Symposion 18 PDF

ACADEMIA ROMÂNĂ,
FILIALA IAŞI
Institutul de Cercetări Economice şi Sociale
„Gh. Zane”
Symposion
Revistă de Ştiinţe Socio–Umane
Tomul IX, Numărul 2 (18), 2011
Consiliul editorial
Redactor şef: Acad. Teodor Dima
Membri: Marin Aiftincă, Alexandru Boboc, m.c. al Academiei Române,
Cristian Bocancea, Cătălin Bordeianu, Mariana Caluschi, Ana
Gugiuman, Adrian Paul Iliescu, Bogdan Olaru, acad. Alexandru
Surdu, Doru Tompea, acad. Gheorghe Vlăduţescu
Colectivul redacţional
Secretar general de redacţie: Vasile Pleşca

Secretar de redacţie: Aurora Hriţuleac
Redactori: Codrin Dinu Vasiliu, Eugen Huzum,
Cătălina Daniela Răducu, Dan Sîmbotin
Culegere computerizată: Magdalena Lazăr
Coperta: Codrin Dinu Vasiliu
Symposion
© 2011, Institutul de Cercetări Economice şi Sociale „Gh. Zane”, Iaşi
All Rights Reserved
ISSN-1584-174X
E-mail: symposion@ices.ro
http://www.symposion.ices.ro
Adresa: Str. Teodor Codrescu, nr. 2, 700481, Iaşi
Tel: 0332 106 507
Acest număr apare sub egida Editurii Academiei Române, Calea 13 Septembrie
nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, Tel. 40213188146, 40213188106, Fax:
40213182444, E-mail: edacad@ear.ro, Adresă web: www.ear.ro
CUPRINS
Istoria filosofiei
Bogdan CREŢU, „Teosofia” lui Dimitrie Cantemir. Câteva influenţe bizantine................... 259
Vlad Vasile ANDREICA, Înţelegerea temporală a modalităţii în cadrul teismului
neoclasic..................................................................................................................................... 267
Livia BACIU, Procedura cercului sau „închiderea care se deschide”..................................... 275
Logică, epistemologie
Teodor DIMA, Francis Bacon, iniţiator al metodei euristice moderne................................. 285
Crăiţa Ioana FLORESCU, Semnificaţia expresiilor logice. Semantică, logică şi
interpretare................................................................................................................................ 297
Richard DAVID–RUS, The Debate on Scientific Explanation in Philosophy of Science:
An Ordering Attempt............................................................................................................... 321
Oana GHINEŢ, Controverse logice și filosofice asupra silogismului..................................... 335
Psihologie
Dana Maria BICHESCU-BURIAN, Extrem Stress and Recovery: Effective
Psychotherapeutic Approaches................................................................................................ 353
Marinela RUSU, Efecte pozitive ale gândirii negative............................................................ 367
Alexandru SAVA, Aspectul psihologic în înţelegerea comportamentului infracţional........ 379
Știinţe sociale și politice
Cristina CÎRTIŢĂ-BUZOIANU, L’analyse de l’image de l'acteur politique dans la presse
centrale...................................................................................................................................... 391
Codruţa Liana CUCEU, Sfera publică, tehnologie și democraţie transnaţională.................. 401
Eugen HUZUM, Critica teoriilor ideal(ist)e ale dreptăţii sociale. Cazul Amartya Sen......... 415
Simion BELEA, La percezione della discriminazione tra gli immigrati romeni presenti a
Roma e provincia...................................................................................................................... 429
Silvia POPESCU, Comunicarea interculturală……………………………………………… 447
Viorel ROBU, Se poate vorbi de o criză a familiei româneşti?............................................... 457
Liviu GAVRILESCU, Distorsiuni ale mediului etic şi percepţii asupra corupţiei................. 471
Loredana HUZUM, Idealul accesului egal la îngrijire medicală. O investigaţie critică........ 483
Anca-Iuliana ȘIPOTEANU, Modificări în structura populaţiei active ocupate pe sectoare
de activitate în regiunea de dezvoltare nord-est la recensămintele din 1992 şi 2002........... 507
Ionel Ciprian ALECU, Utilizarea numerelor fuzzy în evaluarea calităţii serviciilor sociale... 521
Vasile PLEȘCA, Adevăruri absolute și limite ale cunoașterii................................................. 533
Eseu
George FOCA-RODI, La început a fost cuvântul?.................................................................. 541
Opinii despre cărţi
Livia BACIU, Aldo Marroni, L’arte dei Simulacri – Il demone estetico di Pierre
Klossowski................................................................................................................................. 551
Informaţii pentru autori........................................................................................................... 559
ISTORIA FILOSOFIEI
„TEOSOFIA” LUI DIMITRIE CANTEMIR.
CÂTEVA INFLUENŢE BIZANTINE1
Bogdan CREŢU*
Abstract: In his first works, written when he was 25 and 27, the ethics treatise
The Struggle between the Wiseman and the World and „metaphysical” treatise
entitled Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago; Demeter Cantemir pleads
not only for the way of revelation (that is the direct contact with God) as the
only available method of knowing the most important truths, but also for the
method of experience-control. He rejects any non-christian source, he blames
Aristotle as a „prince of darkness”. His attitude is so radical, that he is much
closer to that of the Byzantine theologians, who blamed philosophy for all the
evil in the world.
Keywords: Byzantine theology, radicalism, Cantemir, religious thinking
Primele scrieri ale lui Dimitrie Cantemir au stârnit adesea comentarii entuziaste, fiind
considerate primele încercări de fiolosofie din cultura română. O simplă inventariere a
tipăriturilor din spaţiul românesc de la finele secolului al XVII-lea şi începutul celui
de al XVIII-lea poate contura o imagine despre ideile care circulau în lumea
românească: este vorba, într-o proporţie covârşitoare, de scrieri religioase, teologice,
morale. Pentru a avea o şansă să se remarce într-un astfel de context, tânărul principe
era obligat să intre în joc şi să respecte regulile, elaborând lucrări cu specific religios,
ortodox. Tipărirea, în 1698, la numai 25 de ani, a unei lucrări cum este Divanul
trebuie interpretată nu doar ca o dorinţă de a-şi demonstra erudiţia, ci şi ca un gest
menit să sprijine ambiţiile politice ale tânărului principe. Virgil Cândea, eminentul
editor al operelor lui Cantemir, este cel care propune o ipoteză îndrăzneaţă, dar nu
lipsită de temei: conform mentalităţii epocii sale, beizadeaua s-a grăbit să tipărească
lucrarea, cu mult fast, pentru a-şi construi o imagine cât mai favorabilă care să îi
slujească scopurilor sale politice: „Divanul se datoreşte unei dorinţe mari de a scrie şi
publica o carte, dorinţă cum nici un autor român nu mai nutrise la o vârstă atât de
1 ACKNOWLEDGEMENT: This paper was made within The Knowledge Based Society Project supported
by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the
European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815.
* Bogdan Creţu, PhD, este bursier post-doctoral, Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe
Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, Academia Română, Filiala Iaşi.

Symposion
tânără, şi cu scopul vădit de a-şi stabili o reputaţie culturală, ca Dimitrie Cantemir.”2
Propunând, aşadar, un caracter de manifest politic acestei scrieri, Virgil Cândea
detaliază strategia lui Cantemir:
„Prima sa carte trebuia deci să se adreseze cititorilor de-acasă, pentru a atesta – în
română şi greacă – însuşirile autorului său: un domn creştin, respectuos al
tradiţiilor religioase dominante în societatea vremii, iscusit în arta scrisului,
erudit – de la Biblie şi Sfinţii Părinţi, până la clasicii greci şi romani, sau înţelepţii
orientali. Cartea avea să-i răspândească odată cu titlul domnesc (Ioan Dimitrie
Cantemir-Vodă) şi certificatul de cărturărie semnat de un învăţat cunoscut în
lumea grecească, Ieremia Cacavelas, publicat în fruntea volumului.”3
Prin urmare, lucrarea, care este una de morală creştină, este alcătuită după un model
familiar cititorului român şi se străduieşte să respecte valorile consacrate în acest
spaţiu cultural dominat de gândirea religioasă. În Divanul..., Cantemir a folosit, în
mod ostentativ, surse dintre cele mai amestecate, creştine şi precreştine, orientându-le
însă, în spiritul unei tradiţii a raţionalismului cretin care începea să se cristalizeze în
Răsăritul Europei, într-o direcţie a moralei ortodoxe.
Ceea ce atrage atenţia în această scriere de tinereţe, dincolo de mesajul său
conformist, este orientarea diversificată a surselor folosite. De la scrierile canonice ale
ortodoxiei, la filosofia antichităţii greceşti, de la scriitorii latini, la cei orientali, de la
stoici la protestanţi, totul se amestecă într-un creuzet al gândirii cantemiriene care dă
semne că numai forţată de împrejurări acceptă corsetul dogmatic. În plus, preferinţa
pentru unitarianul Andreas Wissowatius poate părea şi ea stranie în epocă. Pentru
Cantemir nu conta natura argumentelor sale, ceea ce importa era faptul că el le folosea
pentru a susţine superioritatea valorilor spirituale, creştine, faţă de cele vremelnice,
lumeşti. Deşi condimentat cu argumente păgâne şi chiar eretice, mesajul său este unul
ortodox. Dan Bădărău are, astfel, dreptate să conchidă că Divanul „nu este o carte
bisericească, ci o carte a unui laic, scrisă de pe poziţiile eticii creştine şi stoice în
scopuri educativ-morale în cadrul societăţii feudale.”4
Dan Horia Mazilu propune şi el o interpretare „actualizată” a hotărârii pripite
(sau, în orice caz, în dezacord cu toate cutumele epocii) de a tipări lucrarea. Ea ar
echivala cu ceea ce astăzi este o lucrare de doctorat. Susţinerea „publică” îi facilita
feciorului de domn intrarea într-o elită şi îi asigura respectul şi, eventual, susţinerea
2 Virgil Cândea, „Studiu introductiv,” la vol. Dimitrie Cantemir, Opere, Vol. I (Bucureşti: Editura
Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, 2003), 17.
3 Cândea, „Studiu,” 19-20.
4 Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir (Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare
Române), 1964, 125.
260
Symposion
altor cărturari. Ceea ce nu înseamnă că lucrarea se vrea o simplă compilaţie, încropită
5
sub presiune şi folosită ca trambulină politică. Dimpotrivă, documentarea este

serioasă, presupune mult efort, dacă nu de căutare a surselor, atunci de sistematizare a
informaţiei culese din diferite florilegii care circulau în epocă. Propunând clasica
dezbatere între Înţelept şi Lume, între Suflet şi Trup, căutând rezolvări creştine
pentru dilemele omului, Cantemir se înscrie într-un curent dominant în cultura scrisă
a epocii, cel al gânditorului creştin care se foloseşte de instrumentele filosofiei pentru
a căuta argumente de susţinere a dogmei ortodoxe. Filosofia sa devine teosofie, etică
religioasă. Acelaşi Dan Horia Mazilu are dreptate să vadă în autorul Divanului... „un
gânditor ortodox (un «mistic» – ar zice apusenii) care a refuzat însă asceza. Ispitele
«lumii» nu trebuie evitate prin depărtarea de lume, ci printr-un trai aflat sub semnul
virtuţii.”6
În a doua lucrare de filosofie, scrisă în 1700 în limba latină, Sacrosanctae
Scientiae Indepingibilis Imago, Cantemir este mult mai radical: nu mai este dispus să
recupereze nimic din cultura precreştină, preferând puritatea gândirii religioase
amestecului confuz de surse. După cum se va vedea, modelul său pare a fi cel al
teologiei bizantine din primele secole de după Hristos.
Filosofie – teologie în cultura bizantină: philosophia ancilla theologiae

În Biblie, termenul de filosofie apare o singură dată, în Epistola către Coloseni a Sf.
Apostol Pavel: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta
înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii, şi nu după
Hristos” (Col. 2, 8). Cu o astfel de „reputaţie”, fiolosofia devine, pentru o vreme, un
inamic consacrat al teologiei, mai ales în perioada de început a creştinismului şi în
special în spaţiul bizantin. Cum o astfel de atitudine îi va deveni specifică şi lui
Dimitrie Cantemir, o scurtă sintetizare a problemei merită făcută.
Într-un studiu riguros publicat ca introducere la sinteza lui Basile Tatakis,
Filosofia bizantină, Vasile Adrian Carabă sintetizează atitudinea apologeţilor creştini
faţă de ideea de filosofie. Pornind de la citatul de mai sus, gânditorii primei perioade
bizantine au făcut o clară demarcaţie între filosofia profană („din afară”) şi cea
adevărată, care se reducea la a-l gândi pe Dumnezeu.
„Domina o atitudine de adversitate faţă de filosofia păgână, căreia i se reproşează
formalismul, excesul de erudiţie cre este fără folos pentru viaţă, disensiunile
insurmontabile dintre şcolile filosofice, contradicţia dintre teorie şi practică,
5 Dan Horia Mazilu, „Divanul – o teză de doctorat publicată în vederea susţinerii”, în Dimitrie Cantemir.
Dimensiuni ale universalităţii. Studii. Sinteze. Eseuri, „Cuvânt înainte” de Mihai Cimpoi, Coordonare
ştiinţifică de Pavel Balmuş şi Svetlana Korolevski (Chişinău: Editura Gunivas, 2008), 10.
6 Mazilu, „Divanul – o teză de doctorat.”
261
Symposion
chiar lăcomia câştigului – aici fiind vizaţi în primul rând sofiştii –, pretinsul
elitism.”7
Filosofia precreştină era văzută ca un izvor nesecat şi periculos de erezii, care îi

inducea omului iluzia fatală că raţiunea îi oferă posibilitatea de a descoperi adevărul
pe cont propriu. Această ruptură între filosofia nşelătoare, păgână şi cea reală, creştină
se va consolida prin intermediul unor nume mari ale patristicii orientale, precum Sf.
Iustin Martirul şi Filosoful (care vorbeşte despre o „filosofie dumnezeiască” şi pentru
care, rezumă Vasile Adrian Carabă, „filosofia este cunoaşterea lumii create de
Dumnezeu şi căutarea Lui, iar răsplata pentru această filosofie este fericirea veşnică”),
Clement Alexandrinul (pentru care filosofia înseamnă „preocuparea înflăcărată pentru
înţelepciune; înţelepciunea, însă, este cunoaşterea lucrurilor dumnezeişti şi omeneşti
şi a cauzelor lor. Ca atare, înţelepciunea este stăpână peste filosofie...”, dar care pune
întreaga filosofie grecească pe seama unei inspiraţii divine8), Origen (pentru care
„folosirea filosofiei este funcţională doar în interpretarea Scripturilor, deoarece sunt
exclusiv cele care conduc la adevărata cunoaştere”9), Eusebiu de Cezareea Palestinei
(pentru care Hristos este „întâistătător a filosofilor şi învăţător al oamenilor sfinţi”), Sf.
Vasile cel Mare (care optează pentru o selectare din cultura antică a ceea ce poate fi
folositor dogmei creştine) şi, mai ales, Sf. Ioan Damaschin care, chiar dacă oferă şase
definţii ale filosofiei, e limpede că o apreciază pe ultima („filosofia este iubirea de
înţelepciune, dar, spune Sfântul Ioan, înţelepciunea adevărată este Dumnezeu; aşadar,
iubirea de Dumnezeu este adevărata filosofie”).10 Concluzia acestei modificări de
paradigmă în cultura bizantină, pe de o parte moştenitoare a marii tradiţii antice eline,
pe de alta centru de iradiere a noii religii a creştinismului, este fericit formulat de
acelaşi cercetător: „Se face treptat trecerea de la filosofia ca ştiinţă, învăţătură,
doctrină, fie ea adevărată sau falsă, la filosofia ca mod de viaţă, dar mod de viaţă
creştină, cu o intensă conotaţie morală, care urmează să se amplifice în mediile
monahale prin izolarea de lume, dar cu aceleaşi obligaţii pentru rugăcune şi faptee
milei cşretine valabile pentru oricare dintre mărturisitorii lui Hristos. Viaţa monahală
va fi echivalentul vieţii filosofice (βίος φιλόσοφος).”11
Probabil cea mai vehementă atitudine o are cartaginezul Tertulian, care nu
admite nici o conciliere între filosofie şi creştinism, prima fiind străină de revelaţie,
pornind de la o curiozitate care nu se înscrie în planul divin privitor la om. Filosofii ar
7 Vasile Adrian Carabă, „A fi filosof în Bizanţ”, în Basile Tatakis, Filosofia bizantină, traducere din limba
franceză de Eduard Florin Tudor, studiu introductiv şi postfaţă de Vasile Adrian Carabă, prefaţă de Émile
Bréhier, (Bucureşti: Editura Nemira, 2010), 15.
8 Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, traducere de Alexandra Cheşcu, Mihai-Silviu Chirilă şi
Doina Cernica (Iaşi: Editura Polirom, 2009), 98-101.

9 Moreschini, Istoria, 127.
10 Carabă, „A fi filosof,” 14-26.
11 Carabă, „A fi filosof,” 20-21.
262
Symposion
fi duşmani ai cunoaşterii, iar filosofia o preocupare inutilă şi malignă, care se înşeală că
ar putea ajunge la adevăr ocolind singura cale, a revelaţiei. Claudio Moreschini, de la
care rezum aceste informaţii, observă pertinent că poziţia lui Tertulian se explică şi
prin faptul că în epoca lui Tertulian „exista efectiv pericolul încadrării creştinismului
între diferitele filosofii ale epocii”.12
De ce insist asupra acestor antinomii? Pentru că în lucrările sale, dar în special
în Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, Cantemir pare a fi adeptul aceleiaşi
mentalităţi. El caută adevărul, dar nu pe orice căi. În plus, pentru el există un singur
adevăr, cel al lui Dumnezeu. Nu există alţi posibili maeştri spirituali. Se declară un
duşman înverşunat al filosofiei antice, în special al lui Aristotel, pe care îl numeşte
chiar „prinţ al întunericului”, chiar dacă în tratatul de logică îl va urma obedient, iar
în Istoria ieroglifică îl va folosi ca sursă.
De fapt, aceste influenţe ale filosofie bizantine, cunoscute fie direct, la sursă, fie
prin reminsicenţele pe care acestea le avea în spaţiul post-bizantin se găsesc cu asupra
de măsură în aceste scrieri de tinereţe ale lui Cantemir. De aceea, merită să stăruim
puţin asupra lor. Cum altfel decât apelând la sinteza de bază a lui Basile Tatakis,
Filosofia bizantină? Acesta consideră, în deschiderea lucrării sale, că
„expunerea şi dezvoltarea gîndirii creştine au venit ca răspuns la o dublă
necesitate. Mai întâi, credinţa trebuia aprofundată, comunicată sieşi şi celorlalţi,
formulată în mod clar, precis, pentru totdeauna; aceasta a fst realizarea teologie
creştine. Mai era nevoie şi de apărarea credinţei; aceasta a fot opera
apologeticii.”13
Aşa se face că, în primele secole ale creştinismului, ia naştere o nouă formă de
gândire, deosebită radical de cea raţională, speculativă, specifică filosofiei greceşti
antice. Influenţa decisivă a fost cea a şcolii din Alexandria, care miza pe interpretarea
alegorică a Bibliei, spre deosebire de cea din Antiohia, care opta pentru o interpretare
istorico-gramaticală, apropiată de litera textului sfânt. Care este noua tendinţă?
„Scopul raţiunii nu pare a fi altul decât cel de a ajunge la o oarecare înţelegere a
Revelaţiei. (...) Raţiunea creştină se însufleţeşte şi se concretizează dintr-o ordine
care o depăşeşte; ea nu pretinde deloc că îşi este suficientă; îndeplinirea sarcinii ei
nu depinde doar de ea. Ea are nevoie de lumina şi harul divin. Ca atare, raţiunea
creştină nu se mişcă într-un câmp al raţiunii pure, al autonomiei; ea nu este o
gândire care se gândeşte; din contra, este o raţiune care trebuie să se străduiască
neîncetat să se depăşească, în calitate de raţiune umană, pentru a atinge această
ultimă raţiune care este singura adevărată, adică Dumnezeu. (...) Omul este
chemat să-l descopere în sine pe omul religios prin excelenţă; un om religios de o
12Moreschini, Istoria, 176-179.

13 Basile Tatakis, Filosofia bizantină, traducere din limba franceză de Eduard Florin Tudor, studiu
introductiv şi postfaţă de Vasile Adrian Carabă, prefaţă de Émile Bréhier, (Bucureşti: Editura Nemira,
2010), 48.
263
Symposion
calitate profund spirituală şi care-l cuprinde pe om în integralitatea sa. Nu mai
este vorba de cetăţean, nici de individ, nici de om, în general. Este vorba de o
sinteză a tuturor calităţilor umane care motivează existenţa omului prin
dependenţa de Dumnezeu. Dependenţă şi în acelaşi timp eliberare. Căci această
depndenţă îl eliberează pe om de propriul jug, jugul uman, şi îl face să recunoască
adevărata lui soartă care este înălţarea către Dumnezeu.” 14
Este o nouă viziune care pare a porni din Epistola I către Corinteni a Sfântului
Pavel (versetele 19-25):
„Căci scris este că voi pierde înţelepciunea înţelepţilor şi voi nimic prudenţa
celor prudenţi. Unde este înţeleptul? Unde este învăţatul? Unde este filosoful
acestui secol? Oare Dumnezeu nu a făcut nebună înţelepciunea acestei lumi? Căci
de vreme ce lumea nu a ştiut, prin înţelepciune, să-l cunoască pe Dumnezeu, în
înţelepciunea lui Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să-i mântuiască pe cei ce cred
prin nebunia propovăduirii. Iudeii cer minuni, grecii cer înţelepciune; noi, din
contra, îl propovăduim pe Hristos cel răstingnit, scandal pentru iudei, nebunie
pentru neamuri; dar pentru cei chemaţi, fie dintre iudei, fie dintre neamuri,
Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu, deoarece
nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor, iar
slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât puterea oamenilor.” 15
Prin urmare, singurul rol al raţiunii este să caute adevărul interpretând

Revelaţia.16
O opţiune similară are Cantemir în Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago.
Ca şi Divanul..., lucrarea este alcătuită sub forma unei alegorii dialogate, în care
autorul susţine că există două tipuri diferite de a avea acces la cunoaştere: unul bazat
pe simţuri şi altul cu ajutorul raţiunii. Şi totuşi, unele teme grave, mari cu adevărat, nu
pot fi asimilate, nu pot deveni obiect al cunoaştereii decât prin intermediul unei
„lumini imateriale”, ceea ce presupune legătura directă cu divinitatea, deci revelaţia.
„Ştiinţa sfântă a lui Cantemir, comentează Dan Bădărău, este tot una cu «ştiinţa
infuză» a tuturor misticilor medievali.”17 Oricum, devine limpede faptul că, pentru
tânărul Cantemir, religia (nu neapărat în versiunea sa ortodoxă) reprezintă un reper
obligatoriu şi că el este convins că toate tentativele de cunoaştere depind de aceasta.
Nu trebuie să uităm că tânărul filosof este influenţat de direcţia răsăriteană a filosofiei
creştine, reprezentată de nume precum Theofil Corydaleu sau Meletie de Arta, de la
care a şi preluat modelul olandezului Van Helmont. Interesant de observant este că,
din referinţele sale, lipsesc cu totul cele care dominau discursul filosofic occidental, de
la Descartes la Bacon şi alţi raţionalişti.
14 Tatakis, Filosofia, 49-50.

15 Citat şi de Basile Tatakis.
16 Tatakis, Filosofia, 50.
17 Tatakis, Filosofia, 131.
264
Symposion
Oricum ar fi, şi în această lucrare Cantemir se arată a a fi un fidel al „gândirii
religioase”, dominantă în cultura est-europeană. Filiaţia medievală este evidentă.
Deocamdată Cantemir se raportează la sursele creştine cu un respect la care va
renunţa ulterior, atunci când va începe să scrie Istoria ieroglifică. Tânărul principe nu
iese din limitele unei gândiri religioase, acuzând în bloc tot ceea ce depăşeşte
necesităţile susţinerii dogmei ortodoxe.
Interesant este de observat că tânărul Cantemir se arată, în scrierea sa de
tinereţe, mai radical decât gânditorii apropiaţi de epoca sa şi decât curentul general al
epocii, care accepta fără ezitare folosirea instrumentelor de gândire oferite de filosofia
antică. Şcoala lui Teofil Coridaleu se baza pe studierea operei lui Aristotel18, scolastica
occidentală devenise de mult o tradiţie autoritară, deşi depăşită. În plus, în cultura
Europei orientale ia naştere un aşa-numit „raţionalism creştin”, la care principele
moldovean nu găseşte de cuviinţă să se ralizeze deocamdată. O va face imediat, o dată
cu Istoria ieroglifică. Cantemir preferă, în schimb, fundamentalismul primilor
apologeţi bizantini, care respingeau de facto sursele gândirii eline antice.
18 Ştefan Afloroaei, Cum este posibilă filosofia în estul Europei (Iaşi: Editura Polirom, 1997), 33-43.
265
ÎNŢELEGEREA TEMPORALĂ A
MODALITĂŢII ÎN CADRUL
TEISMULUI NEOCLASIC1
Vlad Vasile ANDREICA*
Abstract: The neoclassical temporal understanding of modality. It is said that the

plausibility of the ontological argument depends on the confusion between de re
and de dicto necessities – the necessity in reality and the necessity in language.
To overcome these objections, the neoclassical theism suggests the temporal
modality, where the “possible” is defined in terms of the future. The actuality
and the possibility imply time. The actuality represents the past (what was
already actualized), the possibility represents the future (what was not yet
actualized). Charles Hartshorne, the most important figure in neoclassical
theism, considers that as the de re and de dicto modalities are being temporal,
there is not a real distinction between them.
Keywords: God, existence, past, future, actuality, possibility, modalities.
Argumentul prezentat de Anselm în capitolul II al lucrării Proslogion asumă faptul că

existenţa este o proprietate prea-măritoare, iar argumentul din capitolul III al aceleiași
lucrări depinde de considerarea existenţei necesare drept o proprietate prea-măritoare.
Se spune că argumentul implică modalităţile de re. Felul în care aceste modalităţi au
fost atacate a creat o dispută între filosofi precum Alvin Plantinga sau W. V. Quine.
Se poate vorbi de trei răspunsuri posibile la întrebarea: „La ce se referă
modalităţile”?
1. Modalităţile sunt despre limbaj și despre felul în care limbajul este folosit.
Această modalitate este numită modalitatea de dicto. În concordanţă cu această
* Vlad Vasile Andreica, PhD, este bursier post-doctoral, Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe

Symposion
modalitate, a spune că „Dumnezeu există” înseamnă a spune că această propoziţie este
în mod necesar adevărată.
2. Modalităţile sunt despre lucrurile din această lume.Aceasta este numită
modalitatea de re sau modalitatea care vizează lucrurile, realitatea. În concordanţă cu
această modalitate, se poate afirma că Dumnezeu este o fiinţă necesară.
3. Modalităţile sunt despre cunoaștere. Aceasta este numită modalitatea
epistemică. În concordanţă cu această modalitate, cineva poate afirma că ideea de
Dumnezeu este o componentă necesară a gândirii. Sau de aici se poate combina
această modalitate cu modalitatea de re și că este posibil ca Dumnezeu să fie necesar.
În ceea ce priveşte relaţia modalităţilor de dicto şi de re cu lumile posibile
trebuie precizat că o propoziţie de dicto (posibil este ceva roşu) exprimă faptul că
judecata „ceva este roşu” este adevărată în cel puţin o lume posibilă. O aserţiune de re
(ceva este posibil prim) ne arată că există cel puţin un obiect care are proprietatea de a
fi prim în cel puţin o lume posibilă. Avem acelaşi principiu în cazul în care schimbăm
posibilitatea cu necesitatea dar atunci nu mai vorbim de o singură lume posibilă, ci de
orice lume posibilă.2
Modalitatea de dicto se referă la limbaj şi la felul în care folosim limbajul. Dacă
ne referim la propoziţia Dumnezeu există atunci din punctul de vedere al modalităţii
de dicto spunem de fapt că această propoziţie este adevărată în mod necesar.
Modalitatea de re se referă de fapt la lucrurile existente în lume – conform acestei
modalităţi şi raportându-ne la acelaşi exemplu vom spune că Dumnezeu este o fiinţă
necesară.
În concepţia lui Aristotel şi Toma D’Aquino a spune că un anumit obiect are o
proprietate în mod esenţial înseamnă a spune că acel obiect nu poate fi conceput ca
fiind lipsit de aceea proprietate despre care vorbim, nu poate eşua în privinţa acelei
proprietăţi. Numărului 5 îi putem atribui mai multe proprietăţi de care acesta s-ar
putea lipsi (de exemplu faptul că se poate număra pe degetele unei mâini) dar acestui
număr nu i-ar fi putut lipsi în nici o situaţie proprietatea de a fi număr prim. Ceea ce
realizează un enunţ de modalitate de re este enunţarea faptului că un anumit obiect
are o anumită proprietate în mod esenţial.3
Se spune că plauzibilitatea argumentului depinde de confuzia între necesitatea
de re şi necesitatea de dicto, necesitatea în lucruri şi în discurs. Pentru a exista,
Dumnezeu ar trebui să aibă această proprietate, de a exista cu necesitate - dar faptul că
cineva ar avea această proprietate rămâne contingent. Este discutabil dacă relaţia
dintre cele două înţelesuri este mai strânsă decât se întrevede în acest punct. Se pune
întrebarea ce poate fi înţeles prin „necesar, dacă există?” Înţelesul inteligibil pentru
necesitate obiectivă sau extralingvistică, în cadrul teismului neoclasic, este „a fi
2 Alvin Plantinga, Natura necesităţii (București: Editura Trei, 1998), 129-130.

3 Plantinga, Natura necesităţii, 73.
268
Symposion
realizat indiferent ce posibilitate este actualizată”. Un lucru necesar este un lucru
cerut de fiecare lucru posibil şi acest lucru poate fi astfel doar dacă este cumva
constitutiv în legătură cu orice. Dacă va fi universal constitutiv atunci orice limbaj
care ne permite să negăm afirmaţia asertată ne permite şi să negăm orice aserţiune
pozitivă. Din perspectiva teismului neoclasic, formele necesităţii de re şi de dicto ar
trebui luate ca şi coextensive.4
Este importantă în acest punct o analiză a relaţiilor dintre perfecţiune şi
potenţialitate pe de o parte şi dintre perfecţiune şi actualitate pe de altă parte.
Infinitatea absolută a potenţialităţii divine poate fi numită „coincidenţa cu o anumită
posibilitate”. A fi posibil înseamnă a fi un obiect posibil a cunoaşterii divine. În cazul
actualităţii aceeaşi noţiune a coincidenţei poate fi folosită: actualitatea divină este
toată actualizată. Se consideră că Dumnezeu cunoaşte existenţa a orice ce există în
mod actual. Tot ceea ce este actual este cuprins în cunoaşterea sa actuală şi orice este
posibil este cuprins în cunoaşterea sa potenţială. De aceea se poate defini perfecţiunea
ca o „coincidenţă modală”.5
,,Coincidenţa modală” este o noţiune echivalentă cu noţiunea ,,perfecţiunii” iar
prin modul în care interpretăm această ,,coincidenţă modală” o fiinţă perfectă este o
fiinţă care cunoaşte toate întâmplările actuale (evenimente sau stări de lucruri) şi care
poate cunoaşte, de asemenea, toate posibilităţile.6
Devreme ce Dumnezeu este perfect într-o manieră care nu poate fi schimbată,
orice se întâmplă trebuie să fie cunoscut în mod etern de către Dumnezeu.
Întâmplările de mâine, necunoscute de către noi sunt întotdeauna cunoscute de către
Dumnezeu pentru care nu există un viitor deschis. La această perspectivă a teismului
clasic, Hartshorne răspunde că Dumnezeu cunoaşte ,,contingenţele viitoare”,
întâmplările care urmează să aibă loc doar ca posibilităţi. Nu există actualităţi viitoare
ci mai degrabă posibilităţi viitoare. 7
Din perspectiva teismului neoclasic pe care îl propune Charles Hartshorne,
Dumnezeu este subiectul schimbării: odată cu trecerea timpului experienţa sa este
îmbogăţită, devine în fiecare moment mai ,,bogat” decât a fost înainte. Această
perspectivă este opusă prin urmare doctrinei clasice care nu admite nici o schimbare
vizavi de Dumnezeu.
Relaţia dintre trecut și viitor are o funcţie importantă în sistemul metafizic
propus de Hartshorne – se construiește baza ontologică pentru conceperea neoclasică a
4 Charles Hartshorne, Anselm’s Discovery: A re-examination of the Ontological Proof for God’s existence
(La Salle: Open Court Publishing, 1965), 115.
5 Charles Hartshorne,The logic of perfection (La Salle: Open Court Publishing, 1962), 38.
6 Tomis Kapitan, “Perfection and Modality: Charles Hartshorne’s Ontological Proof,” International
Journal for Philosophy of Religion, V. 7 (1976): 382.

7 Charles Hartshorne, “ Omnipotence and Other Theological Mistakes” în Timothy A. Robinson (ed.),
God (Indianapolis: Hackett Publishing Company, 2002), 330.
269
Symposion
omniscienţei lui Dumnezeu, o cunoaștere care integrează faptul că universul se află
într-un proces continuu. Dumnezeu garantează că trecutul este întotdeauna acolo și că
vor fi tot timpul noi experienţe care se adaugă trecutului și care formează realitatea
totală.8
În teismul neoclasic Dumnezeu apare ca imposibil de depășit de ceilalţi (el
cunoaște tot ceea ce e de cunoscut fără nici o eroare și nimeni nu putea știi mai mult
decât atât) dar apare ca depășibil de El însuși în stadii viitoare (conţinutul cunoașterii
sale în t2 va depăși conţinutul cunoașterii în t1 dacă există anumite evenimente care au
devenit actualizate între t1 și t2 iar în t2 va cunoaște tot ce știa în t1 plus tot ce a devenit
actual din t1 până în t2).9
Există două versiuni ale obiecţiei modale iar aceste versiuni sunt de fapt au fost
cel mai puternic susţinute de în filosofia analitică de către Graham Oppy10. Cele două
obiecţii pun la îndoială faptul că poate exista o corespondenţă între modalităţile logice
sau lingvistice (de dicto) şi modalităţile ontologice sau reale (de re). Avem perspectiva
kantiană care afirmă că nu se poate face o mişcare corectă în cadrul unui argument
dinspre o necesitate logică către o necesitate ontologică. O a doua formă a obiecţiei
modale, o formă mai puternică, susţine că ,,modalitatea ontologică necesară” nu are
sens. Daniel Dombrowski propune pentru soluţionarea acestor obiecţii modalitatea
temporală propusă de teismul neoclasic, unde ,,posibilul” este definit în termenii
viitorului. Dombrowski apără teza că existenţa lui Dumnezeu este logic necesară şi
ontologic necesară.11
Teza temporalităţii propusă de Hartshorne este foarte importantă pentru ca
acesta să poată duce la bun sfârşit reconstrucţia corectă a argumentului ontologic.
Termenii modali sunt redefiniţi printr-o perspectivă temporală şi puşi în relaţie unul
cu altul.
Actualitatea şi posibilitatea implică timp. Actualitatea reprezintă trecutul (ceea
ce a fost deja actualizat), posibilul reprezintă viitorul (ceea ce nu a fost încă actualizat)
iar prezentul se referă la activitatea curentă de a deveni actual a ceea ce anterior a fost
posibil. Astfel, distincţia modală în cadrul teismului neoclasic este o distincţie
temporală. Deşi prezentul este relaţionat de trecut, prezentul este în mod extern
relaţionat de viitor care încă nu a apărut ca şi o influenţă actuală. Mai departe,
conceptul necesităţii este un concept mai bogat din perspectiva temporală. Pe lângă
distincţia dintre necesitatea de re şi necesitatea de dicto există o distincţie şi între
8 Colin E. Gunton, Becoming and Being (Oxford: Oxford University Press, 1978), 60-62.
9 David A. Pailin, “Hartshorne’s presentation of the ontological argument,” Religious Studies 4,1 (1968):
108.
10 Vezi Graham Oppy, Ontological Argument and Belief in God, (Cabridge: Cambridge University Press,
1995).
11 Daniel Dombrowski, Rethinking the Ontological Argument (New York: Cambridge University Press,
2006), 97.
270
Symposion
necesitatea condiţională şi necesitatea necondiţională – o necesitate necondiţională se
referă la ceea ce toate posibilităţile, toate alternativele viitoare au în comun12, de aici
putând fi construite următoarele variante:
1. Necesitate condiţională de re.
2. Necesitate necondiţională de re.
3. Necesitate condiţională de dicto.
4. Necesitate necondiţională de dicto. 13
Astfel argumentul ontologic trebuie privit ca o încercare de a exprima existenţa

lui Dumnezeu ca o necesitate necondiţională de re. Nu există nici un viitor şi nici o
stare de lucruri viitoare care să excludă existenţa divină – iar aceasta există indiferent
de condiţii. Toate cele patru tipuri de necesitate sunt definite în termeni de
posibilitate, posibilitatea este definită cu privire la viitor; iar modalitatea de dicto este
definită prin modalitatea de re şi nu invers cum a considerat Oppy împreună cu mulţi
alţi filosofi. Deoarece existenţa necesară a lui Dumnezeu este o trăsătură a tuturor
stărilor de lucru(2) propoziţia care afirmă necesitatea existenţei lui Dumnezeu (4) este
ea însăşi necesară.14
Consideraţiile legate de perspectiva neoclasică propusă de Hartshorne şi
reinterpretată de Dombrowski pun în umbră obiecţia generală a lui Oppy, aceasta
fiind că nu putem face o tranziţie de la nişte premise abstracte către o concluzie
concretă. Un Dumnezeu concret nu poate fi dedus din definiţii şi premise abstracte.
Confuzia se datorează unei înţelegeri greşite a relaţiei între abstract - concret în cadrul
conceptului neoclasic a lui Dumnezeu. Contrastul abstract-concret este pus în legătură
cu contrastul existenţă-actualitate. Existenţa lui Dumnezeu, faptul că El există este o
constantă abstractă, dar actualitatea lui Dumnezeu, sau felul în care Dumnezeu există
este contingentă şi se schimbă în ceea ce priveşte anumite detalii de la un moment la
altul.15
Cartea lui Dombrowski este construită ca un răspuns dat concluziilor la care
ajunge Oppy în lucrarea ,,Ontological Arguments and Belief in God” şi anume că
argumentele ontologice sunt fără valoare. Arată pe parcursul lucrării relaţiile existente
între un teism neoclasic bazat pe o versiune modală a argumentului ontologic şi alte
perspective şi direcţii din istoria contemporană a filosofiei.
Cheia teoriei modale a lui Hartshorne este interpretarea pe care acesta o oferă
posibilităţii. În primul rând, în ceea ce priveşte problema lumilor posibile trebuie să
12 George L. Goodwin, “The Ontological Argument in Neoclasical Context: Reply to Friedman,”

Erkenntnis 20(1983): 229.
13 George L. Goodwin, “De Re Modality and the ontological argument,” în George W. Shields, Process
and Analysis (Albany: State University of New York Press, 2003), 176.
14 Dombrowski, Rethinking, 99.
271
Symposion
pornim de la analiza lui Kripke care nu consideră lumile posibile locuri speciale şi
îndepărtate precum o ţară străină aflată foarte departe ci mai degrabă ca şi stări de
lucru care sunt stipulate. Adevărul este că o posibilitate este întotdeauna posibilă
relativ faţă de altceva – ceva este posibil relativ la o stare de lucruri actuală. Deoarece
stările de lucruri sunt în schimbare, ceea ce este posibil se schimbă de asemenea. Ceea
ce a fost posibil poate să nu mai fie posibil iar ceea ce este posibil poate să fie mâine
imposibil. Posibilitatea este relaţionată cu temporalitatea iar lumile posibile trebuie
privite din perspectiva lui Hartshorne ca stări viitoare posibile a acestei lumi. 16
Filosofii au făcut distincţii utile sau mai puţin utile între posibilitatea reală (de
re) şi posibilitatea logică (de dicto). Posibilitatea reală este cel mai bine înţeleasă în
teismul neoclasic în termenii viitorului, deoarece o posibilitate reală se referă la o
capacitate reală a lumii de a produce o anumită stare de lucruri. Şi posibilitatea logică
este cel mai bine interpretată în raport cu temporalitate şi în principiu se poate spune
că nu există nici o separare reală între posibilitatea reală şi posibilitatea logică –
compatibilitatea cu actualitatea nu este doar o definiţie a posibilităţii reale, este şi
criteriul pentru conceptualizare logică deoarece un gând consistent nu se poate referi
doar la propria-i consistenţă.17
Dacă în cazul lui Plantinga putem asista la o dezbatere asupra modalităţilor de
re şi de dicto în ceea ce priveşte necesitatea Hartshorne face o analiză a posibilităţilor
reale (de re) şi logice (de dicto) amândouă fiind relaţionate cu temporalitatea.
Hartshorne leagă modalitatea de structura proceselor temporale. Noi
experimentăm prezentul după cum decurge dintr-un trecut stabilit şi care se deschide
într-un viitor care nu este chiar stabilit în toate detaliile sale. Folosind limbajul
preferat al lui Hartshorne putem spune că trecutul este complet determinat, viitorul
este parţial determinat iar prezentul este procesul determinării. Faptul că viitorul este
parţial indeterminat reprezintă un element-cheie în teoria lui Hartshorne. Pentru
Hartshorne timpul nu este doar o specie a modalităţilor obiective ci oferă ,,ancora
semantică” pentru toate discursurile despre posibilitate şi necesitate. Viitorul şi
posibilitatea sunt strâns legate. Nimic nu este posibil dacă nu a fost o dată sau dacă nu
va fi într-o zi o posibilitate în viitor. Necesitatea exprimă tot ceea ce este comun cu
toate posibilităţile temporale. 18
Hartshorne consideră că indeterminarea viitorului trebuie reprezentată prin trei
predicaţii diferite în legătură cu viitorul. Pentru orice eveniment condiţiile cauzale îl
solicită (deci va avea loc), îl exclud (nu va avea loc) sau îl lasă nedecis (va avea sau nu
va avea loc). Aceste trei posibilităţi sunt de fapt cele trei posibilităţi logice. Varianta
16 George L. Goodwin, “The Ontological Argument in Neoclasical Context: Reply to Friedman,”

Erkenntnis 20 (1983): 226.
17 Goodwin, “The Ontological Argument”, 226-227.
18 Donald Wayne Viney, “Modality and Hartshorne’s Dipolar Theism,” articol în curs de publicare, 3-7.
272
Symposion
„va avea sau nu va avea loc” nu poate fi redusă la „va avea loc” sau la varianta „nu va
avea loc” doar pentru că există o anumită cunoaștere a unor adevăruri necesare.19
Problema în cadrul teismului neoclasic nu se pune dacă Dumnezeu cunoaște sau
nu un viitor complet determinat ci dacă există într-adevăr un viitor complet
determinat care să fie cunoscut. Dacă viitorul există indeterminat atunci așa trebuie
cunoscut chiar și de un cunoscător perfect. Se consideră că nu poate fi cunoscut ceva
ca fiind complet actualizat dacă este doar posibil de a fi actualizat.
Hartshorne consideră că nu există o distincţie absolută între modalităţile de re și
de dicto și modalităţile sunt temporale. Timpul oferă ancora semantică pentru toate
discuţiile legate de posibilitate și necesitate. Nimic nu este posibil dacă nu a fost odată
sau nu va fi o posibilitate în viitor. O experienţă este considerată în teismul procesual
a fi legată în mod intern de trecut și în mod extern de viitor.20
Ceea ce este posibil este ceva ce poate fi actual. După cum ne arată limbajul
nostru comun raportările la actualitate implică raportări la timp iar dacă actualitatea
este un termen temporal și posibilitatea este legată de actualitate atunci și posiblitatea
este un termen temporal. Distincţia dintre actualitate și posibilitate apare tot ca o
distincţie temporală: ceea ce este actual este trecutul și posibilul este viitorul.
Actualitatea și posibilitatea sunt legate una de alta precum trecutul și viitorul: trecutul
este în mod extern legat de viitor și viitorul este în mod intern legat de trecut. 21
Perspectiva lui Hartshorne asupra modalităţii acordă actualităţii prioritate
asupra posibilităţii, identificând actualul cu ceea ce este definit şi posibilul cu ceea ce
este indefinit. În ceea ce priveşte lumile posibile, Hartshorne preferă să vorbească
despre stări-lumeşti posibile mai degrabă decât lumi posibile. O lume posibilă apare
adesea ca o ,,cale despre cum ar putea să fie lumea”. Când ne referim la ,,lume” ne
referim la lumea actuală, căci altfel definiţia este circulară. Dacă lumea actuală este şi
o lume posibilă, atunci, prin substituire lumea actuală este un mod în care lumea ar
putea fi. Se pune întrebarea ce înţeles are această construcţie fără referire la o lume
actuală trecută faţă de care lumea actuală prezentă este comparată. În perspectiva lui
Hartshorne orice semn de actualitate poate fi considerat o stare-lumească posibilă şi în
legătură cu lumea actuală care a precedat-o. Pentru Hartshorne nu are sens să se
vorbească despre lumi posibile multiple, aşa cum sugera Leibniz.22
Problema identificării unui individ printre lumile posibile și de a identifica un
individ în timp23 primește un răspuns primește un răspuns în metafizica lui Whithead

20 Donald Wayne Viney, “How firm a possible foundation?” în Randy Ramal (ed.), Metaphysics, Analysis,
and the Gramar of God, (Tubingen: Mohr Siebeck, 2010), 141.
21 Goodwin, “De Re Modality,” 186-187
22 Goodwin, “De Re Modality,” 16-17.
23 O analiză a a acestei probleme este tratatĂ pe larg, dintr-o altă perspectivă, de Alvin Plantinga în
Natura necesităţii.
273
Symposion
și Hartshorne, unde posibilitatea se referă la viitor. Se consideră că identitatea printre
lumile posibile este o identitate genetică în timp iar proprietăţile esenţiale apar drept
caracteristici abstracte pe care un individ le ilustrează în orice stare viitoare. În această
metafizică, temporalitatea este cheia interpretării modalităţilor de re.24
Elementul central al necesităţii ontologice este ,,existenţa a se”: existenţa a ceva
care este, în mod simplu, fără început sau viitor şi fără dependenţă pentru existenţa sa
sau pentru caracteristicile sale decât el însuşi. Hick este de părere că în cazul analizei
lui Hartshorne avem de a face cu necesitatea ontologică şi nu cu necesitatea logică şi
că această necesitate este implicată în afirmaţia lui Anselm: ,,Dumnezeu nu poate fi
conceput ca neexistând”. Dificultatea criticii lui Hick apare în punctul în care acesta
afirmă că dacă existenţa lui Dumnezeu e doar ontologic necesară, atunci nonexistenţa
lui Dumnezeu este posibilă. La aceste critici, Hartshorne propune teoria posibilităţii
temporale şi afirmă că, a spune că ceva este logic posibil înseamnă că ceva s-a petrecut
în trecut, devreme ce toate momentele au fost cândva , sau că s-ar putea întâmpla în
viitor. Nimic nu are chiar şi o alternativă logic posibilă dacă nu a fost măcar o dată
,,viitor”. Distincţiile modale trebuie înţelese ca distincţii temporale, actualul este de
fapt trecutul iar posibilul este viitorul. Dacă afirmaţiile lui Hartshorne sunt corecte
atunci rezultă din existenţa a se a lui Dumnezeu că Dumnezeu există dintr-o
necesitate logică. A exista a se înseamnă a nu avea început sau sfârşit şi dacă
Dumnezeu există, nu a fost niciodată un viitor (în trecut) şi nu va fi niciodată un viitor
în care Dumnezeu ar putea eşua în a exista. Dacă nici un viitor nu conţine
nonexistenţa lui Dumnezeu, atunci existenţa lui Dumnezeu este logic necesară.
Hartshorne a văzut destul de clar că fără această teorie a posibilităţii, argumentul
ontologic poate eşua deoarece, dacă existenţa lui Dumnezeu este logic posibilă fără să
fie cu adevărat posibilă, atunci inferenţa de la enunţul ,,posibil Dumnezeu există” la
,,în mod necesar Dumnezeu există” este invalidă.25
Obiecţiile care vizează modalităţile de dicto şi modalităţile de re sunt comune în
filosofia analitică actuală. Aceste obiecţii au fost implicate sau cel puţin sugerate în
ideile lui Hume care afirma că că nici o afirmaţie existenţială nu poate reprezenta un
adevăr necesar. Cel mai simplu răspuns împotriva acestui tip de critici este că în cazul
în care propoziţia ,,Dumnezeu există” este adevărată în toate stările de lucruri, atunci
aceea fiinţă, şi anume Dumnezeu există. În acest caz modalităţile de dicto şi de re
coincid. În ceea ce priveşte logica modalităţile propoziţia enunţată nu este diferită de
propoziţia ,,Ceva există” – dacă această propoziţie este adevărată în toate stările de
lucruri, atunci ceva trebuie să existe.
Goodwin, “De Re Modality,” 190-193.

24
Donald Wayne Viney, Charles Hartshorne and the Existence of God (Albany: State University of New
25
York Press, 1985) 50-51.
274
PROCEDURA CERCULUI SAU
,,ÎNCHIDEREA CARE SE DESCHIDE”1
Livia BACIU*
Abstract: The paper aims to speak about the first part from the Ontology Treaty
of Noica. In this text we will inquire with predilection the chapter The circle in
the philosophical counsciounsness. In this chapter Noica explain how the circle
manifests in the philosophical counsciouness and to what extend resonates to the
phrase: ,,becoming into being”. Our intention is to prove that Noica tried to built
a genuine ontological system, considering that the knowledge occurs in circle.
The circle is perhaps the nearest scheme of the thinking itself.
Keywords: the circle procedure, unilateral contradiction, becoming into being,
the act of knowledge, theory of reminiscences, virtue, the inner theacher, eristic.
Preocuparea lui Constantin Noica pentru destinul culturii românești a fost filonul
principal al operelor sale: ,,e ceva viu aici, în ţara românească: un spirit, o limbă, câţiva
oameni reprezentativi, câteva fapte, câteva creaţii. La ce bun să părăsim singura
realitate în mijlocul căreia ne simţim bine, la noi acasă?”2 Filosoful a fost dominat,
chiar absorbit, de răspunsul la întrebarea: ,,Să te pierzi în creaţie anonimă care nu dă o
cultură majoră sau să râvnești către creaţie personală, care e în umbra culturilor
majore?”3. Nici replica nu întârzia să apară: ,,când un neam sau o cultură încep să
coboare din eternitate, ele nu mai pot fi oprite nici măcar de convingerea că nu vor
putea înfăptui dintr-odată forme istorice superioare”4.
Așa stând lucrurile, ne străduim să înţelegem actul de conștiinţă al filozofului:
ne propunem să abordăm o parte din Tratatul de ontologie al lui Noica atât
constructiv cât și critic. Un cercetător mai puţin avizat poate să considere că, deşi
1 Lucrarea a apărut cu sprijin financiar în cadrul proiectului POSDRU/88/1.5/S/47646, cofinanţat din

Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-
2013”.
* Livia Baciu este doctorand la Facultatea de Filosofie și Știinţe Social-Politice, Universitatea „Al.I. Cuza”,
Iași.
2 Constantin Noica, Istoricitate și eternitate. Repere pentru o istorie a culturii românești , ediţie îngrijită,
cuvânt înainte și bibliografie de Mircea Handoca (București: Editura Capricorn, 1989), 5.

3 Noica, Istoricitate, 22
4 Noica, Istoricitate, 22-23

Symposion
Tratatul de ontologie al lui Noica este un sistem ontologic original, pare a fi încâlcit,
datorită exemplelor oarecum nesfârșite; sunt puncte de vedere pe care filosoful le
începe și nu le mai termină, lăsând impresia de amăgire a cititorului; te lasă să ghicești
sau să construiești tu o altă temelie. Poate alţi exegeţi ar spune că sistemul noician nu
este original, un șir întreg de exemplificări, dar, din toate acestea, Noica extrage esenţa
și o fiinţează întru ,,Cum e cu putinţă ceva nou”, alcătuind astfel ceva nou.
În abordarea de faţă ne va interesa cu predilecţie capitolul „Cercul în conștiinţa
filosofică”, respectiv primul volum din Tratatul de Ontologie, Încercare asupra
filosofiei tradiţionale. În acest capitol Noica explică modul de manifestare a cercului în
conștiinţa filosofică și, în ce măsură, acesta rezonează cu sintagma ,,devenirea întru
fiinţă”: ,,admite mai mult decât că fiinţa nu contrazice devenirea; va trebui să admită
că, în schimb, devenirea poate contrazice fiinţa, atunci când nu este întru ea, și că
astfel se creează o contradicţie unilaterală”5. Din două situaţii ce se contrazic doar una
poate să o contrazică pe cealaltă, chestiune demonstrată de revoluţia știinţifică legată
de relativitate; de pildă, mecanica lui Newton o contrazice pe cea relativistă, nu și
invers. Gânditorul de la Păltiniș conchidea că, așa cum tot ce este nou în matematică
integrează cu ușurinţă vechiul, asemeni tot ce ţine de știinţa logicii este asimilat de
filosofie; grecii au intuit și dezvoltat logica, dialecticul contrazice logicul, în
matematică, în teoria numerelor, numărul raţional nu contrazice pe cel întreg;
numărul real nu contrazice pe cel raţional, numerele complexe nici ele pe cel real, de
fiecare dată, vechiul șir de numere este asimilat de cel nou. Noica pornește de la un
exemplu din teoria matematicii, pentru a arăta că și în cazul istoriei filosofiei s-a
întâmplat același lucru, grecii au dezvoltat principiul non-contradicţiei intuindu-l pe
cel de factură dialectică; anticii s-au folosit de contradicţia unilaterală, la aceștia forma
nu contestă materia, ci o actualizează, la rândul său repausul nu contestă mișcarea, o
desăvârșește. Noica voia să sublinieze că, până la urmă, atât anticii cât și modernii au
sfârșit într-o contradicţie de tip-disjunctiv: sau virtual sau actual; sau posse sau esse; pe
lângă acestea, gânditorul de la Paltiniș mai adaugă un al treilea termen, anume fieri-
devenirea, astfel avem: posse-esse-fieri. Așadar avem două feluri de posse și două
feluri de fieri; există un posse care se refuză lui esse și unul care se fixează în el; la fel
există un fieri care se refuză lui esse, dar și unul care trimite ca virtualitate la el; pe
acesta Noica îl definește prin sintagma ,,devenirea întru fiinţă”.
Lumea modernă a căzut în disjunctivul contradicţiei sau devenire sau fiinţă,
preferând, constata Noica, dialecticitatea liniară, pe care acesta o nega în favoarea celei
circulare. Este vorba de faptul că logicul s-a aflat întotdeauna în contradicţie cu
dialecticul, gânditorul de la Păltiniș a dezbătut problematica opoziţiei logic-dialectic,
deoarece tema abordată de acesta, în studiul Devenirea întru fiinţă, este solidară cu
5 Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Încercare asupra filosofiei tradiţionale, Scrisori despre logica
lui Hermes, Studiu introductiv de Sorin Lavric (București, Editura Humanitas, 1999), 54.
276
Symposion
dialecticul, fiind preocupat de cercetarea raţiunii și redefinirea ei prin intermediul
cercului. Cercul lui Noica este ,,un cerc de tip vectorial, în care există mișcare, căci
actul negării și depărtării se petrece, dar există și oprire, în măsura în care mișcarea se
petrece întru sine”6. Dacă ar fi să reprezentăm schematic, cercul lui Noica cu tot ce
înglobează în constituţia lui, am avea urmatoarea schiţă:
Realitatea
- schema
de
gândire
Raţiune- Om-
principiul conștiinţa
de devenirii
gândire întru sine
Devenirea conștientă Fiinţa

întru sine
Putem observa că Noica voia să evidenţieze că fiecare acţiune, care ţine de

judecata intelectului, a raţiunii în raport cu realitatea se petrece în cerc, închiderea
care se deschide și iarași se închide este cercul lui Noica, ca și cursul vieţii, naștere-
viaţă-moarte, acest circuit misterios al vieţii cu toate momentele particulare de pe
toate planurile de existenţă este mișcarea în cerc.
Poate din acest motiv, Noica va considera cercul ca fiind schema cea mai
apropiată de ,,gândirea însăși”, filosofia s-a aflat în continuă evoluţie de la ,,fiinţa ca
fiind” la antici și devenirea la moderni, la ,,devenirea întru fiinţă”. În antichitate,
mișcarea circulară era considerată desăvârșită, singura mișcarea care exprima atât
temporalitatea, măsura cosmică prin rotirea astrelor, și mecanică pentru măsurarea
timpului. Cercul devenea pentru antici și o rezolvare posibilă pentru aporiile filosofiei,
totuși nu era chiar o mișcare desăvârșită, deoarece, după cum constata Noica, pentru
lumea greacă, cercul era doar o mișcare a fizicii. Ce-ar fi dacă cercul ar fi o schemă a
6 Noica, Devenirea, 55
277
Symposion
gândirii, atunci am putea privi ,,cercul devenirii întru fiinţă”7 drept categorie originară
care să fundamenteze ,,categoriile spiritului”?8
Prin intermediul acestei interogaţii am putea spune că Noica începe Tratatul de
Ontologie: „poate fi ridicat cercul la rangul de schemă fundamentală a devenirii
fiinţei?”, mai exact, a conștiinţei umane și a realului, iar răspunsul la această întrebare
l-a măcinat pe filosof. ,,Devenirea întru fiinţă” este un fel de principiu de ordine, iar
omul este capabil să primească virtutea devenirii prin cultură: ,,doar prin cultură
capătă omul investirea de a deosebi în sânul realităţii și de a rândui ceea ce a văzut”9,
când Adam era pus să dea viaţă fiecărei vieţuitoare, numele dat, consemna Noica,
însemna o scoatere din haos și o ,,calificare întru fiinţă”, rezultând că ordinea, care se
dezvăluie prin om este și a lucrurilor, nu numai a omului. Omul susţine cultura
printr-o conștiinţă filosofică, cultura, la rându-i, nu ar avea puterea să scoată fiinţa din
haos, fără o conștiinţă filosofică; așa cum omul nu ar putea să se împlinească fără
cultură, așa și cultura s-ar pierde fără investiţia unei ,,conștiinţe filosofice”, care are
puterea de a rosti lucrurile întru rostul lor.
Conchidem că, din perspectiva noiciană, sintagma ,,devenire întru fiinţă”
implică cu necesitate cercul; cercul la rândul său implică realitatea umană, care
împreună cu actul de cultură și ,,conștiinţa filosofică”, numită de gânditor și sophia,
toate acestea ridică lumea la treapta de fiinţă.
Schema devenirii fiinţei umane nu se poate petrece decât în cerc, principiu de
bază al filosofiei. Conștiinţa filosofică este una în care fiinţa ca fiind se gândește pe
sine ca gândire sau în care spiritul se întoarce asupra spiritului. Noica ne propune în
continuare să trecem peste interogaţia kantiană: „Cum sunt cu putinţă judecăţiile
sintetice a priori?”, considerând că termenii kantieni particularizează actul de
cunoaștere; mai degrabă să-i dăm întâietate lui Cum e cu putinţă ceva nou?, care
traduce, după Noica, pe: ,,cum face spiritul să nu fie la infinit tautologic”10.
Identificăm la Noica mai multe ipostaze ale cercului, considerate de gânditor
acte ale conștiinţei, anume: actul de cunoaștere, actul logic, actul etic și cel estetic.
Cele patru acte de cunoaștere însumează de fapt evoluţia gândiri umane care este,
după Noica, una circulară, și nu una liniară. Din punctul nostru de vedere, întreaga
percepţie a Gânditorului de la Păltiniș este una circulară, totul se desfășoară în cerc de
la micimea lumii până în vărful piramidei, cercul este însuși principiul de guvernare a
lumii, a fiinţei în genere, al cauzalităţii, al hazardului și contingenţei, al unei mathesis
universalis care se desfășoară în cerc. Din acestea rezultă că filosofia își regăsește ceea
ce era principiu de bază al ei: cercul, și totodată, cel care animă, pune în mișcare şi
determină ,,devenirea întru fiinţă”.
7 Noica, Devenirea, p.58

278
Symposion
„Ce înseamnă să cunoști ceva?” s-au întrebat sofiștii și astfel teoria cunoașterii
primește o primă expresie în istorie, spune Noica. Însă am considera că teoria
cunoașterii are o primă expresie odată cu dialogurile Euthydemos și Menon, pe care și
Noica le citează. Iată, de pildă, cum abordează Platon în Menon ideea de virtute;
căutând să afle dacă virtutea se predă sau nu, Platon pune pe Socrate și Menon să
pledeze ca şi cum nu ar ști ce este virtutea. John Stuart Mill numește dialogul Menon
,,a gem among Platonic works”11. Așa că vom analiza dialogul Menon pentru a
surprinde ceea ce îl interesează pe Noica, îndeosebi teoria reminiscenţei pe care
Platon o folosește în majoritatea dialogurilor. Am putea crede că și Noica o folosește
prin atâtea exemple din istoria filosofiei pentru a explica cât mai bine posibilitatea
devenirii întru fiinţă prin cerc: ,,a întoarce gândirea din mișcarea ei către altceva”12;
așa procedează Platon în Menon, chiar și în Euthydemos, însă aici eristicul, arta de a
demonstra orice în contradictoriu, este prezentă într-o proporţie mai mare.
În Euthydemos, Socrate este interesat să înveţe cum să aplice stiinţa eristicii, așa
că decide să se dea pe mâna sofiștilor, pentru că, zice el, acești sofiști îi învaţă atât pe
tineri, cât și pe adulţi cum să respingă orice argument. Pe Socrate îl interesează să afle
dacă cei doi sofiști, Euthydemos și Dionysodoros, sunt capabili să-și aplice noua
îndeletnicire, aceea de a face cunoscută virtutea: ,,convingeţi-l pe tânărul acesta că
trebuie să iubească înţelepciunea și să cultive virtutea”13; scopul lui Socrate este de a
învăţa el însuși meșteșugul lor. Nu orice dialog al lui Platon poate fi interpretat; în
cazul lui Euthydemos, un dialog plin de întrebări capcană, fără nici o concluzie clară,
singurul înţelept este Socrate care surprinde esenţa virtuţii și a înţelepciunii prin
intervenţia unui Platon interior. Prezenţa lui Platon se face simţită mai ales la sfârșitul
dialogului, când îl îndeamnă pe Criton să creadă, prin vocea lui Socrate, că filosofia
este o știinţă, care doar dacă e dăruită ca un har, să o păstreze: ,,i-ai urma fără teamă și
jertfește-i timp, vorba proverbului, «tu și copii tăi»”14. Nu întâmplător am ales acest
citat, în contextul său găsim învăţătorul și discipolul, tu și sinele, tu și ideile tale,
prezentul și viitorul și teoria reamintirii; prin copiii tăi îţi aduci aminte de lucruri pe
care nu le-ai învăţat și nu le-ai știut, și nici nu credeai că o să le știi vreodată, deși erau
prezente în conștiinţa ta intuitivă.
În dialogul Menon, Socrate demonstrează această chestiune, prietenului său
Menon, pornind de la întrebarea: ,,Can you tell me, Socrates, whether virtue is
acquired by teaching or by practice; or if neither by teaching nor practice, then
whether it comes to man by nature, or in what other way?”15. Socrate nu cunoaște pe
11Plato, Meno, Introduction by Fulton H. Anderson, translated by Benjamin Jowett (The Library of
Liberal Arts, 1949), 7.
13 Euthydemos, Platon, Opere III (București, Editura Știinţifică și Enciclopedică, 1978), 73, paragraf 275 a.
14 Platon, Opere III, 115-116.
15 Plato, Menon, 23.
279
Symposion
nimeni care să fi dobândit virtutea, nu știe să poată fi predată și învăţată astfel. De la
această presupoziţie pornește întregul dialog.
Acestea fiind spuse ne este ușor să arătăm cursul discuţiei dintre Menon și
Socrate, precum și ceea ce surprinde Noica în dialog: ,,cum cunoști ceva ce nu
cunoști”16. „Ce este virtutea?” se întreabă Socrate, așteptând un răspuns de la Menon.
Să luăm virtutea unui bărbat, a unei femei, al unui vârstnic, al unui copil, fiecare
vârstă, fiecare condiţie de viaţă au o virtute proprie. Virtutea este relativă la acţiunile
și vârsta fiecăruia dintre noi în tot ceea ce facem. Însă pentru Socrate acest răspuns nu
este mulţumitor, așa că replica este pe măsură, e ca și cum ai zice că într-un roi de
albine, acestea diferă între ele prin formă, mărime, frumuseţe sau prin faptul că ar
exista mai multe feluri de albine. Socrate aplică această analogie, deoarece îl
interesează, doar, ce este virtutea și, dacă sunt mai multe tipuri de virtute, „care ar fi
natura comună lor?” Dreptatea și cumpătarea duc la dobândirea virtuţii, tot Socrate
fiind cel care descoperă the sameness tuturor virtuţilor. O primă etapă a dezbaterii
platoniciene a fost dezvăluită, aducând cu sine alte interferenţe, cum virtute este și
curajul, cumpătarea, înţelepciunea și mărinimia, tot nu s-a definit o noţiune comună
pentru virtute. Nu putem explica virtutea doar printr-o parte a ei, trebuie să definim
virtutea ca și întreg: ,,Virtue is the desire of things honorable and the power of
attaining them”17.
Așa că Socrate apelează la tehnica reamintirii, tehnică care are meritul să
dezvăluie existenţa unei cunoștinţe pe care tu o deţii, dar de a cărei posesie nu ești
conștient, dorindu-și cu orice preţ definirea virtuţii. Pentru aceasta, Socrate apelează
la un însoţitor de-al lui Menon, arătând prin întrebări că băiatul deţinea niște
cunoștinţe de care nu era conștient. Știa că un pătrat are patru laturi și înmulţit cu doi
poate avea opt laturi, ba știa cum să-i măsoare și lungimea, deși nu învăţase niciodată
aceste lucruri, reușind să rezolve chiar și o demonstraţie matematică. Dacă noţiunile
de matematică s-au trezit în băiat ca într-un vis, deși nu le mai aflase și știuse până
atunci, semnifică că și virtutea ar putea fi o clasă de bunuri mentale, care prin tehnica
reminiscenţei redă calitatea sufletului. De pildă, înţelepciunea și prudenţa ar fi un fel
de virtute atâta timp cât nu este ghidată de nebunie. Condiţia ca celelalte bunuri să
devină profitabile pentru suflet ar fi să nu implice the evil, care ar deveni dăunător
pentru suflet. Așadar problema care intervine este că atât răul cât și binele nu sunt de
la natură, și pot influenţa cunoașterea virtuţii, respectiv dobândirea ei; spre final,
Socrate realizează că virtutea nu poate fi învăţată, folosind câteva exemple de persoane
virtuoase, care, deși și-au educat copiii întru a fi printre cei mai buni, totuși un singur
lucru nu le-a dăruit, virtutea lor, deoarece aceasta nu poate fi învăţată, nici definită,
este un har spiritual: ,,the conclusion is that virtue comes to the virtuous by divine
16 Noica, Devenirea, 62.

17 Plato, Menon, 32.
280
Symposion
dispensation” . Putem observa procedura cercului în acest dialog, deoarece ne
18
întoarcem la interogaţia ,,cum poţi căuta ceva ce nu cunoști?; cum poţi căuta înăuntrul
spiritului, a unei raţiuni potente care pune sufletul în mișcare: de aceea cunoașterea se
manifestă în cerc, rezultând că întotdeauna va exista o interogaţie, care vine și
răstoarnă tot universul viu al realităţii. Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit...
Exemplele gânditorului de la Păltiniș sunt date într-un stil socratic, metoda
reminiscenţei e la ea acasă în tot Tratatul de ontologie al lui Noica. În opinia noastră,
Noica dialoghează cu trei personaje: conștiinţa nicasiană, sinele său interior și spiritul
românesc. Urmărind condiţia istorică pe care Noica o urmărește pentru argumentarea
actului logic, continuăm problema cunoașterii prin dialogul Sf. Augustin, De magistro,
care ne oferă o altă interogaţie: ,,cum poţi învăţa ceva ce nu știi încă”. Dialogul De
magistro este un dialog cu caracter literar-filosofic, cu tentă apologetică, în care
problemele filosofice sunt indisolubil legate de cele de semiotică și de teologie. Tocmai
pentru că tratează aspecte ale semioticii aflate în concordanţă cu dialogul religios și se
folosește același stil platonician, oferindu-ne în același timp și o schimbare a topicii
nicasiene. În viziunea lui Augustin, omul în dialog cu sine însuși, sfredelindu-și
propriul suflet, poate descoperi ordinea lucrurilor și calea spre o viaţă fericită, după ce
își va fi depășit îndoiala și scepticismul.
În acest dialog, în care personajele sunt însuși Augustin și fiul său Adeodat, se
caută răspunsul la întrebarea: „Care este rostul vorbirii?”, întemeindu-se astfel o
veritabilă paradă de raţionamente. Adeodat, interlocutorul lui Augustin, construieşte
următorul șir de idei: ,,Eu unul socotesc că există un fel de toată însemnătatea, de a
învăţa pe alţii prin reamintire; citând astfel două rosturi ale vorbirii fie să învăţăm pe
alţii, fie să reamintim ceva altora sau nouă înșine”19. Prin tot ceea ce spunem,
semnificăm, rostim ceva, transmitem mesaje prin orice sunet. Vorbele sunt semne
deoarece omul nu poate arăta înţelesul cuvintelor decât prin cuvinte. De altfel nu
toate cuvintele sunt semne și nu orice semn semnifică ceva, prezenţa acestei relaţii
depinde de contextul vorbirii, de emitent și receptor, uneori prin rostire putem să nu
semnificăm și să spunem printr-un gest mai mult, ca de pildă, explicăm o anumită
stare a sufletului. Sunt lucruri care pot fi arătate fără semne, prin ele însele.
Aceasta ar fi astfel importanţa cuvintelor în cunoaștere: limbajul viu există
pentru a ne ajuta să cercetăm lucrurile. Pentru a cunoaște semnificaţia noilor cuvinte,
care intervin în procesul de cunoaștere, trebuie să pricepem mai întâi înţelesul lor,
însă dacă auzim cuvinte pe care le știm, le știm prin reamintire, iar dacă nu le știm,
afirmă Sf. Augustin, suntem îndemnaţi să le căutăm înţelesurile. Chiar și Mântuitorul
le-a arătat ucenicilor și oamenilor: ,,prin cuvinte care să le reamintească de cel căruia i
Plato, Menon, 61
18
19Sf. Augustin, De Magistro, ediţie bilingvă, îngrijită de Constantin Floru, Constantin Noica și Mircea
Vulcănescu (București: Editura Humanitas, 1994), 21.
281
Symposion
se roagă și de cele ce trebuie să se roage, când se adâncește în tainiţele inimii”20. Noi
gândim cuvintele în propriul nostru cuget. ,,Hristos adevărul ne învaţă înăuntrul
nostru”21, cunoașterea pornește din însuși spiritul nostru; el este cel care ne lămurește,
spune Sf. Augustin, ne îndeamnă prin cuvinte să cunoaștem. Cristos este Cel despre
care se spune că locuiește în ,,omul lăuntric”22, ce înţelegem prin acest sens; că
învăţătorul nostru lăuntric ne dezvăluie fiecăruia, în funcţie de bunele sau relele
noastre porniri. Doar adevăratul om lăuntric poate vedea ,,lumina lăuntrică a
adevărului”23, Sf. Augustin voind să spună că învăţăm de fapt prin experienţă proprie,
trebuie să gândim noi înșine pentru a învăţa, aceasta pentru că nu întotdeauna cel care
vorbește spune lucruri adevărate; ca în cazul celor ce mint, spiritul se ascunde, nu
întotdeauna cel care vorbește semnifică tot ceea ce gândește. În final, există un singur
învăţător în ceruri, al nostru al tuturor, însă tot prin oameni suntem îndemnaţi să
învăţăm, prin intermediul semnelor: ,,învăţăm întorși către dânsul înăuntrul fiinţei
noastre”24. Spre final, Adeodat va conchide că a înţeles că prin cuvinte se îndeamnă
omul la învăţătură, acesta învaţă prin cel ce locuiește înlăuntrul nostru și nu prin
gândirea vorbitorului.
,,Cristos e învăţătorul lăuntric, omul vestește prin cuvinte în afară”25, oare nu
găsim în această sintagmă întregul proces al devenirii întru fiinţă, bineînţeles al unei
deveniri în care noutatea de gândire constă într-o fuziune continuă cu aceea a lui
Hristos a învăţătorului lăuntric. Am considerat necesare cele spuse mai sus, deoarece
Sf. Augustin oferă prin acest dialog o nouă viziune în actul de cunoaștere, viziune care
este adevărată mai ales ca revelaţie, este oare cu putinţă ca noi să fim creatori de
cultură fără lumina lăuntrică?; suntem ceea ce suntem, Eu sunt cel ce sunt!
Gânditorul de la Păltiniș vede în actul de cunoaștere destinul lui Narcis,
personaj din mitologia greacă care își contemplă propria frumuseţe: ,,cunoașterea
apare ca un reflex al devenirii, în timp ce contemplarea este o nostalgie a fiinţei, într-o
conștiinţă sortită să refacă cercul ori de câte ori se manifestă”26.
20 Augustin, De Magistro, 25
26 Noica, Devenirea, 65.
282
LOGICĂ, EPISTEMOLOGIE
FRANCIS BACON,
INIŢIATOR AL METODEI
EURISTICE MODERNE1
Acad. Teodor DIMA*
Abstract: The goal of this study is to provide arguments for the idea that Francis
Bacon has initiated the first modern theoretical programme of a heuristic
methodologist strategy that the modern science has developed in order to
investigate nature and formulate general enunciations on nomicity, causality,
connection and spatio-temporality. Francis Bacon uses the amplifying induction,
the induction by simple enumeration and especially the induction by
elimination. He thus initiates a new manner of thinking about the knowledge
achieved in experience, of their reasonable interpretation and systematization.
Keywords: heuristic methodology, amplifying induction, induction by
elimination, The New Organon, Praerogative instantiarum, the substitution
method, the definition of heat, table 1, table 2, table 3, deduction and reduction,
certainty and probability.
De aproximativ 400 de ani, se spune despre Francis Bacon (1561-1626) că a dezvoltat

Procedeul inducţiei amplifiante şi că a iniţiat primul program teoretic al unei strategii
metodologice, pe care ştiinţa modernă l-a dezvoltat şi l-a folosit pentru cercetarea
sistematică a faptelor, cu scopul de a descoperi legi, cauze şi structuri, cu valoare
aplicativă. Ideea de cercetare metodică este una dintre ideile fundamentale ale operei
lui Bacon.
Lisa Jardine arată2 că
„To understand The New Organon in the spirit in which it was written, we need
to be clear that it is driven by a strong commitment to new technical scientific
instruments and the increasing variety of experiments on nature they made
possible. The New Organon belongs to an early-seventeenth-century English
1 Varianta în limba engleză a acestui studiu a apărut în Balkan Journal of Philosophy, Academic
Publishing House „Prof. Marin Drinov”, vol. 3, nr. 2/2011, 163-170.
* Acad. Teodor Dima este director al Institutului de Cercetări Economice și Sociale „Gh. Zane”, Academia
Română, Filiala Iași

2 Lisa Jardine, Introduction, Francis Bacon, The New Organon, edited by Lisa Jardine, Michael
Silverthorne (Cambridge: Cambridge University Press, 2000), XII.

Symposion
intellectual milieu which included William Gilbert’s work with magnetism and
Harvey’s on the circulation of the blood, which took into account technological
innovation on the Continent, and which looked forward to Robert Boyle’s and
Robert Hook’s experiments with air-pumps in the 1650s. It is an extraordinary
attempt to give formal shape to a rapidly emerging (but hitherto largely problem-
driven and ad hoc) new experimentally based science.”
Speranţa lui Bacon era ca filosofia naturii să exprime contactul direct dintre om
şi natură cu ajutorul unei metode inductive care ar trebui să îndrume mintea la fiecare
pas, aşa cum trebuie un instrument pentru a trage o linie dreaptă, sau a descrie un
cerc.
„Almost always men take their experiences lightly, as if it were a game, making
small variations on experiments already known; if the thing does not succeed,
they get tired of it, and give up. Even if they take a more serious attitude towards
their experiments, more resolute and prepared for hard work, they still devote
their efforts to revealing some one experience, as Gilbert3 did with the magnet
and the Chemists with gold. Men act like this because their practice is not
merely frivolous but also unintelligent”4.
Trebuia deci o metodă care „to penetrate to the more inward and remote parts
of nature”5. Numai aşa se putea realiza „renovarea ştiinţelor şi organizarea cercetării
naturii, conform principiului: pentru a fi stăpânul naturii, trebuie să-i cunoşti legile şi
s-o supui.
Era vreo metodă capabilă să realizeze acest ideal? Deducţia, aşa cum era
cunoscută de Bacon, îşi dovedise, de-a lungul secolelor, limitele sale euristice. Inducţia
fusese structurată de Aristotel tot silogistic şi de aceea drumul său de la particular la
particular, print-o enumerare completă a tuturor cazurilor, îi limita fecunditatea şi
virtutea inventivă. De aceea, considera Francis Bacon,
„There are, and can be, only two ways to investigate and discover truth. The one
leaps from sense and particulars to the most general axioms, and from these
principles and their settled truth, determines and discovers intermediate axioms;
this is the current way. The other elicits axioms from sense and particulars, rising
in a gradual and unbroken ascent to arrive at last at the most general axioms; this
is the true way, but is has not been tried”6.
Încă din Preface, Fr. Bacon şi-a explicat demersurile:
3 William Gilbert (1540-1603) a formulat o teorie a magnetismului subordonată unei idei fundamentale:
Pământul, în ansamblul său, este un magnet; apud René Taton (ed.), Histoire générale des Sciences, tome
II, ed. II, 1969, cap. V, A2.
4 Bacon, The New Organon, I, 70.
286
Symposion
„Our method, though difficult to practise, is easy to formulate. It is to establish
degrees of certainty, to preserve sensations by putting a kind of restraint on it,
but to reject in general the work of the mind that follows sensations; and rather
to open and construct a new and certain road for the mind from the actual
perceptions of the senses.”7
Aşa a început teoretizarea metodei euristice, bazată pe inducţia amplifiantă, pe

de o parte, şi pe inducţia care operează prin eliminare, pe de altă parte. În loc să
ajungă dintr-o dată la principii ale ştiinţei, metoda baconiană îşi propunea să urce una
câte una toate treptele generalizării. Astfel, Bacon a sperat să elaboreze o nouă
manieră de gândire despre faptele obţinute în experienţă, o nouă manieră de
interogare a experienţei pentru a o interpreta raţional şi pentru a o controla.
Procedeele metodologiei baconiene erau practicate de oamenii de ştiinţă încă
din perioada Renaşterii, cum însuşi Bacon recunoştea. În acea perioadă, se găseau
aproape toate ideile care au ajutat mai târziu la edificarea metodologiei euristice, dar
ele erau fragmentare, disparate, amestecate cu erori şi divagaţii. André Lalande (1867-
1963), preocupat de teoriile formulate despre inducţie şi procesul experimentării8,
afirma în deceniul al treilea al secolului al XX-lea, că Francis Bacon a accentuat asupra
ideii de experienţă şi asupra ideii de corectare metodică – procedee specificate şi
codificate, astfel încât ele să permită colaborarea unor cercetători pentru constituirea
ştiinţei, colectivă şi progresivă. Ar fi trebuit ca aceste procedee să fie eficiente şi când
sunt utilizate de persoane mai puţin geniale.
Francis Bacon prezintă astfel:
„Having laid down the scope of our teaching, we proceed to precepts; and in the
least awkward and unnatural order. Directions for the interpretation of nature
comprehend in general terms two parts: the first for drawing axioms from
experience; the second on deducing or deriving new experiments from axioms.
The former is divided three ways, i.e. into three kinds of service: service to the
senses, service to the memory and service to the mind or reason.
First we must compile a good, adequate natural and experimental history. This is
the foundation of the matter. We must not invent or imagine what nature does
or suffers; we must discover it.
A natural and experimental history is so diverse and disconnected that it
confounds and confuses the understanding unless it is stopped short, and
presented in an appropriate order. So tables must be drawn up and a coordination
of instances made, in such a way and with such organisation that the mind may
be able to act upon them.
Even with these, the mind, left to itself and moving of its own accord, is
incompetent and unequal to the formation of axioms unless it is governed and
7 Bacon, The New Organon, Preface, 2.

8 André Lalande, Les Théories de l’induction et de l’expérimentation, Paris, 1929, cap. V, § 1.
287
Symposion
directed. And therefore, in the third place, a true and proper induction must be
supplied, which is the very key of interpretation. And one must begin at the end
and move backwards to the rest.”9
Este vorba aici despre un îndemn la cercetarea metodică a instanţelor în vederea

întocmirii de inventarii cât mai complete, cu scopul de a intui evoluţia ulterioară a
cunoaşterii şi de a îndepărta reminiscenţele scolastice livreşti, descoperirile eronate,
frazele şi formulele stereotipe. Ideile lui Bacon nu erau singulare în secolul al XVII-
lea. Ele erau asemănătoare cu ideea de Mathesis Universalis, caracteristică sistemelor
lui Descartes şi Leibniz. Fizicianul britanic Robert Hooke (1635-1703), în lucrarea A
General Scheme of the Present State of Natural Philosophy, a stabilit raporturi între
schemele logicii inductive şi Mathesis Universalis.
Astăzi, colecţionarea faptelor (a instanţelor) a devenit o regulă fundamentală a
metodologiei euristice. Totodată, se subliniază că suprasolicitarea faptelor poate să
conducă la pericole cognitive. Plecând de la maxima lui Confucius: „A învăţa fără să
gândeşti este nefolositor, a gândi fără să înveţi este primejdios”, savantul contemporan,
Hans Selye (1907-1982), autorul lucrării Stress without Distress (1974), semnala că,
„precum meditaţia pură, fără nici un efort de stabilire a valorii practice a
concepţiilor noastre, duce adesea la greşeli periculoase, tot aşa simpla observare şi
înregistrare a faptelor este inutilă, fără formularea unor idei despre ele” 10.
Deşi a subliniat importanţa lor euristică, Francis Bacon n-a făcut din culegerea
instanţelor un scop în sine. El a sperat ca ştiinţa să realizeze o sinteză exhaustivă a
cunoaşterii. Sistematizarea faptelor depindea însă de buna lor alegere pentru a fi
incluse în cele trei tabele. De aceea, era nevoie la început de unele instanţe
prerogative (Praerogative instantiarum), deosebite de instanţele comune, pentru că
sunt instructive, eficiente şi pot fi aplicabile în practică.
„The privileged instances are twenty-seven in number; and are: solitary
instances; instances of transition; revealing instances; concealed instances;
constitutive instances; instances of resemblance; unique instances; deviant
instances; borderline instances; instances of power; instances of association and
aversion; accessory instances; instances of alliance; crucial instances; instances of
divergence; instances that open doors or gates; summoning instances; instances of
the road; instances of supplement; cleaving instances; instances of the rod;
running instances; doses of nature; instances of struggle; suggestive instances;
multipurpose instances; magical instances. The use of these instances, in which
they surpass ordinary instances, tends in general either in the direction of
information or in the direction of operation, or in both. In the informative aspect
9Bacon, The New Organon, II, 10.

10Hans Selye, From Dream to Discovery (New York, Toronto, London: McGraw-Hill Book Company,
1964), cap. 8, § 4.
288
Symposion
they assist either the senses or the understanding. In the case of the five instances
of the lamp, for example, they assist the senses”11.
În cele ce urmează, noi reluăm o parte din interpretările noastre logice şi

epistemice prin intermediul cărora am încercat să dovedim cum a construit Francis
Bacon primul instrument metodologic de abordare a naturii12. Mai întâi, prezentăm
importanţa gnoseologică şi structura logică ale acelor instanţe prerogative care apar pe
prima treaptă a procesului de explicare a naturii, urmând să ne ocupăm de celelalte
cazuri atunci când vom analiza cea de a treia treaptă. Limbajul lui Bacon, mai ales în
această parte a Noului Organon, conţine termeni preluaţi din diverse domenii: drept,
politică, fizică, limbajul comun etc., de aceea îl traducem pe cât posibil, în limbaj
logic, adecvat intenţiilor lui Bacon.
Cercetătorul culege primele sale informaţii prin intermediul organelor de simţ.
„There follow five sets of instances which we have chosen to call in one general
word instances of the lamp or of first information. They are those which assist
the senses. Since all interpretation of nature begins from the senses, and runs by
a straight, even, well-made road from perceptions of the senses to perceptions of
the intellect, which are true notions and axioms, it is necessary what the fuller
and more exact the presentations or exhibits of the senses themselves are, the
more easily and successfully everything will go”13.
„As sixteenth of the privileged instances Bacon shall place instances that open
doors or gates,”14 adică instrumente şi aparate care ajută ochilor să perceapă obiecte
care nu sunt vizibile (microscopul), să le perceapă la depărtare (telescopul lui Galilei),
să le perceapă mai exact şi mai distinct (instrumentele de măsurat). Deşi, la începutul
secolului al XVII-lea, erau încă puţine instrumente şi aparate inventate, totuşi Bacon
le-a prevăzut importanţa în descoperire, rolul lor în creşterea preciziei şi a puterii
simţurilor.
Reducerea nesensibilului la sensibil (summoning instances – instatiae citantes)
este alt ajutor al cunoaşterii sensibile.
„Things escape the senses either because the object is placed at a distance, or
because the senses are obstructed by bodies between themselves and the object,
or because the objects are not capable of making an impression on the senses, or
because the quantity of the object is not sufficient to strike the senses, or because
the time is insufficient to activate the senses, or because the senses cannot stand
11 Bacon, The New Organon, II, 52.

12 Teodor Dima, Metodele inductive (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1975), 23-48.
14 Instantiae januae sive portae; Bacon, The New Organon, II, 39.
289
Symposion
the effect of the object, or because an object has previously filled and possessed
the senses so that there is no room for another motion”15.
Noi considerăm că aici Bacon intuia operaţia logică a substituţiei; transformată

în regulă metodologică, ea este folosită astăzi în cercetarea factuală şi în constituirea
teoriilor ştiinţifice. De exemplu, psihologii măsoară cu procedee cantitative fenomenul
calitativ al inteligenţei, deoarece este dificil să-l determine direct; de asemenea,
medicii prezintă starea organismului prin simpla măsurare a pulsului, sau prin analize
de laborator ş.a.
„In the nineteenth place among the privileged instances are instances of
supplement or substitution (instantiae supplementi; sive substitutionis)”16; noi
considerăm că, prin exemplele date, Bacon anticipa, într-o anumită privinţă, metoda
modelării, sau substituţia prin analogie, fiind conştient că
„substitution by analogy is certainly useful but less sure, and therefore must be
used with some discretion. It occurs when a non-sensible thing is brought before
the senses, not by sensible activity on the part of the insensible substance itself,
but by observation of a related sensible body; for example, if in an investigation
of a mixture of spirits, which are non-visible bodies, some kind of relationship is
apparent between the bodies and their fuel or nourishment”17.
„In eighteenth place among the privilege instances are instances of the road
(instantiae viae), which we have also chosen to call travelling instances and
jointed instances. They are instances which indicate discretely continuous
motions in nature. This kind of instance rather avoids observation than sense.
Men are wonderfully inattentive here. In fact they observe nature only in a
desultory and casual manner and after bodies are finished and complete, and not
in its working”18.
Nu vom insista şi asupra altor instanţe pregătitoare, pe care Bacon le considera

ajutoare pentru intelect, în vederea întocmirii istoriei naturale şi a declanşării
mecanismului tabelelor. Cu ajutorul lor trebuia să se obţină definiţii şi propoziţii
generale. Aristotel enunţase condiţiile logice ale definiţiei conotative prin gen proxim
şi diferenţă specifică, Bacon se străduia, la începutul secolului al XVII-lea, să enunţe
procedeele metodice cu ajutorul cărora diferenţele specifice şi notele generice puteau
să fie descoperite şi desprinse de obiectele individuale. Considerăm că deosebirea
dintre Aristotel şi Bacon este asemănătoare deosebirii dintre logician şi gnoseolog –
primul caută corectitudinea demersurilor raţionale, al doilea, cuplează forţa organelor
de simţ cu aceea a intelectului cu scopul descoperirii adevărului.
15 Bacon, The New Organon, 40.

290
Symposion
Francis Bacon era preocupat de descoperirea adevărurilor esenţiale, sau a
formelor, de exemplu, să descopere mişcarea ca formă de manifestare a căldurii. Din
mecanismul logic al tabelelor, vom afla mecanismul însuşi al inducţiei baconiene. În
tabula presentiae, sunt consemnate cazurile în care proprietatea a cărei formă este
căutată este prezentă. În tabula declinationis sive absentiae in proximo, sunt
consemnate cazuri, cât mai semănătoare cu primele, dar din care proprietatea căutată
lipseşte. În tabula graduum sive comparativae, sunt consemnate cazuri în care
proprietatea prezintă diferite grade de intensitate.
Folosind exemplul lui Bacon – a descoperi forma sau definiţia căldurii – şi unele
indicaţii ale lui T. Kotarbinski19, vom încerca o cvasi-formalizare a ceea ce înseamnă
inducţie euristică baconiană20.
[Table 1] – of existence and presence
Instances meeting in the nature of heat
a1 – the sun’s rays, especially in summer and at noon;
a2 –solids on fire;
a3 –animals, especially internally, where they are constantly hot;
……………………………………………………………………………..
[Table 2] – of divergence, or of closely related absences
Closely related instances which are devoid of nature heat
b1 –the moon’s rays and those of the stars and comets are not found to be hot to
the touch;
b2 –the body of the glow – worm or of the fly which they call „fire-fly” found to
be hot to the touch.
b3 – in vegetables and plants no degree of heat is perceptible to the touch;
…………………………………………………………………………………………
[Table 3] – of instances in which the nature
under investigation exists to a certain degree
Table of Degrees or Comparison on Heat
c1 –Animals increase in heat from movement and exercise;
c2 –Motion increases heat, as one can see in the case of bellows and blasts of
breath;
c3 –The anvil is much heated by the hammer.
………………………………………………………………………………….
19 T. Kotarbinski, Leçons sur l’Histoire de la logique (Warszawa, PWN, 1965), 331-40.

20 Vezi Bacon, The New Organon, II, 11, 12, 13.
291
Symposion
Francis Bacon a inclus 28 de instanţe în Table 1, 32, în Table 2, şi 41, în Table 3.
După întocmirea tabelelor, inducţia trebuie să intre în acţiune. Din punct de vedere
logic, ea cuprinde, în principal, procedeul eliminărilor succesive şi inducţia
amplifiantă.
Dacă a1 = prezenţa razelor soarelui şi A = căldură, atunci se poate construi
următoarea schemă de eliminare:
(1) prezent a1 ------ prezent A
absent a1 -------- prezent A
deci a1 şi A nu sunt în mod constant coprezente.
Dacă a2 = prezenţa unei flăcări şi A = căldură, atunci se poate construi
(2) prezent a2 ------ prezent A
absent a2 -------- prezent A
deci a2 şi A nu sunt coprezente în mod constant.
………………………………………….
Se procedează prin eliminare până la ultima instanţă inclusă în Table 1. Se trece

apoi la cele 32 de instanţe incluse în Table 2, caracterizate prin absenţa formei
căldurii.
Dacă b1 = razele lunii şi A = căldură, atunci se poate construi următoarea schemă de

eliminare:
(3) prezent b1 ------ absent A
absent b1 -------- absent A
deci b1 şi A nu sunt în mod constant coabsente.
Dacă b2 = licărirea licuriciului şi A = căldură, atunci se poate construi
(4) prezent b2 ------ absent A
absent b2 -------- absent A
deci b2 şi A nu sunt în mod constant coabsente.
……………………………………………………………………….
Cu alte cuvinte, procedeul eliminării, aplicat la Table 2, de asemenea nu

conduce la rezultate concludente. Se pot compara instanţe din Table 1 cu instanţe din
Table 2. Astfel, prin compararea lui b1 (razele lunii nu încălzesc) cu a1 (razele soarelui
încălzesc) rezultă că forma căldurii nu provine de la corpurile cereşti, deoarece, în
292
Symposion
prezenţa unora, se constată căldură, în prezenţa altora, nu. Din compararea lui b2 cu a2,
se elimină strălucirea ca formă a căldurii, pentru că sunt străluciri calde şi reci etc.
Rezultă că nici compararea instanţelor din cele două tabele nu este concludentă
pentru descoperirea formei căldurii sau pentru definirea ei.
Intervenţia Tablei 3, a gradelor, sugerează că analiza proceselor ar putea să
evidenţieze forma sau esenţa căldurii. Cele 41 de instanţe (c1, …, c41) exprimă ideea că
procesul care determină manifestarea căldurii este mişcarea.
„In each and every instance, the nature of which heat is a limitation seems to be
motion. This is most apparent in a flame, which is always in motion. It appears in
the intensifying or increase of heat produced by motion; as by bellows and winds
(c29). And similarly with motion of other kinds (c28 and c31). It is apparent once
more in the extinction of fire and heat by any powerful compression which puts
the brake on motion and makes it cease (c30 and c32). It is also apparent in the fact
that every body is destroyed or at least significantly altered by any fire or strong
and powerful heat; hence it is quite obvious that in the internal parts of a body,
heat causes tumult, agitation and fierce motion which gradually brings in to
dissolution”21.
Astfel, Francis Bacon a obţinut genul proxim şi diferenţele specifice ale

definiţiei căldurii:
„heat is an expansive motion which is checked and struggling through the
particles. And expansion is qualified: while expanding in all directions is has
some tendency to rise. And the struggle through the particles is thus qualified: it
is not completely sluggish, but excited and with some force”22.
Stabilirea cu ajutorul tabelelor a mişcării ca gen proxim în definirea formei

căldurii constituie, cu toate adăugările naive ale diferenţelor specifice, triumful
metodologiei euristice baconiene, bazată pe procedeul eliminării succesive.
Examinând acest procedeu, von Wright a estimat valoarea procedeului pentru
problema justificării inducţiei şi a formulat natura logică a inducţiei eliminative în
general23. Să presupunem că, dintr-un număr n de propoziţii despre proprietăţile unui
fenomen x, numai una exprimă proprietatea care îi aparţine. Pentru a o găsi, se
procedează prin eliminare. Se pleacă de la echivalenţa stabilită în logica propoziţiilor:
(5)
se respinge implicaţia:
(6)

22 Bacon, The New Organon, 20
23 G.H. von Wright, The Logical Problem of Induction (Oxford: 1965), cap. IV, §3-§8, 60-89.
293
Symposion
analog se respinge implicaţia:
(7)
şi aşa mai departe, de unde concluzia:
(8)
Cu alte cuvinte, von Wright a considerat că inducţia prin eliminare este o

inferenţă în care una din premise este o disjuncţie de enunţuri singulare sau atomare,
celelalte premise falsifică toţi membrii disjuncţiei în afară de unul, iar concluzia este
tocmai acel membru al disjuncţiei care nu a fost falsificat. Dacă ne referim la natura
legăturii dintre premise şi concluzie, constatăm că ea este necesară, deoarece concluzia
urmează logic din premise şi, prin urmare, din punct de vedere formal, ceea ce se
numeşte inducţie prin eliminare, ar trebui să fie considerată inferenţă deductivă. De
fapt, acest tip de inferenţă este deductiv numai la nivel sintactico-formal şi este
inductiv şi probabil la nivel semantic şi mai ales la nivel pragmatic.
Pentru ca inducţia eliminativă să obţină o justificare epistemică, trebuie
lămurite următoarele întrebări: 1) este logic posibil, numai prin eliminare, să se
respingă toate enunţurile concurente, afară de una singură?; 2) este epistemic posibil
să se determine, într-un caz dat, că toate enunţurile concurente, afară de una singură,
au fost eliminate?.
Pentru ca procedeul eliminativ să atingă certitudinea şi, totodată, concluzia să
fie adevărată, este necesar şi suficient să se răspundă afirmativ la ambele întrebări. La
prima întrebare se poate răspunde afirmativ, şi von Wright a făcut acest lucru, dacă
inducţia prin eliminare ia forma unui modus tollendo-ponens corect, sau a unei
demonstraţii disjunctive:
(9) Ax este Bx sau Cx sau Dx
Ax nu este Cx
Ax nu este Dx
Deci Ax este Bx
Dar răspunsul afirmativ la prima întrebare sugerează totodată că un răspuns

afirmativ la o a doua întrebare nu este posibil, deoarece, pentru ca demonstraţia
disjunctivă să fie corectă, trebuie ca disjuncţia să fie completă. Dar dacă numărul
enunţurilor iniţial posibile este mare, atunci nu s-ar pute decide dacă, într-o situaţie
dată, toate enunţurile concurente, afară de unul, au fost eliminate.
Această limită a întrebuinţării procedeului eliminativ a fost observată şi de
Francis Bacon, de aceea a întocmit cele trei Tabele cu un număr limitat de instanţe.
Prin urmare, pentru ca eliminarea să înceapă, este nevoie de admiterea postulatului
variaţiilor limitate.
294
Symposion
Totuşi, acest postulat este suficient numai din punct de vedere logic, nu şi
epistemic, căci, deşi se ia în considerare, în vederea eliminării, un număr finit n de
enunţuri concurente, tot nu este epistemic sigur să nu mai existe cel puţin un enunţ
omis. De aceea, mai trebuie formulat postulatul cunoaşterii complete, în anumite
circumstanţe bine precizate24.
Pentru întemeierea formală a inferenţei prin eliminare, noi am apelat la
reducţie, operaţie opusă deducţiei. În inferenţele deductive, concluzia derivă cu
certitudine din premise. Să derivăm premisa (una dintre premise, când sunt mai
multe) din concluzie. Inferenţele care se construiesc prin derivarea premisei din
concluzie se numesc reductive, iar procedeul se numeşte reducţie şi este opus
deducţiei25. Procedeul reducţiei se aplică inferenţelor deductive bazate pe relaţia de
implicaţie, relaţie care certifică adevărul concluziei, dacă premisele sunt adevărate. De
exemplu, dintr-un modus ponens cert se poate construi un modus ponens cu concluzie
probabilă:
(10) Dacă A, atunci B
B este adevărat
Deci M(A),
unde M simbolizează „probabil”.

În general, se poate spune că reducţia constituie un procedeu logic de creare a
inferenţelor probabile cu premise probabile. Întrucât inferenţele inductive au premise
asertorice şi concluzii probabile, ele pot fi considerate inferenţe reductive, din acest
punct de vedere ele fiind inverse inferenţelor deductive. Prin urmare, inducţia prin
eliminare poate să fie fundamentată logic-formal cu ajutorul reducţiei unui modus
ponendo-tollens într-un tollendo-ponens care are drept condiţie adiţională cerinţa ca
disjuncţia să fie completă. În caz contrar, eliminarea este parţială, rămânând mai
multe enunţuri neinfirmate. În acest caz, concluzia este probabilă26.
În concluzie, predilecţia pentru procedeul inducţiei eliminative dovedeşte că
Francis Bacon a considerat acest procedeu ca fiind superior procedeului inducţiei prin
simplă enumerare; el conducea, în concepţia lui Bacon, la certitudine absolută.
Nefiind preocupat de justificarea inducţiei amplifiante, Bacon a crezut sincer că una
dintre trăsăturile distinctive ale inducţiei este obţinerea certitudinii absolute în
24 Precizări mai detaliate sunt făcute în Teodor Dima, „Inferenţa ştiinţifică,” cap. X, în Ştefan Georgescu,
Mircea Flonta, Ilie Pârvu (coord.), Teoria cunoaşterii ştiinţifice (Bucureşti, Editura Academiei, 1982),
280-2.
25 W.St. Jevons, în Elementary Lessons in Logic, 1840, şi Chr. Sigwart, în Logik, Tübingen, 1873-78, au
remarcat, independent unul de altul, că inducţia este un tip de inferenţă reductivă.

