LIGIA BÂRZU

RODICA URSU NANIU FLORICA BOHÎLŢEA MIHUŢ

ISTORIA ROMEI ANTICE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BÂRZU, LIGIA
Istoria Romei antice / Bârzu Ligia, Ursu Naniu Rodica, Bohîlţea
Florica. – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004
216p., 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-582-832-4
I. Ursu Naniu, Rodica
II. Bohîlţea, Florica
94(37)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ISTORIE

LIGIA BÂRZU
RODICA URSU NANIU FLORICA BOHÎLŢEA MIHUŢ

ISTORIA ROMEI ANTICE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2004
 CUPRINS

Cuvânt înainte ………………………………………………….. 7

I. Elemente de geografie istorică (L. Bârzu) …………………….… 9
II. Limbi şi populaţii în Italia (L. Bârzu) …………………………… 11
III. Culturi preistorice în Italia (L. Bârzu) ………………………….. 15
IV. Fundarea Romei (L. Bârzu) ……………………………………... 19
V. Roma în epoca regală (L. Bârzu) ……………………………….. 24
VI. Etruscii (L. Bârzu) ………………………………………………. 31
VII. Instaurarea Republicii. Structuri economice şi sociale
(F. Bohîlţea Mihuţ) ……………………………………………… 36
VIII. Instituţii politice. Conflictele dintre patricieni şi plebei
(F. Bohîlţea Mihuţ) ……………………………………………… 44
IX. Expansiunea romană (F.Bohîlţea Mihuţ) ……………………….. 52
A. Cucerirea Italiei 509 –272 î.Hr. …………………….……. 52
B. Cucerirea bazinului vest-mediteraneean …………………. 60
C. Cucerirea bazinului est-mediteraneean …………………... 66
D. Alte conflicte militare ……………………………………. 71
E. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei… 73
X. Criza Republicii romane (L.Bârzu, F. Bohîlţea Mihuţ) ………… 90
A. Aspecte generale ale crizei republicii romane (L. Bârzu) … 90
B. Aspecte particulare ale crizei republicii romane
(F. Bohîlţea Mihuţ) ……………………………………….. 95
XI. Imperiul timpuriu. Principatul (R. Ursu Naniu) ………………… 110
XII. Criza imperiului roman din secolul al III-lea.
Imperiul roman târziu (L. Bârzu) ………………………………. 138
XIII. Cultura romană (R. Ursu Naniu, F. Bohîlţea Mihuţ) ……………. 151
A. Credinţe religioase (F. Bohîlţea) ……………………….. 151
B. Limba latină şi creaţia literară (R.Ursu Naniu) ………… 166
C. Proza istorică (R. Ursu Naniu) …………………………. 173
D. Instruirea şi educaţia (R. Ursu Naniu) …………………. 178

5
 E. Dezvoltarea ştiinţelor (R. Ursu Naniu) …………………. 180
F. Dreptul roman (R. Ursu Naniu) …………………………. 185
G. Arta romană (R. Ursu Naniu) …………………………… 189
H. Urbanismul (R. Ursu Naniu) ……………………………. 209
I. Viaţa cotidiană între lux şi austeritate (R. Ursu Naniu) …. 211
Bibliografie selectivă ………………………………………….… 213

6
 CUVÂNT ÎNAINTE

Conform programului de studiu, prevăzut pentru anul I al

facultăţilor de istorie, Istoria Romei constituie ultima parte a cursului
de Istorie antică universală, anul 476 – căderea cetăţii – marcând
simbolic trecerea de la antichitate la evul mediu. Dorindu-se a fi,
astfel, o completare a sintezelor apărute până acum, Istoria Orientului
antic (1999) şi Istoria Greciei antice (2003), editate în cadrul
Universităţii Spiru Haret, Istoria Romei îşi propune elucidarea
situaţiei lingvistico-demografice a Peninsulei Italice şi a realităţilor
arheologice din epoca bronzului şi din cea a fierului, contactele
romanilor şi ale celorlalţi latini cu popoarele vecine, în special cu
etruscii şi grecii, dar şi cu cartaginezii; reperele socio-economice şi
politice ale unei civilizaţii, care a reuşit o evoluţie inegalabilă în
istoria omenirii, de la o apariţie aproape neobservată (mica Romă) la
cetatea universală. Etapele parcurse de populus romanus, creatorul
miracolului latin, se constituie într-un proces complicat de afirmare,
jalonat nu numai de răsunătoare victorii militare, care au marcat
transformarea Romei în imperiu, ci şi de schimbarea mentalului
colectiv, a structurilor politice, sociale şi economice. Evoluţiei
acestora le-au fost alocate spaţii largi, pentru a putea înţelege
mecanismul unor transformări, care la prima vedere ar părea
paradoxale.
Şi pentru că istoria unei civilizaţii se compune din „istorii
particulare”, un capitol din această lucrare se referă la cultură
romană, cu toate aspectele definitorii ale acesteia – credinţe
religioase, istoria literaturii, a ştiinţelor şi a artelor – care o
particularizează ca pe un fenomen spiritual distinct, cu adânci
implicaţii în dezvoltarea patrimoniului cultural european. Înţelegerea
universului spiritual roman, cu toate formele creaţiei pe care le-a
îmbrăţişat, fie din raţiuni pragmatice, fie urmând calea unor cerinţe
estetice, este în măsură să explice şi să motiveze un anumit tip de
comportament, pentru care idealul de libertas avea să echivaleze cu
raţionamentul de a fi.

7
 Apelul la informaţia literară şi cea arheologică, coroborată cu
datele epigrafice şi numismatice, imprimă acestui curs caracterul
unui instrument de studiu, în pofida redactării sale sintetice.
Am elaborat această lucrare împreună cu prof.univ. dr. Ligia
Bârzu, cu care am avut onoarea să colaborăm şi în cazul celorlalte
manuale apărute la Editura Fundaţiei România de Mâine.
Prin prestanţa lucrărilor pe care le-a semnat, Ligia Bârzu a
oferit un exemplu de angajament total şi respect pentru fiecare subiect
tratat. Cunoscătorii lucrărilor sale ne vor da dreptate, ca şi în cazul
devotamentului cu care şi-a dedicat întreaga viaţă muncii de instruire.
Nu numai pentru generaţiile de studenţi, dar mai ales pentru colegii
săi mai tineri a fost dintotdeauna un sprijin, mai mult chiar, un punct
de referinţă, care nu a ezitat să ajute pe oricare dintre cei care i-au
cerut sfatul.
Aceste rânduri, care-i sunt dedicate, nu ar fi putut fi scrise în
timpul vieţii. Nu ar fi acceptat să i se aducă elogii sub nici o formă. A
fost suficient să se ştie împăcată cu propria-i conştiinţă. Şi totuşi, le-am
scris. Pentru că, din păcate, nu ne este dat să întâlnim prea des în
viaţă oameni ca Ligia Bârzu.

Rodica Ursu Naniu

Florica Bohîlţea Mihuţ

8
 I. ELEMENTE DE GEOGRAFIE ISTORICĂ

Spre deosebire de Grecia, Roma, la origine, reprezintă o foarte

minusculă aşezare instalată într-o zonă destul de puţin favorabilă vieţii
– câteva coline şi mlaştini situate în Latium, pe cursul mijlociu al
Tibrului, un fluviu navigabil doar pentru ambarcaţiuni uşoare, spre
deosebire de restul Latium-ului cuprins între Tibru şi Munţii Albani.
Natura terenului nu făcea posibilă o prezenţă umană mai substanţială.
Oricum este vorba de o aşezare continentală.
Cât priveşte restul Italiei, trebuie notat că dezvoltarea istorică a
fost condiţionată de trei axe principale – Munţii Albani care au
reprezentat o slabă barieră pentru legăturile cu neamurile transalpine.
Prin cele două extremităţi – orientală şi occidentală – au putut să se
producă mişcări de populaţie spre Italia. Al doilea ax îl reprezintă
cursul Padului care separă nu numai prin traseul său, ci şi prin zona
mlăştinoasă care-l însoţea, Italia centrală de câmpia transpadană. În
sfârşit, şira spinării Peninsulei Italice este formată de Munţii Apenini
care despart, de ţărmuri, mici câmpii şi zone colinare. Cea mai
importantă câmpie rămâne Campania deschisă spre Marea Tireniană.
Cât priveşte ţărmurile şi porturile naturale este de menţionat că aria
cea mai propice rămâne golful tarentin. Litoralul vestic este mai puţin
fericit din acest punct de vedere. Aici, în afară de golful Genoa şi
Campania au apărut unele cetăţi maritime doar pe teritoriul toscan. Cât
priveşte Ostia, este de amintit că dezvoltarea ei a fost favorizată nu de
condiţiile naturale, ci de construirea unui port artificial la iniţiativele
împăraţilor Claudiu şi Nero.
Judecând după natura terenului şi după tradiţia istoriografică te-
ritoriul rural al Romei a fost foarte mic. Extinderea Romei dincolo de
Tibru şi chiar extinderea locuirii în aria iniţială a presupus lucrări
hidraulice care sunt de asociat cu regii etrusci şi chiar cu perioada
republicană.
Sigur, este necesar să se găsească o explicaţie pentru creşterea
puterii romane. Nu trebuie uitat niciodată însă că este vorba, în
realitate, de o foarte lungă perioadă de timp care merge chiar până în a

9
doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr. Abia atunci, mai exact la
241 î.Hr., Sardinia devine prima provincie romană extraitalică. Iar
traversarea strâmtorii Messinei şi cucerirea Siciliei se produc abia în
ultima decadă a secolului, adică la 211 î.Hr. Cât priveşte regiunea
transpadană, aceasta va reveni Romei după victoria lui Flamininus, la
225 î.Hr. Între aceste limite cronologice se înscrie cucerirea
Campaniei, în urma războaielor cu samniţii, şi a Tarentului, ceea ce
echivalează cu supunerea de către Roma a ceea ce s-a numit Magna
Grecia. Este necesar să se adauge că victoriile militare şi alianţele nu
au însemnat şi uniformizarea lingvistică şi culturală a Italiei. Abia în
Principat, civilizaţia romană va câştiga teren în întreaga Peninsulă.

10
 II. LIMBI ŞI POPULAŢII ÎN ITALIA

Spre deosebire de Grecia, Italia se particularizează printr-o

foarte mare diversitate etnolingvistică şi culturală. Această diversitate
se explică prin capacitatea de supravieţuire a unor locuitori străvechi
ai peninsulei. Este vorba de liguri care şi-au păstrat limba şi modul de
viaţă mult după cucerirea romană şi care fac parte din fondul preitalic.
Cea de-a doua grupă este formată din populaţia unor oraşe-state
constituite în Toscana (pe litoral şi în interior). Este vorba de etrusci,
creatorii unei civilizaţii particulare având ca centru provincia italiană
amintită. Nu există nici o siguranţă şi nici o opinie definitivă în
legătură cu apartenenţa etnolingvistică a acestora. Deja din antichitate
au circulat două variante. Cea a lui Herodot care-i aducea pe etrusci
din Asia Mică, via Insula Lemnos, s-a bucurat de o foarte mare
credibilitate în istoriografia modernă. Apariţia între «popoarele mării»
a unuia cu numele egiptean de Turshena, natura orientalizantă a
civilizaţiei etrusce, legăturile evidente cu tradiţii spirituale hittite,
contactele cu Egiptul au făcut ca ideea instalării pe coastele toscane a
unui grup de «rătăcitori» să capete consistenţă. Fără nici o îndoială că
lumea etruscă are o importantă componentă orientală. Problema este
dacă este o componentă moştenită sau este vorba de preluări din
contactul cu alte civilizaţii, respectiv cu cea greacă aflată ea însăşi în
perioada stilului orientalizant şi cu cea cartagineză. Din păcate, limba
estruscă a rămas necunoscută în ciuda faptului că există un număr
destul de mare de texte notate în alfabet grec, deci descifrabile. Unele
dintre aceste inscripţii sunt chiar foarte lungi. Este cazul textelor
ritualice de la Zagreb şi Capua, un cippus de la Perusia, textele de pe
lamele de aur de la Pyrgi, alte inscripţii votive, funerare, stâlpi de
hotar etc.
Pornind de la aceste texte s-au putut acumula nişte cunoştinţe –
nume de persoane, elemente de toponimie, formule ritualice stereo-
tipe. Dar nu se poate spune mare lucru cu privire la societate, gândire,
mentalitate, obiceiuri, fapte istorice.
Trebuie să se precizeze că primele texte scrise nu sunt anterioare
secolului al VII-lea î.Hr. şi sunt expresia preluării alfabetului grec

11
(modelul chalcido-eubeic). Sigur că această preluare a însemnat şi
interferenţe, dar şi modificări. Unele indicii, cum sunt absenţa vocalei
o şi a, a consoanelor b, g, d, baza comună a substantivelor şi verbelor,
formarea derivatelor cu ajutorul sufixelor de tip na, x, ur, nediferen-
ţierea între masculin şi feminin, pluralul nedistinctiv, formarea
genitivului prin sufixe, etc., sunt indicii, dar nu sunt suficiente pentru
a clasifica limba etruscă.
Devoto opta pentru formula de limbă preindoeuropeană (deci
conţinând şi elemente indoeuropene şi preindoeuropene datorită unui
contact geografic străvechi). În realitate nu se poate afirma mare lucru
despre limba etruscă, decât, cel mult, că pe parcursul unei evoluţii
lungi s-ar fi putut forma un koiné lingvistic etrusco-greco-italic (crede
M. Pallottino).
Grupele mari, aparţinând stratului indoeuropean, sunt formate
din italici, celţi, illiri sau messapi şi greci. Primele trei grupe au
pătruns în cursul mai multor migraţii. Ultimul – în cadrul procesului
marii colonizări greceşti.
În ceea ce-i priveşte pe italici, care reprezintă populaţia majori-
tară în epoca istorică aceştia se particularizează printr-o mare diversi-
tate dialectală. Din nou trebuie făcută precizarea că nu sunt cunoscute
la fel de bine toate dialectele prin texte scrise de o oarecare amploare.
Doar pentru umbriană, oscă şi venetă şi, evident, latină există un
număr de inscripţii. Pentru venetă, umbriană şi oscă este vorba de
inscripţii în quasitotalitate conţinând texte religioase. Este de notat, de
asemenea, problema momentului în care vorbitorii diferitelor dialecte
au coborât la sud de Alpi, calea pe care au urmat-o şi dacă a existat o
singură migraţie sau mai multe şi eventual care a fost patria de
pornire. Lingviştii vorbesc de două valuri de migraţie. Arheologii
admit existenţa unui prim val legat de expansiunea culturii Unetice
când ar fi pătruns prolatinii (siculi, latini, falisci, veneţi). Cel de-al
doilea val ar fi legat de expansiunea culturii cu câmpuri de urne
funerare (bronz târziu şi epoca timpurie a fierului). Atunci ar fi ajuns
în Italia grupul Umbro-sabelic (umbrii, osci, samniţi, marsii, volsci,
lucani, brutii, picenii). În ambele situaţii patria de plecare rămâne
Europa centrală. Există un detaliu interesant în ceea ce priveşte
dialectul osco-umbrian. Este vorba de faptul că, din punctul de vedere
al vocabularului, osco-umbriana este mai aproape de limba greacă,
ceea ce sugerează că cele două grupe de vorbitori provin fie dintr-un
loc arhaic comun, fie dintr-un areal geografic apropiat. Sigure sunt
câteva lucruri. Cele mai timpurii culturi ale epocii bronzului (Gaudo-

12
Certona-Rinaldone) nu evoluează izolat. Descoperirile de piese cre-
tane, cipriote sau egeene în contexte Castellucio, Gaudo-Rinaldone
confirmă legături cu lumea de dincolo de Adriatica şi Marea Ionică.
Deci există o evoluţie paralelă cu spaţiul egeo-mediteraneean, în
asemenea măsură încât, despre cultura Castellucio s-a afirmat că este o
creaţie cipriotă. Pe de altă parte, în epoca bronzului recent cultura
Terramare, prin ritul şi ritualul funerar, sugerează că, cel puţin nordul
Italiei merge mai bine cu Europa centrală. Chiar şi pentru ceea ce s-a
numit cultura Este, aparţinând primei epoci a fierului, legăturile cele
mai bune sunt tot cu zona transalpină, mai exact cu Austria-Slovenia.
Aceste observaţii vin, pe de o parte, să explice vechimea legăturilor cu
lumea balcanică, pe de altă parte, obligă la considerarea Europei
centrale drept patrie a italicilor.
Există un aspect care nu poate fi neglijat. Este vorba de deose-
birile de rit şi ritual funerar în comunităţi contemporane. De pildă,
Villanova, Este, cultura laţială practică incineraţia în urne. Diferenţele
culturale sunt evidente în alegerea tipului de urnă (vas bitronconic
decorat, de regulă cu crucea gamată în Villanova, situlă în Este, urna
sub formă de cabană în civilizaţia laţială), în vreme ce în Campania
sunt tipice mormintele de înhumaţie în groapă simplă. Poate este
vorba aici de o moştenire a culturii appeninice. De asemenea, există
diferenţe notabile în ceea ce priveşte principalele divinităţi adorate.
Astfel, în vreme ce la Iguvium (Umbria) beneficiază de ofrande
speciale trei divinităţi Iuus, Vofonio, Mart (considerate de G. Dumézil
că ar corespunde triadei precapitoline), în Campania, Lucania,
Bruttium sunt venerate cu precădere, divinităţi legate de ape (guri de
vărsare, izvoare, ape termale sau vindecătoare, ape care se pierd în
gura peşterilor, mlaştini) şi de pădure (în general asociate cu ideea de
sălbăticie) precum Diana Trivia / Trifatrina, Feronia, Marica şi Mefite.
De notat că, în mod normal, lăcaşurile lor sunt amplasate în zone
liminare sau în zone considerate ca loc de trecere între lumi (mlaş-
tina), ele au şi funcţie oraculară şi sunt legate de tabu-uri rituale.
Fără nici o îndoială că apa joacă un rol universal în toate
religiile. Dar nicăieri nu apar elemente identice cu cele întâlnite în
spaţiul osco-umbrian. Sub influenţă greacă şi romană se va ajunge la
asocierea lor cu divinităţi din panteonul tradiţional.
În zona piceniană există un element de legătură cu tradiţia sacrificiului
calului practicat la fiecare 15 octombrie la Roma (Strabon, V, 1, 8-9).

13
 Aceste câteva exemple sugerează că ideea valurilor de migraţie a
italicilor îşi găseşte o fundamentare şi în unele deosebiri culturale
explicabile prin tradiţii particulare şi prin cronologia mişcărilor.
Cât priveşte grupele dialectale italice distingem între:
1) Latina cu variante locale – Roma, praenestina, falisca şi ve-
neta; umbriana, osca (vorbită de samniţi, lucani, brutii, sabini, marsi,
volsci, picenieni). Este de presupus că sicula era mai aproape de
latină. Diferenţele majore sunt între oscă şi latină, umbriana fiind mai
aproape de latină. Trebuie adăugat că dialectele principale ne sunt
cunoscute graţiei epigrafiei. Devoto, Pallottino vorbesc de o italică
occidentală, una latină, şi una orientală sau osco-umbriana.
2) Un al doilea mare grup italic este reprezentat de celţii pătrunşi
în Italia în cursul a două migraţii. Cea mai veche, asociată cu Latène B,
a atins Roma (cca. 390 î.Hr.), dar celţii respinşi s-au instalat la nord de
Pad, acolo unde mai târziu vom găsi provincia Galia Cisalpina. Celţii au
presat spre est pe veneţi şi pe liguri spre vest-nord-vest. În zona
transpadană celţii nu au rămas nestânjeniţi, întrucât etruscii au încercat
o expansiune înspre nord. Al doilea grup de celţi – gallii senoni – s-au
instalat ceva mai târziu pe o porţiune din litoralul adriatic.
3) Una dintre problemele complicate este legată de messapi care
ocupă partea sudică a litoralului iono-adriatic. Din nou ne găsim în
prezenţa unei zone relativ bine cunoscute prin inscripţii (cca. 300) în
messapică, cu alfabet grecesc preluat de la Tarent, inscripţii care
datează începând cu secolul al VI-lea î.Hr. Dar locurile de cult în care
au fost descoperite merg înapoi până în secolul al VIII-lea î.Hr.
Problema este dacă messapii reprezintă un grup etnolingvistic de sine
stătător sau trebuie să fie integraţi între illyri reprezentând, eventual,
ramura occidentală a acestora.
Şluşanschi şi Wald cred că messapii divizaţi în mai multe grupe
(sallentini, iapygi, Paediculi, Peuceti) descind dintr-un fond
protoilliric fără ca această concluzie să poată fi pe deplin confirmată.
În afară de liguri care reprezintă o populaţie istoriceşte cunos-
cută, autorii greci folosesc pentru a desemna populaţiile pe care le-au
găsit în Italia şi Sicilia cu numele de sicani (Sicilia), ausoni,
italoi/viteloi. Unele dintre aceste denumiri sunt pur literare şi au fost
extinse, de către greci, la toţi locuitorii dintr-o zonă sau alta a Italiei
fără nici o distincţie lingvistică. Pornind de la aceste nume s-au
inventat şi cele două formule prin care întreaga peninsulă era
cunoscută – Ausonia/Aenotria/Italia. După cum se poate observa doar
una dintre variante a supravieţuit.

14
 III. CULTURI PREISTORICE ÎN ITALIA

Când este vorba de preistoria Italiei şi a zonelor imediat înve-

cinate (Sicilia, Sardinia şi Corsica) este necesar să se facă precizarea
că perioadele cele mai importante din punctul de vedere al implica-
ţiilor istorico-lingvistice şi culturale sunt neoliticul târziu (de pe coasta
adriatică) prin culturile Molfeta şi Matera, Chalcoliticul şi bronzul
timpuriu prin culturile Remedello-Gaudo-Rinaldone (în peninsulă),
Castelluccio (Sicilia), bronzul târziu prin culturile Terramare şi
appeninică, ca şi culturile hallstattiene (Vilanova, Este, laţială).
Trei curente sunt vizibile în toate culturile amintite. Pe de o
parte, componentele continentale şi nord-vest balcanice care afectează
culturile chalcolitice, ale bronzului târziu şi ale Hallstatt-ului prin
pătrunderi ale purtătorilor culturilor Vucedol, Unetice şi Urnenfel-
derkultur. Este o trăsătură care poate fi, eventual, corelată cu migrarea
celor două valuri de vorbitori de limbi italice.
Cel de-al doilea curent este balcanic şi este, fără îndoială, cel
mai timpuriu sesizabil. Mai exact, încă din neolitic prin culturile
Molfeta-Matera care vădesc strânse analogii cu neoliticul Thessalian
(Sesklo şi Dimini). Într-o perioadă ceva mai recentă – chalcolitic şi
bronzul timpuriu – spaţiul balcanic este dublat de Ciclade şi Creta,
piese de aramă ca şi reproducerile lor în silex trimiţând la această
ultimă zonă. Din bronzul târziu contactele cu Grecia Continentală şi
insule devin o constantă şi capătă o oarecare reciprocitate.
Pe de o parte, devine evident că Sicilia, Italia, poate şi Sardinia,
au constituit zone de interes pentru micenieni. Astfel, în mai multe
puncte de pe coasta Mării Tireniene a fost descoperită ceramică
miceniană (chiar din faza Myc. III A). Este vorba de Paestum, Ischia,
Monte Rovello, Munţii Tolfa şi, mai ales, la Uni sul Mignone, în
Toscana. Fenomenul are paralele în Sicilia şi ceva mai târziu, pe
coasta adriatică, la Scoglio del Tonne (în apropiere de Tarent). Chiar
ultimul punct menţionat sugerează o prezenţă substanţială chiar şi în
perioada Myc. III C. Contactele cu spaţiul italic nu se reduc la zonele

15
de coastă şi la cele mai sudice. Sunt dovedibile legăturile cu cultura
Terramare. Astfel, pe palafita de la Peschiera a fost descoperit un
pumnal caracteristic pentru epoca miceniană târzie. În aceeaşi cultură
a fost identificat şi un fragment ceramic micenian în vreme ce fibulele
de tip Peschiera sau «în formă de arcuş de vioară» provin din contexte
funerare miceniene. Aceste legături sunt datate cu aproximaţie între
1300-1200 î.Hr. Dar datarea poate fi modificată în raport cu noua
cronologie a micenianului târziu.
Cât priveşte legăturile cu Cipru, aşa cum s-a amintit mai sus,
Sicilia pare să fi jucat un rol foarte important. Este vorba de cultura
Castelluccio particularizată printr-o ceramică pictată de tip egeo-
cipriot. Nu este exclus ca interesul pentru zonă să fie legat de
exploatarea sulfului, un mineral folosit pentru practici lustrale şi
scopuri terapeutice. Această idee este sugerată de descoperirea unor
arii sacre, poate chiar sanctuare, cum sunt cele de la Monte Grande
(zona Palma di Montechiaro şi Agrigente) şi la Ustica. La monte
Grande a fost descoperit un spaţiu circular delimitat de ziduri
megalitice în interiorul cărora se aflau mici platforme de lut ars
(= altare sacrificiale) şi ofrande (coarne de lut, modele de temple,
pirostrii). Ceramica şi unele ofrande (coarnele) duc spre Mxc.
Timpuriu I/II, Cipru şi Minoicul mijlociu. Prezenţa locurilor sacre este
explicată prin faptul că staţiunea este legată de extragerea şi rafinarea
sulfului. Contactele cu Cipru şi Creta ar reprezenta cel de-al treilea
curent cultural care afectează Mediterana centrală.
Dacă se are în vedere complexitatea şi continuitatea legăturilor
cu lumea egeo-mediteraneeană (continentală şi insulară) se conferă o
mai mare consistenţă istorică unor mituri sau legende prin care aceste
lumi sunt integrate. În consecinţă, călătoriile lui Ulisse şi ale lui Enea
şi amintirea, de către Strabo, a sacrificiului calului în onoarea lui
Diomede la picenieni nu ne mai apar ca nişte construcţii foarte târzii
elaborate în mediile greceşti, ci se poate presupune că fac parte din
moştenirea spirituală a lumii italice.
Este important de menţionat măsura în care între culturile italice
din epoca metalelor există elemente de continuitate, nu numai o succe-
siune cronologică. După cum s-a arătat, cultura Terramare are ca arie
centrală de răspândire regiunea mlăştinoasă a Padului şi anume
provinciile Modena, Reggio, Parma, Piacenţa cu extensiuni spre
Emilia nord-vestică. Numai că în apropierea Bologniei au fost identifi-
cate două-aşezări – una aparţinând culturii appeninice, alta – culturii
Terramare. Este posibil ca, pe acest fond, să se fi format, prin

16
parcurgerea unei perioade de tranziţie (faza protovillanova, cunoscută
de la Ortucchio, Tolfa şi Milazzo), cultura Villanova. Legătura cea
mai importantă poate fi presupusă a fi cea cu Terramare, având în
vedere exclusivitatea ritului incineraţiei şi obiceiul înmormântărilor în
câmpuri de urne în primele două faze ale culturii Villanova (Benacci I
şi II). Alte aspecte ale culturii par să fie moştenite din cultura
appeninică. De pildă, vasul bitronconic care a servit ca urnă în fazele
San Vitale, Benacci I şi Benacci II vine din aria appeninică, ca şi
obiceiul depunerii urnei într-o groapă simplă. Poate că abandonarea
incineraţiei şi adoptarea înhumaţiei în ultima fază a culturii Villanova,
şi anume Arnoaldi, se petrece tot sub influenţă appeninică. Trebuie
adăugat că, spre deosebire de Terramare, care are o distribuţie
geografică mai restrânsă, cultura Villanova cuprinde, în afara zonei
Bologniei şi a Etruriei (inclusiv Etruria meridională), care reprezintă
aria ei de formare, şi regiuni mai sudice, chiar şi în Latium, chiar şi la
Roma. După cum elemente ale culturii appeninice au fost decoperite la
San Omobono (Forum Boarium). Aceste urne se datează în faza târzie
şi finală a epocii bronzului (secolul XI-X î.Hr.), adică în fazele
definite ca subappeninice sau protovillanova. Descoperirea de la San
Omobono se înscrie într-o evoluţie generală care a afectat, mai întâi,
Latium. Descoperiri ca cele de la Plombara, Sabina, Allumiere şi
Sasso di Furbala o confirmă. Paralel cu această pătrundere se dezvoltă
grupul incinerant laţial datat în secolul al VIII-lea î.Hr. prin
descoperirile de la Munţii Albani (Marino, Campofattore,
Grottaferrata, Boschetto, San Lorenzo Vecchio). Quasi-contemporane
sunt descoperirile de locuinţe şi morminte de la Roma (pe Palatin, în
for, sub templul lui Caesar), etc. Nu trebuie uitat, însă, nici un moment
că faptele arheologice sunt destul de derutante. La Roma chiar, pe
Quirinal, a fost descoperit un cimitir de înhumaţie aproximativ
contemporan cu cele mai timpurii urne laţiale şi care datorită ritului a
fost atribuit unui grup sabin. Deci, nici Roma, nici Latium nu aparţin
unui areal cultural unic. Ca şi în restul Italiei se asistă la o destul de
mare fragmentare culturală.
În secolul al VIII-lea î.Hr. se înregistrează o serie de fenomene
culturale interesante. Cea mai spectaculoasă evoluţie se produce în
Toscana unde, pe fondul Villanova pe care s-au altoit influenţe
greceşti şi orientalizante (după opinia celor mai mulţi arheologi
italieni), se structurează civilizaţia etruscă. Nu contează, în acest
context, măsura în care un grup de rătăcitori s-a instalat pe ţărmul
toscan.

17
 Pe de altă parte, crearea celor mai timpurii colonii greceşti în
Italia şi Sicilia au determinat schimbări spectaculoase şi au favorizat
diferenţierea unei aristocraţii locale. O atare dezvoltare a fost pusă în
lumină de descoperirile din Campania (v. necropola de la
Pontecagnano) şi de creşterea ponderii importurilor greceşti, inclusiv
prezenţa lor în spaţii de cult şi transformarea unor produse precum
ceramica chalcidică, euboică sau protocorinthică în echivalent de
schimb (atât în Italia, cât şi în Sicilia).
Construirea oraşului-stat Roma nu poate fi disociată de acest
proces, chiar dacă, din motive încă insuficient de clare, evoluţia ei a
fost mai lentă decât a oraşelor-state etrusce, a celor din restul Latium-ului
şi din Campania.
Cât priveşte Sardinia trebuie să se atragă atenţia asupra faptului
că ea face parte din arealul megalitic, că de aici se cunosc, din epoca
metalelor, monumente faimoase de tip nuraghi (a căror funcţie reală
nu este stabilită) şi că insula s-a aflat, de timpuriu, în sfera de influenţă
feniciano-punică. Se poate adăuga perpetuarea unor tradiţii foarte
arhaice consemnate până târziu. Este vorba, între altele, de practica
sacrificării persoanelor în vârstă sau a sinuciderii lor.

18
 IV. FUNDAREA ROMEI

Aşa cum s-a mai amintit în treacăt şi mai înainte, Roma s-a
structurat ca oraş-stat mai târziu decât alte întemeieri latine. Tradiţia
istorică aminteşte un mare număr de asemenea formaţiuni precum şi
constituirea timpurie a unei ligi latine, cu instituţii proprii şi un sanctuar
federal. Se presupune că acest proces este urmarea dezvoltării agricul-
turii şi a restrângerii importanţei păstoritului în Latium, a creşterii
importurilor, mai ales a celor greceşti, a unor schimbări în obiceiurile
funerare, dar şi a adâncirii diferenţierii sociale. Rezultatul cel mai
spectaculos rămâne apariţia unor centre de putere în Munţii Albani
(Satricum, Anzio, Ardea, Lanivium, Praeneste, etc.). Descoperirea unor
necropole cu faze mai vechi de înmormântare (v. Lanuvium şi Osteria
dell’Osa) şi a unor sanctuare (Ardea, Aricia, Satricum, Cassino) oferă
informaţii numeroase despre această lume latină. Centrul acestei lumi
vor continua să rămână munţii Albani, zonă în jurul căreia se va
organiza liga latină. În acest areal un loc de prim ordin îl vor deţine
Tusculum, Aricia, Lanuvium, Velletri, Alba Longa. Perioada de
maximă înflorire a zonei se întinde din sec. VIII-VII î.Hr. (poate şi sec.
al IX-lea î.Hr.) până în secolul al IV-lea când Roma controlează absolut
întregul Latium, inclusiv, dizolvă liga latină. Notăm că această alianţă
bazată pe un foedus latinum nu era iniţial controlată de Roma, ci de un
concilium latinorum ce se reunea la izvorul Ferentin. Fiecare aliat
dădea, pe rând, un comandant militar. Chiar dacă acest comandant
venea de la Roma, acţiunile lui erau întreprinse în numele ligii. Altă
dovadă a preeminenţei ligii asupra Romei o constituie amplasarea
sanctuarului federal. Trecerea în prim plan a Romei se exprimă, între
altele, prin transferul centrului religios al ligii în templul Dianei de pe
Aventin, eveniment care a putut avea loc pe la cca. 456 î.Hr.
Începuturile Romei sunt legate, potrivit tradiţiei, de Alba Longa.
În legătură cu întemeierea oraşului se pun o serie de probleme.
Mai întâi, este vorba de măsura în care tradiţia istoriografică romană
este credibilă sau nu în reconstituirea de fapte (inclusiv întemeierea

19
romuleană) şi precizarea etapelor ei de evoluţie. Mai exact, stabilirea
cum, când şi în ce împrejurări s-a făcut saltul enorm de la o aşezare
modestă la un centru de prim ordin, care a realizat, este drept, într-o
foarte lungă durată, (456-cca. 225 î.Hr.) dominaţia asupra întregii
peninsule, inclusiv subordonarea coloniilor greceşti.
Cea de-a doua problemă priveşte măsura în care localizarea
geografică a Romei arhaice într-un punct nodal al acelei uia salaria a
favorizat această creştere uluitoare. În ce măsură interesele etrusce şi
cucerirea etruscă efectivă au determinat transformarea unei aşezări
proto-urbane într-un oraş propriu-zis constituie altă întrebare. Şi nu în
ultimul rând, dacă anumite particularităţi ale modului de viaţă arhaic
roman (care se apropie foarte mult de Sparta lui Lycurg) caracterizat
prin elogiul sobrietăţii şi al muncii, ataşamentul la valorile tradiţionale
(religioase, rituale, de ex. riturile legate de confarreatio, morale),
importanţa acordată forţei fizice şi valorilor militare, subordonarea
absolută a intereselor individuale faţă de interesul comun, respingerea
împrumutului cultural, a bogăţiei mobiliare, ca şi a ideii de etalare a ei
au jucat vreun rol în succesele în plan politic. În mod sigur aceste
trăsături explică lunga supravieţuire a acestor valori tradiţionale şi
lentoarea cu care s-au produs modificări în modul de viaţă roman.
Problema esenţială rămâne câtă credibilitate poate fi acordată
tradiţiei privind întemeierea Romei (aşa cum este narată de Plutarh în
Viaţa lui Romulus) şi dacă evoluţia Romei, în prima perioadă din
istoria sa, a urmat schema pe care o cunoaştem prin istoriografia
latină: o succesiune a două serii de regi («naţionali» şi etrusci), eveni-
mente asociabile cu fiecare din cei şapte regi, alungarea ultimului rege
etrusc, instaurarea republicii şi desemnarea celor dintâi magistraţi
republicani (consulii).
Fără a se intra în prea multe detalii este necesar să se sublinieze
că istoriografia modernă a depăşit faza hipercriticistă inaugurată de
Mommsen şi Ettore Pais. Şi că operând cu mai multe surse şi metode
de cercetare – analiza comparată a religiei, identificarea unor fapte
materiale care să confirme marea vechime a legăturilor cu lumea
egeană, mai ales, recuperarea trecutului real al Romei graţie
descoperirilor arheologice din Roma, Latium şi restul Italiei centrale –
s-a putut ajunge la un consens aproape unanim în ceea ce priveşte
autenticitatea şi istoricitatea tradiţiei. Fără nici o îndoială – cu
retuşările de rigoare.
Dovezile cele mai substanţiale rămân cele arheologice. Care sunt
principalele câştiguri bazate pe aceste observaţii, ca şi principalele
critici aduse tradiţiei se va vedea mai încolo.
20
 Unul dintre câştigurile esenţiale rămâne apartenenţa unei părţi din
populaţia romană la lumea laţială, fapt confirmat prin tipologia urnelor
identificată pe Palatium, Germal şi în for. Prin aceasta se dă substanţă
legendei care leagă Roma de Alba Longa. Datarea în secolul al VIII-lea
î.Hr. a celor mai timpurii resturi de aşezare şi morminte adiacente
justifică funcţia esenţială a Palatinului în viaţa religioasă şi politică
romană, aici păstrându-se până în perioadă imperială «coliba» lui
Romulus în care se afla cel mai important obiect ritualic de care numele
lui era asociat – toiagul de augur – cu care a trasat conturul Romei.
Elementul de noutate pe care l-a adus cercetarea arheologică se
referă, în primul rând, la demonstrarea simultaneităţii evoluţiei Romei
şi Latium-ului, amândouă zonele intrând în aria de difuziune a
civilizaţiei subappeninice şi protovillanova. Pe de altă parte, s-a
confirmat datarea în secolul al VIII-lea î.Hr. (după tradiţie se oscilează
între 750-753 î.Hr.) a celor mai timpurii urme de locuire mai
consistente. De aici concluzia că veacul al VIII-lea î.Hr. rămâne un
moment crucial în istoria Romei. Fără ca aceasta să însemne că avem
de a face cu o cetate întemeiată în conformitate cu un ritual pe care
romanii l-au conservat până la Constantin cel Mare. Dimpotrivă,
faptele arheologice au dovedit că Roma nu a avut un început care să
justifice puterea şi strălucirea de mai târziu, ci a evoluat, ca toate
statele de tip polis, de la structuri rurale la o aşezare protourbană şi
urbană. A reieşit, fără nici un dubiu, că prezenţa etruscă şi creşterea
importanţei influenţei greceşti au fost esenţiale şi din punct de vedere
urbanistic şi arhitectonic şi din punct de vedere administrativ, în
creşterea Romei. De altfel, cel mai vechi zid de incintă identificat,
construit din tuf vulcanic, este de epocă serviană (adică cel mult de la
sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr.). S-a confirmat şi modalitatea
prefigurată de tradiţie că Roma a parcurs aceleaşi etape general
cunoscute, şi anume asocierea, (sinoekism) într-o aşezare nouă, a mai
multor sate. Descoperirea necropolei de înhumaţie de pe Quirinal a
confirmat polietnismul populaţiei romane fondatoare. Din această
perspectivă originea latină şi sabină a regilor zişi «naţionali» nu are de
ce să şocheze. Ea aparţine realităţii intrinseci a Romei arhaice. Cât
priveşte durata perioadei regale (753-509 î.Hr.), numărul regilor (7) şi
modalitatea de instaurare a republicii, aici s-a mers de la negarea
istoricităţii regilor (Mommsen, Et. Pais) la recunoaşterea a 6 regi (cu
excepţia lui Romulus), chiar la acceptarea că nu este exclus ca cei
7 regi să fie doar aceia ale căror nume tradiţia le-a păstrat, dar că, în
realitate, au fost mai mulţi. Au existat şi încercări de a vedea în

21
funcţiile primilor patru regi o proiecţie mitică a funcţiilor zeilor
suverani din vechiul panteon indoeuropean: Romulus prin accesele de
violenţă ar fi proiecţia lui Varuna, Numa Pompiliu ar desfăşura acte
asemănătoare cu funcţiile lui Mithra (dătător de legi, creator de stare
de armonie), Tullus Hostilius ar fi o proiecţie a lui Indra, în vreme ce
Ancus Marcius ar fi echivalentul gemenilor binefăcători Asvin.
Această tentativă rămâne o pură speculaţie după cum împingerea într-un
trecut nedefinibil a regalităţii romane nu se poate demonstra prin
fapte. Ceea ce poate fi catalogat drept calcul artificial rămâne durata
perioadei regale (753-509 î.Hr.) şi numărul de ani acordat fiecărei
domnii – cca. 35 de ani. Nu se poate pierde din vedere că vârsta de 35
de ani pare să fi jucat o funcţie magică în regalităţile indoeuropene
(v. arieni, hittiţi, micenieni). După cum nu se pot exclude din judecată
sfârşitul nebulos al unor domnii (v. Romulus), ca şi ceremonialul par-
ticular de întronare, rolul jucat de oracole în proceduri speciale. În
ceea ce priveşte «dinastia etruscă» mai buna cunoaştere a civilizaţiei
toscane a dovedit că nu se poate vorbi de etrusci în general. Că regii
etrusci nu se constituie, în realitate, într-o dinastie şi că fiecare
«suveran» în parte reprezintă eventual interesele unui alt oraş-stat
etrusc (Tarquinia, Vulci, poate Caere). Este necesar să se adauge aici
şi o opinie mai nouă (Ella Hermon, 2001) în legătură cu regii etrusci
de la Roma. Această opinie este construită pe o idee perfect valabilă şi
anume pe valoarea personală a luptătorului şi pe relaţia specială dintre
căpetenie şi suita sa. De aici impresia că regii etrusci de la Roma nu
sunt neapărat exponenţii cetăţilor lor de baştină, ci sunt în realitate
«condottieri» care şi-au asumat un risc, în nume şi în folos proprii.
În general sunt asociate cu prezenţa etruscă o serie de transfor-
mări importante. Se crede că din sec. VII-VI î.Hr. Roma se transformă
într-un veritabil centru urban, adică încetează funcţia funerară a
forului, loc destinat acum vieţii publice şi economice, cu temple
dedicate unor divinităţi poliade (v. templul Capitolin), cu o structură
administrativă în care elementele etnice şi de descendenţă familială îşi
pierd importanţa în favoarea repartiţiei în funcţie de domiciliu şi poate
şi de tipuri de activităţi economice desfăşurate. Poate că o polarizare
ocupaţională se adânceşte prin această nouă structurare administrativă
atribuită, de tradiţie, lui Servius Tullius (= Mastarna).
R. Bloch, unul din istoricii care acordă o foarte mare greutate
tradiţiei, crede că de aceeaşi perioadă pot fi legate şi alte opere de
urbanistică: realizarea de lucrări edilitare, în principal, lucrări
hidraulice, apariţia decoraţiei monumentale, etc. Şi tot R. Bloch crede

22
că poate dovedi că tema periplului lui Enea ar data cel puţin din
secolul al VI-lea î.Hr. Legăturile neîntrerupte cu Egeea justifică ideea
lui Bloch. Cred că există şi o mare doză de optimism în afirmaţiile lui
Bloch. Sigur, nu se poate contesta că de perioada regalităţii etrusce se
leagă construirea primului zid de incintă al oraşului, pavarea forului,
construirea templului dedicat Triadei capitolinei şi templul Dianei de
pe Aventin, că apar unele rudimente de lucrări hidraulice şi sunt
folosite antefixele pentru decorarea faţadelor unor monumente. Nu
trebuie să uităm însă că nu numai la începutul secolului al II-lea î. Hr,
dar chiar şi în Roma lui Nero, oraşul era departe de a avea un aspect
spectaculos: străzile erau înguste, şerpuitoare şi nepavate, casele erau
construite, fără să se respecte vreo regulă urbanistică, din materiale
inflamabile. Cât priveşte construcţiile hidraulice acestea sunt legate de
un moment târziu, mai exact de numele lui Appius Claudius. Dacă
adăugăm şi amănuntul că romanii nu au bătut monedă proprie până în
a doua jumătate a secolului al III-lea î.Hr., că din aceeaşi vreme
datează o serie de interdicţii privind desfăşurarea activităţilor comer-
ciale de către senatori, că prin legea celor XII Table era interzisă
etalarea bogăţiei şi stocarea metalului preţios se poate realiza măsura
în care cele trei domnii etrusce au transformat o aşezare în care menta-
lităţile arhaice prevalau, într-un oraş cu o viaţă economică tumultoasă,
în care principiile de urbanistică erau la mare preţ.
Este necesar să se sublinieze că o serie de arheologi (Modestov,
Boni, Pinza, Peroni, Müller-Karpe, Gjerstad), istorici (Pallottino,
R. Bloch, Pareti) şi istorici ai religiilor (Dumézil) au contribuit la mai
buna luminare şi înţelegere a tradiţiilor istoriografiei antice cu privire
la întemeierea Romei, structura Romei primitive, rolul celor două serii
de regi şi natura polietnică a celor dintâi locuitori ai oraşului – latini,
sabini şi etrusci. Şi aceasta în pofida faptului că atitudinea sceptică nu
a fost abandonată cu totul, ultimul nume de anvergură care o
îmbrăţişează fiind acela al unui mare romanist – A. Alföldi.
Întrebări recapitulative:
1. Particularităţile geo-climaterice ale Romei.
2. Tradiţiile etno-lingvistice din spaţiul italic. Contribuţia lor la
formarea civilizaţiei romane.
Propuneri de referate:
1. Mitul fondării Romei între tradiţia istoriografică latină şi
cercetarea arheologică.
2. Enigmele civilizaţiei etrusce.
23
 V. ROMA ÎN EPOCA REGALĂ

Aşa cum s-a putut vedea în capitolul precedent există suficiente

similitudini între Roma şi alte state de tip polis constituite în bazinul
egeo-mediteraneean: natura polietnică a populaţiei, lunga durată de
timp scursă între modul rural de existenţă şi formarea statului,
modalitatea de apariţie (fuziunea mai multor sate) şi gruparea vieţii
sociale, politice şi religioase în jurul unui loc încărcat de tradiţie şi de
sacralitate prin marea vechime care-i era atribuită, vechime pe care au
probat-o şi cercetările arheologice.
Şi în ceea ce priveşte succesiunea formelor de guvernare se
constată aceeaşi identitate de evoluţie. Toate statele au parcurs o fază
a regalităţii arhaice şi, ca şi în lumea greacă termenul de rex a supra-
vieţuit instituţiei. După cum, în toate cazurile, regalitatea a fost urmată
de regimuri oligarhice indiferent de modalităţile de marcare a poziţiei
sociale a categoriilor privilegiate – naştere, avere şi natura ei (imobilă
şi mobilă), ca şi de maniera de a o obţine. După cum, peste tot, nu se
constată vreo abatere de la principiul că dreptul de a conduce este
rezervat elitelor.
În ceea ce priveşte regalitatea romană, trebuie spus că aceasta nu
reprezintă un fenomen singular în Italia. Forma de guvernare monar-
hică este caracteristică şi pentru etrusci şi nu este exclusă nici în cazul
altor neamuri italice. De altfel, tradiţia pomeneşte alţi regi în Latium
(v. Lavinium şi Alba Longa, ca şi la sabini).
Problemele cele mai complicate sunt legate de cronologia
perioadei regale, originea etnică a regilor, titulatură şi mod de
desemnare şi funcţiile sau atribuţiile ce le revin şi, în ce măsură faptele
ce le sunt atribuite de tradiţia istoriografică le aparţin şi, nu în ultimul
rând, numărul real şi autenticitatea numelor lor.
În ceea ce priveşte cronologia, discuţia se poartă între adepţii
datelor tradiţionale şi anume 753 î.Hr. pentru întemeierea Romei şi
deci pentru începuturile domniei lui Romulus, 616 î.Hr. pentru
începutul domniei celui dintâi rege etrusc (Tarquinius Superbus),

24
578 î.Hr. pentru începutul domniei lui Servius Tullius şi 509 î.Hr.
pentru alungarea lui Tarquinius Superbus.
M. Pallotino, R. Bloch, Heurgon, P. Martin sunt dispuşi să
acorde o foarte mare credibilitate calculelor tradiţionale. În vreme ce
Gjerstad (Early Rome) optează pentru o cronologie scurtă corelativ cu
eliminarea din lista regilor autentici a lui Romulus şi Titus Tatius.
Acest istoric redactează prima etapă a regalităţii romane între
575- 530 î.Hr., domnia lui Tarquinius Priscus o începe la 530 î.Hr., a
lui Servius Tullius o împinge la începutul secolului al V-lea î.Hr., iar
începutul erei republicane este datat la 450 î.Hr.
Trebuie subliniat că în afară de Gjerstad această cronologie
excesiv de scurtă nu a fost acceptată de nici un istoric.
În ceea ce priveşte originea etnică a regilor nu există nici o
îndoială că la Roma nu se poate vorbi de o regalitate naţională, eventual
de o dinastie latină, una sabină de sine stătătoare şi alta etruscă cum
crede Gjerstad. Cel mult se poate face o distincţie între o perioadă mai
timpurie în care domnesc în succesiune sau în asociere regi de origine
latină şi regi de origine sabină şi perioada regalităţii etrusce cu
precizarea că, în acest caz, nu se poate vorbi de o dinastie, ci de regi
care provin dintr-o cetate etruscă sau alta interesată de controlul Romei.
Cât priveşte numărul real al regilor şi autenticitatea numelor lor
este interesant de semnalat faptul că istoriografia contemporană
oscilează între trei construcţii. Nici unul dintre regi nu este real. Toţi
sau măcar regii primei faze sunt expresia unei proiecţii mitice a celor
trei funcţii care particularizează gândirea protoindoeuropeană. Cu alte
cuvinte reprezintă personalizări ale acestor puteri şi funcţii. Cea de-a
treia alternativă este cea oferită de Gjerstad care admite existenţa a
două serii de regi: unii preurbani şi alţii urbani, din ultimul grup fiind
excluşi Romulus şi Titus Tatius, consideraţi neistorici. În legătură cu
acest punct de vedere trebuie menţionat că tradiţia (autentică sau
versiunile ei) nu oferă decât o listă unică, cel puţin pentru prima etapă
a regalităţii romane. Pornind de la această constatare şi de la
împrejurarea că întemeietorul dinastiei romane descinde, prin regii de
la Alba Longa, din Enea, s-a consolidat ideea că numele, modalitatea
de accedere la domnie, criteriile avute în vedere, funcţiile şi atribuţiile
sunt autentice. Singurele dubii sunt provocate de faptul că unele
evenimente sunt antedatate. Este cazul unor succese militare care sunt
atribuite unor regi şi care în realitate sunt asociabile erei republicane.
După cum există tendinţa de a suprapune într-o singură operaţie
evenimentele care, în realitate, s-au desfăşurat în mai multe etape
(v. constituţia serviană).
25
 În ceea ce priveşte titulatura există o unanimitate în legătură cu
foarte marea vechime a titlului de rex cu analogii foarte bune în lumea
ariană. Acest detaliu subliniază şi marea vechime a instituţiei ca atare.
Cât priveşte natura puterii regale, toate elementele sunt în favoarea
ideii că cei care acced la acest titlu sunt recunoscuţi ca purtători ai
unui har aparte. Acest har este legat, pe de o parte, de o naştere
miraculoasă. În unele dintre cazurile cunoscute (care sunt cele ale lui
Romulus, Servius Tullius şi Silvius-rege în Alba Longa) frapează
faptul că apar ca rezultând dintr-o relaţie specială între o muritoare
(dar nu orice fel de muritoare – o preoteasă, o nobilă, o regină) şi o
divinitate masculină (Marte/Zeul focului). Să nu uităm că o asemenea
construcţie specială îi priveşte doar pe regii fondatori (Romulus) sau
refondatori (Servius Tullius). Această naştere miraculoasă nu era
suficientă, însă, pentru a justifica accederea la putere. Trecerea unor
probe, în general, asociate cu sălbăticia – apă, foc, pădure, fiară, mod
de viaţă rustic – garanta charismatismul persoanei. Aceasta înseamnă
că naşterea, în sine, nu asigura preluarea puterii. În consecinţă, se
poate afirma că, în afara unor construcţii de tipul ascendenţă din Enea,
regalitatea nu era ereditară. De altfel, este evident că alte criterii erau
mai importante decât ereditatea. Nici un fiu sau o altă rudă de sânge
nu succede, ci doar «asociaţii» şi «aleşii». După cum nu era nici
naţională întrucât, la Roma, regii provin din cele trei neamuri care,
după tradiţie, au format populus romanus.
Cât priveşte lista celor 7 regi – Romulus, Numa Pompilius, Tullus
Hostilius, Ancus Marcius, Tarquinius Superbus, Servius Tullius – este
necesar să se facă unele observaţii. În primul rând, că cifra (poate cu
conotaţii magice) este epurată întrucât există domnii duble (Romulus şi
Titus Tatius, de exemplu). În al doilea rând, pentru că între primii patru
regi figurează o persoană care pare să fie «inserată» sau «intercalată».
Este vorba de Tullus Hostilius singurul rege care nu urmează modelul
«clasic» de asociere la putere. Nici nu este asociat predecesorului, nici
nu asociază pe nimeni. Explicaţia este anevoie de găsit.
Modelul general practicat este acela de a desemna un succesor
prin asociere (v. Romulus/Titus Tatius/Numa sau Numa /Ancus Marcius
sau Ancus Marcius/Tarquinius Priscus sau Tarquinius Priscus/Servius
Tullius). După cum se vede singurele neregularităţi sunt reprezentate de
Tullus Hostilius şi Tarquinius Superbus. Şi aceasta în condiţiile în care
există fii şi nepoţi. Se pare că formula de asociere era căsătoria cu o
fiică, ceea ce favorizează pe gineri şi ceea ce sugerează o oarecare
prevalenţă a principiului uterin în «legea» succesorală.

26
 Relativ la tipul de putere este necesar să se atragă atenţia că regii
romani deţin o autoritate împărţită cu senatul (consiliul) şi un
magistrat important (praetor maximus). În acelaşi timp desfăşurarea
ceremonialului de investitură sugerează că puterea reală aparţine
senatului care-şi manifestă preeminenţa prin interregnum şi prin
recunoaşterea succesorului, în vreme ce comitia curiata acordă doar
investitura celui desemnat de către senat.
În ceea ce priveşte funcţiile, pare să rezulte din ceea ce s-a
menţionat mai înainte că atribuţiile de natură religioasă trebuie
menţionate în primul rând. Fără nici o îndoială că, între acestea,
organizarea vieţii religioase rămâne una din cele mai importante şi este
interesant din acest punct de vedere că numele cele mai reprezentative
sunt cele ale regilor care, într-o formă sau alta, pot fi consideraţi
fondatori. Nu în sensul îngust de erou fondator, ci într-o accepţiune mai
largă de «creator de stare nouă»: crearea de sacerdoţii (Flamen Dialis),
crearea de colegii (vestale), elaborarea de legi sacre (chiar prin
consultarea unor divinităţi, v. descrierea din Fastele lui Ovidiu a
condiţiilor în care Numa a stabilit natura sacrificiilor), introducerea de
culte sabine, etrusce, greceşti, dedicarea de temple, spunerea
calendarului (describere annum), organizarea jocurilor, îndeplinirea
riturilor de război, consultarea augurilor, celebrarea unor ceremonii care
invocă evenimente istorice (v. Consualia în amintirea răpirii sabinelor).
De atribuţiile religioase ale regilor trebuie să fie legat dreptul de a
acorda asylum, drept amintit în legătură cu Romulus şi Ancus Marcius.
Acest drept funcţionează în condiţiile în care trebuie să se găsească o
soluţie la un fenomen aparte – mici strămutări de populaţie sau
micromigraţii petrecute în cadrul unui ceremonial special – uer sacrum
– care presupune oferirea unui grup ales de tineri, ca jertfă, unui zeu.
Grupul de ofrandă călăuzit de un animal trebuie să-şi întemeieze un nou
cămin. Este formula rituală de creare a unei aşezări-fiice. Probabil că
sabinii s-au instalat la Roma în cadrul unei asemenea proceduri. După
cum alţi străini puteau beneficia de acest drept de asylum şi se puteau
instala la Roma. Ca şi dreptul de a judeca procese în care vina are o
conotaţie religioasă şi presupune aplicarea pedepsei cu moartea. Este
vorba de procesele de tip perduellio (încălcare unui tabu religios,
v. vestalele păcătoase) şi parricidum.
A doua funcţie importantă sugerată de însăşi natura charismatică
a puterii este cea militară cu tot ceea ce presupune ea: organizarea
armatei (după tradiţie opera a trei regi, respectiv a lui Romulus, Tullus
Hostilius şi Servius Tullius), dreptul de a declara război şi de a încheia

27
pace, reglarea prin război sau duel a conflictelor, încheierea de alianţe.
De notat că un rege nu putea purta decât războaie victorioase. Această
atribuţie adaugă la titlul de rex pe acela de dux.
A treia funcţie este juridico-legislativă. Ea se justifică pe un
principiu fundamental şi anume acela că regele este dreptul, face
dreptul şi spune dreptul. De notat că nu este vorba de legi scrise şi
afişate, ci de un sistem de norme juridice în baza cărora se dau
sentinţe, pe temeiul cărora se structurează principalele instituţii (senat,
comiţii, numite după cele două funcţii – curiate şi calate – la care se
adaugă, de la Servius Tullius, comitia centuriata), este creat dreptul
familial (tip de căsătorie, dreptul succesoral, adopţii, obligaţii faţă de
rudele defuncte etc.).
Cât priveşte alte instituţii decât cea monarhică sunt de amintit, în
primul rând, senatul (după tradiţie format în trei etape – Romulus,
Numa, Tarquinius Superbus). Din păcate nu se pot da nici un fel de date
sigure în legătură cu numărul de membri şi funcţiile îndeplinite. Doar
procedurile de interregnum şi de desemnare a noului rege sunt evidente.
Cea de-a doua instituţie este reprezentată de comitia curiata,
poate o instituţie moştenită din epoca prestatală, cu o foarte puternică
încărcătură religioasă în funcţionarea şi atribuţiile ei. De numele lui
Servius Tullius este legată crearea unor comiţii paralele, cu mod de
constituire, loc de adunare şi funcţii total diferite. Fără nici o îndoială, în
cazul comiţiei centuriate funcţiile fiscale şi militare au prevalat asupra
celor religioase. În legătură cu reforma centuriată, se constată, ca şi în
cazul acţiunilor militare atribuite regilor, un fenomen de telescopare. Nu
numai la Titus Livius (I, 43), dar şi la Dionysios din Halicarnas (IV, 6)
apar o serie de nepotriviri între epoca în care sistemul nou a fost creat şi
modalitatea de structurare a claselor, ca şi numărul lor. Ambii istorici
menţionează împărţirea cetăţenilor în cinci clase, în funcţie de averea
bănească (calculată în aşi) cu favorizarea cavalerilor şi a indivizilor
încadraţi în prima clasă. Anacronismul cel mai grav priveşte estimarea
bogăţiei în bani câtă vreme primele emisiuni monetare la Roma nu sunt
anterioare secolului al III-lea î.Hr. De asemenea, nici moneda nu pare să
fie cea reală, primele emisiuni monetare fiind sesterţii, nu aşii care merg
mai bine cu sfârşitul republicii romane.
Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că şi în acest caz
avem de-a face cu un sistem perfecţionat treptat. Ceea ce poate fi
proiectat cu siguranţă în sec. VII-VI î.Hr., adică în timpul lui Servius
Tullius, este: 1) introducerea criteriului valorii averii în organizarea
corpului cetăţenesc; 2) distribuţia obligaţiilor militare şi fiscale în

28
funcţie de avere şi de domiciliu şi nu de naştere; 3) egalizarea
statutului juridic al locuitorilor Romei în funcţie de contribuţia reală la
bunul mers al cetăţii, cu alte cuvinte, recunoaşterea plebei ca parte a
corpului cetăţenesc.
Este obligatoriu să se facă precizarea că modalitatea de stabilire
a averii şi deci a clasei de recrutare nu reprezintă unicul anacronism
legat de această reformă. Funcţia reală militară este şi ea de analizat.
Dacă se porneşte de la ideea că în epoca regală la Roma, ca şi în alte
structuri din Italia, căpetenia şi suita sa (formată din rude şi aliaţi) îşi
asumă misiunile de «război» şi dacă Servius Tullius (=Mastarna) avea
un comportament similar în Vulci natal este de presupus că acţiunea
lui, după instalarea la Roma, viza lărgirea bazei de recrutare. Mai
exact, adăugarea, la suita personală, a unui corp de hopliţi. În această
perspectivă, ipoteza mai veche a lui Laet, că iniţial a existat o singură
clasă, devine credibilă. Se poate adăuga că în secolele V-IV î.Hr.
asumarea unor riscuri militare de către un grup de rude încă
funcţionează. Cazul atât de frecvent citat al cuceririi ultimului centru
etrusc – Veii (477 î.Hr.) – de către ginta Fabia, constituie un argument
fundamental în această privinţă. Sigur nu este vorba numai strict de
rude, ci şi de clienţii dependenţi de o gintă.
Nu ştim în ce măsură, chiar de la început, comitia centuriata a
îndeplinit şi funcţii politice. Mai curând este de crezut că nu poate fi
vorba de aşa ceva. De asemenea, se poate bănui că o parte din funcţiile
politice şi legislative au fost transferate spre comitia centuriata pe tot
parcursul erei republicane.
În sfârşit, trebuie menţionaţi doi magistraţi care au funcţionat în
epocă regală. Este vorba de praetor maximus şi poate de un praefectus
Urbi.
În ceea ce priveşte expulzarea lui Tarquinius Superbus şi
instituirea unei noi forme de guvernare problemele care se pun sunt: a)
data când a avut loc; b) titlul şi numărul magistraţilor care l-au
substituit pe rege; c) în favoarea cărui corp social s-a produs această
răsturnare. În ceea ce priveşte data, o serie de indicii, cum sunt lista
magistraţilor eponimi reconstituită şi completată după incendiul gallic
din 390 î.Hr., reforma calendarului, ca şi sursele greceşti (Aristodemos
din Cumae), fac ca data de 503/501 î.Hr. să devină plauzibilă. În
consecinţă data tradiţională (509 î.Hr.) nu ne mai apare ca exagerată.
Oricum este vorba de ultimul deceniu al secolului al VI-lea î.Hr.
Această dată este confirmată şi de momentul dedicării templului
Triadei Capitoline. După cum par să fie sigure şi numele unora dintre
dedicanţi şi anume M. Horatius Palvillus şi P. Valerius Publicola. Nu
29
este sigur că a existat un M. Iunius Brutus, cu atât mai mult cu cât
acest nume lipseşte din întreaga listă a magistraţilor dintre 505/501 şi
450 î.Hr. Sigur şi aici este vorba de o intervenţie târzie. Acesta este şi
motivul pentru care se poate accepta opinia lui P. Martin care crede că
titlul primului magistrat republican trebuie să ţină de o moştenire a
epocii regale. Este vorba de praetor maximus. Cât priveşte numele,
acesta este înscris în Faste, este singular şi corespunde, parţial, tradi-
ţiei. Când a fost creat consulatul şi în ce durată de timp s-au structurat
principiile de funcţionare a acestei magistraturi reprezintă un subiect
de discuţie. Oricum, ar trebui să se adauge şi faptul că expulzarea lui
Tarquinius Superbus a marcat o victorie a patriciatului latino-sabino-
etrusc şi un recul al plebei bogate în viaţa politică romană.
În încheierea acestui capitol mai este necesar să se adauge câteva
aspecte interesante. Există tot mereu o tendinţă de a supraevalua rolul
jucat de etrusci în urbanizarea Romei. Se uită sau se neglijează un fapt la
fel de important. Este vorba de factorul sabin a cărui însemnătate rezultă
din întreaga istoriografie privind epoca regală şi primele secole ale
republicii. Epigrafia şi tradiţia au confirmat însemnătatea unor regi
(Numa, Ancus Marcius) sau magistraţi în structurarea instituţiilor
religioase şi politice romane, în dezvoltarea oraşului însuşi. Două ginţi
par să fi jucat un rol excepţional. Este vorba de ginta Valeria care a dat,
conform tradiţiei, mai mulţi consuli (între care şi primul consul după
expulzarea lui Tarquinius Superbus), un dictator şi un decemvir numai în
perioada de până la 450 î.Hr. Originea sabină a ginţii Valeria pare să fi
fost confirmată de descoperirea, de la Satricum, a unei inscripţii (lapis
Satricanus) care conţine o dedicaţie către Marte, a unui Publius Valesius
care a fost identificat cu primul consul al erei republicane – Publius
Valerius Publicola, considerat şi fondatorul gintei Valeria. Cea de-a doua
mare gintă sabină este Claudia, având drept întemeietor pe Attus Clausus
(dux Sabinorum). Din nou este vorba de personaje extrem de active în
viaţa publică romană încă de la sfârşitul secolului al VI-lea şi care au dat
organizatori desăvârşiţi (v. Appius Claudius) şi foarte buni cunoscători ai
ritualului (v. restaurarea cultului Cybelei de către împăratul Claudiu).
Va fi necesară, în viitor, o evaluare mai fină a contribuţiei celor
trei elemente etnice la conturarea Romei regale şi republicane.
Întrebări recapitulative:
1. Începuturile Romei. Repere cronologice.
2. Particularităţile instituţiei regale la Roma.
Propunere de referat:
1. Studiu comparativ al regalităţii în lumea greco-romană.
30
 VI. ETRUSCII

Există o realitate până acum nedezminţită că în Italia au evoluat

două civilizaţii timpurii. Una este rezultatul unui transplant datorat
fenomenului marii colonizări greceşti. De acest fenomen se leagă
apariţia oraşelor-state în întreaga zonă costală din Campania până în
golful Tarentului. În legătură cu cea de-a doua civilizaţie – cea etruscă
– chiar dacă se acceptă ideea unor migraţii nu se poate contesta faptul
că, cel puţin din secolul al VIII-lea î.Hr., dacă nu cumva şi ceva mai
devreme, aceasta s-a dezvoltat între Tibru şi Arno şi a constituit
principalul obstacol în înaintarea grecilor în jumătatea nordică a
ţărmului tirenian al Italiei, ca şi în unele din insulele mai apropiate –
în principal, Corsica şi Elba.
Trebuie să se sublinieze că în ciuda unei ostilităţi marcată de
participarea în lupta de la Alalia (537 î.Hr.) şi de presiunea crescândă
asupra coloniilor din Campania, ostilitate care a făcut ca lumea etruscă
să prefere o alianţă cu Cartagina, în plan cultural nu se poate
minimaliza influenţa greacă. Această influenţă nu se reduce doar la
importurile de bunuri materiale, ci a însemnat adoptarea stilului
orientalizant şi a alfabetului grec, ca şi o prezenţă efectivă dovedită de
menţionarea unor nume greceşti (v. Demaratus, tatăl lui Tarquinius
Priscus şi a lui Rutile Hipukrater (într-o inscripţie din secolul al VI-lea
î.Hr.). Înainte de a marca câteva elemente de istorie şi civilizaţie
etruscă sunt necesare câteva precizări privitoare la izvoarele care
permit reconstituirea acestei lumi.
Primul element care trebuie subliniat este faptul că, deşi
civilizaţia etruscă este o civilizaţie scrisă şi a lăsat un număr foarte
mare de inscripţii, utilizarea lor, ca sursă istorică, nu este posibilă. În
primul rând, pentru că, deşi alfabetul este cunoscut, limba etruscă
continuă să fie o enigmă. În al doilea rând, pentru că prin conţinutul
lor aceste inscripţii (ex-vota, inscripţii funerare sau rituale) nu ne
dezvăluie decât o infimă parte din spiritualitatea creatorilor culturii
respective. Se poate adăuga şi o altă explicaţie. Soarta lumii etrusce nu

31
pare să se diferenţieze de cea a Cartaginei. Şi, în acest caz, faptul că
din punct de vedere militar şi politic etruscii au pierdut în faţa Romei,
faptul că, în ciuda moştenirii extraordinare s-a lăsat în cele din urmă
absorbită de civilizaţia romană explică şi o oarecare ostilitate şi lipsă
de interes pentru faptul istoric pur. Aşa se explică de ce recuperarea
lumii etrusce nu se poate face decât folosind informaţiile filtrate de
istoriografia romană. Şi de ce lumea etruscă este tratată mai curând ca
un fapt de civilizaţie decât de istorie. Pe de altă parte, nu se poate
tăgădui că etruscii i-au fascinat pe romani prin arta stăpânirii unor
ritualuri speciale. Le sunt atribuite mai multe opere legate de ritual
(libri haruspicini, libri fulgurales, libri rituales, libri fatales) şi sunt
amintiţi, în această calitate specială, de V. Flaccus, Varro, Cicero,
Pliniu cel Bătrân, Seneca, Servius).
În ceea ce priveşte originea etruscilor trebuie menţionat că încă
din antichitate au fost desemnaţi cu nume diferite. Herodot (IV, 140),
Tucidide (IV, 109), Tacit (Annales, IV, 55) folosesc denumirea de
tirenieni sau tyrsenoi, şi-i aduc, via insula Lemnos, din Asia Mică, mai
exact, din Lidia, în cadrul unui proces de migraţie. În vreme ce
Dionysios din Halicarnas îi numeşte rasena/rasna şi-i apropie de reţi
şi de lumea nord-alpină.
Istoricii moderni au adoptat, cu o destul de largă majoritate, teza
migraţiei şi a originii lor microasiatice. Mai multe argumente au fost
aduse în susţinerea acestei idei. În primul rând, prevalenţa trăsăturilor
orientalizante ale civilizaţiei lor. Între acestea, de o foarte mare
importanţă a fost descoperirea, în mediu hittit, a unui model de ficat
destinat formării haruspicilor, piesa fiind identică cu una etruscă. În al
doilea rând, s-a acordat o valoare excepţională unui vas purtând
cartuşul unui rege egiptean din cea de-a II-a perioadă intermediară –
Bochoris (un faraon din dinastia a XXIV-a). S-a considerat că această
piesă confirmă contactele cu Orientul şi le situează la o dată foarte
timpurie care poate împinge spre secolul al IX-lea începutul acestei
civilizaţii. Este bine să se atragă atenţia, chiar aici, că prezenţa acestei
piese nu presupune un raport de contemporaneitate absolută şi nici nu
conferă textului o vechime foarte mare. Mai întâi, pentru că anii de
domnie a lui Bochoris au fost modificaţi în raport cu datele expan-
siunii asiriene spre Palestina şi Egipt. Deci merg spre sfârşitul
secolului al VIII-lea î.Hr., chiar mai recent. Pe de altă parte, piesa, în
sine, putea să ajungă în Etruria mult mai târziu, fără nici o îndoială pe
filieră cartagineză. Aceasta înseamnă că, din punctul de vedere
cronologic, nu ne oferă o prea mare siguranţă. Important este

32
contextul cultural care este integrat, dacă acel context este timpuriu
sau nu. Un argument mai substanţial rămâne identificarea, printre
«popoarele mării» înfrânte de Ramses al III-lea a unuia pe care
egiptenii îl numesc Tursha sau Turnesha. De aici ideea, că odată ce a
fost stopată tentativa de a se instala în Egipt, aceşti tuesha sau
turrusha sau turshena au hălăduit, ca piraţi, în apele Mediteranei
centrale, după care s-au instalat pe coastele Toscanei.
Arheologii şi etruscologii italieni separă idea de migraţie, pe
care nu o exclud cu totul, dar a cărei importanţă o diminuează substan-
ţial, de formarea civilizaţiei etrusce, pe care o consideră ca rezultat al
unei evoluţii locale. Mai exact, se consideră că civilizaţia etruscă s-a
format pe fond Villanova şi subappeninic peste care s-au suprapus
elemente orientalizante pătrunse, în principal, pe filieră greacă în
secolele VIII-VII î.Hr. într-o vreme când lumea greacă este în plin stil
orientalizant (motive decorative în ceramică, stilul fideşilor,
orfevrărie). Fără nici o îndoială aici este vorba de contacte directe cu
coloniile greceşti. Nu este exclus ca unele elemente orientale, chiar
egiptene, să fi venit prin cartaginezi, deja prezenţi în vestul Siciliei şi
în Sardinia. Chiar şi în această ipoteză se admite eventuala supra-
punere peste populaţia locală a unui mic grup de rătăcitori pe mare.
Ideea originii nordalpine nu are nici o bază pentru a fi susţinută.
Dincolo de aceste discuţii rămân două lucruri esenţiale. Cea mai
veche civilizaţie italică este cea etruscă. Este cea mai timpurie civili-
zaţie, comparabilă ca ritm de evoluţie cu cea greacă şi cea cartagineză,
cele trei lumi intersectându-se în Mediterana centrală şi occidentală.
Se poate adăuga că, dincolo de o serie de influenţe, civilizaţia etruscă
este marcată de originalitate vizibilă în arhitectură şi artă, toreutică,
orfevrărie, ceramică, religie şi obiceiuri funerare.
Din punctul de vedere al structurii politice lumea etruscă a evoluat
similar cu ceea ce se întâlneşte în restul Mediteranei. Este vorba de
existenţa autonomă a mai multor oraşe-state. Tradiţia menţionează un
număr de douăsprezece asemenea formaţiuni, între care trebuie amintite
Tarquinia, Populonia, Vulci, Veii, Chiusi, etc. Ocazional unele dintre
aceste cetăţi au exercitat hegemonia. Ca şi în alte părţi, şi aici a existat o
fază în care autoritatea era deţinută de un rege (lauchme/lucumo), după
care au fost instaurate regimuri oligarhice tipice pentru o societate atât
de polarizată cum era cea etruscă. Se cunosc titlurile unor magistraţi de
epocă republicană cum este acela de zilath şi de maru.
Trebuie să se menţioneze politica externă activă direcţionată
spre: a) controlul unui segment din Marea Tireniană; eliminarea

33
grecilor din Corsica le-a asigurat acest control; b) asigurarea drumului
spre Campania. Este o înstăpânire în etape, care a presupus şi insta-
larea unui rege etrusc la Roma. Această operaţie este plasată, de
tradiţie, în a doua jumătate a secolului al VII-lea î.Hr. Întemeierea
oraşului Capua şi controlul asupra coloniei Cumae marchează punctul
final al acestei operaţii; c) expansiunea spre câmpia padană unde au
fost întemeiate asemenea aşezări cum este cea identificată la
Marzabotto şi care datează începând cu a doua jumătate a secolului
al VII-lea î.Hr.
Din păcate această putere nu a avut capacitatea de a supravieţui.
În primul rând datorită faptului că succesele militare, de moment, nu
au fost rezultatul unui efort comun, ci al unei iniţiative particulare.
Chiar şi la Roma ştim că regii din «dinastia» etruscă provin din oraşe
diferite (Tarquinia şi Vulci) şi că o tentativă nereuşită, cea a lui
Porsenna este legată de Chiusi. În al doilea rând, pentru că etruscii nu
au fost capabili să opună o rezistenţă militară de durată. Pierd câmpia
padană în favoarea celţilor, restul posesiunilor din Italia, inclusiv
propriile patrii, în favoarea romanilor.
În ceea ce priveşte civilizaţia etruscă, este necesar să se reamin-
tească că ea ne este cunoscută mai ales prin necropole, mai puţin prin
aşezări (singura aşezare cercetată integral fiind cea de la Marzabotto)
şi cu tot ceea ce reprezintă moştenirea etruscă în lumea romană.
În general, se susţine că una din aceste moşteniri priveşte ritualul
de fundare al oraşelor şi castrelor, inclusiv al Romei. Este vorba de
orientarea cardinală a celor două axe principale şi fixarea porţilor în
raport de cele patru puncte cardinale. Este adevărat că aşezarea de la
Marzabotto prezintă o asemenea structură. Nu trebuie uitat, însă, că în
Tabulele Iguuinae, care provin dintr-un mediu umbrian, se menţio-
nează poziţia cardinală a celor patru porţi, divinităţile cu care sunt
asociate şi tipul de ritual prescris pentru fiecare poartă în parte. Cât
priveşte orientarea cardinală a aşezărilor, aceasta a fost recunoscută la
nivelul culturii Terramare. Aceste detalii sugerează că ritualul de
fundaţie al aşezărilor este, mai curând, o moştenire italică şi poate a
fost transmisă, prin Villanova, etruscilor.
Sigur, nu se poate contesta faptul că în secolul al VI-lea, la
Roma, începe să se dezvolte o arhitectură urbană şi au loc primele
amenajări urbanistice: ridicarea incintei din tuf vulcanic, pavarea
forului şi înălţarea templului dedicat triadei capitoline, un templu
tripartit după model etrusc, apar primele elemente de decoraţie
monumentală, poate şi primele statui din bronz. De asemenea, se fac

34
progrese în ceea ce priveşte structurile administrative şi în organizarea
unei armate de hopliţi (prin reformele lui Servius Tullius). Este foarte
posibil ca şi în ceea ce priveşte ritualul, mai ales organizarea colegiu-
lui haruspicilor, organizarea unor ceremonii religioase (v. jocurile
seculare), eventual transferul cărţilor sibiline să se fi produs tot acum.
Pe de altă parte, este de necontestat că, paralel cu aceste
transformări se înregistrează un progres economic, prin încurajarea
comerţului şi meşteşugurilor, ca şi în sporirea populaţiei prin atragerea
străinilor legaţi de aceste tipuri de ocupaţii mai puţin familiare
romanilor. În sfârşit, chiar dacă regii etrusci au fost expulzaţi, romanii
au conservat unele dintre însemnele autorităţii politice: sella curulis,
sceptrul cu vulturul, mantia şi tunica, lictorii purtători de fascii.
În rest, este de notat o foarte mare rezistenţă în ceea ce priveşte
puritatea limbii latine, păstrarea obiceiurilor şi a unui mod de viaţă
eminamente rural, care au particularizat lumea romană până târziu, în
secolul al II-lea î.Hr. Chiar până la victoria asupra Cartaginei, cuce-
rirea Macedoniei şi Greciei şi până la constituirea primelor provincii
orientale.

