FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI

RELAȚII INTERNAȚIONALE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE: PSIHOLOGIE

SUPORT DE CURS

PsihologiE coGNITIVĂ

Lector. dr. Panainte Marian

0
 CURS PSIHOLOGIE COGNITIVĂ

AN II PSIHOLOGIE

1.PSIHOLOGIA ȘI ȘTIINȚELE COGNITIVE

1.1 Psihologia cognitivă...................................................................................................................2
1.2.Constituirea științelor cognitive.................................................................................................2
2. PRELUCRAREA INFORMAȚIEI VIZUALE.......................................................................................6
2.1. Atenţia selectivă........................................................................................................................7
2.2. Pragurile senzoriale...................................................................................................................9
2.3. Adaptarea
senzorială...............................................................................................................10
2.4. Contrastul
senzorial.................................................................................................................11
2.5. Interacţiunea
analizatorilor......................................................................................................11
2.6.Procese psihice senzorial-cognitive:
percepțiile ......................................................................12
2.6.1. Percepţia formei.......................................................................................................13
2.6.2. Constantele perceptive.............................................................................................13
2.6.3. Percepţia adâncimii..................................................................................................15
2.6.4. Vederea binoculară..................................................................................................17
2.7. Modele computaţionale. Teoria computaţională a lui D. Marr.............................................17
2.7.1. Schiţa primară.........................................................................................................21
2.7.2. Schiţa primară complexă........................................................................................21
2.7.3. Reprezentarea (schiţa) 2+1/2 D..............................................................................21
2.7.4. Reprezentarea 3 D (rolul prelucrărilor descendente).............................................22
2.8. Modelul lui Biederman (1987).............................................................................................23
2.8.1. Recunoaşterea trăsăturilor.....................................................................................23
2.9. Recunoaşterea feţei umane..................................................................................................25

1
3. Memoria și procesarea de informații ................................................................................................31
3. Teorii explicative ale memoriei.............................................................................................31
3.1. Teoria engramării.................................................................................................................31
3.2.Teoria procesării de informaţii.....................................................................................31
3.3. Teoria blocurilor memoriei..........................................................................................31
3.3.1. Memoria senzorială......................................................................................33
3.3.2. Memoria de scurtă durată(MSD)..................................................................33
3.3.3. Memoria de lungă durată..............................................................................37
3.4. Memoria episodică versus memoria semantică...........................................................38
3.5. Teoria dublei codări.....................................................................................................40
3.6. Teoria reţelei de afirmaţii............................................................................................40
3.7. Nivele de procesare: o alternativă la modelul blocurilor de memorie.........................42
3.8. Memoria și procesarea de informații - teorii explicative ale uitării............................44
3.8.1. Teoria ştergerii urmelor................................................................................44
3.8.2. Teoria interferenţei.......................................................................................44
3.8.3. Teoria reconstrucţiei.....................................................................................46
4. Psihologia cognitivă a inconştientului.......................................................................................49
4.1. Definirea inconştientului din perspectivă cognitivistă................................................49
4.2. Fenomene psihologice implicite..................................................................................53
4.2.1. Memoria implicită........................................................................................54
4.2.2. Învăţarea implicită........................................................................................57
4.2.3. Gândirea implicită........................................................................................59
4.3. Fenomene psihologice implicite..................................................................................64
4.3.1. Percepţia subliminală...................................................................................66
4.4. Procesele cognitive automate......................................................................................74
4.4.1. Caracteristicile proceselor automate.............................................................76
4.4.2. Originea proceselor automate.......................................................................81

2
 1.PSIHOLOGIA ȘI ȘTIINȚELE COGNITIVE

1.1 Psihologia cognitivă

Sintagma de psihologie cognitivă are două sensuri:

I. Mai întâi, ea semnifică studiul detaliat al sistemului cognitiv uman și al subsistemelor sale

(„memoria”, „gândirea”, „limbajul”, „percepția” etc.). Considerându-se sistemul cognitiv ca sistem

de pre-lucrare (procesare) a informației, aceasta revine la a spune că psihologia cognitivă studiază
procesările la care este supusă informația între inputul senzorial și outputul motor sau
comportamental.

II. În al doilea rând, sintagma psihologie cognitivă desemnează o anumită abordare a tuturor

fenomenelor psihice și comportamentale din perspectiva mecanismelor informaționale subiacente.

Rezultă „teorii cognitive ale emoțiilor sau stresului” – care încearcă să stabilească modul în care
procesele cognitive determină emoțiile sau reacția de stres, „teorii cognitive ale motivației” –
centrate pe detectarea prelucrărilor de informație în motivație, „psihologia socială cognitivă”

Alan Mathison Turing a fost un informatician, matematician, logician, criptanalist, filosof și

maratonist britanic. A fost o personalitate deosebit de influentă în dezvoltarea informaticii, aducând o

formalizare a conceptelor de „algoritm” și „computație(en)” cu mașina Turing, care poate fi considerată
un model de calculator generic. Turing este considerat a fi părintele informaticii și inteligenței artificiale
teoretice. Acesta a indicat modalitatea operativă de stabilire a inteligenței unui sistem artificial (Turing,
1936, Hao, 1972).

Această procedură, cunoscută sub numele de testul Turing, stipulează că un sistem artificial este
inteligent dacă răspunsurile pe care le dă el unui observator extern nu pot fi deosebite de răspunsurile pe
care le-ar fi dat un subiect uman.

1.2.Constituirea științelor cognitive

Emulația intelectuală de la sfârșitul războiului a cuprins cercetători din toate domeniile care vor

3
forma ulterior corpul științelor cognitive:

• psihologi (ex.: G. Miller, K. Pribrann, U. Neisser), logicieni (ex.: Church, Gödel, McCollough și
Pitts), lingviști (ex.: N. Chomsky),

• antropologi (ex.: C.L. Strauss, Roy D’Andrade),

• specialiști în inteligență artificială (ex.: M. Minsky, J. McCarthy, A. Newell etc.),

• filozofi (ex.: H. Putnam, J. Fodor) și

• neurobiologi (ex.: K. Lashley, D. Hebb).

În vara anului 1956 se conturaseră două grupuri de cercetare a mecanismelor de

procesare a informației – unul la MIT (Massachussets Institute of Technology), celălalt la
Carnegie-Mellon.

În toamna aceluiași an, între 10-12 septembrie, MIT organizează un simpozion asupra teoriei
informației. în ultima zi a simpozionului, la 12 septembrie – considerată ziua de naștere a
științelor cognitive – erau prezentate trei comunicări de referință: H.A. H.A. Simon și A. Newell
prezentau prima demonstrație pe calculator a unei teoreme logice într-o comunicare intitulată
sugestiv: Logic Theory Machine; N. Chomsky, prin Three models of language, critica zdrobitor
behaviorismul, inițiind lingvistica teoretică; în fine, G. Miller prezenta forma preliminară a
celebrului său studiu: „The Magical number seven, plus or minus two: some limits to our
capacity for processing information”, publicat în același an în Psychological Review.

1. Simon și A. Newell prezentau prima demonstrație pe calculator a unei teoreme logice într-o
comunicare intitulată sugestiv: Logic Theory Machine;

2. N. Chomsky, prin Three models of language, critica zdrobitor behaviorismul, inițiind

lingvistica teoretică;

3. G. Miller prezenta forma preliminară a celebrului său studiu: „The Magical number seven,
plus or minus two: some limits to our capacity for processing information”, publicat în același an
în Psychological Review. științele cognitive prindeau contur

4
 Ca știință cognitivă ea însăși sau ca o componentă a unei viitoare științe cognitive
unificate, psihologia cognitivă a fost puternic contaminată de interacțiunea cu celelalte științe
cognitive.

Impactul acestor interacțiuni este vizibil sub cel puțin trei aspecte:

a) nivelul de analiză a fenomenelor cognitive;

b) aparatul conceptual utilizat;

c) instrumentarul metodologic folosit.

Analiza proceselor informaționale promovată de psihologia cognitivă se reali-zează la un nivel

componențial, mult mai detaliat față de abordarea tradițională.

Preluând o distincție făcută de Kelley (1992), putem spune că psihologia tradițională a realizat o
analiză molară a proceselor cognitive, pe când psihologia cognitivă întreprinde o analiză moleculară a
acestor fenomene. De exemplu, în mod tradițional, memoria era văzută ca o facultate psihică unitară
guvernată de câteva legități generale – legile memoriei – și care putea fi măsurată prin teste de
recunoaștere și reproducere.

Analiza minuțioasă a memoriei cu instrumentarul tehnic și conceptual al psihologiei cognitive a

infirmat și teza caracterului unitar al memoriei și pretinsa universalitate a reproducerii și recunoașterii ca
metode de evaluare a acesteia.

Subiectul uman nu dispune de un singur sistem mnezic, ci de mai multe memorii, iar testele de
reproducere și recunoaștere sunt metode de estimare a memoriei explicite, nu și a memoriei implicite.

În locul unei facultăți psihice unitare psihologia cognitivă a pus în evidență existența mai multor
sisteme mnezice diferite:

• memorii senzoriale,

• memorie semantică,

• memorie procedurală,

• memorie explicită,

• memorie implicită

5
Opțiunea pentru analiza detaliată, moleculară a proceselor cognitive este, în mare măsură, rezultanta a
două presiuni care s-au exercitat asupra psihologiei cognitive.

Presiunea de sus, din partea specialiștilor în inteligența artificială, care, în tentativa lor de
construire a sistemelor inteligente, și-au declarat totala insatisfacție față de oferta psihologiei
tradiționale. Presiunea de jos a venit din partea neuroștiințelor. Ultimele două decenii au marcat o
adevărată revoluție silențioasă în neuroștiințe. Descoperirea neurotransmi-țătorilor, a neuromodulatorilor
și neurohormonilor, a sinapselor electrice, utilizarea tomografiei computerizate, magnetoencefalografia
etc. sunt numai câteva din roadele acestei revoluții, aflate în plin proces de desfășurare.

A treia caracteristică a psihologiei cognitive ca știință cognitivă vizează instrumentarul

metodologic utilizat. Fără îndoială, recursul la experiment ca metodă de producere și de validare de noi
cunoștințe a rămas axa metodologică principală pentru psihologia cognitivă, ca și pentru celelalte ramuri
ale psihologiei în general. Concomitent însă, psihologii cognitiviști recurg în mod curent și la altă axă
meto-dologică formată din triada modelare-formalizare-simulare pe calculator.

Un model este o construcție teoretică ce specifică componentele suficiente ale unui mecanism,
care generează outputuri specifice din procesarea unor inputuri specifice. De exemplu, un model de
detectare a contururilor trebuie să specifice prelucrările suficiente care fac posibilă obținerea
contururilor unui obiect (= out-putul) din input (= variațiile de luminozitate ale stimulului).

Ulterior, aceste procesări, o dată specificate, sunt formalizate, adică transcrise într-un limbaj
logico-matematic sau de programare.

De exemplu, modelul de extragere a contururilor este formalizat fie prin analiza Fourier, fie prin
operația matematică de filtrare. O dată formalizat, procesul cognitiv este implementat pe calculator.

Dacă modelarea și formalizarea au fost corecte, atunci calculatorul va simula procesul respectiv,
adică va avea aceleași performanțe ca și subiectul uman.

6
 2. Prelucrarea informației vizuale

Procesul de primire a informaţiilor din lumea externă, codificarea şi transmiterea lor spre creier
este denumit senzaţie (Lahey, B. 1990).

Psihologii disting între senzaţie şi percepţie. Noi suntem conştienţi de lumea externă, precum şi
de lumea internă a corpului nostru doar pentru că avem un număr de organe senzoriale capabile să
primească mesaje. Acestea ne dau posibilitatea să vedem, auzim, atingem, să simţim plăcerea, căldura,
durerea etc. Organele senzoriale operează prin intermediul celulelor senzoriale receptoare, care
receptează din exterior diferite forme de energie (lumină, vibraţii, lovituri), le convertesc în impulsuri
nervoase şi le transmit spre creier pentru a fi interpretate. Psihologii disting între senzaţie şi percepţie.

Senzaţia porneşte de la un anumit tip de stimul, deci de la forma de energie (unda luminoasă sau
sonoră), care acţionează asupra organelor senzoriale (ochii, urechea etc.). Senzaţia este procesul de
detectare a stimulilor care vin din exterior sau din propriul corp.

Percepţia este un proces de organizare a senzaţiilor în structuri cu înţeles. În timp ce senzaţia

ne dă posibilitatea să detectăm un punct negru pe această pagină, percepţia vizuală ne permite să
organizăm punctele negre în litere sau cuvinte. Deşi psihologii disting între senzaţie şi percepţie, cele
două procese se suprapun şi nu există un punct clar în care senzaţia să se termine şi să înceapă percepţia.

Stimulii, care reprezintă un concept cheie în acest capitol, se referă la diferite aspecte ale lumii
externe şi influenţează în mod direct comportamentul şi experienţa conştientă. Denumirea de stimul vine
de la acţiunea de stimulare a organelor senzoriale. Virtual orice aspect al lumii externe, care poate
stimula celulele receptoare, poate fi considerat stimul: căldura camerei este stimul pentru receptorii din
piele, când mâncăm hrana este stimul pentru receptorii gustului, mirosului. Dacă o persoană este
conştientă de prezenţa unui stimul sau răspunde într-un anumit fel la acţiunea acestora, putem spune că
acea persoană recepţionează un stimul.

7
 Nu numai aspecte ale lumii externe pot fi stimuli, ci şi ”lumea internă” a organismului.
De exemplu dacă mâncăm mult la o petrecere stomacul va deveni un stimul evident.

2.1. Atenţia selectivă

Primul pas în primirea şi interpretarea mesajelor senzoriale este să dai atenţie mesajului
respectiv. Noi suntem bombardați constant de un număr prea mare de stimuli interni şi externi pentru a
putea răspunde acestora la timp. Pentru a putea “înţelege” acest amalgam de informaţii, trebuie să
procesăm doar o mică parte din ea şi să facem abstracţie de restul. Procesul care permite să se răspundă
doar la anumiţi stimuli este denumit atenţie selectivă.

Acest proces face posibil, de exemplu, să ascultăm melodia preferată la radio în timp ce citim un
text.

Există o serie de factori care influenţează selectivitatea atenţiei:

 semnificaţia stimulilor, lucrurile care au semnificaţie pentru noi ne atrag atenţia, de exemplu
propriul nume rostit la radio, vocea şefului care se apropie;

 intensitatea informaţiei, un zgomot puternic ne va atrage atenţia;

 noutatea şi mişcarea, când oamenii încep să îmbrace haine mai scurte şi subţiri primăvara acest
lucru ne atrage atenţia, la fel se întâmplă şi în cazul în care un prieten îşi schimbă tunsoarea;

 alţi factori sunt culoarea, complexitatea şi repetarea stimulilor.

Energia stimulilor externi nu poate ajunge direct la creier, tipurile de energie din
exterior nu pot trece prin nervi, iar creierul nu poate “înţelege” sensul acestor informaţii. De aceea
mesajele trebuie să fie codificate, traduse în impulsuri nervoase, care sunt transmise creierului şi pe care
acesta le înţelege. Procesul de trecere de la o formă de energie la alta poartă denumirea de convertire.

Organele receptoare au celule receptoare, care au neuroni specializaţi adică pot fi

stimulaţi de un anumit tip de energie senzorială. Anumite celule receptoare sunt sensibile la sunete,
altele la lumină, altele la substanţe chimice etc. În toate cazurile celulele receptoare trimit informaţia

8
codificată sub formă de impuls nervos, prin intermediul nervilor, spre ariile senzoriale din creier. Noi
suntem conştienţi de stimuli numai dacă celulele receptoare pot recepţiona informaţia. De exemplu, noi
nu putem auzi sunetele care au o frecvenţă foarte mare de 20.000 vibraţii pe secundă.

2.2. Pragurile senzoriale

Chiar dacă organele senzoriale pot converti un anumit tip de informaţii senzoriale, nu
orice mesaj este suficient de puternic pentru a fi detectat. Termenul de prag se referă la limitele
inferioare ale experienţei senzoriale.

Există două tipuri de praguri: cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată, şi cea
mai mică diferenţă dintre doi stimuli care poate fi detectată.

Pragul absolut reprezintă cea mai mică intensitate a unui stimul care poate fi detectată. Pragul
absolut este influenţat nu numai de intensitatea stimulilor dar şi de starea psihică şi fizică a individului.
Astfel, răspunsul subiectului poate fi influenţat de predispoziţia subiectului de a raporta prezenţa unui
anumit stimul. Să presupunem că mergem noaptea pe stradă. Predispoziţie de a detecta un sunet depinde
de estimarea probabilităţii de a fi atacat. Este mult mai probabil să detectăm un sunet atunci când zona
este periculoasă decât atunci când suntem într-o zonă sigură. Măsurarea acestui prag nu este uşoară,
deoarece oamenii diferă considerabil în ceea ce priveşte sensibilitatea la stimulii slabi, iar sensibilitatea
variază în timp. Din acest motiv pragul absolut este definit ca intensitatea stimulului detectat de jumătate
din subiecţi.

Cea mai mică diferenţă dintre doi stimuli, care poate fi detectată în jumătate din cazuri este
denumită prag diferenţial. Pragul diferențial depinde de condiţia fizică, motivaţia şi calităţile stimulului
testat. Weber şi Fechner denumesc acest prag diferenţa observabilă. Ei au descoperit că modificarea
intensităţii stimulării, pentru a produce o diferenţă observabilă, reprezintă o proporţie constantă din
stimularea iniţială (legea lui Weber şi Fechner). De exemplu dacă o persoană ridică o greutate de 1 kg,
este nevoie să se adauge sau să se ia 1/30 din greutatea iniţială (1/30 din 1000 g = 33,3 g) pentru a fi
simţită diferenţa. Persoana care ţine în mână o greutate de 500 g va observa schimbarea dacă se adaugă

9
sau se iau 16,6 g. Experimental s-a demonstrat că pragul diferenţial se află într-un raport constant faţă
de mărimea care se adaugă sau se ia din stimulul iniţial. (s/S = k).

Acest raport este de 1/30 pentru greutate, 1/100 pentru lumină şi 1/10 pentru sunete. Cercetările
realizate de Weber, Fechner şi Bouguer au demonstrat că stimulul creşte în progresie geometrică iar
senzaţia în progresie aritmetică: S = K logE + C , unde "S" reprezintă senzaţia, "E" excitantul, iar "K" şi
"C" sunt constante. Legea lui Weber şi Fechner este valabilă pentru stimulii cu intensitate medie şi mai
puţin pentru cei cu intensitate foarte scăzută sau ridicată.

2.3. Adaptarea senzorială

Am menţionat deja că organele senzoriale sunt bombardate constant de stimuli, precum şi faptul
că sensibilitatea individuală la anumiţi stimulii variază în timp. De ce totuşi oamenii observă numai
anumiţi stimuli? Un motiv este acela că un stimul care rămâne constant în intensitate, progresiv nu mai
este observat. Astfel pe lângă alţi factori, cum ar fi oboseala, neatenţia intervine şi adaptarea senzorială.
Când un stimul este prezent continuu sau se repetă la intervale scurte, senzaţia produsă de acea cantitate
de energie devine progresiv mai slabă, probabil pentru că celulele receptoare obosesc.

De exemplu dacă întrăm în apa unei piscine pentru a înota, apa este simţită ca fiind rece. După
câteva minute ni se va părea “bună” pentru înotat. Apa nu îşi schimbă temperatura, ci senzaţia se
modifică deoarece receptorii temperaturii din piele se adaptează la temperatura apei. Adaptarea
senzorială ne permite să detectăm modificările importante din jurul nostru şi să le ignorăm pe cele care
rămân constante. Adaptarea nu este completă la senzaţiile de intensitate extremă, în acest caz putând să
apară tremurăturile sau chiar durerea produsă de frig. Adaptarea apare şi pentru alţi stimuli, cum ar fi
sunetele joase, substanţele odorifice.

Psihofizica studiază limitele senzoriale şi adaptarea senzorială, mai precis relaţia dintre
proprietăţile fizice ale stimulilor şi senzaţia psihică pe care o produce. Adaptarea senzorială este un
proces care alterează relaţia dintre stimuli şi senzaţie, dar şi pragul diferenţial.

Capacitatea de a detecta schimbările mici în intensitatea stimulilor slabi şi modificările mari în

intensitatea stimulilor puternici a fost pentru prima dată studiată, aşa cum am arătat anterior, de Weber
(1834). Acest fenomen este astăzi cunoscut sub numele de Legea lui Weber.

10
 Aceeaşi modificare în mărimea fizică a unui stimul poate fi evidentă uneori, în timp ce în anumite
situaţii aceasta nu este sesizată. Acest fapt are implicaţii practice. Să presupunem că trebuie să găsim o
modalitate pentru ca monitorul de altitudine a unui avion să fie mai vizibil pentru pilot. Vom folosi o
lumină care creşte în intensitate cu cât avionul va pierde mai mult din altitudine. Astfel, presupunem că
pilotul va observa mai uşor modificările în altitudinea avionului. Conform legii lui Weber, acest mod de
a concepe monitorul este periculos: la o altitudine mare intensitatea luminii va fi mică şi orice schimbare
în altitudine va fi repede detectată, pe când la altitudine mică, însă, intensitatea luminii va fi mare iar
diferenţele în altitudine, care ar putea fi fatale, nu vor fi observate.

2.4. Contrastul senzorial

Constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a unor stimuli cu caracteristici opuse, existând două
modalităţi de realizare a acestuia:

a. contrastul succesiv constă în creşterea sensibilităţii pentru stimulul care urmează (un sunet înalt care
urmează unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorită contrastului dintre cele două sunete).

b. contrastul simultan se manifestă când doi stimul apar în acelaşi timp şi este întâlnit cel mai frecvent în
sensibilitatea vizuală. (negru pe fond galben, negru pe fond alb şi verde pe fond roşu)

2.5. Interacţiunea analizatorilor

Constă în faptul că o senzaţie care se produce într-un analizator influenţează producerea

senzaţiilor în alţi analizatori, intensificându-le sau diminuându-le. De exemplu Zgomotul produs de un
avion determină o scădere a sensibilităţii vizuale, urmată apoi de o creştere a acesteia peste valoarea
medie.

Senzațiile vizuale

Stimulii sunt undele electromagnetice care acţionează asupra analizatorului vizual. Ochiul uman
receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Între aceste valori găsim lungimile de
undă ale culorilor fundamentale (roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet). Dincolo de aceste

11
lungimi de undă se trece la infraroşu, dacă lungimea de undă este mai mare de 760 milimicroni sau
ultraviolet, daca lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni).

Undele electromagnetice provin de la surse de lumină (naturale sau artificiale), sau de la corpuri
luminate. O parte din radiaţii sunt absorbite de corpuri, iar radiaţiile reflectate stimulează ochiul. În acest
fel obiectele sunt văzute colorat în nuanţa cromatică corespunzătoare lungimii de undă reflectate.

Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase, este văzut negru, dacă le reflectă pe toate, este
văzut alb, iar dacă reflectă doar o parte din lungimile de undă, este văzut în una din cele şapte culori
fundamentale.

2.6.Procese psihice senzorial-cognitive: percepțiile (I)

Am arătat că la omul adult nu mai găsim senzaţii pure. Orice senzaţie evocă altele, inclusiv
variate impresii anterioare, rezultând un fenomen complex denumit percepţie. Percepţia se referă la
modul în care interpretăm şi înțelegem mesajele provenite de la organele senzoriale.

Percepţia constă într-o cunoaştere a obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor şi în momentul

când ele acţionează asupra organelor senzoriale. (Cosmovici, A. 1996). De exemplu percepţia vizuală a
unui cuţit este aceeaşi, deoarece există modalităţi înnăscute de a organiza informaţia vizuală. Dar cuţitul
poate avea semnificaţii perceptive unice pentru fiecare individ: dacă a fost atacat de cineva cu un cuţit,
dacă are un cuţit de vânătoare asemănător sau atunci când se întrebă dacă ar fi bun pentru a-l folosi la
bucătărie.

2.6.1. Percepţia formei

Senzaţiile vizuale “aduc” materialul brut care este organizat în unităţi cu sens prin intermediul
percepţiei vizuale. Se pune problema dacă percepţia vizuală are la bază doar mecanisme înnăscute care
în mod automat convertesc senzaţiile în percepţii ale stimulilor externi, sau dacă această convertire este
rezultatul experienţei anterioare. Cei mai mulţi cercetători consideră că noi ne “construim” percepţii pe
baza inferenţelor pe care le facem plecând de la senzaţii. Aceste inferenţe se bazează pe experienţa
noastră cu obiectele din mediul fizic înconjurător.

12
 Pentru a percepe o formă trebuie să distingem o figură, adică un obiect, de fundal. De exemplu,
să distingem un copac de cer sau o persoană de peretele camerei. Se vorbeşte de separarea figurii de
fond. Figurile reversibile demonstrează că separarea figurii de fond nu este un aspect inerent stimulilor,
deoarece aceeaşi figură reversibilă se dovedeşte o avea o organizare perceptivă diferită în funcţie de
modul cum o privim. Psihologii gestaltişti au fost primii interesaţi de modul în care mintea prelucrează
informaţiile pentru a da sens şi organizare perceptivă stimulilor care prezintă interes.

Gestaltiştii au fost interesaţi să demonstreze că abordarea structuralistă, care împarte percepţia în

părţi componente nesemnificative pentru înţelegerea percepţiei este greşită, deoarece oamenii îşi
organizează percepţia ca întreg. Gestaliştii argumentează că noi putem recunoaşte aceeaşi melodie chiar
dacă este cântată cu instrumente diferite. Relaţia dintre părţi este mai importantă decât însăşi părţile sau
“întregul este mai important decât suma părţilor”.

Gestaltiştii au observat că organizarea percepţiei se face după anumite principii, printre care
amintim:

1. Figură-fond. Când percepem un stimul vizual, o parte din ceea ce vedem este în centrul
atenţiei şi anume obiectul, figura, iar restul formează fondul percepţiei. Obiectul percepţiei este perceput
în detaliu: contur, structură, soliditate.

2. Proximitatea. Obiectele care sunt apropiate sunt percepute împreună.

3. Continuitatea. Se referă la faptul că liniile sau punctele care formează o linie dreaptă sau o
curbă vor fi văzute împreună, iar liniile vor părea că urmează aceeaşi cale.

4. Similaritate. Acest principiu afirmă că obiectele asemănătoare sunt percepute împreună.

5. Închidere. Obiectele incomplete tind să fie percepute ca fiind complete. Astfel, vor fi
completate informaţiile senzoriale care lipsesc pentru a crea o percepţie completă şi întreagă.

S-a considerat că percepţia este rezultatul unor mecanisme înnăscute care ar ajuta să se dea un
sens lumii. Gestaltiştii susţin că principiul “soartei comune” ar elucida această idee. Acest principiu se
referă la faptul că obiectele sau stimulii care în mod normal nu formează acelaşi grup sunt văzuţi ca un
ansamblu deoarece, au aceeaşi mişcare sau acţionează în manieră asemănătoare.

