Jong a
continuat:
— Am solicitat și chiar acum se aranjează o legătură video între mine și președintele Americii.
Eu voi fi consiliată de tine, iar el de cine vrea. O să-l cam deranjeze treaba asta, dar sunt sigur că o să
fie de acord, pentru că va avea și el o mulțime de avantaje.
L-a luat iar de mână și l-a îndemnat să meargă spre ușa palatului, numai că de data asta înainte
da a intra s-a oprit ostentativ și a ridicat mâna spre ceruri, iar cu cealaltă a salutat înălțimile.
— Fata dragă, tu chiar că ești nebună!
În timp ce se îndreptau spre lift, ea a răspuns zâmbind:
— Adevărul este că trebuie să fii puțin nebună pentru a putea conduce o țară așa cum este
Coreea de Nord. Dar țin să te asigur că este de o mie de ori de preferat nebunia mea decât nebunia
belicoasă a fratelui meu.
După ce au ajuns în buncăr, au privit la tehnicienii care puneau la punct ultimele amănunte,
apoi unul dintre ei a anunțat:

66
 — Legătura este securizată și stabilită.
— Puteți pleca atunci, a spus concesiv Kae Yo Jong, iar celor din paza le-a spus:
— Să nu fim întrerupți de nimeni.
Colonelul Primakov a intervenit:
— Ar trebui să poată intra generalul Potovsky, asta numai dacă are cumva vreo veste bună. Ar
fi bine să o putem comunica în timp real și celorlalți.
Fata a confirmat celor din pază că este de acord și a așteptat până cât toți au părăsit încăperea
de beton, apoi s-a așezat la masă și l-a poftit alături și pe colonel. Pentru această videoconferință s-au
adus totuși niște scaune mai comode așa că, după ce au luat loc, au pornit monitorul.

Capitolul 25

Videoconferința

Pe ecran au apărut imediat figurile sobre ale președintelui Americii și ale Secretarului de Stat.
În planul doi se zărea încă un bărbat care părea a fi directorul CIA, Scott Marsh.
După ce Kae Yo Jong a văzut că legătura este stabilită și cei trei o privesc, a spus cu o voce
sobră:
— Bună ziua, domnule președinte. Mă bucur în sfârșit să ne vedem și să ne auzim chiar și așa
indirect.
— Bună ziua, răspunse președintele Harry Martin. Mă bucur și eu la fel de mult și sincer să fiu
am rămas uimit de această solicitare. După cum știți, relațiile dintre țările noastre nu sunt cele mai
bune, așa că am fost sfătuit să accept cu rezerve participarea la această videoconferință.
— Mă bucur că v-ați învins ezitările, domnule președinte, fiindcă avem multe de vorbit și mai
ales de făcut. Eu sunt consiliată de tovarășul colonel Igor Primakov, consilierul pe probleme de
politică externă al președintelui rus, care a promis că mă va sfătui numai de bine.
În ciuda depărtării au putut vedea amândoi cum Secretarul de Stat James Slomka a făcut o
grimasă aproape imperceptibilă, ca de fiecare dată când auzea de un rus.
— Pe mine mă asistă domnul Secretar de Stat James Slomka și directorul CIA Scott Marsh.
Dar, înainte de a merge mai departe, aș dori să știu cum să mă adresez, fiindcă aici părerile sunt
împărțite.
Kae Yo Jong dădu din umeri și spuse cu dezinvoltură:
— Pe aici, tovarășii de partid și de stat și chiar și cei din Armată îmi spun Sora mai Mică și asta
fără niciun sens peiorativ. Dumneavoastră probabil veți dori să îmi spuneți Dictatoarea cea tânără
deși, cu ajutorul dumneavoastră, eu una sper să apucați să îmi spuneți Dictatoarea cea bătrână.
Președintele american și-a mușcat buzele în efortul de a își înăbuși un zîmbet, în schimb
Secretarul de Stat de data asta s-a strâmbat pe față: la o întâlnire de un asemenea nivel trebuia păstrat
fără îndoială un anumit nivel al discuțiilor, nivel care excludea din start butadele și spiritul anecdotic.
— Prefer să vă spun Soră mai Mică, a precizat președintele american. Este un termen totuși mai
delicat decât… celelalte. Aș dori, așadar, să aflu care ar fi motivul cererii pentru organizarea acestei
videoconferințe.
Kae Yo Jong îi zâmbi larg și îi spuse:
— Dar e simplu, domnule președinte: dumneavoastră aveți un mare necaz, mare cam cât un
sfert din capitala țării dumneavoastră, iar noi avem un alt tip de necaz, dar care este mare cât toată
țara noastră.
Președintele american ridică dezolat mâinile și spuse:
— Mi-e teamă că nu înțeleg, cel puțin nu chiar pe de-întregul.

