0

Cuprins

1. INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL RISCULUI ....................................................................... 3

1.1. Scurt istoric al managementul riscului .......................................................................................... 3
1.2. Etape în consolidarea managementului riscului ca ştiinţă............................................................ 3
1.3. Teorii moderne în managementul riscului .................................................................................... 4
1.4. Elemente de principiu privind riscul.............................................................................................. 4
2. ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI INDICATORII MACROECONOMICI ............................................ 9
3. RISCURILE IN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE...........................................13
3.1. Definirea şi clasificarea riscurilor în tranzacţiile international .........................................................13
3.2. Metode şi tehnici contractuale de protecţie împotriva riscurilor ....................................................15
3.2.1. Metode şi tehnici de protecţie împotriva riscului valutar.........................................................15
3.2.2. Metode şi tehnici de protecţie contractuale împotriva riscului de preţ ...................................22
3.3. Metode şi tehnici extracontractuale de protecţie împotriva riscurilor comerciale .........................25
3.3.1.Tranzacţiile la vedere şi la termen pe piaţa valutară .................................................................25
3.3.2.Tehnici de realizare a operaţiunilor de HEDGING ......................................................................27
4. METODE ŞI TEHNICI MODERNE ALE MANAGEMENTULUI RISCULUI DE CREDIT .............29
4.1. Introducere.......................................................................................................................................29
4.2. Riscul de credit .................................................................................................................................29
4.2.1. Funcţia managementului riscului de creditare ...................................................................29
4.2.2. Modelele riscului de credit........................................................................................................33
5. RISCUL DE ŢARĂ ÎN CONTEXTUL AFACERILOR ECONOMICO-FINANCIARE
INTERNAŢIONALE ..................................................................................................................................38
5.1. Origini ale riscului de ţară ................................................................................................................38
5.2. Componente ale riscului de ţară ......................................................................................................41
5.3. Forme de manifestare ale riscului de ţară .......................................................................................42
5.4. Perspective de analiză ale riscului de ţară .......................................................................................47
5.5. Analiza şi evaluarea riscului de ţară .................................................................................................52
5.5.1. Importanţa, utilitatea analizei riscului de ţară ..........................................................................52
5.5.2. Tipuri de expunere la riscul de ţară...........................................................................................54
5.5.3. Evaluarea riscului de ţară. Instituţii de specialitate ..................................................................56
5.6. Elemente complementare în abordarea riscului de ţară .................................................................59
5.6.1. Problematica supraîndatorării ..................................................................................................59
5.6.2. Indicatori de vulnerabilitate ......................................................................................................62

1
6. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND MANAGEMENTUL PERFORMANŢEI ŞI RISCULUI ÎN
SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR ........................................................................................................ 65
6.1. Abordări teoretice privind managementul riscurilor bancare ........................................................ 65
6.1.1 Performanta şi riscul bancar ...................................................................................................... 65
6.1.2. Clasificarea riscurilor bancare................................................................................................... 69
7. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ .............................................................................................................. 78

2
 1. INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL RISCULUI
1.1. Scurt istoric al managementul riscului
Cum se poate define riscul? Nimic mai simplu şi în acelaşi timp şi complicat. Riscul este un concept care
azi cuprinde din ce în ce mai multe
Realizarea obiectivelor firmei presupune cunoaşterea şi asumarea unor riscuri multiple. Procesul de
management al riscului cuprinde trei faze: identificarea riscului, analiza riscului şi reacţia la risc.
Identificarea riscului se realizează prin întocmirea unor liste de control, organizarea unor şedinţe de
identificare a riscurilor şi analiza documentelor arhivate. Analiza riscului utilizează metode cum sunt:
determinarea valorii aşteptate, simularea Monte Carlo şi arborii decizionali. Reacţia la risc cuprinde
măsuri şi acţiuni pentru diminuarea, eliminarea sau repartizarea riscului.
Realizarea obiectivelor şi proiectelor unei organizaţii presupune identificarea şi asumarea unor riscuri
multiple, cum ar fi: schimbările de mediu sau interne, conceperea unor strategii nerealiste, erori şi
omisiuni în proiectare şi execuţie, etc.
Numim risc nesiguranţa asociată oricărui rezultat. Nesiguranţa se poate referi la probabilitatea de apariţie
a unui eveniment sau la influenţa, la efectul unui eveniment în cazul în care acesta se produce. Riscul
apare atunci când:
· un eveniment se produce sigur, dar rezultatul acestuia e nesigur;
· efectul unui eveniment este cunoscut, dar apariţia evenimentului este nesigură;
· atât evenimentul cât şi efectul acestuia sunt incerte1

1.2. Etape în consolidarea managementului riscului ca ştiinţă

În 1654, matematicianul Blaise Pascal, împreuna cu o alta personalitate în domeniu Pierre de Fermat
solutioneaza o problema de matematica privind posibilitatea distribuirii sanselor de a castiga o partida de
puzzle,ce se desfasura între doi jucatori, daca acestia întrerupeau partida înainte de final, iar unul dintre
jucatori avea un minim avantaj fata de adversar.Cu aceasta ocazie apare pentru prima data si notiunea de
probabilitate în evaluarea unor situatii posibile de realizare a unor evenimente.
Un al doilea pas important în teoria previziunii riscului este facut în 1687, cand omul de stiinta englez
Edward Loyd întocmeste pe baza calculelor personale efectuate un tabel (ce îi va purta mai apoi numele-
tabelul lui Loyd) ce prezenta o structura asemanatoare cu a unei baze de date din zilele noastre, continând
date referitoare la principalele evenimente maritime europene, tabelul fiind în permanenta reactualizat cu
ajutorul observatiilor transmise de catre reteaua sa de corespondenti speciali din principalele tari
europene.
Un rol important în fundamentarea mangementului riscului ca stiinta ce opereaza cu elemente ale teoriei
probabilitatilor, l-a avut John Graunt care în 1662, care publica primele analize statistice asupra
mortalitatii populatiei londoneze din acea perioada, pe baza unui tabel alcatuit ca urmare a de nastere si
de deces ale unui esantion de subiecti selectat pe baze tehnicilor statiticii inferentiale. Importanta acestui
studiu reiese nu numai din utilizarea primelor elemente de esantionare pe baza unor metode statistice, ci
în special datorita identificarii în structura lucrarii a principalilor factori de risc ce au contribuit la
scaderea la acea vreme a mediei de viata pentru populatia londoneza.
În 1696, matematicianul si astronomul englez Edmund Halley, elaboreaza o teorie revolutionara în
domeniu, care demonstraza modul în care pot fi utilizate de catre societatile de asigurari, tabelele
statistice referitoare la evolutia mortalitatii în functie de vârsta.
Continuând cercetarile în aceesi sfera a caracterizarii mediului social cu ajutorul instrumentelor statistice,
în 1713 Jacob Bernoulli postuleaza „Legea numerelor mari” ce furnizeaza metoda prin care probabilitatile
si semnificatia statistica, poate fi identificata dintr-o informatie limitata, cristalizând în acest mod teoriile
legate de metodele si procedeele de esantionare a unei populatii.
Analizând majoritatea formelor distributiilor matematice care ar aproxima într-un mod cât mai apropiat
de realitate repartizarea unei populatii statistice, matemeticianul francez Abraham de Moivre ajunge în
1733 la concluzia ca singura forma acceptabila în acest sens este curba distributiei normale, postulând o
data cu aparitia acesteia existenta a altor doua marimi statistice extrem de importante : dispersia si
abaterea standard, cu rolul de a studia împrastierea datelor experimentale în jurul valorii centrale sau
mediane.
Continuând în spiritul cercetarilor efectuate de catre predecesorii sai ilustrul matematician si fizician
Daniel Bernoulli, postuleaza în 1738 notiunea de utilitate, pornind de la definirea valorii de atractivitate a

1
Management, De la Teorie la Practica, Viorel Cornescu, Universitatea Bucureşti 2004

3
unor diferite tipuri de venituri. Consecintele studiilor sale au putenic impact în cadrul riscurilor asumate
în cadrul teoriei deciziei, pornind de la supozitia conform careia riscul în asumarea unei decizii nu este
exclusiv legat de realizarea unor calcule si estimarea unor probabilitati ci si de valoarea consecintelor pe
care le pot avea aceste riscuri pentru cel care si le asuma.
În 1885 omul de stiinta francez Francois Galton, studieaza si pune în evidenta regresia datelor catre
medie ce consta în esenta în faptul ca într-un interval mai lung de de timp, sau dupa un numar suficient de
mare de iteratii sau experimente, valorile extremale ale distributiei se îndreapta catre medie sau catre
valoarea centrala a acesteia2.

1.3. Teorii moderne în managementul riscului

Desi aparitia instrumentelor statistice si utilizarea lor în viata economica si sociala s-a realizat înca din
1654, totusi nu putem vorbi pâna la începutul anilor 1900, de adoptarea unor strategii manageriale
moderne asupra riscurilor ce intervin în derularea unor activitati, pe baza unor interpretari evaluative
statistice.
În 1944 John von Neumann alaturi de colegul sau Oskar Mogenstern elaboreaza un tratat
intitulat”Teoria jocului si mediul economic”, prin care elimina ideea acreditata pâna la acea ora de „joc de
noroc” în teoria deciziei, introducând notiunea de “joc de strategie” pentru obtinerea unor rezultate
semnificative de succes în orice domeniu socio-economic. Un alt aspect novator în cadrul teroriilor von
Neumann consta în introducerea în studierea principalului factori de risc -OMUL, drept sursa primara de
incertitudine. Esenta acestei teorii se baza pe faptul ca piata si cererea ei este reprezentata de oameni si nu
de masini, în consecinta trebuie tinut întotdeuna cont de faptul ca factorul uman prezinta o atitudine
variabila, influentând astfel în mod determinat prognozele statistice.
Laureatul premiului Nobel din anul 1990 pentru teoria privind investitiile de portofoliu, Harry
Marcovitz publica înca din perioada de început a prodigioasei sale activitati (anul 1952) un articol cu o
exceptionala fundamantare matematica asupra diversificarii în domeniul investitiilor. Acesta demonstra,
în urma unei îndelungi analize efectuate pe parcursul anilor de studiu, fundamentul stiintific prin care
investitorii si managerii implicati în dezvoltarea afacerilor pot minimiza efectele „variantei veniturilor la
venire”. Practic începând cu acesta perioada, atentia tuturor oamenilor de stiintace au întreprins cercetari
fundamentale în domeniu s-au focalizat pe descoperirea unor modele matematice capabile sa furnizeze
prognoze si sa estimeze evolutia unor indicatori specifici, baza de referinta pentru activitatea managerilor
de risc.
Urmatorii pasi importanti în acest domeniu au fost facuti în anul 1970, când matematicienii americani
Fischer Black si Myron Scholes, publica pentru prima data un model matematic pentru simularea unei
optiuni manageriale, relevând pentru prima data si gradul de risc pe care îl implica aceasta asumare a unei
astfel de optiuni.
Stimulati si de influenta tot mai mare pe care o aveau computerele personale asupra tuturor domeniilor
economiei, David Hertz propune în 1979, utilizarea metodei matematice de simulare Monte Carlo
(folosita pâna la acea vreme în mai multe domenii de activitate, pentru activitati de prognoza), pentru
evaluarea capitalului de investitii. Esenta acestei metode consta în relevarea modului în care
incertitudinea afecteaza succesul unui proiect, fiind cuantificata prin utilizarea probabilitatii distributiilor
matematice. Noutatea si în acelasi timp importanta metodei, consta în furnizarea cu ajutorul calculatorului
a unui numar semnificativ de mostre de scenarii posibile de decizii mangeriale ( generate pe baza analizei
unor factori „de intrare” prestabiliti), ale carorrezultate erau furnizate alaturi de probabilitatile de
realizare ale acestora.

1.4. Elemente de principiu privind riscul

Orice activitate are un anumit grad de risc. În fiecare zi structura organizatorica din care facem parte este
abordata direct sau indirect de diverse riscuri. Totodata si noi ca persoane fizice, sîntem supusi la diverse
riscuri. Traim într-o lume a riscurilor. Aceste riscuri se refera la bunurile care sunt la dispozitia noastra, la
partenerii cu care lucram, la mediul în care lucram. Implementarea unui sistem de management al riscului
devine prin urmare un important obiectiv pentru orice structura organizatorica cît si pentru o persoana
fizica.
Se pot oare contracara efectele negative ale unor asemenea evenimente aleatoare care apar fie ca vrem sau
nu, fie ca ne place sau nu?

2
Managementul Riscului, Constantin Opran, p 10

4
Riscurile apar în cadrul activitatilor economice, pentru fiecare dintre acestea îmbracând forme particulare,
în functie de tipul, modul de manifestare si marimea acestora.
Putem constata existenţa şi formarea următoarelor tipuri de riscuri:
PURE (naturale) –consecinte ale unor evenimente accidentale ce nu pot fi prevazute (uragane,
cutremure, incendii, inundatii, razboaie, atentate etc.)
SPECULATIVE (formate)– ce sunt legate de deciziile ce se iau în cadrul unei organizatii,
companii, sau în cadrul unui proiect de investitii, fiind evenimente cu o mare probabilitate de
aparitie, depinzând în mare masura si de o serie de factori externi ce influenteaza aceste procese
În afara de categoriile majore prezentate în clasificarea de mai sus se identifica si o alta sfera distincta a
tipologiei a riscurilor, alcatuita în functie de marimea si evolutia acestora dupa cum urmeaza:
Macroriscuri – ce sunt rezultatul evolutiei sau conducerii într-un anumit sens a unei institutii, structuri
organizatorice sau al unui proiect.
Microriscuri – care sunt determinate de catre factori specifici sectorului de activitate a institutiei,
structuri organizatorice sau a proiectului si/sau de insuficienta corelare între particularitatile activitatii
institutiei, structuri organizatorice sau a proiectului si limitele impuse de cadrul general al proiectului.
În acceptiunea teoriei clasice a deciziei, riscul este identificat drept un element incert dar posibil ce apare
permanent în procesul activitatilor socio-umane ale carui efecte sunt pagubitoare si ireversibile. Daca în
acceptia data de Dictionarul explicativ al limbii române, se defineste riscul drept „expunerea la
posibilitatea pierderii sau pagubei”, societatile de asigurari considera acest element drept „hazardul sau
posibilitatea de a pierde”.
În cadrul teoriilor statistice avansate în evaluarea riscurilor, este prezentata o definire mult mai elaborata a
riscurilor: „riscul reflecta variatiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea si valorile lor
subiective”. Referitor la cuantificarea acestor riscuri se precizeaza în continuare ca: „masurarea riscului
se realizeaza fie prin analiza non-liniaritatilor utilitatii relevate de bani, fie prin variatia distribuirii
probabilitatilor câstigurilor si a pierderilor posibile pentru fiecare alegere particulara ”.
Alte modalitati de a defini riscul sunt:
– sansa de a pierde
– posibilitatea de a pierde
– incertitudinea care afecteaza rezultatul
– dispersia actuala a rezultatelor asteptate
– concept multidimensional, ce nu poate fi redus la un singur element, la o cifra.
Având în vedere toate aceste aspecte precizate, putem remarca faptul ca definitiile generate de literatura
de specialitate pentru risc difera foarte mult, ceea ce va conduce la ipoteza (de altfel foarte pertinenta) ca
decidenti diferiti vor avea o conceptie diferita pentru aceeasi situatie. Cum putem avea, totusi, în acest
context, o imagine unitara asupra riscului, daca exista atât de multe abordari diferite asupra aceluiasi
concept?
Solutia survine tocmai în identificarea riguroasa a elementelor comune ce stau la baza tuturor acestor
definitii, acestea fiind: incertitudine (nedeterminare) si pierdere.
În acest sens, putem preciza ca notiunea de incertitudine este prezenta în toate definitiile riscului,
deoarece validarea existentei acesteia va conduce în permanenta catre existenta a doua rezultate posibile
distincte. Vom considera, astfel, ca un eveniment nu este afectat de risc, daca se cunoaste cu certitudine
ca indiferent de context se va produce o pierdere.
Realitatea imediata ne releva practic faptul ca pentru nici un proces constient asumat ce se desfasoara în
orice domeniu de activitate, incertitudinea nu poata fi eliminata. În acest context se poate concluziona ca
riscul si incertitudinea se întâlnesc practic oriunde, combinate însa în proporti diferite.
În situatii deosebite, evenimentele imprevizibile pot provoca abateri capabile sa modifice fundamental
configuratia datelor problemei, incertitudinea devenind ea însasi un potential factor de risc.
Desi prezente în diverse combinatii, riscul si incertitudinea nu se pot confunda, între aceste doua notiuni
existând o serie de diferente semnificative dintre care cea mai importanta stipuleaza ca: „în timp ce pentru
risc se pot face anumite anticipari ale evenimentelor ce se pot produce cât si asupra probabilitatilor
asociate producerii lor, în cadrul incertitudinii, decidentul nu poate identifica toate sau chiar nici unul din
evenimentele posibile a se produce si cu atât mai putin sa estimeze
probabilitatea producerii lor”.
Ca urmare a celor de mai sus se face urmatoare definire a riscului: Riscul se defineste drept un element
incert dar posibil ce apare permanent în procesul evenimentelor tehnice, umane, sociale, politice,
reflectînd variatiile distribuirii rezultatelor posibile, probabilitatea de aparitie cu valorile subiective
si obiective având efecte posibil pagubitoare si ireversibile.

5
Masurarea riscului se realizeaza prin analiza non-liniaritatilor utilitatii relevate de analiza financiara, sau
prin variatia distribuirii probabilitatilor câstigurilor si a pierderilor posibile, pentru fiecare alegere
specifica unei situatii particulare.
Gradul de manifestare al riscului este direct legat de probabilitatea sa de realizare si ca urmare se face o
clasificare a gravitatii riscurilor în functie de probabilitatea lor de realizare ca evenimente.
O clasificare a riscurilor este realizata în mod particular de catre managerii de risc ai companiilor,
structurilor organizatorice sau a proiectelor. Acestia, în general îsi dezvolta
procedurile interne de evaluarea riscului, dezvoltarea unei strategii de raspuns la factorii de risc,
monitorizarea si controlul riscurilor, din perspectiva riscurilor ce pot proveni din interiorul sau
exteriorul organizatiei.
Astfel o clasificare realizata de catre manageri este de tipul : riscuri interne si riscuri externe companiei,
structuri organizatorice, proiectului dintre care se pot identifica urmatoarele:
A. RISCURI INTERNE:
Riscuri legate de ambiguitatea obiectivelor sau a prioritatilor.
Riscuri datorate incoerentei caietelor de sarcini.
Riscuri legate de imprecizia definirii unor responsabilitati/activitati concrete în cadrul companiei,
structuri organizatorice, proiectului.
Riscul tehnologic, de productie, inovatie-modernizre, tehnic: incompatibilitatea între tehnologiile
vechi si noi, aplicarea gresita a rezultatelor inovatoare de modelare–simulare folosind tehnologia
informatiei.
B. RISCURI EXTERNE
Riscuri politice – schimbari frecvente ale regimului politic si ale structurii guvernului fapt care duce la
nesiguranta în afaceri; neîndeplinirea strategiei propuse de guvern; deficit de formare profesionala, de
cultura tehnologica la nivelul celor care iau decizii politice; aparitia unor puternici factori de risc în
momentul în care decalajul dintre "imaginea ghid" si efectul în plan imediat devine incontrolabil.
Optimismul politic se loveste de inertii de mentalitate sau de actiune, de diferenta dintre dorinta
oamenilor de afaceri de a pune în practica politica si legislatia privind dezvoltarea afacerilor si societatea
reala.
Riscuri comerciale - nivelul costurilor, al crizelor economice, al materialelor neprelucrate, embargouri,
blocade economice
Riscuri comunitare – întreruperea serviciilor esentiale – apa, electricitate
Riscuri de reglementare – interdictii la transferuri valutare, anulari de autorizatii de import
Riscuri de mediu – conditii climatice grave: canicula, valuri de frig, furtuni, cutremure.
Riscuri legate de relatiile cu subcontractanti si parteneri
Riscuri sociale – conflicte sociale în tara; incertitudinea îmbunatatirii semnificative a educatiei populatiei
privind combaterea criminalitatii economice; reticenta de a anunta organele abilitate sa efectueze
cercetarea, pentru ca numai o informatie din partea victimei permite investigarea faptei comise, urmarirea
si arestarea infractorului. Elementul esential este constientizarea schimbarilor care se impun la adaptarea
sistemului economic concurential globalizat, urmat de schimbarea mentalitatilor. Tendintele sunt
influentate de marirea sentimentului de nesiguranta al oamenilor, care se îndreapta catre servicii, produse
si cumportamente care sa le ofere o anumita siguranta cumparând produse de aparare si prevenire, de la
arme profesionale pîna la aparatele
de filtrare a apei.
Riscuri juridice – legislatie nercorespunzatoare care permite dezvoltarea ascunsa a infractionalitatii
globale. Riscul juridic în tehnologia informatiei este dat de absenta legilor pentru criminalitatea
informatica sau adoptarea unora abuzive. Justificarea pentru adoptarea
acestor legi este, în general, aceea ca vin în sprijinul organelor de ancheta, al aparatului judiciar sau al
organizatiilor pentru combaterea terorismului în sensul de a scurta timpul de acces la informatii si,
implicit, de a grabi rezolvarea situatiilor critice. Încalcarea masurilor de securitate a informatiilor de catre
un angajat este infractiune ce poate fi încadrata în dispozitiile penale ale legii privind comertul electronic.
Daca un angajatul fura informatiile firmei la care lucreaza poate fi pedepsit pentru furt intelectual privind
drepturile de autor. În acelati timp tehnologiile informationale si de comunicatii au favorizat aparitia unor
noi moduri de munca, telewok, sau ework, o activitate flexibila în timp si la distanta fata de o organizatie
pentru care lucreaza salariatul. Problemele legislative care trebuie solutionate sunt cele legate de
asigurarea securitatii muncii si partajarea costurilor.
Riscul penal (criminal risk) cuprinde:
- daunele penale, cum ar fi de exemplu incendierea cu intentie,
- furtul de piese, de secrete de serviciu,
- cheltuirea peste bugetul planificat,

6
- spionajul industrial; de exemplu un angajat ce este demis poate copia informatii de serviciu pe un sistem
electronic si le poate utiliza la noul loc de munca,
- nerespectarea aspectului confidential al negocierilor, al actelor,
- ascultarea convorbirilor fara mandatul procuraturii,
- mesaje postale mincinoase referitoare la numele domeniului în internet,
- coruptia angajatilor, a politistilor, a judecatorilor,
- controlul penal al afacerilor, fraudele, inclusiv cele rezultate în urma actiunii angajatilor
consortiului,
- falsificarea semnaturii, actelor, planurilor, facturilor fiscale.
Riscul privind terorismul de înalta tehnicitate – a devenit un factor de risc extrem de important. în
conditiile în care terorismul international utilizeaza agenti chimici si bacteriologici precum gazele
paralizante sau agentii patogeni. Bioterorismul este înlesnit de accesul usor, prin internet, la formulele
chimice importante si de sprijinul unor specialisti în substante toxice. Terorismul este considerat act
criminal pe timp de pace, de crize, de razboi. Terorismul vizeaza producerea angoasei, fricii si obtinerea
unui tip de control politic, economic sau de alta natura. Contra terorismului sunt prevazute reglementari
juridice la nivel de stat si de
organizatii internationale. Nici un stat nu poate controla singur criminalitatea informatica (cybercrime).
Statele aplica masuri preventive prin care serviciile speciale statale au în vedere urmarirea si distrugerea
celulelor teroriste internationale.
Riscul economic – influentat de riscul financiar, inflatie si de transfer financiar. Riscurile economice
contractuale apar la nerealizarea obligatiilor asumate prin contract de catre parteneri si furnizori sau
beneficiarii serviciilor consortiului de proiect daca beneficiarii nu ar mai fi în masura sa îsi respecte
obligatiile contractuale, sau daca furnizorii nu ar mai avea interes economic real pentru beneficiar
respectiv consortiu de proiect. Schimbarile în economia internationala influenteaza frecventa riscurilor
economice. Fenomenul dominant este mondializarea. Economicul se impune în fata politicului.
Se pot pune în evidenta urmatorii factori de risc economic:
• conflicte între întreprinderi din tari diferite.
• subminarea relatiilor de cooperare:.
- folosirea unor organizatii destabilizatoare,
- ocuparea unor pozitii monetare dominante.
• raporturi de schimb inechitabile:
- protectionism însotit de discurs liberal,
- expansiune comerciala obtinuta prin mijloace ilegale.
• spionaj economic. tehnico-stiintific.
• lipsa fondurilor necesare investitiilor.
• subventii uneori nedeclarate, preturi de dumping.
• lipsa unor piete de desfacere.
Riscul în utilizarea tehnologiei informatiei – un risc sistemic global va fi strategia viitoare a razboiului
informatiei, un razboi electronico-economic declarat la nivelul concurentei economice globale. Riscul
sistemic al unei reactii în lant de falimente pe piata financiara arata ca acest risc major poate fi utilizat
pentru a face presiune asupra natiunilor reticente la liberal schimb generalizat.
Riscul de tara – riscurile aditionale inerente în tranzactiile cu un stat; riscul de suveranitate al statului sau
alte afaceri în strainatate; risc dat de instabilitatea legislatiei; regimul neclar al investitiilor, modificari
frecvente ale structurilor statale si conditiilor social politice în care se desfasoara activitatile unui proiect.
Pentru fiecare tara se iau în considerare:
- riscul politic incluzînd schimbarea controlului si restrictiile privind repatrierea sau remiterea profitului
capitalului sau al altor plati,
- stabilitatea sociala si economica,
- practici comerciale, taxe vamale, impozite, conventii internationale la care statul respectiv este parte,
obiceiuri si reguli de etica,
- lipsa aplicarii efective a legilor comerciale,
- întârzieri în trimiterea, plata banilor,
-restrictii asupra dreptului de proprietate sau managementului practicat de straini.
Riscul psihosocial si acceptarea lui de catre populatie care depinde de:
-de cine este controlat riscul, publicul expunîndu-se riscului pe care crede ca-l controleaza. (exemplu
conducerea autovehicolului)
-daca este voluntar sau impus, cel voluntar fiind mai usor acceptat,
-daca riscul este natural sau industrial, riscurile artificiale fiind mai greu de suportat,
-daca riscul este obisnuit sau exotic. oamenii temîndu-se de necunoscut de tehnologiile noi,

7
-daca riscul este memorabil sau nu, populatia vrând sa uite crizele,
-daca riscul este cronic sau iminent catastrofal, publicul fiind mai interesat de riscuri catastrofale decât de
cele cronice ca fumatul,
-daca riscul poate fi cunoscut sau nu, lumea fiind mai calma daca se convinge singura de prezenta
pericolului, ferindu-se de incertitudine,
-daca riscul este moral sau imoral. nivelul de acceptare putînd fi zero de exemplu pentru omoruri, copii
molestati.
Riscul de razboi
În mod evident, în functie de domeniul abordat sau de categoria pe care o putem considera drept baza de
clasificare, se pot genera un numar semnificativ mai mare de exemple de sistematizare a tipurilor de
riscuri, scopul acestei prezentari fiind numai acela de a le identifica si trece în revista pe cele majore,
detalierea urmând a se face functie de fiecare caz în parte. Structura de identificare a riscurilor pe diverse
capitole, prezentata mai sus, este una complexa, fiind uneori mai greu de aplicat în cadrul unor organizatii
mai mici datorita acestui considerent dar
obligatorie de luat în seama pentru obtinerea de succese.

8
 2. ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI INDICATORII MACROECONOMICI

Determinarea indicatorilor macroeconomici, ca expresie a rezultatelor activităţii economice la nivel

naţional, se realizează pe baza unei metodologii unitare pentru toate ţările care aplică S.C.N. Începând cu anul
1998, metodologia de calcul a conturilor naţionale valabilă în cazul ţării noastre are la bază noul Sistemul
European de Conturi 1995 (SEC 1995).
Înainte de a prezenta efectiv principalii indicatori macroeconomici, vom face următoarele
precizări:
• În cadrul rezultatelor se cuprind numai bunurile şi serviciile care sunt vândute pe piaţă,
deci mărfurile
În economie, există o serie de produse, care satisfac o serie de nevoi, dar nu fac obiectul
procesului de vânzare-cumpărare (consumul menajelor din producţia proprie, creşterea capitalului fix al
întreprinderilor ca urmare a producţiei proprii etc.). Astfel de produse sunt incluse în calculul rezultatelor
macroeconomice considerându-se că dacă nu ar fi putut fi obţinute din activitatea proprie, atunci ar fi
trebuit achiziţionate de pe piaţă.
O altă precizare vizează produsele care sunt dăunătoare pentru societate, cum ar fi drogurile şi
care, deşi generează tranzacţii pe piaţă, nu sunt incluse în rezultatele activităţii economice.
În al treilea rând, există elemente de mare importanţă în satisfacerea nevoilor populaţiei
(activităţile casnice de pregătire a mâncării, de curăţenie etc.), care nu sunt cuprinse în rezultatele
agregate datorită dificultăţilor de comensurare a lor.
• În calculul indicatorilor se includ doar bunurile care reprezintă produsul activităţii economice
din perioada de calcul
De exemplu, nu se vor include acele bunuri care, în perioada de calcul, reprezintă revânzări, cum
ar fi cazul unui imobil de exemplu care a fost construit anterior şi a intrat deja în calculul indicatorilor
macroeconomici. Dar, dacă acest imobil se revinde în perioada curentă, atunci veniturile respectiv
cheltuielile legate de prestarea serviciilor de vânzare-cumpărare vor intra în calculul rezultatelor
economice.
• În contabilitatea naţională nu se admit înregistrări repetate
Aceasta înseamnă că se iau în calcul doar bunurile şi serviciile finale destinate fie consumului
privat, consumului public, investiţiilor sau exportului. Nu se vor include, deci, acele bunuri şi servicii
utilizate pentru obţinerea altor bunuri şi servicii, întrucât aceasta ar presupune înregistrări repetare,
deformând astfel realitatea.
Pentru a înţelege acest aspect, vom lua un exemplu clasic. Presupunem că morarul cumpără de la un
fermier grâu în valoare de 1,1 u.m. pe care îl transformă apoi în făină vânzând-o cu 1,5 u.m. unui brutar.
Acesta, după ce obţine pâine, o vinde băcanului cu 1,7 u.m. În cele din urmă, produsul final astfel obţinut
ajunge să fie vândut consumatorului la 1,8 u.m. În calculul indicatorilor macroeconomici va intra doar
valoarea pâinii, care conţine deja grâul, pâinea şi pâinea vândută de brutar. Practic valoarea producţiei finale
(1,8 u.m.) este suma valorilor adăugate de fiecare agent economic. La acelaşi rezultat putem ajunge şi dacă
din producţia brută (1,1 + 1,5 + 1,7 + 1,8) scădem aşa-numitul consum intermediar (1,1 + 1,5 + 1,7).
• La determinarea rezultatelor activităţii economice se ţine cont şi de teritoriul unde îşi desfăşoară
activitatea agenţii economici
Dacă vom însuma rezultatele activităţii tuturor agenţilor economici de pe teritoriul unei ţări,
atunci vom vorbi despre produsul intern. Dacă dorim să cumulăm rezultatele doar a agenţilor naţionali
atât din ţară cât şi din străinătate, deci fără a-i include pe agenţii străini din interiorul ţării, vom obţine
produsul naţional.
• Indicatorii pot fi exprimaţi atât în preţurile factorilor cât şi în preţurile pieţei
Relaţia dintre cele două categorii este:

XPP = XPF + Ii – Sbv sau

Iin
unde:
XPP – indicatorul macroeconomic la preţurile pieţei;
XPF – indicatorul macroeconomic la preţurile factorilor;
Ii – impozite indirecte;
Sbv – subvenţii de exploatare;
Iin – impozite indirecte nete.

9
 • Indicatorii pot fi exprimaţi fie ca indicatori de natură brută, fie netă
Indicatorii de natură brută includ şi consumul de capital fix (amortizarea).
XB = XN + CCF
unde:
XB – indicator de natură brută;
XN – indicator de natură netă;
CCF – consumul de capital fix.
• Indicatorii pot fi exprimaţi fie ca indicatori nominali (în preţurile anului pentru care se face
calculul lor), fie ca indicatori reali (în preţurile unui an luat ca an de bază)
Pentru o reflectare realistă a rezultatelor activităţii economice este necesară eliminarea influenţei
preţurilor asupra rezultatelor obţinute la nivel macroeconomic. Din acest motiv se impune calcularea unui
indice de preţuri, numit indice deflator3.

Cei mai cunoscuţi indicatori macroeconomici sunt:

1. Produsul global brut (PGB)
Acesta este un indicator sintetic ce arată valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor produse
(indiferent dacă sunt destinate obţinerii altor bunuri şi servicii sau consumului final), într-o anumită
perioadă, de regulă un an, într-o economie naţională. Datorită înregistrărilor multiple a valorii anumitor
bunuri şi servicii (atât ca produse intermediare, cât şi ca produse finale) nu este un indicator reprezentativ.
PGB = Ci + Vab
unde:
Ci – consumul intermediar care reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor utilizate ca intrări în
procesul de producţie, mai puţin capitalul fix, şi care sunt fie transformate, fie consumate în
totalitate în cadrul procesului de fabricaţie;
Vab – valoarea adăugată brută măsoară excedentul valorii bunurilor sau a serviciilor produse,
peste valoarea bunurilor şi serviciilor consumate pentru producţie, adică, altfel spus, valoarea nou
creată în procesul de producţie.

2. Produsul intern brut (PIB)

Reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor finale realizate într-o anumită perioadă, de regulă un
an, de către toţi agenţii economici (naţionali sau străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul
graniţelor unei ţări. Se determină eliminând valoarea consumului intermediar din PGB sau prin însumarea
valorii adăugate brute interne.
Produsul intern brut se poate calcula prin următoarele trei metode:
• metoda de producţie:

PIBPP = Σ Vab + Ii – Sbv

unde:
PIBPP – Produsul intern brut exprimat în preţurile pieţei;
Vab – valoarea adăugată brută;
Ii – impozite indirecte;
Sbv – subvenţii de exploatare.
• metoda cheltuielilor:

PIBPP = C + I + G + (E – H) sau
PIBPP = CF + FBCF + VS + (E – H)

C+G I
unde:
C – consumul privat (al gospodăriilor);
I – investiţii brute;
G – consum public (guvernamental);
E – export;
H – import;
CF – consumul final (privat şi public);

3
Pentru a înţelege modul de calcul precum şi diferenţa dintre indicele deflator şi indicele preţurilor de consum, vezi
capitolul Inflaţia.

10
 FBCF – formarea brută de capital fix reprezintă valoarea bunurilor durabile achiziţionate de
agenţii economici producători pentru a fi utilizate cel puţin un an în procesul de producţie;
VS – variaţia stocurilor este comensurată ca diferenţa dintre valoarea intrărilor în stoc şi valoarea
ieşirilor din stoc, din care se scad eventualele pierderi datorate deteriorării fizice, furtului sau
accidentelor. Se consideră stocuri bunurile deţinute de agenţii economici producători, altele decât
capitalul fix.

• după metoda veniturilor:

PIBPP = Vf + CCF + Ii – Sbv

unde:
Vf – veniturile factorilor de producţie (salarii, profituri, dobânzi, rente).

3. Produsul intern net (PIN)

Spre deosebire de PIB, acest indicator însumează doar valoarea adăugată netă aferentă bunurilor şi
serviciilor produse într-o economie de câte agenţii economici rezidenţi, într-o anumită perioadă (de regulă, un
an).

PINPP = Σ Van + Ii – Sbv = PIBPP – CCF

unde:
Van – valoarea adăugată netă.

4. Produsul naţional brut (PNB)

Reprezintă expresia valorică a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici
naţionali (din interiorul ţării şi din străinătate) în decursul unei perioade (în general, un an). Pentru
determinarea sa, se adaugă la mărimea PIB valoarea rezultatelor economice obţinute de agenţii economici
naţionali în străinătate şi se scade valoarea realizată de agenţii economici străini pe teritoriul ţării în cauză.
PNBPP = PIBPP + SVS
unde:
PNBPP – Produsul naţional brut la preţurile pieţei;
SVS – soldul veniturilor cu străinătatea (pozitiv sau negativ), calculat ca diferenţă între
rezultatele activităţii agenţilor economici naţionali în străinătate şi a celor străini în ţară.

5. Produsul naţional net (PNN)

Reflectă suma valorilor adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară
activitatea atât în ţară cât şi în străinătate pe parcursul unui an.
PNNPP = PNBPP – CCF

6. Venitul naţional (Y) reprezintă de fapt PNNPF şi însumează veniturile tuturor factorilor de
producţie (salarii, profituri, contribuţii la asigurări sociale, dividende, dobânzi4, rente etc.).