Percepţia mişcării este foarte sensibilă, astfel că văzând doar o parte din obiectul care se mişcă
sau doar zărind direcţia mişcării, mecanismele perceptive vor “completa golurile” creând percepţia unui

13
singur obiect în mişcare. Gestaltiştii vorbesc de fenomenul de mişcare aparentă prin care o persoană
percepe mişcarea unui obiect când de fapt obiectul respectiv nu se mişcă (este staţionar).

Acest principiu de organizare perceptivă este implicat în percepţia lumii exterioare. Astfel, dacă
vedem o parte a unui leopard într-un copac vom “completa” restul şi probabil nu vom greşi. În percepţia
lumii reale obiectele care au părţi ascunse privirii, sunt văzute ca fiind întregi. Astfel, sistemul nostru
perceptiv poate elabora obiectele întregi şi să prelucreze informaţiile despre aceste obiecte ca entităţi.

2.6.2. Constantele perceptive

Noi percepem lumea exterioară ca fiind constantă, mesele, lămpile, oamenii nu-şi
schimbă mărimea, culoarea sau mărirea de la un moment la altul. Senzaţiile sunt cele care ne dau
informaţii despre schimbările care apar de la un moment dat. Dacă noi am examina lumea doar pe baza
imaginilor proiectate pe retină, imaginile familiare şi-ar schimba constant mărimea şi forma în funcţie de
unghiul din care le-am vedea. Cu toate aceste alterări datorate unghiului sau distanţei de la care sunt
văzute obiectele, noi recunoaştem obiectele familiare. Acesta este una din funcţiile de bază ale
percepţiei. De exemplu dacă ne uităm la o maşină parcată în timp ce ne îndepărtăm de aceasta, sistemul
senzorial transmite în acest timp mesaje către creier. Imaginea maşinii este proiectată pe retină. Dacă
continuăm să privim maşina, imaginea ei pe retină devine din ce în ce mai mică pe măsură ce ne
îndepărtăm de maşină. Deşi imaginea senzorială a maşinii se micşorează, noi nu percepem că maşina îşi
schimbă mărimea, ci că se măreşte distanţa de la noi până la maşina respectivă. Pe parcursul experienţei
noi am învăţat că obiectele nu îşi modifică mărimea.

În sprijinul acestei afirmaţii, dăm exemplu unui pacient de 53 de ani, orb din naştere şi care a
fost operat de cataractă. După operaţie subiectul a întâmpinat dificultăţi de adaptare la noi stimuli
senzoriali. Într-o zi, însă s-a aplecat mai mult peste pervazul unui geam al spitalului pentru a privi mai
bine “micile” obiecte, pe care le-a considerat suficient de aproape pentru a le pute atinge. Din păcate
“micile” obiecte erau maşinile care se deplasau pe stradă iar geamul se afla la etajul al patrulea.

Constanţa mărimii nu este prezentă de la naştere. Ea se dezvoltă la copii după vârsta de şase luni.

Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment realizat pe copii de 5-6 luni cărora li s-au arătat
fotografii cu figuri umane mari şi mici. Adulţii, care posedă constanţa mărimii ar încerca să atingă
fotografiile figurilor mari, figurile mici considerându-le ca fiind mai depărtate. Copii de 5 luni au
încercat să atingă cu mâna atât fotografiile figurilor mici cât şi pe cale care conţinea figuri umane mai

14
mari. Copii de 7 luni încearcă să întindă mâna mai des spre figurile mari, ceea ce indică constanţa
mărimii, şi par să reacţioneze la figurile mici ca şi cum aceste ar fi prea departe pentru a fi atinse.
Toate acestea indică faptul că constanţa mărimii este rezultatul experienţei individului.

Constanţa formei se realizează, de asemenea pe parcursul experienţei. Obiectele sunt percepute ca

rămânând constante chiar dacă imaginea lor proiectată pe retină se schimbă. O uşă apare ca
dreptunghiulară atunci când este închisă sau trapezoidală atunci când este parţial deschisă, dar noi nu
percepem uşa ca modificându-şi forma. De fapt noi percepem că uşa este deschisă.

Constanţa culorii. Culorile nu par să se schimbe prea mult în ciuda diferitelor condiţii de
luminozitate sau de mediu din care vin informaţiile vizuale.

O altă constanţă perceptivă este constanţa strălucirii. Datorită acesteia obiectele par să aibă aceeaşi
strălucire indiferent de intensitatea luminii în care sunt văzute. De exemplu, chiar dacă o foaie gri la
lumina soarelui pare mai strălucitoare decât o foaie albă privită în întuneric, la umbră, totuşi foaia albă
ne pare ca fiind mai strălucitoare. Noi percepem albul ca fiind mai strălucitor iar griul mai închis, în
funcţie de cantitatea de lumină reflectată de suprafaţa foii. O foaie albă nu-şi schimbă strălucirea când
trecem de la o veioză cu lumină slabă la una cu lumină puternică, chiar dacă intensitatea luminii
provoacă schimbări considerabile asupra receptorilor vizuali.

2.6.3. Percepţia adâncimii

Retina este o suprafaţă bidimensională şi nu poate percepe adâncimea. Totuşi oamenii sunt
capabili să perceapă lumea tridimensional, deoarece ochii şi creierul uman utilizând un număr de semne
bidimensionale creează distanţele perceptive.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că există nouă asemenea semne utilizate pentru percepţia
distanţei. Unele sunt informaţii monoculare deoarece putem să le vedem cu un singur ochi, iar altele
sunt binoculare, pentru că pot fi percepute doar cu ambii ochi.

Un tip de informaţie monoculară este gradientul texturii obiectelor. Gradientul texturii obiectelor
este mai mare şi mai vizibilă la obiectele care sunt mai apropiate şi mai mici atunci când ne îndepărtăm
de acestea. Pe o suprafaţă curbă elementele sunt mai înclinate. Aceste informaţii singure ar putea da
suficiente informaţii pentru perceperea adâncimii.

15
 Un alt tip de informaţii se referă la perspectiva lineară. Linii paralele tind să se apropie la orizont
şi să se depărteze în apropierea noastră. Acest fenomen apare în momentul în care privim liniile de cale
ferată. Acestea tind să se apropie pe măsură ce se îndepărtează de noi. Acest fenomen este explicat prin
faptul că obiectele care se îndepărtează formează o imagine mai mică pe retină.

Suprapunerea este un alt tip de informaţie. Noi ştim că dacă un obiect se suprapune peste altul,
atunci obiectul care este acoperit se află în spatele primului şi deci este mai departe de noi.

Mărimea relativă este un factor al percepţiei adâncimii, dacă cunoaştem cât de mare este un
anumit obiect. După însuşirea constanţei mărimii, noi putem evalua distanţa până la un obiect în funcţie
de cât de mare ne apare un alt obiect al cărui mărime o cunoaştem. Dacă într-o cameră sunt două scaune
despre care ştim că au aceeaşi mărime, dar unul ne apare ca fiind mai mare iar celălalt mai mic, vom
presupune imediat că scaunul mai mic se află, de fapt, mai departe de noi.

Dacă privim obiecte aflate la distanţă considerabilă, perspectiva lineară este cea care dă sensul
adâncimii, deoarece cu cât distanţa este mai mare cu atât praful, poluarea, gazele existente în aer tind să
reducă claritatea. Culorile obiectelor aflate la distanţă sunt mai pastelate, contururile mai neclare, în timp
ce obiectele apropiate apar mai precise şi strălucitoare.

Distribuţia umbrelor ne dă, de asemenea, informaţii despre depărtare. Umbrele oferă informaţii
despre unghiuri şi curbe, care la rândul lor ne dau informaţii despre părţile unui obiect care sunt mai
apropiate de noi în comparaţie cu altele.

Dacă mişcăm capul dintr-o parte în alta vom constata că obiectele apropiate par să se mişte pe o
distanţă destul de mare, în timp ce obiectele aflate mai departe se mişcă mai puţin. Mişcarea relativă a
obiectelor ne oferă informaţii despre distanţa la care se află obiectele. Obiectele aflate la distanţă de noi
par să se mişte în câmpul nostru perceptiv mai încet în comparaţie cu obiectele apropiate.

Acomodarea cristalinului pentru obiectele aflate în apropierea noastră dă, de asemenea,

informaţii despre distanţă. Cristalinul trebuie să-şi modifice curbura pentru a se centra asupra obiectelor
apropiate. Muşchii netezi ai ochiului realizează acest lucru, iar tensiunea acestora dă informaţii despre
distanţa la care se află obiectele.

16
 Aceste procese ale constanţei perceptive, sunt folosite de oameni, în mod automat, pentru
interpretarea corespunzătoare a ceea ce au învăţat despre lumea fizică. În acest fel ei nu folosesc numai
informaţiile datorate schimbărilor stimulilor senzoriali.

Aţi privit vreodată o lună plină imediat ce a răsărit, la orizont? Pare enormă. Aceeaşi lună plină nu
mai este la fel de mare atunci când se află în înaltul cerului. Într-o serie de experimente, Kaufman şi
Rock (1962), au demonstrat că iluzia lunii se explică prin semnele monoculare învăţate, şi anume,
constanţa mărimii şi suprapunerea. Ei au constat că atunci când luna este deasupra capului este dificil să
evaluăm cât de mare este. Nici una dintre informaţiile monoculare nu ne ajută să determinăm mărimea
unui obiect din înaltul cerului. Perspectiva lineară nu poate fi folosită, mărimea relativă nu ne ajută
pentru că nu există bază de comparaţie, nu există un grad de detaliere pentru că nu mai este nimic între
lună şi noi pentru a ne indica o schimbare în detaliu. Perspectiva lineară ne oferă câteva informaţii. Dacă
luna arată mai şters înseamnă că ea se află la mai mult de 20-30 mile depărtare.

Situaţia este alta atunci când luna abia răsare. Autorii au observat că iluzia lunii este mai accentuată
atunci când există un număr mare de obiecte care separă observatorul de răsăritul lunii. Dacă, de
exemplu, luna răsare în spatele clădirilor şi luminilor unui oraş, informaţiile despre adâncime vor avea
efect imediat. Unul dintre cele mai puternice semne este suprapunerea. Dacă luna este în spatele oraşului
asta înseamnă că este mai departe. Înălţimea planului oferă informaţii utile. Pentru că luna este cea mai
înaltă în planul care se desfăşoară între suprafaţa pământului şi lună este evident că ea este mai departe
decât orice alt element din plan. Este destul de dificil să credem că de fapt iluzia unei luni enorme este
rezultatul învăţării şi experienţei noastre, pentru că oamenii cred că fenomenul se datorează opticii sau
atmosferei.

2.6.4. Vederea binoculară

Un semnal al vederii binoculare este convergenţa globilor oculari. Dacă privim un obiect care
este mai aproape de 8 metri ochii trebuie să conveargă asupra obiectului pentru a-l percepe ca singurul
obiect clar din câmpul perceptiv. Dar dacă am privi un obiect aflat la distanţă, în timp ce ţinem un deget
al mânii în faţa noastră, degetul va fi văzut având contururi neclare. Dacă privim degetul, vom vedea o
sigură imagine clară. Prin convergenţa globilor oculari asupra degetului se creează tensiune în muşchii
solicitaţi pentru realizarea acestei mişcări.

17
 Prin învăţare şi experienţă suntem capabili să înţelegem că o anumită cantitate de tensiune musculară
înseamnă că un anume obiect se află la o anumită distanţă. În cazul în care obiectul se află la o distanţă
mai mare de 8 metri convergenţa nu mai apare.

Diferenţa dintre imaginile retiniene este un alt tip de informaţie binoculară. Deoarece ochii sunt la o
anumită distanţă unul faţă ce celălalt, obiectele aflate mai aproape de 8 metri au localizări diferite pe
retina fiecărui ochi. Acest fapt face ca obiectele apropiate să creeze pe retină imagini forate diferite, în
timp ce obiectele mai depărtate să producă mai puţină neconcordanţă.

Combinând semnalele monoculare cu cele binoculare suntem capabili să percepem lumea

tridimensional utilizând doar informaţii bidimensionale.

Perceperea pantei. Deoarece s-a constat că multe animale evită pantele sau prăpăstiile,
cercetătorii şi-au pus problema examinării aspectelor înnăscute ale percepţiei.

Gibson şi Walk (1960) au construit un sistem numit panta vizuală, o masă cu o suprafaţă de sticlă
marcată pentru a simula panta abruptă pe o parte, iar pe cealaltă o pantă mai puţin abruptă. Sticla nu
permitea căderea efectivă de pe masă. Puii de animale erau aşezaţi între cele două pante, abruptă şi cea
mai puţin abruptă. S-a constatat că puii testaţi posedă o abilitate înnăscută pentru evitarea pantelor
abrupte. Puii abia născuţi au refuzat să treacă peste “prăpastie”. Spre deosebire de puii de animale, noii
născuţi nu au precocitatea mişcării. Ei nu au independenţă în mişcare până la aproximativ 6 luni,
independenţa în mişcare fiind una din condiţiile de testare a evitării căderii în gol. Când copii pot fi
testaţi, ei deja au învăţat să evite căderea în gol. Se consideră că această evitare este o predispoziţie
înnăscută, dar care începe să se manifeste abia când copilul atinge vârsta de 6 luni.

2.7. Modele computaţionale. Teoria computaţională a lui D. Marr

Chiar dacă percepţia vizuală apare la prima vedere a fi extrem de simplă, studiile experimentale
din psihologia cognitivă şi modelarea din domeniul informaticii vin să dovedească contrariul. Astfel,
chiar şi cele mai performante programe realizate pe computer nu au ajuns decât la performanţa mai mare
de a identifica obiecte simple într-un mediu artificial extrem de simplificat. Computerele nu au ajuns, în
ceea ce priveşte abilităţile vizuale, nici măcar la nivelul performanţelor unui copil. De altfel, cercetările
din domeniul neuropsihologiei au dovedit cât de complexă este percepţia vizuală prin numărul mare de
arii corticale implicate în realizarea vederii şi prin importanţa informaţiilor vizuale în procesul de
adaptare la mediu. Ca un exemplu elocvent pentru a ilustra importanţa simţului vizual în cursul evoluţiei

18
speciilor, menţionăm că la maimuţele superioare peste 60% din cortex este folosit în procesarea
informaţiilor vizuale.

Plecând de la cele descrise mai sus, Marr a elaborat o teorie care postulează existenţa a trei
niveluri de explicaţie pentru procesele de percepţie vizuală. Astfel, “în vârf” se găseşte nivelul
computaţional, care se referă la scopul general al percepţiei vizuale, la mijloc avem nivelul algoritmic
(procesele psihice implicate în percepţie), iar la bază se găseşte nivelul “hard”, adică procesele
neurochimice din creier.

Punctul de plecare al acestei teorii este acela că există diferite niveluri de explicare a
fenomenelor psihice. Pentru a înţelege această abordare, să luăm de exemplu explicarea unui automobil
şi a funcţionării lui. La un nivel de explicaţie, putem distinge motorul, roţile, volanul, schimbătorul de
viteze şi alte componente. La un alt nivel de explicaţie putem să descriem rolul pe care-l are bateria în
alimentarea motorului, sistemul de răcire, carburatorul etc. În fine, la nivelul cel mai general de
explicaţie, putem descrie rolul automobilului ca întreg (transport de persoane, marfă etc.).

Chiar dacă toate aceste niveluri sunt fiecare importante în felul lor, psihologii consideră că cel
mai important dintre acestea ar fi nivelul computaţional. Să ne referim la exemplul cu descrierea
automobilului, dat anterior. Este posibil să cunoaştem şi să înţelegem funcţionarea fiecărei părţi
componente a maşinii, dar fără o înţelegere a ansamblului (la ce se foloseşte maşina etc.), nu vom putea
să înţelegem de ce aceste componente sunt construite şi asamblate în acest fel. Însă, odată ce înţelegem
că o maşină serveşte la deplasare şi transport, vom înţelege de ce avem nevoie de o sursă de energie, de
o formă aerodinamică etc. Cu toate acestea, este foarte dificil de conceput o teorie computaţională în
cazul percepţiei vizuale, chiar mai dificil decât în exemplul cu automobilul. De ce? Pentru că percepţia
vizuală serveşte unor funcţii multiple şi complexe, cum ar fi: orientarea în mediul înconjurător,
menţinerea echilibrului, recunoaşterea obiectelor şi persoanelor. În consecinţă, este mai util să
dezvoltăm teorii computaţionale pentru fiecare din aceste funcţii separat.

În teoria sa computaţională despre percepţia vizuală, Marr afirmă că procesele implicate în

percepţia vizuală produc o serie de reprezentări (schiţe), care furnizează informaţii din ce în ce mai
detaliate despre mediul înconjurător. El a identificat trei astfel de reprezentări vizuale:

19
 • schiţa primară: se formează în primele 200 ms (milisecunde) din momentul apariţiei
stimulului în câmpul vizual. Ea are drept rezultat reprezentarea caracteristicilor fizice ale stimulilor.
Schiţa primară furnizează o descriere bidimensională a principalelor caracteristici privind poziţia
stimulului, “separând” stimulul de mediul său, fără a furniza informaţii privind ce anume este acesta.
Acum se detectează conturul, mişcarea, textura (tipul suprafeţei), culoarea şi dispunerea spaţială.

• schiţa intermediară 2D+1/2: incorporează mecanismele de recunoaştere a figurilor

(feţelor) şi obiectelor. În acest stadiu se procesează distanţa şi adâncimea, orientarea în spaţiu a
suprafeţelor vizibile, totul conducând în final la obţinerea unei reprezentări tridimensionale a obiectului
respectiv. Însă ea este o reprezentare centrată pe observator, adică depinde de poziţia în care se află
acesta. Din această cauză, ea nu este considerată ca fiind complet tridimensională, ci o schiţă
intermediară între cea bidimensională şi cea tridimensională.

• modelul reprezentaţional 3D: este descrierea tridimensională a formei obiectelor şi a

poziţiei lor relative în spaţiu, într-o manieră independentă de punctul de vedere al observatorului.
Această schiţă finală, tridimensională se formează ca urmare a intervenţiei cunoştinţelor anterioare ale
subiectului (prelucrare top-down sau de sus în jos) care contribuie la identificarea, recunoaşterea şi
clasificarea obiectului, indiferent de poziţia pe care o are acesta faţă de observator. Astfel, o masă este
văzută ca fiind dreptunghiulară din orice poziţie, chiar dacă în realitate proiecţia ei pe retină este un
trapez sau chiar un patrulater fără laturi paralele.

Primele două stadii fac parte din prelucrarea vizuală primară, iar ultimul stadiu face parte din
prelucrarea vizuală secundară (complexă).

2.7.1. Schiţa primară.

Scopul schiţei sau a reprezentării primare este acela de a identifica caracteristicile fizice esenţiale
ale stimulului astfel încât să poată furniza informaţii adecvate pentru prelucrările ulterioare.

În conformitate cu teoria lui Marr (1982), putem identifica două tipuri de reprezentări (schiţe) primare:
reprezentarea (schiţa) primară de bază şi reprezentarea (schiţa) primară complexă sau întreagă.
Reprezentarea primară de bază conţine informaţii referitoare la schimbările în intensitatea luminii
scenelor vizuale percepute, în timp ce reprezentarea primară complexă face uz de aceste informaţii
pentru a identifica numărul şi forma globală a obiectelor percepute.

20
 Faptul că inputul senzorial cel mai important este tocmai variaţia intensităţii luminoase de la
marginea obiectelor a fost demonstrat prin studiile lui Ratcliff (1965, apud. Miclea, 1994) asupra unei
specii de crab de mare numit Limulus. Avantajul folosirii acestui animal constă în aceea că posedă
receptori vizuali foarte mari şi în număr redus. Ratcliff a măsurat rata descărcărilor din neuronii
conectaţi la aceşti receptori, atunci când crabului i se prezenta un contur (de fapt marginea dintre o fantă
luminoasă şi o bandă întunecată). S-a observat astfel o variaţie bruscă a intensităţii pe care o înregistrau
neuronii din zona de contur. Astfel, celulele din zona mai luminoasă manifestă o rată crescută a
descărcărilor, în timp ce celulele din zona întunecată au o rată mult redusă a descărcărilor. Acelaşi
mecanism este prezent şi la om, ba chiar sistemul perceptiv vizual uman are tendinţa de e exagera
diferenţele între potenţiale, “îngroşând” astfel contururile în mod subiectiv. Această “îngroşare” a
contururilor permite o mai bună diferenţiere a obiectelor de fondul lor.

2.7.2. Schiţa primară complexă

Procesările de informaţii care au loc la acest nivel se bazează pe unele reguli simple care ţin de
organizarea câmpului perceptiv, reguli achiziţionate de om încă din stadiile timpurii ale dezvoltării sale.
Astfel de reguli sunt cele privind constanţa formei, a mărimii obiectelor, precum şi regulile de
organizare a obiectelor în spaţiu propuse de psihologia gestaltistă.

Schiţa vizuală complexă se formează prin analizarea informaţiilor furnizate de schiţa primară de
bază. Rezultatul final al acestor prelucrări este apariţia unei reprezentări tridimensionale intermediare,
care depinde însă de poziţia în spaţiu a celui care percepe.

2.7.3. Reprezentarea (schiţa) 2+1/2 D.

Este o schiţă centrată pe subiect, iar în acest stadiu, obiectul (stimulul vizual) încă nu este
recunoscut ca atare, ci doar separat de mediul înconjurător şi “proiectat” pe retină.

21
 Ambele schiţe (primară şi intermediară) se formează în primele 200 ms de la perceperea
obiectului şi nu sunt supuse atenţiei sau conştiinţei celui care percepe. Acest stadiu al percepţiei se mai
numeşte şi preatenţional.

Formarea reprezentării intermediare are loc prin procesarea distanţei, adâncimii, mişcării, formei,
texturii şi culorii obiectului.

Există numeroase dovezi neuropsihologice ce susţin existenţa acestui tip de reprezentări, deci vin
să valideze modelul computaţional al lui Marr. Astfel, pacienţi care au suferit distrugeri ale cortexului ca
urmare a otrăvirii accidentale cu monoxid de carbon, aveau probleme cu recunoaşterea vizuală a
obiectelor. Efectuând diverse experimente pe astfel de pacienţi, psihologii au stabilit că procesele
vizuale perceptive de bază erau prezente, dar ceea ce lipsea era tocmai reprezentarea intermediară a
obiectelor percepute. Ca o curiozitate, aceşti pacienţi nu recunoşteau obiectele prezentate vizual, chiar
dacă le puteau descrie caracteristicile fizice, în schimb dacă le atingeau sau foloseau alte modalităţi
senzoriale, recunoaşterea se producea după un timp.

Reprezentarea sau schiţa intermediară suferă de o mulţime de dezavantaje, limitări. Astfel, ea nu

conţine informaţii despre suprafeţele ascunse în mod direct vederii şi depinde de unghiul din care este
privit obiectul. Pentru a elimina aceste neajunsuri este nevoie de intervenţia unor mecanisme superioare
de prelucrare a informaţiei, care să contribuie la recunoaşterea obiectului.

2.7.4. Reprezentarea 3 D (rolul prelucrărilor descendente).

Este rezultatul intervenţiei unor procese superioare care modifică reprezentarea intermediară
astfel încât reprezentarea finală să fie independentă de punctul de vedere al observatorului. În special în
această etapă, care este una atenţională, conştientă, un rol important îl joacă informaţiile anterioare ale
subiectului, deci procesările descendente de tip top-down.

Marr şi Nishihara (1978) au identificat trei criterii pe care le îndeplineşte reprezentarea 3D:

 accesibilitatea: reprezentarea poate fi uşor de construit şi activat din memorie;

 scopul şi unicitatea: scopul se referă la măsura în care reprezentarea este aplicabilă pentru toate
formele dintr-o anume categorie, iar unicitatea înseamnă că toate perspectivele diferite ale unui
obiect ajung să producă aceeaşi reprezentare;
22
 stabilitatea şi senzitivitatea: stabilitatea indică faptul că reprezentarea incorporează similarităţile
dintre obiectele care fac parte din aceeaşi categorie, iar senzitivitatea înseamnă că reprezentarea mai
incorporează şi diferenţele evidente dintre acestea.

Pornind de la aceste trei criterii, Marr şi Nishihara (1978) au emis o teorie privind recunoaşterea
obiectelor. Presupunerea de bază a acestei teorii este aceea că există anumite unităţi de bază care intră în
alcătuirea obiectelor şi servesc la recunoaştere. Ei au spus că principala unitate de bază care intră în
componenţa tuturor obiectelor este cilindrul care posedă o axă majoră. Conform acestei teorii, toate
obiectele sunt alcătuite din aceste unităţi de bază, organizate într-o structură ierarhică.

Ei au făcut unele experimente şi au arătat că oamenii sunt capabili să distingă între diverse
categorii de obiecte asemănătoare (spre ex. între corpul uman şi cel al unui urangutan), atunci când
acestea le erau prezentate sub forma cilindrilor. În procesul recunoaşterii, oamenii identifică orientarea
şi lungimea axelor după care sunt construiţi aceşti cilindri, elemente care rămân stabile indiferent de
perspectiva observatorului. Astfel, subiecţii făceau distincţia între corpul uman şi cel de urangutan pe
baza raportului dintre cilindrii care reprezintă braţele şi cel care reprezintă corpul (urangutanii au braţele
mai lungi decât corpul, în timp ce la oameni este invers). În fine, Marr şi Nishihara consideră că
identificarea categoriei din care face parte obiectul se face prin compararea reprezentării 3D cu modelele
obiectelor stocate în memorie.

2.8. Modelul lui Biederman (1987)

În realizarea modelului său, Biederman porneşte de la modelul lui Marr şi Nishihara, pe care însă
îl dezvoltă.

Recunoaşterea obiectelor se face pe baza componentelor acestora, componente care au la bază

aşa-numiţii ioni geometrici (cilindri, sfere, paralelipipezi etc.) sau prescurtat geoni.

Biederman a identificat aproximativ 36 de geoni diferiţi, din a căror combinaţie se poate realiza
orice obiect. Poate părea paradoxal că cu doar atât de puţine elemente de bază se poate realiza orice
obiect, dar avem exemplul limbii engleze (care are un vocabular dublu decât cel al limbii române
datorită originii ei duble, latine şi germanice), in care cu doar 44 de foneme se formează orice cuvânt
vorbit.

23
 Biederman a identificat mai multe etape în recunoaşterea obiectelor, etape prezentate în schema
de mai jos.

După ce se identifică contururile, înainte de identificarea componentelor (de fapt a geonilor), au

loc alte două procese care ajută foarte mult în parcurgerea etapelor ulterioare: detectarea proprietăţilor
non-accidentale şi a concavităţilor. Detectarea proprietăţilor non-accidentale sau a regularităţilor,
permite identificarea obiectelor atunci când ele sunt privite din diferite unghiuri sau în condiţii de
vizibilitate scăzută. Ea se bazează pe existenţa unor proprietăţi invariante referitoare la simetrie,
colinearitate, curbură, paralelism şi unirea contururilor. Aceste proprietăţi invariante stau la baza
formării unora dintre iluziile optice.