67
 — E ușor de explicat, domnule președinte: dumneavoastră aveți pe cap sfera care vă paralizează
Washingtonul, noi avem condițiile economice execrabile care ne paralizează toată țara. Exista șansa
unică să vă șantajăm și, în schimbul ajutorului nostru, să obținem de la dumneavoastră o mulțime de
avantaje economice și multă, multă animozitate în schimbul lor.
Fata ridică mâinile în sus într-un gest prin care voia să arate că mâinile ei sunt goale și
neînarmate, cineva care studiase antropologia i-a spus probabil că ăsta era gestul primordial prin care
se demonstra dorința de pace, apoi a continuat:
— Sau putem încerca, pentru prima dată după zeci de ani de ură, să stabilim un dialog și să
obținem ceea ce avem nevoie din considerente umanitare și nu prin șantaj.
Făcu o pauză, apoi arătă spre colonelul care stătea tăcut lângă ea.
— Colonelul Igor Primakov, aici de față, vă poate confirma că inginerii ruși aduși de el au
început deja lucrările la sfera pe care o avem în curtea palatului și, dacă este nevoie, primim cu plăcere
și specialiștii dumneavoastră, dacă cei ruși întâmpină greutăți și nu se descurcă.
Arătă cu mâna undeva spre exteriorul clădirii și spuse:
— După cum știți, pentru a evita ca și alții să ia la cunoștință de existența ei am acoperit-o cu
un cort. Dacă doriți să vedeți în direct cum evoluează lucrările, putem îndepărta cortul, deși nu ar fi
prea recomandabil, pentru că în mod sigur mai există și alte state care sunt curioase ce anume se
întâmplă în curtea noastră.
După un schimb de priviri cu cei doi oameni de lângă el, președintele american a confirmat:
— Da, aveți dreptate și deocamdată ar fi mai bine ca sfera din curtea palatului să rămână
acoperită. Pe măsură ce vom vedea cum evoluează lucrurile o să luăm alte măsuri. Și deocamdată nu
dorim să trimitem și noi specialiști la dumneavoastră dintr-un motiv foarte simplu: singurul nostru
specialist este prins în sfera din Washington și, prin urmare, deocamdată e indisponibil.
— E bine atunci, spuse Kae Yo Jong. Asta înseamnă că noi putem continua discuțiile în timp
ce specialiștii își văd de ale lor. Vreau să vă spun că mă bucur că a apărut acest prilej, chiar dacă este
oarecum într-un moment nepotrivit pentru dumneavoastră. Vreau să vă asigur că, dacă nu apărea
această ocazie, aș fi provocat eu alta cât de curând, pentru că ăsta este adevărul: avem nevoie de
ajutorul dumneavoastră!
O tăcere adâncă se lăsă și, după ce președintele american a primit o serie de bilețele de la cei
doi, a întrebat:
— În ce sens, stimată Soră mai mică?
— În toate sensurile, domnule președinte, mai puțin în cel militar.
O nouă pauză, apoi o nouă întrebare:
— Mi-e teamă că nu prea înțeleg: cum anume vă putem ajuta în mod concret?
După câteva clipe de gândire, Kae Yo Jong a început să explice:
— Domnule președinte, copilăria și tinerețea mea au avut loc într-un fel de sferă invizibilă,
poate nu palpabilă precum cea de afară, dar în mod sigur la fel impenetrabilă. În jurul meu toate erau
frumoase, aveam tot ce îmi puteam dori, așa că nu îmi păsa de aproape nimic altceva.
Puse pe masă două fotografii color pe care le ridică apoi ca să poată fi văzute de cei care se
aflau de partea cealaltă a Oceanului Pacific:
— Anul trecut o bună prietenă de-a mea mi-a propus un lucru care mi s-a părut imposibil de
realizat la început: să facem noi două o excursie pe biciclete prin țară. După ce am învins greutăți de
necrezut, am reușit în cele din urmă să pornim, urmate bineînțeles la o distanță sigură de câțiva agenți
de securitate. Eram îmbrăcate simplu, cu scopul ascuns de a afla despre modul cum trăiesc și gândesc
oamenii de rând ai țării. După numai două zile, când am ajuns în partea muntoasă a țării, m-am
îngrozit: oamenii obișnuiți trăiau într-o sărăcie cumplită. Copiii care mâncau iarbă și scoarță de copac
se pare că reprezentau ceva normal. Și nu, părinții lor nu erau bețivi sau leneși ci trăiau în niște condiții
care aduc aminte de comuna primitivă. Arau pământul cu pluguri improvizate din crengi și arătau un
pic mai bine ca prizonierii care au fost eliberați de la Auschwitz. Vedeți trei dintre ei aici în aceste
fotografii.

68
 Făcu o pauză lungă ca și cum și-ar fi căutat cuvintele, apoi continuă:
— Dacă într-o țară în care copiii mănâncă scoarță de copac omul care conduce țara ține mai
mult la rachetele lui decât la copiii flămânzi ai țării, atunci eu am pentru el un singur mesaj: să și le
bage în fund, chiar dacă întâmplător este fratele meu. De asta mă bucur că acum este acolo și eu pot
să aplic un plan pentru scoaterea țării din acest cumplit marasm economic. Cu ajutorul
dumneavoastră, bineînțeles.
Schimb de priviri între cei trei oameni de stat ai Americii apoi președintele Harry Martin întrebă
precaut:
— Cum? Cum arată planul dumneavoastră minunat?
Kae Yo Jong ridică dezolată din mâini:
— Îmi pare rău să vă spun, dar este atât de simplu încât în mod sigur că o să pară imposibil de
aplicat. Dar dacă doriți să rămâneți în istorie ca președintele care a salvat Coreea de Nord, atunci se
poate face.
După câteva clipe de tăcere în care lăsă să sporească suspansul, Kae Yo Jong spuse:
— Nu aveți altceva de făcut decât să repetați ceea ce secretarul de stat George Marshall a propus
în anul 1947 pentru țările Europei. Un plan de ajutorare care mai târziu chiar așa s-a și numit, Planul
Marshall menit să ajute țările vizate din punct de vedere economic și pentru a le scoate de sub influența
comunismului. Puțin modificat, bineînțeles, pentru că și vremurile sunt altele.
Altă pauză în care președintele și cei doi de lângă el s-au privit unul pe altul fără să spună nimic,
așteptând ca Sora mai Mică să continue și aceasta nu s-a lăsat prea mult așteptată:
— Multe lucruri nu am învățat în perioada cât am fost la școala din Elveția, dar în mod sigur
istorie am învățat. Sunt sigură că cei care m-au trimis acolo nu ar fi fost de acord cu tot ce învățam, dar
așa am aflat și despre Podul aerian prin care a fost alimentat Berlinul blocat de sovietici. Vă propun și
dumneavoastră să inițiați un pod aerian chiar de mâine.
— Stați așa puțin, a răspuns repede președintele. Nu cunosc foarte bine amănuntele, dar o
asemenea operațiune se plănuiește din timp și nu știu dacă…
— Domnule președinte, a spus un pic mai tăios decât ar fi vrut Sora mai mică, după cum v-am
spus eu, am studiat istoria și mai ales acest caz fiindcă am fost direct interesată. În 24 iunie 1948
Uniunea Sovietică a blocat accesul la cele trei sectoare vestice ale Berlinului, în 25 iunie 1948 generalul
Lucius D. Clay a dat ordinul pentru instituirea acestui pod aerian iar în 26 iunie, deci a doua zi, primul
avion încărcat cu provizii a aterizat în Berlinul Occidental. Se presupune că atunci erau condițiile care
erau, dar acum când dispuneți de o mulțime de forțe de acțiune rapidă cred că în cel mult 24 de ore
primul avion ar putea ateriza aici. Ar fi de preferat să fie unul din acela uriaș cu care vă tot lăudați, de
tip Lockheed C-5 Galaxy fiindcă am auzit că aveți în uz încă 131 de exemplare și le folosiți destul de
rar. O să-mi spuneți că nu aveți de unde să încărcați atâtea mii de tone de alimente și eu am să vă
răspund că depozitele militare din Coreea de Sud și din Japonia sunt pline. Ele sunt menite să
aprovizioneze armata americană în cazul unui război cu Coreea de Nord. Acest război vă dau cuvântul
meu de onoare că nu va veni, așa că puteți porni podul aerian chiar de mâine.
Ridică iar fotografiile cu cei trei copii înfometați:
— Poate pentru ei este prea târziu, dar pentru frații lor s-ar putea ca ajutorul să ajungă la timp.
Grăbiți-vă și ajutați-ne cu rezervele păstrate pentru un război care nu va veni.
Președintele primi un bilet de la Secretarul de Stat și după ce îl citi îl arătă la cameră:
— Uite ce am primit de la domnul Secretar de Stat James Slomka.
Pe bilet scria mare cu un marker roșu: „Și dacă nu este adevărat și va porni totuși un război?”
În timp ce Sora mai Mică clătina din cap dojenitor primi și ea un bilet de la colonelul Igor
Primakov pe care după ce îl citi, zâmbi și îl arătă și ea președintelui american. Pe bilet scria doar atât:
„Și dacă e adevărat?
— Consilierul meu, domnule președinte, îmi spune să vă întreb doar atât: și dacă totuși este
adevărat ce vă spun? Puteți rata o asemenea ocazie?