Y = PNNPF = PNBPF – CCF = (PIBPF + SVS) – CCF =

Y = [(PIBPP – II + Sbv) + SVS] – CCF

7. Venitul personal (YP)

Dacă din mărimea venitului naţional scădem toate acele forme de venit care nu rămân la
dispoziţia gospodăriilor (impozitele pe veniturile firmelor, profiturile nedistribuite, contribuţiile la
asigurările sociale etc.) şi adăugăm transferurile de la stat (pensii, ajutoare, burse etc.), vom obţine venitul
personal.

8. Venitul personal disponibil (YPD)

Dacă diminuăm venitul personal cu impozitele aferente acestuia, rezultatul astfel obţinut poartă
denumirea de venit disponibil, folosit de gospodării pentru consum şi economii (vezi figura următoare).
Indicatorii sintetici ai rezultatelor macroeconomice permit măsurarea performanţelor economice,
caracterizarea şi compararea nivelului de dezvoltare economică al ţărilor lumii în timp şi spaţiu şi servesc la
fundamentarea politicilor macroeconomice.

4
Vorbim aici despre dobânzile nete calculate ca diferenţă dintre mărimea dobânzilor acordate şi cele plătite de
gospodării.

11
 Exporturi Consum de
nete (EN) capital fix
(CCF) Soldul venit. Impoz. ind.
din str.(SVS) nete (Iin)
Consum
public (G) Impoyzit pe ven
firmelor
Transferuri Impozite pe
Profituri Profit nedistrib de la stat venit

Investiţii Produsul Produsul

brute (I) intern net intern net Contributii la Venit
Dobânzi
(PIN) (PIN) asig sociale
Rente

Consum
Salarii
privat (C)

PIBPP PIBPP PNNPP PNNPP Y (VN) YP YP

PIBPP = C + G + I + (E – H)

PIBPP = PINPP + CCF

+
SVS

PNNPP – Iin = PNNPF (Y) + TR – Profit. nedistr. – Contr. ale firmelor la asig. soc. – Ipz. pe venit. firm. = YP - Impoz. pe
YP = YPD
Fig 2.1. Corelaţia dintre Produsul intern brut şi Venitul personal disponibil

12
3. RISCURILE IN TRANZACŢIILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

3.1. Definirea şi clasificarea riscurilor în tranzacţiile international

Mediul internaţional de afaceri este influenţat de evoluţia contradictorie a economiei mondiale şi de
fenomene de instabilitate care caracterizează majoritatea economiilor naţionale. În viaţa economică intervin
mulţi factori şi condiţii a căror apariţie, manifestare şi evoluţie este greu de prognozat cu exactitate. Aceasta
face ca tranzacţiile economice internaţionale să se desfăşoară în condiţii de risc şi incertitudine.
RISCUL ECONOMIC reprezintă o alternativă (cealaltă fiind şansa) a condiţiilor de finalizare a unei
afaceri comerciale sau financiare. În cele din urmă, riscul este cauzator de rezultate nefavorabile, care se
pot materializa în cheltuieli suplimentare, pierderi, şi imposibilitatea valorificării unui moment conjunctural
favorabil, dar incert. În acelaşi timp, şansa este cea care ocazionează obţinerea sau amplificarea unor
rezultate favorabile. Ambele alternative (riscul sau şansa) au la bază factori şi cauze de natură obiectivă sau
subiectivă. O parte din aceşti factori şi cauze poate fi prognozată cu ajutorul probabilităţilor. Şansa este
alternativa dorită, urmărită, în timp ce riscul trebuie mai întâi cunoscut, evaluat, iar apoi se angajează
măsurile adecvate de protecţie.
Pentru caracterizarea principalelor tipuri de riscuri specifice afacerilor economice, vom examina
tipologia acestora după mai multe criterii de clasificare.
După natura lor, riscurile pot să fie:
- riscuri cu conţinut economic - datorate, în principal, evoluţiei contradictorii a pieţei mondiale,
fluctuaţiilor care au loc în economie (riscul de preţ şi cel valutar), sau nerespectării obligaţiilor
contractuale de către părţile semnatare ale contractului (abaterile de la calitate, cantitate, sau condiţiile de
ambalare, nerespectarea termenului de livrare, întârzierea sau neefectuarea plăţii);
- riscuri de altă natură - este situaţia unei mari varietăţi de riscuri. Aici amintim riscul de război sau de
schimbare a regimului politic şi riscul unor calamităţi naturale. Acest tip de riscuri sunt foarte greu de
prevăzut, iar protecţia împotriva lor este foarte dificilă şi costisitoare.
După cauzele care determină producerea lor, riscurile pot fi:
- naturale - determină distrugerea totală sau parţială a mărfurilor (exemplu: recoltele agricole), sau
întârzierea efectuării transporturilor. Exemple: fenomene meteorologice, erupţia vulcanilor, seisme etc.;
- politice - determină apariţia unor perioade de anarhie (vid legislativ), sau instabilitate, schimbări
fundamentale ale orientărilor în politicile comerciale. Exemple: riscul schimbării formei de guvernământ,
lovituri de stat etc.;
- administrative - determină apariţia unui climat de neîncredere, tendinţa de reducere a ponderii afacerilor
de durată, prin dezvoltarea excesivă a tranzacţiilor speculative, conjuncturale. Exemple de astfel de
riscuri: riscul schimbării reglementărilor de comerţ exterior, a competenţelor şi structurilor organizatorice
ale aparatului central de comerţ exterior etc.;
- de management - determină obţinerea unor rezultate nesatisfăcătoare, prin degradarea imaginii firmei
faţă de exterior, diminuarea profiturilor realizate. În această categorie intră: riscul conducerii defectuoase
a proceselor de producţie, a activităţilor de prospectare a pieţei, a activităţii aparatului propriu de comerţ
exterior, riscul degradării relaţiilor firmei cu intermediarii;
- contractuale - determină rezultate nefavorabile în ceea ce priveşte păstrarea sau câştigarea partenerilor,
cât şi sub aspect financiar (plata de penalităţi etc.). Aici putem include: riscul privind negocierea
neadecvată a clauzelor şi condiţiilor contractuale, sau nerespectarea clauzelor şi condiţiilor acceptate în
contract etc.;
- de preţ - determină obţinerea unor rezultate financiare nefavorabile. Aceasta constă în riscul modificării
preţului, la elementele care compun produsul care este obiect al contractului, sau la produsul final, pe
piaţa internă sau internaţională, între momentul contractării şi cel al plăţii;
- valutare - determină producerea, pentru una sau cealaltă dintre părţile contractuale, unor pierderi
financiare importante. Acest tip de riscuri constă în riscul fluctuaţiilor în sens nefavorabil a cursurilor
valutare, a valorilor negociate la bursă, a nivelului dobânzilor, a ratei inflaţiei, sau nesiguranţa în
valorificarea capitalului investit etc.;
După locul unde se produc, riscurile pot fi:
13
- interne - se manifestă în cadrul naţional, sau în cadrul firmei angajate în tranzacţii internaţionale şi
determină nerespectarea (cantitativă sau calitativă) a clauzelor contractuale, sau a unor angajamente faţă
de partenerii de afaceri;
- internaţionale - se manifestă pe piaţa internaţională, în cadrul mediului internaţional de afaceri,
determinând apariţia unor consecinţe nefavorabile pentru importatori sau exportatori. Exemple: conflicte
armate sau comerciale, stări de tensiune, mari fluctuaţii ale preţurilor pe piaţa internaţională sau a
cursurilor valutare.
Din clasificarea anterioară, ne interesează riscurile care pot să apară în contractele care se derulează pe plan
extern. În scopul de a da o explicaţie cât mai precisă a elementelor şi conceptelor ce pot interveni sub
aspectul tranzacţiilor economice internaţionale, este necesară explicarea conceptului de risc comercial
(respectiv risc economic). Astfel, prin RISC COMERCIAL5 se înţelege posibilitatea ca un eveniment
viitor şi probabil să provoace consecinţe patrimoniale negative părţilor la un contract comercial
internaţional, partea prejudiciată neputând trage la răspundere pe debitor. Dacă aceste consecinţe se
produc, ele afectează gestiunea economică a întreprinderii prejudiciate, proporţional cu gradul de nerealizare
a încasărilor valutare scontate. Efectele riscului comercial se pot produce atât pe planul rezultatelor
operaţiunii de comerţ exterior, cât şi, ca o consecinţă a acestora, pe planul răspunderii persoanelor care au
conceput, decis şi realizat respectiva operaţiune de comerţ exterior prejudiciabilă. De aceea, în etapa
negocierii contractelor comerciale externe trebuie să se estimeze în permanenţă riscul comercial, în vederea
formulării şi includerii în contract a clauzelor adecvate, cu caracter preventiv. În afacerile economice
internaţionale protecţia împotriva riscurilor trebuie să ocupe un loc foarte important, tocmai datorită
consecinţelor lor negative asupra oamenilor de afaceri.
Detaliem în cele ce urmează riscurile comerciale care intervin în derularea contractelor externe de vânzare-
cumpărare:
a) riscul privind bonitatea partenerilor comerciali. Acest risc vizează capacitatea agenţilor
comerciali de a-şi onora la timp obligaţiile pe care şi le asumă prin contracte. El poate fi atenuat prin
verificarea, înaintea încheierii contractului, pe multiple căi, a bonităţii partenerului de afaceri.
b) riscul privind negocierea neurmată de contractare. El poate fi evitat atât pe cale contractuală,
cât şi extracontractuală, prin diminuarea costurilor aferente proiectelor complexe de oferte, obţinerea de
garanţii privind refuzul de încheiere a contractului după adjudecarea ofertelor de executare de obiective
industriale, convenţii şi garanţii prealabile privind păstrarea secretului pe timpul negocierii transferului de
know-how etc.
c) riscul de scumpire a materiilor prime, materialelor şi manoperei privind exporturile complexe.
Riscul de scumpire a inputurilor poate fi atenuat prin înscrierea în contract a unor clauze împotriva riscului de
preţ.
d) riscul privind fluctuaţiile valutare - poate fi contracarat atât prin clauze contractuale, cât şi prin
operaţiuni pe piaţa valutară.
e) riscul privind vânzările pe credit - implică eroziunea capitalului, datorită fenomenelor
inflaţioniste şi poate fi evitat prin determinarea preţurilor echivalente la scadenţă cu preţurile actuale la data
negocierii şi încheierii contractului.
f) riscul privind neîncasarea preţului, sau cel privind încasarea întârziată - se poate evita prin
scrisoarea de garanţie bancară, cambie (acceptată şi avalizată), ipotecă, sau rezervarea dreptului de
proprietate.
g) riscul privind modificarea condiţiilor de executare a contractelor comerciale internaţionale
stabilite de către părţi. Se poate evita pe calea partajării diferenţelor de cost al navlului, sau prin clauza de
readaptare a contractului numită clauză de hardship.
e) riscul privind neplata preţului - poate fi preîntâmpinat prin executarea garanţiilor de plată,
înscrierea la masa credală în cazul declarării falimentului debitorului.
f) riscul de neexecutare, executare tardivă, sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale -
poate fi diminuat prin înscrierea în contract a clauzei de stabilire a unor penalităţi adecvate, executare
coactivă.

5
după Marin, George, Puiu, Alexandru, (coordonatori), Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pag. 477-478.
14
 Dintre aceste riscuri, vom analiza în primul rând riscul valutar şi riscul de preţ, respectiv măsurile de
protecţie împotriva lor.

3.2. Metode şi tehnici contractuale de protecţie împotriva riscurilor

În categoria metodelor şi tehnicilor contractuale se includ o diversitate foarte mare de tehnici şi
procedee, utilizabile pentru protecţia în raport cu riscul valutar şi riscul de preţ. Condiţia de bază pentru
folosirea lor este consensul. La această categorie de metode şi tehnici nu se poate face apel decât în condiţiile
şi limitele în care partenerii implicaţi în afacerea respectivă sunt de acord cu înscrierea lor ca şi clauze ale
contractului.

3.2.1. Metode şi tehnici de protecţie împotriva riscului valutar

În cadrul afacerilor economice internaţionale contemporane, unul dintre riscurile cu o frecvenţă mare
şi consecinţe dintre cele mai grave asupra părţilor (exportatori, importatori, bănci) este riscul valutar.
Prin RISC VALUTAR se înţelege posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei tranzacţii
economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau apreciere) valutei în care se
face plata/ încasarea, între momentul încheierii contractului şi cel al scadenţei(al plăţii). Într-o accepţiune
strictă, termenul de risc valutar are în vedere doar pierderile care se pot înregistra. Evoluţia în sens avantajos
a cursului valutar reprezintă şansa, iar efectul direct al acesteia este câştigul.
Este de la sine înţeles faptul că riscul valutar nu intervine decât dacă între momentul încheierii
contractului şi cel al scadenţei există un interval de timp mai mare de 48 de ore şi numai pentru participanţii
care încasează sau plătesc în altă monedă decât cea naţională. În practica tranzacţiilor internaţionale, s-a
demonstrat că sunt foarte rare situaţiile în care plata se efectuează chiar în momentul încheierii tranzacţiei.
Astfel, desfăşurarea tranzacţiei internaţionale începe la momentul t0, pe care îl considerăm momentul
negocierii şi semnării contractului şi se finalizează după un interval de timp ∆t, la t1, momentul plăţii:

Negocierea şi semnarea Finalizarea

contractului contractului
( t0 ) (t1 )

În mod obişnuit acest ∆t este inevitabil deoarece:

- vânzătorul nu oferă decât prin excepţie mărfuri din stoc. De regulă el trebuie mai întâi – să
producă sau să procure marfa dorită de către cumpărător;
- livrarea internaţională presupune – în mod uzual – parcurgerea unui traseu de transport
cuprinzător şi îndeplinirea unor formalităţi obligatorii care cere timp;
- importatorul are nevoie la rândul său de un anumit interval de timp pentru a obţine resursele
necesare plăţii externe;
- însăşi mecanismul plăţilor externe impune respectarea unui interval de timp în care să circule
documentele de plată pe traseul interbancar.

Pentru exportator (creditor), riscul valutar apare atunci când, la data încasării sumei (t1), valuta în
care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mică decât la momentul încheierii contractului (t0)
(valuta s-a depreciat). Pentru exportator această depreciere are ca efect o pierdere netă, proporţională cu rata
deprecierii monedei plăţii. Consolidarea valutară, respective protejarea împotriva riscului valutar, din
punctul său de vedere, urmăreşte evitarea riscului deprecierii valutei plăţii, care ar duce la diminuarea
eficienţei operaţiunii de export , prin obţinerea unei valori (exprimată prin cursul de schimb) inferioare faţă
de o terţă valută (sau terţe valute) de care exportatorul are nevoie pentru plăţi viitoare, sau faţă de moneda
naţională.
Pentru importator (debitor), riscul valutar apare atunci când, la data plăţii (t1), valuta în care s-a
efectuat tranzacţia are o putere de cumpărare mai mare (s-a apreciat) faţă de momentul încheierii
contractului (t0). În această situaţie, importatorul are de făcut un efort financiar mai mare pentru a achiziţiona
de pe piaţa valutară suma necesară plăţii. Consolidarea valutară, din punctul de vedere al importatorului,
are scopul de a asigura protejarea efortului valutar pe care trebuie să-l facă pentru a obţine, la scadenţă,
sumele necesare plăţii.
15
 În timp ce deprecierea valutei plăţii îl dezavantajează pe exportator şi, în acelaşi timp, poate să-l
avantajeze pe importator, aprecierea monedei plăţii produce, în generale, efecte de sens invers. Evoluţia
cursurilor pe piaţa valutară poate fi nefavorabilă atât pentru exportator cat şi pentru importator îndeosebi ca
urmare a evoluţiilor contradictorii a cursurilor monedelor lor naţionale în raport cu moneda plăţii.
Fundamentarea deciziilor pentru atenuarea riscului valutar se bazează în principal pe informaţii cât
mai complete, îndeosebi prognoze de cât mai bună calitate elaborate de instituţii financiare de prestigiu,
privind evoluţia raporturilor de schimb a principalelor valute.
Tehnicile contractuale folosite pentru diminuarea riscului valutar nu sunt soluţii perfecte, deoarece
firmele nu sunt ferite complet de influenţele negative pe care le produc fluctuaţiile cursurilor valutare. În
plus, în marea lor majoritate, aceste tehnici sau clauze contractuale conduc nu numai la diminuarea
pierderilor ci şi a câştigurilor.

TEHNICILE CONTRACTUALE de prevenire şi diminuare a riscului valutar sunt reprezentate de

acele procedee pe care partenerii de afaceri le pot iniţia şi desfăşura numai în condiţii de consens,
respectiv în condiţiile în care ele sunt acceptate atât de cumpărător cat şi de vânzător.
Principalele obiective sunt:
a) alegerea celei mai bune variante pentru moneda plăţii;
b) anticiparea sau întârzierea efectuării plăţii sau încasării prin fixarea scadenţei plăţii şi
introducerea unor marje asigurătorii în preţ , corelate cu prognozele pentru evoluţia monedei
plăţii;
c) realizarea unei strategii financiar valutare, la nivelul fiecărei firme implicate în afacerea
respectivă, urmărind sincronizarea încasărilor cu plăţile în aceeaşi valută;
d) folosirea unor clauze valutare adecvate
e) desfăşurarea corectă şi operativă a contractului comercial internaţional.
Detaliem în continuare aceste metode contractuale de protecţie împotriva riscului valutar, exemplificând cu
date ipotetice acolo unde este cazul.
a) alegerea corectă a monedei contractului (valuta plăţii)
Alegerea monedei contractului (a valutei plăţii/încasării) are importanţă esenţială. Această decizie
depinde, în primul rând, de calitatea informaţiilor pe care negociatorii le deţin asupra prognozei evoluţiei
diferitelor monede pe piaţa valutară internaţională, dar şi de abilitatea cu care se poartă negocierile pentru
ansamblul clauzelor contractului de vânzare respectiv.
Decizia pentru alegerea monedei plăţii situează pe poziţii esenţial diferite interesele exportatorului cu
ale importatorului:
- vânzătorul (exportatorul): este interesat să susţină ca plată să se efectueze în una din valutele
pentru care prognozele indică o tendinţă de apreciere

16
 CURS

C1

apreciere
C0

TIMP
T0 T1

Figura 3.1. Tendinţa de apreciere a monedei plăţii

- cumpărătorul (importatorul), la rândul său, pentru a-şi proteja interesele, este motivat să susţină
ca plata să se efectueze în una din valutele pentru care prognozele indică o tendinţă de depreciere
CURS

C0

depreciere
C1

TIMP
T0 T1

Fi
Figura3. 2. Tendinţa de depreciere a monedei plăţii

Pentru rezultatele finale ale afacerii, alegerea valutei contractului are o importanţă deosebită, şi
presupune adoptarea unei decizii în condiţiile în care interesele părţilor sunt profund contradictorii.
Pentru stabilirea monedei plăţii/încasării trebuie să se ajungă la un compromis, decizia urmând a se
fundamenta în raport cu câteva criterii esenţiale:
1) durata contractului, respectiv intervalul de timp în care se va efectua plata: la vedere, pe termen
scurt sau pe termen lung. Evoluţia pe termen scurt sau foarte scurt a cursurilor valutare este influenţată de
17
factori monetari, psihologici, politici, de multe ori greu de prevăzut. Previziunea cursurilor valutare pe
termen lung au la bază analiza factorilor structurali. Dintre aceşti factori ca factori esenţiali sunt starea
balanţei de plăţi externe şi nivelul inflaţiei. Pentru intervalele de timp mai mici de un an, un reper important
de evaluare a perspectivelor evoluţiei cursului valutar este cursul la termen, stabilit zilnic pe piaţa
financiară. În anticiparea evoluţiei cursului unei valute trebuie să se ţină seama nu numai de tendinţa
(traiectoria de bază) pentru perspectiva pe termen lung, ci şi de evoluţia sa pe termen scurt, care, de regulă, este
sinusoidală. În contractele pe termen scurt aceste evoluţii sinuoase faţă de tendinţa de bază, permit valorificarea
- în favoarea celor care studiază foarte atent legităţile de mişcare a cursului - celui mai favorabil moment
conjunctural.
2) Este necesară o analiza comparativă a evoluţiei unei valute în raport cu una sau mai multe valute.
Pe această bază se pot evalua destul de corect costurile aferente conversiei valutei respective în monedă
naţională, în momentul plăţii respectiv al cumpărării ei.

3) De asemenea, trebuie să se ţină seama de structura activelor în valută ale firmelor implicate în
tranzacţia respectivă. În acest sens, trebuie să se ţină seama că suma ce se va plăti/încasa într-o anumită valută
poate contribui la îmbunătăţirea sau degradarea activelor valutare deţinute de fiecare dintre firmele implicate
în tranzacţia respectivă.

b) anticiparea sau întârzierea efectuării plăţii sau încasării prin fixarea adecvată a scadenţei şi
introducerea unor marje asiguratorii în preţ, corelate cu prognozele pentru evoluţia monedei plăţii;
La negocierea contractului internaţional, termenele de livrare sau de plată nu se stabilesc, de regulă,
pe zile, ci pe perioade mai largi (trimestru, lună, decadă, săptămână). Acest fapt oferă posibilitatea, pentru
participanţii la tranzacţie, să adapteze calendarul plăţilor în funcţie de variaţiile cursului valutar al monedei
contractului. Pe intervale mici, cursul poate fluctua, într-un sens sau altul, destul de mult.
Astfel, dacă se prognozează o tendinţă de apreciere a valutei plăţii, exportatorul va încerca să amâne,
atât cât este posibil, livrarea, pentru a beneficia astfel – în mod suplimentar – de încasarea unei sume într-o
valută mai “puternică”. În caz contrar, va grăbi livrarea respectivă, respectiv dacă moneda contractului
manifestă o tendinţă de depreciere.
La rândul său, importatorul va încerca să întârzie cât mai mult posibil plata, atunci când valuta
manifestă o tendinţă de depreciere, sau să devanseze la maximum plata, dacă valuta se apreciază.
Folosirea cu deplină eficienţă a acestei metode presupune o strânsă colaborare între firmele
exportatoare sau importatoare şi bănci. Datorită flexibilităţii lor, aceste tehnici sunt destul de frecvent folosite
în practică, chiar dacă, datorită unor cauze de ordin tehnic, comercial, sau care ţin de ciclul fabricaţiei, este, în
multe situaţii, dificil să reduci sau să măreşti volumul exporturilor/importurilor ori să devansezi sau să întârzii
livrarea doar în funcţie de considerente de ordin valutar.
Includerea în preţul de ofertă a unei marje asiguratorii este practicată de mulţi comercianţi,
deoarece nu întotdeauna includerea unor clauze asiguratorii în contract în urma negocierii îi fereşte în
totalitate de influenţele negative directe sau propagate ale fluctuaţiilor valutare. În alte situaţii, moneda în
care urmează să se efectueze plata nu este cea dorită. Această metodă de protecţie trebuie să aibă în vedere
evoluţia preţurilor, inflaţia şi variaţiile nedorite ale cursurilor valutare. De regulă, marja asiguratorie va fi cu
atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari, iar momentul încasării mai îndepărtat. În acelaşi timp,
orice preţ de ofertă este de dorit a cuprinde o anumită marjă asiguratorie, indiferent dacă în contract sunt
sau nu cuprinse clauze valutare, sau dacă se utilizează şi alte metode de acoperire a riscului valutar.
Folosirea acestei tehnici de acoperire a riscului valutar este limitată, în principal, de doi factori:
- preţul internaţional - deşi, teoretic, marja poate atinge valori mari, mărimea ei este limitată de
nivelul înregistrat de preţul de pe piaţa internaţională pentru produsul respectiv, oferit în condiţii similare de
plată;
- preţul de producţie intern - mărimea marjei asiguratorii este limitată şi de diferenţa dintre preţul
intern (în valută) al produsului exportat şi preţul practicat pe piaţa internaţională.
Includerea marjei asiguratorii în preţ trebuie să răspundă simultan la cel puţin două cerinţe: preţul
produsului trebuie să rămână competitiv, iar marja asiguratorie să fie cât mai mare. Pentru realizarea acestei
corelaţii este necesară existenţa unui preţ la producător scăzut şi cunoaşterea exactă a preţului practicat pe
piaţa internaţională. Dacă costurile interne de producţie sunt mari, introducerea unei marje asiguratorii prea
18
mari duce la creşterea excesivă a preţului de ofertă , fapt care diminuează competitivitatea produsului în
cauză.

c) realizarea unei strategii financiar valutare, la nivelul fiecărei firme implicate în afacerea respectivă,
urmărind sincronizarea încasărilor cu plăţile în aceeaşi valută;

Firmele care desfăşoară atât operaţiuni de import, cât şi operaţiuni de export îşi pot limita riscul
valutar prin compensarea plăţilor şi încasărilor (veniturilor şi cheltuielilor) într-o anumită valută. În acest caz,
riscul va afecta doar soldul operaţiunilor efectuate în aceeaşi valută, sau pentru intervalele de timp în care nu
se pot sincroniza plăţile şi încasările. Eficienţa metodei este cu atât mai mare, cu cât se restrânge numărul
valutelor utilizate în desfăşurarea operaţiunilor de import şi export. Sincronizarea încasărilor cu plăţile
presupune realizarea unei planificări în timp a tranzacţiilor, în aşa fel încât momentele în care urmează a se
face plăţile să fie cât mai apropiate (sau chiar simultane) cu cele ale încasărilor în aceeaşi valută, sumele
fiind, şi ele, de valori cât mai apropiate. Folosirea acestei tehnici presupune o coordonare foarte riguroasă a
întregii activităţi a firmei, îndeosebi a exporturilor şi importurilor, ceea ce se dovedeşte relativ greu de
realizat în practică.
d) folosirea unor clauze valutare adecvate

CLAUZA VALUTARĂ presupune legarea valutei în care se efectuează plata/încasarea (valuta

contractului) de una sau mai multe valute, având un curs (mai) stabil , sau de o monedă internaţională
(clauza DST). Practic, aceasta înseamnă că, la momentul semnării contractului (t0), se negociază şi stabilesc
moneda (monedele) de referinţă, în raport cu care se va proceda la exprimarea evoluţiei cursului
monedei plăţii la scadenţă(t 1).
În practică se poate utiliza una din următoarele variante ale clauzelor valutare:

1. CLAUZA VALUTARĂ SIMPLĂ se bazează pe “legarea” (indexarea), prin cursurile lor

reciproce, a monedei contractului de o altă valută, etalon sau de referinţă. Valuta etalon se alege urmărindu-
se, stabilitatea acesteia, larga ei utilizare pe plan internaţional şi posibilitatea de a estima cât mai exact
evoluţia sa pe pieţele valutare principale. Contractul mai trebuie să stabilească acea componentă a pieţei
valutare (instituţie financiară sau bancă) ale cărei cursuri (între valuta plăţii şi moneda de referinţă) vor servi
pentru cuantificarea variaţiei cursului monedei plăţii(apreciere sau depreciere), cât şi instituţia de
supraveghere (arbitraj) care va avea misiunea de a îndeplini procedura recalculării sumei de plată. Totodată
se fixează şi limita de risc asumat, adică variaţia (+/-) maximă a cursului monedei plăţii (faţă de moneda de
referinţă) până la care nu se recalculează suma de plată. Această limită este determinată de costurile pe care le
implică folosirea serviciilor societăţii de supraveghere valutară. Această instituţie (societate specializată) va
înregistra cursurile afişate de banca desemnată de părţi la cele două momente: t0 şi t1, şi va proceda la
determinarea oficială a coeficientului de fluctuaţie valutară Kf a monedei plăţii faţă de valuta etalon, după
formula6:
C 
K f =  1 − 1 × 100
 C0 

unde: C1 – exprimă cursul valutar în momentul plăţii (t1)

C0 - cursul valutar în momentul semnării contractului(t0).
Relaţia anterioară este valabilă pentru valutele care cotează direct7 (incert).

Pentru celelalte valute, care cotează indirect8 (cert), se va folosi formula:

6
Precizăm că acest coeficientul de fluctuaţie valutară este, în cazul nostru, exprimat procentual astfel că mărimea lui ne
arată variaţia procentuală a cursului valutar.
7
Cotarea directă reprezintă echivalenţa dintre o unitate din moneda etalon şi cantitatea corespunzătoare din moneda
plăţii.
19
 C 
K f =  0 − 1 × 100
 C1 

Se va proceda la recalcularea sumei de plată şi se va emite un document care să prevadă modificări ale
contractului. În situaţia în care variaţia cursului monedei plăţii depăşeşte marja de oscilaţie valutară stabilită
(limita de risc asumat) pentru recalcularea sumei de plată se utilizează relaţia9:
S p = S i + S i × K f / 100

unde:
Si - suma stabilită iniţial(valoarea negociată a contractului),
Sp - suma de plată recalculată.

Potrivit acestei relaţii, dacă moneda plăţii s-a depreciat 10 suma de plată va fi majorată proporţional,
iar dacă s-a înregistrat o apreciere faţă de valuta etalon, suma de plată va fi diminuată corespunzător cu
aprecierea valutei.

2. CLAUZA COŞ VALUTAR

Eficienţa aplicării clauzei valutare simple depinde în mare măsură de stabilitatea valutei alese ca
etalon. În condiţiile generalizării fluctuaţiei libere a cursurilor valutelor pe piaţa valutară, instabilitatea
monedelor etalon (de referinţă) afectează acurateţea comparaţiilor valutei contractului cu o singură valută.
De asemenea, este destul de dificil de ales o valută etalon faţă de care partenerii să manifeste un interes egal.
Pentru a depăşi aceste neajunsuri, pe plan internaţional, este mai frecvent folosită clauza valutară bazată pe un
coş de valute. Caracteristic clauzei coş valutar este faptul că moneda plăţii este “indexată” de un grup de
mai multe valute, ceea ce are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor care compun coşul,
reflectând, în acelaşi timp, mai real tendinţele evoluţiei cursurilor valutare. Alegerea, prin negociere, a clauzei
coş valutar presupune, de regulă, respectarea următoarelor etape:

- se negociază numărul valutelor din coş (mărimea acestuia) şi, după considerente de stabilitate şi
importanţă în tranzacţiile economice, valutele coşului. Dimensionarea optimă a coşului are o importanţă
foarte mare deoarece un număr prea mic de valute luate în considerare nu reflectă cu deosebită acurateţe
tendinţele reale înregistrate de valuta plăţii (coşul nu este îndeajuns de “sensibil”), iar un coş alcătuit din prea
multe valute ar putea determina apariţia unor influenţe repetate şi deformatoare (multe valute sunt în oficial
ancorate de alte valute, mai importante). În această etapă sunt foarte utile serviciile de consultanţă pe care le
pot oferi societăţile specializate de supraveghere valutară.
- se negociază şi se stabileşte marja admisibilă de oscilaţie valutară (limita de risc asumat), adică
mărimea limită a oscilaţiei valutei plăţii faţă de coşul valutar până la care nu se procedează la recalcularea
sumei de plată, şi banca sau instituţia financiară ale cărei cursuri oficiale vor servi pentru determinarea
coeficienţilor de fluctuaţie.
- la scadenţă (t1) societatea de supraveghere valutară va proceda la determinarea coeficienţilor de
fluctuaţie(Kf1, Kf2, …, Kfn) a monedei contractului faţă de fiecare valută din coşul valutar. Calculul se face
după una din metodele prezentate la clauza valutară simplă. Pentru exprimarea sensului mişcării (apreciere
sau depreciere) şi a intensităţii oscilaţiei monedei plăţii faţă de valutele din coş este necesară determinarea

8
Cotarea indirectă reprezintă echivalenţa dintre o unitate din moneda plăţii şi cantitatea corespunzătoare din moneda
etalon.
9
În formula de calcul a sumei de plată se lucrează cu coeficientul de fluctuaţie valutară, respectiv K f /100
10
Kf>0 reflectă deprecierea monedei plăţii, iar Kf < 0 exprimă aprecierea valutei plăţii faţă de valuta etalon;
20
unui coeficient mediu de fluctuaţie ( Kf ). Există două metode prin care poate să fie calculat coeficientul de
fluctuaţie, în funcţie de situaţia în care ponderea valutelor este egală sau diferită:
a. metoda coş valutar simplu are la bază următoarea relaţie de calcul:

n
∑ Kfi
i 1
Kf = = ,
n
unde:

- Kfi – sunt coeficienţii de fluctuaţie a monedei plăţii faţă de fiecare din monedele din coş
- n – reprezintă numărul valutelor din coş

Metoda se caracterizează prin simplitate, dar prezintă şi un mare inconvenient. Prin această relaţie de calcul
ponderea monedelor în coş este egală, deci şi influenţele pe care acestea le propagă sun egale, ceea ce nu
corespunde realităţii de pe pieţele valutar financiare.
Semnificaţia semnului coeficientului mediu de fluctuaţie este aceeaşi ca şi a celui de la clauza
valutară simplă.
b. metoda coş valutar ponderat se bazează pe diferenţierea influenţei variaţiilor monedei plăţii în
raport cu valutele din coş în raport cu importanţa reală, efectivă pe care acestea o au pe o piaţă valutară sau
alta. Relaţia de calcul în acest caz este:
n

∑ piKfi
Kf = i=1
100
unde:

- pi – sunt ponderile diferitelor valute din coş (exprimate procentual)

- Kfi – sunt coeficienţii de fluctuaţie a monedei plăţii faţă de fiecare din valutele din coş
Etapele de urmat în aplicarea acestei clauze sunt similare cu cele din cazul clauzei anterioare.

3. CLAUZA MONEDĂ INTERNAŢIONALĂ

În numeroase situaţii, negocierea valutelor care trebuie să facă parte din coşul valutar, a ponderilor
acestora, cât şi a băncii de referinţă este dificilă, existând, de multe ori controverse puternice cu privire la
cea mai bună dintre soluţii. În practica internaţională, s-a observat că este mai uşor să se recurgă, din start, la
alegerea unor coşuri valutare “oficiale”, al căror curs este stabilit de autorităţi monetare internaţionale cu o
reputaţie bună. În contractele de export o astfel de clauză este clauza DST. Aceasta presupune « legarea »
monedei plăţii de moneda internaţională DST, care este de fapt un coş valutar ponderat oficial , şi calcularea
mărimii abaterii valutei plăţii faţă de această monedă etalon. Aplicarea acestor clauze este identică, din
punctul de vedere al mecanismului, cu cea a clauzei valutară simplă.
- desfăşurarea corectă şi operativă a contractului comercial internaţional
Aceasta presupune luarea în considerare a câtorva elemente foarte importante:
- culegerea din vreme a informaţiilor privind tranzacţia respectivă, planificarea procesului
negocierii cu toate variantele posibile, desfăşurarea operativă a corespondenţei comerciale;
- desfăşurarea tranzacţiei prin respectarea exactă a condiţiilor menţionate în contractul comercial;
- întocmirea corectă şi operativă a documentelor de plată (evitarea întârzierilor).
In cele ce urmează, redăm schematic acţiunile exportatorilor respectiv ale importatorilor in situaţia aprecierii
respectiv a deprecierii monedei plăţii.

21
 amânare livrări;
în proces de apreciere - întârziere încasări;
prelungire termene de
încasare;
- pentru exportator : moneda

livrări anticipate;
în proces de depreciere - grăbirea încasărilor;
scurtarea termenelor
de încasare;

importuri anticipate;
în proces de apreciere -
grăbirea efectuării
- pentru importator : moneda plăţii;
scurtarea termene-
lor de plată;

în proces de depreciere - amânarea importu-

importurilor;
amânarea plăţii;
termene de plată
mai lungi.

3.2.2. Metode şi tehnici de protecţie contractuale împotriva riscului de preţ

Problema riscului valutar nu poate, în cadrul tranzacţiilor economice internaţionale, să fie analizată
separat de problema riscului de preţ.
Prin RISC DE PRET11 se înţelege posibilitatea apariţiei unei pierderi, în cadrul unui contract de
import, de export sau de cooperare, ca urmare a modificării în timp a preţului practicat pe piaţa
internaţională pentru un produs similar (din punct de vedere calitativ şi al parametrilor funcţionali etc.).
În cele ce urmează, redăm grafic manifestarea riscului de preţ în cazul exportatorului, respectiv în cazul
importatorului

PREŢ exportator PREŢ importator

P1 P
0

P0
P

TIMP TIMP
t0 t1 t0 t1

Figura Riscul de preţ pentru exportator şi pentru importator

11
după Negruş, Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1996, pag. 262 şi următoarele.
22
 Pentru exportator, riscul de preţ apare în situaţia în care, după momentul contractării până la
încasarea valorii produsului, a avut loc o creştere de preţ pe plan internaţional. Desigur, o asemenea situaţie
îl avantajează pe importator.
Spre exemplu, dacă în momentul t0, preţul internaţional (şi de contract) al unui produs este de 100
EUR, iar în momentul t1 preţul aceluiaşi produs este de 135 EUR, exportatorul va încasa, potrivit contractului
(la t1) doar 100 EUR, pierzând 35 EUR. În aceste condiţii importatorul realizează o economie substanţială,
pentru că beneficiază, în baza contractului iniţial de mărfuri la un preţ mult mai mic decât preţul pieţei din
momentul livrării.
Pentru importator, riscul de preţ apare când între cele două momente (t0 şi t1) pe piaţa internaţională
are loc o micşorare a preţului produsului contractat.
Dacă, spre exemplu, la momentul t0 preţul produsului este de 200 EUR, iar la t1, acesta scade la 170
EUR, importatorul, plătind preţul din contract, va avea cheltuieli de aprovizionare cu 30 EUR mai mari.
Evoluţia descendentă a preţurilor îl avantajează pe exportator.
În cadrul desfăşurării activităţilor de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, riscurile
valutare şi de preţ apar împreună. Ele se pot manifesta însă convergent sau divergent. Cu toate acestea, piaţa
mărfurilor şi cea valutară funcţionează în paralel.
Evitarea sau diminuarea riscului de preţ se poate realiza prin includerea în contract a unor clauze
specifice, ceea ce contribuie la creşterea eficienţei financiare a operaţiunii de comerţ exterior.
Principalele clauze specifice, destinate diminuării sau evitării acestui tip de risc sunt următoarele:
a) Clauza de actualizare a preţului
b) Clauza generală CEE/ONU12 de recalculare a obligaţiilor beneficiarului faţă de furnizor
c) Clauza de consolidare a valorii (“buy-back”)
d) Clauza de rectificare a preţului în funcţie de evoluţia sa pe piaţa reprezentativă a produsului.