Detectarea concavităţilor este foarte importantă, concavitatea fiind elementul principal care duce
la recunoaşterea unui geon, a unei forme geometrice. Importanţa concavităţii în identificarea obiectelor,
a geonilor din care acestea sunt formate, a fost demonstrată prin realizarea unor experimente care au
dovedit că obiectele sunt foarte greu de recunoscut fără identificarea concavităţilor.

Extragerea
contururilor

Detectarea proprietăţilor Segmentarea obiectelor în

non-accidentale sectoare cu concavităţi

Determinarea
componentelor (a
geonilor)

Potrivirea
componentelor cu
reprezentarea
obiectului în memorie

24
Identificare
 Cu toate că şi-au dovedit validitatea ecologică, modelele lui Marr şi Biederman nu explică
complet mecanismele recunoaşterii obiectelor. Spre exemplu, nu ţin seama de modul în care contextul
influenţează recunoaşterea obiectelor sau cum discriminează oamenii obiectele din cadrul aceleiaşi
categorii, care au la bază aceeaşi geoni.

Palmer (1975) a demonstrat importanţa contextului în recunoaşterea obiectelor. Acesta a

prezentat subiecţilor săi, pentru a fi recunoscute, obiecte într-una din următoarele trei condiţii: fără
context, într-un context familiar (ex. o cutie poştală în faţa casei) sau într-un context nefamiliar (ex.
cutie poştală într-o bucătărie). El a constatat că oamenii recunosc mai rapid obiectele în context familiar
(ar putea fi o dovadă a prelucrării informaţiei pornind de la întreg spre părţile componente) decât în
condiţia fără context, iar atunci, obiectele erau mai repede recunoscute decât dacă erau prezentate într-un
context nefamiliar.

2.8.1. Recunoaşterea trăsăturilor

În general, studiile privind recunoaşterea trăsăturilor s-au ocupat de modul în care oamenii
recunosc figurile bidimensionale, acestea considerându-se că stau la baza recunoaşterii obiectelor
tridimensionale. Aceste figuri bidimensionale au fost numite trăsături. În principal există trei tipuri de
teorii privind recunoaşterea trăsăturilor.

Teoria modelelor.

Acesta afirmă că oamenii au stocate în memorie modele în miniatură ale trăsăturilor pe care
trebuie să le recunoască. Aceste modele sunt exemplare idealizate ale trăsăturilor din lumea
înconjurătoare. Astfel, noi avem în memorie un model al literei A, şi suntem capabili să identificăm pe
baza lui orice altă literă A, chiar dacă stilul de scriere este foarte diferit (adică este scris având orientări
diferite, fonturi diferite, mărimi diferite). Se presupune că modelul din memorie este idealizat, adică
întruneşte doar caracteristicile de bază, iar recunoaşterea se face prin potrivirea stimulului perceput cu
modelul din memorie. Cu cât potrivirea este mai mare, cu atât recunoaşterea este mai rapidă.

25
 Fiind însă printre primele teorii propuse în acest domeniu, teoria modelelor este destul de
limitată, iar psihologii au renunţat la ea odată cu apariţia altora noi, mai valide ecologic şi care explică
mai multe fenomene.

Teoria atributelor.

În conformitate cu această teorie, fiecare trăsătură este alcătuită dintr-un set de atribute. Astfel,
recunoaşterea unei trăsături începe cu extragerea atributelor ce o compun şi se finalizează cu
identificarea trăsăturii pe baza atributelor care sunt stocate în memorie. Spre exemplu, în componenţa
literei A există ca atribute două linii drepte care formează un unghi ascuţit şi o linie dreaptă care le
întretaie. Dacă această teorie este validă, atunci, cu cât o trăsătură are mai multe atribute, cu atât mai
greu va fi ea recunoscută.

Neisser (1964) a efectuat un experiment pentru a testa această ipoteză. El a comparat timpul
necesar recunoaşterii literei Z cu timpii necesari recunoaşterii altor litere care difereau în privinţa
numărului de atribute (ex. V sau W) sau în privinţa tipului de atribute (ex. O sau G). Performanţele erau
mai bune atunci când atributele erau mai puţine.

Chiar dacă este mai complexă decât teoria modelelor, teoria atributelor este şi ea limitată deoarece nu
explică în ce mod contribuie la recunoaştere relaţia dintre atribute şi distribuţia lor spaţială.

Teoria descrierilor structurale.

Aceasta este o teorie de dată recentă şi nu este încă suficient dezvoltată.

Descrierea structurală constă în propoziţii care formează unitatea cea mai mică de informaţie
care are un înţeles. În conformitate cu Bruce şi Green (1990), aceste propoziţii descriu atât natura
elementelor care alcătuiesc o configuraţie, cât şi aranjamentul structural pe care-l ocupă aceste părţi.

Astfel, descrierea structurală a literei T, poate include următoarele cinci propoziţii: există două
părţi; o parte este o linie orizontală; o parte este o linie verticală; linia verticală susţine linia
orizontală; linia verticală înjumătăţeşte linia orizontală.

26
 După cum observaţi, descrierile structurale oferă cele mai complexe informaţii despre trăsături,
conţinând doar descrierile esenţiale. Spre exemplu, din descrierea anterioară se observă că lipsesc orice
fel de referiri la mărimea celor două linii, ceea ce face ca trăsătura descrisă să fie recunoscută atunci
când apare sub o mare varietate de forme.

Chiar dacă la prima vedere descrierile structurale par să fie cele mai complexe şi să reprezinte o
manieră adecvată de reprezentare a informaţiei, rămâne încă neclar modul în care are loc recunoaşterea,
modul în care se formează descrierea structurală a unei trăsături. De asemenea, un neajuns al acestei
teorii este şi faptul că nu ţine seama de influenţa contextului.

2.9. Recunoaşterea feţei umane

Există numeroase motive care ne determină să tratăm recunoaşterea feţei umane ca o parte
separată a capitolului de recunoaştere a obiectelor. Mai întâi, pentru că abilitatea de a recunoaşte corect
feţele umane joacă un rol important în viaţa noastră cotidiană, apoi pentru că recunoaşterea unei feţe
umane se produce într-un mod oarecum diferit de cea a obiectelor şi, în fine, pentru că în ultimii ani,
numărul cercetărilor din domeniul recunoaşterii feţei umane a crescut aşa de mult, încât se poate spune
fără exagerare că azi se ştie mai multe despre acest subiect decât despre modul cum sunt recunoscute
obiectele.

Există anumite tulburări psihice care au ca rezultat distorsiuni în recunoaşterea feţelor.

Prospagnozia constă în nerecunoaşterea feţelor umane familiare, mergând chiar până la nerecunoaşterea
propriei feţe în oglindă sau fotografii.

Aceşti pacienţi manifestă în general şi tulburări privind recunoaşterea obiectelor. Pornind de la

studiul acestei tulburări s-a pus problema dacă nerecunoaşterea feţei umane s-ar datora complexităţii
acestui stimul (spre exemplu, e mai greu de diferenţiat între două feţe umane, decât între două obiecte
diferite) sau dacă este vorba doar de implicarea unor mecanisme diferite în această recunoaştere.
Cercetările de până acum par să susţină a doua variantă, şi anume că recunoaşterea feţei umane are la
bază mecanisme diferite de cea a recunoaşterii obiectelor non-umane.

Există două teorii principale în acest domeniu: modelul informaţiilor configurale şi modelul lui
Bruce şi Young (1986).

27
 Modelul informaţiilor configurale

În recunoașterea feței umane se presupune că oamenii folosesc două tipuri de informații:

- Informații despre trăsăturile individuale ale feței (ex. culoarea ochilor);

- Informații despre configurația elementelor care alcătuiesc figura umană și despre aranjarea
lor în spațiu (ex. că ochii sunt deasupra nasului și gurii)

Ca exemplu practic, aceste două tipuri de informaţii care se presupune că stau la baza
recunoaşterii feţei umane sunt folosite adesea de poliţie atunci când se alcătuieşte portretul-robot al
infractorilor. Poliţia dispune în acest caz de toate elementele componente ale unei feţe umane (nas, ochi,
frunte, păr etc.) într-o mare varietate de forme. Apoi, martorii alcătuiesc portretul-robot asamblând
elementele care compun figura criminalului.

Young, Hellawell şi Hay (1987) au realizat o serie de experimente care au dovedit importanţa
elementelor configurale în recunoaşterea feţei umane. Astfel, ei au prezentat subiecţilor feţe umane
compuse din două jumătăţi provenite de la faţa unor celebrităţi. Partea superioară a feţei provenea de la
o celebritate, iar partea inferioară de la o altă celebritate. Sarcina subiecţilor era de a recunoaşte persoana
de la care provine partea superioară. Rezultatele au evidenţiat că atunci când cele două jumătăţi se
potriveau (adică trăsăturile uneia erau aşezate în continuarea celeilalte; spre ex. atunci când bucata de
nas a părţii superioare se continua, se potrivea perfect cu nasul părţii inferioare), subiecţii aveau
dificultăţi în a recunoaşte partea superioară, faţă de cazul în care trăsăturile nu se potriveau. Explicaţia
dificultăţii în recunoaştere este considerată a fi efectul celui de-al doilea tip de informaţii, cele despre
configuraţia generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor, care produc o interferenţă între
memoria celor două feţe provenite de la cele două celebrităţi.

Repetând experimentul, dar prezentând răsturnată faţa umană rezultată din alăturarea celor două
jumătăţi, experimentatorii au descoperit că atunci recunoaşterea jumătăţii superioare (de fapt, cea situată
acum jos, dar care conţinea fruntea, părul, ochii şi o bucată de nas) nu mai era îngreunată de cea
inferioară, nici atunci când ele se potriveau. Mai mult, recunoaşterea părţii superioare se făcea mult mai
rapid acum decât atunci când figura umană era prezentată în poziţie normală. Ei au explicat acest
fenomen aparent curios prin intervenţia celui de-al doilea tip de informaţii, cele despre configuraţia
generală a feţei şi despre aşezarea în spaţiu a elementelor. Prezentând faţa răsturnată, ei au considerat că
informaţiile anterioare ale subiectului despre configuraţia feţei umane nu mai pot fi folosite adecvat,

28
deci nu vor mai produce interferenţă, ceea ce va conduce la o capacitate a subiectului de a diferenţia mai
uşor între cele două jumătăţi.

Un alt rezultat care confirmă validitatea acestui model teoretic, este cel obţinut de Rhodes,
Brennan şi Carey (1987) care au constatat că atunci când privim caricaturile unor celebrităţi, acestea
sunt recunoscute mult mai repede şi mai uşor decât desenele care reproduceau figura respectivă în mod
acurat. Ei au explicat fenomenul prin faptul că într-o caricatură sunt exagerate diferenţele şi
caracteristicile persoanei respective, iar aceste informaţii sunt şi ele configurale.

Există însă şi limite ale acestui model teoretic. Astfel, el nu ţine cont de tridimensionalitatea feţei
umane (cercetările de până acum s-au făcut folosind numai materiale bidimensionale, fotografii, desene
etc.) şi nici de elementele dinamice ale procesului de recunoaştere.

Importanţa elementului mişcare în recunoaşterea figurii umane este demonstrat de experimentele

lui Bruce şi Valentine (1988). Ei au montat mici luminiţe pe suprafaţa feţei unui actor, luminiţe slabe,
care nu permiteau recunoaşterea unei mari porţiuni de faţă, ci doar pe acelea din imediata apropiere a
luminiţei. Apoi au realizat un film, în întuneric, iar actorul îşi modifica expresia facială astfel ca ea să
corespundă diverselor emoţii (furie, bucurie etc.). Rezultatele au indicat că subiecţii erau capabili să
recunoască sexul actorului şi mare parte dintre emoţiile exprimate de acesta.

Modelul lui Bruce şi Young (1986, 1990).

Cei doi psihologi au propus un model ce s-a dovedit a avea mare influenţă în domeniul
cercetărilor privind recunoaşterea feţei umane. Ei au precizat că în procesul recunoaşterii sunt folosite
mai multe tipuri de informaţii, nu numai cele strict legate de perceperea elementelor feţei (se poate
spune că ei au luat în consideraţie atât procesarea ascendentă, cât şi pe cea descendentă în recunoaşterea
feţei). De asemenea, ei au mai precizat că recunoaşterea feţelor familiare se face diferit de cea a feţelor
nefamiliare, ca urmare a intervenţiei unor tipuri diferite de informaţii în cele două cazuri. Ei au propus
modelul lor iniţial în 1986, apoi l-au modificat şi îmbunătăţit în 1990. Pentru a evita încărcarea cu prea
multe informaţii, vă prezentăm aici doar modelul din 1990, cel revizuit şi îmbunătăţit, care explică mai
multe rezultate experimentale, decât cel propus iniţial.

Recunoaşterea feţei este rezultatul acţiunii unui sistem format din trei componente, fiecare
corespunzându-i informaţii specifice:

29
 - unităţi de recunoaştere a elementelor faciale: sunt activate de prezentarea feţei şi conţin
informaţii privind atât elementele feţei, cât şi informaţii configurale despre feţele familiare.

- noduri de identitate personală: conţin informaţii autobiografice şi semantice legate de

persoanele familiare şi contextul în care au fost ele întâlnite.

- unităţi cu informaţii semantice: conţin numele persoanei şi alte informaţii semantice despre
persoane (ex. ocupaţia, pasiunile etc.), informaţii care nu au legătură cu informaţiile
autobiografice (amintirile despre întâmplări petrecute cu persoana respectivă).

Conform modelului lor, Bruce şi Young au precizat că recunoaşterea finală a feţei se produce la
nivelul componentei nodului de identitate personală, întrucât această componentă este conectată cu
celelalte, în timp ce acestea nu sunt conectate între ele, la fel ca în schema de mai jos (cuvintele scrise în
italic reprezintă un exemplu):

Noduri de identitate
personală
Am văzut-o des la TV,
în reviste etc.

Informaţii semantice Unităţi de

Nume ei este Diana recunoaştere facială
sau Lady D păr blond, tunsă scurt,
Făcea parte din pistruiată, nas relativ
familia regală mare etc.
Britanică
Validitatea acestui model a fost confirmată experimental şi el reuşeşte să explice multe din
rezultate, care nu erau explicate de modelele anterioare. Spre exemplu, modelul explică de ce adeseori
putem recunoaşte cu uşurinţă faţa unei persoane, dar nu şi numele acesteia, mai ales la puţin timp de la
cunoaşterea acelei persoane. Explicaţia constă în faptul că numele este relativ slab integrat în cadrul
celorlalte informaţii semantice. De aceea, numele proprii care au sens (ex: Roşu, Cojocaru etc.) sunt
recunoscute mai uşor în prezenţa feţei posesorului lor.

30
 3. Memoria și procesarea de informații - caracteristici definitorii, teorii
explicative ale memoriei

Informaţiile din memorie sunt folosite în fiecare zi. Fără memorie noi nu am avea sensul
continuităţii, nu am putea beneficia de experienţă şi de ceea ce învăţăm. Fără memorie ar fi imposibil să
funcţionăm. Toate imaginile şi informaţiile sunt stocate în memorie.

Dar memoria nu este perfectă, mintea noastră nu este asemenea unui bande de magnetofon, unele
informaţii sunt uitate, alte sunt modificate. Modul în care putem să folosim amintirile influenţează
abilitatea noastră de a gândi şi înţelege.

31
 3. Teorii explicative ale memoriei

3.1. Teoria engramării

Există mai multe teorii care consideră că anumite elemente chimice sau fenomene electrice ale
celulei nervoase ar explica stocarea informaţii în creier. În 1917, Lashley K. a elaborat teoria engramării,
care susţinea structura biochimică a conţinutului memoriei. Autorul a concluzionat că fiecare tip de
informaţie nu se găseşte doar într-un anumit loc din creier, ci mai curând este distribuită peste tot în
creier (teoria echipotenţialităţii).

Structura biochimică a engramării sau a urmelor de memorie nu este încă cunoscută. Cercetătorii
nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte modul de stocare a informaţiilor în memorie şi a localizării
acestora.

Behavioriştii consideră că nu putem explica comportamentul uman doar ca rezultat al

răspunsurilor simple, inconştiente şi condiţionate. Teoriile cognitiviste, de asemenea, afirmă că
animalele şi oamenii gândesc şi acţionează pe baza unor imagini mentale.

Studiile asupra memoriei sunt abia la început, dar dovezile experimentale susţin existenţa a două
tipuri de memorie: procedurală şi declarativă.

Memoria procedurală este accesibilă doar prin “acţiune, prin angajarea deprinderilor şi
operaţiilor cu ajutorul cărora cunoştinţele sunt întipărite”. Informaţiile stocate în acest tip de memorie
par să fie achiziţionate conform principiului condiţionării clasice şi operante.

Memoria declarativă este accesibilă “conştiinţei şi include fapte, episoade, şiruri de evenimente
din viaţă.”. Cunoştinţele cognitive, cum ar fi hărţile mentale şi diferitele abilităţi necesare pentru gândire
şi rezolvarea de probleme se găsesc în memoria declarativă. Memoria procedurală se dezvoltă, probabil,
înaintea celei declarative, aceasta explicând de ce suntem capabili să învăţăm în copilărie, iar ca adulţi să
nu avem amintirea feţelor şi evenimentelor din copilărie.

3.2.Teoria procesării de informaţii

Majoritatea teoriilor din ultimii ani explică memoria făcând apel la procesarea informaţiilor.
Aceste teorii se bazează pe analogia dintre modul în care creierul uman şi computerele procesează

32
informaţia. Nu se poate spune că computerele şi creierul funcţionează la fel, dar există suficiente
asemănări pentru a afirma că modelul procesării informaţiei poate fi utilizat ca model explicativ al
memoriei.

În modelul explicativ al memoriei prin prelucrarea de informaţie, informaţia întră în sistemul de

memorie prin receptorii senzoriali într-o formă neprelucrată. Atenţia este un mecanism de control al
memoriei şi operează la acest nivel selectând informaţia care va fi prelucrată ulterior. Informaţia
senzorială brută, selectată, este codificată în anumite forme (sunete, imagini vizuale, concepte) care pot
fi utilizate în următoarele blocuri ale memoriei. Procesele de control continuă să guverneze “soarta”
informaţiilor.

De exemplu, prin repetare mentală anumite informaţii nu vor fi pierdute din memorie. Un alt
mecanism de control transferă informaţia selectată în depozite de memorie de mai lungă durată. Atunci
când este nevoie de o informaţie, aceasta este reactivată din memorie, dar din motive diferite anumite
informaţii nu mai pot fi reamintite. Când ne uităm în cartea de bucate ca să vedem cât zahăr trebuie să
adăugăm în reţeta unei prăjituri, trebuie să ne amintim un bit de informaţie pentru câteva secunde.
Numele fratelui trebuie însă să ni-l reamintim întreaga viaţă. Unele informaţii trebuie să fie stocate în
memorie pentru scurte perioade de timp, altele însă sunt reţinute permanent.

3.3. Teoria blocurilor memoriei

În teoria blocurilor de memorie (Atkinson şi Shiffrin, 1968) presupun că există trei depozite de
memorie. Acestea dau posibilitatea stocării informaţiilor pentru perioade variabile de timp. Pentru
fiecare dintre acestea există anumite reguli după care funcţionează şi ele servesc anumitor scopuri.
Deoarece informaţia trebuie să treacă prin fiecare depozit de memorie pentru a ajunge în cel permanent,
vorbim de trei blocuri de memorie legate între ele şi nu de trei memorii separate. Cele trei blocuri de
memorie sunt: registrul senzorial, memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată. Dworetzky (1989)
consideră că aceste trei depozite de memorie constituie părţi ale modelului memoriei declarative.

Reprezentarea grafică a modelului lui Atkinson şi Shiffrin (1968)

33
 Memorie Memoria de Memoria de
senzorială scurtă durată lungă durată
Stimuli

3.3.1. Memoria senzorială

Lumea exterioară este plină de lumini, sunete şi alţi stimuli senzoriali, dar noi nu-i reţinem pe
toţi. Când percepem pentru prima dată un stimul particular, noi îl păstrăm pentru o fracţiune de secundă
în memoria senzorială, sau registru senzorial. Dacă nu am da atenţie senzaţiei şi nu am codifica-o cu
succes în memoria senzorială, senzaţia ar slăbi şi s-ar pierde. Slăbirea senzaţiei apare în 1/4 dintr-o
secundă după ce senzaţia a fost înregistrată în memoria senzorială.

Registrul senzorial este acel depozit al memoriei în care o anumită imagine provenită din
experienţa senzorială este păstrată până când acea imagine este procesată complet. Se pare că noi
reţinem o copie a fiecărei experienţe senzoriale în registrul senzorial suficient timp pentru a localiza biţii
de informaţie relevanţi şi pentru a-i transfera în următoarele depozite ale memoriei. Informaţia este
stocată în registrul senzorial pentru puţin timp şi se pare că este o copie completă a experienţei
senzoriale.

Acest fapt a fost demonstrat experimental de Speling (1960). Autorul a prezentat subiecţilor un
şir de 12 litere aranjate pe trei rânduri, cu câte 4 litere pe fiecare rând:

G K E Q

R Y H T

C M L A

34
 Litere au fost arătate timp de 1/20 dintr-o secundă, cerându-se apoi subiecţilor să-şi reamintească
toate literele de pe un singur rând. El nu spunea subiecţilor care dintre cele trei rânduri de litere trebuia
memorat. Rândurile erau semnalizate folosind un sunet cu tonalitate înaltă pentru a indica primul rând,
un sunet cu tonalitate medie pentru a indica al 2-lea rând, iar tonalitatea scăzută indica rândul al treilea.
S-a constat că dacă sunetul apărea foarte repede după prezentarea şirurilor de litere, subiecţii îşi
aminteau cele mai multe dintre literele aflate pe rândul respectiv. Dacă întârzierea era mai mare de un
sfert de secundă subiecţii îşi aminteau în medie doar o literă din rândul respectiv. Acesta dovedeşte cât
de repede este pierdută informaţia din registrul senzorial.

Informaţia vizuală din registrul senzorial se pierde foarte repede şi este înlocuită cu alte
informaţii noi, încât nu suntem conştienţi că avem o astfel de memorie. Uneori pot fi observate urme ale
informaţiei auditive asemănătoare ecoului.

Să luăm, de exemplu, situaţia în care suntem absorbiţi de ceea ce citim în timp ce altă persoană
ne vorbeşte. Dacă ne distragem suficient de repede atenţia de la ceea ce citim, putem auzi ceea ce
persoana respectivă ne spune. Acest lucru este posibil datorită “ecoului sau copiei” senzaţiei auditive
stocate în memoria senzorială.

3.3.2. Memoria de scurtă durată(MSD)

Când un bit de informaţie trebuie să fie stocat pentru mai mult timp, decât permite registrul
senzorial, acesta este transferat în memoria de scurtă durată. Acest transfer nu este intenţional. În general
este suficient să dăm atenţie unei informaţii pentru ca acesta să treacă în memoria de scurtă durată.
Numărul de telefon al unui prieten poate fi transferat în memoria de scurtă durată dacă îl memorăm
intenţionat. Putem să ne amintim cât a costat masa la restaurant după 20 de secunde când descoperim că
ospătarul ne-a dat restul greşit, fără însă să fi încercat să memorăm costul mesei la restaurant. Memoria
de scurtă durată este activă. Dacă am face comparaţia cu un computer, acest tip de memorie ar
reprezenta materialul care ar fi activat pe ecranul computerului la un moment dat. În MSD este stocată
informaţia activă, la care suntem atenţi.

Acest tip de memorare permite stocarea temporară a informaţiei, în general mai puţin de un
minut. Informaţia nouă din MSD este pierdută dacă nu este repetată. Probabil că uitarea informaţiilor noi
pe care le-am folosit o singură dată este benefică pentru că altfel am reţine tot ceea ce am cunoscut: toate
numele de străzi pe care am mers, toate numerele de telefon, numele tuturor persoanelor pe care le-am

35
întâlnit. Unii oameni nu au abilitatea de a uita informaţiile la care au fost expuşi o singură dată,
transferându-le cu uşurinţă în memoria de lungă durată. Nu este o situaţie atât de fericită, după cum s-ar
crede la prima vedere, pentru că în mintea lor se găseşte o mare cantitate de informaţii inutile care le
ascund pe cele utile sau importante.

Informaţia stocată în memoria de scurtă durată este de diferite tipuri: mirosul unui parfum, o
melodie, gustul unui fruct, poziţia unui deget pe clapele pianului, o listă de nume etc. S-a constat că
oamenii au tendinţa de a transforma informaţia în cuvinte făcând astfel posibilă stocarea acesteia în
MSD. Dacă s-ar cere memorarea unui şir de litere (B. P, V, M, L etc. ) este mult mai posibil ca literele
să fie reţinute prin “numele” lor (be, pe, ve etc.) decât prin forma literelor. Probabil că în MSD utilizăm
cât mai mult posibil sunetele, deoarece repetarea mentală a sunetelor este mult mai uşoară în comparaţie
cu repetarea formei semnelor, a mirosurilor sau mişcării. Totuşi în MSD poate fi stocată orice fel de
informaţie care intră în creier prin intermediul organelor de simţ.

Memoria de scurtă durată are capacitate limitată. Aceasta variază în funcţie de tipul de
informaţie. Miller (1956) consideră că putem să ne amintim în medie 7  2 elemente. Estimarea
capacităţii MSD s-a făcut cerând subiecţilor să memoreze liste de numere, litere sau cuvinte fără
legătură între ele. S-a constat că foarte rar oamenii pot reţine mai mult de 5-9 biţi de informaţie, în
funcţie de tipul de informaţie.

MSD serveşte şi altor scopuri decât celui de stocare temporară a informaţiilor. Spaţiul MSD este
folosit atunci când informaţiile anteriore sunt aduse temporar din memoria de lungă durată pentru a fi
actualizate sau utilizate. Spaţiul MSD este folosit atunci când gândim. Acest lucru explică faptul că nu
putem reţine numărul de telefon pe care abia l-am privit atunci când începem să ne gândim la ceea ce
vom vorbi la telefon. Ideea despre convorbire au luat locul numărului de telefon. Dificultatea de a gândi
la probleme care implică mai mult de 72 consecinţe se explică tot prin faptul că gândirea utilizează
MSD. Uităm anumite aspecte ale problemei deoarece acestea depăşesc capacitatea limitată a memoriei
de scurtă durată.

Avantajul este că putem căuta cu uşurinţă în depozitul MSD. Când încercăm să ne reamintim
ceva din MSD se pare că examinăm fiecare element, fiecare item stocat.

