POVESTEA BAIETELULUI CUMINTE

De Mark Twain

A fost odata un baietel cuminte pe care-l chema Jacob Blivens. Isi asculta intodeauna
parintii,chia daca lucrurile pe care i le cereau ereau din cale-afara de absurde si de
irationale. Isi facea intodeauna lectiile si nu intaryia niciodata la cursurile de la scoala de
duminica. Nu chiulea nici cand judecata lui sanatoasa ii spunea ca-i lucrul cel mai bun pe
care-l are de facut. Baietii ceilalti nu-l puteau intelege in ruptul capului. Se purta asa de
ciudat ! Nu mintea,chiar daca i-ar fi convenit s-o faca. Spunea numai ca nu-i frumos sa
minti si asta-i ajungea. Erea atat de cinstit, ca-ti venea pur si simplu sa rayi de el.
Comportarea ciudata a lui Jacob intrecea orice-nchipuire. Nu juca bile duminica, nu fura
ouale din cuibarele pasarilor, cand vedea un flasnetar nu-i dadea maimutei monezi
incinse, intr-un cuvant parca nu-l interesa nici una din distractiile pe care si le-ar fi
permis orice om cu mintea-n-treaga. Ceilalti baieti au incercat sa desluseasca ce-i in capul
lui. Dupa cum am mai spus, au reusit doar sa-si faca o vaga idee cum ca „i-ar fila o
lampa”. Asa ca l-au luat sub aripa lor ocrotitoare si n-au lasat raul sa se-atinga de el.
Baietelul asta cuminte citea lectiile din cartea de scoala. Ereau bucuria vietii
lui.Credea in baietii cuminti care-apareau in lectiile cu pricina si-si punea orbeste
nadejdea-n ei. Tanjea sa vada unul in carne si oase,dar n-a fost sa fie. Se vede treaba ca
dadusera toti ortu’ popii inainte de-a se naste el. Cum se gasea-n carte unu’ din cale afara
de cuminte, repede-repede citea sfarsitul, ca sa vada ce s-a ales de el (fiindca eroul nostru
erea gata sa strabata mile-ntregi doar-doar l-o zari). Dar fara folos: baietelul cuminte din
carte murea totdeauna in ultimul capitol. Aparea si-o poza de la-nmormantare: in jurul
gropii deschise ereau toate neamurile si colegii de la scoala ( colegii de la scoala cu
pantaloni prea scurti si palarioare prea mari). Toata lumea varsa lacrimi amare-n batisete
de-un iard si jumatate. Numai de-asta avea-ntodeauna parte bietul de el. N-ajungea
niciodata sa vada vreun baietel cuminte, fiindca eroul murea invariabil in ultimul capitol.
Jacob nutrea nobila ambitie s-apara intr-o carte de scoala . Vroia s-apara acolo, vroia
sa se vada-n poze care sa-l arate cum, plin de stralucire, refuza sa-i spuna maica-sii
minciuni, iar ea izbucnea in lacrimide fericire; in poze care sa-l arate in prag, cum da un
banut unei biete cersetoare cu sase copii si-i spune sa-l cheltuiasca pe ce-o vrea ea, dar sa
nu faca risipa fiindca-i pacat;in poze in care sa-l arate cum, marinimos, se-n-capataneaza
sa nu-l parasca pe baietelul cel rau care-l pandeste-n fiecare seara dupa colt cand vine de
la scoala, il bate mar, pe urma-l fugareste pan-acasa, striga “he-he-he!” si-o ia din loc.
Asta era ambitia tanarului Jacob Blivens. Dorea sa se vada intr-o carte de scoala. Uneori i
se facea parul maciuca gandindu-se ca baietii cuminti mureau totdeauna fara doar si
poate. Lui ii placea viata ,stiti bine, si asta era treaba cea mai incomoda cand venea vorba
de baietii din cartile de scoala. Stia ca daca esti neinchipuit de cuminte, asa cum ereau
baietii din carti, cumintenia asta iti venea de hac mai repede ca oftica. Stia ca baietii aia
n-au rezistat nici unul prea mult si i se rupea inima cand se gandea c-or sa-l puna-ntr-o
carte pe care n-o s-apuce sa o vada; sau, chiar daca o s-apara cartea inainte de a trece in
lumea celor drepti, n-o sa aiba prea mult succes fara poza de la n-mormantarea lui, la
sfarsit. Ce carte de scoala mai e si aia daca nu-l lasa, pe patul de moarte, sa dea si el obstii
cateva povete ! Asa ca, pana la urma, cum erea si firesc, s-a hotarat sa faca tot ce putea in
conditiile date: sa supravietuiasca, s-o duca asa cat l-or tine curelele si sa aiba discursul
gata cand i-o bate ceasul.