26 Teodor Dima, „Logica inductivă,” în Teodor Dima (coord.), Logică generală (Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1990), 190, 196.
295
Symposion
descoperire şi, în consecinţă, problema relativităţii cunoştinţelor ştiinţifice era
exclusă, odată ce ele au fost obţinute cu ajutorul metodologiei iniţiată de el.
După părerea noastră, în conexiune cu inducţia amplifiantă, termenul de
certitudine absolută are trei sensuri: a) în anumite condiţii se poate dovedi că o
propoziţie generală, obţinută inductiv, este singura generalizare în acord cu faptele.
Dacă numărul generalizărilor induse asupra unei mulţimi de fapte este n şi n = 1,
atunci se obţine certitudinea absolută; b) se obţine, de asemenea, certitudine absolută
când metoda inductivă este înzestrată cu premise din care generalizările pot fi deduse
conform regulilor logice. Este un fapt epistemologic că legile empirice formulate prin
generalizarea faptelor pot fi considerate certe numai în momentul în care au fost
integrate într-o teorie şi deduse, în cadrul ei, din legi teoretice mai generale; c) aceste
două sensuri nu presupun că certitudinea ar coincide cu adevărul. Pentru aceasta, ar
trebui să se ştie în plus dacă premisele de la care se pleacă sunt adevărate. Deci justeţea
unei inducţii depinde de aceleaşi condiţii precum justeţea deducţiei: să se plece de la
adevăr şi operaţia logică să fie corectă. Totuşi, în cadrul inducţiei, aceste condiţii sunt
foarte greu de satisfăcut.
Bacon credea că procedeul eliminativ justifică stabilirea certitudinii, în toate
cele trei sensuri, a enunţului care exprimă relaţia uniformă de coexistenţă dintre
natura şi forma unui obiect dat. S-a dovedit însă că natura eliminării permite numai
stabilirea cu certitudine a falsităţii unei (unor) enunţuri, nimic cu certitudine
neputându-se conchide asupra adevărului unor enunţuri neeliminate27. Deci
procedeul eliminativ baconian poate stabili cel mult certitudinea în sensul (a). Noi am
scris „cel mult”, deoarece, şi în acest caz, trebuie îndeplinită o cerinţă minimală de
ordin logic: să fie posibil să se determine că toate enunţurile concurente asupra unui
domeniu de fapte dat, afară de una, au fost eliminate. Intuind acest pericol al
eliminării, Bacon a presupus în mod implicit că numărul enunţurilor trebuie să fie
finit. El îşi sprijinea această condiţie pe „părerea … că este posibil să se reducă toate
fenomenele universului la un număr limitat de combinaţii între elemente simple”28.
R.L. Ellis, unul dintre comentatorii de prestigiu ai operei baconiene, arăta că această
idee este punctul central al sistemului lui Bacon şi a numit-o principiul varietăţii
limitate.
Acest principiu se înscrie în contextul ideilor lui Bacon de întocmire a colecţiei
complete şi definite a tuturor cunoştinţelor umane. Dar acest principiu este numai
necesar, nu şi suficient, în obţinerea generalizărilor inductive adevărate şi deci pentru
justificarea inducţiei.
Bacon a exprimat cu pregnanţă ideea că mariajul dintre om şi natură îl poate
face inducţia. Din păcate, inducţia baconiană a fost grefată pe un realism naturalist
calitativ, care cerea ca natura să se prezinte complexului uman în aşa fel încât
uniformităţile de coexistenţă stabilite de el să coincidă cu relaţiile din realitate.
27 von Wright, The Logical, 63.

28 R. L. Ellis, Preface, la Novum Organum, în The Works of Francis Bacon (London: 1857), 28.
296
SEMNIFICAŢIA EXPRESIILOR LOGICE.
SEMANTICĂ, LOGICĂ ŞI INTERPRETARE1
Crăiţa Ioana FLORESCU*
Abstract: In this paper I have examined the intensional residues that can be
found in logic. To this purpose I have sketched a rough model of semantic
analysis for the various logical expressions. With the help of this model I have
analysed a few basic logical operations, in order to inspect the dynamic
behaviour of the logical expressions. After this investigation, I have observed that
all operations taken under scrutiny have involved in an essential manner
dimensions of the sign other than „signifier” and „extension”, behaving as
constructions or reconstructions of meaning, intension – or the fregean sense.
According to the definition I gave to the concept of interpretation in the
beginning of the paper, both types of meaning evolution are nothing but various
types of interpretation – an essentially intensional process. Thus I have shown
that the intensional residues of logical expressions are not only present in the
field of logic, but also actively engaged by the interpretative nature of the various
logical operations.
Keywords: interpretation, logic, semantics, truth, intension, extension
În semiotica modernă, relaţia de semnificare este înţeleasă frecvent ca având la bază o

mişcare interpretativă pe direcţia semnificaţie – interpretare – traducere. Relaţia
dintre semn şi semnificatul său nu este văzută drept o simplă relaţie de echivalenţă, ci
drept rezultatul unui proces în parte de factură socială, în parte de factură personală,
de interpretare, sau de semioză. Un semn îşi primeşte semnificaţia sa (şi prin aceasta,
însuşi statutul său de semn) în urma unui act de interpretare a sa drept altceva, care
este unul şi acelaşi cu actul de semioză care, la rândul său, evoluează aidoma unei
inferenţe logice deductive cu o premisă universală implicită. Desigur, după cum
afirmă Umberto Eco în Tratatul său de semiotică generală 2, dat fiind că „viaţa noastră
cotidiană este plină de acte de inferenţă de acest tip, [...] e riscant să considerăm orice
1 Acest articol a fost redactat în cadrul cercetării finanţate prin proiectul POSDRU/89/1.5/S/63663 „Reţea
transnaţională de management integrat al cercetării postdoctorale în domeniul Comunicarea ştiinţei.
Construcţie instituţională (şcoală doctorală) şi program de burse (CommScie)”.
* Crăiţa Ioana Florescu este doctor în filosofie.
2 Umberto Eco, Tratat de semiotică generală (Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982).
Symposion
inferenţă drept act de «semioză» (chiar dacă Peirce a făcut-o) şi este la fel de hazardat
să afirmăm că orice proces semiotic implică inferenţe: dar se poate afirma că există
inferenţe care trebuie să fie recunoscute ca acte de semioză”3.
Astfel, se vede cum procesului de interpretare îi este rezervat un loc cât se poate
de central în analiza semnului. În cele ce urmează, schiţa semiotică a limbajului logic
care va fi conturată se va călăuzi după conceptul de interpretare – drept procesul cel
mai remarcabil care permite atât constituirea semnelor ca semne, cât şi navigarea de la
un semn la altul. Menţionez, însă, că voi avea în vedere un travaliu semiotic de tip
filosofic, iar nu lingvistic, deoarece cel dintâi se prezintă drept cadrul ideal pentru
analiza pe care o voi desfăşura. O analiză tehnică a proceselor logice, din perspectiva
semioticii structuraliste, va fi avută în vedere în cadrul cercetărilor ulterioare ale
autoarei acestui studiu.
Analiza limbajului (sau limbajelor) logicii către care ne îndeamnă abordarea
acestei discipline din perspectiva proceselor interpretative conţinute îşi doreşte să
delimiteze o înţelegere a întregului orizont semantic al sistemelor formale, prin
punctarea fenomenelor care au loc atât la nivelul semnificanţilor semnelor logice, cât
mai ales la nivelurile (vestigiale sau nu) referenţei, conotaţiei şi denotaţiei , scopului
şi manierei de utilizare ale acestora. Pentru a realiza acest lucru, voi avea în vedere
atât operaţiile care se desfăşoară pe etajul natural al logicii, cât şi operaţiile corelate
nivelului strict tehnic din perspectiva pur sintactico-extensională – conform căreia
ele reprezintă un şir de transformări realizate exclusiv la nivelul semnificantului
şi/sau al referinţei.
Voi înţelege prin „interpretare” o transformare la nivelul semnului, care
afectează cel puţin o dimensiune de factură intensională a acestuia, având drept
efect o construire sau o reconstruire a semnului originar, cu scopul de a-l traduce,
explica , semnifica sau materializa , aşa încât acesta să devină, într-un sens sau altul,
mai propice utilizării sale. Este deosebit de interesant de remarcat faptul că
dimensiunea construită sau reconstruită este una de natură intensională , deoarece
disciplina avută în atenţie, logica formală, este una preponderent sintactic -
extensională. În fapt, acesta este şi motivul aflat în spatele acestei cercetări:
detectarea vestigiilor intensionale prezente în spaţiul formalismelor logice.
În cadrul limbajului logic lucrăm la modul cel mai direct cu trei tipuri de semne
elementare: semne cu semnificaţie complet independentă, semne care îşi capătă
semnificaţia numai în compania altor semne şi semne auxiliare, care nu au niciodată
semnificaţie proprie, ci doar ajută la precizarea dimensiunii semiotice respective a
altor semne4. Prima categorie de semne menţionată cuprinde în special ceea ce poartă
numele de „variabile şi constante non-logice”, anume variabilele şi constantele
3 Eco, Tratat, 29.

4 Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică (Bucureşti: Editura Tehnică, 2003), 440.
298
Symposion
individuale, funcţionale, predicaţionale şi propoziţionale. Precizez faptul că aici m-am
referit doar la semnificaţia efectivă a semnelor, nu la funcţionarea lor în limbaj,
deoarece acest ultim aspect introduce încă o distincţie între constantele logice – cea
dintre expresii saturate (variabilele şi constantele individuale şi propoziţionale) şi
expresii nesaturate (constantele predicative). Această distincţie se păstrează şi în cazul
enunţurilor, care pot fi distinse astfel în formule (nesaturate) şi propoziţii (saturate). A
doua categorie de semne menţionată mai sus („semne care îşi capătă semnificaţia
numai în compania altor semne”) cuprinde „constantele logice”, anume acele semne al
căror sens nu depinde de interpretarea aleasă, precum conectorii şi cuantorii. În fine,
semnele auxiliare sunt echivalentul formalizat al semnelor de punctuaţie şi sunt
reprezentate în special de paranteze, dar şi de puncte, virgule sau alte simboluri de
acest tip, în funcţie de sistemul logic în cadrul cărora funcţionează5.
Entităţile logice complexe apar în urma aplicării operaţiei de concatenare,
însoţită de regulile morfologice şi sintactice de formare ale limbajului respectiv.
Aceste noi entităţi sunt numite expresii ale limbajului formalizat, şi constau din forme
de termeni sau termeni şi forme propoziţionale sau propoziţii.
Pe lângă aceste expresii relativ uşor de catalogat, o analiză a limbajului logicii
mai trebuie să aibă în vedere şi etajul neformalizat al disciplinei în discuţie, deoarece,
pe lângă faptul că multe dintre tratatele de logică au părţi însemnate exprimate în
limbajul natural, acesta este şi spaţiul esenţial de exprimare a semanticii logice, sau a
analizei metasistemice în genere. De asemenea, mai trebuie luate în atenţie şi
sistemele logice întregi, ca entităţi logice majore, precum şi fragmentele remarcabile
ale acestora, care sunt diversele demonstraţii şi evaluări concrete. Spre exemplu,
vorbind despre operaţia logică de axiomatizare, vom spune că aceasta se aplică pe
domeniul fomulelor sau propoziţiilor logice şi îşi ia valorile, sau imaginile, din
domeniul metalogic al structurilor sistemice.
În fine, printre categoriile de expresii cu care lucrează un sistem logic
interpretat se numără şi simbolurile sau expresiile domeniilor de interpretare, anume
acele structuri lingvistice cu un grad de formalizare mai scăzut decât limbajul de bază,
care sunt utilizate pentru crearea semanticii (extensionale a) sistemului, domeniul de
interpretare predilect fiind dat de limbajul logicii claselor. De asemenea, tot aici se
situează şi proto-limbajele, sau sistemele de semne reprezentaţionale, utilizate în
cadrul diverselor metode de verificare semantică a corectitudinii expresiilor
formalizate (limbajul diagramelor şi al diverselor tabele semantice, printre care un loc
privilegiat îl ocupă tabelele de adevăr).
În cele ce urmează, voi analiza câteva unităţi de sens ale logicii cu ajutorul unui
model ce porneşte de la versiunea semiotică a paradigmei situaţional-hexadică,
5A se vedea şi Gheorghe-Ilie Fârte, Regimuri ale cantităţii în logica formală (Iaşi: Editura „Ştefan Lupaşcu”,
1999), 8-12.
299
Symposion
propusă şi dezvoltată de prof. Petru Ioan într-o serie întreagă de cărţi de autor, printre
care cele mai relevante analizei de faţă sunt Educaţie şi creaţie, în perspectiva unei
logici „situaţionale”6 şi Logica „integrală”, în distincţii, operaţionalizări, definiţii şi
exemplificări 7:
REFERINŢĂ
D
SEMNIFICAŢIE C I SEMNIFICAŢIE
CONOTATIVĂ DENOTATIVĂ
SCOPUL MODUL DE
ALCĂTUIRII UTILIZARE A
SEMNULUI F M SEMNULUI
SEMNIFICANT
MODELUL SEMIOTIC ‚DEPERSONALIZAT’
Modificarea modelului constă în ‚depersonalizarea’ axei pragmatice M-F, care, în

versiunea originală a prof. Ioan, era reprezentată de emitent şi receptor – irelevanţi,
acum, în contextul disciplinei analizate. Conform acestui model, structurile logice de
bază se prezintă după conform tabelelor următoare.
LIMBAJUL FORMAL GENERIC LIMBAJUL FORMAL GENERIC

SEMNUL GENERIC 8
NEINTERPRETAT INTERPRETAT
Componenta semnului avută în Reprezentarea componentei Reprezentarea componentei

vedere respective respective
Semnificantul expresii logice propriu-zise expresii logice propriu-zise
referinţă generică (inclusiv ca
domeniu de interpretare a
Referinţa mulţime de valori de adevăr
limbajului
posibile)
6 Petru Ioan, Educaţie şi creaţie, în perspectiva unei logici „situaţionale” (Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1995).
7 Petru Ioan, Logica „integrală”, în distincţii, operaţionalizări, definiţii şi exemplificări (Iaşi, Editura
Fundaţiei „Ştefan Lupaşcu”, 1999).

8 Ne referim aici la „interpretare” (sau absenţă a ei) în sensul strict al termenului în acest orizont, de
interpretare logică semantică (respectiv, de absenţă a acesteia).
300
Symposion
reguli morfo-sintactice şi se-
reguli morfo-sintactice ale
Denotaţia mantice ale limbajului; ordo-
limbajului; ordonarea acestuia
narea acestuia
strategii de evaluare a corectitu-
strategii de evaluare a corectitu-
Conotaţia dinii formale, adecvării materia-
dinii formale
le şi a relaţiei dintre acestea
Modul de utilizare operaţii logice operaţii logico-semantice
organizare şi dezambiguizare a organizare şi dezambiguizare a
Finalitatea utilizării
limbajului natural limbajului natural
ENUNŢURILE UNUI LIMBAJ ENUNŢURILE UNUI LIMBAJ FORMALIZAT

SEMNUL GENERIC
NATURAL (intepretat / neinterpretat)
Componenta semnului avută în Reprezentarea Reprezentarea componentei
vedere componentei respective respective
enunţuri; reguli morfo- simboluri propoziţionale; reguli
Semnificantul
sintactice morfo-sintactice
valoare de adevăr / posibilitatea de a
Referinţa condiţii de adevăr primi valori de adevăr (categorie
semantică)
natură propoziţională; tipul de
Denotaţia conţinut informaţional conexiune propoziţională conţinut
(sintaxa formală în sens descripriv)
Conotaţia valoare de adevăr validitate formală şi/sau materială
reguli de utilizare (sintaxa legi sintactice 9
Modul de utilizare
natuală în sens normativ) (sintaxa formală în sens normativ)
organizare şi dezambiguizare a
Finalitatea utilizării finalitate a utilizării
enunţurilor naturale
TERMENII UNUI LIMBAJ TERMENII UNUI LIMBAJ FORMALIZAT

SEMNUL GENERIC
NATURAL (intepretat / neinterpretat)
Componenta semnului avută în Reprezentarea Reprezentarea componentei
vedere componentei respective respective
cuvinte care reprezintă simboluri care reprezintă termeni;
Semnificantul
termeni reguli morfologice
referinţă / posibilitatea de a primi o
Referinţa referinţă concretă
referinţă (categorie semantică)
natură atomară; tipurile de expresii
individuale non-logice sau de
denotaţie concretă; sincategoreme conţinute
Denotaţia
proprietate (sintaxa în sens descripriv); în
anumite sisteme, proprietatea
corespunzătoare
9 Legi care dictează modul de utilizare a expresiei respective; operaţii la care poate fi supusă expresia
301
Symposion
Conotaţia conotaţie concretă referenţialitate 10
reguli de utilizare (sintaxa legi sintactice 11
Modul de utilizare
naturală în sens normativ) (sintaxa formală în sens normativ)
organizare şi dezambiguizare a
termenilor naturali
SEMNUL GENERIC SIMBOLURILE LOGICE ELEMENTARE
Componenta semnului avută în vedere Reprezentarea componentei respective
Semnificantul simbol concret

Referinţa - (acest pol se resoarbe în polul Finalităţii)
Denotaţia categorie morfologică 12
Conotaţia - (acest pol se resoarbe în polul Finalităţii)
Modul de utilizare reguli morfologice
Finalitatea utilizării expresiile care vor fi formate
În concordanţă cu delimitările explicitate în tabelele de mai sus, voi analiza
câteva dintre operaţiile logice de bază sub aspectul modificărilor implicate la nivelul
semnelor utilizate.
Derivarea
Procedură esenţială în stabilirea sintaxei limbajului formalizat, „într-un sistem logic
interpretat, regulile de transformare funcţionează ca reguli de deducţie / inferenţă, dar
la treapta sistemului formal ele reprezintă exclusiv norme privitoare la operaţiile
permise asupra formulelor bine formate. Ca urmare a aplicării unei reguli, expresiile
logice îşi vor schimba forma, dar aceasta nu implică şi vreo consideraţie despre
înţelesul lor.”13
Derivarea este mecanismul de bază utilizat pentru extinderea sistemelor
axiomatice formalizate, ceea ce este implicat de, şi revine la a spune că derivarea este
10 Poate fi pozitivă (termen referenţial) sau negativă (termen nereferenţial, lipsit de referinţă într-o
interpretare)
11 Legi care dictează modul de utilizare a expresiei respective
12 Am în vedere categoriile de „simbol cu semnificaţie independentă”, respectiv „simbol care îşi capătă
semnificaţia numai în compania altor simboluri, sau simbol auxiliar”. Am utilizat această structură de
analiză chiar în cazul formelor logice elementare, însă „cu un grăunte de sare”, pornind de la
consideraţiile carnapiene referitoare la relaţia dintre semnificaţia şi gradul de independenţă al semnelor
logice; conform acestor consideraţii, enunţurile se bucură de un grad maxim de independenţă
semnificativă, în vreme ce celelalte „entităţi logice” îşi primesc semnificaţia din contextele enunţiative în
care îşi fac apariţia. Însă toate semnele logice beneficiază de o doză de semnificaţie individuală, chiar
atunci când gradul de independenţă al semnelor este într-atât de redus precum cel al parantezelor (a se
vedea Rudolf Carnap, Meaning and Necessity (Chicago: The University of Chicago Press, 1947), 7).
13 Petre Botezatu, Semiotică şi negaţie (Iaşi, Editura Junimea, 1973), 108-9.
302
Symposion
mecanismul de bază utilizat în demonstrarea de teoreme. Avem de-a face cu o
procedură strict mecanică, tehnică, de transformare a axiomelor – sau a supoziţiilor de
bază – ale unui sistem deductiv, procedură care, după cum observa Anton Dumitriu în
a sa Teorie a logicii 14, „este lipsită de conţinut mental, de actul intelectului activ”.
Tocmai datorită aceste proprietăţi, derivările logice formalizate sunt extrem de
compatibile cu modul de funcţionare al sistemelor de inteligenţă artificială. Pe de altă
parte, însă, conform logicianului român mai sus amintit, „logica transformată în sistem
formal nu mai păstează acel caracter teoretic [...] şi devine o simplă juxtapunere de
părţi, o conexiune coerentă dar relativă de expresii simbolice, care formează un
sistem”15.
În dezvoltările actuale ale logicii, orice sistem formalizat este echipat, pe lângă
axiome (care, de altfel, pot lipsi), cu un set de reguli de derivare primitive – printre
care cele mai frecvent întâlnite sunt regula detaşării (pe principiul Modus Ponens) şi
regula substituţiei; în baza acestor reguli pot fi deduse atât teoreme ale sistemului, cât
şi alte reguli de derivare.
Astfel, procedurile de derivare sunt ingredientele de bază ale sintaxei unui sistem
axiomatic (alături de regulile de formare, care îi asigură morfologia). Aceste reguli
asigură faptul că enunţurile derivate au acelaşi statut logic ca cel al enunţurilor originare.
Cu alte cuvinte, enunţurile derivate (în mod corect, în conformitate cu regulile de
derivare ale sistemului) din enunţuri logic valide sunt, la rândul lor, logic valide 16.
De asemenea, şi în strânsă legătură cu constatarea lui Anton Dumitriu, regulile
de derivare sunt corelate cu aspectul cel mai mecanic, sau tehnic, al noţiunii de
consecinţă logică (un enunţ P este o consecinţă sintactică a setului de enunţuri Q =
{Q1, Q2 ...} dacă P poate fi obţinut din unul sau mai multe enunţuri ale setului Q, prin
transformări ce utilizează exclusiv regulile de derivare ale sistemului în care de
situăm); în combinaţie cu regulile semantice ale sistemului, în cazul unui sistem
complet şi coerent, se poate spune că o consecinţa sintactică astfel obţinută este, de
asemenea, o consecinţă semantică a setului Q, ceea ce înseamnă că enunţul respectiv
va moşteni gradul de validitate al setului în discuţie (motiv pentru care rezultatul
derivării logice într-un sistem de tip Principia Mathematica nu este altul decât setul
de teoreme ale sistemului).
14 Anton Dumitriu, Teoria logicii (Bucureşti: Editura Academiei Române, 1974), 332-3.
15 Dumitriu, Teoria, 332-3
16 Am vorbit despre „statut logic” şi nu despre „valoare de adevăr” în încercarea de a mă ţine departe de
discuţiile legate de consistenţa şi completitudinea sistemelor formalizate, sau chiar, după cum se vede
în articolul „The Normative Role of Logic” publicat de Hartry Field în Proceedings of the Aristotelian
Society, Supplimentary (vol. 83, 2009, 251-68), legate de abilitatea inferenţelor valide de a conserva
adevărul premiselor. Subliniez, din nou, că în aceast studiu am ales să lucrez cu un model relativ
rudimentar de „logică”, pentru a nu îngreuna construirea demersului argumentativ.
303
Symposion
Vedem, astfel, cum derivarea se constituie drept o transformare semantic-
interpretativă: este, într-adevăr, o transformare la nivelul semnului, care modifică
expresia formală şi sintaxa sa internă cu păstrarea, în mod necesar, a validităţii
expresiei originare, având drept efect, pe de-o parte, o reconstruire a semnului
originar, cu scopul explicit de a-l traduce într-o formă mai propice utilizării sale, şi pe
de alta – o construire a unei (noi) modalităţi de utilizare a validităţii originare.
ARGUMENTUL OPERAŢIEI: IMAGINEA OPERAŢIEI:
SEMNUL GENERIC
EXPRESIE INIŢIALĂ EXPRESIE DERIVATĂ
Componenta semnului
Componenta respectivă în argumentul şi imaginea operaţiei
avută în vedere
Semnificantul semnificant iniţial semnificant derivat
set de valori de adevăr acelaşi set de valori de
Referinţa
posibile adevăr posibile
conexiune sintactică
Denotaţia conexiune sintactică iniţială
derivată
aceeaşi validitate /
Conotaţia validitate / nevaliditate
nevaliditate
operaţii logice permise operaţii logice permise
Modul de utilizare
asupra expresiei iniţiale asupra expresiei finale
Finalitatea utilizării semnificant derivat operaţii ulterioare
DERIVAREA
DERIVAREA logică reprezintă, astfel, o reconstruire a referinţei şi conotaţiei expresiei

iniţiale împreună cu o construire a unui nou mod de utilizare pentru expresia
derivată.
Definirea
Definirea termenilor cuprinde un întreg grup de operaţii deosebit de variate; însă
fiecare dintre aceste operaţii are drept obiectiv introducerea în limbaj a unei noţiuni
noi, care nu este nemijlocit inteligibilă 17 în baza celor vechi. Noţiunea nouă este
menită să denumească un obiect nou care, altfel, ar trebui desemnat constant printr-o
descripţie.
Definirea poate fi înţeleasă şi drept „specificarea înţelesului sau a conţinutului
conceptual al unei expresii”. Sintetizând cele două perspective, o definiţie este
introducerea în explicit a unei noţiuni până atunci existente doar în mod implicit. Din
perspectiva limbajului explicit, definiţia înseamnă acordarea de semnificaţie unui
obiect verbal vid de conţinut – sau transformarea unui obiect în semn. Atunci când
spun că „N =df D”, am de-a face cu trei instanţe: (1) D, definiens-ul, descrierea
17Alfred Tarski, Einführung in die mathematische Logik und in die Methodologie der Mathematik
(Wien: Julius Springer Verlag, 1937), 19-21.
304
Symposion
definiendum-ului; (2) N0, care poate fi înţeles drept definiendum-ul ‚pur’, şi (3) N1 –
definiendum-ul definit. N0 încă nu este un semn, este un obiect care încă nu stă
pentru nimic. Desigur, în aceste contexte putem privi definirea ori ca proces
diacronic, ori ca enunţ sincronic. În primul înţeles, trecerea, sau interpretarea are loc
între N0 şi N1, şi are ca efect introducerea în limbaj al unui semn nou; în al doilea sens,
interpretarea se realizează între N1 şi D, funcţionând asemenea introducerii unei
echivalenţe de sens (şi a unei viitoare abrevieri a definiens-ului).
Aşadar, în sens diacronic, definirea este o acordare de conţinut conceptual
(forma rămâne aceeaşi, se modifică numai conţinutul), în vreme ce, în sens sincronic,
definirea are sensul de stabilire a unei echivalenţe între definiens şi definiendum, prin
care se specifică un conţinut conceptual (se păstrează conţinutul, se modifică forma).
Sensul sincronic este predominant, însă, chiar şi în logică; în plus, procesul
însuşi al constituirii sistemului nu este relevant pentru demersul de faţă, care nu îşi
propune o analiză procesuală a operaţiilor luate în consideraţie. Aşadar voi adopta
înţelegerea sincronică, reconstructivă, a definiţiei.
În acest sens este nevoie să mai precizez două accepţii posibile ale operaţiei de
definire. Înţelegerea reconstructivă surprinsă mai sus se suprapune, în fapt, peste o
accepţie constructivă, în virtutea căreia argumentul definirii este din nou expresia N1,
însă imaginea operaţiei este conţinutul conceptual al expresiei definitoare (sau al
definiens-ului). În fond, atunci când spun: „casă =df clădire destinată pentru a servi de
locuinţă omului”, ceea ce am vrut să subliniez nu este faptul că cele două expresii ar
fi echivalente şi interşanjabile, ci că expresiei „casă” i se asociază înţelesul expresiei
„clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului”. Această accepţie se suprapune
parţial peste prima perspectivă menţionată (trecerea de la un simbol gol, sau semn
virtual, sau obiect lingvistic, la un semn în deplinătatea facultăţilor sale), însă în fapt
constituie un prim pas în realizarea definiţiei ca operaţie constructivă. Şi, după cum
am menţionat deja, imaginea operaţiei în discuţie în noua sa accepţie nu este un
semn, ci un conţinut conceptual.
În fine, se poate vorbi de un al patrulea înţeles al definiţiei, dacă înţelegem
drept argument al operaţiei în discuţie întregul ansamblu format din definiendum,
definiens şi noţiunea de similitudine sintactică sau semantică (introdusă în mod
riguros, sau acceptată în varianta sa implicită), iar drept imagine – însuşi enunţul
definitor. Astfel, putem spune că definirea este operaţia prin care se constituie o
definiţie în limbaj.
Dincolo de aceste observaţii, argumentul definiţiei este, în sensul cel mai des
folosit, o noţiune sau un concept; poate fi însă şi o propoziţie simplă sau compusă, în
special atunci când dorim să definim un predicator sau un conector (pentru a defini
conjuncţia suntem nevoiţi să introducem „p & q” drept definiendum sau argument,
deoarece operaţia trebuie realizată în context). În genere, însă, argumentul unei
definiţii este un nume. Transformarea produsă se realizează în baza unei similitudini
conceptuale cu rol explicativ, în funcţie de contextul teoretic sau practic al definiţiei.
305
Symposion
Argumentul operaţiei: Imaginea operaţiei:
SEMNUL GENERIC
DEFINIENDUM DEFINIENS
Componenta semnului
avută în vedere
Semnificantul nume descriere
Referinţa referinţă (1) referinţă (1)
Denotaţia vestigiu intensional intensiune explicită
Conotaţia accepţie obiectuală accepţie semnificativă
Modul de utilizare utilizare specificată specificarea utilizării
Finalitatea utilizării reprezentare convenţională reprezentare plastică
DEFINIREA
Se vede, astfel, cum definirea reprezintă o construire a denotaţiei expresiei definite.
Evaluarea
„Evaluativ. Care face să intervină, ori sugerează, reguli sau standarde, ca opus faţă de
ceea ce e pur descriptiv. Orice enunţ evaluativ implică o judecată de valoare din
partea persoanei care-1 formulează. Vezi şi normativ”18.
Dacă transformăm enunţul de mai sus astfel încât să definească o noţiune
substantivală în locul unui adjectiv, vom obţine o definiţie relativ tipică dată
conceptului de evaluare în filosofie. În afară de implicarea subiectului evaluator şi de
trimiterea către termenul de „normă”, aceasta va fi accepţia evaluării cu care voi lucra
în continuare: atunci când evaluăm, chiar în perimetrul limbajelor şi teoriilor
formalizate, catalogăm expresiile şi procedurile la care acestea sunt supuse în baza
unor reguli. După cum am precizat, în domeniul logicii standardul în funcţie de care
expresiile sunt supuse evaluării este corectitudinea.
În logică putem distinge mai multe sensuri ale interpretării evaluative. Pe de-o
parte, un aparat formalizat este evaluat cu ajutorul interpretării logice în sens strict,
atunci când se delimitează o funcţie definită pe mulţimea expresiilor formale, cu
valori într-o mulţime alcătuită din obiecte, mulţimi de obiecte (ordonate sau nu, în
funcţie de adicitatea predicatorilor din limbajul formal) şi valori de adevăr. Această
funcţie are tocmai rolul de a da valori de adevăr formulelor pentru care este pusă în
lucru. Putem, astfel, vorbi de formule adevărate într-o interpretare, în toate
initepretările, sau în nici o interpretare, aşadar putem evalua propoziţiile unui sistem
formalizat drept satisfiabile (sau contingente, sau consistente), valide (sau tautologice),
ori contradictorii. O astfel de metodă de evaluare nu este, însă, utilă ca atare decât în
situaţia logicii propoziţionale, unde numărul lumilor posibile este limitat, aşa încât le
18Antony Flew (consultant editorial), Dicţionar de filosofie şi logică (Bucureşti: Editura Humanitas, 1996),
122.
306
Symposion
putem proba efectiv pe fiecare dintre ele şi vedea ce valori de adevăr acordă formulei
cercetate.
Tot evaluare se mai numeşte şi întreaga gamă a procedeelor prin care expresiile
simbolice sunt reformulate în expresii mai simple, pentru detectarea validităţii cărora
dispunem de anumiţi algoritmi bine stabiliţi. Reformularea se poate realiza în cadrul
aceluiaşi sistem, situaţie în care avem de-a face cu normalizarea şi minimizarea
expresiilor, sau prin translare într-un alt sistem formal cu un indice de formalizare
mai mare – situat, aşadar, mai aproape de intuiţiile limbajului natural – unde avem din
nou la dispoziţie o serie de algoritmi în baza cărora să putem decide cu uşurinţă dacă o
formulă este sau nu validă. Caracteristică pentru această strategie evaluativă este
metoda diagramatică (diagrame Euler, Venn, Pierce, Leibniz, Carroll etc.).
De asemenea, în logica formală mai sunt puse în lucru şi mecanisme evaluative în
cadrul unui întreg sistem axiomatic - situaţie în care o formulă este considerată validă în
situaţia în care se poate ajunge la această formulă în urma executării unei demonstraţii –
aşadar, în situaţia în care formula se dovedeşte a fi o teoremă a sistemului.
În fine, în logică se evaluează şi corectitudinea sistemelor axiomatice însele prin
analiza proprietăţilor metateoretice ale acestora.
În logică, adevărul este un concept secundar, utilizat ca instrument pentru
definirea şi verificarea corectitudinii raţionamentelor şi formulelor: un raţionament
este valid (corect din punct de vedere al structurii sale logice) atunci când concluzia sa
nu poate 19 fi falsă dacă premisele sunt adevărate; o formulă logică este validă atunci
când este adevărată în toate interpretările posibile, atunci când concluzia este o
consecinţă logică a premiselor, din punctul de vedere al teoriei modelelor: P1, P2, …,
Pn ⊧ C respectiv (P1 ∧ P2 ∧ … ∧ Pn) → C ⊧ ⊤. Când ne încadrăm într-un sistem
axiomatic S, o formulă logică este validă numai dacă nu este posibil ca axiomele
sistemului în care a fost construită să fie adevărate şi formula să fie falsă: S ⊧ (P1 ∧ P2 ∧
… ∧ Pn) → C.
Conceptul de consecinţă logică se bucură şi de o accepţie sintactică, din
perspectiva teoriei demonstraţiei, conform căreia o formulă logică este validă atunci
când poate fi derivată din axiomele unui sistem axiomatic S cu ajutorul regulilor şi
definiţiilor acestuia: S ⊦ (P1 ∧ P2 ∧ … ∧ Pn) → C.
Aşadar, în contextul formalismelor, ceea ce se vrea evaluat este corectitudinea
structurii logice. Raţionamentul logic corect este un material conducător de adevăr 20, nu
19 Utilizarea verbului „a putea” este mai puţin inocentă decât ar părea; ceea ce se vrea exprimat în acest
context este faptul că în cazul unei argumentaţii logice valide nu există nici o lume posibilă în care
premisele să fie adevărate şi concluzia falsă. Această definiţie nu este însă valabilă decât pentru anumite
accepţii ale principiului care guvernează alcătuirea mulţimii lumilor posibile.
20 Însă nu şi de falsitate, dat fiind că despre valoarea de adevăr a concluziei unui argument corect cu
premise false nu putem şti nimic, sau, altfel spus, dat fiind că premisele unui raţionament corect sunt o
condiţie suficientă, însă nu obligatoriu necesară, pentru concluzie.
307
Symposion
un mecanism creator de adevăr. Tot ce se poate spune despre concluzia unui
raţionament valid este că are o valoare de adevăr mai mare sau egală ca cea a premiselor.
Într-un univers absurd, în care toate enunţurile ar fi false, sau cel puţin în care
premisele oricărui raţionament ar fi fals, logica ar fi o disciplină complet inutilă. În
universul nostru însă, unde emiterea unor judecăţi aflate într-o asemenea relaţie cu
realitatea (sau cu obiectivele subiectului cunoscător, sau cu celelalte enunţuri etc.), încât
să fie numite „adevărate”, nu este considerată un fenomen accidental, raţionamentele
deductive şi inductive sunt esenţiale pentru dezvoltarea ştiinţei şi a comunicării dintre
oameni, motiv pentru care corectitudinea lor este un subiect prea important pentru a fi
lăsat în afara cercetării riguroase.
O apropiere între valorile logice „valid” / „nevalid” şi conotaţia axiologică a
valorii nu este deloc întâmplătoare, dat fiind că logica este ştiinţa prin care se
detectează argumentările valide ca argumentări propice discursului ştiinţific,
comunicării, înţelegerii etc., aşadar ca structuri benefice evoluţiei cunoaşterii, în
vreme ce raţionamentele nevalide sunt tot atâtea structuri ce împiedică această
evoluţie. Interpretarea logică înţeleasă ca instanţiere succedată de evaluare este, astfel,
o funcţie dublu-, dacă nu chiar triplu-dătătoare de sens. Pe de o parte, formele logice
sunt reînglobate în discursul natural, pe care îl vor descâlci de neclarităţile sale
iniţiale. Pe de altă parte, dat fiind că a înţelege o propoziţie înseamnă a-i cunoaşte
condiţiile de adevăr (conform concepţiei davidsoniene), interpretarea logică capătă
valoarea de funcţie explicativă pentru limbajul natural şi de funcţie semnificativă
pentru discursul formalizat, ale cărui expresii capătă sens prin sistemul deductiv şi
prin semantica acestuia 21.
O evaluare a raţionamentelor limbajului natural sub aspectul corectitudinii lor
logice este aşadar, dintr-un motiv bine întemeiat, necesară. Această evaluare se poate
face uneori direct, utilizând facultăţile logice naturale proprii celei mai mari părţi a
omenirii. În cazul raţionamentelor mai complexe, însă, detectarea inconsecvenţelor
logice (sau punctarea consecvenţelor) este mai dificil de efectuat. În asemenea situaţii
este nevoie, mai întâi, de o reconstruire a raţionamentului în limbaj simbolic, pe
urmă de o nouă reconstruire a şirului de simboluri pentru a permite aplicarea
metodei de evaluare aleasă şi, în fine, de construirea verdictului. Toţi aceşti paşi
sunt deseori precedaţi de o reconstruire de grad 0 a fragmentului de discurs sau a
discursului aflat în atenţie, reconstruire cel mai adesea implicită, astfel încât
fragmentul să se constituie în forma unui raţionament logic. Ca să dau un exemplu
simplu, enunţul „Maria s-a întors, dar Alexandru şi cu Manuela sunt încă afară”
are nevoie de o asemenea interpretare pentru a putea fi ulterior reconstruit drept
21Stewart Shapiro, „Classical Logic”, în Edward N. Zalta (ed.), The Stanford Encyclopedia of Philosophy
(Fall 2004 Edition); http://plato.stanford.edu/archives/fall2005/entries/logic-classical/>.
308
Symposion
„p ∧ q ∧ r”, pasul intermediar fiind constituit de translarea expresiei analizate în
„Maria s-a întors şi Alexandru este încă afară şi Manuela este încă afară” 22.
Cum anume se realizează evaluarea? În primul rând, formulele logice trebuie
aduse la o formă în care corectitudinea sau incorectitudinea lor să fie vizibile. Această
vizibilitate variază în funcţie de limbajul şi metoda utilizată. În acest sens strict, o
demonstraţie este o „suită finită de propoziţii dintr-un sistem deductiv, dintre care
fiecare este sau axiomă, sau derivată imediat din propoziţiile care o preced în suită”23.
În această situaţie, o formulă F este demonstrată ca validă dacă apare ca ultimul enunţ
într-o asemenea suită de propoziţii (ceea ce am numit „concepţia sintactică a
consecinţei logice”).
Verificarea este o procedură de stabilire a validităţii sau consistenţei unei
formule fără a necesita încadrarea demersului argumentativ într-un sistem axiomatic
explicit. Numim, astfel, verificare „procesul prin care se stabileşte în mod efectiv
adevărul unei propoziţii sau al unei teorii”24. În cadrul unui proces de verificare direct,
pentru ca o formulă să poată fi numită „validă” trebuie ca ea să capete, după
executarea operaţiilor necesare, valoarea de adevăr „adevărat” în toate lumile sau
interpretările posibile (este vorba, aşadar, de concepţia semantică a validităţii). Altă
variantă de vizibilitate utilizată în cazul evaluării ca verificare a unui argument, în
special pentru evaluarea prin metode grafice, de exemplu metodele diagramatice,
porneşte de la cea de-a doua trăsătură caracteristică a raţionamentelor deductive,
anume absenţa unei creşteri a cantităţii informaţionale de la premise la concluzie;
concluzia unei deducţii corecte trebuie să fie nimic altceva decât o formă de
reparafrazare a întregii, sau a unei părţi a informaţiilor cuprinse in premise. Astfel, în
cadrul unei metode grafice de verificare a validităţii raţionamentelor exprimate în
limbaj simbolic, odată ce au fost reprezentate premisele, concluzia trebuie să poată fi
citită în mod clar, fără să mai fie nevoie de reprezentări suplimentare. Procedeele
indirecte de verificare presupun faptul că premisele unui raţionament valid trebuie să
contrazică negaţia concluziei.
Atât în spaţiul limbajelor formalizate, cât şi în cel al limbajelor naturale, pe
lângă problema evaluării corectitudinii unei înşiruiri de expresii, se mai pune şi
problema corectitudinii structurii unei expresii în sine. Astfel, atât în graiul uman de
zi cu zi, cât şi în graiul matematic, există obligatoriu distincţia dintre expresii bine
formate şi expresii greşit articulate, sau malformate, sau non-expresii. Orice limbaj
22 În ce măsură o asemenea translare este îndreptăţită, în ce măsură translarea nu distorsionează

semnificaţia discursului original, aceasta este o problemă cu care logica formalizată se confruntă
îndeajuns de des, constituind motivul principal pentru alcătuirea, pe lângă logica clasică, a sistemelor de
logică paraclasică şi neclasică.
23 Encyclopedie Philosophique Universelle (Les notions philosophiques) (Paris: Presses Universitaires de
France, 1980), tomul I, 600 [trad. ns.].

24 Encyclopedie, 2712 [trad. ns.].
309
Symposion
este alcătuit pornind de la o mulţime de simboluri, însă nu orice combinaţie a acestora
dă naştere unei expresii a limbajului respectiv – unde prin expresie se înţelege o
înşiruire de simboluri elementare (sau litere) care semnifică, exprimă ceva. Am în
vedere aici, desigur, un aşa-numit „grad zero al scriiturii” unui limbaj natural,
domeniu de definiţie predilect (dacă nu cumva unic) al funcţiei de formalizare.
Aşadar, ceea ce distinge atât într-un limbaj natural (cum ar fi limba română) cât şi
într-unul formalizat (spre exemplu logica predicatelor) şirurile de simboluri
„sarlum”, „floarea şi” – respectiv „(∀P(x))”, „P(x) →”
de şirurile de simboluri
„salcâm”, „floarea şi fructul” – respectiv „(∀x)P(x)”, „P(x) → Q(x)”
este faptul că primele exemple prezentate nu semnifică nimic, în vreme ce al doilea

rând de exemple semnifică ceva 25. Pentru ca un raţionament exprimat într-un limbaj
sau altul să fie corect, trebuie mai întâi ca şirurile de simboluri care îl alcătuiesc să aibă
o semnificaţie, un sens, un scop pentru prezenţa lor în discursul respectiv. Astfel, în
momentul în care o anumită structură formală este materializabilă (interpretabilă într-
un limbaj natural, sau explicabilă intuitiv), înseamnă că structura respectivă are un
sens, ceea ce înseamnă, mai departe, că acel şir de simboluri poate fi evaluat conform
regulilor de evaluare ale limbajului în care ne situăm.
Astfel, este lesne de observat că evaluarea este interpretarea conotativ-
constructivă prin excelenţă. Luând în atenţie, dintre toate accepţiile de mai sus, cazul
particular al evaluării validităţii formulelor logice care au fost în prealabil instanţiate,
iată schema asociată operaţiei în discuţie.
25Desigur, nu ca atare. Atât în limbajul natural, cât şi în limbajul logic, un şir de simboluri primeşte o
semnificaţie numai după ce este interpretat, aşadar mai sus expresia „nu semnifică nimic” trebuie
înţeleasă drept „nu fac parte din domeniul de definiţie al funcţiei de interpretare care dă şirurilor de
simboluri ale limbajului în discuţie semnificaţia lor curentă”. Desigur că s-ar putea să existe limbaje care
să conţină exact expresiile considerate mai sus „malformate”, limbaje unde aceste şiruri de simboluri să
semnifice eventual exact ceea ce expresiile citate pe al doilea rând semnifică în limbajele luate iniţial în
discuţie. Însă, în acest caz, funcţia de interpretare ar fi pur şi simplu alta.
310
Symposion
SEMNUL GENERIC
FORMULĂ NEEVALUATĂ FORMULĂ EVALUATĂ
Componenta semnului
avută în vedere
Semnificantul formulă propriu-zisă formulă propriu-zisă
reprezentare a formulei reprezentare a formulei
Referinţa (mulţimea valorilor de (mulţimea valorilor de
adevăr posibile) adevăr posibile)
denotaţia formulei
Denotaţia aceeaşi denotaţie
neevaluate
Conotaţia (absentă) valid / nevalid
Modul de utilizare modul de utilizare respectiv modul de utilizare respectiv
Finalitatea utilizării finalitatea respectivă finalitatea respectivă
EVALUAREA
Axiomatizarea
Un concept strâns legat de cel de formalizare este axiomatizarea. „Procedăm axiomatic
ori de câte ori postulăm (afirmăm necondiţionat) ceva pentru a întemeia sau afima
condiţionat altceva. Plecăm de la teze şi de la reguli deductive, şi numai de la astfel de
reguli, pentru a ajunge la alte teze şi la alte reguli, sau numai la reguli (de deducţie, de
asemenea). De fiecare dată operăm în perspectiva unui sistem de referinţă cu două
coordonate: definibilitatea termenilor şi deductibilitatea enunţurilor. Procedăm prin a
nu defini totul şi a nu dovedi orice, satisfacând, în fond, o exigenţă naturală: άνάγχη
στήναι, cum spunea Aristotel, trebuie să te opreşti!”26. Astfel, deşi axiomatizarea este
un procedeu distinct de formalizare, structurile formale au ajuns la forma de
maturitate pe care o prezintă în ziua de astăzi datorită utilizării lor în cadrul
sistemelor axiomatice.
Un sistem axiomatic este, în esenţă, o mulţime ordonată de propoziţii
considerate drept valide, constituite pe baza unui vocabular, a unor reguli de
transformare care să permită dezvoltarea sistemului şi a definiţiilor adecvate pentru
simbolurile derivate. O formulă construită cu ajutorul vocabularului sistemului este
considerată drept „teoremă în sistem” în condiţiile în care poate fi demonstrată în baza
axiomelor şi regulilor de bază.
Trei sunt proprietăţile aşa-numite metasistemice, sau criteriile de adecvare ce
trebuie să caracterizeze o teorie logică: consistenţa (sau non-contradicţia), anume
incapacitatea sistemului de a da naştere atât unei propoziţii S cât şi negaţiei acesteia 
26Petru Ioan, Axiomatica (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980), pp. 12-3, Flew, Dicţionar,
122.
311
Symposion
S, completitudinea – cerinţa ca, pentru orice propoziţie S exprimată exclusiv în
limbajul pe care este alcătuit sistemul, S ori să fie o teoremă a sistemului, ori să ducă la
contradicţii prin anexarea sa la sistem, şi decidabilitatea – conform căreia, pentru orice
propoziţie alcătuită (în mod corect) în limbajul sistemului, trebuie să se poată stabili
un algoritm cu un număr finit de paşi pentru răspunsul la întrebarea: este propoziţia
respectivă validă?27. Completitudinea şi consistenţa pot fi exprimate, pentru sistemele
de calcul direct, prin ideea că sintaxa şi semantica unui sistem formalizat trebuie să
coincidă. Aceasta înseamnă că, pentru orice enunţ formulabil cu ajutorul
vocabularului sistemului respectiv, dacă acel enunţ este o consecinţă semantică a
sistemului, atunci el trebuie să fie şi o consecinţă sintactică (completitudine), şi invers
(consistenţă)28. Aşadar, într-un sistem care poate fi caracterizat drept „consistent”,
„complet” şi „decidabil”, dacă o formulă S este o consecinţă logică a unui alt şir de
formule Γ 29, atunci orice interpelare în care propoziţiile lui Γ sunt adevărate va valida
si formula S.
Din păcate, asemenea sisteme pot supravieţui numai la nivel propoziţional,
deoarece la nivelul atomar mulţimea propoziţiilor demonstrabile este mai bogată
decât mulţimea propoziţiilor adevărate, situaţie datorată faptului că „noţiunea de
demonstrabilitate este mult mai simplă decât noţiunea de adevăr” 30. Iar cele două
teoreme de incompletitudine ale lui Gödel au demonstrat acest lucru cât se poate
de clar: într-un sistem PM (tip „Principia Mathematica”) se poate construi o
propoziţie G care este echivalentă cu propoziţia ce afirmă că G este
indemonstrabilă. Similar unei variante mai elaborate a paradoxului mincinosului,
în sistemul PM nu pot fi demonstrate nici propoziţia G, nici negaţia acesteia,
sistemul fiind condamnat ori la inconsistenţă, ori la incompletitudine 31.
27 Independenţa axiomelor este cotată drept o a patra proprietate metasistemică, a cărei nerespectare însă nu
duce la situaţii paradoxale. Un sistem ale cărui axiome sunt independente, adică nici una dintre ele nu poate fi
demonstrată pornind de la celelalte, cu ajutorul regulilor sistemului, este un sistem mai elegant, a cărui
ordonare impusă asupra limbajului este mai uşor de perceput.
28 Stewart Shapiro, „Philosophy of Mathematics and Its Logic”, în Stewart Shapiro (ed.), The Oxford
Handbook of Philosophy of Mathematics and Logic (New York, Oxford University Press, 2005).
29 Aşadar, dacă S poate fi demonstrată pornind de la formulele lui F şi de la regulile de derivare ale sistemului.
30 Alfred Tarski, „Truth and Proof”, în Alfred Tarski, Collected Papers (volume editate de Steven R. Givant si
Ralph N. McKenzie), vol. 4 (1958 - 1979) (Stuttgart, Basel, Boston: Birkhäuser, 1986), 420.
31 Desigur, însă, că această problemă nu este la fel de dramatică precum cea a paradoxului mai sus amintit,
din simplul motiv că, dintre cele două proprietăţi metasistemice fundamentale, doar coerenţa este
„absolut vitală”. Faptul că un sistem nu îşi conţine întreaga plajă de consecinţe semantice este grav, dar nu
duce la situaţii imposibil de depăşit cum sînt cele iscate de inconsistenţă. Pentru o dezvoltare a acestei
probleme, a se vedea, spre exemplu, Frederic Portoraro, „Automated Reasoning”, în Edward N.
Zalta (ed.), The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2008 Edition),
http://plato.stanford.edu/archives/win2008/entries/reasoning-automated/>.
312
Symposion
SEMNUL GENERIC
LIMBAJ FORMALIZAT TEORIE AXIOMATIZATĂ
Componenta semnului
avută în vedere
Semnificantul enunţurile ca atare enunţurile ca atare
semantica limbajului semantica sistemului
Referinţa
formalizat axiomatic
ordine a conexiunilor
Denotaţia denotaţia iniţială
propoziţionale
strategii de evaluare a
Conotaţia proprietăţi metasistemice
corectitudinii expresiilor
Modul de utilizare operaţii logice demonstrare de teoreme
uniformizare a limbajului
Finalitatea utilizării sistematizare algoritmizare
natural
AXIOMATIZAREA
Din schema de mai sus se vede cum, dincolo de problemele concrete generate de
diversele sisteme axiomatice, axiomatizarea se manifestă atât în forma unei
interpretări constructiv-intensionale, cât şi în cea a unei interpretări constructiv-
finale. Dat fiind, însă, că teoriile axiomatice sunt constituite în special cu scopul
ordonării enunţurilor dintr-un anumit domeniu, putem conchide că accepţia
principală a axiomatizării trebuie să fie una finală.
Formalizarea
Pentru înţelegerea formalizării ca formă de interpretare ar fi de ajuns să explicităm
scopurile acestei operaţii. Iată ce spune Alonzo Church în a sa Introduction to
Mathematical Logic32:
„Traditionally, (formal) logic is concerned with the analysis of sentences or of
propositions and of proof with attention to the form in abstraction from the
matter. This distinction between form and matter is not easy to make precise
immediately, but it may be illustrated by examples [...]”33.
Detectarea structurii logice în limbajul natural este dificilă, complicată infinit de

meandrele semnificative ale acestuia, de figuri retorice sau de stil. Prin formalizare
structura logică devine explicită, translată dintr-un limbaj care o făcea greu accesibilă
într-unul care-i este propriu, fără ca prin aceasta să-şi piardă caracterele esenţiale. De
32 Alonzo Church, Introduction to Mathematical Logic, Volume I (Princeton, Princeton University Press,
1956).
33 Church, Introduction, 1.
313
Symposion
asemenea, extrapolând o precizare a lui Joseph Shoenfield34, formalizarea specifică
structura logică în chip concret, nu ca „idee” sau „structură în sine”. Iată, deci, cum
formalizarea îndeplineşte trăsăturile interpretării în sens larg, anume de trecere a
unui înţeles, dintr-o înfăţişare neclară şi străină, într-un sistem de semne familiar 35.
Formalizarea logică trimite, în genere, spre un sens orizontal 36 al interpretării.
În anumite sisteme logice, însă, formalizarea se prezintă drept ascensiune de la
obiect către semn. Am în vedere, în special, cazul teoriei mulţimilor, unde punctul
de plecare este constituit de colecţiile de obiecte, care sunt denumite, de
proprietăţile comune acestora care sunt explicitate prin abstractizare.
Am amintit mai sus că formalizarea se operează după ce în prealabil a avut loc o
sistematizare a unui segment de semne, accepţii şi legi ale limbajului natural. În
funcţie de accepţiile alese spre sistematizare din limbajul natural, ne confruntăm cu
un anume tip de sistem logic formalizat. Astfel, în vreme ce sistemele aşa-numite
clasice recuperează termenii într-un sens univoc şi, în genere, lipsit de problema
indexicalizării, sistemele paraclasice şi neclasice acordă o atenţie deosebită unor
aspecte ale limbajului natural ignorate de logica în stil clasic. Logicile temporale îşi
bazează formalismele pe codificarea secvenţelor langajiere ce implică plasarea
fenomenelor în timp, logicile topologice ţin seama de spaţiu, logica modală
explicitează valoarea enunţurilor în ansamblul lumilor posibile, logica mereologică
ţine seama de raportul dintre întregi şi părţile lor şi aşa mai departe. A încerca
formarea unui sistem logic care să dea seama de toate dimensiunile limbajului natural
este, poate, echivalent cu încercarea de a crea o limbă universală care să dea seama de
toate aspectele realităţii, aşa cum este ea percepută în orice colţ al lumii. Pentru
cuprinderea întregii realităţi este nevoie de efortul concomitent al tuturor limbajelor
umane independente unul de altul, la fel cum, pentru sistematizarea oricăruia dintre
aceste limbaje, este nevoie de păstrarea varietăţii instrumentarului formalizator al logicii.
34 Atunci când acesta argumentează avantajele tratării axiomelor sistemelor formale drept propoziţii (deci
implicit propoziţii formalizate, conform expresiei logicianului – „the object which appears on paper when
we write down the axiom”) şi nu drept semnificaţia unei propoziţii, „i.e., the fact which is expressed by
the axiom” (Joseph Shoenfield, Mathematical Logic (London, Don Mills: Addison-Wesley Publishing
Company, Reading, 1967), 2.).
35 Revenind la imaginea interpretării eliberată de restricţia desfăşurării verbale (la care a fost supusă
pentru această analiză), am putea preciza că atât elementele interpretate, cât şi cele interpretatoare
trebuie să fie de natură semantică, indiferent de natura semnului care le exprimă. S-ar putea desigur
întreba în ce măsură există „lucruri” care să nu fie semne, dar analizarea unui posibil răspuns la această
întrebare ar depăşi cu mult intenţiile acestui studiu.
36 Putem vorbi de interpretări orizontale sau verticale (ascendente / descendente) în funcţie de absenţa
respectiv prezenţa salturilor referenţiale în desfăşurarea operaţiei analizate. Prin „salt referenţial” se
înţelege trecerea de la un lucru la numele său (sens vertical ascendent) sau invers (sens vertical
descendent) – inclusiv atunci când lucrul respectiv este de natură lingvistică. Spre exemplu, operaţia de
numire este unul din cele mai clare exemple de interpretare verticală ascendentă.
314
Symposion
Am vorbit mai devreme despre formalizare ca procedeu de singularizare a structurii
logice în general, fără însă a prezenta accepţia strictă a termenului utilizat. Este acum
momentul pentru câteva precizări cu privire la definirea funcţiei creatoare de structuri
formale evaluabile.
În primul rând, formalizarea este un proces care porneşte de la detectarea în
limbajul natural (sau în gândirea umana în genere) a structurilor. Conceptul
„formalizare” se situează aşadar în apropierea „generalizării”, a „ordonării” şi a
„abstractizării”. În Dicţionarul de logică al lui Gheorghe Enescu, formalizarea este
înţeleasă drept „desprinderea formei materiale a limbajului de orice conţinut şi
operarea cu această formă în virtutea regulilor pur formale («sintactice»)”37. Autorul
din care am citat mai sus distinge formalizarea de simbolizare, care este considerată
drept calea spre domeniul formalului, un prim pas al formalizării. Citez mai departe:
„Orice proces de calcul este o formalizare a procesului de gândire. Un formalism este
un automatism logic (şi lingvistic), formalizarea având ca finalitate constituirea de
sisteme formale axiomatice” 38.
Formalizarea este constituită de ansamblul de „operaţii care transformă un
sistem de semne [«sistem concret»] într-un alt sistem de semne [«sistem abstract»,
«calcul»]. În sistemul iniţial, semnificaţia termenilor e foarte importantă, în vreme ce
în sistemul rezultat, dacă este vorba de o formalizare completă, semnificaţia nu mai
are nici un rol”39. Este vorba, aşadar, mai degrabă de o substituire a unor forme
complexe cu alte forme mai simple, care pot fi analizate şi sistematizate mai uşor.
Asistăm, astfel, la naşterea unui univers schematic cu reguli riguroase de formare şi de
transformare, cu elemente şi relaţii între elemente bine delimitate, în care mişcarea
intuitivului nu este blocată, ci este reglementabilă prin strategii de demonstrare şi
verificare.
Se remarcă, deja, că va fi dificil să încadrăm formalizarea într-un singur tip de
interpretare. Mă voi mulţumi deocamdată să punctez că, indiferent de tipul de
interpretare în care se încadrază, este indiscutabil faptul că formalizarea funcţionează
ca o interpretare.
37 Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică (Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1985), 117.
38 Enescu, Dicţionar 118.
39 Encyclopedie Philosophique Universelle (Les notions philosophiques), Presses Universitaires de France,
Paris 1980, tomul I, s.v. [trad. ns.].
315
Symposion
Imaginea operaţiei:
Argumentul operaţiei:
SEMNUL GENERIC LIMBAJUL FORMALIZAT
LIMBAJUL NATURAL
(NEINTERPRETAT)
Componenta semnului
avută în vedere
Semnificantul expresii ale limbajului expresii formalizate
referinţă generică (inclusiv ca
Referinţa referinţă concretă mulţime de valori de adevăr
posibile)
conţinut informaţional al
Denotaţia categorii morfo-sintactice
expresiilor
intensiuni secundare / valori strategii de evaluare a corec-
Conotaţia
de adevăr titudinii formale
modalităţi de utilizare a reguli sintactice şi operaţii
Modul de utilizare
cuvintelor logice
organizare şi dezambiguizare
exprimare a gândirii; a limbajului natural;
Finalitatea utilizării
comunicare; etc. surprindere a formelor de
gândire
FORMALIZAREA
Considerând că unul dintre scopurile fundamentale ale formalizării este cel de

abstragere a formei logice de conţinutul său şi, astfel, de creare a unui limbaj
universal, în care mişcarea gândirii să poată fi surprinsă fără nici un factor de bruiaj,
voi asocia operaţia în discuţie cu o reconstruire a finalităţii şi a modului de utilizare a
expresiilor iniţiale.
Interpretarea stricto sensu sau tehnică

Analizând posibilitatea de concepere a metodelor de verificare a validităţii formulelor
logice şi efectele deplasării de la limbajul formalizat la cel natural sau la metalimbaj,
m-am apropiat de situaţia interpretării logice în sens strict, anume ca metodă
semantică de verificare a validităţii structurilor şi sistemelor logice, de funcţie logică
având drept domeniu de definiţie mulţimea expresiilor unui limbaj formalizat şi drept
codomeniu – valori de adevăr sau obiecte individuale ale domeniului de interpretare.
În funcţie de structura lor şi de limbajul logic din care fac parte, propoziţiile pot
căpăta valori de adevăr (în logica bivalentă) în fiecare dintre lumile posibile generate
de propriile lor componente. La nivelul logic atomar interpretarea trebuie să ţină cont
şi de elementele individuale ale universului de discurs în care ia valori funcţia de
interpretare aplicată variabilelor şi constantelor individuale. O formulă logică care
primeşte valoarea de adevăr „adevărul” în toate lumile posibile este numită validă. O
formulă care primeşte alternativ ambele valori de adevăr este realizabilă, iar una falsă
în toate lumile posibile poartă numele de contradicţie.
316
Symposion
În sensul cel mai riguros, însă, interpretarea logică este o funcţie de la un limbaj
formalizat la un alt limbaj formalizat, considerat a conţine extensiunile obiectelor şi
expresiilor din limbajul originar. Tipică pentru modalitatea în care sunt date definiţiile
interpretării în tratatele de logică formală este definiţia dată de Joseph Shoenfield40.
O interpretare logică se realizează în cadrul şi ca funcţie a unui sistem, a unei
teorii formalizate – care, după cum aflăm din introducerea lucrării Introduction to
Mathematical Logic a lui A. Church41, îşi capătă conturul numai în momentul în care
este dotată cu o funcţie interpretativă. De altfel, o asemenea funcţie poate da seama de
respectarea sau nerespectarea proprietăţilor metasistemice fundamentale ale unei
teorii logice; spre exemplu, A. Tarski42 foloseşte interpretarea relativă (după ce
defineşte interpretarea în genere) ca tehnică de perfecţionare a metodei indirecte de
demonstrare a indecidabilităţii acelor sisteme logice care dau un răspuns negativ în
momentul ridicării problemei deciziei.
Într-o teorie logică, oricât de puternic formalizată, se vor utiliza, în continuare,
expresii precum „valoare de adevăr”, „univers de discurs”, „model”, „lume posibilă”. În
general se consideră, însă, că acestea nu sunt decât simple convenţii utilizate pentru a
uşura lucrul cu obiectele schematice ale sistemului. Din cele patru tipuri de adevăr
utilizate de gândirea umană discursivă – definiţionale, logice, conceptuale şi factuale 43
– adevărul discursului formalizat face parte din primele două categorii.
Interpretarea în sens strict este aşadar operaţia logică prin care se construiesc
modele mai concrete sistemelor abstracte 44 şi se atribuie valori de adevăr enunţurilor
acestora. Este vorba de o operaţie de asociere convenţională a unui şir de simboluri cu
un şir de cuvinte din limbajul natural (în cazul interpretării materiale, procesul opus
formalizării, care poate fi numit şi „instanţiere în sens larg”) sau cu un şir de obiecte
dintr-un alt limbaj aflat pe o treaptă de formalizare inferioară (în cazul interpretării
formale). Astfel, interpretarea ca evaluare se suprapune parţial peste ideea de
interpretare (în continuare în sens strict) ca instanţiere.
Se pot delimita, în acest cadru, două dimensiuni ale termenului „interpretare”45.
Pe de o parte, numim „interpretare” domeniul (I) în care iau valori expresiile non-
logice ale unui sistem formal. Pe de altă parte, interpretarea este funcţia (i) care
atribuie obiectelor formalizate elemente ale domeniului de interpretare. În sistemele
formale bivalente, domeniul de interpretare este o mulţime alcătuită din reuniunea
40 Shoenfield, Mathematical, 61.

41 Church, Introduction.
42 Alfred Tarski, „A General Method in Proofs of Undecidability”, în Alfred Tarski, Andrzej Mostowski şi
Raphael M. Robinson, Undecidable Theories (Amsterdam: North-Holland Publishing Company, 1953), 1-

36.
43 Petru Ioan, Adevăr şi performanţă (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987), 30.
44 Encyclopedie
45 Thayse ş. a., Approche logique de l’Intelligence Artificielle (Paris, Bordes, 1988), 5.
317
Symposion
unui şir de valori individuale cu mulţimea {A, F}, unde „A” (sau „1”) şi „F” (sau „0”)
sunt simbolurile pentru valorile de adevăr „adevarul” respectiv „falsul”. În
schematizarea ce urmează am avut în vedere cea de-a doua accepţie.
Dacă în calculul propoziţional domeniul interpretării se reduce la mulţimea {A,
F}, iar funcţia de interpretare este explicitată în clasicele tabele de adevăr, în calculul
cu predicate situaţia este mai complexă. Acum nu se mai iniţiază procesul de
interpretare de la nivelul atomilor, ci se coboară sub acest nivel interpretându-se
argumentele constantelor predicative ale căror forme constituie atomii.
Imaginea operaţiei:
Argumentul operaţiei:
SEMNUL GENERIC ELEMENT AL DOMENIULUI DE
EXPRESIA FORMALĂ
INTERPRETARE
Componenta semnului
avută în vedere
Semnificantul simbol formal simbol explicit referenţial
Referinţa referinţă generică referinţă explicită
Denotaţia categorie sintactică expresie logică interpretată
satisfiabilitate, sau adecvare
Conotaţia validitate formală
materială
Modul de utilizare legi sintactice implicate sintaxă echivalentă
stabilire a proprietăţilor
semantice
INTERPRETAREA LOGICĂ ÎN SENS STRICT
Astfel, interpretarea logică în sens strict se manifestă drept o construire

referenţial-denotativă, sau ca o reconstruire a conotaţiei expresiilor implicate în
proces.
În aceste pagini am urmărit detectarea vestigiilor intensionale ce pot fi găsite în logică

– în ciuda faptului că, la etajul său formal, această disciplină este considerată a se
implica semantic exclusiv la nivelul extensiunii. Pentru aceasta, am schiţat un model
de analiză semantică a expresiilor cu care lucrează logica şi, pornind de la acest model,
am făcut o analiză semantică a câtorva dintre operaţiile logice de bază, pentru a putea
urmări expresiile logice în mişcare. În urma acestui demers am constatat că toate
operaţiile analizate antrenează niveluri ale semnului diferite de „semnificant” şi
„extensiune”; este vorba aici de o antrenare esenţială pentru desfăşurarea operaţiei, nu
de efecte secundare sau accidentale ale operării respective asupra semnelor. Mai exact,
este vorba de o construcţie sau reconstrucţie de semnificaţie, intensiune – sau sens, în
accepţia fregeană a termenului46. Or, conform definiţiei date conceptului de
46Menţionez că, datorită înrudirii de natură, se poate construi un model semantic conform căruia polii
conotaţiei, modului de utilizare şi finalităţii utilizării semnelor se resorb în polul denotaţiei, formând
318
Symposion
interpretare la începutul acestui articol, ambele tipuri de modificare de sens nu sunt
altceva decât interpretări. Vedem, astfel, cum intensiunea expresiilor logice nu este
prezentă numai generic în câmpul de lucru al disciplinei, ci şi angajată activ prin
natura interpretativă a diferitelor operaţii logice.
un pol comun care poate fi numit intensiune – ceea ce duce la conturarea unui model similar cu
celebrul triunghi format din semnificant, extensiune şi intensiune.
319
THE DEBATE ON SCIENTIFIC
EXPLANATION IN
PHILOSOPHY OF SCIENCE:
AN ORDERING ATTEMPT1
Richard DAVID–RUS*
Abstract: The explanation topic, one of the major subjects in philosophy of

science, is characterized by a plurality of accounts that tried to articulate a
general explication of the concept of scientific explanation. In this paper I
propose some general characteristics of the way the subject was approached and
place the different particular accounts as implementing some of these
characteristics. This enables one to induce some order in the multitude of
approaches on the subject that were developed over the ime.
Keywords: scientific explanation, approaches on explanation
Anyone who dares to approach the explanation topic in a straight manner nowadays2
is confronted with a spectrum of accounts comprising very different proposals that
may lead to confusion or even inhibition. This paper originates in an attempt to
overcome this situation and to make the best out of it. In order to achieve this aim my
strategy was to achieve a bird’s-eye view of the multitude of proposals with the
intention to extract some general characteristics, which may account at least partially
for the divergence of approaches. At the same time I’ll be looking for some particular
ways to determine certain modalities of approaching the problem in a pertinent
register. This procedure should allow one to evaluate further the strengths and
weaknesses of the different sorts of approaches for a future viable working agenda in
the actual context of philosophy of science.
* Richard David–Rus, PhD, este bursier post-doctoral, Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe

2 After over six decades of debate if we are to paraphrase Wesley Salmon’s book, Four Decades of
Scientific Explanation (Pittsburgh: University of Pittsburgh Press, 2006).

Symposion
Taking into account the actual situation in philosophy of science, one might say
that there are also certain advantages to work on the explanation problem in this
period. Compared to previous decades the debate has cooled down considerably, and
leading ideas were crystallized for certain positions together with different variations
pertaining to them. By comparison to the mentioned previous decades, there is now a
more generous offer of different perspectives to approach the topic, and the offer
extends even more in regard to the means involved in working out the topic. There is
a very rich environment for research in a good sense, despite possible feelings of
“embarrassment” as Newton-Smith describes the today’s attitude towards the subject.3
Still why is there an embarrassment (or even a “scandal to philosophy of
science” as the author calls it)? It is because, according to Newton-Smith, we still lack
a unified account on explanation despite the existence of many pertinent in-depth
studies. The need for such an account is pressing, given the widely accepted claim that
the main task of science is to provide explanations. Besides this, claims in the realm of
any other debates on different philosophical issues (as the one on scientific realism)
need to be substantiated through reference to a concept of explanation.
From an historical perspective it is also a suitable time to draw some morals as
to the fate of the debates in general, and how philosophical agendas evolve and
influence other philosophical topics outside their main scope. In trying to react to
Newton-Smith challenge, we’ll acknowledge that promises were high for a general
account on explanation. This also means that we have to keep a close eye on the past.
From a more up-to-date perspective my conviction is that the explanation topic was
not a dead-end; on the contrary, it is full of potentialities for advancing the
philosophical insights into the nature of science and scientific activity. Moreover the
aims of the philosophical approach to explanation have to be adjusted in the light of
the results of the debate.
In the following sections I’ll consider certain distinctions that will delineate the
directions to advance a plausible approach. Distinctions have already been made in
the literature from which I tried to cut across different accounts. These were often
used to induce classifications over the accounts. A first way to induce such
classifications as we find in different overview articles (e.g., those in encyclopedias)
places the accounts according to a broader view that the authors have adopted as a
working possibility. So we intend to regard the received view adherents or the
ordinary-language analysts as approaching the explanation subject through their
specific means. Another well-known classification used by Salmon identifies three
3In his article on „Explanation” in W.H. Newton-Smith (ed.), A Companion to Philosophy of Science,
(Oxford: Blackwell Publishers, 2000)
322
Symposion
basic conceptions: epistemic, ontic and modal, with the first type subdivided into
inferential, information-theoretic and erotetic kinds4.
In the flow of my argumentation I will make use of some of such previous
classifications, which are widely accepted. But the distinctions I will be drawing do
not aim so much to classify the existing accounts, but to suggest also possible
directions that might help us to advance further solutions.
One can talk in terms of the intuitions behind the approaches – although the
adequacy of an appeal to philosophical intuitions is nowadays heavily disputed.
Viewing the task of the philosophical analysis in Carnap’s terms5 as an explication of
the explanation concept, these intuitions will be reflected in the choices made for the
explicatum and especially in the modalities of its similarity to the explicandum. One
could see a kind of core intuitions comprised in Hempel’s model6, which dominated
the development of the subject during the first decades of the debate. Major
subsequent accounts have developed on the split of the initial core: such as Friedman’s
or Kitcher’s account7 exploiting the idea of explanation as a deductive argument or
Salmon’s focus on causality as explicatum. The fourth decade of the debate, in
Salmon’s own words one of the ‘radical innovations’, exhibits accounts totally and
mutually exclusive in their assumed intuitions. Of course different classification as
mentioned above, have to reflect the different intuitions.
Let us pursue with the distinctions:
Global versus local approaches

The first distinction I wish to point out is that between a local and a global kind of
approach. This distinction is based on the way in which two different kinds of
considerations (global and local) are to be seen as determinant for the scientific
explanation and are therefore to be used in a conception of explanation. A kind of
global-type of approach will consequently be one in which the global considerations
are viewed as central. This does not mean that only explanations, which make direct
appeal to the most general principles are proper explanations, but that the right
criteria that determine an explanation are to be drawn properly from considerations
at this level. Correspondingly, the same holds for a local view.
4 In Four Decades of Scientific Explanation, p.118 ff.

5 R. Carnap, Logical Foundations of Probability. (Chicago: University of Chicago Press. 1962)
6 Carl Hempel, “Aspects of Scientific Explanation,” in his Aspects of Scientific Explanation and other
Essays in the Philosophy of Science (New York: Free Press, 1965), 331-496.
7 As presented for example in Michael Friedman, “Explanation and Scientific Understanding,” Journal of
Philosophy 71(1974): 5-19, and in Philip Kitcher, “Explanatory Unification,” Philosophy of Science 48
(1981): 507-531
323
Symposion
Let us see in greater detail how this distinction could be made more explicit and
by what other means can we express it. We may look first at the uses encountered in
scientific practice. Therefore we will usually say that the scientists solved a problem
by global considerations if they make appeal to some general stipulations – e.g., such
principles as those of conservation or invariance in physics – in contradistinction to
the situation in which the contextual information extracted from the particular case at
hand provides the solution. But it is not this sense that is intended by the philosophers
who make explicit use of the terms. In the explanation debate, the terms acquired a
particular meaning, while Friedman advocated a global approach to explanation. By
drawing attention to the global aspects, he meant the aspects regarding the relation of
the phenomenon to be explained with “the total set of accepted phenomena”.
To shortly recall Friedman’s account8. He begins by stating that the usual
explanadum-phenomena are expressed in the form of regularities constituting
empirical generalizations or phenomenological or more special laws. They are
explained through some other more abstract and general laws as is the case of Kepler’s
and Galilei’s laws on motion that are explained by Newton’s laws. The very essence of
explanation in Friedman’s conception is basically the reduction of a plurality of
different law-like generalizations, which were previously accepted on independent
grounds, to a more general law. The explanatory relation is ultimately expressed by
Friedman only through set-theoretical relations; the two conditions providing the
explanatory relation between two sentences being that the explanadum should belong
to the explanans’ consequences and the explanans should ‘reduce’ the explanadum’s
consequences. The notion of reduction from the last condition is expressed through an
inequality between the cardinalities of the following sets: the K-partitions of the set
reduced and its augmentation with the reducing sentence. This set-theoretical
reconstruction of the explanatory relation can be viewed as making explicit the global
aspect that determines the set of genuine explanations in science.
Kitcher’s account9 provides us with another example of a global type of
approach. As Friedman’s one, it also explicates scientific explanation by connecting it
to the systematization of knowledge. But in comparison to Friedman’s account,
unification is seen here to be realized through the repetitive application of a number
of reasoning patterns to derive descriptions of different phenomena. The
systematization of the corpus of knowledge that is generated by the set of
argumentative patterns that best unifies the corpus will constitute the explanatory
corpus, i.e., the set of explanatory arguments, which any valid explanation has to
instantiate. A set of patterns will be qualified as most unifying by comparison to
others, if it generates the greatest number of conclusions with a few stringent
8 As exposed in Friedman, “Explanation and Scientific Understanding,”

9 As exposed in Kitcher, “Explanatory Unification,”
324
Symposion
arguments. This way the global considerations related to sets of patterns determine
primarily the explanatory virtue of the arguments.
In the view of the abovementioned authors, the global approach offers some
major advantages for solving some difficult issues raised by the explanation problem.
For Friedman the global approach gives an answer to the old argument against the
existence of any genuine scientific explanation, argument that invokes the
unexplanatoriness of the premises assumed. Besides, both authors see such an
approach having the advantage to make clear the connection of explanation with
understanding. A further benefit resides in the fact that it recuperates this way the
objectivity of scientific understanding.
The more recent approaches, those developed by Bartelborth10 and Schurz11
would make for good examples of global type of approaches. These authors pick on a
sense directly from Kitcher’s basic unification idea trying to articulate it in a more
rigorous way. They do this either by adopting a well-articulated conception of
scientific knowledge - the structuralist conception on science in Bartelborth’s case - or
by carefully formalizing the process of “assimilation” of the new phenomenon to be
explained in the corpus of knowledge.
Examples of the local type of approach are those of Salmon12 and van Fraassen13.
In van Fraassen’s case the emphasis on the contextuality of explanation reflects
directly the local character of the approach. However this is not the way the
abovementioned authors will use the term. For Kitcher and Friedman local will most
probably characterize an approach that does not take into consideration the
systematization aspects of scientific knowledge. As for Salmon, the attribute local is
used for a type of explanation (not of an approach) that shows “how particular
occurrences come about.” He is viewing his causal/mechanistic explanation as a
typical exemplification for this case. If an approach focusing on this type of
explanation could be qualified as local, it is not clear from his discussion. Salmon is
referring to types of explanations not types of approaches as Friedman. Of course for
Friedman and Kitcher this type of explanation that focuses on singular occurrences
was to be rendered only as a particular case, a limiting one in their approaches. But
the issue has not been really addressed since their analysis builds on the assumption of
explanandum being expressed through regularities.
In contradistinction, Salmon takes as paradigmatic for his analysis the
explanation of singular events; in his view the identification of a cause implies taking
10 Thomas Bartelborth, “Explanatory Unification,” Synthese 130 (2002): 91-107.

11 Gerhard Schurz, “Explanation as Unification,” Synthese 120 (1999): 95-114.
12 W. Salmon, Scientific Explanation and the Causal Structure of the World, (Princeton: Princeton
University Press:1984).
13 His pragmatic approach is presented in the fifth chapter of his book The Scientific Image (New York:
Oxford University Press, 1980): 97-157.
325
Symposion
into account the particular situation, in which the cause is acting. In his words:
explanation is about opening the black boxes of nature and revealing the hidden inner
workings. The very particular configuration of the situation to be explained is
reflected in the network of particular causes at work that have to be captured by a
valid explanation. A further specification that we should be aware of is that it is not
that global considerations could not play a role in determining the explanatory
relation. None of the two authors, Salmon and van Fraassen, will probably deny this
fact. It is rather the fact that the global factors are not taken as the only considerations
relevant in determining the explanatory quality; local factors are the ones that play
the decisive role. For both authors, considerations related to unification or reduction
of laws could guide the building of explanations; but if they are to be used and how
they influence the building process, is ultimately determined by local factors.
To summarize: Salmon casts the difference global-local as characterizing two
types of explanation (expl1 and expl2); this could be taken also to draw the difference
between two types of approaches. But as we have seen, the meanings are not entirely
identical when qualifying approaches or explanations. There is a difference in the way
I’m using the terms local and global that takes Friedman’s use as a starting point and
becomes apparent through the fact that Salmon will not qualify van Fraassen’s
approach as dealing with local explanation. He regards it as rather neutral, since it
could render either of the two types of explanations when additional constrains are
attached.14 By taking van Fraassen’s approach as local, I plead implicitly for a broader
meaning of the term local.
While keeping in mind these exemplifications I’ll try to render more explicit
the sense in which I read the distinction local-global by illuminating different facets
through which it could be reflected.
A first plausible way that offers itself directly is to draw a separation in
reference to the scientific entities invoked in the considerations that determine the
explanatory relations. In the global type of approaches the authors are concerned with
‘bigger’ scientific structures. They concern primarily the aggregation of scientific
entities, sets of statements or laws, or patterns, or models, making out the theories or
corpuses of knowledge. Scientific knowledge is considered at the level of the overall
structure and the way this organization is inducing explanatory relations. For
Friedman it’s about the relation of the explanandum with the entire set of the
accepted phenomena; for Kitcher it is the membership of the pattern in the
explanatory corpus E(K). Both accounts make reference to quantitative references
invoking sets of statements or patterns and a number of axioms to which the
14The point is made in the last part of the book Four Decades of Sceintific Explanation, when Salmon
seeks a compromise between the ontic approach (developed in his account) and the epistemic one
(developed by Kitcher).
326
Symposion
statements are reduced or simply the number of patterns in a corpus. We can also
claim that in global approaches there are usually proprieties emerging at the level of
the bigger entities considered (special proprieties as unification or coherence) that
bear directly on the explanatory power of these entities. I’ll return to this point later
in my thesis.
The local approaches do not imply such references; the structure of scientific
knowledge is not particularly decisive in establishing the explanatory relation. For
example, van Fraassen’s semantic conception on theories is not brought to defend
directly his account on explanation.
The classical Hempelian approach would have a somehow less clear positioning
along this way of viewing the distinction or one that makes reference to laws as the
main determinants of explanation. A natural move is to take theories as playing the
central role in a global approach. As sets of statements or models systematized in a
certain way, they can deliver the necessary determinant for the explanatory virtues.
We could regard the universality of the laws as a sort of global feature in analogy with
Friedman-Kitcher approach. And following the loose analogy we could search for a
quantitative measure to render or to capture a feature, by pointing to the number of
instantiations (or the degree of abstraction) of the law. Obviously we lack here the
central idea – the systematization of the corpus of knowledge and the way it is
achieved. The subsumption of facts under the laws or of more particular laws under
more general ones through deductive arguments alone does not tell us much enough
about the way we systematize knowledge.
There is a certain affinity between the DN-model and the global types of
approaches. These authors are considered to develop their account by continuing the
main lines of the Hempel’s and the received view agenda. The idea of explanation as
an argument is central to both Friedman and Kitcher; but the way they make use of it,
by integrating it with the idea of knowledge systematization, underlines the radical
difference from Hempel’s model. There is also an affinity of the DN-model with
Salmon’s way of understanding explanation. Explanation1, the local type in Salmon’s
sense, directly captures one of Hempel’s intended explanations: the causal type.
Therefore Hempel’s model can be viewed as containing in nuce the main ideas of both
approaches without being reducible to either of them.
I mentioned briefly that van Fraassen’s account can be regarded as a good
example of a local type approach. The main reason for this would be the role
pragmatics plays in determining the explanatoriness of a relation. The distinction
pragmatics-non-pragmatics should, in my view, parallel in a good sense the
distinction global-local. Pragmatics should play a central role in a local approach
allowing in this way a better recuperation of the process of explanation as a part of the
scientific process of inquiry. This way Salmon’s meaning of the local is covered only
partially. Though the causal-mechanism is not per se subject to pragmatic factors,
picking the right causal network from the ideal explanatory text in Railton’s view,
327
Symposion
which Salmon considers to complete the causalist view, is pragmatics dependent. So
identifying the right causal mechanism and establishing in this way the adequacy of
the explanation is influenced by the contextual factors of the investigation.
Another distinction that may be seen as recasting the wanted intuition behind
the global-local distinction is the one used by Kitcher, i.e., between top-down and
bottom up approaches. Salmon sees it as cutting along his explanation1 and
explanation2. The bottom-up explanation appeals to the microstate of the facts
targeted by the explanation, meanwhile the top-down appeals to more general
principles and law-like generalizations. We encounter here a partial overlapping with
the sense of global mentioned at the beginning of this section as being used by the
scientists when drawing conclusions on global considerations. In an effort to
synthesize and render the approaches complementary, Salmon sees both strategies:
top-down and bottom–up, as being only different ways of reading the ideal
explanatory text. Pragmatics determines in his view what way is to be picked in a
particular situation. In as far as I am concerned, I cannot see everyone happy with this
kind of compromise; there are passages of not unimportant details that are suppressed
in order to carry out the overall match. One of such problem that becomes acute in
this situation is the modality we should conceive how the ideal explanatory text is
actually read in a global approach of explanation. This is in fact similar to the problem
encountered by Kitcher when trying to account for causal explanation in his own
conception.
In addition to the different ways of casting the meaning of the local-global
distinction, I would like to make reference to another sense of the localism. The local
character of the approach as specified above should also fall under this more general
sense. The best statement of this sense can be found in Huggett’s paper “Local
philosophies of science”15. He calls local the approaches in philosophy of science if
“philosophical problems are to be found and treated using the resources of more-or-
less delineated scientific programs and not by trying to make science fit some prior
vision”. This sense should qualify the ones that I tried to pin down through the
different distinctions. The modalities of casting the local character through the
proposed distinctions are in a natural way qualified through Huggett’s localism. This
last claim is justified if we take into account the fact that the search for local
considerations, which will determine the explanatory relations, is enhanced in the
frame of a particular scientific program. On the other side global considerations tend
usually to overrun the particular programs.
15 Nick Huggett, “Local Philosophies of Science,” Philosophy of Science 67 (2000): 128-137.
328
Symposion
Static versus dynamic approaches
Another distinction that I would like to take into consideration is the one between
static and a dynamic approach. It is not to be regarded as a distinction that can be
drawn between different existing accounts on explanation. The existing accounts are
more of the first sort. The distinction refers to a more general style of viewing the
logico-philosophical reconstruction of scientific activity. The distinction is primarily
between approaches that give a place, i.e., take more into consideration aspects of
temporal evolution of the scientific structures versus the ones that ignore them. But
how would temporal aspects be thought in the case of the explanation problem?
Further on I will try to delineate the ways we can do this.
The static view is naturally seen as a legacy of the received view. It is not
unusual to qualify as static not only the specific problem of explanation but the more
general conception of science of the logical-empiricist view. As known, the historical
orientation in the philosophy of science embodied the reaction against this aspect of
the received view. Under the received view, the rejection of the pragmatics is the
background that justifies the neglect of the temporal aspects. This should fall into the
areas of psychological and sociological studies.
In the evolution of the problem of scientific explanation there are no obvious
critical reactions to point to this aspect or rather to pick on it as the central point of
their critique. We find scattered remarks and warnings only later in the debate
(during the fifth decade) at such authors as Bunzl16 or Sintonen17. But someone could
react by pointing to Kicher’s account as one that addresses and integrates the temporal
aspects of scientific knowledge into the explanation problem. This point seems right:
Kitcher’s conception can account for different corpuses of knowledge from different
historical periods as determining the explanations accepted as valid in those periods.
The account captures the dynamics at the macro level of scientific activity; a fact that
could be seen as constrained directly by its global character. In my opinion, the sense
of dynamics recuperated by Kitcher’s account is only a specific one among many, and
not the relevant one for an adequate solution. A proper dynamic account should
unfold at a local level. To characterize it in a more general way, the main interest
would be in describing how elements of scientific knowledge are modified or new
elements are constructed in the process of providing an explanation for a
phenomenon.
There are more ways available to unpack the above view. For example, Kitcher
provides us criteria for comparing and selecting between corpuses of knowledge but
he does not provide any clue as to how an explanation pattern is built. The solution in
sight would be to provide rules as to how different elements of the pattern evolve, i.e.,
16 M. Bunzl, The Context of Explanation (Dordrecht: Kluwer Academic Publisher: 1993)

17 M. Sintonen, “Why Questions, and why just Why-Questions? ,” Synthese 120(1) (1999): 125-135.
329
Symposion
are chosen, modified or dropped in the course of searching for an explanation of a
phenomenon. This will have of course to be integrated with the macro-constraints at
the level of the corpuses. The task does not seem to be obvious if it is not even
unrealizable. A relativization of the corpuses to more delimited fields of science will
probably constitute a beneficial move.
In fact the dynamical aspects can be articulated in more diverse forms and
Kitcher’s one is only one among others. Variants that should be addressed are the ones
that regard the way background knowledge is being modified when building an
explanation. Bunzl, pointing to this issue, expresses it by requiring such accounts to be
about “explanations as they arise in the context of building scientific theories”18. I’ll
tend to see this characterization extended to comprise also other types of scientific
units, as for example, models. The dynamical aspects of explanation will become
obvious if approached in the context of scientific modeling. Of course this is a
particular angle of dealing with the problem, but a promising one as I’ll argue further
in my work.
Addressing the specific dynamics of the explanatory processes, one has to take
into consideration the relations between different sorts of scientific representation.
Aspects of the interplay between the representations should reflect the way scientists
are looking for explanations, and the way explanations arise and are modified. Such
types of accounts were in fact already developed by some authors as Hughes19 or Frigg
and Hartmann20, with reference to more specific registers of explanation i.e.,
explanation through models. I’ll come to discuss these accounts and the virtues they
exhibit in dealing with the explanation problem.
Making room for pragmatics should go hand in hand with the dynamic view
advocated here. Contextual factors viewed at the local level shape in an essential way
the process of scientific inquiry and the search for explanations. In a global approach
pragmatics could be discarded to a certain degree. Kitcher’s account is a pragmatics-
free one but the modalities of comparing different corpuses of knowledge are not as
much pragmatics-free as Kitcher wants to see them. Nevertheless it can be argued that
the dynamics captured in Kitcher’s account refers primarily to the units of scientific
knowledge and not to explanations. Of course this claim has to be pursued in a more
detailed way.
Explanation plays a central role in scientific inquiry and in particular in
scientific discovery; it drives scientific inquiry and reflects in this way the process of
knowledge expansion. This important aspect can be properly captured only in a
18 Bunzel, The Context.

19 Hughes R.I.G., “Models and Representation,” Philosophy of Science, 64, Supplement. Proceedings of
the 1996 Biennial Meetings of the Philosophy of Science Association, (1997): 325-336.
20 As presented in their communication “Explanation through models” at the conference “Philosophical
Perspectives on Scientific Understanding”, Amsterdam, august 25-27, 2005.
330
Symposion
dynamical account on scientific explanation. I’ll touch also in a more detailed way on
this aspect further in my work.
One may also rightly raise the question of the means that we could use to
capture the dynamics. The dynamical aspects at the local level would be better
exposed if we use specific frameworks. One such framework that proves to be suitable
for this is the interrogative view on scientific inquiry. This will provide quite an
efficient modality of modeling the dynamics of explanatory practices.21
Explanation as application versus explanation as construction

After a quick perusal of the previous discussion, I intend to advance a further
distinction that might shed some light from another angle on the separation between
the two types of views. The basic fact of one of the views can be put this way: it tends
to conceive, to over-read explanation as application of a law or a theory (or other
scientific entity taken as a central unit of scientific knowledge). I will call this sort of
explanation, explanation as an application. The specificity of this approach is to be
seen in the assumed (more or less) understanding of the application. First we should
notice that there is no specialized, well-developed area of research in philosophy of
science focused on the topic of application only. The term application is used usually
in an informal way. We could say in general that an application of a law is an
instantiation of it or that an application of a theory is a realization of it in some
concrete situation – spelled out it would mean that some of the laws expressed in its
sentences are instantiated in the situation under investigation. It could also appear
that there are no further real issues related to this topic. Nevertheless many of the
classical authors have in mind a sort of situation analogical to the logical-
mathematical view. As in mathematical logic, an application will be thought along the
lines of a sort of plugging values into a formula or formal schema. In the empirical
sciences the situation is quite different from the mathematical one, and by using (even
if only in a regulative way) the simplified version we distort the situation and situate
us on an unfruitful track.
We could regard Hempel’s and Kitcher’s accounts as implementing directly this
simplified version. In case of Kitcher’s account, we can interpret his detailed
description of the patterns (through filling instructions, classification rules etc.) as
trying to deal with the limitation of the explanation as application view. I think we
can find this attitude of approaching explanation as an application as a more constant
and tacit assumption of the accounts in the classical positions of the debate. This last
point is further illuminated if we look to the connection with another kind of
21 I addressed in detail this point in my doctoral thesis „Explanation and Understanding through
Scientific Models. Perspectives for a New Approach to Scientific Explanation” (PhD diss., University of
Munich, 2009).
331
Symposion
distinction (to be discussed in more detail in the next section) – the one between
theory-driven and non-theory driven accounts.
While we assume a broader view of application, we may regard explanatory
processes as related to the notion of application in several ways. The important thing
to stress and to take into consideration is the fact that applications in empirical
sciences involve a series of scientific activities, which could be seen as parts of the
application. Certainly it is more proper to see application as a construction process.
There are several distinct activities involved in the application process such as
decisions of what representation shall we use or what approximation and idealization
should we build and adopt. From the perspective of the logical empiricist conception
they will fall mostly into the realm of pragmatics and this could explain their neglect
in the classical accounts of the debate.
How to characterize application is in my opinion not a one shot business.
Making an attempt to delineate briefly some intended meaning I’ll probably say that
by using the notion of ‘construction’ I want to point to the different scientific
activities involved in the process of explanation. Explanation as ‘construction’ takes
seriously the idea that representation of phenomena must be constructed and it is
through them that we may get an explanation. Such processes as idealization and
approximation are part of this construction and of the explanatory practice.
The explanation as application bears also an analogy to what Cartwright in her
critique of the received view on theories calls “the vending machine” view.22 Theories
are thought as one will “fed them an input in certain prescribed forms for the desired
output” and after a while “it drops out the sought-for representation […] fully
formed.”
If there are chances to explicate the application concept in a more rigorous way,
I think that the precise meaning should be picked under the local approaches on
explanation as described in the previous paragraphs. But it is also highly plausible that
we should regard it rather as an umbrella concept, which spans over different
scientific activities, the explanatory activity being one among many. Referring to it
here, my intention is to posit it as an opposite to the explanation as construction, in
order to suggest the general direction of advancing the inquiry.
Explanation in a theory-driven perspective versus in a non-theory driven one

The 60s and 70s have witnessed strong debates concerning the nature of a scientific
theory. This situation is to be seen also against the background of the reaction to the
rather narrow logico-positivistic proposal regarding this topic. The rise of the
22N. Cartwright, “Models and the Limits of Theory: Quantum Hamiltonians and the BCS Model of
Superconductivity”, in M. Morgan & M. Morrison (Eds.), Models as Mediators. Perspectives on Natural
and Social Science (Cambridge: Cambridge University Press: 1999): 241-281.
332
Symposion
semantic view offered a new alternative solution to the problem. But a more radical
consequence of this reaction brought about distrust in the central role played by the
notion of theory in the analysis of scientific enterprise. The concentration on getting
in the first line a well articulated solution for the nature of a scientific theory, leaving
the rest to follow from this or to be constructed around the notion of scientific theory,
was gradually abandoned. Some aspects, which were thought as being secondary for
the analysis of the scientific activity, gained much more importance; such as the
experimental or the modeling activity and their products. Consequently, different
topics, among them arguably explanation, gained (more or less) new valences in this
new context.
The explanation topic rose at the status of a major subject in the philosophy of
science in the heydays of the theory-oriented philosophy of science. Therefore it
bears some of the legacy of that context. This could be seen also as one of the reasons
why it is rejected in more recent philosophical agendas that assume a radical
departure from any received view influence. Nevertheless we could read out
influences of the theory-centric but also signs from the opposite attitude in today’s
approaches on explanation.
In the last and a half-decade one of the most active moves along this separation
was undertaken by focusing on the role of models in scientific knowledge. Authors
such as M. Morrison, Mary Morgan, Stephan Hartmann or Nancy Cartwright,23 are
among the best known exponents of the modeling-oriented approach. In an effort to
center the philosophical investigation on scientific models, they criticized the theory-
driven view on models. What they mean by such a view on models is that models are
seen as entities derived from theories and that their building, status and functioning
depend in an essential way on theories. The authors engage in arguing for the
autonomy of models, as for example in Morrison’s way of making the point where
models are autonomous agents in the production of scientific knowledge.
In an analogical way we can also argue for a more relaxed non-theory-centric
kind of approach on the explanation topic. Even more, we can take the position of
considering models as a solution for the status of explanation-bearers,24 i.e., to
consider the articulation of the accounts on explanation by making reference to
models rather than theories or laws.
From an historical perspective one can distinguish between approaches on
explanation that manifest tendencies towards a theory-driven view in a more or less
obvious way. So, one will regard Hempel’s account as theory-centric, since the
concept of a theory plays a central role in its articulation. Kitcher’s account integrates
23 A sample of works defining this orientation can be found in the volume edited by Mary S. Morgan and
Margaret Morrison, Models as Mediators. Perspectives on Natural and Social Science,
(Cambridge:Cambridge University Press, 1999).
24 As I have argued in my doctoral thesis.
333
Symposion
a theory-centric view too by advancing a proposal as to the nature of scientific
theories as ‘families of patterns’. In general it would appear as a normal tendency that
global approaches should be more theory-centric biased. But different global accounts
differ also in the role theories play in the articulation of the account on explanation.
Some appeal in a straight way to the structure of theories as Kitcher or Bartelborth.
But reference to more comprising units of knowledge such as corpuses of knowledge
can bypass the appeal to theories, as in Schurz’ case. Such a corpus of knowledge can
be interpreted as a theory, but it is meant to accommodate various other forms of
knowledge entities. In this sense, Schurz’ account evades a strict theory-centric
approach.
In order to draw to an end my investigation I’ll restate an implicit observation.
As I mentioned already earlier, the proposed distinctions are not clear-cut. They are
in a sense regulative, sketching some broad directions along which one can
comparatively refer when evaluating the different accounts. There are obvious
affinities between the different distinctions in the sense that by adopting some option
of a distinction, a specific option for the other distinction becomes more plausible.
Conclusion
In concluding, I want to restate the main intention behind the above proposals. I
think the analysis made clear that despite the variety of the approaches on the subject,
we can detect behind them some general suppositions that guided their articulation.
By making them clear one can further place the limitations of the known accounts in
a larger context. This fact bears further on the way one would try to approach the
topic of explanation nowadays. As I argued in my doctoral thesis a plausible option
will be a local, dynamic and non-theory driven approach, that I saw as being possible
implemented in a modelistic frame. This option opens I think a fertile new
perspective for approaching the respectable topic of scientific explanation nowadays.
334
CONTROVERSE LOGICE ŞI FILOSOFICE
ASUPRA SILOGISMULUI1
Oana GHINEŢ*
Abstract: The aim of this paper is to emphasize that the issue of the value of
syllogism was an important theme of research both in the global, as in the
national framework dedicated to investigations in formal logic field. In our study,
we analyze the problem by two perspectives: the philosophical and the logical
one, and we highlight that in the general sphere of the analysis of cognitive value
of the syllogism, the Romanian researchers, starting with Titu Maiorescu, had
interesting and valuable contributions.
Keywords: value of syllogism, logical and philosophical controversy, romanian
perpective
În legătură cu raţionamentul deductiv, încă din antichitate au avut loc controverse

privind structura şi valoarea sa cognitivă. Implicit, aceste controverse s-au reflectat şi
asupra unor forme particulare ale acestui tip de raţionament, silogismul. Deseori
acesta a fost subiectul unor ample discuţii contradictorii.
Dacă prin deducţie se înţelege „derivarea riguroasă a unei propoziţii (numită
concluzie) din alte propoziţii date (numite premise)2, atunci accentul cade pe
rigurozitatea procedeului, pe caracterul conclusiv, cert, ce derivă din premise, aceasta
fiind caracteristica ce diferenţiază o inferenţă deductivă de una nedeductivă în care se
operează cu probabilităţi.
Prima formă de deducţie construită a fost una complexă: silogismul. Lui
Aristotel îi revine meritul de a fi descoperit silogismul. El nu s-a mărginit însă la a-i
înregistra existenţa, ci i-a analizat organizarea, i-a determinat variantele, i-a dezvăluit
rolul pe care îl are în procesul de cunoaştere. Logicienii megarici şi cei stoici au adus o
altă importantă contribuţie în domeniul deducţiei, descoperind formele ei simple:
1 Lucrarea a apărut cu sprijin financiar în cadrul proiectului POSDRU/88/1.5/S/47646, cofinanţat din

2013”.
* Oana Ghineţ este doctorand la Facultatea de Filosofie și Știinţe Social-Politice, Universitatea „Al.I.
Cuza”, Iași.
2 Petre Botezatu, Valoarea deducţiei (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1971), 7.
Symposion
deducţia ipotetică şi cea disjunctivă. Facem această menţiune deoarece deseori s-a
considerat că aceste două concepte, deducţie şi silogism, ar avea acelaşi înţeles. Între
acestea însă nu este o relaţie de identitate. A spune că silogismul este un raţionament
deductiv e o definiţie prea largă, iar a spune că deducţia e doar trecerea de la general
la particular e o definiţie prea îngustă.
În cercetarea noastră am întâlnit deseori această suprapunere a celor doi
termeni astfel încât, analizându-se rolul deducţiei în cunoaştere, se analiza, în fapt,
doar rolul silogismului. Într-adevăr, în sens larg, silogismul este considerat o inferenţă
mediată deductivă. Chiar Aristotel este cel care, într-o primă caracterizare generală,
dădea următoarea definiţie: „silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat,
altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”3, identificând, în acest
caz, silogismul cu deducţia.
Mai târziu, în logica megarico-stoică, logică apărută din necesitatea de a
construi un „organon” pentru a putea combate adversarii prin argumentare, deducţia
nu a mai fost considerată doar derivarea particularului din general, ci orice derivare
necesară a unei propoziţii din alte propoziţii. Dar, indiferent de sensul pe care îl
dădeau raţionamentului deductiv, atât logica lui Aristotel, prin silogism, cât şi logica
megarico-stoică, prin inferenţele ipotetice şi disjunctive, au reprezentat triumful
gândirii riguroase asupra sofismelor.
Am ţinut să începem studiul de faţă cu precizarea acestei distincţii deoarece
vrem să focalizăm cercetarea noastră doar asupra silogismului. Vom prezenta în
rândurile ce urmează contribuţiile aduse de logicienii români în analiza referitoare la
valoarea silogismului, afirmând sau negând importanţa cognitivă a acestui
raţionament. Poziţia lor nu este singulară în orizontul cercetărilor asupra silogismului,
motiv pentru care nu vom prezenta izolat punctele lor de vedere, ci făcând conexiuni
cu concepţiile timpului, cu cele mai importante opinii din acest domeniu. Vom urmări
ordonarea problematicii într-o manieră similară celei din conţinutul lucrării lui Petre
Botezatu, Valoarea deducţiei. Pe lângă informaţiile din această lucrare vom aduce
elemente noi, de actualitate, vizând controversata problematică a valorii silogismului,
precum şi unele interpretări personale. Expunerea noastră se doreşte a fi atât critică,
dar şi constructivă.
Urmând structura dialectică a lucrării mai sus menţionate, de afirmare, negare şi
reafirmare a valorii deducţiei, vom încerca să susţinem, prin observaţii personale,
ipoteza conform căreia silogismul are un rol bine determinat în cunoaştere. Nu vom
opune în cercetarea noastră silogismului nici un alt tip de raţionament. Nu vrem să
evidenţiem valoarea sa prin comparaţie. Considerăm, odată cu Petre Botezatu, că a
afirma categoric că silogismul şi, prin extensie, deducţia are un rol mai important
3 Aristotel, Analitica primă. Organon, I, traducere, studiu introductiv, introduceri şi note de Mircea
Florian (Bucureşti, Editura IRI, 1999), I, 1, 24b, 251.
336
Symposion
decât inducţia, e o prejudecată, cea a metodei unice. Nu există o metodă unică în nicio
ştiinţă. Dimpotrivă, fiecare metodă îşi are propriul rol, de o importanţă egală în
diversele etape ale fundării unei ştiinţe.
Vom prezenta în rândurile ce urmează cele mai relevante opinii referitoare la
tema analizată, cea a valorii silogismului. Ne vom referi, aşa cum ne-am propus din
titlu, la două perspective: logică şi filosofică, adică perspectiva formală şi perspectiva
gnoseologică. Diferite din punct de vedere metodologic, aceste două aspecte sunt
complementare. Vorbind de valoarea formală ne referim la justificarea caracterului
real şi necesar al concluziei, iar atunci când analizăm valoarea gnoseologică ne referim
la măsura în care forma mijloceşte un progres cognitiv, un progres de la premise
înspre concluzie.
1. Afirmarea valorii cognitive a silogismului

Primul care a dat structură silogismului – aşa cum menţionam mai sus – a fost
Aristotel4. Vom încerca în rândurile ce urmează să prezentăm modul în care, definind
silogismul, analizându-i structura, organizarea, formele valide sau variantele posibile,
Aristotel evidenţiază rolul acestuia în cunoaştere.
Teoria silogismului constituie „piesa centrală şi în acelaşi timp suprema cucerire
a logicii aristotelice”5. Filosoful grec a considerat silogismul o operaţie centrală a
gândirii logice. Aristotel însă nu s-a limitat doar la a stabili aceste trăsături generale. El
a analizat în detaliu silogismul, „a determinat cu aceeaşi mână de maestru şi rolul
cognitiv al silogismului, învăţându-ne cum să-l folosim în interesul apropierii de
adevăr şi al evitării erorilor”6
Concepţia lui Aristotel asupra silogismului este strâns legată de concepţia sa
asupra ştiinţei. Iată de ce, a ne opri la o singură definiţie dată în una din scrierile sale7,
fără a privi aceasta din perspectiva a ceea ce filosoful grec gândea în ansamblu, este o
cale uşoară spre a comite erori. Petre Botezatu considera ca necesară „o precauţie” şi
4 El însuşi menţionează, în Respingerile sofistice, că „în silogistică nu exista mai înainte absolut nimic
vrednic de citat”. Aristotel, Respingerile sofistice, Organon, II, traducere, studiu introductiv, introducere
şi note de Mircea Florian, Notiţă introductivă la Respingerile sofistice de Dan Bădărău (Bucureşti: Editura
IRI, 1998), 34, 184b, 1-2, 648.
5 Petre Botezatu, Introducere în logică, Ediţia a II-a, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Teodor Dima (Iaşi:
Editura Polirom, 1997), p. 196.