69
 După câteva clipe în care președintele american privi încruntat spre foaia de hârtie a
Secretarului de Stat acesta bătu cu palma în masă.
— Hai s-o facem, fir-ar să fie de treabă. Luați legătură cu cine trebuie din forțele dumneavoastră
aeriene, fiindcă eu cum voi ieși de aici voi da ordin să plece primele avioane. Aveți grijă doar să nu
rămână vreun paranoic la butoane și să doboare vreun avion, fiindcă atunci se duce totul de râpă.
— Domnule președinte, spuse pe un ton dojenitor Secretarul de Stat.
— Fără domnule președinte, James. Vreau să o facem, să vedem ce va ieși.
Sora mai Mică zâmbi discret și vorbi în continuare:
— Știu că acesta este doar un început și știu că, spre deosebire de mine, dumneavoastră o să
aveți nevoie de o mulțime de aprobări atât din partea Congresului cât și din partea opiniei publice
pentru a putea porni ceva de mare anvergură.
— Mda, recunoscu cu o jumătate de gură președintele. Asta cam așa e, și va trebui să ne gândim
la ceva.
— Sfătuită de consilierul meu de împrumut m-am gândit la ceva. La dumneavoastră se pare că
au un mare impact știrile despre lagărele de muncă.
— Asta așa este, spuse președintele și Sora mai Mică spuse zâmbind:
— Păi, în acest caz, hai să le desființăm!
— Așa pur și simplu? întrebă președintele.
— Domnule președinte, eu sunt o tânără dictatoare nu un președinte ales democratic ca
dumneavoastră. Așa că în primele avioane cu ajutoare puneți și o mică armată de jurnaliști, pe aeroport
o să le confecționăm legitimații de acces și o să-i ducem cu mijloace proprii în lagăre să filmeze pe viu
desființarea lor și să ia interviuri celor eliberați. E bine așa?
— Perfect, spuse încântat președintele.
— Tot colonelul Igor Primakov mi-a spus că la dumneavoastră în țară se pune mare preț pe
libertatea credinței.
La semnul afirmativ al președintelui, continuă:
— Am să vă fac și aici o surpriză. O mare surpriză mai ales când o să vedeți că de fapt ea o să
fie un mare fiasco. În Coreea de Sud unde, după cum vă poate confirma directorul CIA există o libertate
a credinței deplină, abia vreo 20% din populație este creștină, încă vreo zece la sută sunt budiști iar
restul cred într-un zeu verde importat din America: dolarul.
Pentru că președintele păru să nu priceapă, Sora mai Mică continuă:
— Mâine am o plenară cu activul de partid și de stat în care voi comunica toate aceste schimbări,
printre care vă asigur că libertatea credinței va trece absolut neobservată, dar va fi votată împreună cu
alte măsuri. Puteți să lipiți așadar de fiecare sac cu făină sau zahăr câte o Biblie dacă asta vă ajută cu
ceva, iar tot de mâine puteți trimite câți misionari doriți. Domnule director Scott Marsh, nu are rost să
amestecați spioni CIA printre ei, fiindcă dacă totul merge așa cum am plănuit de luna viitoare veți putea
avea o stație CIA oficială în Phenian, așa că atunci veți putea aduce spioni adevărați, nu jumătăți de
măsură. Daaar… toate astea cu o singură condiție.
Secretarul de stat James Slomka tuși semnificativ, dar președintele nu îl privi, ci doar întrebă
bănuitor:
— Ce condiție?
Sora mai Mică zâmbi și spuse direct:
— Ca toate propunerile mele de la Plenara partidului de mâine să fie acceptate și, ținând seama
de cum le voi prezenta vor fi acceptate, atâta doar că mai este un schepsis mic și aici am nevoie de
ajutorul dumneavoastră.
— Cum anume? întrebă președintele tot mai bănuitor.
— Propunerile pentru desființarea lagărelor și libertatea credinței le voi strecura spre sfârșitul
plenarei, când urechile tuturor din sală vor fi anesteziate de primele măsuri.
— Presimt că aici e problema!