Întrebări recapitulative:
1. Originea etruscilor: repere istoriografice.
2. Cercetarea arheologică şi teoria migraţiei microasiatice.
3. Structura politică a lumii etrusce.

Propuneri de referat:
1. Rit şi ritual funerar în lumea etruscă.
2. Contribuţia civilizaţiei etrusce la crearea şi evoluţia culturii
romane.

35
 VII. INSTAURAREA REPUBLICII. STRUCTURI
ECONOMICE ŞI SOCIALE

Aşa cum s-a subliniat, momentul instaurării unui regim repu-

blican la Roma este legat de alungarea ultimului rege etrusc, Tarquinius
Superbus şi plasat în ultimul deceniu al veacului al VI-lea î.Hr. În
legătură cu această dată (de 510 sau 509) au fost formulate reticenţe
din partea istoricilor, care considerau datarea „un împrumut grecesc”
(legat de alungarea tiranilor pisistratizi de la Athena), aceasta şi
datorită faptului că împrejurările demiterii lui Tarquinius Superbus (în
urma abuzurilor politice şi de comportament asupra Lucretiei
Collatinus) sunt foarte asemănătoare cu cele petrecute în timpul
alungării fiilor lui Pisistrates (Hippias – ce practica un regim de
conducere arbitrar, accentuat după asasinarea fratelui său, Hipparchos,
în urma unei aventuri idilice). S-a văzut că o mai atentă analiză a
surselor nu poate elimina definitiv această datare. Oricum este un fapt
cert că substituirea monarhiei cu un regim oligarhic la Roma nu este
un fenomen singular în Italia la sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr.
Înlocuirea regimului monarhic nu s-a soldat, pe de o parte, cu
dispariţia termenului de rex, el se va păstra în vocabularul latin chiar şi
în perioada republicană şi va fi ataşat competenţelor religioase
(reminiscenţă a atribuţiilor regale în acest domeniu). Pe de altă parte,
momentul 509 nu a însemnat ruperea definitivă a relaţiilor cu
civilizaţia etruscă. Sub aspect politic independenţa Romei se impune
definitiv, chiar după încercările eşuate ale familiei Tarquinilor de a
reveni la putere şi după eşecul regelui Lars Porsenna de a dobândi
controlul cetăţii celor şapte coline. În celelalte domenii ale vieţii
romanilor, însă, se simte prezenţa factorului etrusc, uneori chiar într-o
manieră consistentă (este vorba de experienţa etruscă în domeniul
construcţiilor şi al urbanizării pe care Roma nu o abandonează, foarte
posibil este ca împrumuturile să continue şi după 509 î.Hr., sau despre
meşteşugul citirii măruntaielor victimelor sacrificiale, la care s-a
apelat până în Imperiul Târziu). Evoluţia istorică a cetăţii fondată
cândva, potrivit tradiţiei, de Romulus nu poate fi ruptă de evoluţia
celorlalte zone vecine italice.

36
 Sub aspect economic, cea mai importantă activitate, care este
într-un fel definitorie pentru societatea romană (istoricul R. Bloch
vorbeşte chiar de „seva rurală a Romei”), este cea agricolă.
Principalele culturi sunt cele cerealiere, atestate arheologic încă de
timpuriu. Este vorba despre palafitele de la Lagazza, la sud-vest de
lacul Maggiore sau colibele de piatră de pe Monte Loppa, din regiunea
Veronei, terramarele de la Castellucio şi de la Casale, precum şi
despre vestigiile descoperite în mormintele de pe Septimontium,
databile anterior epocii de fondarea a cetăţii. În epoca clasică cel mai
bun grâu este cel cultivat în Etruria, mai cu seamă în zona rurală a
Clusium-ului, în timp ce în Umbria se cultivă alacul, o specie de grâu
rezistentă la climatul montan. Vinul ocupă un loc aparte, atât din
punctul de vedere al consumului cât şi sub aspect religios (fiind folosit
la libaţii). Tehnica de lucru a pământului, cu ajutorul plugului cu
brăzdar (îmbunătăţit prin adăugarea urechilor ce răsturnau brazda la
dreapta şi la stânga), atestată încă din epoca neolitică, avea un
randament destul de slab şi rămâne aproape neschimbată în întreaga
perioadă de existenţă a statului roman. Inovaţiile sunt puţine, ele se
referă mai mult la alternarea culturilor şi la sistemul de irigaţii (la mai
vechile canale şi mori de apă se adaugă, în veacurile II-I î.Hr., morile
de vânt).
În veacul I î.Hr., cultura viţei de vie se extinde, iar în nordul
peninsulei se ia măsura agăţării pe arbori sau bolţi a corzilor de viţă
pentru ca însorirea să fie optimă. Apar şi legile „protecţioniste”, din
dorinţa de se proteja producţia locală a cărei tehnologie şi modalitate
de depozitare ne sunt pe larg transmise de lucrările agronomilor (Cato
cel Bătrân, TerentiusVarro, Columella), dar şi de Vitruvius în lucrarea
sa Despre Arhitectură. Dacă la Cato viticultura ocupa primul loc,
pentru Varro ea se situează abia pe locul al patrulea.
La fel de importantă este cultura măslinului, utilizat în
alimentaţie, iluminat, medicină, ca element de cult. Se pare că
importurile de măslin vin pe filieră greacă (unde pătrunsese pe direcţia
Orient-Asia Mică) şi că primii care au cunoscut cultura măslinului
sunt etruscii. În veacul al V-lea î.Hr., Agrigentul şi Crotona aveau
ramura de măslin pe monedele lor. Pentru Plinius cel Bătrân (Istoria
Naturală) măslinul pătrunde în Latium la începutul republicii: după
bătălia de la Lacul Regillus, latinii intră în Roma cu o ramură de
măslin. În secolul al II-lea î.Hr. se vorbea de cca. 10 specii de măslin
aclimatizate (Cato cel Bătrân), iar Cicero amintea de „prea marea
folosire şi uzare” a teascurilor, folosite la obţinerea uleiului.

37
 Creşterea animalelor este amplu argumentată de textele antice,
mai cu seamă de cele de factură religioasă, în care sunt pomenite
sacrificii de porci (ritul feţialilor, dar şi în legenda ce-l călăuzeşte pe
Aeneas, de pildă), capre (care apar şi în legende şi toponime), bovine,
cai, cornute mici. La acestea se adaugă precizările juridice privind
pedepsele pentru sacrificarea animalelor altuia sau a vătămării lor.
Există zone de specializare economică, de pildă, spre finele republicii,
Lucania se caracterizează mai mult prin activitatea de creştere
animalieră.
Este semnificativ pentru importanţa pe care o avea lucrul pă-
mântului faptul că deţinerea unui lot în proprietate privată (heredium)
este condiţia de bază a cetăţeniei romane. Mai mult, respectarea
acestei tradiţii, amplu valorificată de sursele antice (de pildă,
Cincinnatus este chemat să salveze Roma, luat fiind de la coarnele
plugului), apare şi în textele juridice. La finele secolului al III-lea
î.Hr., senatorii erau obligaţi să rămână în câmpul activităţilor agrare,
interzicându-li-se practicarea comerţului, înfiinţarea de ateliere sau
operaţiile de tip bancar (lex Claudia din 218 î.Hr.). În afară de
proprietatea particulară, pământul dobândit prin cuceriri alcătuieşte
ogorul public (ager publicus) pe care statul îl conceda, sub forma unor
parcele, cetăţenilor ei, în funcţie de aportul adus de aceştia la actul
dobândirii (de regulă cei care îl vor ocupa sunt elitele politice).
Pentru romani activitatea agricolă reprezintă cel mai cinstit mod
de a trăi, dar proprietatea funciară nu a dat niciodata dreptul direct de
conducere, ea se încadrează într-un ansamblu de norme socio-politice
şi religioase care oferă ierarhii civice. Raportul între proprietatea
individuală şi cea colectivă, cel între puterea materială a unui cetăţean
şi posibilitatea de a se impune pe plan public sunt foarte complexe şi
implica intervenţia, în egală măsură, a lui ius naturale, a conceptelor
de aequitas şi consensus. Relaţia între bunurile materiale ale unui
cetăţean roman şi cetate este conţinută de conceptul de cens (census)
prin care indivizii sunt plasaţi în justa lor categorie socială ţinându-se
cont şi de locul naşterii (locus), origine (origo) şi comportamentul lor
moral (tradiţiile sau moravurile -mores). În funcţie de acest plasament
se gândeşte regimul fiscal cu o dublă aplicabilitate: impozitele directe
(tributa) şi cele indirecte (percepute pe utilizarea unui teren în posesie,
pentru dreptul de păşunat, vămi). Impozitarea directă a cetăţenilor
romani în epoca Republicii este una extraordinară, ea intervine numai
în momentele dificile ale statului sau cu ocazia echipării unei armate şi
are titlul de împrumut acordat statului de către cetăţeni, urmând ca,

38
după rezolvarea crizei sau terminarea războiului, statul să returneze
cetăţenilor sumele acordate. De aceea participarea la distribuţiile
veniturilor statului şi a prăzii de război (pământ şi alte resurse,
inclusiv umane) este direct proporţională cu cuantumul tributului
(„împrumutului”) acordat. Această justeţe (aequitas) dă posibilitate
celor cu averi mari să beneficieze de o poziţie publică importantă,
Roma nu şi-a plătit niciodată cetăţenii pentru ca aceştia să participe la
organizarea şi conducerea cetăţii, ci le-a permis s-o facă dacă ei
acţionau în interesul colectiv punându-şi resursele şi energia în slujba
Republicii, a colectivităţii.
Alte activităţi economice se încadrează într-un registru relativ
marginal, ele includ meşteşugurile, mineritul şi activitatea comercială.
Respectul tradiţiei, adică prezervarea pentru categoriile politice impor-
tante a activităţilor agrare, a determinat direcţionarea către aceste
activităţi a unor segmente sociale noi: noii cetăţeni, categoria cavale-
rilor rezultaţi în urma evoluţiei politico-militare a cetăţii, străinii; mai
mult, se iau măsuri care interzic senatorilor activităţile comerciale,
prin impunerea restricţiilor privind numărul şi capacitatea corăbiilor
pe care un senator le putea deţine. (lex Claudia din 218 î.Hr. permitea
un număr şi o capacitate de transport echivalente cu producţia agricolă
realizată pe proprietatea individuală). Totuşi o relativă organizare a
meşteşugurilor este atestată încă din epoca regală (Plutarh îi atribuie
regelui Numa Pompilius gruparea meşteşugarilor în corporaţii: trâmbi-
ţaşii, azrarii, zidarii, vopsitorii, tăbăcarii, cizmarii, bronzarii, olarii şi
pe ceilalţi într-o secţiune aparte). Este de semnalat că producerea lânii
şi confecţionarea veşmintelor trec drept activităţi tradiţionale şi
casnice, definind condiţia de soţie. Din veacul al II-lea î. Hr. apar şi
atelierele specializate: Canusium, Luceria, Tarent, Parma, Padua,
Modena, Aquileia. Alături de produsele italice circulă importurile
(spre pildă, lâna din Tyr). Inul este atestat de Plinius cel Bătrân, care
vorbeşte de folosirea lui la fabricarea pânzelor de corăbii. În
conflictele lor cu romanii, samniţii sunt îmbrăcaţi, potrivit mărturiilor
literare, cu tunici din in. Nu lipsesc importurile din Spania, Gallia şi
Egipt. Din veacul al II-lea î.Hr., se aducea mătasea din Cos. Pielăria
este un meşteşug cunoscut încă din epoca regală, sandalele senatorilor
din piele fiind un semn de distincţie socială. Din punctul de vedere al
olăritului, Roma rămâne mult în urma Campaniei, Etruriei sau cetăţii
Arezzo. În legătură cu metalurgia, se cuvine amintită extracţia din
zonele peninsulare (Campiglia, Val Cecina – cupru; Campiglia şi
Montierii – argintul) sau insulare (Sardinia şi Elba – fier şi cupru), la

39
care se vor adăuga resursele extraitalice, după cuceririle militare (din
Spania, fier, cupru, aur, argint; din Britannia, cositor).
Transporturile se realizau atât pe uscat (drumurile fiind
construite prin împrumuturi de tehnici etrusce şi greceşti) cât şi pe apă
(căile fluviale, prin amenajările de pe cursul Tibrului, sau maritime,
abia după cucerirea Italiei).
Multiplicarea relaţiilor politice şi comerciale cu lumea est-
mediteraneeană determină o scurgere de produse către Roma, inclusiv
de produse agricole, cu importante consecinţe pentru economia Italiei:
– atenţia acordată valorificării pământurilor de acasă scade.
– mica proprietate ţărănească intră într-o criză profundă.
– creşte concurenţa dintre produsele meşteşugăreşti extra-italice
pe pieţele din Roma.
– statul roman adoptă atitudinea de a aproviziona Roma şi pe
cetăţenii săi – mai ales armata şi plebea – fără a fi preocupată de
investiţii în interior, exemplul cel mai elocvent îl constituie aprovi-
zionarea cu grâne, rol jucat mai întâi de Sicilia, apoi de Egipt.
– acest aflux de venituri întrerupe perceperea impozitului direct
– după preluarea tezaurului regilor macedoneni în 167 î.Hr., practic,
Roma încetează să mai ceară împrumut cetăţenilor până în 43 a.Hr.
când triumvirii au de înfruntat o reală opoziţie civică în faţa acestei
măsuri, de altfel, tradiţionale dar care ieşise din uz.
– inovaţiile în domeniul tehnicii economice lipsesc aproape
complet.
Dezbaterile privind existenţa unor teorii economice la nivelul
societăţilor antice încep încă din Evul Mediu, mai exact în epoca
Renaşterii (J. Bodin, G. Budé), când debutează discuţiile (caracte-
rizate printr-o mare discursivitate) despre moneda, tributurile şi
veniturile popoarelor antice. Secolul al XVII-lea se preocupă de
comerţul şi navigaţia Antichităţii – prilej cu care Roma era blamată şi
catalogată ca ignorantă. Dupa încercarea de tipologizare, din veacul
al XVIII-lea (Savary de Brulons) a tipului de comportament politico-
economic propriu Antichităţii, în urma căruia se disting colonii de
populare (proprii grecilor) şi colonii de cucerire (ale romanilor),
revoluţia franceză aduce o schimbare de optică, în sensul încercării
de a decela existenţa unor teorii economice specifice anticilor.
Rezultatul acestei preocupări arunca o lumină sceptică asupra
întregului demers prin postularea inexistenţei unei teorii economice
antice care să poată oferi datele necesare unei cercetări pertinente.
Singura cale de a descoperi comportamentul economic al romanilor (şi

40
implicit al grecilor) era de accepta un demers centrat pe practica şi nu
pe teoria economică (A. Blanqui). Secolul al XIX-lea debutează cu o
conturare a legitimităţii unei istorii economice a Antichităţii prin
apelul la documente şi concepte, iar sfârşitul veacului va introduce un
nou concept, „economia urbană” folosit mai întâi pentru epoca
medievală (în care oraşul era privit deopotrivă ca producător şi
consumator) şi, apoi, extins la nivelul Antichităţii. Şcoala germană
instituie acceptarea unei diversităţi de concepţie economică şi implicit
a unei inexistenţe privind legi economice universale. Bruno
Hildebrand oferă o nouă tipologie: economia naturală, economia
monetară şi economia de credit, în vreme ce Th. Mommsen foloseşte
conceptul de „capitalism roman”. În secolul al XX-lea istoricii nu mai
neagă pertinenţa unei analize a Antichităţii din punct de vedere
economic, cu condiţia ca aceasta să apeleze la mentalitatea şi uzajul
conceptual propriu popoarelor antice. În consecinţă, comportamentul
economic al Romei este căutat (R. Bloch, Cl. Nicolet) în instituţiile
acesteia, în morala categoriilor sociale conducătoare, în concepţiile
filosofice:
Cât priveşte concepţia proprie a romanilor despre activităţile lor
lucrative, la finele Republicii romane, Lucretius (De rerum natura) şi
Cicero (De natura deorum şi De republica) se fac exponenţii celor
două curente de gândire, preluate din lumea greacă: epicureismul şi,
respectiv, stoicismul. Dacă Lucretius (De rerum natura, V, 1410 sq.)
cataloghează, ca o adevărată înţelepciune, modestia şi lipsa preocu-
pării pentru îmbogăţire prin meşteşuguri şi comerţ, Cicero (moştenind
modelele lui Platon şi Aristotel) acceptă progresul şi tehnica, dar
susţine că acestea nu sunt singurele lianturi ale unei societăţi (De
natura deorum, II, 150-7), căci reuniunea într-o societate este dată de
slăbiciunea oamenilor şi de nevoia de a găsi parteneri asemenea – fuga
de singurătate (De republica, I, 39). Astfel stoicismul oferă o morală
economică, tradusă în practici economice, pornind de la criteriul că
interesul individual şi colectiv sunt legitime dacă nu implică injusteţe
faţă de alţii. Chrematistica (arta înavuţirii) trebuia aprobată de
colectivitate, iar activitatea economică se traduce de fapt prin luarea în
stăpânire a naturii.
Principalele categorii sociale sunt, la începutul republicii
romane, patricienii şi plebeii, cu un statut juridic, religios şi politic
bine definit. Este incorectă o delimitare materială dintre aceste două
categorii, cu alte cuvinte este eronat a se afirma că diferenţa dintre
patricieni şi plebei este una materială, care să depindă de deţinerea sau

41
nu a unui lot funciar şi de mărimea acestuia. Ceea ce le deosebea era,
în principal, raportarea lor la actul fondator al Romei. Patricienii sunt
vechii cetăţeni, al căror destin se leagă de întemeierea cetăţii, în vreme
ce plebeii sunt cetăţenii „adăugaţi” în timpul procesului de constituire
a oraşului şi de unire a spaţiilor colinare şi apoi a unor regiuni din
Latium. Aşadar, un complex de factori religios, tradiţii proprii şi rol
politic reprezintă fundamentala deosebire dintre cele două grupuri
socio-juridice. Destul de frecvent, valoarea puterii materială a anumi-
tor familii plebeiene depăşea pe aceea a unora dintre familiile patri-
ciene. În timpul republicii, ca urmare a evoluţiei instituţiilor şi a
societăţii în ansamblul ei, distincţiile fundamentale (adică politice,
juridice şi religioase) dintre patricieni şi plebei se micşorează vizibil.
La finele republicii această distincţie devine absolut inoperantă. Totuşi
rămân unele deosebiri: chiar până la finele republicii, un patrician nu
avea dreptul de a fi ales ca tribun al plebei decât printr-un artificiu
juridic (adopţia într-o familie plebee – transitio ad plebem); doar un
patrician putea fi numit interrex şi princeps senatus. În anumite posturi
sacerdotale (flaminii majori, regele sacrificiilor, colegiul preoţilor
salieni) se admit doar patricieni. Mai trebuie adăugat că numărul
ginţilor patriciene, deci fondatoare ale Romei (la început alcătuite doar
din Tities, Ramnes şi Luceres), se va mări prin cooptarea a şase ginţi
albane (Cloelii, Curiati, Geganii, Iulii, Quintilii, Servilii) şi a gintei
sabine Claudia. Plebeii reprezentau la origine categoria numeroasă a
clienţilor pe care treptat, în cadrul epocii regale, cetatea îi acceptă ca
cetăţeni. Ei alcătuiesc, iniţial, aşa-numitele gentes minores, locuitoare
ale colinelor de pe Quirinal şi Viminal. În interiorul fiecărui grup exista,
aşadar, o repartiţie pe ginţi (gentes), care nu reprezintă decât grupuri
socio-juridice şi religioase şi nicidecum entităţi politico-militare.
În interiorul acestor două categorii sociale, care alcătuiau
poporul roman, fiind, deci, beneficiare ale dreptului de cetăţenie,
există anumite raporturi de dependenţă personală arhaică (despre care
M. Crawford afirmă că reprezintă elementul cel mai contrastant faţă
de lumea greacă, iar E. Badian vede în concretizarea acestor
dependenţe stabilirea de statute inferioare), care alcătuiesc instituţia
clientelei. Mecanismul clientelar este definitoriu pentru relaţiile
sociale romane, el însemna punerea cuiva „fără mijloace substanţiale”
economice şi politice sub protecţia altui personaj, mai potent, în
schimbul anumitor servicii reciproce. Cele mai importante erau
susţinerile în plan electoral-politic al patronilor de către clienţii lor,
asistarea în instanţe a clienţilor de către patroni, dar şi susţinerea

42
(eventual prin depunerea mărturiilor) patronilor de către clienţi.
Acuzarea reciprocă sau mărturia potrivnică nu sunt permise. Nu
lipsesc cazurile în care un client împrumută sau sprijină pe patronul
său aflat într-un anume moment la strâmtoare. De regulă, însă, zilnic,
clienţii erau cei care se deplasau în faţa casei patronului, pentru salutul
cotidian, purtând coşuleţul numit sportula, ce urma a fi umplut de
darurile patronului. Numărul clienţilor din faţa locuinţei unui
aristocrat dădea măsura puterii sale reale în cetate. Se observă că
relaţiile clientelare au o mare doză de reciprocitate. Ele se transmit şi
moştenitorilor, aşa încât fiul unui patron important dobândeşte la
moartea tatălui său întreaga reţea clientelară. În cursul republicii târzii
schimbările dese de alianţe politice determină şi numeroase modificări
ale relaţiilor de dependenţă fără ca aceasta să ducă la o afectare a
instituţiei clientelare. În această perioadă, mai cu seamă după reforma
militară a lui C. Marius (107 î.Hr.), clientela se întăreşte, căpătând
chiar un caracter tot mai militar (ca de altfel întreaga structură socio-
politică a statului roman).
Alături de cetăţenii, romani la Roma locuiesc străini şi sclavi (al
căror număr va creşte o dată cu cuceririle romane).
Un fenomen care însoţeşte evoluţia militară a Romei este
extinderea dreptului de cetăţenie şi la alte categorii sociale, printr-un
mecanism colectiv, când o cetate cu care romanii se aflau în raporturi
de alianţă, primeşte, cel mai adesea, cetăţenia, dar fără drepturi
politice (sine suffragio). La aceasta se adaugă faptul că întemeierea de
colonii militare (cetăţile de drept roman) este răspunzătoare de
popularea cu cetăţeni romani şi a altor zone din afara Latium-ului.

Întrebări recapitulative:
1. Instaurarea Republicii – discuţii istoriografice.
2. Diferenţele dintre patricieni şi plebei.

Propunere de referat:
1. Viziunea lui T. Livius despre instaurarea conducerii de tip
republican la Roma.

43
 VIII. INSTITUŢII POLITICE. CONFLICTELE DINTRE
PATRICIENI ŞI PLEBEI

Înainte de a analiza fiecare palier instituţional, trebuie spus că

funcţionarea acestor instituţii este mai bine cunoscută pentru ultimele
trei secole republicane (mai ales în ceea ce priveşte adunarea
poporului şi sistemul electoral) aşa încât împingerea acestor
caracteristici spre epoca republicană timpurie are o valoare ipotetică.
Principalele instituţii politice ale statului roman republican, care se vor
perpetua (cu modificări) şi în epoca imperială, sunt adunarea
poporului, senatul şi magistraturile. Descrierea acestor instituţii de
către Polybios (în cartea a VI-a a Istoriilor sale) şi, apoi, de către
T. Livius (În lucrarea De la Fundarea Romei) şi Dionysios din
Hallicarnas (Antichităţi romane) reliefează faptul că cele trei categorii
instituţionale funcţionează de o manieră interdependentă. Această
interdependenţă este unanim acceptată de către romani, fapt confirmat,
între altele, şi de utilizarea înaintea rostirii unei hotărâri mai
importante a sintagmei „Senatul şi poporul roman” (Senatus
Populusque Romanus – prescurtat SPQR, siglă care apare frecvent pe
edificiile publice). Nu există o separaţie a puterilor în stat, chiar dacă,
din raţiuni didactice şi metodologice, aspectele executive, legislative
şi judecătoreşti vor fi tratate individualizat.
a. Adunarea poporului este alcătuită din toţi bărbaţii-cetăţeni şi
are ca atribuţii principale votarea legilor (propuse de senat sau de
anumiţi magistraţi), alegerea magistraţilor, unele sarcini adminis-
trative, juridice şi religioase. Hotărârile poporului erau luate prin vot,
iar calcularea rezultatului votului se făcea în funcţie de grupuri (curii,
triburi, centurii) şi nu în funcţie de indivizi. Adunările în care se
dezbat anumite probleme se deosebesc de comiţii (tipurile de adunări
populare) şi se numesc contiones. Există trei tipuri de adunări ale
poporului: comiţiile curiate (comitia curiate), comiţiile tribute
(comitia tributa) şi comiţiile centuriate (comitia centuriata), care nu
reprezintă trei segmente diferite ale ansamblului de cetăţeni, ci trei
modalităţi de adunare a aceluiaşi popor în funcţie de anumite criterii.

44
Comiţiile curiate sunt cele mai vechi, instituite după tradiţie de regele
legendar Romulus (Dionysios din Hallicarnas, II, 14; T. Livius, I, 3),
şi cuprind bărbaţii adulţi din cetate organizaţi pe curii (la origine
fiecare dintre cele trei ginţi fondatoare ale Romei, Tities, Ramnes şi
Luceres, aveau câte 10 curii, aşadar existau în total 30 de curii). Aveau
un caracter religios şi aristocratic şi reprezentau instanţa care vota
principalele legi ale statului, până la reformele regelui Servius Tullius.
În epoca republicană se deschide accesul plebei în această adunare
convocată în Forum, de către un lictor curiat, cu scopul de a oferi
investitura solemnă anumitor magistraţi imediat după alegerea lor, de
a declara războiul şi de a consimţi la semnarea tratatelor de pace. Cu
atribuţii strict religioase, curiile sunt convocate pe Capitoliu, unde în
prezenţa lui Pontifex Maximus se aduc, la fiecare început de lună, la
cunoştinţa tuturor, sărbătorile din luna respectivă. Tot în faţa acestei
adunări se oficializează adopţiile. La finele republicii (secolul I î.Hr.)
curiile erau reprezentate doar de 30 de lictori.
După reforma militaro-fiscală atribuită lui Servius Tullius,
poporul este organizat în 5 clase cenzitare plătitoare de tributum
(impozit direct) şi o clasă cenzitară scutită de obligaţii fiscale, dar şi fără
drepturi militare şi politice. Cele cinci clase cenzitare alcătuite din
assidui erau organizate în centurii, unităţi militare şi electorale.
Adunarea acestora (comiţiile centuriate), adică a poporului înarmat (la
adunare se vine cu echipamentul militar propriu) se face în afara incintei
sacre (pomoerium) a Romei, pe Câmpul lui Marte (unde azi este
amplasat Vaticanul), iar convocarea nu putea fi iniţiată şi condusă decât
de un magistrat care are imperium (drept de comandă militară).
Atribuţiile centuriilor erau votarea legilor şi alegerea magistraţilor
principali ai statului. Apelul la adunare este, în mod teoretic, publicat
înainte cu 30 de zile şi afişat în For, existând anumite zile din an când se
putea întruni astfel poporul (dies comitiales, în număr de 150 anual).
Comiţiile tribute îşi au, cel mai probabil, originea în adunările
mai vechi ale plebeilor, care aleg proprii magistraţi ai plebei şi
hotărăsc legile valabile pentru plebei. Aceste legi pot fi extinse şi la
nivelul patricienilor dacă erau votate de senat. Din 287 î.Hr. (lex
Hortensia) deciziile plebeilor (plebiscita) au valoare legală recunos-cută
şi fără acordul senatorial. Din acest moment, comiţiile tribute apar mai
bine individualizate, ele având rolul de a alege magistraţii inferiori (cei
care nu au imperium), din 104 î.Hr. (lex Domitia) un număr de 27 de
triburi trase la sorţi aleg pe Marele Pontif (lege abolită de Sylla, dar
restabilită în 69 î.Hr.). De asemenea, până în secolul al II-lea î.Hr.

45
adunările pe triburi aveau şi roluri juridice, pe care le păstrează în
ultimele secole republicane doar pentru probleme private. Convocarea
triburilor trebuia anunţată cu cel puţin 17 zile înainte (interval calculat
ca fiind cuprins între trei zile de târg – la fiecare săptămână, care dura
8 zile, a noua zi era zi de târg, aşadar cu cca două săptămâni înainte).
b. În ceea ce priveşte senatul, sursele ne asigură că reprezintă
principalul organism de conducere reală a statului. Potrivit afirmaţiilor
lui Polybios: «Senatul are dreptul de a dispune de visteria statului. El
hotărăşte ceea ce se cheltuie. (…) Orice încălcare a nedreptăţii care
s-ar produce în Italia şi ar fi nevoie de o anchetă a autorităţii de stat
interesează senatul.(…) În cazul în care este necesar să se trimită soli
în afara Italiei, fie pentru a stinge o neînţelegere, fie pentru a cere sau
porunci un anumit lucru, fie pentru a primi supunerea unui popor, de
toate aceste lucruri se îngrijeşte senatul. Tot el primeşte solii care vin
la Roma…» În virtutea autorităţii sale senatul pregătea şedinţele
adunărilor poporului, examina proiectele de legi, administra viaţa
religioasă din stat (stabilea calendarul religios, jocurile, supraveghea
activitatea preoţilor, structura panteonului, ridicarea lăcaşelor de cult,
raporturile dintre Roma şi cultele străine). Sub aspect juridic, senatul
sancţionează crimele grave şi împarte jurisdicţia civilă a Romei, Italiei
şi provinciilor senatoriale cu pretorul urban şi peregrin şi cu
promagistraţii. În materie legislativă senatul poate decide anumite
hotărâri cu valoare de legi (senatus consulta). Fiscalitatea şi regimul
financiar intrau în atribuţiile senatoriale ca şi orice problemă de
politică externă. Locurile de adunare ale senatului sunt pe Capitoliu
(în Curia Calabra), în Forum (în Comitium), uneori chiar în temple
sau teatre (mai ales la primirea ambasadelor străine). Şedinţele
senatului ţineau de regulă o zi întreagă (cu posibilitatea prelungirii
discuţiilor, în funcţie de gravitatea problemei dezbătute) şi erau
precedate de luarea auspiciilor. Senatorii erau convocaţi fie prin
afişare publică a datei şedinţei fie prin (cel mai adesea) anunţarea
fiecărui senator la domiciliu. Componenţa senatului republican este
numeric stabilită la 300 de membri, acest număr rămânând în general
neschimbat (mai puţin în timpul războiului cu Hannibal, când o mare
parte dintre senatori sunt ucişi pe câmpul de luptă) până în veacul I î.Hr.
când Sylla creşte numărul senatorilor la 600 (prin adăugarea unui
număr de 300 de senatori dintre cavaleri), iar Caesar îl ridică la 900.
Augustus va fixa definitiv numărul senatorilor la 600. Accederea la
statutul de senator (statut teoretic viager, deşi există posibilitatea ca
recenzările, care presupuneau şi verificarea moravurilor, să ducă la

46
scoaterea din senat a anumitor persoane cu un comportament deplo-
rabil) era asigurată (cel puţin la finele republicii) de îndeplinirea
magistraturilor, începând cu cvestura. De aceea din 180 (lex Villia
annalis) vârsta minimă a unui senator putea fi 28 de ani (vârstă la care
se putea candida pentru cvestură). În timpul republicii nu există un
prag cenzitar pentru senatori, el tinde să se instituie în ultimul secol
republican, iar primul împărat stabileşte valoarea materială minimă a
unui membru al ordinului senatorial (ordin înfiinţat prin legislaţia lui
Augustus) la 1 000 000 de sesterţi. Lista senatorilor (lectio senatus)
era întocmită periodic (de regulă la fiecare cinci ani) de către cenzori.
Aspectul exterior al demnităţii senatoriale este dat de toga albă cu tiv
lat de purpură, sandale speciale, inel de aur masiv. De asemenea
senatorii aveau rezervate locuri speciale la spectacolele de teatru şi
circ şi la ceremoniile religioase.
c. Magistraturile nu sunt complet necunoscute romanilor în
momentul instaurării republicii. În epocă regală există, ca magistrat,
un personaj, numit de senat, care asigură conducerea cetăţii şi conduce
procesul de desemnare a unui nou rege, numit interrex. În timpul
republicii magistratul este ales prin votul poporului (spre deosebire de
funcţionari, care sunt numiţi şi preoţi care sunt, de regulă, cooptaţi).
Se pot deosebi mai multe tipuri de magistraturi. 1. După caracterul lor,
sunt ordinare (consulatul, pretura, edilitatea, cvestura) şi extraordinare
(dictatura şi comanda cavaleriei subordonată acesteia). 2. După natura
organismelor de vot: există magistraturi superioare (obţinute în urma
votului centuriilor) şi inferioare (datorate votului poporului adunat pe
triburi). 3. După durata lor, magistraturile sunt anuale (consulatul,
pretura, edilitatea, cvestura) şi cu o durată bine definită (cenzura –
18 luni, dictatura şi comanda cavaleriei – 6 luni). 4. În funcţie de com-
petenţele magistratului, există magistraturi cu imperium – calitate a
cărui esenţă este dată de dreptul de comandă militară (dictatura,
consulatul, pretura, promagistraturile) sau doar cu potestas.
Instaurarea republicii a însemnat stabilirea a trei principii de
bază pentru funcţionarea magistraturilor: anualitatea (mai puţin
excepţiile deja menţionate) şi colegialitatea, cel puţin doi (în afară de
dictatură şi comanda cavaleriei) şi gratuitatea. La acestea se adaugă
imposibilitatea ocupării aceleiaşi magistraturi doi ani succesivi
(principiu care este frecvent încălcat în epoca de criză a republicii).
Nici un magistrat nu poate fi demis, înainte de a i se termina perioada
mandatului (demiterea este echivalentă cu criza instituţională).
Magistraţii care au imperium pot lua auspiciile şi pot convoca

47
adunarea poporului. După înfiinţarea tribunatului plebei, tribunii ple-
bei puteau convoca adunările plebei şi mai târziu, în comiţiile tribute.
Condiţiile de a candida ca magistrat sunt de a avea deplina cetăţenie
romană şi de a fi prezent la Roma în momentul depunerii candidaturii.
În cursul epocii republicane se stabilesc şi pragurile de vârstă pentru
accederea în diferite magistraturi precum şi succesiunea ascensiunii
politice. Rezultatul acestei preocupări este definitivarea unei ierarhii
stricte de avansare publică – cursus honorum – pe care grecii nu au
cunoscut-o niciodată. Astfel, în 180, prin legea Villia un cvestor trebuia
să aibă cel puţin 28 de ani, un edil – 34 de ani, un pretor – 38 de ani, iar
un consul – minimum 43 de ani. Sylla ia măsura ca nimeni să nu poată
candida la consulat dacă nu a îndeplinit pretura, la pretură dacă nu a
fost edil şi ca edil trebuia să fi fost mai înainte cvestor. Aceste
precizări nu sunt respectate, mai ales spre finele republicii. Se ajunge
la prelungiri nelegale de mandate, la scoaterea timpurie din
magistratură, la nerespectarea limitelor de vârstă.
Numărul şi competenţele magistraturilor se definitivează de-a
lungul unui proces care a durat cel puţin două secole şi care sunt
intrinsec legate de încercările plebei de a egaliza poziţiile politice ale
patricienilor. Din 509 întreaga putere, altădată deţinută de rege, în
statul roman, era încredinţată unei perechi de consuli care aveau şi
împărţeau colegial dreptul de comandă militară (de regulă doar unul
din consuli pleca din cetate în fruntea trupelor, celălalt rămânea în
Roma pentru a asigura continuitatea puterii), de iniţiativă legislativă,
conducerea proceselor criminale. Consulii aveau drept de a lua
auspiciile şi de a convoca adunarea poporului, aveau drept de a pune
în aplicare legile şi de a coordona activitatea fiscală. În probleme
edilitare erau ajutaţi de doi edili, iar în materie financiară de doi
cvestori. Consulii şi subalternii lui îşi încep activitatea la începutul
fiecărui an calendaristic (1 martie apoi 1 ianuarie, din 153 î.Hr.).
Competenţele juridice sunt oarecum separate de puterea consulară şi
conferite pretorului (în anul 367 î.Hr.). Consulii aveau dreptul de a
participa la şedinţele senatului aşezaţi pe sella curulis (scaunul curul),
erau însoţiţi de câte 12 lictori purtători de fascii, atunci când se
deplasau în cetate. Cenzorii (apar după 443 î.Hr.) erau aleşi o dată la
cinci ani, pe o perioadă de un an şi jumătate şi efectuau recensământul
populaţiei, întocmeau listele senatoriale şi stabileau regimul fiscal. În
calitate de cenzori erau aleşi doar cei care fuseseră consuli. În situaţii
de criză, ameninţări cu invazie externă era desemnat de către senat un
conducător cu puteri extraordinare, dictatorul, pentru 6 luni, cumulând

48
puterile consulare. El era ajutat de comandantul cavaleriei (magister
equitum). Dreptul de a lua auspiciile, de a comanda armata, de a
conduce practic cetatea în chip cvasi-regal (el avea lictori purtători de
fascii) conferă dictatorului un statut deosebit. Pe perioada dictaturii
toate celelalte magistraturi (în afară de tribunatul plebei, după
493 î.Hr.) erau suspendate. În veacul I î.Hr., dictatura devine o formă
de conducere arbitrară, fiind extinsă pe perioade mai mari de 6 luni,
chiar pe viaţă (Sylla, Caesar). În anul 43 î.Hr., la propunerea lui
Marcus Antonius, dictatura este desfiinţată.
Alte magistraturi importante sunt pretorul peregrin instituit
pentru problemele juridice care interesau aliaţii italici ai Romei,
tribunii militari cu competenţe similare consulilor şi decemvirii
constituţionali (comisie extraordinară de magistraţi alcătuită pentru
elaborarea legilor celor 12 Table între 451-449 î.Hr.).
d. Instituţiile religioase ale Romei erau sub comanda regelui
sacrificiilor, apoi a marelui Pontif, dar supravegheate în permanenţă
de senat. Exista o serie de colegii de preoţi: flaminii, colegiul
pontifilor, al vestalelor, salienii care celebrau sărbătorile în cinstea
zeului Marte, feţialii care săvârşeau ceremonia religioasă a
«declaraţiei de război» al cărei act central era aruncarea lăncii în tere-
nul duşmanului, lupercii care anual, pe 15 februarie, conduceau
ceremonia de purificare şi fertilizare a cetăţii în faţa grotei de pe
Palatin, unde fuseseră, potrivit tradiţiei, crescuţi gemenii. La aceştia se
adaugă colegiul augurilor cu atribuţia principală de a studia semnele
cereşti şi zborul păsărilor (augurii puteau întrerupe orice activitate,
inclusiv şedinţele politice sau alegerile, dacă apreciau că zeii sunt
defavorabili) şi cel al haruspicilor (care interpretau organele interne,
mai ales ficatul, victimelor sacrificiale). Gratuite, viagere şi ocupate
prin cooptare, sacerdoţiile sunt iniţial ocupate doar de către patricieni.
e. Armata reprezintă o instituţie fundamentală a Romei. Siste-
mul moştenit de la reformele lui Servius Tullius (deşi organizarea
armatei depăşeşte pragul cronologic dintre monarhie şi republică) avea
în centrul său centuria (alcătuită din 100 de pedestraşi) condusă de un
centurion. Şase centurii alcătuiau o cohortă (din două centurii se
încheagă un manipul), iar o legiune are 10 cohorte. Cavalerii sunt
organizaţi în turmae. Fiecare clasă cenzitară avea un nume propriu de
centurii pedestre (existau în total 193 de centurii) la care se adăugau
18 centurii de cavaleri (iniţial) şi 4 centurii de meşteşugari şi
instrumentişti. Acestea intrau în alcătuirea unei legiuni (se acceptă ca
numărul soldaţilor dintr-o legiune să fie de cca. 6000) condusă de un

49
consul (sau pretor sau, după caz, dictator). Alături de legiunea de cetă-
ţeni, Roma va înrola în trupe auxiliare trupe de italici, iar după secolul
al III-lea î.Hr. va beneficia de o relativ puternică flotă militară. Înrolarea
cetăţenilor se făcea pe Câmpul lui Marte, fiecare soldat ocupându-se
personal, din veniturile proprii de echipamentul său. Abia în anul
107 î.Hr., prin reforma militară a lui C. Marius se renunţă la principiul
claselor cenzitare în favoarea voluntariatului, statul ocupându-se şi de
echiparea militarilor şi plata soldelor (din prada de război).
Sistemul electoral roman este censitar, se numărau voturile
fiecărei unităţi de organizare a poporului (curie, centurie, trib). La
finele republicii votul cel mai bine cunoscut este cel dat de comiţiile
centuriate pe Câmpul lui Marte. Se vota pe rând, începând cu prima
clasă cenzitară (care avea 80 de centurii de pedestraşi) şi cu cavalerii
(18 centurii), urmau, apoi, în ordine, celelalte clase. Se poate lesne
observa că deja după ce prima clasă cenzitară trecea prin faţa urnelor
(se votează cu bile sau pietre, în scris abia la finele republicii),
amenajate pe o tribună în faţa armatei, se realiza jumătate plus unu
(din 193 de centurii, cavalerii şi prima categorie cenzitară aveau 98 de
voturi). De aceea, în cazul unanimităţii de decizie la acest nivel nici nu
mai contau (şi deci nici nu mai votau) celelalte centurii. Balanţa
votului era înclinată de prima centurie, numită şi prorogativa.
Conflictele dintre patricieni şi plebei. Foarte curând, după
instaurarea republicii, sursele antice vorbesc despre încercările ple-
beilor de a aveau proprii magistraţi. Această luptă debutează în
494-493 î.Hr. când plebeii se retrag pe Aventin (după altă versiune, pe
Muntele Sacru) cu scopul de a întemeia propria comunitate
(T. Livius). În urma acestei situaţii, ca şi datorită impasului militar pe
care îl reprezenta (plecarea din cetate şi refuzul înrolării se petrec în
condiţii de ameninţare externă) se acceptă înfiinţarea tribunilor plebei
(la început 2, apoi 5, în final numărul lor ajungând la 10) care au o
sferă de competenţă exclusiv urbană (numai în interiorul Romei), pot
participa în picioare la şedinţele senatului, unde îşi pot exprima
opoziţia (dreptul de veto), ori de câte ori consideră lezate interesele
plebei, persoana lor fiind considerată sacră. Au drept de iniţiativă
legislativă. Tribunii plebei sunt aleşi de adunările plebei, apoi de
comiţiile tributa şi au în subordinea lor edili şi cvestori, asemenea
consulilor. Următoarea etapă a conflictelor dintre patricieni şi plebei
se referă la necesitatea fixării scrise a cutumelor juridice după care
funcţiona cetatea Romei. Prin suspendarea magistraturilor în 451 î.Hr.
se instituie o comisie de decemviri (din 10 patricieni) care conduc

50
cetatea şi au ca principală atribuţie redactarea scrisă a legislaţiei
romane. Cum la terminarea mandatului lor decemvirii refuză să predea
puterea, tensiunile din cetate duc la formarea unei alte comisii (de data
aceasta alcătuită din 5 patricieni şi 5 plebei) care întocmesc cele 12
pachete de legi (iniţial fuseseră adoptate doar 10). Legile, redactate pe
tabule de bronz şi afişate în for, se refereau la normele procedurale de
judecată, aspecte private referitoare la moşteniri, aspecte legate de
tutelă, datorii, interdicţia înmormântării în interiorul oraşului, cea
privind căsătoria dintre patricieni şi plebei. Ultima va fi abolită în
445 î.Hr., prin lex Canuleia.
Pasul următor al achiziţiilor plebeilor este accesul la magistraturi
(cea mai importantă fiind dobândirea, prin legile Licino – Sextine, în
367 î. Hr., a magistraturii consulare, deşi primul consul plebeu datează
din 343 î.Hr., împrejurare în care atribuţiile juridice ale consulilor sunt
cincedate pretorului) şi accesul la colegiile sacerdotale (cel al
augurilor), prin lex Ogulnia din jurul anului 300 î.Hr. Curând după
aceasta, deciziile proprii plebeilor, plebiscitele, capătă valoare de legi
(prin legea Hortensia, din 287 î.Hr.) şi devin obligatorii şi fără
acceptul senatului pentru patricieni.
La capătul acestor câştiguri se obţine o organizare instituţională
extrem de complexă a Romei, un tablou instituţional patriciano-plebeu
care are de administrat problemele unei cetăţi care se va angaja pe
calea expansiunii în Italia şi bazinul mediteraneean. Aceste instituţii
erau însă concepute pentru o structură urbană, de aceea eficienţa lor va
fi din ce în ce mai mică spre finele republicii, indiferent de
prelungirile de mandat şi competenţe pe care le hotărăsc romanii.

Întrebări recapitulative:
1. Caracterizaţi instituţiile Romei republicane.
2. Analizaţi prerogativele senatului.
3. Comparaţi rolul adunării populare la Roma cu cel al eclessiei.

Propunere de referat:
1. Cetăţenia romană: definiţii şi evoluţii.

51
 IX. EXPANSIUNEA ROMANĂ

A. Cucerirea Italiei: 509-272 î.Hr.

Supunerea peninsulei italice, ocupată de populaţii numeroase,

cele mai multe vorbitoare de grai indoeuropean, a presupus un lung şir
de contacte militare şi de stabilire a unor alianţe, pe care Roma a ştiut,
în cele din urmă, să le fructifice în favoarea sa. Cauzele acestei
cuceriri, extinsă temporal pe aproape două secole, sunt multiple şi
complexe, ele ţin de natura economică a regiunilor cucerite (este vorba
de resursele metalifere şi de accesul la sare, în conflictele cu etruscii,
de nevoia de a ocupa zone agricole, ogoare şi păşuni, în campaniile
contra samniţilor şi a campanienilor), dar au şi un conţinut politic.
Acesta din urmă este vizibil în ceea ce priveşte unele atacuri contra
cetăţilor etrusce, care sprijineau revenirea la regimul monarhic, abolit
în 509, dar şi în legătură cu raporturile dintre Roma şi ceilalţi membri
ai Ligii latine. Principalele populaţii cu care Roma s-a confruntat în
acest timp au fost, aşadar: etruscii, galii, samniţii, oraşele greceşti.

a. Conflictele cu etruscii
Acestea încep curând după alungarea ultimului rege. În 507,
Clusium, oraş etrusc, îşi impune autoritatea asupra Romei, interzicând
folosirea fierului, în afara utilizării lui pentru utilajul agricol, şi
procedând la confiscări de pământ. Etruscii reuşesc, astfel, să
controleze teritoriul până în Campania, unde sunt opriţi de coloniile
greceşti. Această dependenţă a romanilor este înlăturată în anul 506,
prin victoria de la Aricia. Primul sfert al veacului al V-lea cunoaşte
debutul declinului puterii etrusce; este vorba de înfrângerea în faţa
tiranului Syracuzei, Hieron I, la Cumae, urmat de diminuarea zonei de
control etrusc din nordul Italiei, ca urmare a intervenţiei celţilor.
Raporturile militare cu Roma devin defavorabile etruscilor, deşi
aceştia din urmă reuşesc să cucerească Ianiculum; Roma ocupă, însă,
Fidenae (veche aliată a oraşului etrusc Veii), în 435. După un îndelung
conflict, pe care analistica romană îl prezintă cronologic ca foarte
52
apropiat de războiul troian (prin durata sa de un deceniu: 406-396),
Roma se impune în faţa oraşului Veii, prin acţiunea victorioasă a
dictatorului M.Furius Camillus. Controlul salinelor de la gurile
Tibrului revine acum exclusiv romanilor. Va urma, apoi, supunerea şi
altor centre etrusce, dintre care Volsinii, ca centru religios etrusc,
capătă valoare de simbol al supremaţiei romane. Ultima ripostă mai
semnificativă a etruscilor împotriva Romei este sortită eşecului la
lacul Vadimon (310 – în cadrul coaliţiei antiromane din cel de-al II-lea
război cu samniţii).

b. Conflictele în Latium
La începutul republicii, sub aspect politico-militar, Roma se afla
angajată în coaliţia latină, fiind membră cu drepturi şi obligaţii cel
mult egale cu acelea ale celorlalte cetăţi laţiale. Potrivit surselor
antice, mai ales analele, Roma se impune treptat ca hegemon al acestei
Ligi, pentru ca ulterior să-şi afirme preponderenţa şi asupra altor
populaţii vecine Latium-ului. Este, fireşte, o prezentare exagerată a
autorilor care doreau, ca, de pildă, T. Livius, să sublinieze începuturile
deosebite ale unui oraş ce avea să devină caput mundi. După datele
oferite de sursele antice, Roma ar fi înfrânt în mod răsunător, în 496,
coaliţia oraşelor latine la Lacul Regillus. Trei ani mai târziu, în 493, se
încheie alianţa cvasi-paritară între Roma şi Liga latină, semnându-se
un tratat impus latinilor de consulul Spurius Cassius – foedus
Cassianum, care prevede: furnizarea contingentelor militare în
proporţii egale, împărţirea egală a prăzilor de război şi a pământului.
Conducerea acestei coaliţii este asigurată alternativ de Roma şi Liga
latină, iar politica externă este stabilită în comun. Este mult mai corect
ca victoriile pe care Liga latină şi Roma le-au avut împotriva unor
populaţii din afara Latium-ului, hernicii, volscii, equii, în cadrul
conflictelor datorate unor factori economici (nevoia de a păstra con-
trolul asupra păşunilor, care intrau în circuitul transhumant al
populaţiilor montane, fiind situate în drumul acestora spre regiunile
joase de la ţărmul mării), să se datoreze unor eforturi comune, ale
tuturor membrilor Ligii latine, şi nu doar Romei. Argumentul princi-
pal al acestei afirmaţii este faptul că victoriile militare sunt urmate de
întemeierea de cetăţi de drept latin, mai cu seamă cele de la graniţa
teritoriului dintre latini, pe de o parte şi volsci şi equi, pe de altă parte.
Hernicii vor adera la tratatul lui Spurius Cassius aproape imediat după
semnarea lui, în vreme ce equii sunt înfrânţi între 418-415, iar cetăţile
lor sunt ocupate. Volscii nu sunt uşor de înfrânt, dacă ţinem seamă de
53
informaţiile autorilor antici care îl aşează pe Coriolan, în calitate de
trădător de patrie, în fruntea unor contingente volsce, în anul 491, sau
de faptul că Roma este destul de greu salvată, în 458 şi 431, de efor-
turile lui L. Quinctius Cincinnatus şi, respectiv, A. Posthumius. Abia
spre finele secolului al V-lea capitala volscă, Terracina, va fi cucerită,
iar pe locul ei se va înfiinţa colonia latină de la Circei (în 393).
Relaţiile tensionate dintre membrii ligii latine, mărturisite,
printre altele, şi de încercarea de revenire la Roma a familiei ultimului
rege etrusc, care găseşte aliaţi printre cetăţile din Latium (T. Livius, II,
21,5), ar fi permis Romei dobândirea unei poziţii preeminente, fără ca
aceasta să fie sigură. Manifestarea Romei ca o forţă de prim rang în
Latium nu poate fi ruptă, însă, de regresul puterii etrusce şi galice. În
veacul al IV-lea relaţiile din coaliţie se deteriorează în mod vizibil, mai
ales în timpul celui de-al II-lea război al Romei cu samniţii (343-340).
Victoria Romei în 340 asupra samniţilor îi permite o atitudine dură
asupra celorlalte cetăţi latine, revoltate imediat după izbucnirea
conflictelor cu cetăţile din Samnium. În 338, Liga latină este desfiin-
ţată, Roma îşi impune hegemonia asupra oraşelor latine, începând
procesul de difuziune a elementelor de drept roman (ius commercium
şi ius conubium) printre aliaţii ei.

c. Conflictele cu galii (celţii)

Celţii reprezintă ultimul val de populaţie indo-europeană ce
coboară în Italia, dinspre nordul peninsulei. Încă din antichitate au
circulat două tradiţii, ambele transmise şi de T. Livius (V, 34-35),
privitoare la aceste populaţii, denumite de izvoarele latine galli. Prima
asociază invazia lor cu domnia primului rege etrusc, aşadar la finele
secolului al VI-lea, cea de-a doua aminteşte de această invazie pentru
sfârşitul secolului al V-lea şi începutul veacului al IV-lea. Sigur este
faptul că mişcarea demografică a celţilor va limita stăpânirea etruscă din
nordul peninsulei, prin stabilirea lor în Câmpia Padului, de unde îşi vor
începe incursiunile militare înspre centrul şi sudul peninsulei Italia.
Cel mai important atac se consumă între anii 391-390, iar prima
cetate afectată este Clusium. Se pare că participarea Fabiilor la
rezistenţa contra celţilor, va determina atacul asupra Romei, din anul
390, când cetatea este cucerită (după înfrângerea romanilor în bătălia
de pe malul râului Allia, un afluent al Tibrului, de către trupele
conduse de celtul Brennus), mai putin Capitoliul (fortăreţa-arx) –
asediat timp de 7 luni. La capătul acestei perioade Roma este obligată
să-şi răscumpere libertatea, cu preţul a 1000 de livre de aur (T. Livius,
54
V, 37; Diodor din Sicilia, XIV, 114). În retragerea lor, celţii sunt
atacaţi şi înfrânţi de către dictatorul M. Furius Camillus, care
recuperează prada de război – episodul este însă destul de suspect,
părând mai de grabă o inserţie a analiştilor, care doreau să atenueze
semnificaţia şi consecinţele invaziei. Timp de aproape o jumătate de
secol celţii par destul de liberi în mişcările lor de pradă în partea
central-nordică a Italiei, în 367 şi 360 atacă din nou Roma, prin 361-
358 ajung în Campania, unde sunt respinşi.
Consecinţele acestor invazii sunt importante pentru Roma prin
faptul că ele au reliefat, pe de o parte, slaba organizare defensivă a
cetăţii (lipsa unor ziduri capabile să oprească atacuri consistente),
precum şi defecţiuni în organizarea trupelor, iar pe de altă parte, aceste
invazii au determinat încercări ale unor cetăţi cu care Roma încheiase
tratate de alianţă pe picior de inegalitate, de a ieşi din coaliţia romană
– este vorba în principal, de etrusci (Falerii, Caere, Tarquinium,
Fidenae) şi volci. În legătură cu primul aspect, datele furnizate de
izvoarele scrise sunt confirmate de săpăturile arheologice şi
evidenţiază un amplu proces de construcţie a unor ziduri de incintă,
din piatră. Potrivit mărturiei lui T. Livius: «s-a instituit o jurisdicţie în
materie de datorii (…) apoi, noi datorii au fost contractate pentru plata
taxei percepute în vederea ridicării zidului din blocuri de piatră, pus în
lucru de cenzori» (VI, 32). În ceea ce priveşte organizarea militară,
după bătălia de la Allia, se acordă o mai mare atenţie asigurării unei
mai mari mobilităţi trupelor terestre, casca din fier este înlocuită cu
una din piele, iar scutul este întărit cu lame din bronz. De asemenea,
din punctul de vedere al dispoziţiei şi mişcării pe frontul de luptă, se
introduc manipulii, formaţiuni mai mici şi mai mobile, în locul
falangei grele, iar intrarea în luptă a rândurilor de soldaţi şi utilizarea
armamentului lor se succed în valuri. Ca urmare a acestor măsuri
(atribuite unor generali romani importanţi: T. Manlius Torquatus,
M. Valerius Corvus), romanii reuşesc să restabilească stăpânirea
asupra centrelor etrusce revoltate; se fac anexări din teritoriul etrusc şi
volsc. Cu ajutor samnit Roma reuşeşte să reinstaureze supremaţia în
Latium.

d. Cucerirea Campaniei şi conflictele cu samniţii

Triburile samnite, alături de alte triburi sabelice, trăiau reunite
într-un organism confederativ, în zona central-sudică a Italiei, fiind, în
principal o populaţie de păstori transhumanţi. Din zonele montane ei
traversau Campania spre zonele de câmpie litorală, intrând astfel în
55
conflict cu cetăţile campaniene. În 343, campanienii sunt înfrânţi de
samniţi, şi se retrag în capitala lor Capua, de unde cer ajutor Romei.
Această versiune, transmisă de T. Livius (VII, 29-31), aminteşte şi de
un refuz iniţial al romanilor de a interveni în acest conflict, din pricina
unui acord anterior pe care îl încheiaseră cu samniţii. În faţa acestei
atitudini, campanienii ar fi promis Romei o închinare totală, adică cu
toate bunurile şi pământurile lor. Prezentarea este scrisă cu vădita
intenţie de a explicita atitudinea Romei de după anul 343 în zona
Campaniei, căci la acea dată Capua reprezenta un oraş bogat, iar
ogoarele fertile vor constitui un important câştig pentru romani. Din
punct de vedere strategic, o instalare romană în zonă, ar fi însemnat o
încercuire a zonei laţiale şi, deci, o mai eficientă modalitate de a o
controla. Campania militară contra samniţilor este de scurtă durată
(este ceea ce se numeşte primul război cu samniţii: 343-341) şi se
încheie victorios pentru Roma. Prin înfrângerea samniţilor de lângă
muntele Gaurus şi de la Suessula, Capua şi Campania trec sub control
roman, iar Latium-ul este acum încercuit de garnizoanele romane, prin
crearea coloniilor de la Norba şi Setia.
Încercarea de recuperare a libertăţii de către oraşele ligii latine
(este vorba de revolta dintre 341-338, la care aderă şi mai nou
cuceritele oraşe Capua şi Cumae), este sortită eşecului, victoria
romană de la Capua din 340 şi apoi cucerirea centrului volsc de la
Antium, din 338, a marcat instalarea hegemoniei romane în Latium şi
Campania de o manieră diferită faţă de perioada anterioară. Practic,
tratatul nou semnat conţinea desfiinţarea Ligii Latine, oraşelor latine
fiindu-le interzise dreptul de a face comerţ între ele (ius commercii) şi
de a încheia căsătorii (ius conubii). Ele îşi păstrau autonomia internă,
dar singurele raporturi externe erau cele încheiate cu Roma. Cetăţile
latine nu aveau nici un fel de drepturi politice, în raport cu Roma,
adică erau ciuitates sine suffragio şi datorau Romei contingente mili-
tare, în caz de război, şi contribuţii fiscale. Acelaşi regim este aplicat
coloniilor de drept latin care participaseră la revoltă. Aşezările latine
din zona munţilor Albani sunt integrate cetăţii celor şapte coline, iar
cetăţenii lor sunt înscrişi în rândul ginţilor plebeiene. La capătul
acestui conflict Roma întemeiază două colonii de drept roman (după
modelul fidel al Romei, populate cu cetăţeni soldaţi, care aveau ca
pricipală sarcină apărarea teritoriului vecin cu oraşul lor), la Antium şi
Terracina.
Dar noua situaţie politico-militară nu scuteşte Roma de alte
conflicte cu populaţiile pastorale samnite, care nu mai puteau folosi

56
drumul spre marea Tireniană, rămânându-le alternativa transhumanţei
înspre Adriatica, prin ţinuturile picentinilor şi apulilor. Cu aceste din
urmă populaţii, Roma va încheia alianţe, fondând chiar o colonie
romană, la Luceria, în calea noii rute de deplasare a turmelor samnite.
Un nou conflict pare astfel, de neînlăturat. În cel de-al II-lea război cu
samniţii (328/27-312), Roma este iniţial înfrântă răsunător la Caudium
(321), unde întreaga armată învinsă este trecută pe sub jugul format
din furcile samniţilor învingători. Roma pierde Luceria şi Fregellae.
Terenul este recâştigat prin recucerirea litoralului adriatic, dar în 312 o
nouă ofensivă samnită provoacă grave pierderi romanilor, în bătălia de
la Lautullae. Deşi zona Campaniei trecuse de partea samniţilor, Roma
reuşeşte să recupereze Terracina, Capua şi Nocera. Romanii încep
construirea drumului care trebuia să lege Capua de Roma, via Appia,
după numele cenzorului Appius Claudius Caecus.
Fără ca raporturile de forţă să fie clar definite, luptele continuă
în ceea ce s-a numit al treilea război samnit (312-290), în urma căruia
Roma reuşeşte să facă faţă amplei coaliţii alcătuită din samniţi,
etrusci, umbri, hernici, alături de care se va alătura oraşul grec al
Tarentului (singura colonie spartană). Cum Roma este acum nevoită
să lupte pe două fronturi, sunt aruncate pe câmpul de bătaie două
armate, una condusă de consulul Q. Fabius Rullianus, care reuşeşte să
distrugă revolta etruscă la lacul Vadimon (310), iar cea de-a doua,
condusă de dictatorul L. Papirius Cursor, îndreptată împotriva samni-
ţilor pe care îi înfrînge la Allifae. Teritoriul samnit este devastat, iar
învinşilor li se impune un tratat de pace dur. O nouă ridicare la luptă a
samniţilor va prilejui închegarea unei noi coaliţii la care de această
dată participă şi celţii şi sabinii alături de vechii revoltaţi. Victoriile
romane de la Volaterrae (298), care îi vor izola pe etrusci, şi de la
Sentinum (295), spulberă coaliţia antiromană. O ultimă victorie asupra
samniţilor de la Aquilonia (290) şi transformarea zonei locuite de
gallii senoni în teritoriu roman, colonia militară de la Sena Gallica, va
pecetlui superioritatea militară a Romei.
Cu toate acestea, samniţii apar ca parteneri militari ai grecilor din
Tarent, în tabără opusă Romei (este al patrulea război samnit, 283-272),
ultima opoziţie consistentă a samniţilor este revolta din 269.

e. Conflictul cu Tarentul (282-272)

Întemeiată spre finele secolului al VIII-lea, de către Sparta, în
urma conflictelor interne legate de contestarea cetăţeniei unui grup
social provenit din căsătoriile spartanelor cu hiloţii, cetatea Tarentului
57
se amestecă în conflictele dintre populaţiile italice, trecând de partea
samniţilor, în cel de-al treilea conflict al acestora cu Roma.
Imprudenţa Tarentului fusese cu atât mai mare, cu cât el nu beneficia
de forţe militare defensive capabile să îl pună la adăpost de
intervenţiile italicilor (aceasta se văzuse anterior, în a doua jumătate a
secolului al IV-lea când tarentinii fuseseră nevoiţi să ceară ajutor
militar grecilor de pe continent). În anul 302 Tarentul încheiase cu
Roma un tratat prin care cele două părţi îşi delimitau zonele de acces
pe coasta Adriaticii. Ca urmare, Roma nu trebuia să depăşească
regiunea Crotonei, respectiv capul Lacinian. Dar, în 282, Roma acordă
ajutor militar oraşului grecesc Thurioi, în urma solicitării acestuia,
instalând aici, şi apoi şi în alte cetăţi din Magna Graecia, garnizoane
proprii. Pătrunderea navelor romane în golful Tarentului determină
riposta tarentină, flota romană este înfrântă, iar garnizoana de la
Thurioi este alungată.
În acest moment Tarentul face din nou apel la Epir, condus în
acea vreme de regele Pyrrhus (306-272). Inspirat de modelul lui
Alexandru Macedon, Pyrrhus, care pe plan intern întreprinde o amplă
politică de organizare economică a statului său, va fi adeptul unei
politici externe de anvergură. În campania sa italică, el ajunge să
comande o armată destul de numeroasă, alcătuită din epiroţi, tarentini
şi alţi mercenari greci înrolaţi din cetăţile greceşti italice, debarcând în
Italia însoţit de elefanţi. În faţa armatei sale, organizată după modelul
falangei macedonene, trupele romane conduse de consulul P. Valerius
Laerinus, speriate de primul contact cu elefanţii, sunt înfrânte la
Heracleeia (280). Cum proaspăta înfrângere a coaliţiei antiromane, din
cadrul celui de-al treilea război samnit, nu dăduse răgazul refacerii de
forţe, Pyrrhus constată cu surprindere că nu poate conta pe o ridicare a
italicilor contra Romei. Mai mult, în unele centre greceşti, chiar în
Tarent, o parte a aristocraţiei locale părea favorabilă unui acord cu
cetatea întemeiată de Romulus. Însuşi Pyrrhus se pare că încearcă să
încheie pace cu romanii (prin trimiterea unei ambasade condusă de
thessalianul Cineas în faţa senatului roman), dar este refuzat (potrivit
analiştilor romani, principalul oponent fiind chiar cenzorul Appius
Claudius). Lupta de la Ausculum (279), în care romanii pierd chiar pe
unul dintre comandanţii lor (consulul P. Decius Mus) nu va putea fi
fructificată. Cea de-a doua încercare (este foarte probabil ca abia acum
Pyrrhus să fi iniţiat dialogul diplomatic cu Roma şi nu cu un an înainte
când superioritatea sa era evidentă) a lui Cineas de a încheia un tratat
cu Roma, în numele regelui epirot, este sortită eşecului. În acest

58
context sunt amintiţi cartaginezii, care nu priveau cu ochi buni
aventura italică a lui Pyrrhus, mai ales că acesta îşi anunţase planurile
sale siciliene (preluând mai vechiul plan al lui Agatacles de salvare a
oraşelor greceşti şi lichidarea factorului punic ca element de presiune
din Sicilia).
În 278, regele Epirului debarcă în Sicilia, despresoară Syracuza
asediată de cartaginezi, şi se proclamă basileus – rege. Eliberează apoi
celelalte oraşe greceşti din Sicilia, cucerind unele puncte cartagineze
din vestul insulei. Încercarea sa de a ataca acasă, pe pământ african,
cetatea Cartaginei, îi atrage nemulţumirile grecilor supuşi la un efort
financiar consistent, datorat pregătirii oastei. Pe lângă aceasta,
atitudinea sa, care îl făcea să apară mai degrabă un tiran decât un
eliberator, destramă coaliţia grecească, cu atât mai mult cu cât, în
plină campanie de organizare a debarcării africane, Pyrrhus pleacă din
Sicilia, debarcă la Locroi şi confiscă tezaurul templului Persephonei,
motivând nevoia de bani pentru un nou război cu Roma. Cu aceasta
din urmă Pyrrhus se confruntă în anul 275, pe două fronturi, pe care
pierde în faţa consulilor M. Curio Dentatus (într-o confruntare în care
relieful nu i-a permis utilizarea cavaleriei regale) şi L. Cornelius
Lentulus (la Maleventum, denumit după victoria romană
Beneventum). Aceste eşecuri precum şi ameninţarea de acasă a lui
Antigonos Gonatas, fiul lui Demetrios Poliorcetul, care devenise rege
al Macedoniei, îl determină pe Pyrrhus să părăsească Italia, lăsând în
loc o garnizoană condusă de Milon. În anul 272, în cadrul luptelor
pentru cucerirea oraşului Argos, regele Epirului moare, în condiţiile în
care romanii înfrâng ultima coaliţie dintre samniţi – lucani – brutti, şi,
cu ajutor cartaginez (prin flota ancorată în golful tarentin), asediază
Tarentul pe uscat (272). Consulii Spurius Carvilius şi L. Papirius
Cursor primesc ofertele diplomatice ale lui Milon, Tarentului i se
impun mari despăgubiri de război, dărâmarea zidurilor, primirea unei
garnizoane romane, intrarea cetăţii în sistemul alianţelor romane.
*
La capătul acestei confruntări Roma devenise factorul politic
numărul unu în Italia. Impunerea controlului roman în peninsulă, în
zona dintre Pisa şi Rimini, nu este însă rezultatul unui proces linear.
Aşa cum s-a putut observa, nu de puţine ori se creează coaliţii
antiromane ale populaţiilor italice, destul de puternice să pună în
pericol existenţa Romei. Un complex de factori a favorizat superio-
ritatea finală a romanilor. Este vorba, în primul rând, de declinul
59
puterii etrusce şi de lipsa de coordonare politico-militară dintre
populaţiile peninsulei, pe fondul unei invazii celtice, într-o primă
etapă, apoi pe fondul unei diminuări a puterii militare a partenerilor
din liga latină. În al doilea rând, se poate observa pasivitatea
cartaginezilor, favorizaţi de o ridicare romană în contextul raporturilor
lor cu cetăţile greceşti din Magna Graecia. În sfârşit, ingerinţa
nefericită a lui Pyrrhus în lumea elenistică occidentală, distruge orice
putinţă de închegare a unei coaliţii greceşti de durată. Rezultatul
practic al acestor confruntări la care participase Roma este (dincolo de
aspectul intern al definitivării organizării sale ca cetate) un control
economic al celei mai mari părţi a peninsulei, realizarea unui sistem
de alianţe care, ulterior, nu se va dovedi întotdeauna funcţionabil,
instalarea de colonii de cetăţeni romani în oraşele de drept roman (şi,
prin urmare, multiplicarea modelului urban propriu), deschiderea
economică şi politico-militară spre Mediterana.