6 Petre Botezatu, „Silogismul aristotelic şi actualitatea sa”, Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”
din Iaşi, Serie nouă, Secţiunea III (Ştiinţe sociale) Ştiinţe filosofice, economice şi juridice, Tomul XII
(1966): 9.
7 Facem referire la definiţia dată de Aristotel in Analitica primă: „Silogismul este o vorbire în care, dacă
ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat. Înţeleg prin expresia: din
ceea ce a fost dat, că de aici rezultă totdeauna o consecinţă, iar prin această expresie din urmă că nu mai
este nevoie de nici un alt termen din afară pentru a face consecinţa necesară”, Aristotel, Analitica primă,
I, 1, 24b 16–25, 251-2.
337
Symposion
anume „a privi Analitica primă cu ochiul Analiticii secunde. Cea dintâi tratează
structura şi tehnica silogismului în sine, separat de corpul ştiinţei. În realitate
silogismul este instrumentul ştiinţei, aşa cum îl prezintă a doua Analitică.”8.
În studiul Definiţia aristotelică a silogismului9, Alexandru Surdu stabileşte o
distincţie clară între silogismul aristotelic şi cel clasic, pe de-o parte, şi cel întâlnit în
logica modernă, pe de altă parte:
„Considerând că definiţia aristotelică nu este corespunzătoare silogismului,
logicienii moderni se străduiesc nu numai să îi dovedească lipsurile, dar şi să o
interpreteze într-un mod cât mai apropiat de ceea ce consideră ei înşişi a fi
silogismul”10.
Ar fi de remarcat importanţa stabilirii unor definiţii clare şi conforme cu sensurile

originale, tocmai pentru a evita utilizarea eronată a unor termeni şi, prin urmare, a
periclita corectitudinea întregii construcţii argumentative ce se bazează pe termenii
respectivi. Alexandru Surdu consideră că există trei variante pentru definiţia
silogismului, toate prezente în opera lui Aristotel. Prima, cea din Analitica primă11, şi
poate cea mai cunoscută, e o definiţie formală, răspunzând strict la întrebarea „ce este
silogismul?” A doua, cea din Topica12, e o definiţie structurală, răspunzând la
întrebarea „cum este silogismul?” A treia, cea din Respingerile sofistice13, lingvistică,
răspunde la întrebarea „cum se exprimă silogismul?” Putem conchide că există diverse
variante ale definiţiei silogismului, dar toate întregesc o imagine unitară asupra acestui
tip de raţionament.
Am ţinut să facem aceste precizări pentru a evidenţia o parte din interpretările
aduse silogismului şi de a contura prin intermediul lor un sens pe cât posibil unitar al
acestuia din momentul „afirmării” sale. În secţiunea următoare vom prezenta câteva
puncte de vedere pe care le-am putea reuni sub termenul general de negare a
silogismului, urmând metoda dialectică clasică: afirmare – negare – reafirmare.
2. Obiecţii în legătură cu valoarea silogismului

În demersurile de combatere a sofiştilor, silogismul era o formă a corectitudinii
gândirii, un fundament pentru găsirea adevărului, pentru susţinerea lui şi pentru
înlăturarea erorii. Identificarea, de către logicienii stoici, a formelor de inferenţe
deductive ipotetice şi disjunctive a contribuit hotărâtor la triumful gândirii riguroase.
8 Botezatu, „Silogismul aristotelic,” 13.

9 Alexandru Surdu, „Definiţia aristotelică a silogismului”, Probleme de logică, vol. IV (Bucureşti, Editura
Academiei RSR, 1972), 305-25.
10Surdu, „Definiţia aristotelică,” 323.
11 Aristotel, Analitica primă, I, 1, 24b, 16-25, 251-2.
12 Aristotel, Topica, Organon, I, 1, 100a, 25 -27, 299.
13 Aristotel, Respingerile sofistice, Organon, II, 1, 164b, 27-165a, 2, 548.
338
Symposion
Pentru Aristotel importanţa era de natură ontică, contând relaţiile dintre obiecte şi
proprietăţile lor. Prin urmare, silogismul a avut în vedere relaţiile dintre termeni.
Pentru megarici şi stoici, însă, importante erau stările şi relaţiile dintre ele şi, întrucât
acestea sunt redate în propoziţii, interesul lor era îndreptat spre relaţiile dintre
acestea.
Adversarii gândirii logice doreau să combată tocmai această rigurozitate, mai
exact gândirea obiectivă, lucidă, ştiinţifică. Încă din antichitate începe, în acest sens, o
lungă perioadă de negare a valorii silogismului, îndreptată în mai multe direcţii. Una
dintre acestea era negarea însăşi a posibilităţii existenţei silogismului ca inferenţă
deductivă corectă. O altă direcţie acceptă existenţa silogismului, dar combate utilitatea
lui practică. Sunt cele două direcţii de care aminteam în rândurile de mai sus: cea
logico-formală şi cea gnoseologică. Deosebită de acestea, menţionăm o a treia poziţie,
şi anume aceea în care se admite valoarea deducţiei, dar se neagă rolul silogismului ca
instrument al deducţiei. Atât problema valorii formale, cât şi cea a valorii
gnoseologice fac parte din cadrul marilor controverse între dogmatism şi scepticism,
între raţionalism şi iraţionalism, între deductivism şi inductivism, între logica clasică
şi cea modernă.
Prima obiecţie adusă silogismului este cea a scepticilor antici, concretizată pe
două direcţii: prima se referă la întemeierea premiselor, iar cea de-a doua pune în
discuţie însăşi posibilitatea existenţei silogismului ca formă de raţionament.
Sextus Empiricus14 relatează despre încercarea scepticilor de a zdruncina
încrederea în silogism, întregul demers pornind de la negarea oricărei forme de
cunoaştere. Ei considerau procesul deductiv, în general, ca fiind infinit. Prin urmare
premisa generală nu e decât o etapă a acestui proces, oprirea fiind însă „cu totul
arbitrară”. Fiecare raţionament – consideră scepticii – presupune o infinitate de
raţionamente şi, prin urmare, nicio concluzie nu poate fi stabilită.
Cea de-a doua obiecţie, mai cunoscută datorită reluării ei de către John Stuart
Mill, reprezintă o îndoială asupra însăşi posibilităţii de existenţă a silogismului.
Scepticii sunt cei care identifică, pentru prima dată în istorie, o eroare logică în cadrul
silogismului şi anume petitio principii, eroarea cercului vicios. Adevărul premisei
majore, spun ei, presupune adevărul concluziei. Dat fiind că premisa majoră nu poate
fi descoperită prin deducţie, pentru că aceasta ar presupune un demers ad infinitum,
inducţia rămâne singura cale prin care putem descoperi adevărul general. În acest caz,
însă, se cer verificate toate cazurile particulare, deci şi cel cunoscut în concluzie.
Sextus Empiricus relatează această obiecţie astfel:
„Şi atunci când se spune că ‹‹orice om este un animal, iar Socrate e un om, deci
Socrate este un animal›› ei vor ca din premisa universală ‹‹orice om este un
14Sextus Empiricus, Schiţe pyrrhoniene, Opere filozofice, vol. I, traducere şi introducere de prof. dr.
Aram M. Frenkian (Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1965).
339
Symposion
animal›› să concludă premisa particulară ‹‹deci Socrate este un animal››, premisă
care, de fapt, stabileşte – cum am mai spus-o – justeţea premisei universale, pe
cale de inducţie. Aşadar, ei ajung la raţionamentul circular fiindcă stabilesc
premisa universală în mod inductiv prin mijlocirea fiecărui caz particular, iar pe
fiecare dintre premisele particulare deducând-o din premisa universală în mod
silogistic. La fel stau lucrurile cu privire la următorul raţionament: ‹‹Socrate este
om, dar nici un om nu este patruped. Deci Socrate nu este patruped››. Premisa
‹‹nici un om nu este patruped››, ei (dogmaticii, adică peripateticii) vor s-o
statornicească pornind de la cazurile individuale, în mod inductiv: dar, în acelaşi
timp, urmărind să deducă prin silogism fiecare caz particular din universala ‹‹nici
un om nu este patruped››, ei intră în dificultăţile cecului vicios.” 15
Prin urmare, scepticii consideră că

„ne încurcăm în modul de argumentare circular, întrucât noi nu suntem în stare
să dăm crezare nici premiselor arătate mai sus fără a înţelege incapacitatea de
coexistenţă a judecăţilor conţinute în ele, nici să ne asigurăm de imposibilitatea
de a coexista a lor înainte de a deduce concluzia silogismelor care se întemeiază
pe aceste premise.”16
Aceste considerente critice configurează ceea ce mai târziu se va numi

paradoxul inferenţei, precum şi soluţionarea problematicii valorii silogismului din
perspectiva raportului analitic-sintetic. Asupra acestor aspecte, însă, vom reveni la
momentul potrivit. Menţionăm aici faptul că prima obiecţie adusă de scepticii antici
ne obligă să amintim una dintre condiţiile de existenţă a oricărei inferenţe deductive,
deci şi a silogismului. Este vorba de axiomatizare. Metoda axiomatică apare încă din
antichitate în Elementele17 lui Euclid, dar teoreticianul axiomatizării antice este
Aristotel. El este cel care consideră că „trebuie să ne oprim”, fiind indispensabil pentru
orice ştiinţă existenţa unor termeni şi propoziţii cunoscute altfel decât ceilalţi termeni
şi propoziţii, altfel decât prin demonstraţie, deci prin ele însele. Procedura
axiomatizării indică o cale, o modalitate prin care putem ieşi din ceea ce scepticii
considerau a fi regresus ad infinitum, specific, aşa cum considerau ei, oricărui proces
deductiv.
Reprezentanţii stoicismului târziu pot fi şi ei încadraţi în rândul celor care s-au
situat pe poziţii contrare recunoaşterii valorii silogismului. Atitudinea lor poate fi
caracterizată ca fiind sceptică în privinţa problemelor de logică în general. Astfel,
preocupaţi fiind de probleme de morală practică, gânditori precum Seneca, Epictet,
Marc Aureliu nu mai manifestă interes pentru problemele teoretice şi logice.
Atitudinea lor, să o numim rezervată, faţă de cercetările logice ale înaintaşilor lor
prefigurează concepţia lui John Locke asupra formelor logice, filosoful englez
15 Sextus Empiricus, Schiţe pyrrhoniene II, 196, 1–197, 7, pp. 100-1.

16 Sextus Empiricus, Schiţe pyrrhoniene II, 202,5–203, 2, 102.
17 Euclid, Elemente, traducere I. Heilberg, vol I – III (Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, 1939–1941).
340
Symposion
considerându-le inutile, născând în urma acestei consideraţii o dispută în care se va
antrena şi filosoful german Leibniz.
Preocuparea vizând posibilitatea existenţei silogismului ca procedeu valabil de
gândire nu este cu totul abandonată, dar ea e dublată acum de perspectiva
gnoseologică. Dorinţa de cunoaştere a gânditorilor timpurilor moderne justifică
interesul deosebit al acestora pentru cercetarea ştiinţifică, pentru procesul de
dobândire a cunoştinţelor. Astfel, valoarea silogismului va fi analizată acum în strânsă
legătură cu dezbaterile dintre empirism şi raţionalism. Filosofii empirişti consideră că
orice cunoştinţă este obţinută doar prin observare directă. „Ei – spune Petre Botezatu
– aruncă peste bord deducţia pentru a face loc inducţiei”18, ceea ce plasează disputa
privind valoarea silogismului în cadrul controversei deductiv – inductiv.
Francis Bacon este cel care a teoretizat noul punct de vedere. Critica sa asupra
silogismului îşi are originea în dorinţa de a înlătura orice prejudecată presupusă ca
adevărată, fără a fi verificată faptic. Silogismul devine în perioada scolastică un
instrument de justificare a concepţiilor teologice, un idol în concepţia lui Bacon,
pierzând orice legătură cu rolul său iniţial, acela de mijloc pentru dovedirea
caracterului necesar al cunoştinţelor. Nu e de mirare astfel că pentru filosofii perioadei
moderne el simboliza trecutul, lipsa de înnoire. Şi nu e de mirare de asemenea că, în
acest context, Francis Bacon elaborează un nou organon care înlătură trecutul şi
„idolii” săi şi în care promovează o nouă formă de cunoaştere, inducţia, „capabilă să
facă descoperire şi să separe adevărul de eroare”19. Poziţia lui Bacon este categorică,
obiecţiile sale fiind exprimate cu claritate şi însoţite de argumente. „Logica de care se
abuzează acum – spune el – serveşte mai mult să statornicească şi să fixeze erorile
(care se ascund în noţiunile obişnuite) decât să cerceteze adevărul; de aceea ea este
mai mult dăunătoare decât folositoare. Silogismul nu ajută pentru a descoperi
principiile ştiinţelor şi este în zadar întrebuinţat pentru a verifica propoziţii mijlocii,
deoarece el este mult prea nepotrivit cu fineţea naturii; el constrânge adeziunea
noastră, nu realitatea.”20 Silogismul nu ajută pentru a descoperi problemele ştiinţelor,
spune el, şi detaliază această idee arătând că silogismul e nesatisfăcător sub mai multe
aspecte. Pe de o parte, nu poate demonstra premisa generală, aceasta fiind stabilită
prin inducţie, pe de altă parte însăşi natura deducţiei este cea care face imposibilă
justificarea adevărurilor chiar mai puţin generale. Concluzia sa e că „natura este mult
mai complexă decât argumentarea deductivă”21. Date fiind aceste elemente, putem
afirma că Francis Bacon consideră utilizarea silogismului în cercetarea ştiinţifică ca
fiind primejdioasă, fiind o cale de a produce şi perpetua erori.
18 Petre Botezatu, Valoarea deducţiei (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1971), 52.

19 Francis Bacon, Noul Organon, traducere de N. Petrescu şi M. Florian (Bucureşti, Editura Academiei,
1957), I, XII–XIII, 37.
20 Bacon, Noul Organon I, XIV–XV, 38.
21 Bacon, Noul Organon I, XII, 37.
341
Symposion
De o cu totul altă natură este critica silogismului întreprinsă de reprezentanţii
pozitivismului englez. Prezentându-şi întreaga concepţie asupra problemelor logicii în
lumina nominalismului, John Stuart Mill analizează în lucrarea A System of Logic:
Ratiocinative and Inductive22 funcţiile şi valoarea logică a silogismului. Această
analiză a fost numită de unii autori drept „filosofia silogismului”23.
Vom prezenta în rândurile următoare această concepţie, insistând mai mult
asupra reacţiilor pe care poziţia filosofului englez le-a stârnit, în special în rândul
gânditorilor români. Înainte de a prezenta aceste aspecte ţinem să facem o precizare
generală, desprinsă din lucrarea lui Mill: acesta porneşte de la ideea generală conform
căreia inferenţele imediate sunt „aparente”, ele sunt „transformări doar verbale ale
propoziţiilor, prin care nu se poate face niciun pas înainte în procesul cunoaşterii.”24
Asemenea inferenţelor imediate, silogismul, prin prisma relaţiei dintre valoarea de
adevăr a celor trei propoziţii din care este alcătuit, nu este nici el decât o transformare
pur verbală. Deosebirea dintre aceste două tipuri de inferenţe, conform lui Mill, este
aceea că, atunci când silogismul este folosit spre a dovedi ceva, el este o imagine a unei
inferenţe reale. În schimb, în spatele subalternării sau al conversiunii nu e nicio
inferenţă reală, astfel încât despre valoarea lor în cunoaştere nu e nimic de spus.
Acesta este motivul pentru care J. St. Mill acordă o mai mare importanţă
silogismului. El alocă un capitol aparte acestei problematici, intitulat Funcţiile şi
valorile logice ale silogismului. În aceste pagini el prezintă ceea ce consideră a se
petrece „în mod real” în raţionarea silogistică. Vom analiza concepţia lui Mill prin
prisma consideraţiilor generale pe care le-am menţionat. Neavându-le în vedere
permanent, riscăm să facem o interpretare eronată, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat nu
de puţine ori până acum. Ideile lui Mill au fost deseori răstălmăcite, astfel încât
autorul însuşi a simţit nevoia să ofere explicaţii cu prilejul unor atacuri cauzate de
neînţelegeri. Astfel, în 1862, el adaugă o nouă secţiune (§8) capitolului al III-lea,
cuprinzând răspunsurile sale la obiecţiile formulate de la prima ediţie a cărţii, adică în
decurs de 19 ani. Din aceeaşi dorinţă de a aduce clarificări şi explicaţii, în 1865 a
adăugat o secţiune finală în care a căutat să lămurească această problemă. Sunt de
remarcat şi cele două note de subsol, una din 1851, una din 1862, în care, din nou, îşi
explică poziţia faţă de problema analizată.
J. St. Mill porneşte, preluând vechea discuţie a scepticilor, prin a arăta că
propoziţia „Toţi oamenii sunt muritori” nu poate fi utilizată pentru a dovedi că
22 John Stuart Mill, A System of Logic: Ratiocinative and Inductive, Traduite sur la sixième édition
anglaise par Louis Peisee, Système de Logique déductive et inductive exposé des principies de la preuve ei
des méthodes de recherche scinetifique, Quatrième édition, Tome premiere (Paris: Ancienne Librairie
Germer Boillière et Cie, Felix Alcan, Éditeur, 1896).
23 Drăgan Stoianovici, „J.S. Mill şi filosofia silogismului”, Revista de Filozofie Analitică, Volumul II, Nr. 2,
(Iulie-Decembrie 2008): 27-36.

24 Stoianovici, „J.S. Mill şi filosofia silogismului,” 27.
342
Symposion
„Socrate este muritor”. Într-adevăr, atunci când pentru dovedirea unei propoziţii
singulare se foloseşte o propoziţie universală, având ca subiect un termen a cărui
extensiune cuprinde şi individul ce e subiect al concluziei, pare a se ajunge, inevitabil,
la un cerc vicios. Silogismul întâmpină astfel aceeaşi dificultate ca aceea expusă de
sceptici. Mill aduce însă o soluţie nouă şi, pe tot parcursul capitolului menţionat, dar
mai ales prin adăugirile ulterioare, el încearcă să argumenteze această idee. Facem
specificarea că autorul se referea la silogism aşa cum acesta a fost gândit şi utilizat în
perioada scolastică, pierzând orice legătură cu modul în care îl structurase Aristotel.
Nu se mai face trimitere la silogism ca „silogism al cauzei”, ci ca simplă inferenţă. În
această perspectivă el analizează ceea ce mai târziu se va numi „paradoxul
inferenţei”25, adică vechea obiecţie a scepticilor conform căreia orice silogism e un
cerc vicios. Astfel, Mill consideră că premisele nu pot fi dovada necesară a adevărului
concluziei unui silogism, cauza fiind aceea că premisa majoră, universală, nu este o
cunoştinţă directă, ci este la rândul ei inferată. Iar temeiul ultim, potrivit viziunii
empiriste a lui Mill, nu poate fi în afara experienţei. Prin urmare, concluzia nu este
derivată din premisa majoră, universală. J.St. Mill nu susţine însă niciodată explicit că
niciun raţionament de la general la particular nu poate să dovedească nimic, întrucât
orice principiu general conţine ca fiind cunoscute faptele particulare. Ba mai mult, el
respinge această poziţie, destul de comună între logicieni, de care a fost chiar acuzat.
Într-o notă de subsol el răspunde unui articol din British Quarterly Review în care
autorii încercau să-i demonstreze că silogismul nu e un petitio principii, întrucât
propoziţia „Toţi oamenii sunt muritori” nu enunţă implicit că „Socrate este muritor”,
ci ea a fost admisă fără a examina cazul lui Socrate. Mill afirmă explicit că ideile lui au
fost prost înţelese şi că nu a susţinut vreodată această absurditate şi anume faptul că ar
trebui să cunoaştem acum starea tuturor oamenilor trecuţi, prezenţi şi viitori pentru a
putea afirma ca toţi oamenii sunt muritori. În fapt, ideea pe care Mill o susţine este
următoarea: dacă în dovedirea unei propoziţii singulare se foloseşte o premisă
universală, procesul de obţinere a acestei premise universale constă în generalizare,
pornind de la fapte de observaţie. Prin descifrarea generalizării ajungem la propoziţia
singulară din concluzie. Orice inferenţă – adică orice pas de la ceva cunoscut la ceva
necunoscut – se situează în cadrul paradigmei generalizare-descifrare a generalizării.
Astfel putem înţelege sintagma lui Mill conform căreia orice inferenţă e de la
particular la particular. Concluzia nu este derivată din premisa majoră, ci în
25Primul care formulează acest paradox este J.N. Keynes astfel: „Pe de o parte trebuie să enunţăm ceva
nou; concluzia unei inferenţe trebuie să fie diferită de premisele ei şi, prin urmare, trebuie să-şi
depăşească premisele. În timp ce, pe de altă parte, adevărul concluziei trebuie să decurgă, în mod necesar,
din adevărul premiselor şi concluzia, prin urmare, să fie conţinută, într-un anumit sens, în premise”. J.N.
Keynes, Studies and exercises in formal logic, 4th edn (London: Macmillan, 1906), 414, apud Petre
Botezatu, Valoarea deducţiei (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971), 98.
343
Symposion
conformitate cu ea, adevărata premisă fiind faptele particulare din care propoziţia
universală este obţinută prin inducţie.
J.St. Mill aduce o reinterpretare a silogismului în consonanţă cu viziunea
empiristă despre cunoaştere.
„Teoria filosofică a silogismului” construită de el nu critică raţionamentul
silogistic, ci încearcă să ofere doar o altă înţelegere. „A include interpretarea dată
de Mill silogismului în familia atacurilor sceptice împotriva deducţiei mi se pare
– spune Drăgan Stoianovici în studiul menţionat – neîndreptăţit şi derutant. La
Mill, spre deosebire de sceptici, nu există nicio urmă de neîncredere în
cunoaşterea umană, în particular în cea de tip inferenţial; el nu a fost un pesimist
epistemologic, ci mai degrabă un mare optimist” 26.
Însă el va situa mereu deasupra, ca importanţă în procesul cognitiv, inducţia. Rolul

silogismului, în concepţia sa, este acela că, prin intermediul său, inducţiile pot fi
stabilite o dată pentru totdeauna. Concluziile obţinute inductiv pot fi fixate într-o
propoziţie generală, iar în procesul generalizării se poate conştientiza mai bine rolul
experienţei în inferenţă. Valoarea silogismului se rezumă la valoarea propoziţiilor
generale. Acestea, însă, sunt obţinute inductiv.
Mai mult, Mill consideră silogismul util şi ca mijloc de verificare a
raţionamentelor. Forma în care putem exprima orice raţionament este o inducţie de la
particular la general, urmată de o deducţie silogistică din forma generală a faptelor
particulare. „Nu este o formă în care trebuie neapărat să raţionăm – spune Mill – ci o
formă în care putem să raţionăm şi în care este indispensabil să îmbrăcăm
raţionamentul atunci când există îndoieli cu privire la validitatea lui”27.
Aşa cum menţionam, J.St. Mill a oferit o reinterpretare a silogismului ce a dat
naştere unui val de critici, atât în rândul contemporanilor săi, cât şi în cel al unor
autori de mai târziu. Unii dintre aceştia, printre care menţionăm şi logicieni români ca
Petre Botezatu şi Anton Dumitriu, au interpretat poziţia filosofului englez strict din
punct de vedere al nominalismului, la care acesta aderase în mod evident. Principala
teză a acestui sistem este cea conform căreia universalul nu există, el reducându-se la
cazurile individuale. Aceasta ar conduce, într-adevăr, la considerarea propoziţiei
generale dintr-un silogism ca fiind suma explorării tuturor cazurilor individuale. Dar
Mill nu a susţinut niciodată aşa ceva, lucru pe care îl expune explicit în scrierea sa, în
cele două note de subsol la care am făcut referire deja.
J.St. Mill şi-a propus să arate că inducţia este cel mai prolific tip de inferenţă,
din punct de vedere cognitiv. El nu poate fi considerat ca având o poziţie sceptică faţă
de silogism, căci aceasta ar presupune îndoiala cu privire la valoarea silogismului, o
atitudine de negare a acestuia şi de susţinere a inutilităţii lui. Nu este, însă, cazul la

27 Mill, A System of Logic, 208.
344
Symposion
Mill. Poziţia sa e diferită de cea a susţinătorilor silogismului, dar şi de cea a
adversarilor lui. Ea este, mai curând, o poziţie critică, iar în final concluzia e că
silogismul reprezintă un mijloc de verificare a unui argument dat pentru a creşte
siguranţa acestuia. De altfel, Mill chiar pune în relaţie cele două tipuri de argumente,
inducţia şi deducţia, arătând drumul pe care ar putea merge raţionamentul nostru: o
inducţie, urmată de o deducţie pentru a garanta siguranţa raţionamentului. Într-
adevăr, considerând premisa majoră „o ipoteză ce urmează a fi testată prin derivarea
din ea a unor consecinţe particulare”28, se remarcă faptul că accentul nu mai cade pe
transmiterea adevărului de la premise la concluzie, ci pe retransmiterea eventualei
falsităţi de la concluzie la premise. În aceste condiţii – conchide Drăgan Stoianovici –
„incluziunea conţinutului semantic al concluziei în cel al premiselor nu doar că nu e
stânjenitoare pentru funcţia silogismului, ci este o condiţie necesară a validităţii
acestei proceduri de testare.”29 Este o poziţie ce ne trimite cu gândul la teza
falsificabilităţii a lui K.R. Popper30 şi care transferă problematica valorii silogismului
de pe tărâmul logicii pe cel al metodologiei cunoaşterii.
3. Noi argumente în favoarea susţinerii valorii cognitive a silogismului

Sintetizând cele menţionate anterior, observăm că tema valorii silogismului a fost
reluată succesiv, cunoscând mai multe etape de interpretare, de analiză. Argumentele
împotriva silogismului au fost iniţial îndreptate asupra valorii formale a acestui
raţionament. Scepticii sunt primii care au susţinut că în silogism e inclusă eroarea
numită petitio principii. Însă nu doar caracterul necesar al conchiderii a fost negat. S-
au manifestat tendinţe de negare a valorii gnoseologice a silogismului, a progresului în
cunoaştere pe care îl poate aduce concluzia, în comparaţie cu premisele din care se
obţine. Toate acestea, asociate cu ideea lui J. St. Mill conform căreia orice raţionament
înaintează de la particular la particular, au determinat discuţii aprinse şi luări ferme de
poziţie în legătură cu această problemă. Sistematizând aceste argumente, constatăm că
ele vizează fie premisele, fie concluzia, fie procedeul de deducere. Astfel, privind
premisele, s-a susţinut, pe de-o parte, că pot fi false, caz în care, deşi silogismul poate
fi valid, nu se poate determina adevărul concluziei. Pe de altă parte, s-a considerat
premisa majoră ca nefiind o propoziţie cu valoare universală, ci o inferenţă de la
particular la particular, pe baza analogiei. Vizând concluzia, s-a afirmat fie că repetă
premisele, fie că nu aduce un spor de cunoaştere. În ceea ce priveşte procedeul de
deducere, se afirmă că nu e necesar şi că este automat, mecanic.

30 Karl R. Popper, Logica cercetării, traducere Mircea Flonta, Alexandru Surdu, Erwin Tivig (Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981).
345
Symposion
Sintetizăm aceste contraargumente în continuare, insistând mai mult asupra
celor din filosofia românească. În acest context, poziţia lui Mill nu a avut niciun
susţinător, iar aceasta se datorează, în mare parte, atitudinii pozitive faţă de rolul
silogismului a lui Titu Maiorescu, cel care în cultura română s-a impus ca un
deschizător de drumuri. În logică, lui îi revine în special meritul de a impune
terminologia specifică, dar, de asemenea, este de remarcat şi faptul că pe direcţia
deschisă de el s-au situat toţi discipolii săi, fiecare susţinând valoarea silogismului,
uneori cu idei originale, încadrându-se în direcţii universale de cercetare a acestei
teme. Apărarea silogismului nu era un fenomen la modă, prin urmare cu atât mai
mare era meritul lui Titu Maiorescu, atât prin argumentele aduse, cât şi prin faptul că
a creat propriu-zis o adevărată şcoală care, cu unele excepţii, va susţine consecvent
progresul de gândire şi cunoaştere pe care îl realizează silogismul.
Una din direcţiile pe care au abordat-o susţinătorii silogismului e aceea că orice
silogism trebuie să ajungă în concluzie la o propoziţie relativ nouă faţă de premise. O
formă a acestei argumentări e susţinerea că orice concluzie derivă din sinteza
premiselor. Spre exemplu, P. Janet considera concluzia ca nefiind implicată în
premisele luate separat. În literatura română de specialitate, argumentul sintezei
premiselor a fost susţinut de Ion Petrovici şi Ioan Buricescu, în anul 1935, în Logica
pentru clasa VII-a liceală31, şi de Florea Ţuţugan în articolul din anul 1943, „Sinteză în
silogism”32.
Ion Petrovici analizează problema valorii silogismului şi în Cursul de logică33,
dar revine asupra acesteia în lucrarea din 1935 publicată împreună cu Ioan Buricescu.
Ce aduce în plus în această lucrare este tocmai această idee, a derivării concluziei din
sinteza premiselor. În manualul din 1935 el se va concentra mai mult pe obiecţiile
aduse de J. St. Mill, pe când în Cursul de logică a insistat şi asupra obiecţiilor lui Fr.
Bacon sau J. Locke si H. Spencer.
Aceeaşi idee, a sintezei premiselor, o întâlnim în studiul lui Florea Ţuţugan din
1943. Pornind de la constatarea că în deducţie există grade de sinteză şi că acestea
depind de sinteza judecăţilor ce premerg şi justifică concluzia, Florea Ţuţugan afirmă
că „un silogism nu poate fi sintetic în sine, fără o raportare la judecăţile care îl
formează”34. Silogismul nu poate fi considerat a fi nimic în afara înlănţuirii dintre
judecăţi, înlănţuire făcută după anumite legi operatorii. În plus, Florea Ţuţugan
consideră ca fiind importante într-un raţionament nu doar premisele sintetice, ci şi
cele analitice. Acestea par, iniţial, inutile, definind doar termenii din judecăţile
31 Ioan Petrovici şi Ioan F. Buricescu, Logica pentru clasa VII-a liceală, Manual aprobat de Ministerul
Instrucţiunii cu ord. Nr. 528/935 (Bucureşti: Editura „Librăria Academiei”, S.A., 1935).
32 Florea Ţuţugan, „Sinteză în silogism,” Revista de Filosofie, vol. XXIX, nr. 3-4 (1943): 215-44.
33 Ion Petrovici, Curs de logică, Ediţie îngrijită, prefaţată şi adnotată de Constantin Sălăvăstru (Iaşi,
Institutul European, 2000).

34 Ţuţugan, „Sinteză în silogism,” 223.
346
Symposion
sintetice, motiv pentru care autorul a considerat, în primă instanţă, că gradul de
sinteză al unui raţionament este egal cu numărul premiselor sintetice. Constatarea
ulterioară că „pentru mecanismul deducţiei nu există nicio deosebire între judecăţile
analitice şi cele sintetice, toate constituind, deopotrivă şi în mod necesar, condiţii
pentru demonstrarea concluziei”35 e cea care l-a condus la concluzia finală că gradul
de sinteză al unui raţionament este fiind egal cu numărul premiselor sale suficiente,
efective şi independente, indiferent dacă sunt analitice sau sintetice. „Sinteza
concluziei unui silogism – spune el – nu se reduce integral la sinteza premiselor sale,
fiindcă silogismul nu exprimă numai ceea ce exprimă cele două premise, ci şi unirea
lor într-o concluzie. Această unire constituie adevărata sinteză adusă de silogism peste
cea exprimată de premise în mod izolat şi se datoreşte legii operatorii în speţă. Ea nu e
de natură asilogistică, ci pe de-a-ntregul silogistică.”36 Concluzionând, Florea Ţuţugan
afirmă că sinteza concluziei este condiţionată de sinteza premiselor sale, dar şi de
legile operatorii. „Problema sintezei nu este problema judecăţilor pur şi simplu, ci, în
fond, problema deductibilităţii ei.”37
Un alt argument pentru a susţine valoarea silogismului este acela că premisa
majoră nu provine întotdeauna din inducţie, cum afirma Mill. Premisa majoră, aşa
cum menţionam, reprezintă adesea o lege, o normă, o axiomă, şi nu reuneşte o colecţie
finită de cazuri particulare. Titu Maiorescu dădea în acest sens exemplul adevărurilor
aritmetice şi geometrice, statornicite ca propoziţii universale şi necesare. Aceeaşi
observaţie o putem face şi cu privire la reguli sau norme. În cazul legilor sau al
ipotezelor se poate susţine că premisa majoră rezultă dintr-o inducţie, însă aceasta nu
e obţinută prin enumerarea cazurilor, ci prin generalizare. În articolul „Valoarea
silogismului”, publicat în anul 1897 în Studii filosofice, Constantin Rădulescu-Motru
considera că „generalizările cuprind totdeauna ceva mai mult decât ceea ce a adunat
inducţia”38. De asemenea, el a insistat asupra deosebirii calitative existente între
adevărul premiselor şi adevărul concluziei. În acord cu teoria aristotelică, potrivit
căreia formele difereau între ele prin grade de perfecţiune, deci şi adevărurile diferă,
Constantin Rădulescu-Motru avansează următoarea idee: dacă dovedim că
argumentarea e posibilă, pornind de la forme şi principii generale pentru a ajunge la
experienţa sensibilă, concluziile pot fi altele, deoarece cunoştinţa obţinută se
întemeiază pe o „dependenţă calitativă”. Altfel spus, adevărul concluziei este
dependent calitativ de adevărul premiselor, diferenţa dinte ele fiind nu cantitativă, ci
calitativă.

38 Constantin Rădulescu-Motru, „Valoarea silogismului. Studiu de logică generală”, Ediţia a III-a, în Studii
filosofice, vol. I (Bucureşti: 1907), 31.
347
Symposion
Noile argumente în favoarea susţinerii valorii silogismului au în vedere si
procedeul de conchidere. Printre aceste noi argumente, de importanţă deosebită este
distincţia dintre deducţia sintetică şi cea analitică, asupra căreia au atras atenţia pentru
prima dată Ch. Sigwart39 şi W. Wundt40. Astfel, obiecţia lui Mill că orice concluzie
este cuprinsă în premise poate fi considerată ca făcând referire la silogismul analitic, la
acel silogism ce într-adevăr doar explicitează relaţiile deja existente. Sigwart însă
susţine că silogismul se diferenţiază în funcţie de natura analitică sau sintetică a
premiselor. Dacă se realizează din premise formate din judecăţi sintetice, deducţia va
avea caracter sintetic, iar aceasta – considera Sigward – este adevărata deducţie, aceea
ce constituie un mijloc al progresului în cunoaştere. Deducţia sintetică se realizează
formal prin lanţuri de silogisme, dar nu categorice ci ipotetice. Wundt împărtăşeşte şi
el această idee conform căreia deducţia sintetică se exprimă prin lanţuri de inferenţe
ipotetice. În spaţiul logicii româneşti, Ath. Joja este cel care a susţinut că „deducţia
analitică evoluează spre sinteză”41. Mai mult, el va afirma că deducţia sintetică
introduce un termen din afară în lanţul polisilogistic care apoi este asimilat cu unul
din termenii acelui lanţ, stabilindu-se din nou „omogenitatea şi necesitatea interioară
a deducţiei. Fecunditatea acestei forme de deducţie – spune el – provine din apelul la
exterior; rigoarea şi necesitatea, din absorbţia şi asimilarea efectuată”42. În concepţia
sa, „deducţia sintetică pune la un loc elementele din exterior cu elementele
preformulate, operând o identificare ce lărgeşte cunoştinţele, fie prin generalizare, fie
prin demonstrarea unui caz special sau eterogen.”43 Apelul la un termen din exterior
pare să încalce însăşi definiţia deducţiei, dar, deşi e mai complexă, deducţia sintetică
este considerată de Ath. Joja adevărata deducţie, ba chiar o formă foarte rodnică,
deoarece se menţine pe planul logic al conceptelor şi pentru că, în mişcarea deductivă,
aşa cum menţionam, al treilea termen este absorbit, asimilat.
Aceste cercetări au permis stabilirea unei distincţii clare între cele două forme
de deducţie: analitică şi sintetică. Importanţa acestei distincţii se relevă atunci când
sunt aduse obiecţii acestei forme de raţionament, caz în care trebuie stabilit dacă se
face referire la deducţia în forma ei analitică, didactică – situaţie în care nu se pretinde
decât rigurozitate – sau la forma ei sintetică, utilizată în cercetarea ce explorează
domenii noi. Petre Botezatu se referea la această distincţie astfel: „deducţia ajunge
sintetică atunci când cucereşte pământuri noi, pe care apoi le subordonează şi le
39 Ch. Sigwart, Logik (Tubingen, J.C.O. Mohr, 1924), apud Ath. Joja, „Elemente pentru explicitarea
deducţiei şi inducţiei”, în Studii de logică, I (Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române,
1960), 148.
40 W. Wundt, Logik (Stuttgart, F. Enke, 1919) apud Joja, „Elemente pentru explicitarea deducţiei şi
inducţiei,” 148.
41 Joja, „Elemente pentru explicitarea deducţiei şi inducţiei,”150.
42 Joja, „Elemente pentru explicitarea deducţiei şi inducţiei,”146-7.
43 Joja, „Elemente pentru explicitarea deducţiei şi inducţiei,”147.
348
Symposion
administrează paşnic. Tot ce este vechi a fost odată nou, tot ce este nou se învecheşte
cu timpul. Deducţia care este astăzi analitică a fost cândva sintetică, deducţia care este
astăzi sintetică devine în timp analitică.”44
Valoarea silogismului a fost reconsiderată din perspectivă modernă, în contextul
logicii matematice. Folosirea calculului propoziţional în demonstrarea silogisticii,
scrierea modurilor silogistice sub formă de implicaţie, deci ca legi ale logicii
predicatelor, face ca silogismul să nu mai poată fi respins din punct de vedere formal.
Se suspendă, prin urmare, orice obiecţie adusă formei.
Ca o reacţie împotriva caracterului mai mult sau mai puţin artificial al logicii
matematice s-a afirmat năzuinţa către o logică naturală, o logică mai apropiată de
cursul gândirii naturale. Prin urmare, silogismul trebuie analizat într-un cadru cât mai
apropiat de cursul natural al gândirii, pentru a putea aprecia puterea şi utilitatea sa.
„Trebuie să ne adresăm vieţii, să căutăm exemple de silogisme trăite, gândite efectiv în
anumite împrejurări”45, spune Petre Botezatu, în lucrarea Valoarea deducţiei.
Remarcăm în concluzie că perspectiva gândirii umane asupra silogismului poate
fi încadrată în aceeaşi paradigmă generală: afirmare-negare-reafirmare. Gândit iniţial
de Aristotel ca exponent al gândirii riguroase, îndreptat împotriva sofiştilor, silogismul
a fost redus la aspectele sale formale în perioada scolastică, îndepărtându-se de sensul
originar. Criticile aduse au fost, în consecinţă, numeroase şi au marcat toate aspectele
posibile: premise, concluzie, procedeu de deducere.
Am prezentat parte din aceste critici, precum şi contraargumentele aduse lor în
scopul susţinerii valorii cognitive a silogismului, evidenţiind prin aceasta că
problematica respectivă a ocupat un loc important în preocupările de logică din toate
timpurile. Am insistat, păstrând specificul general al tezei noastre referitoare la
silogistica românească, să evidenţiem că de aceeaşi importanţă s-a bucurat această
temă şi în orizontul preocupărilor de logică din ţara noastră. Putem afirma cu temei că
silogistica a constituit la noi o preocupare permanentă, impulsionată de încrederea în
valoarea silogismului. Problema centrală a valorii cognitive a silogismului a fost de
numeroase ori supusă unor profunde analize, logicienii români, începând cu Titu
Maiorescu, aducând contribuţii decisive la clarificarea problemei.
44 Botezatu, Valoarea deducţiei, 92.

45 Botezatu, Valoarea deducţiei,132.
349
PSIHOLOGIE
EXTREM STRESS AND RECOVERY:
EFFECTIVE PSYCHOTHERAPEUTIC
APPROACHES1
Dana Maria BICHESCU-BURIAN*
Abstract: Clinical research has repeatedly demonstrated that the number and
severity of aversive experiences elevate risk for a more severe posttraumatic
psychopathology. Thus, greater exposure to aversive events (i.e., amount,
duration and intensity of experiences) drops the chance for spontaneous
remission of posttraumatic symptoms. Within the range of disturbance-specific
psychotherapies for trauma-spectrum disorders, it was proven, to date, that
trauma-focused treatment approaches are the most effective for reducing
posttraumatic and associated symptoms. The label “trauma-focused” stems from
the chief treatment goal of alleviating posttraumatic symptoms. These treatments
include exposure therapy concentrating on the retelling and reliving of the
traumatic experiences and / or variants of cognitive-behavioral therapy (CBT)
with a focus on processes of cognitive restructuring. In this paper I will outline
trauma-focused treatment procedures and results of scientific research with
respect to the efficacy of these procedures.
Keywords: trauma-focused therapy, aversive events, posttraumatic and associated
symptoms, exposure therapy, cognitive behavior therapy (CBT), treatment
efficiency
High degrees of sufferance and disturbance are common phenomena in the immediate
posttraumatic aftermath but most individuals who have experienced less severe single
traumatic events recover spontaneously within a period few months, particularly
when a supporting and understanding social network is available. Violent,
intentionally inflicted acts are much more likely to cause posttraumatic stress disorder
1
ACKNOWLEDGEMENTS: The paper was made within The Knowledge Based Society Project supported
by the Sectorial Operational Program Human Resources Development (SOP HRD), financed by the
European Social Fund, and by the Romanian Government (POSDRU ID 56815).
* Dana Maria Bichescu-Burian, PhD, este bursier post-doctoral, Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea
Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, Academia Română, Filiala Iaşi.

Symposion
(PTSD, e.g. rape, war, and childhood abuse2) than natural or impersonal traumatic
single events3. Such victims additionally show more severe health problems and
dysfunctional cognitive modifications. The dose-response relationship model asserting
the correlational association between the level of exposure to aversive stressors and
the subsequent psychopathological severity4 has been confirmed among different
types of victims5.
From the viewpoint of clinical practice, survivors of interpersonal, severe and
prolonged trauma require special attention in the therapeutic process. As disturbances
become more severe and chronic, specific interventions may be necessary. Such
conditions of chronic PTSD are associated with severe functional and emotional
impairment, resulting in a dramatic reduction in quality of life with negative
economic consequences for the individual and society. Traumatic events have been
found to generally increase risks for various psychological disorders, which may be
either comorbid with PTSD or occur separately. For example, childhood abuse or
other interpersonal traumas are associated with a high prevalence of depression6.
Additionally, traumatic events are important etiological factors in the development of
borderline and antisocial personality disorders7. The concept of “trauma-spectrum
disorders” has been increasingly employed during the last few years to designate
specific trauma-related disturbances. They include complex PTSD / DESNOS
2
R. C. Kessler, A.Sonnega, E. Bromet, M. Hughes & C. B. Nelson, “Posttraumatic stress disorder in the
National Comorbidity Survey”, Archives of General Psychiatry, 52 (1995), 1048-1060.
3
H. S. Resnick, D. G. Kilpatrick, B. S. Dansky, B. E. Saunders & C. L. Best. “Prevalence of civilian trauma
and posttraumatic stress disorder in a representative national sample of women”, Journal of Consulting
and Clinical Psychology, 61 (1993), 984-991.
4
R. F. Mollica, K. Mcinnes, C. Pool & S. Tor, “Dose-effect relationships of trauma to symptoms of
depression and post-traumatic stress disorder among Cambodian survivors of mass violence”, British
Journal of Psychiatry, 173 (1998), 482-488.
5
C. R. Brewin, B. Andrews & J. D. Valentine, “Meta-analysis of risk factors for posttraumatic stress
disorder in trauma-exposed adults”, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 68 (2000), 748-766;
H. Johnson & A. Thompson, “The development and maintenance of post-traumatic stress disorder (PTSD)
in civilian adult survivors of war trauma and torture: a review”, Clinical psychology Review, 28 (2008),
36-47; Steel, Z., Chey, T., Silove, D., Marnane, C., Bryant, R. A., & van Ommeren, M. (2009).
“Association of torture and other potentially traumatic events with mental health outcomes among
populations exposed to mass conflict and displacement: a systematic review and meta-analysis”, JAMA,
302(5), 537-49.
6
A. Maercker, T. Michael, L. Fehm, E.S. Becker & J. Margraf, “Age of traumatisation as a predictor of
PTSD o major depression in young women“, British Journal of Psychiatry, 184 (2004), 482-7.
7
M. Driessen, T. Beblo, M.Mertens, M. Piefke & N. Rullkoetter, “Posttraumatic stress disorder and fMRI
activation patterns of traumatic memory in patients with borderline personality disorder”, Biological
Psychiatry, 55 (2004), 603-11.
354
Symposion
(“disorder of extreme stress, not otherwise specified”), prolonged grief disorder, and
adjustment disorder8.
The first behavioral PTSD therapies based on the model of phobia employed
systematic desensitization and anxiety management training. Thereafter, various
therapeutic techniques have been established and their effectiveness has been proven.
Within the array of various psychotherapies addressing specific trauma-spectrum
disorders, clinical trials showed that trauma-focused treatment approaches are the
most effective for reducing stress-related symptoms. The term “trauma-focused”
comes from the main aim of these treatments, namely to posttraumatic symptoms.
They include three types of treatments:
a) exposure therapy that concentrates on the retelling and reliving of the
traumatic experiences,
b) variants of cognitive-behavioral therapy (CBT) that focus on the process
of cognitive restructuring, and
c) combinations of (a) and / or (b) with additional therapeutic elements,
The effectiveness of these approaches was demonstrated in a range of different
victims from those with a history of sexual and physical assault to those having
experienced accidents and natural disasters9. The publication of a significant number
of treatment studies for PTSD has meanwhile allowed for several meta-analyses of
8
A. Maercker, F. Einsle & V. Köllner, “Adjustment disorders as stress response syndromes: A new
diagnostic concept and its first exploration in a medical sample”, Psychopathology, 40 (2007), 135-46; H.
G. Prigerson, M. J. Horowitz, S. C. Jacobs, C. M. Parkes, & M. Aslan, “Prolonged Grief Disorder:
Psychometric Validation of Criteria Proposed for DSM-V and ICD-11.” PLoS Med, 6 (2009), e1000121.
doi:10.1371/journal.pmed.1000121.
9
E. B. Foa, B. O. Rothbaum, D. S. Riggs & T. B. Murdock, “Treatment of posttraumatic stress disorder in
rape victims: A comparison between cognitive-behavioral procedures and counseling.”, Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 59 (1991), 715-723; E. B. Foa, C. V. Dancu, E. A. Hembree, L. H.
Jaycox, E. A. Meadows & G. P. Street, “A comparison of exposure therapy, stress inoculation training, and
their combination for reducing posttraumatic stress disorder in female assault victims”, Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 67 (1999), 194-200; I. Marks, K. Lovell, H. Noshirvani, M. Livanou &
S. Thrasher, “Treatment of posttraumatic stress disorder by exposure and/or cognitive restructuring: A
controlled study”, Archives of General Psychiatry, 55 (1998), 317-325; P. A. Resick, P. Nishith, T. L.
Weaver, M. Astin & C. A. Feuer, “A comparison of cognitive-processing therapy with prolonged
exposure and a waiting condition for the treatment of chronic posttraumatic stress disorder in female
rape victims”, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 70 (2002), 867-79; G. H. Seidler & F. E.
Wagner „Comparing the efﬁcacy of EMDR and trauma-focused cognitive-behavioral therapy in the
treatment of PTSD: A meta-analytic study.”, Psychological Medicine, 1 (2006), 1-8; N. Tarrier, H.Pilgrim,
C.Sommerfield, B. M. Faragher, Reynolds, E. Graham & C. Barrowclough, “A randomized trial of
cognitive therapy and imaginal exposure in the treatment of chronic posttraumatic stress disorder”,
Journal of Consulting and Clinical Psychology, 67 (1999), 13-18.
355
Symposion
randomized controlled trials and other reviews to be carried out10. Accordingly, most
effective are different forms of CBT and EDMR, with very good effect sizes above
1.211. As compared to psychiatric drugs, psychological psychotherapies have
significantly lower dropout rates (14% versus 42%) and they are superior in their
effectiveness12. However, it should be noted that other treatments have been
comparatively little examined. The different national and international health
institutes use the treatment research findings to devise treatment guidelines, which
are currently consistent with the results of these reviews and meta-analyses.
The development of trauma-focused treatments originates from the idea that
PTSD arises in cases of inadequate processing of traumatic experiences. In this respect,
two models of PTSD have constituted the foundation for the elaboration of efficient
psychotherapies: the fear emotional processing model13 and the cognitive theory of
Ehlers & Clark14. Foa und Kozak15 have proposed a fear emotional processing model as
the representation of the traumatic event in the memory. This is based on the Lang’s
(1979) bioinformational theory of the “fear network” memory explaining the anxiety
development. According to Foa & Kozak16, the memory structures altered by the
trauma (“fear network”) are characterized by a trauma-related activation in the form
of intense anxiety including several elements: cognitive meanings, emotional, and
somatic reactions. The exposure components of trauma-focused approaches are
supposed to improve trauma-related symptoms by exerting habituation of the
10
R. Bradley, J. Greene, E. Russ, L. Dutra & D. Westen, “A multidimensional meta-analysis of
psychotherapy for PTSD”, American Journal of Psychiatry, 162 (2005), 214-227; J. I. Bisson, A. Ehlers, R.
Matthews, S. Pilling, D. Richiards & S. Turner, “Psychological treatments for chronic post-traumatic
stress disorder. Sytematic review and meta-analysis.”, British Journal of Psychiatry, 190 (2007), 97-104;
G. Flatten, A. Hofmann, P. Liebermann, W. Wöller, T. Siol & E. Petzhold, Posttraumtische
Belastungsstörung. Leitlinie und Quellentext (2. Aufl.). (Stuttgart: Schattauer, 2007); E. B. Foa, T. M.
Keane, M. J. Friedman & J. A. Cohen, Effective treatments for PTSD. Practice guidelines from the
International Society for Traumatic Stress Studies (2nd ed.). (New York: Guilford Publications, 2009); D.
D. Mendes, M. F. Mello, P. Ventura, Cde. M. Passarela & Jde. J. Mari. “A systematic review on the
effectiveness of cognitive behavioral therapy for posttraumatic stress disorder”, International Journal of
Psychiatry in Medicine, 38 (2008), 241-259; National Collaboration Centre for Mental Mental Health /
NICE, Clinical Guideline 26. Post-traumatic stress disorder. (London: National Institute for Clinical
Excellence, 2005).
11
Foa, Keane, et al., Effective, (New York: Guilford Publications, 2009).
12
M. L. van Etten & S. Taylor, „Comparative efficacy of treatments for posttraumatic stress disorder: A
meta-analysis.“, Clinical Psychology and Psychotherapy, 5 (1998), 126-44.
13
E. B. Foa & M. J. Kozak, “Emotional processing of fear: Exposure to corrective information”,
Psychological Bulletin, 99 (1986), 20-35.
14
A. Ehlers & D. M. Clark, “A cognitive model of posttraumatic stress disorder”, Behaviour Research and
Therapy, 38 (2000), 319-345.
15
Foa, Kozak, “ Emotional,” 20-35.
16
Foa, Kozak, “ Emotional,” 20-35.
356
Symposion
emotional and somatic responses to the activation of traumatic memory17. The theory
of Ehlers & Clark18 argued that the development and persistence of posttraumatic
symptoms are relying in an important manner on the cognitive appraisals during and
after the event. Accordingly, the cognitive processing components of trauma-focused
therapies are consisting of cognitive restructuring / reconstruction of autobiographic
memory for purposes of correcting the distortion of the trauma-related appraisals.
At the same time a development of treatment methods considering the
differences between types of trauma (intentionally, human-caused disasters / type I
trauma versus catastrophes, profession-related and other accidents / type II trauma19)
was noticeable. For example, aid organizations for victims of political persecution and
torture seek to provide various forms of psychological assistance. The available
knowledge on the usefulness of potential treatment approaches for victims of political
violence is still limited when compared with other treatment areas. Most information
in this field comes from several randomized controlled studies on refugees20. These
studies indicate that culturally appropriate techniques based on cognitive-behavioral
approaches and exposure may be most effective. Treatment for survivors of human
rights violations including those of organized violence requires injustice being
addressed for ethical reasons and for complying with the survivors’ needs.
Briefly, the main components of trauma-focused treatments deemed to be most
effective include: the activation of fear network and the organisation of the traumatic
memory through the confrontation with the traumatic memories in its various forms;
the transformation of the appraisals of the self and of the world; the coping strategies;
and the use of social support. The trauma-focused approaches also include
psychoeducation as an integral part and to some extent self-management, resource-
activating and supporting elements. Available therapeutic approaches offered to PTSD
patients are systematically presented in the comprehensive book on treatment by Foa
17
E. B. Foa, G. Steketee, & B. O. Rothbaum, “Behavioural/cognitive conceptualisation of post-traumatic
stress disorder”, Behavior Therapy, 20 (1989), 155-176; E. B. Foa & D. S. Riggs, “Post-traumatic stress
disorder in rape victims”, in J. Oldham, M. B., Riaba, & A. Tasman (Eds.), American Psychiatric Press
Review of Psychiatry. (Washington, DC: American Psychiatric Press, 1993), 273-303; B. O. Rothbaum &
E. B. Foa, “Cognitive-Behavioral Therapy for Posttraumatic Stress Disorder.”, in B. A. van der Kolk, A.
McFarlane & L. Weisaeth (Eds.) Traumatic Stress: The Effects of Overwhelming Experience on Mind,
Body and Society. (New York: The Guilford Press, 1996), 491-509.
18
Ehlers, Clark, “A cognitive,” 319-345.
19
A. Maercker & A. Karl, „Posttraumatische Belastungsstörung“, in M. Perez & U. Baumann (eds.),
Lehrbuch Klinische psychologie-Psychotherapie, 3. Aufl., (Bern: Huber, 2005), 970-1009.
20
D. E. Hinton, D. Chhean, V. Pich, S. A. Safren, S. G. Hofmann & M. H. Pollack, “A randomized
controlled trial of cognitive-behavior therapy for Cambodian refugees with treatment-resistant PTSD and
panic attacks: A cross-over design.”, Journal of Traumatic Stress, 18 (2005), 617–629; F. Neuner, M.
Schauer, C. Klaschik, U. Karunakara & T. Elbert, „A Comparison of Narrative Exposure Therapy,
Supportive Counseling, and Psychoeducation for Treating Posttraumatic Stress Disorder in an African
Refugee Settlement”, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 72 (2004), 579-587.
357
Symposion
and colleagues . Here, I will shortly outline the trauma-focused procedures and
21
research evaluating their efficacy.
1. Exposure Treatments
Exposure approaches have been initially developed for the treatment of phobias and
obsessive-compulsive disorders. The adaptation of these techniques for the treatment
of PTSD was based on the hypothesis that repeated re-experiencing of trauma might
facilitate the processing of the most stressful memories. Exposure therapy usually
includes several sessions of imaginative reliving of traumatic experiences and repeated
confrontations with previously avoided safe situations that trigger traumatic
memories. There are two forms of exposure techniques, which may be separately or
jointly employed: (1) imaginary exposure, i.e. repeated revisiting the traumatic
memory, retelling it, and processing the experience and (2) in vivo exposure, i.e.
repeated real confrontation with safe but distressing situations, activities, places, and
persons. Several approaches are included under this category.
Systematic Desensibilisation (SD)

This technique has been developed by Wolpe22 for the treatment of phobias. The
principle of this method is the gradual imagination of increasing stressful trauma-
related cues during relaxation. Initially, the patient is trained in using relaxation
techniques, and then the traumatic scenes are distributed along an anxiety-hierarchy
according to the growing subjective threat. Afterwards, this hierarchy is provided
gradually in ascending order in the form of brief imaginative exposure.
A study tested the effectiveness of SD as compared to cognitive therapy on a
sample of sexual assault victims23. Both participant groups similarly improved on
several self-report measures. A larger study compared SD with hypnotherapy,
psychodynamic therapy, and a waiting list group in PTSD patients with a history of
various traumatic events24. All three treatment-techniques produced a reduction of
posttraumatic symptoms and general psychological complaints more efficiently than
the control condition. Whereas SD and hypnotherapy had better effects on the
symptoms of re-experiencing, psychodynamic therapy was more effective with
21
Foa, Keane, et al., Effective, (New York: Guilford Publications, 2009).
22
J. Wolpe, Psychotherapy by reciprocal inhibition. (Stanford, CA: Stanford University Press, 1958).
23
E. Frank, B. Anderson, B. D. Stewart, C. Dancu, C. Hughes & D. West, “Efficacy of cognitive behavior
therapy and systematic desensitization in the treatment of rape trauma”, Behavior Therapy, 19 (1988),
403-420.
24
D. Brom, R. J. Kleber & P. B. Defares, “Brief psychotherapy for posttraumatic stress disorders”, Journal
of Consulting and Clinical Psychology, 57 (1989), 607-612.
358
Symposion
avoidance symptoms. Later on, this method has significantly lost credibility with
regard to its efficiency in the treatment of PTSD.
Prolonged Exposure (PE)

This specific exposure technique25 merely focuses on the detailed memories of the
complete traumatic event. The main principle is the combination between repeated
prolonged recall of the traumatic event and in vivo exposure. After information
collection, explanation of PTSD symptoms, concept presentation, and treatment-
schedule, a hierarchy of feared situations is established. The patient receives the task
to imaginatively re-experience the traumatic event as if it is happening again (i.e.,
with sensory details, emotions, and thoughts) and to verbally describe it. Sessions are
audiotaped and homework to listen to the tapes between sessions are given, along
with in vivo exposure consisting of the gradual confrontation with situations ranging
from those triggering moderate levels of anxiety to more feared ones.
A randomized controlled trial of female rape victims26 has compared PE, Stress
Inoculation therapy (SIT), supportive counselling, and a waiting list condition.
Blinded diagnostic assessments have been conducted before the treatment, after the
treatment and 3 months later. The improvements in the SIT condition were higher
than those in the PE condition but PE lead to improvements of all three posttraumatic
symptom categories. In the supportive counselling condition, only arousal symptoms
significantly improved immediately after treatment, and these improvements were
not significantly different from the waiting list condition. Of the participants in the
SIT and PE groups, 50% and respectively 40% no longer met the criteria for PTSD.
Ninety percent of the participants in the supportive counseling condition and all of
the waiting list controls still had PTSD at post-treatment. At the three-month follow-
up, PE was better than SIT with regard to PTSD scores, and both SIT and PE have
showed better effects than supportive counseling. Foa and colleagues27 argued that SIT
brings an instant alleviation of the anxiety and other symptoms, whereas PE possibly
causes high arousal at the beginning but is more effective on the long-term, since it
directly addresses the fear network. Other possible factors are that SIT participants
did not employ the learned techniques after therapy and did not benefit from in vivo
exposure.
25
E. B. Foa, B. O. Rothbaum, D. S. Riggs & T. B. Murdock, “Treatment of posttraumatic stress disorder in
rape victims: A comparison between cognitive-behavioral procedures and counseling”, Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 59 (1991), 715-723; E. B. Foa, E. A. Hembree & B. O. Rothbaum,
Prolongued exposure therapy for PTSD: Emotional processing of traumatic experiences. (New York:
Oxford University Press, 2007).
26
Foa, Rothbaum, et al., “Treatment,” 715-723.
27
Foa, Rothbaum et al., “Treatment,” 715-723.
359
Symposion
2. Cognitive-Behavioral Treatments (CBT)
Variants of CBT have long been regarded as the most successful interventions for
PTSD. Moreover, trauma-focused CBT programmes such as Cognitive Processing
Therapy (CPT28) and Cognitive Therapy for PTSD29 are more efficient than other CBT
approaches. These approaches have the systematic processing of the traumatic
memory in common. Most CBT strategies focus on the posttraumatic symptoms, yet
research has examined their effect on associated symptoms as well. Excellent results
have been obtained with some CBT combinations of exposure therapy and cognitive
restructuring, especially with female victims of childhood (Chard, 2005) or adult
sexual trauma30.
Cognitive Processing Therapy (CPT)

This treatment approach developed by Resnick & Schnicke31 for the treatment of rape
victims contains knowledge-providing, exposure to traumatic memories, and
cognitive restructuring of trauma-related beliefs. It was adapted on the model of Beck
& Emery32 who developed cognitive techniques for restructuring maladaptive beliefs.
The intervention consists of information on PTSD, discussions about the personal
meaning of the event, detailed exposure to the traumatic memories by writing down
and reading out the trauma history, and cognitive restructuring concentrating on
maladaptive thoughts and beliefs and on disturbed functioning areas (i.e., safety, trust,
power, respect, and intimacy).
CPT group therapy has been compared with a waiting list in rape victims33.
Significant post-therapy improvement of PTSD symptoms, depression, and social
adjustment resulted. At 6-month follow-up, all treated victims did no longer meet the
PTSD criteria. A larger controlled trial comparing CPT to PE in rape victims has
found the two approaches equally successful in treating PTSD and depression, yet
28
P.A. Resick & M.K. Schnicke “Cognitive processing therapy for sexual assault victims”, Journal of
Consulting and Clinical Psychology, 60 (1992), 748-756.
29
A. Ehlers, D.M. Clark, A. Hackmann, F. McManus & M. Fennell, “Cognitive therapy for PTSD:
development and evaluation”, Behaviour Research and Therapy, 43 (2005), 413-431.
30
P.A. Resick, P. Nishith, T.L. Weaver, M. Astin & C. A. Feuer, “A comparison of cognitive-processing
therapy with prolonged exposure and a waiting condition for the treatment of chronic posttraumatic
stress disorder in female rape victims”, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 70 (2002), 867-79;
Resick, Schnicke “Cognitive,” 748-756.
31
P. A. Resick & M.K. Schnicke, Cognitive processing therapy for rape victims. (Newbury Park, CA:
Sage, 1993).
32
A.T. Beck & G. Emery, Anxiety disorders and phobias: A cognitive perspective. (New York: Basic Books,
1985).
33
Resick, Schnicke “Cognitive,” 748-756.
360
Symposion
CPT appeared more effective in reducing guilt34. Eighty-three percent of the
participants no longer met the criteria for PTSD with a 70% average decrease of
symptoms at post-treatment. The effects were maintained at 9-month follow-up. A
further study has employed and adapted a version of CPT compared to a waiting list
control condition for treating PTSD, depression, disrupted self-esteem, and cognitions
in adult survivors of sexual abuse35. The intervention has consisted of individual and
group treatment. Results showed very good improvements in the treated victims as
compared to controls, who did not improve.
3. Anxiety Management Training

This approach initially developed for the treatment of generalized anxiety, phobias,
anger, and other stress-related disorders trains patients special skills for handling
anxious states. Among the various anxiety management treatments, the Stress
Inoculation Training (SIT) has gained most interest and widespread acceptance in the
field of psychotraumatology.
Stress Inoculation Training (SIT)

SIT has originally been developed by Meichenbaum36 for the management of anxiety.
Based on the research of anxiety reactions in PTSD37, SIT has been among the first
procedures proposed for the treatment of trauma-related symptoms38. It aims at
helping understand and cope with trauma-related anxiety states and induce a sense of
control, which is supposed to reduce avoidance, which should in its turn lead to
habituation of the anxiety reactions and to the development of the self-image as a
competent person who can cope with stressful situations. The first phase is
34
Resick, Nishith, et al., “A comparison,” 867-79.
35
K. M. Chard, “An evaluation of cognitive processing therapy for the treatment of posttraumatic stress
disorder related to childhood sexual abuse”, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 73 (2005),
965-971.
36
D. Meichenbaum, A clinical handbook/practical therapist manual for assessing and treating adults with
post-traumatic stress disorder (PTSD). (Waterloo, Ontario, Canada: Institute Press, 1994).
37
A. W. Burgess, & L. L. Holmstrom, “Rape trauma syndrome”, American Journal of Psychiatry, 131
(1974), 981-986; D. G. Kilpatrick, P. Resick & L.Veronen, “Effects of a rape experience: A longitudinal
study”, Journal of Social Issues, 37 (1981), 105-122.
38
D. G. Kilpatrick, L. J. Veronen & P. A. Resick, “Psychological sequelae to rape: Assessment and
treatment strategies”, in D. M. Dolays, R. L. Meredit, & A. R. Ciminero (Eds.), Behavioral medicine:
assessment and treatment strategies. (New York: Plenum Press, 1982), 473-497; P. A. Resick & C. G.
Jordan, “Group stress inoculation training for victims of sexual assault: A therapist’s manual.”, in P. A.
Keller & S. R. Heyman (Eds.), Innovations in clinical practice: A source book. (Sarasota, FL: Professional
resource Exchange, 1988), 99-111; L. J. Veronen & D. G. Kilpatrick, “Stress management for rape
victims.”, in D. Meichenbaum & M. E. Jaremko (Eds.), Stress reduction and prevention. (New York:
Plenum, 1983).
361
Symposion
educational: traumatic symptoms are being explained on the basis of the fear
conditioning and avoidance of trauma cues, history of the victimization is collected,
identification of own reactions is taught accordingly, and a short breathing exercise
for anxiety reduction is conducted. The therapy rationale is explained, i.e. how the
patients will be taught coping skills. The subsequent sessions concentrate on the
acquisition and application of coping techniques, such as: progressive relaxation of the
muscular system and respiration control, thought and brooding stopping techniques,
cognitive restructuring, convert rehearsal, problem solving, guided self-dialog,
undercover model learning, and role-playing. Exercises are conducted and patients are
asked to practice and to integrate these skills in their environment in order to reduce
anxiety in safe situations. Each session begins with a brief review repetition of the
skills a patient’s description of using the coping skills in his/her environment.
One study39 has compared SIT to assertion training, supportive psychotherapy,
and a waiting list for the group treatment of rape victims. All three therapies were
similarly effective in reducing symptoms (i.e., anxiety, depression, self-respect, social
anxiety). The significant post-treatment symptom improvements in the SIT condition
maintained at 6-month follow-up.
4. Combined Procedures
Eye movement desensitisation and reprocessing (EMDR)

This approach has been developed by Shapiro40 on the grounds of personal
observation. In the early stages of the EMDR development, this approach was
conceived as a one- session treatment for several disorders. Later EMDR has been
developed as an eight-stage treatment including elements of exposure, cognitive
therapy, as well as lateral eye movements: history talking, client preparation, target
assessment, desensitization, installation, body scan, closure, and re-evaluation of
treatment effects. In the target-assessment phase, the patient imagines a traumatic
scene and focuses his/her attention on the accompanying thoughts and bodily arousal
during simultaneously following the back and forth rapid finger movements executed
by the therapist. This sequence repeats until the patient reports no more fear. At this
point, the patient follows a positive thought during traumatic imagination and
simultaneously carries out the eye movement.
Success has also been reported with EMDR, although rigorous scientific data
were lacking until a few years ago, so that it was unclear whether this approach is as
39
P. A. Resick, C. G. Jordan, S. A. Girelli, C. K. Hutter & S. Marhoefer-Dvorak, “A comparative outcome
study of behavioral group therapy for sexual assault victims”, Behavior Therapy, 19 (1988), 385-401.
40
F. Shapiro, “Eye movement desensitization: a new treatment for post-traumatic stress disorder”, Journal
of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry, 20 (1989), 211-217; F. Shapiro, Eye movement
desensitisation and reprocessing. (New York: Guilford, 2001).
362
Symposion
effective as CBT. EMDR is still a controversial approach especially for the reason of
lack of theoretical foundation for the eye movements. There is a range of studies that
have proved the efficiency of EMDR compared to non-treatment control condition
for the reduction of posttraumatic and related symptoms such as depression and
anxiety41. Controlled studies have compared EMDR with other treatment control
conditions on PTSD patients42. None has found differences between the treatment
groups with regard to therapeutic success. Results of both studies indicated that the
EMDR group reported greater anxiety reduction during a treatment session than in
the other situation. Thus, no differences between EMDR and other exposure
techniques arose, efficiency of the lateral eye movement as a component for the
treatment has remained doubtful. A study investigated this issue in a sample of trauma
victims by comparing EMDR with a treatment version in which no eye movements
were induced and one in which participants were specifically instructed to fix their
attention43. All treatment variations were equally successful in reducing posttraumatic
symptoms, depression, anxiety, heart rate, and subjective distress rates at post-
treatment and at 1-3-month follow-up. A similar study conducted on Vietnam
veterans led to equivalent findings44. Another treatment study compared EMDR with
a CBT approach combining exposure, SIT, and cognitive therapy in a mixed sample of
PTSD trauma victims. Successful improvements in both groups, with the CBT
approach being significantly superior at post-treatment and 3-month follow-up
resulted. More recent studies showed that EMDR is more effective than cognitive-
behavioral exposure45.
41
S. A. Wilson, L. A. Becker & R. Tinker, “Eye movement desensitization and reprocessing (EMDR)
treatment for psychologically traumatized individuals”, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 63
(1995), 928-937.
42
K. Vaughan, M. S. Armstrong, R. Gold, N. O’Connor, W. Jenneke & N. Tarrier, “A trial of eye
movement desensitization compared to image habituation training and applied muscle relaxation in post-
traumatic stress disorder”, Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry, 25 (1994), 283-91.
43 G. Renfrey & C. R. Spates, “Eye movement desensitization: a partial dismantling study”, Journal of
Behavior Therapy and experimental Psychiatry, 25 (1994), 231-9.

44
G. J. Devilly, S. H. Spence & R. M. Rapee, “Statistical and reliable change with eye movement
desensitisation and reprocessing: Treating trauma within veteran population”, Behavior Therapy, 29
(1998), 435-455.
45
G. Ironson, B. Freund, J. L. Strauss & J. Williams, “Comparison of two treatments for traumatic stress: a
community-based study of EMDR and prolonged exposure”, Journal of Clinical Psychology, 58 (2002),
113-128; S. V. Marcus, P. Marquis & C. Sakai, “Three- and 6-month follow-up of EMDR treatment of
PTSD in an HMO setting“, International Journal of Stress Management, 11 (2004), 195-208; K. Power, T.
McGoldrick & K. Brown, “A controlled comparison of Eye Movement Desensitization and Reprocessing
versus exposure plus cognitive restruction versus waiting list in the treatment of PTSD.”, Clinical
Psychology and Psychotherapy, 23 (2002), 665-669.
363
Symposion
EMDR has been very successful in the treatment of different traumatized
populations: victims of domestic violence46, fire-fighters47, soldiers48, victims of the
earthquake in Turkey49, and victims of the terrorist attack on 11 September 200150. All
in all, these findings have suggested that EMDR is at least as effective in treating
PTSD and related symptoms as other cognitive and exposure techniques. Yet, it seems
treatment success is rather explained by the traumatic exposure and cognitive
processing component of EMDR and that the lateral eye movements do not constitute
an essential element for the treatment of trauma-related disturbances.
Exposure and Stress Inoculation Therapy (SIT)

The idea of this combined approach is that repeated trauma re-experiencing directly
addresses the organisation of traumatic memory and results in modifications of the
worldview on one hand and that SIT has a direct effect on the anxiety on the other
hand.
Foa and colleagues51 have developed a program that combines PE and SIT. The
following techniques are included: collecting information, respiration control,
description of therapy method, deep relaxation of the muscular system, imaginative
exposure, coping techniques, and exposure. In order to examine differential treatment
effects, a controlled trial compared this combined procedure with pure PE, SIT, and a
waiting list condition. All procedures were similarly effective for the reduction of
posttraumatic symptoms immediately after treatment and for the maintenance of the
46
J.A. Stapleton, S. Taylor & G.J.G. Asmundson, “Efficacy of various treatment for PTSD in battered
women: Case studies” , Journal of Cognitive Psychotherapy, 21 (2007), 91-102.
47
N.J. Kitchener, “Psychological treatment of three urban fire fighters with post-traumatic stress disorder
using Eye Movement Desensitisation Reprocessing (EMDR) therapy. “, Journal of Complimentary
Therapy, 10 (2004), 186-193.
48
M.C. Russel, S.M. Silver, S. Rogers & J.N. Darnell, “Responding to an identified need: A joint
department of defense/department of veteran affairs training program in Eye Movement Desensitization
and reprocessing (EMDR) for clinicians providing trauma services.”, International Journal of Stress
Management, 14 (2007), 61; P. Zimmermann, U. Guse, K. Barre & K. H. Biesold, “EMDR-Therapie in der
Bundeswehr – Untersuchung zur Wirksamkeit bei posttraumatischer Belastungsstörung.“,
Krankenhauspsychiatrie, 16 (2005), 57-63.
49
E. Konuk, J. Knipe & I. Eke, “The effects of Eye Movement Desensitization and Reprocessing (EMDR)
therapy on posttraumatic stress disorder in survivors of the 1999 Marmara, Turkey, earthquake”,
International Journal of Stress Management, 13 (2006), 291-308.
50
S.M. Silver, S.Rogers, J. Knipe & G. Colelli, “EMDR therapy following the 9/11 terrorist attacks: A
community-based intervention project in New York City” International Journal of Stress Management,
12 (2005), 29-42.
51
E.B. Foa, C.V. Dancu, E.A. Hembree, L.H. Jaycox, E.A. Meadows & G.P. Street, “A comparison of
exposure therapy, stress inoculation training, and their combination for reducing posttraumatic stress
disorder in female assault victims” Journal of Consulting and Clinical Psychology, 67 (1999), 194-200.
364
Symposion
improvement over 3 months. This was possibly because SIT / PE has not dedicated the
same proportion of time for SIT or PE as in the other two treatment groups.
Narrative Exposure Therapy (NET)

This procedure is a standardized technique designed as a short-term approach that
combines cognitive-behavioral and exposure elements to address the needs of
traumatized survivors of organized violence52. Aiming at producing the habituation of
emotional responding to reminders of the trauma and at obtaining the construction of
a detailed narrative of the event and its consequences, NET focuses on both exposure
and cognitive methods.
As organized violence usually involves prolonged severe exposure to trauma, it
is difficult to obtain a survey of the entire traumatic history of such victims in just one
session, as the most cognitive-behavioral techniques do. To overcome this problem,
this approach was based on Testimony Therapy (TT), a method of therapy created by
Lira and Weinstein53 to treat traumatized survivors of the Pinochet regime in Chile
and successfully applied in an uncontrolled trial to Bosnian refugees in the US54.
Accordingly, the patient is requested to construct a narration of his whole biography
from birth up to the time of the therapy with a focus on the detailed report of the
most severe traumatic experiences (“hot spots”).
The treatment protocol can be outlined as follows: after the diagnostic
assessment, which gathers demographic data, medical and psychiatric history, and
current complaints, a psycho-educational introduction is given to the survivor
including the explanation of his/her disturbance and symptoms and a preparatory
introduction to the therapeutic approach; during the following sessions the client is
asked to construct a detailed and consistent narration of his/her biography under the
supervision of the therapist. The therapist structures the topics and helps to clarify
ambiguous descriptions. The focus of the therapy lies on the completion and
integration of the initial fragments of the traumatic events into a whole, including the
sensory, emotional and cognitive experiences of the incident. The client is encouraged
to describe the traumatic events in as much detail as possible and to reveal the
emotions and perceptions experienced at that moment. Inconsistencies in the client’s
report are gently pointed out and often resolved by raising in-depth awareness about
recurring bodily sensations or thoughts. The therapist writes down the client’s
narration (or the translation if necessary). Subsequently, this report is read to the
52
M. Schauer, F. Neuner & T. Elbert, Narrative Exposure Therapy (NET). A Short-Term Intervention for
Traumatic Stress Disorders (2nd ed.). ( Cambridge / Göttingen: Hogrefe & Huber Publishers, 2011).
53 A. J. Cienfuegos & C. Monelli, “The testimony of political repression as a therapeutic instrument”,
American Journal of Orthopsychiatry, 53 (1983), 43-51.
54 S. M. Weine, A. D. Kulenovic, I. Pavkovic & R.Gibbons, “Testimony psychotherapy in Bosnian
refugees: a pilot study.” American Journal of Psychiatry, 155 (1998), 1720-6.
365
Symposion
client and he/she is asked to correct it and to add further details. The procedure is
repeated until a final version of the client’s biography is reached. In the last session,
this document is read again and the client and the therapist sign the written
narration. One copy of the signed document is handed to the client; another is kept
for scientific purposes. With the agreement of the client, the testimony can be also
used for documentary or advocacy purposes or published in any other way.
NET is the best studied treatment in multiple trauma victims such as victims of
war, state violence, and refugees. A randomized controlled trial has been conducted to
examine the efficiency of NET in comparison supportive counseling and
psychoeducation on Sudanese refugees living in a Ugandan refugee settlement55. One
year after treatment, only 29% of the NET participants but 79% of the SC group and
80% of the PE group still fulfilled PTSD criteria. Additionally, NET was investigated
in case studies56, group studies57, and other randomized controlled studies58. These
results indicate that NET is a promising approach for the treatment of PTSD for
victims of organized violence, also when these are further living in unsafe conditions.
Conclusion
Previous research shows that treatments that include extensive cognitive and
exposure techniques are likely to be more efficient. The setting of realistic, yet useful
treatment objectives is very important, since trauma survivors may occasionally
present with a severely affected mental status that is difficult to treat. Generally, a
main goal remains the extension of etiological knowledge about PTSD and associated
symptoms. This will enable the development of more effective interventions
addressing the problems of many patients afflicted with this disorder, particularly for
victims of prolonged severe trauma such as organized violence.
55
F. Neuner, M. Schauer, C. Klaschik, U. Karunakara & T. Elbert, “A Comparison of Narrative Exposure
Therapy, Supportive Counseling, and Psychoeducation for Treating Posttraumatic Stress Disorder in an
African Refugee Settlement”, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 72 (2004), 579-587.
56
F. Neuner, M. Schauer, T. Elbert & W. T. Roth, “A Narrative Exposure Treatment as intervention in a
Macedonia's refugee camp: a case report”, Behavioural and Cognitive Psychotherapy, 30 (2002), 205-209;
E. Schauer, F. Neuner, T. Elbert, V. Ertl, L. P. Onyut & M. Odenwald, “Narrative Exposure Therapy in
children: a case study“, Intervention, 2 (2004), 18-38.
57
L. P. Onyout, F. Neuner, E. Schauer, V. Ertl, M. Odenwald, M. Schauer & T. Elbert, “Narrative
Exposure Therapy as a treatment for child war survivors with posttraumatic stress disorder: two case
reports and a pilot study in an African refugee settlement”, BMC Psychiatry, 5 (2005), 7.
58
D. Bichescu, F. Neuner, M. Schauer & T. Elbert, “Narrative exposure therapy for political
imprisonment-related chronic posttraumatic stress”, Behaviour Research and Therapy, 45 (2007), 2212-
2220; F. Neuner, P. L. Onyut, V. Ertl, M. Odenwald, E. Schauer & T. Elbert, “Treatment of posttraumatic
stress disorder by trained lay counsellors in an African refugee sttlement; a randomized controlled trial”,
Journal of Consulting and Clinical Psychology, 76 (2008), 686-694; S. Schaal, T. Elbert & F. Neuner,
“Narrative Exposure Therapy versus Interpersonal Psychotherapy – A pilot randomized controlled trial
with Rwandan genocide orphans”, Psychotherapy and Psychosomatics, 78 (2009), 298-306.
366
EFECTE POZITIVE ALE
GÂNDIRII NEGATIVE
Marinela RUSU*
Abstract: After decades of writing about the beneficial effects of the desirable
positive thinking, after periods when many contemporaries have experienced
obsessive temptation to think positive in stressful or dramatic situations, now
appear voices that support a fact that may intrigue: negative thinking holds also a
treasure trove of mental and behavioral optimization. Julie K. Norem is the
researcher who had the courage to address this concern and, in the course of
several decades of research, experimentation and query (alongside her team
colleagues), has found interesting answers which she presented in her works.
Numerous case studies have shown that we can speak of different ways of
thinking, through which pessimism or optimism, represent efficient, adaptive
personal approach and they simply resolve internal psychological needs of the
subject. In many ways, emphasizing the negative aspects of a situation, is not a
symptom, but represents an adaptive strategy. As they say, "pessimistic persons
have only pleasant surprises". If we compare the two strategies, we notice that,
the recommendation of optimism for everyone, would be ab initio a mistake that
would omit an essential fact: each of us uses different strategies in adaptation.
Keywords: negative thinking, positive thinking, pessimism, optimism,
depression, negative emotions, anxiety
După ce decenii întregi s-a scris despre efectele benefice ale dezirabilei gândiri
pozitive, după ce mulţi contemporani au experimentat obsesiva tentaţie de a gândi
pozitiv în situaţii stresante sau dramatice, iată, apar acum voci care susţin un fapt ce
poate intriga: gândirea negativă deţine și ea, un tezaur al optimizării psihice,
comportamentale. Julie K. Norem1 este cercetătoarea care a avut curajul să abordeze
această problematică și, în decursul mai multor decenii de cercetare, experimentare și
interogare (alături de colegii ei de echipă), aceasta a găsit răspunsuri interesante pe
care le-a prezentat în lucrările sale.
*Marinela Rusu este cercetător știinţific principal gradul II la Institutul de Cercetări Economice și Sociale
„Gh. Zane”, Academia Română, Filiala Iași.
1 Julie K Norem, The Positive Power of Negative Thinking: Using Defensive Pessimism to Manage
Anxiety and Perform at Your Peak, (Cambridge MA: Basic Books, 2001).
Symposion
Numeroase studii de caz au arătat că se poate vorbi de modalităţi de gândire
diferite, prin care pesimismul sau optimismul constituie abordări personale eficiente,
adaptative și ele nu fac decât să raspundă nevoilor interne, psihologice ale subiectului.
Din multe puncte de vedere, accentuarea aspectelor negative ale unei situaţii, nu
constituie un simptom, ci reprezintă o strategie adaptativă. După cum se spune,
„pesimiștii au numai surprize plăcute”. Dacă am compara cele două strategii, vom
observa deîndată că, recomandarea unui optimism pentru toată lumea, ar constitui ab
initio o greșeală ce ar omite un fapt esenţial: fiecare dintre noi folosește strategii
diferite în adaptare.
Genuri de optimism şi de pesimism.

Psihologii folosesc diferite instrumente în încercările lor de a descrie și de a înţelege
cum funcţionează oamenii iar optimismul și pesimismul constituie două concepte
importante în psihologie.
Se poate vorbi de anumite dispoziţii și strategii: unii indivizi, care prezintă
simptomul “Pollyana”2, se așteaptă mereu la tot ce este mai bun în orice situaţie. Alţii
văd doar posibilităţile negative. Termenii de optimism și pesimism dispoziţional3
descriu acele tendinţe stabile în faţa unor expectaţii, fie ele pozitive sau negative.
Termenul dispoziţie presupune faptul că o anume caracteristică poate influenţa
comportamentul de-a lungul unui mare număr de situaţii și poate fi cu greu schimbată
de-a lungul timpului. Copiii cu dispoziţii optimiste, ajung să fie adulţi cu tendinţe
optimiste și, de-a lungul vieţii, ei vor avea expectaţii pozitive în munca lor, în relaţiile
și activităţile din timpul liber – și în tot ceea ce întreprind, în general. Uneori, se poate
vorbi despre o influenţă genetică asupra dispoziţiilor noastre și, într-adevăr, există
dovezi că genele noastre joacă un rol în dezvoltarea optimismului și pesimismului
dispoziţional (dar cât de mare este rolul lor, nu este încă destul de clar). Oricum, orice
influenţă genetică ar exista, ea se manifestă prin ineracţiunile cu mediul; nu există o
relaţie directă între o anume genă și o dispoziţie optimistă sau pesimistă.4
Optimismul și pesimismul dispoziţional reprezintă constructe psihologice care
ne indică modul cum folosim optimismul și pesimismul în limbajul nostru de zi cu zi.
Când descriem ocazional un optimist (el vede partea plină a paharului) sau vreun
pesimist (el vede partea goală a paharului), nu implicăm neapărat şi acest raţionament:
cu cât ești mai optimist, cu atât vei fi mai puţin pesimist și vice versa. Indivizii tind să
fie diferiţi în feluri ce nu pot fi observate într-un mod direct, cauzal. Este posibil, ca
aceeași persoană să manifeste ambele caracteristici, pozitive și negative: ne putem
2 Sindromul “Pollyana” – afecţiune în care predomină un optimism iraţional, nejustificat; după numele
eroinei create de scriitoarea americană Eleanor Porter (1868–1920).
3 W.N. Dember, S.H. Martin, M.K. Hummer și S.R. Howe, „The measurement of optimism and
pessimism,” Current Psychology: Research and Reviews 8, 2 (1989): 102-119.

4 Norem, The Positive Power, 23.
368
Symposion
aștepta să câștigăm la loterie dar în acelaşi timp, ne așteptăm să ne pierdem locul de
muncă. Alţi oameni, pot fi greu de descris, ca fiind doar optimiști sau doar pesimiști,
întrucât ei nu par a avea o singură expectaţie, bine defintă, în ce privește viitorul.
Astfel, rezultă că optimismul și pesimismul, departe de a fi puncte opuse ale aceleiași
dimensiuni, constituie trăsături unice, distincte. Cu alte cuvinte, oamenii pot fi ori
foarte optimiști (mediu sau scăzut), fără ca aceasta să însemne neapărat că sunt foarte
pesimiști (mediu sau scăzut). Cineva care își amanetează casa pentru a face o investiţie
„norocoasă”, poate, foarte bine, să fie totodată convins că nu-și va găsi vreodată
partenera potrivită.
Cercetătorii au folosit optimismul și pesimismul ca supranume pentru
constructe mult mai complexe. Unele cărţi populare sau articole din reviste vorbesc
despre fenomenul atribuirii ca fiind optimist sau pesimist, datorită modului în care
interpretările noastre reflectă trecutul și influenţează expectaţiile noastre faţă de
viitor.
Strategiile optimismului au un stil de atribuire optimist, dar pesimiștii defensivi
nu au stilul tipic de pesimism. Pesimiștii defensivi fac atribuiri, dar ei nu se încadrează
în categoriile stilistice ale pesimistului și optimismului – atribuirile lor sunt diferite de
ambele stiluri. Strategiile lor sunt de asemenea, diferite de stilurile de atribuire,
deoarece se referă la felul cum ne pregătim pentru diverse situaţii, mai degrabă decât
la modul cum le explicăm noi după ce acţiunea are loc.5
Iluziile pozitive.
Termenii gândire pozitivă și iluzii pozitive se referă la o colecţie de procese care sunt
de asemenea, reunite sub denumirea de optimism. Aceste iluzii – mici distorsiuni ale
realităţii – uneori, ajută oamenii să-și menţină un sens pozitiv al sinelui și al
sentimentului de control asupra propriilor vieţi. Putem să ne amintim în mod selectiv
de lucrurile bune pe care oamenii le spun, de exemplu, și să “uităm” pe cele negative
sau să ne convingem singuri că succesele ne indică mai degrabă abilităţile decât
eșecurile noastre.
S.E. Taylor6 , de exemplu, arată în studiile sale că, atunci când persoanele non-
depresive joacă un joc video și li se spune că nu prea s-au descurcat, ei au tendinţa să
comenteze că nu au putut controla scorurile lor scăzute; cu toate acestea, dacă li se
spune că s-au descurcat bine, afirmă deîndată că abilităţile pe care le deţin au condus
la obţinerea unui scor atât de bun. Astfel de oameni sunt cei care subestimează în mod
nerealist riscul personal în a dezvolta o anumită maladie serioasă sau posibilitatea de a
5 J.K. Norem, N. Cantor, „Defensive pessimism: Harnessing anxiety as motivation,” Journal of Personality
and Social Psychology 51, 6 (1986): 1208-1217.
6 S.E Taylor, Positive Illusions: Creative Self-Deception and the Healthy Mind (New York: Basic Books,
1989).
369
Symposion
fi implicat într-un accident în timpul vieţii și au tendinţa de a supraestima
contribuţiile proprii în grupul lor de muncă. Ei cred că și atunci când fumează, vor fi
scutiţi de cancerul de plămâni sau chiar dacă au mai fost încă alte opt persoane care au
organizat un concert de caritate, vor spune că recordul strângerii de fonduri se
datorează în primul rând, eforturilor sale. Aceste concluzii reflectă o preferinţă
pozitivă faţă de noi înșine care poate fi până la urmă, motivată și de nevoia de auto-
protecţie.7
Strategiile optimismului tind să favorizeze aceste iluzii pozitive, în timp ce
pesimismul defensiv nu o face – cu importante consecinţe pentru percepţia de sine și
relaţiile cu ceilalţi. Menţionăm faptul că, atât optimismul strategic cât și pesimismul
defensiv implică însă, mai multe aspecte decât prezenţa sau absenţa acestor iluzii.
Măsurarea pesimismului defensiv și a optimismului strategic8 (W. N. Dember, S. H.
Martin, M. K. Hummer și S. R. Howe, 1989) a reprezentat un pas important în
dezvoltarea acestei tematici. De-a lungul timpului, s-au aplicat mai multe tipuri de
chestionare pentru a identifica indivizii care folosesc în general, pesimismul defensiv
și optimismul strategic. Intrebările adresate subiecţilor ilustrează câteva dintre
modalităţile în care pesimismul defensiv și optimismul strategic se diferenţiază de alte
concepte. In aceste cercetări sunt selectaţi subiecţii ce se află la extremele scalei,
pentru a mări contrastul dintre grupuri. In realitate, cei mai mulţi dintre noi, suntem
un ansamblu ce cuprinde mai multe strategii iar aceste chestionare arată doar măsura
în care cineva este, fie un pesimist defensiv, fie un optimist strategic într-o situaţie
particulară, atunci când consemnează astfel de aprecieri.
In general, personalitatea nu deţine doar aceste dimensiuni, în simplitatea lor.
Suntem pesimiști dar totodată suntem și anxioși, conştiincioși, buni la matematică (sau
poate nu), cu lungi istorii personale în relaţiile cu ceilalţi, cu diverse experienţe cu
copiii, fraţii şi părinţii noștri. Putem fi pesimiști doar în privinţa anumitor relaţii sau
poate, pesimiști în legătură cu orice, în afară de relaţii.
Mai mult, fiecare dintre noi deţine personalităţi complexe ce se dezvoltă și se
schimbă odată cu experienţa de viaţă. Dacă suntem pesimiști în legătură cu rezultatul
interviului de mâine, aceasta depinde de faptul de a fi primul, al cincilea, sau al
zecelea interviu, dacă cele de dinainte au mers bine sau nu, dacă am mai avut slujbe
similare sau vrem să pătrundem într-un domeniu nou, dacă avem cu adevărat nevoie
de acest job, sau doar vrem să ne mai ocupăm timpul cu ceva și, depinde chiar, de cât
de anxioşi suntem când întâlnim persoane noi sau de faptul de a ne simţi comfortabil
în orice situaţie etc. Iris Murdoch9 comentează, pe bună dreptate:
7 Norem, The Positive Power.