70
 — Este, confirmă Kae Yo Jong, dar numai la prima vedere. În primul rând, voi promite o
dublare a salariilor de luna viitoare la toți cei prezenți în sală ca o dovadă a aprecierii muncii lor deosebit
de importante pentru țară. Apoi, în același timp, dublarea soldelor la toți cei din armată, iarăşi de luna
viitoare.
— Mda, spuse președintele, dar tot nu văd unde ar fi schepsisul de care vorbeați. Deși, în mod
sigur, așa o să vă asigurați devotamentul lor.
— Schepsisul este că eu nu am acești bani. Blocada impusă de dumneavoastră, întârzierile în
plata cărbunelui exportat plus alte câteva amănunte au făcut ca visteria statului să fie goală. Ideea ar fi
ca eu să-i primesc, cel puțin în prima fază, de la dumneavoastră. Și înainte ca domnul secretar de Stat
să se strâmbe iar, am să spun că nu este deloc vorba de o sumă astronomică. Generalii din armată ca și
cei mai mulți activiști din aparatul de partid și de stat nu au mai mult de o mie de dolari pe lună, iar
soldații de rând, chiar dacă sunt un milion, au cel mult o sută de dolari pe lună, așa că faceți
dumneavoastră calculele. Ideea care trebuie să le intre foarte bine în cap tuturor este că vor avea parte
de aceste măriri numai dacă eu voi rămâne lidera țării. Iar ca să ne putem descurca după câteva luni
singuri, vom avea nevoie de sfaturile unor economiști cu experiență ca să ne îndrume cum să trecem
de la o industrie bazată pe produse militare pe mărfuri care să aibă desfacere sigură, poate chiar
cumpărate de dumneavoastră. Așa vrea să trec, fără să calc în picioare prea multe orgolii, de la exerciții
militare executate de soldați la o muncă utilă, dar la modul discret, în așa fel încât să pară o îndatorire
patriotică.
— Patriotică, dar bine plătită, a subliniat președintele zâmbind.
— Ați prins ideea, domnule președinte, a spus și Sora mai Mică răspunzând-i la zâmbet.
— Aș vrea apoi să subliniez faptul că deși vă este foarte dragă democrația și alegerile libere,
ele vor trebui să mai aștepte puțin: aș vrea ca primăvara coreeană să fie ceva mai reușită decât
primăverile arabe orchestrate de dumneavoastră.
La semnele de negație pe care Secretarul de Stat le făcea, adăugă:
— Poate că ar fi bine să vă lămuriți că unele popoare încă nu sunt chiar așa pregătite pentru
democrație așa cum o vedeți dumneavoastră. Și, chiar dacă nu avem triburi adverse precum în Orientul
Apropiat, aș prefera dacă se poate să mai așteptăm puțin… numai puțin.
Pentru prima dată interveni direct în discuție și Secretarul de Stat care, după ce căpătă
permisiunea președintelui, spuse:
— Da, așteptăm cât este nevoie, dar trebuie să nu uităm că „Puterea e asemenea unui fluviu:
atâta timp cât rămâne în albia sa, e frumoasă și utilă. Dar când se revarsă, nu mai poate fi controlată,
aducând numai distrugere și tristețe pe unde trece.”
Sora mai Mică zâmbi și spuse:
— Am să mă interesez de profesorul meu de istorie să văd dacă mai trăiește și să-i trimit un
cadou consistent. Fratele meu a lipsit de la lecțiile lui, dar așa uite că eu știu că acestea au fost
cuvintele lui Andrew Hamilton, avocatul lui John Peter Zenger care a fost primul om care a câștigat
un proces privind libertatea presei. Și asta încă în anul 1735.
Zâmbi puțin trist și dădu din mâini ca și cum ar fi alungat o insectă supărătoare:
— Și cu libertatea presei va trebui să așteptăm puțin. În schimb vom termina cu execuțiile
sumare și cu condamnările fără procese reale.
Discuția a mai continuat aproape o oră și, din când în când, Secretarul de Stat își lua notițe pe
un carnețel, făcându-l pe președinte să observe că se comportă exact ca generalii nord coreeni când le
vorbește liderul lor suprem. Spre uimirea tuturor, James Slomka nu s-a supărat și videoconferința s-a
încheiat într-o notă de optimism moderat.

Capitolul 26

71
 Dragoste cu năbădăi

După încheierea videoconferinței au ieșit afară cu păreri împărțite: Kae Yo Jong era de părere
că ar fi putut obține mai mult, în timp ce colonelul era mulțumit de cât realizase, cu condiția ca
președintele Americii să se și țină de ele. Sau să poată să se țină de ele fiindcă, spre deosebire de
tânăra dictatoare de lângă el, era conștient de câte piedici va avea de trecut pentru îndeplinirea fiecărui
punct din programul propus.
Lângă cortul cu sfera au văzut mare agitație chiar când au ajuns ei: se părea că s-au obținut
primele rezultate bune și generalul Potovsky cu o față radioasă le comunică și rezultatele:
— Așa cum am bănuit, un aliaj crom-vanadiu a făcut minuni.
Schiță o grimasă apoi spuse:
— Mă rog, minuni vorba vine, fiindcă viteza de înaintare a crescut doar de vreo zece ori dar tot
este ceva. Am dat comandă pentru țeava cu margini tăietoare și, în cel mult o oră, ar trebui să ajungă
aici, apoi vom recupera cu ajutorul ei și bolțul de care ați spus.
Pentru că nu aveau altceva mai bun de făcut cei doi, colonelul Igor Primakov și Kae Yo Jong,
s-au retras în buncăr cu gândul să revadă înregistrarea videoconferinței, fiindcă amândoi erau siguri
că ceva le scăpase.
— În principiu s-ar putea să ai dreptate, stimate tovarășe colonel, se alintă Kae Yo Jong pe
lângă el, dar am uitat un singur lucru.
— Care? întrebă Igor mirat, fiindcă a bifat personal pe o foaie de hârtie toate punctele pe care
le-au discutat înainte de a începe discuția.
— Păi am uitat să precizăm în mod expres ca această acțiune de dezghețare a Coreei de Nord
să continue indiferent de rezultatul acțiunilor din grădină. Adică, îi dau sau nu de cap sferei noi trebuie
să continuăm.
— Să sperăm că președintele american va considera asta drept ceva implicit: în fond bunăvoința
ta a fost demonstrată, nu?
— Fie cum zici tu, dar aș vrea să te mai întreb ceva, dacă îmi promiți că nu te superi.
— Nu sunt prea supărăcios de felul meu, așa că poți începe.
După ce se gândi câteva clipe și își mușcă buzele de câteva ori ca și cum ar fi ezitat, Kae Yo
Jong întrebă:
— După cum ți-am spus, când ai apărut la școala noastră din Elveția eram trei fete ce ţineam
ochii numai pe tine, așa că am văzut pas cu pas cum ne-ai sedus directoarea. O dată am ajuns până la
ușa dormitorului unde te-ai culcat cu ea și, numai faptul că celelalte colege m-au ținut, a făcut să nu
îți arăt încă de atunci cât de geloasă eram…
Făcu o pauză și, cum tăcerea se prelungea, Igor întrebă:
— Și totuși care este întrebarea?
Kae Yo Jong își mușcă iar buzele și în cele din urmă întrebă:
— Nu te întreb dacă erai îndrăgostit de ea, deși după cum te manifestai cam așa arătai, dar
măcar îți plăcea de ea?
Cum Igor ezita să răspundă fata continuă:
— Adică directoarea noastră arăta ca o văcuță dolofană din reclamele cu ciocolata Milka, așa
că ne venea greu să credem că îți plăcea cu adevărat de ea.
Cum Igor ezita să răspundă fata îl îmboldi:
— Ei?
Igor dădu din umeri, oftă și, în cele din urmă, răspunse:
— Răspunsul cred că îl bănuiești: am primit ordin să mă bag pe sub pielea ei chiar dacă asta
însemna să trec și prin patul ei. Aveam nevoie cu orice preț de informațiile pe care le avea.
— Bănuiam eu, zâmbi fata, dar încă nu ai scăpat: urmează partea a doua a întrebării care e cea
mai grea fiindcă se referă la mine și eu nu accept să mă minți.