Alături de aceste clauze, care au tehnici şi mecanisme specifice, se folosesc şi altele, cum ar fi:
includerea în preţ a marjei asiguratorii împotriva riscului de modificare a preţului, vânzarea mărfurilor cu
plata imediat, desfăşurarea corectă, operativă a obligaţiilor contractuale etc.

a) Clauza de actualizare a preţului

Această clauză se foloseşte, de regulă, în cazul produselor cu un proces de fabricaţie mai îndelungat,
sau în situaţia în care plata este eşalonată în rate succesive, pe parcursul unei perioade de timp mai
cuprinzătoare. În aceste situaţii, sunt necesare calcule de actualizare13. Reamintim că actualizarea preţului se
poate calcula astfel:

S f = S a (1 + rd ) ,
n

unde:
Sa - suma de plată stabilită prin contract,

rd - rata anuală a dobânzii (%) - care poate să includă şi rata inflaţiei.

n - timpul (în ani),
Sf - suma finală, actualizată.

b) Clauza generală (CEE14/ONU) de recalculare a obligaţiilor beneficiarului faţă de furnizor

12
Comisie economică a O.N.U. pentru Europa.
13
În tranzacţiile internaţionale actualizarea constă în recalcularea sumei de plată în cazul în care diferă rata dobânzii de
la momentul încheierii contractului de rata dobânzii de la momentul scadenţei
14
Comisia Economică pentru Europa (organism ONU)
23
 Această clauză este aplicabilă contractelor care au termene de finalizare lungi respective peste 1 an.
Aceste contracte au ca obiect vânzarea unor maşini, instalaţii, utilaje complexe. Aplicarea acestei clauze
urmăreşte asigurarea echivalenţei între prestaţiile furnizorului, care, ca urmare a acţiunii unui număr foarte
mare de factori (cum ar fi modificarea cheltuielilor cu materiile prime, materialele, combustibilul, salariile
etc.) pot cunoaşte variaţii importante faţă de contractul iniţial şi suma pe care o plăteşte în final beneficiarul
prestaţiei.
Formula de calcul pentru recalcularea preţului este:

 M L 
S p = Si  a + b 1 + c 1  ,
 M0 L0 

unde: Sp - suma de plată recalculată;

Si - suma stabilită iniţial în contract;
a+b+c=1
a - coeficientul cheltuielilor fixe, sau marja de siguranţă (la care nu se admite recalcularea);
b - coeficientul cheltuielilor materiale, la care se admite recalcularea;
c - coeficientul cheltuielilor cu manopera;
M1/M0 - indicele preţurilor la materiale (din ţara cumpărătoare sau de pe piaţa internaţională);
L1/L0 - indicele cheltuielilor cu manopera.

Pornind de la relaţia de mai sus, se poate stabili cu mult mai multă exactitate efortul financiar şi
material real făcut de furnizor până la finalizarea lucrării. Se iau în considerare modificările de preţuri sau
tarife, sau a celor cu manopera în timpul execuţiei, modificări care este greu sau imposibil a fi prognozate în
momentul întocmirii devizului general al lucrării şi semnarea contractului. În momentul semnării
contractului, părţile stabilesc: mărimea lui Si şi cei trei coeficienţi (a, b şi c); pragul de variaţie a preţurilor
materiilor prime sau ale manoperei; condiţiile de cooperare dintre părţi şi documentele justificative pentru
cheltuieli suplimentare, sau pentru economii.
Formula de calcul prezentată, aferentă acestei clauze, are caracter general. În practică, numărul
termenilor poate fi majorat în funcţie de elementele de referinţă, apreciate ca fiind importante în structura
preţului. În stabilirea şi utilizarea formulei, se pot distinge câteva momente de analiză care au în vedere:
- stabilirea structurii costului de producţie la produsul care formează obiectul exportului;
- evoluţia preţurilor internaţionale la materii prime, materiale etc., ce intră în componenţa
produsului;
- ponderea materiilor prime, materialelor, energiei, combustibililor în structura produsului;
- evoluţia salariilor şi a inflaţiei pe piaţa internaţională sau pe piaţa ţării importatoare.

c) Clauza de consolidare a valorii - BUY-BACK

Clauza de consolidare a valorii se foloseşte cu precădere în contractele de tip buy-back. La
rambursarea creditului iniţial, în funcţie de preţul efectiv al pieţei reprezentative a produselor care servesc
drept plată (în contrapartidă), se recalculează valoarea de piaţă a fiecărui lot de produse livrat în contul
rambursării creditului, până la penultima rată, inclusiv. Suma rezultată se va scădea din valoarea totală
actualizată datorată de beneficiarul prestaţiei iniţiale, care include dobânzile şi comisioanele aferente
perioadei de creditare. Rezultatul se împarte la preţul efectiv al pieţei din momentul ultimei livrări,
obnţinându-se cantitatea efectivă de produse ce trebuie livrată în contul ultimei tranşe pentru a se asigura
echivalenţa celor două prestaţii.
Utilizarea acestei clauze implică studierea atentă a conjuncturii pieţelor şi a tendinţei preţurilor, astfel
încât riscurile care pot apărea în perspectivă să fie diminuate. În acest caz, problema riscului nu poate fi
abordată singular, ci conjugată cu efectul economic al vânzării unui utilaj, a unei instalaţii etc. pe credit, plata
urmând a se face doar în produse cu desfacere sigură.

24
d) Clauza de rectificare a preţului în funcţie de evoluţia sa pe piaţa reprezentativă a produsului
În special în cazul exporturilor de maşini şi utilaje, există, în practică, posibilitatea includerii în
contract a unei clauze prin care partenerii convin ca preţul mărfurilor ce formează obiectul tranzacţiei să fie
modificat corespunzător evoluţiei preţurilor la produsele respective pe piaţa, sau pieţele reprezentative.
Includerea în contract a unei astfel de clauze impune stabilirea pieţei reprezentative a respectivului
produs, a publicaţiei de referinţă, care evidenţiază evoluţia preţului produsului pe aceste pieţe, precum şi
modalitatea de aplicare şi calcul a modificărilor de preţ. Dacă publicaţia de referinţă conţine preţuri
exprimate într-o altă valută decât valuta contractului, se va lua în calcul şi modificarea cursului valutar dintre
cele două valute.
În acest sens, spre exemplu, pe plan internaţional se consideră că piaţa Germaniei este piaţă
reprezentativă pentru maşini şi utilaje.
În mod concret, preţul la care se va realiza livrarea va fi
determinat în funcţie de preţul din contract, înmulţit cu indicele preţului produsului respectiv pe piaţă, selectat

P0
Pef = × Ip
100
din publicaţie:

unde: Pef - preţul după aplicarea clauzei,

P0 - preţul stabilit prin contract,
Ip - indicele de preţ selectat dintr-o publicaţie, pentru produsul respectiv.
În cazul în care acest indice nu este publicat, el se poate calcula prin relaţia:

P
I p = 1 × 100
P0
unde: Pi -este preţul produsului luat ca bază în momentele t0 şi t1.

Dacă produsul exportat (maşina sau utilajul) nu se regăseşte ca atare într-o publicaţie, acesta poate fi
asimilat, dacă este posibil, cu un alt produs asemănător, ai cărui indici sau preţuri se publică.

3.3. Metode şi tehnici extracontractuale de protecţie împotriva riscurilor comerciale

3.3.1.Tranzacţiile la vedere şi la termen pe piaţa valutară

Măsurile întreprinse de firme în procesul de contractare sau pe parcursul desfăşurării contractului

sunt diverse şi vizează gospodărirea judicioasă a disponibilităţilor valutare prezente şi viitoare ale acestora.
Operaţiunile de arbitraj valutar se înscriu între tehnicile de acoperire extracontractuală a riscului valutar. Ele
vizează atât structura disponibilităţilor valutare de care dispune firma, cât şi desfăşurarea, din punct de
vedere valutar, a operaţiunilor de comerţ exterior. Astfel, tranzacţiile pe piaţa valutară cuprind:
1) acoperirea la vedere, prin operaţiuni la vedere,
2) acoperirea la termen, prin operaţiuni la termen.
Între criteriile care trebuie să fie avute în vedere la folosirea uneia sau alteia dintre operaţiuni, cel mai
important este: compararea poziţiei valutare a firmei (structurii valutelor din cont, a angajamentelor şi
creanţelor, pe valute şi termene scadente etc.) cu previziunea evoluţiei cursurilor valutare. În acest context,
apelarea la operaţiunile de arbitraj valutar este subordonata politicii generale a firmei de gestionare eficientă a
disponibilităţilor valutare de care dispune, sau pe care urmează să le încaseze, sau să le plătească. Deşi
25
prezintă numeroase avantaje, tranzacţiile pe piaţa valutară nu duc la rezolvarea tuturor problemelor valutare
cu care se confruntă firma. Tehnica acestor operaţiuni este inoperantă în cazul operaţiunilor comerciale a
căror perioadă depăşeşte un an (unele vânzări şi cumpărări de maşini şi utilaje), după cum apar probleme greu
de depăşit în perioadele de tensiune pe piaţa valutară.

1) Acoperirea la vedere prin operaţiuni la vedere

Operaţiunile la vedere sunt iniţiate, de regulă, în următoarele scopuri: obţinerea de valută necesară
unor plăţi internaţionale, în condiţiile în care în disponibilităţile firmei există alte valute; modificarea
structurii disponibilităţilor în valută potrivit unor criterii de optimizare (având la bază cursurile valutare);
obţinerea unui eventual câştig. Trăsătura de bază a acestei tehnici este aceea că, într-un interval de timp foarte
scurt, deţinătorii unor disponibilităţi în valute aflate în pericol de a se deprecia obţin alte valute, mai bune, în
curs de apreciere. Astfel, firma “scapă” de valutele “în suferinţă”, procurând altele, denumite “valute de
refugiu”. În multe situaţii, în procesul de convertire a unei valute mai slabe în alta, mai stabilă sau apreciată,
trebuie să se aibă în vedere ca valuta în proces de apreciere să nu înregistreze un curs prea ridicat, pentru ca,
în perspectivă, să nu se suporte diferenţe de curs nefavorabile prea mari, în condiţiile în care s-ar dori
reconvertirea monedei procurate în alte valute.
Dacă, de exemplu, o firmă are de făcut, peste trei luni, o plată în euro (EUR), iar activele sale sunt
constituite din dolari (USD), prognozele indicând o tendinţă de depreciere a USD faţă de EUR, firma va
putea cere băncii sale să-i constituie, în prezent, suma în euro necesară plăţii ulterioare, plătind în schimb
suma necesară în dolari. Reperul este cursul zilei, numit curs spot sau curs la vedere. Dacă prognoza se
adevereşte, firma evită riscul valutar respectiv evită plata într-o valută apreciată, putând înregistra chiar unele
economii de resurse valutare. Bazându-se pe prognoze privind evoluţia cursurilor valutare, operaţiunile de
acoperire la vedere nu protejează agentul economic de riscul infirmării acestora de evoluţia reală a
fenomenelor de pe pieţele valutare.

2) Acoperirea la termen prin operaţiuni la termen

Aceste operaţiuni sunt foarte des utilizate pe plan internaţional, fiind destinate diminuării sau evitării
riscului valutar. Folosirea lor, de regulă, este posibilă numai pentru tranzacţiile ale căror termene de finalizare
nu depăşesc un an. Riscul valutar este diminuat prin vânzarea sau cumpărarea la termen pe piaţa valutară a
valutelor care provin din încasări, sau a valutelor destinate plăţilor viitoare. Tranzacţiile respective se încheie
în baza unui curs forward, la termen, stabilit de către bănci. Acesta poate să difere de cursul existent la
scadenţă. Dacă cursul la termen depăşeşte cursul la vedere iniţial se spune că valuta face „premium”. În cazul
în care cursul la termen este mai mic decât cursul la vedere atunci se spune că valuta face „deport”. Între
desfăşurarea contractului comercial şi efectuarea operaţiunilor la termen trebuie să existe o legătură
nemijlocită, o corelare riguroasă, îndeosebi în ce priveşte scadenţele. Angajarea, în paralel cu un contract
comercial internaţional şi derivată din acesta, a unei operaţiuni de acoperire la termen, poate să ducă la
avantaje sau dezavantaje pentru partenerii tranzacţiei. La iniţierea unei asemenea operaţiuni se ţine seama de
situaţia valutei de contract (poziţia ei de ansamblu pe piaţa valutară), de cursul la vedere şi de cel la
termen, precum şi de dobânzile practicate pe piaţa valutară.

Operaţiunile la termen pot să fie: simple sau complexe.

2a) Operaţiunea la termen simplă

Aceasta constă în realizarea unei tranzacţii de vânzare-cumpărare de valută la un termen dat (1, 2, 3,
6 luni), în baza cursului la termen de la momentul iniţierii operaţiunii.
Spre exemplu, o firmă are de plătit, peste trei luni, un import în lire sterline (GBP) şi, tot atunci,
urmează să încaseze o sumă în USD, provenind dintr-un contract de export. Cu privire la USD există
prognoze de depreciere în raport cu GBP. Pentru a evita acest risc, firma poate cere băncii sale să cumpere la
termen suma necesară în GBP (pe care o va primi peste 3 luni) plătind în schimb, tot peste 3 luni, suma
corespunzătoare în USD, potrivit cursului la termen dintre aceste două valute, din momentul iniţierii
26
operaţiunii. Precizăm că acest curs la termen este un curs stabilit de către bancă la momentul iniţierii
operaţiunii15. Clientul se protejează prin folosirea acestui curs la termen împotriva unei deprecieri şi mai mari
a USD.
Principalele avantaje, pentru firme, ale efectuării de operaţiuni la termen simple sunt următoarele:
evitarea sau diminuarea riscului valutar, cunoaşterea anticipată şi certă a fondurilor disponibile angajate în
tranzacţii, iniţierea operaţiunii nu este condiţionată de existenţa unui disponibil în cont, în momentul angajării
firmei în operaţiune, posibilitatea obţinerii unor câştiguri.

2b) Operaţiunile la termen complexe

Aceste operaţiuni sunt iniţiate în scopul acoperirii unor angajamente (datorii) existente la un termen
stabilit, exprimate într-o anumită valută, prin efectuarea simultană a două operaţiuni valutare: una de
vânzare şi alta de cumpărare, la scadenţe diferite (una la vedere şi o alta, la termen). De regulă, la termenul
dat, structura angajamentelor şi disponibilităţilor exprimate în cele două valute folosite nu se schimbă.
De exemplu, o firmă dispune de o sumă în USD, necesară pentru a face o plată (în dolari) peste şase
luni. Peste o lună firma are de plătit o sumă în yeni japonezi (JPY) de care nu dispune, în condiţiile în care,
peste şase luni, urmează să încaseze valoarea unui export în această valută. În condiţiile în care se estimează o
depreciere a USD, firma va da dispoziţie băncii specializate să vândă, la vedere, suma corespunzătoare în
USD, pentru a obţine suma necesară plăţii de peste o lună în JPY. În condiţiile în care peste o lună se
estimează o depreciere a JPY, firma va solicita peste o lună încheierea unei tranzacţii la termen pentru
cumpărarea de USD necesari pentru plata pe care trebuie să o facă peste 5 luni, în JPY. Suma în JPY va fi
încasată tot atunci, însă tranzacţia se va efectua cursul la termen din ziua iniţierii operaţiunii.
Prin modul în care sunt concepute şi realizate, operaţiunile la termen complexe pot să fie foarte
diferite. Alegerea unei tehnici sau alteia este o problemă de specialitate şi este determinată de mulţi factori,
reflectaţi îndeosebi în evoluţia pieţei valutare. În cele mai multe situaţii, în solicitarea efectuării de operaţiuni
la termen complexe, firmele nu indică şi metoda, acesta urmând să fie aleasă de banca specializată, potrivit
momentului conjunctural. În ansamblul lor, operaţiunile la termen urmăresc, în principal, diminuarea riscului
valutar şi, abia în subsidiar, obţinerea unor câştiguri. De regulă, importatorul caută să evite riscul legat de
aprecierea monedei în care urmează să efectueze plata, iar exportatorul, pe cel în legătură cu încasarea unei
sume într-o valută care între timp s-a depreciat

3.3.2.Tehnici de realizare a operaţiunilor de HEDGING

Fiind bazate pe tehnica acoperirii la termen, operaţiunile de hedging16 reprezintă modalităţi de

acoperire extracontractuală a riscului de preţ sau a riscului valutar. În primul caz, operaţiunea se numeşte
hedging cu marfă şi se efectuează pe piaţa bursieră.
HEDGINGUL CU MARFĂ constă în combinarea unei vânzări/cumpărări imediat executabile - operaţiunea
propriu-zisă cu marfă fizică - cu o operaţiune la termen, respectiv executabilă la o dată viitoare -
operaţiune executată printr-un contract la termen. Spre exemplu, în cazul unei vânzări la termen, dacă
preţul mărfii va creşte, exportatorul pierde în prima operaţiune (livrarea iniţială), dar câştigă în cea de a doua
(operaţiunea de hedging propriu-zisă) şi invers. Hedgingul cu marfă 17poate să fie:
- Hedging long este situaţia în care hedgerul cumpără contractul futures al mărfii pe care doreşte
să o achiziţioneze de pe piaţa fizică în viitor. La termenul stabilit va vinde contractul futures la
preţ de la t1. Dacă preţul de la t1 este mai mare decât cel de la to profitul rezultat din contractul
futures compensează riscul creşterii preţului de pe piaţa tranzacţiilor fizicăe( şi viceversa).
- Hedging short se angajează de hedgerul care deţine o marfă pe piaţa fizică pe care nu o poate
valorifica decât ulterior; operaţiunea presupune vânzarea unui contract futures la preţul zilei to şi
răscumpărarea lui la preţul t1. În acest caz hedgerul se protejează împotriva scăderii preţului
mărfii de pe piaţa fizică18.

15
În aplicaţiile rezolvate vom expune posibile raţionamente de stabilire a cursurilor forward de către bănci.
16
după Marin, George, Puiu, Alexandru, idem,op.cit., pag. 295-296.
17
O analiză mai detaliată a aspectelor de hedging de preţ se regăseşte în capitolul Tranzacţii la Bursă
18
Bursa Monetar- Finaciară Sibiu, Manualul Brokerului , Sibiu, 1997
27
 - Hedging încrucişat, care implică cumpărarea/vânzarea unor contracte la termen pentru o marfă,
în momentul vânzării/cumpărării fizice a altei mărfi;
Piaţa futures este destinată hedgerilor sau participanţilor care fac comerţ cu mărfuri fizice , dându-le
posibilitatea de a reduce pierderile datorate mişcărilor adverse de pe piaţa cash. Hedgerii pot fi firme sau
persoane fizice ale căror activităţi includ aceleaşi mărfuri sau mărfuri asemănătoare acelora tranzacţionate pe
piaţa futures. Hedgerul încearcă să îşi reducă riscul nesiguranţei preţului prin cumpărarea sau vânzarea unor
contracte futures. Prin intermediul acestor contracte futures, hedgerii pot „bloca” eficient un preţ, fapt care
face ca preţurile şi costurile să fie mai previzibile.
HEDGINGUL VALUTAR se realizează pe piaţa valutară la termen (este un tip de operaţiune la
termen complexă) şi are ca scop acoperirea riscului valutar, respectiv contracararea efectelor nefavorabile
ale modificării cursului de schimb al monedei contractului, prin transferarea riscului băncii care
efectuează operaţiunea. Această operaţiune constă în luarea unei poziţii de sens contrar aceleia pe care
operatorul o deţine într-o tranzacţie anterioară. Spre exemplu, un importator se angajează, pe de o parte, să
plătească o sumă în valută la un anumit termen pentru o operaţie curentă de import la termen, dar, pentru a
evita riscul aprecierii monedei în care urmează să facă plata, cumpără prin intermediul băncii, la termen,
suma necesară plăţii. Clientul dă ordin băncii sale de a cumpăra la termen suma necesară efectuării plăţii în
cazul în care cursul la termen va corespunde unei limite stabilită de el. Acest curs este încă nedeterminat.
Clientul cunoaşte doar cursul din momentul în care dă ordinul băncii sale de cumpărare a valutei. Cert este că
banca va executa ordinul pe piaţa valutară la termen imediat după ce a fost depăşită marja stabilită de client
iar clientul va intra în posesia valutei la termenul specificat. În final, clientul va compara cursul de la scadenţă
cu cursul la care i-a făcut banca tranzacţia şi va putea constata dacă s-a protejat sau nu împotriva riscului
valutar.
În mod similar, un exportator, având un contract de livrare la termen, pentru a evita riscul deprecierii
monedei în care urmează să fie plătit, încheie cu banca sa o operaţiune de vânzare la termen a sumei care
urmează a fi încasată. Din nou, el va preciza marja peste care banca să vândă în numele său suma în valuta cu
tendinţe pe termen lung de depreciere. Banca acţionează în numele clientului pe piaţa valutară. Rezultatul
final depinde de mărimea cursului spot din momentul finalizării tranzacţiei şi se poate încheia cu un câştig
pentru exportator, dacă cursul la termen face „premium”, indicând o apreciere, respectiv un câştig pentru
importator, dacă acelaşi curs la termen face „discount”, indicând o depreciere a monedei plăţii.
Operaţiunile de hedging valutar se realizează prin intermediul unei înţelegeri scrise a firmei cu banca
specializată, înţelegere care poate să conţină anumite condiţii de desfăşurare a acestor operaţiuni. Asigurarea
desfăşurării, din partea firmei solicitante, a unei operaţiuni de hedging eficiente presupune din partea ei:
- să deţină, sau să obţină de la specialişti informaţiile necesare pentru a putea opta, în funcţie de
momentul conjunctural dat, pentru o operaţiune la termen obişnuită şi o operaţiune de hedging;
- asigurarea unei legături între desfăşurarea contractului de vânzare internaţională şi desfăşurarea
operaţiunii de hedging, în ceea ce priveşte termenele de finalizare a lor;
- să îşi asume toate consecinţele care decurg din rezilierea contractului sau din decalarea plăţilor.

28
4. METODE ŞI TEHNICI MODERNE ALE MANAGEMENTULUI RISCULUI
DE CREDIT

4.1. Introducere
Lumea financiară de astăzi este marcată de mutaţii de fond generate, pe de o parte, de inovaţiile
financiare, pe de altă parte, de schimbările instituţionale care remodelează întregul sistem al relaţiilor între
actorii pieţelor financiare.
Printre principalele modificări financiar-instituţionale pot fi menţionate liberalizarea fluxurilor de
capital, competiţia mai accentuată între instituţiile financiar-bancare şi volumul ridicat al tranzacţiilor, factori
care au contribuit la instabilitatea mai ridicată a domeniului financiar. Instabilitatea a condus, în primul rând,
la o dezvoltare fără precedent al riscului de contrapartidă, în general şi al riscului de credit, în special. În al
doilea rând, a determinat preocupările privind managementul acestui tip de risc prin extinderea şi chiar
utilizarea din ce în ce mai generalizată a tehnicilor performante de evaluare a riscurilor de creditare.
Astăzi sunt cunoscute şi aplicate multe tehnici privind managementul riscului de credit, pornind de la
tehnici tradiţionale ale evaluării expunerii la risc, destinate limitării unei concentrări excesive la nivel de
debitor, sector de activitate, ramură industrială etc., până la noile tehnici de management, moderne, cum ar fi
tranzacţiile cu swap-uri şi cu opţiuni, adaptate acestui tip de risc. Acestea sunt considerate în prezent
instrumentele de bază ale managementului modern al riscurilor care permit îndeosebi managerilor de
portofoliu formularea, adoptarea şi implementarea celor mai eficiente politici de management al riscului de
credit.

4.2. Riscul de credit

4.2.1. Funcţia managementului riscului de creditare

Riscul este inerent tuturor operaţiilor comerciale, în băncile comerciale şi instituţiile financiare riscul
de credit este considerat un factor esenţial de risc ce trebuie gestionat în mod expres.
Riscul de credit reprezintă probabilitatea ca debitorul să nu-şi achite obligaţiile la scadenţă, rate şi
dobânzi. Astfel, riscul de credit derivă din operaţiunile de creditare a firmelor, a persoanelor fizice, a altor
bănci sau instituţiilor financiare, de către o bancă.19
Managementul riscului de credit trebuie să fie conceput ca un proces care permite băncilor
gestionarea portofoliului de credite cu scopul minimizării pierderilor şi atingerii unui nivel acceptabil al
profitului aşteptat. Managementul riscului de credit, asemănător altor riscuri, presupune identificarea,
măsurarea, agregarea, planificarea, gestionarea şi monitorizarea riscurilor aferente operaţiilor ce ţin de
creditarea bancară. Experienţa demonstrează că riscurile bancare, implicit riscul de credit, trebuiesc
identificate înainte de a se produce, respectiv înainte de a putea fi măsurate şi gestionate. Băncile , în practica
lor managerială, analizează , în principal, următoarele categorii de riscuri:
- riscul de credit
- riscul de piaţă
- riscul operaţional..20
Riscul de credit – definit ca probabilitatea ca debitorul sau cumpărătorul instrumentului financiar să
nu fie capabil de plata dobânzilor sau de rambursarea creditului la scadenţă - este o parte inerentă a activităţii
instituţiei bancare. Riscul de credit concretizat în rambursarea creditului cu întârziere sau nerambursarea
acestuia, poate genera probleme ale cash-flow-ului sau poate afecta lichiditatea băncii. Riscul de credit s-a
dovedit de cele mai multe ori ca fiind cauza principală a falimentelor bancare, ceea ce motivează necesitatea
impunerii unor cerinţe minime în gestionarea riscului de credit.

19
Focus Group on Credit &Risk Management, 2005, pg. 3.
20
OeNB & FMA, 2004, p. 51.
29
 Punctul de pornire al managementului riscului de credit îl reprezintă identificarea riscurilor existente
şi a celor potenţiale, de altfel inerente activităţii de creditare.21 În acest context riscul de credit poate fi
determinat pornindu-se de la pierderile potenţiale ale portofoliului de credite ale unei bănci. Pierderile
potenţiale în activitatea de creditare pot fi divizate, la rândul lor în pierderi aşteptate şi pierderi neaşteptate.
Pierderile aşteptate ne arată mărimea pierderilor estimate de către o bancă, pe baza portofoliului său
de credit, ce pot rezulta din activitatea de creditare, într- o perioadă determinată de timp. Băncile estimează
riscul portofoliului de credite cu ajutorul nivelului pierderilor neaşteptate prin calcularea abaterii medii
pătratice a pierderilor sau diferenţa dintre pierderea aşteptată şi cuantilele pierderilor de credit.
Managementului riscurilor bancare îi este asociată şi funcţia de planificare a poziţiei de risc a băncii,
precum şi gestionarea activă a riscurilor pe baza acestei planificări. Gestionarea înseamnă , printre altele,
limitarea poziţiei de risc, precum şi reducerea sau creşterea posibilă a acestei limite, cu ajutorul
instrumentelor financiare sau a unor tehnici corespunzătoare adecvate acestui scop. Aceste instrumente sau
tehnici vizează riscul individual, precum şi/sau riscul global al portofoliului de credite. În acest sens, cele mai
utilizate instrumente ale managementului sau dovedit a fi următoarele:
- evaluarea creditelor individuale ponderată cu riscul aferent
- stabilirea unor limite ale expunerii portofoliului de credit sau ale poziţiei individuale
- utilizare garanţiilor, derivatelor şi asigurărilor de credit
- securitizarea riscului
- cumpărarea şi vânzarea activelor.22
Monitorizarea riscului este o modalitate tehnică utilizată pentru a verifica dacă riscurile existente se
încadrează în limitele previzionate, asigurându-se astfel menţinerea capacităţii instituţiei de a suporta aceste
riscuri. Astfel este măsurată ţi verificată eficienţa măsurilor implementate în controlul riscurilor şi pot fi
aplicate noi măsuri , corective, dacă este necesar.
Categorii relevante de risc

Identificare • Risc de piaţă

• Risc de credit
• Risc operaţional
Instrumente de măsurare

Măsurare • Estimare
• Teste de stres
Evaluarea riscului global

Agregare • Corelaţii
• Modele de portofolii

Planificare şi Instrumente de control

control
• Limitare
• Evaluare ajustată cu risc
• Derivate/securitizare/vânzare
Controlul/raportarea riscului
Monitorizare • Monitorizarea limitelor
• Capacitatea suportării riscului

Figura 4.1.: Procesul managementului riscurilor

Sursă: OeNB & FMA, 2004, p. 53

Pentru implementarea eficientă a managementului riscului metodele, procesele şi structurile

organizaţionale, precum şi sistemele, respectiv infrastructura tehnologiei informaţiei sunt cerinţe esenţiale ale
21
Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic, 2004, p. 135.
22
OeNB & FMA, 2004, p. 52.
30
ciclului de control. Metodele utilizate ne arată cum sunt acaparate, măsurate şi agregate riscurile în poziţia
globală de risc a băncii.

Controlul riscului de credit

Managementul riscului de credit impune elaborarea unui sistem de control al acestui tip de risc a
cărui necesitate rezultă cel puţin din următoarele:
- lipsa de lichiditate a băncilor generată cel mai adesea de activitatea de creditare, uneori defectuoasă;
- utilizarea instrumentelor de hedging cu deosebire pe o piaţă emergentă;
- abordările practice ce ţin de procesul securitizării creditului bancar;
- utilizarea de metode, parţial nesofisticate, pentru măsurarea riscului de credit şi pentru simularea
efectului hedging-ului instrumentelor utilizate.23

Controlul riscului face parte din procesul managementului riscului global postându-se logic după
cuantificarea şi planificarea riscurilor. Scopul vizat al controlului riscului constă în fapt în reducerea riscurilor
la un nivel acceptabil ce poate fi gestionat şi susţinut de către o bancă într-o perioadă dată de gestiune.
Riscul trebuie de-o potrivă controlat, atât la nivel individual, cât şi la nivel de portofoliu. În teoria şi
practica bancară se pot identifica numeroase instrumente ce se utilizează în controlul riscului. În funcţie de
situaţia ei concretă, fiecare bancă poate să-şi selecteze instrumentele utilizate în acest scop şi care, la rândul
lor, pot ajuta la atingerea unei stări agregate sperate. Efectele controlului riscului sunt puse de regulă în
evidenţă prin compararea poziţiei de risc previzionate cu cea efectiv înregistrată . Dacă limitele de manevră
sunt depăşite, controlul managementului riscului are sarcina de a sugera măsuri de încadrare a băncii în aceste
limite, atenuându-se astfel efectul nedorit al manifestării riscurilor.
În sfera creditării bancare este imperios recomandată divizarea portofoliului de credite în
subportofolii, pentru o măsurare şi gestionare cât mai eficientă a riscului de credit. Divizarea este bazată în
general pe omogenizarea creditelor. Omogenitatea înseamnă în fapt comparabilitatea creditelor în termeni de
riscuri asociate, cu precizarea că gruparea creditelor în subportofolii n-ar trebui să aibă un impact negativ
asupra procesului de vânzare din bănci.
Definirea şi delimitarea subportofoliilor trebuie să derive din strategia şi politicile de creditare ale
băncii. Conform Acordului Basel 2 segmentarea ar trebui să urmeze următoarea structură:
- expunere suverană
- expunere bancară
- expunere corporativă
- expunere de retail
- expunere de capital.
Repartizare în subportofolii este efectuată de către managerul de portofoliu care este responsabil, la
rândul său, pentru controlul riscului subportofoliilor.
În practică, băncile aprobă şi acordă clienţilor numai acele credite care se integrează în structura de
risc a portofoliului. Scopul este acela de a include în portofoliu numai acele credite care corespund strategiei
şi politicilor băncii şi care pot fi evaluate din punct de vedere al riscului.
Riscurile individuale de credit pot fi gestionate prin limitarea expunerii individuale şi, prin
consolidare, fiind posibilă gestionarea portofoliului în contextul stabilirii costurilor în corelaţie cu riscurile
asumate.
Riscul de credit trebuie deci măsurat, monitorizat şi gestionat atât la nivel individual, cât şi la nivel de
portofoliu, punându-se permanent în corelaţie riscurile creditelor individuale cu riscul global aferent
întregului portofoliu. Se consideră că două riscuri sunt corelate pozitiv dacă ele cresc sau descresc
concomitent ca efect al schimbării factorilor de risc şi sunt corelate negativ dacă unul descreşte când celălalt
creşte şi invers. Aceasta înseamnă că determinarea unei astfel de corelaţie are o mare importanţă în
măsurarea şi administrarea riscului global de creditare. Divizarea portofoliului pe diferite domenii de
activitate, pe regiuni, pe clase de rating etc, care prezintă corelaţii mici sau negative, ajută consistent la

23
OeNB & FMA, 2004, p. 68.

31
reducerea riscului portofoliului, în timp ce, concentrarea creditului în condiţii similare, are ca efect creşterea
riscului de credit.
Utilizarea instrumentelor financiare sau vânzarea creditelor permite gestionarea portofoliului cu un
grad ridicat de diversificare , altfel spus, gestionarea profilului său de risc. O gestionare activă a portofoliului
constă în combinarea alocării capitalului băncii cu gestionarea riscului individual de credit. Aceasta creează
condiţiile necesare nu numai pentru măsurarea, agregarea şi monitorizarea riscului, dar şi pentru influenţarea
activă a procesului creditării bancare. Gestionarea activă necesită ca banca să fie capabilă de măsurarea
riscului la nivel de portofoliu şi de analiza efectelor instrumentelor gestionării individuale a riscurilor asupra
poziţiei globale de risc a băncii.

Instrumente ale gestionării active a portofoliului de credite

În bănci nu de puţine ori sunt luate măsuri pentru a schimba poziţia de risc. Cu deosebire aceasta se
impune atunci când riscul global depăşeşte coeficientul de adecvare al capitalului sau atunci când este cerută
de o nouă strategie a băncii. Cele mai utilizate instrumente ale gestionării active a portofoliului folosite în
acest scop sunt:
- titlurile derivate de creditare
- securitizarea creditelor
- vânzarea şi cumpărarea creditelor.24

Titlurile derivatele de creditare sunt contracte financiare care permit transferul riscurilor de credit.
Posibilităţile de utilizare a acestora în vederea protejării împotriva riscului individual şi respectiv al celui
global, de portofoliu, sunt numeroase. Acesteaa pot acoperi riscul de faliment sau riscul migrării calităţii
creditelor. Funcţia de bază a derivatelor de credit este protecţia cumpărătorului în schimbul primei şi protecţia
vânzătorului care îşi asumă riscul creditului în schimbul primei. Aceste active derivate permit instituţiilor un
management mai eficient al riscului de credit, fiind împărţite în următoarele categorii:
• credit default swap (CDS): sunt contracte financiare standardizate încheiate între vânzătorul
protecţiei şi cumpărătorul protecţiei. Cumpărătorul protecţiei se obligă să plătească regulat o primă
vânzătorului protecţiei în schimbul obligaţiei acestuia de a prelua riscul de credit.
• credit-linked notes: de obicei combină caracteristicile obligaţiunilor şi a CDS. Aceste obligaţiunil
combinate sunt emise direct de către cumpărătorul protecţiei. În cazul în care apare un eveniment de
credit, valoarea obligaţiunilor este redusă cu o anumită sumă.
• opţiuni privind spread-uri de creditare: acoperirea pierderilor cauzate de deteriorarea standing-ului
debitorului. Obligaţiunile nu fac parte din portofoliul cumpărătorului protecţiei.
• swap-uri asupra întregului beneficiu: acoperă întreaga pierdere ce rezultă din modificarea valorii de
piaţă. Aceste modificări pot fi cauzate de un faliment, de deteriorarea ratingului firmei sau de
modificarea nivelului lichidităţii pieţei sau de creşterea nivelului beneficiului.
• instrumente hibride: sunt combinaţiile formelor de bază deja tratate.