B. Cucerirea bazinului vest-mediteraneean

Colonie a oraşului Tyr, fondată, potrivit tradiţiei, pe la 814, pe

coasta Tunisiei de azi, Cartagina devine curând un prosper centru
agricol şi comercial. Legăturile pe care le stabileşte cu zona iberică
(de unde se aprovizionează cu metal preţios, în special argint, iar prin
centrul de la Gades cu cositorul adus din zonele nordice), cu zona
africană (cu care stabileşte schimburi de metale preţioase, mai ales
aurul din Maroc şi Mauretania) explică resursele pentru flota sa
comercială, pe de o parte, iar intensele contacte cu lumea vest
mediteraneeană, dar şi cele cu oraşele din estul bazinului
mediteraneean dau seamă de rolul economic şi naval al cetăţii. Un loc
aparte îl au legăturile cu propria metropolă, pe care le menţine
neîntrerupte, cel puţin în primele două secole de existenţă, fiind un
important centru de răspândire a unor culte (de pildă, cel al zeului
Baal şi al zeiţei Tanit/Astarte) şi a elementelor de civilizaţie feniciene.
Poziţia deosebită a Cartaginei, întărită prin acordurile cu cetăţile
etrusce privind influenţa în zona costalieră a mării Tireniene, a oprit o
pătrundere mai consistentă a grecilor spre vestul bazinului Medite-
ranei. Totodată, Sicilia era dominată, în partea sa nord vestică şi
vestică de puterea punilor, pe care izvoarele greceşti o prezintă ca o
veşnică ameninţare la adresa securităţii coloniilor greceşti siciliene.

60
 Conflictele din această insulă, între puni şi greci, au constituit şi
cauza oficială a intervenţiei lui Pyrrhus în Sicilia, şi, de asemenea, vor
fi şi prilejul tensionării raporturilor dintre Cartagina şi Roma, iniţial
destul de «cordiale». De altfel, potrivit mărturiei lui Polybios (XIX,
27,8), preluat apoi de T. Livius (III, 22,1), în epoca republicană Roma
ar fi încheiat o serie de tratate cu Cartagina, primul plasându-l chiar în
anul alungării ultimului rege. Este totuşi puţin probabil, în pofida
autorităţii pe care o reprezintă istoricul grec, ca la această dată Roma
să fie destul de puternică încât să conteze ca partener de dialog politic
sau economic pentru Cartagina, o cetate prosperă şi posesoare a celei
mai puternice flote din zonă. Pentru anul 279, în contextul conflictului
dintre Roma şi Tarent, este amintită reînnoirea acordului dintre cele
două cetăţi, prin care Romei i se interzice accesul înspre vest până în
Spania şi în Sardinia. De asemenea, în anii care au urmat bătăliei de la
Beneventum, raporturile dintre cele două cetăţi sunt de colaborare,
judecând după ajutorul acordat de Cartagina Romei la asedierea
Tarentului. La această dată Roma are în mod cert înjghebată o flotă, în
282 sursele vorbesc de 10 corăbii romane care patrulează în apele
tarentine. Totuşi nu se poate vorbi de o flotă militară romană capabilă
să susţină un plan de expansiune extra-italic. În plus, după războiul cu
Tarentul, atenţia Romei pare concentrată mai cu seamă în interiorul
peninsulei, unde practică o politică destul de bine conturată de
colonizare (este vorba de întemeierea coloniilor de la Beneventum,
Ariminium, Castrum Nouum).
Primul conflict dintre Roma şi Cartagina (264-241) izbucneşte
ca urmare a intervenţiei romanilor în ajutorul mamertinilor (mercenari
osci din Campania care fuseseră angajaţi de tiranul Syracusei,
Agathocles), ce se instalaseră în Messana (azi Messina). Aceştia
fuseseră atacaţi de tiranul Syracusei, Hieron al II-lea, pe de o parte, şi
de flota cartagineză, pe de alta. Acceptând cu greu (potrivit surselor
antice, Polybios vorbeşte de «marea încurcătură» în care se găseşte
senatul atunci când judecă logica acestui ajutor-Istorii, I, 10) să dea
curs apelului mamertinilor, Roma debarcă în 264 în Sicilia, moment în
care Hieron al II-lea se aliază cu Cartagina şi asediază garnizoana
romană din Messana. În 263 noi trupe romane trec strâmtoarea dintre
Italia şi Sicilia şi, pe fondul retragerii cartaginezilor, romanii atacă
Syracuza. Hieron al II-lea acceptă condiţiile dure impuse de Roma,
plata unor despăgubiri de 100 de talanţi şi aprovizionarea armatelor
romane cu grâne şi echipament militar. Romanii vor asedia apoi, o serie
de cetăţi (Agrigent, Eryx, Lilybaeum, Drepanon, Solus, Panormus)
obţinând succese parţiale pe uscat. Cum însă puterea militară
61
cartagineză consta în superioritatea ei navală, Roma decide trimiterea
unei flote care repurtează succese la Mylae (260), Sulci (258) şi
Tyndaris (257). În cadrul acestei flote un rol important îl joacă navele
etrusce şi cele greceşti, în calitate de aliate ale romanilor, la care se
adaugă împrumuturi de la cartaginezi, despre care ne aminteşte
Polybios: «luând drept model o navă cartagineză naufragiată, romanii
au construit o flotă în toată regula şi au lansat-o la apă» (I, 20). Sicilia
pare în bună măsură asigurată pentru romani, care se hotărăsc să
întreprindă mai vechiul plan de atacare a Cartaginei pe pământ african.
Mobilizările masive de resurse materiale şi umane fac posibilă victoria
de la Ecnomos, sub comanda lui M. Atilius Regullus, dar ea este
urmată de înfrângerea prilejuită de mercenarul grec Xanthipos, aflat în
slujba punilor. Războiul se va prelungi pentru încă mai bine de 10 ani,
timp în care Cartagina înregistrează o serie de victorii recuperând
puncte din Sicilia, transformînd conflictul într-un război de poziţii.
Abia în 241 consulul C. Lutatius Catulus, reuşeşte să se impună în
apropierea Insulelor Aegate, provocând Cartaginei, aflată în impas
financiar, capitularea. Tratatul fu semnat, din partea punilor, de gene-
ralul Hamilcar Barcas şi, din partea romanilor, de C. Lutatius Catulus.
Acesta prevedea evacuarea Siciliei de către învinşi, plata unor
despăgubiri de război care se ridicau la 1200 de talanţi în timp de 20
de ani, interzicerea recrutării de mercenari din teritoriile controlate de
romani (Polybios, I, 62). Clauzele tratatului vor fi modificate prin
decizie senatorială, mărindu-se la 22 000 de talanţi obligaţia financiară
a Cartaginei şi adăugându-se la teritoriile achiziţionate de romani şi
insulele Lipari. Deşi nu fuseseră prevăzute în tratat, Roma înglobează
(între 241-238) şi alte teritorii, insulele Corsica şi Sardinia. Principala
consecinţă a acestui conflict este dobândirea de posesiuni extraitalice
pentru Roma (de fapt a primei provincii romane, ceea ce va duce la
apariţia promagistraturilor) şi deschiderea către potenţialul economic al
Siciliei (mai cu seamă grâne) şi către comerţul din centrul Mediteranei.
Până la deschiderea celui de-al doilea conflict cu Cartagina,
romanii reuşesc să lărgească teritoriul pe care-l controlau în nordul
peninsulei Italice (în detrimentul triburilor gallice) şi în zona illyro-
balcanică (mai cu seamă nord-vestul peninsulei Balcanice).
Pierderea marilor insule din Mediterana centrală nu a constituit o
piedică pentru refacerea Cartaginei. Zona în care se concentrează atenţia
senatului punic este cea a peninsulei Iberice, transformată într-o
puternică bază economică. Aici este înfiinţată cetatea Noua
Carthagena, devenită un important centru de legătură între zona
africană şi cea hispanică, pacificată prin efortul lui Hamilcar.
62
Îngrijoraţi de această ascensiune, massalienii cer ajutor Romei pentru a
opri extinderea controlului punic. Se stabileşte, astfel, o linie de
demarcaţie de-a lungul fluviului Ebrus, iar oraşul Saguntum devine liber
de orice control punic. Politica lui Hamilcar este continuată de Hasdrubal
(ginerele său) şi de Hannibal (fiul său). În 219 Hannibal, cu 50000 de
soldaţi, 6000 de cavaleri şi 200 de elefanţi, atacă Saguntum-ul, încălcând
tratatul cu Roma. La această dată, Roma este implicată în zona illyrică
şi nu ripostează eficient la primele cuceriri ale lui Hannibal.
Ambasada romană trimisă în Africa la Cartagina pentru rechemarea la
ordine a acestuia eşuează. Hannibal reuşeşte să treacă fluviul Ebrus şi
munţii Pirinei, apoi, în august 218, trece Ronul, îndreptându-se spre
Italia (întreaga activitate a lui Hannibal este relatată în cartea a III-a a
Istoriilor lui Polybios, şi în cartea XXI a lucrării lui T. Livius, De la
fundarea Romei). Conflictul va fi de lungă durată, se va prelungi până
în 201, şi se va purta în principal pe patru fronturi: în Italia, în Sicilia,
în Hispania şi Africa.
Victoriile punice, începute (după trecerea cu grave pierderi a
Alpilor) din nordul Italiei, de la Ticino şi Trebia (218), Trasimene
(217), Cannae (216), pun Roma într-o situaţie extrem de dificilă.
Planurile iniţiale ale Romei de a purta războiul pe trei fronturi (Italia,
Hispania şi Africa) sunt abandonate. Înaintarea rapidă a lui Hannibal
spre inima Italiei, permisă şi de tactica şovăielnică a lui Fabius
Maximus, dictator în anul 217, ia Roma prin surprindere. În 216, inca-
pacitatea coordonării dintre cele două armate, una condusă de consulul
L. Aemilius Paulus, reprezentant al unei tactici de hărţuială a
duşmanului, şi cealaltă comandată de M. Terentius Varro, adeptul unei
confruntări directe şi decisive, în dorinţa de opri jefuirea sistematică a
zonelor de aprovizionare a Romei, pe care o practica Hannibal, duce la
dezastrul de la Cannae. Consulul Aemilius Paulus căzu în luptă alături
de un număr impresionant de soldaţi (sursele avansează cifra de 45 000
de mii de morţi la care se adaugă alte 25 000 de prizonieri). Timp de doi
ani Hannibal reuşise să învingă trupele romane prin tactica învăluirii,
accentuând atacul pe flanc. Deşi aflat în poziţii de superioritate, în faţa
unei cetăţi care rostea îngrozită sintagma: Hannibal ad portas (Hannibal
la porţile (Romei) !), generalul cartaginez nu atacă oraşul, limitându-se
la continuarea incursiunilor în Italia. Încurajate de această situaţie, unele
cetăţi încep să părăsească alianţa cu Roma, care în încercarea sa de
refacere a potenţialului de luptă recrutează până şi sclavi (cu
promisiunea eliberării la sfârşitul războiului). Lui Hannibal i se alătură
samniţii, apoi Capua din Campania (unde punii pătrund în toamna lui

63
216), în timp ce alte oraşe campaniene i se opun (Cumae şi Neapolis).
Retras în sudul Italiei, Hannibal ocupă, cu sprijinul militar al bruttilor,
cetăţile Locri şi Crotona, apoi încheie (în 215) o alianţă cu regele
macedonean, Filip al V-lea. Planul politic al urmaşului lui Hamilcar,
acela de a crea o alianţă antiromană în Italia, stagnează din pricina lipsei
de trupe militare care să-l susţină. Aprovizionarea din Africa era
defectuoasă, iar propriile trupe începuseră să dea semne de oboseală.
În acest moment, poziţia romanilor în Sicilia devenise precară ca
urmare a ostilităţii cetăţilor greceşti şi a politicii dure practicată de
promagistraţii romani (spre pildă, în 213 cetatea Leontinoi este
cucerită, teritoriul – confiscat, iar populaţia este masacrată). Şi cetăţile
greceşti din sudul Italiei (Tarent, Heracleea, Metapont, Thurioi) trec
de partea lui Hannibal. Începând cu anul 212, însă, Roma reuşeşte
unele victorii: Capua este recucerită (abia acum Hannibal atacă Roma,
pentru a o obliga să slăbească atacul asupra Capuei, dar este obligat să
se retragă), apoi şi Brundisium şi Tarentul (un mare număr de tarentini
sunt vânduţi ca sclavi). În general comportamentul roman este extrem
de dur, cetăţile sunt distruse, iar teritoriile lor transformate în ager
publicus. Victoria romană (artizan fiind consulul Livius Salinator) de
la Metaurum (207), unde este oprită alimentarea armatelor lui
Hannibal de către trupele lui Hasdrubal, aduce speranţe în inimile
senatorilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât activitatea militară a lui
P.Cornelius Scipio, trimis în Spania, se dovedise a fi fructuoasă. Ales
consul pentru anul 206 i se încredinţează comanda trupelor care urmau
să atace Cartagina. Abia în 204 debarcă în Africa, unde campaniile
militare le dublează cu activitatea diplomatică pe lângă regele numid
Massinissa, rival al Cartaginei. Cumpărat de banii romanilor, acesta
sprijină îndeaproape trupele romane. O primă victorie a lui Cornelius
Scipio, în 203, îl determină pe Hannibal să părăsească Italia şi să se
întoarcă în Cartagina. Oferta sa de pace este refuzată de Scipio, iar
victoria de la Zama, din 201, pecetluieşte soarta războiului.
Pacea extrem de dură pentru cei înfrânţi prevedea următoarele:
Cartagina renunţă la flota militară, oprindu-şi doar 10 vase pentru
scopuri comerciale, cedează Romei insulele din Mediterana şi zona
Spaniei, renunţă la orice politică externă proprie şi la alcătuirea de
armate proprii, îşi dărâmă zidurile, plăteşte despăgubiri de război pe
50 ani, câte 200 de talanţi anual. Garantul tratatului este lăsat regatul
Numid, condus de Massinisa, care trebuia să urmărească toate
mişcările punilor şi să le facă cunoscute Romei. După o primă escală
la Filip al V-lea, Hannibal se refugiază la curtea regelui seleucid

64
Antioh al III-lea (223-187), de unde fuge la regele bithinian, Prusias I
(235-183); se sinucide în 183.
Câştigurile teritoriale ale Romei după acest conflict sunt extrem
de consistente: este vorba în primul rând de minele spaniole şi de
pieţele de desfacere altădată controlate de puni. Apoi rutele comer-
ciale care se deschid Romei o transformă într-o cetate cu un important
rol coordonator al comerţului în Meditarana centrală şi vestică.
Lichidarea concurenţei feniciene va amplifica acest statut. La aceasta
se adaugă importantul statut politico-militar pe care-l dobândise după
victoria de la Zama. Totodată, însă, Roma cunoscuse din nou precari-
tatea sistemului său de alianţe şi a aparatului său administrativ. Faptul
că, în urma celui de-al doilea război punic, Roma lichidase un
important rival care putea să-i ameninţe serios securitatea în Italia este
probat de lipsa, pentru deceniile următoare, din fastele consulare a
dictatorilor. În plus, romanii îşi vor concentra atenţia asupra unei alte
zone a Mediteranei, cea estică, cu un dublu scop: valorificarea poten-
ţialului economic al acestei zone şi canalizarea spre exterior, prin
participarea la campanii militare, aducătoare de prăzi de război, a
nemulţumirilor de acasă. Pentru mai bine de o jumătate de secol Roma
va fi, în general, scutită de tensiuni interne. La nivelul elitei politice se
creează două tabere: una va promova o politică de menţinere la nivel
controlabil a cartaginezilor, potrivit convingerii conform căreia un
potenţial pericol este un bun stimulent pentru armată, iar cea de-a
doua va fi adepta lichidării totale a Cartaginei (Delenda Carthago !).
La începutul celei de a doua jumătăţi a veacului al doilea, cea
de-a doua poziţie politică se va impune. Astfel, comportamentul
Romei faţă de învinşii ei se va modifica radical. Cetăţile cucerite sunt
arse, populaţia lor este dislocată, iar teritoriul este transformat în ogor
public. Aceasta este şi atitudinea în cel de-al III-lea război punic,
desfăşurat între 149-146. Provocată de Numidia, care înglobase
teritorii punice, Cartagina începe conflictul cu aceasta, încălcând
tratatul cu Roma referitor la înarmare şi la politica externă. Necon-
sultată în această acţiune, Roma trimite ultimatum-uri, privind
renunţarea la armata organizată şi la predarea echipamentului militar.
Înclinată să accepte iniţial aceste ordine, Cartagina este nevoită să
refuze o ultimă cerinţă romană, şi anume aceea de a părăsi cetatea şi
de a strămuta populaţia cu 15 km în interiorul continentului. În faţa
unei asemenea condiţii care echivala cu «uciderea» acestui oraş,
inerent legat de comerţul maritim, Cartagina se pregăteşte de ripostă.
În consecinţă, trupele romane debarcă în Africa, sub comanda

65
consulului P. Cornelius Scipio Aemilianus, în 148. Atacul final se
consumă în 146, când rezistenţa populaţiei este înfrântă chiar pe
străzile oraşului. Teritoriul cetăţii, ars şi devastat, va fi considerat re-
giune blestemată. Ulterior zona este organizată în provincia Africa, iar
sub C. Iulius Caesar (apoi şi Augustus) va fi construit centrul de la
Iulia Carthago.

C. Cucerirea bazinului est-mediteraneean

a. Cucerirea Ilyriei
Imediat după încheierea primului conflict cu Cartagina, Roma
începe confruntările din nordul peninsulei împotriva triburilor gallilor,
în faţa cărora reuşeşte să se impună, împingând zona controlată până
dincolo de Po, întemeind noi colonii la Placentia şi Cremona. Totodată
intervine în favoarea coloniei syracuzane de coasta Adriaticii, cetatea
Issa, ajungând în conflict cu regalitatea illyrilor, reprezentată la acea
dată de regina Teuta. Acesteia i se cere să nu atace Issa, dar cum unul
dintre membrii ambasadei senatoriale este asasinat, iar Teuta asediază
Epidamnos-ul şi Corcyra, Roma se crede îndreptăţită să declanşeze
deschiderea ostilităţilor (229). La presiunea romană, regina despre-
surează (228) cetăţile asediate, cedează o parte din regatul său aliatului
romanilor, Demetrios din Pharos. Roma se erijează în protectoare a
oraşelor Epidamnos şi Apollonia. Cum fidelitatea lui Demetrios lasă
de dorit, senatul decide cucerirea Pharos-ului (realizată în 219 de
consulul L. Aemilius Paulus).

b. Războaiele cu Macedonia
Intervenţia militară a Romei în bazinul Adriaticii şi în Illyria a
neliniştit regatul Macedoniei. Este motivul pentru care Filip al V-lea,
regele macedonean, încheie alianţa din 215 cu Hannibal. Stabilind
contacte diplomatice cu greci din Liga Etoliană, Roma încearcă să
împiedice valorificarea alianţei macedoneano-punice. În primul con-
flict cu Filip al V-lea, rezultatele nu sunt spectaculoase pentru romani.
Pacea de la Phoinike, din 205, nu aduce modificări remarcabile în
sistemul raporturilor de forţe din bazinul Adriaticii. Eliberată, însă, de
pericolul cartaginez după bătălia de la Zama (201), Roma se angajează
într-o serie de acţiuni (alte trei războaie: 199-197; 169-167; 149-148)
care vor duce, în final, la cucerirea regatului elenistic al Macedoniei.
66
 Debutul celui de-al doilea conflict cu Filip al V-lea l-a constituit
ajutorul pe care Roma îl acordă regatelor elenistice (Rhodos şi
Pergam), la cererea acestora, îngrijorate de politica expansionistă dusă
de Macedonia, care îşi extinsese controlul asupra coastelor sudice ale
Thraciei şi în Hellespont. Prin urmare, senatul roman decide să trimită
o flotă pe coasta Epirului, pentru a atrage atenţia lui Filip al V-lea.
Pretextul intervenţiei romane îl constituie necesitatea apărării libertăţii
cetăţilor greceşti, de care Roma se va folosi din abundenţă în prima
jumătate a veacului al II-lea, fără ca la capătul acestei perioade să
manifeste o reală preocupare în acest sens. Aliată cu Liga Etolică,
Roma întreprinde campanii în zona Epirului şi în Macedonia, cu
succese iniţiale, dar de mică importanţă. Abia în 197, consulul
T. Quinctius Flamininus reuşeşte să pătrundă în Thessalia şi, prin
victoria de la Kynoskephalai, îl obligă pe Filip al V-lea să renunţe la
garnizoanele sale din oraşele greceşti, inclusiv din cele situate pe
ţărmul Asiei Mici, să evacueze cetăţile din Hellespont, satisfăcând,
astfel, cerinţele Rhodos-ului şi Pergamului (care aveau directe interese
economice pentru ca strâmtorile dintre Marea Egee şi Marea Neagră
să nu fie sub stăpânirea macedoneană). Pacea încheiată în 197 mai
prevedea interdicţia, pentru Macedonia, de a dispune de o armată mai
mare de 5000 de oşteni, de a mai folosi elefanţii şi distrugerea unei
bune părţi din flota de război. De asemenea, Filip al V-lea trebuia să
plătească Romei o despăgubire de război de 1000 de talanţi. Cu ocazia
jocurilor istmice de la Corint, din 196, T. Quinctius Flamininus rostea
o celebră proclamaţie prin care oraşele greceşti erau declarate libere
de stăpânirea macedoneană: «senatul şi Titus Quinctius, comandant
consul, înfrângând pe regele Filip şi pe macedoneni, lasă liberi şi
nepăziţi şi neimpuşi, să se folosească de legile patriei, pe corinthieni,
pe foceeni, pe locrieni, pe eubei, pe ahei, pe phtioţi, pe magnesi, pe
thessalieni, pe perhaebi. La început n-au auzit nici toţi, nici clar, dar în
stadion era o mişcare zgomotoasă şi neorânduială şi toţi se minunau de
cele auzite şi se întrebau ce-a spus crainicul şi porunceau să spună
iarăşi. Şi când s-a făcut linişte iarăşi şi crainicul, ridicându-şi glasul, a
mai strigat plin de avânt către toţi şi a pătruns glasul decretului peste
tot, un urlet de bucurie necrezut de puternic a pătruns până la mare, iar
toţi din teatru s-au ridicat în picioare şi nimeni nu mai ţinea seamă de
jocuri, ci toţi se grăbeau să-l salute pe Titus şi să-l numească
salvatorul şi apărătorul Eladei» (Plutarh, Viaţa lui T. Quinctius
Flamininus, 10). Confruntarea cu regele spartan Nabis, ale cărui
reforme nu sunt văzute cu ochi buni de cetăţile din Peloponez, va

67
conduce la alianţa dintre Roma şi cea de-a doua symmachie mai
importantă din lumea elenă, Liga Aheeană. Considerat din nou, în
cadrul jocurilor nemeene din 195, drept „eliberator al grecilor”
T. Quinctius Flamininus va beneficia de onoruri extraordinare, chipul
său apărând pe medaliile emise în cinstea sa.
Deşi condiţiile păcii cu Roma erau destul de grele, Filip al V-lea
reuşeşte să-şi refacă potenţialul economic şi militar, prin valorificarea
minelor de aur din Pangeu, ocupând din nou oraşele greceşti de pe
coasta Thraciei (Enos, Maronea, Philipopolis). Alianţele cu populaţiile
stabilite în zona mijlocie a Dunării (scordiscii, odrizii şi bastarnii, mai
ales cu căpetenia tracilor odrizi, Cotys) asigurau Macedoniei (condusă
după moartea lui Filip de fiul său, Perseu) o bună poziţie în Balcani,
permiţând reluarea politicii de control al cetăţilor greceşti, constituind,
totodată, motive suficiente de îngrijorare pentru romani. Cel de-al
treilea război cu Macedonia, pe care Roma îl hotărăşte cu adeziunea
plebei şi a cavalerilor, mai cu seamă, aristocraţia senatorială fiind
reticentă faţă de aceste proiecte, va începe cu cucerirea Thessaliei, în
171, de către armatele consulului Licinius Crassus. Datorită durităţii
înaintării romane, cetăţile sunt jefuite, inclusiv cele aliate, popula-
ritatea Romei are de suferit. În 168, consulul P. Aemilius Paulus se
impune în faţa lui Perseu, la Pydna, în pofida ajutorului primit de
acesta de la odrizi. Capturarea însăşi a regelui macedonean şi a fiului
său (exilaţi în Italia, în oraşul Alba Fucens) şi a întregului tezaur
asigură enorme resurse Romei (este semnificativ pentru importanţa
acestor resurse că, după bătălia de la Pydna, se suspendă perceperea
tributum-ul pentru cetăţenii romani pentru mai bine de un secol).
Pacea încheiată desfiinţa practic statul macedonean, care era împărţit
în patru districte cărora li se interzice dreptul de face comerţ între ele
(ius commercium) şi orice alte relaţii, inclusiv stabilirea de căsătorii
(ius conubium). Fiecare regiune era condusă de o adunare locală,
beneficiind de o oarecare autonomie. Cu acest prilej se definitivează
cucerirea romană a Illyriei, este stabilit controlul în Epir (supus unei
despăgubiri importante de război).
Hegemonia romană în Macedonia va fi contestată două decenii
mai târziu, în timpul răscoalei lui Adriscos (este vorba de al patrulea
război cu Roma, 149-148), ce pretindea că este moştenitorul lui Perseu.
Armatele lui P. Cornelius Scipio Aemilianus (fiul natural al învingăto-
rului de la Pydna, intrat prin adopţie în familia Scipionilor), şi apoi cele
ale pretorului L. Caecilius Metellus, supun definitiv Macedonia,
transformată în provincie romană, condusă de un proconsul.

68
 c. Cucerirea Greciei
Eliberate în 197-195 de sub control macedonean, cetăţile
greceşti vor ajunge treptat sub stăpânirea romană. După victoria de la
Pydna, Roma (ale cărei poziţii se întăriseră şi prin campaniile pline
reuşite contra regatului elenistic al Siriei) decide luarea de prizonieri
greci, prilej cu care şi istoricul Polybios este deportat, ca pedeapsă
pentru neutralitatea ligii aheene din timpul celui de-al treilea război
macedonean. Cu prilejul evenimentelor din Macedonia, prilejuite de
Adriscos, are loc şi răscoala grecilor, înfrântă în 146. Corinth-ul,
considerat principalul centru de revoltă, este ars până în temelii, în
condiţiile în care acelaşi tratament urma să fie aplicat şi Cartaginei.
Grecia este transformată în provincie romană, ligile greceşti sunt
desfiinţate, cetăţilor interzicându-li-se orice fel de legături între ele,
singurele raporturi trebuind să le stabilească cu Roma.
Cu acest prilej cea mai mare parte a peninsulei Balcanice intra
direct, prin sistemul administraţiei provinciale, sub stăpânirea Romei,
asigurându-i acesteia un real control al rutelor comerciale din
Mediterana estică.

d. Cucerirea Pergamului
Întemeiat în 283, de către unul din generalii lui Lisimah, Pergamul
se afla, în timpul războiului dintre Roma şi Macedonia (215-205), în
tabăra romană ca aliat, apoi ca regat clientelar. Intre 192-188, războiul
romano-seleucid, îşi păstrează poziţiile, beneficiind de clauzele
tratatului de la Apameea (188). În 133, ultimul rege attalid, Attalos al
III-lea, lasă Pergamul moştenire Romei, care reuşeşte să înfrângă
revolta lui Aristonicos (133-129), transformând zona în provincia
romana Asia.

e. Cucerirea Siriei
Regatul Seleucid intră în conflict cu Roma mai ales în timpul
regelui Antioh al III-lea (223-187), care se amestecă în problemele
dinastice ale Egiptului şi încearcă să controleze tot estul Mediteranei.
Politica romană în acest spaţiu capătă tot mai mult aspecte expansio-
niste. Pretextele acesteia erau tendinţele de control asupra strâmtorilor,
manifestate de Siria seleucidă, pe de o parte, şi, pe de altă parte,
refugierea lui Hannibal la curtea lui Antioh al III-lea, ceea ce anunţa,
potrivit opiniei romanilor, crearea unei posibile coaliţii antiromane.
Roma intervine, alături de Pergam (condus de Eumenes, 197-158),
69
Rhodos şi Liga Aheeană, între 192-188 şi înfrânge armatele siriene la
Termopile (în 191, sub comanda lui Livius Salinator) şi Magnezia (în
190, când trupele romane sunt conduse de P. Cornelius Scipio
Africanul). Regele Siriei elenistice este obligat să evacueze Asia Mică
(împărţită între Pergam şi Rhodos), să plătească o despăgubire de
război de 15 000 de talanţi şi să-l predea pe Hannibal. În anul următor,
noul consul, Manlius Vulso, întreprinde o expediţie contra celţilor
(numiţi în această regiune galaţi), dând curs cererilor lui Eumenes al
II-lea. Pacea de la Apameea, din 188, îi impune lui Antioh al III-lea
cedarea, în favoarea Pergamului, a posesiunilor micro-asiatice de până
la Munţii Taurus, plata unei despăgubiri de război şi renunţarea, în
favoarea Romei, la o parte din flotă (cu excepţia a zece nave de război,
întreaga flotă este scufundată). Între 170-168, Antioh al IV-lea
(175-163) intervine fără succes în Egipt, în condiţiile în care Roma se
manifestă ca protector al regatului Ptolemaic. Elocvent în acest sens şi
pentru statutul dobândit de romani după înfrângerea Macedoniei sunt
însemnările lui Polybios: «Antiochos, în campania dusă împotriva lui
Ptolemaios, înainta împotriva Pelusionului când îl văzu pe generalul
roman Popillius Laenas. Regele îl salută de departe şi-i întinse mâna
dreaptă. Popillius care ţinea tăbliţele pe care fusese înscris decretul
senatului se mărgini să i le întindă, rugându-l să ia cunoştinţă de
conţinutul lor. Antiochos citi decretul şi răspunse că dorea să se
consulte asupra problemei cu consilierii săi. Popillius luă atunci o
hotărâre care trădează cât era de aspru şi de arogant. Cu un bastonaş
făcut din cârcei de viţă de vie, pe care îl ţinea în mână, desenă în jurul
lui Antiochos un cerc şi ceru regelui să dea răspunsul cuvenit înainte
de a ieşi din acest cerc. Regele, foarte mirat de o asemenea
îndrăzneală, ezită pe moment, pentru ca apoi să declare că se închină
în faţa voinţei poporului roman. Atunci Popillius şi cei care îl
întovărăşeau îi întinseră mâinile şi salutară curtenitor. Conţinutul
decretului senatorial prevedea ca Antiochos să înceteze imediat
ostilităţile contra lui Ptolemaios. Într-adevăr, în răstimpul care i s-a
fixat, regele îşi retrase armata în Siria. Această umilinţă l-a costat
mult, dar nu a avut încotro. Popillius, întors la Alexandria, aduse
ordine în situaţia pe care o găsi aici, îi îndemnă pe cei doi tineri regi ai
Egiptului să rămână în bună înţelegere, le recomandă să trimită pe
Polyarathos la Roma şi apoi se îmbarcă pe o corabie pentru a merge în
Cipru, de unde avea intenţia să-şi retragă cât mai repede trupele cu
care ocupa insula. Când debarcă aici, îi găsi pe generalii lui
Ptolemaios înfrânţi şi ţinutul supus unor jafuri neînchipuite. De îndată

70
porunci soldaţilor lui Antiochos să părăsească insula şi el a rămas aici
până la plecarea ultimului soldat sirian. Aşa salvară romanii dinastia
Ptolemeilor în clipe grele când era cât pe aici să fie răsturnată. (…)
Dacă regele macedonean n-ar fi fost învins şi înfrângerea sa n-ar fi
fost cunoscută, sunt convins că Antiochos n-ar fi cedat niciodată
cererilor venite de la Roma» (XXIX, 11). Ulterior, Siria intrată într-o
profundă criză internă, va fi transformată în provincie romană de către
Cn. Pompeius Magnus (64-63).

f. Cucerirea Egiptului
Din veacul al II-lea (mai precis de la pacea din 188 de la
Apameea), Roma se implică în calitate de arbitru şi protector în
problemele statului elenistic al Egiptului. În 116, la moartea lui Ptole-
meu al VIII-lea, Egiptul se destramă în trei părţi: Cirenaica (lăsată
moştenire Romei în 96, de Ptolemeu Apion), Cipru, Egiptul propriu-zis.
În 30, în urma învingerii Cleopatrei a VII-a, după bătălia de la Actium
din 31, se creează provincia romană de tip imperial.
*
Instalarea puterii romane şi în partea estică a Mediteranei va
lega mai durabil spaţiul economic maritim vestic de cel nou cucerit. O
mare cantitate de produse orientale vor pătrunde pe pieţele italice şi la
Roma o dată cu stabilirea de grupuri umane, purtătoare ale culturii
elenistico-orientale şi adoratori ai unor culte proprii. Hegemonia
militară romană va face posibilă răspândirea unor elemente culturale
occidentale în răsărit, fără ca să se poată modifica durabil şi structural
elenitatea de aici.

D. Alte conflicte militare

Traversarea Alpilor de către Hannibal îndeamnă triburile celtice

(galii) din nordul Italiei să treacă de partea acestuia, motiv suficient de
îngrijorare pentru senatul roman care îşi vedea ameninţată poziţia de
la sud de Po, şi noile sale colonii, Placentia şi Cremona. Între 191 şi
183 Roma reuşeşte să-şi consolideze controlul asupra acestui teritoriu,
întemeind noi colonii (Bononia, actuala Bologna, Parma şi Mutina,
actuala Modena) şi construind noi căi de acces (via Aemilia şi via
Flaminia). Următorul pas îl constituie supunerea triburilor ligurice din
nord-vestul Italiei (primul pas în organizarea Galliei Cisalpine ca
71
provincie romană) şi întărirea stăpânirii coastei illyrice (acum, în 181,
este înfiinţată colonia de la Aquileea, cu un mare rol pe drumul Romei
spre Balcani).
Între 181 şi 163, cu intermitenţe, Roma este nevoită să facă faţă
revoltelor din Sardinia şi Corsica, cu preţul unei dure represiuni.
Dobândirea Spaniei, după înlăturarea stăpânirii cartagineze, a
prilejuit accesul la bogate mine argintifere din care, în vremea lui
Polybios, Roma putea să extragă zilnic venituri în valoare de 25 000
de drahme. Organizarea acestei zone ca provincie romană (alcătuită de
fapt din Hispania Citerior şi Hispania Ulterior) nu este tocmai uşoară,
romanii trebuind să facă faţă multiplelor campanii de revoltă ale
localnicilor. Este vorba, într-o primă fază (195) de răscoala
turdetanilor, sprijiniţi de triburile cetibere, stabilite la nord de teritoriul
provincial nou înfiinţat, apoi de răscoala lusitanilor (izbucnită, sub
conducerea lui Viriathus, în 154, cu acelaşi sprijin al celtiberilor) şi de
numatini (între 143-133, când comanda pentru purtarea războiului
Numantiei este încredinţată învingătorului Corinth-ului şi al Carta-
ginei, P. Cornelius Scipio Aemilianus Africanus. Politica dură a
Romei, deportările de populaţii, vinderea ca sclavi a învinşilor şi abu-
zurile fiscalităţii romane, vor face ca această regiune să constituie un
punct nevralgic al sistemului administrativ provincial. De aceea, în
veacul următor, opoziţia lui Sertorius la politica lui Sylla, avea să-l
conducă pe primul în regiunea hispanică unde organizează o puternică
rezistenţă, înfrântă cu greu de trupele senatoriale, la finele deceniului
al treilea al ultimului secol republican. Legătura dintre provinciile
spaniole şi Italia se va face prin supunerea coastei sudice a Galliei, şi
organizarea, ulterioară a Galliei Narbonensis.
Până la instaurarea Principatului, alte două momente mai impor-
tante, legate de expansiunea Romei, sunt supunerea Numidiei, 111-105,
şi capturarea regelui acesteia Iugurta, războaiele cu Pontul: 89-84, 83-81,
74-63, împotriva lui Mitridate al VI-lea Eupator. Partea estică a
Pontului devine regat clientelar în vreme ce partea vestică, cu Bithynia,
va forma provincia Pont-Bithynia. În plus, după încercarea eşuată a
regelui bosforan, Pharnaces al II-lea de a reface Pontul, (înfrant de
Caesar la Zela, 47), Roma instituie propriu său control într-o regiune pe
care împăratul Nero o va transforma în provincie, (63 d. Hr.) incluzând-o
în Galatia. Un capitol aparte, prin importanţa pe care sursele latine i-au
acordat-o, este cucerirea Galiei de Caesar, 58-51, perioadă în care se fac
primele incursiuni dincolo de canalul Mânecii de azi (este vorba de
expediţia lui Caesar în Britannia, 55-54, în regiunea sud-estică a
Angliei, organizată în 43 d.Hr. ca provincie romană).
72
 E. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei

Cuceririle militare vor avea menirea de a transforma Roma într-un

imperiu vast, a cărui principală axă de constituire avea să fie Marea
Mediterană, provocând importante mutaţii pe toate planurile. Practic
toată evoluţia istorică a Romei din ultimele două secole republicane
reprezintă consecinţa acestei expansiuni.

a. Consecinţe economice
Din punct de vedere economic Roma va câştiga un imens teri-
toriu agrar şi puncte comerciale importante. Producţia meşteşugă-
rească se dezvoltă, în măsura în care la mai vechea activitate din oraş
se adaugă cea din Italia şi mai ales din spaţiile extraitalice cucerite.
Este vorba de centrele din lumea elenistică ale căror produse se
regăsesc din plin pe pieţele din Roma: mătasea de Cos, cânepa din
Caria, obiecte de pielărie din Cilicia, metale din Sardinia şi Spania
(fier, aramă, aur şi argint), din sud-vestul Britaniei (cositor), ceramică
din Etruria şi Grecia, sticlă din Siria şi Egipt, parfumuri şi unguente
orientale. Drumurile au evoluat prin împrumutarea unor tehnici de la
italicii de nord (pentru aşezare şi pavaj), de la etrusci (pentru şanţuri şi
scurgere), de la greci (în ceea ce priveşte fixarea pavajului). Paralel cu
aceasta are loc creşterea numărului de centre urbane (fie nou
înfiinţatele colonii, fie municipiile organizate pe temelii urbane deja
existente în spaţiile supuse). În pofida înmulţirii mijloacelor de
transport cu vehicule pe roţi (căruţe cu roţi joase şi pline, cu coviltir
sau cu lada deschisă), deplasarea terestră este înceată. Sunt amenajate
căile fluviale, de exemplu Tibrului i se construiesc docuri în 193, 179,
174, iar activitatea de înălţare de poduri (arcul este invenţie romană)
este în plin avânt. Rutele maritime, se multiplică, sistemul de navigaţie
şi ambarcaţiuni fiind însă preluat de la etrusci, volsci, greci,
campanieni, fenicieni. Tonajul maxim este de 150-180 de tone. Există
bâlciuri la dată fixă şi prăvălii deschise permanent, apar contractele
comerciale, de închiriere a spaţiilor, între negustori şi marinari cu
fixarea răspunderii contractuale şi precizarea cheltuielilor făcute, de
despăgubiri, etc. La finele secolului al III-lea (sigur atestată în 213)
apare şi se răspândeşte moneda. Primele emisiuni aflate în grija
edililor îi înfăţişează pe aceştia cu spice de grâu. Ele sunt aşii din
bronz urmaţi de sesterţi ca diviziuni ale denarilor de argint. Raportul
dintre aşi, sesterţi şi denari se modifică în mod continuu datorită
devalorizărilor. În epoca lui Polybiu, de exemplu, denarul a fost fixat
73
la 16 aşi. De asemenea este organizat sistemul de măsuri şi greutăţi
pus sub protecţia zeilor Castor şi Polux.
Cea mai importantă modificare, cu implicaţii adânci în evoluţia
cetăţii din ultimele două secole de existenţă a Republicii romane, se
consumă la nivelul regimului proprietăţii funciare şi al agriculturii.
Ca urmare a campaniilor militare prelungite are loc o pauperizare a
micilor proprietari, nevoiţi să-şi lucreze pământul cu mijloace puţine
şi cu forţa de muncă proprie. Cum noile expediţii din Balcani şi Orient
depăşeau ca durată un sezon agricol, veniturile unei proprietăţi mici,
rămasă nelucrată sau lucrată deficitar, sunt serios afectate. În
consecinţă capacitatea materială a cetăţenilor, de care depindea
echiparea militară şi participarea efectivă la război, scade în asemenea
măsură încât sursele vorbesc chiar de o respingere a participării la
înrolări şi, deci, de dificultăţi militare cărora Roma trebuie să le facă
faţă. În plus, aristocraţia funciară îşi va spori domeniile prin
achiziţionarea unor proprietăţi falimentare, dar mai ales prin acapa-
rarea de terenuri din ager publicus rezultat din cuceriri. De asemenea
se apelează tot mai mult la mâna de lucru servilă, găsibilă acum din
abundenţă datorită marelui număr de prizonieri de război, ceea ce va
contribui la adâncirea fenomenului „şomajului” în rândul plebei
rurale. La acestea se adaugă scăderea preţului la produsele agricole din
Italia în urma aducerii grânelor din Sicilia şi Sardinia, mai întâi, şi
apoi şi din Egipt. Măsurile luate în secolele IV-III nu îmbunătăţesc
vizibil situaţia agrară: în 367 – lex Licinia-Sextia preciza limita de 500
de iugera pentru o familie care întreţinea 100 de boi şi 500 de oi (cifre
transmise de sursele latineşti care sunt exagerate), în 232-228 prin lex
Flaminia au loc parcelări în Picentum iar în 218, Lex Claudia
interzicea senatorilor romani activităţile comerciale, prin impunerea
unui număr fix al corăbiilor proprii şi a unui tonaj maxim admis
(măsură care dorea menţinerea aristocraţiei senatoriale în câmpul
ocupaţiilor agrare).
Reformele fraţilor Gracchi
În a doua jumătate a secolului al II-lea fraţii Tiberius şi Caius
Sempronius Gracchus vor încerca rezolvarea multiplelor probleme cu
care se confrunta plebea rurală-posesoare a cetăţeniei şi deci
mobilizabilă. Ales tribun al plebei în 134, Tiberius Gracchus iniţiază
un program agrar de stabilire clară a dimensiunilor loturilor familiale
care relua în bună măsură termenii legii Licinia-Sextia (cu îngăduirea
a cel mult 1000 de iugera pentru o familie care avea doi fii). Restul
pământului din ager publicus, care rămânea după aceste măsurători,
74
avea să fie parcelat în loturi inalienabile, de câte 30 de iugera, în
vederea unor noi împroprietăriri, pentru care se percepe un impozit
funciar. De aceste operaţiuni de cadastrare şi împroprietărire urma să
se ocupe o Comisie agrară din care făceau parte alături de Tiberius,
fratele său, Caius, şi socrul său, Appius Claudius. Tiberius propune ca
mijloacele financiare pentru eficientizarea activităţii acestei comisii să
fie procurate din veniturile Pergamului, stat elenistic de curând lăsat
moştenire Romei de ultimul rege Attalid. În teorie, reforma propusă de
Tiberius, pe care o discutase în grupul său de prieteni şi pentru care
primise încurajări, apreciată fiind ca o măsură realizabilă şi legală, îşi
propunea refacerea micii proprietăţi rurale, a grupurilor de assidui,
îndreptându-se împotriva depopulărilor din Italia. Dar faptul că se
cerea folosirea unor venituri provinciale de către un grup de cetăţeni
sau în folosul unei minorităţi a fost interpretat ca un act de trădare şi
un pericol la adresa stabilităţii interne şi a controlului financiar pe care
de secole îl aveau senatorii. Iniţiatorul reformei este invitat în senat
pentru a fi convins să renunţe la proiectul său. Aceasta îl determină pe
Tiberius să convoace, de grabă, adunarea pe triburi şi să-şi expună
proiectul. Opoziţia câştigă de partea sa pe Octavius, colegul său de
tribunat, care se opune votului. Tiberius cere destituirea lui Octavius
(fapt neconstituţional) şi legea este votată. Punerea ei în aplicare este
însă mult întârziată aşa încât Tiberius, pentru a se asigura de eficienţa
aplicării programului său agrar, cere poporului un nou mandat de
tribun (ceea ce era în afara ordinii instituţionale fireşti). Dorinţa însă i-a
fost interpretată ca o dovadă clară de uzurpare a puterii politice şi a
fost acuzat că doreşte să fie rege. Este asasinat de Cornelius Scipio
Nasica în plin Capitoliu împreună cu o parte a susţinătorilor lui. „A
fost prima răscoală de la alungarea regilor”, „înnăbuşită cu sângele
cetăţenilor” (Plutarh, Tiberius, 20). După uciderea lui Tiberius tulbu-
rările se ţin lanţ deoarece măsurătorile domeniului public, deja
acaparat de unii dintre cetăţeni şi aristocraţi şi împroprietăririle au fost
contestate sub motiv că sunt de fapt exproprieri. Se deschide o perioa-
dă de interminabile procese, pentru despăgubirea „expropriaţilor” care
cereau chiar şi recuperarea cheltuielilor pentru investiţiile făcute de-a
lungul anilor pe aceste domenii pe care le pierdeau. Situaţia tulbure
datorată faptului că „ odată cu noua măsurătoare, unii fură mutaţi de
pe un teren cu plantaţii şi acareturi pe unul necultivat, alţii – dintr-o
ţarină roditoare pe un teren neproductiv sau acoperit de bălţi sau de
mlaştini” (Appianus, Războaiele civile, I, 18) este amplificată de
nemulţumirile italicilor care îşi vedeau proprietăţile ameninţate.

75
Comisia este suspendată, iar distribuţia de loturi este încredinţată lui
Corneliu Scipio Aemilianus (care însă, este găsit mort imediat după
primirea acestei însărcinări). Între 133 şi 123 aplicarea programului
agrar a lui Tiberius este greoaie şi plină de piedici juridice şi
procedurale. În 123, mezinul Corneliei, mama Gracchilor, Caius, este
ales tribun al poporului şi încearcă să continue opera fratelui său. Abil,
dublează iniţiativele sale în plan economic cu un program politic
menit să-i asigure suportul şi adeziunea necesară supravieţuirii sale şi
a proiectelor sale. Caius face să se voteze o lege care decide ca
distribuirea provinciilor să preceadă alegerile consulare pentru a
preîntimpina manevrele de culise. De asemenea, propune şi se votează
o lege care substituie pe senatorii din tribunalele perma-nente,
quaestiones, înfiinţate în 149 î.Hr., cu cavaleri. Alte măsuri vizau
interzicerea recrutărilor militare sub 17 ani şi acordarea unei solde din
partea statului din care se putea procura echipamentul.
Sub aspect economic, Caius Gracchus reglementează aprovizio-
narea cu grâu a plebei urbane (ce primea subsidii de la stat), stabilind
alocaţia lunară de 5 baniţe precum şi preţul acestor grâne pe care îl
scade la jumătate (de unde ispita de a nu mai lucra pământul şi de
retragere în oraş), amenajează pieţele publice, dispune repararea unor
drumuri. Caius intenţionează întemeierea a patru noi colonii: Squillacium
– în Calabria, Neptunia – în zona Tarentului, Capua şi Cartagina.
Opoziţia sa politică, în mare parte alcătuită din senatori, câştigă
încrederea colegului de tribunat, Livius Drusus care se face purtărorul
de cuvânt al unui contra-program pur propagandistic: întemeierea a 12
colonii în Italia (ceea ce nu era posibil din lipsa pământului) şi
desfiinţarea impozitelor pentru noii împroprietăriţi (care însă echivala
cu ştergerea mărturiei fiscale a statutului de proprietar). Pachetul
legislativ propus de Caius Gracchus avea să aibă un impact mai mare
şi mai de durată, dar îi va aduce şi asasinarea.
După dispariţia sa fizică senatorii tergiversează cât pot de mult
aplicarea programului agrar. Mai mult, printr-o serie de trei legi, îl
anulează: este vorba de lex Baebia din 119 care permite vânzarea
noilor loturi dobândite, apoi sunt desfiinţate coloniile gracchiene (se
începe colonizarea în Gallia Transalpină), lex Spuria din 111 care
suspendă impozitele şi lex Mamilia Roscia Paeducaea din 109 ce
adaugă precizări juridice privind cadastrarea. Din acest moment
pământul devine obiect al tranzacţiilor comerciale şi obiect de litigiu.
Cetatea va încerca prin colonizări extraitalice şi printr-un program
militar să rezolve regimul proprietăţii funciare. De aceea, aproape

76
toate legile cu caracter agrar post-grachiene vizau împroprietărirea
veteranilor şi nu a civililor în ansamblu, cum susţinuseră fraţii
Gracchi. Două sunt excepţiile de la această regulă: legea din 63 î.Hr.
care revine la împroprietărirea civililor şi măsura lui Iulius Caesar din
59 î.Hr. care se adresează deopotrivă civililor şi veteranilor.

b. Consecinţe sociale
La capătul cuceririlor romane tabloul social este unul extrem de
complex, societatea romană fiind structurată pe categorii sociale
diferenţiate prin statutul juridic propriu. O primă clasificare împarte
populaţia imperiului în cetăţeni şi necetăţeni. Dintre necetăţeni unii au
condiţie juridică liberă, alţii sunt cu statut servil.
În categoria cetăţenilor se disting aristocraţia senatorială, noii
îmbogăţiţi – cavalerii, şi cetăţenii de condiţie medie şi modestă care
alcătuiau plebea rurală şi plebea urbană.
Elita senatorială îşi păstrează în bună măsură privilegiile
economice şi politice. Ca reflex al deschiderii Romei spre exterior,
această aristocraţie începe să fie tot mai mult preocupată de activităţile
non-agrare (lucrative şi comerciale) fapt sancţionat imediat de
autorităţile politice prin celebra lege Claudia din 218 care interzice
senatorilor comerţul maritim în încercarea de a păstra această categorie
socială cât mai aproape de preocupări funciare. Aşadar, proprietara celei
mai mari părţi din ager publicus, pe lângă mai vechile domenii, această
aristocraţie controla sectorul agricol, aprovizionarea cu grâne, inclusiv
după dobândirea marilor grânare extraitalice, datorită funcţiilor politice
pe care le deţinea. În unele cazuri averile senatorilor erau considerabile,
spre pildă Cn. Manlius Vulso rămâne proverbial prin dorinţa sa de
înavuţire, P. Cornelius Scipio Africanul îi putea lăsa fiicei sale o dotă de
300 000 de denari, iar averea învingătorului de la Pydna, L. Paulus
Aemilius, se ridica la nu mai puţin de 370 000 de denari.
Spre finele Republicii se conturează existenţa tot mai clară a
unui ordin senatorial, în sensul că apartenenţa la acest statut juridico-
social se poate transmite ereditar şi este bine reglementată în plan
public. Senatorii au însemne vestimentare proprii: toga cu tivul lat de
purpură, inelul de aur, încălţăminte specială, de asemenea au locuri
rezervate la teatre şi alte spectacole publice. În ultimii ani ai republicii
practica impune o limită minimă de avere, care se ridica, pentru
membrii acestui ordin, la un milion de sesterţi.

77
 Categoria cavalerilor provenită din oameni de afaceri (publi-
cani), cei care practicau tranzacţiile monetare, zarafii (faenera-tores
sau argentarii), comercianţi (negotiatores), la care se adaugă elitele
noilor comunităţi italice, reprezintă un element social nou, închegat în
urma evoluţiei sociale care a însoţit marile cuceriri. Cavalerii tind să
imite comportamentul civic şi politic al vechilor aristocraţi, de aceea
vor evolua spre un veritabil ordo cu un statut simbolizat de calul
public, inel de aur, togă cu tivul de purpură îngust şi locuri rezervate,
prin legea Roscia din 67 î.Hr., la spectacole. Bariera de avere pentru
cavaleri se impune în ultimul secol republican la 400 000 de sesterţi.
Dintre cavaleri, cei care vor ajunge să controleze îndeaproape
finanţele statului sunt publicanii, organizaţi în adevărate companii
(societates publicanorum) cărora li se concesionau prin contracte
publice aprovizionarea armatei, strângerea taxelor şi impozitelor din
teritoriul provincial, supravegherea activităţilor miniere. Abuzurile din
teritoriu şi caracterul versatil al comportamentului publicanilor au fost
nu o dată obiectul unor dispute şi procese publice uneori măsurile
împotriva acestora mergeau până la anularea contractelor stabilite (de
exemplu, în 167 î.Hr. minele din Macedonia sunt închise tocmai
pentru a le scoate de sub controlul publicanilor; în 60-59 î.Hr.
publicanilor din Asia li se refuză revizuirea contractelor).
Vechea categorie a proprietarilor rurali se vedea aproape rui-
nată în urma expediţiilor militare care îi ţineau departe de lucrul
pământului, fără ca la întoarcerea acasă să beneficieze de scutiri sau
înlesniri fiscale. În vremea Gracchilor textele vorbesc de situaţia
dificilă în care se găsea plebea rurală obligată să ducă tot greul
războiului datorită sistemului de recrutare censitară instituit încă din
perioada regală: „oamenii care luptă şi care mor pentru Italia nu au
parte decât de aer şi de lumină şi de nimic altceva şi rătăcesc prin
Italia cu femeile şi copiii lor, fără casă, fără culcuşuri, în vreme ce
comandanţii lor îi mint pe câmpul de luptă, îndemnându-i să reziste
împotriva duşmanilor pentru mormintele strămoşilor şi pentru
templele zeilor, pentru că nimeni nu are nici un altar străbun, nici un
monument al străbunilor din atâţia romani, ci ei luptă pentru luxul şi
bogăţia unor oameni bogaţi, şi ei, care sunt numiţi stăpâni ai
pământului, mor, dar nu au nici măcar o brazdă” (Plutarh, Tiberius,
9.4). Această realitate este întâlnită mai ales în sudul peninsulei, zona
Etruriei şi nordul Italiei cunoscând totuşi persistenţa micilor proprie-
tăţi, în pofida dificultăţilor de ordin material. O bună parte a acestei
plebe rurale care, sărăcită fiind şi înglodată în datorii, îşi vede

78
pământurile acaparate de latifundiari, se îndreaptă spre Roma, îngro-
şând rândurile plebei urbane. Aceasta din urmă, stabilită efectiv în
teritoriul urban, şi deci integrată celor patru triburi urbane, devine
curând o pătură parazitară căreia statul îi distribuia lunar raţie de grâne
şi care va fi uşor folosită ca masă de manevră politică. Cum până la
instituirea imperiului adunarea poporului, căreia i se încredinţează
votarea celor mai importante legi, se întruneşte doar la Roma, şi cum
deplasarea pentru şedinţele politice ajunge să fie destul de rar făcută
de către populaţia rurală, această plebe urbană devine principalul
segment social (din rândul categoriilor inferioare ale societăţii roma-
ne) prezent în momentul dezbaterilor publice din cetate şi votează
(este vorba de o majoritate simplă a celor prezenţi la dezbatere) în
numele poporului roman, alături de elite.
Necetăţenii care cuprindeau, globalmente vorbind, pe supuşii de
toate rangurile sociale ai Romei se împart şi ei în două mari categorii.
Prima este formată de populaţia liberă din punct de vedere juridic din
Italia sau din celelalte provincii care încheiaseră cu Roma tratate de
alianţă (fie ele de egalitate, fie de stabilire a statutului inferior faţă de
romani). Cea de-a doua este reprezentată de populaţia de condiţie
servilă provenită îndeobşte din prizonierii de război, care nu conta din
punct de vedere juridic.
Oraşele italice, aliate ale Romei şi-au pierdut dreptul la pro-
priile alianţe, fiind obligate să-şi desfiinţeze ligile sau confederaţiile
locale. Fiecare cetate aliată furniza Romei o contribuţie „voluntară” şi
contingente militare de infanterie şi cavalerie comandate de cetăţeni
romani, fără dreptul de a participa la distribuirea prăzilor de război.
Începând cu a doua jumătate a sec. al II-lea î.Hr., după orice cucerire
pământul unei cetăţi este în general confiscat şi considerat ager
publicus din care se distribuie loturi către cetăţeni, mai ales către elite.
Inechităţile de tratament politic şi abuzurile la nivelul regimului
funciar au tensionat relaţiile Romei cu socii, mai ales după eşecul
proiectului de acordare a cetăţeniei romane propus de tribunul plebei
Livius Drusus, în 91 î.Hr.
Asasinarea lui Drusus provoacă ruperea totală a relaţiilor alia-
ţilor italici cu Roma şi izbucnirea aşa-numitului război social. Revolta,
ne spune Appian (Războaiele civile, I, 38 şi urm.), izbucneşte în
cetatea Asculum (90 î.Hr.) unde reprezentanţii autorităţii romane sunt
ucişi. Urmează reacţia în lanţ a majorităţii populaţiilor italice supuse
Romei, printre care se numărau: marsii, pelignienii, vestinii, picentinii,
iapygii, lucanii, samniţii. Cum tratativele cu Senatul roman privind

79
acordarea de drepturi cetăţeneşti eşuează, romanii trimit trupe (Appian
vorbeşte de 100 000 de combatanţi care se ridicaseră la revoltă cărora
romanii le răspund cu forţe numeric egale) comandate de Sex. Iulius
Caesar şi P. Rutilius Lupus, având ca subofiţeri personaje importante
din punct de vedere politic: Cn. Pompeius, Valerius Messala, Licinius
Crassus, L. Cornelius Sylla. Se luptă pe mai multe fronturi. Aliaţii
reuşesc să cucerească o serie de oraşe, precum Venafrum, Nola,
Stabiae, Minturnae, Salernum, Nuceria. Consulul Rutilius îşi pierde
chiar viaţa în bătălia de la râul Liris, iar Cn. Pompeius este respins la
Firmum. Situaţia dificilă în care se găseau romanii i-a îndemnat pe
etrusci şi pe nordici să rupă şi ei alianţele. Roma apelează la liberţi
(cărora le-a acordat cetăţenia romană) pentru apărarea zonei de coastă
de la Cumae. Şi fidelitatea etruscă este plătită cu aceeaşi acordare a
cetăţeniei. Legea Iulia (90 î.Hr.) extindea astfel cetăţenia romană la
cetăţile şi populaţiile rămase fidele. Noii cetăţeni erau distribuiţi în
zece triburi rurale care trebuiau să voteze în urma celorlalte. În 89 î.Hr.,
Cornelius Sylla restabileşte controlul roman în regiunea samnită în
vreme ce Cn. Pompeius îi supune pe marsi, pe marucini şi pe vestini,
cucerind şi cetatea Cannae, iar Caecilius Metellus se impune în faţa
iapygilor. Cu toate aceste victorii senatul este nevoit să acorde şi
celorlalţi aliaţi dreptul de cetăţenie prin legea Plautia Papiria din anul
89 î.Hr. Practic, toţi locuitorii de la sud de Pad erau acum cetăţeni ai
unui stat care se raporta la întreaga Italie (tota Italia) atunci când se
exprima politic. Interesant este faptul că la încheierea acestui război au
participat în comun toate forţele politice romane, fără a se mai ţine
cont de orientările şi convingerile politice ale unuia sau altuia.
Supuşii din provinciile extraitalice, care îşi păstrează propriile
structuri de organizare socială, sunt obligaţi să suporte impunerea unui
sistem fiscal complex (alături de „preţul păcii”– tributum soli, existau
impozite directe şi indirecte) şi să furnizeze contingente militare în baza
tratatelor încheiate cu Roma. Se poate decela o rezistenţă la romanizare
în Grecia, sub forma păstrării individualităţii culturale şi instituţionale,
alături de care se cuvine amintit episodul, oarecum singular, de ridicare
la luptă împotriva stăpânirii romane, în 133 î.Hr., din recent înfiinţata
provincie Asia (pe teritoriul fostului regat al Pergamului). Ultimul rege
al Pergamului, Atalos al III-lea, lăsase statul său moştenire Romei prin
testament, dar pretinsul său fiu nelegitim, Aristonicos, încearcă, fără
succes, să conteste acest transfer de autoritate. Răscoala izbucnită dă
prilej senatului roman să mediteze la modalitatea concretă de
înstăpânire a propriilor structuri. În 129 ultimele focare de rezistenţă

80
sunt eliminate (cu ajutorul unor aliaţi din zonă: Bithynia, Pont,
Capadoccia), iar administraţia romană este reluată.
Tot o consecinţă a războaielor de cucerire este apariţia unei
importante categorii de sclavi folosiţi în agricultură, în principal, dar
şi în cadrul atelierelor meşteşugăreşti (Etruria), minerit, în educaţie
(cei mai renumiţi pedagogi erau, de altfel, grecii) sau ca servitori
domestici. În secolul al II-lea î.Hr. mâna de lucru servilă barează
lucrătorilor zilieri de condiţie liberă calea spre dobândirea mijloacelor
de subzistenţă. Situaţia este dramatică mai ales în perioada Gracchilor,
aşa cum s-a văzut. Consideraţi unelte vorbitoare (Varro, De re rustica,
1. 17. 1: „instrumenti genus uocale”) sclavii erau la discreţia totală a
stăpânilor lor. Totuşi nu se poate generaliza existenţa unui tratament
dur sau a unei discipline austere pornind numai de la consideraţiile lui
Cato Maior (De rustica şi De Agricultura). Acesta era de părere că un
sclav bolnav nu are nevoie de o raţie alimentară zilnică la fel de mare
ca în zilele când putea munci, că nu este benefic să se glumească şi să
se vorbească prea familiar cu servitorii, că munca cu sclavi trebuie
judicios gândită. De exemplu, pentru 60 de hectare de plantaţie cu
măslini ar fi nevoie după aprecierea cenzorului Cato doar de 13 sclavi,
iar 25 de hectare de viţă de vie pot fi lucrate cu numai 16 sclavi.
Ca urmare a abuzurilor proprietarilor dar şi a deficienţelor de
organizare a administraţiei romane, vor izbucni, la finele sec. al II-lea
şi în prima jumătate a celui următor, o serie de revolte ale sclavilor.
Prima se desfăşoară în Sicilia între 135-132 î.Hr. când un grup de
sclavi ocupă cetatea Enna şi-l proclamă rege pe liderul lor, profetul
Eunus din Apameea. Trupele lui Eunus se alătură celor ale cilicianului
Cleon ajungând să cuprindă cca 200 000 de oameni. Succesele
repurtate de aceştia (sunt cucerite Murgantia, Heracleea, Taurome-
nium) instigă la revoltă şi pe sclavii din Sinuessa, Minturnae sau din
minele de argint de la Laurion, în Grecia. Cetăţile siciliene se dezic de
mişcarea lui Eunus, mai mult, colaborează cu romanii în reprimarea
răsculaţilor. După alte mişcări de mai mică amploare din Nuceria şi
Capua, cavalerul Titus Vettius îşi înarma proprii sclavi pentru a-i
fugări pe creditorii săi (Diodor, Biblioteca istorică, 36.2, 1 şi urm.).
Între 104-101 când Roma era ameninţată cu invazia cimbrilor şi
teutonilor, izbucneşte tot în Sicilia o nouă revoltă condusă de cilicia-
nul Athenion şi profetul sirian, Salvius. Pentru a face faţă pericolului
extern Roma hotărâse chemarea sub arme a sclavilor cu preţul
eliberării, măsură tergiversată de aristocraţia funciară din Sicilia.
Revoltaţii îl proclamă pe Salvius rege şi doresc înfiinţarea unui stat

81
propriu după model elenistic. De data aceasta înfrângerea este relativ
mai rapidă, dar nicidecum mai uşoară.
Pericolul cel mai mare l-a reprezentat răscoala lui Spartacus din
74-71 î.Hr. Începută în şcoala de gladiatori de la Capua revolta se
baza, potrivit surselor greceşti, pe forţele adunate a cca 120 000 de
indivizi. Răscoala lui Spartacus nu s-a bucurat de suportul populaţiei
urbane din Italia, nici măcar cea rurală pe de-a-ntregul. Fost militar
apoi obligat să lupte în arenă, Spartacus îşi organizează temeinic
apărarea, în încercarea sa de a ajunge în Gallia transalpină. Conside-
rată iniţial o simplă rebeliune, răscoala este înnăbuşită cu greu după
trei ani de conflicte. Nu mai puţin de opt legiuni au fost organizate şi
trimise împotriva răsculaţilor. Ultima mobilizare îl aduse pe Crassus
în fruntea legiunilor sale în apropiere de Brundissium unde armata lui
Spartacus este definitiv distrusă, represiunea fiind extrem de dură.
Appian vorbeşte de „măcelărirea cu nemiluita” a răsculaţilor, şi spân-
zurarea lor „pe drumul care duce de la Capua la Roma (Războaiele
civile, I, 120).
Aceste mişcări sociale nu au afectat însă structura statului
roman. Prin scopul propus, eliberarea personală în cazul lui Spartacus
şi crearea unor state de tip elenistic în Sicilia, revoltele au un impact
restrâns asupra ansamblului societăţii romane. Se cuvine totuşi subli-
niată cauza acestor evenimente – abuzurile şi punctele slabe ale
guvernării romane, charisma liderilor care au mobilizat aceste forţe
umane şi amprenta lăsată în memoria colectivă a sclavului înarmat
care se îndreaptă împotriva Romei. În 63 î.Hr. această ameninţare ce
plana datorită intenţiei lui L. Sergius Catilina de a prelua puterea
politică, prin lovitură de stat, a fost suficientă pentru ca senatul să se
mobilizeze eficient la chemarea lui Cicero (consul în acest an) pentru
a pune capăt complotului.

c. Consecinţe militare
Numeroasele şi îndelungatele campanii militare pe care Roma
le-a iniţiat pe un spaţiu extrem de vast au adus modificări ale statutului
soldatului-ţăran, obligat la început să-şi procure singur echipamentul
militar, pe de o parte, iar pe de altă parte, au provocat schimbări de
comportament la nivelul elitelor conducătoare. Pauperizarea deja
menţionată a cetăţenilor care formau legiunile provoacă o lipsă de
entuziasm faţă de participarea la campanii militare. Sursele amintesc
de dificultăţi de mobilizare spre finele secolului al II-lea î.Hr. Este
meritul lui Caius Marius de a fi încercat rezolvarea acestei probleme
82
militare, cu care el însuşi s-a confruntat în timpul luptei contra
cimbrilor şi teutonilor. Între 107 şi 104 Marius decide înrolarea pe
bază de voluntariat a aşa-numiţilor capite censi care primeau echipa-
ment şi soldă de la stat. La finele campaniei aceştia urmau să fie
înscrişi pe listele de împroprietăriri în calitate de veterani. Două sunt
consecinţele acestei măsuri: prima constă în rezolvarea temporară a
problemei agrare şi deplasarea în afara cetăţii a unui segment social
turbulent (din lipsa mijloacelor de subzistenţă), iar cea de-a doua o
reprezintă legătura specială care se creează între soldat şi generalul
care urma să-l împroprietărească. Aceasta din urmă va duce la
substituirea fidelităţii datorată de soldaţi valorilor civice ale Romei cu
o fidelitate acordată unui individ – comandantul militar. În veacul
I î.Hr. trupele recrutate în general din regiunile de baştină ale
generalilor, unde aceştia îşi aveau reţelele de clientelă, vor fi folosite
ca factor de manevră electorală şi presiune politică. De asemenea,
Marius a introdus acvila ca steag de legiune, la început realizată din
argint, apoi din aur, şi organizarea pe cohorte. Fiecare cohortă
cuprindea câte un manipul de hastati, unul de principes şi unul de
triarii. Zece cohorte alcătuiau o legiune.
Armatei de cetăţeni i se adaugă trupe auxiliare formate din
contingentele popoarelor supuse care vin cu tehnica de luptă şi
armamentul lor specifice.

d. Consecinţe fiscale şi administrative

Din punct de vedre fiscal se produc mutaţii importante. La înce-
putul expansiunii, Roma pornea în campanie cu corpul ei cetăţenesc
obligat să plătească un impozit direct – tributum – sub forma unui
împrumut rambursabil acordat statului pentru susţinerea financiară a
efortului de mobilizare a legiunilor, urmând ca la finele războiului
aceste sume să fie returnate cetăţenilor din prada de război. După
acapararea imensului tezaur al lui Perseus, regele macedonean înfrânt în
168 la Pydna, perceperea tributului este suspendată (o ultimă aplicare
s-a încercat fără succes de către Octavianus în 43 î.Hr.), ceea ce va
transforma calitatea de cetăţean roman într-un privilegiu fiscal şi, la
nivel mental, într-o atitudine de superioritate. Există totuşi un ansamblu
de impozite indirecte, ca surse de umplere a tezaurului statului, impuse
cetăţenilor pe activităţi comerciale, vămi, eliberarea sclavilor.
Populaţiile cucerite plătesc impozite directe pe cap de locuitor şi
proprietatea funciară la care se adaugă o serie de taxe indirecte.
Modificarea de atitudine a cuceritorilor romani începând cu secolul al
83
II-lea va impune cuceriţilor plata unui tribut special datorat Romei
pentru returnarea către locuitorii provinciilor a pământului cucerit
(tributum soli), care trece drept o răscumpărare a păcii.
Din punct de vedere administrativ cea mai importantă consecinţă
a expansiunii a fost crearea unui aparat care să controleze teritoriile
cucerite. Prima provincie, Sardinia, înfiinţată imediat după primul
război punic (241 a. Chr), a fost încredinţată unui magistrat cu puteri
prelungite. Acest pro-magistrat, fost consul sau fost pretor, capătă
dreptul de a emite o lex prouinciae prin care organiza sub toate
aspectele teritoriul primit spre guvernare. El trebuia să dea seamă în
faţa senatului de modul în care şi-a exercitat atribuţiile şi tot senatul
primea ambasadele supuşilor care aveau de făcut o plângere. Cum
abuzurile guvernatorilor se înmulţesc, în 149 î.Hr. se creează tribunale
speciale permanente – quaestiones – menite să judece toate cazurile de
extorcare de fonduri sau alte abuzuri (celebru rămâne procesul din 70
î.Hr. intentat de sicilieni, prin intermediul lui Cicero, împotriva lui
C. Verres, guvernator al Siciliei între 73-70 î.Hr.). Distribuţia provin-
ciilor se făcea prin tragere la sorţi, iar din 123 î.Hr. prin lex
Sempronia, s-a stabilit ca tragerea la sorţi să preceadă alegerile
consulare pentru a se evita manevrele electorale. În epoca dictaturii lui
Sylla un promagistrat trebuia să rămână în funcţie cel puţin doi ani,
începând cu anul imediat următor consulatului sau preturii îndeplinite
(spre deosebire de imperiu când foştii consuli sau foştii pretori puteau
primi guvernarea provinciilor oricând după ieşirea din aceste
magistraturi) şi nu avea voie nici să-şi părăsească postul până nu sosea
înlocuitorul lui şi nici să mai zăbovească în provincie după venirea
acestuia. Promagistratul avea cu sine o întreagă echipă formată din
cvestori, edili, funcţionari mărunţi. El era comandantul trupelor care
staţionau în provincie şi instanţa juridică supremă. La finele republicii
existau 10 provincii, rămase în timpul imperiului ca senatoriale, încre-
dinţate celor doi foşti consuli şi foştilor pretori (al căror număr a fost
ridicat la opt).
Relaţiile speciale pe care Roma le-a stabilit cu populaţiile cu care
a venit în contact sunt cuprinse în conţinutul tratatelor de alianţă
(foedera). Acestea pot fi încheiate în condiţii paritare pentru cele 2 părţi
sau cu sublinierea superiorităţii poporului roman, a maiestăţii sale. Deşi
sursele latineşti şi greceşti, inclusiv cele epigrafice, fac această
deosebire, realitatea este că un foedus se încheia după ce Roma ieşea
învingătoare. Cel puţin din veacul al III-lea încheierea tratatelor de pace
presupunea existenţa şi recunoaşterea superiorităţii romanilor.