72
 Cum Igor aștepta curios, Kae Yo Jong întrebă:
— Când ai fost trimis la mine să-mi propui colaborarea cât de departe ți s-a spus să mergi?
Trebuia, la o adică, inclusiv să mă seduci?
Igor ridică neputincios mâinile, dar Kae Yo Jong insistă:
— Spune!
— Fată dragă…
— Fără fată dragă, doar spune!
— Ei bine, de misiunea asta știam doar eu și președintele Rusiei Igor Pontin și da, mi-a spus că
dacă este nevoie să încerc inclusiv să te corup.
Fata îl privea încruntată și el continuă:
— Și, sincer să fiu, după ce mi-a arătat fotografiile cu tine abia am așteptat să ajung la tine și
să te seduc: ești o fată minunată și cred că m-am îndrăgostit de tine.
Ceva mai îmblânzită, dar tot încruntată spuse:
— Nu te cred!
Igor zâmbi larg și spuse:
— Există un singur mod pentru ați dovedi pe de-întregul dragostea mea, dar va trebui să
așteptăm până diseară.
— Acum, nu diseară, spuse poruncitoare Dictatoarea cea Tânără și atunci părea într-adevăr o
dictatoare pentru că a ieșit până la ușă și a spus că cel care intră primul în buncăr va fi împușcat.
Nu au fost deranjați câteva ore și, în cele din urmă, când au ieșit au aflat că problema sferei era
pe punctul de a fi rezolvată.

Capitolul 27

Un deget sacrificat

Generalul metalurg Potovsky primise țeava din aliajul crom-vanadiu pe care o comandase și
începuse să găurească cu ea în sfera atât de îndărătnică.
— Norocul nostru este că după o primă porțiune foarte dură urmează alta ceva mai friabilă care
poate fi străpunsă puţin mai ușor.
Le-a arătat foarte mândru instalația proiectată de el pentru a ajunge exact la degetul colonelului
Fiodor Poltorak.
— Oricât am calculat, nu am reușit să găsim o linie care să ducă direct spre bolț fără să atingem
deloc degetul colonelului. Dar tovarășii de aici m-au asigurat că au medici chirurgi foarte buni și,
dacă vreodată colonelul va ieși viu din sferă, degetul îi va fi suturat fără probleme.
— Asta o să fie ultima noastră problemă, tovarășe general, spuse puțin mai aspru decât ar fi
vrut colonelul Igor Primakov.
— Atunci totul va fi în regulă, fiindcă gaura în sferă a fost dată sub o înclinație atât de mare
încât tot ce se află în interiorul ei se va scurge aici în cutia asta.
Îi arătă chiar lângă sferă o cuvă din material plastic în care se aduna acum doar un material
translucid sub formă de cristale minuscule. Văzând că Kae Yo Jong și colonelul privesc lung spre
cuvă, le explică:
— Aici este cu totul alt material decât gelul atemporal pe care l-am întâlnit la Izma. Se prezintă
sub formă de micro cristale dar, după un timp, de volatilizează. Sau dacă îndepărtăm puțin recipientul
de sferă componenetele parcă și-a pierde puterea de coeziune și dispar pur și simplu.

73
 Pentru a demonstra asta, a îndepărtat cuva cam o jumătate de metru și, cu un sfârâit ușor, într-
adevăr praful atemporal s-a volatilizat fără să lase nicio urmă. Nu a spus nimic de faptul că el își
făcuse o provizie consistentă din acest praf strălucitor într-o cutie de molibden.
— Curios, a spus colonelul și a așezat cuva înapoi lângă sferă, în aceeași poziție în care fusese
înainte. Într-adevăr, e cu totul altceva decât la Izma. Să sperăm că o să ne lămurească mai multe
colonelului Poltorak.
Pentru că nu mai erau decât vreo cinci centimetri până la bolțul agăţat pe degetul arătător al
colonelului Poltorak, generalul a ordonat să se aducă un vas cu gheață.
— Așa mi-au explicat medicii coreeni că se procedează, s-a scuzat el văzând privirea
colonelului ațintită asupra lui.
— Acum aveți grijă, a spus el către tehnicianul care mânuia mașina de găurit și în curând
burghiul găurit a ajuns la degetul colonelului.
— Atinge în vreun fel bolțul din mâna colonelului?
Generalul, iar după el tehnicianul, s-au aplecat și au privit atent:
— În niciun caz! a spus sigur de el generalul. Trece la cel puțin un centimetru depărtare.
— Atunci, dați-i drumul! ordonă colonelul Primakov și se retrase câțiva pași înapoi.
Nu se aștepta la nicio surpriză, dar materialul din care se dovedea a fi compusă sfera era ceva
complet necunoscut și putea avea manifestări neașteptate, mai ales dacă cheia de activare, bolțul cum
îi spunea generalul, atingea într-un mod nepotrivit interiorul sferei.
După câteva minute chinuitoare de așteptare, odată cu praful strălucitor au alunecat prin
interiorul țevii tăietoare atât degetul colonelului Poltorak cât și bolțul.
Văzând că nu se întâmplă nimic cu sfera, colonelul Igor Primakov s-a apropiat și a ridicat bolțul
pe care l-a pus în buzunar, apoi s-a întors spre Kae Yo Jong:
— Și acum ce facem?
— Mai întâi trimite pe cineva să pună degetul colonelului în gheață: dacă o să aveți nevoie de
informații de la el, este bine să aibă toate degetele.
Zâmbi sarcastic și adăugă:
— Cel puțin pentru început, ca să aveți de unde tăia dacă ezită să colaboreze.
Zâmbi și colonelul în fața umorului ei negru, deși își spuse că într-un fel s-ar fi putut să aibă
dreptate.
Apoi Kae Yo Jong îl privi mai serioasă și spuse:
— Acum hai să ne organizăm și să vedem cu adevărat dacă mă iubești?
— Aici? întrebă consternat colonelul.
— Prin iubire eu înțeleg ceva mai mult decât sexul, a spus zâmbind Kae Yo Jong și i-a dat pe
toți afară din cort.
Privi la sfera în care gaura dată de țeava burghiu începea încetul cu încetul și, apropiindu-se de
Igor, începu să vorbească în șoaptă:
— Voi chema doi oameni din pază în care am încredere deplină și vor sta nemișcați lângă sferă,
iar eu voi introduce cheia moleculară de care vorbea colonelul Poltorak în sferă și am să o răsucesc
spre dreapta.
Îi ceru cu un gest cheia moleculară pe care colonelul o pusese în buzunar și acesta, fără nicio
vorbă, i-o înmână.
— Când cei doi din sferă vor fi eliberați, paznicii se vor repezi la colonel și îl vor scoate din
cort, iar tu…
— Oh nu, spuse colonelul bănuind ce urmează.
— Oh da, spuse zâmbind Kae Yo Jong. Asta este adevărata probă de iubire. Va trebui să armezi
o grenadă din cele pe care le-ai adus cu tine la un timp de trei secunde și la trei metri diametrul sferei,
apoi să o arunci în mutra fratelui meu.
— Fată dragă… începu colonelul, dar Kae Yo Jong i-o tăie.

