Funcțiile principalelor arii corticale

Emisfericitatea

Cortexul este o vastă zonă de recepție, de comandă și control, dar și de integrare a

impulsurilor. Din acest punct de vedere putem vorbi de cortex somato-senzorial și de cortex
motor (efector).
Ariile corticale se împart în 4 lobi: frontal, parietal, occipital și temporal.
Structura scoarței cerebrale diferă de la o zonă la alta ca grosime, ca densitate
celulară, ca orientare a celulelor sau ca număr al acestora, iar în funcție predominanța
celulară, anumite arii pot fi considerate motorii, senzoriale sau de asociație.
Lobul frontal este locul anamorfic al conștiinței de sine și cea mai evoluată
componentă a creierului uman. Are trei sectoare funcționale majore: cortexul motor primar,
cortexul premotor si cortexul prefrontal.
Cortexul motor: hommuculus-ul motor este o schemă în care este reprezentat fiecare
segment osteo-muscular al corpului, corespunzător importanței pe care o are în realizarea
mișcărilor voluntare instrumentale (adică a praxiei). Leziunile localizate la nivelul acestei
zone afectează capacitatea de a realiza mișcări intenționate (hemipareze, hemiplagia,
apraxiile, epilepsie motorie).
Cortexul premotor este implicat în integrarea abilitaților motorii și în secvențele
acțiunii de învățarea, inițierea și programarea mișcărilor corpului. Are rol în integrarea
vizualo-motorie și în activitatea posturală. La nivelul ariei 6 se închide feedback-ul
kinestezic, mecanism de optimizare a caracteristicilor mișcării (amplitudine, direcție,
traiectorie, formă, viteză etc).
Aria lui Broca este situată în girusul frontal inferior și posterior și este responsabilă
de controlul vorbirii voluntare. Afazia motorie Broca reprezintă tulburări paroxistice de
vorbire, tulburări tranzitorii de vorbire (afemie sau chiar mutism, tulburări în inițierea
vorbirii, alterarea ritmului tempoului vorbirii, adecvării acesteia la conținutul informațional.
Cortexul prefrontal este porțiunea cea mai rostrală a lobului frontal, caracterizată prin
implicarea ei în funcțiile cerebrale cognitive și emoționale. Ocupa aproximativ 1/3 din
întregul cortex cerebral uman și are o dezvoltare superioară față de zonele similare ale altor
animale, fiind zona care conștientizează emoțiile și le oferă girul rațiunii. Zona prefrontală
stângă este activată de emoțiile pozitive, iar cea dreaptă de cele negative.
Cortexul prefrontal este important pentru gândirea abstractă; aceasta nu poate fi
adoptată de pacienții cu leziuni frontale, ei fiind deficitari în utilizarea erorilor în scopul
ghidării comportamentului lor. Este important de asemenea în activitatea de planificare:
activitatea umană conștientă necesită o listă de obiective și un set de acțiuni. De asemenea,
memoria de lucru este plasată in cortexul prefrontal.
Cortexul prefrontal are mai multe regiuni. Cortexul prefrontal lateral: regiunea
medio-laterală a cortexului prefrontal drept este implicată în monitorizarea informației
recuperată din memoria episodică; convexitatea prefrontală inferioară este implicată în
procesele legate de semnificația comportamentală a stimulilor în recompensă. Cortexul
prefrontal medial este implicat în mod specific în coordonarea bimanuală, atenția sarcinilor
cognitive, modelarea trezirii corpului, memoria spațială, mișcări, soluționarea conflictelor,
extragerea informațiilor din memoria de lungă durată, în percepția durerii și în medierea
răspunsului emoțional inițiat de percepția acestuia. Cortexul orbito-frontal este implicat în
funcțiile autonome, emoționale, de inhibiție a răspunsului și de semnificație a stimulului.
Are un rol semnificativ în comportamentul social și emoțional și în formarea noilor date de
memorie. Este implicat de asemenea și în prelucrarea gustativă și olfactivă. Leziunile la acest
nivel pot produce modificări de personalitate, indiferență, iritabilitate și comportament
impulsiv.
Lobul temporal se află sub osul temporal, delimitările față de lobii parietal și occipital
neavând repere precise. Are 3 circumvoluții: superioară (T1), medie (T2) și inferioară (T3).
Aici găsim ariile auditive și proiecțiile vizuale. Lezarea temporală anterioară în emisfera
stângă provoacă deficite în găsirea numelor proprii, iar în emisfera dreaptă dau deficiențe în
denumirea expresiilor faciale; leziunile bilaterale dau anomie și deficit de memorie
retrogradă. Lezarea regiunii mediale stângi provoacă memorie săracă pentru informații non-