84
 Alături de prevederi privind contribuţiile financiare şi furnizarea
contingentelor militare, Roma mai putea conceda, prin hotărârea
senatului şi a poporului roman, acordarea cetăţeniei romane, care
devine, după 167 î.Hr., cum am arătat deja, un statut mult râvnit.
Cetăţenia romană se acorda, de regulă, în epoca republicană, unei
colectivităţi, unei cetăţi în ansamblul ei, puţine sunt cazurile de
extindere individuală sau în grup a acestui drept: cei 500 de greci
înrolaţi de Caesar în colonia de la Nouum Comum (Strabon,
Geografia, 5, 1, 6; Suetonius, Caesar, 28). La acestea se pot adăuga
alte exemple mai târzii, din epoca imperială, spre pildă, unchiul
matern şi mama lui Dion din Prusia. Recenzarea noilor cetăţeni se
face, ca şi aceea a vechilor cetăţeni, de altfel, doar la Roma. Caesar
este cel care modifică acest sistem, trimiţând funcţionari în teritoriu,
datele urmând a fi strânse şi „prelucrate” la Roma. Extinderea
cetăţeniei în Italia a fost determinată de conflictele violente din cadrul
războiului cu socii şi a avut ca urmare structurarea unor comunităţi cu
statute juridice bine precizate: comunităţi de drept roman cu cetăţenie
completă – optimo iure – care votau alături de vechii cetăţeni în cadrul
comiţiei tribute şi comunităţi de romani fără drept de vot – sine
suffragio. Comunităţile de drept roman sunt imitaţii fidele ale Romei,
cu aceleaşi instituţii şi structură administrativă. Spre deosebire de
acestea existau şi comunităţi de drept latin care îşi reglementau
raporturile (fiscale şi militare) cu Roma prin foedus.
Paralel cu extinderea autorităţii romane dincolo de spaţiul celor
şapte coline şi apoi dincolo de Latium, Roma purcede la întemeierea şi
organizarea de centre urbane. Există două tipuri de astfel de centre.
Primul îl reprezintă municipiile, oraşe organizate pe un teritoriu urban
deja existent, cu o populaţie neromană la origine. Municipiile puteau
sau nu avea drept de vot (drept anulat de împăratul Tiberius) şi aveau
un ansamblu de obligaţii şi drepturi faţă de statul roman: participarea
la formula togatorum – înrolarea – şi plata unei contribuţii anuale –
stipendium. Al doilea tip de oraşe cuprinde coloniile romane – centre
urbane întemeiate pe un teren gol de către Roma şi populate cu
cetăţeni romani. Principala sarcină a coloniştilor era de a apăra
teritoriul proaspăt cucerit. Primele instalări de grupuri familiale sunt
atestate în zona de coastă a Italiei apoi, după cel de-al doilea război
punic, şi în interior. Caius Gracchus iniţiază colonizările extraitalice
prin proiectul de întemeiere a unui oraş-colonie pe fostul teritoriu al
Cartaginei. Extinderea controlului politic roman a impus apariţia unui
al doilea tip de colonii, coloniile de drept latin care au un regim

85
asemănător cu cel al vechilor locuitori din Latium, adică au auto-
nomie, legi şi obiceiuri proprii, cu obligaţii militare şi fiscale faţă de
Roma. Relaţiile acestor comunităţi cu cetăţenii romani propriu-zişi cad
în sarcina pretorului peregrin. Romanii de condiţie inferioară pot cere
integrarea în astfel de comunităţi, fiind ispitiţi de posibilitatea
împroprietăririlor, pierzând însă cetăţenia romană.

e. Consecinţe politice
Transformarea Romei într-o putere mediteraneeană s-a resimţit
în plan instituţional. Înfiinţate pentru organizarea unui stat de tip
cetate, vechile instituţii se dovedesc insuficiente pentru impunerea
autorităţii romane dincolo de graniţele laţiale. Apare nevoia unor noi
instrumente de organizare, iar soluţia găsită a fost multiplicarea
pârghiilor deja existente şi adaptarea lor. Astfel se înfiinţează instituţia
promagistraturii care se asociază controlului provincial. De asemenea
se instituie un pretor peregrin pentru rezolvarea litigiilor cetăţenilor
romani cu comunităţile de drept latin şi încă alţi şase pretori pentru ca,
alături de cei doi consuli, să existe un număr suficient de persoane
pentru guvernarea provinciilor.
După victoria asupra lui Hannibal, comportamentul politic al
elitei conducătoare se modifică radical. Este vorba în principal de
imensul prestigiu militar transformat în capital politic care va duce la
monopolizarea vieţii interne. Elocvent în acest sens rămâne cazul lui
Scipio Africanul, urmat de Paulus Aemilius şi Scipio Aemilianus.
Beneficiari ai unor înalte onoruri, un loc esenţial ocupându-l acordarea
triumfului (a dreptului de a pătrunde în Roma într-o ceremonie
somptuoasă alături de prizonierii de război, prada capturată şi propria
armată), aceste personaje încep să se comporte ca adevăraţi dinaşti
elenistici. Fastele consulare mărturisesc din plin noul mod de a face
politica în cetate: în secolul al II-lea există un grup de familii (printre
care Cornelii-Scipionii, Metelli) care ocupă ani de-a rândul magistra-
turile cele mai importante: consulatul, pretura şi cenzura. Mai mult,
spre finele secolului al II-lea există tendinţa ca acelaşi personaj să
ocupe mai mult de un an aceste poziţii, ceea ce era contrar tradiţiei
instituţionale republicane. Sugestiv este faptul că, în aceeaşi perioadă,
nu există necesitatea de a se institui dictatura. Modificările la nivelul
instituţiilor cuprind şi tribunatul plebei, începând cu fraţii Gracchi
mandatul nu mai este anual, iar tribunii pot fi destituiţi şi înlocuiţi,
ceea ce era totalmente contrar normelor republicane stabilite în
494 î.Hr. în momentul instituirii acestei magistraturi.
86
 Încercările de reglementare a carierei politice prin legea Villia
(180 î.Hr.), cu impunerea obligatorie a limitei de vârstă pentru candi-
datura la pretură (38 de ani) şi consulat (43 de ani) ca şi măsurile lui Sylla
(Lex Cornelia din 82 î.Hr.) ce impun trepte clare de ascensiune politică
(era obligatoriu să se înceapă cu cvestura, apoi edilitatea, apoi pretura şi
abia după ocuparea în ordine a acestor magistraturi era posibilă depunerea
candidaturii consulare) nu duc la rezultatele scontate. Criza devenise
acută în pragul ultimului secol al republicii: Caius Marius este de şapte
ori ales consul, chiar în fiecare an între 104-101 î.Hr., iar Cornelius Sylla
instituie în 82 î.Hr. dictatura sa personală pe viaţă, în pofida
caracterului extraordinar pe care îl avea această magistratură. Iulius
Caesar încearcă să fie ales consul în contumacie, iar fiul său adoptiv,
Caius Octavianus, va deveni ulterior, la numai 20 de ani, consul.
Tribunatul plebei se transformă într-o armă politică în mâinile înalţilor
magistraţi, iar fraudele electorale se ţin lanţ.
Convingerile politice şi miza jocului de interese determină
polarizarea elitei conducătoare în două facţiuni: optimaţii – adepţii
unei conduceri în vechile structuri statale, cu un rol predominant jucat
de senatori şi senat şi popularii – partizanii unei formule în care
tribunul plebei este vârful de lance pentru spargerea barierelor de
acces la viaţa publică. Lupta pentru putere încetează a se mai
desfăşura în campaniile electorale, prin divergenţe exprimate în
discursurile politice, îmbrăcând acum forma confruntărilor armate.
Aceasta a fost facilitată şi de relaţia specială între comandant şi trupele
sale pe care a generat-o reforma militară a lui Caius Marius şi care a
avut drept consecinţă crearea unor tabere militare clientelare gata
oricând să se confrunte (spre pildă, suspiciunile politice erau atât de
mari în anii 70 încât atât Pompei cât şi Crassus, chemaţi în fruntea
legiunilor pentru eliminarea lui Spartacus, nu declară demobilizarea la
finele acţiunii lor, aşteptând reciproc mişcarea celuilalt). Armata
romană a cărei prezenţă era interzisă în incinta oraşului ajunge să
pătrundă în Roma, în frunte cu Sylla, împotriva concetăţenilor.
Sub aspectul politicii externe statul roman îşi desăvârşeşte
gândirea diplomatică şi aparatul tehnic (trimiterea de ambasade,
formule de redactare a tratatelor intrenaţionale) de stabilire a dialo-
gului cu ceilalţi. Senatul rămâne în continuare organismul însărcinat
cu afacerile externe, dar nu de puţine ori delegaţii săi îşi depăşesc
atribuţiile în teritoriu. Se elaborează concepţia războiului just, pe baza
dreptului feţial, alături de care se conturează „teoria” războiului de
87
exterminare a inamicului, pusă în practică în 146 î.Hr. în cazul
Corinth-ului şi al Cartaginei. În legătură cu acţiunea de deditio – pune-
rea la dispoziţia romanilor, Polybios precizează că aceasta însemna
„predarea mai întâi de toate a teritoriului lor (al învinşilor), a
aşezărilor urbane, care se află pe acest teritoriu, urmează predarea
populaţiei masculine şi feminine din oraşe şi din aşezările rurale,
cursurile de apă, instalaţiile portuare, templele, mormintele. Pe scurt,
romanii devin stăpânii absoluţi a tot ceea ce se găseşte şi cei care se
pun la dispoziţia lor nu mai posedă nimic” (XXXVI, 4).

f. Consecinţe culturale şi religioase

Expansiunea romană a marcat începutul procesului de roma-
nizare soldată cu implementarea de cultură materială, de structuri
juridice, de organizare şi de gândire romane şi de impunere a limbii
latine. Se cuvine totuşi făcută precizarea că însăşi Roma era adepta
bilingvismului, cel puţin la nivelul elitelor folosindu-se şi limba
greacă. Influenţa culturii greceşti este concretizată prin împrumuturi la
nivelul mentalităţii, prin pătrunderea unor curente filozofice, mai ales
stoicismul, transformat în artă politică de adepţii cercului Scipionilor
(grup literar al acestei familii care adunase oameni de cultură greci şi
care a funcţionat la Roma în sec. al II-lea î.Hr.), prin conturarea şi
răspândirea conceptului de humanitas.
Relaţiile clientelare prin care funcţiona de fapt societatea roma-
nă sunt acum extinse în plan extern, ele se manifestă prin raporturi
speciale de tip clientelar stabilite între statul roman şi alte comunităţi
sau între comunităţi supuse şi personaje politice romane (spre pildă
patronajul lui Cicero acordat, în 70 î.Hr., sicilienilor în timpul proce-
sului contra lui Verres).
Sub aspect religios se produce o elenizare a panteonului roman
(la nivelul riturilor, în special), paralel cu fenomenul de sincretism şi
de interpretare sub nume roman a unor divinităţi locale. Apar noi culte
la Roma, cum ar fi cele ale unor zeităţi orientale (Cybele, Isis)
beneficiare ale unor amenajări arhitecturale sacre în incinta oraşului
sau, cazul lui Isis, în afara pomoerium-ului. Fenomenul misticismului
şi al superstiţiilor pare destul de răspândit de vreme ce statul roman, în
încercarea de păstrare a mores maiorum, ia măsura izgonirii din cetate
a profeţilor şi astrologilor chaldeeni. Nu lipsită de importanţă este
capitalizarea politică a cultului unor zeităţi (cazul zeiţei Venus după
88
primul război punic) sau a imaginii religioase a eroului învingător
aflat sub oblăduirea Fortunei de către generali importanţi ai veacului
I î.Hr., precum Sylla, supranumit Felix, Pompei considerat protejat al
Venerei, Marcus Antonius care a cochetat când cu Hercules, când cu
Dionysos, sau cazul, cu totul special, al lui Iulius Caesar, care îşi
fabrică o genealogie divină, considerându-se coborâtor din Venus.

Întrebări recapitulative:
1. Caracterizaţi politica militară a Romei înainte şi după cel
de-al II-lea război punic.
2. Direcţiile expansiunii romane.
3. Consecinţele politicii externe romane.

Propunere de referat:
1. Comparaţi colonizarea greacă cu cea romană.

89
 X. CRIZA REPUBLICII ROMANE

A. Aspecte generale ale crizei republicii romane

Oricât ar părea de paradoxal, istoria Romei se constituie din

alternanţa stărilor de echilibru cu fenomene de criză. Secretul forţei şi
al durabilităţii Romei a stat în capacitatea de a se adapta la realităţi
specifice, operând, de fiecare dată, în ceea ce se poate numi sistemul
constituţional. Paradoxul este îngroşat de faptul că Roma a făcut din
respectarea valorilor şi instituţiilor tradiţionale o condiţie pentru
apartenenţa la corpul cetăţenesc. În ciuda acestui ideal, proclamat şi
reluat în toate ocaziile esenţiale, se înregistrează o perpetuă tendinţă
de înnoire şi o putere de a integra modele străine şi de a se adapta la o
realitate dată. Dovada o constituie „cedările” în plan instituţional,
integrarea unor culturi străine, a unor religii particulare, chiar total
opuse spiritului roman.
Acest pragmatism nu s-a manifestat cu aceeaşi constanţă.
Uneori, tradiţia a prevalat asupra inovaţiei. Asemenea situaţii au
provocat stări de criză. Cea mai complexă fiind cea care se înregis-
trează pe durata de un secol şi jumătate şi care este, în general, definită
drept criza republicii romane. Această criză devine acută după o suită
de victorii extraitalice: cucerirea Galliei meridionale, a unei părţi din
Peninsula Iberică, a Sardiniei, Siciliei, Cartaginei şi a regatului numid,
a Macedoniei şi Greciei, a integrării, într-o formă sau alta, a unor
regate elenistice (de exemplu, Pergamul). Imensitatea teritoriului de
administrat, absenţa unor structuri adecvate noilor cerinţe, degradarea
spiritului civic şi a moralei tradiţionale au făcut ca soluţiile obişnuite
de temporizare sau de atenuare a factorilor dizolvanţi să nu mai fie
suficiente. Se simţea nevoia unor transformări de substanţă. Dar
asemenea schimbare nu era nici uşor de găsit, nici uşor de acceptat de
quasitotalitatea corpului cetăţenesc. Înainte de a menţiona formele în
care s-a manifestat criza, este necesar să se mai adauge un amănunt.
Este vorba de faptul că, soluţia a venit tot din modele interioare, ceea
ce explică, între altele, absenţa oricăror forme de rezistenţă faţă de
90
noul sistem politic. Nici măcar cei mai nostalgici dintre tradiţionalişti
nu şi-au propus să-l răstoarne şi nu au dezvoltat o mişcare politică
propriu-zisă. Cel mult au organizat comploturi şi asasinate vizând
persoana şi nu noile instituţii.
Criza militară şi politică este cea mai evidentă. Dar aspectele
economice, sociale şi fiscale nu sunt mai puţin importante. Una dintre
cele mai grave probleme este cea agrară, în mare măsură consecinţa
victoriilor romane. Este vorba de lunga durată a campaniilor militare
în condiţiile în care recrutarea era o datorie cetăţenească, şi de distanţa
imensă dintre teatrul de luptă şi localizarea proprietăţii rurale a fiecă-
rui combatant. Nu uităm că în legiuni erau recrutaţi doar cetăţeni, în
vreme ce italicii constituiau trupele auxiliare. Iar condiţia cetăţeniei
era posedarea, în proprietate privată, a unui lot de pământ, la care se
adăugau drepturile de posesie din ager publicus (pascua, agri occupa-
torii). Efectele de durată ale războaielor interminabile cumulate cu
efectele campaniei italice a lui Hannibal au constat în pierderea
proprietăţilor rurale mici şi mijlocii, corelativ cu formarea marilor
latifundii prin cele trei căi: cumpărare, confiscarea unor loturi îndato-
rate de către creditori, nesocotirea legilor liciniene cu privire la limita-
rea posesiunilor din ager publicus. La aceasta se adaugă diminuarea
câmpului de activitate datorată excesului de mână de lucru servilă.
Consecinţele cele mai grave ale acestor fenomene au fost fracţionarea
plebei, plebea rurală şi plebea urbană urmărind interese distincte, ca şi
accentuarea naturii parazitare a unei părţi din plebea urbană.
Această situaţie şi consecinţele previzibile au provocat o îngrijo-
rare profundă la o parte din clasa politică romană cu atât mai explica-
bilă cu cât ager publicus era, în realitate, în continuă creştere. Aici
apare paradoxul între lipsa proprietăţii private şi dimensiunea infinită
a lui ager publicus, în teorie, proprietate a întregului corp cetăţenesc.
De acest context se leagă încercarea de reformă agrară a lui Tiberius
Gracchus (133 î.Hr.) şi prima tentativă, din păcate prost inspirată, a lui
Caius Gracchus (123 î.Hr.) de a găsi o soluţie mai uşor de realizat în
asigurarea unor loturi de pământ şi anume împroprietărirea pe
porţiunile din ager publicus constituite în provincii. Iniţiativa sabotată
a lui C. Gracchus va fi reluată de C. Marius şi C. Iulius Caesar şi va
deveni o componentă a politicii imperiale – împroprietărirea vetera-
nilor. A fost singura soluţie viabilă la problema crizei agrare.
Cel de-al doilea aspect al crizei sociale îl constituie excesul de
populaţie servilă în Italia şi în Sicilia. La factorul numeric s-ar putea
adăuga calitatea acestor captivi, ca şi condiţiile particulare în care unii

91
dintre ei şi-au pierdut statutul de oameni liberi. Faptul că mulţi dintre
sclavii concentraţi în Italia şi Sicilia provin din zone de veche cultură,
că au o tradiţie politică, unii au o pregătire militară, că în unele cazuri
starea lor juridică în care se află nu este efectul războiului, ci al
abuzurilor publicanilor, nu numai în provincii dar şi în state clientelare
(exemplul Bithyniei), fragmentarea latifundiilor şi proasta lor adminis-
trare explică cele trei mari războaie servile care au ameninţat Roma
(cele două războaie servile din Sicilia şi răscoala lui Spartacus). De
notat că nu este vorba de simple revolte, ci de forme organizate, cu
structuri de comandă clare, ceea ce explică şi dificultatea cu care au
fost stinse, inclusiv prin intervenţia armatei.
A treia zonă de tensiune este cea de la nivelul categoriilor privi-
legiate. Cu precădere este vorba de interese divergente între clasa
senatorială şi ordinul ecvestru, ultimul deţinător al unei averi mobile
foarte importante, constituită, în principal, prin asociaţiile de publicani.
Motivele sunt multiple – nevoia de recunoaştere a valorii reale a catego-
riei redusă la statute politice şi militare modeste, mai cu seamă
sustragerea activităţii publicanilor de sub incidenţa tribunalelor consti-
tuite din reprezentanţii ordinului senatorial, cărora le revenea dreptul de
a judeca abuzurile săvârşite în provincii, era o preocupare constantă.
În plan politico-juridic, unul din motivele de animozitate rămâne
statutul italicilor în raport cu Roma. De această dată nu este vorba de o
simplă nemulţumire, ci de o ridicare militară de durată (91-89 î.Hr.),
încheiată printr-un acord, propus iniţial de M. Livius Drusus.
Aspectele militare nu sunt mai puţin importante. Deşi pare
paradoxal, Roma, victorioasă la începutul secolului al II-lea î.Hr.,
înregistrează o serie de insuccese la sfârşitul secolului amintit – un
război care trenează în Numidia (111-105 î.Hr.), înfrângeri ruşinoase
în Gallia în faţa unor neamuri germanice – cimbrii şi teutonii. Pentru a
face faţă acestor realităţi, în 107 î. Hr, la iniţiativa lui C. Marius, are
loc o reformă militară. Esenţa acestei legi rămâne renunţarea la siste-
mul obligativităţii serviciului militar pentru cetăţeni şi constituirea
legiunilor prin angajări voluntare. Cu alte cuvinte, separarea servi-
ciului militar de statutul de cetăţean. Efectele, pe durată, ale noului
sistem au fost catastrofice. Dintr-un reazim al statului, armata devine
un instrument al generalilor, care-l utilizează nu numai pentru a obţine
victoria, ci şi ca element de presiune politică. Două exemple sunt
suficiente pentru a realiza consecinţele acestui ataşament particular
dintre soldaţi şi legatul lor. Este vorba de atacul armat asupra Romei,
din 88 î.Hr., vizând restabilirea comandei războiului din Orient în

92
favoarea lui L. Cornelius Sylla, aflat deja la Nolla în vederea
îmbarcării, dar căruia îi fusese retrasă misiunea la propunerea lui
Sulpicius Rufus. Cel de-al doilea caz este oferit de C. Iulius Caesar
care trece Rubiconul, la 49 î.Hr., provocând declanşarea celui de-al
doilea război civil. Dacă în cazul lui Caesar gestul se înscrie în
trecerea graniţelor formale dintre Italia şi Gallia Cisalpină, în cazul lui
Sylla ne găsim în prezenţa unui gest fără precedent în istoria Romei:
armata trece limita sacră a oraşului – pomoerium – şi este urmat nu
numai de eliminarea adversarilor politici, ci şi de moarte şi jaf. De
fapt, acum se instituie această practică a eliminării adversarilor politici
prin asasinat, practică dezvoltată prin formula proscripţiilor. Reforma
militară a lui C. Marius a favorizat şi apariţia secesiunii unor generali.
Este cazul lui Sertorius, care a condus (între 80-72 î.Hr.), în nume
propriu, Spania.
Se mai poate adăuga şi faptul că, şi din motive obiective, această
alianţă între legiuni şi comandant s-a consolidat prin acordarea de
misiuni neobişnuite. Astfel, în 67 î.Hr., printr-o lex Gabinia, Cn.
Pompeius primeşte un imperium pe o durată de trei ani, fără pres-
crierea precisă a zonei („pe mare şi pe uscat”). Situaţia specială se
repetă în 66 î.Hr., când, din nou, Pompeius primeşte un imperium
special (pentru „a face” război şi pace în Asia).
Probleme grave erau puse şi de administrarea unui teritoriu din
ce în ce mai imens şi în condiţiile în care nu se procedase la un
cadastru şi la înregistrarea populaţiei. Sistemul instituţional roman nu
oferea, nici din punct de vedere fiscal, nici din punct de vedere
administrativ, structuri eficiente. Primele reforme reale sunt legate de
perioada dictaturii lui Sylla care instituie, între altele, perceperea
directă a impozitelor.
Formele cele mai evidente ale crizei sunt înregistrate în plan
politic. Aici avem de a face cu fenomene diferite. Unele mai puţin
şocante, cum ar fi nerespectarea acelui cursus honorum şi încredin-
ţarea de puteri şi misiuni excepţionale, întâlnite chiar şi mai devreme
de secolul al II-lea î.Hr. Este cazul viitorului Scipio Africanul, căruia i
s-a încredinţat la o vârstă foarte timpurie (la numai 24 de ani) un
mandat în Spania. Ceea ce se constituie ca elemente de noutate, adevă-
rate rupturi faţă de normele legale, este reprezentat, între altele, de
alianţele politice subterane, vizând fie ascensiunea la putere şi partajul
ei (vezi primul triumvirat – 60 î.Hr.), fie răsturnarea prin violenţă
(vezi conjuraţia lui Catilina, în 63 î.Hr.) a sistemului constituţional.
Alte neregularităţi privesc vârsta accederii la magistraturi, durata
mandatului, nerespectarea principiului alegerii în aceeaşi funcţie, a
93
principiului anualităţii şi al colegialităţii unor magistraturi (în anul
52 î.Hr., de pildă, Pompeius este consul sine collega – fără coleg). De
notat că asemenea modificări se constată nu numai în cazul
magistraturilor de stat (consulat, dictatură), dar şi a celor plebeiene.
Astfel, între Tiberius Gracchus şi Caius Gracchus a devenit posibilă
realegerea aceleiaşi persoane, în ani succesivi, în funcţia de tribun al
plebei (125 î.Hr.). După cum nu s-a practicat până acum eliminarea
colegului printr-un vot surpriză (vezi eliminarea, la sugestia lui
Tiberius Gracchus, a colegului său Octavius, care obstrucţiona legea
agrară). Se adaugă recurgerea senatului la formula senatus –
consultum ultimum pentru a elimina un personaj politic supărător.
Această măsură poate fi considerată o formă de instigare la asasinat
politic, care va căpăta proporţii catastrofice în condiţiile proclamării
proscripţiilor (vezi C.Marius, C. Iulius Caesar Octavianus).
Practica realegerii mai mulţi ani în şir în funcţia de consul este
legată de numele lui C. Marius, care între 107-100 a fost consul de
şase ori. Este urmat de C. Iulius Caesar, ales consul cinci ani la rând.
Se adaugă asumarea dictaturii pe mai mult de şase luni, chiar pe viaţă.
De exemplu, L. Cornelius Sylla (în 82 î.Hr.), printr-o lex Valeria,
devine dictator legibus scribundis et rei publicae constituendae. Iar
Caesar este dictator, mai întâi pe zece ani (în 46 î.Hr.) şi apoi pe viaţă
(din 44 î.Hr.).
Acumularea de funcţii şi puteri este o altă caracteristică a epocii.
Din nou modelele cele mai reprezentative rămân Pompeius şi Caesar.
În cazul primului, el este, în 52 î.Hr., consul unic, deţine un imperium
proconsular şi atribuţii cenzoriale. Cât priveşte pe Caesar, una dintre
inovaţiile cele mai interesante rămâne asumarea unei puteri plebeiene
– tribunicia potestas pe viaţă. Procedura va fi urmată şi în perioada
Principatului.
Crearea de facţiuni politice cu scopul de a pune mâna pe putere,
alianţele temporare sau de durată (vezi cel de-al doilea triumvirat) au
schimbat cu totul scena politică romană, ca şi folosirea într-o manieră
neobişnuită a clientelei şi a plebei urbane, sau ca şi eliminarea violentă
a adversarilor politici.
Criza republicii romane nu se rezumă numai la aspectele
amintite mai sus. Formele cele mai grave constau în declanşarea celor
trei războaie civile în care s-au confruntat personalităţi şi trupe
romane. Primul război civil, dintre C. Marius şi L. Cornelius Sylla
(88-86 î.Hr.), înregistrează şi cele dintâi proscripţii declanşate de către
ambii adversari. Al doilea război civil s-a purtat între C. Iulius Caesar

94
şi Cn. Pompeius şi fidelii lor, între 49-45 î.Hr. şi s-a încheiat în
favoarea lui Caesar. Cea mai lungă confruntare este cea care, cu
perioade de alianţe şi acalmie, acoperă răstimpul cuprins între
asasinarea lui Caesar (44 î.Hr.) şi victoria asupra lui Marcus Antonius
(31-30 î.Hr.). Violenţele, starea de nesiguranţă şi haosul au întărit, la
nivelul clasei conducătoare, nevoia de a găsi o formulă de echilibru
care să restaureze şi să facă durabilă starea de pace.
În legătură cu efortul de a găsi o nouă variantă de guvernare,
trebuie menţionate o serie de curente de gândire, care se structurează
începând cu prima jumătate a secolului I î.Hr. Unele sunt utopice, cum
sunt curentul neopithagoreic, creat în jurul lui Nicomedus din Gadara,
şi cel neostoic şi care dezvoltă tema „regelui bun după Homer”. De
notat că Iulius Caesar şi socrul său, L. Calpurnius Piso, se raliau
curentului neopithagoreic. Cea de-a doua linie de gândire politică este
reprezentată de M. Tullius Cicero care dezvoltă, în două variante (De
republica, 54-51 î.Hr. şi De legibus, 46-43 î.Hr.), formula unei repu-
blici reformate, care s-ar particulariza printr-un regim mixt,
republicano-monarhic. În mod obişnuit se admite şi o a treia variantă
posibilă – modelul regatelor elenistice. Această a treia cale este mai
degrabă presupusă, decât dovedibilă la nivelul veacului I î.Hr. În
realitate, cel puţin la nivelul principatului, modelul care pare să fi fost
mai aproape de spiritul roman este acela propus de Cicero. Numai că
nu este posibil de vorbit de un sistem impus integral, ci de o constitu-
ţie în trepte care s-a realizat pe toată durata de timp în care Roma a
fost sub autoritatea lui Octavianus, adică între 32 î. Hr. – 14 d. Hr.

B. Aspecte particulare ale crizei republicii romane

La finele secolului al II-lea î.Hr. Roma stăpânea, aşadar, direct,

sau controla prin regimul statelor clientelare, teritorii întinse pe trei
continente: în Europa – peninsulele Iberică, Italică, Balcanică, în Asia
– peninsula Asia Mică, în Africa, litoralul nordic până la graniţele
Egiptului elenistic. Administraţia provincială aducea profituri atât
statului, luat în ansamblul său, cât şi anumitor categorii sociale, cum
ar fi publicanii. Guvernarea provinciilor, aducătoare de beneficii
materiale, glorie politică şi militară, este mult râvnită de reprezentanţii
elitei conducătoare, dar pentru a ajunge în astfel de posturi de
comandă este nevoie de îndeplinirea prealabilă a consulatului sau a
preturii. De aceea, aceste două magistraturi, ca şi aceea a tribunului

95
plebei, datorită capacităţii de iniţiativă legislativă şi de opoziţie faţă de
senat prin dreptul de veto, devin cele mai importante ţinte politice.
Lupta pentru dobândirea acestor mandate se poartă, după cum s-a
amintit deja, de o manieră tot mai violentă între cele două facţiuni
politice – optimaţii şi popularii – care se conturează după perioada
fraţilor Gracchi. Sursele antice (Sallustius, Cicero) vorbesc de
împărţirea în două părţi a poporului roman. Optimaţii desemnau
oamenii buni (boni uiri) din cetate, plebei şi patricieni deopotrivă, care
doreau o guvernare în vechile cadre politice ale republicii, în vreme ce
popularii sau revoluţionarii, cum au mai fost numiţi (cuprinzând de
asemenea familii patriciene şi plebeene), mizau pe o conducere în care
senatul să fie subordonat magistraţilor superiori. Appian ne
informează că „se înfăptuiau necontenit crime grave (…) şi se arăta un
dispreţ ruşinos legilor şi dreptăţii.(…) Se iveau numeroşi stăpânitori
tiranici şi şefi de facţiuni cu puteri depline. Dintre aceştia unii nu
voiau să mai renunţe la oştile ce le fuseseră încredinţate de popor, alţii
recrutau, din proprie iniţiativă şi fără aprobarea autorităţii de stat,
trupe de mercenari”(Războaiele civile, I, 2). Fără a fi veritabile partide
politice (în sensul modern al termenului) optimaţii şi popularii sunt
mai degrabă grupuri politice de presiune, alcătuite pe baza relaţiilor de
amiciţie şi clientelă, cu unicul scop de a controla magistraturile cheie
ale Romei.

1. Primul război civil. Dictatura lui L. Cornelius Sylla

Figura lui Caius Marius, născut în 155 î.Hr. într-o familie mai
mult decât modestă, într-un sat de lângă Arpinum, avea să marcheze
sfârşitul sec. al II-lea şi începutul celui următor. Potrivit uzanţei,
cariera publică a lui Marius începe în domeniul militar prin
participarea la războiul Numantiei (143-133 î. Chr.) sub comanda lui
P. Cornelius Scipio Aemilianus, împotriva rezistenţei celtiberilor din
nordul Spaniei. În 115 î.Hr. devine pretor şi apoi îndeplineşte cu
succes guvernarea Hispaniei Ulterior. În condiţiile războiului contra
regelui numid Iugurtha care sfida autoritatea romană (unde locote-
nentul său, Sylla, se acoperă de glorie), devine pentru întâia oară
consul (107 î.Hr.). Ca proconsul poartă lupte contra germanilor cu
puţine reuşite. Între 104-101 î.Hr. este ales ani la rând consul; acum
desăvârşeşte reforma sa militară prin impunerea înrolării pe bază de
voluntariat, a cohortei ca unitate de luptă şi de organizare a legiunii, a
stindardului roman (vulturul de argint). Tot acum elimină ameninţarea
teutonilor (la Aquae Sextiae în 102 î.Hr.) şi a cimbrilor (la Vercellae
96
în 101 î. Chr.). În 100 î.Hr. Marius se aliază cu doi reprezentanţi ai
popularilor: C. Sevilius Glaucia şi L. Appuleius Saturninus înţele-
gându-se să se sprijine reciproc pentru dobândirea consulatului (de
către Marius, pentru a şasea oară), a tribunatului plebei (de către
Saturninus pentru a doua oară) şi a preturii (de către Glaucia). Senatul
se opune fără succes acestui plan. Ca tribun, Saturninus reia în bună
măsură programul politic, mai ales aspectul agrar, al lui Caius
Gracchus; dar distribuirile arbitrare de pământ în colonii şi scăderea
drastică a preţului grâului (care ameninţa tezaurul statului cu
falimentul) stârneşte opoziţia violentă a senatorilor. În acest conflict
Marius, consul fiind, adoptă o atitudine ambiguă, dar fraudele electo-
rale (privind realegerea pentru a treia oară ca tribun a lui Saturninus)
şi violenţele de stradă la care se preta acesta din urmă, îl vor determina
pe Marius să se dezică de foştii săi aliaţi (asediaţi pe Capitoliu de către
optimaţi). Saturninus şi Glaucia sunt ucişi, iar legislaţia lor este casată.
Însă, problema agrară, cea a colonizărilor transmarine şi cea a
drepturilor aliaţilor rămân deschise. Ele vor fi reluate de un
reprezentant al optimaţilor, M. Livius Drusus, în calitate de tribun al
plebei, în anul 91 î.Hr. Drusus propune reintroducerea senatorilor în
tribunalele permanente în locul cavalerilor, măreşte distribuţiile de
grâu, fondează colonii în Campania şi Sicilia, promite aliaţilor
obţinerea cetăţeniei. Disensiunile generate, mai ales de ultima
iniţiativă, duc la uciderea tribunului provocând, astfel, o revoltă în
masă a aliaţilor (socii). La finele războiului social (90-89 î.Hr.)
cetăţenia romană este extinsă în Italia de la sud de Pad. Abia se
terminase acest dificil conflict, când Roma cunoaşte din nou, în
88 î.Hr., lupte de stradă pricinuite de tribunul P. Sulpicius Rufus. El
propusese epurarea corpului senatorial de senatorii cu datorii ce
depăşeau 2000 de denari şi promisese sclavilor libertatea. Susţinătorii
săi (liberţii şi 3000 de oameni plătiţi) ucid pe Q. Pompeius, fiul lui
Q. Pompeius Rufus (şi ginere al lui L. Cornelius Sylla), consulii
anului 88 î.Hr. Recalcitrantul tribun mizează pe alianţa cu Marius pe
care-l sprijină să primească, în locul lui Sylla, comanda trupelor ce
urmau să pornească contra lui Mithridates al VI-lea, regele Pontului.
Sylla ripostează: îşi adună legiunile (şase la număr) şi porneşte spre
Roma. Fost locotenent al lui Marius (abia în 93 este pretor, apoi
propretor în Cilicia şi consul în 88, dar cu o carieră militară începută
în războiul contra lui Iugurtha când îl eclipsează pe Marius, continuată
în 104 contra cimbrilor şi teutonilor, apoi în războiul cu socii),
L. Cornelius Sylla iese învingător lângă Esquilin în faţa armatelor lui

97
Marius şi Sulpicius. La cei 57 de ani pe care îi avea, Marius, înfrânt,
este nevoit să ia calea exilului spre Africa. În ceea ce-l priveşte pe
Sylla, acesta anulează legile lui Sulpicius, pe 12 dintre susţinătorii lui
îi arestează şi îi execută fără proces, însuşi Appuleius este prins şi
asasinat, iar capul său expus pe rostre în for. „În chipul acesta
revoltele au trecut de la discordie şi rivalitate la omoruri, de la omoruri
au ajuns la războaie în toată regula” (Appian, op. cit., I, 60).
Primele măsuri ale lui Sylla din anul 88 î.Hr. întăresc guvernarea
„conservatoare”: 300 de noi senatori sunt primiţi în senat, capacitatea
adunării poporului de a vota alegerea consulilor, pretorilor este limi-
tată. Sylla pleacă apoi în Orient contra regatului Pont, pedepsind în
drumul său pe athenienii care trădaseră colaborând cu Mithridates.
Profitând de absenţa lui Sylla, Marius se întoarce din exil. Consulul
anului 87 î.Hr., L. Cornelius Cinna, reprezentant al popularilor, pro-
clamă egalitatea între noii cetăţeni (aliaţii şi liberţii) şi mai vechii
romani şi revenirea acasă a răsculaţilor. Cum optimaţii se opun cu
vehemenţă, forul este încă o dată scăldat în sânge. Prin decret
senatorial Cinna este destituit şi condamnat la exil alături de alţi
partizani de-ai lui Marius (printre care şi celebrul Quintus Sertorius).
Retras în Campania, Cinna se înarmează şi alături de Marius se
îndreaptă spre capitală. Încercarea de a le opri intrarea în oraş este
nereuşită. Marianiştii dezlănţuie noi ucideri în stradă, apoi este
instaurat un regim de mână forte.
Colonizările şi distribuţiile de grâu către plebea urbană sunt
reluate. Reîntoarcerea lui Sylla din Orient (83 î.Hr.) provoacă o nouă
regrupare a forţelor optimate. După debarcarea la Brundissium şi
instaurarea puterii sale în Apulia, Picenum şi Campania, Sylla porneşte
pentru a doua oară spre Roma (ocupată de adepţii defunctului Caius
Marius) unde, ca şi-n Etruria, întâmpină o rezistenţă înverşunată. În cele
din urmă Sylla reuşeşte să iasă învingător şi, dacă mai înainte, fiind
departe în Orient, avusese curajul de a se auto-propune ca „împărţitor de
dreptate” şi aducător de pace, acum, la începutul anului 82 î.Hr.,
înţelege să-şi impună, cu exclusivitate, punctul propriu de vedere într-o
cetate aflată în pragul disoluţiei instituţionale. Contând pe o epurare
severă, îi declară pe adepţii cauzei lui Marius (acum susţinută de fiul
generalului, mort în 87 î.Hr., în prima lună a celui de-al şaptelea
consulat) duşmani publici inaugurând proscrierile. Uciderea unui
proscris era recompensată cu 12 000 de denari. Totodată urmaşii acestor
proscrişi erau obligaţi la exil şi privaţi de drepturile politice. Un număr
de 4700 de persoane care nu se aflau în tabăra lui Sylla au fost ucişi.

98
Mormântul lui Marius este profanat, iar cenuşa împrăştiată. Averile
confiscate sunt scoase la licitaţie făcând posibile mari acumulări de
pământuri în rândul acoliţilor lui Sylla; este şi cazul lui Licinius
Crassus, care devine cel mai bogat roman al zilei.
Regimul personal instaurat i-a permis lui Sylla să impună o nouă
ordine instituţională în care el era dictator pe viaţă, avea gardă
personală, desfiinţa legile de până la el şi instituia altele noi. Pentru a
controla mai bine ascensiunea politică stabileşte trepte obligatorii şi o
ierarhie strictă a magistraturilor: „a interzis ca cineva să ocupe funcţia
de pretor mai înainte de a o fi îndeplinit pe cea de cvestor, şi pe cea de
consul înainte de a fi îndeplinit pe cea de pretor. A mai interzis ca
cineva să fie ales pentru a doua oară în aceeaşi funcţie, înainte de a fi
trecut un răstimp de 10 ani. Aproape că desfiinţă tribunatul plebei (…)
a oprit prin lege ca tribunul plebei să mai ocupe şi o altă magistratură”
(Appian, Războaiele civile, I, 100). De asemenea modifică numărul
senatorilor, ridicându-l la 600, adăugând 300 dintre cei mai de vază
cavaleri. Aceasta se dorea o compensaţie pentru pierderea de către
cavaleri a locurilor în tribunalele permanente, pe care le-a rezervat
senatorilor. Sclavii celor asasinaţi au fost eliberaţi şi introduşi pe
listele de cetăţeni cu numele de „cornelieni”. Soldaţilor care l-au
urmat în lupte le-a acordat loturi din terenurile cetăţilor cucerite (care
fuseseră de partea marianiştilor) sau din ager publicus.
Din punctul de vedere al organizării provinciale, Sylla stabileşte
anualitatea promagistraturilor, în teorie, căci practic guvernatorul unei
provincii rămânea în funcţie doi până la trei ani, uneori şi mai mult,
datorită faptului că nu-şi putea părăsi postul până la sosirea
înlocuitorului său. Comportamentul său politic în Balcani şi în Orient
este în general brutal, în special represiunea cetăţilor greceşti fiind
dură, mărturisind din plin concepţia romană a războiului întemeiat pe
raţiuni solide, dus împotriva nesupunerii unor populaţii. Dacă dăm
crezare lui Appian unora dintre cetăţile cu care Roma încheiase tratate
„li se luaseră teritoriile şi porturile care le fuseseră date prin convenţii”
(Războaiele civile, I, 102). Pretendentul său sprijinit să ocupe tronul
Egiptului este însă ucis, spulberând speranţele lui Sylla de a controla
îndeaproape acest ţinut.
Explicaţia putinţei impunerii unui regim de factură personală în
Roma, cetate care era foarte sensibilă la numele de „rex”, se explică
prin pulverizarea consensului între elitele conducătoare şi criza
profundă a guvernământului de tip republican. În anul 79 î.Hr., spre
stupefacţia tuturor, Sylla abdică din funcţia de dictator şi se retrage

99
total din viaţa politică pe proprietatea sa rurală de la Cumae,
stingându-se din viaţă un an mai târziu. Înmormântarea sa, extrem de
fastuoasă, trupul îi este incinerat pe Câmpul lui Marte, este imediat
precedată de reizbucnirea neînţelegerilor între cetăţeni. Conduşi de
Marcus Aemilius Lepidus popularii încearcă o nouă ofensivă contra
sistemului politic al lui Sylla, mobilizând armate în Etruria. Deoarece
refuza să predea comanda trupelor, deşi mandatul său de consul
expirase la 31 decembrie 78 î.Hr., Lepidus provoacă noi confruntări
militare interne. Este înfrânt la Mutina şi apoi pe coastele Etruriei de
proconsulul Q. Lutatius Catullus şi Cneius Pompeius. Moare curând
de ftizie, iar armata adunată de el se împrăştie, cea mai mare parte, în
frunte cu Marcus Perpenna, se retrage în Spania unde Quintus
Sertorius reuşise (încă din timpul vieţii lui Sylla) să închege un nucleu
de putere antisenatorial, bazându-se pe soldaţii săi şi, mai ales, pe
elitele locale. Împotriva lui senatul trimite două corpuri de armată
conduse de Quintus Metellus şi Cneius Pompeius. Aceştia îl încolţesc
pe Sertorius, Pompei este înfrânt la Lauro, în apropiere de Valencia,
dar Metellus spulberă trupele lui Hirtuleius în apropiere de Italica
(lângă Sevilla) şi lângă Segovia (unde Hirtuleius este ucis). Alte
confruntări (lângă râul Sucro, azi Xucar şi pe câmpia din apropierea
Turiei, azi Guadalaviar) se încheie dezastruos pentru Sertorius, care
încă nu este prins. Totuşi, Roma recuperase controlul Spaniei meridio-
nale şi sudice. Nici operaţiunile deschise în primăvara anului 74 î.Hr.
sau cele din anul următor nu aduc eliminarea definitivă a adversarului
cu care senatul se confrunta încă din 80 î.Hr. Tactica aleasă de
Sertorius apela la luptele de guerilă. Dar oboseala soldaţilor şi lipsa de
încredere care începuse să-şi facă apariţia în rândurile sertorienilor şi a
aliaţilor hispanici vor conduce la asasinarea sa de către un complot pus
la cale de înşişi ofiţerii lui. Iniţiator al asasinatului, Perpenna preluă
comanda militară a trupelor lui Sertorius, dar este curând (72 î. Hr.)
învins de către Pompeius.
Optimaţii par să fie stăpâni pe situaţie în pofida tulburărilor de la
graniţa estică a statului, a situaţiei critice pricinuite de răscoala lui
Spartacus şi a evenimentelor din cetate. În anii care au urmat
dispariţiei fizice a lui Cornelius Sylla, Roma s-a străduit să refacă
vechea autoritate a tribunilor al plebei, să-i reintegreze pe urmaşii
exilaţi ai proscrişilor şi să caute formule viabile de conducere. Venali-
tatea funcţionarilor din administraţia provincială sau chiar a unor
guvernatori, cazul cel mai celebru este în acest sens C. Verres, nu
îmbunătăţeşte cu nimic relaţia dintre autoritatea centrală şi teritoriu.

100
Pe plan intern situaţia este tensionată ca urmare a disensiunilor dintre
vechii cetăţeni romani şi noii cetăţeni proveniţi fie din centrele italice
(o problemă gravă crease Sylla prin confiscările de pământuri în unele
dintre oraşele foste aliate care-i sprijiniseră pe populari în timpul
războiului civil), fie din numeroasa categorie a liberţilor. Aceştia din
urmă se dovediseră o masă de manevră politică şi un eficient factor de
presiune faţă de dezbaterile din for. Cele două tabere politice se
regrupează, optimaţii în jurul lui Pompeius, iar popularii – pe lângă
Caesar. În ceea ce-l priveşte pe Crassus, el pare situat deasupra
tuturor, căci fiind cel mai bogat om din Roma, şantaja pe mai bine de
jumătate dintre senatori, pe care îi împrumutase cu bani fără dobândă
şi întreţinea legături cu ambele tabere.

2. Al doilea război civil. Dictatura lui Caius Iulius Caesar

Aşadar anii şaizeci ai secolului I a. Hr. cunosc ascensiunea
puternică a acestor trei personaje: M. Licinius Crassus, Cn. Pompeius
şi C. Iulius Caesar. Primul trecea drept unul dintre cei mai bogaţi
oameni politici de la Roma. Pompei se evidenţiase în curăţirea mărilor
de piraţi şi în campanii orientale victorioase (în 63 î.Hr. Siria seleu-
cidă, aflată de mult sub controlul Armeniei, stat clientelar al Romei,
este organizată ca provincie romană). La rândul său, Caesar pătrunde
în Senat, după îndeplinirea cvesturii în 68 î.Hr. Apoi este edil
(65 î.Hr.), Pontifex Maximus (ales prin votul poporului în anul 63),
pretor (62 î. Hr.), în anul imediat următor – propretor în Spania.
În timpul preturii sale, pe vremea consulatului lui Cicero, Roma
este ameninţată de încercarea de lovitură de stat a lui L. Sergius
Catillina. Adunând elemente declasate din cetate, înconjurându-se de
liberţi, probabil şi de sclavi cărora le promite eliberarea, Catillina
plănuia instaurarea, în locul guvernământului oligarhic, a unei condu-
ceri personale. Una din promisiunile pe care le agita în faţa
susţinătorilor lui era anularea datoriilor plebei, ceea ce crea pericolul
unor revolte de amploare. Sursele antice amintesc de faptul că nici
Crassus nici Caesar nu ar fi fost străini de acest complot, dar dincolo
de orice altă speculaţie rămâne certă atitudinea conciliantă pe care a
avut-o Caesar. La propunerea de condamnare cu moartea el susţine în
şedinţa senatului doar exilul, ceea ce echivala cu „moartea” civică a
complotiştilor. A fost nevoie de intervenţia lui Cato Minor, supra-
numit şi ultimul dintre republicani, pentru ca votul senatorilor să
decidă reprimarea prin forţă a mişcării şi uciderea vinovaţilor. Pentru
contribuţia deosebită pe care a avut-o pentru păstrarea securităţii
101
regimului politic, Cicero va fi numit pater patriae (deşi ulterior va
plăti cu propriul exil salvarea Romei). Ca urmare a imenselor datorii
acumulate de Caesar în timpul preturii, plecarea sa în Spania ca
propretor era împiedicată de debitori; Crassus este cel care, plătindu-i
datoriile, îi uşurează exercitarea acestei promagistraturi. Victoriile
asupra lusitanilor sunt considerate demne de acordarea triumfului (în
60 î.Hr.). Dar, pentru ca să poată candida la consulat pentru anul
59 î.Hr., în condiţiile în care i-a fost respinsă propunerea de a participa
la alegerile consulare fără să fie prezent în cetate, renunţă la
ceremonia triumfului optând pentru o poziţie politică ce urma să-i
aducă importante beneficii.
Statutul lui Caesar încă nu era suficient de puternic şi, pentru a
nu risca o înfrângere electorală, el se aliază în taină cu Pompeius şi
Crassus, împărţindu-şi zonele de control. Această înţelegere a fost
numită şi încă mai este, „primul triumvirat”. Se cuvine, însă, făcută
precizarea că din punct de vedere instituţional triumviratul reprezintă
fie un colegiu ordinar de trei magistraţi cu atribuţii financiare şi
juridice (triumviri monetali şi, respectiv, cei capitali), fie un colegiu
extraordinar căruia i se încredinţează prin lege activităţi de coloni-
zare, de cadastrare şi recenzare a populaţiei sau de scoatere a cetăţii
din criză. Prin urmare, lipsită de acordul legal al poporului înţelegerea
din 60 î.Hr. cu greu poate fi numită triumvirat, chiar dacă de decenii
s-a împământenit eronat această sintagmă. Scopul acestei apropieri
(întărită prin căsătoria fiicei lui Caesar, Iulia, cu Pompeius) era ca
Iulius Caesar să obţină consulatul pentru anul 59 î.Hr., iar Pompei
să-şi vadă ratificate măsurile luate în Orient.
În calitate de consul, în pofida adversităţii colegului său, Marcus
Bibulus – reprezentant al partidei senatoriale, Caesar reuşeşte să dea o
serie de legi importante. Obţine ratificarea măsurilor orientale pompe-
iene, micşorează procentele pe care publicanii erau obligaţi să le verse
în tezaurul statului în urma contractelor stabilite, atrăgându-şi de
partea sa puternicul segment social al cavalerilor, distribuie pământ în
egală măsură civililor săraci care aveau trei copii şi veteranilor în
ţinutul Campaniei. Această ultimă lege, a cărei votare pricinui
retragerea în semn de protest a lui Bibulus de pe scena politică, este
unul dintre puţinele proiecte agrare de după 123 î.Hr. care mai vizează
împroprietărirea civililor. Tot acum redeschide procesul lui Catilina
acuzându-i pe consulii anului 63 a. Hr., anul conspiraţiei lui Catillina,
de luare de mită şi încălcare a legilor statului (acuzaţia contra lui
Cicero, rostită în anul 58 î.Hr. de tribunul plebei şi aliat al lui Caesar,

102
P. Clodius Pulcher, potrivit căreia celebrul orator ar fi condamnat fără
proces un cetăţean roman, avea să atragă după sine exilarea lui Cicero
şi dărâmarea casei sale). Prin manevre politice (prin votul poporului şi
acordul aliaţilor), Caesar îşi asigură guvernarea pe cinci ani a Galliei
Transalpine care îi va aduce o glorie militară deosebită.
Între 58-56 î.Hr. situaţia internă de la Roma redevine tensionată,
tulburările din cetate denaturează din nou în conflicte, în condiţiile în
care senatul începe să-l atragă de partea sa pe Pompeius, speriat de
renumele şi puterea câştigate de Caesar. În 56 î.Hr. înţelegerea celor
trei este reînnoită la Luca, dar poziţia superioară a lui Caesar şi
slăbirea alianţei sale cu Pompei, mai ales după moartea Iuliei, nu mai
oferă garanţiile din anul 60. Totuşi Caesar reuşeşte să-şi prelungească
mandatul gallic, Crassus primeşte guvernarea Siriei (care i-a fost
fatală, va pieri în 53 î.Hr. în confruntarea cu parţii de la Carrhae), iar
Pompeius pe aceea a provinciilor spaniole (pe care le conduce prin
delegaţi, căci refuză să părăsească Roma, apropiindu-se tot mai mult
de senat). După moartea lui Crassus alianţa este practic dizolvată, mai
ales că Pompei va fi numit consul sine colega în 52 î.Hr. Pentru
Caesar acesta reprezenta semnalul noii opoziţii care se contura
împotriva sa. Cum promagistratura îi expira în 50 î.Hr. şi, neputând,
conform legii, să părăsească provincia până la finele mandatului,
Caesar se vede împiedicat în dorinţa de a-şi depune din nou, în
contumacie, candidatura consulară (în plus, potrivit legii Cornelia,
ocuparea aceleiaşi magistraturi era posibilă după trecerea a zece ani de
la primul mandat, ceea ce pentru Caesar însemna abia anul 48). Mai
mult, senatul îl obligă să ordone demobilizarea legiunilor sale prin
numirea lui L. Domitius Ahenobarbus ca succesor al său în Gallia.
În aceste condiţii Caesar începe marşul spre Roma în fruntea
trupelor pe care le avea cu sine în provincie. Reuşeşte să se impună în
Italia, cucerind oraşele care îi erau potrivnice, în contextul retragerii
grabnice a lui Pompeius în Grecia. Înainte de a pleca spre Balcani,
Caesar îşi asigură spatele prin eliminarea partizanilor lui Pompei din
Spania (bătălia de la Ilerda). O primă confruntare directă cu armata
fostului său ginere la Dyrrachium dă câştig de cauză lui Pompeius.
Neexploatând, însă, această victorie, Pompei se retrage spre centrul
peninsulei Balcanice, dar este înfrânt de Caesar, în Thessalia, la
Pharsalos (9 august 49 î.Hr.), apoi se refugiază în Egipt unde este
asasinat din exces de zel de către trupele lui Ptolemeu al XIII-lea.
Dezamăgit de acest asasinat care-i fura laurii unei victorii asupra
inamicului său (ulterior va amplasa o statuie a lui Pompei în sala de

103
şedinţe a senatului), Caesar zăboveşte opt luni în Egipt, sprijinind-o pe
Cleopatra a VII-a să preia tronul (războiul alexandrin), apoi supune
regatul Pontului, învingând la Zela pe Pharnaces al II-lea, fiul lui
Mithridates al VI-lea Eupator. În 46 î.Hr. distruge la Thapsus, în
Africa de Nord, ultima opoziţie republicană a lui Cato din Utica (care
se va sinucide, neadmiţând să primească iertarea din partea lui
Caesar). Îşi sărbătoreşte triplul triumf asupra gallilor, populaţiei
Pontului şi africanilor lui Iuba, neamintind deloc de victoriile în faţa
concetăţenilor lui de convingeri pompeiene. Senatul îi acordă onoruri
deosebite: dictatura pe 10 ani, cenzura pe trei ani, dreptul de a lua cel
dintâi cuvântul în şedinţele senatului. Un an mai târziu, la Munda, în
Spania, partizanii lui Pompei sunt anihilaţi vremelnic, deşi Caesar era
aproape să plătească cu viaţa, iar la întoarcere intră în triumf în Roma,
ca şi cum ar fi învins nişte străini (Plutarh, Caesar, 56).
Noi titluri şi onoruri îi sunt oferite de senatori: dictatura pe viaţă,
consulatul pe 10 ani, titlul de pater patriae şi de imperator, dreptul de
a face recomandări comiţiilor privind alegerile de magistraţi, ceea ce
echivala, de fapt, cu numirea lor, de a purta mereu o cunună de lauri
pe cap. Caesar refuză consulatul pe zece ani şi păstrează doar
competenţa de a recomanda jumătate din candidaţi lăsând cealaltă
jumătate la discreţia comiţiilor. Alte măsuri pe care le-a luat au vizat
organizarea statului şi a finanţelor. Măreşte numărul senatorilor la
900, readuce la zi listele censoriale, printr-un minuţios recensământ al
populaţiei şi prin înregistrarea proprietăţilor şi veniturilor (ca o
consecinţă directă, numărul celor care primeau distribuţii de grâu din
partea statului este redus la aproape jumătate), reorganizează fiscali-
tatea şi finanţele statului, condamnă luxul. Nu sunt anulate datoriile
(punctul sensibil al Romei acelor timpuri) dar cu prilejul împroprie-
tăririlor de veterani, liberţi şi cetăţeni modeşti, din anul 48 î.Hr.,
Caesar decide scăderea pentru datornici a dobânzilor deja plătite
(măsură care-i irită deopotrivă pe creditori şi debitori). Ulterior
Caelius Rufus şi Cornelius Dolabella reiau propunerea ştergerii
datoriilor pregătindu-se de noi răscoale. Sunt însă învinşi de trupele
cezariene. Faţă de ceilalţi Caesar se poartă diferenţiat, de altfel a
rămas proverbială clemenţa sa.
Facilitează răspândirea normelor juridice romane şi modifică
sistemul de strângere a impozitelor din teritoriu, înlocuind societăţile
de publicani cu autorităţile locale. Astfel, realizează cointeresarea
colaborării elitelor locale la actul de guvernare, paralel cu stabilirea la
doi ani a duratei guvernării provinciilor. De asemenea, extinde

104
cetăţenia romană (de exemplu, acordarea cetăţeniei romane galilor
transpadani, în 49 î.Hr.), iar în 45 î. Hr stabileşte descentralizarea
întocmirii listelor censoriale, asigurând o mai mare viabilitate admi-
nistraţiei de tip imperial. Mărturia epigrafică (Tabula de la Heracleea,
CIL, I, 206) a acestei din urmă măsuri, luată înainte de reforma
calendarului căci luna iulie este numită Quintilis şi nu Iuliis, dezvăluie
o mai suplă concepţie de organizare a relaţiilor dintre centrul de
decizie politică şi zonele de aplicare a acesteia.
Puterea lui Caesar se sprijină în principal pe armată, de aceea el
măreşte solda soldaţilor de la 120 la 225 de denari; deşi în timpul
războiului civil Roma avea la un moment dat 39 de legiuni, la moartea
lui Caesar mai rămân doar 26, oricum un număr dublu faţă de momentul
izbucnirii conflictului cu Pompeius. Sub aspect cultural–religios Caesar
purcede la reformarea calendarului, corectând rămânerile în urmă faţă
de calendarul astronomic şi schimbă numele celei de-a şaptea lună în
care se născuse el, cu numele de Iulius; introduce în calendarul liturgic
roman republican sărbători închinate victoriilor sale, ceea ce reprezenta
o premieră, căci în epoca republicană sărbători publice aveau doar zeii;
se preocupă de deschiderea unei biblioteci la Roma, îl însărcinează pe
Varro să fixeze în scris trecutul Romei şi tradiţiile ei (Antichităţi
romane).
Dar concentrarea de tip monarhic a puterii politice nu rămâne
fără opoziţie, şi aceasta în pofida faptului că Caesar controla Senatul
prin pârghiile sale de putere, armata, prin postura de comandant, şi
viaţa religioasă, prin calitatea de mare pontif. La finele anului 45 î.Hr.
se încheagă o coaliţie anticezariană în fruntea căreia se găseau Marcus
Iunius Brutus, Quintus Cassius, Caius Casca, Decimus Brutus. În
timpul sărbătorilor din Februarie ale Lupercaliilor, Marcus Antonius îl
numise rege, spre dezaprobarea generală a mulţimii. Observând reac-
ţia participanţilor, Caesar refuză acest titlu, chiar dacă Antonius îşi
repetă gestul. Mai mult, exista zvonul potrivit căruia cel care va obţine
victorii în Orient va fi doar un rege, ori tocmai atunci Caesar plănuia o
dublă campanie împotriva parţilor şi a geţilor nord-dunăreni – conduşi
de Burebista. Conjuraţii au folosit şedinţa senatului din 15 martie ca
prilej pentru asasinarea dictatorului.
Imediat după asasinat poporul roman se împarte în două tabere:
cei care erau de acord cu tiranoctonii şi care sperau reîntoarcerea la un
guvernământ oligarhic al aristocraţiei şi simpatizanţii lui Caesar,
veteranii, clientela politică alcătuită din senatori, cavaleri, liberţi.
Conjuraţii sunt salutaţi iniţial ca binefăcători ai patriei, dar simpatia se

105
transformă curând în ură, căci a consimţi uciderea lui Caesar, ca o
măsură necesară de îndepărtare a tiraniei, echivala cu invalidarea
tuturor actelor întreprinse de acesta în timpul vieţii, provocându-se,
astfel, noi tulburări, pierderi de pământ, bunuri şi servicii primite sau
doar făgăduite. Imensul tezaur acumulat de Caesar se volatilizează în
chiar primele zile după idele lui martie. Sub presiunea străzii, Marcus
Antonius, coleg de consulat al lui Caesar în anul morţii sale, reuşeşte
să impună tuturor un compromis „să nu se facă nici o anchetă
judiciară asupra uciderii lui Caesar; să fie ratificate toate faptele şi
planurile sale, deoarece sunt avantajoase statului” (Appian, Războaiele
civile, II, 125). Înmormântarea lui Caesar avea să întărâte poporul. La
vederea cortegiului funerar şi a statuii de ceară, străpunsă de 23 de
lovituri de cuţit care-l întruchipa pe defunct, furia mulţimii se
dezlănţuie, Caesar este incinerat chiar în Forum, sala de şedinţe a
senatului unde avusese loc crima ca şi casele duşmanilor dictatorului
sunt incendiate, înşişi conjuraţii trebuie să se ascundă cu grijă.
În ceea ce-i priveşte pe Brutus şi Cassius, ei primiseră deja de la
Caesar guvernarea Macedoniei şi, respectiv, a Syriei. Cum în anul
44 î.Hr. erau pretori, nu puteau să părăsească Roma pentru ocuparea
promagistraturilor primite. Totuşi senatorii îi trimit din Roma cu
sarcina aprovizionării, pentru a calma tumultul poporului. În iunie
44 î.Hr., pe când se pregăteau să organizeze o amplă rezistenţă în est
(supunând teritoriile ieşite de sub control roman), le sunt luate
comenzile militare date de Caesar în schimbul provinciilor Cirenaica
şi Creta. Antonius urma să ia Macedonia, iar Dolabella – Syria.
La Roma, Antonius îşi câştigă iniţial simpatia senatului prin
măsurile energice de calmare a spiritelor (revolta lui Amatius Marius
este brutal înfrântă) dar alcătuirea unei gărzi personale de 6000 de
soldaţi şi uşurinţa cu care-şi permitea să modifice distribuţia
provinciilor treziră suspiciuni în rândurile senatorilor. Foarte curând
cel care se apropie de o alianţă cu senatul este fiul adoptiv al lui
Caesar, Octavianus, care, neavând în anul 44 î.Hr. nici un suport
politic, venise să-şi primească moştenirea (numele şi imensa clientelă)
lăsată prin testament de defunctul dictator. Senatul (mai ales Cicero)
înţelege să-l „ia” sub protecţia sa pe acest tânăr care, „dând dovadă de
o maturitate, gândire şi cutezanţă de neînchipuit”, fără vreo cerere
expres formulată „a pregătit o armată puternică, alcătuită din veterani”
(Cicero, Filipica III, 2) tocmai când Roma se temea de autoritarismul
lui Antonius (care, hotărât să renunţe la guvernarea Macedoniei,
păstrându-şi totuşi trupele de aici, dorea să-l înlăture pe Decimus

106
Brutus de la comanda Galliei Cisalpine). Confruntarea de la Mutina îi
potoleşte pe moment ambiţiile lui Antonius, care iniţiază apropierea
de Octavianus şi Lepidus. Contrar a ceea ce credeau senatorii despre
Octavianus, acesta devine mai ferm în dialogul cu partida senatorială
şi cere (chiar obţine) consulatul la numai 20 de ani.

3. Al III-lea război civil

În anul 43 î.Hr. apropierea dintre cei trei, realizată la Mutina,
apoi definitivată la Bononia, este, sau cel puţin pare, viabilă. Prin
legea Titia această alianţă capătă valoare instituţională, cei trei
formând (27 noiembrie 43 î.Hr.) colegiul celor tresuiri rei publicae
constituendae. Li se încredinţează scoaterea statului din criză, în
condiţiile în care, la instigaţiile lui Octavianus, se deschide ancheta
asasinării lui Caesar. Puterile triumuiri-lor sunt extraordinare,
colegiale (cel puţin teoretic), stabilite pe o durată de cinci ani. Ei
aveau drept de numire a magistraţilor din Roma şi din provincie
(pentru senatele locale), drept de a emite decrete, fără confirmarea
senatului sau a comiţiilor, libertatea de a avea propriile efigii
monetare. Sunt create colonii de veterani şi se împart provinciile:
Gallia Narbonenssis şi Hispania Citerior îi revin lui Lepidus, celelalte
Gallii – lui Antonius, iar Octavianus rămâne în Italia, unde câştigă
treptat un capital politic fără precedent. Cel mai sângeros moment al
existenţei triumviratului îl reprezintă, fără îndoială, proscripţiile. Nici
autorii antici nu se pun de acord asupra cifrelor victimelor: T. Livius
vorbeşte de 130 de senatori şi un mare număr de cavaleri (Perioca,
120), Appian dă numărul de 300 de senatori şi 2000 de cavaleri
(Războaiele civile, IV, 5, 20), Plutarh apreciază între 200 şi 300 de
senatori (Cicero, 46; Brutus, 27; Antonius, 20). Violenţa asasinatelor
întrece pe cea din epoca lui Sylla, iar uşurinţa cu care se putea extinde
numărul celor vizaţi transformă Roma într-un oraş al teroarei.
Rezultatul concret şi imediat al acestui măcel a fost uciderea
majorităţii senatorilor în vârstă, a celor care încă mai puteau rosti un
discurs republican, opunându-se dictaturii personale. După 42 î.Hr.
aristocraţia senatorială va fi alcătuită din elemente (relativ) tinere care
crescuseră şi-şi desăvârşiseră educaţia şi cariera militară alături de un
Pompei, un Caesar, un Antonius. Primul lor rol public îl avuseseră
într-o Romă a ambiţiilor personale şi a multiplelor încercări şi reuşite
de instaurare a unor regimuri personale.
Conducerea operaţiunilor militare împotriva lui Cassius şi
Brutus, pregătite cu fondurile financiare strânse în urma confiscării
107
averii proscrişilor şi a reinstituirii mult contestatului tributum, este
încredinţată lui Octavianus şi Antonius. Bătălia decisivă se dă la
Phillippi (42 î.Hr.) unde conjuraţii sunt în final înfrânţi. Deşi Brutus
triumfase asupra lui Octavianus, Cassius este învins de Antonius.
Solul trimis de Cassius la Brutus, liniştit că bătălia nu fusese definitiv
pierdută, se întoarce agale şi, zărit de departe, pare un om abătut.
Crezând că şi colegul său avusese aceiaşi soartă, Cassius îşi pune
capăt zilelor. O a doua confruntare pecetluieşte victoria triumvirilor, în
vreme ce Iunius Brutus, dezamăgit de golirea de conţinut a concep-
tului de virtute, se sinucide. Răzbunarea morţii lui Caesar fusese
înfăptuită.
Stăpâni pe situaţie, triumvirii îşi reîmpart provinciile: Orientul îi
revine lui Antonius, iar Octavianus ajunge să controleze Occidentul.
Obligaţia imediată a celor doi comandanţi era de a-i răsplăti, prin
împroprietăriri, pe soldaţii participanţi la victoria de la Phillippi.
Prezenţa lui Octavianus la Roma şi distribuirile de pământ pe care le
întreprinde îi aduc o popularitate crescândă, în detrimentul imaginii lui
Antonius, aflat în Orient. L.Antonius, fratele triumvirului, şi soţia
acestuia din urmă, Fulvia, instigă veteranii lui Antonius din Italia
provocând aşa-numitul război perusin. I se reproşa lui Octavianus
politica arbitrară a împroprietăririlor şi lipsa de loialitate faţă de
Antonius. În vremea aceasta Marcus Antonius preia controlul asupra
Orientului, intenţionând pregătirea unei expediţii contra parţilor. La
Tars îi convoacă pe regii supuşi şi clientelari pentru a restabilii
condiţiile de stăpânire romană, apoi, în toamna anului 41 î.Hr., pleacă
în Egipt. Aici află de soarta războiului de la Perusia şi este nevoit să se
întoarcă la Roma, alianţa cu fiul adoptiv al lui Caesar fiind ameninţată.
Din fericire pentru el, apar premisele unei noi apropieri de Octavianus,
datorită faptului că Fulvia, soţia sa, uitată din pricina Cleopatrei,
moare. Acordul dinre triumviri este reînnoit la Brundissium, prin care
Antonius păstrează Orientul, Lepidus primeşte Africa, iar Octavianus
Occidentul. O nouă căsătorie politică este stabilită, între Antonius şi
sora lui Octavianus, pe care însă, în drumul său de întoarcere spre
Orient, o lasă la Athena (39 î.Hr.).
În 37 î.Hr. triumviratul este reînnoit la Tarent pentru încă cinci
ani. Echilibrul politic va fi deteriorat prin înfrângerea totală pe mare a
lui Sextus Pompeius, fiul marelui Pompei, care refuzase orice
compromis cu triumvirii. Acest eveniment îi netezeşte lui Octavianus
drumul spre un control total, în condiţiile în care ia şi provinciile lui
Lepidus, numit mare pontif. Ruptura dintre Octavian şi Antonius este

108
inevitabilă, căci ajuns în Egipt, Antonius o repudiază pe Octavia şi se
căsătoreşte cu Cleopatra (36 î.Chr). Comportamentul tot mai «asiatic»al
lui Antonius nu poate fi pe placul senatului şi al lui Octavianus, nici
măcar al propriilor soldaţi. Victoriile pe care Antonius le obţine în est
sunt tot mai mult închinate Cleopatrei, numele Romei fiind dat uitării.
Octavianus va profita de înfrângerile lui Antonius în faţa parţilor şi, în
31 î.Hr., declară război Egiptului. Trupele sale sunt instalate pe coastele
Epirului şi la Corcyra, dar în prima confruntare din faţa Ambraciei
Antonius reuşeşte să evite primejdia. Cavaleria sa, însă, este înfrântă
provocând dezertări ale unor ofiţeri. Bătălia cea mai importantă avea să
fie purtată pe mare, la Actium (2 septembrie 31 î.Hr.) unde flota lui
Octavianus, condusă de Vipsanius Agrippa, zdrobeşte corăbiile lui
Antonius. Acesta fuge în Egipt, dar înaintarea victorioasă a trupelor lui
Octavianus îl determină să se sinucidă în 30 î.Hr. (urmat de Cleopatra
care nu dorea să însoţească la Roma cortegiul triumfal al lui
Octavianus).
Rămas singur pe scena politică, Octavianus îşi permite o păstrare
(„neconstituţională”) a puterilor triumvirale pe care le depune oficial
abia în anul 28 î.Hr., asigurându-i pe senatori că doreşte să devină un
simplu cetăţean, pacea şi republica fiind salvate. Dar Roma nu mai
putea fi condusă fără un regim autoritar, de factură monarhică (chiar
dacă instituţia dictaturii, deformată în ultimul secol al Republicii,
fusese desfiinţată prin legea Antonia imediat după asasinarea lui
Caesar). Extinderea atât de mare a zonei ce trebuia controlată, disolu-
ţia instituţiilor, jocul ambiţiilor personale şi modificarea de mentalitate
romană, la nivelul elitelor mai cu seamă, impun o asociere între
pârghiile de conducere politică şi cele de organizare a religiei din stat
ca în vremea regilor. Împrumut elenistic sau instituţie originară, con-
cepţia monarhică de guvernare se instalase în fapt. Octavianus nu avea
decât să-i definească, într-o manieră funcţională, un cadru existenţial.

Întrebări recapitulative:
1. Caracterizaţi evoluţia instituţiilor romane în veacul I î. Hr.
2. Comparaţi guvernarea lui Sylla cu cea a lui Caesar.

Propunere de referat:
1. Viziunea lui M. Tullus Cicero despre stat.

109
 XI. IMPERIUL TIMPURIU. PRINCIPATUL

1. Cauzele instaurării Principatului

În istoria politică a Imperiului roman, bătălia de la Actium

(31 î. Hr.) a însemnat nu numai o răsunătoarea victorie militară,
soldată cu cucerirea Egiptului şi transformarea Mediteranei în lac
roman. Conotaţiile ei sunt mult mai adânci, desemnând începutul
dezagregării accentuate şi irevocabile a cadrului instituţional repu-
blican. Abia acum ies la iveală adevăratele intenţii politice ale lui
Augustus, orientate cu perseverenţă spre instituirea, de facto, a unei
monarhii deghizate, păstrând, aparent, instituţiile tradiţionale repu-
blicane, pe care treptat le videază de putere.
Discuţiile purtate în jurul caracterului puterii lui Augustus şi a
regimului instituit de acesta sunt aproape unanime în a recunoaşte
convertirea statului roman la o monarhie bazată pe autoritatea
conducătorului. De jure au fost menţinute vechile mecanisme institu-
ţionale, dar paralel a fost creat un impunător aparat funcţionăresc, care
va prelua aproape în totalitate prerogativele organelor republicane.
Politician abil şi iscusit teoretician, Augustus s-a ferit să
acţioneze „la vedere”, în stilul lui Cesar, preferând să condiţioneze
subtil Senatul şi poporul roman de a-i încredinţa, în virtutea
magistraturilor cu care este investit, pârghiile puterii. Această transfor-
mare politică majoră a rămas disimulată pentru o parte dintre cetăţeni,
însă mulţi contemporani au sesizat-o, acceptând-o, totuşi, într-o
măsură mai mare sau mai mică (se considera ca este vorba despre un
alt fel de monarhie, deosebită de cea tradiţională). De fapt, au acceptat
pierderea libertăţii. În Analele sale (1, 4, 1), Tacit insistă asupra preţu-
lui plătit pentru o asemenea transformare: romanilor li s-a confiscat
egalitatea, de fapt egalitatea în faţa anumitor legi; de acum înainte se
aşteptau doar „ordinele principelui”.
Cum se explică această schimbare de mentalitate în cazul unui
popor care simţea o adversitate aproape patologică faţă de tot ce

110
însemna puterea personală, regalitate, dictatură? Explicaţia vine din
înţelegerea justă a noii realităţi istorice, pe de o parte şi din
complexitatea geniului lui Augustus, care a reuşit să promoveze şi să
impună o nouă ordine, pe de altă parte, de comun acord cu „poporul
roman”. K. Loewenstein aprecia această situaţie ca fiind „o mono-
craţie republicană”.
În primul rând, instaurarea Principatului a fost „negociată” de
instaurarea unei păci interne şi externe. După un secol de războaie
civile şi crime politice organizate, în august 29 î. Hr. s-au închis
porţile templului lui Ianus de la Roma, ca semn al încetării ostilităţilor.
Aşa cum remarcă W. Dahlheim, nu mai conta faptul că „mult râvnita
pace se instaura acum doar ca o pradă a învingătorului”. Efectele
dezastruoase ale acestor conflicte au adus grave prejudicii Romei, dar
cel mai greu preţ plătit a fost cel al victimelor umane. Decimarea
familiilor nobiliare şi, implicit, a membrilor senatului, a deschis calea
unor militari, necunoscuţi până atunci („favoriţi ai noilor împrejurări”,
cum le zicea Tacid (Anale, 1,2)), spre o carieră politică. Interesul
acestora gravita în jurul propriilor averi, pe care se grăbeau să şi le
înmulţească, fiind practic străini de idealurile politice republicane şi
devenind, astfel, un eşalon de manevră în mâna lui Augustus, care a
ştiut să le satisfacă poftele.
În ceea ce priveşte restul cetăţenilor, instaurarea păcii eclipsa
toate celelalte interese politice, în primplanul existenţei impunându-se
problema asigurării ordinii şi a siguranţei proprietăţilor.
Şubrezirea sistemului republican s-a început mult mai înainte,
printr-un şir de măsuri prin care au fost atacaţi pilonii Republicii. Să
amintim reforma militară a lui Marius, care a înlocuit recrutarea
tradiţională, după sistemului cenzitar, cu cea voluntară, care a adus în
rândurile armatei cei mai săraci cetăţeni. Urmările negative ale acestei
acţiuni nu au întârziat să apară: militarii de profesie nu urmăreau decât
câştigul, punându-se în serviciul celui care plătea mai mult. Foarte
curând armata se transformă într-un factor de destabilitate, folosită
curent în disputele celor ce tindeau să-şi însuşească puterea, devenind
chiar ostilă poporului roman (de exemplu, ocuparea Romei de către
armatele sub comanda lui Sylla, în anul 88 î. Hr.). Fidelitatea susţi-
nătorilor trebuia răsplătită corespunzător, astfel se produce un transfer
de avere, care este confiscată de la adversarii politici şi repartizată
militarilor, ceea ce a modificat situaţia social-economică a statului.
În aceeaşi ordine de idei, acapararea tezaurului Macedoniei a
permis sistarea, din 167 î. Hr., a impozitului direct. Participarea

111
cetăţeanului roman la politica statului, în special, cea militară (pregă-
tirea şi susţinerea expediţiilor militare), se făcea, în cea mai mare
parte, prin contribuţia financiară a fiecăruia, în funcţie de cens (în
timpul republicii impozitul direct era perceput cu titlu de împrumut,
urmând ca după încheierea campaniei militare statul să le returneze
sumele celor care fuseseră impozitaţi). Aceasta întreţinea spiritul
cetăţenesc, coaliza interesele indivizilor cu cele ale statului şi, nu în
cele din urmă, ordona şi disciplina cetăţenii. Lucrurile nu mai sunt
valabile în perioada premergătoare instaurării Principatului. În
consecinţă, cetăţenii sunt îndepărtaţi de la treburile Cetăţii, iar
funcţiile supreme, cum ar fi consulatul, ajung să fie monopolizate de
un grup restrâns de familii nobiliare, care reuşesc să acumuleze bogăţii
fabuloase. De altfel, luxul este acum afişat ostentativ cu orice ocazie.
Pe de altă parte, extinderea teritorială a Romei, care îngloba
acum o diversitate etnică şi statală apreciabilă, punea probleme
serioase privind guvernarea imperiului, pentru care instituţiile republi-
cane deveniseră anacronice. Noul statuts (stare de lucruri) este definit
de E. Cizek prin opoziţia dintre civitas şi anti-civitas, dintre Urbs şi
regiunile aflate sub autoritatea Romei (Cizek,1998, 219). Nu prea
existau soluţii pentru o structură atât de vastă (cu excepţia federalizării
republicane, care atunci nu intra în calcul), decât instaurarea unui
regim autoritar. În cazul provinciilor orientale, monarhia se înscria în
ordinea tradiţională a evoluţiei acestora, fiind acceptată ca atare. Mai
greu a fost disimularea concentrării funcţiilor supreme la Roma, însă
fiul lui Cesar a jonglat abil printre eventualele acuzări de uzurpare a
puterii, obţinând legal transferul acesteia.