Instrumentele derivate de credit sunt utilizate nu numai pentru acoperirea riscurilor asociate expunerilor
existente de credit, dar şi pentru creşterea gradului de diversificare al portofoliului sau generarea veniturilor
adiţionale din prime precum şi din speculaţii. O aplicaţie de succes a derivatelor de credite este condiţionată
de faptul că efectul lor poate fi determinat cu precizie prin utilizarea modelelor de portofoliu..25
Securitizarea creditelor este o operaţiune financiară prin care activele sunt grupate în portofolii.
Portofoliul transferat este divizat în tranşe cu diferite clase de rating şi este refinanţat prin emiterea titlurilor
financiare de către investitori. Titlurile financiare sunt legate direct de riscul de neplată al tranşelor
securitizate. Băncile emitente de valori mobiliare trebuie să asigure facilităţi de lichiditate sau colateral
adiţional pentru a face titlurile financiare emise mai atractive pentru investitori. Prin urmare, numai riscul
deteriorării neaşteptate al ratingului este transferat investitorului. Băncile, în general, rămân responsabile
pentru serviciile prestate care includ în mod obligatoriu monitorizarea recepţiei platei precum şi colectarea
reclamaţiilor privind drepturile cuvenite.
24
OeNB & FMA, 2004, p. 76.
25
OeNB & FMA, 2004, p. 77.
32
 Vânzarea creditului înseamnă plasarea lui în mod direct la investitori şi înlăturarea lui din poziţia de
bilanţ al băncii. Din această cauză creditele individuale care vor fi vândute sunt selectate şi grupate în
portofolii. Acest portofoliu trebuie evaluat şi prin urmare investitorilor l-i se furnizează informaţii detailate
pentru determinarea riscului creditelor individuale. Investitorul cumpără portofoliul numai dacă reducerea
valorii nominale a creditului acoperă cel puţin pierderile aşteptate, diferenţa dintre valoarea de piaţă a unui
titlu de valoare şi a creditului acordat pe baza lui, costul refinanţării şi rata necesară de revenire a capitalului.
Preţul de cumpărare este negociat. Când creditele sunt vândute riscul de neplată şi responsabilitatea
serviciilor prestate sunt transferate în totalitate cumpărătorului.

4.2.2. Modelele riscului de credit

Modele tradiţionale/clasice ale riscului de credit

Metodele tradiţionale folosite în managementul riscului de credit pun accentul pe estimarea

probabilităţii de faliment (probability of default (PD)) şi pe determinarea pierderilor potenţiale în cazul
falimentului ((LGD – loss given default). Ele pun accentul pe riscul de faliment, de neplată sau lichidare,
ignorând migraţia calităţii creditului care este măsurată numai prin modelele de piaţă.
Considerăm că din gama modelelor tradiţionale utilizate în practica bancară cele mai des folosite sunt cele
care utilizează estimările probabilităţii de faliment (PD)şi anume :
- sistemele expert;
- sistemele de rating;
- modelele de credit scoring .26

Sistemele expert se bazează pe faptul că băncile utilizează cele 5 C (caracter, capital, capacitate,
colateral, condiţiile ciclului) pentru a determina calitatea creditului. Aceste sisteme nu specifică schema de
ponderare a componentelor celor 5 C în estimarea posibilităţii de neplată.
Sistemul de rating grupează creditele menţionate în următoarele categorii: standard (special),
substandard, îndoielnic, pierdere. Multe bănci au implementat deja sisteme interne de rating, în pregătirea lor
pentru a aplica cerinţele Acordului Basel 2.
Scoringul de credit este una dintre cele mai des utilizate metode tradiţionale de măsurare a riscului de
credit Sunt folosite patru forme ale modelelor multivariabile ale scoringului de credit şi anume:
- modelul probabilităţii liniare;
- modelul logit;
- modelul probit;
- modelul analizei discriminante multiple.

Aceste modele identifică variabilele financiare care au puterea de explicare statistică pentru
diferenţierea firmelor falimentare de cele non-falimentare. Modelele de credit scoring sunt relativ puţin
costisitoare de implementat şi nu sunt subiective. Majoritatea studiilor consideră că probabilităţile
determinate cu ajutorul ratei financiare, pârghiei capitalului şi lichidităţii, au cea mai mare putere statistică în
diferenţierea firmelor falimentare de cele non-falimentare. Limitele asociate modelelor de credit scoring sunt
inexistenţa datelor şi presupunerea linearităţii.27

Modele structurale ale riscului de credit

Modelele structurale sunt bazate pe premisa că există un proces fundamental Vt, interpretat ca
valoarea totală a activelor firmei în momentul t. Valoarea Vt a activelor firmei este forţa principală care
determină dinamica preţurilor titlurilor de valori emise de către acea firmă (capital propriu sau împrumutat).
Riscul de credit este determinat în acest caz tocmai de valoarea activelor firmei. În literatura de specialitate

26
Linda Allan, 2005, p. 1.
27
Linda Allan, 2005, p. 7.

33
pot fi distinse două abordări privind metodele moderne de măsurare a riscului de credit: -a) - o abordare
structurală prin teoria opţiunilor dezvoltată de Merton (1974) şi b) - o abordare mai restrânsă, utilizând
procese de intensitate pentru estimarea ratelor de risc stohastice, cei mai renumiţi specialişti fiind Jarrow,
Lando şi Turnbull (1997), Duffie şi Singleton (1998, 1999). Aceste două şcoli de gândire oferă metodologii
diferite pentru a rezolva problema de bază a modelelor structurale ale riscului de credit, respectiv estimarea
probabilităţilor de faliment.
În modelul lui Merton (1974) capitalul propriu al firmelor îndatorate este asimilat unei opţiuni Call
asupra activelor firmei la preţul de exerciţiu egal cu datoria (notată cu B în Figura 2). Dacă la data expirării
opţiunii valoarea de piaţă a activelor firmei (notată cu A în Figura 2) depăşeşte valoarea datoriei, atunci
acţionarii exercită opţiunea de a răscumpăra activele firmei prin rambursarea datoriei. Dacă valoarea de piaţă
a activelor firmei scade sub valoarea datoriei (A<B), atunci opţiunea nu se exercită. Probabilitatea de
faliment până la data expirării (care este egală cu scadenţa datoriei firmei, de regulă un an) este egală cu
probabilitatea ca opţiunea să expire OTM (out of the money). Pentru a determina probabilitatea de neplată se
utilizează opţiunea de Call. Noi utilizăm o metodă iterativă pentru a estima variabilele inobservabile ce
determină valoarea opţiunii call în mod special: A (valoarea de piaţă a activelor) şi σA (volatilitatea
activelor). Aceste valori pentru A şi σA sunt combinate cu valoarea datoriilor B care trebuie rambursate într-
un orizont de timp determinat, astfel obţinându-se distanţa până la faliment (Distance to Default). Cu cât
distanţa până la faliment este mai mare, cu atât scade probabilitatea de producere a falimentului. Pentru a
converti distanţa până la faliment într-o estimarea a probabilităţii de faliment, Merton (1974) presupune
distribuţia lognormală a valorii activelor.

Valoarea
acţiunilor
(E)

0
A1 B A2 Valoarea
activelor (A)

-L

Figura 4.2. :Valoare opţiunilor call ale firmei

Sursă: Linda Allan, 2005, p.39

KMV estimează probabilitatea de faliment utilizând date istorice. Distanţa până la faliment (DD) este
convertită în probabilitate de faliment (PD) prin determinarea probabilităţii ca activele firmei să traverseze
durata până la faliment (DD) pe perioada creditării. KMV utilizează baze de date istorice privind rata de
faliment în vederea determinării unei estimaţii empirice a probabilităţii de faliment, notată cu frecvenţa
estimată de faliment (Expected Default Frequency (EDF)). Pentru că valorile frecvenţei estimate de faliment
(EDF) determinate de KMV sunt obţinute din cursul acţiunilor, sunt mai senzitive la schimbările financiare
decât sistemele de rating al creditelor care se bazează pe date contabile.

Modele cu formă redusă sau procese de intensitate

În cadrul de analiză al modelelor reduse falimentul este modelat prin procese de faliment. În această

34
abordare valoarea activelor firmei şi structura capitalului nu sunt modelate deloc. Falimentul se produce după
avertizarea modelului structural al lui Merton. Falimentul se produce numai după o difuzie graduală a valorii
activelor până la punctul de faliment (egal cu nivelul datoriei). Acest proces implică şi faptul că
probabilitatea de faliment se apropie în mod constant de zero în timp ce scade perioada până la scadenţă.
Primele de risc obţinute cu modele reduse sunt mai aproape de realitate, deoarece aceste modele privesc
falimentul ca un eveniment neprevizionat care generează estimări ale probabilităţii de neplată mai consistente
cu ajutorul observaţiilor empirice. În opoziţie cu modelele structurale, modelele reduse nu identifică procesul
economic care duce la faliment. Falimentul este modelat ca un proces punctual. Falimentul se produce aleator
cu o probabilitate determinată de intensitate sau de funcţia de risc. Procesele de intensitate descompun
primele de risc de credit în datorii nerambursate şi LGD (pierderea cauzată de neplată care este = 1-rata de
recuperare). Modelele de intensitate sunt empirice, utilizează preţul datoriilor riscante observabile. Spread-
urile de credit (CS) pot fi privite ca o măsură a costului potenţial al falimentului, CS = PD x LG, unde CS =
spread-ul de credit al datoriei riscante = beneficiul adus de datoria riscantă – rata obligaţiunii fără risc, PD =
probabilitatea de neplată, LGD = pierderi cauzate de neplată = 1 – rata de recuperare.

Modelul VaR (Value at Risk)

Odată ce probabilitatea de faliment pentru un activ a fost estimată (utilizând abordarea structurală sau
procesele de intensitate), fiecare credit din portofoliu poate fi evaluat (utilizând soluţii analitice sau simularea
Monte Carlo) pentru a determina distribuţia valorii portofoliului. Distribuţia pierderii poate fi estimată
permiţând calcularea VaR ca măsură a pierderilor neaşteptate prin specificarea pierderilor minime care vor fi
depăşite cu o anumită probabilitate. Sunt două modele VaR pentru măsurarea riscului de credit:
CreditMetrics şi Algoritmul Valorii Viitoare (Algorithmics Mark-to-Future (MtF)).
În modelul CreditMetrics pentru determinarea probabilităţii de faliment sunt utilizate date istorice.
CreditMetrics este un model construit în jurul unei matrice de migraţie a riscului care măsoară probabilitatea
de tranziţie al debitorilor dinspre o clasă de risc către alta. CreditMetrics este mai degrabă un model al valorii
de piaţă (MTM) decât un model de faliment (DM). Precum volatilităţile şi preţurile creditelor sunt
inobservabile, CreditMetrics utilizează probabilitatea de tranziţie pentru a estima distribuţia pierderii fiecărui
credit. CreditMetrics evaluează cash-flow-ul fiecărui credit presupunând 8 posibilităţi de migraţie a
creditului: AAA, AA, A, BBB, BB, B, CCC şi faliment. Se va obţine distribuţia valorilor creditului dacă
luăm în considerare valorile creditului în fiecare scenariu posibil de migraţie al creditului. Deci tehnica VaR
standard poate fi utilizată. Efectul migrării ratingului este impactul primei necesare a riscului de credit
asupra casf-flow-ului creditului, deci asupra valorii de piaţă a creditului. Dacă calitatea unui credit se
degradează, prima asociată riscului de credit trebuie să crească pentru ca valoarea actuală a creditului să
descrească. O creştere a ratingului de credit are un efect invers. În CreditMetrics dobânda este
deterministică. Astfel, rata dobânzii fără risc, ri ,este obţinută prin descompunerea curbei randamentului la
vedere pentru a obţine curba randamentului la termen după care sunt adăugate prime fixe de risc de credit la
curba randamentului la vedere fără cupon.
Algoritmul Valorii Viitoare (Algorithmics Mark-to-Future (MtF)), un model de piaţă, face legătura
dintre riscul de piaţă, riscul de credit şi riscul de lichiditate în cadrul scenariului [Iscoe (1999)]. Fiecare activ
din portofoliu este reevaluat pe baza unui scenariu sau pe baza evenimentelor de pe piaţă ce determină
fluctuaţia în timp a primei de risc de credit. Algorithmics Mark-to-Future (MtF) diferă de alte modele de
măsurarea a riscului de credit, în a căror viziune riscul de piaţă şi riscul de credit sunt inseparabile. Testele de
Stres arată că măsurarea riscului de credit este senzitivă la factorii riscului de piaţă. Deci, în modelul
Algorithmics Mark-to-Future (MtF), parametrii riscului sistemic de piaţă sunt baza determinării riscului de
credit

Modelele ratei de mortalitate

Credit Risk Plus, modelul dezvoltat de Credit Suisse Financial Products, este în contrast cu modelele
VaR privind obiectivele sale şi fondul său teoretic. CreditMetrics şi Algoritmul Valorii Viitoare
(Algorithmics Mark-to-Future (MtF)) estimează VaR-ul total al creditului sau al portofoliului de credit prin
prisma migrărilor de rating şi a efectelor asociate primelor de risc schimbate. Credit Risk Plus priveşte prima
de risc mai degrabă ca o parte a riscului de piaţă decât a riscului de credit. Avem două evenimente asociate
35
riscului de credit: probabilitatea de faliment şi probabilitatea de non-faliment a firmei debitoare. Accentul
este pus mai ales pe măsurarea pierderilor aşteptate sau neaşteptate, şi mai puţin pe valoarea estimată sau
schimbări neestimate ale valorii. Astfel, Credit Risk Plus este un model de faliment. A doua mare diferenţă
este că în CreditMetrics şi în Algoritmul Valorii Viitoare (Algorithmics Mark-to-Future (MtF)) probabilitatea
de faliment în fiecare an este discretă. În Credit Risk Plus falimentul este modelat ca o variabilă cu o anumită
distribuţie de probabilitate. Analogia cu asigurarea împotriva incendiilor este relevantă. Când un grup de
clădiri şi construcţii este asigurat, există o mică probabilitate ca fiecare casă în parte să fie incendiată. În mod
similar se procedează în cazul multor tipuri de credite, cum ar fi creditul ipotecar şi creditul pentru IMM-uri
privind riscul de faliment. Deci prin Credit Risk Plus în cazul fiecărui credit individual există o probabilitate
mică de neplată şi aceste probabilităţi sunt independente. Această ipoteză face ca distribuţia probabilităţii de
faliment al portofoliului de credit să urmeze distribuţia Poisson.

Comparaţia modelelor de măsurarea a riscului de credit

Există mai multe modalităţi de a compara modelele moderne de măsurare

a riscului de credit respectiv:
- modele de evaluarea a opţiunilor: KMV şi Moody’s;
- modele reduse: KPMG şi Kamakura;
- CreditMetrics;
- Credit Risk Plus.

În tabelul 1 redăm o comparaţie a modelelor de mai sus.

Tabel 4.1. Comparaţia modelelor de măsurarea a riscului de credit

Forme reduse
Credit Merton OPM
CreditMetrics KPMG/
Risk Plus KMV/Moody’s
Kamkura
Definiţia riscului MTM DM MTM or DM MTM
Valoarea
Rate de faliment
Factor de risc Valoarea activelor Valoarea activelor capitalului şi a
aşteptate
datoriilor
Valoarea
Matricea de
Rate de faliment şi Valoarea capitalului şi a
tranziţie, Prime de
volatilitate, Factori capitalului, Prime datoriilor,
Cerinţe de date risc & Beneficii
macroeconomici, de risc, Corelaţii, Matricea de
Curbe, LGD,
LGD, Expuneri Expuneri tranziţie, Corelaţii,
Corelaţii, Expuneri
Expuneri
Caracterizarea Distanţa până la
Rata aleatoare de Intensitatea
activităţii de Migraţia creditelor faliment: structural
faliment actuarial falimentului
creditare şi empiric
Volatilitatea
Constant sau
activităţii de Variabil Variabil Variabil
variabil
creditare
Aleator (distribuţia Constant într-o Constant sau Constant sau
Rata de recuperare
Beta) bandă aleator aleator
Dobândă Constantă Constantă Constantă Stohastică
Clasificarea Ratinguri sau prime
Ratinguri Bandă de expunere EDF empiric
riscului de risc

Sursă: Linda Allan , 2005, p. 37

CreditMetrics şi modelele cu formă redusă sunt modele de piaţă în opoziţie cu Credit Risk Plus şi
modelul Merton care sunt modele de faliment. La prima vedere factorii cheie de risc ale acestor modele

36
sunt foarte diferiţi. CreditMetrics, KMV şi Moody’s se bazează pe modelul lui Merton, astfel că valoarea
activelor unei firme şi volatilitatea valorii activelor sunt factorii de risc a riscului de faliment. În Credit Risk
Plus factorul de risc este nivelul mediu sau riscul de faliment şi volatilitatea sa, în modelele cu formă redusă
acesta fiind prima de risc obţinută din randamentele datoriilor riscante.
În termenii modelelor multifactoriale, toate cele 4 modele pot fi reduse la rădăcini similare. În mod
special, variabilitatea rentabilităţii activelor firmei în CreditMetrics este legată direct de variabilitatea
rentabilităţilor acţiunilor firmei. În măsura în care modele multifactoriale de echilibru ale activelor
financiare determină toate cursurile titlurilor riscante rezultatele modelelor de formă redusă sunt determinate
de acelaşi factor de risc. În calculul corelaţiilor între rentabilităţile activelor firmei, acţiunile firmelor
individuale sunt privite ca fiind determinate de factorii riscului sistemic (factori de ramură, de ţară, etc.) şi
factorii de risc nonsistemic. Factorii riscului sistemic împreună cu corelaţia acestora (ponderată cu
importanţa lor), influenţează rata de revenire a activelor firmelor individuale şi corelaţia de faliment între
firme. În particular un set de factori macroeconomici sistemici caracteristici ţării şi şocurile
macroeconomice nesistemice duce la riscul de faliment şi la corelaţia riscurilor de faliment între debitori.
Factorul de risc cel mai important în Credit Risc Plus este rata medie de faliment. Această rată poate fi
privită sistematic legată de starea macroeconomică. Când această stare se deteriorează rata medie de
faliment creşte, ca şi pierderile cauzate de aceste falimente, iar când această stare se îmbunătăţeşte, efectul
este contrar. Aşadar, factorii de risc şi corelaţia între cele 4 modele poate fi privită ca fiind în legătură până
la un anumit nivel cu o serie de factori macroeconomici şi de risc sistemic, care descriu evoluţia condiţiilor
economice.
În prezent, în Europa, tehnicile de evaluare şi de management al riscurilor sunt în plină expansiune. Ele
sunt utilizate din ce în ce mai mult în managementul performant al instituţiilor de credit pentru a se da un
răspuns eficient la întrebările ridicate de acest tip de risc, generat şi amplificat de schimbările intense care au
avut loc atât în domeniul financiar-bancar, cât şi în cel instituţional.
România este într-un stadiu incipient în ceea ce priveşte utilizarea noilor tehnici de management al
riscului de credit, dominând încă tehnicile tradiţionale. Integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană şi mai
târziu în Uniunea Monetară Europeană amplifică vulnerabilitatea în faţa riscului extern de creditare. Pe de
altă parte adoptarea modelelor noi, moderne, de management al riscului de credit presupune existenţa unor
baze de date pentru o perioadă suficient de lungă, privind probabilitatea diferitelor evenimente de creditare
(migraţie/faliment), rate de recuperare în cazul falimentului şi existenţa modelelor viabile care permit
estimarea ratelor de dobânzi spot şi forward în viitor. În prezent foarte puţine emisiuni de titluri de credit ale
firmelor româneşti au un rating extern favorabil stabilit de către agenţii internaţionale de rating, cum ar fi
Standard&Poor’s sau Moody’s.
Singura soluţie, care pare să fie acceptată de către manageri, o reprezintă prelungirea perioadei de
aşteptare până când vom atinge o situaţie economică şi financiară stabilă. Aceasta nu înseamnă că instituţiile
financiare din România, băncile, nu trebuie să conlucreze împreună, să creeze un cadru de stabilitate care, la
rândul său, să impună dezvoltarea şi implementarea propriului sistem de rating intern bazat pe indicatori
economici şi financiari ce să permită comparaţia şi care, ulterior, va trebui ajustat la sistemul de rating utilizat
la nivel European.

37
 5. RISCUL DE ŢARĂ ÎN CONTEXTUL AFACERILOR ECONOMICO-
FINANCIARE INTERNAŢIONALE

5.1. Origini ale riscului de ţară

Literatura economică s-a preocupat, în paralel cu definirea riscului de ţară, şi cu formularea de soluţii pentru
contracararea acestuia, şi cu identificarea surselor acestui risc.
Din această perspectivă, putem evoca două direcţii principale:

• Interferenţa, conflictul între guvernele naţionale şi operaţiunile specifice afacerilor economico-financiare

internaţionale;
• Instabilitatea mediului (este vorba în principal de macromediu) şi influenţa sa asupra condiţiilor de derulare a
afacerilor internaţionale.

Prima abordare asociază originile riscului cu actele suverane ale guvernelor, climatul politic
reprezentând un factor de prim rang28. Riscul de ţară provine din decizii şi acţiuni suverane contrare
intereselor agenţilor economici străini – aparţinând diferitelor categorii – care derulează afaceri în statul
respectiv.
A doua viziune, introdusă de autori precum Robock (1971) şi Root (1972) şi mai apoi dezvoltată în
literatură până în prezent, se concentrează pe instabilitatea climatului de afaceri din statul străin. Semantica
este mai largă în acest caz, deoarece în analiză nu sunt incluse doar sursele guvernamentale, politice de risc,
ci şi cauze specifice economiei considerate – vulnerabilităţi economice, factori sociali, culturali, etc.. Tot aici
putem include şi riscurile naturale caracteristice unei ţări (fenomene naturale precum seisme, tornade, etc.).
Toate aceste elemente sunt de natură să dăuneze funcţionării eficiente a organizaţiei în străinătate. Astfel,
orice schimbare în mediul de afaceri sau diferenţă faţă de mediul din ţara de origine a organizaţiei devine o
potenţială sursă de risc.

Studiind termenul de “instabilitate a mediului”, semnificaţiile acestuia, Fitzpatrick (1983)29 identifică

câteva noi piste de analiză:

• Riscul în termeni de evenimente de natură politică;

• Riscul politic în termeni de mediu şi izolare – fiecare schimbare în mediu constituind un nou risc, cu impact
asupra activităţii întreprinderii;
• Riscul în termeni de consecinţe ale derulării de activităţi într-un mediu necunoscut30.

Originile riscului de ţară pot fi clasificate31 şi ca origini de natură politică şi origini de natură
economică. Primele sunt profund legate de principiul suveranităţii, şi, chiar într-un context actual al
diminuării importanţei acestuia, influenţa lor rămâne puternică. Riscul politic poate fi amorsat fie de situaţia
internă dintr-o ţară, fie de relaţiile între două sau mai multe state. Prima situaţie implică măsuri care îi
vizează în mod direct pe agenţii economici străini (naţionalizări, excluderea din anumite domenii de
activitate32, etc.), în vreme ce a doua presupune consecinţe ale evoluţiilor relaţiilor internaţionale (sechestrări
de bunuri, boicotări, etc.).

28
Political risks arise from the actions of national governments which interfere with or prevent business transactions, or
change the terms of agreements, or cause the confiscation of wholly or partially owned business property. (Weston şi
Sorge, 1972, in Bouchet, M. H., Clark, E., Groslambert, B., op. cit., p. 13).
29
Fitzpatrick, M., The Defnition and Assessment of Political Risk in International Business: A Review of the Literature,
Academy of Management Review, aprilie 1983 , in Bouchet, M. H., Clark, E., Groslambert, B., op. cit., p. 13.
30
Countries where the environment is strange and not understood. – Ibidem, p. 13.
31
Hurson, Christian, Ricci-Xella, Nadine, Doumpos, Michael, Zopounidis, Constantin, op. cit., p. 12.
32
Spre exemplu, în Iordania (servicii comerciale) ori Qatar (domeniul bancar şi cel al asigurărilor).
38
 Bernard Marois33 a fost printre primii autori care au analizat elementele generatoare ale riscului de
ţară declinate în context politic al statului străin şi cadru economico-financiar al acestuia.
Patru puncte esenţiale – pe care le reproducem în tabelul de mai jos – sunt considerate ca
determinante în dimensionarea contextului politic, profund legat de principiul suveranităţii; remarcăm
preocuparea pentru identificarea anumitor “semne prevestitoare” ale escaladării riscului:

Tabel 5.1. Contextul politic, sursă a riscului de ţară

1. Surse geografice ale
riscului politic
2. Cauze ale apariţiei
riscului politic
3. Elemente premergătoare a) Dezvoltarea unor filosofii politice ostile investiţiilor străine: marxism,
(“semne prevestitoare”)
4. Manifestări ale riscului
politic
Sursa: Prelucare după Marois, B., Le risque pays, PUF, Paris, 1990.
a) Risc politic localizat într-un stat – decizii suverane (ex: exproprierea
filialei unei companii străine, repudierea datoriei externe);
b) Risc politic localizat la interferenţa a două state (ex: sancţiuni aplicate
agenţilor economici resortisanţi dintr-un stat aflat în conflict cu ţara-gazdă
– cazul conflictului britanico-argentinian, cu represalii asupra companiilor
engleze din Argentina şi blocarea conturilor argentiniene în bănci britanice).
a) Motivaţii ideologice – naţionalism, xenofobie, revoluţii;
b) Motivaţii economice (strâns legate de cele politice) – spre exemplu, un
stat care se confruntă cu grave dificultăţi economice poate fi tentat să
confişte active străine, justificarea fiind de natură ideologică, politică;
c) Motivaţii sociologice – conflicte etnice, conflicte religioase, obiceiuri
culturale;
d) Motivaţii psihologice – spre exemplu, personalitatea unor dictatori, care
nu face decât să agraveze o situaţie deja dificilă.
naţionalism, anumite forme de socialism, etc.;
b) Apariţia unor conflicte interne de ordin etnic, religios, social, traduse prin
diverse incidente violente;
c) Independenţa politică recentă sau apropiată;
d) Formarea unor noi alianţe internaţionale sau regionale;
e) Prezenţa unor grupuri de presiune ostile implantării firmelor străine.
a) Evenimente particulare – război, distrugere de bunuri, lovituri de stat,
greve, paralizarea serviciilor publice;
b) Decizii punctuale – legi, decrete, ordonanţe care lezează interesele
străine;
c) Climat general de investiţii – ostilitate, dificultăţi administrative, etc.

Cadrul economico-financiar este dezvoltat pe trei puncte:

Tabel 5.2. Cadrul economico-financiar, sursă a riscului de ţară

1. Cauze ale apariţiei riscului
economico-financiar
2. Îndatorarea externă a statelor a) Creşterea în valoare absolută a cuantumului total al datoriei
a) Adoptarea unei politici monetare laxiste;
b) Existenţa unui deficit bugetar masiv;
c) Practicarea de restricţii de natură protecţionistă la importuri;
d) Blocarea preţurilor;
e) Restricţii de creditare;
f) Politici fiscale neadaptate;
g) Creşterea îndatorării, etc.
externe a statelor în curs de dezvoltare;
b) Concentrarea datoriei – un număr redus de state cumulează o
parte însemnată a datoriei externe totale (dpdv global);
c) Privatizarea datoriei;

33
Marois, B., op. cit., p. 11-26.
39

3. Soluţii pentru ieşirea din criză
d) Creşterea datoriei pe termen scurt;
e) Creşterea ponderii datoriei suverane;
f) Creşterea ratei dobânzii;
g) Creşterea volatilităţii capitalurilor – în cazul Mexicului, ieşirile de
capitaluri în intervalul ’77-’87 au cumulat 45 miliarde dolari; în
Grecia, 8 miliarde de euro au fost retrase din bănci de către
întreprinderi sau menaje în ianuarie şi februarie 2010, echivalentul a
4% din PIB, conform unui studiu Commerzbank34.
a) Reducerea datoriei;
b) Noi credite cu dobânzi avantajoase (poate apărea o contradicţie
aici în raport cu soluţia anterioară);
c) Restructurarea datoriei – Clubul de la Paris35 (pentru componenta
publică a datoriei) şi cel de la Londra36 (în ceea ce priveşte
componenta privată a datoriei);

Sursa: Prelucare după Marois, B., Le risque pays, PUF, Paris, 1990.

În literatura de specialitate, definirea globală a riscului politic se dovedeşte a fi extrem de dificilă,

fapt ce a dus la introducerea mai multor metode de clasificare. Încă de la începutul anilor 1970, autori precum
Robock au scris despre declinarea riscului politic în risc macropolitic şi risc micropolitic. Aşa cum putem
deduce din denumire, primul are un caracter general, în vreme ce al doilea nu priveşte decât anumiţi agenţi
economici.
Mai târziu, autori precum Jalland sau Channon (1979) au dezvoltat în studiile lor mai multe categorii
de risc politic:

Riscuri datorate unor intervenţii din sfera reglementării standard, aplicabile tuturor agenţilor economici;

Riscuri cu originea în intervenţii discriminatorii care avantajează un agent în raport cu altul;

Riscuri legate de intervenţii cu caracter selectiv, aplicabile anumitor agenţi.

Alte clasificări37 privind riscul politic multiplică grupele de risc:

• Risc politic privind activele unei întreprinderi;
• Risc politic organizaţional, care vizează procesele decizionale;
• Risc politic operaţional legat e accesul la importuri;
• Risc politic de piaţă, relativ la vânzări şi dezvoltarea agentului economic;
• Riscuri statutare (exemplu: modificarea reglementărilor, legilor);
• Riscuri politice contractuale (anularea unor contracte);
• Riscuri politice privind proprietatea: naţionalizări, exproprieri, etc.
Analiza recentă a originilor riscului de ţară rămâne apropiată de cea a lui Bernard Marois; în alte
accepţiuni, sursele politice38 ale riscului pot fi de natură:

Economică (politici economice ale statului);

Ideologică – războaie civile, lovituri de stat, escaladarea naţionalismului, etc.;

Sociologică – conflicte etnice, tradiţii culturale, etc.
Remarcăm absenţa surselor psihologice şi geografice, primele fiind asimilare celor sociologice, în
vreme de motivaţiile geografice pot fi legate de ideologia statului analizat.
Originile economice şi financiare ale riscului de ţară sunt tot mai analizate în ultima perioadă de
timp, şi aceasta deoarece au devenit principalele surse de risc. De multe ori, ele sunt legate de politici
economice eronate sau de natură protecţionistă: politică monetară deficitară, menţinerea deficitelor publice

34
http://www.news-banques.com/inquietudes-sur-un-risque-de-fuite-des-capitaux-de-grece-etude/012125110/.
35
creat în 1956, ca urmare a cererii de reeşalonare a datoriei argentiniene. Negocierile vizează în mod exclusiv creanţele
publice şi împrumuturile garantate. Lucrările Clubului se deschid la cererea ţării debitoare.
36
priveşte creanţele private, prima întâlnire având loc în 1976, în contextul problemelor statului Zair.
37
Overholt, 1982, Lax, 1983, etc.
38
Hurson, Christian, Ricci-Xella, Nadine, Doumpos, Michael, Zopounidis, Constantin, op. cit., p. 13.
40
 semnificative, prezenţa unei datorii externe totale mult prea mari, protejarea excesivă a agenţilor economici
autohtoni, etc., şi se traduc prin inflaţie, inconvertibilitate monetară, penurie de devize, etc.
Sursele politice, economice şi financiare ale riscului de ţară sunt multiplicate şi întărite de noul
context internaţional39. Acesta se caracterizează printr-o geopolitică în continuă schimbare; state precum
Coreea de Nord sunt susceptibile a deveni centrul unor noi zone de conflict, în vreme ce India şi Asia
Meridională reprezintă piloni ai unui nou edificiu economic. Construcţia europeană, deşi afectată , printre
altele, de actuala criză a datoriilor suverane, îşi continuă drumul, în vreme ce SUA vizează stabilizarea
contextului economic şi social. America de Sud pare să fi depăşit momentul delicat de la începutul anilor
2000.
Un număr semnificativ de regiuni ale lumii prezintă actualmente un risc politic crescut: Asia Centrală
(Afganistan, Irak, Siria), Asia Orientală (Coreea de Nord), Orientul Mijlociu (conflictul israelo-palestinian,
spre exemplu), Africa40; acest risc este asezonat de o escaladare a tensiunilor şi manifestarea terorismului,
mult dincolo de graniţele geografice ale zonelor de conflict.
Pe de altă parte, noul context internaţional semnifică şi victoria mondializării, diminuarea puterii
statelor naţionale, liberalizarea – atât de controversată astăzi – a pieţelor financiare şi a fluxurilor
comerciale. Pieţele financiare au dobândit în ultima perioadă un caracter global, statele în curs de dezvoltare
devenind actori activi ai acestora. Astfel, o dată cu intensificarea mişcării capitalurilor la nivel internaţional,
remarcăm faptul că datoriile statelor emergente devin tot mai mult de natură obligatară. În acelaşi timp, noile
tehnologii de informare şi comunicare fac derularea oricărei operaţiuni mult mai rapidă ca în trecut, tot mai
multe dintre acestea desfăşurându-se în timp real.
Desigur, cele mai multe argumente le vom găsi în favoarea unei astfel de evoluţii, intensificarea
concurenţei şi reducerea protecţionismului favorizând în mod categoric consumatorii. Cu toate acestea,
mutaţiile evocate mai sus pot deveni ele însele surse de risc, de instabilitate socială şi economică. Un
exemplu elocvent în acest sens îl constituie riscurile legate de plăţile electronice ori de decizie eronată
datorate reducerii timpului de reacţie.

5.2. Componente ale riscului de ţară

O serie de instrumente de clasificare ne stau la dispoziţie în demersul de identificare a componentelor

riscului de ţară41. În primul rând, originea riscului sugerează existenţa câtorva dimensiuni, câtorva
componente principale:

 Dimensiunea (componenta) socio-politică;

 Dimensiunea (componenta) economico-financiară;
 Dimensiunea (componenta) naturală a riscului de ţară.

În funcţie de interesele lor, diverşii autori dau prioritate în studiile lor fie riscului politic, analizând
diferitele consecinţe ale acestuia asupra investitorilor sau altor categorii de actori economici, fie riscului
bancar, dezvoltând problematica riscului suveran şi a celui de transfer. Alţii, în special în sfera asigurărilor,
pun sub lupă dezastrele naturale şi impactul acestora asupra afacerilor internaţionale.
Primele două componente ne apar a fi într-o relaţie de completare reciprocă, de complementaritate,
deoarece deciziile economice înglobează adesea o componentă politică, iar, la rândul lor, fenomenele
economice pot antrena evenimente politice.

39
Ne aflăm astăzi faţă în faţă cu un nou context internaţional, cu o mutaţie a conceptului de risc şi o transformare a
naturii crizelor. – Chaigneau (2001), in Hurson, Christian, Ricci-Xella, Nadine, Doumpos, Michael, Zopounidis,
Constantin, op. cit., p. 14.
40
Continentul grupează jumătate din conflictele identificate la nivel mondial (Ibidem, p. 14.).
41
Riscul politic, riscul suveran, riscul de transfer, riscul de credit, riscul de piaţă se dovedesc a fi componentele
principale ale riscului de ţară.
41
 Componenta politică a riscului de ţară este strâns legată de măsurile şi deciziile luate de către
autorităţile statelor considerate, în vreme ce componenta economico-financiară este descrisă de fragilităţile
micro şi macroeconomice, starea sistemului bancar, etc.
De asemenea, componentele riscului de ţară depind de actorii economici vizaţi – investitori, bănci,
exportatori. În funcţie de nivelul la care se manifestă, ele vor avea un caracter micro- sau macro-. Diferenţa
este deci dată de agenţii economici analizaţi; din perspectiva celor care derulează activităţi peste hotare,
relaţia cu riscul micro- repreciv macro- poate fi detaliată astfel:

Riscurile macroeconomice vizează cu precădere întreprinderile care vând sau produc în străinătate, dar şi
băncile;

Riscurile cu caracter microeconomic afectează în principal proiecte investiţionale şi afaceri economico-
financiare derulate între agenţi.
Componenţa variată a riscului de ţară, veritabil „mozaic” de riscuri, este subliniată şi de varietatea
indicatorilor care descriu starea de sănătate a unui stat. Pornind de la cei specifici datoriei externe
(Datorie/PIB, Datorie/Exporturi, servicul datoriei), şi continuând cu cei ai stabilităţii macroeconomice
(inflaţie, echilibru bugetar, convertibilitate) ori ai lichidităţii (ponderea datoriei pe termen scurt în datoria
totală, nivelul Rezervelor în devize/Importuri, etc.), aceştia descriu fenomene economice, influenţate profund
de comportamente politice. Acestea din urmă sunt modelate în multe cazuri şi de factori externi, relaţiile
geopolitice fiind extrem de importante în acest context.

5.3. Forme de manifestare ale riscului de ţară

Datorită faptului că riscul de ţară reprezintă în realitate un set de riscuri, “o constelaţie” de riscuri,
formele sale de manifestare sunt multiple. În subcapitolul anterior am aruncat o rapidă privire asupra
originilor riscului de ţară; în continuare, ne îndreptăm atenţia asupra modului in care acesta îşi face simţită
prezenţa în viaţa economică.
Materializarea riscului de ţară este potenţată de anumite elemente perturbatoare şi declanşatoare
deopotrivă; aceasta poate fi înţeleasă ca activarea tuturor forţelor interne şi externe de natură economică,
politică şi socială care pot conduce la apariţia unor evenimente generatoare de pierderi42.