Experimentele realizate au confirmat exhaustivitatea de fiecare dată când sunt căutate

informaţiile din memoria de scurtă durată. Autorii au cerut subiecţilor să memoreze o listă care conţinea

36
un număr diferit de cifre. Apoi se arăta subiecţilor o cifră şi erau întrebaţi dacă aceasta se afla în lista de
cifre memorate. Subiecţilor le lua mai mult timp să răspundă atunci când lista memorată era mai lungă
decât atunci când lista era scurtă. Timpul necesar pentru a răspunde creştea constant, cu 0,4 dintr-o
secundă pentru fiecare item din MSD.

Există câteva modalităţi prin care noi putem să depăşim aceste limite ale memoriei. Una dintre
ele este să învăţăm informaţia pentru a o transfera în memoria de lungă durată, care nu are limite de
spaţiu. O altă modalitate este de a grupa informaţiile în 7  2 unităţi de memorie. Miller (1956) numeşte
aceste unităţi de memorie “bucăţi” (chuncks) de memorie. Putem să ne amintim 7  2 unităţi de
memorie, dar fiecare dintre ele pot să conţină mai mulţi biţi de informaţie. Dacă am citi rapid o listă de
12 cuvinte: est, primăvară, rochie, pălărie toamnă, vest, cămaşă, pulover, iarnă, nord, vară, sud, nu am fi
capabili să ne-o reamintim exact 10 secunde mai târziu, pentru că cele12 unităţi de memorie depăşesc
capacitatea de memoriei de scurtă durată. Dacă vom organiza materialul în trei unităţi de memorie
(puncte cardinale, anotimpuri, obiecte de îmbrăcăminte) şi apoi îl vom memora, ne vom putea aminti
mai uşor lista. Această strategie este valabilă dacă vom regrupa lista în unităţi cu sens.

MSD este un depozit de memorie cu o capacitate limitată în care informaţia, adesea stocată sub
formă verbală, este pierdută rapid dacă nu este repetată. Capacitatea MSD poate creşte prin creşterea
cantităţii de informaţie din fiecare unitate de memorie. Ce se întâmplă atunci când memoria este
supraîncărcată cu 20 de itemi? Probabil vor fi reţinuţi primii şi ultimii itemi, aproximativ 7 în total.
Itemii din mijloc sunt mai dificil de reţinut. Primii itemi vor fi mai uşor reţinuţi pentru că încercăm să-i
reţinem, ştiind că urmează şi alţii. Curând, însă, vom fi copleşiţi de numărul mare de itemi şi vom pierde
mulţi dintre ei. Ne vom reaminti mai bine ultimii itemi pentru că au fost ultimii la care am fost expuşi.

Această secvenţă de reamintire este cunoscută sub numele de efectul poziţiei seriale, efectul
primatului pentru primii itemi din listă şi efectul recenţei pentru ultimii itemi.

3.3.3. Memoria de lungă durată

În memoria de lungă durată se găseşte informaţia care trebuie reţinută pentru o lungă perioadă de
timp: zile, săptămâni, ani sau întreaga viaţă. MLD poate stoca aproximativ 100 de trilioane de biţi de
informaţie.
37
 MLD nu este doar o versiune mai durabilă a MSD, ci un alt tip de memorie. MLD diferă de
MSD în ceea ce priveşte modul cum sunt reamintite informaţiile, cum apare uitarea şi forma în care
informaţiile sunt stocate.

Pentru a examina un item stocat în memoria de lungă durată trebuie mai întâi să-l aducem în
memoria de scurtă durată sau memoria de lucru. Aici aproximativ 7 unităţi de informaţie pot fi
examinate la un moment dat, apoi se reîntorc în memoria de lungă durată, de unde pot fi reactivate dacă
este nevoie.

Un bit de informaţie nu este căutat în toată MLD, deoarece aici se găseşte o mare cantitate de
informaţie. De fapt, MLD are anumiţi indici. Noi reactualizăm informaţia din MLD folosind semne
asemănătoarea numărului utilizat pentru a localiza o carte în bibliotecă. Reamintirea poate fi intenţionată
(vrem să ne reamintim numele fostului diriginte din liceu) sau neintenţionată (de exemplu, o melodie
ascultată ne aduce aminte despre o iubire din trecut). Stocarea automată este legată de semnificaţia şi
importanţa experienţei. Alteori pentru a reţine informaţia trebuie să depunem efort.

Mulţi dintre noi ne plângem din când în când că am uitam anumite lucruri. Am văzut că în MSD
pot fi reţinute 7 unităţi de informaţie, iar dacă aceste unităţi de informaţie au înţeles este mult mai uşor
pentru noi să reţinem informaţia. Se pare că memoria se bazează pe înţeles. Este dificil să ne reamintim
informaţii care nu au înţeles. Din păcate noi suntem bombardaţi de astfel se informaţii fără sens în
fiecare zi.

De exemplu, chiar dacă numărul 8 înseamnă ceva, 8 obiecte, 8 = 4 x 2, ce înseamnă 8 atunci

când este inclus în numărul de telefon 8319011? La fel se întâmplă şi în cazul imaginilor. Indivizii care
au o anumită imagine în minte (de exemplu, imaginea unui circuit electric) îşi vor aminti mai bine
această imagine în comparaţie cu cei care au privit imaginea şi au încercat să o memoreze.

Schemele mnezice reprezintă sisteme de reamintire sau de ajutor ale memoriei. Există mai multe
astfel de sisteme de reamintire, cel mai cunoscut fiind metoda localizării.

Să presupunem că vrem să reţinem o listă de 10 itemi. Să ne gândim la un drum familiar nouă, de

exemplu drumul de la serviciu spre casă. Putem asocia fiecărui item din listă unul dintre obiectele
familiale întâlnite în drumul nostru: o statuie, o şcoală, trecerea de pietoni, cutia poştală, etc. În acest fel

38
obiectele familiare pe care le întâlnim în drumul nostru spre casă ne vor ajuta să ne reamintim itemii din
lista de memorat care au fost asociaţi acestor obiecte.

James considera că există trei modalităţi în care ne reamintim lucrurile: metode mecanice, care
implică un studiu intens, repetiţie (în acest fel învaţă copii alfabetul), metode judicioase, care se bazează
pe logică, clasificări şi analize, metode ingenioase, care includ schemele menezice.

Memoria de lungă durată diferă de cea de scurtă durată prin felul în care apare uitarea. Există
motive să credem că informaţia stocată în memoria de lungă durată nu este doar durabilă ci şi
permanentă. Însă nu toţi psihologii sunt total de acord cu această afirmaţie. Dacă MLD este într-adevăr
permanentă, înseamnă că “uitarea” apare nu pentru că informaţia s-a pierdut ci pentru că nu suntem
capabili să ne-o reamintim din anumite motive.

MLD diferă de MSD din punctul de vedere al informaţiilor care sunt stocate. În MSD sunt
stocate, de obicei, calităţile fizice din experienţa anterioară (ceea ce vedem, gustăm, auzim etc.). În
MLD se stochează informaţia în termeni de semnificaţii. Asta nu înseamnă că nu putem să ne reamintim,
de exemplu, gustul unui pui prăjit pe care l-am mâncat într-un restaurant, dar cel mai frecvent MLD
stochează înţelesurile, nu imaginile senzoriale.

3.4. Memoria episodică versus memoria semantică

Distincţia între aceste două tipuri de memorie a fost făcută de Tulving (1972).

Memoria episodică se referă la memoria unor experienţe specifice care pot fi definite în termeni
de spaţiu şi timp. Memoria semantică se referă la memoria înţelesurilor, a semnificaţiilor fără referire
la timp şi spaţiu.

Când ne amintim că ieri am văzut o maşină de pompieri trecând în viteză pe o stradă centrală a
oraşului vorbim despre memoria episodică. Abilitatea de a spune că maşina de pompieri este de culoare
roşie şi este dotată cu anumite dispozitive de stingere a incendiilor, se datorează faptului că informaţia
provine din memoria semantică, de la termenul de maşină de pompieri. Deşi ambele tipuri de memorie
există în memoria de lungă durată, memoria semantică este mai durabilă decât cea episodică. S-a
demonstrat experimental uşurinţa cu care pot fi folosite informaţiile stocate în MLD. S-a cerut
subiecţilor să asculte pasaje care conţineau un număr diferit de propoziţii. După intervale de timp

39
variabile se cerea subiecţilor să asculte alte propoziţii şi să spună dacă erau exact aceleaşi propoziţii din
primul pasaj citit. Unele dintre propoziţii erau acelaşi, altele însă erau schimbate ca formă sau ca înţeles.
De exemplu, o propoziţie din primul pasaj era “Maria o urmărea pe Ioana.”. Aceasta a fost modificată în
“Ioana era urmărită de Maria.” (se modica forma nu şi înţelesul) sau în “Ioana o urmărea pe Maria.” (se
modifica atât forma cât şi înţelesul). S-a constat că subiecţii puteau spune dacă propoziţia a fost
modificată ca formă sau ca înţeles dacă intervalul între cele două prezentări era de 30 de secunde. Se
pare că informaţiile despre înţelesul propoziţiilor au fost păstrate în MLD de tip semantic, în timp ce
detaliile despre forma, structura propoziţiilor în memoria episodică şi erau uitate după ce dispăreau din
MSD.

Organizarea informaţiilor în MLD

Organizarea MLD are rolul de a uşura actualizarea informaţiilor din vasta cantitate de
informaţii stocate în memorie. În anii 40 s-au realizat cercetări pentru a demonstra că informaţiile din
MLD sunt organizate. Sarcina subiecţilor a fost să-şi reamintească categorii de animale sau automobile
memorate anterior. S-a constat că ei îşi aminteau un grup de itemi legaţi între ei, urma o pauză, apoi o îşi
reaminteau un alt grup de itemi etc. Grupările de itemi reamintiţi reflectă modul cum este organizată
informaţia în memorie. Când subiecţii memorau o nouă listă de itemi care puteau fi grupaţi, subiecţii
aveau tendinţa de a şi-i reaminti tot grupaţi. S-a cerut subiecţilor să memoreze o listă de 60 de cuvinte
care puteau fi grupaţi în patru categorii: animale, vegetaţie, nume şi profesiuni. Chiar dacă cuvintele
erau prezentate în ordine aleatoare subiecţii îşi reaminteau cuvintele grupate pe categorii. Studiul
evidenţiază faptul că aceste cuvinte erau stocate în MLD conform categoriilor cărora aparţineau.

Într-un alt experiment, au cerut subiecţilor să memoreze 12 liste de câte 10 cuvinte, ca

aceasta: băiat, barcă, câine, vagon, fantomă, volan, casă, lapte, pălărie, gălăgie.

Jumătate din subiecţii au primit indicaţia s-ă memoreze listele în orice ordine, iar
celorlalţi să creeze povestiri folosind cuvintele din listă. Pentru fiecare listă trebuia imaginată o
povestire. Grupul de subiecţi care au avut sarcina de a realiza povestiri şi-au reamintit 90% dintre
cuvinte, în timp ce subiecţii care au avut doar sarcina de memorare şi-au reamintit doar 15% dintre
cuvinte.

40
 Modul cum sunt organizate informaţiile în MLD nu este bine cunoscut. Se pare că informaţiile
sunt organizate primar sub forma unor categorii de semnificaţii, dar şi în funcţie de cât de frecvent s-au
asociat cu evenimentele din experienţa noastră anterioară. Cu cât există mai multe legături între
informaţiile stocate cu atât mai logică va fi reamintirea itemilor de informaţie. Aceste legături fac ca
reactualizarea să fie mai eficientă.

3.5. Teoria dublei codări

Această teorie susţine faptul că memoria declarativă conţine atât informaţii senzoriale cât
şi verbale (Paivio, 1971). Această idee se bazează pe faptul că oamenii se pare că îşi amintesc mai bine
imaginile decât cuvintele. Experimental s-a constat că oamenii cu o bună memorie vizuală îşi pot aminti
toate sau aproape toate obiectele care le-au fost prezentate timp de 30 de secunde. Imaginile sunt clare,
ca şi cum subiecţii ar mai avea încă obiectele în faţă. Aceste imagini neobişnuite şi puternice din ochii
minţii sunt cunoscute sub numele de imagini eidetice. O imagine eidetică poate dura 4 minute având o
claritate de cristal. Abilitatea de a utiliza imaginile eidetice este denumită memorie fotografică şi apare
în mod obişnuit la copii.

Să luăm cazul unui cuvânt fără sens: "KARNOBLIK".

Cuvântul poate fi memorat ca imagine vizuală, dar este mult mai probabil ca să fie împărţit în
silabe şi reţinut în formă verbală. Probabil ne vom aminti cuvântul sub forma: "KAR-NO-BLIK".
Această teorie argumentează faptul că odată cu codificarea senzorială se poate realiza şi o codificare
verbală (folosind limbajul) pentru a stoca informaţiile. Astfel putem stoca informaţie atât în formă
senzorială cât şi sub formă de cuvinte.

3.6. Teoria reţelei de afirmaţii

Deşi există dovezi că anumite amintiri pot fi stocate ca imagini şi cuvinte, se pare că cea mai
mare parte din memoria noastră se bazează pe o reţea de reprezentări abstracte care au anumite
semnificaţii.

Hebb (1949) a descris pentru prima dată o astfel de reţea neuronală. Autorul considera că
amintirile se fixează direct în căile nervoase din creier. Hebb considera că sinapsele erau modificate de
fluxul continuu de impulsuri electrice iar schimbările produse se păstrează şi după ce impulsurile dispar

41
creându-se astfel o reţea de neuroni care stochează amintiri specifice. Autorul considera că activarea
unui neuron sau doi din reţeaua neuronală ar determina şi activarea altor neuroni, astfel reactivându-se
amintirile stocate.

Cea mai cunoscută teorie a modului de stocare a semnificaţiilor se bazează pe afirmaţii

(Anderson, 1983). Termenul este împrumutat din logică.

O afirmaţie este “cea mai mică unitate cu sens pe baza căreia se poate judeca adevărul sau
falsitatea”. Să luam ca exemplu următoarea frază: “Ion a cumpărat Mariei o Dacie nouă, Maria fiind
logodnica sa.” Această frază poate descompusă fi într-un număr de idei simple, implicate în fraza
iniţială: “Ion a cumpărat Mariei o Dacie”, “Dacia era nouă”, “Maria este logodnica lui Ion”. Acestea
sunt afirmaţii pentru că fie sunt adevărate fie false.

Stocăm informaţiile în funcţie semnificaţia lor şi probabil mai puţin în funcţie de structura sau
felul cum arată. Aceasta implică reprezentarea afirmaţiilor mai curând decât reprezentarea verbală sau
vizuală. Teoria reţelei de afirmaţii susţine că atunci când dorim să ne reamintim cum arată un obiect sau
care este structura lui trebuie mai întâi să ne reamintim semnificaţia obiectului şi plecând de la aceasta
să reconstruim reprezentarea senzorială sau verbală.

Deoarece MLD conţine o multitudine de astfel de afirmaţii, între ele trebuie să existe
interacţiuni. În cadrul reţelei neuronale fiecare afirmaţie este reprezentată de un cerc care este conectat la
componentele afirmaţiei prin săgeţi. Componentele sunt denumite noduri, iar săgeţile legate la noduri
sunt denumite legături. Fiecare săgeată indică un anumit tip de legătură. Afirmaţia (1)“Ion a cumpărat o
Dacie nouă Mariei” ar putea să apară în MLD astfel:
cumpărat
trecut
relaţia
timp

Ion 1
agent
Daci
obiect e
Amintirile se pare că sunt legate în diferite moduri. Unele noduri sunt foarte apropiate şi
recipient
legate de altele, astfel că dacă ne amintim unul ni le reamintim şi pe celelalte. Unele noduri pot fi
Maria

42
 foarte departe de altele şi foarte slab legate, în acest caz amintirea lor ne ajută foarte puţin să
reactualizăm celelalte componente.

Cele două teorii prezentate anterior explică organizarea informaţiei verbale. Să vedem ce să
întâmplă cu informaţia senzorială.

Pentru a studia această problemă Anderson a conceput feţe umane, combinând părţi ale
diferitor feţe umane. Investigând cunoştinţele subiecţilor despre fiecare porţiune a feţei, care era
stocată în memorie şi testând cu atenţie cum sunt activate aceste informaţii, Anderson (1983) a
putut demonstra că “procesul de reactivare a informaţiilor verbale este valabil şi pentru
materialul vizual”. Cu alte cuvinte imaginile vizuale par să fie stocate sub formă de reţele. Deşi
materialul verbal şi vizual este stocat în zone diferite ale creierului mecanismele de stocare sunt
asemănătoare. Dacă s-ar demonstra că şi alte informaţii senzoriale (tactile sau acustice) sunt
stocate în acelaşi fel, s-ar putea demonstra că aceasta este modalitatea principală prin care s-ar
organiza informaţiile în memorie, indiferent dacă este informaţie senzorială sau verbală.

3.7. Nivele de procesare: o alternativă la modelul blocurilor de memorie

Cercetările recente indică faptul că modelul celor trei blocuri de memorie este prea simplist.
Craik şi Lockhart (1972) au imaginat un model al nivelurilor de procesare, sugerând că distincţia dintre
memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată este o problemă de grad mai curând decât de blocuri
diferite ale memoriei. Autorii consideră că există numai o singură memorie în afara memoriei senzoriale.
Durabilitatea informaţiei stocate depinde de cât de bine au fost prelucrate şi codate informaţiile în
memorie.

Informaţiile vor fi păstrate puţin timp dacă vor fi procesate la un nivel superficial. Conform
acestui model de abordare, diferenţele dintre MSD şi MLD, care au fost descrise anterior, nu se referă la
două sisteme de memorie care operează după principii diferite, ci vizează nivele diferite de procesare a
informaţiei. Din punctul de vedere al autorilor putem vorbi despre un continuum al nivelurilor de
procesare care merge de la foarte simplu la complex.

Dar, care este diferenţa între procesarea superficială şi cea profundă? Procesarea superficială
implică o codare superficială a informaţiei perceptuale, în timp ce procesarea profundă implică
semnificaţiile.

43
 Să presupunem că avem următoarea listă de adjective: moale, dulce, cald, frumos, îngrijit, inteligent.
Jumătate dintre subiecţi au sarcina de a procesa superficial lista: “Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi
încercuiţi adjectivele care conţin litera i”. Cealaltă jumătate avea sarcina de a procesa profund lista:
“Priviţi fiecare cuvânt câte 5 secunde şi încercuiţi adjectivele care credeţi că vă descriu”. Ambele grupe
de subiecţi au apoi sarcina de a-şi reaminti cât mai multe cuvinte după 10 minute. Craik şi Lockart au
constatat că subiecţii din al 2-lea grup îşi reamintesc mai multe adjective, deoarece aceşti subiecţi au
procesat cuvintele mai profund, gândind la înţelesul lor.

Un punct de vedere mai recent sugerează că diferenţele dintre nivelurile de procesare sunt mai
generale decât distincţia dintre codare în termeni de percepere a caracteristicilor intuitive sau a
înţelesului.

O procesare profundă presupune o mai mare elaborare pe parcursul codării frazelor decât în timpul
procesării superficiale. Elaborarea este definită ca fiind crearea de asociaţii între noile informaţii şi cele
care deja există în memorie.

De exemplu, dacă citim un paragraf şi stăm câteva momente pentru a lega conţinutul acestuia cu
informaţiile din capitolul anterior sau cu propria noastră experienţă de viaţă, elaborăm, adică facem
legături cu experienţa anterioară. Procesarea profundă a informaţiei noi ajută la reţinerea paragrafului.
Din perspectiva acestui punct de vedere chiar şi prelucrarea superficială a informaţiei perceptuale poate
fi îmbunătăţită prin elaborare, ca în cazul relaţionării unui nou număr de telefon cu amintirile existente
despre persoana pe care o sunăm. Nu se ştie încă dacă punctul de vedere al nivelurilor de procesare a
informaţiei va înlocui modelul blocurilor de memorie sau doar îl va modifica clarificând temenii de
memorie de scurtă, respectiv de lungă durată.

3.8. Memoria și procesarea de informații - teorii explicative ale uitării

44
 Nu întotdeauna ne amintim informaţiile stocate anterior. Care sunt cauzele uitării? De ce unele
amintiri sunt pierdute sau nu mai pot fi reactualizate? Există o serie de teorii care explică apariţia uitării:
teoria ştergerii urmelor, care susţine că timpul face ca urmele de memorie să slăbească; teoria
interferenţei care sugerează că alte informaţii pot interfera cu cele pe care dorim să ni le reamintim;
teoria reconsrtrucţiei care susţine că urmele de memorie sunt denaturate de timp, uneori devenind de
nerecunoscut; teoria uitării motivate, care sugerează că informaţia uitată este neplăcută şi ameninţătoare.

3.8.1. Teoria ştergerii urmelor

Conform acestei teorii anumite modificări fiziologice, numite “urme de memorie” rămân în
creier după învăţare şi treptat slăbesc în timp dacă nu sunt reactivate, adică reamintite din când în când.
Uitarea apare pur şi simplu pentru că timpul trece. Această teorie este contestată în ultimul timp. Uitarea
este un fenomen mult mai complicat decât slăbirea urmelor de memorie datorită trecerii timpului şi
implică şi alţi factori în afara de timp. Se pare că teoria se verifică în cazul memorie senzoriale şi de
scurtă durată. Slăbirea informaţiilor din memoria de lungă durată se pare că nu se datorează trecerii
timpului. “Urmele” de memorie sunt “permanente” odată ce au intrat în MLD.

Alţi autori consideră că unii itemi pot fi însă pierduţi sau pot slăbi. Toate teoriile biochimice ale
memoriei susţin ideea că itemii din MLD pot slăbi deoarece structura chimică a lor se poate rupe sau
rearanja din anumite motive. Aceştia sunt pierduţi pentru că au o structură chimică slabă. Ei nu au fost
importanţi sau nu au fost bine reţinuţi.

3.8.2. Teoria interferenţei

Uneori informaţiile din MLD pe care încercăm să ni le reamintim pot interfera cu alte amintiri,

influenţa acestora fiind cunoscută sub numele de efect de interferenţă.

Să presupunem că suntem interesaţi de pictorii impresionişti francezi şi că citim o carte despre

tehnica lui Degas, Monet sau Matisse. Nu este mare lucru să învăţăm tehnicile celor trei pictori, dar să
presupunem că învăţăm şi despre tehnicile altor trei pictori impresionişti, apoi ale altor trei. În curând
reamintirea devine dificilă deoarece informaţii asemănătoare interferează cu amintirea altora. La fel se
întâmplă când încercăm să ne reamintim, de exemplu, mai multe numere de telefon sau formule
matematice. Acest lucru a fost demonstrat experimental. Un grup de subiecţi a avut sarcina de a memora

45
6 liste de câte trei combinaţii de cifre (632, 785, 877). Subiecţii sunt tot mai încurcaţi pe măsură ce
memorează mai multe liste. Listele memorate anterior interferează cu reamintirea noii liste. Celui de la
doilea grup i s-a cerut să memoreze 5 liste de combinaţii de câte 3 litere şi o listă de numere
asemănătoare celor folosite pentru primul grup. S-a constat că subiecţii îşi reamintesc progresiv din ce în
ce mai greu combinaţiile de litere datorită interferenţei, dar îşi amintesc foarte bine a şasea listă, de
numere, deosebită de primele. În această situaţie interferenţa nu a apărut pentru că informaţiile nu erau
asemănătoare. Interferenţele iniţiale se datorează faptului că informaţiile erau similare.

În acest experiment interferenţa vine de la informaţiile care au fost achiziţionate înainte de a

învăţa lista. Memorarea anterioară a unui material similar cauzează interferenţa cu reamintirea noului
material învăţat. Interferenţa poate fi cauzată şi de informaţii care au fost învăţate după memorarea
materialului.

Psihologii denumesc interferenţa datorată învăţării anterioare, interferenţă proactivă, iar

interferenţa provocată de învăţarea ulterioară, interferenţă retroactivă.

Interferenţa proactivă

În paradigma interferenţei proactive subiecţii memorau două seturi de materiale asemănătoare,

cum ar fi memorarea a două liste de cuvinte similare, mai târziu fiind testată memorarea celei de a doua
liste. Amintirea celei de a doua liste era comparată cu a cea a subiecţilor din grupul de control. Grupul
de control a avut înainte de a învăţa prima listă o sarcina fără legătură. Procedeul are următoarea
schemă:

Grup învăţarea învăţarea testarea

Experimental listei A listei B listei B

Grup sarcină învăţarea testarea

de control fără legătură listei B listei B

46
 Dacă performanţa primului grup este mai mică decât cea a grupului de control, putem
concluziona că amintirea listei A a interferat cu amintirea listei B.

Interferenţa retroactivă

În această paradigmă subiecţii învaţă lista A şi B apoi li se cere să-şi reamintească lista A. Grupul de
control învaţă lista A, apoi realizează o sarcină care nu are legătură cu materialul listelor. Procedeul are
următoarea schemă:

Grup învăţarea învăţarea testarea

Experimental listei A listei B listei A

Grup învăţarea sarcină testarea

de control listei A fără legătură listei A

Dacă subiecţii din grupul experimental sunt mai puţin capabili să-şi reamintească lista A în
comparaţie cu subiecţii grupului de control, putem trage concluzia că lista B învăţată ulterior a interferat
cu reamintirea listei A. Utilizând aceste paradigme cercetătorii au putut să studieze proprietăţile
interferenţei asupra amintirilor şi să demonstreze că aceasta este o cauză importantă a uitării.

Interferenţa nu este o cauză a uitării doar pentru memoria de lungă durată ci şi pentru cea de
scurtă durată. Interferenţa în cazul MSD acţionează diferit: prin încărcarea sau slăbirea capacităţii
acesteia sau eliminarea unui item din depozitul de memorie. Dacă privim un număr de telefon, 689-2354
şi cineva spune “probabil este 689-5423” înainte de a forma numărul, putem spune că am experimentat
interferenţa.

3.8.3. Teoria reconstrucţiei

47
 S-a sugerează că anumite urme de memorie pot fi modificate de trecerea timpului putând deveni
de nerecunoscut. Amintirile devin astfel mai puţin complexe, mai consistente şi mai congruente cu ceea
ce individul deja ştie şi crede.

De exemplu, ascultăm o lungă poveste despre Mircea (persoană pe care nu o simpatizăm), în

poveste fiind relatate şi aspecte pozitive dar şi negative. Povestea o vom relata altui prieten, mai scurt şi
mai puţin detaliat. Dacă părerea preconcepută despre Mircea este una negativă, este mai probabil să
omitem faptele pozitive şi să le exagerăm pe cele negative. Modificările de memorie au fost demonstrate
experimental. Cercetătorii au arătat subiecţilor figuri ambigui, dând informaţii verbale despre ce
înseamnă fiecare dintre aceste figuri. S-au folosit două grupe experimentale şi pentru fiecare grup s-a dat
o listă diferită de semnificaţii ale desenelor prezentate.