2. Pârghiile puterii lui Augustus

Primul său imperium Octavianus îl primeşte în anul 43 î. Hr. şi

îl deţine până în anul 27 î. Hr., când, într-o şedinţă solemnă a senatului,
predă guvernarea Republicii (în caracteristica pe care o face faptelor
sale în testamentul politic Res gestae, 6; 34, Augustus ţine să con-
semneze evenimentul, dezvăluindu-i esenţa: „am transferat statul de
sub puterea mea în mâinile senatului şi ale poporului”). Dar peste
câteva zile, într-o nouă şedinţă a senatului, princeps senatus (titlu
onorific deţinut de Octavianus, care desemna persoana cea mai respec-
tată din senat) este „înduplecat” de senatorilor, să preia, prin consensus
universorum, puterea, fiind numit în funcţia de guvernator cu un

112
imperium proconsulare. De altfel, în 28 î. Hr., Octavianus primise
consulatul, avându-l coleg pe colaboratorul său Marcus Agrippa.
La câteva zile după acel spectacol politic, regizat cu atâta
măiestrie, Octavianus îşi schimbă numele în Imperator Caesar Divi
filius Augustus, care focaliza toate principiile politice ale purtătorului
său. Cu toate că autoritatea lui Augustus ia forma unei puteri
autoritare, acesta nu a încetat s-o prezinte ca pe una onorifică,
menţionând în ale sale „Res gestae” că i-a întrecut pe toţi cetăţenii
prin autoritatea personală, iar „în privinţa puterii conferite de drept
(potestas) nu am deţinut mai mult decât colegii cu care am exercitat
succesiv magistraturi”. Într-adevăr, paradoxul Principatului constă
tocmai în crearea unei „monocraţii republicane”, cum a desemnat
K.Loewenstein situaţia: Augustus nu este decât primul dintre cetăţenii
statului, cel mai mare magistrat, pe care senatul şi poporul roman l-au
investit cu funcţiile supreme în stat. E. Cizek consideră că de fapt
Augustus a creat un sistem paralel cu instituţiile magistraţilor.
Cu toate că numele de Augustus desemnează autoritatea sacrală
(„divinul”, cel învestit de zei şi senat), Principele s-a ferit de ispita de
a accepta divinizarea persoanei sale, interzicând manifestarea acesteia
prin ridicarea de temple sau statui, râvnind, în schimb, la titlul de
Pater patriae (părinte al Patriei), pe care-l primeşte în anul 2 î.Hr.,
considerându-l apogeul destinului său. De fapt, Augustus s-a asociat
întotdeauna cultului Romei, iar în calitatea sa de Pater patriae şi-a
asumat patronatul suprem asupra romanilor.
În afară de imperium consulare (care presupunea drept de
comandă militară, jurisdicţie penală, civilă şi administrativă) şi
proconsulare nelimitat în spaţiu şi timp (care îi oferea funcţia de
guvernator al tuturor provinciilor din Imperiu, inclusiv şi a celor admi-
nistrate de senat), Augustus obţine din anul 23 î.Hr. tribunicia
potestas, cu caracter nelimitat în spaţiu, însuşindu-şi toate atribuţiile şi
prerogativele tribunilor plebei, dar fără a se supune intercesiunii din
partea vreunuia dintre aceştia. De aici încolo Principele este sacro-
sanct, poate convoca senatul şi adunările şi poate interveni cu
propuneri legislative (ulterior, împăraţii care au preluat această putere,
nu au fost niciodată tribuni ai plebei, ci doar deţinătorii unei autorităţi
şi ai unui cumul de competenţe pe care le aveau, de obicei, tribunii
plebei). Trebuie amintit faptul că această funcţie îi revine lui Augustus
pe viaţă, la fel ca şi consulatul, reînnoit anual (cel puţin aşa reiese din
scrierile lui Dio Cassius (54, 10, 5), chiar dacă Augustus infirmă
informaţia).

113
 Din anul 12 sau 13 î. Hr. Augustus cumulează şi a treia funcţie
importantă, cea de pontifex maximus – şef al religiei romane, care-i
conferea Principatului un suport religios tradiţional indispensabil.
Începând cu Augustus, funcţia de pontifex maximus a fost exercitată
pe rând de toţi împăraţii romani.
Deşi nu a deţinut direct cenzura, Augustus a deţinut practic toate
atribuţiile specifice acestei magistraturi: a organizat de trei ori recen-
săminte ale populaţiei Imperiului, a ţinut permanent sub control listele
candidaţilor la magistraturile superioare, dirijând alegerea acestora. În
concluzie, instituţiile republicane erau controlate de principe, fiind
subordonate voinţei acestuia. De fapt, se constituie o putere autoritară,
principele fiind în acelaşi timp conducătorul suprem al armatei, cel ce
hotărăşte în problemele de politică externă, administrator, legislator,
judecător şi autoritatea religioasă supremă în stat.
În calitatea sa de pater patriae, dar şi din considerente pur
politice, Augustus îşi asumă un şir de funcţii legate de asigurarea
bunăstării populaţiei Romei. Printre acestea menţionăm cura annonae
(aprovizionarea cu alimente), cura viarum (supravegherea şoselelor),
la care se adaugă supravegherea apeductelor, întreţinerea edificiilor
publice ş.a. Se constituie astfel un numeros aparat funcţionăresc, care
gestiona îndeplinirea tuturor acestor obligaţii.
Totodată, principele promovează un şir de măsuri legislative,
cum ar fi reorganizarea componenţei şi activităţii senatului. A fost
redus numărul senatorilor aproape la jumătate, adică la 600 de
membri, fiind înlăturate persoanele neloiale. De asemenea, sub pre-
siunea familiilor nobiliare, Augustus a trebuit să reglementeze proce-
dura de recrutare a senatorilor, modificând pragul censitar (care până
atunci era egal cu censul cerut cavalerilor) şi acceptând transmiterea
ereditară a statutului lor. Astfel s-a facilitat constituirea unui veritabil
ordin senatorial, care va determina schimbarea profundă a compo-
nenţei sociale a senatului, prin accesiunea unor oameni noi. Dacă pe
timpul lui Augustus senatul era încă roman, la sfârşitul sec.I d.Hr.
majoritatea membrilor acestuia sunt italici. Accesul în senat era
favorizat şi pentru familiile notabilităţilor provinciale, iniţial pentru
cele din Gallia, Hispania, ulterior şi pentru cele din Africa, încât,
foarte repede, raportul dintre senatorii de origine italică şi cei provin-
ciali se schimbă, în favoarea celor din urmă.
Hotărârile senatului au obţinut putere de lege; principele a
încredinţat senatului tribunalele penale. Cu toate acestea, o parte din
competenţele lui au fost preluate de principe. Acelaşi lucru se

114
întâmplă şi în cazul censorilor, Augustus asumându-şi şi împuter-
nicirile acestora. S-a stabilit o succesiune strictă în ceea ce priveşte
ocuparea diferitelor magistraturi.
Sub autoritatea principelui trece şi tezaurul statului (aerarium
Saturni sau aerarium populi romani), iar separat este creat un nou
tezaur – fiscus, care reunea bunurile personale ale lui Augustus, fiind
alimentat de contribuţiile substanţiale ale provinciilor imperiale şi de
tributul statelor vasale. Foarte repede fiscus-ul tinde să devină
principala trezorerie a statului. Paralel se constituie a treia vistierie,
trezoreria militară (aerarium militare, din care se finanţa armata),
alimentată cu taxele pe moşteniri şi pe vânzări.
Modelul politic instituit de Augustus a fost repetat de succesorii
săi. Pe parcurs dispar un şir de magistraturi, atribuţiile lor fiind
preluate de împărat. Nu au fost stabilite clar modalităţile de
transmitere a puterii; nu s-a stipulat nici transmiterea acesteia pe cale
naturală. Trei instituţii erau implicate în alegerea împăratului: garda
pretoriană, senatul şi legiunile.
În continuare, pentru a face faţă multiplelor probleme privind
administrarea Imperiului, împăratul a recurs la cooptarea unuia dintre
prieteni la putere, cu care împarte funcţiile. Augustus îl asociază pe
Agrippa în calitate de co-împărat, dar acesta n-are titlul de augustus.
În secolul al III d. Hr., în condiţiile unei grave crize politice, accen-
tuată şi de ameninţările barbare de la graniţă, Diocleţian, operează o
reformă politică, instituind o formă tetrarhică, doi auguşti şi doi cezari.
Dar, indiferent de numărul împăraţilor, atribuţiile lor se împart numai
în domeniul administrativ.
O altă inovaţie a lui Augustus a fost instituirea gărzii de
pretorieni, condusă de un prefectus praetore şi fiind însărcinată cu
paza împăratului. Mai târziu, în epoca Flaviilor, aceasta a fost înlo-
cuită cu un numerus de equites singularea, iar la începutul sec. III d. Hr.
apar şi trupe de protectores (trupe de cavaleri). Începând cu anul 312,
pe timpul lui Constantinus I, locul cohortelor pretoriene este luat de
scholele palatine, conduse de un magister officiorum.

3. Organizarea administrativă

La nivel superior, Principele avea nevoie de consilieri

specializaţi, recrutaţi din rândurile senatorilor şi cavalerilor loiali, pe
care îi regăsim constituiţi într-un consilium principis, ce tinde să-şi
permanentizeze activitatea (de la Claudiu I capătă un caracter oficial).
115
Treptat, acesta se substituie senatului, transformându-se, în timpul
Severilor, într-un organism esenţial al guvernării imperiului, cu
competenţe practic nelimitate. Nucleul de bază îl alcătuiau specialiştii
în drept, care elaborau principiile legislative, cele în materie de
administraţie şi politică externă. Din consiliu făceau parte şi şefii
serviciilor administrative.
La nivelul administraţiei centrale, Augustus creează un aparat
funcţionăresc riguros structurat, constituit din prefecţi (praefecti) şi
procuratori (procuratores), aşa numitele birouri. Profesionalismul şi
loialitatea faţă de principe constituiau cele două criterii ce prevalau la
numirea în funcţii, care, spre deosebire de magistraturi, erau remu-
nerate.
Cele mai înalte funcţii ale Imperiului erau deţinute de prefecţi,
iar dintre aceştia cei mai importanţi erau prefecţii pretorului (praefecti
praetorio). În competenţa lor intra comanda gărzii pretoriene, formată
din două cohorte a 500 de ostaşi fiecare. În timp, principele le încre-
dinţează funcţia de vice-comandanţi supremi ai armatelor imperiale,
ale căror decizii puteau fi anulate doar de către prima persoană în stat.
De asemenea, competenţele prefecţilor se măresc prin cumularea unor
funcţii civile; astfel, ei devin reprezentanţii împăratului în tot Imperiul,
oamenii lui de încredere.
Administrarea Romei era încredinţată unui prefect al Cetăţii
(praefectus Urbi), poziţie deţinută de o persoană de rang senatorial,
care avea în grijă menţinerea ordinii publice (custodia urbis), fiind
împuternicită şi cu funcţii judecătoreşti (în special în ceea ce priveşte
procesele criminale la Roma şi în împrejurimi). În subordinea
prefectului Romei se afla şi poliţia orăşenească. Accederea la această
prefectură era posibilă abia după 5-10 ani de la proconsulatul Africii
sau Asiei şi reprezenta vârful carierei senatoriale.
La nivelul administraţiei capitalei, s-au constituit un şir de
departamente, fiecare specializate pe anumite probleme, cum ar fi
serviciul imperial de supraveghere a annonei, serviciul de pompieri,
poliţia de noapte, în frunte cu câte un prefect.
Un mare accent s-a pus pe amenajarea urbanistică a Romei, pe
întreţinerea canalelor, a apeductelor, a locurilor şi edificiilor publice,
de care se ocupau comisiile specializate de supraveghetori, formate
din senatori. Guvernarea lui Augustus abundă în lucrări edilitare, în
special cele privind domeniul templelor. În primul rând este vorba
despre inaugurarea Forului lui Augustus, mărginit de porticuri
semicirculare şi exedre, în care se înălţa templul lui Marte şi templul

116
„divinului Caesar” şi Altarul Păcii (Ara Pacis Augusti), care prolifera
pacea şi ordinea adusă de principe, încadrându-se perfect în programul
propagandistic al timpului.
La nivelul provinciilor, paralel cu guvernatorii numiţi de senat,
Augustus înfiinţează funcţia de procurator, în gestiunea căruia intra
administrarea domeniilor principelui. S-au atestat şi cazuri când
aceştia s-au substituit guvernatorilor senatoriali.
Un caz aparte îl constituie Egiptul, cea mai bogată captură a
Romei, care beneficia de un statut special, constituindu-se într-un do-
meniu nemijlocit al puterii imperiale. Guvernarea acestuia era încre-
dinţată unui guvernator-prefect (praefectus Aegypti), cu o poziţie
similară unui vice-rege.
Faţă de teritoriile cucerite, Roma a ştiut să ducă o politică dife-
renţiată, foarte abilă, care i-a permis acceptarea mai multor forme de
guvernare. Pentru a consolida autoritatea Romei, s-a recurs, în unele
cazuri, la organizarea provinciilor, care din punct de vedere adminis-
trativ repetă, la scară mică, cadrul instituţional al Romei, fie la
acceptarea vechilor forme de guvernare, cum s-a întâmplat în cazul
unor oraşe greceşti sau a statelor orientale semi-dependente, aflate sub
protectoratul roman.
În ceea ce priveşte desemnarea criteriilor care au stat la baza
împărţirii provinciilor în provincii senatoriale şi provincii imperiale,
trebuie reţinută, în primul rând, importanţa economică a acestora şi, în
al doilea rând, poziţionarea în cadrul Imperiului: în cazul unor zone
strategice periferice, care necesitau o protecţie deosebită, inclusiv con-
centrarea unor importante efective armate, cum era în cazul Spaniei
(în afară de Baetica), Galliei, a Illyricum-ului, Raetiai, Noricum-ului,
Pannoniei, Moesiei, Syriei şi Egiptului vorbim despre provincii
imperiale. În celelalte cazuri, guvernatorii erau numiţi de senat, iar
provinciile aveau statut de provincii senatoriale, ca în cazul provinciei
Africa, partea sudică a Spaniei (Baetica), Gallia Narbonensis,
Macedonia, Achaia, Bithynia, Pontul, Asia, Creta, Cyrenaica.
Treptat se schimbă rolul politic al provinciilor, care se
transformă în părţi ale unui stat centralizat. Explicaţia acestei
schimbări rezidă în politica fiscală a Romei, în proliferarea culturii
acesteia, sub diversele ei forme: limba latină, dreptul roman, religia
romană, arta. Prin agenţii romanizării, identificaţi în persoana
coloniştilor romani, a veteranilor, militarilor, meşteşugarilor, negusto-
rilor s-a produs un proces de simbioză culturală, în care, însă, au
prevalat elementele esenţiale ale culturii romane: limba latină, modul

117
de viaţă roman, iar ulterior şi o anumită mentalitate – cea a unei patrii
comune, a apartenenţei la acelaşi Imperiu. Marcel Le Glay remarcă
rolul armatei ca factor al romanizării, care, pe lângă funcţiile militare,
a asigurat şi o autentică „şcoală de administraţie” în provincii.

4. Administrarea provinciilor

Gestionarea provinciilor se făcea, teoretic, în funcţie de statutul

acesteia: cele senatoriale – de proconsuli sau propretori, cele imperiale
– de către un legat numit de împărat, legatus Augusti pro praetore,
care dispunea de putere militară şi civilă supremă în provincia
încredinţată spre guvernare. Practic, însă, principele putea să intervină
în senat cu o recomandare (indicaţie sau chiar ordin), privind persoana
ce urma să fie desemnată în funcţia de guvernator (vezi în acest sens
inscripţia de la Kyme (provincia senatorială Asia); conform textului,
desemnarea guvernatorului s-a făcut la propunerea principelui).
Intervenţia lui Augustus în treburile provinciilor, indiferent de statul
acestora, era legitimată de deţinerea acelui imperium maius şi a
auctoritas. Astfel, se operează un şir de schimbări în sistemul de
conducere al provinciilor, menite să reglementeze atribuţiile
guvernatorilor. În mod normal, aceştia întruchipau puterea romană în
teritoriu, urmând să asigure securitatea zonei şi, implicit, a Romei
(dacă pe teritoriul provinciei staţionau trupe militare, guvernatorul
deţinea conducerea acestora). În competenţele guvernatorilor intra
stabilirea frontierelor, determinarea lui ager publicus, împărţirea
loturilor, a recompenselor, rezolvarea cazurilor judiciare şi reglemen-
tările fiscale. Abuzurile crase din provincii, îndeosebi în ceea ce
priveşte încasarea impozitelor, au scos la iveală samavolnicia unor
guvernatori. În primul rând, s-a pus în ordine sistemul încasării
impozitului direct (funciar sau cel pe cap de locuitor, după caz), pe
care trebuia să-l plătească fiecare provincie. Pentru aceasta a fost
nevoie să se efectueze o evidenţă a tuturor locuitorilor (Augustus a
iniţiat un nou sistem de recensământ pentru provincii, care se efectua
local, continuând o iniţiativă a lui Iulius Caesar, de fapt, primul care a
descentralizat recenzarea populaţiei), astfel încât se cunoştea clar care
trebuia să fie „preţul”, pe care-l impunea Roma fiecărei provincii, în
schimbul păcii. Pentru a combate delapidările, funcţiile fiscale au fost
încredinţate unor arendaşi de impozite, în cazul provinciilor
senatoriale şi unor procurori, în cazul celor imperiale. Cu toate aceste

118
măsuri, samavolnicia guvernatorilor n-a fost complet eradicată; să nu
uităm faptul că administrarea provincială reprezenta una dintre sursele
principale de venit ale aristocraţiei senatoriale, iar îndepărtarea ei de la
magistratura respectivă ar fi însemnat un nou război civil.

5. Celelalte reforme

În primul rând trebuie reţinută atenţia şi grija sporită cu care

Augustus şi-a tratat armata, conştient de importanţa susţinerii pe care
aceasta i-o acorda. Armata, de fapt, reprezenta cel mai important
suport al puterii lui Augustus. Să amintim că e vorba despre o armată
de profesionişti, legată afectiv de conducătorul său şi pentru care
prima doar dorinţa de a se îmbogăţi. Cunoscând starea de lucruri,
Augustus s-a stăruit să fie cât se poate de darnic cu ostaşii săi,
cumpărându-le fidelitatea şi chiar dragostea. Nici după satisfacerea
stagiului militar, cu o durată de 25 de ani, veteranii nu erau „aban-
donaţi”, fiindu-le repartizate loturi din proprietăţile confiscate sau
cumpărate şi, respectiv, o sumă de bani (cca 3000 de denari, pentru
fiecare veteran), fiindu-le rezervate, totodată, locuri importante în
administraţiile locale.
În urma reformelor întreprinse de Augustus, a fost redus
numărul legiunilor (de la 60 la 28, iar apoi 25), în favoare unei creşteri
a efectivelor unităţilor auxiliare, astfel stabilindu-se un echilibru între
potenţialul uman incorporat. În total Augustus avea la dispoziţie o
armată de cca 250.000 de soldaţi.
S-a schimbat structura conducerii legiunii, care corespundea unei
intense politici de centralizare a puterii militare în mâinile unor delegaţi
(legatus legiones) de rang senatorial, reprezentaţii direcţi ai principelui.
În afara legiunilor, Augustus avea în spate garda pretoriană şi
corpul de protecţie, care întrunea elemente ne-romane, angajate prin
contract (stagiul militar era de 16 ani, iar solda anuală atingea 750 denari).
Cele 9 cohorte întruneau, la început, un efectiv de câte 500 de soldaţi
fiecare, iar ulterior numărul acestora s-a dublat. În timpul lui Tiberius,
cohortele pretoriene sunt aduse la Roma şi concentrate într-o tabără
special amenajată în suburbii. Instituţia a durat mai bine de 3 secole, fiind
desfiinţată pe timpul lui Constantinus I, în anul 312. În toată această
perioadă, cohortele pretoriene au jucat un rol important în desemnarea
împăraţilor, fiind, totodată, implicate în derularea unor scenarii soldate cu
asasinarea unor împăraţi (de exemplu, Caligula, Galba).

119
 Un alt aspect al activităţii lui Augustus ţine de încercarea
acestuia de a se opune, prin mijloace legislative, decadenţei morale a
timpului său, acţiune salutată de o bună parte a aristocraţiei romane,
alarmată de proliferarea viciilor şi de diluarea, în consecinţă, a
principiilor tradiţionale romane. La timpul său, Cicero îl vedea pe
Caesar capabil de a înfăptui o reformă a moravurilor, insistând să
restabilească echitatea, să reînvie fidelitatea, să stăvilească desfrâul,
concluzionând că „tot ce se destramă din pricina distrugerilor trebuie
să fie refăcut prin legi severe”(Cicero, Pro Marc., 8, 23). Iar Propertus
afirma că puterea romanilor se menţine nu numai prin arme, dar şi prin
pietate (III, 22, 21).
În calitatea sa de fiu al lui Caesar, dar şi de Augustus
(întemeietor, al doilea întemeietor după Romus), Octavian este obligat
să dea exemplul unui bun propovăduitor al neamului său, readucând,
aşa cum spune în Res gestae, cap. 8, „obiceiurile strămoşeşti (mos
maiorus) ce-au fost date uitării în vremea noastră şi am lăsat
posterităţii exemple demne de imitat”.
Au fost promulgate un şir de legi care ţineau de instituţia
familială: legea căsătoriilor obligatorii (Lex Iulia de maritandis
ordinibus), legea Papia Poppaea, care face distincţie între persoanele
necăsătorite (caelibes) şi cele fără copii (orbi), în ceea ce priveşte
dreptul de moştenire a averilor prin testament (în primul caz, acesta
era complet anulat, în cel de-al doilea – moştenirea se extindea doar la
jumătate din avere). În schimb au fost susţinute familiile cu peste trei
copii, fiind exaltat cultul unei familii patriarhale numeroase (trebuie
remarcat faptul, că cei vizaţi de reformele lui Augustus au fost,
îndeosebi, păturile aristocratice ale senatorilor şi cavalerilor, mai puţin
sau aproape deloc populaţia de rând).
Deşi nu s-au bucurat de prea mare popularitate, au fost puse în
aplicare un şir de legi, destul de aspre, împotriva adulterului. Măsurile
aveau şi o conotaţie politică, pe lângă cea de însănătoşire a climatului
moral al societăţii romane. Leges de adulteriis au constituit un bun
prilej pentru a-i îndepărta pe vechii aristocraţi; totodată, statul a
câştigat enorm de pe urma averilor confiscate. În ceea ce priveşte
politica de încurajare a natalităţii, efectele ei trebuie privite şi în
perspectiva unei redresări demografice şi a refacerii numărului viito-
rilor soldaţi.
Privite în ansamblu, reformele moralizatoare ale lui Augustus
prevedeau întoarcerea la vechile resorturi spirituale, care particu-
larizau civilizaţia romană, ridicând-o, în ochii proprii, mult deasupra

120
celorlalte seminţii etnice. Dar, ne întrebăm în final, alături de
E. Cizek, care a fost, cu adevărat, motivaţia acestui demers? Nu vroia
oare Augustus, ca odată cu instaurarea vechilor cutume (mos maiorus)
şi acreditarea ideii de disciplină şi austeritate socială, să „confişte”
aceste valori în favoarea sa, altfel zic, să pregătească terenul pentru
a-şi constitui propriul sistem instituţional?
Cu toate strădaniile lui Augustus, eficienţa acestor măsuri
morale nu a fost atât de mare precum s-a sperat. O dovadă o constituie
consemnările lui Tacitus privind perpetuarea problemelor legate de
succesiunea bunurilor, în cazul marilor familii senatoriale, în timpul
lui Tiberius şi Nero.

6. Ideologia imperială. Cultul imperial

Instituirea Principatului a pus bazele unei ample propagande,

bazată pe o nouă ideologie. Trebuia definită foarte clar esenţa prin-
cipatului, a puterii şi, respectiv, a persoanei imperiale.
Tradiţia a consemnat un şir de regi legendari, care au beneficiat
de onoruri divine, la fel şi unii dintre regii istorici, cum ar fi Romulus,
Titus Tatius, Numa Pompiliu. De asemenea, triumful îl asimila pe
învingător cu divinitatea (ideologia „şefului divin”, dezvoltată de
Scipio Africanus). În concluzie, elaborarea cultului imperial, ca parte
a ideologiei Imperiului, nu a apărut pe teren gol, fiind pregătită de-a
lungul etapelor istorice anterioare instaurării Principatului. Astfel, în
anul 44 î. Hr. senatul acordă onoruri divine lui Caesar, iar doi ani mai
târziu triumvirii îl zeifică oficial. Lui Caesar îi este dedicat un templu
în For, iar în anul 41 î. Hr. Octavianus preia titlul de divi filius. Totuşi,
foarte precaut, Octavianus nu admite să i se închine un cult la Roma
(după Actium îi autorizează pe locuitorii Asiei şi Bithiniei să-i dedice
un templu). Cetăţenii Urbei, însă, dedică un templu Romei aeterna.
Ulterior Augustus se asociază cultului Romei. Acesta este un nou
Romulus, deci un nou fondator al Romei şi al Imperiului (conditor),
aclamat ca un salvator (soter), cel ce asigură securitatea statului
(seruator rei publicae) şi a libertăţii (seruator libertas). Se creează şi
o istorie a naşterilor divine a împăraţilor; în cazul lui Augustus, de
exemplu, Apollo este invocat a fi drept tatăl acestuia.
Începând cu Traian se pune baza unei teologii a puterii politice.
Aceasta este concepută a fi de esenţă divină, ea este acordată de
Jupiter, de aici şi aspiraţia spre puterea universală (în iconografie

121
apare împăratul cu globul în mână). Traian introduce a doua divinitate
co-patroană a puterii imperiale, pe Hercule – patron al soldaţilor,
protector universal al oamenilor.
Începând cu Traian, Hercule este asociat cultului imperial. Nu
putem vorbi despre o formă unică de manifestare, în tot spaţiul
Imperiului, a cultului imperial. Acesta s-a dezvoltat cu precădere în
regiunile orientale; la Roma şi în Italia nu a existat niciodată un cult
dedicat împăratului în viaţă. Este binecunoscută prudenţa lui Augustus
în acest sens, dar Tacit remarcă faptul că nici chiar Nero nu a acceptat,
în timpul vieţii, să i se înalţe un templu la Roma (Anale, 15, 74, 3).
Sub Augustus a fost ridicat templul „divinului Caesar”, Tiberiu a
creat un cult pentru Augustus, dispunând să fie ridicat un sanctuar pe
Palatin; este constituit un colegiu de preoţi, iar pe emisiunile monetare
apare divus Augustus. Ridicarea unui templu dedicat Romei eterne în
Forum, pe timpul lui Hadrian, indică asupra asocierii dintre cultul
imperial şi cel al Romei eterne.
Începând cu Antoninii se remarcă unele tendinţe de zeificare a
împăratului în viaţă. Acesta este asimilat cu zeii, în special, cu Sol
(soarele). Noua ideologie politică este susţinută de un şir de simboluri,
unele moştenite din perioada regală şi republicană (sculptura de lemn
a Venerei, scuturile sacre, focul veşnic al Vestei, ceremonia de
renovatio (în timpul jocurilor seculare), altele adoptate ulterior, odată
cu lărgirea Imperiului (pasărea phoenix din Egipt; elefantul, ca simbol
al puterii de supravieţuire; zodiacul, soarele – elemente de eternitate,
de scurgere infinită a timpului).

7. Direcţiile principale ale politicii externe în timpul

Principatului. Extinderea Imperiului

În ceea ce priveşte politica externă a lui Augustus, istoricul

Florus remarcă nu mai puţin de 12 războaie, pe care acesta le-a purtat
în afara graniţelor italice, în vederea extinderii Imperiului până la
hotarele lui „naturale”. La rândul său, Suetonius punctează principiile
politicii externe ale Principelui, conform cărora „…n-a pornit vreo
bătălie sau vreun război dacă nu constata că profitul scontat avea să fie
mai mare decât pierderile previzibile. Îi compara pe cei care riscau
mult pentru a câştiga puţin cu pescarii pescuind cu cârlige de aur, a
căror pierdere nu putea fi compensată prin nici o capcană” (Divinul
Augustus, 25, 4).

122
 Prioritatea mijloacelor diplomatice, aşa cum se poate vedea în
cazul relaţiilor cu Parţia (încheierea păcii din anul 20 î.Hr. a fost
privită la Roma ca un gen de capitulare a Parţiei, romanilor fiindu-le
restituite însemnele militare pierdute în timpul campaniilor lui
Crassus), nu le-a exclus, însă, pe cele militare, interesele Romei
vizând, în vest, ţinuturile din nord-vestul Peninsulei Iberice, iar la est
– ţărmul vestic al Adriaticii, Illyria şi Dalmaţia, regiuni bogate în
resurse naturale. În consecinţă, sunt cucerite triburile cantabrilor şi ale
asturilor, care, însă, nu au contenit să opună rezistenţă romanilor,
răsculându-se în mai multe rânduri. Totodată, a fost cucerită şi partea
de sud-vest a Galliei, care reuşise după moartea lui Caesar să se
desprindă din Imperiu.
Următoarea acţiune se va consuma pe cursul superior şi mijlo-
ciu al Dunării, unde Roma declanşează ofensiva împotriva moesilor,
reuşind, către anul 12 î.Hr., să-şi impună dominaţia şi în această zonă
(abia în anul 15 d. Hr. se constituie provincia Moesia). Câţiva ani
înainte, în urma campaniei victorioase împotriva reţilor şi a vindeli-
cilor (Alpii de est), Drusus cucereşte provincia Raetia (anul 15 î. Hr.),
stabilind limes Raetiae. În aceeaşi perioadă este anexat şi Noricum-ul.
Cucerirea ţărmului illyric s-a soldat cu apariţia unei noi
provincii, Dalmaţia (anul 9-10 d. Hr.), situată în NV Peninsulei
Balcanice (iniţial această regiune fusese anexată provinciei Illyria).
Mişcări spectaculoase de trupe s-au atestat şi la est de Rhin,
împotriva triburilor germanice, pe care trupele romane reuşesc să le
înfrângă, extinzând hotarul de nord al Imperiului până la fluviul Elba. Dar
instaurarea noului limes s-a dovedit a fi o acţiune vremelnică, aşa cum o
vor arăta evenimentele ulterioare, germanii reuşind, sub conducerea lui
Marobodus, regele triburilor marcomane, crearea unei mari federaţii la
nord de Dunăre. Catastrofa s-a produs în toamna anului 9 d. Hr., când
germanii reuşesc, printr-un şiretlic, să atragă cele 3 legiuni ale
guvernatorului roman Quintilius Varus într-o pădure mlăştinoasă
(Teutoburg), distrugându-le complet. Dar înainte de acest eveniment,
romanii au avut de înfruntat mai mulţi ani la rând rezistenţa organizată a
illyrilor şi a pannonilor, fapt ce a determinat concentrarea unor
impresionante efective militare în spaţiul illir (15 legiuni).
Nici în Orient situaţia nu se prezenta mai bine, starea de
nelinişte fiind susţinută de conflictele dintre Armenia şi Parţia, pe de o
parte şi de răscoala din Iudeea (anul 4 d. Hr.), reprimată cu cruzime de
romani, pe de altă parte.
Ca urmare a intensificării politicii fiscale în provincii asistăm, în
timpul lui Tiberius (14 – 37 d. Hr.), la rebeliuni şi răscoale ale
123
populaţiei din provinciile Africa, Galia şi Tracia, care au fost cu greu
înăbuşite. După o lungă perioadă de susţinere a unor dinastii locale,
loiale Romei, este cucerită partea de est a Anatoliei, unde a fost creată
provincia Capadoccia, de rang imperial.
Extinderea hotarelor Imperiului s-a produs în timpul principa-
tului lui Claudiu (41 – 54 d. Hr.), căruia soarta, contrar voinţei lui, i-a
rezervat fructul guvernării (după asasinarea lui Caligula (37 – 41 d. Hr.).
Sunt transformate în provincii romane Mauritania, Britannia, Tracia şi
o parte din Asia Mica (Licia şi Pamphylia).
Au fost reluate ostilităţile cu parţii, care au durat până în anii 60
ai sec. I d. Hr., succesul militar revenind parţilor (anul 62, bătălia de la
Rondeia). Ulterior, însă, romanii au reuşit să le smulgă un compromis.
Totodată, un şir de regiuni pontice, bogate în materii prime, sunt
nevoite să recunoască supremaţia Romei şi să accepte oarecum forţat
o poziţie de dependenţă faţă de aceasta. Menţionăm, în această ordine
de idei, oraşul Olbia, Chersones-ul şi Regatul Bosforului.
Urmează o perioadă de frământări politice, în care este implicată
nu numai armata, dar şi guvernatorii provinciilor. Miza cea mare o
constituie acapararea puterii supreme în Imperiu, care, conform obser-
vaţiei fine a lui Tacitus, se putea realiza nu numai la Roma, dar şi în
alt loc. Galba (68 – 69 d. Hr.), Vitellius (anul 69), Othon (anul 69)
sunt numele împăraţilor care s-au perindat la tron într-o perioadă foarte
scurtă de timp, cuprinsă între sfârşitul domniei lui Nero (54-68 d. Hr.)
şi începutul dinastiei Flavia (69 – 96 d. Hr.). Primul împărat din
această dinastie, Vespasianus (69 –79 d. Hr.), a fost nevoit să se
confrunte cu un şir de răscoale, care au cuprins provinciile Egipt,
Cirene, Iudeea, Gallia de Nord şi Germania Inferioară. Ştergerea de pe
faţa pământului a templului lui Yahve de pe colina Sionului, a marcat
căderea şi distrugerea Ierusalimului răsculat (anul 70 d.Hr.). Cu toate
acestea, romanii au avut nevoie de încă câţiva ani buni, pentru a
suprima rezistenţa răsculaţilor din celelalte regiuni ale Palestinei (anul
73 d. Hr.).
Situaţia nu se prezenta mai bine nici în spaţiul egeean. Încercând
să înlăture efectele gravei crize financiare cu care se confrunta
Imperiul, Vespasianus a anulat privilegiile populaţiei Greciei, inclusiv
cele privind regimul dărilor, iar o parte din regiunile independente au
fost incluse în componenţa provinciilor, printre care Cilicia şi
Commagena, fapt ce a agravat iarăşi relaţiile Romei cu Parţia.
Pe timpul lui Domitianus (81 –96 d. Hr.) este reluată ofensiva
împotriva triburilor germane, care se soldează cu cucerirea ţinuturilor

124
cuprinse între cursurile superioare ale Rinului şi Dunării, aşa-numitele
Câmpuri Decumate (Agri Decumates) şi organizarea unei noi linii de
apărare, a unui nou limes.
Situaţia, însă, nu era deloc stabilă pe cursul inferior al Dunării,
frontiera fiind mereu survolată de raidurile de jaf ale dacilor, sarma-
ţilor, germanilor. Organizarea acestora în efective militare i-a creat
mari dificultăţi lui Domitianus, care, pentru a asigura liniştea la hotare,
se vede nevoit să încheie un tratat de pace umilitor cu regele dacilor,
Decebal, după ce un efectiv armat de 5 sau 6 legiuni romane, condus
de către Cornelius Fuscus, prefectul pretorienilor, au fost zdrobite la
nord de Dunăre. Bineînţeles, condiţiile acestui acord nu puteau să nu
trezească nemulţumiri la Roma, mai ales că ulterior s-a dovedit că
subsidiile, primite anual de Decebal, erau folosite în alte scopuri decât
cele prevăzute iniţial. Încercarea lui Domitianus de a-i supune pe daci
s-a soldat cu un alt eşec (campaniile militare din anii 89 şi 93), care a
amânat încă cu câţiva ani cucerirea Daciei. În schimb, acesta a reuşit
să stabilizeze pentru câţiva ani frontiera dunăreană, fapt rămas
neapreciat de elita senatorială.
Insuccesele militare au grăbit scoaterea din scena politică a lui
Domitianus, care, pentru a-şi menţine puterea şi autoritatea, adoptă
cele mai neloiale măsuri de îndepărtare a adversarilor politici, instituind
represalii. În cele din urmă, acesta este asasinat (anul 96 d. Hr.), iar
împărat este ales Marcus Cocceius Nerva.
Dar adevăratele rezultate, relevante spectaculoase, în ceea ce
priveşte extinderea Imperiului, se fac remarcate începând cu domnia
lui Traian (anii 98 – 117 d. Hr.) Cele două războaie împotriva
dacilor (101-102 d. Hr. şi 105-106 d. Hr.) s-au soldat cu învingerea
acestora şi transformarea Daciei în provincie romană (anul 107 d. Hr.)
Triumful lui Traian a fost răsplătit cu adăugarea în titulatură a unui
nou nume victorios, Dacicus (învingătorul dacilor).
Următoarea ţintă a fost vechiul duşman al Romei, Parţia. În
prima fază a campaniei lui Traian, începută în 113, este cucerită
Armenia şi transformată în provincie romană, după care a urmat cuce-
rirea întregii Mesopotamii, până la Golful Persic. În anul 116 senatul a
decis să-i confere împăratului victorios un nou epitet, Parthicus
(învingătorul parţilor).
Dar, aşa cum s-a văzut ulterior, dominaţia romană nu s-a putut
menţine prea mult în această parte a Orientului, campania lui Traian în
Orient fiind, mai curând, un eşec, pe care împăratul nu l-a putut
accepta, încercând până în ultima clipă să reorganizeze şi să-şi doteze

125
armata în vederea unei noi campanii. Răscoalele împotriva stăpânirii
romane au izbucnit în vestul Mesopotamiei, în Egipt, Cipru, la
Cyrene. Întregul Imperi începuse să fie dea semne de nelinişte, atât în
partea sa orientală, cât şi în cea occidentală. Succesorul lui Traian,
Aelius Hadrianus (anii 117-138 d. Hr.), s-a văzut nevoit să recu-
noască pierderea cuceririlor din Orient şi să se retragă pe vechile
frontiere, care separau Imperiul roman de Regatul Part. De fapt,
Hadrian a renunţat la expansiuni şi şi-a concentrat eforturile pentru a
consolida hotarele existente, alocând surse importante construcţiei de
drumuri şi apeducte în provincii, întemeind oraşe noi în regiuni
neurbanizate.
În vederea apărării Imperiului, o atenţie sporită a fost acordată
problemei privind organizarea limes-ului, a sistemului defensiv al
frontierei. În sens îngust, acesta se prezenta printr-un ansamblu de
construcţii defensive, în funcţie de specificul natural al zonei (valuri
cu palisade, şanţuri, castre). În sens mai larg, se subînţelege şi o reţea
de drumuri, care asigura legătura de-a lungul hotarului şi facilita
comunicarea cu centrul. În timpul domniei lui Hadrian a fost reorga-
nizat limes-ul într-un şir de regiuni ca Britania, Germania, pe Dunăre şi în
Africa de Nord, lucrările fiind inspectate personal de împărat. Cu toate
strădaniile lui Hadrian de a menţine liniştea în interiorul Imperiului, în
Iudeea a izbucnit o nouă răscoală, de o mare amploare, care nu a putut fi
suprimată decât peste 3 ani (132 – 135). Pe locul Ierusalimului a fost
ridicată o colonie militară romană – Aelia Capitolina.
Spre deosebire de Hadrian, urmaşul acestuia, Antonius Pius
(aa.138 –161) a dus o politică externă consecventă, reuşind să „împin-
gă” frontierele în mai multe puncte ale Imperiului. A fost ridicat un al
doilea limes în Britania, în Germania, pe Dunăre şi în Africa de Nord.
În ceea ce priveşte hotarele orientale, Antonius Pius a reuşit instalarea
unor noi regi clientelari în Armenia şi în spaţiul transcaucazian.
Creşterea autorităţii Romei i se datorează în mare măsură acestui
împărat, despre care anticii au consemnat că „nimeni n-a avut, ca el,
atâta autoritate faţă de popoarele dinafară, deşi întotdeauna a iubit pacea
atât de mult, încât repeta adesea lozinca lui Scipio că preferă să salveze
un cetăţean roman decât să ucidă o mie de duşmani” (Istoria Augusta).
Situaţia se schimbă radical în timpul domniei lui Marcus
Aurelius (anii 161-180 d. Hr.) şi Lucius Verus (anii 161-169 d. Hr.),
fiii adoptivi şi succesorii lui Pius (în premieră, senatul i-a proclamat
pe ambii împăraţi). Starea de siguranţă a hotarelor din timpul domniei
lui Antonius Pius dispăruse, Imperiul fiind ameninţat din toate părţile.

126
Revine în actualitate conflictul cu parţii, care au pătruns în Armenia şi
l-au învins pe guvernatorul roman al Cappadociei, în încercarea
acestuia de a se opune atacului regelui part Vologeses al III-lea.
Contraofensiva romană din primăvara lui 163 a avut succes, parţii
fiind învinşi şi nevoiţi să se retragă dincolo de Eufrat, iar în 165 – să
capituleze. În aceste condiţii, tronul Armeniei este ocupat de un rege
vasal, fidel Romei, iar în nordul Mesopotamiei este reînfiinţat statul
tampon Osrhoene, unde au lăsate garnizoane (Cucerirea parţilor a fost
realizată mult mai târziu, de către împăratul Severus (anii 193-211 d. Hr.),
care a iniţiat două campanii împotriva acestora. Expediţiile s-a
încununat de succes, regatul Osrhoene a fost anexat ca provincie
romană, iar restul teritoriului a fost intrat în componenţa unei noi
provincii, Mesopotamia. Cu acest prilej, în titulatura lui Severus apare
numele „cel mai mare învingător al parţilor”).
Dar războiul din Orient a necesitat concentrarea unor importante
efective militare, care au fost rechemate din diferite colţuri ale
Imperiului, inclusiv de pe limes-ul rhenan şi cel dunărean, făcându-l
permeabil atacurilor barbare. Mai trebuie reţinută şi epidemia de
ciumă, care a făcut ravagii în rândul trupelor romane din Orient, fiind
adusă de acestea şi în interiorul Imperiului (în următorii 25 de ani,
molima a decimat populaţia Imperiului. În aceste condiţii, centrul
operaţiunilor militare se transferă pe Dunăre, unde, în 167, romanii au
trebuit să facă faţă unei invazii masive combinate ale marcomanilor,
sarmaţilor, iazygilor şi quadisilor, care au devastat provinciile
dunărene, invadând până şi Italia Superioară. Pericolul unei coaliţii a
barbarilor i-a determinat pe romani la organizarea unei expediţii la
Dunăre, în anul 169, condusă de cei doi împăraţi. Înfrângerea
triburilor marcomane, însă, nu a însemnat şi instaurarea liniştii pe
limes-ul dunărean. Între timp moare Verus, iar Marcus se vede nevoit
să plece iar în nord, la Dunăre, pentru a stăvili noile atacuri ale
triburilor germane. În 171 sunt înfrânţi quazii şi obligaţi să se retragă
din Pannonia, iar în 172, în urma unor victorii, romanii încheie un
tratat de pace cu marcomanii, care sunt obligaţi să se retragă la 13 km
nord de malul Dunării. Cel de-al treilea adversar al Romei – iazigii,
suferă câteva înfrângeri, iar în 175 Marcus trece fluviul pentru a-i
învinge definitiv.
În linii mari, situaţia la Dunăre a fost ameliorată, dar liniştea
Imperiului era acum periclitată din interior, unde se prefigura
primejdia reală a unui nou război civil: guvernatorul Siriei, Avidius
Cassius s-a autoproclamat împărat, fiind susţinut de trupele sale şi de

127
provinciile vecine, Egiptul, Iudeea şi Arabia. Dar, înainte de a porni cu
forţe armate în sud, pentru a învinge rebeliunea, Marcus primeşte
vestea uciderii lui Avidius Cassius de către ofiţerii acestuia.
La puţin timp, împăratul porneşte cel de-al doilea război
împotriva germanilor, care şi-au reluat atacurile. Învingându-i pe
marcomani, împăratul filosof îşi găseşte sfârşitul în ţinuturile acestora,
fiind răpus de ciumă. Pacea cu germanii este încheiată de Commodius,
fiul lui Marcus Aurelius, pe care acesta îl cooptase la guvernare încă din
timpul vieţii (anul 177). Istoriografia timpului a fost destul de aspră în
judecarea politicii externe ale lui Commodius (anii 180-192 d. Hr),
care era învinuit de faptul că n-a valorificat pe deplin sau chiar deloc
eforturile tatălui său de a extinde hotarele. Sigur, o atitudine mai fermă
ar fi adus noi teritorii, în special la nord de Dunăre, dar prioritară în
această perioadă a fost problema consolidării limes-ului rhenan,
dunărean şi cel din Africa de Nord. În Britannia, respingerea invaziei
triburilor nordice a determinat retragerea hotarului pe valul lui Hadrian.
În linii mari, domnia lui Commodus a oferit provinciilor o stare de
linişte relativă.
Deşi în plină criză politică, legată de problema puterii, sfârşitul
secolului al II-lea aduce rezolvarea parţială a conflictului cu parţii,
învinşi în timpul celor două războaie conduse de Severus. În Occident
şi în Africa, acesta a dus o politică externă consecventă, reuşind să
extindă hotarele Imperiului. Şi-a propus chiar să cucerească întreaga
Britannie, instalând pe râul Tay un mare castru. Victoriile militare
repurtate i-au făcut pe Severus şi fiii acestuia să se proclame „cei mai
mari învingători ai brittanilor”. După moartea tatălui lor, Caracalla îşi
execută fratele, rămânând singur la cârma Imperiului. Urmând
indicaţiile lui Severus şi visând la gloria lui Alexandru Macedon,
tânărul împărat promovează o politică de apropiere de soldaţi,
conducându-se după deviza: „nici un om în afară de mine n-are voie
să aibă bani, pentru ca eu să-i pot dărui soldaţilor”. Caracalla
organizează o expediţie împotriva parţilor (după ce-i fusese refuzată
oferta de căsătorie cu fiica lui Artabanos, regele parţilor), invadând
Assiria şi distrugând oraşul Arbela, unde se aflau cavourile unora
dintre regii Arsachizilor. Nu apucă să ducă la bun sfârşit acest război,
pentru că în 217 cade victimă unui complot. Câţiva ani mai târziu,
parţii se confruntă cu o rebeliune sud-iraniană, care duce la căderea
monarhiei Arsachizilor. Întregul Iran este unit sub puterea lui Ardaşir
(dinastia Sasanizilor), care întemeiază Noul Regat Persan. Pretenţiile
regelui merg şi mai departe, cerându-i Romei restituirea vechilor

128
posesiuni persane, care cuprindeau,practic, toate regiunile din bazinul
de est al Mediteranei. În aceste condiţii, Alexander Severus încearcă
să dea riposta, organizând o nouă campanie militară în Orient. Cu
toate că au înregistrat unele succese, armatele romane au fost nevoite
să se retragă din Armenia în Siria.

8. Provinciile romane în timpul Principatului

Aducerea unui vast teritoriu sub unică ascultare, în urma unei

intense politici de cucerire, promovată de Roma în secolele I –II d. Hr., a
favorizat dezvoltarea unor largi şi multiple relaţii economice între diferite
regiuni ale Mediteranei. Dezvoltarea diferenţiată a provinciilor înglobate
în Imperiu, fie că este vorba de state cu o economie performantă, cum
erau Egiptul, Siria, Asia Mică sau de zone cu o economie primitivă, cum
era în cazul galilor, al iberilor, pannonilor, illirilor, moesilor, dacilor a fost
racordată la un circuit unic de valori, contribuind la accelerarea evoluţiei
socio-politice în zone mai puţin avantajate.
La baza structurii politico-administrative a Imperiului a stat
sistemul de provincii, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-o
structură internă complexă. Deosebim câteva zone importante, care
reuneau mai multe provincii: zona occidentală, cu Corsica, Sardinia,
3 provincii spaniole (Boethica, Lusitania, Tarraconensis), 4 provincii
gallice (Gallia Narbonensis, Aquitania, Lugdunensis, Belgica),
Germania Superior şi Germania Inferior, Britannia.
Un alt complex important îl constituiau provinciile din spaţiul
danubiano-balcanic: Raeţia, Noricum, Pannonia, Dalmaţia, Moesia
Superior şi Moesia Inferior, Dacia, Tracia, Macedonia, Epir şi Ahaia.
A treia structură, cea orientală, întrunea Egiptul, Asia, Bithynia,
Pont, Cilicia, Siria şi Palestina, Galatia, Cappadocia, Lycia, Pamphi-
lia, Arabia, Creta şi Cyrenaica. Dintre aceste provincii, Egiptul deţinea
un statut aparte, fiind considerat drept domeniu imperial, fiind condus
de reprezentantul direct al principelui. Particularitatea complexului
provincial oriental o constituia structura internă a provinciilor, unde
întâlnim laolaltă oraşe cu statut de colonie sau municipiu, mici regate,
cum era cel al Iudeii, teritorii autonome ale templelor, unităţi
teritorial-administrative aparte, aşa-numitele satrapii.
Al patrulea complex provincial întrunea posesiunile romane din
Africa de Nord, care, geografic vorbind, cuprindeau regiunile de la vest
de Cyrenaica până la ţărmurile Oceanului Atlantic, incluzând cele 4 pro-
vincii: Africa, Numidia, Mauritania Tingitana şi Mauritania Caesarensis.
129
 În ceea ce priveşte spaţiul italic, acesta se afla într-o situaţie
privilegiată, fiind conceput atât teoretic, cât şi practic ca o imagine
concentrată a statului roman. Astfel, locuitorii Italiei beneficiau de
dreptul italic, fiind scutiţi de impozitele directe, iar aristocraţia italică
era majoritară în aparatul de stat. De asemenea era interzisă
staţionarea trupelor regulate în peninsulă. În ceea ce priveşte
administrarea locală, oraşele beneficiau de conducere autonomă, iar
locuitorii acestora se bucurau de toate privilegiile cetăţeniei romane.

9. Criza politică din ultimul deceniu al secolului al III-lea.

Instaurarea dinastiei Severilor

Domnia lui Commodus (anii 180 – 192 d.Hr.), un personaj

megaloman, total diferit de tatăl său, a marcat începutul declinului
Imperiului Roman. Dio Cassius, în a sa Istorie romană, scrisă la
jumătate de secol după moartea lui Marcus Aurelius, face o concluzie
asupra acelei perioade, menţionând că odată cu moartea lui Marcus s-a
terminat Epoca de Aur a Imperiului Roman şi a început Epoca de Fier.
Într-adevăr, sfârşitul dinastiei Antoninilor a fost destul de dramatic,
fiind marcat de un despotism violent, cruzime, sărăcie şi depravare
morală. Trecuse perioada de glorie şi fericire a Principatelor lui Traian
şi Hadrian, caracterizate de Florus drept saeculum nostrum (secolul
nostru), după care urmează declinul, marcat de o profundă criză
economică, socială şi politică. Iar reluarea persecuţiilor sângeroase,
uzurpările, luptele pentru putere nu fac decât să dea dimensiunea unei
crize mult mai adânci, cea a mentalităţilor.
Situaţia se complică şi mai mult după moartea lui Commodus şi
a lui Publius Heluius Pertinax (fost prefect al Romei, care, susţinut
de pretorieni, a fost aclamat de senat şi deţinuse Principatul timp de
87 zile), când „purpura imperială” devenise un obiect de licitaţie.
Desemnarea principilor era controlată de garda pretoriană, iar criteriul
de selecţie îl constituia cuantumul sumei oferit de către pretendenţi.
Greu de imaginat starea de decadenţă şi grotescul întregii situaţii! Cu
toate acestea, senatul a acceptat proclamarea ca principe a senatorului
Marcus Severus Didius Iulianus, fost guvernator-legal imperial şi fost
proconsul al Africii.
Indignate de impertinenţa pretorienilor în desemnarea principelui,
legiunile din Pannonia Superior l-au aclamat pe comandantul lor, Lucius
Septimius Severus, ca imperator, fiind susţinute de forţele armate din cele

130
două Germanii şi din Moesii. În paralel, trupele din Siria l-au aclamat ca
imperator pe Gaius Iustus Pescennius Niger, legatul guvernator al
provinciei, iar cele din Britannia – pe Clodius Albinus.
Pornind în marş forţat spre Roma, Septimius Severus n-a
întâmpinat nici o rezistenţă, ocupând în mai 193 oraşul, iar senatul la
scurt timp îl investeşte principe. Precaut, noul împărat i-a conferit
titlul de Caesar lui Clodius Albinus (deşi de facto acesta devenea
succesor la domnie, i-a fost refuzată acordarea imperium-ului şi
funcţia tribuniciană, fapt ce a determinat o nouă dizidenţă, în ianuarie
196) şi si-a îndreptat trupele împotriva lui Pescennius Niger, în Orient.
Înfrângerea şi decapitarea acestuia nu a fost, însă, în măsură să
liniştească spiritele, iar confruntarea dintre împăratul investit
(Septimius Severus) şi cel proclamat (Clodius Albinus) s-a finalizat
în favoarea celui dintâi, care pune începutul dinastiei Severilor. După
ce i-a pedepsit pe adepţii lui Pescennius Niger (cea mai importantă
măsură a fost împărţirea Siriei în 2 unităţi administrative, una condusă
de un guvernator consular (Siria Coele), iar cealaltă, Siria Phoenice,
de un guvernator, care era, totodată, şi legatul legiunii. Domnia lui
Septimius Severus (anii 193-211d.Hr.) s-a caracterizat printr-o
politică reformistă, care urmărea perfecţionarea administrării statului.
Pentru a asigura o mai bună funcţionare a Imperiului şi după dispariţia
sa, împăratul i-a asociat la domnie, încă din timpul vieţii, pe cei doi fii
ai săi, Caracalla şi Geta. Astfel, între 209 şi 211 Imperiul roman a avut
3 împăraţi. După Caracalla (anii 211-217 d.Hr.), omorât în timpul
războiului împotriva parţilor, împărat devine Marcus Opellius
Macrinus, prefect al pretoriului, ales de către soldaţii corpului
expediţionar. Dar numai peste un an acesta este omorât, căzând
victimă conjuraţiei Iuliei Maesa, o rudă apropiată a lui Caracalla, care
tinde să-şi urce nepotul, Avitus Bassianus (cunoscut sub numele de
Elagabalus), pe tronul imperial. Dar dispreţul pe care l-a provocat
acesta în cei 4 ani de domnie a determinat-o pe aceeaşi Iulie Maesa să
pună la cale un alt complot, după care la cârma Imperiului îi revine
unui alt nepot al său – Alexander Severus (anii 222-235 d. Hr.).
După această perioadă statul roman trece printr-o gravă criză politică,
caracterizată de domnia împăraţilor soldaţi (anii 235 – 284 d. Hr.)
Evoluţii socio-politice. Problema cetăţeniei
Trebuie remarcat de la bun început faptul că transformările
politice radicale începute odată cu destrămarea cadrului instituţional
republican şi instaurarea Principatului, au generat o profundă
modificare a ierarhiei sociale. Explicaţia acestui fenomen reiese din
131
atitudinea pe care au adoptat-o diverşi cezari faţă de ideea de guver-
nare, unii – urmând modelul iniţiat de Augustus, bazat pe un absolu-
tism prudent şi, respectiv, pe respectarea, mai mult sau mai puţin
formală, a senatului şi a membrilor acestuia; alţii – mergând pe ideea
unei puteri monarhice absolutiste, care a atras după sine o politică
strategică bine definită, îndreptată, în special, împotriva principalei
forţe opoziţionale – senatul. În consecinţă, se constată o creştere a
rolului armatei, fiind susţinuţi şi promovaţi tot mai mult în viaţa
politică cavalerii şi elitele provinciale. Transformarea nucleului politic
corespunde necesităţii de a implementa tot mai profund ideile unui
„populism regal”, dacă ar fi să folosim sintagma propusă de E. Cizek.
În ceea ce priveşte ordinul senatorial, restrângerea cadrului
politic la o singură persoană, care reuşeşte să concentreze aproape
întreaga putere, a însemnat, în primul rând, restrângerea şi chiar
pierderea drepturilor politice şi, nu în ultimul rând, a averilor
personale. Decăderea unor familii de patricieni a fost grăbită şi de
aplicarea sistematică a dreptul censorial, deţinut de împărat, în virtutea
căruia s-au produs epurări masive ale senatului, urmate de eliminarea
din viaţa politică a senatorilor ostili regimului. Mai mult decât atât,
comploturile organizate de aceştia (ex.: conspiraţia lui Piso din anul
65 sau Coniuratio Uniciana împotriva lui Nero) au atras după sine şi
exterminarea fizică a unora dintre membrii iluştri ai familiilor
nobiliare. În aceste condiţii, locurile vacante din senat sunt completate
cu reprezentanţi ai aristocraţiei italice şi provinciale, care devin
majoritari în timpul domniei lui Marcus Aurelius. Mai mult decât atât,
sunt promovaţi homines noui (oamenii noi), susţinătorii puterii
imperiale, dintre care nu lipsesc şi descendenţi ai liberţilor. A fost
limitată şi accederea senatorilor patricieni la anumite sacerdoţii, prin
acordarea statutul de patrician unor senatori plebei.
Treptat, senatul este restrâns în prerogative, cea mai gravă
lovitură fiind dată de Gallienus, care-i îndepărtează pe senatori de la
comanda militară. Această disociere netă între ordinul senatorial şi
armată a fost ultimul pas pe calea pierderii definitive a dreptului de a
aproba numirea împăratului, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Carus
(anul 282). Ascendenţa competenţei împăratului asupra prerogativelor
senatoriale s-a făcut remarcată în diverse domenii: legislativ, adminis-
trativ, financiar.
O ascensiune politică remarcabilă în epoca imperială o înre-
gistrează cavalerii (ordo equester), graţie protecţiei de care s-au
bucurat din partea împăratului, în defavoarea ordinului senatorial.
Loialitatea cavalerilor a fost răsplătită cu avansarea acestora în
posturile administrative importante, chiar şi până la numirea în funcţia
132
de procurator Augusti într-o provincie mai mică sau praefectus
praetorio – culmea carierei ecvestre, deţinătorul fiind un vir emi-
nentissimus („ cel mai de seamă bărbat”). Astfel, treptat, prin favo-
rurile pe care le primesc din partea împăraţilor, dar şi prin perse-
verenţă şi abilitate personală, mai mulţi reprezentanţi ai cavalerilor
reuşesc cariere de excepţie. La un moment dat se produce o decantare
în cadrul acestui ordin, când o mică elită reuşeşte să-şi dispute
importante funcţii de stat, iar restul – întregind rândul decurionilor.
Una dintre cele mai importante deschideri în ascensiunea militaro-
politică a cavalerilor se înregistrează în timpul lui Septimius Severus,
care a înlocuit comites de rang senatorial din statul major cu cavaleri.
Reforma lui Gallienus din anul 262, prin care cavalerilor le este
rezervată conducerea armatei şi, implicit, asocierea la guvernare, le
deschide definit calea spre puterea supremă. Este suficient să amintim
că un şir de împăraţi ca Maximinus Thrax (anii 235-238), Filip Arabul
(anii 244-249), Claudius II Gothicul (anii 268-270), Aurelianus (anii
270-275), Probus (anii 276-282), Carus (anii 282-283) proveneau din
ordinul ecvestru, secolul al III-lea fiind cunoscut ca secolul
„împăraţilor soldaţi”.
Un alt segment social important, cu largi atribuţii în viaţa
politică a Imperiului, îl constituie liberţii, în special, libertus Augusti
(„libertul împăratului”). Bineînţeles, nu toţi liberţii au reuşit să se
îmbogăţească şi să facă o carieră politică. O parte dintre ei, însă,
datorită competenţei profesionale şi fidelităţii faţă de împărat, au
reuşit ocuparea unor funcţii de invidiat chiar şi pentru nobilii ereditari.
Aflându-se în fruntea unor ministere ale principilor, liberţii erau
persoane foarte influente, cu multiple prerogative şi largi posibilităţi,
fiind „curtaţi” până şi de senatori (Un exemplu elocvent îl reprezintă
cazul principelui Pertinax, fiul unui libert îmbogăţit, care a reuşit o
strălucită carieră militară şi ecvestră).
În timpul dinastiei Flavia, se observă o diminuare a influenţei
acestora şi, implicit, pierderea posturilor, odată cu ascensiunea cavale-
rilor. Totuşi, cedarea poziţiilor s-a produs numai la nivelul superior al
administraţiei imperiale, urmând ca celelalte posturi secundare să fie
ocupate de liberţi. Astfel, indirect, în administrarea lor intra controlul
unor instituţii şi activităţi vitale ale statului, cum ar fi serviciile publi-
ce, emisiile monetare, poşte, drumurile, minele, carierele de marmură.
Încă un aspect interesant al societăţii romane din timpul
Principatului se cuvine a fi menţionat. Este vorba de acordarea unor
favoruri, în sfera drepturilor publice, anumitor elemente elitare, fapt ce
a produs o anumită inegalitate între cetăţenii „mai onorabili” (hones-
tiores) şi cetăţenii „mai umili”(humiliores).
133
 O altă problemă a istoriei romane o constituie problema cetăţe-
niei, în special extinderea şi generalizarea acesteia prin edictul lui
Caracalla, care încununează evoluţia unui proces firesc şi ireversibil.
Acordarea cetăţeniei romane se înscria într-un privilegiu pe care
Roma îl acorda aliaţilor săi. Totodată, cetăţenia prevedea un şir de
avantaje economice şi fiscale, dat fiind faptul că întreaga povară a
obligaţiilor militare şi economice cădeau pe umerii aliaţilor, şi nu pe
cei ai cetăţenilor romani. Nu în ultimul rând, primirea cetăţeniei des-
chidea provincialului, interesat într-o carieră de stat, accesul la funcţia
mult râvnită. Mai trebuie adăugat şi faptul, că din punct de vedere
juridic, doar cetăţenii puteau să fie încadraţi în legiuni. Situaţia se
schimbă în timpul Imperiului, când au fost înrolaţi şi peregrini
„naturalizaţi”.
În urma războiului cu socii, au fost adoptate câteva legi (lex
Iulia, lex Calpurnia), prin care accesul la cetăţenie li se asigura doar
italicilor loiali Romei. Ulterior, prin lex Plautia Papiria, statul roman
acorda calitatea de cetăţean tuturor italicilor. E. Cizek observa, că
pătrunderea masivă a italicilor în rândurile cetăţenilor romani a
însemnat şi însuşirea de către aceştia a întregului utilaj mental roman,
contribuind la transformarea ulterioară a acestuia, după cum era şi
firesc. Ulterior, în timpul Imperiului, asistăm la un proces similar, de
data aceasta fiind vorba de populaţiile alogene supuse unui intens
proces de romanizare.
Din această perspectivă, edictul lui Caracalla din anul 212, prin
care toţi locuitorii liberi ai provinciilor primeau statutul de cetăţean, se
înscrie într-o logică firească.
Legea nu-i încadra pe copii şi pe deditici (persoane care au fost
nevoite să capituleze fără condiţii; nu aveau dreptul să se căsătorească
cu romanii, le erau interzise activităţile comerciale). Omogenizarea
juridică a întregii populaţii răspundea şi unor nevoi financiare. Odată
cu acordarea generalizată a cetăţeniei, s-a dublat impozitul pe
succesiune, obligatoriu pentru toţi cetăţenii romani. Totuşi, tradiţia
romană a apreciat înalt Constitutio Antoniniana, prin care Imperiul
devenea patria tuturor locuitorilor săi; în plan religios, se stipula faptul
că acest edict a avut meritul de a fi mărit numărul adoratorilor zeilor
romani şi de a fi accentuat, încă o dată, supremaţia acestora în raport
cu celelalte divinităţi.
Dobândirea cetăţeniei se făcea prin mai multe mijloace, atât
legale (executarea serviciului militar în trupele auxiliare sau deţinerea
unei magistraturi), cât şi ilicite (prin uzurpare, de exemplu).