74
 — Nicio fată dragă. Scoate grenada, iar eu o să chem paznicii. Sper că îți dai seama că nu pot
da nimănui pe mână o astfel de grenadă. Mai întâi pentru nu sunt sigură că ar știi să o manevreze,
dar, pe de altă parte, nu sunt sigură dacă nu ar arunca-o spre noi, astfel încât noi să ajungem cei prinși
în sfera făcută de grenadă. Nu că nu ne-ar sta bine…. dar dacă mă gândesc mai bine prefer să fiu
sigură.
După ce cei doi paznici au venit și s-au poziționat lângă sferă, în partea unde se afla colonelul
prizonier al globului cristalin, Kae Yo Jong le-a explicat în cuvinte scurte ce anume au de făcut.
După ce oamenii au dat din cap că au înțeles, s-a apropiat cu grijă de sferă și a introdus cheia
moleculară în ea. Părea că intră greu, dar, în cele din urmă, a pătruns și, cu o mișcare bruscă, a răsucit-
o spre dreapta. Un zgomot ușor s-a auzit și sfera a dispărut brusc, iar cei doi bărbați aflați în locul
unde a fost sfera au început să se miște. În aceeași clipă, cei doi paznici s-au repezit spre colonelul
rus și, înainte ca acesta să se dezmeticească, l-au luat mai mult pe sus și l-au scos din cort.
— Acum, Igor! a strigat Kae Yo Jong și fratele ei a privit-o uimită încercând să spună ceva, dar
nu a mai apucat pentru că grenada a ajuns la el, a pufăit prelung și dictatorul a rămas iar nemișcat, de
data asta cu o uimire de nedescris pe față.
Colonelul a oftat și el apoi a întrebat:
— Nu era mai simplu să-l împuști, așa cum ai făcut cu alții?
Kae Yo Jong a zâmbit și a spus:
— Spre deosebire de el, eu nu îmi împușc frații și nici surorile, iar, pe de altă parte, nu voiam
să te lipsesc de prilejul de a-ți demonstra dragostea.
— Mda, a mormăit Igor, eu unul m-aș fi lipsit bucuros de o asemenea onoare.
Au ieșit afară unde colonelul Fiodor Poltorak se văieta cu o voce pițigăiată în timp de o echipă
de medici coreeni se agitau pe lângă el.
Generalul încerca să-l consoleze, dar colonelul Igor Primakov, pentru a pune lucrurile la punct
s-a apropiat de el și l-a întrebat:
— Tovarășe colonel, știi de ce am ținut neapărat să ai toate degetele când vom începe discuțiile?
Cum colonelul îl privea fără să înțeleagă, colonelul Igor Primakov s-a apropiat de urechea lui
și i-a șoptit:
— Ca să avem de unde tăia dacă nu te comporți așa cum trebuie.
Țipetele colonelului Fiodor Poltorak s-au oprit brusc, ca și cum ar fi fost iar prins într-o sferă.
De fapt, era prins într-o sferă, pentru că a recunoscut tonul celor care puteau obține totul de la un om.
Și degetele tăiate erau doar un mic aperitiv după cum i se spusese odată. Chiar dacă KGB-ul nu mai
exista de ani buni, spectrul lui mai bântuia încă printre ruși și nimeni nu se îndoia că FSB, organizația
care i-a luat locul, era tot atât de eficientă, cel puțin la obținerea informațiilor.

Capitolul 28

Un laborator de lux

De îndată ce s-a văzut ajuns la Washington, colonelul Fiodor Poltorak a părut să uite cu totul
de avertismentul dat de colonelul Igor Primakov, pentru că a început să se comporte exact ca o vedetă.

