Intre Decalogul Cretin i Drepturile Om

PASIUNE ȘI RIGOARE.
NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE
Omagiu profesorului Ovidiu Ghitta

Seria: Istorie • Documente • Mărturii
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Pasiune şi rigoare : noi tentaţii istoriografice : omagiu profesorului Ovidiu
Ghitta / coordonatori: Ionuţ Costea, Radu Mârza, Valentin Orga. – Cluj-Napoca :
Argonaut : Mega, 2022
ISBN 978-606-085-131-8 (Argonaut)
ISBN 978-606-020-559-3 (Mega)
I. Costea, Ionuţ
II. Mârza, Radu
III. Orga, Valentin
082.2(Ghitta,O.)
Volumul a fost publicat cu sprijin financiar din

Proiectul „Românii despre maghiari, maghiarii despre români:
două secole de oglindire reciprocă (1789-2007)”
Cod PN-III-P4-PCE-2021-0262
© Responsabilitatea pentru conținutul și forma studiilor aparține autorilor.
Tehnoredactare și copertă: Ioachim Gherman

PASIUNE ȘI RIGOARE.
NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE
Omagiu profesorului
Ovidiu Ghitta
Coordonatori:
Ionuț Costea, Radu Mârza, Valentin Orga
Argonaut & Mega

2022
CUPRINS
Introducere In Honorem Ovidiu Ghitta ................................................... 13

Prof. univ. dr. psih. Daniel David,
Rectorul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca
Profesorul Ovidiu Ghitta, între rigoare și pasiune ................................. 15

Doru Radosav
Bibliografie selectivă .................................................................................. 21

Alexandra Andor
I. SATE ȘI PREOȚI ÎN ARDEAL ........................................................... 37
Preoți în sate din Ardeal: Adam Theodor, paroh la Turdaș,

scaunul Orăștiei (1897-1938) ..................................................................... 39
Maria Crăciun
Istoria din cifre. Protopopiatul unit

al Lăpușului în secolul al XVIII-lea.......................................................... 79
Greta Monica Miron
Războiul celor mulți și tăcuți. Frontul de acasă reflectat

în cronicile parohiale românești din Transilvania ................................ 114
Ana Victoria Sima
Un nou început: din activitatea protopopului greco-catolic

al Târgu Mureșului, Iosif Pop (1938-1939) ............................................ 141
Corina Teodor
II. INSTITUȚII, RITUALURI, PRACTICI RELIGIOASE .............. 155
Între canoane și realitatea politică: practică electorală în

episcopia Transilvaniei la începutul secolului al XIV-lea.................... 157
Mária Lupescu Makó
7
PASIUNE ȘI RIGOARE. NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE
Sfântul, comanditarii și credincioșii: algoritmul (ne)obișnuitei

canonizări transilvănene.......................................................................... 175
Carmen Florea
Între schismă şi unire religioasă. Predicile lui Osvaldus de

Lasko despre ritul răsăritean, la începutul secolului al XVI-lea ......... 207
Paula Cotoi
Glasul clopotelor în Clujul premodern .................................................. 220

Enikő Rüsz-Fogarasi
De la vechi la noi orizonturi. Biserica greco-catolică

din România între cele două războaie mondiale ................................... 235
Lucian Turcu
III. OAMENI, IDEI, FAPTE .................................................................. 253
Discursul mineralogic în Transilvania (secolele XVIII-XIX).

Câteva secvenţe ........................................................................................ 255
Doru Radosav
De folos obştesc. O nouă strategie de legitimare a puterii

în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea....................................... 274
Mihai Olaru
Les Roumains et l’Europe – l’Europe et les Roumains au

début du XIXe siècle: une perspective à double sens sur le
«processus de civilisation» (européanisation), du point de
vue de l’anthropologie des sentiments.................................................... 296
Alexandru-Florin Platon
Patru generații în slujba neamului românesc:

familia Papp din Beiuș ............................................................................. 322
Valentin Orga
Grămăticul cu călimara la brâu.

Dimitrie Bolintineanu şi ţăranii .............................................................. 361
Constantin Bărbulescu
8
OMAGIU PROFESORULUI OVIDIU GHITTA
Cartea românească în biblioteca personală

a lui Visarion Roman ............................................................................... 388
Alexandru-Bogdan Bud
România în La Belle Époque -

progres tehnic și serbări galante (1881-1914) ........................................ 402
Toader Nicoară
Războiul dreptății: fărădelegi și justiție în societatea românească

a anilor 1916-1920. Aspecte preliminarii ............................................... 420
Gheorghe Negustor
Figuri ilustre sătmărene. Andrei Doboşi (1875-1955)........................... 436

Claudiu Porumbăcean
Între Decalogul creștin și drepturile omului.

Perspectiva lui Jean-Marie Lustiger (1926-2007) ................................. 462
Ion Cârja, Cecilia Cârja
Vasile Pașca – devotament și sacrificiu în

Mișcarea Națională de Eliberare ............................................................ 476
Livia Coroi
O încercare monografică dedicată clubului de fotbal

Universitatea Cluj. Proiectul lui Mihai Iubu ......................................... 492
Virgiliu Țârău
O tentativă reușită de modernizare instituțională –

selecția CNATDCU 2016 ......................................................................... 509
Bogdan Murgescu
IV. IDEOLOGIE ȘI VIAȚĂ POLITICĂ ............................................. 529
Credința religioasă și lupta națională în secolul al XVIII-lea –

privire retrospectivă ................................................................................ 531
Ioan-Aurel Pop
Între autonomie și centralism: administrația

comitatelor/județelor din Transilvania între 1867-1925....................... 541
Judit Pál, Vlad Popovici
9
Cultură politică și politici culturale idiș în

România interbelică între reconcilieri și diferende .............................. 561
Augusta Costiuc Radosav
Elita intelectuală românească împotriva revizionismului ungar

la frontiera de vest a României interbelice ........................................... 580
Gabriel Moisa
Legionarismul și Hungarismul. O abordare comparativă

a mișcărilor de extremă dreapta din România și Ungaria
din perioada interbelică ........................................................................... 594
Artur Lakatos
De la Rezistență sau cedare, la Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!

România, un pion în „marele vârtej” ..................................................... 617
Marcela Sălăgean
Vântul de la Răsărit sau Vântul de la Apus? Discursul rostit

de către Mao Zedong la 18 noiembrie 1957 și
impactul acestuia asupra relațiilor sino-sovietice ................................ 633
Mihai Croitor, Sanda Croitor
Un episod de „organizare a ignoranței” în Arhivele Naționale

în anul 1992: evacuarea documentelor din vestul țării ........................ 644
Ioan Drăgan
V. TENTAȚII, SURSE, ȘANTIERE ..................................................... 659
Cronica lui Anonymus și nașterea imaginii românilor

la maghiari în Evul Mediu....................................................................... 661
Sorin Mitu
Gesta lui Anonymus. Genul literar ca argument istoriografic ............. 680

Ionuț Costea
Cercetarea vieții cotidiene în principalele centre urbane ale

Transilvaniei medievale târzii. Modelul orașelor ardelene de
fundație și tradiție germană. Repere și contexte istoriografice ........... 698
Cosmin C. Rusu
10
Context și condiționări istoriografice

în Țara Românească în vremea lui Matei Basarab.............................. 717
Ovidiu Pecican
Cum analizăm teoria artei a unui pictor? Despre metodele

de analiză a ideilor teoretice ale lui Nicolas Poussin ............................. 731
Dan Eugen Rațiu
Un document despre franciscanii din Moldova (1709) și alte

câteva despre legăturile Moldovei cu Transilvania .............................. 755
Petronel Zahariuc
Raportul diplomatic italian din 17 septembrie 1951 privind

„Procesul unui grup de spioni, trădători și complotiști
în slujba Vaticanului și a Centrului de Spionaj Italian” ..................... 774
Veronica Turcuș, Șerban Turcuș
Documente papale și curiale în România.

O reevaluare în vederea unui Censimento ............................................. 794
Adinel C. Dincă
Ridicând cortina care ascunde șantierul istoricului ............................. 808

Radu Mârza
Literatura, adevărul și istoria: o perspectivă subiectivă ..................... 841

Florina Ilis
LISTA CONTRIBUTORILOR .............................................................. 851
11
INTRODUCERE
IN HONOREM OVIDIU GHITTA
Prof. univ. dr. psih. Daniel David,

Rectorul Universității Babeș-Bolyai
Cluj-Napoca
Din studiile de psihologie (Fiske și colab.) știm că atunci când

evaluăm oamenii, psihologic, ne raportăm, conștient sau inconștient, mai
ales la două dimensiuni/atribute, menționate aici în ordinea alfabetică, nu a
importanței: (1) competența (competence) și (2) căldura umană (warmth).
Mintea umană funcționează, însă, complicat. Astfel, dacă îi atribuim
unei persoane atributul de competent, tindem să îi subestimăm atributul de
căldură umană; așadar, dacă acea persoană este și o persoană cu căldură
umană, va avea mai mult de lucru pentru a i se recunoaște și acest atribut.
Același fenomen psihologic apare cu atributul de competent, dacă începem
să conferim inițial atributul de căldură umană.
Cele două dimensiuni/atribute generează atitudini diferite din partea
celorlalți oameni. Dacă ți se acordă atributul de competent, fără cel de
căldură umană, acest lucru generează adesea o atitudine de invidie din
partea celorlalți. Dacă ți se acordă atributul de căldură umană, fără cel de
competență, acest lucru produce o atitudine de simpatie din partea celorlalți
(dar una oarecum minimizatoare - pity). Evident, dacă nu ți se recunoaște
niciun atribut din cele două, acest lucru determină atitudini negative
(precum dispreț – contempt). Dar conferirea simultană a celor două atribute
generează din partea celorlalți o atitudine de admirație, persoana în cauză
devenind un lider urmat ușor de mulți alți oameni.
Simplu și direct spus, profesorul Ovidiu Ghitta este un caz special și
extrem de rar, omul care generează ușor, simultan și fără mari eforturi,
ambele atribute - competență și căldură umană -, fiind astfel un lider care,
generând admirație în mulți, este urmat de oameni și poate face acțiuni
instituționale grele pentru alții.
Mă înscriu în rândul celor care îl admiră în mod natural și fără
eforturi, considerându-l nu doar un extraordinar coleg, ci un prieten drag! Și
cum să nu am o astfel de atitudine, când este un om care a parcurs la timp,
13
serios și cu brio toate etapele educaționale - reflectând plenar sintagma că

educația este calea regală spre succesul personal și social -, având apoi grijă
ca și alții să trateze educația la fel. În plus, mă leagă de Ovidiu cultura
comună dată de contextul sătmărean și de Colegiul Național „Doamna
Stanca”, unde am învățat împreună să stăm în modernitate pe pilonii
tradiției, cu grijă la excelență și diversitate, în echilibru pentru bunăstarea
oamenilor.
Mă bucur mult și sunt norocos să-l am în echipa de conducere a
UBB, ca Decan al Facultății de Istorie și Filosofie și ca prieten!
14
PROFESORUL OVIDIU GHITTA,
ÎNTRE RIGOARE ȘI PASIUNE
Doru Radosav
A elogia un coleg, dincolo de circumstanțe și convenții precum

aniversarea unei anumite vârste și a unei activități creatoare, ori referate
bilanțiere, intră în exercițiul de admirație în durata lungă a istoriei
intelectuale, începând cu odele și panegiricele cultivate în epoca
Umanismului și a Renașterii. Atunci s-a proiectat și s-a configurat portretul
„în mișcare” al celui elogiat. Transmiterea și transcrierea unor admirații și
elogii s-au reflectat în reciprocitățile confreriei intelectuale umaniste, ca
expresie a delimitării unei distincții de grup elitar construit și consolidat în
cadrul unei „vita communis”, adică a unei vieți comune bazată pe aceleași
virtuți alese printr-o sociabilitate admirată și împărtășită. Astfel de omagii
întrețin comunitatea intelectuală, acea „sodalitas” de armonie afectivă
circumscrisă societăților intelectuale.
Actul de omagiere particularizează personalitatea în cauză prin
intermediul unor genuri literare precum „Epigrammata” și „Emblematica”,
ce prezentau rezumativ și precis portretul celui elogiat, iar în cazul de față,
portretul aniversar al profesorului Ovidiu Ghitta la împlinirea celor 60 de
ani. Dincolo de o anumită banalitate descriptivă a meritelor și activității
celui omagiat astăzi, trebuie să ținem seama de câteva particularități ce
definesc personalitatea lui Ovidiu Ghitta, fixate în exercițiu intelectual încă
din epoca Umanismului și a Barocului sub denumirea de „Carmen
genethliacon” sau „Natale onomasthicon”. Acestea concentrează emble-
matic și sintetic dimensiunile personalității celui omagiat.
Recuperând din activitatea științifică și didactică a profesorului
Ovidiu Ghitta doar câteva dintre „lucrurile și zilele” sau dintre „muncile și
zilele” prestației sale de-a lungul mai multor decenii, credem că putem
configura exemplaritatea acestor prestații puse sub semnul rigorii și al
pasiunii. S-a format la școala de istorie a universității clujene pe care a
absolvit-o în calitate de șef de promoție, beneficiind de îndrumarea de
excepție a celui care a fost profesorul Pompiliu Teodor. După un stagiu de
câțiva ani în învățământul secundar, a revenit după 1990 la Facultatea de
Istorie și Filosofie în calitate de cadru didactic.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.01
Imediat după absolvirea facultății, s-a afirmat ca un promițător

cercetător istoric, debutând în activitatea științifică cu un studiu referitor la
episcopul Serghie și legăturile acestuia cu Mihai Viteazul (1986). Această
temă anunța un parcurs de cercetare de lungă durată, în care era abordată
problematica istoriei vieții religioase și a instituțiilor religioase în relație cu
climatul social, politic și cultural al trecutului.
Istoria bisericii, a vieții religioase, a credinței și a sentimentului
religios, pe care Ovidiu Ghitta a știut să le gestioneze și să le reconstituie în
modul cel mai inteligent, se înscrie într-o unitate epistemologică esențială.
Este vorba de ceea ce B. Croce, într-un eseu din 1943, intitulat Pentru ce nu
putem să nu ne denumim creștini, afirma fără dubii că se poate identifica,
după schema hegeliană, „istoria bisericii ca istorie a libertății și eliberării
omului”. Preocupările de istorie a bisericii și a vieții religioase au rămas ca
temă definitorie a activității științifice a celui elogiat acum. Dincolo de
impulsiunile și determinările subiective și personale spre o astfel de
tematică, provocate de apartenența autorului la confesiunea greco-catolică,
ca o moștenire prin genealogia familială a unor generații de preoți ai acestei
biserici, Ovidiu Ghitta s-a simțit chemat să dezbată și să reconstituie trecutul
acestei biserici românești, naționale, deopotrivă prestigioase în existența ei
prin rolul acesteia în cristalizarea conștiinței naționale românești, dar mai
ales martirică în timpul regimului comunist. S-a demonstrat, astfel, că prin
preocupările celui elogiat, istoria realitate s-a identificat cu istoriografia, cu
sensul istoriei aflate într-o „indistinctă contiguitate”. Există, așadar, și un
reflex metaistoric și mărturisitor în exemplaritatea preocupărilor legate de
istoria bisericii greco-catolice din activitatea istoricului Ovidiu Ghitta.
Nu ar trebui neglijat contextul favorabil al unor astfel de preocupări
după schimbările politice de după 1989, când pe plan național se constituie
o adevărată evanghelizare, sau reevanghelizare a mediului social.
Redescoperirea credinței, a religiei, a bisericii înscrie un climat și o
ambianță favorabilă și cu impact în scrisul istoric, sensibil și receptiv
întotdeauna la ingerințele și urgențele prezentului. Teme de cercetare
centrate pe raporturile dintre etnie și confesiune, dintre societate și viață
religioasă, dintre lume și disciplinarea religioasă au devenit prezente, uneori
până la redundanță, în scrisul istoric contemporan. Cercetări de licență, de
masterat, proiecte doctorale pe aceste tematici au inundat spațiul
istoriografiei românești, mai ales în domeniul cercetărilor de istorie
modernă. Cu toate acestea, aplecarea lui Ovidiu Ghitta asupra istoriei
bisericii unite vine dintr-o convingere existențială, profundă și care a fost
tratată cu temeinicie și rigoare.
16
Parcurgând sistematic istoria bisericii greco-catolice, este preocupat

la început de conturul istoriografic al unei astfel de problematici, relevant
fiind în acest sens un studiu despre istoriografia unirii religioase, studiu
realizat în 1994 (O. Ghitta, Schiță pentru o istoriografie a unirii religioase
în nord-vestul Transilvaniei, în Studii de istorie a Transilvaniei, coord. S.
Mitu, F. Gogâltan, Cluj-Napoca, 1994). Remarcabila sa teză de doctorat,
Nașterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol
de existență. 1667-1761, este proiectată pe fundalul unei problematici mai
ample, doctrinare și de pastorație, perioadă desfășurată de la Conciliul de la
Florența (1439) și până la unirea religioasă de la Brest (1595) și cea din
Ujgorod (1634), care au provocat în timp un „orizont de așteptare cu care
propaganda catolică a rezonat”. Sfârșitul secolului al XVII-lea aduce în
planul aceleiași problematici monarhia habsburgică și propaganda catolică
de consolidare a acesteia în cadrul Contrareformei și, deopotrivă, o
consolidare a suportului politic și social al acestei monarhii în teritoriile
Reconquistei.
Analiza tezei intersectează două planuri ale construcției
istoriografice, unul care vizează mecanismele instituționale ale unirii
românilor cu biserica romană și un al doilea plan ce se referă la masa
clericală a preoților de mir și a mulțimii de credincioși ca „subiecți ai
fenomenului uniației”. Ambele planuri sunt articulate de problematica crizei
confesionale, având în vedere resurgența sau propaganda ortodoxă
(Sofronie) și stările de apostazie din rândul clericilor și credincioșilor,
aspect ce creează o adevărată intrigă dramatică a narațiunii istoriografice.
Cert este că soluționarea crizei a consolidat biserica unită din Sătmar,
considerată și prezentată de autorul tezei ca având un rol important în
procesul unirii confesionale a tuturor românilor transilvăneni. Nașterea
bisericii unite din Sătmar a avut un impuls determinant asupra apariției
„bisericii greco-catolice ardelene”, cu rezultate remarcabile în durata lungă
în ceea ce privește formarea și cristalizarea conștiinței și identității
românești, iar pe de altă parte, biserica din Sătmar a fost „veriga unui amplu
fenomen religios central-european”.
Trebuie remarcată originalitatea incontestabilă a narațiunii
istoriografice în care măiestria compozițională se distribuie între prezentarea
și analiza principalelor personaje ale tezei, D. Monastelli, Iosif de Camillis
și M. Olsalvszky, considerați actori importanți ai unirii religioase, și spațiul
destinat fundamentelor sociale, al mulțimii multiple și anonime, autorul
colectiv „tăcut” și receptiv al programului de disciplinare morală a clerului
și credincioșilor. De la arhidiaconul Demetriu Monastelli, la episcopul
17
luminat și reformator Iosif de Camillis și la textul apologetic remarcabil al

episcopului Manuil Olsalvszky, se spune „povestea oficială despre unire”.
Retorica imanentă narațiunii istoriografice ce transmite jocul dintre
ipoteze și certitudini, dintre supoziții și realitate conferă o notă
inconfundabilă istoricului Ovidiu Ghitta, o valență particulară și originală în
instituirea unui dialog cu sine însuși, în care oralitatea de bună factură,
transcrisă, poartă marca indelebilă a autorului. Întregul său demers
istoriografic subscrie unei idei ce a germinat o lucrare elaborată exemplar, și
anume nașterea unei biserici. Convergența în abordarea aceluiași domeniu
tematic este evidențiată de volumele colective coordonate împreună cu
Maria Crăciun, volume apărute la prestigioase edituri internaționale: Church
and Society in Central and Eastern Europe, European Studies Foundation
Publishing House (1998) și Confessional Identity în East-Central Europe,
Ashgate (2002).
Profesorul O. Ghitta este preocupat și de analiza și reconstituirea
aspectelor doctrinare ale religiei greco-catolice. Relevant în acest sens este
exercițiul exegetic aplicat catehismului, Pânea pruncilor sau Învățătura
credinței creștinești strânsă în mică sumă care „s-au scris de părintele
Baranyi Laszlo”, parohul bisericii catolice din Bălgrad, la 1702 (O. Ghitta,
Pânea pruncilor. The Infants’ Bread. A Post Tridentine Catechism from the
Beginnings of Habsbourg Transylvania, Paris, L'Harmattan, 2015). Această
lucrare este considerată drept un „reper esențial al vieții religioase a
uniților” și un suport „indispensabil pentru educația creștină”. Ea a fost
tradusă în limba română de Janăs Duma din Bărbanți, de lângă Alba Iulia,
localitate cunoscută, de altfel, ca un centru de refugiu pentru mulți nobili
români din Banat și Hațeg, nobili trecuți la religia romano-catolică.
Redactarea acestei cărți în „parametrii doctrinei latine” rămâne un exemplu
relevant pentru catolicismul post-tridentin. Titlul Pânea pruncilor este o
metaforă extrasă din textul biblic, ea semnificând în esență „învățătura
credinței creștine”, atât de necesară pentru educația elementară a creștinilor,
pâinea reprezentând și „cuvântul lui Dumnezeu care este făcut din grâu pur,
curat”. Îndreptar și „lucidarius”, catehismul este menit cu predilecție pentru
combaterea protestantismului, având totodată intenția de a „construi o
cultură teologică pentru mase” și de a profila un „nou tip de credincios”.
Anturat de note polemice și apologetice, acest catehism se înscrie în seria de
catehisme precum cel al lui Petrus Canisius, care a fost tradus în foarte
multe limbi și, tocmai de aceea, Canisius a fost socotit drept „învățătorul
tuturor popoarelor”. El a ajuns să fie tipărit în 400 de ediții. Mai polemic
decât catehismul lui Canisius, Pânea pruncilor a fost redactată într-o lume
ostilă, cea a protestantismului transilvănean. Este vorba de o epocă de
18
recuperare a unei biserici catolice, deopotrivă vizibilă și universală. Analiza

de profunzime a celor patru capitole reliefează scopul formării și al
educației individului creștin „nu numai participativ, ci și reflexiv”. Acest tip
de reflexivitate este surprins în textul catehismului, mai exact prin
descoperirea valențelor mesajului catehetic și din edificarea religios-morală
și doctrinară. Reconstituirea și analiza acestui text sunt exemplare pentru
acest lucru exegetic. Editat la puțini ani de la semnarea actului unirii
religioase, acest catehism al confesiunii latine tradus în limba română vine
să pună, fără echivocul confesionalității, modelul pietății catolice în fața
unei biserici unite, normele și regulile „adevăratei credințe” și se constituie
într-un necesar reper din ceea ce este cunoscut în sintagma „lex credendi,
lex orandi”. Asemenea altor teme de cercetare abordate, O. Ghitta are
capacitatea de a epuiza toate pistele interpretative și reconstitutive, de
soluționare a tuturor posibilelor întrebări aferente, de a duce cu rigoare și
pasiune toate proiectele, până la capăt.
Prestațiile didactice ale profesorului O. Ghitta au fost marcate de
aceeași rigoare și pasiune. Crescut în ambianța sacerdoțiului înaintașilor săi
direcți, profesoratul său se înscrie, și el, într-o continuitate și contiguitate
remarcabile, celebrând de la catedră o istorie atât de vie și atât de proximă
existențial. Predă cursuri de istorie medie și premodernă, preluate de la
profesorul său Pompiliu Teodor, precum și cursuri de paleografie
slavo-română și cursul de istorie culturală, inovativ și adaptat standardelor
istoriografiei contemporane. Dinspre aceeași „chemare a străbunilor”, O.
Ghitta a susținut o perioadă îndelungată cursul de istorie a bisericii
românești unite la Facultatea de Teologie Greco-Catolică, nou înființată la
Blaj. S-a pus din nou în serviciul bisericii sale, atât de prestigioasă și tot atât
de martirică.
În perimetrul acelorași preocupări se înscrie și studiul său dedicat
cardinalului Iuliu Hossu, și anume cel intitulat O zi din viața cardinalului
Iuliu Hossu: 1 Decembrie 1918. Este vorba de un senin și necontorsionat
exercițiu de admirație față de episcopul martir, care concentrează o
adevărată istorie contemporană dintre 1918-1970 a bisericii unite, în
biografia de o zi a vieții ierarhului acestei biserici. În această zi sunt
prefigurate toate proiectele și evoluțiile acestei biserici, o istorie previzibilă,
dusă până la capăt. Este vorba de o istorie a sfârșitului marilor artizani ai
unității și statalității românești, sfârșit petrecut odată cu instalarea
comunismului în România. Tragismul acestei istorii este intranzitiv pentru
că memoria contemporanilor nu a preluat în suficientă măsură acest martiriu
și mai ales spiritul vizionar al înaintașilor noștri, în sensul „aducerii aminte
de mai marii voștri”, conform textului apostolic. Aducem, aniversativ și
19
comemorativ, marile evenimente ale istoriei în prezentul nostru fără a-i

rememora în suficientă măsură pe eroii noștri. Există o aplatizare însoțită de
un dezechilibru înspre prezentul istoriei noastre, riscând să trăim de fiecare
dată confuz, între marii eroi și epigonii de astăzi.
Stilul inconfundabil al lui Ovidiu Ghitta în admirabilul portret al
cardinalului Iuliu Hossu este remarcat de lumea intelectuală, de companionii
săi de generație, în cadrul căreia s-a afirmat: „stilul alert, iscusit și vivace al
colegului și prietenului meu istoric m-a captivat întotdeauna. Întrucât
Ovidiu Ghitta nu face istorie seacă și rece, ci este un inspirat, are
narativizare electrizantă și o ideatică percutantă” (Ruxandra Cesereanu).
Tonul cald, redat într-o cadență calmă și obiectivă, nevindicativ și
neconflictual față de biserica ortodoxă (atât de hulită de multe ori) îl
profilează pe O. Ghitta la nivelul unei înalte ținute academice și de
serenitate morală, de profesor și cercetător istoric. Trecând peste răfuielile
cu biserica ortodoxă, se pune în evidență inteligența aleasă și cumpătarea
atent măsurată a profesorului Ovidiu Ghitta.
Slujind cu condeiul său biserica greco-catolică din care face parte, el
nu debordează asemenea „altor condeieri” confesionalizanți în extremisme
facile sau deșănțate. Este egal cu sine însuși, fixat în parametrii discursului
riguros și exemplar al pasiunii senine. Poziția sa academică și universitară în
funcția de decan în mai multe legislaturi, ales și numit în unanimitatea
colegilor săi, se revendică de la aceleași valențe de rigoare, de temeinicia
lucrului bine făcut, drept pentru care merită marea noastră admirație.
Noiembrie 2022
20
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Alexandra Andor
Cărți
2001
Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol
de existenţă (1667-1761), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 411 p.
2005
Istoria Transilvaniei (coordonatori Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler,
Magyari András), vol. II (de la 1541 până la 1711), Cluj-Napoca, Editura
Institutului Cultural Român, 448 p. [coautor]
2009
The History of Transylvania (Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, András
Magyari coordinators), vol. II (from 1541 to 1711), Cluj-Napoca, Romanian
Academy, Center for Transylvanian Studies, 448 p. [coautor]
2015
Pânea pruncilor (The Infants’Bread) A Post-Tridentine Catechism from the
Beginnings of Habsburg Transylvania, Paris-Torino-Budapest, L’Harmattan,
193 p.
2019
Iuliu Hossu – Trei portrete / Iuliu Hossu – Three Portraits (coautor alături
de Ruxandra Cesereanu şi Gelu Hossu), Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg
238 p.
Coordonator. Ediții îngrijite

1995
Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, Cluj-Napoca, Cluj
University Press, 402 p. [în colaborare cu Maria Crăciun]
21
1998
Church and Society in Central and Eastern Europe, Cluj-Napoca, European
Studies Fundation Publishing House, 472 p. [în colaborare cu Maria
Crăciun]
2002
Confessional Identity in East-Central Europe, Ashgate, Aldershot,
England/Vermont, USA, 207 p. [în colaborare cu Maria Crăciun şi Graeme
Murdock]
2003
Tentaţia istoriei. În memoria Profesorului Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca,
Presa Universitară Clujeană, 672 p. [în colaborare cu Nicolae Bocşan şi
Doru Radosav]
2005
Lucian Periş, Prezenţe catolice în Transilvania, Moldova şi Ţara
Românească (traducere de William Bleiziffer; traducere revizuită, prefaţă şi
ediţie de Ovidiu Ghitta), Blaj, Editura Buna Vestire, 425 p.
2007
Episcopia greco-catolică de Munkacevo. Documente (volum coordonat de
Viorel Ciubotă, Mihai Delegan, Ovidiu Ghitta, Vasile Rus), Satu Mare,
Editura Muzeului Sătmărean, 389 p.
2010
Istoria culturii, cultura istoriei. Omagiu Profesorului Doru Radosav,
Cluj-Napoca, Argonaut, 768 p. [în colaborare cu Ionuţ Costea, Valentin
Orga şi Iulia Pop]
2012
Istoria Universităţii „Babeş-Bolyai” (volum coordonat de Ovidiu Ghitta),
Cluj-Napoca, Mega, 394 p. [în colaborare cu Ioan-Aurel Pop, Doru
Radosav, Ionuț Virgil Costea, Judit Pál, István Csucsuja, Cornel Sigmirean,
Marcela Sălăgean, Emilia Cismaș, Szilárd Tóth, Attila Gábor Hunyadi,
Támas Lӧnhárt, Vasile Vese, Ana-Maria Stan]
22
2015
Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea
vârstei de 60 de ani Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii
Transilvane, 1082 p. [în colaborare cu Ioan Bolovan]
Dal cuore dell’Europa. Omaggio al professor Cesare Alzati per il
compimento dei 70 anni, Cluj-Napoca, Accademia Romena, Centro di Studi
Transilvani & Presa Universitară Clujeană, 417 p. [în colaborare cu
Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan şi Ana Sima]
2017
La graniţa dintre ştiinţe: istorie, mentalităţi, imaginar. Omagiu Profesorilor
Simona şi Toader Nicoară la vârsta de 60 de ani, Cluj-Napoca, Argonaut &
Mega, 988 p. [în colaborare cu Gheorghe Negustor]
2018
Cluj – Kolozsvár – Klausenburg 700 Várostörténeti tanulmányok / Studii de
istorie urbană, Cluj-Napoca/Kolozsvár, Erdélyi Múzeum Egyesület, 548 p.
[în colaborare cu Lupescu Makó Mária, Ionuţ Costea, Sipos Gábor şi Rüsz
Fogarasi Enikő]
Şcoala Ardeleană, antologie de texte alcătuită şi coordonată de Eugen Pavel,
Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (transcrierea textului şi
note la Petru Pavel Aaron, Păstoriceasca datorie dumnezeieştii turme
vestită, vol. 3, p. 565-591)
2022
Lumina din Lumină. În memoria Episcopului Florentin Crihălmeanu,
Cluj-Napoca, Mega, 580 p. [în colaborare cu † Claudiu, Episcop de
Cluj-Gherla, Ioan-Aurel Pop, Lucian Turcu şi Marius Câmpean]
Cursuri
2002
Uniri cu Biserica romană în spaţiul Europei Centrale, Cluj-Napoca, 164 p.
2015
Scrierea chirilică românească din Transilvania şi Ungaria habsburgică
(secolul XVIII) – Album, Cluj-Napoca, Argonaut, 121 p.
23
Studii în volume colective

1984
Aspecte ale mentalului colectiv maramureşean la sfîrşitul secolului al
XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, în vol. Comunicări ale
cercurilor ştiinţifice studenţeşti. Istorie, II, Cluj-Napoca, [s.n.], p. 74-81.
Alexandru Lăpuşneanu - Omul, în vol. Comunicări ale cercurilor ştiinţifice
studenţeşti. Filologie, II, Cluj-Napoca, [s.n.], p. 104-111.
1990
Implicaţii spirituale ale consolidării dominaţiei habsburgice în Ungaria
Superioară şi Transilvania (secolul XVII - începutul secolului XVIII), în vol.
Cultură şi societate în epoca modernă, Cluj-Napoca, Dacia, p. 33-45.
1993
Consideraţii privind unirea rutenilor şi românilor cu Biserica Romei
(sfîrșitul sec. XVIII), în vol. Convergenţe europene. Istorie şi societate în
epoca modernă, Cluj-Napoca, Dacia, p. 149-158.
1994
Schiţă pentru o istoriografie a unirii religioase în nord-vestul Transilvaniei,
în vol. Studii de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca, Asociația Istoricilor
din Transilvania și Banat, p. 88-97.
1995
Les debuts de l’organisation de l’Eglise gréco-catholique roumaine au
nord-ouest de la Transylvanie, în vol. Ethnicity and Religion in Central and
Eastern Europe, Cluj-Napoca, Cluj University Press, p. 165-175.
O veche dispută bisericească şi semnificaţiile sale, în vol. Viaţă privată,
mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania, Oradea-Cluj,
Asociația Istoricilor din Transilvania și Banat, Muzeul Țării Crișurilor, p.
211-224.
1998
La visite pastorale de l’éveque Manuel Olsavszky dans les comitats de Satu
Mare et de Maramures (1751), în vol. Church and Society in Central and
Eastern Europe, Cluj-Napoca, European Studies Foundation Publishing
House, p. 238-254.
24
Un izvor necunoscut despre Biserica greco-catolică din comitatul Satu

Mare la 1734, în vol. Studii istorice. Omagiu profesorului Camil Mureşanu,
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 171-183.
Un popor superstiţios, cu adevărat distinct, în vol. Identitate şi alteritate.
Studii de imagologie, Cluj-Napoca, Banatica, p. 95-109.
1999
Gh. I. Brătianu, istoric al evului mediu, în vol. Incursiuni în opera istorică a
lui Gh. I. Brătianu, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, p. 15-26.
Demetrius Monastelli şi începuturile unirii ecleziastice în „părţile
ungureşti” locuite de români, în vol. Spiritualitate transilvană şi istorie
europeană, Alba Iulia, Editura Muzeului Național al Unirii, p. 294-319.
Dezbateri privind scutirea clerului greco-catolic din Ungaria de sarcinile
publice. Cazul Sătmarului (deceniul 3 al veacului XVIII), în vol. Relaţii
româno-ucrainiene, istorie şi contemporaneitate, Satu Mare, Editura
Muzeului Sătmărean, p. 261-277.
Un hotar între uniți şi „latini”: sărbătoarea, în vol. Relații interetnice în
zona de contact româno-maghiaro-ucraineană din secolul al XVIII-lea până
în prezent / Interethnische Beziehungen im rumänisch-ungarisch-
ukrainischen Kontaktraum vom 18. Jahrhundert bis zur Gegenwart / A
román, magyar és ukrán népcsoportok egymáshoz való viszonya a 18.
századtól napjainkig, Satu Mare-Tübingen, Editura Muzeului Sătmărean, p.
70-95.
Pentru mine, biserica greco-catolică înseamnă, înainte de toate, o casă, în
vol. Un destin istoric: Biserica Română Unită. Ancheta revistei „Vatra”,
Târgu Mureş, Vatra, 1999, p. 70-72.
2000
Biserica Greco-Catolică din nord-estul Ungariei la 1700, în vol. 300 de ani
de la unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica Romei,
Intrusi in uno spazio esclusivista: i „greci” di Mintiu, în vol. Etnia e
Confessione in Transilvania (secoli XVI-XX), a cura di Francesco Guida,
Roma, Lithos editrice, p. 29-37.
25
2002
Formarea şi reformarea clerului greco-catolic din comitatul Satu Mare în
prima jumătate a secolului XVIII, în vol. Coordonatele preoţiei
greco-catolice. Istorie şi actualitate, Blaj, Editura Buna Vestire, p. 149-159.
Unirea Bisericii româneşti din Transilvania cu Biserica romană
(1697-1701): o perspectivă analitică, în vol. Societate şi civilizaţie.
Profesorului universitar dr. Marcel Ştirban la împlinirea a şapte decenii de
viaţă (volum îngrijit de Călin Florea şi Ciprian Năprădean), Târgu Mureş,
Editura „Dimitrie Cantemir”, p. 91-102.
Religious reform, printed books and confessional identity (în colaborare cu
Maria Crăciun şi Graeme Murdock), în vol. Confessional Identity in
East-Central Europe (coordonatori Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta şi Graeme
Murdock), Ashgate, Aldershot, England/Vermont, USA, p. 1-31.
The first Greek Catholic catechisms in Hungary and Transylvania, în vol.
Confessional Identity in East-Central Europe (coordonatori Maria Crăciun,
Ovidiu Ghitta şi Graeme Murdock), Ashgate, Aldershot, England/Vermont,
USA, p. 153-167.
2003
Cum au ajuns românii să-şi facă biserică la Baia Mare?, în vol. Artă,
istorie, cultură. Studii în onoarea lui Marius Porumb, Cluj-Napoca,
Nereamia Napocae, p. 303-315.
„Uniţi de rit grec” şi „schismatici” în Sătmar (în prima jumătate a
secolului XVIII), în vol. Tentaţia istoriei. În memoria Profesorului Pompiliu
Teodor, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 539-557.
Cum au ajuns să se separe de Muncaci primele parohii greco-catolice
sătmărene, în vol. Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiu
profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române
(volum îngrijit de Avram Andea), Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, p. 359-373.
Din antecedentele înfiinţării provinciei mitropolitane greco-catolice
româneşti: crearea vicariatului pentru “valahii” din dieceza de Muncaci
(1776), în vol. Biserica română unită cu Roma, greco-catolică - istorie şi
spiritualitate, Blaj, Editura Buna Vestire, p. 285-295.
26
2004
La Santa Sede, la Corte imperiale di Vienna e la prima separazione delle
parrochie greco-cattoliche del distretto di Satu Mare dalla diocesi di
Mukačevo, în vol. I Romeni e la Santa Sede Miscellanea di studi di storia
ecclesiastica, a cura di Ion Cârja, Bucarest-Roma, Scriptorium, p. 97-105.
2005
La începuturile învăţământului teologic greco-catolic din Monarhia
Habsburgică: Şcoala de la Muncaci (1744), în vol. Şcolile greco-catolice
ale Blajului 250 de ani de credinţă şi cultură, Blaj, Editura Buna Vestire, p.
181-191.
2007
Episcopul Manuel Olsavszky şi Sinodul de la Sibiu din 15-17 mai 1748, în
vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan,
Între oglinzi paralele: Zenovie Pâclişanu, în vol. Spiritualitate și cultură
europeană. Volum dedicat Profesorului Ladislau Gyémánt la împlinirea
vârstei de 60 de ani (volum îngrijit de Alina Branda, Ion Cuceu şi Claudia
Ursuţiu), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană şi Editura Fundaţiei
Pentru Studii Europene, p. 247-257.
2008
Pânea pruncilor, context istoric, discurs şi mize (studiu introductiv la),
Pânea pruncilor sau Învăţătura credinţii creştineşti strînsă în mică şumă,
care o au scris în mici întrebăciuni şi răspunsuri ungureşti cinstitul Pater
Boroneai Laslo (ediţie şi studiu filologic de Florina Ilis), Cluj-Napoca,
Argonaut, p. VI-XCVI.
De Camillis püspök első látogatása Szatmárnémetiben, în vol. Rómából
Hungáriába. A De Camillis János József munkácsi püspök halálának 300
évfordulóján rendezett konferencia tanulmányai Nyíregyháza, 2006,
szeptember 29-30 (Szerkesztette: Véghseő Tamás), Nyíregyháza, Szt.
Atanáz Görög Katolikus Hittud. Főisk, p. 239-251.
2009
Bucoavna de la Bălgrad (1699) şi mişcarea de unire cu Biserica romană, în
vol. Identităţi confesionale în Europa Central-Orientală (secolele
XVII-XXI), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, p. 333-345.
27
La prima visita a Mintiu (Szatmárnémeti) del vescovo De Camillis, în vol.

Da Roma in Hungaria. Atti del convegno nel terzo centenario della morte di
Giovanni Giuseppe De Camillis vescovo di Munkács/Mukačevo
(1689-1706), a cura di Tamás Véghseö, Nyíregyháza, Casa Editrice
Örökségünk, p. 227-239.
2010
O relatare a lui Grigore Maior către comitele Antal Károlyi: întâlnirea cu
Iosif al II-lea, în vol. Călător prin istorie. Omagiu profesorului Liviu Maior
la împlinirea vârstei de 70 de ani, coordonatori Ioan-Aurel Pop, Ioan
Bolovan, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, p.
53-59.
Istoria la Universitatea din Cluj acum 90 de ani, în vol. Istoria culturii,
cultura istoriei. Omagiu Profesorului Doru Radosav, coordonatori Ionuţ
Costea, Ovidiu Ghitta, Valentin Orga şi Iulia Pop, Cluj-Napoca, Argonaut,
p. 279-302.
Conceptul de unire la partenerii români / Das Unionsverständnis der
rumänischen Partner, în vol. Unirea românilor din Transilvania cu Biserica
Romei / Die Union der Rumänen Siebenbürgens mit der Kirche von Rom
(editat de Johann Marte în colaborare cu Viorel Ioniţă, Iacob Mârza, Laura
Stanciu şi Ernst Christoph Suttner) Bucureşti, Editura Enciclopedică, p.
264-276.
2011
Episcopul Grigore Maior şi biserica din Sărăuad, în vol. Identitate şi
alteritate. Studii de istorie politică şi culturală 5, coordonatori Constantin
Bărbulescu, Ioana Bonda, Cecilia Cârja, Ion Cârja, Ana Victoria Sima,
2014
Octavian Bârlea – istoric al Bisericii Române Unite, în vol. Părintelui
Profesor Ioan Mitrofan la 65 de ani de viaţă şi 35 de ani de preoţie,
coordonator William A. Bleiziffer, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, p. 345-355.
Circularele în limba română ale lui Andrei Bacinschi, episcop de Muncaci,
în vol. Seminatores in artium liberalium agro, Studia in honorem et
28
memoriam Barbu Ştefănescu, coordonatori Aurel Chiriac şi Sorin Şipoş,

Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, p. 357-374.
Românii din satul Tămaia la 1773, în vol. Societate-Cultură-Biserică. Studii de
istorie medievală şi premodernă. Omagiu Profesorului Avram Andea,
coordonatori Doru Radosav, Radu Mârza, Cluj-Napoca, Argonaut, p. 294-329.
2015
Episcopul Andrei Bacinschi şi „Marele Iubileom” din 1777, în vol. Istoria
ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei
de 60 de ani, coordonatori Ioan Bolovan şi Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca,
Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, p. 605-618.
Un nuovo indizio sull’uso del titolo di metropolia nella diocesi unita di
Făgăraş, în vol. Dal cuore dell’Europa. Omaggio al professor Cesare
Alzati per il compimento dei 70 anni, coordonatori Ioan-Aurel Pop, Ovidiu
Ghitta, Ioan Bolovan şi Ana Sima, Cluj-Napoca, Accademia Romena,
Centro di Studi Transilvani & Presa Universitară Clujeană, p. 229-241.
Ştefan Pascu, momentul de răscruce, în vol. Personalităţi ale Universităţii
Babeş-Bolyai, II, Ştefan Pascu, coordonator Mihai T. Nicoară, Cluj-Napoca,
Presa Universitară Clujeană, p. 53-89.
2016
L’Unione con Roma della Chiesa Romena di Transilvania (1697-1701) e i
suoi riflessi culturali nell’età dei Lumi, în vol. Storia religiosa dello spazio
romeno, a cura di Luciano Vaccaro, Collana promossa dalla Fondazione
Ambrosiana Paolo VI, Centro Ambrosiano, vol. II, p. 395-421.
Profesorul care ştia să-şi poarte pălăria, în vol. Pompiliu Teodor şi lumea prin
care a trecut, coordonator Corina Teodor, Cluj-Napoca, Mega, p. 117-119.
2017
Învăţăturile episcopului Petru Pavel Aaron către preoţii săi, în vol. Din
modernitate spre contemporaneitate. Studii istorice dedicate lui George
Cipăianu la împlinirea vârstei de 75 de ani, editori Valentin Orga, Ottmar
Traşcă, Liviu Ţîrău, Virgiliu Ţârău, Cluj-Napoca, Argonaut, p. 83-92.
Istorici în competiţie. Proiecte organizatorice la Facultatea de Litere şi
Filosofie a Universităţii din Cluj (1929), în vol. Între pasiune şi profesie.
Istoriografia românească la început de mileniu, coordonatori Ioan-Aurel
Pop, Ioan Bolovan, Oana Mihaela Tămaş, Cluj-Napoca, Academia Română,
Centrul de Studii Transilvane & Şcoala Ardeleană, p. 97-128.
29
Românii din Regatul Ungariei şi unirea bisericească proclamată la

Florenţa în 1439 (o perspectivă istoriografică), în vol. La graniţa dintre
ştiinţe: istorie, mentalităţi, imaginar Omagiu Profesorilor Simona şi Toader
Nicoară la vârsta de 60 de ani, coordonatori Ovidiu Ghitta şi Gheorghe
Negustor, Cluj-Napoca, Argonaut & Mega, p. 130-148.
2018
Il Concilio di Ferrara-Firenze e i Romeni del Regno d'Ungheria. La
storiografia del problema, în vol. Storiografia medievistica in Romania:
l'ultimo quarto di secolo (Nuovi Studi Storici, 112), a cura di Massimo Miglio
e Ioan-Aurel Pop, Roma, Istituto Storico Italiano per il Medioevo, p. 61-80.
2020
„U” Cluj: preistoria şi începutul, în vol. Istoria ca interogaţie. Mariei
Crăciun, la o aniversare, coordonatori Carmen Florea şi Greta-Monica
Miron, Cluj-Napoca, Argonaut & Mega, p. 741-779.
2021
Cea dintâi amintire, în vol. Episcopul Florentin Un purtător de lumină,
coordonatori Ruxandra Cesereanu şi Gelu Hossu, Cluj-Napoca, Editura
Viaţa Creştină, p. 11-14.
Decanul nostru, în vol. In Memoriam Acad. Camil Mureşanu. Oameni şi
locuri din inimă, editori Ioan Bolovan, Varga Attila, Angela Rus,
Cluj-Napoca, Argonaut-Symphologic Press, p. 47-50.
2022
Biserica Greco-Catolică Română, de la Unirea cu Roma până azi. Schiţă de
sinteză istorică, în vol. Lumina din Lumină. În memoria Episcopului Florentin
Crihălmeanu (în colaborare cu † Claudiu, Episcop de Cluj-Gherla, Ioan-Aurel
Pop, Lucian Turcu şi Marius Câmpean), Cluj-Napoca, Mega, p. 59-82.
David Prodan, student la Litere şi Filosofie, în vol. Istoria ca pasiune Studii
oferite profesorului Alexandru-Florin Platon la împlinirea a 65 de ani,
editori Petronel Zahariuc, Lurenţiu Rădvan, Liviu Pilat, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2022, p. 699-727.
Legge e trasgressione in un’epistola del vescovo unito (greco-cattolico)
Petru Pavel Aaron, în vol. Tradizioni e istituzioni religiose nello spazio
culturale italo-romeno tra medioevo e prima età moderna (Nuovi Studi
Storici, 124), Atti del Convegno Internazionale di Studi (Milano, 24-25
ottobre 2019), a cura di Alvise Andreose, Massimo Miglio, Iulian Damian,
30
Antonela Dejure, Christian Grasso, Roma, Istituto Storico Italiano per il

Medioevo, p. 129-139.
Studii în publicații periodice

1985
Un colaborator al lui Mihai Viteazul - episcopul Serghie, în Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, XXVII, p. 375-383.
1988
Din problematica morală la începutul secolului al XVIII-lea (cazuri din
Maramureş şi Sătmar), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie
Cluj-Napoca, XXVIII, p. 467-475.
1990
Contribuţia lui Zenovie Pâclişanu la istoria Maramureşului, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, fasc. 2, anul XXXV, p. 91-97.
1993
Silviu Dragomir, historien des relations ecclesiastique roumano-russes, în
Transylvanian Review, vol. II, nr. 2, p. 53-60.
1994
The Problem of the Region of Maramureş within the Relations between the
Bishops of Alba Iulia - Făgăraş and Mukachevo in the Beginning of the
18-th Century, în Colloquia, vol. I, nr. 1, p. 95-114.
A Historiographical Outline of the Religious Union in North-West
Transylvania, în Transylvanian Review, vol. III, no. 2, p. 107-127.
1995
L’Institut d’Histoire Universelle de l’Université de Cluj (1921-1948), în
Transylvanian Review, vol. IV, no. 1, p. 20-27.
1997
L’Église orthodoxe roumaine du nord-ouest de la Transylvanie a la veille de
l’union au catholicisme, în Transylvanian Review, vol. VI, no. 1, p. 51-64.
Episcopul Iosif de Camillis şi românii din „Părţile ungureşti”, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, an XLII, 1-2, p. 51-75.
31
1998
An Unknown Source Concerning the Greek-Catholic Church of Satu Mare
County in 1734, în Historické Studie, 39, Bratislava, p. 141-149.
1999
Apostazia sau despre calea fără de întoarcere, în Anuarul Institutului de
Cercetări Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, II, Târgu Mureş, p. 92-104.
2002
Despre identitatea confesională a greco-catolicilor din Ungaria
habsburgică într-o epistolă-pastorală a lui Manuel Olsavszky, în Cultura
creştină, serie nouă, anul V, nr. 1-2, p. 165-173.
Iosif de Camillis: un vicar apostolic la porţile Transilvaniei, în Annales
Universitatis Apulensis, 6, II, p. 67-80.
2004
Statul şi Biserica greco-catolică din Ungaria habsburgică în prima
jumătate a secolului XVIII, în Anuarul Institutului Italo-Român de Studii
Istorice, I, Cluj-Napoca, p. 62-68.
Baia Mare - locul unde n-a mai ajuns să rezideze un episcop greco-catolic
acum 150 de ani, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia
Catholica, an XLIX, Cluj-Napoca, p. 89-103.
2007
Bishop Manuel Olsavszky and the Unrest in the Romanian Uniate Church of
Transylvania (the Fifth Decade of the 18th Century), în Annales
Universitatis Apulensis, Series Historica, 11/II, p. 180-195.
2011
Modalités de comunication en Transylvanie au XVIIIe siècle, în
Transylvanian Review, vol. XX, No.1, Spring, p. 24-35.
2013
Piety, Nobility, Confessional Identity. The Last Church Founded by Grigore
Maior, the Greek-Catholic Bishop of Făgăraş, în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai. Historia, vol. 58, no. 1, June, p. 124-137.
The Greek-Catholic Church from Transylvania and the traditional popular
religiosity, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, vol. 58, Special
Issue, December, p. 230-245.
32
2016
Egy szabálytalan összeírás Simon tományi görögkatolikus lelkész összeírása
1773-ból, în Történelmi Szemle, LVIII, 1, p. 127-147.
Prefețe și postfețe, cuvinte-înainte, note de prezentare

2003
Lucian Periş - Anii de ucenicie, prefaţă la Lucian Periş, Aloisie Tăutu.
Aspecte din opera istorică, Blaj, Editura Buna Vestire, p. 5-7.
2005
Prefaţă la Lucian Periş, Prezenţe catolice în Transilvania, Moldova şi Ţara
Românească, Blaj, Editura Buna Vestire, p. 5-11.
2012
O istorie ilustrată a Universităţii „Babeş-Bolyai”, notă de prezentare la
Istoria Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Mega, p. 11-14.
2014
Cuvânt-înainte la Imaginea în istorie, Tipologii în societatea de ieri şi de
azi, coordonatori Anamaria Macavei şi Roxana Dorina Pop, Cluj-Napoca,
Argonaut, p. 15-16.
2015
Cuvânt de bun venit, în Apostrof, anul XXVI, nr. 10 (305), 2015, p. 5.
2016
Pe strada Ştefan cel Mare, la numărul 5, cuvânt introductiv la Diana Iegar,
O istorie a Colegiului Naţional „Doamna Stanca” Satu Mare, Cluj-Napoca,
Mega, p. 7-10.
2020
Amintirile voiajorilor români de altădată, cuvânt-înainte la Radu Mârza,
Călători români privind pe fereastra trenului. O încercare de istorie
culturală (1830-1930), Iaşi, Polirom, p. 9-11.
33
Articole în periodice
1984
Epigonii vitejilor, în Napoca Universitară, an XI, nr. 1-2, p. 5.
Condotierul, în Napoca Universitară, an XI, nr. 3-4, p. 6.
Restituiri istoriografice - Alexandru Cziple, în Napoca Universitară, an XI,
nr. 5, p. 11.
Crişan, în Echinox, an XVI, nr. 9-10, p. 10-11.
Un gînd - la moartea profesorului Hadrian Daicoviciu, în Echinox, an XVI,
nr. 9-10, p. 11.
1985
Kinema-Ikon. Atelier de film experimental, în Echinox, an XVII, nr. 3-4, p. 2.
1991
Istoria ca naraţiune, în Apostrof, an II, nr. 5, p. 16
1995
Răspuns la ancheta „O nouă generaţie de istorici”, în Tribuna, nr. 5, p. 8.
2001
Zgura suspiciunilor reciproce, în Provincia, an II, nr. 3, p. 11.
Catolici de rangul doi?, în Provincia, an II, nr. 8-9, p. 4.
2003
In Memoriam Pompiliu Teodor. Corneliu Pintilescu în dialog cu Ovidiu Ghitta,
în Charta Studiorum. Revista studenţilor de la Istorie, nr. 1-2, p. 8-14.
2005
Preambul la o anchetă restantă, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
Historia, vol. 50, nr. 2, p. 212-215.
A Tribute to István György Tóth, în Colloquia, vol. XII, nr. 1-2, p. 294.
2006
Contribuţia iezuiţilor la naşterea Bisericii greco-catolice române, în Vatra,
nr. 4, p. 19-22.
34
2010
Laura Stanciu sau despre încercarea de a arunca plagiatul în derizoriu, în
Observator cultural, nr. 265 (523), 6-12 mai, p. 16-17.
2011
La Centenar & Ultima carte a Profesorului Francisc Pall, în Tribuna, serie
nouă, anul X, nr. 223,16-31 decembrie, p. I-II.
2020
Cu actualul cadru normativ, nestimulativ pentru construcţii transversale,
ajungi mai degrabă să sapi tranşee în jurul tău, intervenţie în cadrul
dezbaterii La ce bun ştiinţele culturii?, în Vatra, nr. 3-4, 19 iunie.
Recenzii
1983
Ştefan Pascu, Ce este Transilvania?, Cluj-Napoca, 1983, în Echinox, nr.
5-6, p. 6.
1984
P. Teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984, în Echinox,
nr. 3-4, p. 19.
I. Chindriş, Ideologia revoluţionară a lui Al. Papiu Ilarian, Bucureşti, 1983,
în Steaua, iulie, p. 57.
1990
Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, 1990, în
Apostrof, nr. 3-4, p. 12.
1991
Ștefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti,
1991, în Apostrof, nr. 3-4, p. 10.
Ioan-Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti: Adunări cneziale şi
nobiliare (boiereşti) în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, 1991, în Apostrof,
nr. 9, p. 10.
35
1995
T.V. Damşa, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică,
Timişoara, 1994, în Vatra, nr. 4, p. 88-89.
Judecînd schimbarea acestei lumi înșelătoare... recenzie la Mathias
Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Cluj-Napoca,
1994, în Vatra, nr. 3, 1995, p. 57-58.
1998
Fr. Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma (1745-1768), Cluj-Napoca,
1997, în Vatra, nr. 2, p. 31-32.
2003
Teresia B. Tătaru, Maramureş - mândria şi durerea noastră, Baia Mare,
2001, în Cultura creştină, nr.1-2, p. 318.
2005
Ovidiu Pecican, Haşdeenii. O odisee a receptării, Cluj-Napoca, 2003, în
Steaua, anul LVI, nr. 9, septembrie, p. 42-43.
Interviuri
1985
Cu Dinu C. Giurescu, în Echinox, nr. 5-6, p. 3 [în colaborare cu Ovidiu
Pecican].
Cu Ioniţă G. Andron, în Echinox, nr. 5-6, p. 19 [în colaborare cu Ovidiu
Pecican].
1986
Cu Pompiliu Teodor, în Echinox, nr. 6, p. 3 [în colaborare cu Ovidiu
Pecican].
2010
Cu Keith Hitchins, în Colloquia, vol. XVII [în colaborare cu Maria
Crăciun şi Maria Lupescu].
36
I.
SATE ȘI PREOȚI ÎN ARDEAL
PREOȚI ÎN SATE DIN ARDEAL: ADAM THEODOR,
PAROH LA TURDAȘ, SCAUNUL ORĂȘTIEI (1897-1938)
Maria Crăciun
Cartea lui Nicolae Iorga, Sate și Preoți din Ardeal, publicată în

1902, reflectă interesul acestuia pentru Transilvania și locuitorii ei. În
momentul apariției, ea venea în continuarea tentativelor de a publica
documente privitoare la românii din Transilvania, eforturi intensificate în
perioada 1900-1916, și concentra atenția istoricilor asupra preoților și
învățătorilor din aceste sate, cărora autorul le dedica cartea1. O imagine mai
vie a satelor transilvănene este oferită însă de Neamul românesc din Ardeal
și Țara Ungurească, publicată în 1906, după ce istoricul călătorise efectiv în
Transilvania, familiarizându-se cu realitățile locului2. În prima carte, atenția
lui Iorga s-a îndreptat în mod special asupra istoriei preoților și a
învățătorilor care au lăsat mărturii scrise ale activității lor. Iorga intuia, așa
cum sugerează afirmația lui, că „o istorie de sate și de preoți e istoria
Ardealului românesc”3, subliniind astfel rolul clerului în comunitățile
românești ale Transilvaniei, mai ales din perspectiva modelării destinului
lor. În cea de-a doua carte, interesul s-a mutat înspre realitățile satului în
perioada în care a vizitat Transilvania, textul având similitudini atât cu o
relatare de călătorie, cât și cu un studiu etnografic.
Importanța preotului în comunitatea rurală transilvăneană, sugerată
de ambele relatări, m-a făcut să încerc să abordez un studiu de caz, mai
* Mulțumesc pe această cale Elenei Firea pentru o lectură atentă a textului și pentru
sugestiile făcute și verișoarei mele Lia Vasu, precum și Minervei Mermezan pentru
fotografiile furnizate. Mulțumesc Gretei Miron pentru ajutorul acordat în transcrierea
textului singheliei emise de Andrei Șaguna și lui Constantin Bărbulescu pentru sugestiile
bibliografice.
1
„Preoților și învățătorilor din românimea de peste munți, celor prin care se păstrează
neamul în așteptarea viitorului care atârnă de vrednicia noastră, închină această cărticică
autorul”, în Nicolae Iorga, Sate și Preoți din Ardeal, Ediție critică de I. Oprișan, București,
Saeculum I.O., 2007.
2
Idem, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la 1906, București, Editura
Ministerului de Interne, 1939.
3
Idem, Sate și Preoți din Ardeal, p. 27.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.02
exact să reconstitui destinul unui preot dintr-un sat din Transilvania,

străbunicul meu, Adam Theodor, născut în 29 ianuarie 1867 și mort în
septembrie 1938, pe care nu l-am cunoscut niciodată, dar care mi-a devenit
tot mai simpatic pe parcursul lecturii caietelor care au rămas de la el,
deoarece par să ne lege apetitul pentru cultură și o mare curiozitate
intelectuală. Originar din Turdaș, un sat aflat în scaunul Orăștiei, și
provenind dintr-o familie de preoți – tatăl său, Aaron Theodor fusese la
rândul lui preot la Turdaș4 – el a ajuns, după studiile întreprinse la Sibiu
(1887-1890) și o perioadă petrecută la Rapolt ca învățător5, să păstorească
comunitatea din satul natal6, fiind hirotonit preot în 7 iulie 18977.
4
Mircea Păcurariu, în Două Sute de Ani de învățământ teologic la Sibiu (1786-1986), Sibiu,
Tipografia Eparhială, 1987, p. 72, sugerează că majoritatea studenților Institutului Seminarial de
la Sibiu erau fii de preoți, urmați de fii de țărani, fii de învățători și de notari comunali. Pentru
studiile lui Aaron Theodor, vezi Eusebiu Roșca, Monografia Institutului Seminarial
teologic-pedagogic „Andreian” al Arhidiecezei Gr. Or. Române din Transilvania, Sibiu,
Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1911, p. 145. El este menționat în lista pentru anul
1858/1859 drept „Aron Teodor din Simeria”. Singhelia emisă de Andrei Șaguna, în 30
septembrie 1863, menționează numirea lui ca paroh la Turdaș: „[…] am hirotonit pe acest alesu
de la Dumnezeu Aronu Teodoru preot desăvârșit, și i-am încredințat lui parohia de la Biserica
hramului Sfântul Mare Mucenic Dimitrie din Turdașiu, care se află în protopopiatul Orăștiei...”.
5
El este menționat de Eusebiu Roșca, op. cit., p. 159 în lista pentru anul 1889/1890 drept
„Adam Teodor din Turdaș”. În 1891, Adam Theodor semna notițele sale ca „teolog
absolvent” și se afla deja la Rapolt, unde a funcționat ca învățător. Acesta a semnat de altfel
unele din notițele sale între 1891 și 1896 cu „învățător, teolog absolvent”, „învățător”,
„absolvent de institut teologic”. Faptul este confirmat de o carte poștală din 1896 care îi
este adresată teologului absolvent, în perioada când se afla la Nagy Rápolt (Rapolt), și de
predica ținută de Înălțarea Domnului în 30 mai 1896, care este semnată de „Adam Theodor
învățător, teolog absolvent”. Acest curriculum era consonant cu faptul că secțiunea
pedagogică a programului furnizat de Institut fusese instituită pentru a permite tinerilor
absolvenți să poată funcționa ca învățători înainte de hirotonire. Vezi Mircea Păcurariu, op.
cit., p. 60. Paul Brusanowski, în Învățământul confesional ortodox român din Transilvania
între anii 1848-1918. Între exigențele statului centralist și principiile autonomiei
bisericești, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2010, p. 102, menționează și el o
directivă care prevedea ca toți clericii, înainte de a se preoți, să activeze ca învățători. În
opinia lui, acest lucru contribuia la îndeplinirea misiunii lor culturale.
6
În opinia lui Mircea Păcurariu, op. cit., p. 96, acesta era traseul urmat de absolvenții
Institutului Seminarial, majoritatea întorcându-se ca absolvenți în satele lor de baștină.
7
Adrian Urițescu, Nicoleta Urițescu, în Turdaș. Repere monografice. Deva, Editura
Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2013, p. 97-99, consideră că perioada studiilor a fost
1894-1897. Această afirmație nu este însă susținută de însemnările din caiete, unele
semnate și datate, deoarece acestea menționează și anul de studiu. De exemplu, o foaie cu
Însura-m-aș, însura este semnată „teolog an I decembrie 1887 Sibiu”. Mai am un singur
dor a lui Mihai Eminescu a fost copiată în 1889, când Adam Theodor era în anul II, în timp
ce alte însemnări afirmă clar că 1889/1890 a fost cel de-al treilea an de studiu.
40
Figura 1: Turdaș, centrul satului cu biserica greco-catolică (foto Minerva Mermezan)
Figura 2: Singhelie emisă de Andrei Șaguna, în 30 septembrie 1863, care îl numește în

parohia din Turdaș pe Aaron Theodor (foto Corina Teodor)
41
Întrebarea călăuzitoare a acestui studiu este simplă: cine a fost Adam

Theodor și cum s-a integrat el epocii în care a trăit? Pentru a răspunde, este
necesar, în primul rând, să-l plasăm în contextul satului transilvănean și al
epocii de mari transformări căreia i-a fost martor.
Dacă e să pornim de la reperele istoriografice care ne stau la
dispoziție, descrierea făcută de Iorga satelor și preoților din ținutul Orăștiei
este prea puțin flatantă: „Întruna vin de la târg țăranii cu pălăriuțe și haine
albe înfoiate, cei mai mulți beți de rachiul și vinarsul Evreilor. În mijlocul
lor este și un preot”8. Impresia despre Turdaș nu se bazează doar pe
observația directă, ci se amestecă cu cunoștințele livrești despre acesta.
Figura 3: Leonida Theodor cu Figura 4: Casa care a aparținut

un țăran din Turdaș (colecția familiei Theodor la Turdaș
Lia Vasu) (foto Minerva Mermezan)
Se văd și garduri de nuiele la curți lungi, coperișuri de stuh. Casele, de zid, au un

pod triunghiular și câte două ferești cu obloane, la stradă. Biserica veche de pe
deal, clădire de zid înconjurată cu o împrejmuire, e pusă în legătură cu cei doi
Tordássy sau Turdășeni, Pavel și Mihail, care au fost, înainte de 1600, episcopi
calvinești ai românilor.9.
Cum Iorga nu folosește un sistem de referință, nu avem cum să știm

cu certitudine de unde au fost preluate aceste date. Dar putem să intuim că
ele sunt tributare Istoriei Bisericești a lui Samuil Micu și asezonate cu un
8
Nicolae Iorga, Neamul românesc, p. 137.
9
Ibidem.
42
naționalism mai mult sau mai puțin romantic10. Continuând să se refere la

biserica de pe deal, Iorga comentează:
Ungurii au smuls-o sătenilor noștri atunci când aceștia s-au întors la ortodoxie.
La 1848, Românii și-au luat-o îndărăt, cu pompă mare și sobor de zece preoți, dar
au fost siliți apoi să o dea îndărăt comunității ungurești, care se alcătuiește din
vreo douăzeci de familii, deprinse și ele a vorbi românește11.
Figura 5: Biserica din deal a satului Turdaș, azi biserică reformată

(foto Minerva Mermezan)
Impresiile despre comunitatea rurală sunt marcate de un interes

etnografic:
Cuvintele se spun răpede și în desfășurarea lor ti sună chi, di ca ghi, a în forma

verbală e o, ge sună je. E un alt dialect, precum portul, fața și altele. Și e chiar un
alt suflet, fiindcă acești vecini ai moților, nervoși, vioi, schimbă ca niște săgeți
glumele care lovesc fără să rănească12.
10
Mai exact din ultimul volum al istoriei românilor, care se ocupă de istoria Bisericii.
Samuil Micu, Istoria și lucrurile și întâmplările românilor are o ediție îngrijită de Ioan
Chindriș: Samuil Micu, Istoria Românilor, vol. 1-2, București, Viitorul Românesc, 1995.
Subiectul a fost discutat și de Augustin Bunea, Ierarchia Românilor din Ardeal și Ungaria,
Blaj, Tipografia Seminarului Archidiecezan, 1904, p. 42. Zenovie Pâclișanu, „Câteva date
despre preoții româno-calvini”, Cultura Creștină, 9/3, 1911, p. 69.
11
12
Ibidem, p. 138.
43
Opinia lui Iorga despre clerul care păstorea aceste sate este și ea
interesantă. De exemplu, în Gelmar sau Jelmar exista o biserică construită în
1770. Parohul acesteia era „părintele Popovici, fost profesor seminarial în
Sibiu și redactorul calendarelor foarte răspândite ale editorului Krafft din
acest oraș”13. Activitatea acestuia este apreciată de Nicolae Iorga în termeni
elogioși:
[…] am, în sfârșit în această adunătură de sărăcime, plăcerea de a vedea preotul

cărturar și modern pe care l-am căutat în zadar prin atâtea sate mari și
înfloritoare ca niște orășele. Părintele Popovici crede că și preotul românesc, ca
și cel săsesc, cu mult mai bine înzestrat în venituri, poate face altă „economie”
decât a holdelor și a vitelor14.
Opinia favorabilă nu se extinde însă înspre activitatea instituțiilor

educative destinate formării clerului din această regiune: „Dacă Seminariul
din Sibiu ar fi mai bine călăuzit, această părere ar fi intrat și în mintea altor
clerici”15.
Această evaluare, mai degrabă pesimistă, a stării clerului transilvănean
și a instituției care îl forma, ne conduce înspre o investigare în profunzime a
personajului ales ca protagonist al studiului de caz, printr-o încercare de
reconstituire a profilului său intelectual, a orizontului său cultural, a
preocupărilor și a activității sale în cadrul parohiei ortodoxe din Turdaș.
Din nefericire, activitatea sa ca preot la Turdaș poate fi reconstituită
într-o foarte mică măsură, mai ales din perspectiva unor acțiuni concrete de
dotare a parohiei și doar indirect în dimensiunea ei pastorală. De exemplu, în
monografia dedicată satului de Adrian Urițescu, lui Adam Theodor îi sunt
atribuite, pe baza unor inscripții care decorează artefactele, renovarea bisericii
în 1911-1913, introducerea unor noi clopote în 192416 și construirea unei
13
Ibidem, p. 141. Este posibil să fie vorba de Daniil Popovici Barcianu, născut în 1847 la
Rășinari, care a funcționat ca profesor la Institutul Teologic din Sibiu între 1876 și 1901.
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 283-284. Eusebiu Roșca, op. cit., p. 101-102. Deși nici
Eusebiu Roșca și nici Mircea Păcurariu nu menționează că ar fi fost preot la Gelmar, acesta
a decedat în 1903, deci, teoretic, Iorga l-ar fi putut întâlni în timpul călătoriei prin
Transilvania.
14
15
Ibidem. Iorga se referea probabil la un moment în care Institutul era sub îndrumarea
Mitropolitului Ioan Mețianu (1899-1916). Vezi Mircea Păcurariu, op. cit., p. 102-138.
16
Adrian Urițescu, Nicoleta Urițescu, op. cit., p. 77-78. Implicarea sa în acțiunea de
instalare a unor noi clopote este atestată de inscripția de pe acestea: „Turnatu-s-au aceste
clopote spre slava lui Dumnezeu, pe spesele credincioșilor ortodocși din Turdaș în timpul
preotului Adam Theodor 1924”. Apud Ibidem, p. 78.
44
clopotnițe pentru un clopot mare în 193117. Personalitatea sa și orizontul său

cultural sunt subsumate faptului că era posesorul unei biblioteci
impresionante18. În afara acestui fapt, atât persoana, cât și activitatea sa au
fost închise în clișee: „om gospodar și neobosit rugător”, „slujitor demn de
treapta preoției”, „a rămas în memoria satului datorită râvnei pentru apărarea
dreptei credințe și a vieții morale exemplare de care a dat dovadă”19.
Figura 6: Adam Theodor cu soția Rebeca și fiica Gliceria (colecția Lia Vasu)
O tentativă de a ieși din domeniul stereotipurilor și al clișeelor

istoriografice este mult facilitată de existența unor documente care nu au
fost utilizate anterior. Este vorba de câteva scrisori, câteva predici și un
număr de carnețele ce conțin note de lectură. Păstrate în „arhiva” familiei,
acestea nu au fost nici măcar citite cu atenție, cu atât mai puțin analizate.
Pornind în această ”aventură” de reconstituire a unui destin individual și a
unei personalități tipice, sau nu, pentru epoca sa, care stârnește interesul prin
rolul multiplu asumat, de preot al comunității ortodoxe din Turdaș, de cap al
unei familii numeroase, de martor al unor evenimente majore (Primul
Război Mondial, Unirea din 1918) și de actant minor în marea istorie a
17
Ibidem, p. 79. Instalarea acestuia a avut loc la data de 15 decembrie 1931. Clopotul este o
donație a lui Ioan Tomuș și a soției acestuia Eva, care, întorși din America, au făcut această
donație pentru biserica satului. Inițialele preotului sunt prezente pe poarta din fața bisericii,
inscripția incluzând și anul construcției.
18
Ibidem, p. 99.
19
Ibidem.
45
epocii sale, îmi propun să recompun, din date disparate, un portret cât mai
acurat al unui preot oarecare dintr-un sat din Transilvania.
Primul lucru care trebuie clarificat este natura acestor documente. În
cazul scrisorilor și al predicilor redactate în scris, lucrurile sunt oarecum
clare. Mai greu de înțeles sunt carnețele pline de citate care nu par să aibă
nicio legătură între ele și niciun principiu care să fi determinat ordonarea
lor. O privire mai atentă asupra acestor presupuse „note de lectură”
sugerează însă că este vorba de însemnări făcute la/pentru cursuri, între care
sunt intercalate alte mici texte. În opinia lui Mircea Păcurariu, la Institutul
Seminarial din Sibiu se instituise tradiția copierii cursurilor predate de
profesori. În plus, în 17/29 octombrie 1849, Șaguna recomandase ca „toți
clericii să aibă studiile curat scrise cu mâna sa”20, ceea ce ar explica
activitatea întreprinsă de protagonistul nostru. În prelungirea acestei idei,
Regulile școlare din institutul diecezan redactate în 1854 interziceau elevilor
să vândă aceste „studii”, după ce terminaseră cursurile. Se hotărâse că astfel
de „studii” vor fi confiscate de la cei care le cumpăraseră21. De altfel, un
curs de Istorie Bisericească, un manuscris de 76 de pagini, scrise cu alfabet
chirilic, a fost redactat de Aaron Theodor din Simeria, care a urmat cursul
teologic din 1857 în 185922. În acea epocă, inclusiv perioada în care își
făcuse studiile Adam Theodor, din cauza accesibilității scăzute a unor
manuale tipărite, fiecare profesor avea cursul său pe care îl punea la
dispoziția studenților, iar aceștia îl copiau23. Astfel, de la clericul Nicolae
Cărpinișan din Răhău se păstrează notițe copiate în 1886/1887, pe când era
student în anul I, redactate cu un scris foarte îngrijit. De la Nicolae Vătășan,
devenit mai târziu profesor la Institutul Seminarial, s-a păstrat Cursul de
Dogmatică și Patristică, ce fusese predat de Ioan Popescu în 1890/189124.
În ceea ce privește caietele care constituie sursa principală a acestei
cercetări, impresia că ne aflăm în fața unor însemnări de la cursuri este
întărită de un carnețel, cu un soi de foaie de titlu, care este numit Însemnări
de cuvinte din Crestomația latină a lui Adam Theodor. Tema însemnărilor
este calendarul roman și o trecere în revistă a mitologiei romane. Pe una din
20
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 74
21
Eusebiu Roșca, op. cit., p. 268.
22
Mircea Păcurariu, în op. cit., p. 74, sugerează că este vorba de un curs al lui Grigore
Pantazi, care a fost folosit de urmașii săi până la apariția cărții lui Șaguna. Este vorba de
Andrei Șaguna, Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale de la întemeierea ei până
în zilele noastre. În opinia lui, cursul copiat de Aaron Theodor a fost predat de profesorul
Nicolae Popea.
23
Ibidem, p. 78.
24
Ibidem, p. 99-100.
46
ultimele pagini este un citat în limba latină referitor la Achiles. În secțiunea

dedicată însă cuvintelor necunoscute, apare traducerea unor cuvinte din
limba maghiară: „femeie”, „istorie”, „a ajunge”. În fine, o parte din caiet,
sub titlul Călușerul/Românul, conține indicații pentru învățarea unui dans,
împărțite pe figuri, cu pașii descriși în detaliu.
Figura 7: Foaia de titlu a caietului (foto din Figura 8: Călușerul (foto din
arhiva familială) arhiva familială)
Lipsa de coerență a caietelor, modul în care pasaje narative, de pildă

cele dedicate unor figuri din istoria Antichității clasice, sunt intercalate cu
maxime și proverbe, sugerează că atenția tânărului cleric a fost deviată de la
o activitate impusă, redactarea unor notițe, înspre una care îl interesa mult
mai mult, copierea unor pasaje din lucrări preferate. Pasajele referitoare la
istoria Antichității clasice și la mitologia greacă și romană par să se refere la
un curs audiat, pentru care era necesar un suport scris, în timp ce notițele,
mult mai personale, par să fie rezultatul contactului cu o literatură citită din
inițiativă proprie.
De multe ori, numele autorilor care sunt citați în aceste caiete sunt
menționate la începutul sau finalul paragrafului reprodus, facilitând
reconstituirea listei de lecturi a tânărului teolog. În fine, pe paginile caietelor
apare semnătura lui Adam Theodor și data când au fost copiate fragmentele,
ceea ce ne permite să constatăm că activitatea aceasta s-a desfășurat pe
47
perioada studiilor sale, începând cu 1887, dar a continuat și după finalizarea

acestora, când el se numește deja „absolvent teolog” și învățător, ultima
însemnare de acest tip datând din 1892.
Figura 9: Semnătură cu data Figura 10: Semnătură cu data 1891

1887 (foto din arhiva familială) (foto din arhiva familială)
Deși foarte puține din aceste texte au o notă personală, așa cum se
întâmplă în cazul redactării unui jurnal, prin alegerile făcute, prin
preferințele care transpar, scoase în evidență inclusiv de sublinierea unor
paragrafe sau de redactarea unor termeni cu litere cu dimensiune mai mare,
aceste caiete cu însemnări permit totuși reconstituirea unui profil al
autorului lor. Selecția unor pasaje, preferința pentru anumite teme, admirația
vădită față de unii autori, asumarea unor maxime, considerate purtătoare de
înțelepciune, conduc înspre schițarea unui profil intelectual, cultural și, de
ce nu, psihologic, al personajului.
Voi începe analiza cu aceste note de lectură, deoarece sunt sursele
cele mai numeroase și cele mai timpurii. Categoriile de analiză folosite în
această cercetare sunt autorii menționați în însemnări, genurile frecventate și
temele care par să fi fost agreate de tânărul student teolog.
Printre autorii europeni care s-au transformat în repere pentru
protagonistul nostru se numără filosofi și scriitori ai Antichității clasice25 și
autori creștini ai Bisericii Timpurii26, filosofi și scriitori din Europa modernă
25
Thales din Milet (624/623-548-545 î.Hr.), Caius Valerius Cattulus (84-54 î.Hr.), Ovidius
(43-17 î.Hr.), Virgil (70-19 î.Hr.), Seneca (4 î.Hr.-65), Esop (620-560 î.Hr.), Chilon din
Sparta (sec. VI î.Hr.), Socrates (470-399 î.Hr.).
26
Ciprian (210-258).
48
timpurie și modernă27 și personalități culturale din Regatul Român,

Transilvania, Banat și Bucovina28. Lista decelată din însemnări suscită o
serie de întrebări referitoare la motivele care au determinat această selecție
și la maniera în care tânărul protagonist a venit în contact cu scrierile acestor
personalități culturale.
Dacă aruncăm o privire cât de superficială asupra autorilor preferați
din contextul mai larg european, constatăm ponderea destul de mare a
filosofilor și a literaților, numărul mic de teologi și absența totală a
istoricilor. Dincolo de o prezență destul de pregnantă a autorilor din
Antichitatea clasică și a unor celebrități, cum ar fi William Shakespeare,
majoritatea personalităților menționate au trăit în secolele al XVIII-lea și al
XIX-lea. Lista autorilor români include istorici, de pildă Melchisedec
Ștefănescu, Nicolae Bălcescu și A.D. Xenopol, dovedind o apreciere
deosebită pentru cel din urmă. Dar, din nou, majoritatea autorilor menționați
sunt literați, foarte mulți poeți și dramaturgi, chiar epigramiști.
O privire asupra acestor liste ne conduce spre căutarea unor
explicații pentru această diversitate și pentru aceste opțiuni specifice. Una
dintre acestea, și probabil cea mai evidentă, este familiarizarea cu anumiți
autori datorită lecturilor recomandate în timpul studiilor. Deschiderea
studenților înspre literatura universală seculară nu era, însă, încurajată
oficial de politica Institutului, deoarece, în 1863, Șaguna considera că
activitatea elevilor ar trebui să se limiteze „asupra cetirii operelor clasice ale
autorilor Bisericii noastre și asupra repetării limbilor elină și latină, spre care
scop eu aș da lor cărți din biblioteca mitropolitană”29. Chiar pentru
27
William Shakespeare (1564-1616), Blaise Pascal (1623-1662), Alfred de Musset
(1810-1857), Friedrich Schiller (1759-1805), Dante Alighieri (1265-1321), Johann Gottlieb
Fichte (1762-1814), Papa Leon al XIII-lea (1810-1903), Péter Pázmányi (1570-1637),
István Szécsenyi (1791-1860), Alexandre Dumas (1802-1870), Georg Ebers (1837-1898),
François de la Rochefoucauld (1613-1680), François René de Chateaubriand (1768-1848),
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), Arthur Schopenhauer (1788-1860), Victor Hugo
(1802-1885), Voltaire (1694-1778) și Ivan Turgheniev (1818-1883).
28
Melchisedec Ștefănescu (1823-1892), Nicolae Bălcescu (1819-1852), A.D. Xenopol
(1847-1920), Mihai Eminescu (1850-1889), Veronica Micle (1850-1889), Alexandru
Vlahuță (1858-1919), Cilibi Moise (1812-1870), George Sion (1822-1892), Nicolae
Filimon (1819-1865), Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907), Titu Maiorescu
(1840-1917), Vasile Alecsandri (1821-1890), D.R. Rossetti (1850-1934), Constantin
Negruzzi (1808-1868), Carmen Sylva (1843-1916), Ion Luca Caragiale (1852-1912),
Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), Duiliu Zamfirescu (1858-1922), G. Dem. Teodorescu
(1849-1900), Anton Pann (1796-1854), Nicolae G. Rădulescu Niger (1861-1944), Ilie Ighel
Deleanu (1870-1938) și Costachi Conachi (1778-1899), Ioan Slavici (1848-1925), Miron
Romanul (1828-1898).
29
Apud Mircea Păcurariu, op. cit., p. 213.
49
biblioteca seminarială, înființată oficial în 1877/187830, se achiziționau de

preferință cărți de teologie sau pedagogie, de care aveau nevoie profesorii și
elevii Institutului Diecezan31. Poate nemulțumiți de aceste recomandări,
oarecum rigide, studenții acestui stabiliment au căutat soluții alternative.
Astfel, textul lui Mircea Păcurariu sugerează că elevii Institutului Teologic
din Sibiu au înființat în 1865 o „Societate de Lectură” după modelul
societăților studenților români care funcționau în diverse universități32.
Speranța, foaia publicată în manuscris cu această ocazie, a pledat în articole
de fond pentru utilitatea publicațiilor periodice, care erau „izvoare nescurse
de învățătură, luminare și binecuvântare”33. Preocupată în principal de sfera
literară, Speranța s-a susținut financiar din abonamente, după toate
aparențele cu un oarecare succes, deoarece, din banii câștigați, s-au pus
bazele unei biblioteci, fapt cu atât mai semnificativ, cu cât biblioteca
profesorală a luat ființă abia în anul 1877/187834. Chiar plasată în umbra
bibliotecii diecezane de strategiile și politicile culturale ale Institutului,
colecția „Societății de Lectură” a crescut mult prin donații de carte provenite
de la instituții publice și private, cum ar fi Comitetul pentru răspândirea
culturii și literaturii franceze între slavi și români, Academia Română și
ASTRA35.
În ceea ce privește interesul dezvoltat pentru acești autori, o
comparație între lista lor, lista periodicelor în care au publicat și lista
periodicelor care erau accesibile în colecția „Societății de Lectură”
sugerează că presa a jucat un rol important în medierea acestui contact (vezi
tabelul din anexă). Astfel, mulți dintre autori, Mihai Eminescu, Ioan Slavici,
Miron Romanul, A.D. Xenopol, Veronica Micle, Titu Maiorescu, Dimitrie
R. Rosetti, Ion Luca Caragiale, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Duiliu
Zamfirescu, G. Dem. Teodorescu și Dimitrie Bolintineanu au publicat în
reviste importante, cum ar fi Albina, Convorbiri Literare, Familia,
Federațiunea, Ghimpele, Românul, Speranța, Telegraful Român, Tribuna și
Trompeta Carpaților, care erau achiziționate de „Societatea de Lectură” și
30
Eusebiu Roșca, op. cit., p. 204.
31
Ibidem, p. 288.
32
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 210-213. Cele mai notabile dintre acestea erau Societatea
Academică „Petru Maior” a studenților români de la Universitatea din Budapesta (1862) și
Societatea Academică științifică social-literară „România Jună” din Viena (1871). Din
1871, societatea de la Sibiu s-a numit Societatea de Lectură „Andrei Șaguna” a teologilor
români greco-orientali (ortodocși).
33
Apud Mircea Păcurariu, op. cit., p. 211.
34
Ibidem.
35
Ibidem, p. 217.
50
deci accesibile cu ușurință studenților36. De altfel, în 1877/1878 seminarul a

oferit societății o sală pentru bibliotecă și o sală de lectură, unde aceste
periodice puteau să fie consultate37. Prin urmare, publicațiile periodice par
să fi fost canalul principal prin care studenții accesau și se familiarizau cu
literatura seculară. Faptul că o parte din profesorii seminarului teologic au
fost redactori la Telegraful Român vine în sprijinul acestei ipoteze38. În fine,
proveniența din revistele de cultură sau gazetele literare ale vremii este
susținută categoric de situațiile în care sursa citatului este menționată în
însemnări. O dovadă în acest sens o constituie un fragment intitulat Lumile
celelalte de Flammarion39, tradus de Iancu Alecsandri și publicat în 3 iunie
1884 în Convorbiri Literare. Faptul este valabil și pentru texte ale unor
autori europeni. De exemplu, un număr din Convorbiri Literare din 1876 a
publicat Aforismele pentru înțelepciunea în viață ale lui Arthur
Schopenhauer, traduse de Titu Maiorescu. Alte reviste menționate explicit
de Adam Theodor ca surse ale citatelor pe care le copia erau Familia și
Telegraful Român. În sfârșit, un presupus contact cu revistele vremii este
susținut de o carte poștală, primită în perioada în care Adam Theodor era la
Rapolt, mai exact în 1896, al cărei text îl invita să achite o sumă restantă
pentru un abonament. Indiciul este în ton cu spiritul epocii, deoarece, așa
cum sugerează Valer Cosma, pregătirea preotului a crescut odată cu
răspândirea cărților și apariția publicațiilor periodice40.
Unii autori, de exemplu Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi,
Nicolae Rădulescu-Niger, Nicolae Filimon, George Sion și Alexandru
Vlahuță, deși activi în publicistica vremii, au colaborat cu periodice care nu
erau prezente în biblioteca „Societății de Lectură”, de pildă Albina
Românească, Buciumul, Curierul de ambe sexe, Dacia Literară, Revista
Carpaților, România Literară, Sămănătorul, Timpul, Vatra și Viața
Românească, pentru a aminti doar câteva dintre ele. Prin urmare, nu este
evident cum aveau studenții acces la aceste publicații, din resursele lor, fără
îndoială destul de modeste.
36
Este de remarcat faptul că unele din aceste publicații erau tipărite în Imperiul
Austro-Ungar, în timp ce altele apăreau în Principate și, mai târziu, în Regatul Român.
37
Ibidem.
38
Ibidem, p. 66 îi menționează în acest sens pe Visarion Roman (1831-1885), redactor la
Telegraful Român în 1857-1858, Ioan Budilă (1824-1873), redactor între 1856-1857, Ioan
Rațiu (1827-1891), redactor între 1858-1862 și Ilarion Pușcariu (1842-1922) redactor în
1865-1883.
39
Nicolas Camille Flammarion (1842-1925) a fost astronom și scriitor francez.
40
Valer Simion Cosma, „Preoțimea între tradiție și modernitate. Intrarea în modernitate”,
Caiete de Antropologie Istorică, VIII, nr. 2 (15), 2009, p. 57.
51
Însemnările pe care le avem la dispoziție sugerează că toate tipurile

de texte au fost accesate mai ales prin intermediul revistelor, deși nu
excludem contactul cu cartea tipărită achiziționată de biblioteca „Societății
de Lectură”. Astfel, nuvela Zoe a lui Constantin Negruzzi, care a apărut
prima oară în 1837/1838 în Curierul de ambe sexe, editat de Heliade
Rădulescu, era accesibilă în această formă, în timp ce romanele apărute în
acea perioadă, de exemplu Elena, publicat de Dimitrie Bolintineanu în 1862,
trebuiau consultate într-un alt mod. Acestea par să fi fost texte favorite ale
tânărului teolog, deoarece citatele preluate din ele sunt abundente. Așa cum
am văzut, acestea au fost preluate cel mai probabil din paginile unor
periodice. Pe de altă parte, unele texte scurte, de exemplu creațiile lui Cilibi
Moise, au fost publicate în 1862 sub titlul Anecdote și povețe din reflecțiile
lui Cilibi Moise, vestitul din Țara Românească, în timp ce Practica și
aforismele lui Cilibi Moise, vestitul din Țara Românească, împreună cu
biografia autorului au fost tipărite de Moses Schwartzfeld în 1883. Dar
aceste mici texte erau accesibile și în Convorbiri Literare, de unde au fost
probabil copiate de Adam Theodor, așa cum sugerează notițele lui. Prin
urmare, putem ajunge la concluzia că publicațiile periodice, ziarele și mai
ales revistele literare și de cultură au constituit sursa principală pentru
numeroasele citate transcrise în caietele tânărului teolog.
Figura 11: Texte ale lui Cilibi Moise Figura 12: Însemnare copiată din
copiate din Convorbiri Literare albumul unei domnișoare
(foto din arhiva familială) (foto din arhiva familială)
52
În afara provenienței din publicații periodice, sursele numeroaselor

texte scurte, de tipul maxime și sentințe, proverbe și aforisme, epigrame și
anecdote erau foarte probabil acele așa-numite alba amicorum, unde tinerii
de ambe sexe înregistrau pentru posteritate asemenea cuvinte înțelepte.
Faptul că Adam Theodor făcea parte dintr-un grup generațional unde astfel
de texte scurte erau mult apreciate, ne conduce înspre identificarea unui
canal de comunicare suplimentar. De exemplu, o însemnare a domnișoarei
Augusta Turducescu este copiată dintr-un asemenea album. Constatarea
atrage atenția asupra existenței unor „rețele sociale” care erau preocupate,
între altele, și de acumularea unui capital cultural.
Figura 13: Însemnare copiată dintr-un Figura 14: Mamei, poezie copiată în caiete
album (foto din arhiva familială) (foto din arhiva familială)
Dacă luăm în considerare genurile preferate de tânărul student,

constatăm că unul dintre ele era poezia, deoarece caietele cu însemnări sunt
pline de versuri copiate din revistele vremii, semnate de poeții români activi și
apreciați în acea perioadă, printre aceștia numărându-se Mihai Eminescu,
Veronica Micle și Vasile Alecsandri. În egală măsură sunt prezente versuri
ale unor autori europeni, traduși în limba română, de exemplu Alfred de
Musset. Unele poezii au fost alese pentru a fi copiate, deoarece aveau o
rezonanță personală, așa cum sugerează poezia dedicată simplu Mamei de
Duiliu Zamfirescu, sau versurile lui George Crețeanu care, tratând plecarea de
acasă, abandonarea unui teritoriu familiar, puteau trezi empatia tânărului
53
student41. Adam Theodor pare să fi fost interesat și de poezia populară, din

care reproduce o variantă a poeziei Mărioară, cu evidentă tentă
moralizatoare. Alături de Trecui Valea și Fugi încolo, aceasta pare să fi fost
copiată din volumul lui Vasile Alecsandri, Poezii populare42. Pe de altă parte,
Adam Theodor pare să fi încercat să scrie poezii, deoarece unele versuri naive
și chiar stângace, marcate de tot arsenalul imagistic romantic, par să fie o
creație proprie. În sprijinul acestei ipoteze vine unul dintre caiețele, intitulat
Poezii originale de Adam Theodor. Elanul poetic este explicabil prin vârsta
tânărului teolog care, după toate aparențele, se pierdea în reverii romantice și
în experiența cotidiană. Una dintre poezii este dedicată domnișoarei V., în
timp ce o altă creație personală este intitulată Am o amantă...
Figura 15: Poezia Mărioară Figura 16: Foaia de titlu pentru poeziile
(foto din arhiva familială) originale (foto arhiva familială)
41
George Crețeanu, politician care a funcționat ca deputat și ministru, membru al
Academiei Române, este considerat un poet minor, care pare să-l fi influențat pe Mihai
Eminescu. A debutat în Curierul Românesc, fiind apoi foarte prezent în periodicele epocii:
Pruncul Român, Poporul Suveran, România Viitoare, România Literară, Steaua Dunării,
Concordia, Românul, Trompeta Carpaților și Convorbiri Literare. A avut un rol important
în înființarea societății „Junimea română”. A publicat două volume de versuri, Melodii
intime (1854) și Patrie și Libertate (1879), temele majore abordate fiind dragostea și patria.
42
Poezii poporale, Balade (Cântece bătrânești). Adunate și îndreptate de Vasile
Alecsandri, publicate în 1852.
54
Apetitul pentru poezie pare să datoreze foarte mult contextului creat

în timpul studiilor de Seminarul Teologic de la Sibiu. „Societatea de
Lectură” avea întâlniri festive, de exemplu cele dedicate mitropolitului
Andrei Șaguna, care includeau o disertație cu caracter literar, teologic sau
pedagogic, recitări de poezii și momente muzicale, aducând în atenția celor
prezenți compozitori cum ar fi Schubert, Mozart și Beethoven, dar și
Ciprian Porumbescu. În astfel de momente, George Dima, care a fost
profesor la Institut între 1883 și 1899, acompania la pian. Cu aceste ocazii,
se recitau versuri din Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Iosif Vulcan
și Mihai Eminescu. Tot cu astfel de prilejuri au fost puse în scenă piese ale
lui Vasile Alecsandri. Interesul lui Adam Theodor pentru poezie era
manifest în această perioadă, deoarece la serbarea din 29 noiembrie 1889,
când vicepreședinte al „Societății de Lectură” era colegul și prietenul său
Ilie Cristea, poezia Legenda Ciocârliei de Vasile Alecsandri a fost recitată
de tânărul student, pe atunci în anul III43. Interesul pentru roman și
dramaturgie este și el destul de mare, deoarece sunt copiate pasaje extinse
din astfel de scrieri, de pildă din romanul Elena semnat de Dimitrie
Bolintineanu și din piesa lui William Shakespeare, Romeo și Julieta. Prin
comparație, istoria, teologia și politica ocupă un loc mult mai mic în
paginile caietelor.
În schimb, Adam Theodor pare să fi fost un mare amator de sentințe,
proverbe, maxime, epigrame, aforisme și chiar anecdote, pe care le copia
diligent în caietele lui. Autorii preferați sunt de o mare diversitate,
cuprinzând nume sonore din Europa, din timpuri străvechi (Seneca, Ovidius,
Esop, Socrates, Chilon), dar și din vremuri mai recente (Alexandre Dumas,
François René de Chateaubriand, Georg Ebers, Arthur Schopenhauer), dar și
personalități locale, cum ar fi Rădulescu Niger, Carmen Sylva, Grigore
Mărunțeanu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuță, Iosif Vulcan, Cilibi
Moise, Ilie Ighel Deleanu și Ioan Slavici. Din nou, preferința pentru acest
gen nu trebuie să ne surprindă, deoarece, în momentul în care „Societatea de
Lectură” a împlinit 25 de ani de existență, în 1893, membrii acesteia au fost
invitați să trimită „scurte sentințe” din Sf. Scriptură și din autori celebri care
urmau să fie publicate în Almanah44. Faptul sugerează că genul era cultivat
în rândul elevilor și absolvenților acestei școli.
Prin urmare, studenții Institutului Teologic, inclusiv Adam Theodor,
erau mult mai înclinați să savureze literatura seculară decât scrierile sfinților
părinți ai Bisericii sau tratatele de teologie. Apetitul pentru genuri și
43
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 223.
44
Ibidem, p. 218.
55
subiecte seculare ar fi putut fi alimentat de deschiderea profesorilor care au

funcționat la Sibiu. În timp ce o primă generație, din care făceau parte Ioan
Hannia (profesor între 1848-1895), Nicolae Popea (profesor între
1856-1870) și Grigore Pantazi (profesor între 1849-1854) au avut studii
teologice la Universitatea din Viena, profesorii din generațiile următoare au
studiat discipline laice, cum ar fi pedagogia, filosofia și istoria, la Viena,
Leipzig și Budapesta45. Pe de altă parte, această apetență pentru genuri
seculare se putea datora vocației clericale precare a tinerilor studenți. Lipsa
lor de familiaritate cu religia ortodoxă în practica ei cotidiană a fost
remarcată deja de Andrei Șaguna în Instrucțiunile redactate pentru profesori
în 1865. Acesta considera că această situație se datora studiilor secundare
care avuseseră loc în școli organizate de alte Biserici46. Pe de altă parte,
având prea puține opțiuni pentru o carieră care să-i extragă din lumea
satului, este posibil ca unii tineri să fi optat pentru Seminarul Teologic din
dorința de a accede social47. Așa cum sugerează Keith Hitchins, pentru
tinerii români instruiți, cărora nu le erau accesibile cariere în serviciul
statului, Biserica oferea oportunități atrăgătoare. Chiar și în acest caz, pentru
tineri cu o calificare superioară, perspectiva precarității în serviciul Bisericii
făcea ca preoția să nu mai fie neapărat opțiunea preferată48.
Este evident că, din perspectiva temelor preferate, literatura
consultată de tânărul Adam Theodor era dedicată iubirii, trăirilor intense și
romantice. În ceea ce privește temele abordate de sentințele, maximele,
aforismele, proverbele și anecdotele copiate în caiete, tânărul teolog pare să
fi fost atras de reflecții asupra vieții, asupra sensului și semnificației
acesteia, asupra efemerului experienței umane, asupra destinului. Printre
autorii preferați din acest punct de vedere se numără Seneca și
Chateaubriand. Textele selectate se constituie într-o pledoarie pentru viața
trăită bine, cu sentimentul datoriei împlinite, fiind subliniată ideea utilității
sociale. Unele dintre pasajele copiate conțin reflecții asupra vârstei, așa cum
sugerează un fragment copiat din opera lui Schopenhauer: „Orice zi e o
mică viață, orice deșteptare este o mică naștere, orice nouă dimineață e o
45
Ibidem, p. 100.
46
Eusebiu Roșca, op. cit., p. 275-276.
47
Keith Hitchins, în Afirmarea națiunii: Mișcarea națională românească din Transilvania,
1860-1914, București, Editura Enciclopedică, 2000, p. 101, sugerează că dintr-o burghezie
emergentă în rândul românilor, categoriile cele mai numeroase erau clerul și învățătorii,
urmați de medici și avocați. Ei reprezentau însă doar o mică fracțiune din grupul
funcționarilor și al membrilor profesiunilor liberale din Ungaria.
48
Ibidem, p. 177.
56
mică tinerețe, orice adormire e o mică moarte”49. Alături de aceste reflecții

generale asupra vieții, suferința, provocată de eșecuri și de neîmpliniri
sentimentale ocupă un loc important în gândurile tânărului Adam Theodor și
constituie o temă recurentă, fiind apreciată valoarea ei formativă, așa cum
sugerează o sentință a lui Alexandre Dumas. Prin contrapondere cu
suferința, tânărul teolog era dornic să elaboreze o rețetă a fericirii,
bazându-se pe scrierile unor autori mai mult sau mai puțin celebri, de la
Socrates la Grigore Mărunțeanu. Suferința și fericirea sunt distribuite însă în
viața omului de imprevizibilitatea destinului uman, exprimată de metafora
„corabiei bătute de vânturi care nu ajunge cu certitudine în portul mântuirii”.
Cuvintele lui Schiller – „Norocul e frate de cruce cu cei îndrăzneți și
întâmplarea le este adesea credincios tovarăș”50 – introduc o notă mai
optimistă referitor la gestionarea neprevăzutului, pe când gândurile lui Ioan
Slavici - „Lumea este frumoasă pentru cel ce știe să o privească. Lumea e
darnică pentru cel ce nu așteaptă nimic de la dânsa. Lumea e cum o vreți
însă oamenii sunt cum sunt”51 - sugerează că o viață echilibrată depinde de
percepția asupra acesteia. Preocuparea pentru destinul nefast, pentru
vicisitudinile vieții este sugerată de un fragment referitor la Eminescu,
extras dintr-un text al lui Alexandru Vlahuță. Acesta din urmă reproduce in
extenso o scrisoare pe care Eminescu o scrisese în 1882 unui prieten din
Iași. Tonul epistolei trădează dezamăgirea poetului, dorul de casă, regrete pe
care le avea despre alegerile sale, lupta cu boala, singurătatea,
conștientizarea lipsei de energie și scăderea flexibilității intelectuale. Pasajul
copiat se încheie cu cuvintele lui Vlahuță care deplângea soarta lui
Eminescu, precaritatea și izolarea în care acesta a trăit. Textul lui Vlahuță
reprezenta variantă scrisă a unei conferințe ținute de acesta la Ateneu în 12
martie 1892.
O altă temă recurentă este iubirea, a cărei esență tânărul Adam
Theodor încearcă să o surprindă cu ajutorul versurilor lui Ovidius și ale lui
Dimitrie Bolintineanu, al romanelor lui Georg Ebers, în special Homo sum,
și al aforismelor lui Grigore Mărunțeanu. În cheie romantică, iubirea este
asociată frecvent cu nefericirea, cu suferința, făcându-se în paralel elogiul
pasiunii. Exaltarea face la un moment dat loc rațiunii și se meditează mai
mult asupra sensului pe care iubirea îl pune în existență. Citatele copiate pun
în evidență un proces evolutiv, de la sentimentul optimist referitor la
capacitatea iubirii de a depăși orice obstacol, inclusiv barierele de clasă,
49
Manuscris arhivă familială.
50
51
57
până la atitudini mai degrabă cinice, care iau act de efemerul iubirii. În fine,
unele dintre fragmentele selectate sugerează că tânărul teolog era interesat
de arta seducției, receptiv la lecțiile poeților Antichității, interiorizând mai
ales cele oferite de Ovidius, ceea ce dovedește că atracția, pasiunea, dorința
nu erau concepte străine pentru avidul nostru cititor. Cu toate acestea,
tânărul copiază texte prin care se pledează pentru respect și considerație în
relațiile dintre cele două sexe, așa cum sugerează pasajele reproduse din
Schiller. Alături de iubire este valorizată prietenia, apreciată ca o legătură
emoțională puternică, prietenii oferind sprijin în viața unui individ, așa cum
ne persuadează fragmentele de text alese din opera lui I.L. Caragiale și D.R.
Rosetti. Realismul în estimarea legăturilor de prietenie este dovedit de citate
care reclamă raportarea consecventă și tratamentul prudent în relațiile de
prietenie, deoarece prietenul din prezent poate deveni inamicul din viitor.
Circumspecția și prudența sunt susținute cu ajutorul unor sentințe arabe.
Tânărul Adam Theodor pare însă foarte conștient că iubirea și
pasiunea se manifestau în cele din urmă în interiorul căsătoriei, o instituție
pe care acesta se străduiește să o definească. Fără să fie menționată
proveniența sugestiei, căsătoria este definită drept „asociațiunea bărbatului
cu o femeie, întemeiată pe sentimentul moral al dragostei și supusă îndoitei
legi a libertății și egalității”52. Deși unele pasaje reproduse consideră
căsătoria un război fără arme, tânărul student copiază în caietele sale și texte
care fac elogiul acestei instituții și al armoniei conjugale. El pare să fi fost
conștient că, în practica epocii, armonia conjugală se reducea de multe ori la
eliminarea violenței domestice.
Considerată necesară și oportună53, succesul căsătoriei depindea de
alegerea partenerului. Susținând constructul cu maximele unor autori
diverși, de la Chilon din Sparta până la G. Dem. Teodorescu, se pledează
pentru maturitatea partenerilor și egalitatea de stare/statut a celor doi soți. O
atitudine pragmatică în alegerea partenerului este ilustrată de câteva texte
copiate diligent de tânărul teolog. Se poate constata interesul pentru vârsta
celor doi candidați, 20-28 de ani în cazul femeilor și 25-36 de ani în cazul
bărbaților, cu o diferență de 5-7 ani în favoarea soțului, ceea ce, foarte
probabil, avea în vedere perioada reproductivă a femeilor și deplina
52
Apud manuscris arhivă familială.
53
„La orice vârstă, omul are cuvânt ca să se însoare, deoarece nevasta ți-e amantă în
tinerețe, ți-e tovarășă în vârsta maturității, ți-e sprijin la bătrânețe”. (Manuscris, arhivă
familială). Sursa citatului nu este dezvăluită, dar actualitatea temei este sugerată de faptul
că în numerele 2 și 3 din Musa (1886/1887), publicație periodică a „Societății de Lectură”,
a fost inclusă o lucrare a lui Iosif Moraru intitulată: Avantajele căsătoriei ca instituție a
creștinismului față de necăsătorie și poligamie. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 226.
58
maturitate a partenerilor. Cei doi parteneri prospectivi nu se puteau căsători

dacă erau înrudiți sau dacă moralitatea lor era discutabilă. Deși adusă în
discuție în cazul ambelor sexe, conduita morală pare să fi fost mai
importantă în cazul femeilor care trebuiau să-și păstreze bunul renume în
comunitate. Sănătatea era o altă cerință dezirabilă în cazul ambilor soți. În
plus, o femeie trebuia să aibă, dacă era posibil, o personalitate
(temperament) care să o complementeze pe cea a soțului, o sănătate
impecabilă (mai ales să nu sufere de o boală ereditară) și un corp „bine
conformat”. Putem să suspectăm că aici nu era vorba de considerente
estetice, ci de capacitatea acesteia de a duce la termen o sarcină și de a naște
fără probleme. Este evident că scopul principal trasat pentru căsătorie era
procreația. În acest sens, unele dintre textele copiate în caiete sugerează
asumarea unor teorii legate de momentul procreației care influențează
viitorul copilului conceput: „copii procreați în stare de boală, indispoziție,
de oboseală excesivă, într-o urgie, într-un paroxism de mânie, de durere
mare, sunt de obicei inferiori”54. Interdicția cea mai severă plana asupra
concepției „la beție”, care putea fi responsabilă pentru „epilepsie, cretinism
și imbecilitate”55. Prin astfel de sugestii, clerul disciplina cuplurile,
reglementând viața lor intimă prin sfaturi practice care frapează prin
modernitatea lor, având în vedere că este adusă în discuție, chiar dacă
voalat, sexualitatea feminină, în timp ce este afirmată clar o funcție a
relațiilor intime care trangresează limitele scopului fixat rigid, procreația:
Datorăm femeii atâta respect de iubire că nu trebuie să o considerăm ca un

instrument pasiv al instinctului nostru sensual. Să nu ne permitem nici o plăcere
dacă nu este împărtășită56.
Procreația rămâne însă o preocupare importantă, deoarece textul

demonstrează familiaritate cu problema fertilității:
Când te simți vesel și forte, când scumpa ta soție este veselă și viguroasă, când
printr-o lungă continență ți-ai mărit puterea fecunditorie, când de puțin timp trecu
periodul tributului lunar al nevestei tale, când fremitul forței, al bucuriei și iubirei
străbate tot corpul vostru atunci aveți dreptul să procreeați, atunci într-o dulce și
voluptuoasă îmbrățișare procreați și cerul să vă binecuvânteze57.
54
55
56
57
59
Conform acestor texte, o viață intimă sănătoasă rezulta în nașterea

unor copiii sănătoși și dotați intelectuali:
Copiii amorului, bastarzii sunt de obicei mai frumoși, mai inteligenți și mai plini
de viață. Și de asemenea și întâiul născut, când căsătoria s-a făcut în condițiunile
cerute de igienă58.
Proveniența acestor texte nu este clară, dar igiena fusese introdusă ca

materie de studiu la seminarul pedagogic din 1886-1887 și este probabil că
multe din sfaturile asumate au fost apropriate din acest curs59. Pe de altă
parte, Pavel Vasici Ungureanu (1806-1881), unul dintre cei mai prolifici
autori de manuale de igienă60 și inițiator al primei reviste de medicină din
Banat și Transilvania, Higiena și Școala, a publicat și în Telegraful Român,
al cărui redactor a fost în perioada 1853-185661.
Ereditatea, care, așa cum am văzut, era considerată importantă,
deoarece era posibilă transmiterea unor boli și defecte, era privită și în cheie
pozitivă, atunci când calități importante erau transferate urmașilor. În mod
surprinzător, este valorizată ereditatea pe linie feminină și în acest sens sunt
amintite o serie de exemple din Orientul antic, din Antichitatea clasică și din
istoria mai recentă, fiind invocat cazul lui Ludovic al XIV-lea, cel al lui
Ștefan cel Mare, cel al lui Beethoven și cel al lui Mozart. În sens contrar,
pentru transmiterea unor vicii și defecte este invocat exemplul fiilor
Caterinei de Medici, Carol al IX-lea și Henric al III-lea. Acest mod de a
pune problema aduce în prim-plan relațiile dintre sexe și rolurile de gen
trasate de instituția căsătoriei.
Invocând Moravurile arabilor la căsătorie este promovat un model
tradițional pentru funcționarea acestei instituții, cu roluri de gen atribuite
clar, soția fiind responsabilă pentru averea, bunăstarea și buna dispoziție a
consortului. Supunerea era calitatea ei principală, iar comportamentul
trebuia pliat după așteptările soțului. Scopul căsătoriei, producerea unor
moștenitori, trasa și mai ferm rolul soției în sfera domestică, aceasta fiind
definită drept „bună consoartă” și „mamă dedicată”. Responsabilitățile
58
59
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 85. În secțiunea teologică, în anul III de studii este introdusă
Igiena. Eusebiu Roșca, op. cit., p. 286.
60
De exemplu, Pavel Vasici, Catehismul sănătății (igiena, dietetica) întocmit pentru
poporul românesc și școalele populare elementare, Timișoara, Ernest Steger, 1870.
61
Ioan Lupaș, Contribuțiuni la istoria ziaristicii românești ardelene, Sibiu, Editura
Asociațiunii, 1926. Mircea Păcurariu, „Telegraful Român la 125 de ani de la apariție”,
Biserica Ortodoxă Română, XCVI (1978)/3-4.
60
părinților nu se limitează însă la bunăstarea materială a copiilor, ci cuprind

educarea acestora, transformarea lor în cetățeni utili societății și, prin iubirea
acordată, în oameni fericiți, așa cum sugerează un text al lui Alexandre
Dumas. Acest text subliniază în cheie tradițională calitățile soției ca fiind
„sănătatea și buna purtare”, în timp ce, în cheie mult mai modernă și, poate,
sub influența practicilor familiei Dumas62, pledează pentru căsătorii care
transgresează diferențele de clasă. O însemnare din 6 noiembrie 1891
conține aforisme despre femeile chineze, care subliniază diferențele, dar și
complementaritatea dintre femei și bărbați: „bărbatul se ține de yang (cer)
femeia de yin (pământ)”63. Cu toate acestea, femeia, fiind cauza principală a
necazurilor și a nefericirii, trebuia educată până când atingea supunerea
perfectă. Se considera că, atât pe pământ, cât și în viața de apoi, femeia nu
deținea un destin propriu, ci „trebuie să trăiască și să lucre pentru bărbat”64.
Aceste texte, care sugerează profunde inegalități sociale între bărbați
și femei, recomandând explicit autoritatea și supunerea drept calitățile
definitorii pentru cele două genuri, aduc în prim plan problema relațiilor
dintre sexe. O parte din textele copiate care ating această problemă
proiectează asemenea interacțiuni ca fiind ostile și, în mod bizar, unele
portretizează soțul ca victimă, așa cum sugerează o epigramă semnată de D.
Teleor: „Nevasta îl înșeală. El singur doar nu crede; că-n frunte are coarne;
fiindcă nu le vede”65. Femeile par, astfel, să fie privite critic, cu accente
misogine, drept ființe lipsite de virtuți, așa cum apare în textul copiat din
opera lui D.R. Rosetti66. În mod poate surprinzător, atitudinea față de bărbați
este și ea critică, pentru că se sugerează că „inima femeii este un paradis în
care nu este încă niciun Adam”67.
Textele alese pentru a fi copiate ce oscilează între critică și admirație
ne fac să ne întrebăm care era atitudinea reală față de femei a tânărului teolog.
Fragmentele copiate trădează interes și pasiune constantă, alături de admirație
față de intuiția feminină. Adam Theodor pare conștient că potențialul femeilor
s-ar putea împlini dacă acestea ar beneficia de aceleași oportunități cu
bărbații. Această opinie este profund disonantă cu discursurile pline de
62
Tatăl lui Alexandre Dumas, născut în Saint Domingue (azi Haiti) era fiul unui aristocrat
francez și al unei sclave de origine africană. La rândul său, tatăl lui Dumas s-a căsătorit cu
fiica unui hangiu.
63
64
65
66
„Virtutea este o calitate de care se lipsesc mai toate femeile pentru a o cere de la celelalte
femei” (Manuscris arhivă familială).
67
61
stereotipuri, dominante în epocă, care atribuiau roluri genizate femeilor și

erau intens colorate de atitudini misogine. Tânărul student pare să fi
interiorizat o parte din opiniile lui Iosif Vulcan, care considera iubirea o
vocație a femeii pentru care aceasta era pregătită din copilărie: „Dragostea
copilei pentru păpușa ei e învățământul primar al inimei”68.
Femeia este, însă, privită pozitiv drept actant principal în unele
domenii, în postura de ghid în cunoașterea naturii, datorită înțelegerii
intuitive și senzoriale a lumii din jurul ei. Rolul social atribuit femeii se
complică astfel, mulțumită implicării ei în educație și mai ales în educarea
națiunii. Reproducând cuvintele lui Lajos Kossuth,
Vatra casei și nu școala este templul naționalităței, iar femeia mamă este
preoteasa acestui templu, sub mâna careia focul vestal al naționalităței nu se
poate stinge. Cu puterea acesteia școala nu se poate lupta și unde la popoare
stabile limba școalei este în contrast cu a vetrei acolo negreșit școala pierde69,
tânărul subliniază rolul pe care îl are educația în familie pentru

menținerea limbii materne. Fragmentul ales pentru a fi copiat trebuie înțeles
în contextul legilor propuse și aprobate în perioada dualismului
(1867-1918), când guvernul maghiar a considerat școala un mijloc de
educare/modelare a cetățenilor. În 1879, Ágoston Trefort a propus o lege
care intensifica programul de predare a limbii maghiare în școlile
minorităților. Prin legea din 1882, propusă de același Trefort, limba și
literatura maghiară deveneau materii obligatorii în școlile secundare. În fine,
în 1891, legea impunea înființarea unor grădinițe unde educatoarele trebuiau
să aibă cunoștințe de limbă maghiară70. Prin urmare, așa cum sugerează
Hitchins, limba era în centrul unui conflict între guvernul maghiar și elita
românească, seculară și ecleziastică, deoarece aceasta era instrumentul cel
mai eficient în politica de asimilare a românilor71. Alte legi, cum ar fi cea a
salarizării, prin introducerea unui salar minim, făceau imposibilă susținerea
școlilor confesionale de către comunități lipsite de resurse. Devenea astfel
posibilă extinderea școlilor de stat în detrimentul celor confesionale, știrbind
controlul Bisericilor asupra educației și, în general, autonomia acestora72. În
aceste condiții, limba română era salvată de la extincție de izolarea
românilor din zonele rurale, unde ei locuiau în grupuri compacte, de
68
69
70
Keith Hitchins, op. cit., p. 189-193.
71
Ibidem, p. 194-195.
72
Ibidem, p. 193-199.
62
utilizarea limbii în familie și, în mod poate surprinzător, de absenteismul

acestora în frecventarea școlii, așa cum sugerează analiza întreprinsă de
Keith Hitchins73.
Problematica reliefată cu ajutorul textelor copiate devine astfel mai
complexă. Problema limbilor utilizate în școală și mai ales în școlile primare
era strâns asociată cu problema drepturilor popoarelor din Imperiul
Austro-Ungar, care doreau să-și protejeze propriile tradiții culturale,
problemă discutată la Conferința Generală a Românilor, ținută la Sibiu în
189074, când Adam Theodor era încă student. Pasajul copiat în însemnări
este relevant pentru evoluția opiniilor lui:
[…] și unde e scris aceasta în cer sau pe pământ ca într-un stat compus din deosebite
elemente de popoare unul sau altul să aibă drept de a nimici existența celuilalt, sau de
a-și crea bunăstarea și gloria națională pe mormântul celuilalt popor?75
Includerea acestui paragraf poate fi o reflectare a discuțiilor din

societatea românească transilvăneană în ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea, mai exact după 1867, în sensul că românii erau susținători ai
principiului egalității națiunilor în noul context al monarhiei dualiste76.
Remarca aleasă reflectă preocuparea pentru tensiunile din societatea
austro-ungară în acel moment, în care aspirațiile naționale ale diverselor
popoare ale monarhiei se confruntau în spațiul public și în arena politică.
Problemele de acest tip nu au ocolit Sibiul și astfel interesul tânărului
student pentru politic și social este reflectat de fragmente copiate din
scrierile lui Miron Romanul, episcop al Aradului din 1873, mitropolit al
Transilvaniei din 1874 și director al Institutului Seminarial între 1874-1898.
Perceput ca o personalitate care nu s-a bucurat de simpatia populară,
deoarece a militat pentru supunerea față de coroana maghiară, acesta a fost
de fapt un personaj complex care a apărat existența învățământului în limba
maternă la toate nivelurile. Prin urmare, el s-a opus proiectelor de lege
propuse de Trefort, atât în comisia parlamentară în 1882, invocând
autonomia Bisericii și drepturile naționalităților, cât și în Camera
Magnaților77. Dorința de a înțelege personajul în toată complexitatea lui și
cea de a pătrunde problema adusă în discuție este sugerată de unul dintre
pasajele copiate: „Asupririle din partea străinilor ne adună și ne întăresc, iar
73
Ibidem, p. 201-210.
74
Denumirea apare sub această formă în însemnările lui Adam Theodor.
75
76
Keith Hitchins, op. cit., p. 106.
77
Ibidem, p. 192-193.
63
certele și împerecherile din sânul nostru ne risipesc și ne consumă

puterile”78.
De altfel, problema elitei politice și a relațiilor dintre conducător și
popor este și ea discutată în citate din Nicolae Bălcescu și István Széchenyi,
dar și dintr-o vastă colecție de epigrame și proverbe culese din paginile
revistelor Familia și Telegraful Român:
A conduce pe nebunul nu e greutate mare; și mai lesne poți conduce pe un om ce

minte are; Dar pe cel ce știe ceva, așa pe jumătate, pe acela nici chiar Brahma
să-l conducă nu mai poate79.
Modul în care este reliefată problema autorității politice și figura

conducătorului sugerează actualitatea temei într-o societate în care, din cauza
poziției pasiviștilor, care susțineau neparticiparea românilor în viața politică a
Ungariei, exista un nivel de disatisfacție într-un segment social mai larg față de
„conducătorii care nu conduc”80. De altfel, pornind probabil de la atitudinea lui
Andrei Șaguna, care susținuse participarea energică în noul sistem politic,
Telegraful Român și redactorul șef al acestuia, Nicolae Cristea, imprimaseră o
direcție activistă periodicului, insistând ca românii să participe în toate
domeniile vieții politice. Ulterior, colaboratorii ziarului Tribuna, formați de
Nicolae Cristea, printre care se numără Ioan Slavici și Daniil Popovici
Barcianu, au susținut importanța participării la viața politică a Ungariei,
manifestându-și cu orice ocazie, mai ales în presă, aversiunea față de politica
acesteia în problema naționalităților. Faptul nu este lipsit de importanță pentru
Seminarul Teologic de la Sibiu, unde Daniil Popovici Barcianu era profesor
(1876-1901) și unde se coagulase o opoziție față de politica moderată, de
reconciliere cu guvernul maghiar, susținută de Miron Romanul. Aceste
divergențe referitoare la strategia adoptată au dus la demiterea lui Nicolae
Cristea din postul de redactor-șef al Telegrafului Român de către Miron
Romanul81. În opinia lui Hitchins, Miron Romanul a dorit apărarea autonomiei
Bisericii prin mijloace legale, evitând instrumentalizarea instituției de către elita
politică grupată în Partidul Național82. Chiar dacă numărul citatelor care ating
78
79
Manuscris arhivă familială
80
Expresia este folosită într-o scrisoare a lui Partenie Cosma, avocat din Beiuș, deputat în
Parlamentul Ungariei, care considera pasivismul „sinucidere”. Apud Keith Hitchins, op.
cit., p. 110.
81
Ibidem, p. 110-116, 122-124. Miron Romanul pleda pentru recunoașterea pactului dualist
dintre Austria și Ungaria și a unirii Transilvaniei cu Ungaria, considerându-le „acte
ireversibile”.
82
Ibidem, p. 167-169.
64
această problemă este redus, ele reflectă totuși sensibilitatea tânărului teolog
față de problemele epocii, dezbătute în presa vremii.
În acest context transpare interesul tânărului pentru istorie, căreia
ciclicitatea îi conferă un semnificativ potențial educativ, ea devenind astfel
călăuza politicianului. Istoricul preferat de tânărul Adam Theodor este A.D.
Xenopol, cu ale cărui lucrări pare să fi fost familiarizat, de exemplu cu
Caracterul lui Ștefan cel Mare, din care copiază un fragment. El pare să fi
fost interesat de contribuția lui Xenopol la teoria istoriei, de reflecția asupra
istoriei ca disciplină.
Tânărul pare însă conștient că învățăturile istoriei vor fi
implementate într-un segment social larg, ceea ce stimulează o raportare
critică la societatea contemporană. Proverbele, maximele, aforismele și
sentințele copiate în caietele sale din reviste cum ar fi Convorbiri Literare și
semnate de diverși autori, de la Anton Pann la Cilibi Moise, au două
dimensiuni distincte: critica moravurilor contemporane și furnizarea unui
ghid comportamental pentru omul de rând, ceea ce ne îndreaptă atenția
înspre vocația pastorală a viitorului preot.
Vocația clericală a tânărului transpare și dintr-o lungă discuție asupra
existenței lui Dumnezeu. Încropită din nou din citate din opera unor filosofi,
discuția este surprinzător de subtilă, deoarece se concentrează asupra existenței
lui Dumnezeu, separat de, sau integrat în, creație. Tânărul este înclinat să dea
dreptate celor care îl înțeleg pe Dumnezeu ca persoană, distinct de opera sa,
„precum un sculptor de statuia pe care a creat-o”83. În cele din urmă, tânărul
teolog pare să ajungă la concluzia că existența lui Dumnezeu este o problemă
de credință, pe care o susține cu argumentele lui Jean-Jacques Rousseau sau
Voltaire, precum și prin considerațiile lui Ioan Slavici. Prin contrast, atitudinea
oamenilor față de Dumnezeu este subliniată de o „sentință persică”: „De D-zeu
de ne-am teme, cum ne temem de un crai; Îngeri am fi noi atuncea și din
lume-am face rai”84. În această notă, discuția este deplasată înspre rolul religiei
și locul Bisericii în societate, subliniate cu ajutorul unui citat din Melchisedec:
Precum pământul n-ar putea exista fără ceriu, care îi dă lumină, căldură, aerul,
ploaia, roua etc., tot așa o națiune civilizată nu poate exista și progresa fără
religiune și moralitate care să reprezintă în biserică și în servitorii ei85.
83
84
85
Manuscris arhivă familială. Tema este recurentă în paginile publicației Musa. Credința și
însemnătatea ei de Ioan Toma din numerele 2, 3 și 4 din 1894-1895 și, poate mai relevant,
Factorii cei mai puternici pentru conservarea unui popor sunt religiozitatea și moralitatea
de Iosif Maximilian, publicat în Musa, numerele 8, 9, 10 din 1878.
65
Interesul pentru anumite subiecte, subliniat de analiza întreprinsă

până în acest punct poate să lase impresia preponderenței rolului pastoral în
înțelegerea funcției preoției. Cu toate acestea, preocuparea pentru unele
aspecte doctrinare aduce la lumină și alte dimensiuni ale acestui rol. De
exemplu, o discuție asupra semnificației transubstanțierii subliniază
interesul pentru sacramentul euharistiei și rolul acestuia în delimitarea
confesiunilor. Rivalul confesional, combătut prin aceste pasaje, este Biserica
Reformată, care investește cu semnificație simbolică și comemorativă cele
două specii ale sacramentului.
Este, prin urmare, interesant să urmărim modul în care aceste idei
care i-au trezit interesul în tinerețe se reflectă în predicile redactate pe
parcursul activității viitoare a tânărului preot în parohia din Turdaș. Într-o
predică ținută în Duminica Sfintelor Paști, acesta trasează clar diferențele
dintre fericirea dumnezeiască și cea lumească, echivalabilă cu bucuriile
efemere ale vieții. Iar în momentul în care „fericirile temporale” sunt
detaliate, tonul devine critic față de „măririle, onorurile, averile și fala
deșartă” care sunt deseori preferate. O altă predică discută vocația clericală,
unde sunt subliniate două tare ale societății contemporane: declinul credinței
și lipsa de apreciere față de cler. Pentru a defini clerul, Adam Theodor
apelează la cuvintele lui Ioan Gură de Aur în cuvântarea a doua către
Timoteni: „Nu știi ce este preotul? Îngerul Domnului este el”, fiind
subliniată poziția lui superioară în ierarhiile seculare: „Alți părinți afirmă că
este mai mare vrednicie să fii preot decât domn sau împărat”86. Enoriașii
sunt criticați pentru ipocrizia lor și comportamentul duplicitar, iar tonul
predicii devine polemic pe măsură ce preotul intră într-un dialog imaginar
cu un public critic față de cler. În acest demers, preotul este asemănat cu
apostolii, misiunea acestuia fiind trasată foarte clar. În acest sens, este
conturat rolul preotului în comunitate, care implica atât îndrumarea
spirituală, cât și acoperirea unor nevoi zilnice. Este mai greu de descifrat la
cine se referă îndemnul de a nu se închina la „idoli străini” și de a nu se
pleca în fața unor „proroci mincinoși”. Alte două predici din ciclul pascal,
una dedicată Învierii Morților și alta Înălțării Domnului, subliniază
importanța credinței, care vine în ajutorul omului în situații în care
cunoașterea este imposibilă87. Argumentul este susținut cu ajutorul unor
pasaje din Evanghelie, cu citate din Vechiul Testament, dar și cu
argumentele lui Socrates. Mai greu de înțeles este sugestia că oamenii nu
86
87
Învierea Morților este și subiectul unei lucrări publicate în Musa, nr. 4 și 5 din 1889/1890
de Ilie Cristea.
66
sunt răsplătiți după natura faptelor lor în această lume: „Colea vedem un om
rău fără de D-zeu cum se desfătează în mijlocul bogățiilor, dincolo vedem
un om cinstit cum se luptă cu amarul vieții și ajunge chiar în disperare”88. O
predică scrisă în 30 mai 1896, la Rapolt, este intitulată Cuvânt la Înălțarea
Domnului și subliniază asigurarea mântuirii prin întoarcerea Fiului la Tatăl
Ceresc și misiunea cu care au fost investiți apostolii de a instrui popoarele.
Predica se încheie cu o rugăciune adresată lui Iisus, o reinterpretare a
rugăciunii „Tatăl Nostru”, rugăciunea care face referire la păcat, la iertare, la
rolul de părinte, nu doar de judecător, pe care Dumnezeu l-a asumat, la
bunăvoința cu care vor fi iertate greșelile, cerând ajutor și liniște pentru a-l
putea venera. Predica insistă asupra căinței, dar și asupra intervenției
sfinților prin rugăciune. Printre predicile păstrate se află și una funerară,
rostită la înmormântarea unui oarecare Titu, în vârstă de 18 ani, deplâns de
părinții săi și de sora sa. Făcând o paralelă cu morții înviați de Iisus și cu cei
care vor fi înviați la Judecata de Apoi, preotul încearcă să consoleze familia
defunctului, afirmând că sufletul acestuia a fost redat Tatălui Ceresc.
Folosind o metaforă prin care moartea fiului este reprezentată, în cuvintele
adresate de acesta părinților și rudelor în momentul despărțirii, ca o nuntă,
unde veselia este înlocuită cu o imensă tristețe, predica subliniază puternic
nefirescul acestei morți premature și pierderea suferită de părinții lipsiți de
ajutorul fiului în propria lor bătrânețe.
O latură a personalității lui Adam Theodor și a priorităților sale în
activitatea pastorală este pusă în evidență de însemnările făcute pe diverse
cărți aflate în dotarea bisericii parohiale, de exemplu, pe un Evhologhion,
achiziționat pe cheltuială proprie cu ocazia hirotonirii din 7 iulie 1897.
Motivația invocată pentru achiziționarea acestor cărți este interesantă în
sine: „acest Evloghiu precum și un Liturghier scrise cu litere latine, voind
prin aceasta a face începutul delăturării cărților bisericești cu litere cirilice,
care nu au sens în biserica noastră, și înlocuirea lor cu cele latine
străbune”89. Textul sugerează implicarea într-una dintre discuțiile majore ale
momentului, introducerea alfabetului latin în textele redactate în limba
română. Această preocupare de a dota biserica cu cărți este ilustrată și de
cererea adresată de Adam Theodor Ministerului Cultelor, petiție prin care
solicita trimiterea unor cărți cu caractere latine care să poată fi citite mai
ușor. Amănuntul anecdotic este că această cerere a fost înaintată prin „Dl
Profesor universitar Niculai Iorga”. Însemnarea este semnată de Adam
88
89
Apud Adrian Urițescu, Nicoleta Urițescu, op. cit., p. 111.
67
Theodor în 191490. Colecția de carte a bisericii s-a îmbogățit și prin donații

ale enoriașilor, data primirii fiind deseori menționată de paroh. Interesant
este faptul că una dintre aceste cărți, Cantorul și Apostolul Creștin,
compilată de preotul ortodox Cornel Foluțiu din Detroit, a ajuns la Turdaș
prin donația lui Adam Răduți91.
Preocuparea pentru educație este evidentă și în efortul de a construi
o nouă clădire pentru școala confesională (ortodoxă) care funcționa la
Turdaș din 1858. Clădirea nouă a școlii a fost terminată în 1898, deci doar la
un an după ce Adam Theodor preluase parohia. Efortul comunității este
marcat de o inscripție care proclamă „Luminează-te și vei fi, voiește și vei
putea”92. Inițiativa de a construi o nouă clădire a școlii poate fi plasată în
contextul tendinței autorităților maghiare de a asigura o calitate uniformă
pentru toate școlile, atât din perspectiva dotărilor materiale, cât și din cea a
calificării învățătorilor93. Inspecțiile exigente efectuate în parohii duceau la
închiderea școlilor care nu aveau clădiri și dotări adecvate și/sau învățători
calificați94. Înțelegem, astfel, de ce construirea unei noi clădiri a școlii a
devenit o prioritate pentru proaspătul paroh.
În fine, analiza surselor nu poate fi încheiată fără a discuta cele
câteva scrisori adresate lui Adam Theodor de-a lungul timpului, care îl
dezvăluie în diverse ipostaze: ca prieten, de exemplu al lui Elie (Ilie)
Cristea, în 22 iulie 1891 sau al unui alt preot care îi scrie în 18 februarie
1898; ca preot al unei comunități rurale căruia îi scrie respectuos un
credincios, Dumitru Susari, în timpul serviciului militar; ca tată, căruia îi
scrie fiul său plecat în aventură95. Scrisorile pun în evidență o lume a
sociabilității rurale96, o lume a aspirațiilor culturale provinciale, cu concerte
de pian în care evoluează domnișoarele din localitate (Orăștie), o lume dură
ce nu încuraja mobilitatea socială ascendentă. Aceasta era o problemă cu
care se confrunta clerul rural în căutarea unei parohii, deoarece obținerea
acesteia nu depindea doar de o bună calificare, ci și de căsătoria încheiată cu
o fată „avută și convenabilă”, așa cum se plângea Ilie Cristea în scrisoarea
90
Ibidem, p. 112.
91
Însemnarea este din 27 martie, Duminica Floriilor din 1922. Apud Ibidem, p. 113.
92
Ibidem, p. 115.
93
Keith Hitchins, op. cit., p. 200-204 amintește exemplul satului Tătărăști în 1904.
94
Ibidem, p. 199-200.
95
Este vorba de Leonida Theodor, care le scria tatălui și surorii sale, Melania, în 11
septembrie 1923 din Milano.
96
De exemplu, din scrisoarea lui Ilie Cristea rezultă participarea acestuia la o petrecere
românească din comitatul Ciucului, unde tânărul teolog care își propusese să nu joace,
întâlnește o „fetiță drăgălașă”, cedează tentației și joacă până dimineața la 5.00.
68
sa. În fine, sunt aduse la lumină aspirațiile acestei categorii sociale care
valoriza educația, pe care dorea să o asigure și pentru generația următoare,
deși, după Primul Război Mondial, unii dintre acești tineri au căutat o nouă
viață în America sau măcar în Europa. Nu în ultimul rând, este subliniat
atașamentul comunității față de preot.
Figura 17: Scrisoarea lui Ilie Cristea Figura 18: Scrisoarea fiului din 11
(foto arhiva familială) septembrie 1923 (foto arhiva familială)
Concentrându-se asupra vieții și activității unui preot oarecare

dintr-o parohie rurală din Transilvania, studiul de față și-a propus în primul
rând reconstituirea unui destin individual. În acest sens, conform relatărilor
familiei, Adam Theodor a rămas orfan de tată în prima copilărie, a făcut fără
îndoială studii gimnaziale, deoarece în absența acestora nu s-ar fi putut
înmatricula la Seminarul Teologic de la Sibiu, unde a fost student între 1887
și 1889/189097. După terminarea studiilor, conform însemnărilor din caiete,
a trăit un timp la Rapolt, unde a funcționat ca învățător, iar din 1897 a fost
paroh la Turdaș. Înainte de hirotonirea din 7 iulie 1897, s-a căsătorit cu
Rebeca Lula din Turdaș. Piatra de mormânt a fratelui ei, „Iosif Lula a lui
Iacob”, sugerează că era fiica unui oarecare Iacob Lula.
97
Eusebiu Roșca, op. cit., p. 290 citează din regulamentul pentru Seminarul Andreian,
arătând că nu erau primiți la studii decât elevi care au absolvit 8 clase gimnaziale.
69
Figura 19: Leonida Theodor și cumnatul Figura 20: Rebeca Lula

său Vasile Maier (colecția Lia Vasu) (colecția Maria Crăciun)
Figura 21: Piatra de mormânt a lui Iosif Figura 22: Gliceria Oprea și Mircea Oprea cu
Lula (foto Minerva Mermezan) nepoata lor Doina Maier (colecția Lia Vasu)
70
Figura 23: Leontina Maier împreună cu fratele ei Enea Theodor Figura 24: Leonida
(colecția Maria Crăciun) Theodor (colecția Maria
Crăciun)
Figura 25: Maria Colibaș, căsătorită Figura 26: Melania Theodor

Theodor (colecția Maria Crăciun) (colecția Maria Crăciun)
Conform monografiei lui Adrian Urițescu, cei doi au avut 9 copii98,

dintre care doar 5 au ajuns la maturitate: Gliceria, căsătorită cu Mircea
Oprea din Săcărâmb, preot la Cerchez (Certej), Leontina, căsătorită cu
Vasile Maier din Turdaș, Leonida, căsătorit cu Maria Colibaș din Ilia,
98
Adrian Urițescu, Nicoleta Urițescu, op. cit., p. 98.
71
Melania, căsătorită cu Mihail Dumitriu din Brăila și Enea, căsătorit cu

Rozalia Tomuța din Petroșani. Conform monografiei satului Turdaș, Adam
Theodor a rămas văduv în 17.05.192899. Prin urmare, un destin banal,
specific epocii, marcat de pierderea tatălui, a soției și a 4 dintre copii.
Figura 27: Melania și Mihail Dumitriu (colecția Lia Vasu)
Figura 28: Adam Theodor în mijlocul familiei (colecția Maria Crăciun)
99
Ibidem, p. 99. Acest lucru este improbabil, deoarece piatra de mormânt indică data
nașterii 12.I.1875 și data morții 17.IV.1920. Mai mult, în 1923, fiul său Leonida adresează
scrisoarea din Milano tatălui și surorii (Melania), care mai era încă acasă, de unde deducem
că mama era deja decedată.
72
Figura 29: Piatra de mormânt a Rebecăi/Ravecăi Lula cu data morții 17.IV.1920

(foto Minerva Mermezan)
Tentativa de a-i reconstitui personalitatea este mai incitantă,

deoarece Adam Theodor nu pare să fi fost un student docil și diligent. Dacă
în multe cazuri „studiile” copiate de studenți erau versiuni complete ale
cursurilor profesorilor, în acest caz, textul era interpolat cu fragmente
dintr-o multitudine de alte scrieri. Prin urmare, însemnările lui Adam
Theodor, prin incoerența lor, sugerează o atenție ușor deviată de la scopul
principal, dar și o curiozitate nesățioasă pentru producția literară autohtonă
și pentru dezbaterile momentului. Remarcabil pentru profilul său de cititor
avid este faptul că citea revistele vremii, citea literatură europeană și română
și explora lumea ideilor dincolo de limitele trasate cu strictețe de profesorii
săi de la Seminarul Teologic. Însemnările din caiete dau impresia că lista sa
de lecturi este foarte săracă în lucrări de teologie, în schimb abundă cele de
filosofie și literatură. La acest nivel, personajul care se dezvăluie nu pare să
fi avut o vocație clericală intensă. Opțiunea în favoarea Institutului Teologic
de la Sibiu poate fi însă explicată prin dorința de progres profesional, prin
opțiunea în favoarea unei cariere intelectuale, iar, în condițiile epocii,
această mobilitate socială ascendentă era posibilă mai ales prin studiile de
teologie și/sau pedagogie. Interesul său pentru literatură a fost de altfel
stimulat de contextul creat în Institut, de funcționarea „Societății de
Lectură”, înființată și întreținută din inițiativa studenților, dar sprijinită și de
profesori. În fine, profilul său frapează prin deschiderea sa în fața lumii și
73
curiozitatea față de alte culturi, cea arabă sau cea chineză și cea evreiască,
pe care o receptează prin textele lui Cilibi Moise.
În ceea ce privește identificarea rolurilor asumate de Adam Theodor
de-a lungul vieții asistăm la o evoluție. Caietele cu însemnări ne dezvăluie
un tânăr în căutarea unui ghid comportamental pentru propria existență,
motivat să descifreze sensul vieții. Date disparate din viața lui ca preot aduc
în discuție asumarea rolului de educator al comunității. Din tentativele de
disciplinare a comunității transpare un discurs nu doar pragmatic, ci și
modern, care interiorizase progresele științifice ale epocii. Acest lucru este
cel mai evident în discuțiile referitoare la căsătorie și rolul femeii în
societate, sau mai exact, așa cum era acesta prescris de societate prin
discursurile ei hegemonice. Poziționarea față de această problemă este
modernă, femeia fiind privită ca o persoană cu aspirații proprii. Din această
perspectivă, sunt asumate așteptările ambilor membri ai unui cuplu în
interiorul relației conjugale. În fine, este necesar să menționăm implicarea sa
ca actant minor într-o politică creionată de Biserica Ortodoxă pentru școlile
românești și ca actant major în viața comunității al cărui comportament
dorea să îl modeleze. Deși informațiile pe care le deținem sunt
parcimonioase, rămânem cu sugestia că, la maturitate, Adam Theodor şi-a
asumat din plin vocația clericală și a convertit-o în acțiuni concrete, cum ar
fi achiziția de carte, construirea școlii și utilizarea alfabetului latin.
Anexă
Reviste abonate Locul unde au publicat Autorii

de instituție autorii preferați
Albina Albina Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Miron Romanul
Albina Carpaților
Albina Românească Vasile Alecsandri,
Constantin Negruzzi
Aghiuță B.P. Hasdeu
Adevărul Literar Ioan Slavici
Adevărul I.L. Caragiale
Almanahul de Învățătură Constantin Negruzzi
Alegătorul Liber I.L. Caragiale
Apărătorul Săteanului Rădulescu Niger
Arhiva A.D. Xenopol
Arhiva Istorică B.P. Hasdeu
74
Amicul Poporului
Amvonul
Aurora Craiovei
Biserica Ortodoxă
Română
Biserica și Școala
Binele Public G. Dem. Teodorescu
Buciumul Nicolae Filimon, B.P.
Hasdeu
Bucovina Vasile Alecsandri
Candela
Claponul I.L. Caragiale
Columna lui Traian Veronica Micle, B.P.
Hasdeu
Convorbiri Convorbiri Literare Mihai Eminescu, Ioan
Literare Slavici, A.D. Xenopol,
Veronica Micle, Titu
Maiorescu, Dimitrie R.
Rosetti, I.L. Caragiale
Convorbiri I.L. Caragiale
Convorbiri Critice I.L. Caragiale
Concordia Miron Romanul
Constituționalul I.L. Caragiale
Curierul de Iași Mihai Eminescu, Ioan
Slavici
Curierul Românesc
Curierul de Ambe Sexe Constantin Negruzzi,
Dimitrie Bolintineanu
Dacia Literară Ioan Slavici, Constantin
Negruzzi
Dacia B.P. Hasdeu
Dâmbovița Nicolae Filimon, Dimitrie
Bolintineanu
Din Moldova (Lumina) B.P. Hasdeu, Constantin
Negruzzi
Deșteptarea
Drapelul I.L. Caragiale
Epoca literară I.L. Caragiale
Familia Familia Mihai Eminescu, Veronica
75
Micle, B.P. Hasdeu