134
 Creşterea Imperiului a determinat şi a fost determinată de o
puternică dezvoltare economică, capabilă nu numai să susţină o
politică externă prodigioasă, implicit, întreţinerea celei mai mari
armate a timpului (70 de legiuni, până la Augustus, care a redus
efectivele la 25 de legiuni, urmând ca pe timpul lui Septimius Severus
numărul lor să crească până 33, la care se adaugă trupele auxiliare,
cohortele urbane şi garda pretoriană) ci, mai ales, să coaguleze
teritoriile cucerite în jurul unei pieţe unice. Trebuie avute în vedere şi
avantajele unei perioade relativ liniştite, oarecum lipsită de conflicte
externe majore (liniştea de la hotare a fost, uneori, cumpărată prin
subsidii generoase, pe care unii împăraţi, aşa cum arată P. Petit, le
ofereau barbarilor), marcată de o reală prosperitate, inclusiv de
creşterea nivelului de trai. Bineînţeles, au existat şi perioade de criză,
aşa ca cea de la mijlocul sec. III d. Hr., cu repercursiuni în toate
sferele vieţii social-economice şi politice, când era ameninţată până şi
coeziunea Imperiului.
În ceea ce priveşte dezvoltarea economică, nu s-a produs o
centralizare, ci stabilirea unui echilibru relativ între diverse ramuri şi
regiuni economice specializate. Principalul instrument şi, totodată,
barometrul vieţii economice, era piaţa liberă, stabilită în funcţie de
cerere şi ofertă. Astfel, treptat, Italia începe să piardă monopolul
producţiei viticole şi a celei de ulei (în pofida măsurilor protecţioniste
promovate de Traian şi Hadrian), care se dezvoltă cu mult succes în
provinciile apusene (în Hispanii şi Galii), unde agricultura a fost
raţional reorganizată după modelul domeniilor italice şi unde au fost
aplicate tehnologii îndrăzneţe (a fost perfecţionat teascul, s-a introdus
plugul greu, se răspândesc morile cu apă).
În agricultură câştigă tot mai mult teren marile proprietăţi funciare
(latifundia, saltus, care pot încorpora între 300 şi 10.000 ha), în
detrimentul celor mici şi mijlocii, ca urmare a pauperizării micilor
producători şi, respectiv, a concentrării pământurilor în mâinile marilor
latifundiari, atât în Italia, cât şi în provincii. Bineînţeles, mica
proprietate n-a dispărut complet şi nici cea obştească, îndeosebi, în
provinciile care au fost incluse mai târziu în Imperiu, cum ar fi
Pannonia, Moesia, Tracia, Dacia. Însă şi aici se implementează marile
proprietăţi, a căror producţie era destinată pieţei (e vorba de fermele
agricole, villae rusticae). În funcţie de organizarea acestora, deosebim
latifundii centralizate, care se bazau pe munca sclavilor (cunoscute pe
larg în Spanii şi Gallii) şi cele descentralizate, unde se folosea munca
colonilor şi a familiilor acestora (în Italia, Africa, în provinciile
Orientale). Ambele forme de gospodărire au avantajele şi dezavantajele
135
lor: pe de o parte, organizarea muncii centralizate asigura o mai bună
disciplină, cât şi aplicarea unor tehnologii eficiente, dar, în schimb,
lipsea cointeresarea directă a producătorului (în acest sens, a sclavului)
în rezultatul muncii sale. Pe de altă parte, cointeresarea colonilor în
sporirea producţiei agricole (plata arenzii constituia 1/3 din producţia
anuală şi se plătea în produse) a determinat o altă atitudine faţă de
muncă şi de rezultatul acesteia; în schimb, din cauza neputinţei de a
investi în pământ şi unelte, rezultatele erau, uneori, destul de modeste.
În rândul marilor latifundiari, împăratul juca un loc de frunte,
acesta administrând, prin intermediul unui procuror, întinse proprietăţi
imperiale, cu precădere în provinciile din Orient şi Africa. Mărirea
suprafeţelor imperiale se făcea, de obicei, din confiscări. În paralel,
împăraţii cedează o parte din pământurile lor în favoarea veteranilor
(cum ar fi în cazul celor instalaţi în Egipt, pe timpul Severilor) sau
militarilor (de-a lungul limes-ului), contra unei rente.
În ceea ce priveşte meşteşugurile, dezvoltarea acestora în
provincii a continuat în spiritul tradiţiilor locale, care au fost mult
îmbogăţite cu tehnicile romane. Producerea mortarului, a cărămizii
arse, a sticlei (prin suflare) au stimulat apariţia unor noi activităţi. Un
loc aparte îl ocupă mineritul, care se constituia în monopol imperial.
Lărgirea pieţei de materii prime (sunt exploatate intens zăcămintele de
fier din Britannia, Gallii, Noricum, Cilica, Cappadocia), cele de aur
din provinciile Hispania, Dalmaţia, Dacia, Armenia; din Hispania şi
Dalmaţia venea arama, plumbul şi staniul – din Britannia, iar marmura
din Africa şi Grecia), a impulsionat producţia de arme şi unelte de
muncă din fier, cât şi a giuvaericalelor. În cea mai mare parte,
activitatea meşteşugărească era orientată spre un export masiv.
Trebuie făcută deosebirea între micile ateliere din spaţiile rurale sau
citadine, care produceau pentru consumul intern şi unităţile mai mari,
care produceau în serie. În primul caz, întregul volum de muncă era
acoperit de proprietar şi câţiva angajaţi; în cel de–al doilea caz,
numărul angajaţilor liberi sau al sclavilor era de ordinul zecilor sau
chiar al sutelor. Nu trebuie uitată nici amploarea pe care a luat-o
activitatea edilitară (ce „absorbea” mâna de muncă ieftină), inclusiv
grija pentru aprovizionarea cu apă a marilor oraşe, constituirea unei
reţele de drumuri terestre şi fluviale, care a facilitat dezvoltarea
legăturilor economice în cadrul Imperiului.
Dezvoltarea comerţului este ilustrat şi de o febrilă activitate
financiar-cămătărească. În special, comerţul era axat pe produse
agricole (cereale, vinuri, uleiuri, lână), dar nu lipseau şi cele meşteşu-
găreşti (ceramica de lux – terra sigillata, podoabe, obiecte din sticlă).
Cât priveşte producţia cerealieră, rolul Egiptului şi al provinciei Africa
136
este, de departe, unul de frunte, importurile asigurând aprovizionarea
cu pâine a populaţiei din Roma. Tot din Egipt venea papirusul, grani-
tul, iar din regiunile orientale – vinurile alese, bijuteriile, ţesăturile,
mirodenii, mătăsuri. Legăturile se făceau atât pe uscat, cât şi pe apă,
fapt ce a stimulat lucrările de amenajare ale unor vaste reţele rutiere
inter-provinciale şi de-a lungul limes-ului. Un alt segment important în
sistemul de schimburi comerciale l-au constituit porturile.
Caracteristic pentru această perioadă sunt dezvoltarea colegiilor
profesionale (mai ales în timpul Antoninilor) şi a marilor companii
comerciale (societates), care se preocupau de organizarea şi asigurarea
exportului, dezvoltând un amplu sistem de agenţi comerciali în terito-
riu. Comerţul devine cea mai importantă sursă de acumulare de capital.
Pliniu cel Bătrân vorbeşte despre circa 100 milioane de sesterţi care
luau anual calea Orientului (Naturalis historia, 6, 101; 12, 80), în
schimbul satisfacerii celor mai rafinate şi exotice cerinţe ale romanilor.
Oscilaţiile din sectorul financiar au afectat grav piaţa monetară
şi aşa destul de instabilă. Deprecierea denarului se accentuează după
reforma monetară a lui Nero, care stabileşte paritate între dinarul
roman de argint şi drahma grecească. Intenţia împăratului a fost de a
impulsiona unificarea economiilor statelor cuprinse între hotarele
Imperiului. Deprecierea monedei, în special a celei din bronz (pe cale
de dispariţie), dar şi a celei de aur (aureus) a atras după sine creşterea
preţurilor. Spre comparaţie, valoarea unei libre de aur pe timpul lui
Augustus era de 1000 denari. Trei secole mai târziu, aceasta oscilează
între 60.000-70.000 denari. În sec.III d.Hr. denarul este treptat înlocuit
cu antoninianul de argint (echivalentul a 1,5 denari). Încercările
împăraţilor de a reduce inflaţia nu au dat rezultatele scontate, pentru
ca nu au vizat însăşi esenţa problemei, iar întreţinerea armatei şi a unui
stufos aparat funcţionăresc a determinat căutarea unor noi surse de
venituri, asigurate, în mare parte, de creşterea impozitelor
suplimentare (ca aurum coronarium) şi a taxelor. Cu toate acestea,
puterea financiară a Romei era departe de a se fi epuizat.
Întrebări recapitulative:
1. Evoluţia instituţiilor politice în perioada Principatului.
2. Transformările sociale în timpul Imperiului timpuriu.
3. Caracterizaţi mecanismul administrării provinciilor.
4. Generalizarea cetăţeniei romane. Edictul lui Caracalla.
Propuneri de referat:
1. Originea Principatului. Interpretări istoriografice.
2. Testamentul politic al lui Augustus.
137
 XII. CRIZA IMPERIULUI ROMAN
DIN SECOLUL AL III-LEA.
IMPERIUL ROMAN TÂRZIU

Schimbarea constituţiei Romei imperiale este socotită, în mod

obişnuit, ca fiind rezultatul anarhiei militare instalate odată cu moartea
lui Severus Alexander (235 d. Hr.) şi a fenomenelor asociate. În reali-
tate, trebuie să se ia în considerare că regimul creat de Augustus nu a
oferit decât o soluţie de amânare a unor fenomene de criză. Poate fi
considerată drept o cauză esenţială natura hibridă a sistemului. Mai
exact, preocuparea de a conserva, măcar, aparenţa republicană prin
crearea unui model diarhic în care puterea era împărţită între principe
şi senat. Principiul nu a funcţionat perfect şi păstrarea echilibrului
între cele două componente ale puterii – principele şi senatul – a
depins, în primul rând, de personalitatea celui care deţinea principalele
pârghii ale statului. Un caracter instabil şi un comportament abuziv a
putut să provoace reacţii negative din partea senatului. Pe de altă
parte, Augustus şi succesorii lui au creat instituţii paralele (cu titlu
privat sau de stat) şi anume consiliul imperial, birourile şi prefecturile
(atribuite şi cavalerilor), care au dublat sau au substituit senatul. În
acelaşi timp, magistraturile (câte s-au păstrat) îşi pierd atribuţiile reale,
iar maniera şi criteriile de desemnare se transformă într-o componentă
formală a sistemului. În schimb, principele acumulează puteri, atribuţii
şi funcţii, care-l transformă în unicul deţinător al autorităţii. La
componentele reale ale puterii imperiale (imperium proconsulare
majus, tribunicia potestas, pontificatul maxim, puteri censoriale),
situarea deasupra legii, exprimarea voinţei politice prin edicte,
mandate, decrete şi rescrise) se adaugă o abilă propagandă ideologico-
religioasă şi elogierea calităţilor personale ale deţinătorului ei (genius
personal special, natura divină a ascendenţilor ca efect al ceremoniei
de apoteoză, naştere însoţită de miracole, vezi Augustus şi Nero), ca şi
elaborarea cultului imperial asociat sau nu cultului Romei.
Este interesant că în ciuda acestor transformări instituţionale nu se
înregistrează nici o opoziţie faţă de sistem. Fără îndoială, se cunosc
atitudini negative, dat nu faţă de regim, ci faţă de persoana care-l

138
încarnează. Asemenea atitudini se exprimă cel mai adesea prin dispreţ,
absenteism şi uneori prin complot şi asasinat. Nici un moment nu se
pune în discuţie formula politică în sine. Au existat, evident, şi nostal-
gici, numai că aceştia s-au mulţumit să facă elogiul marilor republicani
sau ale unor evenimente de excepţie din istoria Romei republicane.
Aspectul cel mai grav al Principatului îl reprezintă problema
succesorală, care a reprezentat punctul slab al regimului. Transmiterea
puterii nu a urmat principiul eredităţii naturale, poate din motive
obiective. Dar Augustus a încercat să rezolve problema succesorală
prin serii de adopţii, adică prin ereditate fictivă (fii vitregi, alte rude).
Poate şi din preocuparea de a da mai multă substanţă adopţiei, a
procedat la acordarea de statute şi titluri particulare (vezi princeps
inventutis, acordarea magistraturii supreme – consulatul), dar şi prin
asocierea la putere, cu un statut inferior (vezi Tiberiu) sau la soluţia de
condominum (Marc Aureliu).
Practica inaugurată de Augustus a fost imitată de succesori, cu
excepţia situaţiilor în care a existat şansa eredităţii naturale (dinastia
Flavia, a Severilor, dinastia Constantiniană, dinastia Valentiniană,
dinastia Theodosiană).
La starea de nesiguranţă provocată de absenţa unei legi
succesorale clare s-a adăugat numărul mare de factori care puteau
interveni în proclamarea împăraţilor: intriganţi din anturajul imperial,
inclusiv femeile din familia imperială (vezi Agrippina şi femeile din
dinastia Severilor), garda pretoriană, mai exact, prefectul pretorului,
legiunile staţionate în diverse provincii. Senatul va juca un rol cu totul
modest în istoria proclamaţiilor imperiale. Dacă în primul secol al erei
imperiale garda pretoriană a deţinut un loc important, deja sfârşitul
dinastiei iulio-claudice este marcat de asumarea, de către legiuni, a
rolului de factor principal în desemnarea şi susţinerea propriilor legaţi
la titlul imperial. Mai mult, se asistă la confruntarea între legiunile
interesate în promovarea unui legat sau altuia. Este cazul crizei din
anii 68 –69, încheiată cu triumful lui Vespasian. Situaţia se va repeta
în 193, la moartea lui Comodius. De data aceasta luptele între rivali se
vor prelungi până în 197. Abia în acest an Septimius Severus, legatul
Pannoniei Superior, proclamat la carnuntum în 193, intră în Roma.
Ultima criză provocată de asasinarea, în 235, a lui Severus
Alexander, va deschide o perioadă de 50 de ani de instabilitate şi
insecuritate. Nu numai în ceea ce priveşte instituţia imperială, dar şi în
ceea ce priveşte funcţionarea celorlalte organisme ale statului şi
apărarea graniţelor, care devin vulnerabile şi permeabile.

139
 Îndeobşte, această perioadă se întinde între anii 235 şi 284 şi
este desemnată drept criza secolului al III-lea sau drept anarhia
militară. Trebuie subliniat, că, dincolo de tradiţia scrisă, deja
constituită, în ceea ce priveşte importanţa legiunilor, trebuie să fi jucat
un rol deosebit recunoaşterea deschisă, de către Severi, a naturii
militare a puterii imperiale şi încredinţarea protecţiei personale unei
legiuni (legio II Parthica), instalate pe munţii Albani.
Anarhia militară este marcată nu numai de desele proclamaţii,
dar şi de natura competiţională a desemnărilor, scurtimea domniilor şi
motivele emoţionale care stau, de cele mai multe ori, la baza
schimbării atitudinii faţă de un candidat sau altul. Faptul că un împărat
a fost debarcat nu înseamnă că avem de-a face cu o persoană
incompetentă. Evoluţiile militare au demonstrat că între „împăraţii
soldaţi” s-au aflat persoane capabile să găsească soluţii de eliminare
sau de amânare a unor procese grave: secesiuni ale provinciilor,
atacuri barbare, structura armatei, fenomene sociale grave. Între
aceştia trebuie să fie amintiţi Gordian III (anii 238 –244), M.Julius
Philipus (Arabs)(anii 244-248), Decius (anii 249 –251), P.L. Egnatius
Gallienus (anii 260 –268) şi împăraţii de origine illiră, între care
Aurelian (anii 270 –275) şi Diocleţian (anii 284 – 306), reprezintă
nume de primă mărime.
Este necesar să se sublinieze că această anarhie militară nu
reprezintă decât una dintre feţele crizei, cea mai uşor perceptibilă.
Pentru că, în realitate, avem de-a face cu o criză profundă, care a afectat
toate compartimentele vieţii. Unele dintre aspectele crizei, în special
cele politico-militare sunt consecinţele fenomenelor amintite la
începutul acestui capitol. Altele sunt datorate fragilităţii sistemului
militar ofensiv şi defensiv, în condiţiile unei agresivităţi sporite a unor
neamuri barbare.
Alte aspecte sunt provocate de gradul de instabilitate generală,
care a determinat, la rândul ei, devalorizarea monedei, inflaţii, degra-
darea vieţii economice tradiţionale, modificarea concepţiilor generale
privind condiţia socială a persoanelor şi stărilor sociale. Toate aceste
fenomene au o istorie mai veche, dar capătă o intensitate deosebită în
timpul dinastiei Severilor, când se caută şi se găsesc unele soluţii.
Anarhia militară va determina doar agravarea lor.
Primul aspect care se cuvine a fi menţionat îl reprezintă
afirmarea atotputerniciei statului. În consecinţă, consiliul imperial
devine principalul instrument de guvernare şi organul legislativ, în
vreme ce autoritatea senatului este din ce în ce diminuată. Puterea
statului şi a împăratului este justificată şi legitimată de opera juridică
140
excepţională ilustrată de Papinian, Ulpian şi Paul. La această evoluţie
se adaugă creşterea domeniului funciar imperial, şi ca rezultat al
confiscărilor iniţiate de Sevei în cadrul efortului de eliminare a adver-
sarilor politici (v.Septimius Severus, în 197). Ca urmare a acestor
măsuri se asistă la decăderea ordinului senatorial şi la promovarea
cavalerilor care ocupă cele mai înalte funcţii în administraţie.
Politica de mână forte explică şi tendinţa de militarizare a
administraţiei. Se înregistrează de asemenea o tendinţă de discriminare
în defavoarea italicilor, care sunt excluşi de la garda pretoriană şi
pierd privilegiul de a-i da pe centurioni. Această politică discriminantă
pare nefirească în condiţiile în care, prin edictul lui Caracalla (anul
212), dreptul de cetăţenie romană este extins, cu o singură excepţie
(acei deditici), la toţi locuitorii imperiului roman, deci dispare opoziţia
între romani şi supuşi. Marii beneficiari ai noului sistem sunt
peregrinii care pot accede la carierele oficiale.
În plan fiscal şi economic, se înregistrează, de asemenea,
evenimente deosebite. Unul din semnele cele mai grave îl reprezintă
inflaţia provocată, în mare măsură, de creşterea excesivă a cheltuie-
lilor militare. Degradarea monedei de argint începe sub Septimius
Severus, dar atinge cote alarmante odată cu emiterea, de către
Caracalla, a unei monede de argint cu greutate şi titlu scăzute – anto-
ninianus. Efectele nu au întârziat să apară. Decăderea economică,
intervenţia statului în economie (vezi interzicerea comerţului în
anumite zone, instituirea de monopoluri de stat, impunerea de taxe,
crearea sistemului rechiziţiilor), substituirea salariilor sau soldei prin
plata în natură (pământ pentru soldaţii de pe limes), schimbarea
sistemului de percepere a impozitelor, care intra în sarcina curialilor,
ei înşişi deveniţi membri ai unor colegii ereditare. Pe durată, aceste
fenomene au dus la abandonarea economiei monetare şi la instaurarea
economiei naturale.
În plan social se asistă la o mai mare polarizare a societăţii ro-
mane, creşterea numărului asistaţilor (vezi pueri/puellae; mammaeum
/mammaeanae) şi distribuţiile gratuite de alimente. Această polarizare
va face ca la sfârşitul acestei perioade societatea să fie divizată în două
categorii majore – honestiores şi humiliares. Crearea colegiilor
profesionale ereditare, inclusiv acordarea, pentru soldaţi, a dreptului
de a se asocia în colegii şi tendinţa transformării armatei într-o
instituţie ereditară completează aceste fenomene.
Inflaţia, decăderea comerţului şi regresul economic au fost agra-
vate de atacurile barbarilor, care din anii 235-238 devin o realitate
cotidiană gravă.
141
 Incapacitatea armatei romane de a face faţă unor atacuri date de
mici bande de barbari, la început doar interesate de pradă, se explică
prin ponderea excesivă a infanteriei greu înarmate, prin cele două
reforme care au agravat dificultăţile de deplasare ale trupelor (Hadrian
şi Septimius Severus), de fragilitatea limes-ului în ciuda intervenţiilor
lui Hadrian şi ale Severilor la frontiera nordică a Imperiului. Toate
aceste fenomene prefigurate în perioada Severilor vor căpăta dimen-
siuni quasi-catastrofice în perioada crizei secolului al III-lea.
De data aceasta se poate vorbi de un haos aproape total,
provocat şi de o serie de secesiuni, între care, cea mai gravă, rămâne
ruperea Galliei Comata şi transformarea ei într-un imperiu galic sub
Postamus şi Titricus, ca şi pierderea Britaniei. Pacea romană luase
sfârşit în condiţiile în care alamanii şi francii pătrund în Gallia, Spania
şi Italia, iar provinciile dunărene şi balcanice constituie ţinta atacurilor
goţilor şi ale aliaţilor lor, în vreme ce la Dunărea mijlocie presează
vandalii. Nici alte frontiere nu sunt mai sigure. În Africa şi la Eufrat
există o presiune permanentă. Situaţia se complică din 268/269, când
se asistă la prima tentativă gotică de a instala un imperiu. Soluţiile la
care s-a recurs au fost cedările de teritorii (vezi Dacia, câmpurile
decumate), scurtarea limes-ului şi replierea lui pe frontiere naturale
(Dunăre, Rhin), crearea unor trupe mobile (reforma lui Gallienus),
protejarea Romei cu ziduri (Aurelian), dar şi restabilirea autorităţii
romane asupra Galliei şi asupra Palmyrei (Aurelian), instalarea în
provinciile cele mai primejduite a unor barbari (vandali în 271), în
calitate de federaţi interni (Aurelian) sau a laetilor (Gallia) şi a
gentililor (Italia).
Toate aceste evenimente au impus reforme de amploare, care au
vizat structura şi natura puterii imperiale, reorganizarea administrativă
a imperiului, regândirea instituţiilor la nivel central şi la nivel
provincial şi a strategiei militare, schimbarea sistemului fiscal,
reorganizarea corpului social, reelaborarea ideologiei politice, găsirea
de soluţii pentru relansarea vieţii economice (stoparea inflaţiei,
însănătoşirea monedei, încurajarea meseriilor, asigurarea producţiei
agrare, revigorarea comerţului).

Diocleţian şi Constantin cel Mare. Restructurarea imperiului

Aşa cum s-a amintit mai sus ideea împărţirii puterii imperiale
este schiţată deja din perioada lui Augustus. Dar condominium real,

142
adică împărţirea puterii între persoane de rang egal, nu se întâlneşte
decât în asocierea Marc Aureliu/Lucius Verrus şi pentru scurt timp.
Cu Diocleţian sistemul devine obişnuit, numai că el a fost elaborat în
etape şi a avut o structură mai deosebită. Proclamat împărat în 284,
Diocleţian îşi asociază, în 285, la guvernare pe Maximianus. Formula
este de condominium, adică cei doi poartă titlul de Augustus şi deţin
tribunicia potestat şi-şi delimitează zonele în care-şi exercită
autoritatea, Diocleţian rezervându-şi partea orientală a imperiului, în
vreme ce lui Maximianus îi revine Occidentul. Complicarea situaţiei
generale l-a determinat pe Diocleţian ca, în 293, să asocieze încă două
persoane (Constantinus Chlorus în Occident şi Galerius în Orient). De
data aceasta poziţia de subordonare a noilor asociaţi faţă de cei doi
augusti este subliniată de acordarea titlului de Caesar. Se proceda
acum la disjungerea celor două componente ale vechii titulaturi impe-
riale romane – Imperator Caesar, cărora li se acordau valori deosebite.
Sacralitatea augustului sau Caesarului în funcţie era subliniată de
adăugarea unei componente religioase la vechea titulatură şi anume
cea de Jupiter Augustus şi Jupiter Caesar pentru Diocleţian şi Galeriu
şi de Hercules Augustus şi Hercules Caesar, pentru Constantinus
Chlorus şi Galerius. Această asociere a fost urmată de o împărţire a
provinciilor şi stabilirea reşedinţelor noi (Nicomedia şi Sir….pentru
Orient; Mediolanum şi Augusta Treverorum pentru Occident). S-a
procedat, de asemenea, la o împărţire a legiunilor. Formula politică
inaugurată de Diocleţian nu a funcţionat decât o perioadă relativ scurtă
de timp. În primul rând, nu s-a respectat principiul esenţial în
desemnarea asociaţilor sau succesorilor – criteriul calităţilor perso-
nale, nu legăturile de sânge. Nu s-a respectat nici principiul retragerii
simultane a primilor Auguşti. Sigur este că din 305 până în 324 (când
are loc victoria lui Constantin asupra lui Liciniu), s-a oscilat între mai
multe formule: tetrarhie, diarhie, şi imperiul unic. Din 324 se
restabileşte autoritatea unică, puterea de drept divin ca şi dreptul divin
de succesiune la putere a membrilor familiei imperiale. Puterea
absolută este subliniată de adăugarea unui titlu nou la titulatura
imperială, acela de Dominus Noster şi introducerea practicii adoratio.
Rolul armatei este marcat prin introducerea ceremoniei de prezentare a
împăratului. Din secolul IV ceremonialul este întregit prin acordul
bisericii, purtarea mantiei şi a diademei ca expresii exterioare ale
puterii, ca şi adăugarea la titlul de Domnus Noster a unor epitete noi
cum sunt Triumphator şi Aetenus Imperator terrarum, care trimit nu
numai la ideea de autoritate absolută, ci şi la una universală. Este

143
important de reţinut faptul că doctrina politică creştină este opera lui
Eusebios din Caesarea, care într-un discurs faimos Oratio de laudibus
Constantini susţine originea divină a puterii imperiale, ca şi conside-
rarea suveranului ceresc drept arhetip al împăratului. Calităţile
personale – virtus, clementia, pietas şi justiţia continuă să fie prezente
în ideologia politică creştină, ca şi seria de defecte cărora li se opun –
crudelitas, vis, libido, superbia.
Ideea originii divine a puterii imperiale nu este nouă. Deja la
Traian se întâlneşte tema originii joviene şi herculeene a puterii
imperiale, iar Aurelian, în faţa unei răscoale militare susţine că dreptul
îi vine de la Sol. Principiul este reînviat de Diocleţian prin noua
titulatură şi prin protocol (adoratio purpurae). Constantin a oscilat
între mai multe soluţii şi anume, în asocierea puterii sale cu o religie
sincretică de tip solar, dar încă încărcată de simbolismul numelui lui
Apollo. Dar, în 306 revine la doctrina traiano-diocleţiană, pentru ca în
310 să-şi legitimeze puterea prin Sol Invictus. Abia după 313 va
începe procesul de legitimare, în spirit creştin, a puterii imperiale,
pentru ca, în cele din urmă, să se asiste la uniunea statului cu biserica
şi transformarea statului în braţul secular al bisericii.
Expresia acestei lungi durate de creştinare a ideologiei o consti-
tuie perpetuarea, până la Gratian, a unor atribuţii religioase păgâne
(pontificatul maxim) şi perpetuarea ceremoniei apoteozei dovedibilă,
prin emisiuni monetare, până la Valentinian I.
Trebuie adăugat că soluţia divinizării imperiului nu a funcţionat
decât temporar şi nu presupune propriu-zis decât împărţirea puterii
imperiale într-un imperiu considerat unic, căci indiferent de numărul
asociaţilor imperiul continua să fie considerat unitar, dovada
constituind-o faptul că legile sunt aceleaşi, titlul de cetăţean este
general valabil, instituţiile sunt comune.
Opera reformatoare a lui Diocleţian nu s-a rezumat la cea
politică. Ea fost întregită de măsuri de caracter administrativ la nivel
provincial şi central.
Una dintre cele mai importante măsuri a constat în diminuarea
întinderii provinciilor şi, în consecinţă, în multiplicarea lor. Între noile
provincii (cca 100 la număr) şi guvernământul central se va crea o
unitate administrativă nouă – dioceza (12 la număr, câte 6 pentru fiecare
zonă), conduse de către un vicar. Această organizare va fi completată de
Constantin cel Mare prin crearea prefecturilor (4, apoi 3), încredinţate
unor prefecţi ai pretoriului al căror număr a fost multiplicat.
Importantă este o măsură luată de Diocleţian de a trata Italia ca pe

144
orice provincie, desăvârşind prin aceasta politica discriminantă a
Severilor faţă de o zonă până atunci favorizată.
La nivel central au fost reorganizate consiliile imperiale (consis-
torium sau consilia sacra) şi cancelaria cu mai multe secţiuni sau
birouri: libelli, studia, memoria, epistulae, cognitiones şi rationalis. De
notat că funcţionarii care îndeplineau sarcini în aceste birouri erau
structuraţi în ierarhii şi erau admişi pe criterii ereditare. Pentru a se
garanta rapiditatea transmiterii ordinelor, a fost organizat de către
Constantin un serviciu de poştă şi un corp de curieri (agentes in
rebus).
Diocleţian a încercat să ia măsuri de natură fiscală, financiară şi
economică, astfel încât să se ajungă la o echilibrare a imperiului. Un
edict de preţuri maximale (anul 301), emisiuni monetare bune (aureus/
solidus de la Constantin, moneda de argint (argenteus), moneda de
bronz, cu o mică proporţie de argint), un recensământ şi un cadastru
general (aa.287, 297, 312), urmat de stabilirea unui impozit unic –
iugatio-capitatio, perceput în natură (annona), asigurarea colectării
impozitelor prin curiali, Sistemul monetar şi fiscal va fi perfecţionat
de Constantin prin mai multe soluţii: legarea colonilor de pământ
(332), perceperea de impozite speciale impuse unor categorii sociale:
gleba senatorială (aurum glebale), aurum coronarium, plătit de
decurioni, chrysargyria de la negustori, etc.). Ca şi impozitele indirec-
te pe licitaţii, pe vânzări de sclavi, pentru trecerea de drumuri şi
poduri, vama. Se adaugă rechiziţiile (mijloacele de transport) şi
prestaţiile şi corvezile, ca şi confiscările de moştenirile care întregesc
proprietatea imperială. Aceasta înseamnă dreptul de monopol al
statului şi existenţa minelor, carierelor şi atelierelor de stat. Monopolul
a fost dublat de impunerea colegiilor ereditare (în 325, legile cu
privire la crearea de colegii ereditare se înmulţesc) la un sistem de
rechiziţii, inclusiv în sectorul transporturilor terestre şi maritime.
Toate aceste eforturi nu au avut ca efect nici stoparea inflaţiei, nici
redresarea economiei, cel puţin provinciile occidentale se ruinează
treptat, inclusiv Italia. Cauzele trebuie căutate şi în faptul că restabi-
lirea autorităţii imperiale şi reformele care au avut loc nu au întrerupt
seria atacurilor barbare. Acesta este şi motivul pentru care în secolul III
şi mai ales în sec. IV se procedează la extinderea sistemului
federaţilor interni. Această realitate este dovada faptului că reforma
militară, legată de numele lui Diocleţian şi Constantin, nu a dat
roadele scontate. Fără nici o îndoială, în perioada celor două domnii
amintite se iau măsuri complexe vizând sistemul de apărare roman.

145
Cele dintâi privesc asigurarea unei mai mari mobilităţi pentru trupele
de interior (comitatenses), aflate sub comanda unui comite. Creşterea
importanţei cavalerilor şi reducerea numărului soldaţilor din legiuni a
fost una din soluţii. Cea de-a doua a urmărit eficientizarea limes-ului,
în principal, al celui dunărean şi rhenan, prin construirea şi reconstrui-
rea de castre, castella şi turnuri şi printr-un nou sistem de apărare a
castrelor, recurgându-se la protejarea lor cu ziduri prevăzute cu turnuri
circulare sau în formă de evantai. La Dunărea de Jos şi mai târziu la
cea mijlocie, se revine la practica controlării unor spaţii din afara
limes-ului propriu-zis, spaţii separate de „barbaricum” prin lucrări
defensive – şanţ, val, castre şi turnuri. Este cazul „brazdei lui Novac
de Nord” şi al Ripei sarmatice, organizată de Valentinian I. În sfârşit,
trupe speciale, fixe, limitane sau ripensis, conduse de medux, staţionau
la frontiere.
Pentru o mai bună protecţie a oraşelor din interiul provinciilor se
recurge la retragerea perimetrului acestora şi la înconjurarea lor cu
ziduri. Chiar şi villae rusticae particulare sau cele imperiale
(v. Fenekpuszta şi Gamigrad) sunt fortificate după sistemul inaugurat
în perioada constantiniană.
Schimbări importante se petrec la nivelul comandamentelor.
Guvernatorii de provincii şi vicarii pierd comanda legiunilor care este
încredinţată unor ofiţeri de carieră, indiferent de originea etnică sau
socială, considerentul principal devenind meritul personal. Doi
magister militum (unul pentru cavalerie, altul pentru infanterie) se
aflau în vârful ierarhiei militare, imediat sub împărat. În cursul
secolului al IV-lea unii dintre aceşti comandanţi sunt de origine
barbară (goţi, vandali, perşi etc.). Trebuie să se adauge că multe dintre
cadrele de conducere din armată se formau în noua gardă imperială
(schola palatina), constituită de Constantin cel Mare, după anul 312,
odată cu desfiinţarea gărzii pretoriene. Ceea ce schimbă este preferinţa
împăraţilor pentru un grup barbar sau altul (exemplu Constantin i-a
preferat pe franci, în vreme ce Gratian i-a folosit pe alani).
Aspectul cel mai important îl prezintă transformarea armatei
într-o instituţie ereditară. Este necesar să se adauge şi faptul că noul
sistem de recrutare şi de accedere la funcţiile de comandă (chiar de la
treapta de centurion) a provocat, în timp, barbarizarea armatei romane.
Începând cu Hadrian şi cu Severi, deja provinciali, mai mult sau mai
puţin romanizaţi, pătrund nu numai în trupele auxiliare, ci şi în
legiuni. Din secolul al IV-lea, trei fenomene se înregistrează. În primul
rând, este vorba de instalarea, sub dubla comandă (şef propriu şi a

146
unui praefectus laetarum) a unor mici unităţi barbare. Fenomenul este
cunoscut din Gallia şi este ilustrat prin mici necropole laetice, cum
este cea de la Abbeville. Cel de-al doilea sistem este cel al federaţilor
interni, de la vandali în Pannonia, franci în Belgia, ultimii cunoscuţi
din cimitirul de la Furfooz.
Din 376, procedeul se extinde prin acordarea, de către Valens,
vizigoţilor a dreptului de instalare în sudul Dunării.
Practica solicitării de sprijin militar ocazional la grupe care
beneficiau de un tratat special de tip foedus este vechi şi s-a practicat tot
timpul la Roma. Acum este vorba de instalarea, în imperiu, fără limita
temporală, de populaţii barbare care vor lupta sub comanda proprie,
folosind limba şi armamentul, ca şi tactica de luptă tradiţionale.
În sfârşit, este de reamintit accederea barbarilor la cele mai
înalte comandamente, cu sublinierea că nu se cunoaşte nici un caz de
trădare. Se pot aminti chiar nume de generali de origine barbară, care
au acţionat în favoarea Romei, cu credinţă (Stilicho, Theodorich cel
Mare, Aspar etc.). Mulţi dintre aceşti barbari vor primi titlul de
patriciu, ceea ce îi asimilează cu membrii familiei imperiale.
Extrem de semnificative sunt transformările în plan social. Deja
din vremea Severilor se schiţează trei fenomene cu efecte de durată:
discriminarea italicilor, ereditatea statutelor şi funcţiilor şi polarizarea
societăţii în două mari categorii: honestiores şi humiliores, ceea ce
semnifică dispariţia categoriilor mijlocii ale societăţii romane.
În imperiul târziu aceste fenomene se adâncesc şi asistăm la
transformarea diferitelor categorii de persoane în veritabile caste. Chiar
şi în cazul soldaţilor, chiar şi în cazul diferitor meşteşugari sau a
senatelor municipale. Condiţia rămânerii în „ordin” sunt foarte strict
reglementate, inclusiv problema succesiunii bunurilor. Cu 332 se proce-
dează la fixarea coloniilor de sol. Acest edict este consecinţa schimbării
sistemului de bunuri în latifundii (restrângerea mâinii de lucru servile în
favoarea colonilor (fenomenul are antecedente în sec. I-II) şi a servilor
casaţi şi a noului mod de stabilire şi percepere a principalului impozit –
iugatio-capitatio. Plebea urbană are o existenţă din ce în ce mai precară
şi va depinde exclusiv de distribuţiile alimentare, care ajung să includă,
în afară de grâne, vin, ulei şi carne de porc.
În ceea ce priveşte pe honestiores, se asistă la o nouă formulă de
ierarhizare, care distinge între illustres, spectabiles, darissimes şi perfec-
tissimes. Ordinul senatorial continuă să supravieţuiască, se particulari-
zează prin imensitatea proprietăţii funciare (posedă latifundii în Italia şi
în provincii), villae urbanae şi villae rusticae somptuoase. Între

147
proprietarii faimoşi ai unor case la Roma sau în provincii se numără
familia lui Victor Pinianus, familia lui Symmachos (vezi villa din
Piazza Armerina) sau Sidonius Appolinaris (în Gallia).
În condiţiile instabilităţii generale se asistă la fortificarea villelor
rurale şi la constituirea de trupe particulare (buccelarii). A fost nevoie
de intervenţia lui Gratian şi a lui Theodosiu pentru ca asemenea bade
să fie desfiinţate.
O altă noutate o constituie transformarea marilor proprietari în
protectori ai unor zone întregi, mergând până la interzicerea perceperii
impozitelor. Este vorba de fenomenul patronatului, care-l va obliga pe
Theodosie cel Mare, în anul 383, să-i desemneze pe guvernatori să
perceapă impozitele, întrucât patronii nu permiteau curialilor să intre
pe proprietăţile lor.
În afara sistemului patronatului care se dezvoltă paralel şi
împotriva statului, imperiul târziu înregistrează încă o instituţie care
tinde să devină autonomă faţă de stat. Cel mai bine este formulată
această pretenţie de episcopul Milanului, Ambrozie, nu numai în
vorbe, ci şi în fapte, atunci când excomunică, în anul 390, pe
Theodosie cel Mare sub acuzaţia de a fi permis masacrarea populaţiei
Salonicului.
Transformarea statului în braţul secular al bisericii a însemnat nu
numai recunoaşterea religiei creştine drept religie licită (anul 313) şi
încetarea persecuţiei, dar şi luarea unor decizii importante cum sunt:
recunoaşterea zilei de duminică ca zi de repaus legal, abrogarea
legislaţiei augusteene cu privire la căsătorie şi moşteniri, interzicerea
sacrificiilor, oracolelor, haruspiciilor, de vizitare a templelor, interzi-
cerea actelor de cult păgân în casă (anul 392), acordarea de legi
sociale vizând protejarea celor slabi şi a sclavilor, distrugerea
templelor şi înlăturarea simbolurilor păgâne (vezi discuţia cu privire la
scoaterea din sediul senatului roman a statuii Victoriei), dreptul de
jurisdicţie episcopală nu numai asupra clericilor, ci şi a laicilor,
acordarea, pentru biserică, a dreptului de a primi legate, obligaţia
statului de a interveni în disputele religioase şi de a aplica canoanele
stabilite la sinoadele ecumenice sau locale etc., ca urmare a recunoaş-
terii creştinismului drept religie de stat.
Fără nici o îndoială, toate acestea transformări anunţă o societate
nouă, dar nu neapărat şi sfârşitul lumii şi al civilizaţiei romane.
Argumentele principale rămân continuitatea limbii latine ca limbă
vernaculară şi de cultură, continuitatea sistemului de învăţământ şi a
programei şcolare care pot fi urmărite până în secolele V-VI,

148
continuitatea legislaţiei, regăsibile şi în legile barbare (Breviarul lui
Alaric sau lex visigothorum, legile burgunde, chiar şi legea salică), în
tradiţii artistice şi arhitecturale.
Perpetuarea titulaturii imperiale romane, care este înlocuită cu
titulatura greacă de basileus abia în anul 641 şi în păstrarea vie, până
la Justinian, cel puţin, a ideii imperiului unic, demonstrabilă prin
tentativele de reconquistă, asociabile cu numele lui Zenon, Anastasios
şi Justinian.
Trebuie să se mai adauge şi alte aspecte. Dezvoltarea, începând cu
Gratian, a ideii de translatio imperii şi recunoaşterea Constantinopolului
drept Roma a doua, explică de ce, chiar şi în condiţiile proclamării unor
regate barbare ca structuri de sine stătătoare şi a denunţării tratatelor de
tip foedus, după o scurtă perioadă de animozitate, se revine la
recunoaşterea statutului de condiţie inferioară a regelui în raport cu
împăratul, care este unic şi care rezidează în noua Romă.
Primul regat barbar succesor este considerat a fi cel proclamat
de Odoacru la 476, o dată cu debarcarea lui Romulus Augustulus. Nu
trebuie uitat însă că Odoacru nu s-a proclamat împărat, ci a remis
însemnele imperiale la Constantinopole, la împăratul legitim. Pe de
altă parte, Odoacru a fost eliminat, în numele împăratului, de
ostrogoţii conduşi de Teodorich în calitate de magister militum per
Italiam. Este necesar să se adauge că unul dintre semnele recunoaşterii
suveranităţii imperiale îl reprezintă portretul imperial pe reversul
monedelor emise de regii succesori, ca şi faptul că cele mai timpurii
monede barbare cu propriul portret regal sunt cele france şi datează
din secolul VII.
Aceste elemente, ca şi alte fapte de continuitate, inclusiv tenaci-
tatea cu care se perpetuează unele credinţe şi practici păgâne, reculul
la nivel de stat al păgânismului (vezi Iulian Apostatul) şi a unor
doctrine filosofice antice (neopithagorismul), demonstrează că între
lumea romană antică şi structurile protomedievale şi medievale nu
există o ruptură absolută, ci o trecere gradată. Absenţa unor criterii
ferme de diferenţiere între cele două lumi explică de ce în istoriografia
modernă se operează cu mai multe date pentru sfârşitul Romei, adică
cu 378 (înfrângerea lui Valens la Adrianopole, victorie repurtată de
cavaleria ostrogotă greu înarmată, vezi E. Stein), anul 476 (data
tradiţională), anul 568 (când Justinian lasă o lume în care limba greacă
a câştigat statutul oficial), 641 (când Heraclius abandonează formula
latină Imperator Caesar Dominus Noster şi preia pe cea greacă de
basileus), 1453 / căderea Constantinopolului, deci Roma a doua). Şi

149
tot aşa se explică ideea continuităţii Romei prin succesiunea germană
(vezi Carol cel Mare sau Imperiul roman de origine germană), ca şi
ideea că Moscova a devenit Roma a III-a, în secolul XVII.

Întrebări recapitulative:
1. Definiţi anarhia militară din sec. II d. Hr.
2. Reformele lui Diocleţian şi Constantin.
3. Principalele aspecte ale evoluţiei socio-economice.

Propunere de referat:
1. Problema „Sfârşitului Romei” în viziune istoriografică.

150
 XIII. CULTURA ROMANĂ

A. Credinţe religioase

Cele mai importante categorii de surse care servesc la studiul

acestor aspecte sunt cele arheologice (necropolele colinare, mai ales
de pe Esquilin şi Palatium, din secolul al VIII-lea î.Hr., de pe Quirinal,
Viminal şi Capitoliu, din secolul al VII-lea î.Hr.,), izvoarele literare
(în principal, lucrările lui T. Livius, M. Terentius Varro, M. Tullius
Cicero, C. Tranquillius Suetonius, Cornelius Tacitus, Plinius cel Bătrân,
A. Gellius, Plutarh), sursele creştine (Sf. Ciprian, Sf. Augustin,
Sozomenos), izvoarele epigrafice (inscripţii funerare, Actele Fraţilor
Arvali, calendarele religioase). Ceea ce particularizează ultimele trei
categorii de surse amintite este faptul că sunt redactate mai ales
începând cu epoca republicii târzii, iar, în ceea ce priveşte izvoarele
creştine, ele au o doză mare de subiectivism.
Cercetarea fenomenului religios roman în sine a cunoscut o
evoluţie complexă de-a lungul timpului. Istoricii din epoca modernă
erau înclinaţi să vadă în credinţele religioase ale Italiei timpurii un
fenomen supus evoluţionismului, în care zeii ar fi fost adoraţi sub
formă nepersonificată – aceea de numen – şi abia în epocă istorică li s-ar
fi asociat reprezentări iconice. Sursele antice dezvăluie, însă, o
realitate contrară, termenul de numen exprimă de fapt voinţa zeilor şi
el este utilizat doar în asociere cu termenul de deus sau cu numele ca
atare al unei divintăţi. În secolul trecut, cercetarea istorică s-a oprit la
structurile esenţiale ale actului religios, ocupându-se de aspectele de
formare şi dezvoltare ale credinţelor religioase. Astfel, apar teoriile
despre marea influenţă grecească asupra religiei romane (F. Altheim),
sau despre sinteza dintre elemente indo-europene şi mediteraneean-
sabine (A. Piganiol, criticat de către G. Dumézil care consideră
factorul sabin ca un element demografico-cultual indo-european). Cert
este că elementele indo-europene sunt extrem de importante în cadrul
credinţelor religioase romane şi că evoluţia religioasă a romanilor nu
poate fi ruptă de contextul geografic şi istoric în care îşi duc existenţa.

151
 Societatea romană, complexă prin naşterea şi evoluţia ei, a
cunoscut o diversitate de credinţe religioase a căror traducere coti-
diană, aflată sub supravegherea autorităţilor statale (a senatului, prin
excelenţă, în epocă republicană, la care se adaugă împăratul – pentru
perioada imperială), se caracterizează printr-o serie de trăsături
particulare.
Din punct de vedere structural se poate vorbi de un fond de
bază, indo-european, care se va dezvolta în spaţiul italic, prin sinteza
cu elemente etrusce şi greceşti. Este foarte important să se sublinieze,
o dată cu efortul analitic al lui G. Dumézil, că romanii au păstrat o
esenţială raportare a societăţii şi mentalităţii lor la triada veche indo-
europeană care avea ca primă divinitate un zeu suveran, ordonator şi
supraveghetor al dreptăţii (Iuppiter), o divinitate războinică (Marte) şi
una asociată aspectelor materiale, economice (Quirinus). Această
primă triadă este înlocuită, în timpul procesului de definitivare a
statului roman, cu triada Iuppiter-Iunona-Minerva, denumită şi triada
capitolină (instalată în templul de pe Capitoliu, construit, potrivit
tradiţiei, de ultimul rege al Romei), în care apar divinităţile feminine
(Iunona, mai veche divinitate italică şi chtoniană, iar Minerva ca
protectoare a artelor, meşteşugurilor şi activităţii culturale în general).
La acest fond vechi, se adaugă influenţe etrusce, mai ales în ceea ce
priveşte consultarea semnelor cereşti şi, cu deosebire, a interpretării
măruntaielor victimelor sacrificate (arta haruspicării). Deosebit de
important este fenomenul de elenizare a panteonului roman şi, deci, şi
a ritualurilor care caracterizează fiecare cult în parte. În general acest
proces este foarte timpuriu şi el este explicat prin raporturile de
proximitate geografică şi prin relaţiile dintre Latium şi cetăţile vest
mediteraneene. Accentuarea «grecizării» credinţelor religioase romane
o dată cu cuceririle romane ale cetăţilor din Magna Graecia şi a
bazinului vest mediteraneean, a dus la „transportul” consistent de
practici culturale, inclusiv de jocuri de inspiraţie greacă, ceea ce face
dificilă examinarea originilor şi a evoluţiilor de început ale
panteonului roman (dificultate amplificată şi de caracterul tardiv al
surselor disponibile, care descriu credinţele religioase mai ales după
ce acestea au fost supuse fenomenului de elenizare).
Sub aspect funcţional se cuvin amintite cel puţin patru trăsături
de bază ale fenomenului religios roman. Este vorba, mai întâi de
aspectul său comunitar, ceea ce determină caracterul colectiv al
actului de venerare a zeilor, care este, tocmai de aceea, săvârşit în
numele unei colectivităţi, respectiv al cetăţii romane. Apoi, este vorba

152
despre aspectul contractual al cinstirii zeilor, aspect care imprimă
obligaţii şi drepturi atât pentru oameni, cât şi pentru zei. Sursele antice
amintesc de invocarea divinului în termeni de reciprocitate (sintetizaţi
de sintagma do ut des – „îţi dau ca să îmi dai”). În al treilea rând, trebuie
făcută precizarea că romanii au manifestat o reală şi relativă toleranţă
faţă de credinţele religioase ale populaţiilor cu care au venit în contact,
ceea ce a dus, în final, la un amplu proces de sinteză, pe de o parte, iar
pe de altă parte, la aşa numita interpretatio romana a unor divinităţi
străine de panteonul romanilor, dar care aveau atribuţii asemănătoare
sau identice cu cele ale propriilor zei, şi, deci, puteau să slujească mai
bine scopurilor romanizării Acest din urmă aspect, coroborat cu acela
al existenţei unor fundamente multiple, ne îndreptăţeşte să vorbim mai
degrabă, atunci când ne raportăm la domeniul religios al Romei, de
existenţa mai multor religii în cadrul statului. În al patrulea rând, nu
trebuie omis faptul că mitul cunoaşte o existenţă particulară în lumea
romană, prin aceea că el este puternic istoricizat, legat de existenţa
reală a cetăţii. În plus, ancorarea religiosului în viaţa cetăţii imprimă
un puternic aspect politic întregii activităţi religioase.
Din punct de vedere organizatoric, se disting trei aspecte ale
vieţii religioase a Romei: cel referitor la spaţiul cultural, cel care pri-
veşte timpul sacru şi aspectul care cuprinde conducerea şi conţinutul
actului religios.
a. Acesta din urmă se poate desfăşura numai în locuri special
amenajate: altare (de margine, pe înălţimi, de incintă), sanctuare, temple,
sau, în timpul campaniilor militare, în locurile destinate acestor activităţi
amenajate în taberele militare. Demarcarea spaţiului sacru (există o
«geografie a divinului» şi una proprie oamenilor) se realizează cu ajutorul
elementelor naturale (pietre, arbori sau chiar păduri, râuri) sau artificiale
(zidurile de incintă). Privitor la acest ultim mijloc de separare a zonelor
protejate de zei (prin urmare, civilizate), incinta oraşului Roma are o
încărcătură sacră deosebită. O dată cu extinderea zonei urbane locuite şi
integrarea geografică şi demografică a tuturor spaţiilor colinare şi
intracolinare, incinta sacră – pomoerium – este mai clar delimitată şi,
după atacul gallilor de la începutul secolului al III-lea î.Hr., este
construită din piatră (aşa numitul zid servian). Transformarea Romei
în imperiu nu a însemnat extinderea materială a acestui zid, care-şi
păstrează, în linii generale, valoarea originară. Asocierea solului
provincial la un spaţiu sacru protejat de zei ai romanilor se va realiza
prin multiplicarea modelului urban al Romei, aşadar a modelului
poliad. Frontiera ultimă a statului – limes-ul – are un rol militar,

153
economic şi politic, mai accentuat; el nu este înlocuit în nici un text
antic cu noţiunea de pomoerium. Şi din aceste motive, extinderea
controlului roman, la finele republicii şi în epoca imperială, asupra
unor teritorii vaste europene, africane şi asiatice, nu are un aspect de
unificare teritorială, ci de asociere la un model urban de existenţă,
păstrându-se caracteristicile particulare ale fiecărei regiuni.
b. Onorarea zeilor este o activitate cotidiană pentru romani, mai
ales la nivelul manifestărilor religioase legate de spaţiul domestic. În
ceea ce priveşte cetatea în ansamblul ei, zeii sunt invocaţi ori de câte ori
este nevoie (în caz de calamităţi naturale, războaie etc.) şi în cadrul unui
calendar minuţios întocmit. Există zile special consacrate acestor
activităţi, dies nefasti, în opoziţie cu zilele faste destinate activităţilor
non-religioase, sau doar anumite perioade din cadrul unei singure zile
(textele epigrafice, care ne-au transmis calendarele religioase, amintesc
de zile mixte în care ritualurile se pot desfăşura doar seara şi dimineaţa,
pentru ca mijlocul zilei să fie conferit altor acţiuni). Anual se desfăşoară
ritualuri legate de activitatea militară (pentru deschiderea – în luna
martie – a anului militar şi, respectiv închiderea lui – în luna
octombrie), în care principala divinitate adorată este zeul Marte, dar şi
Ianus, zeul începutului, sfârşitului şi al schimbărilor, sau Iuppiter, zeul
suprem (sub diverse epitete, de exemplu Iuppiter Stator – cel care face
ca armatele să «rămână pe loc» ţinând piept duşmanilor). De asemenea,
deschiderea şi închiderea ciclului agrar sunt marcate de manifestări
speciale şi comunitare (Cerialia, Vinalia, Floralia). Din anul 204 î.Hr.,
se desfăşoară la Roma ceremonii în cinstea zeiţei Cybele, numită şi
Mama zeilor, adusă din spaţiul anatolian, în condiţiile în care Roma
sfârşea cu greu războiul cu Hannibal şi se arăta interesată de evoluţia
politică a regatelor elenistice. Deosebit de importante sunt ceremoniile
care servesc la purificarea cetăţii: Lupercaliile din luna februarie, care
au şi scopul revigorării comunităţii de cetăţeni la finele vechiului an
calendaristic (iniţial anul începea la romani pe 1 Martie şi se termina o
dată cu ultima zi a lunii februarie, din veacul al II-lea î.Hr. se adoptă ca
dată de început a unui an ziua de 1 Ianuarie), Vestalia, din luna iunie.
Fertilitatea şi fecunditatea fac obiectul ceremoniilor din luna februarie
(Lupercaliile), aprilie (Cerialia), mai (Ambaravalia – atestată în epoca
imperială şi în care era implicat colegiul Fraţilor Arvali), iulie (Nonae
Caprotinae), decembrie (Saturnalia).
c. Relaţia specială dintre oameni şi zei este supravegheată de
autorităţile statului (senat sau, mai târziu, împăratul laolaltă cu
senatorii), dar condusă îndeaproape de oficianţi – delegaţi ai cetăţe-
nilor. Accederea la statutul de preot – demnitate care este de regulă
154
viageră – se poate face prin delegare sau cooptare, foarte rar prin
numire. Preoţii au dreptul de a lua auspiciile, de a conduce
ceremoniile, de a sancţiona impietatea sau orice greşeală ritualică.
Poziţia lor îi apropie de aceea a magistraţilor, deşi, trebuie spus că
dreptul de a consulta dorinţele zeilor şi favorabilitatea actelor religi-
oase nu le dă şi drepturi în sfera politicului, aşa cum au magistraţii (cel
mai important aspect este faptul că preoţii, în această calitate, nu pot
convoca adunarea poporului, de aceea ei sunt secondaţi îndeaproape
de magistraţii superiori, deţinători de imperium, având şi ei, aşadar ius
auspicium). Graniţa dintre cele două domenii (sacerdoţiile şi magistra-
turile) este destul de flexibilă, exemplul cel mai grăitor fiind Marele
pontif (cel care îl înlocuieşte ca importanţă pe rex sacrorum, la finele
republicii), care pare mai degrabă un magistrat decât un sacerdos.
Există sacerdoţii individuale (Flaminii: cei majori ai lui Iuppiter,
Marte şi Quirinus, şi cei minori, rex sacrorum-regele sacrificiilor) sau
colective (colegiile pontificale, colegiul augurilor, cel al haruspicilor,
cel al curiilor, al salienilor, al lupercilor, al feţialilor, al epulonilor, al
fraţilor arvali, interpreţii cărţilor sibylline). La acestea se adaugă,
începând cu epoca imperială, colegiul preoţilor care se ocupă cu cultul
imperial. Neremunerate, ca de altfel toate importantele magistraturi,
activităţile sacerdotale erau, totuşi, aducătoare de beneficii importante,
atât materiale (spre exemplu, anumite concesiuni legate de valorifi-
carea pieilor animalelor sacrificate, părţi din carnea victimelor), cât şi
sociale. Nu există o incompatibilitate între calitatea de preot şi cea de
demnitar civil (consul, pretor etc.) al statului, aşa încât deseori se
întâlnesc magistraţi care sunt în acelaşi timp şi preoţi (de exemplu,
M. Tullius Cicero este promagistrat şi augur), dar anumite activităţi
religioase impun prezenţa imperativă în cetate a unui oficiant, ceea ce
îl împiedică, de pildă, să poarte război în afara Romei. Din acest punct
de vedere, un loc aparte îl ocupă Flaminul lui Iuppiter care, alături de
soţia sa, este supus (potrivit mărturiilor anticilor, printre care cităm pe
M. Terentius Varro şi A. Gellius) unui sistem de restricţii sociale şi
chiar juridice, prin care i se interzic atingerea şi privirea defuncţilor
(motiv pentru care nu poate participa la campaniile militare) şi luarea
contactului cu lucrurile care au aparţinut acestora. De asemenea, i se
impune un anume regim de viaţă şi alimentar.
Deosebit de important pentru romani (aşa cum ne asigură
A. Gellius dar şi Plutarh) este colegiul vestalelor care serveşte cultul
155
zeiţei focului şi a vetrei cetăţii – Vesta. În număr de şase, aceste preo-
tese, «recrutate» la o vârstă foarte fragedă (între 6 şi 10 ani) au
obligativitatea de a rămâne virgine pe perioada de 30 de ani, cât
durează serviciul lor religios, şi sunt beneficiare ale unor privilegii
aparte: au lictori, sunt excluse de la tutelă, pot să întocmească
testamente în nume propriu, îşi pot alege domiciliul la încheierea
perioadei de preoţie.
Organizarea acestei structuri sacerdotale este atribuită regelui
sabin legendar Numa Pompilius (atribuire care mărturiseşte, aşa cum
s-a menţionat deja în capitolele precedente, referitoare la epoca de
început a Romei, importanţa factorului sabin pentru existenţa istorică
a cetăţii celor şapte coline). Ea rămâne, în linii generale, aceeaşi până
la finele republicii. Cei care introduc inovaţii în acest domeniu sunt,
mai cu seamă, împăraţii primei dinastii (Augustus, Tiberius, Clau-
dius). Faptul că această dinastie este numită şi Iulia-Claudia (ginta
Iulia fiind considerată, începând cu C. Iulius Caesar, coborâtoare din
Venus, legată aşadar de Romulus, descendentul lui Aeneas; ginta
Claudia fiind de sorginte sabină, prin urmare asociată modelului lui
Numa Pompilius) traduce dorinţa acestor împăraţi de a reedita actul
fondator al cetăţii.
*
Politeismul romanilor dezvăluie existenţa unui ansamblu de
divinităţi, unele cu competenţe multiple (Iuppiter ca zeu suveran, al
cerului, al luminii, al dreptăţii, dar care are şi atribuţii războinice,
Marte – divinitate militară prin excelenţă dar căruia i se atribuie şi
competenţe agrare, Ceres – divinitate agrară, dar şi a căsătoriei şi a
morţii-mai ales prin asocierea sa cu Tellus, Apollon – zeu al luminii,
al artelor dar şi al războiului drept, Minerva – zeiţa meşteşugurilor, a
înţelepciunii) sau mai particularizate (Volcanus, Flora, Pal – zeul
turmelor, Diana, Venus, Terminus-zeul punctelor de demarcaţie
spaţială). O divinitate poate fi adorată pentru un anume aspect al sferei
ei de competenţă cu diferite atribute: de exemplu Iuppiter Elicius – cel
care oferă ploaia, Iuppiter Feretrius – cel căruia i se oferă ca ofrande
primele arme capturate de la duşmani, Iunona Lucina – cea care ajută
mamele la naştere şi pe nou-născuţi să „iasă la lumină”, Mars Ultor –
Marte răzbunătorul. Totodată zeii pot „acţiona” individual sau sunt
întâlniţi în asociere (de regulă, triade) cu alte divinităţi. Pe lângă triada
Capitolină, se cuvine amintită triada plebeilor alcătuită din Ceres-
Liber-Libera, care are, din veacul la V-lea î.Hr., un templu pe colina
156
Aventin, unde, potrivit tradiţiei, s-a desfăşurat prima secesiune a
plebei (494-493 î.Hr.). În epoca imperială, mai accentuat după epoca
antonină, se constată un proces de unificare a mai multor divinităţi
(adorate în spaţii geografic diferite) care au competenţe similare.
La finele republicii şi, mai ales, în perioada imperială, se
deschide calea pătrunderii unor divinităţi orientale (cele mai multe pe
filieră elenistică), dintre care cele mai importante sunt Cybele (adusă
din Frigia), Isis (Egipt) şi Mithra (Iran). Ultimul zeu va cunoaşte o
largă răspândire în veacurile II-III d. Hr., când numeroase lăcaşe de
cult sunt ridicate în zona Dunării dar şi în Italia (Capua, Ostia, Roma,
Antium, Aquileea) şi Britannia. Mithraismul s-a dezvoltat iniţial în
mediul militar, dar a cuprins foarte curând şi segmentul social al
sclavilor şi liberţilor. Această credinţă s-a conturat în jurul ideii de
salvare a eroului care învinge răul, Mithra tauroctonul fiind cel care
protejează lumina solară. Începând cu secolul al III-lea d. Hr., în
imperiul roman se răspândesc o serie de credinţe legate de salvarea
sufletelor, a lumii, aşa numitele religii salvatoare, context în care
mithraismul se confundă tot mai mult cu credinţa în zeul soare Sol. La
sfârşitul acestui secol împăraţii romani aleg ca divinitate asociată
puterii lor pe Sol (Aurelian este tutelat de Sol Inuictus, deşi, după el,
împăraţii Diocleţian, Galerius şi Licinius refac anumite lăcaşe de cult
dedicate lui Mithra), pentru ca împăratul Constantin cel Mare să
renunţe definitiv la recursul la mithraism, ca mijloc de exprimare a
puterii imperiale.
Ceremonia de cinstire a zeului sau a mai multor zei asociaţi
conţine, în general, invocaţiile, libaţiile, depunerea de ofrande,
sacrificiul sângeros (numărul victimelor variază în funcţie de ritual),
banchetul post-sacrificial. Oficiantul care conducea ritualul (îmbrăcat
după ritul gabinian, adică având un colţ de togă care acoperea capul)
cu o mână pe altar şi alta sprijinită pe bărbie rostea rugăciunea, apoi
conducea sacrificiul sângeros, actul definitoriu pentru comunicarea cu
lumea zeilor. Fiecărui zeu i se aduce ca jertfă un anume animal (de
pildă, cal-pentru Marte, bovideu-pentru Iuppiter, porc-pentru Ceres).
Banchetul oferit în onoarea zeilor, fie el un lectisternium – în care
participanţii stau culcaţi şi sprijiniţi în cotul mâinii, fie un
sellisternium – cu participanţii aşezaţi pe scaune, este atestat din
abundenţă începând cu secolul al III-lea î.Hr.
Un alt mijloc de cinstire a divinităţilor, dar şi de subliniere a
unor merite deosebite pentru anumite personalităţi din viaţa publică
din ultimele două secole precreştine şi din epoca imperială (mai ales a

157
împăratului), sunt jocurile (ludi). Tradiţia atribuie suveranilor de
sorginte etruscă înfiinţarea acestor manifestări, al căror număr şi
amploare cresc în perioada republicană. Concursurilor sportive şi
întrecerilor li se alătură reprezentaţiile teatrale, luptele de gladiatori
şi simulările de bătălii navale. Larga participare ca şi cheltuielile
enorme transformă aceste momente într-un mijloc de manipulare
socio-politică şi de îndepărtare a potenţialelor tensiuni interne (cum
jocurile erau urmate de banchete a apărut chiar sintagma peiorativă –
„pâine şi circ”).
Nucleul socio-material al familiei romane are propriile sale
manifestări religioase, cotidiene şi conduse de stăpânul familiei, cel
mai frecvent tatăl-soţ (pater familias). Există o serie de trei divinităţi
care intervin la nivel domestic: zeii Lari sunt protectorii tuturor
persoanelor în viaţă care locuiesc într-o gospodărie romană şi
beneficiau de o capelă proprie aşezată în vestibulul locuinţei. Penaţii
casei ocrotesc sursele de hrană, iar zeii Mani sunt asociaţi cu spiritele
defuncţilor. În plus, există un spirit care supraveghează întreaga viaţă
domestică şi care este ataşat tatălui – Genius al lui pater familias,
beneficiar al unor gesturi adoratoare cotidiene şi în ziua de naştere a
tatălui. Analog spaţiului domestic sunt noraţi Larii publici, Penaţii
publici şi Genius-ul poporului roman, care în epocă imperială este
substituit cu spiritul protector al împăratului (Genius Augusti).
Romanii au folosit ambele rituri de înmormântare: înhumaţia
şi incineraţia, încă din epocile timpurii. Organizarea urbană a Romei a
generat o serie de interdicţii privind înmormântările intravilane, pe
care legislaţia republicană le mărturiseşte (Legea celor XII Table).
Inexistenţa redemţiunii, a unei concepţii despre lumea de dincolo,
proprii romanilor (aceasta din urmă se va contura sub influenţa
elenismului şi apoi a credinţelor orientale) fac ca preocuparea pentru
amenajarea mormintelor şi a comemorării defuncţilor să fie una
minoră. În general valoarea sacră a unui spaţiu funerar apare abia după
ce trupul defunctului este încredinţat gliei (Cicero, Despre legi).
Înmormântarea ca atare presupune un minimum de activităţi prepa-
ratorii, deplasarea cortegiului funerar de la locuinţa decedatului şi
până la mormânt, depunerea în mormânt însoţită de ofrande alimenta-
re, apoi ritualuri de purificare a participanţilor şi a locuinţei celui
dispărut. Pentru cei care mureau departe de casă sau cei cărora nu li se
putea recupera trupul (din pricina depărtării în momentul decesului,
sau a naturii lui – moarte pe câmpul de luptă, în naufragii) este
obligatorie săvârşirea (de către moştenitorul de drept) a unui sacrificiu

158
de porc în onoarea zeiţei Tellus şi a zeiţei Ceres. La nivelul elitelor
aristocratice (patriciene şi plebee) există obiceiul (potrivit mărturiei
anticilor: Polybios, Cicero) rostirii unui discurs funebru care elogiază
activitatea defunctului şi faima familiei sale. Deseori, şi mai ales spre
finele republicii, această practică se transformă într-un mijloc de
valorificare socială şi capitalizare politică a activităţii din timpul vieţii
unui personaj, putându-se recurge la genealogii fictive sau la
«amplificarea» numărului şi a importanţei actelor săvârşite spre binele
cetăţii. Sub aspect public Roma îşi comemorează morţii de două ori pe
an, în luna februarie (Parentalia) şi în luna mai (Lemuria), timp în care
nu se desfăşoară activităţi publice, magistraţii nu mai poartă insignele
statutelor lor, focul nu mai arde pe altare.
La finele republicii şi începutul imperiului se răspândesc ideile
filozofice greceşti (epicureismul şi stoicismul), orfismul şi credinţele
orientale legate de salvarea sufletelor care vor avea un puternic impact
asupra raportării romanilor faţă de moarte. O dată cu extinderea
doctrinelor creştine, se constată o mai mare atenţie acordată trupului în
momentul morţii şi înmormântării, de structura anatomică intactă fiind
legată putinţa reînvierii în lumea de dincolo. Cu toate acestea,
incineraţia continuă să fie folosită, mai cu seamă la nivelul familiei
imperiale, datorită concepţiei de apoteozare a împăraţilor.
Legată de acest ultim aspect este elaborarea unui cult de
valorizare sacră a suveranului care capătă o mai clară definire o dată
cu epoca lui Augustus. Trebuie, însă, amintit faptul că glorificarea
comandantului militar şi politic este o realitate cunoscută de romani
(aşa cum s-a amintit deja în legătură cu elogiile funerare) şi înainte de
instaurarea Principatului (27 î.Hr.). În secolul I î.Hr. o serie de
generali (L. Cornelius Sylla, C. Iulius Caesar) sau mai înainte
P. Cornelius Scipio Africanul, au beneficiat de înmormântări solemne,
care treceau dincolo de orice altă manifestare similară pentru ceilalţi
cetăţeni. Cazurile lui Sylla şi Caesar, care au generat şi manifestări
sociale şi tensiuni politice sunt elocvente pentru tendinţa care se
manifesta în societatea romană referitor la gloria comandanţilor.
Incinarea trupului comandantului va deveni actul prin care spiritul
acestuia se deplasează în lumea zeilor (apoteoza), iar defunctul devine
divin (Diuus dar nu zeu – Deos). În calendarul religios al cetăţii apar,
după moartea lui Caesar din 15 martie, 44 î.Hr., ceremonii dedicate
Divinului Iulius. Augustus şi urmaşii săi conferă aspect instituţional
gesturilor adoratoare ale suveranului, prin înfiinţarea unui colegiu de
preoţi augustali, însărcinaţi cu ritualurile de adorare a împăraţilor

159
defuncţi. Cultul imperial, astfel constituit, avea un aspect privat –
desfăşurat în casa imperială şi unul public – organizat la răspântii, în
castre, în jurul altarelor din aşezările urbane unde statuia celui adorat
era aşezată în faţa celor care participau la această ceremonie; cu acest
prilej, în general şi în momentele de calm politic şi militar, şi împăra-
tului care era în viaţă i se aduceau laude şi zeii erau rugaţi să-i apere
sănătatea. Adorarea portretului împăraţilor defuncţi şi, treptat, şi a
celor în viaţă – va evolua, la finele principatului spre identificarea
suveranului cu divinitatea (împăratul devenind dominus et deus). În
secolul al IV-lea, după epoca lui Constantin cel Mare (306-337),
împăratul roman apelează la ideile creştine care propovăduiau exis-
tenţa unei singure lumi cereşti cu un singur corespondent pământesc,
hrănindu-se astfel pretenţiile universaliste ale statului roman. În
consecinţă, împăratul este considerat vicarul lui Dumnezeu pe pământ.
Ultimul reprezentant al dinastiei constantiniene (Iulian Apostatul,
360-363) este şi cel din urmă comandant politic şi militar roman care a
încercat păstrarea cultului imperial în forma sa păgână.
Un capitol important privind evoluţia credinţelor religioase în
epoca imperială târzie este apariţia şi difuziunea creştinismului. Cum
această temă este extrem de vastă, ne vom mărgini la a sublinia doar
câteva aspecte legate de raporturile acestei concepţii religioase cu
statul roman. Apărut în condiţii complexe şi particulare, în sânul
iudaismului, în vremea domniei primilor împăraţi romani, creştinismul
se înscrie în seria de religii salvatoare care se dezvoltă în întreg spaţiul
oriental, cuprinzând apoi şi bazinul mediteraneean, în perioada care a
urmat dispariţiei regatelor elenistico-orientale. Esenţa acestei concepţii
monoteiste este mântuirea prin credinţă, renunţarea la valorile
materiale ale vieţii pământene, convingerea continuării unei vieţi în
lumea celor drepţi, patronată de Dumnezeu. Considerată iniţial ca o
religie marginală şi a săracilor, autorităţile iudaice şi apoi cele romane
s-au văzut confruntate, pe parcursul primului secol al erei noastre, cu o
difuziune fără precedent a acestei concepţii, care va cuprinde foarte
curând şi segmente sociale de vârf. Argumentul acestei afirmaţii este
reprezentat, printre altele, de persecuţiile creştinilor din vremea
împăratului Domiţian, când se vorbeşte (Tacitus) de convingeri creş-
tine ale membrilor familiei imperiale (trebuie avută totuşi în vedere şi
falsificarea întregului eveniment din ordin imperial, datorită faptului
că Domiţian dorea să-şi îndepărteze proprii adversari politici, dar chiar
şi aşa, evenimentul reprezintă o mărturisire a răspândirii creştinis-
mului în sânul elitelor politice romane). Problema difuziunii

160
creştinismului, pe verticală, este, însă, dificilă. Nu se poate postula un
singur sens de difuziune pentru întreaga perioadă imperială. Dacă în
primele secole se întrevede un sens de jos (de la păturile sociale
mărunte şi marginale) în sus, din veacurile III-IV (un moment de
ruptură îl reprezintă domnia lui Constantin cel Mare), situaţia devine
aproape contrară, astfel că, la finele Antichităţii, cei care mai păstrau
ritualurile vechi politeiste erau tocmai locuitorii satelor (unde templele
reprezentau, după spusele lui Libanius, în 386, «ochii şi urechile
mediului rural»), acei paganii (păgânii).
O altă problemă extrem de importantă este aceea privind sursele
de inspiraţie ale creştinismului. De la început trebuie făcută precizarea
că această concepţie se dezvoltă ca doctrină religioasă de-a lungul
unei perioade destul de îndelungate, cel puţin un secol, că abia înspre
finele secolului I şi în veacul al II-lea apar primele scrieri creştine mai
sistematizate şi că primii autori creştini nu sunt străini de modele
greco-romane de cultură şi educaţie. Aşa se explică în bună măsură
abundenţa de comparaţii cu ideile filozofice greceşti şi criticile aduse
păgânismului care imprimă filozofiei greceşti statutul de sursă (una din
multiplele surse) de inspiraţie pentru creştinism. Fără a nega întrutotul
această interpretare nu se poate trece cu vederea şi existenţa paralelă a
unor concepţii morale în filosofia greacă şi în creştinismul timpuriu
(cum ar fi de pildă, renunţarea la goana după îmbogăţire, dobândirea
unei fericiri veşnice, împăcarea cu destinul) care ar explica mai
degrabă procesul de îmbrăţişare a creştinismului de importante
segmente sociale (a căror mentalitate se raporta la filosofia greacă)
decât procesul în sine de apariţie şi dezvoltare a doctrinei creştine.
Exegeţii fenomenului creştin timpuriu sunt unanimi în a recunoaşte că,
în momentul pătrunderii ideilor creştine în spaţiul roman sau
romanizat, exista o serie de concepţii referitoare la destinul omului în
lume (univers) şi la raţiunea de a fi a omului ca fiinţă. Ceva mai târziu,
în veacul al IV-lea, Sfântul Augustin era convins că viaţa nu este
altceva decât «comedia rasei umane», iar poetul păgân Palladas încă
mai credea că: «lumea e o scenă, iar viaţa este o jucărie. Îmbracă-te şi
joacă-ţi rolul, pune deoparte toate gândurile serioase sau rişti să-ţi
sfâşâi inima». De asemenea, se conturează ideea (pornind de la
operele lui Platon) existenţei unei lumi paralele a spiritelor, daimonii,
care fac legătura între oameni şi zei. În veacul al II-lea, aceste spirite
sunt acceptate ca atare (operele lui Aelius Aristides şi Artemodorus).
Creştinismul nu exclude nici el aceste entităţi, susţinând că prin
daimoni vorbeşte divinitatea. Unele experienţe mistice, legate de

161
posibilitatea unei uniuni interne şi directe dintre spiritul uman şi un
principiu fundamental al Fiinţei în sine, au pregătit terenul pentru
legătura individuală dintre divinitate şi om, legătură pe care se sprijină
creştinismul. Monoteismul şi aspectul milenarist se datorează în mod
mai clar influenţelor iudaice. Cât priveşte asceza ea este prezentă în
ambele domenii religioase, atât în păgânism cât şi în creştinism. Asce-
tismul păgân este unul moderat, care propovăduieşte «negarea cărnii şi
salvarea sufletului» (de exemplu opera împăratului Marcus Aurelius),
autocontrolul şi măsura, în vreme ce creştinismul preferă virginitatea.
Timp de aproape două secole relaţia dintre păgânism şi creş-
tinism este una de competiţie. La nivel teoretic autorii de ambele
convingeri se ocupă de argumentarea logică a celor două concepţii
religioase. În consecinţă, apar lucrările lui Celsus (păgân), Origene şi
Clement din Alexandria (creştini). Origene (care a predicat în
Alexandria între 203-248), ai cărui elevi erau educaţi în filosofie,
matematică, ştiinţele naturii pe baze platonice, chiar a colaborat cu
filosoful păgân Ammonius Saccas, care va fi profesorul lui Plotin. La
jumătatea veacului al II-lea se produce o distanţare vizibilă între
intelectualii păgâni şi cei creştini, o dată cu schimbarea caracterului
dialogului dintre ei. Apar tot mai des concepţii, în ambele tabere
potrivit cărora nenorocirile şi necazurile oamenilor se datorează celor-
lalţi. În jurul anului 270 apare lucrarea Împotriva creştinilor a lui
Porphyros (în plină epocă a neoplatonismului), în care romanii sunt
răspunzători pentru orice calamitate şi sunt redefinite temele despre
«poporul ales» şi «gloria romană». Din acest timp creştinismul începe
să aibă un mai mare impact asupra individului şi asupra vieţii de
familie. Cele patru virtuţi creştine (care se doreau o contrapondere la
cele patru virtuţi romane: virtute, clemenţă, justeţe şi demnitate) erau
curajul afişat, autocontrol, justeţe şi interiorizare. Succesul acceptării
creştinismului stă, printre altele, în lipsa ambiguităţilor, rigoarea
morală şi lipsa de toleranţă, deschiderea către toţi oamenii şi promi-
siunea unei vieţi viitoare, în condiţiile în care, din punct de vedere
material situaţia locuitorilor din Imperiul roman se înrăutăţea vizibil,
iar insecuritatea socială, amplificată de atacurile barbarilor şi de
tensiunile politice provocate de criza instituţiei imperiale, este o stare
aproape generală în partea occidentală a statului.
În legătură cu poziţia autorităţilor statului roman faţă de această
concepţie religioasă şi faţă de difuziunea ei se disting câteva etape.
Până în 249 persecuţiile sunt de mică amploare, ele vizează persoanele
vinovate de a fi creştini şi de a manifesta nesupunere faţă de puterea

162
imperială. Datorită convingerilor lor creştinii refuzau să participe la
celebrarea cultului imperial şi la adorarea împăratului, motivând că
aceasta intră în contradicţie cu credinţa lor aniconică în Dumnezeu.
Totodată refuzul de a jura fidelitate împăratului (element cheie al
jurământului militar) făceau imposibile recrutări ale creştinilor (fideli
jurământului unic faţă de Dumnezeu), iar ideile despre iubirea
aproapelui şi îndemnul primilor părinţi creştini (printre care şi
Origene) de a nu se murdări cu sângele semenilor veneau în contra-
dicţie cu activitatea militară. Măsuri represive împotriva creştinilor
sunt luate şi în epoca principatului, în vremea împăraţilor Nero
(creştinii fiind făcuţi vinovaţi de incendierea Romei), Domiţian,
Traian. În legătură cu măsurile lui Traian, Plinius cel Tânăr ne
transmite (în Epistolele sale) o atitudine imperială moderată, în care
împăratul îndemna la distingerea între adevăraţii creştini şi cei doar
bănuiţi, indicând necesitatea unor anchete temeinice, mai înainte de a
se lua vreo măsură represivă. Cu toate acestea represiunile din primele
două secole şi jumătate ale erei creştine nu vizau bunurile lăcaşelor de
cult ale creştinilor.
O atitudine mai tranşantă este adoptată începând cu împăraţii
Decius (250/251) şi Valerian (257/260), în plină criză a statului
roman. În 297, edictul contra manicheilor menţiona şi penalităţi, iar
cele patru edicte ale lui Diocleţian (303-304) sunt îndreptate şi asupra
bunurilor bisericii şi se ia măsura distrugerii cărţilor creştine. Aceste
din urmă represiuni au provocat un mare număr de „dezertări” ale
creştinilor cărora statul roman le acorda graţierea şi le permitea
reintrarea în posesia bunurilor, în schimbul dezicerii totale de cuvântul
lui Dumnezeu. După 304, o parte dintre cei ce se declaraseră păgâni
vor reveni la convingerile lor. Ca urmare a acestui fapt apare o reacţie
a creştinilor din Africa de nord, aşa-numita schismă donatistă (con-
dusă de episcopul Donatus, din Numidia, 311-312) care îşi propunea
să îi adune pe toţi aceia care rezistaseră la persecutarea edictelor lui
Diocleţian şi nu părăsiseră credinţa creştină.
Persecuţiile din 303-304 reprezintă un ultim capitol al reacţiei
violente a păgânismului contra creştinismului. Câţiva ani mai târziu, la
Serdica, în 311, împăratul Gallerius dă primul edict de toleranţă în
favoarea creştinilor, edict reluat la Milano, în 313, de către Constantin
cel Mare. În acest context bunurile bisericii sunt retrocedate şi se
instituie libertatea de cult creştin. Mai mult, clerul creştin primeşte o
serie de privilegii (scutirea de liturgiile municipale). În continuare
împăratul rămâne cel mai mare pontif (Pontifex Maximus). Atitudinea

163
lui Constantin cel Mare faţă de păgânism se modifică, însă, treptat:
dacă în edictele din 318-320 sacrificiile nocturne şi private sunt
interzise, permiţându-se doar ghicirea viitorului (arta divinaţiei) şi
magia legate de terapia umană şi de lucrările agricole (se dorea
micşorarea fenomenului superstiţiilor), după Conciliul de la Niceea,
din 325, Constantin cel Mare se pronunţă (331) pentru închiderea
tuturor sanctuarelor unde se desfăşurau «ritualuri imorale», magia şi
divinaţia şi inventariază bunurile templelor. Reactivate în timpul
uzurpării lui Magnenţius (350-353), sacrificiile nocturne sunt din nou
interzise de Constantin al II-lea, în 353 şi 356. Tot acum devin ilicite
şi sacrificiile diurne, sub ameninţarea cu pedeapsa capitală.
Domnia lui Iulian Apostatul a însemnat o epocă de reluare a
practicilor păgîne, iar Iovian şi Valentinian I practică o politică de
toleranţă a păgânismului. Însă, din anul 376 se constată o reactivare a
intoleranţei faţă de păgânism. În Occident, împăratul Graţian purcede
la distrugerea templelor (după întrevederea pe care o are în 376 la
Roma cu papa Damasius), iar în Orient, împăratul Valens (378) ia din
nou măsura interzicerii sacrificiilor, a frecventării templelor şi a
răspândirii cenuşei. Totodată este scos altarul Victoriei din curia
senatului, se interzic colegiile pontificale şi cel al Vestalelor şi se
renunţă la titlul de Pontifex Maximus (sub Theodosius, în 382). Sunt
retrase donaţiile şi privilegiile templelor păgâne. Theodosiu I, la
presiunea papei Ambrosius (este primul împărat care, fiind excomu-
nicat, cere îndurarea papei, făcând penitenţă), dă o serie de edicte
(391-392) prin care religia creştină devine religie oficială a statului
roman, toate practicile păgâne sunt scoase în afara legii, templele sunt
dărâmate (ulterior pe fundamentele lor se vor construi biserici), iar
păgânii pierd orice drepturi civile şi politice. Aceste măsuri sunt
reluate de urmaşii lui Theodosius, în ambele părţi ale Imperiului. Din
a doua jumătate a veacului al IV-lea intră în uz termenul de paganus.
Se încearcă orice rupere cu Antichitatea păgână prin interzicerea
jocurilor olimpice (393) şi a misterelor eleusine (396).
În ceea ce priveşte situaţia internă a religiei creştine, ea evo-
luează spre instituţionalizare, începând cu veacurile II-III. Apar
conducătorii localii ai bisericii creştine, episcopii cu puteri delegate
(sunt aleşi de comunitatea creştină, organizată în dioceze) care au în
subordine un colegiu de presbiteri. Cei mai importanţi episcopi sunt
cei din marile centre urbane: Roma, Alexandria, Antiochia. Treptat
episcopul Romei capătă cea mai mare putere – în 272, prin decizia
împăratului Aurelian, acest personaj este declarat primul ca importanţă

164
faţă de ceilalţi episcopi, având cea mai mare autoritate morală (din
veacul al IV-lea şi una juridică). Reuniunile de episcopi sau sinodurile
se ţineau pe provincii. Din veacul al IV-lea împăraţii convoacă aşa
numitele concilii. În tot acest secol se definitivează cea mai mare parte
a structurii bisericii şi a doctrinei creştine. În 314, Conciliul de la
Arles stabilea obligativitatea serviciului militar pentru creştini, în
acelaşi an, la Ancyra, biserica devenea instanţa care instituia toate
obligaţiile creştinilor faţă de stat. În 325, la Niceea, împăratul Cons-
tantin cel Mare conduce dezbaterile Conciliului care va pune bazele
Crezului creştin şi va declara pe Hristos de aceeaşi substanţă cu Tatăl
său ceresc. Conciliul de la Antiochia, din 341, definea statutul juridic
al episcopilor şi al bunurilor bisericii, pentru ca, doi ani mai târziu,
papa de la Roma să obţină statutul de instanţă de apel şi puterea de
control asupra tuturor creştinilor şi episcopilor. În 381, la Constantinopol,
papa era numit conducătorul suprem al bisericii creştine. La capătul
acestor măsuri ierarhia bisericească se prezenta astfel: în fruntea
bisericii exista papa, apoi patriarhii (patriarhiile sunt înfiinţate ca
instituţii în 381), episcopii (episcopii de la Constantinopol,
Alexandria, Antiochia aveau statutul de patriarhi), urmau apoi
mitropoliţii (aleşi de egalii lor, episcopii din consiliile provinciale),
episcopii (aleşi de populaţia din dioceze, din 385 sunt aleşi pe timp de
40 de ani), preoţii şi diaconii (numiţi de episcopi).
Până la căderea imperiului roman de apus, biserica creştină s-a
confruntat cu o serie de probleme doctrinare, cea mai importantă fiind
cea privind natura lui Hristos. Este ceea ce s-a numit disputa
hristologică şi care se datora faptului că pe de o parte era contestată
natura divină a Fiului Domnului (născut fiind de o fiinţă umană), iar
pe de altă parte, se susţinea natura sa nemuritoare (ca Fiu al lui
Dumnezeu). La cumpăna dintre secolele III-IV, episcopul Arie sus-
ţinea că Hristos este inferior lui Dumnezeu, şi deci nu poate avea
aceeaşi natură cu el (Arie este excomunicat în 318 şi arianismul
condamnat). În 325 la Niceea se convine asupra statutul egal dintre
Tată şi Fiu. Un veac mai târziu, Nestor, devenit chiar patriarh al
Constantinopolului în 428, considera totuşi că cele două naturi (umană
şi divină) ale lui Hristos sunt separate, fiind condamnat la Efes în 431.
Compromisul doctrinar recunoaşte, în final (Sinodul din Chalche-
donia, în 451), dubla natură a lui Hristos (om şi divinitate) pentru ca
viaţa, acţiunile sale şi moartea sa să poată fi încadrabile în concepţia
creştină despre venirea Lui pe pământ, ca trimis al Tatălui, născut de
Fecioara Maria, spre a salva omenirea. Hristos trebuia să aibă natură

165
umană pentru ca moartea sa (cu valoare sacrificială) să fie posibilă şi,
astfel, prin sângele său să spele de păcate omenirea, şi, totodată,
minunile sale săvârşite pe pământ şi învierea sa se datorau naturii sale
divine pentru a dovedi tuturor că este Fiu şi mesager al lui Dumnezeu.
Secolele următoare (în epoca bizantină) vor genera o altă problemă
doctrinară – aşa-numitele lupte iconoclaste, care se vor referi la
adorarea sau nu a lui Hristos reprezentat iconic. Nu trebuie uitat însă,
că toate aceste dispute, mai ales cele din secolele III-IV, se desfăşoară
în cadrul unei biserici creştine aflate la începutul procesului ei de
instituţionalizare şi că lupta pentru câştigarea controlului diocezelor,
aşadar a enoriaşilor şi a veniturilor, îşi are propriul ei rol.
Este, de asemenea, important de reţinut că raporturile dintre
puterea religioasă şi puterea politică din cadrul Imperiului roman se
modifică substanţial o dată cu organizarea bisericii creştine. Dacă
păgânismul avea în persoana imperială comandamentul principal de
organizare şi conducere, creştinismul se impune asupra politicului spre
finele Antichităţii, iar «braţul secular» (biserica) dobândeşte întâietate
(mai ales datorită autorităţii unor papi ca Damasius sau Ambrosius) în
faţa puterii politice.

