Nutritie, curs 10, 11.05.

2010

2.Graminee furajere

Ca si leguminoasele, acestea sunt perene sau anuale.

2.1.Cele perene: - cele mai cunoscute, cultivate sunt la ora actuala raigras-ul
Italian si cel englezesc, pe suprafete mai mici se mai cultiva golomatul,
paiusul, firuta, timoftica.
a)Raigras-ul Italian (Lolium multiflorum) – cea mai cultivate
graminee perena, datorita productivitatii foarte mari, rezista eficient in
cultura circa 2 ani, dupa care productia scade evident (exista si o varianta
anuala a acestei plante). In afara productivitatii foarte mari se mai remarca
printr-o usurinta mare de crestere si de regenerare. Se implanteaza foarte
bine in sol, este insa mai sensibila la seceta si frig fiind o planta de origine
mediteraneana. Cel mai adesea raigras-ul italian se cultiva singur, in cultura
pura fiind o planta de talie relativ mare. Se poate utiliza in hrana erbivorelor,
fie ca nutret verde, fie ca fan fie ca siloz. Sub aspectul valorii nutritive se
remarca printr-un bun echilibru intre energie si proteina. Valoarea energetica
fiin de circa 0,8 – 0,85 UFL/ Kg SU, iar valoarea proteica de 150-160
gPB/Kg SU.
b)Raigras-ul englezesc (Lolium perenne), iara de gazon – este o
graminee perena clasica, rezistand eficient in cultura circa 4 ani, are o
productivitate ceva mai scazuta decat raigras-ul italian, este foarte sensibila
la seceta, deoarece este adaptata la climatul oceanic, umed. Se poate cultiva
atat in cultura pura cat si in amestec cu leguminoase perene, in special cu
trifoiul alb. Este o excelenta planta de pasune, aceasta fiind de altfel
principala forma de folosinta. Se poate transforma si in siloz, dar si in fan cu
specificatia ca uscarea este mai greoaie, in special a tulpinilor. Sub aspectul
valorii nutritive, se poate spune ca atat valoarea nutritiva energetica, cat si
cea proteica sunt asemanatoare cu cele prezentate la raigras-ul italian.
c)Golomatul (Dactylis glomerata) – este o graminee perena foarte
bine adaptata conditiilor Romaniei, fiind rezistent in special la seceta. Se
poate exploata o durata mare de timp, chiar 5-6 ani. Productivitate mai
scazuta decat raigras-ul, ca de altfel si valoarea nutritiva mai ales in stadii
avansate de vegetatie. Se poate cultiva atat singur cat si in amestec cu unele
leguminoase perene, in special cu lucerna cu care formeaza o combinatie
valoroasa.
d) Paiusul (Festuca sp.) – are doua varietati : paiusul de livada si
paiusul inalt.
 Cel de livada, de talie mai mica are o buna putere de regenerare si o
productivitate medie. Se poate cultiva atat singur cat si in amestecuri. Se
preteaza foarte bine la pasunat.
Cel inalt, de talie mai mare, se poate exploata atat prin pasunat cat si
prin transformarea in fan sau siloz. Se poate cultiva singur sau in amestecuri.
e) Firuta (Poa pratensis) - este gramineea perena care creste in toate
regiunile, de la stepa la munte, are un ritm mai lent de crestere de aceea nu
se recomanda a se cultiva in amestecuri pentru ca este dominata de celelalte
plante. (Cea mai buna iarba de gazon)
f) Timoftica (Phleum sp.) – se remarca fata de celelalte graminee
perene prin faptul ca creste in special in regiunile mai umede. Se poate
cultiva atat singura cat si in amestec cu unele leguminoase perene, in special
pentru infiintarea pajistilor temporare.