Alte studii experimentale au demonstrat că distorsiunile de memorie nu apar treptat ci în timpul

procesului reamintirii. Studiul prezentat anterior a fost reluat mai târziu. Acesta a observat că nu apar
diferenţa între cele două grupe de subiecţi atunci când li se cerea să recunoască stimulii originali. Se
pare că mesajul verbal nu a alterat ceea ce a fost stocat în memorie sau modul cum a fost stocat. Situaţia
este alta atunci când semnificaţiile (de exemplu, şapte sau patru) figurilor sunt date puţin înainte de a
cere subiecţilor să reproducă figurile. Uitarea reconstructivă apare în timpul procesului de reamintire.

Această teorie are au punct de vedere interesant legat de uitarea informaţiilor din MLD, dar în
ultimii ani un impact mai slab în cercetările asupra memoriei. Acest lucru se datorează faptului că
Barllet a utilizat în explicaţie termeni vagi. Ultimele versiuni ale teoriei folosesc distincţia lui Tulving
între memoria episodică şi semantică.

Bransford şi Franks (1971) au sugerat că noi avem tendinţa de a distorsiona sau reconstrui
amintirile deoarece în MLD noi reţinem semnificaţiile evenimentelor mai curând decât detaliile
episodice.

S-a încercat testarea acestei versiuni a teoriei reconstrucţiei. Subiecţii ascultau un pasaj ca
acesta:

“Era târziu în noapte când telefonul a sunat şi o voce începe să plângă în hohote.

Spionul aruncă documentul secret în şemineu cu doar 30 de secunde înainte de a fi prea târziu.”

48
 Mai târziu subiecţiilor li s-a cerut să precizeze dacă au auzit următoarea propoziţie:

“Spionul a ars documentul secret cu 30 de secunde înainte de a fi prea târziu.”

Observăm că această propoziţie nu a fost ascultată anterior. Propoziţia originală nu spune nimic
despre arderea documentului (putea să nu ardă focul în şemineu). Cei mai mulţi dintre subiecţi au spus
că au auzit afirmaţia. Autorii consideră că semnificaţia propoziţiei, care implică puternic ideea că
documentul a fost ars, este reactivată din memoria de lungă durată, dar detaliile au fost reconstruite
pentru a completa această semnificaţie. După cum spune Bartlett (1932) memoria este parţial o
“reconstrucţie imaginativă” a experienţei noastre anterioare.

3.8.4. Uitarea motivată

Freud considera că uităm informaţii pentru că acestea sunt, într-un anumit fel, ameninţătoare
pentru noi. Freud consideră că conştiinţa împinge informaţiile neplăcute sau periculoase în inconştient,
prin fenomenul numit represie.

Această teorie nu a fost testată în laborator, dovezile provenind din domeniul clinic. Există multe
cazuri de pierdere a memoriei datorate unor evenimente foarte stresante cum ar fi accidente sau crime.

Aceste dovezi nu reprezintă un suport puternic al teoriei din trei motive. În primul rând pentru că
istoria cazurilor nu a implicat un control experimental atent, unele cazuri de pierdere a memoriei putând
fi cauzate, de exemplu, de lovituri la cap în timpul unui accident. În al doilea rând, s-a constat că stresul
are efect de întrerupere a proceselor biologice de consolidare a urmelor de memorie în MLD şi mai puţin
de a determina reprimarea informaţiilor în inconştient. Un alt argument este acela că uitarea motivată
poate face parte din viaţa noastră zilnică, fiind legată de evenimentele stresante inutile.

Teoria lui Freud a fost studiată experimental. Subiecţilor li s-a arătat o listă de cuvinte, iar mai
târziu şi li s-a cerut să şi-o reamintească. S-a constat că aceştia îşi reaminteau mai bine cuvintele cu un
impact emoţional pozitiv decât pe cele cu impact emoţional negativ. Cuvintele neutre au fost reţinute cel
mai slab, ceea ce nu este în concordanţă cu teoria lui Freud. Deşi Freud afirma că ne amintim mai bine
experienţele emoţionale pozitive în comparaţie cu cele negative, există motive să credem că experienţa
emoţională, în general, ne-o amintim mai bine decât cea neutră. Viaţa de zi cu zi susţine această
afirmaţie. Mulţi dintre noi ne putem aminti în detaliu un eveniment cu puternice implicaţii emoţionale.

49
Ambele tipuri de emoţii, pozitive sau negative, îmbunătăţesc reamintirea, dar după cum a afirmat şi
Freud este mai dificil să ne reamintim amintirile negative.

4. Psihologia cognitivă a inconştientului

4.1. Definirea inconştientului din perspectivă cognitivistă

Ideea pe care se bazează abordările psihologiei moderne asupra temei relaţiei dintre conştieint şi
inconştient este aceea că gândirea conştientă este, în realitate, minoritară. Cu toate că oamenii au de
multe ori certitudinea că sunt conştienţi de toate aspectele importante ale funcţionării minţii lor şi că
deţin controlul absolut asupra tuturor comportamentelor pe care le realizează, o analiză atentă a
funcţionării sistemului cognitiv indică faptul că suntem conştienţi îndeosebi de rezultatele gândirii, şi nu
de mecanismele ei (Opre, 2012).
Acest lucru se datorează unei limitări naturale a cantităţii de informaţie pe care o putem prelucra
conştient. Aşa cum au relevat o serie de studii asupra procesării senzoriale (Nørretranders, 1998), ce au
măsurat volumul de informaţii din mediul extern ce pot fi prelucrate de către sistemul cognitiv uman – la
care acesta reacţionează într-un fel sau altul –, capacitatea totală de procesare a informaţiilor de către
creierul uman este mult mai mare decât cea a procesării conştiente. Pentru a putea compara volumul de
informaţii provenit de la diversele simţuri, el a fost transformat într-o unitate de măsură comună, şi
anume biţii. Concluziile acestor cercetări au fost că la nivel global, simţurile umane pot procesa 11
milioane de biţi pe secundă (bps); cea mai mare parte a acestei capacităţi este rezervată simţului vizual,
adică 10 milioane bps, datorită complexităţii sporite a informaţiilor vizuale cu care intră în contact
individul în orice moment. Pe de altă parte, capacitatea procesării conştiente este, în general, de maxim
50 bps, ea variind în funcţie de sarcină, de la 45 bps în cazul citirii unui text, la semnificativ mai puţin în
cazul unor operaţii mai dificile (de exemplu, cantitatea maximă de informaţii ce poate fi prelucrată
mental prin operaţiile de calcul matematic pare a fi de 12 bps). Pe ansamblu, capacitatea totală de
procesare a informaţiilor provenind direct din mediul exterior (prin intermediul organelor de simţ) este
de 200 000 ori mai mare decât cea a procesării conştiente. Dacă la volumul de date transmise de simţuri
adăugăm pe cel al informaţiilor stocate deja în memoria de lungă durată şi care sunt şi ele procesate într-
o manieră inconştientă (aşa cum indică studiile pe tema învăţării implicite sau a automatismelor mentale,

50
ce urmează a fi expuse în acest curs), diferenţa între cantitatea de date de a căror prelucrare mentală
suntem conştienţi şi cea prelucrată în realitate de către creier devine şi mai mare.
Pentru psihologia cognitivă, această diferenţă enormă dintre cele două planuri – cel volumului de
informaţii procesat conştient şi cel care este procesat în realitate în acelaşi timp – este explicabilă prin
conceptul de procesare paralelă. Acesta implică faptul că în orice moment un număr mare de procesări
mentale se desfăşoară simultan, dintre care doar o mică parte sunt conştiente. Descrierea modalităţilor
efective de funcţionare a acestor două tipuri de procesare este obiectul mai multor teorii în domeniu; una
dintre cele mai influente este cea a procesării paralele distribuite (Rumelhart & McClelland, 1986), care
descrie funcţionarea mentală ca fiind o activitate la care participă o serie de componente distincte
(paralele). Aceşti procesori independenţi sunt organizaţi într-o ierarhie, ceea ce face ca procesele
mentale de care individul devine conştient să fie doar cele care sunt executate de acele componente din
nivelurile superioare ale ierarhiei. Pe de altă parte, procesările de informaţii de care răspund
componentele de nivel inferior se desfăşoară doar inconştient – cum ar fi cele implicate în percepţia
vizuală primară (de exemplu, formarea reprezentării 3D a obiectelor percepute, descrisă de teoria lui
Marr expusă în cursul de Introducere în psihologie din anul I). Această perspectivă ierarhizată şi
distribuită asupra minţii este caracteristică majorităţilor modelelor teoretice din psihologia cognitivă care
încearcă să explice funcţionarea mentală, ea apărând şi în alte teorii influente, cum ar fi teoria
neodisociaţionistă (Hilgard, 1986) sau teoria modularităţii psihice (Fodor, 1983). În general, psihologia
cognitivă consideră că există o ierarhie a sistemelor mentale, guvernată de un sistem reglator central.
Acesta monitorizează şi controlează acţiunile subsistemelor, el reprezentând componenta conştientă a
întregului ansamblu. Cu alte cuvinte, rolul conştiinţei ar fi acela de a oferi individului posibilitatea –
chiar şi limitată – de a-şi controla funcţionarea întregului său sistem mental.
Totuși, capacitatea de procesare a informațiilor de care dispune sistemul cognitiv uman este în
multe situații una redusă în comparație cu solicitările la care el trebuie să răspundă, mai ales atunci când
i se cer analize conștiente și decizii pe baza unor raționamente atente. Ca urmare, multe din judecățile și
comportamentele noastre sunt influențate de această insuficiență, iar psihologia cognitivă își asumă
scopul de a scoate la lumină ”procesele mentale și limitările lor, ca și felul în care procesele mentale
sunt influențate de aceste limitări” (Kahneman, Slovic & Tversky, 1982). Maniera predilectă în care
sistemul nostru cognitiv se adaptează la această insuficiență a capacității de procesare este cea de a se
baza pe procesele cognitive inconștiente, mult mai vaste din punctul de vedere al resurselor disponibile.

51
 Interesul pentru relaţia dintre conştient şi inconştient a debutat în psihologia ştiinţifică în secolul
XIX. Primul obiect de studiu ce a fost în atenţia psihologilor a fost conştientul, analizat în special prin
două perspective majore – psihofizica şi structuralismul. Acestea s-au succedat până la intrarea în scenă
a abordării care a schimbat complet perspectiva asupra individului uman, mutând centrul de interes de la
sfera interioară la relaţia dintre elementele exterioare observabile (stimulul şi răspunsul), şi anume
behaviorismul.
Cercetătorii din domeniul psihofizicii urmăreau cunoaşterea relaţiilor dintre proprietăţile
obiective ale stimulilor şi proprietăţile subiective ale stărilor conştiente pe care le generează aceşti
stimuli. Scopul lor era determinarea pragurilor absolute şi relative ale experienţei conştiente. Prag
absolut înseamnă intensitatea minimă pe care trebuie să o aibă un stimulul pentru a fi conştientizat, iar
cel relativ reprezintă schimbarea minimă de intensitate a stimulului care poate fi conştientizată de
individ. Prin măsurarea şi formularea matematică a relaţiilor dintre stimuli şi conştientizarea lor, aceste
studii au contribuit la construcţia unei psihologii a conştientului şi inconştientului în aria senzaţiilor, deci
a procesării primare a stimulilor. Ele pot fi văzute ca precursoare ale abordărilor psihologiei cognitive
asupra percepţiei subliminale, dat fiind faptul că aceasta presupune expunerea subiectului la un stimul a
cărui intensitate este sub pragul percepţiei conştiente; de aici a reieşit şi eticheta „percepţiei subliminale”
(„limen” înseamnă „prag” în limba latină).
Cealaltă abordare menţionată - structuralismul – era interesată de compoziţia experienţei
conştiente, urmărind descompunerea ei în părţile esenţiale, adică senzaţiile, imaginile, emoţiile, etc. care
intră în câmpul conştiinţei individului în relaţie cu un stimul. Metoda utilizată era cea a introspecţiei,
prin intermediul căreia subiectului i se cerea să îşi analizeze cât mai detaliat stările conştiente.
Deficienţele metodologice ale introspecţiei au reprezentat chiar elementul cel mai vulnerabil, din punct
de vedere ştiinţific, al structuralismului, ele fiind atacate de către adepţii orientării behavioriste.
În ceea ce priveşte inconştientul, cea mai cunoscută perspectivă asupra sa de dinaintea apariţiei
psihologiei cognitive este psihanaliza. Ea se bazează pe asumpţia că la baza funcţionării mentale stau
anumite motive dinamice inconştiente; ele generează elementele conştiente (gânduri, senzaţii, tendinţe
comportamentale etc.), deci au puterea de a influenţa „de jos în sus” viaţa psihică. În această „psihologie
dinamică”, individul este incapabil să îşi conştientizeze direct motivele profunde, sursele reale ale
gândurilor sale, dar le poate cunoaşte printr-un proces terapeutic. Un astfel de proces, ghidat de
principiile psihanalitice, ar oferi individului posibilitatea de a accesa „nivelul inferior”, inconştient al
minţii sale, putându-şi astfel câştiga controlul conştient asupra comportamentului său.

52
 Pentru psihologia cognitivă, premisele abordării conştientului şi inconştientului sunt complet
diferite. În primul rând, psihologia cognitivă reprezintă ştiinţa modului în care individul prelucrează
informaţia între inputul senzorial şi outputul comportamental şi a trăirilor subiective asociate. Deci, ea
completează paradigma behavioristă a stimulului şi răspunsului cu interesul pentru procesele desfăşurate
în „cutia neagră”, în sfera mentală a individului. Perspectiva psihologiei cognitive devine şi mai
specifică atunci când luăm în calcul definiţia acordată de ea sistemul cognitiv uman, ca fiind un sistem
fizic dotat cu capacitatea de reprezentare şi de calcul (Miclea, 2005). Aici, reprezentarea se referă la
reflectarea realităţii în plan intern: orice element exterior cu o oarecare importanţă pentru individ are o
astfel de reprezentare interioară. Calculul presupune transformarea acestor reprezentări pe baza unor
reguli: procesarea mentală presupune nu doar stocarea reprezentărilor, ci şi modificarea lor şi
compunerea unora noi.
În ceea ce priveşte distincţia conştient şi inconştient, criteriul utilizat cu predilecţie în psihologia
cognitivă este cel al descrierii lingvistice, ce se referă la capacitatea subiectului de a oferi descrieri
adevărate ale conţinuturilor sau prelucrărilor care se exprimă în comportamentul său, deci – în termenii
definiţiei sistemului cognitiv – ale reprezentărilor sau calculelor asupra acestora. Pentru reprezentanţii
acestei abordări, se poate afirma că un element mental este conştient dacă subiectul îl poate descrie în
mod corect. Dacă el oferă o descriere, însă ea este falsă – fie pentru că nu sesizează adevăratele cauze
ale proceselor sale mentale, fie pentru că se bazează pe teoriile sale naive asupra felului în care
funcţionează mintea umană – se consideră că acel element este inconştient. Luând un exemplu din aria
influenţelor emoţiei asupra proceselor cognitive, majoritatea oamenilor nu sunt conştienţi de astfel de
efecte; atunci când evaluează un stimul nou întâlnit într-o stare afectivă pozitivă ei nu sesizează
deformările în acelaşi sens ale evaluărilor pe care le fac, şi consideră că ele sunt datorate în exclusivitate
calităţilor respectivilor stimuli. Din moment ce ei nu pot oferi o descriere adevărată a influenţelor ale
emoţiei, acestea sunt considerate ca fiind inconştiente.
Descrierile lingvistice ale conţinuturilor sau prelucrărilor cognitive pot avea două niveluri de
precizie (David, 2000), ce corespund celor două nivele de „tărie” (restrâns şi larg) în definirea distincţiei
dintre conştient şi inconştient:
a. în sens restrâns sau „tare”, sunt considerate ca fiind inconştiente doar acele elemente faţă de
care subiectul nu are nici măcar o descriere a prezenţei lor; această definire a demarcaţiei corespunde
celei din simţul comun: dacă sesizăm chiar şi numai prezenţa unui stimul, spunem de obicei că l-am
conştientizat, chiar dacă nu putem să îl descriem (de exemplu, pentru că el a dispărut prea rapid). Deci,

53
elementele conştiente ar fi aici toate cele cărora individul le sesizează prezenţa, indiferent de măsura în
care el îi poate descrie conţinutul.
b. în sens larg, simpla remarcare a prezenţei stimulului nu mai este suficientă pentru a-l califica
drept conştient. În această categorie ar intra doar acele elemente faţă de care individul poate oferi
descrieri adevărate ale unor proprietăţi fizice pe care le posedă, sau ale semnificaţiei lor. În caz contrar,
dacă nu le poate descrie în mod adevărat decât prezenţa (ca în cazul senzaţiei de flash pe care o au
majoritatea subiecţilor în timpul expunerilor la stimuli vizuali subliminali), acei stimuli sunt consideraţi
a fi inconştienţi, la fel ca cei cărora nu le sesizează nici măcar prezenţa. Fireşte, în cazul acestui criteriu
se pune problema posibilităţilor individului de a transpune eficient în limbaj respectivele conţinuturi sau
prelucrări, de a găsi formulările potrivte care să le acopere cât mai bine ca sens. Majoritatea elementelor
sunt relativ uşor de tradus în limbaj – de exemplu, stimulii vizuali pot fi descrişi cu uşurinţă; însă există
dinamici mentale mai subtile, conştientizate la un nivel vag, ca „senzaţii” fără conştiinţa clară a
etichetelor lor verbale, care sunt mai dificil de transpus în limbaj. Aplicarea foarte strictă a acestui
criteriu al descrierilor adevărate ale conţinutului elementelor riscă să califice drept inconştiente anumite
conţinuturi şi procese mentale de care subiectul este pe deplin conştient.
Celor două criterii evidenţiază contrastul dintre psihologia cognitivă şi psihanaliză cu privire cu
felul în care este conceptualizată demarcaţia dintre inconştient şi conştient. Pentru psihanaliză,
inconştientul reprezintă un depozit al motivelor dinamice, care influenţează operaţiile mentale pe care
individul le realizează la nivel superior, conştient. Pentru psihologia cognitivă, conştientul şi
inconştientul nu sunt compartimente ale sistemului cognitiv, ci atribute ale conţinuturilor şi
prelucrărilor. Deci, orice element mental poate fi într-un moment conştient şi în altul inconştient;
trecerea de la un pol la celălalt se realizează în funcţie de „gradul de activare”, un concept esenţial în
metafora prin care această abordare descrie sistemul de concepte din memoria de lungă durată, cea a
„reţelei”. Aici, activarea poate fi înţeleasă ca energie mentală investită într-un concept la un moment dat
(similar energiei electrice într-o reţea electrică); există un anumit prag al activării, dincolo de care acel
element devine conştient. În general, conceptele (şi procesele mentale prin care ele sunt prelucrate) pot
avea grade diferite de activare, mai aproape sau mai departe de pragul conştiinţei.

4.2. Fenomene psihologice implicite

Pentru a marca detaşarea şi mai clară de psihanaliză, psihologia cognitivă a impus treptat două
alternative ale noţiunilor de inconştient şi conştient, şi anume cele de implicit şi explicit. Termenul de

54
explicit se referă la conţinuturile şi procesele conştiente, iar cel de implicit – la cele inconştiente;
interesul contemporan al psihologiei cognitive se îndreaptă cu precădere spre domeniul implicit.
Cercetările din această arie sunt orientate în mai multe direcţii; pe de o parte, au fost studiate
modalităţile în care informaţiile sunt reţinute de subiect, fără ca el să fie conştient de aceasta
(fenomenele investigate aici fiind memoria şi învăţarea implicită), cele în care ele sunt combinate în
mod inconştient (gândirea implicită), şi cel în care stimulii de care subiectul nu este conştient ajung să
fie recepţionaţi de sistemul său cognitiv (percepţia implicită). Pe de altă parte, psihologia cognitivă a
dezvoltat tehnici de investigare a conţinuturilor implicite, adică a acelor credinţe, atitudini, idei pe care
subiectul nu le conştientizează; de asemenea, ea explorează mecanismele inconştiente prin care stimulii
din mediu pot declanşa anumite reacţii (cognitive, afective, comportamentale), aceasta reprezentând
tema automatizării proceselor mentale. În continuare vom analiza pe rând fiecare dintre aceste arii ale
psihologiei cognitive a inconştientului.

4.2.1. Memoria implicită

În psihologia tradiţională, memoria este evaluată prin probe care solicită o reactualizare
conştientă a informaţiilor memorate anterior. Un astfel de studiu al memoriei explicite are două etape:
cea de învăţare, în care subiectului i se prezintă un set de elemente pe care trebuie să le memoreze, şi cea
de reactualizare (fie prin reamintire, fie prin recunoaştere), în care lui i se solicită explicit să îşi
reactualizeze informaţiile din prima etapă.
Pe de altă parte, memoria implicită (Graf & Schacter, 1985) nu se referă la numărul de elemente
pe care individul şi le aminteşte în faza reactualizării, ci la schimbarea (de obicei îmbunătăţirea)
performanţelor sale la anumite sarcini, schimbare ce poate fi atribuită informaţiilor memorate în prima
etapă. Un exemplu celebru, relevant pentru diferența dintre memoria explicită și cea implicită, este cel al
pianistului Clive Wearing care la vârsta de 48 de ani a dezvoltat o formă de amnezie din cauza unei
encefalite care i-a afectat zona hipocampică. În ciuda incapacității sale de a-și aminti explicit trecutul,
abilitățile sale de pianist – stocate în memoria implicită - au rămas neafectate (chiar dacă nu are nicio
amintire despre anii săi de educație muzicală). Similar, învățarea scrierii pe tastatura PC-ului implică
stocarea în memoria implicită a poziției literelor pe taste.
Esenţa memoriei implicite este aceea că subiectul nu are o amintire conştientă a experienţelor în
care a memorat aceste informaţii; el nu „se întoarce în timp”, încercând să îşi amintească informaţiile cu
care a luat contact la un anumit moment, ci aplică aceste informaţii în mod direct, fără nici un efort de

55
reactualizare şi fără a fi conştient de faptul că utilizează elemente memorate într-un moment specific din
trecut. Un exemplu de rezultat tipic din studiile din aria memoriei implicite este acela că după expunerea
subiectului la un stimul - amorsă (de exemplu, cuvântul „maşină”), acesta va deveni mai relevant şi mai
utilizat în procesările de informaţie ulterioare, ghidate de cerinţele psihologului – de exemplu, subiectul
îl generează spontan ca asociere la alte cuvinte, sau răspunde mai rapid la cerinţe care îl vizează (cum ar
fi „Găsiţi un sinonim pentru cuvântul automobil”), etc. Aceste efecte se produc chiar dacă subiectul nu
îşi aminteşte să fi avut contact cu respectivul stimul în prima etapă a studiului.
Tema memoriei implicite îşi are originea în anumite observaţii interesante din context clinic; una
dintre aceste observaţii vizează persoanele amnezice. Chiar dacă lor le este puternic afectată memoria
explicită, fenomenul amorsajului repetitiv – considerat ca esenţă a memoriei implicite – se produce la fel
ca la subiecţii sănătoşi. Cu alte cuvinte, chiar dacă ei nu îşi amintesc conştient că au fost expuşi la un
anumit cuvânt, comportamentul lor este influenţat semnificativ de acesta, de exemplu ei generează acel
cuvânt într-o sarcină de completare de rădăcini de cuvinte și nu altele care sunt mai frecvente în limbajul
natural și, deci, mai ușor de amintit (Graf et al., 1984). Deci, el lasă o „urmă mnezică” de o profunzime
similară cu cea care apare la oamenii fără amnezie. Similar, în cazul amneziei post-hipnotice, studiile ce
au folosit testul asociaţiilor libere au relevat faptul că elementele la care subiecţii au fost expuşi în
timpul transei hipnotice şi pe care au fost solicitaţi să le uite după aceasta nu sunt amintite conştient, însă
sunt generate cu precădere ca asocieri libere la un cuvânt inductor. Deci, amnezia post-hipnotică
afectează memoria explicită a celor hipnotizaţi, însă nu şi pe cea implicită.
Dintre toate posibilele fenomene particulare ce compun memoria implicită, cel mai intens studiat
este amorsajul repetitiv. Acesta înseamnă facilitarea procesării unui stimul ca urmare a unei întâlniri
recente cu acesta. În cercetările din această arie, contactul din prima etapă al subiectului cu stimulul
poate fi de niveluri variate de profunzime; astfel, stimulul – amorsă poate fi prelucrat doar superficial,
caz în care subiectului i se solicită să realizeze anumite sarcini cu precădere perceptuale asupra lui (de
exemplu, să numere literele cu spaţii închise din acel cuvânt, sau consoanele, să caute o literă-ţintă sau
să identifice litere care nu sunt în acel cuvânt etc. – Opre, 2012). În cazurile procesărilor mai profunde –
semantice – subiectului i se cer sarcini cum ar fi asociaţii libere cu acel cuvânt, categorizarea sa,
generarea de propoziţii cu el, numărarea cuvintelor de un anumit tip (de exemplu, cuvintele plăcute) etc.
În a doua etapă se realizează evaluarea memoriei implicite, prin două categorii de teste:
perceptuale sau conceptuale. Testele perceptuale presupun, în general, prezentarea informaţiei într-o
formă degradată; printre testele specifice din această categorie se numără: identificarea perceptuală (ce

56
presupune expunerea pentru perioade foarte scurte de timp a cuvintelor din prima etapă şi măsurarea
corectitudinii cu care ele sunt identificate), completarea fragmentelor de cuvinte (de exemplu, subiectul
este expus în prima etapă la cuvântul „avion” şi i se cere să completeze cuvântul care începe cu „av”;
memoria implicită este evidenţiată, în acest caz, prin completarea cu acelaşi cuvânt şi nu cu altele
posibile – de exemplu, „avocat”), anagramarea (în exemplul anterior, se măsoară timpul necesar pentru a
rezolva anagrama „ivoan” şi se compară cu timpii necesar anagramării unor cuvinte similare ca lungime
şi frecvenţă în limbajul comun), etc. Teste conceptuale presupun procesarea mentală a sensului
stimulului din prima etapă; astfel de sarcini sunt: asocierea liberă, ce urmăreşte măsura în care stimulul
este reactualizat ca răspuns la cuvinte relaţionate semantic cu el (de exemplu, după expunerea la
„avion”, subiectului i se cer asocieri libere cu „aripă”), decizia lexicală (în care se urmăreşte viteza cu
care subiectul identifică respectivul cuvânt ca fiind unul cu sens, în comparaţie cu viteza identificării
altor cuvinte), etc. Rezultatele cercetărilor pe această temă indică faptul că în general performanţa la
testele memoriei implicite depinde de potrivirea prelucrărilor perceptuale din cele două faze. Astfel,
stimulii procesaţi perceptual în prima etapă influenţează performanţa subiectului cu precădere în
sarcinile din testele perceptuale din a doua; similar, contactul mai profund, la nivel semantic din prima
etapă duce la o utilizare mai frecventă a sa în răspunsurile la testele conceptuale.
Amorsajul este un fenomen cognitiv tranzitoriu; durata sa depinde de mai mulţi factori (Opre,
2012), cum ar fi tipul stimulilor (verbali sau imagistici), tipul sarcinii de achiziţie sau tipul de test
folosit. În această ultimă privinţă, anumite teste – în special completarea fragmentelor de cuvinte şi
identificarea perceptivă – pot evidenţia „urme mnezice implicite”, influenţe inconştiente ale contactului
cu anumiţi stimuli chiar şi după trecerea mai multor zile sau chiar săptămâni de la acesta.
Cele două tipuri de memorie (explicită și implicită) au și substrat neurofuncțional diferit.
Deoarece localizarea ariilor cerebrale responsabile de funcționarea memoriei explicite în zona
hipocampului era deja cunoscută, unele studii care au căutat să localizeze memoria implicită au folosit
intervenții care afectează funcționarea acestor arii, pentru a vedea dacă aceasta influențează sau nu și
memoria implicită. De exemplu, Hirshman, Passannante, & Arndt (2001) au administrat un sedativ -
midazolam –ce afectează neurotransmițătorii, cu densitate mai mare în hipocamp și cortexul prefrontal.
Acest sedativ provoacă pe termen scurt amnezie anterogradă, deci împiedică formarea de noi amintiri
explicite, chiar dacă individul funcționează normal în acea perioadă. Studiul citat a arătat că
administrarea sedativului înainte de studierea unei liste de cuvinte blochează memoria explicită, dar nu
și pe cea implicită care, deci, are un alt substrat neuronal. Un alt rezultat experimental care a contribuit

57
la localizarea memoriei implicite este acela că amorsajul scade activarea în zonele corticale. De
exemplu, Koutstaal et al. (2001) au descoperit că amorsajul repetitiv cu imagini cunoscute produce
activare redusă (investigată prin fMRI) în zonele corticale vizuale, responsabile de identificarea
imaginilor, în timpul expunerii din a doua etapă
Amintirile explicite se formează în hipocamp; ele sunt transferate în zonele corticale pe măsura
expunerii la experiențe relevante (ce implică folosirea acelor informații)
Leziunile hipocampului nu elimină informațiile stocate anterior și repetate
Informațiile stocate cortical sunt întărite când sunt amorsate, și devin mai active în intervalul ulterior
(memorie implicită)
Fenomenul memoriei implicite are aplicații în toate domeniile care presupun expunerea
oamenilor la informații pe care ei nu intenționează să le memoreze, dar pe care le-ar putea reține
inconștient; astfel, ele i-ar putea modifica credințele și atitudinile sale pre-existente. O ilustrare este cea
din psihologia publicității on-line, și anume reţinerea în memoria implicită a reclamelor de pe paginile
web. De cele mai multe ori, consumatorii își focalizează atenția asupra conţinutului paginilor web
relevant pentru ei, iar multe reclame (banere) nici nu sunt observate. De aceea, este importantă
verificarea măsurii în care ele au vreun efect psihologic, sau dimpotrivă, investițiile în această formă de
publicitate sunt inutile. Studiul realizat de Yoo (2007) a arătat că aceste banere din periferia paginilor
web, chiar dacă nu sunt procesate conștient de către subiect, pot determina amorsaj cognitiv. Deci, chiar
dacă informaţiile din aceste banere rămân în afara spaţiului central al atenţiei în momentul expunerii
directe la acea pagină web, ele sunt reţinute în memoria implicită și, mai mult, determină atitudini mai
pozitive față de respectiva marcă şi intenţii de cumpărare mai puternice vizavi de ea, probabil datorită
senzației mai intense de familiaritate.