B. Limba latină şi creaţia literară

Iniţial, latina era limba locuitorilor, ţărani şi păstori, de pe Laţiu.

O dată cu creşterea Romei şi extinderea puterii acesteia, limba latină
devine limba oficială a imperiului timp de circa un mileniu (secolele
II î. Hr. – VII d. Hr.), fiind vorbită din Britannia până-n Asia Mijlocie.
Această difuziune a fost precedată de un important salt calitativ, în
decursul căruia limba latină şi-a îmbogăţit şi nuanţat considerabil
vocabularul, transformându-se într-un instrument rafinat, capabil să
cuprindă şi să dea glas celor mai elevate forme ale gândirii filosofice
şi literare. Acurateţea şi precizia limbajului, în sensul identificării unor
forme cu sensuri clare, ce nu lăsau locul unor reinterpretări, se înscriu
printre cele mai spectaculoase rezultate ale culturii romane. Arta
vorbirii – arta oratorică – este intens cultivată la Roma, aducând, pe
lângă avantajele politice şi un imens aport în elaborarea unor termeni
noi şi a perfecţionării construcţiilor lingvistice. Paralel, trebuie luate în
consideraţie şi împrumuturile străine, latina îmbogăţindu-se vădit cu
un şir de termeni de origine etruscă (toponime (poate chiar şi numele
Romei), terminologie tehnică), oscă (terminologia agricolă), greacă,

166
care sunt şi cele mai numeroase, cuprinzând diferite domenii. Putem
vorbi despre un proces de hellenizare la nivelul poporului de rând,
urmat de o hellenizare a elitelor romane. Operele filosofice şi literare
greceşti erau cunoscute în cercurile înalte înainte de cucerirea Greciei.
Mai mult, cunoaşterea limbii greceşti a favorizat perceperea fără
dificultate a mesajului filosofilor greci, veniţi într-o ambasadă la
Roma în anul 155 î. Hr.
A existat însă o limbă latină literară şi una populară (limba
vorbită), din care s-au dezvoltat limbile romanice. Diferenţele dintre
acestea (forma scrisă/forma orală, diferenţe dialectale) iau, uneori,
forma unor opoziţii, fapt explicat de unii cercetători prin diferenţe
sociale, de loc şi timp. Istoria limbii literare cuprinde trei perioade:
perioada arhaică (secolele III –II î. Hr.), clasică (secolul I î.Hr.) şi
postclasică sau imperială.
În ceea ce priveşte alfabetul latin, acesta are la bază alfabetul
etrusc, însumând 23 de litere. Iniţial avea doar 21 de litere, iar după
cucerirea Greciei s-au adăugat y şi z. Deşi creat în secolul VII î.Hr.,
primele inscripţii cunoscute până în prezent datează de la sfârşitul
secolului al VI-lea î. Hr. E vorba despre inscripţia de pe piatra neagră
ce acoperea, după tradiţie, mormântul lui Romulus din centrul
Forumului şi inscripţia de pe fibula de aur de la Praeneste, ce cuprinde
textul unei donaţii. Probabil, în faza iniţială, alfabetul a servit, în
special, pentru fixarea normelor juridice, primele creaţii literare scrise
datând dintr-o perioadă mult mai târzie (secolul III î. Cr.). Acest fapt
se explică, în parte, şi prin incapacitatea limbii de a face faţă
exigenţelor de exprimare impuse de o operă narativă.
Primii scriitori latini cunoscuţi sunt Naevus, cu Războiul punic
şi Ennius, cu Analele, urmaţi de Cato, din a cărui operă nu s-a păstrat
decât foarte puţin (Despre origini, Despre agricultură). Deşi nu este
depăşit cadrul rigid al exprimării şi caracterul concis al structurii
frazeologice, Pierre Grimal intuieşte „cele două calităţi ale frazei
ciceroniene, grauitas (seriozitatea) şi cadenţa”, care impun autoritate
limbii latine – limba cuceritorului. Nu se cunoaşte opera poetică din
această perioadă, dar indirect practicarea versificaţiei de timpuriu, sub
influenţa grecilor din Magna Grecia, poate fi dedusă din opera lui
Cicero, care, atent la procesul de difuziune culturală, scria, referindu-se
la influenţa discipolilor lui Pytagora: „ aceia obişnuiau să îmbrace
sentinţele lor în versuri,(…), iar Cato, un autor cu atâta greutate,
afirmă în Origines că strămoşii noştri aveau obiceiul ca la ospeţe să
cânte rând pe rând în acompaniamente de flaut, îndată ce se aşezau la

167
masă, meritele şi virtuţile oamenilor de seamă. E o dovadă că ei
cunoşteau atunci şi notaţia muzicală şi versul” (de altfel, chiar şi legea
celor douăsprezece table indică asupra obiceiului de a se exprima în
versuri (Tusc., IV, 2). Într-adevăr, putem deosebi o poezie religioasă
(de exemplu, carmen saliarum, un îndemn de a aduce ofrandă zeilor)
şi una profană (cântece de masă, elogii funebre), la care se adaugă
creaţia satirică şi cea dramatică. Cu siguranţă, nu putem vorbi despre o
poezie elevată sau cultă, mai degrabă de o versificare fără mari
pretenţii de imagine şi de stil.
Următorul pas va fi făcut în direcţia accesului spre gândirea
speculativă şi a formelor de exprimare propice acesteia, menite să
explice cât mai fidel opera filosofilor greci. Multe din cuvinte au fost
împrumutate din limba greacă. Însuşi Cicero nota că „este legitim să
utilizăm un cuvânt grecesc în lipsa unui cuvânt latinesc potrivit”, în
alte situaţii, însă, „nu va fi cazul să traduci, ca traducătorii nepricepuţi,
un cuvânt grec prin unul latin, dacă există un termen consacrat pentru
ideea respectivă. Eu unul utilizez, de obicei, dacă n-am o altă posibi-
litate, mai multe cuvinte latineşti pentru a exprima o idee desemnată
de greci printr-un singur cuvânt” (De finibus, III, 4). Avem un exem-
plu elocvent de efort conjugat de transpunere a termenilor greceşti în
varianta lor latinească, iar pe de altă parte, de elaborare a propriilor
termeni, odată cu dezvoltarea unor noi modele de gândire.
Nu numai în sfera speculaţiilor filosofice, dar şi în cea literară
modele greceşti au constituit puncte de plecare pentru primii autori
latini. Pentru început s-a recurs la o selecţie a subiectelor din
Menandru şi Euripide, care erau mult transformate, fiind adaptate într-
o manieră apropiată de tradiţiile populare romane. Putem vorbi de o
anumită vulgarizare a subiectelor (în sensul de a face accesibil
înţelegerii populare), fără a insista prea mult pe originalitatea versiunii
latineşti. P.Grimal se pronunţă mai curând pentru o formă amalgamată
a „problemelor şi trăsăturilor societăţii greceşti cu unele particularităţi,
teme şi interese manifest romane” (Civilizaţia romană, p. 216).
Totuşi, influenţa greacă nu poate fi minimalizată, ea constituindu-se
într-o adevărată şcoală. Ne găsim aici în faţa unei duble abordări: pe
de o parte, recunoaşterea implicită a valorilor artistice greceşti, pe de
altă parte, dispreţul faţă de modul de viaţă al grecilor; preluarea
subiectelor controversate, a intrigilor, ca modele de decădere morală,
menite de a atrage atenţia asupra factorilor ce ar putea eroda
moralitatea Romei. Salvarea rezidă în respectul faţă de legile sacre,
simţul datoriei civice. Cel mai mare autor comic roman a fost Plaut
(anii 254-184 î. Hr.), de la care au rămas scrise circa 20 de comedii
168
(Amfitrion, Cratiţa, Menehmi, Soldatul faraon nu sunt decât câteva
dintre ele). O abordare mult mai subtilă a subiectelor, care denotă şi o
preocupare pentru latura psihologică, găsim în opera unui alt autor,
Terenţiu (anii 190-159 î.Hr.). Lui îi aparţine celebrul vers: „Sunt om
şi nimic din ce este omenesc nu-mi este străin”, care şi explică, în
mare parte, înclinarea poetului spre cunoaşterea şi dezvăluirea profilu-
rilor psihologice, punând accent pe problemele de educaţie. Se cunosc
doar câteva comedii semnate de acesta: Fata din Andros, Eunucul,
Soacra, Omul care se pedepseşte singur, Fraţii, Fortion.
Specific lumii romane este elaborarea unui nou gen, cel al
satirei, care se constituie într-un gen complex, ce cuprinde laolaltă
versuri şi proză. Printre promotorii acestui gen literar se numără şi
Lucilius (anii 180-103 î. Hr.), care a făcut parte din cercul Scipio-
nilor. Este autorul unor numeroase satire în care ia în derâdere nu
numai viciile umane, dar iniţiază şi un virulent atac la persoane.
În ceea ce priveşte cercul Scipionilor, care grupa în jurul lui
Scipio Aemilianus cele mai cunoscute personalităţi ale Romei, rolul
său este, incontestabil, unul hotărâtor în viaţa artistică a cetăţii,
pregătind, într-o bună măsură, emulaţia culturală din secolul de aur a
lui Augustus. Cercul Scipionilor a avut rolul de promotor al ideilor
filosofice şi literare ale timpului, emiţând judecăţi de valoare asupra
creaţiilor artistice supuse dezbaterilor în serile de după încheierea
obligaţiilor publice. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat efortul de a
explica valoarea inestimabilă a tradiţiei culturale elene şi de a o „sus-
trage”, astfel, învinuirilor de corupere morală a societăţii romane
(vârful de lance împotriva elenismului a fost Marcus Porcius Cato,
care reuşeşte să impună un şir de măsuri legislative, menite să înlăture
„efectele degradante” ale influenţei elene: alungarea filosofilor greci şi
a ambasadorilor atenieni, interzicerea Bacchantelor ş.a.).
Totodată, s-a întreprins o campanie de curăţire a limbii de trivia-
lităţi şi arhaisme, paralel cu înnobilarea ei cu termeni noi, fapt ce
răspundea unei necesităţi tot mai stringente de exprimare a noţiunilor
abstracte. Apare epopeea şi drama ca genuri literare, prin Livius
Andronicus, urmat de Naevius şi Ennius. Meritul lui Livius Andronicus
nu se reduce numai la această deschidere spre genul dramatic; lui îi
aparţine prima traducere a Odiseei în limba latină, cât şi a unui şir din
opere ale autorilor greci, pe care le citea în şcoala pe care a deschis-o la
Roma. Se ştie că în anul 240 î.Hr. şi-a prezentat prima sa dramă.
Un alt dramaturg al timpului a fost Naevius Quintus, cunoscut
prin epopeea sa Războiul punic, în care realitatea se îmbină cu
ficţiunea. Primul care a introdus hexametrul în poezia latină şi care, de
169
altfel, este considerat părintele acesteia, a fost Ennius Quintus (anii
239 -169 î. Hr.). Opera care l-a consacrat a fost una de istorie romană
scrisă în hexametri, Analele. Inspirându-se din tradiţia homerică,
Ennius expune istoria glorioasă a Romei, începând cu Aeneas şi
terminând cu timpurile sale. Poetul a reuşit să creeze momente
dramatice de mare sensibilitate şi să glorifice eroismul, pe care-l ridică
la nivel de sublim.
Dar avântul artei poetice atinge apogeul dezvoltării în secolul
I î.Hr., supranumit, pe drept cuvânt, secolul de aur al poeziei, marcat
de opera corifeilor literaturii latine dintotdeauna: Virgiliu, Horaţiu,
Ovidius.
Semnificaţia operei lui Publius Vergiliu Maro (anii 70 î. Hr. –
19 î.Hr.) pentru romani (şi ne referim aici la poemul Eneida), poate fi
asemuită, într-un anumit sens, cu ceea ce a însemnat opera homerică
pentru greci. Concepută sub forma unei epopei în 12 cânturi, Eneida
reprezintă noul gen poetic, cel al poeziei patriotice profund italice,
care proslăvea începuturile măreţiei Romei şi destinul glorios al
acesteia. Poemul cuprinde evenimentele premergătoare întemeierii
Romei de către troianul Aeneas, străbunul legendar al romanilor.
Stabilirea acestuia în Italia nu este întâmplătoare, ci în concordanţă cu
voinţa divină. Iupiter anunţă naşterea unei seminţii glorioase din
fuziunea troienilor emigraţi în Laţium şi a localnicilor. Într-adevăr,
odată ajuns în Italia, Aeneas, ajutat de etrusci şi arcadieni, luptă împo-
triva unei puternice coaliţii, condusă de un şef local, Turnus. Moartea
eroică a acestuia anunţă începuturile Romei, care se înscrie într-un
fatum, adică într-o ordine firească, imuabilă în desfăşurarea lucrurilor.
Vechimea subiectului face din originea latinilor un act sacru. Nu
în zadar ginta Iulia, din care provenea şi Augustus, susţinea că se trage
din Iulus, fiul lui Aeneas. Odată binecuvântată de zei, noua cetate este
hărăzită unui destin măreţ şi peren: transformarea, prin cuceriri, într-o
mare putere.
Virgiliu elogiază politica romană de cucerire, prin care se
justifică rolul istoric al acestora: „Tu adu-ţi aminte, romane, să
cârmuieşti cu putere noroadele, să stabileşti rosturile păcii, să cruţi
pe cei ce se supun şi să zdrobeşti pe cei trufaşi; iată menirea ta”
(Eneida, VI). Mai mult decât atât, Virgiliu expune o concepţie despre
lume şi despre viaţă, inspirată de curentul idealist grec. În viziunea
poetului, Universul a fost organizat de un duh („Dintr-un început un
duh a însufleţit pe dinăuntru şi cerul, şi pământul, şi întinsele ape, şi
bulgărele luminos al lunii, şi astrul titanic al soarelui”, Eneida,

170
cartea VI), care se contopeşte cu materia şi dă naştere vieţii („De aici
a pornit viaţa neamului omenesc şi a dobitoacelor, şi a păsărilor, şi a
tuturor vieţuitoarelor, pe care marea le poartă sub luciul de
marmură”). Virgiliu împărtăşeşte ideea transmigrării sufletelor (a
metempsihozei), şi a opoziţiei suflet – corp („Sufletele nu pot privi
lumina fiind închise în bezna temniţei lor oarbe”).
În ansamblul ei Eneida se înscrie într-un demers laborios de
identificare şi punere în valoare a antichităţilor italice, cuprinse în
vechile legende şi obiceiuri latine. Nu e greu de ghicit scopul educativ
ce se urmărea prin înfăţişarea faptelor de glorie ale străbunilor.
Bun cunoscător şi aprig împătimit al traiului câmpenesc,
Virgiliu a consacrat mai multe poezii vieţii de la ţară. Printre acestea
se numără Bucolicele, Georgicele, poem în 4 cărţi, care a fost dedicat
lui Mecena, protectorul celor ce slujeau arta. Subiectele tratate au
menirea de a instrui, fie că este vorba de agricultură în general sau de
creşterea vitelor, apicultură sau horticultură, în particular. De aici nu
reiese că ne aflăm în faţa unor tratate seci, din contră, Virgiliu
mânuieşte admirabil figurile de stil, reuşind o poezie vie, sensibilă şi
uneori înduioşătoare. Descrierea naturii ia forma unor pasteluri.
Componenta umanistă a lucrărilor sale a impresionat de fiecare
dată, consacrându-l ca pe un mare poet al antichităţii, mult admirat şi
imitat de contemporanii săi, dar şi de poeţii Renaşterii. Dante îl
consideră părinte şi maestru, care i-a inspirat „frumosul stil ce-mi e
mândrie”(Infernul, I).
Secolului de aur al lui Augustus îi aparţine şi Horaţiu (anii 65
î.Hr. – 8 î.Hr.), care după o carieră militară de succes pentru fiul unui
libert (ajunge tribun militar), se întoarce la Roma, unde se dedă artei
poetice. Face parte din cercul literar a lui Mecena, alături de Vergiliu,
Properţiu, C. Varius.
Poet de o vastă cultură, fin observator al naturii umane, Horaţiu
compune Arta poetică, scrisă în genul epistolar, atât de drag poetului,
care–i permite să abordeze, într-o formă captivantă, diverse probleme
de moralitate, dar şi teme mai speciale cum sunt cele legate de
literatură. Influenţa epicuriană se resimte în reflecţiile poetului ce iau
forma Odelor, fiind inspirate din mitologie, dar şi din observaţiile
asupra naturii. Retras la ţară, Horaţiu a creat o operă diversă, începând
cu Satirele, în care atacă viciile şi defectele societăţii romane, Odele,
Epistolele, pe care le reia către sfârşitul vieţii, când oferă publicului
cel de-al doilea volum de Ode şi, respectiv, de Epistole. În afară de
aceste lucrări, amintim Carmen saeculare (Cântec închinat jocurilor
seculare), scrisă la rugămintea lui Augustus. Temele abordate sunt şi
171
ele foarte diverse: natura, dragostea, vinul, prietenia, dar şi elogii
aduse personalităţii lui Augustus.
Un alt poet celebru al timpului, căruia trecerea secolelor nu i-a
ştirbit din eleganţa şi melodicitatea versurilor, a fost Publius Ovidius
Naso (anii 43 î. Hr. – 18 d. Hr.).
Poet prolific, fin observator şi cunoscător al sufletului uman,
Ovidius a cântat dragostea în Amores (Dragoste), Ars Amandi (Arta
de a iubi), Remedia amoris (Remediile dragostei). Pentru jocurile
amorului din Arta de a iubi cade în dizgraţia lui Augustus, care încear-
că să reînvie în societatea romană, printr-un vast program legislativ,
vechile principii morale şi religioase. Exilat pe ţărmul pontic, în plină
forţă creatoare, Ovidius încearcă să obţină clemenţa împăratului,
adresându-i mai multe scrisori şi un poem elogios, Fasti (Fastele),
legat de sărbătorile religioase şi naţionale ale Romei, din care s-au
păstrat doar 6 cărţi. Destinat să-şi petreacă restul vieţii în exil, departe
de familie şi de patrie, Ovidius îşi acceptă soarta nemiloasă. Ultimele
scrieri (Tristele, Ponticele, poemul Ibis) vin să reflecte profunda
tristeţe în care s-a stins poetul. Apogeul creaţiei sale este marcat de un
vast poem, Metamorfozele, cuprins în 15 cărţi.
Ulterior „veacului de aur al poeziei”, creaţia poetică pierde din
strălucirea şi eleganţa versului de odinioară. Se remarcă totuşi câteva
nume, printre care Lucanus, cu poemul „Pharsalia” (sau Poemul
despre războiul civil), Petronius, cu a sa operă Satyricon – o satiră
usturătoare la adresa moravurilor decăzute din mediile înstărite. Îmbo-
găţirea peste noapte a unor personaje, cum ar fi libertul Trimalchio, nu
presupune, neapărat, şi transformarea interioară a acestuia, care
rămâne în continuare robul unor plăceri groteşti, pe care le cultivă,
spre deliciul musafirilor săi.
În acelaşi spirit critic îşi concepe epigramele poetul Martialis
(anii 42 – 102 d. Hr.), cunoscut epigrafist al timpului. Dintre scrierile
sale s-au păstrat 14 cărţi de epigrame, care cuprind o varietate de
teme, de la cele cotidiene la linguşiri adresate lui Domiţianus, consti-
tuindu-se într-un veritabil izvor de cunoaştere a societăţii romane din
veacul I d.Hr.
Literatura secolului II d. Hr. excelează prin opera lui Apuleius,
care a scris o serie de discursuri, dialoguri, un tratat despre stat, câteva
de filosofie, o lucrare despre magie ş.a. Opera care l-a consacrat a fost
Metamorfoze (sau Măgarul de aur). Într-un stil clar, colorat, autorul
prezintă transformarea miraculoasă a lui Lucius în măgar şi peripeţiile
ulterioare ale acestuia, oferind tabloul vieţii de zi cu zi.

172
 Către sfârşitul secolului II d. Hr. ia amploare romanul de aven-
turi, care se bucură de un succes crescând în rândul iubitorilor de
carte. Aventurile lui Daphnis şi Chloe de Longos, Etiopicele de
Heliodoros sunt doar câteva exemple.

C. Proza istorică

Interesul pentru propria-i istorie şi consemnare a acesteia este

văzută de Cicero drept o „îndatorire patriotică” (Despre legi, I, 2,5),
iar idealul teoretic al istoriei elocvente se afla sub semnul adevărului şi
imparţialităţii (Despre Orator, II, 2-63). Dar, subordonată, în mare
parte intereselor propagandistice, istoria scrisă reuşeşte mult mai
târziu să se apropie, într-o măsură mai mare sau mai mică, de acest
ideal. Astfel, paralel cu tratarea unor evenimente curente, se reiau
permanent temele tradiţionale, printre care cea a sacralităţii şi eterni-
tăţii Romei, a gajurilor perenităţii, iar mai târziu şi cea a sacralităţii
împăratului – teme, care servesc drept „argumente” justificatoare
pentru politica de cucerire a Romei sau pentru activitatea conducă-
torilor săi. Bineînţeles, faptele de multe ori ies din sfera realului,
sfidând zona irealului (vezi legenda întemeierii Romei sau a desem-
nării primului rege în opera lui Titus Livius, Ab urbe condita libri).
În viziunea lui Cicero, opera istorică trebuie să îmbine cerce-
tarea faptelor, adică spiritul ştiinţific cu cel artistic, care presupune
prezentarea acestora într-o manieră elocventă, literară.
Cele mai vechi date istorice sunt cuprinse în aşa numitele anale
ale marilor pontifi, care consemnau în ordine cronologică cele mai
importante evenimente interne şi externe ale anului. Abia cu Cato cel
Bătrân (anii 234 –149 î. Hr.) putem vorbi despre o primă sinteză
istorică, concepută după anumite principii de selecţie a faptelor, expu-
nerea fiind completată cu un şir de informaţii de ordin geografic şi
etnografic. Lucrarea sa Origines cuprinde istoria romană de la venirea
lui Aeneas în Italia până în anul 149 î.Hr. Totodată, sunt incluse şi
elemente de istorie italică şi universală, privind evoluţia unor aşezări
italice şi neitalice (exemplu Cartagina), dar şi a provinciilor Galia,
Spania, Britannia.
Treptat se renunţă la elaborarea unor lucrări de o largă întindere
cronologică, care începeau, de obicei, cu întemeierea Romei, în
favoarea unor subiecte mai restrânse, privind anumite etape ale istoriei
romane. Iniţiatorul acestei direcţii este Sempronus Asellio, fiind

173
ulterior dezvoltată de scriitorii secolului I î.Hr., cei mai de seamă fiind
Caesar şi Caius Sallustius Crispus, colaborator a lui Caesar.
Demersul lui Caesar îşi află motivaţia în necesitatea de a-şi
prezenta cât mai veridic faptele, intens mediatizate la Roma, uneori într-o
formă denigratoare. Absenţa îndelungată legată de prelungirea
războiului galic, conflictul cu Pompei, care a luat proporţia unui război
civil, a alimentat opoziţia senatorială, îngrijorată de consolidarea puterii
lui Cezar. Pentru a diminua din handicapul informaţional, dar şi pentru
a-şi pune în valoare, într-o formă disimulată, propria-i persoană şi
sprijinul de care se bucură în rândurile ostaşilor, Cezar îşi scrie
Memoriile despre războiul galic (Commentarii de bello gallico).
Elaborând o structură logică de prezentare a faptelor şi acţiunii, ase-
menea unui raport militar (Cicero caracteriza stilul lui Cezar ca fiind
elegant şi auster), autorul afişează o poziţie imparţială, vorbind despre
sine, ca şi despre ceilalţi, la persoana a treia. Susţinerea pe care o are în
persoana soldaţilor îi legitimează demersurile, confirmându-i con-
vingerea că acţionează în interesul naţional. Calităţile lui Cezar de abil
om politic, care, cunoscând resorturile discursului politic, ştia să-şi
ascundă adevăratele intenţii, se fac simţite şi în opera sa. În cazul
campaniei galice, Cezar avea împuterniciri legale, astfel relatările lui
privind desfăşurarea evenimentelor se încadrează într-un cadru mai mult
sau mai puţin obiectiv; în ceea ce priveşte războiul cu Pompei – război
împotriva concetăţenilor săi şi a forţelor senatoriale, lucrurile erau mai
greu de justificat. Această situaţie a determinat şi schimbarea tacticii
privind expunerea faptelor. Unele lucruri sunt vădit exagerate, altele –
minimalizate. Cu toate acestea, faptele în sine nu pot fi puse sub semnul
îndoielii (chiar dacă prezentarea lor este deformată în direcţia dorită de
Cezar), constituindu-se, astfel, într-un veritabil izvor de cunoaştere.
Contemporan cu Cezar a fost Caius Sallustius Crispus, repre-
zentant al partidului „popularilor”, adversar înverşunat al oligarhiei
senatoriale. Opera sa se constituie într-o trilogie, care are ca temă
principală lupta dintre cele două partide, optimaţii (oligarhia senato-
rială) şi popularii (plebea). Nu se urmăreşte înfăţişarea tuturor fapte-
lor, ci numai pe acelea care sunt „demne de a fi amintite”. Inspirat de
modelul lui Tucidide, Sallustius adoptă investigaţia cauzală şi
imparţială, încercând să se detaşeze de o abordare subiectivistă.
Prima lucrare evocă un eveniment dramatic din istoria Romei şi
anume conjuraţia lui Catilina (a. 64 – 63 î. Hr.) (De coniurationes
Catilinae); a doua – războiul cu Iugurta (Bellum Iugurthinum),
eveniment anterior istoriei conflictelor sociale, care scoate în evidenţă

174
interesele aristocraţiei, vinovată de prelungirea războiului cu Nubia
(anii 111 – 105). Cea de-a treia carte – Historiae – redă evenimentele
cuprinse cronologic între subiectele primelor două cărţi.
Idealul politic al lui Sallustius, care, marginalizat în viaţa
politică, se retrage să-şi scrie opera, era restabilirea republicii şi a
libertăţii cetăţenilor romani. Convins că numai alungând discordia şi
stabilind concordia între diferitele partide şi categorii cetăţeneşti,
scriitorul vede într-o politică de reforme morale (pe care i-o
recomandă lui Cesar) calea ieşirii din impas şi a consolidării puterii
romane. Unicul criteriu imparţial al judecăţii politice Sallustius îl
consideră a fi criteriul moral. Calităţile morale determină, până la
urmă, soarta, iar menţinerea echilibrului social –politic ar duce şi la
îmbunătăţirea naturii spirituale a corpului cetăţenesc şi a fiecărui
individ în parte. Sallustius conştientizează rolul personalităţilor în
conducerea statului, susţinând că „statul roman a fost trainic mai ales
datorită conducerii sale”(Istorii, I, 9).
Dar asasinarea lui Cezar în anul 44 î. Hr. nu pune punct războa-
ielor civile, ci provoacă o nouă criză, determinată de vidul de putere,
până la desemnarea lui Octavianus, fiul adoptiv al lui Cezar, la putere.
Instaurarea Principatului a fost susţinută şi de o largă
propagandă ideologică, care avea menirea să legitimeze noua structură
statală prin întreaga evoluţie a puterii romane. În aceste condiţii creşte
importanţa scrierii istorice, în a cărei tradiţie se înscrie şi efortul lui
Titus Livius (anii 51 î. Hr. – 16 d.Hr.).
Acesta concepe o vastă operă istorică, o adevărată frescă a
evoluţiei poporului roman, cu un profund caracter naţional şi patriotic,
care cuprindea 142 de cărţi.
Chiar dacă nu putem vorbi despre o lucrare cu caracter ştiinţific,
Ab urbe condita libri (Cărţi de istorie de la întemeierea Romei) este
inspirată din mai mult izvoare, veridicitatea cărora nu este totdeauna
probată, reuşind să reunească un voluminos material factologic, din
care nu lipseşte nici elementul fabulos, legendar. Implicarea factorului
divin în istoria romană explică, în mare parte, cheia succesului,
protecţiei divine atribuindu-i-se forţa „prin care poporul roman a ajuns
la o culme atât de mare”(cartea XLIV, 1, 11). Fără a-şi propune să
explice cauzele evenimentelor, Titus Livius reuşeşte să formuleze
esenţa acestora, fiind animat de funcţia moralizatoare a istoriei –
magistra vitae. Crezul său politic era concordia civilis (buna
înţelegere între cetăţeni), în care rezidă forţa dintotdeauna a poporului
roman, în care Titus Livius vede modalitatea de redresare a puterii

175
imperiului. Pilonii istoriei romane – ideea eternităţii Romei (Roma
aeterna) şi universalitatea puterii sale (caput orbis terrarum) – sunt
consolidaţi de forţa morală a poporului roman (uirtus populi romani),
care a salvat statul din situaţiile dificile pe care le-a avut de traversat.
Astfel Titus Livius se raliază politicii lui Augustus de primenire
morală a societăţii, salutând pacea adusă de acesta ca o expresie a
idealului său de concordia civilis.
S-au păstrat doar 45 de cărţi, primele 10 privind originile Romei
şi istoria acesteia până în anul 293 î. Hr., urmate de volumele ce
cuprind istoria celui de-al doilea război punic (cărţile 21 –30). În
cărţile rămase, naraţiunea ajunge până în anul 167 î. Hr., când este
cucerită Macedonia.
Istoriografia secolului I d. Hr. reflectă fidel problematica situaţiei
social-politice a imperiului, criza instituţiilor republicane care se
adânceşte tot mai mult. Se atestă o divizare a istoricilor, în funcţie de
opţiunile politice: pe de o parte, adepţii regimului (Velleius Paterculus,
Valerius Maximus) şi pe de altă parte susţinătorii opoziţiei senatoriale,
care au sfârşit prin a fi lichidaţi fizic (printre ei Titus Labienus,
Cassius Severus, Cremutius Gordus).
Situaţia se remediază, cel puţin teoretic, pe timpul dinastiei
Antoninilor, când se produce o împăcare dintre împărat şi cercurile
aristocratice. Reînvie sentimentul patriotic, eforturile tuturor sunt
îndreptate spre consolidarea imperiului. Este o perioadă prolifică
creaţiei, când, după cum spunea Pliniu cel Tânăr, „se scrie cu mai
multă libertate şi de aceea chiar mai cu plăcere”.
Exponentul de seamă al acestei perioade este istoricul Publius
Cornelius Tacitus (anii 54/51 – 120 d. Hr.). Cea dintâi operă istorică
este de fapt o biografie, întitulată Despre viaţa şi morala lui Iulius
Agricola (De vita et moribus Iulii Agricolae), care prezintă interes
pentru problema provinciilor. Este vorba de măsurile de guvernare a
Britanniei, la care se adaugă şi un istoric al politicii de cucerire a
provinciei. Tema este reluată şi adâncită într-o lucrare de proporţii,
Germania, care are un caracter geografico-etnografic. Tacitus studiază
moravurile germanilor, pe care le opune corupţiei de la Roma.
Două lucrări marchează apogeul gândirii tacitudiene: Istoriile
(Historiae), care cuprind cronologic perioada dintre anul 69 până la
moartea lui Domitian şi Analele (Annales), care merg de la moartea
lui Augustus până la cea a lui Nero. Ambele studii s-au păstrat în stare
fragmentară: din cele 14 cărţi ale Istoriilor se cunosc doar 4 cărţi şi
jumătate, care acoperă perioada anilor 69-70, iar din Anale – cărţile

176
I-VI (domnia lui Tiberiu), XI-XVI (domnia lui Claudiu, începând cu
anul 47 şi domnia lui Nero, până în anul 66).
Analiza asupra trecutului culminează cu elaborarea unei
concepţii, în care se disting clar două momente:
a) acceptarea formei monarhice, ca singura cale de menţinere a
păcii. Echilibrul dintre libertate („libertate a senatului”) şi principiul
monarhic a fost atins în guvernarea lui Nerva-Traian, care „a înmă-
nunchiat lucruri odinioară de neîmpăcat, principatul şi liberta-
tea”(Agricola, III). Chiar şi adopţiunea viitorului împărat este privită
ca o expresie a libertăţii, pentru că astfel se asigura ocuparea tronului
de către o persoană din rândurile aristocraţiei senatoriale;
b) caracterul tragic al scrierii, cauzat de credinţa în iminenta cădere
a Romei, sfârtecată de conflictele interne, dar şi de primejdiile externe.
Totuşi, Tacitus consideră nu fără folos prezentarea faptelor
trecute, care pot servi drept pilde urmaşilor şi care apar ca un refugiu
din realitatea sumbră. Adoptând o linie politică moderată, istoricul
încearcă să-şi proiecteze principiile şi asupra analizei istorice, urmând
linia imparţialităţii. Totuşi, nu se poate abandona complet intereselor
clasei aristocratice, prezentând în culori mult îngroşate domnia unor
împăraţi sau generalizând unele atitudini ale opozanţilor.
În demersul său, Tacitus îşi întemeiază cercetarea pe identifi-
carea cauzelor care au determinat un fenomen sau altul. Printre acestea
se disting clar cele de natură transcendentală, providenţială şi cauzele
de natură umană. Dacă primele sunt mai greu de înţeles, cele din a
doua categorie îşi găsesc explicaţia în pornirile afective, în reacţiile
imediate ale oamenilor la anumite evenimente. De aici şi preocuparea
lui Tacitus pentru cunoaşterea personalităţii celor ce au determinat
mersul istoriei.
Contemporanul lui Tacitus a fost Gaius Suetonius Traquillus
(anii 70/75 – 140 d. Hr.), a cărui operă celebră întitulată Despre viaţa
celor 12 cezari (De vita duodecim cesarum) se constituie într-un
important izvor de cunoaştere. Suetonius îşi alege cu grijă materialele,
verificând datele, iar în cazul în care nu este sigur de veridicitatea
informaţiei, oferă mai multe variante, lăsând la latitudinea cititorului
dreptul de a decide. Nu au fost nesocotite informaţiile şi actele oficiale
(testamentele lui Caesar, Augustus şi Tiberiu, de exemplu), scrierile
împăraţilor, inscripţiile, vorbele de spirit, mărturiile martorilor oculari.
Concentrându-şi atenţia pe viaţa particulară a celor 12 împăraţi
(Caesar, Augustus, Tiberiu, Calligula, Claudiu, Nero, Galba, Othon,
Vitellius, Vespasianus, Titus, Domiţianus), Suetonius se sustrage

177
analizelor cauzale, limitându-se în a selecta şi a prezenta cele mai
importante informaţii, pe care nu le grupează cronologic, ci pe cate-
gorii, „ca să poată fi expuse şi cunoscute cu mai mare claritate”
(Augustus, 9).
Deşi se situează pe linia unei naraţiuni reţinute, lipsite de patos
şi elogii, simpatiile biografului se îndreaptă către primii cesari, Divus
Iulius (Caesar) şi Augustus, care reprezintă modelul său monarhic.
Calificarea unui împărat sau a altuia se face după criteriul moral,
raportul dintre vicii şi virtuţi fiind hotărâtor.
Idealul politic al lui Suetonius îl constituie statul monarhic,
condus de un împărat cu răspundere, care se sprijină pe un consiliu şi
pe un aparat birocratic, la care colaborează ordinul ecvestru.
Un alt document istoric, mai puţin elaborat, dar important pentru
cunoaşterea domniei lui Domiţianus şi a primilor ani de domnie a lui
Traian, îl constituie Panegericul lui Traianus semnat de Plinius cel
Tânăr (anii 62-113 d. Hr.). Exceptând elogiile exagerate la adresa
împăratului, lucrarea conţine informaţii interesante, la fel ca şi
„Scrisorile” lui Plinius, care cuprind o cronică zilnică a vieţii din
înalta societate.
Schimbările politice din deceniile următoare au transformat
statul roman în Dominat, care se identifică, începând cu Diocleţian, cu
o monarhie absolută. Criza generală care a cuprins întreaga societate
se răsfrânge şi asupra creaţiei istoriografice, care nu mai cunoaşte
reprezentanţi de talia lui Tacitus sau Suetonius, cu excepţia lui
Ammianus Marcellinius. În secolul IV apar câteva culegeri în
spiritul tradiţiei pro-imperiale (Panegirici latini, Historia Augusta),
care nu aduc nimic nou, pierzându-se în descrierea unor fapte banale.
În ceea ce-l priveşte pe Ammianus Marcellinus (anii 330-400),
acesta continuă opera lui Tacitus, alcătuind o lucrare în 31 de cărţi,
pornind de la moartea lui Domiţian (anul 96) până la moartea lui
Valens (anul 378). Primele 13 cărţi s-au pierdut. Deşi entuziasmat de
puterea imperială a Romei, autorul sesizează şi critică vehement
factorii ce vor duce la descompunerea acesteia.

D. Instruirea şi educaţia

Specificul vieţii politice romane a generat o anumită formulă de

ascensiune pe scara ierarhică, care se servea, în mare parte, de
elocvenţă, aceasta fiind considerată una dintre virtuţi. Arta de a

178
elabora un discurs public, priceperea de a se exprima cât mai convin-
gător, presupunea nu numai stăpânirea problemei luate în dezbatere,
dar şi resorturile psihologice, capabile să încline auditoriul spre
acceptarea unui anumit punct de vedere. În acest sens, Cicero
considera că obiectul aproape unic al educaţiei îl constituie formarea
oratorului.
Specializarea într-un anumit domeniu se înscrie într-un demers
individual asiduu, care nu se solda, neapărat, cu obţinerea unei poziţii
privilegiate sau a unei funcţii publice onorabile.
Instruirea tinerilor urma traseul binecunoscut lumii elenistice.
Cunoştinţele primare erau, de cele mai multe ori, asigurate de un peda-
gog, care putea fi un sclav cultivat, copilul fiind învăţat să citească şi
să scrie. Ulterior, acesta urma ciclul secundar de 4 ani, unde se studiau
gramatica, retorica, muzica, matematica sub îndrumarea unui profesor.
Un rol important în educarea şi instruirea tinerilor l-au avut profesorii
greci, care au venit în număr mare la Roma, începând cu sec. II î. Hr.
Instruirea se baza pe memorarea unor lungi pasaje din autorii latini
Naevius, Ennius ş.a., care făceau obiectul unor chinuitoare ore de curs,
ce se terminau deplorabil pentru elevii neatenţi sau mai puţin silitori
(vezi Horaţiu, Orbilius biciuitorul). Un rol important i se atribuia şi
studierii literaturii greceşti, care se făcea separat de cea latină.
Următorul nivel, cel similar studiilor superioare, începea de la
vârsta de 16 ani, fiind axat pe probleme de retorică latină şi greacă.
Arta discursului, a elocinţei se învăţa cu cei mai cunoscuţi profesori ai
timpului, în şcoli speciale. Aprofundarea cunoştinţelor se făcea în
cadrul bibliotecilor din marile centre culturale şi ştiinţifice elenistice,
cum erau Alexandria, Smirna, Pergam, Corint, Rhodos, Atena, unde
tinerii romani mergeau pentru a audia lecţii de filozofie sau de reto-
rică. Indiferent de rezultatele obţinute, amprenta elenismului se face
simţită tot mai mult, determinând un anumit mod de gândire, pe care-l
vom regăsi, câtva timp mai târziu, triumfător la Roma.
Paralel cu formarea intelectuală a tineretului, se asigura şi ins-
truirea militară, care treptat se transformă într-un cadru mult mai larg,
inspirat de gimnasyum-ul grec. Astfel pe Câmpul lui Marte, unde
aveau loc pregătirile militare, Agrippa, ginerele lui Augustus, a dispus
crearea unui centru gimnic, ce cuprindea un canal artificial destinat
înotului şi o baie cu abur numită Laconiu. Grija pentru o morală
sănătoasă, l-a determinat pe Augustus să ia un şir de măsuri pentru a
preîntâmpina, încă din perioada adolescenţei, viciile care ar fi putut
altera integritatea morală a cetăţenilor săi. Interzicerea participării

179
tinerilor „imberbi” la sărbătoarea Lupercaliilor, încurajarea căsăto-
riilor (după moarte, averea celor necăsătoriţi era confiscată de stat) şi a
familiilor cu mai mulţi copii sunt doar câteva din ele. Cu toate acestea,
moravurile Romei nu au putut fi pe mult timp stăvilite, creaţiile
poetice făcând dovada unui unei vieţi boeme, în care principala grijă
erau distracţiile.

E. Dezvoltarea ştiinţelor

Privită în ansamblu, prin prisma culturii materiale şi a tradiţiei

spirituale pe care a lăsat-o în urma sa, civilizaţia romană pare a fi fost
mai mult preocupată de caracterul practic al ştiinţelor şi mai puţin de
elaborările teoretice. Deosebim artes doctae, ce cuprind cunoştinţele
teoretice (în special filosofia, cu toate compartimentele: fizica, logica,
etica), şi artes liberales sau nobile, adică ştiinţele empirice cu o largă
aplicaţie practică, printre care agronomia, medicina, arta militară,
tehnica construcţiilor, dreptul roman. De multe ori, fără a pretinde o
operă originală în sensul aportului personal adus la dezvoltarea unei
ştiinţe sau a alteia, autorii romani îşi concep opera într-o manieră
enciclopedică, cuprinzând şi asimilând cunoştinţe din mai multe
domenii, aşa cum se întâmplă în cazul lui Pliniu cel Bătrân, cu a sa
Historia naturalis sau Varro, Lucreţius, Columella ş.a. Formaţia
enciclopedică presupune, pe lângă cuprinderea unei vaste informaţii,
capacitatea de a sintetiza şi de a raporta la propriul sistem de referinţă
valorile culturale străine.
Asimilându-şi pe larg descoperirile ştiinţifice ale grecilor şi
preluând mult din aplicaţiile practice ale gândirii elenistice, romanii au
tradus cele mai importante opere în limba latină (Elementele lui
Euklid, Aritmetica lui Nikamachos). Contribuţia centrelor ştiinţifice
din Orient, printre care Alexandria juca rolul de lider, rămâne şi în
perioada romană incontestabilă. Să amintim numele unor mari cerce-
tători ca Hipparchos din Niceea (a doua jumătate a secolului II î. Hr.),
care a descoperit trigonometria şi căruia i se datorează rezolvarea unui
şir de probleme din astronomia sferică, Diophantos din Alexandria
(mijlocul seolului II d.Hr.), cu merite deosebite în domeniul algebrei,
Ptolemaios din Alexandria (secolul II d.Hr.), care este autorul
primei expuneri sistematice a astronomiei matematice, întitulată
Marea sintaxă (Megale syntaxis), completată de un catalog ce
cuprindea peste 1000 de stele fixe.

180
 Cuceririle romane au deschis calea spre cunoaşterea unor noi
ţinuturi geografice şi a populaţiei acestora, inclusiv a tipurilor de com-
portament, a moravurilor şi obiceiurilor acestora. Nu e vorba numai de
o curiozitate intelectuală, ci şi de necesitatea unor cunoştinţe care ar fi
înlesnit administrarea romană a ţinuturilor cucerite. Cităm în acest
sens opera lui Cezar, De bello gallico, care, pe lângă informaţiile de
ordin militar, cuprinde şi un şir de date cu caracter geografic şi
etnografic.
În secolul I d. Hr. apare prima lucrare capitală de geografie,
alcătuită de Strabon, urmată de alte două tratate semnate de
Pomponius Mela şi Claudius Ptolemaeus.
În primul caz, avem de a face cu o sinteză a cunoştinţelor
geografice acumulate până la acea dată, care sunt cuprinse în cele Trei
cărţi despre descrierea locurilor, alcătuită de geograful de origine
hispanică Pomponius Mela.
In ceea ce-l priveşte pe Ptolemaios, opera sa întitulată Intro-
ducere în geografie, insera 8 cărţi şi vine să completeze cu explicaţii o
hartă, astăzi pierdută, alcătuită de acelaşi autor. Găsim în ea
coordonatele a cca 8100 de localităţi, nume de populaţii, hidronime,
pornind de la meridianul 0, de la insulele Canare. Această lucrare este
importantă şi pentru istoria provinciei Dacia, care alături de
provinciile Moesia şi Tracia, este cuprinsă în cartea III-a.
În aceeaşi perioadă, un mare erudit al timpului, Plinius cel
Bătrân (anii 23 – 79 d. Hr.), îşi concepe opera sa enciclopedică
Istoria naturală (Historia naturalis) în 37 de cărţi, un vast compendiu
în domeniul geografiei, botanicii, zoologiei, mineralogiei, ce se
constituie în peste 20 000 de fapte, culese din peste 100 de lucrări.
Romanii s-au preocupat, cu precădere, de aplicarea ştiinţelor în
practică, inventând un şir de sisteme capabile să le uşureze viaţa:
macarale cu tambur pentru ridicarea greutăţilor, sisteme de pompare a
apei, un şir de mecanisme hidraulice. De asemenea a fost inventat
mortarul, care le-a permis edificarea cu succes a podurilor peste un şir
de fluvii. Toate aceste invenţii presupuneau cunoaşterea legilor fizice,
a proprietăţilor chimice a materialelor folosite, cât şi a formulelor
geometrice şi trigonometrice. Un „mecanician” prin excelenţă a fost
Hieron din Alexandria (secolul II d.Hr.), care are la activ un şir de
invenţii: prima turbină cu abur, un distribuitor automat de apă,
termoscopul bazat pe puterea vaporilor ş.a.
Succese remarcabile s-au atins şi în domeniul medicinii. Printre
exponenţii principali ai ştiinţei medicale antice se numără Claudius
181
Galienos din Pergam (anii 129 – 199 d. Hr.), medic al împăraţilor
Marcus Aurelius şi Comodus. Autor a peste 250 de tratate, Galienos a
practicat observaţia clinică şi metoda experimentală, studiind,
totodată, anatomia şi fiziologia omului. Puţine ramuri ale medicinii au
rămas în afara preocupărilor sale, el fiind cel dintâi care a admis
existenţa unor hormoni gonadotropi. Opera sa celebră Ars Medica a
dominat cercetarea medicală până în epoca Renaşterii.

Filosofia
a. Curentul stoic
De la bun început, preocupările filosofice s-au axat pe înţele-
gerea relaţiei dintre om şi univers, a principiilor existenţei umane,
oferind soluţii de supravieţuire morală în condiţiile unor schimbări
social-politice radicale din secolul I î. Hr., care au dus la degradarea
continuă a corpului civic. Astfel se explică tendinţa de eticizare a
filosofiei, cu unele tendinţe de evoluţie spre mistică.
După Seneca, filosofia se ocupă de studierea întregii lumi,
deoarece numai filosofia este capabilă să cunoască şi să înţeleagă
universul şi omul (Scrisoarea a 90-a, 27; 95, 10). Cunoaşterea
universului deschide calea către înţelegerea tainelor divine, astfel
„înţeleptul cercetează şi explică pe înţelesul tuturor mai întâi natura,
iar apoi legile vieţii”(Seneca, Scrisoarea a 90-a, 34).
Gravele perturbări politice şi ideologice din ultimele decenii ale
republicii romane, care au pregătit terenul pentru instaurarea
Principatului, au marcat şi o adâncă criză morală, un dezechilibru
total, o confuzie privind ansamblul valoric. Nici nu se putea altfel pe
calea degradării statutului de cetăţean, care, treptat, se transformă în
supus. Salvarea demnităţii individuale şi a atingerii stării de
beatitudine ia calea învăţăturii stoice, de o intensă putere de difuziune
la Roma, care era orientată spre o existenţă echilibrată, fără a se lăsa
influenţată şi impresionată de transformările sociale, cultivând
cumpătarea şi curajul. Printre reprezentanţii acestei şcoli se numără
Panateius din Rhodos, Scipio Aemilianus, Caius Laelius.
O personalitate marcantă a curentului stoic a fost Seneca (anii
4 î. Hr. – 65 d. Hr.), care lasă o operă memorabilă (10 tratate de
filozofie (Dialoguri), tratate de morală, lucrări de istorie a naturii),
fiind preocupat, în special, de problemele de morală. Promovează
ideea faptelor bune, a stării de ataraxie (= linişte, seninătate) ca
principiu de viaţă, care trebuie să vină din înţelegerea şi acceptarea
condiţiei umane în raport cu legile universului. Accentul se pune pe
182
cunoaştere şi nu pe acceptare docilă, reieşind din condiţia unei ordini
universale şi a relaţiei naturale dintre raţiunea umană şi cea divină.
Persecutată în timpul lui Nero, doctrina stoică revine în forţă o
sută de ani mai târziu, prin împăratul filosof Marcus Aurelius, dar
apune o dată cu dispariţia acestuia în anul 181 d.Hr. Meditând asupra
condiţiei umane, în general şi a celei de conducător, în particular,
acesta îndeamnă la o existenţă simplă, dar demnă, la respectarea celor
necesare a fi înfăptuite, fiind pătruns de sentimente de resemnare şi
tristeţe profundă.
b. Epicureismul
Un alt curent filosofic, care s-a afirmat puternic la Roma, a fost
epicureismul, cu cel mai prolific reprezentant al său în persoana lui
Lucreţiu (anii 99 –55 î. Hr.). Acesta a lăsat un poem în şase cânturi
Despre natură (De rerum natura), în care recrează, într-o altă
dimensiune culturală, doctrina epicuriană, ce explică universul, în
toate aspectele lui, prin fizica materialistă. În acest context, moartea
este percepută ca o eliberare a atomilor (care nu se nasc şi nu dispar)
în vederea unei noi asocieri. Astfel, existenţa lucrurilor (inclusiv
sufletul) este explicată prin infinitatea de asocieri dintre atomi în vid.
Se conturează o atitudine ateistă a lumii, în care zeii nu mai aveau loc,
ei neavând cum să mai influenţeze destinele oamenilor. În virtutea
naturii lucrurilor, abaterea atomilor din calea cea dreaptă oferă o
explicaţie şi pentru libertatea umană, astfel sufletul nostru este apt de
libertate şi, la îndemnul raţiunii, se poate îndrepta spre ea. Numai
odată cu moartea acesta capătă o anumită înţelepciune, eliberându-se
de chinuitoarea căutare a adevărului despre fenomenele naturii.
Astfel, Lucreţiu recreează filosofia epicuriană într-o concepţie
antropologică. Exerciţiul libertăţii a fost demonstrat de romani în
atitudinea pe care au luat-o faţă de filosofia greacă. Între a o nega (ceea
ce ar fi constituit un act acultural) sau a o adapta şi recrea, romanii, cu
deplina conştiinţă a libertăţii, au ales cea de-a doua variantă.
c. Cicero
Numele care va consacra efortul romanilor de a asimila tradiţia
filosofiei greceşti şi elenistice, încercând o operă eclectică originală, în
care au fost fructificate concepţiile aristotelică şi pitagoreică, doctrina
stoicilor şi a scepticilor este Cicero (anii 106-43 î.Hr.).
Strălucit orator, înzestrat cu o minte vie şi pătrunzătoare, Cicero
se face remarcat de timpuriu ca un bun cunoscător al dreptului civil,
pledând în calitate de avocat în instanţă. Mai bine, însă, sunt cunos-
cute discursurile politice ale acestuia, pentru care a avut de suferit,
183
atunci când atacul său a fost îndreptat împotriva vreunei persoane cu
funcţie sau care afla sub protecţia vreunui bărbat de stat (se cunosc cca
106 de discursuri, dintre care s-au păstrat doar 58, cele mai cunoscute
fiind Catilinarele (în care demască conjuraţia lui Catilina) şi Filipicele
(împotriva lui Marcus Antonius).
În ceea ce priveşte crezul său politic, Cicero a fost întotdeauna
un adept al republicii, însă activitatea sa politică este marcată de
oscilaţii între diverse luări de poziţie, contrare chiar, care nu fac decât
să reflecte criza republicii din sec. I î. Hr.
În materie de filozofie, Cicero se formează sub directa influenţă
a filosofilor timpului său, cunoscându-i şi audiindu-i pe epicureii
Zenon şi Phaedrus, pe academicii Antiochus din Atena şi Philo, pe
stoicii Diodotus şi Posidonius din Rhodos. Spirit academic, de o largă
deschidere, Cicero abordează o metodă consecventă de îmbinare a
ideilor preluate şi de recreare a lor într-un sistem coerent, conferindu-i
filosofiei sale un caracter eclectic, mai puţin rigid. Această deschidere
spre diverse curente filosofice are avantajul de a-l elibera de
„captivitatea” unei singure dogme.
De respublica (Despre stat) reflectă spiritul platonician al lui
Cicero în ceea ce priveşte statul ideal, pe care-l vedea întruchipat de
Roma. În problemele de metafizică şi morală, filosoful aderă la curentul
stoic, dar şi cel pitagoreic-platonician, susţinând o viziune idealistă
asupra omului şi a universului. În De respublica, VI, Cicero îşi
formulează concepţia asupra sufletului, despre care crede că este
nemuritor. Acesta cunoaşte două existenţe (= două lumi), în care trăieşte
succesiv: una divină, adevărată şi una pământească, când se află în
„închisoarea trupului”. Reieşind din inevitabilitatea celor două stări
alternative ale sufletului, Cicero consideră de datoria fiecăruia înno-
bilarea cu virtuţi a existenţei pământeşti, pentru a păstra pură esenţa
sufletului, care e de origine divină. Printre virtuţile cele mai înalte,
filosoful ridică dragostea de patrie, ceea ce vine în sprijinul propriului
crez politic, respublica, ca cea mai desăvârşită structură statală, pusă în
folosul cetăţenilor săi: „iubeşte-ţi părinţii şi rudele, dar mai cu seamă
patria: astfel îţi vei deschide drum sigur spre viaţa eternă”. Această frază
deţine nucleul moralei lui Cicero, care susţine necesitatea îndeplinirii
datoriei faţă de sine însuşi, faţă de cei din jur şi faţă de stat.
Printre scrierile sale filosofice se numără Hortensius, Acade-
mica în 4 cărţi, în care dezbate problema cunoaşterii, Despre limitele
binelui şi răului, Trei cărţi despre natura zeilor, Laelius despre
prietenie, Cinci cărţi de discuţii la Tusculum (despre problema
durerii şi a temerii de moarte).
184
 După Cicero, figurile cele mai importante sunt M.Terentius
Varro, Pliniu cel Bătrân şi poetul Ovidiu, care au o oarecare contri-
buţie la dezvoltarea culturii filosofice.
Promovarea ideilor filosofice, estetice şi literare fac obiectul
unei mişcări culturale, întreţinută prin activitatea unui cerc cultural-
politic, cel al Scipionilor, care ia naştere la Roma în secolul I î. Hr.,
sub girul lui Scipio Aemilianus. Nu numai că se audiau cele mai noi
opere, dar se şi încerca, sub influenţa elenismului, rafinarea gândirii şi,
respectiv, a vieţii cotidiene; promovarea şi întreţinerea unui dialog
între generaţii, bazat pe umanism şi deschiderea faţă de noi moravuri.
d. Filosofia creştină
În secolul IV d. Hr. se încearcă, prin Augustinus, impunerea
unei filosofii creştine, prin care se încearcă o reconstrucţie spirituală a
lumii. Mergând pe calea doctrinei platonicismului privind creaţia
(existenţa celor două lumi, una adevărată, eternă, a ideilor, cealaltă – o
copie a primei) Augustinus identifică principiul lumii cu Dumnezeu.
Printre apologeţii noii filosofii se numără Tertullian, Arnobius,
Lactantius.

F. Dreptul roman
Constituirea celui mai mare şi durabil imperiu din istoria
umanităţii se explică nu atât prin superioritatea tactică şi numerică a
armatelor romane, dar prin capacitatea romanilor de a-şi implementa
modul lor de viaţă, definit de un sistem complex de instituţii
administrative şi militare. Această operă ar fi fost de neconceput fără o
bază teoretică solidă, axată pe principiile teoretice ale dreptului roman,
parte din care au servit la elaborarea normelor dreptului internaţional,
fiind valabile şi astăzi.
Până în secolul I î.Hr., mecanismul de reglementare a raporturilor
din interiorul comunităţii se întemeia pe tradiţia nescrisă (obicei,
cutumă/ consuetudo), transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie,
care, în timp a căpătat putere de act juridic. Dar, o dată cu dezvoltarea
societăţii şi a relaţiilor de producţie, marcată de sporirea numărului şi a
nivelului tranzacţiilor comerciale, vechiul sistem devine tot mai greoi şi
inoperant, fapt care a determinat unele schimbări esenţiale în procedura
juridică, marcând, astfel, începuturile dreptului roman.
De-a lungul evoluţiei societăţii romane, elaborarea şi aplicarea
hotărârilor juridice s-au aflat în dependenţă de forma de exercitare a
puterii în stat. Astfel, în perioada republicană apare legea (lex), care se
185
constituie în hotărâri obligatorii ale adunării populare, la care se
adaugă pe parcurs edictele magistraţilor, cu soluţii privind organizarea
instanţelor judecătoreşti şi a modului de rezolvare a unor litigii dintre
cetăţeni. Mai târziu, în epoca Principatului, Senatul îşi păstrează
dreptul de a elabora şi de a da legi (senatusconsulta), iar o dată cu
întărirea puterii împăratului, hotărâtoare devin constituţiile acestuia
(constitutiones). Suntem în faţa unei scheme clasice de evoluţie de la
condiţia de cetăţean, cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg de
aici, până la condiţia de supus.
Revenind la dreptul roman, trebuie reţinut un amănunt:
prevederile progresive ale jurisdicţiei romane s-au îmbinat permanent
cu venerarea principiilor vechilor tradiţii (pentru a se afla în consens
cu divinităţile), fapt ce a determinat interpretarea legii în spiritul şi
finalitatea ei (ratio legis), hotărârile axându-se, cel puţin formal, pe
principiul echităţii (aequitas).
Principalul izvor al dreptului roman l-a constituit Legea celor
XII table (Lex duodecimum tabularum), elaborată la începutul
Republicii, între anii 451 – 449 î. Hr. Deşi textul iniţial nu s-a
descoperit, conţinutul legilor a putut fi reconstituit, în linii mari, pe
baza fragmentelor descoperite şi a relatărilor autorilor antici. Câteva
dintre elementele arhaice, cum ar fi consuetudo (cutuma), iusui-
randum (jurământul), blestemul (sacer esto) ca măsură de pedeapsă
sau legea talionului, sunt în măsură să elucideze spiritul în care se
făcea justiţia în perioada respectivă (Cicero, De offic., III, 31, 111).
Un capitol aparte este rezervat relaţiilor agrare, inclusiv drep-
tului de proprietate individuală asupra pământului, cu toate că formal
acesta se afla în proprietate colectivă, obştea deţinând controlul asupra
distribuţiei. Sunt prevăzute şi diversele proceduri de înstrăinare a
loturilor, inclusiv dobândirea dreptului de proprietate conform
prevederilor usucapio – acapararea unui teren abandonat şi prelucrarea
acestuia timp de 2 ani. În cazul înstrăinării lotului de pământ, fie că
este vorba de moştenire sau de vânzare, legea prevedea obligativitatea
asigurării mijloacelor de prelucrare a acestuia (inventar agricol, vite de
tracţiune, forţa de muncă necesară). Trebuie reţinut faptul că de acest
drept puteau beneficia doar membrii comunităţii respective, nu şi
străinii (IV, 7), de unde şi legătura indisolubilă dintre instituţia
cetăţeniei şi cea a proprietăţii funciare.
Foarte interesante sunt legile cu privire la drepturile cetăţeneşti.
Merită să fie reţinute câteva principii, care au stat la baza dreptului
modern: egalitatea tuturor în faţa legii (legea XI, 1 interzice acordarea

186
de privilegii unor persoane aparte), autoritatea supremă a adunării
populare în materie de legi, obligativitatea respectării acestora, inter-
dicţia de a pedepsi un cetăţean roman fără acordul comiţiilor centu-
riate (legea XI,2).
Există şi unele prevederi discriminatorii, de exemplu interzi-
cerea căsătoriilor dintre patricieni şi plebei (XI, 1). Au fost prevăzute
un şir de măsuri privind diminuarea luxului şi, respectiv, a diferenţelor
de avere dintre membrii comunităţii, aşa numitele leges sumptuariae.
Gravitatea pedepselor mergea de la fixarea unor amenzi, vânzarea în
robie şi până la pedeapsa cu moartea, în funcţie de gravitatea
infracţiunii, fiind prevăzute o diversitate de cazuri, de la încălcarea
hotarului dintre loturile de pământ şi până la trădarea de patrie.
Un rol aparte îl ocupa dreptul familiei, în care autoritatea tatălui
(pater familias) este indiscutabilă, acesta având dreptul deplin nu numai
asupra membrilor familiei, ci asupra întregii averi. Fiind unicul
proprietar al întregii averi, mobile şi imobile, tatăl putea dispune de
libertatea şi viaţa membrilor familiei sale, care puteau fi vânduţi, daţi
„cu chirie” sau chiar pedepsiţi cu moartea. Legea îngrădeşte parţial
dreptul părintelui de a-şi vinde copilul, astfel după cea de-a treia
vânzare acesta devenea liber. Interdicţia de a dispune de avere perso-
nală era valabilă atâta timp cât era în viaţă părintele, indiferent de vârsta
şi poziţia socială a copiilor acestuia. Existau două căi de pierdere a
autorităţii părinteşti: moartea naturală şi moartea civică (când persoana
respectivă nu mai putea să-şi exercite atribuţiile), în cel de-al doilea caz
putând întra în vigoare relaţiile de tutelă şi curatelă.
În ceea ce priveşte grija societăţii pentru păstrarea familiei,
aceasta reiese şi din complexitatea procedurii de înfiere, prin care se
urmărea respectarea unor prevederi clare, în special condiţia ca
înfierea unei persoane să nu pericliteze perpetuarea neamului acesteia
şi a cultului familial, dat fiind faptul că, o dată cu trecerea într-o nouă
familie, se renunţa la sacralia propriei familii.
O dată cu dezvoltarea societăţii, dreptul roman parcurge o etapă
de „democratizare”. A fost publicat calendarul zilelor faste şi nefaste
(anul 304 î. Hr.), s-a simplificat mult procedura. Cu toate acesteia,
accesul cetăţeanului la actul de justiţie era în continuare intermediat de
patron, care-i recomanda avocaţii. Victima sau păgubitul se adresa
pretorului sau magistratului care deţinea funcţia de şef al tribunalului
(iudex quaestionis), prezentându-i datele problemei. Acesta desemna
judecătorii şi ziua şedinţei judecătoreşti. Între timp era audiat şi
presupusul infractor. La data respectivă, se întrunea adunarea, procedura

187
fiind asemănătoare cu cea din timpurile noastre: acuzaţiile trebuiau
probate cu declaraţiile martorilor, la fel şi pledoaria apărării, după care
se trecea la examinarea probelor şi, în cele din urmă, se dădea sentinţa.
În cazul în care nu era de acord cu sentinţa pronunţată, reclamatul putea
apela la intervenţia unui tribun al plebei, care avea dreptul de veto sau
putea cere re-examinarea cazului de către adunarea populară.
Un alt aspect interesant ţine de schimbarea regimului dator-
nicilor, care puteau să-şi piardă averea în favoarea creditorului sau sa
fie obligaţi să-i presteze unele servicii în contul datoriei, dar nici-
decum să-şi piardă libertatea juridică.
Totodată, trebuie reţinut faptul că „democratizarea” justiţiei nu a
mers în pas cu corelarea şi sistematizarea normelor juridice, astfel, ca
urmare a edictelor cu putere de lege, jurisdicţia romană arăta ca un
hăţiş de nepătruns, în care unele prevederi chiar se excludeau. Pe de
altă parte, aşa cum reiese şi din constatările lui Cicero, respectarea
fidelă a legii, fără a intra în dedesubturile cazului, risca dezumanizarea
justiţiei (De offic., I, 10). Tot Cicero atrăgea atenţia asupra unor
hotărâri eronate sau chiar primejdioase, trecute prin adunarea
poporului, ceea ce sugerează o anumită activitate legislativă a acesteia.
După instaurarea Principatului, pe primul loc urcă prevederile
senatului şi, ulterior, cele imperiale (sau constitutiones). În timpul
Imperiului s-au făcut mai multe încercări de sistematizare a normelor
juridice, pentru a le face cât mai operante. Printre persoanele cu merit
deosebit în acest sens se numără, în afară de Cicero, Caius cu ale sale
Instituţii, Ulpianus (jurist roman din sec. II-III d. Hr.), a cărui operă a
fost folosită de către compilatorii lui Iustinian şi, în cele din urmă,
chiar de Iustinian (în perioada dominatului sunt redactate codurile de
legi ale împăraţilor Theodosius al II-lea şi Iustinian, realizate prin
adunarea tuturor legilor existente până la data redactării lor).
Schimbările produse sunt nu numai de procedură, ci şi de
conţinut, fiind impuse de noile realităţi istorice. Dezvoltarea relaţiilor
marfă-bani, constituirea unei pături sociale noi, cum erau liberţii
(sclavii dezrobiţi), numărul mereu crescând al peregrinilor la Roma
erau tot atâtea motive pentru a face corecturile sau adăugirile necesare.
Se modifică şi viziunea asupra familiei, fapt reflectat în status
familiae, care devine mai flexibil. Paralel cu căsătoria cum manum
(care presupunea dependenţa deplină, economică şi juridică, a soţiei
faţă de soţ), ia proporţii căsătoria sine manu, o formă mai liberă de
convieţuire, unde femeia se bucura de o mai mare independenţă. Auto-
ritatea tatălui cunoaşte şi alte două forme de afirmare, prin adopţie şi

188
prin procedeul legitimării copiilor din legăturile extraconjugale.
Totuşi, odată cu consolidarea puterii imperiale, are loc un transfer de
atribuţii din domeniul lui pater familias în cel al împăratului – pater
populi, marcând începutul destrămării instituţiei juridice familiare şi
trecerea spre o justiţie centralizată. Spre exemplu, chiar şi pedepsirea
sclavilor nu mai intra în atribuţia proprietarului, ci ieşea din cadrul
familiei, aceştia devenind pasibili de pedeapsă, adică răspunzând în
nume propriu pentru faptele săvârşite.
În ceea ce priveşte diversitatea dreptului de proprietate, situaţia
este explicabilă, dacă e să urmărim ascensiunea teritorială a Romei.
De la „dominium ex iure Quiritius” (deţin proprietatea în confor-
mitate cu drepturile quiriţilor), se ajunge la proprietatea pretoriană şi
la cea provincială, care erau apărate de lege.
De asemenea, legislaţia prevede un şir de mijloace prin care se
putea diminua sau chiar pierde proprietatea individuală, începând cu
cele tradiţionale (moştenirea, posesiunea-usucapio) şi terminând cu
cele mai puţin ortodoxe (ex.: revendicarea dreptului de proprietate
asupra unui lot, prin dislocarea pietrelor de hotar).
În concluzie, dreptul roman evoluează odată cu dezvoltarea civili-
zaţiei romane, reprezentând, în ciuda cutumelor care persistă de-a lungul
secolelor, un indicator fidel al transformărilor economice, urmate de cele
sociale şi nu în ultimul rând, de schimbările privind modul de a gândi şi a
percepe lucrurile. Concentrarea puterii în mâinile unui singur om a fost
urmată şi de însuşirea dreptului legislativ de către împărat. Treptat, acesta
se identifică cu populus romanus şi devine unicul proprietar al
pământului din întreg imperiul, nu numai din provincii. Totodată, acesta
reprezenta ultima şi cea mai importantă instanţă judecătorească, la care
teoretic puteau apela cei cărora nu li se făcuse dreptate.