Federațiunea Federațiunea Miron Romanul
Foaia Diecezană
Foița Tribunei Ioan Slavici
Foiță de Istorie și
Literatură
Gazeta Titu Maiorescu
Transilvaniei
Foaie Interesantă I.L. Caragiale
Gazeta Bucureștilor Ioan Slavici
Gazeta Poporului I.L. Caragiale
Gazeta Săteanului I.L. Caragiale
Ghimpele Ghimpele I.L. Caragiale, Duiliu
Zamfirescu, G. Dem.
Teodorescu
Gura Satului Ioan Slavici
Informațiuni
Bucureștene
Independența Nicolae Filimon
Îndreptarea Literară Duiliu Zamfirescu
Literatorul Veronica Micle, Duiliu
Zamfirescu, Rădulescu
Niger
Literatură și Arta I.L. Caragiale
Românească
Lumea Veche I.L. Caragiale
Luminătorul
Lupta I.L. Caragiale
Luceafărul I.L. Caragiale
Magazin Istoric pentru Nicolae Bălcescu
Dacia
Minerva Ioan Slavici
Moftul Român I.L. Caragiale
Naționalul Nicolae Filimon
Națiunea Română I.L. Caragiale
Noul Curier Român Veronica Micle
Observatorul
Opinia Rădulescu Niger
Pagini Literare I.L. Caragiale
76
Povestea Vorbei I.L. Caragiale

Pruncul Român
Poporul Suveran Dimitrie Bolintineanu
Propășirea Vasile Alecsandri,
Constantin Negruzzi
Revista Carpaților George Sion, Nicolae
Filimon
Revista Română Nicolae Filimon
Revista Nouă B.P. Hasdeu, Rădulescu
Niger
Revista Contemporană B.P. Hasdeu, Titu
Maiorescu, I.L. Caragiale
Revista Literară Rădulescu Niger
Revista Copiilor Rădulescu Niger
Revista Literară și B.P. Hasdeu
Științifică
Românul Românul I.L. Caragiale, Dimitrie
Bolintineanu, G. Dem.
Teodorescu
România Viitoare
România Literară Vasile Alecsandri,
Constantin Negruzzi,
Dimitrie Bolintineanu
România Liberă I.L. Caragiale, Duiliu
Zamfirescu
România G. Dem. Teodorescu
Satyrul B.P. Hasdeu
Sămănătorul Alexandru Vlahuță
Săptămâna Constantin Negruzzi
Speranța Speranța Ioan Slavici
Șezătoarea
Steaua Dunării Vasile Alecsandri
Traian B.P. Hasdeu
Transilvania
Telegraful Telegraful Român Miron Romanul, Ioan
Român Slavici
Telegraful I.L. Caragiale
Timpul Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Titu Maiorescu, I.L.
77
Caragiale
Tranzacțiuni Literare George Sion
Tribuna Tribuna Ioan Slavici
Tribuna Română B.P. Hasdeu
Trompeta Trompeta Carpaților
Carpaților
Țăranul Român Nicolae Filimon
Umanitatea Ioan Slavici
Unirea Democratică I.L. Caragiale
Universul Literar Veronica Micle
Universul I.L. Caragiale
Vatra Ioan Slavici, I.L. Caragiale
Viața Alexandru Vlahuță
Viața Românească Ioan Slavici, I.L. Caragiale
Voința Națională I.L. Caragiale
Ziua Ioan Slavici, I.L. Caragiale
78
ISTORIA DIN CIFRE. PROTOPOPIATUL UNIT AL
LĂPUȘULUI ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
Greta Monica Miron
Analiza unui protopopiat unit aflat la marginea nord-estică a

diecezei, pentru a surprinde particularitățile sale, de la cele referitoare la
demografie, structura socială și condițiile de trai, la cele ținând de
comunicarea cu sediul episcopal și opțiunile confesionale în vremea crizei
sofroniene, este ceea ce mi-am propus să conturez în textul de față. O
incursiune în viața parohială, observând dinamica relațiilor dintre enoriași și
preoții-parohi, practici devoționale și disciplinarea socială a credincioșilor,
ar fi fost, de asemenea, interesantă, ca și structurarea relațiilor de putere în
interiorul protopopiatului, între preoți și protopopi sau între preoții înșiși.
Sursele pentru o atare problematică lipsesc, însă. Protopopiatul Lăpuș nu a
fost unul important prin dimensiune, prin poziția sa în dieceză sau prin
implicarea protopopilor în conducerea acesteia (ca vicari sau decani),
printr-o relație privilegiată cu vlădicii uniți. În acest context, sursele, cele
depistate până acum, nu sunt nici numeroase, nici generoase în informații. O
provocare, deci. Am recurs cu precădere la izvoare generale, vizând întreaga
dieceză, și anume la conscripții, nu puține în acel veac. Solicitate de Curtea
vieneză sau de Guberniu, au cuprins cifre, nume și arareori un text lapidar.
Dacă arată anumite stări de fapt sau ne ajută să conturăm tendințe,
conscripțiile nu dezvăluie motivații ale unor decizii sau relații interumane.
Sunt seci cifrele, probabil uneori incorecte, dar, totuși, servesc la construirea
unei narațiuni. Reconstituirea pe baza lor a unor fragmente din istoria unui
protopopiat oarecare din dieceza unită a Făgărașului este ceea ce am
încercat în paginile următoare, cu convingerea că particularul contribuie la
nuanțarea imaginii de ansamblu a Bisericii unite din acel veac.
Dieceza investigată. Conscripții
Datele oferite de conscripții diferă de autori și scopul în care au fost

alcătuite. A rămas însă constant, pe parcursul întregului secol, interesul Curții
vieneze, ca și al episcopilor, de a cunoaște componenta umană a Bisericii
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.03
unite (preoți și credincioși) și situația ei patrimonială (biserici și terenuri

ecleziastice). Cea dintâi conscriere a diecezei, din 17331, se leagă de numele
episcopului Inochentie Micu Klein, proaspăt instalat în scaunul episcopal (28
septembrie 1732); după numire, fusese preocupat de numeroasele hirotonisiri
ale preoților transilvăneni de către episcopi din afara diecezei, în speță de
către episcopul unit de Muncaci, Bizanczi, de Dosoftei al Maramureșului și de
episcopul sârb de Arad, intervenind pe lângă Curtea vieneză pentru a stopa
acțiunile acestora2. Nu surprinde, deci, interesul manifestat la începutul
păstoririi sale pentru înregistrarea clerului și enoriașilor aflați sub jurisdicția
sa, dând astfel în parohii, între preoții furnizori de date, un semnal că sunt în
atenția lui. Pe de altă parte, deschiderea lucrărilor Dietei în februarie 1733 și
constituirea comisiei imperiale însărcinate cu discutarea cererilor ierarhului
unit în favoarea clerului și parohienilor săi au impulsionat alcătuirea
conscripției. Comisia a cerut informații clare asupra numărului preoților
români, al satelor românești și al celor mixte și al numărului familiilor
românești3. Conscripția realizată de episcop (în paralel cu cea a oficialilor
laici, care trebuia definitivată până la 1 septembrie) cuprinde, pe lângă aceste
informații, numele și apartenența confesională a preoților (dacă sunt uniți sau
ortodocși și statutul civil – dacă s-au recăsătorit sau, după expresia vremii,
dacă sunt bigami). L-a interesat, deci, pe ierarh câți preoți are sub jurisdicție și
câți dintre ei aveau dreptul să administreze sacramentele (cei bigami neputând
oficia liturghia); numărul locuitorilor români a fost înregistrat fără
diferențierea lor confesională4.
În anul 1750, din dorința de a moderniza sistemul fiscal, Curtea
vieneză a dispus efectuarea unei conscripții interne, alcătuite de administrația
locală, în care să fie notați atât contribuabilii, cât și cei scutiți. Conscripția este
una dintre cele mai complexe și complete realizate pentru Transilvania
secolului al XVIII-lea, cuprinzând informații demografice, economice și
1
Nicolae Togan, Romînii din Transilvania la 1733. Conscripția episcopului Ioan In. Klein
de Sadu, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1898; Costin Feneșan, Izvoare de
demografie istorică, Vol. I. Secolul al XVIII-lea. Transilvania, București, Direcția Generală
a Arhivelor Statului din Republica Socialistă România, 1986, p. 102-104 (partea referitoare
la protopopiatul Lăpuș).
2
Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ion Inochentiu Klein, Blaș, Tipografia
Seminarului Arhidiecezan, 1900, p. 5-8; Zenovie Pâclișanu, „Istoria Bisericii Române
Unite”, Partea I, 1697-1751, în Perspective, nr. 65-68, iulie 1994-iunie 1995, p. 233-235.
3
Zenovie Pâclișanu, op. cit., p. 239-240.
4
Nicolae Togan, „Statistica românilor din Transilvania la 1733”, în Revista Transilvania,
nr. 9-10/1898, p. 171-172.
80
administrativ-fiscale5. În paralel, s-a realizat și o conscripție a diecezei din

inițiativa vicarului Petru Pavel Aaron, din nou pentru a avea un suport al
revendicărilor sale privitoare la creșterea nivelului de trai al preoților6.
Un deceniu mai târziu, în timpul mișcării sofroniene, dieceza a fost
străbătută de oficiali laici, juzi ai comitatelor și protopopi pentru a strânge
date în vederea partajului patrimonial dintre Biserica unită și nou instituita
Biserică ortodoxă (neunită). Prin ordinul din 9 aprilie 1761, generalul
Buccow dispunea efectuarea a două conscripții: una a autorităților
politico-administrative și militare și o alta a protopopilor uniți, cu scopul de
a înregistra populația principatului, apartenența ei confesională și situația
patrimonială a Bisericii unite7. În parohiile protopopiatului Lăpuș, aceste
conscripții s-au alcătuit în lunile mai și iulie. Cea din 9 mai 17618, semnată
de oficiali ai comitatului și de protopopul Alexa al Lăpușului, a înregistrat
sătenii pe categorii sociale și stare civilă (respectiv capi de familie și
văduve); nu a lipsit, însă, componenta ecleziastică – s-a notat dacă bisericile
aparțineau uniților sau celor trecuți la ortodoxie și numărul familiilor unite
și neunite. Cea a protopopului, datată 10 iulie 17619, a cuprins date despre
timpul construirii/renovării bisericilor, numele preoților și al capilor de
familie uniți, al preoților trecuți la ortodoxie, terenurile deținute de parohie
sau ocupate, „uzurpate” de posesori de teren sau de săteni (intravilane, case
parohiale, capacitatea extravilanelor – arabil și fânețe). În decembrie același
an, protopopul a alcătuit o conscripție focusată pe preoții uniți: statutul lor
social, numărul copiilor, pe sexe, dacă trăiau împreună cu tatăl (fiind astfel
„sub paterna potestate”, sau erau pe cont propriu – „sui iuris”), eclejia de
care beneficiau și posesiunile cu titlu nobiliar sau ereditar10. În 12 februarie
5
Ladislau Gyémánt, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureșan (eds.), Conscripția
fiscală a Transilvaniei din anul 1750. Vol. 1. Descrierea localităților conscrise. Partea I.
București, Editura Enciclopedică, 2009, passim. Pentru instrucțiunile de efectuare a
conscripției, problematica înregistrată și analiza datelor statistice, vezi Studiul introductiv,
p. XI- LXXIII.
6
Pentru geneza acestei conscripții, ca și pentru alte izvoare demografice ale secolului al
XVIII-lea, vezi Costin Feneșan, op. cit., passim.
7
Ibidem, p. 12.
8
Schema Contribuentium Valachorum in Principatu Tranniae iuxta statul et
confrontationem Anni Militaris 1761 in Comitatul Szolnok Interiori, Processu Superiori
Sub perceptoratu Regii Perceptoris Alexandri Kászoni, Rogoz, 9 mai 1761, Magyar
Országos Levéltár (în continuare MOL), F71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 205-206.
9
Conscriptio Districtus Archidiaconalis Olah Laposiensis in Comitatu Szolnok Interiori,
adresată episcopului P.P. Aaron, datată Lăpuș, 10 iulie 1761, Ibidem, p. 106-112.
10
Consignatio Laposiensis Incliti Comitatus Szolnok Interioris, Processus Laposiensis
Extradata, Lapos districtus Archidiaconalis, 18 decembrie 1761, Ibidem, p. 114-120.
81
1762, se înregistrase din nou numele capilor de familie uniți, statutul lor
social și numărul membrilor familiilor, datele la care bisericile fuseseră
preluate de neuniți (acolo unde era cazul) și terenurile și casele parohiale
aparținând Bisericii unite11. Într-un Extractus summarius, alcătuit în aceeași
zi, s-au înregistrat în plus preoții și familiile neunite12. În decurs de mai
puțin de un an deci, se realizaseră patru conscripții în protopopiatul
Lăpușului (ca, de altfel, în toate protopopiatele, variind ușor doar datele la
care au fost alcătuite). Nu știm maniera de lucru a conscriptorilor: vor fi
mers din sat în sat sau i-au chemat la ei pe juzi și pe preoții uniți pentru a le
furniza informațiile necesare? Probabil s-a recurs la ambele metode.
Reproducerea cu fidelitate, cu bună credință a informațiilor a fost asumată și
subliniată de semnatarii lor. Protopopul Alexa arăta în încheierea
investigației sale că este demnă de încredere, deoarece a scris ceea ce s-a
relatat în fața lui („[…] ex fide digna eorum relatione coram me exstitit”13).
La fel, conscripțiile laice au fost cosemnate de protopopul unit; în cea din
februarie 1762 se arăta, textual, că a fost alcătuită în prezența protopopului
unit și a preoților parohi, punctându-se astfel cooperarea celor direct vizați
de document. Scopul principal al acestor conscripții este evident:
cuantificarea situației umane și patrimoniale a Bisericii unite, pentru a putea
fi sprijinită și întărită în anii următori. Înregistrarea numărului uniților era
importantă pentru atribuirea bisericilor, iar rămânerea preoților uniți în
parohii, stimulată de folosința asupra terenului parohial, era o premisă
pentru atragerea de noi credincioși la unire.
Aceste tipuri de informații au făcut și obiectul conscripțiilor din
primii ani de după mișcarea sofroniană, solicitate de Curtea vieneză sau de
Guberniu pentru a observa dinamica între cele două denominațiuni, unită și
ortodoxă. Decretul emis de Curtea imperială în 20 iunie 1765, prin care se
11
Investigatio Valachorum Graeci Ritus Unitorum Templorumque concessorum et horum
beneficiorum cum Domibus Parochialibus, Agrorum foenetorumque ad easdem
pertinentium in I[nclitu] Co[mi]t[a]tu Interiori Szolnok, Processuque Laposiensi
reperibilium, Suciu de Jos, 12 februarie 1762, semnată de Stephan Racz, vicejude al
comitatului, Franciscus Bomis, comisar al cercului Lăpuș și protopopul Alexa, Ibidem, p.
192-201.
12
Extractus Summarius ex Investigationis in I[nclitu] Co[mi]t[a]tu Szolnok Interiori,
Unitorum et Non Unitorum Poparum et Laicorum Familiorum, Templorumque
concessorum et horum beneficiorum cum Domibus Parochialibus reperibilium, Ibidem, p.
202-203. Acest Extractus Summarius a fost preluat și semnat și de generalul Buccow; a fost
publicat de Virgil Ciobanu, „Statistica romînilor ardeleni din anii 1760-1762”, în Anuarul
Institutului de Istorie Națională, III, 1924-1925, Cluj, 1926, p. 616-700; parohiile cuprinse
în protopopiatul Lăpuș sunt la p. 658-659.
13
MOL, F 71 Commissio Aulica, rola 30379, p. 112.
82
legifera o cerință de la începuturile unirii, și anume ca preoții uniți să se

bucure de aceleași venituri ca și cei romano-catolici, a stat la baza
conscripției din acel an. Vlădicul Atanasie Rednic cerea efectuarea ei (prin
circulara din 3 septembrie 1765) pentru a avea o imagine clară, actualizată
asupra preoților și mijloacelor lor de subzistență, care să îl ducă spre
propuneri concrete de îmbunătățire a nivelului lor de trai. Un an mai târziu,
pregătirile pentru preconizata vizită a împăratului Iosif al II-lea în
Transilvania au generat noi conscripții legate de dorința lui Andreas Hadik,
generalul comandant al Transilvaniei și președintele Guberniului, de a
înregistra populația principatului14. Astfel, în 1766, confesiunile evanghe-
lică, reformată, unitariană și ortodoxă au alcătuit propriile conscripții15, cea
a diecezei neunite transilvane înregistrând protopopiatele, parohiile și
numărul „sufletelor” pe sexe, bărbați și femei16. În anul următor, 1767, atât
Biserica ortodoxă, cât și cea unită au realizat câte o conscripție, din nou, la
cererea autorităților laice. Cea a Bisericii neunite a surprins procesul de
instituționalizare a ortodoxiei, mai precis distribuția preoților în parohii17. A
cuprins deci preoții (cu nume și prenume) activi și inactivi („fungentium et
non fungentium”), pe protopopiate, locul nașterii, parohiile pentru care au
fost confirmați sau în care, neconfirmați fiind, trăiau. Cea a Bisericii unite a
fost în acord cu scopul principal urmărit de comanditarul ei, Curtea vieneză
– consolidarea unirii18. S-a urmărit progresul unirii în raport cu anul 1761,
tabelele comparative, cronologic, dar și confesional (s-a notat numărul
uniților și al neuniților), dezvăluind presiunea care s-a pus de puterea laică
pe clerul unit pentru a recupera din teritoriul pierdut. În același scop, de a
stimula perseverența în unire și, mai cu seamă, revenirea la Biserica unită,
s-a consemnat (ca și în anul 1765) și patrimoniul material al acesteia:
biserici și terenuri parohiale existente, dar și cele potențiale (pământuri
posibil de desemnat – fie din cel sătesc, fie din cel al stăpânilor de pământ)
14
Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Florean Adrian Laslo (eds.), Biserica românească din
Transilvania în izvoarele statistice ale anului 1767, Alba Iulia, Altip, 2009, p. 11.
15
Ambrus Miskolczy, Árpád E. Varga, Jozefinizmus Tündérországban. Erdély történeti
demográfiájának forrásai a XVIII. szászad második felében (Iosefinismul în Țara Zânelor.
Izvoarele demografiei istorice transilvane din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea),
Vol. II. Felekezeti összeírások 1750-1780 (Recensăminte confesionale 1750-1780),
Csíkszereda, Pro-Print, 2013, p. 191-211.
16
Conscripția Eparhii legii grecești neunite în Ardeal la anul 1766, în Ioan N. Beju, Keith
Hitchins, Biserica ortodoxă română în secolul XVIII. Conscripții. Statistici, Sibiu, Urbana,
1991, p. 510-551.
17
Ioan N. Beju, Keith Hitchins, op. cit., p. 535.
18
Pentru geneza conscripției Bisericii unite din 1767, vezi Daniel Dumitran, Ana Dumitran,
Florean Adrian Laslo (eds.), op. cit., p. 13.
83
sau partajate cu preoții neuniți sau ai altor confesiuni19. Episcopul a pus

accent în corespondența cu protopopii pe înregistrarea cu acuratețe a
terenurilor parohiale, argumentând că acestea ar putea să intereseze cu
precădere puterea laică.
În siajul unei practici de decenii, Curtea vieneză și episcopul Ioan
Bob au solicitat din nou preoților uniți realizarea de conscripții referitoare la
terenurile parohiale și împărțirea lor între preoți, o noutate fiind acum și
însoțirea lor de acte doveditoare asupra proprietății, semn că simpla mărturie
nu mai era suficientă, că se avea în vedere și o posibilă acțiune juridică
pentru recuperarea lor. O astfel de conscripție a fost cerută în 1785, vlădicul
solicitând în plus semnalarea terenurilor „uzurpate”, bazându-se pe o
prevedere din decretul imperial din 5 octombrie 1782, care interzicea
înstrăinarea sau ocuparea abuzivă a proprietăților bisericești. Pare însă că
preoții și protopopii nu mai reacționau la atare cereri (nu mai aveau
încredere în conscripții?), deoarece nu se păstrează decât puține astfel de
tabele, o parte dintre ele incomplete, cu informații succinte. E posibil, însă,
și să se fi pierdut. O nouă înregistrare a numărului preoților și credincioșilor
uniți s-a efectuat în anii 1787-1788, în vederea punerii în aplicare a deciziei
imperiale de reducere a numărului parohiilor20. De ce s-au cerut la distanță
de doar doi ani conscripții aproape identice? Poate pentru că, așa cum am
văzut, datele furnizate în 1785 erau parțiale și succinte sau pentru că, în
viziunea puterii laice, continua monitorizare a parohiilor/protopopiatelor
făcea parte din îndatoririle clerului local. O statistică completă privitoare la
Biserica unită – preoți, credincioși, patrimoniu – s-a realizat în 1811, ca
urmare a tentativei de reorganizare administrativă a diecezei21.
Numărul preoților și credincioșilor uniți și situația eclejiei au fost,
deci, în permanență, pe parcursul secolului, în atenția suveranilor habsburgi
și a episcopilor uniți. Din rațiuni diverse, fiscale, administrative,
confesionale, s-au cerut informații similare, semn, cred, al unei birocratizări
care a coborât la nivel local, asociată dorinței de a surprinde situațiile
particulare concrete în dinamica lor. Conscripțiilor administrației laice,
episcopii le-au asociat pe cele proprii (1733, 1750, 1761,1785), preoții și
protopopii fiind actanții lor principali, ca furnizori de date de la fața locului.
De sârguința, priceperea și onestitatea lor a depins volumul și precizia
19
Ibidem, p. 110-208.
20
Daniel Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica greco-catolică din Transilvania sub
conducerea episcopului Ioan Bob (1782-1830), Cluj-Napoca, Argonaut, 2007, p. 168-175.
Tabelul cumulativ al conscripției din 1788, pe comitate și districte, în Ibidem, p. 345,
Anexa 1.
21
Ibidem, p. 174-175, 346-352.
84
datelor. Pe acestea le-am avut în vedere sau pe cele contrasemnate de

protopopul locului, deoarece exprimă imaginea pe care clerul local a creat-o
asupra lui însuși22.
Protopopiatul Lăpuș. Pământul și locuitorii
Condițiile de trai din satele protopopiatului au depins, firește, de

geografia lui, descrierea din conscripția anului 1750 ajutându-ne să
înțelegem mai bine cifrele. Potrivit acesteia, protopopiatul era așezat într-o
zonă cu terenuri muntoase, abrupte, adesea infertile, iar puținele părți plate
erau mlăștinoase sau inundabile și, prin urmare, uneori mai neproductive
decât cele muntoase. Terenurile arabile au fost deci puține, greu de gunoiat
din cauza situării lor în pantă, astfel că torenții spălau îngrășământul, dificil
de lucrat; adesea trebuiau arate cu câte șase sau opt boi și aveau o
productivitate redusă. Unele terenuri erau bune doar pentru cultura
ovăzului23. Cele mai fertile pământuri din protopopiat se aflau la Rohia,
Suciu de Jos (pe lângă faptul că sătenii se puteau întreține din roadele
pământului, aveau și păduri din abundență pentru nevoile lemnăritului
propriu și pășuni suficiente)24, Dumbrava, Larga și Suciu de Sus25.
Puținătatea terenului arabil era compensată în unele sate cu pășuni și
păduri suficiente sau chiar „din abundență”26; nu aveau îndeajuns nici păduri
și nici pășuni Dobricu Lăpușului (avea doar tufăriș și cum loc de pășunat era
22
Excepție fac datele preluate din conscripția fiscală a anului 1750, referitoare la cadrul
natural al satelor din protopopiat.
23
În general, la o câblă de semănătură de grâu se obțineau cinci clăi, iar dintr-o claie
secerată, o mierță și jumătate de grăunțe. La ovăz, o câblă de semănătură dădea de cele mai
multe ori patru clăi și o claie treierată două mierțe de grăunțe, Ladislau Gyémánt, Remus
Câmpeanu et alii, op. cit., p. 1068, 1069-1070, 1110-1112, 1117-1120, 1123-1124,
1129-1130, 1133-1134, 1141-1142, 1153-1154, 1162-1163, 1166-1171, 1208-1209,
1219-1220, 1223-1225, 1244-1246, 1255-1256, 1268-1270.
24
Dintr-o câblă de grâu se obțineau șase clăi, fiecare dând două mierțe de grăunțe, Ibidem,
p. 1224-1225.
25
De pe ogoarele acestor sate se obțineau dintr-o câblă de grâu șase clăi, fiecare dând câte o
mierță și jumătate de grăunțe, Ibidem, p. 1133-1134, 1166-1167, 1245-1246.
26
Aveau păduri și pășuni suficiente: Costeni (atât pentru construcții, cât și pentru foc),
Lăpuș, Libotin, Rogoz, Suciu de Jos, Suciu de Sus, Târgu Lăpuș, Vălenii Lăpușului (păduri
de fag); aveau doar păduri suficiente pentru lemnul de foc: Cufoaia (păduri de fag),
Dumbrava, Fântânele, Groșii Țibleșului, Peteritea, Dămăcușeni; la Inău, de asemenea,
pădurile de fag pentru nevoile de foc erau din abundență; din belșug aveau păduri Larga,
Răzoare și Rohia, Ibidem, p. 1111-1112, 1117-1118, 1123-1124, 1133-1134, 1141-1142,
1153-1154, 1162-1163, 1168-1171, 1208-1209, 1223-1224, 1244-1246, 1255-1256,
1268-1269.
85
suficient doar în partea de sus a satului, pășunau și pe teritoriile satelor vecine,

Costeni și Stoiceni) și Vima Mare. În satul din urmă, pădurile nu ajungeau
nici pentru lemne de foc și pășunau pe terenul satului vecin, Vima Mică, dând
în schimb mână de lucru și bani27. În general, acolo unde pășunile și pădurile
erau neîndestulătoare, erau arendate terenuri din satele învecinate.
În satele în care locuitorilor nu le ajungeau grânele pentru traiul zilnic,
trebuiau să le procure din alte părți28. O sursă de venit a fost transportul sării, o
dată pe an, de la Ocna Dej la depozitul de la Șimleu29, chiar dacă distanța
străbătută era uneori destul de mare (cei din Borcut, Cufoaia și Târgu Lăpuș, de
exemplu, aveau de parcurs 20 de mile dus-întors). Își procurau cele necesare și
prin vânzarea animalelor la târgurile din Dej, Reteag, Gherla și Târgu Lăpuș
sau a unor „mărunțișuri” („minutias”) – ouă, unt, păsări (găini, gâște), pânză –
la târgul din Baia Sprie30, cu plata vămii; cei din Lăpuș își asigurau existența,
potrivit conscriptorilor, din vânzarea de scânduri, fie în provincie, fie în afara
ei, plătind vamă, cei din Cupșeni și Libotin munceau în minele din Cavnic,
sătenii din Groșii Țibleșului vindeau vase fabricate din lemn de pin, iar cei din
Târgu Lăpuș ajutau la transportul (dusul și adusul) mărfurilor negustorilor.
Conscripția dezvăluie o lume diversă, care trăia din cărăușie,
lemnărit, negustorie, minerit și, mai puțin, în funcție de cât le permitea
pământul, din agricultură.
Câți erau și ce statut social aveau locuitorii? Numărul enoriașilor a
fost, după cum am văzut, constant în atenția conscriptorilor. Și, cu toate
acestea, o evaluare statistică pe tot parcursul secolului este dificilă,
deoarece, elaborate cu scopuri diferite, de entități distincte, conscripțiile
înregistrează numărul familiilor, altădată al persoanelor („sufletelor” – în
27
În schimbul pășunatului în Vima Mică, sătenii din Vima Mare au dat contelui Ádám
Teleki de Sic 90 de lucrători pentru muncile de vară la curia lui din Luminișu și doi florini
renani; pentru permisiunea de a pășuna și lemnări în teritoriul aparținând satului Bârsăuța,
se dădeau urmașilor contelui Nicolae Teleki 20 de cosași anual și o taxă în bani, Ibidem, p.
1269-1270.
28
A fost cazul celor din Boiereni, Borcut, Cufoaia, Dobricu Lăpușului, Dumbrava, Groșii
Țibleșului, Inău, Libotin, Peteritea, Rogoz și Suciu de Sus, Ibidem, p. 1068-1070,
1117-1118, 1129-1130, 1133-1134, 1153-1154, 1162-1163, 1170-1171, 1208-1209,
1223-1224, 1245-1246.
29
Au practicat cărăușia sării sătenii din Boiereni, Borcut, Coroieni, Cufoaia, Dumbrava,
Fântânele, Inău, Rohia și Târgu Lăpuș, Ibidem, p. 1068-1070, 1110-1111, 1117-1118,
1133-1134, 1141-1142, 1162-1163, 1224-1225, 1255-1256.
30
Referiri despre desfacerea unor produse la târgul din Baia Sprie găsim pentru satele
Borcut, Cufoaia, Dobricu Lăpușului, Dumbrava, Fântânele, Inău, Peteritea și Răzoare,
Ibidem, p. 1069-1070, 1117-1118, 1129-1130, 1133-1134, 1141-1142, 1162-1163,
1208-1209, 1219-1220.
86
1750), în timp ce statisticile confesionale din anii 1767 și 1779 surprind doar
numărul familiilor sau sufletelor unite sau ortodoxe, după caz. Ca atare,
rămân două conscripții care cuprind familiile din satele protopopiatului
nediferențiate confesional, cea din 1733 și cea din 1761. Conscripția
inochentiană din 1733 dezvăluie un protopopiat cu sate mici, cele mai multe
având până în 30 de familii31, iar cea buccowiană indică o populație de două
până la trei ori mai numeroasă în unele sate decât cu trei decenii mai devreme.
În total, în cele 26 de parohii înregistrate în 1733, erau 993 de familii, iar în
conscripția din 1762, în 24 de parohii erau 1.997 de familii. Este puțin
probabil să fi crescut atât de mult numărul populației în acest scurt interval și,
cum conscripția anului 1750 indică un număr de locuitori mai apropiat de cel
din 1761/1762, se pare că defecțiunea/subînregistrarea majoră a fost în 1733.
De ce, în lipsa altor informații, e greu de lămurit. Fie s-a înregistrat doar
numărul familiilor unite (deși interesul comisiei și al episcopului, după cum
am văzut, era să cunoască numărul tuturor familiilor românești), fie au fost
omise anumite categorii sociale (de pildă, cei fără domiciliu stabil, „vagi”).
Nu omitem însă nici supraînregistrarea din anii următori, deoarece creșterea
spectaculoasă, de la un deceniu la altul, este improbabilă. În Suciu de Sus, de
exemplu, în 1750 erau 386 de suflete (aproximativ 77 de familii, dacă
împărțim la o medie de cinci membri de familie), iar în 1762 - 127 de familii;
la Groșii Țibleșului, la fel, de la aproximativ 40 de familii în 1750, s-a ajuns
la 93 în 1762 și exemplele, care pun sub semnul întrebării acuratețea
informațiilor, pot continua. O comparație cu evoluția demografică din
Imperiul Habsburgic pe o secvență temporală mai largă, 1786-1857, arată că
în teritoriile Coroanei austriece creșterea a fost de puțin peste 58%, iar în
regatul Ungariei de 51%; cea mai mare rată de creștere, de 71,4%, s-a
înregistrat în Boemia (grație și incipientei industrializări). Date mai târzii
referitoare la Transilvania arată că între 1869-1910 creșterea demografică a
atins 24,4%32. Ca atare, creșteri de populație de 30-40% într-un deceniu sunt
dificil de explicat (în lipsa unor colonizări masive, de exemplu). O constantă,
însă, în toate cele trei conscripții, este ierarhia celor mai populate sate și a
celor mai mici. Astfel, Lăpușul, Rogozul și Vima Mare s-au situat pe primele
locuri în 1733, urmate de Suciu de Sus, Boiereni și Ungureni33 (fig. 1). La
31
Costin Feneșan, op. cit., p. 102-104.
32
Heimold Helczmanovski, „Austria-Hungary”, în Robert Lee (ed.), European Demography
and Economic Growth, London, Routledge, 1979, p. 11-12.
33
Lăpuș (1733 – 32 de familii, 1750 – 809 suflete, 1761/1762 – 233/236 familii), Rogoz
(1733 – 66 de familii, 1750 – 557 de suflete, 1761/1762 – 166 familii), Vima Mare (1733 –
60 de familii, 1750 – 700 de suflete, 1761/1762 – 166 de familii).
87
polul opus, cele mai mici sate ca număr de locuitori au fost Dămăcușeni (un
sat mixt etnic), Costeni și Larga.
Fig. 1
Cei mai mulți locuitori ai protopopiatului erau țărani iobagi, dar ceea ce
distinge acest protopopiat, potrivit conscripției din mai 1761, este numărul mare
al familiilor nobiliare (415 capi de familie și 52 de văduve, mulți, probabil,
nobili de o sesie)34 (fig. 2). Văduvele reprezentau 6,97% din populație, cu o
pondere mai mare în rândul inquilinilor (jeleri) și al celor fără domiciliu stabil,
deci al categoriilor cu un nivel de trai mai precar35. Chiar dacă e posibil ca
cifrele să nu fie întotdeauna corecte (sumele, de exemplu, sunt uneori greșite)36,
34
Structura socială, potrivit acelei conscripții, este următoarea: nobili – 415 capi de familie
și 52 de văduve, libertini – 15 capi de familie și 2 văduve, iobagi – 1.002 capi de familie și
98 de văduve, inquilini – 47 capi de familie și 10 văduve, vagi – 81 de capi de familie și 15
văduve. În total sunt înregistrați 1.560 capi de familie și 117 văduve, MOL, F71.
Commissio Aulica, rola 30379, p. 205-206.
35
Procentajul văduvelor pe categorii sociale: nobili – 11,13%; libertini – 11,76%; iobagi –
8,90%; inquilini – 17,54%; vagi – 15,62%, Ibidem.
36
Cifrele reprezentând totalul locuitorilor sunt greșite: la Suciu de Sus, suma din
conscripție, greșită, este 119, corectă – 123; la Lăpuș, suma din conscripție este 236, corect
– 227; la Rogoz, suma din conscripție este 159, corect – 160, iar la Poiana Porcului, suma
din conscripție este 90, cea corectă – 87. În graficul din Fig. nr. 3 am dat sumele corecte.
Este posibil, deci, ca și sumele intermediare, cele referitoare la numărul capilor de familie și
88
diferența de structură socială față de alte comitate este evidentă. În comitatul

Dăbâca, de exemplu, potrivit acelorași conscripții, rareori se întâlnește câte o
familie nobiliară: în parohiile protopopiatului Copru nu era niciuna, iar în cele
ale protopopiatului Jucu, cu 196 de sate în 1750 (de aproximativ patru ori mai
mare, deci), întins în comitatele Cluj și Dăbâca37, numărul nobililor, capi de
familie și văduve, era de 35 (cei mai mulți, 12, la Cubleșu Someșan)38. Este de
remarcat faptul că familiile nobiliare au fost concentrate în doar 10 parohii,
aflate atât în partea de sud, sud-est a protopopiatului (Boiereni, Rohia, Suciu de
Sus), cât și la nord-nord-est de Târgu Lăpuș (Rogoz, Lăpuș, Groșii Țibleșului
și, cel mai în nord – Ungureni)39 (fig. 2). În aceste parohii, mai populate, unirea
s-a menținut, chiar fragil, și după mișcarea sofroniană, ceea ce explică de ce,
dintre familiile perseverente în unire, cele nobiliare au predominat40.
Fig. 2
al văduvelor pe diferite categorii sociale, să fie, și ele, parțial, greșite, MOL, F71.
Commissio Aulica, rola 30379, p. 205-206.
37
În 1750 avea 196 de sate, deci era de aproape patru ori mai mare, unele cu o populație în
jur de 700 de suflete, Costin Feneșan, op. cit., p. 281-284.
38
Greta Monica Miron, Viață parohială și diversitate confesională în Transilvania
secolului al XVIII-lea. Studiu de caz: uniți și ortodocși din comitatul Dăbâca, Cluj-Napoca,
Mega, 2015, p. 227-287; Eadem, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj în secolul al
XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 244-280.
39
Nu sunt cuprinse în conscripție parohiile Coroieni și Vima Mare.
40
Potrivit investigației din februarie 1762, laicii care au stăruit în unire au fost, din punctul
de vedere al statutului social: nobili (90), iobagi (31) și inquilini (10), MOL, F71.
Commissio Aulica, p. 202-203.
89
Nobilii erau legați de bisericile pe care le ctitoriseră sau îngrijiseră, iar

unii dintre ei și-au dorit ca, în virtutea statutului lor, să aibă în biserică, fizic
vorbind, un loc preeminent. În spațiul bisericii și în timpul evenimentelor
religioase, statutul lor nobiliar trebuia afirmat/recunoscut. Familiile Pop și
Pașca din Lăpuș (care se regăsesc în listele cu cei perseverenți în unire, cea
dintâi din iulie 1761 și a doua în februarie 1762) se aflaseră în dispută cu
privire la „șederea înainte” în biserică și la mesele organizate cu prilejul
praznicelor. În consecință, ceruseră medierea episcopului Ioan Bob, aflat în
vizitație canonică în 1798, care însă, refuzând să soluționeze problema în
favoarea uneia sau alteia dintre familii, a abordat-o în cheie moralizatoare –
apropierea de Dumnezeu nu este una fizică, în spațiul bisericii, ci una
sufletească – prin evlavie și fapte bune; în privința praznicelor, recomanda ca
acestea să treacă din spațiul public în cel privat, după un obicei răspândit „în
toată țara”41. Dintre nobili s-a ridicat și o parte a preoților.
Clerul local. Protopopi și preoți
Menționat în conscripții din 1733 până în 1811 cu același nume,

Lăpuș, cu cele în jur de 27 de parohii ale sale, a fost în prima jumătate a
secolului între protopopiatele restrânse ale diecezei42, ceea ce a făcut să se
adapteze ușor după 1760 la inițiativele Curții vieneze de restrângere/
diminuare a protopopiatelor mari. Fusese reprezentat de protopopul Matei al
Lăpușului la sinoadele în care s-a discutat unirea cu Biserica Romei (1698 și
1700); un alt protopop, Grigore, era menționat în conscripția anului 1733,
iar Alexa Pop/Laposi condusese protopopiatul vreo 30 de ani (aproximativ
1739-1770), fiind unul dintre protopopii cu cea mai îndelungată carieră din
acele decenii43. Păstorise în timpul mișcărilor pro ortodoxe ale călugărilor
Visarion Sarai și Sofronie din Cioara. În urma celei dintâi, în 21 mai 1745,
la solicitarea protectorului unirii David Mariaffi de Maxa, protopopul Alexa
semnase alături de alți 16 protopopi din zonă, la Gherla, în fața vicarului de
Jucu, o declarație de fidelitate în unire, prin care accepta cele patru puncte
florentine și se angaja să persevereze în unire44. Proporțiile mișcării
41
Daniel Dumitran, op. cit., p. 195.
42
Pentru ierarhia protopopiatelor în funcție de numărul de parohii, potrivit conscripțiilor
din 1733 și 1750, vezi Greta Monica Miron, „...scoale-te, du-te, propoveduește”. Biserica
greco-catolică din Transilvania. Cler și enoriași (1697-1782), Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2004, p. 120-121.
43
Ibidem, p. 152.
44
Vezi textul declarației în Greta Monica Miron, Biserica greco-catolică din comitatul
Cluj, p. 60-61, nota 6.
90
ortodoxe din această parte a diecezei nu transpar din documentele cunoscute

până acum, fiindcă atitudinea protectorului unirii a fost una reactivă sau
asiguratorie. Protopopul Alexa trecuse și prin mișcarea lui Sofronie, asistând
la defecțiunea majorității enoriașilor săi, ca și a credincioșilor din
protopopiat, iar pentru stăruința sa în unire s-a aflat în anii 1769 și 1770 pe
lista beneficiarilor ajutorului oferit de împărăteasă (12 florini pe an)45. Din
anii 1762-1763, episcopul numise un inspector pentru administrarea
protopopiatului, însă și Alexa a continuat să îndeplinească anumite atribuții
(recomandarea unor preoți, de exemplu)46. Despre viața sa privată ne
dezvăluie puțin conscripția din decembrie 1761: era nobil și avea atunci
două fete și patru băieți, dintre care doar o fată era căsătorită; poseda cu titlu
nobiliar o casă și teren și trăia în aceeași gospodărie cu o văduvă, nobilă la
rându-i, cu siguranță membră a familiei (Anexa 1).
Relația sa cu credincioșii sau cu episcopia ne scapă din cauza lipsei
documentelor. Știm doar, recurgând la cifre, că sătenii din protopopiat nu
și-au plătit la timp darea în natură și bani către episcopie, cu titlul de
„pominoace”: în 1754, restanțele la plata acestora se ridicau la 804 florini, o
sumă mare, dacă avem în vedere că protopopul vecin al Someș Odorheiului
avea o restanță de dări și pominoace de 325 de florini. Nu au putut să
plătească? Nu au vrut? Nu a fost protopopul suficient de persuasiv, de
stăruitor? Aceasta din urmă a fost problema în viziunea episcopului care
pusese presiune asupra lui, trimițându-l pe protopopul de Jucu, Ianoș
Timandi, în zonă, pentru a recupera sumele restante: „Așijdere trecând la
Lăpuș vei admonălui într-același chip pe C[institul] protopop Alexie la
carele să află reștanții de dăjdii 161, iară de pominoace 804 florini”47. Nu
fusese nici generos în informații în conscripțiile pe care le-a alcătuit (1750,
1761): dacă alți protopopi au dat detalii cu privire la nemulțumirile și
doleanțele preoților sau au surprins, chiar fugar, atmosfera din sate în anii
mișcării sofroniene, protopopul s-a rezumat la a furniza, pe scurt, în formule
stereotipe, informațiile cerute. Și cea din 1767 a fost completată doar parțial,
lipsind datele din rubricile referitoare la: consacrarea/binecuvântarea
preoților (de cine și unde), la numărul credincioșilor neuniți din satele
protopopiatului și al „sufletelor” unite (consemnându-se doar numărul
familiilor). E posibil, însă, ca, după numirea unui inspector al protopo-
45
Ibidem, p. 472, Anexa nr. V.
46
Ibidem, p. 156.
47
Apud Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacovici sau istoria
românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, Tipografia Seminarului
Archiedecisan, 1902, p. 376-377, nota 4.
91
piatului, să nu mai fi fost el responsabil cu alcătuirea conscripțiilor. Oricum,

și următorul inspector, protopopul de Coaș, Simion Bran, numit în 12 iulie
1785, fusese la fel de succint în informațiile cerute pentru conscripția din
acel an48. Indiferența inspectorilor și, implicit, a preoților față de aceste
activități pare să se fi cronicizat în această parte de dieceză.
În ceea ce privește preoții protopopiatului, numărul lor mare la 1733
arată că preoția a fost atractivă în această zonă. Erau parohii cu câte șapte
preoți (Lăpușul și Rogozul, dintre care câte unul în fiecare parohie era
neunit și bigam), cu patru (Libotin, o parohie cu doar 38 de familii, dar doi
dintre ei erau bigami) sau trei preoți (Borcut). Trei sate (Costeni,
Dămăcușeni și Larga) nu aveau preot. În total au fost înregistrați 52 de
preoți, dintre care șase erau neuniți, doi dintre ei bigami și alți șapte uniți,
bigami. Practic, numărul preoților uniți cu drept de a oficia liturghia era 39
(fig. 3).
Fig. 3
În 1750 a scăzut sensibil numărul preoților conscriși și pentru că cei

bigami și cei supranumerari nu au mai fost înregistrați. A crescut, însă, față
de 1733, numărul satelor fără preoți (de la trei la șapte, surprinzătoare fiind
situarea între acestea a Libotinului49). Numărul mare al preoților înregistrați
Daniel Dumitran, op. cit., p. 169, 311.

48
49
Rămăseseră fără preoți cele trei parohii înregistrate ca atare și în 1733: Costeni,
Dămăcușeni și Larga, cărora li s-au alăturat Inău, Stoiceni, Libotin și Poiana Botizului.
92
în decembrie 1761 (48) ține, cred, de puterea de persuasiune a protopopului,

semnatarul acelui tabel, de dorința lui de a evidenția că, cel puțin la nivelul
parohilor, unirea nu era fragilă. Odată cu instituționalizarea Bisericii
ortodoxe și numirea de preoți neuniți în parohii, preoții uniți s-au împuținat;
rămași fără credincioși, unii se vor fi retras din funcție. Tendința
descrescătoare s-a menținut până în primul deceniu al secolului al XIX-lea,
când regula a fost un preot de parohie, cu excepția parohiilor mari, cu două
biserici (Lăpușul a fost una dintre ele).
Același tabel din decembrie dezvăluie și statutul social al preoților,
30 iobagi și 18 nobili. Dintre primii, doar 11 beneficiau de case sau/și teren
ecleziastic, iar nobilii aveau fie case și terenuri proprii, fie doar case, fie nu
aveau nicio posesiune cu titlu nobiliar (cei doi preoți din Târgu Lăpuș,
Matei din Dumbrăveni și Iuon Demian din Rogoz). Cel mai înstărit pare să
fi fost Nicolai din Groșii Țibleșului (avea un fânaț mai generos decât alții,
de șapte care de fân, și jumătate din veniturile unei mori - Anexa nr. 1). O
privire fugară asupra familiilor lor arată că media copiilor era de 4,26 pe
familie, cu o ușoară preeminență a băieților (92 de fete și 117 băieți). Este
mai mare decât media pe comitatele Dăbâca (3,4) și Cluj (4) unde, de
asemenea, băieții erau mai numeroși50. Familia cea mai numeroasă o avea
atunci preotul Ion Roșca din Rogoz, cu nouă copii (cinci fete și patru băieți);
nu trebuie să-i fi fost ușor nici popii Cozma din Răzoare cu opt fete, din care
reușise să mărite șase; unul dintre gineri, fiul celuilalt preot din sat, Ștefan,
aspira și el la preoție, astfel că în 1766 protopopul Alexa îl recomanda
episcopului Atanasie Rednic pentru parohia Dămăcușeni. Protopopul arăta
în recomandare că tânărul provenea dintr-o familie de preoți: „[…] că
socru-său popa Cozma îi tare bătrân, iară tată-său, popa Ștefan, au
răpăusat”51. În 1767, parohia era fără preot unit, semn că nu fusese numit.
Rămâne însă ideea potrivit căreia preoția era o șansă pentru un tânăr de a-și
susține familia; folosința terenurilor ecleziastice îl putea ajuta.
O miză pentru fortificarea unirii? Terenuri bisericești
Înzestrarea parohiilor cu terenuri ecleziastice a fost o preocupare

permanentă a episcopilor uniți care au cerut în repetate rânduri Curții vieneze
ajutor în acest sens. Faptul că, așa cum am văzut, eclejiile au fost permanent
50
Greta Monica Miron, Viață parohială, p. 55.
51
Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Alba, Fond Mitropolia unită Blaj.
Acte inventariate, nr. 17, 18/1766; Greta Monica Miron, Biserica greco-catolică din
Transilvania, p. 473.
93
inventariate în conscripții reflectă, foarte clar, această preocupare exprimată

în decretul din 9 septembrie 1743, care stipula obligația de a se acorda
preoților uniți intravilane, porțiuni canonice și capeții, în funcție de natura
terenului. Capacitatea porțiunii canonice a fost stabilită la arabil de nouă câble
și fânaț de cinci care, pentru ca în 1759 să fie mărită la arabil de 20 de câble și
fânaț de 15 care (atinsă în puține din parohiile diecezei)52. Dotarea parohiilor
cu eclejie suficientă pentru traiul zilnic le asigura preoților uniți independență
față de capriciile posesorilor satelor și de abuzurile sau neglijența sătenilor,
vizibile în cazurile în care lipsa terenului sau puținătatea lui era suplinită de
către credincioși cu o dare în grâne sau/și bani – „solutio”, în varianta
latinească din documente. În plus, pământul bisericesc le dădea preoților și un
sentiment de protecție (oferită atât de Curtea vieneză, cât și de ierarhia
bisericească unită) și de diferențiere față de cei de rând. Privilegierea clerului
unit prin posesiunea asupra terenurilor parohiale a fost foarte clară în
contextul partajului patrimonial între Biserica unită și Biserica ortodoxă nou
înființată după mișcarea călugărului Sofronie din Cioara. Curtea vieneză a
încercat să-i stimuleze pe preoți să persevereze în unire decretând că, chiar și
în parohiile în care nu mai aveau niciun enoriaș, rămâneau în posesia
terenului parohial. Din a doua jumătate a secolului, însă, din deceniul al
șaptelea cu precădere, a început să se vehiculeze ideea plății în bani a
preoților, în acord cu diversificarea posibilităților de formare a lor, atât în
dieceză, prin deschiderea seminarului diecezan (1761), cât și în afara ei, prin
înființarea, de pildă, a Institutului Sfânta Barbara din Viena. Atragerea de
preoți educați în parohii, care să trăiască din oficiul bisericesc și nu din munca
câmpului, precum țăranii, a fost un deziderat al Curții vieneze apropriat și de
ierarhia unită. În trecerea de la preoții-țărani la preoții care trăiesc de la altar,
desfășurată în durata lungă, pământul, principala sursă de venit, a avut o
importanță deloc neglijabilă.
Care a fost situația eclejiilor în parohiile Lăpușului? Având în vedere
specificul geografic al zonei, potențialul ei agricol, terenurile ecleziastice fie
lipseau, fie erau puține. În anul conscripției fiscale s-au alcătuit în fiecare
protopopiat, la cererea vicarului Petru Pavel Aaron, și conscripții ecleziastice
cu informații despre terenurile bisericești deținute, și, mai ales despre cele
care fuseseră ocupate de stăpânii de pământ sau de săteni. Sinodul
protopopiatului Lăpuș, întrunit în 6 iulie 1750, cu participarea preoților,
oficialilor domeniali („tisturile cele domnești”) și a birăilor sătești, în care
52
Pentru situația terenurilor parohiale în întreaga dieceză și în comitatele Cluj și Dăbâca,
vezi Greta Monica Miron, op. cit., p. 369-413; Eadem, Biserica greco-catolică din
comitatul Cluj, p. 33-54; Eadem, Viață parohială, p. 35-51.
94
parohii au fost chemați „să-și spue greotățile și trăsurile ce au de cătră domni

și de cătră varmeghie”, arăta că „nu este nicio eclejie stătătoare în întreaga
eparhie”. Terenul ecleziastic atribuit de comisia imperială constituită pentru a
pune în practică prevederile decretului din 1743 fusese reocupat de posesorii
laici ai satelor și dat spre folosință iobagilor: „[…] că am umblat noi cu
deputatușii și am călcat eclejii în toate satele, domnii le-au luat și le-au dat la
iobagi”53. Preoții cu statut nobiliar („cei nemișești”) locuiau pe propriul teren
(„pe moșia lor”), alții, „cari n-au încăput în popor” (probabil cei
supranumerari), dădeau „porție” împreună cu satul, iar preoții iobagi locuiau
pe terenul stăpânului de pământ („loc domnesc”), plătind taxă în bani și dând
dijmă din bucate și din vite. Pentru că nu aveau teren ecleziastic, nu puteau fi
scutiți de dare și depindeau de bunăvoința stăpânului de pământ: cei trei preoți
iobagi din Rogoz, scria protopopul, fuseseră scutiți de dare timp de trei ani de
către stăpânul domenial Pongraz; după moartea lui, nepotul moștenitor „i-au
tras de toți anii odată deplin, și de care au fost iertați de domnul cel bătrân”54.
Lipsa terenurilor parohiale a fost consemnată și în conscripția confesională
din 1750: „In isto districtu ubicunque non est fundus; omnes praestant per
aureum, alii per 4 florenos”55.
Conscripțiile anilor 1761-1762 și 1767 nu oferă date uniforme/
identice despre starea pământurilor ecleziastice. Diferențele de înregistrare
la un interval de doar câteva luni, cauzate de posibile scăpări, neglijențe sau
de tipul de teren înregistrat (în conscripția protopopului se face distincția
între terenul „de zestre” – „dotes ecclesiastica” – al bisericii, moștenit/
posedat din vechime, și celălalt, mai nou) arată mobilitatea asupra posesiunii
terenurilor56. Ocuparea pământurilor fie de nobilii stăpâni ai satelor, fie de
săteni a fost o practică semnalată în întreaga dieceză, care dezvăluie
posesiunea asupra lor în funcție de raporturile de forță dintre săteni, preoți și
posesorii satelor. Ocuparea terenurilor și restituirea lor, integral sau parțial,
poate explica deci fluctuațiile, nu foarte mari, de altfel, ale cifrelor.
Protopopul arăta în iulie 1761 că cele două terenuri ecleziastice din Dobricu
53
Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Cluj, Fond Colecția de documente
Blaj, nr. 118, f. 1r.
54
Ibidem, f. 1r.
55
Costin Feneșan, op. cit., p. 290.
56
De exemplu, referindu-se la parohia Târgu Lăpuș, protopopul consemna în iulie 1761 că
lipsa terenului ecleziastic este suplinită de darea enoriașilor – o mierță de grâu de familie; în
februarie 1762 se arăta că parohia are teren arabil cu o capacitate de două câble și fânaț de o
jumătate de car, iar în 1767 era înregistrată cu arabil de o câblă și fânaț de trei care, MOL,
F 71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 107, 196; Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Florean
Adrian Laslo (eds.), op. cit., p. 200-201.
95
Lăpușului, care fuseseră desemnate „de curând”, au fost reocupate în urmă

cu doi ani de stăpânul de pământ Joseph Boer, alături de zestrea bisericii, un
fânaț de patru care și teren arabil de șase câble. La Inău, potrivit conscripției
din februarie 1762, terenul ecleziastic de două câble și patru mierțe fusese
ocupat de doi laici din familia Ghiurca, Ion și Lup. Trecerea la ortodoxie a
majorității enoriașilor și a unora dintre preoți a dus și la preluarea terenurilor
ecleziastice: potrivit investigației din iulie a protopopului unit „neotericul”
popa Ștefan din Vălenii Lăpușului „uzurpase” pământul de zestre al bisericii
(arabil de trei câble și fânaț de două care). În 1767, parohia este înregistrată
cu două intravilane, teren arabil de două câble și fânaț de un car, semn că
mai recuperase din pământul pierdut57.
Având în vedere caracteristicile geografice/agrare ale zonei, terenul
intravilan era, la rându-i, valoros. Grădina, locul din jurul casei putea
contribui la asigurarea nevoilor de hrană ale familiei, iar grija pentru ea
răzbate din efortul/interesul de a o gunoia. De exemplu, parohia Peteritea
avea o casă parohială cu teren aferent, în partea de sus a satului, în locul
numit „Fața Besericii”, cu o capacitate de două câble și două mierțe și un
loc în vecinătatea bisericii, neproductiv, mereu necultivat.58
Situația pare să se fi îmbunătățit în anii de după mișcarea sofroniană:
dacă în decembrie 1761 nouă din cele 20 de parohii consemnate nu aveau
teren ecleziastic, în 1767 doar opt din 23 de parohii erau lipsite de eclejie.
Capacitatea terenului a rămas restrânsă – arabilul nu depășea în 1767 două
câble, iar fânațul două care. Lipsa eclejiei era compensată de terenuri
zălogite: cele mai multe (sau cele mai productive) au fost ale preoților din
Boiereni (arabil de opt câble și fânaț de 10 care, echivalentul a 11,8 crăițari)
și ale protopopului însuși (arabil de șase câble și fânaț de opt care,
echivalentul a șapte crăițari)59. Practica zălogirilor a fost răspândită în satele
protopopiatului (în 21 din cele 23); un alt protopopiat în care zălogiturile se
regăsesc masiv în 1767 a fost Veneția (din sudul diecezei); în cele vecine,
Cășeiu și Suarăș, sunt rare60.
Conscripțiile sugerează că orice teren, cât de puțin, conta; pe de altă
parte, însă, cadrul geografic făcea ca pășunile și pădurile să aibă o
importanță mai mare în economia zonei și ca, astfel, nu pământul să fie
prioritar în asigurarea unui nivel de trai decent pentru preoți. Dacă aceștia au
fost susținuți de enoriași, prin așa-numitele capeții, prin contribuții în natură
57
Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Florean Adrian Laslo (eds.), op. cit., p. 198.
58
Investigația din 12 februarie 1762, MOL, F71. Commissio Aulica, Rola 30379, p. 193.
59
Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Florean Adrian Laslo (eds.), op. cit., p. 198-199.
60
Ibidem, p. 189-191, 200-202.
96
sau în bani, din nou sursele nu o spun. Au fost terenurile acestea puține o
miză pentru preoți, un motiv de a rămâne uniți?
Mișcarea călugărului Sofronie. Între unire și ortodoxie
După ce în 1744 călugărul sârb Visarion Sarai destabiliză unirea în

părțile vestice și sudice ale diecezei, afirmând că preoții uniți nu le vor
asigura credincioșilor mântuirea, în 1759, un alt călugăr, transilvănean de
data aceasta, a pornit o mișcare antiunire care a cuprins întreaga dieceză.
Mesageri de-ai lui, numiți sau autodeclarați, au străbătut satele, îndemnând
credincioșii să părăsească unirea, scrisori de-ale lui sau alcătuite în numele
lui au circulat de asemenea, transmițând mesaje împotriva unirii61.
Defecțiunile de la unire din timpul mișcării sofroniene, echivalate în
cele două documente care le consemnează cu ocuparea bisericilor și a
caselor parohiale62, s-au produs în acest protopopiat de la sfârșitul lunii
februarie până în iunie 176163. Calendarul este similar cu cel din
protopopiatul vecin, Cășeiu64, însă defecțiunile sunt mai târzii decât cele din
61
Pentru mișcările pro ortodoxe din Transilvania și Sătmar, vezi Augustin Bunea, Din
istoria românilor, p. 155-165; Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor
din Ardeal în secolul al XVIII-lea, vol. I-II, Sibiu, Editura și Tiparul Tipografiei
Arhidiecezane, 1920-1930, passim; Ovidiu Ghitta, Nașterea unei biserici. Biserica
greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existență (1667-1761), Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2001, p. 291-339.
62
S-a consemnat ocuparea bisericilor de către enoriașii trecuți la ortodoxie în conscripția
protopopului unit din iulie 1761 și în cea din 12 februarie 1762, MOL, F 71. Commissio
Aulica, rola 30379, p. 106-112, 192-201.
63
Calendarul defecțiunilor de la unire a fost următorul: 15 februarie 1761 Inău, potrivit
conscripției protopopului („Laici recesserunt 15 Febr. 1761 et templum occuparunt”,
Ibidem, p. 108); în conscripția din 12 februarie se arată că biserica a fost ocupată în 23
martie 1761; Ibidem, p. 195), 20 februarie Libotin, Rohia (în conscripția din 12 februarie
1762 apare 18-19 februarie) și Poiana, 26 februarie Borcut; Vălenii Lăpușului, Coroieni,
Costeni, Stoiceni, Dumbrăveni și Cupșani – sfârșitul lunii februarie (nu se menționează
data); 5-7 martie 1761 – Suciu de Sus, potrivit conscripției din februarie 1762; potrivit celei
protopopești, defecțiunea de aici s-a produs în mai), 24 martie Târgu Lăpuș, 25 aprilie
Rogoz și Dămăcușeni, 26 aprilie Groșii Țibleșului; Răzoare și Cufoaia au defectat tot în
aprilie (nu se arată data; potrivit statisticii din februarie 1762 biserica din Răzoare a fost
preluată în zilele de 3-5 martie 1761: „Templum in hocce pago etiam existit unum quod est
occupatum per Schismaticos diebus 3a, 4a et 5a Martii Anno 1761 quo tempore… pagenses
ab Unione defecerint, Ibidem, p. 194); 3 mai – Suciu de Jos, 8 mai – una din cele două
biserici din Lăpuș; 13 iunie – cealaltă biserică din Lăpuș.
64
Greta Monica Miron, „Cășeiu – un protopopiat în anii conflictului confesional”, în
Daniela Deteșan, Mirela Popa-Andrei, Mádly Loránd (eds.), Fascinația trecutului. Omagiu
97
comitatele vecine, aflate mai la sud, Cluj și Dăbâca. În Cluj, o primă

defecțiune s-a produs în ianuarie 1760, pentru ca în vara acelui an acțiunile
antiunire să ia amploare65; în Dăbâca, prima defecțiune cunoscută s-a produs
în vara lui 1760 (24 iulie), iar până la sfârșitul anului părăsiseră unirea
majoritatea parohiilor din partea superioară a comitatului. În partea
inferioară, glisajele au continuat la începutul anului următor66. Cronologia
trecerilor la ortodoxie arată că mișcarea s-a răspândit treptat, din sudul spre
nordul diecezei.
Preluarea bisericilor de către enoriașii care nu se mai considerau
uniți a fost, deci, semnalul că Biserica unită pierdea teren. Și aici, ca și în
alte zone, zilele de sărbătoare au stimulat acțiunea, poate pentru că atunci
mai mulți credincioși mergeau la biserică. „Săptămâna albă” (de dinaintea
Postului Mare), zilele de Paște sau apropierea Rusaliilor au fost cele în care
enoriașii majoritari, trecuți la ortodoxie, s-au preocupat să intre în posesia
lăcașurilor de cult. Uneori nu a lipsit violența: cei din Târgu Lăpuș l-au tras
de păr pe preotul Gabor când l-au alungat din casa parohială și au ocupat
biserica67, iar cei din Groșii Țibleșului l-au înlăturat „cu nerușinare” pe
preotul unit din biserica în care oficia sacramentele68. La fel ca în alte părți
ale diecezei, preluarea bunurilor ecleziastice s-a făcut în anumite parohii în
etape: cei din Borcut au ocupat biserica în 26 februarie, dar l-au mai
îngăduit pe preotul Dumitru în casa parohială până în luna mai69. Cine au
fost agenții, misionarii călugărului Sofronie în parohii, care a fost discursul
lor, argumentele cu care i-au convins pe preoți și pe credincioși să
părăsească unirea, documentele investigate până acum nu ne arată.
Ce ne spun, din nou, cifrele? În primul rând că, și aici, ca în restul
diecezei, defecțiunile în rândul credincioșilor au fost majore, dar cei mai
mulți preoți au rămas uniți. Credincioșii au stat în atenția protopopului și a
oficialilor laici în acei ani, încercându-se menținerea sau reatragerea lor la
unire, după caz. Mărturie stau cele patru conscripții din 1761-1762, care au
înregistrat glisajele confesionale; dacă în vara anului 1761 protopopul îi
istoricului Simion Retegan la împlinirea vârstei de 75 de ani, Cluj-Napoca, Mega,

Argonaut, 2014, p. 235-236.
65
Greta Monica Miron, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj, p. 75-77.
66
Eadem, Viață parohială, p. 88-89.
67
„Templum… ab Unitis pacifice possessum usq.ue ad anno 1761, 24tum mensis Maii quo
tempore sacerdotem Gabor per capillas trahendo e domo parochiali eiecerunt et templum
una occuparunt”, MOL, F71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 107.
68
„[…] Sacerdotes Sacra ministrantes cum om vestimentis laici eiecerunt propudiose”,
Ibidem, p. 108.
69
Ibidem, p. 107.
98
înregistrase cu nume și prenume pe capii de familie care stăruiseră în unire,

conscriptorii din februarie anul următor au mers mai în detaliu, notând și
numărul de membri ai unei familii (soție, copii sau câteodată surori), care ar fi
putut aduce un plus numeric la suma, și așa redusă, a credincioșilor uniți. Prin
compararea numelor, se constată că unele familii au perseverat în unire din
iulie 1761 până în februarie 1762 cel puțin, altele nu, iar altele au revenit la
unire în acest interval. Preoții uniți și protopopul se vor fi străduit să își
fidelizeze parte din enoriași, dar, conform statisticilor, desele fluctuații nu au
schimbat considerabil deplorabila stare a unirii. Potrivit conscripției din 9 mai
1761, semnată de unul din jurații comitatului, de un conscriptor laic deci, 13
din cele 25 de parohii înregistrate nu aveau niciun credincios unit și nicio
parohie nu era în întregime unită. În cifre, din 1.943 de familii (inclusiv
văduvele), 87 erau unite (4,47%) și 1.856 ortodoxe70. Fragilitatea unirii la
nivelul credincioșilor era, așadar, evidentă. Altfel a fost situația în cazul
preoților: 11 erau ortodocși și 47 uniți. Protopopul arăta în iulie o situație
diferită pe alocuri. Cunoscut de preoții săi, și poate și de unii enoriași, va fi
reușit să îi convingă să persevereze în unire, astfel că înregistra două parohii
integral unite: Larga („Popa Mihaile cum omnibus auditoribus laicis Unionem
profitetur”71) și Dobricu Lăpușului („Popa Ion, Popa Mihai, Popa Ion cum
auditoribus unionem profitentur et templum pacifice possident”). Sunt
înregistrate ca atare și în conscripția semnată de generalul Buccow, deși, în
februarie 1762, Larga apare în întregime neunită, iar Dobricul doar cu trei
familii unite. La polul opus, protopopul consemnase trei parohii trecute în
întregime la ortodoxie (preoți și credincioși deopotrivă): Costeni („Popa
Todor cum auditoribus adhunc in Martio ab Unione recesserunt et templum
possident”), Vima Mare și Peteritea. A mai găsit parohii în care preoții uniți
rămăseseră fără enoriași (trei72) sau altele în care unul sau mai mulți preoți au
rămas uniți, dar un altul a defectat alături de enoriași (cinci73). Numărul
familiilor și al văduvelor unite consemnate de protopop a fost 127 (alături de
70
Sumele parțiale din tabel (pe fiecare localitate în parte) nu sunt întotdeauna corecte. De
exemplu, suma corectă a contribuabililor din Suciu de Sus este 123 și nu 119, cum apare în
rubrica tabelului numită „In summa”. Am păstrat cifrele, chiar incorecte, deoarece numărul
uniților și al „schismaticilor” din sat e raportat la acestea. Rubrica este: „Ex his summa
Religionis: Uniti, Schismatici”. Oricum, greșelile sunt puține și minore, nu schimbă situația
de ansamblu, Ibidem, p. 205-206.
71
Ibidem, p. 108.
72
Este vorba de Borcut, Inău și Stoiceni.
73
Libotin – „Popa On Unionem profitetur, popa Ion autem cum laicis recesserunt 20ma
Febr. anni praesenti”, p. 109, Suciu de Jos, Vălenii Lăpușului, Răzoare, Coroieni, Ibidem, p.
109-112.
99
44 de preoți), însă trebuie să fi fost mai mare, deoarece a omis credincioșii din
cele două parohii socotite integral unite. Putem considera că suma familiilor
era spre dublul celor din mai. Șapte luni mai târziu, în februarie 1762,
conscriptorii găsiseră în aceleași 20 de parohii74, 131 de capi de familie și
văduve uniți. În conscripția semnată de generalul Buccow, care va rămâne un
punct de reper pentru autorități, ale cărei cifre au fost preluate și în statisticile
comparative ulterioare, numărul uniților este sensibil mai mare, aceasta și
pentru că credincioșii care trecuseră la ortodoxie după termenul legal stabilit
au fost considerați uniți (Suciu de Sus); la Suciu de Jos și Lăpuș a fost vorba
de întreaga parohie75. Sunt înregistrate 27 de parohii cu 582 de familii unite și
1.507 ortodoxe, 48 de preoți uniți și cinci ortodocși. Preoții uniți din șase
parohii nu mai aveau credincioși pentru că sătenii trecuseră cu toții la
ortodoxie; în cinci dintre ele nu activa vreun preot ortodox, astfel încât putem
presupune că, în fapt, cei uniți au oficiat în continuare până la numirea unor
preoți neuniți76. Succesul indubitabil al mișcării ortodoxe între credincioși,
arătat de toate cele patru conscripții ale anilor mișcării sofroniene, putea fi
diminuat prin exploatarea carenței preoților neuniți. Instituționalizarea
ortodoxiei s-a făcut atunci ad-hoc, unilateral, prin declararea în fața
conscriptorilor ca fiind ortodocși a unor preoți care până atunci se socotiseră
uniți. Nu fuseseră decât 11; defecțiunea cea mai importantă s-a produs la
Vima Mare, unde toți cei trei preoți părăsiseră unirea alături de credincioși și
apoi la Coroieni, unde protopopul înregistra în iulie doi preoți trecuți la
ortodoxie: Vasilie junior și Gavrilă. Tatăl primului, Vasile senior, se
mărturisise în continuare unit77. De ce această disjuncție în familie? Am putea
crede că a fost o alegere profitabilă: perseverând în unire, seniorul rămânea în
folosința bunurilor parohiale, iar fiul lui, situându-se de partea credincioșilor,
putea sluji în continuare. Însă parohia nu avea pământuri sau casă parohială,
iar preotul, deși iobag, beneficia, cu titlu ereditar, de veniturile unei mori. E
posibil să fi fost același preot Vasile pomenit și în conscripția din 1733, având
în vedere că, aproape trei decenii mai târziu, avea copii mari (toți căsătoriți);
74
Pentru a avea aceleași parohii în vederea comparației, am omis de la socoteală parohiile
Poiana, Coroieni și Vima Mare, care nu mai apar în conscripția din februarie 1762. Oricum,
ultimele două nu aveau niciun credincios unit, iar pentru cea dintâi parohie protopopul a
însemnat numărul credincioșilor („auditoribus”), nu pe cel al familiilor – 20.
75
Virgil Ciobanu, op. cit., p. 658.
76
Rămăseseră fără enoriași preoții uniți din Borcut (doi), Inău (doi), Stoiceni (unul),
Libotin (unul), Vălenii Lăpușului (unul) și Poiana Porcului (unul). Doar credincioșii din
Libotin aveau preot ortodox.
77
„Popa Vasilie senior Unionem profitetur; reliqui duo popae, Gavrilă et popa Vasilie junior,
cum laicis ab unione recesserunt...”, MOL, F71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 111.
100
alegerea lui s-ar putea explica, astfel, prin îndelungata activitate în Biserica
unită. Celălalt preot, Gavrilă, fusese hirotonisit la Oradea și primise acceptul
(„blagoslovenia”) episcopului P.P. Aaron în 8 aprilie 1755. Probabil a revenit
la unire deoarece este înregistrat în conscripția din decembrie 1761 și a activat
și șase ani mai târziu (când este menționat tot un preot Gavrilă)78.
Dintre preoții uniți care au defectat în anii mișcării sofroniene, unii
au continuat să activeze, trecând prin filtrul ierarhului ortodox Dionisie
Novacovici, alții nu. Îl regăsim în Vălenii Lăpușului pe popa Ștefan, între
preoții „vechi” ortodocși: fusese hirotonisit de episcopul Meletie la Arad în
1753 și întărit de Dionisie Novacovici în același sat la biserica cu hramul Sf.
Mihail și Gavril, la recomandarea protopopilor Iosif (probabil Iosif Adam,
protopopul ortodox al Chiuieștiului) și Andrei79. Hirotonisit deci de un
episcop ortodox, fără a-și fi luat binecuvântarea ierarhului P.P. Aaron (cel
puțin nu până în 1756)80, „neotericul” popă – după expresia uniților – fusese
considerat de încredere de partea ortodoxă. Același profil l-a avut și preotul
Todor din Costeni, care părăsise unirea alături de întreg satul, în luna martie
a anului 1761: fusese sfințit de episcopul Teofil la Roman în 1745 și primise
„singhelia” de la protopopul Dionisie Novacovici cândva între 1763-1765. E
posibil să fi funcționat și în 1767, deoarece în conscripția acelui an e
înregistrat Teodor Popovici (se arată însă că era originar din Libotin)81.
Preotul unit Perhaize Ion senior din Libotin care, scria protopopul, le
deschisese „schismaticilor” biserica în preajma Crăciunului, a fost
înregistrat în 1767 între preoții ortodocși, confirmat pentru acel sat82.
78
Ceilalți preoți uniți care au părăsit unirea, potrivit relatării protopopului din iulie 1761, au
fost: Ion din Costeni, Ion din Libotin, Alexa din Suciu de Jos, consacrat la Rădăuți și
binecuvântat de episcopul Aaron în 21 ianuarie 1755, acesta părăsind unirea alături de
săteni după Paștele anului 1761, Ștefan din Vălenii Lăpușului și Nicolae din Răzoare. În
conscripția din 12 februarie 1762 este menționat și preotul Dănilă din Suciu de Sus.
Hirotonisit la Oradea și „blagoslovit” de episcopul P.P. Aaron în 21 ianuarie 1755, i-au
trebuit câteva luni să se decidă să-și urmeze enoriașii: dacă aceștia defectaseră în martie, el
a făcut-o în iunie, Ibidem, p. 106-112, 200.
79
Ioan N. Beju, Keith Hitchins, op. cit., Anexa III, p. 35.
80
Nu apare în Registrum Sacerdotum alibi consecratorum et hic praemissa Sacra Unionis
professione taliter expeditorum (decembrie 1754-11 iulie 1756), Biblioteca Academiei
Române. Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 278.
81
MOL, F71. Commissio Aulica, rola 30379, p. 108; Ioan N. Beju, Keith Hitchins, op. cit.,
Anexa III, p. 24; Anexa V, p. 555.
82
Biserica fusese ocupată de sătenii trecuți cu toții la ortodoxie, în ultimele zile ale lunii
februarie 1761, restituită Bisericii unite în cursul lunii iulie, din ordinal oficialilor laici și
apoi deschisă uniților de preotul unit „praefatis diebus Nativitatis D. Jesu Xti parochus
unitus Perhaize Iuon senior schismaticis resignavit”, MOL, F 71. Commissio Aulica, rola
30379, p. 198; Ioan N. Beju, Keith Hitchins, op. cit., Anexa V, p. 555.
101
Ceilalți preoți uniți trecuți la ortodoxie nu apar în statisticile/conscripțiile

Bisericii ortodoxe. Fie alții le-au luat locul, fie au continuat să activeze fără
să fi cerut îngăduința episcopului neunit ci, cel mult, cu permisiunea tacită a
protopopului locului83. S-au numit noi preoți ortodocși în sate compact
ortodoxe, precum Borcut, sau cu enoriași uniți puțini (Rogoz, Unguraș și
Rohia)84. Au continuat să trăiască în aceste parohii și preoți uniți, deși mulți
aveau doar câteva familii de credincioși.
Fig. 4
În paralel cu instituționalizarea ortodoxiei, s-au desfășurat și acțiunile

de recuperare de către Biserica unită a teritoriului pierdut, susținute, impulsio-
83
Astfel de cazuri au fost semnalate de Nicolae Iorga în Sate și preoți din Ardeal,
București, Saeculum I.O., 2017, p. 213.
84
Ioan N. Beju, Keith Hitchins, op. cit., Anexa V, p. 555.
102
nate de Curtea vieneză prin legislația emisă, care stipula posesiunea asupra
bisericilor, dacă uniții reprezentau 25% din enoriași și obligația credincioșilor
ortodocși de a construi capele pentru cei uniți; preoții uniți rămâneau în
folosința terenurilor parohiale, chiar dacă nu aveau credincioși. Păstrarea a cât
mai mult din patrimoniul Bisericii unite era o premisă pentru fortificarea
umană a acesteia. Vizitațiile canonice, care au prilejuit contactul direct cu
credincioșii, cunoașterea angoaselor sau a nemulțumirilor lor legate de
Biserica unită s-au întețit și au adoptat un nou mijloc de comunicare cu
credincioșii – imaginea85. Înființarea regimentelor grănicerești a creat, de
asemenea, majorități confesionale unite (în zonele Făgăraș și Bistrița). Ca
atare, pe ansamblul diecezei, numărul uniților a crescut între 1761 și 1767. În
parohiile lăpușene, însă, tendința a fost de descreștere, cele mai mari scăderi
înregistrându-se la Suciu de Jos și Lăpuș, explicabile prin faptul că, așa cum
arătam mai sus, în 1761, decizia de a fi declarați uniți a fost una
administrativă, nu a aparținut credincioșilor. Semnificativă a fost și scăderea
de la Groșii Țibleșului, o parohie în care unirea a fost extrem de fragilă pe
parcursul anului 176186.
Episcopul Grigorie Maior a făcut din vizitațiile canonice un timp al
convertirilor în masă, dar nu știu dacă ajunsese să viziteze și satele
Lăpușului în anul 1776, când s-a aflat în zonă (în comitatele Dăbâca și
Solnocul de Mijloc), deoarece acestea nu sunt înregistrate în protocolul
vizitației canonice87. Însă, potrivit statisticii sale din 1779, numărul
enoriașilor uniți a crescut în protopopiat: cu excepția Rogozului, în celelalte
parohii înregistrate numărul lor era considerabil mai mare decât în 1767 (de
cele mai multe ori dublu sau triplu88). Dacă creșterile au fost într-adevăr atât
de semnificative e greu de spus, știindu-se că statisticile optimiste ale lui
Grigorie Maior, în relație și cu convertirile în bloc, au fost puse sub semnul
întrebării încă din epocă. Cert este că fluiditatea confesională din
comunitățile românești a continuat, stimulată fiind de decretul de toleranță
85
Greta Miron, Maria Crăciun, „Tipografia de la Blaj şi comunicarea religioasă în
societatea transilvăneană a secolului al XVIII-lea”, în Istoria culturii. Cultura istoriei.
Omagiu profesorului Doru Radosav, Cluj-Napoca, Argonaut, 2010, p. 116-151.
86
În conscripția din 9 mai 1761, tot satul, 93 de familii, erau consemnate ca neunite, în iulie
1761 protopopul a găsit în sat cinci familii unite, iar în februarie 1762 erau uniți 19 capi de
familie și o văduvă. Surprinzător, în conscripția buccowiană, tot satul apare unit, MOL F71.
Commissio Aulica, rola 30379, 108, 199, 206-207.
87
Pentru vizitațiile canonice ca timp al convertirilor, vezi Greta Monica Miron, Biserica
greco-catolică din comitatul Cluj, p. 166-185; Eadem, Viață parohială, p. 130-135.
88
Creșterile cele mai mari s-au înregistrat la Târgu Lăpuș (unde numărul a crescut de cinci
ori), Cufoaia, Suciu de Sus, Lăpuș, Groșii Țibleșului și Ungureni.
103
din 1781; până în 1786, în majoritatea parohiilor, o parte din credincioși au

părăsit din nou unirea. S-a înregistrat însă și opusul, treceri la unire (la
Larga, Lăpuș și Groșii Țibleșului) sau stagnări (Suciu de Sus și Poiana
Botizii). În anii următori a continuat, se pare, glisajul spre unire, deoarece
episcopul Ioan Bob, aflat în mai-iunie 1798 în vizitație canonică în parohii
din Dăbâca, Solnocul Interior și districtul Chioar, a găsit o zonă majoritar
greco-catolică89. Ortodoxe erau, în protopopiatul Lăpuș, potrivit
protocolului vizitației, Fântânele/Poiana Porcului („neunită”) și Rogoz
(„schismatică”), iar Suciu de Jos era mixtă confesional, ca și Târgu Lăpuș,
unde ortodocșii au refuzat propunerea vlădicului de a trece la unire90.
Glisaje s-au înregistrat în acei ani și între preoți: Macavei din Răzoare, de
exemplu, hirotonisit în afara diecezei, activase ca preot unit, probabil
confirmat de episcopul Grigorie Maior, trecuse la ortodoxie după
proclamarea toleranței și în timpul vizitației ierarhului unit îi ceruse „carte
de scutință”. Ioan Bob l-a refuzat însă, deoarece mai funcționau în sat doi
preoți bătrâni, scutiți de contribuții; din motivația sa pare că nu repetatele
glisaje ale preotului au stat în spatele deciziei episcopului.91 Tendința
ascendentă a numărului uniților a continuat și în deceniile următoare, astfel
că în 1811 erau, în cele 19 parohii din protopopiat, 1.315 familii unite92. Ce
va fi determinat creșterea continuă a numărului lor la sfârșit de secol XVIII
și în primul deceniu al celui următor (în afara creșterii demografice) cifrele,
firesc, nu o spun.
Concluzii
Care ar fi istoria din cifre? Cea a unui protopopiat a cărui populație a

crescut spectaculos în trei decenii (ceea ce ridică semne de întrebare asupra
acurateței conscripțiilor), care se distinge prin numărul mare al familiilor
nobiliare (dominante în unele sate) și prin lipsa sau capacitatea redusă a
terenurilor parohiale. Acestea nu par să fi fost o miză în acest protopopiat,
nu una care să-i fidelizeze pe preoți în unire. Cei cinci preoți iobagi din
Rogoz se declaraseră în 1762 în continuare uniți, deși pierduseră majoritatea
enoriașilor și nu beneficiau de teren ecleziastic. E interesant și că proveneau
din partea iobăgească a unui sat în care un sfert din locuitori erau nobili. Nu
au fost singurii. Nici parohul din Cufoaia, iobag la rându-i, nu avea eclejie,
89
Daniel Dumitran, op. cit., p. 193.
90
Ibidem.
91
Ibidem, p. 196, nota 83.
92
Ibidem, p. 349.
104
dar rămăsese unit într-un mic sat iobăgesc care părăsise unirea; în schimb,
avusese de întreținut o familie numeroasă (patru fiice și patru fii). În 1767
reușise să mai atragă de partea sa două familii. Deci nici enoriașii, puțini
fiind, nu-l puteau ajuta să se întrețină. Din ce trăia? Probabil, ca și ceilalți
iobagi, din munca pe un pământ al posesorului, situație care, după cum
arătase în 1750 protopopul locului, nu era singulară. Atare exemple
dezvăluie însă că numeroasele conscripții care au înregistrat situația
terenurilor parohiale nu au avut un efect real, palpabil în parohii (cel puțin
nu în unele dintre ele), iar dezideratul ca preotul să trăiască de la altar era
departe de a se concretiza. Ceea ce, totuși, nu i-a descurajat pe unii preoți.
Povestea poate continua și cu alte exemple: al celor doi preoți iobagi din
Răzoare, la rându-le stăruitori în unire, care crescuseră nu puțini copii:
unul, Cozma, opt fete, celălalt, Ștefan, două fete și cinci băieți. Trebuie să
fi fost aceiași preoți menționați în conscripția din 1733, în vârstă 30 de ani
mai târziu, având în vedere că majoritatea copiilor erau căsătoriți. Una din
fetele popii Cozma, am văzut, se măritase cu feciorul preotului Ștefan,
care dorea la rându-i să se preoțească, având sprijinul protopopului. Dacă
Ștefan murise între timp, Cozma mai activa în 1767, având șase familii de
credincioși; se constituise în sat și o parohie ortodoxă ce avea, în 1766,
210 suflete, păstorită de un preot de-al locului, Mihai Bercea. Nu-i va fi
fost poate ușor popii Cozma să observe cum majoritatea enoriașilor îl
părăsiseră după ce le fusese preot decenii de-a rândul. Beneficia de un
intravilan bisericesc și de teren arabil de o câblă, iar în 1768 și în 1770 se
aflase printre cei șapte preoți din protopopiat care primiseră câte 12 florini
din fondul de ajutor oferit de suverană93. Un exemplu că, totuși, suportul
împărătesei ajunsese, chiar dacă selectiv și temporar, la unii din preoții
uniți. Cifrele și numele din conscripții pot duce deci înspre scurte și
lacunare povești despre sate și preoți din Ardeal, după ades invocata și
inspirata formulare a lui Nicolae Iorga, a căror istorie se întrețese din
decizii ale celor mici și ale preaînaltei Curți.
93
Este vorba de David din Suciu de Sus, Ștefan din Boiereni, Iuon din Rohia, Gavrilă din
Coroieni, Toader din Rogoz și Iuon din Dămăcușeni, cf. Greta Monica Miron, Biserica
Greco-Catolică din Transilvania, Anexa V.
105
Anexă
Consignatio Laposiensis Incliti Comitatus Szolnok Interioris,
Processus Laposiensis Extradata, Lapos districtus Archidiaconalis1
Parohie Preoți Statutul Copii Terenuri Posesiuni Terenuri

social bisericești nobilitare ereditare
Lăpuș Protopopul de nobil două fete și patru o casă, arabil de
Lăpuș, Alexandru băieți, dintre care o 2 câble și fânaț
Pap cu fată, căsătorită, se de 4 care
afla pe cont propriu
văduva Pop Ioana nobilă o fată, căsătorită, ce o casă, arabil de jumătate din
înregistrată alături trăia pe cont 2 câble, fânaț de veniturile
de protopop propriu, și 2 băieți, 3 care unei mori
celibi, „sub patria
potestate”
Popa Gabor nobil 2 băieți și 2 fete, un o casă, arabil de
băiat și o fată, 2 câble, fânaț de
căsătoriți, erau „sui 2 care
iuris”
Popa Mihali nobil 2 fete și un băiat o casă
aflați în grija tatălui
1
Datată 18 decembrie 1761, MOL, Commissio Aulica, rola 30379, p. 112-120.
106
Popa Grigori nobil 5 fete și un băiat, o casă, arabil de

toți în grija sa ½ de câblă,
fânaț de un car
Popa Iuon iobag 3 băieți, necăsătoriți arabil de

aflați sub autoritatea 4 câble
sa
Popa Dumitru iobag o fiică și doi fii, toți o casă
trei sub autoritatea
paternă
Libotin Popa On iobag două fiice și doi fii, - - -
celibi, în grija lui
Ungureni Popa Marc iobag două fiice și cinci - - -
fii; o fiică și un fiu,
căsătoriți, erau „sui
iuris”
Popa Grigori iobag o fiică și 2 fii, în
grija lui, celibi
Dobricu Popa Iuon iobag o fiică și doi fii, - - -
Lăpușului aflați „sub patria
potestate”
Popa Ioane iobag o fiică, măritată „sui - - -
iuris” și 4 fii
107
Popa Mihai iobag doi fii celibi sub

autoritate paternă
Groșii Popa Nicolai nobil două fiice și 2 fii, o casă, arabil de o jumătate
Țibleșului necăsătoriți, sub două câble și din
autoritate paternă fânaț de 7 care veniturile
unei mori
Popa Iuon iobag o fiică și 4 fii o casă,
necăsătoriți, în grija teren de
tatălui ¼ câble,
fânaț de
un car
Popa Precup iobag un fiu, necăsătorit, arabil de
în grija sa patru
câble și
fânaț de
un car
Larga Popa Mihai iobag două fiice și 3 fii în
grija sa
Suciu de Popa Miron nobil două fiice și 6 fii, o fânaț de o casă, arabil de
Sus fiică și 3 fii căsăto- un car o câblă și fânaț
riți, trăiau „sui iuris” de 2 care
Popa David nobil o fiică și un fiu o casă, arabil de
celibi, aflați în grija ¼ câble, fânaț
sa de un car
108
Popa Iuvon nobil o fiică și un fiu ce- o casă

libi, aflați în grija sa
Suciu de Jos Popa Ioan iobag un fiu și o fiică, fânaț de o
căsătoriți, trăiau „sui jumătate
iuris” de car
Popa Grigori iobag două fiice și 3 fii, teren
necăsătoriți, în grija arabil de
sa o câblă și
fânaț de 2
care
Boiereni Popa Ștefan nobil două fiice și trei fii, o casă, arabil de
necăsătoriți, în grija o câblă, fânaț de
sa un car
Popa Dănilă nobil o fiică și doi fii, o casă, arabil de
celibi, sub o câblă, fânaț de
autoritatea sa o jumătate de
car
Popa Gabor iobag un fiu și o fiică,
necăsătoriți, sub
autoritatea sa
Rohia Popa Vasalie nobil o fiică și șase fii; doi o casă, arabil de
băieți și o fiică erau două câble,
„sui iuris”; trei fânaț de două
dintre băieți erau care
însurați
109
Popa Iuvon nobil o fiică nemăritată o casă

aflată în grija sa
Popa Georgie nobil o fiică și patru fii, o casă
necăsătoriți, „sub
patria potestate”
Fântânele Popa Vasalie nobil patru fiice și un fiu o casă, arabil de
sub autoritate o jumătate de
paternă, celibi câblă și fânaț de
o jumătate de car
Vălenii Popa Mihali iobag patru fiice și un fiu; fânaț de
Lăpușului doi fii și o fiică trei care
trăiau pe cont
propriu, căsătoriți
Coroieni Popa Vasalie iobag o fiică și patru fii; o moară
fiica și unul dintre
fii erau „sui iuris”;
ceilalți trei fii, deși
căsătoriți, erau sub
autoritatea paternă
Popa Gabor iobag trei fii, necăsătoriți,
sub autoritatea
tatălui
Peteritea Popa Filip iobag o fiică și un fiu, o casă,
necăsătoriți, sub fânaț de
autoritate paternă 31/2 care
110
Răzoare Popa Cozma iobag opt fete, dintre care

șase, măritate, erau
pe cont propriu („sui
iuris”)
Popa Ștefan iobag două fete și cinci
băieți; fetele,
măritate, trăiau pe
cont propriu, iar
băieții, deși trei dintre
ei erau însurați, se
aflau „sub patria
potestate”
Târgu Popa Doroftei nobil trei fiice și doi fii, o casă
Lăpuș necăsătoriți, sub
Popa Gabor nobil două fiice și patru
fii, necăsătoriți, sub
Cufoaia Popa Grigorie iobag patru fiice și patru
fii; două din fete,
măritate, erau „sui
iuris”; toți băieții
erau sub autoritatea
paternă, deși unul
dintre ei era însurat
111
Borcut Popa Georgie iobag trei fete, măritate, la teren de o

casa lor („sui iuris”) jumătate
de câblă
Popa Dumitru iobag două fiice și 3 fii; o o casă și
fiică și un fiu, teren
căsătoriți, erau pe arabil de
cont propriu iar o
ceilalți, celibi, sub jumătate
„patria potestate” de câblă
Rogoz Popa Todor iobag o fiică și șase fii; - - -
deși trei dintre băieți
erau însurați, doar
doi erau „sui iuris”
Popa Iuon Mos iobag două fiice și un fiu;
o fiică, măritată, era
pe cont propriu
Popa Iuon Roșca iobag cinci fete și patru
băieți; trei dintre
fete, măritate, erau
„sui iuris”
Popa Iuon iobag o fiică și doi fii, sub
Hermann autoritate paternă
Popa Iuon Vlasin iobag o fiică aflată sub
autoritatea lui
112
Popa Iuon nobil o fiică și un fiu,

Damian ambii necăsătoriți,
sub autoritatea
tatălui
Inău Popa Petre iobag patru fete și trei o casă,
băieți; fetele și doi arabil de
băieți erau „sui o câblă și
iuris”; un fiu, deși fânaț de
însurat era sub un car
Popa Vasalie iobag o fată și un băiat, o casă
necăsătoriți, aflați în
grija tatălui
Dumbrăveni Popa Matei nobil trei fete și un băiat; o casă,
două fete, căsătorite, arabil de
erau „sui iuris”; două
băiatul, deși însurat, câble și
se afla sub fânaț de
autoritatea paternă patru care
113
RĂZBOIUL CELOR MULȚI ȘI TĂCUȚI. FRONTUL DE

ACASĂ REFLECTAT ÎN CRONICILE PAROHIALE
ROMÂNEȘTI DIN TRANSILVANIA
Ana Victoria Sima
„Ca un eveniment trist pentru întreg continentul European se

înregistrează aici decretarea mobilizării parțiale a monarhiei noastre în
contra Sârbiei”1.
Așa descria în 1914 preotul Nicolae Dura izbucnirea Primului
Război Mondial în cronica parohială a satului Deal (Dál, Daal), comitatul
Alba de Jos. Era o însemnare distinctă de cele anterioare, ce deschidea un
nou capitol în cronica parohiei. Capitolul Marelui Război. Un eveniment
fără precedent, pe care preotul Dura, în calitate de martor și deopotrivă de
participant direct la trăirile comunității, avea să-l consemneze în paginile
cronicii parohiale. O făcea cu aceeași convingere cu care hotărâse, în urmă
cu un deceniu, să țină o cronică a parohiei, ca „să fie această condică cu
timpul un bun izvor pentru cunoașterea trecutului”2. Numai că, de data
aceasta, vremurile tulburi ale războiului aveau să se răsfrângă din plin
asupra răgazului acordat scrisului, dar mai ales asupra conținuturilor ce
puteau fi așternute pe hârtie. Așa se face că, în primii ani de război, cea mai
mare parte a însemnărilor lui au conținut date de natură statistică ce priveau
înregimentările pe front, colectele și împrumuturile de război, mișcarea
naturală a populației. Treptat, și-au făcut loc altele, precum cotele în
continuă creștere ale inflației, plafonarea prețurilor, rechiziționarea
clopotelor sau etatizarea școlilor confesionale. Puține constatări, și acelea
Versiunea în limba engleză a acestui studiu a fost publicată în volumul Fighting Hardship,
Keeping Hope: The Transylvanian Home Front During the Great War, Ana Victoria Sima
(ed.), Berlin, Peter Lang, International Verlag der Wissenschaften, 2022.
1
Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Alba (în continuare ANSJ Alba),
Fond Parohia ortodoxă Deal, dosar no. 4/1903-1950, f. 15r; Elena Chiaburu, „Recvirarea
clopotelor transilvane în Primul Război Mondial”, în Sangidava, 4 (X) serie nouă, 2016, p.
103-109.
2
ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 1r.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.04
răzlețe și atent formulate, au fost dedicate loialismului pro dinastic sau

stărilor de spirit din comunitate, aspecte ce puteau fi mai degrabă deduse
(intuite), decât exprimate deschis. Abia în toamna anului 1918 și în
primăvara celui următor, când dezintegrarea fronturilor a condus inevitabil
spre prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, tonul cronicii se schimbă,
devenind mai viu, mai nuanțat, iar limbajul utilizat surprinde trecerea de la
loialismul pro imperial la cel pro regal, românesc. De pildă, expresiile
„armata noastră glorioasă”, cu referire la trupele imperiale, folosită în toți
anii de război, era înlocuită brusc cu „armata vitează” a României, în vreme
ce „inamicii scumpei noastre Patrii”, cum erau etichetate puterile Antantei
înainte de 1918, deveneau dintr-o dată „glorioșii aliați”3. Era o schimbare
radicală față de însemnările seci și prudente de până atunci, semn al unei
descătușări politice, resimțită până și în însemnările preotului Nicolae Dura.
El devenea astfel martorul unei lumi care se prăbușea sub ochii lui, în vreme
ce o alta stătea să se nască. Privită din această perspectivă, cronica lui
parohială era nu doar mărturia unei experiențe personale, ci și a uneia
colective, ce aparținea comunității în mijlocul căreia a trăit războiul.
Valoarea ei este cu atât mai însemnată, cu cât fusese redactată pe măsura
derulării evenimentelor, și nu după încheierea războiului, când situația
politică a Transilvaniei se schimbase fundamental, iar memoria războiului
avea să capete alte valențe4.
O perspectivă ușor diferită asupra războiului ne oferă o altă cronică
parohială, scrisă de preotul Mihai Baciu, din Feleacul Săsesc (Szászfellak,
Fellach), o comunitate din comitatul Solnoc-Dăbâca. Începută în 1903, cu
prilejul construirii bisericii parohiale, cronica a fost redactată în reprize:
prima în 1903, a doua în 1922 și ultima în 1935. Decupajul cronologic
dedicat Marele Război datează din 1922, când preotul Mihai Baciu aniversa
30 de ani de păstorire neîntreruptă în această comunitate. Era un moment de
bilanț, ce punea laolaltă împlinirile și neajunsurile activității sale în parohie,
cu intenția declarată de a lăsa „o pomenire cronicală pentru posteritate”5.
Cum războiul fusese receptat în epocă ca un eveniment epocal, rememorarea
lui nu putea să lipsească din paginile cronicii sale. Numai că însemnările
3
Ibidem, f. 95r.
4
O foarte bună analiză a memorialisticii post-război din zona Banatului se regăsește la
Valeriu Leu, Nicolae Bocșan, Marele Război în memoria bănățeană (1914-1919),
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012, p. 7-119.
5
Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul Săsesc donate de credincioșii Ioan Mehalean,
Simeon Dobieș, George Alexa, Vasilica Moldovan întru aducerea aminte de diua
consacrării bisericei nou edificate, Feleacul Săsesc, 22 novembre, 1903, f. 28r. (mss.
nepublicat, păstrat în arhiva Bisericii ortodoxe din Feleac, jud. Bistrița-Năsăud).
115
sale aveau valoarea unor memorii post-factum, așternute pe hârtie la câțiva

ani după încheierea războiului, într-un context politico-social profund
schimbat. Acesta avea să influențeze notabil maniera în care a fost receptat
războiul, acuratețea și limbajul prin care putea fi descris generațiilor
viitoare. Retrospectiva lui era una vizibil eliberată de impactul imediat al
războiului și de presiunea propagandei belice, dar, în același timp, era
marcată de trecerea de la statutul de supus al Imperiului Austro-Ungar la cel
de cetățean al Regatului României. Potrivit lui, războiul fusese o experiență
pe cât de traumatizantă, pe atât de răvășitoare pentru comunitatea sa,
obligată să ducă pe umerii ei atât povara militară și economică a războiului,
cât și pe cea a marginalizării social-politice pe care o acuzau românii din
Transilvania în anii regimului dualist austro-ungar6. Însemnările sale nu
conțin date exacte sau referiri la destine individuale din comunitate, decât în
mod excepțional, ci este mai degrabă o narațiune post-război, redactată din
memorie, pe seama unei comunități tăcute, amorfe, pe care războiul a
atras-o involuntar în vâltoarea lui. În ce măsură aceste însemnări din cronica
parohială a comunității românești din Feleacul Săsesc pot constitui un izvor
istoric valid pentru cunoașterea războiului ”de acasă” este dificil de stabilit,
atâta timp cât rămân singurele surse provenite din comunitate. În ciuda
acestor limite, cronica parohială a preotului Baciu oferă o perspectivă
istorico-culturală ce atestă orizontul de așteptare al societății românești
transilvănene în primii ani de după război și modul în care acesta a
influențat reconstituirea și transmiterea memoriei războiului.
Cele două cronici de mai sus, una din vreme de război, iar alta din
primii ani de după încheierea conflictului, sunt exemple ce oferă două
perspective ușor diferite, dar complementare, asupra războiului și a frontului
românesc transilvănean de acasă.
Cronicile parohiale: o sursă documentară

despre război mai puțin cunoscută
Acest studiu își propune să analizeze modul în care Marele Război a

fost receptat în comunitățile rurale românești din Transilvania atât în anii de
război, cât și în perioada imediat următoare. Principala sursă documentară
de analiză o constituie cronicile parohiale, un izvor istoric neglijat până în
prezent, chiar dacă, de multe ori, a rămas singura mărturie, provenită din
comunitate, cu privire la atitudinile și comportamentul ei în vreme de
război. Este vorba despre un set de 12 cronici, în limba română, provenite
6
Ibidem, f. 21r-24r.
116
din șase comunități greco-catolice7 și șase ortodoxe8, din cinci comitate ale
Transilvaniei9. Unele dintre ele au fost publicate în ultimii ani, altele se
păstrează sub formă de manuscris la Arhivele Naționale ale României sau în
colecțiile de documente ale unor biserici parohiale. Selectarea lor a depins
de oferta documentară identificată până în prezent, ceea ce face ca aceste
cronici să constituie primele studii de caz asupra cronicilor parohiale ca
sursă istorică necesară cunoașterii și restituirii frontului de acasă.
Cu mici excepții10, aceste cronici acoperă perioade mult mai lungi
din istoria acelor comunități, iar Marele Război ocupă un capitol sau un
decupaj de câteva pagini din economia generală a fiecărei cronici.
Începuturile lor datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului XX, când, la inițiativa forurilor ecleziastice românești din
Transilvania11, preoții au început să redacteze mici istorii ale comunităților
7
Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Bistrița-Năsăud (în continuare ANSJ
Bistrița-Năsăud), Oficiul parohial greco-catolic român Mureșenii Bârgăului, Cronica
parohiei Mureșenii Bârgăului, 1884, f. 21v-28r; Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul
Săsesc, f. 21r-31r; Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, manuscris păstrat în
arhiva bisericii din Sălsig, f. 74r; Viorel Câmpean, Viorel Ciubotă, Mihaela Sălceanu,
Mădăraș. Contribuție monografică, Satu Mare, Maestro, 2017, p. 199-200; Adrian
Onofreiu, „Cronica parohiei Șoimuș scrisă de Ioan Baciu”, în Revista Bistriței, XXVI,
2012, p. 173-202; Vasile Pătcașiu, Din „Cronica Hotoanului”, Viorel Câmpean (ed.). Satu
Mare, Citadela, 2012, p. 140-167.
8
ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, dosar reg. nr. 4/1903-1950, f.14v-37r;
„Condica sau cartea de pomenire a bisericei greco-orientale din Șieul-mare (Nagy-Sajo,
comitatul Bistrița-Năsăud). Bistrița, Tip. C. Csallner, 1899)”, în Războiul din spatele
tranșeelor. Contribuții documentare referitoare la județul Bistrița-Năsăud, Adrian
Onofreiu, Cornelia Vlașin (eds.), Cluj-Napoca, Argonaut, 2017, p. 283-294; Ioana Rustoiu,
Pr. Dănilă Vaida, Cronica parohiei Păclișa (1901-1944), Alba Iulia, Altip, 2008, p.
137-161; ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, doc. 18,
1915-1950, Condica parohială - evenimente importante între 1914-1916, ff. 17r-24v;
„Condica parohiei Lăschia”, în Dan Andrei Filip, Localitatea Lăschia în istorie. Schiță
monografică, Baia Mare, Gutinul, 2011, p. 100-111; Condica parohiei Ortodoxe
Borgo-Bistrița, mss. nepublicat, păstrat în arhiva bisericii din Bistrița Bârgăului, jud.
Bistrița-Năsăud.
9
Cele 12 cronici de parohie provin din următoarele comitate ale Transilvaniei:
Bistrița-Năsăud (Besztercze-Naszód; Bistricz-Nösen), Sălaj (Szilagy), Alba de Jos
(Alsó-Fehér; Unterweißenburg), Satu Mare (Szatmár) și Solnoc-Dăbâca (Szolnok-Doboka).
10
Vezi „Condica sau cartea de pomenire a bisericei greco-orientale din Șieul-mare”, p.
283-294; ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, doc. 18,
1915-1950, Condica parohială - evenimente importante între 1914-1916, f. 17v-24r.
11
Ne referim aici la ordinul circular din 4 martie 1903 al mitropolitului ortodox al
Transilvaniei, Ioan Mețianu, prin care se cerea deschiderea de cronici în toate parohiile
ortodoxe. A se vedea ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, dosar reg. nr. 4/1903-1950,
f. 1r; Ioana Rustoiu, Pr. Dănilă Vaida, op. cit., p. 5.
117
pe care le păstoreau, urmate de înregistrări periodice sau anuale cu privire la

evenimentele majore ce se petreceau în parohie. Uneori cronica funcționa
doar pe durata păstoririi preotului care o iniția, încheindu-și existența odată
cu acesta. Alteori, însă, ea era transferată de la un succesor la altul, ca o
”moștenire”, ce înscria în paginile ei memoria autorilor și prin ea a întregii
colectivități. Privite din această perspectivă, însemnările consacrate Marelui
Război constituie secvențe dintr-un întreg, văzut la nivelul frontului intern și
al istoriei fiecărei comunități.
Din punct de vedere metodologic, valorificarea acestei surse istorice
presupune formularea câtorva întrebări menite să lămurească potențialul
acesteia, respectiv limitele și precauțiile în utilizarea ei. Referitor la valoarea
cronicilor parohiale ca tip de sursă istorică, istoricul italian Luca De Clara se
întreba, într-un articol din 2016, cât valorează aceste surse în reconstituirea
frontului intern.12 Analiza lui, efectuată pe parohiile din zona italiană Friuli
în anii Primului Război Mondial, pune în lumină câteva aspecte și valențe
ignorate sau insuficient analizate în cercetările de până acum. O bună parte
din aceste concluzii se verifică și în cazul cronicilor românești
transilvănene, fapt ce permite stabilirea de similitudini și particularități în
raport cu cele italiene.
Cât privește apropierile dintre cele două categorii de cronici, se
cuvin reținute în acest sens: caracterul complex al acestui gen de însemnări,
care nu se limitau la a înregistra doar evenimentele curente din comunitate
(botezuri, cununii, înmormântări, participanți la slujbele religioase), ci
cuprindeau și aspecte ieșite din cotidian, generate de război; caracterul lor
privat și public și, în același timp, prin aceea că textele depindeau de stilul
fiecărui preot și de maniera proprie de a recepta ceea ce se întâmplă în
comunitate13. Nu întâmplător, unele cronici românești erau citite anual în
biserică, cu prilejul marilor sărbători de peste an, ca o formă de validare
publică, prin care comunitatea devenea nu doar subiect de cronică, ci și
părtașă la redactarea acesteia14. Un alt element de identitate ce apropie
cronicile românești de cele italiene îl constituie natura lor prevalent
memorialistică, concepute ca un document pentru posteritate, prin care
numele și faptele celor din comunitate ieșeau din anonimat pentru a rămâne
înscrise în memoria locului.
12
Luca De Clara, „Guerra e societa e persone nella “grande retrovia”: il secondo semester
del ’15 nei libri storici delle parrochie friulane”, în 1915. La Guerra del 15 e i Friulani,
Enrico Folisi (ed.), Udine, Gaspari editore, 2016, p. 231.
13
Ibidem.
14
Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 74r.
118
Spre deosebire de cele italiene, unele cronici românești prezintă și un

caracter semioficial, prin aceea că redactate anual sau la intervale periodice
de timp, conținutul lor era verificat și avizat de episcopul sau protopopul
locului15. O particularitate care făcea ca „libertatea de expresie” a preoților
să fie oarecum limitată sau autocenzurată. Acesteia i se adăuga apoi cenzura
oficială a statului austro-ungar și statutul preoților români de slujbași ai
statului, ceea ce atenua și mai mult libertatea lor de opinie. Această cenzură
și autocenzură avea să dispară după încheierea războiului și intrarea
Transilvaniei în componența României, făcând loc dezaprobărilor și
nemulțumirilor față de război și efectelor acestuia asupra indivizilor și a
comunităților. Din cele 12 cronici analizate aici ca studii de caz, în cinci
dintre ele, războiul este înregistrat abia în anii ’20 ai secolului trecut, în
vreme ce în celelalte șapte, însemnările sunt contemporane războiului.
Dacă ne întrebăm ce credibilitate prezintă aceste cronici, un posibil
răspuns trebuie căutat în statutul socio-profesional al celor care scriu, al
preoților, o categorie de mijloc în societatea românească transilvăneană,
percepuți, cel mai adesea, ca repere în comunitate. Persoane cu un nivel de
educație mediu spre superior, preoții aveau nu doar misiunea de a asista
spiritual comunitatea, ci și de a intermedia comunicarea între straturile de
jos ale societății și autoritățile bisericești și politice ale statului16. Iată de ce
vocea lor este una reprezentativă în măsura în care perspectiva pe care o
imprimă cronicilor depășește orizontul propriei lor persoane, extinzându-se
la nivelul comunității pe care o păstorește și al altora din vecinătate. Potrivit
lui Luca De Clara, ei nu au pretenția obiectivității asupra a ceea ce scriu, iar
mărturia lor devine credibilă atât timp cât nu este contestată de alți
contemporani și alte mărturii17. Dar se bucură de statutul de martor al
evenimentelor și de confident al celor din comunitate, fapt ce conferă
cronicilor parohiale valoarea unei surse reprezentative pentru populația de
rând și comportamentul ei pe frontul de acasă.
15
A se vedea ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, doc. 18,
1915-1950, Condica parohială - evenimente importante între 1914-1916, f. 24r; Condica
parohiei Ortodoxe Borgo-Bistrița.
16
Simion Retegan, Parohii, biserici și preoți greco-catolici din Transilvania la mijlocul
secolului al XIX-lea: 1849-1875: mărturii documentare, Cluj-Napoca, Argonaut, 2006;
Mirela Popa-Andrei, „Ipostaze ale preotului în comunitățile românești din Transilvania în
anii Marelui Război”, în Anuarul de Istorie al Institutului „George Bariţiu” din
Cluj-Napoca, Series Historica, LVI, 2017, p. 243-255.
17
Luca De Clara, op. cit., p. 231.
119
Mobilizările continue: îngrijorare, supunere și speranță
Dacă multă vreme istoriografia post-război a susținut că declanșarea

lui a generat o euforie generală la nivelul opiniei publice18, rezultatele
cercetărilor din ultimele decenii au condus la revizitarea acestei afirmații, în
sensul nuanțării și completării ei19. Fără îndoială că războiul a fost
întâmpinat cu entuziasm de unii20, așa cum alții l-au primit cu reținere și
îngrijorare până la respingere21. Stările generate de izbucnirea lui au fost
așadar amestecate,22 de la o țară la alta, de la un mediu social la altul și, nu
în ultimul rând, de la individ la individ. Fiecare a reacționat diferit în funcție
de așteptările proprii, de starea socială, de nivelul de educație, gen și
apartenență etnică. Orașele s-au dovedit a fi, în general, cel mai des întâlnite
locuri în care războiul și primele înregimentări au fost întâmpinate cu
optimism și bucurie, în vreme ce satele s-au manifestat cu îngrijorare și cu
resemnare23.
În Transilvania, vestea mobilizării generale a fost urmată de recrutări
succesive din rândul tuturor grupurilor etnice ale provinciei. Din 1 august
până în 1 noiembrie 1914, au fost chemați sub arme 926.500 de soldați și
ofițeri români, unguri, sași, evrei, țigani și alții. Dintre aceștia, 484.924,
adică mai bine de o jumătate din totalul celor mobilizați, au fost români,
majoritar țărani24.
18
W.J. Reader, „As duty call”. A study in Obsolete Patriotism, Manchester, Manchester
University Press, 1988; Gaetano Filasto, Sulla via di Trieste. Diario di Guerra, Catania, V.
Giannotta, 1917, p. 7-13; Eric Leed, „The community of August and the Escape from
Modernity”, în No Man’s Land. Combat and Identity in World War I, Cambridge,
Cambridge University Press, 1979.
19
Jeffrey Verhey, The Spirit of 1914. Militarism, Myth, and Mobilisation in Germany,
Cambridge, Cambridge University Press, 2000; Marco Mondini, La guerra italiana.
Partire, raccontare, tornare, 1914-18, Bologna, Il Mulino, 2014.
20
David Silbey, The British Working Class and Enthusiasm for War, 1914-1916, London,
Routledge, 2004.
21
Andrea di Michele, Tra due divise. La Grande Guerra degli italiani d’Austria,
Roma-Bari, Laterza, 2018, p. 58.
22
Niall Ferguson, Il grido dei morti. La prima Guerra mondiale: il più atroce conflitto di
ogni tempo, Milano, Mondatori, 2014, p. 194-228.
23
Gabriela Dudeková Kováčová, „The Silent Majority: Attitudes of non-prominent citizens
at the beginning of the Great War in the territory of today’s Slovakia”, în Revue des Études
slaves, LXXXVIII, 4, 2017, p. 699-700.
24
Liviu Maior, Habsburgi și români. De la loialitate dinastică la identitate națională, București,
Editura Enciclopedică, 2006, p. 127-131; idem, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni și
basarabeni în război, 1914-1916, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2016, p. 96.
120
Pentru ei, ca de altfel, pentru familiile lor rămase acasă, sosirea

primelor ordine de mobilizare, în august 1914, a generat un puternic
sentiment de neliniște, urmat de deznădejde și acceptare tacită25. Momentul
nu a trecut neînregistrat în cronicile parohiale analizate. De pildă, preotul
Mihail Georgiu din Galații Bistriței nota, în cronica parohiei, stupoarea cu
care enoriașii aflară vestea izbucnirii războiului. Se întâmpla în 26 iulie
1914, pe când ieșeau de la slujba duminicală, iar afișele răspândite prin sat
anunțau războiul iminent. O săptămână mai târziu,
și mai adânc au rămas impresionați, când tot după serviciul divin, în ziua de
Sfântul Ilie, 20 Iulie-2 Aug[ust] au primit știrea despre mobilizarea generală. În a
2-a zi dimineața, lume multă era strânsă pe strada principală – drumul țării – ca
să-și petreacă cei rămași acasă pe cei ce plecau pe câmpul de răsboiu. Jale mare
îi cuprindea pe toți presimțind parcă, că mulți nu-și vor mai revedea iubiții lor și
locul unde și-au petrecut viața e până aci26.
Într-un registru similar rememora, în 1922, începutul războiului și

preotul din Mureșenii Bârgăului, în cronica parohiei sale:
În toamna anului 1914, într-o zi, prin baterea dobei se anunță – mobilizarea
generală. Tot insul înrolat la armată e obligat a se prezenta la regimentul căruia
aparține. Fierbere mare, toți se pregătesc pentru plecare. Trenurile erau pline și
înghesuite, chiar și vagoanele pentru vite27.
Deși trecuseră mai bine de 11 ani de la momentul primelor recrutări,

amintirea era încă vie în memoria lui, semn că impresia fusese deosebit de
puternică.
Recompusă din aceste secvențe de cronică, imaginea lui august 1914
în satele românești din Transilvania era a unor comunități rurale, obediente
și tăcute, ale căror ritmuri cotidiene și sezoniere fuseseră dintr-o dată
răvășite de iureșul războiului. Pentru cele mai multe dintre ele, acesta a fost
prilejul cu care unii dintre membrii săi, prin înregimentarea pe front sau prin
colectele făcute, au ieșit din anonimat, numele lor fiind înscris în cronicile
parohiale și în rapoartele către forurile superioare ale vremii. Toate aceste
cronici, cu mici excepții, conțin, încă din primul an de război, liste cu
numele bărbaților chemați sub arme, vârsta, starea lor civilă, numărul de
copii la data înrolării și starea lor în război, precum și a femeilor implicate
25
Ioana Elena Ignat, Participare și mobilizare în Transilvania în Primul Război Mondial,
Cluj-Napoca, Academia Română/Centrul de Studii Transilvane, 2015, p. 33-35.
26
ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, f. 18v-19r.
27
ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, 1884, f. 21v.
121
în acte de donații și colecte publice pentru război28. Era o formă de a le

conserva amintirea în comunitate, pe care războiul a potențat-o, înscriindu-i,
alături de atâtea alte milioane de indivizi, în memoria umanității. Involuntar,
ei devin părtași ai unui eveniment fără precedent, al unui „măcel fără
pereche în istoria popoarelor”, cum îl numește preotul Mihail Baciu, în
cronica parohiei Feleacul Săsesc29, sau al „fierberei celei mai crâncene”,
cum a rămas descris în cronica parohiei Deal30. Reflecțiile lor contribuie
astfel la îmbogățirea „memorialisticii mărunte”, aparținând celor de jos, pe
care Marele Război a diversificat-o și a făcut-o cunoscută mai mult ca
oricând.
Cu privire la cine purta responsabilitatea războiului, cronicile
studiate sunt împărțite în a stabili cauzele și vinovații. Dacă unele preiau
versiunea ”oficială” a Monarhiei Austro-Ungare, potrivit căreia războiul
declarat Serbiei era unul defensiv31, altele văd în declanșarea lui, dar mai
ales în prelungirea acestuia, o pedeapsă divină32 pentru păcatele omenirii.
Războiul era, așadar, o nenorocire, abătută asupra lor, pe care o doreau
încheiată cât mai curând. Nu întâmplător, majoritatea acestora conțin apeluri
repetate la pace. Una pe care comunitățile o invocau frecvent și pentru care
se rugau necontenit.
Credincioșii noștri – scria preotul Andrei Centea – … în to[a]te zilele aduc jertfă
sfântă la altariul bisericei lui Hristos pentru pacea și liniștea popo[a]relor; toți se
întreabă oarecând va fi pace, și nime[ni] nu poate da un răspuns de mângăiere,
numai bunul D[umne]zeu știe, care poartă de grija și sortea popo[a]relor33.
Pe măsură ce războiul s-a prelungit, iar satele au devenit scenele

unor drame repetate, cu fiecare plecare pe front a câte unui nou contingent
de soldați34, cuvântul pace a înregistrat cea mai mare ocurență în textele
tuturor cronicilor studiate. Invocată în dumineci și sărbători, la începutul și
sfârșitul fiecărui an, în rugăciunile colective și individuale, în corespondența
28
A se vedea ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 15v-17r, 29v; Cartea de aur a
Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 62r-63r; 67r-72r, 86r; „Condica parohiei Lăschia”, p.
100-104; Ioana Rustoiu, Pr. Dănilă Vaida, op. cit., p. 138-139, 143-144, 147-149, 152-153;
ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, f. 21r, 23v.
29
Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul Săsesc, f. 21r.
30
31
32
„Condica sau cartea de pomenire a bisericei greco-orientale din Șieul-mare”, p. 284.
33
34
Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale românești asupra primului război mondial,
Cluj-Napoca, Argonaut, 2004, p. 97.
122
de război, pacea s-a dovedit a fi speranța sau firul nevăzut care a legat,
vreme de patru ani, frontul intern al românilor transilvăneni de teatrele de
operații, aidoma tuturor celorlalte națiuni combatante35.
Singuri pe frontul de acasă. Bătrâni, femei, copii
„În sat au rămas numai muierile cu copiii, bătrânii neputincioși,

bolnavii, preotul, primarul, cantorul și învățătorul – Petru Tomoioagă, care
nu era încorporat la armată”36. Așa descria una dintre cronici imaginea
satului Mureșenii Bârgăului după primii ani de război. În realitate,
mobilizările succesive din anii de război au golit treptat satele Transilvaniei
de forța de lucru masculină, lăsând în urma lor femeile, bătrânii și copiii.
Trei categorii sociale cărora autoritățile statului nu le acordaseră până atunci
importanța cuvenită, și nici izvoarele istorice nu-i consemnaseră decât
sporadic și circumstanțial. Războiul a fost ocazia care i-a propulsat în
prim-plan, devenind protagoniștii frontului de acasă. Și aici, la fel ca în
atâtea alte locuri, cronicile parohiale înregistrează prezența unei societăți
civile, declinată mai ales la feminin, cum o numea Matteo Ermacora37.
Comunități întregi în care femeile singure sau însoțite uneori de bătrâni și
copii au fost cele care au asigurat funcționarea, nu fără dificultăți, a frontului
de acasă. O particularitate a acestor cronici este faptul că deși femeile au
constituit prezențele cele mai active și mai vizibile în comunitate, în anii de
război, receptarea lor a fost prin excelență una colectivă și mai puțin
individuală. De cele mai multe ori, portretul lor este unul vag conturat,
sobru și cernit, din care rareori se desprind numele unor femei și apartenența
lor la familia soțului plecat pe front. Cele care ies din acest anonimat
feminin sunt acelea care se implică în acțiuni caritabile pe seama bisericii,
cumpărând și donând veșminte preoțești, obiecte și cărți de cult, ridicând
troițe în memoria soților sau a copiilor lor morți pe front, făcând colecte pe
seama soldaților sau participând la subscripțiile celor opt împrumuturi de
război organizate de autoritățile austro-ungare. Așa s-a individualizat și Ana
Petric, țărancă din satul Selsig (Szélszeg), comitatul Sălaj, căreia soțul ei,
înregimentat pe front i-a cerut, în 1915, să cumpere
35
Leo Spitzer, Lettere di prigioneri di guerra italiani, Milano, Il Saggiatore, 2016, p.
150-167.
36
ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, f. 23v.
37
Matteo Ermacora, „Le donne italiane nella Grande Guerra. Un billancio storiografico
(1990-2015)”, în Donne in guerra 1915-1918. La Grande Guerra attraverso l'analisi e le
testimonianze di una terra di confine, Roveretto, Centro Studi Judicaria Tione di Trento,
2006, p. 11-30.
123
pe sama bisericei 2 sfeșnice /lumânări/ mai mici pe masa părăstaselor în biserica

barbaților, în preț de 12 coro[a]ne întru mărirea lui D[umne]zeu, care să-i ajute
pe cămpul de luptă și să-l scutească de mo[a]rte năpraznică și să fie sănătos38.
Doi mai târziu, în Deal, un alt sat din Transilvania, câteva femei au
pus bazele unui fond al eroilor, din care, la sfârșitul războiului, urma să se
construiască un monument dedicat celor căzuți din comunitate39.
Nici înzestrarea cu noi clopote, în urma rechiziționării celor avute
până la război, nu a lipsit din preocupările femeilor. Dovadă în acest sens
este gestul preotesei Ana Baciu din Feleacul Săsesc care, în 1922, deschide
împreună cu soțul ei un fond bancar în memoria fiului lor, mort în război.
Scopul acestui depozit bancar era de a achiziționa un nou clopot în
comunitate40. Dincolo de finalitatea lor imediată, aceste inițiative feminine
arată prezența lor masivă pe frontul intern și rolul de mediatoare între cei
plecați pe front și lumea celor de acasă. Grăbită de război, afirmarea acestei
prezențe feminine în satele românești din Transilvania poartă în sine și
moștenirea unui trecut nu foarte îndepărtat, în care identitatea lor de gen se
definea cel mai adesea prin raportare la soț sau la familia acestuia. Nu
întâmplător, majoritatea numelor de femei menționate în cronici apar
asociate cu numele soțului, semn că ”independența” lor social-economică
era încă departe de a fi deplină.
Pe lângă circumstanțele clar individualizate care au ca protagoniste
femei și inițiativele lor, cronicile parohiale înregistrează cel mai adesea
ipostaze în care prezența feminină a fost una colectivă și anonimă. Niciun
nume, niciun chip, nicio vârstă. Doar femei, gesturi și consecințe. La modul
general, nepersonalizat, femeile au fost cele pe care izbucnirea războiului și
primele mobilizări le-au adus pe peroanele gărilor pentru a-și însoți copiii,
soții, tații sau frații. Referindu-se la spectacolul emoționant al plecărilor pe
front, preotul din Mureșenii Bârgăului nota în cronica parohiei următoarele:
„Strigăte de durere, vaite, lacrimi, țipete sfâșietoare de inimi din partea
copiilor care se despărțeau de părinții lor, de frații lor, soți îndurerați, mame,
soții care rămâneau cu copii mici - era o jale care nu se poate descrie”41. Tot
ele constituiau publicul cel mai numeros și la trecerile prin localități ale
convoaielor militare spre linia frontului. Împinse de curiozitate, veneau să
asiste la momentele muzicale oferite de soldați, împărtășind cu ei bucuriile
și tristețile, respectiv porțiile de hrană ce le reveneau recruților. De pildă, în
38
Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 67r–68r.
39
ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 29v.
40
41
ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, 1884, f. 21v.
124
Mureșenii Bârgăului, cronica parohiei atestă faptul că mai ales în primii ani
de război, soldații împărțeau cu femeile rațiile lor alimentare, pentru a mai
diminua din greutatea rucsacurilor pe care erau obligați să le poarte zilnic în
spate. Așa au ajuns comunitățile din proximitatea fronturilor să beneficieze
în cantități apreciabile de produse alimentare precum zahăr și slănină, tutun,
dulciuri, altminteri consumate cu mare cumpătare în lumea satelor42.
O altă ipostază reținută în cronici a fost cea în care femeile trebuiau
să suplinească munca bărbaților în agricultură, în construirea infrastructurii
de război (drumuri, poduri, linii de apărare), în tranzacțiile comerciale
specifice lumii rurale (vânzări/cumpărări de pământuri, animale, produse
alimentare și de vestimentație etc.), în intermedierea relațiilor cu autoritățile
civile, militare și religioase. Toate erau activități prin excelență masculine,
pe care le asumaseră până atunci soții, frații și tații lor, dar pe care războiul
le-a transferat în sfera femeilor, rămase acasă fără sprijin bărbătesc. Însă
preluarea acestor noi atribuții nu a fost deloc ușoară. Femeile au trebuit să
înfrunte atât propriile lor prejudecăți, cât mai ales cele ale puținilor bărbați
rămași în sate: preoții, învățătorii și notarii. Au rămas consemnate în acest
sens relațiile conflictuale și tratamentul discriminatoriu la care au fost
supuse femeile românce din Transilvania de către notarii satelor, chemați să
organizeze rechizițiile forțate și distribuirea ajutoarelor financiare și
alimentare în comunități. Nu întâmplător, în toamna anului 1918, pe fondul
degringoladei generate de prăbușirea fronturilor, notarii au fost primii care
au ales să fugă din posturi de teama furiei soldaților ce se întorceau din
război43. Mulți au ținut să se răfuiască cu cei care le nedreptățiseră soțiile,
mamele și fiicele în anii războiului44.
Spre deosebire de aceste ipostaze, receptate în cronici cu resemnare
și compasiune, altele au fost privite cu reprobare. Este cazul adulterului
feminin, apărut deseori din conviețuirea sub același acoperiș cu soldații
încartiruiți în casele țăranilor, în zonele aflate în imediata apropiere a
frontului sau în zonele de tranzit spre teatrele de operații. Cazuistica aceasta
este sugestiv consemnată în cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, o
localitate aflată la granița Transilvaniei cu Moldova, în proximitatea
frontului din Galiția. Potrivit ei:
Familiile unde erau încvartiruiți aceștia [soldații] – cu culina – s-au împrietenit și

familiarizat pe la acele căși. Rezultatul a fost niște șpuri – copii ilegitimi – care au
rămas în urma lor – care se deosebesc de băștinași prin aceea că-s „blonzi”
42
Ibidem, 24v.
43
ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 33r-v.
44
ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica parohiei Mureșenii Bârgăului, f. 28r.
125
pronunțat – și care conform legii s-au pus în „cârca” părinților, care poate de
când au plecat nu s-au mai abătut acasă nici odată45.
Iată cum războiul a generat, printre altele, o relaxare a moravurilor,

regăsită până și în lumea rurală, considerată a fi mult mai vigilentă și mai
refractară în fața unor astfel de atitudini și comportamente46. Desigur,
condamnarea lor era cu atât mai justificată cu cât autorii cronicilor, în
calitatea lor de păstori sufletești ai satelor, erau chemați să vegheze la
păstrarea nealterată a moralei creștine, pe care războiul părea să o zdruncine
mai mult ca oricând.
Alături de femei și ipostazele asumate de acestea în anii de război,
cronicile românești transilvănene înregistrează sporadic și alți civili rămași
pe frontul de acasă. Vârstnicii și copiii. Două categorii sociale pe cât de
afectate de război, pe atât de puțin descrise în acest tip de surse. Atât unii,
cât și ceilalți sunt prezentați ca actori în roluri secundare, cărora războiul
le-a furat bucuria jocurilor copilăriei și tihna unor bătrâneți liniștite.
În ceea ce privește copiii, trei sunt ipostazele în care sunt surprinși în
cronici. Prima era cea a copiilor elevi, cărora războiul le-a afectat
funcționarea normală a cursurilor, prin ocuparea vremelnică a școlilor de
către armată și transformarea lor în cazărmi, respectiv prin mobilizarea unui
număr mare de învățători și profesori47. Cu școli închise și cu dascăli pe
front, copiii au rămas exclusiv în grija mamelor și a bunicilor, care i-au
implicat, mai mult ca oricând, în activitățile gospodărești și în cele agricole.
În plus, unele cronici zugrăvesc și imaginea celor nevârstnici de școală,
„desculți, flămânzi și goi închiși singuri în casă”48, din pricina faptului că
deseori mamele lor erau concentrate la muncile câmpului.
O a doua ipostază a copilăriei de război în Transilvania a fost cea a
copilului spectator. Putea fi regăsită în gări, piețe și pe ulițele satului. Locuri
în care copiii, singuri sau însoțiți de mame ori bunici, asistau la
reprezentațiile muzicale oferite de soldații care staționau în localitate sau se
aflau în tranzit49. Era singurele forme de divertisment pe care un copil din
lumea rurală și le putea permite, în condițiile în care războiul atenuase până
la anulare bucuria jocurilor copilăriei de odinioară. Este sugestivă în acest
45
Ibidem, f. 21v., f. 25r.
46
Eugenia Bârlea, op. cit., p. 126-130; Elena Ioana Ignat, op. cit., p. 64-72.
47
Mirela Popa-Andrei, „Elite rurale și învățământ confesional în societatea românească
transilvană în anii Marelui Război” (I), în Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”.
Series Historica, 57, 2018, p. 99-107.
48
49
126
sens relatarea cronicii din Galații Bistriței, potrivit căreia adulții rămași
acasă erau obligați de comitetul parohial, sub condiția anumitor pedepse,
să-și vegheze cu strictețe copiii, pentru nu ieși seara pe străzi, a nu se aduna
în grupuri, a nu arunca cu pietre după căruțe sau camioane, a nu consuma
alcool etc.50 Măsurile erau menite să preîntâmpine atitudini și
comportamente care puteau îngreuna și mai mult starea comunităților
apăsate de povara războiului. Se poate observa cum Biserica a susținut
plenar inițiativele și propaganda autorităților civile în sensul promovării
unei educații patriotice adresate copiilor. Altfel spus, până și copilăria
trebuia subordonată și mobilizată în sprijinul războiului. Cazul românilor
transilvăneni nu este singular din acest punct de vedere. Și în Franța,
Biserica Catolică s-a implicat activ în ”înregimentarea” școlii și a copiilor în
slujba războiului51. Miza era mobilizarea întregii populații în vederea
obținerii unui victorii totale.
Cea de-a treia ipostază și ultima, a copilăriei identificată în aceste
cronici, o reprezintă cea a copilului ilegitim. Public, a fost cel mai puțin
asumată. Dar era o realitate prezentă mai ales în acele comunități în care au
fost cantonați soldați și prizonieri de război cu care au trebuit să
conviețuiască. Prezența lor în aceeași curte, deseori în aceeași casă, vreme
de câteva luni sau chiar ani, a condus la nașterea acestor copii ilegitimi.
Erau copiii războiului. O categorie aparte pe care comunitatea i-a receptat ca
fiind diferiți, dar care au rămas integrați în familiile în care s-au născut52.
Comparativ cu femeile și copiii, bătrânii au fost civilii cel mai puțin
reținuți de cronici. Rămași acasă împreună cu fiicele, nurorile și nepoții,
deznădăjduiți și lipsiți de perspectiva unor bătrâneți liniștite, unii dintre ei
s-au văzut concentrați la activitățile agricole de pe domeniile nobiliare. O
atestă în acest sens cronica parohiei Feleacu, în care preotul Mihail Baciu
rememora, în 1922, faptul că „îți era mai mare mila când vedeai cum
bătrânul încărunțit și neputincios, alăturea de nevasta tânără care-și
deplângea soarta soțului său dus în bătaie…”53.
Disperare, neputință și resemnare. Acestea au fost stările de spirit
sub semnul cărora civilii români din Transilvania au trăit și experimentat
Marele Război.
50
ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, doc. 18, 1915-1950,
Condica parohială - evenimente importante între 1914-1916, f. 22v-23r.
51
Stephane Audoin-Rouzeau, La guerre des enfants 1914-1918, Paris, Armand Colin,
2004, p. 51-59.
52
53
127
„În tot răul e și un bine”.