8 Dember, „The measurement of optimism.”
9 I. Murdoch, The Sovereignty of Good (London: Routledge & Kegan Paul, 1970), 231.
370
Symposion
„Prin deschiderea ochilor noştri nu vedem, neapărat ceea ce ne confruntă.
Suntem animale călărite de anxietate. Minţile noastre sunt continuu active,
fabricând un sine anxios – mereu preocupat de el însuși, adesea falsificând voalul
care parţial ne separă de lume.”
Toată această complexitate a vieţii, se subordonează complexităţii terminologice

abia revăzute. Ea reflectă complexitatea oamenilor reali şi ne poate reaminti că, pentru
a înţelege ce fac oamenii şi de ce, trebuie să evităm să ne gândim la ei doar în termenii
unor caracteristici izolate – ca fiind uni-dimensional optimişti sau pesimişti. Dacă
privim pesimismul şi anxietatea, ele oferă o ilustrare perfectă a nevoii de a lua în
consideraţie diferitele aspecte ale personalităţii. Pesimismul defensiv nu ar avea prea
mult sens dacă nu am şti că oamenii care îl folosesc sunt anxioşi şi că anxietatea crează
probleme particulare pentru cei ce o experimentează.
Cercetarea condusă de Julie Norem și Cantor10 arată că dezamăgirile la care ne
aşteptăm, deși sunt neplăcute, sunt mai ușor de acceptat decât dezamăgirile
neașteptate. Dacă știm ce să așteptăm, chiar dacă așteptăm ce e mai rău, ne simţim mai
stăpâni pe situaţie. Pesimismul defensiv va ajuta individul să facă faţă complexităţii pe
care anxietatea o adaugă vieţii lor. În cazul subiectului Ana care este anxios, vom
putea analiza funcţiile defensive ale pesimismului ca fiind instrumente preţioase în
adaptare. A fi pesimist, îi permite Anei să dezamorseze puterea emoţională provenită
din exterior şi în legătură cu care este îngrijorată, fără a ignora sau a nega că ele ar
putea să devină reale. Expectaţiile sale scăzute servesc ca o sprijin cognitiv (”pernă
cognitivă”, Julie Norem, 2001) care o protejează, nu în ideea că nu se va simţi prost
dacă lucrarea sa nu este acceptată, dar suficient de motivată ca ea să poată continua să
lucreze. Odată ce perna-îngrijorare îi permite să meargă mai departe şi să-şi
investească efortul, mai degrabă decât să se îndepărteze de munca sa şi de posibilitatea
unui eşec, pesimismul ei reprezintă de fapt, primul pas în managementul anxietăţii
sale. Poate spune: ”ştiu că nu va merge prea bine şi, odată ce am clarificat aceasta, pot
să continui mai departe cu munca mea”.
Pesimismul defensiv este mult mai mult decât pesimism, a ne pune expectaţii
joase – gândindu-ne că lucrurile pot lua o turnură nefastă; el îndepărtează un proces
de reflecţie inutil, acela de a ne juca mental cu diferitele posibilităţi. Repetiţia mentală
constituie un al doilea element al strategiei. Cu alte cuvinte, subiectul anxios, Ana, nu
încetează să mai gândească după ce declară că lucrarea ei nu va fi niciodată acceptată.
Această predicţie pesimistă doar alimentează propriul brainstorming cu privire la toate
motivele din care lucrarea sa ar putea să nu fie acceptată, la detaliile despre cum s-ar
putea evolua lucrurile.
10 Norem, Cantor, „Defensive pessimism.”
371
Symposion
Un astfel de joc mental, ce face parte dintr-o strategie reflectată în
comportamentul personal, îi determină pe colegii ei de lucru să o numească “persoana
îngrijorată”, nume ce implică faptul că grijile ei sunt deopotrivă ne-necesare şi ne-
productive. Ei ar avea dreptate însă, dacă tot ce ar face Ana ar fi să se îngrijoreze fără
sfârşit şi fără un scop. Dar, mai mult decât a fi fără un scop, acest proces îi permite
Anei să pătrundă cu mai mult curaj în ceea ce are ea de făcut, fără a fi distrasă de
anxietatea sa. Repetiţia mentală o face pe Ana să-şi stăpânească anxietatea şi să o
transforme într-o motivaţie pozitivă. Nu este doar planificare. Dacă nu este o
îngrijorare obsesivă privind varietatea lucrurilor, atunci, am putea-o numi o
planificare supra-elaborată.11 Este deci adevărat că pesimismul defensiv va planifica
bine? Din punct de vedere empatic, nu putem spune asta. Dar nu despre asta este
vorba. Deşi ar trebui să planifice mai bine, această predispoziţie faţă de anxietate
omite în mod spectaculos elementul cel mai important pe care pesimismul defensiv îl
are, reprezentat de faptul că anxietatea interferează cu gândurile de planificare.
Indivizii anxioşi nu pot palnifica bine când sunt sub influenţa directă a stării de
anxietate. Ei devin atunci distraşi de elemente irelevante şi de propiile lor emoţii,
uitând astfel, ingrediente esenţiale.
Pesimismul defensiv implică a învăţa să tolerezi emoţiile negative cu scopul de a
rezolva sau de a termina un lucru deja început. Toleranţa nu este pasivă, regăsindu-se
în mijlocul unor trăiri afective negative. Aceasta presupune confruntarea cu astfel de
sentimente şi respingera premisei că a avea sentimente pozitive ar trebui să fie primul
nostru scop. Căpătând puterea de a tolera şi de a accepta şi emoţiile negative, este unul
dintre atributele importante ale pesimismului defensiv, o strategie şi însușire pe care,
în general, nu o apreciem suficient. Este de asemenea, o capaciate pe care o putem
trece uşor cu vederea, pentru că este depăşită prin răspunsul nostru la pesimismul
defensiv în acţiune. Când observăm pesimiştii defensivi, adesea ne concentrăm asupra
anxietăţii lor. Ne confruntăm totodată și cu reacţiile noastre automate la emoţiile
negative şi, ceea ce ne atrage atenţia cel mai mult, este faptul că vrem ca pesimistul
defensiv să se simtă mai bine sau doar să se îndepărteze (pentru a ne proteja sau de a
nu ne molipsi de anxietatea sa). Suntem convinşi că cel mai rău lucru legat de
pesimismul defensiv este anxietatea ce este resimţită în timpul repetiţiilor mentale.
De fapt, a fi capabil să tolerezi emoţiile negative poate deveni crucial pentru o
largă diversitate de situaţii în viaţă: întârzierea unei recunoşteri, a învăţa din
experienţele negative, a asculta cu adevărat ce au oamenii de spus, cât şi perceperea
propriilor noastre circumstanţe, riscuri şi oportunităţi. Dacă cineva vrea cu adevărat să
înţeleagă de ce nu a fost admis la o slujbă, pentru care a fost interogat, pentru a se
descurca mai bine data viitoare, el trebuie să dorească să îndure jena, penibilul şi
dezamăgirea pe care le va resimţi atunci când examinatorul îi va explica faptul că
372
Symposion
discursul său scurt, a creat impresia că nu este prea sofisticat şi deci, nu este potrivit
pentru acest job sau că răspunsurile sale au arătat că nu poate avea o gândire
independentă. Nimănui nu-i place un astfel de criticism şi este necesar mult
autocontrol pentru a-l manipula corect. A putea să te descurci bine, înseamnă a nu
deveni depresiv, a nu lăsa imaginea de sine să se prăbuşească sub greutatea
criticismului şi, cu succes, să configurăm modul cum vom folosi acest criticism pentru
progresul propriei personalităţi. Cercetări amănunţite au arătat, prin multe tehnici, că
optimiştii se angajează pentru a se proteja de impactul negativ al criticismului, dar că
de obicei, pesimiştii defensivi fac ceva diferit. Dar dacă nu se protejază, aşa cum o fac
optimiştii, ne putem întreba, se expun ei riscului de pierdere a stimei de sine şi de a
deveni depresivi?
Când Julie Norem a început aceste cercetări, asupra pesimismului defensiv,
împreună cu colegii săi, la mijlocul anilor 1980, cercetările asupra optimismului au
luat amploare cu repeziciune, în parte, datorită exploziei interesului privind stima de
sine. Sute de studii, realizate de psihologi şi alţi cercetători din ştiinţele sociale, s-au
orientat către stima de sine în cercetările lor.12 Toate aceste studii par să susţină ideea
fundamentală conform căreia, în ansamblul societăţii, lipsa de stimă de sine ori
imaginea de sine negativă poartă vina pentru miile de probleme sociale şi personale:
neîmplinirea, depresia, analfabetismul, sarcina adolescentelor, consumul de droguri,
violenţa domestică, sărăcia. În mod corespondent, o varietate de programe sociale şi
cărţi despre self-help (auto-ajutorare) aveau ca scop să ajute oamenii să se simtă mai
bine în raport cu propriul sine. Departe de a reprezenta o simplă coincidenţă,
cercetătorii au reunit studiile asupra diverselor tipuri de optimism cu cele asupra
stimei de sine; multe dintre beneficiile gândirii pozitive derivă în mod specific din
gândirea pozitivă despre sine.
Câţiva dintre aceștia (de exemplu Seligman, Learned Optimism), au argumentat
că a proteja percepţia de sine pozitivă este atât de importantă, încât, distorsionarea
realităţii pentru a menţine o percepţie de sine pozitivă, poate reprezenta o garanţie a
sănătăţii mentale! De fapt, în lucrarea sa ”Learned Optimism”, cea mai cunoscută şi
influentă, Seligman argumentează această poziţie, afirmând că trei iluzii sunt
importante şi probabil, necesare pentru o bună adaptare: un iluzoriu sentiment al
controlului, un optimism nerealist şi o auto-evaluare pozitivă excesivă.
12M.E.P. Seligman, Learned Optimism (New York: Alfred A. Knopf & Sons, 1991), M. F. Scheier, C. S.
Carver, „On the power of positive thinking: The benefits of being optimistic,” Current Directions in
Psychological Science 2 ,1 (1993): 26-30. K.M. Sheldon, și L. King (ed.), „Positive psychology. Special
section,” American Psychologist 56 (2001): 216-249.
373
Symposion
A tolera emoţiile negative
Perceperea slăbiciunilor proprii generează un gen de emoţii negative care ni se par
greu de tolerat, aşa cum se confirmă prin decepţiile de sine „creative”, cu scop de
raţionalizare, pe care le dezvoltăm, pentru a ne ascunde slăbiciunile faţă de noi înşine
şi faţă de ceilalţi. Scopurile ce vizează lucruri care nu ne plac cu privire la noi înşine
(de ex.: “trebuie să slăbesc pentru că sunt prea gras”) sunt în mod special apte să ne
descurajeze, deoarece, de fiecare dată când ne gândim la lucruri negative despre noi
înşine, ne simţim prost. Când ne simţim prost, suntem tentaţi să acţionăm în aşa fel, ca
să obţinem cumva, o stare de bine, fără a ne gândi prea mult la consecinţele pe termen
lung, deoarece este greu să tolerezi gândurile negative despre sine.
Acest proces poate foarte repede să submineze eforturile noastre de a ne
dezvolta personalitatea. Ne gândim de exemplu, că suntem graşi şi dorim să scădem în
greutate, dar ne simţim prost atunci când ne gândim la noi înşine ca fiind graşi. O
soluţie la îndemână, ar fi aceea de a încerca să reprimăm sau să negăm mai întâi că
suntem graşi, dacă suntem suficient de inteligenţi să ocolim oglinzile şi observaţiile
sincere ale celorlalţi. Dar, probabil, aceasta nu ne va ajuta să pierdem din greutate.
Dacă nu reușim să evităm sentimentele negative atunci, ne vom confrunta cu ele într-
un alt mod. Desigur, a mânca îngheţată, ne-a făcut să ne simţim bine altă dată; prin
urmare, vom alerga la congelator pentru a regăsi o stare de bine, ceea ce, în timp, va
înrăutăţi lucrurile.
Sinele nostru raţional cunoaşte faptul că exerciţiul fizic reprezintă un mod
efectiv de a pierde din greutate şi, odată ce am început, exerciţiul – şi sentimentul de
împlinire ce vine odată cu realizarea sa – poate genera o stare pozitivă care
compensează sentimentele negative asociate cu faptul de a gândi că suntem graşi. Dar
a începe să exersăm, ne poate părea dificil sau chiar mai rău, ceea ce înseamnă că vom
fi blocaţi în aceste gânduri negative, în scurt timp. Capacitatea de a tolera emoţiile
negative ce rezultă din conştientizarea aspectelor negative pe care am vrea să le
schimbăm, este esenţial pentru eforturile noastre în această direcţie.
Pesimismul defensiv permite celor ce-l folosesc să tolereze emoţiile negative ca
o parte a procesului de abordare a sarcinilor importante, fără nevoia unei decepţii de
sine. Pesimiştii defensivi nu-şi reprimă anxietatea proprie, ci o experimetează în
totalitatea ei. Pesimismul defensiv poate exacerba experienţa imediată a anxietăţii, în
timp ce pesimiştii defensivi încep să se gândească la tot ce ar putea merge rău. Este
adevărat că pesimiştii defensivi pot să-şi diminueze plăcerea vieţii prin continua
interpretare a lumii într-un mod negativ, omiţând potenţialul feedback pozitiv al
oportunităţilor de a se simţi bine – o tendinţă ce contribuie la starea lor negativă.
Numeroase evidenţe sugerează de asemenea, că există structuri neurofiziologice
subordonate ce sunt corelate cu aceste predispoziţii emoţionale, cât şi o serie de
374
Symposion
asociaţii ale predispoziţiilor motivaţionale – tendinţa de a căuta recompensa şi de a
ocoli ameninţarea şi pedeapsa (o motivaţie a ocolirii).13 S-a constatat că pesimiştii
defensivi au un scor mai ridicat decât optimiştii strategici, atunci când este vorba de
aprecierea stărilor negative, considerate a fi elemente importante în predispoziţia de a
experimenta emoţii negative, ceea ce are sens, dat fiind rolul puternic al anxietăţii în
cadrul afectelor negative. În orice situaţie obiectivă, pesimiştii defensivi sunt mult mai
deschişi să răspundă la orice potenţial ar exista pentru apariţia emoţiilor negative: ei
vor lua act de faptul că şeful lor pare distras sau îngrijorat cu privire la implicaţiile
modului de derulare a unui proiect, în timp ce optimistul strategic nu va remarca
vreun aspect negativ. Anxietatea este aici, un produs genuin, al modului în care
suntem construiţi şi nu este ceva care să fie uşor înlăturat sau respins, printr-o
schimbare de perspectivă. Aceasta înseamnă că, atunci când pesimiştii defensivi îşi
folosesc strategiile, ei nu se simt ne-anxioşi, întrucât, ei nu-şi pot reprima cu uşurinţă
anxietatea. Însă, o vor controla cu succes; ei vor transforma o potenţială emoţie
negativă într-o motivaţie pozitivă (efectivă şi productivă). A susţine că strategia lor
poate fi considerată “de succes”, doar dacă sunt capabili să simtă la fel multe emoţii
pozitive şi la fel de puţine emoţii negative precum optimiştii strategici, înseamnă să
uităm că optimiştii strategici şi pesimiştii defensivi pornesc din locuri diferite şi au
tendinţe diferite.
Cercetările sugerează că pesimiştii defensivi experimentează multe sentimente
pozitive şi mare parte dintre afectele negative puternice sunt legate de propria lor
anxietate. Ei sunt dispuşi să absoarbă un repertoriu mai variat de experienţe
emoţionale decât optimiştii strategici. Varietatea de emoţii pe care o experimentează
corespunde cu felul în care strategia lor se desfășoară. Anxietatea va creşte, pe măsură
ce anticipează posibilităţi negative şi se reduce pe măsură ce vor simţi că preiau
controlul asupra situaţiei. A te simţi rău şi apoi a te simţi bine este mult mai de dorit
decât a te simţi continuu rău.
De mai multe ori, în interviurile realizate,14 pesimiştii defensivi au răspuns
surprinşi la întrebarea “Sunteţi nefericit?”, pentru că ei nu văd, în general, nici o
conexiune concretă între pesimismul lor defensiv şi fericirea de ansamblu, în viaţă. Ei
sunt cel mai adesea amuzaţi sau frustraţi de presupunerea că trebuie să fie nefericiţi
doar pentru că se gândesc la lucruri negative! Dar cum ar putea să nu se gândească la
lucruri negative când, lucrurile negative se pot întâmpla, în mod clar şi, cum ar spune
subiectul nostru pesimist defensiv, Ana, “este treaba mea să văd acest fapt”. Din
perspectiva lor, nu faptul de a te gândi la lucruri negative te face nefericit; doar
sentimentul că nu ai nici un control asupra a ceea ce s-ar putea întâmpla, duce la
creşterea anxietăţii – şi acest fapt îi face nefericiţi.
13 Dember, „The measurement of optimism .”

375
Symposion
Conexiunea dintre starea pozitivă şi faptul de a avea control asupra unei situaţii,
este mai degrabă neclară în cercetarea psihologică aşa cum este şi conexiunea între
stările pozitive şi optimism. Odată ce genul particular al gândirii negative, pe care îl
numim pesimism defensiv reprezintă o cale ce aduce mai mult control, acesta poate
avea, implicit, un impact paradoxal, pozitiv, asupra oamenilor care îl pun în practică.
În general vorbind, stările pozitive amplifică tendinţa noastră de a ne concentra
asupra esenţei unei situaţii fără a mai lua în seamă lucrurile minore. Stările negative
au tendinţa de a lua în seamă mai multe detalii şi de a gândi mai intens asupra lor.
Cercetări asupra creativităţii şi a stărilor afective confirmă diferenţele de stil:
„stările pozitive stimulează creativitatea, dacă prin creativitate înţelegem un
număr de idei negative pe care le generează indivizii (sau cât de repede le
generează); stările negative stimulează creativitatea, dacă prin creativitate
înţelegem numărul de idei noi de înaltă calitate.”15.
Stările negative ne afectează de asemenea gândirea, deoarece noi le folosim și ca

sursă de informaţie: ele ne atenţionează că nu totul este OK şi că este nevoie să
muncim mai mult, cu scopul de a îmbunătăţi lucrurile. Când ne simţim rău, dedicăm
timp şi energie faptului de a înţelege ce ne face să ne simţim rău dar şi pentru a aborda
acele activităţi şi reacţii comportamentale care ne ajută să ne simţim mai bine. Aceste
stări, ne motivează să căutăm o canapea mai comfortabilă, o pereche de pantaloni care
ne place, să căutăm un loc în care să ne simţim relaxaţi. Stările negative ne pot alerta
faţă de mediu – şi ne pot pune în situaţia de rezolvare a problemei; pot de asemenea,
să ne conducă la stabilirea unor standarde mai înalte în performanţele pe care le
urmărim. Aceasta înseamnă, că examinăm îndeaproape ce se petrece şi continuăm să
medităm asupra acestor fapte. Cum ar spune partenerul Anei “ea caută continuu
probleme, chiar când ele nu există”.
Și stările pozitive oferă informaţii, de asemenea. A te simţi fericit este un semnal
că lucrurile se desfăşoară destul de bine şi putem decide că nu trebuie să continuăm să
lucrăm sau să mai dăm importanţă detaliilor. Dar când pesimiştii defensivi se simt
fericiţi, ei par să se oprească în a gândi asupra a ceea ce ar putea să nu meargă bine –
cu alte cuvinte, încetează să-şi mai folosească strategia. Pentru pesimiştii strategici, a fi
fericit înainte de a realiza o performanţă constituie o reală capcană.
Pesimiştii defensivi riscă totuşi, să piardă viziunea de ansamblu, dacă nu pot face
tranziţia de la concentrarea asupra lucrurilor negative, la concentrarea asupra modului
cum să prevină acele lucruri; ei trebuie să poată fi în stare să privească mai departe şi
să urmeze calea pe care o doresc. Ei ar putea de asemenea, să piardă din vedere
frumuseţea pădurii dacă tot ce gândesc sau îşi amintesc este îngrijorarea lor de a nu se
agăţa între ramuri.
15S.E Taylor, Positive Illusions: Creative Self-Deception and the Healthy Mind (New York: Basic Books,
1989), 143.
376
Symposion
Să nu uităm că, înţelegerea pesimismului defensiv constituie o sarcină
importantă pentru tehnicile terapeutice, folosite pentru ajutorul acordat pacienţilor
anxioşi. De cele mai multe ori, vom constata o uimitoare similaritate între aceste
tehnici şi strategia proprie pesimiştilor defensivi. Terapeuţii cognitiv-comportamentali
au descoperit că ei pot practic, să-şi înveţe clienţii să recunoască atunci când apelează
la strategii maladaptive şi îi pot educa în legătură cu tehnici cum ar fi analiza cazului
cel mai rău, pentru a-i ajuta să-şi surmonteze anxietatea. Ei îi vor ajuta pe subiecţi de
asemenea, să discrimineze mult mai nuanţat între diferitele situaţii. În studiul realizat
de J. Norem și N. Cantor (1986), subiecţii care s-au mutat într-un mediu unde au
simţit că au mai mult control, au raportat un pesimism defensiv mai scăzut decât
înregistraseră anterior, iar cei care s-au mutat într-un mediu unde nu mai simţeau
acelaşi control, au raportat un pesimism defensiv mai ridicat. Totuşi, pesimismul
defensiv al subiecţilor mutaţi într-un mediu în care se simţeau mai siguri nu a fost
anulat ci doar diminuat, el putând redeveni activ într-o situaţie diferită.
Un examinator a întrebat-o pe cercetătoarea Julia Norem dacă este de părere că
modul în care societatea tratează pesimismul nu seamănă izbitor cu modalităţile pe
care le-am folosit pentru a-i trata pe stângaci. Autoarea a considerat excelentă această
analogie, din multe puncte de vedere: la fel ca şi îndemânarea dreptacilor în trecut,
pesimismul şi optimismul, acum, dar şi în trecut, preiau cu uşurinţă conotaţii de ordin
moral. La o privire superficială, pesimismul este sinistru, în comparaţie cu simplitatea
sănătoasă a optimismului. El reflectă însă, o suspectă lipsă de încredere. Ca un rezultat
al presupunerilor greşite despre dreptaci, atât profesorii cât şi părinţii, au fost angajaţi,
mulţi ani la rând, în eforturi extinse, traumatizante şi ineficiente de a-i face pe copiii
stângaci să-şi schimbe mâna dominantă. Astăzi, din fericire, suntem mult mai înţelepţi
în această problemă. Stângacii, probabil, mai întâmpină şi azi momente dificile, într-o
lume construită în mare parte, pentru dreptaci, dar acum ştim cu exactitate, faptul că a
încerca să schimbăm mâna dominantă, nu va avea succes şi nici nu este un fapt
necesar. Stângacii sunt în stare să facă aproape totul ca şi dreptacii, doar că o fac
diferit. Acceptanţa faţă de stângaci nu implică în nici un fel respingerea sau denigrarea
dreptacilor – chiar dacă se expun unora dintre presupunerile noastre eronate,
anterioare.
În încheierea acestei lucrări, ţinem să subliniem următorul aspect: a susţine o
argumentaţie în favoarea unei gândiri negative în anumite circumstanţe, reprezintă
un lucru foarte diferit de acela al argumentării împotriva gândirii pozitive. Pesimiştii
defensivi, într-adevăr, fac lucrurile diferit, chiar dacă uneori, le este mai dificil decât
strategilor optimişti; în ciuda acestui fapt, ei sunt pe deplin capabili să facă ceea ce şi-
au propus. Ei nu trebuie “trataţi” de pesimismul lor defensiv. În esenţă, pesimismul
defensiv este el însuşi un tratament pentru anxietatea care îi afectează.
377
ASPECTUL PSIHOLOGIC ÎN ÎNŢELEGEREA
COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL
Alexandru SAVA*
Abstract: For the past half of the century, the socially-derived explanations of
crime have been largely preferred by criminologists. The psychological
perspectives in understanding the mind of the criminal and what drives him
towards breaking the penal law, were either not very thoroughly, or disparate in
nature, separated from the main stream of criminological theory. In the past
years though, consistent evidence has brought about the realisation that the two
main areas in criminological research need an effective relationing to each other,
as both would have to gain from the scientific findings and achievements of the
other. The task of this book is to prove that understanding the world of emotions
within the criminal mind brings a different perspective in the very social
research in criminology.
Keywords: explanations of crime, psychological perspectives, criminal behavior,
David W. Jones
Printr-o abordare de natură psiho-socială a cauzelor fenomenului infracţionalităţii –

aşa cum de altfel îşi subintitulează volumul1 David W. Jones –, autorul încearcă să
demonstreze că este necesară o reconsiderare a ponderii pe care explicaţiile de tip
psihologic o au şi, mai exact, ar trebui să o aibă în înţelegerea variatelor manifestări
sub care se poate înfăţişa infracţionalitatea. Departe de a desconsidera latura socială a
unui fenomen care este incă departe de a fi înţeles pe deplin, Jones insistă asupra
importanţei unei integrări mai active şi mai decise a teoretizărilor psihologice în
câmpul cercetărilor criminologice. Chiar dacă încercarea sa se prezintă, în cea mai
mare parte, sub forma unei fresce în care sunt reunite şi prezentate pe scurt
principalele curente şi direcţii de cercetare din acest domeniu, autorul reuşeşte,
credem, să convingă în final pe cititor de necesitatea schimbării prismei prin care
fenomenul infracţional este de dorit să fie abordat.
* Alexandru Sava este cercetător știinţific principal gradul III la Institutul de Cercetări Economice și
Sociale „Gh. Zane”, Academia Română, Filiala Iași
1 David W. Jones, Understanding Criminal Behaviour. Psychosocial approaches to criminality (Devon:
Willan Publishing, 2008).

Symposion
Dacă în ultima jumătate de secol preocupările asupra etiologiei faptelor penale şi
a comportamentului infracţional s-a regăsit, cu precădere, în domeniul sociologic,
Jones este de părere că aceasta se datorează şi faptului că explicaţiile de natură
psihologică (cu un deosebit succes în prima jumătate a secolului trecut) n-au reuşit să
se debaraseze de un anumit caracter specios, de laborator, al cercetării. Pe de altă
parte, puţini psihologi s-au implicat în teorii criminologice, poate şi datorită faptului
că „întrebările despre viaţa mizerabilă a celor care sfârşeau prin a încălca legea şi
despre ceea ce i-a determinat să ajungă acolo, nu erau tocmai adecvate metodelor
experimentale şi de laborator.”2 Dar, nu mai puţin, „pentru a înţelege rădăcinile acelor
dezordini [de natură socială], trebuie să fim capabili să explorăm lumile emoţionale ale
acelor indivizi şi felul în care moralitatea, infracţiunea şi violenţa izvorăsc din
simţămintele de mânie, ruşine şi vină care apar şi se dezvoltă în relaţiile cu cei din
jur”3.
După ce trece în revistă conţinutul principalelor teorii criminologice din
ultimele două secole şi pe promotorii acestora, autorul reaminteşte principalul
paradox care a dus, în zilele noastre, la o anumită criză în etiologia infracţionalităţii, în
sensul incidenţei din ce în ce mai pregnante a îndoielilor cu privire la importanţa
factorului social în explicarea comiterii de infracţiuni: în anii care au urmat celui de-al
doilea război mondial, în ciuda unei creşteri accentuate a bunăstării generale în
societatea occidentală, rata infracţionalităţii a crescut, de asemenea, de o manieră
evidentă. Era oricum de aşteptat ca specialiştii în analiza comportamentului
infracţional să fie în general prudenţi în a generaliza influenţa condiţiilor nocive de
mediu social asupra celor care comit acte ilegale, ca factor determinant în formarea
personalităţii celui sau celei care va decide într-o zi să treacă la act, măcar pentru
motivul, constatat în mod repetat, că nu toţi cei care s-au născut şi au crescut în
condiţii marcate de sărăcie şi de inegalităţi şi nedreptăţi sociale au ajuns ulterior să
încalce legea penală. Fireşte că această influenţă socială nefastă nu poate fi şi nu este
negată nici măcar de către cei mai înfocaţi promotori ai teoriilor psihologice sau
biologice din criminologie. Problema este însă, aşa cum menţionează şi autorul, că
modul psihologic complex de formare a personalităţii – care include analiza detaliată a
lumii interioare a emoţiilor – a fost în general ignorat de căre curentul principal al
cercetării criminologice, sau, „atunci când emoţiile au fost luate în considerare, nu au
fost eficient teoretizate.”4
Este subliniat totuşi faptul că au existat cel puţin două direcţii de cercetare care
şi-au orientat analiza asupra individului de o manieră mai consecventă: teoriile de
control care şi-au avut exponentul în cercetările lui Travis Hirschi şi abordarea
2 Jones, Understanding, xi.

3 Jones, Understanding, xii.
4 Jones, Understanding, xx.
380
Symposion
fenomenologică a etiologiei infracţionalităţii, promovată în primul rând de către Jack
Katz.5 Ambele teorii au pornit de la premisa că o mare parte a faptelor antisociale
procură plăcere celor care le comit. Dacă teoriile de control s-au axat pe înţelegerea şi
explicarea circumstanţelor care inhibă indivizii să facă ceea ce, altfel, le-ar produce
plăcere, ajungându-se la concluzia că principala cauză a unui auto-control redus
provine dintr-o ineficientă educaţie în copilărie (prezumţia simplă că, acel copil care
va fi supravegheat şi pedepsit pentru faptele sale rele, va învăţa să nu le repete),
orientările fenomenologice au dezvoltat, între altele, presupunerea că a) prin
comiterea actelor de violenţă oamenii caută adesea să-şi depăşească propriile
simţăminte de umilinţă, ca reacţie inconştientă la injustiţia favorizată de inegalităţile
flagrante între clasele sociale, ori diferenţele de sex şi etnie; sau că b) comportamentul
infracţional este legat de tendinţa individului de a-şi oferi satisfacţie prin depăşirea
constrângerilor sociale de rutină şi chiar (sau mai ales) din sentimentul pe care un
asemenea comportament non-conformist îl inspiră celor din grupul său – placerea
fiind oferita de plasarea sa în centrul atentiei. Jones menţionează însă faptul că ambele
orientări din criminologie nu au fost suficient continuate şi teoretizate, că nu a existat
o încercare reală de a înţelege factorii subiectivi şi emoţiile implicate, analiza
păstrându-se la un nivel descriptiv.
Un alt tip de teorii care s-au îndepărtat de modelul sociologic sunt
psihobiologia, psihologia evoluţionistă, teoria învăţării şi a condiţionării, teoria
cognitivistă şi cea a alegerii raţionale.şi, în sfârşit, teoria psihanalizei. Toate aceste
cercetări s-au dezvoltat desigur pe urmele iniţiatorilor lor – dacă ar fi să-i cităm numai
pe Lombroso, pe Freud, Pavlov sau Piaget), continuatorii contemporani reuşind să
descopere cate un filon neexplorat (sau doar anterior intuit), fără însă, după părerea
lui Jones, a oferi o explicaţie cu adevărat nouă sau care să îşi dovedească viabilitatea
odată supusă testului generalizării. Se ştia deja că bărbaţii comit mai multe infracţiuni
decât femeile şi că această tendinţă provine parţial din conformaţia biologică
(hormonul masculin) dar şi din rolul pe care, istoriceşte, bărbatul a trebuit şi s-a
obişnuit să-l joace în cadrul familiei şi al societăţii; de asemenea, că indivizii cu o fire
şi/sau o personalitate mai extrovertită şi în acelaşi timp neurotici (dovedind dificultate
în a învăţa din experienţă) sunt mai predispuşi comiterii de infracţiuni; în fine, că
oamenii, atunci când decid să comită o faptă antisocială, o fac în urma unei alegeri
raţionale, după ce şi-au evaluat avantajele şi dezavantajele, cât şi riscul de a fi prinşi şi
judecaţi. Toate aceste teorii însă sunt criticabile deoarece nu au reuşit să ofere decât o
descriere a unor comportamente şi circumstanţe, fără a explica, de fapt, ceea ce le
determină apariţia şi caracteristicile, ori cum s-ar putea interveni în modul cel mai
eficient pentru a preveni sau modifica tipul de comportament infracţional. Cât
priveşte cercetările aprofundate, majoritatea s-au cantonat în arii de strictă
5 Jones, Understanding, 15-20.
381
Symposion
specialitate, fără legătură cu obiectul criminologiei - de exemplu, „cea mai mare parte
a teoriei cognitivităţii a rămas la nivelul investigării proceselor mentale de genul celor
care au de-a face cu memoria, percepţia şi limbajul, fără a exista o preocupare asupra
comportamentului deviant şi a infracţionalităţii”.6
Jones prezintă totuşi şi câteva direcţii de cercetare în criminologie care acordă
credit în special explicaţiilor de tip psihologic ale actului infracţional. În capitolul
dedicat problemelor mentale ca o cauză a comiterii de acte ilegale, se face deosebire
între bolile mentale propriuzise şi tulburările de personalitate, notându-se că în
ultimul timp cercetările crimonologice au avut din ce în ce mai mult în vedere
pericolul reprezentat de către indivizii cu personalitate dizarmonică accentuată, între
aceştia acentul fiind pus pe aşa-numiţii psihopaţi (sau suferind de antisocial
personality disorder), care deşi îşi păstrează discernământul (deci nu suferă de vreo
boală mintală clasificabilă) si chiar abilităţile sociale intacte, sunt capabili uneori de
acte antisociale ieşite din comun, comportament care este observabil încă începând cu
vârsta de 10-12 ani – acestora lipsindu-le practic empatia (acest tip de persoane fiind
denumite, încă din secolul 19, ca „bolnavi moral”). Cu privire la legătura între
deciziile de tip moral şi emotivitate sunt citaţi, între alţii, J. Greene şi J. Haidt, care
într-un studiu din 2002 afirmă că cercetări asupra creierului dovedesc că „atunci când
oamenii iau decizii morale care implică pe alţii, sunt activate părţi din creier
cunoscute a fi asociate reacţiilor emoţionale, în timp ce hotărârile de tip moral de
natură impersonală pot fi determinate numai de către raţiune. Aceasta [...] sugerează
faptul că comportamentul moral nu îşi are originea doar în gândirea raţional
abstractă.”7 De asemenea, cercetările efectuate dovedesc cu mare probabilitate faptul
că originea psihopatiei pare a se afla, în cea mai mare parte a cazurilor studiate, în
traume suferite în perioada copilăriei, la care se asociază un nivel redus de serotonină
în lobii frontali ai creierului – substanţă responsabilă, între altele, de controlul
agresivităţii.
Într-un alt capitol dedicat influenţei familiale, se menţionează cercetări din care
rezultă rolul precumpănitor pe care prezenţa sau absenţa unei bune comunicări între
părinte şi copil îl poate avea în dezvoltarea ulterioară a unui comportament antisocial.
De exemplu, N. Harris, A. Schore şi J.P. Tangnez, în studii din 2001 şi 2003, respectiv
1994-1998 şi 1996, arată că în funcţie de stilul de educaţie (mai rigid/autoritar sau mai
blând) în copii se dezvoltă simţămintele de rusine, respectiv de vină, raportate la
faptele negative pe care aceştia le comit. Problema este una mai complexă, deoarece
autorii dezvoltă teoria potrivit căreia ruşinea singură nu numai că nu este suficientă
pentru a împiedica repetarea actului ilegal pe viitor, ci, prin insuficienta sau greşita sa
înţelegere, poate genera sentimente de mânie şi ostilitate care stau la baza unei
6 Jones, Understanding, 27.

382
Symposion
atitudini anti-sociale. Pentru a avea acces la comportamentul moral trebuie ca ruşinea
(care este şi un semnal puternic al dezaprobării sociale), să fie transfomată, în urma
unui proces de reflecţie dar şi prin comunicare cu cei din jur, în sentimentul de vină –
doar acesta din urmă fiind capabil să ofere empatia necesară înţelegerii punctului de
vedere al celuilalt şi caracterul nociv al faptei comise. 8
Vârsta este un alt factor care pare să influenţeze conduita infracţională, ştiut
fiind că un procent mare dintre faptele penale sunt comise de către tineri şi chiar de
către adolescenţi. În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, explicaţia unei influenţe
crescute a hormonului masculin (deci a unei agresivităţi mărite) se suprapune peste
cea a unei insuficiente formări a capacităţii de a judeca lumea şi propriile acte prin
prismă morală. În plus (T. Moffitt, 19939), având caracterele fizice în plină dezvoltare,,
adolescenţii tind să compenseze lipsa unei acceptări în poziţiile sociale (care le revin
adulţilor), printr-o atitudine non-conformistă şi, nu de puţine ori, delincventă, prin
aceasta încercând să-şi sublinieze independenţa faţă de normele şi cutumele care
(încă) nu-i acceptă ca actori principali pe planul social. Pe de altă parte (T. Hirschi,
Terri Moffitt, 1993), nefiind astfel admişi, adolescenţii reprezintă un grup relativ liber
de controlul social şi încadrările standard - care revin adulţilor -, fiind tentaţi să-şi
cheltuiască timpul acţionând potrivit impulsurilor vârstei, care nu sunt întotdeauna
conforme cu legea. Interesant este însă faptul că adolescenţii, deşi insuficient
dezvoltaţi moral şi emoţional, în unele ţări sunt ţinuţi responsabili din punct de
vedere al legii penale, de la vârste neaşteptat de mici. Chiar dacă aceasta depinde
direct de politica penală şi de respectivele particularităţi culturale, este totuşi un
semnal care denotă preocuparea guvernelor faţă de numărul mare al adolescenţilor
care încalcă legea.10 Suntem de acord cu autorul acestei cărţi care critică sistemele (şi
în primul rând pe cel din ţara sa) ce asumă faptul că un minor de 10 ani poate fi ţinut
responsabil din punct de vedere penal, deşi cercetări importante din criminologie şi
psihologie au arătat că la începutul adolescenţei - şi cu atat mai puţin înainte de
aceasta – „capacitatea de a procesa emoţiile de tip moral în general nu este prezentă,
acesta fiind un proces psihologic complex, care se dezvoltă pe parcursul întregii
adolescenţe[...] Chiar dacă, de regulă, la varsta de 10 ani copilul ştie să facă diferenţa
raţională dintre bine şi rău [...] identităţile morale necesare pentru a putea lua în
cunoştinţă de cauză decizii morale, abia sunt construite în adolescenţă.”11

10 Date provenind din anul 2000 relevă faptul că în Anglia, Wales şi Australia, răspunerea penală apare de
la vârsta de 10 ani, în Canada, Grecia şi Olanda de la 12 ani, în Franţa, Israel şi Noua Zeelandă de la 13
ani, iar în Austria, Germania, Italia şi majoritatea ţărilor est-europene, inclusiv România, de la 14 ani. În
Anglia însă, până în 1933, copiii puteau fi traşi la răspunere penală încă de la 7 ani, Jones, Understanding,
130.
383
Symposion
În ceea ce priveşte influenţa sexului în comiterea infracţiunilor, în afară de
hormonul masculinităţii care atrage o agresivitate crescută şi de rolul mult mai activ
în societate care, în mod tradiţional, a revenit bărbatului, sunt citaţi autori (precum J.
W. Messerschmidt, 1993) care sugerează că „punem în mod greşit întrebarea ‚de ce
masculinitatea conduce la infracţionalitate’, când ar trebui să înţelegem că
infracţiunea este o modalitate prin care masculinitatea este exprimată şi obţinută” –
arătând că, în anumite culturi, comportamentul agresiv şi chiar ilegal este cel care le
permite, atât tinerilor cât şi adulţilor, să creadă că obţin astfel sensul unei identităţi
masculine, exprimate prin putere şi/sau forţă şi al statutului respectiv (care presupune
cultivarea respectului, respectiv dobândirea şi apărarea acestuia prin astfel de acţiuni)
în cadrul grupului de care aparţin.12 Revenind la simţământul ruşinii de care
aminteam anterior, acesta devine în astfel de împrejurări o cauză importantă pentru
izbucnirile de agresivitate, deoarece sentimentul reprezintă o ameninţare la adresa
echilibrului interior şi a stimei de sine, care nu poate fi tolerată şi trebuie
compensată/obnubilată prin etalarea agresivităţii - bărbaţii luptând de fapt pentru a-şi
proteja imaginea de indivizi puternici.
De altfel, se pare că tot hormonii androgeni şi influenţa lor crescută într-o
perioadă care coincide cu cea a vârstei marii majorităţi a infractorilor (16-35 ani) este
responsabil pentru infracţiunile de violenţă domestică şi cele de natură sexuală,
acestea fiind adesea explicate prin tendinţa bărbaţilor de a-şi etala puterea pe care au
avut-o, în mod tradiţional, asupra femeilor, patriarhatul fiind o cultură atât de
răspândită încât consecinţele sale au ajuns să aibă forme nebănuite, care includ
acceptarea violenţei (conjugale sau nu).13 Oricum ar fi, aceasta nu explică totuşi de ce
numai unii bărbaţi înţeleg să acţioneze de această manieră – ceea ce întăreşte teoria
conform căreia capacitatea de a procesa informaţia (dobândită în principal în urma
unei copilării în care părinţii au avut grijă să menţină o comunicare normală şi reală
cu copilul) este crucială în inhibiţia violenţei.14
În final, se poate spune că autorul doreşte să sublinieze importanţa unei mai
bune comunicări/colaborări între specialiştii criminologi care, până acum câţiva ani,
în mod tradiţional, s-au aflat pe „teritorii” de cercetare diferite în funcţie de care

13 „Violul între soţi a fost considerat ca imposibil, până în 1991, în Anglia şi Wales.” Jones,
Understanding, 204. Legat de violenţa domestică, Jones il citează şi pe M.E. Wolfgang care, referindu-se
la datele unui studiu efectuat în Philadelphia în anii ‚50, spunea că „dormitorul pare să fie camera cea mai
primejdioasă din casă – cel puţin pentru femei” – în general violenţa fiind determinată de sentimente de
gelozie şi de ‚simţământul înşelat al posesiunii’. Din nou, în asemenea cazuri, bărbaţii răspunzând la
percepţia ameninţării la adresa autorităţii lor – generalitatea concluziei fiind totuşi contestată, inclusiv de
către David W. Jones; op. cit., pag. 205-206.
14 Jones, Understanding, 210, 211 – sunt citaţi D. Umberson şi P. Fonagy: „cei cu un simţ al identităţii
nesigur, cu rădăcinile într-o copilărie în care părinţii nu au oferit dragoste sau au fost
indiferenţi/necomunicativi, ori chiar primejdioşi faţă de copil).
384
Symposion
direcţie teoretică au preferat-o - sociologică, psihologică ori biologică.- în explicarea
infracţionalităţii, însă cu un accent pus pe latura psihologică a cercetării. Această
necesitate reiese din evaluarea coroborată a unor studii efectuate în ultimii 15-20 de
ani, care exprimă faptul că aprofundarea domeniului psihologic în criminologie ajută
inclusiv la confirmarea sau la aflarea unor explicaţii diferite pentru teorii care până
acum ţineau în mod aproape exclusiv de domeniul sociologic. „O mai bună integrare a
aspectelor de natură emoţională din experienţele umane în cadrul teoriei
criminologice poate duce la o mult dorită reînvigorare a acesteia.”15
În acest sens, Cas Wouters – citat de către Jones – este de părere că explicaţia
creşterii ratei infracţionalităşii în deceniile de după cel de-al doilea război mondial
poate fi explicată prin schimbările profunde care s-au produs, cel puţin în societăţile
vestice, la nivelul conştiinţei indivizilor: barierele tradiţionale dintre clase, sexe, ca şi
dintre formele de autoritate au început să cadă; conştiinţa oamenilor a început să
devină mai puţin strictă, represivă, iar valorile morale – corespunzător, am putea
adăga, unei „liberalizări” evidente a atitudinii religioase – mai amestecate, sau, oricum,
mai puţin de la sine înţelese. A rezultat, din ce în ce mai mult (ajutată şi de progresul
tehnologic şi de schimbările aduse de acesta atât în conştiinţa, cât şi în preocupările de
fiecare zi ale oamenilor) o „societate fluidă”, în mod clar diferită de mediul social de
până la cel de-al doilea război mondial, când „fiecare, în general, îşi ştia locul său,
comportamentul moral fiind guvernat de un „superego”, care îi aducea automat un
sens al binelui şi răului,[...] inacceptarea răului devenind o a doua natură a majorităţii
semenilor[...] Acum conştiinţa [pare că] şi-a pierdut ascendentul automat, fiind uneori
resimţită ca un handicap, nu ca un avantaj”16; în schimb, noţiunea de personalitate a
devenit importantă, individul uman având la dispoziţie mai multe opţiuni dintre care
este liber să aleagă.
John Braithwaite17 este de asemenea citat pentru introducerea noţiunii de
justiţie restauratoare (restorative justice), care presupune că societăţile care au folosit
în mod corespunzător puterea sentimentului ruşinii au obţinut rezultate mai bune în
reducerea ratei criminalităţii, comparativ cu cele care s-au bazat pe stigmatizare şi
vină: practica tipică a societăţii vestice de trimitere în închisoare duce la stigmatizare
şi excludere, cu rezultatul că cel condamnat este separat/înstrăinat de suferinţa pe care
a provocat-o prin infracţiune, el nefiind nevoit s-o înfrunte - ceea ce, de fapt, duce la
o alienare şi mai mare faţă de comunitatea pe care a agresat-o, fiind mai predispus la a
lovi din nou. În loc de aceasta, se propune ca inculpatul să vină faţă în faţă cu cel/cei
pe care i-a agresat, pentru a experimenta cu adevărat ruşinea şi a avea astfel şansa, în
urma interrelaţionării, de a se (re)integra în comunitate – care, la modul ideal, ar

385
Symposion
dezaproba infracţiunea, nu pe infractor. Jones, deşi este de acord în această privinţă,
interpretând jutiţia restauratoare ca reflectarea procesării ruşinii în vină, prin reflecţie
şi comunicare, numai astfel putându-se salva conştiinţa celui în cauză, totuşi nu crede
că o astfel de provocare a sentimentului ruşinii va conduce, prin ea însăşi, la un
comportament pro-social. A. Giddens (1991), pe de altă parte, insistă că, în condiţiile
modernităţii, când individul şi-a pierdut reperele tradiţionale, este mult mai friabil şi
expus pericolului destrămării interioare, astfel că provocarea sentimentului ruşinii,
departe de a fi benefică, riscă să-i dăuneze, deoarece el este (de regulă) lăsat singur să
proceseze acest sentiment. Giddens este însă optimist, deoarece crede în puterea
individului de a se adapta schimbărilor produse de modernitate, fiind în acelaşi timp
liber să exploreze tipuri de relaţii sociale diferite, care pot fi mai bune pentru el.18
Autorul îi contrapune teoria mult mai puţin optimistă a lui C. Lasch, care
propune ideea că omul modern este caracterizat de un anume narcisism, această
sintagmă fiind puţin diferită faţă de accepţia comună, în sensul că personalitatea
narcisiacă tinde să aibă mai puţine resurse interioare şi caută să-şi menţină stima de
sine şi identitatea căutând constant resurse externe de validare. Acest tip de
personalitate a fost creat şi este încurajat de relaţiile sociale superficiale de tip modern,
de mass-media şi publicitatea acaparantă care provoacă nevoi ce pot fi satisfăcute doar
prin achiziţionarte de bunuri, în sfârşit de educaţia modernă denaturată, în care
adesea părinţii îşi iubesc copii doar când aceştia „sunt buni şi le îndeplinesc cerinţele”
şi nu doar pentru ceea ce sunt.19 Această teorie este confirmată şi de cercetările lui C.
H. Nightingale (1993) asupra unei comunităţi de culoare din Philadelphia, deprimată
economic, cu toate frustrările inerente şi resentimentul faţă de clasele (eventual albe)
mai avute , dar care s-a adaptat pe deplin la superficialitatea vieţii moderne, gadget-
urile acesteia devenindu-i o a doua natură; din păcate, aceasta se reflecta direct în
tipul de educaţie indiferentă administrată copiilor, de către părinţi adesea imaturi, sau
oricum nepregătiţi pentru sarcinile familiale, care recurgeau la pedepse fizice brutale
faţă de aceştia – nu de puţine ori inclusiv din convingerea că „astfel îi călesc pentru
viaţă” – fără nici un fel de afecţiune arătată propriilor copii. Ei erau în mod evident
abandonaţi culturii străzii, care le definitiva astfel „formarea”, mai devreme sau mai
târziu ajungând să îngroaşe rândurile celor din penitenciare.20
Se poate spune că exemplele prezentate în volum de către David W. Jones
converg, într-o anumită măsură, tot spre explicaţii de tip sociologic ale actului
infracţional, sau, cel puţin, că nu se pot desprinde, în justificarea lor pe filieră
psihologică, de unul sau altul dintre modelele standard prezentate în etiologia socială a
actului infracţional. Problema este că, faptul penal producându-se întotdeauna într-o
18 Jones, Understanding, 249

386
Symposion
comunitate umană, perspectiva sociologică în cercetarea cauzelor comportamentului
infracţional devine inevitabilă. Este evident că, de exemplu, – aşa cum recunoaşte şi
autorul – cu cât un părinte va fi mai stresat de condiţiile dificile de trai ori de
inegalităţile de fiecare zi pe care este nevoit să le suporte, cu atat mai greu sau
ineficient se va achita de sarcina educării propriilor copii. Cele două faţete ale
evoluţiei unui individ – socială şi psihologică – nu au cum să fie separate, depinzând
una de cealaltă şi influenţându-se reciproc. Încercările de înţelegere şi de
îmbunătăţire a calităţii uneia, se vor repercuta inevitabil şi asupra celeilalte. Meritul
lui Jones, care reiese suficient de convingător din lectura acestei cărţi, este că atrage
atenţia asupra persistenţei unei falii (a se citi: lipsă de colaborare) între promotorii
celor două direcţii de cercetare în criminologie şi, mai ales, că dovedeşte necesitatea
abordării perspectivei psihologice în înţelegerea şi explicarea cauzelor de natură
socială a infracţiunii, mai precis a includerii lumii complexe a emoţiilor în aceasta.
387
ȘTIINŢE SOCIALE ȘI POLITICE
L’ANALYSE DE L’IMAGE DE L'ACTEUR
POLITIQUE DANS LA PRESSE CENTRALE1
Cristina CÎRTIŢĂ-BUZOIANU*
Abstract: The present analysis proposes to investigate the media articles dealing
with the subject of Crin Antonescu, in his quality of candidate for the presidency
in 2009, in the following newspapers: “The National Journal,” “The Event of the
Day” and “Daily Newspaper”. The following investigation is a content analysis of
the press materials that include information about candidate Crin Antonescu,
highlighting exactly what, how much and the way in which the monitored
media wrote about the subject mentioned above during the elections in 2009.
The imagologic monitoring was performed in two directions: a quantitative
direction aimed at shaping the inventory of the category scheme in order to
establish the candidate’s visibility and a qualitative direction viewing the content
and the significance analysis as well as the purpose of newspapers’ articles
towards the candidate. All these indicators will show whether media has
influenced in any way the electoral campaign towards a certain candidate or not.
Keywords: imagine, mass-media, content analysis, electoral campaign,
presidential election.
La méthode de l’analyse d’image utilisée dans ce travail c’est l’analyse de contenu

basée sur la recherche scientifique et représente « un ensemble de techniques de
recherche quantitative- qualitative de la communication verbale et non- verbale dans
le but d’identifier objectivement et systématiquement le contenu manifeste et/ou
latent afin de tirer des conclusions relatives à l’individu et à la société ou à la
communication même en tant que processus d’interaction sociale » 2. L’analyse de
contenu constitue un système de décodage des messages et un moyen d’évaluation de
l’attitude de la source par rapport à l’objet investigué. L’analyse de contenu est une
« technique de collecte et d’organisation d’informations dans un format qui permette
1 ACKNOWLEDGEMENTS: The paper was made within The Knowledge Based Society Project supported
* Cristina Cîrtiţă-Buzoianu, PhD., este bursier post-doctoral Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea
Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, Academia Română, Filiala Iaşi.
2 Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode cantitative şi calitative (Bucureşti: Editura
Economică, 2001), 519.

Symposion
aux chercheurs de faire des inférences concernant les caractéristiques et la
signification des messages et des artefacts de la communication sociale »3. L’analyse de
contenu utilisée dans l’investigation comprend l’analyse quantitative et l’analyse
qualitative du message, réalisées en mesurant le message de l’article en fonction du
schéma de catégories.
Pour la mesure quantitative et qualitative des articles de presse portant sur le
candidat Crin Antonescu nous recourrons à une grille d’analyse qui décompose des
paliers significatifs pour l’image de l’acteur politique. Dans ce sens, nous avons eu en
vue la classification des messages relatifs au candidat Crin Antonescu en fonction de
son activité parlementaire, de son activité politique au sein du parti et des éléments
qui ont trait à la dimension humaine. Ce sont ces paliers que nous avons décomposés
afin de pouvoir classifier correctement les enregistrements. Chaque élément du
schéma de catégories représente un mot ou un ensemble de mots-clés pour l’analyse.
L’activité parlementaire
 Activité dans les commissions de spécialité
 Initiation à certains projets de lois
 Transparence du discours
 Habileté de négocier
 Défense de l’intérêt national sur la scène nationale
 Défense de l’intérêt national sur la scène internationale
 Lutte contre la crise économique
La dimension politique
 Attitude envers la corruption
 Intérêt par rapport aux problèmes des citoyens
 Menant
 Habileté de communiquer
Dimension humaine
 Leadership
 Constance
 Charisme
 Honnêteté
 Moralité
3 Mircea Agrabian, Analiza de conţinut (Iaşi: Editura Polirom, 2006), 22.
392
Symposion
 Empathie
 Foi
L’analyse quantitative
L’analyse quantitative se réalise en analysant les fréquences4, plus précisément en
déterminant le nombre d’apparitions des unités d’enregistrement du schéma de
catégories. Cette analyse implique:
 le comptage des mots du schéma de catégories afin de déterminer la
visibilité totale;
 le comptage des mots de chaque palier du schéma de catégories afin de
déterminer la visibilité de chaque élément.
L’analyse quantitative visera également la présence ou l’absence d’affiches

publicitaires des opposants.
L’analyse qualitative
L’analyse qualitative se réalise en analysant la tendance5 de la source en liaison avec
l’acteur social analysé. C’est de l’analyse des fréquences que nous mettrons en
évidence l’attitude de la source (exprimée à travers le message), attitude qui peut être
positive, négative ou neutre.
Afin d’analyser la tendance nous recourrons à la formule: AT = (F-D)/T, où:
AT = l’indicateur d’analyse de la tendance
F = le nombre d’unités favorables
D = le nombre d’unités défavorables
T = le nombre total d’unités
L’analyse quantitative visera également:

 le résumé du contenu et l’identification des aspects pertinents pour
l’analyse;
 le but de l’article: information, promotion, dénigrement;
 les comparaisons employées dans l’article (avec les principaux opposants:
Traian Băsescu, Mircea Geoană, Sorin Oprescu).
 l’analyse des mots et la compréhension de leurs significations;
 la description et l’analyse des points de vue de la source.
4 Chelcea, Metodologia, 275.

5 Chelcea, Metodologia, 275-276.
393
Symposion
La critique des sources surveillées
L’analyse des messages doit aussi viser la critique des sources surveillées dans le sens
de la mise en évidence de l’impact du canal médiatique respectif. Ainsi, pour chaque
journal aurons-nous en vue:
 le tirage;
 la couverture nationale;
 l’option politique;
 la crédibilité et la notoriété des auteurs des articles.
Pendant la campagne électorale pour la présidence de la Roumanie, les

publications „Jurnalul Naţional”, „Cotidianul” et „Evenimentul zilei” ont mis en
évidence l’activité du candidat Crin Antonescu dans 52 articles. La visibilité de
l’acteur social Crin Antonescu s’est différemment structurée tant du point de vue
qualitatif que du point de vue qualitatif dans les trois journaux. Ainsi, „Evenimentul
zilei” a-t-il publié 34 articles, en accordant le plus ample espace au candidat Crin
Antonescu, „ Cotidianul” a-t-il publié 8 articles, tandis que „Jurnalul Naţional”, 10.
L’analyse quantitative a mis en relief le fait que du schéma de catégories de
l’analyse, c’est « l’activité parlementaire » qui a eu le plus grand poids dans la visibilité
de l’acteur social. Ainsi, de 52 articles portant sur crin Antonescu, plus d’une moitié
concerne-t-elle son activité parlementaire. Dans ce sens, la visibilité dans les trois
publications est centrée autour de cette dimension, même si la période surveillée
surprend la campagne électorale et l’intérêt du candidat aurait été plus grand en ce qui
concerne la primauté de la dimension politique de son activité. Dans le cadre du palier
imagologique « l’activité parlementaire », c’est le segment-clé « la transparence du
discours » qui a la plus grande visibilité.
Les articles de „Jurnalul Naţional” relatifs au candidat Crin Antonescu ont
structuré une visibilité centrée sur « l’activité parlementaire », avec une fréquence de
16 références à cette dimension. La « dimension politique » est moins visible,
seulement 6 références, par rapport à la « dimension humaine » qui a bénéficié de 10
références. La visibilité dans ce quotidien est extrêmement importante car „Jurnalul
Naţional” a le plus grand tirage, avec un nombre significatif d’exemplaires par édition.
Jurnalul National
16
14
12
10
16
8
6 10
4 6
2
0
Activitate Dimensiune politica Dimensiune umana
parlamentara
Figure 1
394
Symposion
La visibilité du candidat Crin Antonescu se structure avec prépondérance
positivement car l’analyse qualitative du contenu met en évidence dans la majorité des
paliers imagologiques une attitude positive de la source. Les seuls paliers où l’attitude
de la source est négative sont « la transparence du discours », « l’initiation à certains
projets de lois » et « l’activité des commissions de spécialité ». Dans les deux premiers
paliers imagologiques l’attitude positive de la source prédomine par rapport à l’attitude
négative, tandis que pour le dernier palier les deux références sont également
partagées.
Pour ce qui est de la « dimension politique », „Jurnalul Naţional” manifeste une
attitude avec prédominance positive envers le candidat Crin Antonescu, le seul palier
où apparaisse l’attitude négative étant « l’intérêt concernant les problèmes des
citoyens ».
Les paliers « honnêteté » et « moralité » sont visés par des attitudes négatives,
mais aussi positives. Ainsi, « la dimension humaine » se structure-t-elle avec
prépondérance positivement, l’attitude de la source étant avec prépondérance positive.
Dans ce palier, tout comme dans leur majorité, il n’y a pas d’attitude neutre. Le palier
« charisme » est exclusivement positif et a une grande visibilité par rapport aux autres
paliers de cette dimension.
L’analyse qualitative met en évidence un indicateur de tendance pour „Jurnalul
Naţional” de 0,62, tandis que pour „Cotidianul” cet indicateur est de 0,96 et pour
„Evenimentul zilei” de 0,37. Cependant, structurés aussi en fonction de leur but, les
articles de „Jurnalul Naţional” sont d’information (4 articles), de dénigrement (3
articles) et de promotion (2 articles). Les comparaisons comprises dans ces articles
mettent clairement en relief la tendance de structurer la visibilité autour des deux
premiers candidats classés dans la course présidentielle. La surveillance a mis en
évidence 4 comparaisons avec Traian Băsescu et 3 comparaisons avec Mircea Geoană,
mais pas une comparaison avec Sorin Oprescu.
Pendant la période surveillée, c’est „Cotidianul” qui a publié le moins d’articles

sur le candidat Crin Antonescu. Les 8 articles identifiés contiennent 25 références à
Crin Antonescu, structurées comme il suit: 8 références à « l’activité parlementaire », 7
références à « la dimension politique » et 10 références à « la dimension humaine ».
C’est « la dimension humaine » qui a représenté le plus visible palier pour „Cotidianul”
en concentrant la visibilité.
395
Symposion
Cotidianul
10
9
8
7
6
10
5
8
4 7
3
2
1
0
parlamentara
Figure 2
Même si la visibilité est réduite et on ne manifeste pas d’intérêt politique au candidat
Crin Antonescu dans „Cotidianul”, la tendance de la source est positive. Concernant la
dimension « activité parlementaire », il n’y a pas d’attitude négative ou neutre, toutes
les références à l’acteur social étant positives. Il est important de noter qu’il y a un
équilibre de la visibilité au niveau de cette dimension. Ainsi, sauf le palier « lutte
contre la crise économique » qui a 2 références, tous les autres paliers ont-ils une
visibilité égale, à savoir une seule référence.
« La dimension politique » augmente doucement en matière de visibilité, les
articles portant principalement sur les capacités de meneur du candidat et sur son
intérêt par rapport aux problèmes des citoyens. « L’habileté de communiquer » de Crin
Antonescu est mise en relief par une attitude positive et une attitude neutre. Dans le
journal „Cotidianul”, « la dimension humaine » du candidat Crin Antonescu a le plus
de poids et se structure exclusivement de manière positive. L’attitude la source envers
le candidat pour tous les paliers imagologiques de cette dimension est positive.
« Moralité », « honnêteté » et « constance » sont les paliers les plus visibles, existant
deux références pour chacun de ces paliers.
L’indicateur de tendance est le plus grand dans le cas du journal „Cotidianul”,
aspect renforcé également par les 4 articles d’information et les 3 articles de
promotion, par rapport à un seul article de dénigrement. „Cotidianul” recourt moins
aux comparaisons, en faisant 3 analogies avec Traian Băsescu, une avec Mircea Geoană
et une avec Sorin Oprescu.
„Evenimentul zilei” est le deuxième quotidien en matière de tirage des trois
publications surveillées. Aussi, „Evenimentul zilei” a-t-il accordé la plus grande
visibilité au candidat Crin Antonescu pendant la période de la campagne électorale. La
dimension « activité parlementaire » a eu la plus grande visibilité, avec 21 références,
suivie par « la dimension humaine », avec 16 références. « La dimension politique » a 9
références de cette dimension, étant la moins visible.
396
Symposion
Evenimentul zilei
25
20
15
21
10 16
5 9
0
parlamentara
Figure 3
Ce qui est intéressant c’est la manière de la quelle la visibilité se structure dans le
quotidien „Evenimentul zilei”. Contrairement aux autres publications, „Evenimentul
zilei” inclut dans ses articles des attitudes négatives par rapport aux paliers
imagologiques du candidat Crin Antonescu.
La surveillance a mis en évidence l’existence dans la dimension « activité
parlementaire » des paliers où l’attitude de la source est exclusivement négative, par
exemple « l’activité dans les commissions parlementaires ». Aussi, « l’initiation à
certains projets de lois », « la transparence du discours », « l’habileté de négocier » et
« la défense de l’intérêt national sur la scène internationale » constituent-elles des
paliers où l’attitude de la source est positive, mais également négative.
Activitatea parlamentara "Evenimentul zilei"
Pozitivă
Negativă
Neutră
Lupta împotriva crizei economice 3 0 0
Apărarea interesului naţional pe plan extern 2 1 0
Apărarea interesului naţional pe plan intern 1 00
Abilitatea de a negocia 2 1 0
Transparenţa discursului 4 1 0
Iniţierea unor proiecte de legi 3 1 0

Activitate în comisiile de specialitate 0 2 0
0 1 2 3 4 5
Figure 4
Dans le cadre de « la dimension politique » mise en évidence par la publication
„Evenimentul zilei”, il y a une attitude avec prépondérance négative de la source, des
paliers tels « meneur » et « intérêt par rapport aux problèmes des citoyens » étant
structurés de manière exclusivement négative. Aussi, est-il intéressant le fait que pour
397
Symposion
le palier « attitude envers la corruption » on a mis en évidence 3 références, une pour
les trois types d’attitude de la source (positive, négative, neutre).
Dimensiunea politica "Evenimentul zilei"
Pozitivă
Abilitatea de a 1 1 0 Negativă
comunica Neutră
0 2 0
Conducător
Interesul faţă de 0 2 0
problemele cetăţenilor
Atitudinea faţă de 1 1 1
corupţie
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3
Figure 5
Contrairement à « la dimension politique », « la dimension humaine » est structurée
avec prépondérance positivement, sauf le palier « leadership » où les deux références
mettent en relief une attitude négative de la source. Tout comme les deux autres
publications, „Evenimentul zilei”accorde visibilité aux paliers « moralité »,
« honnêteté » et « constance », en les structurant de manière positive. Ces trois paliers
sont les seuls à se structurer pareillement dans les trois publications, en configurant
une image cohérente dans le cadre de « la dimension humaine » pour le candidat Crin
Antonescu.
Dimensiunea umana "Evenimentul zilei"
Credinţă 1 0 0
Empatie 1 0 0
Moralitate 3 0 0
Pozitiv
5 0 0
Onestitate Negativ
Neutru
Charismă 1 00
3 0
Consecvenţă
0
Leadership 0 2 0
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4 4.5 5
Figure 6
Certes, la tendance positive de la source dans le cas de „Evenimentul zilei” est la plus
faible. En outre, la surveillance a mis en évidence l’existence des 17 articles
d’information, 11 articles de dénigrement et 6 articles de promotion.
398
Symposion
Conclusions
La surveillance des trois journaux a mis en relief les traits distinctifs de l’acteur social
pendant la campagne électorale. L’espace accordé par les trois journaux a été différent:
„Evenimentul zilei” a eu le plus grand poids, à savoir 34 articles, tandis que les deux autres,
„Jurnalul Naţional” 10 articles et „Cotidianul” 8 articles, respectivement la moitié du
nombre des articles de „Evenimentul zilei”. Ceci nous montre que la médiatisation a été
pondérée dans les deux derniers quotidiens, tandis que „Evenimentul zilei” a mis
davantage l’accent sur la campagne électorale et sur la présentation du profil de candidat à
la présidence. La réserve des deux journaux s’est inscrite dans le modèle d’une information
modérée qui ne dépasse nullement les articles politiques consacrés en dehors la période de
la campagne électorale. Concernant les trois dimensions choisies que nous nous sommes
proposés d’analyser, « l’activité parlementaire », « la dimension politique » et « la
dimension humaine », nous remarquons que la moins mise en évidence c’est « la
dimension politique » (6 – „Jurnalul Naţional”, 7 – „Cotidianul”, 9 – „Evenimentul zilei”),
« l’activité parlementaire » occupe dans deux des trois journaux le plus grand poids (16 –
„Jurnalul Naţional”, 21 – „Evenimentul zilei”) et « la dimension humaine » est représentée
de la même façon dans ces deux journaux, avec 10 références.
Dans „Cotidianul” le poids s’inverse entre « l’activité parlementaire » et « la
dimension humaine » en faveur de la dernière qui a 10 références contrairement à 8,
l’équilibre entre ces dimensions étant quand même gardé. L’indicateur de tendance met
en évidence le fait que dans le journal „Cotidianul” c’est l’attitude favorable au candidat
qui est la plus grande, respectivement de 0,96, même si cette publication a eu le moindre
nombre d’articles où le candidat analysé est présent. A l’opposé se trouve „Evenimentul
zilei” où, même si l’on a publié le plus grand nombre d’articles, l’indicateur de tendance
est le moindre, à savoir 0,37. „Jurnalul Naţional” est modéré comme indicateur de
tendance, 0,62, tout comme nombre d’articles. Nous pouvons également corroborer toutes
ces données de l’appui politique accordé aux candidats: „Evenimentul zilei”, ferme
partisan du candidat Traian Băsescu, même s’il a alloué le plus grand nombre d’articles à
Crin Antonescu, maintiendra sa position par l’indicateur le plus faible où le candidat
analysé apparaît. „Jurnalul Naţional”, bien qu’opposant au pouvoir, a réussi à garder son
équidistance tant par le nombre d’articles que par l’indicateur, sans essayer à favoriser un
certain candidat dans la course électorale. „Cotidianul”, même s’il s’affirme comme un
journal impartial, fait qui, à une première impression, résulte du nombre réduit d’articles,
a favorisé le plus le candidat surveillé comme l’indicateur le montre. Tous ces éléments
nous fournissent les preuves que les journaux peuvent influencer les options politiques et
que, sous l’apparente objectivité, peuvent induire certaines affinités politiques.
399
SFERA PUBLICĂ, TEHNOLOGIE ȘI
DEMOCRAŢIE TRANSNAŢIONALĂ1
Codruţa Liana CUCEU
Abstract: The discussion concerning the relation between the Internet and the
public sphere has already entered today’s mainstream of political communication
studies. The first part of this presentation briefly analyses the way in which the
idea of the public sphere is revisited once with the emergence of new
communication technologies. But do these new communication technologies also
revitalize the public sphere itself? One of the main focuses of our inquiry is to
critically assess the implications entailed by the emergence of new
communication technologies, such as the Internet, upon the public sphere.
Consequently, we will also address some of the difficulties facing the practices of
democracy today.
Keywords: global public sphere, communication, technology, internet,
transnational democracy.
Apariţia noilor tehnologii ale comunicării și transformările sferei publice

Istoria din ultimul secol a discursului asupra sferei publice demonstrează cu prisosinţă
că, de cele mai multe ori, motivaţiile care au generat reluarea discuţiilor asupra formei
sau funcţiilor sferei publice, precum și reiterarea interpretărilor asupra transformărilor
de structură ale acesteia sunt intim legate de apariţia unor noi tehnologii ale
comunicării. Apariţia aproape ciclică, la începutul și către sfârșitul secolului XX, a
unor mereu alte noi tehnologii ale comunicării pare să determine, de fiecare dată, pe
de-o parte modificări de natură epistemică, pe de altă parte transformări ale culturii
comunicării și nu în ultimul rând, schimbări ale structurii puterii. Și, întrucât, sfera
publică poate fi ușor considerată un barometru al oricăror dintre aceste modificări, ea

Codruţa Liana Cuceu, PhD., este bursier post-doctoral Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe
Symposion
se constituie drept una dintre temele centrale, recurente mai cu seamă în teoria
politică practicată de-a lungul secolului XX, cât și în teoriile politice și studiile de
media actuale.
Aşadar, în mod similar celui prin care începutul de secol XX împingea spre
atenţia jurnaliștilor, a filosofilor și a teoreticienilor politici modificările de structură
ale sferei publice, determinate de apariţia mijloacelor moderne de comunicare în masă
i.e., presa cotidiană, radioul şi televiziunea, tot astfel apariţia ultimei generaţii de
tehnologii ale comunicării, şi anume media interactivă, animă astăzi dezbaterile pe
marginea sferei publice.
Odată cu apariţia unei media interactive pare să se schimbe ceva radical în
structura comunicării. Căci, dacă modernitatea pare a orienta comunicarea mai cu
seamă spre transmiterea de informaţii2, reușind astfel, în virtutea unui elan iluminist,
să o circumscrie unei paradigme a cunoașterii, epoca actuală, ajutată de apariţia acestor
media interactive, ajunge să reorienteze total comunicarea spre un câmp al
interacţiunii libere:
„ceea ce se întâmplă acum este că ne dezinstalăm din epistema confortabilă a
cunoașterii, care substantiviza procesele, și să ne poziţionăm în epistema
inconfortabil de fluidă a comunicării.”3
Așadar, apariţia noilor mijloace tehnologice, i.e., inventarea computerului,

dublată de crearea unei reţele cu potenţial de globalizare, i.e., a internetului, reușesc,
printr-o forţă cumulată, să producă un nou tip de comunicare pe care o denumește
drept comunicare mediată de computer (computer mediated communication, CMC) și
care ajunge să fie definitorie pentru epoca actuală. Această comunicare mediată de
computer pare să îşi multiplice direcţiile. Diferite registre par a defini comunicarea
aceasta mediată tehnologic: prin asigurarea accesului la website-uri, ea permite atât o
comunicare de tip „magistral”, i.e., dinspre unul înspre ceilalţi (one-to-many); prin
usenet, news groups şi chat rooms, ea permite o comunicare de tip „biunivoc, a
tuturor cu toţi ceilalţi”4 (many-to-many); oferind servicii de transmitere electronică a
mesajelor, poşta electronică, internetul permite o comunicare de tip privat,
„interindividual”5 de la un individ către un altul (one-to-one). Acestă ultimă orientare
a comunicării pare a fi o urmă a modului în care vechile mass media prefigurau
comunicarea. Este cert, însă, că interpretat din perspectiva modului în care
imaginează structura comunicării, internetul nu rămâne doar o extensie a mass mediei
moderne. Dimpotrivă, el propune o „interactivitate descentrată și multiplă.”6
2 Aurel Codoban, Imperiul comunicării. Corp, imagine şi relaţionare (Cluj-Napoca: Idea, 2011), 46.
3 Codoban, Imperiul comunicării, 49.
4 Dean, “Why the Net is not a Public Sphere,” Constellations, Vol. 10, No. 1 (2003): 97.
5 Dean, “Why the,” 96.
6 Codoban, Imperiul comunicării, 96.
402
Symposion
Fiind strâns legată de interacţiunea între indivizi, și, pe cale de consecinţă și de
modul în care este configurată comunicarea, este imposibil ca sfera publică să nu fie
afectată, modificată într-o formă sau alta de „violenţa” cu care această media
interactivă modifică structura comunicării interpersonale.
Însă trecerea de la o paradigmă a comunicării legată de cunoaștere la una a
comunicării-interacţiune, împreună cu restructurarea formelor de interacţiune între
indivizi, a comunicării interpersonale nu sunt singurele efecte produse de apariţia
mediei interactive.
Pe lângă acestea, prin generalizarea comunicării, apariţia mediei interactive
atrage consecinţe extrem de puternice asupra modului în care se configurează astăzi
sfera politică și, drept urmare și comunicarea politică. Noile mijloace tehnologice,
apariţia acelei reţele globale de reţele, i.e., world wide web, permeabilizează o îndoită
prefacere a politicului.
Pe de-o parte, reţeaua globală poate ajuta la abandonul configurării naţionale a
domeniului politic, oferind alternativa unor noi tipuri de entităţi politice,
transnaţionale. Reţeaua globală de reţele prezintă atribute tehnice ce permit
transmiterea informaţiei şi a comunicării la distanţe mari şi „în relativă
simultaneitate”7.
Acestea apar ca urmare a creării noilor mijloace tehnologice, ca o consecinţă a
proceselor de globalizare şi par să nu aibă, la momentul apariţiei lor, o sferă publică
perfect corespondentă. Aşadar, punctul nevralgic al sferei publice actuale, diagnosticat
ca atare de discursului actual ce reflectă modificările sferei publice, este depistat în
faptul că nu există, încă, o sferă publică transnaţională care să reprezinte un mijloc de
expresie şi de deliberare pentru toţi cetăţenii, şi care să corespundă noilor entităţi
politice transnaţionale.8 Formarea unei sfere publice transnaţionale se află într-o
strictă depedenţă de noua tehnologie, mai precis de extinderea ei globală. Reformarea
ei transnaţională, chiar globală este condiţionată de medierea tehnologică a
comunicării. Ca structură transnaţională, ea nu poate fi decât „virtuală”, adică
transpusă în mediul digital. Așadar, cea de-a doua direcţie a modificării domeniului
politic, survenită o dată cu apariţia mediei interactive, este cea a virtualizării sale.
Reţeaua globală obligă transmutarea domeniului acţiunii politice în spaţiul virtual.
Această „prefacere“ transnaţională a domeniului politic dublată de transmutările
virtuale ale sferei publice comportă, însă, câteva pericole.
7 James Bohman, “Expanding dialogue: The Internet, the public sphere and prospects for transnational
democracy,” in After Habermas. New Perspectives on the Public Sphere, edited by Nick Crossley and
John Michael Roberts (Oxford: Blackwell Publishing, 2004), 133.
8 Peter Dahlgren, “The Public Sphere and the Net: Structure, Space and Communication,” in Mediated
politics: communication in the future of democracy. Communication, society and politics , edited by
Lance W. Bennett and Robert M. Entman (Cambridge, UK: Cambridge University Press, 2001), 39.
403
Symposion
Şi, dacă modernitatea determina o primă „afectare“, o primă destructurare a
sferei publice9, contemporaneitatea, epoca tehnologică actuală modifică radical
terenul pe care se poziţionează sfera publică. Ea are un impact extrem asupra sferei
publice: ca „virtualizare” a unui model real, ea este supusă pericolului aparenţei ei ca
simplu simulacru. Un al doilea sens al distorsionării sferei publice este generat de
monopolizarea economică a spaţiului internetului.
Prin urmare, una dintre primele întrebări care pare să îi preocupe pe
teoreticienii de azi ai sferei publice vizează măsura în care şi modurile prin care
internetul ar putea constitui o platformă pentru configurarea unui nou tip de sferă
publică. Un paradox pare să genereze această primă frământare teoretică: pe de-o
parte, internetul este cel care pare să fi permeabilizat apariţia unui tip de comunicare
transfrontalieră, transnaţională; prin urmare, apariţia internetului este cea care
produce modificări drastice ale sferei publice, putând provoca chiar un declin al ei. Pe
de altă parte, internetul apare, dimpotrivă ca posibil suport material, ca platformă
pentru apariţia și funcţionarea unei sfere publice corespondente noii politici globale,
transnaţionale.
Este cert, apariţia mediei interactive reprezintă o provocare pentru procesul
cvasi-continuu de configurare a sferei publice. Care ar fi arhitectonica transnaţională a
sferei publice? Mai poate rămâne sfera publică strict legată de ideea de democraţie în
noua structură politică transnaţională? Care ar fi implicaţiile unei transpuneri virtuale
a realităţii politice? Este posibil un model global de sferă publică, sau acesta este doar o
utopie? Aceste întrebări configurează întreaga discursivitate ce reflectă mai cu seamă
valenţele politice și sociale actuale ale sferei publice. Ele ţin să reflecte permutările ce
ţin de ordinea actuală a sferei publice.
Economic versus politic în polarizarea internetului

La o simplă analiză a modurilor în care Internetul funcţionează astăzi cu adevărat se
întrevede o primă neclaritate în încercarea de a institui această nouă formă
tehnologică drept platformă pentru instituirea unei sfere publice globale: internetul
este, încă, o tehnologie compozită, o tehnologie ce conţine un mare potenţial de
„reinventabilitate.”10 Ea poate fi folosită pentru dezbateri publice tot aşa cum poate fi
utilizată în cercetarea ştiinţifică, educaţie, pentru mesagerie, comerţ electronic
ş.a.m.d. Reţeaua, web-ul a avut iniţial o utilizare ştiinţifică, ea fiind folosită în special
9 A se vedea John Dewey, The Public and Its Problems, in The Later Works, Vol. II 1925-1927,
(Carbondale and Edwardsville: Southern Illinois University Press, 1984), Hannah Arendt, The Human
Condition, (New York: Doubleday Anchor Books, 1959) şi Jürgen Habermas, Transformarea structurală a
sferei publice (București: Editura Comunicare.ro, 2005).
10 Colin Sparks, “The Internet and the global public sphere,” in Mediated politics: communication in the
future of democracy. Communication, society and politics , edited by Lance W. Bennett and Robert M.
Entman (Cambridge, UK: Cambridge University Press, 2001), 87.
404
Symposion
de universităţi. În această fază, reţeaua avea o „formă anarhică, fără structuri şi relaţii
determinate de putere ”11.
Caracterul compozit al internetului este demonstrat de faptul că, pe de-o parte,
media interactivă tinde să se adreseze unui public larg, iar, pe de altă parte, aceeași
tehnologie restricţionează accesul unor grupuri de indivizi la comunicarea de tip
mediat, virtual.
O primă adiere de scepticism în privinţa prefigurării internetului ca sferă
publică survine tocmai din problemele legate de accesibilitatea indivizilor la spaţiul
virtual. Internetul pare să nu îndeplinească criteriile legate de cadrul normativ necesar
creării unei sfere publice: în forma sa incipientă, spaţiul virtual nu a fost cu siguranţă
suficient de incluziv, el fiind dedicat şi dominat de individul „american, tânăr şi de
rasă caucaziană”. Într-o fază ulterioară, pe măsură ce accesul la spaţiul său a crescut,
internetul a devenit uneori prea sexist, alteori prea rasist, şi adesea ofensator12.
O altă fragilitate a prefigurării internetului ca sferă publică provine din faptul că
interacţiunea, și, prin urmare și comunicarea capătă un caracter mediat, virtual.
Spaţiul virtual se îndepărtează de idealul instituirii sale ca sferă publică, întrucât, pe
lângă că limitează accesibilitatea, neîndeplinind un criteriu atât de necesar instituirii
sferei publice precum cel al incluziunii tuturor grupurilor, el pierde și criteriul
întâlnirii faţă în faţă a indivizilor. Argumentul criticilor13 care par a prelua modelul
antic al spaţiului public14 demonstrează că în lipsa unei întâlniri nemediate „în carne şi
oase”, sfera publică nu mai este posibilă întrucât agenţii nu mai sunt individuaţi, iar
participarea activă şi raţională la o dezbatere publică este compromisă15.
Însă, analiza accesibilităţii indivizilor la spaţiul virtual nu ia în calcul doar
criteriile „antropologice” de excludere. Dimpotrivă, efectele de excludere și, implicit
cele de blocare ale formării unei sfere publice cu potenţial de autenticitate sunt
determinate mai cu seamă de un prim proces de „obiectualizare” a internetului, urmat,
apoi, de monopolizarea economică a spaţiului virtual. Tratarea noii tehnologii ca
produs vandabil reprezintă un prim sens al acestei monopolizări economice; în sine,
extinderea lui pare să ţină mai degrabă de imperative economice decât de unele
politice. Iar acest argument este susţinut şi de faptul că, o dată cu apariţia internetului,
nu se produce o schimbare radicală, în privinţa accesibilităţii la noua tehnologie, faţă
de cea pe care a înfăptuit-o cu un secol înainte apariţia radio-ului sau televiziunii. Cu
11 Bohman, “Expanding dialogue,” 134.

12 Jodi Dean, “Why the Net is not a Public Sphere,” Constellations, Vol. 10, No. 1 (2003): 95.
13 James Brook and Iain A. Boal, eds. Resisting the Virtual Life: The Culture and Politics of
Information (San Francisco: City Lights, 1995), vii.

14 Apelul la un model antic al spaţiului public apare şi în opera Hannei Arendt. Cf. The Human
Condition.
15 Jodi Dean critică această poziţie susţinută de James Brook și Iain Boal și care ste centrată pe idealizarea
bogăţiei inerente a interacţiunii faţă în faţă, nemediată de tehnologie.
405
Symposion
alte cuvinte, cel puţin în faza incipientă a lansării sale, dar şi în măsura în care el
rămâne aservit unor interese private, internetul își menţine orientarea tot înspre
grupuri sociale de elită16. Această media interactivă, internetul păstrează ceva din
vechea „divergenţă tehnologică”17 pe care o manifestau și care caracteriza și
tehnologiile comunicării definitorii pentru secolul trecut, i.e., televiziunea și radioul.
Această divergenţă tehnologică trimite la faptul că accesul la tehnologie și, implicit și
la transmisia directă nu este generalizat ci, mai curând, inegal; difuzarea tehnologiei
nu este cu adevărat „publică“, ea fiind determinată, în primul rând, de mijloacele
financiare de care dispun indivizii. Pattern-urile de răspândire a tehnologiei ca atare
rămân practic neschimbate faţă de modelul modern.
Însă, în această primă direcţie a procesului de obiectualizare economică a
internetului este folosit, adesea, capitalul de imagine de care dispune sfera publică.
Căci idealul sferei publice sau, mai precis, potenţialul său de sferă publică pare a
„crește cota“, pare a face mai vandabil spaţiul însuși al acestei media interactive.
Capitalul de imagine al internetul creşte (se „vinde” mai bine) dacă se foloseşte şi de
potenţialul său de sferă publică.
Un lucru este sigur, o dată cu creșterea „cotei” internetului, sporeşte
proporţional şi legitimitatea acţiunilor corporaţiilor care îi subîmpart spaţiul. Istoria
internetului arată cum, pentru a doua fază a dezvoltării sale, cea în care diferite
corporaţii au început să privatizeze tot mai mult acest spaţiu, utilizându-l pentru
scopuri specifice (privatizarea informaţiei, delimitarea audienţei, prin crearea unor
reţele private de tip „intranet”, firewalls sau alte mecanisme tehnologice restrictive)
este caracteristică întărirea rolului spaţiului electronic privat şi alterarea spaţiului
electronic public.18 Instituţiile care subîmpart acest spaţiu „creează şi menţin relaţii
asimetrice faţă de indivizi ca utilizatori care au conştiinţa că intră într-un spaţiu
public, când de fapt intră într-un spaţiu preconfigurat ca privat.”19 Dar la fel de cert
este că o dată cu demistificarea acestui artificiu, ce ţine până la urmă de aceleaşi
mecanisme publicitare ce definesc piaţa, orice concepere a internetului ca sferă
publică va apărea ca artificială.
Totodată, simularea structurii unei sfere publice prin mimarea formală a
dezbaterii poate fi folosită, în spaţiul internetului, ce devine astfel mai ușor de
instrumentalizat, pentru legitimizări forţate ale anumitor interese. Aceste procese
aservite „ideologic” capitalismului se dovedesc a fi cu atât mai subversive în
subminarea formării unei sfere publice.
16 Colin Sparks, “The Internet and the global public sphere,” 89 . Sparks se referă aici la faptul că
beneficiarii iniţiali ai noilor tehnologii par să fi făcut întotdeauna parte din segmentul de elită al
populaţiei, respectiv din acel strat social ce dispune de cele mai multe posibilităţi financiare.
17 Sparks, “The Internet,” 88.
18 Bohman, “Expanding,” 140.
19 Bohman, “Expanding,” 141.
406
Symposion
Cel de-al doilea sens al monopolizării economice a internetului ţine de
instrumentalizarea lui, de utilizarea lui preponderent ca suport, ca spaţiu, ca piaţă
pentru comerţul online (e-commerce). Este evident, prin faptul că ușurează strategiile
de marketing, simplificând mult procesele economice de corelare ale ofertei cu
cererea, internetul funcţionează astăzi cu precădere ca un vehicul de realizare a
intereselor comerciale, ca o unealtă, ca un mijloc pentru promovarea unor interese
pur private. Prin acest sens secund al monopolizării economice a noilor tehnologii este
alterată din nou semnificaţia sa „publică”. Cu alte cuvinte, potenţialul politic pe care îl
conţine internetul eşuează de această dată, datorită „instrumentalizării” sale ca pură
platformă de manifestare economică şi din pricina monopolizării, a aproprierii
fragmentate a spaţiului său. În mod bizar, internetul pare a fi semnul cel mai clar al
impunerii acestor interese economice în faţa celor comune, publice, politice.
Dominaţia economicului în defavoarea politicului este detectabilă astăzi mai cu seamă
în parcursul sinuos, anevoios prin care internetul se configurează ca platformă a unei
sferei publice globale.
Dacă în etapa iniţială a istoriei genezei sferei publice moderne, respectiv în cea
liberală, interesele economice private erau cele care necesitau o legitimare publică,
deci, implicit, o normare politică, astăzi, interesele economice par a apela într-o mult
mai mică măsură la o asemenea garantare politică. Şi aceasta se întâmplă în bună
măsură pentru că o dată cu globalizarea, multiplicarea excesivă a intereselor
economice face, practic, imposibilă „legitimarea” politică a acţiunilor economice.
Apelul la interesul comun, politic este doar sporadic; de cele mai multe ori el este
strict legat de „ideologia” democratică şi asumă mai curând scopul de a voala, de a
ascunde, sub virtuţi democratice, interese pur economice.
Prin urmare, dacă în modernitate interesele private căutau să se impună prin
intermediul sferei publice, iar aceasta funcţiona cu precădere ca suport politic, public
pentru dezbaterea unor chestiuni ce ţineau de interesele private ale participanţilor la
această sferă, o dată cu geneza sferei publice globale se poate vorbi mai curând de o
simulare a funcţionalităţii sale politice.
Este cert că temeiul economic, ce a generat iniţial necesitatea formării unei sfere
publice moderne, liberale, a reușit, în cele din urmă, să impună o întâietate a
economicului în defavoarea politicului. Domeniul politic pare a fi, astăzi, cel care
trebuie să lupte pentru recunoaștere, adică pentru o anumită structurare a sferei
publice care să permită cetăţenilor atât alegerea şi schiţarea, în tablou complet, a
tuturor acelor teme pe care le consideră de interes comun, cât şi dezbaterea ca atare a
acelor interese comune. O dată cu apariţia noii tehnologii de comunicare, ce permite
atât globalizarea economiei de piaţă cât şi extinderea ariei de interese ale indivizilor,
în acea platformă virtuală a sferei publice globale germinează o luptă, o concurenţă
între multiplele interese economice şi alte tipuri de interese definitorii pentru viaţa
indivizilor.
407
Symposion
Însă, indiferent care dintre aceste tipuri de interese ar ajunge să structureze
sfera publică globală, ceva se pierde din sensul modern al sferei publice.
Aşadar, în condiţiile în care în sfera publică globală ar pătrunde toate tipurile de
interese ale tuturor cetăţenilor participanţi, ideea de dezbatere raţională ar deveni
extrem de fragilă şi, cu atât mai utopică ar părea prefigurarea unui consens global. Ori,
este cert, ideea de dezbatere raţională este primejduită în condiţiile actuale ale
extinderii globale a comunicării mediate.
Faptul că internetul se dovedeşte extrem de permisiv în privinţa exprimării
unor opinii diferite poate conduce, în sine la blocarea procesului de formare a vreunui
consens, pe câtă vreme, tocmai acest consens este conceput ca scop ultim al discuţiilor
şi al procesului deliberativ definitoriu pentru sfera publică.20 Globalizarea comunicării
mediate implică şi pericolul unui alt exces: ea poate determina apariţia unei
multiplicităţi de sfere publice pentru care singurul criteriu normativ capabil să
limiteze incluziunea posibililor participanţi este minima comunitate de interese. În
lipsa unui alt criteriu normativ, participanţii pot fi ori ignoranţi, ori prost informaţi
sau neautorizaţi să judece problemele pe care trebuie să le dezbată, iar acest lucru
poate astfel ajunge să genereze scăderea calităţii dezbaterilor şi chiar confuzii în
rândul participanţilor la oricare dintre aceste sfere publice.
Ori, dimpotrivă, dacă interesele economice ar fi cele care ar decide exclusiv
structurarea sferei publice globale, s-ar întâmpla ca acele teme ce sunt de interes
comun pentru un număr mult mai mare de cetăţeni, dar depășesc ca adresabilitate
chestiunile economice ar rămâne marginale. Astfel, prin reducerea dezbaterii publice
la singurele conţinuturi discursive ce ar părea semnificative din perspectiva
configuraţiei economice a internetului, prin filtrarea temelor, a intereselor care, în
funcţie de unicul criteriu al relevanţei lor economice, ar putea face obiectul dezbaterii
publice, rolul sferei publice globale ar fi la fel de drastic diminuat. Pe scurt,
polarizarea internetului între mecanismele de marketing ale pieţei și habitusul
dezbaterii unor chestiuni relevante pentru toţi cetăţenii afectaţi de procesele
globalizării, dublată de preferinţa de a marginaliza astăzi rolul de cetăţeni al
indivizilor pentru a-l favoriza pe cel de utilizatori/consumatori, poate periclita
configurarea internetului ca sferă publică (globală).
Diseminarea globală a intereselor economice are însă şi un alt efect colateral
major asupra configurării actuale a sferei publice. Aceeaşi uzanţă de a urmări interese
pur economice în spaţiul internetului, pe lângă că este limitativă cu privire la accesul
indivizilor, blochează atât structurarea „cu sursă deschisă” (open source) a tehnologiei
comunicării ca atare, cât şi intervenţia utilizatorilor asupra mecanismelor de
configurare arhitecturală, de împărţire a spaţiului virtual.
20 Dean, “Why the Net,” 96.
408
Symposion
Sensul profund al participativităţii la spaţiul virtual se pierde deoarece, fără a
avea acces la structurarea şi/sau modificarea configuraţiei actuale a internetului,
singura portiţă de manifestare „deliberativă” ce le rămâne indivizilor este aceea de a
contesta limitarea accesului la internet ca mijloc de comunicare. Astfel, de la statutul
de potenţiali „participanţi” la crearea unei lumi comune, şi, implicit a unei sfere
publice, indivizii sunt reduşi astăzi la statutul de simpli utilizatori.21
Astfel, cel puţin unul dintre sensurile caracterului interactiv al internetului este
restrâns şi rămâne destinat unei minorităţi de indivizi sau companii care
monopolizează, încă, accesul la deciziile de modificare ale structurii sau formei sale
tehnologice. Înţeleasă într-un asemenea sens extensiv, ca posibilitate a indivizilor de
avea acces şi de a participa activ la aceste potenţiale modificări ale spaţiului virtual,
interactivitatea actuală a noii tehnologii de comunicare este, încă, restricţionată. Acest
tip „profund” de „acţiune comunicativă” publică rămâne doar la dispoziţia unui grup
restrâns de specialişti sau a acelor instituţii, care prin software îşi manifestă puterea în
reţea făcând disponibile doar anumite tipuri de programe şi îşi manifestă controlul
limitând inclusiv libertatea aportului creativ al utilizatorilor şi spontaneitatea
participării la crearea unor noi tipuri de interacţiune în spaţiul virtual. În consecinţă,
doar o versiune mai puţin interactivă şi, deci, mai puţin tehnologizată rămâne încă
disponibilă pentru o majoritate de utilizatori.
Limitări ale monopolului economic al internetului. Probleme normative

Atâta vreme cât nu apar politici menite să reglementeze lărgirea accesului cetăţenilor
la internet, iar acesta se conturează mai degrabă ca un mijloc folosit în special de
indivizi în calitatea lor de consumatori, şi nu ca un spaţiu ocupat de persoane în
calitatea lor de cetăţeni, internetul se poate constitui inclusiv ca un factor
destabilizator pentru manifestarea politică și, implicit, pentru viaţa democratică.22
Desigur că schiţarea unei politici menite în primul rând să lărgească accesul
indivizilor la media interactivă, și folosită, în al doilea rând, pentru a încuraja
participarea indivizilor în spaţiul virtual poate leza interesele private, economice, ale
corporaţiilor într-un dublu sens. Apariţia unor atare reglementări poate însemna
limitarea influenţării economice a spaţiului virtual şi, implicit restrângerea impactului
economic asupra consumatorilor. În plus, în sine, soluţia extinderii accesului
indivizilor la configurarea spaţiului virtual prezintă potenţialul de a atrage după sine
21 Limitarea este oarecum similară cu cea stabilită de antichitatea greacă în privinţa accesului la activitatea
politică. La fel cum atunci accesul unor categorii de indivizi, respectiv al celor care nu erau consideraţi
cetăţeni la sfera publică era restricţionat, tot astfel, astăzi, accesul utilizatorilor la procesul de deliberare
asupra design-ului spaţiului virtual este restricţionat. Cu mici excepţii (crearea unor site-uri web noi sau a
unor intranet-uri, pentru care se foloseşte ca suport aceeaşi platformă globală), acestor utilizatori le
rămâne sarcina aproape „domestică“ de menţinere a reţelei.
22 Dahlgren, “The Public Sphere,” 49.
409
Symposion
destructurarea formei internetului până înspre anarhie. Iar această anarhie ar fi
capabilă să destabilizeze comerţul online, lovind astfel interesele economice private.
La polul opus, libertatea de opinie a cetăţenilor este supusă și ea, la rândul ei,
unei vulnerabilităţi atunci când se încearcă normarea spaţiului virtual.23 Pentru că
orice tip de normativitate (pre)stabilește anumite condiţii cărora trebuie să li se
supună toţi cetăţenii, fără ca toţi aceștia să își exprime opiniile cu scopul de a ajunge la
un consens în privinţa caracterului acelor reglementări.
Monopolul economic al spaţiului internetului asumă, în mod evident, scopul de
a exclude tipul de comunicare cerut de sfera publică, prin marginalizarea interesului
public în favoarea intereselor private ale indivizilor sau ale corporaţiilor. În concluzie,
înţeles strict sub aspectul economic pe care îl subîntinde, internetul se poate constitui
ca un spaţiu concurent sferei publice. Așadar, există cel puţin câteva considerente
datorită cărora graniţa dintre sfera publică şi cea privată ajunge să fie repoziţionată în
dauna sferei publice o dată cu apariţia celor mai noi mijloace de comunicare de masă.
Potenţialităţi politice ale noilor tehnologii: sfera publică globală și democraţia

transnaţională
În ciuda constrângerilor structurale determinate de forma sa actuală predominant
economică, şi pentru că acesta permite comunicarea la distanţe vaste, internetul, ca
tehnologie, ca reţea globală de reţele, cel puţin ipotetic, permite formarea unei sfere
publice chiar unitare, corespondentă structurilor transnaţionale pe care le
predetermină. Aşadar, dintr-o perspectivă tehnologică ce posibilizează şi generarea
comună a unor asemenea spaţii-forum, cum sunt spre exemplu „site-urile web, chat-
urile, reţelele, grupurile de acţiune”24, internetul poate face un pas înainte spre
recuperarea sensului politic al sferei publice. Ca potenţial interactiv, el se aseamănă
oarecum spaţiului public al agorei. În acest fel, spre deosebire de mijloacele de
comunicare de masă tipice secolului XX, care provocau un declin atât al ideii unitare,
de sferă publică naţională, cât şi al caracterului său politic, el are potenţialul de a
depăşi paradigma modernă a destructurării sferei publice, fiind în măsură să
permeabilizeze apariţia unei sfere publice globale. Chiar mai mult, internetul poate
asigura apariţia unui concept singular, politic, sau cel puţin normativ de sferă publică
globală. Așadar, datorită structurii sale de reţea „globală” (şi folosim aici cu precauţie
termenul global, întrucât, aşa cum am explicat în subcapitolul anterior, internetul nu
şi-a atins încă potenţialul maxim de incluziune) de reţele, şi datorită potenţialului său
interactiv, internetul poate căpăta, cel puţin la o primă privire, spoiala unei soluţii
pentru rezolvarea dificultăţilor pe care media modernă le întâmpină în a se constitui
23 Sparks, “The Internet,” 92.

410
Symposion
ca „un suport pentru sfera publică naţională”25. Media modernă, în special o dată cu
apariţia televiziunii şi a radio-ului, fiind univoc direcţionată (dinspre un centru înspre
mai mulţi) provoacă o disipare a participării la sfera publică şi o rarefiere a
interacţiunii comunicative. În plus, ea multiplică subiectele pe care le supune atenţiei
publice în defavoarea tematicii politice. În înţelesul său de tehnologie ce nu se
substituie mass mediei moderne, ci o completează doar26, internetul prezintă măcar
avantajul unui potenţial recuperator: el permite refacerea sensului iniţial al spaţiului
public şi recuperarea spontană, interactivă, liberă a semnificaţiilor normative, politice
ale sferei publice. Totodată, în conjunctura actuală definită de apariţia mediei
interactive devine ipotetic realizabilă şi forjarea unui concept (global), singular27 de
sferă publică. Desigur că acest model deocamdată ideal, unitar şi singular de sferă
publică nu trebuie să se substituie pluralităţii de arii de interese corespondente
multiplelor chestiuni ce necesită astăzi dezbatere. Dimpotrivă, el poate funcţiona
chiar în paralel cu acesta, întrucât accentul ar cădea în acest model proiectat de sferă
publică unitară pe discutarea unor probleme ce vizează interesul global, dar şi pe
deliberarea constantă asupra normelor necesare garantării accesibilităţii la dezbaterea
acestor chestiuni de interes comun. Internetul oferă, în calitatea sa de canal sau reţea
de comunicare şi posibilitatea „definirii câmpului politic”28 ce se structurează în
funcţie de chestiunile ce apar ca fiind relevante pentru toţi utilizatorii acestei reţele,
respectiv pentru toţi „cetăţenii“ acestui nou „s(t)at global/ virtual“.
Pe de altă parte, dacă nu am lua în calcul și ideea de necesitate a deliberării
politice în constituirea democraţiei şi ar fi să ţinem cont doar de acea premisă
obligatorie, minimală pentru formarea unei democraţii de tip liberal, respectiv de
participarea neconstrânsă a indivizilor la formarea opiniei publice, am putea afirma că
internetul, în calitatea sa de media interactivă, poate permite formarea unui model
unitar de opinie publică, la fel de bine cum, înmulţind „zonele“ de formare ale opiniei
publice, reuşeşte să multiplice, totodată, şi criteriile sau motivaţiile pe care se fondează
aceasta. Or această răspândire o dată cu apariţia mediei interactive, această descentrare
25 Sparks, “The Internet,” 78-79.

26 În opinia celor care pledează în favoarea dezvoltării configuraţiei internetului ca „open source“,
internetul trebuie să fie mai mult decât este el în acest moment, şi anume „televiziune glorificată.” A se
vedea pentru aceasta opinia unuia dintre programatorii Wikipedia, Ryan Kaldari:
http://meta.wikimedia.org/wiki/Fundraising_2011/Kaldari_Letter/en, vizitat la data de 20 decembrie
2011.
27 Colin Sparks critică argumentul lansat de John Kea în Public Life and Late Capitalism: Toward a
Socialist Theory of Democracy (Cambridge: Cambridge University Press, 1984), 29, conform căruia „în
conjunctura actuală, când scopul şi localizarea conflictelor sunt multiple şi variate.... mişcările autonome
instituie o pluralitate de sfere publice”. Sparks demonstrează că „dacă se doreşte ca termenul să păstreze
orice validitate şi utilitate, noţiunea de sferă publică trebuie să fie folosită la singular”. Cf. Sparks, “The
Internet,” 77.
411
Symposion
a perspectivelor ce trebuie luate astăzi în calcul în formarea opiniei publice poate fi
considerată, fără chestionări suplimentare, drept o stavilă, drept o garanţie, împotriva
creării unei opinii publice (globale) opresive. Ca tehnologie şi ca media interactivă, şi,
totodată în măsura în care monopolizarea economică a internetului este minimizată
total, internetul optimizează condiţiile necesare unei democraţii transnaţionale.
Având potenţialul de a reface sensul politic al sferei publice, el poate pune şi bazele
unei democraţii transnaţionale.
În plus, unul dintre argumentele de natură politică ce poate veni în sprijinul
posibilităţii de concepere a unei sfere publice globale porneşte de la concepţia potrivit
căreia apariţia sferei publice nu este condiţionată de pre-existenţa unui regim
democratic sau de la ideea că sfera publică nu se află într-o relaţie de strictă
interdependenţă cu democraţia. Aceasta din urmă este cea care are nevoie, pentru a se
legitima, de existenţa unei sfere publice funcţionale, pe câtă vreme sfera publică se
poate constitui și în lipsa democraţiei.
Conţinuturile dezbaterilor raţionale ce ar avea loc între participanţii la sfera
publică nu sunt ipso facto pre-determinate de un ideal democratic. De pildă, faptul că,
potrivit descrierii habermasiene a genezei sferei publice, aceasta din urmă nu
presupunea, istoric, existenţa unui regim democratic29, poate funcţiona ca un
argument în favoarea tezei că noua sferă publică globală nu trebuie nici ea, la rândul
ei, să fie condiţionată de presupoziţii democratice30.
Dimpotrivă, una dintre chestiunile ce ar putea constitui obiectul dezbaterii în
acea sferă publică globală ar fi cea a validităţii și legitimităţii monopolizării economice
a internetului. Preeminenţa intereselor economice ar putea fi contestată de către cei
care au alte interese, și doresc, de exemplu, să aibă acces la deciziile privind
structurarea însăși a sferei publice. Această schimbare de accent ar putea oferi ea însăși
șansa constituirii unei dezbateri de tip democratic asupra validităţii normative a unui
anumit tip de structurare a internetului. Pe cale de consecinţă, chiar dacă se poate
concepe o sferă publică globală şi în lipsa unei constituiri democratice de tip
transnaţional sau global, tipul de discuţie care ar anima o asemenea sfera publică
globală, în măsura în care ar asuma un rol normativ ar putea, în sine, constitui punctul
de pornire pentru politizarea sferei publice virtuale și implicit pentru formarea unei
democraţii transnaţionale.
Concluzie
Am arătat în această lucrare cum apariţia mediei interactive reprezintă astăzi o
provocare în special pentru domeniul politic și cum internetul afectează procesul
cvasi-continuu de configurare a sferei publice. Dacă discursul secolului XX despre
29 Habermas, Transformarea structurală a sferei publice (București: Editura Comunicare.ro, 2005), 110.
30 Colin Sparks, “The Internet,” 77.
412
Symposion
statutul modern al sferei publice punea la îndoială faptul că mass media - în speţă
ziarele, televiziunea sau radio-ul - poate constitui suportul unei sfere publice
naţionale, problemele pe care discursul actual asupra sferei publice le ridică sunt
similare. Ele pornesc, în primul rând, de la suspiciunea privitoare la capacitatea noilor
mijloace tehnologice precum internetul de a susţine formarea unei sfere publice în
condiţiile globalizării prin satisfacerea cadrului normativ necesar formării acesteia:
universalitatea accesului, posibilitatea atingerii unui acord între participanţi,
congruenţa între entităţile politice geografice şi spaţiul public comunicativ31. Pe de
altă parte, am arătat cum astăzi se chestionează şi interdependenţa dintre sfera publică
globală și democraţia transnaţională. Totodată, am încearcat să explicăm și câteva
dintre motivele, cauzele pentru care sfera publică globală întârzie să apară, aducând,
ulterior, câteva argumente în favoarea demonstrării potenţialului democratic al
internetului.
Pe scurt, atâta vreme cât internetul se defineşte în principal ca un instrument
pentru afaceri, deci ca o simplă platformă publică de manifestare a intereselor private,
atâta timp cât accesul la această tehnologie este limitat, spaţiul internetului rămâne
departe de a fi concretizarea materială a suportului necesar pentru coagularea unei
sfere publice autentice (care să respecte norme precum extinderea (globală) a ariei de
incluziune, egalitatea în accesul la dezbaterea chestiunilor ce privesc interesul comun,
asigurarea unui sens profund al interactivităţii, potenţialitatea de a se recrea mereu și
în mod spontan și independent normele).
Pe de altă parte, ţinând cont de aportul său de interactivitate, tehnologia
internetului face posibilă, cel puţin ipotetic, apariţia sfere publice globale capabilă să
potenţeze idealul unei democraţii transnaţionale. Totodată, ca reţea globală de reţele,
ea stăvileşte formarea unei opinii publice dominante, opresive. Multiplicând centrele
de formare a opiniei publice, stimulând apariţia acelui principiu normativ al
legitimării democratice al „dialogului liber și neconstrâns între indivizi liberi și
raţionali“32, internetul se opune apariţiei unei singure opinii publice dominante
deschizând astfel calea definirii democratice a spaţiului său și schiţând, în consecinţă,
și structura matriceală pe care se va putea așeza, ulterior și democraţia transnaţională.
31Dahlgren, “The Public Sphere,” 38.