4.2.2. Învăţarea implicită

Acest fenomen se referă tot la influenţa în comportamentul din prezent a unor cunoştinţe
achiziţionate în trecut; particularitatea învăţării implicite este aceea că ea reprezintă un proces de
achiziţie inconştientă a unor cunoştinţe abstracte. Astfel, o primă deosebire faţă de memoria implicită
este cea a complexităţii informaţiilor memorate: dacă în memoria implicită sunt stocate noţiuni simple şi
individuale (de exemplu, un anumit cuvânt), prin învăţarea implicită se achiziţionează reguli complexe
ale unui ansamblu de elemente (deci nu doar un element în sine). A doua diferenţă ţine de măsura în care
individul este conştient de momentul în care a memorat respectivele cunoştinţe: în memoria implicită,

58
subiectul nu îşi aminteşte conştient experienţa de învăţare, în timp ce în învăţarea implicită, experienţa
de învăţare este conştientă, însă subiectul nu conştientizează ce anume a învăţat. În fine, învăţarea
implicită se referă la însuşirea unor informaţii noi, în timp ce memoria implicită – la influenţa unor
noţiuni pe care individul le cunoştea deja (de exemplu, toţi subiecţii cunosc semnificaţia cuvântului
„avion” dinainte de expunerea la el în cadrul experimentelor prezentate mai sus) asupra proceselor
mentale ulterioare.
După unii autori, învăţarea implicită ar sta la baza intuiţiilor pe care le avem în anumite situaţii,
adică a senzaţiilor mentale cu privire la anumite caracteristici pe care le-ar avea un obiect o persoană sau
o situaţie. Aceste experienţe mentale ar proveni din anumite asocieri cognitive pe care le-am învăţat din
experienţele anterioare, fără a fi conştienţi de ele şi fără a ne fi propus să le învăţăm. Klein (1998)
prezintă un exemplu de astfel de intuiţie, extras dintr-un episod real prin care a trecut şeful unei echipe
de pompieri: aflat într-o casă în flăcări, el a avut brusc o senzaţie de pericol iminent şi a cerut colegilor
să iasă imediat; la ieşirea lor, clădirea s-a prăbuşit. În acest caz, experienţa cognitivă a pericolului
iminent, produsă de ceea ce simţul comun denumeşte „al 6-lea simţ”, a fost declanşată de anumite
elemente ale situaţiei; ele au fost procesate inconştient de sistemul cognitiv al persoanei în cauză în
raport cu asocierile (sau regulile) învăţate din experienţa anterioară, ce vizează gradul de pericol pe care
îl implică fiecare detaliu al unei case în flăcări. Important în acest caz este că individul nu a avut
conştiinţa clară a acestor asocieri, ci doar cea a rezultatului final al lor – senzaţia de pericol iminent.
O ilustrare foarte importantă a învăţării implicite este modul în care copilul învaţă limbajul în
mod natural; el ajunge să articuleze propoziţii în mod corect prin observarea comunicării oamenilor din
jur, fără însă a fi conştient de toate regulile pe care se bazează limbajul. De aceea, majoritatea studiilor
asupra învăţării implicite au presupus investigarea modului în care oamenii învaţă gramatici artificiale;
un exemplu este studiul lui Reber (1967), în care subiecţilor li s-a cerut să memoreze o serie de şiruri de
litere (cum ar fi MSSSSV sau VXVRXV); aceste şiruri nu erau întâmplătoare, ci erau generate pe baza
unui set strict de reguli, denumit „gramatica artificială Markov” (motiv pentru care ele se numesc
„lanţuri Markov”). Aspectul implicit al învăţării constă în faptul că nici unul dintre subiecţi nu a putut
explica regulile după care fuseseră compuse şirurile de litere (deci ele erau inconştiente). Totuşi, în a
doua etapă a studiului, în care lor le erau prezentate alte şiruri şi li se cerea să indice care dintre ele au
fost compuse după aceeaşi gramatică artificială, ei reuşeau să le identifice pe acestea în mod corect.
Aşadar, aceste reguli fuseseră achiziţionate şi puteau fi aplicate de subiecţi, chiar dacă ei nu le puteau
conştientiza.

59
 O altă demonstrație a caracterului inconștient al regulilor extrase și memorate provine dintr-un
studiu cu aceleași materiale experimentale, însă în care participanții erau întrebați nu doar dacă șirurile
respectau sau nu regulile gramaticii respective, ci și câtă încredere aveau în aceste judecăți (pe o scală de
la ”ghicire” la ”încredere absolută”). Rezultatele acestui studiu (Dienes & Altmann, 1997) relevă faptul
că identificarea corectă șirurilor care respectau regulile se producea cu aceeași frecvență și în cazurile
care participanții aveau senzația că dau răspunsul la întrebare doar ghicind; deci, ei nu erau conștienți de
abilitatea lor de a discrimina între șirurile ce corespund regulilor acelei gramatici și celelalte.
O altă paradigmă experimentală folosită în studiul învăţării implicite este timpul de reacţie serial,
ce presupune apăsarea unor taste în funcţie de poziţia stimulului pe ecran. Într-un studiu folosind această
paradigmă (Lewicki et al, 1987), subiecții erau expuși la serii de 7 stimuli ce apăreau pe monitor într-o
anumită poziție, sarcina lor fiind aceea de a detecta cât mai rapid posibil unde se află fiecare dintre ei (și
de a semnaliza poziția lui apăsând o tastă, permițând astfel înregistrarea timpului de reacție). Psihologii
au construit seriile de stimuli astfel încât poziția ultimului era prezisă de pozițiile unora dintre cei șase
stimuli precedenți. Mai precis, ultimul stimul avea 24 de poziții în care putea apărea; poziția sa specifică
într-o serie era asociată cu anumite poziții ale stimulilor 1, 3,4 și 6 de dinaintea sa. După 11 ore de
practică, subiecții au învățat implicit cele 24 de asocieri, fapt susținut de două fenomene. Pe de o parte,
viteza lor de a detecta poziția stimulului 7 pe baza secvenței anterioare a stimulilor – predictori a crescut.
Mai important, în a 12-a oră a experimentului, psihologii au schimbat materialele experimentale, astfel
încât poziția stimulului 7 era acum prezisă de alte combinații ale stimulilor anteriori. În acest caz, timpul
de reacție al subiecților a crescut semnificativ, ceea ce indică faptul că ei deja anticipau poziția ultimului
stimul pe baza celor anteriori, iar aceste anticipări le întârziau acum reacțiile, deoarece ele nu se ai
potriveau cu realitatea. Totuşi, învăţarea este implicită, în sensul că subiecții nu au conştientizat regulile
pe care le-au învăţat, lucru indicat nu doar de faptul că nici unul dintre ei nu le-a putut descrie la finalul
experimentului, ci și de cel că ei nu au putut face asta nici când li s-a oferit timp nelimitat și le-a fost
promisă o recompensă de 100$ pentru a identifica tiparul de asocieri între stimuli care le-ar putea
explica creșterea de performanță în detecția stimulului 7. Rezultatul a fost replicat de Lewicki și asupra
colegilor săi din departamentul de Psihologie al facultății (Lewicki et al, 1988); nici ei nu au reușit să
identifice ceea ce au învățat implicit, suspectând că modificările performanței lor s-ar datora unor
manipulări subtile ale autorilor experimentului, cum ar fi expunerea la stimuli subliminali.
Un exemplu de aplicaţie în psihologia socială a învăţării implicite este un studiu (Lewicki, 1986)
în care subiecţi priveau pe rând un set de fotografii ale unor persoane şi citeau câteva informaţii despre

60
trăsăturile de personalitate ale acestora. Aceste informaţii erau astfel compuse încât să existe o legătură
între anumite dimensiuni de personalitate şi lungimea părului persoanelor din fotografii (de exemplu,
într-o condiţie experimentală persoanele cu părul scurt erau portretizate ca fiind generoase, iar cele cu
părul lung – inteligente şi capabile). Apoi, subiecţilor le erau prezentate imagini cu alţi oameni, şi li se
cerea să estimeze în ce măsură ei posedă acele caracteristici de personalitate. Rezultatele arată că ei s-au
bazat în aceste estimări pe lungimea părului acestor noi persoane percepute, extrapolând corelaţia din
primul set de fotografii, chiar dacă nu erau conştienţi că există o astfel de legătură. Când li s-a cerut să
justifice impresiile formate despre noile persoane, ei nu au invocat motive legate de lungimea părului, ci
de alte elemente faciale (cu precădere ochii). Mai mult, regula învățată implicit și aplicată în felul în care
își formau impresii despre alți oameni, fiind inconștientă, coexista cu credința conștientă contrară, cea că
în general personalitatea nu are legătură cu lungimea părului.
Astfel de studii indică o caracteristică importantă a fenomenului învăţării implicite, şi anume
faptul că ea este un proces selectiv, în sensul că individul achiziţionează doar particularităţile relevante
ale situaţiei. Deci, chiar dacă aceste elemente memorate rămân inconştiente, şi cu toate că individul nu
are intenţia de a le învăţa, sistemul cognitiv preia aspectele importante din ansamblul de stimuli –
regulile de construcţie sau de expunere (ordinea de apariţie) a acestora fiind printre cele mai importante
aspecte.
Totuşi, interpretarea în termenii învățării implicite a rezultatelor studiilor de acest gen nu este
lipsită de controverse. În primul rând, corectitudinea ei se bazează pe echivalarea conştiinţei cu
descrierea verbală, o idee asupra căreia am insistat anterior. Aşadar, o interpretare alternativă care ar
putea fi oferită acestor experimente este aceea că subiecţii ar putea conştientiza într-un anumit grad
gramatica artificială, dar nu o pot articula verbal complet. Mai mult, însăși ideea că învățarea implicită
ar reprezenta un mecanism cognitiv diferit de cea explicită (și nu doar o formă diferită de manifestare a
învățării) a fost contestată de unii autori (de exemplu Shanks, 2005).

4.2.3. Gândirea implicită

Un prim sens al acestui fenomen este cel de generare de către sistemul cognitiv uman de „idei
inconştiente”. De exemplu, un studiu (Bowers et al., 1990) arată că subiecţii pot discrimina (deasupra
nivelului şansei) între probleme care au o soluţie şi cele care nu au, fără a şti efectiv care este această
soluţie. În această cercetare, lor li cerea să găsească elementul asociat cu alte trei elemente, cum ar fi

61
„nisip, râs, peşti”, aceasta fiind o ilustrare a unei probleme care are o soluţie; dacă am înlocui „peşti” cu
„telefon”, noua problemă nu ar avea soluţie. Deci, în acest exemplu gândirea implicită este evidenţiată
de faptul că semnificativ mai mult de jumătate dintre subiecţi indică prima problemă ca având o soluţie,
chiar dacă nu o găsesc, şi pe a doua ca fiind una fără soluţie.
Explicaţia acestui fenomen ar fi aceea că oamenii pot avea reprezentări inconştiente ale soluţiilor
la problemele cu care se confruntă; chiar dacă conţinutul lor este inconştient, ei au totuşi o experienţă
cognitivă a existenţei lor. Cu alte cuvinte, nu le pot verbaliza, însă au senzaţia că le ştiu; această senzaţie
de cunoaştere („feeling of knowing”) reprezintă un domeniu specific şi destul de important al psihologiei
cognitive. De asemenea, dat fiind faptul că prin gândirea implicită sunt produse gânduri inconştiente
care se exprimă totuşi într-un fel sau altul în conştiinţă, ea este considerată a sta la baza rezolvării
creative de probleme prin fenomenul intuiţiei creative, adică al combinării inconştiente de idei.
Cel de-al doilea sens al termenului de „gândire implicită” este cel de idei generate inconştient; în
acest caz, este vorba de găsirea răspunsurilor la diverse întrebări sau dileme ale individului într-o
manieră inconştientă. El conştientizează rezultatul operaţiilor sale mentale (răspunsul corect sau potrivit
la acea întrebare), dar el survine în urma unor procese de care nu este conştient. În studiile pe această
temă, subiecţilor li se prezintă, în prima fază, sarcina pe care vor trebui să o rezolve (de exemplu,
alegerea celui mai bun apartament dintr-un set de patru apartamente care le erau descrise). Subiecţilor
din grupul „gândire conştientă” sunt rugaţi să analizeze cu grijă materielele prezentate (în cazul
menţionat, calităţile şi defectele fiecărui apartament) şi apoi să ia o decizie. Cei din grupul „gândire
inconştientă”, în schimb, nu sunt lăsaţi să proceseze conştient aceste informaţii, ci sunt solicitaţi să
desfăşoare o altă sarcină. După aceeaşi perioadă de timp, toţii subiecţii trebuie să îşi exprime decizia (fie
că a fost luată conştient sau nu). Rezultatele tipice din acest domeniu arată că gândirea inconştientă duce
la rezultate mai corecte decât cea conştientă; în exemplul anterior, o proporţie mai mare dintre subiecţii
din condiţia „gândire inconştientă” au ales apartamentul care era în mod obiectiv superior celorlalte
(Dijksterhuis, 2004).

62
La aceeaşi concluzie au condus şi alte investigaţii ale situaţiilor în care oamenii au de făcut evaluări
complexe, cum ar fi cele ale corectitudinii comportamentului unor intervievatori faţă de candidaţii la un
loc de muncă (Ham et al., 2009).
Autorii din această arie susţin că avantajul gândirii conştiente, a analizei atente a informaţiilor
disponibile pentru formarea unei imagini cât mai complete şi corecte asupra situaţiei, este doar un mit.
În realitate, oamenii iau decizii mai adaptate situaţiei, mai corecte atunci când nu se gândesc conştient la
informaţiile pe care le au despre obiectul deciziei lor. Una din cauzele acestei diferenţe a inconştientului
este aceea că gândirea conştientă are o capacitate mai redusă decât cea inconştientă; tema capacităţii
limitate a memoriei de lucru umane, explorată prin studiile asupra „numărului de aur” de 7 ± 2 elemente
ce pot fi procesate conştient la un moment dat (Miller, 1956), este una cu o istorie îndelungată în
psihologia cognitivă. Pe de altă parte, gândirea inconştientă poate integra cantităţi mult mai mari de
informaţii, aşa cum sunt cele pe care individul trebuie să le ia în calcul în situaţiile de decizie complexă

Un alt avantaj al gândirii inconștiente pare a fi cel că ea permite o analiză mai profundă a
informațiilor la care individul este expus chiar și atunci când maniera de expunere face dificilă această
analiză. Într-un experiment pe tema persuasiunii (Handley & Runnion, 2011), participanţii erau expuşi la
mesaje pronunţate rapid (220 cuvinte / minut) pe tema schimbării modalităţii de examinare finală la
universitatea lor. Aceste mesaje conțineau argumente de două tipuri: unii participanți erau expuși la
argumente puternice (cum ar fi acela că noua modalitate de examinare ar creşte salariile de angajare ale
absolvenţilor, datorită creşterii reputaţiei universităţii); alții – la argumente slabe (cum ar fi acela că
noua modalitate de examinare ar creşte performanţele studenţilor, datorită creşterii anxietăţii lor). Apoi,
înainte de a li se cere să își exprime atitudinea față de această schimbare, participanții erau împărțiți în
trei grupuri: cei din condiția ”evaluare spontană” își exprimau părerea imediat după terminarea
mesajului, cei din condiția ”gândire conștientă” erau lăsați 3 minute să se gândească la argumentele

63
auzite, iar cei din condiția ”gândire inconștientă” erau solicitați ca timp de 3 minute să realizeze o altă
sarcină. Aceasta presupunea o procedură de ocupare cognitivă, prin ”n-back task” (Jonides et al., 1997):
pe ecran apăreau pe rând numere, iar sarcina lor era cea de a apăsa o tastă de fiecare dată când numărul
aflat în acel moment pe ecran apăruse și în urmă cu două numere (de exemplu numărul 4 prezentat după
secvența 4, 8). Comparațiile pe variabila dependentă a atitudinii față de schimbarea modalităţii de
examinare finală au arătat că participanţii din condiţia inconştientă au fost singurii influenţaţi de
calitatea argumentelor. Deci, viteza mare de pronunție a cuvintelor din mesaj a blocat semnificativ
analiza rațională a argumentelor atât în cazul celor care își declarau spontan atitudinea, cât și a celor care
au avut la dispoziție 3 minute pentru a și le aminti și analiza. Însă chiar și în aceste condiții dificile,
gândirea inconștientă și-a păstrat suficient de mult eficiența astfel încât atitudinile finale să se bazeze
realmente pe argumentele oferite; ca urmare, cei din această condiție care auziseră argumentele
puternice și-au format atitudini mai pozitive față de schimbarea modalităţii de examinare finală decât cei
expuși la argumente slabe.
Mai mult, analiza conştientă a argumentelor pro sau contra poate fi uşor contaminată, biasată de
anumite euristici aplicate chiar şi inconştient (temă explorată într-un curs ulterior de psihologie
cognitivă); de exemplu, argumentele mai fluente, accesibile mental sunt evaluate ca fiind mai importante
decât cele procesate mai lent, chiar dacă în realitate ele sunt la fel de valide.
O altă problemă importantă a gândirii conştiente este dificultatea ei de a prelucra conţinuturi greu
de verbalizat (Dijksterhuis & Nordgren, 2006), cum ar fi cele generate de simţuri sau de emoţiile subtile.
Într-un studiu pe această temă (Wilson & Schooler, 1991), subiecţii au primit sarcina de a evalua mai
multe sortimente de gem de fructe; unii dintre ei au fost rugaţi ca înainte să îşi formeze o părere
definitivă, să îşi analizeze în profunzime motivele pentru care simt acele senzaţii determinate de fiecare
sortiment. Prin comparaţiile evaluărilor finale cu cele ale experţilor, rezultatele au arătat că evaluările
precedate de analiza raţională sunt inferioare celor în care individul nu realizează o astfel de introspecţie.
Deci, analiza verbală a lucrurilor care sunt, în realitate, foarte greu de verbalizat poate deforma rezultatul
operaţiilor mentale, deoarece focalizează individul pe anumite elemente sau criterii de evaluare (cele
uşor de verbalizat) care, în realitate, sunt lipsite de importanţă. Studiul anterior a evidenţiat deformările
evaluărilor obiective (subiecţilor cerându-li-se să aprecieze calitatea intrinsecă a sortimentelor de gem de
fructe) pe care le produce analiza conştientă; aceleaşi deformări apar şi în cazul deciziilor subiective,
bazate pe propriile preferinţe. În cercetarea realizată de Wilson et al. (1993), subiecţilor li s-a cerut să
aleagă un poster dintr-un set de cinci, cel ales fiind apoi dăruit lor de către experimentator. Înainte de a

64
lua decizia, unei părţi dintre subiecţi li s-a cerut să îşi analizeze şi descrie în scris motivele pentru care le
place sau displace fiecare dintre postere. Comparaţiile realizate după trei săptămâni au arătat că cei care
au realizat această introspecţie asupra propriilor preferinţe resimţeau mai puţină plăcere vizavi de
posterul ales decât cei cărora nu li s-a cerut această analiză înainte de decizie. Explicaţia este aceea că
analiza raţională a atitudinilor faţă de postere (introspecţia) a scos în prim-plan o serie de atribute – uşor
de verbalizat şi aparent importante – ce au devenit fundamentale pentru decizia de moment (de exemplu,
dacă posterul este sau nu amuzant). Cu alte cuvinte, subiecţii au ales posterul ce corespundea în cea mai
mare măsură acestor atribute. După acest moment, însă, evaluarea obiectului ales s-a făcut din nou pe
baza criteriilor cu adevărat importante, însă mai subtile, mai greu de conştientizat sau cel puţin de
verbalizat. Or, posterul ales corespundea mai puţin acestor criterii. Ca urmare, satisfacţia lor faţă de el a
ajuns să fie mai redusă în comparaţie cu cea a subiecţilor din grupul de control, care au luat decizia în
funcţie de preferinţele lor reale, fără astfel de deformări temporare induse de analiza raţională.

Ca şi gândirea conştientă, cea inconştientă are nevoie de timp. Absenţa conştientizării

prelucrărilor

mentale nu înseamnă că acestea nu se produc, sau că nu sunt necesare; în experimentele de acest tip, un
al treilea grup de subiecţi trebuie să ia decizia spontan, fără a-i fi lăsată o perioadă de timp de gândire
(conştientă sau nu); decizia luată în acest fel este inferioară celei inconştiente. Deci, şi aceasta are nevoie
de timp pentru ca operaţiile mentale necesare să se desfăşoare; inconştientul nu înseamnă spontaneitate,
decizie „pe loc”, chiar dacă procesele automate au viteze mai mari decât cele conştiente. Mai mult,
individul trebuie să îşi propună să găsească un răspuns la acea întrebare, sau să ia o decizie vizavi de
acea situaţie care i-a fost prezentată. Deci, şi gândirea inconştientă are nevoie să fie îndreptată spre un
scop (Bos et al., 2008); acea întrebare sau dilemă trebuie să preocupe individul pentru ca prelucrările
mentale inconştiente să construiască răspunsul la ea; gândirea inconştientă nu are rolul de a răspunde la
toate întrebările, ci doar la cele importante pentru individ.

4.3. Fenomene psihologice implicite

Percepţia implicită

În categoria percepţiei implicite intră orice efect al unui eveniment de stimulare senzorială
asupra experienţei, gândirii sau acţiunilor unei persoane, în condiţiile în care aceasta nu conştientizează

65
prezenţa evenimentului. Există mai multe fenomene specifice ce compun această categorie; vom
prezenta pe cele mai importante, insistând pe cel al percepţiei subliminale.

Percepţia parafoveală

Acest fenomen se referă la situaţiile în care subiectul este expus la un stimul situat în afara foveei
centrale, care reprezintă zona centrală a retinei. Tema acestui tip de percepţii are cu precădere aplicaţii în
analiza citirii; astfel, rezultatele observaţiilor detaliate ale comportamentului de citire arată faptul că în
timpul fiecărei fixaţii a globilor oculari pe o zonă din text sunt procesate literele din zona paravoveală ce
include următoarele cuvinte. Deci, percepţia parafoveală contribuie la înţelegerea cuvintelor după
următoarea sacadă (mişcare a ochilor), anticipând sensul lor şi asigurând fluenţa parcurgerii textului.

Apărarea perceptuală

Sintagma de „apărare perceptuală” se referă la timpul necesar recunoaşterii de către subiecţii

normali clinic (fără tulburări emoţionale) a stimulilor cu conotaţie emoţională negativă; acest tip de
stimuli sunt recunoscuţi după un timp de expunere mai lung în comparaţie cu cei neutri sau cei pozitivi.
Astfel, subiectul întârzie instalarea anxietăţii provocate de stimulii negativi. Experimentele pe această
temă (Bruner & Postman, 1947) au relevat faptul că răspunsurile fiziologice caracteristice anxietăţii apar
înaintea conştientizării stimulului; deci, semnificaţia sa este procesată cognitiv, declanşând reacţii
corespunzătoare din partea organismului, chiar dacă individul nu are încă acces conştient la semnificaţia
sa.