Figura 5.1. Producerea riscului de ţară

evenimente
Materializarea
Factori de risc riscului de ţară
Sursa: Păun, C., Păun, L., op. cit., p. 57.

Producerea riscului poate însemna43:

Pierderea unor active reale (capacităţi de producţie, spre exemplu – urmare a unor naţionalizări, distrugeri)
sau financiare (nerambursarea unei datorii);

42
Păun, C., Păun, L., op. cit., p. 56.
43
Marois, B., op. cit., p. 10.
42
 Figura 5.2. Riscul de ţară şi activele din străinătate – violenţă şi vizibilitate a sinistrului

Grad de
vizibilitate +++
- confiscare
Distrugerea activelor:
- expropriere
- parţială
-Afectarea
“indigenizarea” capitalului
funcţionării - totală
normale a filialei străine:

- reglementări aspre;
- constrângeri;
Grad de violenţă +++
- fiscalitate
discriminatorie, etc.
Sursa: Marois, B., op. cit., p. 27.

Un cost de oportunitate (anularea unui contract, etc.);

Pericole vizând viaţa persoanelor (asasinate, etc.);

Pericole industriale (deterioarea utilajelor, spre exemplu).

Încă din momentul definirii riscului de ţară, o serie de căi de manifestare a acestuia au devenit
evidente: riscul politic, riscul suveran, riscul de transfer, riscul economic, riscul financiar, riscul sistemic,
etc.
Acestea nu sunt altceva decât expresia faptică a surselor riscurilor respective.
Pornind de la aceste surse, manifestările riscului de ţară pot fi sistematizate în mai multe moduri;
reproducem mai departe sistematizarea propusă de Michel Bouchet, Ephraim Clark şi Bertrand Groslambert:

Tabel 5.3. Forme de manifestare a riscului de ţară (în funcţie de componenta vizată)
Risc socio-politic Risc economic Risc natural
Risc politic Politică Risc social Nivel Nivel
guvernamentală macroeconomic microeconomic
Schimbări pe Modificarea Mişcări Riscuri Riscuri Seisme şi alte
scena politică – tipului de sociale cu macroeconomice microeconomice dezastre
decizii noi ce politică a scopul de a specifice ţării specifice ţării
afectează agenţii autorităţilor influenţa gazdă gazdă
economici locale firmele
străini străine sau
politicile
guvernului
Sursa: Bouchet, M. H., Clark, E., Groslambert, B., Country Risk Assessment – A Guide to Global
Investment Strategy, Ed. Wiley, 2003, p. 16.

O altă descriere a formelor de manifestare ale riscului de ţară este oferită de Christian Hurson şi
coautori44; astfel, riscul se poate materializa în următoarele moduri: evenimente istorice (război, schimbare de
regim, terorism, mişcări sociale, etc.), măsuri/decizii legislative şi/sau administrative discriminatorii
(fiscalitate, etc.), climat de afaceri (hărţuire administrativă/judiciară), diverse blocaje (transferuri financiare,
spre exemplu).

Riscul suveran versus riscul de transfer

44
Hurson, C., Ricci-Xella, N., Doumpos, M., Zopounidis, C., op. cit., p. 12.
43
 Riscul suveran şi cel de transfer45 reprezintă două forme clasice de manifestare a riscului pentru un
agent (bancă, investitor) care derulează operaţiuni economico-financiare într-un stat străin.
Prezentăm în continuare, în paralel, câteva consideraţii cu privire la cele două riscuri, cu scopul de a
reliefa diferenţele existente:

Tabel 5.4. Riscul suveran şi riscul de transfer – prezentare comparativă

Riscul suveran
- are în vedere doar creditele acordate unor guverne
străine (sau garantate de către acestea), credite ce
compun datoria publică externă a acelei ţări; poate
afecta atât subiecţi de drept public cât şi privat;
- acest tip de risc îşi are sursa în probabilitatea ca la
un moment dat guvernul ţării debitoare să nu poată
sau să nu dorească să ramburseze datoria externă.
Forme de materializare: riscul de reeşalonare, de
renegociere sau de repudiere a datoriei externe.
- două situaţii sunt la originea riscului: incapacitatea
de plată (I) şi refuzul de a rambursa datoriile (II).
- incapacitatea de plată a unui stat (I) şi, pe cale de
consecinţă, a unor instituţii publice, este influenţată
de dimensiunea datoriei, volumul acesteia, dar şi de
caracterul limitat al sumelor disponibile. Statul în
cauză este de bună credinţă; în acest context, două
cazuri trebuie menţionate:
1) în primul dintre ele avem de-a face cu o criză de
lichiditate, datoriile exigibile fiind la acel moment
superioare resurselor disponibile, dar nu resurselor
totale ale statului (indiferent de momentul
maturităţii lor);
2) în cazul al doilea, criza de insolvabilitate este cea
care se manifestă;
- lipsa voinţei de a realiza plata (II), deşi poate fi
influenţată de dimensiunea datoriei, implică în
primul rând o decizie politică; buna credinţă a
statului respectiv este pusă sub semnul întrebării;
- imposibilitatea unui demers juridic46.
Riscul de transfer
- se aseamănă în parte cu riscul suveran, în sensul că
vizează tot neefectuarea unei plăţi;
- are în vedere fluxurile băneşti generate de
investiţiile în străinătate; cu scopul de a descuraja
scurgerea de fonduri în afara graniţelor ţării, statul
poate întârzia ori chiar refuza schimbul valutar;
- în unele cazuri, refuzul autorităţilor de a permite
schimbul valutar are la bază lipsa unor fonduri
valutare suficiente pentru a onora aceste cereri.
Consecinţă: firmele străine sunt “stimulate” să
reinvestească fără o intenţie proprie în acest sens
profiturile obţinute în economia ţării gazdă, ori se
văd nevoite să identifice alte forme de recuperare a
profiturilor.
- riscul de transfer afectează numai subiecţi de drept
privat şi nu este similar cu incapacitatea de plată a
debitorului. Explicaţie: acest tip de risc nu este
determinat de insolvabilitatea debitorului, care este
în măsură şi doreşte să îşi îndeplinească obligaţiile,
ci de localizarea sa într-un anumit stat al cărui
guvern restricţionează ieşirile în devize în afara
graniţelor naţionale, împiedicând astfel rambursarea
creditului ori efectuarea plăţii;
- demers juridic posibil.

În cele ce urmează, ne propunem să inventariem câteva forme de manifestare ale riscului de ţară,
oferind şi câteva exemple reale:
o Dezastre naturale – acestea afectează operaţiunile agenţilor economici în străinătate,
traducându-se, spre exemplu, prin distrugerea unor capacităţi de producţie, şi chiar prin

45
Întâlnit uneori şi sub denumirea de risc de non-transfer, pentru a sublinia semnificaţia producerii sale.
46
Este dificil de vorbit despre insolvabilitatea unei naţiuni; repudierea din partea unui stat a datoriei sale externe nu
presupune declararea insolvabilităţii statului la fel ca pentru un individ sau o firmă (a se vedea şi cazul Chinei în 1949,
Cuba în 1961, Coreea de Nord în 1964, când niciun creditor nu a avut posibilitatea de a declarea statul respectiv ca fiind
insolvent). Totuşi, unele state, pentru a atrage investitori, au renunţat la imunitate şi s-au pus la dispoziţia tribunalelor
internaţionale – cel mai important la nivel mondial fiind Centrul Internaţional de Reglementare a Disputelor în Investiţii
(CIRDI) face parte din grupul Băncii Mondiale; acesta a fost creat în 1966 cu scopul de a arbitra între state şi investitori
privaţi străini (pune la dispoziţia investitorilor străini şi a guvernelor interesate proceduri neimperative de natură să
faciliteze rezolvarea diferendelor atunci când acestea apar / este un organism independent, apelul la el fiind voluntar /
numărul total de cazuri înregistrate este de 184, din care 25 în anul financiar 2005 / pentru activitatea desfăşurată se
percep taxe; atunci când cheltuielile depăşesc veniturile din taxele încasate se apelează la statele contractante membre
ale BIRD, în funcţie de cota subscrisă la capital).
44
 întreruperea activităţii47; cutremurul de pământ din Turcia (17 august 1999) sau cel din Haiti
(12 ianuarie 2010), pe lângă zecile de mii de victime şi distrugerile materiale cauzate, au
însemnat şi înregistrarea unor pierderi enorme pentru corporaţiile multinaţionale prezente în
statele respective – de exemplu, Anika Therapeutics, o companie farmaceutică americană, a
înregistrat pierderi uriaşe datorită faptului că Biomeks, distribuitorul său din Turcia (pentru
Israel, Spania şi Turcia), a încetat să funcţioneze după seism;
o Riscuri legate de condiţiile socio-politice ale statului-gazdă – acestea grupează acţiunile şi
factorii ce emană de la autoritatea politică ori grupări sociale din cadrul unei ţări, şi care
afectează negativ activitatea firmelor străine (risc social48, guvernamental49, politic50 –
Miller51, 1992); în Franţa, spre exemplu, acţiunile conduse de José Bové52, în principal
împotriva francizei McDonald’s, au avut un impact considerabil; în Birmania (Uniunea
Myanmar), stat din sud-estul Asiei, apropierea unor multinaţionale de gruparea de natură
militară conducătoare, cunoscută pentru violarea drepturilor omului, a provocat o campanie53
soldată cu retragerea mai multor corporaţii; în state sud-americane precum Columbia sau
Mexic, agresiuni fizice, răpiri ale angajaţilor multinaţionalelor au avut loc în mod curent
(peste 2000 de cazuri în 2001, doar în Columbia); aceste din urmă riscuri mai sunt cunoscute
şi sub denumirea de riscuri vizând libertatea şi sănătatea angajaţilor din străinătate54;
o Riscuri juridice generate de geopolitică – două forme de risc pot fi identificate în acest
context: în primul rând, sancţiuni economice, şi, în al doilea rând, schimbări în reglementare,
legislaţie; subliniem importanţa unor decizii precum creşterea taxelor vamale, introducerea
de noi bariere netarifare, etc.;
o Riscuri macroeconomice şi microeconomice specifice statului-gazdă – riscurile
macroeconomice vizează toate întreprinderile străine, în vreme ce categoria riscurilor
microeconomice priveşte anumite sectoare de activitate, anumite întreprinderi. Manifestarea
presupune, la nivel macroeconomic, variaţii55 ale mediului economic general – preţuri
(inflaţie galopantă), depreciere monetară, rate ale dobânzilor, rate de schimb valutar,

47
Un studiu al companiei Munich Re, specializată în asigurări contra dezastrelor, estimează costurile dezastrelor naturale
la aproximativ 300 miliarde dolari anual în 2050, o creştere cu 750% faţă de 2007. Printre factorii amintiţi se numără
schimbările climatice, urbanizarea în creştere în statele în curs de dezvoltare, etc. Aproximativ 90% din dezastrele
naturale au loc în prezent în statele în curs de dezvoltare (http://www.allbusiness.com/operations/disaster-
preparedness/671298-1.html).
48
Desemnează acţiuni colective ale organizaţiilor non-guvernamentale, sindicatelor, etc., care vizează influenţarea
acţiunilor firmelor străine; aceste “presiuni” pot fi exercitate în mod direct, ori prin intermediul autorităţilor (“lobby” pe
lângă guvernele naţionale pentru ca acestea din urmă să exercite influenţe asupra acţiunilor multinaţionalelor).
49
Decizii ale autorităţilor locale în detrimentul companiilor străine: exproprieri, naţionalizări (subliniem recunoaşterea
suveranităţii statelor naţionale de către Carta Naţiunilor Unite; pe cale de consecinţă, exproprierea este permisă cu
condiţia indemnizării), confiscări, restricţii comerciale, reglementări valutare nefavorabile, etc. Un exemplu în acest sens
îl reprezintă disputa din 2002 dintre Uniunea Europeană şi SUA cu privire la comerţul cu oţel; măsurile protecţioniste
luate de americani (taxe vamale de 30% la importul de oţel) afectând serios producătorii de oţel de pe bătrânul continent.
Remarcăm faptul că, în ultima perioadă, naţionalizările tind să fie înlocuite de “indigenizarea” capitalului, metodă mai
puţin agresivă.
50
Schimbări în sistemul politic în măsură să afecteze afacerile străine din respectivul stat.
51
Miller, K., A Framework for Integrated Risk Management in International Business, Journal of International Business
Studies, 23,1992, p. 311-331.
52
Fermier şi sindicalist francez, actualmente europarlamentar, Bové este cunoscut ca un activist anti-globalizare,
notorietatea sa fiind legată, printre altele, de distrugerea în 1999 a francizei McDonald’s din Millau, Franţa.
53
O listă a companiilor multinaţionale retrase din Birmania (până în anul 2003) este disponibilă la adresa web
http://www.irrawaddy.org/research_show.php?art_id=457. Printre susţinătorii campaniei menţionate se numără şi Aung
San Suu Kyi, politician, laureată a Premiului Nobel pentru Pace în anul 1991; în opoziţie cu actuala conducere de
factură militară, aceasta se află în arest la domiciliu – cu mici întreruperi – din anul 1990 (a se vedea şi
www.freeburmacoalition.org).
54
Riscurile presupun privarea de libertate, şantaj, atentate şi alte forme de violenţă, mergând până la asasinate.
55
Putem evoca aici hiperinflaţia înregistrată în statele Americii latine în anii 1980, sau chiar perioada 1992-1993 în
România, când rata anuală a inflaţiei (IPC) a ajuns să depăşească 250%.
45
 inconvertibilitate monetară56, etc., în vreme ce din punct de vedere microeconomic riscul se
traduce în evenimentele nefaste survenite la nivel de firmă sau sector (spre exemplu,
variaţiile cursurilor de schimb pot provoca pierderi importante pentru întreprinderi57 – a se
vedea cazul aprecierii lirei sterline la începutul anilor 2000, şi pierderile generate pentru
compania germană BMW, în cadrul comercializării mărcii Rover – risc macroeconomic;
creşterea preţurilor la anumite materii prime achiziţionate pe pieţele locale, ori dificultăţile
de marketing58, de promovare, constituie exemple de risc microeconomic).

Manifestarea riscului de ţară este dezvoltată în literatura economică din diverse perspective; în
funcţie de natura agentului economic vizat de risc, manifestările sunt clasificate în:

Expunere comercială – expunerea la risc a firmelor ce desfăşoară activităţi comerciale

internaţionale; în acest context, sunt dezvoltate riscurile induse de către mondializare (riscul
cultural59, riscul etic60), riscurile induse de schimburile electronice (comerţul electronic),
conflictele comerciale61 (conflicte legate de accesul la pieţe62, conflicte legate de apărarea
comercială63, conflictele ocazionate de practicile neloiale (anticoncurenţiale)64, precum şi
conflictele comerciale de natură geopolitică65);
Expunerea industrială – vizează evenimente accidentale cu consecinţe nefaste asupra
persoanelor, bunurilor materiale, mediului. Manifestarea riscului poate privi un proiect
industrial al unei companii, dar şi o filială a acesteia. Christian Hurson66 şi coautorii
subliniază faptul că riscul politic de naţionalizare este cu atât mai mare cu cât o investiţie
este mai importantă pentru statul-gazdă, şi este în mod tradiţional mai ridicat în anumite
sectoare: telecomunicaţii, sectorul energetic, activităţi miniere sau bancare. Pe de altă parte,
întreprinderile de mari dimensiuni sunt mai expuse decât cele de dimensiuni reduse. Totuşi,
riscul scade o dată cu creşterea complexităţii activităţii filialei (complexitate tehnologică,
implicare într-un sistem internaţional de producţie, etc.), fiind în acelaşi timp în relaţie cu

56
Bernard Marois subliniează interdependenţa fenomenelor de acest tip: Inflaţia provoacă deprecierea monetară, care
la rândul său alimentează inflaţia prin intermediul importurilor, devenite mai scumpe; slăbirea monedei naţionale duce
în final la inconvertibilitate; pentru a ieşi din acest cerc vicios, statul încearcă reducerea importurilor şi creşterea
exporturilor, introducând măsuri discriminatorii faţă de întreprinderile străine – Marois, B., op. cit., p. 18.
57
În cazul României, actuala apreciere a leului faţă de euro este susceptibilă a dăuna exportatorilor; în trecutul recent,
deprecierea monedei naţionale a antrenat creşterea competitivităţii exporturilor. Subliniem în acest context faptul că
deprecierea monedei indigene poate determina creşterea cotei de piaţă a multinaţionalelor care produc pentru export, un
risc produs în economia respectivă constituind astfel o şansă pentru unii actori economici (a se vedea şi cazul grupurilor
americane prezente în Mexic în perioada 1994-1995).
58
Dificultăţile companiei Danone în China (produse neadaptate, necesitatea parteneriatului local – Zong Qinghou,
actualmente încheiat), ori succesul L’Oréal în faţa Revlon în Asia (compania americană recursese la imaginea lui Cindy
Crawford, în vreme ce L’Oréal apelase la o vedetă asiatică).
59
Presupune transformarea diferenţelor culturale în bariere reale privind buna funcţionare a întreprinderii.
60
Se referă în principal la eşecul politicilor de comunicare ale companiilor, contradicţiile cu principiile, valorile unei
populaţii.
61
Cea mai importantă manifestare a riscului o reprezintă din această perspectivă neplata unui exportator de către
importator, din diverse considerente; de asemenea, pot fi amintite – în acelaşi context – disfuncţiile privind intrarea
cumpărătorului în posesia mărfii.
62
Desemnează în primul rând efectele obstacolelor tarifare şi non-tarifare asupra activităţii întreprinderilor: taxe vamale,
restricţii la importuri, contingente, necesitatea satisfacerii unor norme şi standarde, garanţiile nejustificate, etc.
63
Se referă la efectele măsurilor de apărare comercială (taxe antisubvenţie, antidumping, etc.) şi conflictele declanşate
de aplicarea acestora.
64
Se remarcă, în ultima perioadă de timp, diversificarea practicilor comerciale neloiale: dumping (monetar – utilizarea
monedei în folosul obiectivelor comerciale; fiscal – problematica paradisurilor fiscale, de exemplu; social – un subiect
delicat, dezavantajele sociale pe care acesta este considerat a fi edificat fiind greu de cuantificat; ecologic – diminuarea
costurilor de producţie în dauna mediului inconjurător), contrafacere, piratare, corupţie. De asemenea, numărul de litigii
între corporaţii pare să crească (Microsoft versus Intel, spre exemplu).
65
Acestea sunt specifice pieţelor aflate în reconstrucţie în urma unor conflicte (Irak, Afganistan, etc.).
66
Hurson, C., Ricci-Xella, N., Doumpos, M., Zopounidis, C., op. cit., p. 27.
46
 specificul investitorului: naţionalitate, vechime pe piaţă, legături la nivel local, etc.
Expunerea industrială mai presupune manifestări ale riscului de ţară în termeni de preferinţă
a furnizorilor străini67, delocalizare industrială68 şi transport69;
Expunerea bancară70 – presupune riscul bancar, în termeni cât se poate de simpli
nerambursarea creditelor de către debitori; producerea riscului de ţară în acest context
implică riscul suveran, riscul de transfer, riscul de piaţă71, riscul operaţional72, riscul de
credit73. Tot aici evocăm întârzierile de plată74, plăţile incomplete, etc.

Deşi mai sus am evocat în mod distinct o serie de manifestări ale riscului de ţară, trebuie scos în
evidenţă faptul că, în realitate, adesea concretizarea unui risc presupune simultan mai multe forme; spre
exemplu, închiderea unei fabrici ca urmare a unui atac determină pierderea poziţiei pe piaţă, şi în cele din
urmă, diminuarea rentabilităţii filialei (riscul industrial, cel comercial şi cel financiar sunt interconectate în
acest scurt exemplu).

5.4. Perspective de analiză ale riscului de ţară

Studiul riscului de ţară se poate realiza din mai multe perspective. Dat fiind faptul că acest risc
implică mai multe categorii de agenţi economici, principalele unghiuri de analiză sunt tocmai cele ale
acestora; astfel, identificăm opticile:

creditorilor internaţionali, investitorilor, exportatorilor75;

debitorilor.
Din perspectiva creditorilor (în principal bănci), este evident că interesează în primul rând
posibilitatea unei incapacităţi – totală ori parţială – de onorare a datoriilor, ori o întârziere a plăţilor. Riscul
de ţară rămâne în acest caz în primul rând un risc suveran, dacă debitorul este reprezentat de statul străin
însuşi, dar şi unul privat, dacă împrumuturile au fost acordate unor actori economici privaţi străini

67
Preferinţa furnizorilor străini (din raţiuni de preţ şi/sau proximitate geografică) se poate traduce în calitate inferioară a
produselor/componentelor livrate, intervale mai lungi, nerespectarea unor prevederi contractuale, etc.
68
Atractivitatea costului redus cu factorul muncă este uneori însoţită de inconveniente precum productivitatea scăzută,
volatilitatea costurilor, dificultăţi în ceea ce priveşte organizarea şi transferul de tehnologie, risc organizaţional şi
operaţional, probleme de logistică, răspunsul deficitar la exigenţele pieţei, etc.
69
Pierderi de mărfuri, avarii, întârzieri, mult mai importante în cazul distanţelor lungi decât în cazul traseelor interne.
70
Un episod analizat pe larg implicând riscul bancar îl constituie criza datoriilor din anii 1980. Printre umările acesteia
se numără şi utilizarea unor noi metode de evaluare, unor noi indicatori de solvabilitate şi lichiditate. Acordurile Basel I
şi Basel II au furnizat, în 1988 şi respectiv 2004, o serie de recomandări în acest sens (amintim aici şi indicatori precum
indicatorul Cooke şi apoi McDonough, etc.).
71
Riscul la care sunt expuse activele financiare în legătură cu variaţiile globale ale indicilor bursieri. Deşi în prezent
indicatorii de solvabilitate sunt mai fiabili decât cei utilizaţi în trecut, volatilitatea capitalurilor mult mai mare menţine
riscul la cote ridicate.
72
Disfuncţii vizând procesele, sistemele interne şi externe instituţiilor bancare (spre exemplu, fraudele, diversele erori,
etc.).
73
Defineşte o pierdere potenţială generată de incapacitatea unei părţi de a-şi respecta angajamentele.
74
Întârzierile vizează creanţele bancare şi cele ale exportatorilor deopotrivă. De remarcat este faptul că frontiera între
diferitele sinistre este sensibilă: întârzierea unei plăţi se concretizează adesea în nerambursare, şi, uneori, în repudiere.
75
Riscurile la care sunt expuşi diverşii agenţi economici diferă semnificativ între ele. Terrier (2001) sublinia acest fapt
afirmând următoarele: este evident faptul că un exportator nu este subiect cu aceeaşi intensitate şi la aceleaşi riscuri ca
un investitor direct în străinătate. Spre exemplu, primul dintre ei va fi vizat în mod special de instabilitatea politică
dintr-un stat, în raport cu investitorul deja stabilit şi familiarizat cu mediul străin. În literatura de specialitate, se
remarcă câteva grupuri – mai mult sau mai puţin omogene – de autori care analizează riscul de ţară din diverse
perspective: 1) perspectiva investiţiilor străine directe (Root, 1968, Rummel şi Heenan, 1978, Brewer, 1981, Alon şi
Martin, 1998, Faouzi, 2006, etc.); 2) perspectiva datoriei externe a statelor şi probabilitatea apariţiei de dificultăţi privind
serviciul acesteia (Cline, 1971, Feder şi Just, 1977, Nagy, 1978, Feder, 1985, Cosset, 1992, Rivoli, 1997, Longueville,
2010, etc.); 3) perspectiva impactului riscului de ţară asupra investiţiilor de portofoliu (Grubel, 1968, Lessard, 1973,
Solnik, 1974, Stulz, 1984, Bekaert, 1995, Friedman, 1997, Meldrum, 1999, etc.).
47
 În cazul în care vorbim de investitori, apar diferenţe în funcţie de natura acestora; prima ipostază este
cea a investitorului industrial, care mizează pe beneficiile aduse de capacităţile de producţie create în statul
străin, în vreme ce a doua este a celui care achiziţionează diverse titluri. Primului îi poate fi asociat riscul
industrial, tradus prin problemele apărute în cadrul unui proces de aprovizionare, fabricaţie şi ulterior
vânzare. Acest risc poate presupune în egală măsură şi modificări de legislaţie bruşte contrare intereselor
investitorului, şi chiar decizii de naţionalizare, expropriere. Mai mult decât atât, tot în sfera aceasta se
situează şi riscul unei distrugeri de bunuri şi chiar ameninţarea siguranţei, a integrităţii angajaţilor din
străinătate.
În cazul în care soluţia aleasă de agentul economic ce îşi propune derularea de operaţiuni cu
străinătatea nu este canalul investiţiilor ci acela al exportului, apar în prim-plan riscuri specifice operaţiunilor
de export76. În ceea ce priveşte situaţia deţinătorului de titluri, iese în evidenţă riscul financiar77. Acest risc a
cunoscut o diversificare semnificativă în ultima perioadă, şi reprezintă un subiect de mare interes în literatura
economică contemporană.
Un aspect deosebit de important este legat de fiabilitatea definirii riscurilor, de circumscrierea corectă
a unei situaţii unei anumite categorii de risc. Astfel, analistul va trebui să evalueze corect situaţiile studiate,
pentru a nu genera confuzii în concluziile desprinse78.
La rândul lor, debitorii reprezintă o categorie de agenţi esenţială în analiza riscului de ţară; aceştia pot
reprezenta chiar sursa riscului, ori pot constitui importanţi factori de risc. În cazul în care debitorul este un
stat naţional ori o entitate aflată sub tutela acestuia, riscul are un caracter suveran; materializarea sa este
incapacitatea de plată a unui stat sau a unei entităţi beneficiind de garanţia statului, cu privire la o datorie
în devize, dar şi la o datorie exprimată în monedă locală79. Este de subliniat suprapunerea eronată în
literatură – pentru mult timp – a riscului de ţară cu cel suveran; de asemenea, mulţi economişti contemporani
denunţă o concepţie încă actuală conform căreia un stat nu poate intra în incapacitate de plată decât după
epuizarea tuturor resurselor interne. În consecinţă, ar trebui ca nota asociată riscului suveran să fie cea mai
bună dintre cele acordate în relaţie cu un stat, şi deci superioară oricărei note caracterizând o entitate în plan
local, fie că este vorba despre o instituţie financiară, întreprindere ori colectivitate locală80. Finalul secolului
trecut a oferit un exemplu ce contravine principiului “plafonului suveran”; în contextul crizei ruse, Gazprom
a continuat să îşi onoreze obligaţiile ocazionate de datoriile sale, în vreme ce Federaţia rusă a suspendat
plăţile.
Mai multe lucrări81 aparţinând literaturii economice detaliază perspectivele de analiză ale riscului de
ţară. Stéphanie Gautrieaud are ca punct de plecare, în studiul realizat în anul 2002 în cadrul Centre
d’Economie du Développement, Université Montesquieu Bordeaux IV, absenţa unei teorii specifice a riscului
de ţară, şi deci necesitatea inventarierii dimensiunilor acestui concept. Trei unghiuri de analiză sunt
identificabile în acest context:
• perspectiva tipului de criză, analiza realizându-se dinspre entitatea expusă riscului de ţară
(astfel, vor fi luate în calcul riscul financiar, riscul bancar, riscul industrial şi riscul
comercial);
• perspectiva tipului de risc – ceea ce interesează aici este natura riscului, caracteristicile
entităţii debitoare (vor fi analizate în cadrul acestei abordări riscul suveran, riscul de transfer,
riscul sistemic);
• perspectiva originii evenimentelor care generează criza, ce presupune explicitarea în
particular a riscului politic şi a celui economico-financiar.

76
Acestea sunt legate în principal de transport (livrare), recepţia mărfurilor, dar şi plata acestora.
77
Riscul unei modificări a condiţiilor de remunerare prezentate în ziua cumpărării titlurilor – Meunier, N. Sollogoub,
T. op. cit., p. 6.
78
Riscul de credit şi cel de piaţă reprezintă noţiuni distincte; primul se defineşte ca probabilitatea ca debitorul să nu îşi
ramburseze datoria, în vreme ce un risc de piaţă este caracterizat de volatilitatea preţului creanţei, Laurent, P., Risque
de marché, risque de crédit et défaut: la problématique particulière de la dette souveraine émergente, Etudes Marchés
émergents, CDC, 2001, in Meunier, Nicolas, Sollogoub, Tania, op. cit., p. 22.
79
Meunier, Nicolas, Sollogoub, Tania, op. cit., p. 7.
80
În relaţie cu această concepţie a fost introdus şi termenul de “sovereign ceiling” (plafon suveran) – suveranul prezintă,
în această accepţiune, cel mai mic grad de risc.
81
Gautrieaud, S., op. cit.
48
 Prima abordare presupune o poziţionare a analistului în ipostaza entităţii asupra căreia se răsfrânge
riscul de ţară. Din acest punct de vedere, pot fi inventariate următoarele categorii de agenţi economici expuşi:
băncile, diverşii investitori şi exportatorii. Riscul asociat primei categorii poartă, în mod previzibil,
denumirea de risc bancar82. Băncile sunt expuse riscului de ţară prin intermediul împrumuturilor pe care le
oferă agenţilor din străinătate. Comportamentul statului debitor este cel care explică apariţia incidentelor de
plată; în unele cazuri, politicile imprimate determină un nivel prea scăzut al rezervelor de devize ori limitează
ieşirile de capitaluri. Desigur, scenariul unui incident de plată nu trebuie pus în relaţie doar cu riscul suveran;
acesta poate să se producă – îndrăznim să spunem chiar mai frecvent – şi în cazul împrumuturilor acordate
diverselor firme private din străinătate. Materializarea riscului bancar porneşte de la întârzieri în efectuarea
plăţilor şi ajunge până la nerambursare; acesta se suprapune riscului de ţară în situaţia în care operaţiunea de
finanţare în care sunt implicate băncile are un caracter internaţional.
A doua categorie de agenţi economici expusă riscului de ţară o reprezintă investitorii. Analiza acestei
grupe implică declinarea în două sub-categorii, aceea a investitorilor industriali, artizani ai investiţiilor străine
directe, şi aceea a deţinătorilor de portofolii de titluri. Ambele sub-categorii sunt atinse de riscul de ţară
atunci când derulează operaţiuni pe plan internaţional, riscul îmbrăcând, după caz, cele două forme
menţionate anterior: riscul industrial şi cel financiar. Relativ la acestea, afirmăm că, în cazul riscului
industrial, indiferent de forma de prezenţă în străinătate (sucursală, filială), riscul se materializează atunci
când rezultatele pe care investiţia le-ar degaja în mod normal sunt afectate, în vreme ce riscul financiar se
traduce în diferitele modificări nefavorabile aduse contractului de emisiune.
După cum subliniază mai mulţi83 autori specializaţi în problematica ISD-urilor, literatura
internaţională care tratează acest subiect nu a luat până în prezent suficient în considerare riscul de ţară, în
special în contextul discuţiei despre pârghiile guvernelor utilizate pentru atragerea de investiţii străine directe.
Elementul central al studiilor şi cărţilor cu această tematică îl reprezintă cu siguranţă impactul costurilor de
producţie84 asupra deciziilor de delocalizare.
Relativ la relaţia risc de ţară – investiţii străine directe, putem face o serie de remarci:
• indiferent de dimensiune sau arie de interes, fiecare investiţie prezintă un anumit grad de
risc85;
• investiţiile86 prezintă un anumit grad de ireversibilitate, în contextul incertitudinii relative la
randamentul generat;
• absenţa investiţiilor în anumite zone ale lumii este profund legată de risc şi incertitudine87;
• studiul riscului de ţară în raport cu ISD-urile presupune integrarea unor elemente de impact
cu cost semnificativ – spre exemplu, exproprieri şi naţionalizări;

82
Riscul apariţiei incidentelor de plată , rezultat din acte ori comportamente ale statului debitor (Marois, B., op. cit., p.
9). Subliniem aici faptul că băncile care acordă împrumuturi în străinătate pot fi expuse atât riscului suveran (atunci când
creditele sunt acordate fie direct guvernelor straine, fie sunt garantate de către acestea), cât şi unui risc aferent datoriilor
private (atunci când sunt acordate credite unor agenţi economici străini). Acest din urmă risc intră în sfera riscului de
ţară, dar nu are caracter suveran.
83
Faouzi Boujedra (2006), Morrisset (2003), Pennings (2005), Cătălin Postelnicu, etc.
84
Ceea ce dorim să subliniem aici nu este că riscul de ţară substituie aspectul costurilor în deciziile investitorilor, ci doar
că acesta ar trebui tratat mai amplu; de altfel, s-a evidenţiat în mod clar faptul că nici fiscalitatea nu prezintă o
importanţă majoră în deciziile de investiţie, ci doar una medie, principalul factor rămânând costul factorilor de producţie
din economia-gazdă. Dintre factorii care infuenţează ISD-urile, mai amintim aici politica monetară, regimul de schimb,
rata dobânzii, modalităţile de derulare a comerţului internaţional, etc. Markusen (2004), reluat de Faouzi (2006) scoate
în evidenţă o serie de condiţii care fundamentează decizia realizării unei investiţii în străinătate: societatea realizează
economii de scară semnificative; costurile de implantare sunt reduse; dimensiunea pieţei statului-gazdă este
semnificativă; costurile de tranzacţie, reprezentate în principal de costurile de transport şi barierele tarifare, sunt
ridicate.
85
Doza „naturală” de risc vizează variabilitatea veniturilor înregistrate.
86
Privite ca decizia de a asuma costuri imediate, în aşteptarea unui beneficiu viitor.
87
Mimetismul, efectele de aglomerare sunt specifice comportamentelor investiţionale. Lucas (1990) afirmă că
dimensiunea fluxurilor de ISD dinspre statele dezvoltate înspre cele extrem de sărace se explică şi prin ecarturile
existente în termeni de capital uman şi imperfecţiunile pieţei de capital (in Boujedra, Faouzi, La prise en compte du
risque pays dans le choix d’implantation des investissements directs étrangers en direction des pays en développement.
Analyse théorique et empirique, teză de doctorat, Université d’Orléans, 2006, p. 19).
49
 • riscul prezintă o importantă componentă ce îşi are originea în diferenţele de natură
socioculturală între ţara de origine şi ţara-gazdă;
• disponibilitatea informaţiilor pertinente şi fiabile cu privire la specificul economiei-gazdă
este esenţială.
În cadrul tranzacţiilor internaţionale de bunuri ori servicii, exportatorii pot fi expuşi la rândul lor
diverselor forme de manifestare ale riscului de ţară. Riscul comercial poate să se producă – şi sunt
consemnate constant noi cazuri – importatorul întârziind plata sau ignorând-o complet. Desigur, o serie de
tehnici sunt disponibile exportatorilor pentru a preveni astfel de comportamente din partea cumpărătorilor88.
Derularea operativă a plăţilor poate să fie împiedicată şi de condiţii interne nefavorabile. Acestea pot
presupune conflicte armate, modificări bruşte şi semnificative ale ratei de schimb, dar şi absenţa devizelor sau
imposibilitatea procurării lor. Un alt risc care îşi poate face apariţia în contextul tranzacţiilor economice
internaţionale este reprezentat de posibilitatea anulării bruşte a comenzilor de export, în momentul în care
loturile de produse în cauză sunt pregătite pentru expediere; pierderea pieţei respective ocazionează
inconveniente majore pentru orice exportator, atât sub aspectul oportunităţilor pierdute (cifră de afaceri, cotă
de piaţă, etc.), cât şi sub aspectul costurilor de stocare provocate de o astfel de situaţie.
A considera riscul de ţară din perspectiva tipului de risc presupune în bună parte a analiza
caracteristicile entităţii care îl generează ori potenţează. Din această perspectivă, interesează analiza riscului
de incapacitate de plată venit din partea unui stat naţional (risc suveran), dar şi incapacitatea ori refuzul de a
converti moneda locală în devize necesare agenţilor economici în cadrul diferitelor lor angajamente cu
străinătatea (risc de transfer). Disfuncţiile înregistrate la nivelul agenţilor economici pot la rândul lor să
agraveze conjunctura generală şi în final să afecteze solvabilitatea statului, potenţând riscul sistemic,
categorie de risc tot mai prezentă în economia contemporană.
Desigur, şi alte variante89 de abordare sunt disponibile:
- riscul de ţară ca materializarea deciziilor suverane ale statului gazdă;
- abordarea riscului de ţară axată pe evenimente – vizează interacţiunile agenţilor economici cu mediul străin
şi evenimentele produse în cadrul acestuia;
- abordarea economică şi financiară a riscului de ţară.
Riscul suveran şi cel de transfer şi riscul sistemic au fost dezvoltate comparativ anterior, fapt pentru
care trecem aici la evocarea unei alte perspective de studiu a riscului de ţară, şi anume accea a tipului de criză
care determină producerea riscului, mai precis a evenimentelor care generează criza.
S. Gautrieaud90 subliniază importanţa – în cadrul analizei tipului de criză – a riscului politic şi a celui
economico-financiar, insistând asupra confuziei frecvente între riscul de ţară, riscul suveran şi riscul politic.
Ultimele două categorii reprezintă forme ale riscului de ţară, cel politic fiind, dintr-o perspectivă istorică,
primul care s-a manifestat semnificativ la nivel global.
Mai departe, perspectivele de analiză pot varia în funcţie de tipul de stat analizat, categoria în care
poate fi integrat acesta, dar şi de instituţia care realizează demersul – compartiment propriu al unei
întreprinderi, corporaţii ori bănci, sau agenţie de evaluare. Indiferent de perspectivă, esenţial este ca analistul
riscului de ţară să opereze corect cu diferitele categorii de riscuri, iar indicatorii folosiţi şi concluziile
desprinse să aibe un grad cât mai ridicat de obiectivitate, utilitate şi pertinenţă.
Riscul de ţară cunoaşte mai multe unghiuri de abordare şi prin prisma terminologiei utilizate şi a
metodologiei de studiu. Michel Henry Bouchet91 sistematizează tipurile de abordare a conceptului sub aceste
aspecte:
Tabel 5.5. Perspective de analiză ale riscului de ţară
Terminologie Definiţia Surse ale Natura investiţiei Perspectivă Metodologie
riscului riscului istorică
- risc politic - variaţie a - interferenţa - investiţii străine - 1960-1970 Calitativă

88
Ne referim aici în primul rând la posibilitatea recurgerii la acreditivul documentar (credit documentar) şi alte
modalităţi de plată cu grad sporit de siguranţă, la forfetare (care presupune transferul riscului inerect operaţiunii
internaţionale) ori asigurarea operaţiunilor de comerţ internaţional (a se vedea şi Ciobanu, Gh. (coord.), op. cit.).
89
Amewokunu, Yao, Su, Zhan, Saidini, Chiraz, op. cit., p. 20.
90
Gautrieaud, S., op. cit., p. 15.
91
Bouchet, M. H., Clark, E., Groslambert, B., op. cit., p. 10.
50
- risc de ţară performanţei Suverană Directe - 1980
- risc suveran - rezultate - instabilitate
- credite bancare - 1990 – Cantitativă
- risc transfrontalier nefavorabile a mediului - investiţii de
Portofoliu
Sursa: Bouchet, M. H., Clark, E., Groslambert, B., Country Risk Assessment – A Guide to Global
Investment Strategy, Ed. Wiley, 2003, p. 10.