32Seyla Benhabib, “Model of Public Space: Hannah Arendt, the Liberal Tradition, and Jürgen Habermas,”
in Habermas and the Public Sphere, edited by C. Calhoun (Cambridge, Massachussetts: The MIT Press,
1992), 88.
413
CRITICA TEORIILOR IDEAL(IST)E ALE
DREPTĂŢII SOCIALE.
CAZUL AMARTYA SEN1
Eugen HUZUM
Abstract: As its title suggests, the subject of this article is Amartya Sen’s recent
critique of idealism (or, in his terms, “transcendentalism”) in theorizing social
justice. Political philosophers interested by social justice, Sen has suggested,
should abandon the search for the most adequate ideal of social justice. In other
words, they should abandon the search for the most adequate answer to the
question „What is social justice?” In his opinion, this question is neither a good
starting point nor a plausible end-point for a (useful) theory of justice. My main
objective in this article is to show that Sen’s arguments for this opinion are far
from being strong and convincing.
Keywords: social justice, transcendentalism, feasibility objection, redundancy
objection, Amartya Sen, John Rawls
1. Introducere
După ce a fost revitalizată de John Rawls, în celebra sa A Theory of Justice2, întrebarea
„Ce este dreptatea socială?” a devenit una dintre cele mai abordate întrebări de către
filosofii politici contemporani. Proiectul identificării și specificării principiilor
dreptăţii sociale (a condiţiilor normative fundamentale pe care trebuie să le satisfacă o
societate pentru a fi ideal, perfect sau pe deplin dreaptă) a devenit, practic, proiectul
dominant din filosofia politică recentă. Aproape toţi marii filosofi politici de după
1 ACKNOWLEDGEMENT: This paper was made within The Knowledge Based Society Project
supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD),
financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract
number POSDRU ID 56815.

Eugen Huzum, PhD, este bursier post-doctoral, Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe
2 John Rawls, A Theory of Justice (Cambridge: Belknap Press, 1971). Pentru o traducere parţială în limba
română vezi Ovidiu Caraiani, coord. Dreptate sau moralitate? O introducere in filozofia politică a lui John
Rawls. București: Comunicare.ro, 2008.
Symposion
John Rawls, de la Robert Nozick, Brian Barry și David Gauthier până la Ronald
Dworkin, Richard Arneson sau G. A. Cohen, au fost sau încă sunt angajaţi (și) în acest
proiect3.
Toţi acești filosofi au avut de făcut faţă, de-a lungul timpului, mai multor critici
și obiecţii. Dincolo de faptul că fiecare dintre ei a trebuit să se confrunte cu obiecţia că
a eșuat în tentativa de a descoperi răspunsul corect la întrebarea de care a fost
interesat, ceea ce li s-a reproșat de cele mai multe ori a fost fie că au acordat o atenţie
nejustificat de mare acestei întrebări (în detrimentul altor întrebări ale filosofiei
politice, cel puţin la fel de importante)4, fie, mai rău, că proiectul în care s-au angajat
este cel puţin inutil și irelevant, dacă nu chiar periculos5. În articolul de faţă doresc să
3 Vezi, spre exemplu, Richard J. Arneson, „Equality and Equal Opportunity for Welfare”, Philosophical
Studies 56, 1 (1989): 77-93, Richard J. Arneson, „Justice Is Not Equality”, în Justice, Equality, and
Constructivism, ed. Brian Feltham, Ratio 21, 4 (2008): 371-391, Brian Barry, Justice as Impartiality
(Oxford: Clarendon Press, 1995), G. A. Cohen, „On the Currency of Egalitarian Justice”, Ethics 99, 4
(1989): 906-944 (retipărit recent în cartea sa editată de Michael Otsuka, On the Currency of Egalitarian
Justice, and Other Essays in Political Philosophy (Princeton: Princeton University Press, 2011)), G.A.
Cohen, Rescuing Justice and Equality (Cambridge: Harvard University Press, 2008), Ronald Dworkin,
Sovereign Virtue: The Theory and Practice of Equality (Cambridge: Harvard University Press, 2000),
David Gauthier, Morals by Agreement (Oxford: Clarendon Press, 1986) sau Robert Nozick, Anarchy,
State, and Utopia (New York: Basic Books, 1974), 149-231; trad. rom. Anarhie, stat și utopie (București:
Humanitas, 1997), 197-284.
4 Vezi Michael J. Sandel, Liberalism and the Limits of Justice (Cambridge: Cambridge University Press,
1982, 1998) sau John Tommasi, Liberalism Beyond Justice: Citizens, Society, and the Boundaries of
Political Theory (Princeton: Princeton University Press, 2001). Pentru un răspuns la reproșurile de acest
tip la adresa filosofilor interesaţi să răspundă la întrebarea ”Ce este dreptatea socială?” (în special
împotriva lui John Rawls), vezi studiul meu „Justice and (the limits of) other Social Values. A Defense of
The Primacy of Justice”, Symposion 1, 17 (2011): 165-172
5 Vezi, spre exemplu, Annette Baier, Postures of The Mind: Essays on Mind and Morals (London:
Methuen, 1985), 207–27, Michael Phillips, „Reflections on the transition from ideal to non-ideal theory”,
Noûs, 19 (1985): 551–70, Charles W. Mills, „'Ideal Theory' as Ideology”, Hypatia, 20, 3 (2005): 165-184,
Lisa M. Schwartzman, Chalenging Liberalism: Feminism as Political Critique (University Park: The
Pennsylvania University Press, 2006), Colin Farrelly, „Justice in Ideal Theory: A Refutation”, Political
Studies, 55, 4 (2007): 1-21, Colin Farrelly, Justice, Democracy and Reasonable Agreement (Basingstoke:
Palgrave MacMillan, 2007), Carole Pateman, Charles Mills, Contract and Domination (Cambridge: Polity
Press, 2007) sau Raymond Geuss, Philosophy and Real Politics (Princeton University Press, Princeton,
2008). Există mai mulţi autori care au răspuns acestui tip de critici (și care au inspirat – totodată – și multe
dintre argumentele prezentate în acest articol). Vezi mai ales Robert Goodin, „Political ideals and
political practice”, British Journal of Political Science 25 (1995): 37-56, Andrew Mason, „Just
Constraints”, British Journal of Political Science 34, 2 (2004): 251-268, G. A. Cohen, Rescuing Justice and
Equality (Cambridge: Harvard University Press, 2008), 229-273, Zofia Stemplowska, „What’s Ideal About
Ideal Theory?”, în Social Justice: Ideal Theory, Nonideal Circumstances, ed. Ingrid Robeyns și Adam
Swift, Social Theory and Practice 34, 3 (2008): 319-340, Adam Swift, „The Value of Philosophy in
Nonideal Circumstances”, în Social Justice: Ideal Theory, Nonideal Circumstances , 363-386, David
Estlund, Democratic Authority: A Philosophical Framework (Princeton and Oxford: Princeton
University Press, 2008), 258-276, Laura Valentini, „On the apparent paradox of ideal theory”, Journal of
416
Symposion
aduc în discuţie una dintre cele mai recente critici de ultimul tip la adresa proiectului
identificării idealului adecvat (adevărat sau măcar rezonabil, plauzibil, bine întemeiat
ori funcţionabil) al dreptăţii sociale. Așa cum o sugerează și titlul articolului, critica pe
care o am în vedere este critica operată de Amartya Sen, mai întâi în articolul „What
do we want from a theory of justice?”6 și apoi în ultima sa carte, The Idea of Justice7.
Filosofii politici interesaţi de dreptate, a sugerat Sen în aceste două lucrări, ar trebui să
se preocupe exclusiv – sau măcar cu prioritate – de elaborarea unor teorii ale dreptăţii
al căror scop să fie doar – sau măcar în primul rând – acela de a permite efectuarea
unor judecăţi comparative pertinente despre dreptatea aranjamentelor sociale fezabile
(fie deja existente, fie imaginabile). În orice caz, susţine Sen, acești filosofi ar trebui să
renunţe la „transcendentalismul” ce a caracterizat teoriile filosofice de până acum ale
dreptăţii sociale. Mai precis, acești filosofi ar trebui să renunţe la încercarea de a
identifica principiile unei societăţi pe deplin sau perfect drepte și de a răspunde astfel
la întrebarea „Ce este dreptatea socială?” Această întrebare, consideră Sen, nu este nici
un bun punct de plecare și nici un punct de sosire plauzibil pentru o teorie (utilă) a
dreptăţii. Întrebarea fundamentală căreia ar trebui să-i ofere un răspuns o teorie a
dreptăţii nu este întrebarea „Ce este dreptatea socială?”, ci întrebarea „Cum putem
progresa în realizarea dreptăţii sociale?” sau „Cum poate fi redusă nedreptatea socială?”
Prima parte a articolului de faţă prezintă principalele argumente aduse de Sen în
favoarea ideii abia enunţate. Secţiunea următoare oferă o examinare critică a acestor
argumente. Obiectivul ei fundamental este să arate că aceste argumente nu sunt deloc
puternice și convingătoare. Articolul se închide cu o scurtă respingere a unui alt
posibil argument în favoarea abandonării întrebării „Ce este dreptatea socială?”
2. Argumentele lui Sen

Există, în cele două lucrări menţíonate ale lui Sen, mai multe afirmaţii care pot fi citite
ca obiecţii la adresa „transcendentalismului” în teoretizarea filosofică a dreptăţii
sociale. În cele ce urmează nu voi insista, însă, decât asupra a două dintre acestea. Este
vorba doar despre argumentele asupra cărora Sen zăbovește cel mai mult în critica sa:
obiecţia redundanţei și obiecţia fezabilităţii. Aceste două argumente sunt, de altfel, și
cele mai puternice argumente invocate în cadrul acestei critici. Prin contrast, celelalte
afirmaţii ale lui Sen care ar putea fi citite ca obiecţii la adresa „transcendentalismului”
sunt afirmaţii sau critici cel puţin neechitabile faţă de filosofii (sau măcar unii dintre
filosofii) care au fost sau sunt interesaţi să identifice idealul adecvat al dreptăţii sociale.
Political Philosophy 17 (2009): 332–55 sau Holly Lawford-Smith, „Ideal Theory – A Reply to Valentini”,
Journal of Political Philosophy 18, 3 (2010): 357-368.
6 Amartya Sen, „What do we want from a theory of justice?”, Journal of Philosophy, 103 (2006): 215-238.
7 Amartya Sen, The Idea of Justice (Cambridge: Belknap Press, 2009).
417
Symposion
Mai precis, aceste afirmaţii au la bază o interpretare inacceptabilă a implicaţiilor
teoriilor acestor filosofi (și în special a implicaţiilor teoriei lui John Rawls).8
Mulţi dintre filosofii care s-au angajat în proiectul identificării celui mai bun
răspuns la întrebarea „Ce este dreptatea socială ?” au făcut-o și din convingerea că, deși
nu suficient, un astfel de răspuns este necesar sau măcar util pentru a ne ghida
acţiunea de eliminare, pe cât posibil și dezirabil, a nedreptăţilor societăţii sau/și lumii
în care trăim. John Rawls este cel mai bun exemplu în acest sens. Numai pe baza unui
astfel de răspuns, a considerat Rawls, putem să clarificăm obiectivele reformelor
menite să promoveze dreptatea socială, să identificăm cele mai flagrante – și mai
urgent de corectat – nedreptăţi din societatea/lumea în care trăim sau să identificăm
ajustările instituţionale necesare pentru a menţine respectarea exigenţelor
fundamentale ale dreptăţii sociale9.
Rawls a împărtășit și o altă opinie relevantă pentru argumentarea din cadrul
acestui articol: opinia că, în condiţii ideale de imparţialitate și raţionalitate, este
posibil să putem cădea de acord asupra principiilor unei societăţi perfect drepte. Unul
dintre principalele sale argumente din A Theory of Justice în favoarea principiilor pe
care le-a apărat ca exigenţe ale dreptăţii sociale a fost tocmai acela că ele sunt, cel mai
probabil, principiile asupra cărora ar cădea de acord toţi indivizii care cred în valorile
unei societăţi democratice și care ar fi puși în situaţia de a decide principiile
fundamentale de organizare ale societăţii din spatele unui „văl al ignoranţei” (fără să-și
cunoască statutul social sau clasa socială din care vor face parte în viitoarea societate,
talentele, abilităţile sau inteligenţa de care vor dispune, concepţiile despre bine pe
8 Una dintre afirmaţiile neechitabile (și false) ale lui Sen despre transcendentalism este aceea că el este
incompatibil cu progresul gradual în implementarea idealului dreptăţii sociale. Din perspectiva
transcendentalismului, sugerează Sen, singurul mod în care putem progresa pe calea avansării dreptăţii
sociale este saltul direct și radical către o societate perfect sau ideal dreaptă (Sen, „What do we want from
a theory of justice?”, 218, Sen, The Idea of Justice, 96). Nici un transcendentalist nu a făcut însă vreodată
o astfel de afirmaţie absurdă. În orice caz, așa cum a observat și Frances Kamm, între transcendentalism și
ideea realizării dreptăţii sociale într-un singur pas „nu există nici o conexiune necesară” (F. M. Kamm,
„Sen on Justice and Rights: A Review Essay”, în Philosophy & Public Affairs, 39, 1 (2011): 86). Exerciţiul
caracterizării dreptăţii perfecte nu îl împiedică în nici un fel pe un transcendentalist să considere că ea
trebuie atinsă doar în mod gradual sau că, într-o „societate bună”, dreptatea nu trebuie să fie atinsă decât
parţial (pentru că o societate bună trebuie să promoveze nu doar dreptatea, ci și alte valori sociale
importante, valori ale căror exigenţe s-ar putea se nu se afle întotdeauna în armonie cu exigenţele
dreptăţii). O astfel de idee despre dreptatea socială a fost, de altfel, sugerată în chip explicit de foarte
mulţi filosofi angajaţi în exerciţiul caracterizării dreptăţii sociale perfecte. Vezi Cohen, Rescuing Justice
and Equality, 302-307, Shlomi Segall, „In Solidarity with the Imprudent: A Defense of Luck
Egalitarianism”, Social Theory and Practice 33, 2, 2007, p. 188-190 sau Larry Temkin, „Equality, priority,
and the levelling down objection,” in The Ideal of Equality, ed. Matthew Clayton și Andrew Williams
(Basingstoke: Macmillan, 2000), 126-161.
9 Vezi John Rawls, Justice as Fairness: A Restatement (Cambridge: Belknap Press, 2001), 13 sau John
Rawls, Political Liberalism (New York: Columbia University Press, 1993), 285.
418
Symposion
care le vor împărtăși sau înclinaţiile psihologice speciale care îi vor caracteriza)10. În
ciuda diverselor modificări, precizări sau completări pe care le-a adus ulterior teoriei
sale, Rawls nu a abandonat niciodată convingerea că principiile sale sunt capabile să
genereze un consens foarte larg printre membrii unei comunităţi democratice, în
ciuda concepţiilor morale și religioase diferite pe care le împărtășesc de obicei aceștia.
Dimpotrivă, el a insistat în repetate rânduri că una dintre virtuţile fundamentale ale
principiilor dreptăţii pe care le-a apărat este faptul că ele sunt principii „politice și nu
metafizice”, principii care pot constitui, drept urmare, obiectul unui „consens prin
suprapunere” între indivizi care împărtăşesc concepţii comprehensive foarte diferite
asupra binelui11.
Cele două obiecţii fundamentale ale lui Sen împotriva „transcendentalismului”
sunt, în esenţă, tentative de a demonstra lipsa de întemeiere a acestor două convingeri
ale lui Rawls. Cea mai importantă obiecţie este obiecţia redundanţei. Ea susţine că
identificarea unui ideal al dreptăţii nu este nici suficientă și nici necesară pentru ca o
teorie a dreptăţii sociale să poată ghida alegerea politicilor, strategiilor sau instituţiilor
capabile să promoveze dreptatea. Progresul în eliminarea nedreptăţilor „evidente” și
redresabile din lumea în care trăim (precum sclavia, subjugarea femeilor, lipsa
accesului universal la îngrijirea medicală, tortura sau foametea cronică) și în realizarea
unor societăţi sau a unei lumi mai drepte necesită judecăţi comparative despre
dreptatea unor aranjamente sociale fezabile. Or, identificarea principiilor dreptăţii
ideale nu este doar insuficientă, ea nu este nici necesară pentru efectuarea unor astfel
de judecăţi, tot așa cum pentru a decide dacă un Picasso este mai bun decât un Dali nu
avem nevoie să cunoaștem care este pictura perfectă sau tot așa cum pentru a compara
înălţimea munţilor Kanchenjunga și Mont Blanc nu avem nevoie să cunoaștem faptul
că cel mai înalt munte din lume este Everestul12.
O obiecţie imediată la acest argument al lui Sen este aceea că un ideal al
dreptăţii ar putea fi totuși necesar sau măcar util pentru efectuarea judecăţilor
comparative despre dreptatea diverselor aranjamente sociale prin faptul că el permite
măsurarea distanţei acestor aranjamente faţă de cerinţele dreptăţii ideale. Acesta este,
de altfel, și modul clasic în care este concepută utilitatea unui ideal al dreptăţii sociale.
Sen consideră însă că o astfel de obiecţie este implauzibilă, pe cel puţin două temeiuri.
Primul este acela că nu este foarte clar că putem într-adevăr măsura distanţa faţă de
ideal a diverselor aranjamente sociale fezabile. Un astfel de proces ar fi, sugerează Sen,
cel puţin extrem de complicat, de vreme ce această distanţă poate comporta mai multe
dimensiuni, ceea ce ridică problema suplimentară a stabilirii și comparării importanţei
10 Rawls, A Theory of Justice, 118-192.

11 Rawls, Justice as Fairness, 26-27. Vezi și John Rawls, „Justice as Fairness: Political not Metaphysical”,
Philosophy and Public Affairs 14, 3 (1985): 223-251 (retipărit în John Rawls, Collected Papers, ed. Samuel
Freeman (Cambridge: Harvard University Press, 1990, 388-414) sau Rawls, Political Liberalism, 131-171.
12 Sen, „What do we want from a theory of justice?”, 222, Sen, The Idea of Justice, 100-102.
419
Symposion
fiecăreia dintre aceste dimensiuni. În al doilea rând, faptul că un aranjament social
este mai aproape de idealul dreptăţii decât un altul nu înseamnă neapărat că acel
aranjament social este și cel preferabil. În termenii lui Sen, „apropierea descriptivă
(descriptive closeness) nu este în mod necesar un ghid al proximităţii valorice (o
persoană care preferă vinul roșu ar putea prefera vinul alb unei mixturi între cele două
chiar dacă mixtura este, în mod evident, mai apropiată descriptiv de vinul său favorit
decât vinul alb)”13.
Cea de a doua obiecţie a lui Sen, obiecţia fezabilităţii, sugerează că este foarte
puţin probabil să putem oferi un răspuns adecvat la întrebarea „Ce este dreptatea
socială?” Aceasta deoarece, pace Rawls, „s-ar putea să nu putem ajunge niciodată la un
consens raţional, chiar și în urma deliberării în condiţii stricte de imparţialitate și lipsă
de prejudecăţi …, cu privire la natura unei ‘societăţi drepte’”14. În orice caz, filosofii
politici nu au ajuns până acum la un astfel de consens. Ei au propus – și propun încă –
teorii conflictuale despre principiile dreptăţii sociale, precum utilitarismul,
egalitarianismul sau libertarianismul. Fiecare dintre aceste teorii, evidenţiază pe bună
dreptate Sen, oferă o rezolvare foarte diferită a problemei distribuţiei bunurilor din
cadrul unei societăţi. Și mai important, între aceste trei teorii despre principiile
dreptăţii sociale nu există nici o cale de împăcare. Conflictul între aceste teorii nu este
unul care să poată fi soluţionat în mod raţional și imparţial. Fiecare dintre rezoluţiile
problemei distribuţiei bunurilor din cadrul unei societăţi propuse de aceste teorii,
insistă Sen, beneficiază de sprijinul unor argumente foarte serioase, astfel încât s-ar
putea să nu fim capabili să identificăm fără nici un fel de arbitrarietate care dintre
aceste argumente sunt cele care trebuie să aibă prioritate sau care dintre ele sunt sau
nu sunt rezonabile15.
3. O examinare critică a argumentelor lui Sen
3.1 Argumentul redundanţei

Sen are, fără îndoială, dreptate: nu avem neapărată nevoie de apelul la un ideal al
dreptăţii pentru a fi destul de siguri că anumite stări de lucruri constituie nedreptăţi
evidente, că ele trebuie, pe cât posibil, eliminate sau măcar atenuate și că o lume care
nu ar fi caracterizată de astfel de stări de lucruri ar fi o lume mai dreaptă (chiar dacă
nu una dreaptă la modul ideal) și preferabilă uneia în care aceste stări de lucruri sunt
prezente16. Ne este suficient, în acest scop, apelul la intuiţie. Intuiţiile despre ce
13 Sen, The Idea of Justice, 16.

14 Sen, The Idea of Justice, 9.
15 Sen, „What do we want from a theory of justice?”, 225, Sen, The Idea of Justice, 12-15.
16 Transcendentaliștii recunosc, de altfel, acest lucru. Brian Barry, spre exemplu, a fost conștient că
„oamenii din cele mai sărace ţări ale lumii nu au nevoie de o teorie a dreptăţii care să le spună că este ceva
greșit cu o lume în care copiii lor mor de malnutriţie sau de boli care ar fi putut fi prevenite prin măsuri
420
Symposion
anume este drept sau nedrept în diverse cazuri particulare constituie, de altfel,
materialul principal din care filosofii își construiesc, fie prin generalizare, fie prin
punerea lor în „echilibru reflectiv”, fie prin alte metode, teoriile despre principiile
fundamentale sau „ultime” ale dreptăţii sociale.
Această constatare nu este totuși deloc suficientă pentru a demonta ideea că este
nevoie/este de dorit ca politicile publice menite să corecteze nedreptatea și să
promoveze dreptatea să fie ghidate de un ideal (adecvat) al dreptăţii. Faptul că intuiţia
e suficientă în identificarea nedreptăţilor „manifeste” sau „evidente” nu înseamnă
neapărat și că ea este suficientă pentru a oferi o orientare adecvată politicilor menite
să corecteze nedreptatea. Această concluzie s-ar susţine numai dacă sfera nedreptăţilor
sociale care s-ar cere corectate într-o „societate bună” sunt doar nedreptăţile care ne
apar tuturor sau măcar celor mai mulţi dintre noi drept „manifeste” sau „evidente”17.
Această idee este însă cel puţin implauzibilă. În orice caz, dacă dorim să fim cât se
poate de siguri că vom elimina sau măcar vom atenua toate nedreptăţile care sunt
intolerabile într-o „societate bună”, și nu doar pe cele „flagrante” sau „evidente”,
atunci este nevoie ca politicile noastre publice să fie ghidate de un ideal (adecvat) al
dreptăţii. Numai pe baza unui astfel de ideal putem fi siguri că am identificat toate
stările de lucruri (actuale sau posibile) care constituie nedreptăţi sociale și – implicit –
și toate acele nedreptăţi sociale care sunt intolerabile într-o „societate bună” și care
trebuie eliminate, pe cât posibil, prin intermediul politicilor publice18.
Că Sen s-a grăbit în argumentarea sa în favoarea respingerii proiectului filosofic
de a răspunde întrebării „Ce este dreptatea socială?” pe temeiul că el nu este necesar
de sănătate publică relativ necostisitoare” (Brian Barry, Why Social Justice Matters (Cambridge: Polity,
2005), 3). Aceasta nu înseamnă însă, continua Barry, că nu avem cu adevărat nevoie de o teorie a
dreptăţii. Numai pe baza unei astfel de teorii putem răspunde la întrebări importante și pline de
consecinţe, precum aceea dacă doar sărăcia sau, dimpotrivă, și inegalitatea este nedreaptă. „Și mai
important, desigur, avem nevoie de teoria corectă a dreptăţii sociale dacă dorim să obţinem răspunsurile
corecte” (Barry, Why Social Justice Matters, 4). Nu în ultimul rând, observa Barry, „absenţa unei
concepţii explicite despre dreptatea socială în viaţa politică are drept rezultat faptul că argumentele
despre politicile publice sunt avansate fără nici o încercare de explicitare a întemeierii lor ultime.
Argumentele oferite se bazează în schimb pe asumpţii tacite care, odată ce sunt explicitate formal, nu
rezistă unui scrutin raţional (Barry, Why Social Justice Matters, 10).
17 Utilizez conceptul „societate bună” în sensul unei societăţi, cel mai probabil doar imaginare, care a
realizat cel mai bun compromis (sau măcar un compromis acceptabil) între dreptate și celelalte valori
sociale importante (eficienţa, productivitatea, libertatea, solidaritatea etc.).
18 O observaţie similară împotriva lui Sen a fost făcută și de Pablo Gilabert. Focusarea cercetărilor
filosofice despre dreptate doar pe nedreptatea „evidentă” și „íncontestabilă” și abandonarea investigaţiilor

privind principiile dreptăţii sociale ideale, a evidenţiat Gilabert, prezintă riscul de a împiedica
„identificarea unor forme importante, dar neobservate, de nedreptate”. Pe cale de consecinţă, ea prezintă
și riscul, deloc neimportant, de a ne determina „să ne predăm în faţa unor nedreptăţi pe care le-am fi
putut cunoaște și împotriva cărora am fi fost capabili să luptăm” (Pablo Gilabert, ”Comparative
Assessments of Justice, Political Feasibility, and Ideal Theory”, în curs de apariţie în Ethical Theory and
Moral Practice, http://philpapers.org/archive/GILCAO.2.pdf, 14-15).
421
Symposion
pentru întemeierea și orientarea raţională a politicilor publice menite să promoveze
dreptatea o arată și o altă observaţie. Asupra acestei observaţii a insistat Frances
Kamm. Ceea ce a observat Kamm este că, în anumite circumstanţe, corectarea unei
nedreptăţi suferite de un grup social poate avea drept rezultat adâncirea nedreptăţilor
suferite de un alt grup social. Sigura cale pentru ca politicile publice menite să
corecteze anumite nedreptăţi sociale să evite astfel de consecinţe, a sugerat pe bună
dreptate Kamm, este ca aceste politici să fie ghidate de o teorie (adecvată) a dreptăţii
sociale perfecte. Numai o astfel de teorie este în măsură să ne atragă atenţia asupra
tuturor factorilor importanţi în promovarea dreptăţii și – atâta vreme cât, precum
teoria rawlsiană, ea ne oferă și o ordonare a importanţei acestor factori – să ne arate ce
nedreptăţi trebuie corectate și ce nedreptăţi trebuie să fie tolerate atunci când nu le
putem elimina pe toate. Altfel spus, numai dacă apelăm la o teorie adecvată a dreptăţii
sociale perfecte putem fi cât se poate de siguri că am analizat impactul unei politici
publice asupra tuturor factorilor importanţi în realizarea dreptăţii și că acea politică
nu va crea nedreptăţi mai mari și mai puţin tolerabile decât cele pe care le elimină19.
Nici argumentele oferite de Sen în replică la obiecţia utilităţii unui ideal
(adecvat) al dreptăţii în compararea distanţei faţă de cerinţele dreptăţii ideale a
diverselor aranjamente sociale nu sunt deloc eficiente în realizarea obiectivului pentru
care au fost avansate. Este cel puţin plauzibil, e adevărat, că măsurarea comparativă a
distanţei faţă de idealul adecvat al dreptăţii sociale (oricare ar fi acesta) a două sau mai
multe aranjamente sociale s-ar putea să fie de multe ori foarte dificilă, dacă nu chiar
imposibilă. Cel puţin la fel de plauzibil este însă și că s-ar putea ca măsurarea
comparativă a acestei distanţe să fie de multe ori perfect posibilă, fie și numai într-o
formă incompletă și aproximativă. De asemenea, cred că Sen nu s-a înșelat în
observaţia că apropierea sporită a unui aranjament social (A) de idealul dreptăţii nu
înseamnă neapărat că el este preferabil unui aranjament social (B) care se află la o mai
mare depărtare de acest ideal. Este perfect posibil ca B, deși mai puţin drept decât A,
să fie totuși preferabil lui A datorită faptului că satisface mai bine decât A exigenţele
altor valori sociale foarte importante (spre exemplu, solidaritatea sau productivitatea
economică). Altfel spus, este posibil ca A, deși mai drept decât B, să fie totuși
incompatibil cu cerinţele altor valori importante decât dreptatea, iar această
incompatibilitate să nu fie una acceptabilă sau tolerabilă. Tot ceea ce demonstrează
însă faptul că un aranjament social mai apropiat de idealul dreptăţii nu este
întotdeauna preferabil unui aranjament social aflat mai departe de acest ideal este că
menirea politicilor publice nu poate fi doar aceea de a promova dreptatea (idee pe
care, de altfel, nici un transcendentalist serios nu ar nega-o). El nu poate constitui un
argument suficient și pentru ideea că politicile sociale menite să promoveze dreptatea
nu au, de fapt, nevoie, în nici o circumstanţă, să se ghideze sau să se orienteze după
19 Am rezumat aici consideraţiile din F. M. Kamm, „Sen on Justice and Rights”, 85-86.
422
Symposion
exigenţele unui ideal adecvat al dreptăţii sau că măsurarea distanţei unui aranjament
social faţă de cerinţele dreptăţii ideale este întotdeauna irelevantă pentru orientarea
adecvată a politicilor publice.
Să presupunem, totuși, de dragul argumentării, că Sen are dreptate atunci când
afirmă că răspunsul la întrebarea „Ce este dreptatea socială?” nu este cu adevărat
necesar pentru a servi drept ghid al politicilor publice menite să corecteze nedreptăţile
sociale. Să presupunem chiar că, așa cum sugerează uneori Sen20, el nu are, de fapt,
nici o utilitate sau relevanţă directă pentru promovarea dreptăţii în lumea reală și – ca
atare – că el nu ne poate oferi nici un fel de ajutor, oricât de mic, în acest sens.
Înseamnă oare aceasta că filosofii ar trebui să abandoneze imediat această întrebare,
așa cum sugerează Sen? Împotriva unui răspuns afirmativ la această întrebare pledează
cel puţin un temei foarte important. Însuși Sen menţionează, de altfel, acest temei,
deși eșuează să îi acorde atenţia cuvenită. Este vorba, desigur, despre interesul
„epistemologic”, „academic” sau „intelectual” al întrebării „Ce este dreptatea socială?”21
Dat fiind că Sen este conștient de existenţa acestui tip de interes faţă de întrebarea în
discuţie, singura explicaţie plauzibilă a propunerii sale de a o abandona pare să fie
convingerea sa (măcar implicită) că acest tip de interes nu justifică totuși persistenţa
filosofilor în abordarea ei. Această convingere este însă o convingere cel puţin
dubioasă. Foarte puţini dintre noi ar putea lua, bănuiesc, în serios o astfel de
convingere. Dincolo de diferenţele de opinie pe care le avem în privinţa celei mai
adecvate teorii despre exigenţele ei, cei mai mulţi dintre noi considerăm că dreptatea
este, fără îndoială, una dintre cele mai importante valori sociale și politice. În orice
caz, ea este îndeajuns de importantă pentru a ne îndreptăţi să încercăm să îi înţelegem
sau să îi clarificăm atât cât ne stă în putinţă natura și, pe această bază, relaţia cu
celelalte valori sociale și politice importante sau perspectivele de realizare în lumea în
care trăim.
3.2 Argumentul fezabilităţii

Deși unii filosofi politici „transcendentaliști” ar contesta cu tărie chiar și această
opinie22, cred că argumentul fezabilităţii este un foarte bun argument împotriva ideii
că vreun filosof politic a reușit până acum sau că va reuși în cele din urmă să descopere
adevărul ultim, perfect și universal valabil despre exigenţele dreptăţii sociale ideale.
Consider, așadar, că Sen este îndreptăţit să fie sceptic în această privinţă. Pentru a
întemeia însă cu adevărat concluzia că filosofii trebuie să abandoneze cercetările pe
tema exigenţelor dreptăţii sociale ideale, Sen ar fi avut nevoie de un argument care să
20 Vezi Sen, The Idea of Justice, 16, 17 sau 102.

21 Vezi Sen, The Idea of Justice, 101, 105.
22 Spre exemplu, Brian Barry. Barry a fost unul dintre puţinii filosofi „transcendentaliști” ai dreptăţii
sociale care au fost convinși nu numai că există principii ale dreptăţii sociale incontestabile și universal
valide, ci și că filosofia politică a identificat astfel de principii. Vezi Barry, Why Social Justice Matters, 4.
423
Symposion
probeze mult mai mult decât incapacitatea noastră de a cădea de acord, chiar și în
condiţii stricte de imparţialitate și raţionalitate, asupra a ceea ce constituie adevărul
primordial și incontestabil despre natura unei societăţi perfect drepte. Mai precis, Sen
ar fi avut nevoie de un argument care să probeze și incapacitatea filosofilor politici de
a realiza un obiectiv mult mai modest: acela de a identifica cel mai rezonabil ideal al
dreptăţii sociale pentru toţi membrii unei societăţi democratice. Aceasta cu atât mai
mult cu cât proiectul în care sunt implicaţi cei mai mulţi filosofi „transcendentaliști” ai
dreptăţii sociale nu este proiectul căutării unui răspuns absolut cert și universal valabil
la întrebarea „Ce este dreptatea socială?”, ci, dimpotrivă, tocmai acela al identificării
celui mai rezonabil ideal al dreptăţii sociale pentru toţi membrii unei societăţi
democratice23. Mulţi dintre filosofii care lucrează în acest proiect au respins, de altfel,
în chip explicit ideea existenţei unui adevăr ultim, unic și incontestabil despre natura
unei societăţi perfect drepte și/sau ideea că sarcina filosofului preocupat de dreptatea
socială ar fi aceea de a descoperi un astfel de adevăr24.
Împotriva a ceea ce sugerează argumentul fezabilităţii, nici Rawls nu a susţinut
vreodată – nici măcar, așa cum se susţine de multe ori, în A Theory of Justice –, că
principiile pe care le-a apărat sunt principii asupra cărora toţi indivizii raţionali și
imparţiali ar cădea de acord că sunt cele mai bune în sensul că ele (ar fi singurele care)
ar exprima adevărul „prim”, infailibil și universal valabil despre dreptate. Ca și Sen și
mulţi alţi filosofi „transcendentaliști”, Rawls a crezut că identificarea adevărului
absolut, universal și indubitabil despre dreptatea socială este o „misiune imposibilă”
sau măcar extrem de riscantă pentru filosoful politic. Sarcina fundamentală a acestuia,
a considerat Rawls, este aceea de a identifica și propune principii ale dreptăţii ideale
rezonabile și funcţionabile25. Argumentul său în favoarea principiilor dreptăţii pe care
le-a apărat a fost, așadar, unul mult mai modest (și mai plauzibil). Ceea ce a susţinut
Rawls a fost, mai precis, că principiile sale sunt, cel mai probabil, principiile despre
care toţi indivizii raţionali și imparţiali care acceptă valorile și principiile
fundamentale ale democraţiei ar cădea de acord, în ciuda concepţiilor lor
comprehensive diferite despre bine, că sunt cele mai rezonabile și mai potrivite să
guverneze structura de bază a societăţii.
23 Printre filosofii care au lucrat sau lucrează în acest proiect se numără Elizabeth Anderson, Ronald
Dworkin, Nancy Fraser, Ian Shapiro, Michael Walzer, Ross Zucker și – așa cum voi evidenţia imediat –
John Rawls. Vezi, spre exemplu, Dworkin, Sovereign Virtue, Michael Walzer, Speres of Justice. A
Defense of Pluralism and Equality (New York: Basic Books, 1983), Elizabeth Anderson, „What is the
Point of Equality?”, Ethics 109, 2 (1999): 295-302, Ian Shapiro, Democratic Justice (New Heaven &
London: Yale University Press, 1999), Ross Zucker, Democratic Distributive Justice (Cambridge:
Cambridge University Press, 2001) sau Nancy Fraser, „Social Justice in the Age of Identity Politics:
Redistribution, Recognition, Participation”, în Redistribution or Recognition? A Political-Philosophical
Exchange, Nancy Fraser, Axel Honneth (London & New York: Verso, 2003), 7-197.
24 Vezi, spre exemplu, Walzer, Speres of Justice.
25 Vezi Rawls, Political Liberalism, xx-xxii sau Rawls, Justice as Fairness, 25.
424
Symposion
Cred că Rawls nu s-a înșelat în această privinţă. Mă număr, altfel spus, printre
cei care consideră că Rawls a prezentat argumente suficiente și convingătoare în
favoarea ideii că principiile apărate de el sunt, într-adevăr, cele mai rezonabile pentru
o societate democratică (sau, mai corect spus, că sunt principiile cele mai rezonabile
pentru o societate democratică dintre principiile propuse până acum de filosofii care
au fost interesaţi de întrebarea referitoare la exigenţele dreptăţii sociale). Sunt
convins, de asemenea, că nici unul dintre argumentele prezentate până acum
împotriva principiilor rawlsiene nu este suficient de puternic pentru a mă obliga să-mi
revizuiesc această opinie26. Cel mai important aspect pentru analiza de faţă nu este
totuși dacă Rawls sau ceilalţi filosofi interesaţi de identificarea celui mai rezonabil
ideal democratic al dreptăţii sociale au avut sau nu dreptate în privinţa succesului lor
în îndeplinirea obiectivului pe care și l-au propus. Cel mai important aspect este dacă,
dincolo de eventuala lor nereușită în îndeplinirea lui, acest obiectiv este totuși unul
fezabil și suficient de important pentru a merita și în continuare atenţia filosofilor
politici. Nu văd nici un temei pentru care cei care sunt sceptici în privinţa succesului
filosofilor care au încercat până acum să identifice cel mai rezonabil ideal democratic
al dreptăţii sociale s-ar putea considera îndreptăţiţi să fie sceptici și în această privinţă.
Întrebarea „Care este cel mai rezonabil ideal al dreptăţii pentru o societate
democratică?” nu pare deloc una la care să ne fie principial imposibil să oferim un
răspuns (fie el și un răspuns doar rezonabil, failibil și revizuibil). Ideea că această
întrebare nu este suficient de importantă pentru a merita un răspuns cât mai bine
argumentat și întemeiat este și mai puţin serioasă. În aceste condiţii, cred că până și
cei care sunt sceptici cu privire la succesul filosofilor care au încercat până acum să
identifice cel mai rezonabil ideal democratic al dreptăţii sociale îmi vor fi totuși alături
în concluzia că nici argumentul fezabilităţii nu se dovedește a fi, la o analiză atentă, un
argument solid împotriva „transcendentalismului” în teoretizarea dreptăţii sociale.
Nu vreau să închei această secţiune a articolului înainte de a evidenţia încă un
aspect foarte problematic al argumentării lui Sen. Este vorba despre convingerea sa că,
deși nu putem atinge un consens cu privire la adevărul ultim despre natura unei
societăţi ideal drepte, putem totuși ajunge foarte ușor la un consens larg asupra stărilor
de lucruri care reprezintă nedreptăţi flagrante ce se cer urgent eliminate sau atenuate.
26 Cele mai bune apărări ale principiilor rawlsiene de diversele critici care li s-au adus au fost realizate
chiar de Rawls. Vezi Rawls, Justice as Fairness, Rawls, Political Liberalism, Rawls, Collected Papers,
Rawls, „The Basic Liberties and Their Priority”, în The Tanner Lectures on Human Values, ed. Sterling
M. McMurrin, 3-87, Salt Lake City: University of Utah Press, 1982 (http://www.tannerlectures.utah.edu/
lectures/documents/rawls82.pdf). Vezi, de asemenea, Samuel Freeman, Justice and the Social Contract.
Essays on Rawlsian Political Philosophy (Oxford: Oxford University Press, 2007), Samuel Freeman, Rawls
(London: Routledge, 2007), Ville Päivänsalo, Balancing Reasonable Justice. John Rawls and Crucial Steps
Beyond (Aldershot: Ashgate, 2007) sau Thomas Pogge, Realizing Rawls (Ithaca and London: Cornell
University Press, 1989).
425
Symposion
Spre exemplu, susţine Sen, în ciuda divergenţelor noastre ireconciliabile de opinie în
privinţa dreptăţii ideale, „putem totuși cădea foarte ușor de acord, chiar și după ce am
luat în calcul costurile implicate, că foametea persistentă sau excluziunea foarte largă
de la îngrijirea medicală reprezintă eșecuri sociale evidente și care se cer urgent
remediate. În mod similar, cu toate că recunoașterea posibilităţii ca libertatea unui
individ să se afle, într-o anumită măsură, în conflict cu libertatea celorlalţi indivizi ne
poate conduce la dezacorduri în privinţa specificării exacte a cerinţelor principiului
‘libertăţii egale’, putem totuși să fim puternic de acord că torturarea prizonierilor de
către agenţiile guvernamentale sau încarcerarea arbitrară a inculpaţilor, fără a le oferi
acestora șansa de a se apăra în instanţă, reprezintă o violare nedreaptă a libertăţii care
se cere urgent rectificată”27.
Aceasta este o premisă fundamentală – dacă nu chiar cea mai importantă –
premisă a argumentării lui Sen împotriva transcendentalismului și a încrederii sale în
dezirabilitatea focusării teoriei filosofice a dreptăţii sociale pe problema eliminării
stărilor de lucruri asupra cărora putem cădea cu toţii foarte ușor de acord că reprezintă
nedreptăţi „evidente” și „incontestabile”. Premisa unui consens larg asupra stărilor de
lucruri care reprezintă nedreptăţi flagrante ce se cer urgent eliminate sau atenuate
este însă falsă. Consensul la care putem ajunge în această chestiune este, de fapt, unul
foarte limitat. În mod ironic, acest lucru poate fi demonstrat pe baza unei observaţii
similare celor făcute de Sen în cadrul argumentului fezabilităţii împotriva
transcendentalismului. Am în vedere observaţia că doar ultimele două stări de lucruri
menţionate de Sen (tortura și încarcerarea arbitrară) sunt, într-adevăr, stări de lucruri
asupra cărora toţi filosofii politici sunt de acord că reprezintă nedreptăţi evidente și
incontestabile. În privinţa celorlalte situaţii menţionate de Sen intuiţiile filosofilor
sunt, de fapt, contradictorii. Egalitarienii vor fi, fără îndoială, de acord cu Sen.
Lucrurile stau însă cu totul altfel în cazul libertarienilor (sau cel puţin în cazul
libertarienilor consecvenţi)28. Pentru aceștia, lipsa accesului universal la îngrijirea
medicală sau chiar foametea persistentă, deși stări de lucruri indezirabile și regretabile,
nu reprezintă în nici un caz nedreptăţi, cel puţin nu atâta vreme cât ele nu sunt
rezultatul unor acţiuni umane care să fi avut drept intenţie producerea lor.
Libertarienii ar putea fi de acord, desigur, că aceste stări de lucru ar trebui eliminate.
Exigenţele dreptăţii nu se vor număra însă printre temeiurile invocate de ei în
favoarea unei astfel de concluzii (de vreme ce, în opinia lor, indivizii au doar „drepturi
27Vezi Sen, The Idea of Justice, 104.

28 Prin „libertarieni” mă refer aici la libertarienii classici, „de dreapta”, precum Robert Nozick, Murray
Rothbard sau Jan Narveson, nu și la cei ce se intitulează actualmente „libertarieni de stânga”, precum
Michael Otsuka, Hillel Steiner sau Peter Vallentyne. Pentru o bună introducere în libertarianismul de
stânga vezi mai ales Left Libertarianism and Its Critics: The Contemporary Debate, Peter Vallentyne și
Hillel Steiner, ed. (New York: Palgrave, 2000). Vezi, de asemenea, Michael Otsuka, Libertarianism
without Inequality (Oxford: Oxford University Press, 2003).
426
Symposion
negative”, nu și „drepturi pozitive”, de tipul accesului la îngrijirea medicală sau la
celelalte resurse necesare funcţionarii lor biologice normale29). Cel mai probabil,
temeiurile invocate de libertarieni în favoarea acestei concluzii vor avea de a face doar
cu valori considerate de obicei strict voluntare și private, precum caritatea sau
solidaritatea. Mai mult, ei s-ar opune cu tărie unor măsuri redistributive centralizate
de eliminare sau atenuare a acestor stări de lucruri. Iar opoziţia lor nu s-ar datora
numai convingerii că astfel de măsuri ar fi ineficiente, ci și convingerii că ele ar fi, de
fapt, nedrepte (pentru că aceste măsuri nu ar putea fi implementate fără încălcarea
libertăţilor negative ale indivizilor).
Sunt convins că, dacă nu ar fi trecut-o cu vederea, această observaţie foarte
simplă l-ar fi împiedicat pe Sen să le recomande filosofilor interesaţi de dreptate să
abandoneze încercarea de a oferi un răspuns cât mai rezonabil la întrebarea „Ce este
dreptatea socială?” și să-și concentreze atenţia doar asupra rezolvării problemei
eliminării stărilor de lucruri asupra cărora suntem (sau am putea fi) cu toţii de acord
că reprezintă nedreptăţi evidente și indubitabile. Dacă observaţia făcută mai sus este
corectă, aceasta ar însemna ca filosofii interesaţi de dreptate să-și concentreze atenţia
doar asupra remedierii acelor stări de lucruri din lumea actuală care reprezintă
nedreptăţi (și nu doar stări de lucruri „nefericite” sau „regretabile”) și din perspectiva
celor cu intuiţii libertariene despre dreptate și nedreptate. Mai precis, tot ceea ce ar
trebui să facă acești filosofi (inclusiv cei care au intuiţii despre dreptate și nedreptate
mult mai largi decât cele libertariene) ar fi să le recomande guvernelor sau instituţiilor
internaţionale doar ceea ce le recomandă de obicei filosofii libertarieni: să se
îngrijească de rectificarea încălcărilor drepturilor negative ale indivizilor și să lase
remedierea tuturor celorlalte stări de lucruri repugnante din lume pe seama actelor
caritabile ale indivizilor sau ale instituţiilor și organizaţiilor non-guvernamentale.
Libertarienii ar fi, desigur, foarte bucuroși să (re)afirme și să încerce să ne convingă de
adevărul unei astfel de opinii. Ea nu este totuși și opinia împărtășită de Sen cu privire
la răspunsul adecvat la întrebarea „Cum putem progresa în realizarea dreptăţii
sociale?”
29Vezi, spre exemplu, H. Tristram Engelhardt, Jr., „Health Care Allocations: Responses to the Unjust, the
Unfortunate, and the Undesirable”, în Justice and Health Care, Earl E. Shelp ed. (Dordrecht: Reidel,
1981), în special pp. 125-128, Richard Epstein, Mortal Peril: Our Inalienable Right to Health Care? (New
York: Addison-Wesley Publishing Company, 1997), Jan Narveson, The Libertarian Idea (Peterborough:
Broadview Press, 2001), 41-61, Bernard H. Baumrin, „Why There Is No Right to Health Care”, în
Medicine and Social Justice. Essays on the Distribution of Health Care , Rosamund Rhodes, Margaret P.
Battin și Anita Silvers, ed. (New York: Oxford University Press, 2002), 78-83 sau Craig Duncan și Tibor
R. Machan, Libertarianism for and against (Lanham: Rowman & Littlefield, 2005).
427
Symposion
4. Observaţii finale
Un aspect interesant legat de argumentarea de până acum din cadrul acestui articol este
acela că ea nu dovedește în mod decisiv că Sen nu are totuși dreptate să le ceară
filosofilor interesaţi de dreptate să abandoneze investigaţiile referitoare la natura
acesteia și – eventual – să se concentreze pe elaborarea unor teorii care să faciliteze
comparaţiile necesare pentru identificarea unor soluţii fezabile de redresare a
nedreptăţilor din lumea reală. În favoarea unei astfel de idei mai poate pleda cel puţin
un alt argument decât cele invocate de Sen. Argumentul pe care îl am în vedere este
acela că întrebarea „Ce este dreptatea socială?” a primit deja un răspuns adecvat
(rezonabil), astfel că persistenţa filosofilor politici în abordarea ei nu este tocmai o
atitudine justificată sau justificabilă, mai ales în măsura în care abordarea acestei
întrebări îi determină să neglijeze proiectul identificării unor soluţii fezabile pentru
eliminarea nedreptăţilor flagrante din societatea sau lumea în care trăim.
Am o mare simpatie pentru acest tip de argument, fie și numai pentru că îi
împărtășesc premisa că întrebarea „Ce este dreptatea socială?” a primit deja – prin
intermediul lui Rawls – un răspuns rezonabil. Nici convingerea că există temeiuri
suficiente și foarte puternice în favoarea adevărului unei astfel de premise nu este totuși
în măsură să ne îndreptăţească să cerem închiderea investigaţiilor filosofice referitoare
la natura dreptăţii sociale. O astfel de cerere ar fi îndreptăţită numai de adevărul opiniei
că tot ce era important de descoperit despre dreptatea socială a fost deja descoperit și că
– prin urmare – filosofia politică nu ar mai putea realiza nici un progres, nici o
îmbunătăţire în înţelegerea naturii acestei valori sociale și politice fundamentale. Cine s-
ar încumeta însă să susţină în mod serios adevărul unei astfel de opinii? Nu este oare
perfect posibil ca până și despre cea mai bună teorie de până acum (oricare ar fi aceasta)
să se dovedească, mai devreme sau mai târziu, că înglobează totuși și erori sau că a omis
unele aspecte fundamentale pentru o înţelegere completă a dreptăţii sociale?
Desigur, faptul că nu suntem îndreptăţiţi să cerem abandonarea investigaţiilor
referitoare la natura dreptăţii sociale, nu înseamnă și că nu suntem îndeptăţiţi să le
cerem filosofilor politici să încerce mult mai mult decât au făcut-o până acum să
răspundă (și) la întrebarea „Cum putem progresa în realizarea dreptăţii sociale?” Sen are,
cel puţin în această privinţă, dreptate. Ar fi, fără îndoială, de dorit ca filosofii interesaţi
de dreptate să răspundă cât mai bine și mai complet (și) acestei întrebări. Cu toate
acestea, nu ar trebui să fim prea aspri atunci când îi judecăm pe acei filosofi care nu au
răspuns sau nu răspund pe cât este de dezirabil acestei cerinţe. În formularea judecăţilor
noastre despre acești filosofi nu trebuie să uităm cel puţin două lucruri fundamentale.
Primul este acela că sarcina de a oferi un răspuns cât mai bine întemeiat și complet la
întrebarea „Ce este dreptatea socială?” nu este deloc o sarcină facilă și nesolicitantă. Al
doilea este acela că îndeplinirea cu succes a unei astfel de sarcini reprezintă deja o
contribuţie foarte importantă din partea unui filosof politic, atât în direcţia înţelegerii
naturii dreptăţii sociale cât și, după cum am văzut, în direcţia facilitării orientării
adecvate a politicilor publice menite să corecteze nedreptăţile din societatea sau lumea
în care trăim.
428
LA PERCEZIONE DELLA
DISCRIMINAZIONE TRA GLI IMMIGRATI
ROMENI PRESENTI A
ROMA E PROVINCIA1
Simion BELEA*
Abstract: In the European context, the moving migration towards Italy
constitutes the favorite destination for the Romanian Immigrants, the Romanian
community being one of the major decisive ones for Italy’s future. Along with
the acceptance and willingness to recognize the rights of the Romanian
immigrants and to contribute to their integration, there are feelings of fear and
distrust for them. Lately, the Romanian immigrant is being seen by the host
country population like a „threat” for the public safety, fact which leads to more
or less discriminatory attitudes. The present paper describes the result of a
research undertaken in Rome and province of Rome and analyses in particular
the scale to which the rights of the Romanian immigrants are being respected
and the perception of its subjects regarding the level of discrimination with they
have been confronted, their opinions about the discriminatory experiences they
have lived. Also, this study aims to examine the correlations between perceived
discrimination and type of social relations and the correlations between
perceived discrimination and employment situation. This study makes no claim
to generalize the results and represents a moment of reflection on prejudices and
discrimination against the Romanian community in Italy.
Keywords: perceived discrimination, human rights, social relations, immigration,
Romanian immigrants
1. Introduzione
Il presente contributo vuole illustrare i risultati di uno studio condotto a Roma e in
alcuni comuni della provincia di Roma, studio che si è proposto di analizzare in
particolare la discriminazione percepita dagli immigrati romeni e la misura in cui i
diritti di questi soggetti vengono riconosciuti e rispettati. Senza avere alcuna pretesa di
generalizzazione, la presente ricerca si pone come un primo momento di riflessione
sui pregiudizi e sulla discriminazione esistente nei confronti della comunità romena e
* Simion Belea, PhD., este bursier post-doctoral Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe

Symposion
fa parte di un progetto più ampio volto a conoscere e valorizzare i diritti umani nel
caso degli immigrati romeni in Italia2.
Alcune delle aree tematiche che si sono volute esplorare attraverso l’uso di
questo strumento di indagine sono: la storia biografica e i diversi aspetti del percorso
migratorio e di insediamento; la situazione lavorativa e le difficoltà incontrate nel
trovare un lavoro; le relazioni sociali; le opinioni riguardanti i servizi offerti dalle
istituzioni del paese ospitante; la percezione di alcuni atteggiamenti discriminatori; le
situazioni in cui ci si è sentiti discriminati e le loro opinioni circa le esperienze
discriminatorie vissute; il riconoscimento dei propri diritti; la consapevolezza dei
diritti e dei doveri in quanto membri dell’Unione Europea e il grado in cui tali diritti
vengono rispettati; la denuncia dei casi di discriminazione e il livello di conoscenza
delle istituzioni verso cui rivolgersi in caso di trattamento discriminatorio. Inoltre, si è
cercato di fare una descrizione più approfondita dei casi in cui i soggetti hanno
esperimentato situazioni di discriminazione, individuando le tipologie e le cause delle
situazioni di discriminazione descritte dagli intervistati.
Prima di esaminare i risultati di questo studio sarà fatto qualche riferimento alla
presenza numerica degli immigrati rumeni in Italia, prima e dopo l’entrata nell’UE.
2. La presenza dei romeni in Italia: alcune considerazioni

Il periodo di transizione dal totalitarismo comunista alla democrazia, ha rappresentato
nel caso della Romania un percorso difficile di riabilitazione politica ed economica,
segnata da profonde crisi che hanno portato all'emigrazione di massa dei suoi cittadini,
con la speranza di trovare altrove condizioni di vita migliore. L’entrata della Romania
nell'UE nel 2007 e la conseguente possibilità di muoversi liberamente in tutti i paesi
dell'Unione ha accentuato questa tendenza, i dati statistici dimostrando che un
numero di circa 3 milioni di romeni sono emigrati in tutto il mondo3. Mentre per i
romeni l'ingresso della Romania nell'UE ha significato la realizzazione di un sogno, la
stampa europea ha generato nuovi allarmismi circa una possibile “invasione” dei
2 Tale progetto si è proposto inoltre di sensibilizzazione verso il ruolo che gli immigrati stessi possono
avere nella prevenzione dell’esclusione e della discriminazione e nella promozione della dimensione
educativa interculturale.
3 Secondo le statistiche realizzate dai rapporti Caritas / Migrantes, sulla base di varie fonti (OSCE,
Consiglio d'Europa Eurostat), all'inizio del 2004 la presenza di immigrati provenienti dalla Romania nella
nuova UE di 25 paesi è stata di 655.000 residenti regolari (Ricci 2005: 34-46). Con l'ingresso della
Romania nell'Unione Europea, c'è stato un aumento moderato dell’emigrazione temporanea dalla
Romania (da circa 2,2 milioni nel 2006 a 2,7 milioni nel 2007) e un cambiamento nella composizione dei
flussi migratori, nel senso di un incremento di alcune categorie sociali che emigrano (per esempio,
medici) e quelli con basse qualifiche (Sandu, 2010: 38).
430
Symposion
romeni e il dilagare di una criminalità organizzata4. Tuttavia, il fenomeno è diventato
uno incontrollabile, come si temeva.
Nel contesto europeo, la migrazione circolatoria verso l’Italia rappresenta la
meta preferita per gli immigranti romeni, la comunità rumena rappresentando una
minoranza decisiva per il futuro dell’Italia. Le affinità linguistiche e culturali, la
prossimità geografica, il permissivismo legislativo e le facilità nel campo del lavoro
sono tra i fattori di attrazione che hanno incoraggiato la migrazione verso l’Italia.
Nel 2000, il numero degli immigrati romeni in Italia registrati ufficialmente era
di circa 70.000, arrivati all’inizio del 2010 a 953.000. Un aumento eccezionale del
numero degli immigrati rumeni è stato registrato tra il 2005 e il 2008, passando da
272.000 a circa 797.000 persone. Attualmente, le statistiche dimostrano che oltre 1
milione di romeni vivono in Italia, rappresentando il 70% del totale della popolazione
straniera residente in questo paese5. Quanti romeni saranno nel futuro in Italia? È
difficile dire, anche se si presuppone una normalizzazione della loro presenza, nel
senso di un aumento senza cambiamenti drammatici, in quanto la forza lavoro in
Romania non è interminabile e l'economia romena risente gli effetti negativi
dell'emigrazione.
Al di là dei fatti di cronaca i quali, anche se reali e preoccupanti, tuttavia, sono
limitati, i romeni in Italia sono diventati il simbolo del fenomeno migratorio che
genera timore, a volte essendo descritti con ostilità, anche con disprezzo, con il rischio
di criminalizzare un’intera collettività. Questo comportamento, negli ultimi anni
spesso riportato dai mass-media, denota il timore degli italiani di non rischiare il
proprio benessere in un clima di crescente insicurezza6.
Anche se il carico di risentimenti contro gli immigrati rumeni non poche volte
ha generato atteggiamenti discriminatori, definire l’Italia come paese razzista e la
comunità rumena come comunità discriminata, è eccessivo. È necessario un attento
monitoraggio delle relazioni tra la comunità rumena e le popolazioni ospitanti nelle
diverse regioni dell’Italia per fare generalizzazioni sugli atteggiamenti esistenti nei
confronti degli immigrati rumeni. Fortunatamente, ci sono voci importanti del sistema
4 I trattati circa l’espansione dell’Unione Europea del 2007 ha previsto l'introduzione di alcune misure
restrittive, 14 dei paesi dell'Unione Europea scegliendo di utilizzare questa opzione per limitare l'accesso
al mercato del lavoro.
5 Antonio Ricci, “România: imigraţie și muncă în Italia înainte și după aderarea la UE”, in I romeni in
Italia. Tra rifiuto e accoglienza/Românii din Italia între respingere și acceptare, Ed. Caritas Italiana e
Confederaţia Caritas România, (Roma: Idos/Sinnos, 2010), 15-20.
6 Vittorio Nozza, “Migraţia românească în Italia în contextul unei Europe extinse”, in I romeni in Italia.
Tra rifiuto e accoglienza/Românii din Italia între respingere și acceptare, Ed. Caritas Italiana e
Confederaţia Caritas România (Roma: Idos/Sinnos, 2010), 10; Rando Devole-Franco Pittau,
“Neocumunitarii români în imaginarul italienilor: reflecţii sociologice și statistice”, in I romeni in Italia.
Tra rifiuto e accoglienza/Românii din Italia între respingere și acceptare. ed. Caritas Italiana e
Confederaţia Caritas România (Roma: Idos/Sinnos, Roma, 2010), 49.
431
Symposion
sociale e politico italiano che invitano a comportamenti equilibrati nei confronti degli
immigrati rumeni e alla valorizzazione delle relazioni basate sulla cooperazione7.
La presente ricerca ha voluto esplorare il punto di vista di una piccola comunità
romena in Italia di fronte alle eventuali esperienze di discriminazione vissute in
riferimento allo statuto di immigrato. Come si riflettono le tendenze discriminanti e
nell’immaginario della comunità romena? In che misura gli immigrati romeni
considerano che i loro diritti vengono rispettati nel paese in cui vivono? E ancora, gli
immigrati romeni conoscono i propri diritti e i propri doveri?
Per rispondere a queste domande è necessaria una valutazione equilibrata della
realtà che implichi considerazioni di natura sociologica e statistica.
3. Le ipotesi dello studio

La migrazione dei cittadini rumeni in Italia continua a causare aspetti contraddittori.
Nonostante l’annullamento delle restrizioni circa la libera circolazione e la residenza,
e l’agevolazione riguardante l'accesso al lavoro, c’è una serie di problemi con cui gli
immigrati romeni residenti in Italia si confrontano: lo sfruttamento della forza lavoro,
l'accesso limitato ai servizi primari, il traffico illecito di donne e bambini, la violenza e
la discriminazione8.
Per quanto riguarda il problema della discriminazione, gli immigrati rumeni
spesso negli ultimi tempi sono stati visti dalla popolazione ospitante come una
“minaccia” alla sicurezza pubblica. Accanto all’accettazione e alla volontà di
riconoscere i diritti degli immigrati rumeni e contribuire all’integrazione degli stessi,
esistono sentimenti di paura e diffidenza verso di loro. La paura dell’altro e della
diversità, l’individualismo, il pregiudizio e l’insicurezza sono aspetti che, secondo
alcune ricerche, caratterizzano la società italiana e si manifestano in atteggiamenti più
o meno xenofobi9.
Ad esempio, l’Ufficio Nazionale Antidiscriminazioni Razziali (UNAR), sulla
base delle segnalazioni ricevute, ha tracciato un quadro delle più ricorrenti situazioni
di discriminazione e di disparità denunciate dai romeni:
Diffusione di un’informazione tendenziosa sui fatti nei quali sono coinvolti i
romeni,
7 Nozza, “Migraţia românească în Italia”, 10; Rando Devole and Franco Pittau, “Neocumunitarii români în
imaginarul italienilor”, 49.
8 Enzo Rossi and Fabrizio Botti, “Migration as a Factor of Social Innovation and Development: the Case of
Romanian Migration to Italy”, Inovaţia Socială 2 (2010): 15‐23,

http://www.inovatiasociala.ro/index.php/jurnal/article/view/59.
9 Maggiori informazioni circa la società italiana alterata dalla “sindrome del nemico” possono essere
trovate nell’indagine curata da Demos-Coop dal titolo “Cresce la paura verso gli immigrati” (cf. La
Reppubblica, 06.05.2007) – indagine che ha dimostrato che per il 43% della popolazione italiana, gli
immigrati rappresentano una minaccia.
432
Symposion
 Mancanza di informazione, per quanto riguarda l’assistenza legale e di
formazione a beneficio dei romeni che arrivano in Italia;
 Sfruttamento sul luogo di lavoro, primato dei romeni negli infortuni
mortali e molestie sessuali subite dalle donne romene;
 Atteggiamenti spesso intimidatori da parte dei responsabili per la
sicurezza pubblica, emersi durante i controlli effettuati sul territorio;
 Difficoltà burocratiche e atteggiamenti ostili tra gli operatori pubblici
con il conseguente ostacolo ai romeni nella fruizione dei servizi sociali;
 Esistenza di specifiche difficoltà al momento dell’iscrizione all’anagrafe;
 Impedimenti che hanno ostacolato il diritto di voto nelle elezioni
amministrative italiane del 200710.
Partendo da queste considerazioni, in seguito faremo alcune ipotesi circa le
questioni da analizzare. Un'ipotesi è che la discriminazione percepita dai soggetti della
ricerca non ha la portata e l'intensità veicolata dai media o da varie organizzazioni.
Più precisamente, ipotizziamo che si sono sentiti discriminati e hanno sperimentato
casi di discriminazione meno della metà degli intervistati.
Per quanto riguarda le situazioni in cui i soggetti coinvolti nella ricerca si sono
sentiti discriminati, ipotizziamo che c'è una differenza tra il grado di discriminazione
percepita nella ricerca di un lavoro o sul luogo del lavoro, negli spazi pubblici, nei
rapporti con le autorità locali, nel momento della realizzazione di un contratto di
locazione / acquisto di una casa, nel usufruire dei servizi di assistenza medica o sociale,
a scuola, ecc.
Per quanto riguarda il rispetto dei diritti degli immigrati, ipotizziamo che la
libertà di muoversi sarà considerato come uno dei diritti più rispettati.
Inoltre, l’articolo si è proposto di analizzare le correlazioni esistenti tra il grado
di discriminazione percepito e il tipo delle relazioni sociali, tra la discriminazione
percepita e la situazione occupazionale, tra la discriminazione percepita e il
rispetto/non rispetto dei diritti civili, politici, economici, culturali, sociali.
In questo senso, ipotizziamo che il mancato coinvolgimento nelle relazioni
sociali, e il fatto di vivere in isolamento aumentano il sentimento di discriminazione
percepito dagli intervistati.
4. Il questionario e la metodologia della ricerca

L’indagine è stata realizzata con l’ausilio di un questionario misto composto da 25
domande a risposta chiusa e aperta, somministrato attraverso la tecnica del
campionamento non probabilistico, accidentale su 202 immigrati romeni di età
10 Per maggiori informazioni si veda Delfina Licata, “Gli italiani in Romania in tempi di crisi economica”,
in Rapporto italiani nel Mondo 2010 (Roma: Centro Studi e Ricerche Idos, 2010), 321-328.
433
Symposion
11
compresa tra 18 e 65 anni . Il questionario quindi non è rappresentativo dell’intera
popolazione immigrata presente a Roma e nella provincia di Roma.
Il questionario è stato somministrato nel mese di novembre-dicembre 2010, sia
individualmente che in gruppo, il luogo di applicazione è stato la chiesa, al momento
dell'uscita dal servizio religioso, e alcuni sportelli informativi per stranieri presenti nei
comuni della provincia di Roma dove si è svolta la ricerca. La presenza, ormai stabile,
sul territorio di questi servizi ha assicurato un consolidato rapporto di fiducia con gli
utenti, necessario per superare le inibizioni che intervengono nella segnalazione dei
casi di discriminazione subita o percepita.
Il questionario, elaborato in romeno, è stato di facile comprensione e
compilazione, e accompagnato da brevi istruzioni. I questionari sono stati distribuiti
dopo aver riferito brevemente gli obiettivi dell’indagine, motivando il rispondente e
chiedendone la collaborazione per la compilazione che gli veniva affidata.
In molti casi è stato possibile usufruire di una stanza appositamente dedicata alla
rilevazione, in altri casi l’intervista è avvenuta in luoghi frequentati anche da altre
persone (ad esempio sale d’attesa), quest’ultima situazione molto probabilmente ha
inficiato la sincerità e la completezza di alcune risposte.
Nonostante ai soggetti venisse presentato lo scopo della ricerca e fatta conoscere
la precisazione che il questionario è anonimo, quindi senza alcuna possibilità di
identificazione delle persone, alcuni hanno rifiutato di partecipare a questo studio.
Le risposte al questionario sono state raggruppate in quattro gruppi di indicatori
collegabili ad altrettante dimensioni conoscitive: indicatori socio-demografici (sesso,
età, luogo di nascita, cittadinanza, stato civile, livello di istruzione, residenza, ragioni
che stanno dietro l'emigrazione, livello di conoscenza della lingua italiana, relazioni
sociali), gli indicatori circa il lavoro (assunti con contratto a tempo indeterminato, con
contratto a tempo determinato, con posto di lavoro occasionale, disoccupato, studente,
ecc.), indicatori della discriminazione (livello di discriminazione e contesti
discriminatori: l'accesso al lavoro e la discriminazione sul posto di lavoro, le
esperienze di discriminazione vissute nello spazio pubblico, a scuola, negli ospedali
/ambulatori, nel rapporto con l'autorità, ecc.) e gli indicatori circa i diritti umani (la
misura in cui sono rispettati i seguenti diritti: la libertà di movimento, il diritto alla
cittadinanza italiana, il diritto alla giustizia, il diritto al lavoro e alla sicurezza sociale,
il diritto all'istruzione e la libertà di esprimersi, il diritto di praticare la propria
religione, il diritto alla salute, ecc.). In questo ultimo gruppo di indicatori, agli
intervistati è stato chiesto, nel caso in cui avessero subito un episodio di
discriminazione, di descrivere un’esperienza significativa.
11I dati del questionario sono stati elaborati presso il Centro per la Ricerca e la Formazione dell'
Università del Nord, Baia Mare, Romania.
434
Symposion
Senza alcuna pretesa di generalizzare i dati, questa ricerca rappresenta un primo
momento di riflessione sul pregiudizio e sulla la discriminazione esistente in Italia a
partire dal punto di vista della comunità romena.
I risultati della ricerca
In seguito saranno presentati i principali risultati dell’indagine circa le
caratteristiche dei rispondenti, il livello della discriminazione e i contesti
discriminatori, la misura in cui i loro propri diritti sono rispettati.
4.1. Caratteristiche socio-demografiche del campione

Per quanto riguarda le caratteristiche degli intervistati, anche se l’attività di
somministrazione dei questionari non ha presupposto alcuna preferenza di genere, 117
intervistati (cioè 57,92%) che hanno accettato di partecipare alla ricerca erano donne
e 85 (cioè 42,08%) maschi, aspetto che riflette una caratteristica della volontà di
emigrare della comunità romena12.
Com’è stato ricordato prima, gli intervistati hanno l’età tra i 18 e i 65 anni,
sottolineando che, all’interno di questa fascia di età, l’emigrazione è più frequente tra i
26-35 anni, quasi doppia rispetto alla fasce di età 36-45 anni e 45-65 anni.
Per quanto riguarda le zone di provenienza, risulta che la maggior parte dei
rispondenti (30,20%) proviene dalla zona di nord-ovest13 della Romania mentre il
25.74% proviene dalla zona si sud – ovest, arie dove viene registrato un basso livello di
sviluppo socio-economico.
Quasi tutti i soggetti della ricerca hanno la cittadinanza romena, soltanto una
persona ha la doppia cittadinanza: romena e italiana.
Le risposte riguardanti la struttura famigliare rilevano che più della metà degli
intervistati vive in Italia con la famiglia, il 64,36% degli intervistati è coniugato/a.
Questo dato, che riflette la realtà della collettività romena, molto probabilmente, è
correlato con la necessità di un maggiore sostegno finanziario per la famiglia che
sembrerebbe la protagonista di questo insediamento.
Per quanto riguarda il livello di istruzione, la maggior parte degli intervistati ha
conseguito un titolo di scuola secondaria superiore (39,11%), il 24,26% ha un diploma
12 Nel periodo 1997-2007, le statistiche indicano una percentuale di donne romene che varia tra il 50% e
55%, con una crescita dell’incidenza negli anni in cui non sono stati fatti programmi di regolarizzazione.
Per maggiori informazioni circa le caratteristiche della migrazione romena verso l’Italia si veda Andreea
Raluca Torre, “Integrarea socio- professională. Punctul de vedere al comunităţii românești în Italia”, in I
romeni in Italia. Tra rifiuto e accoglienza/Românii din Italia între respingere și acceptare, ed. Caritas
Italiana e Confederaţia Caritas România, (Roma: Idos/Sinnos, 2010), 28-42.
13 La maggior parte dei rispondenti provengono dalle provincie di Botosani, Neamt, Iasi, Suceava (nord-
ovest) e rispettivamente dalle provincie di Vaslui, Bacau, Buzau, Galati, Braila, Tulcea (facendo parte
della zona di sud-ovest della Romania).
435
Symposion
di istruzione professionale, e il 25,64% ha realizzato percorsi professionali post-scuola
secondaria o ha conseguito la laurea.
Va sottolineato il fatto che gli immigrati romeni cui sono stati somministrati i
questionari hanno alle spalle una lunga permanenza in Italia: il 65,84% degli
intervistati vive in Italia da più di cinque anni, evidenziando quindi una generale
propensione verso un insediamento più stabile in Italia.
Questo dato rispecchia una caratteristica della migrazione romena in Italia e
cioè la tendenza verso una progressiva stabilizzazione delle presenze e la decisione di
fermarsi più a lungo o per sempre.
Le principali cause della migrazione sono quelle di natura economica: la
maggior parte dei soggetti (75,74%) è emigrata per avere un reddito accettabile e
migliori condizioni di vita, mentre il 12,38% degli intervistati sono migrati per
ricongiungimento familiare e circa 7.43 % per motivi di studio.
4.2. Stabilirsi in Italia: lingua, lavoro, vita sociale

Per quanto riguarda la conoscenza della lingua italiana, si osserva che 83,16% degli
intervistati non avevano alcuna conoscenza della lingua italiana al momento iniziale
della migrazione. Al momento dell’indagine, il 95,05% degli intervistati afferma di
detenere uno stadio intermedio o avanzato di conoscenza della lingua italiana, fatto
che rivela un alto grado di adattabilità e la capacità di assimilazione della lingua
italiana da parte degli immigrati, consentendo questa una comunicazione efficace con
la popolazione ospitante e quindi una migliore integrazione.
Per quanto riguarda certi aspetti dell’integrazione sociale e della socializzazione,
i risultati rivelano l’esistenza di relazioni interpersonali orientate verso connazionali,
amici o parenti. Il 60,40% degli intervistati dichiara di frequentare amici rumeni e
solo il 34,65% ha relazioni di amicizia con italiani. Una percentuale del 37,13%
frequenta parenti, a loro volta, emigrati in Italia.
In riferimento al lavoro, 48,02% immigrati intervistati sono impiegati con un
contratto a tempo indeterminato, con 8,42% in più rispetto alla posizione lavorativa
occupata in Romania, fatto che mostra alcuni progressi nel soddisfare le aspirazioni
della popolazione emigrata e un soddisfacente livello di integrazione socio-
professionale nella società italiana. Nella situazione della crisi economica, gli
interessati si orientano verso un posto di lavoro stabile, anche se meno pagato.
Tuttavia, rimane una percentuale apprezzabile di posti di lavoro occasionali o con
contratto a tempo determinato, (33,66%).
La maggior parte (52,48%) degli intervistati ha trovato lavoro abbastanza facile,
mentre per 40,1% di loro è stato difficile o molto difficile trovarlo.
Tra le principali ragioni che hanno rappresentato un ostacolo nel trovare un
posto di lavoro, si ricordano: la preparazione professionale (29,7%) e la nazionalità
(24,75%), mentre la mancanza di conoscenza della lingua italiana, la religione e le
436
Symposion
convinzioni personali, il sesso e l’età hanno avuto un’influenza marginale
nell’ottenimento di un lavoro. Valori più alti si trovano quando entrano in discussione
fattori quali la formazione professionale e la nazionalità; in questo senso, il 29,7%
degli intervistati riferisce che nel trovare lavoro ha trovato difficoltà per via della
formazione professionale e circa un quarto degli intervistati (24,75%) dichiara che la
nazionalità rappresenta un ostacolo nel trovare un lavoro.
4.3. Discriminazione ed esperienza soggettiva

Il terzo gruppo di indicatori si propone di individuare la percezione dei rispondenti
circa il livello di discriminazione a cui sono sottoposti quotidianamente, se hanno
presentato denunce contro i trattamenti discriminatori o, al contrario, se i rispondenti
ritengono che la denuncia degli atti discriminatori non avrebbe alcun risultato.
Prima di ricordare alcuni risultati in riferimento alla discriminazione, è
opportuno fare alcune chiarificazioni concettuali. La discriminazione è il trattamento
ineguale applicato contro un individuo o un gruppo di persone in virtù alla loro
appartenenza ad una categoria. Per poter definire un atteggiamento come
discriminatorio, un individuo o un gruppo dei persone devono essere sottoposte
deliberatamente a un trattamento sociale diverso rispetto ad altri individui o gruppi di
individui, in termini di diritti, responsabilità, opportunità, e questo diverso
trattamento non ha un fondamento, una giustificazione14. Come riportato nel Testo
Unico sull’immigrazione, “costituisce discriminazione ogni comportamento che,
direttamente o indirettamente, comporti una distinzione, esclusione, restrizione o
preferenza basata sulla razza, il colore, l'ascendenza o l'origine nazionale o etnica, le
convinzioni e le pratiche religiose, e che abbia lo scopo o l'effetto di distruggere o di
14L’origine della discriminazione sta nel pregiudizio. I pregiudizi sono evidenti in contesti multiculturali,
dove chi è diverso da "noi" non viene percepito come un individuo con caratteristiche personali
differenti, ma piuttosto come soggetto appartenente ad un certo gruppo sociale. Pertanto, gli individui
che appartengono a "outgroup" vengono classificati in base alle caratteristiche fisiche, psicologiche e
comportamentali del gruppo e non in termini di qualità personali. In funzione delle caratteristiche del
gruppo target, i pregiudizi possono assumere forme diverse; tra queste forme si ricordano il razzismo (si
verifica nelle situazioni in cui la propria identità gruppale positiva è minacciata, gli individui trovando un
gruppo peggiore con cui confrontarsi il quale diventa gruppo target dei pregiudizi) e la xenofobia (il
pregiudizio è focalizzato intorno a gruppi sociali considerati più vulnerabili dal punto di vista etnico o
sociale). Per approfondimenti circa il tema della discriminazione si veda Septimiu Chelcea,
Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii (Bucarest: Polirom, 2008). Un esempio di discriminazione è la
xenofobia che fa riferimento alla paura nei confronti degli stranieri o degli estranei e spesso si manifesta
con rifiuto, ostilità o violenza contro un particolare gruppo. Questo tipo di discrimianzione è correlato
con il razzismo e deriva da una percezione di superiorità etnica o culturale come conseguenza di una
visione etnocentrica, si manifesta solo quando si guarda il mondo dal punto di vista della propria cultura
mentre tutto ciò che esiste al di fuori dalla propria cultura è considerato inferiore. Così, le persone che
hanno una visione etnocentrica considerano le altre culture secondo le proprie norme e non possono
superare le diferenze culturali.
437
Symposion
compromettere il riconoscimento, il godimento o l'esercizio, in condizioni di parità,
dei diritti umani e delle libertà fondamentali in campo politico, economico, sociale e
culturale e in ogni altro settore della vita pubblica”15.
L'articolo 2 della direttiva 43/2000 del Consiglio dell’Unione Europea sottolinea
l'importanza del principio della parità di trattamento tra le persone e il fatto che non
ci dovrebbero essere discriminazioni, dirette o indirette, per motivi di razza o origine
etnica16. Secondo questa direttiva, gli Stati parti sono obbligati ad adoperarsi per
garantire – senza distinzione di razza o nazionalità - una serie di diritti fondamentali,
come il diritto di uguaglianza davanti alla legge, il diritto alla sicurezza sociale e
all'integrità personale, i diritti politici e i diritti civili.
Ogni società ha un sistema di valori e di norme sociali che si riflettono nel
mentale sociale. In una società democratica esiste una libertà di scegliere i valori tra
cui anche i valori estremisti, xenofobi, nazionalisti, razzisti, ecc., fenomeni
incompatibili con i valori democratici, con il rispetto dei diritti umani, della dignità e
dell’uguaglianza per tutti, fenomeni che generano nella loro manifestazione,
discriminazione, ineguaglianza e un'atmosfera ostile percepita dalle vittime della
discriminazione come un senso diffuso di insicurezza accompagnato da disagio
psichico.
La discriminazione, di fatto, non è un fenomeno unico e omogeneo, ma ha
aspetti diversi che andrebbero evidenziati. Ad esempio, il campo del lavoro è uno
degli ambienti in cui tanto gli aspetti oggettivi quanto gli aspetti soggettivi della
discriminazione, questi ultimi legati alla percezione dell’individuo, si manifestano in
modo chiaro e visibile. In questo senso, la discriminazione percepita rappresenta una
realtà psicologica importane nel caso degli immigrati e delle minorità etniche,
indipendentemente dal fatto che è o no considerato un indice valido di
discriminazione oggettiva e di intolleranza.
L’esperienza soggettiva della discriminazione, in realtà, può essere considerata la
causa e l’espressione di scontentezza e indignazione dei migranti nei confronti del
proprio stato nella società di accoglienza. Nell’ultimo periodo, diverse studi si sono
occupati dell’approfondimento di questo aspetto, sottolineando che uno dei problemi
incontrati nel depistare e dimostrare l’esistenza della discriminazione, è il fatto che le
vittime molto raramente denunciano i casi di discriminazione sofferti effettivamente.
Affinché una persona arrivi a considerarsi come discriminata, non basta che sia
sottoposta ad un trattamento di inegualità, poiché gli individui non sono sempre
15Il Testo Unico sull’Immigrazione, Articolo 43 comma 1.

16Consiglio dell’Unione Europea. “Direttiva 2000/43 del Consiglio, 29 giugno 2000 che attua il principio
della parità di trattamento tra le persone indipendentemente dalla razza e dall’origine etnica.”
http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:32000L0043:it:HTML
438
Symposion
17
consapevoli dell’ingiustizia ricevuta . Gli individui a volte non percepiscono come
discriminatori le stesse situazioni di inegualità, altre volte, possono interpretare
incidenti minimi o insignificanti come esempi lampanti di discriminazione.
Secondo Major e O'Brien18, le persone che si sentono trattate meno bene
possono considerare questo comportamento come giusto se si riferisce ad aspetti
specifici della loro identità (come sarebbe una qualifica non competitiva sul mercato
del lavoro), oppure possono assegnare questo comportamento differenziato all'identità
personale (supponendo che non hanno le relazioni necessarie per avere successo).
Ancor di più, anche quando gli individui riconoscono che i maltrattamenti sono
attribuibili al loro status sociale o alle caratteristiche personali, questi non ritengono
tali comportamenti necessariamente ingiusti, alla fine arrivando a darne una
giustificazione (attributional ambiguity).
In questo senso, il problema riguardante la discriminazione percepita (e non
soltanto la discriminazione misurata in modo oggettivo), è rappresentato da due
fenomeni connessi: l’underreporting, e cioè la mancata denuncia di episodi di
discriminazione da parte della vittima (per paura di rappresaglie o perché non si
conoscono le possibilità di segnalazione, la sfiducia nelle nelle istituzioni e nella
possibilità di risolvere il caso, la tendenza a minimizzare il problema e il desiderio di
non esacerbare la situazione conflittuale, o perché è doloroso ammettere di essere
vittima di discriminazione) e un altro fenomeno denominato underrecording,
fenomeno che si riferisce al fatto che a volte alcune persone che si occupano della
registrazione dei casi di discriminazione hanno la tendenza di sottovalutare l’impatto
discriminatorio dell’evento. Quindi, la capacità di valutare in modo oggettivo
l’esperienza di discriminazione dipende dall’accuratezza dei giudizi delle vittime e
dalle dinamiche inerenti alla propria identità sociale e personale19.
17 A proposito della natura della discriminazione, si veda: Gordon Allport, The Nature of Prejudice (New
York: Doubleday Anchor, 1954); Jim Sidanius and Felicia Pratto, Social Dominance: An Intergroup
Theory of Social Hierarchy and Oppression (New York: Cambridge University Press, 1999); John T. Jost
and Banaji R. Mahzarin, “The Role of Stereotyping in System-Justification and the Production of False
Consciousness”, British Journal of Social Psychology, 33 (1994), 1–27. Brenda Major, “From social
inequality to personal entitlement: The role of social comparisons, legitimacy appraisals and group
memberships”, in Advances in experimental social psychology, ed. M.P. Zanna (San Diego: CA-Academic
Press, 1994), 293–355; Faye Crosby, “The denial of personal discrimination”, American Behavioral
Scientist 27 (1984), 371–86.
18 Brenda Major and O’Brien Laurie, “The Social Psychology of Stigma”, Annual Review of Psychology,
(Palo Alto: CA-Annual Review Inc, 2005), 393–421.

19 Henri Tajfel and Turner C. John, “An Integrative Theory of Intergroup Conflict”, in The Social
Psychology of Intergroup Relations, ed. W. G. Austin – S. Worchel (Monterey: CA-Brooks/Cole, 1979).

Vedi anche Serina Carmencito and Marzano F. Milena and Susca Giovanna, Discriminazione percepita.
Conflitti e processi di inclusione nei contesti inter-etnici, http://www.aipass.org/paper/serino.pdf.
439
Symposion
Il fatto che un individuo venga considerato in funzione della sua appartenenza a
un gruppo sociale, sarà la conseguenza della storia personale della persona in causa,
dell'interazione tra gruppi etnici presenti nella società e la risposta conseguente
all’esperienza oggettiva. Alcuni ricercatori descrivono l'insorgenza di aversive rasism,
il razzismo nel caso di chi sostiene i valori egualitari, che si considera esente da
pregiudizi, ma in grado di discriminare in modo sottile, difficile da razionalizzare.
Queste forme di razzismo e di discriminazioni razionalizzate sono forse le più difficili
da identificare e il loro impatto è altrettanto difficile da comprendere20.
A partire da queste premesse sono state elaborate alcune domande con lo scopo
di rilevare la discriminazione percepita nel trovare un lavoro, sul posto di lavoro,
nell’affittare o comprare casa, nei centri di accoglienza/assistenza sociale, negli spazi
pubblici (bar, ristoranti, club, negozi, banche), scuole o altre istituzioni di
insegnamento, ospedale/ambulatorio, nonché la discriminazione percepita in
relazione con le autorità pubbliche. Inoltre, è stata fatta una classifica delle situazioni
di discriminazione descritte dai rispondenti. In seguito, descriveremo brevemente i
risultati raggiunti.
4.4. Indicatori della discriminazione

Di fronte alla domanda si è mai sentito/a discriminato/a perché immigrato, è emerso che una
percentuale significativa (42%) si è sentita poco discriminata. Nonostante ciò, non va
sottovalutato il fatto che più di un quarto del campione (26%) si è sentito abbastanza
discriminato e l’8,5% di esso parecchio discriminato.
Quando la stessa domanda riguarda gli altri membri della comunità, il 50,45% degli
intervistati dichiara che i romeni conoscenti hanno subito molte e abbastanza
discriminazioni, una percentuale di 37,13% dichiara che i loro amici/conoscenti sono stati
poco discriminati, e 8,91% di essi non ha subito alcuna discriminazione.
Come vedremo nella tabella seguente, gli ambiti in cui i soggetti si sono sentiti
maggiormente discriminati, sono: la ricerca di un lavoro (il 30,69% dei rispondenti si è
sentito molto o abbastanza discriminato), il luogo di lavoro (dove 27,23% dei rispondenti si
sono sentiti molto o abbastanza discriminati), gli ospedali/ambulatori (il 11,39% delle
persone si è sentito molto discriminato), l’ufficio anagrafe dei comuni di residenza (il 17,82%
dei rispondenti si è sentito molto o abbastanza discriminato).
Per quanto riguarda l’affitto o l'acquisto di una casa, il 18,32% degli intervistati si è
sentito molto e abbastanza discriminato nel tentativo di integrarsi in una zona residenziale.
Dai dati risulta che la discriminazione è meno presente a livello dei servizi medici,
una percentuale di 44,55% dichiara che in quest’ambito la discriminazione è inesistente, il
26,24% dei rispondenti sostiene di essere poco discriminati e solo il 11,39% afferma di essere
20 Dovidio, John F. and Kawakami Kerry and Gaertner Samuel, “Implicit and explicit prejudice and
interracial interaction”, Journal of Personality and Social Psychology 82 (2002), 62-68.
440
Symposion
abbastanza discriminati nell'utilizzo dei servizi sanitari, aspetti questi che riflettono
l'atteggiamento positivo della comunità romena nei confronti del sistema sanitario italiano.
Le informazioni circa la discriminazione percepita presso servizi di assistenza sociale,
diretti a fornire la protezione sociale delle categorie più vulnerabili dal punto di vista sociale,
sono percepiti come non discriminatori in proporzione del 17,33%, poco discriminatori in
proporzione del 6,93%, abbastanza e molto discriminatori in proporzione del 2,48%. Gli
intervistati non si rivolgono ai servizi sociali in una proporzione del 51,98%, da qui l'ipotesi
della non conoscenza dei servizi sociali da parte dei rispondenti o della inadeguatezza di tali
servizi alle esigenze e alle attese degli intervistati stessi.
L’ambiente della scuola è vissuto come non discriminatorio in proporzione del
26,73%, poco discriminatorio (14,85%) e abbastanza discriminatorio in proporzione del
3,96%. Una gran parte degli intervistati, 30,69%, non utilizza questo servizio o perché non
ha figli o perché i figli stessi sono rimasti in Romania mentre il 23,27% degli intervistati non
risponde a questa domanda.
Dai dati della ricerca risulta inoltre che lo spazio pubblico (ristoranti, negozi, bar,
banche, ecc.) è percepito dagli intervistati come meno discriminatorio rispetto ad altri
ambiti: il 48,02% non si sente discriminato nei bar, caffetterie, ristoranti, discoteche, il
51,98% degli intervistati non si sente discriminato nei negozi, mentre il 47,03% non si sente
discriminato nelle banche, ciò sottolinea il fatto che lo spazio pubblico depersonalizza gli
individui, creando una situazione di uguaglianza tra gli individui.
La manifestazione della discriminazione da parte delle autorità locali (comune di
residenza/ ufficio anagrafe) mostra che il 17,82% degli intervistati si è sentito abbastanza e
molto discriminato, il 27, 72% si è sentito meno discriminato, e il 34,65% non si è sentito
discriminato per niente.
Tabella n. 1
Ambiti in cui i rispondenti si sono sentiti discriminati (dati in percentuale)
Ambiti di Non Non utilizza Per niente Poco Abbastanza Molto
discriminazione risponde il servizio
Ricerca di un lavoro 7.43 5.45 27.23 29.21 15.84 14.85
Luogo di lavoro 6.44 4.46 29.7 32.18 18.81 8.42
Affitto/acquisto casa 14.85 9.9 33.17 23.76 13.86 4.46
Ospedali/ambulatori 9.41 3.47 44.55 26.24 11.39 4.95
Centri di accoglienza/ 21.29 51.98 17.33 6.93 0.5 1.98
Assistenza sociale
Scuole/altre unità per 23.27 30.69 26.73 14.85 3.96 0.5
insegnamento
Negozi 15.35 0.99 51.98 24.75 3.47 3.47
Bar, caffetterie, 16.34 4.46 48.02 23.76 4.95 2.48
ristoranti,discoteche
Banche 20.79 10.40 47.03 15.35 3.47 2.97
Ufficio anagrafe 15.84 3.96 34.65 27.72 12.87 4.95
441
Symposion
Confrontando i diversi livelli di discriminazione percepita nell’utilizzo dei
servizi cui sopra, il livello più alto è la discriminazione percepita nella ricerca di un
lavoro, sul luogo di lavoro e nelle relazioni con le autorità. Al contrario, i centri sociali
e lo spazio pubblico sono considerati come ambienti meno discriminatori. Da questo
punto di vista, possiamo sostenere che nel caso di questa comunità, contrariamente
alle opinioni del senso comune, la discriminazione non ha la portata e l'intensità
precisata dai media o da diverse organizzazioni
Inoltre, la discriminazione non ha la stessa intensità e portata in tutte le
strutture sociali, ciò confermando l'ipotesi iniziale.
La maggior parte dei soggetti (73, 76%) che hanno esperimentato situazioni di
discriminazione considera che sarebbe inutile sporgere denuncia verso le istituzioni
competenti poiché gli intervistati credono che questo non cambierebbe nulla, fatto
che indica la sfiducia degli intervistati nella capacità di queste istituzioni di cambiare
la realtà esterna, ma può anche significare la mancanza di fiducia degli intervistati
nella loro propria capacità di produrre un cambiamento. Circa un quarto degli
intervistati dichiara che non saprebbe cosa fare o dove rivolgersi nel caso in cui
dovesse subire discriminazioni mentre una percentuale del 8,91% ha esposto denuncia
contro le discriminazioni subite.
Successivamente, agli intervistati è stato chiesto di descrivere le eventuali
esperienze di discriminazione vissute. In questo senso, un numero di 40 rispondenti
(19,80%) ha scelto di descrivere le esperienze discriminatorie vissute. Nella maggior
parte si tratta di discriminazioni sul luogo di lavoro (55%), discriminazioni nelle
relazioni sociali (12,5%), nello spazio pubblico (10,00%), nell’ambito dei servizi per la
salute (7,5%), nella regolarizzazione della residenza (7,5%), nell’ambito dell’istruzione
(5%). Il 48% dei soggetti che ha rivelato un’esperienza di discriminazione vissuta,
riportano situazioni in cui non è stato rispettato il diritto al lavoro (come ad esempio,
il rifiuto dei datori di lavoro italiani di firmare un contratto di lavoro, la mancanza di
sicurezza sui luoghi di lavoro, il regolare pagamento degli stipendi, le differenze
salariali rispetto ai colleghi italiani), fatto che conferma l’incapacità del sistema
italiano di controllare il lavoro nero e sommerso.
Circa il 31,25% dei rispondenti ha affermato di aver subito episodi di violenza
verbale ed emozionale dovuti alla nazionalità e allo statuto di immigrato, il 6,25% si è
sentito discriminato nel momento dell’affitto/acquisto della casa sempre a causa della
nazionalità, il 4.16 % degli intervistati racconta esperienze in cui i propri diritti alla
salute e all’istruzione non sono stati rispettati, mentre una percentuale più bassa
(2,08%) ritiene che gli è stato violato il diritto alla residenza, e la stessa percentuale
degli intervistati ritiene che la loro privacy non è stata rispettata o non ha avuto parte
di un processo equo.
442
Symposion
4.5. Indicatori dei diritti dell’uomo
Prima di presentare i risultati della ricerca in questa direzione, dobbiamo ricordare
che quando parliamo di diritti umani, si fa riferimento a quei bisogni essenziali la cui
soddisfazione è necessaria affinché ogni persona possa sentirsi pienamente realizzata,
sia dal punto di vista materiale che dal punto di vista spirituale.
Parlando dei diritti degli immigrati romeni si fa riferimento innanzitutto ai
diritti proclamati nella Dichiarazione Universale dei Diritti Umani adottata dalle
Nazioni Unite e rafforzata attraverso diverse convenzioni internazionali, nonché ai
bisogni e agli interessi sostenuti e difesi dalle istituzioni europee non governative, dal
Consiglio d'Europa e dalle Nazioni Unite. Tra questi diritti si ricordano i diritti civili,
politici, economici, sociali e culturali, nonché il diritto all'istruzione e a uno sviluppo
soddisfacente, il diritto di far parte di una associazione o sindacato per proteggere i
propri interessi, il diritto di manifestare il proprio orientamento religioso, il diritto di
muoversi e di stabilirsi la residenza nel territorio di un altro Stato, il diritto al lavoro e
un adeguato indennizzo, il diritto di opinione e di espressione, il diritto alla sicurezza
e alla difesa, il diritto di essere rappresentati dal punto di vista politico e giuridico
dalle istituzioni statali, ecc.
Per quanto riguarda il riconoscimento dei propri diritti, il 88,61% considera che
il diritto di praticare la propria religione sia il diritto più rispettato, mentre il diritto di
spostarsi liberamente e considerato dal 84, 65% dei rispondenti come il diritto più
rispettato. Questa conclusione conferma l’ipotesi di partenza. Gli ultimi tre posti nella
classifica sono rappresentati dal diritto alla cittadinanza italiana, 63,36% degli
intervistati ritiene che questo diritto sia molto e abbastanza rispettato, mentre il
58,41% dei rispondenti ritiene che il diritto alla sicurezza sociale sia molto e
abbastanza rispettato. Prendiamo atto che, secondo i rispondenti, il diritto il meno
rispettato è il diritto alla giustizia, solo il 57,92% degli intervistati ha considerato che
tale diritto sia molto e abbastanza rispettato.
Le risposte alle domande: "Conosce i suoi diritti come cittadini europei?" e
"Pensa di conoscere i suoi obblighi in qualità di cittadini dell'Unione europea?" indica
un livello più alto di conoscenza degli obblighi rispetto ai diritti. Così, il 57,32% dei
rispondenti dichiara di conoscere molto e abbastanza bene i propri obblighi in qualità
di cittadini dell’Unione Europea mentre il 44,09% degli intervistati dichiara di
conoscere molto e abbastanza bene i propri diritti.
Va notato un alto grado di interesse a ottenere informazioni sui diritti personali,
88,61% degli intervistati essendo interessato a completare la conoscenza in questo
campo.
Relazioni sociali e discriminazione percepita
L’analisi bivariata degli items "non frequento nessuno" e "ti sei mai sentito
discriminato” indica un rapporto di causalità-effetto tra il primo item e il secondo nel
443
Symposion
senso che il non coinvolgimento nelle relazioni sociali, il fatto di vivere in isolamento
aumenta il sentimento di discriminazione percepito dagli intervistati.
I dati della tabella n. 2 mostrano che tra coloro che hanno affermato di essersi
sentiti discriminati (100%), il 76,7% non frequenta nessuno, fatto che sostiene l’ipotesi
secondo la quale chi ha rapporti sociali più frequenti e intensi si sente meno
discriminato, le relazioni sociali avendo una funzione di sostegno e supporto.
Nel caso dell’analisi “frequento amici rumeni" e "Si sente discriminato/a", viene
rilevata una diminuzione della discriminazione percepita dovuta all’allargamento
dell’ambito relazionale anche se limitato agli amici connazionali. In questo senso, si
osserva che solo il 9% dei soggetti che frequentano amici rumeni si sentono molto
discriminati (64.7%).
Nel caso della correlazione tra gli items “Frequento amici rumeni” e “Si sente
discriminato/a”, il sentimento di discriminazione si riduce di intensità con la
diversificazione e l'estensione delle relazioni sociali, così solo il 12,9% tra coloro che
frequentano amici italiani si sono sentiti molto discriminati.
Tabella 2. Relazioni sociali e discriminazione percepita

Non frequento nessuno * Si è mai sentito/a discriminato/a Crosstabulation
Si è mai sentito/a discriminato/a? Totale
molto abbastanza poco Per
niente
Non Si Count 0 9 13 2 24
frequento % within Non .0% 37.5% 54.2% 8.3 100%
nessuno frequento nessuno
% within Si è mai .0% 17.0% 15.3% 4.3 11.9%
sentito/a discriminato/a
No Count 17 44 72 45 178
% within Non 9.6% 24.7% 40.4% 25.3% 100%
frequento nessuno
% within Si è mai 100% 83% 84.7% 95.7% 88.1
Totale Count 17 53 85 47 202
% within Non 8.4% 26.2% 42.1% 23.3% 100%
frequento nessuno
% within Si è mai 100% 100% 100% 100% 100%
Da questi dati si evince una correlazione tra il grado di socializzazione e la

percezione della discriminazione, nel senso che maggiore sarà l’estensione e l'intensità
delle relazioni interpersonali degli intervistati, minore sarà il grado di discriminazione
percepita nelle relazioni quotidiani e nel rapporto con le istituzioni nel caso del
gruppo preso in considerazione. In definitiva l'analisi di cui sopra sottolinea
444
Symposion
l’importanza dell’integrazione sociale degli immigrati come antidoto alla
discriminazione e al razzismo.
5. Altre correlazioni
Altre correlazioni esaminate hanno fatto riferimento al rapporto tra il livello di studi
compiuti dai rispondenti e la discriminazione percepita. In breve, si ricorda che i
soggetti che hanno registrato un tasso più alto di discriminazione (52,9%) hanno
compito studi liceali (11,4) mentre quelli con studi superiori (3,6%) si sono sentiti
discriminati in una proporzione minore (5.9%). Questo fatto però non ci permette di
fare una correlazione tra il titolo di studio e la discriminazione percepita ma può
indicare una caratteristica del campione (la maggior parte dei soggetti ha studi liceali
mentre il numero dei laureati è piuttosto ridotto all’interno del campione). Maggiori
informazioni ci offre l’analisi delle correlazioni tra la situazione lavorativa e la
discriminazione percepita. In questo senso, le persone che si sentono meno
discriminate sono gli studenti e chi ha un contratto di lavoro stabile, a tempo
indeterminato, mentre coloro che svolgono un lavoro precario, occasionale si sentono
più discriminati.
6. Verso una conclusione

Come è stato detto all’inizio, senza alcuna pretesa di generalizzare i dati, nel caso di
questa comunità, contrariamente al senso comune, la discriminazione non ha la
portata e l’intensità riportata dai media e varie organizzazioni. Inoltre, la
discriminazione non ha la stessa intensità in tutte le strutture sociali. Anche se queste
dati sono ottimisti, tuttavia, non si deve trascurare il fatto che quasi il 35% degli
intervistati si è sentito molto discriminato e abbastanza discriminato. Questa
conclusione, da un lato, rafforza la convinzione che la psicosi veicolata dai media,
secondo cui la comunità romena sarebbe una minaccia per la sicurezza, diventa un
ostacolo contro l’integrazione sociale dei romeni e, dall’altro lato, sottolinea la
necessità di promuovere una società basata sulla tolleranza e sulla cooperazione nel
processo di apprendimento interculturale, dove la diversità va vista come un beneficio
e una risorsa per la comunità.
Analizzando le valutazioni degli intervistati sui diritti umani risulta che la
libertà di praticare la propria religione e la libertà di spostarsi siano i diritti più
rispettati. Un numero rilevante (circa 48%) di soggetti che hanno segnalato casi di
discriminazione, considera che il diritto al lavoro sia il diritto meno rispettato, fatto
che conferma una mancanza generale del sistema italiano in materia di legislazione
nel campo del lavoro (lavoro nero, irregolarità nella retribuzione, evasione fiscale).
Inoltre, si riscontra la necessità dei soggetti di avere maggiori informazioni sui loro
diritti nel paese in cui vivono. A questo proposito, penso che sarebbe utile avviare
programmi per soddisfare tale esigenza di conoscenza, sia attraverso la distribuzione di
445
Symposion
informazioni circa i diritti e gli obblighi degli immigrati sia organizzando incontri sul
tema suddetto.
Alla fine ritengo che sarebbe opportuno integrare questo studio con una ricerca
qualitativa, intervistando gruppi selezionati di interlocutori per un approfondimento
di quanto emerso fin ora.
446
COMUNICAREA INTERCULTURALĂ1
Silvia POPESCU*
Abstract: Intercultural communication as a social science from its beginnings to

the first theory, is intended as a starting point for those interested in
communication, culture, interaction with people. Intercultural communication
has arisen due to interference of several common concepts such as cross cultural
communication, international communication and global. Researchers with
interests in intercultural communication come from different fields such as
anthropology, psychology, communication, sociology and international relations,
leaving their field research to venture into a new area that is at "crossroads of
culture with human interaction. In the last decades has focused on the role of
intercultural education and intercultural management in a world where people
are always in contact, directly or indirectly. Openness towards other cultures and
knowledge of common cultural heritage of a true underlying intercultural
communication .
Keywords: intercultural communication, culture, human behavior, intercultural
education.
1.Introducere
A vorbi despre comunicarea interculturală în ziua de astăzi, când oamenii pot fi în
contact cu semenii lor din celalalt capat al lumii printr-un singur click de internet, cu
ajutorul telefoniei mobile sau al mass-media, ştirile circulând mult mai rapid decât
prin mijloacele tradiţionale, înseamnă a dori să îi cunoaştem mai bine pe semenii
nostri, să-i înţelegem şi să-i acceptăm, şi comunicarea dintre noi sa fie mai eficace.
Contactele din ce în ce mai numeroase cu oamenii din alte ţări ne fac să reflectăm în
primul rând asupra noastra, asupra eficienţei modului nostru de a comunica.
Globalizarea a făcut din comunicarea interculturala un fapt inevitabil. Lumea de azi
este supusă unor schimbări rapide, interacţiunea dintre oameni capătă noi dimensiuni.
Contactul şi comunicarea cu alte culturi sunt caracteristicile dominante ale vieţii
1 This work was supported by the strategic grant POSDRU/89/1.5/S/62259, Project ”Applied social,
human and political sciences. Postdoctoral training and postdoctoral felowship in social, human, and
political sciences” cofinanced by the European Social Fund within the Sectorial Operaţional Program
Human Resources Development 2007-2013.
* Silvia Popescu este conferenţiar universitar dr., Universitatea Titu Maiorescu – București, cercetător
postdoctoral la Universitatea București – domeniul Administraţie Publică.