Întrebarea ce apare în interpretarea acestui fenomen următoarea: cum este posibil ca subiectul să
se „apere” perceptual (întârziind înţelegerea acestui tip de stimul) din moment ce el nu a conştientizat
încă semnificaţia sa? Răspunsul este dat de existenţa unui proces paralel, inconştient, de detecţie
automată a valenţei, înainte de conştientizarea sa de individ. Acest proces declanşează un mecanism de
decizie pre-atenţional, ce funcţionează tot inconştient; rolul său este de a gestiona resursele cognitive în
raport cu caracteristicile situaţiei. Astfel, în funcţie de valenţa stimulului, resursele cognitive sunt fie
blocate, fie alocate în direcţia procesării sale suplimentare, până la pragul necesar conştientizării sale. În
cazul apărării perceptuale, acest mecanism blochează investirea de resurse cognitive în prelucrarea
stimulilor negativi. Alte studii au evidenţiat că la anumiţi oameni apare fenomenul opus – de vigilenţă
perceptuală, caracteristic îndeosebi tulburărilor din sfera anxietăţii cronice. În acest caz, stimulii negativi

66
sunt detectaţi conştient mai repede decât ceilalţi; deci, după detecţia lor inconştientă, mecanismul
decizional investeşte un volum mai mare de resurse cognitive în direcţia procesării lor.

Atenţia selectivă

Fenomenul atenţiei selective se referă la capacitatea sistemului cognitiv de a decupa şi a prelucra

în fiecare moment o anumită parte a ansamblului de stimuli care ajung la organele noastre de simţ.
Această temă a selecţiei din volumul enorm de informaţii senzoriale a unui set redus care ajunge să fie
conştientizat a fost explorată experimental în special prin paradigma divizării atenţionale, studiile
relevante şi concluziile lor fiind prezentate în cursul de Introducere în psihologie din anul I (de exemplu,
cercetările lui Cherry asupra ascultării dihotomice, în care subiectului îi sunt transmise simultan două
mesaje diferite la cele două urechi, şi i se cere să se concentreze pe unul dintre ele).

Alterările hipnotice ale percepţiei se referă la halucinaţiile induse hipnotic (de exemplu,
analgezia hipnotică, adică reducerea senzaţiei de durere produsă de anumiţi stimuli prin folosirea
sugestiilor hipnotice). Tema reprezintă o arie de aplicaţie a fenomenelor procesării implicite de
informaţie în context clinic; o sursă de informaţii suplimentare pe această temă este volumul lui Opre
(2012), care sintetizează rezultatele mai multor studii din domeniu.

4.3.1. Percepţia subliminală

Această formă a percepției implicite presupune expunerea subiectului la un stimul (de obicei,
vizual) sub pragul percepţiei sale conştiente (sub-limen). Pentru a evita conștientizarea stimululilor de
către subiect, ei sunt expuşi un timp scurt sau cu o intensitate foarte redusă; în acest fel, subiectul nu este
conştient de conţinutul sau chiar de prezenţa lor.

Situația experimentală pe care se bazează percepția subliminală este similară celei utilizate în
studiile asupra memoriei implicite: în ambele, stimulul este prezentat în prima etapă (el fiind denumit
“amorsă”) şi apoi se urmărește felul în care el influenţează procesările viitoare prin diverse sarcini care îi
sunt administrate subiectului în etapa a doua. Diferențele majoră dintre cele două tipuri de procesare
cognitivă implicită constau, pe de o parte, în distanța temporală dintre cele două etape (percepția
subliminală presupunând o distanță mult mai redusă), și pe de alta în caracterul conștient sau inconștient

67
al stimulilor. Pe ansamblu, percepția subliminală (și cea implicită, în general) se referă la influenţa
stimulilor subliminali din mediul prezent, din situația în care este plasat individul, în timp ce memoria
implicită are ca obiect influenţa stimulilor supraliminali din trecut.

Construcţia stimulărilor subliminale presupune, în modul standard, două etape. Prima este cea de
pretestare, și are ca scop determinarea pragurilor obiectiv şi subiectiv ale percepției respectivului
individ. Aceste praguri se referă la caracteristicile stimului, la gradul său de degradare (vizuală sau
auditivă), sau la timpul cât urmează să fie expus. Stimulii aflați sub pragul obiectiv (de exemplu, expuși
o durată de timp extrem de scurtă, de câteva milisecunde) sunt prea slabi pentru a fi înregistrați de
sistemul cognitiv al individului; deci, ei nu au nici un efect asupra procesării sale mentale. Cei aflați
imediat deasupra pragului obiectiv sunt prea slabi pentru a fi detectați conştient de subiect, însă sunt
înregistrați de sistemul său cognitiv. Pragul subiectiv corespunde conștientizării stimulului, el
reprezentând punctul de tranziție între percepția inconștientă și cea conștientă: în contact cu un stimul
aflat imediat sub acest prag, subiectul conştientizează prezenţa stimulului, dar nu poate oferi nici o altă
informaţie despre el; de-abia după acest prag, stimulii ajung să fie procesați mental mai profund, în
sensul că subiectul poate oferi informații corecte despre semnificația sa.

Procedura optimă în construcția stimulărilor subliminale necesită folosirea unor stimuli care să
depășească pragul obiectiv (deci, să fie detectați de sistemul cognitiv al individului), dar să fie inferiori
celui subiectivi, pentru a se evita conștientizarea conținutului lor. O problemă ce complică respectarea
acestor reguli în practică este aceea că pragul subiectiv variază de la un individ la altul, în funcție de
anumite caracteristici ale sistemului său cognitiv, ce țin de viteza de percepție a mediului, de
sensibilitatea la context. Deci, acest prag ar trebui determinat pentru fiecare subiect în parte. Mai mult,
pragul subiectiv variază şi la același individ de la o situație la alta, în funcţie de motivaţia sa de moment
a individului şi de anumiți factori contextuali.

O altă precauție metodologică necesară pentru a construi expuneri cu adevărat subliminale este
procedeul mascării. Acesta presupune ca stimulii subliminali de interes să fie precedaţi și urmaţi de
stimuli – mască, adică de alți stimuli lipsiți de semnificație pentru subiect, care sunt expuși pentru durate
de timp similare cu cel subliminal; astfel, cei trei stimuli compun o succesiune foarte rapidă, de cele mai
multe ori subiectul percepându-i conştient ca formând o singură unitate. Scopul acestui procedeu este de
a bloca procesările secundare ale stimulilor subliminali, adică acele prelucrări cognitive ce urmează
după sesizarea caracteristicilor lor pur fizice și care duc la decodificarea conştientă a semnificației lor.

68
Mecanismul propriu-zis prin care funcționează mascarea este anularea efectelor persistenţei retiniene, ce
facilitează analiza în profunzime a stimulului până la înțelegerea semificației sale. Prin includerea
acestuia între cele două măști, individul va avea cel mult o senzație vagă cu privire la proprietățile sale
fizice (de exemplu, un șir de litere), fără însă a avea acces conștient la semnificația sa. Mai mult, în
modul clasic de aplicare a procedeului mascării în experimentele din psihologia cognitivă, masca și
stimulul sunt prezentate la dispozitive diferite, astfel încât masca este prezentată la ochiul dominant al
subiectului şi stimulul de interes la ochiul nedominant, diminuând astfel și mai mult șansele ca el să fie
conștientizat.

În fine, un alt factor important al efectelor expunerilor subliminale este durata de timp (Stimulus
Onset Asynchrony - SOA) dintre stimuli, cu precădere dintre apariția stimulului subliminal și cea a
stimulului – țintă, adică a celui care este perceput conștient de individ și față de care acestuia i se cere să
reacționeze într-o manieră sau alta.

Chiar dacă aceste precauţii metodologice pot fi esenţiale pentru reuşita unei expuneri
subliminale, majoritatea experimentelor din psihologia contemporană nu le respectă decât în parte.
Regula care se aplică cel mai puţin frecvent este cea a determinării pragurior perceptuale subiective
pentru fiecare subiect; în general, ea este ocolită prin folosirea unor durate de expunere foarte mici
pentru stimulii subliminali, presupunând astfel că nici un subiect nu îi va putea detecta conţinutul.

În aria majoritară a expunerii subliminale vizuale, unele studii folosesc stimuli subliminali
lexicali (sub formă de cuvinte), iar altele – stimuli figurali. O ilustrare a manierei tipice de realizare a
expunerilor subliminale este experimentul realizat de Winkielman et al. (1997), care a testat posibilitatea
inducerii subliminale a preferinţelor. Stimulii subliminali (amorsele) erau prezentate timp de 10
milisecunde, fiecare dintre ei fiind urmat de o mască posterioară (o ideogramă chinezească); aceasta
reprezenta, în acelaşi timp, stimulul - țintă, față care subiectul era solicitat să își exprime gradul de
plăcere sau neplăcere, şi ea era menţinută pe ecran timp de 2 secunde (fiind, deci, detectată conştient de
către subiect). Intervalul dintre cei doi stimuli (SOA) era de de 5 ms. În figura 1 sunt prezentate exemple
de stimuli subliminali și de măști folosite în acest studiu. Stimulii subliminali erau de fiecare dată desene
ale unor fețe cu expresii emoționale pozitive sau negative; ipoteza experimentului era aceea că
preferințele față de stimulii țintă pot fi induse prin astfel de stimuli subliminali, în sensul că subiectul va
simți și va exprima un grad mai ridicat de plăcere față de stimulii – țintă care au fost precedați de fețe
zâmbitoare, chiar dacă el nu este conștient că a fost expus la astfel de fețe.

69
 (a) (b)

Figura 1. Exemple de stimuli subliminali (a) și de măști (b) utilizate în experimentul realizat de
Winkielman et al. (1997)

Premisa studiilor pe tema percepției subliminale este aceea că procesarea conștientă a

informațiilor este doar nivelul superior al ierarhiei formelor în care sistemul cognitiv prelucrează
stimulii din mediu. Chiar dacă individul nu conștientizează conținutul unui stimul, aceasta nu înseamnă
că acesta nu este recepționat și procesat, inclusiv semantic. Dimpotrivă, el este inclus în prelucrările
cognitive ale subiectului și astfel îi influențează dinamica mentală și chiar comportamentul. Pentru a
verifica această ipoteză, studiile din domeniu trebuie să urmărească două scopuri distincte,
corespunzătoare celor două părți ale ipotezei: să evalueze măsura în care stimulul nu a fost perceput
conștient de subiect, și să evidențieze influențele sale asupra procesării cognitive.

Prima sarcină – evaluarea conştientizării stimulului – poate fi, desigur, realizată în mod direct,
cerând pur şi simplu subiectului să denumească stimulul la care a fost expus, sau cel puţin să încerce să
ghicească conţinutul lui. Problema acestei metode este aceea că se bazează pe introspecţie, ceea ce poate
induce diverse deformări ale răspunsurilor: subiectul ar putea conştientiza stimulul, însă ar putea simţi o
mare dificultate de verbalizare a acestuia, de denumire corectă a sa; astfel, el şi-ar cenzura răspunsul,
declarând că nu şi-a dat seama de conţinutul stimulului. O metodă mai validă de verificare este
evaluarea indirectă, în special prin sarcini de alegere forţată: subiectului i se prezintă doi stimuli, unul
dintre ei fiind cel la care a fost expus subliminal, şi i se cere să îl indice pe cel despre care cred că le-a
fost arătat subliminal. În acest caz, eficienţa expunerii subliminale se demonstrează prin imposibilitatea
identificării corecte a stimulului subliminal de către subiecţi, adică faptul că stimulul la care ei au fost
expuşi nu este indicat peste nivelul şansei (în peste 50% din cazuri).

A doua sarcină a cercetătorilor din aria percepţiei subliminale este aceea de a demonstra faptul că
stimulii care nu au fost percepuţi conştient au totuşi efecte cognitive; majoritatea studiilor care au
verificat acest fenomen au fost orientate în două direcţii ale analizei modificărilor cognitiv -
comportamentale determinate de amorsajul subliminal: cel repetitiv şi cel semantic.

Investigarea nivelului repetitiv presupune o situaţie experimentală în care subiectul este expus la
acelaşi stimul (de obicei, un cuvânt) în ambele faze: stimulul este expus subliminal, apoi este utilizat ca

70
ţintă faţă de care subiectului i se solicită un răspuns. Influenţa percepţiei subliminale este demonstrată
prin faptul că reacţiile subiectului faţă de stimulii la care a fost expus subliminal sunt diferite de cele faţă
de alţi stimuli. Acest fenomen este evidenţiat în special prin teste de memorie implicită (descrise în
cursul anterior), din moment ce ambele domenii ale funcţionării cognitive (percepţie şi memorie
implicită) presupun utilizarea în prezent a unor informaţii pe care individul le-a achiziţionat în trecut (în
cazul percepţiei subliminale, prin expunere sub pragul conştiinţei sale), fără a fi însă conştient de aceste
achiziţii. De exemplu, prin folosirea sarcinilor de identificare perceptuală se evidenţiază identificarea
mai rapidă în etapa a doua (a expunerii supraliminale) a cuvintelor care au fost expuse subliminal. O altă
metodă des folosită este sarcina de completare a rădăcinii cuvintelor; în acest caz, după expunerea
subliminală la un stimul (de exemplu, “copil”), subiectul are tendinţa de a completa rădăcina de cuvânt
corespunzătoare (“co_____”) cu acelaşi cuvânt, şi nu cu altele care au aceeaşi parte de început.

La nivel semantic, efectele expunerilor subliminale sunt demonstrate de faptul că amorsa

influenţează procesarea unei “ţinte” asociate semantic cu stimulul subliminal. Variabila dependentă pe
care se bazează evaluarea acestui fenomen este, de obicei, timpul necesar identificării semnificaţiei
ţintelor ca fiind cuvinte cu sens; în această metodă experimentală, subiecţilor li se prezintă pe rând şiruri
de litere şi li se cere să decidă cât mai repede dacă fiecare din ele constituie sau nu cuvinte cu sens, prin
apăsarea uneia dintre cele două taste corespunzătoare celor două opţiuni. Timpul de identificare a
cuvintelor este mai redus în cazul amorsajului semantic facilitator (David, 2000), ce denotă o influenţă
pozitivă a stimulului subliminal asupra unei ţinte cu semnificaţie apropiată (de exemplu, cuvântul
„enorm” este identificat mai rapid dacă este precedat de stimulul subliminal „uriaş”). În cazul
fenomenului opus – amorsajul semantic negativ – identificarea unei ţinte cu sens opus stimulului
subliminal necesită un timp mai îndelungat (de exemplu „enorm” – „minuscul”).

Studiile asupra amorsajului semantic oferă informaţii importante cu privire la una din întrebările
ce vizează mecanismele implicate în percepţia subliminală, referitoare la nivelul de procesare cognitivă
al stimulilor subliminali. În general, acest nivel poate fi unul superficial (fizic), sau unul de nivel
superior (semantic), cu diverse grade de complexitate. Rezultatele cercetărilor indică faptul că
procesarea semantică, a înţelesului acestor stimuli este posibilă, dar în cazul stimulilor cu sensuri foarte
specifice ea se limitează la categoria semantică din care fac ei parte, fără a ajunge la semnificaţia lor
particulară (Opre, 2012). Acest lucru este relevat, printre altele, de rezultatele unui studiu (Wakins,

71
1973, apud Miclea, 2000) care a replicat parţial situaţia ce a generat pentru prima oară interesul faţă de
expunerea subliminală (adică introducerea de stimuli subliminali de tipul „Drink Coke” în timpul unui
film la cinematograf). În acest studiu, subiecţii expuşi la acest mesaj au resimţit o senzaţie de sete mai
puternică (deci categoria semantică generală a mesajului – consumul de băuturi răcoritoare – a fost
activată), însă ei nu au preferat într-o măsură semnificativ mai mare Coca Cola în comparaţie cu
celelalte băuturi.

Un alt rezultat al cercetărilor din această arie este acela că expunerile subliminale generează o
activare difuză a conceptelor, în sensul că ele fac mai active cognitiv toate sensurile acelui stimul, nu
doar cel din contextul în care el apare (Marcel, 1983). Aceasta reprezintă o diferenţă importantă faţă de
procesarea stimulilor supraliminali, la care semnificaţia activată este doar cea care se potriveşte în acel
context. De exemplu, percepţia supraliminală a cuvintelor „tigru” şi „leu” activează semnificaţia de
„animal” a ambilor stimuli; dacă cei doi stimuli ar fi percepuţi subliminal, această semnificaţie nu ar fi
singura activată, ci ea ar fi însoţită de cea de „bani” a conceptului „leu”.

Complexitatea posibilă a procesărilor cognitive ale stimulilor subliminali este indicată şi de

studiile asupra efectelor propoziţiilor expuse subliminal. În timp ce majoritatea cercetărilor utilizează ca
stimuli subliminali cuvinte independente, în unele subiecţii au fost expuşi la propoziţii întregi; efectele
acestora sunt ilustrate de studiile inspirate de teoriile psihanalitice (Silverman & Weingerger, 1985),
realizate asupra unor oameni cu diverse probleme psihice (tulburări de alimentaţie, anxietate, etc.).
Aceşti subiecţi au fost expuşi în mod repetat la propoziţia „Eu şi mama suntem una” („Mom and I are
one”), ceea ce a le-a redus în mod semnificativ simptomatologia; similar, propoziţia „Este în regulă să îţi
baţi tatăl” („Beating dad is OK”) creşte performanţele subiecţilor de gen masculin în condiţii de
competiţie. Autorii acestor cercetări explică rezultatele constatate în cheie psihanalitică: primul mesaj ar
rezolva conflictele inconştiente ale subiectului cu mama (care ar sta la baza problemelor psihice din
prezent), iar al doilea ar reactiva complexul Oedip în inconştientul său.

Totuşi, această capacitate a sistemului cognitiv de a procesa stimuli complecşi – cum sunt
propoziţiile – este contestată de unii autori (Greenwald, 1992), după care prelucrarea semantică ar fi
limitată la nivelul unui singur cuvânt expus subliminal. Alte studii ce au explorat efectele descoperite de
cercetările psihanalitice menţionate mai sus indică faptul că aceleaşi efecte apar când sunt expuse doar
părţi ale propoziţiilor (de exemplu, „mama”), ceea ce sugerează faptul că ele se datorează cu precădere
încărcăturii afective a cuvintelor independente, nu semnificaţiei globale a propoziţiei.

72
 De asemenea, interpretarea acestor efecte poate fi construită din perspectivă cognitivistă: studiile
asupra procesării mesajelor arată faptul că aceasta presupune două etape. În prima, orice mesaj este
reprezentat iniţial ca adevărat, indiferent de valoarea sa reală de adevăr; în a doua etapă este evaluată
veridicitatea sa, stabilindu-se dacă ele pot fi sau nu acceptate ca adevărate. Expunerile subliminale
reprezintă unul dintre factorii care împiedică această a doua etapă, ceea ce face ca mesajele să fie
reprezentate în sistemul cognitiv ca automat adevărate (Gibert et al., 1993). O altă situaţie care duce la
acelaşi efect este cea în care resursele atenţionale ale subiectului sunt investite într-o altă sarcină: şi în
acest caz, informaţiile false sunt în mai mare măsură acceptate de el ca fiind adevărate. Printre aplicaţiile
acestui fenomen se numără eroarea afirmaţiei (statement bias – Pandelaere & Dewitte, 2006), care se
referă la faptul că întrebările au tendinţa de a fi ţinute minte pe termen lung ca fiind afirmaţii (semnul de
întrebare, şi deci îndoiala cu privire la adevărul acelei propoziţii dispărând treptat din reprezentarea sa).
De asemenea, un efect similar descoperit în aria persuasiunii este sleeper effect (Hovland et al., 1949):
trecerea timpului creşte impactul mesajelor care, în primul moment, au fost considerate de receptor ca
false din cauză că au fost emise de o sursă non-credibilă; acest lucru se produce datorită unui fenomen
de disociere a mesajului faţă de sursa sa în sistemul cognitiv al subiectului.

În prima etapă a psihologiei cognitive, studiile asupra efectelor percepţiei subliminale au avut în
atenţie cu precădere efecte limitate la procesarea stimulilor în sine (la nivel perceptual sau sau semantic),
fără a analiza consecinţele lor asupra altor conţinuturi mentale. Astfel s-a acumulat un set de rezultate
care indică faptul că stimulii care nu sunt conştientizaţi de individ sunt totuşi prelucraţi mental, ei fiind
identificaţi mai repede (în cazul nivelului perceptual de analiză), şi influenţând identificarea cuvintelor
faţă de care au anumite relaţii semantice (în cazul nivelului semantic). După certificarea fenomenului
percepţiei subliminale ca fiind unul credibil ştiinţific, studiile din psihologia cognitivă şi din aria sa
aplicată în psihologia socială – cogniţia socială – au început să remarce influenţe mai puţin “inocente”
ale expunerilor subliminale. Astfel, cercetările din domeniu au evidenţiat multitudinea de efecte
psihologice complexe pe care le pot avea acestea, depăşind simpla sferă a relaţiilor semantice între
cuvinte specifice. De exemplu, un studiu (Baldwin, 1990) a arătat faptul că prin percepţie subliminală se
poate manipula modul în care subiectul se auto-evaluează, prin stabilirea inconştientă a standardului faţă
de care el se raportează atunci când îşi construieşte evaluarea propriei persoane. În acest experiment, un
grup de subiecţi catolici a fost expus la fotografii subliminale ale Papei în care acesta avea o expresie
facială dezaprobatoare; aceasta a dus la auto-evaluări mai negative ale subiecţilor decât cele ale grupului
de control (expus la fotografii ale unei persoane necunoscute cu aceleaşi expresii faciale).

73
 Majoritatea rezultatelor din aria percepţiei subliminale sunt integrate în domeniul procesării
automate a informaţiilor, deoarece ele indică diverse modalităţi în care stimulii din mediu pot declanşa
în mod automat anumite reacţii mentale şi comportamentale fără ca subiectul să fie conştient de prezenţa
lor. Astfel, expunerea subliminală s-a dovedit a influenţa formarea impresiilor sociale; de exemplu,
percepţia subliminală a cuvântului “agresiv” face ca impresia formată de subiect despre un individ-ţintă
să includă agresivitatea (Bargh & Pietromonaco, 1982), chiar dacă acţiunile acestui individ nu justifică o
astfel de impresie. De asemenea, prin stimulii subliminali pot fi activate stereotipurile pe care le are o
persoană despre un grup social (un exemplu ilustrativ este experimentul realizat de Goff et. al. în 2008,
care a arătat că expunerea subliminală a feţelor de oameni de culoare creşte viteza cu care sunt
identificate maimuţele în imaginile pe care subiecţii le vizionau în a doua etapă). Unul din cele mai
cunoscute fenomene din psihologia evaluării este „simpla expunere” (“mere exposure” - Zajonc, 1980),
care se referă la faptul că stimuli subliminali repetaţi ajung să fie evaluaţi mai pozitiv de către subiect
atunci când ei îi percepe conştient, chiar dacă subiectul nu are nici o amintire cu privire la contactul său
anterior cu ei. Mai mult, expunerea subliminală influenţează funcţiile corporale - de exemplu, studiul
realizat de Dijksterhuis et al. (2005) a arătat că stimulul subliminal “relax” scade ritmul cardiac – şi
comportamentul (de exemplu, feţele de persoane de culoare expuse subliminal generează
comportamente ostile din partea subiectului - Bargh et. al, 1996). Dată fiind importanţa rezultatelor din
această arie pentru tema proceselor automate, cele mai relevante astfel de studii vor fi prezentate în
cursurile despre această temă.

O idee importantă cu privire la efectele percepţiei subliminale asupra comportamentului este

aceea că ele sunt facilitate de faptul că individul nu este conştient de influenţele pe care le-ar putea avea
aceşti stimuli. Acest lucru este evidenţiat de studiile asupra percepţiei supraliminale: atunci când
subiecţii percep conştient un stimul, dar nu suspectează că el ar putea avea o anumită influenţă asupra
comportamentului lor, efectele sunt aceleaşi ca în cazul expunerii subliminale a aceluiaşi stimul.
Importanţa acestor „suspiciuni”, adică a teoriilor naive cu privire la potenţialele efecte ale unui stimul,
este ilustrată de tema consecinţelor atingerii interpersonale. Un studiu (Crusco & Wetzel, 1984) a arătat
faptul că chelneriţele care îşi ating uşor clienţii primesc bacşişuri mai mari din partea lor; acest lucru se
produce deoarece aceştia nu au o „teorie naivă” cu privire la influenţa atingerii asupra generozităţii lor;
dacă ar avea o astfel de suspiciune, ei şi-ar „corecta” comportamentul în sens opus.

74
 Un fenomen specific şi foarte important pentru psihologia percepţiei subliminale – atât ştiinţific,
cât şi din punctul de vedere al interesului nespecialiştilor în domeniu – este condiţionarea evaluativă
indusă subliminal, ce implică formarea atitudinilor despre obiecte sau persoane prin folosirea unor
stimuli subliminali. Studiile pe această temă indică faptul că acest lucru este posibil; o ilustrare este
cercetarea realizată de Krosnick et al. (1992), în care subiecţilor le erau prezentate supraliminal un set de
fotografii ale unor persoane, fiecare dintre ele fiind precedate de alte imagini (expuse subliminal, cu o
durată de 13 ms) cu conţinut pozitiv sau negativ (de exemplu, fotografia unui copil, respectiv cea a unui
rechin). În a doua etapă, subiecţilor li s-a cerut să îşi exprime atitudinile faţă de fiecare dintre persoanele
pe care le văzuseră conştient în fotografii; atitudinile lor erau mai pozitive faţă de cele care fuseseră
precedate de stimuli subliminali pozitivi decât faţă de cele precedate de stimuli negativi. Acest efect se
pare că nu este doar unul de moment; unele cercetări indică o durabilitate mare a efectului, în sensul că
subiecţii aveau aceleaşi atitudini la 2 luni (Baeyens et al., 1988), şi chiar la 18 luni (Levey & Martin,
1975) după experiment.

Alte cercetări sugerează că modificările de atitudine pot fi mai slab sau mai intense, în funcţie de
anumiţi factori. Cei mai importanţi factori ai eficienţei condiţionării evaluative subliminale sunt:

- familiaritatea ţintelor: atitudinile pre-existente (faţă de obiecte sau persoane cunoscute deja de
subiect, faţă de care el şi-a format deja o atitudine) sunt mai puţin influenţabile subliminal;

- frecvenţa asocierii dintre amorsa subliminală şi ţintă: condiţionarea evaluativă devine din ce în
ce mai puternică după fiecare astfel de asociere. Deci, subiectul trebuie plasat în respectiva situaţie de
mai multe ori pentru ca atitudinea sa să se modifice semnificativ. Rezultatul mai surprinzător este cel al
apariţiei unui efect de platou după 10 expuneri (Baeyens et al., 1992), în sensul că după acest număr,
noile asocieri dintre amorsă şi ţintă nu mai influenţează semnificativ atitudinea subiectului în sensul
dorit; dimpotrivă, există posibilitatea ca la unii subiecţi noile asocieri să schimbe atitudinea în sens
contrar.

Fenomenul condiţionării evaluative subliminale îşi găseşte aplicaţiile cele mai importante în
psihologia publicităţii; în general, se consideră că el nu are efecte foarte puternice asupra
comportamentului consumatorului, asupra deciziilor sale de cumpărare, însă chiar şi aceste influenţe
subtile sunt potenţial importante pentru industria marketingului.