75
Poate că era surescitat de aerul de libertate pe care îl vedea în jurul său, dar mai ales la posturile de
știri care, în ciuda faptului că sfera din mijlocul orașului era înconjurată de oameni din Garda
Națională, făcea obiectul unei curiozități ieșite din comun.
Chiar dacă își dădea seama că era păzit mai ceva ca aurul de la Fort Knox, tot nu se putea abține
să își dea din când în când în petic.
Exact așa îl găsi colonelul Igor Primakov atunci când își făcu timp să ajungă la sfera americană,
după ce trecu de o aglomerație cumplită fărmată din jurnaliști, cântăreți, membri ai sectelor care
vedeau în sferă un semn de la Dumnezeu și, nu în ultimul rând, o mulțime imensă de curioși.
Pentru că Garda Națională mobilizată de președinte fusese total depășită, colonelul își imagina
că, în mod sigur, în mulțimea de curioși erau amestecați o mulțime de agenți care luau porții
generoase din materialul atemporal. Din nefericire, nu avea nicio autoritate, dar presimțea că pe
viitor, din cauza acestei îmbulzeli, aveau să aibă parte de o mulțime de probleme.
Poate din cauza asta atunci când dădu cu ochii de colonelul Primakov tolănit ca o mare vedetă
într-un șezlong, cu țigară în mână și cu un suc de rodii la gheață în alta, nervii lui explodară:
— Tavarișci polkovnic, șuieră el spre Poltorak, dar acesta ridică doar ochii și dădu alene din
mâna:
— Relaxează-te, colonele! Suntem doar în America.
Chiar dacă știa că o mulțime de camere de luat vederi sunt ațintite spre ei, nu se putu abține și
lovi cu piciorul unul din picioarele șezlongului astfel că Poltorak ateriză pe jos cu sucul de rodii
întinzându-se pe cămașa lui albă.
— Ar fi cazul să nu mai faci pe vedeta, șuieră Primakov spre omul întins pe jos. Ce faci aici?
De ce nu ești în laborator?
După ce se adună cu greu de pe jos, Poltorak vru să protesteze, dar întâlnind ochii de gheață ai
omului din fața lui se abținu și mormăi.
— Aștept să îmi sosească un clește și o cutie de molibden, ca să pot analiza drăcia asta, fiindcă
pare cu totul altceva decât ce am produs eu la Izma.
Până să vină obiectele solicitate au privit amândoi, talonați la mică distanță atât de agenții pe
care președintele american i-a pus la dispoziția lor cât și din agenții serviciului rus de informații.
Niciuna din părți nu ar fi vrut să îl piardă înainte de a rezolva problema pe care, în mod indirect, tot
el o crease cu ceva timp în urmă.
După ce se mai liniști, Igor Primakov oftă adânc și își propuse să poarte o discuție cât de cât
liniștită cu omul din fața lui.
— Și cum te simți, tovarășe colonel, sau mai bine să îți zic domnule Poltorak văzând câte
consecințe a avut dorința dumitale de îmbogățire?
Colonelul Fiodor Poltorak dădu din umeri nepăsător:
— Nu prea contează cum mă simt eu, ci contează doar că de acum încolo lumea va fi schimbată.
Igor Primakov a rămas câteva clipe pe gânduri înainte să îl întrebe:
— În ce sens schimbată? La ce anume te gândești.
Și Poltorak a întârziat puțin cu răspunsul, apoi a zis:
— Când eram copii, îmi aduc aminte că abia așteptam să vină iarna și nu era plăcere mai mare
pentru noi decât să ne aruncăm unul altuia cu bulgări de zăpadă în cap.
Igor Primakov s-a încruntat și, în cele din urmă, a spus:
— Tare mă tem că nu înțeleg.
Colonelul Fiodor Poltorak a arătat spre mulțimea de reporteri și de gură cască care se foiau în
jurul lor. Un timp au încercat să-i țină la distanță, dar, în cele din urmă, au fost copleșite și cei care
au vrut au ajuns fără nicio opreliște chiar lângă Sfera Americană.
— Numai eu am văzut vreo trei inși dubioși cum se serveau fără nicio jenă din substanța
atemporală a Sferei, așa că în cel mult un an de zile o mulțime de țări ale lumii se vor comporta
precum copiii iarna.
— Tot nu înțeleg.

76
 — Adică își vor arunca una alteia în cap bulgări de sfere atemporale. Vor fi armele de mâine.
— Și te simți mândru pentru asta?
— Mândru, nu! Dar un fel de Einstein, da!
Zâmbi privind spre cei care veneau de la laborator cu obiectele cerute:
— Un Einstein cu o sută de milioane de dolari în cont.
— Cum așa?
— Americanii au fost de acord să îmi vireze suma asta pentru ajutorul dezinteresat pe care o
să-l dau în rezolvarea problemei lor.
— I-ai șantajat?
— Nici vorbă, spuse Poltorak. Am bătut doar așa, un apropo discret, și imediat s-au oferit să-
mi vireze suma asta în cont. Deja au ajuns, am verificat chiar acum o oră.
În timp ce vorbeau, au sosit și obiectele solicitate, așa că Poltorak a prelevat o mostră mică de
material din sfera americană, apoi a spus:
— Dacă americanii au făcut rost de toate instrumentele pe care le-am cerut putem merge către
laborator, să mă apuc de treabă.
Un autoturism blindat urmat de încă vreo trei mașini care le asigurau securitatea au pornit în
trombă spre laboratorul amenajat undeva în afara orașului.
În mai puțin de o jumătate de oră au ajuns și, după îndeplinirea formalităților de securitate, au
pătruns în laborator, iar colonelul Igor Primakov privi încruntat în jur:
— Chiar ai nevoie de toate astea?
După ce privi amănunțit la ele, colonelul Poltorak suspină:
— De toate astea plus altele, printre care un interferometru Fabry-Perot. Este singurul care îmi
poate asigura precizia de care am nevoie pentru a realiza măsurătorile de care am nevoie.
De fapt, colonelul Poltorak știa foarte bine ce are de făcut dar pentru că bănuia, că laboratorul
avea să fie filmat nonstop și tot ce avea el urma să fie analizat pe îndelete atât de cercetătorii americani
cât, mai ales, de cei ruși avea de gând să efectueze cât mai multe analize „oarbe”, din dorința de a-i
pune pe căi greșite și de a-i deruta. În fond, sfera americană nu se dilata, așa că nu era nicio grabă, iar
dacă colonelul ăla FSB nu s-ar purta ca un măgar, viața ar putea fi chiar plăcută aici, printre americani.
După încă o zi de analize, în dimineața următoare când ajunse în laborator se pomeni cu
colonelul Igor Primakov instalat la masa lui de lucru și privindu-l cu un zâmbet crispat:
— Ce s-a întâmplat, tovarășe colonel? l-a întrebat el puțin îngrijorat.
— Nu prea mult, în afară de faptul că unul dintre subordonații mei ți-a găsit renumitul laborator
din tundra siberiană.
— Mda, făcu posomorât colonelul Poltorak. Era de așteptat ca în cele din urmă cineva să-i dea
de urmă, nu?
Primakov îi arătă câteva imagini pe telefon:
— Astea le-am primit azi dimineață în zori. Imagini din laborator în care vedem o mulțime de
mostre de metale și… surpriză: nici un interferometru Fabry-Perot și nici de alt tip. În tot laboratorul
s-a găsit doar un cuptor cu inducție de mare putere, exact ca ăsta de aici, a arătat el spre o masă.
— Aaa… făcu Poltorak, rămas fără replică.
— Așa m-am gândit și eu, spuse colonelul Igor Primakov. Te rog, treci la treabă și aici, sub
ochii mei să faci dracului cheia aia moleculară, fiindcă președintele Igor Pontin te dorește cât mai
repede la Moscova. Are niște planuri mari cu tine, dar nu ți le pot dezvălui, fiindcă m-a pus să jur că
nu-ți spun.
— Probabil că Lubianka cu beciul ei… sau Siberia, în vreun lagăr de muncă.
— Se pare că nu este vorba de așa ceva, spuse încet colonelul. Vrea să organizezi o instituție
de învățământ superior dar să nu îndrăznești să scapi vreo vorbă, fiindcă președintelui îi place să
anunțe personal astfel de surprize, așa că fă bine și prefă-te uimit când o să îți spună.
Impulsionat de veștile aflate, colonelul Poltorak a urgentat fabricarea cheii și, într-un sfert de
oră, era gata. A fost mai ușor decât se aștepta colonelul Primakov și, pentru prima dată după atâtea

77
zile, și-a permis să ofteze ușurat. Tot secretul era ca, în prezența materialului pentru care se
confecționa cheia moleculară, placa de molibden care urma să joace acest rol să fie încălzită la roșu
apoi răcită în aceeași poziție.
Spre surpriza lui Primakov, care a văzut cât de ușor a fost confecționată, cheia chiar a funcționat
și, cu un pufăit ușor, sfera americană și-a eliberat locuitorii.
Cum și din Coreea de Nord au sosit vești bune, iar Sora mai Mică era pe val și adulată de toată
populația, colonelul a considerat că se pot întoarce liniștiți la Moscova, unde președintele îi aștepta
cu nerăbdare.