Avatarurile unei economii agrare în vreme de război
Inflație, speculă, colecte, împrumuturi de război, rechiziții de bunuri,

foamete și alte neajunsuri. Acesta a fost tabloul economiei transilvane în
anii Marelui Război. O economie prevalent agrară, ce s-a resimțit profund
încă din primul an de război, de pe urma mobilizării în teatrele de operații a
populației masculine, principala ei forță de lucru. Primele consecințe au
apărut încă din toamna anului 1914, pentru a se accentua în anii următori,
când strângerea recoltelor, însămânțările și asigurarea hranei animalelor au
rămas în sarcina femeilor, bătrânilor și copiilor, siliți să suplinească locul
celor plecați pe front. Cum situația din teatrele de operații reclama cheltuieli
în continuă creștere, statul austro-ungar s-a văzut nevoit să găsească diverse
soluții de finanțare. Printre ele s-au numărat și împrumuturile de război, în
total opt la număr în perioada 1914-1918, organizate atât în Ungaria, cât și
în Austria. Era o modalitate prin care statul se împrumuta pe piață,
garantând împrumuturile contractate, fapt ce le conferea în ochii populației
garanția unor investiții stabile. Dacă primul împrumut lansat în toamna
anului 1914, însoțit fiind și de o campanie propagandistică bine organizată,
a fost un real succes pentru veniturile bugetului de război, următoarele au
înregistrat cote tot mai scăzute de entuziasm54. Explicația se regăsea în
avalanșa de dificultăți economice ce se abătuse între timp peste populația
monarhiei, odată cu creșterea prețurilor și specula care a proliferat, cu
rechizițiile succesive de bunuri și produse pe seama economiei de război.
Nu în ultimul rând, li se adăugau fluctuațiile producției agricole de la un an
la altul, în funcție de variațiile climatice, ceea ce accentua și mai mult
sentimentul de insecuritate și lipsa de entuziasm în rândurile populației.
Întrebarea este dacă și ce aduc nou cronicile parohiale în acest sens.
Răspunsul se regăsește în fiecare din cele 12 surse analizate, unde cea mai
mare parte din economia însemnărilor din sau despre război o ocupă
aspectele economice. Dintre toate, inflația, resimțită acut de această
populație rurală, a fost cel mai des invocată problemă căreia a trebuit să-i
facă față. Însemnările cronicale surprind un real sentiment de neliniște ce se
accentua de la un an la altul pe seama prețurilor care continuau să crească și
a restricțiilor alimentare ce le însoțeau. De pildă, în cronica parohiei Sălsig,
54
Iosif-Marin Balog, Ioan Lumperdean, „Implicații economice și financiare ale Primului
Război Mondial. Împrumuturile de război”, în Anuarul Institutului de Istorie „George
Barițiu”. Series Historica, 57, 2018, p. 115-121; Eugenia Bârlea, op. cit., p. 102-109.
128
preotul nota cu îngrijorare „prețurile nemaiauzite” la animale, produsele

alimentare de primă necesitate, la terenuri și zilele de muncă, a căror valoare
crescuse exponențial în decursul celor patru ani de război. Astfel, un porc ce
în 1914 se vindea cu 200 de coroane, ajunsese în scurt timp la 700-800 de
coroane; o pereche de cai de la 600 de coroane la 2.000-3.000 coroane; o zi
de lucru, ce în 1915 se plătea cu 3-4 coroane, ajunsese în 1918, la 10-16
coroane55 și exemplele pot continua. Dincolo de valorile crescătoare ale
prețurilor, ele prezintă o însemnătate deosebită prin aceea că furnizează date
importante cu privire la regimul alimentar și vestimentar al populației rurale
românești în anii de război. Așa putem constata, de pildă, că produsele de
bază ale bucătăriei tradiționale românești erau laptele de vacă și derivatele
acestuia, ouăle, carnea de porc, pasăre (găini, gâște, rațe), arareori vită și
miel, fasole, ceapă, usturoi, dovleci, mere, pere, prune, nuci, tutun de pipă.
Li se adăugau preparatele din făină de porumb și de grâu, iar în ultimii ani
de război chiar din ovăz sau orz56. Așadar, o alimentație destul de monotonă
și puțin diversificată, ce depindea de oferta agricolă a zonei și de
productivitatea anului respectiv.
Nu lipsite de importanță sunt și datele cu privire la vestimentație, ce
se compunea la bărbați din: cizme, opinci, cioareci (pantaloni) din pănură
(țesătură din lână confecționată în casă), sumane, iar la femei, singurele
produse menționate în cronici erau ghetele și opincile, pânza de jolj
(giulgiu), tortul de cânepă și fuiorul57, semn că toate celelalte obiecte
vestimentare finite erau confecționate în casă. Achiziționau din comerț doar
ceea ce nu puteau produce în propria gospodărie. Reiese, deci, că la
începutul secolului XX, societatea românească transilvăneană funcționa încă
pe seama unei economii autarhice, care producea în cea mai mare ceea ce
consuma. Era consecința slabei dezvoltări industriale a Transilvaniei, de
care oricum românii, majoritar țărani, nu beneficiaseră decât parțial și
indirect58. Aceasta explică prezența redusă a lichidităților financiare în
lumea satelor, puterea lor de cumpărare redusă și gradul sporit de îndatorare.
Pe fondul inflației amenințătoare, a apărut și specula, care a
alimentat și mai mult nemulțumirile, erodând încrederea în
intervenționismul guvernelor și în politicile lor protecționiste. Deși
autoritățile politice maghiare au plafonat prețurile la produsele de bază și au
55
Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 66r, 92r.
56
Războiul din spatele tranșeelor, p. 284; Dan Andrei Filip, op. cit., p. 108-109.
57
Dan Andrei Filip, op. cit., p. 105-106.
58
Keith Hitchins, Afirmarea națiunii. Mișcarea națională românească din Transilvania
1860/1914, București, Editura Enciclopedică, 2000, p. 211-250.
129
acordat ajutoare financiare familiilor afectate de război, specula și efectele

ei nu au putut fi eradicate. Cronica parohiei Sălsig ne oferă câteva informații
utile cu privire la mecanismul de funcționare a acesteia. Mai exact, preotul
nota în primăvara anului 1918 că, deși guvernul plafonase prețul grâului la
48-50 de coroane, în realitate se vindea „pe sub mână la prețuri oribile”59.
La fel se întâmpla și cu tutunul, un produs extrem de căutat în lumea satelor
transilvănene. Raționalizarea lui a făcut ca, începând din 1917, distribuirea
acestuia să aibă loc „numai o dată pe lună și atunci pacla60, ce era odată cu
șase fileri, azi cu 2 coroane, da încă numai pe ascuns, de la speculanții
evrei”61. Din lipsă de tutun, oamenii au ajuns să-și confecționeze țigări din
frunze de cartofi, nuc, floarea-soarelui, merișor și, inclusiv, cânepă62.
Restricționarea consumului la produsele alimentare de bază a fost
urmată de rechiziționarea animalelor și a cerealelor, lăsând în fiecare
gospodărie doar cantități limitate, calculate pe fiecare lună în parte, în
funcție de vârsta fiecărui membru al familiei63. Pentru cei rămași acasă,
femei, bătrâni, copii, despărțirea de animalele lor din gospodărie s-a dovedit
a fi extrem de traumatizantă, cu atât mai mult cu cât animalele făceau parte
din universul lor cotidian, iar unele dintre ele constituiau principalul lor
mijloc de subzistență. „Nu mică a fost jalea prin sat – scria preotul din
Mureșenii Bârgăului – atunci când a trebuit să-și lepede omul toate vitele,
cu oi, porci, cu tot de pe lângă casă și să rămâie numai cu găinile”64.
Nu mai puțin dureroasă a fost rechiziționarea clopotelor bisericilor,
în vederea topirii și transformării lor în tunuri65. În Transilvania, decizia
confiscării clopotelor a început să se aplice din 1916 și a continuat până în
1918, însoțită fiind de o întreagă campanie propagandistică, menită să
convingă populația de justețea unui asemenea demers. Cercetările dedicate
acestei teme arată faptul că ridicarea clopotelor nu a fost lipsită de
împotriviri, petiții din partea preoților și a comunităților66. Majoritatea
cronicilor analizate confirmă mâhnirea și nemulțumirile comunităților.
59
60
Săculeț cu tutun de pipă, din care se confecționau țigările.
61
Războiul din spatele tranșeelor, p. 290.
62
Dan Andrei Filip, op. cit., p. 106.
63
Cronica parohiei Bistrița Bărgăului (mss. nepublicat, păstrat în arhiva Bisericii ortodoxe
din Bistrița Bârgăului, jud. Bistrița-Năsăud); Vasile Pătcașiu, op. cit., p. 149; Dan Andrei
Filip, op. cit., p. 105.
64
65
Crinela Elena Holom, Sunet și sensibilități colective: funcția socială a clopotelor în
comunitățile din Transilvania (sec. XIX-XX), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană,
2006.
66
Elena Chiaburu, op. cit., p. 103-109.
130
Unele relatează momentul în termeni neutri, în vreme ce altele conțin

descrieri sugestive, dar ușor voalate cu privire la emoțiile despărțirii de
clopote. Astfel, cronica parohiei Deal conține o singură precizare în acest
sens, potrivit căreia „în 15 august [1916], s-au predat clopotele bisericii în
liniște”67, în schimb, cronica parohiei Pâclișa este mai generoasă în a descrie
starea de spirit din comunitate. Potrivit ei,
în ziua când s-au luat din turn cele două [clopote] mari, rechiziționate, am dispus
ca să se mai tragă odată toate trei deodată, ca un semn de luare de adio de la ele.
[…] eu și mai mulți oameni, care se adunaseră la auzul clopotelor […] am
ascultat cu lacrimi în ochi dulcele sunet din urmă al iubitelor noastre clopote68.
Mai sumare sau mai descriptive, cronicile reconfirmă și completează

pe alocuri datele cu privire la atitudinile și reacțiile comunităților în fața
confiscării acestor bunuri colective cu semnificații multiple. Subiectul s-a
bucurat în ultimii ani de o analiză foarte pertinentă din partea istoricului
Claire Morelon, care demonstrează complexitatea funcțiilor pe care
clopotele le asumau la începutul secolului XX în partea vestică a Monarhiei
Austro-Ungare. Potrivit ei, clopotele asumau, dincolo de valoarea lor
liturgică, de obiecte sacre, și o funcție identitară, prin care comunitatea se
solidariza în jurul lor69. La fel ca în partea austriacă a Monarhiei, și în satele
Transilvaniei clopotele au jucat rolul unor factori catalizatori, ce adunau în
jurul lor comunitatea în momentele esențiale ale vieții (nașterea, căsătoria,
moartea), îi ritmau viața cotidiană, o avizau și o apărau în situații de
primejdie și, nu în ultimul rând, o particularizau prin sunetul lor, în raport cu
celelalte comunități din zonă/regiune. Iată de ce rechiziționarea clopotelor a
generat emoții atât de vii, pe care unele dintre cronicile războiului au reușit
să le exprime, arătând impactul emoțional profund pe care l-au generat în
comunitate70. Așa se explică disponibilitatea cu care comunitățile, resemnate
în fața pierderii clopotelor, au răspuns imediat inițiativelor preoților de a
pune bazele unor fonduri financiare, în vederea achiziționării de noi clopote.
67
68
Ioana Rustoiu, Pr. Dănilă Vaida, op. cit., p. 154.
69
Claire Morelon, „Sounds of Loss: Church Bells, Place and Time in the Habsburg Empire
during the First World War”, în Past and Present, volume 244, Issue 1, August 2019, p.
198-234. https://academic.oup.com/past/article-abstract/244/1/195/5490649?redirectedFrom
=fulltext (accesat în august 2022).
70
Crinela Elena Holom, „What Bells can tell Us? The Romanian Bells from Transylvania
and their interesting Stories (19th-20th Centuries)”, în Transylvanian Review. Scholars in
Dialogue Multidisciplinary Approaches in Dealing with the Past in Transylvania, Corina
Moldovan, Ionuț Costea and Lavinia S. Stan (eds.), Supplement 21, 3, 2011, p. 371-382.
131
Astfel de fonduri au luat naștere încă din 1918, deși populația era sleită de
puteri după patru ani de război. Mărturie în acest sens stă cronica parohiei
Deal, care atestă faptul că la scurt timp după confiscarea clopotelor,
comunitatea a pus bazele unui „fond al clopotelor”, din care urma să se
cumpere altele noi71. De altfel, reconstrucția clopotelor s-a prelungit mult în
interbelic, cronicile parohiale consemnând eforturile comunităților de a-și
recăpăta bunurile pierdute în război.
Era un efort financiar substanțial pe care comunitățile de război l-au
susținut anevoios și nu fără sacrificii. Ieșiseră sărăcite și obosite dintr-un
război care le obligase la numeroase eforturi financiare, ce au îmbrăcat
forma donațiilor, colectelor și fondurilor bănești, a căror număr devenise
greu de gestionat. De la colecte anuale sau bianuale în bani și haine pentru
soldați și răniți, la cele pentru susținerea văduvelor, invalizilor și orfanilor
de război, la cumpărarea de cărți și obiecte bisericești, toate au grevat
puternic asupra satelor românești din Transilvania. De pildă, la Sălsig,
valoarea financiară a unei colecte nu depășea 5 coroane de
persoană/familie72, însă efortul acoperirii ei era mare, în condițiile în care nu
era singura, iar lichiditățile bănești erau reduse în lumea rurală. Acestor
colecte li se adăugau diverse fonduri și inițiative bănești destinate construirii
de troițe73 sau monumente în memoria eroilor74, achiziționării de noi
clopote, înființării de orfelinate75 etc. Adunându-le pe toate, rezulta un efort
financiar fără precedent care, coroborat cu rechizițiile și restricțiile de
bunuri alimentare, a condus la foamete și lipsuri pe care le-au resimțit
profund toți cei rămași pe frontul de acasă. Una dintre cele mai sugestive
descrieri ale acestor neajunsuri create de război o găsim în cronica din
Mureșenii Bârgăului, potrivit căreia:
De foame, caii au ros păreții și ieslele de prin grajduri și grajdurile, că n-a mai
rămas niciun grajd sau gard întreg. Folosite gardurile la foc de soldați și mâncate
și de cai, la sfârșitul războiului, satul tot era dezgrădit. A trecut mult timp până au
fost refăcute toate gardurile și unele frânturi de gard roase de cai au stat și câțiva
ani după războiu de pomenirea războiului76.
71
72
Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 67r-72r.
73
Adrian Onofreiu, „Restituiri istorice. Cronica parohiei greco-catolice Șoimuș scrisă de
Ioan Baciu”, în Revista Bistriței, XXVI/2012, p. 187.
74
ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 29v.
75
ANSJ Bistrița-Năsăud, Oficiul parohial ortodox Galații Bistriței, f. 23v.
76
132
În ciuda acestor neajunsuri, războiul a antrenat și alte schimbări,

dintre care unele s-au dovedit a fi benefice românilor transilvăneni. Cel
puțin, aceasta era percepția unora dintre preoții cronicari analizați în acest
studiu. O regăsim, aproape unanim împărtășită, în cronicile parohiilor
Feleacul Săsesc și Deal, a căror autori au încercat să ipostazieze ”binele” în
funcție de așteptările lor și ale propriilor comunități. Pentru ei, unul dintre
beneficiile războiului a fost determinat de devalorizarea accentuată a
monedei, fapt ce i-a permis populației să-și achite, în câțiva ani, datoriile
contractate înainte de război. Așa au reușit comunitățile să-și plătească
împrumuturile făcute pentru construirea bisericilor și a școlilor, iar indivizii
de rând să returneze banii împrumutați de la bănci pentru diverse nevoi
personale. Așadar, războiul se dovedise a fi o oportunitate, ce altminteri
părea dificil de obținut, în condițiile în care lumea rurală era lipsită de
instrumente generatoare de câștiguri stabile77.
La un bilanț provizoriu al războiului, câștigurile aduse românilor erau
atât de natură economică, cât mai ales politică. Destrămarea Monarhiei
Austro-Ungare și unirea Transilvaniei cu România era privită, de unii, cu
mare satisfacție și încredere în viitorul românilor transilvăneni ca cetățeni ai
României. Cu toate că decepțiile lor nu au întârziat să apară în perioada
interbelică, războiul le oferise șansa de a privi cu încredere spre viitor, într-un
stat ce-și adunase în granițele sale toți românii din provinciile învecinate78.
Evaluând războiul în termenii aforismului „în tot răul e și un bine”,
autorii acestor cronici se dovedesc a fi profund marcați de preceptele
moralei creștine, în spiritul căreia își formau și asistau spiritual credincioșii.
Iar pentru o populație slab alfabetizată, ca cea românească, războiul trebuia
explicat și asumat ca fiind focul purificator generator de bine.
De la Monarhia Austro-Ungară la România Mare.

O loialitate în schimbare
La declanșarea războiului în vara anului 1914, unii dintre autorii

acestor cronici au continuat să înregistreze cu fidelitate evenimentele din
comunitățile lor, nu fără trimiteri și aprecieri la adresa situației din Monarhie
și de pe fronturile ei. O făceau cu rigoarea unor supuși imperiali, dar și cu
demnitatea celor a căror confrați de limbă și de neam din Transilvania
răspunseseră într-un număr mare primelor înregimentări în armata
77
Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul Săsesc, f. 22r; ANSJ Alba, Fond Parohia
ortodoxă Deal, f. 20r; Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 91r.
78
Cartea de Aur a parochiei gr-cat. Feleacul Săsesc, f. 26r-31r.
133
austro-ungară79. Însemnările lor lasă să se întrevadă încrederea și

devotamentul pe care îl nutreau față de patrie și împărat și față de cauza
justă a declanșării conflagrației. Toți cei care se ridicaseră împotriva
Monarhiei Austro-Ungare erau văzuți drept ”dușmanii” ei, iar lista lor
crescuse din 1915 prin alăturarea Italiei la Antanta80, urmată de România un
an mai târziu81. Dacă la început se credea că războiul va fi unul de scurtă
durată, la fel ca toate celelalte purtate până atunci de monarhie, treptat,
încrederea că războiul s-ar putea încheia curând a început să se clatine. Este
ilustrativă în acest sens invocarea repetată a păcii, pe care o regăsim în toate
aceste cronici. O pace pe care o așteptau de la o sărbătoare la alta și de la un
an la celălalt82. Era o așteptare comună tuturor combatanților, care se putea
întâlni atât pe frontul de acasă, cât și în teatrele de operații și în
prizonierat83. Deși pacea întârzia să apară, populația civilă continua să-și
ducă mai departe activitățile și să spere că războiul se va încheia curând.
Preoții, autorii acestor cronici, remarcau în însemnările lor neliniștea și
tristețea civililor rămași acasă, împovărați de obligațiile economice și lipsiți
de sprijinul și mângâierea celor dragi. Dar nimeni nu punea la îndoială
problema loialității față de țară și de tron. Dimpotrivă, țineau să sublinieze
fidelitatea și vitejia celor plecați din satele lor în diverse teatre de operații.
De exemplu, preotul Andrei Centea din Sălsig, nota în cronica parohială
astfel:
[…] credincioșii bisericei no[a]stre înrolați la armată, cu fidelitatea moștenită de

la părinți, luptă vitejește pe fronturile de resbel împlinind cu ascultare și
obediență față de înalta comandă militară înaltele disposițiuni84.
Un moment de turnură pentru loialitatea pro-dinastică a românilor

transilvăneni l-a constituit anul 1916. Intrarea României în război și moartea
împăratului Francisc Iosif au clătinat sensibil încrederea lor în împărat,
aspect ce n-a rămas neconsemnat. O atestă cronica satului Deal, situat în
partea de sud a Transilvaniei, în apropierea liniei de contact dintre trupele
armatei române și cele ale Puterilor Centrale. În fața avansului armatei
române în zonă, în vara lui 1916, autoritățile civile au decis dislocarea
79
Liviu Maior, Habsburgi și români, p. 129-130.
80
Ioana Rustoiu, Pr. Dănilă Vaida, op. cit., p. 143.
81
Glenn Torrey, România în Primul Război Mondial, București, Meteor, 2014, p. 45-60.
82
Cartea de aur a Bisericei gr-cat. din Selsig 1910, f. 67r, 73r-74r, 92r; ANSJ Alba, Fond
Parohia ortodoxă Deal, f. 19r; Ioana Rustoiu, Pr. Dănilă Vaida, op. cit., p. 149.
83
Leo Spitzer, op. cit., p. 150-167.
84
134
populației masculine a satului, mai ales a celei cu vârste cuprinse între 17 și

55 de ani, și retragerea ei în interiorul Transilvaniei. Odată cu ei s-au
pregătit de refugiu femei și copii care aveau mijloacele necesare să plece.
Numai că satul nu a ajuns să mai fie ocupat de trupele române. Populația,
pregătită de refugiu, a rămas pe loc câteva zile, pentru ca apoi să se
liniștească și să-și reia munca. Episodul acesta tensionat a fost urmat de o
serie de anchete și arestări în rândurile populației din zonă, suspectate de
pactizare cu trupele române. Măsurile autorităților maghiare au semănat
panică și neîncredere în rândurile românilor. Referindu-se la cele petrecute,
preotul Nicolae Dura nota:
[…] cu toate că pe aici noi am fost feriți de cotropire, și noi am fost cuprinși
îndeajuns de gânduri, că ba azi ba mâine vom fi înghițiți ba de o parte ba de alta,
dar mulțămită Tatălui ceresc noi am fost păziți de mâna Sa cea Atotputernică, pre
când alții din neamul nostru au fost siliți să îndure și prigoniri chiar din partea
stăpânirii, sub pretext că vor sta dușmanului, când adeca acesta ar fi ajuns și în
aceste părți, că îi vor sta, zic, în ajutor85.
Episodul înregistrat în cronica satului Deal s-a repetat în multe alte

sate din sudul Transilvaniei86. Prin urmare, toate aceste suspiciuni la adresa
populației românești și arestările care au avut loc în rândurile intelectualității
din Transilvania au erodat o dată în plus loialismului lor pro dinastic.
Moartea împăratului Francisc Iosif a constituit de asemenea un moment
de recul pentru loialismul românilor transilvăneni. Istoriografia problemei
susține faptul că odată cu moartea lui, mai ales în rândurile soldaților, s-a
instalat un sentiment de „eliberare” față de cel căruia îi juraseră credință87. Nici
civililor nu le era străin. Se poate citi printre rânduri tristețea cu care preoții
notau în cronicile lor știrea despre moartea împăratului și liturghiile oficiate în
acest sens, la care au luat parte, cu mic cu mare, toți locuitorii satelor. Iată ce
scria în acest context preotul din Galații Bistriței:
A doua veste tristă în decursul anului 1916, a fost vestea despre adormirea în
Domnul, 8/21 Novembre, a gloriosului Domnitor Împărat și Rege Francisc Iosif I.
S-au tras clopotele de 3 ori pe zi, iar Joi 17/30 Novembre, în ziua înmormântării
s-a celebrat sfânta liturgie și parastasul, luând parte elevii școalei și aproape
întreg poporul; la fine s-a arătat pierderea mare ce am simțit-o și noi Românii
prin răposarea în Domnul a Domnitorului88.
85
86
Liviu Maior, Habsburgi și români, p. 134; Glenn Torrey, op. cit., p. 123-124.
87
Liviu Maior, Doi ani mai devreme, p. 211.
88
135
Anii care au urmat au adâncit și mai mult criza loialismului pro

dinastic. Înrăutățirea situației de pe frontul intern, înfrângerile suferite de
armata imperială și conduita politică a României în plan internațional au
contribuit decisiv la pierderea încrederii românilor transilvăneni în viitorul
lor în cadrul Monarhiei. Prin urmare, prăbușirea ei în toamna anului 1918
le-a oferit posibilitatea de a-și decide singuri soarta. Ce a urmat a fost o
organizare administrativ-politică proprie a Transilvaniei, realizată în doar
câteva săptămâni, în temeiul căreia, în decembrie 1918, au decis unirea cu
România.
În decurs de numai câteva luni, românii transilvăneni au trecut de la
statutul de supuși imperiali la supuși ai regatului România Mare. Preoții ce
până atunci îl pomeneau în liturghie pe împăratul-rege Carol al IV-lea, l-au
înlocuit cu regele Ferdinand al României89. Trecerea a fost pe cât de lină, pe
atât de rapidă, fără regrete sau urme de îndoială.
De remarcat este că aceiași preoți care condamnau intrarea României
în război alături de Antanta, fapt ce o transforma într-un dușman deschis al
împăratului și al Monarhiei, erau cei care în toamna anului 1918 au
schimbat rapid registrul și tonul relatărilor. România devenea astfel, peste
noapte, dintr-un inamic ingrat, o ”mamă” iubitoare ce-și aduna la sânul ei
toți românii din provinciile limitrofe.
Spre deosebire de cronicile redactate în anii de război, cele care au
fost scrise în perioada post-război90 se remarcă printr-o condamnare
deschisă a regimului dualist austro-ungar, în spiritul căreia era rememorat
războiul, atitudinile și comportamentul românilor transilvăneni. În lumina
acestor surse post-război, românii au luptat în Marele Război pentru o cauză
ce nu era a lor, siliți fiind de cele mai multe ori să intre în linia întâi și tratați
de autoritățile politice și militare cu superioritate și dispreț91. În tot acest
timp, familiile lor rămase acasă erau obligate să iasă zilnic la muncile
agricole de pe domeniile nobililor maghiari, scutiți de multe ori de
înregimentarea pe front. Rememorând acei ani, preotul Mihai Baciu din
Feleacul Săsesc scria:
Nu era zi lăsată de Dumnezeu în care împănații jandarmi ungurești să nu apară în

comuna noastră de cu noapte în zilele de vară și să scoată la lucrul domnilor
(hadi munka) cete întregi de țărani goli și flămânzi, […] care trebuiau la comandă
alăturea să plece și o zi de vară întreagă în arșița soarelui să tragă în brazda
89
90
Cronicile care datează din perioada post-război sunt: Cronica din Mureșenii Bârgăului,
Bistrița Bârgăului, Feleacul Săsesc, Mădăraș, Cărbunari.
91
Viorel Câmpean, Viorel Ciubotă, Mihalea Sălceanu, op. cit., p. 199-200.
136
boierului bogat și îngâmfat, a căruia nici feciorul, nici tatăl nu voia să știe de
bătaie, fiind scutiți de la aceasta, pe contra românului92.
Loialismul lor pro imperial însemna tăcere și supunere, nimic mai mult.
Intrarea României în război a fost de asemenea un alt moment pe
care cronicile post-război l-au receptat mai cu seamă în cheia unei
solidarități naționale românești autoreprimate decât a unui loialism pro
imperial. Potrivit cronicii din Mureșenii Bârgăului, populația a primit cu
mare îngrijorare vestea invadării Transilvaniei de către trupele române.
Pentru a nu fi suspectați că fraternizează cu armata română, majoritatea lor
și-au ars cărțile în limba română, calendarele și panglicile tricolore93.
Nimeni nu știa ce avea să le rezerve viitorul și care urma să fie soarta
românilor după încheierea războiului. Prin urmare, comportamentul lor a
fost unul cât se poate de precaut, pentru a preîntâmpina reacția dură din
partea autorităților maghiare.
În ciuda acestor precauții, episoadele tensionate dintre civilii români și
autoritățile maghiare nu au lipsit pe toată durata războiului. Mai ales
rechiziționarea bunurilor din gospodării și distribuirea ajutoarelor de la stat
fuseseră activități asumate mai ales de funcționarii maghiari, cu care românii,
nu de puține ori au intrat în conflict. Suprapunerea funcției sociale cu etnia a
făcut ca românii să vadă în maghiari, deseori, drept principalii responsabili
pentru neajunsurile și sărăcia în care îi adusese războiul. Această percepție
explică actele de răzbunare la care s-au dedat civilii și soldații întorși din
război, pe seama notarilor, a evreilor și a nobililor maghiari94. Alungarea
notarilor din posturi, incendierea magazinelor evreiești, devastarea castelelor
nobiliare și împărțirea bunurilor acestora au fost acțiuni specifice violenței
revoluționare care a cuprins Transilvania în toamna anului 191895. Însă ele
aveau în subsidiar raporturile lor conflictuale din anii războiului și mai vechi,
care au explodat la sfârșitul acestuia pe fondul transferului de autoritate
dinspre autoritățile maghiare spre cele românești.
Desprinderea Transilvaniei de Ungaria și unirea cu România a fost
percepută și rememorată în cronicile post-război ca fiind rezultatul unui „vis
92
93
94
ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 23r; ANSJ Bistrița-Năsăud, Cronica
parohiei Mureșenii Bârgăului, f. 27r.
95
Andreea Dăncilă Ineoan, „Memoria războiului și a revoluției în Bistrița-Năsăud”, în
Perspectivă istorică și istoriografică, Ioan Bolovan, Gheorghe Cojocaru, Oana-Mihaela
Tămaș (eds.), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană/Centrul de Studii Transilvane,
2015, p. 501-512.
137
de veacuri”96, ce le deschidea românilor o nouă eră. Se angajau pe noul

drum cu satisfacția unui ideal împlinit și cu speranța că statutul de cetățeni
ai României Mari le va aduce bunăstarea și egalitatea în drepturi politice
mult dorită. Anii care au urmat s-au dovedit a fi dificili și nu atât de senini
precum și i-au imaginat românii transilvăneni. Realitățile din România Mare
nu au fost pe măsura așteptărilor. Dar pentru ei, decizia fusese deja luată.
Erau cetățeni ai României și supuși ai regelui român, căruia îi datorau
credință și loialitate.
În final, ne putem întreba cum se explică transferul de loialitate pe
care românii transilvăneni l-a făcut de la Casa de Habsburg la cea de
Hohenzollern. Explicația rezidă în climatul politico-militar creat de Primul
Război Mondial, la sfârșitul căruia marile imperii s-au prăbușit, iar locul lor
a fost luat de noi state naționale, create pe principiul etnicității. Pentru
români, loialismul față de Casa de Habsburg era demult în criză. Primele
semne apăruseră încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, pentru a se
adânci în perioada compromisului austro-ungar și a se dizolva apoi complet
în anii Marelui Război. Când împăratul Francisc Iosif s-a stins în toamna lui
1916, autoritățile civile și religioase s-au grăbit în a-l face cunoscut pe noul
rege Carol I (IV), cerându-le soldaților depunerea unui jurământ de credință
față de el97, iar civililor rugăciuni în onoarea înscăunării lui98. Numai că
noul rege le era complet necunoscut românilor în comparație cu bătrânul
monarh ce abia se stinsese. Ce garanții le putea oferi el într-un viitor mai
bun, când războiul continua să-i secătuiască, iar autoritățile maghiare, în
subordinea cărora se aflau, continuau să-i trateze cu superioritate,
neîncredere și dispreț? Evenimentele din toamna lui 1918 le-au întărit și mai
mult convingerea multor români transilvăneni că locul lor nu mai era într-un
imperiu care se prăbușea și nici într-o republică ca Ungaria, ci în România,
care se dovedise a fi mult mai ofertantă decât orice altă soluție. Fusese o
alegere rațională pe care liderii politici ai românilor din Transilvania și-au
asumat-o, la fel cum au procedat și cei din Bucovina și Basarabia. Gestul lor
era departe de a fi singular. Într-un registru relativ similar poate fi așezată și
decizia populației din Alsacia și Lorena, care, la sfârșitul Primul Război
Mondial, a ales să rămână în Franța și nu în Germania, unde intrase în
187199. Și în Alsacia și Lorena, la fel ca în Transilvania, populația a ales să
96
ANSJ Alba, Fond Parohia ortodoxă Deal, f. 36.
97
Liviu Maior, Doi ani mai devreme, p. 290.
98
99
Wolker Prott, „Challenging the German Empire: Strategic Nationalism in Alsace-
Lorraine in the First World War”, în Nations and Nationalism, 27 (4), 2021, 1009-1025,
https://doi.org/10.1111/nana.12665 (accesat în august 2022).
138
trăiască acolo unde proiectele și idealurile ei politice, economice și culturale

dispuneau de cele mai multe șanse de succes.
Considerații finale
Când autorii celor 12 cronici parohiale din Transilvania au început să

scrie despre Marele Război, au făcut-o cu convingerea că mărturiile lor vor
contribui, peste ani, la o mai bună cunoaștere a trecutului. Pentru unii,
scrisul era un exercițiu regulat, o îndeletnicire pe care și-o însușiseră în
timp, în vreme ce pentru alții era o îndatorire impusă de superiorii lor
ierarhici. Dar indiferent de motivația intrinsecă care a stat în spatele scrierii
acestor mărturii, autorii lor aveau sentimentul că a scrie sau a rememora cele
trăite înseamnă a participa la construcția unei conștiințe istorice, a memoriei
unei comunități și prin ea a unei națiuni. Scriind, cei mai mulți preoți nu
relatau doar întâmplările personale, ci se exprimau și în numele enoriașilor,
al prietenilor, vecinilor, al comunității. În numele celor mulți și neauziți, ale
căror voci, trăiri, așteptări și experiențe ajung să fie cunoscute mult mai
greu, din pricina precarității surselor. Grație unor astfel de mărturii, românii
de rând (de jos), din Transilvania, au intrat în istorie, uneori individual,
alteori colectiv, arătând că și ei pot să fie creatori de istorie.
Dincolo de importanța lor ca mărturie colectivă, cronicile trebuie
analizate în contextul istoric în care au fost scrise. Astfel, cele redactate în
război poartă inevitabil marca ingerințelor propagandei oficiale imperiale, în
condițiile în care Bisericile românești din Transilvania beneficiau de
suportul financiar al Statului. Preoții ca slujbași ai statului aveau misiunea a
transmite ordinele și deciziile acestuia în teritoriu și de a contribui la
mobilizarea populației în sprijinul efortului de război. Nu mult diferite au
fost însemnările celor care au scris despre război după încheierea lui. În
cazul acestor mărturii, conținuturile lor, mai ales cele privitoare la loialitatea
românilor ardeleni și relațiilor lor cu partea maghiară, se înscriu în logica
unei pedagogii naționale, care începe să-și facă simțite efectele și în rândul
românilor din Transilvania. Ajunși în România Mare, ei trebuiau sa-și
justifice locul pe care îl revendicau, iar recunoașterea meritelor lor trebuia
argumentată. Cronicile puteau fi o mărturie în acest sens. Prin urmare,
analiza și interpretarea acestor surse trebuie făcută cu precauții și filtre, fără
a pierde din vedere limitele specifice acestui gen de izvor documentar,
întocmit sub umbrela Bisericii și marcat de subiectivismul celor care l-au
redactat.
Cronicile, analizate ca studii de caz în acest articol, ilustrează
valoarea acestor măturii ca sursă istorică, pentru cunoașterea frontului
139
transilvănean de acasă. Mai laborioase sau mai succinte, redactate în anii de

război sau după încheierea lui, aceste cronici relatează despre un altfel de
război decât cel purtat cu armele în linia întâi. Este războiul celor rămași
acasă: femei, bătrâni și copii, cu rechizițiile forțate, cu împrumuturile de
război și colectele, cu funcționarii statului, cu neajunsurile cotidiene și, nu în
ultimul rând, cu dorul de cei dragi plecați pe front. Valoarea acestor mărturii
rezidă în faptul că ele pot completa, nuanța, confirma/infirma informațiile
oferite de alte tipuri de surse istorice (memorii personale, rapoarte oficiale,
date statistice etc.) cu privire la război.
140
UN NOU ÎNCEPUT: DIN ACTIVITATEA

PROTOPOPULUI GRECO-CATOLIC AL
TÂRGU MUREȘULUI, IOSIF POP (1938-1939)
Corina Teodor
Uneori, dincolo de motivația științifică cu care pornim în elucidarea

unui subiect, se mai întrezărește și o justificare subiectivă, pe care o
strecurăm în textul ce se înfiripă treptat sau o păstrăm pentru noi înșine. În
cazul de față, amintirea unui neuitat dascăl de limba și literatura română,
profesorul Emil Pop, pe care în anii ʼ80 ai veacului trecut îl percepeam ca pe
un descendent al povestitorilor înnăscuți și ca pe un mentor extraordinar, dar
care ascundea, fără ca noi să știm, și o emoționantă poveste de familie, m-a
călăuzit acum spre această temă. După mulți ani de la terminarea liceului,
când profesorul nostru trecuse deja în tărâmul umbrelor, am înțeles că aerul
lui, deopotrivă bonom și îngândurat, se datora unui detaliu biografic, ce nu
avea cum să nu lase urme: era fiul ultimului protopop greco-catolic al Târgu
Mureșului înainte de cenzura comunistă, Iosif Pop.
Așadar, Iosif Pop este personajul la care mă opresc în paginile de
față, încercând să-i schițez un profil. Aparent, cei 10 ani în care a ocupat
funcția de protopop la Târgu Mureș (1938-1948) s-ar înscrie într-o scurtă
istorie; însă bogăția și diversitatea materialului documentar mă determină ca
în cele ce urmează să mă opresc doar asupra începutului, lăsând pentru
viitoarele închegări narative continuarea schiței biografice.
Din punct de vedere documentar, mărturisesc că sunt avantajată de
publicarea postumă a cărții de memorii a protopopului Iosif Pop, care face
ca lumea aceea plină de convulsii și de tensiuni să poată fi percepută și din
interior. O ego-istorie care, asociată cu documentele de arhivă, ne poate
ajuta să intrăm mai ușor în jocul lui „A fost odată...”.
În general, aceste reconstituiri de istorie parohială sunt prea puțin
spectaculoase, monocorde, cu detalii biografice ce urmează aceeași topică și
cu prea puține ruperi de ritm. Este ceea ce descoperim și din biografia lui Iosif
Pop: fiul preotului Matei Pop, care și-a împlinit misionarismul clerical la
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.05
Tăure și la Ocna Dej1, aparținând unei familii numeroase, înrudit prin bunicii
din partea paternă cu Liviu Rebreanu; de cealaltă parte, mama sa, Victoria,
fiica preotului Mihai Făgărășianu, s-a stins din viață prematur, din cauza
complicațiilor survenite la ultima naștere2. Studiile urmate de Iosif Pop se
înscriu în același registru al constantelor: după școala primară la Ocna Dej și
liceul de stat maghiar din Dej, izbucnirea Marelui Război îl găsește student la
Academia Teologică de la Oradea; în anul 1915 are șansa eliberării unui loc
de bursier la Budapesta, astfel că s-a înscris din anul II la Facultatea de
Teologie a universității de acolo, fiind găzduit la seminarul central3.
Schimbarea politică radicală survenită la finele anului 1918, într-o
Românie care-și căuta o nouă imagine de sine, îi îndrumă pașii spre porțile
universității din Cluj, înscriindu-se la cursurile pentru pregătirea profesorilor
români, o opțiune mai degrabă aleatorie: „m-am înscris acolo unde erau mai
puțini candidați, la științe fizico-chimice”4. N-a fost însă chiar întâmplător
că multe decenii mai târziu și-a petrecut anii din amurgul vieții sale ca un
angajat jovial al singurului magazin „Plafar” din Târgu Mureș, consiliind
cumpărătorii și aspirând măcar la vindecarea lor fizică, dacă pentru cea
sufletească îi devenise imposibil să mai toarne vreun balsam.
A urmat misionarismul didactic, exercitat mai întâi la liceul român
din Baia Mare, apoi din toamna anului 1920 la Blaj. În amintirile sale sunt
enumerate responsabilitățile asumate în mica Romă:
[…] am avut ore la liceul de băieți și la cel de fete. Am fost numit și pedagog la
internatul vancean de băieți. A urmat o perioadă de muncă grea, istovitoare.
Făceam pe profesorul la liceu, pe pedagogul la internat, restul timpului liber și
nopțile fiind destinate pregătirii pentru examenele de specialitate și cel
pedagogic5.
După hirotonirea sa din 1924 a pornit pe un alt drum, îmbrăcând

reverenda de paroh la Galtiu. Cei 13 ani petrecuți acolo au însumat
eforturile administrative cu cele spirituale. Câteva frânturi din scenariul
acelei etape biografice au fost reconstituite, pe firul memoriei, de însuși
Iosif Pop:
1
Iosif Pop, Credință și apostolat. Memorii, Târgu Mureș, Fundația culturală „Vasile
Netea”, 2004, p. 9.
2
Ibidem, p. 14.
3
Ibidem, p. 16.
4
Ibidem, p. 19.
5
Ibidem.
142
[…] în biserică, zidită cu vreo 17 ani în urmă, ploua, ornatele numai zdrențe, în
jurul bisericii bălării, buruieni, gardul din jur numai putregai, casa parohială
ruină, lipseau superedificatele, gardurile, în grădină 2-3 pruni, în rest numai
sălcii, școala umedă până sus, întunecoasă, neîncăpătoare, era un cuib de infecții
pentru copii. După 13 ani, când am plecat de acolo, am lăsat o biserică acoperită
cu tablă zincată, cu scocuri, cu două rânduri de ornate noi, cu două clopote noi,
cu prapori, covoare, pe pereți în mai multe locuri atârnate, cărți de rugăciuni și
meditații, de care se foloseau credincioșii în timpul serviciilor6.
Perioada care a urmat este cea în care a devenit protopopul

greco-catolic de Târgu Mureș. La venirea lui în acest oraș, Iosif Pop era un
preot matur, de 41 de ani, care trecuse prin multe provocări, atât ca paroh,
cât și ca dascăl. Numirea sa ca protopop la Târgu Mureș nu a fost o opțiune
proprie, ci o decizie mitropolitană, pe care însă și-a asumat-o, așa cum
mărturisea:
În luna decembrie 1937 am fost chemat în audiență la I.P.S. Sa Alexandru

Nicolescu. În cursul audienței mi-a comunicat că s-a publicat concurs la parohia I
și protopopiatul Tg.-Mureș și că dorința Domniei Sf. Sale este să merg acolo. Eu,
știind că la concurs vor lua parte foarte mulți, între care chiar protopopi
districtuali cu vază, i-am spus că aș dori mai mult să vin la Blaj, unde protopopul
A.C. Domșa își trăia ultimele zile. Aici, în agendele parohiale aș fi mult ajutat de
preoți destul de inimoși, din Blaj, având timp suficient pentru organizarea mai
bună a protopopiatului, care după cum știm nu era la înălțime, apoi aș fi venit
lângă soacra mea din Blaj, care bolnavă fiind, ar avea nevoie de îngrijire din
partea noastră. I.P.S. Sa mi-a răspuns că la Blaj are pe cine să pună și mi-a dat
ordin să plec la Tg.-Mureș7.
Așadar, s-a lepădat de comoditate și de interesul familial, acceptând

să plece în necunoscut, în ultima sa călătorie ca reprezentant al bisericii
greco-catolice.
La o primă lectură, documentele de arhivă păstrate surprind aceleași
situații cu care protopopiatele s-au mai confruntat și în urmă cu câțiva ani.
Pentru deceniul cât a condus protopopiatul greco-catolic al Târgu
Mureșului, documentele păstrate aparțin aceluiași registru de umbre și
lumini, însumând acte oficiale, dispoziții venite de la mitropolie, circulare,
telegrame primite de la Blaj, numiri în funcții, cereri ale preoților din
protopopiat, scrisori neoficiale ale parohilor către protopop, cereri ale
laicilor adresate parohilor, mai ales privind acordarea unor dispense pentru
căsătorie, procese-verbale de predare a unor parohii, în cazul schimbării
6
Ibidem, p. 21.
7
Ibidem, p. 36.
143
parohilor, donații pentru biserică, acte ale dosarelor de divorț bisericesc,

care încă era solicitat, în ciuda faptului că se instaurase, de câteva decenii,
divorțul în fața autorităților civile, situații școlare, inventare parohiale, care
deconspiră inclusiv patrimoniul livresc etc8. Dar la o relectură mai atentă
putem desluși, cu ajutorul mențiunilor din aceste documente, frânturi din
starea de spirit a noului protopop, ce ajunsese la începutul anului 1938 într-o
comunitate ce nu-i era familiară, urmând dispoziția mitropolitană.
În momentul în care a primit această responsabilitate, memoria
urbană părea atașată de personalitatea fostului protopop, Elie Câmpeanu, de
care se lega și ridicarea unei biserici impunătoare în centrul orașului, la
concurență cu biserica nouă ortodoxă. Chiar dacă în timpul Marelui Război
nu a fost un personaj excepțional, noul edificiu arhitectural și relațiile destul
de bune cu autoritățile orașului au contribuit la conturarea unei imagini
pozitive, spre amurgul vieții sale9.
Protopopiatul Târgu Mureșului traversase o istorie convulsionată, în
contextul înființării episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdúdorog, când
fusese arbitrar rupt în două și când sediul fusese transferat din oraș la
Band10. Reunificarea protopopiatului a fost un proces început după
metamorfoza politică din 1 decembrie 1918, finalizat abia în 1923, când
sediul protopopiatului a revenit la Târgu Mureș și când a răbufnit și
rivalitatea dintre Elie Câmpeanu și fostul protopop, Dionisie Decei,
transferat ulterior la Teaca. Un deceniu și ceva mai târziu, datele oficiale,
așa cum sunt consemnate în Șematismul din anul 1938, ne arată un
protopopiat solid, cu un număr relativ mare de parohii, 33, dar cu mențiunea
că trei din acestea se aflau în orașul Târgu Mureș11.
Așadar, Iosif Pop a fost numit protopop al Târgu Mureșului începând
cu 1 ianuarie 193812 și a fost introdus în noua funcție, la început de an, în 2
8
Arhivele Naționale ale României, Direcția Județeană Mureș, Fond Protopopiatul
greco-catolic Târgu Mureș (în continuare ANDJM), dosarele 1771-2018, passim.
9
Pentru detalii, Elie Câmpeanu – omul și faptele sale, vol. coordonat de Grigore Ploeșteanu
și Dimitrie Poptămaș, Târgu Mureș, Fundația Culturală „Vasile Netea”, 1999.
10
Corina Teodor, O istorie din fărâme: protopopiatul greco-catolic al Mureșului la
începutul secolului XX, Cluj-Napoca, Mega, 2017, passim.
11
Parohiile care formau districtul protopopesc Târgu Mureș erau următoarele: Band,
Bărdești, Bolintineni, Ceuașul de Câmpie, Chinari, Crăciunești, Ernei, Glodeni, Hărțău,
Ivănești, Lăureni, Miercurea Nirajului, Ogari, Oroiu, Oroiul de Câmpie, Păsăreni, Roteni,
Sângeorgiu de Mureș, Sântandrei, Sântioana de Mureș, Sânmărghita, Sântana de Mureș,
Șardul Nirajului, Șăușa, Târgu Mureș I, Târgu Mureș II, Târgu Mureș III, Tirimia,
Tirimioara, Troița, Ungheni, Vaidacuta, Voiniceni. Cf. Șematismul provinciei mitropolitane
române unite de Alba Iulia și Făgăraș, Diciosânmărtin, 1938, p. 133.
12
ANDJM, Fond cit., dosar 1777/1938, f. 42.
144
ianuarie 1938, de venerabilul protopop al Reghinului, Ariton Popa, care

raportase la mitropolie că momentul s-a petrecut într-o „atmosferă foarte
prielnică”13. Dar dincolo de aceste relatări ce par a se înscrie în convenția
birocratică, pentru consistoriul din Blaj era limpede că în acel district se
puteau tulbura apele foarte repede. Dovadă urarea care i se face de la Blaj,
de a munci bine, acolo „unde se dă lupta cea mai înverșunată atât pe terenul
confesional, cât și pe cel național”14.
În schimb, paginile sale memorialistice oferă o prezentare ceva mai
amplă, atentă la semnificația momentului pentru sine și la proiectele de
viitor:
Înconjurat de câțiva preoți din district, am servit prima mea liturghie în

Tg.-Mureș, în biserica plină de credincioși greco-catolici și mulți alții de alte
confesiuni, precum și reprezentanții cultelor și serviciilor locale. Am simțit marea
răspundere ce-am luat asupra-mi, primind să fiu preotul parohiei Tg.-Mureș și
protopopul districtului cu același nume15.
Prin discursul rostit, a încercat să cadențeze emoția momentului,

oferind celor prezenți reperele importante ale carierei sale de până atunci,
începând cu hirotonirea sa de către mitropolitul Vasile Suciu și încheind cu
memoria locului în care tocmai ajunsese, astfel ca „să fiu demn urmaș al
marilor înaintași I. Bob, Vasile Hossu, Elie Câmpeanu, care au ilustrat acest
loc”16.
Instalarea lui Iosif Pop la Târgu Mureș a urmat toate etapele
procedurale, documentele de arhivă păstrând și inventarul încheiat cu ocazia
preluării parohiei Târgu Mureș I, deși finalizat cu o destul de mare
întârziere, abia în vara anului 193817. Motivele acestei întârzieri nu ne mai
apar dintre filele documentelor rămase, doar o mențiune privind tentativa
protopopului Ariton Popa din Reghin, de a veni pentru inventar la Târgu
Mureș, la 17 ianuarie, însoțită de dezaprobarea preotului Dredețeanu, care
știa că protopopul nu va fi atunci în oraș18.
Anul 1938 a adus, așadar, un nou început pentru preotul Iosif Pop și
pentru destinul protopopiatului greco-catolic Târgu Mureș. Inerente sunt
câteva întrebări: care au fost raporturile sale cu personalul clerical, cu
13
14
15
Iosif Pop, op. cit., p. 36.
16
Ibidem, p. 37.
17
ANDJM, Fond cit., dosar 1792/1938, f. 22. Vicarul Macavei îl anunța pe Iosif Pop, la 8
octombrie 1938, că a primit raportul acestuia cu inventarul aferent, din 19 august.
18
145
autoritățile politice și culturale din zonă? Care au fost problemele stringente

din protopopiatul ce-i fusese încredințat?
Venind dintr-o parohie rurală într-un oraș, Iosif Pop a trebuit să
gestioneze o situație nouă, cea a colaborării cu alți doi parohi din același oraș.
Raporturile cu ceilalți doi preoți din Târgu Mureș par a fi fost bune; cel puțin,
nu există niciun document care să înregistreze vreun dezacord între ei.
Desigur, este vorba și de respectarea autorității protopopului, dar și de faptul
că Aloisiu Simon era ca și el, nou numit în acest oraș, transferat de la parohia
Ivănești, începând cu 1 aprilie 193819. Celălalt paroh, Ioan Dredețeanu, fusese
în schimb cel care a asigurat interimatul în anul care a trecut până la instalarea
unui nou protopop, după moartea lui Elie Câmpeanu, la 21 ianuarie 1937. Lui
i se adresează mitropolitul Nicolescu, la 22 decembrie 1937, anunțându-l de
apropiata introducere în funcție a lui Iosif Pop, sfătuindu-l să aibă o bună
colaborare cu acesta20. Avea oarecum un ascendent, era paroh la Târgu Mureș
din 8 august 192521, așa că Iosif Pop a decis să împartă cu acesta oficierea
slujbelor în noua biserică, prin ceea ce a numit „înțelegerea frățească” dintre
ei22. În paginile memorialistice și acest episod capătă contururi mai ample
decât în documentele de arhivă:
Cu înțelegere deplină am soluționat și o altă problemă, adică unde vor servi cei
doi preoți din Tg.-Mureș. Ca preot șef, eu ar fi trebuit să celebrez în catedrală,
zidită la granița dintre cele două parohii, iar preotul Ioan Dredețeanu, parohul II,
în biserica Bob. Considerând însă că preotul Dredețeanu era binișor mai în etate
ca mine, că locuia aproape de biserica mare și că până acum doi ani, când a fost
sfințită biserica, a servit tot acolo, în schimb eu locuiam în imediata vecinătate a
bisericii Bob, considerând și multa oboseală (osteneală) depusă de preotul
Dredețeanu, până ce a zidit frumoasa biserică din centru, m-am hotărât să-l las pe
tot timpul pastorației Sf. Sale să slujească în biserica mare, iar eu la biserica Bob,
urmând ca prima zi de Crăciun, Paști, Rusalii și Anul Nou și alte eventuale zile
însemnate să servesc eu la biserica mare. Tot așa am ținut acolo unele serii de
predici la vecernii, la care luau parte credincioșii ambelor parohii. Preotul
Dredețeanu a rămas plăcut surprins și mulțumit de această hotărâre și mi-a rămas
un devotat și priceput colaborator până la sfârșit. N-a existat între noi nici cea
mai mică neînțelegere în tot timpul cât am servit împreună23.
19
ANDJM, Fond cit., dosar 1777/1938, f. 25. S-a trecut firesc peste introducerea sa în
parohie, nefiind socotită necesară deoarece o administrase interimar (dosar 1777/1938, f. 47).
20
ANDJM, Fond cit., dosar 1777/ 1938, f. 85.
21
Anterior, din 1909 până în 1925 fusese paroh la parohia Socol, din districtul Fărăgău
(Teaca). ANDJM, Fond cit., dosar 1777/1938, f. 63.
22
23
Iosif Pop, op. cit., p. 39.
146
Descoperim maturitatea protopopului și maleabilitatea aplicată în

colaborarea cu ceilalți, străin de rigoarea unui control absolut.
Ceea ce se desprinde din mai multe documente este încercarea lui
Iosif Pop de a cunoaște cât mai bine lumea în care a ajuns, cu problemele ei
individuale și colective. De aici vizitele făcute în protopopiat, dar și rezerva
din primele luni în a lua o decizie înainte de a înțelege cu claritate problema
și de a asculta toate părțile implicate. Trei au fost situațiile mai delicate, pe
care le-a ”moștenit” la instalarea în funcție și pe care a trebuit să le
soluționeze în primele luni de activitate la Târgu Mureș. Prima dintre ele s-a
consumat în parohia sa din Târgu Mureș, un conflict între Vasile Dascăl,
cantor și Vasile Codarcea, făt, dar care traversase barierele personale,
devenind un conflict între cele două familii. Un conflict mai vechi, în care
fusese prinsă și familia fostului protopop Elie Câmpeanu și care mai
încercase o rezolvare, prin rețineri din salariu, în cazul lui Vasile Dascăl,
fără rezultat, însă24. După câteva luni de la instalarea noului protopop,
Vasile Codarcea a depus în scris o plângere, la 14 iunie 1938, împotriva
cantorului Vasile Dascăl, care exprima tensiunea existentă la acea dată între
cele două familii: „cu supunere rog pe Sf. Voastră a ruga Onor. Consiliul
Parohial să hotărască dacă eu trebuie sau am dreptul să stau aici, eu sunt
obligat să îndur cu familia mea toate batjocurile inventate de familia
domnului cantor”25. Deși sentința comunicată la Blaj de către protopopul
Iosif Pop, care a primit aprobarea oficială la 5 iulie 1938, prevăzuse ca cel
dintâi să se mute din locuința cantorală până la 31 iulie, protopopul a cedat
în cele din urmă în fața rugăminților acestuia26, permițându-i să poată locui
în continuare acolo, cu condiția unor relații normale între cele două familii,
la cea mai mică abatere decizia fiind pusă în aplicare27.
Al doilea episod nevralgic s-a consumat în parohia Vaidacuta, de
unde au sosit în primăvară plângeri ale unor săteni împotriva parohului. În
acest context, abia la 19 iunie 1938 protopopul Iosif Pop a venit la fața
locului, chiar cu o întârziere asumată („ca să las să lucreze și timpul, care
mai îmblânzește oamenii”28), începându-și misiunea cu participarea la
24
25
26
Dincolo de cuvintele care probabil s-au rostit, documentele au înregistrat și o cerere a lui
Vasile Dascăl, la 18 iulie 1938, către protopop, prin care solicita neaplicarea sentinței
primite: „vă rog a nu proceda așa aspru cu mine fiindcă eu nu mă simt așa de vinovat”.
27
ANDJM, Fond cit., dosar 1781/1938, f. 5. Actul din 17 august este însoțit și de
semnăturile soției și fiicei lui Vasile Dascăl.
28
147
liturghia duminicală și pledând, în predica rostită, pentru importanța

preotului în mijlocul comunității. Procesul-verbal pe care l-a redactat, după
investigațiile din Vaidacuta și audierea părților implicate în conflict, denotă
calitățile sale de fin observator, care nu a ezitat să consemneze și emoția
participanților29, conchizând că starea de spirit învolburată era expresia
relei-voințe a unor săteni: „pentru câțiva oameni fără judecată, răi din cale
afară (alătur aici o scrisoare a regretatului protopop Elie Câmpeanu, în care
îi taxează drept sălbăticiți) nu poți pune pe drumuri o familie de preot
cinstit”30. Din frânturile documentare este evidentă dorința lui Iosif Pop de a
încerca să coaguleze nu doar sătenii în jurul unei parohii, ci comunități
autentice, în care preot și enoriași să împartă aceleași vise și idealuri, să
înfrunte împreună angoase și neliniști.
Cel de-al treilea caz distonant s-a petrecut în parohia Troița, unde
parohul Crețu a fost implicat într-un conflict cu notarul Tolan. Parohul
Crețu îi scria protopopului la 25 martie 1938, expunându-i situația din
parohia sa, subliniind tensiunea etnică și religioasă a locului: „lăsându-ne
azi bătuți în fața mirenilor și dușmanilor noștri, mulți aici pe secuime, vă
asigur, domnule protopop că mâine vom pierde procesul pe întreaga vale a
Nirajului”31. Într-o nouă solicitare, la 27 iunie 1938, în aceiași termeni,
parohul i s-a adresat protopopului Iosif Pop, expunând detaliat diferendul în
care era prins. Ceea ce rezultă din cele două epistole este o tensiune care
avea o bază etnică și religioasă, notarul trecând la confesiunea ortodoxă,
soția sa fiind reformată, neștiind limba română32. De fiecare dată, preotul
Crețu l-a rugat pe protopop să vină la fața locului
[…] și a constata adevărul, prin martori cu luare de jurământ. Un preot vinovat în

viața lui pastorală nu luptă în felul în care am luptat eu cu acest notar maghiarofil
și mincinos, care înainte de venirea mea aici a îndrăznit să ne treacă credincioșii
noștri la reformați și unitari, fapt care reiese din actele de stare civilă33.
În acest dosar stufos, în legătură cu care s-au păstrat în arhive

documente disparate, inclusiv denunțuri anonime și note informative34, s-a
29
Ibidem, f. 7 v. În timpul audierii, preotul și soția sa „nu și-au putut stăpâni lacrimile”.
30
Ibidem, f. 7 v.
31
32
33
Ibidem, f. 13.
34
Cum este cea trimisă protopopului de către Jandarmeria Mureș, la 15 iulie 1939, despre
starea de spirit din Troița, unde unii au trecut de la confesiunea greco-catolică la cea
romano-catolică și unitariană, responsabilitatea fiind cea a parohului Crețu, dar și a
148
auzit și vocea comunității, așa cum rezultă dintr-o declarație a învățătoarei din
Troița, Victoria Dumitrescu, care la 26 iunie 1938 a menționat ironiile lansate
de notarul Tolan la adresa preotului și învățătorului din Troița, cu multă
precauție însă, atentă la volatilitatea cuvintelor rostite: „precis nu-mi amintesc
cuvintele, deoarece D. Sa [notarul Tolan – n.m.] vorbește cam repede, astfel
că nu pot reține decât esențialul sau mai bine zis logica conversației”35.
Concluziile protopopului, după ce s-a deplasat la fața locului, sunt
consemnate într-o ciornă în care, așa cum notase marginal, și-a rezumat
opiniile personale. Dar chiar și așa, documentul demonstrează din nou ce
observator atent era protopopul Iosif Pop, încercând să schițeze profilul
psihologic al celor doi protagoniști ai conflictului din Troița. Astfel, notarul
Tolan îi apare ca o „fire închisă, dârză, încăpățânată, nu a reușit să câștige
simpatia foarte puținilor intelectuali din Troița”36. Nici preotul nu era lipsit de
carențe comportamentale, fiindcă „tratează uneori oamenii prea aspru”37, dar
avea și circumstanțe atenuante, fiindcă trăia într-o zonă complet maghiarizată
și reușise să ridice o biserică nouă38, deci nu ar fi oportună mutarea sa din
parohie, așa cum a fost cerută de notarul Tolan. Conflictul din Troița s-a
prelungit și în anul 1939, când parohul din Miercurea Nirajului, Ioan
Muntean, a fost solicitat de protopopul Pop să se deplaseze la fața locului
pentru noi investigații și care, la 5 septembrie 1939, a încercat să elucideze
motivele trecerilor recente ale unor români la alte confesiuni, conchizând că
era vorba de câțiva care ar fi fost trecuți forțat la confesiunea greco-catolică
cu doi ani înainte și care au profitat de disensiunile dintre preot și notar pentru
a se reîntoarce la bisericile minoritare39. Soluționarea acestui caz, de către
autoritățile civile și deopotrivă de cele religioase, a impus mutarea din Troița
atât a parohului, cât și a notarului40, dezacorduri ivindu-se și în legătură cu
ordinea în care să se facă aceste transferuri. Certificatul de serviciu acordat de
protopop, la 12 octombrie 1939, preotului Crețu, pentru a putea fi numit în
altă parohie exprima și o metamorfoză comportamentală pozitivă a acestuia41.
întrunirilor maghiare, care prin diverse modalități au încercat să-i atragă și pe unii „români
rătăciți”. ANDJM, Fond cit., dosar 1799/1939, f. 5.
35
36
37
Ibidem, f. 28.
38
ANDJM, Fond cit., dosar 1792/1938, f. 33. La 20 septembrie 1938, la sfințirea bisericii
din Troița, mitropolia l-a delegat pe profesorul de teologie Dumitru Neda.
39
40
41
ANDJM, Fond cit., dosar 1799/1939, f. 9. „De când cu denunțurile în contra sa își trage
mai bine pe seamă ce zice și ce face”.
149
Odiseea s-a încheiat abia la 28 octombrie 1939, când mitropolitul a decis

mutarea preotului Emil Crețu din Troița42.
În toate cele trei situații, ceea ce observăm este concentrarea și
atenția cu care protopopul a investigat comunitățile fragile și dezorientate,
încercând să înțeleagă rădăcinile tensiunilor sociale, audiind și cântărind
relatările celor două tabere implicate.
O altă problemă care a revenit constant în documentele anilor
1938-1939 a fost legată de proiectele de ajutor financiar pentru bisericile din
secuime. Ofertele au venit atât din partea mitropoliei greco-catolice, cât și
din partea prefecturii Mureș, a Ministerului Cultelor și a Ministerului
Educației Naționale, dar noul protopop a evitat să răspundă instantaneu,
preferând să examineze mai întâi realitățile parohiale. Astfel că dosarele de
arhivă au înregistrat propuneri repetate în acest sens, în lunile mai-iunie
193843. Se pare că pe masa de lucru a protopopului s-au strâns materiale
pentru formularea unui răspuns, dovadă fiind ciorna din 23 mai 1938, un
tabel pe care îl redactase, indicând ornatele, praporii, cărțile liturgice aflate
în 15 parohii și filii asociate zonei secuiești44. Treptat, a reușit să perceapă
nevoile din aceste parohii, așa că la ordinul prefecturii Mureș, din 18 aprilie
1938, de a comunica situația în care se aflau bisericile unite din județ,
protopopul Iosif Pop a formulat prompt un răspuns, identificând nouă
biserici noi și 24 vechi45. Câteva zile mai târziu, la 2 mai 1938, prefectul de
Mureș, colonelul Dimitriu, îi scria mitropolitului că s-au repartizat 300.000
de lei pentru construirea de biserici, detaliind sumele alocate și solicitând ca
primăriile să înceapă lucrările, pentru decontarea ulterioară a lucrărilor46.
Corespondența dintre protopopiat și prefectura Mureș a fost inițiată
și din sens invers, după ce protopopul a reușit să deslușească, cu ajutorul
actelor din arhivă, câteva carențe financiare. Astfel, în numele bisericii
greco-catolice din Târgu Mureș, protopopul Iosif Pop s-a adresat
prefectului, colonelul Dimitriu, cerând un ajutor de 300.000 de lei din
bugetul pe anul 1938/1939, necesar pentru plata împrumuturilor și a
datoriilor restante, făcute atunci când s-a construit „impozanta biserică din
Piața Unirii”47.
42
ANDJM, Fond cit., dosar 1800/1939, f. 35, transferat la Aita Seacă, în districtul Brașov.
43
ANDJM, Fond cit., dosar 1788/1938, f. 3, 10.
44
45
46
ANDJM, Fond cit., dosar 1792/1938, f. 54. Au fost acordați bani bisericilor din Pănet,
Oaia, Sângeorgiu de Mureș, Mădăraș, Voiniceni, Sântioana de Mureș, Ungheni, Roteni,
Sărățeni, Păsăreni, Ernei, Band și Curteni.
47
150
Alte propuneri de ajutoare pentru zona secuimii au venit pe filiera

Ministerului Educației Naționale, care aloca județului Mureș 200.000 de lei
pentru construirea de noi biserici. Iosif Pop a preluat din mers această
problemă, la 16 martie 1938 mitropolia Blajului înștiințându-l de felul în
care a fost repartizată suma48. Alte 200.000 de lei au fost oferiți și în anul
următor, așa că, la 14 februarie 1939, mitropolia îi recomanda lui Iosif Pop
să fie ajutate prioritar bisericile aflate deja în re/construcție49. Era, de altfel,
perioada în care șeful guvernului era patriarhul Miron Cristea, iar pe la
conducerea Ministerului Educației se perindase și episcopul Nicolae Colan.
Și de astă dată, Iosif Pop era în măsură să ofere un răspuns neîntârziat, așa
că pe versoul documentului primit a schițat propunerile de ajutoare
materiale pentru șapte parohii și filii din subordine. S-au mai adăugat
100.000 de lei, puși la dispoziție de Ministerul Educației Naționale pentru
înzestrarea parohiilor din secuime cu cărți, odăjdii, clopote, care au fost
repartizați de către mitropolia Blajului unui număr de 11 parohii și filii din
protopopiat, urmând sugestiile lui Iosif Pop50.
Nu au lipsit și în acest sens inițiativele protopopului Iosif Pop, care îi
scria în septembrie 1939 generalului Dănilă Papp, rezidentul regal al ținutului
Mureș, amintindu-i de cererea de ajutor făcută pentru parohiile din secuime, din
fondul Vechiului Scaun al Mureșului, solicitând ajutorul financiar, punctual,
pentru terminarea bisericilor din Păsăreni, Roteni și Oaia51. Așadar, Iosif Pop
era deja un lider spiritual al zonei, care cunoștea exact situația din protopopiat,
nevoile materiale, ca și cele spirituale, într-o zonă în care convergențele, dar și
divergențele confesionale erau nelipsite, după ce luni în șir observase părțile,
parohiile, pentru a înțelege ”întregul”, protopopiatul pe care îl administra.
Grija pentru prezent s-a împletit și cu memoria trecutului, așa că
Iosif Pop a rezonat la solicitarea nunțiaturii din București și a mitropoliei
Blajului, din 22 februarie 1938, de a încerca să strângă fotografii ale
bisericilor vechi și capelelor, ale orfelinatelor și călugărițelor implicate în
ocrotirea orfanilor, în măsură să ilustreze și suportul oferit de Sacra
48
ANDJM, Fond cit., dosar 1792/1938, f. 65. Sumele erau oferite pentru continuarea
lucrărilor și pentru finalizarea lor, după caz, astfel: la Chinari – 15.000 de lei, la Curteni –
15.000 de lei, la Ernei – 10.000 de lei, la Păsăreni – 40.000 de lei, la Roteni – 40.000 de lei,
la Sântandrei – 20.000 de lei, la Troița – 60.000 de lei.
49
50
ANDJM, Fond cit., dosar 1799/1939, f. 2. La 15 aprilie 1939, vicarul Macavei îi
comunica lui Iosif Pop cum s-au distribuit sumele pentru parohiile Lăureni, Miercurea
Nirajului, Păsăreni, Roteni, Sântandrei, Troița și filiile Budiul Mic, Gălești, Maiad,
Nicolești și Oaia.
51
ANDJM, Fond cit., dosar 1798/1939, f. 4-5.
151
Congregațiune din Roma, în acest sens. Solicitarea din iarnă s-a repetat
câteva luni mai târziu52, dar documentele păstrate în arhivele mureșene nu
ne permit să întregim imaginea. Cert este că au fost câțiva parohi care au
trimis fotografiile solicitate, cum a fost cel din Chinari53, detaliu care se
înscria în același interes pentru istoria ecleziastică de care mulți preoți
greco-catolici au dat dovadă.
Nu au lipsit în acești ani acele stereotipuri prezente de fiecare dată în
arhivele parohiale, înregistrând plecările/sosirile în funcțiile de parohi, față
de care, de obicei, formularea din documente este destul de aridă, cu
mențiuni legate de predarea parohiei și instalarea noului paroh, eventual și
cu detalii legate de locul unde pleacă sau de unde a sosit noul preot.
Documentele păstrate la arhivele județene Mureș ilustrează întreg circuitul
birocratic, atunci când aveau loc schimbările de parohi, în care acum erau
implicate atât autoritățile ecleziastice, cât și cele civile. Astfel, se păstrează
circularele oficiale ale mitropoliei, în care se anunțau concursurile pentru
noile posturi, deciziile emise de mitropolie privind numirea noilor parohi,
acordurile Ministerului Cultelor pentru noul paroh, recomandările oficiale
privind introducerea în parohie, făcută de obicei de către protopopul Pop și
inventarele trimise ulterior la mitropolie, semnate de cele două părți.
În general, registrul corespondenței încorporează, în scrisorile
trimise de/către protopop, un ton oficial, dincolo de care sentimentele și
afinitățile ies rareori la iveală. Pentru aceste luni de început ale activității
sale ca protopop, apelativele din corespondența cu preoții din protopopiat
rămân cele oficiale. Parohii i se adresează, în general, cu formulele
„preaonorate părinte protopop”, „preaonorate domnule protopop”, iar el le
răspunde cu formula „preaonorate în Hristos frate”. Doar scrisorile pe care
le primește de la cei apropiați, de exemplu de la redacția Culturii creștine,
ori de la parohul din Unirea sunt și o mărturie a amicițiilor ce îi leagă pe
corespondenți. Aceștia i se adresează simplu, „dragă Iosife”, formulă din
care transpare tușa discretă a unei amiciții păstrate în ciuda distanțelor54.
Iosif Pop s-a străduit de la început să se apropie de preoții din
protopopiat, să rezoneze cu dramele lor și să le ofere soluții. Pentru această
perioadă a activității sale merită menționată scrisoarea ce i-o adresează
parohul din Ogari, la 15 decembrie 1939, Grigore Stiro, evocând situația sa
52
ANDJM, Fond cit., dosar 1788/1938, f. 17. La 12 iulie, vicarul Macavei reitera cu o
adresă cererea formulată în 22 februarie.
53
ANDJM, Fond cit., dosar 1788/ 1938, f. 21. La 28 aprilie, într-o scrisoare către protopop,
acesta a mărturisit că a trimis și fotografiile bisericii vechi de 200 de ani.
54
ANDJM, Fond cit., dosar 1804/1939, f. 1; dosar 1808/1939, f. 9.
152
dramatică, părăsit de soție, ironizat de comunitate, încercând să-l

sensibilizeze pentru a obține mutarea într-o altă parohie, unde povestea sa de
viață să poată intra pe un alt făgaș: „cunosc în Dvoastră numai suflet nobil
de preot și știu că Dvoastră a-ți (sic!) făcut atâta bine cu toți cei nenorociți,
care au recurs la Dvoastră, ajutând pe toată lumea, încât vă rog cu umilință,
scumpul meu domnule Protopop, ca să veniți și în ajutorul meu”55 [subl.
noastră]. Câteodată, și din recomandările pe care le scria pentru uzul unor
parohi transpare cunoașterea dificultăților întâmpinate mai ales de preoții
greco-catolici din zona secuimii, cum sunt cele prin care trecea tânărul preot
din Roteni, Melinte Crișan, în anul 1938:
Păr. Melinte Crișan, din anul 1935 când s-a hirotonit, servește în parohia Roteni și
filia Oaia, având aprox. 150 credincioși, risipiți între unguri reformați, de la care au
însușit limbă și năravuri. Materialiști și reci sufletește. Pojghița de ghiață de pe
sufletele lor nu se va topi decât încet și numai prin căldura unui suflet de
preot-apostol, gata să se cheltuiască pentru reînvierea lor morală și națională, fără
să aștepte de la ei în curând recunoștință și alipire, ci numai plată de la Dzeu56.
O descriere foarte plastică, ce se înscria într-o tradiție discursivă și

care mărturisea că aștepta de la parohii din protopopiat să fie, la fel ca
întotdeauna, ancore identitare pentru credincioșii lor.
Sinoadele protopopești organizate de două ori pe an, primăvara și
toamna, au fost și în cazul lui Iosif Pop un bun prilej de a aduna în jur lumea
clericală pe care o tutela, de a-i valida talentul oratoric și cel didactic, prin
activitățile aflate pe agenda de lucru. Dar, cu siguranță, mai ales pentru
preoții veniți din parohiile mai îndepărtate, sinoadele din anul 1938 au oferit
ocazia de a-l întâlni pe noul protopop, de a se examina reciproc, din punct
de vedere profesional și caracterial. Documentele de arhivă oferă informații
sumare despre sinodul din primăvara anului 1938, organizat la Târgu Mureș
la 5 aprilie 193857 și despre cel din toamna aceluiași an, ținut la 22
noiembrie 193858. Mențiunile din documente sunt destul de aride, cu
ordinea de zi, locul desfășurării activităților și numele preoților care și-au
asumat ținerea orei practice de religie și a temei de meditație religioasă ce
trebuia dezbătută apoi de participanții la sinod. Poate doar precizarea finală
a lui Iosif Pop, din adresa de convocare a sinodului de toamnă, „prezentarea
55
56
57
ANDJM, Fond cit., dosar 1772/1938, f. 2, 3.
58
153
în reverendă”59, să devoaleze rigoarea ce-l caracteriza și pe care dorea s-o

impună confraților.
După mai bine de un an de la instalarea sa ca protopop la Târgu
Mureș, se poate spune că Iosif Pop a reușit, prin mai multe modalități, să se
familiarizeze cu problemele existente și să-și schițeze un plan de acțiune
pentru viitor. Participarea sa la sfințirea bisericilor noi, organizarea bianuală
a sinoadelor protopopești, ca și vizitele canonice făcute în diverse parohii
i-au furnizat repere clare. În acest sens, scrisoarea primită de la mitropolit, la
27 aprilie 1939, este și o dovadă a periplului făcut de protopop în lunile din
urmă: „ne face plăcere că ai vizitat personal aproape toate parohiile și filiile
districtuale și că astfel ai avut ocazia a cunoaște deaproape situația bună ori
mai puțin bună și chiar lipsurile lor”60. Dar ea este și un exercițiu de
sinceritate pentru ambele părți, carențele remarcate de protopop (lipsa unor
acte din arhiva protopopiatului, slaba funcționare a reuniunilor de pietate și
a organizațiilor AGRU, slaba dotare a bisericilor cu cărți religioase,
catehizație firavă în rândul tinerilor) fiind preluate și evidențiate de
mitropolit ca repere ale traseului pe care ar trebui să-l străbată în viitor. De
altfel, acestea revin, ca laitmotive, în documentele de arhivă din anii
următori.
„Caută a turna spirit nou în inimile fraților preoți și ale
credincioșilor”61 era îndemnul de final al mitropolitului Nicolescu, din
scrisoarea pomenită mai sus. Un îndemn care a reverberat în conștiința lui
Iosif Pop, așa cum putem decupa și din paginile sale de memorii, în care
fiecare paragraf este o mărturie despre perseverență și implicare, despre
frământările sale cotidiene și despre dilemele care i-au măcinat gândurile.
Destinul ultimului protopop greco-catolic al Târgu Mureșului de
dinaintea marasmului adus de instaurarea comunismului nu se oprește aici.
Anii ce au urmat, până în 1948, sunt încă o istorie deschisă, ce-și așteaptă
condeierii.
59
Ibidem.
60
61
Ibidem.
154
II.
INSTITUȚII, RITUALURI,
PRACTICI RELIGIOASE
ÎNTRE CANOANE ȘI REALITATEA POLITICĂ:
PRACTICĂ ELECTORALĂ ÎN
EPISCOPIA TRANSILVANIEI LA
ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIV-LEA
Mária Lupescu Makó
La 27-28 noiembrie 13071 s-a stins din viață Petru Monoszló, după 37
de ani de activitate în fruntea bisericii locale, cea mai îndelungată perioadă
petrecută de vreun prelat medieval în scaunul episcopal al Transilvaniei.
Astfel, citând formularea unui document din epocă, asupra Transilvaniei s-au
abătut „vremuri neliniștite și tulburi”. Nu trebuie să ne întrebăm din ce cauză,
ci mai degrabă din cauza cui. Vinovatul a fost și în acest caz puternicul
voievod Ladislau Kán. Timp de patru decenii, în dieceza transilvăneană nu a
* Traducere din limba maghiară de Mihai Kovács.

1
Incertitudinea privind momentul exact al morții episcopului Petru este dată de informațiile
contradictorii din actele procesului privitor la alegerea fratelui Benedict, priorul conventului
dominican de pe insula de la Buda, judecat înaintea cardinalului Gentilis, legatul papal.
Vom discuta în rândurile următoare pe larg detaliile acestui proces. Conform unuia dintre
documente, episcopul Petru ar fi murit „anno Domini millesimo trecentesimo septimo,
secunda feria proxima ante festum beati Andree apostoli” (27 noiembrie 1307), în timp ce
altul indică data „in anno Domini millesimo CCCVII, in vigilia vigilie beati Andree” (28
noiembrie 1307), vezi Acta legationis Gentilis. Gentilis bíbornok magyarországi
követségének okiratai 1307-1311 (Monumenta Vaticana historiam regni Hungariae
illustrantia. Vatikáni magyar okirattár I/2.), ed. Antonii Pór, Budapest, Franklin, 1885
(reprint: Budapest, Magyar Egyháztörténeti Enciklopédia Munkaközösség, 2000, în
continuare: Acta Gentilis), I/2, p. 155, 161; Erdélyi okmánytár. Oklevelek, levelek és más
írásos emlékek Erdély történetéhez. Codex Diplomaticus Transsylvaniae. Diplomata,
epistolae et alia instrumenta litteraria res Transylvanas illustrantia, vol. I-V, ed. Zsigmond
Jakó (vol. III-V în colaborare cu Géza Hegyi și András W. Kovács), Budapest, Magyar
Országos Levéltár-BTK Történettudományi Intézet, 1997-2021 (în continuare: CDTrans),
vol. II, nr. 94 cf. Ibidem, nr. 141. Deoarece data de 27 noiembrie este amintită în mai multe
rânduri, aceasta pare a fi cea mai probabilă. Pentru biografia episcopului, vezi Mihai
Kovács, „’Semper meliora prospiciuntur et utiliora attenduntur’. Monoszló nb. Péter erdélyi
püspök társadalmi és politikai kapcsolatai” (’Semper meliora prospiciuntur et utiliora
attenduntur.’ Relațiile sociale și politice ale episcopului transilvan Petru Monoszló), în
Erdélyi Múzeum (Muzeul Ardelean), 77.1 (2015), p. 1-13.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.06
avut loc nicio alegere de episcop; astfel, e de înțeles importanța deosebită a

evenimentului la care aveau să participe membrii capitlului. Conform practicii
secolului al XIII-lea, ultimul veac al erei arpadiene, în majoritatea
covârșitoare a cazurilor, capitlul îl alegea în mod canonic pe candidatul
regelui în fruntea diecezei, iar acesta avea să fie confirmat ulterior de pontiful
roman2. Canonicii nu își puteau exercita de facto dreptul de alegere a
episcopului. Însă, în primul deceniu al celui de-al XIV-lea veac, situația avea
să se schimbe. Din cauza slăbirii autorității regale, capitlurile nu mai dețineau
doar dreptul formal de a alege, ci îl puteau exercita în mod efectiv. Așadar, în
1308, atunci când a avut loc alegerea episcopului Transilvaniei, cel care se
considera rege al Ungariei, Carol I (cunoscut mai ales sub denumirea
incorectă de Carol Robert), nu avea suficientă autoritate pentru a influența
opțiunile canonicilor cu privire la persoana noului prelat. Acest fapt a conferit
capitlului posibilitatea de a-și exercita dreptul electoral3. Conform
reglementărilor dreptului canonic, capitlul catedral avea la dispoziție trei luni
pentru a-și alege noul episcop, pierzându-și această prerogativă în cazul
depășirii termenului4. În asemenea situații, dreptul de a desemna ocupantul
scaunului episcopal vacant revenea autorității de pe următoarea treaptă a
ierarhiei, în cazul de față arhiepiscopului de Kalocsa care, evident, trebuia să
țină seama și de opțiunea regelui. Următorii pași obligatorii erau confirmarea
papală și hirotonirea5. Așadar, spre finalul primului deceniu al celui de-al
XIV-lea veac, capitlul Transilvaniei a trebuit să parcurgă toată această
2
László Solymosi, „Egyházi-politikai viszonyok a pápai hegemónia idején (13. század)”
(Relațiile ecleziastice și politice în timpul hegemoniei papale, secolul al XIII-lea), în
Magyarország és a Szentszék kapcsolatának ezer éve (O mie de ani de relații între Ungaria
și Sfântul Scaun), coord. István Zombori, Budapest, Magyar Egyháztörténeti Enciklopédia
Munkaközösség, 1996, p. 47-48.
3
Remarcăm o creștere a rolului capitlurilor catedrale încă de la jumătatea secolului al
XIII-lea, odată cu întărirea clasei de mijloc a societății ecleziastice, reprezentată de
canonici, pe teritoriul mai multor episcopii (de exemplu la Pécs). Unul dintre semnele
independenței sporite a capitlurilor este tocmai rolul pe care îl joacă în alegerile episcopale,
evident, pe lângă faptul că dețin un patrimoniu propriu și au personalitate juridică separată.
4
Al 23-lea canon al conciliului al IV-lea din Lateran (1215) a decretat că în cazul în care
capitlul nu alege episcopul în termen de trei luni, își pierde dreptul de vot, autoritatea direct
superioară devenind îndreptățită prin devoluție pentru ocuparea eparhiei vacante. Péter
Erdő, Egyházjog a középkori Magyarországon (Dreptul canonic în Ungaria medievală),
Budapest, Osiris, 2001, p. 189.
5
Bazele canonice ale alegerii episcopale au fost puse de Decretum Gratiani, completat de
numeroase hotărâri sinodale. Pentru detalii privitoare la alegerea episcopilor medievali și
criteriile de selecție, vezi Péter Erdő, op. cit., p. 182-199.
158
procedură6. Însă lucrurile care în situații similare din trecut se petrecuseră fără
complicații majore, nu se anunțau deloc simple în acel moment. Odată cu
moartea lui Petru Monoszló, relativul echilibru dintre autorități a dispărut.
Dacă, până atunci, Ladislau Kán a menținut o bună relație cu biserica
Sfântului Arhanghel Mihail din Transilvania, din considerație față de puterea
episcopului, ruda sa mai în vârstă, respectiv în schimbul ajutorului pe care
răposatul prelat i l-a acordat voievodului, contestând sentința de
excomunicare a acestuia7, după moartea lui Monoszló, a considerat că sosise
momentul potrivit pentru ca, pe lângă exercitarea puterii temporale, să își
întărească influența și asupra autorității spirituale. În viziunea sa, cea mai
simplă modalitate de îndeplinire a acestui deziderat era obținerea
episcopatului transilvănean pentru fiul său minor. Pentru a da greutate
doleanței sale și pentru a-și asigura reușita, a și ocupat de îndată posesiunile
episcopiei și reședința episcopală. Dorind să păstreze și aparența legalității,
voievodul și-a motivat acțiunea susținând că fiul său ar fi fost succesorul de
drept (postulatus) al episcopului răposat8. După mai bine de un an și jumătate,
în iulie 1309, în fruntea diecezei a ajuns un nou prelat, nu fiul lui Ladislau
Kán, ci Benedict, primul episcop mendicant al Transilvaniei9. A trebuit să
treacă aproape încă un an întreg până când, la 2 iulie 1310, cardinalul Gentilis
a confirmat public alegerea lui Benedict, hirotonindu-l întru episcopat în
prezența unui număr mare de înalte fețe bisericești. Astfel, au fost parcurse
toate etapele dobândirii episcopatului: alegerea, confirmarea și hirotonirea.
Însă, pentru aceasta, episcopul ales, fratele Benedict, a fost nevoit să poarte un
proces care a reclamat timp, sacrificiu financiar și numeroase călătorii. În
acest studiu voi schița împrejurările deloc comune ale alegerii fratelui
6
Adinel Dincă, „Aprecieri preliminare privind alegerea episcopului Transilvaniei în
secolele XIII-XIV”, în Transilvania (sec. XIII-XVII). Studii istorice, coord. Susana Andea,
București, Editura Academiei Române, 2005, p. 162-186; Idem, Instituția episcopală latină
în Transilvania medievală (sec. XI/XII-XIV), Cluj-Napoca, Argonaut&Mega, 2017, p.
53-74.
7
Anjou-kori oklevéltár. Documenta res Hungaricas tempore regum Andegavensium
illustrantia, vol. II, ed. Gyula Kristó, Budapest-Szeged, Szegedi Középkorász Műhely,
1992 (în continuare: DocHungAndeg), vol. II, nr. 91-93, 114; Tibor Róbert Varga, „Az
állam és az egyház kapcsolata a 14. századi Erdélyben” (Relația dintre stat și biserică în
Transilvania secolului al XIV-lea), în Magyar Egyháztörténeti Vázlatok (Schițe de istorie a
bisericii maghiare), 23. 3-4 (2011), p. 8.
8
CDTrans, vol. II, nr. 74; DocHungAndeg, vol. II, nr. 301; Acta Gentilis, vol. II/1, p. 155.
9
Pentru cea mai cuprinzătoare sinteză privitoare la episcopatul lui Benedict, vezi János
Temesváry, Erdély középkori püspökei (Episcopii medievali ai Transilvaniei),
Cluj-Kolozsvár, Minerva, 1922, p. 112-140.
159
Benedict din rândurile ordinului dominican în scaunul diecezan al

Transilvaniei10, devenind primul episcop mendicant al acestei eparhii.
În ianuarie 1308, atunci când au fost convocați pentru a-și alege noul
episcop, membrii capitlului Transilvaniei cunoșteau deja intențiile
voievodului. O dovadă peremptorie în acest sens o reprezintă faptul că acei
canonici care se opuneau alegerii fiului lui Ladislau Kán s-au ascuns în
conventurile din Alba Iulia, cei mai tineri în cel dominican, iar alții,
probabil, la eremiții augustinieni. Dacă s-au gândit că ar putea evita astfel
participarea la alegerea episcopală, s-au înșelat, deoarece Ladislau Kán a
dispus să fie aduși cu forța în adunarea electorală, în timp ce ceilalți
opozanți, canonicii mai vârstnici, au fost pur și simplu încarcerați (e drept că
peste câteva zile aceștia au fost eliberați, cu anumite condiții). Îndepărtând
astfel orice împotrivire și obținând cu forța consimțământul canonicilor, la 7
ianuarie 1308, pentru a conferi mai multă greutate poziției sale – după cum
afirmă istoricul Antal Pór – „voievodul s-a înfățișat [în adunarea electorală],
s-a așezat la mijloc și nici nu a mai ales vreo comisie de numărare a
voturilor, nici nu a permis votul, ci a pus să fie citită diploma de alegere a
fiului său, solicitând pe loc confirmarea acesteia cu pecetea autentică a
capitlului, precum și cu sigiliile proprii ale canonicilor și arhidiaconilor”11.
Tudor Sălăgean sugerează că modelul ar fi fost oferit de alegerea lui Nicolae
Kőszegi ca episcop de Győr, însă – având în vedere că alegerea ar fi fost
posibilă doar după decesul predecesorului său, episcopul Tivadar, survenit
la 1 mai 1308 – această presupunere poate fi ușor eliminată12. Antal Pór
10
Subiectul a fost tratat și într-un alt context, vezi Mária Lupescu Makó, „Benedek, az
erdélyi egyházmegye első szerzetespüspöke” (Benedict, primul episcop mendicant al
episcopatului transilvan), în Az első 300 év Magyarországon és Európában. A
Domonkos-rend a középkorban (Primii 300 de ani în Ungaria și Europa. Ordinul
Dominican în Evul Mediu), coord. József Csurgai Horváth, Székesfehérvár, Alba Civitas
Történeti Alapítvány, 2017, p. 277-294. Mai recent, situația episcopiei transilvane în
vremea lui Ladislau Kán a fost abordată de Sándor Hunyadi, „Az erdélyi püspökség és
székeskáptalan Kán László vajdasága alatt” (Episcopia și capitlul transilvan sub
voievodatul lui Ladislau Kán), în Belvedere Meridionale, 33.1 (2021), p. 19-46.
11
Antal Pór, „Bevezetés” (Introducere), în Acta Gentilis, p. lxxxviii; CDTrans, vol. II, nr.
74; DocHungAndeg, vol. II, nr. 301.
12
Tudor Sălăgean, Transylvania in the Second Half of the Thirteenth Century,
Leiden-Boston, Brill, 2016, p. 181, cf. Ádám Vajk, „’Mibe került ezen hűségi levél’?
Kőszegi Miklós győri püspöksége és az országos politika” (’Care a fost prețul acestei
scrisori de loialitate’? Episcopia de Győr în vremea lui Nicolae Kőszegi și politica de stat),
160
subliniază și faptul că voievodul Transilvaniei a intervenit în sprijinul

candidaturii fiului său fără a întreprinde vreo cercetare prealabilă sau fără a
solicita opinia cuiva. Așadar, prin eludarea votului, voievodul a dispus să fie
autentificat cu sigiliile canonicilor, arhidiaconilor și capitlului un document
potrivit căruia membrii capitlului și-ar dori ca însuși fiul său să fie viitorul
episcop. Dorința lui Ladislau Kán nu a fost ceva neobișnuit în epocă. La
1308, Ivan Kőszegi, oligarhul care stăpânea părțile vestice ale regatului, a
obținut alegerea fiului său nelegitim Nicolae, amintit anterior, în scaunul
episcopal din Győr13.
Se pare că Ladislau Kán a folosit anul 1308 pentru a întări poziția
fiului său – și în mod indirect, chiar și a sa – în încercarea de a obține
scaunul episcopal14. Escaladarea controverselor dintre capitlul Transilvaniei
și preoții din decanatul de Mediaș în disputa privitoare la dijme a fost
binevenită pentru voievod, fiindcă i-a permis să se erijeze în ocrotitorul
capitlului, revanșându-se, totodată, pentru „gestul amical” al canonicilor15.
Sașii susțineau că în 1308, atunci când legatul papal, cardinalul Gentilis, a
venit în Ungaria, au vrut să se înfățișeze înaintea acestuia pentru a-și
prezenta plângerea, însă voievodul nu le-a permis trecerea prin provincia
sa16. Nu numai că nu i-a lăsat să treacă; pe deasupra, i-a mai somat să își
plătească numaidecât datoriile față de capitlu și episcop și să nu aibă
îndrăzneala de a iniția un proces înaintea legatului17. Acțiunea, care se
încadrează perfect în definiția amenințării, a reprezentat preludiul unui
proces de lungă durată18. Aici trebuie să remarcăm că, de fapt, Ladislau Kán
în In labore fructus. Jubileumi tanulmányok Győregyházmegye történetéből (In labore

fructus. Studii jubiliare din istoria episcopiei de Győr), coord. Gábor Nemes, Ádám Vajk,
Győr, Győri Egyházmegyei Levéltár, 2011, p. 416.
13
Ibidem, p. 411-440; Attila Zsoldos, „Kings and Oligarchs in Hungary at the Turn of the
Thirteenth and Fourteenth Centuries”, în Hungarian Historical Review, 2.2 (2013), p.
227-228.
14
Gyula Kristó, „Kán László és Erdély” (Ladislau Kán și Transilvania), în Idem,
Tanulmányok az Árpád-korról (Studii privind epoca arpadiană), Budapest, Magvető, 1983,
p. 285-286, 288-290.
15
CDTrans, vol. II, nr. 75-77.
16
Ibidem, nr. 87-88, 90-91. cf. Ibidem, nr. 101, 102, 105, 110.
17
Ibidem, nr. 89, cf. Ibidem, nr. 114.
18
Pentru protocolul procesului dintre capitlul Transilvaniei și decanatele săsești, desfășurat
în intervalul 8 ianuarie-3 iulie 1309, vezi Acta Gentilis, vol. I/2, p. 194; CDTrans, vol. II,
nr. 98, vezi și Ibidem, nr. 96, 97, 99, 103, 104, 109; DocHungAndeg, vol. II, nr. 552. Printre
martori se regăsește și fratele dominican Benedict, din conventul de pe insula de la Buda
(între 9 iunie și 3 iulie 1309), vezi CDTrans, vol. II, nr. 121. Pentru conflictul dintre
decanatele săsești și capitlul Transilvaniei, concentrându-se mai ales asupra evenimentelor
din 1277, vezi și Cosmin Popa-Gorjanu, „Conflict şi memorie în Transilvania secolelor
161
s-a făcut vinovat în două privințe: s-a implicat într-o chestiune ecleziastică,
făcând abuz de autoritatea sa publică, laică19.
Cardinalul Gentilis, provenit din rândurile ordinului franciscan, ca
legat al papei Clement al V-lea, s-a aflat în Ungaria între 1308 și 1311,
având o dublă misiune. El și-a îndeplinit în totalitate sarcinile diplomatice,
legate de recunoașterea succesiunii lui Carol I la tron20, însă la fel de
importante au fost și hotărârile sale menite să întărească instituțiile
ecleziastice care suferiseră pagube semnificative în perioada interregnului.
Măsurile luate de legatul papal au urmărit, în primul rând, recuperarea
patrimoniului bisericesc, iar apoi asigurarea unor alegeri canonice pentru
demnitățile vacante, precum și întărirea disciplinei ecleziastice. Scopurile
sale pot fi determinate pe baza decretelor cu caracter general adoptate de
sinoadele pe care le-a convocat, respectiv a hotărârilor concrete emise în
diverse procese21. În problematica atribuirii demnităților ecleziastice din
Regatul Ungariei se încadrează și cercetările privitoare la alegerile
episcopale din Pécs și Transilvania, cunoscute prin prisma documentelor
XIII−XIV: Episcopia Transilvaniei şi Gyan, fiul lui Alard”, în Secolul al XIII-lea pe

meleagurile locuite de către români, ed. Adrian Andrei Rusu, Cluj-Napoca, Mega, 2007, p.
143-174.
19
Ladislau Kán și-a extins autoritatea asupra sașilor din Mediaș, Șeica și Biertan, pe care
i-a separat de sașii sibieni, alături de care se bucurau de libertăți similare, vezi Gyula
Kristó, op. cit., p. 284-285.
20
Ba mai mult, se poate spune că a dat dovadă de un fin simț diplomatic atunci când a
obținut triumful poziției Sfântului Scaun, acordând totodată atenție și poziției radical
diferite a nobilimii maghiare în chestiunea de principiu a ocupării tronului Ungariei, vezi
György Rácz, „Az Anjou-ház és a Szentszék” (Casa de Anjou și Sfântul Scaun), în
Magyarország és a Szentszék kapcsolatának ezer éve, p. 59; Idem, „Gentilis és Károly.
Levélírás Pozsonyban – koronázás Fehérvárott. A papír megjelenése Magyarországon”
(Gentilis și Carol. Corespondență de la Bratislava – încoronare la Fehérvár. Apariția hârtiei
în Ungaria), în Károly Róbert és Székesfehérvár (Carol Robert și Székesfehérvár), coord.
Terézia Kerny, András Smohay, Székesfehérvár, Székesfehérvári Egyházmegyei Múzeum,
2011, p. 34.
21
Viktória Kovács a realizat o analiză complexă a măsurilor adoptate de cardinalul Gentilis
în plan ecleziastic în Ungaria, pe care le-a împărțit în următoarele categorii: 1) acordarea
beneficiilor, guvernare ecleziastică, 2) asigurarea drepturilor, 3) jurisdicție ecleziastică, 4)
disciplină bisericească, 5) bunurile bisericii, vezi Viktória Kovács, „Causae coram nobis
ventilatae. Adalékok Gentilis de Monteflorum pápai legátus magyarországi egyházi
bíráskodási tevékenységéhez (1308-1311)” (Contribuții la activitatea judiciară bisericească
din Ungaria a legatului papal Gentilis de Monteflorum, 1308-1311), în Causae coram nobis
ventilatae. Kor – szak – határ. A Kárpát-medence és a szomszédos birodalmak (900-1800)
(Causae coram nobis ventilatae. Hotar de epocă. Bazinul Carpatic și imperiile vecine,
900-1800), coord. Tamás Fedeles, Márta Font, Gergely Kiss, Pécs, Pécsi
Tudományegyetem, 2013, p. 75-99 (în special p. 76).
162
emise în contextul legației lui Gentilis22, surse care oferă date deosebit de
importante despre procedura de desemnare a celor doi episcopi, precum și
despre abuzurile comise de oligarhi. Elucidarea condițiilor în care s-a
desfășurat alegerea episcopului Transilvaniei a revenit magistrului Filip de
Sardinia, canonic de Oristano, doctor în dreptul canonic, auditor general și
capelan al legatului, precum și magistrului Ioannes/Vannes de Aretio,
canonic de Osimo, auditor general și capelan al legatului. Cei doi auditori
au primit în două rânduri mandate de cercetare a cauzei judecate în
intervalul 10 decembrie 1308 - 2 iulie 1310. Mai întâi, la 20 decembrie
1308, cardinalul Gentilis i-a însărcinat să cerceteze plângerea lui Petru de
Paris, care se intitula reprezentant și împuternicit al capitlului Transilvaniei,
privind organizarea unei noi alegeri, iar apoi să îi raporteze concluziile
cercetării23. Cel de-al doilea mandat a fost emis la 25 august 1309, atunci
când magiștrii Petru de Paris și Nicolae, ambii canonici ai capitlului
Transilvaniei24, solicitaseră confirmarea episcopului ales în unanimitate,
fratele Benedict, prior al conventului dominican din insula de la Buda25.
Răspunsul afirmativ la solicitarea din decembrie 1308 a sosit abia spre
jumătatea anului 130926, atunci când competiția politică a luat o nouă
turnură. Dacă în primăvara aceluiași an parohii sași arătau că situația
ecleziastică din Transilvania era marcată de o ”luptă” inegală cu un voievod
deosebit de puternic, care controla și bunurile episcopatului27, situația s-a
schimbat până în luna iulie. Această ipoteză este susținută de scrisoarea
22
Vezi materialul privitor la alegerea episcopală de la Pécs în Acta Gentilis, vol. I/2, p.
126-152. Pentru valorificarea acestor surse, vezi László Koszta, „Az 1306-os pécsi
püspökválasztás. Megjegyzések a pécsi püspökség 14. század eleji archontológiájához”
(Alegerea episcopală de la Pécs din 1306. Observații la arhondologia episcopiei de Pécs de
la începutul secolului al XIV-lea), în Acta Universitatis Szegediensis de Attila József
nominatae. Acta Historica, 98 (1993), p. 37-52. Vezi sursele documentare privitoare la
alegerea episcopului Transilvaniei în Acta Gentilis, vol. I/2, p. 154-177. O tratare detaliată a
subiectului: Antal Pór, op. cit., p. lxxxviii-xc. Alte abordări tangențiale: Adinel Dincă, op.
cit., p. 181-182; Géza Hegyi, „Az erdélyi dékánkanonoki tisztség betöltése az Árpád- és az
Anjou-korban” (Ocuparea funcției de decan-canonic transilvan în epoca arpadiană și
angevină), în Középkortörténeti tanulmányok 6 (Studii de istorie medievală 6), coord. Péter
G. Tóth, Pál Szabó, Szeged, Szegedi Középkorász Műhely, 2010, p. 65.
23
Acta Gentilis, vol. I/2, p. 155-156; CDTrans, vol. II, nr. 94.
24
În privința carierei ecleziastice a celor doi, vezi Géza Hegyi, „Az erdélyi káptalan Árpád-
és Anjou-kori archontológiája (1199-1387)” (Arhondologia capitlului Transilvaniei în
perioada arpadiană și angevină, 1199-1387), în Turul, 92.2 (2019), p. 88-89.
25
Acta Gentilis, vol. I/2, p. 156; CDTrans, vol. II, nr. 138.
26
La 2 iunie 1309, episcopatul Transilvaniei este încă vacant, vezi CDTrans, vol. II, nr.
123.
27
163
decanilor sași adresată cardinalului Gentilis, în care aceștia îl informau pe

legat că, până la 1 iulie, autoritatea laică (adică voievodul Ladislau Kán) îi
împiedicase cu forța pe membrii capitlului catedral să își aleagă un nou
episcop28, însă acum [19 iulie] însuși Ladislau, voievodul Transilvaniei, îi
asigurase în scris pe canonici, prin intermediul decanului Ilie, că nu va ridica
niciun obstacol în calea alegerii noului episcop, nici din pricina calității de
postulatus a fiului său, nici din alte motive. Pe de altă parte, voievodul nu
era dispus să restituie posesiunile funciare ale episcopatului29 decât în cazul
alegerii fratelui Petru din ordinul augustinienilor sau a fratelui dominican
Benedict, ori, eventual, a unui alt om de-al său30. Această acțiune de șantaj
fin pune într-o lumină cu totul diferită alegerea episcopală ”liberă”. În orice
caz, membrii capitlului catedral au profitat chiar și de oportunitatea unui
scrutin cu opțiuni limitate, care, după o amânare de peste jumătate de an, s-a
desfășurat la 24 iulie 130931. De data aceasta, alegerea a fost, cel puțin din
punct de vedere formal, „conformă statutelor, [canonicii] reunindu-se în
catedrală”. „Pentru a încheia numaidecât primejdioasele încercări la care
fusese supusă biserica din Transilvania”, la propunerea magistrului
Benedict, arhidiaconul de Ozd32, capitlul l-a ales în unanimitate pe fratele
Benedict, priorul conventului dominican de pe insula de la Buda, unul dintre
cei doi candidați ai voievodului, în demnitatea de episcop al Transilvaniei.
Canonicii și-au anunțat în mod solemn decizia atât preoțimii, cât și
credincioșilor din dieceză33. Mai târziu, în timpul procesului, magistrul
Benedict, arhidiaconul de Ozd și împuternicitul capitlului, avea să-și
motiveze propunerea prin faptul că, pe de o parte, dintre toți candidații,
28
CDTrans, vol. II, nr. 149.
29
În decembrie 1309, magistrul Benedict, împuternicitul capitlului Transilvaniei,
menționează deja posesiunile și cetățile bisericii, vezi CDTrans, vol. II, nr. 159. Cf. Tudor
Sălăgean, op. cit., p. 171; Sándor Hunyadi, op. cit., p. 29.
30
Acta Gentilis, vol. I/2, p. 170-171, 174-175; CDTrans, vol. II, nr. 131, 149; Géza Hegyi,
„Az erdélyi káptalan”, p. 82 cf. Idem, „Az erdélyi dékánkanonoki tisztség”, p. 71.
31
Sălăgean consideră că alegerea a avut loc două luni mai târziu și documentele referitoare
la această acțiune, prezentate în fața comisiei de anchetă a legatului papal sunt falsuri, fiind
rezultatul complicității dintre voievodul transilvan și canonici. Presupunerea se datorează
însă interpretării greșite ale unui document. Tudor Sălăgean, Un voievod al Transilvaniei:
Ladislau Kán (1294-1315), Cluj-Napoca, Argonaut, 2007, p. 147-157, cf. Géza Hegyi, „Új
utak a román történetírásban?” (Noi drumuri în istoriografia românească?), în Erdélyi
Múzeum, 72.1-2 (2010), p. 159.
32
Géza Hegyi, „Az erdélyi káptalan”, p. 80, 85.
33
Acta Gentilis, vol. I/2, p. 157-159; CDTrans, vol. II, nr. 133. Și în fazele ulterioare ale
procesului este subliniată mereu alegerea unanimă a fratelui Benedict. Importanța acestui
aspect este dată de faptul că în acest caz doar alegerea unanimă era considerată valabilă;
vezi Acta Gentilis, vol. I/2, p. 174-176; CDTrans, vol. II, nr. 159.
164
fratele Benedict beneficia în cea mai mare măsură de încrederea

voievodului, iar, pe de altă parte, canonicii îl cunoșteau deja pe acesta,
având în vedere că în trecut fusese priorul conventului din Alba Iulia,
prietenul și sfătuitorul răposatului episcop Petru Monoszló34. Această
informație este confirmată de scrisoarea lui Paul, provincialul dominicanilor
din Ungaria, redactată cu un an mai târziu și adresată lui Gentilis. Atunci
când provincialul i-a cerut legatului să confirme episcopatul lui Benedict, a
apelat la următorul argument: capitlul alesese în demnitatea episcopală un
cleric „care cunoaște bine, de multă vreme situația de acolo”35.
Înainte de a trece la prezentarea alegerii lui Benedict, dominicanul
devenit episcop, ne vom opri puțin asupra evenimentelor din cele două luni
care au precedat alegerea lui, perioadă în care trebuie să se fi întâmplat ceva
care l-a determinat pe Ladislau Kán să renunțe la ideea ridicării fiului său în
scaunul episcopal. Am văzut deja că în mai 1309 voievodul îl menționa pe
fiul lui în calitate de viitor episcop; pe de altă parte, însă, cu cinci zile înaintea
alegerii, în data de 19 iulie, i-a anunțat pe membrii capitlului, probabil reuniți
deja pentru scrutin, că nu va pune nicio opreliște în calea alegerii, însă va
restitui bunurile episcopale doar în cazul în care alesul va fi unul dintre
oamenii săi. Rezultatul arată că, deși voievodul a renunțat la susținerea
candidaturii fiului său, a reușit însă să impună alegerea unuia dintre favoriții
săi în scaunul episcopal. Așadar, ”libertatea” oferită de Ladislau Kán a fost,
de fapt, lipsită de conținut. Avem de-a face mai degrabă cu o decizie rațională
a voievodului: acesta a recunoscut faptul că pontiful roman nu va confirma
nicidecum episcopatul fiului său, despre care documentele epocii nu ne oferă
mai multe informații36, din cauza neregulilor constatate în procesul de
34
35
36
Acta Gentilis, vol. I/2, p. 155, 161. Nu știm despre care dintre fiii lui Ladislau Kán este vorba.
Cunoaștem numele a doi dintre fiii săi, magiștrii Ladislau cel Bătrân și cel Tânăr (CDTrans, vol.
II, nr. 208, 210, 248). Unul dintre aceștia este numit la rândul său voievod al Transilvaniei
într-un document din august 1315 (CDTrans, vol. II, nr. 246). Acest fapt poate indica o intenție
a lui Ladislau Kán de a transforma titlul de voievod într-unul ereditar. Este posibil ca demnitatea
episcopală să fi fost rezervată unuia dintre fiii săi, pe nume Ladislau, în timp ce celălalt urma să
devină voievod. O asemenea concepție poate fi integrată cadrului general al încercării oligarhilor
de a obține o parte cât mai însemnată atât din autoritatea laică, cât și din cea ecleziastică, apelând
în acest scop la diverse strategii, de la cotropiri până la căsătorii (Attila Zsoldos, op. cit., p.
227-228). În afară de cei doi Ladislau, este posibil ca voievodul să mai avut și alți fii, deoarece,
după moartea tatălui lor, aceștia au devenit personajele principale ale revoltei transilvănene
împotriva lui Carol Robert, iar regele îi menționa pe „fiii necredincioși” ai răposatului voievod
Ladislau în actele prin care îi răsplătea pe adepții săi. Este grăitor un act emis în august 1322,
care menționează „revolta lui Ladislau, fiul răposatului voievod al Transilvaniei și a fraților
165
alegere. Astfel, a optat pentru ceea ce, din punctul său de vedere, constituia
răul cel mai mic: alegerea unui alt candidat propus de el.
Evenimentele din lunile următoare, pe parcursul cărora se înregistrează
numeroase plângeri ale canonicilor, care spun că nici cea de-a doua alegere nu
fusese statutară, arată că, probabil, nici Benedict nu întrunea sprijinul deplin,
unanim al canonicilor, iar capitlul nu dorea să accepte imixtiunea voievodului
în procesul de alegere a episcopului. Analizând condițiile în care s-a desfășurat
scrutinul, observăm că dintre cei 24 de membri ai capitlului37, doar 15 au
participat la acest eveniment, fiind, însă, cu toții de acord cu alegerea lui
Benedict. Actul de alegere, autentificat cu semnăturile și sigiliile atârnate ale
canonicilor, arată susținerea lor pentru noul episcop38. Așadar, pe baza voturilor
exprimate de canonicii prezenți în catedrală, se poate spune că alegerea a fost,
într-adevăr, unanimă. Însă, dacă privim faptul că nouă membri canonici nu au
fost prezenți, putem pune sub semnul întrebării unanimitatea opțiunii capitlului.
La puțin timp după alegere, ”capitlul” îl informează deja pe Gentilis că
desemnarea lui Benedict a fost grăbită de câțiva canonici excluși din capitlu,
mai ales de cantorul Toma, condamnat în mai multe rânduri pentru faptele
sale39. Evident, ”capitlul” nu a fost reprezentat de cei 15 canonici care au
sprijinit alegerea lui Benedict, opozanții trebuie căutați în rândul celorlalți nouă
acestuia” (sublinierea îmi aparține, CDTrans, vol. II, nr. 438). Formulările de tipul „fiii
necredincioși” sau „fiii răzvrătiți” ai răposatului voievod Ladislau oferă o imagine grăitoare a
situației din Transilvania în timpul revoltei fiilor lui Ladislau Kán (CDTrans, vol. II, nr. 423,
482, cf. Enikő Csukovits, Az Anjouk Magyarországon I. I. Károly és uralkodása (1301-1342)
(Angevinii în Ungaria I. Carol I și domnia sa, 1301-1342), Budapest, MTA
Bölcsészettudományi Kutatóközpont Történettudományi Intézet, 2012, p. 74; Attila Zsoldos,
„Hűséges oligarchák” (Oligarhi fideli), în A történettudomány szolgálatában. Tanulmányok a 70
éves Gecsényi Lajos tiszteletére (În slujba istoriei. Studii în onoarea lui Lajos Gecsényi la 70 de
ani), coord. Magdolna Baráth, Antal Molnár, Budapest-Győr, Magyar Országos Levéltár, 2012,
p. 353-354). În 1329, fiii voievodului Ladislau sunt menționați ca persoane „care se află și în
prezent în legătură cu necredincioșii”, atacă și incendiază domeniile regale, depopulându-le prin
repetate crime (CDTrans, vol. II, nr. 644.), cf. Pál Engel, „Az ország újraegyesítése. I. Károly
küzdelmei az oligarchák ellen (1310-1323)” (Reunirea țării. Luptele lui Carol I împotriva
oligarhilor, 1310-1323), în Századok, 122.1-2 (1988), p. 352, 405-406. Un articol mai vechi
privind neamul Kán (cu un arbore genealogic): Mór Wertner, „Újabb nemzetségi kutatások
VIII. A Kán-nemzetség erdélyi vagy vajdai ága” (Noi cercetări privind neamurile/clanurile VIII.
Ramura transilvăneană sau voievodală a neamului Kán), în Turul, 26.3 (1908), p. 122-129;
pentru detalii, vezi Gyula Kristó, op. cit., p. 275-279.
37
Numărul canonicilor din capitlul Transilvaniei în 1331 era de 24; vezi Elemér Mályusz,
Egyházi társadalom a középkori Magyarországon (Societate ecleziastică în Ungaria
medievală), Budapest, Akadémiai Kiadó, 1971, p. 117.
38
39
Ibidem, nr. 142.
166
care nu fuseseră prezenți. Despre patru dintre aceștia nu avem prea multe
informații40, în timp ce alți cinci au absentat ”motivat”. De-a lungul procesului
sunt expuse unele dintre motivele care i-au împiedicat să participe la scrutin.
Dintre cei cinci canonici absenți ”motivat”, magistrul Gașpar era la Buda,
Nicolae, fiul lui Gabriel, la Oradea – unde avea o altă prebendă – ori pe moșiile
tatălui său din zona Sătmarului, Petru de Paris, fiul lui Loránd se afla la Eger,
fiind și prepozit al capitlului de acolo, tânărul fiu al lui Filip se afla la Trnava,
alături de tatăl său. Printre absenți se număra și acel Ioan, prepozitul de Alba
Iulia, care în momentul alegerii se afla la Buda, iar la 30 august 1309 a depus o
întâmpinare privind atât procesul electoral, cât și persoana episcopului41. Nu
putem presupune din capul locului că absența sa ar fi fost premeditată, având în
vedere faptul că, începând cu secolul al XIV-lea, prepoziții nu au mai fost
prezenți aproape deloc în reședințele capitulare. Pe de altă parte, este posibil ca
lipsa prepozitului Ioan să nu fi fost cu totul întâmplătoare. Poate că aflase de
intenția capitlului cu privire la alegerea lui Benedict și tocmai de aceea a plecat
la Buda, pentru a încerca să împiedice procedura electorală din proximitatea lui
Gentilis. Am putea bănui și că tot el s-ar afla în spatele ”capitlului” care îl
informase pe legatul Gentilis cu privire la abaterile cantorului Toma și ale
celorlalți canonici, acest demers constituind o parte a planului de împiedicare a
alegerii lui Benedict. Prepozitul Ioan a reușit să obțină ceea ce își propusese
încă dinaintea adunării electorale abia mai târziu, la finele lui august 1309,
atunci când, după cum am arătat mai sus, a depus o întâmpinare. Așadar, în
urma alegerii din 24 iulie, acțiunea s-a desfășurat pe două planuri: pe de o parte,
putem urmări procesul intentat de contestatarii alegerii, iar, pe de altă parte,
observăm reacția episcopului ales Benedict, precum și demersurile întreprinse
de acesta și susținătorii săi pentru a obține confirmarea în scaunul episcopal.
Înainte de a prezenta detaliile acestui proces ieșit din comun, să vedem cum a
reacționat fratele dominican ales în demnitatea episcopală.
Fratele Benedict a aflat de alegerea sa de la magiștrii Nicolae și
Petru de Paris, canonici, pe când se afla încă la Buda, iar la 17 august a
primit deja consimțământul fratelui Paul, provincialul dominican al
Ungariei, pentru a accepta funcția episcopală42. Benedict avea nevoie de
acest consimțământ, deoarece în ordinul dominican funcționa încă de la
40
Probabil printre absenții ”nemotivați” s-au numărat Grigore, fostul prepozit al
Transilvaniei, precum și magiștrii Petru de Paris și Nicolae, care se aflau la Buda la scurt
timp după alegere. E foarte probabil că se aflau la Buda deja în momentul alegerii, vezi
CDTrans, vol. II, nr. 138; János Temesváry, op. cit., p. 126.
41
CDTrans, vol. II, nr. 159. În privința carierei ecleziastice a acestora, vezi Géza Hegyi,
„Az erdélyi káptalan”, p. 79, 80, 89. În lista prepoziților nu apare Ioan, vezi Ibidem, p. 74.
42
167
începutul anilor 1220 o prevedere potrivit căreia frații care doreau să își
asume demnități în ierarhia ecleziastică laică aveau nevoie de aprobarea
superiorului. Această prevedere era completată de o alta, care arăta că în
cazul alegerii unui dominican într-o demnitate ecleziastică, precum
episcopatul, candidatul trebuia să își suspende apartenența la ordinul
predicatorilor43. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Benedict, care a fost nevoit
să suspende calitatea de frate dominican pe perioada în care a îndeplinit
funcția episcopală, practic până la finalul vieții. Tot la 17 august, într-o altă
scrisoare, același provincial Paul i-a cerut cardinalului Gentilis să confirme
alegerea unanimă a fratelui Benedict, priorul conventului dominican de pe
insula de la Buda în funcția de episcop al Transilvaniei44. Cu o săptămână
mai târziu, decretul de alegere emis în luna iulie și întărit cu 16 sigilii
atârnate, al capitlului și ale canonicilor prezenți, împreună cu cele două
scrisori, cereri de consimțire ale provincialului Paul, prezentate mai sus,
precum și cu scrisoarea de acceptare a alegerii a priorului dominican de la
Buda, i-a fost înmânat legatului în capela acestuia din Buda, cu rugămintea
ca acesta să confirme alegerea noului episcop45. Însă nu doar Paul,
provincialul dominican din Ungaria, a cerut confirmarea (confirmatio) lui
Benedict, ci și candidatul însuși a depus o solicitare scrisă în acest sens,
arătând că, din cauza repetatelor tulburări, dieceza Transilvaniei nu mai avea
de multă vreme un păstor. Acum însă, odată cu restabilirea calmului, s-a ivit
posibilitatea alegerii46. Fratele Benedict, episcopul ales, trebuia să
îndeplinească acest demers, deoarece episcopul ales de către capitlu
(electus) avea, cel puțin teoretic, obligația de a obține confirmarea papală
(pe care, în cazul de față o putea acorda și legatul Gentilis), prin care
devenea episcop cu drepturi depline. În completarea prevederilor de mai sus,
în decembrie 1308, legatul a mai adoptat un decret care nu le permitea
fraților dominicani și franciscani să devină abați ori să ocupe alte demnități
ecleziastice în lipsa unei dispense speciale din partea papei, fără de care
43
Acta capitulorum generalium Ordinis Praedicatorum, vol. I-IX, rec. Benedictus Maria
Reichert, Romae, In domo generalitia, 1898-1904, vol. I, p. 235; William A. Hinnebusch,
Brève histoire de l’Ordre dominican, Adaptée par Guy Bedouelle, Paris, Cerf, 1990, p.
65-67. Pentru alegerea unor dominicani în funcții episcopale la începuturile existenței
ordinului, vezi Rudolf Schieffer, „Die frühesten Bischöfe aus dem Dominikanerorden”, în
Vita Religiosa im Mittelalter. Festschrift für Kaspar Elm zum 70. Geburtstag, hrsg. Franz J.
Felten, Nikolas Jaspert, Berlin, Duncker und Humblot, 1999, p. 405-419.
44
45
Acta Gentilis, vol. I/2, p. 156-157; CDTrans, vol. II, nr. 138; DocHungAndeg, vol. II, nr. 723.
46
Acta Gentilis, vol. I/2, p. 161-162; CDTrans, vol. II, nr. 143; DocHungAndeg, vol. II, nr. 732.
168
numirea lor ar fi invalidă47. Însă cardinalul Gentilis nu s-a grăbit să confirme

alegerea episcopală a lui Benedict. În intervalul 25-28 august 1309 i-a
însărcinat pe auditorii săi, Filip de Sardinia și Vannes de Aretio, să
cerceteze condițiile în care s-a desfășurat alegerea capitulară și meritele
episcopului ales48. Dat fiind faptul că Ioan, prepozitul de Alba Iulia, a depus
o întâmpinare, la 1 septembrie a început procesul care avea să dureze
aproape un an și jumătate. De-a lungul acestei dispute, aveau să fie puse în
discuție mai multe încălcări ale prevederilor dreptului canonic: alegerea nu a
avut loc în intervalul de trei luni de la decesul predecesorului, capitlul
Transilvaniei a depășit termenul până la care își putea exercita dreptul
electoral, care îi revenea, astfel, Sfântului Scaun49; procesul de alegere a fost
urgentat de câțiva canonici excluși din capitlu; nu în ultimul rând, dintr-un
raport al arhiepiscopului de Kalocsa reiese că, din pricina neparticipării la
cheltuielile de întreținere a legatului, capitlul fusese excomunicat. Și din
această cauză, dreptul de alegere a episcopului a revenit Sfântului Scaun.
Momentul decisiv al procesului privitor la alegerea episcopală și persoana
fratelui Benedict a avut loc în decembrie 1309, atunci când împuternicitul
capitlului a depus mărturie sub jurământ înaintea celor doi auditori
desemnați de legat. Din întrebările și răspunsurile consemnate în protocolul
47
Acta Gentilis, vol. I/2, p. 125-126; DocHungAndeg, vol. II, nr. 503.
48
49
Cercetările desfășurate între 1307 și 1310 cu privire la alegerea episcopului de Pécs, Petru I
(1307-1314), au revelat o mulțime de nereguli similare celor constatate în Transilvania. După
moartea episcopului precedent, a fost convocat capitlul pentru a-i alege succesorul. Deoarece
canonicii nu s-au putut înțelege cu privire la persoana noului episcop, iar alegerea s-a încheiat
fără rezultat, expirând totodată și termenul prevăzut de dreptul canonic, ei s-au adresat lui Toma,
arhiepiscopul de Esztergom. Delegația capitulară i-a cerut arhiepiscopului să desemneze noul
episcop. Arhiepiscopul a făcut uz de posibilitatea oferită de dreptul canonic și l-a numit pe Petru,
arhidiaconul de Tolna, pe care l-a și hirotonit în episcopat. Însă episcopul Petru nu a putut să
ocupe multă vreme palatul episcopal din Pécs și nici să celebreze liturghia în catedrală. Nicolae,
cantorul capitlului, nu l-a acceptat pe noul prelat, deoarece dorea el însuși să ocupe scaunul
episcopal, găsindu-și și câțiva susținători în acest demers. În primul deceniu al secolului al
XIV-lea, luptele politice de la nivelul regatului s-au resimțit și în capitlul de la Pécs. Pe lângă
canonicii care îl susțineau pe regele Carol și acceptau, astfel, episcopatul lui Petru, se mai aflau
și alții, care reprezentau interesele oligarhului din regiunea transdanubiană, Henric Kőszegi.
Acesta, după ce a ocupat cetatea din Pécs și cea mai mare parte a veniturilor episcopale, le-a
predat cantorului, excluzându-i astfel pe episcopul Petru și pe canonicii care îi rămăseseră fideli,
fiind totodată și susținători ai regelui Carol. Astfel a ajuns cauza înaintea lui Gentilis, iar, într-un
final, Nicolae a fost excomunicat și o parte a teritoriului diecezei a fost plasată sub interdict; vezi
László Koszta, „A püspökök és városuk. A 14. század közepéig” (Episcopii și orașul lor. Până la
mijlocul secolului al XIV-lea), în A pécsi egyházmegye története I. A középkor évszázadai
(1000-1543) (Istoria episcopiei de Pécs I. Veacurile Evului Mediu, 1000-1543), coord. Tamás
Fedeles, Gábor Sarbak, József Sümegi, Pécs, Fény Kft., 2009, p. 90-91.
169
acestei audieri, aflăm că cei doi auditori s-au informat cu privire la condițiile
alegerii, la factorii care ar fi putut influența opțiunile canonicilor, la
diferitele elemente care ar fi putut pune sub semnul întrebării legitimitatea și
validitatea procedurii electorale, precum și la desfășurarea scrutinului, fiind
numiți toți canonicii care absentaseră de la adunarea capitlului50.
Așadar, din iulie 1309, fratele Benedict era deja episcop ales, însă, din
cauza procesului, nu a putut ocupa efectiv scaunul episcopal. I s-a interzis chiar
și să călătorească la reședința episcopală sau în dieceză, sub amenințarea
excomunicării51. În legătură cu procesul inițiat la curtea legatului de la Buda și
transferat ulterior la Trnava, iar în cele din urmă la Bratislava, trebuie să
reținem și faptul că acesta a continuat, chiar dacă, la abia două luni de la
depunerea întâmpinării, prepozitul Ioan a transmis prin intermediul
împuternicitului său că nu mai are nicio obiecție legată de alegere ori de
persoana episcopului ales, fiind dispus să ofere și o declarație scrisă în acest
sens52. Cercetarea a fost, totuși, continuată. În faza inițială, canonicii din
capitlul Transilvaniei i-au însărcinat pe trei dintre tovarășii lor să facă
demersurile necesare înaintea legatului pentru confirmarea și hirotonirea
episcopului ales Benedict. Cei trei împuterniciți au fost: magistrul Benedict,
arhidiaconul de Ozd, magistrul Ioan, arhidiaconul de Cluj și Nicolae,
arhidiaconul de Tileagd53. Toți trei proveneau din grupul celor 15 canonici care
semnaseră și își puseseră sigiliul pe actul de alegere a lui Benedict. La puțin
timp, numele ultimilor doi dispar din rândul procurator-ilor, magistrul
Benedict, arhidiaconul de Ozd, rămânând astfel singurul împuternicit cu
drepturi depline al capitlului54. La jumătatea lui septembrie 1309, episcopul
ales Benedict a luat în considerare și posibilitatea de a face apel la Roma în
50
51
Ibidem, nr. 151.
52
Procesul inițiat în capela reședinței lui Gentilis din cetatea de la Buda la 10 decembrie
1308 a continuat, începând cu 7 octombrie 1309, la conventul minoriților din Trnava, fiind
transferat pe 30 octombrie la Bratislava, acolo unde a fost și soluționat, anterior datei de 2
iulie 1310 (CDTrans, vol. II, nr. 93, 158).
53
CDTrans, vol. II, nr. 153. În privința carierei ecleziastice a acestora, vezi Géza Hegyi,
„Az erdélyi káptalan”, p. 77, 78, 79, 80, 85.
54
CDTrans, vol. II, nr. 155. Pe lângă Benedict, arhidiaconul de Ozd, procuratorul capitlului
Transilvaniei, magiștrii Petru de Paris și Nicolae, arhidiaconul de Chizd, ambii canonici ai
capitlului Transilvaniei, au reprezentat în mai multe rânduri capitlul în procesul privitor la
confirmarea episcopului Benedict. (CDTrans, vol. II, nr. 138, 140-141, 145, 147-148, 152).
Însă, în decembrie 1309, Benedict, arhidiaconul de Ozd, a pus sub semnul întrebării
calitatea de procurator a lui Petru de Paris; vezi Acta Gentilis, vol. I/2, p. 173; Viktória
Kovács, op. cit., p. 89.
170
procesul care îl viza, ocolind curtea legatului Gentilis55, dar se pare că, în cele
din urmă, a renunțat la această idee.
În toamna lui 1309, situația fratelui Benedict era încă incertă,
deoarece apăruse suspiciunea că alegerea sa ar fi fost coordonată de Toma,
cantorul capitlului, un cleric care ar fi ajuns în scurt timp de la diverse
abateri disciplinare până la excomunicare, împreună cu alte persoane la fel
de vinovate și, prin urmare, excomunicate. Cei doi auditori ai lui Gentilis
i-au oferit lui Benedict posibilitatea de a aduce în termen de 40 de zile, din
rândurile capitlului, doi martori care fuseseră prezenți la alegere și
cunoșteau bine condițiile în care s-a desfășurat aceasta56. De asemenea,
episcopul ales și canonicii care îl susțineau, reprezentați de magiștrii Petru
de Paris și Nicolae, au avut la dispoziție 40 de zile pentru a combate
acuzațiile formulate de-a lungul procesului și de a demonstra că alegerea nu
a putut fi organizată mai devreme din cauza amenințărilor la care fusese
supus capitlul, precum și că neplata sumei destinate întreținerii legatului nu
a dus la excomunicarea canonicilor57. Se pare că legatul Gentilis nu era prea
convins că magiștrii Petru de Paris și Nicolae vor putea să aducă dovezi prin
care să combată acuzațiile formulate împotriva capitlului, deoarece în
aceeași zi a emis un edict general (edictum generale), însărcinându-i pe cei
doi priori din Alba Iulia (dominican și augustinian) cu publicarea acestuia,
în care afirma deschis că termenul alegerii nu fusese respectat și că, potrivit
arhiepiscopului Vincențiu de Kalocsa, persoana desemnată să se ocupe de
întreținerea legatului, membrii capitlului Transilvaniei erau excomunicați
din pricina neplății taxelor pe care le datorau58.
Care era, așadar, adevărul în legătură cu toate aceste acuzații?
Unul dintre capetele de acuzare cel mai des repetate a fost depășirea
termenului de alegere. De exemplu, la începutul lui septembrie 1309,
Gentilis reproșa canonicilor faptul că nu respectaseră termenul prevăzut de
legislația canonică nici după dispariția factorilor care îi împiedicaseră în
trecut (după moartea episcopului Petru, membrilor capitlului Transilvaniei
le-a fost frică multă vreme să organizeze alegerea)59. Pentru a răspunde la
această acuzație, în luna următoare, magistrul Benedict, împuternicitul
capitlului, a înfățișat înaintea auditorilor două acte care motivau data târzie a
alegerii60. Primul, emis la jumătatea lui septembrie 1309 de către cei șapte
55
CDTrans, vol. II, nr. 147-148.
56
57
58
59
CDTrans, vol. II, nr. 146; János Temesváry, op. cit., p. 122-123.
60
171
decani sași, arată că după moartea episcopului Petru (noiembrie 1307),

autoritatea seculară a împiedicat cu forța alegerea noului episcop până la
data de 1 iulie (1309), situația schimbându-se abia la 19 iulie, atunci când
voievodul a transmis prin intermediul canonicului Ilie că nu mai
intenționează să se opună61. Actul emis de fratele Ștefan, priorul eremiților
augustinieni din Alba Iulia, tot la 16 septembrie 1309, conține o mărturie
similară62. Sprijinul celor șapte decanate săsești din Transilvania poate părea
surprinzător la prima vedere, însă, dacă luăm în considerare faptul că în luna
iunie a aceluiași an, în procesul dintre capitlul Transilvaniei și decanate,
acestea din urmă l-au chemat ca martor înaintea auditorului desemnat de
Gentilis pe Benedict, priorul conventului dominican de pe insula de la Buda,
nu vom mai fi chiar atât de uimiți63.
Potrivit celui de-al doilea cap de acuzare, alegerea fratelui Benedict
în scaunul episcopal al Transilvaniei ar fi fost grăbită de persoane
excomunicate. Împuternicitul capitlului Transilvaniei, magistrul Benedict, a
încercat să combată această acuzație gravă, susținând în mod consecvent că
nici el, nici ceilalți canonici nu știau că Toma, canonicul cantor, s-ar fi aflat
sub incidența vreunei excomunicări majore64. În perioada anterioară, între
1303 și 1307, cantorul Toma a apărut adesea în lista demnitarilor de la
finalul documentelor emise de capitlu65. În noiembrie 1308 arăta, alături de
alți canonici, că a plătit darea impusă capitlului66. Înainte de luna iulie a
anului 1309, aflăm că împotriva sa și a unora dintre tovarășii săi se
desfășoară o procedură disciplinară67, iar la sfârșitul aceluiași an este
precizată și cauza. Se pare că acesta și-a însușit mai multe animale și bunuri
de la oamenii capitlului68. Pluralul din sursele privitoare la această cauză
sugerează că Toma nu a acționat de unul singur, ci împreună cu alți câțiva
canonici, împotriva cărora a fost utilizată arma excomunicării. Se pare că
Toma, „cel condamnat în mai multe rânduri”, nu a fost prea afectat, ci și-a
continuat activitatea ecleziastică69, deoarece, la începutul secolului al
61
62
CDTrans, vol. II, nr. 150; János Temesváry, op. cit., p. 125.
63
64
65
CDTrans, vol. II, nr. 33, 37, 40, 44, 46, 48, 63, 67, 71.
66
67
68
69
Cantor al capitlului în intervalul 1303-1316, vezi Károly Vekov, Locul de adeverire din
Alba-Iulia (secolele XIII-XVI), Cluj-Napoca, Fundația Culturală Română – Casa de Editură
și Tipografie Gloria, 2003, Anexa 7. Cf. Géza Hegyi, „Az erdélyi káptalan”, p. 74.
172
XIV-lea, excomunicarea nu atrăgea după sine în mod necesar și interdicția

de a exercita autoritatea bisericească. De altfel, în septembrie 1309, Gentilis
l-a chemat înaintea sa pe cantorul Toma, care, foarte probabil, nu s-a
prezentat. Gentilis i-a atenționat pe membrii capitlului – zădărnicind, poate,
intenția canonicilor de a obține o amânare prin neprezentarea la judecată –
că procesul va fi judecat și în absența lor70. Deși nu cunoaștem toate
detaliile, este probabil ca argumentarea capitlului, potrivit căreia canonicii
nu ar fi avut cunoștință de excomunicarea cantorului Toma, să fi fost
acceptată la curtea legatului.
Cel de-al treilea și, totodată, ultimul cap de acuzare, legat de
neregulile din jurul alegerii, privea întregul capitlu al Transilvaniei. Astfel,
nu doar Toma și tovarășii săi, ale căror nume și număr rămân necunoscute,
ar fi fost excomunicați, ci întregul capitlu s-ar fi aflat sub povara acestei
sancțiuni ecleziastice din pricina neplății la timp a sumelor datorate pentru
întreținerea legatului. Gentilis primise această informație de la Vincențiu,
arhiepiscopul de Kalocsa, împuternicitul său, care avea sarcina de a impune
și de a colecta de la capitlurile din provincia sa ecleziastică taxa pentru
susținerea legației71. Probabil combaterea acestei acuzații a fost cea mai
simplă. În octombrie 130972, magistrul Benedict, împuternicitul capitlului
Transilvaniei, a prezentat celor doi auditori, de față cu episcopul ales
Benedict, actul emis de Saul, arhidiaconul de Turda și vicarul episcopatului
vacant al Transilvaniei, care confirma plata făcută de capitlu în noiembrie
130873. Acceptarea acestei dovezi și achitarea în acest cap de acuzare sunt
demonstrate în mod indirect de o scrisoare a lui Gentilis din mai 1310, prin
care legatul solicita achitarea cheltuielilor de întreținere. În acest act, legatul
îl îndeamnă pe episcopul ales Benedict să transfere camerei sale taxa
colectată deja pentru primii doi ai legației sale74. Totodată, legatul scrie și
capitlului: dacă nu va achita întreaga sumă datorată pentru acoperirea
cheltuielilor legației, va colecta triplul acesteia75.
În urma analizei fiecăruia dintre cele trei capete de acuzare, balanța
noastră imaginară s-a înclinat în direcția respingerii acuzațiilor, deoarece
magistrul Benedict, împuternicitul bisericii Transilvaniei, a reușit să
demonteze în mod convingător două dintre acestea (canonicii nu au putut să
70
71
DocHungAndeg, vol. II, nr. 733, 735; CDTrans, vol. II, nr. 146.
72
73
Acta Gentilis, vol. I/2, p. 169; CDTrans, vol. II, nr. 86; Géza Hegyi, „Az erdélyi
káptalan”, p. 80, 90.
74
75
CDTrans, vol. II, nr. 166; DocHungAndeg, vol. II, nr. 877.
173
organizeze la timp alegerea episcopală din motive independente de voința

lor, totodată au demonstrat plata taxei datorate legatului), iar pentru cel de-al
treilea (statutul canonicului-cantor Toma), în lipsa documentelor, a fost
suficientă mărturia depusă sub jurământ a împuternicitului capitular.
Astfel, după încheierea procesului și întărirea alegerii de către
Gentilis în vara anului 1310, fratele Benedict, episcopul Transilvaniei și-a
putut începe exercitarea îndatoririlor de prelat. În legătură cu episcopatul
său de peste un deceniu (aflându-se în fruntea episcopiei Transilvaniei până
la începutul anului 1320), avem doar date răzlețe76. Încă în 1310 a jucat un
rol important în recuperarea Sfintei Coroane de către regele Carol I de la
Ladislau Kán, iar în anii următori, principala sa grijă a fost achitarea
sumelor datorate pentru susținerea legației lui Gentilis. În 1318 s-a alăturat
”ligii” de la Kalocsa, grupului care se opunea măsurilor luate de Carol I de
Anjou în privința bunurilor ecleziastice. Date sporadice arată că
fratele-episcop Benedict a păstrat legătura cu ordinul dominican.
În concluzie, putem afirma că primul episcop mendicant al diecezei
Transilvaniei, fratele dominican Benedict, și-a desfășurat activitatea tocmai
într-una dintre cele mai zbuciumate perioade din istoria Transilvaniei.
Documentele de epocă privitoare la Transilvania sunt pline de referiri la
tulburări, la pericolele de pe drumuri, care împiedică bunul mers al
colectării impozitelor, scad veniturile și periclitează siguranța documentelor.
Voievodatul lui Ladislau, care s-a remarcat prin capturarea unui rege și
episcopatul lui Benedict se încadrează perfect în contextul luptelor politice
de la cumpăna secolelor XIII-XIV, perioadă în care deținerea demnităților
ecleziastice a devenit o modalitate eficientă de sporire a influenței și
prestigiului. Nu este întâmplător faptul că Ladislau Kán a încercat să obțină
episcopatul Transilvaniei pentru fiul său. Puterea familiei avea să sporească
prin cumularea principalelor demnități laice și ecleziastice. La alegerea
fratelui Benedict, în capitlu a fost exprimată și o opinie potrivit căreia,
pentru a recupera bunurile bisericii, ar fi de preferat un nobil învățat și
puternic, influent. Nu știm dacă Benedict a avut origini nobiliare, însă,
foarte probabil, a fost un învățat care a încercat să-și folosească cunoștințele
pentru a reprezenta cât mai bine interesele bisericii și diecezei sale, fără a
uita ordinul dominican din rândurile căruia s-a ridicat în scaunul episcopal.
76
Despre activitatea sa episcopală, vezi Mária Lupescu Makó, op. cit., p. 287-294.
174
SFÂNTUL, COMANDITARII ȘI CREDINCIOȘII:
ALGORITMUL (NE)OBIȘNUITEI CANONIZĂRI
TRANSILVĂNENE
Carmen Florea
Pericole, lipsuri, greutăți, acestea sunt provocările cu care s-a

confruntat în a doua jumătate a anului 1448 Stephanus de Warda și despre
care relatează în mai multe scrisori trimise familiei sale. Cum epidemia de
ciumă a lovit năpraznic Padova, lăsând universitatea de acolo fără studenți și
profesori, a plecat împreună cu mai mulți colegi în grabă spre Ferrara, unde
exista o universitate renumită. Din cauza pericolului ciumei, orașul era
închis, astfel că au stat în afara zidurilor acestuia timp de 40 de zile, în
condiții, spune studentul nostru, greu de pus în cuvinte. Sătenii din acele
locuri nu erau niște buni creștini, nu i-au ajutat cu nimic din cele
trebuincioase traiului, nici măcar nu stăteau de vorbă cu ei, moartea
dându-le târcoale de multe ori în acele zile. Cât a durat carantina a fost
nevoit să cheltuiască 16 florini de aur. După ce au putut intra în oraș, a
închiriat o locuință împreună cu un coleg, pentru care a mai plătit, pentru un
an este adevărat, încă 22 de florini de aur1.
Ca orice student, are nevoie de bani pentru a-și cumpăra cărți, pentru
a se întreține, pentru a-și plăti taxele. Tânărul știe ce datorează neamului
său, tocmai de aceea va converti sprijinul financiar primit în educație și
prestigiu. În ciuda tuturor dificultăților, își va finaliza studiile prin obținerea
doctoratului în drept canonic, plănuind să se întoarcă acasă de sărbătoarea
Crăciunului anului 14502. Canonic al capitlului din Oradea în anul 1446,
prepozit al celui din Alba Iulia în 1454, episcop de Eger, apoi arhiepiscop de
Kalocsa între 1457 și 1471, amintit drept cardinal al Bisericii Romane în
1468, István Várdai ilustrează prin carieră și biografie parcursul multor
tineri din regatul Ungariei la jumătatea secolului al XV-lea3. Dintr-o familie
1
Pál Lukcsics, „Várdai István ferrarai diák levelei (1448-1449)” (Scrisorile lui István
Várdai, student la Ferrara), în Történelmi Szemle, XIV, 1929, p. 127-129.
2
Ibidem.
3
Sándor Tonk, Erdélyiek egyetemjárása a középkorban (Peregrinatio academica a
transilvănenilor în Evul Mediu), Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1979, p. 58-59, 117, 330.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.07
care aparține înaltei aristocrații, grupul social din care s-au recrutat, de
altfel, cei mai mulți episcopi și arhiepiscopi ai regatului, prin studiile la
Padova și Ferrara, opțiunile academice ale lui Várdai semnalează și
preferința în creștere pentru universitățile italiene din partea celor dornici să
studieze teologia și dreptul canonic4.
În fine, o altă constantă care se desprinde din corespondența
studentului nostru e dată de persistența ciumei și impactul negativ,
disturbator al acesteia. Am văzut că este nevoit să plece de la Padova la
Ferrara, dar molima îngrozitoare ajunge și aici câteva luni mai târziu, astfel
că această aproape continuă fuga pestis îl duce înapoi la Padova, acolo unde
va reuși în cele din urmă să susțină examenul de doctorat. Virulența și
recurența flagelului ciumei în așa-numita a doua pandemie cauzată de
bacilul Yersinia pestis, pandemie cu efecte devastatoare asupra continentului
european pentru o îndelungată perioadă de timp, începând de la jumătatea
secolului al XIV-lea, s-a reflectat prin consecințele dramatice atât în plan
individual, cât și la nivelul comunităților.
Un alt exemplu relevant în acest sens vine dinspre Universitatea din
Viena, acolo unde ciuma din 1436 a făcut ca nu mai puțin de 70 de membri
ai comunității academice să fie îngropați într-o singură zi, întreaga activitate
fiind întreruptă în perioada cuprinsă între 15 august, sărbătoarea Adormirii
Maicii Domnului și 13 octombrie, ziua Sf. Coloman, un scenariu al
suspendării cursurilor care se va repeta și șapte ani mai târziu5. Asemenea
perturbări grave sunt bine ilustrate și de scăderile abrupte ale numărului
celor înmatriculați în universități, cel puțin în cazul studenților transilvăneni,
aceste scăderi înregistrate pentru o perioadă cuprinsă între 1-3 ani
coincizând cu periodicitatea izbucnirii epidemiei6.
4
Marie-Madeleine de Cevins, L’Église dans les villes hongroises à la fin du Moyen Age
(vers 1320-vers 1490). Dissertationes I. Budapest-Paris-Szeged, Publications de l’Institut
Hongrois de Paris, 2003, p. 137; Péter Haraszti Szabó, Borbála Kelényi, Magyarországi
diákok Fráncia, Angol, Itáliai és Német egyetemeken a középkorban 1100-1526 (Studenți
din Ungaria la universitățile franceze, engleze, italiene și germane în Evul Mediu
1100-1526), Budapest, Eötvös Loránd Tudományegyetem Könyvtára és Levéltára; MTA
ELTE Egyetemtörténeti Kutatócsoport, 2019, p. 11-16.
5
Monica Brânzei, „A Student's Notes on the Plague in Codex Wien, Östereichische
Nationalbibliothek 4497”, în Chôra. Revue d’études anciennes et médiévales, 20, 2022, p.
367-369; Joseph Aschbach, Geschichte der Wiener Universität im ersten Jahrhunderte
ihres Bestehens, Wien, Verlag der K.K. Universität, 1865, p. 323-354; doar în prima
jumătate a secolului al XV-lea Viena a trebuit să facă față unei succesiuni și rapide și
devastatoare de ciumă, anii 1400, 1419, 1425, 1428, 1436, 1443-1444, 1453 fiind
considerați în mod particular dificili.
6
Sándor Tonk, op. cit., p. 55.
176
Importată din Asia Centrală și transmisă de-a lungul principalelor

rute comerciale, îndeosebi pe Drumul Mătăsii, ciuma de la mijlocul
secolului al XIV-lea a secerat pur și simplu populația continentului, Florența
pierzând doar în vara anului 1348 nu mai puțin de trei pătrimi din totalul
celor care plăteau impozite în oraș, în timp ce Trapani, localitate de pe
coasta de vest a Siciliei, a fost complet abandonată după acest an7. Progresul
rapid și sever al manifestărilor clinice după infectare - apariția bubonilor
(umflături dureroase ale ganglionilor limfatici din zona gâtului, a axilei și
cea inghinală), dureri de cap și articulare, stare generală de rău, vărsături -
făcea ca moartea să se instaleze la șapte zile de la infectare în aproximativ
40-70% din situații în cazul ciumei bubonice, la doar două-trei zile de la
debutul bolii în cazul celei pulmonare, care înregistra un tragic zero în
dreptul ratei de supraviețuire8.
Cum virulenței i s-a adăugat recurența, Moartea Neagră a devenit o
realitate aproape cotidiană, valurile epidemice făcându-și simțită prezența o
dată la câțiva ani. Ciclicitatea ciumei a fost explicată pe de o parte, printr-o
răspândire sistematică a bolii detectabilă în porturile care legau prin rutele
comerciale Europa de Asia, un avans care surprindea prin rapiditatea ieșită
din comun, estimându-se o propagare a flagelului între 1.5-6 km/zi în
perioada medievală9. Într-un oarecare contrast cu acest demers analitic se
află cercetările care accentuează importanța supraviețuirii unor focare ale
ciumei în Europa. Odată cu secvențierea completă a genomului Y. pestis în
anul 2011 prin analiza ADN-ului ancestral prelevat de la mai multe victime
ale ciumei care a devastat Londra între 1348-1350, s-au creat, de fapt,
premisele extinderii analizei genetice la scara continentului european10. Deși
nu s-a reușit (deocamdată!) cartografierea focarelor responsabile pentru
revenirea periodică a maladiei, studii recente au evidențiat existența unor
similitudini genetice în ADN-ul ancestral al diferitelor variante de Y. pestis
care au circulat în zona Marsiliei și a Barcelonei. Mai mult, s-a reușit
demonstrarea persistenței unui genotip unic al Y. pestis în Germania pentru
7
Samuel K. Cohn Jr., „Epidemiology of the Black Death and Successive Waves of
Plague”, în Medical History. Supplement, 27, 2008, p. 83.
8
Pentru o descriere detaliată a bolii și simptomatologiei asociate, Alexandru-Florin Platon,
„Maladiile și epidemiile în perspectiva istorică”, în Caiete de antropologie istorică.
Epidemiile în istorie: societate și insecuritate, 38, 2021, îndeosebi p. 22-25.
9
Fabian Sinda, Uwve Sunde, „Disease and Demographic Development: the Legacy of the
Plague”, în Journal of Economic Growth, 26, 2021, p. 57; Samuel K. Cohn Jr., op. cit., p.
78.
10
Kirsten I. Bos, Verena J. Schuenemann, G. Brian Golding et alii, „A Draft Genome of
Yersinia pestis from Victims of the Black Death”, în Nature, 478, 2011, p. 506-510.
177
o perioadă de 300 de ani și pe o arie extinsă la nu mai puțin de 500 de km,