75
 4.4. Procesele cognitive automate
Sintetizând ideile şi cercetările prezentate în cursurile anterioare, se poate constata că stadiul
„clasic” al abordării cognitiviste a inconştientului este preponderent centrat pe aspectele semantice şi
mnezice. Pe plan semantic, principalul fenomen studiat este percepţia implicită – în special cea
subliminală; aici se încadrează influenţele asupra procesării stimulilor ale căror sensuri sunt apropiate
sau opuse cu ale celor la care subiectul a fost expus subliminal. Curentele de cercetare interesate de
planul mnezic al prelucrărilor inconştiente de informaţie sunt memoria implicită - centrată pe
reproducerea stimulilor achiziţionaţi inconştient, şi învăţarea implicită, adică reproducerea regulilor şi a
asocierii dintre stimuli, învăţate inconştient într-o situaţie anterioară.
Stadiul actual al abordării cognitiviste a inconştientului este unul mai general, preocupat de
studierea dimensiunii inconştiente a tuturor proceselor mentale şi a comportamentului. Principala
paradigmă prin care sunt explicate fenomenele relevante pentru această perspectivă globală este cea a
automaticităţii mentale.
Eticheta de „automatizare” este derivată din metafora funcţionării minţii umane într-o manieră
similară cu cea a computerului (sau a roboţilor); aşa cum acestea sunt programate ca pe baza unui input
senzorial să genereze un output sub diverse forme, pe baza procesării informaţiei de intrare prin
intermediul unui set de asocieri învăţate, de „circuite” şi reguli care le guvernează funcţionarea, la fel
oamenii sunt priviţi, în această perspectivă, ca posedând un set de asocieri inconştiente care le pot
genera comportamente (interne – mentale sau externe) fără ca ei să fie conştienţi de aceste influenţe.
Premisa de la care pleacă teoria proceselor automate este aceea că teza conform căreia oamenii
procesează continuu conştient şi sistematic informaţiile este una iluzorie. Cu toate că fiecare individ se
vede ca fiind autorul absolut şi conştient al tuturor comportamentelor, gândurilor şi emoţiilor sale, acest
lucru nu este valabil decât parţial. Deci, teza automatizării mentale se bazează pe contestarea
raţionalităţii totale a minţii umane, adică a capacităţii sale de a controla şi conştientiza toate gândurile şi
acţiunile. Principalul argument teoretic este unul menţionat într-un curs anterior, comun tuturor
abordărilor cognitiviste asupra inconştientului, adică cel al capacităţii limitate a procesării conştiente în
raport cu multitudinea de stimuli din realitate, şi cu complexitatea fiecărei situaţii pe care o întâlnim.
Dată fiind insuficienţa resurselor mentale pentru a conştientiza toate operaţiile mentale realizate de
creierul uman pentru a se adapta permanent la situaţii, pentru a produce răspunsurile cele mai eficiente,
caracterul conştient este rezervat unui segment al procesărilor mentale; cu alte cuvinte, majoritarea

76
proceselor mentale sunt parţial automatizate, desfăşurându-se în afara sferei de control conştient a
individului.
Pe lângă această idee a funcţionării unor procese cognitive în afara conştiinţei – ce poate fi
regăsită şi în perspectivele clasice asupra inconştientului – paradigma automatizării susţine o teză ce
contrazice complet senzaţia obişnuită a oamenilor că îşi „stăpânesc” în totalitate acţiunile, judecăţile şi
emoţiile, şi anume aceea că mediul în care este plasat un individ poate controla comportamentul mental
şi exterior al acestuia. Mai precis, autorii din acest domeniu au realizat diverse studii ce au relevat faptul
că anumiţi factori exteriori pot declanşa anumite procese automate ce au drept rezultat gânduri, evaluări,
stări afective, acţiuni concrete, etc., sau cel puţin pot influenţa drastic aceste produse mentale. Acest
lucru se produce chiar dacă individul nu conştientizează sursa reală a produselor mentale, el percepându-
le de cele mai multe ori ca fiind elaborate prin procese conştiente, pe care le controlează în amănunt.
Deci, odată declanşate, procesele automate se derulează inconştient, iar individul poate fi conştient cel
mult de rezultatul lor. Reluând un exemplu din aria percepţiei subliminale (Bargh & Pietromonaco,
1982), în cazurile în care un individ este expus subliminal la stimuli cu sens agresiv, impresia sa cu
privire la o altă persoană percepută pentru prima oară va fi aceea că este un om agresiv. Această
evaluare a persoanei – ţintă reprezintă un conţinut mental conştient; individul „ştie” că acel om este
agresiv. Ceea ce nu conştientizează, însă, este dinamica sa psihică ce a condus la acest conţinut. Dacă ar
fi întrebat despre motivele pentru care o consideră pe acea persoană ca fiind agresivă, el şi-ar construi
argumente apelând la comportamentele acestuia, chiar dacă acestea nu justifică, în mod real, o astfel de
impresie. Deci, neavând acces conştient la adevăratele surse ale cogniţiei sale, el şi-ar produce o
explicaţie falsă a generării sale. Acest tip de explicaţie este însă coerentă cu senzaţia lui că posedă
controlul deplin asupra gândurilor sale; motivele reale ale evaluării pe care a făcut-o (şi, în general, ale
comportamentelor interne şi externe generate de procese automate) sunt dificil de acceptat, din moment
ce controlul personal asupra propriei minţi reprezintă pentru simţul comun o valoare în sine, la care este
aproape imposibil de renunţat.

4.4.1. Caracteristicile proceselor automate

Dincolo de această definire generală a automaticităţii mentale, la care aderă toţi cercetătorii din
acest domeniu, consensul cu privire la caracteristicile specifice ale acestor procese este mult mai redus.
În continuare sunt prezentate şapte astfel de caracteristici, cu menţiunea că primele patru sunt cele
incluse în formularea teoretică dominantă din aria proceselor automate (Bargh, 1994). Fiecare dintre ele

77
reprezintă, de fapt, o diferenţă a proceselor automate faţă de cele opuse, adică asupra cărora individ are
un control absolut; acestea au primit de-a lungul timpului mai multe etichete în literatura de specialitate:
procese „controlate”, „strategice”, „sistematice”; o clasificare des întâlnită a celor două tipuri de procese
este cea care le denumeşte pe cele automate cu sintagma „Sistemul 1”, iar pe cele conştiente şi
controlate „Sistemul 2” (Evans, 2008).
Procesele cognitive automate sunt:
1. non-conştientizate
Dat fiind faptul că domeniul general al studierii proceselor automate este cel al inconştientului,
este firesc ca prima linie de demarcaţie dintre cele două tipuri de procesări cognitive să fie cea a
conştientizării. Procesele automate sunt cele care nu sunt conştientizate de individ; ele pot fi cel mult
inferate după producerea lor, pe baza analizei rezultatului pe care le-au produs, ca în exemplul anterior
cu privire la efectul percepţiei subliminale asupra impresiilor. Un alt exemplu este cel din aria
emoţională: dacă la contactul cu un stimul individul are o reacţie emoţională (pozitivă sau negativă) de o
intensitate ce pare nejustificată în raport cu situaţia, el poate infera de aici că ea se datorează unei
asocieri inconştiente din mintea lui dintre acel stimul şi anumite conţinuturi puternic încărcate
emoţional; fobiile reprezintă o ilustrare a acestui fenomen: de multe ori, subiecţii ajung să le
conştientizeze doar atunci când sunt plasaţi într-o situaţie care conţine stimulul anxiogen.
În contrast, individul este conştient de conţinutul şi etapele proceselor controlate sau strategice.
O ilustrare a acestui fapt o reprezintă deciziile cu privire la un comportament viitor; ele se bazează pe
analiza fiecărei opţiuni pe care o are individul, pe un calcul al valorii pe care o are fiecare şi pe
comparaţia conştientă dintre ele. Totuşi, chiar şi aceste procese ce par perfect controlate pot fi
contaminate de procese automate care pot, de exemplu, să facă una din opţiuni mai atractivă decât
cealaltă, chiar dacă analiza lor raţională nu justifică această diferenţă. În exemplul anterior legat de
formarea impresiilor, subiecţii din grupul de control sunt cei care se presupune că şi-au format impresia
despre persoana – ţintă prin procesări controlate, deoarece ei au analizat fiecare comportament al
acestuia şi l-au judecat prin prisma trăsăturilor de personalitate corespunzătoare, fără a fi influenţaţi de
anumite concepte irelevante (cum ar fi cel de „agresiv”, activat prin expunere subliminală la subiecţii
din grupul experimental).
Caracterul inconştient al proceselor automate poate fi determinat de două surse. În primul rând,
ele pot fi inconştiente deoarece sunt induse de stimuli percepuţi inconştient, cum ar fi cei la care
subiectul este expus subliminal. Totuşi, această condiţie a lipsei de conştientizare a stimulului nu este

78
una absolută: unele procese automate pot fi induse de stimuli percepuţi conştient, însă a căror influenţă
asupra activităţii mentale nu este conştientizată de individ. Această posibilitate se referă la unul dintre
modurile de activare a acestor procese – cel post-conştient – ce va expus mai pe larg într-o secţiune
ulterioară.

2. neintenţionate
Această caracteristică se traduce prin faptul că individul nu este cel responsabil de iniţierea lor,
în sensul că el nu îşi propune conştient să le declanşeze. Dimpotrivă, ele se desfăşoară în virtutea unor
asocieri între stimulii din mediu şi anumite cogniţii, emoţii sau comportamente; odată ce sistemul
cognitiv al individului detectează un astfel de stimul – inductor, procesul automat corespunzător este
pornit. Această caracteristică, ce plasează subiectul într-o poziţie pasivă în raport cu propriile sale
procesări mentale, este cea care justifică în cea mai mare măsură teza menţionată mai sus, susţinută de
cercetătorii din această arie, conform căreia mediul poate controla comportamentul uman.
Declanşarea neintenţionată a anumitor procese automate este susţinută de multe rezultate ale
studiilor din domeniu; în aria stereotipurilor, s-a constatat că activarea lor este una automată, în sensul că
simpla expunere la un concept care are legătură cu o categorie socială activează conţinutul stereotipului
pe care îl deţin oamenii din acea cultură cu privire la categoria respectivă. Fenomenul este evidenţiat
prin anumite reacţii cognitive care nu ar fi apărut dacă acel stereotip nu ar fi fost amorsat în mintea
subiecţilor, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de asta. Ca ilustrare, expunerea la un film cu o persoană
asiatică a activat stereotipul faţă de această categorie socială la subiecţii americani ai unui experiment
(Gilbert & Hixon, 1991), lucru demonstrat prin felul în care ei au completat anumite fragmente de
cuvinte într-o sarcină ulterioară (de exemplu, deoarece timiditatea face parte din stereotipul faţă de
asiatici din cultura americană, ei au completat fragmentul „S_Y” ca „SHY” într-o măsură semnificativ
mai mare decât grupul de control). O altă ilustrare este orientarea atenţiei în mod neintenţionat spre
stimulii cu valenţă negativă; un studiu pe această temă (Hansen & Hansen, 1988) a arătat că
identificarea feţelor furioase este la fel de rapidă indiferent de numărul de distractori (feţe cu alte
expresii emoţionale). Deci, sistemul cognitiv uman este programat să detecteze în mod automat stimulii
negativi (pentru a avea timp de pregătire a reacţiilor optime în caz de pericol), indiferent de intenţiile pe
care le-ar avea subiectul.

3. incontrolabile

79
 Această caracteristică se referă la faptul că procesele automate nu pot fi oprite sau modificate de
către subiect. Odată pornite, ele se derulează până la capătul traseului lor cognitiv; din moment ce
majoritatea acestor procese se bazează pe asocieri între concepte (ca în cazul stereotipurilor sau a
ruminaţiilor negative despre propria persoană la depresivi, adică a asocierilor automate dintre
reprezentarea Eu-lui şi trăsături negative), acest traseu nu presupune o procesare foarte complexă.
Dimpotrivă, majoritatea proceselor automate implică puţine etape de prelucrare mentală, de obicei de la
detecţia unui stimul în mediu la activarea unui concept în sistemul cognitiv, generarea unui răspuns
emoţional sau a unei tendinţe comportamentale. Durata efectivă de desfăşurare a lor este, deci, una
extrem de redusă, la nivelul fracţiunilor de secundă, ceea ce îngreunează şi mai mult oprirea sau
modificarea lor. La aceasta se adaugă şi faptul că multe din ele au şi prima caracteristică enumerată aici,
adică se derulează inconştient, ceea ce face şi mai improbabil controlul lor de către subiect. Totuşi, el
poate deveni conştient de produsul lor final, şi îşi poate astfel controla sau corecta comportamentul
exterior, reacţiile sale efective faţă de acel stimul. Acest lucru este relevat îndeosebi de studiile din aria
aplicării stereotipurilor şi a formării impresiilor, care arată faptul că atunci când subiecţii sunt motivaţi
să îşi formeze o impresie corectă despre o persoană – ţintă (de exemplu, prin anunţarea lor că va trebui
să îşi justifice în detaliu evaluarea pe care o fac acesteia – Thompson et al., 1994), influenţa conceptelor
activate automat (fie prin intermediul stereotipurilor, fie direct prin amorsaj subliminal) este drastic
diminuată.

4. eficiente
Eficienţa proceselor automate se referă la consumul lor redus de resurse mentale. Deoarece ele
presupun asocieri cognitive pre-existente, nu necesită prelucrări de informaţii foarte complexe; detecţia
stimulului declanşator produce în mod direct apariţia şi derularea procesului, care generează, la rândul
său, un anumit rezultat. În contrast, procesele strategice sau controlate solicită niveluri mai ridicate de
resurse mentale; desfăşurarea lor este condiţionată de concentrarea atenţiei subiectului pe acea sarcină,
conştientizarea tuturor detaliilor importante, menţinerea şi prelucrarea lor în memoria de lucru (de
exemplu, în cazul planificării unei acţiuni), activarea conceptelor necesare sarcinii din memoria de lungă
durată (de exemplu, pentru înţelegerea completă a unui text), manipularea conceptelor atunci când este
necesar (de exemplu, în cazul comparaţiei dintre două opţiuni de comportament posibile, sau a
calculelor de orice natură) etc. Toate aceste operaţii mentale solicită resursele cognitive, ceea ce face ca
procesarea strategică să fie limitată de resursele atenţionale disponibile: succesul sau eşecul unei astfel

80
de prelucrări depinde deseori de măsura în care individul poate investi resurse mentale în realizarea lor,
deci de factorii care pot limita aceste resurse (de exemplu, oboseala). Procesele automate nu sunt
limitate de resursele disponibile: de exemplu, un concept activat prin expunere subliminală are aceeaşi
influenţă asupra proceselor mentale ale individului indiferent de capacitatea sa de concentrare. Mai mult,
este probabil ca diminuarea acestei capacităţi să crească impactul acelui concept asupra
comportamentului efectiv, deoarece eforturile conştiente de auto-control (ca în ilustrarea de mai sus
despre formarea impresiilor) au nevoie şi ele de resurse cognitive.
Eficienţa proceselor automate este evidenţiată şi de faptul că ele nu necesită efort din partea
subiectului, din moment ce efortul implică investirea conştientă de resurse într-o acţiune. De asemenea,
ele nu interferează cu alte procesări simultane, şi astfel nu sunt limitate de alte prelucrări de informaţii
pe care individul le realizează în acelaşi timp. Deci, ele se produc în aceeaşi manieră chiar dacă sistemul
cognitiv este „ocupat” cu alte sarcini pe care le desfăşoară în mod conştient. În general, caracteristica
eficienţei este studiată tocmai prin paradigma experimentală a încărcării atenţionale (ocupare cognitivă).
De exemplu, persoanele depresive se evaluează în termeni negativi la fel de repede şi atunci când li se
cere să ţină minte (şi deci, să repete în memoria de lucru) un număr de şase cifre ca atunci când nu li se
dă această sarcină paralelă (Bargh & Tota, 1988). Din moment ce viteza cu care ei îşi atribuie trăsături
negative nu este influenţată de încărcarea atenţională, se poate afirma că această încărcare (generată de
un proces strategic, cel al repetării numărului) nu interferează cu atribuirea automată a trăsăturilor cu
valenţă negativă.

5. rapide
Viteza ridicată a proceselor automate în comparaţie cu a majorităţii celor strategice este o
consecinţă a faptului că primele funcţionează în baza unor asocieri deja formate şi repetate de multe ori
pe parcursul vieţii unei persoane (de exemplu, asocierea dintre o categorie socială şi anumite trăsături de
personalitate, în cazul stereotipurilor), sau sunt programate genetic şi astfel au un fundament
neuropsihologic ce le permite desfăşurarea extrem de rapidă (ca în cazul reacţiilor de apărare în faţa
unor stimuli universal negativi). Pe de altă parte, multe dintre procesele strategice necesită prelucrarea
conştientă a informaţiilor în etape distincte (de exemplu, planificarea unui comportament viitor) sau
necesită integrarea unor informaţii noi în sistemul cognitiv (ca în cazul lecturii unui text), ceea ce duce
la desfăşurarea lor într-o perioadă de timp mai îndelungată.

81
 6. au o rată redusă de dezvăţare
Unii autori (Shiffrin, 1997) consideră că o diferenţă fundamentală între procesele automate şi
cele controlate este aceea că primele sunt foarte greu de eliminat din sistemul cognitiv al individului. În
primul rând, importanţa învăţării pentru procesarea automată este ilustrată cel mai explicit de formarea
deprinderilor, adică a automatismelor comportamentale, care îndeplinesc câteva criterii ale proceselor
automate (consumă puţine resurse cognitive, nu au nevoie de conştientizare deplină (de exemplu, în
timpul conducerii unui automobil, un şofer cu experienţă nu trebuie să se concentreze pe toate detaliile
acţiunilor sale), sunt rapide (de exemplu, automatizarea scrisului creşte progresiv viteza acestei
deprinderi). Aceste calităţi sunt datorate învăţării şi exersării repetate de către individ a succesiunii de
comportamente implicate în acea activitate. Caracteristica ratei reduse de dezvăţare se referă la
fenomenul opus, adică la dispariţia respectivelor procese; în cazul celor automatizate, acest lucru se
realizează mult mai dificil decât în cazul celor care sunt încă controlate complet de individ. Acest fapt
este evident în cazul deprinderilor; un alt exemplu, care indică şi uşurinţa cu care pot fi formate unele
asocieri automate, este cel al aversiunilor, reacţiilor negative puternice faţă de anumiţi stimuli. Ele se
formează imediat, la primul contact cu stimulul respectiv, şi apar involuntar de fiecare dată în contact cu
el. Pe de altă parte, ele sunt dificil de eliminat, asocierea automată dintre stimul şi reacţie devenind una
rigidă, stabilă.

7. funcţionează în paralel
Aşa cum am menţionat deja, majoritatea proceselor strategice se desfăşoară secvenţial,
presupunând anumite etape ale prelucrării cognitive care solicită fiecare atenţia individului. Mai mult
decât atât, ele sunt dependente de limbaj, ca sistem de simboluri care mediază manipularea
semnificaţiilor în spaţiul conştiinţei. Deoarece gândurile noastre – mai ales cele asupra cărora este
concentrată atenţia – sunt transpuse în limbaj, secvenţialitatea proceselor strategice derivă şi din faptul
că folosirea limbajului presupune ordonarea ideilor în anumite secvenţe – propoziţii, fraze,
raţionamente.
În contrast, cele automate se desfăşoară în paralel; această capacitate de a funcţiona în timp ce
conştiinţa individului este ocupată cu o altă sarcină – cu un proces strategic – este explicabilă prin alte
caracteristici ale proceselor automate: ele nu sunt conştientizate – deci nu interferează în spaţiul
conştiinţei cu cele strategice şi nu au nevoie decât de un nivel minim de resurse cognitive.

82
 În primele etape ale dezvoltării curentului de cercetare asupra automatizării mentale, diferenţa
dintre acestea şi cele strategice era formulată în termeni de „totul sau nimic”, în sensul că cele automate
erau definite ca având toate caracteristicile enumerate, iar cele strategice – caracteristicile opuse. Totuşi,
studiile ulterioare au arătat că aceste procese exclusiv de un tip sau altul reprezintă doar excepţiile,
puţine la număr. În realitate, majoritatea proceselor care sunt incluse în categoria celor automate nu au
toate caracteristicile enumerate anterior; în accepţiunea curentă, un proces este considerat ca automatizat
dacă are cel puţin una dintre aceste caracteristici. În categoria opusă – a proceselor controlate,
conştiente, strategice – sunt incluse cele care nu au nici una dintre ele.
De exemplu, comportamente complexe cum ar fi condusul automobilului sau scrisul (care fac
parte din categoria deprinderilor) au o serie de calităţi de ordin automat, cum ar fi: eficienţă, procesare
paralelă, viteză, rată redusă de dezvăţare, lipsa conştientizării în detaliu. Pe de altă parte, ele posedă şi
anumite caracteristici ale proceselor strategice, adică ele sunt iniţiate doar cu intenţia individului, iar el
are control asupra acestor comportamente, adică are posibilitatea de a le opri sau modifica.
O ilustrare a conflictului între procesarea strategică şi cea automată este comportamentul în
timpul sarcinii Stroop. Aceasta solicită subiectului să identifice cât mai repede posibil culoarea cu care
este scris un cuvânt, în condiţiile în care acel cuvânt are el însuşi semnificaţia unei alte culori (de
exemplu, cuvântul „roşu” este scris cu albastru). Procesul strategic solicitat în acest caz este cel de
indentificare şi denumire a culorii; el interferează însă cu procesul automat de citire a cuvântului şi de
procesare, în consecinţă, a semnificaţiei sale (numele unei alte culori). Această interferenţă este
evidenţiată de mărirea timpilor de reacţie în această situaţie, subiectul trebuind să îşi depăşească tentaţia
– generată de procesul automat – de a reacţiona la sensul cuvântului pentru a putea reacţiona corect la
culoarea sa.

4.4.2. Originea proceselor automate

Multe dintre procesele automate cu care este înzestrat sistemul cognitiv al tuturor oamenilor
sunt înnăscute. Despre unele dintre acestea, individul ajunge să fie conştient prin observarea propriilor
reacţii în anumite situaţii (de exemplu, teama instinctivă faţă de anumiţi stimuli, cum ar fi cea de
înălţime). Altele, însă, funcţionează fără ca majoritatea oamenilor să le conştientizeze, cum ar fi cele din
aria evaluării automate a atractivităţii fizice a altora pe baza simetriei faciale şi corporale (Rhodes,
2006).

83
 Pe lângă setul de asocieri automate programate genetic, există şi altele formate în cursul vieţii.
Mecanismul lor de generare este cel al exersării sau producerii unei reacţii în mod repetat (în mod
intenţionat sau nu) în aceleaşi condiţii (Bargh & Chartrand, 1999). Deci, procesele automate modelează
regularităţile reacţiilor individului faţă de anumiţi stimuli. Reacţiile emoţionale automate la întâlnirea
unei persoane cunoscute, de exemplu, se formează prin repetarea unei anumite stări afective în situaţiile
în care ea a fost prezentă împreună cu noi. În general, oamenii nu sunt conştienţi de toate reacţiile lor
(cognitive, afective, motivaţionale, comportamentale) pe care şi le-au automatizat de-a lungul timpului.
Totuşi, ele există şi îi influenţează procesarea mentală, iar rolul lor este cel de a-i uşura adaptarea la
mediu: posedând acest set de reacţii prestabilite, el nu mai trebuie să ia decizii conştiente cu privire la
toţi stimulii din jur. Aceste decizii sunt stocate în sistemul său cognitiv, ceea ce îi permite să îşi
orienteze atenţia doar spre cele mai relevante elemente noi ale situaţiei. De exemplu, în timpul
conducerii unui automobil, automatizarea acţiunilor îi permite şoferului să aibă resursele cognitive
necesare pentru a reacţiona rapid la eventualele pericole. Deci, automatizarea mentală are, la nivel
global, un rol adaptativ; procesele automate servesc ca “asistenţi mentali” ai procesării cognitive,
uşurându-i prelucrarea informaţiilor în situaţiile pe care le întâlneşte şi eliberând capacitatea sa mentală
pentru a se putea ocupa conştient de sarcinile noi, care sunt de obicei mai importante pentru el decât cele
deja automatizate.
În fine, o serie de procese automate sunt declanşate de simpla activare mentală a unui concept
corespunzător; de exemplu, activarea subliminală a unor concepte care se referă la un anumit mod de
comportare – cum ar fi „agresiv” (Bargh et al., 1996) – induce tendinţa de a produce acel comportament.
În acest caz, procesarea automată se realizează în virtutea unor scheme cognitive şi a asociaţiilor dintre
reprezentările cognitive şi tendinţele comportamentale; ele fac obiectul următoarei secţiuni, vizând
declanşarea proceselor automate.

84
 Bibliografie de elaborare a cursului

- Baddeley, A. (2002). Is Working Memory Still Working? European Psychologist, 85-97

- Baddeley, A., Eysenck, M.W., & Anderson, M. (2009). Memory. (cap 3 – Working Memory)
- David, D., Prelucrări inconştiente de informaţie , Bucureşti/Cluj, Editura Tritonic, 2004
- Dienes, Z. and Seth, A. (2015) Consciousness: conscious versus unconscious processes. In: Davey, Graham
(ed.) Introduction to Psychology. Wiley, Chichester.
- Eysenck, M. W., & Keane, M. T. (2010). Cognitive psychology: A student's handbook. Taylor & Francis (6th
edition)
- Miclea, M. Psihologie cognitivă, Modele teoretico-experimentale, Iaşi, Editura Polirom, 2003
- Opre, A., Inconștientul cognitiv: modele teoretice, suport experimental și aplicații (ediţia a II-a revăzută şi
adăugită), Iaşi, Editura Polirom, 2012
- Rusu, E.C., Psihologie cognitivă, Ediția a 3-a, București, Editura Fundația România de Mâine, 2008
- Sternberg, R. & Sternberg, K. (2011). Cognitive psychology. Cengage Learning (6th edition).
- Wills, Frank, Psihoterapie & Consiliere cognitiv-comportamentală, Bucureşti, Editura Herald, 2012
- Dienes, Z. and Seth, A. (2015) Consciousness: conscious versus unconscious processes. In: Davey, Graham
(ed.) Introduction to Psychology. Wiley, Chichester.
- Eysenck, M. W., & Keane, M. T. (2010). Cognitive psychology: A student's handbook. Taylor & Francis
(6th edition)
- Opre, A., Inconștientul cognitiv: modele teoretice, suport experimental și aplicații (edi -Rusu, E.C.,
Psihologie cognitivă, Ediția a 3-a, București, Editura Fundația România de Mâine, 2008
- Sternberg, R. & Sternberg, K. (2011). Cognitive psychology. Cengage Learning (6th edition). ţia a II-a
revăzută şi adăugită), Iaşi, Editura Polirom, 2012
- Holdevici, I., Tratat de psihoterapie cognitiv- comportamentală, București, Editura Trei, 2011 Friedberg, R.
D.
- Tehnici de terapie cognitivă pentru copii și adolescenți, Cluj- Napoca, Ed. A.S.C.R., 2013

85