Dar, nu stiu de ce, nimic nu-i iesea ca lumea acestui baietel cuminte. Lui nu-i mergeau
lucrurile cum le mergeau baietilor cuminti din carti. Intodeauna ei se-alegeau cu
distractia, iar baietii rai cu picioarele rupte. Dar in cazul lui ruginise-un surubel pe undeva
si toate-i ieseau pe dos. Cand l-a vazut pe Jim Blake furand mere, s-a dus glont sa-i tina o
predica despre baietelul cel rau care-a cazut din marul vecinului si si-a rupt mana. Jim a
cazut si el din pomn, da’ peste Jacob a cazut, iar Jacob si-a rupt mana, in timp ce Jim n-a
avut nici pe dracu’. Eroului nostru nu-i intra asta-n cap nici sa-l pici cu ceara. Cartile nu
pomeneau nimic despre-o asemenea tarasenie.
O data niste baieti rai au impins un orb in noroi. Jacob s-a dus intr-un suflet sa-l ridice
si sa primeasca binecuvantarea sa . Orbul nici pomeneala sa-l binecuvanteze. I-a tras un
cu bastonu-n cap si-a zis ca-l prinde el cand l-o impinge din nou si apoi s-o preface ca-l
ajuta. Nici asta nu se potrivea cu ce scria in carti. Jacob le-a citit iar din scoarta-n scoarta
pe toate doar-doar o da de ceva asemanator.
Avea si el o dorinta arzatoare: sa gaseasca un caine schiop,mort de foame si haituit,
care n-avea unde sa stea, sa-l aduca acasa, sa-l mangaie si sa obtina astfel recunostinta
vesnica a cainelui in cauza. Pana la urma a gasit unul si treaba asta l-a facut fericit nevoie
mare. L-a luat acasa si l-a-ndopat. Cand sa-l mangaie, potaia s-a repezit la el, i-a rupt
hainele, in afara de cele care-i acopereau partea din fata a corpului, si a facut acolo un
balci de toata minunea. Baiatul s-a dus din nou la sursa, dar nici acum n-a reusit sa
gasesasca o explicatie. Cainele erea ca aia din carti, de aceeasi rasa, dar se purta altfel.
Orice facea baiatul asta numai de bucluc dadea. Aceleasi lucruri pentru care baietii din
carte se umpleau de glorie, lui ii aduceau numai belele.
Intr-o duminica mergea la scoala. Niste baieti rai o pornisera cu barca cu panze si-si
faceau de cap de parca toata lumea erea a lor. El i-a vazut si a ramas cu gura cascata,
fiindca stia din carte ca baietii care se duc cu barca duminica se ineaca toti pana launul. A
plecat in graba cu pluta dupa ei sa le spuna ce-i asteapta, dar s-a lovit de un bustean si a
cazut in apa. Cineva l-a scos de-acolo destul de repede. Doctorul a scos apa din el si l-a
pus din nou in stare de functionare cu aerul din propii lui plamani. Baiatul insa a racit si-a
zacut la pat dupa aia noua saptamani. Absolut inexplicabil, baietii cei rai din barca s-au
distrat grozav toata ziua si, cu totul surprinzator, s-au intors acasa teferi si nevatamati.
Jacob Blivens zicea ca asa ceva nu exista-n carti. Erea pur si simplu mut de uimire.