rezultat care accentuează suplimentar teoria alimentării constante a valurilor
epidemice prin intermediul unor focare existente pe continent care s-au stins
de abia în secolul al XIX-lea11.
Venită cu regularitate pe rutele comerciale și de comunicație sau
reizbucnită din interior – cu mare probabilitate putem presupune o nefericită
combinație a acestor cauze – ciuma, prin activarea ei periodică, s-a inserat în
modalități dramatice în cotidianul societății europene. Nu doar relatările
medicilor, tratatele compilate într-un număr care a crescut exploziv odată cu
secolul al XV-lea, dar și mărturiile înregistrate în cronici, testamente sau
registre parohiale, descriu contagiozitatea extremă a bolii, o caracteristică
prin intermediul căreia ciuma era diferențiată de alte afecțiuni, ajungând să
fie pur și simplu identificată drept morbo contagioso sau contagioso male12.
În fața acestei maladii individualizate prin dinamică și frecvență, propagată
cu o viteză uluitoare și care avea o evoluție galopantă cu un prognostic
predominant rezervat, răspunsurile nu au întârziat să apară.
Relatarea din anul 1349 a episcopului de Oradea descrie neputința,
dar și șocul provocat de modalitatea în care o mulțime de vieți omenești au
fost pierdute în fața unei boli ce părea de neoprit13. După cum reiese din
sursele rămase până la noi, nu mai puțin de cinci valuri epidemice au lovit
regatul în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, o situație care s-a agravat
considerabil în secolul următor, când a fost înregistrat un trist record al
ciumei documentat pe parcursul a nu mai puțin de 21 de ani, epidemiile din
1456, 1480 și 1495 distingându-se prin severitate extremă14. Printre
11
L. Seifert, I. Wiechmann, M. Harbeck, A. Thomas, G. Grupe, M. Projahn et alii,
„Genotyping Yersinia pestis in Historical Plague: Evidence for Long-Term Persistence
of Y. pestis in Europe from the 14th to the 17th Century”, în PLoS ONE, 11(1): e0145194.
https://doi.org/10.1371/journal.pone.0145194 (accesat în iulie 2022). Studiul a fost realizat
pe un eșantion de ADN ancestral extras din mai multe rămășițe umane aparținând unui
număr de 30 de schelete provenite din cimitire din Manching-Pichl (datate în perioada
ciumei din 1348-1357) și Brandenburg (datate în timpul Războiului de Treizeci de Ani).
12
Samuel K. Cohn Jr., op. cit., p. 81.
13
István Szabó, „Hanyatló jobbágyság a középkor végén” (Criza iobăgimii la sfârșitul
Evului Mediu), în Századok, LXXII, 1-3, 1938, p. 27, nota 4.
14
Gyula Magyary-Kossa, Magyar orvosi emlékek. Értekezések a magyar orvostörténelem
köréből (Documente medicale maghiare. Cercetări asupra istoriei medicinii în Ungaria),
vol. III. Budapest, Magyar Orvosi Könyvkiadó Társulat, 1931, p. 60-116, a identificat
recurența ciumei în regatul Ungariei conform următorilor ani 1348/1349; 1360; 1376; 1380;
1381; 1382; 1409; 1412; 1430; 1438; 1441; 1452; 1453; 1454; 1455; 1456; 1457; 1461;
1468; 1475; 1479; 1480; 1482; 1494; 1495; 1496 și 1497. În spatele acestei înșiruiri aparent
anoste, se poate cu ușurință detecta perioada de criză maximă, anume cea de-a doua
jumătate a secolului al XV-lea.
178
consecințele dramatice înregistrate în ultima parte a secolului al XV-lea, ca

urmare a revenirii constante a ciumei, s-au numărat dispariția unui important
număr de așezări rurale și o stagnare demografică de durată. În 1480 și apoi
din nou, în 1495, ciuma a devastat întreaga Țară a Bârsei, Brașovul fiind atât
de serios afectat, încât s-a considerat că numărul populației – evaluat atunci
între 11.000-12.000 de locuitori – a rămas neschimbat și pe parcursul
secolului al XVI-lea15.
În fața acestei maladii care devine un fenomen de masă, afectând
fără discriminare marile aglomerări comerciale și micile comunități rurale,
pe cei săraci și bogați, tineri și vârstnici, răspunsul a fost nu doar individual,
ci și unul colectiv, implementat de la nivelul conducerii orașelor.
Multiplicarea accelerată a numărului spitalelor care funcționau în mediul
urban, un fenomen sesizabil începând cu a doua jumătate a secolului al
XIV-lea, a făcut ca în majoritatea orașelor să funcționeze în medie două
asemenea instituții care, spre finalul secolului al XV-lea, vor ajunge să fie
diferențiate, specializate în asistența pe care o vor oferi săracilor, respectiv
leproșilor16. Implicarea instituțiilor guvernării urbane în administrarea
spitalelor devine și ea evidentă la finalul Evului Mediu, atunci când din
fondurile civice se alocă anual subsidii pentru susținerea acestora,
administratorii spitalelor sunt subordonați consiliului orașului, cum s-a
întâmplat la Cluj în anul 1467, motivația ideologică a menținerii păcii
interne printr-un exercițiu al solidarității colective justificând în bună
măsură această politică a conducătorilor orașelor17.
Nu este, prin urmare, întâmplător că efortul de asigurare a unei
asistențe medicale eficiente va conduce la apariția farmaciilor și a
15
István Szabó, op. cit., p. 36-37 a estimat o dispariție a 50-60% din sate în a doua jumătate
a secolului al XV-lea, determinată precumpănitor de flagelul ciumei. Pentru legătura dintre
ciumă și demografie în sudul Transilvaniei, v. Paul Cernovodeanu, Paul Binder, Cavalerii
Apocalipsului. Calamitățile naturale din trecutul României (până la 1800), București,
Silex, 1993, p. 39.
16
Judit Majorossy, Katalin Szende, „Hospitals in Medieval and Early Modern Hungary”, în
Europäisches Spitalwesen. Institutionelle Fürsorge in Mittelalter und Früher Neuzeit.
Hospitals and Institutional Care in Medieval and Early Modern Europe, Martin Scheutz,
Andrea Herwig Weigl, Alfred Stefan Weiß (eds.), Wien-München, 2008, p. 283-286.
17
Enikő Rüsz-Fogarasi, „Ispotály, szerzetesrendek és városvezetés a 15-16. sz. Erdélyben”
(Spitale, ordine religioase și conducerea orașelor în Transilvania secolelor XV-XVI), în
Eadem, Erdélyi ispotálytörténeti Tanulmányok (Studii referitoare la istoria spitalelor),
Cluj-Kolozsvár, Argonaut, 2008, p. 52-76; Marie-Madeleine de Cevins, „A szegények és a
betegek gondozása a középkor végi magyar városokban” (Asistența acordată săracilor și
bolnavilor la finalul Evului Mediu în orașele regatului Ungariei), în KORALL
Társadalomtörténeti Egyesület, 11-12, 2003, p. 67-73.
179
farmaciștilor, a doctorilor orașului, a băilor care vor funcționa în cadrul

spitalelor, instituții și profesioniști puși în slujba comunității urbane18. În
acest context general al multiplicării instituțiilor care ofereau ajutor
specializat, exemplul Sibiului ne arată că putem vorbi despre o adevărată
mobilizare a resurselor civice, activată de recurența ciumei în prima treime a
secolului al XVI-lea, atunci când doctorii orașului nu s-au mulțumit doar să
acorde îngrijire medicală, dar au și transferat, prin intermediul unor tratate
împotriva ciumei, experiența acumulată.
Johannes Salzmann, unanim aclamat de contemporani pentru că a
reușit să salveze Sibiul de la extincție prin impunerea unei carantine severe
în anul 1510, atunci când ciuma a lovit năpraznic regiunea, este autorul
tratatului De praeservatione a pestilentia et ipsius cura..., apărută la Viena
în tipografia lui Hyeronimus Vietor19. Lucrarea, dedicată judelui regal al
Sibiului, comite al monetăriei Johannes Lulay, dar și întregii conduceri a
orașului, oferă sfaturi preventive și curative extrem de detaliate și chiar
personalizate. Aflăm, de exemplu, din capitolul al X-lea, ce erau învățați să
facă cei infectați în funcție de starea lor generală de sănătate și de
poziționarea bubonilor pe corpul afectat20.
Efortul de a educa, de a face accesibile măsurile considerate
eficiente în combaterea bolii este relevat și de inițiativa lui Sebastian
18
În 1494 este atestată farmacia orașului la Sibiu, salariul farmacistului fiind trecut printre
cheltuielile făcute din bugetul urban, în timp ce la Brașov, între 1514-1523, sursele îl
menționează pe Valentinus aromatarius. Încă din 1481, Jacobus magister medicinae doctor
activează la Sibiu, iar în 1506, plătit tot din fondurile orașului, este amintit și doctor
Andreas medicus, senator al Sibiului în 1522, cf. Gyula Magyary-Kossa, op. cit., p.
102-112, 544 și Mária Pakucs-Willcocks (ed.), „zu urkundt in das Stadtbuch lassen
einschreiben”. Die ältesten Protokolle von Hermannstadt und der Sächsischen
Nationsuniversität (1522-1565), Quellen zur Geschichte der Stadt Hermannstadt, vol. 5.
Hermannstadt-Bonn, Schiller Verlag, 2016, doc. nr. 2, p. 18.
19
Judit Majorossy, Katalin Szende, op. cit., p. 315. Profesionalismul și expertiza lui
Johannes Salzmann sunt dovedite și prin cariera sa după ce a părăsit orașul transilvănean,
ajungând Medizinprofessor la Viena în 1513, unde va fi și ales de două ori ca rector (în
semestrul de iarnă al anului 1522, respectiv cel de iarnă al anului următor), iar din 1520
medicul personal al arhiducelui Ferdinand I, cf. Robert Offner, „Hermanstädter Stadtärzte
des 16. Jahrhunderts und die Pestordnungen von Johann Salzmann, Sebastian Pauschner
und Johann Stubing”, în Robert Offner, Thomas Șindilariu (eds.), Schwarzer Tod und
Pestabwehr im frühneuzeitlichen Hermannstadt, Quellen zur Geschichte der Stadt
Hermannstadt, vol. 6. Hermannstadt-Bonn, Schiller Verlag, 2020, p. 33-39.
20
Ioannes Salius (Salzmann), De preservatione a pestilentia et ipsius cura opusculum non
minus utile quam necessarium ad commune hominum utilitatem accuratissime
elucrubatum, Wien, 1510, ediție facsimil în Robert Offner, Thomas Șindilariu (eds.), op.
cit., p. 106-108.
180
Pauschner, doctor al orașului Brașov între 1524-1528 și apoi al Sibiului. La

cererea lui Johannes Schirmer, magister civium la Brașov, Pauschner va
redacta în vernacular un mic tratat adresat celor neștiutori, lipsiți de apărare
în fața maladiei. Lucrarea a văzut lumina zilei în 1530 în tipografia lui
Lucas Trapoldner, notar (1531-1545) și senator al Sibiului în 1547, într-o
perioadă în care un nou val al ciumei devasta regiunea, context care justifică
și compilarea ei în limba germană, dar și cererea care vine dinspre
autoritatea urbană interesată în găsirea unor mijloace care ar fi putut stăpâni
epidemia21.
Familiarizarea cu ceea ce însemna ciuma, modalitățile prin care
putea fi prevenită, eventual depășită, sunt integrabile acestui context mai
larg al instituționalizării asistenței medicale, diversificată și specializată.
Răspunsul în fața unei maladii a cărei recurență nu făcea decât să sporească
insecuritatea, teama, să accentueze dezechilibrele economice și sociale, în
ultimă instanță să creeze o presiune psihologică greu de gestionat, nu putea
fi decât – așa cum s-a sugerat – unul comunitar, robust și, deloc paradoxal,
optimist. Interacțiunea cu sacrul prin activarea constantă a grijii față de
ceilalți, solidaritatea catalizată în fața și de către pericolul comun, apelul la
cei care puteau oferi un ajutor eficient pentru a contracara o boală
considerată efect al pedepsei divine compun acest răspuns multifațetat22.
În cuvintele lui Pierre Bolle, „une histore simple, belle et édifiante”
întruchipează temerile și speranțele celor chinuiți de flagelul ciumei.
Povestea este cea a unui tânăr din Montpellier, care la moartea părinților săi
își donează întreaga avere, aventurându-se într-un pelerinaj la Roma.
Drumul pelerinajului îl duce la Acquapendente, acolo unde într-un spital se
dedică îngrijirii celor atinși de ciumă și săvârșirii mai multor miracole.
Ajunge la Roma, pe care o salvează de flagelul ciumei și unde întâlnește un
cardinal care îl va prezenta papei. Trei ani mai târziu pornește spre casă.
Îndreptându-se spre nord, la Plaisance se îmbolnăvește la rândul lui de
ciumă. Stă singur într-o pădure, supraviețuind din pâinea pe care în fiecare
21
Irina Cristescu, „The Medieval Discourse and the Plague Epidemics in the Late Middle
Ages. A Case Study: Sebastian Pauschner's ”Kleine unterrichtung über die Pest” (Sibiu,
1530)”, în Xenopoliana, XV, 2007-2008, p. 5-6. Cărticica scrisă de Pauschner și tipărită la
Sibiu nu a supraviețuit din păcate, există doar o copie manuscrisă realizată în secolul al
XVII-lea și păstrată la Arhivele Naționale ale României, Direcția Județeană Sibiu, publicată
recent în ediție facsimil de către Robert Offner, Thomas Șindilariu (eds.), op. cit., p.
183-198.
22
Louise Marshall, „Epidemics and Religion: from Angry Gods and Offended Ancestors to
Hungry Ghosts and Hostile Demons”, în Socio-Historical Examination of Religion and
Ministry (SHERM), 31, 2021, p. 97-117.
181
zi un câine o fură de la stăpânul său Gothard, cel care va și deveni un

discipol al sfântului. Însănătoșindu-se, își reia drumul, dar trecând printr-un
oraș aflat în război este prins și închis, fiind considerat un spion. Deși
stăpânul locului este din familia sa, nu își dezvăluie identitatea, preferând să
rămână în închisoarea în care își va petrece restul zilelor, murind cinci ani
mai târziu. Abia atunci este recunoscut de unchiul său, după un semn pe
care îl avea din naștere. Cuprins de remușcări, singurul lucru pe care îl mai
poate face nerecunoscătorul (!) unchi este organizarea unor funeralii
solemne. La mormântul sfântului se naște o puternică devoțiune publică23.
Cadența povestirii, în mod evident dată de succesiunea de topoi
hagiografici, are menirea de a construi un profil al sanctității care
valorizează renunțarea de sine, adoptarea și acceptarea umilinței, angajarea
directă în actul carității pe lungul și complicatul drum al pelerinajului
marcat de flagelul ciumei. Rochus, protagonistul acestei aventuri sacre,
rămâne deopotrivă un personaj puțin cunoscut, enigmatic și, totuși, celebrat
la scară europeană drept protectorul prin excelență împotriva ciumei, figura
familiară spre care cu asiduitate se întorceau frecvent credincioșii.
Istoria deconstruirii originii cultului Sf. Rochus merită câteva
gânduri. Un dosar hagiografic complicat, mai ales din cauza lacunelor din
legendele care au circulat în variantă manuscrisă, legende în care referințele
considerate esențiale în articularea unui cult erau ignorate. Locul morții lui
Rochus și al păstrării relicvelor sale erau marile necunoscute. Sfântul
venerat într-o mulțime de biserici și capele ale creștinătății latine era lipsit
de un centru de gravitație al cultului care să atragă credincioșii, respectiv să
iradieze devoțiunea față de el. Meritul indiscutabil al amintitului Pierre
Bolle este acela că a reușit printr-un efort și de arhivă și metodologic să
limpezească traiectoria legendelor și a cultului Sf. Rochus, o traiectorie în
care rolul principal l-au jucat viețile tipărite și nu cele manuscrise. Relevantă
din acest punct de vedere este Vita sancti Rochi compilată de Francesco
Diedo, care a fost tipărită în două ediții în același an (1479) la Milano, una
în limba latină, cealaltă în limba italiană, o vita care într-o perioadă foarte
scurtă a mai cunoscut încă cinci ediții, apărute la Veneția (1483/1484),
Milano (1484), Nürnberg (1485), Mainz (1484/1485) și Paris (1495)24.
23
Pierre Bolle, „Saint Roch, une question de méthodologie”, în San Rocco. Genesi e prima
espansione di un culto. Incontro di studio – Padova 12-13 febbraio 2004. Antonio Rigon,
André Vauchez (eds.). Bruxelles, Société des Bollandistes, 2006, p. 10-11.
24
Idem, „Rocco di Montpellier. Una lunga ricerca tra archivi, leggende e nuove scoperte”,
în Annali del Centro Studi Rocchiano – Comitato Internazionale, 1, 2012, p. 61-101.
Cercetarea doctorală a lui Pierre Bolle concretizată în teza susținută în anul 2001, Saint
Roch. Genèse et première expansion d'un culte au XVe siècle, în cadrul Université Libre de
182
Rochus este un sfânt al tiparului, primul sfânt al cărui cult culege

roadele generalizării folosirii acestei descoperiri tehnice în Europa ultimului
sfert al secolului al XV-lea. Dar Rochus este și un sfânt al vernacularului, un
frumos exemplu al întâlnirii umanismului cu tiparul, principalele hagiografii
tipărite în momentul de debut al cultului fiind compuse nu doar în italiană,
ci și în germană, franceză și flamandă25.
Un sfânt nou, despre care tradiția hagiografică ne spune că s-a născut
în 1295 și a murit în 1327, al cărui cult a fost propagat prin mijloace noi
împotriva unei noi maladii. Un sfânt a cărui adorație înregistrează primele
indicii ferme în spațiul italian. Există, pe de o parte, o lungă tradiție
hagiografică și cultică, databilă încă din secolul al XII-lea, dezvoltată în
Peninsulă în legătură cu devoțiunea față de sfinții-pelerini, tradiție care s-a
reactivat puternic în secolul al XV-lea. În centrul acesteia se află
pelerinul-străin, mort în pelerinaj, care își ascunde identitatea (de obicei
nobilă sau princiară), o figură întruchipare a umilinței în care trăiește
servindu-și aproapele. Aceste culte marginale, cum le numește André
Vauchez, sunt în primul rând niște culte înrădăcinate la nivel local,
dezvoltându-se doar în locul în care sfântul-pelerin a murit, nefiind nici
propagate pe scară largă, așa cum s-a întâmplat cu devoțiunea față de Sf.
Rochus și rareori oficializate prin intermediul unei decizii luate de
autoritatea ecleziastică26.
Parte integrantă a acestei tradiții devoționale care se va focaliza din
ce în ce mai mult asupra Sf. Rochus este susținerea care vine dinspre laici, o
susținere care va crește în intensitate cu fiecare val al ciumei. La sfârșitul
secolului al XIV-lea, atunci când Voghera este lovită de epidemie,
conducerea orașului impune ca obligatorie celebrarea în luna august a zilei
Sf. Rochus, o decizie dintr-un lung șir de inițiative civice similare în spațiul
italian27. Lumea confreriilor medievale prin articularea solidarităților de
Bruxelles, se constituie într-un adevărat punct de turnură a studierii cultului pelerinului

care protejează împotriva ciumei, atât din perspectiva definirii acestui cult, cât și a
integrării sale în dezbaterea metodologică dedicată fenomenului sanctității în Evul Mediu
târziu. O confirmare a rezultatelor acestor cercetări îndelungate se anunță a fi monografia
impresionantă, în 960 de pagini, pe care Pierre Bolle a dedicat-o: Saint Roch. L'évêque, le
chevalier, le pèlerin (VIIe-XVe siècle), urmând a fi publicată în decembrie 2022 la
editura Brepols https://www.brepols.net/products/IS-9782503596624-1 (accesat în
octombrie 2022).
25
Pierre Bolle, Rocco di Montpellier, p. 67.
26
André Vauchez, „Un modèle hagiographique et cultuel en Italie avant saint Roch: le
pèlerin mort en chemin”, în San Rocco, p. 57-67.
27
Giovanna Forzatti Golia, „Il culto di San Rocco a Voghera e nel territorio pavese”, în San
Rocco, p. 117-121.
183
grup, deopotrivă în sens devoțional și caritabil, solidarități catalizate

suplimentar prin pericolul perpetuu și efectele imanente ale ciumei, va fi
prin excelență mediul în care cultul Sf. Rochus va prinde rădăcini puternice.
Cum anul 1474 a fost unul dintre cei mai grei ani din perspectiva epidemiei
și a consecințelor sale nefaste, mai ales orașele din centrul și nordul
Peninsulei Italice fiind serios afectate, nu este întâmplătoare decizia pe care
o ia, de exemplu, fraternitatea Mater Misericordiae din Arezzo, care prin cei
opt rectori care o conduc decide comandarea unei imagini a Sf. Rochus care
va deveni un punct de reper al practicilor devoționale în care se vor angaja
confrații28. O soluție cultică, profilactică, este astfel făcută accesibilă celor
care se vor angaja în venerarea protectorului împotriva ciumei.
Din perspectiva localizării și stabilizării cultului sfântului-pelerin,
decisivă și cu un impact durabil a fost inițiativa confreriei Sf. Rochus din
Veneția. Fondată în 1478 ca o confrerie a flagelanților, Scuola Grande di
San Rocco devine în scurt timp de la înființare cea mai mare și mai bogată
confrerie din Lagună. Acest statut s-a reflectat în construirea unui
impresionant, splendid decorat edificiu care adăpostea sediul confreriei, o
splendoare la care devoțiunea în creștere pentru Sf. Rochus a contribuit din
plin29. Amploarea cultului a fost indubitabil legată și determinată de
prezența relicvelor sfântului, procurarea acestora fiind, după cum
mărturisesc arhivele din Voghera, acolo unde Rochus era obiectul unei
venerări publice veche de un secol deja, rezultatul unei tranzacții. Din
dorința de a susține material micul spital al pelerinilor din Voghera, spital
dedicat Sf. Rochus, fratele Teutonicus vinde relicvele acestuia venețienilor
în anul 148330. Cum vânzarea relicvelor era strict interzisă de către biserică,
nu este de mirare că tradiția locală, păstrată și azi în fondul documentar al
confreriei Sf. Rochus din Veneția, a inventat, a fabricat un furtum sacrum
corespondent acestei achiziții. Loc comun al hagiografiei medievale și, de
28
Louise Marshall, „Confraternity and Community. Mobilizing the Sacred in Times of
Plague”, în Confraternities and the Visual Arts in the Italian Renaissance. Ritual,
Spectacle, Image, Barbara Wisch, Diane Cole Ahl (eds.), Cambridge, Cambridge
University Press, 2000, p. 29-32.
29
Giannario Guidarelli, „Le Scuole Grandi veneziane nel XV e XVI secolo: reti
assistenziali, patrimoni imobiliari e strategie di governo”, în Mélanges de l'École française
de Rome, 123 (1), 2011, p. 60-66. Investițiile imobiliare făcute posibile de numărul
impresionant de donații primite de către confreria patronată de protectorul împotriva ciumei
și impactul acestora asupra topografiei Veneției au fost discutate de Élisabeth
Crouzet-Pavan, Le Moyen Âge de Venise. Des eaux salées au miracle de pierres, Paris,
Albin Michel, 2015, p. 617-620 și 670.
30
Pierre Bolle, Saint Roch, une question, p. 49-51 și nota 123 pentru detaliile acestei
tranzacții.
184
altfel, modalitatea în care și patronul suprem Sf. Marcu ajunge în Lagună,

transferul miraculos al relicvelor unui sfânt era dovada supremă a dorinței
acestuia de a fi transportat, transferat într-un anumit loc, o decizie sacră în
favoarea unui patronaj anume, acceptabilă chiar și de către autoritatea
ecleziastică31.
Cu siguranță, Veneția avea nevoie de un protector împotriva ciumei,
având în vedere poziția geografică, aglomerarea urbană, mobilitatea
susținută, reprezentată de comercianți, bancheri, studenți, pelerinii care
mergeau și se întorceau din Țara Sfântă... Iar Rochus, al cărui cult era în
creștere, după cum o dovedesc hagiografiile puse în circulație prin
intermediul tiparului, dar și inițiativele civice din Peninsulă, avea nevoie de
un loc central, de un centru unde devoțiunea față de el să fie ferm articulată
și de unde, apoi, să fie propagată. Începând cu 1483, Veneția și a sa Scuola
Grande di san Rocco au devenit acea placă turnantă.
La cumpăna veacurilor XV-XVI, cultul Sf. Rochus, un cult inițial
obscur, difuz și afirmat cu precădere în spațiul italian, primește o
dimensiune europeană, afirmându-se la nord de Alpi, în Scandinavia,
Portugalia, Polonia, Germania. Datorăm cercetărilor detaliate ale lui
Heinrich Dormeier cunoașterea punctuală, dar și contextuală a modalităților
în care Sf. Rochus ajunge să fie venerat în mediul german, la Köln, Lübeck
și Nürnberg32. O dată în plus, hagiografiile popularizate prin intermediul
tiparului au impulsionat ascensiunea cultului Sf. Rochus, dacă ne gândim la
amintita Vita scrisă de Francesco Diedo și apărută la Nürnberg (1485) și
Mainz (1484/1485), la Hystorie von S. Rochus al cărei autor a rămas
anonim, de asemenea apărută la Nürnberg în 1484 sau la viața sfântului
relatată în Acta Berviora (Köln, 1483)33.
Impulsului venit prin intermediul cuvântului tipărit i s-au adăugat
inițiativele concrete, puse în practică la Nürnberg de către elita orașului.
Rochus, cel care protejează împotriva infectării de ciumă și, lucru și mai
important, aduce vindecarea în cazul nefericit al contractării acesteia,
deoarece el însuși a trecut prin experiența ciumei supraviețuindu-i, devine la
Nürnberg prin acțiunile puternicei, prosperei și influentei familii a marilor
comercianți Imhoff un prețuit patron. Această devenire se reflectă în
patronajul instituțiilor ecleziastice fondate și susținute financiar de membrii
31
Patrick J. Geary, Furta Sacra. Thefts of Relics in the Central Middle Ages, Princeton
New Jersey, Princeton University Press, 1990, p. 87-117.
32
Heinrich Dormeier, „Un santo nuovo contro la peste: cause del succeso del culto di san
Rocco e promotori della sua diffusione al nord delle Alpi”, în San Rocco, p. 224-243.
33
Pierre Bolle, Rocco di Montpellier, p. 11.
185
acestei familii, cum a fost cazul capelei și altarului Sf. Rochus din cimitirul
Gostenhof sau al sculpturii reprezentându-l pe acesta, comandate pentru a
decora o altă capelă funerară, cea din cimitirul Sf. Ioan. Debutul cultului
rochian la Nürnberg este legat de implicarea lui Peter Imhoff cel Bătrân, la
comanda căruia este executat între 1485-1499 polipticul Sf. Rochus pentru
biserica parohială a Sf. Laurențiu. Cu această ocazie se instituie și un
beneficiu ecleziastic pentru personalul clerical, care va asigura oficierea
serviciilor religioase săptămânal, dar și de ziua sfântului, celebrări a căror
solemnitate este marcată de sunetul clopotelor și muzica orgii, aprinderea
lumânărilor și, nu în ultimul rând, citirea vieții sfântului34.
Analiza genezei cultului Sf. Rochus la Nürnberg a punctat câteva
trăsături esențiale ale acestuia: un cult transplantat, adus de la Veneția, acolo
unde familia Imhoff deținea primul loc în afacerile comerciale derulate de
către negustorii Sfântului Imperiu, unde Franz Imhoff se numără printre
membrii confreriei Sf. Rochus și, de unde, previzibil, Peter Imhoff cel
Bătrân va și procura câteva relicve ale sfântului, pe care le va transfera în
orașul său. Circulația incunabulelor, legăturile comerciale și mobilitatea
personală, dorința de autoreprezentare și prestigiu, un Nürnberg marcat de
ciumă, doar în anul 1483-1484 înregistrându-se 400 de morți din cauza
acesteia, inclusiv membri ai familiei Imhoff, au fost ingredientele rețetei de
succes a cultului pentru Rochus. După cum argumentează Dormeier, acest
cult nou este dependent contextual de progresul tehnologic, de recurența
ciumei și de nevoia unei familii omnipotente economic și social, dar slab
reprezentată politic, de a se afirma35.
În istoria nașterii și dezvoltării unor culte noi, se impune deci o
bornă analitică, ideea conform căreia devoțiunile recent apărute nu se
difuzează, nu se răspândesc spontan (asemeni valurilor epidemiei!), ci sunt
diseminate, adaptate, ajustate de către cei care contribuie la propagarea lor.
Și tot de la nord de Alpi, dar de data aceasta nu pe o axă verticală, ci una
construită dinspre Peninsula Italică înspre Europa Centrală, ne vine un
remarcabil exemplu. Pe unul dintre panourile care decorează partea centrală
a polipticului din Biertan, vizibil atunci când acesta este în poziție închisă,
Sf. Rochus este expus înspre venerare credincioșilor într-o manieră
cotidiană. O adevărată capodoperă recunoscută ca atare în cercetări mai
34
Heinrich Dormeier, „Nuovi culti di santi intorno al 1500 nella città della Germania
meridionale. Circostanze religiose, sociali e materiali della loro introduzione e
affermazione”, în Strutture ecclesiastiche in Italia e in Germania prima della Riforma,
Paolo Prodi, Peter Johanek (eds.), Bologna, Società editrice il Mulino, 1984, p. 321-329.
35
Ibidem, p. 340-342.
186
vechi și mai recente dedicate picturii de panou transilvănene, piesa de la

Biertan așa cum a ajuns până la noi este rezultatul mai multor transformări,
repictări, restaurări și... controverse36.
Polipticul din biserica parohială a Biertanului, de mari dimensiuni, este
alcătuit din mai multe părți executate în perioade diferite. Corpus-ul redă în
partea sa festivă prin intermediul a 12 scene Viața Fecioarei Maria și a
Copilăriei lui Iisus, penultima scenă cuprinzând și anul realizării, anume 1483.
În scrinul central se afla o compoziție în relief a Fecioarei (astăzi pierdută și
înlocuită cu o scenă a Răstignirii), în timp ce partea cotidiană cuprinde
reprezentările iconice a nu mai puțin de 21 de sfinți. Alegerea și gruparea
acestora reflecta, pe de o parte, tendințele devoționale comune amurgului
Evului Mediu, prin apelul la protecția și calitatea intercesorie a Virginelor
Martire, a lui Rochus și Sebastian, apărătorii împotriva ciumei, a Sf. Mihail,
prepozitul Paradisului, ocrotitorul Bisericii și al sufletelor meritorii. Cum a fost
subliniat, deși reprezentați înșiruiți, într-o poziție frontală, sfinții vizibili în
timpul anului, atunci când voleții mobili se închideau peste scrinul central, nu
erau separați de narațiunea vizibilă pe partea festivă a polipticului37. Coerența
părții centrale a polipticului era dată de multiplele conexiuni stabilite între
partea festivă, respectiv cea cotidiană al căror mesaj exalta virginitatea și
puritatea Fecioarei, accentuând doctrina întrupării inclusiv prin recursul la
importanța genealogiei materne a lui Iisus38.
Conform inscripției vizibile pe coronament s-a considerat că în anul
1515 polipticul a fost reasamblat, corpus-ului central adăugându-i-se nu
doar predela (la rândul ei un poliptic), ci și un triptic în suprastructură și
36
Există realmente o tradiție istoriografică substanțială și bogată în dezbateri și sugestii de
cercetare dedicată acestui poliptic, printre cele mai recente contribuții numărându-se: Maria
Crăciun, Imaginea şi reforma luterană în Transilvania modernităţii timpurii. Scenografia şi
recuzita serviciului divin, Cluj-Napoca, Mega, 2016; Ciprian Firea, Polipticele medievale
din Transilvania. Artă, liturghie, patronaj, Cluj-Napoca, Mega, 2016 și Emese Sarkadi
Nagy, Local Workshops-Foreign Connections. Late Medieval Altarpieces from
Transylvania, Studia Jagellonica Lipsiensia 9. Jan Thorbecke Verlag, 2011.
37
Harald Krasser, „Untersuchungen zur mittelalterlichen Tafelmalerei in Siebenbürgen. Zur
Herkunft und Datierung der Birthälmer Altartafeln”, în Forschungen zur Volks- und
Landeskunde, 14/2, 1971, p. 10-12; Tereza Sinigalia, „Le retable de Biertan. Nouvelles
recherches”, în Revue Roumaine d'Histoire d'Art. Série Beaux-Arts, XXI, 1984, p. 59.
38
Maria Crăciun, „Iconoclasm and Theology in Reformation Transylvania: the
Iconography of the Polyptich of the Church in Biertan”, în Archiv für
Reformationsgeschichte, 95, 2004, p. 72-92 a atras atenția asupra acestor conexiuni stabilite
prin intermediul reprezentării unor devoțiuni noi, cum ar fi Imaculata Concepție (exprimată
pe partea festivă prin scenele Întâlnirii la Poarta de Aur, Nașterea Fecioarei, Logodna cu
Iosif și reprezentarea Anei cu un halou) și partea cotidiană unde se regăsesc Fecioara
Apocalipsei, Ana Întreită și Virginele Martire.
187
coronamentul39. În ciuda acestei transformări, polipticul rămâne

manifestarea vizibilă a glorificării Fecioarei Maria, patroana bisericii din
Biertan, menținându-se interesul pentru exprimarea coerentă, dar și subtilă a
rolului jucat de aceasta în economia salvării. Temele recurente cum ar fi
Imaculata Concepție, Sfintele Neamuri, Maria in Sole, Ana Întreită,
reprezentate atât pe partea despre care știm că a fost realizată în 1483, cât și
pe cea executată trei decenii mai târziu, construiesc un tot unitar și la nivel
devoțional, dar și la cel doctrinar40.
Reprezentările iconice ale sfinților de pe extradosul voleților mobili
– așa cum a fost deja sugerat – erau rezultatul adaptării la un context local,
puternic afectat de repetatele incursiuni otomane, distrugeri, foamete, ciumă,
un context în care recursul la multipli și specializați protectori era firesc41.
Panoul care înfățișează doar sfinți și nu sfinte nu se distinge doar prin
această opțiune de gen, ci încapsulează o întreagă poveste. Există o evidentă
grupare, dar și separare a sfinților reprezentați. Un grup alcătuit din Rochus,
Mihail și Sebastian, respectiv figura separată, de altfel care ignoră acest trio
sacru, cea a lui Iosif, întors înspre Fecioara cu Pruncul, reprezentați pe
panoul din dreapta42. Sfinții care oferă o protecție specializată, Rochus și
Sebastian, îl acompaniază pe Arhanghelul Mihail, patronul diecezei
transilvane, o figură energică, dinamică, aflată în plină confruntare cu
forțele răului, protectorul local invocat împotriva maladiei43.
Rochus și Sebastian, specialiști în domeniul protecției sacre pe care
sunt capabili să o ofere, ajung la acest statut prin traiectoriile mai degrabă
diferite pe care se dezvoltă cultele lor. Rochus, după cum am văzut, este un
sfânt nou, recent, a cărui experiență personală a ciumei, dar și a exemplului
39
Ferenc Mihály, „Contribuții la cercetarea polipticelor medievale transilvănene. Observații
privind tehnicile de execuție și intervențiile de restaurare”, în Ars Transsilvaniae, XXIV,
2014, p. 76-77; în cadrul procesului de restaurare a bisericii din Biertan din anul 2012 a fost
investigat și polipticul care decorează altarul principal, sugerându-se că asamblarea din anul
1515 a folosit fragmente de altar deja existente.
40
Maria Crăciun, Iconoclasm and Theology, p. 93.
41
Tereza Sinigalia, op. cit., p. 62; Paul Cernovodeanu, Paul Binder, op. cit., p. 33-38 au
atras atenția asupra verilor anormale (uscate și secetoase din 1460, 1463, 1473), a invaziilor
de lăcuste (1474, 1478, 1479, 1490) care s-au suprapus valurilor epidemiei, acumulându-se
astfel condițiile transformării calamităților în dezastre.
42
Harald Krasser, op. cit., p. 10; Emese Sarkadi Nagy, op. cit., p. 51.
43
Louise Marshall, Epidemics and Religion, p. 108 a subliniat tendința comunităților locale
puternic afectate de mortalitatea ridicată, determinată de recurența ciumei, să apeleze la un
număr crescut de protectori, patronii locului fiind candidații predilecți pentru asumarea
acestei responsabilități. Lor li s-au adăugat, foarte curând, și specialiștii în combaterea
epidemiei, Rochus și Sebastian.
188
de religiozitate pe care îl ilustrează în peregrinările sale, se impune drept cel

care, invocat fiind, îi poate feri pe credincioși de contractarea bolii sau le
poate oferi vindecarea.
Figura 1. Panou cu Sf. Rochus, Arhanghelul Mihail, Sf. Sebastian și Sf. Iosif.
Spre deosebire de Rochus, al cărui cult este puternic definit de

eficacitatea unei protecții specializate, cultul față de Sebastian poartă
amprenta martirajului suferit de acesta, a imitării modelului cristic al
sacrificiului în credință. Valurile epidemiei de ciumă vor fi cele prin
intermediul cărora devoțiunea față de Sf. Sebastian se va transforma, fiind
decisiv și unilateral orientată înspre protejarea împotriva maladiei.
Deși cultul Sf. Sebastian va cunoaște o răspândire limitată în regatul
Ungariei, indicii ale venerării acestuia se multiplică îndeosebi în a doua
jumătate a secolului al XV-lea. Dominicanii vor fi marii propagatori ai
acestui cult, cele mai multe predici dedicate Sf. Sebastian fiind rezultatul
apostolatului susținut de aceștia și la nivel european, dar și în regat44. De
44
Ottó Gecser, „Intercession and Specialization. St. Sebastian and St. Roche as Plague
Saint and Their Cults in Medieval Hungary”, în Les saints et leur culte en Europe Centrale
au Moyen Ages, Marie-Madeleine de Cevins, Olivier Marin (eds.), Turnhout, Brepols,
2017, p. 107.
189
altfel, o capelă a Fraților Predicatori, dedicată Sf. Sebastian, a fost atestată în

biserica lor din Cluj, un patronaj regăsit și în cazul surorilor dominicane din
Sighișoara45. Semnificativ este că această mănăstire a călugărițelor, fondată
în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, a fost dedicată protectorului
împotriva ciumei într-o perioadă în care epidemia devasta regiunea46.
Identitatea Sf. Sebastian, ocrotitorul predilect împotriva maladiei, pare să fi
fost extrem de bine profilată în regat, după cum a fost argumentat, probabil
mult mai bine profilată decât în alte regiuni europene47. Și alte indicii
transilvănene confirmă această idee. Confreria calfelor de cizmari din
Saschiz, ale cărei reglementări datează din 1508, își construiește rutina
devoțională la altarul dedicat Sf. Cruci și Sf. Sebastian, plasarea sub
protecția acestui sfânt fiind documentată și în cazul unei confrerii care a
funcționat în Brașov, desființată în 154248. Poate că sudul Transilvaniei a
fost un focar al ciumei în sensul sugerat de cercetările dedicate recurenței
maladiei, potențând astfel transformarea cultului Sf. Sebastian, un protector
care a ajuns să fie invocat datorită calităților sale profilactice inclusiv în
tratatul din 1530 al medicului Sebastian (!) Pauschner49.
Despre cultul Sf. Rochus în Ungaria medievală indiciile sunt și mai
puțin numeroase. Conform cercetărilor detaliate ale lui Ottó Gecser, acest
cult pare să fi fost, ca și în cazul inițiativelor familiei Imhoff la Nürnberg, un
import punctual, transpus la nivelul unor decizii personale, rezultat al
mobilității sociale determinat, desigur, și de periodicitatea ciumei50. În mod
evident, panoul feței cotidiene a polipticului din Biertan este menit a
construi o protecție eficient combinată prin intermediul calităților de care
dispuneau sfinții reprezentați, Rochus, Mihail și Sebastian. Demonstrarea
unității compoziționale a acestui trio sacru s-a bazat decisiv pe evidențierea
45
Mihaela Sanda Salontai, Mănăstiri dominicane din Transilvania, Cluj-Napoca, Nereamia
Napocae, 2002, p. 225.
46
Conform datelor culese de Gyula Magyari-Kossa, op. cit., p. 108, valul epidemic din
1480 a fost considerat în mod particular sever. Nu este întâmplător că în anul 1483 întregul
consiliu al orașului Sighișoara se înscrie în fraternitatea dedicată Fecioarei Maria a
capitlului de Saschiz/Sighișoara, o asociație devoțională pe a cărei carte liturgică a fost
adăugată pe ultima filă, tocmai în această perioadă, un imn marianic antipestifer, cf. Lidia
Gross, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV-XVI), Cluj-Napoca, Grinta,
Presa Universitară Clujeană, 2004 p. 144-146.
47
Ottó Gecser, Intercession and Specialization, p. 84-86, 100-102.
48
Lidia Gross, op. cit., p. 253.
49
Irina Cristescu, op. cit., p. 46, nota 28: „… wollen wir mit unserm vollen Glauben,
wollen ausrufen, dass der Arzt aller Ärzte, […] des Erlösers Erwählte, durch sein Werkzeug
den Jünglingen Sebastianumm der gantz Lumbardia von Pestilentz erlädiget hat”.
50
Ottó Gecser, op. cit., p. 103-108.
190
abilităților antiepidemice prin care se remarcau acești sfinți. Rolul asumat de

Sf. Mihail în acest context originează într-o viziune a papei Grigore cel
Mare: în anul 590, conducând o procesiune care avea ca scop limitarea
efectelor epidemiei de ciumă care devasta Roma, ajuns în fața mausoleului
lui Hadrian (care de atunci încolo va purta numele de Castel Sant'Angelo),
suveranul pontif a văzut un înger care, scuturând sabia plină de sânge, a
pus-o înapoi în teacă.
Tradiția l-a identificat pe acest înger cu Arhanghelul Mihail, iar
gestul punerii sabiei înapoi în teacă a fost considerat simbolul încetării
epidemiei. Acestei conexiuni care există între Sf. Mihail și ciumă i s-au
adăugat, în lectura panoului de la Biertan, reprezentarea abcesului bubonic
pe coapsa dreaptă a lui Rochus, semnul indubitabil în ochii contemporanilor
a celui care a învins maladia, respectiv săgețile cuprinse într-un mănunchi
pe care Sebastian îl oferea privirii credincioșilor, instrumentele martirajului
său, dar și simbolul ciumei, modalitatea concretă prin care Dumnezeu
pedepsea omenirea51.
Rochus ajunge la Biertan, ca și în alte teritorii de la nord de Alpi,
prin intermediul tiparului. Nu a cuvântului tipărit, ci a gravurii lui Martin
Schongauer, gravură care îl prezenta pe Iacob cel Bătrân. Rapiditatea
diseminării și, în cazul polipticului de la Biertan, a adoptării și adaptării
gravurilor lui Schongauer, cea a Sf. Iacob fiind datată în jurul anului 1480,
constituie o tendință bine documentată în cazul picturii de panou
transilvănene52. Transformarea lui Iacob cel Bătrân în Rochus nu a fost
dificilă, dat fiind statutul de pelerin pe care fiecare dintre cei doi sfinți îl
întruchipa. La Biertan, Iacob devine Rochus prin adăugarea simbolurilor
care îl definesc pe cel din urmă: cochilia reprezentată pe pălăria lui Iacob
este înlocuită cu Vera icon și cheile încrucișate ale Sf. Petru, semnul
distinctiv al pelerinajului la Roma întreprins de Rochus și bubonul
reprezentat pe coapsa dreaptă a sfântului53.
51
Gisela Richter, Otmar Richter, Siebenbürgische Flügelaltäre, Thaur bei Innsbruck, Wort
und Welt Verlag, 1992, p. 70.
52
Ciprian Firea, op. cit., p. 93-94, 140 și p. 375.
53
Ottó Gecser, op. cit., p. 103-104 a reconstituit cu mare atenție aceste transformări care au
condus înspre o documentare vizuală foarte timpurie a Sf. Rochus la nord de Alpi. Sugestia
formulată în nota 79, p. 104, cum că Rochus primește identitatea sa consacrată prin
atributul iconografic specific (abcesul bubonic) prin intermediul unei repictări care a avut
loc în contextul reasamblării polipticului din 1515, nu pare a fi confirmată de observațiile
formulate în cursul restaurării din 2012. Cu acea ocazie, investigațiile fototehnice ale
retablului au evidențiat că suprafețe extinse de pe fața cotidiană a polipticului au fost
repictate, fiind necesare cercetări viitoare care să stabilească mai exact când anume au avut
loc aceste repictări, Ferenc Mihály, op. cit., p. 77.
191
Dacă privim cu atenție înspre această transformare, putem distinge și

alte elemente care îl individualizează pe Rochus. Iacob de pe gravura lui
Schongauer popularizează imaginea tradițională a sfântului pelerinilor, o
figură îmbătrânită, încadrată de părul lung și barba cărunte, desculț. Chiar
dacă poziția corpului rămâne aceeași în cazul lui Rochus de la Biertan, la fel
și bastonul și tolba pelerinului, figura lui este cea a unui bărbat matur, cu
barba și părul tăiate scurt și nedezvăluind trecerea timpului, în timp ce
vestimentația este cea a unui pelerin de la finalul Evului Mediu, încălțat,
purtând pantaloni strâmți, o tunică peste care sunt așezate într-o manieră
similară cu ceea ce este sesizabil în cazul lui Iacob, faldurile mantiei.
Figura 2. Sf. Rochus Figura 3. Sf. Iacob cel Bătrân și Rochus –

Partea cotidiană a polipticului de la Bruiu
Vestimentația lui Rochus nu este doar una aflată ”în tendințe”, o

redare care urma canoanele timpului, observată ca fiind, de altfel, comună în
redarea vestimentației sfintelor și sfinților de pe retablul de la Biertan54, ci
este și una comodă, adaptată pelerinajului. La Bruiu, unde tot pe fața
cotidiană a polipticului îl vedem pe Rochus alături de Iacob cel Bătrân,
54
Tereza Sinigalia, op. cit., p. 71.
192
reprezentarea este una lipsită de echivoc: sfântul are pelerina care îi poartă
numele, celebra sanrocchina, pelerina scurtă, până la jumătatea gambei, și
cu o mișcare foarte precisă, semn al protecției pe care o poate oferi, arată
spre abcesul bubonic55. Piesa de la Bruiu, datată în 1520, executată tot
pentru uzul unei comunități parohiale și, prin programul iconografic,
accentuând importanța intercesiunii sfinților56, este și dovada fixării
modalității de reprezentare a lui Rochus în ambianța transilvăneană, sfântul
cu atribute iconografice ușor recognoscibile, dar mai ales, inteligibile.
Prin urmare, calchierea lui Iacob cel Bătrân, procesul prin care
înțelesul sanctității lui Rochus se afirmă la Biertan, indică momentul nașterii
devoțiunii față de acest sfânt-pelerin. O asemenea tendință pare să fi fost
numitorul comun în reprezentările vizuale asociate acestui moment,
cronologic realizate puțin mai devreme decât anul execuției părții centrale a
polipticului din Biertan (1483). Analiza detaliată a reprezentărilor murale
supraviețuite în dieceza Novarei, o regiune de tranzit între nordul Italiei și
sudul Germaniei pe unde trecea un important drum de pelerinaj, a relevat
tocmai aceste ezitări în conturarea unei modalități atotcuprinzătoare de
ilustrare a personalității sacre a lui Rochus. Primele asemenea reprezentări
au fost datate înainte de anul 1478, Rochus fiind construit după modelul
întruchipat de Iacob, păstrând însemnele tradiționale ale pelerinului
bastonul, pălăria și tolba, dar și atributele specifice prin care putea fi
recunoscut: barba, trăsăturile viguroase, botinele, pelerina scurtă și abcesul
bubonic care sângerează57.
Exact acestea sunt elementele prin intermediul cărora Iacob se
transformă în Rochus la Biertan, constituindu-se într-un argument în
favoarea unui demers deliberat. Mai mult, în mâna lui Rochus, spre
deosebire de reprezentarea lui Iacob cel Bătrân, se poate distinge ceea ce
pare a fi un rozar. Ilustrare a rugăciunii contemplative, orientând și ritmând
practica devoțională, rozarul poate fi pus în legătură cu accentele eremitice
din viața Sf. Rochus, cel care se retrage în solitudine, dedicându-se
rugăciunii. În egală măsură, simbolul acestei devoțiuni recent apărute, și ea
răspândindu-se cu repeziciune, inclusiv în Transilvania, exact în această
perioadă, ultima treime a secolului al XV-lea, îl integrează pe Rochus în
galeria sfinților care se regăsesc pe polipticul nostru, subliniind loialitatea
55
Genoveffa Palumbo, Giubileo giubilei. Pellegrini e pellegrine, riti, santi, immagini per
una storia dei sacri itinerari, Roma, RAI. ERI, 1999, p. 314-317.
56
Ciprian Firea, op. cit., p. 157-158.
57
Dominique Rigaux, „Le dossier iconographique de Saint Roche: nouvelles images,
nouvelle chronologie”, în San Rocco, p. 263.
193
devoțională a acestuia față de Fecioara Maria, patroana și protectoarea

bisericii din Biertan58.
Chiar dacă anul 1483 pentru implementarea cultului Sf. Rochus în
târgul transilvănean poate fi considerat ca având o valoare excepțională din
perspectiva rapidității cu care se răspândește acest nou cult în afara spațiului
italian, cel puțin la fel de interesantă este investigarea potențialului de
canonizare vizuală pe care îl are panoul sfinților protectori împotriva
ciumei. Rochus nu este un sfânt canonizat și nici indicii ale deschiderii
vreunei anchete care să conducă înspre oficializarea cultului său nu au ajuns
până la noi59. Aprobarea papală, cea care transformă cultele afirmate la nivel
local în culte universale, lipsește în cazul lui Rochus, care totuși, se bucură
de o venerație universală.
Pentru a înțelege acest paradox, istoria și evoluția procedurilor prin care
papalitatea recunoaște noii sfinți ne este de ajutor. Canonizarea sfinților devine
o prerogativă rezervată exclusiv suveranului pontif, un proces consolidat în
contextul afirmării monarhiei papale în decursul secolului al XIII-lea, de cele
mai multe ori, un proces foarte îndelungat și complicat. Declanșat de papalitate
ca urmare a unor inițiative locale formulate de autoritățile laice și ecleziastice,
procesul presupunea adunarea mărturiilor despre viața candidatului la sfințenie
prin intermediul unor anchete in partibus, dosarul astfel constituit era apoi
examinat la Roma (sau Avignon) de către o comisie formată din trei cardinali.
Raportul întocmit de aceștia era prezentat papei și celorlalți cardinali, fiecare în
parte trebuind să formuleze un punct de vedere. Un proces cu o puternică tentă
juridică menit a obține o perspectivă comprehensivă și lipsită de orice dubiu în
raport cu sfințenia celui examinat60.
Devenită un monopol papal, canonizarea sfinților se blochează în
secolul al XV-lea, între 1418 și 1445, papalitatea nedeclanșând niciun
proces și necanonizând niciun sfânt, în timp ce între 1482 și 1523 au fost
canonizați doar cinci sfinți61. În perioada în care totuși scaunul papal a
58
Lidia Gross, „Confreria Rozarului din Bistriţa”, în Eadem, Bresle şi confrerii sau despre
pietatea urbană în Transilvania medievală (secolele XIV-XVI), Cluj-Napoca, Argonaut,
2014, p. 73-85; Tereza Sinigalia, op. cit., p. 59.
59
Louise Marshall, „Manipulating the Sacred: Image and Plague in Renaissance Italy”, în
Renaissance Quarterly, 47, (3), 1994, p. 502.
60
André Vauchez, Sainthood in the Later Middle Ages, Cambridge, Cambridge University
Press, 1997, p. 29-63; Robert Bartlett, Why Can the Dead Do such Great Things? Saints
and Worshippers from the Martyrs to the Reformation, Princeton, Princeton University
Press, 2013, p. 78-80.
61
Ronald C. Finucane, Contested Canonizations. The Last Medieval Saints, 1482-1523,
The Catholic University of America, 2011, p. 1-12.
194
introdus noi sfinți în calendarul liturgic, a devenit dominantă tendința de

birocratizare excesivă, rezultat al profesionalizării și al politicii de
uniformizare procedurală la nivelul activității colegiului cardinalilor, ceea ce
va muta accentul decisiv înspre faza curială a definirii sanctității62. Toate
aceste schimbări majore nu au făcut decât să crească pesimismul
comunităților locale care militau pentru cauza candidaților lor, în ultimă
analiză impunându-se ideea că de fapt nu e nimic de așteptat ”de la centru”,
procesul e lung, complicat, costisitor și presupune un lobby susținut la
Roma, în anturajul papal63.
În cazul Sf. Rochus, cel care se bucură de un cult universal în absența
unei aprobări oficiale, timpul, durata prea mare a derulării procesului, ar putea
explica absența oricărei tentative de canonizare, cu atât mai mult cu cât
ciclicitatea ciumei nu putea decât să grăbească adoptarea unui protector
eficient. Voința populară s-a dovedit a fi de ajuns. Dar asta nu înseamnă că la
nivel oficial lucrurile au fost acceptate ușor. În decursul vizitației episcopale
din toamna anului 1489, Pietro Barozzi dezaprobă cu vehemență construirea
unei capele în Este dedicată Sf. Rochus, tocmai pentru că legislația în vigoare
permite doar sfinților canonizați să patroneze biserici64. În 1590, în contextul
reformării procedurilor de canonizare, ambasadorul venețian la Roma îl
informează pe Doge că în repetate rânduri i s-a atras atenția dinspre Curia
Papală că Veneția este așteptată să trimită foarte curând la Roma mărturiile și
documentele publice referitoare la viața și miracolele Sf. Rochus, deoarece
Sixtus V (1585-1590) este hotărât să acționeze fie în favoarea canonizării
acestuia, fie a scoaterii lui din rândul sfinților65. Cum era de așteptat, reacția
Veneției a fost una vehementă, simetrică inabilității Republicii de a pune la
dispoziția Curiei documentele cerute, amenințând cu un imens scandal dacă
Rochus va fi considerat impostor. În cele din urmă, suveranul pontif a cedat,
Rochus fiind acceptat tacit, inclusiv la nivel formal prin introducerea numelui
său în martirologiile romane.
Un sfânt fictiv deci din perspectiva oficială a bisericii, ceea ce face
cu atât mai interesantă prezența sa pe extradosul voleților mobili ai
polipticului din Biertan. Nu era neobișnuită, ci mai degrabă frecventă
tendința de a-i reprezenta pe sfinții cei noi, alături de cei consacrați,
partenerul predilect al lui Rochus în această tentativă de legitimare fiind,
62
Letizia Pellegrini, Il processo di canonizzazione di Bernardino da Siena (1445-1450),
Grottaferrata, Frati Editori di Quaracchi, Fondazioni Collegio S. Bonaventura, 2009, p. 7-38.
63
André Vauchez, op. cit., p. 84.
64
Antonio Rigon, „Origini e sviluppo del culto di San Rocco a Padova”, în San Rocco, p. 188.
65
Louise Marshall, Manipulating the Sacred, p. 502-503 și nota 43; Ronald C. Finucane,
op. cit., p. 22.
195
lesne de înțeles, Iacob cel Bătrân66. După cum am văzut, însă, la Biertan,
Iacob devine literalmente Rochus, o transformare prin care se introduce un
cult nou în biserica parohială. Sebastian, reprezentat cu însemnele
martirajului, cărora li se asocia și potențialul de a semnala prezența
flagelului ciumei, devine la rândul lui un protector împotriva acestei
maladii, o transformare contemporană cu nașterea devoțiunii față de
Rochus. Ceea ce înseamnă că Arhanghelul Mihail, plasat între Rochus și
Sebastian, este cel care îi integrează pe aceștia în cotidianul devoțional al
comunității din Biertan.
Nici nu putea exista un candidat mai bun
pentru acest rol al legitimării. Sf. Mihail este
patronul diecezei transilvane, sărbătoarea Apariției
lui fiind celebrată cu mare solemnitate în catedrala
din Alba Iulia, bucurându-se de o venerație
deosebită; nu în ultimul rând, beneficiază de un cult
puternic susținut pe filieră episcopală și amplu
diseminat la nivel parohial67. Și din perspectiva
credincioșilor din Biertan, Arhanghelul Mihai se
individualizează pregnant în cadrul reprezentărilor
vizuale ale altarului lor principal.
Mișcarea energică, plină de dinamism,
caracterizează confruntarea Sf. Mihail cu diavolul.
Reprezentat în picioarele goale și într-o robă
galbenă, Arhanghelul nu stă pe diavol, indiciu că
lupta este în plină desfășurare, ci într-o mișcare
amplă ridică sabia, încercând să contracareze
tentativa, cum altfel?, plină de înșelăciune și
încăpățânare a diavolului, care apucă ferm lancea în
formă de cruce a sfântului, încercând să o smulgă.
Imaginea unui sfânt combatant și militant, decis să
anihileze răul, este larg răspândită în reprezentările
Figura 4. vizuale și o componentă definitorie a cultului Sf.
Arhanghelul Mihail Mihail, având o puternică tradiție biblică68.
66
Dominique Rigaux, op. cit., p. 255-262.
67
Carmen Florea, The Late Medieval Cult of the Saints. Universal Developments within
Local Contexts, London - New York, Routledge, 2021, p. 39-53.
68
Edina Eszenyi, „Encounters of St. Michael and the Evil in Medieval Hungary”, Teză de
masterat, Budapest, Department of Medieval Studies, Central European University, 2007,
p. 37-44.
196
Și în cer s-a făcut un război. Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și
balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei. Dar n-au putut birui și locul lor nu s-a mai
găsit în cer. Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana,
acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ, și împreună cu el au
fost aruncați și îngerii lui. (Apocalipsa după Ioan 12:7-9)
Accentul pus pe calitatea Arhanghelului de conducător al oștilor cerești,

cel care protejează în fața răului, are o semnificație specială în contextul de la
Biertan. Alungați din Cer, diavolii își continuă acțiunile malefice pe pământ,
consecințele acestora descifrându-se în revenirea constantă a ciumei, în
ciclicitatea maladiei care perpetuează spaima și nesiguranța. Deși concentrat
asupra luptei cu diavolul, răul major, Sf. Mihail se dovedește a fi cu adevărat un
protector prin legitimarea puterilor pe care le aveau Rochus și Sebastian în
vindecarea și ocrotirea credincioșilor. Există și o conotație subtilă care poate fi
decodificată din această imagine: Mihail este Princeps Ecclesiae, calitate
relevată de veșmântul care și prin culoarea aurie amintește de cel clerical
asociat celebrării liturgice69 și mai ales de confruntarea sa cu Satana,
confruntare în decursul căreia Arhanghelul este motivat de salvarea Crucii,
pentru că aceea este cea asupra căreia acționează diavolul.
Cu ocazia emiterii bulelor de canonizare, o ceremonie grandioasă era
organizată în bazilica Sf. Petru. Pe o scenă înaltă, construită din lemn, bogat
decorată cu draperii, torțe, lumânări și imagini ale celui canonizat, de fapt o
redare metaforică a Paradisului, se consuma ritul de trecere al noului sfânt de
pe pământ în cer70. Solemnitatea momentului era marcată de rugăciunea
adresată divinității, prin care papa cerea să nu fie indus în eroare datorită
deciziei de canonizare, o cerință consolidată de juriștii dreptului canonic din
secolul al XV-lea prin apelul la tradiția și doctrina Bisericii Romane,
suveranul pontif fiind ferit de greșeală datorită intervenției Sf. Spirit și a Sf.
Mihail, principalul său susținător71. Acest Protector al Bisericii și mesager al
lui Dumnezeu acționează în favoarea canonicității figurilor sacre la Roma, dar
și la Biertan, acolo unde nevoia de legitimare a noilor protectori este redată
vizual prin prezentarea lui Rochus și Sebastian de către Arhanghelul Mihail.
În istoria ecleziastică locală se distinge figura lui Cristianus/
Tristanus Guttermann de Megies, student al Universității din Viena în 1457,
acolo unde patru ani mai târziu va obține titlul de baccalaureus artium, mai
apoi, dedicat studierii dreptului canonic, va deveni doctor al Universității
69
Gisela Richter, Otmar Richter, op. cit., p. 70.
70
Letizia Pellegrini, op. cit., p. 39.
71
Ronald C. Finucane, op. cit., p. 32.
197
din Padova în mai 147672. Menționat drept paroh al bisericii din Biertan în
1475 și apoi, din nou, în 1477, Guttermann a fost un cleric transilvănean
bine conectat la cel mai înalt nivel al Bisericii. Într-un timp foarte scurt,
obține nu mai puțin de două privilegii din partea papalității. În documentul
emis în 12 octombrie 1475 de Sixtus IV (1471-1484), abaților mănăstirii
cisterciene de la Cârța, respectiv al celei benedictine de la Cluj-Mănăștur,
precum și prepozitului bisericii Transilvaniei li se cere să nu permită
aducerea parohului de Biertan în fața scaunului de judecată episcopal, în
absența unei aprobări prealabile emisă în acest sens de către scaunul papal73.
Câteva zile mai târziu, același Sixtus IV îi acordă lui Cristian Guttermann,
„magistro in artibus et accolito nostro”, dreptul de a mai acumula încă unul
sau chiar două beneficii ecleziastice, pe lângă cel aferent parohiei de
Biertan, precum și dreptul de a urca pe scara ierarhiei ecleziastice, dar nu de
a accede în rândurile clerului înalt74.
Toate acestea se datorează, în cuvintele documentului papal,
meritelor pe care le are parohul de Biertan, însă fără a ne fi oferite mai multe
detalii în legătură cu aceste merite. Că ele erau apreciate și la nivelul
ierarhiei ecleziastice locale reiese din îndelungata carieră pe care parohul
nostru o va avea în ambianța episcopală. Ascensiunea sa coincide cu
perioada în care Ladislaus Geréb devine episcop al Transilvaniei în 1475,
rămânând în această funcție până în 1501. Membru al unei influente familii
aristocratice, apropiat al regelui Matia, care va și fi promotorul obținerii de
către Geréb, fost student în teologie și drept canonic al Universității din
Ferrara, a înaltei demnități ecleziastice75. Nehirotonisit la momentul alegerii,
o trecere în rândurile clerului care se va produce mult mai târziu, de abia în
1489, episcopul Ladislaus se remarcă, asemeni altor episcopi de la finalul
Evului Mediu, prin solida formație intelectuală, atașamentul față de ideile
72
Sándor Tonk, op. cit., p. 341; Anna Tüskés, Magyarországi diákok a Bécsi egyetemen
1365 és 1526 között. Students from Hungary at the University of Vienna between 1365 and
1526, Budapest, 2008, p. 204.
73
Gilbert A. Czaich, „Regesták a római Dataria-levéltárok Magyarországra vonatkozó
bulláiból. II. Pál és IV. Sixtus pápák” (Regeste ale bulelor emise de Paul II și Sixtus IV
referitoare la Ungaria, păstrate în arhivele Dataria), în Történelmi Tár, 1, 1899, p. 11.
74
Ibidem; Gustav Gündisch, Herta Gündisch, Konrad Gündisch și Gernot Nussbächer
(eds.), Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, Bucureşti, Editura
Academiei Române, vol. VII, 1991, doc. nr. 4071, p. 61; Marie-Madeleine de Cevins, op.
cit., p. 150; până în 1498 nu exista nicio reglementare care să interzică cumulul beneficiilor
ecleziastice minore în regat, o situație care i-a permis și lui Guttermann, dar și altor clerici,
să dețină mai multe asemenea beneficii.
75
János Temesváry, Erdély középkori püspökei (Episcopii Transilvaniei medievale),
Cluj-Koloszvár, Minerva, 1922, p. 415-419; Sándor Tonk, op. cit., p. 274-275.
198
umaniste și, nu în ultimul rând, implicarea în afacerile politice derulate la și

prin intermediul curții regale76.
Se pare că episcopul Ladislaus ajunge la Alba-Iulia de abia la
începutul anului 1477, nepetrecând însă prea mult timp aici, pentru că la
începutul anului următor este deja la Buda. Încredințează conducerea
diecezei episcopului auxiliar și vicarilor săi, printre aceștia numărându-se și
Cristian Guttermann77. Pentru că episcopul Ladislaus s-a dovedit a fi de
mare ajutor regelui, Inocențiu VIII (1484-1492) îl numește legatus de latere
în noiembrie 1484, funcție pe care a ocupat-o timp de patru ani, fiind nevoit
să renunțe în urma mai multor plângeri formulate, inclusiv la nivelul Dietei,
împotriva purtării sale abuzive. Parohul de Biertan și canonic al capitlului de
Alba Iulia, Guttermann a făcut parte din anturajul lui Ladislaus Geréb, fiind
menționat în 1488 ca ocupând funcția de auditor al legatului papal78.
Cariera parohului nostru nu este surprinzătoare, dată fiind
apartenența lui la elita intelectuală a timpului său, educația universitară și
profesionalismul apreciat și de papalitate și de episcopul Transilvaniei.
Guttermann face parte dintre acei clerici educați, fini cunoscători ai
teologiei și, mai ales, ai dreptului canonic, pe care episcopii, din cauza
îndelungatelor absențe din dieceze, îi implicau în conducerea episcopiei nu
doar din punctul de vedere administrativ, ci și al edificării religioase79. După
cum am văzut, și episcopul Geréb a folosit această strategie. Chiar mai mult,
interesul pentru viața religioasă, mai ales în componenta sa pastorală, se află
printre preocupările episcopului, după cum reiese dintr-o scrisoare pe care o
trimite membrilor capitlului în februarie 1478. Acesta își instruiește
canonicii să traducă formulele aferente administrării sacramentelor
botezului, confirmării, euharistiei și căsătoriei în limba poporului, ușurând
astfel munca parohilor80.
Atmosfera de reformă și înnoire a vieții religioase s-a manifestat și
prin inițiativele episcopale în domeniul cultului sfinților. Chiar episcopul
76
Marie-Madeleine de Cevins, op. cit., p. 137-139.
77
János Temesváry, op. cit., p. 423-424.
78
Gilbert A. Czaich, „Regesták VII. Incze pápa korából 1484-1482” (Regeste din timpul lui
Inocențiu VII 1482-1492), în Történelmi Tár, 2, 1902, p. 517-518.
79
Marie-Madeleine de Cevins, op. cit., p. 78-79; Elemér Mályusz, Egyházi társadalom a
középkori Magyarországon (Societatea ecleziastică în Ungaria medievală), Budapest,
Akadémiai Kiadó, 1971, p. 59-62; Jacques Verger, Universitățile în Evul Mediu, Iași,
Polirom, p. 140-153 subliniază această creștere numerică a clericilor educați mai ales în
drept canonic, o creștere explicată prin nevoia Bisericii de a păstra și impune disciplina
ecleziastică, un scop care putea fi atins prin expertiza unui personal calificat care stăpânea
formulele, regulile, procedurile, sancțiunile.
80
János Temesváry, op. cit., p. 424.
199
Ladislaus Geréb este cel care, împreună cu canonicii catedralei, înaintează

scaunului papal în 1489 o cerere de reconfirmare a indulgenței prin care
sărbătoarea Apariției Sf. Mihail, care coincidea cu sărbătorirea sfințirii
catedralei, să fie în continuare celebrată cu deosebită reverență, contribuind
și pe această cale la fortificarea cultului Arhanghelului în dieceză. Merită
subliniat și că, în ambianța episcopală, devoțiunea față de Sf. Mihail se
focalizează din ce în ce mai mult la finalul Evului Mediu asupra abilităților
sale de conducător al oștilor cerești, cel care îl înfruntă și învinge pe diavol,
protejând Biserica81.
Cum acesta este înțelesul primar al reprezentării Arhanghelului pe
fața cotidiană a polipticului din Biertan, impactul episcopal al promovării
cultului Sf. Mihail la nivel parohial devine și mai bine evidențiat. Mai
trebuie adăugat ceva, din acest punct de vedere. Calitatea de apărător al
Bisericii, ilustrată de bătălia pe care patronul diecezei transilvane o poartă
cu diavolul care încearcă să-i smulgă crucea din mână, este o reprezentare
unică în ansamblul picturilor de panou supraviețuite în Transilvania. Lupta
Arhanghelului cu balaurul sau Sf. Mihail cântărind sufletele sunt prezente în
contexte parohiale, stimulând venerarea acestuia ca protector și intercesor82.
Lancea în formă de cruce, obiectul confruntării dintre Mihail și diavol, este
un tip de reprezentare cvasiabsent în regat83, dar o reprezentare similară,
mult mai timpurie, se poate vedea în inițiala care decorează indulgența
acordată bisericii Sf. Mihail din Cluj în 1349. Spre deosebire de Biertan
însă, Arhanghelul indulgenței acordată la Avignon de către mai mulți
cardinali ai Bisericii Romane, ține cu ambele mâini o lance în formă de
cruce cu care străpunge balaurul aflat la picioarele sale84.
Raritatea acestei reprezentări și intervenția explicită a Sf. Mihail
pentru protejarea credinței sugerează influența venită dinspre autoritatea
ecleziastică, ceea ce la Biertan nu putea însemna decât implicarea lui
Cristian Guttermann în realizarea piesei din 1483. Cercetările de până acum
au fost ezitante, și nu fără fundament, în a stabili o conexiune între acest
81
Carmen Florea, op. cit., p. 51-53.
82
Maria Crăciun, „Moartea cea bună: intercesori şi protectori în pragul marii treceri. Între
discursul clerical şi pietatea populară”, în Discursuri despre moarte în Transilvania
secolelor XVI-XX, Mihaela Grancea, Ana Dumitran (coord.), Cluj-Napoca, Casa Cărţii de
Ştiinţă, 2006, p. 261-267.
83
Edina Eszenyi, op. cit., p. 75.
84
János Karácsonyi, „Mikor és kik kezdették építeni a kolozsvári Szent Mihály egyházat?”
(Când și cine a început edificarea bisericii parohiale a Sf. Mihail din Cluj?), în Pásztortűz,
11, 1925, p. 118-119.
200
paroh al Biertanului și corpus-ul polipticului din biserica parohială85. Acesta

nu conține nicio trimitere clară la identitatea comanditarului și nici datele
istorice care au supraviețuit (sau au fost descoperite până acum) nu permit o
reconstituire fidelă a biografiei parohului Cristian.
Sf. Rochus ne poate fi de ajutor în limpezirea acestor neclarități.
Padova și nu Veneția a fost considerat orașul în care devoțiunea față de
acest sfânt se afirmă cu putere încă de la sfârșitul anilor 1460, îndeosebi prin
inițiativele confreriilor și prin implicarea puterii civice. În 1468, Rochus este
asociat ca patron al confreriei Sf. Lucia din oraș, confrerie care va demara
construirea unei capele dedicate acestuia, proiect susținut și prin intermediul
mai multor indulgențe acordate de cardinali ai scaunului papal (și nu de
suveranul pontif, rămas în expectativă în fața unui cult neoficial).
Guvernarea urbană va interveni prompt în dezvoltarea cultului, instituind în
1475 ca obligatorie participarea întregului corp al meșteșugarilor padovani
la procesiunea anuală organizată de ziua Sf. Rochus și susținerea confreriei
prin donații86. Cooptarea acestui grup economic în activitatea confreriei și a
devoțiunii față de Rochus a fost justificată de autoritățile orașului prin seria
miracolelor vindecătoare apărute cu ocazia procesiunilor.
La Padova se afla cu siguranță în februarie 1476 parohul de Biertan,
desăvârșindu-și studiile doctorale în drept canonic87. Cum orașul fusese
devastat de ciumă, la fel ca și regiuni întinse din restul Italiei doar cu doi ani
mai devreme, ceea ce și determinase intervenția publică în favoarea cultului
Sf. Rochus în 1475, Cristian Guttermann a fost martorul ascensiunii
extraordinare pe care o cunoaște această devoțiune. Odată cu el, ajunge la
Biertan și Sf. Rochus. Ciuma a lovit puternic Transilvania în 1480, după
cum a fost discutat anterior, Brașovul și Țara Bârsei fiind sever afectate.
Luând în calcul rapiditatea cu care se răspândea flagelul, precum și virulența
85
Ciprian Firea, op. cit., p. 139, 143 consideră că în absența unor indicii sigure de patronaj
(blazon, inscripție, sugestie iconografică) este aproape imposibil de stabilit cine a fost
comanditarul, sugerând, totuși, că, date fiind similitudinile stilistice ale părții festive a
polipticului cu cele ale retablului Schotten din Viena (1469-1475), comanditarul ar fi putut
fi Martinus Schezer de Megies, student al Universității de acolo exact în acea perioadă.
Emese Sarkadi Nagy, op. cit., p. 57-59 invocă insuficiența detaliilor referitoare la biserica
Fecioarei Maria din Biertan în ultima treime a secolului al XV-lea, absența informațiilor
asupra identității parohului în acea perioadă și chiar avansează ipoteza că piesa din 1483 nu
ar fi fost produsă pentru această biserică parohială, fiind achiziționată probabil de la
Sighișoara, în contextul lărgirii, redecorării corului și al reasamblării polipticului în 1515,
inițiative care s-au bucurat de patronajul lui Johannes, atestat ca paroh al Biertanului între
1515-1520.
86
Antonio Rigon, op. cit., p. 179-184.
87
Sándor Tonk, op. cit., p. 341.
201
acestuia, este mai mult decât probabil ca și Biertanul să fi fost afectat. S-a
considerat că realizarea corpus-ului central, finalizat în 1483, a început cu
un an sau chiar doi mai devreme88. Acesta a fost contextul în care Rochus a
devenit un protector al enoriașilor din Biertan în fața avansării epidemiei.
Un sfânt al cărui cult a fost transplantat datorită inițiativei parohului locului.
Restaurarea polipticului, derula-
tă între 1976 și 1983, a scos la iveală
prezența Părinților Bisericii reprezentați
în grupuri de câte doi pe panourile
laterale ale feței cotidiene, sfinți ascunși
de o repictare efectuată la începutul
secolului al XIX-lea89. Considerate a fi
de o calitate remarcabilă, poate cele mai
bune imagini-portret păstrate în
Transilvania90, reprezentările Sf.
Augustin, Sf. Ambrozie, Sf. Grigore cel
Mare și a Sf. Ieronim domină, nu doar
prin dimensiuni, partea cotidiană a
polipticului din Biertan.
După cum a fost remarcat deja,
cei Patru Doctori ai Bisericii aveau
rolul de a legitima doctrina și ideile
puternic controversate în epocă, dar
stăruitor redate pe corpus-ul
retablului, referitoare la neprihănirea
Figura 5. Părinții Bisericii și puritatea Fecioarei Maria91.
Cultul Părinților Bisericii,
acest grup aparte al confesorilor, distins prin contribuția majoră avută în
definirea doctrinei și învățăturilor creștine, se dezvoltă într-un cult comun,
atât la nivel vizual, cât și hagiografic92. Răspândirea acestuia în regat este
mai degrabă lentă, târzie și ezitantă după cum putem vedea din calendarul
aprobat în cadrul sinoadelor provinciale, cel de la Nitra (1494) impune ca
obligatorie doar celebrarea zilei dedicate lui Grigore cel Mare, în timp ce
88
Tereza Sinigalia, op. cit., p. 71-72.
89
Ciprian Firea, op. cit., p. 142.
90
Tereza Sinigalia, „Pictură, sculptură și artă decorativă la Biertan”, în Buletinul Comisiei
Monumentelor Istorice, III, (1), 1992, p. 29.
91
Maria Crăciun, Iconoclasm and Theology, p. 80.
92
Robert Bartlett, op. cit., p. 204-206.
202
sinodul de la Veszprém (1515) adaugă zilele celorlalți Sfinți Părinți93.

Interesant este că un altar dedicat Celor Patru Doctori ai Bisericii este
menționat în 1490 în catedrala din Alba Iulia, o fondare căreia nu îi
cunoaștem inițiatorul, dar care indubitabil poate fi explicată prin profilul
corpului ecleziastic, format dintr-un număr în creștere de canonici cu
educație universitară, bine familiarizați cu operele Părinților94.
Momentul în care cultul Celor Patru Doctori este atestat în catedrală
coincide cu reprezentarea lor la Biertan. Prin autoritatea pe care o
întruchipează și vizibilitatea lor, atunci când polipticul este închis, Părinții
Bisericii, alături de Arhanghelul Mihail, legitimează cultul Sf. Rochus. Prin
educație și pozițiile deținute în biserică, Cristian Guttermann, acolit al
scaunului papal, secretar și auditor al legatului apostolic în regatul Ungariei,
canonic la Alba Iulia și paroh de Biertan, cunoștea subtilitățile politicii
oficiale în domeniul sanctității și rezolvările posibile în cazul devoțiunilor
populare, dar neoficializate. O asemenea logică subtilă poate explica și felul
în care accentul a fost pus pe Imaculata Concepție a Fecioarei Maria prin
modalitățile de reprezentare ale acesteia. O sărbătoare, cea a Neprihănitei
Zămisliri, a cărei autorizare fusese dată, în ciuda puternicelor controverse
teologice și doctrinare, în 1477 de către nimeni altul decât Sixtus IV, cel
pentru care parohul din Biertan era un fidel colaborator al scaunului
apostolic, binemeritând de la acesta.
Biserica parohială a Biertanului se constituie într-un centru de
greutate al capitlului de Mediaș din care face parte, după cum demonstrează
seria de parohi care au deținut și funcția de decani ai capitlului, de exemplu
Francisc, cel care va redacta statutele capitlului în 139795. În ciuda
competiției care a existat cu Mediașul pentru a se impune ca centru al
districtului96, profilarea bisericii parohiale din Biertan drept un focar al vieții
religioase în capitlu poate fi datată la începutul secolului al XV-lea. În 1402,
Bonifaciu IX (1389-1404), acordă bisericii din Biertan indulgența de care se
bucura și biserica Fecioarei Maria din Aachen, un privilegiu care replica la
93
Carolus Péterffy (ed.), Sacra Concilia Ecclesiae Romano-Catholicae in regno Hungariae
celebrata, Viennae, Typis Kaliwodianis, Anno MDCCXLII, vol. I, p. 219-243.
94
Carmen Florea, op. cit., p. 103.
95
Rudolf Theil, „Geschichte der zwei Stühle Mediasch und Schelk bis zur Mitte des 15.
Jahrhunderts”, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, NF, 21, 1887, p.
307-309.
96
Johann Michael Salzer, Der königl. freie Markt Birthälm in Siebenbürgen: Ein Beitrag
zur Geschichte der Siebenbürger Sachsen. Wien, 1881, p. 662-683; Emese Sarkadi Nagy,
op. cit., p. 58-59.
203
nivel local importanța unui centru de pelerinaj major al creștinătății latine97.

Conform diplomei papale, credincioșii erau încurajați să viziteze biserica
din Biertan în octava sărbătorii Paștelui și alte două sărbători consecutive,
acolo unde patru clerici seculari și regulari vor administra timp de trei zile
sacramentul confesiunii98. Cu un puternic caracter penitențial, indulgența
avea astfel potențialul de a aduce credincioșii înspre biserica Fecioarei
Maria a Biertanului în momentul cel mai important al anului liturgic.
Dintre cele nouă parohii care făceau parte din capitlul de Mediaș, ale
căror dedicații ne sunt cunoscute, doar cele din Buzd, Moșna și Biertan s-au
bucurat de un patronaj marianic99. Devoțiunea față de Fecioara Maria a fost
însă una extrem de bine articulată la nivelul capitlului, după cum reiese și
din statutele acestuia. Venerarea Fecioarei era exprimată de parohi în cadrul
slujbelor oficiate cu ocazia întrunirilor capitlului, prin cântarea în comun a
imnului marianic Salve Regina100. Mai mult, plasarea parohilor sub protecția
Fecioarei și din perspectiva administrării cotidiene a treburilor capitlului
este ilustrată de reprezentarea Încoronării Fecioarei pe sigiliul acestuia, un
sigiliu a cărui autenticitate este recunoscută în dieceză de către episcopul
Ladislaus Geréb101.
Investigațiile fototehnice ale polipticului Fecioarei Maria din Biertan
au relevat existența amprentei unei statui în scrinul central care, împreună cu
inscripția care încadra un nimb discoidal aurit, au fost distruse în perioada
97
József Sümegi, „Adatok a penitencia és a búcsúk történetéhez” (Contribuții la istoria
practicii penitențiale și a indulgențelor), în Herman Egyed emlékkönyv (Omagiu lui Herman
Egyed), József Sümegi, István Zombori (eds.), Budapest, METEM, 1998, p. 128-130. Un
alt argument al competiției dintre Biertan și Mediaș poate fi găsit și în această politică a
obținerii/acordării indulgențelor, biserica parohială a Sf. Margareta va primi o indulgență
doar în 1446, una care era mai puțin prestigioasă nefiind asimilată celei acordate pentru
biserica Fecioarei Maria din Aachen. Pentru biserica parohială din Mediaș, vezi Géza Entz,
Erdély építészete a 14-16. században (Arhitectura Transilvaniei în sec. XIV-XVI),
Kolozsvár, Az Erdélyi Múzeum-Egyesület Kiadása, 1996, p. 382-384.
98
Franz Zimmermann, Carl Werner (eds.), Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in
Siebenbürgen, vol. III. Hermannstadt, 1902, doc. nr. 1466, p. 274-275.
99
Gustav Gündisch, „Die Patrozinien der sächsischen Pfarrkirchen Siebenbürgens”, în
Forschungen über Siebenbürgen und seine Nachbarn. Festschrift für Zsigmond Jakó und
Attila T. Szabó, Benda Kálmán et alii (eds.), München, Trofenik, 1987, p. 99, celelalte
biserici au fost dedicate Sf. Nicolae – Ațel, Furkeschdorf (localitate azi dispărută); Sf.
Margareta – Mediaș; Sf. Maria Magdalena – Bratei; Sf. Elena – Șaroș pe Târnave și Sf.
Andrei – Valchid.
100
Rudolf Theil, Carl Werner (eds.), Urkundenbuch zur Geschichte des Mediascher
Kapitels bis zur Reformation, Hermannstadt, Buchdrukerei von Theodor Steinhaussen,
1870, doc. nr. IX, p. 17.
101
Ibidem, doc. nr. XXIX, p. 51.
204
Reformei102. Statuia Fecioarei Protectoare, cea care cu mantia sa îi

protejează pe credincioși, precum și apelul explicit la ajutorul acesteia –
„Maria Mater Gratiae Mater Misericordiae” – fragmentul din imnul
marianic inscripționat în scrinul central, sunt consonante patronajului pe
care Fecioara era așteptată să îl ofere enoriașilor din Biertan, dar și celor
veniți în pelerinaj acolo.
Un patronaj astfel reprezentat a fost potențat și de recurența valurilor
epidemiei de ciumă care a atins acest oppidum. Parohii care i-au urmat în
funcție lui Cristian Guttermann au continuat strategia intercesorială gândită
de predecesorul lor. În turnul fortificației sudice a bisericii, Turnul
Catolicilor (!), a supraviețuit ceea ce a fost considerată singura reprezentare
murală de tip Pestbild din regatul Ungariei, cea în care Mater Misericordiae
îi protejează pe credincioși de săgețile ciumei103.
Executate în vremea parohului Martin Schezer, cel prin strădania
căruia indulgența din 1402 este reconfirmată în 1493 la Roma de auditorul
general papal Petrus de Vicentia, frescele fac dovada că pericolul ciumei nu
trecuse. Pentru comunitatea parohială, inițiativele patronale ale preotului lor
găsiseră (încă o dată!) modalitățile în care protecția sacră putea fi în mod
eficient articulată. La fel au stat lucrurile și cu ocazia reasamblării
polipticului din 1515 sub patronajul parohului Johannes, atunci când sfinții
își vor prezenta pe deplin identitatea, deasupra fiecăruia dintre protectorii
sacri ai polipticului fiindu-le trecut numele104.
Rolul jucat de parohii Biertanului în cadrul capitlului, centrul de
pelerinaj important la nivel local pe care l-a jucat parohia de aici, contextul
ciumei în care s-a născut cultul unui sfânt-pelerin, dar și mobilitatea
academică sunt argumente deopotrivă complementare și suplimentare care
explică demersul parohului Guttermann pentru biserica sa. Un demers
asumat, deliberat, care a inovat din punct de vedere devoțional și a avut un
impact de durată asupra credincioșilor. În anul 1500, din mica parohie a
102
Ferenc Mihály, op. cit., p. 76; Maria Crăciun, Imaginea și Reforma luterană, p. 85-93,
pentru o discuție asupra îndepărtării imaginilor tridimensionale în contextul adoptării
Reformei.
103
Dana Jenei, „Biertan. Picturile capelei din Turnul Catolicilor”, în Arhitectura religioasă
medievală din Transilvania, Daniela Marcu Istrate, Adrian-Andrei Rusu, Péter Levente
Szőcs (eds.), Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 2004, p. 275; Mihnea Alexandru
Mihail, „Regatul maghiar şi aspecte ale geografiei artei din perspectiva transferurilor
iconografice. Secolele XIV-XV”, Teză de doctorat, București, Universitatea Naţională de
Arte, 2018, p. 393. Transformarea Fecioarei într-o Protectoare împotriva ciumei devine o
temă recurentă la finalul Evului Mediu, atunci când în reprezentările vizuale săgețile ciumei
sunt oprite de mantia Fecioarei, Louise Marshall, Manipulating the Sacred, p. 506-510.
104
Ciprian Firea, op. cit., p. 147.
205
Biertanului devenea student al Universității din Cracovia Rochus, fiul lui

Laurențiu. Tot atunci, din aceeași parohie, se înscria la Universitatea din
Viena un alt Rochus, fiul lui Werner105. Vârsta celor doi? Timpul care se
scursese de când un paroh învățat și conștiincios adusese un sfânt nou în
comunitatea sa.
Lista ilustrațiilor
Figura 1. Panou cu Sf. Rochus, Arhanghelul Mihail, Sf. Sebastian și Sf.

Iosif (Sursa imaginii: https://realonline.imareal.sbg.ac.at/suche?facet
search=true&searchfield=suche_alles&searchlogic=OR&searchtext=
Biertan)
Figura 2. Sf. Rochus (Sursa imaginii: https://realonline.imareal.sbg.ac.at/
suche?facetsearch=true&searchfield=suche_alles&searchlogic=OR&
searchtext=Biertan)
Figura 3. Sf. Iacob cel Bătrân și Rochus – Partea cotidiană a polipticului de
la Bruiu (Sursa imaginii: https://realonline.imareal.sbg.ac.at/
suche?facetsearch=true&searchfield=suche_alles&searchlogic=OR&
searchtext=Braller)
Figura 4. Arhanghelul Mihail (Sursa imaginii: https://realonline.imareal.sbg.
ac.at/suche?facetsearch=true&searchfield=suche_alles&searchlogic=
OR&searchtext=Biertan)
Figura 5. Părinții Bisericii (Sursa imaginii: https://realonline.imareal.sbg.
ac.at/suche?facetsearch=true&searchfield=suche_alles&searchlogic=
OR&searchtext=Biertan).
105
Sándor Tonk, op. cit., p. 323; conform acestei baze de date, niciun alt student
transilvănean nu a mai purtat numele de Rochus.
206
ÎNTRE SCHISMĂ ŞI UNIRE RELIGIOASĂ.
PREDICILE LUI OSVALDUS DE LASKO DESPRE
RITUL RĂSĂRITEAN, LA ÎNCEPUTUL
SECOLULUI AL XVI-LEA
Paula Cotoi
Populaţia creştină de rit oriental din cuprinsul Regatului Ungariei a

avut în decursul Evului Mediu o soartă marcată de misiunea şi interesele
Bisericii Romane în teritoriile răsăritene ale Creştinătăţii occidentale1,
precum și de ambiţiile şi nevoile regalităţii de expansiune, control sau
apărare a teritoriilor sale. În acest context istoric specific, oscilația
raporturilor dintre cele două ramuri ale creștinismului între schismă şi
tentative de reconciliere a fost resimțită direct. Astfel, nici unirea proclamată
la Florența în anul 1439 nu a rămas fără urmări. Cu toate că reușita
conciliului a fost mai degrabă una de moment – scopul întrunirii
intercreştine a fost atins, dar aplicarea unirii a fost fie neglijată, fie
întârziată, fie lipsită de profunzime, fie întâmpinată cu îndârjită rezistenţă,
iar în final abandonată –, istorica reconciliere a constituit un moment de
turnură, devenind un reper fundamental, o premisă şi un model pentru
diferitele uniri de mai târziu2. Dincolo de însemnătatea doctrinară și
1
Cu privire la conceptul de Christianitas și pandantul românesc Creștinătate occidentală,
vezi Cezare Alzati, „Creștinătatea occidentală și Orientul creștin”, în idem, În inima
Europei. Studii de istorie religioasă a spațiului românesc, ed. îngrijită de Șerban Turcuș,
Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1998, p. 9-50.
2
Joseph Gill, în introducerea lucrării sale referitoare la Conciliul de la Florența, rezumă
semnificațiile acestui eveniment astfel: „Decretul de unire cu grecii îşi păstrează valoarea
definitorie de adevăruri teologice sigure şi de norme doctrinale care trebuie să conducă gândirea
celor care speră, la fel ca toţi creştinii buni oriunde s-ar afla, că schisma poate fi încă remediată.
De fapt, el a îndeplinit deja un astfel de rol în unirea anumitor Biserici de rit oriental cu Roma,
ca de exemplu a Bisericii rutene (1596) şi a celei româneşti (1700), realizate pe baza principiilor
afirmate la Florenţa”; Joseph Gill, Conciliul de la Florența, trad. Blanka Sidonia Gorun-Kovács,
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2011, p. 9. În același sens, Ovidiu Ghitta
argumentează că principiile pe care s-au întemeiat unirile parțiale de mai târziu sunt de extracție
florentină, explicând: „[…] în pofida deosebirii de anvergură, tocmai amintite, paradigma în
ceea ce priveşte modalitatea concretă de realizare a acestui pas rămăsese conciliul florentin. […]
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.08
ecleziologică în durată lungă a deciziei de unire, cercetările privitoare la

urmările imediate ale acesteia în cuprinsul Regatului Ungariei3 au evidenţiat
că raportarea regalităţii la populaţia de rit răsăritean, evoluţiile sociale şi
organizarea ecleziastică a românilor supuşi coroanei maghiare, precum și
iniţiativele cruciate din a doua jumătate a secolului al XV-lea pot fi şi
trebuie puse în corelaţie cu proiectul florentin. Reverberaţiile locale ale
actului de unire par a se fi resimţit în Transilvania până spre finele secolului
al XV-lea, având şi consecinţe, mai discrete, de durată4. Deopotrivă,
investigaţiile pomenite au pus uneori în lumină contribuţia semnificativă a
franciscanilor în pregătirea conciliului sau în aplicarea decretului de unire şi
în evoluţiile confesionale din Ungaria în ambianţa postflorentină5. Pornind
de la aceste considerente, tratarea chestiunii ritului răsăritean în predicile
unui minorit observant maghiar, alcătuite în primii ani ai veacului al
XVI-lea, reţine inevitabil atenţia şi ridică o serie de întrebări.
Studiul de față aduce în atenție una dintre colecțiile de predici ale lui
Osvaldus de Lasko (OFM Obs, cca. 1450-1511), intitulată Gemma fidei.
Ataşamentul faţă de modelul florentin de refacere a unităţii creştine rezultă în primul rând din
faptul că, implicând exclusiv decizia şi adeziunea clerului răsăritean dintr-un anumit spaţiu,
unirea a fost văzută totuşi ca una de grup, comunitară, ce nu reclama chestionarea fiecărui
individ în legătură cu opţiunea confesională personală. Legătura reiese apoi din felul în care a
fost concepută reconcilierea: ca o unire în credinţă, prin acceptarea validităţii celor patru articole
considerate a-i deosebi teologic pe apuseni de răsăriteni”; Ovidiu Ghitta, „Unirea bisericii
româneşti din Transilvania cu Biserica Romană: o perspectivă analitică”, în Societate şi
civilizaţie. Profesorului universitar dr. Marcel Ştirban la împlinirea a şapte decenii de viaţă,
coord. Călin Florea, Ciprian Năprădean, Târgu Mureș, Editura „Dimitrie Cantemir”, 2002, p. 92.
3
Ovidiu Ghitta, „Românii din Regatul Ungariei şi unirea bisericească proclamată la Florenţa în
1439 (o perspectivă istoriografică)”, în La graniţa dintre ştiinţe: istorie, mentalităţi, imaginar.
Omagiu Profesorilor Simona şi Toader Nicoară la vârsta de 60 de ani, coord. Ovidiu Ghitta,
Gheorghe Negustor, Cluj-Napoca, Argonaut, Mega, 2017, p. 130-148; idem, „Il Concilio di
Ferrara-Firenze e i Romeni del Regno d’Ungheria. La storiografia del problema”, în
Storiografia medievistica in Romania: l’ultimo quarto di secolo, coord. Massimo Miglio,
Ioan-Aurel Pop, Roma, Istituto Storico Italiano per il Medioevo, 2018, p. 61-80.
4
Adrian Andrei Rusu, „Sinodul de la Florența și urmările lui în regatul Ungariei și în
Transilvania”, în idem, Ioan de Hunedoara și românii din vremea lui. Studii, Cluj-Napoca,
Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 77-127; idem, Ctitori și biserici din Țara Hațegului
până la 1700, Satu Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 1997, p. 23-28, 32-43.
5
Francisc Pall, „Știri noi despre expedițiile turcești din Transilvania în 1438”, în idem,
Românii și Cruciada târzie, ediție îngrijită de Ionuț Costea, Cluj-Napoca, Argonaut, 2003,
p. 81-99; Adrian Andrei Rusu, „Giovanni di Hunedoara e Cristoforo Garatone”, în Anuarul
Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol”, vol. XXIV/2, 1987, p. 17-29; Iulian
Damian, Ioan de Capestrano și Cruciada Târzie, Cluj-Napoca, Centrul de Studii
Transilvane, 2011, p. 69-198; idem, „Unire bisericească şi societate creştină în Regatul
Ungariei la mijlocul secolului XV”, în Crisia, 38, 2008, p. 49-64.
208
Scris la puţin mai mult de jumătate de veac după conciliul unionist, ciclul de
sermones quadragesimales repunea în discuţie conţinuturile, expresiile şi
ameninţările adevăratei credinţe. Trei dintre discursurile omiletice formulate
cu acest prilej (Sermones XXVIII, XXIX, XXX) fac referire la ceea ce autorul
desemnează ca ritu Graecorum. Devine, astfel, evidentă întrebarea: Care era
raportul dintre dreapta și adevărata credință propovăduită de autor și ritul
răsăritean? În căutarea răspunsului, analiza pe care o propun va avea în
vedere textul celor trei predici, pus în relație cu structura întregii colecții
omiletice, cu intențiile verbalizate în prolog și cu profilul autorului. Iar
formularea unui răspuns adecvat și nuanțat obligă la multiplicarea
interogațiilor: Care este atitudinea autorului faţă de creştinii răsăriteni? În ce
măsură este poziţia sa legată de contextul istoric specific al Ungariei? În ce
măsură şi în ce manieră se face referire la conciliul de la Ferrara-Florenţa şi
la decretul de unire? Cum erau percepute raporturile dintre cele două
biserici creştine – la scurtă vreme după ce eşecul unirii proclamate la
Florenţa fusese recunoscut – de un reprezentant al catolicismului şi al unui
ordin a cărui istorie era legată, pe de o parte, de misionarismul catolic între
”schismatici”, pe de altă parte, de recenta promovare a reconcilierii? În ce
fel se reflectă eşecul unirii? Şi, desigur, care era menirea predicilor-model
consemnate şi date tiparului de Osvaldus de Lasko?
Autorul și opera
Numele lui Osvaldus de Lasko (Laskai Osvát) și-a găsit loc în

istoriografia maghiară mai cu seamă de la începutul secolului al XX-lea,
când a fost identificat de către Kálmán Timár ca autor al unor colecții de
predici publicate anonim la cumpăna veacurilor XV-XVI6. Contemporan al
mai bine cunoscutului Pelbartus de Themeswar (Temesvári Pelbárt, OFM
Obs, cca. 1435-1505), Osvaldus i s-a alăturat acestuia în galeria autorilor
medievali maghiari, intrând în primul rând în atenția istoricilor literaturii.
Știut ca autor al ultimului volum din Rosarium-ul lui Pelbartus, căruia i-a
continuat munca, încă din 1508 – din colofonul ediției princeps7 – Osvaldus
și-a câștigat renumele în special pentru lucrările sale omiletice. Prima care a
văzut lumina tiparului a fost colecția de predici-model publicată sub titlul
Biga salutis, tipărită în trei volume (de sanctis, domincales și
6
Kálmán Timár, „Laskai Ozsvát és a bibliográfia” (Osvát Laskai și bibliografia), în
Magyar Könyvszemle (Recenzie de carte maghiară), 18 (1910), p. 122-153.
7
Balázs Kertész, „The 1499 Constitutions of the Hungarian Observant Franciscan
Vicariate”, în Chronica, 15 (2017), p. 177.
209
quadragesimales) în anii 1497, 1498 și 1501, fiind ulterior reeditată în

numeroase rânduri8. Cu o singură ediție, apărută în 1507, al doilea ciclu
omiletic pe care Osvaldus l-a dedicat Postului Paștelui și care face obiectul
prezentei analize, Gemma fidei, pare a fi fost mai puțin popular9.
Amintitele lucrări pastorale ori teologice au fost alcătuite din postura
de reprezentat al ordinului Sfântului Francisc, și mai precis al ramurii
observante a acestuia, a doua componentă importantă a profilului lui
Osvaldus. Activitatea sa în cadrul vicariatului minorit maghiar apare, în
lumina celor mai recente cercetări, drept una dinamică și plină de
semnificații pentru evoluția observanței franciscane în acest teritoriu. Balázs
Kertész i-a reconstituit traiectoria în cadrul ordinului, de la poziția de
guardian al conventului din Sălard și visitator al custodiei de Strigoniu
(1493), la cea de guardian al conventului din Pesta (1497, 1506) și de lider
al vicariatului, în trei rânduri (1497-1499, 1499-1501, 1507-1509)10. Același
cercetător a argumentat că Osvaldus trebuie să fi fost artizanul constituțiilor
de la Atya (1499), adoptate în timpul mandatului său, într-un moment în
care structura franciscană observantă din Ungaria, desprinsă din vicariatul
Bosniei în 1448, căuta să își afirme identitatea distinctă față de ramura
conventuală11. Probabil în același context și ca parte a aceluiași efort,
Osvaldus a sprijinit aducerea la zi a cronicii franciscanilor din Ungaria sau a
compilat el însuși partea corespunzătoare din respectivul text12. În lumina
8
Gedeon Borsa, „Laskai Osvát és Temesvári Pelbárt műveinek megjelentetői” (Editorii
lucrărilor lui Osvát Laskai și Pelbárt de Temesvár), în Magyar Könyvszemle, 121 (2005), p.
1-24.
9
[Osvaldus de Lasko], Quadragesimale Gemma fidei intitulatum, Henricus Gran, Hagenau,
1507. (VD16 O 1421; USTC 693629; RMK III, 141).
10
Balázs Kertész, „Two Hungarian Friars Minor (Franciscan Observants) in the late middle
ages: Pelbart de Temesvár and Oswald de Lasko”, în Infima aetas Pannonica. Studies in
Late Medieval Hungarian History, coord. Péter E. Kovács, Kornél Szovák, Budapest,
Corvina, 2009, p. 60-78, în special p. 67-68.
11
Balázs Kertész, „The 1499 Constitutions of the Hungarian Observant Franciscan
Vicariate”, p. 175, 177-180.
12
Ibidem, p. 177-178; Andor Tarnai, „A magyarországi obszervánsok rendi krónikájának
szerzői és forrásai” (Autorii și izvoarele cronicii observanților din Ungaria), în
Irodalomtörténeti Közlemények (Anale de istorie literară), 77 (1973), p. 135-147, în special
p. 140; Balázs Kertész, „A magyarországi obszerváns ferencesek krónikájának
szerzőségéhez” (Observații privind paternitatea cronicii franciscanilor observanți din
Ungaria), în Nyolcszáz esztendős a ferences rend: tanulmányok a rend lelkiségéről,
történeti hivatásáról és kulturális-művészeti szerepéről (Ordinul Franciscan la opt sute de
ani. Studii privind spiritualitatea ordinului, chemarea sa istorică și rolul său în cultură și
artă), coord. Norbert S. Medgyesy, István Ötvös, Sándor Őze, Budapest, Írott Szó
Alapítvány, 2013, p. 164-186.
210
acestor circumstanțe, la 1506, când scrie culegerea de predici Gemma

fidei13, Osvaldus avea nu numai exercițiul condeiului, ci și pe cel al asumării
responsabilității pentru soarta misiunii franciscane în Ungaria, profilând un
personaj cu experiență, familiarizat cu provocările cărora ordinul trebuia să
le facă față. Un an mai târziu, când lucrarea ieșea de sub teascurile tiparului,
autorul său era reales vicar, subliniind încă o dată întrepătrunderea celor
două componente ale activității sale.
Gemma fidei: prolog și structură
Prologul lucrării14 plasează preocupările și îngrijorările autorului în

relație directă cu contextul bine circumscris al Regatului Ungariei. Acesta
era definit explicit drept un spațiu al pluralității etnice, lingvistice şi
religioase15, altfel spus, al divergenţelor, mai mult decât al convergențelor şi
unităţii. Conviețuirea feluritelor nationes, care vorbesc limbi diferite și au
credințe diferite, precum și învecinarea cu ereticii din Boemia, la nord, și cu
impia ac spurca gens mahumetica, în est și în sud, erau percepute ca
amenințări ale dreptei credințe și ale Creștinătății însăși, confruntată cu
pericolul otoman. Regatul Ungariei se profila, în fața inamicilor păgâni, ca
un scut, murum et antemurale, lipsit însă de ajutorul lui Dumnezeu din
cauza slăbirii și împuținării credinței.
Cercetătorii maghiari, precum Jenő Szűcs și Andor Tornai, s-au
referit la pasaje din prolog, analizând definiția dată de Osvaldus de Lasko
națiunii. A fost evidențiată, astfel, extinderea sensului medieval al
conceptului pentru a desemna nu doar națiunea politică a nobilimii, ci
întregul popor, asupra căruia erau transferate atributele veterotestamentare
ale poporului ales16. Cei doi istorici au interpretat cuvintele autorului de la
13
Richárd Horváth, Laskai Ozsvát, Budapest, Sárkány nyomda, 1932, p. 43.
14
[Osvaldus de Lasko], Quadragesimale Gemma fidei intitulatum, f. a2r-v. Prologul este
editat în Edit Madas, „A prédikáció magvetésével a magyar nemzet védelmében (Laskai
Osvát Gemma fidei című prédikációskötetének előszava)” (Cu predica în apărarea națiunii
maghiare. Prefața volumului de predici Gemma fidei al lui Osvát Laskai), în Religió,
retorika, nemzettudat régi irodalmunkban (Religie, retorică, conștiință națională în
literatura noastră veche), coord. István Bitskey, András Görömbei, Debrecen, Kossuth
Egyetemi Kiadó, 2004, p. 50-58, ediția la p. 55-58.
15
Din acest punct de vedere, Pietro Delcorno definește sugestiv prologul drept „un piccolo
saggio di geopolitica religiosa”; Pietro Delcorno, „Strategie “identitarie” divergenti? I
quaresimali di Johannes Meder e Osvát Laskai”, în L’Observance entre normalisation et
répression (XVe-XVIe sec.), coord. Sylvie Duval et alii, Roma, École française de Rome, în curs
de apariție. Îi mulțumesc autorului pentru punerea la dispoziție a manuscrisului acestui studiu.
16
Balázs Kertész, ”Two Hungarian Friars Minor”, p. 75.
211
începutul secolul al XVI-lea ca dând glas unui simțământ patriotic, de

mândrie sau, dimpotrivă, de compătimire pentru națiunea maghiară17. Mai
recent, Edit Madas a reevaluat prologul dintr-o perspectivă similară, dar
subliniind resorturile de natură religioasă ale respectivei „responsabilități
naționale” și contextul istoric asociat acestui ethos18.
Predicile-model alcătuite de Osvaldus de Lasko erau menite să
întărească adevărata credință și să îndrepte erorile care îi îndepărtau pe
credincioși de la calea cea dreaptă, ca astfel să fie recâștigată bunăvoința divină,
iar dușmanii Creștinătății să fie învinși. În acest punct, trebuie precizat că,
pentru autor, membru al Bisericii Latine, dreapta și adevărata credință se
identifica doar cu sacrosancta et orthodoxa fide catholica. Astfel, creștinii de
rit răsăritean, ”schismaticii”, sunt plasați încă din prolog în tabăra adversă,
alături de eretici și păgâni. Mai mult, aceștia sunt delimitați etnic și caracterizați
prin atribute negative: „truces denique atroces sive (loquar ut vulgus) Rasciani,
demum inculti Walachi, stolidi Armeni et inhumani Bulgari”19. Atitudinea lui
Osvaldus este, deci, evident ostilă, fundamentată pe realități din proximitatea
imediată, filtrate prin propria identitate de catolic militant.
Urmărind scopul menționat, Osvaldus compune 71 de discursuri dense,
cu un bogat conținut teologic, mai apropiate uneori de genul tratatului, decât de
cel omiletic20, care, pe de o parte, explică și propovăduiesc fundamentele
credinței, iar pe de altă parte confruntă alteritatea. După ce primele trei texte
argumentează importanța predicării și a predicatorilor, ciclul continuă cu
prezentarea articolelor de credință, a bazelor doctrinale ale catolicismului,
într-un demers aproape catehetic. Anticipând seria contrastantă referitoare la
calea pierzaniei și la cei damnați, urmează patru tablouri ale infernului și
chinurilor veșnice. Predicile XXIV-XXXIX sunt îndreptate împotriva omnium
errores […] necnon infidelitas, scisma et heresis, tratând pe rând despre husiți,
17
Jenő Szűcs, „Nép és nemzet a középkor végén” (Popor și națiune la sfârșitul Evului
Mediu), în idem, Nemzet és történelem: tanulmányok (Națiune și istorie. Studii), Budapest,
Gondolat, 1974, p. 569-581; Andor Tarnai, „A magyar nyelvet írni kezdik”. Irodalmi
gondolkodás a középkori Magyarországon („Ei încep să scrie limba maghiară.” Gândire
literară în Ungaria medievală), Budapest, Akadémiai Kiadó, 1984, p. 98.
18
Edit Madas, op. cit., p. 50-54.
19
Un detaliu interesant: rutenii sunt numărați între creștinii care împărtășesc același rit cu
gens hungarica.
20
Marie-Madelaine de Cevins chiar definește lucrarea drept un tratat teologic;
Marie-Madeleine de Cevins, Les Franciscains observants hongrois de l’expansion à la
débâcle (vers 1450-vers 1540), Roma, Istituto Storico dei Cappuccini, 2008, p. 249. Totuși,
Osvaldus se adresează direct predicatorilor și oferă recomandări privind transmiterea
mesajului textelor în fața unui auditoriu, insistând să nu fie omise pildele și miracolele
redate de autor.
212
ritul răsăritean, musulmani și evrei, dar și despre alte abateri de la ortodoxie (în
sensul etimologic al noțiunii) și ortopraxie, precum idolatria, superstițiile și
păcatele capitale. Ultimele treizeci de sermones se preocupă de virtuți, fapte
bune și de roadele credinței, a căror răsplată va fi viața eternă, făcută posibilă
prin învierea lui Hristos, temă care încheie în mod firesc ciclul și traseul
penitențial asociate perioadei Postului Mare.
Trei predici despre damnabile ritu Graecorum
Trei zile din perioada premergătoare sărbătorii pascale au fost

rezervate de Osvaldus discutării devianței creștinilor de rit oriental, numiți
aici ”greci”, potrivit unei îndelungate tradiții ale cărei origini coborau în
timp până la Cruciada a IV-a21. Predicile pentru Dominica Reminiscere (a
cincea duminică înainte de Paști), pentru sâmbătă de dinainte și pentru lunea
care îi urma puneau, așadar, sub lupă erorile de care se făcea vinovată
Biserica Răsăritului22. Textele sunt similare ca structură, fiecare cuprinzând
două părți: o primă secțiune care tratează, în manieră diferită și cu varii
argumente, culpele ortodocșilor, urmată de o parte secundă, constând într-o
expunere continuă a momentelor în care ”grecii” s-au separat de
Biserica-mamă, Biserica Romană. De fapt, această relatare istorică este
preluată din partea a III-a a lucrării lui Antoninus Florentinus (OP,
1389-1459)23, Chronicon (tit. XXII, cap. XIII)24, și divizată în trei
21
Ioan-Aurel Pop, „Din mâinile valahilor schismatici…”. Românii și puterea în Regatul
Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), ediția a II-a, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2017,
p. 80.
22
Tabla de materii a lucrării oferă scurte descrieri ale predicilor; cele trei texte privitoare la ritul
răsăritean figurează astfel: „Sabbato ante Reminiscere, de damnabili ritu Graecorum negantium
Purgatorium et principalitatem Ecclesiae Romanae, et Spiritum Sanctum procedere a Filio, cuius
contrarium probant auctoritates, rationes et similitudines et frequenti divisione ab Ecclesia
Romana, et incipit: ”Non est bona glorificatio vestra”, fructuosus sermo vigesimus octavus.
Dominica Reminiscere, de Graecorum iusta damnatione, et probant auctoritates, rationes et
quaestiones, et quomodo errores eorum confutantur rationibus et rebus gestis, et incipit: ”Simile
factum est regnum caelorum homini, qui seminavit”, devotissimus et utilis sermo vigesimus
nonus. Feria secunda post Reminiscere, de Romanae Ecclesiae principalitate, quam probant
auctoritates, rationes et determinationes, et de Constantinopolitanae ecclesiae instabilitate
mirabili, et incipit: ”Initium omnis peccati est superbia”, fructibus et divinis iudiciis plenus
sermo trigesimus”.
23
Antoninus Florentinus, membru al ordinului dominican, vicar general al fraților
predicatori din Italia începând din 1437 și arhiepiscop de Florența din 1446, a luat parte la
Conciliul de la Ferrara-Florența în calitate de teolog papal. A fost canonizat în 1523. Vezi
Sally J. Cornelison, Art and the Relic Cult of St. Antoninus in Renaissance Florence,
Farnham, Ashgate, 2012, p. 11-28.
213
segmente, așa încât fiecare predică prezintă cronologic câte patru din cele
douăsprezece ”schisme”.
Prima parte, argumentativă, are un fir roșu la rândul său: cele trei erori
ale ”schismaticilor” și anume negarea purcederii Duhului Sfânt și de la Fiul, a
primatului Bisericii Romane și a Purgatoriului25. Dacă toate acestea reprezintă
nu numai puncte ce au delimitat constant cele două tradiții, ci și chestiuni
dezbătute și negociate în cadrul conciliului de unire din anii 1438-1439, se
remarcă omiterea celui de-al patrulea articol florentin, referitor la euharistie26.
Un alt element care traversează predicile XXVIII-XXX aduce în atenție cauza
principală a rupturii dintre cele două ramuri ale creștinismului, identificată de
Osvaldus ca fiind mândria ”grecilor”. Aspectul este demn de subliniat, căci
pare a relua formularea decretului privitor la raporturile cu ortodocșii, adoptat
la al IV-lea Conciliu de la Lateran (1215)27. Ideea este evidențiată încă de la
început, întrucât prima predică pornește de la capitolul V al Epistolei I către
Corinteni, având ca thema cuvintele: Non est bona glorificatio vestra […].
Secțiunea introductivă a textului fixează un ton intransigent, rescriind pasajul
din Epistolă referitor la acuza de desfrânare, așa încât cei acuzați sunt
”grecii”, mai precis prelații lor, femeia tatălui, cu care păcătuiesc aceștia, este
24
Titlul XXII din cea de-a treia parte cuprinde perioada contemporană autorului. Capitolul
al XI-lea face referire la conciliul florentin și la decretul de unire, în timp ce capitolul al
XIII-lea oferă un excurs privitor la erorile și ”schismele” Bisericii răsăritene ca un
preambul la scurta prezentare a căderii Constantinopolului, vezi Raoul Morçay, Chroniques
de Saint Antonin: fragments originaux du titre XXII (1378-1459), Paris, Librairie Gabalda,
1913, p. iii-xxxiii.
25
Cele trei erori sunt pomenite și de Antoninus Florentinus în cronica sa, în capitolul
privitor la decretul de unire, urmând textului acestuia care este reprodus în întregime; Raoul
Morçay, op. cit., p. 67: „Errabant Greci in tribus communiter. Primo quod Spiritus sanctus
procederet a Patre sed non a Filio; secundo quod non erat purgatorium post hanc vitam;
tertio quod ecclesia orientalis et constantinopolitana non esset sub ecclesia romana nec
patriarcha constantinopolitanus esset inferior romano pontifice”.
26
De altfel, problema folosirii pâinii dospite sau a azimei nu a stârnit dezbateri aprinse nici în
timpul Conciliului de la Florența. În privința formulei liturgice prin care se împlinește
sacramentul, chiar în timpul tratativelor, cardinalul Cesarini a remarcat că subiectul nu figura în
lista obișnuită a diferențelor dintre cele două tradiții creștine, și cu toate că respectiva chestiune a
fost disputată mai intens, totuși decretul unirii nu a inclus nicio referire la acest aspect; Joseph
Gill, op. cit., p. 216-226. Chiar mai relevantă apare observația formulată de Chris Schabel, care
subliniază că teologii catolici au acceptat întotdeauna drept validă folosirea pâinii dospite: Chris
Schabel, „The Quarrel over Unleavened Bread in Western Theology, 1234-1439”, în Martin
Hinterberger, Chris Schabel (eds.), Greeks, Latins, and Intellectual History, 1204-1500,
Leuven-Paris-Walpole, MA, Peteers, 2011, p. 85-127.
27
Canonul IV poartă titlul „De superbia Graecorum contra Latinos”; Conciliorum
oecumenicorum decreta, ed. Hubert Jedin et alii, Bologna, Istituto Per le Scienze, 1973, p.
235-236.
214
Biserica de la Constantinopol, iar pedeapsa pe care o primeau era aceea de a fi

dați în mâinile diavolului, care sunt musulmanii28. După o asemenea captatio
benevolentiae, Osvaldus statuează principalele acuze aduse ”schismaticilor”,
cele trei erori pomenite mai sus. Apoi, întorcându-se la versetul ales ca thema,
în continuare, în prima predică demonstrează damnarea lor certă, potrivit ideii
că modicum fermentum totam massam corrumpit; altfel spus, oricât de mică
ar fi vina lor, chiar dacă ar încălca un singur articol de credință, credința lor
este pervertită, ergo neccese est quod ille damnetur.
A doua predică – cea mai extinsă și mai complexă, drept pentru care
probabil nu întâmplător e o predică duminicală – face un pas mai departe,
arătând că adepții ritului răsăritean nu greșesc într-o singură privință și că
abaterea lor nu e minoră, astfel încât ”grecii” sunt din acest punct desemnați
constant ca ”schismatici”. Demonstrația privitoare la damnarea lor continuă
cu noi argumente, implicând un instrumentar retoric și teologic sofisticat,
pus în slujba explicării punctuale a celor trei aspecte disputate. Problema
purcederii Duhului Sfânt și de la Fiul este tratată pe un ton mai degrabă
defensiv. Osvaldus justifică adăugarea filioque în Simbolul Credinței de
către Biserica Latină ca o explicitare, și nu o modificare a dogmei, care ar fi
contravenit interdicției formulate de Conciliul de la Efes (431)29. Doctrina
Purgatoriului este discutată foarte pe scurt și, din nou, fără virulență; în
schimb primatul Romei beneficiază de o demonstrație consistentă, cu
argumente de ordin istoric și teologic, deopotrivă. Încă din paragrafele
anterioare, autorul făcuse apel la conceptul de biserică ca trup mistic al lui
Hristos, stabilind că ”grecii” sunt abscisi a capite și subliniase insistent
superioritatea Bisericii Latine, până la punctul în care se afirmă că
28
[Osvaldus de Lasko], Quadragesimale Gemma fidei intitulatum, f. o8r: „Unde mistice sic
dicta posunt verba intelligi, ut dicat Rhomanus pontifex, Christi vicarius verus et unicus in
terra: O, greci, omnino auditur inter vos fornicationis error qualis nec inter gentes, ita ut
uxorem patris qui habeat in ecclesiam Constantinopolitana qua est mea patre vestri vos
usurpando habeatis vos itaque prelati estis et non luxistis super hoc in vos non penituit ut
toleretis hoc de medio vestrum redeundo ad ecclesiam, sed potius varium errorem vobis
confingendo. Idcirco, ego tradidi vos in tradi permisi non protegendo orationibus et
temporalibus subsidiis tanquam indignos misericordia sathane in genti mahumetice, in
interitum carnis vestre, in oppressionem temporalem, ut Spiritus Sanctus meus saluus fiat et
de vobis sic obstineatis non obligat reddere rationem in die domini nostri Jesu Christi”.
29
Faptul că prima chestiune discutată este cea a purcederii Duhului Sfânt reflectă, probabil,
importanța acordată acestei diferențe doctrinare de către creștinii răsăriteni, fiind punctul care a
suscitat cele mai multe dezbateri în cadrul conciliului florentin. Mai mult, după decretarea unirii,
pentru asigurarea succesului acesteia, s-a considerat necesară clarificarea suplimentară a
chestiunii prin predici adresate ortodocșilor; Joseph Gill, „The Definition of the Primacy of the
Pope in the Council of Florence”, în The Heythrop Journal, II/1, 1961, p. 15.
215
ortodocșii sunt nu doar schismatici, ci și eretici, pentru că nu recunosc

statutul Bisericii Romane de cap al tuturor bisericilor30.
Dacă în ansamblul lor discursurile lui Osvaldus au un conținut destul
de generic, această predică are și o proiecție mai pragmatică, aplicabilă
contextului specific al Ungariei, prin ridicarea a trei întrebări privitoare la
interacțiunea concretă sau conviețuirea cu ”grecii”: „Utrum scismatici et
heretici vere sint baptizati exquo sunt extra ecclesiam catholicam? Utrum
scismaticus sacerdos possit conficere sacramentum eucharistie? Quod
scismatici recipiantur ad penitentiam?”31 Cu referire la botez, deși formula
baptismală răsăriteană fusese recunoscută deplin ca egală celei latine la
începutul secolului al XV-lea32, Osvaldus pare a-i urma pe predecesorii săi
franciscani din Bosnia și Ungaria33 atunci când recomandă practicarea
botezului condițional pentru cei redeuntes ad fidem catholicam. Pentru a
justifica respectiva soluție, autorul face referire la ignoranța ”grecilor”, un
loc comun, îndeosebi între argumentele în favoarea botezului condițional
pentru neofiți34. În privința administrării împărtășaniei de către preoții
ortodocși, Osvaldus face trimitere și preia explicațiile lui Richardus de
Mediavilla (OFM, cca. 1249 - cca. 1308), care în comentariile sale asupra
Sentințelor lui Petrus Lombardus discută legitimitatea actului în relație cu
sacerdoții excomunicați sau eretici. Concluzia este că, deși de iure aceștia
nu pot oficia sacramentul euharistic și comit un păcat de moarte încălcând
această interdicție, de facto, slujirea lor este valabilă, atâta vreme cât sunt
consacrați și rostesc cuvintele corecte, cu intenția cuvenită. Ultima întrebare
se referă la ce trebuie să facă un ”schismatic” pentru a reintra în comuniune
cu Biserica Latină, răspunsul menționând procedura stabilită și ereticilor,
30
[Osvaldus de Lasko], Quadragesimale Gemma fidei intitulatum, f. p5v: „[…] greci, qui
non solum sunt scismatici sed etiam heretici exquo non recognoscunt Sanctam Rhomanam
Ecclesiam caput omnium ecclesiarum”.
31
Ibidem, f. p5r-v.
32
Papa Martin al V-lea tranșează problema în 1418, când stabilește condițiile pentru
mariajele mixte; Iulian Damian, op. cit., p. 158. În legătură cu problema rebotezării
”grecilor” de către ”latini” și cu poziția anterioară a papalității în privința formulelor de
botez, vezi Yury P. Avvakumov, „The Controversy over the Baptismal Formula under Pope
Gregory IX”, în Martin Hinterberger, Chris Schabel (eds.), Greeks, Latins, and Intellectual
History, p. 69-84.
33
Iulian Damian semnalează practica rebotezării convertiților din rândul populației
românești și slave din Ungaria, încă din secolul al XIV-lea; Iulian Damian, op. cit., p. 162.
34
Practicarea botezului condițional al neofiților de către minoriți este fundamentată canonic pe
bula emisă de papa Grigore al XI-lea, în 12 martie 1370, la solicitarea expresă a misionarilor
franciscani care acționau tocmai în teritorii locuite de ”schismatici”. Ibidem, p. 161.
216
constând în abjurarea erorilor și promisiunea, prin jurământ pe Sfânta

Scriptură, de a ține credința catolică.
Cea de-a treia predică este construită în jurul antinomiei dintre primatul
Bisericii Latine și instabilitatea Bisericii Constantinopolitane, o dovadă
suplimentară a inferiorității acesteia. În demonstrarea primatului Romei,
Osvaldus utilizează arsenalul de argumente obișnuit: pontiful roman este
succesorul Sfântului Petru și vicarul lui Hristos; Hristos s-a rugat pentru Petru
ut non deficiat fides tua și l-a rânduit ca păstor cui subiecit omnes fideles;
autoritatea papei nu depinde de conciliu, a fost recunoscută de toți doctorii
Bisericii, atât latini, cât și greci, și de sinoadele ecumenice („concilia
universalia que fuerunt legitima concila non conciliabula et synagoge
sathane”); Biserica Romană a fost constantă și consecventă în păstrarea
adevăratei credințe. Demonstrația culminează cu argumentul oferit de concilii
determinationibus, care face referire la deciziile Conciliului de la Florența,
citând un pasaj substanțial din decretul de unire, lăsat să vorbească de la sine.
Momentul reconcilierii este ulterior relatat pe scurt în secțiunea istorică a
predicii, a douăsprezecea separare a Bisericii Răsăritene fiind considerată cea
care a urmat unirii agreate în 1439. Textul se încheie cu căderea
Constantinopolului, descrisă în termeni apocaliptici, reiterând ideea anunțată în
prima predică, potrivit căreia cucerirea otomană reprezenta o pedeapsă divină,
și făcând trecerea spre următorul discurs omiletic, referitor la Islam35.
Considerații finale
Întrucât lucrarea a cunoscut o singură ediție, comparativ cu cealaltă

colecție de predici alcătuită de același autor și care s-a bucurat de o mare
popularitate, Gemma fidei apare drept grăitoare pentru descifrarea poziției și
atitudinii lui Osvaldus, ca minorit observant aflat la conducerea vicariatului
Ungariei, mai mult decât pentru receptarea și impactul pe care l-ar fi putut avea.
Recurența referirii la căderea Constantinopolului și la dezastrele pricinuite de
musulmani (a se citi otomani), interpretate drept pedepse divine pentru
neascultarea, mândria și schisma ”grecilor”, pare semnificativă pentru contextul
istoric în care cartea vedea lumina tiparului. Tocmai în anii precedenți,
promovarea luptei purtate în numele Crucii împotriva turcilor care amenințau la
porțile Europei devenise o responsabilitate pentru minoriții din Ungaria, odată
35
Tonul escatologic se regăseşte şi în predicile referitoare la musulmani, clar orientate
împotriva otomanilor, la fel cum se va regăsi şi mai târziu în predicile de cruciadă ale
minoriţilor, la 1514. Pietro Delcorno, op. cit., passim; Marie-Madeleine de Cevins, op. cit.,
p. 282-283, 323-329, 340-343.
217
cu implicarea lor de către Papalitate în publicarea indulgenței emise cu ocazia

Jubileului și prin care se intenționa deopotrivă sprijinirea cruciadei
antiotomane36. Corelând desele mențiuni ale cuceririi capitalei Imperiului
Roman de Răsărit în cele trei predici cu accentele dramatice ale Prologului,
care descriu poporul maghiar drept un scut al creștinătății, întreg ciclul omiletic
capătă sensul unui manifest antiotoman, reafirmând rolul ordinului franciscan
în purtarea cruciadei. Dacă predicile sunt propuse de Osvaldus drept un
remediu pentru îndreptarea credinței și, astfel, pentru îndepărtarea mâniei lui
Dumnezeu, restaurarea credinței celei drepte, la respectivul moment coruptă
prin amestecul cu alte nationes și cu alte opțiuni religioase, poate fi percepută și
drept o încercare de creare a unui front comun. În acest sens, întoarcerea
”grecilor” la comuniunea cu Biserica Romană ar fi însemnat, la fel ca pentru cei
care au căutat unirea cu decenii în urmă, o mai puternică rezistență în fața
amenințării turcești. Acesta ar putea fi substratul apelului la convertire exprimat
în cea de-a doua predică, prin cuvintele: „Ecce, propter vestram infidelitatem
dati estis in manus infidelium, cum quibus erit pars vestra in eterna damnatione,
nisi conversi fueritis et unice ecclesie vere subiecti et incorporati et ab ea directi
in vestra salutis eterne et vite”37.
Aceeași frază este sugestivă și pentru înțelegerea relației cu ”grecii”, în
viziunea autorului. Osvaldus face referire la convertire, nu la unire religioasă și
folosește trei termeni (subiecti, incorporati, directi) ce descriu cu precizie o
relație de subordonare. Pe parcursul predicilor, creștinii de rit răsăritean sunt
desemnați ca ”greci”, ”schismatici” sau chiar eretici, fiind folosit un vocabular
cu o lungă tradiție, înrădăcinată în timpurile Cruciadei a IV-a, definită de papa
Inocențiu al III-lea, exprimată și rafinată în al IV-lea Conciliu de la Lateran și la
Conciliul de la Lyon, o tradiție în virtutea căreia unirea cu ”grecii” presupunea
imperativa latinizare a acestora38. Totuși, nu consider că Osvaldus prolifera pur
și simplu o atitudine preflorentină la adresa adepților ritului răsăritean,
necunoscând poziția de pe care unirea fusese agreată cu puțin mai mult de o
jumătate de veac în urmă sau desconsiderând deciziile luate la Florența. Cu
siguranță le cunoștea în amănunt, întrucât redă o bună parte din decretul de
unire, aduce de două ori în discuție conciliul florentin, citează, în acest sens, din
cronica unuia dintre participanții la conciliu, Antoninus Florentinus, și
menționează în mod recurent modernam separationem. Maniera în care pune
36
Marie-Madeleine de Cevins, op. cit., p. 238-239. Câțiva ani mai târziu, implicarea lor nu
se va mai limita la anunțarea intențiilor Papalității și la predicarea Crucii, odată cu primirea
sarcinii de a colecta subsidiile vărsate în sprijinul confruntării turcilor, începând din 1512.
37
[Osvaldus de Lasko], Quadragesimale Gemma fidei intitulatum, f. p5v.
38
Vasile Alexandru Barbolovici, Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). Istoria şi
ecleziologia unirilor, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2019, p. 28-44.
218
problema reflectă mai degrabă stadiul evoluțiilor de după sinodul din

1438-1439: eșecul implementării decretului, pe care îl deplânge și îl pune pe
seama mândriei și inconsecvenței ”grecilor”39. Pe de altă parte, oglindește
percepția generală despre unire în rândul franciscanilor observanți din Ungaria
și atitudinea lor privind aplicarea acesteia, refuzând recunoașterea ortodocșilor
drept egali ai catolicilor. După cum a argumentat convingător Iulian Damian,
raportarea franciscanilor la unire era influențată de lunga lor „experiență în
exersarea controlului asupra structurilor eclesiale subordonate” în Bosnia și
Ungaria, de tradiția acelui „minoritism dominativ” și de „convingerea profundă
că primatul petrin se traducea și în superioritatea ritului latin”40. Că aceasta
poate constitui o grilă de lectură a textului lui Osvaldus o demonstrează
insistența cu care autorul revine asupra chestiunii primatului Bisericii Romane
și al papei, nerecunoașterea acestuia atrăgându-le ortodocșilor acuzația de
erezie. Îndeosebi în a treia predică, discuția nu se limitează la evidențierea
întâietății Bisericii Latine în relație cu alte biserici, ci se referă și la primatul
papei în fața conciliului. Sub acest aspect este relevant și că în Europa Centrală
implementarea decretului de unire a mers mână în mână cu descurajarea
conciliarismului41.
Așadar, colecția de predici Gemma fidei reflectă marile dezbateri ale
secolului al XV-lea și ale începutului veacului următor cu privire la unirea
religioasă, trecute prin filtrul unui autor maghiar, conștient de și familiarizat
cu iminentul pericol otoman, și ale unui reprezentant al Observanței
franciscane în Ungaria, care avea o îndelungată experiență în controlul
respectării dogmelor, în combaterea curentelor heterodoxe și în convertirea
non-catolicilor. Cartea a ieșit de sub teascurile tiparului în luna iunie a
anului 1507, la mai puțin de o lună după ce Osvaldus fusese reales în fruntea
vicariatului minorit maghiar. Indiferent dacă această sincronizare va fi fost
sau nu întâmplătoare, textul ciclului omiletic oglindește viziunea liderului
asupra misiunii confraților săi, pe care acum avea ocazia nu doar să o
propovăduiască de la amvon, ci și să o pună în practică prin mecanismele
instituționale pe care, de acum, le avea la îndemână.
39
[Osvaldus de Lasko], Quadragesimale Gemma fidei intitulatum, f. p3v: „[…] ergo etiam
modernam vestram separationem vestris culpis deputetis et flentes redite ad veram viam
salutis eterne”.
40
Iulian Damian, op. cit., p. 190-194.
41
Ibidem, p. 89.
219
GLASUL CLOPOTELOR ÎN CLUJUL PREMODERN
Enikő Rüsz-Fogarasi
O comunitate, fie ea rurală ori urbană, se bucura încă din Evul

Mediu de glasul - sunetul mai multor clopote. Chiar de la începuturile lor,
cele mai multe dintre instituțiile bisericești creștine (biserici, mănăstiri) au
fost înzestrate cu clopote, acestea anunțând și chemând credincioșii la
rugăciune, ori la slujbe religioase, dar și la marile evenimente ale vieții, la
botez, cununie și la înmormântare1. Atât credincioșii de rit occidental, cât și
cei de rit oriental utilizau în bisericile și mănăstirile lor unul sau mai multe
clopote. Cu cât într-o localitate există mai multe biserici, cu atât crește
posibilitatea ca locuitorii să aibă parte de sunetele mai multor clopote.
Locul și rolul clopotelor de-a lungul secolelor au fost analizate din
mai multe perspective care se completează între ele, începând de la
cercetarea aliajelor clopotelor2, la analiza textelor inscripționate pe clopote3,
localizarea acestora, mergând până la decriptarea mesajelor sunetelor lor
pentru comunitate. Începând de la Reformă, fiecare comunitate religioasă
dintr-o localitate din Transilvania se străduia să aibă biserica proprie,
clopotul său ori clopotele sale. Dar fiecare clopot din fiecare biserică suna
nu numai pentru membrii congregaţiei sale, ci transmitea mesaje tuturor
1
John Arnold, Caroline Goodson, Resounding Community: The History and Meaning of
Medieval Church Bells, published 15 February 2012. https://www.academia.edu/9304431/
Resounding_Community_The_History_and_Meaning_of_Medieval_Church_Bells (accesat
în 19.09.2022), p. 23-38; J. Le Goff, „Merchant's Time and the Church's Time in the
Middle Ages”, în Time, Work and Culture in the Middle Ages, trans. A. Goldhammer,
Chicago-London, 1980, p. 29-42 („Temps de l'Église et temps du marchand”, Annales, 15.3
[1960], p. 417-443); Chris Humphrey, W.M. Ormrod (eds.), Time in the medieval world,
Woodbridge, York Medieval Press, 2001; D. Garrioch, „Sounds of the City: The
Soundscape of Early Modern European Towns”, Urban History, 30 (2003), p. 5-25; K.
Kramer, Glocken in Geschichte und Gegenwart, Bd. 2. Karlsuhe, 1997, p. 206-210; A.
Constantin Stoide, „Despre clopote și clopotari în Țările Române, sec. XIV-XIX”, în
Glasul bisericii, 30 (1971), nr. 7-8, p. 705-728; nr. 9-10, p. 887-911.
2
Elek Benkő, Erdély középkori harangjai és bronz keresztelőmedencei (Clopotele și
cristelnițele de bronz medievale din Transilvania), Budapest-Kolozsvár, Teleki László
Alapítvány-Polis Könyvkiadó, 2002, p. 108-169.
3
Ibidem, p. 78-81.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.09
locuitorilor. Sunetul clopotelor, în sine, purta cu el o multitudine de sensuri,

fiind un mijloc de comunicare a mai multor informații către comunitate.
Până la apariția orologiilor, prin care se consideră că în multe locuri are
loc secularizarea timpului4, sunetele clopotelor serveau la marcarea secvențelor
temporale. Ziua de muncă debuta cu sunetele clopotului de dimineața și se
sfârșea seara la fel5. Acestea constituiau un mijloc de comunicare complexă. În
afară de anunțarea serviciilor religioase, ele dădeau de veste despre
evenimentele din oraș, de la întrunirile adunărilor generale ale comunității, la
primirea oaspeților. În același timp, clopotele anunțau pericolele care se abăteau
din când în când asupra orașului, cum ar fi un asediu, incendii ori alte
calamități. În cazul apropierii unor furtuni severe, se apela la clopote pentru a-i
avertiza pe locuitori și pentru a sparge norii de vreme rea.
Prin dezvoltarea tehnică, din Evul Mediu s-a început folosirea roților
zimțate, iar datorită acestora s-au construit primele ceasuri şi orologii
mecanice. Acestea au preluat rolul de măsurare a timpului de la clopotele
bisericești, însă ele și-au păstrat în continuare cele mai multe dintre rolurile
avute în Evul Mediu.
Aproape fiecare lăcaș de cult era înzestrat cu unul sau mai multe
clopote. În secolul al XVII-lea, în Cluj, biserica Sfântul Mihail domina orașul
nu numai prin construcție, ci și prin glasul clopotelor sale. În afară de această
biserică, în Cluj exista încă cel puțin o biserică (biserica din ulița Lupilor –
actuala stradă Kogălniceanu), care a avut turn pentru o scurtă vreme, acesta
fiind dărâmat, clopotele fiind montate apoi într-o clopotniță independentă de
biserică. Cunoștințele noastre despre acest turn, a cărui bază a fost recent
descoperită în fața bisericii reformate din strada Kogălniceanu, despre
clopotele acestuia şi despre clopotniță vor fi probabil în curând îmbogățite cu
informații interesante. De când și până când a funcționat această clopotniță
avem doar date sporadice. Ceea ce știm este că de la o vreme este atestată
„gazda clopotelor”, așa cum era numit cel ce întocmea socoteli în urma
taxelor plătite de enoriași6. Înainte de a fi primit biserica de pe ulița Lupilor,
4
J. Le Goff, op. cit., p. 29-42; Edward P. Thomson, „Az idő, a munkafegyelem és az ipari
forradalom” (Timpul, disciplina muncii și revoluția industrială), Időben élni.
Történetiszociológiai tanulmányok (Trăind în timp. Studii de istorie-sociologie), Budapest,
Akadémiai Kiadó, 1990, p. 61, 69-71.
5
Elek Benkő, op. cit., p. 76-77.
6
Anikó Szász, „A kolozsvári református egyházközség számadáskönyvei a 17. században”
(Registrele de socoteli ale eparhiei reformate clujene din secolul al XVII-lea), în Róbert
Nagy (ed.), A levéltár rejtett kincsei. Források és értelmezések a gazdaságtörténet köréből
(Comorile ascunse ale arhivelor. Surse și interpretări din domeniul istoriei economice),
Kolozsvár, Egyetemi Műhely Kiadó-Bolyai Társaság, 2019, p. 109-123; Géza Entz, „A
221
comunitatea reformată din Cluj a obținut de la Gabriel Báthory clădirea

mănăstirii din cetatea veche a Clujului, însă despre activitatea din acest
edificiu din epoca premodernă nu avem date concrete. Ca atare, nu știm nimic
nici despre clopotele de aici7. Din aceste construcții, sunetul clopotelor răsuna
nu numai pentru cei din oraș, deoarece clopotele se auzeau și în împrejurimi,
așa cum clopotele bisericilor din proximitatea localității se auzeau și în oraș.
Astfel, şi sunetul clopotelor bisericii Sfântul Petru8 şi ale bisericii fostului
convent din Mănăștur9 ajungea la urechile orășenilor din Cluj. Despre
clopotele din biserica Sfântul Petru avem date extrem de răzlețe. Documentele
vremii ne arată că, la mijlocul secolului al XVI-lea, biserica se află într-o stare
gravă, chiar discutându-se despre demolarea sa. În cele din urmă, a
supraviețuit, a fost renovată și în anul 1569 clopotele sale au fost instalate din
nou. Însă, date concrete despre tragerea clopotelor de aici sunt rare10.
În cazul conventului de la Cluj-Mănăștur, la o inventariere din 1427
se numărau opt clopote, unul dintre ele servind la convocarea în fața
conventului. Ce se va întâmpla cu aceste clopote după Reformă și
secularizare este greu de spus. Biserica și-a schimbat deseori proprietarul. În
1581, datorită lui Ștefan Báthory a intrat în posesia iezuiților. Însă, în 1588,
iezuiții sunt forțați să plece, iar în 1589, într-o furtună puternică, un fulgerul
lovește lăcașul, iar focul deteriorează sever clădirea. După acest incident
grav, au fost făcute probabil noi reparații. Din secolul al XVII-lea avem
descrierea unui iezuit, Ștefan Milley, care prezenta biserica drept un edificiu
împrejmuit cu zid, care are un cor pentru orgă, trei clopote, două turnuri și o
sacristie largă cu trei altare, iar în fața altarului principal o criptă11. Deci, pe
Farkas utcai templom” (Biserica de pe Ulița Lupilor), în András Kovács, János Dani,
András W. Kovács (eds.), A kolozsvári Farkas utcai templom címerei (Blazoanele bisericii
de pe Ulița Lupilor din Cluj), Budapest-Kolozsvár, Balassi Könyvkiadó - Polis
Könyvkiadó, 1995, p. 20.
7
Lajos Kelemen, „Kolozsvár építészeti és művészeti emlékei a XIX. század közepéig”
(Monumentele arhitecturale și artistice ale Clujului până la mijlocul secolului al XIX-lea),
în Idem, Művészettörténeti tanulmányok (Studii de istoria artei), II, Bukarest, Kriterion
Könyvkiadó, 1982, p. 120-121.
8
Elek Benkő, Kolozsvár magyar külvárosa a középkorban (Suburbia maghiară a Clujului în
Evul Mediu), Kolozsvár Erdélyi Múzeum-Egyesület, 2004, p. 38.
9
Zsigmond Jakó, A kolozsmonostori konvent jegyzőkönyvei (Protocoalele conventului din
Cluj-Mănăștur), Budapest, Akadémiai Kiadó, 1990, vol. I, nr. 24, p. 193.
10
Jolán Balogh, Kolozsvári kőfaragó műhelyek. XVI. század (Ateliere de pietrari din Cluj.
Secolul al XVI-lea), Budapest, Magyar Tudományos Akadémia Művészettörténeti Kutató
Csoportja, 1985.
11
András Kovács, „A kolozsmonostori római katolikus Kálvária-templom” (Biserica
romano-catolică Calvaria din Cluj-Mănăștur), în Idem, Épületek emlékezete. Nevezetes
222
la mijlocul secolului al XVII-lea, de când datează acest inventar, biserica

avea clopote, dar András Kovács crede că biserica nu era utilizată zilnic, ci
doar la evenimente importante, ca de exemplu înmormântări, cum ar fi fost
înhumarea lui Borbála Dóczy, mama episcopului de Vác, Ștefan Sennyei12.
Clopotele bisericilor erau instalate în turnuri ori clopotnițe, unele
făcând parte integrantă din construcția bisericii, în alte cazuri fiind
construite separat campanile din lemn. Evident că acestea din urmă suportau
clopote mai puține și de dimensiuni mai mici. Turnurile și clopotnițele
bisericilor au fost de mai multe ori reconstruite. Deseori, acestea au fost
avariate fie de războaie, fie de intemperii (fulgere, cutremure).
Clopotele parohiei Sfântul Mihail erau montate în turnul bisericii. În
anul 1584 au fost solicitate de la Sibiu trei clopote, pentru a căror turnare s-au
dat 150 de kg de cupru și s-au plătit 46 de florini pentru manoperă13. Aceste
clopote noi nu erau singurele, deoarece se consemnează că clopotul ceasului a
trebuit dislocat pentru a face loc altora nou sosite14. După cum se cunoaște
foarte bine, turnul construit inițial a suferit de-a lungul vremii multe
schimbări. Prima imagine a acestuia datează din 161715. Biserica și mai ales
turnul acesteia au fost afectate în repetate rânduri de capriciile vremii. Astfel,
cronicarii consemnează că, în 16 iunie 1630, fulgerul a afectat grav turnul,
cauzând chiar decesul a doi clopotari și rănind grav încă unul16. În 1633,
fulgerul lovește din nou, de două ori, într-un interval de două luni, chiar în
turn, cauzând de fiecare dată nu numai simple stricăciuni, ci și incendii.
Orășenii reacționează prompt și reușesc să reabiliteze edificiul în toamna
aceluiași an17. În 1655, încă o dată, trăsnetul și incendiul de pe urma sa fac
ravagii în biserică și turn, în așa fel încât se topesc și clopotele18. De această
dată, pierderile sunt atât de mari, încât enoriașii nu reușesc să reconstruiască
épületek Erdélyben (Memoria clădirilor. Clădiri renumite din Transilvania), Budapest,