Epilog

Președintele Rusiei Igor Pontin îl privi curios pe colonelul Fiodor Poltorak care, în ciuda tuturor
problemelor făcute, încă nu fusese degradat și se prezentase în fața lui în uniformă. Era adus de către
doi agenți din trupele speciale care aveau ordin să nu își ia nici măcar o clipă ochii de pe el.
Văzându-l pe președinte, colonelul ridică mâinile în sus cu o expresie de dezolare:
— Ăsta sunt, domnule președinte. Așa sunt eu și nu am ce face! Unchiul meu spunea că sunt
amoral și probabil că avea dreptate, așa că sunt gata să accept orice pedeapsă. Indiferent despre ce va
fi vorba, cu o sută de milioane de dolari în cont sunt sigur că îmi va fi ușor de îndurat.
Președintele Rusiei zâmbi ușor și colonelul FSB Igor Primakov, consilierul lui pe probleme de
securitate și politică externă, care asista tăcut la scenă, era sigur că trădătorul din fața lor se bucura
degeaba. Nu era președintele Pontin omul care să ierte atât de ușor afrontul adus de colonelul Poltorak,
dar nu putea spune nimic. Președintele Rusiei se dovedea uneori a fi tare imprevizibil.
Spre surpriza consilierului de securitate, zâmbetul președintelui se lărgi și mai mult și spuse:
— Tovarășe colonel, trăim în Rusia și Rodina, patria mamă nu își pedepsește fiii rebeli mai ales
dacă sunt geniali. Și toată lumea m-a asigurat că dumneata, chiar dacă ai multe păcate, în schimb ești
genial, așa că o să fii lăudat și nicidecum pedepsit.
Făcu semn spre cei doi agenți de securitate și a spus:
— Știu că s-a verificat biroul meu ca să nu aibă microfoane, dar tot nu am încredere, așa că aș
dori să coborâm în grădina Kremlinului, ca să putem purta fără griji o discuție mai deosebită.
După ce au ajuns cu toții în grădină, președintele l-a luat pe colonelul trădător de umeri și a
spus:
— Ne-am gândit să înființăm o facultate pentru studierea Timpului, iar dumneata o să ai un rol
foarte important în cadrul ei. O să fii…
— Rectorul facultății, i-a tăiat vorba colonelul.
— Nu te grăbi cu ipotezele, tovarășe colonel!
Președintele l-a dus pană lângă niște tufișuri, apoi a făcut semn spre agenții de securitate care
au scos pistoalele spre colonel:
— Nu chiar rector, ci doar un exemplu luminos pentru viitorii studenți.
Colonelul privi spre agenții cu pistoalele îndreptate spre el și se încruntă:
— Nu înțeleg!
Președintele zâmbi iar și spuse:
— O să fii prins într-una din sferele inventate de dumneata, iar această sferă va sta la intrarea
în facultate pe un piedestal măreț, să vadă toți pe adevăratul lor descoperitor.

78
 — Stați, strigă disperat colonelul. Și dacă mai intervine vreo problemă?
Președintele făcu semn spre unul din agenți și, în timp ce grenada zbura spre colonel, spuse:
— Atunci te scoatem să ne rezolvi problema, iar pe urmă te punem înapoi la păstrare.
S-a auzit un pufăit scurt scos de sfera care se extindea și colonelul Fiodor Poltorak fu încastrat
în sfera transparentă gata să slujească de exemplu studenților viitoarei facultăți.
După ce admirară un timp sfera, au început cu toții să urce spre biroul președintelui.
După câteva ezitări, colonelul Primakov a întrebat:
— Chiar o să înființați o asemenea facultate?
— În mod sigur, colonele. Nu ne putem permite să rămânem în urma americanilor sau a celor
care au mai luat din materialul american al sferei și care acum în mod sigur o studiază de zor.
Colonelul era sensibil la argumente logice, dar tot mai avea o întrebare:
— Și chiar o să-l puneți pe trădător pe un piedestal la intrare?
Președintele se scărpină încurcat în cap apoi spuse:
— Ai dreptate. Ar fi un exemplu negativ pentru studenți. Dar, la fel de bine, o să-l putem pune
și în cel mai adânc beci al facultății. Celor cu atitudini negativiste și înclinații spre trădare, li-l putem
arăta și acolo.
După ce au intrat în biroul președintelui, acesta a scos o sticlă de votcă și a spus:
— Merităm câte un pahar, Igor dragă, după cât de bine s-au încheiat toate pentru noi.
Au băut și președintele, care era un fin observator, l-a întrebat:
— Și totuși te văd nemulțumit. Care-i problema?
Colonelul Primakov răsuci gânditor paharul gol în mână, apoi își luă inima în dinți și spuse:
— Până acum nu v-am văzut prea des încălcându-vă cuvântul prezidențial… azi tocmai ați
făcut-o!
Președintele se încruntă, dar cum nu se putea gândi la nimic concret întrebă:
— La ce te referi?
— I-ați promis colonelului Fiodor Poltorak că o să fie un exemplu luminos… dacă îl puneți în
beci nu prea o să fie deloc luminos.
Un timp, președintele păru să nu priceapă, dar, în cele din urmă, izbucni într-un hohot homeric
de râs, mai puse câte un pahar și spuse:
— Ai dreptate și îmi însușesc critica. Voi da ordin să se instaleze în beciul respectiv cel mai
puternic proiector pe care îl găsim, astfel ca sfera colonelului să fie permanent luminată. În fond, cei
o sută de milioane de dolari pe care i-a câștigat de la americani trebuie cheltuiți cumva, nu?

79