verbale noi. Lezarea lobului temporal inferior duce la prosopagnozie.
Hipocampusul și amigdala fac parte din sistemul limbic, structura care procesează
emotivitatea, cu rol a lua o decizie rapidă: apărare, fugă sau atac. Funcțiile posibile ale
hipocampusului sunt (Duvernoy, 2005): învățare și memorie, reglarea comportamentului
emoțional, unele aspecte ale controlului motor, reglarea funcțiilor hipotalamice. Hipocampul
este implicat în toate sistemele memoriei declarative.
Din psihopatologia lobilor temporali menționez: agnozia auditivă, prosopagnozia,
tulburări ale sferei afective și emoționale, tulburarea funcției mnezice, tulburarea gândirii, a
comportamentului, a percepției timpului, vestibulare și de echilibru, olfactive, a ritmului
somn-veghe, epilepsia temporală.
Lobul parietal este posterior lobului frontal și în interacțiune cu acesta alcătuiește
mecanismul principal de integrare a proceselor cognitive superioare.
Cortexul somatosenzorial: percepția tactilă se referă la abilitatea noastră de înțelege
informația obținută prin atingere. Din psihopatologia lobilor parietal amintesc astereognozia,
epilepsia somato-senzorială, epilepsia reflexă, sindromul Gerstmann, asimbolia la durere,
tulburarea orientării în spațiu și a constructivității obiectuale, apraxia constructivă, apraxia
de îmbrăcare, tulburarea operațiilor logico-gramaticale, acalculie, tulburări ale gustului.
Lobii occipitali, legați de prelucrarea și integrarea informației vizuale, are de
asemenea și o funcție cognitivă. Centrul vederii a fost plasat sub emisferele celebrale, în
ventriculii laterali, în trunchiul cerebral în corpul pineal. Aria 17, centrul experienței vizuale
elementare, reprezintă nucleul analizatorului optic, realizează integrarea modală primară,
concretizată prin capacitatea de a avea senzații vizuale. Ariile 18 și 19 realizează integrarea
secundară, numita obiectuală sau sintactică.
Din fiziopatologia lobilor occipitali amintesc tulburarea percepției formei,
dimensiunilor și mișcărilor obiectelor, palinopsia, agnozia vizuală, cecitatea corticală,
acromatopsia, anomia culorilor, epilepsie occipitală, neglijarea câmpului vizual.
Corpul Calos este marea comisură transversă a creierului care conectează cele două
emisfere și formează tavanul ventriculilor laterali. Ariile somatice și senzitive sunt conectate
prin cele controlaterale, dar ariile legate de mâna si picior sunt lipsite de conexiuni colosale
comisurale. Inteligența nu este activitatea unei regiuni cerebrale dedicate, ci a mai multora,
interconectate. Mărimea și eficiența conexiunilor dintre regiunile conectate au cea mai mare
influență asupra inteligenței cuiva. Integritatea și densitatea materiei albe și grosimea
corpului Calos sunt indicatori credibili ai inteligenței.
Emisfericitatea este un termen ce desemnează specificitatea funcțională a unei
emisfere cerebrale. În anumite condiții, una din emisfere lucrează mai mult decât cealaltă.
Emisfericitatea nu înseamnă ruptura sau independența celor doua emisfere, ci
dimpotrivă, ele se informează reciproc în mod constant, permițând o acțiune coordonată în
totalitate. Funcțiile senzo-motorii sunt comandate de fiecare emisferă direct și încrucișat.
Fiecare emisferă comandă jumătatea de corp opusă, având aceleași funcții și roluri, ceea ce
nu se întâmplă în cazul gândirii, limbajului etc.
Emisfera stângă este responsabilă de ceea ce spunem; se referă la limbaj scris, calcul
logic, raționament, capacitatea de analiză și abstractizare, grija de a proceda metodic,
preferințe pentru detalii și nu pentru ansamblu, prezentarea logică a faptelor, relații cauza-
efect. Trăsătura tipica pentru emisfera stângă este abordarea rațională, metodică, cu
înlănțuire logică.
Emisfera dreaptă este universul gândirii fără limbaj, al înțelegerii non-verbale, al
recunoașterii formelor, al percepției spațiale. Ea privește stilul de manifestare a unei
persoane, dă tonul și intonațiile vocii, este apreciată ca locul ritmului, al muzicii, imaginii și
imaginației. Este universul visului, al culorii, al vederii în relief. Informațiile de aici se referă
la culori, analogii, structuri, scheme. Sarcina ei este să sintetizeze și să exprime experiența
noastră într-o imagine. Modalitățile ei de exprimare sunt non-verbale, imaginația și intuiția
fiind funcțiile ei dominante, fapt pentru care e socotită sediul competenței artistice.