L'Harmattan, 2007, p. 72-74.
12
Ibidem, p. 74.
13
Arhivele Naționale ale României, Filiala Cluj, Fond orașul Cluj, Socotelile edililor
bisericești, 1584/3/XV, p. 12.
14
Ibidem, 1584/3/XV, p. 13.
15
Edit Grandpierre, „A kolozsvári Szent Mihály-templom története és építészete 1349-től
napjainkig” (Istoria și arhitectura bisericii Sfântul Mihail din Cluj de la 1349 până în zilele
noastre), în Erdélyi Múzeum, 41 (1936), nr. 1-3, p. 21.
16
„Segesvári Bálint történeti feljegyzései (1606-1654)” (Însemnările istorice ale lui Bálint
Segesvári, 1606-1654), în József Bálint, József Pataki (eds.), Kolozsvári emlékírók
1603-1720 (Memorialiști clujeni 1603-1720), Kolozsvár, Kriterion Könyvkiadó, 1990, p. 159.
17
Ibidem, p. 165-166.
18
Elek Jakab, Kolozsvár története (Istoria Clujului), II, Budapest, M. k. Egyetemi nyomda,
1888, p. 701.
223
foarte repede turnul, iar pentru o perioadă de tranziție, clădesc o clopotniță din
lemn19. În 1676, biserica și turnul sunt mistuite de foc. Localnicii au reușit cu
greu să refacă clădirile, dar punerea în funcțiune a clopotelor a întârziat,
deoarece turnătorul de clopote a făcut rabat într-atât încât a fost închis pentru
că a stricat mult material fără să facă un lucru de calitate20. La finele secolului
al XVII-lea, incendiile devin tot mai frecvente. Astfel, în 1689 și în 1697,
biserica este mistuită iar de foc21. Într-o astfel de situație, din cauza frecvenței
acestor nenorociri, comunitatea unitariană nu a mai avut baza materială
necesară pentru reconstrucție, iar directorul școlii unitariene a pornit în Țările
de Jos într-o acțiune de adunare de fonduri22. Din cauza repetatelor
nenorociri, clopotele au fost deseori schimbate, în socoteli fiind semnalată
turnarea unor clopote noi, dar care, din cauza intemperiilor repetate, au
funcționat doar perioade scurte de timp.
În Clujul premodern, după cum am mai menționat, au existat
concomitent mai multe lăcașe de cult, mai multe biserici. Cea mai
importantă a fost fosta biserică plebanială Sfântul Mihail care, după
Reforma religioasă, a cunoscut mai multe denominații, ajungând până la
urmă să fie a unitarienilor mai mult de un secol și jumătate23. În același
timp, chiar și conducerea orașului, până la 1638, a fost în exclusivitate în
mâna persoanelor din această confesiune. La începutul secolului al
XVII-lea, biserica reformată se întărește tot mai mult, dar nu numai datorită
ajutorului venit din partea principilor calvini24. Această perioadă a coincis
cu o epocă prosperă pentru Cluj, o perioadă în care administrația
orășenească a început să noteze mișcările financiare ale instituțiilor
aparținând orașului, concretizându-se în socotelile orașului25.
19 Lajos Kelemen, „A kolozsvári Szent Mihály-templom tornyai” (Turnurile bisericii

Sfântul Mihail din Cluj), în Péter Sas (ed.). Művelődéstörténeti tanulmányok (Studii de
istorie culturală), I, Kolozsvár, Kriterion Könyvkiadó, 2006, p. 262.
20
Arhiva parohiei unitariene din Cluj, Cluj-Napoca, A kolozsvári Unitária Eklézsia
Egyházfiainak Számadása a piaci nagy templom körüli Boltok és harangozási jövedelmek
(Socotelile edililor bisericii unitariene din Cluj. Veniturile dughenelor din jurul bisericii
mari din piață și cele rezultate din tragerea clopotelor), Socoteli parohiale, B (1655-1676),
p. 326.
21
Elek Jakab, op.cit., p. 792.
22
Vezi nota 19.
23
Edit Grandpierre, op. cit., p. 23.
24
Edit Szegedi, „Politica religioasă a principilor reformați”, în Studia Universitatis
Babeș-Bolyai. Series Historia, 53 (2008), nr. 1-2, p. 76-99.
25
Enikő Rüsz-Fogarasi, „Socotelile orașului Cluj și gospodărirea localității în perioada
principatului”, în Mária Lupescu Makó (ed.), Ionuț Costea, Ovidiu Augustin Ghitta, Gábor
224
Demersul nostru își propune să creioneze rolul avut de clopotele din

biserica Sfântul Mihail în comunitate. Pentru această analiză, vom utiliza cu
precădere și vom valorifica informațiile din socotelile edililor bisericești din
Cluj. Înainte de toate, trebuie să subliniem că aceste dări de seamă fac parte
integrantă din însemnările financiare ale orașului, până în anul 1638. După
această dată avem câțiva ani în care nu s-au păstrat socoteli nici în arhiva
orașului, nici în arhiva parohială, iar începând din 1647 acestea sunt păstrate
de comunitatea unitariană din Cluj în arhiva proprie26. Aceste date pot fi
coroborate cu socotelile sumative ale orașului Cluj, unde se pot verifica
informațiile din înscrisurile edililor ori, în cazul în care nu s-au păstrat,
acestea pot completa lipsurile.
Socotelile edililor bisericești din Cluj s-au păstrat începând din anul
1582 . Acestea consemnau toate veniturile și cheltuielile de care aceștia
27
răspundeau. În ceea ce privește veniturile, se notau în primul rând sumele

care intrau din chiriile magazinelor, ale dughenelor din jurul bisericii și
plăţile efectuate pentru clopote, cu ocazia deceselor din oraș. În secolul al
XVI-lea se mai consemnau veniturile din vin ale parohiei și, din când în
când, sumele primite cu ocazia înmormântării în biserică a defuncților de
marcă. Din secolul al XVII-lea dispar veniturile din vin, dar ocazional apar
sumele intrate ca legate testamentare.
Venitul obținut din clopote se consemna pentru clopotul mare și
pentru clopotul ceasului din biserica Sfântul Mihail. Cel puțin până la
formarea comunități helvetice (calviniste, reformate), socotelile edililor
bisericești sunt singurele documente care, deși indirect, consemnau și
persoanele decedate din oraș. De la un timp, comunitatea helvetică avea
clopotnița ei unde, prin tragerea clopotelor, anunța începutul slujbelor
religioase și vestea moartea credincioșilor săi28. Veniturile realizate de pe
urma clopotelor au început să fie consemnate de la întărirea bisericii calvine,
iar primele socoteli de acest fel se păstrează începând cu anul 1646. În noua
Sipos, Enikő Rüsz-Fogarasi, Cluj - Kolozsvár – Klausenburg 700. Studii de istorie urbană.
Várostörténeti tanulmányok, Kolozsvár, Erdélyi Múzeum-Egyesület, 2018, p. 389-397.
26
Parohia Unitariană nr. 1, Cluj, Arhiva parohială, Socotelile edililor bisericești, Lit. A
(1647-1655), Lit. B (1655-1676).
27 Enikő Rüsz-Fogarasi, „Gospodărirea Bisericii Unitariene din Cluj, de la începuturi până
la finele secolului al XVII-lea”, în Laurențiu Rădvan (ed.), Orașul și Biserica. Patrimoniu.
Oameni. Activități (secolele XV-XIX), Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
2019, p. 37-51.
28
Anikó Szász, op. cit., p. 118-119. Pe baza socotelilor clopotelor au fost publicate numele
celor defuncți și data când ele au fost înscrise în socoteli, dar mărimea taxei de clopot a fost
omisă, vezi în János Herepei, Művelődéstörténeti tanulmányok és adattárak (Studii de
istorie culturală și baze de date), Péter Sas (ed.), Kolozsvár, Művelődés, 2008, p. 5-26.
225
biserică, încă de la început, „gazda clopotului” este cea care consemnează

utilizarea clopotelor contra cost. Aceste socoteli conțin doar cazurile când
pentru tragerea clopotelor se percepea o taxă, nu și acele ocazii în care
clopotarul se folosea de clopot pentru a anunța slujbe religioase curente.
În cazul bisericii Sfântul Mihail, aceste venituri ale clopotelor erau
consemnate de edilii bisericii până la începutul anului 1650, când taxele încep
să fie socotite chiar de clopotar. Până la această dată, clopotarul și-a desfășurat
activitatea sub atenta îngrijire a edililor bisericești, care erau aleși dintre
cetățenii de vază ai orașului, conform regulilor general valabile pentru orice
funcție de conducere. În același timp, au fost aleși de către Consiliul celor o
sută, unul reprezentând națiunea săsească, iar celălalt națiunea maghiară,
evident din rândul cetățenilor unitarieni. Aceste roluri asumate de persoanele
respectate ale urbei, de cele mai multe ori, erau cumulate și cu alte
responsabilități. Între edilii bisericii găsim persoane care dețin în același timp
funcția de jude regal ori altă funcție de conducere. Oamenii aflați în fruntea
administrării averii bisericii unitariene au deținut acest rol mai mulți ani la rând.
Munca clopotarului a cuprins activități cu precădere legate de
tragerea clopotelor. Cele mai multe acționări ale clopotului, cum ar fi pentru
chemarea la slujbe religioase, vestirea unei primejdii, anunțarea adunării
generale ori sosirea unor oaspeți de seamă sau a unui eveniment ieșit din
comun, intrau în slujba sa zilnică pentru care, conform instrucțiunilor,
primea anual 27 de florini și 4 câble de grâu29. Socotelile edililor bisericești
stau dovadă plății acestor sume an de an.
În instrucțiunile formulate către clopotar sunt enumerate acele
activități pentru care datoria de a plăti revenea comanditarului30. Cu ocazia
înmormântărilor din biserică, clopotarului i se cerea să tragă clopotele
contra cost. Încă din rândurile instrucțiunilor se vede că se face o
diferențiere între comanditari, în funcție de statutul social al celor decedați,
ceea ce se reflectă și în plata cerută pentru aceste servicii. Chiar socotelile
ne dezvăluie o diversitate și mai mare în ceea ce privește taxele de clopot.
Din suma plătită, o parte o încasa clopotarul, restul intrând în vistieria
parohiei.
Sumele plătite pentru tragerea clopotelor erau diferite. Cât s-a plătit
depindea de cine era vorba și, în același timp, de câte ori se cerea în cazul
unui decedat să se tragă clopotele. Numărul varia de la o singură tragere a
clopotelor până la 11 ori.
29
Arhivele Naționale ale României, Filiala Cluj, Fond orașul Cluj, Socotelile orașului,
Socotelile edililor bisericești, 1585/ 20/ XIX/, p. 6-7.
30
Ibidem.
226
În socotelile de la sfârșitul secolului al XVI-lea se consemna cât din

suma plătită revenea clopotarului și cât parohiei, însă treptat acest obicei
dispare. Salariul anual al clopotarului se mărește, devine 28 florini, în timp
ce sumele încasate vor intra în totalitate în vistieria parohială.
În această investigație ne orientăm interesul asupra a ceea ce a
însemnat plata pentru clopote în situația comunității unitariene și în Cluj în
general. În cuprinsul unui registru de socoteli a rămas o instrucțiune
privitoare la tarifele practicate cu ocazia deceselor din Cluj. În momentul
elaborării instrucțiunii (1585), clopotarul avea la îndemână un clopot
„vechi” și mare și trei clopote mai mici. Unul dintre clopotele mici era legat
de orologiul din turnul bisericii. Existența unui mecanism orar iese la iveală
din cheltuielile efectuate de edili, deoarece anual se consemnează o sumă
fixă, de 18 florini, plătită ceasornicarului pentru întreținerea orologiului31, în
timp ce pentru clopotar se plăteau 26 de florini.
De asemenea, în instrucțiuni se consemnează dacă comanditarul
dorea să fie utilizate toate clopotele, caz în care avea de plătit un florin
parohiei și un florin clopotarului. După plata acestor sume, se trăgeau
clopotele de trei ori32. Când băteau toate clopotele doar de două ori, taxa era
de un florin pentru biserică și 40 de denari pentru clopotar. Când doar
clopotul vechi era utilizat de trei ori, se plăteau 60 de denari, iar când erau
trase cele trei clopote mici se plăteau 25 de denari. Evident că, ținând cont
de respectivele tarife, doar cei înstăriți au putut plăti pentru tragerea de mai
multe ori a clopotelor.
Se pare că nu exista o diferență în taxa de tragere a clopotelor pentru
bărbați și femei, însă pentru copii se trăgea de regulă clopotul ceasului și se
individualiza prin numărul de bătăi ale clopotelor33. Se întâmpla de mai
multe ori ca persoanele aflate în slujba orașului, ori a bisericii sau a școlii, să
fie scutite de această plată a tragerii clopotelor34. De asemenea, când era
vorba de decesul unor persoane foarte sărace, s-a tras clopotul doar o dată și
nu s-a perceput nicio sumă pentru aceasta35.
31
Ibidem, 1584/3/XV, p. 21.
32
Ibidem, 1585/ 20/ XIX/ p. 6-7.
33
Ibidem, 1585 /XIX/, p. 11. S-au plătit pentru copilul lui Stenczel Andrea, Zsotc [Zsolt?]
Marton Szegedy Gergely, câte 40 de denari.
34
Ibidem, 1599/8/XVI, p. 6. Pentru o slugă a orașului și pentru fiica episcopului, gratuit la
fiecare, au fost mai multe trageri ale clopotelor.
35
Arhiva parohiei unitariene din Cluj, Cluj-Napoca, A kolozsvári Unitária Eklézsia
Egyházfiainak Számadása…, Socoteli parohiale, B (1655-1676). p. 307.
227
AN SUME INTRATE AN SUME INTRATE

1582 112 florini 1637 130 florini
1583 122 florini 1638 172,60 florini
1584 194 florini 1641 104.40 florini
1585 73,40 florini 1642 147,90 florini
1596 196 florini 1643 76,70 florini
1599 146,30 florini 1644 116,18 florini
1605 29,20 florini 1645 189,70 florini
1608 37,80 florini 1646 384 florini
1610 60,20 florini 1648 79,80 florini
1611 67,60 florini 1649 90,70 florini
1614 78,80 florini 1656 73,20 florini
1615 56,24 florini 1658 123,75 florini
1618 51,40 florini 1659 107,99 florini
1621 77,40 florini 1660 71,55 florini
1622 302,29 florini 1661 289,46 florini
1623 185,29 florini 1662 67,68 florini
1624 115,60 florini 1663 67,68 florini
1625 155,10 florini 1664 45,09 florini
1626 177,90 florini 1665 68,60 florini
1627 148,80 florini 1666 48,30 florini
1629 183,98 florini 1669 37,18 florini
1631 169,20 florini 1672 30,73 florini
1632 185,48 florini 1673 68,07 florini
1633 385,20 florini 1674 44,65 florini
1634 239,71 florini 1675 58,37 florini
1635 107,80 florini 1676 47,12 florini
1636 127 florini
228
Datele din tabel ne arată foarte clar că veniturile erau pe alocuri

continue, dar în alte ocazii nu ni s-au păstrat socotelile36. Deoarece anii lipsă
sunt din perioade în care s-au păstrat mai greu și mai puține documente, ne
este greu să determinăm din ce cauză lipsesc aceste consemnări, pentru că
s-au pierdut din varii motive; de exemplu, din cauza deteriorării grave ori a
reparațiilor, ani în care nu s-au folosit clopotele.
La prima vedere, se observă o variație extrem de mare între 29 și 385
florini în ceea ce privește veniturile provenite din tragerea clopotelor din
biserica Sfântul Mihail.
Imaginea grafică a veniturilor rezultate din taxa de tragere a

clopotelor este extrem de grăitoare. Vârfurile vizibile se referă la perioade
de epidemiee, în care numărul deceselor se dubla ori se tripla. Însă și aici
rămân multe semne de întrebare. Este surprinzător că, deși în memorialistica
vremii se consemnează în 1618 existența unei epidemii, ea nu se reflectă în
creșterea valorii veniturilor de pe urma taxei tragerii clopotelor, în acel an
36
Arhivele Naționale ale României, Filiala Cluj, Fond orașul Cluj, Socotelile edililor
bisericești, 1582/3/VII; 1583/3/IX; 1584/3/XV; 1585/3/XIX; 1589/4/VIII, IX; 1593/5/XIX;
1596/7/II; 1597/7/III; 1598/7/XV; 1599/8/XVI; 1601/9/XV; 1604/11/XIII; 1605/11/XXI;
1606/12a/VIII; 1607/12a/XIII; 1609/12b/IV; 1610/12b/VII; 1621/15b/IV; 1622/15b/XVII;
1623/16/VII; 1624/16/XXI; 1625/16/XXX; 1626/17b/I; Arhiva parohiei unitariene din Cluj,
Cluj-Napoca, A kolozsvári Unitária Eklézsia Egyházfiainak Számadása…, (Socoteli
parohiale, A (1627-1654), B (1655-1676).
229
încasându-se doar 51 de florini. Ceea ce cu siguranță se creionează este

necesitatea unei analize mai detaliate a acestor date, pentru a afla motivele
ce se ascund în spatele acestor cifre.
Din 1645 s-au păstrat concomitent și socotelile comunității
reformate de pe ulița Lupilor (Farkas utca) de tragere a clopotelor. Datorită
principelui Rákóczi, biserica aflată în ruină a fost reconstruită cu mare grijă
și înzestrată cu cele necesare. În acest context, turnul sudic a fost înălțat și
dotat cu un clopot mare37. Cu siguranță că, odată cu darea în folosință a
bisericii de aici, membrii acestei confesiuni s-au folosit de clopotele lor38.
La început, clopotele au fost instalate în turnul bisericii, dar după o scurtă
utilizare, acesta a fost demolat, iar clopotele mutate într-o nouă clopotniță.
În primul caz, în turn erau găzduite patru clopote, unul mai mare și trei mai
mici; pe urmă, după ce au fost nevoiți să le mute, în clopotniță s-au folosit
doar de trei clopote39.
Tarifele plătite difereau ușor de cele percepute la biserica Sfântul
Mihail. Aici, pentru o tragere de clopote singulară, a celor trei clopote mai
mici, se plăteau 23 de denari. Cel mai mare tarif se percepea pentru punerea
în funcțiune a celor patru clopote, de cinci ori, pentru suma de 2 florini și 40
37
Lajos Kelemen, „A Farkas utcai református templom” (Biserica reformată de pe ulița
Lupilor), Idem, Művészettörténeti tanulmányok, II, p. 46-47; Gábor Sipos, „A kolozsvári
református egyházközség” (Eparhia reformată din Cluj), Idem, Reformata Tranylvanica.
Tanulmányok az erdélyi református egyház 16-18. századi történetéhez (Reformata
Transylvanica. Studii privind Biserica Reformată din Transilvania, secolele XVI-XVIII),
Kolozsvár, Erdélyi Múzeum-Egyesület, 2012, p. 39; Idem, „Reformații din Cluj în secolele
al XVII-lea și al XVIII-lea”, în Cluj – Kolozsvár – Klausenburg, p. 313; János Herepei, „A
Farkas utcai templom egykori tornyai” (Turnurile de odinioară ale bisericii de pe ulița
Lupilor), István János Bálint (ed.), Kincses Kolozsvár (Clujul comoară), II, Budapest,
Magvető, 1987, p. 244-248; Géza Entz, „A Farkas utcai templom”, în A kolozsvári Farkas
utcai templom címerei, p. 20.
38
Anikó Szász, op. cit., p. 118-119. Erdélyi Református Egyházkerület Központi
Gyűjtőlevéltára (Arhiva Centrală de Colectare a Eparhiei Reformate din Ardeal),
Cluj-Napoca, Fondul Parohia reformată Cluj, 1. C. 1 (p. 1-50), C. 3 (p. 1-38).
39
Arhiva Centrală de Colectare a Eparhiei Reformate din Ardeal, Fondul Parohia reformată
Cluj, I. C. 1, 1646, p. 20. „Az Negy Harangokkal Ezthen Ezt(n)deigh/ Harangoztattunk.
Mivel Urunk/ EoN(a)g(ys)ga paranczolattia Szereőnt/ Az Thorniott meőgh bontatvan Az/
Harangokatt Le keölött az Thoron(y)bol/ Ereztetnie Es ugy Csinaltattam Labakara. 25
augusti A ket kisebb harangokatt vonatak feleül az har(n)gLábra. A harmadikat die 30
augusti/ Az ultra cziak az Harom harangh szolggalt” (Apoi, am folosit până în acest an cele
patru clopote. Deoarece datorită poruncii domniei sale turnul trebuia dărâmat și clopotele
trebuiau coborâte, am făcut (o nouă) clopotniță. 25 august - cele două clopote mai mici au
fost ridicate în clopotniță, iar al treilea pe 30 august. După aceea, doar aceste trei clopote au
fost în funcțiune.).
230
de denari40. La biserica reformată, în perioada în care avea patru clopote,

cele mai mari sume plătite au fost de 2,30 florini, iar pentru acești bani s-au
tras clopotele de cinci ori41. După demolarea turnului, pentru clopote și
amenajarea unei clopotnițe s-au adus schimbări minimale la tarifare. În
cazul unei singure acțiuni de tragere a clopotelor, cu cele trei clopote puse în
funcțiune, acum se percepeau 25 de denari42. Cu aceste schimbări, cea mai
mare sumă plătită pentru trasul clopotelor a fost de 5 florini și 22 de denari,
deși inițial fusese calculată o sumă de 6,30 florini, dar din care s-a încasat
doar suma amintită, pentru nouă trageri ale clopotelor43.
Din perioada studiată, adică de la începuturi până în 1676, s-au
păstrat doar socotelile dintre anii 1645-1652, respectiv 1655-165944.
Valoarea veniturilor rezultate de pe urma clopotelor în cazul comunității
helvetice a variat între 30 și 116 florini. Și în acest caz persoane importante
din viața comunității lor au plătit pentru un serviciu complex o sumă mai
mică. Astfel, la decesul lui Nicolae Váradi, bunicul lui Nicolae Bethlen, un
susținător devotat al Bisericii Reformate, care a avut un rol extrem de
important în formarea și întărirea comunității helvetice din Cluj și care a
murit la 11 aprilie 1659, acesta a fost cinstit de comunitate cu tragerea
clopotelor de zece ori, pentru acest serviciu excepțional fiind plătiți doar 90
de denari. În schimb, pentru alții, în cuantumul acestei sume se trăgeau
clopotele abia de trei ori45. Numele celor care se bucurau de scutiri erau
menţionate și în multe alte însemnări. Între cei care au beneficiat de scutiri
se află preoți, profesori, dieci, „gazde ale clopotelor”46.
Taxele intrate pentru serviciul de tragere a clopotelor au fost
administrate de „gazda clopotelor”, aceasta având obligația să țină socoteala
lor. Curatorii au fost cei care au supravegheat dările de seamă ale gazdelor și
cei care au formulat instrucțiuni pentru ei. O astfel de dispoziție a fost
formulată la data de 1 iulie 166447. Una dintre cele mai importante prevederi
stipulează că nimeni să nu ceară tragerea clopotelor fără știrea „gazdei
40
În anul 1656, pentru soția lui Gheorghe Görög s-au tras clopotele de șase ori, vezi:
Socoteli parohiale, B (1655–1676), p. 41; în anul 1659, pentru domnul Máthé Árkossy,
Ibidem, p. 86; 1659, predicatorul lui Francisc Rákóczi, Ibidem, p. 87.
41
Ibidem, I. C. 1, p. 2, 12.
42
Ibidem, I. C. 1, p. 20.
43
Ibidem, I. C. 1, p. 29.
44
Arhiva Centrală de Colectare a Eparhiei Reformate din Ardeal, Fondul Parohia reformată
Cluj, 1. C. 1 (p. 1-50), C. 3 (p. 1-38).
45
Ibidem, p. 37.
46
János Herepei, Művelődéstörténeti tanulmányok és adattárak, p. 96.
47
Anikó Szász, op. cit., p. 118.
231
clopotelor”. În acest regulament de funcționare sunt stabilite taxele plătite

pentru diferitele forme de tragere a clopotelor și modalitățile de utilizare a
sumelor intrate. Gazda, pentru munca sa de administrare, își primea plata
din sumele încasate și era scutită de dijmă și de impozit.
Credem că aceste socoteli, ale celor două comunități și biserici din
Cluj, se completează la fel cum se completau și sunetele clopotelor lor. Din
păcate, în perioada analizată, doar în cazul câtorva ani (1645, 1646, 1648,
1651, 1652, 1656, 1658, 1659) s-au păstrat socotelile clopotelor pentru
ambele comunități. Astfel, doar în cazul acestor ani se poate realiza o
comparare a veniturilor rezultate.
Biserica Sfântul Mihail (unitarieni) Biserica reformată

1645 189,70 florini 56,25 florini
1646 384 florini 116,33 florini
232
Din anii de referință, doar într-un singur caz (1646) se vede foarte
clar că, fiind vreme de epidemie, veniturile din tragerea clopotelor pentru
decedați au crescut semnificativ și au adus încasări mult mai importante
ambelor comunități. Tabelele evidențiază că de fiecare dată numărul
persoanelor decedate și, ca atare, și veniturile de pe urma tragerii clopotelor,
a fost mai mare în comunitatea unitariană în comparație cu cea helvetică.
Din graficul datelor coroborării veniturilor din anii în care se păstrează
socoteli se conturează apropierea ușoară a valorilor tragerii clopotelor, ceea
ce arată clar întărirea comunității reformate din Cluj.
Au existat şi ocazii când s-au tras clopotele după o persoană
decedată însă nu s-a încasat nimic pentru acest serviciu, deoarece tragerea
clopotelor a avut loc din poruncă princiară. Astfel, în cazul decesului
principilor ori al unor membri din familiile acestora, nu s-au înregistrat
venituri. În acest sens, știm că la moartea principelui Gheorghe Rákóczi I,
fiul acestuia a înștiințat orașul de vestea tristă și a ordonat ca de dimineața și
de după-masă să se tragă clopotele timp de o oră în memoria defunctului48.
Clopotele orașului Cluj răsunau și cu ocazia dietelor ținute aici, fie ele
ordinare, fie adunări la care se alegeau ori renunțau, ori era retrasă
susținerea unui principe49.
După cum se conturează din cele mai de sus, în Clujul premodern
sunetul clopotelor a fost destul de frecvent. În Cluj, însă, tragerea clopotelor
este documentată cu precădere la biserica Sfântul Mihail și la biserica
comunității helvetice de pe strada Kogălniceanu. În cele două situaţii, cele
mai multe date se referă la cinstirea defuncților. Un clujean, după sunetul
clopotului, cu siguranță își dădea seama când și ce eveniment se întâmpla,
ori se anunța, sau care dintre comunități a mai pierdut un membru. Credem
că la ocazii deosebite, la porunci princiare, este posibil să fi fost trase toate
clopotele din oraș și din împrejurimi, iar atunci orașul să fi răsunat de
diversitatea sunetelor.
Calitatea, rezonanța sunetului clopotelor a fost și este dată de forma
și compoziția lor. În acest context, clopotele medievale din Transilvania au
fost analizate de Elek Benkő, într-un volum extrem de util şi bine
48
György Gaal, Kolozsvár a századok sodrában. Várostörténeti kronológia (Clujul la
cumpăna secolelor. Cronologie de istorie urbană), Kolozsvár, Kincses Kolozsvár
Egyesület-Kriterion Könyvkiadó, 2016, p. 34.
49
Vezi cazul lui Gabriel Báthory din 31 martie 1608, când se consemnează de
contemporani astfel: „Megeskeszik az ország hűségére, és aznap erősen lőttenek,
doboltanak, trombitáltanak, harangoztanak” (În acea zi jurase fidelitate țării, în acea zi se
trăgea cu pușca tare, se suna din trompetă, se bătea în tobă și trăgeau clopotele), Kolozsvári
emlékírók, p. 138.
233
documentat. Ceea ce trebuie să remarcăm cu părere de rău este că demersul

său nu a avut în vedere și clopotele premoderne, iar analiza nu conține
referiri directe la clopotele din Cluj50. Credem, însă, că în linii generale,
analizele din studiu ar putea fi valabile și pentru secolele al XVI-lea și al
XVII-lea și pentru Cluj. De asemenea, rezultatele cercetării lui Benkő,
practic, arată o direcție de cercetare de viitor, dar la care rezultatele ar sta
sub semnul întrebării, deoarece incendiile din oraș și vremurile de restriște
de la turnura secolelor amintite fac puțin probabilă păstrarea și analiza
clopotelor din epoca premodernă din Cluj.
Sunetul clopotelor, acest mijloc de comunicare universal, vestea în
primul rând pentru comunitate, dar și pentru împrejurimile orașului
bucuriile și tristețile locuitorilor în viața de zi cu zi.
50
Elek Benkő, Erdély, p. 35-59.
234
DE LA VECHI LA NOI ORIZONTURI.
BISERICA GRECO-CATOLICĂ DIN ROMÂNIA
ÎNTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE
Lucian Turcu
Unirea Transilvaniei cu România a deschis şi în cazul Bisericii

greco-catolice orizonturi noi. Parte a bogatei zestre cultural-religioase pe care
ultima din provinciile care şi-au declarat de-a lungul anului 1918 unirea cu
Regatul român a adus-o în interiorul noului stat, Biserica greco-catolică a privit
cu optimism la perspectiva convieţuirii alături de „fraţii de sânge”1. Trecutul ei
mai îndepărtat sau mai apropiat o îndreptăţea la o asemenea atitudine
entuziastă. Doar era instituţia care încă din veacul al XVIII-lea militase pentru
punerea în aplicare a drepturilor promise românilor în momentul perfectării
unirii religioase cu Biserica Romei. Mai mult decât atât, accesul Bisericii unite
la cele mai înalte instituţii de învăţământ şi de cultură din Europa acelei vremi a
permis apariţia în sânul ei a unei elite care a contribuit substanţial nu numai la
definirea profilului propriului grup confesional, ci şi al celui identitar românesc.
De-a lungul veacului al XIX-lea, reprezentanţi ai clerului şi figurile
proeminente ale laicatului greco-catolic au devenit portavocea revendicării
drepturilor şi libertăţilor naţionale ale comunităţii româneşti din Imperiul
habsburgic/austro-ungar. În ultimele luni ale Primului Război Mondial, prin
ampla sa reţea de parohii şi filii, Biserica contribuise hotărâtor la
instituţionalizarea puterii româneşti în Transilvania, prin imboldul şi implicarea
directă a dascălilor şi a sacerdoţilor ei în constituirea de consilii şi gărzi
naţionale care au asigurat transferul de putere dinspre vechile autorităţi spre
noua administraţie care prindea contur în acele zile2. Aceeaşi putere de
modelare a opiniei publice pe care o avea Biserica şi-a arătat roadele pozitive şi
în ceea ce priveşte reuşita Adunării de la Alba Iulia, care a oficializat dorinţa de
unire politică a românilor ardeleni cu Regatul român. Pentru toate aceste
1
Lucian Turcu, „The Spiritual Implications of the Union of Transylvania with Romania”,
în Acta Musei Napocensis. Historica, 53/II, 2016, p. 102-117.
2
Idem, Între idealuri şi realitate. Arhidieceza greco-catolică de Alba Iulia şi Făgăraş în
timpul păstoririi mitropolitului Vasile Suciu (1920-1935), Cluj-Napoca, Mega, 2017, p.
36-37.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.10
motive, Biserica greco-catolică se considera îndreptăţită să primească

recunoaşterea eforturilor ei fortifiante pe terenul identităţii şi al idealurilor
naţionale româneşti. Realitatea avea să infirme, rând pe rând, aceste ambiţioase
năzuinţe, iar cauzele acestor neaşteptate decepţii pentru Biserica greco-catolică
trebuie căutate în contextul politic, cultural-ideologic şi religios definitoriu
statului care a adoptat-o în interiorul lui după 1 decembrie 1918.
O diferenţă notabilă faţă de perioada anterioară era legată de motivaţia
mult mai scăzută a factorilor de decizie politică de la Bucureşti de a acţiona în
sensul protejării drepturilor Bisericii catolice şi promovării intereselor ei. Deşi
asuma aceeaşi identitate religioasă (catolică) la fel ca şi foştii suverani de la
Viena, regele României Mari, Ferdinand I, nu a manifestat nici pe departe o
atitudine similară faţă de diferitele Biserici din interiorul noului stat român
care recunoşteau autoritatea suveranului pontif, dintre care Biserica
greco-catolică era doar una dintre ele. Acceptând articolul constituţional care
impunea botezul şi educarea descendenţilor regali în confesiunea marii
majorităţi a românilor, suveranii din dinastia europeană de
Hohenzollern-Sigmaringen care domneau pe tronul României au asociat, cel
puţin la nivelul imaginii publice, Casa regală cu Biserica ortodoxă. Acest
ataşament impus de prevederile legii fundamentale nu a rămas fără consecinţe
negative pentru capetele încoronate ale României. Dacă în cazul lui Carol I,
atitudinea Sfântului Scaun nu s-a radicalizat (având în vedere că familia
regală a pierdut în fragedă pruncie unica odraslă căreia îi administrase
sacramentul botezului în rit ortodox), nu acelaşi lucru se poate spune în cazul
succesorului său la tronul României. Respectând în cazul tuturor celor şase
copii conţinutul aceluiaşi articol 82 al textului constituţional, Ferdinand I a
trăit drama personală a excomunicării din sânul Bisericii catolice vreme de
aproape două decenii3. Aşadar, unirea Transilvaniei cu Regatul României
translatase Biserica greco-catolică românească din interiorul unui stat diriguit
de o dinastie preacatolică într-unul în care suveranul plătea scump gesturile de
infidelitate faţă de credinţa profesată de Sfântul Scaun.
Al doilea factor care a modificat fundamental rolul şi locul Bisericii
unite faţă de perioada anterioară a fost cel cantitativ. Formată şi dezvoltată
într-un Imperiu marcat de o puternică coloratură etnică, confesională,
lingvistică, culturală etc., dar în care majoritatea populaţiei era cea a
3
Idem, „Com'è avvenuta la riconciliazione del re Ferdinando I di Romania con la Chiesa
cattolica? (la fase postbellica)”, în Ioan-Aurel Pop, Ovidiu Ghitta, Ioan Bolovan, Ana
Victoria Sima (a cura di), Dal cuore dell' Europa. Omaggio al profesor Cesare Alzati per il
compimento dei 70 anni, Cluj-Napoca, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane,
Presa Universitară Clujeană, 2015, p. 363-376.
236
supuşilor suveranului pontif, Biserica greco-catolică a fost pusă în faţa unor

premiere absolute odată cu unirea Transilvaniei cu România. Una dintre
acestea era cea a caracterului românesc al statului în care a ajuns să
funcţioneze. La mai bine de două veacuri de la naşterea ei, Biserica
greco-catolică românească devenea parte a unei entităţi statale care asuma
aceeaşi identitate etnică ca cea a credincioşilor pe care ea îi păstorea.
Această fericită coincidenţă a alimentat generos deja pomenitele proiecţii
optimiste ale Bisericii legate de viitorul ei în cadrele noului stat român.
Cealaltă noutate primordială era legată tocmai de profilul confesional al
statului care a adoptat-o atunci. Mai exact, din totalul populaţiei de
aproximativ 18.000.000 de locuitori, marea majoritate a cetăţenilor noii
Românii (13-14.000.000) aparţinea din punct de vedere confesional
Bisericii ortodoxe. În aceste condiţii, Biserica greco-catolică se vedea
nevoită să funcţioneze pentru prima dată de la crearea sa într-un stat
preponderent ortodox şi să asume statutul de „soră mai mică” (cu
aproximativ 1.400.000-1.500.000 de aderenţi) în constelaţia confesiunilor
româneşti din tânărul stat român4.
În strânsă legătură cu această nouă realitate a fost o alta, mult mai
importantă. Anume, dezechilibrul existent între confesiunea care ocupa
prima poziţie din punctul de vedere al preponderenţei numerice şi cea care
ocupa locul secund (am văzut, greco-catolicismul) s-a răsfrânt şi în sfera
raporturilor interconfesionale dintre cele două denominaţiuni5. Acest lucru a
fost vizibil îndeosebi în arealul transilvan, unde relativul echilibru numeric
de dinaintea unirii provinciei cu România existent între cele două confesiuni
româneşti a fost dublat de raporturi dacă nu benigne, cel puţin neutre între
acestea. Aşa se face că de la finalul veacului al XVIII-lea şi până târziu în
secolul al XIX-lea, ierarhiile celor două Biserici româneşti, laolaltă cu o
seamă de reprezentanţi ai clerului din subordine, au asumat funcţia de
reprezentare şi revendicare a doleanţelor naţionale ale românilor. Altfel
spus, în cele mai importante momente din desfăşurătorul mişcării de
emancipare a românilor ardeleni nu au lipsit prezenţa şi aportul Bisericii
4
La 1930, ortodocşi erau înregistraţi 13.108.227 din totalul de 18.057.028 locuitori ai
României (reprezentând 72,6%), iar greco-catolici, 1.427.391 (reprezentând 7,9% din
totalul populaţiei României): Sabin Manuilă, Recensământul general al populaţiei
României din 29 decembrie 1930, Volumul II: Neam, limbă maternă, religie, Bucureşti,
Editura Institutului Central de Statistică, 1938, p. XXIV.
5
Lucian Turcu, „Români de rangul doi? Locul Bisericii greco-catolice în România Mare”,
în Iosif Marin Balog, Ana Victoria Sima, Ion Cârja (coordonatori), Specific românesc şi
confluenţe central-europene. Profesorului Teodor Pavel la împlinirea vârstei de 70 de ani,
Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012, p. 283-292.
237
româneşti, în dubla ei ipostază transilvană: ortodoxă şi greco-catolică. A

contat cu siguranţă în manifestarea unui atare comportament de colaborare
şi solidarizare faptul că aceste eforturi erau depuse în interiorul unui stat a
cărui conducere era diferită din punct de vedere etnic de masa
coreligionarilor fiecărei Biserici; la fel, fiecare dintre acestea se considera
nu o dată ţinta unor politici premeditat îndreptate împotriva lor de către
guvernanţii maghiari, dar şi păstrătoarele şi apărătoarele patrimoniului
identitar românesc. Modificarea fundamentală a coordonatelor etnice şi
confesionale ale statului în care au ajuns să funcţioneze s-a răsfrânt aşadar şi
asupra raporturilor dintre cele două Biserici româneşti din Transilvania, prin
accentuarea dimensiunii concurenţiale dintre ele6.
În fine, nici relaţiile din sânul familiei confesiunilor catolice din noul
stat român nu erau unele dintre cele mai pozitive. Dacă e să ne referim doar la
riturile latin şi grec, trebuie să spunem că a existat din partea ierarhiei Bisericii
unite tendinţa de distanţare faţă de corul episcopal romano-catolic, faţă de
ierarhii ardeleni mai exact. Lucru oarecum explicabil, în condiţiile în care
aceştia din urmă se declaraseră public nemulţumiţi de noile hotare naţionale ale
Regatului român, refuzând într-o primă fază prestarea jurământului de fidelitate
faţă de suveranii noii lor patrii, iar alăturarea ierarhilor greco-catolici
protestatarilor lor colegi putea cauza Bisericii greco-catolice serioase prejudicii
de imagine din prisma loialităţii naţionale7.
Chiar şi în aceste condiţii nu tocmai favorabile, Biserica greco-catolică
a fost nevoită să-şi găsească locul şi, mai cu seamă, să-şi configureze rolul în
interiorul noului stat, în primul rând în cadrul actelor cu valoare normativă
aflate pe agenda de lucru a politicienilor de la Bucureşti după încheierea
războiului. Este vorba despre Constituţie, legea pentru regimul general al
cultelor, dar şi despre Concordat.
Necesitatea elaborării unei noi legi fundamentale a avut la bază
spectaculoasele schimbări pe care le-a cunoscut statul român ca urmare a
6
Keith Hitchins, „Orthodoxism: Polemics over Ethnicity and Religion in Interwar
Romania”, în Ivo Banac, Katherine Verdery (eds.), National Character and National
Ideology in Interwar Eastern Europe, New Haven, Yale Center for Intl & Area studies,
1995, p. 135-136; Ciprian Ghişa, „The Greek-Catholic Discourse of Identity in the
InterWar Period: The Relation between the Nation and People’s Religious Confession”, în
Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, volume 57, number 2, 2012, p. 54-82.
7
Hans Christian Maner, „Die griechisch katholische Kirche in Siebenbürgen/Rumänien
1918 1939. Zwischen nationalem Anspruch und interkonfessioneller Wirklichkeit”, în Hans
Christian Maner, Norbert Spannenberger (Hrsg.), Konfessionelle Identität und
Nationsbildung. Die griechisch katholischen Kirchen in Ostmittel und Südosteuropa in 19.
und 20. Jahrhundert, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2007, p. 177, 186.
238
unirilor teritoriale proclamate de-a lungul anului 1918 şi consfinţite grosso

modo prin deciziile Conferinţei de Pace de la Paris din 1919-19208. Perpetuarea
legislaţiei în vigoare la nivelul provinciilor care şi-au declarat unirea cu Regatul
României şi după acel moment a reprezentat doar o situaţie de provizorat,
căreia trebuia să i se pună capăt prin elaborarea unui nou cadru normativ, gândit
nu numai să contribuie la sudarea diferitelor teritorii care alcătuiau tânărul stat
român, ci şi la omogenizarea şi uniformizarea administrativă şi la impunerea
unui control mai strâns a centrului politic de la Bucureşti asupra noului teritoriu
naţional. Deşi principiile care urmau să stea la baza noului act fundamental au
intrat în dezbatere publică imediat după semnarea tratatului de la Trianon,
adoptarea lui s-a produs după primele luni ale marii guvernări liberale, în martie
1923 mai exact. Printre cei care s-au exprimat în acele zile pe marginea
valorilor care era de dorit să ghideze noua Constituţie s-a numărat şi clerul celor
două Biserici româneşti, puternic secondat de reprezentanţi ai laicatului. În
calitate de membri de drept ai Senatului, ierarhii Bisericii ortodoxe şi ai celei
greco-catolice au participat activ la aprinsele dezbateri care s-au creat în
Parlamentul ţării, fiecare „strană” fiind conştientă de faptul că premisele
viitoarei dezvoltări în interiorul noului stat român depindeau de conţinutul pe
care articolele constituţionale referitoare la confesiuni urmau să-l aibă. Motiv
pentru care reprezentanţii Bisericii ortodoxe au pledat cu hotărâre pentru
perpetuarea statutului conferit confesiunii marii majorităţi a românilor prin
Constituţia din 1866, cu atât mai mult cu cât numărul aderenţilor ei crescuseră
în proporţiile amintite mai sus. În schimb, Biserica greco-catolică considera că
principiul inclus în rezoluţia de unire adoptată la Alba Iulia, care decreta „egală
îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile
din stat” trebuia să stea la baza noii Constituţii româneşti. Formula finală
cuprinsă în legea fundamentală adoptată atunci a fost rezultatul unui
compromis. Poziţia Bisericii ortodoxe era consolidată prin recunoaşterea ei ca
fiind „dominantă în statul român”, câtă vreme Bisericii greco-catolice i se
atribuia prerogativa de a avea „întâietate faţă de celelalte culte”. Singura calitate
recunoscută ambelor Biserici prin aceleaşi prevederi constituţionale era cea de a
fi româneşti, ceea ce echivala cu egalizarea statutului lor din prisma dreptului la
intruziune pe care factorii de decizie politică şi-l arogau în administrarea şi
organizarea fiecăreia dintre cele două eclezii româneşti.
Al doilea act cu valoare normativă care a stat la baza funcţionării
entităţilor religioase, inclusiv a Bisericii greco-catolice, a fost legea pentru
regimul general al cultelor. O asemenea reglementare s-a dovedit necesară în
8
Ioan-Marius Bucur, Din istoria Bisericii greco-catolice române (1918-1953), Cluj-Napoca,
Accent, 2003, p. 16.
239
condiţiile în care peisajul confesional se diversificase atât de mult după

crearea României Mari. În noul context confesional de după 1918, era
necesară o adaptare în dublu sens: în primul rând, a statului român la
realităţile pluriconfesionale din interiorul său, strâns legate încă nu numai de
vechiul orizont religios în care funcţionaseră decenii sau veacuri la rând, ci şi
de tradiţiile şi legile care le normaseră activitatea în acest răstimp; în al doilea
rând, a confesiunilor la noul context politic, cultural şi religios al statului
român, în care ortodoxia nu numai că deţinea o reprezentativitate numerică
net superioară oricărei alte confesiuni, dar fusese obişnuită să fie beneficiara
expresă a unui tratament privilegiat din partea statului9. Deşi prima variantă a
proiectului legii a fost trimisă spre analiză reprezentanţilor cultelor încă de la
finalul anului 1922, guvernanţii de la acea vreme au acordat prioritate, după
cum am văzut, adoptării noii Constituţii, dar şi reglementării funcţionării
Bisericii majoritare prin Legea şi Statutul de organizare a Bisericii ortodoxe
române din 1925, act normativ care a stat nu numai la baza încropirii legii
pentru cultele minoritare, ci şi a organizării şi funcţionării acestora în
respectul drepturilor conferite „Bisericii dominante în statul român”. Chiar
dacă ierarhia Bisericii greco-catolice a exprimat puncte de vedere ferme faţă
de diferitele proiecte ale legii care i-au fost transmise până la adoptarea ei în
primăvara anului 1928, opiniile sale argumentate au fost mai degrabă
neglijate de iniţiatorul actului normativ10. A contat în această situaţie faptul că
la nivelul ministerului de resort, singurul reprezentant constant şi avizat al
Bisericii greco-catolice a fost preotul-profesor Zenovie Pâclişanu; nici la
nivelul comisiei speciale constituită la nivelul Senatului pentru discutarea
proiectului de lege propus de Minister, Biserica unită nu era mai bine
reprezentată. Cu excepţia lui I. Pecurariu, Biserica greco-catolică nu avea alt
delegat în respectivul organism a cărui conducere îi fusese conferită prelatului
ortodox cu cel mai înalt rang, patriarhul Miron Cristea. Elaborarea
succesivelor proiecte de lege pentru reglementarea regimului cultelor de către
oficiali şi experţi ministeriali aparţinând Bisericii ortodoxe şi verificarea
conţinutului articolelor legislative de către reprezentanţi ai clerului acestei
Biserici au fost o altă cauză a nesocotirii doleanţelor Bisericii greco-catolice
privind alcătuirea viitoarei legi. Nici presiunile exercitate prin intermediul
reprezentanţei diplomatice a Sfântului Scaun în România asupra diriguitorilor
9
Lucian Turcu, „Relaţia stat-Biserică în România în primii ani după Marea Unire.
Perspectiva Bisericii greco-catolice”, în Constantin Buşe, Ionel Cândea (editori), Studii de
istorie, vol. II, Brăila, Istros, 2013, p. 367-406.
10
Vezi pe larg la Marcel Ştirban, „Problema reglementării regimului general al cultelor
(1922-1928). Etape, proiecte, probleme în litigiu”, în Anuarul Institutului de Istorie
„George Bariţiu” din Cluj-Napoca. Series Historica, XLI, 2002.
240
de la Bucureşti nu au avut efectul scontat. Varianta dezirabilă pentru înaltele

cercuri pontificale era ca legea pentru regimul general al cultelor să fie
adoptată ulterior încheierii Concordatului sau Biserica catolică din România
să fie exceptată de la aplicarea respectivului act normativ. Având în vedere că
niciuna din variante nu a fost agreată de partea română, iar secretomania care
a învăluit redactarea ultimei variante a proiectului de lege a generat suspiciuni
şi temeri faţă de eventualele abuzuri pe care respectivul elaborat le-ar putea
conţine la adresa Bisericii unite, elita laică şi clericală a acesteia a reacţionat
prompt, îndemnând masa credincioşilor la solidarizare în vederea apărării
drepturilor fundamentale ale Bisericii. Cel mai important rezultat al apelului
la mobilizare paşnică a preoţilor şi credincioşilor greco-catolici a fost naşterea
în sânul Bisericii unite a unui puternic organism al cărui rol în revitalizarea
vieţii intelectuale şi culturale a Bisericii şi în exprimarea identităţii
confesionale greco-catolice a fost fundamental; este vorba despre Asociaţia
Generală a Românilor Uniţi (A.G.R.U.). Doar în condiţiile unei exemplare
activizări a laicatului şi a marii confruntări din forul legislativ al ţării a fost
posibilă eliminarea din textul final al legii adoptate a articolelor care puteau
atenta la buna funcţionare a Bisericii unite, ca de pildă articolul referitor la
subiectul dreptului de proprietate asupra averilor bisericeşti sau cel privitor la
soarta respectivelor proprietăţi în cazul trecerii credincioşilor de la o
confesiune la alta. Deznodământul procesului de adoptare a legii pentru
regimul general al cultelor a fost văzut ca o victorie a mişcării filocatolice din
România. Ţinând cont de compoziţia Parlamentului (ai cărui membri erau în
marea lor majoritate de confesiune ortodoxă), de faptul că senatorii şi
deputaţii Partidului Naţional Ţărănesc (un partid considerat în epocă, cel puţin
prin unii din liderii lui, de orientare greco-catolică) s-au retras de la discuţii,
de situaţia că pe întreaga durată a dezbaterilor guvernul s-a aflat sub
consilierea ierarhiei ortodoxe (bine ancorată în structurile de putere prin locul
pe care îl deţinea patriarhul în cadrul Regenţei), votarea legii pentru regimul
general al cultelor prin reformularea sau chiar eliminarea articolelor
considerate primejdioase la adresa Bisericii unite a fost rezultatul unui efort
de persuadare tenace din partea elitei ei (clericale şi laice deopotrivă), a
susţinerii necondiţionate din partea Sfântului Scaun, dar şi a presiunii publice
venite din partea credincioşilor greco-catolici şi nu numai.
În ceea ce priveşte încheierea Concordatului dintre statul român şi
Sfântul Scaun, acest acord devenise util şi chiar necesar pentru ambele părţi,
în condiţiile schimbărilor produse la finalul războiului, atât în ceea ce priveşte
numărul supuşilor suveranului pontif care se regăseau în interiorul graniţelor
României Mari, pe de-o parte, cât şi a reconfigurării coordonatelor
241
diplomaţiei pontificale în perioada postrăzboi, pe de alta parte11. Concret,

numărul cetăţenilor noului stat român care recunoşteau autoritatea
suveranului pontif ajunsese la aproape 3 milioane, iar din punctul de vedere al
infrastructurii ecleziastice existau după încheierea războiului nu mai puţine de
zece dieceze (șase de rit latin şi patru de rit grec, fără a mai pune la socoteală
prelungirile diferitelor autorităţi ierarhice din exterior asupra noului teritoriu
naţional românesc). Deşi tentative (mai mult sau mai puţin serioase) de a
stabili o convenţie diplomatică între România şi Sfântul Scaun au existat şi în
perioada antebelică, paşi concreţi în vederea perfectării unui asemenea acord
s-au făcut în lunile de final ale războiului şi în deceniul care a urmat.
Fiind vorba despre un acord internaţional, sarcina negocierii şi
încheierii lui i-a revenit Ministerului Afacerilor Străine care, având în
vedere natura tratatului, şi-a asociat Ministerul Cultelor şi Artelor în
respectivul demers. Ţinând cont de faptul că la cârma acestor instituţii s-au
aflat de-a lungul primului deceniu interbelic persoane de confesiune
ortodoxă şi, mai ales, că guvernele care s-au perindat la conducerea ţării
erau conştiente de impopularitatea unei asemenea convenţii, semnarea ei s-a
amânat până la data de 10 mai 1927. Deşi a fost profund interesată de
conţinutul pe care urma să-l aibă viitorul Concordat, Biserica greco-catolică
a fost nevoită să asume mai degrabă rolul de spectatoare a demersurilor
oficiale care s-au întreprins în epocă. Acest lucru nu a împiedicat-o să-şi
exprime punctul de vedere asupra proiectelor de Concordat formulate fie de
partea română, fie de către Sfântul Scaun şi chiar să propună propriile
variante de texte care să stea la baza negocierilor diplomatice (aşa cum s-a
întâmplat prin Vasile Lucaciu, Demetriu Radu, Alexandru Nicolescu sau cu
ocazia conferinţei episcopale desfăşurate la Bucureşti la data de 28 februarie
1920). Numitorul comun al tuturor proiectelor emanate din sânul Bisericii
greco-catolice consta în diversificarea şi extinderea reţelei sale de eparhii, în
prezervarea drepturilor sale în materie de educaţie religioasă în şcoli, în
conservarea dreptului de a-şi autoadministra bunurile mobile şi imobile şi de
a le înmulţi, chiar cu sprijinul statului. Amplele polemici publice şi
pasionalele campanii de presă (întreţinute, nu întâmplător, de Biserica
ortodoxă), care contestau oportunitatea parafării de către România a unui
acord cu Sfântul Scaun, au prins în ţesătura lor şi Biserica greco-catolică,
aceasta fiind acuzată că face parte dintr-o organizaţie internaţională care
11
Ioan-Marius Bucur, „La Santa Sede e l’Europa centro-orientale dopo la Grande Guerra. Il
Concordato con la Romania”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, vol. 62, no. 2,
2017, p. 33-47.
242
altera „sufletul românesc” sau îi sprijinea pe „duşmanii României”12. Abia

după adoptarea pomenitei legi care reglementa regimul cultelor din
România, legislativul ţării a luat în calcul ratificarea Concordatului, deşi
acesta fusese semnat, aşa cum am văzut, din primăvara anului 1927.
Desfăşurate într-o atmosferă de tensiune socială şi doar după ce guvernul
român a obţinut din partea Secretariatului de Stat al Sfântului Scaun o serie
de explicitări a unor articole din textul acordului, aprinsele dezbateri
parlamentare s-au soldat cu adoptarea Concordatului. Pentru Biserica
greco-catolică, acesta a însemnat limpezirea raporturilor ei cu statul român,
dar şi o nouă configuraţie instituţional-organizatorică, adaptată dacă nu
nevoilor ei maximale, cel puţin celor stringente.
Referitor la noua morfologie administrativ-jurisdicţională, trebuie
reţinut faptul că unirea Transilvaniei cu România a impus Bisericii
greco-catolice nevoia de a-şi adapta infrastructura ierarhică şi organizatorică
noului stat în care a ajuns să funcţioneze13. Era nevoie, în primul rând, de
diminuarea dezechilibrului existent între structurile administrative deja
existente (arhidieceza de Alba Iulia şi Făgăraş şi diecezele sufragane de
Oradea, de Gherla şi de Lugoj) în ceea ce priveşte teritoriul jurisdicţional şi
numărul de credincioşi aparţinători fiecăreia. Cele mai extinse eparhii erau
cele ale căror oraşe de reşedinţă se aflau în interiorul Transilvaniei istorice
(arhidieceza, respectiv dieceza de Gherla, aceasta din urmă fiind compusă
din peste 500 de parohii și peste 560.000 de suflete), câtă vreme cele dispuse
în exteriorul acelui perimetru beneficiau de o arie mai restrânsă, devenind
după crearea României Mari eparhii de graniţă (diecezele de Oradea şi,
respectiv, de Lugoj). Al doilea obiectiv major a constat în intenţia de a
multiplica centrele de putere episcopală. Acest obiectiv s-a dovedit a fi unul
de maximă importanţă întrucât servea atât nevoii de a eficientiza şi flexibiliza
administraţia bisericească (încercând în acest fel o apropiere mai mare a
păstorilor de suflete de masa credincioşilor), cât şi celei de a contracara
extinderea reţelei de episcopii ortodoxe în zone masat greco-catolice, precum
au fost în acea vreme Maramureşul, nord-vestul ţării sau centrul
Transilvaniei, unde se înfiinţaseră sau erau în plan să se creeze astfel de
structuri bisericeşti. În avalanşa proiectelor care s-au formulat în epocă, în
mediile greco-catolice s-a avut în vedere fondarea mai multor episcopii şi
12
Vezi Ciprian Ghişa, „Întărind vechi alterităţi, ridicând noi frontiere: Concordatul dintre
România şi Vatican – 1929”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Catholica,
LV, nr. 4, 2010.
13
Ioan Georgescu, „Momente din viaţa Bisericii unite în ultimii zece ani”, în Transilvania,
Banatul, Crişana, Maramureşul 1918-1928, vol. II, Bucureşti, Cultura Naţională, 1929, p. 796.
243
chiar transferul reşedinţei mitropolitului greco-catolic de la Blaj la Cluj14.

Cum această din urmă propunere nu a fost agreată în totalitate nici măcar în
interiorul corului episcopal de la acea vreme, singurele modificări notabile
consfinţite prin textul Concordatului (acord de care a depins întreaga
reorganizare a Bisericii catolice din România, aşadar şi a celei greco-catolice)
au fost cele legate de transferul scaunului episcopal de Gherla din urbea
armenopolitană la Cluj şi înfiinţarea unei noi eparhii în nordul ţării, a cărei
reşedinţă a fost fixată în cele din urmă la Baia Mare15. În fine, a treia direcţie
de acţiune a Bisericii greco-catolice după Marea Unire a vizat crearea de noi
parohii în spaţiul extracarpatic, acolo unde numărul credincioşilor
greco-catolici creştea în căutarea unor locuri de muncă în oraşe precum:
Craiova, Ploieşti, Galaţi, Brăila şi, bineînţeles, Bucureşti. În capitala ţării
exista cea mai mare comunitate de credincioşi greco-catolici (estimaţi imediat
după Primul Război Mondial la 15.000-20.000, cu tendinţă de creştere în
întreaga perioadă interbelică), pentru folosul cărora fusese construit şi sfinţit
în anul 1909 primul lăcaş de cult greco-catolic din afara Transilvaniei:
biserica Sf. Vasile cel Mare din strada Polonă. Toate străduinţele mitropoliei
de la Blaj, sub a cărei autoritate ecleziastică au fost puşi de către Sfântul
Scaun greco-catolicii din toate provinciile extratransilvane, de a-i organiza în
parohii în încercarea de a le salvgarda propria identitate confesională, au fost
ecranate atât de dificultăţile de ordin material, dar şi de opoziţia Bisericii
ortodoxe, care nu putea admite extinderea şi consolidarea Bisericii
greco-catolice într-un areal în care aceasta nu avea rădăcini istorice. Aşa se
face că orice iniţiativă de fondare a unui centru ierarhic în capitala ţării a fost
sortit eşecului; abia în 1940 a fost instituit pentru Bucureşti şi Vechiul Regat
un episcop vicar, având reşedinţa în oraşul de pe malurile Dâmboviţei. Primul
care a ocupat această demnitate bisericească a fost Vasile Aftenie.
Din punct de vedere instituţional-administrativ, Biserica unită a fost
reorganizată în perioada pe care o avem în vedere prin prevederile bulei
Sollemni Conventione din 5 iunie 1930 într-o unicam provinciam
ecclesiasticam supusă nemijlocit autorităţii Sfântului Scaun. Arhieparhia de
Alba Iulia şi Făgăraş a fost condusă în acest răstimp de arhiepiscopii şi
mitropoliţii Vasile Suciu (1920-1935) şi Alexandru Nicolescu (1936-1941);
eparhia de Oradea i-a avut păstori pe Demetriu Radu (1903-1920) şi Valeriu
Traian Frenţiu (1922-1952); eparhia de Gherla, devenită din 1930 de
14
Lucian Turcu, „Cluj – orașul în care ar fi putut rezida mitropolitul greco-catolic acum 80 de
ani”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Catholica, LVII, 1-2, 2012, p. 111-124.
15
Idem, „How did Baia Mare become the see of the Greek-Catholic bishopric of Maramureş?”,
în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, volume 57, no. 2, 2012, p. 83-108.
244
Cluj-Gherla, pe Iuliu Hossu (1917-1970); eparhia de Lugoj pe Valeriu

Traian Frenţiu (1913-1922), Alexandru Nicolescu (1922-1926) şi Ioan
Bălan (1936-1959), iar nou înfiinţata eparhie a Maramureşului pe Alexandru
Rusu (1931-1963).
Una din cele mai spinoase probleme pentru Biserica greco-catolică în
perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale a fost cea şcolară. În
primul rând, Biserica a fost nevoită să renunţe la ampla sa reţea de şcoli
confesionale16, care au asumat de-a lungul timpului un rol fundamental nu
numai în diseminarea educaţiei elementare în rândul familiilor ţărăneşti, a
căror copii le frecventau predilect, ci şi în prezervarea reperelor identitare
confesionale şi a celor naţionale româneşti. Avansul unor fenomene precum
secularizarea sau indiferentismul religios şi în societatea românească a făcut
ca Biserica să fie nevoită să se confrunte şi cu problema reducerii numărului
de ore de religie în şcolile secundare aparţinătoare statului. În aceste condiţii,
întregul efort al Bisericii trebuia să se concentreze înspre consolidarea
propriei reţele de instituţii de învăţământ şi pe întemeierea unora noi. Între
cele două războaie mondiale funcţionau şcoli normale (pedagogice) la Blaj,
Oradea, Gherla, iar licee în localităţi precum Blaj şi Beiuş. În vederea creşterii
calităţii pregătirii teologice a viitorilor preoţi, s-a încercat fondarea unui
seminar central la Blaj, unde trebuia să li se asigure educaţie de cea mai înaltă
calitate celor care urmau să devină păstori de suflete. Dar şi preoţia a devenit
în epocă tot mai puţin atractivă. Motivele care au stat la baza acestei nefericite
realităţi erau legate de necesităţile tot mai mari de personal în expansiva reţea
de şcoli de stat sau în tot mai stufosul aparat birocratic, lucru care a făcut ca
interesul tinerilor pentru funcţia sacerdotală să scadă simţitor, iar numărul
ieşirilor din preoţie să fie unul alarmant în epocă. Perspectiva transferului în
zonele urbane şi, bineînţeles, un nivel superior al salarizării în instituţiile de
învăţământ sau în aparatul funcţionăresc au reprezentat motive suficiente
pentru ca mulţi preoţi să-şi abandoneze oficiul, iar preoţia să nu mai
reprezinte supapa de ascensiune şi prestigiu social, aşa cum fusese odinioară.
În aceste condiţii, Biserica a fost nevoită să gândească o serie de strategii care
să o ajute să depăşească momentele de criză. Planul strângerii la comun a
seminariilor eparhiale într-unul central nu a avut sorţi de izbândă. Din contră.
La Lugoj, seminarul deschis acolo în toamna anului 1913 de către Valeriu
Traian Frenţiu a trebuit să-ţi închidă porţile după Primul Război Mondial din
16
Ioan-Marius Bucur, „Il sistema scolastico confessionale nella legislazione romena nel
periodo interbellico”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Catholica, LI, 4,
2006, p. 133-138; Blaga Mihoc, „Etatizarea şcolilor confesionale greco-catolice
(fragmentarium bihorean)”, în Crisia, XXIV-XXVII, 1996-1997, p. 165-167.
245
cauza numărului scăzut de tineri înscrişi. Nici planul de a fonda o facultate de

teologie catolică şi a unui cămin care să-i găzduiască pe viitorii studenţi fie pe
lângă Universitatea din Bucureşti, fie pe lângă cea din Cluj nu a avut mai mult
succes. Opoziţia ierarhiei ortodoxe a fost decisivă de fiecare dată, şi atunci
când ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Ion Borcea, membru al
primului cabinet condus de Alexandru Vaida-Voevod, a formulat o asemenea
propunere, dar şi când Nicolae Iorga a reluat-o în 1932, în proiectul legii
învăţământului universitar pe care l-a pregătit atunci, din postura de
preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Instrucţiunii Publice şi
Cultelor. Aşa se face că Biserica greco-catolică a fost nevoită să-şi limiteze
pregătirea viitorilor ei lucrători în via Domnului la seminariile (academiile)
teologice de la Blaj, Oradea şi Cluj. O reuşită importantă în domeniul educării
viitorilor sacerdoţi a fost reprezentată de punerea pietrei de temelie la colegiul
Pio Romeno din Roma, la data de 12 mai 1930, şi deschiderea oficială a
acestuia la 9 mai 1937. Deşi a îndeplinit doar rolul unui cămin în care erau
cazaţi studenţii români trimişi să studieze în capitala lumii catolice, acesta a
jucat un rol esenţial în facilitarea accesului la educaţia de cea mai bună
calitate prin conferirea de burse de studii tinerilor merituoşi.
Una din cele mai importante reuşite ale perioadei a constat în
reactivarea vieţii monahale în Biserica greco-catolică românească17. Era
de-a dreptul o întreprindere necesară, în condiţiile deja pomenitei crize a
vocaţiilor preoţeşti, dar şi a provocărilor majore la adresa identităţilor
religioase tradiţionale aduse de diversificarea şi intensificarea activităţii
sectelor religioase. Deşi a reprezentat un deziderat enunţat cu ocazia celor
trei concilii provinciale organizate în a doua jumătate a veacului al XIX-lea
(în 1872, 1882 şi 1900), renaşterea vieţii monahale în interiorul Bisericii
unite s-a produs abia în perioada interbelică. Un aport semnificativ în acest
sens l-a avut Vasile Suciu, primul mitropolit greco-catolic din România
Mare, care a obţinut în audienţa pe care a avut-o în luna aprilie 1921 la papa
Benedict al XV-lea, acceptul fondării de ordine monastice de rit românesc.
Suveranul pontif i-a permis chiar să-i adune în congregaţii pe toţi cei care
deja activau în organizaţiile similare ale Bisericii catolice. Primul ordin
monahal creat în epocă a fost unul feminin: Congregaţia Surorilor Maicii
Domnului. Nucleul în jurul căruia s-a coagulat noua Congregaţie l-a
reprezentat maica Febronia Mureşan, fiică de preot, care-şi făcuse noviciatul
în Congregaţia Franciscanelor sărace, desfăşurând după război acţiuni
caritative în Târgu Mureş. Prima misiune încredinţată temerarelor femei
care au aderat la organizaţie imediat după constituirea ei (printre ele
17
L. Turcu, Între idealuri şi realitate, p. 329-333.
246
numărându-se şi fiica ministrului Dimitrie Greceanu) a fost aceea de a oferi

ocrotire şi educaţie copiilor care beneficiau de adăpost şi hrană în modestul,
dar atât de necesarul orfelinat fondat la Blaj în toamna anului 1918. După
transferul respectivului aşezământ social la Obreja, şi Congregaţia şi-a
stabilit reşedinţa acolo, unde o parte a membrelor ei asigurau instrucţia de
nivel primar a sutelor de nevoiaşi pe care-i ocroteau, descoperindu-le în
ateliere tainele unor meserii cu ajutorul cărora să-şi poată câştiga la
maturitate traiul de zi cu zi. În anii imediat următori, Congregaţia a cunoscut
o creştere semnificativă a numărului aderentelor ei, dar şi o diversificare a
sferelor de activitate şi o ramificaţie teritorială din ce în ce mai amplă.
Principalele locuri în care membrele acestei Congregaţii au desfăşurat
activităţi de ordin educativ, caritativ-medical şi cultural au fost Blaj, Cluj,
Geoagiu de Jos, Aiud, Craiova, Brăila, Bucureşti etc.
Tot în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale s-a
produs ”împământenirea” Ordinului bazilian în provincia mitropolitană
greco-catolică, puţinii călugări care activau până atunci urmând regulile
spirituale prescrise de Sfântul Vasile cel Mare, fără a aparţine însă
respectivei organizaţii monahale18. Încă înainte de Primul Război Mondial,
în dieceza de Lugoj se consumase o tentativă de restaurare a Ordinului
bazilian, centrul respectivului proiect fiind mănăstirea de la Prislop, iar
artizanul lui părintele Leon Manu. După încheierea războiului, proiectul cu
pricina a primit un imbold din partea întregului cor episcopal, în frunte cu
acelaşi întâistătător, mitropolitul Vasile Suciu, care s-a şi angajat în căutarea
unor centre monastice unde aspiranţi ai acelei organizaţii monahale puteau
să-şi facă noviciatul pentru a importa mai apoi regulile de convieţuire
prescrise şi a pune bazele unor obşti de acel fel şi în România. Soluţia aleasă
în cele din urmă a fost desfăşurarea noviciatului de către Augustin Pop
împreună cu încă alţi trei debutanţi (printre care fratele său, Iuliu, Atanasie
Maxim şi Gheorghe Alic) la mănăstirea baziliană de la Krikov din Polonia.
După un an şi jumătate de noviciat s-a repatriat prima generaţie de călugări
români aparţinători Ordinului bazilian, părinţii Augustin, Lucian şi fratele
Vasile stabilindu-se la mănăstirea Prislop, primul devenind egumen al acelui
aşezământ monahal, la 1 august 1924, iar la mănăstirea de la Bixad, din
1925 a devenit egumen Atanasie Maxim. În calitate de egumen al mănăstirii
din Ţara Oaşului, Maxim a reuşit să atragă la Bixad şi grupul monahilor
rezidenţi la Prislop (un loc în care călugării s-au simţit limitaţi în ceea ce
18
Marius-Grigore Furtună, „Il risveglio della vita monastic basiliana unita romena all’inizio
del sec. XX-mo. Uomini, fatti e circostanze”, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai.
Theologia Catholica, anul LXI, nr. 1-2, 2016, p. 85-104.
247
priveşte dezvoltarea comunităţii lor monastice), apărând astfel o nouă

comunitate baziliană reformată în sânul Bisericii greco-catolice româneşti,
foarte activă şi având un rol important în extinderea Ordinului Sfântul
Vasile cel Mare în România. Treptat, viaţa monahală baziliană s-a instalat şi
în alte centre monastice (Moisei, Nicula etc.), penetrând mai greu teritoriul
arhidiecezei, lucru care s-a întâmplat în cele din urmă în 1938, când mai
mulţi monahi s-au instalat la Obreja. Ratificarea Concordatului dintre
România şi Sfântul Scaun a făcut posibilă declanşarea procedurii pentru
constituirea unei provincii româneşti a Ordinului, ceea ce s-a realizat în
1937, când a fost fondată provincia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ca
parte a Ordinului bazilian al Sfântului Iosafat, al cărui superior-general
rezida din 1932 la Roma. Primul superior provincial a fost ales acelaşi
părinte Atanasie Maxim. Alte ordine monahale care activau printre românii
greco-catolici (şi nu numai) au fost: asumpţioniştii, iezuiţii, franciscanii etc.
Dinamizarea vieţii spirituale şi fortificarea identităţii confesionale au
reprezentat alte caracteristici ale perioadei avute în vedere19. Au fost vizate
de aceste fenomene clerul şi credincioşii greco-catolici deopotrivă. Printre
mijloacele folosite pentru perfecţionarea intelectuală şi morală a preoţilor
s-au numărat exerciţiile spirituale, introduse în Biserica unită de către
Valeriu Traian Frenţiu, pe vremea episcopatului său la Lugoj, fiind
generalizate în perioada interbelică la nivelul tuturor eparhiilor. Asemenea
practici presupuneau parcurgerea de către slujitorii altarelor a unui interval
de timp (de obicei trei zile) în rugăciune, meditaţie şi reflecţie. Tot în
vederea elevării nivelului cultural şi moral al preoţilor (care au continuat să
reprezinte, cel puţin în mediul rural, un model de comportament social şi un
”jandarm” al valorilor creştine), dar şi a sporirii solidarităţii dintre ei a fost
încurajat asociaţionismul preoţesc. Astfel de organizaţii au fost: Asociaţia
preoţilor adoratori (tot Valeriu Traian Frenţiu are meritul de a o fi introdus
în dieceza de Lugoj şi în cea de Oradea, având ca scop cultivarea cultului
Euharistiei şi celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii); Asociaţia Sfântul Niceta
de Remesiana (era destinată preoţilor celibi şi promova rugăciunea şi
meditaţia intense); Asociaţia Sfântul Apostol Petru (a luat fiinţă în 1936 în
arhidieceză, extinzându-se ulterior în dieceza de Cluj-Gherla, iar după al
Doilea Război Mondial la nivelul întregii Biserici greco-catolice; era
destinată preoţilor căsătoriţi şi celor văduvi, promovând orele canonice,
19
Octavian Bârlea, „Biserica română unită între cele două războaie mondiale”, în Biserica
Română Unită – două sute cincizeci de ani de istorie, Cluj-Napoca, Casa de editură „Viața
Creștină”, 1998, p. 94-95.
248
studierea lucrărilor de teologie, sacramentul mărturisirii şi celebrarea

frecventă a Sfintei Liturghii).
Şi în rândul credincioşilor s-a ivit în epocă un puternic spirit
asociaţionist-religios20. Această realitate era resimţită ca o necesitate în
condiţiile în care în acei ani s-a lansat ca subiect de discuţie în unele cercuri
ale intelectualităţii greco-catolice posibilitatea implicării laicilor în
structurile de decizie ale Bisericii, după modelul Bisericii ortodoxe.
Opoziţia vehementă a instanţelor pontificale faţă de o asemenea doleanţă a
făcut ca energiile laicatului greco-catolic să fie direcţionate înspre o
sumedenie de organizaţii şi reuniuni, congregaţii şi reuniuni mariane,
Societăţi ale Preasfintei Inimi a lui Isus, Reuniuni ale Rozariului, Societatea
Sfânta Elena a credincioaselor şi replica ei masculină, Societatea Sfântul
Pavel (ultimele două apărând la începutul anilor ‘20 în parohia Sfântul
Vasile cel Mare din Bucureşti) ş.a.; fiecare în parte şi toate la un loc
răspundeau nevoii de a ţine trează evlavia credincioşilor şi de a le consolida
identitatea confesională.
Desigur, cea mai activă şi mai bine organizată a fost deja pomenita
Asociaţie Generală a Românilor Uniţi (A.G.R.U)21, ale cărei ramificaţii
coborau de la nivel diecezan până la cel parohial. La congresele anuale ale
Asociaţiei, desfăşurate în diferite localităţi ale Transilvaniei, participau
ierarhi, intelectuali şi foarte mulţi credincioşi, devenind un spaţiu de dezbatere
a celor mai presante probleme care afectau viaţa Bisericii. Necesitatea de a-i
cuprinde pe tineri în interiorul unei organizaţii proprii a determinat crearea în
1931 a Asociaţiei Studenţilor Români Uniţi (A.S.T.R.U.), al cărei sediu era la
Cluj, aceasta remarcându-se prin organizarea de conferinţe, şezători, acţiuni
caritative etc. La stimularea pietăţii credincioşilor o contribuţie decisivă a
revenit misiunilor populare, introduse înainte de Primul Război Mondial şi
continuate şi în perioada următoare.
Dar mult mai importante, prin prisma popularităţii lor, s-au dovedit a
fi în epocă pelerinajele religioase. Această practică a fost stimulată de
apariţia pe harta confesională a greco-catolicismului a câtorva centre
monastice de pelerinaj, care atrăgeau an de an, îndeosebi cu ocazia serbării
hramurilor, mii şi chiar zeci de mii de credincioşi. Aşa se întâmpla, de pildă,
la mănăstirea Lupşa din Munţii Apuseni, la mănăstirea Prislop, la
20
Vezi pe larg la Andreea Rotche, „Asociaţii ale laicilor în provincia mitropolitană de Alba
Iulia şi Făgăraş”, în Patrimonium Apulens. Anuar de arheologie, istorie, cultură,
etnografie, muzeologie, conservare, restaurare, vol. X-XI, 2011.
21
Vezi Aloisie L. Tăutu, Ce este şi ce vrea să fie A.G.R.U., Oradea, Societatea anonimă,
1931; Anton Rus, Credinţa în acţiune. O introducere în istoria Asociaţiei Generale a
Românilor Uniţi A.G.R.U. (1929-1948), Târgu Lăpuş, Galaxia Gutenberg, 2009.
249
mănăstirea Strâmba, la mănăstirea Moiseiu. Dar cele mai mari pelerinaje,

care aveau loc la praznicul Adormirii Maicii Domnului şi care adunau
credincioşi din toate colţurile Transilvaniei (şi nu numai), erau cele de la
mănăstirea Bixad (ajunsă după 1930 în nou-înfiinţata dieceză a
Maramureşului) şi de la mănăstirea Nicula din eparhia de Cluj-Gherla.
Ambele aşezăminte religioase se aflau în folosinţa membrilor Ordinului
bazilian (la mănăstirea din Ţara Oaşului era în funcţiune şi un oficiu
tipografic, iar după Primul Război Mondial şi un orfelinat). Însă practica
pelerinajelor s-a extins şi peste hotarele ţării, cea mai căutată destinaţie
pentru credincioşii greco-catolici fiind, fireşte, Roma. De-a lungul perioadei
interbelice, s-au organizat mai multe pelerinaje în Cetatea Eternă, ca de
pildă în 1925 (cu ocazia Anului Sfânt, în care s-au celebrat 1600 de ani de la
primul Conciliu ecumenic de la Niceea), în 1933, în 1936, în 1937 – cu
ocazia inaugurării Colegiului Pio Romeno de pe colina Gianicolo.
La supravegherea moravurilor şi la apropierea „turmei” de păstorii ei
sufleteşti au contribuit masiv şi vizitaţiile canonice. Toţi ierarhii au fost
interesaţi să-şi cunoască diecezele în fruntea cărora se aflau şi să aline, pe
cât posibil, necazurile sufleteşti ale păstoriţilor lor, dar niciunul nu l-a
întrecut pe episcopul Iuliu Hossu (supranumit din acest motiv „episcopul
vizitaţiilor canonice”), care s-a aflat în fruntea celei mai numeroase eparhii
din cadrul Bisericii greco-catolice. Nu o dată astfel de „peregrinări
apostolice” ale ierarhilor în eparhiile pe care le conduceau erau prilejuite de
sfinţirea unor noi lăcaşuri de cult.
Perioada interbelică se reţine semnificativă şi pentru construcţia unor
noi biserici (atât la oraşe, unde era în plină desfăşurare fenomenul de
românizare a acestora, cât şi la sate), unele dintre ele adevărate simboluri
arhitecturale. Astfel de noi construcţii reprezentative pentru Biserica
greco-catolică au fost cele din Braşov, Târgu Mureş, Zalău sau Satu Mare.
Arhitectura şi decoraţia interioară a acestor noi lăcaşuri de cult au prilejuit
atât perpetuarea canonului artei bizantine, îmbinat cu elemente de estetică
autohtonă, cât şi importarea unor componente specifice marilor stiluri
occidentale.
Perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale este semnifi-
cativă în viaţa Bisericii greco-catolice pentru abundenţa şi varietatea
publicaţiilor care au fost puse în circulaţie. S-a avut în vedere atât acoperirea
necesităţilor literaturii catehetico-religioase, fiind editate în acest sens cărţi
de rugăciuni, cărţi liturgice, manuale şi tratate de dogmatică (mitropolitul
Vasile Suciu distingându-se în acest domeniu prin tratatele de teologie
dogmatică fundamentală, respectiv de teologie dogmatică specială, publicate
250
înainte de Primul Război Mondial şi reeditate în perioada interbelică)22, dar

şi cărţi de predici, meditaţii, hagiografii etc. Nu au lipsit lucrările de istorie,
în epocă activând mai mulţi specialişti în domeniu care au avut contribuţii
majore la investigarea trecutului Bisericii greco-catolice şi nu numai. Cei
mai importanţi au fost: Zenovie Pâclişanu, Iacob Radu (fratele episcopului
Demetriu Radu), Ioan Georgescu, Elie Dăianu, Ioan Boroş, Nicolae Brînzeu
etc. Un rol important în informarea şi culturalizarea cititorilor l-au avut
revistele de profil, dar şi gazetele şi calendarele. Pe lângă antebelica Cultura
creştină, au apărut oficioase aproape în toate eparhiile: Vestitorul, la
Oradea; Curierul creştin, publicaţia oficială a eparhiei de Cluj-Gherla;
Sionul românesc, la Lugoj. În diaristică, cea mai influentă a continuată să fie
Unirea (laolaltă cu Unirea poporului), dar au existat şi alte proiecte
gazetăreşti: Albina, Viaţa creştină etc.
Una din caracteristicile perioadei a fost şi intensa activitate sinodală23.
Sinoadele au devenit un imperativ în condiţiile marilor transformări cunoscute
de Biserică după Primul Război Mondial, a nevoii de adaptare a acesteia şi a
identificării de soluţii la marile provocări în faţa cărora se vedea pusă.
Sinoade protopopeşti şi eparhiale s-au ţinut în fiecare unitate administrativă
de acest fel a Bisericii, la intervale diferite de timp. Nu s-a reuşit organizarea
unui conciliu provincial, deşi necesităţile vremii reclamau cu prisosinţă o
asemenea întrunire. Chiar şi aşa, temele de discuţie din cadrul soboarelor au
fost de maximă actualitate şi importanţă pentru Biserică: de la salarizarea
preoţilor la înmulţirea capitalului fondurilor şi fundaţiilor (din care s-a
continuat acordarea şi în perioada dintre cele două războaie mondiale a
numeroase burse pentru elevii şi studenţii merituoşi); de la măsurile de
intensificare şi diversificare a catehizării la cele referitoare la conservarea şi
extinderea zestrei materiale a Bisericii; de la eficientizarea administraţiei
bisericeşti la modalitatea de instituirea a mitropoliţilor în Biserica română
unită etc. Această din urmă temă a preocupat preoţimea şi în special ierarhia,
în condiţiile în care vechea cutumă de accedere la cea mai înaltă treaptă din
Biserica greco-catolică nu mai mulţumea pe nimeni24. După consultarea
corului episcopal, mitropolitul Vasile Suciu a început demersurile de
elaborare a unui regulament de instituire a succesorilor săi în scaunul
mitropolitan, pe care l-a prezentat Sfântului Scaun în vederea aprobării lui.
22
Lucian Turcu, „Corespondenţa lui Mircea Eliade cu mitropolitul Vasile Suciu”, în
Valentin Orga, Ottmar Traşcă, Liviu Ţîrău, Virgiliu Ţârău (editori), Din modernitate spre
contemporaneitate. Studii istorice dedicate lui George Cipăianu la împlinirea vârstei de 70
de ani, Cluj-Napoca, Argonaut, 2017, p. 317-336.
23
Idem, Între idealuri şi realitate, p. 475-543.
24
Ibidem, p. 544-583.
251
Opoziţia instanţelor pontificale faţă de unele prevederi ale actului normativ şi

tergiversarea soluţionării acestora au făcut ca prima şi singura alegere de
mitropolit din România Mare (sinodul electoral din 7 mai 1935 de la Blaj) să
se desfăşoare sub semnul provizoratului.
În fine, una din marile teme care a generat discuţii pasionale,
îndeosebi în interiorul unor cercuri intelectuale, a fost cea a unirii celor două
Biserici româneşti. Un subiect de o asemenea importanţă nu putea fi privit
decât dintr-o perspectivă multiplă şi adesea contradictorie25. Biserica ortodoxă
considera că odată cu realizarea unităţii politice şi naţionale a românilor după
Primul Război Mondial, rolul politic şi cultural al Bisericii unite se încheiase,
iar clerul şi credincioşii ei erau chemaţi la unitatea de credinţă cu marea
majoritate a românilor. Din această perspectivă, Biserica greco-catolică era
privită ca o simplă etapă în istoria românilor, iar perpetuarea existenţei ei nu
făcea decât să amintească de sciziunea religioasă apărută la finalul veacului al
XVII-lea în sânul comunităţii româneşti, iar în plin secol al XX-lea această
fragmentare risca să vulnerabilizeze unitatea politică realizată în 1918.
Biserica greco-catolică, în schimb, cuteza să spere că odată realizată unitatea
politică a neamului românesc, rădăcinile latine ale acestuia trebuiau să se
împletească în chip fericit cu credinţa Bisericii romane pentru ca şi românii să
se poată alinia cât mai repede nivelului de dezvoltare şi de civilizaţie al
popoarelor latine din Europa. Motiv pentru care Biserica greco-catolică
corespundea cel mai bine etosului românesc, având în vedere că ea „a turnat
sufletul luminat al Apusului în trupul Răsăritean al neamului nostru”26. Cât de
departe avea să fie acest ideal de soluţia gândită din interiorul Bisericii
greco-catolice aveau să demonstreze evenimentele petrecute după cel de-al
Doilea Război Mondial, care au deschis o nouă filă în istoria ei: cea a
calvarului, a persecuţiilor şi a Crucii, fără de care nu există Înviere adevărată.
25
Vezi, de pildă, Marius Theodorian-Carada, Unirea Bisericilor, Galați, Tipografia
„Moldova”, 1928; Onisifor Ghibu, O imperioasă problemă naţională: unitatea religioasă a
românilor, Beiuș, Tipografia „Ateneul”, 1931.
26
Citatul este extras din discursul rostit de către mitropolitul Vasile Suciu după depunerea
jurământului în faţa regelui Ferdinand I. Vezi detalii la L. Turcu, Între idealuri şi realitate,
p. 273-275.
252
III.
OAMENI, IDEI, FAPTE
DISCURSUL MINERALOGIC ÎN TRANSILVANIA
(SECOLELE XVIII-XIX). CÂTEVA SECVENŢE
Doru Radosav
Mineralogia și paradigmele cunoașterii științifice

din secolul al XVIII-lea
Situarea descrierilor și analizelor mineralogice se originează într-un

pasaj epistemologic fondator când, pe de-o parte, se enunță cu precocitate de
către Fontenelle, la 1686, „pluralitatea lumilor”1, iar pe de altă parte, se face
trecerea anevoioasă, dar de maximă relevanță, de la istoria naturală la istoria
naturii.
Pornind de la ideea pluralității și a diversității lumilor, eforturile de
cunoaștere și, mai ales, de situare în această pluralitate a lumilor presupun
„descoperirea ordinii suverane a Naturii” și a „scării ființelor”2. Acest efort
s-a concretizat în lucrarea lui Carl Linné, Systema Naturae (1735). Pentru
acest savant, „sistematica este știința supremă care relevă adevăratul plan al
Creației”3. Spiritul sistematicii lui C. Linné s-a aflat în contradicție cu
spiritul empiric al Enciclopediei (1750) și cu exercițiul literar și descriptiv al
lui Buffon, cel care susținea că genurile, ordinile și clișeele nu există decât
în imaginația noastră și, prin urmare, „limbajul științei este mult mai dificil
decât știința însăși”, iar în consecință, există o infinitate a naturii, ambele
asamblând o viziune dominantă în planul cunoașterii din secolul al
XVIII-lea. Este vorba de imaginea „scării și lanțului ființelor” și a ființării4.
Disputele între mizele creaționismului și evoluționismului, opiniile
și gândirea științifică a secolului al XVIII-lea sau, altfel spus, dintre
1
Cf. M. de Fontenelle, Entretiens sur la pluralité des mondes. Nouvelle édition augmentée
d'un septième entretien, Amsterdam, E. Roger, 1719.
2
J. Ehrard, L’idée de nature en France dans la première moitié du XVIIIe siècle, Paris,
Albin Michel, 1994, p. 186-189.
3
Ibidem, p. 189.
4
Cf. A.O. Lovejoy, The Great Chain of Being, Harvard University Press, 1936; H. Daudin,
De Linné à Lamarck. Méthodes de la classification et idée de série en botanique et en
zoologie (1740-1790), Paris, Edition des archives contemporaines, 1983.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.11
deismele secolului și Istoria și teoria pământului (1744) a lui Buffon,

marchează „punctul de plecare al geologiei moderne” și stimulează ca știință
cunoașterea minerală a lumii. Discursul mineralogic al secolelor
XVIII-XIX, dincolo de disputele creaționism-evoluționism, se impune
imperturbabil apelând atât epigeneza și transformismul, cât și paleontologia
și geologia.
Ambiența culturală și intelectuală a secolului al XVIII-lea stimulează
definitiv apetitul omului pentru cunoașterea lumii, a pământului, a
universului. La 1783 se afirma, cu pretenția de opinie-bilanț, preeminența
secolului al XVIII-lea în ceea ce privește fluxurile nemaiîntâlnite până
atunci ale cunoașterii naturii și implicit a cunoașterii în domeniul
mineralogiei. „Grație geniului care animă secolul al XVIII-lea se vede peste
tot flacăra rațiunii ce luminează din ce în ce mai mult spiritul oamenilor”,
întrucât „gustul pentru filozofia naturală și a obscurităților mineralogice
sporește și se răspândește”. În centrul unei asemenea cunoașteri este
„ilustrul Buffon”. Natura descoperită acum prin cunoaștere depășește
lucrările, cercetările de până acum ale secolelor anterioare. Natura
necunoscută era alocată jocului dintre memorie și uitare. Uitarea înseamnă
și o regretabilă pierdere sau ignoranță a unei „naturi mai mari și mai
sublime”. Cunoașterea naturii impune marca „maiestății și grandorii sale”5.
Prin urmare, spiritul secolului al XVIII-lea sau „geniul” secolului impune
dominația cunoașterii, care crește și se răspândește în dimensiunile
corespondente măreției și grandorii naturii. Este vorba, după opiniile lui
Buffon, de o revelație în cunoaștere și, în primul rând, prin prevalența
observației și a „faptelor” de cunoaștere. Buffon distingea două tipuri de
adevăruri și de cunoaștere. Există un adevăr al cunoașterii bazat pe definiții
și supoziții abstracte și există un adevăr verificat prin observații ce țin de
fapte și realitate: „În științele abstracte se merge din definiții în definiții, în
științele reale se merge din observații în observații. În primele se ajunge la
evidențe, în ultimele la certitudini”6.
Cultivând raportul dintre geologia și „istoria” pământului, Buffon
depășește clasificarea produsă de Linné și instalează o viziune integratoare,
largă, fundamentată pe o relație directă dintre „materia animată” și „materia
inanimată”. Este nevoie, conform opiniei lui, de un „portret al naturii” în
care perspectiva istorică, naturală și evolutivă a dinamicii ontogenezei și
5
Gregoire de Razoumowsky (le Comté), Voyage minéralogique et physique de Bruxelles á
Laussane, Laussane, Mourer Librairie, 1783, p. 1-2.
6
P. Hazard, Gândirea europeană în secolul XVIII-lea, București, Univers, 1981, p. 138.
256
geologiei să fixeze o cunoaștere profundă și complexă a naturii, pământului

și omului, în general.
El plecase de la aspectul haotic al pământului – înălțimi, abisuri, câmpii, mari

mlaștini, fluvii, peșteri, prăpastii, vulcani, munți scufundați, stânci crăpate și
sfărâmate, regiuni dispărute – pentru a pătrunde, grației geologiei [s.n.], în
adâncurile sale7.
În al treilea rând, în viziunea sa își face loc ideea că natura este

„supusă unor legi inteligibile” și unei „ordini generale” care există în lucruri
și care „susține și unifică multiplicitatea lor”8. Pe un astfel de fundament
noetic aferent lumii, naturii pământului se derulează discursul mineralogic
din secolele XVIII-XIX. Sugestiile diacronice, evolutive în timp ale lumii și
naturii, înscriu discursul mineralogic în marea revoluție a cunoașterii
delimitată de secolele respective.
O particularitate esențială a cunoașterii derulate în această perioadă o
reprezintă, în proximitatea opiniilor evoluționiste, așa-numita istoricizare a
cunoașterii științifice a naturii fizico-geografice, după o perioadă de refuz a
istoriei instituită în secolul XVII, în favoarea „naturii descrise în limbaj
matematic”9.
Istoricizarea cunoașterii impune o nouă lectură asupra naturii,
pământului și omului și anume aceea care preia profunzimile interpretative
și conectează deocamdată transformismul (în locul evoluționismului de mai
târziu) de creaționism. În ambele cazuri, lectura simbolică a Bibliei și
lectura „geologică”, în care Geneza memorează crearea omului, nu se
exclud, în condițiile în care situarea istorică a apariției omului împinge
limitele istoriei omului spre limitele superioare ale transformismului din
natură. Relevantă în acest sens este o lucrare apărută în 1863 a geologului
englez Charles Lyell, editată în limba franceză, intitulată L'Ancienneté de
l’homme prouvée par la géologie. Concilierea diferențelor dintre „Natură și
Biblie”, așa cum o vedea Fr. H. Reusch, teolog german în cartea cu titlul de
mai sus, apărută și în ediția franceză la 1867, se poate realiza prin depășirea
neînțelegerilor și interpretărilor greșite: „Toate contradicțiile semnalate
dintre natură și Biblie nu sunt decât aparente și se reduc la neînțelegeri, fie
din partea naturaliștilor, fie din partea exegeților”. Acest aspect poate fi
7
Ibidem, p. 139; Cf. și B. de Baere, La pensée cosmogonique de Buffon. Percer la nuit des
temps, Paris, Honoré Champion, 2004.
8
J. Ehrard, op. cit., p. 209.
9
P. Chaunu, La Mémoire et le Sacré, Paris, Calmann-Lévy, 1978, p. 185; cf. și E. Guyénot, Les
Sciences de la vie aux XVII-è et XVIII-è siècles. L’idée d’évolution, Paris, A. Michel, 1957.
257
soluționat prin luciditate și prin strategii de lectură ce vizează „inserțiile

culturale vechi”, prin conștientizarea „habitudinilor de lectură consacrate
prin uzaj”, care au definit sensul profund al textului10.
Străpungerea temporală și istorică a universului fizic este în egală
măsură o dimensionare a vârstei geologice și mineralogice a pământului și a
lumii fizice, o deschidere epistemologică a lumii închise spre universul
infinit, conform opiniei lui Alexandru Koyré, asupra căruia guvernează o
„forță conservatoare”, o „inteligentia extramundană”, un „Dumnezeu
plictisit”11. Vârstele geologice ca vârste istorice ale realității fizico-naturale
stimulează curiozitatea descrierilor erudite mineralogice transformate
ulterior în pragmatismul descrierilor fiziocratice. Ele pot fi înscrise într-un
fenomen sau proces epistemologic ce produce o trecere de la istoria
naturală la istoria naturii.
Această trecere sau acest pasaj epistemologic presupune descrierea
naturii, clasificarea conform unui „principiu de determinare întru totul
spațial”, dar și unul istoric, evolutiv. Se petrece în acest sens o depășire a
„dreptunghiului atemporal” din cadrul istoriei naturale. Descrierea și
experiența observației din cadrul istoriei naturale începe să fie amplasată în
referințe spațio-temporale. Dinspre „presiunea experienței”, începând cu a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, „istoria naturală începe să-și
temporalizeze categoriile fundamentale”12. Așa se realizează trecerea de la
istoria naturală la istoria naturii, dar și mai mult decât atât, începând cu
1800-1801, Lamarck introduce în discursul științific noțiunea de biologie ca
știință a vieții, prin care științele ființelor vii devine biologie, adică o știință
a vieții13. După cum o știință a descrierii universului viu a zoologiei devine
biologie, tot astfel istoria naturală devine istoria naturii. Prin urmare,
temporalizarea cunoașterii a transformat „filozofia zoologică a lui Lamarck
în biologie”, în redimensionarea universului viu și mineral în cadrul unei
istorii care celebrează devenirea, stratigrafiile temporale cu utilizări în
planul optimizării vieții omului. Pe de altă parte, parcursul cunoașterii își
adjudecă o etapă a curiozității și patrimonializării etnice și afective a
pământului patriei, dar și a utilizării practice a cunoașterii. Relevantă în
acest sens este introducerea lui Pierre François Lacoste la lucrarea intitulată
Lettres minéralogiques et géologiques sur les volcans de l’Auvergne (1805),
10
P. Chaunu, op. cit., p. 195-196.
11
Ibidem, p. 199.
12
W. Lepenies, Ce este un intelectual european? Intelectualii și politica spiritului în istoria
europeană, București, Curtea Veche, 2012, p. 138-149.
13
Ibidem, p. 138.
258
în care se arată că scopul lucrării sale este articulat de o „cunoaștere a

lucrurilor curioase”, de livrarea de informații inspirate de o „dragoste vie a
patriei” și de faptul că toate informațiile au un „scop util”14.
Dacă prin noțiunea de istorie naturală se înțelege „condiția empirică
a tuturor științelor” la timpul prezent, începând cu secolul al XVIII-lea, se
susține că „fundamentum omniae scientiae esse historiae observationes,
exempla, experientiam”15. În acest context, se produce trecerea de la
„historia naturalis” la „historia naturae”, prin interpretarea istorică a datelor
naturii. În egală măsură, se petrece o bulversare a „bornelor cronologice” ale
nașterii naturii, mai ales prin deschiderea trecutului spre viitorul cunoașterii
determinat de „progresul cunoașterii naturale, de colonizarea Americii, de
descoperirea unei părți a pământului și de noi popoare”16. Cronologia
biblică este depășită, iar „proiectul diacronic” sau temporalizarea naturii
poate trimite spre teoria „copilăriei pământului”, unde își are loc și istoria
geologică și, implicit, cea mineralogică. Într-un plan teoretic mai larg,
istoricizarea naturii și a pământului se circumscrie, așa cum arata Kant,
„perfecțiunii succesive a Creației în timp”17. Pe de altă parte, asumând teoria
generală a naturii fundamentată pe principiile unității și coerenței, Kant
vizează o istorie a omului (O idee de istorie universală, 1784) modelată
după istoria naturii: „se poate așterne istoria speciei umane în general ca
realizare a unui plan ascuns al naturii pentru a produce o constituție politică
perfectă pe plan interior și în egală măsură pe plan exterior”18.
De la alchimie la mineralogie și petrografie
Alchimia nu este altceva decât dimensiunea istorică a cunoașterii

științifice din domeniul mineralogiei și petrografiei. Neliniștea cunoașterii
sau fascinația în sine a cunoașterii din domeniul mineralelor, anturate de
practici și simboluri ce angajau lumea terestră în proiecțiile ei divine și
celeste a fost o etapă în preistoria cunoașterii științifice. Metalele prețioase,
„aurul și argintul erau deja metale sacre, înainte chiar de a deveni măsura
tuturor schimburilor comerciale, ele sunt reflexele terestre ale Soarelui și
Lunii și prin aceasta ale tuturor realităților minții și sufletului aflate în raport
14
P. Fr. Lacoste, Lettres minéralogiques et géologiques sur les volcans de l'Auvergne,
Clermont-Ferrand, L'Imprimerie de Landrot, 1805, p. VIII-IX.
15
R. Koselleck, L'expérience de l'histoire, Paris, Gallimard, Seuil, 1993, p. 53.
16
Ibidem, p. 54.
17
Ibidem, p. 55; Cf. și I. Kant, Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels
(1755), în idem, Gesammelte Schriften, I. Berlin, 1902.
18
Fr. Dosse, L'histoire, Paris, A. Colin, 2000, p. 149-150.
259
cu cuplul ceresc”19. Prin urmare, putem constata o fascinație a omului în

raport cu „perfecțiunea” acestor metale care s-au consacrat drept imaginea și
reprezentarea simbolică a Soarelui (galben) și a Lunii (alb), ele fiind
deopotrivă un vehicol între lumea celestă (divină) și terestră (umană).
Această conexiune cer-pământ transferată simbolic în materialitatea aurului
și argintului a fost gestionată de persoane cu darul și practica divinației.
În ambianța cunoașterii tainelor și a misterelor pământului și
universului, obținerea metalelor prețioase ca scop primordial al alchimiei s-a
derulat pe un interval mare de timp, de la începutul epocii fierului la alchimia
experimentală a secolului al XIX-lea. Acest interval de căutări și experiențe
alchimice măsoară deopotrivă un timp al cunoașterii, al evoluțiilor și al
achizițiilor în planul cunoașterii. Proiectul alchimiei părea a fi istoria fără
sfârșit, dar odată cu revelația sau revoluția cunoașterii, s-a definitivat o opinie
conform căreia „un metal nu poate fi transformat în altul”20.
Parcursul alchimiei din domeniul cunoașterii lumii minerale, dincolo
de țintele lui utopice, a însemnat însă un profund și complex proces de
achiziții în planul cunoașterii științifice, în care fantezia și fascinația legată
de „auri sacra fames” a produs efecte și achiziții teoretice și pragmatice prin
care omul, de la condiția sa de căutător iluzoriu, s-a transformat în omul
căutător științific și dedicat utilizării cunoașterii cu valențe pragmatice și
aplicative în folosul ființei umane.
Un moment la fel de revoluționar ca cel care a marcat sfârșitul unei
iluzii, și anume că „un metal nu poate fi transformat în altul”, este cel legat
de așa-numita alchimie empirică circumscrisă iatroalchimiei și farmacopeii.
Toate aceste utilizări sunt talonate în permanență de formarea și dezvoltarea
chimiei21. În egală măsură, o iluzie a fertilizat permanent un câmp al
cunoașterii minereurilor și metalelor și utilizărilor lor în dezvoltarea tehnică,
industrială și economică, astfel încât din perspectivă cultural-istorică a
lumii, din capitolul ei tehnologic se poate delimita o etapă a tehnologiei
metalelor, asemenea unei epoci a tehnologiei informației.
Un moment important în evoluția alchimiei (căutarea aurului și
argintului prin transformarea unui metal într-altul), care a marcat sfârșitul
utopiei alchimiei a fost cel definit de valorificarea experiențelor chimice în
zona alchimiei pragmatice și reprezentat de Paracelsus (secolul XVI), cel
care a inventat iatrochimia, adică știința chimiei pusă în slujba medicinii.
19
T. Burckhardt, Alchimia. Semnificațiile ei și imaginea despre lume, București,
Humanitas, 1998, p. 9.
20
Ibidem, p. 9-11; Cf și M. Eliade, Făurari și alchimiști, București, Humanitas, 1996.
21
A. Pop, Fundamentele alchimiei, Cluj-Napoca, Dacia, 2002, p. 189-227.
260
Congeries Paracelsiae chemiae de Transmutationibus Metalorum (1581)

reprezintă un eveniment științific în care sunt fixate direcțiile pragmatice ale
cunoașterii și descrierii metalelor. Această lucrare, prin titlul ei, evidențiază la
nivelul simbolic o contrapunere la „Marea Operă”, „Magnus Opus”, „Opus
alchemicum”22. Această lucrare reprezintă la nivelul livresc și simbolic
căutările îndelungate de obținere a lui „lapis philosophorum”, o pulbere
magică pentru vindecarea și utilizarea în toate bolile, cu toate puterile oculte
benefice obținute prin „transmutația” mineralelor. Obținerea lapisului avea
principala funcție de rafinare prin transmutarea mineralelor, a aurului.
Secolul al XVIII-lea declanșează în mod definitiv confruntarea dintre
chimie și alchimie, deși încă persistă în terminologia cunoașterii confuzia
dintre chimie și alchimie. Chimia dezvoltată în sfera experiențelor și a
practicii „spiritului său final artizanal și utilitar” se exprimă la nivelul
„vopsitorului, farmacistului, a maestrului sticlar, a maestrului fierar”23.
Treptat însă, cele două domenii se despart, astfel încât „chimistul speculează
natura și numărul de elemente al lucrurilor”, pe când „alchimistul caută să
realizeze transmutarea lor”24. Transferul spre cunoașterea fizico-chimică a
naturii în descompuneri și în „generații” au trecut printr-o etapă îndelungată
în care aceste generații sau „vegetații metalice” formau o unitate
indestructibilă prin geneza și gestionarea lor de către Creator, astfel încât
„regnul metalic” și „regnul uman” sunt similare. „Pământul nu este decât un
organism viu”, în care „lumea subterană” își are un loc important întrucât ea
configurează diversitatea și bogăția întregii naturi, conform opiniei științifice
răspândite de iezuitul P. Athanasius Kircher (în Mundus subterranus, 1664)25.
Diversitatea și bogățiile subsolului nu au putut să depășească
viziunea creaționistă a regularității organizării pământului. În acest context,
epigeneza mineralelor, a formării universului mineral și descrierea acestui
univers sunt transferate prin luare în seamă, ca achiziții și experiență
științifică ale alchimiei empirice, într-un discurs sistematic, nu doar asupra
obiectului cunoașterii, adică a realității fizice, ci și asupra evoluției
cunoașterii însăși a universului mineral. Titlul unei lucrări a lui Maupertius,
apărută în 1752, și anume Lettre sur le progrès des Sciences este
22
Ibidem, p. 182-185; Cf. și D. Kahn, Alchimie et Paracelsisme en France 1567-1625,
Genève, Librairie Droz, 2000. Prestigiul lui Paracelsus în mediile intelectuale a fost
deosebit de mare. Cele 28 de lucrări ale acestuia au fost publicate între 1527-1538 și au fost
reluate, în timp de 60 de ani, în 192 de ediții.
23
J. Ehrard, op. cit., p. 38.
24
Cf. M. Daumas, Les instruments scientifiques au XVIIe et au XVIIIe siècles, Paris, PUF,
1953.
25
J. Ehrard, op. cit., p. 40-41.
261
semnificativ pentru achizițiile epistemologice de la mijlocul secolului al

XVIII-lea.
Dacă asociem în planul cunoașterii contribuțiile din domeniul practicii
și experiențelor (alchimie, chimie, fizică) cu cele ale sistematicii care au
documentat, prin Linné și Buffon, cunoașterea lumii fizice și naturale, se
poate constata faptul că începând cu secolul al XIX-lea se cristalizează un
discurs mineralogic modern, care la rândul lui parcurge un proces filogenetic
nu doar referitor la realitatea fizico-naturală, ci și la nivel teoretic și
epistemologic. Sintetizarea sau rafinarea la nivelul cunoașterii realității
descrise și clasificate presupune delimitarea domeniilor cunoașterii științifice
și diversificarea lor. În egală măsură, pe traiectoria unei „filogeneze” în planul
cunoașterii, se poate contura modelul interpretativ al acestei cunoașteri
științifice. Acest model ce reprezintă a treia etapă a evoluției sau a
„progresului științific”, după descriere/explicație și sistematizare, poate
împrumuta, ca definire a lui, titlul unei lucrări a lui Diderot, apărută în 1751,
și anume Pensée sur l’Interprétation de la Nature. În această lucrare se face
referire la distincția între faptă și idee. Acest aspect poate rezuma un parcurs
de la realitate (practică, experiment) la teorie (generalizări, enunțuri, axiome),
de la particular la general. „Independența absolută a unui singur fapt este
incompatibilă cu ideea de tot și fără ideea de tot, cu atât este mai
incompatibilă cu filosofia”26. Aceste supoziții conturează, la mijlocul
secolului al XVIII-lea, din perspectiva organicismului, corespondențe sau
„centre de corespondență” înlănțuite, un lanț care leagă toate elementele lumii
și deopotrivă orizontul cunoașterii din diverse domenii.
Sintetizarea sau mai exact delimitarea unei „entități” epistemologice
ce se compune din experiment, descriere, sistematizare, cunoaștere
științifică și interpretare formează structura de bază a domeniilor de
cunoaștere și a discursului cunoașterii.
Diversificarea necontenită a domeniilor de cunoaștere a structurat în
mod direct și știința mineralogică ce face parte din cea de-a doua
componentă a științelor naturale („disciplina biologică” și „disciplina
minerală”). La rândul lor, disciplinele minerale sunt formate din
mineralogie, care cuprinde din punctul de vedere al descrierii formale
mineralogia morfologică și cristalografia, iar din punctul de vedere al
sistematizării materiale, mineralogia sistematică27. Această structură a
discursului mineralogic a trecut prin procesul de autonomizare a științelor
26
Ibidem, p. 244.
27
V. Stanciu, Mineralogia în cadrul științelor naturale și concepțiilor de viață, Timișoara,
Tipografia Română, 1944, p. 5.
262
din secolul al XVIII-lea și, printr-un moment revoluționar de după 1912,

după descoperirea rețelelor atomice ale substanțelor minerale, a ajuns la
aceeași efervescență pe care o au științele biologice de aproape un veac28.
„Voyages minéralogiques” – un gen al discursului mineralogic
Călătoriile secolului al XVIII-lea favorizează într-o măsură

consistentă discursul mineralogic. Tematica mineralogică a călătoriei face
parte din agenda călătoriilor, constituind o adevărată bibliotecă de scrieri de
acest fel. Aceste călătorii mineralogice constituie un exercițiu intens și
amplu utilizat în care este concentrată situarea „în prezența locului însuși”.
Călătoriile se înscriu în ceea ce s-a conturat în mod deplin în secolul al
XVIII-lea, și anume în „practicile savante ale identificării spațiului”,
deprindere deosebit de frecventă la sfârșitul secolului al XIII-lea29. Ele se
înscriu în așa-numita „paradigmă unificată”, care are în vedere raportul
dificil de reglat între structura lumii și cunoașterea ei30.
În contextul „practicilor savante” ale călătoriilor, se poate evidenția
o schemă metodologică de analiză în care sunt cuprinse direcții și proiecții
ale călătoriilor. În primul rând, este vorba de privire și observație care sunt
un nivel de percepție de suprafață a lucrurilor, în care se intersectează
descrierea sensibilă și selecția imaginilor pe care călătorul le-a reținut și care
pot fi alocate unui „sondaj al realului”. Acest tip de sondaj nu este altceva
decât un inventar parțial al lumii vizitate, întrucât „lumea nu se dă privirii în
unitatea și în diversitatea ei fenomenală”. „Deschiderile” provocate de
descrierile călătoriilor, ale lumii reale, țin seama de tensiunea existentă între
„descrierea oculară și selecția obiectelor” reținută de călător sau de cea dată
de tensiunea dintre unitatea/inteligibilitatea lumii și diversitatea ei
fenomenală. În primul caz, delimitat de „logica privirii”, se instalează un
demers literar, iar în al doilea caz un demers metaforic31. Primul este alocat
privirii înregistrate și observației selectate și care vizează doar un „sondaj al
realului”, iar cel de-al doilea caz este alocat sugerării perspectivei, totalității
lumii revelate printr-un demers metaforic.
Dintr-o altă abordare epistemologică, călătoria de cunoaștere și de
„practică savantă” a secolului al XVIII-lea include „configurația sensibilă” a
28
Ibidem, p. 6.
29
B. Lepetit, Carnet de croquis. Sur la connaissance historique, Paris, Albin Michel, 1999,
p. 196.
30
Ibidem, p. 202.
31
Ibidem, p. 205.
263
spațiului fizic și „fizica lumii sociale”, mai exact a organizării spațiului din
punct de vedere politic, antropologic, economic, social32. Călătoria de
cunoaștere are în mod esențial câteva puncte „reperabile și identificabile”
(numele locurilor vizitate, localizarea lor, descrierea și identificarea lor
completă33, pe scurt, acordarea unui „sens” teritoriului sau spațiului vizitat).
Deschiderile unor noi orizonturi în domeniul cunoașterii lumii și a
naturii au fost determinate în mare parte de călătoriile geografice, astfel
încât narațiunile sau literatura de călătorie au avut deopotrivă o mare
influență asupra „evoluției ideilor”. Tipurile călătorului s-au diversificat în
mare măsură în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: „turistul, amatorul
de artă sau filozoful care călătorește pentru propria plăcere sau instruire și
mai ales călătorul științific”34. Proiectele de călătorie au fost stimulate de
interese guvernamentale și de societăți savante care vedeau în multiplicarea
expedițiilor și călătoriilor științifice beneficii pentru diverse științe.
Un bilanț intelectual al călătoriilor se poate întâlni în celebra lucrare
a Abatelui Prévost, Histoire des voyages, în 16 volume, apărută între 1746 și
1761, lucrare ce cuprinde o antologie a relatărilor de călătorie derulate între
secolele XV-XVIII. Această lucrare a deschis o serie de dezbateri privind
raportul dintre călătoria de plăcere, subiectivă și descrierile exacte și
concrete. „Impresiile contradictorii, erorile” au intrat într-o critică a
relatărilor de călătorie, domeniu în care s-au ilustrat P. Buffier, J.J.
Rousseau, Volney, Pauw, Bougainville etc35. O anumită metodică a
călătoriilor și a descrierilor fizico-geografice cu finalități pragmatice este
elaborată în secolul XVIII de către I. Fréderic Bernard, în Essai
d'instruction pour voyager utilement (1715). În acest ghid științific al
observației geografice este menționată recomandarea de a detecta „indiciile
care fac posibilă găsirea sau identificarea minelor”36.
În contextul unui real și amplu dinamism al epocii secolului
XVIII-lea, călătoria mineralogică este încurajată de călătoria ca paradigmă
culturală a timpului respectiv. De la practicile savante ale călătoriilor, la cele
sociale, economice, voiajul angajează timpul și spațiul într-o dinamică de
nemaiîntâlnit. Prin această dinamică se depășește noțiunea de „homo
viator”, în înțelesul ei originar, medieval, adică omul călător în timp și
spațiu, de efemeritate a destinului creștin al omului în care calea aleasă
32
Ibidem, p. 207.
33
Ibidem, p. 216.
34
N. Broc, „Voyages et géographie au XVIII-e siècle”, în Revue historique des sciences et
leurs applications, tome 22, no. 2, 1969, p. 137.
35
Ibidem, p. 143-144.
36
Ibidem, p. 152.
264
poate „fi spre viață sau spre neant”, pentru a ajunge la timpul escatologic și
al vieții veșnice, model depășit de un model religios, cel al călugărului
vagant, mendicant37.
Dinamica secolului în care religia Naturii, religia progresului devin
dominante, poate fi detectată și la nivelul unei practici a voiajului ca
prelungire a acestor religii. Spațiul geografic, străpungerea orizonturilor
devin nu doar expresii ale expedițiilor și ale exploratorilor, ci ele sunt o
manieră de viață a omului secolului al XVIII-lea. În acestă nouă paradigmă
a călătoriilor se asamblează așa-numitul Grand Tour (cu predilecție în Italia)
ca practică de educație a nobilimii europene. Această practică aduce câteva
elemente noi: literaturizarea călătoriilor, care semnalizează modelul
romantismului, cosmopolitismului, confruntarea culturilor, misionarismul
religios și evanghelic alături de tematica comercială, diplomatică a
călătoriilor. Secolul al XVIII-lea aduce ca model cosmopolitismul și cultura
călătoriilor în Italia, care stau sub semnul mondentății acestui secol în care
se vădesc interesul pentru leagănul cultural al Europei, rezervație a
Antichității cu ornamente, muzee, situri arheologice și apetențe pentru
cultura artistică și viața intelectuală a acestei țări. Fascinația peisajului
alimentează într-un mod relevant motivațiile călătoriilor, un aspect inedit în
călătoriile secolului al XVIII-lea, l-a adus așa-numita „construcție a
cunoștințelor mineralogice” când se finalizează „cunoașterea teoretică prin
experiența turismului”. Sunt cercetate „natura terenului”, a solului și
subsolului, apele minerale și, de asemenea, sunt elaborate proceduri
exploratorii și valorificări fiziocratice38.
În conexiune cu voiajul aferent discursului mineralogic se află
călătoriile traversării munților ca plăcere care reprezintă o reală schimbare
de mentalitate în ultimul sfert de veac al secolului al XVIII-lea. În acest tip
de călătorii se asociază „noile curiozități” pentru geologie cu „plăcerea
panoramei”. În esență, schimbările de mentalitate privind percepția și
reprezentările naturii închise, cele legate de geologie pot rezona în acest caz
cu transformarea, într-un interval destul de scurt; de la sfârșitul secolului al
XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, a percepției de la „munții
înspăimântători” în aceea de „munți sublimi”. Acest proces de schimbare
pregnantă și fascinantă de mentalitate a fost precedată de surmontarea
„munților înspăimântători” de către oamenii de știință, botaniști, de
practicile științifice ale ierbarizării. Cu toate acestea, ei nu s-au aventurat în
37
J. Le Goff, L'homme médieval, Paris, Seuil, 1989, p. 13-14.
38
Cf. L. Bély (ed.), Le Voyage à l'époque moderne, Paris, Presses de l'Université de
Paris-Sorbonne, 2004.
265
înălțimile munților înainte de secolul al XVIII-lea. Cei care s-au aventurat

au fost mineralogii și geologii din rațiuni de cunoaștere. Aceștia, mai ales în
călătoriile lor în Alpi și Pirinei, unde era câmpul lor de observație și de unde
își procurau materialul de studiu, au înlăturat „fricile ancestrale și au făcut
aluzii ironice” la această frică. Sunt ilustrative în acest sens călătoriile
geologilor și mineralogilor precum M.T. Bourrit (1773) prin descrierea
ghețarilor din Savoia, Joseph Jérôme Lefrançois de Lalande (1769) în
munții Italiei, al lui Charles de Sainte-Maure (1724) în Elveția, M. De
Mayer (1784) în Elveția, W. Coxe (1781) în Elveția39.
Discursul mineralogic concentrat și elaborat de așa-numitele
„călătorii mineralogice” s-a impus prin interesul cunoașterii diverselor țări,
regiuni, ținuturi distribuite pe întregul glob pământesc, convergent
proiectului amplu din secolele XVIII-XIX de cunoaștere a lumii în detaliile
ei. Dacă proiectul „Landeskunde” de la sfârșitul secolului al XVII-lea
valorifica uneori în exclusivitate cunoașterea livrească istorico-geografică,
„călătoriile mineralogice” aduc în prim-plan cercetările de teren, pe
călătorul-explorator sau pe omul de știință-călător. Este vorba despre un
proiect gigantic de cunoaștere și de valorificare a naturii în sensul
obiectivelor progresului și meliorismului. În egală măsură, orizontul
cunoașterii care redimensionează lumea în detalii și consacră, dincolo de un
inventar al resurselor naturale, orizonturile optimismului din imaginarul și
psihologia colectivă. Spargerea izolării și a singurătății, a vecinătății și a
spațiului adiabatic în general face din natura fizico-geografică cunoscută o
natură umană în care prevalează fericirea, plăcerea, bunăstarea. „Fericirea,
obsesia universală a epocii” se conectează la optimismul și progresul
cunoașterii științifice, la posibilitatea cunoașterii lumii naturale, a bogățiilor
sale care trebuie să producă un om mai bun, atașat sau generat de raportul
natură-bunătate-fericire40. Prin urmare, discursul mineralogic abordat din
perspectiva descoperirii resurselor și a valorificării lor ca dezvăluire a
tezaurului ascuns al pământului produce bunăstare și optimism în percepția
și imaginarul colectiv.
Abordată dintr-o perspectivă culturală, călătoria mineralogică este un
gen specific al călătoriei în general al „Marelui Tur”, privit ca o practică
educativă a nobilimii europene, între secolele XVI-XVIII. Începând cu
39
J.D. Candaux, „Voyage et représentations. La littérature de voyage, les cols par plaisir”,
în Cahiers de géographie, Nr. 2/2004, p. 28-30; Cf. și Idem, „Le voyage minéralogique en
France des Lumières”, în J.D. Devauges, D. Masseau, Le voyage en France 1750-1914,
Paris, Compiègne, 2000; C.E. Engel, C. Vallot, Les écrivains de la montagne, Paris,
Delgrave, 1935.
40
P. Hazard, op. cit., p. 296-312; J. Ehrard, op. cit., p. 541-609.
266
secolul al XVIII-lea, această „instituție europeană” cu vocație educativă își

modifică scopurile. Astfel, „Marele Tur” primește puternice influențe în
ceea ce privește literaturizarea călătoriilor care îi reduc rolul de observație și
îi conferă o puternică notă naționalistă din „confruntarea” culturilor.
Prevalează, în acest sens, călătoriile în care „construcția cunoașterii
mineralogice” vizează „natura terenului și a apelor minerale”41 în vederea
etalării individualității țării respective.
Lucrarea Voyage minéralogique fait en Hongrie et en Transylvanie
de la 1780, a lui I. von Born, este un exemplu al modului în care universul
mineralogic din aceste țări primește exprimarea și descrierea în datele unei
literaturi de călătorie specifice. Dacă până atunci – așa cum se arată în
prefața lucrării – atenția călătorilor era îndreptată asupra profilului cultural
al națiunilor, „observații asupra moravurilor și asupra culturilor”, de acum
înainte atenția călătorilor este îndreptată asupra „geografiei locului”, asupra
solului, naturii ca expresie a unei „meditații generale a Naturii”. Această
meditație este izvorâtă din nevoia de a cunoaște „pământul care ne poartă și
ne alimentează” și care realizează o adevărată descriere diferențiată a
popoarelor. Prezenta lucrare a lui I. von Born este o aplicație a cunoașterii
mineralogice a țărilor pe care le parcurge. Autorul este mai puțin preocupat
de „mineralogia fizică” și mai mult de „exploatarea minelor și care găsesc
detalii care îi poate face interesul”. Concluzia lucrării este aceea că „noi
vedem peste tot o nouă dovadă a acestui mare adevăr că mineralele variază
ca și ființele, de la o țară la alta și că același spațiu are nuanțe particulare și
relativ la solul unde au fost produse”42. Autorul face o descriere amănunțită
a minelor din Banat (Oravița, Sasca, Moldova, Dognecea, Almaș), din
Transilvania (Deva, Zlatna, Baia Mare), cu specificarea feluritelor minerale
și a formelor de exploatare.
Mineralogia între erudiție și fiziocratism
Secolul al XVIII-lea aduce în prim-planul preocupărilor intelectuale

și erudite cultura colecțiilor, a muzeelor de științe naturale, a acelor
„Wunderkammern”, paralel cu clasificările „geognostice” ale diverselor
regiuni și ale „depozitelor minelor” din rațiuni economice. Tendințele
dominante de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al
XIX-lea de a accesa clasificările științifice minerale s-au asociat cu cele
41
Cf. Jean Boutier et alii, Le voyage à l'époque moderne, Paris, PUF, 2004.
42
Voyage minéralogique fait en Hongrie et en Transilvanie par M. de Born, Paris, 1780, p.
V-X.
267
„utilitariste” și ale dezvoltării „economice” a statelor și țărilor. Din acest

punct de vedere, colecțiile mineralogice au avut un rol important în
cunoașterea statelor, având neîndoielnic scopuri „patriotice”, ale viziunii
economice de dezvoltare și ale „arătării” resurselor naturale ale țărilor
respective43. Tocmai în acest sens, iezuitul J. Fridvalszky, în lucrarea
Mineralogia Magni Principatus Transilvaniae din anul 1767, arată că
Dumnezeu a dăruit cu generozitate Transilvaniei „utilități publice”, bogății,
speranța tuturor țărilor. De asemenea, el particularizează teritoriul
Transilvaniei care este inferior ca „mărime celorlalte țări ale Europei, dar cu
atâta natură exuberantă a răsplătit acest teritoriu încât ajungi să te miri de
diversitatea cămării sale în comparație cu alte națiuni ale Europei și Asiei”.
Quantum Transilvania mole suae caeteris Europae Regnis inferior, tantum

exuberante naturae pene iis praemiant ut adeo mirari desinem ad hunc
amplissimarum facultatem Promum condum diversissimas ex Europa et Asia
nationes confluxisse44.
Acest tip de „patriotism” mineralogic face parte din zona teoriilor

fiziocratice prezente în spațiul Imperiului Habsburgic din vremea respectivă.
Etalat spre a fi valorificat, acest patrimoniu mineralogic, alături de cel
vegetal și animal, este foarte generos în cazul Transilvaniei ca dar al naturii
făcut oamenilor:
Sit am quidpiam oeconomiae Mineralis, Vegetantis, animalisque desideretur, illud

omne copiosque spes auri forciret, quam-quam nil desideratum iri profitear, dum
genti ad naturae dona investiganda45.
Concentrarea discursului mineralogic asupra Transilvaniei aurifere

este evidentă în lucrarea lui S. Köleséri, Auraria Romano-Dacica, din 1717.
În prefața lucrării, autorul enunță care este discursul său despre aur („de
Auro mihi sermo est”) și „cât de mare este descoperirea lui în variate
condiții, în depozite de bună seamă este căutat, din adâncuri este scos, ce fel
de lichid îl absorb, topirea lui în foc, apa care îl purifică”46.
Lucrarea cuprinde mai multe părți: istoria aurului în Dacia Romană
(„Historia Auraria Romano-Dacica exhibet”), lucru sau prelucrarea aurului
43
J. Vogel, „Stony Realms: Mineral Collections as Markers of Social, Cultural and Political
Spaces in the 18th and Early 19th Century”, în Historical Social Research, 40 (2015), p.
301-320.
44
J. Fridvaldszky, Mineralogia Magni Principatus Transilvaniae, Claudiopoli, 1767, p. 1.
45
Ibidem, p. 7.
46
S. Köleséri, Auraria Romano-Dacica, Cibinii, 1717, p. 2.
268
(„Labor auri Mettalicum exposit”), aurul din mine („Aurum fodinale figurae
variae”), aurul din râuri („Fluvii auriferi Daciae”), zăcământul de aur și
argint („Aurum ligatum, aurum argentatum”), știința teoretică a metalurgiei.
Un alt capitol se ocupă de monetăria aurului (Labor Auri Monetarium), de la
monedele dacice la cele emise în Evul Mediu și epoca modernă. Constituția
provincială despre „lucrul metalic” este un alt capitol, iar ultimul se ocupă
de efectele terapeutice ale aurului („Laborem Auri Medicam examinat”) sau
„auri usus in Medicinam”, iatromineralogia. În această lucrare este de
remarcat imaginea de pe foaia de titlu, ce prezintă o gravură cu peisajul
aurifer, cu prezența minelor, cu felurile de exploatare a aurului, a aurului din
râuri, prelucrarea și topirea aurului, iar în cele din urmă, o scenă ce
reprezintă măsurarea/cântărirea aurului. Este o imagine concentrată a
lucrului aurifer și este, de asemenea, prima dată când este publicată o
gravură ce reprezintă exploatarea aurului, fazele prelucrării lui.
În datele politicii fiziocrate, autorul lucrării menționează că
exploatarea aurului se face sub auspiciile „Augustae Domus Imperii
Aurarium” și în virtutea unei „producții bogate” aceasta este supusă
licitațiilor aerariului47. Pe de altă parte, datorită preocupărilor din „secolul
curent”, provincia Dacia a fost readusă cu „blândețea” și tactul
conducătorilor habsburgi din sfera interesului privat al celor puțini, în sfera
interesului public, prin „reînnoirea mineralogică, prin grija” și direcția
eficace și prin integritatea preocupărilor a prefectului aurului:
Tandemque in delassata Civili corivalium motu, Provincia, Lenitas et mansuetudo

ultimi nationalis Principis, nec-non redeunte ad Clientelam Domus Augustissimae,
Dacia connivens Pietatis Austriacae Benignitas, privata utilitati paucorum,
publicam cedere, usque dum reviviscente rei metalicae curam, initio currentis
Seculi, efficaci directione ac operosa cum integritate industriam48.
Cultura colecțiilor muzeale
Un alt gen al discursului mineralogic este cel reprezentat de cultura

colecțiilor muzeale care au avut un impact important în domeniul
cunoașterii „de Re Metallica”. Colectarea mineralelor face parte dintr-o
lungă tradiție, fiind o preocupare a curiozităților „nobiliare” concretizate în
așa-numitele „Wunderkammern”. Clasificările geognostice sunt legate de
istoria genealogică a pământului, iar tranziția dinspre modernitatea timpurie
și modernitate se petrece sub auspiciile lui material turn al istoriei și
47
Ibidem, p. 53.
48
Ibidem, p. 52-53.
269
antropologiei49. Pe de altă parte, clasificările spațiale ale mineralelor

furnizează conexiuni, comparații și identificări politice concretizate în acele
„savoirs d'État”. Prin urmare, dincolo de interesul științific propriu-zis,
practica colecțiilor minerale reflectă simultan și scopurile utilitare ale
„dezvoltării teritoriilor” – „Landesentwicklung” al fiecărui stat în ambiența
Iluminismului și generalismului. În general, colecțiile minerale au fost
constituite de dinastiile regale sau princiare (spaniole, habsburgice, ale
Rusiei, ale ducilor de Toscana), ele având rolul de a ilustra „relațiile de
cunoaștere” cu „relațiile de putere”, fapt ce consolida „spiritul patriotic” și
evidenția noi aserțiuni ale competițiilor științifice și economice ale statului
modern50.
Pe un alt plan, colecțiile minerale au încorporat și alți parametri,
precum colecția de minerale ale lui Balthazar-Georges Sage, chimist,
mineralog, fondator al École Royale des Mines (1783), în care scopul
didactic și de cercetare a fost completat de dimensiunea estetică a
obiectivelor minerale și care îmbinau în mod armonios „naturalia” și
„artificialia”. Inclusiv construcția care adăpostea această colecție de
minerale, Hotel de la Monnaies, avea o destinație specială în care
elementele estetice somptuoase precum Amfiteatrul pentru Consiliul
Mineralogic, Salonul de onoare, Cabinetul monedelor formau un spațiu
adecvat din punctul de vedere al unei „idei arhitecturale” a colecției51.
Această colecție reprezintă ceea ce P. Nora numea „lieux de mémoire”,
locul unde memoria este materialul care prezervă identitatea națională, căci,
în integralitatea ei, colecția este parte a patrimoniului național52.
Apariția și dezvoltarea colecțiilor muzeale mineralogice în
Transilvania a fost stimulată de achizițiile culturale, intelectuale prezente în
întreaga Europă. Muzeele sunt rezultatul a trei proiecte de anvergură: un
proiect intelectual, un proiect cultural, un proiect metodologic. Inițiată în
prealabil de umanism și baroc, ce a definit muzeele „antiquitas et
curiositas”53, realizările muzeale au început să se dezvolte grație pasiunii
colecționarilor care informal își asumau valori și acte cu conținut natural,
istoric și artistic. Transferul sau trecerea de la colecții la muzee descrie o
49
J. Vogel, op. cit., p. 303.
50
Ibidem, p. 314.
51
M. Napolitani, „Born with the taste for science and the arts: The science and the
aesthetics of Balthazar-Georges Sage's mineralogy collections 1783-1825”, în Centaurus,
2018, p. 238-256.
52
Ibidem, p. 255.
53
I. Mârza, „Prefață” la Gudor Kund Botond, Istoricul Bod Péter (1712-1769),
Cluj-Napoca, Mega, 2008, p. 10.
270
nouă modalitate culturală care constă în identificarea regulilor, a actelor de

cunoaștere provocate de secolul al XVIII-lea și care vădește acea cupură sau
revoluție epistemologică. Trecerea de la experiment și observație la știință54
corespunde traiectoriei pe care colecția trebuie să o parcurgă pentru a deveni
muzeu, ceea ce însemna un transfer al unei colecții de autor curios către un
nou „depozitar”, cel al cunoașterii științifice sistematice. Marea tranziție,
pasajul major de la curiozitatea paraștiințifică („Wunderkammern”), care
avea în vedere o „minunată diversitate și un număr infinit de lucruri
curioase”55, la cabinetul științelor exacte, ce măsoară evoluția taxonomiei
științei și experienței, face ca „marele pasaj” să conecteze meditația
cognitivă, imaginația și sensibilitatea la cunoașterea lumii și a creativității
umane. Secolul al XVIII-lea provoacă o întoarcere a „gândirii spre
lucruri”56, care în cazul muzeelor se manifestă prin valoarea pe care o
primesc lucrurile, artefactele, piesele culturale și naturale, sugerând
varietatea și multiplicitatea universului natural și uman.
O altă componentă a acestui proiect cultural este reprezentată de
ideea de patrimoniu. Muzeele, asemenea bibliotecilor și arhivelor, fac parte
din „cultura profesională a obiectelor de patrimoniu”. Este necesar a
menționa modul în care „memoria profesională” a muzeelor este asociată
științei patrimoniului, dar mai exact conștiinței patrimoniului57, modului de
a analiza relația dintre patrimoniu ca muzeu și dimensiunea culturală,
colectivă, identitară. Varietatea lumii naturale și a creației umane impun un
anumit tip de sensibilitate estetică ce „forjează o anumită frumusețe” a
mediului natural58.
Din punct de vedere metodologic, s-a constituit o anumită știință a
muzeografiei și de tehnică muzeală odată cu apariția primului tratat
muzeografic a lui Nickle publicat în 182759. Apariția și dezvoltarea
muzeului și a colecțiilor mineralogice în Transilvania a fost stimulată și de
„Ratio Educationis” din 1777, emisă de împărăteasa Maria Tereza, care
recomanda constituirea colecțiilor muzeale în scop didactic pentru a face
54
P. Hazard, Criza conștiinței europene 1680-1715, București, Univers, 1973, p. 309-323;
P. Brioist, „Les savoirs scientifiques”, în Revue d'histoire moderne et contemporaine, 2002
/ 5, nr. 49-4 bis, p. 55-81.
55
P. Chaunu, Civilizația Europei clasice, vol. III, București, Meridiane, 1989, p. 113.
56
Idem, Civilizația Europei în secolul luminilor, București, Meridiane, 1986, p. 109.
57
Ph. Poirrier, Les enjeux de l'histoire culturelle, Paris, Seuil, 2004, p. 140.
58
P. Chaunu, op. cit., p. 68 și J. Huizinga, Amurgul Evului mediu, București, Meridiane,
1973, p. 405.
59
C. Petreanu, Muzeele din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Trecutul prezentul
și administrarea lor, București, Cartea Românească, 1922, p. 14.
271
eficient „învățământul intuitiv”60. Muzeele și colecțiile muzeale școlare cu

scop didactic, care includ și colecțiile de mineralogie, s-au înființat la
Odorheiu Secuiesc (1772), Târgu Mureș (1718), Colegiul Bethlen din Aiud
(1704). Acesta din urmă, în 1778, avea o importantă colecție de științe
naturale constituită de profesorul Mihály Galambos și continuată de Ferenc
Benkő, un naturalist renumit, membru al Societății științifice de la Jena61. În
jurul acestei colecții s-a dezvoltat o adevărată sociabilitate, după cum se
menționează în Catalogus Raritatum et Benefactorum. Sunt evidențiați în
acest catalog membri ai corpului baronial al nobilimii (Bethlen, Kemény,
Apafi, Pálffy, Mikó, Kun), ai corpului profesoral (Benkő, Galambos,
Gyarmathi), ai corpului preoțesc (Fr. Deczi, V. Székely, S. Farkas, I.
Kovács), ai corpului de elevi și studenți (M. Penteki, Zs. Vajda, I. Lengyel).
În biblioteca muzeului de științe naturale din Aiud s-au aflat cărți științifice
de referință: C. Linné, Systema vegetabilium, Fr. Benkő, Magyar
mineralogia, Natural History a lui Forester, Phytologicon a lui Molnár.
Unul dintre cele mai importante muzee din Transilvania, dar și din
spațiul Europei Orientale, este Muzeul Brukenthal din Sibiu, fondat în 1790
de guvernatorul Transilvaniei, Samuel Brukenthal. Acest muzeu a deținut o
colecție de piese mineralogice în număr de peste 3600, fapt ce evidențiază
că fondatorul său era printre cei mai faimoși colecționari din Europa, el fiind
totodată membru al Societății de mineralogie de la Jena. Inspirat și încurajat
de politica economică fiziocratică, promovată de cercurile imperiale de la
Viena, pasiunea de colecționar de patrimoniu mineralogic era dublată de
calitatea de acționar al minelor de aur din Carpații Occidentali. Importanța și
amplitudinea mișcării naturaliste din Europa a transformat orașul Sibiu,
grație colecției sale mineralogice, într-un centru de interes cultural și
științific bine apreciat de cercetările științifice europene62. Personalităţi
ştiinţifice europene s-au aflat în proximitatea colecției Brukenthal: Joh.
Ehrenreich von Fichtel, autor al lucrării în limba germană Informații cu
privire la fosilele și mineralele din Marele Principat al Transilvaniei
(1780), lucrare editată de Societatea prietenilor naturaliști din Berlin; Ignaz
von Born a editat o lucrare privind mineralogia din Banat și Transilvania;
Josef Karl Eder a aranjat și redactat un prim catalog (1815) al colecției
mineralogice din Sibiu; Andreas Xaverius Stütz a redactat lucrarea
60
C. Petreanu, op. cit., p. 39; Cf. și G. Boda, Muzeele din Transilvania între 1817-1865,
Cluj-Napoca, Argonaut, 2008, p. 212-213.
61
D. Radosav, „Culture de la collection. Sur les initiatives muséales en Transylvanie au
XVIIIe siècle”, în Transylvanian Review, vol. XX, nr. 1/2011, p. 95-96.
62
Ibidem, p. 98.
272
Descrierea fizico-mineralogică a minei de aur și argint de la Săcărâmb, cu

un adaos despre câteva mine problematice din Transilvania (Viena, 1813).
Consilierul tezaurarial Fr. Josef Müller von Reichenstein (1740-1825) a fost
descoperitorul tellurului, în Transilvania, minereu ce conținea aur și argint63.
Alături de aceste colecții și cercetări științifice asupra mineralelor
din Transilvania, nu sunt excluse uneori și derapaje de la onestitatea
descrierilor și acuratețea științifică a colecțiilor mineralogice. Fascinația
aurului și atractivitatea sa universală a produs de multe ori malefacțiuni și
șarlatanie. Astfel, Ignaz Born în lucrarea sa Voyage minéralogique fait en
Hongrie et en Transylvanie (1781) menționează un caz de șarlatanie la
Cabinetul imperial de istorie naturală de la Viena:
[…] pretinsa rădăcină auriferă care conținea grăunțe de aur, găsită în

Transilvania, asemenea tijei aurifere sau a filonului de aur este arătată,
prezentată cu ostentație. Dar pentru a spune adevărul, aceste două obiecte sunt
efectul șarlataniei; acestea n-au aur, dar sunt naturale? Iată punctul central de a
decide. În cazul unuia, ceea ce pare a fi aur, nu este altceva decât un suc galben
înțepenit, pe când în cel de-al doilea caz, ceea ce este aurifer provine de la
particulele de aur băgate în pământ care s-au atașat unei plante64.
Prin urmare, butaforiile „prezentate cu ostentație” în expozițiile

muzeale nu păstrează acuratețea și rigoarea științifică, iar raportul dintre
fiziocrație și șarlatanism este evident în acest caz.
Discursul mineralogic în Transilvania în secolele XVIII-XIX se
înscrie perfect și sincron cu ceea ce se întâmplă în restul Europei,
evidențiind interesul științific și economic al acestui domeniu și fixează,
totodată, mărcile identitare ale unei regiuni sau țări.
63
R. Binder, „Condiții istorice asupra cercetărilor mineralogice transilvănene în secolele
XVIII-XIX pe baza colecției de minerale a lui Brukenthal”, în Studii și comunicări, 11,
Sibiu, Muzeul Brukenthal, 1958, p. 8-22.
64
I. Born, op. cit., p. 390-391.
273
DE FOLOS OBŞTESC. O NOUĂ STRATEGIE DE
LEGITIMARE A PUTERII ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ
A SECOLULUI AL XVIII-LEA*
Mihai Olaru
Strategii de legitimare ale domnilor din Ţara Românească

în secolele XIV-XVIII
De la întemeierea Ţării Româneşti în secolul al XIV-lea, domnii au

utilizat câteva strategii pentru a-şi legitima puterea: continuitatea dinastică,
originea divină a puterii, emularea modelului politic şi cultural bizantin şi
imitarea gesturilor de munificenţă a împăraţilor bizantini. Legitimitatea
conducătorilor se baza, cel puţin până în secolul al XVI-lea, pe continuitatea
dinastică1 care la rândul ei decurgea din legitimitatea conducătorilor2.
Importanţa descendenţei dintr-un domn anterior este relevată atât de
documentele de cancelarie în care domnii emitenţi nu uită să menţioneze
numele tatălui lor (sau al altui înaintaş), cât şi de reprezentările
iconografice3. Iconografia asocierii la tron prezintă aceeaşi concepţie
*
Acest proiect este finanţat în cadrul programului de cercetare şi inovare Orizont 2020
al Uniunii Europene conform contractului de finanţare Marie Skłodowska-Curie nr. 898155.
1
Succesiunea la tron era electivă, dar în cadrul aceleiaşi familii: V. Costăchel, P.P.
Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957, p. 338-342 (secţiune semnată de P.P. Panaitescu).
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova,
a. 1324-1881, I. Secolele XIV-XVI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 24-25.
2
Radu Păun, Pouvoirs, offices et patronage dans la Principauté de Moldavie au XVIIe
siècle. L’aristocratie roumaine et la pénétration gréco-levantine (Teză de doctorat EHESS,
2003), p. 49.
3
Carmen Laura Dumitrescu, în Pictura murală din Ţara Românească în veacul al XVI-lea,
Bucureşti, Meridiane, 1978, p. 49-53, arată că în absența unei reguli clare de succesiune la
tron, înaintaşii iluştri pictaţi din ordinul domnului în exerciţiu puteau diferi. Radu de la
Afumaţi preferă domnii din ramura Drăculeştilor, din care se trăgea şi el. Radu Paisie îl
introduce în genealogia pictată în pronaosul de la Mănăstirea Argeşului pe Radu I, domnul
din secolul al XIV-lea şi strămoşul Drăculeştilor şi Dăneştilor pentru a revendica
legitimitatea ambelor ramuri.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.12
dinastică, doar că de data asta în sens invers, domnul în exerciţiu,

prezentându-se alături de moştenitorul prezumtiv – domn asociat – al
tronului4. Principiul dinastic intră în declin în secolul al XVII-lea în
condiţiile în care pot concura pentru, şi acced la tron, boieri din diferite
familii mai mult sau mai puţin înrudite cu Basarabii. Cu toate acestea, şi
poate tocmai din acest motiv, unii domni revendică o ascendenţă
basarabească şi chiar formulează o ideologie dinastică5.
Revendicarea originii divine a puterii domneşti rămâne o constantă
din secolul al XIV-lea până în secolul al XIX-lea. Titulatura domnească
cuprindea o serie de referinţe religioase în acest sens. Sintagma „din mila lui
Dumnezeu” şi epitetul teocratic „Ioan”/„Io” („cel ales de Dumnezeu”) erau
expresii ale dreptului divin şi „contribuie la consolidarea prestigiului
domnesc”6. Pe filieră bulgară, domnii români de până în secolul al XVI-lea
4
Emil Vîrtosu, în Titulatura şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova pînă
în secolul al XVI-lea. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1960), p.
233-255, dă ca exemple portretul votiv de la Cozia, înfăţişându-i pe Mircea cel Bătrân şi
fiul său Mihail şi două sigilii iconografice ale lui Mircea cel Bătrân, în care figurează
domnii asociaţi despărţiti de un arbore – cel mai probabil chiparos – simbol al vieţii şi al
continuităţii puterii domneşti; arborele apare şi la Alexandru Aldea şi Vlad Dracul.
5
Avem în vedere aici „ideea basarabească” drept ideologie legitimatoare a lui Matei
Basarab, sprijinită pe mitul descălecatului şi pe invocarea descendenței din Neagoe
Basarab, care s-a manifestat într-o serie de producții culturale cu caracter istorist: Răzvan
Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern (1550-1800), Bucureşti,
Meridiane, 1987, vol. II, p. 13-20. În aceeaşi notă poate fi interpretată modificarea de către
Constantin Brâncoveanu a portretului tatălui său, pentru a-l face să semene mai mult cu
Matei Basarab, cf. Elisabeta Negrău, „A Case of Mystifying the Portrait of a Princely
Ancestor in Early 18th Century Wallachia”, în Конструктивныеи Деструктивные
Формымифологизациисоциальной Памятив Прошлом И Настоящем. Сборник
статей и тезисов докладовмеждународной научной конференции (Forme constructive
şi distructive de mitologizare a memoriei sociale în trecut şi în prezent), Lipeţk, Sept.
24-26, Tambov, Pershina R.V., 2015, p. 298-308.
6
Andrei Pippidi, în Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII,
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1983), p. 19-20, e de părere
că aceste elemente nu provin din diplomatica bizantină, ci imită titulatura țarilor bulgari.
Atunci când, din cauza contextului extern, domnii au trebuit să admită rolul decisiv al
sultanului în numirea lor, „se strecoară distincţia dintre autoritate, de sorginte divină, şi
însemnul ei, acordat de suzeranul musulman”, Ibidem, p. 27. De altfel, legitimitatea internă
a domnilor a fost subminată prin jalbele trimise la Poartă de facţiunile boiereşti, care
urmăreau înlăturarea unui domn. Acesta au devansat, conform lui Radu G. Păun,
schimbarea discursului privind autoritatea sultanilor care începe din secolul al XVI-lea să-i
privească pe domni drept dregători otomani: Radu G. Păun, „Calling for Justice and
Protection: Sixteenth Century Wallachian and Moldavian Tributaries as Petitioners to the
Imperial Stirrup”, în Gábor Kármán (ed.), Tributaries and Peripheries of the Ottoman
Empire, Leiden, Boston, Brill, 2020.
275
au pretins în actele lor calitatea de „binecredincioşi în Hristos Dumnezeu”7.