Symposion
moderne, lumea parcă nu mai poate trăi fără beneficiile tehnologiei, fără a putea lua
legătura rapid cu persoană din celălalt capăt al ţării, fără a putea ţine o video-
conferinţă, fără a putea cunoaşte care sunt ultimele ştiri de la ultima întâlnire a
preşedintilor la Bruxelles sau ultimele tendinte în moda de la Milano. Toate aceste
contacte cu ceilalţi,având scopuri fie economice, politice sau culturale, ne îndrumă
spre un mod de comunicare mai deschis, spre o comunicare interculturală.
Comunicarea interculturală, ca ştiinţă socială, de la începuturile sale până la primele
teorii, a fost un demers ce a întâmpinat multe greutăţi (de la metoda de cercetare la
lipsa materialelor, a informaţiilor, a cărţilor de specialitate, unele dintre acestea
abordând comunicarea interculturală doar dintr-un anumit punct de vedere), dar se
doreşte a fi un punct de plecare pentru cei interesaţi de comunicare, cultură,
interacţiunea cu oamenii. Pentru a înţelege mai bine ce reprezintă interculturalitatea,
trebuie să luăm în considerare rolul important al contextului (social, cultural si istoric)
în relaţiile intra- si extra-culturale, legătura multilaterală între cultură şi comunicare,
complexitatea și tensiunile implicate în relaţiile interculturale.
2. Delimitări conceptuale
Comunicarea interculturală înseamnă interacţiunea directă dintre oameni de diferite
culturi. Comunicarea interculturală implică mult mai mult decât înţelegerea normelor
unui grup, ea presupune acceptarea şi tolerarea diferenţelor.
O definiţie atotcuprinzătoare asupra interculturalităţiii ne ofera Micheline Ray:
„Cine spune intercultural, spune în mod necesar, plecând de la sensul plenar al
prefixului inter-, interacţiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate
obiectivă.”2 Importanţa prefixelor din noţiunile de multiculturalism, comunicare
interculturală și raporturi transnaţionale este analizată de Christian Giordano,3 care
observă ca prefixele multi-, inter- si trans- posedă între ele evidente afinităţi, dar și
subtile diferenţe de conotaţie. Prefixul multi- accentuează diferenţa, chiar separarea
dintre culturi, prefixul inter presupune că întâlnirea dintre culturi este mai dinamică,
indivizii au capacitatea de a defini, de a plasa si negocia propria apartenenţă si propria
identitate culturală. Prefixul trans- arată capacitatea personală sau colectivă de a
transcede graniţele culturale și frontierele naţionale şi de a trece de la o apartenenţă şi
de la o identitate la alta cu usurinţă. Comunicarea interculturală a luat naştere datorită
interferenţei mai multor noţiuni comune, cum ar fi comunicarea cross culturală,
comunicarea internaţională sau globală. Toate aceste noţiuni au fost subsumate unui
concept mai larg, acela de comunicare interculturală.
2 Pierre Dasen, Christiane Perregaux, Micheline Rey, Educație interculturală: experiențe, politici, strategii
(Iași: Polirom, 1999), 166.
3 Rudolf Poledna, Francois Ruegg, Călin Rus, Interculturalitate: cercetări si perspective românești (Cluj
Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2002), 41.
448
Symposion
Termenul de comunicare internaţională se referă la studiul fluxului de
comunicare media între ţări. O alta accepţiune a termenului vizează studiul
comparativ al sistemelor comunicaţionale în masa şi studiul comunicării între guverne
nationale. Comunicarea internaţională se ocupă de putere, politică, procesul influenţei
asupra altor naţiuni-state.
Comunicarea globală face trimitere la studiul transferului informaţiilor, datelor,
opiniilor și valorilor, de către grupuri, instituţii şi guverne, şi la problemele care apar
pe baza transferului. Comunicarea cross culturală se referă în general la compararea
fenomenelor între culturi diferite.
Comunicarea interculturală şi cea internaţională sunt zone diferite de cercetare;
prima încearcă să se axeze pe individ, ca unitate de măsură, pe când cea de-a doua
încearcă să lucreze la nivel macro, unităţile sale de analiză fiind naţiunea, sistemele
globale, grupurile, mişcările, dar elementul comun este preocuparea faţă de diferenţe.
Relaţiile interculturale reprezintă un domeniu interdisciplinar, prin care se
încearcă să se identifice, cu ajutorul diferitelor ştiinţe sociale, dar care împărtăşesc un
interes comun, studiul interacţiunilor oamenilor aparţinând diverselor culturi.
Studiile culturale pot fi analizate din trei perspective: monocultural (studiul
unei singure culturi face obiectul de cercetare al antropologiei şi sociologiei), cross
cultural (prin comparaţia caracteristicilor a două sau mai multe culturi) şi intercultural
(care se bazează pe interacţiunea a două sau mai multe culturi, şi încearcă să răspundă
întrebărilor referitoare la ce se întâmplă când două sau mai multe culturi
interacţioneaza, la nivel interpersonal, de grup sau international).
3.Există o știinţă a comunicării interculturale?

În ultimii ani, comunicarea interculturală şi-a dovedit rolul important pe care îl joacă
în vastul tărâm al lumii reale, al evenimentelor globale, studiul acestui domeniu
preocupându-i pe oameni de diverse pregătiri ştiinţifice, ea tinzând chiar la statutul de
ştiinţă. Dar vom vedea dacă poate fi considerată o ştiinţă în adevăratul sens al
cuvântului, aşa cum este fizica, matematica, astrologia sau medicina. Nu putem fi
siguri că toate ştiintele evoluează în același mod şi în acelaşi ritm, existând clare
diferenţieri între ştiinţele exacte şi cele umaniste, sociale (în rândul carora se afiliază
şi interculturalitatea). Dezvoltarea oricărui domeniu știinţific presupune mai multe
etape, iar cele preconizate de Kuhn pot fi aplicate și interculturalităţii:
- stabilirea unei baze conceptuale;
- acceptarea paradigmei;
- construirea bazei teoretice;
- întemeierea unei știinţe normale, mature, etapă care începe sa prindă contur la
începutul secolului XXI.
Studiul comunicării interculturale nu are, din păcate, o istorie proprie.
Cercetătorii cu preocupări în comunicarea interculturală vin din diferite domenii şi își
449
Symposion
îndreaptă atenţia asupra comunicării. Oamenii de ştiinţă din diverse discipline, cum ar
fi antropologia, psihologia, comunicarea, sociologia şi relatiile internaţionale îşi
părăsesc câmpul de cercetare pentru a se aventura într-un nou domeniu ce se află la
„intersecţia culturii cu influenţa umană”.
4. Începuturile şi dezvoltarea Comunicării interculturale

Germenii comunicării interculturale au încolţit încă de la începuturile civilizaţiei, de
pe vremea expediţiilor lui Alexandru cel Mare, Gingis Khan, Marco Polo, Vasco da
Gama sau a altor deschizători de orizonturi, care au facut ca lumea sa devină un spaţiu
unitar, mai omogen, mai bine cunoscut.
Unul dintre primii împăraţi care au avut o viziune unitară asupra lumii a fost
Alexandru cel Mare, cel care a cucerit Asia Mică, Egiptul, Persia, dorind unirea
tuturor popoarelor sub un singur imperiu, parcă prevăzând destinul Europei peste
două milenii. Alexandru cel Mare a inaugurat un nou colonialism de tip cultural, care
viza unificarea tuturor popoarelor într-o „oecumene”, propunând lumii ideea de
universalism prin unirea grupurilor etnice şi rasiale. Format în spiritul tradiţiei
filosofice grecești, avându-l ca profesor pe Aristotel, şi considerând Grecia ca centru al
lumii civilizate, Alexandru cel Mare a preluat tradiţiile si cunoştinţele grecilor şi a
încercat să le aplice în noile teritorii cucerite. Multe concepte filosofice greceşti și
realizări din ştiinţă şi alte domenii intelectuale stau la baza societăţii, filosofiei, ştiinţei
contemporane europene. Gândirea greacă a pus bazele societăţii si politicii Europei si
Occidentului, în special prin conceptul de democraţie.
Imperiul Roman a fost unit în plan politic si economic, în primul rând datorită
unei bune comunicări între centru, Roma, şi provinciile sale, printr-o bună reţea de
drumuri. Interculturalitatea se regăseşte într-o formă incipientă încă de la primele
încercări de cucerire de noi teritorii. Astfel se poate vorbi de o dublă
interculturalitate: între cuceritori şi cuceriţi, şi chiar între popoarele cucerite. Nu
trebuie uitată nici moştenirea Imperiului Roman, care se observă în special în
domeniul legislativ, militar şi administrativ, dar sinteza greco-romana reprezinta
moştenirea culturală a Europei de astăzi, totodată şi primul fenomen complex de
interculturalitate. Fiecare stat, naţiune a Europei moderne de astăzi a preluat, într-o
mai mică sau mai mare măsură, elemente fundamentale ale sintezei greco-romane.
De-a lungul istoriei, oamenii au intrat în contact unii cu altii, Imperiile nu se doreau a
fi doar alianţe politice sau economice, ci vizau unirea oamenilor şi a culturilor.
Numărul interacţiunilor între oamenii aparţinând unor culturi diferite a crescut sub
influenta mai multor factori, cum ar fi cresterea populaţiei, dezvoltarea ştiinţei şi a
tehnologiei. Dezvoltarea tehnicilor de transport (vapoare, căi ferate, automobile) şi de
telecomunicaţii (ziar, telegraf, telefon, radio, televizor, internet) a sporit numărul
contactelor interculturale. Comunicarea cu ajutorul tehnologiei i-a unit şi mai mult pe
oameni, nefiind nevoie de apropiere, de contact fizic. Marshal McLuhan a introdus
450
Symposion
notiunea de global village, luând în considerare faptul că tehnologia ne permite să
intrăm în contact, sa experimentăm şi alte culturi decât pe cea proprie. Lumea tehnicii
a dus la multifrenie, o scindare a sinelui în multiple identităţi; parcă purtăm o mască,
mereu alta, totul depinzând de situaţia de comunicare. Nu trebuie să uitam că la
origine cuvântul persoană desemna masca pe care actorii o purtau în timpul
spectacolului pentru a intra mai bine în rol, în acea situaţie de comunicare. Sfârşitul
anilor `70 s-a caracterizat printr-o criză de identitate provocată de încercarea de a
oferi o definiţie cât mai clară a comunicării interculturale. Toate definiţiile includeau
noţiunile de comunicare si cultură, fapt ce nu a ajutat la conceptualizarea unei
definiţii precise, căci „natura şi rolul comunicării interculturale poate fi interpretat în
diverse moduri, depinzând de alegerea definiţiei de cultură si comunicare. Identitatea
se oferă în termenii de noi și ei, ceilalţi. ”
Anii `90 au accentuat interesul crescut pentru interculturalitate, datorită
condiţiilor istorice (căderea comunismului şi libera circulaţie a oamenilor a dus la
schimbări demografice, având loc mai multe contacte directe între oameni aparţinând
unor culturi diferite). Domeniul teoretic al interculturalităţii a evoluat, teoriile
precedente au fost reluate şi îmbogăţite, cărţile au cunoscut numeroase reeditări,
numărul cursurilor și al trainingurilor a crescut, relaţiile internaţionale şi
interculturale s-au extins în special prin contactul tinerilor. Tinerii sunt sensibili și
deschişi către comunicarea interculturală, prin gustul călătoriei şi al interesului arătat
pentru întâlnirea celorlalţi. Ei se regăsesc în aceeași cultură cosmopolită, definită de
moda, jeans, muzică, sport, cinema. O participare dinamică la schimburi între studenţi
sau programe de voluntariat a dus la noi contacte interculturale. Comunicarea în masă
furnizeazaă pentru tineri un spaţiu al schimburilor culturale, al culturii pop, rock, rap,
al culturii Cartoon Network sau MTV.
Comunicarea cu necunoscuţii implică incertitudinea, din cauza dificultăţii de a
prezice răspunsul celuilalt. Singurul mod de a reduce incertitudinea este de a ne
dezvolta orizonturile, prin trei strategii: pasiv, activ (căutarea informaţiilor din surse
adiacente, din cărţi, de la cunoscuţi) sau direct (prin interacţiune directă şi punând
întrebări).Incertitudinea crescândă a interacţiunilor cu străinii este însoţită de diferite
niveluri de anxietate (îngrijorare datorată pierderii respectului de sine, posibilităţii de
a fi incompetent sau exploatat, posibilităţii de a fi perceput negativ, posibilităţii de a
nu fi aprobaţi de membrii grupului nostru în ceea ce priveste legătura cu străinii).
Aceste nelinişti pot fi reduse prin atenţia pe care o acordăm procesului de comunicare,
prin aflarea mai multor informaţii despre necunoscut.
Importanta studierii comunicării interculturale implică toate aspectele legate de
modul nostru de a trăi şi de a interacţiona unii cu alţii.
Imperativul economic a jucat un rol important în toate timpurile şi încă îşi
afirma supremaţia, la baza sa stând formarea Uniunii Europene. De-a lungul timpului
interdependenţa economică a diverselor culturi a dus la tranzacţii, afaceri din ce în ce
mai fructuoase, sporind contactele dintre naţiuni.
451
Symposion
Imperativul de pace face referire la istoria conflictelor internaţionale și
religioase (tensiunile arabe-evreiești, colonialismul etc), la conflictele etnice, sociale
sau culturale.
Imperativul etic. Codurile etice diferă de la o cultură la alta, în necunoaştere de
cauză existând pericolul de a te comporta într-o manieră ce nu corespunde eticii unei
anume culturi, provocând neînţelegeri sau conflicte.
5. Specificul comunicării interculturale

De la începuturile sale, comunicarea interculturală a fost un domeniu interdisciplinar,
încorporând: lingvistica, antropologia sau psihologia:.
Se pot prezenta ca fiind specifice comunicării interculturale:
 transferul atenţiei de la o singură cultură la mai multe culturi;
 aducerea conceptelor asupra culturii de la un nivel universal la un nivel
particular;
 legarea culturii de procesul de comunicare;
 aducerea în atenţie a rolului pe care cultura îl are în influenţarea
comportamentului uman.
Una dintre marile diferenţe, bariere între culturi este limba. Convenţiile
lingvistice pot cauza neînţelegeri în ceea ce priveste lexiconul, formele de politeţe,
relaţiile manageriale. O persoană poate indica o atitudine pozitivă sau negativă spre
interlocutor, prin schimbarea stilului de vorbire cât mai asemănător sau mai diferit de
al acestuia (de exemplu, folosirea unui accent sau dialect diferit). Fiecare cultură
prezintă trăsături specifice de limbaj, anumite cuvinte sau tipuri de conversaţie sunt
considerate mai potrivite pentru anumite situatii, cum ar fi atunci când faci cunostinţa
cu cineva sau ceri un favor. Există diferenţe între cantitatea de
directitudine/indirectitudine care poate fi aleasă şi în structura conversaţiei.
Succesiunea întrebare-răspuns nu este folosită în toate culturile, de exemplu, în unele
ţări asiatice nu se foloseste negaţia (cuvântul „nu”). Oricum, fluenţa limbii reprezintă
o condiţie necesară pentru funcţionarea comunicării interculturale.
În afară de limbă, există și alte diferenţe ca : normele culturale si practicile
comportamentului nonverbal.
Comunicarea nonverbală se referă la toţi stimulii, intentionaţi sau nu, între
participanţii la comunicare. Exista patru categorii de comunicare nonverbală:
 mișcarea (limbajul corpului: expresia faciala, contactul vizual, atingerea,
gesturile mâinilor);
 proximitatea (folosirea spaţiului în procesul comunicării, cum ar fi
arhitectura, mobila, sau distanţa fizică între participanţii la situaţia de
comunicare);
 paralimbajul (toate sunetele pe care le producem și nu sunt cuvinte; aici
intră râsul, tonalitatea, cuvintele vide de înţeles: „mm”, „aa”) și
452
Symposion
 temporalitatea (folosirea timpului în comunicare, orientarea temporală
definită de cercetători ca monocronă si policronă, înţelegerea noţiunilor
de prezent, trecut şi viitor)..
Sunt identificate opt caracteristici ce se disting în domeniul comunicării
interculturale:
1. relativitate personală (realitate subiectivă);
2. relativitate culturală;
3. casta, clasa, sexul, vârsta, ca bariere în exprimarea și dezvoltarea liberă;
4. valoarea individualismului şi a realizării de sine;
5. mijloace raţionale de obtinere a adevărului, mai eficace decât a apela la
autorităţi politice sau sacre;
6. concentrarea spre percepţiile comune reprezintă cea mai bună soluţie
pentru a ne înţelege cu cei care sunt diferiţi;
7. etici care depind de situaţii;
8. criterii paradigmatice ale succesului (nu teoretice, religioase, filosofice
sau estetice).
Unii cercetători subliniază faptul că majoritatea cercetărilor în domeniul
ştiintelor sociale, s-au bazat pe presupunerea culturală a individualismului, centrul
comunicării fiind plasat în interiorul individului, nu ca o relaţie între indivizi.
6. Cultură și comunicare
Cultura influenţează comunicarea. În afara folosirii limbii, studiul comunicării
interculturale recunoaşte cum cultura cuprinde cine suntem, cum ne comportam, cum
gândim, cum vorbim. Când variabilele culturale joacă un rol principal în procesul
comunicării, rezultatul este comunicarea interculturală. Recunoaştem şi respectăm
modul în care amprenta culturală justifică diferenţele în stilul de comunicare,
viziunea şi personalitatea fiecăruia. Comunicarea interculturală apare când străduinţa
devine un efort pentru a reduce incertitudinea şi anxietatea diferenţelor percepute.
Grupurile sau culturile percepute ca fiind diferite pot crea bariere care ne pot prinde
în cursă prin părtiniri, neânţelegeri, aroganţă personală, stereotipuri negative.
Diferenţele perceptibile desemnează faptul că îi apreciem pe ceilalţi într-o manieră
proprie, pentru a-i măsura după criterii de asemănare sau diferenţiere. Acest fapt duce
la „categorizări sociale”, iar atunci când categorizarea socială este negativă, aceasta
devine o sursă a rasismului, a intoleranţei şi a prejudecăţilor.
Categorizarea socială poate duce la asocieri mentale și emoţionale pe baza a trei
factori: diferenţa culturală sau a grupului, diferenţa personalităţii si diferenţa în modul
în care doi oameni percep relaţia lor interculturală. Întrebările și emoţiile care ne
însoţesc de-a lungul perceperii diferenţei reprezintă începutul procesului de
comunicare interculturală, un imbold de a-l cunoaște pe celălalt și de a face ceva. Dar
453
Symposion
în același timp, pe baza identităţii noastre culturale și personale, creăm un orizont de
așteptare, încercăm sa evaluăm persoana nouă.
Stilul personal creează prima impresie, ceea ce influenţează comunicarea
interculturală. Stilul de a comunica desemnează calităţile personale pe care le
deducem din mesajul și modul de a fi al interlocutorului. Putem vorbi de un stil
dominant/supus, autoritar/lipsit de prejudecati. Stilul comunicativ include faptul de a
fi prietenos, de a fi mediator între oameni, de a fi critic, sfătuitor, de a lua atitudine, de
a pune întrebări. Cel mai adesea oamenii nu sunt conștienţi de stilul propriu de
comunicare, unii ascunzându-se sub masca comunicării conștiente (cei care încearcă
să facă o anumită impresie). Rezolvarea incertitudinii sau a anxietăţii provocate de
diferenţă poate conduce la strategii funcţionale (competenţe bazate pe comunicarea
interculturală: adaptabilitate, deprinderi interculturale) sau disfuncţionale (cum ar fi
ostilitatea, ignorarea celuilalt sau a pretinde că preferi pe cineva). Perceperea
diferenţei implică faptul că oamenii nu împărtășesc aceleași norme, structuri, sisteme.
Perceperea diferenţei poate explica tendinţele de comunicare. Comunicarea
interculturală implică reducerea incertitudinii. Există două modalităţi de a face faţă
incertitudinii: pe de o parte putem oferi un nivel de predicţie, pe baza regulilor,
normelor, ritualurilor, trăsăturilor comune, pe de altă parte putem înţelege și conduce
etapele de interacţiune specifice unei întâlniri: precontact, contact si impresie,
apropiere.
7. Comunicarea interculturală și contemporaneitatea

Uniunea Europeană intră într-un proces de extindere, dar în același timp își
consolidează principiile prin Tratatul de la Maastricht (1992) si prin Tratatul de la
Amsterdam (1997). Lansarea monedei unice europene în 1999 și liberalizarea
circulaţiei oamenilor implică o conștientizare a importanţei legăturilor dintre oameni,
nu numai pe plan politic sau economic, ci și cultural; cooperarea între oameni vizează
toate domeniile. Deviza adoptată – ”Unitate în diversitate” – dezvăluie tocmai
importanţa colaborării, a unităţii oamenilor, dar în același timp respectarea și
aprecierea diversităţii: pluralismul cultural implică acceptarea celuilalt, toleranţa,
coexistenţa plurală, dar cu șansa afirmării poziţiilor proprii. Termenul de percepere a
diferenţei culturale ne face constienţi de diversitate, fie ea a limbajului, a gândirii, a
obiceiurilor sau a stilului. Încercăm să rezolvăm contradicţia internă provocată de
diversitate. Conceptul de „diversitate” este perceput în variate moduri de la o ţară la
alta, politicile guvernamentale pe acest subiect diferă de la un caz la altul. În orice ţară
democratică în care coexistă mai multe culturi s-a pus problema egalităţii între
cetăţeni. Se constată că manifestările culturii celei mai puternice - fie prin numărul
celor care o posedă, fie prin puterea politică sau economică a acestor persoane - tind să
domine, să acapareze și, în final, să anihileze celelalte culturi din ţara respectivă.
Respectul pentru celălalt și pentru modul lui diferit de a fi se aplică mai mult în teorie
454
Symposion
decât în practică. Or, condiţia sine que non a interculturalităţii este respectul total al
vecinului care nu ne seamănă.
Începutul secolului XXI aduce noi provocări în toate domeniile știinţifice, ca și
în comunicare. Evenimentele politice și sociale care au zdruncinat lumea și-au pus
amprenta în special asupra oamenilor și a modului în care aceștia comunică. Domeniul
intercultural este mai mult ca oricând pregătit să menţină echilibrul dorit al lumii.
Oamenii sunt mult mai deschiși, doritori de a-i cunoaște pe ceilalţi, de a comunica și
de a relaţiona cu ei. Comunicarea interculturală se află la punctul său maxim de
conștientizare și mediatizare. Se are în vedere comunicarea cross-culturală
(compararea comunicării dintre culturi) si comunicarea interculturală (comunicarea
între oameni ce aparţin unor culturi diferite); se acoperă diferite subiecte, cum ar fi
comunicarea verbală si nonverbală între culturi, influenţe culturale asupra exprimării
si perceperii emoţiilor, comunicarea în relaţii interculturale, adaptarea la o cultură
nefamiliară. Dezvoltarea studiului comunicării interculturale a implicat descrierea și
definirea exemplelor specifice mai mult decât dezvoltarea unei teorii generale. Acest
lucru încearcă să fie remediat prin studiile recente, dar fără a se atinge un obiectiv
clar. În ultimile decenii s-a pus accentul pe rolul educaţiei interculturale și al
managementului intercultural într-o lume în care oamenii se află tot timpul în
contact, direct sau indirect, rolul dialogului intercultural crescând.
8. Concluzii
Studiul comunicării interculturale nu este un domeniu nou. Oamenii au interacţionat
cu diferite culturi de-a lungul istoriei. Contactul intercultural a devenit o realitate a
vieţii de zi cu zi. Dezvoltarea interdependenţei oamenilor și culturilor în societatea
globală a secolului XXI ne obligă sa acordăm mai multă atenţie problemelor
interculturale. Pentru a putea trăi și funcţiona în mediul multicultural de astăzi,
oamenii trebuie sa fie competenţi în comunicarea interculturală.
În aceasta lucrare am încercat sa expun evolutia comunicării interculturale, de
la întemeierea sa ca știinţă la începutul anilor `60 ai secolului trecut, pâna la ultimele
direcţii de cercetare și aplicabilitate (educaţie, management intercultural). În lumea
contemporană, mai mult ca oricând, ideea de dialog implică o deschidere către
celălalt, dialogul respectând fiecare aspect al diversităţii culturale. Dialogul
intercultural înseamnă o mai bună cunoaștere reciprocă, ca și învingerea
prejudecăţilor care stau la baza lipsei de comunicare sau a interpretării greșite a
faptelor. Începutul noului secol s-a dovedit a fi propice pentru o noua perspectivă a
comunicarii, cea a dialogului intercultural. Deschiderea către alte culturi și
cunoașterea moștenirii culturale comune stau la baza unei adevărate comunicări
interculturale, iar interesul statornic pentru interculturalitate poate fi susţinut de
politici culturale care sa vină în ajutorul unei comunicări interculturale din ce în ce
mai eficiente.
455
SE POATE VORBI DE O CRIZĂ
A FAMILIEI ROMÂNEŞTI ?
Viorel ROBU1
Abstract: The post-modernism has brought major changes in many areas of

human society. One of the institutions that have experienced radical
transformations in terms of ideology and social practices is family. By integrating
the traditionalism-post-modernism axis, the present paper reviews some of the
new meanings that were attributed to the family – viewed as social institution.
The paper highlights the idea of resizing the traditional marriage and family-
related values and practices. If we take into consideration the concept of
permanent social change, the dinamics of marriage and family-related values and
practices seems to be natural.
Keywords: family, traditionalism, post-modernism
1. Familia: semnificaţii socio-juridice

Familia este un fapt complex, care prezintă multiple faţete specifice: psihosociale,
cultural-educative, juridice, demografice. Într-un sens larg, conceptul de familie este
definit ca un grup alcătuit din două persoane care sunt legate una de cealaltă din punct
de vedere genetic, prin adopţie, căsătorie sau printr-un acord mutual.2
Într-un sens restrâns, sociologia defineşte familia ca o formă specifică a
comunităţii umane care ,,...desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie,
filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comuniune de viaţă, de sentimente,
interese şi aspiraţii.”3 Specificitatea vieţii de familie trebuie raportată la multitudinea
relaţiilor care iau naştere în interiorul unui sistem familial: relaţii fiziologice,
psihologice (afective), economice, morale.
Din punct de vedere juridic, familia reprezintă un grup de persoane între care
există relaţii de sânge, căsătorie şi adopţie, drepturi şi obligaţii care sunt reglementate
juridic printr-un certificat de căsătorie, de înfiere sau printr-ul alt tip de document.4
1 Viorel Robu este lector universitar doctor la Universitatea “Petre Andrei” din Iaşi
2 Bonnie Ruth Strickland, “Family”, în Bonnie Ruth Strickland (Executive editor), The Gale Encyclopedia
of Psychology, Second Edition (Farmington Hills, MI: Gale Group, 2001, 242-244), 242.
3 Maria Voinea, Sociologia familiei (Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 1993), 5.
4 Maria Nicoleta Turliuc, Psihologia cuplului şi a familiei (Iaşi: Editura Performantica, 2004), 26.
Symposion
Familia reprezintă o entitate formată din sot, soţie şi copiii acestora (indiferent că sunt
dintr-o altă căsătorie sau sunt procreaţi de către soţi), care împart aceeaşi locuinţă.
Însă, în sens juridic, familia poate include şi părinţii celor doi soţi, care locuiesc la
acelaşi domiciliu sau poate fi alcătuită dintr-o singură persoană (necăsătorită, divorţată
sau văduvă) şi copiii aflaţi în întreţinerea acesteia.
2. Semnificaţii ale familiei în ideologia creştin-ortodoxă

În cadrul unei conferinţe susţinută în anul 2001, preotul profesor Ilie Moldovan
afirma că:
,,Valoarea familiei este exact aceea a vieţii însăşi. Fie că privim familia din
perspectiva existenţei umane naturale, fie a celei umane spirituale, familia este
izvor şi albie a vieţii.”5
Potrivit învăţăturii creştine, familia se erijează în

,,...aşezământul divin, creat de Însuşi Dumnezeu în rai, pentru perpetuarea
neamului omenesc, pentru ajutorul reciproc şi pentru cultivarea şi dezvoltarea
darurilor cu care fiecare soţ este înzestrat, în atmosfera de comuniune şi de
dragoste, luminaţi şi călăuziţi de harul Duhului Sfânt, care binecuvântează şi
sfinţeşte legătura dintre barbat şi femeie.”6
După ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, şi-a dat seama că nu era bine ca omul să fie
singur pe pământ, creând-o şi pe Eva. La vederea acesteia, Adam a zis:
,,Iată, acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie,
căci din bărbatul ei este luată. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi
se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.”7
Tâlcul acestor cuvinte, rostite de Adam, ne arată indisolubilitatea familiei, a cărei

unitate este dată de puterea Duhului Sfânt care coboară asupra omului prin Sfânta
Taină a Cununiei. Sfântul Apostol Pavel a ridicat legătura dintre bărbat şi femeie la
înălţimea legăturii dintre Hristos şi Biserică, socotind-o, pe drept cuvânt, taina mare.8
Cea de-a doua intenţie cu care Dumnezeu a creat familia a fost cea a procreării,
aşa cum ne arată cuvântul Scripturii: ,,Şi a făcut Dumnezeu pe om bărbat şi femeie. Şi
Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi».”9 Aşadar, creştinismul a socotit familia ca un sanctuar şi leagăn al vieţii.
5 Ilie Moldovan, “Valori creştine ale familiei în România şi practici contrare acestora” (conferinţă
susţinută în cadrul congresului internaţional cu tema Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu
creştin, Bucureşti, 25-27 septembrie, 2001), accesat la 21 octombrie 2011, www.crestinism-ortodox.ro.
6 Nicolae D. Necula, “Familia azi. Probleme pastorale şi sociale”, Glasul Bisericii, 9-12 (2001, 119-130),
119.
7 Cartea Facerii, 2, 23-24; citat în Necula, “Familia azi”, 119.
8 Efeseni, 5, 23-32; citat în Necula, “Familia azi”, 120.
9 Cartea Facerii, 1, 28; citat în Necula, “Familia azi”, 120.
458
Symposion
Atâta timp cât familia s-a bazat pe sfinţenia legăturii dintre cei doi soţi, pe
dragostea necondiţionată, împărtăşită reciproc de către aceştia, pe promovarea
creşterii şi a educării sănătoase a copiilor, aceasta a jucat un rol fundamental în
societate şi în viaţa omenirii. Când aceste principii au început să nu mai fie respectate,
familia a încetat să mai fie izvor de viaţă, sanctuar al sfinţeniei, mediu al educaţiei
sănătoase pentru viitoarele vlăstare ale societăţii. Acest lucru a adus după sine
decăderea morală a familiei, dar şi pe cea a societăţii.10
3. Funcţiile familiei aşteptate de către societatea tradiţională

Ca oricărei instituţii sociale, sistemului familial i-a fost atribuită o serie de funcţii. Au
fost identificaţi mai mulţi factori externi şi factori interni, care pot modifica
funcţionalitatea unei familii, dând seama de unele dintre transformările care afectează,
actualmente, sistemele familiale din societăţile europene şi pe cele din alte părţi ale
lumii. Printre factorii externi, putem include:11
 caracterul totalitar sau democratic al unei societăţi, având implicaţii
majore asupra solidarităţii familiale şi socializării descendenţilor;
 nivelul de dezvoltare economică al unei societăţi, care are repercusiuni
în principal asupra funcţiei economice şi a celei reproductive a unui
sistem familial;
 legislaţia şi politicile sociale, care au un impact asupra funcţiei sexuale şi
reproductive a familiei;
 nivelul general de instrucţie, având un rol important în realizarea
funcţiei de socializare pe care o are familia.
Cei mai importanţi factori interni se referă la:12
 dimensiunea familiei, având implicaţii în asigurarea socializării şi a

solidarităţii;
 structura sistemului familial, care are un impact asupra funcţiei

economice şi reproductive;
 diviziunea rolurilor şi a autorităţii, având repercusiuni în principal

asupra funcţiei de solidaritate.
Renumitul sociolog român Traian Herseni aprecia că familia, ca instituţie

socială organizată, care poate fi supusă sancţiunilor colective cuprinse în obiceiuri şi
10 Necula, “Familia azi”, 125.

11 Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei (Bucureşti:
Edit Press “Mihaela”, 1998).
12 Mitrofan, Ciupercă, Incursiune.
459
Symposion
norme, îndeplineşte două funcţii esenţiale: creşterea copiilor şi completarea socio-
economică a soţilor, în vederea formării unei unităţi sociale eficiente.13 La rândul lui,
profesorul de sociologie Ioan Mihăilescu citează punctul de vedere exprimat de către
antropologi, potrivit căruia familia nucleară este universală şi are patru funcţii
fundamentale pentru echilibrul vieţii sociale umane: sexuală, economică, reproductivă
şi educaţională.14 Fără realizarea primei şi celei de-a treia dintre funcţii, societatea
umană ar intra în colaps. Fără realizarea celei de-a doua dintre funcţii, viaţa speciei
umane ar înceta. În fine, fără asigurarea celei de-a patra dintre funcţiile familiei,
cultura societăţilor de pe mapamond ar intra în declin. Tocmai utilitatea socială a
familiei nucleare îi conferă caracterul universalităţii.
Adâncind nivelul de analiză, cităm funcţiile familiei nucleare (formată din
ambii părinţi şi unul sau mai mulţi copii), aşa cum au fost acestea sistematizate de
Maria Nicoleta Turliuc, cadru didactic la Universitatea ,,Al. I. Cuza” din Iaşi:15
 funcţia psihologică (asigurarea suportului emoţional, a nevoilor de

securitate, protecţie, incluzând şi ajutorul mutual bazat pe sentimente de
egalitate, respect şi dragoste între parteneri, între părinţi şi copii, între
fraţi şi surori);
 funcţia identitară (implicând asigurarea sentimentului apartenenţei şi al
coeziunii, construcţia identităţilor personale ale soţilor şi ale copiilor);
 funcţia economică (asigurarea veniturilor necesare pentru satisfacerea
nevoilor de bază ale membrilor familiei);
 funcţia sexuală (satisfacerea cerinţelor şi a nevoilor afectiv-sexuale ale
partenerilor cuplului conjugal);
 funcţia de reproducere (asigurarea descendenţei şi a condiţiilor igienico-
sanitare, necesare dezvoltării normale din punct de vedere biologic a
tuturor membrilor familiei);
 funcţia de socializare şi educare a copiilor (menită să asigure îngrijirea şi
creşterea copiilor, procesul instructiv-educativ familial şi condiţiile
adecvate educaţiei şi pregătirii din punct de vedere şcolar şi profesional).
4. Familia românească în tradiţionalismul creştin-ortodox

O simplă incursiune în istoria şi spiritualitatea poporului român ne evidenţiază faptul
că familia s-a înscris, cu propriile ei valori, în creştinismul ortodox şi într-o tradiţie
seculară a stabilităţii. Într-un articol care prezintă câteva reflecţii asupra condiţiei
familiei creştine în epoca secularizării, Radu Delacruce nota:
13 Voinea, Sociologia familiei, 45.

14 Ioan Mihăilescu, “Familie”, în Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), Dicţionar de sociologie
(Bucureşti: Editura Babel, 1993, 238-245), 239.
15 Turliuc, Psihologia cuplului, 34.
460
Symposion
,,În afirmaţia femeii românce, care îşi numea soţul «omul meu», se cuprinde o
întreagă teologie sau, mai precis, o antropologie creştină, deoarece soţul era
pentru ea omul dat ei de către Dumnezeu, cu care îşi năştea copiii, îi creştea, îi
ducea la Biserică şi îşi trăia viaţa, în cea mai perfectă curăţenie trupească şi
sufletească, lipsită de orice imaginaţie perversă a căsniciei.”16
Într-adevăr, viaţa de familie a românilor, aşa cum era simbolizată în folclorul

rural, se baza pe fidelitatea şi pe devotamentul celor doi soţi – privite ca valori
religios-morale, izvorâte din credinţa în şi frica de Dumnezeu. ,,Cultul fecioriei până
la cununie şi a fidelităţii până la moarte, cum se exprima marele duhovnic Arsenie
Boca, a fost piatra neclintită, prin care s-a fortificat sufletul românesc în familia
tradiţională.”17 Soţul (tatăl unuia sau mai multor copii) era stâlpul casei, iar soţia se
îngrijea de cele casnice. Soţia era supusă soţului, dar semnificaţia acestei supuneri era
mai mult una religioasă. Ambii soţi participau la creşterea şi la educarea copiilor, întru
spiritul credinţei şi al smereniei.
Utilizând tehnica interviului, sociologul ieşean Elena Stănciulescu a realizat o
monumentală monografie a familiei româneşti tradiţionale (secolele XVII-XVIII),
moderne (secolul XIX) şi contemporane (secolul XX) din perspectiva evoluţiilor
sociale ale sistemului familial şi a modelelor şi practicilor educaţionale.18 Autoarea îşi
concentrează atenţia asupra Moldovei. Familia moldovenească de la ,,turnanţa
secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea” este analizată din perspectiva sentimentului
familial şi cel al copilăriei (două dintre valorile care au contribuit la procesul de
identificare a românului), precum şi din perspectiva învăţăturilor transmise
intergeneraţional. Este dezvoltat rolul educativ pe care l-a jucat familia românească
modernă (perioada 1821-1918), al cărei discurs a accentuat pe importanţa pe care
creşterea sănătoasă a copiilor o are în raport cu dezvoltarea societăţii. Raporturile
familiei cu educaţia copiilor în primele decenii ale României contemporane (1918-
1945), precum şi evoluţiile discursului social-politic cu privire la rolul educativ al
familiei în România socialistă (1945-1989) au fost analizate cu forţa unui veritabil
sociolog al educaţiei.
Spre finalul analizei, Elena Stănciulescu nota:
,,...paradoxal, înseşi structurile pe care statul/societatea pretinde a le pune la
îndemâna familiilor pentru a stimula funcţia lor educativă şi, pe termen lung,
progresul social sunt acelea care, printr-un lanţ complicat de resemnificări şi
rearticulări la nivelul biografiilor individuale şi familiale, orientează această
16 Radu Delacruce, “Familia creştină între tradiţie şi secularizare”, articol online accesat la 15 februarie
2011, www.ro.altermedia.info.
17 Delacruce, “Familia creştină”.
18 Elena Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale. Vol. II (Iaşi: Editura Polirom, 1998).
461
Symposion
funcţie şi evoluţiile sociale pe alte direcţii decât acelea prevăzute în proiectele
politico-pedagogice.”19
Probabil, autoarea dorea să se refere la faptul că intervenţiile politico-sociale şi

educaţionale ale statului român trebuie să fie articulate la realitatea autohtonă şi nu la
deziderate utopice, dacă dorim ca familia românească să poată fi capabilă de a creşte şi
a educa tânăra generaţie.
5. Resemnificări ale familiei în epoca postmodernă
5.1. Cazul societăţilor europene

Emanciparea şi lupta femeii pentru a accede la un status egal cu cel al bărbaţilor
(ideologia feministă), liberalizarea excesivă a modalităţilor de expresie în planul vieţii
sexuale, restructurarea reglementărilor juridice referitoare la drepturile şi îndatoririle
în materie de familie etc. au făcut posibilă interogaţia privind necesitatea şi avantajele
imediate ale căsătoriei tradiţionale, monogame, dintre un bărbat şi o femeie. La nivel
social, răspunsul s-a concretizat în proliferarea unor fenomene sociale, precum:
creşterea continuă a mediei de vârstă la care oamenii hotărăsc să se căsătorească,
celibatul, creşterea ratei divorţurilor, semi- şi pseudo-căsniciile, uniunile consensuale,
uniunile şi căsătoriile între homosexuali etc. Multe dintre problemele familiei
contemporane nu sunt legate de evoluţia valorilor, cât de tranziţia normelor. Multe
norme au dispărut, iar altele au devenit conflictuale, incongruente. Indivizii nu mai
înţeleg şi nu mai ştiu cum să răspundă expectanţelor celorlalţi şi, în condiţiile
numeroaselor alternative, confuzia pare să fie o regulă.20 Este adevărat faptul că aceste
modificări afectează în mod diferit societăţile din diverse colţuri ale lumii, în funcţie
de o serie de factori, precum: poziţia geo-politică, raporturile sociale şi culturale cu
societăţile vecine, gradul dezvoltării economice sau sistemul legislativ.
În ceea ce priveşte familia, este de reţinut că:21
 familia traversează o perioadă de tranziţie, în multe dintre societăţile
europene;
 s-au repus în discuţie structura sistemului familial, valorile, credinţele şi
normele legate de relaţiile premaritale şi căsătorie, de viaţa de familie şi
parentalitate;
 pattern-urile relaţiilor familiale s-au schimbat semnificativ, reflectând:
creşterea ratei divorţurilor, creşterea numărului de mame (căsătorite sau
singure) care lucrează, scăderea ratei fertilităţii, creşterea ponderii
familiilor monoparentale, creşterea vârstei la care se încheie oficial un
contract de căsătorie etc.;
19 Stănciulescu, Sociologia educaţiei, 385.

20 Turliuc, Psihologia cuplului, 66.
21 Turliuc, Psihologia cuplului, 56-66.
462
Symposion
 cercetările au indicat accentuarea valorii referitoare la independenţa
personală (de exemplu, celibatul), în detrimentul căsătoriei tradiţionale
şi al întemeierii unei familii;
 asumarea angajamentelor maritale şi familiale, oficializate legal, tinde să
cedeze locul autonomiei personale;
 normele privitoare la comportamentul sexual premarital, sarcină şi
căsătorie, la menţinerea relaţiilor maritale şi familiale, precum şi la
disoluţia relaţiilor maritale s-au modificat.
Sociologul clujean Petru Iluţ realizează o comparaţie sintetică între structura şi

funcţiile pe care familia le-a avut în societăţile tradiţionale, respectiv structura şi
funcţiile familiei moderne. Autorul arată că: ,,Familia nu s-a transformat în sensul în
care au apărut noi structuri sau funcţii, ci în sensul că s-au schimbat ponderea
diferitelor tipuri structurale, importanţa şi conţinutul funcţiilor...Distincţia crucială
dintre familia modernă şi tradiţională priveşte primordialitatea obligaţiilor şi a
afecţiunii. În sistemul tradiţional al familiilor extinse, legăturile de sânge şi rudenie
sunt sursa principală a drepturilor şi obligaţiilor, dar şi obiectul privilegiat al
afecţiunii. Ceea ce s-a întâmplat cu familia modernă nu este atât ruptura ei din reţeaua
parentală (de rudenie), cât mutarea focalizării de pe această reţea pe membrii din
interiorul familiei nucleare.”22 Tabelul 1 sintetizează principalele caracteristici ale
familiei tradiţionale, punându-le în opoziţie cu evoluţiile sistemului familial modern.23
Tabelul 1. Caracteristici ale sistemului familial în societăţile tradiţionale şi în cele moderne

Faţete ale sistemului familial Societăţi tradiţionale Societăţi moderne
Numărul de parteneri Unul (monogamie) sau mai mulţi
Unul (monogamie)
conjugali concomitenţi (poligamie)
Alegerea este făcută de către părinţi
Alegerea este relativ liberă,
Alegerea partenerului sau a sau rude, pentru a întări puterea
fiind realizată de către cei doi
partenerilor familiei consangvine, a neamului, a
parteneri
clanului
Patrilocală, matrilocală, ambilocală,
Rezidenţa Neolocală
avuncolocală
Diferite grade de dominaţie din partea Echilibrarea puterii exprimată
Relaţiile de putere din cuplu
bărbatului (patriarhale) de către cei doi soţi
Bazată pe autoritate şi dominanţă O mai mare toleranţă şi
Relaţia părinţi-copii
părintească egalitate între părinţi şi copii
Specializate în a oferi un
Concentrarea pe protecţia grupului de mediu de siguranţă creşterii
Funcţiile familiei
rudenie ca întreg copiilor şi suport emoţional
membrilor cuplului conjugal
Structura familiei Extinsă Nucleară
22 Petru Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei (Iaşi: Editura Polirom, 2005), 87.
23 Iluţ, Sociopsihologia, 88.
463
Symposion
Mult mai scăzut, creşte
Gradul de stabilitate Ridicat
semnificativ divorţialitatea
Ponderea în ansamblul Se practică alternative non-
Foarte mare
societal maritale (coabitare, celibat)
Totuşi, unii autori sunt mai optimişti, considerând că tendinţele

postmoderniste, referitoare la normele şi practicile în materie de căsătorie şi de
familie, se împletesc încă cu modelele tradiţionaliste. Iată ce nota Maria Simion, într-
un articol destinat analizei familiei europene între 1960 şi 2000:
,,Multe s-au schimbat în peisajul familial european în ultimele patru decenii, mai
ales în cazul celor aflaţi în zona central şi est europeană. Adoptarea noilor
schimbări în comportamentul individual şi familial a fost mult încetinită de
contextul politic existent «dincoace». Diferenţele din zona politicului au
influenţat subtil ritmul schimbărilor din ţările foste socialiste, conferind
schimbărilor, alături de alţi factori, un specific naţional. Modele familiale,
altădată marginale societăţii, sunt acum foarte răspândite în Europa vestică şi
devin din ce în ce mai răspândite şi în fostele ţări socialiste, dar nici modelul
tradiţional nu consideră bătălia pierdută şi există oarecare semne de inversare a
tendinţei. Influenţele pe orizontală sunt reciproce şi modelul familial european
este în evoluţie.”24
5.2. O încercare de reflecţie pentru familia românească

O scurtă istorie merită să fie readusă în conştiinţa fiecăruia dintre noi. Astfel, încă de
la Decebal, apoi continuând cu perioada marilor voievodate şi cu istoria modernă,
românii şi-au construit şi au menţinut credinţa în Dumnezeu şi în instituţia Bisericii.
Credinţa în instituţia Bisericii a fost de nestrămutat, chiar dacă Biserica a ,,gafat” în
repetate rânduri, manifestând interese politice, motivate prin dorinţa de putere. Apoi,
a venit momentul comunismului, care a însemnat o politică oficială a cultului laic,
deşi puterea de atunci era conştientă de vulnerabilitatea ideologiei în raport cu ceea ce
crederea românii în străfundul sufletului lor. În fine, a venit momentul eliberării,
prefigurându-se zorile democratizării. Din acest moment, românii au început să
,,guste” din viziunea şi stilul de viaţă ale Occidentului. Tot din acest moment, elita
intelectuală autohtonă a început să-şi pună problema transformării sistemului valoric
tradiţional şi pe cea a instabilizării anumitor domenii ale vieţii socio-culturale.
O simplă retrospectivă a evenimentelor care au stat în atenţia mass-mediei din
România, în ultimii ani (de exemplu: festivalurile homosexualilor, deconspirarea
orientării sexuale a unor personalităţi publice, divorţurile răsunătoare din lumea
show-bussiness-ului românesc) nu poate să ne lase reci în faţa unui ,,fapt social” din ce
în ce mai evident: creşterea, şi la noi, a diversităţii formelor de manifestare în
24 Maria Simion, “Familia în Europa între anii 1960 şi 2000”, Calitatea vieţii, XIII, 1-4 (2002, 83-99), 83.
464
Symposion
domeniul căsătoriei, vieţii conjugale şi al vieţii de familie. În acest sens, sociologul
Ioan Mihăilescu nota: ,,În multe societăţi, familia caută să se debaraseze de «gloria»
conservatorismului, de «meritul» de a fi păstrătoarea valorilor naţionale. Are loc un
proces vizibil de emancipare, de democratizare, de laicizare şi liberalizare a vieţii de
familie.”25
Pe la mijocul anilor 1990, sociologii din România au început să conducă diverse
anchete privitoare la gradul în care românii valorizau anumite instituţii fundamentale
(şcoală, Biserică, Preşedenţie şi Parlament, căsătorie şi familie etc.). Problema pe care
şi-o puneau sociologii nu era una falsă, ci avea (şi are încă) un substrat real, obiectiv:
acela al ,,împrumutului fără fond” de care vorbea Titu Maiorescu, în celebrul său
articol consacrat producţiei literare de la mijlocul secolului al XIX-lea.26 Această grabă
a împrumuturilor culturale neselective şi fără fond a fost justificată de instabilitatea
politică, economică şi socială, care a caracterizat România, începând cu anul 1990. La
acest factor, se adaugă frustrarea creată de absenţa informaţiilor, de absenţa diversităţii
în plan social şi cultural, care a condus repede la o ,,foame” în rândul românilor şi la o
adevărată ,,isterie a copiatului”.
În condiţiile dezvoltării economice şi sociale fără precedent din ţările
occidentale, sistemul cultural românesc a suferit o serie de schimbări importante,
antrenând restructurarea valorilor tradiţionale (nu neapărat, dispariţia lor !), printre
care se numără şi căsătoria, respectiv întemeierea unei familii. Astfel, dinamica
transformărilor care au cuprins instituţiile căsătoriei şi familiei reprezintă o expresie a
schimbărilor globale din societatea românească, buimăcită de tranziţia lungă, post-
comunistă. Valorile trecutului românesc pălesc în intensitate, în faţa noilor orientări
sau sunt reorganizate şi restructurate, în funcţie de necesităţile actuale exprimate în
societatea românească. Aceste necesităţi exprimă, totuşi, emergenţa unui sistem social
– ca proces universal, operant la nivelul oricărui sistem.
Procesul industrializării masive, viaţa trepidantă din marile oraşe (aglomerate şi
reunind un mozaic de etnii, orientări culturale, religioase sau sexuale), stresul şi
suprasolicitarea profesională pe o piaţă concurenţială (în care selecţia forţei de muncă
se face după criteriul adaptării la schimbări bruşte şi rapide, precum şi al costurilor de
timp), creşterea puterii mass-mediei în raport cu ,,penetrarea minţii” şi
comportamentul consumatorilor, mirajul modelelor de conduită socială sau sexuală
extravagante (pe fondul proliferării fără precedent a mass-mediei specializată în
entertainment şi a libertăţii de exprimare), alienarea sau confuzia (depersonalizarea
accentuată a) locuitorilor din zonele metropolitane, accentuarea individualismului,
precum şi alte fenomene au modificat radical stilul de viaţă al indivizilor umani
25 Ioan Mihăilescu, Familia în societăţile europene (Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 1999),
7-8.
26 Titu Maiorescu, “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în vol. Critice, prefaţă de Gabriel
Dinisianu (Bucureşti: Editura Minerva, 1989), 122-130.
465
Symposion
(inclusiv al românilor). Mai ales societăţile high-tech, puternic industrializate, par să
treacă de la o viziune tradiţionalistă către demitizarea fundamentelor căsătoriei şi ale
familiei, care, fără a-şi pierde însemnătatea pentru asigurarea bunăstării şi a
dezvoltării personale a individului uman, nu mai sunt privite la fel de către indivizii
aparţinând reţelelor sociale diverse.
La procesul resemnificării conceptelor şi practicilor sociale referitoare la
căsătorie şi familie par să contribuie şi mişcările ideologice (de exemplu: cultura
celibatului, minorităţile sexuale), care au câştigat teren important în a doua jumătate a
secolului al XX-lea. Printre acestea, mişcarea feministă a jucat un rol foarte important.
Aceasta a contribuit la descătuşarea femeii de anonimatul apăsător pe care gândirea
filosofică şi politică i-l crease. Astăzi, femeii i s-a facilitat accesul la poziţii şi roluri
sociale la fel de puternice ca cele deţinute de către bărbaţi, recunoscându-i-se
competenţele specifice şi puterea de a contribui la dezvoltarea socială. Rolul femeii nu
mai este redus doar la a naşte şi a creşte copii şi la a asigura celelalte sarcini domestice.
Pe de altă parte, asistăm la o slăbire a demarcaţiei dintre rolurile specifice pe care
femeile şi bărbaţii – parteneri conjugali şi părinţi – şi le asumau în trecut. Fenomenul
trebuie legat şi de transformările care au marcat domeniul reprezentărilor ideologice
ale sexualităţii.
5.3. Cazul României: ce ne spun datele de anchetă ?

Pentru sociologul Raluca Popescu, familia românească a început să fie din ce în ce mai
integrată în dinamica societăţii, din ce în ce mai condiţionată de schimbările
economice şi sociale, influenţând, la rândul ei, evoluţia în alte domenii.27 Fără a ajunge
o instituţie depăşită, căsătoria este asociată, în prezent, cu valori diferite de cele
tradiţionale din trecut, iar acest fapt exprimă, poate, încercarea de adaptare a
generaţiilor de tineri la modificările post-revoluţionare, majore din sistemul socio-
economic şi cultural românesc.
Să trecem în revistă câteva date statistice. Pentru perioada 1990-2000, s-a
remarcat o creştere continuă a vârstei la care românii au oficializat prima căsătorie.
Astfel, dacă, în 1990, vârsta medie la căsătorie era de 26.9 ani la bărbaţi şi 23.7 ani la
femei, aceasta a ajuns, în anul 2000, la 28.9 ani la bărbaţi, respectiv 25.4 ani la femei.
În plus, în ultimii zece ani, rata căsătoriilor a scăzut constant.28
27 Raluca Popescu, “Family values in Romania and in Europe”, în Bogdan Voicu, Mălina Voicu (Editors),
The Values of Romanians: 1993-2006. A Sociological Perspective (Iaşi: Institutul European, 2008, 170-
192), 171.
28 cf. Institutul Naţional de Statistică; citat în Mădălina Paraschiv-Neacşu, “Politica socială. Elemente
comparative Japonia-România” (lucrare prezentată la conferinţa internaţională cu tema Administraţia

publică la începutul celui de-al III-lea mileniu. Diseminarea celor mai bune practici japoneze în România ,
Bucureşti, 21-22 noiembrie, 2005), accesat la 13 noiembrie 2011, www.admpubl.snspa.ro.
466
Symposion
În acelaşi timp, numărul nucleelor familiale a scăzut, de la 6.393.088, în 1992 la
6.369.494, în anul 2002.29 Este de remarcat, totuşi, conform datelor făcute publice de
Institutul Naţional de Statistică din România, că scăderea numărului nucleelor
familiale s-a asociat cu tendinţa puternică de scădere în mediul urban, deoarece, în
mediul rural, s-a manifestat o tendinţă de creştere, chiar dacă insuficientă. Asociată
scăderii numărului familiilor nucleare a fost scăderea numărului de copii născuţi în
cadrul unei familii constituită prin oficializare. Astfel, dacă la nivelul anului 1990,
numărul copiilor sub 19 ani era de 7.348.089, în anul 2000, acesta a ajuns la
5.759.858.30
Studiul realizat de sociologul Raluca Popescu, cercetător în cadrul Institutului
de Cercetare a Calităţii Vieţii, a pornit de la întrebarea dacă românii au un model
valoric legat de familie diferit de rezidenţii din celelalte ţări europene, încercând să
marcheze punctele comune şi diferenţele. Perspectiva de analiză a fost dată de traseul
valoric tradiţional-modern-postmodern.31 Studiul a încercat să identifice unde se
plasează România pe această axă, în funcţie de mai multe criterii: importanţa acordată
instituţiei căsătoriei şi familiei de către români, propensiunea societăţii româneşti spre
modele familiale alternative (de exemplu: uniunile consensuale, monoparentalitatea,
familiile comasate), toleranţa românilor faţă de fenomene sociale, precum: divorţul,
avortul, prostituţia, homosexualitatea. Abordarea a fost atât una transversală (pe baza
datelor colectate în cadrul studiului European Values Survey de către o echipă de
cercetare din cadrul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, care a permis
compararea României cu alte ţări din Uniunea Europeană şi din afara ei), cât şi una
longitudinală (prin compararea situaţiilor înregistrate în România, între anii 1993-
2006). Printre ţările din fostul bloc comunist, la care a fost raportată România, s-au
numărat: Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Belarus, Croaţia, Lituania, Moldova,
Portugalia, Macedonia, Serbia, Ungaria. De asemenea, România a fost comparată cu
ţări din partea centrală, sudică, de vest şi din cea nordică a Europei, precum: Austria,
Albania, Belgia, Cehia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda de Nord, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Spania, Turcia. Principalele concluzii ale studiului au
fost:32
 Creşterea numărului de indivizi care nu se căsătoresc (celibatari) sau
care îşi amână momentul căsătoriei, corelativ cu scăderea ratei
nupţialităţii (căsătoriilor) în toate ţările Europei. În România, s-a
conservat pattern-ul mariajului timpuriu. Astfel, în anul 2005, rata
nupţialităţii era printre cele mai ridicate (6.56 la mia de locuitori), fiind
într-o uşoară tendinţă ascendentă faţă de anii trecuţi.
29 Paraschiv-Neacşu, “Politica socială”.

30 Paraschiv-Neacşu, “Politica socială”.
31 Popescu, “Family values”, 170.
32 Popescu, “Family values”, 172-188.
467
Symposion
 De asemenea, în ţara noastră, divorţialitatea a rămas relativ constantă
(1.5 divorţuri la o căsătorie), fiind comparabilă cu media europeană.
 Datorită emancipării femeilor, a creşterii participării acestora pe piaţa
muncii, tot mai multe cupluri amână conceperea copiilor sau chiar
renunţă la a mai avea copii. Acest fenomen s-a asociat cu scăderea
fertilităţii. În România, la nivelul anului 2005, rata fertilităţii era de 1.32
pe femeie, uşor mai scăzută decât media ţărilor europene.
 Familiile monoparentale au devenit foarte răspândite în Europa, mai ales
în Ţările Baltice, Irlanda sau în Marea Britanie. În România, rata
monoparentalităţii era situată la nivelul mediei europene.
 În Austria, Danemarca, Finlanda, Marea Britanie, Norvegia sau Olanda,
s-a remarcat creşterea ratei coabitărilor neoficializate (uniuni
consensuale), în locul căsătoriei legale. Îmbucurător este faptul că, în
România, acest tip de uniuni nu era la fel de răspândit, situându-se la
aproximativ 6.5 % din totalul gospodăriilor.
 Importanţa acordată de către români căsătoriei oficializate era, însă, în
scădere, deşi căsătoria nu era privită de către românii din eşantionul
studiat ca o instituţie învechită. Tinerii (mai ales cei cu studii superioare)
şi românii care trăiau în aranjamente familiale alternative la căsătorie au
fost cei care au considerat căsătoria ca o instituţie învechită. Totuşi, mai
mulţi români decât belgieni, francezi sau luxemburghezi au considerat
căsătoria ca fiind o instituţie importantă şi sănătoasă.
 Comparativ cu celelalte state europene, în România, importanţa acordată
familiei se situa la un nivel mediu. Comparându-se datele pentru
România, obţinute în cele trei valuri ale aderării ţărilor la UE, s-a
observat că importanţa acordată familiei s-a menţinut constant la valori
ridicate. Comparativ cu celelalte aspecte importante ale vieţii, pattern-ul
care s-a conturat, în cazul românilor, a fost unul în care familia deţinea
primul loc, fiind urmată de muncă şi de religie, de prieteni şi de timpul
liber. Valorile au fost relativ constante în timp, cu excepţia religiei, aflată
într-o evoluţie ascendentă. Contrar tendinţei generale din Europa
occidentală, în România, gradul religiozităţii a înregistrat tendinţa de
creştere. Majoritatea dintre românii chestionaţi (70 %) considera că
Biserica oferă răspunsuri la problemele vieţii de familie, pe lângă cele
spirituale, morale şi sociale.
 În ceea ce priveşte divorţul, cea mai ridicată toleranţă a fost remarcată în
Ţările Nordice. România a obţinut una dintre cele mai scăzute valori ale
toleranţei faţă de divorţ, alături de ţări cu o cultură mai conservatoare,
precum Albania, Malta sau Turcia. Românii au apărut mai puţin
toleranţi şi faţă de avort, homosexualitate sau relaţiile sexuale
întâmplătoare. Românii şi-au exprimat cea mai scăzută toleranţă faţă de
prostituţie şi adulter.
468
Symposion
 Chiar dacă angajarea în uniuni consensuale, ca alternativă la căsătoriile
oficializate, nu era ridicată în România, toleranţa faţă de cuplurile
necăsătorite era în creştere (aproximativ 85 % dintre românii anchetaţi
au menţionat că ar accepta un asemenea cuplu printre vecini).
 În fine, familia reprezintă unul dintre domeniile care oferă românilor
cele mai multe satisfacţii (93 % dintre repondenţii români s-au declarat
mulţumiţi sau foarte muţumiţi de viaţa de familie).
În concluzie, Europa a rămas un spaţiu valoric eterogen în ceea ce priveşte

variabilele legate de căsătorie, familie, respectiv de viaţa de familie (creşterea şi
educarea copiilor, diviziunea sarcinilor domestice, petrecerea timpului liber,
împărtăşirea sentimentelor). Ancheta europeană, la care am făcut referire, a conturat
categorii de ţări cu profiluri distincte: de la ţări conservatoare (de exemplu: Albania,
Malta sau Turcia) la ţări putenic individualiste şi tolerante (de exemplu: Marea
Britanie, Olanda sau Ţările Nordice).33 Factorii istoric, politic şi cel religios par să
constituie determinanţii cei mai importanţi ai acestei situaţii. România, care face parte
din grupul ţărilor foste socialiste, a înregistrat valori la anumiţi indicatori, care o
apropie de grupa ţărilor conservatoare. În ţara noastră, a fost descris un pattern în care
familia reprezintă o instituţie fundamentală a societăţii, importanţa familiei fiind de
dorit să crească în viitor.34
În rândul românilor, pattern-ul valoric referitor la căsătorie şi familie pare să fie
în schimbare, însă tendinţele postmoderniste sunt slab reprezentate, fiind mai degrabă
caracteristice unor minorităţi (tinerii de la oraşe, fără experienţa de viaţă a părinţilor,
tinerii cu studii superioare sau românii din comunităţile sărace). Ataşamentul faţă de
familie pare să rămână ridicat în rândul românilor, ocupând primul loc în ierarhia
valorilor.
6. În loc de concluzii...
Prezenta expunere nu este una critică. Nu ne-am propus nici să apărăm viziunea
tradiţionalistă asupra familiei, nici să demontăm punctele de vedere formulate de
reprezentanţii cuprinşi de febra postmodernistă. Ne-am limitat la a expune câteva
dintre perspectivele din care a fost privit conceptul de familie, precum şi la
schimbările în domeniul semnificaţiilor care i-au fost atribuite. De multe ori, polemica
adânceşte confuzia, devenind neproductivă pentru starea mentală şi emoţională a
indivizilor umani. Suntem convinşi că fiecare dintre cititori se plasează pe un
continuum ideologic, între tradiţionalism şi postmodernism, în funcţie de cât de mult
propria ideologie convine proiectului personal de viaţă şi eforturilor de căutare a
fericirii personale. În efortul de căutare a fericirii, unii se vor apropia de ideea

469
Symposion
căsătoriei şi a întemeierii propriei lor familii, în timp ce alţii vor îmbrăţişa statutul
celibatului sau al unei uniuni consensuale, avantajoasă atât pentru ei, cât şi pentru
parteneri. Şi unii şi alţii vor adopta decizii şi un stil de viaţă, în funcţie de calculul în
termeni de beneficii şi costuri.
Având conştiinţa faptului la care ne-am referit în alineatul anterior, ne vom
limita la a aspune că experienţa prin care trece societatea românească nu reflectă
neapărat un declin al valorilor (în general şi a celor referitoare la relaţiile premaritale,
căsătorie şi viaţa de familie, în particular), ci o resemnificare a acestora, în acord cu
fenomenele macrosociale care tind să cuprindă majoritatea domeniilor şi a societăţilor
de pe glob. Aceste fenomene nu pot fi stăvilite, întrucât orice sistem îşi schimbă
permanent (şi, în anumite momente, spontan) starea. Familia românească nu
exceptează această regulă. Însă, direcţia schimbării trebuie urmărită cu atenţie,
întrucât suscită numeroase întrebări cu privire la evoluţii în domenii intim legate de
relaţiile şi comuniunea interumană.
470
DISTORSIUNI ALE MEDIULUI ETIC ŞI
PERCEPŢII ASUPRA CORUPŢIEI1
Liviu GAVRILESCU*
Abstract: The precarious present economic situation emphasizes an already

widespread phenomenon in Romania, the corruption. A state considered corrupt
- most of the measurements of corruption are based on perceptions of the
phenomenon - is obliged to take serious measures to change the status quo.
Corruption joins the unethical behavior of the system of public administration
and of the business environment. To find and fight the causes of corruption, we
consider it necessary to study the ethical principles governing good behavior of
the two systems and also their distortions that favor this type of crime. This
paper makes an overview of the ethics elements of business and of public service,
also makes an analysis of how corruption occurs due to violations of ethics and
an overview of the extent and severity of the phenomenon in Romania. Finally,
there will be presented some proposals for action in the fight against corruption.
Keywords: corruption, ethics, business, public administration, Romania
Introducere
Corupţia reprezintă abuzul puterii publice pentru obţinerea de beneficii private2.
Definiţia astfel formulată de Transparency International a fost preluata la nivel global
de Convenţia ONU asupra Corupţiei, devenind astfel o definiţie standard, larg
utilizată. De asemenea, este comun acceptat faptul că fenomenul corupţiei reprezintă
o ameninţare serioasă împotriva statului de drept, a democraţiei, a drepturilor omului,
a echităţii şi justiţiei sociale. Corupţia împiedică dezvoltarea economică, pune în
pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi a fundamentelor morale ale societăţii3.
1 NOTĂ: Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Societatea bazată pe cunoaştere – cercetări,
dezbateri, perspective”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social
European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, ID 56815.
* Liviu Gavrilescu, PhD, este bursier post-doctoral, Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe

2 Conform Transparency International, www.tranparency.org
3 Conform United Nations Office on Drugs and Crime,

http://www.unodc.org/unodc/en/corruption/index.html, precum şi Recomandarea No. R (2000) 10 a
Symposion
Corupţia, ca infracţiune, presupune întotdeauna două părţi participante, două
persoane distincte: corupătorul şi coruptul, cu excepţia conflictului de interese, când
aceste părţi sunt reprezentate de aceeaşi persoană, care deţine simultan şi o funcţie sau
demnitate publică, şi calitatea de parte interesată în privinţa propriei decizii pe care
poate să o ia în virtutea demnităţii sau funcţiei publice. Cei doi participanţi sunt
reprezentanţi ai puterii publice şi, respectiv, în marea majoritate a cazurilor, ai
mediului economic privat. La modul general, reprezentantul statului este privit ca
fiind coruptul, iar reprezentantul mediului de afaceri este considerat corupătorul.
Desigur că situaţia reală este mult mai complexă, cu nuanţări şi cazuistică diversă, dar,
în lucrarea de faţă, ne propunem să ne limităm în considerarea aspectelor etice doar la
sistemul administraţiei publice, partea executivă a puterilor statului şi, respectiv, la
mediul de afaceri.
În cele ce urmează, vom analiza principiile etice ale celor două sisteme şi vom
încerca să identificăm acele distorsiuni care favorizează corupţia.
Principii etice în afaceri

Principiile eticii în afaceri trebuie dezvoltate şi aplicate în toate sferele de activitate
ale actorului economic. Promovarea unui comportament etic adecvat, atât din partea
managerilor cât şi a subordonaţilor, are o importanţă capitală, cu impact decisiv
pentru rezultatele finale ale întregii organizaţii. Unele din principiile de bază ale eticii
în afaceri sunt:
Responsabilitatea economică şi socială a companiei

Orice întreprindere are o anumită responsabilitate în plan economic şi social;
acesta este un punct de vedere acceptat în prezent de toţi „actorii” lumii afacerilor.
Dar măsura în care această responsabilitate se împarte între cele două planuri -
economic şi social - este percepută în mod diferit:
 abordarea clasică - firmele există pentru a aduce beneficii
proprietarilor4;
 abordarea socio-economică - maximizarea profitului este a doua
prioritate a firmei; prima este asigurarea supravieţuirii acesteia5.
Responsabilitatea socială este considerată ca fiind obligaţia fermă a unei firme,
dincolo de obligaţiile legale sau de cele impuse de restricţiile economice, de a urmări
Comitetului Miniştrilor Statelor Membre privind codurile de conduita pentru functionarii publici
Consiliul Europei, Comitetul Miniştrilor, https://wcd.coe.int/wcd
4 Milton Friedman, „The Social Responsibility of Business is to Increase Its Profits,” The New York Times
Magazine, 1970
5 Saul W Gellerman, „Why ‘Good’ Managers Make Bad Ethical Choices”, Harvard Business Review (1986)
Volume: 86 (4), Issue: 4, Pages: 85-90.
472
Symposion
obiective pe termen lung care sunt în folosul societăţii. Firma se consideră
responsabilă nu numai faţă de proprietari (acţionari), ci şi faţă de clienţi, furnizori,
angajaţi, organisme guvernamentale, creditori, comunităţi locale, public6.
Încălcarea sau neglijarea acestui principiu distorsionează relaţiile firmei cu
societatea în general, poate duce la o lipsă de consideraţie faţă de morala publică şi
poate „netezi” drumul către comportamente corupte, afectând imaginea şi
performanţele firmei.
Încrederea între participanţii la viaţa economică

Încrederea înseamnă de fapt micşorarea riscului asumat. Încrederea, bazată pe
experienţa bunelor relaţii cu alţi oameni, firme, grupuri etc., va asigura protejarea
drepturilor şi intereselor, deci riscul va fi mai mic. Încrederea se manifestă în relaţiile
cu furnizorii, consumatorii şi angajaţii7.
Corupţia în sistemul administrativ erodează încrederea companiilor în
tratamentul egal, nediscriminatoriu, din partea administraţiei, în special în ceea ce
priveşte atribuirea contractelor publice.
Comunicarea onestă si tratamentul corect

 În privinţa clienţilor firmei, produsele trebuie să fie de calitate, sigure,
să aibă instrucţiuni de folosire, avertismente asupra efectelor nedorite
ale pericolelor posibile pentru consumator.
 În privinţa angajaţilor, drepturile angajaţilor şi reglementari în privinţa
loialităţii faţă de companie.
 Faţă de acţionari, un comportament etic presupune gestiune corectă,
loialitate, informare, transparenţă, confidenţialitate.
 Faţă de comunitate - protejarea mediului, contribuţie la soluţionarea
problemelor sociale, respectarea diversităţii culturale.
Tot din categoria principiilor etice fac parte8:
 consideraţia specială - adică tratamentul corect standard poate fi
modificat pentru situaţii speciale cum ar fi: ajutorarea unui vechi
angajat, prioritatea la angajare pentru o persoană cu nevoi speciale,
comanda dată unui furnizor loial, aflat însă în impas;
 competiţia onestă - prin evitarea mituirii şi a altor mijloace care nu sunt
oneste în vederea obţinerii unei comenzi;
6 International Business Report. Corporate Social Responsibility: a necessity not a choice , Grant
Thornton, 2008
7 Gabriela Ţigu, Etica afacerilor în turism (București: Uranus, 2003), 25.
8 Maria-Madela Abrudan, Management internaţional (Oradea: Editura Universităţii din Oradea, 2003),
110.
473
Symposion
 responsabilitatea faţă de organizaţie - acţionând pentru binele întregii
organizaţii, nu doar în interes propriu, evitând risipa şi ineficienţa;
 respectarea legii - evitarea pe căi legale a impozitării nu prin evaziune ci
prin urmarea spiritului şi literei legii.
Lipsa de onestitate tolerată într-o firmă descumpăneşte angajaţii si-i
demobilizează în activitate, pe lângă atragerea oprobriului publicului şi a concurenţei,
sau chiar a partenerilor de afaceri.
Principii etice în administraţie

În cazul funcţiei publice, scopul deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei
serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului, sau, enunţat în mod explicit de
Codul de conduită a funcţionarilor publici9: creşterea calităţii serviciului public, o
bună administrare în realizarea interesului public. Eficienţa nu reprezintă numai
rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi. Obţinerea unei eficienţe
maxime depinde şi de gradul de conştiinciozitate, de atitudinea conştiincioasă faţă de
îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public.
În cazul în care funcţionarul public are o situaţie juridică bine stabilită şi îi sunt
asigurate unele drepturi care să-i permită desfăşurarea activităţii în bune condiţii şi
asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica întru totul activităţii autorităţii sau
instituţiei publice din care face parte10.
Datoria primordială a funcţionarului public este servirea interesului general, aşa
cum reiese din însăşi etimologia cuvântului administraţie din latinescul „administer”
care înseamnă ,,slujbaş, servitor”.
Prin urmare, obligaţiile de ordin moral ce trebuie respectate derivă din scopul
exercitării funcţiei publice, anume slujirea societăţii şi a cetăţenilor. Funcţionarul
public trebuie să fie atent la ambiguitatea morală a tuturor oamenilor (inclusiv a lui
însuşi) şi a tuturor politicilor publice (inclusiv a celor propuse de el însuşi). Reinhold
Neibuhr spunea: „Capacitatea omului de a fi corect face ca democraţia să fie posibilă,
dar înclinaţia lui de a fi incorect face democraţia necesară”11. Nu există nici o
modalitate prin care să se evite amestecul intereselor publice cu cele personale.
Realitatea a demonstrat că peste tot în lume, în politicile publice, au existat elemente
importante de favoritism şi de câştig individual care nu au putut fi făcute publice. Cu
toate acestea, întotdeauna când este luată o decizie, este luat în considerare şi efectul
moral al acesteia.
9 Legea Nr. 7 din 18 februarie 2004 republicată privind Codul de conduită a funcţionarilor publici,
Parlamentul României, Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007
10 Recomandarea No. R (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre privind codurile de conduită
pentru funcţionarii publici din Consiliul Europei, Comitetul Miniştrilor, https://wcd.coe.int/wcd

11 Reinhold Neibuhr, The Children of Light and the Children of Darkness (Chicago: University of
Chicago Press, 2011).
474
Symposion
Se pot realiza diverse sistematizări ale valorilor etice aplicabile sistemului
administraţiei publice. O astfel de propunere redăm mai jos12.
Valori etice raportate la exercitarea autorităţii publice:

Legalitatea: exercitarea funcţiei publice şi realizarea tuturor actelor de
competenţă trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi a tuturor legilor în spiritul
şi litera lor.
Responsabilitatea: funcţionarul public trebuie să poarte responsabilitatea pentru
actele sale.
Discernământul: fiecare funcţionar public este dator să acţioneze legal, moral în
realizarea atribuţiilor sale conform propriei convingeri, în acest sens fiind responsabil
de decizia luată.
Eficienţa este principiul care presupune respectul pentru banii publici şi pentru
mijloacele materiale pe care funcţionarul le are la îndemână în realizarea atribuţiilor
sale.
Confidenţialitatea este principiul care impune funcţionarilor publici să nu facă
uz de informaţiile aflate în exercitarea funcţiei pentru a obţine foloase din dezvăluirea
lor, or să nu dezvăluie acele informaţii care sunt clasificate confidenţial sau secret, şi
în al treilea rând să nu dezvăluie informaţii ce ar aduce prejudicii autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Realizarea competenţelor în interesul public, ceea ce înseamnă că funcţionarii
publici îndeplinesc o funcţie publică de importanţă socială în interesul cetăţenilor.
Credibilitatea publică este principiul în baza căruia funcţionarii publici sunt
obligaţi să respecte şi să sporească prestigiul instituţiei în care lucrează.
Profesionalismul este principiul care le impune funcţionarilor publici să-şi
îndeplinească exemplar atribuţiile şi sarcinile de serviciu.
Valori etice raportate la beneficiarii serviciului public:

Respectul reprezintă principiul care obligă funcţionarul public la o atitudine
reverenţioasă faţă de cetăţeni.
Rapiditatea este principiul care obligă funcţionarul public să-şi îndeplinească
atribuţiile în cel mai scurt timp în raport de problematica ce i-a fost înaintată şi să
formuleze răspunsul în termenul stabilit de lege
Integritatea este principiul care le interzice funcţionarilor publici să solicite sau
să accepte cadouri sau alte beneficii de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor atribuţii
care le revin prin regulamente sau prin natura funcţiei publice pe care o ocupă.
12Ion Popescu ş.a., Deontologia funcţionarilor publici, Note de curs, (SNSPA, Facultatea de Administraţie
Publică, 2008).
475
Symposion
Imparţialitatea, conform căreia funcţionarii publici trebuie să fie imparţiali în
acţiunile, judecăţile şi opiniile lor, să respecte egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii
şi să fie absolut neutri faţă de interesele politice, economice şi de altă natură.
Conform Codului de conduită13, principiile care guvernează conduita

profesională a funcţionarilor publici sunt următoarele:
 supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii
publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;
 prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii
publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât
interesul personal, în exercitarea funcţiei publice;
 asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi
instituţiilor publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au
îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau
similare;
 profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au
obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate,
competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;
 imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii
publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice
interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea
funcţiei publice;
 integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le
este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau
pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice
pe care o deţin, sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;
 libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii
publici pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile cu respectarea
ordinii de drept şi a bunelor moravuri;
 cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea
funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii
publici trebuie să fie de bună credinţă;
 deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile
desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt
publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.
13Legea Nr. 7 din 18 februarie 2004 Republicată privind Codul de conduită a funcţionarilor publici,
Parlamentul României, Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007
476
Symposion
Distorsiunile eticii şi corupţia
Doi factori sunt esenţiali pentru o bună funcţie publică: etica şi încrederea. Pentru
funcţia publică din România, aceasta include, în general, imparţialitate în exercitarea
serviciului public şi rezistenţă la corupţie. Administraţia trebuie să respecte norme
etice severe, după cum am prezentat mai sus.
Corupţia reprezintă o ameninţare majoră la adresa democraţiei şi economiei de
piaţă. Ea împiedică dezvoltarea economică şi socială, subminează încrederea
cetăţenilor în democraţie, erodează regula legii, constituind o negare a drepturilor
omului şi a principiilor democratice14. Antrenând confuzia şi suspiciunea, corupţia
afectează starea de legalitate. Corupţia în sens larg, ca şi corupţia penală scot în
evidenţă aceiaşi atitudine faţă de morală şi etică şi pentru a merge la esenţă trebuie
precizat că în toate situaţiile ea ţine de abuzul de putere şi de incorectitudine în luarea
unei decizii15.
Corupţia implică utilizarea abuzivă a puterii publice, în scopul obţinerii, pentru
sine ori pentru altul, a unui câştig necuvenit:
 abuzul de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
 frauda (înşelăciunea şi prejudicierea unei alte persoane sau entităţi);
 utilizarea fondurilor ilicite în finanţarea partidelor politice şi a
campaniilor electorale;
 favoritismul;
 instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul
privatizării sau achiziţiilor publice;
 conflictul de interese (prin angajarea în tranzacţii sau dobândirea unei
poziţii sau unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul şi
îndatoririle oficiale)16.
În România, corupţia nu este un produs nou al relaţiilor sociale şi economice
apărute după anul 1989. Ea a existat şi în timpul regimului totalitar, aspect care îi
conferă elemente de continuitate şi discontinuitate în evoluţia sa. Elementele de
continuitate sunt legate de inerţii instituţionale prin care se perpetuează disfuncţii de
sistem. Acestea menţin birocraţia neproductivă şi întreţin mentalităţile coruptive.
Ţările, ca România, care au intrat în tranziţie menţinând mai mult timp continuitatea
cu sistemul anterior, şi ale căror administraţie publică şi societate civilă au fost mai
slabe, au adoptat o cale a reformelor parţiale politice şi economice, ceea ce a dus la
distorsiuni economice generatoare de beneficii pentru un număr restrâns de persoane.
În acelaşi timp, în aceste ţări funcţionarii publici au fost supuşi doar unui control
14 United Nations Office on Drugs and Crime, http://www.unodc.org/unodc/en/corruption/index.html

15 Guvernul României (2001), Program Naţional de Prevenire a Corupţiei
http://www.gov.ro/upload/articles/100010/pg-national-coruptie.pdf
16 http://www.gov.ro/upload/articles/100010/pg-national-coruptie.pdf
477
Symposion
minimal al răspunderii faţă de societate, ceea ce s-a dovedit a reprezenta un mediu
propice pentru dezvoltarea corupţiei administrative.
Licitaţii trucate, rambursări ilegale de TVA, importuri intracomunitare cu
scutiri de taxe sunt numai câteva exemple din „marea corupţie“ a României care
prejudiciază statul român cu zeci de miliarde de euro anual. Pentru publicul larg,
efectele acestei corupţii nu sunt vizibile direct. Publicul „simte“ pe pielea lui corupţia
mică: să dai o „atenţie“ unei infirmiere sau o sumă unui poliţist să scapi de amendă,
dar de fapt corupţia mare are loc în companiile de stat şi la achiziţiile făcute de stat de
la privaţi. Potrivit Consiliului Fiscal, aproximativ 28% din numărul de angajaţi,
respectiv 18% din cifra de afaceri produsă la nivelul companiilor de stat sunt aferente
unor companii aflate de facto în insolvenţă. Primele 10 companii de stat clasate din
punct de vedere al plăţilor restante însumează aproximativ 73% din totalul arieratelor
companiilor de stat. Una din cauze este faptul că bugetele întreprinderilor publice
sunt deseori aprobate fără ca autorităţile să se asigure că întreprinderea va fi capabilă
să îşi plătească obligaţiile bugetare17.
O altă formă de „mare corupţie“ în România sunt rambursările ilegale ale taxei
pe valoarea adăugată. TVA-ul necolectat cel mai ridicat, relativ la TVA totală datorată,
se regăseşte în România18.
O estimare a impactului pe care corupţia îl are asupra Produsului Intern Brut
(PIB) al unei ţări este foarte dificil de făcut. Există însă câteva estimări, ale unor
fenomene apropiate: evaziunea sau piaţa neagră. Evaziunea fiscală spre exemplu - care
nu este totuna cu corupţia, dar e foarte legată de aceasta – a fost estimată de Consiliul
Fiscal pentru anul 2009 la 9,1% din PIB, adică 45.310 milioane RON19.
Cel mai grav efect nu este asupra marilor investitori străini, ci asupra populaţiei
şi IMM-urilor. Corupţia afectează clasa de mijloc şi mai ales pe micii antreprenori. Tot
corupţia este şi unul din motivele pentru care multe produse sunt mai scumpe în
România decât în alte state ale UE, deşi veniturile medii din ţara noastră sunt mai
mici. Dacă o companie dă şpagă ca să obţină tot felul de autorizaţii, în final plăteşte
aceste sume clientul pentru că toate aceste costuri sunt transferate în preţ.
Nivelul criminalităţii reale (totalitatea infracţiunilor săvârşite), inclusiv cifra
neagră a criminalităţii (infracţiuni nedescoperite), este considerabil mai mare în
comparaţie cu criminalitatea legală (descoperită şi judecată) şi aceasta nu atât din
cauza abilităţii infractorilor cât, mai ales, din cauza pasivităţii victimelor, sau mai
exact a absenţei unor victime evidente (şi cel care oferă mita, şi cel care o primeşte nu
au motive să sesizeze organele judiciare, infracţiunea aducând beneficii amândurora).
17 Consiliul Fiscal, Raport Anual, aprilie 2011, http://www.consiliulfiscal.ro/conferintadepresa-

7apr2011.pdf
18 http://www.consiliulfiscal.ro/conferintadepresa-7apr2011.pdf
19 http://www.consiliulfiscal.ro/conferintadepresa-7apr2011.pdf
478
Symposion
Victimă a acestor infracţiuni este instituţia a cărei normală funcţionare este periclitată
prin neîdeplinirea corespunzătoare de către angajaţi a atribuţiilor de serviciu.
Nici una din formele corupţiei nu se limitează doar la acte iniţiate de sau
implicând firme private. Oficialităţile publice îşi pot folosi autoritatea chiar pentru a
denatura „regulile jocului”, sau pot perturba aplicarea politicilor guvernamentale
pentru a-şi satisface propriile interese financiare.
În ceea ce priveşte România, cauzele profunde ale corupţiei constau în acele
elemente care de fapt au stat la baza semi-eşecurilor reformiste20:
 Lipsa unei schimbări radicale în plan intelectual, moral a vechilor
mentalităţi şi obiceiuri şi încercarea readaptării acestora la cerinţele
noilor conjuncturi.
 Un cadru legislativ incoerent şi insuficient, deosebit de permisiv în
privinţa încercărilor de fraudare şi ocolire a căilor normale de evoluţie.
 Lipsa încrederii în proprietatea privată şi avantajele ei, ceea ce a condus
la o confuzie între proprietatea publică şi privată.
 Problema birocraţiei şi a neîncrederii în instituţiile statului.
La nivelul percepţiei publice, corupţia continuă să fie identificată ca o piedică în
prestarea serviciilor publice de calitate la nivel central şi local, ca un fenomen ce
subminează administrarea eficientă a fondurilor publice şi obstrucţionează înfăptuirea
justiţiei, afectând totodată mediul de afaceri.
Graficul de mai jos arată numărul românilor care au declarat că au plătit mită în
ultimele 12 luni (la data realizării sondajului).
30,00%
25,00%
20,00%
15,00%
10,00%
5,00%
0,00%
anul 2009 anul 2010
Figura 1 – Procentul persoanelor care au declarat că au plătit mită în tări UE

Sursa: Transparency International, Barometrul Global al Corupţiei, ediţia 2010,
Evoluţia României în perioada 2005-2010
20 Popescu, Deontologia.
479
Symposion
Graficul de mai jos arată răspunsul la întrebarea „În ultimii trei ani, cum a variat
nivelul de corupţie în ţara dvs.?“ Nici o altă ţară din UE nu a avut o majoritate atât de
mare a celor care cred că nivelul corupţiei a crescut precum România.
2,00%
11,00%
a scăzut
a rămas la fel
a crescut
87,00%
Figura 2 – Percepţia asupra dinamicii corupţiei în România

Sursa: Transparency International, Barometrul Global al Corupţiei, ediţia 2010,
Evoluţia României în perioada 2005-2010
Indicele care măsoară lupta anticorupţie din România s-a depreciat anul trecut
pentru prima oară din 2002. România s-a aflat anul trecut pe locul 25 între cele 27 de
state membre UE la capitolul luptă anticorupţie.
10
8,8
9 7,9 7,6
8
6,8 6,5
7 6,4 6,3
6
4,7 4,6
5 4,3 4,3
3,9 3,7 3,6
4 3,5
3
2
1
0
a
ia
U ru
r ia
ia
B IA
G n da
Le a
a
Br a
E a
O lia
a
S ia
ni
ni
ci
ni
i
ci
eh
ar
e a an
an
ip
on
N
Ita
ga
ve
va
ita
re
to
ng
C
A
la
C
M er m
Fr
st
ul
G
M
lo
lo
O
R
ar
Figura 3 – Percepţia asupra eforturilor anticorupţie în ţări ale UE

Sursa: Transparency International, Indicele de Percepţie a Corupţiei 2010
480
Symposion
Indicatori interni şi externi specializaţi în evaluarea percepţiei şi a impactului
corupţiei poziţionează România sub media ţărilor membre ale UE.
Demersuri ale luptei împotriva corupţiei

Situaţia actuală şi amploarea fenomenului corupţiei din România, precum şi
recentul raport al Comisiei Europene legat de Mecanismul de Cooperare şi Verificare
(iulie 2011) reiterează recomandarea consolidării politicii generale anticorupţie, în
special prin îmbunătăţirea coordonării la cel mai înalt nivel şi elaborarea unei noi
strategii multianuale solide pentru a preveni şi a pedepsi actele de corupţie. În acest
sens, Ministerul Justiţiei a elaborate proiectul Strategiei naţionale anticorupţie 2011-
2014, care propune următoarele ţinte de atins până în 2014:
Tabelul 1 - Situaţia actuală din România privind percepţia corupţiei şi ţintele luptei anticorupţie până în
2014
Indicator extern Constatări Ţinta de atins până în 2014
Indicele de Percepţie a Aproximativ trei sferturi din cele 178 de ţări care 6.4 - Media UE
Corupţiei 2010 compun
acest index au un scor inferior valorii de cinci (pe o
scară de la 0 - nivel ridicat de corupţie, la 10 - nivel
ridicat de integritate). România se numără printre
acestea, cu un scor de 3,7
87% dintre respondenţii români consideră că 73% - Media UE
nivelul corupţiei din România a crescut în ultimii 3
ani
Barometrul Global al Partidele politice şi parlamentul sunt considerate Media UE
Corupţiei 2010 instituţiile cele mai afectate de corupţie (cu un scor 4,4 (partide politice),
de 4,5), urmate îndeaproape de justiţie (4), poliţie 3,5 (parlament),
(3,9) şi funcţionari publici (3,8). 3,4 (justiţie),
3,1 (poliţie),
3,5 (funcţionari publici)
Numai 7% dintre respondenţi apreciază ca 26% - Media UE
eficiente eforturile curente ale Guvernului de a
lupta împotriva corupţiei
Sondaj al Băncii Mediul de afaceri din România consideră corupţia Corupţia nu mai este identificată de
Mondiale asupra ca o problemă majoră în a face afaceri (a treia ca mediul de afaceri în top 5
Mediului de Afaceri şi importanţă din 14)
Performanţelor
Investiţionale 2005-
2008
Raportul Global privind Steag roşu la capitolul cereri de informaţii Steguleţ verde
Integritatea 2010 guvernamentale
Trei steaguri portocalii la transparenţa finanţării Steguleţ verde
partidelor politice, supravegherea companiilor cu
capital majoritar de stat şi aplicarea legii: garanţii şi
profesionalism privind conflictele de interese
Raportul Naţiuni în Evaluarea stagnează la 4.00 3,27 - Media UE
Tranziţie 2011 pentru anul 2010
Sursa: Strategia naţională anticorupţie 2011-2014 (proiect)
481
Symposion
Rapoartele periodice de evaluare a eficienţei demersurilor anticorupţie implementate
de România arată faptul că momentul adoptării de noi legi anticorupţie a fost demult
depăşit. Este momentul ca la nivelul fiecărei instituţii publice, dar şi a celor din
sectorul privat, să se pună accent pe implementarea eficientă a standardelor interne şi
internaţionale anticorupţie.
Totodată, este necesară o schimbare de abordare cu privire la promovarea
integrităţii instituţionale. În fapt, orice nou dosar ANI sau DNA constituie un eşec al
managementului instituţiei de a preveni incidentele de integritate în cel mai larg sens
al noţiunii. Soluţia nu poate fi decât asumarea de către conducătorii instituţiilor
publice a problematicii integrităţii la nivelul organizaţiei.
În susţinerea unei schimbări de abordare a managementului, proiectul Strategiei
Naţionale Anticorupţie 2011-2014 pune accent pe măsurile de promovare a integrităţii
instituţionale având ca repere principale: implementarea standardelor etice,
eficientizarea mecanismelor administrative de control şi sancţionare, protecţia
avertizorului de integritate, managementul vulnerabilităţilor specifice fiecărei
instituţii21.
Nu în ultimul rând, prin intermediul inventarului de măsuri preventive şi al
indicatorilor de evaluare asociaţi se urmăreşte realizarea la nivelul fiecărei
instituţii/autorităţi publice a unei autoevaluări periodice (semestriale) privind nivelul
de utilizare şi eficienţă a măsurilor anticorupţie. Autoevaluarea va viza măsuri precum
declararea averilor, respectarea regulilor privind cadourile, managementul conflictelor
de interese, incompatibilităţile, codurile etice şi deontologice, transparenţa
decizională, accesul la informaţii de interes public, gestionarea fondurilor publice,
achiziţiile publice, repartizarea aleatorie a dosarelor sau a sarcinilor de serviciu,
procedurile de selecţie şi promovare a personalului etc.
21 Ministerul Justiţiei, Strategia Naţională Anticorupţie 2011-2014 - proiect
482
IDEALUL ACCESULUI EGAL LA ÎNGRIJIREA
MEDICALĂ. O INVESTIGAŢIE CRITICĂ1
Loredana HUZUM*
Abstract: The ideal of equal access is the ideal of distributive justice in health
care with most defenders in contemporary moral and political philosophy.
However, its defenders disagree about the proper interpretation of the
requirements of this ideal. These differences of opinion forces us to distinguish
between several versions of the ideal of equal access to health care. The primary
objective of this study is to present these versions of the ideal of equal access and
the main arguments underlying the fundamental differences between them.
Another objective of it is to show that we have important reasons to consider
that equal access is not, in any of its versions, an adequate ideal of justice in the
distribution of health care
Keywords: equal access, health care, egalitarianism, distributive justice
1. Introducere
Idealul accesului egal este idealul dreptăţii în distribuţia serviciilor medicale cu cei
mai mulţi apărători în filosofia morală și politică recentă. În favoarea acestui ideal au
argumentat, spre exemplu, Will Cartwright2, Norman Daniels3, Yvonne Denier4,
Ronald Green5, Amy Gutmann6, Gene Outka7, Thomas Pogge8, Jennifer Prah Ruger9,
1 Elaborarea acestui studiu a fost susţinutã financiar de CNCSIS (în cadrul proiectului Id 1997/2009-2011,
„Echitate, Responsabilitate, Solidaritate. Exigenţele reconstrucţiei morale în societatea românească post-
aderare”.
* Loredana Huzum este doctor în filosofie.
2 Will Cartwright, „Equal Acces to Health Care: A Problematic Ideal”, în Health Care, Ethics and
Insurance, ed. Tom Sorell (London & New York: Routledge, 1998), 165-180.
3 Norman Daniels, Just Health Care (Cambridge University Press: Cambridge, 1985), Norman Daniels,
Just Health: Meeting Health Needs Fairly (Cambridge: Cambridge University Press, 2008).
4 Yvonne Denier, Efficiency, Justice and Care. Philosophical Reflections on Scarcity in Health Care
(Dordrecht: Springer, 2007).

5 Ronald M. Green, „Health Care and Justice in Contract Theory Perspective”, în Ethics and Health
Policy, ed. Robert M. Veatch și Roy Branson (Cambridge: Ballinger, 1976), 11-26.
6 Amy Gutmann, „For and Against Equal Acces to Health Care”, Milbank Memorial Fund
Quarterly/Health and Society 59, 4 (1981): 542-560.

Symposion
Albert Weale sau Bernard Williams . De asemenea, accesul egal pare a fi idealul cu
10 11
cei mai mulţi susţinători și în afara lumii filosofice, atât în cadrul opiniei publice, cât şi
în spaţiul celor preocupaţi de elaborarea şi implementarea politicii de sănătate a
statelor occidentale actuale. Albert Weale, unul dintre autorii care are numai cuvinte
frumoase de spus despre acest ideal, are cel mai probabil dreptate atunci când susţine
că el a devenit „principiul de bază al organizării moderne a serviciilor de îngrijiri
medicale”12. Cele mai multe dintre sistemele de îngrijiri medicale occidentale se
legitimează prin apel la (şi încearcă să transpună în practică, pe cât posibil) acest ideal
al dreptăţii.
Filosofii care au argumentat în favoarea ideii că idealul dreptăţii în distribuţia
serviciilor medicale este idealul accesului egal au, însă, opinii diferite în privinţa
interpretării adecvate a exigenţelor sale. Aceste diferenţe de opinie ne obligă să
distingem între mai multe versiuni ale idealului accesului egal la îngrijirea medicală.
Obiectivul fundamental al studiului de faţă este acela de a prezenta coordonatele
esenţiale ale acestor versiuni ale idealului accesului egal și principalele argumente
aflate la baza fiecăreia dintre ele. Un alt obiectiv al studiului este acela de a evidenţia
că avem temeiuri importante pentru a considera că idealul egalităţii de acces nu este,
în nici una dintre versiunile sale, un ideal adecvat al dreptăţii în distribuţia serviciile
13
medicale .
2. Idealul accesului egal: de la libertarianism la egalitarianism

La modul cel mai general, idealul accesului egal la serviciile medicale susţine că toţi
membrii unei societăţi cu aceleaşi nevoi de sănătate trebuie să beneficieze de acelaşi
nivel de acces la servicii medicale de aceeaşi calitate sau de aceleaşi şanse sau
oportunităţi de a obţine sau de a utiliza aceste servicii. În funcţie de modul în care
sunt înţelese conceptele de „acces”, „şansă” sau „oportunitate”, pot fi deosebite două
mari versiuni ale acestui ideal: una libertariană şi una propriu-zis egalitariană. Pentru
libertarieni, idealul accesului egal la serviciile de sănătate este un ideal dezirabil şi
7 Gene Outka, „Social Justice and Equal Access to Health Care”, The Journal of Religious Ethics 2, 1
(1974): 11-32.
8 Thomas Pogge, Realizing Rawls (Ithaca and London: Cornell University Press, 1989), 181-195.
9 Jennifer Prah Ruger, „Health, Capability and Justice: Toward a New Paradigm of Health Ethics, Policy
and Law”, Cornell Journal of Law and Public Policy 15, 2 (2006): 101-187, Jennifer Prah Ruger, Health
and Social Justice (New York: Oxford University Press, 2009).
10 Albert Weale, „Ethical Issues in Social Insurance for Health”, în Health Care, Ethics and Insurance, ed.
cit., 137-150.
11 Bernard Williams, „The Idea of Equality”, în Philosophy, Politics and Society, ed. Peter Laslett și W.G.
Runciman (Oxford: Blackwell, 1961), 110-131.