2.2.Cele anuale: sunt cultivate pe suprafete mari, in special pentru

productivitatea lor ridicata. Cea mai cunoscuta graminee anuala este
porumbul, urmat de sorg, secara, orz, ovaz, grau.
a) Porumbul (Zea mais) – este la ora actuala una dintre cele mai
cultivate plante, inclusiv pentru scop furajer. Se poate spune ca in ultimii 30-
40 de ani, porumbul ca nutret verde sau ca siloz a produc o adevarata
revolutie in modul de hranire al animalelor erbivore. Porumbul cultivat
pentru nutret verde sau pentru siloz face parte din soiuri diferite decat cele
cultivate pentru boabe. Cu talie mai inalta, cu masa foliara mai bogata. Sub
aspectul compozitiei se remarca printr-un continut foarte ridicat in amidon,
si glucide solubile, este insa mai sarac in proteina si in unele minerale mai
ales in calciu. La o asemenea compozitie chimica porumbul planta intreaga
are o valoare energetica mare prinre nutreturile de volum apropiata de cea a
concentratelor. 0,90 – 0,95 UFL/ Kg SU, valoarea proteica mai scazuta 75-
85 g PB/Kg SU.
Fata de celelalte graminee anuale se remarca si prin faptul ca gradul
de ingestibilitate si de digestibilitate nu se modifica pe masura avansarii
plantelor in vegetatie, atata timp cat plantele se mentin verzi, acest lucru face
ca digestibilitatea sa fie ridicata si constanta indiferent de stadiul de
vegetatie. Porumbul planta intreaga se poate folosi in hrana erbivorelor fie
ca nutret verde, fie ca siloz foarte rar se transforma in fan. Daca este folosit
ca nutret verde, se recomanda a se recolta pana cand boabele stiuletelui au
ajuns in stadiul de lapte-ceara (25-30% SU la nivelul intregii plante). Daca
va fi utilizat ca siloz, se recomanda a se recolta fie cand boabele stiuletelui
sunt in stadiul de lapte-ceara, fie in stadiul de ceara, asta insemnand cam 30-
35% SU la nivelul intregii plante. Avand un pronuntat dezechilibru energo-
proteic nu se recomanda a se folosi singur ci in combinatie cu o leguminoasa
cu un raport energo-proteic invers.
b)Sorgul - are doua varietati : sorgul furajer (Sorghum vulgare) si
iarba de Sudan (Sorghum sudanense). Ca si porumbul, si spre deosebire de
celelate graminee anuale sorgul este o planta de talie mare, in privinta careia
se aseamana cu porumbul – planta inalta. Se asemeamana cu porumbul si in
privinta compozitiei si a valorii nutritive. Ca un caz particular trebuie
mentiona faptul ca sorgul la inceputul vegetatiei (sub 40-50 cm inaltime) are
un potential toxic evident. Aceasta datorita glicozizilor cianogeni pe care ii
contine si care ajunsi in organism se transforma in acid cianhidric recunoscut
pentru toxicitatea sa. Pe masura cresterii plantelor concentratia in glicozizi
cianogeni scade, aceasta scade si daca sorgul este transformat in fan.
c) Secara ( Secale cereale) – este printre primele plante care pot fi
utilizate ca nutret verde primavara, la inceputul lunii mai. Se mai remarca
prin faptul ca dupa inflorire tulpina se lignifica puternic, planta devenind
greu consumabila, dar si pentru ca in stadii tinere de vegetatie, mai ales daca
este udata sau cu roua pe ea, poate provoca tulburari digestive. Se
recomanda sa se evite acest lucru, si in plus la consumul maxim sa se ajunga
treptat.
d)Orzul (Hordeum vulgare) si Ovazul (Avena sativa) – ambele se pot
cultiva atat singure si consumate ca nutreturi verzi sau silozuri sau in
amestecuri cu leguminoase anuale cu care formeaza borceag-uri.
e)Graul (Triticum sp.)– ca nutret verde se foloseste foarte putin,
pentru ca este cultivat in scopul obtinerii de boabe. Se cultiva doua varietati
de grau : pentru panificatie (Triticum durum) si pentru uz furajer (Triticum
aestivum).

3. Silozurile « muraturile pentru animale »

Insilozarea este procesul de consevare al plantelor verzi in mediu

umed anaerob prin intermediul fermentatiilor.