Referinţele religioase jucau un rol important în legitimarea domnilor în
acord cu o concepţie teocratică a puterii. Materializări ale acestei concepţii
se regăsesc în pictura murală din lăcaşurile de cult ctitorite sau dăruite de
diverşi domni8. Conform acesteia, mila (graţia) divină, izvorul legitimităţii
domneşti, se putea transmite prin contagiune, adică prin ceremonia ungerii
de către preot. Această teologie a puterii şi absenţa unei reguli stricte privind
succesiunea au permis subminarea principiului dinastic şi fenomenul
pretendenţilor9. Teoria vicarială a puterii domneşti, prin care domnul era
reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, a fost vehiculată inclusiv în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea în proiectele de coduri generale scrise de
juristul Mihail Fotino (1765, 1766)10.
Ocazional şi în funcţie de context, registrul strategiilor de legitimare
putea încorpora noi elemente. Un exemplu este Vlad Călugărul (1481,
1482-1495), care a renunțat la rasa monahală pentru a fi domn şi care a
reușit să aibă o domnie destul de lungă pentru acea vreme. Se pare că pentru
a determina elita socială munteană să accepte şi să sprijine la tron un fost
călugăr, Vlad Călugărul a speculat inteligent așteptările şi spaimele
milenariste legate de anul 7000 din cronologia bizantină. Strategia lui s-a
materializat în arengile documentelor solemne produse de cancelaria sa,
conținând frecvente referințe biblice şi milenariste11.
7
A. Pippidi, op. cit., p. 21.
8
Pictarea figurilor voievozilor în acelaşi registru cu Deisis-ul sau încoronarea lor de către
îngeri, începând cu secolul al XVI-lea, sugerează „o ambiţie mai pronunţată din partea
voievozilor în a sublinia legitimitatea lor de esenţă divină”; Carmen Laura Dumitrescu, op.
cit., p. 28. Elisabeta Negrău, în „Policy and profecy. The legend of the Last Emperor and
the iconography of the ruler crowned by angels in Wallachia”, Zograf, nr. 43 (2019), p.
182, argumentează că motivul încoronării de către îngeri, introdus în vremea lui Radu
Paisie, nu a avut rolul de a consolida legitimitatea acestui domn, dar „a ajuns să fie folosit
pentru a susţine ideea unei dinastii politice”.
9
Radu Păun, op. cit., p. 50. Această concepţie vicarială (p. 62) este perpetuată şi chiar
consolidată de instaurarea dominaţiei otomane.
10
Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la jumătatea secolului
al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 129.
Totuşi, acelaşi autor arată că în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, referințele
religioase şi concepţia teocratică a puterii sunt puse în slujba politicii reformiste a
domnilor fanarioţi, cf. Valentin Al. Georgescu, „Cîteva contribuţii la studiul receptării
dreptului bizantin în Ţara Românească şi Moldova (1711-1821)”, în Studii, tom 18, nr. 1
(1975), p. 68.
11
Marian Coman, „The Reign of a Defrocked Monk. A Late Fifteenth Century Case Study
in the Wallachian Political Language”, în Ivan Biliarsky, Mihail Mitrea, Andrei Timotin
(eds.), Religious Rhetoric of Power, Brăila, Istros, 2021, p. 189-221.
276
Un rol important în legitimarea domniei în faţa elitelor laice şi

ecleziastice din Ţara Românească îl juca revendicarea apartenenţei la
Commonwealth-ul bizantin. Titulatura, concepţia despre puterea
domnească, elementele de ceremonial au fost preluate din precedentul
bizantin12. Pe lângă referinţele religioase enumerate mai sus, desemnarea
teritoriului supus domnului prin numele eparhiei – „Ungrovlahia” – în
titulatura domnească semnalau apartenența la Commonwealth-ul bizantin13.
În aceeaşi categorie intră şi imitarea împăraților bizantini şi a monarhilor
sud-est-europeni, în activitatea de protectori ai „scăpătatelor autonomii
ecleziastice Arabia, Siria, Palestina sau din Peninsula Chalcidică, Thesalia şi
insulele greceşti”, gest continuat inclusiv de domnii fanarioţi14. Tradiția
bizantină s-a dovedit extrem de longevivă în cazul ceremoniei încoronării.
Deoarece legitimitatea nașterii nu a jucat un rol decisiv în succesiunea la
tron, „dreptul la domnie… nu era valabil decât graţie confirmării lui de către
biserică prin dublul act al încoronării şi al mirungerii”15.
Invocarea originii divine şi continuarea actelor de munificență în
favoarea lăcașurilor sfinte din orientul creștin vor figura în arsenalul
legitimator al domnilor din Ţara Românească şi în secolul al XVIII-lea. Nu
s-a observat până acum apariţia unui nou element în strategia discursivă
menită a legitima puterea domnească în secolul al XVIII-lea: ideea binelui
comun sau, în limbajul documentelor din epocă, obştesc. În cele ce urmează,
ne vom îndrepta atenţia asupra ocurenţelor documentare ale acestui motiv şi
vom încerca să stabilim semnificaţia acestui fenomen şi originea lui.
Spre o nouă strategie de legitimare a domniei: ideea binelui comun
Izvoarele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea –

reglementări, privilegii, statute, decizii judecătoreşti şi unele izvoare
narative – încep să consemneze tot mai frecvent ideea de bine comun.
Topos-ul binelui comun, interesului comun sau al folosului obştesc a fost o
noutate şi a reprezentat o mutație în strategiile de legitimare ale
conducătorilor Ţării Românești. Fără a se dispensa de referința religioasă,
12
Vladimir Hanga (ed.), Istoria dreptului românesc, vol. 1, Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1980, p. 250-251.
13
Marian Coman, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Iași,
Polirom, 2013, p. 52-68.
14
A. Pippidi, op. cit., p. 25-26.
15
Ibidem, p. 34. Când învestirea avea loc la Constantinopol, se punea în scenă ceremonialul
din secolul al XIV-lea prin care erau învestiţi împăraţii Bizanţului, cf. p. 36-37.
277
atât de importantă secolele precedente, domnii fanarioţi încep să se prezinte

în documentele emise ca apărători sau promotori ai binelui comun.
Într-un document din 4 septembrie 1791, Mihail Constantin Suţu
informează boierii responsabili cu întocmirea nartului că printre multe
decizii nedrepte introduse în timpul războiului16 a fost şi taxa (havaet) de 70
parale încasată de zapciii agiei de la brutari. Dar, adaugă documentul,
„greutatea aceasta o trăgea norodul de obşte”. Domnul porunceşte revocarea
taxei respective şi obligaţia brutarilor de a vinde pâinea la un preț mai mic
„ca să cunoască şi obştea norodului acest folos”17. Ordinul este reluat, de
data aceasta într-o reglementare emisă la 24 septembrie 1791. Textul
documentului, reiterând contextul în care s-a introdus taxa, arată că brutarii,
„ca să fie diafendipsiţi a putea face interesul lor şi a adichisi pre norodul de
obşte cu a vinde pâine scumpă, lipsă la dramuri şi lucrată oricum le era voia,
cu tăcere printr-ascunsu da acest ruşfetu fără de a nu să jălui”. Domnul îşi
arată mirarea că, deşi a abolit toate havaeturile plătite de toate breslele din
Bucureşti zapciilor, brutarii nu s-au plâns. Domnul deduce că „din tăcerea
ce o fac, nearătând Domniei mele această madea, cunoaștem că şi ei poate
voiesc şi le dă mâna a da rușfeturi de acestea spre a-şi face interesele lor”.
Aşadar, domnul poruncește atât „zapciilor politiei”, cât şi brutarilor să nu
cuteze a cere şi, respectiv, a da acest „ruşfet”. Ultimii sunt avertizați „să nu
cuteze mai mult a da acest ruşfet cu socoteală şi cu nădejde că vor fi
diafendipsiţi în vreo nedreptate”. Rezultatele acestei măsuri nu ar trebui să
întârzie conform poruncii domneşti. Cum brutarii îşi compensau pierderea
cauzată de havaetul ilegal prin alterarea calităţii şi cantităţii pâinii, acum,
odată cu ridicarea acestuia, „este cu dreptate a adăuga şi ei vânzarea pâinii la
dramuri, spre a cunoaşte şi obştea folosul cel cuviincios [s.n.] din
diafendipsisu şi din ocrotirea ce facem Domnia Mea acestui ruşfet, iar nu
numai folosul şi câştigul lor”. În partea finală a documentului, domnul
anunţă că a poruncit deja boierilor responsabili cu nartul să stabilească
preţul pâinii „cu folosul şi îndestularea obştii [s.n.] care deosebit se va
publicui”, iar prezenta hotărâre este făcută cunoscută „tuturor de obşte”18.
Obştea este în acest caz comunitatea orăşenilor din Bucureşti în
calitate de consumatori ai pâinii produse de breasla brutarilor. Documentul
este o foarte bună ilustrare a criminalizării unor activităţi socotite până
atunci legale sau legitime. Taxele încasate de zapcii agiei sunt desemnate în
16
Este vorba de războiul ruso-austro-turc dintre anii 1787-1792.
17
V.A. Urechia, Istoria Românilor, tomul IV, Bucureşti, Tipografia „Gutenberg” Joseph
Göbl, 1892, p. 377.
18
Ibidem, p. 348.
278
acelaşi document havaet şi ruşfet. Havaetul, termen preluat din

turco-osmană, era o formă de plată descentralizată care caracteriza
remunerarea dregătorilor în Vechiul Regim. Havaetul corespundea
concepției că dregătoria constituie un obiect de drept privat şi era o formă de
venit legitim pe care dregătorii îl încasau din veniturile dregătoriilor lor19.
Ruşfetul, tot un împrumut otoman, se referă la darurile sau câștigurile ilicite,
adică mită. După cum se ştie, salarizarea unei părţi a dregătorilor a început
prin reformele lui Constantin Mavrocordat din deceniul cinci al secolului al
XVIII-lea. Dar diversele havaeturi au continuat să joace un rol important în
veniturile dregătorilor. Dacă dregătorii mari aveau venituri constituite din
lefuri şi havaeturi, la nivelele inferioare al administraţiei, micii slujbaşi erau
plătiţi doar prin havaeturi. Aşadar, havaeturile prelevate de zapcii de la
brutari erau cât se poate de legitime şi în acord cu practicile administrative
ale Vechiului Regim. O transformare importantă e însă introdusă de Mihail
Constantin Suţu, care decretează havaeturile respective drept „ruşfet”, adică
mită, care contravin folosului obştii, deoarece încarcă preţul pâinii.
Celălalt aspect important al documentului este că opune în mod
explicit noţiunea de câştig ilicit şi de interes privat (chiar ascuns) al
brutarilor ideii de bine comun. Pretinderea şi încasarea de către zapcii a
havaetului, acum interpretat prin hotărârea domnească drept ruşfet, adică
mită, a devenit un act de corupție, deoarece aducea prejudicii, conform
aceleiași hotărâri, binelui obştesc. Dar era corupție inclusiv în acceptarea de
către brutari a situaţiei. Ei, acuză domnul, recuperau pierderile cauzate de
plata havaeturilor/ruşfeturilor către zapcii pe seama binelui obştesc, alterând
calitatea şi cantitatea pâinii vândute.
Prin reconsiderarea statutului taxelor ridicate de dregătorii mărunţi,
documentul ne dezvăluie şi transformări în concepţia puterii politice, a
rolului dregătoriilor şi a legitimării domniei. Domnia îşi lărgește sfera de
acţiune şi apare ca fiind responsabilă de calitatea şi cantitatea pâinii vândute
de brutarii bucureşteni, ca parte a preocupării ei pentru „folosul obştesc”.
Acesta este contrapus interesului meschin al brutarilor, dar şi
comportamentului abuziv al zapciilor. Documentul marchează, de
asemenea, tranziţia de la concepţia dregătoriei ca proprietate a deţinătorului,
şi care, aşadar, are o largă autonomie în organizarea activităţii şi a veniturile
derivate din ea, spre o concepţie în care dregătoria este supusă domniei şi
reglementată de aceasta.
19
O. Sachelarie, N. Stoicescu, Instituţii feudale româneşti. Dicţionar, București, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1988, p. 218.
279
Nu doar că noţiunea de bine/interes/folos comun – prin combinaţii

ale celor trei cuvinte de mai sus – devine mai frecventă în izvoarele din
secolul al XVIII-lea, dar ea e documentată în mai toate domeniile de acţiune
ale domniei sau ale instituţiilor subordinate ei: educaţie, taxare, comerţ,
urbanism, reglementarea meşteşugurilor etc. Aduc mai jos o serie de
exemple care ilustrează aceste utilizări.
a. Astfel, înfiinţarea sau reformarea instituţiilor de învăţământ începe
să fie încadrată ca servind interesul comun. Hrisovul din 26 iunie 1763 dat
de Constantin Ţehan confirmă o hotărâre mai veche de a plăti profesorii de
la Academia Domnească din Bucureşti din venitul mănăstirii Glavacioc
(care în schimb se bucură de scutire fiscală completă). Raţiunea unei
asemenea măsuri era expusă pe larg: „Toţi cei care se nevoiesc cu orice fel
de mijlocire a da ajutoriu spre întemeiarea şi buna chiverniseala şcoalelor…
aşteaptă făr de îndoire şi răsplătire de la începătoriul înţelepciunii
Dumnezeu ca unii ce sunt pricinuitori unii de obşte faceri de bine [s.n.]”.
Justificarea măsurii e mai complexă: prin întemeierea şi sprijinirea de şcoli
se promovează învăţătura de carte, care este „de mare folos şi podoabă vieţii
omeneşti” şi prin intermediul căreia omul poate „cu însuşi Dumnezeu a
vorbi şi a sta împotriva celor ce cu meşteşugirea cuvintelor vor să
răzvrătească pravoslavnica credinţă”. Mai mult, domnul emulează măsurile
de sprijinire a învăţământului, „împăraţii şi domnii cei de demult şi de
domnii Ţării Româneşti care l-au precedat”, fiind menţionat explicit
Constantin Mavrocordat20.
Sensul expresiei „de obşte faceri de bine” este abstract, lipsind un
referent concret. Facerea de bine prin întemeierea de şcoli este văzută ca o
podoabă a vieții, adică un rezultat pozitiv în sine. Dar, formarea culturală
contribuie şi la educaţia religioasă şi la capacitatea de a face faţa
potențialelor polemici împotriva celor care vor să submineze credinţa
ortodoxă.
b. Diverse măsuri economice referitoare la înfiinţarea unor
manufacturi, protejarea producţiei interne, reglementarea activităţii
breslelor, stabilirea nartului sunt adoptate pentru a servi binelui comun.
Hrisovul prin care se restabilea o moartă de hârtie - „harturghie” - şi
se înființa încă una la inițiativa lui Alexandru Ipsilanti în 1776 începe cu un
lung preambul privind obligaţiile conducătorilor. Se afirmă dintru început că
„nici este lucru mai bun şi mai dumnezeiesc sub soare decât binele şi folosul
obştiei [s.n.]”. Iar textul documentului continuă în aceeaşi notă: „Datoria dar
20
George Potra (ed.), Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1634-1800),
Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982, p. 221-222.
280
au domnii şi oblăduitorii ţărilor, ca unii ce sunt ca nişte părinţi ai patriei, a

se sili şi a se nevoi nu numai pentru cei ce aduc folos la o parte, ci mai ales
pentru ceea ce s-ar cunoaşte că este de obşte folosu patriei şi de podoabă
patriei [s.n.]”21. Conducătorii trebuie să se străduiască să aducă străini
practicanţi de meşteşuguri care nu se găsesc în ţară, ca să se deprindă la ele
şi pământenii. Acest lucru este „de folosul ţării şi locuitorilor, spre sporirea
economiei acestei ţări şi spre adaosul şi belşugul acestei politii” [s.n.].
„Cumpănind folosul ţării [s.n.]”, domnul are în vedere acordarea de
privilegii („să se protimisească”) pentru „orice neguţătorie s-ar putea lucra
aicea în ţară. Folosul obştesc ce ar rezulta din înfiinţarea „harturghiei” este
descris în termeni concreţi. Mai întâi, „acest meşteşug de fala ţării” este
„foarte trebuincios atât politiei cu trebuinţa scrisorilor, cât şi bisericii cu
tipăritul cărţilor” [s.n.]. „Iar mai vârtos folosul obştei” [s.n.] rezultă din
două aspecte: „norodul” poate câștiga bani din vânzarea „cârpiturilor” şi
„suma banilor ce se cuvine a cheltuie pe hârtia ce vine din alte părţi, nu iese
din ţară afară”22.
Obştea desemnează aici toţi locuitorii ţării, dar binele comun are mai
multe înţelesuri. La un nivel general, măsurile anunţate în hrisov sporesc
prestigiul ţării (podoabă patriei, fala ţării). În termeni concreţi, morile de
hârtie urmau să faciliteze activităţile care implicau scrisul, tipărirea de cărţi
bisericeşti şi câştiguri financiare pentru locuitorii de rând din vânzarea
hainelor vechi ca materie primă pentru producţie de hârtie. Nu în ultimul
rând, în acord cu doctrina mercantilistă, producția internă de hârtie urma să
înlocuiască importul şi, deci, să oprească în țară „suma banilor” ce se
cheltuia de regulă pentru hârtia importată.
Ideea binelui comun, în termenii de mai sus, este prezentă în
confirmarea statutului manufacturii de postav de la Pociovalişte din anul
1874 de către Mihail Suţu. După ce justifică privilegiul în termenii
mercantilişti întâlniţi în actul lui Alexandru Ipsilanti (necesitatea de a reduce
importurile şi de a încuraja producţia internă), hrisovul arată că din „facerea
postavurilor… este bine cunoscut că se folosesc cea mai mare parte din
obşte [s.n.] şi se ajută la economia cheltuelii ce fac pentru d-alde acestea,
21
Apariţia noţiunii de patrie în documente, aproximativ în acelaşi timp cu ideea de bine
comun, nu este întâmplătoare, cele două fiind strâns legate. Pentru analiza apariţiei noţiunii
de patrie în cultura română, trimitem la studiul lui Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în
secolul XVIII românesc, Bucureşti, Meridiane, 1990, p. 182-197. Printre factorii care în
opinia lui Ştefan Lemny sunt responsabili de apariţia noţiunii de patrie se numără
încercarea principilor fanarioţi de a coopta elitele locale şi identificarea cu ţara în urma
amestecului cu aceleaşi elite.
22
V.A. Urechia, op. cit., tomul I, 1891, p. 95-96.
281
lângă aceasta laudă şi cinste patriei [s.n.]”23. Aşadar, măsura urma să

servească majoritatea locuitorilor, nu şi membrii elitei care recurgeau în
mare măsură la articole şi materiale pentru îmbrăcăminte din import. Ca şi
în cazul morii de hârtie, fabrica de postav era menită să contribuie la
prestigiul „patriei”.
În termeni similari este prezentată înfiinţarea unei fabrici de arpacaş.
Hrisovul din 26 februarie 1792 sugerează că domnii fanarioţi emulează
măsurile de încurajare a meșteșugurilor din alte ţări. Este amintit modelul
marilor oraşe în care era acoperit cu laude cel care „după puterea lui și
iscusinţa afla şi ajutora obştea [s.n.] cu vreo lucrare de meşteşug ori cu vreo
altă născocire a iscusinţei lui de folosul şi agonisirea patriei sale şi spre
infrumuseţarea ţării [s.n.] în care se află locuind”. Conducătorii oferă
privilegii „la aceşti întâi născocitori sau întemeietori”. Tot astfel, domnul
Mihail Suţu acordă privilegii biv vel logofătului Scarlat Greceanu pentru
fabrica sa de arpacaş, „spre a agaonisi patriei sale cel după putere folos,
eftinătate şi câştig… cu folosul ţării şi al domniei [s.n.]”24.
În 23 iulie 1790, divanul acordă medelnicerului Grigore Hrisoscoleu
dreptul de a prelua cârciuma înființată pe moşia boierului din Valea Ursului
cu cheltuiala autorităților habsburgice. Rolul cârciumilor de acest fel era de
a ajuta curierii şi convoaiele cu hrană pentru armata austriacă aflată în acel
moment în Tara Românească. Dar, conform poruncii divanului, funcţionarea
acestor cârcimi „este folos al ţării şi bine de obşte” [s.n.]25. Mult mai
succint, cele două teme din documentele de mai sus sunt prezente şi aici:
folosul ţării şi binele obştesc. Deşi cârciuma servea o instituţie străină,
armata habsburgică, prin intermediul ei urmau să se vândă produse din ţară
şi să se introducă bani în economia ţării.
Măsurile comerciale protecţioniste, care aveau ca scop protejarea
producţiei interne, sunt formulate explicit în termeni de folos obştesc, cu
atât mai mult cu cât acordurile comerciale dintre marile puteri
înconjurătoare puneau negustorii pământeni în dezavantaj.
Hrisovul-rezoluţie dat de Alexandru Ipsilanti în iulie 1781 la anaforaua
înaintată de Divan reiterează ideea că „datoria domnilor cărora li s-a
încredințat de la Dumnezeu stăpâniri” este „folosul obştiei… şi a nu lăsa un
lucru din care se pot cea mai mare parte a obştiei folosi [s.n.], mai vârtos
pământeni, a-l câștiga numai unii [s.n.], şi aceeia străini”. Domnul declară
că de când a primit domnia s-a străduit „ţara a o întări, pe mici şi mari a-i
23
Ibidem, 454.
24
Ibidem, tomul IV, p. 349.
25
Ibidem, tomul III, 1892, p. 418-419.
282
îndestula” [s.n.]. În pofida poruncilor anterioare, ca vinurile şi rachiurile

străine să nu fie aduse în ţară, mai ales în Bucureşti, importul clandestin a
continuat „încât rămăsese vinurile ţării făr de nici un fel de căutare,
pricinuind o pagubă şi o nedreptate pământenilor de obşte [s.n.], că
rămânea cu o cheltuială grea şi cu truda ce făcea la lucrul viilor”. Dacă
imediat după război26 se putea admite o cantitate de vin importată, cu
trecerea anilor producția de vin a fost reluată, făcând importul de vin
superfluu şi păgubos pentru viticultura locală. Importanța protejării
producţiei pământene de vin şi rachiu sunt arătate de mai-marii bisericii şi
veliţii boieri: „nu numai stăpânii moşiilor se câştigă şi se ajutorează” [s.n.]
(prin vânzarea alcoolului pe moşiile lor sau la oraşe),
[…] ci toată cea mai multă parte din locuitorii ţării [s.n.] ce se află în judeţele de
sus, agoniseala lor este aceasta care în pădure, crânguri, mărăcini sădesc livezi
de pruni… făcând rachiu de prune sume de vedre le vând şi cu aceasta îşi ţin
viaţa.
Această activitate generează „o altă folosire a obştiei mai mare, că

nu puţină sumă de bani se varsă în toată ţara pe fieşcare an la lucrul viilor
şi se ajută sărăcimea ceea ce nu au altă ajungere şi razimă numai la munca
mânilor” [s.n.]. Drept urmare, domnul interzice ferm importul de vin, rachiu
şi horelcă străină şi îşi exprimă dorinţa ca şi domnii următori să menţină
interdicţia, „socotind dreptatea pământenilor, folosul locuitorilor şi iar mai
vârtos al Cămării Domneşti folos” [s.n.]27.
Se observă aici o preocupare clară pentru binele obştesc, deși există
mai multe niveluri ale acestuia. Binele comun este ierarhizat şi asta se vede
din anaforaua mai-marilor bisericii şi a marilor boieri. Dacă stăpânii de
moşii puteau fructifica monopolul seniorial al cârciumii şi vânzarea
surplusului pe piaţa internă, oamenii de rând beneficiau prin oportunitatea
de a munci contra unei plăți. În plus, o altă faţetă a binelui comun este
folosul cămării domneşti, care urma să perceapă sume substanţiale din
taxele pe producţia viticolă (vinărici). Dregătorii care neglijează aplicarea
acestei măsuri se fac vinovaţi de subminarea binelui obştesc, așa cum
rezultă din repetarea reglementării în 6 octombrie 1783. Noul domn, Nicolae
Caragea, înştiinţează ispravnicii din 11 judeţe şi pe caimacamul Craiovei să
nu permită importul de alcool şi să supravegheze ca vameşii şi căpitanii de
margine să nu încalce interdicția „pentru hatâr sau pentru vreo luare de
26
Războiul ruso-turc din 1768-1774.
27
V.A. Urechia, op. cit., tomul I, p. 101-103.
283
bani”, că vor fi demişi din slujbă şi pedepsiţi straşnic „ca un pricinuitor de

pagubă la folosul obştiei” [s.n.]28.
Reglementarea activităţii breslelor de meşteşugari sau confirmarea
statutelor lor anterioare sunt formulate în limbajul binelui comun. Într-o
anafora a boierilor epitropi29 din 17 septembrie 1791, se arată că cei mai
cinstiţi dintre brutari sunt mulțumiți cu nartul stabilit şi declară că „vor păzi
dreptatea obştei” [s.n.]30. Câteva luni mai târziu, la 26 ianuarie 1792, Mihail
Suţu numeşte vătaf al breslei bucătarilor şi stabileşte rânduiala acestei bresle
„ce este şi de folosul obştei” [s.n.]31. În acelaşi an, în 29 martie 1792,
domnul Mihail Suţu informează locuitorii din Urziceni că a aflat de preţul
nejustificat al pâinii cerut de brutarii din târgul lor „din cercetările ce
pururea facem domnia mea pentru a voastră petrecere, a locuitorilor după
afară”. Domnul, „nesuferind… ca să pătimiţi voi această scumpătate, spre
interesul şi lăcomia fără de măsură a brutarilor”, porunceşte ispravnicilor de
Ialomiţa să dea „nizamul cuviincios” în această chestiune32.
Activitatea altor bresle e descrisă în aceiaşi termeni. În 20 noiembrie
1791, acelaşi domn confirmă reglementarea activităţii breslei brăgarilor. În
schimbul libertății practicării meşteşugurilor (şi al limitării numărului de
brăgari la douăzeci), aceştia se obligau să dea 600 de taleri anual
orfanotropiei „care este bine obştesc” [s.n.]33. „Între alte rufeturi34
trebuincioase obştiei”, spune un hrisov din 24 martie 1792, este cel al
şalvaragiilor. Mihail Suţu le confirmă statutul şi regulile de funcţionare din
vremea lui Alexandru Ipsilanti. Cu privire la vânzarea mărfii, prăvăliaşilor li
se porunceşte „a se feri de a nu face înşelăciune şi pagubă obştiei [s.n.], la
preţul vânzării cerând şi lăcomind mai mult decât se cade”. Meşterii trebuie
să lucreze marfa bine „pentru că Domnia mea pentru una ca aceasta mai
vârtos, adică pentru al obştei folos şi dreptate, am făcut privilegiul rufetului
acestuia” [s.n.], iar în schimbul lui meşterii „să păzească dreptatea de
obşte” [s.n.]35. Când breasla croitorilor solicită, printr-o jalbă, să lucreze atât
pentru muşterii, cât şi pentru negustorii din târg (a doua opţiune fiindu-le
28
Ibidem, p. 465.
29
Membrii Epitropiei Obşteşti, instituţie înfiinţată în 1775 de Alexandru Ipsilanti pentru a
gestiona diferitele epitropii private şi pe cele obşteşti, cum ar fi construcţiile civile, şcolile,
asistenţa socială, orfanii) etc. O. Sachelarie, N. Stoicescu, op. cit., p. 187.
30
V.A. Urechia, op. cit., tomul IV, p. 304-305.
31
Ibidem, p. 287.
32
Ibidem, p. 309.
33
Ibidem, p. 287-288.
34
Bresle.
35
V.A. Urechia, op. cit., tomul IV, p. 288-290.
284
interzisă de „terzi-başa al nostru”), domnul Mihail Suţu le dă libertatea de

a-şi practica meseria „precum veţi putea pentru îndestularea şi eftinătatea
norodului” [s.n.] printr-o carte din 9 septembrie 179136.
La 31 octombrie 1790, Divanul înaintează o anafora către generalul
Erzenberg în chestiunea producerii de lumânări. Se arată că lumânărarii nu
au păstrat seul de la vitele tăiate „pentru trebuinţa prăvăliilor lor în vremuri
viitoare, ca un rufet ce sunt legaţi a purta de grijă de a ţine orașul cu
lumânări din destul”, ci l-au făcut lumânări şi l-au vândut pe ascuns în
Imperiul Otoman „cu folosul şi câştigul lor” [n.n. al lumânărarilor]. Ca
pedeapsă, Divanul propune ca lumânărarii să cumpere seu la preţul curent şi
să livreze lumânările pentru „a nu se face năpăstuire şi pagubă la obştea
cea săracă [s.n.], cu mijloacele şi vicleniile lumânărarilor”37. Pitacuri
repetate în 1791 (26 şi 28 septembrie) şi 4 mai 1792 adresate marelui agă
poruncesc băcanilor să nu ascundă anumite mărfuri de la vânzare (probabil
din lipsa profitului aşteptat), şi „să fie următor fieşcare spre îndestularea
politiei”, să nu ascundă articole „trebuincioase obştei norodului” şi să
acţioneze „grijind numai de îndestularea obştei” [s.n.]38.
Stabilirea şi aplicarea narturilor pentru diverse produse se face în
numele binelui comun. Printr-un pitac din 9 septembrie 1791 se poruncește
stabilirea nartului la alimente şi cherestea „ca un lucru ce este trebuincios al
hranei norodului şi al trebuinţei lucrului de obşte” [s.n.]. Actul cere boierilor
responsabili ca „de toate acestea câte sunt de trebuinţă obştei norodului să
faceţi dumneavoastră o dreaptă chibzuială”39. Boierii care se ocupă de nartul
cărnii raportează la 11 septembrie 1791 că măcelarii care strâng vite din ţară
pe baza permiselor de la domnie „pentru hrana politiei” le sacrifică pentru
seu, iar pentru „hrana norodului” cumpără vite „proaste, slabe, cu preţ mai
ieftin”, care „pricinuiesc şi boală norodului”40. În ziua următoare, domnul
aprobă nartul cărnii propus de boieri, în pofida prețului cam ridicat, „spre a fi
politia îndestulată” [s.n.] şi interzice vânzarea de carne de la vitele proaste şi
slabe „pentru lăcomia câştigului”41. Pe 8 mai 1792, atât boierii epitropi, cât şi
marele agă primesc nartul „pentru felurimile lucrurilor de mâncare și pentru
lucrători, pentru vase de tot felul, pentru chiria adusului vinurilor şi altele
trebuincioase norodului de obşte [s.n.]”42.
36
Ibidem, p. 296.
37
Ibidem, p. 509-510.
38
Ibidem, p. 337-339.
39
Ibidem, p. 296.
40
Ibidem, p. 297.
41
Ibidem, p. 299.
42
Ibidem, p. 309-310.
285
În toate aceste cazuri, obştea se referă la populaţia oraşului

Bucureşti, deşi utilizarea cuvântului „norod” pare să implice mai degrabă
populaţia de rând, nu şi pe marii boieri. Binele comun, în acest context,
acoperă câteva situaţii: ocazia oamenilor de rând de a-şi câştiga existenţa
prin muncă plătită, valorificarea redevenţelor de către stăpânii de moşii,
preţuri avantajoase, abundență şi calitate ridicată a produselor de pe piaţă.
Există şi un sens mai abstract, în acest caz binele comun desemnând
prestigiul ţării şi interesul de stat prin încurajarea producţiei locale şi
reducerea ponderii în economie a importurilor.
c. Măsurile fiscale, îndeosebi reducerea sau revocarea unor taxe,
relativ rare într-o epocă de fiscalitate excesivă, se fac de asemenea în
numele binelui comun. Hrisovul pentru scăzământul oieritului din 6
octombrie 1791 de către Mihail Suţu se deschide cu o referință religioasă:
cei dăruiți de Dumnezeu cu putere politică trebuie să replice darul lui
Dumnezeu şi „să dea facerile de bine asupra norodului”, deoarece
„omenirea numai când face bine se aseamănă cu Dumnezeu”. Binele făcut
de conducători este cu atât mai asemănător binelui făcut de divinitate, cu cât
„este şi de obşte la toţi, iar nu în parte la unii [s.n.]”. Motivaţia principală a
scăderii dării oieritului era respectarea poruncilor „ce ne sunt date prin
sfintele scripturi de a ocroti şi mângăia pe supuşii noştri nu numai ca un
stăpănitor cu oblăduirea, ci mai vârtos ca un părinte cu liubovul”. Acestei
concepţii paternaliste a producerii binelui comun i se adaugă o tentă
prenaţională: oieritul este scăzut de la 12 la 10 bani, cum plăteau străinii,
deoarece „pâmăntenii… mai vârtos se cade să se folosească din folosul
Patriei lor [s.n.]”43. Bine comun, inspirat aici de Biblie, se referă la toată
populaţia, „nu în parte la unii” şi, mai ales, se referă la locuitorii ţării, care
trebuie să se bucure de foloase în „Patria lor”.
Documentul este foarte explicit cu privire la responsabilitatea
domnului de a guverna în interesul tuturor, nu doar a unei părţi a supuşilor.
Totuşi, reducerea fiscală nu are cum să se refere la întreaga populaţie, din
moment ce boierii erau scutiţi de taxe (cei de ranguri inferioare plăteau o
parte), în aceeaşi situaţie aflându-se şi mănăstirile şi episcopiile. Deci
noţiunea de obşte include ansamblul contribuabililor din ţară, iar folosul
obştesc (în document „folosul Patriei”) se referă la o fiscalitate suportabilă.
d. Domnii fanarioţi intervin frecvent în chestiunile edilitare,
reglementând diverse aspecte ale vieţii urbane din Bucureşti (şi în mai mica
măsură din alte oraşe). Acestea sunt prezentate ca servind interesul obştesc.
Astfel, construirea a două cişmele în Bucureşti în 1779 este justificată de
43
Ibidem, p. 270-272.
286
domnul Alexandru Ipsilanti ca rezultând din înclinaţia sa „spre cele

folositoare şi cu laudă de podoabă la starea politiei şi spre buna petrecere a
norodului [s.n.]”44. La 15 martie 1783, boierii epitropi raportează cercetarea
într-un litigiu dintre doi mahalagii. Pârâşul cerea ca pârâtul să renunțe la o
parte din terenul recent achiziționat, care cuprindea şi un loc viran folosit
anterior pentru transportul cu carele, deoarece împrejmuirea făcută de noul
proprietar îngusta drumul carelor. Pârâşul pretindea acest lucru „nu pentru
vreun neînţeles al său, ci numai pentru lărgirea de folosul obştei şi mai ales
al mahalalelor [s.n.]”45.
Curăţarea din ordinul divanului46 a uliţelor în oraşele ţării „de
spurcăciuni, de leşuri, de gunoaie şi de orice murdalâc şi putori este paza
sănătăţei de obşte [s.n.], căci acestea molipsesc aerul cel sănătos şi
pricinuiesc boale”47. Pavarea a două străzi din Bucureşti în 1792, în vremea
lui Mihail Suţu îşi găseşte următoarea justificare în anaforaua Divanului:
[...] căci deosebi că este podoabă a oraşului nostru, dară toţi avem trebuinţă a
îmbla pe aceste poduri, şi mari şi mici, fără nici un fel de osebire [s.n.]; drept la
această pricină găsim cu cale ca şi noi înşine de obşte, şi parte bisericească şi
parte mirenească, şi mari şi mici, să face ajutorul cel cuviincios … fiecare să dea
pentru casa sa după despărţiturile odăilor ce vor avea într-însa, şi arhiereul, şi
egumenul, şi preotul şi boerii mari şi mici, şi breslele toate şi neguţătorii toţi şi
slujitorii şi birnicii şi fieşcare până la cel mai prost.
Această contribuţie trebuie văzută, insistă actul domnesc, ca „un

ajutor pentru podoaba politiei, şi pentru trebuinţa fieşcăruia [s.n.], căci
fieşcare îmblă pe aceste poduri şi au trebuinţă de a nu se primejdui”48.
Diferite măsuri de siguranţă sunt justificate tot prin recursul la ideea
binelui comun. După ce afirmă că „scoposul şi voinţa noastră este de a
petrece fiecare locuitor al ţării Domniei Mele în odihnă [s.n.]”, Mihail Suţu
reorganizează străjile din Bucureşti în 1784 pentru „odihna obştiei [s.n.] de
orice fel de furi”. Slujitorii, reorganizaţi şi supravegheaţi strict de marele
spătar,
44
Ibidem, tomul I, p. 120.
45
Florian Georgescu, Paul Cernovodeanu, Ioana Cristache Panait (eds.), Documente
privind istoria oraşului Bucureşti, Bucureşti, Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti, 1960,
p. 136-137.
46
Prezidat de generalul austriac, Principele de Saxa-Coburg.
47
V.A. Urechia, op. cit., tomul III, p. 405-406.
48
Ibidem, tomul IV, p. 357-358.
287
[...] să aibă a cerceta şi întreba pe cei ce intră şi ies din Bucureşti cine este
anume? Ori boier mare, ori mici, ori egumen sau vericine ar fi, din verice treaptă
cum şi pe înşine Domnia Mea are să ne întrebe când vom fi tiptil şi de la fiecare
trecător de obşte să aibă a lua răspuns: cine este anume? Care cu aceasta nu
scade cinstea nimănui, a răspunde străjărului, că este cutare boier sau cutate
egumen sau cutare om în vreme ce înşine ne dăm la cercetarea străjerului.
Într-un oraş cu multe construcţii din lemn, prevenţia incendiilor era

extrem de importantă. Din acest motiv, un pitac al lui Mihail Suţu (a doua
domnie) din 8 septembrie 1791 interzice aducerea unei cantităţi mari de fân în
Bucureşti şi clădirea lui între case. „Pentru binele oraşului de obşte [s.n.]”,
fânul trebuie depozitat în afara oraşului sau în mahalale şi adus doar strictul
necesar în oraș49.
În toate aceste situaţii, obştea se referă la comunitatea urbană din
Bucureşti şi într-un caz la locuitorii mahalalelor. Binele obştesc are două
sensuri: prestigiul oraşului (în documente podoaba politiei sau a oraşului),
calitatea vieţii orăşenilor care cuprinde: accesul la apă proaspătă de la cişmele,
drumuri mai bune şi mai largi, sănătatea publică şi prevenirea incendiilor şi a
tâlhăriilor, deci siguranţa publică.
Aşadar, câmpul lexical al noţiunii binelui comun cuprinde
substantivele, obşte şi norod (mai rar patrie, ţară care nu mai înseamnă ţara
legală din secolele anterioare), adjectivul obştesc şi expresiile bine obştesc,
folos obştesc, folosul norodului de obşte, podoabă patriei, folosul ţării sau alte
combinaţii. Substantivul obşte are câteva sensuri înrudite, toate convergând
spre ideea de comunitate: (obşte sătească, orăşenească sau monahală, ori
populaţia ţării). Uneori, apare o nuanţă în sensul că obşte se referă la grosul
populaţiei sau oamenii de rând. Ca adjective, de obşte/obştesc are următoarele
înţelesuri: ceva ce îi priveşte pe toţi, aparţine tuturor sau aparţine populaţiei de
rând. Norod se referă la populaţia de rând dintr-un oraș sau din ţară.
De ce apare acest motiv în documentele din Ţara Românească şi cum se
explică ocurenţa lui frecventă în documentele din Ţara Românească în secolul
al XVIII-lea? În secţiunea următoare vom încerca o explicaţie a acestui
fenomen.
Originea ideii de bine comun în Ţara Românească
Originea noţiunii de bine comun este greu de identificat, întrucât

documentele nu specifică acest lucru şi legături directe între potențialele
surse şi ocurenţele documentare sunt greu, dacă nu imposibil, de trasat.
49
Ibidem, p. 375.
288
Credem însă că fenomenul analizat aici nu poate fi înţeles în afara unui

context pe care îl vom contura în această secţiune.
Cu rădăcini în gândirea politică medievală, mai ales în oraşele
libere , tema binelui comun devine importantă în textele umaniste, care
50
recuperează cultura clasică. Gânditorii Renaşterii au pus în centrul teoriilor

lor despre guvernare problema binelui comun, mai precis cum poate fi acest
principiu conciliat cu binele indivizilor şi cum poate fi menţinut ca principiu
de guvernare51. De la comunităţi, ghilde şi oraşe ideea binelui comun ca
principiu central al guvernării este preluat de statele în plin proces de
construcţie şi se generalizează în secolele XVII-XVIII. În ideologia
monarhiei absolute, „absoluta potestas” permite conducătorilor să încalce
legi, obiceiuri, privilegii şi drepturi „în interesul binelui comun al
supuşilor”52. Ideea binelui comun a reprezentat „măsura absolută a
legitimării acţiunilor principelui” şi un puternic sprijin pentru autoritatea
50
M.S. Kempshall, The Common Good in Late Medieval Political Thought, Oxford, Oxford
University Press, 1999. Următoarele studii din volumul colectiv Elodie Lecuppre-Desjardin
& Anne-Laure Van Bruaene (eds.), De Bono Communi. The Discrourse and Practice of the
Common Good in the European City (13th-16th c.)/Discours et pratique du Bien Commun
dans les villes d’Europe, Turnhaut, Brepols, 2010: Eberhard Isenmann, „The Notion of The
Common Good, the Concept of Politics, and Practical Policies in Late Medieval and Early
Modern German Cities”, p. 107-148; Walter Prevenier, „Utilitas Communis in the Low
Countries (Thirteenth – Fifteenth Centuries): From Social Mobilisation to Legitimation of
Power”, p. 205-216; Robert Stein, Anita Boele & Wim Blockmans, „Whose Community?
The Origin and Development of The Concept of Bonum Commune in Flanders, Brabant
and Holland (Twelfth – Fifteenth Century)”, p. 149-169; Gisela Naegle, „Armes à double
tranchant? Bien commun et chose publique dans les villes françaises au moyen âge”, p.
55-70; Claire Billen, „Dire le bien commun dans l’espace public. Matérialité épigraphique
et monumentale du bien commun dans les villes des Pays-Bas, à la fin du moyen âge”, p.
71-88; Andrea Zorzi, „Bien commun et conflits politiques dans l’Italie communale”, p.
267-290; Albert Rigaudière, „Donner pour le bien commun et contribuer pour les biens
communs dans les villes du midi français du XIIIe au XVe siècle”, p. 11-53; Gervase
Rosser, „Guilds and confraternities: architects of unnatural community”, p. 217-224; Jan
Dumolyn & Elodie Lecuppre-Desjardin, „Le bien commun en flandre médiévale: une lutte
discursive entre princes et sujets”, p. 253-266; Patrick Boucheron, „Politisation et
dépolitisation d’un lieu commun. Remarques sur la notion de bien commun dans les villes
d’Italie centroseptentrionales entre commune et seigneurie”, p. 237-252.
51
Quentin Skinner, The Foundations of Modern Political Thought, vol. 1. The Renaissance,
Cambridge, Cambridge University Press, 1998, passim; vol. 2. The Age of Reformation,
Cambridge, Cambridge University Press, 2004, passim; J.G.A. Pocock, The Machiavellian
Moment. Florentine Political Thought and the Atlantic Republican Tradition, Princeton,
Princeton University Press, 1975.
52
J.H. Burns, „The Idea of Absolutism”, în John Miller (ed.), Absolutism in
Seventeenth-Century Europe, London, MacMillan, 1990, p. 32.
289
monarhică; invers, puterea absolută regelui opera în limitele raţiunii, ale

legii şi în numele binelui comun53.
Un puternic impuls pentru ideea de bine comun este dat de curentul
neostoicist care „accentua** faptul că toţi oamenii aparţin societăţii şi
necesitatea ca fiecare persoană să acţioneze pentru binele comun”54. Secolul al
XVII-lea vede apariţia unui nou ideal de om bine educat şi pregătit – honnête
homme. Unul din principiile fundamentale după care acesta trebuia să se
ghideze era că „bunăstarea statului precede interesele egoiste ale membrilor
individuali”. Noţiunea de bine comun şi conştientizarea obligaţiilor, datoriilor şi
drepturilor fiecărui membru al statului devin foarte importante în educaţia şi
gândirea elitelor. În secolul al XVIII-lea, când credinţa într-o lume ca creaţia cu
un scop stabilit de divinitate s-a estompat, bunăstarea tuturor a putut fi uşor
interpretată ca fericirea fiecărui membru55. Tranziţia este vizibilă şi în statutul
scopul legislaţiei. În secolul XVI şi la începutul secolului al XVII-lea, legislaţia
era negativă în sensul că noile legi doar corectau violarea legilor existente, rolul
legislaţiei era de a păstra starea existentă. În decursul secolului al XVII-lea,
concepţia despre lege devine pozitivă, în sensul că legea încearcă să creeze
condiţii noi şi să inoveze. Justificarea legislaţiei începe să menţioneze expresii
precum „promovarea binelui comun” (gemeine Nutze, gemeine Beste)56.
Datorită acestei evoluţii, ideea binelui comun ocupă un loc central şi în
gândirea iluministă. Dacă Montesquieu opune falsa onoare a elitelor Vechiului
Regim, constând în privilegii şi distincţii externe, onoarei reale, constând în
promovarea binelui public, juriştii germani ai secolului al XVIII-lea proclamă
că scopul statului este să asigure binele comun57.
Apariţia ideii de bine comun în Ţara Românească a secolului al
XVIII-lea ţine de un context compus din factori culturali, geopolitici şi
structurali. În ambianța culturală din Ţara Românească circulau ideile
politice ale Umanismului târziu şi ale Iluminismului pe diverse canale. Un
rol central a avut Academia Domnească din Bucureşti, prin profesorii şi
studenţii ei, unii dintre ei remarcându-se în cadrul aşa-numitului Iluminism
53
I.A.A. Thompson, „Castilia”, în John Miller (ed.), op. cit., p. 72-73.
**
Traducerile din alte limbi aparţin autorului, dacă nu se specifică altfel.
54
Marc Raeff, The Well-Ordered Police State. Social and Institutional Change through
Law in the Germanies and Russia 1600-1800, New Heaven, London, Yale University
Press, 1983, p. 28.
55
Ibidem, p. 38.
56
Ibidem, p. 50.
57
Sylvana Tomaselli, „The Spirit of Nations”, p. 34 şi Knud Haakonssen, „German Natural
Law”, p. 273, în The Cambridge History of Eighteenth-Century Political Thought, Mark
Goldie & Robert Vokler (eds.), Cambridge, Cambridge University Press, 2008.
290
neoelen. Într-o lucrare de geografie politică, Daniil Fillippidis şi Grigorie

Constandas subliniau importanța binelui comun în organizarea societăţii şi
condamnau urmărirea interesului egoist58. Pentru Adamantie Coray,
profesor o vreme la Academia din Bucureşti, educaţia clasică era menită „să
cultive etosul republican al spiritului public, virtuţii civice, şi urmărirea
binelui comun”59. Gândirea iluministă europeană şi metodele noi de predare
pătrund în învățământul din Țările Române, atât prin aceşti profesori – cei
mai mulţi formaţi în universități occidentale, cât şi prin manuale – cele mai
multe traduse după lucrări occidentale60. Literatura parenetică discutată în
academii (discursurile lui Isocrate, scrierile atribuite lui Vasile
Macedoneanul) îşi propunea să insufle conducătorilor un comportament
moral şi-i îndemna să-şi ocrotească supuşii de povara fiscală şi de abuzurile
slujbaşilor şi să suprime tradițiile care contravin interesului obştesc61.
Este legitim să presupunem că aceşti intelectuali au vehiculat
asemenea idei nu doar în cărţile lor, ci şi în interacţiunile cu ceilalţi
profesori şi cursanţi ai Academiei şi chiar cu alţi membri ai societăţii din
Ţara Românească. Constantin Erbiceanu a susţinut că, deşi profesorii de la
Academia domnească „propagau patriotismul şi naţionalismul în greceşte şi
pentru greci, totuşi se foloseau cu abondenţă de la ei şi studenţii români,
care în urmă prin reflexiunile lor proprii răsfrângeau ideile profesorilor
greci, despre patriotism şi naţionalitate la poporul lor român”62. Un exemplu
este Naum Râmniceanu, despre care Constantin Erbiceanu susţine că „a ştiut
să să folosească de ideile ce a auzit de la acele celebrităţi [profesorii greci de
la Academia domnească, n.n.], a trage profit din lecţiile ce audia şi a le
aplica la poporul român”63. Nu întâmplător, textele lui Naum Râmniceanu,
formulând un discurs de redeşteptare naţională, abundă în referinţe la binele
patriei sau, din contră, la lucrurile „vătămătoare” patriei64. Probabil acestei
58
Paschalis M. Kitromilides, Enlightenment and Revolution. The Making of Modern
Greece, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 2013, p. 113-114. Profesorul
lor la Academia din Bucureşti, Iosip Mesiodax îşi considera de asemenea activitatea
culturală şi educativă ca servind binele public, Ibidem, p. 171-173.
59
Ibidem, p. 273-274.
60
Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1971, p. 125.
61
Ibidem, p. 165-166.
62
Constantin Erbiceanu, Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanariotă,
Bucureşti, Cronicar, 2003 [1888], p. XLVI.
63
Ibidem, p. XLVI.
64
Ibidem, p. XLVI, LIV-LVII passim. Un ecou al noţiunilor de patrie şi patriotism se
regăseşte în unele din poeziile lui Naum Râmniceanu: Rugăciunea patriei, Sfătuirea Patriei
către fii săi, Pentru Ţara Românească, Sfătuirea Patriei către fii.
291
iradieri îi datorăm felul în care îşi motivează demersul de a scrie o cronică a

Ţării Româneşti: ”Cu dulceaţă iaste oareşcum a povesti cinevaş de patria sa
şi istori de ceale ce s-au întâmplat neamului său”65. Acelaşi autor, în
predoslovia la condica Mănăstirii Jitianu, afirmă că „deavolul... ca un
potrivnic tuturor de obşte, ... zădăreaşte limbile şi norodul spre turburare, a
să învrăjbi unii cu alţii... zavistuind binele şi pacea obştescului norod”66. O
parte din elitele sociale românești par să fi venit în contact cu noile idei
politice ale umanismul târziu. Influențe dinspre gândirea politică iluministă
puteau veni şi pe alte canale. Primul autor al unei gramatici româneşti în
Ţara Românească (1787), boierul Ianache Văcărescu, era familiar cu
lucrările lui Voltaire, Seneca, Salustius şi Thales67. Aşadar, nu ar fi exclus
ca el să fi avut o legătură cu multiplicarea referinţelor la binele comun în
documente într-o perioadă când el a ocupat dregătorii importante şi a fost
membru al Divanului domnesc.
La adoptarea limbajului binelui comun a contribuit cel mai probabil
şi un transfer cultural dinspre Monarhia Habsburgică, un stat ale cărui
măsuri domnii fanarioţi le-au emulat, chiar dacă într-o formulă adaptată
realităților locale. În Monarhia Habsburgică, una din transformările
importante după 1740 a fost cultivarea unei identităţi statale bazată pe ideea
de patriotism şi bine comun, pe lângă cea confesională promovată anterior.
Aceasta din urmă, în diferite formulări („allgemeine Wohlsein”, „das
allgemeine Beste”), „apare constant în decretele absolutismului
habsburgic”68. Pe lângă avansarea unui model pentru reformele fiscale,
agrare şi administrative, Monarhia Habsburgică a exercitat o puternică
influenţă asupra vocabularului administrativ al Ţării Româneşti69. Această
influenţă este o altă posibilă sursă pentru adoptarea temei binelui comun în
actele din Ţara Românească.
65
Dionisie Eclesiarhu, Scrieri alese. Hronograf. Predoslovii, Natalia Trandafirescu (ed.),
București, Institutul de Istorie Literară şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2004, p. 32.
66
Ibidem, p. 200.
67
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti,
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941 [ed. facsimil 2003], p. 72. În Istoria
othomanicească, Gabriel Ştrempel (ed.), București, Biblioteca Bucureştilor, 2001, p. 3, 46,
Ianache Văcărescu îl citează pe „Volter”, deşi fără legătură cu tema studiului de faţă.
68
R.J.W. Evans, „Maria Theresa and Hungary”, în H.M. Scott (ed.), Enlightened
Absolutism. Reforms and Reformers in Later Eighteenth-Century Europe, London, Palgrave
Macmillan, 1990, p. 190.
69
Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1998 [1971], p. 310-320; Mihai Olaru, „Factorii determinanți ai reformelor
fanariote în istoriografia română”, în Anuarul Institutului de Istorie „G. Bariţiu”. Series
Historica, tom LX (2021), p. 377-391.
292
Contextul în care motivul binelui comun a pătruns în vocabularul

administrativ din Ţara Românească este întregit de factorii structurali. Similar
cu ce se petrecea în alte ţări europene, în secolul al XVIII-lea statul încearcă
să controleze o arie mai largă din realitatea socială pentru a extrage mai multe
resurse. Nu întâmplător, secolul al XVIII-lea e reprezentat ca o perioadă de
fiscalitate intensă în Ţara Românească (şi Moldova)70. Statul reformat de
domnii fanarioţi este deservit de un aparat mult mai vast decât în trecut şi are
un caracter intervenționist. Acum îşi asumă mai multe responsabilități şi caută
să reglementeze diverse aspecte ale vieţii sociale, care până atunci nu
interesau autoritatea centrală şi erau lăsate în grija comunităților. Acest stat se
confruntă cu un deficit de legitimitate dublu. Mai întâi, există o lipsă inerentă
de legitimitate a inovaţiilor administrative ale domnilor fanarioţi71. În plus,
domnii fanarioţi înşişi, ca nepământeni, rezidenţi ai cartierului Fanar, sufereau
de un deficit de legitimitate. Aşadar, tema binelui comun ca motivaţie şi
justificare a măsurilor administrative şi a guvernării în general are un rol bine
definit: de a suplini acest deficit de legitimitate. Caracterul şi fizionomia
statului, semnalate mai sus, sunt cerute de dezvoltarea socio-economică a
Țării Româneşti în decursul secolului al XVIII-lea. Populaţia creşte în secolul
al XVIII-lea şi de asemenea creşte numărul locuitorilor oraşelor şi ai
târgurilor. Operaţiunile comerciale se intensifică, fapt atestat de înmulţirea
târgurilor şi bâlciurilor, dar şi de numărul breslelor72. Acest fapt determină
domnia să intervină tot mai des pentru a reglementa viaţa urbană şi activităţile
economice. Există o preocupare de a ocroti populaţia – mai ales cea din
Bucureşti – de pericolul epidemiilor, al incendiilor şi de speculă. Această
atitudine demofilă vine atât din raţiuni fiscale, cât şi dintr-o concepţie
70
Chiar dacă efectele negative ale acestei fiscalităţi au fost exagerate în istoriografie.
Bogdan Murgescu a demonstrat că inflaţia şi creşterea demografică au atenuat presiunea
fiscală pe gospodăriile birnice; Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea
decalajelor economice (1500-2010), Iaşi, Polirom, 2010, p. 50-54.
71
Procesul istoric de durată prin care statul îşi învinge diferiţii competitori şi reuşeşte să
impună legitimitatea acţiunilor sale a fost analizat de numeroşi cercetători. Vezi, printre
alţii, Norbert Elias, The Civilizing Process. Sociogenetic and Psychogenetic Investigations,
Oxford, Blackwell Publishing, 2000, p. 344-362. Pierre Bourdieu, Loic J.D. Wacquant,
Samar Farage, „Rethinking the State: Genesis and Structure of the Bureaucratic Field”, în
Sociological Theory, vol. 12, no. 1 (Mar., 1994), p. 6-7; Mara Loveman, „The Modern State
and the Primitive Accumulation of Symbolic Power”, în American Journal of Sociology,
110/6 (May 2005) şi eadem, „Blinded like a State: The Revolt against Civil registration in
Nineteenth-Century Brazil”, în Comparative Studies in Society and History, vol. 49, no. 1
(Jan. 2007).
72
Andrei Oţetea (ed.), Istoria Romîniei, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Populare România, 1964, p. 371-175.
293
paternalistă conform căreia conducătorii trebuie să se asigure de binele

întregii populaţii din subordinea lor.
Concluzie
În primele secole de la întemeierea Ţării Româneşti, discursul de

legitimare al domniei miza pe trei teme. În spirit dinastic, domnii se
legitimează invocând descendența din domni anteriori. Descendenții agnaţi
sau laterali, chiar provenind din afara căsătoriei, puteau revendica tronul. Un
rol important în legitimarea puterii domneşti, ca în alte state premoderne, l-a
avut pretenţia de a domni din graţia divină. În fine, al treilea element îl
constituie emularea modelului cultural şi politic bizantin. Elemente ale
titulaturii – Ungrovlahia, numele-titlu Ioan – şi actele de munificență către
lăcaşurile sfinte din Orientul creştin, în continuarea şi imitaţia împăraţilor
bizantini, ceremonia de încoronare constituie strategii de legitimare prin
participarea la un model cultural şi politic prestigios, Commonwealth-ul
(post)Bizantin. După instaurarea fermă a dominaţiei otomane în secolul al
XVI-lea, se produc o serie de modificări în legitimarea domnilor. Domnii au
trebuit să admită într-o oarecare măsură rolul învestirii sultanului. Mai mult,
odată cu deschiderea candidaturii la tron către membrii elitei sociale,
principiul dinastic îşi pierde din relevanță, chiar dacă avem afirmări
spectaculoase ale lui sub Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.
Dreptul divin şi emularea împăraţilor bizantine rămân în vigoare şi în
secolul al XVIII-lea, atunci când apare un element nou în discursul de
legitimare a domniei: ideea binelui comun. Aceasta devine parte integrantă în
discursul administrativ din Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, mai ales în ultimul sfert. Aşa cum am arătat, cele câteva variante în
care apare această idee - bine obştesc, folos obştesc, binele norodului de
obşte, fala patriei - au înţelesuri apropiate, deşi nu perfect echivalente. Obştea
se referă când la toată populaţia ţării sau a oraşului Bucureşti, când la
populaţia de rând (deci cu excluderea elitei). La fel, binele sau folosul obştesc
au în vedere când binele general, când binele populaţiei de rând. Desigur, nu
este exclus ca motivul să fie manipulat pentru a promova interese secţionale.
Când boierii cer domnului să declare prohibit importul de băuturi alcoolice,
pentru că din lucrul viilor şi al livezilor şi-ar câştiga existenţa oamenii săraci,
lucru plauzibil, ei de fapt îşi apărau posibilitatea de a valorifica redevenţele
din alcool de pe propriile moşii.
Proliferarea motivului binelui comun în actele domniei şi ale
instituţiilor subordonate nu e întâmplătoare. Fără a renunţa la invocarea
dreptului divin, domnia începe să-şi construiască o legitimitate bazată pe
294
promovarea binelui obştesc, care, cel puţin declarativ, îi priveşte pe toţi sau
pe marea majoritate a oamenilor (uneori pe oamenii de rând). Această
transformare a discursului administrativ a însoţit o serie de procese istorice.
Pe fondul dezvoltării demografice şi economice şi al nevoii de a extrage mai
multe resurse, domnia începe să intervină tot mai mult în viaţa societăţii
pentru a o reglementa. Pentru a creşte şansele de succes ale extracţiei fiscale
şi ale diverselor inițiative administrative, domnia se prezintă ca agent al
binelui sau al folosului obştesc. Acest lucru a fost favorizat şi de prezenţa în
ambianţa culturală din Ţara Românească a ideilor politice ale umanismului
târziu şi ale iluminismului, cu accentul lor pe ideea binelui comun ca virtute
cardinală a conducătorilor. Purtătorii acestor idei au fost intelectualii din
cadrul Academiei Domneşti din Bucureşti, profesori şi studenţi. Motivul
binelui comun a putut pătrunde şi dinspre Monarhia Habsburgică, unde
exact în aceeaşi perioadă se emit edicte în numele ideii de bine comun.
Influenţa este cu atât mai probabilă, cu cât unele din reformele domnilor
fanarioţi au avut ca model inițiative similare luate de statul vecin, fie în
teritoriile sale istorice, fie în Oltenia stăpânită două decenii (1718-1739).
Într-o societate încă ierarhizată juridic, în care unii membri deţineau
privilegii, iar alţii le erau supuşi din punct de vedere legal, folosul sau binele
obştesc nu-i privea pe toţi în aceeaşi măsură. Dar invocarea acestui principiu
de către actele domneşti sau ale instituțiilor subordonate ei indică o
transformare în relaţia domnie-supuşi. Prin transformarea discursivă
analizată în acest studiu se deschide calea către legitimarea modernă a
statului ca serviciu public în slujba cetăţenilor.
295
LES ROUMAINS ET L’EUROPE – L’EUROPE ET LES
ROUMAINS AU DÉBUT DU XIXE SIÈCLE: UNE
PERSPECTIVE À DOUBLE SENS SUR LE «PROCESSUS
DE CIVILISATION» (EUROPÉANISATION), DU POINT
DE VUE DE L’ANTHROPOLOGIE DES SENTIMENTS
Alexandru-Florin Platon
La majorité des recherches consacrées, depuis bien plus d’un siècle

et demi, aux rapports de la société roumaine avec l’Europe du XVIIIe et des
premières décennies du XIXe siècle ont été réalisées, presque
exclusivement, du point de vue de l’imagologie. Ainsi, les récits de voyage
des voyageurs roumains ont suscité l’intérêt surtout par ce qu’ils évoquaient
comme étant la supériorité de «l’Europe des lumières» et, puis, par l’impact
de ce contact sur la conscience des observateurs. Lus dans le même registre,
les récits des voyageurs étrangers, plus nombreux et plus précoces que les
premiers, ont éveillé l’intérêt par l’image qu’ils donnaient sur le monde
encore profondément oriental des Principautés, monde qui avait, pourtant,
déjà commencé à changer sous l’influence des liens de plus en plus étroits
avec les coutumes et les mœurs européennes. Ce qui a été particulièrement
moins pris en considération (à vrai dire, presque pas du tout), c’est la
manière dont se sont manifestés, dans le contexte de ces contacts, les vécus,
les émotions, les perceptions, bref, les sentiments socialement déterminés
des gens qui ont pris part à ce dialogue des civilisations. Pour des raisons
variées, mais qui, toutes, tiennent du contexte historiographique (et,
implicitement, culturel, social et politique) caractéristique des décennies
d’après le revirement historique de décembre 1989, cet aspect des relations
entre les Roumains et l’Europe (et, en général, de la modernisation de la
société roumaine) a été, grosso modo, omis.
Comment, donc, «la spécificité» émotionnelle ou «l’économie
psychique» des deux mondes, déjà engagés dans des liens toujours plus
durables, transparaissent-elles dans les récits de l’époque mentionnée,
appartenant à des voyageurs roumains en Europe et à des voyageurs
étrangers dans les Principautés roumaines? Et puis comment cet ensemble
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.13
de vécus du monde roumain commence-t-il à évoluer tout au long de ce que

Norbert Elias a défini comme «le processus de civilisation» (correspondant,
dans notre cas à nous, de l’européanisation)? Ce sont précisément les deux
questions qui structurent cette étude-ci.
Formulées de manière si abrupte, ces interrogations peuvent, sans
aucun doute, laisser perplexe. Car – premier motif d’un éventuel doute – une
telle histoire, est-elle vraiment possible, plus précisément, est-elle possible
aussi chez nous, dans l’historiographie roumaine, avec les méthodes et les
catégories de sources utilisées ailleurs? Deuxièmement, combien légitimes
sont, néanmoins, les généralisations que sous-entendent des expressions
comme celles énumérées ci-dessus («spécifique émotionnel», «économie
psychique»), dont le contenu ne s’avère pas seulement indiscernable, mais
aussi considérablement volatile et, par conséquent, difficile à déterminer?
Pour supprimer toute ambiguïté, nous nous empressons de dire que,
par les questions que nous venons de formuler, nous ne nous proposons pas
de mettre en discussion la méthode selon laquelle s’est dirigée
l’historiographie concernant les voyageurs étrangers dans le monde roumain
et d’autant moins les aboutissements – par ailleurs vraiment remarquables –
auxquels elle est parvenue. Une telle prétention serait non pas seulement
déraisonnable, mais aussi impossible. Aussi, ce qui nous intéresse ici, est-ce
d’envisager si cette perspective imagologique sur les récits de voyage ne
pourrait se voir compléter par une autre, anthropologique, capable d’ouvrir,
par la relecture d’un nombre de textes d’époque (certains connus, d’autres
moins), à la possibilité de reconstituer non seulement des images, mais
surtout des émotions, des vécus, des sentiments, quelque sommaires et
incertains que soient les résultats d’une telle démarche. Une relecture dans
ce registre – et ceci représente la seconde précision que nous voulons faire –
n’a aucune prétention de généralisation. Elle ne veut rien d’autre que
d’identifier un éventail de réactions émotives strictement individuelles,
nullement collectives, qu’on peut, considérons-nous, entrevoir dans les
témoignages de certaines personnes qui ont circulé de l’espace roumain
(plus exactement, des deux Principautés) vers l’Europe et, inversement, de
l’Europe et de la Russie vers les Principautés, pendant les premières
décennies du XIXe siècle.
Inspirée par la célèbre théorie sur «le processus de civilisation»,
élaborée il y a plus de 80 ans par Norbert Elias, redécouverte et intensément
revalorisée pendant les dernières décennies, notre hypothèse soutient que le
début de la transformation dans le sens de la modernité de la société
roumaine a supposé aussi l’assimilation progressive, en dehors des aspects
extérieurs de la civilisation européenne (notamment française): vêtements,
297
habitudes culinaires, mobilier, langue mondaine etc., de tout un nouveau

«système» (code) émotionnel, défini, essentiellement, par la répression des
pulsions et un auto-contrôle permanent, hypostasiés dans des conduites
sociales particulières. Les récits de voyage que nous analyserons dans ce qui
suit nous semblent évoquer, souvent clairement, cette métamorphose qui se
trouve en plein essor pendant les premières décennies du XIXe siècle.
La perspective dans la lumière de laquelle nous analyserons ces
textes sera identique à celle, traditionnelle, utilisée dans les reconstitutions
imagologiques, ce qui veut dire duelle: d’une part, celle des autochtones qui
se déplacent en Europe et, de l’autre, celle des étrangers de passage dans les
Principautés. La différence par rapport à l’angle de vue imagologique
consiste dans le déplacement du centre d’intérêt: de la description en tant
que telle et du tableau de la société européenne ou roumaine que ce dernier
se propose de mettre en évidence vers les sensibilités des auteurs, qui
transparaissent soit dans les comparaisons (tantôt explicites, tantôt
subliminales) que les voyageurs roumains en Europe ou étrangers dans les
Principautés réalisent entre ce qu’ils voient et l’état des choses de chez eux,
soit, purement et simplement, par le «sous-texte» de ce qu’ils notent.
Nous essaierons, en conséquence, de relire quelques-uns des textes
de voyage que nous présenterons plus loin dans la clé de l’anthropologie
des sentiments. Les textes en question seront immédiatement présentés,
après, nonobstant, une réactualisation sommaire, mais absolument
nécessaire de la théorie du «processus de civilisation» et, implicitement, de
l’histoire des sensibilités – l’un des prolongements actuels de cette théorie –
qui devient le point de départ de tout ce qui suit.
Excursus théorique (I): Norbert Elias et «le processus de civilisation»
Publié, après de longues tribulations, en 1939, ayant à son origine

deux thèses de doctorat – en 1924 et respectivement en 1933, le livre d’Elias
«concernant le processus de civilisation»1 n’a pas connu, au tout début, le
succès dont il jouit de nos jours. Sa parution a, d’ailleurs, passé de manière
presque discrète. Nous avons expliqué ailleurs les motifs de ce manque
complet d’écho, dû non seulement à la guerre sur le point d’éclater à ce
moment-là, mais aussi au paradigme de pensée qui dominait les sciences
1
Norbert Elias, Über den Prozess der Zivilisation: soziogenetische und psychogenetische
Aspekte. T. 1, Wandlungen des Verhaltens in den weltlichen Oberschichten des
Abendlandes. T. 2, Wandlungen der Gesellschaft: entwurf zu einer Theorie der Zivilisation,
Basel, Haus zum Falken, 1939.
298
sociales2. Sa redécouverte dans les années ’70 du siècle passé, dans un

contexte historique et épistémologique qui n’intéresse pas le sujet dont nous
nous occupons ici, a rendu possible la refonte intégrale pas seulement du
concept de «civilisation» en tant que tel, mais aussi du phénomène global de
la modernité européenne.
Selon Elias, «la civilisation», comprise – rappelons-le – non pas
comme une étape de l’évolution sociale, mais comme un processus
non-déterminé et aléatoire, se définit, essentiellement, par une double
transformation comportementale: la répression des pulsions instinctuelles et
un permanent auto-contrôle. Plus clairement, les attitudes et les conduites
qui particularisent aujourd’hui ce qu’on appelle une personne «civilisée»
(«la politesse», «la bonne éducation», l’élégance des gestes, «le bon sens»
etc.) ne sont pas devenues prédominantes en tant que résultat (inévitable)
d’une étape supérieure dans l’évolution historique de la société occidentale,
mais sont apparues dans un certain contexte historique, en tant
qu’expression paradoxale d’une psychologie de la «retenue» et d’un
comportement «encorseté», qui, petit à petit, ont endigué la libre
manifestation des pulsions. On y est arrivé – considère Elias – suite aux
interdépendances de plus en plus nombreuses tissées par les humains, dans
les conditions d’une complexité accrue de la société occidentale. Imprimant
à l’existence quotidienne un rythme toujours plus alerte3, ces
interdépendances, couplées à l’accentuation progressive de la division
sociale du travail, ont forcé les gens à réprimer leurs instincts et à contrôler
leurs gestes et attitudes, un comportement dans l’absence duquel la société
risquait de devenir un véritable chaos. Non-déterminé et pas du tout préparé
pour l’action d’une quelconque «raison universelle», «le processus de
civilisation» a été, implicitement, le résultat des transformations inhérentes
d’une vie de plus en plus clairement communautaire et de relations toujours
plus complexes entre les gens, relations que cette vie communautaire
elle-même déterminait. Voici quelles sont les circonstances dans lesquelles
est apparue la conduite sociale «civilisée»4.
2
Alexandru-Florin Platon, „Norbert Elias, «societatea de curte» și «procesul civilizării»”
(Norbert Elias, la «société de Cour» et «le processus de civilisation»), Caiete de
antropologie istorică, anul XII, nr. 1-2 (24-25), ianuarie-decembrie 2014, p. 16-29.
3
Nous avons utilisé l’édition française de l’ouvrage de Norbert Elias, composée de trois
tomes distincts, parus distants de plusieurs années l’un de l’autre: La Dynamique de
l’Occident, Traduit de l’allemand par Pierre Kamnitzer, Paris, Calman-Lévy, 1975, p. 227
(c’est le deuxième tome de la synthèse eliasienne).
4
Ibidem, p. 213.
299
Au début (auto)imposée et maintenue par autocontrôle et

(auto)contrainte, la répression des manifestations naturelles a été,
ultérieurement, internalisée, sous la forme d’un code implicite des attitudes
et des manières considérées acceptables. Esquissé au XVIe siècle, d’abord
au sein de l’aristocratie occidentale, ce type de conduite, définitoire avant
tout pour «la société de Cour», est devenu un modèle repris par la société
entière, synonyme de «civilisation» et expression de la modernité
occidentale (et, en général, européenne)5.
Au fil du temps, Elias est revenu à maintes reprises soit sur sa
théorie, clarifiant certains aspects, en nuançant d’autres ou développant des
idées complémentaires, soit pour répondre à ses nombreux détracteurs
(comme, par exemple, Hans-Peter Dürr), soit, enfin, pour harmoniser sa
conception avec des phénomènes qui semblaient la contredire (comme la
politique génocidaire des régimes totalitaires du XXe siècle). Néanmoins,
au-delà de toutes les corrections de détail qu’il a faites, le savant allemand a
tout le temps insisté sur deux idées essentielles, constitutives pour ce qu’on
pourrait considérer comme étant le «noyau dur» de sa théorie. La première
fait référence à la plasticité et au spécifique «ouvert» du phénomène
historique appelé «civilisation», dont le devenir n’exclut pas les
interruptions, les rechutes dans la barbarie ou les déviations.
Les termes comme ‘civilisé’ et ‘non civilisé’ – écrit Elias – n’expriment pas une
antinomie, comme ‘bon’ et ‘mauvais’, mais les jalons d’une évolution qui n’est,
d’ailleurs, jamais achevée. La ‘civilisation’ que nous considérons comme une
‘propriété’ qui nous est offerte toute ‘armée’… est en réalité un processus ou une
phase d’un processus dont nous sommes nous-mêmes les sujets6.
La deuxième idée – encore plus importante par ses multiples

implications – est que la «civilisation» ne signifie pas seulement ce qui y
est, habituellement, associé (rationalité scientifique, progrès technologique,
revirement social, idéologie du progrès etc.). Elle comporte aussi une
importante composante psychique, qui se caractérise par une «économie
affective» historiquement déterminée, qui oriente inconsciemment les
attitudes et les conduites sociales. La société prémoderne se différencie de la
société moderne par les structures de la vie quotidienne, mais, en égale
mesure, par un modèle de pensée différent. Ce qui les sépare – écrit Elias –
sont surtout les caractéristiques de la «vie émotionnelle», distinctes pour
5
Ibidem, p. 211-303.
6
Norbert Elias, La Civilisation des mœurs, Traduit de l’allemand par Pierre Kamnitzer,
Paris, Calman-Lévy, 1973, p. 127-128 (traduction du tome I).
300
chaque période7. Par exemple, «la pudeur» et «la gêne», qui, aujourd’hui,
sont des états affectifs «communs» dans certaines circonstances sociales,
étaient complètement inexistantes auparavant (ou, tout du moins, elles se
manifestaient de toute autre manière). Dans notre monde contemporain,
elles représentent l’expression, devenue habitude, du refus de la
transgression ou de la crainte instinctive d’outrepasser certaines barrières
face aux tendances «réactives» considérées indésirables du point de vue
social8.
Ce postulat de la théorie d’Elias a été extrêmement fécond par ses
suggestions et les démarches consensuelles qu’il a suscitées. La plus
importante démarche entre toutes est, aujourd’hui, l’histoire des sensibilités,
un domaine historiographique préfiguré de manière programmatique par
Lucien Febvre et par l’histoire «des mentalités collectives» de l’École des
Annales françaises, qui se revendique, pour ainsi dire, elle aussi,
directement de la conception de Norbert Elias concernant «le processus de
civilisation».
Excursus théorique (II): l’histoire des sensibilités
Fondée sur le principe de l’historicité des émotions et des

perceptions, cette histoire a comme but – pour paraphraser Alain Corbin, le
plus important de ses représentants pendant les dernières décennies –
d’appréhender les manières de sentir des gens d’autrefois, en fonction du
réseau de conditionnements (sociaux, religieux, mentaux etc.) au milieu
desquels ils évoluent9. Quels étaient, donc, les sentiments dominants à une
certaine époque? Quels en étaient les désirs, émotions, sensations? En quoi
consistait leur spécificité et comment se présentait «la culture sensorielle»
qui les rendait possibles? Quel était leur fondement social et mental
(culturel)? Nous n'avons là que quelques questions de celles que toute
enquête au sein de ce domaine suppose, enquête se trouvant au carrefour de
l’histoire sociale, de la sociologie, l’anthropologie et la psychologie,
combinée, en outre, aussi avec l’histoire des représentations, qui confère du
sens et une signification aux composantes de la culture sensible, à n’importe
quelle époque et dans quelque société que ce soit.
7
Ibidem, p. 149.
8
Ibidem, passim.
9
Voir Hervé Mazurel, „Histoire des sensibilités”, dans Christian Delacroix, François
Dosse, Patrick Garcia, Nicolas Offenstadt (sous la direction de), Historiographies.
Concepts et débats, vol. I, Paris, Gallimard, 2010, p. 256-257.
301
S’agissant d’objets d’étude si impondérables, on peut facilement

deviner les difficultés méthodologiques et les incertitudes d’une telle
histoire. Le grand nombre et la diversité des sources qu’on doit mobiliser
pour y arriver ne sont pas des moindres. En ce qui nous concerne, et tel que
nous l’avons affirmé dès le début, pour la lecture anthropologique que nous
avons décidé de suivre dans ce texte, nous avons choisi une seule catégorie
de textes – les récits de voyage – dont nous avons sélecté un tout petit
échantillon, cependant suffisamment éloquent, croyons-nous, pour soutenir
cette démarche. Avant de les analyser du point de vue qui nous intéresse, il
nous faut tout d’abord le présenter.
Sources documentaires
Les textes que nous avons choisis pour essayer d’en déduire tant soit
peu l’univers sensible de leurs auteurs ne se ressemblent que du point de vue
thématique (appartenant, comme nous l’avons déjà mentionné, à la
littérature de voyage). Quatre en tout, ils sont aussi unitaires du point de vue
chronologique, datant des premières décennies du XIXe siècle.
a) Le premier est le journal des deux voyages en Moldavie entrepris
par le Suisse Léonard Revilliod, entre juillet-août, respectivement
septembre-octobre 1811. Originaire de Genève, émigré temporairement en
Russie, à Saint Pétersbourg, en 1805, déménagé, par la suite (en 1809), à
Odessa, Revilliod a fondé, tout près de cette ville et avec la participation
d’un associé, une société agricole et d’élevage (de moutons), pour
l’acquisition desquelles il a, d’ailleurs, entrepris le voyage minutieusement
consigné dans ce document.
Parti, le 14 juillet 1809, d’Odessa, le Suisse a, d’abord, fait halte à
Iași, où il est resté environ trois semaines (du 16 juillet au 8 août), après
quoi il a voyagé dans la partie de la Moldavie comprise entre le Prout et la
Dnistre, appelée, depuis 1812, la Bessarabie, qu’il a traversée jusqu’au 2
septembre, à la recherche de troupeaux de moutons convenables, pour que,
finalement, il revienne à Odessa. Revenu en Bessarabie douze jours plus
tard (le 14 septembre), le Suisse a conclu l’affaire qu’il y était venu régler,
revenant à Odessa, le 25 octobre 1811. Tout ce qu’il avait vu pendant son
périple et toutes ses péripéties ont été consignés presque chaque jour dans
un journal de voyage, recopié, annoté et complété de plusieurs détails, à un
moment donné, situé entre 1850 et 1860, ce qui fait que le récit existe, de
nos jours, en deux versions.
Nous venons de publier ce document dans ses deux variantes et avec
toutes les données biographiques de l’auteur et du contexte historique,
302
destinées à le rendre intelligible10. Sans reprendre ici en détail les précisions

que nous y avions faites, nous voudrions, quand même, rappeler que, malgré
son caractère personnel, le journal de voyage de Léonard Revilliod n’est
pas, pour autant, un document de «l’intériorité», c’est-à-dire sentimental.
C’est un journal d’affaires, qui enregistre, minutieusement, toutes les
tribulations de l’auteur jusqu’à la finalisation de l’acquisition qu’il s’était
proposé de faire. Tout ce qu’il écrit se plie à ce but unique. Et toutes les
remarques qu’il fait en dehors de cette finalité, concernant les gens qu’il
avait rencontrés et les endroits qu’il avait vus, sont modérées et ne changent
nullement le centre de gravité du document, conçu pour mettre en évidence
la ténacité, toujours persévérante, avec laquelle le Suisse a mené son affaire
à bonne fin.
[…] J’ai voulu montrer les ennuys, les difficultés que l’on peut surmonter par de
la persévérance & en même temps faire voir que dans une entreprise qui m’étoit
confiée & qui m’a ruiné en fin de compte, il n’y eut pas de ma part, du moins il me
semble, négligence ou indolence11.
Même anodines, les mentions lapidaires du journal, sans aucun

rapport avec le but principal du voyage, sont, néanmoins, intéressantes, non
seulement parce qu’elles offrent au lecteur de nos jours – tel que nous
l’avons déjà mentionné – une image authentique, non-pervertie, du monde
roumain pendant les premières années du XIXe siècle. Elles sont
importantes aussi pour tout ce qu’on peut deviner à propos du vécu de
l’auteur pendant son voyage, les aventures et rencontres qui l’ont scandé,
bref, les habitudes inconscientes qui ont déterminé le Suisse à regarder et
sentir d’une certaine manière ce qu’il voyait, pour tout coucher par la suite
sur le papier. Sans aucun doute, la tentative de déchiffrer ces
«impondérables» psychologiques ne peut faire fi du monde des boyards
moldaves, qui suscitent une grande partie des réflexions de l’auteur. C’est
un monde avec lequel Revilliod établit des rapports intermittents, un monde
qui, à cette époque-là (1811), se trouve en pleine métamorphose et dont
nous essaierons de reconstituer le degré de «civilisation» (européanisation),
10
Alexandru-Florin Platon (éditeur), Doi călători elvețieni și lumea românească la
începuturile modernității (1808-1811): Léonard Revilliod și Charles René Pictet de
Rochemont. Mărturii inedite (Deux voyageurs Suisses et le monde roumain aux débuts de
la modernité (1808-1811): Léonard Revilliod et Charles René Pictet de Rochemont.
Témiognages inédits), Iași, Éditions de l’Université „Alexandru Ioan Cuza” de Iași, 2021.
11
Pour cette deuxième version du journal, voir notre livre cité plus haut. La citation se
trouve à la page 244.
303
tel qu’il transparaît du texte de notre Suisse et dans la lumière de la théorie

de Norbert Elias, résumée plus haut.
Le journal de Léonard Revilliod sera commenté précisément de ce
point de vue-là, occasion pour nous d’affirmer ce que nous n’avions pas
énoncé dans l’analyse précédente, lors de sa publication.
b) Le deuxième document choisi pour la succincte recherche
ci-présente est représenté par les Lettres sur la Valachie, rédigées entre 1815
et 1821 par François Recordon (1795-1844), Suisse encore d’origine, mais
qui a vécu, à cette époque précise, à la cour de Ioan Vodă Caragea, dont il
était le secrétaire.
Publiées en 1821 à Lausanne12 et envoyées, selon les affirmations de
l’auteur, «à un ami et aux parents» intéressés par le pays où Recordon vivait
temporairement et par les mœurs et coutumes de ses habitants13, les épîtres
(dix au total) décrivent, comme le journal de Revilliod, mais plus en détail
que celui-là, la société en plein changement de l’élite locale, sans omettre
non plus d’autres considérations, extrêmement incitantes pour le lecteur
d’aujourd’hui14. Recordon n’avait pas l’intention de publier ces lettres –
c’est ce que, du moins, il affirme – et, donc, les choses n’auraient pas évolué
s’il n’y avait pas été encouragé par quelques personnes bienveillantes, dans
le but de
[…] satisfaire la curiosité du public sur les mœurs et l’état actuel d’un pays qui
attire maintenant les regards de toute l’Europe, puisqu’il est une limite que ne
doivent point franchir des nations encore barbares, et puis que c’est aussi dans
son sein que se préparent peut-être maintenant les forces qui rompront les fers
d’un peuple plongé dans la plus déplorable servitude…15.
Des lettres de Recordon, nous n’extrairons que ce qui nous semble

significatif de la même perspective de la «civilisation» de notre élite
aristocratique, dans le sens, déjà mentionné, que Norbert Elias attribue au
terme.
c) Comme les précédents, le troisième texte concerne toujours et
encore la société roumaine (plus exactement celle de Moldavie) pendant les
premières décennies du XIXe siècle. Il s’agit du journal de voyage des frères
12
Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitans, écrites de 1815
à 1821, avec la relation des derniers événements qui y ont eu lieu, par F[rançois]
R[ecordon], Paris, Lecointe et Durey, libraires, quai des Augustins MDCCCXXI [1821]
[et] A Lauzanne, chez Testot Libraire.
13
Ibidem, p. 3 („Préface”).
14
Ibidem, „Tables des principaux sujets traités dans ces lettres”, p. 150-152.
15
Ibidem, p. 4.
304
Bacheville16, anciens officiers de la Grande Armée napoléonienne, obligés,

après les Cent Jours et à cause de leur passé bonapartiste, à se réfugier en
Europe (en Suisse, dans les États allemands, dans les territoires polonais, à
Constantinople, Smyrne, en Grèce et Épire), pour éviter le long bras de la
justice française. Le 22 juin 1817, les deux arrivent à Iași, attirés par des
rumeurs comme quoi on y organiserait – comme l’écrit Barthélemy
Bacheville, auteur de facto du journal – un «corps d’infanterie sur modèle
européen», commandé par le général Savary17. Les frères Bacheville sont
restés dans la capitale de la Moldavie jusqu’au 18 avril 1818, consignant
dans leur journal quelques détails intéressants (mais pas du tout hors du
commun) sur la haute société moldave, avec laquelle ils ont eu divers
contacts. Les raisons pour lesquelles ils ont ressenti la nécessité de mettre
sur du papier leur périple sont nombreux. L’une est représentée par leur
besoin d’oublier ou de se consoler ainsi du malheur d’être poursuivis,
partout dans leur périple, par la police de la Restauration.
On aime à recueillir ses pensées dans le malheur, et nous avions pris l’habitude,
durant nos courses lointaines, de confier au papier les impressions que nous
produisaient sur nous les lieux, les hommes et les choses; nous nous les
communiquions ensuite pour les discuter; et cette étude, où présidait l’amitié
fraternelle, a été la consolation de notre exil18.
Une autre raison a été déterminée, comme pour Revilliod, d’ailleurs,

par le désir d’une auto-valorisation personnelle.
[…] Je ne prétends point à un succès littéraire – écrit le même Barthélemy

Bacheville –, je ne veux que montrer à mes concitoyens, par le récit de mes
voyages, tout ce qu’on peut souffrir pour la liberté sans cesser de la chérir, voilà
mon seul but19.
Le journal des frères Bacheville sera examiné exactement de la

même manière que les autres textes, plus précisément, par la lumière (pas
très forte, cependant) qu’il projette sur «le processus de civilisation» de
16
Voyage des frères Bacheville capitaines de l’ex Garde, Chevaliers de la Légion
d’Honneur, en Europe et en Asie, après leur condamnation par la Cour Prévôtale du
Rhone, en 1816, Paris, chez le Capitaine Bacheville, Palais Royal, no 82; Corréard, Libraire
au Naufragé de la Méduse, galerie de bois du Palais Royal; Ponthieu Libraire, même
galerie; Imprimerie de David, 1822.
17
Ibidem, p. 197-198.
18
Ibidem, p. 5-6.
19
Ibidem, p. 6.
305
l’aristocratie moldave de la deuxième décennie du XIXe siècle. La

comparaison avec les notations de Léonard Revilliod s’imposera d’autant
plus que, à une distance de quelques années seulement, tous les trois
voyageurs auront vu le même monde. Bien qu’ils ne l’aient pas envisagé de
la même façon.
d) Le dernier document auquel nous nous arrêterons est aussi le plus
illustre: il s’agit de l’archiconnu Récit de mon voyage, écrit par Constantin
Radovici de Golești, mieux connu sous le nom de Dinicu Golescu20. Publié,
comme on le sait déjà, en 1826, le journal de voyage du grand logothète
valaque enregistre les impressions recueillies au fil des voyages entrepris
par ce boyard éclairé dans plusieurs pays de l’Europe occidentale, dans le
but d’inscrire ses quatre fils dans les meilleures écoles possibles. Par rapport
aux auteurs mentionnés plus haut, la perspective du boyard valaque est
inverse: de son monde vers la société «civilisée», dont il ne cesse de vanter
les particularités, les comparant, tantôt explicitement, tantôt implicitement,
avec celles de chez lui. Le rédacteur de l’édition 1964 du livre a
parfaitement raison d’envisager ce récit «pas seulement… comme de
simples mémoires de voyage, mais surtout comme un impressionnant
document social et psychologique»21. À part l’image – invariablement
enthousiasmante – des paysages traversés et les impressions sur les gens
rencontrés chemin faisant, le récit de Dinicu Golescu frappe par la richesse
des émotions que ressent l’auteur, confronté comme il l’est avec
énormément de nouvelles choses, profondément différentes de celles qu’il
connaît. Ce dernier aspect tout particulièrement retiendra notre attention
dans le texte du boyard valaque, de même que ce qui émerge de ses
commentaires concernant le comportement des étrangers qu’il rencontre,
manifestations analysées – il est inutile de préciser – de la même perspective
de leur signification vis-à-vis du «processus de civilisation».
Nous commencerons, d’ailleurs, la discussion préfigurée au début de
ces lignes avec le récit de Golescu, car il constitue «le miroir» en face
duquel les états d’esprit, les attitudes et les comportements observés dans la
société du beau monde (et, certainement, dans d’autres milieux sociaux
aussi) peuvent être jugés par les autres – en espèce, par les contemporains
étrangers du boyard valaque.
20
Însemnare a călătoriii mele (Récit de mon voyage), dans Dinicu Golescu, Scrieri
(Écrits), Edition de Mircea Anghelescu, avec une étude introductive, notes, commentaires,
bibliographie, glossaire et un index, Bucarest, Minerva, 1990.
21
Gh. Popp, Préface à Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele Constandin Radovici
din Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826 (Récit de mon voyage, Constantin Radovici de
Golesti, fait en 1824, 1825, 1826), Bucarest, 1964, p. VII.
306
Il faut, pour autant, noter au préalable un fait: tous les écrits

énumérés ci-dessus appartiennent à un genre littéraire unique: celui du
journal. Dans l’Europe de la deuxième moitié du XVIIIe siècle, ce genre
acquiert une ampleur considérable22. Qu’il s’agisse du journal intime ou de
voyage, l’usage de ce genre littéraire (en relation aussi avec le
développement, à la même époque, de la correspondance personnelle –
familiale, amoureuse ou amicale etc.) témoigne de l’institution du «moi» en
tant que sujet du «discours», avec toute la constellation de sentiments et
vécus, tantôt déclarés (et consignés), tantôt – comme c’est le cas de l’un de
nos documents: le journal de Revilliod – discrets (bien que déductibles de
l’écriture de leurs auteurs). Dans ces textes – véritables «baromètres de
l’âme», comme les caractérisait Judith Lyon-Caen23 –, la matière de
l’intimité est constituée toujours par les émotions, soient-elles «manifestes,
… dues au hasard, cachées ou secrètes»24. D’autre part, la majorité des
textes à caractère diaristique ne sont pas destinés uniquement «au tiroir».
Même les journaux les plus radicalement auto-déclarés «de tiroir», comme
celui de Léonard Revilliod, aspirent, en fait, à court ou long terme, de
projeter une certaine image de leur auteur, porteuse d’une certaine valeur
morale ou intellectuelle25. Cet excès de subjectivité n’altère nullement
l’importance documentaire des journaux en question (et, d’ailleurs,
comment pourraient-ils le faire?), tout au contraire, leur confère une
signification accrue, offrant au chercheur d’aujourd’hui une vraie «voie
royale» d’accès à la configuration de nombre de sensibilités individuelles,
spécifiques à un certain moment historique.
L’introduction (Au lecteur) avec laquelle débute le récit de voyage
de Dinicu Golescu représente l’un des exemples les plus illustratifs de cette
projection du moi auctorial. De la même manière que Revilliod, Recordon et
les frères Bacheville, le boyard valaque conçoit son initiative de la
perspective de son utilité publique: par ses notations, il veut montrer à ses
compatriotes un monde-modèle, dont les vertus devaient être cultivées dans
son propre pays aussi, «pour qu’elles donnent toujours plus de fruits»26.
Cependant, la certitude d’être le premier à écrire un livre comme «on n’en a
22
Voir Judith Lyon Caen, „Le « je » et le baromètre de l’âme” dans Alain Corbin (sous la
direction de), Histoire des émotions, 2. Des Lumières à la fin du XIXe siècle, Paris, Éditions
du Seuil, 2016, p. 224-225.
23
Ibidem, p. 223 sqq.
24
Ibidem, p. 226.
25
Ibidem, p. 228. Voir aussi Alexandru-Florin Platon, ouvr. cité, passim.
26
Însemnare a călătoriii mele (Récit de mon voyage) (édition de Mircea Anghelescu), p. 4.
307
plus vu chez nous»27 ne fait pas Golescu perdre de vue combien élémentaire
est sa condition intellectuelle et quelle énorme disproportion il existe entre
l’intention du départ et la capacité de la réaliser.
Réfréné par la conscience de ma médiocrité dans les sciences et de mon

apprentissage de la connaissance – écrit-il avec une modestie qui n’est pas feinte
–, je n’aurais jamais osé prendre la plume. Mais – continue-t-il – comment
pouvais-je, pourvu d’yeux, ne pas voir et comment, en voyant, ne pas observer, et,
en observant, ne pas comparer, et, comparant, ne pas bien juger et désirer le
montrer à mes compatriotes?28:
d’autant plus – conclut-il – que tous ceux qui «appartenant à d’autres

nationalités», avec lesquels il avait fait route, procédaient de la même
manière, «consignant et cueillant le bien pour le faire connaître?»29
La justification invoquée par notre boyard valaque pour l’audace de
«prendre la plume» semble être un artifice littéraire, pourvu d’une fonction
expressive. En fait, dans la manière dont Golescu décrit les étapes de la
progression qui le conduit vers la décision de partager avec ses compatriotes
«le bien» (terme qui synthétise toutes les nouveautés spectaculaires qui
l’accrochent), il faut voir la quintessence d’un processus cognitif très
spécifique à l’Époque des Lumières, celui de l’empirisme de nature
lockéenne, que, tout naturellement, le logothète valaque semble parcourir,
lui aussi. Comme on a pu l’observer30, la connaissance empirique
(c’est-à-dire l’expérience sensorielle qui transforme l’information en
connaissance directe ou «brute» de la réalité) devient, au XVIIIe-XIXe
siècles, «le code» par excellence du contact avec le monde, qui réveille à la
vie et entretient ce qui, à partir de cette même époque, sera nommé «la
sensibilité de l’âme». Le regard de l’homme ne recherche plus, dans
l’univers naturel, comme au Moyen Âge ou la Renaissance, les signes
encryptés du divin. Il se porte attentivement sur les formes, considérées
comme objectives, de cet univers (paysages, endroits, humains,
constructions etc.), qui, par le contact avec les sens, engendrent une
multitude d’émotions et de sentiments, autrement parlant, des impressions
très fortes.
27
Ibidem, p. 3.
28
Ibidem, p. 3-4.
29
Ibidem, p. 4.
30
Voir Michel Delon, „L’éveil de l’âme sensible”, dans Histoire des émotions, 2, p. 22 sqq.
308
Dinicu Golescu se heurte à des difficultés évidentes dans sa tentative

de transcrire cette «richesse des sensations de l’âme»31 qui l’assaillent de
toutes parts. Les mots lui manquent, mais non pas parce qu’il n’en trouve
pas d’adaptés, sous l’avalanche des perceptions visuelles, mais parce que
ceux-ci n’existent, purement et simplement, pas du tout dans son
vocabulaire de base. À un moment donné, il note:
Partant de Brașov, je me suis mis à écrire dans ma langue nationale tout ce que je
voyais, pour que, quelques jours plus tard, très peu de jours plus tard, je me voie
obligé d’écrire en grec; car, très souvent, mon regard rencontrait des choses que
nous n’avons pas nommées dans notre langue nationale... pour lesquelles j’aurais
dû perdre des heures pour bien réfléchir où et comment je devrais les utiliser, ce
qui m’a poussé à abandonner ma langue nationale et passer au grec. Et ce –
conclut-il – non sans honte, car tous mes compagnons de route écrivaient dans
leur langue, la nationale32.
Golescu ne ressentait pas cette impuissance lexicale uniquement par

rapport aux choses matérielles qu’il rencontrait dans ses voyages («statue»,
«cascade», «șadirvan»33). Inexprimable – même en grec – lui semblait aussi
la beauté des paysages (mais – détail significatif – seulement des paysages
conçus par l’homme). S’extasiant devant le jardin du palais de Schönbrunn
(«Șenbrun» comme il l’orthographie), le voyageur s’exclame:
De la beauté de ce jardin, il est hors du pouvoir de quelqu’un d’en faire la

description sans tomber dans l’erreur. La seule chose qu’on puisse en dire est que,
à celui qui y entrerait pour la première fois, d’après ce que lui seraient la force ou
la richesse des sentiments d’âme, trois choses pourraient advenir, à savoir: soit,
triste y entrant, qu’il s’en réjouisse; soit, joyeux y entrant, qu’il s’attriste; soit, ni
triste, ni joyeux dans son âme, qu’il se voie rempli de gaîté ou de tristesse; quoi
qu’il en soit, il ne pourra pas en sortir indemne34.
«Tristesse», «joie», «gaîté»: on voit bien dans ce passage à quelles

difficultés Golescu se heurtait pour rendre exactement ce qu’il ressentait
devant cette beauté inhabituelle. Les trois mots semblent être des expressions
«canoniques», les seules familières qui surgissent dans l’esprit de l’auteur,
pour rendre ce qu’il ressent à la vue de l’incroyable jardin. On peut bien
comprendre pourquoi, confronté à ce paysage, le spectateur imaginaire que le
boyard évoque ne pourrait que se réjouir et être ragaillardi. Mais alors
31
Însemnare a călătoriii mele (Récit de mon voyage), p. 40.
32
Ibidem, p. 53.
33
Ibidem, p. 40. («Șadirvan» était le nom turc (?) de la fontaine artésienne).
34
Ibidem, p. 40.
309
pourquoi s’en attristerait-il? Le mot ne semble pas trouver ici sa place, tel que
l’auteur le choisit dans sa panoplie lexicale, faute d’un terme plus adéquat35.
À côté des deux autres, ce terme fait preuve, dirait-on, de l’impossibilité de
Golescu de rendre la richesse des sentiments suscités, comme il le dit
lui-même, par «la force et la profusion des sentiments de l’âme».
«Sentiments» et «sensible» sont, d’ailleurs, les seuls termes qui lui sont à la
portée de la plume lorsqu’il veut dire qu’il a été ému36. Décrire ses
sentiments, non, Dinicu Golescu n’en est pas encore capable.
À l’époque respective, le boyard valaque n’était pas le seul à se
confronter avec un tel inconvénient. Parmi ceux qui voyaient, comme lui, pour
la première fois, des choses inouïes, le phénomène était un lieu commun37.
Tous nos sentiments intimes – note, par exemple, Benjamin Constant – semblent se
jouer des efforts du langage… [La parole] échoue dans tout ce qui tient, d’une
part, aux sens et, de l’autre, à l’âme. Définissez – encourage-t-il ses lecteurs –
l’émotion que vous causent la méditation de la mort, le vent qui gémit à travers les
ruines ou sur les tombeaux, l’harmonie des sons ou celle des formes38.
On ne peut rien trouver qui puisse définir convenablement ces états

d’esprit et d’âme.
Une chose qui frappe tout particulièrement le voyageur valaque et
pour laquelle, faute d’un terme propre, il recourt à un mot grec est ce qu’on
appelle aujourd’hui la politesse des gens. «Politefsia» est un aspect des
relations interhumaines que Dinicu Golescu mentionne à maintes reprises,
soit lorsqu’il observe comment se comportent, les uns envers les autres, les
habitants de Buda et de Peste (entre lesquels «on n’entend pas d’algarades
[et] on ne voit pas de bagarres»39), soit lorsqu’il écrit sur «la paisible vie des
Viennois», dont «le souci et devoir premiers… sont… de ne pas causer aux
autres le moindre désagrément»40, soit lorsque, dans les régions du sud de
35
Quelques lignes plus loin, lorsqu’il voit la multitude des jardins de Frauenfeld (le canton
de Thurgau, en Suisse), Dinicu Golescu se limite à une description lacunaire et
non-émotionnelle des endroits, ce qui nous semble confirmer notre interprétation (Ibidem,
p. 101).
36
Par exemple, tout en essayant de rendre compte de l’émotion ressentie pendant un
spectacle de théâtre vu à Triest, Dinicu Golescu ne peut écrire rien d’autre, sauf que
«l’apparition» (autrement dit la représentation) a été si «sensible», que les spectateurs ont
tous fondu en larmes (Ibidem, p. 63).
37
Voir Michel Delon, „L’éveil de l’âme sensible”, dans Histoire des émotions, 2, p. 21.
38
Cité dans Ibidem, p. 21-22.
39
Însemnare a călătoriii mele (Récit de mon voyage), p. 16.
40
Ibidem, p. 16. Au même endroit, l’auteur loue «la vie tranquille des Viennois» et un peu
plus loin, il écrit qu’il «est impossible que, au milieu d’un peuple si nombreux [on
310
l’Allemagne, il est ébahi de constater combien respectueusement les gens

«se saluent, les chapeaux à la main» quand il se rencontrent, qu’ils soient du
même rang ou «de rang supérieur».
On voit bien – écrit avec admiration le boyard valaque – que [ces gens] sont
politefsés et éclairés par la connaissance, chacun sachant clairement son devoir,
ce qui fait que, sans que quelqu’un les y pousse, ils se comportent comme il faut
avec tout un chacun41 (c’est nous qui soulignons).
Sans qu’il le sût, le voyageur valaque consignait, ainsi, la marque

distinctive de la civilisation occidentale de l’époque, l’expression condensée
«du refoulement des passions», appréciée par Norbert Elias comme la norme
définitoire de la «société de Cour», adoptée, finalement, par toutes les classes.
Ce qui est ici remarquable, ce n’est pas seulement l’observation en tant que
telle, mais surtout la caractérisation de l’usage remarqué par Golescu, comme
un «devoir» assumé, «sans que quelqu’un y pousse» – autrement dit (et dans
les termes de nos jours) comme manifestation d’un certain auto-contrôle
internalisé, devenu, après avoir été juste un «acquis», naturel ou irréfléchi.
Par comparaison, l’hypostase de la même conduite dans sa société d’origine
apparaît à notre boyard comme d’autant plus déplorable.
Tandis que chez nous – note-t-il – les habitants, vu leur longue soumission et leur
obscurantisme, ne connaissent pas du tout le devoir envers les autres, faisant des
courbettes seulement devant celui dont ils ont peur, comme le maître, ou
l’exécuteur, ou le préfet, et seulement s’ils les connaissent; envers tout autre
personne, fût-elle du plus haut rang, ils n’enlèvent même pas leur chapeau42.
Dinicu Golescu fait référence ici aux gens simples (les paysans) et
met leur comportement fruste sur le compte de la «soumission» et de
l’«obscurantisme». L’absence de la politesse était néanmoins un phénomène
rencontré en égale mesure dans le monde des boyards des deux Principautés
aussi. Consignant dans son journal et dans une lettre adressée à sa mère ce
qu’il avait vu pendant son séjour à Iași (juillet – août 1811), Léonard
Revilliod parle des dames du beau monde – «gayes,… jolies», «ne
demandant pas mieux que de se divertir» et commençant déjà à «adopter le
costume Européen», mais qui se piquent un peu trop des étrangers, en
défaveur de leurs compatriotes et même de leurs maris, maris qui – constate
comprend qu’il parle de la capitale de l’Empire Autrichien – n.n.], on voit deux citoyens se
disputer ou s’insulter» (p. 19).
41
Însemnare a călătoriii mele (Récit de mon voyage), p. 87-88.
42
Ibidem, p. 88.
311
le Suisse – étaient «pas le moins de monde aimables envers elles»43 –

certainement un euphémisme pour une attitude qu’on caractériserait
aujourd’hui comme franchement «grossière».
La même observation apparaît, beaucoup mieux détaillée, dans les
lettres de François Recordon aussi. Le Suisse note les carences du «dressage
social» des enfants des familles autochtones, «toutes classes confondues»,
éduqués à être polis uniquement vis-à-vis des membres de leurs familles,
mais libres, autrement, dans la manifestation de leurs instincts:
Les enfants valaques se forment bien davantage sur les exemples qu’ils ont sous
les yeux, que d’après les leçons et les remontrances qu’on leur fait; car ces
dernières sont presque nulles, ou n’ont souvent d’autre but que celui de les
intimider, sans leur apprendre ce qu’ils doivent faire pour se corriger ou mériter
l’approbation de leurs parents, qui, du reste, sont assez peu difficiles, car ils se
contentent ordinairement d’une entière soumission et d’un amour qui ressemblent
en quelque sorte à de l’adoration44.
Quant aux filles, leur situation, constate Recordon, est encore plus
dramatique concernant la façon dont elles n’étaient pas éduquées de
censurer leurs impulsions.
[…] Les mots de pudeur et de modestie leur sont presque aussi inconnus que les
vertus qu’ils désignent, tandis qu’elles sont caractérisées surtout par leur vanité,
leur légèreté et leurs principes relâchés… Leur mauvaise éducation … est bien
plus négligée encore que celle des hommes45.
C’est exactement ce que Revilliod avait noté, lui aussi, sur les dames
moldaves, bien qu’avec bien plus de retenue. Les deux Suisses se
confrontaient à un monde dans lequel, malgré le fait que l’«européanité»
avait fait certains progrès, «la naturalité» du comportement et la liberté des
pulsions n’étaient pas encore endiguées par la norme «civilisée» de
l’auto-contrôle en public, auquel les deux étaient bien habitués46.
43
Alexandru-Florin Platon (éditeur), ouvr. cité, p. 78-79.
44
François Recordon, ouvr. cité, p. 106-107, mais aussi p. 108, 109, et 114.
45
Ibidem, p. 112. En ce qui concerne les filles, Recordon note que leur situation était encore
plus compliquée et sans issue à cause de la misogynie caractérisant l’éducation «des jeunes
garçons», élevés dans le mépris de l’autre sexe. «Quelques-uns – continue-t-il – affectent,
lorsqu’ils sont devenus grands, d’être de véritables misogynes et que d’autres traitent en
esclaves les femmes qui ont eu le malheur de devenir leurs épouses» (Ibidem, p. 112).
46
Une constatation dans le même sens concernant les femmes des boyards est faite, après
un bref passage à Iași en 1808, mais avec infiniment plus d’ironie, Charles René Pictet de
312
La contrainte de la politesse et, faut-il rajouter, la gêne imposée par

l’éventualité de la déviation de ses normes n’étaient, pourtant, pas
totalement absentes de la société des grands aristocrates valaques. François
Recordon remarque ces attitudes dans les relations entre les membres du
«club public» où se réunissait l’élite pendant les «deux ou trois mois
d’hiver», club où le plaisir du divertissement n’était pas aussi évident que le
Suisse s’y serait attendu à cause – croit-il,
[…] de la distance qui existe entre les rangs des personnes qui forment ces
assemblées, et à l’espèce de gêne dans laquelle les jeunes gens se trouvent; car le
respect qu’ils doivent à leurs parents et aux premiers boïares qui sont
ordinairement présents, les maîtrise, leur donne une gravité et un air de réserve
dont ils se défont aussitôt que la bienséance le leur permet47.
Par contre, et de la même perspective, celle de la similitude relative

avec les normes de la société de provenance, une appréciation positive est
accordée aux manières de servir le repas – un révélateur presque sans égal
du spécifique de toute société. «La table des seigneurs valaques – note
lapidairement Recordon – est à peu près servie à la manière européenne»48.
Ce qui fait qu’il ne reviendra plus sur cet aspect, présenté, par contre, avec
un luxe de détails, vu son pittoresque, par Léonard Revilliod, dans le journal
de son voyage en Moldavie, à l’entrée datée 15 octobre 1811.
Le Suisse d’Odessa se trouvait, à ce moment-là, quelque part en deçà
du Prout, invité par un boyard de campagne, dont nous ne connaissons pas
le vrai nom (mais seulement sa transcription phonétique réalisée par
l’auteur: «Caminarivon»), dont il se proposait d’acheter les moutons. Pour
un soir, son hôte l’invite au dîner, la description de ce moment par Revilliod
étant unique sous le rapport de la notion de «civilisation» que nous
analysons ici49.
Entassé auprès de dix autres personnes, assis non pas sur des chaises,
mais – probablement – sur des bancs très étroits, l’invité regarde ses
convives manger tous du même plat, boire «des mêmes verres», roter «à leur
goût» et cracher là où ils avaient mangé. Il ne voit (ou il ne se rappelle pas
avoir vu) de couverts: ceux-ci sont remplacés par les mains, lavées, il est
vrai, avant et après le repas, pourtant dans la même bassine qui sert aussi à
Rochemont, concitoyen et ami de Léonard Revilliod. (voir Alexandru-Florin Platon

(éditeur), ouvr. cité, p. 56 et 124-127).
47
François Recordon, ouvr. cité, p. 91.
48
Ibidem, p. 104.
49
Pour le passage qui suit, voir à nouveau Alexandru-Florin Platon, ouvr. cité, p. 82-83.
313
rincer le visage et la bouche. Tout le monde parle grec (notre invité n’y
comprend goutte) et fait des blagues apparemment assez grossières sur le
compte d’un intendant, cible de la moquerie collective. Bien qu’il fût
accueilli «avec distinction», parce qu’il était «français», Revilliod n’aime
pas du tout le spectacle auquel il avait assisté: «c’était le 1er repas moldave
q<ue> je faisois & leur mode ne me plait pas du tout… Je ne puis dire à quel
point cet excès de propreté me parut dégoutant»50.
La description de la scène est spectaculaire pas seulement pour son
pittoresque. Elle acquiert aussi une importante valeur documentaire, car elle
met face à face deux cultures (encore) fondamentalement différentes, y
compris du point de vue sensoriel: d’une part, celle d’où provenait
Revilliod, caractérisée par le refus de la proximité immédiate, par une
conversation élégante et une discipline «civilisée» du corps, qui n’admettait
pas les attouchements51 et réprimait ses impulsions et, d’autre part, une
culture communautaire, non individualiste, de l’hôte et des invités, mise en
relief par l’entassement, la liberté de réflexes physiologiques et par
l’utilisation indistincte des instruments de table. Il faudrait ajouter à tout
cela ce qui, dans le témoignage de Revilliod, n’est pas divulgué (car
c’étaient des détails trop banals), tout au plus à peine suggéré: le bruit (sans
doute dérangeant) d’une conversation générale sans bout ni fin, dans une
langue inconnue, les blagues épaisses sur le compte d’autres commensaux,
peut-être aussi les odeurs accentuées par un trop grand rapprochement des
corps, toutes choses illustratives pour une certaine étiquette des repas (en
fait de la convivialité) qui agresse les sens et provoquent chez l’invité
occidental un profond dégoût.
Revilliod ne le savait pas, mais les usages du dîner auquel il avait
participé n’avaient rien d’extraordinaire. Tel que le constate Constanța
Vintilă-Ghițulescu, jusqu’aux environs de 1820, c’est ainsi qu’on mangeait
dans «presque toutes les maisons des boyards»52, y compris dans les salons
des élites. À l’exception de la mention de François Recordon, les étrangers
voyageurs à travers les Principautés le confirment à maintes reprises –
preuve de la cohabitation de «l’ancien» avec le «moderne», spécifique d’un
monde entré récemment dans une période de transition. En visite chez le
boyard Vasile Balș, à Botoșani, en 1802, le Viennois Joseph Rohrer assiste,
50
Ibidem.
51
En dehors, bien sûr, de ceux de la politesse (galanterie) masculine.
52
Constanța Vintilă-Ghițulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții
cotidiene în societatea românească, 1750-1860 (Passion et délectation. Sur les miettes de la
vie quotidienne dans la société roumaine, 1750-1860), Bucarest, Humanitas, 2015, p.
138-140 sqq.
314
horrifié, à une scène très semblable à celle que décrivait Revilliod: une fois
le repas terminé, le boyard rince sa barbe dans la même bassine dans
laquelle sa femme avait rincé sa bouche, l’exemple étant repris par tous les
invités, qui se lavent, à leur tour, les mains dans les mêmes eaux53. Très peu
différent est, encore, le témoignage de Lagarde, invité au repas offert, en
1813 (probablement à Bucarest), par le grand trésorier et ban (gouverneur)
Grigore Brîncoveanu: les plats et le vin étaient, il faut le reconnaître, divers
et raffinés (bien que fades), tandis que l’habitude de tout le monde de
fourrer la main dans les assiettes était pour le voyageur une preuve plutôt de
cordialité que d’hygiène…54
Il y avait, néanmoins, aussi des exceptions à ces frustes usages,
exceptions qui rapprochaient, tant soit peu, le monde roumain du monde
européen. Installé chez le boyard Ioan Canano pour enseigner au fils le
français (d’ailleurs sans aucun succès, à cause du manque d’enthousiasme
du jeune garçon), Barthélemy Bacheville participe à un repas organisé,
apparemment, conformément à toutes les règles de l’étiquette: un maître
d’hôtel qui sert les plats «selon la méthode polonaise», commensaux assistés
par des valets de table, vin gardé en bouteille et servi dans des verres,
présence, sur la table, de couteaux et – probablement – de fourchettes55.
L’impression de «civilité» («européanité») produite par cet épisode,
accentuée aussi par d’autres détails offerts par Barthélemy concernant les
coutumes des élites (la tenue vestimentaire des femmes, les promenades
dans des voitures luxueuses, la connaissance passable de la langue française
par presque tous les boyards), est, pourtant, rapidement ruinée par l’épisode
d’un conflit brutal qui oppose le Français à la garde de mercenaires albanais
du boyard. Provoqué on ne sait pour quelle raison, l’esclandre – écrit
l’officier – «… faillit me coûter la vie: ces barbares allaient se jeter sur
53
Ileana Căzan, „Modern și exotic în societatea românească, văzută de călători străini în
primele două decenii ale secolului al XIX-lea” (Modernité et exotisme dans la société
roumaine vue par les voyageurs étrangers dans les premières deux décénnies du XIXe
siècle), dans Ileana Căzan, Irina Gavrilă (coordinatrices), Societatea românească între
modern și exotic, văzută de călători străini (1800-1847) (La société roumaine entre la
modernité et l’exotisme, vue par les voyageurs étrangers, 1800-1847), Bucarest, Oscar
Print, 2005, p. 96.
54
Voir Radu Tudorancea, „Ipostaze ale «loisir»-ului în spațiul românesc. Relatări ale
călătorilor străini din prima jumătate a secolului al XIX-lea” (Hypostases du loisir dans
l’espace roumain. Relations de voyageurs étrangers dans la première moitié du XIXe
siècle), dans Irina Gavrilă (coordinateur), «Celălalt autentic». Lumea românească în
literatura de călătorie (1800-1850) («L’autre» authentique. Le monde roumain dans la
littérature de voyage, 1800-1850), Bucarest, Oscar Print, 2010, p. 135.
55
Voyage des frères Bacheville, p. 214-216.
315
moi… le sabre à la main, quand Mme Cannanot vint calmer leur fureur en
me prenant sous sa protection spéciale»56. Bien que brève, cette histoire est
intéressante, car elle met en lumière, croyons-nous, le climat de violence
incontrôlée qui semble avoir constitué la normalité, au moins au niveau de
certaines catégories de population de la Moldavie de cette époque-là.
Autrement que le journal de Dinicu Golescu, le récit de François
Recordon et celui des frères Bacheville sont extrêmement pauvres en détails
révélateurs des sentiments que vivent leurs auteurs. Ce qui perce des
histoires racontées par les deux derniers auteurs est une peur panique qui les
domine de ne pas être attrapés par d’éventuels poursuivants, peur qui les a
accompagnés tout le long de leur chemin à travers l’Europe. Le journal de
Léonard Revilliod n’est, lui non plus, moins avare en ce qui concerne de
telles informations. Il contient, cependant, plusieurs détails qui nous
permettent d’entrevoir quelques aspects particulièrement intéressants des
vécus de l’auteur.
De ces vécus, ceux qui ont été déterminés par la vue des divers sites
doivent d’emblée être exclus. Revilliod n’ignore pas les paysages qu’il
rencontre dans son chemin, mais, comme Dinicu Golescu, il ne leur accorde
aucune attention spéciale. Le seul moment où un panorama suscite
l’enthousiasme du Suisse est lorsque, passant la frontière à Bender, la
monotonie de la steppe se voit remplacée par la variété des arbres et des
formes de relief moldaves.
À mesure que n<ou>s avancions, j’eprouvois une joie d’enfant en retrouvant une
contrée qui me rappeloit la Suisse, des montagnes, des vallées, des bois
remarquables par la grande variété d’arbres. J’étois privé de cela depuis 6 ans!57
Pour le reste, les endroits qu’il traverse ne suscitent aucune émotion

particulière chez notre Suisse, tout au plus des mentions fugaces, comme,
par exemple, sur les rives du Dniestr, dont il écrit, en hâte, qu’elles «sont
pittoresques»58. Revilliod n’est pas un romantique et n’a pas de temps pour
des effusions sentimentales en face de la nature qui l’entoure. Il ne regarde
pas un paysage, mais un espace59, et sa traversée du pays n’entre pas dans
les catégories identifiées par Alain Corbin comme étant spécifiques pour le
XIXe siècle: son voyage n’est ni sentimental (misant sur «la sociabilité des
56
Ibidem, p. 213-214.
57
Alexandru-Florin Platon (éditeur), ouvr. cité, p. 68 et 225.
58
Ibidem, p. 68.
59
Pour cette distinction, voir Alain Corbin, L’homme dans le paysage, Entretien avec Jean
Lebrun, Paris, Textuel, 2001, p. 7-55 (chap. I, Comment l’espace devient paysage).
316
rencontres»), il ne poursuit non plus le pittoresque (défini par l’observation

minutieuse de la morphologie de l’espace et la détection de ses aspects
spectaculaires) et – comme nous l’avons déjà affirmé – n’est ni
introspectif-romantique60. Exactement de la même manière que les frères
Bacheville et que Dinicu Golescu, le Suisse contredit clairement l’un des
clichés sur la sensibilité par rapport aux paysages, définitoire pour l’époque
romantique61.
Pour d’autres aspects aussi Léonard Revilliod ne manifeste aucune
émotivité particulière. Ceci est déterminé, comme nous venons de le dire,
par les raisons pour lesquelles il écrit. Le journal du Genevois – répétons-le
pour plus de clarté – n’en est pas un sentimental, mais d’affaires. Son but –
sur la signification duquel on reviendra plus loin – est d’illustrer (pour
lui-même et pour ses éventuels lecteurs) la persévérance tenace de mener à
bonne fin l’entreprise qui l’avait mis en route: l’achat de plusieurs troupeaux
de moutons. Si on laisse de côté les brefs moments de panique suscités par
les crises de «fièvre» qui troublent le Suisse au milieu du mois d’août (ce
qui le pousse à invoquer plusieurs fois l’aide de Dieu)62, il n’y a qu’une
seule situation dans le journal – une seule! – dont on peut apprendre un peu
plus sur les sentiments qui le tracassent.
Le 19 juillet, à Iași, dans une inactivité forcée dans l’attente de
nouvelles de la personne qui faisait les commissions pour lui en ville,
s’intéressant de qui avait des moutons à vendre, Revilliod écrit:
Je suis malheureux des que je suis inoccupé. Des souvenirs amers me rendent
triste & d’un autre coté cette habitude que nos affaires, m<’>ont forcé de
contracter depuis quelque temps de courir beaucoup change mes gouts ci devant
cazaniers & me chagrine beaucoup, parce que je nu suis plus aussi bien à la
maison qu’auparavant – il me faudra beaucoup prendre sur moi pour vaincre ces
gouts nou<ve>aux.
60
Ibidem, p. 104-105 sqq (chap. III, Pratiques de l’espace).
61
Voir en ce sens, inter alia, Charles-François Mathis, „« Comme un archet qui jouait sur
mon âme »: l’individu face au paysage”, dans Histoire des émotions, 2, p. 531-532: «Du
début du XIXe siècle – écrit l’auteur – se met en place… en France, en Grande-Bretagne et
aux États-Unis un régime émotionnel particulier face aux paysages [qui] se fonde sur la
conscience d’une coupure d’avec le monde naturel… Faute d’études historiques
suffisamment complètes et nombreuses – termine-t-il avec précaution – il est encore tôt
pour conclure que cette relation nouvelle est partagée également par tous les membres des
nations évoquées – mais il est clair que le paysage, beaucoup plus qu’auparavant, devient
source d’émotions, à des degrés divers selon les âges, le genre, la classe à laquelle on
appartient».
62
Voir Alexandru-Florin Platon (éditeur), ouvr. cité, p. 88-90.
317
Immédiatement après, il ajoute, sans aucun rapport avec le passage

précédent:
[…] funeste voyage de P<etersbour>g, il est cause de tout ce que j<’>ai eprouvé
de plus doux en ma vie & de ce que j’éprouvois aprement de plus amer &
cependant je ne le donnerais pas pour l’or du Perou63.
Nous ne saurons jamais à quoi fait référence ici le Suisse, car il ne

revient plus dans ses autres documents sur cet épisode (comme, d’ailleurs,
sur aucun autre, s’il en eût existé d’autres64). Nous pouvons, pour autant,
deviner qu’il s’agit d’une aventure amoureuse, qui aurait eu lieu pendant le
voyage de l’hiver 1810 dans la capitale de l’Empire russe, où Revilliod
essayait d’urgenter les formalités pour l’obtention d’une concession
foncière, sur la base de laquelle lui et son associé allaient fonder, en 1811,
l’entreprise agricole et d’élevage que nous avons déjà mentionnée. La
manière très imagée dont le Suisse décrit ses sentiments (par le fort
contraste lexical «doux» – «amer») et son intensité inhabituelle (la
comparaison avec «l’or du Perou»65) est plus que suggestive: le texte nous
offre la certitude que Revilliod remémorait un amour malheureux.
Comment pourrait-on expliquer le contrôle auquel le voyageur se
force pour ne pas donner libre cours à d’autres émotions encore, émotions
qui, on s’en doute, l’ont quand même beaucoup troublé? Pourquoi avait-il
mis tant d’attention constante pour se les censurer, ne laissant presque rien
voir de ce qu’il ressentait?
Une première réponse pourrait mettre en évidence un certain
stéréotype social et de genre concernant les émotions, qui s’impose pendant
cette période. Tel que le montrait Agnès Walch66, la fin du XVIIIe siècle
enregistre une saturation sans précédent de la présence du mot «émotion»
dans tout ce qui signifie littérature intime (textes littéraires, journaux,
mémoires, correspondance etc.). Le phénomène est accompagné, d’abord,
de la fixation de ce cumul de sentiments comme frontière (l’une parmi
beaucoup d’autres) entre les classes et comme emblème de la supériorité
sociale.
63
Ibidem, p. 184-185.
64
«Célibataire convaincu», comme il se déclare lui-même dans l’une de ses nombreuses
notes, Léonard Revilliod ne s’est jamais marié.
65
À partir du XVIIIe siècle, «l’or du Pérou» était devenue un expression synonime de la
richesse – une richesse exceptionnellement importante.
66
Agnès Walch, „De l’âme sensible à l’avènement scientifique des émotions: la
densification des émotions dans la sphère privée”, dans Histoire des émotions, 2, passim.
318
L’émotion – et là nous passons la parole à l’autrice française – devient un signe de

faiblesse et d’anarchie… le fait de personnes de basse condition… La
manifestation bruyante des émotions… est jugée avec mépris par les élites comme
étant l’apanage de ceux qui, se laissant gouverner par leur instinct, ne savent pas
se maîtriser67.
D’autre part, dans le milieu des mêmes élites, les émotions

commencent à marquer une limite qui sépare les gens qui «peuvent» les
afficher sans retenue de ceux qui «doivent» se les réprimer. Les émotions,
plus précisément la manière dont elles sont ressenties, arrivent, ainsi, à
constituer pas seulement un indicateur du degré de «civilisation», mais aussi
de la hiérarchie des sexes. Par excellence sensible et émotive, la féminité est
dissociée, sur ce plan aussi, de la masculinité virile et austère, tenue à rester
impassible pour souligner, de cette façon aussi, sa supériorité (et, bien sûr,
la domination) par rapport à l’autre sexe. Le seul contexte dans lequel
l’homme se voit permettre la manifestation libre de ses émotions est le
cercle familial. Ici, dans cette «communauté émotive»68, le masculin peut
enlever le masque d’austérité, se laissant aller à des sentiments impétueux:
l’amour pour les géniteurs, pour les frères, sœurs et enfants, l’absence
douloureuse de son foyer familial, le souvenir des moments vécus ensemble
et beaucoup d’autres, qui renforcent la solidarité du groupe. Si le journal de
Léonard Revilliod est complètement muet en ce qui concerne ces aspects, sa
correspondance privée, par contre, déborde d’effusions sentimentales. Dans
les lettres envoyées à sa famille (mère et père), le Suisse n’hésite une
seconde de divulguer la solitude qu’il ressent loin de sa maison et le manque
de ceux qu’il aime et qu’il n’a plus vu, sauf quelques brèves intermittences,
depuis plus de 20 ans. Inversement que dans son journal, dans la
correspondance avec ses proches, il ne dit, cependant, presque rien des
innombrables difficultés rencontrées pendant ses voyages en Moldavie.
Cette réserve et la stricte séparation entre les plans privé et –
appelons-le avec la prudence de rigueur – public (car le journal, bien que
personnel, n’était pas destiné, comme on a pu le voir, à éviter un éventuel
regard étranger) trouve encore une explication, tout aussi importante,
peut-être même bien plus importante que la première. C’en est un d’ordre
religieux, qui dérive de la confession d’obédience calvine de l’auteur. Nulle
67
Ibidem, p. 271.
68
Pour cette expression, voir entre autres Richard Firth-Godbehere, O istorie a emoțiilor
umane. Cum au construit sentimentele noastre lumea în care trăim, Traduction de l’anglais
par Alexandra Cork, Bucarest, Éditions Trei, 2022, p. 17.
319
part, dans les pages de ses notes ou dans les nombreux documents qui
composent son archive, on ne découvre une allusion ou au moins une
suggestion, quelque vague qu’elle soit, par rapport à cette réalité. Mais il est
évident que, dans tout ce qu’il fait, Revilliod est inspiré par l’éthos de cette
confession. En dehors du stéréotype masculin dans l’expression des
sentiments, que, presque sûrement, Revilliod avait comme habitus
caractéristique de l’endroit d’où il venait, la chose qui dicte au Suisse de
Genève «le code» par le truchement duquel il manifeste ses sentiments est,
certainement, aussi «le régime émotionnel»69 spécifique au calvinisme.
Articulé par ce que Max Weber a nommé, dans sa célèbre étude, «vocation»
(Beruf), le calvinisme – le plus rigoriste, comme on le sait très bien, des
cultes protestants – conçoit «la mission» dans un sens religieux, sans doute,
mais la camoufle sous ce qu’aujourd’hui on appellerait engagement
professionnel; un engagement, ou si l’on préfère un zèle qui, par une
continuité quasi-ininterrompue, par un effort constant et les difficultés que
celui-là suppose, a tous les attributs d’une ascèse permanente. La
satisfaction sobre de la réussite – comme accomplissement de la mission –
et, par voie de conséquence, la reconnaissance sociale qui en dérive
constituent la norme individuelle et collective sur la base de laquelle est jugé
«cet effort pénible», qui, justement parce qu’il est assumé volontairement,
se voit incompatible avec les lamentations égoïstes et, en général, avec toute
indiscrétion vis-à-vis de la souffrance (mais pas avec la mention méthodique
des difficultés qui la provoquent).
Le journal de Léonard Revilliod fait preuve d’un activisme à
outrance, qui s’inscrit parfaitement dans cette matrice culturelle. Les quatre
mois consignés dans les deux versions du document (juillet-novembre 1811)
décrivent une période d’intense activité, qui ne laisse au Suisse presque
aucun répit. Même lorsqu’il se plaint de ne rien faire, Revilliod trouve,
toutefois, de quoi remplir son temps: visites de courtoisie (comme celle
qu’il a faite à Hélène Harting-Sturdza pendant le long séjour à Iași),
rendez-vous d’affaires avec certains des habitants de la capitale de la
Moldavie, entrevues avec plusieurs personnes à Odessa (y compris avec le
duc de Richelieu) dans l’intervalle entre deux voyages etc.70
Mais même une fois son voyage en Moldavie terminé, Revilliod ne
se repose pas. Tel que nous le montre la riche archive qu’il nous a laissée, il
y a un permanent va-et-vient entre Odessa et sa propriété agricole (située a
presque 8 heures de la ville), il rend visite à ses connaissances, écrit et reçoit
69
Ibidem, p. 15.
70
Voir Alexandru-Florin Platon (éditeur), ouvr. cité, passim.
320
pas mal de lettres etc. – tout dans un rythme qui ne semble jamais ralentir.
On dirait que la vie frénétique qu’il mène est censée remplir tout son temps,
en guise d’antidote contre ses «amers souvenirs» qui l’envahissent et
l’attristent chaque fois qu’il se sent désœuvré. Dans son subconscient (ou
inconscient), il y a, pourtant, plutôt une habitude, qui caractérise un mode
de vie «civilisé», socialement construit, inspiré (aussi) par sa confession
calviniste. Les difficultés et le manque de confort que Revilliod a durement
vécus pendant son séjour à Odessa et, surtout, pendant les deux voyages en
Moldavie (les fréquents accidents, provoqués par l’état précaire des routes et
par le détraquement des roues des voitures, les nuits passées à la belle étoile,
l’alimentation tout le temps frugale, le désert des paysages traversés et,
comme un corollaire, la fièvre qui le secoue – tout est minutieusement
consigné dans le journal) constituent des éléments fondamentaux du même
mode d’existence.
Dans les termes de Maurice Halbawchs, ceci représente «le cadrage
social»71 qui définit la sensibilité fruste de Léonard Revilliod, tel qu’elle se
profile dans les deux versions de ses récits. Relisons encore une fois la
phrase – que nous avons tant de fois mentionnée jusqu’à présent – phrase
par laquelle l’auteur évoque le motif de leur rédaction:
[…] J’ai voulu montrer les ennuys, les difficultés que l’on peut surmonter par de
la persévérance & en même temps faire voir que dans une entreprise qui m’étoit
confiée & qui m’a ruiné en fin de compte, il n’y eut pas de ma part, du moins il me
semble, négligence et indolence72.
En consensus avec l’éthos au sein duquel Revilliod avait été élevé et