G. Arta romană
„Imperiul Romei n-ar fi fost decât o cucerire efemeră, dacă s-ar
fi mulţumit să impună lumii, prin forţă, o organizare politică şi chiar
legi. Adevărata sa măreţie rezidă poate mai mult în ceea ce a fost – şi
rămâne – capacitatea sa de iluminare spirituală. În Occident, această
capacitate a deschis imense regiuni tuturor formelor de cultură şi de
gândire şi, în Orient, a permis comorilor de spiritualitate şi de artă
hellenice să supravieţuiască şi să conserve virtutea lor fertilizantă.
Uneori poţi să visezi la o lume în care Roma n-ar fi existat, dar, în cele
din urmă, o asemenea ipoteză permite numai o mai bună măsurare a
189
rolului imens împlinit de ea în istoria gândirii omeneşti”. Aceste
rânduri semnate de reputatul profesor Pierre Grimal (Civilizaţia
romană), unul dintre cei mai străluciţi cercetători ai antichităţii greco-
romane, vin să exprime o convingere bine argumentată privind
contribuţia Romei la dezvoltarea patrimoniului universal. Valorifi-
carea culturii elenistice, fără a cădea în mimetism, i-a conferit acesteia
o nouă dimensiune, proiectând cercetarea spre noi culmi. Într-un şir de
alte domenii, cum ar fi portretistica, arhitectura monumentală (arce
triumfale, altare, monumente comemorative), relieful istoric, rolul
novator şi contribuţia Romei sunt incontestabile. Din această perspec-
tivă, nu considerăm a fi necesar să aducem în discuţie polemicele în
jurul caracterului originii şi a originalităţii culturii romane, menţio-
nând doar faptul că au fost şi voci care au pus la îndoială capacitatea
Romei de a-şi construi un univers cultural propriu (de exemplu,
Winckelmann, Strzygowski şi alţii au văzut în arta romană expresia
clasicismului grec). Pornind de la premiza de învinsă – Vincebamur
de victa Grecia (am fost învinşi de înfrânta Grecie), după cum
recunoştea şi Cicero –, lumea romană, asimilează, triind şi interpre-
tând în propria-i manieră (interpretatio romana), esenţa culturii
greceşti. Astfel, caracterul eclectic al civilizaţiei romane este formal,
în realitate fiind vorba de o interpretare, care se soldează cu elaborarea
unor valori proprii. În acest context, aprecierea pe care i-o dă
Gh. Vlăduţescu (Filosofia în Roma antică) lui Cicero – „El a făcut ca
filosofia grecilor în interpretare romană să treacă din condiţia de fapt de
cultură în aceea de structură mentală. Sau altfel spus, mişcarea de
emergenţă (la nivel cultural) este transfigurată într-una de emergenţă (în
ordinea mentalităţii)” – poate fi extinsă asupra întregii culturi romane.
Valorile şi creaţiile culturale ale fiecărei epoci istorice sunt
determinate de cerinţele şi idealurile acesteia, astfel încât nu putem
vorbi despre o artă romană la modul general, ci să încercăm
identificarea curentelor artistice specifice fiecărei epoci, urmând
traseul evoluţiei civilizaţiei romane de la cetate la Imperiu. Astfel, ca
şi în cazul istoriei social – politice, vorbim despre o artă republicană,
artă imperială şi una din perioada târzie.
Impactul civilizaţiei greceşti asupra celei romane, conectarea la
valorile elenismului au avut un rol hotărâtor asupra mentalităţii
romane, iar de aici, asupra întregii producţii spirituale. Nu trebuie
minimalizată nici influenţa artei etrusce, care a fost semnificativă în
constituirea artei romane, în special în domeniul urbanismului,
sculpturii, toreuticei. Să nu uităm faptul că tradiţia etruscă

190
consemnează existenţa celor 12 oraşe (?) mult înainte ca pe Laţium să
se fi constituit o aşezare urbană, iar arta funerară – arta decorării
mormintelor şi a sarcofagelor –, cunoscută din bogatele morminte de
la Tarquinia (mormântul leoaicelor, mormântul ghirlandelor, mor-
mântul scuturilor), fac dovada unui gust elevat şi a unui înalt grad de
civilizaţie, ale cărei produse artistice au servit drept modele de
imitaţie, în special, în Roma republicană.
Mai curând putem vorbi despre nişte canoane artistice, în care
romanii pun altă substanţă, „un alt mesaj, pătruns de conştiinţa istorică
a momentului pe care îl reprezintă plastic prin imagine”, după cum
observa M. Gramatopol. De aici şi caracterul monumental al artei
romane, la care se adaugă viziunea realistă de tratare a imaginii
/subiectului, fiind aproape exclusă o tratare de ansamblu şi mergând
pe calea individualizării fiecărui element constitutiv.
Specificul civilizaţiei romane se constituie şi în dezvoltarea cu
precădere a unor genuri artistice ce răspundeau unui vădit interes
practic, altfel zis, utilitatea producţiei artistice. Întemeierea de noi
oraşe, în urma cuceririi de noi provincii, aglomerarea urbană,
construcţia drumurilor, a apeductelor, a podurilor, a canalelor impunea
găsirea unor noi soluţii inginereşti şi elaborarea, totodată, a unor noi
forme artistice, ca urmare a descoperirii betonului, care a făcut
posibilă trecerea de la sistemul rectiliniar grecesc la cel curbiliniar,
definit prin arc, boltă sau cupolă, ce se suprapun pe zid sau colonadă.
Amploarea pe care o cunoaşte activitatea edilitară în timpul
republicii, dar, în special, în timpul Imperiului, se explică prin
patronajul exercitat de senat şi, respectiv, de împărat, care alocau
sume exorbitante în acest scop. Comparându-se, în acest sens, cu arta
statelor orientale antice şi cu cele elenistice, arta romană era destinată
unor scopuri eminamente politice, reprezentând un instrument propice
de exaltare a ideii puterii, fie că este vorba de măreţia Romei, deci a
poporului roman sau a împăratului.
Monumentalismul reprezintă o altă particularitate a artei
romane, fiind determinat nu numai de dimensiunile impunătoare ale
edificiilor sau a reprezentărilor plastice, ci şi de ordonarea volumelor
într-un sistem constructiv echilibrat. Această tendinţă este deopotrivă
caracteristică atât monumentelor laice, publice sau particulare, cât şi
celor funerare.
Odată cu această emulaţie artistică, asistăm la dezvoltarea unor
idei şi concepţii cu privire la actul de creaţie, obiectul creaţiei şi
utilitatea lui. Spre deosebire de arta greacă, care cultivă ideea unui tip

191
ideal, definit prin Kalogatia (frumos şi bun, înţelese ca virtuţi), unde
frumuseţii fizice îi corespunde şi una morală, romanii sunt înclinaţi
spre identificarea aspectului raţional al creaţiei artistice.
Prin Cicero, în special, cunoaştem viziunea gândirii romane
asupra artei şi a specificului acesteia. Vorbind despre natura operei de
artă, Cicero (Orator, 2, 8) consideră că aceasta nu este o imitaţie (în
sens platonician), ci o creaţie, raportată/rezultată la/din ideile
artistului. Şi în cazul receptării acesteia, privitorul este călăuzit de
propria-i educaţie, de propriul univers spiritual, aşa cum susţinea
Lucian (Despre casă, Haidemos).
În ceea ce priveşte definirea frumosului, aceasta depinde de
utilitate şi scop, nu numai de impresia vizuală pe care o exercită
asupra privitorului (Cicero, Off, I, 28, 98), cu toate că şi lucrurile
frumoase pot avea utilitate (Cicero, Fin., II, 14, 45). Iar calea de
atingere a frumosului este imaginaţia (Maximos din Tyr, Cuvântarea
XI), care poate conferi strălucire şi graţie chiar şi frumuseţii naturale
(Cuvântarea XXV). O dată cu opera lui Plotin, estetica înregistrează
contribuţii la fel de originale, în special în ceea ce priveşte scopul
actului artistic, privit ca o cale de cunoaştere şi comunicare cu cosmo-
sul, permiţându-le oamenilor o viziune de ansamblu asupra legilor
universale.

1. Caracteristicile artei romane

Victoria asupra Cartaginei a deschis drumul cuceririlor romane

în spaţiul mediteranean, cucerire, care din punct de vedere cultural, a
desemnat începutul unei transformări radicale a stilului de viaţă ro-
man, marcând începutul unei epoci în care Roma se va transforma
într-un focar de cultură, unde vor fuziona mai multe stiluri şi curente
artistice. Cetatea va găzdui artişti din toate colţurile imperiului, iar
provinciile vor furniza cantităţi impunătoare de metale preţioase (aur,
argint) şi marmură, necesare producţiei artistice. Această simbioză
culturală va lua forma unei interpretatio romana, iar caracterul eclec-
tic al culturii romane va constitui una din trăsăturile ei esenţiale.
Preluarea selectivă a modelelor artistice elenistice va fi subordonată
intereselor Romei.
Cu mici excepţii (ne referim la o pătură subţire de intelectuali
elenizaţi, pentru care arta reprezenta o plăcere exclusiv estetică), arta
romană răspundea, în primul rând, unor scopuri politice. Emisiile

192
monetare, reliefurile istorice, arcele de triumf, coloanele comemo-
rative sunt tot atâtea forme de propagandă ale virtuţii romane, a
măreţiei Romei, care se ridică şi domină, culminând cu cultul
imperial, când se produce o disociere dintre cele două noţiuni indiso-
lubile până atunci: poporul roman (alias Roma) şi împăratul. Ideile
heliocentriste se fructifică în tentativa unor împăraţi (vezi Nero) de a
crea un centru al universului – Oraşul Soarelui –, în care trebuie să
vedem mai mult decât intenţia de a crea ceva impresionant şi inedit,
proiectarea în sferă divină, transcendentală, a persoanei imperiale, care
culminează cu momentul apoteozei şi cu instituirea cultului imperial
încă în timpul vieţii.
Din punct de vedere artistic, asistăm la o separare a stilurilor,
care se constituie într-o artă „urbană” aristocratică şi una populară
„provincială”. Arta urbană e de inspiraţie clasicizantă, arta imitării
realităţii şi, în special, a modelelor greceşti. Arta populară (sau
plebeiană) este de origine italică, particularizându-se printr-o manieră
expresionistă.

2. Arhitectura

a. Arhitectura religioasă
Templul roman
De inspiraţie etruscă sau grecească, ce se regăseşte atât în planul
construcţiei, cât şi în elementele decorative, templele romane se
caracterizează printr-o mare diversitate de detalii, fiind, în principiu,
subordonate celor două tipuri tradiţionale, cu plan rectangular sau
circular.
De la etrusci a fost împrumutat podiumul înalt cu scară de acces
de pe latura frontală, prevăzut, uneori, cu încăperi subterane, unde era
adăpostit tezaurul. În funcţie de amenajarea faţadelor, deosebim
templul în antis (cu zidurile laterale prelungite, având în faţă două
coloane, care formau pronaosul) şi templu în dublu antis (prevăzut cu
coloane în faţă şi în spate). Numărul coloanelor pentru susţinerea
frontonului (de pe laturile mici) putea oscila de la 2 la 12, dând naştere
tot atâtor tipuri de construcţie. La fel şi în cazul porticului (templu
prevăzut cu una sau mai multe colonade, care împrejmuiau construcţia
de jur-împrejur), deosebim monopteros (cu un singur rând de coloane)
şi dipteros (cu două rânduri de coloane).

193
 Spre deosebire de greci, romanii au exploatat mult mai mult
funcţiile coloanelor, acordându-i şi funcţii decorative, nu numai
constructive. Acest lucru se observă nu numai în amenajarea
exterioarelor, unde întâlnim pseudo-coloane (vezi cazul templului
pseudoperipteros, unde coloanele erau alipite de zid), dar şi a
interioarelor, fie că este vorba de construcţii civile sau religioase.
Printre cele mai impunătoare construcţii cu plan rectangular se numără
Templul dublu al zeiţelor Venus şi Roma zidit lângă Colosseum în
anul 135 î.Hr.
Fiind vorba, de fapt, de două edificii adosate, templul avea două
întrări şi o dublă cella (încăpere centrală, unde era expusă statuia
divinităţii căreia îi era închinat templul). Construcţia era ridicată pe o
terasă înaltă (100 x 145m), prevăzută cu scări monumentale pe toate
cele 4 laturi, fiind împrejmuită cu coloane de marmură albă, câte 20
de coloane pe laturile mari şi 10 – pe cele mici.
Acest tip de construcţie este cunoscut nu numai la Roma, unde
continue să sfideze timpul templul lui Hadrian şi templul Zeiţei
virilis, dar şi în provincii (Maison Carre din Nîmes sau cele două
temple dreptunghiulare din ansamblul religios de la Baalbec (Liban),
care păstrează, deopotrivă, influenţe orientale şi greceşti).
Printre elementele arhitecturale ce particularizează centrul
religios de la Baalbec, trebuie reţinute câteva: atrium de formă
hexagonală, propileele flancate de două turnuri, curtea – incintă,
turnul – altar cu 4 nivele, înalt de 18,7 m, care era prevăzut cu scări
interioare. De asemenea, dimensiunile coloanelor templului lui Iupiter
Helliopolitanus, care nu-şi cunosc echivalenţe în toată lumea antică:
diametru de 2,08 m şi înălţimea de 19,8 m. Întregul complex cultural
cuprindea cca 6 ha; pe lângă cele două temple dreptunghiulare
(templul lui Iupiter şi cel închinat zeiţei Venus, cu un deosebit decor
sculptural), se afla şi un templu rotund, dedicat lui Mercurus-Samaş.
Temple circulare întâlnim şi la Roma, cel mai reprezentativ fiind
Pantheonul, „templul tuturor zeilor”, o construcţie monumentală din
beton şi cărămidă, cu o arhitectură unică în felul său. Rotonda are
diametrul interior de 43,2 m, cu o cupolă imensă, prevăzută în mijloc
cu o fereastră de 8,9 m diametrul, prin care pătrunde lumina. La baza
cupolei au fost amenajate 7 nişe mari semicirculare şi rectangulare,
bogat decorate cu un şir de elemente arhitecturale policrome, pilaştri şi
coloane, unde au fost depuse statuile zeilor, cea mai mare fiind
destinată lui Iupiter. Întrarea se făcea printr-un portic-pronaos, susţinut
de 16 coloane corintice, dispuse pe trei rânduri. Construit de către

194
Agrippa în anul 27 î. Hr., Pantheonul avea iniţial o cupolă conică, pe
care Hadrian o înlocuieşte cu una semisferică.

b. Arta funerară
O altă categorie de construcţii o reprezintă monumentele fune-
rare, care cuprinde mai multe tipuri, printre care cavoul, edicula
funerară, mauzoleul şi coloanele onorifice.
Arheologia romană abundă în diverse tipuri de morminte,
descoperite în tot spaţiul imperiului, toate răspunzând, într-o măsură
mai mare sau mai mică, grijii pe care au manifestat-o romanii faţă de
defunct, cât şi concepţiilor acestora privind viaţa de după moarte.
Amenajările funerare erau concepute a fi ultima locuinţă a mortului,
de unde şi asemănările cu locuinţele propriu-zis, în ceea ce priveşte
distribuirea încăperilor şi amenajarea interioarelor (pictura în frescă,
de exemplu).
Cel mai răspândit era cavoul, o construcţie subterană din piatră
şi/sau cărămidă (uneori se prezintă sub forma unei nişe săpate în stâncă,
prevăzută cu o intrare fastuoasă), cu una sau mai multe încăperi, acoperit
cu boltă. Printr-un dromos (în pantă sau cu trepte) se cobora sicriul sau
urna funerară cu oase calcinate, care se depuneau direct pe podea.
Deasupra încăperii funerare se ridica o stelă, care ia în timp forma unei
construcţii paralelipipedice, împodobită cu reliefuri şi epitafuri.
Printre elementele decorative predomină cele legate de ideea
nemuririi, cum ar fi viţa de vie, vrejul de iederă, dar şi reprezentarea în
relief a defunctului, încadrat unei scene familiale, cum ar fi banchetul
funerar.
De ideea nemuririi se leagă şi imaginea călăreţului cu calul în
galop, îndreptându-se spre un altar, unde o divinitate săvârşeşte libaţie
sau aduce sacrificii. Amintim aici imaginea eroului cavaler în diverse
ipostaze, cu mâna dreaptă ridicată în sus, invocând gestul benedictio
latinae, imagine pe care o regăsim într-un număr impresionat în
provinciile de la Dunărea de Jos şi care ar fi derivat dintr-o veche
divinitate tracă a Eroului cavaler.
Şi cel mai cunoscut exemplu de coloană funerară este marcat,
vorbind din perspectiva evenimentelor istorice care au inspirat
subiectul decoraţiunii, de schimbările politice petrecute la începutul
sec. II d. Hr. în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Este vorba despre un
monument triumfal, ce vine să glorifice faptele împăratului Traian
(cucerirea Daciei), ilustrând ideea de apoteoză – Columna lui Traian,
ridicată în anul 113, după proiectul lui Apollodor din Damasc.
195
 Înaltă de aproximativ 100 de picioare romane (29,78 m), aceasta
avea la bază o cameră funerară, unde au fost depuse două urne de aur
cu oasele calcinate ale împăratului şi ale soţiei sale Plotina. Deasupra
se înălţa fusul unei coloane cu diametrul de 3,5 m, placată cu 124
reliefuri – episoade, ce se desfăşoară în spirală, cuprinzând scene din
confruntarea dintre daci şi romani.
Iniţial, în vârful coloanei a fost montat un vultur din bronz, înlocuit,
în timpul împăratului Hadrian, cu sculptura lui Traian. Începând cu
secolul XVI, columna a servit ca piedestal pentru statuia sfântului Petru,
îndreptăţindu-şi, astfel, în ochii creştinilor, funcţionalitatea.
Columna lui Traian nu este singurul monument de acest gen. În
anul 161 este ridicată la Roma o columnă în cinstea lui Antonius Pius
şi a soţiei sale, Faustina, care mai păstrează încă soclul din granit, cu
scena apoteozei împăratului, reprezentarea fiind însoţită de o inscripţie
dedicatorie şi alte două scene cu decor în relief.
Un alt monument, inspirat de pe columna lui Traian, este ridicat
la Roma 20 de ani mai târziu, în anul 193, fiind dedicată împăratului
filosof Marcus Aurelius şi care s-a păstrat până în prezent. Soarta a
făcut ca şi acest monument să-şi lege existenţa de un alt personaj
biblic, Sfântul Pavel, a cărui statuie a fost plasată în vârful coloanei la
ordinul papei Sixtus V.
Cele 116 reliefuri reprezintă scene din luptele purtate de Marcus
Antonius împotriva quazilor, marcomanilor şi iazigilor, glorificându-i
faptele. Se observă o evoluţie în ceea ce priveşte concepţia structurală
şi compoziţională a reliefului, asupra căruia vom reveni.
Prin ediculă funerară se subînţelege un monument sub formă de
casă în miniatură, cu înălţimea cuprinsă între 2,5m şi 3m, care pare să
fi fost original din provinciile orientale, de unde s-a răspândit în tot
imperiul. De obicei, construcţia cuprindea un soclu, peste care se
ridica nişa propriu-zisă, suprapusă de un acoperiş orizontal sau în
demi-boltă, cu acroterii la colţuri. Interiorul, iar uneori şi exteriorul,
era bogat decorat cu reliefuri, motivele compoziţionale regăsindu-se în
scene cotidiene sau mitologice. De fiecare dată era reprezentat şi
defunctul, fie în întregime, fie numai bustul, imaginea acestuia fiind
uneori asociată scenei cu banchetul funerar.
În ceea ce priveşte mauzoleul, acesta reprezintă o construcţie
impunătoare, bogat decorată, pe care o întâlnim pentru prima dată în
Orient, de unde, de altfel, vine şi termenul de mauzoleu. Printre cele
şapte minuni ale lumii se numără şi mormântul lui Mausolos, rege din
Caria, înălţat la Halicarnas.

196
 În plan constructiv, mauzoleul reproduce din piatră forma
piramidală a tumulului funerar, cu baza circulară (ex.: mauzoleul lui
Lucilius, cel al lui Augustus, mauzoleul lui Hadrian, cunoscut astăzi
cu numele de Sant Angelo), dreptunghiulară sau trapezoidală, imitând
forma unei case sau a unui templu. În unele cazuri, se recurgea la
îmbinarea tipurilor: pentru a conferi construcţiei mai multă monu-
mentalitate, peste fundamentul dreptunghiular se ridica un edificiu
circular. Decorarea mauzoleului urmărea principiile caracteristice tem-
plelor greco-romane: scări monumentale, faţada sprijinită de coloane,
friza decorativă.

c. Arhitectura civilă şi militară

Circul, teatrul, amfiteatrul, stadionul
O dată cu transformarea stilului de viaţă roman, ca urmare a
politicii de cucerire a Romei, dar şi a influenţelor elenistice, se
schimbă şi optica romanilor asupra felului de petrecere a timpului
liber. Se produce o destindere a moravurilor, dar şi a spiritului, care
caută noi forme de exprimare. Secolul I î. Hr. abundă în construcţii
destinate spectacolelor, fie că este vorba de teatre, amfiteatre sau circ,
considerate, până acum, de către senatorii conservatori, drept elemente
de depravaţiune.
Diferenţele sunt sesizabile chiar şi la o comparaţie sumară cu
ceea ce a reprezentat viaţa romană în perioada republicană. Dispare, în
primul rând, necesitatea de a munci, ca un principiu fundamental de
viaţă, iar o dată cu reformele lui Marius, dispare şi obligativitatea
serviciului militar.
Lucrurile nu trebuie absolutizate; marea majoritate a populaţiei
continuă să muncească din greu pentru a se întreţine. Dar, după cum
spuneam, afluxul de bogăţii şi idei, a produs modificaţii majore ale
mentalului. Timpul liber este acum acordat fie studiului sau discuţiilor
cu prietenii, fie distracţiilor, pe care romanii, dacă nu le-au avut, le-au
împrumutat din lumea elenistică.
Lupta dintre fiare, lupta dintre fiare şi om, în cele din urmă,
întrecerile de gladiatori au proliferat la Roma, transformându-se în
adevărate spectacole, cu toată recuzita necesară organizării acestora.
S-a ţinut mult şi la elaborarea unui cadru arhitectural adecvat, care a
fost inspirat din modele elenistice.
Cel mai vechi edificiu destinat spectacolelor, îndeosebi celor ce
implicau cursele de care, este Circus Maximus, cunoscut încă din
perioada regală, care, de-a lungul timpului, a fost de nenumărate ori
197
mărit şi restaurat. Construcţia era din zidărie şi avea forma alungită, cu
dimensiunile de 600 şi, respectiv, 150 m. Din punct de vedere
arhitectural, aceasta întruneşte un şir de elemente comune teatrului şi
amfiteatrului. În centru se afla arena, divizată, pe axa mare, de o spina
(un zid scund, decorat cu altare şi statui); intrarea se făcea pe poarta
triumfală (pe unde intrau participanţii pentru defilare, înainte de
concurs), iar în capătul opus, se afla poarta secundară, flancată de trei
grajduri. Construcţia putea să găzduiască până la 250.000 de
spectatori. Edificii similare au fost ridicate atât la Roma (circus
Maxentius, circus Flaminius ş.a.), cât şi în provincii.
În ordine cronologică, al doilea edificiu destinat jocurilor scenice
a fost teatrul, inspirat atât conceptual, cât şi arhitectural din modelul
grec. Apariţia acestuia este consemnată încă din secolul III î. Hr., fiind
vorba de o construcţie de lemn. Lui Pompeius îi revine meritul de a fi
construit primul teatru din piatră, însă cele mai multe edificii s-au
ridicat în perioada imperială, până la Diocleţian.
Folosind tehnica gofrajului şi beneficiind de avantajele morta-
rului, romanii, pornind de la modelul templului grec, au reuşit să-l
adapteze unei suprafeţe plane, elaborând proporţiile tehnice ideale (e
drept că acestea nu au fost respectate de fiecare dată).
Elementele principale ale teatrului erau cavea (locul unde erau
dispuse băncile pentru spectatori), orchestra semicirculară (mult mai
mică, comparativ cu cea a teatrului grecesc, deoarece dispare corul) şi
scaena, compusă din proscenium (destinată jocului actorilor) şi un zid,
care alcătuia fundalul spectacolului, fiind decorat după caz.
Întrarea principală se făcea prin două coridoare boltite, situate
între scenă şi cavea. De la orchestră în sus duceau scările radiante,
care mijloceau accesul spectatorilor spre locurile indicate. Efectul de
„pantă” se făcea prin ridicarea unor trepte, sprijinite, în exterior, de
câteva rânduri de bolţi supraetajate. Pentru a sparge monotonia,
fiecare rând era decorat cu un anumit ordin arhitectural, fie că este
vorba de ordinul doric, corintic sau ionic.
În ceea ce priveşte decorul, fiecare edificiu se particularizează,
oferind soluţii ingenioase, pornind de la îmbinarea cromatică a
materialelor de construcţie până la elaborarea unor ambianţe scenice
deosebite, care includeau nişe cu statui, porticuri supraetajate, cu
coloane şi pilaştri, scări ş.a.
Roma a cunoscut 3 temple din piatră: teatrul lui Pompeius,
teatrul lui Marcellus (început de Caesar şi terminat de Augustus) şi
teatrul lui Cornelius Balbus.

198
 Un alt edificiu destinat spectacolelor, în special luptelor de
gladiatori şi luptelor navale (naumahii) îl constituia amfiteatrul. Se
deosebesc două tipuri de construcţie; primul, construit din pământ şi
piatră, era adaptat reliefului (cum ar fi de exemplu, laturile unei văi,
care permiteau amenajarea băncilor în pantă, iar jos, în centru, era
amplasată scena). În acest caz, întregul stabiliment era împrejmuit cu
un zid de piatră.
În cel de-al doilea caz avem de a face cu o construcţie
elipsoidală din piatră, cu ziduri supraetajate, prevăzute cu intrări
boltite şi scări de acces. În mijloc se afla scaena, cu un şir de încăperi
subterane, o parte fiind destinate gladiatorilor, cealaltă parte – adăpos-
tirii animalelor.
Cel mai cunoscut amfiteatru din lumea romană, de fapt cea mai
cunoscută construcţie a Romei, Colosseum, a fost înălţat de către
împăraţii dinastiei Flavilor (de aici şi numele de Amphitheatrum
Flavium; numele Colosseum vine de la statuia colos din bronz ridica-
tă de Nero). În afară de luptele de gladiatori, Colosseum era prevăzut
pentru organizarea bătăliilor navale (naumahii).
Cu o înălţime de cca 55m, amfiteatrul avea formă elipsoidală (cu
diametrul de 188 şi, respectiv, 156m), fiind structurat pe 4 niveluri.
Acestea erau decorate cu coloane, diferite din punct de vedere
arhitectural (în funcţie de nivel), legate cu arcade.
Ruine ale amfiteatrelor romane s-au descoperit practic în fiecare
provincie, ceea ce demonstrează pătrunderea, şi pe această cale, a
principiilor vieţii romane şi generalizarea ei la nivelul întregului
Imperiu.
În ceea ce priveşte stadionul, acesta a preluat din atribuţiile
hypodromului, fiind locul unde se desfăşurau întrecerile atletice şi
competiţiile cu care.
Din punct de vedere funcţional, elaborarea arhitecturală a
stadionului repetă principiile amfiteatrului, dar această construcţie nu
se ridică la nivelul celei dintâi. Cel mai cunoscut stadion este cel al lui
Domiţian, înconjurat cu porticuri dispuse pe două nivele.
În perioada Imperiului, o importanţă din ce în ce mai mare au
avut-o termele, care sunt tot mai des frecventate de romani. Această
predilecţie ţine nu numai de principiile de igienă şi curăţenie
corporală, cultivate asiduu de romani, ci şi de un anumit stil de viaţă.
Termele reprezentau locul de întâlnire al amicilor, unde aceştia
aveau posibilitatea de a comunica nestingheriţi, de a se deda studiilor
sau de a practica exerciţiile fizice. Astfel, pe lângă un complex de băi,

199
prevăzute cu apă caldă şi rece, existau şi încăperi pentru masaj, pentru
exerciţii şi conversaţii, decorate cu mozaicuri. La Roma s-au păstrat
până în prezent ruinele termelor lui Caracalla, „a căror sală de baie cu
apă caldă era, după părerea arhitecţilor, de neegalat în perfecţiunea
ei”(Historia Augusta).

Construcţiile triumfale
Arcul de triumf
La romani, comemorarea unui important eveniment militar sau
civil, s-a materializat într-o categorie aparte de monumente, aşa-
numitele monumente triumfale. În afară de coloane, atât la Roma, cât
şi în provincii au fost ridicate arce de triumf, iar pe locul marilor
bătălii victorioase – monumente asemănătoare mausoleului, cum ar fi
Tropaeum Traiani (com. Adamclisi, jud. Constanţa) sau Tropaeum
Alpinum Augusti (loc. Turbie din Franţa).
De inspiraţie grecească, tropaeum cunoaşte o largă răspândire sub
Imperiu. La ordinul lui Augustus, în amintirea victoriei împotriva galilor
din munţii Alpi, a fost ridicat un monument impunător cu înălţimea de
cca 50 m, ce cuprindea un postament de 12 m, peste care se ridica un corp
cilindric prevăzut cu portic. În partea superioară erau dispuse nişele
pentru statui, inclusiv cele ale lui Augustus şi familiei imperiale. Sub
portic a fost plasată o inscripţie comemorativă, flancată de două reliefuri
simbolice: în centru era reprezentat un trofeu de arme, iar jos, de o parte şi
de alta, două figuri îngenuncheate, cu mâinile legate.
În partea răsăriteană a Imperiului, cel mai important monument
de acest fel rămâne cel de la Adamclisi, ridicat, la ordinul lui Traian,
în memoria unei bătălii din timpul primei campanii de cucerire a
Daciei (101-102 d.Hr.). Cu o înălţime totală de cca 42 m, acesta
culminează cu un trofeu propriu-zis, care suprapune un corp cilindric
şi o construcţie hexagonală.
Trofeul era bifacial şi cuprindea pe fiecare latură câte un grup
statuar: un captiv în picioare flancat de două femei captive şezând.
Partea mediană a monumentului – corpul cilindric – a fost
decorat cu 54 de metope, ce înfăţişau scene de luptă, alternând cu
grupuri simbolice ale armatei romane (inclusiv imaginea împăratului
urmat de gardă) şi imagini din viaţa autohtonilor. Inscripţia comemo-
rativă, întregită în mare parte, se desfăşura de o parte şi de alta a
suprastructurii hexagonale, înveşnicind numele împăratului care le-a
adus romanilor mult râvnita victorie asupra Daciei, transformată
ulterior în provincie romană.
200
 „În amintirea celor mai viteji bărbaţi care au murit năprasnic
luptând pentru patrie”, aşa cum se menţionează în inscripţie, a fost
înălţat, la 200 m est de Tropaeum Traiani, un altar funerar militar, iar
în partea de nord, la cca 50-60, un mausoleu circular, care ar fi putut fi
mormântul comandantului militar.
În lipsa unor surse explicite, arheologice sau epigrafice, nu s-a
putut stabili până în prezent corespondenţa dintre Tropaeum şi
celelalte două obiective, opiniile fiind împărţite. Conform unor
cercetători, acestea ar fi contemporane, pe când alţii înclină să creadă
că altarul şi mausoleul au fost ridicate pe timpul lui Domiţian, în
legătură cu înfrângerea lui Cornelius Fuscus din anul 87d. Hr.

Drumuri şi poduri
Cunoaştem câteva genuri ale tehnicii inginereşti, în care romanii
au excelat cu precădere. E vorba de construcţia de drumuri şi poduri,
subordonată, la început, unor necesităţi de moment, legate de
deplasarea rapidă a trupelor de infanterie în timpul campaniilor
militare, dar şi de perspectivă, dacă e să ne gândim la multiplele relaţii
dintre centru şi provincii, căile rutiere asigurând, în mare parte,
coeziunea imperiului. Drumurile trebuiau să se fi prezentat ca un
furnicar, specializarea economică a provinciilor contribuind la organi-
zarea unui intens schimb de mărfuri, foarte evoluat pentru acea
perioadă. În total au existat circa 360 de şosele, însumând o lungime
de circa 85. 000 km., performanţă ce a putut fi atinsă abia în timpurile
moderne. Cele mai frecvente descoperiri în acest sens sunt bornele de
marcare a distanţelor de-a lungul drumurilor, care vin să completeze
documentele cartografice cunoscute, cum ar fi Tabula Peutingeriană (o
copie din secolele XI-XII a unei hărţi a drumurilor romane), Itinerarium
Antonini Augusti (o listă din secolele III –IV d. Hr. a staţiunilor romane
de-a lungul unor mari artere rutiere, inclusiv prezentarea detaliată a
drumului ce ducea de la Roma, prin provinciile balcanice (de-a lungul
Dunării) şi cele din Asia Mică, până în Egipt), Cosmografia anonimului
din Ravenna (o compilaţie din secolul IX a unor documente mult mai
vechi, cu itinerarii şi liste de staţiuni rutiere romane).
În funcţie de importanţa lor, drumurile romane erau divizate în
mai multe categorii (conform clasificării lui Siculus Flaccus, inginer
topometric din secolul I d. Hr.): drumuri publice, construite din
tezaurul statului şi care purtau numele împăratului sau al magistratului
care s-a ocupat de construirea lor (Appia, Aurelia, Domitiana,
Flamina ş.a.); drumuri militare; drumuri vicinale (cele ce se ramificau

201
din drumurile publice), la care se racordau şi drumurile private (cele
ce duceau spre villae rusticae).
În ceea ce priveşte construcţia de poduri, obiectul clasic de
studiu ar fi podul de la Acantara, ridicat peste râul Tagus (la hotarul
dintre Hispania şi Lusitania), care s-a păstrat intact. Podul a fost
ridicat în cinstea împăratului Traian de către arhitectul C.Iulius Lacer.
Alte vestigii cuprind fragmentele unor poduri de piatră peste Dunăre,
cum ar fi cel de la Drobeta –Turnul Severin, arhitect Apollodor din
Damasc.
În afara materialelor arheologice, antichitatea ne-a rezervat şi
avantajul unor reprezentări plastice ale acestora în cadrul unor
ansambluri compoziţionale complexe, cât şi descrierile tehnice din
operele lui Vitruviu, Dio Cassius şi Procopius. Ne referim la podurile
din vase de pe Dunăre, care apar pe reliefurile istorice de pe Columna
lui Traian şi Columna lui Marcus Aurelius.
Principiul general de construcţie a podului de piatră cuprinde
înălţarea unor „picioare de zidărie”, legate prin bolţi din piatră şi
cărămidă, peste care aşezau bârnele cioplite. O condiţie necesară era
modificarea cursul fluviului şi asanarea terenului (Virgiliu le zice
„tehnici maritime”), pentru a putea fi montat fundamentul „picioarelor
de zidărie”, format dintr-o carcasă dublă de lemn, legată cu pozzolana
(material de construcţie impermeabil, similar betonului, obţinut din
amestecul cenuşii vulcanice cu mortar de var), peste care se turna o
şapă de beton, tapetată cu blocuri de calcar. Pentru a despica apa,
„picioarele” erau prevăzute în aval şi în amonte cu nişte capete
ascuţite. În partea superioară acestea comunicau prin bolţi, iar
deasupra se fixau bârnele orizontale din lemn.

3. Sculptura

Şi în cazul artei sculpturale, tradiţia romană se constituie sub

influenţa celor două mari civilizaţii, etruscă şi grecească, fără a diminua
şi contribuţia fondului artizanal autohton. Sunt bine cunoscute statuile
etrusce din teracotă şi bronz, ce se bucură de o mare apreciere la Roma
(exemplu statuia lui Marte de la Todi, sec. IV î. Hr.), la fel ca şi cele din
Magna Grecia, aduse ca pradă de război. Dintre acestea nu s-au
păstrat decât foarte puţine exemplare (Lupoaica de pe Capitoliu,
secolul VI î. Hr.), cele mai multe fiind iremediabil pierdute în timpul
crizei de metal din secolul III d. Hr., când au fost topite.

202
 La început, dreptul de a-şi comanda statui şi portrete era rezervat
aristocraţiei; ulterior, acest drept a fost extins asupra tuturor cetăţe-
nilor. Producerea în serii a statuilor tipizate, mai bine zis a
trunchiurilor, pe care ulterior se monta capul-portret, fac dovada unui
zel asiduu al romanilor de a-şi satisface orgoliul, dar şi a unei trufii.
Statuile decorau iniţial locurile publice‚ fiind expuse în temple sau
amplasate în pieţele şi grădinile publice, pentru ca ulterior să devină
proprietate personală.
Trebuie precizate de la bun început câteva aspecte, care particu-
larizează arta sculpturală romană. În primul rând, aceasta este
subordonată, în mare parte, arhitecturii. Basoreliefurile împodobesc
practic orice edificiu, fie că este vorba de temple, altare, construcţii
funerare sau monumente triumfale (arcuri de triumf, coloane),
constituindu-se nu numai într-un element decorativ, dar şi în unul de
conţinut, care imortaliza în piatră mesajul informaţional. În al doilea
rând, în ceea ce priveşte arta statuară, romanii au manifestat un interes
aparte pentru portret, adică pentru reprezentarea individualizată, care
încearcă să surprindă profilul psihologic al fiecărui personaj în parte.
De aici şi curiozitatea urmaşilor pentru diversitatea figurilor umane ce
ne-au parvenit, care prin realismul lor, sparg tiparul unor şabloane
estetice, părând cu atât mai naturale (într-o anumită măsură, realismul
este caracteristic şi portretelor oficiale, de împăraţi, vezi portretul lui
Vespasian de la Copenhaga). La aceasta se mai adaugă şi practica
desenării pupilei şi a cristalinului pe globul ocular (în epoca lui
Traian) sau moda bărbii (după model grecesc), pe timpul lui Hadrian.

Statuaria
Conform tradiţiei, obiceiul de a înzestra cu statui un edificiu
public datează din perioada regală, când Tarquinius Superbus a
împodobit templul lui Jupiter Capitolinul cu sculpturi de teracotă.
La început, cerinţele pieţei erau satisfăcute de importurile
etrusce şi greceşti, astfel, abia în ultimul secol al republicii şi la
începutul Imperiului putem vorbi despre o producţie romană de un
profund caracter eclectic. Astfel nudurile de tip policletean sau
praxitelean sunt înzestrate cu portrete tipice romane, aşa cum se
întâmplă în cazul Principelui elenistic din bronz sau a Cetăţeanului
roman de la Delos. Dar specificul acestei perioade este dat de statuile
specific romane, sobre şi austere, înfăşurate în togă bogat drapată.
Printre cele mai reprezentative se numără statuia lui Augustus de pe
via Labicana sau a Agrippinei Minor de la Napoli.

203
 Epoca lui Augustus se caracterizează printr-o orientare predi-
lectă către stilul neoatic. Sunt realizate în serii copii după modelele
greceşti (doar capetele erau adaptate unor prototipuri reale), tonul
fiind dat de şcoala lui Pasiteles. Sunt interesante de urmărit transfor-
mările de ţinută şi atitudine care se fac remarcate în cazul statuilor de
împăraţi. La început, în spiritul tradiţiei republicane, împăraţii apar în
postură de comandanţi de oşti sau de mare preot, fiind doar un primus
inter pares (primul între cei egali). În sprijinul acestei observaţii poate
fi evocată statuia lui Augustus de la Prima Porta sau cea a lui Traian
de la Ostia.
O dată cu dezvoltarea ideii imperiale, în ultima perioadă de
domnie a dinastiei Antoninilor şi începutul dinastiei Severilor, împăra-
ţii sunt înzestraţi cu virtus imperatoris de esenţă divină. Vorbind în
limbaj plastic, se observă o hieratizare a imaginii prin schematizarea
figurii şi orientarea privirii, care conduc la ideea de detaşare de tot ce
e pământesc (de exemplu statuia de bronz aurit a lui Marcus Aurelius,
de pe Capitoliu). Mai mult decât atât, Commodus ajunge să se
înfăţişeze chiar în chip de Hercule.
Particularizarea figurilor umane se constituie într-o prioritate a
artei romane, care excelează în domeniul portretisticii.
În spiritul lui civitas romana, portretul trebuia să reflecte, în
primul rând, calitatea de bun cetăţean al personajului, invocând
aspectul social al vieţii acestuia, exprimat prin deţinerea unei funcţii
publice. Numeroşi oameni politici de la sfârşitul Republicii îşi
comandă portrete în marmură sau bronz, printre care şi multe
personalităţi ca Marius, Sylla, Cezar, Cicero, ale căror portrete se
păstrează în muzeele de artă din Florenţa, Roma, München, Berlin.
Apariţia operelor monumentale triumfale creează un spaţiu
propice dezvoltării reliefului şi, implicit, portretisticii.

Relieful roman
Posibilitatea unei naraţiuni sculptate, pe care o oferă relieful, fac
din acesta un element decorativ predilect nu numai în cazul
monumentele triumfale, ci şi a celor funerare, începând cu dinastia
iulio-claudică. Dacă la început imaginile suferă de o anumită rigidi-
tate, treptat aspectul acestora se amplifică. Aplicarea unor tratamente
de suprafaţă (inclusiv procedee picturale), creează o senzaţie de
profunzime, prin contrastul creat de părţile adâncite şi cele luminate.
Printre cele mai cunoscute compoziţii sculpturale se numără şi
cele de pe Altarul Păcii lui Augustus (Ara Pacis Augustae), cu

204
procesiunea ceremonială a familiei imperiale şi a senatorilor, care
oferă remarcabile portrete.
Din punct de vedere sculptural, Arcul de triumf al lui Titus
(secolul I d. Hr.)., un alt monument remarcabil, care glorifică victoria
romană în războaiele iudaice, prezintă o nouă viziune asupra
spaţialităţii, graţie racurs-ului în care sunt prezentate personajele. Cele
două panouri din interiorul deschiderii arcului constituie primele
manifestări în forţă ale iluzionismului reliefului roman.
Un alt complex cultural, de o mare valoare nu numai artistică,
dar şi informaţională, îl constituie Columna lui Traian (anul 113), cu
o prima înşiruire continuă a imaginilor sculpturale. Acest vast
complex sculptural cuprinde 124 de episoade din cele două războaie
daco-romane, cu peste 2500 de personaje. Succesiunea scenelor
urmează firul unei naraţiuni logice, ce putea fi urmărită, ca într-o
demonstraţie cinematografică, de pe balustradele bibliotecilor care
flancau Columna.
La sfârşitul aceluiaşi secol, este înălţată Columna lui Marcus
Aurelius, cu 162 de reliefuri reprezentând campaniile împăratului din
anii 172-175 împotriva marcomanilor, quazilor şi iazigilor. Vizibili-
tatea ansamblului este sporită de alternanţa între altorelief şi relieful
negativ, între părţile luminoase şi cele adâncite. Imaginar, privitorul
devine părtaş la acţiune, senzaţia fiind conferită de unele dintre figuri
care sunt reprezentate cu spatele.
Şirul monumentelor triumfale continuă cu un alt unicat al
arhitecturii şi sculpturii romane – Arcul lui Septimius Severus din
Leptis Magna, distrus în întregime. Decorul sculptural se compunea
din 24 de bazoreliefuri, amplasate pe părţile interioare ale pilaştrilor.
Puteau fi văzute reprezentările lui Septimius Severus cu fiii, triumful
împăratului Caracalla, proclamarea lui Geta ca princeps iuventutis,
sacrificiul în onoarea Iuliei Domna. Figurile se caracterizează printr-o
atitudine hieratică, fiind dispuse frontal în două rânduri, pe înălţime
(pseudo – perspectivă). În general, compoziţiile suferă de lipsa unor
relaţii spaţiale, amintind de tradiţia artizanală. Se observă, de
asemenea, o anumită aplatizare a reliefului, care este compensat prin
procedee picturale, ce măresc efectele de volum şi spaţiu.
În primul sfert al secolului IV este ridicat la Roma, lângă
Colosseum, vestitul Arcul lui Constantinus I, care reunea, în acelaşi
cadru, un număr impresionant de statui şi reliefuri, demontate de pe
monumente rămase necunoscute şi încastrate aici. Printre acestea se
numără statuile de daci deasupra coloanelor, marea friză a lui Traian

205
(toate provenind de la un monument traianic), panourile şi reliefurile
de pe timpul lui Marcus Aurelius ş.a. Originale sunt doar câteva dintre
compoziţii, cum ar fi Victoriile sau friza cu naraţiune continuă,
reprezentând plecarea lui Constantinus I de la Mediola la Roma,
intrarea în Roma, discursul (adlocutio) şi largito. Se ajunge la tipiza-
rea unui şir de motive, care constituie etapele unui program ideologic
caracteristic artei romane: adlocutio (cuvântarea împăratului în faţa
trupelor), aduentus (sosirea împăratului la Roma), alimenta (scena ce
simbolizează acordarea asigurării de hrană pentru săraci), decursio
(parada militară care avea loc cu ocazia apoteozei împăratului),
largitio (danii publice; aprovizionarea plebei cu alimente), lustratio
(scena purificării), profectio (plecarea trupelor, în frunte cu împăratul,
într-o expediţie). Fidelitatea şi consecvenţa acţiunilor în care lipsesc
procedeele de stilizare sunt caracteristice stilului artizanal, popular,
care se dezvoltă în opoziţie cu cel clasic. Astfel, bipolaritatea artei
sculpturale se constituie într-o caracteristică generală a artei romane.
În esenţa sa, relieful roman reflectă, într-o formulă plastică,
însuşi spiritul roman, cu idealurile civice ale lui populus romanus.
Atitudinea maiestoasă a personajelor, demnitatea, care este caracte-
ristică tuturor figurilor, de la simplu soldat până la împărat, se
constituie într-un cadru de moralitate şi virtute, ce întregeşte legenda
eternităţii Romei.
Criza din secolul III d. Hr. a diminuat drastic producţia imperia-
lă, astfel relieful se transferă de pe monumentele oficiale pe cele parti-
culare, cum ar fi sarcofagele. Acestea înregistrează o mare diversitate
de forme şi teme iconografice, printre care se evidenţiază motivele
mitologice (lupta cu amazoanele, centauromahia, muncile lui Hera-
cle), reprezentarea muzelor, a filosofilor. De un interes aparte se
bucură compoziţiile biografice, cum ar fi Sarcofagul annonei (al
aprovizionării cu grâu) din Muzeul naţional de la Roma.
Arta sculpturală nu este numai apanajul Romei, ea cunoscând o
dezvoltarea furtunoasă şi la nivelul provinciilor. Preluarea unor forme
şi teme iconografice, de diverse niveluri de realizare, face parte din
procesul de romanizare a teritoriilor cucerite, principalii comanditari
fiind funcţionarii romani.
În maniera unei interpretatio romana au supravieţuit, sub
diverse forme, elemente ale tradiţiei plastice figurative locale, ce-i
drept, cu o intensitate diferită, în funcţie de specificul zonei. Treptat,
sculptura funerară sub formă de stele, edicule şi statui se genera-
lizează, făcând tot mai pregnant caracterul artizanal al producţiei

206
artistice. Antropomorfismul grec, de factură naturistă, cedează stilului
expresionist, aşa cum îl defineşte G. Rodenwald: predominarea
reliefului negativ, redarea iluzionistă a volumelor, prin prelucrarea
exclusivă a suprafeţelor. Figurile au o ţinută tristă şi sobră, pe care
R. Bianchi-Bandinelli o traduce prin durerea de a trăi, ca simptom al
crizei morale din secolul III.
Printre cele mai importante ansambluri ale artei sculpturale
imperatoriale din provincii se numără monumentul Iuliilor de la
Glanum, arcul lui Tiberius de la Orange, coloana lui Nero de la Mainz,
trofeul de la Adamclisi ş.a.
În afară de relieful istoric, sunt pe larg cunoscute reliefurile de
cult, în special cele consacrate lui Mithra şi lui Juppiter Dolichenus,
urmate de reliefurile dionisiace, iar în provinciile dunărene – de cele
ale cavalerului trac şi cavalerilor danubieni.

4. Pictura

Îmbinării stilurilor arhitecturale în exterior îi corespunde ten-

dinţa de modificare a interiorului edificiilor romane printr-un amplu
program pictural ornamental, fie că este vorba de temple, case
particulare sau palate imperiale. Prin decoraţia murală se intenţiona
transformarea pereţilor într-o deschidere sau mai multe deschideri, fie
pentru a mări optic încăperea şi a crea „noi” surse de lumină, fie
pentru a degaja din masivitatea zidurilor, „spărgând” spaţiile, în care
sunt amplasate vaste compoziţii picturale.
Nu numai zidurile sunt supuse acestor transformări; decoraţia
interioară se constituie într-un ansamblu unitar, care cuprinde, în afară
de pereţi, tavanul şi pavimentul. În completarea imaginilor picturale
s-a recurs şi la decorul în mozaic, care se constituie într-un alt gen al
artei romane.
Romanii au cunoscut şi pictura de şevalet, despre care ştim
foarte puţin, informaţiile noastre reducându-se doar la sursele scrise.
Vitruviu, în Despre arhitectură, VII şi Pliniu cel Bătrân, în Istoria
naturală, 35 au lăsat descrieri importante privind tehnicile folosite,
operele artistice şi autorii acestora. Se ştie că după cucerirea Greciei,
nenumărate lucrări de artă iau calea Romei, unde, iniţial, sunt expuse
pentru a fi contemplate în temple sau în spaţii publice special
amenajate (pinacotecă).

207
 Revenind la frescă, trebuie să menţionăm că reconstituirea
principiilor şi a motivelor artistice ar fi fost de neînchipuit fără desco-
peririle de la Pompei şi Herculanum, care se constituie într-un
important lot de studiu. Analiza acestora a permis identificarea celor
4 stiluri, zise pompeiene, cu mai multe variante (după A. Mau):
1. Stilul crustelor, pereţii fiind pictaţi cu mari placaje de piatră
sau marmură. De origine elenistică, acest tip de decoraţiune se
încadrează cronologic între anii 200 – 80 î. Hr. (exemplu casa lui
Sallustius de la Pompei, sfârşitul secolului II î. Hr.)
2. Stilul arhitectural, care oferă interiorului o largă perspectivă
arhitecturală, prin folosirea peisajelor urbane şi a statuilor. A fost
practicat între anii 90-80 – sfârşitul secolului I î. Hr. la Pompei şi
Roma. Casa „grifonilor” de la Roma, „peisajele Odiseei”(Roma) sau
„casa lui Menandru” la Pompei ilustrează diferitele variante ale
acestui stil.
3. Stilul capricios (sau ornamental), când ornamentul arhitec-
tonic se rezumă numai la coloane, piedestale şi cornişe, care
încadrează mari suprafeţe monocrome, care au pe mijloc „candelabre”
sau tablouri decorative, de cele mai multe ori de factură miniaturală
(sfârşitul secolului I î. Hr. –mijlocul secolului I d.Hr.). Exemple:
casele lui Caecilius Iucundus, a lui Lucreţius Fronto de la Pompei.
4. Stilul compozit sau fantastic, care îmbină elemente din toate
celelalte stiluri, caracterizându-se prin tendinţe iraţionale, îmbinate cu
un joc de linii rococo. După catastrofa din anul 79, când Pompeiul
dispare sub lava Vezuviului, la Roma continuă să fie practicat până la
sfârşitul secolul I d.Hr. exemplu: casa Vetiilor la Pompei sau Domus
Aurea la Roma.
Începând cu secolul II se produce o depreciere a picturii murale,
care dobândeşte un caracter artizanal, spre deosebire de arta mozai-
cului, de exemplu, sau a picturii de şevalet.
În ceea ce priveşte repertoriul tematic, acesta, în mare parte, este
inspirat din tradiţia grecească. Aventurile din Odiseea, Judecata lui
Paris, Zborul lui Icar, Tezeu şi Ariadna, Tezeu ucigând minotaurul
sunt doar câteva din temele preferate de romani, care duc spre ideea de
armonie. Au fost „împrumutate” până şi peisajele greceşti, care acope-
reau, uneori, pereţi întregi şi care se vroiau o evadare din lumea reală.
Aflată sub influenţa picturii elenistice, pictura romană excelează
în motive triumfale, prin care se celebrează victoriile răsunătoare ale
romanilor (biruinţa lui L. Papirius Cursor asupra samniţilor în anul 272
î. Hr., cea a lui M. Fulvius Falccus asupra volsiniilor, în 264 î. Hr. ş.a.).

208
 Transformarea interiorului nu era o operă exclusiv picturală,
succesul ei fiind asigurat şi de splendide compoziţii în mozaic, care se
dezvoltă în paralel şi în strânsă relaţie cu pictura.
Cele mai vechi mozaicuri pavimentare datează din perioada
elenistică; ulterior a fost elaborată şi varianta parietală, în forma în
care a fost descoperită la Pompei. Începând cu secolul II, arta
mozaicului cunoaşte o largă dezvoltare în tot imperiul, caracterizându-se
printr-o mare diversitate tematică, cromatică şi de execuţie. Cele mai
de efect au fost mozaicurile realizate în tehnica opus tessellatum, adică
din îmbinarea unor cubuleţe din roci policrome diferite, iar mai târziu
– din bucăţele colorate din sticlă (opus musiuum).
În timpul republicii, cel mai răspândit a fost mozaicul alb-negru
(de obicei fondul era alb, cu ornamentaţia de culoarea neagră), care
permitea acoperirea unor spaţii întinse. Printre motivele decorative se
numără meandrul, imbricaţia, rozeta, „tabla de şah”, labirintul,
cercurile intersectate, şiruri de pătrate, rombul.
Secolul II este secolul „stilului înflorit”, al arabescurilor geo-
metrice şi curbiliniare (de exemplu: mozaicul din casa lui Bacchus şi
Ariadna de la Ostia), iar începând cu al doilea sfert câştigă teren tot mai
mult mozaicul figurativ. Tematica iconografică este foarte diversă şi
luxuriantă, axată pe imagini din ciclul marin (de exemplu: mozaicul din
termele lui Neptun sau cel din termele forului, ambele de la Ostia) sau
mitologic (Răpirea Europei, Tezeu şi Minotarul, Răpirea Proserpinei
ş.a.).
Cele mai importante zone ale mozaicului policrom sunt cele
asiatice (Antiohia), cele din nordul Africii (termele de la Acholla) şi
cele de pe Rin, care oferă modele originale.

H. Urbanismul

Secolul de aur al lui Augustus a însemnat şi o schimbare de

imagine a Romei, care, dintr-un oraş de cărămidă, devine unul de
marmură, cel puţin la nivelul edificiilor publice.
Dar începuturile Urbei au fost mult mai sumbre, Roma confrun-
tându-se mereu cu pericolul de a fi înghiţită de ape. Problemele legate
de asanarea mlaştinii se înscriu printre preocupările regilor etrusci. În
aceeaşi perioadă s-au căutat soluţii şi pentru aprovizionarea oraşului
cu apă, montându-se în acest sens cisterne. Abia în secolul al III-lea î. Hr.
s-a început construcţia primului apeduct.

209
 Din punct de vedere structural, viaţa oraşului se desfăşura, în cea
mai mare parte, în For – piaţa publică, aflată la poalele Capitoliului.
Aici se afla Curia, unde se întrunea senatul. În faţa Curiei se afla
Comitium, o piaţă dreptunghiulară, unde se afla un pom sacru –
„smochinul Ruminal” şi un mormânt, presupus a fi, fie al lui Romulus,
fie al lui Faustulus (păstorul care i-a crescut pe cei doi fraţi, Romulus
şi Remus) sau al lui Hostius Hostilius. În totalitate, Forul acoperea o
suprafaţă de cca 2 ha, fiind mărginit de un şir de tarabe şi prăvălii,
unde-şi făceau orăşenii cumpărăturile (ulterior s-a încercat degajarea
spaţiului prin construirea unor pieţe noi, cum ar fi Forum Boarium sau
Forum Holitorium).
Forul era străbătut de Via sacra, care ducea spre templul lui Jupiter
de pe colina Capitoliului. Intrarea era încadrată de templele Vestei şi
Regia, iar la ieşire se trecea pe lângă templul lui Saturn (unde era păstrat
aerarium Saturni, visteria statului) şi cel al fraţilor Castor şi Polux.
Sub influenţa ideilor elenistice, se modifică sau mai bine zis, se
pun bazele cu adevărat a unei concepţii urbanistice, pe care o vor
aplica şi celelalte oraşe din Italia.
Cel care se opune haosului urbanistic, încercând instituirea unei
ordini, a fost Caesar. Acesta a privilegiat construcţiile religioase, iar
prin adoptarea unei legi, în iunie 45 (lex de Urbe augenda), este
elaborat un adevărat plan urbanistic.
Este reamenajat For-ul republican, dar, în virtutea transfor-
mărilor politice din ultimul secol, acesta nu mai focalizează întreaga
viaţă politică. Creşterea demografică a determinat extinderea zonei
pomeriale, şi, implicit apariţia unor noi cartiere, pieţe publice, grădini,
teatre şi terme. Caesar a iniţiat şi construcţia unui alt for, Forul Iulium,
care a fost terminat în anul 46 î. Hr. Se remarcă o schimbare de stil, în
care eleganţa este mult apreciată şi cultivată, iar grija pentru ordonarea
spaţiului dă naştere unei viziuni raţionaliste asupra arhitecturii.
Elaborarea unei noi estetici vine să reflecte transformările majore din
viaţa politică, influenţând, respectiv, modificările mentalului.
Pe timpul lui Augustus a fost desăvârşită construcţia Forului lui
Caesar, dar eforturile principelui s-au îndreptat spre conceperea şi
înălţarea unui alt Forum alăturat – Forul lui Augustus, dominat de
statuia colosală a Principelui. Orientarea edificiilor s-a făcut de-a
lungul a două axe perpendiculare: una lega templul lui Marte (la care
s-a lucrat peste 40 de ani) cu aula Colosului (aflată pe partea
septentrională a porticului), respectiv statuia răzbunătorului Marte cu
cea a lui Augustus, iar cealaltă urmărea cele două aliniamente de statui

210
ale regilor Albei şi ai Romei, care uneau reprezentările celor doi
întemeietori ai Cetăţii: Eneas şi Romulus.
Se dezvoltă în continuare sistemul de apeducte; în arhitectură,
capitelul corintian reuşeşte să se absolutizeze, eliminând treptat
capitelul doric şi pe cel ionic.
Dezvoltarea urbanismului nu este caracteristică doar Romei. Pornind
de la modelul oferit de Cetate, planul urbanistic este transpus şi în alte oraşe
din Italia, ca Tibur, Pompei, Praeneste sau în cele din provincie.

I. Viaţa cotidiană între lux şi austeritate

Un aspect interesant al istoriei romanilor ţine de modul lor de viaţă,

care în mod implicit, le-a determinat şi mentalitatea. O abordare
exclusivistă, doar din perspectiva social-politică a istoriei Romei, ar oferi
o imagine trunchiată a ceea ce a fost Roma, cu perioadele ei de măreţie şi
decadenţă. Schimbările care s-au produs în mentalitatea romană explică,
în mare parte, schimbările sociale şi politice şi viceversa.
Ascensiunea Romei a deschis calea măreţiei, dar şi a decadenţei,
totodată. Deschiderea extraordinară de care au beneficiat romanii,
venind în contact cu alte civilizaţii, cât şi acumularea unor averi imen-
se, au alimentat poftele mereu crescânde ale acestora pentru exotism,
începând cu procurarea unor delicatese gastronomice până la preluarea
unor doctrine filosofice. În acest sens, P. Grimal, vorbeşte despre două
istorii, una mare (politică) şi una mică (a vieţii cotidiene), astfel încât
„poate nu este o exagerare să pretinzi că istoria lumii a fost schimbată
în ziua în care grecii i-au învăţat pe cuceritorii lor arta de a se ospăta
mai bine”(Viaţa în Roma antică, 8).
Pentru a ilustra mai bine transformările survenite în viaţa roma-
nilor, să ne oprim asupra câtorva exemple concrete, cum ar fi evoluţia
locuinţei sau a hranei, adică a modului de a se alimenta. Dacă la
început locuinţa cuprindea doar tablinum şi două încăperi aferente,
ulterior se remarcă extinderea acesteia în jurul unei curţi interioare;
apar edificii cu etaj, prevăzute cu balcoane (insulae), iar din secolele
III –II î. Hr., sub influenţa tradiţiei elenistice, apar bazinele interioare,
înglobate în locuinţă. Şi în provincii se remarcă schimbări radicale: de
exemplu, în casa Faunului din Pompei apare un al doilea atrium, cu
4 coloane, ce încadrează un bazin. Inversarea mişcării sociologice,
conduce spre o deplasare susţinută de la oraş la sat, unde apar un şir de
conace, concepute după normele elenistice.

211
 Începând cu a doua jumătate a secolului I î. Hr. la Roma sunt
amena-jate tot mai multe parcuri private, adevărate grădini botanice,
unde se regăsesc specii de plante şi animale aduse din toate colţurile
Imperiului. Totodată, se instituie moda înfrumuseţării grădinilor, dar şi
a interioarelor cu obiecte de artă, ceea ce i-a făcut pe romani să se
comporte asemenea barbarilor, pe unde au ajuns (din Grecia, de
exemplu, au fost aduse, în special, statui şi coloane, iar din Egipt –
obeliscuri). Într-un plan mai larg, este vorba de un anumit program
decorativ, cu o anumită conotaţie filosofică.
Se modifică simţitor şi regimul alimentar, bazat, iniţial, pe
consumul de legume (în special, a verzei), brânză de oi şi de vaci şi
foarte puţină carne de porc. Din cereale se cocea o pâine mică şi
rotundă. O dată cu extinderea Romei, lumea elenistică îşi îmbie
cuceritorul cu o diversitate de preparate gastronomice, în faţa cărora
era greu să rezişti. Cei mai bogaţi cetăţeni cheltuiesc averi întregi
pentru a-şi procura cutare sau cutare aliment sau soi de vin. Plinius cel
Bătrân, în Historia naturalis, face o „hartă” a locurilor de origine şi a
traseelor comerciale, de unde ajungeau pe masa bogaţilor cele mai
alese delicatese (de exemplu, fazanii sunt aduşi din Colhida, iar
bibilicile – din Africa). Se intensifică practica banchetelor, iar
gastronomia devine o artă.

Întrebări recapitulative:
1. Desemnaţi principalele sărbători religioase romane.
2. Ierarhia sacerdotală la Roma.
3. Raporturile între cultura romană şi cea greacă.
4. Contribuţia romanilor la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii.
5. Evoluţia concepţiei urbanistice a Romei în timpul Imperiului.

Propuneri de referate:
1. Relaţia dintre zei şi oameni în statul roman (Republică, Imperiu).
2. Dreptul roman între tradiţie şi modernitate.
3. Ovidiu şi elegiile surghiunului ca sursă istorică.

212
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Izvoare
Ammianus Marcellinus, Istoria romană, tr. D. Popescu, Bucureşti, 1982.
Appian, Războaiele civile, coord. A. Frenkian, Bucureşti, 1957.
Aulus Gellius, Nopţi attice, tr. D. Popescu, Bucureşti, 1965.
Cassius Dio, Istoria romană, tr. A. Piatcowski, vol. I-III, Bucureşti,
1973-1985.
Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, tr. R. Hîncu şi Vl. Iliescu,
Bucureşti, 1981.
Iulius Caesar, Gaius, Războiul civil, tr. E. Poghirc, Bucureşti, 1964.
Plinius, Naturalis historia, tr. I. Costa şi T. Dinu, vol. I-IV, Iaşi,
Polirom, 2001.
Plutarh, Vieţi paralele, tr. N.I. Barabu, vol. I-V, Bucureşti, 1960-1971.
Proza istorică latină. /Cezar, Sallustius, Titus Livius, Quintus Curtus,
Tacitus, Suetonius/, tr. R. Albala, studiu introductiv şi note bio-bibliografice
M.Nichita, Editura pentru literatura universală, Bucureşti, 1962.
Suetonius, Gaius Tranquillus, Vieţile celor doisprezece Cezari, tr.
D.Popescu şi Georoc, Bucureşti, 1958.
Tacitus, Istorii, tr. Gh. Ceauşescu, Bucureşti, 1992.
Tacitus, Anale, tr. A. Marin, Bucureşti, 1964.
Titus Livius, De la fundarea Romei, tr. T. Vasilescu, F. Demetrescu,
P.H.Popescu, vol. I-V, Bucureşti, 1959 –1963.
Tullius Cicero, Marcus, Opere alese, tr. G.Guţu, Bucureşti, 1973.
Vergilius, Publius Maro, Eneida, tr. E. Lovinescu, Bucureşti, 1967.
Vitruvius, Despre arhitectură, tr. G. M. Cantacuzino, Tr. Costa,
Gr. Ionescu, Bucureşti, 1964.

B. Studii, sinteze
Alföld, G., The Social History of Rome, tr. engl. D. Braund, F. Pollock,
Londra-Sydney, 1985.
Alföldi, A., Die Struktur des voretruskischen Römerstaates, Heidelberg,
1974.
Bandinelli, Bianchi, Rome, le centre de pouvoir, L’univers des Formes,
Gallimard, Paris,1969.

213
 Bârzu Ligia (coord.), Credinţe şi practici religioase în Europa preis-
torică şi Antichitatea greco- romană, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2001.
Bloch, R., La république romaine, Paris, 1925.
Bloch, R., Cousin, J., Roma şi destinul ei, tr. I. Barbu şi Dan
Sluşanschi, 2 vol., Bucureşti, 1985.
Carcopino J., Viaţa cotidiană la Roma la apogeul imperiului, Bucu-
reşti, 1979.
Cherchiai, L., Acque, grotte e dei i santuari indigene nell’Italia
meridionale, „Ocnus”, nr. 7/1999, pp. 205-234.
Cherchiai, L., Appunti in culti di Marica e Mefite, Ocnus, nr. 7/1999,
pp. 235-254.
Cizek, E., Istoria literaturii latine, vol. I-II, societatea Adevărul SA,
Bucureşti, 1994.
Cizek, E., Istoria Romei, Editura Paideia, Bucureşti, 2002.
Cizek, E., Mentalităţi şi instituţii politice romane, Editura Globus,
Bucureşti, 1982.
Crawford, M., Roma republicană, tr. rom. M. Gramatopol, Bucureşti,
1997.
Dumézil, G., L’héritage indo-européen à Rome, Paris, 1949.
Dumézil, G., Zei suverani ai indoeuropenilor, Bucureşti, 1998.
Dumézil, G., Uitarea omului şi onoarea zeilor, tr. rom. G. Anania,
Bucureşti, 1998.
Dumézil, G., La réligion romaine archaïque, avec un appendice sur la
religion des Etrusques, Editura a 2-a, Paris, 1987.
Ellul, J., Histoire des institutions, vol. I, L’antiquité, Paris, 1961.
Etienne, R., Le siècle d’Auguste, Paris, 1970.
Etienne, R., Viaţa cotidiană la Pompei, Bucureşti, 1970.
Grenier, A., La genie romaine dans la réligion, la pensée et l’art, Paris, 1969.
Grimal, P., Civilizaţia romană, vol. I –II, Bucureşti, 1973.
Grimal, P., Secolul lui Augustus, Editura Corint, Bucureşti, 2002.
Grüber, H.A., Coins of the Roman Republican in the British Museum,
Editura a 2-a, 1970.
Gruen, E. S., The Last Generation of the Roman Republic, Berkeley –
Londra, 1974.
Hannestad., N., Monumentele publice ale artei romane, vol. I-II,
Bucureşti, 1989.
Hermon, Ella, Habiter et partager les terres avant les Grecques, Coll.
EFR, nr 281/2001.
Heurgon, J., La vie quotidienne chez les etrusques, Paris, 1961.

214
 Kul’tura drevnego Rima, vol. I-II, redactor responsabil E.S.Golubcova,
Moskva, „Nauka”, 1985.
Marrou, H. I., Istoria educaţiei în antichitate, vol. I-II, Bucureşti, 1977.
Martin, P., L’idée de royauté à Rome, vol. I, De la Rome royale au
consensus républicain, coll. „Miroir des civilisations antiques”, ADOSA,
Paris, 1982.
Mommigliano, A., Some Preliminary Remarks on the Religions
Oppositions to the Roman Empire, în Opposition et Résistance dans le
Monde Antique, Geneva, 1987, pp. 103-117.
Mommsen, Th., Istoria romană, vol. I-IV, tr. Joachim Nicolaus,
Bucureşti, 1987-1991.
Morel, J.-P., L’art romain, în Histoire de l’art, Larousse, 1995.
Müller-Karpe, H., Zur stadtwerdung Roms, MDAI(R), Erg. Heft.,
nr. 8/1963.
Nistor, Gh.V., Colapsul unei societăţi complexe, Bucureşti, 1994.
Païs, E., Histoire romaine, des origines à l’achévement de la conquête,
coll. „Histoire Ancienne”, (ed. G. Glotz), vol. I, Paris, 1926.
Pallottino, M., La langue étrusque, Paris, 1978.
Pallottino, M., Le origini di Roma, „Revue classique”, nr XII/1960, pp. 1-36.
Picard, Ch., Carthage, Paris, 1951.
Piganiol, A., L’Empire chrétien, Paris, 1947.
Piganiol, A., Histoire de Rome, Paris, 1939.
Ross-Taylor, Lilly, Party Politics in the age of Caesar, Berkeley, 1949.
Syme, R., The Roman Revolution, Oxford, 1960.
Tudor, D., Arheologia romană, Bucureşti, 1978.
Vlăduţescu, Gh., Filosofia în Roma antică, Editura Albatros, Bucureşti, 1991.

C. Enciclopedii, dicţionare
Enciclopedia civilizaţiei romane, ed. D. Tudor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Bohîlţea F., Olariu C., Instituţii romane (dicţionar de termeni), Editura
Universităţii din Bucureşti, 2000.
Fredouille, J.-Cl., Enciclopedia civilizaţiei şi artei romane, Bucureşti, 1974.
Împăraţii romani, Editura Manfred Clauss, Editura Enciclopedică, 2001.

215
 Redactor: Andreea DINU
Tehnoredactor: Florentina STEMATE
Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 12.02.2004; Coli tipar: 13,5

Format: 16/61 x 86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei, nr. 313, Bucureşti, S. 6, O.P. 83
Tel.: 410 43 80; Fax. 410 43 80; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

216