O abordare depinzând de natura investiţiilor efectuate de către un agent economic în străinătate este
oferită de către Meldrum în anul 200092, acesta analizând patru tipuri de investiţii:
• investiţii directe în sectorul privat;
• investiţii financiare pe termen scurt în sectorul privat;
• credite pe termen scurt acordate unui guvern străin;
• credite pe termen lung acordate unui guvern străin.

Terrier (2001)93 propune o analiză a riscului de ţară mai apropiată de demersul formulat de către
Stéphanie Gautrieaud, referindu-se la:

• investiţii străine directe (ISD);

• credite acordate de către băncile comerciale;
• investiţii de portofoliu;
• exporturi.
Autorul subliniază totuşi faptul că riscul asumat de către exportatori este diferit şi ca manifestare şi ca
intensitate faţă de riscul asumat de investitori. Primii sunt preocupaţi în primul rând de încasarea sumei
datorate de către importatorii străini – putem să îi apropiem aici de bancheri, care aşteaptă rambursarea
creditului şi plata dobânzii aferente – în vreme ce un agent economic care a realizat o investiţie pe termen
lung va fi vizat şi preocupat deopotrivă de climatul politic şi social al unei ţări de care este mult mai strâns
legat.
Până în prezent, economiştii – în ceea ce priveşte problematica riscului de ţară – şi-au realizat
construcţia teoretică pornind de la ideea că, pentru un anumit stat, dezechilibrele existente în sferele
economică, socială şi politică sporesc riscul unei investiţii străine în acea ţară.
Problemele pricipale întâmpinate în demersul de aprofundare a acestei analize a riscului de ţară au
fost generate de pluralitatea surselor de risc, complexitatea interacţiunilor acestora, varietatea părţilor
implicate, a ştiinţelor utilizate în studiu; astfel, o teorie coerentă a riscului de ţară este absentă chiar şi astăzi.
Tocmai din această cauză şi identificarea variabilelor relevante în analiza riscului de ţară este dificilă la
rândul său. Practic, ceea ce cunoaştem în detaliu actualmente este clasificarea riscurilor, modul lor de
manifestare şi descrierea unor potenţiale surse.
Astăzi, sistemul economic mondial cunoaşte transformări profunde, în contextul globalizării şi
liberalizării pieţelor. Progresul tehnologic, diminuarea costurilor de transport, convergenţa structurii cererii,
liberalizarea fluxurilor de mărfuri, servicii şi capitaluri, intensificarea concurenţei, sunt numai câteva efecte
ale fenomenului amintit.
Toate acestea se derulează într-un climat de interdependenţă comercială şi financiară – circulaţia
rapidă a capitalurilor şi informaţiei favorizând propagarea crizelor între state; această interdependenţă a
economiilor în contextul mondializării este susceptibilă a transforma instabilităţile regionale în crize globale.
De asemenea, un pericol94 semnalat recent în literatura economică este legat de prezenţa
capitalurilor străine ca principală sursă de finanţare a unei economii, element ce îi ameninţă stabilitatea, în
sensul asocierii strânse a ratei de creştere de variaţiile conjuncturale ale ofertei de capitaluri. Pe de altă parte,

92
Meldrum, D. H., Country Risk and Foreign Direct Investment, Business Economics, ianuarie 2000, in Bouchet, M. H.,
Clark, E., Groslambert, B., op. cit., p. 12.
93
Terrier, J., Country Rating 2001-2002, Ed. Mimeo, Paris, 2001, ibidem, p. 13.
94
Amewokunu, Yao, Su, Zhan, Saidini, Chiraz, op. cit., p. 25.

51
proasta gestiune a banilor publici, gradul ridicat de îndatorare, politicile financiare neinspirate, problemele
sistemului bancar amplifică riscurile în multe state ale lumii.
În acelaşi timp, noi dimensiuni ale riscului de ţară îşi fac apariţia, importante fiind în acest context
variabilele culturale. Riscul de ţară este îmbogăţit de tot mai multe conflicte amorsate de elemente de factură
culturală şi etnică, multe ca răspuns la fenomenul de mondializare şi la omogenizarea culturală pusă pe seama
acestuia; condiţiile interne statelor sunt în egală măsură responsabile de aceste conflicte.
Ultimii ani au fost marcaţi de criza economică mondială, context în care panorama riscului de ţară a
suferit noi rearanjări. Ameliorările din ultimii ani în termeni de risc de ţară au fost brusc întrerupte, în mare
parte; indicatorii macroeconomici ai statelor în curs de dezvoltare cunoscuseră un trend favorabil până în
2008, vulnerabilitatea se diminuase graţie reducerii dezechilibrelor macro- şi microeconomice, sectorul
bancar părea întărit, şocurile externe deveniseră mai puţin ameninţătoare.
Dacă este să aruncăm o privire asupra componentelor riscului de ţară, remarcăm într-o primă fază
păstrarea tendinţei de diminuare a riscului de transfer, graţie politicilor economice relativ corecte din această
perspectivă. Băncile centrale se preocupă constant în acest sens, iar susţinerea proactivă a Fondului Monetar
Internaţional acompaniază creşterea rezervelor şi politicile economice credibile95. Mai adăugăm aici faptul
că, în principal, statele cu monedă puternică (spre exemplu, statele zonei euro) nu sunt nevoite să emită titluri
în alte monede, riscul de transfer fiind practic inexistent.

5.5. Analiza şi evaluarea riscului de ţară

5.5.1. Importanţa, utilitatea analizei riscului de ţară

Riscul este astăzi omniprezent în economie, el acompaniind investiţiile, creditele, operaţiunile de

import-export, etc. Iminenţa crizelor este şi a fost semnalată de mulţi economişti în ultimul deceniu96. În
paralel cu acest context, concurenţa sporită între agenţii economici, alimentată de fenomenul de globalizare,
împinge tot mai multe întreprinderi să investească, să deruleze relaţii comerciale în afara pieţei indigene.
Statisticile atestă dezvoltarea fără precedent pe care a cunoscut-o comerţul internaţional în ultimele decenii,
exporturile de marfuri mărindu-şi ponderea în PIB-ul mondial de la mai puţin de 10% în anii 1950 la
aproximativ 20% în anii 2000, aşa cum am mai subliniat. Această evoluţie însemană, pe de altă parte,
creşterea semnificativă a expunerii la risc, precum şi creşterea gradului de interdependenţă între diferitele
economii.
Din acest punct de vedere, analiza riscurilor în general şi a riscului de ţară în particular ne apare ca un
demers necesar şi binevenit, atât pentru practicieni cât şi pentru universitari.
O mare parte a fenomenelor şi evoluţiilor de natură economică rămân imposibil de prevăzut. În multe
cazuri, suntem obligaţi să reluăm cuvintele lui Keynes97 de la sfârşitul anilor ’30 – we simply do not know.
Una dintre cauzele principale este legată de inexistenţa unor serii statistice – bazate pe observaţii – suficient
de lungi pentru a permite extrapolări şi a scoate în evidenţă legi probabilistice.
Previziunile efectuate de diverse instanţe asupra evoluţiei riscurilor sunt – chiar şi în 2011 – puţin
fiabile. Istoria economică este înţesată de exemple care confirmă lipsa de fiabilitate a prognozelor. Michel
Bouchet şi coautorii98 amintesc în cartea Country Risk Assessment – A Guide to Global Investment Strategy
cazul Coreei de Sud, care la începutul anilor 1980 era plasată de studiile Institutional Investor în urma
Mexicului. Doar câteva luni mai târziu, Mexicul anunţa că nu îşi mai poate onora datoria externă şi dădea
semnalul debutului crizei, în vreme ce Coreea începea o perioadă de creştere economică fără precedent, care
avea să dureze vreme de două decenii.

95
Longueville, Guy, Vers un nouveau paysage du risque pays, Conjoncture, BNP Paribas, aprilie 2010.
96
The likelihood of escaping economic and financial crises in the years ahead seems small (Kindleberger, C. P.,
Manias, Panics and Crashes, A History of Financial Crises, 4th edition, Ed. John Wiley and Sons, New York, 2000, p.
26); Criza din 2008, dar şi situaţia actuală, reclamă o calitate a guvernării fără de care noi probleme în anii următori
devin inevitabile – editorial Philippe Mudry, L’Agefi, mai 2010, p. 5.
97
Referitoare la noţiunea de incertitudine.
98
Bouchet, M. H., Clark, E., Groslambert, B., op. cit., p. 3.
52
 Tocmai de aceea, identificarea de noi instrumente de analiză a riscului de ţară, cât mai simple şi mai
fiabile, reprezintă o reală provocare.
Riscul de ţară este văzut adesea ca un instrument de asistenţă în luarea de decizii99; concluziile
studiilor privitoare la acest risc trebuie să fie imediat utilizabile atât de către bancheri cât şi de către
investitori ori exportatori. Riscul de ţară se situează la confluenţa lumii afacerilor şi a ştiinţelor economice.
Nicolas Meunier şi Tania Sollogoub propun două dimensiuni, două valenţe ale studiului riscului de ţară,
zugrăvite, în relaţie cu două întrebări fundamentale:
1) Proiectul – în fază de pregătire ori de derulare – este cu adevărat la înălţimea riscului pe care îl
ocazionează?
Identificăm aici referirea la noţiunile de randament, eficacitate şi eficienţă. Autorii concep derularea
de operaţiuni în orice stat al lumii, cu condiţia ca asumarea riscului să fie suficient remunerată. Una dintre
funcţiile riscului de ţară este reprezentată în consecinţă de realizarea comparaţiei risc/randament în cazul unui
demers ce implică entităţi din state diferite.
2) Cu ce tipuri de riscuri se va confrunta investitorul?
Referirea este aici evidentă la furnizarea unei tipologii a riscurilor la care agentul economic este
expus. Este necesară o proiecţie în viitor a activităţii derulate, precum şi construirea de scenarii legate de
evoluţiile viitoare ale diferitelor medii dintr-un stat. Fiecărui scenariu îi poate fi ataşată o tipologie a
riscurilor, fapt ce permite investitorului ori bancherului să îşi facă o idee mai clară asupra potenţialelor
câştiguri şi pierderi, şi mai apoi să decidă dacă lansează sau nu o operaţiune, recurge ori nu la o metodă de
protecţie.
Alte interogaţii care scot în evidenţă importanţa analizei riscului de ţară au fost formulate de autori
precum Stobaugh100, Root101, Rummel102, Brewer103, Spillers104:
 În ce state este oportun să fie delocalizată producţia?
 Care este impactul riscului politic asupra industriei x?
 Care este probabilitatea imposibilităţii onorării datoriei externe de către un anumit stat?
 Care este probabilitatea unor dificultăţi în transferul / repatrierea profiturilor?105, etc.

Teoria riscului de ţară se înscrie astfel, tindem să afirmăm că în mod natural, în rândul teoriilor de
diagnostic. Din perspectiva riscului de ţară, statele emergente sunt cele care interesează în mod special, deşi
acest risc – şi subliniem acest fapt – este prezent şi în statele cele mai dezvoltate; diversitatea lumii emergente
constituie punctul de plecare în analiza riscului de ţară, ea naşte riscuri şi investitorii trebuie să le înfrunte.
Analistului îi revine sarcina de a adopta o poziţie de practician faţă de teoriile macroeconomice: el le va
utiliza, şi nu va face o lectură pur teoretică a acestora, în special în ceea ce priveşte analiza crizelor. N.
Meunier merge până într-acolo încât afirmă că studiul riscului de ţară trebuie să se realizeze chiar într-un
climat de ficţiune; analiza riscului de ţară nu îşi propune modelizare macroeconomică, şi, dacă este să fie o
teorie, este cu siguranţă o teorie a diagnosticului.
O altă abordare106 presupune reliefarea importanţei analizei riscului de ţară pornind de la
dimensiunile semnificative ale pierderilor înregistrate ca urmare a materializării riscului în cauză. Perspectiva
de analiză adoptată de autorii români este cea a investiţiilor străine directe; astfel, sunt evocate pierderile de
oportunităţi, antrenate de blocarea profiturilor rezultate de pe urma investiţiei realizate, costurile
suplimentare generate de adoptarea diverselor strategii de diminuare sau de evitare a efectelor negative ale

99
Meunier, N., Sollogoub, T., op. cit., p. 16.
100
Stobaugh, R. B., Where in the World should we put that Plant, Harward Business Review, ianuarie 1969, p. 129-136.
101
Root, F., The Expropriation Experience of American Companies, Business Horizons, 1968, p. 69-74.
102
Rummel, R., How Multinationals Analyze Political Risk, Harward Business Review, februarie 1978, p. 67-76.
103
Brewer, T., Political Risk Assessment for Foreign Direct Investment Decisions: Better Methods for Better Results,
Columbia Journal of World Business, Spring, 1981, p. 5-12.
104
Spillers, C., Implications of Economic Turmoil to Emerging Market Project Finance Transactions – A Rating Agency
Perspective, Journal of Project Finance, Winter, 1999, p. 9-12.
105
ne amintim aici afirmaţia lui Solnik (1991): The political risks of foreign investment might dampen the enthusiasm for
international diversification. This political transfer risk might take the form of prohibition on repatriation of profits or
capital investment from a foreign country – Solnik, B., International Investments, second edition, Ed. Addison-Wesley,
Massachusetts, 1991, p. 56.
106
Păun, C., Păun, L., op. cit., p. 39.
53
materializării riscurilor, ori diferitele pierderi reale – reprezentate de capitalul investit ce nu mai poate fi
recuperat din ţara gazdă107.
În funcţie de nivelul evaluat al riscului, întreprinderile pot opta pentru crearea de structuri proprii în
ţara gazdă (fie exclusiv prin eforturile investitorului, de tipul greenfield, fie prin asociere cu un partener local
– joint-venture, spre exemplu), ori vor participa la structuri deja create. Autorii identifică o relaţie de
proporţionalitate directă între gradul de implicare al unei firme pe o piaţă şi nivelul de risc al acesteia. În
consecinţă, analiza riscului de ţară joacă un rol esenţial în elaborarea deciziilor de implantare şi în ansamblul
procesului de planificare strategică a firmelor.
Un astfel de demers prezintă o importanţă strategică pentru companii din perspectiva activităţii
internaţionale a acestora, reprezentând un determinant de prim rang al investiţiilor străine directe.
Incertitudinea specifică mediilor economic, politic, legal ale statelor emergente face ca analiza riscului de ţară
să ocupe un rol principal în definirea strategiilor întreprinderilor ori instituţiilor financiare. Avem în vedere,
în acest context, nu doar întreprinderile multinaţionale care investesc şi produc în străinătate, ci şi pe acelea
care exportă. Pentru aceşti agenţi economici, riscul de ţară reprezintă, mai mult decât o noţiune teoretică,
academică, un concept operaţional.
Analiza riscului de ţară este deosebit de importantă şi în ceea ce priveşte procesele decizionale din
bănci, ori analizele premergătoare investiţiilor de portofoliu sau operaţiunilor de export. Pierderile potenţiale
sunt semnificative şi în cazul acestor demersuri economice, la fel ca în cel al investiţiilor străine directe.
Miza principală a analizei riscului de ţară o constituie anticiparea fragilităţilor macroeconomice,
financiare ori sociopolitice ale unui stat, susceptibile a avea reprecursiuni asupra operaţiunilor financiare sau
comerciale.

5.5.2. Tipuri de expunere la riscul de ţară

Multiplicarea crizelor suverane în ultimii ani a determinat o serie de demersuri, de tentative de
analiză, cu scopul de a le înţelege mecanismul şi a permite evitarea acestora. Dorinţa de a anticipa momentele
delicate a dus la construcţia unor indicatori cu rol de descriere a fragilităţilor economice, cu valenţe în
previzionarea dificultăţilor. Obiectivul final îl constituie realizarea unor comparaţii între state ori între agenţii
economici şi stabilirea unor clasamente, în funcţie de categoriile de risc luate în considerare; putem deci vorbi
de aplicarea unor norme, un exemplu relevant în acest sens constituindu-l rating-rile.
Miza principală a studiului riscului de ţară este fără îndoială reprezentată de generarea unor soluţii
pertinente şi fiabile în sensul evaluării, măsurării şi în final controlului acestuia de către agenţii economici
vizaţi de manifestarea sa. Maniera de a aborda şi de a studia expunerea la riscul de ţară şi consecinţele
acesteia variază în funcţie de tipul de agent şi operaţiunile vizate.
Literatura de specialitate distinge între:

Expunerea comercială, a exportatorilor;

Expunerea industrială a agenţilor economici care investesc în străinătate;

Expunerea bancară – riscul privind portofoliile de creanţe internaţionale.

Expunerea de natură comercială la riscul de ţară vizeză agenţii economici care derulează schimburi
comerciale cu străinătatea, şi în general exportatorii. Aceasta ia diferite forme, în funcţie de caracteristicile
entităţii economice analizate. Încă de acum două decenii, Bernard Marois semnala existenţa unor ipostaze
distincte ale expunerii comerciale, date de diversele caracteristici ale activităţii întreprinderii analizate108.
Expunerea comercială poate aşadar viza:

107
Ibidem, p. 40.
108
Expunerea comercială ia diverse forme după caz; spre exemplu, riscul diferă dacă întreprinderea exportă bunuri de
echipament ori bunuri de consum, dacă semnează contracte de anvergură şi pe termen lung cu parteneri cu caracter
public ori, din contră, vinde produse mai multor clienţi privaţi; în cazul marilor contracte publice, exportatorul
derulează operaţiuni de valoare ridicată, a căror plată va fi etalată pe parcursul mai multor ani. În cea de-a doua
situaţie, exportatorul comercializează produse în general mai ieftine, printr-o reţea de distribuitori locali, plata
realizându-se de regulă la 60 sau 90 de zile – Marois, Bernard, Le risque pays, Ed. Presses Universitaires de France,
Paris, 1990, p. 33.
54
 • Contracte de mare amploare109 – în acest caz se impune un demers sistematic pentru
asigurarea protecţiei împotriva riscului, materializarea acestuia putând pune în pericol însuşi
perenitatea exportatorului;
• Contractele curente – în această situaţie, analiza riscului de ţară are în general un caracter
geografic, vorbindu-se de risc specific unui anumit stat ori risc specific unei anumite zone; pe
de altă parte, trebuie spus că nivelul riscului aferent contractelor curente variază semnificativ
în funcţie de caracterul tranzacţiilor, de la cel cvasi-nul în cazul vânzărilor garantate,
protejate contra riscului de neplată, la unul extrem de ridicat, atunci când firmele aleg să
suporte în întregime riscul.

Riscurile legate de activităţile comerciale internaţionale sunt însă mult mai variate. Acum aproape un
deceniu, J. M. De Leersnyder prezenta o tipologie a riscurilor de natură comercială bazată pe elemente de
natură socioeconomică şi sociopolitică110; astfel, pot fi analizate:

• Riscurile legate de evoluţiile socio-economice:

• Riscuri induse de către fenomenul de mondializare (vizeză cu precădere implantările ori
prezenţele străine – sărăcia statului-gazdă, obstacolele de natură culturală, riscul etic dat de
contradicţia dintre un produs sau o strategie de comunicare şi principiile, tradiţiile unei
populaţii, etc.);
• Riscuri specifice comerţului electronic – viruşi, piraterie, etc.;
• Riscuri legate de conflictele comerciale111:
• Conflicte legate de accesul la pieţe;
• Conflicte legate de măsurile de apărare comercială;
• Conflicte ocazionate de practicile anticoncurenţiale: dumping monetar, fiscal, social,
ecologic, contrafacere, corupţie, etc.
• Riscuri legate de condiţiile sociopolitice:
• Riscurile comerciale de natură geopolitică – imprimate de comportamentele conducătorilor
unor state ori regiuni în sensul interzicerii parţiale sau totale a transferurilor de mărfuri ori
capitaluri;
• Riscurile de natură juridică determinate de geopolitică – principalele forme pe care le ia
acesta sunt sancţiunile economice şi modificările de reglementare.

Expunerea industrială este strâns legată de noţiunea de risc industrial. Acesta poate fi definit ca un
eveniment accidental conducând la consecinţe grave asupra persoanelor, bunurilor ori mediului112. Este
vorba, de fapt, de o evoluţie nefavorabilă privind un proces de fabricaţie ori de desfacere pe anumite pieţe; în
acest caz, riscul maxim se poate traduce prin distrugere de bunuri şi chiar expropriere. Abordarea diferă în
funcţie de caracterul investiţiei analizate: poate fi vorba de un proiect de natură industrială, ori de o prezenţă
perenă în străinătate.
Astfel, literatura tratează expunerea unui proiect industrial, dar şi expunerea la risc a unei filiale
străine ori chiar a firmei în cadrul scenei economice mondiale.
Expunerea la risc a unui proiect industrial este influenţată de o serie de factori, între care se numără
gradul de prioritate economică a proiectului analizat pentru statul-gazdă113, gradul mai mic sau mai mare de

109
Spre exemplu, vânzarea unor utilaje industriale de mare valoare, livrarea unui lot de locomotive, a unei centrale
telefonice, etc.
110
De Leersnyder, J. M., Les nouveaux risques commerciaux, in Gestion des risques internationaux, coord. P.
Chaigneau, Ed. Economica, Paris, 2001, p. 50-75.
111
Prin riscuri de natură comercială vom înţelege riscurile reprezentate de neplata de către un cumpărător (importator) a
contravalorii bunurilor achiziţionate, din varii motive (insolvenţă, rea credinţă, etc.), sau de o defecţiune în mecanismul
livrării mărfurilor expediate.
112
Hurson, C., Doumpos, M., Ricci-Xella, N., Zopounidis, C., op. cit. p. 27.
113
Din acest punct de vedere, ne apare evident faptul că riscul este cu atât mai redus cu cât importanţa economică a
proiectului este mai ridicată.
55
dependenţă a statului-gazdă străin de tehnologiile implicate în proiect114, importanţa mentenanţei în viaţa
proiectului115, contextul instituţional116, etc.
În ceea ce priveşte expunerea la risc a unei filiale din străinătate, pot fi făcute câteva observaţii
relative la factorii de influenţă specifici. Astfel, vom evoca în primul rând importanţa strategică a filialei
pentru ţara-gazdă. În mod evident, cu cât o investiţie străină este mai importantă pentru statul considerat, cu
atât riscul politic de naţionalizare poate să se intensifice; din acest punct de vedere, anumite sectoare ne apar
ca fiind mai atinse de risc decât altele: sectorul energetic, telecomunicaţiile, activităţile miniere, etc. Pe de
altă parte, unităţile de mari dimensiuni sunt mai expuse riscului decât cele de mici dimensiuni117. Această
relaţie între nivelul riscului şi dimensiunea filialei a fost scoasă în evidenţă în literatura de specialitate încă de
acum trei decenii, cercetările empirice118 arătând că riscul politic în statele aflate în curs de dezvoltare creşte
semnificativ în cazul în care filiala unei companii străine are peste 75 de angajaţi.
În al doilea rând, gradul de complexitate al activităţilor derulate de filială are un rol important.
Desigur, complexitatea la care ne referim aici nu este în mod obligatoriu una de natură tehnologică; se pot
aduce în discuţie anumite competenţe specifice, ori chiar statutul filialei de element integrativ al unui
complex sistem internaţional de producţie. Riscul se diminuează o dată cu creşterea acestui grad de
complexitate.
Nu în ultimul rând, relevante în analiza gradului de expunere se dovedesc a fi şi caracteristicile
investitorului precum naţionalitatea, durata prezenţei, legăturile pe plan local, etc.
Măsurarea riscului aferent investiţiilor reprezintă o provocare deosebită pentru economişti. Dintr-o
perspectivă pur financiară, riscul de ţară în cazul investiţiilor în străinătate vizează două elemente: stocurile
de active, corespunzătoare imobilizărilor din statul-gazdă, şi fluxurile de fonduri anuale care remunerează
investitorul pentru aporturile sale de capital şi tehnologie (dividendele, spre exemplu).

5.5.3. Evaluarea riscului de ţară. Instituţii de specialitate

Dincolo de constatarea existenţei sale, evaluarea riscului de ţară şi realizarea de previziuni cu privire
la evoluţia acestuia reprezintă principalele preocupări ale analiştilor. Două dimensiuni prezintă o importanţă
covârşitoare în acest context: în primul rând, dimensiunea socio-politică a riscului de ţară şi, în al doilea rând,
dimensiunea economică a acestuia. Astfel, centrul de interes al specialiştilor vizează, pe lângă alte aspecte
importante, stabilitatea politică a statelor şi solvabilitatea lor financiară.
Importanţa studiului metodic al riscului de ţară este potenţată şi de consecinţele deosebit de grave şi
profunde ale crizelor, în special a celor din ultimele două decenii. Presiunea din ce în ce mai crescută
exercitată de agenţii economici în sensul identificării şi punerii la punct a unor instrumente pertinente de
măsurare a gradului de risc, dar şi cea venită din partea emitenţilor de titluri doritori de vizibilitate pe pieţele
financiare, au făcut ca notarea (ratingul) să îşi croiască drum în lumea economică, iar rezultatele sale să fie
recunoscute pe plan mondial, devenind veritabile norme ale riscului de ţară.
Evaluarea riscului de ţară implică în general reprezentarea sub forma unui indice care desemnează
gradul de risc. Metodele de evaluare sunt extrem de diverse; relativ la tipologia acestora şi la evoluţia lor,
facem următoarele remarci:

- metodele statistice (de tip clasic) – sunt utilizate în mod frecvent la evaluarea fenomenelor economice
şi prezintă interes din perspectiva riscului de ţară;
- diverse studii au permis identificarea unor variabile pertinente în vederea evaluării riscului de ţară şi
a analizei fenomenelor ce generează crize;

114
În acest caz, riscul descreşte în sens invers faţă de gradul de dependenţă tehnologică.
115
Buna funcţionare a anumitor capacităţi de producţie ori echipamente speciale implică servicii post-vânzare pe care le
poate asigura doar întreprinderea responsabilă de proiectul respectiv.
116
Contextul instituţional se referă în primul rând la configurarea relaţiilor diplomatice ale statului-gazdă, acţiunile
autorităţilor, dar şi la strategiile concurenţilor specifici de pe piaţa respectivă.
117
Hurson, C., Doumpos, M., Ricci-Xella, N., Zopounidis, C., op. cit., p. 28.
118
Poynter, J., Government intervention in less developed countries: the experience of multinational companies,
Working Paper 238, University of Western Ontario, martie 1980.
56
 - noi tehnici de evaluare au fost dezvoltate în ultima perioadă: sisteme neuronale, sisteme expert şi
metode multicriteriale de asistenţă în luarea de decizii;
- abordarea multicriterială / asistenţa de tip multicriterial în luarea de decizii permite plasarea evaluării
riscului de ţară într-un cadru decizional – luarea în calcul a diferitelor forme ale riscului de ţară şi a
preferinţelor decidentului, precum şi adaptarea evaluării la specificul problemei studiate.

În analiza riscului de ţară, demersurile de modelizare sunt destul de numeroase. Multiplicarea şi

amploarea crizelor i-a făcut pe cercetători să încerce dezvoltarea de metode cu rolul de a detecta crizele încă
înainte de apariţia primelor lor forme de manifestare. O serie de modele au fost astfel elaborate:

• modele de primă generaţie119 – construite în jurul factorilor care influenţează sustenabilitatea

datoriei externe120; acestea descriu cel mai bine crizele de supraîndatorare ale anilor ’80, în
special episoadele ce au implicat statele sud-americane; aceste modele iau în calcul, pe lângă
aspecte macroeconomice, şi slăbiciunile sistemelor bancare, efectele de panică şi mimetism
(sell-off) relative la monedă;
• modele de generaţia a doua – operează comparaţii calitative şi utilizează unele instrumente
econometrice121; scopul declarat al acestor modele este de a alerta analistul în momentul în
care economia considerată este în apropierea unui punct critic, iar un accent special este pus
pe identificarea de indicatori macroeconomici şi financiari avansaţi;
• modele de generaţia a treia – iau în considerare şi dimensiunea autorealizatoare a crizelor
monetare, precum şi efectele de contagiune; analizele de acest tip pornesc de la un model
devenit deja clasic, şi anume criza mexicană din 1994-1995, transmisă economiilor vecine
prin aşa-numitul “efect Tequila”122.

Indiferent de tipul de model utilizat, o constatare poate fi făcută: o alertă este fiabilă în cazul în care
este urmată de manifestarea crizei, într-un orizont de timp prestabilit (de regulă, un an). În caz contrar, este
vorba de o “alarmă falsă”, semnalul nefiind fiabil. Mai multe situaţii sunt posibile din acest punct de vedere.
În lucrarea sa din 2003, Contribution à l’évaluation prospective du risque pays dans le nouveau contexte
international, Yves Landry surprinde patru situaţii posibile:

119
Aceste modele au la bază indicatorii macroeconomici principali, şi presupun realizarea de comparaţii între aceştia, în
afara şi în timpul perioadelor de criză; în acest mod, pot fi reperate variabilele relevante. În mod evident, interesează în
acest context dezechilibrele macroeconomice, iar evenimente precum devalorizarea monedei naţionale sunt percepute ca
având implicaţii majore – băncile centrale, într-o astfel de situaţie, din dorinţa de a apăra cursul de schimb, reduc
rezervele valutare în ritm alert, în vreme ce posibilităţile de împrumut, atât pe piaţa domestică cât şi pe cea
internaţională, sunt extrem de reduse – Landry, Y., op. cit., p. 177.
120
Aceste abordări pun accentul pe situaţia balanţei de plăţi, iar acţiunile actorilor economici sunt simplificate excesiv –
cei care speculează încearcă să îşi maximizeze profitul, băncile centrale reacţionează în mod mecanic, etc.
121
Sunt utilizate regresii, metode calitative de tipul logit şi probit, etc. Acestea oferă avantajul evaluării concomitente a
unui număr important de indicatori, pe o perioadă mai mare de timp. Calitatea unei variabile este dată şi de prezenţa unei
evoluţii anormale, bine evidenţiate, înaintea crizei, în contextul absenţei variaţiilor semnificative în momentele de
relativă stabilitate. Sunt stabilite atât praguri de alertă cât şi o marjă care permite depăşirea acestora cu un procent dat,
până la declanşarea „alarmei”. Modelele logit şi probit se remarcă prin utilizarea unei regresii cu scopul de a explicita un
indicator de criză de tip binar (valori 0 sau 1) prin intermediul diferitelor variabile economice. Valorile calculate prin
intermediul regresiei sunt cele care caracterizează probabilitatea manifestării crizei; un avantaj specific acestor modele
rezidă în faptul că permite efectiv testarea statistică a relevanţei variabilelor luate în considerare.
122
Yves Landry se întreabă, în contextul acestei crize, dacă efectele de contagiune financiară au reprezentat într-adevăr
forţa centrală care a determinat şi a întreţinut transmiterea crizei la nivelul mai multor state sud-americane. Relativ la o
astfel de dilemă, considerăm că efectele de contagiune se validează în situaţiile în care starea economică generală a unui
stat este proastă. Contagiunea este întreţinută de fragilităţile macroeconomice, acestea nefiind în general consecinţe ale
procesului. Fără îndoială, nu putem afirma că efectele de contagiune sunt doar consecinţa unei „slabe imunităţi”, iar
statele puternice nu sunt expuse riscului. Evenimentele ultimilor ani au aratat acest lucru, iar fenomenele de contagiune
pot viza economii puternice, atunci când acestea întâlnesc dificultăţi temporare, ori suferă la capitolul încredere,
percepţie a investitorilor.
57
 • indicatorii anticipează o criză într-un anumit interval de timp, iar aceasta se produce
realmente în acel interval (12-24 luni);
• indicatorii prevăd o criză, iar aceasta nu se produce;
• indicatorii nu prevăd vreo criză, şi, cu toate acestea, aceasta de produce;
• indicatorii nu anunţă producerea unei crize, iar aceasta nu se produce.

În literatura de specialitate, variabilele luate în considerate sunt extrem de numeroase, după cum vom
arăta mai târziu; fiabilitatea modelelor lasă încă de dorit, iar studiile empirice vizând sistemele avansate de
alertă sunt mult prea recente pentru a fi validate de evenimente reale. Din punctul nostru de vedere, metodele
econometrice în studiul riscului de ţară constituie un exerciţiu util şi interesant, însă capacitatea lor predictivă
îşi atinge rapid limitele. Considerăm că o analiză axată pe date fundamentale, reale, privind o economie poate
duce la formularea de concluzii mult mai pertinente în ceea ce priveşte gradul său de risc.
În cele ce urmează, ne propunem să recapitulăm, fără pretenţii de exhaustivitate, principalele
organisme care realizează activităţi de evaluare a riscului de ţară, derulând procese de notare, rating, operând
unele remarci asupra metodologiilor utilizate şi rezultatelor obţinute.
Rating123-urile ce vizează evaluarea riscului de ţară au devenit în prezent instrumente indispensabile
actorilor de pe pieţele financiare. Acestea reprezintă principala formă de exprimare a riscului de ţară; ele sunt
publicate de către diverse organisme, rolul fundamental fiind reprezentat de cuantificarea riscului de
insolvabilitate124 aferent titlurilor obligatare.