Cand s-a pus din nou pe picioare, isi cam pierduse curajul, dar erea hotarat sa
mearga mai departe cu orice risc. Stia ca experienta lui de pana acum nu erea demna sa
apara intr-o carte. Dar nu-si faceaa inca probleme, ca tot nu traise cat scrie-n carte ca
trebuie sa traiasca baietii cuminti. Spera sa se remarce cu ceva dac-or sa-l tina balamalele
pana i-o veni sorocul. Chiar daca se-alege praful de toata stradania lui, are la o adica
discursul funerar si asta nu-i de colea.
S-a dus din nou la si-a descoperit ca venise timpul s-o porneasca pe mare ca mus.
A vorbit cu un capitan de vas si i-a spus cum sta treaba. Cand omul l-a intrebat de
recomandari, Jacoba scos mandru o brosurica si i-a aratat cuvintele: “lui Jacob Blivens,
cu afectiune de la profesorul sau”. Dar capitanul, un tip vulgar si necioplit, i-a retezat-o:
- Ei, la dracu’! Si ce daca? Inseamna ca stii sa speli vase sau sa umbli cu galeata cu
zoaie? Nici poveste !
Treaba asta a pus capac la toate. Lui Jacob nu I se mai intamplase o asemenea
chestie. Niste cuvinte de lauda de la un professor, asternute pe o brosurica, nu
dadusera niciodata gres cand erea vorba sa umble la sentimentele cele mai delicate
ale capitanilor de vas si sa deschida calea spre toate onorurile si maririle. Nu-i venea
sa creada si pace!
Baiatului astuia toate-i mergeau anapoda. Nimic nu-i iesea cum scria la carte.
Intr-o zi, pe cand erea-n cautare de baieti rai ca sa aiba si el cui freca ridichea, a gasit
o liota-ntrega in vechea turnatorie de fonta. Puneau la cale o gluma nevinovata pe
spinarea a paisprazece sau cinsprezece caini. Ii legasera unul dupa altul si se
pregateau sa le puna-n coada cutii goale de nitroglicerina, ca sa fie mai frumosi. Lu-I
Jacob i s-a muiat inima. S-a asezat baiatul pe una din cutiile-alea (ce daca-i plina de
unsoare? lui nu-i pasa de nimic cand e datoria la mijloc), a prins de zgarda primul
caine si a aruncat o privire plina de dojana spre rautaciosul Tom Jones. Dar chiar
atunci a aparut McWelter, politaiul, spumegand de furie. Baietii cei rai si-au luat toti
talpasita. Jacob Blivens, constient de vinovatia lui, s-a sculat in picioare si-a dat
drumu’ unuia din discursurile-acelea impunatoare, parca deprins din cartea de
scoala, care-ntodeauna incep cu “Vai, domnule!”, in totala contradictie cu faptul ca
nici un baiat de pe lumea asta, cuminte sau nu, nu-si incepe niciodata triada cu “Vai
domnule!” Dar politaiul n-a avut rabdare s-asculte si restul. L-a luat pe Jacob de
urechi, l-a tarnuit si i-a ars una la spate. Cat ai clipi, acest baietel cuminte a tasnit
prin acoperis si-a prins sa se-nalte catre soare, tarand dupa el, pe cum o coada de
zmeu, resturi din cei cinsprezece caini. Pe fata pamantului n-a ramas nici urma de
politai sau din vechea turnatorie de fonta. Cat despre tanarul Jacob Blivens, bietul de
el, n-a mai avut ocazia sa-si tina discursul funerar duoa ce s-a chinuit atata timp sa-l
faca (numai daca nu l-o fi facut in fata pasarilor cerului). Caci, desi cea mai mare
parte din sus-numita persoana s-a intors direct din varful unui copac dintr-un tinut
vecin, restul s-a-imartit intr patru orase. Asa se face c-au pornit cinci anchete care sa
stabileasca daca erea mort sau nu si cum de s-a-ntamplat. Pe viata mea ca n-ati vazut
vreodata un baietel atat de-mprastiat.
Astfel a pierit baietelul cel cuminte care-a facut tot ce-a putut, dar nu i-a iesit ca-
n carte.Toti cei care-au facut ce-a facut el au dus-o bine, in afara de el. Cazul lui e pe
drept cuvant iesit din comun. Probabil ca niciodata nu I se va gasi vreo explicatie.