12 Weale, „Ethical Issues in Social Insurance for Health”, 138.
13 O versiune a acestui studiu va fi publicată şi în cartea mea Dreptate distributivă și sănătate în filosofia
contemporană, în curs de apariţie la editura Institutul European din Iași.
484
Symposion
fezabil numai atâta vreme cât conceptele menţionate sunt înţelese în accepţiunea lor
formală. Cu alte cuvinte, numai în măsura în care „accesul” la serviciile de îngrijiri
medicale sau „oportunitatea” de a le accesa nu înseamnă nimic altceva decât lipsa unor
bariere precum cele legale sau rasiale. Cetăţenii au acces sau oportunităţi egale, din
această perspectivă, dacă nu există nici o barieră legală care să-i împiedice să utilizeze
serviciile medicale de care au nevoie.
Filosofii care se declară de obicei egalitarieni apără, însă, o versiune diferită a
idealului accesului egal la serviciile de îngrijiri medicale. În această versiune, „acces”
sau „oportunitate” nu înseamnă doar lipsa barierelor legale, ci lipsa oricărei alte
bariere externe care îi poate împiedica pe cetăţenii unei societăţi să utilizeze serviciile
de îngrijiri medicale de care au nevoie. Definiţia oferită de John L.S. Holloman
accesului la serviciile de îngrijiri medicale surprinde foarte bine această idee. Conform
acestei definiţii, accesul reprezintă
„libertatea faţă de barierele care stau în calea utilizării serviciilor de îngrijiri
medicale. O barieră este orice lucru (s.n. L.H.) care constrânge, împiedică,
întârzie, neagă sau descurajează achiziţionarea sau utilizarea acelor servicii care
sunt furnizate în ultimă instanţă de către societate membrilor săi, individual sau
colectiv, pentru menţinerea, prezervarea sau îmbunătăţirea stării lor de
sănătate”14.
Cu alte cuvinte, pentru egalitarieni, accesul la serviciile de îngrijiri de sănătate nu este

asigurat atunci când sunt eliminate doar barierele legale, non-financiare din calea
utilizării de către cetăţeni a acestor servicii. Pentru aceasta este nevoie, în special, şi de
înlăturarea barierelor financiare (abilitatea de a plăti). Numai atunci se poate susţine
că cetăţenii au oportunităţi reale, efective sau pozitive, şi nu doar formale sau
15
negative, de a utiliza serviciile medicale de care au nevoie .
Studiul de faţă este dedicat, în continuare, doar acestei din urmă versiuni a
idealului egalităţii de acces. Aceasta este, de altfel, aşa cum am precizat, versiunea pe
care o apără acei filosofi care se declară drept egalitarieni cu referire la opiniile lor
despre distribuţia justă a serviciilor medicale. Ideea de bază a acestei versiuni
egalitariene a idealului accesului egal la serviciile medicale este aceea că cetăţenii care
14John L.S. Holloman, „Acces to Health Care”, în Securing Access to Health Care. The Ethical
Implications of Differences in the Availability of Health Services. Volume Two: Appendices.
Sociocultural and Philosophical Studies, ed. Norris B. Abram (New York: President’s Commission foe the
Study of Ethical Problems in Medicine and Biomedical and Behavioral Research, 1983), 82. Afirmaţia lui
Holloman este totuşi un pic exagerată. De fapt, aşa cum vom vedea ceva mai jos, nu chiar orice lucru care
constrânge, împiedică, întârzie sau descurajează utilizarea serviciilor medicale de către indivizi este
considerat de către egalitarieni o barieră autentică în calea accesului. Propriile decizii ale indivizilor de a
nu utiliza serviciile medicale de care ar avea nevoie nu sunt considerate bariere ale accesului.
15 A se vedea, spre exemplu, Norman Daniels, „Justice and Access to Health Care”, Stanford Encyclopedia
of Philosophy (2008), http://plato.stanford.edu/entries/justice-healthcareaccess, 1.
485
Symposion
au acelaşi tip şi grad de nevoie de sănătate trebuie să beneficieze de aceleaşi
oportunităţi efective de a utiliza servicii medicale de aceeaşi calitate pentru a-şi
satisface acea nevoie de sănătate. Cu alte cuvinte, idealul sau „principiul egalităţii de
acces cere ca tuturor persoanelor care au acelaşi tip şi grad de nevoie de sănătate să li
se ofere o şansă efectivă egală de a primi un tratament adecvat şi de calitate egală, atâta
vreme cât acel tratament este disponibil pentru anumite persoane. (...) Principiul cere
ca, dacă un membru al societăţii, oricare ar fi acesta, are oportunitatea de a primi un
serviciu sau un bun care satisface o nevoie de sănătate, atunci toţi ceilalţi membri ai
societăţii care au acelaşi tip şi grad de nevoie de sănătate trebuie să beneficieze de o
şansă efectivă egală de a primi acel serviciu sau bun”16. Din perspectiva acestui ideal,
singurul criteriu legitim de distribuţie a serviciilor medicale este nevoia medicală.
Drept urmare, idealul condamnă ca inechitabile diferenţele de calitate a serviciilor de
îngrijiri medicale pentru pacienţii cu nevoi medicale egale.
Accesul nu trebuie confundat cu utilizarea serviciilor medicale. O persoană
poate avea acces la serviciile de îngrijiri medicale chiar dacă nu le utilizează, atâta
vreme cât neutilizarea se datorează unor factori interni acelei persoane: factori
precum convingerile ei religioase sau faptul că îi displace pur şi simplu pe medici şi,
din acest motiv, decide în mod voluntar să nu apeleze la serviciile lor. Faptul că o
persoană nu utilizează serviciile medicale nu înseamnă neapărat, aşadar, că persoana
în cauză nu are acces la serviciile medicale. Din perspectiva egalitarienilor, numai
obstacolele care nu sunt rezultatul alegerilor libere ale indivizilor reprezintă cu
adevărat bariere în calea accesului la serviciile de îngrijiri medicale. Prin urmare, nici
într-o societate ideală, în care egalitatea de acces ar fi garantată şi implementată, nu
este neapărat ca toate persoanele cu nevoi de sănătate egale să utilizeze aceeaşi
cantitate de servicii medicale. Mai mult, această situaţie nu ar contraveni exigenţelor
dreptăţii caracteristice idealului egalităţii de acces, atâta vreme cât ea s-ar datora
deciziilor personale ale indivizilor de a refuza utilizarea serviciilor medicale de care ar
avea nevoie pentru a-şi trata problemele de sănătate. Aşa cum explică Yvonne Denier,
idealul egalităţii de acces la serviciile de îngrijiri medicale cere doar ca „toţi membrii
societăţii să fie capabili în egală măsură să obţină sau să utilizeze serviciile de îngrijiri
medicale. Ca atare, el respectă evaluările personale ale sănătăţii şi preferinţele
indivizilor cu privire la utilizarea serviciilor medicale. El se referă la abilitatea sau
capacitatea de a face ceva şi nu la faptul că acel ceva este efectiv realizat”17.
Această caracteristică este principala diferenţă între idealul egalităţii de acces şi
idealul egalităţii în utilizarea serviciilor de îngrijiri medicale (ideal despre care ne
putem da seama cu uşurinţă că este inacceptabil şi care, de altfel, deşi sugerat şi
menţionat uneori, nu este totuşi apărat în mod sistematic, după ştiinţa mea, de nici un
16 Gutmann, „For and Against Equal Acces to Health Care”, 543.

17 Denier, Efficiency, Justice and Care, 55 (sublinierea autoarei).
486
Symposion
filosof egalitarian). Unul dintre principalele motive pentru care idealul egalităţii
utilizării nu este unul adecvat este tocmai acela că este incompatibil cu principiul
libertăţii de decizie a indivizilor. Idealul egalităţii utilizării poate fi apărat, cu alte
cuvinte, numai pe baza unor presupoziţii şi concepţii paternaliste, dirijiste şi
deterministe despre natura umană. Astfel de presupoziţii sunt, spre exemplu, aceea că
indivizii nu sunt decât produse ale mediului social, fiinţe incapabile să aprecieze şi să
decidă singure ce este mai bine pentru ele şi – ca atare – fiinţe ce trebuie controlate
social şi cărora trebuie să li se impună ce trebuie să facă, chiar şi împotriva voinţei lor.
Aceste idei sunt însă, pentru cei mai mulţi dintre noi, inacceptabile.
Spre deosebire de idealul egalităţii utilizării, idealul egalităţii de acces are la
bază o viziune despre natura şi moralitatea umană cu totul diferită. Conform acestei
viziuni, fiinţele umane trebuie considerate fiinţe capabile de alegeri autonome, fiinţe
cărora trebuie să li se respecte aceste alegeri.
„Toţi cei care cred că ceea ce este important este accesul egal la serviciile
medicale – observă Will Cartwright – vor fi mulţumiţi atâta vreme cât accesul
este egal, chiar şi dacă indivizii decid să utilizeze serviciile de îngrijiri medicale în
măsuri diferite. Aceasta, se va spune, a fost alegerea lor, iar alegerea lor trebuie
respectată, chiar şi dacă alţii au dubii serioase asupra înţelepciunii ei. Cei care,
prin contrast, sunt nemulţumiţi de utilizarea diferită a serviciilor medicale şi care
ar dori să garanteze utilizarea lor egală denotă, prin urmare, faptul că în opinia
lor comportamentele şi alegerile individuale sunt fenomene create social ce
trebuie controlate pentru binele comun. Aspiraţiile de a garanta rezultate egale
ale serviciilor de îngrijiri medicale sau de a garanta acelaşi grad de sănătate
tuturor cetăţenilor par să reflecte aceeaşi concepţie despre fiinţele umane”18.
3. Acces egal la ce servicii medicale? Idealul egalitarian suficientist vs. idealul

egalitarian maximalist
În varianta sa generală, idealul accesului egal la serviciile de îngrijiri medicale este un
ideal ambiguu. Deşi stabileşte că standardul corect de distribuţie a oportunităţilor
efective de a utiliza serviciile medicale este cel egalitarian, el nu precizează, spre
exemplu, care trebuie să fie nivelul serviciilor medicale disponibile în cadrul societăţii
pentru cetăţeni. Mai mult, în această formă generală, idealul accesului egal la serviciile
de îngrijiri medicale „este consistent cu furnizarea unor servicii medicale extrem de
reduse. Atâta vreme cât există un acces egal la un nivel de furnizare a serviciilor
medicale oricât de modest, principiul pare să fie satisfăcut”19. Pentru a clarifica şi a
legitima acest ideal avem nevoie, cu alte cuvinte, în special de răspunsul la întrebarea:
acces egal la care sau la ce fel de servicii medicale? Egalitarienii au, însă, răspunsuri
diferite la această întrebare. În funcţie de aceste răspunsuri, în cele ce urmează voi
18 Cartwright, „Equal Acces to Health Care”, 170.

487
Symposion
diferenţia, prezenta şi analiza critic următoarele două versiuni ale idealului egalităţii
de acces la îngrijirea medicală: egalitarianismul maximalist şi egalitarianismul
suficientist. Idealul egalitarian maximalist susţine că cetăţenii trebuie să beneficieze de
un acces egal la „cele mai bune posibil servicii de îngrijiri medicale”. Prin contrast,
egalitarienii suficientiști susţin că dreptatea cere doar accesul egal la un nivel „decent”
sau „adecvat” de servicii medicale.
Convingerea că idealul egalitarian maximalist este idealul adecvat al dreptăţii în
distribuţia serviciilor medicale este împărtăşită, spre exemplu, de Albert Weale, care a
apărat o versiune a principiului accesului egal conform căreia „serviciile de îngrijiri
medicale comprehensive şi de cea mai înaltă calitate trebuie să fie distribuibile pentru
toţi cetăţenii doar pe baza nevoii medicale stabilite de către medici şi fără bariere
financiare în calea accesului”20. De asemenea, în cea mai recentă lucrare dedicată
teoretizării filosofice a dreptăţii distributive în sănătate, Jennifer Prah Ruger a
argumentat că
„accesul egal trebuie să însemne accesul la îngrijiri de sănătate de înaltă calitate,
nu la un „minim decent”, la o „îngrijire adecvată” sau la „servicii medicale
diferenţiate” (...). Instituţiile şi furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi moral
să furnizeze servicii de îngrijiri de sănătate tuturor indivizilor (...). Este nedrept
să-i negăm unui individ sau unui grup de indivizi accesul la îngrijiri de calitate
dacă aceasta ar putea însemna diminuarea şanselor lor de a-şi îmbunătăţi
semnificativ starea de sănătate. În termenii politicilor publice, atingerea acestui
ţel cere eforturi continue de standardizare a medicinei, de reducere a erorilor
medicale şi de îndreptare spre un standard de aur al îngrijirii. Serviciile medicale
de înaltă calitate sunt necesare din punct de vedere moral pentru a-i ajuta pe
oameni să funcţioneze cât mai bine posibil în condiţiile circumstanţelor în care se
află”21.
Un sistem de îngrijiri de sănătate care ar garanta doar o calitate slabă a

serviciilor lor ar produce pe termen lung doar îngrijiri sub-optimale şi ineficiente”22.
Cei mai mulţi egalitarieni se detaşează însă în mod explicit de acest ideal
maximalist al egalităţii de acces, apărând, în schimb, diferite versiuni ale idealului
egalitarian suficientist în distribuţia serviciilor de îngrijiri de sănătate. Unul dintre
principalele temeiuri pentru care egalitarienii suficientiști se distanţează de idealul
maximalist al egalităţii de acces este nefezabilitatea acestui ideal. În opinia criticilor,
acest ideal este unul care cere prea multe, dacă nu chiar imposibilul, în numele
dreptăţii. Aşa cum a ţinut să evidenţieze Will Cartwright, acest lucru este valabil atât
în situaţia în care interpretăm sintagma „cele mai bune posibil servicii de îngrijiri
medicale” ca însemnând „ceva mai mult decât cele mai bune servicii de îngrijiri
20 Weale, „Ethical Issues in Social Insurance for Health”, 138.

21 Ruger, Health and Social Justice, 8-9, Ruger, „Health, Capability and Justice”, 109-110.
22 Ruger, Health and Social Justice, 44, Ruger, „Health, Capability and Justice”, 145.
488
Symposion
medicale disponibile”, cât şi în situaţia în care o interpretăm ca însemnând doar cele
mai bune servicii medicale disponibile”. Dacă interpretăm această sintagmă în primul
sens, observăm că idealul maximalist al accesului egal cere, practic, cheltuieli
nelimitate pentru furnizarea şi îmbunătăţirea serviciilor medicale. Astfel de cheltuieli
sunt, însă, nesustenabile economic. Mai mult, chiar şi dacă idealul maximalist ar fi
calificat astfel încât să evite acest pericol, el ar fi în continuare inacceptabil, susţine
Cartwright, deoarece „el ar cere o deversare masivă de resurse de la alte arii ale
activităţii umane pe care le preţuim, privându-le pe acestea de resurse într-un mod
inacceptabil”23. Deşi mai puţin exigent, idealul maximalist rămâne vulnerabil acestor
două obiecţii chiar şi în a doua interpretare a sintagmei „cele mai bune posibil servicii
de îngrijiri medicale”. Aceasta deoarece şi în această interpretare principiul cere
garantarea accesului egal al indivizilor la anumite servicii medicale cunoscute ca fiind
extrem de scumpe (precum, spre exemplu, transplantul de organe). În plus, în această
a doua interpretare, care pune accentul pe tratamentele medicale disponibile, idealul
accesului egal nu oferă nici o justificare pentru finanţarea cercetărilor menite
descoperirii unor noi metode de tratament sau îmbunătăţirii celor deja existente.
Reproşuri similare la adresa idealului maximalist al egalităţii de acces au fost
aduse şi de Amy Gutmann. Acest ideal, observă Gutmann, ar fi un principiu acceptabil
al echităţii în distribuţia serviciilor medicale numai într-o societate care nu ar fi
nevoită să facă nici un fel de compromis între sănătate şi alte valori sau bunuri sociale.
Din nefericire, nu trăim în astfel de societăţi. Toate societăţile reale sunt nevoite să-şi
limiteze cheltuielile pentru sănătate în relaţie cu alte bunuri sociale. În aceste
societăţi, garantarea accesului egal la toate serviciile medicale ar fi extrem de
costisitoare. Practic, toate resursele societăţii ar trebui cheltuite în sănătate. Nu atât
costurile pe care le-ar implica acest ideal sunt, însă, aspectul major care îl
discreditează, cât faptul că el „cere un schimb absolut între satisfacerea nevoilor de
servicii medicale şi alte nevoi sau dorinţe”24. Mai precis, acest ideal cere sacrificarea
tuturor celorlalte bunuri în afară de serviciile medicale, inclusiv a bunurilor pe care le
preţuim în special pentru că sporesc calitatea vieţii: bunurile culturale, recreaţionale,
bunurile educaţionale noninstrumentale sau chiar bunurile de consum. Or, observă
Gutmann, o societate care nu ar furniza accesul la aceste bunuri ”ar fi, într-adevăr, o
societate sumbră. Cei mai mulţi oameni nu doresc să-şi devoteze întreaga lor viaţă
obiectivului de a fi într-o stare maximală de sănătate şi siguranţă”25.
Principalul reproş la adresa idealului maximalist al egalităţii accesului este, cu
alte cuvinte, acela că acest ideal nu ţine cont de faptul că resursele medicale sunt şi vor
fi întotdeauna limitate (ceea ce il face să fie un ideal nefezabil). Aceasta deoarece, aşa

489
Symposion
cum a observat într-un celebru argument Kenneth Arrow, resursele disponibile nu
vor fi niciodată suficiente, pentru a satisface toate cererile de servicii medicale pentru
că aceste cereri sunt nesfârşite şi satisfacerea lor ar cere existenţa unui „sac fără fund”
pentru sănătate. Aceasta cu atât mai mult cu cât medicina pare să posede o capacitate
infinită de a face lucruri din ce în ce mai scumpe pentru pacienţi26. În plus, oferta de
servicii medicale generează adesea propria sa cerere, astfel că alocarea unor resurse
suplimentare pentru acestea nu înseamnă întotdeauna rezolvarea problemei pentru
care ele sunt intenţionate, ci alimentarea unor noi şi noi cereri de resurse
suplimentare.
Pe baza unor astfel de consideraţii, Yvonne Denier a condamnat în termeni
sarcastici abordarea maximalistă a idealului egalităţii de acces la serviciile de îngrijiri
medicale. Această abordare utopianistă, crede Denier, este inacceptabilă pentru că
ignoră prăpastia dintre ofertă şi cerere în sănătate. Denier numeşte această abordare
„abordarea de tip Star-Trek” a idealului dreptăţii în sănătate, pentru că „elimină
deficitul prin presupunerea abundenţei. Îşi închipuie o societate tehnologică care este
atât de avansată încât poate satisface toate nevoile şi dorinţele materiale”27. Atâta
vreme, însă, cât acceptăm că raţionalizarea serviciilor medicale este un fenomen
inevitabil şi că aceste servicii nu sunt singurele bunuri importante în viaţă, dreptul la
acces egal nu poate fi defensibil decât ca drept la acces egal la un nivel adecvat de
îngrijiri medicale. Această formă non-maximalistă a idealului accesului egal este
singura care evită justificarea plasării unei poveri financiare imense pe umerii
societăţii sau a defavorizării în finanţare a celorlalte bunuri sociale importante.
4. Egalitatea de acces şi principiul egalităţii echitabile a oportunităţilor

Ce reprezintă, însă, în opinia adepţilor idealului suficientist al egalităţii de acces, un
„nivel adecvat” de îngrijiri medicale? Care sunt acele bunuri sau servicii de îngrijiri de
sănătate la care cetăţenii trebuie să aibă un acces efectiv egal? După ce criteriu sau
procedură ar trebui să fie identificate aceste bunuri sau servicii? Din nou, egalitarienii
suficientişti oferă răspunsuri diferite la aceste întrebări. Aceste răspunsuri pot fi
grupate în două categorii. Prima categorie de răspunsuri susţine, în esenţă, că accesul
egal „adecvat” sau „suficient” este accesul egal la acele servicii medicale esenţiale
pentru implementarea şi prezervarea egalităţii oportunităţilor indivizilor în cadrul
societăţii. Conform celei de a doua categorii de răspunsuri, accesul egal „adecvat” sau
„suficient” este accesul egal la acel pachet de servicii medicale stabilit prin deliberare
democratică de către membrii societăţii.
26 A se vedea Kenneth Arrow, „Some Ordinalist-Utilitarian Notes on Rawls’s Theory of Justice”, Journal
of Philosophy 70, 9 (1973): 251.
27 Denier, Efficiency, Justice and Care, 36.
490
Symposion
Primul tip de răspuns este apărat, spre exemplu, de către Norman Daniels sau
Yvonne Denier. Dintre aceştia, locus classicus al argumentării în favoarea aplicării
criteriului egalităţii oportunităţilor în determinarea nivelului „adecvat” de servicii
medicale la care ar trebui să existe un acces egal este Norman Daniels. În prima
lucrare dedicată exclusiv teoretizării filosofice sistematice a dreptăţii în distribuţia
serviciilor de îngrijiri de sănătate28, Daniels a argumentat, în esenţă, că acest criteriu
este legitimat de faptul că, în opinia sa, egalitatea oportunităţilor este exigenţa
fundamentală a dreptăţii sociale. Prin egalitatea oportunităţilor, Daniels nu are în
vedere versiunea formală a acestui principiu, ci versiunea lui rawlsiană: egalitatea
echitabilă a oportunităţilor (fair equality of opportunity). Spre deosebire, însă, de
Rawls, Daniels include în sfera de cuprindere a principiului egalităţii echitabile a
oportunităţilor şi sănătatea, nu doar slujbele şi poziţiile din cadrul societăţii.
Conform concepţiei lui Daniels, o societate dreaptă este una care garantează
fiecărui individ cel puţin acele oportunităţi de a-şi îndeplini planurile de viaţă la care
este îndreptăţit în condiţii normale de talentele şi abilităţile sale. Pierderea sănătăţii
este, însă, unul dintre principalii factori care reduc în mod semnificativ sfera de
oportunităţi a indivizilor în cadrul societăţii. Altfel spus, pentru a putea beneficia de
aria sa normală de oportunităţi, un individ trebuie, în primul rând, să fie sănătos: să
funcţioneze în modul normal specific speciei. Prin urmare, pentru a respecta
exigenţele dreptăţii, societatea este obligată să le ofere celor care îşi pierd sănătatea
serviciile medicale de care au nevoie pentru a o redobândi. Exigenţele dreptăţii nu
obligă, însă, societatea să furnizeze orice fel de servicii medicale, ci numai pe cele care
au un impact decisiv în protejarea ariei normale de oportunităţi a indivizilor în cadrul
societăţii. Prin urmare, din perspectiva lui Daniels, pachetul adecvat de servicii
medicale la care societatea este obligată să garanteze un acces egal este pachetul care
cuprinde doar acele servicii de îngrijiri medicale care sunt „necesare pentru a
menţine, restaura sau a compensa pentru pierderea funcţionării normale tipice
speciei”29 şi, ca atare, trebuie „considerate esenţiale pentru promovarea unor
oportunităţi echitabile pentru toţi”30.
Deşi apreciată de mulţi filosofi, abordarea lui Daniels are, însă, şi numeroşi
critici (inclusiv printre egalitarieni). Aceştia din urmă susţin că ea nu reprezintă o
modalitate acceptabilă de a determina nivelul adecvat al egalităţii de acces. Abordarea
lui Daniels, consideră, spre exemplu, Ezekiel Emanuel, un filosof cu orientare
libertarian-comunitariană, „a eşuat în tentativa de a furniza o cale adecvată de a
identifica serviciile medicale fundamentale care trebuie garantate de societate în
28 Daniels, Just Health Care.

29 Daniels, Just Health Care, 79.
30 Norman Daniels, „Justice and Access to Health Care”, 4.
491
Symposion
numele dreptăţii” . Aceasta deoarece ea nu poate preciza „nici o limită principială
31
pentru cererea de servicii de îngrijiri medicale”32. Există numeroase servicii de îngrijiri

medicale care au un impact asupra oportunităţilor indivizilor în cadrul societăţii.
Garantarea accesului tuturor cetăţenilor la toate aceste servicii ar fi, datorită costurilor
implicate, imposibilă. Prin urmare, pentru a decide în chestiunea pachetului adecvat
de servicii medicale ce trebuie furnizat tuturor cetăţenilor în numele dreptăţii e
nevoie, crede Emanuel, de un alt principiu decât cel al egalităţii echitabile a
oportunităţilor.
Un reproş similar i-a fost adresat lui Daniels de Allen Buchanan. Principiul
egalităţii oportunităţilor, a argumentat Buchanan, nu este atât de determinat pe cât
pare să creadă Daniels. Pe de o parte, conceptele „arie normală de oportunităţi” şi
„planuri de viaţă rezonabile” sunt ambigue. Pentru cine anume trebuie să fie rezonabil
un plan de viaţă pentru a fi inclus în mod legitim în sfera oportunităţilor normale din
cadrul unei societăţi? În opinia lui Daniels, răspunsul corect la această întrebare este
următorul: planul de viaţă trebuie să fie rezonabil cel puţin pentru unii dintre (şi nu
pentru toţi) membrii societăţii. Însă, observă Buchanan, dacă aşa stau lucrurile,
criteriul egalităţii oportunităţilor este unul extrem de exigent, iar aplicarea lui strictă
ar fi nefezabilă:
„Dată fiind prăpastia între aria oportunităţilor efective ale celor mai mulţi
indivizi şi aria planurilor de viaţă ce pot fi urmărite în mod rezonabil de aceştia,
şi date fiind posibilităţile aproape nelimitate ale tehnologiei şi ale altor servicii de
a umple prăpastia menţionată, un ataşament susţinut faţă de criteriul egalităţii
oportunităţilor ar crea o scurgere enormă de resurse. A spune că oricine are
dreptul la orice aranjamente sunt necesare pentru a ne asigura că este rezonabil
pentru el sau pentru ea să aspire să devină neurochirurg, un logician de primă
mărime, un pianist desăvârşit sau un star de cinema, pare cel puţin excesiv”33.
În orice caz, susţine Buchanan, o societate care ar încerca să furnizeze toate

acele servicii medicale care ar contribui la protejarea ariei normale a oportunităţilor
disponibile în mod normal cetăţenilor ei ar ajunge foarte curând la faliment. Pentru a
stabili cu adevărat limite ferme ale idealului accesului egal la serviciile de îngrijiri
medicale e nevoie fie de alte principii decât cel al egalităţii oportunităţilor, fie de
intuiţie, fie de ambele. Numai astfel putem determina şi stabili cu adevărat prioritatea
relativă a serviciilor medicale în condiţii de disponibilitate limitată a resurselor
economice.
31 Ezekiel Emanuel, The Ends of Human Life: Medical Ethics in a Liberal Policy (Cambridge: Harvard
University Press, 1991), 123-124.
32 Emanuel, The Ends of Human Life, 124
33 Allen Buchanan, Justice and Health Care. Selected Essays (New York: Oxford University Press, 2009),
27.
492
Symposion
Un alt critic sever al lui Daniels, Einer Elhauge a observat, de asemenea, că
criteriul oportunităţilor „normale” ale indivizilor este unul extrem de vag. Ce
oportunităţi trebuie considerate „normale”? Daniels consideră că acest criteriu
exclude, cu siguranţă, chirurgia cosmetică din aria serviciilor medicale la care
cetăţenii trebuie să beneficieze de acces egal. Însă, observă Elhauge, lucrurile nu par să
fie atât de simple precum crede Daniels. Să presupunem că persoanele care arată mai
bine au mai multe oportunităţi de a urma cariera de model sau de actor sau au o şansă
mai bună de a atrage şi păstra partenerul de viaţă pe care şi-l doresc. De ce ar trebui să
excludem aceste oportunităţi din cadrul ariei „normale” şi – drept urmare – să nu
finanţăm inclusiv accesul la chirurgia cosmetică? Pentru a răspunde în mod adecvat la
această întrebare avem nevoie de o teorie normativă care să explice care oportunităţi
trebuie privite ca normale, teorie pe care Daniels nu o oferă. În plus, observă şi
Elhauge, criteriul oferit de Daniels nu furnizează nici un „capac” efectiv asupra
cheltuielilor pentru serviciile medicale: „teoretic am putea cheltui probabil o cantitate
infinită de resurse în încercarea de a reduce riscul morţii până la cel mai mic procentaj
posibil. Decizia de a nu utiliza un medicament eficient 99,5% pentru că ar costa un
miliard de dolari poate avea drept rezultat moartea unor persoane şi, prin urmare, a
fortiori negarea oportunităţilor acestora de a funcţiona normal din punct de vedere
biologic. Mai mult, încercarea de a-i readuce pe toţi pacienţii la nivelul normal de
funcţionare umană, chiar şi pe cei cu boli sau dizabilităţi severe, poate să nu fie
medical posibilă sau ar putea să ceară cheltuieli atât de mari încât ele ar avea drept
rezultat reducerea ariei de oportunităţi de care ar beneficia în mod normal cei mai
mulţi dintre membrii sănătoşi ai societăţii”34.
În opinia celor mai mulţi dintre criticii săi, problema fundamentală a acestei
versiuni a idealului suficientist al egalităţii accesului este, așadar, similară celei a
idealului egalitarian maximalist: acest ideal justifică un acces la serviciile de îngrijiri
medicale mult prea larg şi ridicat pentru a fi fezabil. Emanuel rezumă această critică a
criteriului egalităţii oportunităţilor foarte plastic: „Daniels, scrie Emanuel, ne-a oferit
un criteriu de determinare a acelor servicii medicale fundamentale care justifică
furnizarea unor îngrijiri «prezidenţiale» tuturor”35. În aceste condiţii, acest criteriu
este departe de a evita problema „sacului fără fund” necesar pentru a satisface idealul
maximalist al egalităţii de acces. Dimpotrivă, acest criteriu pare, la rândul lui, să fie
subminat de aceeaşi problemă.
În apărarea lui Daniels, trebuie evidenţiate, totuşi, următoarele fapte: 1. Daniels
acceptă şi chiar insistă că sistemul de sănătate (inclusiv sistemul de îngrijiri medicale)
nu este singura instituţie care contribuie la protejarea ariei normale de oportunităţi ale
indivizilor în cadrul societăţii (dimpotrivă, există numeroase alte instituţii – precum
34 Einer Elhauge, „Allocating Health Care Morally”, California Law Review 82 (1994): 1469.
35 Elhauge, „Allocating Health Care Morally”, 123.
493
Symposion
sistemul educaţional – care au un rol similar) şi 2. egalitatea echitabilă a
oportunităţilor nu este singura valoare care merită să fie promovată şi susţinută în
cadrul societăţii; în orice caz, ea poate fi menţinută numai în măsura în care nu
subminează capacităţile productive ale societăţii. În aplicarea criteriului egalităţii
oportunităţilor pentru a determina pachetul adecvat de servicii medicale la care
dreptatea cere un acces egal, a precizat Daniels, trebuie să ţinem seama şi de aceste
două aspecte extrem de importante. Altfel spus, cerinţele egalităţii echitabile a
oportunităţilor pentru sectorul sănătăţii trebuie determinate în practică printr-o
politică de compromis cu cerinţele acestui principiu pentru celelalte instituţii sociale
care au o contribuţie esenţială la protejarea ariei normale de oportunităţi a indivizilor
şi cu cerinţele celorlalte valori sociale importante (eficienţa, productivitatea, etc.).
Aceasta cu atât mai mult cu cât resursele disponibile sunt limitate, astfel încât idealul
garantării egalităţii de acces la serviciile medicale care au o contribuţie esenţială la
protejarea egalităţii oportunităţilor nu poate fi implementat decât parţial (în funcţie de
resursele economice disponibile în cadrul societăţii)36.
Cu toate acestea, cred că propunerea lui Daniels de a utiliza criteriul egalităţii
echitabile a oportunităţilor pentru a determina acel pachet de servicii la care indivizii
ar trebui să beneficieze, din perspectiva egalitarienilor, la un acces egal, nu este lipsită
de probleme. Una dintre cele mai importante ţine de întemeierea acestui criteriu. Aşa
cum am văzut, Daniels invocă în favoarea utilizării lui argumentul că egalitatea
echitabilă a oportunităţilor reprezintă o exigenţă a dreptăţii sociale. Daniels nu aduce,
însă, nicăieri un argument în favoarea acestei teze. În susţinerea acestei teze, el se
bazează pe teoria rawlsiană a dreptăţii. Rawls a produs, într-adevăr, o argumentare
minuţioasă şi plauzibilă în favoarea tezei că egalitatea echitabilă a oportunităţilor
reprezintă o exigenţă fundamentală a dreptăţii sociale37. Am putea considera, prin
urmare, că deşi Daniels personal nu oferă nici un argument în favoarea acestei teze, ea
nu duce lipsă de susţinere argumentativă. În favoarea ei pledează deja argumentele lui
Rawls. Problema este, însă, că, aşa cum este formulată de Daniels, egalitatea echitabilă
a oportunităţilor nu este tocmai cea apărată de Rawls. Mai precis, versiunea lui
Daniels este mult mai largă decât versiunea rawlsiană a principiului egalităţii
echitabile a oportunităţilor. În concepţia lui Rawls, dreptatea socială cere ca acest
principiu să guverneze doar distribuţia slujbelor şi carierelor şi a educaţiei în cadrul
societăţii38. Prin contrast, Daniels include şi distribuţia serviciilor de sănătate în sfera
36 A se vedea, spre exemplu, Daniels, Just Health Care, 53-54, Norman Daniels, Justice and Justification:
Reflective Equilibrium in Theory and Practice (Cambridge: Cambridge University Press, 1996), 197-198
sau Daniels, Just health, 144-147.
37 A se vedea celebrele sale lucrări A Theory of Justice. Revised Edition (Cambridge: Beknap Press, 1999),
Political Liberalism (New York: Columbia University Press, 1996) sau Justice as Fairness. A Restatement
(Cambridge: Belknap Press, 2003).
38 Sau, în termenii lui Rawls, a „poziţiilor şi funcţiilor”.
494
Symposion
de guvernare a acestui principiu. În câteva exprimări succinte, Rawls pare să fi aprobat
extinderea principiului egalităţii echitabile a oportunităţilor operată de Daniels. În
Political Liberalism, spre exemplu, el a citat aprobator ideea generală a teoriei lui
Daniels despre dreptatea în distribuţia serviciilor medicale: aceea că ţelul acestor
servicii trebuie să fie acela de a-i readuce pe pacienţi la statutul de membri capabili să
coopereze deplin în cadrul societăţii39. De asemenea, în Justice as Fairness. A
Restatement, într-un paragraf destinat discuţiei implicaţiilor teoriei sale în privinţa
distribuţiei serviciilor medicale, Rawls trimite din nou la lucrările lui Daniels pentru o
„discuţie instructivă” în această chestiune40.
În ciuda acestor aprecieri ale lui Rawls la adresa lui Daniels, nu este totuşi foarte
clar dacă extinderea principiului egalităţii echitabile a oportunităţilor operată de
acesta din urmă este consistentă cu liniile fundamentale ale teoriei rawlsiene a
dreptăţii sociale41. Este posibil, altfel spus, ca această extindere să fie incompatibilă cu
ţelurile fundamentale ale teoriei rawlsiene. Este cunoscut, de altfel, că Rawls a păstrat
o tăcere (cvasi)totală în privinţa problemei distribuţiei echitabile a serviciilor
medicale. Serviciile de sănătate nu sunt nici măcar menţionate în A Theory of Justice.
Teoria dreptăţii ca echitate este una bazată pe presupoziţia că toţi membrii societăţii
sunt deplin capabili să coopereze în cadrul societăţii (aceasta însemnând, printre
altele, şi faptul că sunt deplin sănătoşi). Cu alte cuvinte, ea nu poate justifica
furnizarea serviciilor medicale decât indirect. Rawls a precizat, de altfel, în mod
repetat că teoria sa este valabilă doar pentru „structura de bază” şi nu pentru
distribuţiile sau tranzacţiile particulare din cadrul societăţii (inclusiv a distribuţiei sau
tranzacţiilor din sectorul serviciilor medicale). Problema dreptăţii în distribuţia
serviciilor medicale, a insistat Rawls, trebuie tratată la nivel legislativ şi nu la nivelul
structurii de bază a societăţii (singurul avut în vedere de teoria sa a dreptăţii)42. Or,
39 Rawls, Political Liberalism, 184, n. 14.

40 Rawls, Justice as Fairness, 175, n. 58.
41 Așa cum a încercat să ne convingă, în afara lui Daniels, și Thomas Pogge. A se vedea Pogge, Realizing
Rawls, 181-195. Pentru a justifica includerea sănătăţii şi a serviciilor medicale în sfera de cuprindere a
principiului rawlsian al egalităţii echitabile a oportunităţilor, Pogge a argumentat, în esenţă, că ideea că
serviciile medicale ar trebui să fie guvernate de principiul diferenţei ar conduce la un sistem de
distribuţie care ar viola susţinerile şi intenţiile centrale ale lui Rawls. Conform principiului diferenţei,
inegalităţile în accesul la serviciile de îngrijiri medicale ar fi justificate atunci când ele optimizează poziţia
celor mai puţin avantajaţi în cadrul societăţii. Rezultatul ar fi un sistem de distribuţie al serviciilor
medicale în cadrul căruia accesul ar fi utilizat ca stimulent al productivităţii economice, fiind canalizat
către acei pacienţi care au cele mai mari şanse de a spori productivitatea economică. Este serios
îndoielnic, însă, că Rawls ar fi putut accepta că dreptatea ar cere, într-adevăr, un astfel de sistem de
distribuţie a serviciilor medicale. Aşadar, crede Pogge, serviciile medicale ar trebui să fie interpretate ca
oportunităţi ce trebuie distribuite egal între cetăţeni şi nu ca bunuri a căror distribuţie trebuie guvernată
de principiul diferenţei. A se vedea, însă, ce are de spus despre acest argument Lesley Jacobs, în „Can An
Egalitarian Justify Universal Access to Health Care?”, Social Theory and Practice 22, 3 (1996): 338-344.
42 A se vedea, spre exemplu, Rawls, Political Liberalism, 184, 244-245.
495
Symposion
prin extinderea principiului egalităţii echitabile a oportunităţilor astfel încât el să
poată guverna inclusiv distribuţia serviciilor de îngrijiri de sănătate, Daniels se află în
conflict evident cu opiniile exprimate de Rawls în această privinţă. Cred, prin urmare,
că Rosamund Rhodes are dreptate atunci când consideră că toţi cei care au extins
principiile rawlsiene ale dreptăţii pentru a guverna inclusiv nevoile de sănătate ale
indivizilor deviază în mod semnificativ de la intenţiile şi scopurile acestora, astfel
încât aceşti autori „nu pot pretinde legitim că sunt sprijiniţi de Rawls”43.
În concluzie, nu este foarte clar dacă abordarea lui Daniels referitoare la
egalitatea echitabilă a oportunităţilor este, într-adevăr, o abordare rawlsiană şi dacă ea
poate pretinde un spor de întemeiere şi plauzibilitate prin asociere cu teoria dreptăţii
sociale apărate de Rawls. Altfel spus, nu este foarte clar dacă argumentele invocate de
Rawls în favoarea versiunii sale a principiului egalităţii echitabile a oportunităţilor pot
fi invocate în mod legitim pentru a sprijini şi versiunea acestui principiu apărată de
Daniels. Trebuie recunoscut totuşi că ideea lui Daniels nu este una sever neverosimilă
sau lipsită de orice suport intuitiv. În plus, Daniel Wikler susţine o idee plauzibilă
atunci când observă că
„Daniels nu este de fapt preocupat în mod special să-şi plaseze teoria sub mantia
lui Rawls. Ceea ce susţine el este, mai curând, faptul că argumentul său stabileşte
o bază pentru echitatea în accesul la serviciile de îngrijiri medicale care va
decurge din orice teorie a dreptăţii care include un principiu al egalităţii
echitabile a oportunităţilor precum cel propus de el. Daniels sugerează, într-
adevăr, că teoria lui Rawls este una dintre aceste teorii, însă aceasta nu este o
susţinere centrală în argumentaţia sa”44.
Compatibilitatea dubitabilă cu teoria rawlsiană nu este, însă, cea mai serioasă

problemă a criteriului de specificare a pachetului de servicii medicale cu acces egal
propus de Daniels. Cea mai importantă problemă a acestui criteriu este aceea că el
refuză accesul la serviciile medicale unor categorii de persoane pe care, foarte mulţi,
dacă nu chiar cei mai mulţi dintre noi, le considerăm în mod intuitiv îndreptăţite să
primească îngrijirea medicală de care au nevoie. Este vorba, în esenţă, despre acele
persoane despre care nu se poate susţine în mod plauzibil că şi-ar redobândi aria
normală de oportunităţi de realizare a planurilor lor de viaţă în urma tratării cu succes
a nevoilor lor medicale. Din perspectiva acestui principiu, o persoană care are o boală
sau o rană care îi provoacă durere, dar nu îi împiedică în nici un fel mobilitatea fizică
sau oportunităţile de a-şi îndeplini planurile de viaţă, nu este îndreptăţită să
beneficieze de accesul la serviciile medicale. Dat fiind că principiul nu justifică decât
43 Rosamund Rhodes, „Justice in Medicine and Public Health”, Cambridge Journal of Healthcare Ethics 14
(2005): 21.
44 Daniel Wikler, „Philosophical Perspective on Access to Health Care: An Introduction”, în Securing
Access to Health Care, ed. cit., 134.
496
Symposion
accesul la acele servicii medicale care au un impact direct şi vizibil asupra
oportunităţilor unui individ de a-şi realiza planurile de viaţă, el este incapabil, spre
exemplu, să justifice acordarea de servicii medicale unui pacient aflat pe patul de
moarte datorită unui cancer cu metastaze până la oase:
„Este greu de imaginat – a observat, pe bună dreptate, Rosamund Rhodes – că
prin tratarea durerii acestui pacient i-am putea reda sănătatea sau oportunităţile.
Este însă şi mai greu de imaginat că persoane rezonabile ar putea susţine un
sistem de îngrijiri de sănătate care nu este preocupat de alinarea durerii celor
aflaţi pe moarte”45.
Mai mult, continuă Rhodes,

„chirurgia reconstructivă plastică, îngrijirea prenatală, obstetrica, îngrijirea
copiilor, managementul menopauzei, screening-ul genetic sau consilierea nu
implică întotdeauna boala sau pierderea oportunităţilor. Cu toate acestea,
persoanele rezonabile ar putea fi foarte bine de acord că o alocare dreaptă a
îngrijirii medicale trebuie, cel puţin uneori, să ia în consideraţie şi astfel de
servicii”46.
Problema egalităţii oportunităţilor ca şi criteriu de determinare a pachetului de

servicii medicale la care societatea ar trebui să garanteze acces egal cetăţenilor a fost
rezumată foarte bine de Dani Filc. Din perspectiva acestui criteriu, a observat Filc,
„consideraţiile referitoare la dreptul egal sunt relevante doar pentru acei indivizi care,
o dată trataţi, pot duce o viaţă activă şi, drept urmare, pot urma concepţia lor despre
bine. Pacienţii în stare terminală – cei pentru care tratamentul medical nu poate oferi
mai mult decât alinarea suferinţei, pacienţii cu Alzheimer sau cei cu dizabilităţi severe
– nu beneficiază de dreptul la servicii medicale egale, de vreme ce ei nu pot susţine că
tratamentul adecvat le va permite să se bucure de egalitatea oportunităţilor. Ei pot
face apel la benevolenţa socială pentru a accesa serviciile medicale, însă nu pot
pretinde acest lucru ca pe un drept. Drept consecinţă, acest grup de indivizi suferă de
ceea ce... este numit „dublă prejudiciere”. Altfel spus, ei sunt penalizaţi de două ori: în
primul rând, datorită bolii lor şi, în al doilea rând, pentru că tocmai această boală le
interzice accesul la îngrijirile medicale ca drept. Însă, o concepţie a dreptăţii care
permite acest tip de dublă prejudiciere, lăsându-i pe cei mai slabi membri ai societăţii
să depindă doar de benevolenţa socială este inacceptabilă, cel puţin din perspectivă
egalitariană”47.
45 Rosamund Rhodes, „Justice, Medicine, and Medical Care”, American Journal of Bioethics 1, 2 (2001):
32.
46 Rhodes, „Justice, Medicine, and Medical Care”, 33.
47 Dani Filc, „The Liberal Grounding of the Right to Health Care. An Egalitarian Critique”, Theoria 54,
112 (2007): 61-62.
497
Symposion
O categorie de pacienţi despre care însuşi Daniels recunoaşte că ridică probleme
speciale pentru criteriul egalităţii echitabile a oportunităţilor este cea a pacienţilor în
vârstă. Faptul că nu poate justifica accesul la îngrijiri medicale pentru această categorie
de pacienţi este, de altfel, unul dintre principalele reproşuri aduse teoriei lui Daniels48.
Aşa cum observă, spre exemplu, Shlomi Segall, tratamentul medical al persoanelor în
vârstă, şi în special al celor aflate în ultimele săptămâni sau luni de viaţă, nu are nici
un impact asupra oportunităţilor acestor persoane de a-şi realiza planurile de viaţă.
Motivul fundamental pentru care acestor persoane li se acordă îngrijiri medicale nu
este acela de a le restaura sănătatea (şi, pe cale de consecinţă, oportunităţile), ci acela
de a le alina durerea şi suferinţa. Desigur, recunoaşte Segall, indivizii pot avea dorinţe
importante de îndeplinit în ultimii lor ani sau luni de viaţă, însă aceste dorinţe nu pot
fi încadrate în mod legitim în ceea ce filosofii moral-politici numesc de obicei „plan de
viaţă”. Drept urmare, criteriul egalităţii echitabile a oportunităţilor nu poate justifica
accesul acestei categorii de pacienţi la îngrijirile medicale49.
Daniels recunoaşte, de altfel, acest lucru, însă pare să nu-l considere un reproş
rezonabil la adresa concepţiei sale. Pentru Daniels, este just ca, în condiţiile
disponibilităţii limitate a resurselor, persoanele peste 75 de ani să beneficieze de un
acces restricţionat la serviciile de îngrijiri medicale. Motivul invocat de Daniels este,
în mod evident, acela că este rezonabil să presupunem că persoanele peste această
vârstă şi-au îndeplinit deja planurile de viaţă50. Altfel spus, crede Daniels,
raţionalizarea serviciilor medicale după criteriul vârstei este justă şi acceptabilă.
Desigur, această opinie nu este neproblematică. Mulţi autori contestă
legitimitatea ei. Raţionalizarea serviciilor medicale pe criteriul vârstei este o temă ce a
stârnit numeroase dezbateri în filosofia politică sau în etica medicală51. Nu voi intra,
însă, aici în examinarea acestei dezbateri. Ceea ce doresc să evidenţiez este că
egalitatea echitabilă a oportunităţilor rămâne problematică chiar şi dacă acceptăm că
Daniels are dreptate în privinţa legitimităţii raţionalizării serviciilor medicale pe
criteriul vârstei. Aceasta deoarece, aşa cum a observat Segall, problema fundamentală
a teoriei lui Daniels nu este atât aceea că limitează îndreptăţirea pacienţilor în vârstă
de a accesa serviciile medicale, ci aceea că ea
48 A se vedea, spre exemplu, Lawrence Stern, „Opportunity and Health Care: criticisms and sugestions”,
Journal of Medicine and Philosophy 8 (1983): 339-362, Dan Brock, „Justice, health care and the elderly”,
Philosophy and Public Affairs 18 (1989): 297-311 sau Ronald M. Green, „Access to Healthcare: Going
Beyond Fair Equality of Opportunity”, American Journal of Bioethics 1, 2 (2001): 22-23.
49 Shlomi Segall, „Is Health Care (Still) Special?”, Journal of Political Philosophy 15, 3 (2007): 347-349.
50 A se vedea, spre exemplu, Norman Daniels, Am I My Parents’ Keeper? An Essay on Justice Between the
Old and the Young (New York: Oxford University Press, 1988), 90-91.
51 O altă argumentare clasică în favoarea raţionalizării serviciilor medicale pe criteriul vârstei a fost
oferită de Daniel Callahan în Setting Limits: Medical Goals in an Aging Society (New York: Simon and
Schuster, 1987). Pentru critici ale „ageismului” în raţionalizarea serviciilor medicale, a se vedea, spre
exemplu, John Harris, „Does Justice Require That We Be Ageist?”, Bioethics 8, 1 (1994): 74-83.
498
Symposion
„nu justifică nici un fel de îngrijiri medicale pentru pacienţii peste 75 de ani.
Până şi furnizarea unei aspirine persoanelor despre care se poate spune că şi-au
încheiat planul de viaţă trebuie justificată, dacă acceptăm teoria lui Daniels, pe
alte temeiuri decât cel al oportunităţii de realizare a planurilor de viaţă şi – prin
urmare – pe un alt temei decât dreptatea”52.
Această concluzie este însă cel puţin problematică, fie şi numai pentru că,
evidenţiază Segall, foarte mulţi oameni cred, dimpotrivă, că „societatea le datorează
persoanelor în vârstă în numele dreptăţii, accesul la serviciile medicale, chiar şi atunci
când se poate spune că aceste persoane şi-au încheiat planurile de viaţă”53.
5. De la egalitatea echitabilă a oportunităţilor la deliberarea democratică

Al doilea tip de răspuns suficientist la întrebarea „acces egal la ce?”, cel de factură
democratic deliberativă, este apărat, spre exemplu, de Will Cartwright, Amy Gutmann
sau Jennifer Ruger. Acest tip de răspuns este fundamentat, de obicei, pe o viziune
sceptică – și mai mult decât plauzibilă – în privinţa capacităţii filosofiei de a da un
răspuns precis, detaliat și complet la întrebarea: care trebuie să fie nivelul de furnizare
al serviciilor medicale la care cetăţenii trebuie să beneficieze de acces egal? Conform
acestei concepţii, filosofii nu pot oferi – şi nici nu ar trebui să încerce să ofere – decât
criterii generale de evaluare a dreptăţii sau nedreptăţii unui sistem de îngrijiri
medicale, nu şi de indicaţii precise și amănunţite referitoare la pachetul de servicii
medicale pe care o societate trebuie să îl furnizeze, în numele dreptăţii, cetăţenilor săi.
Astfel de lucruri nu pot fi stabilite în mod abstract de către filosofi. Aşa cum observă
Amy Gutmann,
„nici un argument filosofic nu ne poate furniza un principiu demn de încredere
pe baza căruia să putem trage o linie printre grupul enorm de bunuri care pot
îmbunătăţi sănătatea sau care pot extinde prospectele de viaţă ale indivizilor (...).
Argumentele filosofice pot stabili, desigur, unele criterii pe baza cărora să putem
susţine că un nivel de îngrijiri de sănătate finanţat în mod public este atât de
scăzut încât este nedrept faţă de cei mai puţin avantajaţi în cadrul societăţii sau că
este atât de ridicat încât crează restricţii inacceptabile asupra abilităţii celor mai
mulţi oameni de a trăi vieţi interesante şi împlinite. Întrebarea referitoare la
stabilirea nivelului precis al priorităţilor între serviciile de îngrijiri de sănătate şi
celelalte bunuri trebuie lăsată, însă, pe seama procedurilor democratice de luare a
deciziilor”54.
Will Cartwright este de acord: cea mai bună metodă de a stabili cu precizie nivelul
„adecvat” sau „suficient” al accesului egal la serviciile de îngrijiri medicale este aceea
52 Segall, „Is Health Care (Still) Special?”, 349.

53 Segall, „Is Health Care (Still) Special?”, 349.
54 Gutmann, ”For and Against Equal Acces to Health Care”, 557.
499
Symposion
de a apela la „procesul politic. Filosofia poate fi capabilă să ofere câteva indicii
referitoare la parametrii unei alocări acceptabile a serviciilor de îngrijiri medicale, însă
politica este mult mai potrivită pentru a-i determina mult mai precis”55.
Apelul la politica democratică pentru a determina nivelul accesului egal la
serviciile medicale nu este, însă, apărat doar pe baza acestui argument cu privire la
limitele argumentării filosofice. În favoarea acestui apel este invocat şi faptul că el ar
avea două avantaje majore. Primul este acela că decizia democratică este o procedură
corectă sau echitabilă de decizie, de vreme ce în, cadrul ei,
„cetăţenii beneficiază de o voce egală şi colectivă în determinarea a ceea ce,
conform principiului egalităţii de acces, trebuie să fie decizii obligatorii. În plus,
cetăţenii nu doar culeg beneficiile, ci, în acelaşi timp, împărtăşesc, de asemenea,
povara deciziei de a extinde sau de a limita accesul la serviciile de îngrijiri
medicale”56.
Al doilea avantaj al acestei proceduri ar fi acela că, cel mai probabil, rezultatul ei ar fi
garantarea accesului egal la un pachet de servicii de îngrijiri medicale satisfăcător
pentru toţi membrii societăţii (inclusiv pentru cei mai dezavantajaţi dintre ei). Aceasta
deoarece,
„o dată ce decizia democratică ar fi obligatorie pentru toţi cetăţenii ... atunci ar fi
de aşteptat ca cei mai avantajaţi cetăţeni să exercite o presiune politică sporită
pentru creşterea accesului la serviciile de îngrijiri medicale şi prin urmare, pentru
creşterea oportunităţilor celor mai puţin avantajaţi dincolo de nivelul
oportunităţilor de care aceştia ar beneficia într-un sistem de îngrijiri de sănătate
bazat pe piaţa liberă sau într-un sistem în care bogaţii nu sunt incluşi în cadrul
sectorului de servicii de îngrijiri medicale finanţate în mod public” 57.
Desigur, recunoaşte Gutmann, autoarea acestor două argumente, procedura

democratică de decizie are şi dezavantaje (cel mai important fiind aceea că decizia
luată pe baza ei este obligatorie pentru oricine, inclusiv pentru cei care au avut o
opinie diferită), însă acestea sunt mult mai puţin importante decât cele două avantaje
menţionate ale ei.
Apelul la decizia democratică pare, într-adevăr, o opţiune rezonabilă de a
rezolva problema răspunsului adecvat la întrebarea: egalitate de acces la ce? Este de
observat totuși că problema identificată de Gutmann nu este singura slăbiciune a
procedurii democratice de decizie. Scepticismul exprimat de către Tom Beauchamp şi
James Childress în privinţa legitimităţii şi fezabilităţii soluţiei procedurale la problema
stabilirii criteriilor de raţionalizare a serviciilor de îngrijiri medicale disponibile în
mod limitat poate fi extins cu uşurinţă, în opinia mea, şi în privinţa acestei soluţii la
55 Cartwright, ”Equal Acces to Health Care”, 176.

500
Symposion
problema stabilirii nivelului adecvat de servicii medicale la care societatea ar trebui să
garanteze accesul egal. Aşa cum observă Beauchamp şi Childress, „problema cu toate
strategiile de a stabili limite prin proceduri democratice este că preferinţele
majorităţii, indiferent cât de bine informate şi corecte, conduc uneori la rezultate
nedrepte”58. Literatura care argumentează în favoarea acestei proceduri
„rămâne relativ neclară în privinţa aspectelor care conferă justeţe procedurilor
democratice, a modalităţilor în care ne-am putea proteja de rezultatele nedrepte
ale acestora, a chestiunii dacă cetăţenii deliberatori ar putea satisface vreodată
cerinţele adevăratei democraţii deliberative sau a chestiunii referitoare la nivelul
real de consens la care s-ar putea ajunge pe baza acestor proceduri. S-ar putea ca
un astfel de sistem să nu ducă decât la adâncirea dezacordurilor între cetăţeni.
Democraţia deliberativă în acţiune va exprima aproape cu certitudine principii
conflictuale ale dreptăţii, la fel ca şi alegeri diferite în privinţa principiilor
potrivite în contexte particulare. Drept urmare, suspiciunea profundă cu privire
la strategiile pur procedurale de stabilire a priorităţilor este întemeiată” 59.
6. Egalitarianismul idealist versus egalitarianismul realist

Este momentul să ne reîntoarcem acum la egalitarianismul pe care l-am numit
maximalist şi la criticile adresate de obicei acestuia. Aşa cum am văzut, principala
critică la adresa sa este lipsa de fezabilitate. În plus, maximaliştii sunt acuzaţi de faptul
că nu ţin seama de disponibilitatea limitată a resurselor medicale sau că încearcă să o
elimine printr-o manevră teoretică inacceptabilă: prin presupunerea existenţei unor
resurse medicale abundente. Este însă această din urmă acuzaţie o acuzaţie echitabilă?
O lectură atentă a scrierilor maximaliştilor arată că nu. Aşa cum se poate constata cu
uşurinţă din aceste scrieri, maximaliştii sunt conştienţi de constrângerile privind
disponibilitatea sau costurile serviciilor medicale asupra cărora atrag atenţia
egalitarienii realişti (precum Denier, Gutmann sau Cartwright). Mai mult, acești
filosofi sunt conștienţi că implementarea strictă şi completă a idealului maximalist al
egalităţii de acces la serviciile de îngrijiri medicale nu este doar nefezabilă, ci şi
indezirabilă (din motivele invocate de către realişti). Cu toate acestea, ei rămân
convinşi că idealul maximalist al egalităţii de acces este idealul adecvat al dreptăţii în
distribuţia serviciilor de îngrijiri de sănătate.
Cum se explică acest lucru? Cel mai probabil, în primul rând prin faptul că
maximaliştii sunt adepţii unei metode de teoretizare a dreptăţii diferită de cea
adoptată de egalitarienii suficientişti. Spre deosebire de suficientişti, care sunt realişti,
maximaliştii sunt idealişti (adepţi ai metodei de filosofare cunoscută de obicei sub
58 Tom L. Beauchamp, James F. Childress, Principles of Biomedical Ethics, Fifth Edition (New York:
Oxford University Press, 2001), 258.
59 Beauchamp, Childress, Principles of Biomedical Ethics, 258.
501
Symposion
numele „teorie ideală” (ideal theory)) . Realiştii consideră că teoretizarea adecvată a
60
dreptăţii nu poate fi decât cea care se supune constrângerii fezabilităţii. Altfel spus,
din perspectiva realiştilor, numai o teoretizare a dreptăţii care are drept rezultat un
ideal fezabil al acesteia este o modalitate adecvată sau acceptabilă de teoretizare
filosofică.
Prin contrast, idealiştii consideră că o teoretizare adecvată a dreptăţii nu este
obligată să ţină seama de imperativul fezabilităţii. Filosoful dreptăţii este obligat, din
această perspectivă, să identifice idealul dreptăţii care corespunde în cel mai înalt grad
exigenţelor moralităţii, nu acel ideal al dreptăţii care este cel mai fezabil. Exigenţele
dreptăţii sunt logic distincte de exigenţele fezabilităţii. Drept urmare, viabilitatea sau
acceptabilitatea unui ideal al dreptăţii nu sunt afectate de lipsa lui de fezabilitate. Un
ideal al dreptăţii care corespunde exigenţelor ideale ale moralităţii rămâne cel mai
adecvat ideal al dreptăţii, chiar dacă nu este un ideal (totalmente) fezabil. Lipsa de
fezabilitate a idealului sau implicaţiile sale inacceptabile dovedesc, în opinia
idealiştilor, doar faptul că idealul nu trebuie aplicat în întregime, nu şi faptul că el este
inacceptabil.61
Această doctrină metafilosofică stă şi la baza principalei argumentări produse în
favoarea idealului maximalist al egalităţii de acces la îngrijirea medicală: cea oferită de
Albert Weale. Principalul argument al lui Weale în favoarea acestui ideal este acela că
disponibilitatea limitată a resurselor medicale şi necesitatea raţionalizării lor nu
dovedesc că acest ideal este contradictoriu. Nu există nici o contradicţie între idealul
accesului egal la servicii medicale comprehensive şi de cea mai înaltă calitate şi faptul
că serviciile medicale sunt şi trebuie raţionalizate (atât în sensul excluderii anumitor
pacienţi de la alocarea unor servicii medicale, cât şi în sensul diluării calităţii acestor
servicii sau în sensul excluderii celor prea costisitoare, inadecvate sau ineficiente din
lista serviciilor furnizate cetăţenilor în cadrul sistemului de servicii de îngrijiri de
sănătate). Există, într-adevăr, recunoaşte Weale, un conflict între cerinţele
comprehensivităţii, calităţii înalte şi a disponibilităţii serviciilor medicale pentru toţi
cei care au nevoie de ele. Aceste trei cerinţe nu pot fi realizate în mod simultan în
practică, tocmai datorită disponibilităţii limitate a resurselor economice ale
societăţilor. Acest conflict este însă un conflict între valori, nu un conflict între opinii
şi – ca atare – nu presupune o contradicţie logică. Aşa cum explică Weale,
60 Îi mulţumesc lui Eugen Huzum pentru faptul că mi-a atras atenţia asupra acestei diferenţe de metodă
de teoretizare filosofică între egalitarienii maximalişti şi egalitarienii suficientişti.
61 Pentru argumentări de acest tip în favoarea idealismului, a se vedea, spre exemplu, G. A. Cohen, „Facts
and Principles”, Philosophy and Public Affairs 31, 3 (2003): 211-245 sau Andrew Mason, „Just
Constraints”, British Journal of Political Science 34, 2 (2004): 251-268. Critici la adresa idealismului pot fi
găsite în Colin Farrelly, „Justice in Ideal Theory: A Refutation”, Political Studies 55, 4 (2007): 1-21 sau în
Charles W. Mills, „'Ideal Theory' as Ideology”, Hypatia 20, 3 (2005): 165-184.
502
Symposion
„atunci când în conflict se află două opinii, adevărul uneia implică în mod normal
falsitatea celeilalte. Conflictele de valori sunt diferite: ideea conform căreia
comprehensivitatea este importantă în cadrul unui sistem de îngrijiri medicale nu
implică ideea că îngrijirile medicale de înaltă calitate sunt mai puţin importante.
În al doilea rând, alegerea de a susţine o opinie tinde în mod tipic să slăbească
aprecierea pentru opinia contradictorie. Lucrurile stau în mod diferit în cazul
valorilor, unde alegerea unei politici care promovează doar o anumită valoare
lasă loc regretului pentru valorile care nu sunt promovate prin acea politică” 62.
În al doilea rând, argumentează Weale, soluţia conflictului între cele trei valori
nu poate consta în abandonarea uneia sau alteia dintre ele. Toate cele trei valori sunt
valori foarte importante pentru orice sistem de îngrijiri medicale. Ca atare,
abandonarea uneia sau alteia dintre ele ar fi inacceptabilă. Drept urmare, crede Weale,
nu este nimic în neregulă cu idealul maximalist al egalităţii de acces la serviciile de
îngrijiri de sănătate. Acest ideal rămâne, în opinia sa, singurul ideal acceptabil al
dreptăţii în distribuţia acestor servicii, chiar dacă implementarea lui presupune
conflictul cu alte valori sociale importante şi – prin urmare – nu este întotdeauna
acceptabilă sau dezirabilă.
Ceea ce susţine, în esenţă, Weale este, așadar, ceea ce ar susţine orice alt adept
al idealismului în teoretizarea dreptăţii sociale: și anume că observaţii precum aceea că
încercarea de a o realiza (pe deplin) ar cere, practic, cheltuieli nelimitate pentru
furnizarea și îmbunătăţirea serviciilor medicale (cheltuieli nesustenabile economic
pentru nici o ţară, oricât de dezvoltată), sau că ar cere o deversare masivă de fonduri
de la alte arii de activitate umană importante în cadrul societăţii (precum, spre
exemplu, cultura sau educaţia) nu demonstrează că egalitatea de acces la cele mai bune
posibil servicii medicale nu este idealul adecvat al dreptăţii medicale, ci numai că nici
o societate nu trebuie să încerce să realizeze pe deplin acest ideal (pentru că aceasta ar
presupune sacrificarea altor idealuri sociale cel puţin la fel de importante ca și cel al
dreptăţii în distribuţia serviciilor medicale: idealuri precum cel al dezvoltării
economice a societăţii, al distribuţiei juste a resurselor ei financiare între diversele arii
de activitate umană etc.). Că, în ciuda fezabilităţii ei (doar) parţiale, egalitatea de acces
la cele mai bune posibil servicii medicale rămâne, totuși, cea mai dezirabilă stare de
distribuţie a acestor servicii din perspectiva dreptăţii. Altfel spus: că, în ciuda
fezabilităţii ei (doar) parţiale, egalitatea de acces la cele mai bune posibil servicii
medicale rămâne idealul regulativ (în sens kantian) pe care trebuie să încerce să îl
aproximeze cât mai mult orice societate care își dorește să își organizeze distribuţia
serviciilor medicale în conformitate (și) cu exigenţele dreptăţii
Weale și apărătorii idealismului au dreptate, în opinia mea, atunci când observă
că deficiturile de fezabilitate nu compromit cu adevărat un ideal (regulativ) al
62 Weale, ”Ethical Issues in Social Insurance for Health”, 149.
503
Symposion
dreptăţii distributive. Cu toate acestea, sunt foarte sceptică în privinţa legitimităţii
opiniei lui Weale și a celorlalţi egalitarieni maximaliști că idealul adecvat al dreptăţii
în distribuţia serviciilor medicale este idealul maximalist al egalităţii de acces. De ce?
Pentru că, în opinia mea, acest ideal nu este, de fapt, un ideal al dreptăţii în distribuţia
serviciilor medicale. Așa cum a argumentat John Rawls63, problema dreptăţii apare
numai în anumite circumstanţe fundamentale, printre care și disponibilitatea limitată
(moderată) a resurselor. În condiţii ideale, de abundenţă a resurselor, când nevoile
tuturor membrilor unei societăţi pot fi satisfăcute în cel mai înalt grad posibil,
problema dreptăţii distributive ar fi superfluă. Un ideal autentic al dreptăţii este, prin
urmare, un ideal care descrie cea mai dezirabilă stare de lucruri în distribuţia
anumitor bunuri sociale sau naturale în condiţii de disponibilitate limitată a acestora.
Or, așa cum am văzut că a observat Yvonne Denier, idealul egalităţii de acces la cele
mai bune posibil servicii medicale este fundamentat pe premisa abundenţei acestor
servicii. El descrie, altfel spus, cea mai dezirabilă stare de lucruri în privinţa
distribuţiei serviciilor medicale în condiţii de abundenţă în ceea ce privește
disponibilitatea acestora. Drept urmare, el nu este un ideal autentic al dreptăţii în
distribuţia serviciilor de îngrijire medicală.
7. În loc de concluzii
Critica abia întreprinsă idealului maximalist al egalităţii de acces la îngrijirea medicală
ar putea să sugereze că împărtășesc opinia că îdealul adecvat al dreptăţii în distribuţia
serviciilor medicale este egalitarianismul suficientist. Nu cred, însă, că așa stau
lucrurile. Un argument avansat de Charles Fried m-a convins că și această versiune a
idealului accesului egal la îngrijirea medicală este una sever problematică. Argumentul
observă că egalitarienii sunt nevoiţi să accepte ca justă limitarea calităţii serviciilor
medicale ce pot fi accesate de cetăţenii unei societăţi. Din perspectiva egalitarienilor,
inclusiv a celor suficientişti, diferenţele în calitatea serviciilor medicale accesate de
cetăţeni sunt inacceptabile din punct de vedere moral. Prin urmare, din perspectiva
lor, dacă datorită disponibilităţii limitate a resurselor, un serviciu medical foarte
scump nu poate fi furnizat tuturor celor care ar avea nevoie de el, atunci el nu trebuie
furnizat nimănui, nici măcar celor care şi-ar permite să plătească pentru furnizarea lui.
Mai mult, egalitarianismul nu poate legitima nici măcar finanţarea cercetărilor pentru
descoperirea unor noi resurse sau servicii medicale, atâta vreme cât aceste resurse sau
servicii nu ar fi îndeajuns de ieftine pentru a putea fi furnizate tuturor celor care ar
putea beneficia de pe urma lor. Un guvern ataşat idealului egalitarian al accesului la
serviciile medicale ar trebui să interzică, spre exemplu, cercetările experimentale de
tipul celor legate de crearea unei inimi artificiale, de vreme ce este foarte probabil ca
un astfel de mecanism ar fi extrem de costisitor şi – prin urmare – imposibil de
63 Rawls, A Theory of Justice. Revised edition, 110.
504
Symposion
furnizat în cadrul unui sistem bazat pe principiul accesului egal. Însă, a evidenţiat
Fried, „această soluţie pare să fie atât inconfortabilă, cât şi instabilă. Este, cu siguranţă,
ceva ciudat dacă nu chiar pervers, în interzicerea cercetărilor în această direcţie, nu
pentru că ele ar putea eşua, ci tocmai pentru că ele ar putea avea succes. Nu ar trebui
oare ca această cercetare să se desfăşoare sub auspicii private dacă guvernul ar refuza
să o finanţeze? Este acceptabil ca guvernul să interzică până şi cercetarea privată mai
curând decât să refuze să o finanţeze? Există ceva sever problematic în orice schemă
care le interzice oamenilor de ştiinţă să efectueze descoperiri despre care nimeni nu
poate pretinde că sunt dăunătoare în sine, dar că sunt problematice pentru că nu le
putem oferi tuturor celor care ar putea beneficia de pe urma lor. De asemenea, există
ceva sever problematic într-un sistem care le-ar interzice medicilor să furnizeze un
serviciu nu pentru că este dăunător, ci pentru că beneficiile sale nu sunt disponibile
pentru toţi”64.
Consider, așadar, că idealul egalităţii de acces nu este, în nici una dintre
versiunile sale, un ideal adecvat al dreptăţii în distribuţia serviciile medicale. Din
punctul meu de vedere, cele mai mari șanse de a constitui un ideal adecvat al dreptăţii
în distribuţia serviciile medicale le are o versiune revizuită, idealistă, a
suficientismului. Mă refer, mai precis, la o versiune a suficientismului care nu s-ar
mulţumi să susţină că accesul inegal la serviciile medicale nu este, de fapt, nedrept,
atâta vreme cât (până și) cei care o duc cel mai rău în cadrul societăţii beneficiază
totuși, pe tot parcursul vieţii, de accesul la un pachet „suficient” sau „adecvat”, atât
cantitativ cât și calitativ, de servicii medicale (indiferent dacă sunt sau nu responsabili
de cauzarea bolilor datorită cărora au nevoie de aceste servicii). Spre deosebire de cele
mai multe dintre versiunile de suficientism apărate până acum, versiunea de
suficientism pe care o am în vedere ar fi caracterizată și de faptul că ar oferi o
specificare foarte exigentă a ceea ce constituie un pachet „suficient” sau „adecvat” de
servicii medicale (aşa cum am văzut că sunt şi specificările oferite de filosofii
egalitarieni accesului egal la îngrijirea medicală). Argumentarea în favoarea ideii că
cele mai mari șanse de a constitui idealul adecvat al dreptăţii în distribuţia serviciilor
medicale le are o astfel de versiune idealistă a suficientismului va constitui, însă,
obiectivul unor lucrări viitoare65.
64 Charles Fried, „Equality and rights in medical care”, Hastings Center Report, 6 (1976): 31.
65 Pentru o argumentare în favoarea acestei idei vezi Loredana Huzum Dreptate distributivă și sănătate în
filosofia contemporană (Iași: Institutul European, 2011).
505
MODIFICĂRI ÎN STRUCTURA POPULAŢIEI
ACTIVE OCUPATE PE SECTOARE DE
ACTIVITATE ÎN REGIUNEA DE
DEZVOLTARE NORD-EST LA
RECENSĂMINTELE DIN 1992 ŞI 2002
Anca – Iuliana ŞIPOTEANU*
Abstract: In this study I present the main results of the analysis of the changes in
the economic structure of population of the North East Development Region
during two censuses: 1992 and 2002. In the first section of the study I describe
the methods and the indicators that I used in this analysis. The next section
presents the main changes in the structure of the active population in the
primary, secondary, and tertiary economic sector. The main conclusion of the
study is that this period was characterized by the decline of the secondary sector
and the increase of the primary and tertiary sectors.
Keywords: North East Development Region, transition, economic structure,

agriculture, industry, construction, services.
1. Introducere. Aspecte metodologice

Perioada de tranziţie a debutat cu schimbarea regimului politic în România. Aceasta a
generat conturarea etapelor necesare restructurării şi pregătirii sistemului economico-
social în vederea trecerii la economia de piaţă, specifică ţărilor democratice.
Noua orientare economică a avut la bază o serie de reforme implementate în
toate sectoarele economice. Modul de aplicare a acestora a fost însă deficitar.
Carenţele de implementare au generat, în timp, acutizarea problemelor de ordin social
şi economic (falimentarea unor unităţi economice, disponibilizări, creşterea ratei
şomajului, creşterea inflaţiei etc.). Ansamblul acestor schimbări s-a reflectat şi în
structura economică a populaţiei României. În studiul de faţă am analizat modificările
structurale economice ce au caracterizat populaţia Regiunii de Dezvoltare Nord-Est la
recensămintele din anii 1992 şi 20021.
1
Aceasta este, după știinţa mea, prima analiză geografică de acest tip realizată la nivelul unităţilor
administrative din Regiunea de Dezvoltare Nord-Est.
Symposion
Informaţiile statistice folosite provin de la cele 2 Recensăminte ale Populaţiei şi
Locuinţelor din 1992 şi 20022. Datele au fost prelucrate cu ajutorul metodelor
statistico-matematice şi a indicatorilor specifici. Alte metode pe care le-am folosit au
fost metoda comparativă (am realizat analiza structurii economice a populaţiei
Regiunii la nivel de unitate administrativă pentru a evidenţia modificările produse
între cele două recensăminte), a sintezei, cea cartografică. Pentru reprezentarea
grafică a datelor am utilizat fondul cartografic al Regiunii de Dezvoltare Nord-Est,
prin folosirea programelor Adobe Illustrator şi Phil Carto.
2. Structura populaţiei active ocupate pe sectoare de activitate în Regiunea de

Dezvoltare Nord-Est la recensămintele din 1992 şi 2002
În structura economică a populaţiei Regiunii de Dezvoltare Nord-Est s-au înregistrat
modificări importante după anul 1989. Acestea au fost determinate de noul context
politic, cu implicaţii profunde în plan socio-economic.
Ponderile populaţiei active şi inactive au oscilat, fluctuaţiile fiind corelate
particularităţilor demografice şi economice ale Regiunii. Momentele de referinţă
analizate au surprins fidel aceste modificări structurale: diminuarea severă a gradului
de participare a resurselor de muncă la activitatea economică şi creşterea ponderii
populaţiei inactive. S-au conturat două trenduri: unul ascendent al numărului de
pensionari şi altul descendent al numărului populaţiei preşcolare şi şcolare. Scăderea
populaţiei ocupate reflectă atât exigenţele trecerii la un nou model de ocupare, bazat
pe alte principii, cât şi maniera în care factorii demografici, economici, sociali şi
politici interferează pe piaţa muncii.3
Evoluţia structurii economice a populaţiei Regiunii de Dezvoltare Nord-Est a
fost influenţată de o serie de factori demografici şi sociali, precum: diminuarea ratelor
fertilităţii populaţiei feminine şi ale natalităţii (Regiunea conservându-şi însă
vitalitatea, în raport cu celelalte regiuni de dezvoltare ale ţării), creşterea ratelor
mortalităţii, reducerea calităţii serviciilor de asistenţă socială şi medicală,
intensificarea fluxurilor migratorii (îndeosebi a celor externe), schimbările survenite
în economie, pe fondul încercărilor de adaptare la noul sistem de piaţă (restructurarea
industriei fiind elocventă). O serie de măsuri legislative adoptate în anumite sectoare
2
Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992 , Comisia Naţională de Statistică, vol. I, II,
IV, Bucureşti, Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 18-27 martie 2002, Comisia Naţională de
Statistică, vol. I, II, IV, Bucureşti.
3
Vezi Constanţa Mihăescu, Virgil Sora, Christina Marta Suciu, Miruna Hurduzeu, Diana Hristache,
Dorina Poanta, Aniela Danciu, Ileana Niculescu-Aron, Marcela Postelnicu, Adriana Cozma, „Diagnoza
schimbărilor structural demo-economice şi sociale ale populaţiei României – nivel naţional şi regional”,
în Economia, nr. Special (Bucureşti: Editura A.S.E., 2004), 265.
508
Symposion
economice (Legea Fondului Funciar nr. 18/19914, în agricultură, Legea nr 58/19915
referitoare la privatizarea societăţilor comerciale etc.) au stat la baza unor reorientări
ale populaţiei active ocupate în sectoarele primar6, secundar7, terţiar8 şi a unor
redimensionări ale acestora.
Aceeaşi tendinţă s-a manifestat şi în structura economică a Regiunii de
Dezvoltare Nord-Est la cele două recensăminte din 1992 şi 2002.
Tabel nr. 1 - Structura populaţiei active ocupate pe sectoare de activitate în Regiunea de Dezvoltare
Nord-Est la recensămintele populaţiei din anii 1992 şi 2002
Sursa datelor: INS, Bucureşti
Regiunea de Anul 1992 Anul 2002

Dezvoltare
Nord-Est Populaţie activă ocupată
Sectoare
Abs. % Abs. %
economice
Primar 601279 35.5 636250 45.6
Secundar 709382 41.9 352524 25.2
Terţiar 382652 22.6 406254 29.2
În anul 1992, în Regiunea de Dezvoltare Nord-Est, cea mai mare parte a
populaţiei active ocupate se regăsea în sectorul secundar (41.9 %), urmat de cel primar
(35.5%). Sectorul terţiar nu a absorbit decât 22.6 % din forţa de muncă activă
(conform tabelului nr. 1). Aceste ponderi pot sugera, într-o anumită măsură,
bulversările produse în economia Regiunii, odată cu trecerea la noul sistem capitalist,
de piaţă. Gradul de absorbţie exercitat de sectorul primar asupra populaţiei active
ocupate poate fi relaţionat atât Reformei agrare din 1991, cât şi dificultăţilor existente
în anumite ramuri industriale afectate de restructurări.
În sectorul secundar s-au manifestat efectele destructurării industriale. Acestea
au fost vizibile prin scăderea ponderii populaţiei active ocupate în industrie,
comparativ cu perioada socialistă9. În anul 1992, ponderea de 41.9 % s-a datorat atât
4
A creat cadrul juridic legal în care au avut loc atât reîmproprietăririle celor ce avut terenurile incluse în
CAP-uri în perioada socialistă, cât şi compensările pentru cei care au avut proprietăţile incluse în IAS-uri
(compensări anuale proporţionale cu suprafeţele deţinute).
5
Stipula transferul proprietăţii de stat către sectorul privat, prin redistribuirea echivalentului a 30% din
capitalul social al întreprinderilor industriale către cetăţenii români de către FPS. Vezi Melinda Cândea,
Florina Bran, Spaţiul geografic românesc. Organizare, amenajare, dezvoltare (Bucureşti: Editura
Economică, 2001), 333.
6
Cuprinde activii din agricultură, silvicultură, exploatarea forestieră, vânat, pescuit şi piscicultură (în
statele occidentale sunt incluşi şi activii din industria extractivă).
7
Cuprinde activii din industrie şi construcţii (în statele occidentale doar pe cei din industria de
transformare).
8
Include activii din servicii (în statele occidentale şi pe cei din construcţie).
9
Originea destructurării se regăseşte chiar în artificializarea industrializării anterioare. Intervenţiile prin
investiţii masive, îndeosebi după anul 1970, au determinat schimbări radicale în structura activităţilor şi,
509
Symposion
menţinerii unor activităţi industriale importante pentru orice societate (industrie
extractivă, energetică etc.), cât şi investiţiilor realizate, cu precădere, în ramurile
industriei prelucrătoare şi uşoare (sistemul lohn în industria confecţiilor fiind un
exemplu elocvent). Acestea din urmă au generat locuri de muncă, crescând astfel
ponderea sectorului secundar.
Sectorul terţiar a încercat să amelioreze neajunsurile şi dificultăţile cu care s-a
confruntat industria, după 1989. Declinul industriei româneşti a creat premisele
implementării iniţiativelor antreprenoriale private, bazate pe investiţii reduse.
Serviciile au constituit, în multe cazuri, debuşeul pentru cei ce şi-au pierdut locurile
de muncă din industrie. După anul 1990, odată cu liberalizarea pieţei au apărut o serie
de unităţi comerciale şi de servicii atât în oraşe, cât şi în localităţile învecinate.10
Expansiunea teritorială a activităţilor comerciale şi de servicii a fost condiţionată de
factori cu un rol major în dinamizarea sectorului terţiar. Primordiali au fost:
particularităţile demografice şi sociale ale populaţiei Regiunii de Dezvoltare Nord-Est
(ce au impus o anumită traiectorie în relaţia cerere-ofertă), caracteristicile reţelei de
aşezări, dar şi gradul de dezvoltare a infrastructurii.
În anul 2002, în Regiunea de Dezvoltare Nord-Est, în structura populaţiei active
ocupate pe sectoare de activitate s-au semnalat noi modificări în ponderile deţinute de
acestea: sectorul primar (45.6%), secundar (25.2%) şi terţiar (29.2% - tabelul nr.1).
Frapantă este creşterea procentuală a populaţiei active ocupate în agricultură (de 10.1
%, de la 35.5 % în 1992 la 45.6% în 2002), semnul cronicizării dificultăţilor de
adaptare la sistemul economic de piaţă. Creşterea ponderii sectorului primar s-a
produs în contextul disponibilizărilor masive din industrie (îndeosebi din cea
extractivă) şi al intensificării retromigraţiei.
Cele mai evidente efecte ale restructurării industriei extractive asupra
mobilităţii teritoriale a populaţiei s-au înregistrat în anul 1998. O bună parte din cei
disponibilizaţi au căutat o alternativă la statutul de şomeri pe care îl deţineau. Ratele
mari ale şomajului din judeţele Regiunii de Dezvoltare Nord-Est au reflectat
intensitatea declinului industrial. Aceste judeţe au fost supuse industrializării în etape
diferite. Ultimele implantări industriale ale perioadei socialiste au încercat să dezvolte
economia judeţelor subdezvoltate, dar cu potenţial demografic important11 (Botoşani,
Vaslui).
Declinul industriei şi al construcţiilor (sectorului secundar) a direcţionat
fluxurile de populaţie către mediul rural. Acesta a oferit o alternativă la viaţa urbană,
devenită mult prea costisitoare şi o posibilitate de obţinere a unor surse de venit. În
implicit, în structura relaţiilor dintre oraşe şi localităţile rurale din jur, care s-au transformat în veritabile
rezervoare de forţă de muncă. Vezi Ioan Ianoş, Dinamica urbană (Bucureşti: Editura Tehnică, 2004), 26.
10
Claudia Rodica Popescu, Radu Săgeată, Daniela Nancu, Disparităţi regionale în dezvoltarea economico-
socială a României (Bucureşti: Editura Meteor Press, 2003), 178
11
Popescu, Disparităţi, 123
510
Symposion
perioada 1992-2002, regresul sectorului secundar s-a accentuat, ponderea populaţiei
active ocupate în industrie scăzând de la 41.9% la 25.2 % (o diminuare de 16.7%).
Ca o reacţie firească la mutaţiile din sectoarele economice primar şi secundar, în
anul 2002, s-a constatat şi intensificarea procesului de terţializare. Ponderea populaţiei
active ocupate în servicii a fost de 29.2%, înregistrând o creştere de 6.6%, comparativ
cu anul 1992. Dinamizarea sectorului terţiar s-a realizat atât prin absorbţia
persoanelor disponibilizate din industrie şi construcţii, cât şi prin crearea de locuri de
muncă pentru tinerii abia intraţi pe piaţa forţei de muncă. Activităţi din domenii
precum telecomunicaţii, servicii financiar-bancare, tranzacţii imobiliare etc. au oferit
tinerilor locuri de muncă atractive şi bine remunerate, exercitând astfel o polarizare
asupra acestui segment de populaţie activă ocupată.
Pentru a reliefa cât mai precis modificările survenite în structura economică a
populaţiei Regiunii de Dezvoltare Nord-Est, am realizat o analiză a ponderii populaţiei
active ocupate pe sectoare de activitate la nivelul unităţilor administrative ale
Regiunii. Am efectuat analiza pentru cele două recensăminte ale populaţiei, din anii
1992 şi 2002.
2.1. Structura populaţiei active ocupate în sectorul primar

La recensământul populaţiei din anul 1992, în Regiunea de Dezvoltare Nord-Est,
ponderea populaţiei active ocupate în sectorul primar a fost de 35.5 %. În cadrul
unităţilor administrative, ponderile au oscilat de la 1.5% până la 89.9 % (figura nr. 1).
Pentru a interpreta aceste fluctuaţii, am utilizat mai multe paliere12 de referinţă,
menite să permită o clasificare a acestor unităţi, în funcţie de ponderea înregistrată în
acest sector.
Cele mai reduse ponderi (sub 40 %) s-au înregistrat în 89 de unităţi
administrative ale Regiunii (18% din totalul ei). Areale compacte s-au conturat în
vestul Regiunii (zona montană) şi izolat, în centrul (podişul Fălticeni, depresiunile
subcarpatice Neamţ, Tazlău-Caşin) şi estul acesteia (Câmpia Moldovei). În vestul
Regiunii, ponderile mai reduse ale populaţiei active ocupate în sectorul primar pot fi
explicate şi prin complementaritatea resurselor de care dispune cadrul natural.
Existenţa unor resurse subsolice (mangan la Iacobeni, minereuri cuprifere la Crucea,
minereuri radioactive-uraniu la Ostra etc.) a favorizat amplasarea şi funcţionarea unor
unităţi industriale (extractive şi de prelucrare), rezultând o îmbinare a celor două
sectoare economice, la care s-au mai adăugat şi unele servicii. Aceeaşi situaţie este
tipică şi centrului Regiunii, multe unităţi administrative având un profil funcţional
variat (agricultura, industria, dar şi serviciile contribuind la dezvoltarea economică a
12
Palierele au vizat următoarele ponderi ale populaţiei active ocupate în sectorul primar : sub 40 %, 40-
50%, 50-60%, 60-79%, 70-80% şi peste 80 %. Am utilizat aceleaşi paliere şi în analiza realizată la
recensământul populaţiei din anul 2002.
511
Symposion
acestora). Un exemplu în acest sens îl constituie Depresiunea Neamţului, cu ponderi
variate ale persoanelor ocupate în agricultură, industrie, dar şi în activităţi culturale şi
turistice (cazul comunelor Agapia, Vânători-Neamţ, în care prezenţa mănăstirilor
explică proporţia celor ocupaţi în astfel de activităţi sau a comunei Bălţăteşti, în acest
caz, o parte a persoanelor fiind angrenate în turismul balneoclimateric etc.). În egală
măsură, ponderea terenurilor agricole, cu precădere arabile, este mult mai redusă în
vestul Regiunii (zona montană, în principal) şi centrul acesteia (zona subcarpatică),
situaţie reflectată şi de procentajele scăzute ale populaţiei active ocupate în sectorul
primar. În estul Regiunii, un areal compact s-a format în jurul municipiului Iaşi.
Acesta a exercitat o polarizare asupra comunelor suburbane din jur, vizibilă şi în
funcţionarea economică a acestora. Multe persoane erau ocupate atât în industrie, cât
şi în alte activităţi terţiare specifice oraşului.
Cele mai mici ponderi ale activilor ocupaţi în sectorul primar s-au înregistrat în
municipiile Moineşti (1.5%), Oneşti (2.1 %), oraşul Târgu-Ocna (1.6%) din judeţul
Bacău, precum şi în muncipiul Iaşi (2.2 %). Ele se datorează profilelor economice
specializate ale centrelor urbane menţionate: industria extractivă (petrol la Moineşti,
sare la Târgu-Ocna) şi prelucrătoare (industria petrochimică la Oneşti, siderurgică,
textilă, farmaceutică etc. la Iaşi). În această categorie, s-au regăsit şi majoritatea
centrelor urbane ale Regiunii de Dezvoltare Nord-Est.
La polul opus, cele mai mari ponderi (peste 80 %) ale celor ocupaţi în sectorul
primar s-au înregistrat în 87 unităţi administrative. Arealele compacte s-au localizat în
estul Regiunii, îndeosebi în Câmpia Moldovei, Colinele Tutovei şi Dealurile Fălciului.
În această categorie s-au inclus comunele Cozmeşti (89.9%) şi Plugari (89.6 %) din
judeţul Iaşi, Dragomireşti (89.8%) din judeţul Vaslui şi Cajvana (89.5 %) din judeţul
Suceava. Fondul funciar favorabil practicării agriculturii explică ponderea mare a
activilor ocupaţi în sectorul primar. Terenurile agricole sunt favorabile culturilor
cerealiere (comuna Plugari, Dragomireşti), viticulturii (comuna Cozmeşti), dar şi
silviculturii (comuna Cajvana). Trebuie menţionat şi faptul că aceste areale din estul
Regiunii se confruntă cu mari dificultăţi în privinţa infrastructurii. Precaritatea căilor
de comunicaţie reprezintă un mare dezavantaj din perspectiva unor posibile investiţii
în zonă, ce ar putea revitaliza economia şi diversifica profilele funcţionale ale
unităţilor administrative din Câmpia Moldovei şi Podişul Bârladului.
La recensământul populaţiei din anul 1992, ponderea mare a persoanele active
ocupate în sectorul primar a contribuit la conturarea unui profil economic mixt al
Regiunii de Dezvoltare Nord-Est.
La recensământul din anul 2002, media regională a populaţiei active ocupate în
sectorul primar a fost de 45.6%. Comparativ cu anul 1992, s-a înregistrat un trend
pozitiv, creşterea fiind de 10.1%. Curba ascendentă s-a datorat într-o anumită măsură
şi intensificării retromigraţiei. Revenirea în mediul rural a reprezentat o soluţie de
supravieţuire pentru mulţi activi disponibilizaţi din activităţi ce au fost supuse
512
Symposion
restructurării. În cadrul unităţilor administrative ale Regiunii, ponderile populaţiei
active ocupate în sectorul primar au oscilat de la 1.2 % până la 95% (figura nr. 2).
Cele mai reduse ponderi (sub 40 % ) ale activilor ocupaţi în acest sector s-au
înregistrat în 66 de unităţi administrative ale Regiunii. Arealele compacte au păstrat,
în linii mari, aceeaşi repartiţie geografică: concentrare în vestul Regiunii (zona
montană), tendinţă de difuzie spaţială în centrul şi estul acesteia (podişul Sucevei,
porţiuni din depresiunile subcarpatice, Câmpia Moldovei, aici arealul fiind format din
municipiul Iaşi şi comunele suburbane din proximitatea sa). În zona montană şi
subcarpatică, suprafeţele reduse de terenuri agricole explică, în bună măsură şi
ponderile mai scăzute ale persoanelor ocupate în agricultură. Cele mai mici ponderi s-
au înregistrat în municipiile Iaşi (1.2%), Suceava (1.8 %), Bacău (1.9%) şi Botoşani
(2%), municipii cu profile funcţionale complexe. Evoluţiile economice sectoriale ale
acestora au dat câştig de cauză activităţilor industriale, construcţiilor şi serviciilor.
Cele mai multe unităţi administrative ale Regiunii de Dezvoltare Nord-Est (un
număr de 205) au avut ponderi de peste 80 % (superioare mediei regionale) ale
populaţiei active ocupate în sectorul primar. Arealele compacte au caracterizat
îndeosebi estul Regiunii: Câmpia Moldovei şi Podişul Bârladului. Unităţile
administrative în cauză s-au confruntat cu o serie de deficienţe, nereuşind să-şi
echilibreze profilului economic. Cele mai mari ponderi ale activilor ocupaţi în
agricultură s-au înregistrat în comunele botoşănene George-Enescu (95%), Mihălăşeni
(94.2%), Dobârceni (94%), precum şi în comuna Voineşti (94.9%) din judeţul Vaslui.
Ponderile ridicate s-au datorat şi revenirii în rural a persoanelor ce au lucrat în
perioada socialistă în industrie. Judeţele Botoşani şi Vaslui au fost printre cele mai
recent industrializate în perioada menţionată. Schimbările din plan politic şi socio-
economic, survenite după 1989, au provocat un dezechilibru profund în economia
acestor judeţe, soldat cu creşterea numerică a persoanelor şomere. Mulţi şomeri s-au
îndreptat spre mediul rural (cu suprafeţe mari de terenuri arabile), ca alternativă de
compromis la dificultăţile economice cu care se confruntau.
În urma acestei analize sectoriale, am concluzionat faptul că în perioada 1992-
2002, ponderea populaţiei active ocupate în sectorul primar în Regiunea de Dezvoltare
Nord-Est a înregistrat o tendinţă de creştere.
2.2 Structura populaţiei active ocupate în sectorul secundar

Evoluţii interesante s-au înregistrat şi în sectorul secundar (îndeosebi în industrie).
Modificările structurale socio-economice, produse după anul 1989 au fost resimţite de
populaţie, prin efectele acute ale restructurării. Astfel, în industrie, declinul
generalizat a determinat schimbări în mobilitatea spaţială a forţei de muncă, prin
relocalizarea proceselor de creştere şi declin13.
13 Popescu, Disparităţi, 168-169.
513
Symposion
În anul 1992, în Regiunea de Dezvoltare Nord-Est, ponderea populaţiei active
ocupate în sectorul secundar a fost de 41.9%. În analiză am utilizat câteva paliere14 ce
mi-au permis includerea unităţilor administrative în anumite categorii, în funcţie de
proporţia persoanelor active ocupate. În cadrul acestor unităţi, sectorul secundar a
înregistrat fluctuaţii ale ponderilor populaţiei ocupate, cuprinse între 1.5 % şi 72.2 % (
figura nr. 3).
Cele mai multe unităţi administrative ale Regiunii (152) au avut ponderi sub 10
%, ilustrând astfel faptul că, în multe situaţii, industrializarea din perioada socialistă a
avut un caracter forţat. Unităţile industrializate pe alte criterii decât cele fireşti nu au
mai găsit puncte de sprijin după 1989 şi nu au reuşit să se adapteze noilor evoluţii
economice, îndeosebi după eliminarea subvenţionării bugetare. Aportul activităţilor
din domeniul construcţiilor nu a fost suficient. În consecinţă, peste un sfert din
unităţile administrative ale Regiunii au avut proporţii scăzute ale activilor ocupaţi în
sectorul secundar. Unităţile administrative în cauză au format areale compacte,
localizate în estul Regiunii (Câmpia Moldovei, Podişul Bârladului). Cele mai mici
ponderi s-au semnalat în comunele ieşene Plugari (1.5%) şi Focuri (1.7%), precum şi
în cele băcăuane Coloneşti (1.6%) şi Stănişeşti (2.3%). În comunele amintite,
activitatea principală este agricultura, fondul funciar fiind favorabil practicării
acesteia. Un alt factor restrictiv este lipsa unor resurse subsolice importante ce ar
putea asigura dezvoltarea anumitor ramuri industriale. Totodată şi infrastructura
precară constituie un impediment în dinamizarea activităţilor terţiare.
Ponderile cele mai mari ale activilor din sectorul secundar (peste 50%) s-au
înregistrat în 40 de unităţi administrative ale Regiunii de Dezvoltare Nord-Est. Areale
mici de concentrare au fost localizate în vestul Regiunii, izolat în centrul şi estul
acesteia (Câmpia Moldovei, perimetrul polarizat de municipiul Iaşi, reprezentat de
comunele Tomeşti, Holboca şi Ciurea). Cele mai mari ponderi s-au înregistrat în
comuna Crucea (72.2 %) şi oraşul Fălticeni (67.3%) din judeţul Suceava, precum şi în
oraşul Buhuşi (71.9%) din judeţul Bacău şi în comuna Vânători-Neamţ (68.5%) din
judeţul Neamţ. Aceste unităţi administrative au beneficiat fie de existenţa unor
resurse subsolice importante, favorizând dezvoltarea industriei extractive (cazul
comunei Crucea, cu resurse cuprifere), fie de o industrializare cu tradiţie (oraşul
Buhuşi - industria textilă). În cazul oraşului Fălticeni, ponderea ridicată a celor
ocupaţi în sectorul secundar s-a datorat păstrării unei anumite inerţii în funcţionarea
unităţilor industriale, ţinând cont de faptul că oraşul a fost industrializat masiv, cu
precădere, după 1960. Efectele severe ale restructurării industriale şi conturarea
declinului în acest sector s-au resimţit mai acut după anul 1992. Atunci a încetat
14Palierele de referinţă utilizate în analizele întreprinse în anii 1992 şi 2002 au vizat următoarele ponderi
ale populaţiei active ocupate în sectorul secundar: sub 10%, 10-20 %, 20-30 %, 30-40 %, 40-50% şi peste
50%.
514
Symposion
subvenţionarea de către stat a unităţilor industriale mari, energofage. În comuna
Vânători Neamţ, procentul mare al activilor este relaţionat dezvoltării industriei de
prelucrare a lemnului.
La recensământul populaţiei din anul 2002, ponderea mediei regionale a
persoanelor active ocupate în sectorul secundar a fost de 25.2 %, mai redusă cu 16.7 %
decât în 1992. La nivelul unităţilor administrative ale Regiunii Dezvoltare Nord-Est,
ecartul a oscilat între 0.1% şi 62.3% (figura nr. 4).
Declinul profund al acestui sector este ilustrat şi de numărul foarte mare al
unităţilor administrative ce au înregistrat ponderi ale populaţiei active ocupate sub
10% (inferioare mediei regionale): 294 unităţi (mai mult de jumătate din totalul
Regiunii). Ele au format areale extrem de compacte în estul Regiunii (Câmpia
Moldovei, Podişul Bârladului), parţial în centrul acesteia. Cele mai mici ponderi s-au
semnalat în comunele vasluiene Voineşti (0.1%) şi Ghergheşti (0.4%), precum şi în
cele botoşănene Mihălăşeni şi Santa-Mare (ambele cu 0.3 %). Procentajele s-au datorat
suprafeţelor mari de terenuri agricole, ce au conturat profilul funcţional predominant
agrar, specific comunelor menţionate.
Cele mai mari ponderi, de peste 50% s-au semnalat în 3 unităţi administrative
ale Regiunii: comunele Crucea (62.3%) din judeţul Suceava, Zemeş (57.3%) din
judeţul Bacău şi Tarcău (50.9%) din judeţul Neamţ. Aportul resurselor subsolice în
dezvoltarea economică a comunelor a fost esenţial: resursele de uraniu ( Crucea) şi de
petrol (Zemeş), roci de construcţie (Tarcău).
Declinul sectorului secundar din perioada 1992-2002, implicit diminuarea
ponderii populaţiei active ocupate sunt ilustrate, procentual, de mediile înregistrate la
nivelul Regiunii de Dezvoltare Nord-Est (41.9 % în anul 1992 şi 25.2 % în anul 2002).
Tendinţa de regres s-a accentuat, incapacitatea de adaptare a acestui sector la regulile
noii economii de piaţă, adâncindu-se tot mai mult.
2.3. Structura populaţiei active ocupate în sectorul terţiar

Mutaţii structurale importante s-au produs şi în sectorul terţiar. Acesta a exercitat o
putere de atracţie mult mai accentuată asupra forţei de muncă, după 1989. Trecerea la
noul sistem economic de piaţă a generat, printre altele, şi apariţia, după 1990, a unor
unităţi comerciale şi de servicii, atât în spaţiul urban, cât şi în cele rurale învecinate.
Acestea au generat o dinamizare a activităţilor terţiare şi un proces de absorbţie a
forţei de muncă (îndeosebi a celei disponibilizate din industrie). Un factor
determinant în creşterea ponderii populaţiei active ocupate în sectorul serviciilor este
reprezentat de tendinţa de descentralizare a activităţilor economice, întreprinderile
mici oferind oportunităţi de creare de noi locuri de muncă15.
15 Popescu, Disparităţi, 178.
515
Symposion
Analizele ponderilor persoanelor active ocupate în sectorul terţiar pe care le-am
realizat la nivelul unităţilor administrative ale Regiunii de Dezvoltare Nord-Est (în
1992 şi 2002) s-au sprijinit pe utilizarea unor paliere de referinţă16. La recensământul
din anul 1992, media regională a populaţiei active ocupate în sectorul terţiar a fost de
22.6%, în timp ce, pe unităţi administrative, ponderea a oscilat între 6.3 % şi 62.4 %
(figura nr. 5).
Unităţile administrative cu ponderi mici, sub 10 % au fost în număr de 29.
Repartiţia spaţială a fost difuză, cu precădere, în estul Regiunii (Câmpia Moldovei,
Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, zone recunoscute prin profilul funcţional
predominant agrar). Cele mai mici ponderi s-au înregistrat în comunele Cajvana (6.3
%) din judeţul Suceava, Cozmeşti (6.8%) din judeţul Iaşi, Iana şi Dragomireşti (7.5%)
din judeţul Vaslui.
Cele mai mari ponderi, de peste 50 % s-au semnalat în 4 unităţi administrative:
oraşele Slănic-Moldova (62.4%) şi Târgu-Ocna (50.9%) din judeţul Bacău, precum şi
în municipiile Vatra-Dornei (51.7%) şi Câmpulung Moldovenesc (50.9%) din judeţul
Suceava. Ponderile mari ale populaţiei active ocupate s-au datorat, cu precădere,
funcţiei turistice ce a generat locuri de muncă.
În anul 2002, ponderea populaţiei active ocupate în sectorul terţiar, pe unităţi
administrative, a oscilat între 3.7 % şi 71.7% (figura nr.6). Trendul general a fost unul
ascendent.
Ponderile sub 10 % au caracterizat 99 de unităţi administrative (20%),
repartizate îndeosebi în estul Regiunii. Recunoscută prin caracterul său preponderent
agrar, partea estică a Regiunii nu a reuşit să atragă proporţii însemnate de persoane
active care să lucreze în terţiar. Starea precară a infrastructurii, lipsa unor investiţii
străine au constituit impedimente în imprimarea unui anumit ritm de dezvoltare a
sectorului terţiar. Cele mai mici ponderi s-au înregistrat în comunele botoşănene
George-Enescu (3.7%), Mihălăşeni şi Dobârceni (5.5 %), precum şi în comuna
vasluiană Voineşti (5%).
În anul 2002, cele mai mari proporţii ale populaţiei active ocupate în sectorul
terţiar s-au semnalat în oraşele Gura-Humorului (71.7%), Siret (71.5%), comuna
Dorneşti (70.4%) din judeţul Suceava, precum şi în municipiul Iaşi (67%). Ponderile
mari s-au datorat dezvoltării activităţilor comerciale, a celor din administraţie,
învăţământ, sănătate, turism etc.
În perioada 1992-2002, proporţiile persoanelor active ocupate în sectorul terţiar
s-au situat pe o curbă ascendentă, lucru atestat şi de media regională ce a crescut uşor
(de la 22.6 % în anul 1992 până la 29.2% în anul 2002).
16Palierele pe care le-am folosit au încadrat unităţile administrative în mai multe categorii, în funcţie de
ponderile populaţiei active ocupate în sectorul terţiar: ponderi sub 10%, între 10-20%, 20-30%, 30-40%,
40-50% şi peste 50%.
516
Symposion
Concluzii
În structura economică a populaţiei active a Regiunii de Dezvoltare Nord-Est s-au
înregistrat modificări radicale în perioada de tranziţie. În urma efectuării acestui
studiu analitic, am concluzionat următoarele:
1. În perioada 1992-2002, activii din sectorul primar au înregistrat o tendinţă de
creştere (10.1%). Trendul ascendent s-a datorat unui cumul de factori. Dintre aceştia,
lipsa locurilor de muncă în zonele urbane (efect al dezindustrializării) şi creşterea
costurilor de întreţinere a locuinţelor urbane au jucat un rol esenţial în modificările
structurale din sectorul primar, determinând migraţia populaţiei şomere către zonele
rurale. Această retromigraţie a fost înlesnită şi de legea retrocedării terenurilor, foştii
orăşeni alegând o soluţie intermediară, practicarea agriculturii asigurându-le un
minim de resurse.
2. Sectorul secundar s-a confruntat cu un declin profund, produs pe fondul
restructurării industriale. Procesul dezindustrializării a generat pierderi masive de
forţă de muncă în Regiunea de Dezvoltare Nord-Est. Acest proces a transformat
judeţele Regiunii de Dezvoltare Nord-Est în judeţe perdante. Capacitatea lor de
polarizare a forţie de muncă a fost aproape complet anihilată şi datorită faptului că, în
această regiune, industrializarea a fost forţată. Majoritatea judeţelor nu au dispus de
materii prime necesare susţinerii reale a aceastei ramuri economice. În perioada de
tranziţie, foarte puţine întreprinderi industriale au reuşit performanţa de a se adapta
cerinţelor impuse de economia de piaţă.
3. Sectorul terţiar a înregistrat o evoluţie ascendentă în perioada de tranziţie.
Tendinţa de descentralizare a activităţilor economice este unul din factorii
responsabili de creşterea ponderii populaţiei active ocupate în acest sector. Numărul
angajaţilor în sectorul industrial s-a redus dramatic, o parte a forţei de muncă fiind
absorbită de sectorul serviciilor şi comerţului). În Regiunea de Dezvoltare Nord-Est,
principalele tendinţe conturate în sectorul terţiar au vizat: concentrarea excesivă a
serviciilor în centrele dezvoltate ale Regiunii (Iaşi şi Bacău), concentrarea pe activităţi
de comerţ şi alimentaţie publică, dezvoltarea serviciilor de telefonie mobilă, a
industriei de cablu TV. S-a constatat şi o dezvoltare fără precedent a societăţii
informaţionale, prin îmbunătăţirea reţelei de comunicaţii şi trendul ascendent
înregistrat de agenţii economici ce oferă servicii informaţionale. A crescut, astfel,
numărul firmelor furnizoare de echipamente de hardware şi software şi a celor ce
procesează date şi baze de date. Din nefericire, serviciile turistice în Regiunea de
Dezvoltare Nord-Est nu sunt suficient valorificate, în ciuda existenţei unui potenţial
extrem de generos şi diversificat. În Regiune pot fi practicate diverse tipuri de turism:
cultural, ecleziastic, balneo-terapeutic, de agrement, agroturism.
517
Symposion
Figura 1: 1992 Figura 2: 2002
518
Symposion
519
UTILIZAREA NUMERELOR FUZZY
ÎN EVALUAREA
CALITĂŢII SERVICIILOR SOCIALE1
Ionel Ciprian ALECU*
Abstract: Evaluation process of social service quality is a complex and continuous

one. In the context of knowledge-based society the models used in quality
assessment is often a challenge for everyone, with reference to the
interdisciplinary nature of activities involved and the domain heterogeneity.
Development of fuzzy number theory in recent decades allowed a technology
transfer especially in the social sciences. Using fuzzy numbers in analyze of social
services quality represent an answer to the many conceptual issues on quality
characteristics used, and also, to the methodological problems on using of the
ordinal variables and interval variables in the same model. In this study we
propose to analyze the importance of using fuzzy numbers in evaluating the
quality of social services.
Keywords: social service quality, evaluation of quality characteristics, fuzzy
numbers
Importanţa calităţii
Din punct de vedere epistemologic, conceptul de calitate nu beneficiază de o definiţie
unitar acceptată, indiferent dacă vorbim de servicii sau produse, dacă ne referim la
mediul economic sau la cel social. În acest evantai de puncte de vedere (Juran, Crosby,
Grönroos, Taguchi etc.) se face des apel la concepte precum satisfacerea sau gradul de
satisfacere a unei necesităţi/ a consumatorului sau, în totalitate, a beneficiarilor, la
conformitatea faţă de specificaţie/ caiet de sarcini/ model dat, sau eficienţă economică
sau prin raportare la costuri, la gradul de utilitate, la raportul dintre nevoia exprimată
și măsura în care satisface, nivel/ grad de excelenţă etc.
* Ionel Ciprian Alecu, PhD., este bursier post-doctoral Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe

Symposion
În același timp se face apel la o serie de valori culturale pentru dobândirea și
îmbunătăţirea calităţii precum orientarea spre beneficiar, necesitatea acestuia, rolul
activ al persoanelor care realizează serviciul/ produsul, implicarea pe toate
componentele organizaţiei, acumularea continuă de principii, experienţe și inovaţii
specifice etc.
Calitatea poate fi exprimată ca „o reflectare a valorilor şi obiectivelor
contingente, atât în sistemul serviciilor sociale, cât și în societatea din care face
parte.”2
Din punct de vedere al definiţiei precizate în proiectul de lege,
„calitatea în domeniul serviciilor sociale reprezintă ansamblul de cerinţe şi
condiţii pe care trebuie să le îndeplinească furnizorii de servicii sociale, denumiţi
în continuare furnizori şi serviciile sociale, denumite în continuare servicii,
pentru a răspunde nevoilor şi aşteptărilor beneficiarilor.”3
Un loc important în managementul calităţii îl reprezintă evaluarea calităţii, indiferent

dacă vorbim de control/ măsurare în cadrul organizaţiei sau de analiza
comportamentului consumatorului. Modelele de evaluare a calităţii se bazează pe
două concepte mari: „percepţiile clientului asupra calităţii” și „așteptările privind
calitatea serviciului.” Din punct de vedere metodologic, cele două concepte nu pot fi
definite prin caracteristici numerice și măsurate efectiv pe baza unor indicatori de
performanţă. Sunt implicate „judecăţi” de natură subiectivă, din domenii variate.
Există mai multe modele (Grönroos, Parasuraman–Zeithaml–Berry–
SERVQUAL, Taguchi, Kano etc.) dezvoltate de diferite școli, care urmăresc
conceptualizarea și evaluarea dimensiunilor calităţii serviciilor, majoritatea recurgând
la determinarea distanţei dintre „percepţii” și „așteptări”.
În cadrul acestui articol aducem în discuţie posibilitatea realizării evaluării în
cadrul serviciilor de asistenţă socială folosind numere nuanţate triunghiulare (fuzzy).
Încercăm să oferim un instrument diferit de cunoaștere a calităţii serviciilor sociale
care să contribuie la o imagine cât mai unitară și un grad de comparabilitate în timp
mai ridicat.
Consideraţii privind calitatea serviciilor de asistenţă socială

Atât în mod declarativ (asumări de natură politică, de promovare a imaginii etc.), cât
și în mod asumat (prin legi, norme metodologice, standard de calitate etc), calitatea
serviciilor sociale constituie o preocupare continuă pentru autorităţile administraţiei
centrale și locale, și îi vizează în mod direct pe toţi furnizorii (instituţii ale statului,
asociaţii, fundaţii, firme etc.) de servicii sociale, precum si pe beneficiarii acestor
activităţi.
2 Cosmin Dobrin, Calitatea în sectorul public (București: Editura ASE, 2005).