Tabel 5.6. Riscul de ţară – instituţii care elaborează rating-uri

Natura instituţiilor care elaborează Exemple:
rating-uri
Agenţii de rating Standard & Poor’s, Fitch Ratings IBCA, Moody’s
(studiază în general riscul suveran /
riscul financiar aferent titlurilor
suverane)
Companii de asigurări Compagnie Française d’Assurance pour le Commerce
(analizează riscuri specifice – spre Extérieur – COFACE (Franţa), EDC (Canada), Hermes
exemplu, riscul comercial125) (Germania), SACE (Italia), ECGD (Marea Britanie, Exim Bank
(SUA), etc.
Cabinete de consultanţă Business Environment Risk Intelligence, Nord Sud Export,
(riscuri specifice – riscuri aferente Political Risk Services / International Country Risk Guide, etc.
exporturilor, etc.)
Cabinete de expertiză Economic Intelligence Unit
Publicaţii financiare Institutional Investor, Euromoney Publications
Sursa: Prelucrare după Guessoum, Y., Evaluation du risque pays par les agences de rating – transparence et
convergence des méthodes, Centre d’Economie et de Finances Internationales, Université de la Méditerranée
Aix-Marseille II, februarie 2004, p. 4.
123
Termenul desemnează în primul rând un proces de evaluare, în termeni calitativi sau cantitativi. Desigur, în cazul
riscului de ţară evaluarea va presupune atât componente calitative cât şi componente cantitative. Termenul “rating” este
omniprezent în finanţele contemporane, fiind unul generic pentru toţi indicatorii de comparaţie care sintetizează obiecte
complexe, permiţând variate modalităţi de clasare, denumite adesea ranking-uri (după termenul de origine engleză), ori
notaţii cardinale (scoring-uri).
124
Notele atribuite reprezintă un element sintetic de apreciere a riscului de neplată; această activitate de clasare a
titlurilor financiare s-a impus ca urmare a dezintermedierii bancare şi a intensificării emisiunilor. Creşterea riscului de
credit aferent titlurilor i-a făcut pe investitori să resimtă tot mai acut nevoia de informare asupra calităţii
acestora...existenţa agenţiilor de rating este justificată de două argumente: pe de o parte, informaţiile publicate de către
emitenţi sunt adesea limitate datorită carenţelor sistemelor de informaţii financiare şi datorită reticenţei emitenţilor în a
dezvălui aspecte confidenţiale, şi, pe de altă parte, marea masă de investitori nu are timpul ori resursele materiale
necesare pentru a opera analize pertinente pe baza informaţiilor publicate. – Landry, Yves, op. cit., p. 156.
125
Pentru o listă completă de astfel de instituţii (la nivel OCDE) poate fi consultată adresa
http://www.oecd.org/countrylist/0,2578,en_2649_34169_1783635_1_1_1_1,00.html (sau
http://www.oecd.org/ech/act/xcred/ecas.htm).
58
 Din punct de vedere semantic, termenul anglo-saxon “rating” desemnează un proces de evaluare126,
de analiză. În general, agenţiile de rating rezumă sub forma unei note aprecierile asupra probabilităţii de
“default” a unui emitent de titluri, adăugând şi perspective (evoluţii probabile ale notării pe termen mediu).
Din această perspectivă, menţionăm că termenul de “rating” acoperă semantic nu doar procesul de analiză
amintit, ci şi rezultatul acestuia, nota atribuită.
Un atribut specific al ratingurilor îl reprezintă şi sintetizarea riscului127. Importanţa acesteia este dată
în principal de faptul că operatorii de pe diferitele pieţe resimt nevoia de a evalua rapid riscurile, utilizând o
măsură globală, în vederea elaborării unor decizii pertinente, cu un timp de deliberare cât mai scurt. Esenţa
demersului revine la a aduce la o singură dimensiune o realitate relativ complexă. Ne este clar încă de la
început faptul că elementul analizat, spre exemplu un stat, este unul multidimensional, şi în consecinţă
provocarea se referă la a asocia fiecărui element din cadrul multidimensional unul dintr-un spaţiu
unidimensional, în majoritatea cazurilor fiind vorba de o notă ori o altă notaţie convenţională.
În cele mai multe situaţii, evaluarea riscului de ţară se traduce într-o reprezentare finală sub forma
unui indice128 specific gradului de risc. O altă variantă este reprezentată de evaluările continue de tipul
ICRG129, care monitorizează amplitudinea riscului ocazionat de creditare sau de realizarea de investiţii într-
un anumit stat.
Aprecierile realizate de agenţii sunt condensate într-o notă care descrie probabilitatea intrării în
încetare de plăţi a emitentului unor titluri, dar şi dimensiunea pierderilor în cazul producerii riscurilor.
Instituţiile care elaborează rating-uri asigură difuzarea informaţiilor prin intermediul comunicatelor de presă,
publicaţiilor, internetului, etc.
O altă practică relativ curentă este publicarea unor perspective, consideraţii asupra evoluţiilor
probabile pe termen mediu ale rating-urilor, dar şi întocmirea unor liste de supraveghere, conţinând entităţi a
căror notă urmează să fie revăzută/modificată în scurt timp.

5.6. Elemente complementare în abordarea riscului de ţară

5.6.1. Problematica supraîndatorării

Înainte de a discuta despre supraîndatorare, considerăm oportun să formulăm câteva idei legate de
îndatorare şi sensul ei în economie. Statele lumii – emergente sau nu – pot fi obligate, din varii motive
precum spre exemplu nivelul prea slab al economisirii naţionale, să caute noi surse de finanţare, cu scopul
obţinerii de creştere economică. Dacă unele state subdezvoltate beneficiază în acest context de ajutoare, ori
credite cu rate ale dobânzii scăzute, cea mai mare parte a statelor recurg la ISD130-uri ori investiţii de
portofoliu.
Astfel, economiile recurg la împrumuturi131 din nevoia de a-şi continua dezvoltarea. Acest tip clasic
de dezvoltare se bazează pe următoarele principii:

intrările de resurse se traduc în investiţii;

investiţiile antrenează creşterea producţiei şi pe cale de consecinţă favorizează evoluţia
capacităţii de export a economiei;

exporturile crescute înseamnă venituri mai mari şi, într-un final, permit reducerea datoriei.

126
Accepţiunea cea mai largă a termenului este aceea de proces de evaluare a riscului asociat unui titlu de creanţă
sintetizat într-o notă care permite întocmirea unui clasament.
127
Meunier, N,Sollogoub, T., op. cit., p. 65.
128
Moody’s, Standard & Poor’s, etc.
129
International Country Risk Guide. Evaluările se bazează pe opiniile unor experţi, organismul realizând lunar
previziuni ce integrează 22 de variabile de natură politică, financiară şi economică, ponderate pentru a obţine în final un
număr cuprins în intervalul 0 (cea mai proastă situaţie) – 100 (cea mai bună situaţie).
130
Investiţiile străine directe se remarcă printr-o serie de atuuri pe care le prezintă: au un grad relativ ridicat de
stabilitate, nu presupun înregistrarea de datorii, permit operarea transferului de tehnologie.
131
Fireşte, nu este singura motivaţie; ne limităm aici însă la acest motiv “pozitiv”, pentru a sublinia valenţa benefică,
normală a stării de îndatorare a unei economii. Din acest punct de vedere, îndatorarea externă trebuie privită ca un
fenomen temporar, un catalizator al creşterii economice.
59
 Astfel, statele pot ajunge chiar să îşi modifice statutul şi să devină creditoare. Desigur, pentru ca acest
fenomen extrem de pozitiv să se producă realmente, este nevoie ca fondurile atrase prin împrumut să fie
utilizate în mod eficient, acolo unde productivitatea este ridicată, iar avantajele competitive prezente. Din
păcate însă, acest lucru nu se întămplă de fiecare dată, iar adesea statele se dovedesc cel puţin imprudente în
ceea ce priveşte apelul la capitaluri străine.
În linii mari, atât timp cât statele utilizează capitalurile atrase pentru investiţii productive, apariţia ori
amplificarea creşterii economice nu trebuie să întârzie; condiţia necesară este ca beneficiile obţinute de pe
urma investiţiei să depăşească costul capitalului. În unele cazuri însă, capitalurile atrase nu sunt investite din
capul locului, ele fiind îndreptate înspre finanţarea consumului ori a deficitului bugetar.
Istoria economică recentă şi nu numai atestă multiple episoade în care statele, supraîndatorate şi
vulnerabile, au fost nevoite, din motive diverse132, să intre în incapacitate de plată133: Argentina (1982, 1990,
1998, 2001), Brazilia (1986, 1990), Croaţia (1993), Ecuador (1999), Pakistan (1999), Rusia (1998), Ucraina
(1999), Venezuela (1995, 1997), etc.
Dintre factorii care amplifică riscul de ţară, supraîndatorarea unui stat ne apare ca având o
importanţă particulară. Situaţia înregistrată în America de Sud la mijlocul anilor 1980, prilej de apariţie şi
manifestare a riscului de ţară modern, a arătat lumii întregi faptul că un stat suveran poate ajunge în situaţia în
care nu mai este capabil să plătească o datorie în devize.
Actualmente, obligaţiile suverane în creştere, episodul Grecia 2010/2012 şi veritabila criză a
datoriilor suverane, dar şi recentele probleme ale SUA stau mărturie a implicaţiilor deosebite pe care le au
asupra unor naţiuni întregi deciziile de politică economică naţionale.
În general, statele cu dificultăţi de plată prezintă o datorie externă totală sau una publică peste media
statelor emergente; cu toate acestea, nu putem identifica cu precizie un prag peste care să putem afirma – în
deplină siguranţă – că un stat este supraîndatorat. De aceea, întrebări precum Începând din ce moment un stat
este supraîndatorat? sau Care este sursa supraîndatorării unui stat? sunt pe deplin justificate, iar răspunsul
ori răspunsurile la acestea merită căutate.

Figura 5.3. Datoria publică la nivel mondial (procent din PIB)

Sursa: Bloomberg, august 2011.

Mai multe elemente sunt relevante atunci când ne propunem analiza unei datorii suverane; în primul
rând, solvabilitatea şi lichiditatea, şi, în al doilea rând, sustenabilitatea datoriei externe134.

132
Dintre motivele „clasice” pot fi evocate deterioarea capacităţii debitorului de a-şi onora obligaţiile (probleme de
lichiditate sau solvabilitate), oportunitatea economică a deciziei de a declara insolvenţa, etc.
133
Episoadele au vizat atât datoria locală cât şi cea în devize.
134
Meunier, Nicolas, Sollogoub, Tania, op. cit., p. 29.
60
 În ceea ce priveşte solvabilitatea, esenţa analizei constă în raportarea stocului datoriei la avuţia unui
stat. Sustenabilitatea135 reclamă o analiză mai nuanţată şi în dinamică, importantă fiind în acest context
evoluţia datoriei externe raportată la evoluţia bogăţiei globale.
Lichiditatea136 se referă la chestiunile de trezorerie, relevantă fiind limita – nivelul maxim de
îndatorare – la care un stat este capabil să ramburseze; elementele de comparat sunt, fireşte, lichidităţile
disponibile şi suma de rambursat.
Atunci când se încearcă dimensionarea datoriei externe “sigure”, o pistă importantă sugerează
raportarea la activele statului, traduse de Produsul Intern Brut. O altă abordare recomandă raportarea la
veniturile137 obţinute.
Din perspectiva acestei raportări a datoriei externe, la active (PIB) sau la venituri (exporturi), pragul
cel mai des vehiculat în literatură la determinarea supraîndatorării îl reprezintă valoarea de 150% a
indicatorului.
Lichiditatea este fidel conturată de indicatorul serviciului datoriei externe138. Nu în ultimul rând,
interesează aici situaţia trezoreriei unui stat, rezervele în devize ale acestuia139.
Un aspect deosebit de important este reprezentat de relaţia datorie-lichiditate. Situaţia cea mai
nefavorabilă este zugrăvită de o economie cu datorie ridicată, în cazul căreia indicatorii de lichiditate sunt în
curs de degradare. Pe de altă parte, un stat cu o datorie externă ridicată poate continua să găsească surse de
finanţare în cazul în care reuşeşte o bună gestiune a lichidităţii140.
Problematica pragurilor de alertă este una extrem de complexă şi, deşi acestea sunt foarte des utilizate
în studiul riscului de ţară, considerăm că nu oferă un grad de fiabilitate ridicat. Diversitatea statelor în curs de
dezvoltare, evoluţia extrem de rapidă a conjuncturii economice, lipsa unei corelaţii permanente între nivelul
datoriei şi probabilitatea intrării în incapacitate de plată, fac necesară abordarea riscului de la caz la caz141.
Pragurile de alertă reprezintă în primul rând un instrument de comparaţie între diferitele economii,
permiţând paralele între diferite politici economice, performanţe comerciale, etc. Suntem însă de părere că
situarea într-un interval ce denotă bune performanţe nu exclude riscul unei crize142, indicatorii trebuind să fie
analizaţi într-un context larg.
Analiza îndatorării externe a statelor îi pune pe specialişti în situaţia de a căuta răspunsuri la dileme
precum cele ocazionate de relaţia îndatorare – creştere economică, ori de nivelul de la care datoria externă
devine nocivă creşterii.

135
În acest caz, abordarea este una cu predilecţie pe termen lung.
136
Putem, dintr-o perspectivă pur temporală, afirma că analiza lichidităţii vizează un interval de timp redus.
137
Dintre diversele categorii de venituri, amintim exporturile, cea mai “ieftină” sursă de valute. Nicolas Meunier le
asociază cu capacitatea unui stat de a câştiga devize. Raportată la exporturi, îndatorarea a cunoscut o diminuare în cazul
statelor emergente, în ultimii 20 de ani, evoluând de la aproximativ 200% la aproximativ 100%. Totuşi, luată individual,
supraîndatorarea reprezintă o problemă reală; în anii 2000, spre exemplu, tendinţele înregistrate în cadrul pieţelor
financiare mondiale au fost relativ propice supraîndatorării: supralichiditatea a făcut creditele mai accesibile, având în
egală măsură un caracter prociclic: accentuarea tendinţelor de creştere ale unui stat.
138
Acest indicator compară cuantumul rambursării (tranşe şi dobânzi aferente datoriei externe totale) cu veniturile
(exporturi).
139
Literatura economică sugerează ca prag minim echivalentul a trei luni de importuri.
140
Relevant este cazul Ungariei, care la mijlocul anilor ’90, în contextul unei crize de supraîndatorare, şi-a păstrat o
foarte bună imagine în ochii creditorilor, etalând eficient scadenţele de rambursare şi menţinând un nivel ridicat al
rezervelor.
141
Explicaţiile simpliste ale crizelor sunt cvasi-inexistente în realitate. Desigur, supraîndatorarea este o condiţie sine-
qua-non: o datorie externă totală de peste 50% din PIB ori una publică care excede 210-215% din încasările statului
prefigurează criza, însă elemente precum inflaţia, supraevaluarea monedei, etc. Din această perspectivă, ne alăturăm cu
convingere viziunii inexistenţei explicaţiilor monocauzale în cazul crizelor contemporane – Roubini, N., Understanding
Country Risk, Institute of International Finance, Washington, 2004, in Meunier, Nicolas, Sollogoub, Tania, op. cit., p.
31.
142
Nu îndrăznim, spre exemplu, să afirmăm că un stat precum China, dispunând de rezerve semnificative, a ieşit din
sfera riscului în proporţie de 100%.
61
 5.6.2. Indicatori de vulnerabilitate

Indiferent de metoda utilizată în studiul riscului de ţară – sisteme de rating, tehnici analitice precum
rapoartele, tehnici econometrice, ş.a.m.d. – anumiţi indicatori sunt de neînlocuit (ca input-uri), având o
relevanţă deosebită atunci când se doreşte estimarea riscului global specific unei economii.
Acest risc se referă la fenomenele derulate în cadrul unei economii naţionale, fenomene ce afectează
rezultatul unei tranzacţii internaţionale de natură economică sau financiară. Spre exemplu, deprecierea
monedei unui stat implică reducerea valorică a cash flow-ului şi a profiturilor repatriate de un investitor
(exprimate în moneda sa proprie).
Pe de altă parte, trebuie spus că informaţiile care emană din procesele de notare ori din diversele
niveluri ale spread-urilor sunt limitate din punct de vedere cantitativ. În acelaşi timp, agenţiile de rating sunt
preocupate în special de aspectele macroeconomice şi financiare aferente riscului de credit suveran,
fenomenele de piaţă fiind mai puţin luate în considerare; în acest mod se explică şi unele carenţe precum
absenţa semnalelor de alarmă înainte de izbucnirea crizelor, situaţie multiplicată pe parcursul ultimelor două
decenii.
Ultimii ani au adus şi creşterea marcantă a volatilităţii spread-urilor, influenţată, printre altele, şi de
reacţiile supradimensionate ale investitorilor în faţa evoluţiilor de pe pieţele globalizate, într-un context de
creştere semnificativă a datoriilor – cu precădere pe termen scurt – statelor emergente. Tot în ceea ce priveşte
statele emergente mai trebuie adăugat faptul că datele de natură economică şi financiară disponibile nu sunt
încă, în ciuda unor progrese remarcabile, complete şi deplin fiabile.
Un alt “bruiaj” care afectează fluxul informaţional privind statele emergente poate veni şi din partea
brokerilor ori băncilor de investiţii, care, din raţiuni de natură comercială, pot prezenta riscurile aferente
debitorilor ca fiind mai reduse decât în realitate. Cea mai mare parte a actorilor de acest tip este reprezentată
de băncile de investiţii143, valenţa principală a acestora fiind de a reduce asimetria informaţională existentă
între debitori şi creditori. Fireşte, cu cât băncile vor furniza mai multe detalii cu privire la nivelul riscului de
ţară, cu atât investitorii se vor simţi mai în siguranţă atunci când vor analiza oportunitatea achiziţiei de titluri
– emergente şi nu numai. Din aceste considerente, dar şi din multe altele, analiza riscului de ţară reclamă
studiul atent al indicatorilor care descriu vulnerabilităţile economice ale unui stat.
Demersul de analiză presupune prospectarea economiei respective, şi selectarea de variabile
relevante; o mare parte dintre acestea sunt utilizate şi în analize de natură macroeconomică. În continuare,
prezentăm144, fără pretenţii de exhaustivitate, o serie de variabile / indicatori devenite deja clasice, a căror
observaţie prezintă interes în contextul notării unui stat din persepctiva riscului specific, indicatori pe care îi
vom integra mai apoi în “tabloul de bord” necesar analizei unei economii:

Tabel 5.7. Diverşi indicatori utilizaţi în evaluarea riscului de ţară

Variabilă sau indicator
PIB/locuitor,
PNB/locuitor145
Rata de creştere a PIB
Caracteristici şi semnificaţii
- veritabili indicatori ai avuţiei unui stat;
- permit clasificarea statelor în funcţie de bogăţia acestora; o valoare
redusă indică spre exemplu un stat sărac, cu dificultăţi probabile în
onorarea obligaţiilor faţă de exterior şi, pe cale de consecinţă, cu un risc
de ţară ridicat.
- caracterizează performanţa economică a unui stat; o economie cu
evoluţie favorabilă are în mod evident şanse mai mari să îşi
îndeplinească obligaţiile legate de datoria externă;
- după unii specialişti146, lipsa creşterii economice poate motiva
resonsabilii politici să naţionalizeze firme străine.

143
Spre deosebire de băncile comerciale, băncile de investiţii nu îşi asumă riscuri, acestea aparţinând în totalitate
investitorilor.
144
Prelucrări după Bouchet, Michel Henry, Clark, Ephraim, Groslambert, Bertrand, op. cit, Hurson, C., Doumpos, M.,
Ricci-Xella, N., Zopounidis, C., op. cit., Meunier, Nicolas, Sollogoub, Tania, op. cit., Nagy, P., Country Risk,
Euromoney Publications, Londra, 1984; consideraţii şi aprecieri personale.
145
Unii autori au opinat că aceste variabile sunt deosebit de semnificative (Feder şi Just, 1977, Cosset, 1991, Packer,
2004), în vreme ce alte studii le-au catalogat ca nesemnificative (Frank şi Cline, 1971, Sargen, 1977, etc.).
62
 Datoria externă/locuitor
Datorie externă/PIB
Investiţii/PIB
Importuri/PNB
Rezerve/Importuri
Rata de creştere a
exporturilor
Deficit bugetar/Cheltuieli
guvernamentale
Datorie externă/Importuri
Variaţia exporturilor
Speranţa de viaţă,
mortalitatea infantilă, etc.
Nivelul instabilităţii
politice148
Indicatori ai democraţiei
Rata de economisire
domestică
Gradul de vulnerabilitate
al exporturilor la şocurile
externe
Exportul de petrol
Dobânzi plătite / serviciul
datoriei
146
Christian Hurson, Nadine Ricci-Xella.
147
Eaton, J., Debt with Potential Repudiation: Theoretical and Empirical Analysis, Review of Economic Studies, vol.
48, 1981, p. 287-309.
148
Ne vom referi aici la probabilitatea unei lovituri de stat, a unui conflict civil, a unei schimbări de guvern. Este
surprinzător faptul că relativ mulţi autori (Cosset, Zopounidis, 1992, Simpson, 1997 consideră variabila instabilitate
politică drept nesemnificativă în analiza riscului de ţară.
- cuantifică nivelul îndatorării, dar şi capacitatea de a contracta în
condiţii de siguranţă noi împrumuturi.
- indicatorul specific al gradului de îndatorare al unui stat.
- indicatorul caracterizează o posibilă creştere economică viitoare, şi pe
cale de consecinţă o valoare ridicată reduce riscul de ţară.
- măsoară dimensiunea relativă a importurilor şi constituie un indicator
al gradului în care evoluţia venitului naţional este afectată de o
potenţială decizie de reducere a importului datorată dificultăţilor în
administrarea datoriei.
- un nivel ridicat al rezervelor conferă siguranţă în gestionarea datoriei
externe.
- exporturile pot fi privite ca fiind cea mai ieftină sursă de valute, statele
cu evoluţie favorabilă a exporturilor întrunind bune premise de
solvabilitate.
- o valoare ridicată a deficitului bugetar poate determina comportamente
guvernamentale în sensul exproprierii investitorilor străini; valoarea
ridicată a indicatorului favorizează riscul de ţară.
- atunci când acest indicator atinge o valoare ridicată, se poate afirma că
vulnerabilitatea legată de posibilele crize vizând comerţul exterior
creşte.
- Christian Hurson pledează pentru specificul vulnerabil la crizele din
sfera comerţului exterior în cazul statelor cu exorturi instabile; unii
autori147 au demonstrat însă – fapt de luat în seamă – că statele cu grad
ridicat de volatilitate a exporturilor formulează politici economice
prudente şi în consecinţă prezintă un risc moderat, deoarece au nevoie
mai des de împrumuturi în vederea sprijinirii consumului.
- indicatori specifici ai gradului de dezvoltare economică şi socială a
unei ţări.
- spre exemplu, probabilitatea pierderii puterii poate împinge
guvernanţii la acţiuni de genul naţionalizărilor ori poate duce la
scăderea motivaţiei de a plăti datoria externă şi dobânzile specifice.
- ne este greu să formulăm o regulă precisă relativ la această categorie
de indicatori; ceea ce se poate spune însă este că, în general, guvernele
democratice sunt mai sensibile la elemente precum respectarea regulilor
internaţionale, a drepturilor celor pe care îi conduc, etc.
- acest indicator prezintă o importanţă aparte, el caracterizând
capacitatea unui stat de a-şi finanţa creşterea prin intermediul resurselor
interne.
- indicatorul cuantifică volatilitatea exporturilor, aceasta fiind strâns
legată de gradul de concentrare al exporturilor (din punctul de vere al
categoriilor de mărfuri); cu cât exporturile sunt mai concentrate, cu atât
veniturile obţinute din comerţ în economia respectivă sunt mai
vulnerabile.
- numeroase surse văd în statutul de stat exportator de petrol o garanţie
a îndeplinirii obligaţiilor internaţionale.
- măsoară costul datoriei şi capacitatea de rambursare a unui stat.
63
 Rata inflaţiei149
Rata de creştere a masei
monetare
Indicatori ai ajutoarelor
privind dezvoltarea
statelor
Investiţii străine
directe/locuitor, Investiţii
străine directe/PNB
- rata inflaţiei reprezintă un indicator al performanţei economice, în
strânsă legătură cu politica monetară. Fenomenul inflaţionist antrenează
diminuarea valorii reale a veniturilor unui stat şi provoacă o depreciere
a monedei, reducând capacitatea unei ţări de a-şi rambursa datoria.
- indicator asociat politicii monetare a statului; din perspectiva riscului
de ţară, considerăm că o creştere semnificativă a ofertei de monedă este
în general nefavorabilă, fiind generatoare de presiuni inflaţioniste.
- aceşti indicatori, de tipul cuantum ajutor/locuitor, cuantum
ajutor/PNB, măsoară gradul de dependenţă al unui stat de ajutoarele
externe. În general, statele care beneficiază de astfel de ajutoare
protejează investitorii străini, un tratament dur aplicat acestora
periclitând acordarea acestor ajutoare.
- majoritatea teoreticienilor consideră că o concentrare semnificativă de
firme străine într-un stat poate fi pozitiv corelată cu riscul de
expropriere, datorită faptului că guvernele ar putea considera această
stare de fapt ca fiind un obstacol în calea eficienţei economice a unui
stat, întreprinderile străine însuşindu-şi pe de altă parte o fracţiune prea
mare din beneficiile realizate.
Sursa: adaptări după bibliografia de specialitate.

Desigur, putem aduce în prim-plan mult mai multe variabile şi indicatori care prezintă importanţă
atunci când studiem o economie sub aspectul riscului emanat. Ceea ce dorim însă să subliniem aici este faptul
că în prezent evoluţiile variabilelor şi indicatorilor au loc cu mare repeziciune, fapt ce reclamă o analiză
continuă, în dinamică.
Mediul turbulent datorat internaţionalizării accentuate şi globalizării pieţelor imprimă analizei un
caracter sintetic, utilizatorii studiilor şi ai concluziilor acestora fiind obligaţi să acţioneze practic în timp real.

149
Deosebit de interesant cu privire la rata inflaţiei este faptul că majoritatea, de fapt cvasi-totalitatea analiştilor au
considerat-o de-a lungul vremii ca un indicator extrem de sugestiv al riscului de ţară (Sargen, 1977, Cantor şi Packer,
1996, Haque, 1997, Mulder, 2000, etc.).
64
6. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND MANAGEMENTUL
PERFORMANŢEI ŞI RISCULUI ÎN SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR

6.1. Abordări teoretice privind managementul riscurilor bancare

6.1.1 Performanta şi riscul bancar

O caracteristica esentiala a lumii contemporane este riscul, incertitudinea. In acest context, societatile bancare
sunt definite de catre specialisti, ca institutii care administreaza riscul. Pana la inceputul anilor 1980,
comunitatea financiar-bancara privea problema riscului numai din punctul de vedere al creditului.
Gestionarea riscurilor bancare se reducea la riscul de creditare, acest lucru fiind posibil datorita stabilitatii
relative a sistemului financiar si in special datorita existentei si functionarii sistemului monetar international
de la Bretton-Woods. ln anul 1944, prin Conferinta de la Bretton-Woods (SUA) s-au pus bazele asa
numitului sistem monetar international, stabilindu-se o serie de reguli de “buna conduita" in domeniul
monetar (Cohen, 2001). Acest mecanism controla fluctuatiile cursurilor valutare, iar ratele dobanzilor nu
variau prea mult, tocmai datorita politicilor monetare duse de bancile centrale in conformitate cu interesele
imediate ale statelor debitoare. Reglementarile monetar-valutare, practicile anticoncurentiale de tip cartel si
nu in ultimul rand inertia deponentilor limitau in acea perioada concurenta pe piata depozitelor bancare
generand si o relative stabilitate a ratelor dobanzilor.
Abordari teoretice privind managementul performantei si riscului in sistemul financiar-bancar
La sfarsitul anilor '70 situatia se schimba. Explozia pretului petrolului si dependenta crescanda a statelor
occidentale de sursele de materii prime din Orient, au generat un proces inflationist, care a dus la variatii mari
ale ratelor nominale ale dobanzilor. In acelasi timp, prin abolirea sistemului de la Bretton-Woods,
volatilitatea cursurilor valutare creste, acestea devenind factori importanti de stabilire a performantelor
globale ale societatilor bancare. Mediul concurential a fost si el supus unor schimbari datorita, in special,
suprimarii controlului asupra transferurilor internationale de capital si modificarii structurii costurilor
bancare.
Dezvoltarea pietelor financiare si diversificarea instrumentelor financiare au marit posibilitatile de acces la
fonduri pentru banci. Astfel, bancile au intrat si pe pietele de capital, fiind concurente cu societatile de valori
mobiliare, societatile de asigurari, fonduri mutuale, fonduri de pensii. Totodata, bancile au trebuit sa dezvolte
noi produse si servicii, sa foloseasca instrumente si tehnici specifice noilor piete, pentru a putea face fata
concurentei.
Ca urmare, practicile bancare traditionale, bazate pe atragerea de depozite si acordarea de credite, au trecut pe
un plan secundar si au devenit precumpanitoare noile activitati, cum ar fi tranzactiile de pe pietele financiare
si generarea de venituri prin comisioane, care reprezinta surse importante pentru profitabilitatea bancilor. Sub
influenta dublului efect al noului mediu concurential (asupra activitatilor prestate si rentabilitatii obtinute),
bancile si-au reactualizat strategiile aplicate.
In ultimele doua decenii, sistemele bancare ale tarilor capitaliste dezvoltate au fost supuse unui puternic
proces de schimbare, in primul rand avand loc o actiune ampla de internationalizare a sistemelor bancare din
tarile dezvoltate. Astfel, bancile au inceput sa se angajeze din ce in ce mai mult in operatiuni cu caracter
international, precum extinderea creditului in stransa legatura cu comertul exterior, comercializarea de active
externe, procurarea de instrumente de plata adecvate pentru clientii lor. Practic, ele au plasat in afara
granitelor tarilor in care isi aveau baza toate genurile de operatiuni pe care inainte le efectuau pe piata interna.
Practicand o politica agresiva de implantare in noi puncte financiare de pe glob, aceste banci considera
extinderea pe alte piete ca parte integranta a politicii lor de dezvoltare.
Trendul actual al economiei globale va da posibilitatea cererii de produse si servicii bancare sa fie din ce in ce
mai orientata spre exterior, pentru a profita de cele mai atragatoare oferte, astfel incat, pe fondul accentuarii
fenomenului emigrationist, vom asista la formarea unui segment de consumatori cu grad ridicat de mobilitate,
pe care se vor stradui sa-l atraga atat bancile din tara de origine, cat si cele din economiile gazda. Apoi, odata
65
cu finalizarea globalizarii financiare, granitele politico-administrative vor disparea cu totul, astfel incat
serviciile financiare vor capata o greutate tot mai accentuata in ,,cosul comertului international" . Ca urmare a
finalizarii procesului de liberalizare a contului de capital, consumatorul are posibilitatea de a alege cele mai
avantajoase servicii financiare, fara a mai fi constrans sa se limiteze la piata interna.

Managementul performantei si riscului in bancile comerciale Romane

In prezent consideram ca performanta si riscurile bancare trebuie abordate si din perspectiva crizelor
economice. Aceste crize vizeaza riscuri ce apar rapid si se dezvolta intr-un timp foarte scurt (Stern si
Sundelius, 1997), ducand la probleme privind alocarea de resurse financiare si material, cresterea rapida a
preturilor, sau intrarea in colaps pentru anumite piete. Crizele financiare ale anilor '90 din Europa, Asia si
America Latina sunt exemple clasice, iar criza recenta din toamna anului 2008, a subliniat si mai puternic
acest fapt. Efectele crizelor s-au simtit in intreaga economie mondiala. lntegrarea pietelor financiare
(incurajata si realizata prin nereglementarea fluxurilor financiare, reducerea costurilor de tranzitie, utilizarea
pe scara extinsa a noilor instrumente financiare, informatizarea sistemelor de tranzactionare si modernizarea
telecomunicatiilor) face ca destabilizarea unei piete regionale sa produca turbulente si pe alte piete, chiar daca
nu se reproduc cauzele care genereaza crizele initiale. Cel mai mare pericol al esecului tentativelor de
redresare a economiilor afectate de crize economice este reprezentat de propagarea turbulentelor catre alte
tari din regiune sau chiar din alte zone ale lumii. O situatie hibrida apare cand impunerea unor sanctiuni
(embargou) provoaca o criza economica asupra altui stat sau a partenerilor sai economici. Cazul Japoniei in
cel de-al doilea razboi mondial, al Serbiei si recent al lrakului confirma caracterul hibrid al crizelor
economice contemporane, acestea fiind dublate de crize politice, militare, sau sociale.
La definirea riscului bancar, majoritatea cercetatorilor se concentreaza asupra functiei clasice a bancilor de
introducere in sfera riscurilor financiare, luand in considerare pierderi neprevazute la activele bancare,
cauzate de riscuri de piata, riscul de credit, sau riscul ale lichiditate. Unii cercetatori se concentreaza asupra
pierderilor cauzate de riscuri aleatoare si necontrolabile, cum sunt fraudele, incendiile sau catastrofele
naturale.
Se cunoaste faptul, ca riscul poate avea un impact puternic asupra valorii bancii sau institutiei financiare, sub
forma pierderilor directe, sau prin impactul cauzat de efectele asupra clientilor, partenerilor, si autoritatii
bancare de supraveghere. Riscul este considerat a fi probabilitatea de producere si aparitie a
unui eveniment cu consecinte semnificative pentru subiect. Prin expunerea la risc se intelege valoarea actuala
a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta institutia financiar-bancara, din aceasta cauza
expunerea la risc putand fi considerata efectiva sau potentiala.
Din punct de vedere lingvistic, cuvantul "risc" inseamna probabilitatea ca un eveniment nedorit sa aiba loc.
Din punct de vedere etimologic, cuvantul provine din latinescul "re-secare", care inseamna rupture intr-un
echilibru.
In domeniul economic, riscul reprezinta abilitatea unei companii de a se adapta, in modul cel mai favorabil, la
schimbarile de mediu. In definitia data de "Organisation for Economic Cooperation and Development" in
anul 1983, ricul este definit ca fiind constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecinte nedorite sa se produca
(Clarkson,2001). Interpretarile acestei definitii include posibilitatea ca un eveniment (anticipat sau
neanticipat) sa aiba loc sau sa afecteze in mod negativ activitatea economica.
Exista numeroase definitii ale riscului in literatura de specialitate, cele mai semnificative fiind urmatoarele:
- riscul este variabilitatea rezultatului posibil, in functie de un eveniment nesigur, incert (Hertz si Thomas,
1984);
- riscul poate insemna posibilitatea ca o pierdere sa depaseasca estimarile facute pentru ea (Chicken si Posner,
1998);
- riscul este probabilitatea de a obtine un rezultat nefavorabil in urma unei decizii economice, nefavorabil
insemnand ca rezultatul e pozitiv, dar sub cel asteptat sau rezultatul e negativ (Talpos, 2008)
- riscul este nesiguranta legata de o anumita pierdere (McGowen, 1999);
- riscul implica o gama larga de incertitudini prirrind activitatea viitoare aunui agent economic (Mihalciuc,
1995).
Asupra definirii notiunii de risc nu exista o unanimitate de pareri - riscul reprezinta posibilitatea de a obtine
rezultate favorabile sau nefavorabile intr-o actiune viitoare, exprimata in termeni probabilistici . Totodata,
riscul este definit ca un eveniment viitor si probabil, care ar putea provoca anumite pierderi; dar si ca
66
posibilitatea aparitiei unei pierderi in cadrul unei tranzactii economice ca rezultat al producerii unor
evenimente si fenomene imprevizibile.
Studiind multitudinea de definitii existente, putem afirma ca riscul bancar este un complex de evenimente cu
consecinte adverse pentru banca; un eveniment incert, posibil si viitor care poate afecta intreaga activitate a
unei societati bancare. In acelasi timp, riscul bancar reprezinta probabilitatea ca intr-o tranzactie sa nu se
obtina profitul asteptat, sau chiar sa apara o pierdere. Posibilitatea de a evalua consecintele previzionate ale
unei actiuni conduce la luarea unei decizii corecte in privinta diminunarii riscurilor.
Dupa parerea noastra riscul bancar reprezinta o prezenta permanenta in activitatea bancii. Acest termen nu
include doar riscurile aferente activitatii bancare, ci si modul in care riscurile afecteaza banca. De aceea,
riscul se gaseste astazi in centrul afacerilor bancare. Gestionarea riscurilor este functia cheie a bancilor
moderne axate pe activitatea de piata. Operatorii de pe pietele internationale se confrunta cu volatilitatea
crescuta si cu repercusiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar in altul. In acest caz
vorbim despre riscul sistemic. Aparitia sa este pusa in legatura cu cresterea semnificativa a volumului de
tranzactii cu produse financiare derivate (swaps, futures, options).
Riscul bancar are doua componente majore: incertitudinea privind producerea unui eveniment viitor si
expunerea la pierdere. Daca nu se manifesta ambele component, nu putem vorbi despre risc. De exemplu, o
banca ce acorda un imprumut se confrunta cu incertitudinea rambursarii la scadenta, chiar daca exista
garantia, datorita posibilitatii reducerii valorii acesteia in timp si/sau maririi costurilor de executie a acesteia.
Banca isi asuma riscul deoarece este expusa la incertitudine. Astfel, putem afirma ca riscul descrie situatiile
prin care factorii externi sau interni bancii actioneaza de o maniera imprevizibila asupra valorii de piata a
acesteia.
Teoria si practica managementului riscului a avut o evolutie spectaculoasa in ultimele trei decenii. Teoria s-a
dezvoltat intr-atat incat managementul riscului a devenit o subramura a teoriei financiare, iar managementul
riscului a devenit o materie distincta de studiu si cercetare academica. Subiectul managementului de risc a
atras o cantitate de energie intelectuala imensa, inclusiv specialist din alte domenii, ca matematica, fizica si
informatica.
Evolutia rapida a practicii managementului riscului este la fel de importanta, avand doi factori care au
contribuit la dezvoltarea acestuia. Primul factor este reprezentat de dezvoltarea partii teoretice a
managementului riscului bancar si de aplicarea in mod direct a acestor teorii. In anii 1970, este introdus
modelul Black-Scholes (Black, 1989) de evaluare a prefuiui pentru optiuni. Modelul Black-Scholes se
bazeaza pe ecuatii specifice, programate rapid si folosite ca instrumente decizionale.
Al doilea factor care s-a implicat in schimbarea procesului de management al riscului bancar consta in
dezvoltarea notiunii Value at Risk, denumit VaR (Holton, 2003). Aceasta a fost conceputa ca o metodologie
de masura a riscului de piata, dar s-a descoperit ca poate fi folosita in raportarile privind actiunile si luarea
deciziilor interne, pentru gestionarea institutiei. Sistemul VaR mai poate fi utilizata pentru luarea deciziilor
in cazul unor investitii prin ajustarea veniturilor asteptate la un anumit nivel de risc, si poate oferi informatii
privind calitatea deciziilor de investitii luate, ceea ce reprezinta fundamentul in elaborarea de reguli pentru
procesul decizional.
Metodele de acoperire a riscurilor sunt utilizate in cazul acelor tipuri de riscuri a caror frecvente si
amplitudine este previzibila. Acoperirea riscurilor se poate realiza fie printr-un program formal de finantare,
elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate, fie prin prelevari pentru fondurile de rezerva
pentru pierderi din creditare. Transferul riscurilor este mai adecvat in cazul aparitiei si actiunii unor
evenimente foarte grave, imprevizibiie. Masurarea performantelor acoperirii arata, calitatea gestiunii
riscurilor, punctele tari si pe cele slabe ale acestuia, ilustrand modul de aplicare a instrumentelor politicii de
gestiune a riscurilor la diferite niveluri de decizie ale bancilor.
Toate metodele utilizate pentru gestionarea riscurilor, au ca obiectiv principal optimizarea performantelor
societatilor bancare. Principalele scopuri ale gestionarii riscurilor bancare sunt:
- asigurarea dezvoltarii ulterioare a bancii, prin evaluarea riscurilor, deci determinarea costurilor
viitoare ;
- extinderea controlului intern al urmaririi performantelor prin supravegherea permanenta a riscurilor
asociate si realizarea comparatiei intre centrele de profit, pe clienti si produse;
- cunoasterea pretului deciziei pe operatiuni noi prin deterrninarea riscurilor;
- reechilibrarea portofoliului pe activitati si operatiuni.