éduqué, ces mots qui synthétisent tout ce que le voyageur avait subi pendant
ses pérégrinations, sont emblématiques pour la totalité du journal: un journal
– formulons cette caractérisation conclusive – de la souffrance, transmuée,
une fois arrivée à son terme, dans le contentement de la mission menée à
bonne fin.
71
Maurice Halbawchs, „L’expression des émotions et la société”, Texte présenté par
Christophe Granger, Vingtième siècle. Revue d’histoire, T 123, n. 3, juillet-septembre 2014,
p. 41.
72
Alexandru-Florin Platon (éditeur), ouvr. cité, p. 244.
321
PATRU GENERAȚII ÎN SLUJBA NEAMULUI
ROMÂNESC: FAMILIA PAPP DIN BEIUȘ
Valentin Orga
Cercetarea documentară pentru conturarea profilelor biografice ale unor

participanţi la Marea Unire, dar şi la procesul de integrare a provinciilor unite în
noua construcţie, România Mare,1 ne-a relevat în unele situaţii apartenenţe la
familii cu o veche tradiţie în ce priveşte participarea la lupta de emancipare
naţională a românilor din Austro-Ungaria, iar în altele alianţe matrimoniale
generatoare de responsabilităţi sau asumări combatante în acelaşi registru.
George Barițiu considera că viața familială nu se limitează numai la
relațiile dintre părinți și copii. Familia semnifica ceva mai mult, afinități
între părinți și copii, între frați și surori, între veri de mai multe grade, la
care se adaugă încumetriții. Bunele aprecieri asupra unei persoane își pun
amprenta nu numai asupra familiei propriu-zise, ci și asupra familiei mari.
Iar faptele nesăbuite ale unora lasă și ele o anumită urmă, chiar și asupra
familiei extinse.2 Către finalul vieții, solicitat de cunoscuți în mai multe
rânduri, mărturisea că nu a dorit să vorbească public sau să scrie în presă
despre membrii familiei sale, încercând să nu dea posibilitatea unora de a
lovi în cei slabi din familie, în încercarea de a-i face lui rău:
Întrebările îmi vin de la mai multe persoane, cărora eu nu le mai pot denega
răspunsul cuvenit. Căci adică, pentru ca să-mi satur și eu odată vanitatea
familiară, îmi permit a reflecta, că noi, cinci frați și o soră, fiind toți căsătoriți,
afară de unul toți am avut prunci mai mulți, mai puțini, apoi prin căsătorii în a
doua, încă și în a treia generațiune ne-am înrudit, încuscrit, cumnățit, așa încât
astăzi cu mare, cu mic, cu bătrâni, cu tineri suntem peste 60 de persoane, împărțiți
în vreo 7 comitate ale Transilvaniei, fiecare cu poziții sociale cum a dat
1
Mirel Ionescu, Lazăr Gruneanţu, Contribuţia avocaţilor din Transilvania şi Banat la
Marea Unire, fişe biografice realizate de Valentin Orga, Alexandru-Bogdan Bud,
Cluj-Napoca, Argonaut, 2018; Valentin Orga, Alexandru-Bogdan Bud, Oameni care au
făcut Unirea, Cluj-Napoca, Argonaut, 2018; Valentin Orga, Denisa Livia Băldean,
Gheorghe Buzesko, Curtea de Apel Cluj: 1919-2019, Cluj-Napoca, Argonaut, 2019.
2
Toader Ionescu, George Barițiu – monografie, vol. 1, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2013, p. 36.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.14
Dumnezeu, unii preoți, alții avocați, profesori, comercianți, economi, proprietari

de moșii sau de mine, și câțiva nepoți pe la universitate și liceu.3
Un astfel de exemplu de personalitate implicată în mişcarea

naţională, în evenimentele ce au dus la realizarea României Mari, precum şi
în procesul de consolidare a statului român a fost şi cel al avocatului şi apoi
magistratului Ioan P. Papp. Acesta vine dintr-o familie cu tradiție în ceea ce
înseamnă implicarea în procesul de afirmare a românilor din Transilvania,
ba chiar cu origine nobiliară, în baza diplomei emise în 1678 de către
principele Mihai Apafy, unuia dintre înaintași ca „pastor ecclesiae
Valachicae”, cu titlul de Balkenpajana (Poiana Blenchii), unde acesta își
avea domiciliul și funcțiunea.4 De asemenea, acesta devine ginerele
avocatului Mihai Bontescu (căsătorit cu Maria, fiica cea mică a lui George
Bariţiu) şi cumnat al avocatului şi apoi ministrului Victor Bontescu.5
Protopopul Paul (Pavel) Papp

(8 noiembrie 1789-1843)
Informațiile despre trecutul familiei sunt

mai numeroase începând cu preotul Paul (Pavel)
Papp (Pop/Popovici/ Pavelovici). Conform unor
însemnări de „versuri religioase și notițe de
cuprins biografic” de pe un caiet păstrat în
arhiva familiei, aflăm că acesta se semna cu
numele de Pavel Popovici (Popovits Pál), „care
a păstorit pe creștinii ortodocși din Diosig” sau,
cum reieșea dintr-o „notiță scrisă cu cerneală
roșie la pagina 12 semnează astfel, «1812
Noemvrie 19 zile Pavelovici Parohul Grecilor
din Diosig».”6
3
George Barițiu, Foi comemorative la serbarea din 12/24 mai 1892, Sibiu, 1892, p. 2.
4
Gh. Ciuhandu, Dr. Giorgiu Popa, un om de școală și cultură (1841-1897), Arad, Editura
Autorului, 1934, p. 109. Datele avansate de acesta provin din documentele puse la dispoziție de
Ioan P. Papp, care îi fusese autorului coleg la liceul din Beiuș și de care îl lega o strânsă prietenie.
5
Despre familia Bontescu, vezi Valentin Orga, Alexandru-Bogdan Bud, „Famila Bontescu:
schiţe de portrete”, în Corviniana, XIV, 2021, p. 235-279; Valentin Orga, „Oamenii mă
tratează așa, ca și cum aș fi dătoriu să trăiesc numai pentru alții. Sau despre viaţa de familie a
lui George Bariţiu”, în Lumină din Lumină. În memoria Episcopului Florentin Crihălmeanu,
Cluj-Napoca, Mega, 2022, p. 137-178.
6
Ioan Lupaș, „Versuri istorice despre Constantin Brâncoveanu și despre căderea Hotinului sub
ruși”, în Anuarul Institutului de Istorie Națională, V, 1928-1930, Cluj, 1930, p. 461-563. Caietul
323
Tot din „manuscrisul lui Paul Papp” aflăm că autorul însemnărilor

s-a căsătorit la 12 ianuarie 1806 și, scria acesta, „mamă sfințit preot în anul
1810 Iul. 16 pă satul Cielanoș...”. La mai puțin de un an,a ajuns preot
ortodox în Diosig (1 martie 1811). Ca paroh în acest sat, avea un venit de
300 fl., dar conform unei însemnări aflăm: „În 1811 din onorarii și alte
servicii, am câștigat cam 500 R.f. bani gata.”7 Suma este una bună, dacă
recurgem la o comparație cu unii dintre anii care au urmat. De pildă, în anul
1912, a fost plătit cu 150 R.f., dar a mai primit încă „200 R.f., în valută de
hârtie”, „din stoale și alte servicii”.8 Anul 1815 a fost, după însemnările sale
și mai slab: „plata mi-a fost de 150 R.f. și 4 căbele9 de grâu” la care se
adăugaseră și 130,39 fl. „din stoale”.10 Un „căbel” de grâu ajunsese și la 75
de R.f. în anul 1816, când fusese înregistrată o mare foamete, iar „oamenii
mâncau porumbul cu cocean cu tot”.11
Destinul avea să se schimbe, însă. Biserica ortodoxă din Beiuș,
înfloritoare la finele veacului al XVIII-lea, cu trei preoți bine pregătiți și
buni păstori, a fost afectată de criza ce a urmat numeroaselor conflicte
armate ce au răvășit continentul. În fața calamităților și a epidemiilor, a
crizei din Imperiul habsburgic, credincioșii au pierdut speranța, „nu mai
jertfesc” pentru biserica lor, ba mai mult, au apărut „curente de răzvrătire și
de nemulțumire”. Bătrânul preot Mihai Popovici, după 40 de ani de
păstorire, se sfârșește, fiind în neputință de a mai redresa în ultimii săi ani
situația de degradare a parohiei. Cei din urmă ani, marcați de foamete,
determină recurgerea cu disperare la amanetarea sau vinderea unor bunuri
ale bisericii. Astfel, în prima parte a anului 1822 sunt amanetate 9 sfeșnice
de argint și două potire aurite.
Trecând la cele veșnice bătrânul preot, ierarhii bisericii ortodoxe și
comunitatea îl aduc ca paroh, la finele anului 1822, pe Paul Papp, care
slujise zece ani în Diosig. De altfel, pentru meritele sale, în 7 ianuarie 1822
primise din partea Consistoriului brâul roșu.12 În calitate de paroh al
Beiușului, noul preot fusese uns și protopop al Meziadului (29 iunie 1840).
se afla în proprietatea lui Ioan P. Papp; la manuscris a avut acces și Titus L. Roșu, care îl
valorifică în lucrarea sa de licență, după cum mărturisește în T.L. Roșu, Însemnări și inscripții
bihorene, vol. I, Beiuș, Tipografia Doina, 1941, p. 46.
7
T.L. Roșu, op. cit., p. 46.
8
Ibidem, p. 48.
9
Unitate de măsură pentru grâu egală cu aproximativ 12 l sau cca 90 kg.
10
11
Ibidem, p. 47.
12
„În anul 1822 Ianuarie 7 am primit dela Venerabilul Consistoriu brăul roșu [...]”. T.L.
Roșu, op. cit., p. 49.
324
„A venit ca un mântuitor. Cu energie și stăruință a delăturat toată cangrena

de pe corpul bisericii, deși la început puterile lui păreau puțin suficiente de a
crea o stare normală în parohii.” Acesta a fost în situația de a apăra în
instanță unele drepturi ale parohiei sale. Așa a fost cazul „lăsământului lui
Iosif Hadgi”.13
Măsurile sale, activitatea depusă aveau să-și arate roadele și să-i
aducă aprecierile din partea Consistoriului din Oradea prin Atanasie Boțca.
El s-a impus nu doar în fața enoriașilor săi, ci și în raport cu celelalte
confesiuni. „Daniile curg din nou - scria P.E. Papp. În zilele de duminici și
sărbători, credincioșii se strâng cu drag iarăși în jurul bisericii. Binefăcătorii
credinței strămoșești iarăși se înmulțesc.” Așa, de pildă, urmașii familiei
Drolla dăruiesc 408 fl. pentru acoperirea bisericii, Mihai Mihuța lasă prin
testament 100 fl., o parte a averii Evei Bocșe (710 fl.) revin bisericii, iar
văduva lui Urs Horga lasă moștenire două vii; se strâng peste 400 fl. pentru
un clopot nou. Credincioșii otodocși din Beiuș reușesc prin implicarea
tuturor să repare biserica, să modernizeze localul școlii confesionale, iar în
1837 să cumpere o casă parohială (1.300 fl.).14
A rămas în memoria colectivă, dar și în tradiția familiei, un
moment în care preotul Paul a făcut uz de calitatea sa de nobil. Încercarea
autorităților de a lărgi cimitirul presupunea și preluarea unei părți din
terenul aparținând parohiei ortodoxe. Se spunea chiar că însăși biserica
trebuia dărâmată. Când comisia avea să facă predarea-primirea terenului,
protopopul ortodox s-a postat în fața bisericii sale, cu alți doi nobili
ortodocși, cu însemnele nobiliare și cu săbiile scoase, spunând: „Acest loc
îl apărăm cu viața noastră!” Conform mărturiilor, atitudinea acestora a
avut efectul scontat.15
De la preotul Paul (Pavel) Papp a rămas și un Codice scris în versuri,
în fapt o colecție de 42 poezii/ cântece românești ce rămâne importantă atât
pentru vremea și locul unde a fost scrisă, cât mai ales prin conținutul ei.16
Manuscrisul a fost păstrat în familia acestuia, ajungând în proprietatea lui
Ioan P. Papp. Tot în acest manuscris au fost consemnate și întrebările ce se
13
P.E. Papp, „Oameni din trecutul Beiușului: Paul Pap de Balkenpajana”, în Gazeta de Vest, I,
nr. 129 din 17 dec. 1929.
14
P.E. Papp, „Oameni din trecutul Beiușului: Paul Pap de Balkenpajana”, în Gazeta de Vest, I,
nr. 130 din 18 dec. 1929; Vezi și „Cronica Parohiei greco-orientale din Beiuș” în Ioan Degău,
Nicolae Brânda, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic, vol. I, Oradea, Primus, p. 543-544.
15
Gh. Ciuhandu, Dr. Giorgiu Popa...., p. 109; Gazeta de Vest, I, nr. 130 din 18 dec. 1929.
16
Ioan Degău, Nicolae Brânda, op. cit., p. 686. „De format mic, manuscrisul acesta e scris în
două limbi: românește cu caractere cirilice și ungurește cu caractere latine”. T.L. Roșu, op. cit.,
p. 46.
325
puneau elevilor în școală, ca metodă după care a învățat și el sau i-a învățat
pe alții.17
Protopopul Paul (Pavel) Papp s-a stins la 5 mai 1843, la vârsta de 53
de ani, fiind înmormântat sub altarul bisericii la care a slujit.
A doua generație îmbrățișează meseriile:

Ioan Papp maestrul tăbăcar (1808-1871)
Sursele rețin laconic, faptul că preotul

Paul Papp a avut mai multe fiice și un singur
fiu, pe Ioan, care să-i ducă numele mai
departe. Acesta îmbrățișează meseria de
tăbăcar, dezvoltând o afacere deosebit de
prosperă și impunându-se ca un membru de
bază al comunității ortodoxe, dar și ca un
factor activ în rândul românilor din întreaga
zonă a Beiușului. Calitățile sale le-a dovedit
și prin modul în care s-a îngrijit de fondurile
parohiei, „purta grija de banii ei, îi plasa în
locuri sigure, cu dobândă frumoasă”. De
altfel, „el spori averea rămasă de la părinți și
fu privit ca cel mai înstărit între credincioșii” ortodocși.
În acea perioadă, elementul românesc din localitate începe să
părăsească periferiile orașului și se statornicește în centru. Ioan Papp
însuşicumpără un teren „în cel mai frumos loc din piața orașului”, unde își
construiește un imobil „cu prăvălie și etaj”. În aceeași zonă se aflau
gimnaziul ridicat de Samuil Vulcan, curtea episcopală, locuințele avocaților
Vasile Ignat și Teodor Fâșie sau casa și atelierul unui alt meseriaș, Nicolae
Cristea.
Ioan Papp nu rămâne străin de problemele românilor din Beiuș,
înscriindu-se în rândul celor ce s-au strâns în jurul unor personalități ca
avocatul Partenie Cosma – apropiat de Emanuil Gojdu încă din anii
studenției, Teodor Kővari (Chioreanul) – directorul Gimnaziului superior
greco-catolic. Realitățile politice din Imperiu habsburgic din deceniul al
șaptelea, inaugurarea regimului liberal, deschid românilor oportunități de
manifestare amplă. Format în spiritul de luptător al lui Gojdu, Partenie
Cosma începe să se exprime, la început prin intermediul presei (Concordia),
apoi prin inițiative publice. Nemulțumit că autoritățile nu pun în aplicare
17
326
prevederile constituționale cu privire la introducerea limbii naționalităților

în administrație și justiție (Diploma imperială din 20 octombrie 1860), el
scrie un articol dur, în care apelează la o interogație: când „va fi realizată
acea preagrațioasă ordenațiune, care pre cât e de chiară (clară), atât de
anevoie voiesc să o priceapă unii din aceia carii au datorinția a o executa?”18
El insista asupra nemulțumirilor tot mai crescânde ale populației românești
pentru nerespectarea acestui drept de folosire a limbii române și condamnă
atitudinea refractară, sfidătoare a funcționarilor maghiari din cercul Beiuș și
nu numai. Tonul articolului a fost în măsură să deranjeze oficialii
comitatului și să se deschidă o anchetă în urma căreia autorul recunoaște
paternitatea textului.19
Tânărul avocat P. Cosma este împuternicit de peste „60 de indivizi
din părțile Beiușului”, preoți „care viețuiesc în popor” și sunt conducătorii
săi naturali, „adevărați interpreți” ai aspirațiilor și frământărilor lor, mireni
mai pricepuți și „cea mai mare parte a inteligenței române” de aici, să facă o
„plânsoare generală la locurile mai înalte, în contra unor dregători
comitatenși pentru nerespectarea acelei ordinațiuni”.20 Acuzând că a scris în
numele altora, autoritățile nu dau curs cerințelor. Prin urmare, venind în
întâmpinarea și sprijinul „dorinței drepte și fierbinți a poporului românesc în
privința limbei materne”, mai mulți intelectuali au elaborat, la 23 mai 1863,
un memoriu prin care au revendicat introducerea limbii române în
administrația opidului Beiuș. Au semnat în „numele românimei beiușene”
Teodor Kővari, directorul gimnaziul românesc, Ioan Selagianu, profesor la
același gimnaziu, Terentie Raț, protopop ortodox, Andrei Papfalvi, protopop
unit. Ei se adresau prim-pretorului de Beiuș, care nici în anul 1863 nu a
binevoit a da curs Patentei imperiale.21 Rămas și acest memoriu fără
rezultat, la distanță de numai o săptămână, este redactat un altul, în 29 mai
1863, mult mai ferm și reprezentativ, fiind semnat olograf de un număr
foarte mare de persoane reprezentative ale vieții bisericești, culturale,
sociale și economice. Printre aceștia îl găsim și pe Ioan Papp.22
Memoriul constituie o pagină antologică în discursul politic al
românilor bihoreni. Întemeiați pe principiul „egalei îndreptățiri”, semnatarii
memoriului cer imperios ca „de acuma înainte, limba noastră maternă
românească” să fie anunțată solemn de către „judele cercuariu”
18
După Beiușul și lumea lui, vol. II, p. 130.
19
Ibidem, p. 130-131.
20
După Ibidem, p. 132-133.
21
Vezi pe larg în Ibidem, p. 133-134.
22
Vezi lista în Ibidem, p. 133-135; Concordia, III, 1863, nr. 44, p. 176-177.
327
(prim-pretorul) de limbă „oficioasă”. Drept urmare, ea trebuie să-și ocupe

locul în „toate afacerile interne ale opidului Beiuș”, unde să fie utilzată ca
limbă oficială. Aceasta nu trebuia văzută ca o cerință absurdă, ci ca una
legală, întemeiată pe egala îndreptățire a naționalităților din imperiu,
introdusă prin „legile mai înalte”. Era și cazul românilor din această parte a
comitatului, care reprezentau „majoritatea sufletelor, inteligenței și averii”.23
Un alt aspect al mișcării naționale viza în aceeași perioadă
impunerea de funcționari români în conducerea comitatului.24 Aceasta se
putea rezolva prin prezența în congregație a unui număr crescut de
„viriliști”, dar și de reprezentanți aleși prin vot, ceea ce însemna o
participare la campaniile electorale.
Dacă din acest punct de vedere optica fruntașilor politici ai
românilor din imperiu coincideau, în privința atitudinii față de lupta
electorală parlamentară, opiniile devin divergente. Se conturează, după
1867, două orientări distincte în cadrul mișcării naționale: pasivismul
(neparticiparea la viața parlamentară) la românii din Transilvania, în vreme
ce românii din părțile vestice (Banat, Crișana și Maramureș) „preconizau
acomodarea la împrejurări”, optând pentru activism parlamentar.25 Liderii
politici ai românilor din Bihor au organizat o adunare la Oradea, în data de 5
octombrie 1865, apreciată de revista Familia ca fiind un eveniment „de
mare însemnătate”, ca manifestare în campania electorală parlamentară din
acel an a „inteligenței române din Biharia”, în vederea desemnării
candidaților proprii.26 În 15 aprilie 1867 are loc la Oradea și prima
conferință națională a românilor din comitat, dovadă a organizării
structurilor la nivelul mișcării naționale de aici.27
Lupta pentru introducerea limbii române în administrație era dublată
de lupta românilor pentru școală. Aceasta presupunea asigurarea unui
dascăl, convingerea familiilor de a-și da copiii la învățătură, precum și
asigurarea unui local adecvat pentru școală.
În Beiuș, eforturile românilor în acest sens au fost zădărnicite și de
intemperii sau catastrofe. Așa s-a întâmplat în august 1862, când un mare
incendiu a prefăcut în scrum aproape 100 de imobile, printre care casa
parohială și școala, lăsând pe drumuri 150 de familii. A fost afectată o mare
parte din strada Românească, centrul vieții românești din localitate. Lovitura
23
Beiușul și lumea lui, vol. II, p. 135-136.
24
Ibidem, vol. II, p. 139.
25
Vezi pe larg Liviu Maior, Memorandul. Filosofia politico-istorică a petiționarismului
românesc, București, Editura Fundației Culturale Române, 1992, p. 65-104.
26
După Beiușul și lumea lui, vol. II, p. 140.
27
Ibidem, p. 140-141; Familia, III, nr. 16 din 16/27 apr. 1867, p. 195.
328
pentru școală și biserică a fost grea, căci au avut de suferit de pe urma

incendiului tocmai cei ce susțineau cele două instituții. Școala a funcționat
într-o casă închiriată de la Ioan Lazăr, un membru mai înstărit al
comunității, dar se pare că într-o anumită perioadă în localul gimnaziului.
Ajutoarele au venit în primul rând de la enoriașii din protopopiatul
Beiușului și Meziadului.28
În condițiile acelor ani, edificarea școlii avea să dureze peste două
decenii. Lucrările înaintau greu, în funcție de fondurile pe care comunitatea
reușea să le strângă. Pentru planul de arhitectură și „învoirea cu maieștri” au
fost însărcinați prim-curatorul Ioan Papp, alături de Gavril Cosma, Teodor
Ardeleanu și Iosif Dudulescu.29
Probabil în acest context s-au petrecut și gesturile generoase ale lui
Nicolae Zsiga (Jiga) față de comunitatea greco-ortodoxă din Beiuș. Ioan
Papp anunța în ședința consiliului parohial ortodox din Beiuș, la 6 aprilie
1866, că „Dl. Nicolae Jiga senior, cetățean și fundator din Oradea Mare, cu
datul de 31 martie a.c., a adresat una epistolă, în care, din bunăvoință
proprie, arătându-i mare animozitate în privința acestei comunități, a
binevoit a promite pentru acoperirea turnului bisericii suma de 500 fl. v.a.”.
La scurtă perioadă generosul donator repetă gestul, de această dată pe seama
elevilor de gimnaziu, după cum vom vedea mai departe.30
În privința vieții de familie, Ioan Papp, rămas văduv, s-a recăsătorit
cu Sofia Toda (1825-1851), care i-a dăruit doi copii, pe Maria și Paul. Fiica
s-a căsătorit cu Ștefan Novac, judecător în Pecica, fiul lor fiind cunoscutul
avocat dr. Aurel Novac.31
28
Titus L. Roșu, Beiușul, centru politic și de cultură românească, Beiuș, Editura Buna
Vestire, 1993, p. 49-53.
29
Ibidem,p. 56.
30
Ibidem,p. 102.
31
Aurel Novac a absolvit ştiinţele juridice la Universitatea Regală Maghiară din
Budapesta (1893-1898), unde îşi depune şi examenele de doctorat (1904). S-a înscris în
Baroul avocaţilor din Arad ca avocat stagiar în 1900, făcând practică în cancelariile
avocaţilor din Pecica, Issekutz Marczell şi Ştefan Novac. Dreptul la liberă practică îl
dobândeşte la 21 aprilie 1906, deschizând propria cancelarie în localitatea natală, unde
activează până în anul 1933. După această dată funcţionează ca notar public în oraşul Sf.
Gheorghe. Emil Arbonie, Avocaţii arădeni (1875-1989), ed. a II-a, Arad, Vasile Goldiş
University Press, 2014, p. 299.
329
Paul Papp și activismul politic
În slujba Bisericii și a Școlii

Maestrul tăbăcar Ioan Papp și-a
îndrumat băiatul spre școală, susținându-l să
îmbrățișeze cariera juridică. Paul, botezat după
bunicul său, se manifestase de copil ca o fire
voluntară, neastâmpărat, cu o personalitate
puternică, făcând, totodată, dovada unei minți
agere și arătând o atitudine de independență. A
rămas de pomină o întâmplare ce putea să
strivească viitorul tânărului Paul Papp, și chiar
să pericliteze existența liceului românesc din
Beiuș. Elev în ultima clasă de liceu, cu ocazia
maialului organizat de tineretul român din
localitate, a reacționat vehement față de un
coleg maghiar ce venise la sărbătoarea colegilor români cu drapelul maghiar.
„Când vede pe colegul său Eder – relata Petru E. Papp –, că vine cu steagul
unguresc, îl provoacă să-l lase acasă. Urmă un schimb de vorbe între ei și
sfârșitul fu ruperea în bucăți a steagului unguresc”. Un asemenea gest nu
putea trece neobservat și a atras reacția autorităților. Aflat în pragul
examenului „de matură” (bacalaureat), Paul Papp avea să fie respins la
examenul oral, deși primise o notă bună la testul scris. După intervenții, a fost
acceptat să susțină examenul la un liceu privat din Oradea, în fața unei comisii
formată numai din profesori maghiari. Reușește să obțină nota cea mai mare
și să promoveze totuși examenul.32
În anii de liceu, tânărul Paul a fost coleg de generație cu Coriolan
Brediceanu și cu Ignatie Papp (viitorul episcop ortodox), cu doi ani în urma
lui Vasile Mangra și Atanasie Tuducescu.33
Proaspăt absolvent de liceu, Paul Papp decide să se înscrie în anul
1868 la Academia de Drept din Oradea. După parcurgerea celor trei ani de
studii34, obține licența și intră ca practicant în biroul avocațial al lui Mircea
32
Gazeta de Vest, nr. 131 din 19 dec. 1929.
33
Teodor Neș, Oameni din Bihor (1848-1918), Oradea, Tipografia Diecezană, 1937, p. 354.
34
Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în
epoca modernă, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, p. 626. Anii de studiu
sunt: 1868/1869, 1869/1870, 1870/1871.
330
V. Stănescu35 din Arad, iar apoi în cancelaria lui Partenie Cosma din Beiuș
(1875). La Arad îi cunoaște pe Nicolae Oncu și Romul Ciorogariu.
Din nefericire, cu puțin înainte de absolvire, tatăl său a decedat, în
iunie 1871, lăsându-l sub tutela notarului Benedek, prieten intim al familiei.
În încercarea de a ocupa un post în administrație, la pretura din Beiuș, Paul
Papp este împiedicat tocmai de tutorele său, care-l prezenta ca iredentist.
Acest fapt îl determină să rupă relațiile cu acesta, iar în anul 1875 să
deschidă propriul birou de avocat în casa părintelui său.
Fost practicant la cancelaria lui Partenie Cosma,36 care a colaborat
cu tatăl său,37 cunoscându-i foarte bine familia, fruntașul românilor din
Beiuș îl vede un demn urmaș al său, în condițiile în care el este nevoit să
plece la Sibiu, în anul 1876, pentru a conduce Partidul Național și Banca
„Albina”.38 De altfel, asemeni tatălui său, Paul Papp se implică din primii
35
Mircea V. Stănescu (1841-1888) a fost avocat, om politic, publicist, scriitor, culegător de
folclor, care şi-a făcut studiile de drept la Viena şi Pesta, iar cele de teologie la Arad. Şi-a
obţinut dreptul de liberă practică în anul 1866, când îşi şi deschide cancelarie proprie în
Arad. Foarte mulţi avocați din generaţiile ce aveau să se afirme la finalul secolului al
XIX-lea şi până la Unire, deopotrivă şi în mişcarea naţională au avut un sprijin şi un mentor
în persoana acestuia. A fost ales în două rânduri, în calitate de membru al Partidului
Naţional, deputat în circumscripţia Chişineu-Criş, în Parlamentul de la Budapesta: 1869,
1872. A susţinut apariţia unor periodice de limbă română: Tutti Frutti (1861), Strigoiul
(1862), Umoristul (1863), Gura satului (1867) etc. Vezi Vasile Mangra, „Mircea Vasiliu
Stănescu”, în Familia, XXIV, nr. 51 din 18/30 decembrie 1888.
36
Pentru viaţa şi activitatea acestuia, vezi: Mihail Bota, Viaţa lui Partenie Cosma, Cluj,
Cultura, 1937; Pavel Berariu, Partenie Cosma în slujba Ardealului, Bucureşti, Tipografia
Litera Creștină, s.a. (1938); Teodor Neş, op. cit., p. 128-151. S-a născut în anul 1837, într-o
familie de ţărani care se îndeletniceau şi cu meşteşugul cojocăritului. A făcut studii în Arad
şi Budapesta, specializându-se în drept comercial şi cambial. A fost deputat al PNR în
circumscripţia Beiuş în Parlamentul de la Budapesta în trei legislaturi (1872-1881). Prin
activitatea sa politică, prin experienţa sa, dar mai ales prin rolul jucat în unificarea PNR din
1881, este ales preşedinte al partidului unificat.A fost printre fondatorii Băncii „Albina”, iar
odată cu mutarea sa la Sibiu, se implică tot mai mult în problemele băncii; a devenit mai
întâi jurisconsultul Băncii „Albina”, apoi directorul ei. Cea mai prosperă perioadă din viaţa
Băncii „Albina” până la Marele Război a fost sub directoratul lui Partenie Cosma
(1886-1915). Decizia de a se muta la Sibiu în 1876 este influenţată şi de Miron Romanul,
devenit mitropolit al Ardealului, cu care se înrudise prin căsătoaria cu Maria Roman.
37
Ioan Papp, proprietar în Beiuş, se numără printre cei dintâi acţionari la Banca „Albina”,
cu 2 acţiuni subscrise, pe lista „plenipotenţiarului” Partenie Cosma.
38
Mihai D. Drecin, Banca „Albina” din Sibiu. Instituţie naţională a românilor
transilvăneni (1871-1918), Cluj-Napoca, Dacia, 1982; Nicolae Petra-Petrescu, Monografia
Institutului de credit şi de economii „Albina” în Sibiu: 1872-1897, Sibiu, Editura
Institutului „Albina”, 1897; Victor Slăvescu, Banca „Albina” din Sibiu cea mai însemnată
intreprindere financiară din Transilvania. Cu o privire generală asupra băncilor
comerciale din Ardeal şi Banat, Bucureşti, 1919.
331
ani în viața protopopiatului ortodox, fiind chiar notar în cadrul comitetului

parohial, succedându-i în această funcție lui Partenie Cosma.
Nu după mult timp, însă, decide să intre în magistratură, devenind
judecător în Vașcău din anul 1884, poziție în care va activa până în anul
1888. Deși cariera aceasta îi fusese scurtă, el s-a remarcat prin
scrupulozitate, dar mai ales prin atitudinea în cauzele în care erau implicați
țăranii.
Situația politică a românilor începuse să-l preocupe tot mai mult, dar
a înțeles că pentru a se putea implica avea nevoie de independență mai mare
în acțiune. Prin urmare, decide să revină la avocatură și se întoarce în
localitatea natală, Beiuș.39
Pe lângă activitatea cancelariei sale, Paul Papp era preocupat și de
bunul mers al vieții bisericești, dar mai ales de rolul pe care biserica trebuia
să-l joace în viața comunității. El considera foarte importantă susținerea
copiilor din familiile sărace la școală. La început, preia „fondațiunea40 veche
Nicolau Zsiga”41 și îi sporește capitalul, pentru a putea să susțină cât mai
mulți „tineri ortodocși silitori de la liceu”. Protopopul și cărturarul beiușan
Petru E. Papp, el însuși beneficiar, scria peste ani: „Noi, cei mici și săraci
socoteam de o mare cinste ajutorul acesta și nu aveam altă dorință decât să
ne facem vrednici și noi de el.”42 Ioan Papp, apoi fiul său avocatul Paul
Papp, contribuie la înmulțirea sumei lăsate de N. Jiga, de la 3.000 fl. în 1869
la 8.000 fl. în anul 1896, iar apoi la 36.000 cor. în anul 1912. Din „interesele
capitalului se conferă burse (stipendii) câtorva studenți buni de-ai noștri din
Beiuș, cu condiția să intre ca elevi solvenți în internatul nostru diecezan”.43
Tot lui Nicolae Jiga i se datorează achiziționarea în anul 1870 a unei
case în valoare de peste 3.000 fl., pe care o lasă în administrarea comitetului
39
40
„Fundațiunea de pâne întemeiată de Nicolae Zsiga”, în Traian I. Farkas, Istoria Gimnasiului
gr.cat. de Beiuș, Beiuș, 1896, p. 139-140.
41
Nicolae Jiga (Zsiga) (1790-1870) a fost un comerciant român, născut în Sânmiclăușul român
(lângă Oradea). Dobândind o mare avere prin afacerile sale, acesta susține financiar atât biserica
ortodoxă, cât și învățământul prin acordarea de burse/stipendii elevilor sau studenților români,
dar și tinerilor care doreau să învețe o meserie. În anul 1860 înființează o fundație cu scopul de
a-i ajuta pe școlarii români de religie greco-ortodoxă care învață la liceul sau Academia de Drept
din Oradea. Fundația sa va fi gestionată sub patronajul Episcopiei de Arad. În anul 1869, pune
bazele unei fundații școlare și în Beiuș, dotând-o cu 3.000 fl. Gh. Tulbure, „Viața și faptele
mecenatului Nicolae Jiga”, în Biserica și Școala, XXXVI, 1912, nr. 2 din 8/21 ian., p. 7-8; nr. 3
din 15/28 ian., p. 2-3; nr. 5 din 29 ian./11 febr., p. 2-3; nr. 6 din 5/18 febr., p. 2-3.
42
43
Biserica și Școala, XXXVI, 1912, nr. 6 din 5/18 febr., p. 3; Moise Popoviciu, Monografia
Internatului de băieți ort.-rom. din Beiuș, Oradea, 1932, p. 10-12.
332
parohial, cu sarcina ca ea să fie dată în arendă până la atingerea unui capital

de 1.200 fl., după care va fi folosită ca internat pentru elevii de liceu.44
În anii 1880-1885
s-au aflat, între credincioși din Beiuș, astfel de bărbați, care animați de
preafrumoasa pildă a fundatorului din Oradea, Nicolae Jiga, se ocupau aproape
neîntrerupt, cu ideea înființării unui alumneu (internat), pentru elevi ortodocși,
care cercetează școalele secundare din Beiuș și care internat să fie asemenea
celui înființat în Oradea de numitul mecenate Nicolae Jiga.45
Modelul îl oferise, de altfel, și demersul episcopului unit Mihail

Pavel, care susținuse înființarea unui asemenea așezământ pentru elevii
români de confesiune greco-catolică.
Paul Papp se înscrie și el între susținătorii ideii de înființare a unui
internat pentru elevii de confesiune ortodoxă ce urmau cursurile liceului
românesc din Beiuș, dar devine mult mai hotărât în convingerea că devenise
necesară ridicarea unui nou edificiu pentru școala confesională. „Școala
noastră - scria P.E. Papp - era dosită lângă casa parohială din colțul dinspre
cimitir al străzii române. [Paul Papp] Dorea să o vadă mai în centru.” Acest
plan îi reușește, având sprijinul comunității, prin achiziționarea de la urmași
a casei lui Simion Milia. Imobilul avea o curte largă și o grădină mare, fiind
dorit și de Herman Gutmann. Comitetul parohial, prin Vasile Negrean și
Nicolae Cristea, au cumpărat-o pe seama bisericii, amenajând școala
confesională ortodoxă, „potrivită cu cerințele legii”. O parte din bani au
provenit din tranzacția cu H. Gutmann pentru clădirea veche a școlii.46
Atins acest obiectiv, intelectualii români au făcut tot ce le-a stat în
putință, au căutat sprijin la forurile bisericești superioare, pentru înființarea
internatului. Paul Papp, în calitatea sa de deputat din sinodul diecezan de la
Arad, a militat cu convingere pentru acest așezământ. În forul episcopal se
hotărește:
Sinodul eparhial prin conclusul din 1/13 mai 1899 aprobă planul și preliminarul
de spese relativ la înființarea unui alumeu greco ortodox român la Beiuș, a
decretat în mod difinitiv înființarea aceluia, având să poarte numirea «Alumeul
diecezan gr. ort. din Beiuș», care în sensul concluselor sinodale anterioare și al
celui din acest an formează proprietatea diecesei gr. or. române din Arad.
44
Traian I. Farkas, Istoria Gimnasiului gr.cat. de Beiuș, Beiuș, Tipografia Aurora, 1896, p. 140.
45
Moise Popoviciu, Monografia Internatului, p.10.
46
333
Prin urmare, cu suma de 2.900 fl. s-a cumpărat teren în str. Română
și s-a început construcția. Pentru completarea sumei necesare, au răspuns
ca buni români și buni creștini protopopul Iosif Gomboș din Câmpeni
(care a oferit materialul lemnos de trebuință), comerciantul Demetriu
Negrean, avocații Paul Papp și Gavril Cosma, precum și sora acestuia
Maria Waltner, Constantin Popovici, Terentie Popovici, Hermina Ignat (n.
Bocșan), precum și episcopul Ioan I. Papp și Nicolae Oncu, ambii din
Arad, dar și Partenie Cosma.47
Demersul fruntașilor din zonă a fost încununat de succes,
construindu-se astfel „o puternică bază de educație religioasă și de
adăpostire a tineretului ortodox de la liceul unit de aici.”48 Clădirea a costat
18.000 fl. și a fost terminată și inaugurată cu mare fast pe 1 noiembrie 1899
de către episcopul Iosif Goldiș.49
Înaltul oaspete a fost găzduit cu această ocazie în locuința avocatului
Paul Papp, acesta din urmă fiind desemnat, alături de Dimitrie Negrean, să îl
întâmpine în numele comunitățiipe episcop.50
Primul senat al internatului a avut următoarea componență:
comerciantul Demetriu Negreanu - președinte, protopopul Vasile Papp,
Nicolae Cristea - prim-epitrop, avocații Paul Papp, Gavril Cosma,
Constantin Popovici, profesorul Nicolae Diamandi, deputatul Teodor Fâșie,
subjudecătorul regesc dr. Ioan Poynar.51
În primul an școlar (1899/1900), efectivul internatului a fost de 60
de elevi (46 din Bihor, 9 din Arad și Banat, 6 din Ardeal). Un număr de 13
interniști beneficiau și de stipendii din partea fundațiilor Jinga, Gojdu,
Mihoc, de sprijinul Băncii „Albina” (Sibiu).52
Sprijinul instituției școlare fondată de Samuil Vulcan s-a manifestat și în
mod direct, prin donațiile în cărți pe care acesta le face pentru bibliotecă, după
cum reiese din documentele instituției, numele său apărând alături de Teodor
Kővari, Basil Maniu, Valeriu Micle, Antoniu Vasiu, Francisc Peter ș.a.53
Alături de profesorul Georgiu Popa, Paul Papp, în perioada în care
s-a aflat judecător la Vașcău, a încercat să constituie și în această localitate
„o fundațiune cultural-bisericească” din averea lăsată de Tănase Coroiu,
47
Vezi lista și sumele în: Moise Popoviciu, Monografia Internatului, p. 16.
48
49
Petru E. Papp, Din trecutul Beiușului. Pagini de glorie și de jertfă, Beiuș, Tipografia Doina,
1928, p. 19-20.
50
Moise Popoviciu, Monografia Internatului, p. 20-21.
51
Beiușul și lumea lui, vol. II, p. 515; Moise Popoviciu, Monografia Internatului, p. 36.
52
Beiușul și lumea lui, vol. II, p. 515.
53
Ibidem, p. 550.
334
după modelul celor ce purtau numele lui Nicolae Cristea sau Dimitrie
Negreanu. Din păcate, văduva acestuia se recăsătorește cu Küllős Lajos și
averea nua mai rămas disponibilă.54
Pentru meritele sale pe teren bisericesc și școlar, avocatul Paul Papp
a fost ales membru în toate corporațiile bisericești, asesor consistorial,
deputat sinodal și congresual. De exemplu, membru în senatul școlar al
consistoriului ortodox român din Oradea este ales încă din anul 1876, iar din
anul 1900 trece în senatul epitropesc. De asemenea, în anul 1895 fusese ales
deputat pentru congresul național bisericesc din Sibiu.55
Protopopul Petru E. Papp scria despre ce reprezenta Paul Papp,
pentru comunitate:
Priveam într-însul pe îndrumătorul real al vieții bisericești și naționale. Viața lui

era ca o carte deschisă, din care învățai cinste, demnitate, caracter. Adevărul îl
susține cu tărie în orice împrejurări. Nu cunoștea nicio târguială pe chestiuni de
principii, ci numai argumente convingătoare. De o severitate aspră, dar și de o
bunătate fără pereche. Întotdeauna apărătorul celor slabi și mici. Nu-i plăceau
tămâierile. Dragostea față de biserica sa și-a manifestat-o în tot locul. Îndemna și
pe alții să facă la fel. Dacă parohia e mândră de fundațiunile Nicolae Cristea și
Demetriu Negreanu, meritul este al lui Paul Papp, care a știut să convingă pe cei
doi credincioși cum să le rămână numele nepieritor.56
Paul Papp și înființarea despărțământului ASTREI la Beiuș
La finalul secolului al XIX-lea în strategia ASTREI se impunea tot

mai mult ideea lărgirii ariei sale organizatorice și în teritoriile vestice locuite
de români, Banat și Partium, modificându-și chiar statutele în acest sens.57
În preajma Adunării generale din anul 1897 ce urma să se desfășoare la
Mediaș, se conturează ideea ca viitoarea gazdă a adunării anuale să fie din
aceste zone, fiind vizat chiar Beiuș. Localitatea devenise un centru puternic
de afirmare și manifestare a conștiinței naționale românești, aici
conturându-se o elită intelectuală și economică puternică, ce a fondat
54
Gheorghe Ciuhandu, Dr. Giorgiu Popa, un om de școală și cultură (1841-97), Arad, Editura
Autorului, 1934, p. 111.
55
Teodor Neș, op. cit., p. 356.
56
57
Prin noile sale statute „Asociațiunea pentru literatura română și cultura poporului român a
ajuns într-un nou stadiu, câștigând îndreptățirea de a cuprinde sub scutul său și de a îmbrățișa
înaintarea culturală a tuturor românilor din Ungaria. Îndeosebi prin normarea în statute a
agendelor referitoare la organizarea despărțămintelor și agenturilor, Asociațiunea a venit în
posițiunea avantagioasă de a pute lucra pentru cultura întreg poporului român din patrie [...]”.
Transilvania, XXVIII, nr. 8 din octombrie 1897, p. 133.
335
asociații și reuniuni ce au anturat poporul din întreaga zonă. Această elită

s-a aflat în contact atât cu ierarhiile bisericești, ortodoxe și greco-catolice,
cât și cu structurile politice ale mișcării naționale.
Mizând pe disponibilitatea acestei elite, conducerea ASTREI s-a
arătat interesată ca Beiușul să fie următorul punct vestic cucerit. La 8 august
1897, avocatul Iosif Nestor îi scria din Oradea prietenului său, Paul Papp
că, aflându-se la înmormântarea vărului său, Dionosie Șuluțiu, „blăjenii și
mai mulți sibieni și-au exprimat dorința, ca adunarea generală a Sociațiunei
pe anul viitor, să se țină la Beiuș.”58 Cel dintâi a fost stimulat să îi scrie și în
urma epistolei primite de la Alexandru Șuluțiu, în care ierarhul unit „își
exprimă dorința ca să fie invitați la Beiuș”.59 Avocatul orădean îi cerea în
finalul scrisorii: „Vă rog să aveți bunătatea a comunica aceasta cu fruntașii
de acolo și dacă veți afla de bine, a trimite invitarea la Mediaș.”60
Dorința cercurilor conducătoare de la Sibiu și Blaj este transmisă
convingător de către Partenie Cosma, originar din Beiuș, cu puternice legături
păstrate cu personalitățile de aici. Acesta îi scria și el avocatului Paul Papp:
„Adunarea de anul viitor va avea o însemnătate istorică, pentru că aceea va
alege pe primul comitet pe 3 ani în era nouă. Beiușul... ar face bine dacă și-ar
acvira acest drept, dacă ar întruni în sânul său o adunare națională.”61
În urma acestor îndemnuri, la 13 august, Paul Papp convoacă la o
„consultare frățească” pe „membrii inteligenței române” pentru aceeași zi,
„în localul școalei române gr. ort. din loc.”62 Urmează o nouă convocare
adresată unui număr mai mare de persoane, pentru data de 19 aceeași lună.
Dintre cei 30 de invitați, au fost prezenți numai 14, printre care
memorandistul Vasile Ignat, comerciantul Demetriu Negreanu, avocații dr.
Gavril Cosma și Constantin Popovici. Ei au redactat și semnat o invitație pe
care a trimis-o lui Partenie Cosma, la 21 august, cu mai puțin de o
săptămână înainte de începerea adunarii de la Mediaș.
În 27 august 1897, în „ședința I a adunării generale ordinare” a
ASTREI se ia act de invitația celor din Beiuș, dar și de aceea făcute de
„țărani și meșteșugari din Bistrița”, solidari în propunerea lor cu „inteligența
română” din localitate.63 În urma dezbaterilor din următoarea ședință se
58
Iosif Nestor către Paul Papp, Oradea Mare la 12 aug. 1897, după Beiușul, XII, nr. 41 din 9 oct.
1943, p. 2.
59
Alexandru Șuluțiu către Iosif Nestor, Sibiu la 8 aug. 1897, loc.cit.
60
Iosif Nestor către Paul Papp, Oradea Mare la 12 aug. 1897, loc.cit.
61
Beiușul, XII, nr. 41 din 9 oct. 1943, p. 3.
62
Ibidem, p. 2.
63
Vezi pe larg în Transilvania, XXVIII, nr. 7 din august-septembrie 1897, p. 202; Familia,
XXXII, 1897, nr. 46, p. 551.
336
decide ca viitoarea Adunare generală să aibă loc la Beiuș, în zilele de 27-28

august 1898.64 Hotărârea a fost comunicată „inteligenței române din
Beiuș”.65 În numele comitetului central al ASTREI, dr. Ilarion Pușcariu îi
scrie la 30 septembrie, lui Ioan Buteanu, directorul Gimnaziului „Samuil
Vulcan”, să convoace „fruntașii inteligenței noastre din Beiuș și jur la o
consultare, pentru ca în comună înțelegere să se iee dispoziții cu privire la
pregătirile necesare pentru ținerea adunării la termenul indicat”.66
În fața elitei din Țara Beiușului stătea o importantă provocare,
organizarea primului despărțământ al ASTREI în Partium, într-un termen
relativ scurt, astfel încât să poată fi o gazdă bună și exemplu la Adunarea
generală din 1898. Demersul se încadra în directivele stabilite cu ocazia
adunării de la Mediaș, de organizare a unui număr cât mai mare de
despărțăminte și agenturi, „pe întreg teritoriul Asociațiunii”, mai cu seamă
în regiunile vestice. Cu ocazia ședinței comitetului central ce a avut loc la
Sibiu în 28 octombrie 1897, au fost desemnați să organizeze demersurile de
înființare, Partenie Cosma pentru cot. Bihor, Coriolan Brediceanu pentru
Banat, G. Pop de Băsești pentru Sălaj și Sătmar, Ioan Mihalyi pentru
Maramureș. Aceștia trebuiau ca până la 15 noiembrie 1897 să se pună „în
legătură cu publicul român” din regiunile arondate, să „înainteze comitetului
central [...] o propunere motivată cu privire la localitățile, unde ar fi să se
înființeze despărțăminte”.67 Partenie Cosma propune înființarea imediată a
despărțămintelor Beiuș și Lugoj68, încredințându-se sarcina directă lui Ioan
Buteanu, respectiv avocatului Coriolan Brediceanu. Cel dintâi trebuia să
aibă în componență cercurile pretoriale Beiuș, Vașcău și Ceica.69
Astfel, Partenie Cosma îl avizează pe Ioan Butean, la 28 octombrie,
să se pună de urgență „în legătură cu publicul român din Beiuș și jur și, pe
baza pertractărilor” să înainteze cât mai grabnic către comitetul central o
propunere referitoare la componența teritorială a viitorului despărțământ. La
rândul său, directorul gimnaziului beiușan solicită câteva exemplare din
statutele Asociațiunii și o colecție a organului oficial al acesteia,
Transilvania, ce urma să fie inclusă în proiectata bibliotecă a despărță-
64
Transilvania, XXVIII, nr. 7 din august-septembrie 1897, p. 213.
65
66
Il. Pușcariu către I. Buteanu, Sibiu, la 30 sept. 1897. După Viorel Faur, Istoricul constituirii
Despărţământului beiuşean al „Astrei” (1897-1898), în Crisia, VII, 1977, p. 396 (mai departe
V. Faur, Crisia VII). Viorel Faur, Florin Ardelean, Istoricul Despărțământului „Astra” din
Beiuș (1898-1918), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2006, p. 15.
67
68
Lugoj fusese gazda Adunării generale a ASTREI în vara anului 1896.
69
337
mântului. Acesta, „ca autorizatul Asociațiunii”, convoacă la data de 31

octombrie o adunare confidențială, „cu scopul de a se consulta” cu liderii
locali. Răspund invitației sale: Paul Papp – avocat, dr. George Mureșan –
medic, Augustin Antal – protopop greco-catolic, Vasile Papp – protopop
ortodox, Traian Farcaș – profesor la gimnaziu, V. Radu – silvicultor
domenial, dr. Constantin Popovici – avocat, dr. Gavril Cosma – avocat, N.
Fabian - profesor gimnazial, V. Ștefănică – director școala de fete, V.
Dumbravă – profesor gimnazial, Teodor Bulc – profesor gimnazial, dr.
Antoiu Cighi, Ioan Cheri (Keri). În cadrul întâlnirii se comunică acceptul
comitetului central al ASTREI de a se desfășura Adunarea generală din anul
1898, motiv pentru care se impuneau măsuri pentru pregătirea acesteia. Se
alege un comitet care să „conscrie pe acei fruntași, care ar fi să se invite”, să
compună invitarea și să o trimită celor vizați din cercurile Beiuș, Ceica și
Vașcău. Convocarea se făcea pentru data de 25 noiembrie, cu ordinea de zi
„să se facă propunere și moțiune pentru înființarea unui despărțământ cu
centrul în Beiuș”.70
În ziua de 16 noiembrie are loc o ședință a comisiunii, care „să
conscrie și convoace fruntașii români” din cercurile vizate. Iau parte I.
Buteanu, în calitate de președinte al comisiei, N. Fabian – secretar,
protopopii V. Papp și A. Antal, apoi avocații Paul Papp, G. Cosma, C.
Popovici, profesorii Tr. Farcaș și Dumbravă. Se stabilește „să se invite din
fiecare comună preotul, dascălul, notarul, respectiv cărturarii, care să fie
rugați a îndemna și pe alți fruntași la participare”. Este întocmit și un
„catalog” al invitaților.71 Noul termen stabilit pentru adunare este ziua de 2
decembrie. Paul Papp „face moțiune pentru contribuire la spesele
invitărilor”, contribuind el însuși cu 2 fl., exemplul fiindu-i urmat de G.
Cosma tot cu 2 fl., Farcaș și C. Popovici câte 1 fl.72 Convocarea s-a trimis
spre publicare și în principalele ziare românești: Gazeta Transilvaniei,
Telegraful român, Tribuna, Tribuna Poporului, Familia.73
Procesul de organizare va suferi un mic scurtcircuit din cauza
faptului că Ioan Buteanu, împuternicitul comitetului central, trăiește o dramă
personală, pierzându-și soția, mamă a nouă copii. El îi încredințează lui Paul
Papp „agendele pregătirilor de primire”. Acesta a optat pentru renunțarea la
propagandă și chiar pentru restrângerea numărului de participanți. El își
70
Proces-verbal din 31 oct. 1897, după V. Faur, în Crisia VII, p. 403-404.
71
Vezi lista reprodusă la V. Faur, în Crisia VII, p. 406-411. Au fost vizate 256 persoane din 94
de localități.
72
Protocolul conferinței comisiunii emise din adunarea inteligenței române din Beiuș, 16 nov.
1897. După Crisia, VII, p. 404-405.
73
„Raport al comisiunii...”, Beiuș, 28 nov. 1897. După Crisia VII, p. 405-406.
338
justifica atitudinea prin posibila reacție a autorităților, care se alarmaseră

deja de „mișcarea românilor” și presupunea că vor recurge la diferite
pretexte, pentru a zădărnicii „înființarea ASTREI la Beiuș”. Temerea sa este
înlăturată de ceilalți membri ai comitetului de inițiativă, care s-au pronunțat
pentru „cadre largi cu mare adunare poporală”.74
În 28 noiembrie 1897 avusese loc o nouă conferință, cu scopul de a
se pune de acord asupra ordinii de zi a adunării constitutive a
despărțământului. Cu această ocazie a fost pusă în circulație lista de
„subscriere de membri”. Aceasta este deschisă de avocatul Vasile Ignat, care
dorește să devină exemplu, înscriindu-se „ca membru fondator cu 200 fl.”,
fiind urmat și de ceilalți participanți la consfătuirea comisiei, care achită
taxa de membru ordinar, în valoare de 5 fl.75
Temerea lui Paul Papp nu a fost neîntemeiată, căci prim-pretorul din
Beiuș a refuzat să acorde permisiunea pentru desfășurarea adunării, al cărei
termen a trebuit refixat, până la data de 24 februarie 1898. Aprobarea fusese
acordată cu doar 2 zile înainte,76 numai după „îndelungate și repetate
discuții și după lungi tergiversări”, deși exista și avizul Ministerului de
Interne. Prim-pretorul Beliczay Sándor dându-și acordul, le transmite
organizatorilor „avertismentul că la adunare pot să formeze obiect de
discuție numai punctele determinate în anunțarea făcută făcută”.77
Prim-pretorul nu luase deciziile de unul singur, ci se afla în contact direct cu
prefectul județului. Acesta din urmă raporta către prim-ministru intențiile
reprezentanților românilor din Beiuș de înființare a despărțământului
ASTREI. El recunoștea că ceruse prim-pretorului să nu aprobe desfășurarea
adunării pentru data de 2 decembrie 1897, având în vedere o strategie de a
se opune în continuare unui astfel de demers. „Cum însă este sigur – scria în
raport – că din nou vor cere ținerea adunării, având în vedere împrejurarea
că în problema statutului societății autoritatea comitatensă n-a fost întrebată
și pentru a nu-și întinde activitatea și pe teritoriul comitatului, intenționez să
dispun prim-pretorului plasei să nu dea aprobare pentru adunare, în cazul
unei noi cereri.”78 Cum statutele aprobate de autorități permiteau
dezvoltarea organizatorică a Asociațiunii, măsurile autorităților nu puteau
74
75
După V. Faur, în Crisia VII, p. 398.... vezi Protocolul conferinței inteligenții române din
Beiuș, ținute în 28 nov. 1897, în loc. cit., p. 412.
76
Vezi Familia, XXXIV, nr. 6 din 8/20 febr. 1898, p. 71.
77
78
Arhivele Naționale - Serviciul Județean Cluj, Fond Problema națională (neorganizat). După
V. Faur, Fl. Ardelean, op. cit.,p. 34 (nota 15).
339
face altceva decât să întârzie și să îngreuneze activitatea de constituire a

despărțămintelor.
În revista Familia se publicase convocarea, pentru a ajunge la
cunoștința unui număr cât mai mare de persoane:
Neputându-se ține adunarea constituantă convocată în 2 decembrie 1897 în scopul

înființării și respective organisării Despărțământului beiușan al Asociațiunii
pentru literatura și cultura poporului român, în urma autorisării primite de la
comitetul central al numitei Asociațiuni, am onoare a convoca o nouă adunare
constituantă pe 24 faur 1898 la 11 ore a.m. la școala română gr. or. din Beiuș, la
care invit cu toată stima pe toți aceia din cercurile pretoriale de Beiuș, Vașcău și
Ceica, cari se interesează de înaintarea în cultură a poporului român și de
literatura română, ca să participe și să-și dee concursul la organisarea acestui
despărțământ. Beiuș, 5 faur 1898, Paul Pap, advocat.79
Adunarea de constituire a despărțământului Beiuș al ASTREIare loc

la data stabilită și este deschisă de Paul Papp, în calitatea sa de președinte
al comitetului de inițiativă, care „într-un cuvânt de deschidere scurt, concis
și bine aplicat” informează despre împrejurarea că în august 1898
Asociațiunea își va ține adunarea generală anuală în Beiuș și că el a fost
„autorizat a organiza imediat” un despărțământ cu sediu în localitate, la
care întreprindere este dator fiecare, „după înțelepciunea sa” să contribuie.
După ce sunt desemnați Nicolae Fabian ca notar și Gavril Cosma casier,
lucrările sunt suspendate pentru a permite înscrierea de membri. La
reluare, dintre participanți s-au înscris 59 de membri ordinari, unul
fondator și unul pe viață (pădurarul Nicolae Radu). Cei mai mulți membri
înscriși (42) proveneau din Beiuș, iar din punctul de vedere al
profesiunilor, 24 erau dascăli (profesor și învățători), 16 preoți, 6
proprietari, 5 avocați etc.80 Cei prezenți aleg și comitetul de conducere al
noului despărțământ. Conducerea centrală a Asociațiunii este înștiințată
prin adresa din 27 februarie 1898, semnată de avocatul Paul Papp, care își
îndeplinise obligația într-un chip meritoriu, despre înființarea noii entități
și despre alegerea conducerii sale. La 3 martie actele de înființare au fost
validate de către comitetul central al ASTREI.81
79
Familia, XXXIV, nr. 6 din 8/20 febr. 1898, p. 71.
80
V. Faur, în Crisia VII, p. 399.
81
Ibidem, p. 400. Vezi reproducerea adresei în Anexe, p. 415-416. O nouă adresă din 7 aprilie
1898, semnată de Il. Pușcariu și V. Beu, în loc.cit., p. 418.
340
În ședința din 8 mai 1898 a Comitetului cercual al despărțământului,

casierul prezintă raportul asupra încasării taxei de membru și aflăm că între
cei 61 de membri se afla și tânărul jurist Ioan P. Papp, fiul lui Paul Papp.82
Deși proaspăt înființat despărțământul, reușește să organizeze fără
cusur Adunarea generală anuală a ASTREI în zilele de 27 și 28 august.83 Cu
această ocazie, din cercurile aparținătoare acestuia se înscriu ca membri
fondatori avocații Paul Papp (Beiuș) și George Lazaru (Vinga),
comerciantul Demetriu Negrean și proprietarul Nicolae Cristea (ambii din
Beiuș), notarul Teodor Oancea (Lazuri), precum și avocatul orădean
Coriolan Pap (director executiv al Băncii „Bihoreana”).84 Chiar și
autoritățile, care supravegheaseră prin metode specifice desfășurarea
evenimentelor în cele două zile, au constatat că atmosfera „a fost calmă,
obiectivă și în tot timpul festivităților n-au fost nici manifestații naționaliste,
nici altfel de comportări provocatoare.”85
În revista Familia s-au adus mulțumiri pentru reușita adunării,
„onoarea ce le compete, se revarsă asupra întregului Bihor și asupra
întregului neam românesc.” Se aducea „tributul recunoștinței și al stimei”
întregului comitet de organizare forat din Agustin Antal, Nicolae Diamani,
Coriolan Ardelean, Gavril Cosma, Paul Papp, Ștefănică, Keri, Dumbravă.86
După reușita serbărilor prilejuite de prezența la Beiuș în 27-28
august 1898 a unui număr impresiunant de personalități ale vieții religioase,
culturale, politice ale românilor din Transilvania și Ungaria, chiar și din
România, liderii despărțământului își concentrează eforturile spre
organizarea internă a acestuia, astfel încât activitatea să fie una plină de
realizări. În perspectiva împlinii unui an de activitate, s-a decis ca adunarea
generală a despărțământului să aibă loc în 8 ianuarie 1899, în Beiuș.
Avocații Paul Papp și Gavril Cosma au fost însărcinați cu organizarea, fiind
îndemnați „de a se îngriji spre acest scop pentru localitatea
corespunzătoare”. Aceștia închiriază „sala cea mare a orașului”, pregătind
astfel o manifestare impunătoare a românilor din cele trei cercuri pretoriale.
82
Protocol luat în ședința Comitetului cercual al despărțământului din Beiuș, ținută în 8 mai
1898, după V. Faur, Fl. Ardelean, op. cit., p. 112-113. La acea dată, Ioan P. Papp era student la
Budapesta. Vezi și „Însemnarea acelor membri ordinari, care au solvit taxa de la 17 octombrie
1900 până la 4 ianuarie 1901”, în loc.cit., p. 156-157 (apare Ioan P. Papp din Beiuș „de prezent
cand. de av. în Hațeg”).
83
V. Faur, Fl. Ardelean, op. cit., p. 21-29; V. Faur, „75 de ani de la adunarea generală a „Astrei”
desfășurată la Beiuș”, în Crisia, 1973, p. 305-316.
84
Familia, XXXIV, 1898, nr. 34 din 30 aug./11 sept., p. 419.
85
După V. Faur, Fl. Ardelean, op. cit., p. 34 (nota 15).
86
Familia, XXXIV, 1898, nr. 34 din 23 aug./4 sept., p. 408.
341
În ședința din 21 decembrie 1898 s-a stabilit ordinea de zi, din care se
distingeau raportul de activitate, alegerea noului comitet și a directorului
despărțământului, precum și propuneri „privitoare la înaintarea scopului
Asociațiunii”.87
Prezența lui Paul Papp în rândul organizatorilor o punem pe seama
faptului că el ar fi putut intra în comitetul cercual în locul lui Vasile Ignat,
decedat în toamna anului 1898. În ședința din 15/27 noiembrie, când se face
anunțul trecerii în neființă, remarcăm și prezența celui dintâi.88
Cu ocazia adunării generale a despărțământului beiușan este reales în
calitate de președinte protopopul greco-catolic Augustin Antal, dar acesta
refuză onoarea. Are loc o nouă rundă și este ales Antoniu Palladi, iar în
comitet Paul Papp – vicepreședinte, Gavril Cosma – secretar, Constantin
Popovici – casier, Vasile Ștefănică – cenzor.89
Paul Papp se va implica în viața despărțământului pe parcursul
întregului mandat al comitetului cercual din care a făcut parte. A fost unul
dintre animatorii adunării generale a despărțământului beiușean pentru anul
1899, stabilită să aibă loc în 17 septembrie la Vașcău.90
Activitatea desfășurată de avocatul Paul Papp nu s-a limitat doar în
zona școlii, bisericii sau în plan cultural, ci s-a manifestat și ca om politic,
reprezentându-i pe românii din această regiune în forurile Partidului Național.
Lupta politică
În 15 ianuarie 1892, în Restaurantul Kőpincze din Beiuș, s-a ținut
conferința românilor în vederea desemnării delegaților pentru conferința
națională a alegătorilor români ce fusese convocată la Sibiu. Venerabilul
lider naționalist Vasile Ignat, membru în comitetul central al Partidului
Național, a prezidat adunarea, în vreme ce lui Paul Papp, deputat sinodal îi
fusese încredințat secretariatul adunării. Cu această ocazie se aleg comitetul
de conducere la nivelul cercului electoral Beiuș (preoții Vasile Papp,
Augustin Antal, Constantin Boțiu, Antoniu Palladi, avocații Paul Papp și
Gavril Cosma, precum și Dumitru Sălișteanu, Vasile Corbu) și delegații la
conferința de la Sibiu: Vasile Ignat, Paul Papp, Constantin Boițiu și Anton
87
V. Faur, Fl. Ardelean, op. cit., p. 32, 117.
88
Vezi procesele-verbale ale celor două ședințe 15/27 nov. și 9/21 dec. 1898. V. Faur, Fl.
Ardelean, op. cit., p. 116-117.
89
V. Faur, Fl. Ardelean, op. cit., p. 64. Vezi pe larg „Protocolul luat în adunarea cercuală a desp.
Beiuș al Asociațiunii...”, ținută în Beiuș, la 8 ian. 1899, în loc.cit., p. 118-119.
90
„Proces-verbal luat în ședința ord. a Comitetului cercual al desp. Asociațiunii...”, ținută la 13
aug. 1899. V. Faur, Fl. Ardelean, op. cit., p. 124-125.
342
Palladi.91 Alături de aceștia, au participat reprezentând cercurile din Țara

Crișanei și Iosif Vulcan și Ioan Buna (Tinca), dr. Florian Duma și Ioan Papp
(Ceica), dr. Coriolan Papp (Aleșd), Iosif Roman și Nicolae Zigre (Salonta),
Iuliu Filimon și Ioan Ternovian (Marghita).92
Noua conferință națională a alegătorilor români avea pe ordinea de
zi, printre alte probleme, și decizia în privința memorandului ce urma să fie
înaintat Împăratului la Viena. Se deschide acum unul dintre cele mai
importante capitole din mișcarea națională românească din Austro-Ungaria.
Astfel, în ședințele delegaților din zilele de 25 și 26 martie 1892 s-a
dezbătut conținutul Memorandului întocmit de Iuliu Coroianu, fiind
definitivată forma în care acesta urma să fie tipărit. Participanții la
Conferința națională a decis ca acesta să fie înaintat monarhului în capitala
imperiului în cel mai scurt timp, de o delegație impunătoare și
reprezentativă, formată din 300 de români. În cuprinsul Memorandului se
făcea o analiză obiectivă, temeinic argumentată asupra situației populției
românești din Transilvania și Ungaria, arătându-se toate carențele regimului
dualist, care permiteau măsuri și legi impotriva naționalităților din Ungaria.
Se impunea acordarea de drepturi unei populații ce reprezenta peste trei
milioane, contribuabili ai statului, dar nu și beneficiari, deoarece niciun
așezământ școlar sau cultural românesc nu era susținut de stat. Demersul
viza sensibilizarea Curții de la Viena, dar a devenit un document
reprezentativ ce a făcut cunoscută Europei „problema românească din
Ungaria”, care era, fără îndoială, o „problemă de interes european”. Pentru
internaționalizarea problemei, Memorandul a fost tradus în limba italiană și
engleză, fiind tipărit și difuzat în mii de exemplare.93
Redactarea Memorandului, înaintarea lui Împăratului precum și
„traducerea în diferite limbi (se preconizase să fie tradus germană,
maghiară, franceză, italiană, engleză – n.n.,V.O.), imprimarea și expedierea
lui nu fost au fost hotărâte de către comitetul executiv de 25, ci au fost
decretate prin hotărârea unanimă a marii adunări a alegătorilor ținută la 20 și
21 ianuarie 1892”. Printre ei și Paul Papp, reprezentant alături de Constantin
Boiț al alegătorilor români din cercul Beiuș.94
În paralel cu toată emulația stârnită de pregătirea și intenția depunerii
Memorandului, cercurile politice de la Budapesta erau puse în gardă și
91
Teodor Neș, op. cit., p. 171; Beiușul și lumea lui, vol. II, p. 169.
92
Beiușul și lumea lui, vol. II, p. 169.
93
Vezi pe larg Liviu Maior, Memorandul, p. 168-169.
94
Procesul Memorandului românilor din Transilvania, Acte și date, vol. II, Cluj, Editura
Buletinului Justiției, 1934, p. 330-332.
343
făceau demersuri la Împărat pentru a nu fi primită delegația românilor,

apelând la prevederile constituționale. Însuși prim-ministrul maghiar
Szapáry Gyula îl avertiza oficial pe Francisc Iosif asupra intenției liderilor
politici ai românilor din imperiu, cerându-i insistent să nu îi primească în
audiență.
În calitatea sa de președinte al Partidului Național Român, dr. Ioan
Rațiu se prezintă la cancelaria imperială pentru a solicita audiență la
împărat. Este refuzat cu politițe, invocându-se motive de natură
constituțională. Este îndrumat către reprezentantul Ungariei la Viena,
Sögyéy-Marich, pentru a obține mai întâi acordul guvernului ungar, întreaga
chestiune fiind de competența acestuia. Reprezentantul maghiar evită să-l
întâlnească într-o a doua audiență stabilită de comun acord, zădărnicind,
astfel, obținerea audienței. Mai mult, celor aproape 300 de membri ai
delegației le-a fost imposibil să participe la adunările publice programate,
fiind interzise la rândul lor.95
La 23 iulie 1893 a avut loc la Sibiu o adunare generală extraordinară
a reprezentanților românilor din Transilvania și Ungaria, la care au
participat peste 3.000 persoane provenite din diverse medii sociale și din
toate comitatele locuite de români. Cu această ocazie, este ales un nou
comitet central (de 25), care avea datoria de a conduce mișcarea națională în
condițiile măsurilor represive instituite de guvernanții de la Budapesta.
Evenimentul era comparat cu adunarea națională din vremea Revoluției de
la 1848. Faptul că participanții și-au însușit Memorandul ca expresie a
dezideratelor generale românești a determinat o altă dimensiune procesului
memorandiștilor ce fusese demarat și, implicit, noi sensuri mișcării
naționale.
Amploarea conferinței a dat de gândit guvernului de la Budapesta,
care în luna august convoacă, prin Ministrul de Interne, comiții supremi din
Transilvania.96
Din teritoriu, informările prin surse oficiale sau prin intermediul
presei aveau tentă panicardă, de multe ori exagerată, fără acoperire. Astfel,
în ziarul Nagyvárad apare un articol intitulat „Panica de la Beiuș”, în care se
scria, cu argumente ridicole, despre pregătirile românilor de a-l omagia pe
țarul Rusiei: „Românii se pregătesc de răzvrătire. De ziua numelui țarului îi
vor ataca pe unguri.”97
95
Liviu Maior, Memorandul, p. 172-173.
96
Ibidem, p. 214.
97
Ibidem, p. 215.
344
Ca urmare a participării la impozanta conferință din iulie 1893,

Ministrul de Interne solicita printr-o adresă comitelui suprem al comitatului
Bihor informații despre activitatea lor și despre cine i-a împuternicit să se
deplaseze la Sibiu. Sunt vizați Vasile Ignat, avocat în Beiuș, Paul Papp,
avocat în Beiuș și fost judecător de plasă în Vașcău, Antoniu Palladi, preot în
Finiș, Alexandru Boiț, fost prim-pretor în Beiuș, Iosif Vulcan, redactor
responsabil al revistei Familia, dr. Ioan Buna, dr. Florian Duma, dr. Coriolan
Pop, Nicolae Zigre, avocați orădeni, Ioan Ternovian, preot în Sânlazăr, pl.
Margita și Ioan Filimon, preot în Cenaloș. Comitele suprem dispune cercetări
„discrete”, în urma cărora transmite către minister că acești nu au comis acte
antistatale. Totuși, prim-pretorii din comitat raportau că starea de spirit a
locuitorilor români a fost influențată de evenimentele anului 1892: „Ideile
cunoscutului Memorandum românesc au pătruns până la preoțimea ortodoxă
de aici: Înfăptuirea României Mari prin înglobarea părților maghiare,
reprezintă pentru aceasta apogeul celei mai secrete dorințe.”98
Paul Papp a fost un adept al activismului, considerând că pasivitatea
cu urmările ei nu au adus niciun bine, creând o somnolență păgubitoare
pentru români și „o lege ce ne-a ruginit puterile”. De pildă, într-o parodie
publicată în Gura Satului, schimbă imnul „Deșteaptă-te, române!” și-l
prezintă sub formă de dialog, dedicându-l „celor din pasivitatea negativă”,
ce trebuiau să se trezească din amorțire.99 Poziția sa este susținută și prin
colaborarea ce o are la Tribuna de la Sibiu, dar mai ales la Tribuna
Poporului din Arad, care s-a situat pe linia proactivistă.
Sufletistul animator al vieții românești din Ținutul Beiușului, avocatul
Paul Papp, se stinge din viață în urma unui accident de trăsură, la 7 septembrie
1902, în vârstă de doar 52 de ani, lăsând regrete în inimile tuturor cunoscuților.
Înmormântarea, după dorința răposatului a fost simplă, slujba fiind făcută de
protosinghelul Vasile Mangra, protopopul Vasile Papp al Beiușului și preotul
Baicu din Băița, ce-i fusese coleg de școală și prieten bun. Pentru grija ce a
purtat-o școlii și tinerilor învățăcei, s-a decis așezarea portretului său în sala de
studiu a internatului.100 La 10 ani de la moartea sa, fiul Ioan P. Papp, avocat în
Brad la acea dată, oferă un stipendiu de 210 coroane pentru anul școlar
1912/1913, pentru cel mai bun elev din cercul Beiuș sau Vașcău.101
98
Beiușul și lumea lui, vol. II, p. 171-172.
99
100
Moise Popoviciu, Monografia Internatului, p. 61.
101
Ibidem, p. 83.
345
Ginerii, oameni de nădejde ai Neamului
Paul Papp a fost căsătorit din anul 1876 cu Gizela Erdélyi

(1857-1935), având un fiu, Ioan P. Papp și trei fiice: Ghizela (căsătorită cu
dr. Petru Anca), Amalia (căsătorită cu dr. Ioan Pop din Alba Iulia) și Nina
(căsătorită cu dr. Iosif Maiorescu). Statutul familiei Papp s-a reflectat și în
politica matrimonială promovată. Astfel, cele trei fete s-au căsătorit cu tineri
licențiați în științe juridice, cu cariere promițătoare, așa cum se poate vedea
din câteva scurte considerații.
Petru Anca s-a născut la 13 octombrie 1870 în localitatea
Petrovaselo, cot. Timiș. A făcut studiile superioare în perioada 1887/
1888-1892/1893 la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității
Regale Maghiare din Budapesta, instituție în cadrul căreia își susține și
doctoratul, în decembrie 1899.102 A decedat în anul 1919.
Ioan Pop (1882-1953) a fost avocat și omul politic, militant pentru
drepturile românilor din Austro-Ungaria, unul dintre organizatorii Adunării
Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, în calitatea sa de lider în
comitatul Alba. A fost colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu, Al.
Vaida-Voevod și Aurel Vlad. În perioada interbelică a fost prefect, secretar
de stat etc. A murit în închisoarea de la Sighet.
Iosif Maiorescu s-a născut la 4 martie 1878, la Beiuș/Urșad, în
familia greco-catolică a avocatului Daniel Maiorescu. La rândul său, după
ce a parcurs studiile la Gimnaziul superior greco-catolic din Beiuș și la
Gimnaziul superior romano-catolic din Oradea, a urmat studiile superioare
de drept,103 iar o mare perioadă a studenției și-a petrecut-o la Academia
Catolică Maghiară de Drept din aceeași localitate. Aici a fost coleg cu Ioan
Ciordaș, Alexandru Aciu și Eugen Șimonca.
În efortul său de a impune administraţia românească în fostul
comitat Bihor, după 20 aprilie 1919, odată cu intrarea Armatei Române în
Oradea, Aurel Lazăr apelează la o serie de funcţionari români şi maghiari,
102
C. Sigmirean, op. cit., p. 363.
103
Traseul universitar este unul plin de neprevăzut. Începe la Facultatea de Drept și Științe
Politice a Universității Regale Maghiare din Budapesta, pentru ca semestrul al doilea din anul
universitar 1898/1899 să îl urmeze la Universitatea „Ferencz Jószef” din Cluj; în anul
1903/1904 a fost înmatriculat la Academia Regală de Drept din Oradea. Semestrul al doilea al
anului 1899/1900 l-a urmat la Academia Evanghelică de Drept Eperjes (Prešov). În anul 1909
obține titlul de doctor în științe juridice la Universitatea din Budapesta. Numele lui Iosif
Maiorescu mai apare în anul 1907/1908 la Academia Reformată de Drept din Sighetu
Marmației. Cornel Sigmirean, op. cit., p. 392, 466, 638, 656, 663.
346
care depun jurământul de credinţă faţă de noua autoritate de stat. Acesta, în

numele Consiliului Dirigent, instalează noul prefect, pe Coriolan Pop, şi
întregul aparat din Prefectură, urmând numirile pentru primării şi
conducerile administrative ale unităţilor teritoriale. În 27 mai 1919, sunt
numiţi prim-pretorii şi notarii de plasă. Printre aceştia se află şi Iosif
Maiorescu, în calitate de prim-pretor la Ceica.104
La 3 noiembrie 1928, Vintilă Brătianu prezenta Regenţei demisia
cabinetului său liberal și după tentativa eşuată de constituire a unui guvern
de uniune naţională prezidat de Nicolae Titulescu, Regenţa i-a încredinţat
lui Iuliu Maniu misiunea de a constitui un nou guvern. Partidul
Naţional-Ţărănesc venea astfel la guvernare. „Pregătindu-se” de alegeri,
noul guvern a trecut la înlocuirea prefecţilor liberali. Astfel, în judeţul Bihor
a fost numit prefect Iosif Maiorescu.
Peste ani, în perioada guvernării naţional-ţărăniste, elita locală
orădeană reia un proiect mai vechi, acela de a înfiinţa o universitate în
graniţa de vest a României Mari, dezvoltând tradiţia Academiei de Drept.
Prefectul Iosif Maiorescu şi primarul Aurel Lazăr susţin demersurile
episcopilor Roman Ciorogariu şi Valeriu Traian Frenţiu, a decanului
Bogdan Ionescu şi ale altor intelectuali, de alipire la Academie a celor două
academii teologice din localitate şi ridicarea acesteia la rangul de
universitate. În acest scop, s-a redactat un amplu memoriu ce a fost depus
prim-ministrului Iuliu Maniu de către o delegaţie (13 martie 1929). Între
argumente, se insista pe împlinirea în anul 1930 a 150 de ani de existenţă a
Academiei de Drept. Din păcate, iniţiativaa rămas fără rezultat.105
În contextul crizei reconversiei datoriilor care au creat serioase
probleme băncilor din Ardeal şi Banat, la solicitarea BNR, conducerile
băncilor „Victoria” (Arad), „Timişana” (Timişoara) şi „Bihoreana” (Oradea)
decid fuziunea. În şedinţa reunită a consiliilor celor trei instituţii financiare
din 6 aprilie 1931, s-a căzut de acord ca Iosif Maiorescu să fie delegat ca
director al băncilor reunite şi să se ocupe de toate problemele legate de
fuziune. Aceasta s-a încheiat la 15 iunie 1931 sub denumirea de „Băncile
Româneşti Fuzionate S.A.”, cu sediul la Arad şi sucursale la Oradea şi
Timişoara. Denumirea avea să fie schimbată însă, revenindu-se la
cunoscutul nume „Victoria”.106
104
Ion Zainea, Economie şi societate în Bihor. De la Marea Unire la Dictatul de la Viena,
Oradea, Editura Universității din Oradea, 2007, p. 18-20; Vezi lista completă în Biharea –
gazeta oficială a judeţului, 1919, p. 28-31.
105
I. Zainea, op. cit., p. 251-252.
106
Ibidem, p. 130-131.
347
În același timp, Iosif Maiorescu a susținut și a condus o serie de

publicații periodice. În 2 iulie 1928, la Beiuș, apare săptămânalul „cu
tendință social-politică” Cuvântul Bihorului, editat de acesta, avându-l
redactor responsabil pe Amos Borlan, iar colaboratori pe dr. I. Quai, prof. I.
Teiușan, prof. pr. Popoviciu ș.a.107 Această publicaţie îşi va sista apariţia
odată cu editarea unei noi publicații. În anul 1929, apare din iniţiativa lui
Iosif Maiorescu, prefect la acea dată, Gazeta de Vest, cotidian politic
independent pus sub auspiciile Casei Naţionale a judeţului.108
Iosif Maiorescu se numără printre iniţiatorii Asociaţiei „Vestul
României” alături de Valeriu Traian Frenţiu (preşedinte), Ştefan Mărcuş,
Teodor Neş, Victor Cădere, Gh. Tulbure, Aurel Lazăr ş.a. Scopul acesteia
era „concentrarea forţelor româneşti de la frontiera de vest pentru a se
promova şi a se susţine pe cale publicitară şi pe alte căi cultura, unitatea şi
solidaritatea naţională”, prin înfiinţarea unui teatru şi a unei gazete zilnice
fără colorit politic.109
După înfiinţarea directoratelor ministeriale, a mai fost numit secretar
general al celui de-al VII-lea, care avea în componenţă judeţele
Timiş-Torontal, Bihor, Arad şi Caraş.
Ioan P. Papp: Generația României Mari
Ioan P. Papp s-a născut în Beiuș, la 6 august 1878; a urmat școala în

localitatea natală, absolvind Liceul românesc din Beiuș. Despre atmosfera
acelor ani relata Gheorghe Ciuhandu, viitor protopop al Aradului, coleg mai
mare și bun prieten al acestuia. L-au avut profesor pe Gheorghe Marinescu,
care le preda latină și greacă, supranumit „Domnul cel bun”. Acesta era
„obiectul hazurilor noastre copilărești – scria memorialistul –, dar avea o
inimă foarte bună”. Canonicul Florian Stan se remarcase ca dascăl, dar și
prin „severitatea și dreptatea sa”; apoi, profesorul Vasile Dumbravă
rămăsese în inima elevilor, el predând limba română. Asemeni acestora erau
și alți dascăli ce plăceau elevilor.110
Introducerea, începând cu anul școlar 1899/1900, a predării în limba
maghiară pentru toate materiile, cu excepția religiei și a limbii române, a
creat multor elevi greutăți în asimilarea cunoștințelor. În acest context,
107
Vezi Marian Petcu, Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică,
Iași, Polirom, p. 484.
108
I. Zainea, op. cit., p. 270-271.
109
Ibidem, p. 274.
110
Pavel Vesa, Protopopul dr. Gheorghe Ciuhandu (1875-1947), Arad, Editura Episcopiei
Aradului, 2011, p. 217.
348
profesorul Coriolan Ardeleanu, care preda istoria, adeseori eluda obligația

de a produce actul de predare în limba maghiară, făcând ca orele să pară
mult mai plăcute: „Venia d-atâtea ori vesel în clasă și când vedeam că,
înainte de prelegeri, își freca mâinile, știam că are să înceapă prelegerea în
limba românească! Era singurul lucru prin care se răzbuna și ne făcea și pe
noi să tresărim, mai ales pe cei ce luptam cu greutățile limbei ungurești” –
scria Gh. Ciuhandu.111
Studii superioare le urmează la Facultatea de Drept a Universității
„Ferencz Jószef” din Cluj. Tot aici își obține și doctoratul în științe juridice.
Pentru anul universitar 1897/1898, figurează ca bursier al Fundației
„Gojdu”, alături, printre alții, de Liviu Ghilezan și Aurel Crișan.112 La
absolvire i se propune un post de funcționar în Ministerul Justiției, la
Budapesta.
După trecerea examenului de avocat și obținerea titlului de doctor în
științe juridice, se va căsători cu Veturia Bontescu, nepoată a marelui
George Barițiu, fiică a avocatului Mihai Bontescu din Hațeg și soră a
cunoscutului avocat, apoi ministru Victor Bontescu.113 Căsătoria acestuia cu
Veturia Bontescu putea să fie datorată și
relației de colegialitate a lui cu fratele
acesteia, Victor Bontescu. Acești fuseseră
colegi la Budapesta, alături de un alt tânăr
din Beiuș, Lucian Bolcaș. Legăturile de
prietenie cu aceștia, drumurile făcute la
Budapesta, evenimentele culturale organi-
zate i-au adus în situația de a-și cunoaște
familiile. Chiar și Ioan I. Lapedatu s-a
căsătorit cu Veturia Papp, fiica protopo-
pului din Beiuș.114
În urma căsătoriei, se stabilește
pentru o perioadă în Hațeg, apoi în Deva și
Beiuș. În cele din urmă, își deschide birou
de avocat în Brad (1903), unde rămâne
până în anul 1919. A fost, printre altele,
111
Ibidem, p. 218.
112
Maria Berény, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, Publicație a
Societății culturale a românilor din Budapesta, 2000, p. 165.
113
Vezi studiul indicat: Valentin Orga, Alexandru-Bogdan Bud, „Familia Bontescu: schiţe
de portrete”, în Corviniana, XIV, 2021, p. 235-279.
114
Ioan I. Lapedatu, Memorii și amintiri, ediție îngrijită, prefață și note de Ioan Opriș, București,
Academia Civică, 2016, p. 216.
349
jurisconsult al Gimnaziului român din Brad și al Băncii „Crișana”

(1905-1915).
În anii petrecuți în Țara Zarandului a depus eforturi nu doar în
apărarea drepturilor românilor de aici, ci și pentru ridicarea lor economică și
culturală. A fost un mare susținător al școlilor din zonă. Din punct de vedere
politic, a fost adeptul activismului, integrându-se grupului de la Orăștie,
alături de Aurel Vlad, Al. Vaida-Voevod, Teodor Mihali, Victor Bontescu
etc., fiind un apropiat al protopopului Vasile Damian, ajuns deputat în
Parlamentul de la Budapesta.
Înrudit cu Aurel Vlad, care era văr cu Veturia Bontescu, cumnat cu
Victor Bontescu, Ioan P. Papp a fost un apropiat al acestora, un susținător,
implicându-se în toate întreprinderile politice din comitatul Hunedoara. A fost
desemnat să reprezinte circumscripția electorală Baia de Criș la Conferința
națională a alegătorilor români din ianuarie 1905, când se decide schimbarea
tacticii politice a Partidului Național Român, hotărându-se participarea la
campania electorală și, deci, implicit la viața parlamentară din Ungaria.115
Împreună cu protopopul ortodox Vasile Damian – preşedintele
comitetului de organizare, cu avocatul Pavel Oprișa – vicepreşedinte,
profesorul Ioan Radu – secretar şi Alexandru Draia – cenzor, organizează în
august 1904 o impresionantă adunare generală a Societății pentru Fond de
Teatru Român, la Brad.116 Cu această ocazie, atât Ioan P. Papp, cât şi soţia
sa, Veturia, achită taxa de membri fondatori (200 de cor.), dorind să fie
exemplu pentru conaţionalii săi, onorând şi statutul de organizator.117
Ca o dovadă a implicării în viața culturală din ținut, în anul 1909118,
atât Ioan P. Papp, cât și soția sa figurau ca membri fondatori ai ASTREI, din
cadrul despărțământului Brad. Acest statut îl mai avea Banca „Crișana”.119
În slujba României Mari

Odată cu descompunerea armatei austro-ungare și instalarea unei
atmosfere revoluționare la finele lunii octombrie a anului 1918, administrația
și toate serviciile publice de siguranță și-au încetat activitatea, cele mai multe
fiind înlocuite de consiliile naționale locale și de gărzile naționale românești.
115
Vezi pe larg Valentin Orga, Aurel Vlad – istorie și destin, ediția a 2-a, Cluj-Napoca,
Argonaut, 2018, p. 76-191.
116
Anuarul VIII al Societăţii pentru Fond de Teatru Român, pe anul 1903-1904, Braşov,
1905; Familia, XL, nr. 30 din 25 iul./7 aug. 1904.
117
Anuarul VIII..., p. 140-141. Alături de cei doi, cu acea ocazie vor achita taxa de membri
fondatori şi Iuliu Maniu (Blaj), George Dobrin (Lugoj), Aurel Grozda (Buteni) ş.a.
118
Transilvania, XL, 1909, nr. 2, p. 122
119
Transilvania, an L, nr. 1-12 din 1 dec. 1919, p. 77.
350
După decretarea Unirii, serviciile publice nu mai funcționau deloc.

Funcționarii maghiari refuzau să mai furnizeze servicii. Consiliului
Dirigent120 îi revenea sarcina de a organiza în vremuri revoluționare ținuturile
românești unite, toate serviciile publice, restabilind și asigurând ordinea
publică, liniștea, legalitatea, amenințate, mai ales, de exponenții regimului
tocmai înlăturat.
Ioan P. Papp se pune la dispoziţia Consiliului Dirigent, inspirat de
implicarea cumnatului său Victor Bontescu, şef al Resortului de Agricultură
şi Comerţ, dar şi a vărului acestuia, Aurel Vlad, la rândul său vicepreşedinte
al organului executiv ce avea să asigure guvernarea provinciilor unite, dar şi
şef al Resortului de finanţe. După Unire, primește sarcina, alături de dr. Ioan
Suciu și maiorul Florian Medrea, de a organiza regimentul românesc de
voluntari din Zarand, botezat sugestiv Regimentul Horia.121 Situația
existentă în zona liniei de demarcație, unde unități militare maghiare
terorizau populația și încercau să destabilizeze zona, pentru a-și impune
autoritatea, impunea crearea unei forțe de reacție românești. Armata română
era în imposibilitatea de a interveni din cauza prevederilor armistițiului.
Situația fiind deosebit de dramatică, se ia decizia înființării unui Corp din
moți recrutați din zonă, în special din cercurile pretoriale Baia de Criș, Brad,
Abrud, Câmpeni, cărora li s-au alăturat voluntari dintre foștii prizonieri din
Rusia, precum și gardiștii din Ineu, comandați de căpitanul V. Barbu. Într-o
săptămână, procesul de constituire a unității s-a încheiat (19 februarie 1919).
Prezența lui Ioan P. Papp se justifică prin popularitatea și autoritatea de care
el se bucură în zona Brad - Baia de Criș, unde a activat ca avocat aproape
două decenii.122
Dar justiția era domeniul care se impunea cu prioritate să fie
reorganizat.123 Papp arăta că în acea perioadă doar serviciile de carte
funciară funcționau, care aveau ca priorități „mai mult înscrierile în favoarea
justițiabililor unguri și transcrierile averilor statului pentru eludarea
drepturilor națiunii române.” Chiar dacă instanțele nu funcționau, „lefurile,
natural, le încasau înainte, chiar și pe mai multe luni, domnii judecători și
ceilalți funcționari.” În opinia sa, refuzul funcționarilor maghiari de a
120
Vezi Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional
unitar român (1918-1920), Cluj-Napoca, Dacia, 1985.
121
Transilvania, an 76, nr. 1-2, ian.-febr. 1945, p. 103.
122
Valentin Orga, „Figuri de magistrați români ardeleni în slujba Consiliului Dirigent și a
României Mari: Alexandru Marta, Ioan P. Papp și Pompei Micșa”, în Sargetia, XI (XLVII),
2020, p. 26.
123
Gheorghe Iancu, Justiţia românească în Transilvania (1919), Cluj-Napoca, Ecumenica
Press, 2006.
351
depune jurământul de credință față de noile autorități însemna un gest

premeditat de părăsire a posturilor și descompunere a serviciilor publice,
pentru a crea nemulțumiri și perturbări sociale, împiedicând astfel
organizarea și consolidarea noii administrații.124
El aprecia ca fiind plin de înțelepciune și prevedere politică Decretul
1 din 24 ianuarie 1919 despre funcționarea la mod provizoriu a serviciilor
publice, aplicarea legilor, despre funcționari și întrebuințarea limbilor, care
a constituit „prima bază a organizării serviciilor publice și mai ales a
instanțelor judecătorești [...] La Justiție se cerea mai multă vigilență,
prudență și energie, ca suveranitatea națională să nu poată fi
compromisă.”125
Aurel Lazăr, șeful Resortului de justiție, și-a ales o echipă de
profesioniști, în măsură să realizeze organizarea din temelii a întregului
sistem de drept: Alexandru Marta126– secretar general (din 1 martie 1919),
Ioan Papp – șef de secție, Cornel Crăciunescu – șef de secție civilă, Victor
Andru – șef de secție penală, Ioan Iancu – șef de secție financiar.127
Prieten bun și colaborator apropiat, Ioan P. Papp scria despre rolul
lui Alexandru Marta ca secretar general al Resortului:
„Acest om mic de statură, ager și vioi, de o cultură juridică superioară și vastă, cu

o voință de fier neînduplecabilă, de concepții înalte și largi, român intransigent și
mare patriot, deplin cunoscător al organizației judecătorești cu enorma mulțime
de norme juridice ale ei, caracter pur, integru și dârz, cu o putere de muncă
excepțională...”.
124
Transilvania, 1945, p.1-2.
125
Transilvania, p. 3.
126
Alexandru Marta (1869-1965), a absolvit Facultatea de Drept a Universității din Budapesta
(1888-1893) și tot aici a obținut și titlul de doctor (2 aprilie 1897). A fost avocat în perioada
1898-1915. Intră în magistratură în anul 1915, fiind judecător în Lipova, după care este
promovat, datorită pregătirii sale, consilier la Curtea de Apel din Seghedin. A activat în cadrul
Resortului de justiție, iar după desființarea Consiliului Dirigent va fi desemnat secretar general
al Ministerului Justiției pentru justiția din Transilvania și Banat. Perioada acestei asumări a fost
una redusă, căci în 30 august 1920 trece ca prim-președinte la Curtea de Apel Oradea, după care,
în mai 1921, a fost numit și prim-președinte la Curtea de Apel Timișoara. A ocupat această
funcție până în 30 aprilie 1938, când, în baza limitei de vârstă, se va pensiona. În 14 august 1938
a fost reactivat în noile structuri ale regimului carlist, fiind numit Rezident Regal al Ținutului
Timiș (cuprindea județele Timiș, Caraș, Hunedoara, Arad, Severin). Mandatul său va înceta în
30 septembrie 1940, după ce vine la putere generalul Ion Antonescu. Vezi în: Valentin Orga,
„Figuri de magistrați români ardeleni...”, p. 256-262; M. Ionescu, L. Gruneanţu,
Contribuţia avocaţilor..., p. 425-427.
127
Unirea Ardealului evocată de Iuliu Maniu. Conferință ținută la radio în 24 ianuarie 1934,
Cluj, Tipografia Națională, p. 49.
352
Acesta și-a adunat la rândul său o echipă de colaboratorialături de

care a început preluarea instanțelor și organizarea justiției românești. Pentru
efortul său „de multe ori supraomenesc” aprecia că:
Toată închinarea noastră plină de smerenie și recunoștință, în fața acestui suflet

mare de magistrat român, care și-a început cariera fiind om bogat și la trecerea
sa la pensie [...] și-a terminat-o sărac, că-și cheltuise în slujba justiției românești,
fără cruțare, tot ce a avut. D. Marta a fost apoi spiritus rector al conducerii
centrale a resortului justiției, cu mare autoritate, respectat de șeful resortului, de
întreg Consiliul Dirigent, de toată magistratura și serviciile justiției, pentru
știința, energia, hotărârea sa și pentru puritanismul său impunător.128
Dincolo de aceste aprecieri generoase, contribuția lui Alexandru

Marta este una apreciată și de alți specialiști.
Ordonanța nr 121 din februarie 1919 emisă de Resortul de Justiție a
hotărât preluarea justiției în 15 județe (Alba Inferioară, Bistrița-Năsăud,
Brașov, Ciuc, Cojocna, Făgăraș, Hunedoara, Mureș-Turda, Odorhei, Sibiu,
Solnoc-Dobâca, Târnava Mare, Târnava Mică, Trei Scaune, Turda-Arieș)
aflate sub jurisdicția Curților de Apel din Cluj și Târgu Mureș. Celelalte
zone, Crișana, Maramureșul, Sălajul și Sătmarul au fost preluate în luna
mai, Aradul în iulie – se aflaseră dincolo de linia demarcațională, iar
Banatul numai în septembrie 1919, după retragerea trupelor sârbești. În toate
teritoriile aflate sub jurisdicția Consiliului, munca de organizare a sistemului
de justiție s-a bazat pe 64 de magistrați români inamovibili, 36 de magistrați
stagiari (notari, vicenotari, practicanți), 84 de funcționari români din grefele
instanțelor din Transilvania. Pe parcurs, acestora li se vor alătura și alții, mai
cu seamă din zonele aflate sub ocupație maghiară sau sârbească. Numărul
lor va fi completat cu magistrați sași, după ce în adunarea națiunii săsești, ce
a avut loc la Mediaș, se decide aderarea la Unirea cu România.129
Opera de organizare a justiției în Transilvania și Banat s-a bazat în
mod special și pe corpul avocaților români ce au activat în Ungaria, mai ales
a celor ce au aparținut „gărzii de vechi luptători democrați naționali”. Ioan
P. Papp arăta că aceștia au răspuns fără să stea pe gânduri chemării
Consiliului Dirigent, chiar dacă intrarea în magistratură însemna pentru cei
mai mulți o scădere a veniturilor.
128
129
Ibidem, p. 7.
353
A fost suficient, printr-o singură invitație a Resortului justiției fostului Consiliu

Dirigent – scria acesta peste ani –, a se face apel la patriotismul cinstit al acestor
veterani luptători probați, ca ei să-și lase casa și masa, familiile și cancelariile lor
avocațiale aducătoare de venituri și să se pună la dispoziția resortului.
Gestul acestora a fost cu atât mai măreț, cu cât a servit interesul

național desăvârșind Unirea, apărând-o în momentele critice „premergătoare
hotărârilor conferinței de pace”.130
Ce a însemnat acest gest se vede dintr-o situație simplă: din cele
1.400 de posturi de magistrați existente în Transilvania la 1919, nici 100 nu
puteau fi ocupate de magistrați români ce au funcționat în Austro-Ungaria.
Multe instanțe judecătorești rămăseseră fără niciun judecător, fără niciun

funcționar de grefă, ba chiar fără niciun servitor, în urma retragerii în bloc a
ungurilor. [...] A trebuit să vină acești avocați români ardeleni, idealiști și
nepretențioși, să ia în stăpânire în numele Statului român, instanțele judecătorești,
să organizeze serviciile acestora, cu cunoștințele, experiențele și abnegațiunea lor,
făcând de toate – tuturor, ei făcând uneori și pe copiștii, chiar și pe aprozii curieri
la poștă, tot atunci împărțind dreptatea dreaptă și fără de prihană, din scaunele de
judecători, în numele legii și al țării românești. Acești avocați, deveniți magistrați
mucenici au alergat în număr mare, de peste 200 atunci, jertfindu-se pe sine, să
aducă jertfa lor curată pe altarul Unirii neamului românesc...131.
În anul 1919, dată fiind pregătirea și experiența sa, Ioan P. Papp,

concomitent cu funcţia sa din Consiliul Dirigent, va fi numit consilier al
Curții de Apel Cluj, preşedinte de secţie, ajungând în cele din urmă
prim-președinte al acesteia (1937-1944). Pentru perioada 1920-1923, va fi
numit președinte de secție la Curtea de Apel din Oradea, în vederea
organizării activităţii acesteia, urmând să revină la Cluj. Chiar dacă i se
oferă mai multe oportunități în carieră, de pildă consilier la Curtea de
Casație (1920), nu va părăsi Curtea de Apel din Cluj. A făcut parte și din
Consiliul Superior al Magistraturii.
În calitatea pe care a avut-o în sistemul de justiție, Ioan P. Papp
înființează Fondul imprimatelor și Fondul cărților funduare, iar mai apoi
Buletinul justiției. Din veniturile obținute prin aceste fonduri a înființat și o
tipografie, considerată la acea dată ca fiind cea mai bine înzestrată tipografie
din Transilvania. Din păcate, în timp, întreprinderea a fost trecută de la
Ministerul de Justiție, în mod arbitrar, Baroului avocaților din Cluj. A
130
Ibidem, p. 20.
131
Ibidem.
354
organizat și o tâmplărie, unde se executau lucrări ieftine pentru instanțe sau

pentru magistrați.
O reușită mult apreciată, care dăinuie și azi, o reprezintă Casa
Magistraților de la Sovata. Aceasta a fost plănuită de Ioan P. Papp în cele
mai mici detalii, magistratul supraveghind personal construirea propriu-zisă,
implicându-se în achiziționarea materialelor și contractarea meșterilor etc.132
În Buletinul justiției se publicau toate legile, regulamentele și
ordonanțele Ministerului Justiției. Publicația se distribuia gratuit tuturor
autorităților de specialitate din țară.
După desființarea Consiliului Dirigent, Ioan P. Papp a continuat să
activeze în cadrul secretariatului general, iar apoi la Directoratul Justiției din
Cluj.
Ioan P. Papp a urmărit din pozițiile ce le-a ocupat în sistemul juridic
românesc din Ardeal să creeze un corp judecătoresc demn și bine pregătit,
cinstit și devotat idealului de justiție, deasupra oricăror influențe politice și
neinfluențat de considerații de ordin etnic.133
Ca magistrat excepțional, prin cinstea și pregătirea sa, omenia
dovedită, ajunge să se bucure de o faimă binemeritată. Într-un articol
publicat în revista Transilvania (publicația oficială a ASTREI), cu ocazia
pensionării sale (1 ianuarie 1945), „în urma reducerii limetei de vârstă”, este
numit „patriarhul magistraturii ardelene”.134
Într-un portret făcut în revista Transilvania în 1946, era considerat
juristul literat, magistratul desăvârșit, organizatorul neîntrecut în ale justiției, fără

de a cărei consultare prealabilă n-a ieșit de la ministerul justiției nicio lege,
niciun regulament de seamă, n-a fost numai conducătorul iscusit și apreciat al
instanței prezidate de dsa, și românul integru, ci a mai fost și eminentul
administrator și gestionar și colegul iubitor, omul de inimă, însușiri toate
manifestate prin fapte...135.
A publicat diferite lucrări juridice: Proceduri de moștenire în Ardeal

(1921), Cartea funduară, (vol. I, 1923), Procedura civilă din Ardeal (vol.
I-III, 1925), Legea cambială (1922), Legea cecului (1923), Dreptul de autor
(1923), Norme de drept imobiliar (1923), Instaurarea justiției românești în
Ardeal (1945) etc. A fost unul dintre autorii monumentalei opere juridice
Codul de procedură civilă a Transilvaniei (vol. I-VI, 1925-1926). Dar ceea
132
Transilvania, an 77, nr. 1-4, ian.-apr. 1946, p. 77.
133
134
Ibidem, p. 102.
135
Transilvania, an 77, nr. 1-4, ian.-apr. 1946, p. 76.
355
ce este foarte important, a scris lucrarea Procesul memorandului românilor

din Transilvania (2 volume), apărută în anul 1933.136
În 27 mai 1946, datorită activității depuse, a fost primit membru de
onoare al Academiei Române, calitate ce o va pierde după reformarea
acestei instituții (1848). Este repus în drepturi post-mortem, în 3 iulie 1990.
***
Din căsătoria sa cu Veturia Bontescu se nasc fiul Pavel Ioan (Dudu)

și fiica Doina. Din nefericire, fiul său moare în 25 septembrie 1918, la vârsta
de 14 ani. În acele momente de durere, cei doi soți decid ca averea lor să o
lase spre alinarea nevoilor semenilor lor. Aceștia decid în octombrie 1918 să
înființeze fundații care să fie capitalizate din averea dobândită de-a lungul
timpului de cele două familii, Papp și Bontescu:
[…] rămânând noi fără descendenți de parte bărbătească, care să continue

numele meu familial și să susțină moșia și casa noastră strămoșească de la Beiuș,
între ele casa din Piața Beiușului, cumpărată la 1830 de strămoșul meu,
protopresbiterul Pavel Papp și moștenită de trei generații până la mine,
nemângâiați de pierderea îndurerată, am încheiat primele acte: contract și
testament reciproc, cu obligațiunea de a înființa supraviețuitorul dintre noi
fundațiunea dorită, întru amintirea fiului nostru și a înaintașilor...137.
Astfel, ei își vor face și testamentele încă din 25 octombrie 1918

(Baia de Criș), reînnoindu-le în 21 aprilie 1935 (Cluj). După decesul soției
(31 ianuarie 1936), Ioan P. Papp va face public testamentul și, alături de
fiica sa Doina Papp, semnează declarația de acceptare (8 februarie 1936,
Cluj). Peste ani, Ioan Papp menționa că soția sa, Veturia, a fost
„inspiratoarea ideii acestei fundațiuni”, subliniind meritul acesteia: „soția
mea devotată și sfătuitoarea mea credincioasă, singură, căreia îi sunt dator
cu recunoștință pentru agonisirea, creșterea, păstrarea și conservarea cinstită
a moșiei noastre întregi...”138.
Pe lângă proprietățile ce vor face obiectul dotării fundației, așa cum
vom arăta mai jos, familia magistratului Ioan P. Papp deținea o avere
însemnată. Din testamentul semnat de cei doi soți aflăm că au deținut două
vile, Mignon și Nu-mă-uita (estimate în 1935 la peste un milion lei) și
136
Valentin Orga, „Figuri de magistrați români ardeleni...”, p. 267.
137
Fundațiunea culturală de binefacere și ajutor Pavel Ioan Papp cu sediul în Beiuș. Actele de
înființare, Sibiu, Cartea Românească din Cluj, 1942, f. 8.
138
Fundațiunea culturală, p. 26, 29.
356
complexul vilelor Belvedere, Buretele și Semiluna (evaluat la peste 600.000

lei) la Băile Sovata. De asemenea, familia mai deținea proprietăți funciare la
Beiuș, Cermei, Hemeiuș și Câmpul de Sus (cu o valoare de cca 700.000 de
lei).139 La toate acestea se mai adaugă și proprietățile moștenite din familia
Bontescu, la Hațeg, după decesul celorlalți frați ai Veturiei.140
În spiritul înaintaşilor săi, Ioan P. Papp decide să îşi pună averea la
dispoziţia comunităţilor cărora în diverse momente ale vieţii le-a aparţinut.
Astfel, în anul 1941, Ioan P. Papp și fiica sa Doina Papp141 (văduva
căpitanului Sergiu Zapolschi Bușilă), înființează Fundația Veturia dr. Ioan
Papp. Azil pentru bătrânii săraci din Hațeg. Demersul caritabil era în
concordanță cu decizia soției sale, impusă testamentar de comun acord
(1935), vizând deopotrivă memoria acesteia și a părinților săi, Mihai și
Maria (n. Barițiu) Bontescu.
Patrimoniul fundației era alcătuit din casa și grădina din Hațeg, str.
Prundului și grădina din str. Ulicioară (Băiaș), moștenire rămasă de la
Veturia Papp. Casa era din zid solid, pe fundație, cu acoperiș de țiglă, cu
patru camere, bucătărie, pod, pivniță, gang, curte și două grădini.142
În anul 1942, la 30 iunie, Ioan Papp și fiica sa, Doina, înființează la
Beiuș, Fundațiunea culturală de binefacere și ajutor Pavel Ioan Papp, în
amintirea acestuia, dar și a înaintașilor săi. Scopul acesteia era de a împărți
„ajutoare și burse, după trebuință și putință: 1. copiilor săraci și silitori, școlari
și studenți la orice școală; 2. copiilor orfani, bolnavi și săraci; 3. bătrânilor
săraci, bolnavi și neputincioși – toți aceștia români de neam și de lege
ortodoxă, născuți în Beiuș, în jurul Beiușului, în Bradul Zărandului...”143. Mai
exact – cum se stipula în Regulament – beneficiarii urmau să fie aleși din
cercurile bihorene Beiuș, Vașcău, Ceica, dar și din zona Brad - Baia de Criș
(unde a locuit și activat ca avocat timp de 16 ani).144
Ca patrimoniu inițial al fundației a fost constituită casa strămoșească
din centrul Beiușului, care „nu va fi înstrăinată nicicând”. „Casa
139
Ibidem, p.55-56.
140
Fabiu, mezinul familiei Bontescu, a căzut pe front în 1914, Virgil a decedat în 1928, iar
Victor în 1933.
141
Valentin Orga, Alexandru-Bogdan Bud, „Famila Bontescu: schiţe de portrete”, p.
270-271.
142
Regulamentul Fundaţiunii „Veturia dr. Ioan Papp născută Bontescu” de azil de bătrâni
săraci din Haţeg, Sibiu, 22 ianuarie 1941, în Iancu Badiu, Oraşul Haţeg în perioada
interbelică: 1914-1944, Deva, Editura Karina, 2013, p. 465-466. Documentul se află în
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Hunedoara, Fond Primăria Oraşului Haţeg, dos.
105/1940.
143
Fundațiunea culturală de binefacere și ajutor Pavel Ioan Papp..., p. 3, 9.
144
Ibidem, p. 31.
357
strămoșească” se compunea din 3 localuri de prăvălii, 4 apartamente de

locuit, pivniți, poduri etc., dar și din curtea aferentă și grădină. Patrimoniul
urma să fie sporit cu „via și pometul împreună cu casele și celelalte clădiri
de pe ele, din Beiuș, înscrise în coala cărții funduare [...], împreună cu
aranjamentul lor de cramă, vierit și pivnițerit.” De asemenea, după moartea
testatorului, se adăuga și „pădurița de stejar din Beiuș, în «Băncuta»,
mobilierul și arhiva „neînstrăinabile”, precum și orice altă avere ar rămâne
după orice membru al familiei.145
Casa din Piața Centrală (Dr. Ciordaș) a Beiușului era evaluată la o
valoare locativă de peste 100.000 de lei. Conform estimărilor, din această
sumă, 40% acoperea impozitele, taxele și reparațiile, rămânând astfel 60.000
lei pentru scopurile fundației.146
Statutul este în așa fel construit, încât niciun bun intrat în
patrimoniul fundației să nu poată fi valorificat în favoarea vreunei persoane
implicate în administrarea acesteia.147
Ioan I. Papp stabilea și procentele pentru categorii de ajutorare: 50%
din venituri rămase după asigurarea fondurilor de întreținere vor fi alocate
pentru ajutoare și burse pentru școlari și studenți, restul pentru „ajutoare de
lecuire și vindecare, haine pentru copii bolnavi și săraci; și pentru femei și
bătrâni bolnavi neputincioși și săraci, ajutor de trai și vindecare.” Bursele
acordate studențilortrebuiau să fie asimilate celor acordate la Universitate, în
vreme ce elevii sau învățăceii de la școlile de meserii urmau să primească
jumătate din valoarea celor dintâi.148
În cazul ajutoarelor pentru copii orfani și pentru bătrâni, exista
condiția ca aceștia să fie din zona Beiușului, să aparțină bisericii ortodoxe.
Acestea se acordă în principal în natură (cazare, masă, îmbrăcăminte,
tratament medical, alimente, articole de maximă stringență), iar în unele
situații achitarea contravalorii vreunei chirii într-un cămin sau achitarea
mesei săracilor.149
Nu se excludea situația în care arhiva veche a familie și o parte din
mobilierul foarte vechi să ajungă în proprietate ASTREI sau Academiei
Române.150
Biblioteca juridică deținută de Ioan P. Papp a fost lăsată prin
testament Asociației magistraților români din Ardeal cu sediul la Cluj,
145
Ibidem, p. 10-11.
146
Ibidem, p. 18.
147
Ibidem, p. 14.
148
Ibidem, p. 18.
149
Ibidem, p. 21-22.
150
Ibidem, p. 28.
358
iarrestul bibliotecii (istorie, politică, știință, religie) o lasă ASTREI, în

vreme ce publicațiile beletristice le lasă internatului de la Liceul ortodox
din Beiuș.151
Din nefericire, numele familiei Papp se opreşte la această generaţie,
fiica magistratului Ioan P. Papp, dăruindu-i o nepoată: Doina Maria Veturia
Zapolski Buşilă.152
Reconstituind trecutul acestei familii, putem remarca drumul parcurs

de la preotul ce face trecerea de la comunitatea rurală la comunitatea
ortodoxă lărgită prin promovarea în ierarhie, ca protopop în ţinutul
Beiuşului, a lui Paul (Pavel) Papp, ce-şi asumă rolul de apărător al tradiţiei
creştine strămoşeşti, dar şi al drepturilor românilor din zonă. Prin activitatea
sa consolidează, alături de enoriaşi, statutul bisericii în comunitate, reuşind
să repoziţioneze lăcaşul ortodox în arhitectura localităţii, ca reflectare a
creşterii importanţei elementului românesc. Fiul său îmbrăţişează meseriile,
ca posibilitate de prosperitate economică, probabil şi din absenţa harului
pentru preoţie. Este generaţia care creează pentru familie potenţă
economică, ce îi asigură prezenţa în elita socială a localităţii, dar deopotrivă
îi permite să se implice în susţinerea materială a bisericii, a şcolilor şi a
tinerilor din ţinutul Beiuşului. Îşi trimite fiul la studii, îndrumându-i paşii
spre cariera de avocat, care să îi asigure stabilitate materială, dar mai ales
libertatea unei activităţi politice. Paul Papp, botezat după bunicul său, a
continuat tradiţia familiei de a susţine mişcarea de emancipare economică,
culturală şi politică a românilor din Transilvania şi Ungaria. Implicarea sa
cunoaşte noi valenţe şi dimensiuni, remarcându-se ca activist al ASTREI, ca
lider în mişcarea naţională, reprezentându-i pe românii din circumscripţia
electorală Beiuş la conferinţele naţionale ale Partidului Naţional. El aparţine
generaţiei care contribuie la procesul de laicizare a conducerii mişcării
naţionale. În cazul său, mai putem remarca şi politica matrimonială
practicată, prin căsătoria fiicelor sale cu tineri avocaţi, cu perspectivă, în
cazul a două dintre cele trei, soţii veneau din localităţi din alte comitate
(Timiş şi Alba). La rândul lui, fiul avocatului Paul Papp, Ioan P. Papp, se
căsătoreşte cu fiica avocatului hunedorean Mihai Bontescu, nepoată a
marelui George Bariţiu. Se realizează astfel o reţea de înrudiri ce contribuie
la o bună funcţionare a unor acţiuni politice în cadrul generaţiei pe care
istoriografia o numeşte „generaţia Unirii”. Astfel, avocatul Ioan P. Papp se
151
Ibidem, p. 59-60.
152
Din păcate, dr. Doina Maria Veturia Zapolski Buşilă a trecut la cele veşnice în 29
iunie 2022.
359
încadrează în mişcarea naţională, ducând mai departe tradiţia familiei. El se

alătură grupului de tineri care în anul 1905 reuşesc să determine schimbarea
tacticii Partidului Naţional Român, susţinând intrarea în activitate politică,
prin participarea la competiţia electorală. Această generaţie a constituit
eşantionul cel mai numeros al celor care în 1918 au decis unirea
Transilvaniei, a Banatului şi a celorlalte provincii cu România, iar mai apoi
au contribuit la consolidarea României Mari.
360
GRĂMĂTICUL CU CĂLIMARA LA BRÂU.
DIMITRIE BOLINTINEANU ŞI ŢĂRANII
Constantin Bărbulescu
Lucrarea de faţă face parte dintr-un proiect mai larg în care studiez
imaginea ţăranului în opera principalilor paşoptişti. Deci o lucrare clasică de
imagologie socială să îi spunem, care în subtext vrea să dea socoteală şi de
modul în care ideologia naţională română se impregnează de ţărănism.
Pentru că da, la originile ei, create parţial şi consolidate de paşoptişti,
ideologia naţională este saturată de imaginea ţăranului ca ultim resort
identitar. Cu alte cuvinte, după 1830, Ţăranul devine Românul prin
excelenţă. Iar pe noi ne-a interesat modul concret în care are loc această
simbioză. Şi atunci, cum spuneam, ne-am întors privirea către paşoptişti şi
scrierile lor.
Dimitrie Bolintineanu şi Ion Heliade Rădulescu sunt probabil ultimii
subiecţi ai acestui proiect. Au rămas la urmă pentru că mi-a fost teamă de ei;
”faima” textelor lor ajunsese până şi la mine. Şi, în plus, au scris mult,
foarte mult, şi când eşti atât de grăbit în a înnegri hârtia, este dificil să nu
devii prolix. Astăzi, să citești opera poetică a lui Dimitrie Bolintineanu,
pentru mine cel puţin, a fost un chin. O experienţă la limita traumei... Dacă
nu mă credeţi, încercaţi; şi când simţiţi că vă lasă puterile, deschideţi ochii
mai tare şi mergeţi înainte. Aveţi de parcurs în frumoasă ediţie postbelică a
operelor autorului din Bolintin, patru volume care însumează nu mai puţin
de 2408 pagini! Din care, dacă pui deoparte volumul de traduceri în limba
franceză din 1866 – Brises d’Orient, tot mai rămâi cu 2108 pagini! E
copleşitor. În cei 47 de ani ai vieţii, din care activi din punct de vedere
literar sunt doar cei din intervalul 1842-1870, Dimitrie Bolintineanu pare că
a lăsat doar rareori pana din mână. În epoca sa, este literatul perfect: alături
de marea sa pasiune - poezia, a scris şi romane - chiar trei, însemnări de
călătorie şi publicistică. A, uitasem memoriile politice. Alături de Ion
Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri, pare literatul patriot tipic al epocii
de la 1848: poet, publicist, revoluţionar şi om politic. Nimic din spiritul
epocii nu îi este străin!
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.15
Dar ceea ce ne frământă pe noi este întrebarea dacă opera sa reflectă

şi marea problemă a perioadei în care a trăit: ”cestia” ţărănească sau socială;
ţăranii apar în scrierile lui? Și cum sunt văzuţi? Pentru că părerea lui
contează, fiindcă în epoca Unirii este un scriitor peste care nu puteai trece.
Când în toamna lui 1857 se întoarce din exil, la Brăila este recunoscut după
numele din paşaport de către „omul cu legile”, un tânăr de nouăsprezece ani,
care „cătă să mă sărute”1, iar în Moldova, în acelaşi an, este răsfăţatul
saloanelor. Din scrisorile către familia Zanne aflăm că la Agapia
călugăriţele vin să îl vadă din curiozitate: „Eu sunt foarte cunoscut în
Moldova; toate aceste călugăriţe mă cunosc deja ca poet”2. Lipsesc doar
sesiunile de autografe şi selfie-urile de grup!
Poporul decăzut
Dacă mare parte a operei poetice a lui Dimitrie Bolintineanu nu pare

deloc utilă cercetării mele, ei bine, cele două serii de satire politice – Nemesis
din 1861 şi Eumenidele din 1866 – spumoase, conectate la realitatea socială,
sunt cu totul şi cu totul altceva... Şi acolo, ţăranii nu lipsesc. Într-un text hâtru,
imaginat sub forma unei jalbe a evreilor din Moldova către Manolache
Costache Epureanu, Bolintineanu pune în gura petentului evreu o apreciere
puţin măgulitoare a stării ţăranilor; să-l ascultăm:
S-a prăpădit Moldova, coconu Manolache,/Când s-a făcut unirea în timpul lui
Conache,/Când a murit Istrate... Iată apărător!/Atuncea moldovanul era mai
răbdător./Atunci boierii ţării buzunăreau jidanii,/Jidanii p-altă parte buzunăreau
ţăranii,/Ţăranii vite încă, ni-având nimica viu,/ Munceau şi zi, şi noapte ca să li
dăm rachiu./Dar astăzi cu unirea şi cu lege rurală,/Cei înşelaţi nainte pe
înşelători înşală3 (1866).
„Ţăranii, vite încă” – iată o caracterizare a clasei sătenilor cu care ar

fi fost de acord o mare parte a elitei epocii. Dar ne place să credem că ea ar
fi fost respinsă cu indignare de paşoptişti. E drept că această apreciere e
pusă în gura unui evreu-tip, aşa cum este imaginat în epocă. Totuşi, noi ne
putem întreba dacă nu cumva poetul nostru gândea precum evreul din satiră
şi deci, dacă Dimitrie Bolintineanu în chestia ţărănească nu este mai aproape
de Costache Negruzzi decât de Ion Ionescu de la Brad. Ca să aflăm
1
Dimitrie Bolintineanu, Opere, vol. VI, Călătorii, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de
Teodor Vârgolici, București, Minerva, 1985, p. 486.
2
Ibidem, vol. XI, Corespondenţă, 1989, p. 217.
3
Ibidem, vol. II, Poezii, 1982, p. 14.
362
răspunsul, trebuie mai întâi să ne întoarcem cu cinci ani în urmă, şi vom

putea citi în prima serie de satire politice, cele scrise în vremea domniei lui
Cuza, o apreciere foarte asemănătoare, făcută de data aceasta de un narator
care exprimă fără îndoială vocea autorului:
Condiţia rurală, sistemul cel trecut/Cu dulcea tiranie şi graţiosul

cnut,/Cu-amoarea părintească a celor mari unite,/Au coborât poporul la starea
cea de vite!/El a perdut credinţa chiar în fiinţa sa!/A patriei onoare nu poate a-l
mişca,/Şi cum să fie alfel când anii ce urmează,/Când legile se schimbă şi el nu
profitează?/Vai! Şi cu toate astea un sintiment frumos/Mai lesne se găseşte la
populul de jos!4 (1861).
Cele două din urmă versuri nu schimbă cu nimic datele problemei.