3 *** „Proiect de lege privind asigurarea calităţii în domeniul serviciilor sociale,” 2012.
522
Symposion
Din punct de vedere al prevederilor legale4, în evaluarea serviciilor se urmărește
eficienţa şi eficacitatea activităţilor desfăşurate în raport cu nevoile beneficiarilor,
obiectivele asumate, rezultatele aşteptate, motiv pentru care se stabileşte un nivel de
calitate şi performanţă. Se respectă astfel principiile trilogiei lui Juran: planificare,
măsurare–control, creșterea calităţii (planning, measurement and quality
improvement5).
Caracterul dual al evaluării calităţii este stabilit printr-un nivel de referinţă și
unul de performanţă. Astfel, nivelul de referinţă al calităţii serviciului se stabileşte
prin standarde minime de calitate, reglementate prin norme specifice. Pornind de la
prevederile legale, nivelul de excelenţă al serviciului se determină în baza unor
indicatori de performanţă care „exced nivelul de referinţă.” De cele mai multe ori
aceste valori sunt stipulate în cadrul normelor metodologice de aplicare a legii în
vigoare la un moment dat.
Se impune să punctăm caracteristicile serviciilor în general și să evidenţiem
astfel provocările la care trebuie să răspundă un model de evaluare.
Intangibilitatea: spre deosebire de produse, prin natura lor, multe servicii sunt
imateriale, ele nu pot fi gustate, palpate sau auzite înainte de a fi „consumate” (de
exemplu: evaluarea conditiilor de risc ale asistatului, asistenţa medicală, consilierea
psihologică etc);
Inseparabilitatea consumului şi producţiei: astfel, prin suprapunerea
momentului de producere cu cel de consumare a serviciului, se impune ca atât
prestatorul-lucratorul în cadrul servciului, cât şi consumatorul respectă, repspectiv
cunosc criteriile minime de calitate;
Perisabilitatea/ nestocabilitatea: serviciile nu pot fi stocate pentru a fi utilizate
ulterior; din acest punct de vedere, modelele matematice de evaluare a
caracteristicilor de calitate ale produselor nu sunt utilizabile în domeniul serviciilor;
Interacţiunea puternică client-prestator: beneficiarul serviciului social este fizic
prezent la efectuarea acelui serviciu personal, de exemplu în cazul serviciilor de
asistenţă medicală, de consiliere etc.
Variabilitatea– este strâns legată de eterogenitatea beneficiarului dar și de cea a
prestatorului; se impune a fi analizată atât în raport cu domeniul serviciilor privite în
ansamblu, cât și cu fiecare tip de serviciu în parte (constituit din activităţi cu caracter
diferit).
4 *** „Hotărârea Guvernului nr. 90/2003 pentru aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și

funcţionare a serviciului public de asistenţă socială,” Monitorul Oficial, nr. 81 din 7.02.2003
*** „Hotărârea de Guvern nr. 1826/22.12.2005 privind Strategia naţională de dezvoltare a serviciilor
sociale,” Monitorul Oficial, nr. 14/06.01.2006
*** „Legea 47/08.03.2006 privind Sistemul naţional de asistenţă socială,” Monitorul Oficial, nr.
239/16.03.2006
5 J.M. Juran, Planificarea calităţii (București: Editura Teora, 2000)
523
Symposion
Cerinţele de calitate pentru servicii trebuie să fie clar definite sub forma unor
caracteristici uşor de observat de către beneficiar și de evaluat prin raportarea la un
sistem de standarde/criterii.
Semnificaţia caracteristicilor calităţii serviciilor și categoriile de caracteristici
pot varia considerabil în funcţie de natura serviciilor.
Aceste standarde sunt apreciate ca fiind o certitudine privind asigurarea unui
nivel minim de calitate în cadrul serviciilor sociale. Acest punct de vedere referitor la
conformitatea serviciului cu normele standard este apreciat ca o întoarcere la
conceptul clasic privind calitatea.6 Noi apreciem ca fiind o condiţie necesară a
sistemului de calitate. Din punct de vedere al tendinţelor de dezvoltare a conceptului
de calitate, standardele sunt incluse într-un sistem de creștere continuă a calității, în
care prestatorul urmărește balanța dintre satisfacțiile și cerințele beneficiarilor7.
În același timp, trebuie să subliniem că, din punct de vedere epistemologic,
există o dezbatere aprinsă în cadrul societăţii bazate pe cunoaștere, privind limita
fragilă dintre ceea ce poate fi standardizat și reglementat, pe de o parte, și libertatea de
manifestare și concretizare a serviciilor (ca expresie a impactului de norme etice şi
morale acumulate de o societate la un moment dat) cu impact nemijlocit asupra
conceptului de calitate, pe de altă parte. Aceasta se răsfrânge direct asupra principiilor,
modelelor și instrumentelor de evaluare.
Apreciem că acestă barieră are un grad de perisabilitate ridicat atât din punct de
vedere tehnic (în strânsă legătură cu modificarea normelor privind calitatea vieţii,
valoarea indicatorilor care reglementează nivelul minim de drepturi într-un stat de
drept, progresul tehnologic, angajamentele internaţionale noi asumate etc ), cât și din
punct de vedere moral (în corelaţie directă cu asimilarea de noi principii care definesc
dezvoltarea umană, cu modificarea treptată a percepţiei beneficiarilor privind nivelul
minim de calitate, cu creșterea nevoilor, respectiv a așteptărilor beneficiarilor privind
asistenţa socială etc.)
6 Nicolina Racoceanu, Aniela Matei, Bertha Sanduleasa, Mihaela Ghența, „Quality Assesment of Social
Public Services,” Amfiteatru economic XI, nr 26 (2009)
7 Dobrin, Calitatea
524
Symposion
Figura 1. Perisabilitatea caracteristicilor de calitate
Criterii de
standardizare
Uzură tehnică
Uzură morală
Manifestare
informală
Sublinierea legăturii dintre „perisabilitatea calităţii” și caracterul de

perisabilitate a serviciilor nu este întâmplătoare. Reprezintă un argument solid în
dezvoltarea unui sistem de evaluare complexă și continuă, care să permită actualizări
și îmbogăţiri conceptuale și metodologice periodice. De asemenea se impune
integrarea acestora într-un grafic foarte clar definit prin politici cu un orizont
temporal mare (minim 5-10 ani). Considerăm că dezvoltarea modelelor de evaluare
folosind numere nuanţate răspunde unei astfel de provocări.
Una dintre marile probleme ale sistemului actual din Romania este faptul că de
multe ori calitatea de instituţie, și chiar autoritate a statului este dublată de cea de
prestator de servicii sociale. Astfel, evaluarea devine un proces mult mai complex, în
care principiile din modelele de evaluare dezvoltate pentru serviciile de natură
economică nu sunt perfect transferabile, multe reprezentând doar o condiţie necesară,
nu și suficientă.
Prin standardele internaţionale şi naţionale sunt prevăzute următoarele
caracteristici ale serviciilor: calitatea accesului la serviciu și disponibilitatea
serviciului, siguranţa și securitatea serviciului, fiabilitatea, atractivitatea facilităţilor
asociate cu serviciul, durata proceselor de prestare, igiena, competenţa și cunoștinţele
furnizorilor de servicii, curtoazia, atenţia și abilităţile de comunicare, cantitatea și
tipurile de accesorii și materiale asociate serviciului.
Legea prevede ca la elaborarea standardelor minime de calitate să fie analizate
în principal următoarele aspecte:
a) scopul serviciilor şi specificul activităţilor derulate;
b) nevoile beneficiarilor şi aşteptările acestora;
c) calitatea vieţii şi siguranţa beneficiarilor;
d) calitatea managementului şi competenţa personalului de specialitate;
e) respectarea disciplinei economico-financiare.
525
Symposion
Între respectarea disciplinei financiare văzută de cele mai multe ori ca o politică
de reducere a costurilor pe beneficiar/activitate/serviciu, implicit de asigurare a
calităţii, şi calitatea managementului, reflectată de multe ori prin reducerea de
personal, este dificil să vorbeşti de managementul calităţii.
Modele de evaluare a caracteristicilor de calitate

Tehnica Incidentelor Critice8 (TIC) reprezintă un sistem de proceduri utilizate pentru
identificarea unor observaţii directe ale comportamentului consumatorului cu
relevanţă/ importanţă critică pentru subiectul cercetat și care îndeplinesc criteriile
definite metodologic. Un incident critic poate fi definit ca unul care aduce o
contribuţie semnificativă, pozitivă sau negativă, la calitatea serviciului. Acest model
are o largă utilizare în cadrul serviciilor caracterizate de un nivel tehnologic și
informaţional ridicat, unde factorul uman este înlocuit din cele mai multe activităţi,
contactul direct cu beneficiarul fiind limitat la o interfaţă riguros structurată (birou de
informare, pagina de web etc.).
Modelul Grönroos9 analizează modul în care serviciul este perceput de
beneficiarul direct al acestuia. Se propune compararea așteptărilor cu performanţa
reală a serviciului. Acest principiu a stat în special la baza modelelor europene.
„Imaginea” pe care și-o formează clientul are la bază două elemente:
- calitatea tehnică (sau fizică a rezultatului): se refera la modul în care serviciul
îndeplinește așteptările
- calitatea funcţională (sau interactivă a procesului): se referă la modul în care
este perceput procesul de realizare
Grönroos a identificat trei părţi componente10 ale ofertei de servicii, respectiv
serviciile principale (core services), serviciile auxiliare (facilitating services) și
serviciile de suport (support services).
Comparativ cu modelul anterior, în încercarea de a depăși unele aspecte
abstracte ale calităţii11, U. Lehtinen si J.R. Lehtinen (1991), propun un model de
analiză structurat pe trei funcţii:
1. dimensiunile fizice ale calităţii – au în vedere mediul și instrumentele
utilizate (spaţiul de desfăşurare, instrumentarul folosit, mobilierul,
formularele de completat etc.)
8 Robert Johnston, „The determinants of service, quality: satisfiers and dissatisfiers,” International Journal of
Service, Industry Management 6, No. 5 (1995): 53-71.
9 Christian Grönroos, Service management and marketing. A customer relationship, management approach
(Chichester: Wiley, 2000)

10 Christian Grönroos, „Adopting a service logic for marketing,” Marketing Theory 6, No. 3 (2006): 317-333.
11 Gi-Du Kang, Jeffrey James, „Service quality dimensions: an examination of Gronroos's service quality
model,” Managing Service Quality 14, Issue 4 (2004).
526
Symposion
2. calitatea interacţiunii dintre furnizorul de serviciu și beneficiarul
serviciului
3. calitatea organizaţiei – are în vedere imaginea organizaţiei, cu accent pe
elemente de cultură a organizaţiei;
Cronin și Taylor propun modelul SERVPERF care se axează pe evaluarea
principalelor caracteristici de calitate a unui serviciu. Această modalitate conduce la o
mai bună explicare a variaţiei calităţii serviciilor decât modelul SERVQUAL. De
asemenea, modelul SERVPERF permite o evaluarea psihometrică superioară a
performanţelor calităţii serviciului, cu impact asupra creșterii rezultatelor
operaţionale şi al stabilităţii conceptuale12.
În practică, modelul SERVQUAL a avut parte de o dezbate mult mai amplă,
mulţi autori fiind încântaţi de natura principiilor care stau la baza analizei
caracteristicilor de calitate, a caracterului liber, informal de stabilire a componenţei
direcţiilor de elaborare care permite o mai largă integrare a normelor etice și morale
ale societăţii. Remarcăm și ușurinţa aparatului matematic, fiind dezvoltat în jurul
principiului mediei aritmetice ( uneori nici măcar ponderate).
În replică, prin modelul Brady şi Cronin13 (2011) se propune pentru analiza
calităţii serviciilor utilizarea unui model ierarhic multidimensional, construit în jurul
a trei axe :
 Calitatea interacţiunii – văzută ca fiind o analiză pe alte trei subgrupe:
atitudine, comportament, expertiză;
 Calitatea fizică a mediului- structurat pe alte trei subcategorii ale -
condiţiilor de ambient, design-ului şi factorilor sociali;
 Rezultatele calităţii- analizată sub aspectul următoarelor trei
subdimensiuni- elemente tangibile, timpul de așteptare, valenţe.
Kano, și Taguchi propun spre evaluare dimensiunile calităţii prin raportare la
satisfacţia consumatorului, și anume calitatea de bază, „calitatea de performanţă” și
„calitatea de încântare14”.
Modelul multidimensional Dabholkar Shepherd si Thorpe15 are in vedere
fiabilitatea, atentia personala, comfortul si caracteristicile serviciului oferit , dar evalua
de consumator/beneficiar pe fiecare componentă și pe ansamblu16.
12 Laura Martínez Caro, Ellen Roemer, „Developing a Multidimensional and Hierarchical Service
Quality.Model for the Travel and Tourism Industry,” Working Paper, Bradford University School of
Management, No 06/18, July 2006.
13 Michael K. Brady, J. Joseph Cronin, Richard R. Brand, „Performance-only measurement of service
quality:a replication and extension, Elsevier Science, Journal of Business Research n. 55 (2002): 17-31.
14 A. Pugna, I. Tauceanu, G. Negru Străuţi, „Kano`s tridimensional model for quality evaluation,”
Buletinul AGIR, n 2-3, București (2009)

15 P. Dabholkar, D.I. Thorpe, J.Q. Rentz, „A measure of service quality for retail stores,” Journal of the
Academy of Marketing Science, 24 (1996).
527
Symposion
Unul dintre cele mai utilizate modele este cel propus de Parasuraman, Zeithaml
si Berry. Cea mai răspândită formă de aplicare este cea cunoscută sub denumirea de
SERVQUAL17(dezvoltat pe platforma GASP sau PZB18).
Iniţial, modelul era structurat pe 10 categorii de caracteristici (elemente
tangibile-1, fiabilitate-2, receptivitate-3, competenţă-4, amabilitate-5, credibilitate-6,
securitate-7, acces-8, comunicaţie-9, înţelegerea consumatorului/beneficiarului-10).
Datorită criticilor privind conceptualizarea lor și modului de calcul al indicilor,
modelul a fost redefinit pe 5 categorii (elemente tangibile, fiabilitate, receptivitate,
incredere-4,5,6,7 și empatie-8,9,10). Pentru evaluare se utilizează principiile din scala
Likert- 5, 7, sau 10 itemi. Rezultatul final este o medie ponderată, funcţie de
metodologia adoptată pentru un anume tip de serviciu. De exemplu, pe baza unui
număr mare de experimente efectuate și a informaţiilor colectate din practica prestării
serviciilor, se propun următorii coeficienţi de importanţă relativă pentru dimensiunile
calităţii serviciilor19: elemente tangibile 11%, fiabilitate 32%, receptivitate 22%,
încredere 19%, empatie 16%.
Utilizarea numerelor nuanţate

Utilizarea numerelor nuanţate este un pas important în dezvoltarea metodelor
de evaluare a calităţii serviciilor sociale. Urmărim astfel să contribuim la dezideratul
unei cunoașteri unitare, oferirea unei viziuni de ansamblu şi cu o capacitate de
comparabilitate ridicată. Aceste metode se pot utiliza foarte uşor in condiţiile unei
societăţi bazate pe cunoaştere20 în care predomina deja standarde de calitate unanim
accepte. Specificăm clar că aceasta afirmaţie nu e o invitaţie la abuzul de
reglementare, ci la respectarea și dezvoltare armonioasă în spiritului principiilor
privind calitatea vieţii,etica și legislaţia unei societăţi și care să se reflecte și în
calitatea serviciilor sociale.
Prin asocierea unui număr fuzzy unei caracteristici ordinale sau a unei variabile
de tip interval care să cuprindă şi alte elemente complementare cercetării, consideram
ca se poate realiza definirea, caracterizarea unei imagini mult mai complexe şi cu un
grad ridicat de comparabilitate. Abundenţa din modelele de evaluarea a calitaţii a
16 Maive Suuroja, Service quality-main conceptualizations and critique (Tartu: Tartu University Press,
2003)
17 A. Parasuraman, V. Zeithaml, L. Berry, „SERVQUAL: a multiple item scale for measuring consumer
perception of service quality,” Journal of Retailing, Volume 64, Number 1 (1988), 12-40
18 Alexandru Balog, Grigore Bădulescu, „Modele conceptuale ale calităţii,” Theoretical and Empirical
Researches in Urban Management, Year 3, Number 8 (2008).

19 Revișoara Bădulescu, „Methods for evaluation of on-line public services,” Theoretical and Empirical
Researches in Urban Management, Year 3, Number 8 (2008)

20 Ciprian Ionel Alecu, „Considerations on the development of political methods for absorbing
uncertainty,” Euro Economica, Issue 5(30), 2011.
528
Symposion
itemilor multipli de natură numerică și calitativă fac dificilă agregarea lor intr-un
indicator agregat. De regulă un model foloseste doar o categorie, obligând evaluatorii
la limitări în procesele de analiză. De asemenea, se ajunge la rezultate in care este
nevoie ca o marime ordinală sa fie interpretată ca fiind de tip interval sau raport.
Foarte des se utilizează etichete lingvistice. Reprezentarea lor prin numere
fuzzy nu e un concept nou. Propuneri în acest sens pot fi evidentiate la Zadeh (1975),
V. Georgescu (1995), Tamura Hatono si M. Umano (1998), Gil Aluja and Teodorescu
(1998), Lazzari and Martinez Panero (2001), Garcia-Lampresta and L. Lamazares
(2003), O. Gherasim (2006) etc .
Un pas important în dezvoltarea metodelor de evaluare îl va reprezenta
utilizarea numerelor fuzzy. Pentru acesta se impune construirea unei noi matematici
bazate pe clase de numere fuzzy, reprezentări complexe și cu operaţii specifice21.
Una din funcţiile de calitate des folosite este funcţia de pierdere a calităţii
dezvoltată de Taguchi. In figura 2 se observă pe forma parabolică a acesteia faptul că
îndepărtarea de un optim de calitate conduce, în unităţi monetare la costuri
suplimentare. Astfel, se consideră că în cazul în care caracteristicile de calitate se abat
de la ţinta optimă, costurile exprimate în unităţi monetare cresc pătratic (quadratic).
Figura 2. Funcţia Taguchi de pierdere a calităţii
Interval de toleranţă
Foarte bun
RAU RAU
LSS Valoarea măsurată a

YN USL
Valoarea criteriului de calitate
Obiectiv de Valoarea
minimă
calitate maximă
21 Ovidiu Gherasim, Matematica incertitudinii (Iaşi: Editura Performantica, 2004)
529
Symposion
Se observă două funcţii convexe pe cele două aripi, și că se ajunge la valoarea
zero în punctul Yn. Acesta poate fi ușor transformată într-o reprezentare fuzzy de
forma clopot. Apare ca o imagine în oglindă faţă de definirea originală. Interpretarea
este similară, numai ca funcţiile de apartenenţă pe cele două aripi distincte reprezintă
diminuări de calitate, abateri de la valoarea ideală pentru care ia valoarea 1.
Figura 3. Reprezentare nuanţată a funcţiei Taguchi de pierdere a calităţii
1
2
Foarte bun
LSS Valoarea măsurată a criteriului de

YN
Valoarea calitate (Q)
Obiectiv de
minimă
calitate
Numărul fuzzy clopot ce exprimă calitatea va fi determinat de funcţia de
U
apartenenţă Q: R[0,1], cu urmatoarea formă:
S
1 (q), daca LSS  q  Yn L

1, daca x  Yn V
Q   a
 2 ( x), daca Yn  q  USL l
0, daca x  ( LSS ,USL)
 o
a
În cadrul unei evaluări de tip Likert, punctele de vedere pot fi evaluate prin
r
folosirea unei scale formate din cinci grade de comparabilitate: foarte bun, bun,
e
mediu, slab si foarte slab. Din acest punct de vedere prezentam o posibila
a transformare
a acestor puncte de vedere folosind numere nuanţate triunghiulare:
Foarte slab (0.00, 0.00, 0.25)
m
Slab - (0.00, 0.25, 0.05)
a
Mediu - (0.25, 0.50, 0.75)
x
Bun - (0.50, 0.75, 1.00)
i
Foarte bun - (0.75, 1.00, 1.00)
m
ă
530
Symposion
Grafic, aceste estimări sunt prezentate in figura 4
Dacă se face apel la variabile lingvistice, putem obţine o reprezentare de forma :

Foarte slab {1,00; 0,75; 0,50; 0.00; 0.00}
Slab - {0,50; 1,00; 0,75; 0.25; 0.00}
Mediu - {0,00; 0,50; 1,00; 0.50; 0.00}
Bun - {0,00; 0,25; 0,75; 1.00; 0.50}
Foarte bun - {0,00; 0,00; 0,50; 0.75; 1.00}
Fig. 4 Reprezentarea itemilor de calitate prin numere fuzzy triunghiulare
0
0 0 0 1
. . . .
2 5 7 0
5
Sunt propuse scale de 5
itemi multipli 0 din 7 sau 11 elemente în
formate
dezvoltările nuanţate. Pentru mulţimile fuzzy se folosesc în mod uzual scale de 11
elemente, mai ales dacă sunt implicaţi in modelul de evaluare și operatori logici22.
Modul de operare cu diferite evaluări nuanţate (triunghiulare, trapezoidale,
clopot etc) este definit prin operaţii matematice specifice de adunare, înmulţire,
scădere, împărţire sau înmulţire cu un scalar23.
Provocarea este de a obţine evaluarea nuanţată pe baza unor principii specifice
managementului calităţii. Operarea cu valorile obţinute este una foarte facilă24, și
22 Antonio Maturo, „Alternative Fuzzy Operations and Social Sciences,” International Journal of Intelligent
Systems, Vol. 24 (2009): 1234-1264.
23 Gherasim, Matematica.
24 Ciprian Ionel Alecu, „Epistemic analysis of methods using elementary triangular fuzzy numbers with
associated indicators,” Yearbook of the „Gheorghe Zane” Institute of Economic Researches , v. 20, i. 1,
(Iaşi: 2011), 5-12.
531
Symposion
devine foarte ușor de aplicat prin utilizarea de programe specifice. Se pot calcula medii
ponderate, se pot combina variabile ordinale cu cele de tip interval sau de tip raport,
se pot determina coeficienţi de corelaţie neparametrica etc.
Concluzii
Măsurarea calităţii din serviciile sociale contribuie direct la analiza rezultatelor
activităţilor la un moment bine definit in timp si spaţiu sub aspect obiectiv si
subiectiv, fiind o expresie a evoluţiei calităţii vieţii, omului şi a societăţii.
Având în vedere dezbaterile majore privind conceptul de calitate în servicii
(privind natura calităţii ca percepţie a confortului sau disconfortului, pe de o parte, și
structura calităţii văzută ca fiind un indicator simplu sau agregat a mai multor
caracteristici tehnice sau psiho-sociale), numerele fuzzy răspund nevoii de evaluare
nuanţată care să permită o omogenizare a cunoașterii și o creștere a gradului de
comparaţie în timp.
Prin asocierea unui număr fuzzy unei caracteristici de calitate ca variabilă
ordinale sau a de tip interval care să cuprindă şi alte elemente complementare
cercetării, consideram ca se poate realiza definirea, caracterizarea unei imagini mult
mai complexe şi cu un grad ridicat de comparabilitate. Un avantaj deosebit pentru
societatea bazata pe cunoaştere îl va reprezenta dezvoltarea unor aplicaţii informatice
de asistare a modelelor de evaluare a calităţii care să folosească numere nuanţate.
Din aceste puncte de vedere enunţate mai sus putem spera la atingerea unităţii
în cunoașterea calităţii din serviciile sociale.
532
ADEVĂRUL ABSOLUT ȘI
LIMITELE CUNOAȘTERII1
Vasile PLEȘCA*
Abstract: The present democratic society is the place of the pluralism of opinions.
Because of this, the democratic communication has to fight, at an epistemic level,
with two major myths about the human knowledge: the belief in the possession
of some undeniable truths and the belief in the unlimited possibilities of the
human knowledge. This study brings arguments to support the idea that one of
the major problems of the democratic discourse finds its solution in a discourse
about the limits of knowledge.
Keywords: democracy, knowledge, truth, Popper, Hayek
Deşi poate părea neserioasă prin simplitatea ei, următoarea definiţie este una dintre
cele mai cuprinzătoare în ceea ce încearcă să surprindă: raţionalitatea este „capacitatea
de a argumenta ceva ce unii consideră drept concluzii adevărate.”2 Acceptarea acestor
„concluzii adevărate,” fără o argumentaţie solidă în favoarea lor, este, din păcate, una
dintre notele definitorii ale spaţiului public. Şi aceasta deoarece, dincolo de mult prea
puţine excepţii, puterea argumentului este o rara avis nu doar în spaţiul politic, ci în
întreaga sferă a activităţii umane.3 Deşi definiţia lui Trigg este surprinzător de scurtă şi
destul de departe de regulile logice ale definiţiei, ea are capacitatea de a surprinde un
element greu de acceptat pentru mulţi: lentoarea spiritului uman. Aceasta deoarece
fiinţa umană acceptă mult mai uşor condiţionări de orice alt fel decât cele de ordin
raţional, argumentativ – ideologic, cultural, economic, temperamental, religios etc.
Democraţia este discursul despre pluralism, despre oameni diferiţi, cu idei
diferite, care încearcă să trăiască împreună. Din această cauză însă, lentoarea spiritului
* Vasile Pleșca, PhD., este bursier post-doctoral Proiect POSDRU | ID 56815 „Societatea Bazată pe

2 Roger Trigg, Înţelegerea ştiinţei sociale. O introducere filosofică , traducere de Gabriel Nagâţ (Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1996), 254.

3 A se vedea și articolul „Opinia publică în lumina principiilor liberalismului,” Karl R. Popper, În căutarea
unei lumi mai bune, traducere de Anca Rădulescu (București: Editura Humanitas, 1998), 157-168.
Symposion
uman de care pomeneam mai sus este una dintre cele mai mari provocări la adresa
acestui discurs.
Deloc paradoxal, aceasta pornește din felul în care este înţeleasă problematica
adevărului: acesta este văzut – în perspectiva unui optimism epistemologic ce are
vechime de secole în cultura occidentală –, ca fiind ușor de descoperit. Acest fapt, al
relaţiei dintre felul în care este văzut adevărul și discursul pluralist ce stă la baza
democraţiei a fost observat pentru prima dată, de către Karl Raymund Popper:
„E posibil ca adevărul să fie uneori voalat. Dar el se poate dezvălui. Iar dacă nu se
poate dezvălui singur, îl putem dezvălui noi. Înlăturarea vălului poate să nu fie
ușoară. Dar, din momentul în care adevărul nud stă dezvăluit în faţa ochilor
noștri, avem puterea de a-l vedea, de a-l deosebi de fals și de a ști că el este
adevărul. [...] Aşadar, adevărul, dacă nu se dezvăluie singur, e de ajuns să fie
dezvăluit sau descoperit. Odată descoperit acest lucru, orice dezbatere devine de
prisos (s.n).”4
Altfel spus, odată ce adevărul este manifest, orice dezbatere în cadrul unei
dezbateri democratice devine caducă, iar cei care nu văd „adevărul” sunt mânaţi, pur
și simplu, de reavoinţă. Iar concluzia firească și periculoasă, în același timp, se impune
de la sine:
„(T)eoria că adevărul e manifest, că oricine îl poate vedea, cu condiţia doar de a
dori să-l vadă, este baza fanatismelor de aproape toate felurile. Pentru că numai
ticăloșia cea josnică poate refuza să vadă adevărul manifest.”5
Adevărul manifest este deci unic. Iar dacă este unic, nu doar că orice discuţie
asupra lui devine inutilă, dar, foarte important, posesorii acestui adevăr se simt
îndreptăţiţi să „ajute” pe oricine aflat în eroare – din reavoinţă – și să-l așeze pe calea
spre adevăr. Aceasta a fost, de-a lungul întregii modernităţi, explicaţia absolută pentru
orice derapaj al puterii politice.
Critica la adresa adevărului manifest se află în continuarea firească a întregii
teorii epistemologice popperiene ce consideră că marea virtute a ştiinţei nu constă în
infailibilitatea ei, ci în deschiderea unui spaţiu amplu pentru discuţia critică. Teoriile
ştiinţifice nu pot fi demonstrate, ci doar falsificate. Cealaltă parte a medaliei este aceea
că teoriile care nu pot fi criticate nu ţin de domeniul ştiinţei. Noi nu trebuie să luptăm
pentru acumularea adevărurilor, ci pentru îndepărtarea falsului.
Credinţa că orice demers ştiinţific depinde de corpusul social, că, la limită,
ştiinţa nu poate fi separată de ideologie, porneşte, crede Popper de la premisa că actul
cunoaşterii adevărului este un proces care are loc în mintea sau în conştiinţa omului
de ştiinţă. Evident că în aceste condiţii nu poate fi vorba de obiectivitate ştiinţifică, nu
4 Karl Raymund Popper, Conjencturi și infirmări, traducere de Constantin Stoenescu, Dragan Stoianovici,
Florin Lobonţ (București: Editura Trei, 2001), 15-16, 17.
5 Popper, Conjencturi și infirmări , 19.
534
Symposion
doar în ştiinţele umane, ci şi în cele naturale. Problema este că obiectivitatea
demersului ştiinţific nu se bazează pe obiectivitatea omului de ştiinţă, care nu poate
exista, ci ea, într-un mod foarte ironic este „strâns legată de aspectul social al metodei
ştiinţifice”, depinde de „cooperarea ostil-amicală a numeroşi oameni de ştiinţă”6.
Singurul lucru care contează cu adevărat în ştiinţă este libertatea criticii. Iar această
libertate a criticii trebuie să se transpună și în mediul democratic.
Asupra aceluiași aspect, al „totalitarismului” acestei viziuni asupra adevărului, dintr-o

perspectivă puţin diferită, vorbește și Hanah Arendt. În Originile totalitarismului7, ea
identifică elementele totalitariste ce caracterizează întreaga gândire ideologică,
gândire pentru care teoria adevărului manifest poate fi considerată drept dogmă8:
 Ideologiile nu sunt atât interesate de problema în sine, cât de procesul
apariţiei şi dispariţiei, cu alte cuvinte de explicarea totală a tuturor
evenimentelor istorice;
 Ideologiile insistă asupra unui „adevăr” aflat dincolo de perceperea
simţurilor obişnuite, o realitate accesibilă doar celor iniţiaţi de către ea;
 „Gândirea logică sistematizează faptele într-o procedură perfect logică,
pornind de la o premisă acceptată ca axiomă şi deducând totul pe baza ei;
adică procedează cu o consecvenţă care nu mai există nicăieri pe planul
realităţii”9.
Mai departe ea afirmă:

„O ideologie este aproape literal ceea ce indică denumirea: logica unei idei.
Subiectul ei principal este istoria, căreia i se aplică «ideea»; rezultatul aplicării nu
este un corpus de afirmaţii despre ceva care există, ci desfăşurarea unui proces
aflat în permanentă transformare. Ideologia tratează cursul evenimentelor ca şi
cum acesta a urmat aceeaşi «lege» cu expunerea logică a ideii sale. Ideologiile
pretind cunoaşterea misterelor întregului proces istoric – secretele trecutului,
urzelile prezentului, nesiguranţele viitorului – datorită logicii inerente în ideile
acestora”10.
6 Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, volumul al II-lea, Epoca marilor profeţii: Hegel și
Marx, traducere de Drăgan Stoianovici (Bucureşti: Editura Humanitas, 1993), 236-7.
7 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu (Bucureşti: Editura
Humanitas, 2006).
8 Adevărul manifest fiind, practic, ajutorul perfect pentru acţiunea ideologiei în sprijinul unei societăţi
umane oarecare, „de a-şi da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca
şi a se pune în scenă.” Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, traducere de Vasile Tonoiu (Bucureşti:
Editura Humanitas, 1995), 207.
9 Arendt, Originile totalitarismului, 471.
10 Arendt, Originile totalitarismului, 469.
535
Symposion
Ceea ce surprinde Hannah Arendt în analiza ei asupra celui mai nefast fapt
politic al secolului al XX-lea este că acela că libertatea, „mediul de viaţă” al
democraţiei, dispare acolo unde, la nivelul corpusului social, sunt prezentate și, mai
ales, acceptate convingeri cu rol de panaceu, bazate pe credinţa posesiei unui adevăr
dincolo de orice îndoială. Totalitarismele majore ale secolului al XX-lea s-au construit
tocmai în interiorul unui discurs cu pretenţii de știinţificitate, în care argumentele
sunt înlocuite de credinţe salvatoare, iar perceperea reală a problemelor unei societăţi
este obnubilată de proiecţia inginerească a unui viitor utopic. Ingineria socială din
contemporaneitate și-a căpăta atractivitatea tocmai pe baza însușirii limbajului specific
epistemologiei, și deturnarea acestuia în scopuri politice, legate, pur și simplu, de
exerciţiul nelimitat al puterii.
Unul dintre numele majore în demantelarea pretenţiilor de știinţificitate ce au
stat la baza exceselor de putere politică din secolul trecut este cel al lui Friedrich A.
Hayek. Ceea ce face gânditorul austriac, în primă instanţă, este faptul că depășește o
metodă oarecum tradiţională de a percepe societatea și structura sa printr-o evaluare a
conţinuturilor ei morale și construiește un model al înţelegerii sociale ce se sprijină pe
consideraţii de ordin epistemic: în ce măsură dezideratele societăţii sunt formulate pe
baze raţionale și în ce măsură sistemele sociale utilizează cunoașterea umană – așa
cum este ea, imperfectă, și, deci, limitată. Pe parcursul unei opere cu adevărat
monumentale, el încearcă să argumenteze faptul că există o legătură profundă între
percepţia asupra capacităţii reale și a limitelor raţiunii umane și viabilitatea sistemelor
politice. Altfel spus, multe dintre concepţiile sociale importante ale
contemporaneităţii cad la examenul epistemic legat de posibilităţile de cunoaștere ale
fiinţei umane. Un discurs politic axat pe libertate (i.e. discursul contemporan al
democraţiei) nu se poate construi decât în orizontul unui discurs despre limitele
cunoașterii.11 Credinţa în posibilităţile nelimitate ale cunoașterii este baza discursului
totalitar.
În centrul preocupărilor lui Hayek în direcţia construcţiei unei epistemologii
sociale relevante este critica a ceea ce el numește „Machbarkeit,”12 acea concepţie care
vede în societate o entitate ce poate fi construită conştient şi raţional în numele unei
ordini sociale mai bune. În logica cuprinsă în orice utopie, ordinea socială
îmbunătăţită este punctul central.
Societatea poată fi construită mai bine pentru toţi – în aceeaşi măsură –, cu
ajutorul credinţei că „există fapte cunoscute în absolut de către intelect şi că este
posibil ca pe baza acestor cunoştinţe să poată fi construită o ordine socială
dezirabilă”13. Această punere în problemă sugerează, dincolo de mesajul explicit, și
11 John Gray, Hayek on Liberty , „Preface to the First Edition” (Oxfort: Basil Blackwell, 1984).
12
F.A. Hayek, The Fatal Conceit, edited by W.W. Bartley III (London: Routledge, 1988), 83.
13 Friedrich A. Hayek, „Erorile constructivismului”, în Adrian-Paul Iliescu (coordonator), Filosofia socială
a lui F.A Hayek (Iaşi, Editura Polirom, 2001), 95.
536
Symposion
altceva, cel puţin la fel de important: cea mai importantă problemă a filosofiei politice,
aceea a raportului dintre individ şi societate, dintre individ şi ceilalţi indivizi, nu are o
rezolvare de ordin politic, ci una de ordin epistemologic: organizarea societăţii umane
depinde de limitele cunoașterii umane Ceea ce vrea să sugereze Hayek este că
pretenţia de a înţelege conceptual lumea şi de a modifica prin proiecţii raţionale
societatea, este, în termeni materiali, apriori sortită eşecului. Cu alte cuvinte, Hayek
argumentează clar că eşecul totalitarismelor nu se reduce doar la nivel social,
economic, politic sau militar. Eşecul altor sisteme politice decât cele care se bazează pe
principiile libertăţii este un eşec în esenţă de ordin epistemologic, de neînţelegere a
raportării fiinţei umane la cunoaştere, şi aceasta deoarece mai toate sistemele politice
au avut pretenţia să construiască raţional lumea. Iar acest lucru – fără nuanţe – este
imposibil.
Inginerul social s-a aflat întotdeauna în imposibilitatea de a construi raţional un
sistem social tocmai pentru că nu a fost capabil niciodată să aibă acces la totalitatea
informaţiilor pe care le oferă o societate, în primul rând, şi că nu a ţinut cont niciodată
de circumstanţele particulare ale dezvoltării unei societăţii.
Procesele sociale, cu alte cuvinte, deţin o raţionalitate proprie, imposibil de
conceptualizat la nivel teoretic. Consecinţele, la nivel politic, ale existenţei şi
primordialităţii unei cunoaşterii tacite sunt importante, iar prima este legată de
imposibilitatea epistemologică a planificării la nivel social şi economic. Viziunea
aceasta, aflată în strânsă legătură cu atitudinea umilă faţă de capacităţile raţiunii
umane, presupune o anume atitudine pragmatică, am putea spune, faţă de dezvoltarea
socială.
Secolul al XX-lea a reunit, de multe ori în același timp, cele mai opuse sisteme
politice. A fost, în fapt, secolul luptelor cvasicontinue dintre aceste sisteme. Victoria
principiilor democratice de la sfârșitul deceniului zece al acestui secol nu a fost nici
definitivă, și nici absolută. Din această cauză, democraţia mileniului trei are de învăţat
nu din victoria din secolul trecut, ci din înfrângerea totalitarismului. Iar acesta a fost
învins nu doar de determinarea celor care au crezut în valorile libertăţii, ci și de
neîmplinirea sa în sens epistemologic: cel care va avea pretenţia să conducă și să
îmbunătaţească societatea umană nu va deţine niciodată cunoașterea care să-i
întemeieze actele. Pe cale de consecinţă, în orice societate nedemocratică, actul politic
este supus unui nivel al hazardului mult mai mare decât într-o societate democratică.
Altfel spus, superioritatea demersului democratic în înţelegerea societăţii umane este
strâns legată de capacitatea sa superioară în surprinderea naturii umane.
Conștientizarea acestei superiorităţi poate fi atuul suprem în luptele politice ale
mileniului trei.
537
ESEU
LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL?
(DOAR PRIN MAREA MUZICĂ A LUMII
AFLĂM ADEVĂRUL DESPRE
CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII)
George FOCA-RODI
Abstract: The author writes that existence as well as inexistence are parallel and
opposite at the same time. He also states that what differentiates them is a time
asymmetry, existence being limited and temporary while inexistence is eternal.
The author uses the term: „Existenţa în Sine a Fiinţei. His Romanian translation
of the word „Dasein” is linked to the above definition. The author concludes that
sounds rather than words are capable of telling us the truth about our existence.
The last part of the essay presents the argument that existence is best understood
in the music of the great composers.
Keywords: Heidegger, Nietzsche, Bach, existentialism
În Sein und Zeit, Heidegger ne vorbeşte despre consecinţele faptului că existenţa

FIINŢEI este limitată de hotarele variabile ale Timpului. El demonstrează că pentru a
înţelege semnificaţia vieţii, omului îi este necesară revelaţia a ceea ce înseamnă SĂ FII
(să exişti).
Stilul lui Heidegger este extrem de arid, chiar antipatic. Lipsa de bucurie în
citirea paginilor sale se datoreşte frazelor sale lineare şi obiective, întrerupte de
metafore nefireşti, şocante. Heidegger ne propune să separăm Existenţa în Sine de
„restul celor ce există”. Aceasta este una dintre preocupările primordiale ale cărţii. El
afirmă că, în pofida faptului că suntem preocupaţi de cauzele existenţei, în realitate,
conştiinţa noastră nu este pătrunsă de semnificaţia a ceea ce înseamnă să exişti. După
părerea sa metafizica platoniciană a fost motivul pentru care gânditorii vest-europeni
au pornit pe un drum eronat. Platon, spune Heidegger, nu i-a continuat pe
Anaximandros, Herakleitos şi Parmenides. Primele întrebări despre ce anume ar putea
fi existenţa vin de la aceştia. Ei au fost mult mai imaginativi decât Platon care, din
păcate, a abandonat căutarea unui răspuns, diferit de cel metafizic, la întrebările: a) Ce
este fiinţa şi b) Ce înseamnă să exişti?
Symposion
Platon l-a influenţat pe Aristoteles, cât şi generaţii de filosofi, continuatorii
ideilor sale, pe care, în diferite variante le-au prezentat omenirii în ultimii 2300 de
ani. Aristoteles s-a separat de Platon, dar a acceptat şi el ideea unui „prim mişcător”.
Heidegger a fost obsedat cu Aristoteles, pe care l-a studiat mulţi ani, amânând
citirea cărţilor filosofilor germani, până ce a fost convins că l-a înţeles cu adevărat pe
autorul Metafizicii.
Realizând cât de puternică a fost influenţa ideilor lui Platon asupra acelora ce l-
au urmat, Heidegger conchidea că filosofia vest-europeană ar trebui „de-construită”
după care ar fi imperativ necesară refigurarea unei „Istorii a existenţei”. El afirma că
umanitatea este preocupată de „cele ce există” şi nu de raţionalul propriei sale
existenţe. Influenţa sa în filosofia vest-europeană se poate observa şi în scrierile altor
gânditori care, la rândul lor, au devenit promotori ai „existenţialismului”. Kierkegaard,
cel de la care a pornit acest curent, a avut un efect moderat asupra lui Heidegger.
Nietzsche, în schimb, l-a impresionat în mod special. Pe acesta l-a considerat cel mai
important filosof al civilizaţiei vestice după Platon. Critica aspră a doctrinei creştine,
ce promovează umilinţa în faţa lui Dumnezeu, în speranţa iertării „păcatelor” comise,
sau chiar ale celor „neînregistrate de conştiinţă”, a avut un impact hotărâtor asupra lui
Heidegger. El este de acord că această „dogmă a neputinţei” îi înfricoşează pe oameni
ce nu mai simt nevoia să afle ce înseamnă să exişti. Sein und Zeit, scrisă în 1927, a avut
un ecou semnificativ printre scriitorii germani şi francezi. Anumite cărţi şi studii
publicate către sfârşitul vieţii sale au inspirat cercetările cibernetice. Nu intenţionez să
fac o trecere în revistă a cărţilor sale, ele fiind bine cunoscute. Menţionez o lucrare
importantă ce se numeşte Unterwegs zur Sprache, publicată în 1959 (colecţie de eseuri
despre limbaj şi semnificaţia cuvintelor). Şi, în mod surprinzător, revărsând anumite
concluzii din Sein und Zeit, a publicat în 1962 conferinţa Zeit und Sein. Un cuvânt
interesant, greu de tradus în română, introdus pentru prima oară în textul acelei
conferinţe, este Ereignis, ce înseamnă „clipa revelaţiei propriei existenţe”.
În articole şi studii scrise către sfârşitul vieţii, el a părăsit preocupările sale de
abstractizare a „fiinţei” (conştientă de propria sa existenţă), pentru un mod mai
pragmatic de evaluare a ce anume înseamnă să exişti în contemporaneitate. Realizările
ultimelor decenii în domeniul inteligenţei artificiale, în parte, au fost influenţate de
scrierile sale. El cerea societăţii moderne să se transforme. Oamenii trebuie să
înţeleagă că au datoria să devină participanţi productivi în procesul de îmbunătăţire a
vieţii. În lucrările sale mai târzii, a fost preocupat de evoluţia societăţii vestice,
promovând ideea că nu prin specializarea excesivă a profesiilor sau augmentarea
educaţiei ştiinţifice se obţine progresul, ci mai de grabă prin contemplare şi apropiere
de natură, din ale cărei resurse oamenii vor afla ce le este cu adevărat folositor
existenţei. În paginile sale putem simţi câteodată nostalgia unei societăţi agrare. Există
un paradox, după părerea mea, cauzat chiar de Heidegger, care, în prima jumătate a
vieţii, le-a cerut gânditorilor să abstractizeze cât mai mult cu putinţă Existenţa în Sine
a Fiinţei, şi opinia sa târzie despre felul în care oamenii ar trebui să reflecteze la
542
Symposion
propria lor existenţă şi a lumii în care trăiesc. Omul modern, după părerile sale, ar
trebui să devină o fiinţă pragmatică ce va avea datoria să contribuie la „progresul
umanităţii”. Ce mare schimbare a felului în care a evoluat gândirea acestui filosof
interesant!
Iată părerile mele despre acest subiect: dacă acest mod pozitiv-realist de a gândi
va prevala, posibilitatea înţelegerii Existenţei în Sine a Fiinţei va fi diminuată deoarece
oamenii vor fi preocupaţi doar cu segmentele de activitate ce le vor fi desemnate. În
consecinţă, vor pierde perspectiva şi, mai ales, dorinţa de înţelegere a semnificaţiei
vieţii. Nevoia de a învăţa despre originea existenţei s-a datorat curiozităţii din
totdeauna a oamenilor, de explorare a unor „realităţi nedefinite” ce se aflau pe
teritoriul necunoscut, vag, al inexistenţei!
Vă propun să vă gândiţi la următoarele: A FI reprezintă afirmaţia că „ceva”
există! Este un mod simplist şi precis de a identifica sau defini existenţa. Putem folosi
A Fi pentru a ne referi în egală măsură la existenţă cât şi la inexistenţă! Ambele există!
„Poate fi ceva mai opus existenţei decât inexistenţa”? Răspunsul evident este: NU! Cu
toate acestea, existenţa, cât şi opusul ei, inexistenţa, coexistă într-o armonie perfectă.
Armonia sugerează păstrarea distanţelor, ale proporţiilor, coabitare, înţelegere,
asemănare între parteneri sau elemente etc. Suntem însă obligaţi să facem următoarea
observaţie: „deosebirea esenţială dintre ele se datoreşte asimetriei timpului ce le este
desemnat”! Inexistenţa nu are limite, aparţine infinitului, în timp ce existenţa este
finită, temporară!
EXISTENŢA NU POATE FI CONCEPUTĂ FĂRĂ DE O FORMĂ CE O
DEFINEŞTE ŞI SEPARĂ DE OPUSUL EI INEXISTENŢA!
Dar dacă inexistenţa are formă, care îi este conţinutul? Poate exista formă fără
de conţinut? Ce anume împrejmuieşte acea formă? Ceva indescriptibil? Iar dacă
„CEVA EXISTĂ”, orice, chiar ceva imposibil de definit, imaterial, atunci nu cumva
inexistenţa devine existenţă? Precum ştim, imaginaţia noastră poate da naştere unor
forme fără conţinut ce se găsesc în patrimoniul memoriei noastre. Aşadar, existenţa a
„ceva fără de substanţă”, imaterial, este posibilă. Un perfect exemplu îl formează
visele.
Aşa cum forma României este stabilită de către ţările ce o înconjoară, forma
continentelor de către oceane sau alte continente, la fel, forma pământului, a
constelaţiilor, a galaxiilor, a universului, de graniţele (limitele) lor. În concluzie, toate
sunt supuse aceluiaşi principiu. Deci spaţiul ce înconjoară toate obiectele ce se află în
univers primeşte forma acestora! De aici derivă concluzia mea că forma inexistenţei
este cauzată de existenţă. Aceasta dăruieşte inexistenţei forma în absenţa căreia ea n-
ar putea fi imaginată. Existenţa universului nu este datorată unei forţe externe ci
propriei sale voinţe. Concepţia nietzscheniană a permanentei reîntoarceri, a
recurenţei infinite a universului, este premisa celor ce încerc să demonstrez. Aşadar,
toate cele ce se petrec în univers sunt evenimente organice; singurul element care le
condiţionează sau separă fiind timpul! Acesta se măsoară în mod diferit pe pământ
543
Symposion
decât în cosmos. Revoluţia sistemului solar este insignificantă în comparaţie cu cea a
galaxiei noastre ş.a.m.d. Cercetătorii americani au ajuns la concluzia că universul este
în expansiune. În acest caz ar trebui să tragem concluzia că relmul inexistenţei se
micşorează!
Descartes afirma că „în conştiinţă este reflectată existenţa”! Aşadar,
neînregistrarea unor obiecte, fiinţe, fenomene, de către conştiinţa noastră, le face
inexistente. Concluzia firească ar fi că ÎN LIPSA CONŞTINŢEI NU EXISTĂ NIMIC.
Subiectivismul acestei teorii a fost discutat de nenumăraţi filosofi. În eseul meu despre
absurd fac o prezentare amplă a acestei teme.
Mă refer la cu totul altceva şi anume la faptul că „INEXISTENŢA (ÎN SINE)”…
EXISTĂ, indiferent dacă este sau nu percepută de conştiinţă! De la apariţia unui atom
până la aceea a unei galaxii, „nu dimensiunea are importanţă”, ci faptul că ele există.
Dispariţia lor, transformată în inexistenţă, este supusă aceluiaşi principiu.
Ceea ce este nou, în concepţia lui Heidegger, este critica opiniei platoniciene că
timpul este o imagine în mişcare a eternităţii. El declară că oamenii pot încerca
prefigurarea eternităţii doar în măsura în care ei acceptă moartea drept momentul
revelaţiei acesteia. În consecinţă, Heidegger declară că… „nu încercând înţelegerea
eternităţii va găsi umanitatea răspunsul la întrebarea ce anume este şi care ar fi
importanţa timpului ci în moarte”. „DE CE AM RĂMAS FĂRĂ TIMP” este obsesiva
întrebare pe care şi-o pune omul atunci când percepe apropierea morţii. Sunt de acord
cu această opinie dar simt nevoia să adaug următoarele: VIAŢA este forma supremă a
existenţei. Moartea, cu toate că este o contradicţie a vieţii, îi este adiacentă. Este oare
moartea începutul inexistenţei? Răspunsul este NU! Descompunerea biologică,
transformările chimice ce au loc după moarte, permit apariţia unor alte forme de viaţă
ce demonstrează că dispariţia fiinţei nu este sinonimă Inexistenţei! Ştafeta vieţii va
continua să alerge către viitor perpetuând miracolul energiei sale până când, într-un
anume moment, va ajunge la ultima sa destinaţie. Acel loc a fost, este şi va fi...
INEXISTENŢA! Timpul, ca şi numerele, nu are substanţă, „pare să nu existe”, este o
invenţie a oamenilor! Oare? Dar dacă nu este aşa? Sunt preocupat în ultima vreme de
ideea că s-ar putea ca TIMPUL să fie de fapt factorul hotărâtor, „acela ce decide”
durata existenţei!... Interesant, nu-i aşa? Gândiţi-vă! Timpul, „ce nu există”, să fie el
acela ce va determina când anume trebuie să dispară sistemele cosmice, diferitele
galaxii etc. S-ar putea ca Timpul să fie arbitrul tuturor conflictelor din cuprinsul
universului! Propun două întrebări interesante: I-a fost cumva desemnată această
funcţie de „ultim decident”? „Aparenta sa inexistenţă” se datoreşte oare incapacităţii
noastre de a înţelege ce sunt acele „componente fără substanţă”, imateriale, ce
determină viabilitatea universului? Ei bine, deoarece nu s-a găsit încă un răspuns
satisfăcător la aceste întrebări, posibilitatea existenţei unei forţe superioare care decide
tot ce se petrece în univers, a rămas, deocamdată, o explicaţie de care omenirea mai
are nevoie.
544
Symposion
ARMONIA neverosimilă dintre EXISTENŢĂ şi INEXISTENŢĂ pare să fie
coordonată de TIMP. Voi dezvolta în viitor această idee ce merită să fie explorată!...
Parmenides, peste 2500 de ani în urmă, contesta „ existenţa vidului”. Astfel,
involuntar, deoarece l-a adus în discuţie, „i-a proclamat existenţa”! Vidul nu înseamnă
inexistenţă!
Acel ce promovase primul, ideea existenţei vidului, separator al corpurilor
cereşti, a fost Pythagoras care s-a născut cu 50 de ani înaintea lui Parmenides.
Filosofia pithagoreică a cosmogoniei era divizată în două şcoli: prima, a
matematicienilor – a celor ce învăţau despre adevăr prin sistemele perfecte
matematice, numiţi „ mathematikoi” – şi a doua, a celor preocupaţi cu aspectul mistic
al filosofiei lui Pythagoras, ce se numeau „acoustikoi. Acestora adevărul li se dezvăluia
privind către ceruri sau ascultând sunetele lumii. Ei credeau că stelele sunt fragmente
ale soarelui ce urmau să se transforme în suflete. Una dintre concluziile la care au
ajuns a fost că obiectele şi fiinţele ce se aseamănă pot coexista, deoarece între ele nu se
creează conflicte, în timp ce pentru cele ce se deosebesc este necesară ARMONIA care
este de origine divină. Extraordinară a fost preocuparea grecilor, mii de ani înaintea
erei noastre, cu analizarea formelor pe care le-ar fi putut lua existenţa şi, mai ales, cu
nevoia de a le explica.
De ce şi cum a fost acest lucru posibil? În primul rând deoarece stăpâneau arta
de a folosi cuvintele. Un exemplu interesant este „logos”. Puţine cuvinte greceşti
aveau un câmp semantic mai întins decât logos pe care îl foloseau pentru limbaj,
discuţie, cuvântare, gândire, raţiune. Traducerea convenţională a lui logos în limba
română este cuvânt. Dar grecii foloseau „lexis” pentru cuvânt (logos şi lexis originând
din verbul „lego” ce însemna a vorbi). În afara cuvintelor, instrumentele necesare
exprimării gândurilor, a fost acea nelinişte, acea curiozitate a grecilor de a explora
lumea înconjurătoare, sau pe aceea despre care visau când priveau către stelele
cosmosului, ce i-a distins de restul popoarelor antice. Dacă a existat vreodată un popor
ales, atunci acela a fost poporul grec!
Revenind la textele lui Heidegger, recunosc că există situaţii când ele sunt greu
de tradus deoarece anumite caracteristici fac limba germană extrem de precisă,
aproape sculpturală, necesitând pronunţări fără de ambiguităţi. Exactitatea este
caracteristică poporului german. În Germania, îţi poţi potrivi ceasul după sosirea
trenurilor în staţie. Din păcate, trenul ce pleacă din staţia germană, când în cele din
urmă ajunge în România, odată ce a trecut graniţa, începe să întârzie şi soseşte la
destinaţie cu produsele alterate. Există oare o relaţie între precizia în toate cele, de
care sunt obsedaţi germanii, şi limba pe care o vorbesc? Sunt înclinat să cred că aşa
este. În afara exactităţii, de care trebuie să dea dovadă traducătorii români ai textelor
germane, este necesară şi adaptarea limbii noastre la ritmul, respiraţia frazelor cât şi a
nenumăratelor cuvinte compuse etc. Orice traducere necesită înţelegerea textului
nescris dar pertinent. Sunt cazuri, ca al lui Heidegger, când din lipsa opţiunilor,
545
Symposion
traducerea devine extrem de dificilă. Este acea precizie, un anumit fel de a scrie
simplu şi uscat care în limba noastră nu face sens.
Din ce cauză? Este temperamentul nostru diferit, sunt emoţiile ce ne circulă
prin vene, născute dintr-un alt fel de a fi, de a gândi, caracteristic doar nouă
românilor. Cu toate că stările emotive, aparent, sunt comune tuturor oamenilor,
reacţiile umane diferă datorită tradiţiilor, educaţiei (câteodată chiar ale climei),
circumstanţelor specifice locului etc.
Părerea mea este că anumite trăsături, calităţi sau slăbiciuni, specifice diferitelor
naţiuni, rase etc., pot cauza stări emotive caracteristice, ce le separă şi le dau o
anumită particularitate. Cred că există anumite „nuanţe şi intensităţi ale emoţiilor” ce
îi fac pe ruşi, de exemplu, să se deosebească atât de profund de germani. Trebuie,
bineînţeles, considerate anumite circumstanţe şi cauze istorice, dar s-ar putea ca
diferenţierile să se nască din misterele sufletelor omeneşti.
Marile limbi ale lumii au devenit deosebit de sofisticate. Nenumărate cuvinte ce
numesc obiectele, stările emotive, activităţile omeneşti etc. în diferite forme sau
nuanţe, permit elitei intelectuale să se exprime în modalităţi complexe, ce, din cauza
specificităţii, a preciziei la care au ajuns, ar trebui să faciliteze evitarea ambiguităţilor.
Cu toate acestea să ne amintim ce a spus Voltaire: „cuvintele ne sunt date pentru a ne
ascunde gândurile”!
Din acest motiv, scriu acest eseu. Vreau să fac demonstraţia că exprimarea
gândurilor sau emoţiilor noastre nu se poate face cu sinceritate perfectă şi nici cu
claritate, atunci când vorbim sau când scriem. Chiar cifrele, când sunt folosite pentru
demonstrarea teoriilor ştiinţifice, pot reprezenta realitatea numai până la un anume
moment. De multe ori rezultatele matematice nu corespund adevărurilor chimice sau
ale fizicii. Formulele matematice sunt doar modele prin care oamenii încearcă să
prezinte în mod logic secretele intime ale celor ce există în univers.
Muzica este forma supremă de comunicare. „Adevărul „celor ce simţim
(emoţiile, stările tainice inexplicabile ce există în sufletele noastre, suferinţele,
fericirile, reale sau câteodată imaginare, „neadevărate”), se pot afla doar din sunetele
muzicii. Îl citez pe Nietzsche: „Fără muzică viaţa va fi o eroare”! „În comparaţie cu
muzica, orice comunicare prin cuvinte este o neruşinare”! „Muzica exprimă ceva...
dincolo de cuvinte”!
Nu voi compara un cântec simplu şi naiv cu teoria relativităţii! Dar în muzica
lui Bach, Mozart, Beethoven, Brahms, Bruckner, Wagner, Ceaikovski, Debussy, Ravel,
Stravinski, ceea ce ascultăm sunt pronunţările cele mai profunde făcute vreodată
despre iubire, moarte, extaz, tragedie. Complexitatea partiturilor, sistemele polifonice,
armonice, orchestrale, folosite de aceşti compozitori, depăşesc cu mult tot ce au spus
în cuvinte marii poeţi, tragedieni, filosofi ai lumii. Sunetele, mai degrabă decât
cuvintele, pot exprima stări emoţionale conflictuale şi concomitente, cum ar fi,
bucurie cu tristeţe, fericire cu durere, iubire cu ură. Muzica este mai convingătoare
decât cuvintele atunci când ne propunem să înţelegem ce este Existenţa în Sine a
546
Symposion
Fiinţei. Ascultând marea muzică a lumii devenim conştienţi că existăm, că viaţa este
uluitoare, miraculoasă. FIIND, SIMŢIND, TRĂIND MUZICA, ÎNSEAMNĂ A
EXISTA!
În creaţiile lor grandioase, marii compozitori germani permit muzicii să se
ridice pe cele mai înalte platouri cunoscute spiritului uman. Beethoven a amplificat
formele muzicale clasice, iar optimismul şi măreţia simfoniilor sale au fost folosite de
el pentru a vorbi omenirii despre destin,pace,glorie, fericire. În muzica germană
auzim şi admirăm perfecţiunea logică a formelor.
Pentru francezi, starea ambiguă devine calitatea cea mai interesantă, chiar
sublimă a muzicii, iar rafinamentul sonor predispune la perversitate şi intoxicare, la
decadenţă, în contrast cu pronunţarea clară, fără echivoc, a muzicienilor germani.
Ascultaţi Daphnis şi Chloe a lui Ravel şi veţi înţelege ce vreau să spun.
Iar ruşii – ce splendid – devin ilogici, violenţi, atavici, câteodată puţind a sânge,
erupţia nemiloasă a muzicii lor acoperind inimile noastre cu magmă. Îmi este greu să
explic în cuvinte ceea ce înţeleg atât de clar din sunete. Trecerea de la Expoziţie la
Dezvoltare, în Simfonia a 6-a de Ceaikovski, este cel mai bun exemplu. Trăsnetul ce
cade din senin ne cutremură. Furia şi violenţa ce-i urmează sunt cumplite. Este atâta
nevoie de distrugere a tot ce există, încât starea pe care o trăim în acel moment este
groaza!...
Wagner a ridicat muzica la înălţimi de unde nu mai putea să urmeze decât
prăbuşirea. A făcut-o în Isolda. Nu cunosc nici un text literar care să cauzeze o
asemenea stare de disperare, ca această operă în care ascultăm cum muzica are o milă
sfâşietoare pentru moartea iubirii. Dezolarea şi durerea pe care o trăim nu poate fi
descrisă în cuvinte. Liniile curbe ale melodiilor par să imite formele moi ale trupului
femeii. Ele se întretaie, se leagă sau se separă, nevoia de iubire devine paroxistică.
„Crescendo-ul acelei excitaţii, fierbintele acelui fortissimo” din Preludiul la Moartea
Isoldei, nu au egal în muzică. În nici o altă creaţie artistică nu se poate contempla la o
asemenea intensitate amalgamarea sublimului cu grotescul, al iubirii cu disperarea, a
dionisiacului cu extazul apolinic.
În privinţa creaţiei lui Bach, la înălţimile la care îi zboară muzica, aerul este rar,
dispar furtunile emoţiilor umane, orizontul nu are limite. Ceea ce descoperim este
existenţa a ceva superior umanităţii, participăm la un miracol. Sunetele acestei muzici
ne sunt adresate nouă oamenilor dar vin de mult mai departe. Muzica sa este
catharctică. Starea pe care o trăieşte ascultătorul este extatică şi nu paroxistică. El
presimte transfigurarea morţii în viaţă eternă, ce îi este promisă dacă Îl va înţelege şi
urma pe Isus Christos. Iubirea şi moartea se văd şi aud cel mai bine în muzica lui
Wagner dar starea acelei (IN)EXISTENŢE ETERNE, pe care sperăm să o trăim fiecare
dintre noi, atunci când vom începe ultimul zbor spre necunoscut, s-a născut în muzica
spaţiilor fără de limite a lui Bach. În ceea ce mă priveşte, trăiesc un conflict căruia nu-i
găsesc rezoluţie. Mă găsesc turmentat între logica supremă a lui Nietzsche şi ruga
547
Symposion
profundă ce se aude în Crucifixus (Missa în si minor a lui Bach). Dilema este cumplită.
Ceea ce presimt însă este că la sfârşit… va fi sunetul!
EXPLICAŢII:
1) Termenul folosit de Heidegger, Dasein, ar însemna „fiinţă în sine”. O
interpretare interesantă ar fi „entitate umană” (fiecare dintre noi fiind „el însuşi”).
2) Da-sein, neintenţionat de Heidegger, a fost adamant în această privinţă,
înseamnă „fiind acolo” sau „acolo fiind”. Cu totul alt înţeles!
3) Am hotărât să folosesc Existenţa în Sine a Fiinţei în loc de…. „fiinţă ce fiind”,
„fiind cu adevărat” sau „existând în adevăratul sens” etc.
4) Titlul eseului este inspirat din Evanghelia lui Ioan 1:1 -3 (Noul Testament).
La început a fost cuvântul ş.a.m.d.
548
OPINII DESPRE CĂRŢI
Aldo Marroni, L’arte dei Simulacri-Il demone estetico di Pierre Klossowski, 2009
Costa  Nolan, costlan editori s.r.l-Milano, 172. pp.; Volum publicat cu contribuţia
Univesităţii “G.D. Annunzio” din Chieti- Pescara, Italia, Departamentul de Știinţe
Sociale)1
Aldo Marroni este profesor asociat de sociologia artei și de estetică la Departamentul

de Știinţe Sociale a Universitătii “G.D.Annunzio” din Chieti-Pescara, Italia. E membru
în comitetul de redacţie al revistei de studii culturale și estetice Agalma. Este membru
al Societăţii italiene de estetică. A publicat, printre altele: Klossowski e la
comunicazione artistica (Palermo, 1993); Filosofie dell’intensita (Milano, 1997); Pierre
Klossowski (Milano 1999); L’enigma dell’impuro. La sfida dell’estetico nella societa
nella sessualita e nell’arte (Roma, 2007); S-a ocupat de ediţia italiană a cărţii lui
Klossowski, La moneta vivente (Milano, 2008). Unele dintre studiile sale au apărut în
Rivista di estetica, Revue des Sciences Humaines și Merope.
Cartea de faţă este un studiu prin care autorul și-a propus să identifice
complicitatea dintre artă și simulacru, în demersurile literare, filosofice și estetice ale
lui Pierre Klossowski. Așa se face că, prin parafrazarea unei sintagme de-a lui
Nietzsche, care denunţă arta drept ,,un errore voluto”, Marroni îl numește pe
Klossowski un ,,costruttore di simulacri”. Înainte de a pătrunde în gândirea și
intelectul lui Pierre Klossowski, Marroni ne furnizează câteva date necesare despre
viaţa lui Klossowski cu intenţia ca noi, cititorii, să facem cunoștiinţă cu existenţa
concretă și controversată a fiinţei sale. Prima parte a cărţii ne oferă o introducere
biografică despre artistul și scriitorul Pierre Klossowski. Aflăm că spaţiul său cultural
este plin de tensiuni spirituale, religioase și, mai ales, maritale; poate din cauza aceasta,
fiind numit de unul dintre comentatorii săi, citaţi de Marroni, anume J. M. Monnoyer,
,,sismographe de la vie impulsionnelle”.
Ţin să precizez că problematica abordată în cartea L’arte dei simulacri este
dezbătută de Marroni, încă din studiul din 2007, intitulat L’enigma dell’impuro în care
autorul recunoaște că sensurile noţiunilor de impur și dezgust l-au preocupat de câţiva
ani, de când maestrul său Mario Perniola l-a apropiat de gândirea multiformă și
emoţionantă a lui Pierre Klossowski. Pentru aceasta Marroni a căutat formele de
impur în excesele din estetică și dinamică socială, în practicile neobișnuite din artă și
sexualitate pe care le va defini sub noţiunea de arta simulacrului.
1Lucrarea a apărut cu sprijin financiar în cadrul proiectului POSDRU/88/1.5/S/47646, cofinanţat din

2013”.
Symposion
Cine e Klossowski? Cu această interogaţie începe Marroni; așa aflăm că
Klossowski se naște la Paris pe 9 august 1905 în familia lui Erich Klossowski de Rola și
Baladine Klossowski. Ambii părinţi aveau preocupări culturale și intelectuale, tatăl
pictor și istoric de artă, mama era pictoriţă, elevă de-a lui Pierre Bonard și
admiratoarea lui Rainer Maria Rilke. În 1908 se naște fratele său Balthasar devenit mai
târziu un pictor faimos, cu numele Balthus. Klossowski va întreţine raporturi reci cu
fratele său. Mai departe aflăm că, în 1943 îl întâlnește și îl frecventează pe Georges
Bataille, Andre Masson, Roger Caillois, participând la constituirea Colegiului de
sociologie. Tot în această perioadă începe studiul asupra lui Nietzsche care se va
încheia în 1969. În viziunea lui Marroni semnificativ pentru această perioadă din viaţa
lui Klossowski este traducerea cărţii, Meditazioni bibliche de Johann Georg Hamann.
Deși își începe cariera ca scriitor, o finalizează într-o multitudine de forme. În 1947
publică prima ediţie a romanului Sade prossimo mio, primită cu entuziasm dar și cu
scandal, a doua ediţie apare în 1967, intitulată Il filosofo scelerato. Klossowski
continuă activitatea beletristică prin următoarele publicaţii: La vocazione sospesa
(1950, cam aceasta ar fi perioada în care începe și să deseneze folosind grafitul, tot
acum continuă și activitatea de traducător a unor opere din: Nietzsche, Svetanio,
Wittgenstein, Rilke, Heidegger, Li Yu); Roberto stasera (1954), La revoca dell”Edito di
Nantes (1959), Il suggeritore (1960), acestea trei formează trilogia, Le leggi
dell’ospitalita (1965); mai publică: Nietzsche e il circolo vizioso (1969), La moneta
vivente (1970), volum realizat în colaborare cu regizorul Pierre Zucca, căruia îi
încredinţează partea fotografică.
Nu întâmplător, Marroni realizează o mică imersie în biografia lui Klossowski,
pentru că acesta, începând cu anii 1970, devine preocupat de activitatea artistică,
schimbându-și astfel preocupările la nivel creativ. În ceea ce privește noua sa
indeletnicire, este încadrat între pictorii non-moderniști, pentru caracterul academic
(denaturat) a desenelor sale, cu toate acestea ale sale tableux vivants au fost expuse în
întreaga lume. Aldo Marroni consideră că stilul inovator al creaţiilor sale artistice ar
consta în faptul că au în ele ceva din atitudinea lui Sade și Nietzsche, prin fondul lor
cu adevărat instinctual și filosofic. Precum am mai afirmat, câteva date biografice erau
necesare, deoarece așa cum spune autorul cărţii de faţă, doar pornind de la acestea
vom putea înţelege câte cauze neregulate și instituţionale sunt prezente în gândirea și
opera sa. Mai ales că acesta conchidea că se datorează lui Klossowski, dacă noţiunea de
simulacru a atins o anumită demnitate filosofică și a fost în centrul dezbaterii
estetologice.
Intenţia lui Marroni este de a ne lămuri pe noi receptorii cu privire la lupta
artistică klossowskiană, pentru aceasta fiind necesară o delimitare a ideilor filosofice și
artistice, datorită cărora ar fi posibil să citim în profunzime intensităţile instinctuale și
estetice care locuiesc în inima lui Klossowski. Proiectul lui Marroni este acela de a
înţelege dezvoltarea sa artistică, pentru aceasta are ca punct de reper, două cuvinte
cheie, anume: arta și simulacru, care redau și titlul lucrării de faţă. Cele două concepte
552
Symposion
corespund multor altor concepte redate pe parcursul a două milenii de alţi artiști,
mistici, teologi preocupaţi să de-a un specific spiritului secolului în care au trăit. Prin
aceasta ne putem da seama că Marroni nu poate să descrie opera atât de vastă a lui
Klossowski printr-o simplă piruetă, tocmai de aceea apelează și la alţi comentatori de-
ai artistului.
Două interpretări s-au suprapus în ceea ce privește viziunea artistului: pe de o
parte avem de-a face cu un filosof metafizic, lăsând absolut inofensivă gândirea sa; pe
de altă parte este un gânditor al indiferenţei. Prima este inspirată din violenţa
iconoclastică și a doua din enigmă. Duplicitatea acestui raport se explică, după
Marroni, prin problema cea mai antică a metafizicii occidentale, fiind vorba despre
raportul dintre Unu și Multiplu și puterea sa de reproducere, în care statutul filosofic
al imaginii a jucat un rol fundamental. Este lesne de înţeles că duplicitatea lui
Klossowski este indicată de această indecizie între unu și multiplicitatea lui, prin
diverse reprezentări posibile.
Aldo Marroni considera că, pentru a-l înţelege pe Klossowski, este necesar să
analizăm și înclinaţia sa spre metafizică. Alain Jouffroy, unul dintre comentatorii pe
care Marroni îi citează, susţinea că traiectoria literară, filosofică și artistică poate să
fiinţeze și dintr-o perspectivă utopică: ,,senza dubbio, Klossowski sa meglio di ogni
altro che la sua opera e un’utopia eretta contro tutti i cliche dogmatici dello Zeitgeist”.
După Marroni, această teză ar putea avea un fundament doar în cazul în care nu s-ar
considera că, toate utopiile proiectate în secolul al-XX-lea continuă a se înscrie într-un
concurs de natură hegeliană, în care ar fi prezentă după Nietzsche voinţa de adevăr.
Constatarea lui Marroni din toate acestea este că noţiunea de utopie pare aproape
absolut insuficientă să clarifice nu numai lumea unui vizionar incorigibil ca
Klossowski, dar nici măcar scrierea și conversia acestuia la activitatea artistică.
Marroni adaugă că, chiar dacă am vrea să dăm credit tezei lui Jouffroy, este necesară o
precizare: ,,dacă utopiștii se luptă pentru cucerirea unui loc prin definiţie inexistent,
în care ar vedea realizată unificarea definitivă dintre finit și infinit, între a fi și a nu fi,
pentru Klossowski utopia ar fi contrară, sau o distopie” (p. 9). Lumea universului
klossowskian implică un nivel impulsional al subiectivităţii, care se manifestă atât în
naraţiune, cât și în filosofie și artă. Scopul lui Klossowski, conchide Marroni, nu este
acela de a instaura o nouă societate, ci, dimpotrivă de a da viaţă înăuntrul societăţii
deja existente la moduri de a simţi și de a gândi alternative; unicul concept care să
reprezinte creaţia lui Klossowski este, fără dubiu, cel de SIMULACRU.
Un alt comentator de-al său, Mario Perniola, considera că imaginile vizionare
produse de artist sunt rezultatul unei gândiri diferenţiale. Creaţiile artistice ale lui
Klossowski, chiar și cele narative, ar fi de neînţeles dacă nu ne-am raporta la noţiunea
de simulacru. Ce este Simulacrul? Întreaga viziune klossowskiană se sprijină pe
înţelesurile acestuia. Simulacrul disimulează irealul, dându-i vizibilitate: ,,il quadro
diventa a sua volta fonte dei nuovi fantasmi, nel senso che nessun quadro puo mai
dirsi compiuto” (p. 19). Enigma și monomania sunt două imagini mentale care
553
Symposion
constituiesc universul simulacrului, primul este întâlnit în mai multe discipline și al
doilea implică o formă degradată de erotism. În momentul în care decide să părăsească
literatura pentru a se dedica picturii (desenului), probabil având în vedere cum poate
să transmită receptorului cât mai bine simulacrul său. Prin desen și cinematografie,
spectatorul său nu mai are un rol pasiv, ci, dimpotrivă participă la acţiune, altfel spus
această modalitate îi permite lui Klossowski să aibă cât mai mulţi complici.
Pe lângă artă și simulacru, alte trei personaje conceptuale mai fac parte din
spiritul monomanului: nedeslușitul, demonul intermediar și enigma. Scopul lor este
acela de a menţine într-un raport de suspensie corpurile cu identitatea lor, literatura
cu voinţa sa de tranzitivitate, opera de artă cu dorinţa sa de reprezentare. Nedeslușitul
este puterea de a menţine unite gânduri care se contrazic, se află în opoziţie, acest
proces este posibil datorită demonului interior al monomanului, care prin puterea sa
de suspendare înfiinţează enigma și simulacrul în opera de artă, în cazul de faţă al
desenului, pe scenă sau în film.
Studiul realizat de Aldo Marroni este foarte amplu, stilul său curge de la un
capitol la altul, ancorându-te și obligându-te să tratezi fiecare capitol cât mai
meticulos posibil. În primele două capitole, acesta tratează viziunea klossowskiană,
vizând aspectele instituţionale, convenţionale și practice, după cum însăși titlurile o
spun, anume: „Astuzie e istituzioni” – primul capitol; „Simulacri e scene” – al doilea
capitol („Înţelepciune și instiuţii”, „Falduri și modificări, Statui și scene”). În
consecinţă, am situat adecvat dialogul din primele două capitole: ne întrebăm ce
legătură are noţiunea de fald, care înseamnă pliu, cută cu arta. Primul subcapitol al
primului capitol este numit: „Pieghe e modificazioni.” Noţiunea de „piega” (fald, cută)
semnifică, după Deleuze (face referire la acest aspect în lucrarea, ,,La piega Leibniz e il
Baroco”. Deleuze analizează conceptul de „fald,” dar nu asociat noţiunii de monade așa
cum îl văd scolasticii. De exemplu în filosofia lui Leibniz, faldul este un concept
operativ. Referitor la acest aspect Marroni considera că prin noţiunea de fald baroc,
Deleuze reușește reevaluarea funcţiei baroce a draperiei, introducând astfel: ,,un
pensiero fluido il quale piega, spiega, ripiega incessantemente e in presa diretta con le
cose del mondo e con il corpo” p. 27), așa cum aflăm de la Marroni, un nou model,
numit modello tessile în care s-au aventurat diverși artiști, arhitecţi, poeţi, filosofi și
muzicieni. Mișcarea avea la bază reinterpretarea barocului, dintr-un unghi vizual în
care lipsesc semnificaţiile simbolice. Nu întâmplător, autorul aduce în discuţie
conceptul de piega; acesta are legătură cu imaginile și conceptele propuse de
Klossowski în romanul filosofic-teologic, Il Bafometto; aici întâlnim imaginea Sfintei
Teresa, opera lui Bernini al cărei simulacru este caracterizat de un erotism extrem în
măreţia draperiei. La piega mai explică un alt aspect important din opera lui
Klossowski, anume strategiile textile din viaţa bufonilor, Bafometto este principe delle
modificazioni.
Pentru înţelegerea activităţii creatoare a lui Klossowski, Marroni consideră că
este necesară înţelegerea a trei termeni pragmatici, care pot fi identificaţi în
554
Symposion
simulacrul klossowskian: l’acutezza-acurateţea, la sotigliezza-subtilitatea, l’astuzia-
înţelepciunea. Pentru exemplificarea conceptului de acurateţe, Marroni consideră
semnificativă cartea iezuitului spaniol Baltasar Gracian din secolul al-XVII-lea,
intitulată: Acutezza e Arte dell’Ingegnio. Așa aflăm că, Gracian considera acurateţea o
artă, care nu se lasă niciodată definită, ci doar percepută; principiul său de bază fiind
varietatea. Varietatea este pusă în scenă de către l’ingegno, care constituie baza
acurateţii și a subtilităţii. La fel se întâmplă și în cazul inteligenţei, care exprimă un
comportament ce aparţine vechilor greci, ne referim la metis, pentru care Marroni
apelează la clarificările lui Detienne e Vernant:
,,una intelligenza impegnata nella pratica, le cui qualita operative presuppongono
sempre un rapporto diretto con le cose: l’intuitivo, la sagacia, la previsione, la
spigliatezza mentale, la finzione, la vigile, attenzione, l’opportunita, l’abilita,
l’accorta prudenza” (p. 35).
În al doilea capitol, Aldo Marroni ne expune scena în care personajul lui

Klossowski se înfiinţează și, în același timp, se fiinţează. Tranzitul activităţii creatoare
a lui Klossowski de la scriere la producţia artistică este o joncţiune importantă a
gândirii sale. Să vedem ce înţelege acesta prin monomanie:
,,la monomania consiste nel mettere instancabilmente in evidenza una sola e
medesima cosa, nell’esporre tanto nell’espressione pittorica quanto in quella
scritta, una sola e unica fisionomia, una sola e medesima scena ripetuta nelle sue
variazioni infinite. La monomania ricomincia sempre all’infinito. Al momento
opportuno ritorna all punto di partenza”(p. 41).
Monomania devine la Klossowski un instrument care poate fi aplicat atât în

literatură cât și în artă. În consecinţă Marroni subliniază că pentru artist, legitimarea
monomaniei prin intermediul artei ar fi crearea unei noi practici în artă. Monomania
este cea care construiește simulacrul în artă, susţinând legătura dintre intensitatea
impulsională și stereotip; monomania, arta simulacrului alături de intensitatea
impulsională și stereotipul ca mediator cu lumea obiectelor comerciale asigură
conchide Marroni, în opera ca și întreg a scriitorului-filosof-artist, trecerea de la
tablou la scena dramaturgică, sub efectul gestului suspendat. În postura suspendată, un
rol cardinal e realizat de triada spectator-invitat-străin, care face parte din tablou
ducând la bun sfârșit scena, însă doar dacă idiosincrazia artistului proiectată la exterior
cu ajutorul simulacrului, solicită implicarea sa emotivă și impulsională a spectatorului.
Capitolele trei și patru vizează La grandeur „nature del tableau” și Una filosofia
dell”entre deux. Marroni precizează că desenele lui Klossowski de după 1970 nu pot fi
considerate tablouri, pentru motivul că ele transmit o punere în scenă a acţiunii,
exprimând maximul de adeziune la realitate. De aceea ele au fost numite tablouri în
viaţă, în așteptarea ultimului aspirant chemat pentru a finaliza scena. Nu întâmplător,
Klossowski este numit de Butor (un prieten de-al acestuia) un ,,metteur en scene” (p.
61). Fiecare tablou este o acţiune care se prelungește până la noi, pentru a capta
555
Symposion
atenţia noastră, dar și pentru dorinţa neconfesată de a întinde un braţ lui Roberte,
adaugă Marroni. Spectatorul nu poate să rămână indiferent, în momentul în care se
oprește în faţa imaginii lui Roberte sau a Dianei, devine un complice. Acest obiectiv,
Klossowski îl îndeplinește prin trecerea de la minele de plumb la creioanele colorate.
Noul proiect klossowskian se va numi la grandeur nature. Inspirându-se din
picturile murale, compune opere de dimensiuni apropiate de măsura omului. Ce
trebuie să urmărim la grandeur nature – două aspecte: adozione del colore și istografia;
Referitor la ce-a de-a doua caracteristică, istografia, Marroni folosește această
denumire, referindu-se la modul de pregătire a pânzei. Pânza sa are o grosime
apropiată de pielea umană, scopul tehnici în sine fiind acela de a transmite profilul
impulsional uman; pielea umană se află în centrul manifestărilor incontrolabile ale
organismului, ea fiind adevăratul obiect al erotismului, adevărata marfă de schimb
între două corpuri. Pielea este haina cu care subiectul se îmbracă pentru a se revela,
pentru a transmite incomunicabilul. Unul dintre comentatorii lui Klossowski, anume
Jacques Henric, inventează sintagma arguties procedurieres, referindu-se la strategiile
folosite de artist în desen.
Filosofia klossowskiană este considerată o filosofie dell’entre-deux, deoarece
implică o continuitate enigmatică între lucruri, o gândire cu rădăcini bine înfipte în
antichitate, ea ghidează bazele spirituale ale timpurilor noastre, acest simţ se dezvoltă
rămânând în contemporaneitate, bucurându-ne de instituţii, prin intermediul cărora
putem comunica cum dorim noi.
Ultimele trei capitole reiau o parte din ideile sugerate de Marroni, în prima
parte a cărţii, însă dintr-un alt punct de vedere, punându-ne în faţa unor noi viziuni
vis-a-vis de Klossowski. Iată pe scurt punctele de referinţă: Il simulacro
cinematografico, Simulacro ed economia sexualis, Hamann e il simulacro. În legătură
cu simulacrul în cinematografie, nu putem omite că în 1978 apare filmul Roberte
interdite, în interpretarea lui Pierre Klossowski, așadar artistul-filosof-scriitor devine
și actor, ajutat de regizorul Pierre Zucca. Filmul vizează romanele: La revoca
dell’Edito di Nantes șiRoberto stasera.
Tehnica cinematografică îi permite să surprindă idiosincraziile monomanului, la
postura sospesa și inteligenţa simulacrului, prin încadrarea lor în rolul personajului.
Un alt episod care-l vizează pe artistul Klossowski este economia sexualis, întreaga
operă vizează sentimentul erotic transmis la nivel metaempiric prin simulacru.
Această sintagmă poate fi definită prin două accepţiuni: prima evocă în noi un
sentiment intim, care ne aparţine privat de reguli; al doilea se referă la statusul nostru
social, la regulile sociale vizând dorinţa noastră de îmbogăţire, în care raportul cost-
beneficiu primează. Așadar economia sexualis, se definește atât printr-o latură
psihologică, cît și una socială și economică. Pentru a explicita latura psihanalitică,
Marroni apelează la Freud, sugerându-ne că economicul rezidă și în intensitatea
libidoului; îl citează pe Aron, care acordă un caracter economic bunurilor considerate
non-economice; și, nu în ultimul rând, pe Certeau cu a sa anti-disciplină mimetică pe
556
Symposion
care o introduce prin intermediul noţiunii de metis: ,,il concetto di economia sexualis
e il luogo di un conflitto, il cui esito e dato da un senso di indeterminatezza e da
un’immobilizzante sospensione del pensiero” (p. 101).
Voi încheia cu ceea ce sugerează Marroni în ultimul capitol; însumând
chintesenţa strategiei, del monomane, acesta îl citează pe Hamann (ceea ce l-a atras pe
Klossowski la Hamann, a fost gândirea sa luterană și barocă) cu a sa carte Aesthetica in
nuce, de unde alege următorul citat: ,,Non avventuratevi quindi nella metafisica delle
belle arti senza aver raggiunto la perfezione nelle orge e nei misteri eleusini”(p. 149).
Marroni, prin acest citat, integrează de fapt simulacrul klossowskian, considerând
spusele lui Hamann calea de acces către comuniunea dintre divin și uman, prin
simulacrul lor. Klossowski devine un ,,costruttore dei simulacri” prin raportarea sa
continuă la tema cercului vicios a lui Nietzsche, care denumea arta, „errore voluto”.
Livia BACIU
557
INFORMAŢII PENTRU AUTORI
Textele vor fi redactate conform normelor de grafie în vigoare adoptate de

Academia Română.
Toate textele vor fi supuse unui proces de evaluare.
Textele vor fi expediate exclusiv în format electronic la una din adresele
symposion2004@yahoo.com, symposion@ices.ro, vali_plesca@yahoo.com, în Times
New Roman, format 12, la 1,5 rânduri şi trebuie să conţină diacriticile româneşti
(tastatură românească în sistemul Windows). Limitele editoriale sunt 10000 de
caractere pentru articole şi 40000 de caractere pentru studii.
Textele vor fi însoţite de un rezumat redactat în limba engleză în limita a 200 de
cuvinte. Este necesară, de asemenea, şi evidenţierea „cuvintelor cheie” în limba
engleză. Trebuie precizat numele instituţiei în care autorul îşi desfăşoară activitatea.
Orice subliniere în text se face în italic, nu în bold. Titlurile cărţilor şi al
periodicelor apar în italic, iar titlurile articolelor şi al capitolelor dintr-o carte, între
ghilimele.
Se recomandă ca fragmentele preluate de la alţi autori (citatele) să fie
evidenţiate prin ghilimele, să fie exacte, nemijlocite şi conforme scopului
argumentării. Se recomandă traducerea citatelor din alte limbi decât franceză şi
engleză.
Toate referinţele autorilor se vor face conform sistemului „Notes and
bibliography”, așa cum apare în The Chicago Manual of Style, 15th edition,
http://www.chicagomanualofstyle.org/tools_citationguide.html

Symposion 18 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Symposion 18 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA ROMÂNĂ,

Secretar general de redacţie: Vasile Pleşca

Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, Academia Română, Filiala Iaşi.

Române), 1964, 125.

sub presiune şi folosită ca trambulină politică. Dimpotrivă, documentarea este

Filosofie – teologie în cultura bizantină: philosophia ancilla theologiae

Filosofia precreştină era văzută ca un izvor nesecat şi periculos de erezii, care îi

Doina Cernica (Iaşi: Editura Polirom, 2009), 98-101.

10 Carabă, „A fi filosof,” 14-26.

11 Carabă, „A fi filosof,” 20-21.

12Moreschini, Istoria, 176-179.

Prin urmare, singurul rol al raţiunii este să caute adevărul interpretând

14 Tatakis, Filosofia, 49-50.

17 Tatakis, Filosofia, 131.

Vlad Vasile ANDREICA*

Abstract: The neoclassical temporal understanding of modality. It is said that the

Argumentul prezentat de Anselm în capitolul II al lucrării Proslogion asumă faptul că

Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, Academia Română, Filiala Iaşi.

2 Alvin Plantinga, Natura necesităţii (București: Editura Trei, 1998), 129-130.

Journal for Philosophy of Religion, V. 7 (1976): 382.

God (Indianapolis: Hackett Publishing Company, 2002), 330.

Astfel argumentul ontologic trebuie privit ca o încercare de a exprima existenţa

12 George L. Goodwin, “The Ontological Argument in Neoclasical Context: Reply to Friedman,”

15 Dombrowski, Rethinking, 100.

16 George L. Goodwin, “The Ontological Argument in Neoclasical Context: Reply to Friedman,”

19 Dombrowski, Rethinking, 49.

22 Goodwin, “De Re Modality,” 16-17.

Goodwin, “De Re Modality,” 190-193.

York Press, 1985) 50-51.

1 Lucrarea a apărut cu sprijin financiar în cadrul proiectului POSDRU/88/1.5/S/47646, cofinanţat din

cuvânt înainte și bibliografie de Mircea Handoca (București: Editura Capricorn, 1989), 5.

4 Noica, Istoricitate, 22-23

Devenirea conștientă Fiinţa

Putem observa că Noica voia să evidenţieze că fiecare acţiune, care ţine de

7 Noica, Devenirea, p.58

14 Platon, Opere III, 115-116.

15 Plato, Menon, 23.

16 Noica, Devenirea, 62.

23 Augustin, De Magistro, 115

25 Augustin, De Magistro, 125

26 Noica, Devenirea, 65.

De aproximativ 400 de ani, se spune despre Francis Bacon (1561-1626) că a dezvoltat

Română, Filiala Iași

Silverthorne (Cambridge: Cambridge University Press, 2000), XII.

Încă din Preface, Fr. Bacon şi-a explicat demersurile:

5 Bacon, The New Organon, I, 18.

6 Bacon, The New Organon, I, 19.

Aşa a început teoretizarea metodei euristice, bazată pe inducţia amplifiantă, pe

7 Bacon, The New Organon, Preface, 2.

Este vorba aici despre un îndemn la cercetarea metodică a instanţelor în vederea

9Bacon, The New Organon, II, 10.

În cele ce urmează, noi reluăm o parte din interpretările noastre logice şi

11 Bacon, The New Organon, II, 52.

Noi considerăm că aici Bacon intuia operaţia logică a substituţiei; transformată

Nu vom insista şi asupra altor instanţe pregătitoare, pe care Bacon le considera

15 Bacon, The New Organon, 40.

18 Bacon, The New Organon, 41.

19 T. Kotarbinski, Leçons sur l’Histoire de la logique (Warszawa, PWN, 1965), 331-40.

Se procedează prin eliminare până la ultima instanţă inclusă în Table 1. Se trece

Dacă b1 = razele lunii şi A = căldură, atunci se poate construi următoarea schemă de

Cu alte cuvinte, procedeul eliminării, aplicat la Table 2, de asemenea nu

Astfel, Francis Bacon a obţinut genul proxim şi diferenţele specifice ale

Stabilirea cu ajutorul tabelelor a mişcării ca gen proxim în definirea formei