67
Managementul riscului presupune prevenirea, masurarea,gestionarea si controlul riscurilor. Scopul
managementului riscului este de a facilita implementarea politicilor de risc si de afaceri. Practicile clasice
constau in stabilirea unor limite de risc, iar cele moderne constau in stabilirea limitelor pe baza unor masuri
economice ale riscului, asigurand cea mai buna performanta ajustata la risc. In ambele cazuri scopul este
cresterea profilului de risc-rentabilitate aI tranzactiilor si al portofoliului bancii.
Alaturi de risc, performanta financiara reprezinta elementul fundamental in analiza activitatii unei banci,
atat din perspectiva actionarilor, al clientilor,managementului,cat si al institutiilor de supraveghere. Bancile
acorda o atentie deosebita monitorizarii permanente a indicatorilor ce reflecta performanta activitatii bancare
si analizarii acestora in stransa legatura cu expunerea la risc.
De altfel, optimizarea relatiei rentabilitate - risc reprezinta un obiectiv care este aplicat de la nivelul fiecarui
produs bancar, extinzandu-se apoi la nivelul intregului portofoliu al bancii.

Analiza performantei economico - financiare a unei institutii de credit se realizeaza, cu ajutorul urmatorilor
indicatori:

Rentabilitatea activelor sau rata rentabilitatii economice (ROA – return on assets), exprimata ca raport
intre profitul net si totalul activelor, este unul din principalii indicatori de performanta ai unei institulii de
credit si reflecta capacitatea managementului de a utiliza resursele financiare si reale ale bancii pentru a
genera profit.

Rentabilitatea activelor(ROA) = profit net / total active * 100

Rentabilitatea capitalului propriu sau rata rentabilititii financiare (ROE- return on equity) indica
efectul implicarii actionarilor in activitatea bancii respective, avand o semnificatie deosebita pentru acestia,
deoarece obiectivul fundamental al managementului unei banci il constituie maximizarea valorii investitiei
actionarilor sai, prin realizarea unor plasamente performante si utilizarea eficienta a resurselor bancii.

Rentabilitatea capitalului propriu(ROE) = profit net / capitaluri proprii *100

Rentabilitatea capitalului social se determina ca si raport intre profitul net si capitalul social, fiind un punct
de reper important pentru actionari, deoarece exprima gradul de remunerare prin intermediul profitului net a
capitalului social subscris si,in consecinta, a actiunilor emise de banca.

Rentabilitatea capitalului social =profit net / capital social * 100

Rata rentabilitatii reflecta raportul dintre profitul net obtinut de banca si totaIul cheltuielilor efectuate
pentru obtinerea lui, exprimand eficienta eforturilor bancii pentru obtinerea rezultatului dorit, respectiv a
profitului net. Cu cat acest indicator are o valoare mai mare, cu atat eficienta activitatii bancii si a eforturilor
depuse de personalul acesteia este mai buna.

Rata rentabilitatii =profit net / total cheltuieli * 100

Marja dobanzii exprima raportul dintre veniturile nete din dobanzi si activele purtatoare de dobanzi. O
valoare mare a acestui indicator exprima o activitate profitabila si un bun management al activelor si
pasivelor. Totusi, trebuie sa se tina seama de faptul ca o marja neta din dobanzi mare poate fi obtinuta pe
seama angajarii in activitati cu risc mai ridicat, dar care ofera dobanzi mai mari. Un nivel redus al marjei
poate reflecta atat un volum mare al cheltuielilor cu dobanzile, cat si o politica de expunere la risc mai
prudenta a bancii,care conduce la venituri din dobanzi mai mici din plasamentele respective,dar cu risc mai
redus.

Marja dobanzii= venituri nete din dobanzi / active productive * 100

68
Multiplicarea capitalului sau efectul de parghie (leverage multiplier - L) se calculeaza ca si raport intre
totalul activelor si capitalurile proprii, aratand de cate ori s-au multiplicat capitalurile proprii prin intermediul
operatiunilor active ale bancii. Prin intermediul acestui indicator se reflecta gradul de dezvoltare a afacerilor
unei banci pornind de la un anumit volum aI capitalurilor proprii. El variaza invers proportional cu ponderea
capitalurilor proprii in totalul pasivelor bancare deoarece, cu cat ponderea acestora este mai mare, cu atat
efectul de parghie este mai mic. Intre indicatorul multiplicarea capitalului si expunerea la risc exista o relatie
de interdependenta, deoarece cu cat ponderea capitalurilor proprii in totalul pasivelor bancare este mai mare,
cu atat riscul asumat de banca este mai mic, fiind acoperit intr-o mai mare masura prin intermediul
capitalurilor bancii.

Multiplicarea capitalului = total active / capitaluri proprii * 100

Intre indicatorii de profitabilitate prezentati mai sus exista anumite relatii de interdependenta, astfel :
- intre indicatorii: rentabilitatea activelor (ROA), rentabilitatea capitalului propriu (ROE) si multiplicatorul
capitalului (efectul de parghie - L)

ROE=ROA*L

- intre indicatorii: rata rentabilitatii economice (ROA), rata profitului net si rata utilizarii activelor :

ROA=rata profitului net * rata utilizarii activelor

Pe baza acestora se poate determina in continuare pragul de rentabilitate al activitatii bancare, ca o relatie
intre plasamente si resurse pe de o parte si costurile acestora pe de alta parte, cu luarea in considerare a
cheltuielilor de intretinere si functionare ale bancii precum si a altor elemente de venituri si cheltuieli.

PB = (P * Da) + Ci - (R * Dp) - Cp -Cif, unde:

PB =profit brut;
P= plasamentele;
R=resursele;
Da= dobanda medie activa (la plasamente);
Dp=dobanda medie pasiva (la resurse):
Ci= comisioane si speze bancare incasate:
Cp=comisioane, taxe si speze bancare platite;
Cif= cheltuieli cu intretinerea si functionarea bancii, inclusiv cele cu salariile;
Indicatorii de performanta prezentati sunt cei mai utilizati de catre autoritatile de supraveghere, nivelul
acestora fiind influentat de o serie de factori precum nivelul creditelor neperformante, nivelul provizioanelor
constituite, nivelul tranzactiilor extra bilantiere si riscul aferent acestora, precum si de metodele si
instrumentele utilizate in managementul riscului.
Comparativ cu tarile din UE, sistemul bancar romanesc are o rentabilitate financiara mai scazuta decat media
europeana, datorita diminuarii pe parcursul ultimilor ani a ecartului dintre dobanziile active si cele pasive
aferente operatiunilor cu clientii nebancari si a randamentului plasamentelor alternative sub forma titlurilor de
stat si a depozitelor plasate la banca centrala.

6.1.2. Clasificarea riscurilor bancare

Stadiul actual al dezvoltarii pietelor financiare si a sistemului financiar, precum si evolutiile mediului in care
acestea opereaza au impus abordarea dintr-o alta perspectiva a problematicii riscurilor economice in general
si a celor bancare in special. Pe masura ce instabilitatea a devenit trasatura dominanta a mediului in care
opereaza institutiile bancare, acestea trebuie sa faca fata unor noi provocari, sa se confrunte cu noi riscuri.
Pentru a putea reusi, se impune identificarea riscurilor si a cauzelor ce le determina si Ie influenteaza,
elaborarea procedurilor, tehnicilor si instrumentelor de masurare, atenuare si evitare a acestora, stiindu-se ca
riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute.
69
Competitivitatea societatilor bancare contemporane isi are sorgintea in calitatea strategiilor pe care le adopta
si le aplica, strategii in care managementul riscurilor bancare joaca un rol esential. Conditionarea decisiva a
performantelor bancare de continutul managementului bancar in general si a rnanagementului riscurilor
financiar-valutare in special, evidenta pentru quasitotalitatea bancilor, explica interesul cercetatorilor si
practicienilor pentru acest domeniu.
Situarea sa in prim planul managementului bancar contemporan este valabila pentru intregul sistem bancar,
inclusiv pentru Bancile Centrale care trebuie sa dispuna de strategii capabile sa identifice, comensureze si
minimizeze riscurile bancare globale.
In definirea riscului bancar, cei mai multi specialisti se rezuma doar la tratarea riscului de creditare sau de
lichiditate, care deriva din funcfia clasica a bancilor. Altii se concentreaza asupra identificarii unor pierderi
potentiale sau efective, generate de riscuri aleatoare, ca de exemplu frauda, catastrofele naturale.
Abordarea secventiala a riscurilor bancare nu este surprinzatoare, deoarece problematica riscurilor bancare,
a managementului acestora, nu a avut importanta pe care o are in prezent, atat pentru practicieni cat si pentru
teoreticieni.
Dupa anul 1970, an care constituie un prag in istoria relativ tanara a conceptului de risc bancar, extinderea
sistemelor traditionale de credit si fragilitatea pietelor financiare au generat accentuarea incertitudinii si, in
consecinta,multiplicarea riscuri lor bancare.
In aceste conditii, bancile au de suportat riscuri tot mai mari, asimiland noi tehnici si instrumente de gestiune
a acestora. Din aceste considerente, riscurile bancare trebuie privite global, analizate dintr-o perspectiva
sistemica, pentru a evidentia interdependentele dintre ele, stiindu-se ca producerea unuia poate genera in lant
alte riscuri. I. Trenca (2006) spunea ca "pentru echipa manageriala foarte important este sa identifice riscurile
asociate fiecarei afaceri derulate deoarece majoritatea tranzactiilor dau nastere la o combinatie a riscurilor.
Un obiectiv major al managementului in banci este gestiunea riscului sistemic.
Apreciem ca, in prezent literatura de specialitate trateaza fragmentat, secvential riscurile bancare care pot
avea un impact direct, considerabil, asupra valorii bancii si un efect indirect, asupra celor cu care banca are
relatii (clientela, autoritatea monetara, personalul si chiar economia nationala). Dupa opinia specialistilor
bancile se confrunta cu peste 30 de categorii de riscuri. Cei mai multi teoreticieni si practicieni abordeaza, de
regula, o singura categorie (grupa) sau clasa de riscuri, cel mai adesea sub aspectul naturii si originii lor sau,
mai recent, au in vedere tehnicile de gestiune si mecanismele de transmitere a riscului.
Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o banca, precum si multitudinea situatiilor care genereaza
riscuri, face imposibila o clasificare unica a acestora. Totusi, in literatura de specialitate, clasificarea riscurilor
bancare are la baza urmatoarele criterii:

Sursa: proiectia autorului

70
Desi definirea riscurilor bancare implica unitate si rigurozitate in abordare, clasificarea acestora scoate in
evidenta faptul ca, specialistii abordeaza subiectiv aceasta problema, insistandu-se mai mult asupra
teoretizarii ei.
In concluzie se poate afirma ca, incercarile de elaborare a unei clasificatii unitare a riscurilor bancare, care sa
explice toate tipurile de riscuri bancare si sa surprinda toate trasaturile comune, cauzele, metodele de evaluare
etc., nu au atins rezultate care sa fie unanim impartasite de specialisti. Acest lucru deriva din faptul ca in
raport cu diverse clasificatii, un tip de risc apare in acelasi timp in doua sau mai multe categorii (grupe).
Toate demersurile stiintifice aparute in gandirea economica au un caracter eterogen, in sensul ca cercetatorii
angrenati in acest proces de conturare a unei teorii general valabile asupra problematicii riscurilor bancare,
iau in considerare anumite caracteristici alese ca fiind primare sau secundare. Luand in considerare legatura
logica si evidenta dintre operatiunile bancare si tipurile de riscuri pe care acestea le genereaza, ne alaturam
acelor teoreticieni care considera ca in abordarea clasificatiei riscurilor bancare, trebuie avuta in vedere
caracteristica bancara. In functie de acest criteriu de clasificare, in riscurile bancare se include urmatoarele
categorii de riscuri:

1. Riscul de piata exprima probabilitatea ca variatiile conditiilor de piata, respectiv rata dobanzii, cursul
valutar si cursul activelor financiare sa afecteze negativ profitul bancar.
2. Riscul de creditare denumit si risc de insolvabilitate a debitorului, risc de nerambursare sau risc al
deteriorarii calitatii activelor bancare, exprima posibilitatea ca debitorii sa nu-si onoreze obligatiile la
scadenta.
3. Riscul de lichiditate (de finantare) reflecta incapacitatea bancii de a procura lichiditati pe termen scurt la
un cost rezonabil. Riscul de lichiditate este format din: riscul de nerambursare la scadenta a creditelor
acordate clientilor, riscul de neplata a dobanzilor si comisioanelor cuvenite bancii si riscul de refinantare.
4. Riscul de faliment (riscul de capital sau riscul de indatorare) apare in situatia in care fondurile proprii ale
institutiei bancare sunt insuficiente in raport cu pierderile rezultate din activitatea curenta, cu repercusiuni
negative asupra plasamentelor creditorilor bancii.
5. Riscul de prestare afecteaza sfera serviciilor bancare si include riscul operational sau riscul de sarcina,
riscul tehnologic, riscul produsului nou si riscul strategic.
6. Riscul ambiental este riscul cu impact major asupra performantelor bancare, banca putandu-l controla doar
intr-o mica masura. Aceasta include riscul de frauda, riscul economic, riscul concurential si riscul legal si
cuantifica riscul inregistrarii de pierderi care rezulta din cauze interne sau evenimente externe.
Banca Nationala a Romaniei defineste administrarea riscurilor semnificative ca fiind un proces focalizat pe
analiza profilului de risc, in vederea maximizarii raportului dintre risc si profit in diferite domenii de
activitate ale unei institutii de credit, iar prin riscuri semnificative se inteleg riscuri cu impact insemnat asupra
situatiei patrimoniale si/sau reputationale a institutiilor de credit.

71
Potrivit BNR riscurile semniticative sunt urmatoarele:
1. risc de credit - riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ca urmare a
neindeplinirii de catre contrapartida a obligatiilor contractuale;
2. risc de tara - risc asociat riscului de credit, care este determinat de conditiile economice, sociale si politice
ale tarii de origine a imprumutatului;
3. risc de transfer - componenta a riscului de tara, care apare atunci cand obligatia imprumutatului nu este
exprimata in moneda locala a acestuia;
4. risc de piata - riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, care apare din
fluctuatiile de piata ale preturilor, ratei dobinzii si cursului valutar;
5. risc de pret - componenta a riscului de piata, care apare din fluctuatiile de piata ale preturilor valorilor
mobiliare, marfurilor si instrumentelor financiare derivate;
6. risc valutar - componenta a riscului de piata, care apare din fluctuatiile de piata ale cursului valutar;
7. risc al ratei dobanzii - componenta a riscului de piata, care apare din fluctuatiile de piata ale ratei dobanzii;
8. risc de lichiditate - riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ce rezulta din
imposibilitatea institutiilor de credit de a onora in orice moment obligatiile de plata pe termen scurt, fara ca
aceasta sa implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de institutiile de credit;
9. risc operational - riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, care este determinat
de factori interni (derularea neadecvata a unor activitati interne, existenta unui personal sau unor sisteme
necorespunzatoare etc.) sau factori externi (conditii economice, schimbari in mediul bancar,progrese
tehnologice etc.);
10. risc juridic – component a riscului operational, aparut ca urmare a neaplicarii sau aplicarii defectuoase a
dispozitiilor legale ori contractuale, care afecteaza negativ operatiunile sau situatia institutiilor de credit;
11. risc reputational - riscul inregistrarii de pierderi sau al nerealizarii profiturilor estimate, ca urmare a lipsei
de incredere a publicului in integritatea institutiilor de credit.

72
Una dintre cele mai complexe clasificari a riscurilor bancare este cea elaborate de Banca Reglementelor
Internationale de Ia Basel, conform careia riscurile bancare pot fi grupate in riscuri pure (riscul de credit,
riscul de lichiditate, riscul de solvabilitate) si riscuri impure sau speculative (reprezentate in principal de
riscul ratei dobanzii si de riscul valutar). Acestea sunt reprezentate in figura urmatoare:

1. Riscuri financiare: rata dobanzii; cursul de schimb; riscul de lichiditate; riscul titlurilor cu venit variabil.
2. Riscuri legate de parteneri : riscul clientelei, generat, in special, de modul de selectie a clientilor: riscul
aparut pe piata interbancara; riscul de tara; riscul de credit (furnizor, piata).
3. Riscuri comerciale: riscul de produse; riscul serviciilor; riscul de piata; riscul de imagine.
4. Riscuri legate de forta de munca.
5. Riscuri operationale si tehnice: riscul indus de calitatea operatiunilor bancare; riscul generat de nivelul de
informatizare si de telecomunicatii etc.
6. Riscuri ale gestiunii interne: riscul de reglementare; riscul deontologic; riscul de strategie; riscul de
insuficienta functionala; riscul resurselor umane; riscul de comunicare; riscul controlului intern total si
financiar.
73
O abordare recenta a riscurilor bancare apartine Bancii Mondiale care clasifica riscul bancar din perspectiva
expunerii la riscurile bancare, care confirma faptul ca mediul bancar este sub incidenta unor riscuri
diversificate. Astfel riscurile bancare sunt grupate in patru categorii:
1. riscuri financiare ;
2. riscuri operationale ;
3. riscuri ale afacerii;
4. riscuri ale aparitiei unor evenimente.
Tinand cont de contextul economico-financiar actual, din punctul nostru de vedere cele mai importante riscuri
sunt: riscul de solvabilitate, riscul de lichiditate, riscul ratei dobanzii, riscul valutar si riscul de tara. In
continuare le vom detalia pe fiecare, punand accent pe principalele probleme pe care le genereaza, dar si pe
solutionarea lor in cadrul institutiilor de credit.

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital. In vederea evaluarii acestui tip de risc pornim de la premisa ca,
in sectorul bancar, conceptul de capital difera de capitalul contabil prin faptul ca include anumite surse
prevazute de reglementarile bancare internationale, preluate si in normele nr. 2-4/1994 ale Bancii Nationale a
Romaniei. In acest sens, Brenton C. Leavitt, de la Federal Reserve System Board of Governors, evidentia
patru functii importante ale capitalului bancar, respectiv (Brenton, 1964):
1. protejarea deponentilor neasigurati in caz de insolvabilitate si lichidare;
2. absorbtia pierderilor neanticipate, intr-o proportie suficienta pentru a mentine increderea in banca;
3. achizitionarea de echipament de baza pentru prestarea serviciilor bancare;
4. restrictionarea, in termeni de reglementare, a expansiunii nejustificate a activelor.
Alti specialisti resping consideratiile lui Leavitt privind prima functie a capitalului bancar, apreciind ca
aceasta ar consta, de fapt, in asigurarea increderii in banca a deponentilor si autoritatilor de supraveghere,
astfel incat sa nu fie fortata sa intre intr-o lichidare costisitoare. Este probabil arhicunoscut faptul ca
increderea este ingredientul vital al succesului unei banci. Problema care se pune este insa posibilitatea de
exprimare printr-un indicator a acestei increderi.
Cauzele majore care determina riscul de solvabilitate vizeaza o politica a dobanzilor necorelate cu realitatile
existente in economie (variatia ratei dobanzii), un volum si o calitate necorespunzatoare a portofoliului de
credite. In vederea evitarii, prevenirii si diminuarii actiunii acestor cauze, este necesara
aplicarea si respectarea normelor prudentiale referitoare la: asigurarea unui nivel minim al capitalului; analiza
riguroasa, pe principii stiintifice, a dobanzilor bancii; asigurarea garantarii creditelor; calculul si analiza ratei
de acoperire a riscului.
In vederea reducerii influentei factorilor de risc,indeosebi asupra activitatii desfasurate de trezoreria bancii,
un rol important revine gestionarii corecte si eficiente a lichiditatii si stabilirii unei politici de dobanzi
echilibrate. In plus fata de acestea banca trebuie sa ia urmatoarele masuri:
1) majorarea capitalului propriu;
2) diminuarea, pe cat posibil, a riscului de portofoliu;
3) crearea de rezerve (ajustari) pentru creantele indoielnice.

Riscul de lichiditate este cel mai irnportant risc al pietei financiare si este definit ca o situatie in care banca
nu dispune de lichiditati corespunzatoare pentru a acoperi obligatiile financiare. Riscul de lichiditate devine o
amenintare in momentul in care o banca nu poate anticipa cererea de noi imprumuturi sau retrageri de
depozite.
Sursa principala de lichiditati o reprezinta activele lichide, cu posibilitate de vanzare imediata, aproape de
nivelul valorii nominale. Sarcina esentiala managementului bancar este de a estima si a acoperi in mod
corect aceste nevoi de lichiditate bancara. Pe termen lung, rentabilitatea bancii poate fi afectata negativ daca
banca detine in portofoliu prea multe active financiare lichide fata de nevoile sale. Pe de alta parte, prea
putine lichiditati pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru bancile mici, putand genera chiar
falimentul bancii. Mentinerea unui grad adecvat de lichiditate de catre toate bancile este extrem de importanta
si pentru minimizarea riscului sistemic, datorat riscului de contagiune prin decontarile interbancare.
Analiza lichiditatii presupune: gestionarea pozitiei monetare, gestionarea pozitiei lichiditatii, precum si
elaborarea si analiza raportului de lichiditate.
Analiza pozitiei monetare consta in urmatoarele:
- asigurarea incadrarii in nivelul minim al rezervei obligatorii;
74
- identificarea si luarea in calcul a tuturor tranzactiilor importante care afecteaza soldul contului curent;
- efectuarea tuturor operatiunilor necesare pentru contracararea influentei tranzactiilor asupra pozitiei
monetare.
Pentru a estima pozitia lichiditatii, se pot anticipa doua situatii, si anume:
- cresterea mai rapida a nevoilor de credite fata de volumul depozitelor si in acest caz, rezulta o nevoie
suplimentara de lichiditate pe termen lung care se poate reduce prin diminuarea marjei lichiditatii sau
prin imprumut;
- cresterea mai lenta a necesarului de credite decat cel de depozite, rezultand un plus de lichiditate pe
termen lung, care poate fi folosita pentru majorarea marjei lichiditatii sau pentru finantarea
plasamentelor bancare.
Raportul de lichiditate constituie instrumentul cel mai important al trezoreriei care reflecta evolutia masei
monetare. El se elaboreaza in lei si in valuta, Ia nivelul centralei bancii, pe baza informatiilor transmise de
subunitati, avand periodicitate zilnica si lunara. Acesta influenleaza in mod direct deciziile cu privire la:
asigurarea lichiditatii bancare; diminuarea riscului de lichiditate si a altor tipuri de riscuri bancare; adoptarea
politicii de dobanzi; introducere de produse si servicii bancare noi, urmarind in permanenta concurenta.
In concluzie, prin gestionarea eficienta a lichiditatii, banca poate diminua riscul de lichiditate, precum si
influentele negative generate de interdepenta dintre acesta si celelalte categorii de riscuri. Printre modalitatile
de reducerea riscului de lichiditate se numira urmatoarele: diversificarea sistemului depozitelor, utilizarea
resurselor complementare, obtinerea garantiilor de stat la creditele problema, urmarirea si controlul
echilibrului active-pasive. In completare la acestea banca poate actiona si prin intermediul unor noi tehnici si
instrumente financiare.
Riscul ratei dobanzii este reprezentat de impactul pe care modificarea ratelor dobanzii il are asupra calitatii
fluxului de numerar. Modificarile neasteptate ale ratelor dobanzii pot determina schimbari semnificative in
profitabilitatea unei banci si in valoarea de piata a capitalului sau. Depinzand de caracteristicile fluxului de
numerar al activelor si pasivelor bancii, modificarile ratei dobanzii pot determina cresterea sau scaderea
venitului net din dobanzi si a valorii de piata a activelor si pasivelor.
Astfel, daca ratele dobanzilor cresc peste nivelul asteptat, cheltuielile cu dobanzile aferente depozitelor unei
banci vor creste mai mult decat veniturile din dobanzile aferente activelor, iar valoarea bancii o sa se reduca.
Daca ratele dobanzilor scad sub nivelul anticipat, diferenta dintre venitul din dobanzi si cheltuielile cu
dobanzile va fi mai mare si valoarea bancii va creste corespunzator.
Riscul ratei dobanzii este acel risc de deteriorare a situatiei patrimoniale a bancii, sub influenta unei
modificari adverse a nivelului dobanzilor pe piata. De asemenea, putem considera riscul ratei dobanzii ca
exprimand sensibilitatea rezultatelor financiare la variatia nivelului ratelor dobanzii.
Aparitia si dezvoltarea riscului ratei dobanzii se afla sub influenta unor factori endogeni (importanti pentru
gestionarea riscului, in sensul ca, actionandu-se asupra lor, se poate minimiza expunerea la risc) si a unor
factori exogeni (determinati de evolutia conditiilor macroeconomice).
Exemple de factori endogeni care determina aparitia riscului ratei dobanzii sunt: strategia bancii, structura
activelor si pasivelor bancare, volumul si valoarea creditelor , calitatea portofoliului de credite, esalonarea
scadentelor creditelor,scadenta fondurilor atrase.
Printre factorii exogeni care influenteaza aparitia riscului ratei dobanzii putem enumera: mediul economic
existent, politica economica, monetara, financiar-valutara practicata de autoritati, necorelarea politicii bancii
centrale cu politica economica a guvernului, evolutia pietei interbancare, dar si factori de ordin psihologic.
Riscul ratei dobanzii poate sa evolueze in funcfie de raportul dintre activele purtatoare de dobanzi si pasivele
purtatoare de dobanzi, in conditiile actuale ale pietei rominesti. Tocmai pentru minimizarea efectului acestui
risc este potrivit ca rezultatul raportului de mai sus sa fie cat mai aproape de 1. De aceea, se considera ca este
de o importanta deosebita elaborarea unor planuri si prognoze privind activele si pasivele purtatoare de
dobanzi, pentru asigurarea nivelului optim dorit de acoperire a pasivelor purtatoare de dobanzi cu active
purtatoare de dobanzi.
Riscul ratei dobanzii trebuie gestionat avand in vedere obiectivui fundamental, constand in obtinerea unei
marje nete a dobanzii cat mai mare si mai stabile in timp. Pentru gestionarea corecta a riscului ratei dobanzii,
ar trebui parcursi urmatorii pasi: gestionarea marjei dobanzii; calculul si analiza indicatorilor riscului ratei
dobanzilor; gestionarea pozitiei bancii.
A masura riscul ratei dobanzii presupune a determina pozitia bancii fata de riscul de dobanda aferent atat
activeloi si pasivelor cu dobanda fixa, cat si celor cu dobanda variabila. Determinarea pozitiei bancii fata de
75
riscul de dobanda consta in determinarea diferentei dintre activele si pasivele cu dobanda variabila pe care
banca le are in portofoliul ei (metoda G.A.P. ) sau determinarea duratei de recuperare - intervalul de timp
necesar pentru ca un activ sa fie recuperat la valoarea de piata determinata in functie de rata dobanzii pe piata
(metoda D.G.A.P.). Calculul riscului de dobanda a bancii prin utilizarea metodei D.G.A.P. consta in
determinarea duratei de recuperare a fiecarui post de activ si pasiv, apoi calculul duratei medii de recuperare a
portofoliului de active si respectiv pasive ale bancii.
Gestiunea riscului ratei dobanzii consta pe de o parte, in mentinerea G.A.P.-ului si D.G.A.P.-ului la valoarea
zero,respectiv sa se realizezeo egalitate intre duratele de recuperare a activelor si pasivelor, iar pe de alta
parte, acoperirea riscului. Pentru aceasta, managementul bancar trebuie sa adapteze continuu dobanzile si
scadentele aferente activelor si pasivelor, astfel incat sa se ajunga la un portofoliu imun la variatiile ratei
dobanzii. Acoperirea riscului este metoda de care managementul bancii face uz datorita faptului ca este greu
de realizat un portofoliu imun la variatiile ratei dobanzii. O data masurat riscul de dobanda banca poate sa-l
acopere folosind diverse instrumente derivate pe pietele la termen sau conditonate, sau prin ajustari ale
G.A.P.-ului din active.

Riscul valutar sau riscul ratei de curs de schimb apare la orice cumparare sau vanzare de moneda, alta decat
cea care se evidentiaza in contabilitate. Volatilitatea cursurilor valutare poate influenta capacitatea debitorilor
de a-si rambursa imprumuturile la scadenta. Masurarea acestui tip de risc se realizeaza pe baza pozitiilor pe
care le preiau bancile comerciale, care isi stabilesc un plafon de operare in functie de propria performanta.
Banca ale carei creante depasesc angajamentele sale de plata intr-o anumita valuta preia o pozitie lunga, daca
exista o probabilitate ridicata ca acea valuta sa intre intr-un proces de apreciere. In caz contrar. banca preia o
pozitie scurta.
Datorita contextului economic in care actioneaza, bancile romanesti prefera pozitiile lungi indiferent de
cursul valutei. Indicatorii riscului valutar pe care ii calculeaza bancile comerciale din Romania sunt:
-pozitia valutara individuala, care se determina pentru fiecare valuta de gestionat;
-pozitia valutara globala, care reprezinta, soldul net al creantelor in in devize,fata de pasivele in devize,
ambele transformate in moneda de referinta, pentru comparabilitate. Acest indicator ofera o imagine generala
asupra expunerii valutare a bancii.

Riscul de tara reprezinta expunerea la pierderea unei sume de bani intr-o tranzactie economica externa,
cauzata de evenimente specifice care sunt sub controlul guvernului tarii partenere. Identificarea corecta a
riscului de tara la o anumita tranzactie este o conditie esentiala pentru stabilirea nivelului optim necesar de
protectie a tranzactiei respective. Exista doua metode pentru stabilirea riscului de tara: metoda indicatorilor
de risc si analiza riscului de tara prin teoria valorii firmei.
Cuantificarea indicatorilor de risc de tara are la baza metoda Delphi (Linstone si Turoff, 2002), si are
urmatoarele principii:
- stabilirea criteriilor reprezentative pentru situatia politica, economica si financiara a unei tari;
- consultarea expertilor privind pertinenta criteriilor in vederea clasificarii si acordarii de note de catre
acestia;
- acordarea unei ponderi fiecarui criteriu, care reflecta importanta acestuia, calculul ratei totale care va indica
riscul global al tarii.
Metoda indicatorilor de risc prezinta analogii cu metoda de evaluare a unui potential client pentru credit, cum
ar fi credit-scoring. Analiza discriminatorie nu este mereu utilizata din cauza dificultatilor intalnite in
constituirea unui esantion reprezentativ. Un exemplu de indicator de risc este B.E.R.I. (Business
Environment Risk Index - lndexul de risc de afaceri aferent mediului), dezvoltat de catre S.U.A. si care
face obiectul unor publicatii regulate. Acest indicator este stabilit plecand de la 15 criterii de apreciere, care
au fiecare un anumit coeficient de ponderare. Aceste criterii sunt apoi notate de experti de la 0 la 4 (0 pentru
risc mare, 4 pentru risc foarte mic), combinarea notelor si ponderilor conducand pentru fiecare tara, la scorul
final (indicatorul de risc).
Incepand cu anul 1990, doua mari agentii de evaluare din lume isi impart intre ele piata de evaluare: Moody's
si Standard & Poor's, acordand note – rating atat titlurilor de valoare, cat si emitentilor acestora (institutii,
banci). Agentiile internationale specializate in calcularea riscului de tara sau de banca, pe baza experientei
castigate de-a lungul anilor, au stabilit o serie de factori sintetici economico-financiari si politici, care au
relevanta la calcularea riscului de tara. Clasificarile efectuate de catre aceste agentii (Institutional
76
Investor,Euromoney, Standard & Poor. Moody`s, IBCA) sunt utilizate atat de catre organismele financiare
internationale (BIRD, BERD, FMI), cat si de organismele guvernamentale si bancile comerciale mari sau
mici.
Ca urmare a expunerii acestor indicatori, se poate concluziona ca rolul lor primordial este sa raspunda unor
necesitati informationale in procesul de analiza si management al riscurilor bancare si sa ofere suport
decizional pentru intreaga activitate bancara. Indicatorii enumerati in acest subcapitol nu epuizeaza, in mod
cert, gama de indicatori posibil a fi calculati sau care se determina in practica bancara internationala.
Relevanta acestor masurari capata consistenta numai in coroborare cu indicatorii care exprima performantele
financiare ale fiecarei banci, analiza unei tipoIogii de risc neputandu-se efectua in afara analizei celorlalte
riscuri ce caracterizeaza activitatea bancii analizate si nici in afara parametrilor de mediu in care banca isi
desfasoara activitatea. O asemenea idee este sustinuta chiar de includerea unor indicatori de masurare a
riscurilor in ansamblul parametrilor de evaluare a pozitiei unei banci sau a ratingului acordat de agentiile
specializate.
O caracteristica foarte importanta a pietei bancare este faptul ca problemele unei banci pot afecta bancile
partenere sau intregul sistem bancar al unei tari datorita riscului sistemic sau de contagiune. Acesta este
gestionat de autoritatea bancara prin normele prudentiale, trebuind sa-i i se acorde o atentie deosebita. Intre
riscul de credit si riscul de lichiditate exista multiple interconditionari si interactiuni, ele fiind de fapt aspecte
diferite ale aceluiasi potential de risc, cauzat de operatiunile curente derulate de banca.
Astfel, o expunere excesiva la riscul de creditare poate genera riscul de lichiditate in cazul in care banca nu
dispune de suficiente active lichide pentru a onora obligatiile sale scadente. Riscul de lichiditate poate genera
la randul sau riscul de faliment daca banca nu poate atrage rapid de pe piata resurse financiare. Deci, o
politica excesiva de creditare, corelata cu o lichiditate necorespunzatoare, constituie o cauza, majora a
falimentului bancar.
Mentinerea solvabilitatii este o necesitate care asigura buna functionare a institutiei bancare, iar lipsa
lichiditatii sau imposibilitatea procurarii acesteia poate echivala cu falimentul. Reducerea semnificativa a
rentabilitatii pe perioada unui exercitiu financiar nu conduce imediat la insolvabilitate, chiar daca pe termen
lung supravietuirea bancii poate fi pusa in cauza. Printre specialistii din domeniul financiar-bancar, este
deseori utilizata metafora: ,,lichiditatea este respiratia bancii". Astfel, insuficienta lichiditatilor poate afecta
semnificativ activitatea curenta si antreneaza costuri financiare si de imagine importante.
Bancile trebuie sa-si previzioneze cu mare acuratete nevoile de lichiditate, asa incat fluctuatiile cash-flow-
ului sa se inscrie in proiectiile efectuate.

77
7. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1.Gheorghe Ciobanu (coord.), Tranzacţii Economice INternaţionale, Editura

Risoprint, Cluj Napoca 2009

2. Gheorghe Ciobanu (coord.), Macroeconomie, Editura Risoprint, Cluj Napoca,

2011

3. Viorel Cornescu, Management de la teorie la practică, Universitatea

Bucureşti, Bucureşti 2004

4. Eugenia Ana Matiş, Managementul Performanţei şi Riscului în Băncile

Comerciale din România, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca 2009

5. Constantin Opran, Managementul Riscului, Editura Msc 2008

78