3.1.Fermentatiile din silozuri – plantele cosite si care urmeaza sa fie

insilozate, continua sa respire atata timp cat ele dispun de oxigen si se afla in
mediu umed, insa respiratia se traduce prin degradarea zaharurilor, mai
precis prin transformarea lor in apa, dioxid de carbon si caldura. De aceea
respiratia plantelor trebuie oprita cat mai repede pentru a evita pierderi mari
de substante nutritive. Acest lucru se realizeaza prin tasarea si inchiderea
silozurilor. Plantele supuse insilozarii au pe suprafata lor numeroase
microorganisme care se multiplica cu atat mai mult cu cat conditiile sunt mai
favorabile. Aceste microorganisme se hranesc cu continutul celular al
plantelor si produc anumite tipuri de fermentatii. Cele mai cunoscute fiind
cele lactice, acetice, butirice si alcoolice.
Fermentatiile lactice – sunt produse de lacto-bacili. Au loc doar in
mediu anaerob, in urma acestor fermentaii rezulta acid lactic, cel care
determina scaderea pH-ului si o buna calitate a silozurilor. Aceste
fermentatii incep din a treia zi de insilozare - continua circa doua saptamani
dupa care se stabilizeaza. Bacteriile lactice, cele care produc aceste
fermentatii, sunt clasificate in homo si hetero – fermentatile. Cele
homofermentative descompun practic zaharurile numai in acid lactic, cele
heterofermentative alaturi de acid lactic mai produc bioxid de carbon, alcool,
fiin prin urmare mai ineficiente decat precedentele. Cu cat un siloz contine
mai mult acid lactic cu atat calitatea sa este mai buna.
Fermentatiile acetice (Coli) – produse de bacterii din genul Coli. Sunt
primele care actioneaza in masa plantelor insilozate chiar si in mediu aerob.
Pe masura scaderii pH-ului in silozuri ca urmare a producerii de acid lactic
fermentatiile acetice tind catre suprimare. Bacteriile acetice actioneaza
asupra zaharurilor si produc in principal acid acetic – cel care in cantitati mai
mari determina acrirea silozurilor. De asemenea bacteriile acetice actioneaza
si asupra proteinelor degradandu-le pana la stadiul de amoniac si scazand
astfel valoarea proteica a silozurilor. Se considera ca un siloz este de buna
calitate daca contine cantitati cat mai mici de acid acetic.
Fermentatiile butirice (Clostridium) – produse de bacterii din genul
Clostridium. Ataca si degradeaza atat acidul lactic, atat zaharurile simple cat
si proteinele. In urma degradarii proteinelor rezulta amoniac dar si unele
amide (cadaverina, putrescina) – nume care sugereaza faptul ca acestea
conduc la degradarea calitatii silozurilor si la efecte toxice potentiale. Acidul
butiric este produsul final al acestor fermentatii. Un siloz trebuie sa contina
cantitati cat mai mici de acid butiric.
Fermentatiile alcoolice – sunt produse de drojdii, cea mai cunoscuta
Saccharomyces. In urma fermentaiilor alcoolice care se desfasoara in mediu
aerob (favorizeaza astfel fermentatiile lactice) rezulta in principal alcool
etilic, in cantitati mici, care imprima silozului un gust si o aroma placute ( a
mere tinute intr-un depozit de mere).

3.2.Factori care influenteaza calitatea silozului

1. Continutul plantelor in glucide usor solubile – cu cat plantele au un

continut mai mare in glucide usor solubile (substratul nutritiv al bacteriilor
lactice) cu atat calitatea silozurilor va fi mai buna si plantele se insilozeaza
mai usor. Din acest punct de vedere porumbul, cu un continut ridicat in
glucide usor solubile, este o planta usor insilozabila. La polul opus este
lucerna, avand un continut scazut in glucide usor solubile, este o planta greu
insilozabila => solicita folosirea aditivilor de insilozare. In afara de specia
plantei, continutul in glucide usor solubile mai este influentat de : stadiul de
vegetatie (mai mare la inceput) de ciclul de vegetatie (mai mare la ciclul 1)
de sezon (mai mare primavara) de folosirea ingrasamintelor chimice ( mai
mic la folosirea ingrasamintelor cu azot).
2. Continutul plantelor in SU – pentru ca procesele fermentative sa
decurga normal plantele trebuie sa aiba un anumit continut in substanta
uscata. Daca continutul in SU este prea mic sunt favorizate fermentatiile
acetice => silozul se acreste, in plus proteinele trec in solutie si se scurg la
baza silozului consemnandu-se pierderi. Daca continutul plantelor in SU este
prea mare tasarea se face ineficient si sunt favorizate fermentatiile nedorite,
inclusiv cele butirice asa incat se apreciaza ca plantele supuse insilozarii
trebuie sa aiba un continut in SU intre 25% si 45%. Mai precis intre 25-35%
SU pentru asa zisele silozuri clasice si 35-45% pentru asa zisele semi-
silozuri.
3. Tocarea, tasarea si invelirea silozurilor
Tocarea are dublu scop: eliberarea sucului celular si sa permita o mai buna
tasare pentru a crea mediu anaerob. Porumbul se recomanda a fi tocat la
dimensiuni de circa 1 cm, iar celelalte plante la 2-3 cm.
Tasarea se face cu ajutorul tractoarelor fie cu roti fie cu senile (pentru
silozurile mari). Are ca scop creerea unui mediu anaerob in siloz.
Invelirea – dupa tocare si tasare, silozurile se invelesc in folii de plastic
pentru mentinerea mediului anaerob.
4. Folosirea aditivilor de insilozare – in scopul imbunatatirii calitatii
silozurilor se folosesc unii aditivi, care pot fi chimici sau biologici. Cel mai
cunoscut si folosit aditiv chimic este acidul formic, folosirea acestuia a
condus intradevar la imbunatatirea calitatii silozurilor, insa este privit cu
oarecare retinere, pentru ca este chimic, si pentru ca are o anumita
« agresivitate » fata de oameni. La ora actuala cei care se folosesc sunt
aditivii biologici, reprezentati in special de : bacterii lactice si enzime. Este
evident faptul ca daca intr-un siloz se inoculeaza bacterii lactice creste
cantitatea de acid lactic si implicit creste si calitatea lui. Enzimele precum :
celulazele si hemicelulazele se folosesc pentru degradarea peretilor celulari
ai plantelor dar cu efecte indirecte si asupra calitatii silozurilor.