Să fi considerat Dimitrie Bolintineanu ţăranii, talpa ţării, drept o gloată
abrutizată? Chiar dacă pare greu de crezut, o analiză, chiar şi sumară, a
textelor publicistice tinde să confirme această imagine sumbră. Poate cel
mai complet şi complex text pe acest subiect apare în decembrie 1867 în
ziarul Naţiunea română; îl citez in extenso, pentru că merită:
Populaţiunile rurale sunt căzute într-o adâncă ignoranţă. Nu ştim dacă s-ar găsi la
o sută, două persoane care ar şti să citească, să scrie şi să subscrie. Ţăranii zic că
părinții lor nu au ştiut să citească şi au trăit bine, şi copiii lor au să facă astfel.
Ţăranii noştri produc mult şi trăiesc în mizerie, precurmaţi de amintirea vechilor uri
împotriva proprietarilor, nu siguri încă de o soartă mai bună astăzi, ei nu ştiu încă
roadele constituţiunii noastre, nu cunosc legile ţării şi trec timpul de odihnă în
cârciumi. Neştiind a scri sau a citi, sunt totdauna înşelaţi de aceia care au
tranzacţiuni cu dânşii, prin smârcurile munţilor mai ales, prin cătune pe unde
domneşte îndobitocirea. Nu schimbă nimic în obiceiul muncii lor şi nimeni nu-i
învaţă ce trebuie să facă, ca să producă mai mult munca lor. Preoţii, care ar putea
să le dea poveţi folositoare în viaţa lor dobitocească, sunt ei însuşi ignorenţi.
Sentimentul religios se duce şi lumina ştiinţei nu vine a le arăta calea în viaţă. Satele
prezintă un trist aspect: o biserică deşeartă, o şcoală ruinată, o cârciumă plină de
oameni, ne amintă timpii de barbarie ai sarmaţilor. Casele lor mizerabile n-au nici
chiar ferestrele necesare spre a le da aerul. Preoţii nu sunt ascultaţi, nu sunt
respectaţi, ei se îmbată împreună cu ţăranul, exersă misiunea lor nu ca un lucru sânt,
ci ca o meserie ordinară, a boteza, a cununa, a îngropa, numai pentru bani. Primarii
sunt nişte tirani. Instrucţiunile venite de la administraţie şi scrise într-o limbă care face
ruşinea timpului de astăzi şi acelora care cârmuiesc ursitele instrucţiunii, ţăranii nu le
înţeleg, fac erori. Bătaia urmează ca pe trecut. Vita nu-şi cunoaşte dreptul său şi
stăpânul care ştie legea, o calcă. Pentru aceşti nenorociţi dreptatea este anevoioasă şi
costătoare; astfel cei mai mulţi suferă arbitrarul călăilor şi tac. […] Şcoalele deschise
nu produc nimic. Băieţii care învaţă iarna, uită vara, când vin în vârstă nu mai ştiu
nimic. Nici o morală nu se face acestor oameni. Ei se cred născuţi a fi prada celor tari
4
Ibidem, vol. I, Poezii, 1981, p. 758.
363
şi a se pleca lor, astfel ei nu au nici o simpatie pentru o ţară unde sunt nefericiţi. Ce va
fi generaţiunea viitoare dacă cea de astăzi nu face nimic pentru instrucţiune?
Progresul îl oprim noi înşine prin oprirea luminelor a pătrunde în popor, crezând că
luminele pot face rău, şi nu înţelegem că tocmai lipsa luminelor în popor ne-a făcut
slabi, săraci, izolaţi în naţiune şi despreţuiţi de Europa5.
Precum aţi remarcat, în satele izolate ale munţilor domneşte

„îndobitocirea”, dar în general poetul vorbeşte de „viaţa dobitocească” a
ţăranului; cele două clase sociale ale ţării sunt „vita” şi „stăpânul”: ghiciţi
cine este vita... E drept că în text mai apare şi câte o nuanţă de compasiune
pentru „aceşti nenorociţi”, dar, în general pentru Bolintineanu, imaginea
satelor ţării îl face să se gândească la un trecut medieval sarmatic... Nu e
nicidecum o imagine idilică şi nici ţăranul un inocent bun sălbatic. Alecu
Russo se crede printre ţărani în Vestul Sălbatic al Statelor Unite6;
compatriotul lui muntean este printre sălbaticii sarmaţi. Este drept, pe de
altă parte, că textul de mai sus face parte dintr-o pledoarie pentru „luminare”
prin educaţie, iar anul când este redactat îl găseşte pe Bolintineanu
radicalizat în conul de umbră unde intră după abdicarea lui Cuza7.
După februarie 1866, publicistica politică şi socială a poetului de la
Bolintin mărturisește o coborâre în Infern. Dezamăgirea maximă are drept
corolar o imagine apocaliptică: România este pe marginea prăpastiei!
Flăcările Iadului strălucesc dincoace de orizont. Sfârşitul se apropie! Al său
chiar era aproape. În această imagine de sfârşit de lume, „gloatele” primitive
îşi au şi ele locul:
De vom vorbi despre starea intelectuală a gloatelor, nu avem decât coloare

posomorâte. Omul apare în starea primitivă, când Cain ucidea pe fratele său Avel,
astfeliu cum naşte omul, cu instinctele sale de vită, nici o educaţiune, nici
învăţământ, nici religiune. Învăţământul şi biserica nu există, şi populaţiunile
rurale sunt fără lumină. Învăţământul nu le spune că sunt oameni, că au drepturi
şi datorii, religiunea nu le spune să iubească pe aproapele său, să se ferească de
cele rele. Goniţi de biciul administraţiunii, se adăpostesc în sânul beţiei în care
cearcă să uite amărăciunile vieţei. De aici crimele ce se fac în toate zilele, hoţiele,
dările de foc, omorurile, şi când ţara avea mai multă trebuinţă de ministerul
clerului şi al profesorilor, atunci se lovesc şi una şi alta din aceste instituţiuni8
(septembrie 1866).
5
Ibidem, vol. X, Publicistică, 1988, p. 560-562.
6
Alecu Russo, Opere complete, comentate de Lucian Predescu, Bucureşti, Cugetarea -
Georgescu Delafras, 1942, p. 158.
7
Teodor Vârgolici, Dimitrie Bolintineanu şi epoca sa, București, Minerva, 1971, p.
252-253.
8
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. X, Publicistică, 1988, p. 241.
364
În aceşti ani de după 1866, asociază „gloatele”, se subînţelege –

ţărăneşti, cu alcoolismul şi crima. Și el crede, precum Costache Negruzzi, că
unul dintre flagelurile sociale care bântuie țărănimea este beţia, dar la el
accentele cad diferit: la scriitorul moldovean, beţia şi lenea sunt topici
folosite la condamnarea țărănimii ca şi corp social imoral9, pe când la
Dimitrie Bolintineanu, beţia şi violenţa ţăranului, reale şi concrete, servesc
în fond la condamnarea elitei politice care nu face nimic pentru scoaterea
țărănimii din starea de sălbăticie în care se află. Vedem astfel cum o aceeaşi
realitate țărănească degradantă prin sărăcie materială, violenţă şi imoralitate,
realitate împărtăşită de toţi actorii sociali, este interpretată şi deci
manipulată în grile ideologice diferite. Este clar că în chestia rurală Dimitrie
Bolintineanu se află de partea liberală a baricadei, pe când Costache
Negruzzi e dincolo de parapet.
Antiboierisme
Ca orice liberal paşoptist autentic, poetul nostru împărtăşeşte de-a

lungul timpului o doză constantă de antiboierism. Dar el nu este nici un
radical precum C.A. Rosetti sau Cezar Bolliac, dar nici un filoboier precum
Mihail Kogălniceanu către sfârşitul vieţii. Este un moderat care găseşte
persoane respectabile precum şi mari canalii în toate „clasele” boierimii.
Asupra acestui subiect îşi expune crezul în martie 1859 în ziarul propriu:
Dâmboviţa. Să-l ascultăm:
Am primiit de la mai mulţi amici imputări că exprimăm o ură particulară asupra

boierilor mari din ţară. Mărturisim că această idee nu ne trecuse încă prin cap
până astăzi. Noi nu suntem din aceia ce împarte țara în tabere precum păstorii
împart vitele în turme de mâna întâi, a doua, a treia etc. Convenţia, din mai multe
clase face o naţiune, prin principiul de egalitate ce aşază între toţi românii fără
nici o diferinţă. Deci nu mai este nici o nevoie a veni astăzi şi a mai vorbi de
virtuţile sau de meritele unor clase ce nu mai există. Astăzi este o naţiune. Tot ce
poate să distingă pe români din români sunt virtuţile şi viţiurile personale. Lăsăm
să se ocupe de clase istoria. Istoria scrisă de mâni independinte şi imparţiale va
zice negreşit că puterea încredinţată clasei celei mari, într-un timp de 28 de ani,
se depusese în mâna ei ca un mare glob de bronz în mâna plăpândă a unui
copilaş. Că nu a rămas nici un mijloc prin care această clasă să nu arate
incapacitatea cea mai mare unită cu viciul cel mai repugnent. Dar că această
putere, de ar fi trecut în mâna clasei inferioare, nu ar fi fost mai bine sprijinită,
9
Constantin Bărbulescu, „Ţăranii lui Costache Negruzzi”, în Anuarul Institutului de Istorie
„A.D. Xenopol”, tomul LXVII (2020), p. 181-195.
365
căci aceleaşi defecte îmbrăţişau toate acele clase; că aceste clase plătise ţării
tributul lor fiecare în parte, în oameni cu principii frumoase şi că această
pepinieră de bărbaţi ieşiţi din toate ramurile naţiunii singură ar fi fost în stare să
facă fericirea ţării. Iată ce va zice istoria epocei trecute. În sfârşit, de vom sta să
aruncăm ochii pe trecutul de ieri, vedem aceste clase rivale ce se disputau pe
putere, amândouă deopotrivă incompetente în arta de a guverna, amândouă lipsite
deopotrivă de învăţătură, de inteligenţă, de probitate. Singura distincţiune între
ele era trufia ridiculă a celei dintâi şi beseţa târâtoare a celei de al doilea. În
amândouă însă se aflau oameni de simtimente nobile şi patriotice, de inteligenţă
supirioară, cum şi oameni părăsiţi de toate cualităţile. Tot ce a fost element
favorat de natură şi de educaţiune a trebuit să se ridice mai presus de linia în care
erau destinaţi să se pearză, au trebuit să se unească, să lucreze şi să prepare o eră
nouă, era în care intrăm astăzi. Iată toată istoria claselor. Astăzi nu mai sunt
clase. Toţi românii au acelaşi drept la putere. Meritele personale singure poate să
aşeze o distincţiune între individe, fără să formeze clase. Noi nu vom incrimina pe
nimeni pentru naşterea sa, oricare fie această naştere, căci naşterea nu mai
exersează nici un drept. Nu vom încuviinţa niciodată înjositele trebuinţe de
răzbunări ce fac o crimă celui ce nu este născut din părinţi lachei; dar nu
încuviinţăm nici dobitoceştile pretenţiuni ce fac iară o crimă celor ce nu sunt
născuţi de părinţi boieri mari. Singura nobilime pentru noi este meritul personal10.
Vedem deci că analiza sa se duce doar asupra clasei aristocratice, dar

luând în consideraţie cele două „clase” ale aristocraţiei Principatelor: boierii
de starea I, marea boierime, aflată, de-a lungul secolului, în luptă acerbă cu
cei de starea a II-a. Şi chiar dacă la începutul textului citat se indignează
inocent de acuzaţiile ce i se aduc de unii „amici”, textul în sine nu este decât
o confirmare a acelor acuzaţii, cu diferența că sub pana critică a lui
Bolintineanu cad nu doar marea boierime, ci şi cea de rangul doi, între care
el nu vede mari diferenţe morale. Dar, pe de altă parte, este drept că firul
roşu al textului său este pur şi simplu negarea nobleţii de naştere, din
momentul desfiinţării rangurilor boiereşti. Din acest magic moment, boierii
devin egalii ţăranilor, în calitatea lor de cetăţeni. Cât de frumoasă ar fi
lumea în care trăim dacă principiile generoase s-ar aplica instantaneu în
urma unei simple legiferări! Dar nu, chiar şi în epoca Convenţiei, dar şi mai
târziu boierii au rămas tot boieri şi ţăranii tot ţărani. Dimitrie Bolintineanu
nu este un naiv, el ştie şi vede că principiile generoase promovate de
„oamenii din soarele de mai” vor fi contestate de „oamenii din ceaţa din
februariu”11 (1867) şi constată că prin Constituţia din 1866, o nouă clasă
privilegiată ia naştere; el o numeşte cu numele său cel vechi – boierime:
10
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. X, p. 106-108.
11
Ibidem, p. 322.
366
Noi numim boieri pe toţi aceia care sunt contra votului universal, căci ei tind la
formarea clasii privilegiate. Censul este un privilegiu. Sunt două lucruri pe care
această clasă privilegiată, născută neîncetat ori din ce clasă a mânca clasa cea
mare a poporului, nu va admite niciodată: votul universal direct şi instrucţiunea
publică obligatoare pentru toţi. Căci votul universal va egaliza clasele, va fărâma
orice privilege de clase, va da poporului cel mare suveranitatea; şi instrucţiunea
va fi farul care va lumina pe popor în calea sa spre a dobândi egalitatea şi a
zdrobi lanţurile stăpânului său. Astfel aceste două lucruri sunt cele mai combătute
de boieri, de această clasă ce domină încă compusă de boieri vechi, de boieri noi,
de negustori, profesiuni liberale, slugi de boieri, parveniţi care toţi împreună
formează astăzi o nouă clasă privilegiată, tirani peste maioritatea naţiunii, şi care
nu are ruşinea a se zice că are sentimente de libertate şi egalitate!12 (1867).
Împotriva privilegiilor noii clase nu va lupta doar Bolintineanu; şi

Ion Ionescu de la Brad vorbeşte de privilegiu atunci când analizează modul
în care este repartizată povara fiscală13. În ochii unor contemporani,
România modernă pare să fie ţara în care elita economică renunţă ipocrit la
privilegiile de clasă doar pentru a secreta altele noi, iar ţărănimea, între
timp, nu face decât să treacă dintr-o formă de robie în alta. Cel puţin, acesta
este modul în care Dimitrie Bolintineanu percepe realitate socială în care
trăieşte. Pentru el, nobleţea maximă este sacrificiul suprem pentru ţară.
Boierii contemporani revendică pentru strămoşii lor o astfel de nobleţe, pe
care ei însă nu o mai înnobilează cu noi fapte măreţe şi în acest mod ajung
direct sub pana acidă a poetului în satirele din 1861:
Să mori spre-al ţării bine nobleţa îndatoară./Acela este nobil, ce moare pentru
ţară!/De moarte creştinească voi toţi aici muriţi,/ De friguri, de lungoare voi pe
saltea periţi./Campaniile voastre au fost, cum Domnul dete,/Cu ruşii şi cu nemţii
în baluri şi banchete./Din tot regimul vostru nu aţi lăsat nimic/Spre suvenirea
voastră decât un vechi işlic!/Amoarea-n ţara voastră putu să fie
adâncă;/Ocaziunea însă nu vi se-arată încă/Şi astfel aşteptând-o, la fiece doi
ani/Schimbaţi stăpânii vostri când ruşi, când otomani,/Ieşindu-le-nainte cu
capele-n mâni/Să arătaţi că-n ţară nu mai trăiesc români!14
Amicii i-ar fi putut reproşa încă din vremea domniei lui Cuza că are
o atitudine antiboierească. El personal nu este legat de această clasă
aristocratică nici măcar cât C.A. Rosetti, ca să nu mai vorbim de Cezar
Bolliac sau Nicolae Bălcescu. Nu are deci de ce să o menajeze. Toată viaţa a
trăit din expediente și din sudoarea penei şi călimării sale. Nu a iubit averea
12
Ibidem, p. 547-548.
13
Ion Ionescu de la Brad, Opere, vol. II, Bucureşti, Imprimeriile „Curentul” S.A.R., 1944,
p. 306-307.
14
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. I, p. 756.
367
aşa cum programatic declara, cum altfel decât în versuri?!, într-o poezie din
tinereţe: „Cine aurul iubeşte,/Nu iubeşte ţara sa,/Tot ce-i nobil veştejeşte:/Să
aduni este-a prăda”15. Nu a prădat şi a murit atât de sărac, încât atunci când,
bolnav fiind, prietenii încearcă să îl ajute organizând o loterie cu obiectele
personale ale poetului, ei reuşesc să scoată la vânzare doar: „dulapul unei
biblioteci, 1 masă, 1 fotoliu mare, 4 fotolii mici şi 3 galerii de ferestre”, plus
101 volume din biblioteca personală16. Aceasta era toată averea poetului la
sfârşitul vieţii. Iar când prin grija lui Carol Davila este internat la Spitalul
Pantelimon, în condica de intrare rămâne scris „Dimitrie Bolintineanu, fost
ministru de Culte, intrat fără haine”17. Avea atunci dreptate N.T. Orăşanu,
când în una dintre satirele sale politice din 1861 îi bătea obrazul că are grijă
de drepturile politice ale mojicilor, pe când
Tu trebuia mai bine, fiind tare şi mare,/Cum fuşi până deunăzi, şi cum puteai să
fii,/Să cauţi să-ţi faci stare, să-ţi strîngi câteva mii,/ S-aciri la ministere, să cauţi
chilipirul/Să nu respingi ruşfetul, ploconul şi gilirul,/Să cumperi moşioară, să-ţi
faci şi tu venit,/Să fii stimat în lume, să fii colakifsit./Dar nu făcuşi aceasta,... în
loc să rozi osciorul,/Chiar slujbuliţei tale îi dedeşi cu piciorul18.
Şi într-adevăr, toate mărturiile din epocă, dar şi cele mai tardive, ni-l
prezintă pe poet ca un personaj perfect onest şi total dezinteresat. După chiar
mărturiile sale, în vremea când era ministru al Cultelor şi Instrucţiunii
Publice în guvernul Kogălniceanu şi pe ordinea de zi a guvernului se afla
legea secularizării averilor mânăstirești, primeşte o ofertă de nerefuzat: un
egumen vrea să îi strecoare frumoasa sumă de 20.000 de galbeni pentru a
bloca legea. Rezultatul: secularizarea are loc chiar în aceeaşi zi,
„temându-mă mai târziu să nu găsească, prin magia mijloacelor ce mi le
propunea, o protecţie la alţii”19. Iar în 1861, când devine ministru de Externe
în Guvernul Ştefan Golescu, alungă pe sergentul de oraş pe care prefectul
poliţiei îl postase la poarta sa, „zicându-i că n-are de ce să fie păzit”20.
Duiliu Zamfirescu povesteşte în anul 1883 o altă întâmplare cu tâlc care
dovedeşte fibra morală extrem de solidă a poetului: în vremea unuia dintre
ministeriatele sale, pentru a-l împiedica pe Cuza Vodă să semneze un act
15
Ibidem, vol. III, Poezii, 1982, p. 235.
16
Teodor Vârgolici, op. cit., p. 314.
17
Al. Davila, Din torsul zilelor, vol. I, București, Oltenia, f.a., p. 35.
18
N.T. Orăşanu, Iluştii contimpurani. Satire şi epigrame politice, Bucureşti, 1861, p. 5-6,
apud D. Păcurariu, Dimitrie Bolintineanu, București, Editura Eminescu, 1974, p. 33.
19
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. IX, Biografii istorice, 1987, p. 388.
20
N. Petraşcu, Dimitrie Bolintineanu, București, Tipografia „Bucovina” I.E. Torouţiu,
1932, p. 117.
368
prin care consfinţea o nedreptate, aleargă la Palat să îl avertizeze pe Domn

uitând să se... încalţe21. Şi dacă tot vorbim de fibra morală a poetului, nu
putem să trecem sub tăcere impresia pe care i-o lasă, imediat după
întoarcerea din exil, oamenii dint-un mare oraş moldav:
Tot Iaşul este un bordel infam. Fraţii fac curte cumnatelor; despărţeniile sunt pe
totă ziua; orice căsătorie nu ţine mai mult de trei luni; nici o femeie nu este sigură
cât de onestă ar fi. Banii joacă mare rolă spre corupţie. Oamenii sunt demni de
femei. În scurt, ce-am văzut m-a înspăimântat. Şi de va fi şi în Valahia tot astfel,
apoi îţi spui cu încredinţare că mă voi înturna la Constantinopol în singurătatea
mea22.
După întoarcerea din exil, şi C.A. Rosetti sau Ion Ghica

experimentează acelaşi sentiment de profund dezgust faţă de moravurile
locale, de care fuseseră rupţi o atât de lungă vreme. Exilul are, deci, şi
avantajele sale! Şi tot exilul, şi în cazul său, este marele test al tăriei morale,
dar şi marele revelator al condiţiei adevărate a exilatului. În cazul său, îi
mărturiseşte lui Ion Ghica în 1852, că disperarea vine
[…] din pricina poziţiei mele, căci am primit o scrisoare de la Paris de la

creditori ce nu i-am plătit încă. Aceasta mă face să mă gândesc mai departe. O să
îmbătrânesc pe la uşile unora şi altora, fără poziţie nici socială, nici demnitate de
om independent. Toate acestea pentru patria care nici nu mă ştie, nici vreun bine
nu aştept de la ea. Te încredinţez că sunt minute în care aş fi vrut să fi fost altfel
crescut, ca să poci face, fără să roşesc de mine, ceea ce fac toţi oamenii ceilalţi,
acei care mă numesc pe unul ca mine vagabond23.
Constituţie şi revoltă socială
După votul universal experimentat în vremea lui Cuza, Constituţia

din 1866 îi pare meschină prin sistemul electoral cenzitar. El face parte din
categoria democraţilor radicali, precum C.A. Rosetti, care în epocă susţin
votul universal. Crezul său este exprimat în martie 1861, când nu poate
candida la un loc în Camera Deputaţilor datorită restrictivului sistem
electoral cenzitar din vremea Convenţiei: „Doresc o lege electorală care să
dea drepturi de alegători şi aleşi tuturor românilor cărora legile cer
datorii”24. Cum spuneam, visul i se împlineşte în vremea domniei lui Cuza,
21
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. XI, p. 346.
22
Ibidem, p. 209-211.
23
Ibidem, p. 112.
24
Ibidem, vol. X, p. 149.
369
când România experimentează pentru prima oară în istoria ei votul

universal. Iar după abdicarea marelui Domn nu se sfieşte să publice într-un
volum care îi este dedicat, îndemnul proletar „Să trăiască sufragiul universal
român!”25
Cum spuneam undeva mai sus, în calitatea lui de om al vechiului
regim, pe care nu îl repudiază, el intră după 1866 într-un con de umbră,
unde îşi va petrece, ignorat, ultimii ani ai vieţii. Vocea lui va răzbate însă în
toţi aceşti ani prin publicistică. Şi interesant este că tocmai acum el dezvoltă
prin articolele sale o adevărată critică socială. Principalul său interes este de
fapt critica noului regim, a oamenilor săi şi a noilor așezăminte politice ale
ţării. În fapt, întreaga sa activitate publicistică de după 1866 este o critică a
„oamenilor din ceaţa lui februariu”. Calea de atac este tocmai principala
înfăptuire politică a acestui regim: Constituţia.
Atitudinea lui faţă de mult clamata Constituţie liberală de la 1866 este
duplicitară. Pe de o parte, nu poate fi de acord cu noul sistem electoral cenzitar,
care concentrează puterea în mâna a ceea ce el definise drept o nouă clasă
privilegiată. Într-un foarte frumos text din februarie 1867, el realizează cea mai
coerentă critică a sistemului constituţional român modern şi, bineînţeles,
consecințele sale. Prin vervă, acest text aminteşte de publicistica unui alt mare
poet român: Mihai Eminescu. Haideţi să îi dăm cuvântul:
Puterea nu este a tuturora, deci este a domnului sau a boierilor. Domnul nu

guvernă, ci domneşte. Miniştrii guvernă, ei sunt expresiunea Adunărei, Adunarea
este expresiunea unei clase; deci suveranitatea, dupe constituţiunea de faţă, este a
unei clase. Tendinţele secolului de progres nu sunt a lua acest drept de la unul şi
a-l da celuilalt, ci a-l da la toţi deopotrivă. Nouă ni se pare că aici este izvorul
tutulor acestor rele ce cad pre ţară, că toţi vor să vindece şi care nu numai că
rămân nevindecate, dar încă se agravează din zi în zi […] Faceţi paradă cu
libertăţile cât veţi voi, desfăşuraţi teoriile constituţionale cât veţi putea, exaltaţi
simţimântele naţionale până la nebunie! Toate vor fi ca vijălia pre deasupra apei
numai, pre când fundul va rămânea nemişcat. Ridicaţi armata, muriţi toţi pentru
ţară, se va risipi ca fumul, în ridicul, în dezaprobarea generală, căci gloatele nu
vor fi interesate la aceasta, neavând partea lor de drept, partea lor de voinţă,
neavând autoritatea. Coborâţi-vă pre o treaptă mai jos, cercetaţi cu ochii
inteligenţei toate aceste fapte de o mie de naturi, ce se confundă, ce se unesc ca
atome de putrefacţiune şi constituie acel tot, acea armonie dureroasă, acel tablou
înfiorător de suferinţă, de cădere, de degradare, de umilinţă, de paralizie, de ură
şi de moarte in fine, ce ne ameninţă, ce face fizionomia ţărei, şi veţi dovedi că
toate aceste atome de destrucţiune vin în mare parte din croiala acestui edificiu ce
se repauză nu pre popor, ci pre o clasă privilegiată26.
25
Ibidem, vol. IX, p. 429.
26
Ibidem, vol. X, p. 322-324.
370
Deci Constituţia este o lege nedreaptă, cu consecinţe incalculabile

pentru societatea românească. Pare Răul suprem. Aceasta pe de o parte. Pe
de altă parte însă, Constituţia însăşi este o ficţiune, pentru că o mare parte a
societății nu o cunoaşte şi nu se poate bucura de beneficiile ei liberale. Iar
această parte esenţială a corpului naţional este ţărănimea. Spre deliciul
nostru, bineînţeles că nu s-a putut abţine şi legea fundamentală apare în
satirele politice din 1866:
O Constituţiune de libertate mare/ Se promulgă. Îndată fu pusă în lucrare./Nu este

nici oraşe, nici sate, nici bordei/În care să nu poarte deja tot bunul ei./Nu este o
fereastră prin sate, nelipită/ Cu Constituţiunea, in follio tipărită!/[…] Dar prin
judeţe-afară, prin sate, cum am spune,/Se bucură poporul de Constituţiune;/De
libertatea presii, fără-a citi şi-a scri,/De dreptul libertăţii de a se întruni./E
liberă-ntrunirea. De nu mă crezi pe mine,/Te du şi vezi prin sate: sunt cârciumile
pline./Au dreptul de petiţii la Cameră, Senat,/D-eccesuri de putere ce s-ar fi
întâmplat, /Când Camera-i deschisă ca Banca Românească/Şi când Senatul ţării
s-aşteaptă să mai crească./Prin sate domiciliul neviolat rămâne/Şi chiar de este
lege de rechiziţiune,/Focarul nimănuia nu suferă necaz,/Căci oaia, vaca, boul se
iau chiar din islaz.27
Vedem în textul de mai sus cum critica constituţională conduce către

o critică socială a stării ţărănimii; cum de la Constituţie ajungem la ţară şi la
durerile ei. Această asociere ideatică o repetă la nesfârşit în publicistica de
după 1866. O să mai extrag din ea un singur exemplu în care schiţează
imposibila modernizare a societăţii autohtone:
Poporul este liber? Sau toate aceste libertăţi nu sunt decât pentru nişte clase? Cei
ce trăiesc în capitală şi citesc pre Românul, cred în adevăr că toata ţara se bucură
de constituţiune. Nu este astfel. Afară din Bucureşti constituţiunea nu este
cunoscută. Fizionomia ţărei rurale este aceea ce o avea sub Regulament. Japca,
biciul, insulta există încă ca în trecut, atât din partea zabitului, cât şi din partea
primarilor. Acolo omul nu este încă cetăţean, este încă ţăran mojic. Cât pentru
primari, nu sunt trataţi ca primari, capi de români, ci ca vătaşi, capi de ţigani, ca
o populaţiune tributară, streină, barbară. Am vizitat, am văzut cu ochii noştri, am
auzit cu urechile noastre. Constituţiunea există numai în Bucureşti, de la palatul
Modrogan la pasagiul Român, dar nu mai departe28.
Bineînţeles că poetul se înşală: regimul constituţional de după 1866

va fasona o nouă faţă României moderne. O ştim astăzi, având în faţă
27
Ibidem, vol. II, p. 19-20.
28
Ibidem, vol. X, p. 419-420.
371
perspectiva timpului istoric. Şi bineînţeles că Dimitrie Bolintineanu a avut

dreptate: transformarea ţăranului din mojic în cetăţean a durat mult mai mult
timp decât şi-au închipuit paşoptiştii şi nici nu sunt sigur că astăzi este un
proces pe deplin încheiat...
Şi în final, toată dezbaterea aceasta asupra Constituţiei, la care
participă din plin, chiar cu pasiune, la un moment dat îi apare poetului ca
superfluă. Cam în acelaşi moment avem o mărturie asemănătoare de la un
alt mare poet – Vasile Alecsandri29. Să îl ascultăm însă pe Bolintineanu,
merită:
Noi, politici mai mult sau mai puţin închişi şi despărţiţi în capitală, de restul ţărei,
de adevărata ţară, ne perdem timpul cu utopii constituţionale, pe când ţara cea
mare lâncezeşte şi piere de lipsa de viaţă, de lipsa de căi de comunicaţiune, de
lipsa de binetru material, de lipsa de mămăligă, şi de lipsa de o casă mai curată
unde să poată respira un aer mai bun; de lipsa de viaţă morală, de lipsa de
religiune, de lipsa de învăţăminte, de lipsa de dreptate30.
E cuprins de acest sentiment al zădărniciei activităţii politice după o

călătorie în Oltenia şi Muntenia, unde vede şi aude ţara cu propriii ochi şi
propriile urechi. Şi cum spuneam undeva mai sus, pentru el, a cunoaşte
România profundă înseamnă nici mai mult nici mai puţin o coborâre în
Infern. Este drept, pe de altă parte, că această coborâre în Infernul colectiv
este perfect sincronă cu o alunecare în Infern, de data acesta din perspectivă
personală. Să fie oare o întâmplare?
Cu boierii şi ţăranii prin romane
Constatam undeva mai sus că, în poezia lui Dimitrie Bolintineanu,

ţăranul nu îşi găseşte mai niciodată loc, e marele absent. Cu excepţia
satirelor politice, unde este mai degrabă un soi de element de contrast, nimic
mai mult. Şi putem spune că, în general, în uriaşa operă a scriitorului pe care
îl analizăm, ţăranul aproape că lipseşte; conştiinţa sa socială este destul de
ştearsă; el nu este nici Kogălniceanu, nici Bălcescu şi cu atât mai puţin
Cezar Bolliac sau Ion Ionescu de la Brad. Şi în ciuda acestor afirmaţii
generale, nu putem să nu constatăm că în trama narativă a două dintre
romanele lui Bolintineanu, ţăranii devin personaje cu normă întreagă. Este
vorba, evident, de Manoil (1855) şi Elena (1862).
29
Vasile Alecsandri, Opere, vol. IX, Corespondenţă (1861-1870), Ediţie îngrijită, traduceri,
note şi indici de Marta Anineanu, București, Minerva, 1982, p. 267.
30
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. X, p. 260.
372
Primul este un roman epistolar inspirat fără îndoială de Suferinţele

tânărului Werther al lui Goethe şi este scris în anul 185131, pe când autorul
aştepta în zadar la Rusciuc o întâlnire cu sora sa. Romanul, ca şi cel viitor –
Elena – este unul sentimental, cu o tramă destul de greu de urmărit de
cititorul contemporan, dar care are de asemenea ambiţia de a portretiza
sintetic clasele sociale din Muntenia epocii. Astfel, prin ochii personajului
principal vedem defilând înalta nobilime valahă cu toate calităţile şi mai ales
defectele sale:
Sunt cinci zile de când m-am întrodus pintre ceea ce se numeşte aice […] înalta
nobilime. […] Când treci prin Valahia de la margini până la Bucureşti, nu poţi
crede că vei găsi în saloanele boierilor o societate care este diametral opusă cu
mizeria câmpiei. Bucureştii este ca un vas din acele cu aburi ce rătăcesc pe
sălbaticile mări ale Africei, în mijlocul mizeriei celei mai complecte, dar pe al
căruia bord afli cele mai luxoase cameri plăcute societăţii şi mai alese lucruri ce
încântă simţurile şi spiritul. Luxul cel mai mare, aice, stă în eleganţa echipajelor,
mulţimea servilor, bogăţia apartamentelor şi tualeta damelor. Nimic de artă: în tot
Bucureştii nu găseşti un tablou original sau o copie des grand maîtres! iar
bibliotecile cele mai mari, când nu sunt numai desemnate de păreţi, sunt încă
întrebuinţate ca mobile ce ar împodobi camera. Conversaţia nu este nici mai puţin
plăcută, nici mai puţin spirituală în saloanele Parisului, însă nu iesă niciodată din
şirul ideilor ordinare. Limba ce se vorbeşte este mai mult o franţuzească, umplută
pe ici pe cole cu vorbe româneşti. Literatura franceză singură este cunoscută; de
cea naţională n-au nici o idee şi pentru cultura ei nici un zel. Bărbaţii trec serile
jucând cărţi. Femeile, cele bătrâne şi slute asemine, iar cele tinere şi frumoase se
ocupă numai de a plăcea. Pot zice că ele sunt şi mai spirituale decât bărbaţii; au
multă inimă şi sunt totdeodată drăgălaşe şi fără prejudecăţi32.
Pasajul analizat este unul clasic de critică socială şi dezvăluie

atitudinea antiaristocratică a personajului/autorului şi care ar fi putut fi
încadrat cu uşurinţă la subcapitolul anterior, pe care îl intitulasem
Antiboierisme. Trebuie să recunosc că în mijlocul acestui roman anost şi
extrem de greu de digerat, aici Bolintineanu mă încântă: imaginea
Bucureştiului comparat ca un luxos vas cu aburi ce pluteşte pe întinsele
câmpii sălbatice ale Africii, este o adevărată pepită de aur ce zace în mâlul
albiei romanului. Are deci dreptate Dimitrie Popovici când afirmă că tocmai
părţile acestea în care, cum ar spune Mihai Zamfir, memoria îşi ia revanşa
asupra ficţiunii, sunt părţile cele mai rezistente ale romanului. Şi dacă ne
întoarcem la ţărani, trebuie să spunem că, în Manoil, marea tramă
sentimentală se împleteşte, prin voia autorului, cu o tragedie rurală.
31
32
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. V, Romane, 1984, p. 71-72.
373
Personajele sunt doi boieri - Manoil, cel bun şi Alexandru, cel rău şi doi
ţărani - tată şi fiică. Şi intriga acestei tragedii rurale este tot una erotică
centrată, evident, pe sigurul personaj feminin – Tudora – care îi apare lui
Manoil în toată splendoarea ei într-un peisaj bucolic, la izvor, sub forma
unei ţărăncuţe
[…] cu o cofă pe umere: bălae şi rumenă ca o roză sălbatică, plină de frăgezime şi

de sănătate; avea o talie elegantă; păru-i gălbior des şi încreţit, împletit în două
coade lungi, se cobora de subt năframa-i albă ce flutura pe capu-i sărutat de
vântuleţe. Două zevelci roşii, cu felurite flori, o copereau peste cămaşa-i albă, de
la mijloc în jos. Doi ochi albaştri coperiţi de gene lungi şi aurite...33
E acelaşi personaj feminin care subjugă cu erotismul său pe tânărul

boier din Pastelurile lui Alecsandri sau pe la fel de tânărul Alecu Russo în
satele din jurul Iaşului. Tinerii boieri paşoptişti, odată ieșiți din lumea
strâmtă a oraşelor moldave sau valahe, dau nas în nas cu aceste adevărate
sirene şi se lasă subjugaţi de farmecul lor. Doar Bolintineanu se
împotriveşte, transformând această primă întâlnire ce musteşte de erotism în
începutul unei drame. Tudora destăinuie boierului marea ei durere şi dilemă
care ne afundă în infernul condiţiei sociale rurale: fie îşi salvează tatăl,
acuzat de datorii imaginare, din ghearele boierului cel rău, pierzându-şi însă
cinstea, fie se păstrează neprihănită şi îşi abandonează tatăl. Ca orice erou
romantic veritabil, Manoil sare în ajutorul fetei, promiţând să plătească
datoria fictivă. Până la urmă şi promisiunea lui se dovedeşte la fel de fictivă,
uitând, incredibil pentru un bun erou romantic, pur şi simplu să îşi ţină
cuvântul dat. Tragedia îşi urmează implacabil cursul: Tudora îşi va salva
tatăl cu preţul onoarei sale, pierdută în casa boierului Alexandru, cel care
pusese de fapt în mişcare mecanismul ce zdrobeşte viaţa familiei ei. Până la
urmă, mecanismul infernal declanşat de poftele carnale ale lui Alexandru va
zdrobi destinele tuturor, lăsând în urmă doar moarte şi dezolare: Tudora,
renegată de tatăl său, înnebunește, iar Alexandru cade pradă răzbunării
bătrânului ţăran. Totul e rău când se termină cu rău!
Interesant rămâne faptul că Bolintineanu simte nevoia ca alături de
povestea sentimentală şi romantică ce constituie nucleul romanului să
adauge o tragedie rurală cu nuanţe sociale şi intrigă erotică. Şi la fel de
semnificativ este faptul că, la final, în visurile de fericire pastorală ale lui
Manoil şi Zoe, ţăranii nu sunt uitaţi: „în câţiva ani, cultivând moşiile, vom
îmbunătăţi starea locuitorilor”34. La 1850, niciun paşoptist onorabil nu îşi
33
Ibidem, p. 10.
34
Ibidem, p.107.
374
poate imagina un onest destin rural fără a lua în calcul îmbunătăţirea stării
ţăranilor. E drept, pe de altă parte, că prin ochii lui Manoil, Bolintineanu
visează doar la acea simbioză perfectă dintre proprietar şi ţăran, despre care
vorbeam atunci când analizam realizările lui Ion Ionescu de la Brad35.
Manoil nu este atât de generos nici măcar în visele sale, precum era Ion
Ionescu în exil, când fantasmá cu privire la întoarcerea acasă, cumpărarea
unei moşii şi împroprietărirea ţăranilor.
Următorul roman – Elena – publicat în anul 1862, este tot o poveste
sentimentală, o iubire interzisă între un tânăr bonjurist, Alexandru Elescu şi
sufletul său pereche, Elena; aceasta din urmă sechestrată, însă, din păcate,
într-o căsătorie aranjată. O poveste cu final trist, în care eroina care îşi
recâştigă libertatea prin divorţ, moare şi este înmormântată exact în ziua în
care era planificată nunta cu mult iubitul ei Alexandru. Tragedie supremă:
nunta se transformă în înmormântare!
Mai mult decât în Manoil, acest nou text intitulat de autorul său
„roman original de datine politic-filozofic”36, este înţesat de ideile politice şi
sociale ale epocii. Prin intermediul personajelor şi al confruntărilor lor,
suntem introduşi în nucleul dur al bătăliilor ideologice care agitau spiritele
în epoca Unirii. Prin discuţii de salon, Bolintineanu orchestrează punerea
față în faţă a boierilor epocii: de partea liberală se plasează Alexandru
Elescu şi Elena, iar de partea conservatoare postelnicul George (soţul
Elenei), Talangiu şi intriganta principesă Zoe. Când în primăvara lui 1859
apare la Foteşti, moşia postelnicului George de lângă Ploieşti, tânărul
Alexandru Elescu, proaspăt întors din străinătate, tulbură apele consensului
aristocratic al discuţiilor de salon. El deplânge curajos certurile dintre
partidele din ţară, de care ar profita doar străinii. Talangiu ripostează,
dezvăluind modul în care tinerii boieri liberali şi aliaţii lor ţăranii, sunt
percepuţi de către establishmentul aristocratic al epocii:
Şi, prin urmare, doreşti să ne împăcăm? […] Şi cu cine? cu revoluţionarii de

meserie, enimicii proprietăţii, familiei, religiei? Cu bandele de desculţi ce se
hrănesc în vise cu sângele boierilor, până când vor începe aievea să-l soarbă?...
Să ne înfrăţim cu călăii noştri. Vezi, domnule, că ideile d-le sunt utopii37.
Utopiile lui Elescu reprezintă de fapt viitorul, dar Talangiu nu ştie

încă aceasta. El sare în ajutorul marii boierimi, pe care o caracterizează
35
Constantin Bărbulescu, „O simbioză perfectă – Ion Ionescu de la Brad și ţăranii”, în
Archiva Moldaviae, anul XII (2020), p. 89-144.
36
37
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. V, p. 125.
375
apoteotic precum Mihail Kogălniceanu în vremea când lupta pentru dreptul

proprietarilor de a cumpăra pământ din moşiile statului38:
Nu cunoşti ţara aceasta!... Află că tot ce este mai bun aici este clasa privilegiată.
Aici este patriotismul, cunoştinţele, experiinţa, onestitatea, sacrificele. Afară de
aici nu mai este nimic bun. Ceea ce se cheamă clasa a doua se compune în genere
de ciocoii noştri; ceea ce se cheamă burghezie se compune din sârbi, greci,
venetici, fără nici o amoare pentru ţară. Numai clasa nobililor a rămas nebântuită
de corupţiune. Nici un boier mare nu a speculat în foncţiunele publice. Vezi cum
din zi în zi se ruină stările lor?, dovadă că sunt oneşti. Pe când cei de a doua clasă
se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăţi nemişcătoare în toată ziua.
Numai clasa nobililor a dat până astăzi oameni învăţaţi, literatori, oameni politici,
oratori. Ne spun unii că am dănţuit cu streinii prin baluri?, că purtăm
decoraţiunele lor. Dar în starea de slăbiciune a ţării, redusă de a fi ocupată de
streini, prin însuşi nebuniile revoluţionarilor de meserie, spune-mi, nu era un act
de patriotism a primi streinii cu flori, a le da baluri? care era scopul? nu era a
scăpa ţara?, nu este o faptă de tărie de caracter a purta decoraţiunele streine,
când ştim că mulţi ne critică? Aceasta numai noi avem curagiul a o face. Se zice
încă că este o mare corupţiune?, unde se află? în mulţime, în clasa a doua, în
burghezie, în ţărănime. Nu în clasa nobililor39.
Pe scurt: acesta este viziunea retrogradă a imaginii de sine a marii

boierimi.
Dar, cum ştim deja din opera altor paşoptişti, boierii liberali secretă
şi ei o altă imagine decât cea promovată de marea boierime. O imagine în
care aristocraţii nu mai sunt pâinea lui Dumnezeu şi mana pământului
românesc, ci dimpotrivă, ar fi o clasă de parveniţi străini, ridicaţi pe ruinele
vechiii aristocraţii medievale autohtone care a dispărut, sau mai precis s-a
declasat, fiind absorbită în pătura ţărănească. Versiunea liberală a imaginii
boierimii are astfel o dimensiune mai accentuat istorică decât cea
conservatoare. Dar toate acestea sunt mult mai bine spuse de Alexandru
Elescu; să îl lăsăm deci să vorbească:
Voi să expui lucrurile cu imparţialitate […] Mai întâi voi zice că nu mai sunt clase
în ţară, că sunt numai români. Dacă este vorba de clasa privilegiată, eu însumi
sunt din această clasă. Aceasta îmi dă drept a vorbi aici contra acei clase care o
numeşti nobilă şi îi dai atâtea nemeritate cualităţi. Încă din timpii coloniilor
romani, şi în urmă din timpii celor dintâi domni români, şi mai noi, au rămas mai
multe familii istorice. În timpii vechi numele familiei nu exista, titrurile erau pe
38
Mihail Kogălniceanu, Opere, vol. V. Oratorie (III) 1878-1891, partea a III-a:
1884-1886, Text stabilit, introducere, note şi comentarii de Georgeta Penelea, București,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, p. 328-331.
39
376
viaţă, şi se vede că tot meritul se punea în acele titruri, căci ele ţineau locul
numelui de familie, precum dovedesc hristobulele vechi, titrurile neputând trece
moştenire la copii, căutau a-şi câştiga titruri noi ei singuri prin fapte frumoase, şi
pentru aceasta puneau atâta preţ pe titrurile lor şi nicidecum pe numele familiei.
Unii copii ajungeau, alţii pereau în întunerec, rămâind cu hristobulele familiei şi
lăsând locul lor altor oameni noi. De aici vine că chiar astăzi familiile istorice
sunt pe la sate în stare de boieri de neam şi unele reduse la condiţiunea de clăcaşi.
Diferitele faze ale istoriei serviră a ucide aceste familii. Domnii ei însuşi uciseră
mulţime de boieri; pe urmă veni persecuţiunea grecilor şi parveniţilor contra
familiilor de români. Dorobanţii sub Matei Basarab şi sub următorul acestuia
uciseră sute de familii cu femeile şi copiii lor; pe urmă veni persecuţiunea
fanarioţilor pe la începutul domniei lor, şi puţine familii vechi putură scăpa încă
de cuţitul sau de urgia lor. Cei mai mulţi, ruinaţi, se retraseră la sate, unde
uitarea şi întunerecul coborî peste urmăritorii lor. Ceea ce se zice astăzi nobleţă
sau mare boierie este creaţiunea domniei fanarioţilor, necontenit împrospătată cu
parveniţi. Către acestea ea nu constituă o nobleţe nici după Regulament, ci o
simplă burocraţie ca acea a turcilor, căci fiii nu moştenesc de la părinţi nici
rangurile, nici aceleaşi privilege […] Nu este destul. De când peri boierii români
şi de când fură înlocuiţi cu parveniţţi venetici, românii perdură spiritul de vitejie,
şi cu dânsul toate virtuţile. De atunci domniile se dară acelora ce ofera mai mulţi
bani şi mai multe concesiuni către streini, demnităţile cele înalte se dară acelora
ce promiteau a servi mai avantagios acea politică mizerabilă a străinului. De
atunci şi până astăzi scurtele generaţiuni ale boierilor se stinseră şi niciodată nici
o faptă mare nu se mai făcu; nici una din virtuţile ce constituă caracterul clasii
nobile nu mai există. Regulamentul nu schimbă nimic în aceasta. Această
instituţiune îşi făcuse timpul40.
Marea dezbatere a epocii despre rolul, statutul şi sursa bogăţiei

aristocraţiei din Principate, care nu face de fapt decât să aducă argumente
pro şi contra în problema proprietăţii, este atotprezentă în spiritele
contemporanilor. Ea îşi face loc în dezbaterile politice, în scrierile istorice şi
acum, iată, şi în literatura de ficţiune. Marea bătălie a proprietăţii se dă pe
toate fronturile şi cu toate mijloacele. Şi în ea, ştim deja, este implicată nu
doar elita agrară, ci şi fondul rural al naţiei – ţăranii. Dacă despre
aristocraţie avem imagini concurente şi antagoniste, ar fi fost anormal să nu
avem aceeaşi situaţie şi pentru ţărănime. Ţăranul văzut de boierul ruginit
nici măcar nu aduce cu ţăranul liberalului; par fiinţe venite de pe tărâmuri
diferite. Elena cunoaşte la mănăstirea Brebu un reprezentant de frunte al
ţărănimii, întruchipat, ca şi în romanul anterior, printr-o frumoasă fată de
ţăran – Maria. Chiar dacă de astă dată tensiunea erotică e pusă în surdină, şi
Maria, precum Tudora, se prezintă aristocraticului personaj principal, în
toată splendoarea ei:
40
Ibidem, p. 127-128.
377
Era frumoasă în costumul său, cămaşa de pânză albă era cusută la mâneci cu
mătăsuri de culori diferite şi cu fluturi; mânecile însă erau brodate, sânul cămăşii,
înecat de fluturi, se crăpa pe un sân alb ca ninsoarea, mijlocul era încins într-un
brâu roşu de lână încărcat de fluturi, peste cămaşe purta de la brâu în jos o fustă
de borangic creţ. Părul împletit în două coade pe spate foarte jos; peste cap
prinsese un văl sau maramă de stofă albă şi fină prinsă în două ace astfel încât
plutea pe deasupra părului. Caterina, îndată ce o văzu, alergă la dânsa şi o
sărută41.
Maria devine astfel o imagine a frumuseţii, purităţii şi curăţeniei; un

corp fizic şi moral numai bun de adorat. Ceea ce adesea paşoptiştii şi fac,
mai ales cu varianta feminină a corpului naţional ţărănesc. De cealaltă parte
a baricadei, pentru principesa Zoe, numai prezenţa aceloraşi personaje –
Maria şi mama sa – evocă o lume a degradării fizice şi morale,
cvasi-animalică. Principesa este deranjată de mirosul ţăranilor – „au lăsat
după dânşii miros de mojici”; îi taxează ironic de „mămăligari”; „fiinţe care
n-au decât figura omenească” şi care, culmea obrăzniciei, par a se considera
ei înşişi fiinţe umane, foarte asemănătoare nobilei aristocrate şi, deci, cu
aceleaşi drepturi ca şi ea: „De când cu regimul de libertate, s-au obrăznicit şi
ei! nu poţi să-i mai iei la lucru fără să le mai plăteşti... şi dacă pui să-i bată,
se laudă c-o să se plângă la cârmuire!...”. În concluzie: „…nişte vite!... Eu o
să-i gonesc pe toţi de pe moşie!... Sunt revoluţionari”42.
Pe de o parte – admiraţia, pe de cealaltă – dispreţul. Dar, în roman
cel puţin, în mod aparent, ţăranii reuşesc să iasă din statutul de clasă-obiect
surprins de Pierre Bourdieu43 şi avem şi o versiune ţărănească a propriei
condiţii, care pune accentul pe subordonare socială şi suferinţă. Tot Maria
este cea care rosteşte, la final, sentinţa:
– Am auzit […] că s-au schimbat lucrurile în bine; că toţi suntem români şi legile
sunt pentru toţi; dar se vede că au fost numai vorbe. Zile de muncă pentru
arendaş, zile de muncă pentru ţară şi nu se mai sfârşesc! bărbată-meu a fost luat
la uciderea lăcustelor, la un sat, şease poştii de la Brebu; l-a ţinut două
săptămâni, şi l-a silit să lucreze cu alţi zece români la facerea unui gard al
arendaşului moşii de acolo. Ei au cam cârtit; dar subcârmuitorul i-au ameninţat
cu închisoare şi bătaie. […]
– Nu se mai schimbă [lucrurile], cuconiţă! Domnii se schimbă, cârmuitorii se
schimbă, subcârmuitorii se schimbă; dar ursita noastră rămâne tot cea veche! Se
41
Ibidem, p. 207.
42
Ibidem, p. 209.
43
Pierre Bourdieu, „Une classe objet”, în Actes de la recherche en sciences sociales, vol.
17-18, 1977, p. 2-5.
378
zice că împăraţii lumei au luat în mânile lor ursita acestii ţări! dar noi nu vedem
nici o schimbare în bine. Se vede că Dumnezeu ne-a uitat!44.
De fapt, noi suntem conştienţi că prin gura Mariei vorbeşte tot poetul
paşoptist, care în vremea scurtului său ministeriat la Externe se plângea
Domnitorului că în timpul unei inspecţii în judeţul Ilfov a „găsit câteva
neregularităţi”, şi anume „oamenii duşi dupe lăcuste i-au pus să scoată
rădăcini pentru arendaşi”45 (1861). Nu cred că este o întâmplare că în anul
următor în roman ţăranii se plâng de abuzurile la care sunt supuşi când sunt
rechiziţionaţi de boier pe motivul stârpirii lăcustelor.
Şi în romanul din 1862 Bolintineanu lasă loc în intriga generală unui
fir narativ unde plasează un nou cuplu de ţărani. Dacă în Manoil este vorba
de tandemul tată-fiică, în Elena apare un cuplu în adevăratul sens al
cuvântului – Maria şi soţul ei George. Povestea Mariei şi a soţului ei nu este
la fel de tragică precum cea a Tudorei şi a tatălui său; în final, cu ajutorul
Elenei sau mai precis a „şase boi, trei vaci şi trei mii de lei”46, dragostea
învinge şi Maria reuşeşte să se căsătorească cu feciorul cel sărac! Dacă stăm
să ne gândim, Maria este varianta ţărănească şi fericită a nobilei Elena. Şi
Elena, şi Maria sunt ameninţate să se căsătorească contra voinţei lor, din
motive pur patrimoniale; în cazul Elenei posibilitatea se transformă în
realitate, dar în mod compensator, ea nu va permite să se întâmple acelaşi
lucru şi protejatei sale rurale: îl înzestrează pe George şi înfrânge astfel
voinţa tatălui fetei. Maria devine astfel un soi de alter ego, cu semnul
pozitiv, al Elenei. Şi nu întâmplător, în final, Elena moare, iar Maria
trăieşte! Nu trebuie să ne lăsăm, însă, înşelaţi de destinul matrimonial fericit
al cuplului de ţărani; în fapt, ei nu se pot sustrage condiţiei subordonate
rurale şi, pentru paşoptişti, atunci când ţăranii vorbesc, nu fac altceva decât
să-şi povestească suferinţele. Astfel vorbesc ţăranii lui Bălcescu şi Rosetti,
cei din Comisia Proprietăţii de la 1848; la fel vor vorbi şi ţăranii lui Dimitrie
Bolintineanu, cei din romanul Elena. Ca pentru orice ţărani, şi pentru Maria
şi George nenorocirea vine din senin: pe drumul de întoarcere de la
Bucureşti, tocmai la Săftica
[…] voind să odihnească caii, auzi în urmă strigătul unui domnişor, dintr-o
cabrioletă, din care mâna caii singur, să abată. Bărbatul Mariei, George, nu avu
timpul a abate, domnişorul trecu, şi după datina ciocoilor, ţinu caii şi aplică o
44
45
Ibidem, vol. XI, p. 27.
46
Ibidem, vol. V, p. 215.
379
duzină de loviri de bice lui George şi Mariei. Cămaşa subţire a celei din urmă
plesni împreună cu pielea şi sângele se revărsă pe cămaşă47.
La vedere sângelui, George nu ridică mâna asupra ciocoiului, aşa

cum ne-am fi aşteptat după sensibilitatea democratică de astăzi, ci doar
şopteşte un reprobator „Oare nu se va uita Dumnezeu într-o zi pe această
ţară?” Chiar şi aşa, pentru ei consecinţele sunt drastice: sunt arestaţi și
trimişi sub pază militară la Ploieşti. Şi acolo ar fi zăcut mult şi bine dacă,
din motive de intrigă, Bolintineanu nu s-ar fi milostivit de ei să îi lase să
evadeze.
În concluzie, ţăranii lipsesc din poezia lui Bolintineanu, dar apar din
plin în romane. Bănuiesc că acest lucru se întâmplă datorită modului în care
scriitorul concepe genurile literare. Pentru el, poezia este, sau mai precis
trebuie
să fie […] expresiunea cea mai înaltă şi cea mai nobilă a cugetărei şi
simtimentelor omeneşti. Cată să fie simtimentul vieţei, frumosului şi sublimului
[…] Umanitatea, natura şi Dumnezeu sunt cele trei mari lumi în care poezia cată
să plutească48 (1868);
ţăranii par să nu facă parte din Umanitate! Iar compasiunea pentru

patimile lor nu se ridică în sfera înaltă a Olimpului poetic. În schimb,
romanele sunt construite pe o structură de-a dreptul schizoidă: pe de o parte,
fluxul narativ principal este unul sentimental şi pur romantic, dar pe de altă
parte, prin confluentul ţărănesc, ele ne duc către realism. Fără îndoială, prin
romane Bolintineanu vrea să coboare către realitatea socială a României
mijlocului de secol XIX, realitate din care ţăranul nu putea să lipsească.
Poetul și legea rurală
Spuneam mai adineauri că, la o privire de ansamblu, sensibilitatea

socială a lui Dimitrie Bolintineanu este destul de ştearsă; e adevărat, dar
aceasta nu îl împiedică să pornească o minicampanie de presă în favoarea
împroprietăririi ţăranilor şi nici să îi scrie lui Cuza în 1863 că „cestia rurală
[…] [este] cestia cea mai mare, cea mai vitală, cea mai naţională”49.
El, care niciodată nu a avut o bucată de pământ a lui, va sprijini
împroprietărirea ţăranilor. E normal, pentru că şi el s-ar putea
47
Ibidem, p. 266.
48
Ibidem, vol. X, p. 584.
49
Ibidem, vol. XI, p. 57.
380
autocaracteriza precum unul dintre personajele romanelor sale: „Sunt

liberal, sunt drept, sunt onest”50. Marea majoritate a paşoptiştilor nu se opun
împroprietăririi ţăranilor; până şi Ion Ghica, generos, este de acord ca
pământul statului să ajungă în mâna ţăranilor. Doar doi moldoveni sunt de
altă părere: Alecu Russo care pare să nu agreeze ideea, dar are discreţia să
păstrează o pioasă tăcere asupra subiectului şi Costache Negruzzi care este
singurul paşoptist ce pe faţă, în văzul lumii, spune răspicat că sărăcia
ţărănească nu se datorează lipsei de pământ, ci degradării morale a ţăranului
şi, în consecinţă, nu pământul îi lipseşte ţăranului, ci doar voinţa de a munci
şi de a vizita cârciuma mai rar51.
Dacă revenim la Dimitrie Bolintineanu, o să observăm că atitudinea
sa cu privire la reforma agrară se radicalizează în timp. În aprilie 1860, în
Programul de acţiune publicat în ziarului său Dâmboviţa, sprijină
împroprietărirea ţăranilor, dar... „pe o mică parte de moşii. Nu fixăm
numărul pogoanelor. Aceasta nu are mare semnificare pentru noi. Voim
principiul împroprietărirei, căci de dânsul atârnă încetăţenia şi libertatea a
cinci milioane de ţărani. Voim despăgubire dreaptă şi chezăşuire de la
stat”52. Ce o fi însemnând „o mică parte din moşii” - doar poetul ştie. Nu
contează numărul de pogoane?! Ba contează şi ştim ce mari bătălii s-au dus
tocmai pentru stabilirea acestui număr magic şi, în plus, al cui este pământul
care va fi dat ţăranilor. În concluzie, o atitudine soft, dar, totuşi, în favoarea
împroprietăririi cu despăgubire.
Câţiva ani mai devreme, în octombrie 1858, chiar în numărul 3 al
ziarului său amintit mai sus, scrie un articol intitulat De ce se tem
proprietarii, unde încercă să îi liniştească pe marii proprietari de bunele
intenţii funciare ale Convenţiei şi ale liberalilor. Miza erau alegerile pentru
Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti, când pericolul radicalizării
proprietarilor putea duce la alegerea unor deputaţi reacţionari. Ştim azi cu
toţii că Adunarea munteană nici nu a luat în discuţie „cestia rurală”.
Degeaba ironizează Bolintineanu fricile proprietarilor:
Sunt sigur că în visele lor turburate, Convenţia europeană, sub o formă infernală,
vine şi se aşează pe peptul lor, cu cetele oamenilor progresişti, toţi cu o mie de
guri în care amestecă vestitele nouă pogoane de pământ53,
50
Ibidem, vol. V, p. 440.
51
Constantin Bărbulescu, „Ţăranii lui Costache Negruzzi”.
52
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. X, p. 144-145.
53
Ibidem, p. 23.
381
pericolul împroprietăririi era real şi deci proprietarii nu se isterizau

în mod gratuit. Poziţia pe care o susţine în textul în discuţie este că
„proprietatea este asigurată astăzi” prin prevederile Convenţiei, dar şi prin
„bunul simţ patriotic al celor liberali”, iar proprietarii să stea liniştiţi căci
aceiaşi Convenţie „nu are nicidecum tendenţă a lua de la unii şi a da la
alţii”54. Or, mai târziu Ion Ghica susţine că tocmai acest lucru s-a întâmplat
– s-a luat de la unii şi s-a dat la alţii. Bolintineanu avea însă dreptate:
reforma agrară nu se putea înfăptui sub regimul Convenţiei europene, care
instaura un sistem electoral cenzitar extrem de restrictiv; ea a fost posibilă
doar după lovitura de stat de la 2 mai şi sub noul regim al Statutului
dezvoltător al lui Cuza. Acum ne putem întreba: chiar credea Bolintineanu
în octombrie 1858 că dreptul la proprietate era asigurat? Sau el continuă să
creadă în necesitatea reformei agrare, dar acum face doar un pas înapoi
într-un moment politic sensibil? Greu de spus... Un lucru este cert: după ce
în 1861 intră în viaţa publică, fiind ministru în două rânduri până în iulie
1863, poziţia lui în problema agrară începe să se apropie tot mai mult de cea
a tandemului Kogălniceanu-Cuza. După o perioadă de tatonări, el se
poziţionează în problema rurală, ca şi în cea a reformei sistemului electoral,
pe o poziţie liberală radicală. Ştim lucrul acesta dintr-o serie de articole
dedicate problemei proprietăţii, publicate în 1863.
Primul dintre acestea, tipărit în mai, lansează dezbaterea şi stabileşte
cu claritate poziţia autorului. Şi poate nu este o întâmplare că pentru
Bolintineanu o discuţie pe problema proprietăţii la 1863 constă de fapt
într-un amplu excurs istoric asupra claselor sociale şi a dreptului de
proprietate a solului. Asemeni lui Bălcescu, el pare mai interesat să găsească
argumentele istorice care ar transforma reforma agrară într-un moral act de
justiţie socială. Ceea ce îl interesează de fapt este dacă la începuturilor
statelor medievale Moldova şi Ţara Românească există mare proprietate. Iar
răspunsul imaginat de pe poziţii liberale este negativ:
Principatele au fost locuite de români mai nainte de venirea lui Radu Negru şi
Dragoş […] La venirea lui Radu Negru în România şi Dragoş în Moldova
locuitorii români erau toţi proprietari pe o parte de pământ55.
Şi totuşi, marea proprietate există, iar fenomenul trebuie explicat

până şi de ideologii liberali; explicaţiile, dacă te străduieşti şi ai imaginaţie,
nu sunt chiar atât de greu de găsit. Mai întâi de toate trebuie să găseşti un
54
Ibidem.
55
Ibidem, p. 173.
382
teren liber care, de pildă, pot fi câmpiile de unde populaţia s-a retras spre
munţi din cauza multor „năvăliri străine”56. Aceste locuri pustii ajung în
posesia domniei şi ele constituie nucleul primelor danii către boieri. Dar
dacă domeniul feudal şi-ar fi avut originea doar în locurile pustii,
superioritatea morală a ţărănimii nu ar fi fost asigurată. Şi atunci cum să dai
astăzi pământul boierilor ţăranilor? În plus, Bolintineanu nu suflă o vorbă
despre motivele pentru care boierii primesc de la Domn acele moşii în
câmpia pustie; până şi Bălcescu nu ascunde presupusele merite militare ale
acestor înaintaşi. Am stabilit deja că la origini Ţările Române erau pline de
ţărani liberi şi deci proprietari de pământ, iar unii boieri, din motive
necunoscute nouă, încep să primească de la domnie moşii în câmpia pustie.
Aţi remarcat că lipsesc clăcaşii. Cine sunt ei? Și de unde au apărut? - iată
întrebarea! Cum spuneam, cine caută răspunsuri, găseşte. Bolintineanu,
precum Bălcescu şi până la un punct şi Kogălniceanu, crede că originea
clăcaşilor poate fi găsită în evoluţiile demografice şi sociale ale ţărilor
noastre. La un moment dat, muntenii, înmulţindu-se peste măsură, „se
revărsară spre câmpii”57. Acest surplus de populaţie este colonizat pe
moşiile boiereşti şi devin clăcaşi, adică primesc o parte de pământ pentru uz
personal în schimbul unui număr de zile de lucru prestate pentru proprietarul
moşiei. Colonizarea este doar cea mai benignă cauză a şerbiei. A doua
cauză, la mijloc de bine şi rău, este şerbirea prin cumpărarea moşiei
moşnenilor de către puternicul boier. Prin cumpărarea pământului ţăranilor
liberi, boierul nu se transformă într-un monstru; până la urmă această cale
de şerbire are la bază principii legale de toţi acceptate. Cauza vânzării
acestor moşii ale ţăranilor liberi are însă conotaţii etice; întotdeauna ţăranii
îşi vând moşia şi devin şerbi, din cauza sărăciei: „Proprietarii cei noi se
folosiră de sărăcia moşnenilor, cauzată de neîncetatele năvăliri străine, în
care moşnenii se ruinară, trăind mai mult în tabără decât acasă, ca să le
cumpere moşiile”. Iată cum o tranzacţie legală şi deci morală devine, în
condiţii specifice, opusul său. Ideologii liberali mai totdeauna întunecă
chipul boierului care cumpără pământul ţăranilor şi luminează chipul
ţăranilor care cumpără pământ boieresc. Ţăranii îşi vând bucăţica lor de
pământ din sărăcie, pe când boierii îşi pierd moşiile din nesăbuinţă. Ţăranul
e bun, boierul e rău. Dar calea cea mai condamnabilă de a transforma pe
moşnean în clăcaş este, o ştim de la Bălcescu, sila. Boierii intentează
ţăranilor procese pe care nu pot să nu le piardă. Prin corupţie şi uneori chiar
prin violenţă, boierii acaparează pământul ţăranilor. Dar, până la urmă,
56
Ibidem.
57
Ibidem, p. 174.
383
şerbirea nu este răul cel mai mare ce li se putea întâmpla ţăranilor; el va veni
în vremea lui Mihai Viteazul, când şerbul devine rob:
Clăcăşia aduse robia. Ţăranii fuseră vânduţi împreună cu pământul; numele lor
se trecea în actul vânzării. Deosebirea ţăranilor de ţigani era că cei dintâi se
vindea împreună cu pământul şi ţiganii se vinde în deosebi. Murind ţăranul, sau
robul, sau românul, dupe cum le ziceau, fără moştenitor, proprietarul îi moştenea.
Proprietarul era dar stăpân pe toată munca românului. Drepturile proprietarului
asupra ţăranilor erau nemărginite; un singur lucru era oprit: să-l omoare.
Omorându-l, femeia şi copiii mortului căpătau dreptul de a trece pe altă moşie58.
Transformarea clăcaşului în rob este începutul sfârşitului pentru

ţăran, dar şi pentru proprietar, pentru că această mutaţie socială va duce în
cele din urmă la dispariţia ţăranului ostaş pe care se bazaseră armatele
române în luptele pentru apărarea ţării. În consecinţă, „ţara coborî spre
perire şi cu dânsa clasa privilegiată şi domnii deveniră servii străinilor […]
Cei ce făcuseră robi pe ţărani deveniră ei însuşi robi ai grecilor”59.
Şi, în felul acesta, problema socială este pusă în legătură cu cea
naţională; cercul este închis. Este un alt fel de a spune că în lipsa drepturilor
ţăranilor asupra pământului, nu poate exista un stat naţional independent;
sau că o ţărănime robită nu serveşte decât interesele străinilor. Şi dacă aceste
lucruri sunt atât de evidente, de ce oare boierii de la 1860 se opun
împroprietăririi ţăranilor? În încercarea de a răspunde la această întrebare,
improvizaţii istorici liberali dau lovitura de graţie boierilor. Proprietarii din
epocă sunt urmaşii acelor boieri care înainte de 1821 nu luptă pentru
îmbunătăţirea stării ţăranilor, pentru simplul motiv că „nu mai aveau inimă
românească”60, ceea ce ne duce cu gândul la teoria mai târzie a „clasei
superpuse” a lui Mihai Eminescu. Ştim şi din discursul de salon al lui
Alexandru Elescu că pur şi simplu oamenii aceştia nu mai sunt români, ci
doar fiinţe decăzute prin sete nestăpânită de putere şi avere. Ei nu înţeleg şi
nu acceptă raţionamentul liberal că un stat puternic este sinonim cu un ţăran
prosper şi că nu există decât „un singur mijloc spre a îmbunătăţi starea
ţăranilor: a-i împroprietări pe 10 pogoane de pământ cu despăgubire”61. Iată
că acum, după ce a fost ministrul lui Cuza, lui Dimitrie Bolintineanu nu-i
mai este indiferent cât pământ vor primi ţăranii. El îşi încheie articolul
apoteotic, ameninţând aristocraţia cu tirania şi deci cu distrugerea ordinii
58
Ibidem, p. 177.
59
Ibidem, p. 178.
60
Ibidem, p. 183.
61
Ibidem, p. 184.
384
legale în vigoare pentru a duce la capăt mare vis social liberal:

împroprietărirea ţăranilor. Vis care la 14 august 1864 se transformă în
realitate şi prin contribuţia lui în calitate de membru al guvernului
Kogălniceanu (până în iulie 1864), iar apoi membru al Consiliului de Stat62.
În 1863 el era câştigat, trup şi suflet, pentru varianta Kogălniceanu a
reformei agrare.
După ce în mai 1863 face istoricul chestiei agrare, despre care am
vorbit mai sus, în august acelaşi an revine cu încă două articole dedicate
aceluiaşi subiect, dar văzut din unghiuri diferite. În primul vrea să
argumenteze necesitatea reformei agrare şi atunci deplânge starea nenorocită
a ţăranului, dându-ne o descriere a condiţiei ţărăneşti demnă de pana unui
paşoptist liberal radical:
Ţăranul nu are pământ; n-are ce să păstreze, ce să apere; nu are casă, nu are ce

să îmbunătăţească. Libertatea ce i s-a dat de a pleca dupe moşie i-a creat o
condiţiune de nomad. El nu mai este de nicăieri, braţele sale singure sunt
adăpostul său, şi când un popor nu are ce să păstreze în ţara sa decât braţele sale,
se înţelege că patria lui devine orice ţară unde poate să muncească. Starea lui
morală depinde de starea materială; aplecat sub greutatea condiţiunii sale de
clăcaş, el nu poate să mai aibă nici voinţă, nici demnitate, nici amorul de a învăţa,
de a se civiliza; nu-i mai rămâne timpul a gândi la datoriile sale către patrie,
către religiune. Fiarele sălbatice sunt mai sigure în vizuinele lor decât ţăranii
români în casele lor63.
„Pământul ţăranului este deci Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul,

fără de care nu poate fi imaginat un stat naţional român demn de numele
său.
Pentru Bolintineanu, ca şi pentru toţi colegii săi paşoptişti, ţăranul
este principală forţă productivă a ţării:
Viaţa şi îndestularea ţărei purcede din munca ţăranilor. Ei hrănesc tot, ei

îndestulează tot. Din mâna lor arsă şi grosolană iese acest lux fără exemplu ce
încongioară locaşurile bogaţilor şi pânea modestă ce hrăneşte pe cei săraci.
Palatele, echipagele, traiul cel aurit, diamantele pe fruntea femeilor, toate sunt
fructele acestei mâni a ţăranului binecuvântată de Dumnezeu; o vară această
mână să înceteze de a lucra şi toate aceste comori s-ar stinge ca un vis!64
Nimeni nu poate contesta acest lucru. Ori, tocmai din aceste motive,
ca şi din multe altele, ţăranul trebuie împroprietărit! Cum spuneam mai sus,
62
Teodor Vârgolici, op. cit., p. 235, 251.
63
Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. X, p. 215.
64
Ibidem, p. 219.
385
în aceste articole, Bolintineanu pleacă în căutarea argumentelor pentru o

reformă agrară consistentă. Pentru el, fără pământ, ţăranul aproape nu este
om, iar reforma agrară l-ar transforma din membru inform al gloatei în sacru
cetăţean. Bineînţeles că, pe de o parte, în acest tip de discurs este multă
naivitate: ţăranul fără pământ nu este bruta pe care o descrie Bolintineanu şi,
odată împroprietărit, el nu se va transforma în cetăţean peste noapte. Sau,
este foarte posibil ca poetul să fi fost perfect conştient de capcanele logice
ale discursului său, dar tot ceea ce conta în acel moment era înfăptuirea
reformei agrare, iar textele analizate servesc perfect acestui scop. Pe de altă
parte, însă, şi eu cred că un stat modern nu se putea funda cu o ţărănime
aflată în situaţia de dinainte de 1864; dar cred, de asemenea, că o simplă
reformă agrară nu rezolvă problema, după cum s-a şi dovedit...
Iar acum, la final, ce putem spune despre ţăranii lui Dimitrie
Bolintineanu? Pentru a schiţa un răspuns, mai întâi haideţi să vedem unde
apar aceşti ţărani: în poezie, mare pasiune a scriitorului nostru, ei practic
lipsesc. Ţăranii nu sunt subiect poetic pentru Bolintineanu, nu-l interesează,
în principal pentru că el nu scrie o poezie militantă precum Cezar Bolliac. În
corespondenţă, de asemenea, ţăranii nu apar; personajul nostru este
esenţialmente un burghez intelectual urban. Până la 1861 aproape nici urmă
de ţărani în scrierile sale, cu o excepţie notabilă – romanul Manoil (1855).
Aproape toate textele pe care le-am analizat în acest studiu sunt scrise între
1861 şi 1870. Or, ce se întâmplă în această perioadă? Este exact momentul
când Dimitrie Bolintineanu se aruncă în vâltoarea politică, care îl va arunca
în cele din urmă, de două ori, în scaunul ministerial şi în multe alte scaune:
la Consiliul de Stat, la Comisia Dunării etc. etc. Este momentul său de
glorie când, cu sau fără de voie, trebuie să ia atitudine în marile probleme
ale epocii şi spre cinstea lui, o face de partea liberală şi democrată radicală a
spectrului politic. După 1866, ca om de încredere al fostului Domnitor, cerul
său politic şi social se întunecă, dar chiar şi din întuneric vocea sa răzbate
prin articolele publicate în ziarul prietenului Bolliac şi nu cruţă pe nimeni,
mai ales pe liberalii radicali a căror volte politice îl dezgustă. Nu mă pot
abţine şi iată un text remarcabil din acea vreme unde, între criticile aduse
roşilor, este şi cea că nu au sprijinit reforma agrară la 1864 şi avea dreptate,
nu au sprijinit-o:
În anul 1848, când Tell, Heliade, Magheru, Popa Şapcă şi Pleşoianu a rădicat
stindardul toxinului, roşii au subscris programa dezrobirii ţăranilor de clacă şi
împroprietărirea lor pre nouă pogoane de pământ; au subscris asemene la
articolul programei ce egala toate clasele pre baza sufragiului universal. În tot
timpul exilului au simţit, au aspirat cu revoluţiunile democratice şi sociale; au
mers până să subscrie alături cu Mazzini, Ledru-Rollin, Louis-Blanc,
386
proclamaţiuni către Europa, declarând că sunt pentru republica universală; că nu

mai trebuie monarhi nici constituţionali, că nu mai trebuie Imperiu Otoman. Când
însă focul tinereţii s-a răcit, când aerul în Europa s-a scuturat de miasmele
perturbaţiunilor, când emigranţii s-au întors în Ţara Românească, roşii au
aruncat căciula frigiană peste spate; nu au mai vrut nici dezrobirea poporului
rural de clacă, ci din contra au combătut această dezrobire; n-au mai vrut să auză
vorbindu-se de democraţie, ci din contra s-au pus să lucreze şi ei, cu câtă doză de
sinceritate nu se ştie, pentru a aduce monarhia constituţională, cu ereditatea
tronului; n-au mai vrut să audă de egalitatea drepturilor înaintea alegerilor, ci din
contra au lucrat ca să se creeze colegiuri şi clase privilegiate prin legea electorală
nouă, devenind în fine mai mult decât o partită conservatorie, devenind apostolii
dreptului divin65 (1867).
Dacă revenim însă la firul poveştii noastre, trebuie să spunem că

textele sale cele mai reprezentative unde ţăranii nu lipsesc sunt romanele, şi
mai ales al doilea şi cel mai cunoscut – Elena (1862), campania de presă din
1863 în favoarea reformei agrare şi după 1866 activitatea publicistică dusă
în principal, cum spuneam, în contra noului regim creat de oamenii din ceaţa
lui februarie, cum îi place să îi numească. Atât. Dimitrie Bolintineanu pare
un paşoptist muntean cu mult mai puţină priză decât alţi colegi ai săi la
problemele sociale ale epocii, în ciuda scrierilor de după 1861. În cazul
publicisticii sale, „cestia socială” este doar un argument utilizat într-o
bătălie politică cu mize şi mai mari. Pentru el, mizeria rurală este doar un
argument al proastei guvernări a adversarilor politici. Aici suntem în logica
discursului politic, unde atacarea adversarului este scopul suprem. Dar ar
trebui să ne întrebăm: oare nu întregul discurs liberal despre ţăran are acest
scop? Conservatorii asta cred.
Dimitrie Bolintineanu nu empatizează cu ţăranul; e clar că este
stânjenit de sărăcia lui, de incultura lui, de imoralitatea lui, dar încercă să-i
găsească justificări şi crede că are o soluţie pentru situaţia lui dezastruoasă.
Poetul nostru este un reformator social nu din convingere, ci mai degrabă
prin asociere. Dar tot este bine dacă îl comparăm cu Costache Negruzzi,
care nu este un reformator social, din convingere!
65
Ibidem, p. 359.
387
CARTEA ROMÂNEASCĂ ÎN BIBLIOTECA PERSONALĂ
A LUI VISARION ROMAN
Alexandru-Bogdan Bud
Bibliotecile personale au fost şi reprezintă şi astăzi un tărâm de

refugiu din cotidian, de problemele şi agitaţia de zi cu zi care ne înconjoară,
precum şi poteca spre alte lumi sau civilizaţii. Acest spaţiu încărcat de
cunoaştere este pentru deţinător „prietenul cel mai sincer”, deoarece
biblioteca are capacitatea de a deschide noi orizonturi culturale, desigur prin
intermediul lecturii. Constituirea unei biblioteci înseamnă, pe lângă pasiune
şi dragoste, multă răbdare şi acurateţe în sortarea materialelor şi lucrărilor
care vor constitui sfetnicul personal al celui implicat în acest demers de
lungă durată. Orice bibliotecă se construiește carte cu carte, la fel ca un
templu clădit prin șlefuirea pietrelor și așezarea acestora una peste alta.
Dorinţa de tezaurizare a cărţii apare odată cu dezvoltarea ştiinţei de
carte în toate mediile sociale, precum şi cu creşterea producţiei de carte
tipărită. Pasiunea de a constitui o bibliotecă a fost o practică existentă în
toate mediile sociale, de la elitele politice sau bisericeşti până în casa
țăranului, cel dornic de cunoaștere. Farmecul unei biblioteci personale este
acela că, pe lângă cărţile formative din care se face o lectură profesională,
apar şi cărţile care trezesc un interes cu totul altul decât profesional,
lecturarea acestora fiind una de plăcere, de zăbavă, o lectură care
spiritualizează posesorul.
Conținutul unei biblioteci reflectă, de fapt, personalitatea
proprietarului, interesul manifestat pentru anumite domenii culturale și de
cercetare. Prin analiza volumelor prezente pe rafturile unei biblioteci
personale se poate remarca modalitatea în care deținătorul s-a format
intelectual și a reușit să se dezvolte profesional pe tot parcursul vieții. Din
acest motiv, cărțile și biblioteca ascund secrete care, privite într-o anumită
cheie, pot să dezvăluie informații dintre cele mai personale și interesante.
Visarion Roman, unul dintre membrii elitei româneşti din secolul
al XIX-lea, întemeietorul primului institut de credit modern din
Transilvania, cu sediul la Sibiu, a fost și el posesorul unei biblioteci
personale cu un tezaur de carte important. Personalitate de excepţie a
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.16
secolului al XIX-lea din Transilvania, preocupările sale au vizat un

spectru larg de activități, reflectat şi pe rafturile bibliotecii personale. S-a
născut într-o familie de dascăli de țară, care între secolele XVIII-XIX
făceau parte din așa-numită „elită minoră” a satului românesc, în 5 iulie
1833, în satul Săuca, comuna Gănești, comitatul Mureș1. A urmat studiile
la Liceul romano-catolic din Târgu Mureş, de unde, odată cu izbucnirea
evenimentelor din 1848, este obligat să plece. Prin bunăvoinţa lui Eduard
Bach, comisarul împărătesc din Transilvania, care îi va acorda un ajutor
de 8 florini pe lună, Visarion Roman se înscrie la gimnaziul
romano-catolic din Sibiu2. Din cauza situaţiei financiare precare şi forţat
de împrejurări (stipendiul de la Eduard Bach îl primeşte până în februarie
1851, după care face o cerere la autorităţile superioare pentru a i se
acorda un ajutor din Fondul Ioan Bob, fără niciun rezultat)3, se va retrage
de la şcoală, în cele din urmă fiind nevoit să se înscrie la Institutul
pedagogic şi teologic din Sibiu de pe lângă Episcopia ortodoxă, remarcat
aici de către chiar mitropolitul Şaguna4.
Din anul 1855 şi până în 1857, va ocupa postul de învăţător în
comuna Răşinari, însă din cauza unor neînțelegeri cu inspectorul de școală
Ioan Brote a fost îndepărtat de la catedră5. Cu toate acestea, a rămas la
Rășinari, unde s-a căsătorit cu fiica unui oier bogat, Marina Bucur. Anul
1857 îl va pune într-o nouă postură, aceea de redactor la ziarul Telegraful
Român, iar din 1860 va scoate de sub tipar revista Amicul şcoalei sau Foaie
pentru învăţătură şi educaţie la români6. Situaţia materială nu i se
îmbunătăţeşte prin aceste realizări, momentul de reglare financiară fiind
anul 1861, când este numit arhivar şi bibliotecar al Asociației Transilvane
pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, timp în care va
ocupa şi postul de notar în comuna Răşinari, aceeaşi localitate în care fusese
şi învăţător7.
1
Mihai D. Drecin, „Visarion Roman și Ioan Gh. Ioan – directori executivi ai Băncii
„Albina” din Sibiu (1872-1885)”, Permanențele istoriei. Profesorul Corneliu-Mihail Lungu
la 70 de ani, coord. Sorin Liviu Damean, Marius Cîrstea, Mihaela Damean, Lucian
Dindirică, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2013, p. 265.
2
Bujor Surdu, Visarion Roman (1833-1885), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană,
2008, p. 47.
3
Ibidem, p. 48.
4
Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române: 1866-2003. Dicționar, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, Editura Academiei Române, 2003, p. 725.
5
Bujor Surdu, op. cit., p. 49.
6
Dorina N. Rusu, op. cit., p. 725.
7
Bujor Surdu, op. cit., p. 50-51.
389
Una dintre marile idei ale lui Visarion Roman a fost înfiinţarea
Institutului de credit şi de economii „Albina”, lucru la care s-a gândit încă
din anul 18698. Iată ce a însemnat această bancă pentru societatea
românească din Transilvania, chiar şi după trecerea la cele veşnice a lui
Visarion Roman:
Albina a introdus o nouă viaţă în activitatea noastră, în sânul poporului nostru,

liberându-l de multe cătuşi care îi împiedecau în propăşirea lui, înlesnindu-i
mijloacele de înaintare materială şi dându-i astfel un avânt de dezvoltare pe toate
terenurile9.
După intense persuasiuni pe diferite fronturi, la data de 14 iunie

1871, printr-un decret dat la Schönbrunn de către împărat, Statutele
Institutului de credit și economii au fost aprobate. După alte demersuri care
au durat mai multe săptămâni, a fost definitivat întreg procesul de
constituire a Băncii „Albina”, prin decretul Ministrului regal ungar de
agricultură, industrie şi comerţ, cu nr. 6727, din 20 iunie 187110. Banca din
Sibiu destinată românilor avea un capital de 300.000 de florini11. Acest
rezultat s-a datorat și promovării mediatice făcute de Visarion Roman în
paginile ziarului Telegraful Român, un adevărat purtător de cuvânt al
Episcopiei de la Sibiu12.
Importanţa Băncii „Albina” pentru societatea românească din
Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a putut fi observată
nu doar în plan financiar-economic, ci și în promovarea învățământului și a
educației. De pildă, prin intermediul acestui institut, s-au tipărit manuale
pentru şcolile comerciale din Braşov. Dintre acestea, apărute după moartea
lui Visarion Roman, se pot aminti: Introducerea în ştiinţele comerciale în
cursul şcolilor comerciale (I.C. Panţu şi A. Vlaicu, 1892); Merceologia şi
Tehnologia pentru şcolile comerciale (A. Vlaicu, 1895); Compas românesc:
anuar financiar (Petra Petrescu, 1892)13.
Într-o perioadă, cu toate că avea dificultăți financiare, a reuşit să
editeze pentru sate calendarul Amicul Poporului (1861-1882), fiind primul
8
Petra Petrescu, Monografia Institutului de credit şi de economii „Albina”, Sibiu, Editura
Institutului „Albina”, 1897, p. 11.
9
Ibidem, p. 7.
10
Mihai D. Drecin, Banca „Albina” din Sibiu. Instituţie naţională a românilor
transilvăneni (1871-1918), Cluj-Napoca, Dacia, 1982, p. 42.
11
Petra Petrescu, op. cit., p. 164.
12
Liviu Maior, Asociaționism și naționalism la românii din Transilvania, Cluj-Napoca,
Școala Ardeleană, 2022, p. 202.
13
Petra Petrescu, op. cit., p. 86.
390
calendar din Transilvania cu alfabet latin, în care a publicat Istoria

Ardealului cu privire la români, dar şi creaţii literare din toate provinciile
româneşti14. A tradus şi întocmit manuale cum ar fi: Aritmetică pentru
şcoalele poporale greco-răsăritene (1858) sau Carte de lectură românească
pentru şcolile române primare (1865)15.
Pentru că unul dintre motivele întemeierii unei biblioteci este
pasiunea pentru carte, se pare că în cazul lui Visarion Roman aceasta era
nativă. Se poate observa asta din înclinaţia lui înspre studiu, dar şi din
spusele sale într-una din scrisorile către George Bariţ. El scria, înainte cu un
an de constituirea Băncii „Albina”:
Speranţa mea toată e acum în noul institut al nostru pus în porneală bună, iar
dacă statutele acelea nu se vor aproba, voi eda iarăşi foaia pedagogică Amicul
şcoalei, mă voi pune la compuneri şi edare de cărţi şcolare pe picior propriu şi
după putinţă la înfiinţarea unei librării româneşti16.
După cum se poate observa, cartea era următoarea prioritate după

institutul de credit. Dintre scrisorile adresate către George Bariţ, multe
conţin informaţii cu privire la schimburi de cărţi sau la corecturi de lucrări.
De pildă, cazul operei lui Tacitus, pentru care Roman scrie într-o scrisoare:
[…] dacă nu a-ţi (sic!) făcut încă alte dispoziţiuni în privinţa corecturii opului lui
Tacitus, ce a-ţi dat aici la tipărire la Krafft, atunci vă recomand pe bibliotecarul
Asociaţiunii noastre, Ioan Maxim. Dânsul e profesor de română la gimnaziul
săsesc şi are în prezent sub tipar în editura lui Spreer o gramatică română pentru
germani17.
Preocupările sale cărturăreşti au dus la dezvoltarea cunoştinţelor

variate, pe care le-a câştigat citind. Catalogul de bibliotecă, ce scoate la
iveală prin informaţia cuprinsă în paginile sale preocupări în toate domeniile
de activitate, conţine titluri de cărți în limba română, maghiară, franceză,
germană și italiană. Domeniile de activitate care se oglindesc în cărţile
deţinute în bibliotecă sunt: agronomie, asociaţiuni, „călindare”, comerţ şi
industrie, contabilitate, credit, economie de casă, economie naţională,
enciclopedii, filologie, filosofie, fizică, geografie, istorie, jurnale, legiuiri,
literatură, lucrări de la Academia Română, matematică, nuvele, pedagogie şi
14
Dorina N. Rusu, op. cit., p. 725.
15
Ibidem.
16
Vasile Netea, Noi contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii lui Visarion Roman, Sibiu,
Editura Revistei Economice, 1942, p. 57.
17
Ibidem, p. 65: Visarion Roman către George Bariţ, 15 noiembrie 1870.
391
şcoală, poezie, politică, religie, scrieri pentru tinerime, scrieri populare,

statistică, diverse. Biblioteca cuprindea 1243 de titluri, un număr însemnat
de volume „ţinând seama şi de resursele materiale limitate”18 de care
dispunea Visarion Roman.
Această structură a catalogului personal de bibliotecă reflectă
experiența sa ca bibliotecar al ASTREI din 1861, precum şi cea de
bibliotecar al Reuniunii femeilor române din Sibiu, organizată de Visarion
Roman însuşi, în cadrul căreia a şi fost desemnat membru de onoare în anul
188419. Activitatea de bibliotecar al ASTREI a început imediat după
fondarea asociației, iar în anul 1862, la ședința Comitetului din 8 aprilie,
Visarion Roman a solicitat intervenția la Comitetul Central la Înaltul
Guvern pentru ridicarea cenzurii impuse cărților românești din Principat.
Solicitarea nu a fost în van, deoarece, la 18 ianuarie 1863, împăratul a anulat
interdicția importului de carte românească pe tot cuprinsul Imperiului20.
Constituirea Bibliotecii ASTRA s-a realizat prin apelul lui Visarion Roman
la a face donații. În Amicul școalei, acesta prezintă lista celor care au donat,
printre ei aflându-se nume precum: Samuel Filtsch, Nicolae Stoica, Moise
Panga, directorul școlii din Orlat sau Timotei Cipariu. În anul 1863 i se
reproșează lui Visarion Roman că nu a înregistrat aceste donații într-un
catalog. La 30 mai 1863 a trimis Comitetului ASTREI un raport la care
anexează și Catalogulu Bibliotecei Asociațiunei transilvane pentru
literatura romana și cultura poporului romanu, in rendulu dupa cum au
intratu21. Structura catalogului asociației este foarte apropiată de cea a
catalogului personal, astfel că în cadrul Adunării generale din 1863 de la
Blaj, Visarion Roman prezintă „clasele” în care era împărțit catalogul
bibliotecii ASTREI. Din totalul de 15 categorii, erau vizate domenii
precum: clasici vechi, enciclopedii, filologie, geografie, istorie, matematică,
pedagogie, poezii, politică, scrieri bisericești, scrieri morale, științe naturale,
tehnică și diverse. Poziția de bibliotecar al ASTREI și-a menținut-o până în
24 august 1865, când și-a înaintat demisia. Părăsirea postului a fost
argumentată printr-o scrisoare în care imputa cantitatea tot mai mare de
carte care intra în bibliotecă. Visarion Roman încă locuia la Rășinari în acea
perioadă, iar naveta nu îi permitea să se ocupe temeinic de organizarea
volumelor în bibliotecă22. În acest sens, nu îi mai rămânea decât să se ocupe
18
19
Ibidem.
20
Silviu Borș, Biblioteca Centrală a Asociațiunii. 1861-1950, Sibiu-Cluj-Napoca, InfoArt
Media, Mega, 2011, p. 56-57.
21
Ibidem, p. 59.
22
Ibidem, p. 62-65.
392
de propria bibliotecă și să o catalogheze în funcție de cunoștințele pe care le

avea deja.
Volumele sunt ordonate tematic, pe domenii de interes și marea lor
majoritate au consemnat autorul, titlul, localitatea de apariție și anul. Se
poate observa acribia cu care a fost redactat catalogul și atenția la detalii, de
la care Visarion Roman nu a făcut rabat. Prima categorie care deschide
catalogul de bibliotecă nu este alta decât istoria, la fel ca în cazul catalogului
bibliotecii ASTRA. Secțiunea are 46 de titluri. Dintre acestea, 21 sunt cărţi
în limba română, ceea ce înseamnă 45,65%. Dintre lucrările respective, pot
fi amintite: Vestitele vitejii ale lui Mihai Vodă, București, 1834; Viaţa lui
Mihai Bravu, Bucureşti, 1864; George Bariţ, Istoria regimentului II
românesc, Braşov, 187423; Al. Papiu-Ilarian, Istoria românilor, Iaşi, 1853;
Al. Papiu-Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară până la 1848,
tomul I-II, Viena, 1852; Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei, în
traducere de George Sion, Bucureşti, 1859; Ioane V. Rusu, Compendiu de
istoria Transilvaniei, 1864; Istoria română naţională; Al. Papiu-Ilarian,
Tezaure de monumente istorice pentru România; A.W. Grube, Biografie
romane, tradus de P. Petrescu, Sibiu, 1876; Iosif Sterca-Şuluţiu, O lacrimă
fierbinte, Brașov, 1877; Elemente de istorie naturală, București, 1862;
Istoria română naţională; Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman,
1876; Operele principelui Dimitrie Cantemir, 1872; A.P. Alessi şi M. Pop,
Resbelu orientalu, Graz, 1878; Raportul lui Avram Iancu24 și altele.
Lucrările de istorie regăsite în biblioteca lui Visarion Roman se încadrează
și în aria de interes a altor personalități ale vremii, atât laice, cât și
religioase, acestea fiind baza formării intelectuale în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea în Transilvania.
Cărţile din domeniul geografie sunt în număr de 28, din care doar
șase sunt în limba română, valoarea de 21,42% fiind una scăzută în
comparaţie cu cartea în limba germană sau maghiară. Lucrările de geografie
prezente sunt: V. Roman, Geografia Monarhiei Austriece; August Treboniu
Laurian, Elemente de Cosmografie, 1863; Alexandru Popoviciu, Dovezi
literare pentru țara Românească şi Moldovei, 1847; George
Munteanu-Murgoci, Manual de Geografie, 1902; Descriere scurtă a
Ardealului, Blaj, 184725 ș.a. Chiar dacă unii dintre autori aveau specializări
în cu totul alte domenii, cum este cazul lui August Treboniu Laurian,
23
Lucrare trimisă de însuşi George Bariţ, vezi Vasile Netea, op. cit., p. 83.
24
Arhivele Naţionale. Serviciul Judeţean Cluj (în continuare AN-SJCJ), Fond personal
Visarion Roman, Dosar I/13, f. 76.
25
Ibidem, f. 77.
393
absolvent de Filosofie, acesta a urmat și specializarea Astronomie la

Institutul Politehnic din Viena și la Göttingen, fiind calificat pentru
elaborarea unei lucrări în acest domeniu.
Următoarea categorie de cărţi era de nelipsit în epocă din nicio
bibliotecă personală sau publică, și anume scrierile bisericești. Numărul
total de volume din aceste scrieri este de 91, din care doar 39 sunt în limba
română, adică 42,85%. De pildă, Visarion Roman deținea Sfânta Scriptură;
Catehismul mic; Scrierea Sfântului Ioan Gură de Aur despre preoţie;
Manual de teologie morală; Noul Testament; Cartea Evangheliilor;
Octoihul; Istoria Noului Testament; Petre Buncilă, Colindele Crăciunului,
Sibiu, 187526; Spicuire în istoria bisericească a românilor; Preparaţiunea
trupurilor; Protocolul sinodului din 1875; Manual de explicare a
învăţăturilor; Actele sinodului din 1870, 1873; Regulamentul afacerilor
interne pentru sinodul arhidiecezan; Proiect de un regulament pentru
organizarea treburilor bisericeşti27.
Cunoscute fiind preocupările sale pentru învăţământ şi pentru
dezvoltarea acestuia prin acţiunile pe care le-a întreprins de-a lungul vieții,
domeniul pedagogie şi şcoală din cadrul catalogului scoate la iveală un
număr de 88 de titluri, din care 30 sunt în limba română, adică 34,09% din
totalul lor. O parte din lucrările redactate în limba română sunt: Buletinul
instrucţiunii publice; Adresa către Episcopul Bucovinei Eugeniu Hacman;
Statutul organic al bisericii ortodoxe greco-orientale din Ungaria şi
Transilvania; Curs normal pentru institutele normale; Plan de învăţământ;
Amicul şcoalei; I. Popescu, Compendiu de pedagogie, Sibiu, 1868; Chr. F.
Salzman și Karl Han, Icoana creşterii rele cu mijloace de a o face și mai
rea, traducere de Andrei Mureşanu, 1848; Regulament politic pentru şcolile
elementare; Carte de lectură; Tabla pitagorică; Norme pentru
administrarea învăţământului; Nou abecedar românesc; Programa
gimnaziului din Blaj; Instrucţiuni pentru comisarii şcolari28. Pe lângă aceste
titluri, mai numeroase sunt cele în limba germană, după care, într-o ordine
descrescătoare, ar urma cele în limba română şi apoi în limba maghiară.
Pasionat încă din anii tinereții de domeniu, abordează cu competență
probleme de educație în paginile Telegrafului român încă din anul 1853.
Multe din aceste lucrări s-ar putea să-i parvină din această perioadă în care a
studiat pedagogia cu călugărul Gh. Pantazi, secretarul episcopului Andrei
26
Ibidem, f. 91.
27
Ibidem, f. 78.
28
Ibidem, f. 79-80.
394
Șaguna29. Majoritatea bibliografiei era în limba germană, aceasta fiind și

explicația numărului mai mare de exemplare în această limbă prezente pe
rafturile bibliotecii personale ale lui Visarion Roman.
Tematica volumelor din bibliotecă s-a răsfrânt și în articolele sau
studiile publicate în presa vremii. De pildă, începând cu anul 1856, a
publicat o serie de articole cu titlul Educația, Educația femeii, Chemarea și
cultura femeii, Chemarea unui tată de familie în privința creșterii pruncilor
săi, O provocare prietenească către toți învățătorii școalelor noastre ș.a.30
Vizibil implicat și în viața politică a Transilvaniei, mai ales prin
scrierile de această factură31, domeniul politică reprezintă un număr de 31 de
lucrări, din care zece sunt în limba română, adică 32,25% din totalul de cărți
pe care îl găsim la această categorie. Titlurile inventariate sunt: Al.
Papiu-Ilarian, Cauza bivolarilor din Giurgiu înaintea Curții juraților din
Turnu-Măgurele, 1873; Acte şi date despre conferinţa română naţională în
7 şi 8 martie în Miercurea; Românii şi Maghiarii; Explicarea convenţiei la
organizarea principatelor române; Catehism politic; Organizarea
comunelor rurale32 ș.a. Lucrarea cu cea mai mare însemnătate din
perspectivă politică este Acte şi date despre conferinţa română naţională în
7 şi 8 martie în Miercurea; prezența acesteia se datorează atitudinii politice
a lui Visarion Roman, care s-a evidenţiat în cadrul Conferinţei de la
Miercurea, unde s-au pus bazele Partidului Naţional Român din
Transilvania şi a fost impusă tactica pasivistă33.
În materie de lucrări de referință, din totalul de patru enciclopedii
cuprinse în inventar, doar una singură este românească, Enciclopedia
poporală, apărută la Bucureşti, în 185834.
Un domeniu pe care îl explorează și în cele din urmă îl și valorifică
cu succes este cel financiar-contabil. La început, Visarion Roman activează
ca teoretician în domeniul care se reflectă și în catalogul de bibliotecă,
publicând articole în presa românească. Bazându-se pe cunoștințele de
economist autodidact și folosindu-se de lucrările editate în epocă,
29
Iona N. Ciolan, Victor V. Grecu, Visarion Roman. Pedagog social, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1971, p. 37.
30
Ibidem, p. 43.
31
Pentru detalii privind scrierile de natură politică ale lui Visarion Roman, vezi
Corespondențe politice peste Carpați. Visarion Roman – colaborator la ziarul „Românul”
(1868-1870), editori Alexandru Onojescu, Vlad Popovici, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2010.
32
AN-SJCJ, Fond personal…, f. 81.
33
34
395
achiziționate sau primite, Visarion Roman a gândit pentru Banca „Albina” o

organizare la intersecția dintre cooperativă de credit și bancă societate pe
acțiuni35. Secțiunea economiei naţionale cuprinde un număr de 20 de titluri,
din care 25% reprezintă carte românească, adică cinci lucrări: Ion Ghica,
Convorbiri economice, Bucureşti, 1872; Ioan Strat, Economie politică,
Bucureşti, 1870; Convorbiri financiare; Convorbiri economice; Îndreptar
practic în toate afacerile financiare36. De pildă, lucrarea lui Ion Strat,
profesor universitar, rector al Universității din Iași, a fost publicată la cinci
ani după ce ocupase funcția de ministru al Finanțelor, este drept, doar pentru
câteva luni în anul 1865. În total, secțiunea economia de casă numără 22 de
lucrări, din care doar patru sunt în limba română, 18,18%. Se disting
lucrările: George Vintilă, Curs de practica grădinăritului şi de economia
casei, Braşov, 1872; Carte de bucate, Bucureşti, 1863; Colectă de recepte;
Economia domestică, 188037. Aici am mai putea integra şi domeniul
contabilității; astfel, din totalul de 16 titluri, doar două sunt tipărite în
română, și anume Contabilitatea agricolă şi Manual de contabilitate
menajeră38, ambele de acelaşi autor, D. Iancu.
O altă secțiune din inventar cuprinde lucrări din domeniul
agronomiei, având în cuprinsul ei 106 volume. Una din secţiunile
consistente din inventar, ea reflectă interesul pentru agricultură, dar și pentru
dezvoltarea capacităţii ţăranului român de a se gospodări. Banca „Albina”
avea menționat în statute că este și un institut de credit pentru agronomi,
astfel că se poate specula pasiunea lui Visarion Roman pentru acest tip de
lectură formatoare. Deși un fond de carte destul de mare, cu toate acestea, în
limba română sunt doar zece titluri, restul fiind în limba maghiară şi
germană, adică 9,46% - o valoare foarte mică în comparaţie cu celelalte
domenii. Lucrările care se referă la agricultură cu conţinut în limba română
sunt, printre altele: Despre economia de câmp; Introducere la
intreprinderea naţională a fagurilor şi culturii de mătase; Principii de
agricultură; P. Alexandrescu, Compendium de agricultură practică, 1869;
P. Alexandrescu, Manual de agricultură şi grădinărie, 1871; Calendarul
bunului econom; S. Pop, Învăţământul agricol39.
Această pasiune pentru agronomie avea să se păstreze şi pentru
generaţiile ulterioare în familia lui Visarion Roman. Cel care avea să devină
35
Mihai D. Drecin, „Visarion Roman și Ioan Gh. Ioan…”, p. 266.
36
37
Ibidem, f. 84.
38
Ibidem, f. 94.
39
Ibidem, f. 85-86.
396
peste ani un mare agronom clujean și mai apoi rectorul Academiei de

Agricultură de la Cluj a fost nepotul de după fiică, Mihai Şerban. Acesta s-a
născut la doi ani după decesul lui Visarion Roman, în anul 1887, la Szeged,
avându-i ca părinți pe Mihai Șerban și Justina Roman. Cel mai important
moment al vieții nepotului celui care a întemeiat Banca „Albina” a fost
participarea în cadrul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, în
calitate de experţ al situaţiei existente în provincia proaspăt alipită ţării.
Printre delegați s-au mai numărat și Alexandru Vaida Voevod, Caius
Brediceanu, căpitanul Pilat, George Crişan, Ionel Mocioni, Ion Grigore, ing.
Lazăr I. Iosif. Mihai Șerban a condus comisia economică a României40.
În ceea ce privește pasiunea pentru filologie, se pare că a fost o
prioritate, deoarece, dacă ne uităm la numărul de volume existente în
inventar, acesta este mai mare în raport cu celelalte secţiuni. Cu un număr
de 125 de cărți în total şi 40 tipărite în limba română, nici acest domeniu nu
este unul echilibrat în raportul carte românească/carte străină, adică doar
32% carte românească. O parte din titlurile care pot fi precizate sunt:
Timotei Cipariu, Elemente de limba română, Blaj, 1854; Gramatica
italiano-română; Manual de limba română; I. Germaniu, Rudimentele
gramaticii române, 1848; Vasile Ivanovici, Gramatica limbii româneşti,
1851; Visarion Roman, Carte de lectură românească, 1862; Cabinet de
conversaţiuni în zece limbi; Ioan Pop, Lecţii de analiză logică, 1848; Gavril
Muntean, Gramatica română, 1860; I. Ionescu, Metoda de lectură; Lectură
pentru clasa I primară; Aron Pumnul, Lepturariu românesc, 1862; Lexicon
românesc-latinesc-unguresc-nemţesc; Samuil Andrievici, Carte de citire,
1852; Z. Boiu, Abecedar, 1862; Metode de citirea limbii franceze;
Dicţionarul limbii române41 ș.a. În această secțiune sunt cuprinse atât lucrări
generale, manuale, cât și celebra Carte de cetire, pe care o amintește în
Enciclopedia română, volumul III din 1904, Corneliu Diaconovici.
Matematica a reprezentat un alt domeniu de interes pentru Visarion
Roman, complementar celui financiar-contabil, atât formativ, cât şi pentru
interesul personal. Astfel, cele 66 de lucrări de ştiinţă reală au în conţinutul
lor doar 14 titluri româneşti, aproximativ 21,21%. Dintre acestea, se pot
aminti: V. Roman, Aritmetica; Exerciţii de aritmetică; Samuil Andrievici,
40
Loredana Baciu, Vasile Lechințan, Ciprian Butnaru, „Un timp al transformărilor…
1919-1929”, Doru Pamfil, Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Tradiție și inovație în
învățământul agricol din Transilvania. Istoria Universității de Științe Agricole și Medicină
Veterinară Cluj-Napoca, vol. I, Cluj-Napoca, Academic Press, 2011, p. 102; Vezi și
Gabriela Adina Marco, „Mihai Şerban. Un arădean participant la Conferinţa de Pace de la
Paris”, https://www.cmcarad.ro/storage/documents (accesat la 04.10.2022).
41
AN-SJCJ, Fond personal…, f. 87-88.
397
Aritmetica; Ştefan Pop, Măsurile metrice; Sistemul metric; Elemente de

aritmetică teoretică şi practică; Barbu Ştefănescu, Noţiuni de aritmetică
practică, 186842.
Lectura pentru tineri a fost una dintre problemele pe care s-a pus un
accent major în epocă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul
de secol XX, atenţia asociaţiilor culturale din Transilvania a fost mereu
îndreptată spre îmbogăţirea şi dezvoltarea culturală a tinerilor.
Asociaționismul a avut un rol coagulant în cultura strategică a elitelor
transilvănene. Ion Breazu își imagina funcționarea acestor asociații sub
emblema „Disciplină, Organizare, Solidaritate”, acest ”triumvirat” având
rolul de a revigora tradiția cu ajutorul educației și de a favoriza
modernizarea mediului rural43. Secţiunea scrieri pentru tinerime avea o loc
aparte în inventarul întocmit de Visarion Roman, separând genul de lectură
în funcţie de vârstă. Lucrările sunt în număr de 49, cu doar șase lucrări
scrise sau traduse în limba română: Robinson Crusoe; Sfaturi bune: o carte
fără nume; Istoria pentru copii; George Sion, Safir. Piatra preţioasă, 1857;
Cărticica moravurilor bune; Nicolae Andreevici, Datorințele pruncilor în
80 de istoriuțe scurte..., 186144; ele reprezintă unele dintre cărţile
pregătitoare pentru viaţă cu un conţinut în mare parte moralizator, dar şi
formativ din punct de vedere intelectual.
Din categoria volumelor care oferă o lectură de relaxare, nuvelele
ocupă una din multele poziţii ale catalogului de bibliotecă, cu un număr de
32 de titluri, din care nouă sunt româneşti, 28,12%. Nuvele ca Petru
Rareşiu, principele Moldovei, de At. M. Marienescu, 1862; Numa
Pompilius, traducere de Mihail Velcean; Dragostea din copilărie; Radu
Ionescu, Catastiful amorului şi La gura sobei; Epistole din ţări străine;
Cavalerul nopţii, traducere de Iosif Vulcan; Frigurile; Amor şi dincolo de
mormânt, traducere din 187845, au servit ca sursă de delectare pentru cel
care a înfiinţat cunoscuta Bancă „Albina”.
Scrierile populare au un caracter anecdotic, iar unele moralizator,
doar opt fiind în limba română din totalul de 42, ceea ce înseamnă 19,04%.
Titlurile care ies în evidență, atât din perspectiva traducătorului sau a
autorului, cât și din perspectiva titlului, sunt traducerea lui T. Cipariu,
Purtarea de bună cuviinţă, 1855; George Bariţiu, Înfricoşatele stricăciuni
42
Ibidem, f. 89.
43
Liviu Maior, op. cit., p. 23.
44
45
Ibidem, f. 92.
398
ale băuturii de vin şi rachiu, 1868; At. M. Marienescu, Învăţătorul şi

poporul, 1858; Proverbele românilor; Anton Pann, Povestea vorbei, 184746.
La fel ca în cadrul celorlalte biblioteci particulare sau instituționale,
după cum se poate vedea și în catalogul bibliotecii ASTRA, secţiunea
Diverse cuprinde toate lucrările care nu îşi găsesc locul în cadrul celorlalte
categorii. În situația de față, numărul acestora este de 112 titluri, din care 31
sunt în limba română într-un raport de 27,67%. Se găsesc aici Actele
societăţii Transilvania; Banii cei noi; Legea comunală; Disertaţie despre
tipografiile româneşti; Alexie Siofalvi, Temeiurile drepturilor monastice;
Programele gimnaziului român; Iosif Vulcan, Tanda-Manda, 1865;
Doctrina fericirii; Dare de seamă asupra administraţiei comunale;
Prelegere publică; Fraţilor români din Epir, Macedonia şi Thesalia;
Peregrinul transilvan (1835-1848)47. Toate aceste lucrări au o tematică
diferită; unele dintre ele, probabil, se puteau încadra la alte secțiuni. De
pildă, Peregrinul transilvan scrisă de Ion Codru Drăgușanu, mențiune pe
care Visarion Roman nu o face în inventar, s-ar potrivi la o secțiune de
memorialistă sau jurnal de călătorie.
Calendarele, atât cele româneşti, cât şi cele străine, sunt organizate
cronologic pe ani, numărul exemplarelor fiind de 215. Se pot aminti câteva
titluri de calendare românești, cum ar fi: Calendarul pentru toţi, Bucureşti;
Amicul poporului, editat chiar de Visarion Roman la Sibiu; Calendarul
basmelor, Bucureşti; Calendarul bunului econom, Almanah sau calendar
portativ, Bucureşti; Calendarul amuzant, Bucureşti; Calendarul român,
Bucureşti; Calendar istoric şi popular, Bucureşti; Calendar popular
bisericesc, Bucureşti; Calendar pentru poporul român, de George Bariţiu,
Braşov; Ştefan Neagoe, Calendar românesc, Pesta; Mircea Stănescu,
Calendarul babelor, Arad; Calendarul meşterului, Galaţi; Calendarul
lectorului român; Calendarul războiului; Calendarul curierului48.
Deşi în număr foarte mic, secţiunea comerţ şi industrie tezauriza
55,55% carte românească, adică cinci din nouă titluri. Acestea sunt: Noua
lege industrială pentru tot imperiu; Calea ferată Piteşti-Râmnic-Sibiu;
Necesitatea cunoaşterii căii ferate Piteşti-Râmnic-Sibiu; Misiunea căilor
ferate române; Operaţiuni comerciale, de L. Toussaint49.
Secțiunea igienă din inventar îşi are un loc aparte în epocă, mai ales
că şi presa vremii, în numeroase articole, susţinea şi dădea sfaturi privind
46
Ibidem, f. 93.
47
Ibidem, f. 95-96.
48
Ibidem, f. 97-99.
49
Ibidem, f. 101.
399
igiena şi importanța acesteia în prevenirea bolilor. Cu un număr de 21 de

lucrări, din care cinci româneşti, domeniul cuprindea titluri precum
Macrobiotica, traducere de Pavel Vasici, 1844; Dumitru Constantin,
Doctorul poporului; D. Cantemir, Consilii igienice pentru crescerea
copiilor, 1897; Pavel Vasici, Catehismul sănătăţii și Catehismul
antropologic, 187050. Autorul cu nume de rezonanță este, desigur, Pavel
Vasici, o personalitate marcantă a vremii în domeniul medicinei, de numele
său legându-se și constituirea primei reviste de medicină din Banat și
Transilvania, Higiena și școala, care apărea la Timișoara.
Tot în cadrul lecturii de zăbavă se poate menționa secțiunea de
poezie şi literatură (așa cum le-a identificat proprietarul), cu un conţinut de
carte nu foarte bogat, dar care depășește valoarea de jumătate carte
românească, anume 85,71%. Volumele de poezii deţinute de Visarion
Roman sunt Poezii; Doine şi lăcrimioare; Poezii populare ale românilor,
Vasile Alecsandri; Gheorghe Tăutu, Poezii; Buchet de sentimente naţionale;
Diorile Bihorului; Poezii naţionale; poezii de Ioan Ioviță publicate în revista
Musa română; proza se face remarcată prin lucrările Panteonulu romanu,
Iosif Vulcan, 1869, scrierile lui Constantin Negruzzi sau periodicele
Convorbiri literare şi Foaie literară51 ș.a.
O bibliotecă bine organizată, alcătuită din materiale interesante din
varii domenii, cu o vastă acoperire, scoate în evidenţă înclinaţiile
intelectuale ale lui Visarion Roman, dar şi pasiunea acestuia pentru lectură
şi carte. Chiar el scria în anul 1862 în ziarul Amicul Școalei că „nu poate fi
suspus la nicio îndoială că, cărțile sunt unul din mijloacele cele mai
puternice pentru lățirea culturei”52.
Pentru a concluziona, un prim aspect se referă la raportul carte
străină-carte românească, balanţa înclinând în favoarea cărţii străine,
respectiv în limba germană, maghiară, franceză şi italiană. Prin acest fapt se
poate întări ideea ce evidențiază capacitatea intelectuală a lui Visarion
Roman, bariera lingvistică nefiind o problemă în lecturarea volumelor
deținute. Cartea românească, făcând o medie, nu depăşeşte 50%, astfel că,
din punct de vedere cantitativ, biblioteca nu are o calificare strict de carte
tipărită în limba română, fapt care se datorează oarecum şi mediului
multicultural al epocii. Situaţia era oarecum similară în majoritatea
bibliotecilor particulare din rândul membrilor elitelor transilvănene, atât
religioase, cât şi laice. Personalităţi cu o majoră implicare în viaţa culturală,
50
Ibidem, f. 102.
51
Ibidem, f. 105-106.
52
Silviu Borș, op. cit., p. 56.
400
membrii clerului românesc, atât ortodox, cât şi greco-catolic, şi-au

manifestat interesul pentru tezaurizarea cărţilor, dar şi pentru distribuirea
acestora la nivel local în Transilvania, mai ales în şcolile româneşti, unde
nevoia de carte era prioritară. O bibliotecă asemănătoare din perspectiva
alcătuirii este cea a marelui mitropolit al Bisericii Unite, Ioan Vancea de
Buteasa. Similitudinea care se poate face între cele două biblioteci este atât
de ordin cantitativ, cât şi calitativ, chiar dacă cele două personalităţi fac
parte din medii diferite, respectiv laic şi religios. Numărul impresionant de
volume deţinute de acesta cuprinde un spectru larg de domenii care au
reprezentat caracterul formativ care l-a avut biblioteca pentru ierarhul
greco-catolic. O persoană dedicată întru totul vieţii bisericeşti şi culturale a
îmbunătăţit, în mod substanţial, planurile şi programele de învăţământ ale
studiilor teologice, secundare şi elementare şi a sprijinit tinerii teologi cu
pregătire, având calităţi intelectuale şi preoţeşti superioare.
Dacă ne înclinăm spre partea calitativă, lucrările au un conţinut
general, dar sunt şi, foarte multe dintre ele, specializate pe o anumită nișă.
Un alt aspect cât se poate de important este împărţirea inventarului.
Experienţa acumulată ca bibliotecar îşi va pune amprenta şi pe modul de
organizare a volumelor şi pe sistemul de catalogare a acestora. În ciuda
situaţiei financiare precare, cel puțin în prima parte a vieții, biblioteca
reuşeşte să reflecte importanţa atribuită culturii, spiritul de lectură dezvoltat,
precum şi viziunea largă asupra mai multor domenii de interes.
Membru al elitei transilvănene al secolului al XIX-lea, cu o activitate
care a cuprins domeniile economic, politic, educațional şi cultural, Visarion
Roman poate fi situat printre personalitățile vremii care, pe lângă apetitul
pentru lectură, a dat o importanță majoră tezaurizării cărții într-o bibliotecă
deloc de neglijat, nici sub aspect cantitativ, nici sub cel calitativ.
401
ROMÂNIA ÎN LA BELLE ÉPOQUE - PROGRES TEHNIC
ȘI SERBĂRI GALANTE (1881-1914)
Toader Nicoară
Perioada istorică acoperită de circa trei decenii și jumătate care

începe cu proclamarea regatului (1881) și se încheie cu izbucnirea Marelui
Război (1914), care încalecă ambele veacuri moderne (al XIX-lea și al
XX-lea) este cunoscută în întreaga Europă sub sintagma franceză de La
Belle Époque1. Putem afima cu mare certitudine că în ciuda vieții agitate și
chiar turmentate pe alocuri, a fost perioada istorică caracterizată de triumful
ideii de progres, de prosperitate, de încredere în puterea spiritului uman de a
organiza și moderniza lumea, a fost animată de speranță asupra viitorului și
de un optimism aproape bolnăvicios, care contaminase aproape toate
spiritele, făcându-le pentru prima dată senine și încrezătoare în viitorul
umanității europene, dar nu numai.
La Belle Époque reprezintă începutul lumii noastre moderne, așa
cum au cunoscută cele trei-patru generații care ne-au precedat, și care este
pe cale să se încheie cu generația actuală, în care ultima revoluție, cea din
comunicații sau „revoluția digitală”, schimbă radical modul de viață al
generațiilor care vin după noi. Ca să-l parafrazăm pe istoricul englez Peter
Laslet, „este lumea pe care am pierdut-o”.
Așa cum spuneam, a fost o lume caracterizată de optimism, în ciuda
traumelor numeroase și grave care au marcat-o, și cel mai bine a sesizat
acest sentiment de optimism și de încredere în viitor un personaj trăitor în
epocă și un militant activ pentru cauza românească. Este vorba de patriotul
și omul politic Nicolae Filipescu, care constata:
Ceea ce caracterizează epoca noastră este încrederea nemărginită în progres.

Până acum o sută de ani, lumea vedea fericirea înapoi, într-un paradis biblic, ori
într-un veac de aur… de un secol încoace însă, lumea vede progresul înainte și
1
Jean-Baptiste Duroselle, La France de la Belle Époque. La France et les français
1900-1914, Paris, Éditions Richelieu, 1972; Michel Winock, La Belle Époque. La France
de 1900 à 1914, Paris, Éditions Perrin, 2002.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.17
toate popoarele caută să-și însușească acel progres și să se ridice la o treaptă mai
înaltă de civilizație2.
Dacă pentru Europa și pentru principalele state europene epoca de

care vorbim, cu progresele sale, era rezultatul firesc al unei evoluții istorice
îndelungate, pentru regatul României recent proclamat, epoca are
semnificații și mai profunde. Înainte de toate, La Belle Époque à la
roumaine semnifică finalizarea efortului titanic de modernizare,
europenizare și mai ales de sincronizare cu spațiul european din toate
punctele de vedere.
Avem de-a face cu nașterea și afirmarea unui regat al României
independente, un nou actor politic la gurile Dunării și în Balcani, dotat cu o
prestigioasă dinastie străină, un puternic bastion al valorilor europene, care să
stăvilească experiențe autocrate și valori orientale încă prezente în vecinătatea
estică imediată a spațiului european. Politic, avem de-a face cu un sistem
constituțional reprezentativ, asumat mai întâi ca formă, dar care capătă din
aproape în aproape conținut, grație unei elite politice, evident contestată și
contestabilă, dar o elită care, maturizându-se, a croit un sistem reprezentativ și
care a reușit, grație înțelepciunii și cumpătării factorului constituțional
funcțional, personificat de regele Carol I, – un personaj venit din afară, tocmai
pentru a fi marele arbitru al unui mecanism reprezentativ –, care începe nu
numai să funcționeze, ci să-și arate în câteva decenii roadele sale. Din punct
de vedere economic și social, aveam de-a face acum cu punerea bazelor solide
ale unei economii românești moderne, cu începuturile sistematice ale
dezvoltării unei industrii naționale românește, bazată pe exploatarea
resurselor interne (petrol, grâne etc.), din punct de vedere social acum se
organizează un întreg sistem de instituții sociale moderne (financiar-bancare,
medicale, culturale etc.) care dau României imaginea unui stat cu adevărat
modern și sincronizat cu statele europene. Ca să nu mai vorbim de
efervescența culturală, de emulația creatoare din toate domeniile culturii
(învățământ, artă, arhitectură, creație literară și științifică etc.) care ajung
acum la maturizarea deplină și la vârsta lor, considerată de exegeți, clasică.
Mărcile modernității
În perioada avută în vedere, modernizarea și mondenitatea mergeau

mână în mână cu modernitatea tehnologică, promovată de personaje din
lumea bună. Acum se instalează la noi unele dintre cele mai valorizate mărci
2
Nicolae Filipescu, Discursuri politice, II, București, Minerva, 1915, p. 45.
403
ale modernității, ale unei modernități tehnologice, care și-au pus însă
amprenta asupra cotidianului, cu deosebire asupra celui urban. Apariția
iluminatului cu gaz, a automobilului, a telefonului și a electricității,
simboluri prin excelență ale ultimei modernități, au modificat o parte din
obiceiurile și distracțiile lumii bune și ale clasei mijlocii, care trăiau în
urban, a lumii bucureștene în principal, dar și a celor mai semnificative
așezări urbane, provocând la cumpăna dintre secole o adevărată revoluție
culturală.
Iluminatul cu gaz
Iluminarea cu gaz al capitalei și a celor mai importante orașe ale țării

a fost prima aplicare a beneficiilor revoluției industriale pentru marele
public. Inițiativele au început destul de devreme. Astfel, din 1856, orașul
București avea iluminat stradal pe bază de gaz lampant datorită ideii unui
farmacist, Adolf Steege și lui Teodor M. Mehedințeanu, care a concesionat
afacerea pentru capitală. La scurt timp, alte orașe precum Craiova (1858),
Bacău (1867) și Ploiești (1881), au început să aibă străzile iluminate cu
petrol lampant3. Dar la foarte puțini ani mai târziu, în 1867, după instalarea
principelui Carol ca domnitor al Principatelor Unite, un inginer francez,
Alfred Gottereau, cu o bogată experiență în domeniu, deoarece, înainte să
vină în România, realizase asemenea lucruri în Montauban, Agen, Trieste,
Parma, Messina, Regio și Milano, a avut inițiativa iluminării capitalei cu
gaz aerian. Lucrurile nu au înaintat cu viteza dorită, astfel că abia la 1870
municipalitatea bucureșteană a reușit să deblocheze toate situațiile și să
înceapă lucrările pentru o uzină de gaz, la Filaret. Din anul următor, marile
artere ale capitalei (Calea Mogoșoaiei, Lipscani, Smârdan) erau iluminate cu
gaz aerian. Orașul a fost împânzit de o densă rețea de felinare moderne (din
10 în 10 metri), foarte elegante, fabricate de casa Froment Houille din Paris,
iar lămpile electrice de casa Lacarriere și Delatour.
Inaugurarea acestui nou și revoluționar mijloc pentru iluminatul
stradal s-a făcut la 12 noiembrie 1871.
Tot orașul era în sărbătoare, scrie un martor ocular al evenimentului. O mulțime

de trăsuri goneau spre Filaret. Uzina fusese gătită cu o cochetărie de bun gust. Un
mare număr de steaguri în culorile naționale fluturau în jurul gazometrelor, altele
formau o alee spre locul pregătit pentru ceremonia religioasă. La baza coșului
3
Dorin Tomescu, Oana Ilie, Mihai Bozgan, „Infrastructura urbanistică la cumpăna dintre
secole”, în Orașele României. O istorie în imagini. Sfârșitul secolului XIX, începutul
secolului XX, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2008, p. 7.
404
monumental al uzinei se înălțase un elegant altar. Vizavi se găsea o estradă pe

care se aflau fotoliile destinate prințului și prințesei, corpului diplomatic.
Deasupra estradei se aflau pavilioanele tuturor puterilor străine reprezentate la
București. Toate aleile erau acoperite cu nisip, într-un chioșc mare se servea un
bufet variat. Un alt bufet, rezervat altețelor lor și invitaților notabili era aranjat în
pavilonul direcțiunii.
Familia princiară sosește în trăsură de gală la ora 11, fiind

întâmpinată de miniștri, corpul dipolomatic și de o mulțime numeroasă de
bucureșteni. „Tot corpul diplomatic și consular, principalele autorități civile
și militare, negustori, oameni din toate clasele sociale se îngrămădeau pe
aleile și în curtea uzinei”. Doamna Negropontes, soția unuia dintre
antreprenori, oferă reginei un buchet de flori. Urmează slujba religioasă
anunțată de o salvă de tun, apoi sunt aprinse simbolic becurile cu gaz din
salonul oficial. Urmează discursuri, urale, ovații. Dar ce era să se întâmple
mai interesant era iluminarea orașului la lăsarea serii. Astfel, la ora 5, o
imensă mulțime se adunase pe Calea Mogoșoaiei și în Piața Teatrului.
Pe la ora 6 au început să se aprindă felinarele. La intrarea teatrului se făcuse un

aranjament din becuri cu gaz în mijlocul cărora era stema României cu inscriția
Nihil Sine Deo. În momentul în care toate becurile s-au aprins, o lumină albă a
căzut peste mulțimea care, cuprinsă de entuziasm spontan, a început să bată din
palme și să aplaude […] Pe la orele șapte, Prințul Domnitor și Prințesa au ieșit cu
caleașca și au străbătut Calea Mogoșoaiei, strada Lipscani, Strada Carol I.
Mulțimea îi saluta cu o respectuoasă simpatie. […] În seara aceea iluminatul s-a
făcut pe cheltuiala companiei4.
În materie de iluminat, lucrurile avansează cu mare viteză, astfel că

ultima descoperire în materie de iluminat public ajunge în București la doar
șase (6) ani de la instalarea primei centrale electrice din lume, în marea
metropolă americană New York. La 1882, inginerul Henry Slade instalează
și pune în funcțiune la Palatul Regal și pe Calea devenită a Victoriei prima
instalație de iluminat cu curent electric. Apoi, an de an, liniile electrice se
prelungesc la Teatrul Național, de pe aceeași arteră și în Cișmigiu. În 1888,
primăria capitalei construiește prima centrală electrică comunală, la Abator.
Capitala este urmată în acest domeniu de principale orașe ale țării, care se
dotează cu centrale electrice și sunt iluminate cu electricitate: Craiova
(1896), Iași (1897), Brăila (1901), Bacău (1902), Pitești (1913)5.
4
Ulysse de Marsillac, Bucureștiul în veacul al XIX-lea, București, Meridiane, 1999, p.
293-294.
5
Dorin Tomescu, Oana Ilie, Mihai Bozgan, op. cit., p. 7.
405
Birje, muscali, tramvaie…
În egală măsură, au devenit dinamice modalitățile de transport, care

cunosc progrese ieșite din comun. Putem spune că avem de-a face cu o
adevărată revoluție în materie. Dacă transportul cu cai și cu calești, birje etc.
fusese înainte privilegiul aristocrației, acestea se democratizează și, urmare
a ocupațiilor succesive a Bucureștiului de trupele rusești, orașul se
procopsește cu o adevărată breaslă de specialiști în materie de transport în
comun: birjele muscalilor ruși. La 1870, existau numai în capitală circa 130
de muscali, deținători ai unor elegante trăsuri și atelaje care asigurau
transportul publicului în oraș. Anul următor, același Henry Slade a obținut
de la primăria capitalei concesiunea pentru tramvaiele cu cai; prima linie de
tramvai a fost finalizată la 1872 și acoperea distanța între Bariera
Mogoșoaiei și Calea Moșilor. Și în materie de transporturi urbane inovațiile
avansează cu mare viteză și, la 1890, Fr. Thalasse și contele A. Graziade
concesionează instalarea tramvaielor electrice. La 1894, funcționa prima
linie de tramvai electric între Strada Colței și Obor. Ca să nu mai vorbim că
în acest domeniu concurența devine acerbă, prin apariția omnibuzelor, trase
și ele de cai. La 1909, se înființează în București societatea de tramvaie
(STB), cu menirea de a electrifica principalele artere ale orașului în
următorii trei ani. Constatăm că, în foarte scurt timp, capitala României s-a
dotat cu noi forme de transport în comun, reușind să se agiorneze cu marile
capitale europene. La 1913, capitala dispunea de 14 km de linie de tramvai
electrificată și 21 km de tramvaie trase de cai. Din nou, după capitală,
soluțiile sunt preluate de alte municipalități; astfel, la 1897, Iașiul are prima
linie de tramvai electric, urmat de Brăila, la 1901 și așa mai departe6.
Velocipedul
Tot acum își face loc pentru prima dată în peisajul urban velocipedul
sau pe numele său comun bicicleta, sportul pe două roți adunând în foarte
scurt timp un număr însemnat de amatori. Chiar dacă primele velocipede,
strămoașele bicicletei de azi, pot părea astăzi invenții ciudate, bune să atragă
atenția vizitatorilor în căutare de curiozități excentrice, velocipedul a marcat
o minirevoluție urbană în materie de viteză și deplasare în aglomerațiile care
încep să devină de-acum orașele moderne. Ele nu erau mai puțin elemente
șic care marcau distincția unei poziții sociale între o lume bună, de veche
6
Ibidem, p. 8.
406
sorginte aristocratică sau de mai nouă extracție burgheză și erau un obiect

uzual care marcau o reușită în viață. Evident, prin imitație, ca orice fenomen
de modă, a reușit să cuprindă tot mai largi eșantioane din dinamica populație
urbană. Pentru București, a devenit de-acum celebră ca o prezență insolită,
un personaj emblematic pentru furorile pe care avea să le facă sportul pe
două roți printr-un personaj intrat în legandă, Mița Biciclista (numele care a
făcut-o celebră pe Maria Mihăescu, o adevărată legendă urbană pentru
Bucureștiul de la cumpăna celor două secole). Creșterea numărului acestor
mijloace de transport a făcut necesară apariția, la 1899, a unui regulament
privind circulația bicicletelor.
Automobilul
Dar, în materie de transport și de viteză, ultimul cuvânt avea să-l

aibă, în scurt timp, automobilul (acest copil teribil al lumii moderne care nu
încetează să fascineze și astăzi), apărut pe străzile Bucureștiului la scurt
timp după inventarea sa. Se pare că primul automobil cu aburi ajunge în
București la 1880, adus de tânărul D. Văsescu, student la Paris. Primul
automobil pe benzină, marca Benz, de 12 cai putere, a aparținut unor
craioveni. La 1898, apare în București primul automobil american
Oldsmobil. La 1900, Gh. Basil Assan, fiul marelui industriaș Assan,
proprietarul morii cu același nume, aduce din Belgia automobilul marca
Penhard de 15 cp. Basil Assan va cere poliției capitalei să-i acorde primul
număr de înmatriculare pentru vehicolul său. Așa cum spuneam, acest nou
mijloc de locomoție autopropulsat a provocat o adevărată revoluție
culturală. „Își făcuseră apariția primele automobile. Erau numai vreo
trei-patru, așa că nu le întâlneai pe toate căile. Dar, ne spune un
contemporan, citând vocea străzii, merg ca nebunii, cuconiță, și poate să
nenorocească copilul!” Această ultimă minune a tehnicii, care era
automobilul, provoca senzație pe străzile capitalei. Lumea nu știa de ce să se
minuneze mai întâi: de minunea tehnică care mergea cu o viteză
nemaivăzută până atunci sau de costumul ciudat cu care era echipat
conducătorul acesteia. Trompeta automobilelor speria caii de la trăsuri și
chiar caii de la tramvaie.
Noul vehicol își făcea apariția țăcănind și pufăind asurzitor, gonind spre șosea.
Conducătorul purta o șapcă umflată de vânt pe cap, niște ochelari care aduceau
ca o mască de bal, și o haină lungă albă, care-l acoperea până la călcâie;
mâinile, cu mănuși de piele și cu manșetă albă până-n cot, țineau crispate un
volan prea mic în comparație cu trăsura aceea trunchiată, iar una din mâini fugea
407
mereu, ba la trompetă, ba la frână și pietonii se minunau de îndrăzneala acestor

tineri, stăpâni pe o astfel de mașină infernală – automobilul!
Tinerii care conduceau misterioasele minuni ale tehnicii erau

reprezentanții unor familii din lumea bună, precum prințul George Valentin
Bibescu, Jean Chrisoveloni, Leon Leonida, Gheorghe Assan, Pick
Pherekide, Ion Cămărășescu, urmați „încetul cu încetul de toți oamenii
bogați, care lichidau grajdul cu cai pentru a deveni automobiliști pasionați”.
Nici doamnele nu se arată dezinteresate de noua invenție a minții
omenești. Dimpotrivă, spre a putea gusta din magia vitezei altfel decât o
făcuseră până atunci, călărind pe cai, distinsele doamne trebuiau să îmbrace
ciudatul și uneori ridicolul costum de automobilist, păstrând însă și în
această situație câteva elemente care trădau eterna cochetărie feminină.
Doamnele arborau cu mândrie aceiași (sic) haină lungă cache-pousiere, care nu

împiedica nicidecum praful să pătrundă până la piele, după cum nici voalul de
muselină, legat peste pălăriile monumentale, prinse de coafură cu niște ace lungi,
nu ferea părul de un strat alb și gros de praf. Aceste voaluri erau pline de
cochetărie feminină. De toate culorile, legate în toate chipurile, lăsate să fluture în
vânt cu capetele lungi, ce depășeau caroseria automobilului7.
În scurt timp, aceste vehicule s-au împământenit și la noi, astfel că

oamenii avuți își aduceau automobile din Franța, Germania, Italia.
Automobilul familiei regale a fost adus, evident, din Germania cu șofer cu
tot, un anume Bader, care rămâne șoferul familiei regale până la adânci
bătrâneți. Regina Elisabeta prefera să folosească noul vehicul în excursiile
pe care le organiza pentru sine și doamnele din suita sa, la mănăstirile din
împrejurimile Bucureștiului, la Cernica, Mărcuța, Plumbuita, dar și spre
Căldărușani, Pasărea sau Țigănești. Tinerii deținători ai unor astfel de
vehicule-minune au mers chiar mai departe, inaugurând o nouă întrecere
sportivă, automobilismul. Prințul George Valentin Bibescu, un automobilist
pasionat, care la 1901 înmatriculează primul automobil în capitala
României, fondează împreună cu deținătorii de automobile, câțiva ani mai
târziu, la 1904, Asociația Automobiliștilor Români, promotoarea sportului
pe patru roți, foarte prizat chiar la începuturile sale. Plimbarea la Șosea cu
automobilul a ajuns în scurt timp să detroneze celelalte distracții și a făcut
din tinerii automobiliști „niște eroi care stârneau mare curiozitate în publicul
care urmărea acum, cu patimă, performanțele lor”8.
7
Ibidem; Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 216.
8
Zoe Cămărășescu, Amintiri, ediția a II-a, București, Ponte, 2012, p. 218.
408
Legat de automobile, apar întrecerile sportive, care captează

interesul marelui public. Prima cursă automobilistică s-a organizat pe ruta
București-Giurgiu, iar debutul odată făcut, sportul pe patru roți a ajuns să
stârnească interesul și admirația unui public numeros. Fapt este că, până la
1910, existau înmatriculate numai în București 1234 de autovehicole, de
diferite mărci: Mercedes, Renault, Lancia, precum și ateliere de reparații cu
filiale în Iași, Craiova, Brăila, Botoșani9.
Un alt prag este trecut la 1904, când la București a fost adus din
Germania primul autobus pentru transportul persoanelor, urmat la 1908 de
un altul, pentru orașul Craiova, fapt care contribuie de-acum la
democratizarea accesului la deplasarea cu viteze până atunci necunoscute10.
Aeroplanul
La fel de exotic apare, câțiva ani mai târziu, o altă nouă invenție
tehnică, aeroplanul, inaugurat la noi prin zborul lui Aurel Vlaicu la Filaret,
în 1909, și apoi la Cotroceni, urmat de primul miting aviatic pe hipodromul
de la Băneasa, în prezența lui Louis Blériot, unul dintre primii ași ai aviației
universale.
Când Blériot a trecut Canalul Mânecii, a fost o performanță de
răsunet mondial. Toate ziarele scoteau ediții speciale spre a anunța
publicului de pretutindeni marea performanță tehnologică a lumii moderne.
Iar vizita la București în 1909 a acestui prim maestru al aviației mondiale a
reprezentat un eveniment național de cel mai mare impact la publicul
românesc de toate vârstele și din toate păturile sociale.
Acest Blériot, invitat de Automobil Clubul Român pentru a face o demonstrație pe

câmpul de curse de la Băneasa, a sosit la București în octombrie 1909, și a fost
primit de suverani, de membrii guvernului, de cluburile sportive, de școli, de
armată, de întreaga populație a Bucureștiului. Se golise orașul. Toată omenirea
gonea spre Băneasa, rupea cordoanele de jandarmi, sărea gardurile, dădea buzna
în incinta rezervată pentru decolare. Țipete, leșinuri, dezordine și… Blériot a
zburat. A zburat, se spune, la patru sute de metri înălțime. A înconjurat câmpul de
curse, a zburat peste tribuna regală, a zburat peste capul nostru, căci eram și noi
acolo în înghesuială. Prima noastră emoție aeriană!,
notează impresionată domnișoara Zoe Bengescu, cu acuitatea unui reporter

de la fața locului11.
9
Dorin Tomescu, Oana Ilie, Mihai Bozgan, op.cit., p. 8.
10
Ibidem.
11
Zoe Cămărășescu, op. cit., p. 219.
409
Telefonul
Toate aceste progrese tehnice care au revoluționat modul de viață al

societății urbane românești au condus în foarte scurt timp de la apariția și
adoptarea lor la o adevărată revoluție culturală, dacă ar fi să-i ascultăm pe
unii dintre contemporanii acestor schimbări.
Viața bucureștenilor a fost schimbată, în toate aspectele sale, de apariția

telefonului. Se sfârșise cu bilețelele colorate și parfumate, cu plicurile având
en-tete blazoane sau monograme aurite, cu scrisorile redactate într-un stil afectat
cu formule consacrate. În cadrul vieții noastre intraseră deodată domnișoarele de
la centrala telefonică. „Alo domnișoară, vă rog să-mi dați numărul…”.
Domnișoarele, după felul cum erau rugate, făceau legătura rapid, încet sau deloc.
Legătura obținută cu atâta ușurință, pentru a fixa o întâlnire sau a invita un
prieten, a dus la dispariția curierilor care colindau străzile, depunând din casă în
casă bilețelele așteptate cu înfrigurare. Conversații interminabile aveau loc
într-un limbaj special între cele mari pentru a vorbi despre serate sau baluri,
despre incidente de la teatru sau patinaj… etc. etc.12
La 1894, anul în care se instalează primul post telefonic în România,

aceasta dispunea de 177 de posturi telefonice, spre a ajunge la 17.997 în
anul 1917. Așa cum putem constata, progresia este una sensibil ridicată.
Lucrurile pot părea cu adevărat spectaculoase, dacă constatăm că la
introducerea sa, la 1894, în România exista o convorbire telefonică la o sută
de locuitori, iar în 1914, se ajunsese la 335 convorbiri la suta de locuitori13.
Domnișoarele de la centrala telefonică jucau acum un rol important în viața

tuturor… lumea oficială era servită rapid și respectuos, ceilalți cetățeni își
cultivau „domnișoara” cu daruri și bomboane, cu atenții de sfintele sărbători,
câteva cuvinte glumețe sau mângâietoare după dulceața glasului, domnișoara
avea câteodată norocul să-și atragă chiar un logodnic, mult mai adesea însă, o
aventură.
Societatea festivă și serbări galante
Societatea bucureșteană din La Belle Époque este o societate care

descoperă și ajunge să iubească serbările și festivitățile publice. Serbările de
10 Mai, sărbătoarea regalității și ziua națională a României (din 1881) erau
Ibidem, p. 215.
12
13
Gheorghe Iacob, România în epoca modernizării, Iași, Ed. Universității „Alexandru Ioan
Cuza” Iași, 2013, p. 189.
410
gustate de mulțimi de oameni din toate clasele sociale. Defilări și parade

militare în sunetul muzicilor animau principalele artere ale orașului, de la
Palatul Regal, pe Calea Victoriei până pe Bulevardul Elisabeta și la statuia
lui Mihai Viteazul din fața Universității; erau prilejuite și de vizitele unor
oaspeți simandicoși de peste hotare, cum ar fi câteva capete încoronate
(împăratul Franz Joseph – la București, țarul Nicolae al II-lea – la
Constanța) sau prinți moștenitori (Franz Ferdinand – moștenitorul tronului
Imperiului Austro-Ungar, Wilhelm al II-lea, viitorul Kaiser german etc.).
Sărbătoare de 10 Mai
10 Mai, ziua primirii prințului de către noua sa țară, la 1866, a

devenit ziua națională, iar odată cu independența și proclamarea regatului
era sărbătorită cu fastul și strălucirea cuvenită unui stat mândru de noua sa
poziție. Era sărbătoarea „cea mai de seamă din tot anul” și toată lumea bună
a Bucureștiului o aștepta și se pregătea pentru ea, cu toalete speciale. Iată
cum rememorează Zoe Cămărășescu, o tânără de familie bună, fiica
doamnei Bengescu, doamnă de onoare a reginei Elisabeta, sărbătorirea lui
10 Mai, în timpul regelui Carol I. Prima preocupare a oricărei domnișoare
de familie bună era evident rochia de gală și pălăria, pregătite special cu
această ocazie,
[…] rochie care nu era purtată înainte de data istorică, rochie care nu figura de
două ori la paradele de 10 Mai. Gris deschis sau violette de Parme, câteodată
albă, toaleta se completa cu o pălătie de tulle de argint, cu egretă, cu o haină
brodată, garnisită cu pasmanterii și cu câte o umbrelă de dantelă brodată cu flori,
din care atârnau volane de muselină plisată14.
În dimineața zilei de sărbătoare, în capitala regatului totul era

schimbat față de o zi obișnuită. De la ritmurile vieții cotidiene până la
animația străzii.
De dimineață de tot, strada nu mai era strada obișnuită, își schimba viața. De la
un anume ceas, tramvaiul nu mai circula. Se auzeau de departe uruind regimente
de artilerie, care se instalau pe diferite străzi, ca să iasă apoi în boulevard, unde
avea loc parada. Lumea gonea în aceiași (sic) direcție, trăgând copii după ea,
gătiți cu toți în haine de sărbătoare. […] porneam împreună să înfruntăm
cordoanele de poliție și de armată ca să ajungem la balconul de deasupra
[magazinu]lui Petit Parisien, unde ne invita întotdeauna familia Kraus.
14
Zoe Cămărășescu, op. cit., p. 158.
411
De la respectivul balcon, tânăra domnișoară Zoe Bengescu, devenită

mai târziu Zoe Cămărășescu, descrie imensul spectacol oferit cu ocazia
marii sărbărori, regală și națională deopotrivă, care lega regalitatea de
națiune.
Regimentul de jandarmi călări, cu coifurile strălucitoare, pantalonul alb, tunica

albastră și cizmele cu carâmbi înalți străjuia pe străzile din împrejurini, gata să
deschidă cortegiul. Se auzea din depărtare tropăitul cailor nerăbdători, sunând
înfundat pe nisipul așternut pe stradă […] La ferestre și la balcoane, îmbrăcate în
scoarțe și covoare, se înciorchinau capete cu mult înainte de trecerea familiei
regale spre mitropolie. Sute de steaguri, mari și mici noi și vechi fâlfâiau vesel în
vânt.
Odată ajunse în balconul strategic, domnișoarele pregăteau florile

care urmau a fi aruncate asupra landourilor cu familia regală. În stradă,
lumea rupea cordonul de ordine al soldaților, se îmbulzea să-și găsească un
loc cât mai bun de privit cortegiul regal ce urma să sosească.
Prima trăsură era a prefectului poliției, multă vreme cneazul, adică generalul
Moruzi. Jandarmii călări deschideau cortegiul în tropotul simpatic al cailor și în
zăngănit de zăbale. Urale nesfârșite urcau spre balconul nostru, odată cu ivirea
trăsurii à la Dumont – în care se aflau regele și regina – trasă de cai negri și
condusă de piquée-uri în haină roșie. Florile zburau odată cu uralele de la
ferestre și de la balcoane. Regele, cu degetul la chipiu, cuprindea toată strada cu
ochiul său ager. Regina dădea din cap, mulțumea cu mâna spre balcoane, spre
trotuare, primind flori ce o loveau adesea cu brutalitate, dar surâdea tuturor
necontenit. Prințul Ferdinand mergea călare, alături de trăsura regală. Urmau
trăsurile prințesei moștenitoare cu copiii, toți blonzi, toți frumoși, apoi doamnele
de onoare, casa civilă și militară, și se închidea cortegiul cu un alt pluton de
jandarmi călări.
Cortegiul continua așa până pe dealul Mitropoliei, unde se slujea un

Te Deum. Urma defilarea trupelor în piața Universității, la statuia lui Mihai
Viteazul, unde se organizau tribune oficiale pentru notabilitățile politice.
Cine știa însă să se dea bine pe lângă cei în drept își făcea rost să stea în tribuna
diplomatică, cea mai elegantă din toate, dar în care nu putea intra oricine […]
Am fost și noi când ne-am făcut mari. Soseau miniștri străini în uniformele lor
brodate, cu cordoane de toate culorile trecute peste gât, și decorațiile pe piept, cu
bicornul pe cap. Erau oficialitatea. Nevestele lor, în nori de voaluri, pene și flori,
bijuterii prinse de rochii, dădeau imediat tribunei nota ei de eleganță deosebită15.
15
Ibidem, p. 159-160.
412
Defilarea era primită de regele Carol, călare, însoțit de prințul

moștenitor Ferdinand, de prințul Carol, de casa militară și șefii armatei, în
timp ce regina cu prinții mai mici, cu doamnele de onoare și doamnele
miniștrilor luau loc la tribuna regală.
De cele mai multe ori defila în fruntea regimentului său, prințesa Maria. Călare
pe un pursânge de toată frumusețea, stăpână pe animalul care tremura de
nervozitate, stăpână pe publicul care o întâmpina cu ropote de aplauze și stăpână
pe… bătrânul rege, care nu-și ascundea un simțământ de admirație și de mândrie,
prințesa Maria trecea cu o ținută mândră, apoi ieșea din rând galopând și se
așeza alături de rege, cu sclipiri de triumf în ochii ei albaștri […] Soarele
încingea tot mai mult mulțimea entuziastă. Îți făceai vânt cu batista, aplaudai,
strigai. Regimentul curcanilor cu pana la căciulă și veteranii cu pieptul plin de
medalii de război ridicau furtuni de urale, iar când treceau steagurile zdrențuite și
decorate din războiul independenței, regele ducea degetul la chipiu cu o emoție
vădită și mulțimea saluta cu un nod în gât. Când se isprăvea defilarea și clocotea
strada de trăsuri și dezordine, ca dintr-un furnicar revășit se răspândea mulțimea
eliberată de cordoanele militare și părăsind trotuarul încins alerga înfometată
spre casă.
Dar, acest moment nu era sfârșitul serbărilor. Spre seară urma

iluminația, de fapt focuri de artificii și retragerea cu torțe, pe Calea
Victoriei, prin fața palatului regal, unde regele ieșea la balcon pentru a
saluta mulțimea. „Astfel se sfârșea ziua de 10 Mai, într-o veselie
generală”16, conchide Zoe Cămărășescu descrierea marii sărbători naționale.
Bătaia cu flori la Șosea
Ziua de 10 Mai mai avea un episod care merită amintit: așa-numita

Bătaie cu flori de la Șosea – care a reprezentat în epocă un eveniment
monden unic pentru București. Se pare că prima ediție a acestui eveniment
monden a început la 10 Mai 1894, anul în care suveranii României
sărbătoreau nunta de argint. Sărbătoarea se practica în casele regale
europene, dar se pare că în București, manifestarea ca atare se origina
într-un obicei mai vechi, o practică magică de armindeni, când femeile din
mahalalele Bucureștiului, împodobite cu flori de liliac, spărgeau ulcioare de
lut pentru alungarea ghinionului, în grădina Bordei. Treptat, odată cu
progresele modernității, spartul ulcioarelor de lut a dispărut, rămânând doar
florile. După 1895, „bătaia cu flori” a devenit un apendice al zilei de 10
16
Ibidem, p. 161-162.
413
Mai, devenită între timp nu numai sărbătoarea regalității, ci sărbătoarea

națională a regatului României17.
Toți cei care aveau trăsuri particulare sau muscal cu luna, luau parte la acea
serbare. Ieșeau la iveală tot felul de break-uri, docare, camioane și trăsuri, pe
care se prindeau ghirlande de flori. Tot asfel se îmbrăcau roțile și hamurile cu
nuferi, bujori, margarete, albăstrele, salcâm, trandafiri și garoafe. Cucoanele își
armonizau îmbrăcămintea cu florile de la trăsuri, iar bărbații mergeau în haine
albe și pălării tari de pai… La Șosea, se înșirau trăsurile pe patru rânduri. Florile
se încrucișau în aer, de la una la alta, cădeau jos, de unde erau ridicate de pietoni
care le aruncau la rândul lor în trăsuri, ca să facă glume, murdărind rochiile
frumoase și strâmbând pălăriile.
Și pe jos era gloată mare. Mulți pietoni aveau coșulețele lor pe braț, din care
aruncau florile în trăsurile cu cunoștințe, dar trebuie să mărturisesc că li se
răspundea cu un oarecare dispreț. Bătaia cu flori era o petrecere pentru lumea
bogată.
În timp, tradiția se ofilește și ea, vorba poetului, ca și florile de

sezon, astfel că, își aduce aminte amfitrioana noastră, nu se mai mergea cu
trăsurile la bătaia cu flori de la șosea și „încetul cu încetul a dispărut bătaia
cu flori din tradiția Bucureștiului”18.
Jubileul regal din 1906
Semnificativ pentru entuziasmul, optimismul, energia pozitivă și

apetitul pentru modernitate care animă societatea românească din La Belle
Époque este evenimentul simbolic al Jubileului regal din anul 1906, care
venea să celebreze o întreită semnificație: 25 ani de la proclamarea
regatului, 40 de ani de fericită domnie a regelui Carol I și … 1800 de ani de
la descălecatul împăratului Traian în Dacia. Tot atâtea motive de bucurie, de
celebrare și de bilanț, cu privire la triumful românității și modernității într-o
formă politică ce părea că găsise, după multă vreme și după lupte politice și
frământări sociale, echilibrul și concordia națională – în forma monarhiei
constituționale – care evidenția rolul confederator și unificator al acesteia,
sub un înțelept și auster monarh din dinastia de Hohenzoller-Sigmaringen:
regele Carol I, care performa în toate domeniile vieții publice prin cea mai
lungă și mai plină de împliniri domnie din întreaga istorie românească.
17
Emanuel Bădescu, „Bătaia cu flori”, în Bucureștii lui Mazar Pașa, București, Vremea,
2014, p. 11.
18
Zoe Cămărășescu, op. cit., p. 156-157.
414
Cu ocazia Jubileului regal, România s-a întrecut pe sine. Inițiativa a

aparținut guvernului conservator condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino,
instalat la 22 decembrie 1904. Una din preocupările acestui guvern a fost,
după câștigarea alegerilor din 1905, să marcheze prin acțiuni culturale și de
propagandă cei 40 de ani de domnie a regelui Carol I și 25 de ani de la
proclamarea regatului. Regele însuși era conștient de evoluțiile pozitive care
au făcut din România un stat independent și o societate modernă, dezvoltată
în toate domeniile vieții. În plus, era la modă să fie celebrate momente și
fapte fondatoare din istoria mai veche sau mai nouă a națiunilor europene,
iar tânărul regat al României nu putea rata un asemenea moment.
Astfel, în mesajul tronului, rostit la deschiderea Corpurilor
legiuitoare din 8/21 mai 1906, regele Carol I constata următoarele:
Atotputernicul Dumnezeu a vrut să împlinesc 40 de ani în scaunul domniei. În

toată această vreme, pururea am împărtășit cu poporul și bucuriile și nevoile. Și
astăzi când se încununează în siguranță și în belșug munca vieții mele, împreună
cu toți românii mă înveselesc și fericit mă simt că cea dintâi vorbă a mea este cu
reprezentanții națiunii. […] Sărbătoarea de astăzi care nu este numai a mea, ci a
întregului popor, care s-a învrednicit să ajungă unde a ajuns, prin muncă
necurmată și prin înțelepciune, strânge și mai mult legăturile de-a pururea
binecuvântate dintre dinastia mea și națiunea română.
Și monarhul încheia:
Cu mare satisfacție privesc acest răstimp de 40 de ani, bogați în fapte însemnate,

în capul cărora strălucește transformarea României din Principatele Unite într-un
Regat, întemeiat pe voința națională și prețuit de lumea întreagă19.
În fapt, regele constata, după 40 de ani, că imperativele care

primaseră în hotărârile divanurilor ad-hoc de la 1857, Unirea principatelor,
regim constituțional și prestigiu internațional sub o dinastie prestigioasă,
erau cu desăvârșire împlinite.
Guvernul a organizat festivități însemnate spre a marca împlinirile
statului român, regele fiind felicitat de membrii corpului diplomatic
acreditați la București, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, de
Corpurile legiuitoare, de primarii din întreaga țară, de Înalta Curte de
Casație, Înalta Curte de Conturi, de Armată, de Academia Română, de
profesorii și studenții Universității din București etc. S-au scris și s-au
publicat albume, cântece, poezii, plachete, prin care regele Carol I și regatul
19
Cuvântările regelui Carol I, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol
II”, 1939, p. 353-354.
415
condus de el erau lăudați și proslăviți. Într-un Act solemn scris pe pergament

și ilustrat cu cele mai semnificative momente istorice, de la Descălecatul lui
Traian, la marii voievozi medievali, până la venirea lui Carol, domnia
acestuia era integrată în istoria națională românească20. Deoarece în epocă
exista deja tradiția marilor expoziții (naționale, universale), guvernul a luat
inițiativa organizării cu ocazia anului jubileu a unei mari Expoziții
Naționale, care să celebreze realizările regatului condus de Carol I și să
evidențieze reperele identității românești, după decenii de progrese și
acumulări în toate domeniile.
Ca loc de organizare a Expoziției Naționale a fost ales dealul
Filaretului din Parcul Libertății, care, urmare tocmai a acestei expoziții, avea
să rămână în memoria națională drept Parcul Carol. România avea deja
experiența participării la expozițiile universale din cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea21, așa că nu a fost dificil de realizat o mare Expoziție
Națională, după modelul celor care se organizaseră peste tot în Europa, la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Responsabil
cu realizarea expoziției, în calitate de Comisar general, a fost desemnat dr.
Constantin I. Istrati, iar de întreaga manifestație răspundea ministrul
Agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor, Ion N. Lahovari. Din
comisia de realizare a marii expoziții mai făceau parte fostul ministru de
Finanțe Emil Costinescu, Nicolae Filipescu, fostul guvernator al Băncii
Naționale, Nicolae C. Șuțu, directorul general al Poștelor, Grigore Cerchez,
inginerul Elie Radu, generalul Bengescu-Dabija și Ștefan Bellu, agricultor22.
Terenul de la Filaret a fost nivelat, s-au construit pavilioane, s-au
trasat alei, s-au amenajat în buna tradiție a secolului al XIX-lea un lac,
izvoare, cascade, iar parcul a fost iluminat electric și împodobit cu ghirlande
de flori multicolore și pavoazat cu simbolurile naționale, ca simboluri ale
geniului creator românesc. Costurile realizării sale au depășit bugetul
estimat inițial, ajungând la suma considerabilă pe atunci de peste 6.600.000
lei. Pe întreaga suprafață astfel degajată s-au organizat pavilioane tematice
românești și amintitele pavilioane străine. Palatul Artelor ocupa un loc
privilegiat, pe cea mai înaltă terasă a parcului, oferind astfel o perspectivă
asupra întregului câmp expozițional. El era conceput ca un muzeu al
trecutului românesc. La intrare străjuiau busturile împăratului Traian și al
20
Ion N. Lahovari, Expoziția Jubiliară din 1906, București, Socec, 1906.
21
Laurențiu Vlad, Images de l'identité nationale. La Roumanie aux expositions universelles
et internationales de Paris, 1867-1937, Paris, L'Harmattan, 2016.
22
Ioana Repede, Expoziția națională a jubileului regal din 1906, Lucrare de licență, coord.
prof. univ. dr. Simona Nicoară, Cluj-Napoca, 2018, p. 25.
416
regelui Carol I. La etaj erau cele mai reprezentative colecții artistice de la

Grigorescu, Aman, Costin Petrescu etc. Urmau piese arheologice de
excepție, machetele mormintelor marilor voievozi, o copie a Lupei
Capitoline, reproducerea celebrelor poduri de la Drobeta și de la Cernavodă,
unind simbolic peste timp vechiul cu noul, trecutul istoric cu modernitatea.
Într-o grotă fermecătoare de la subsol erau expuse creații sculpturale de F.
Marin, D. Paciurea, Fr. Stork.
Urma un pavilion-culă, realizat pe modelul culelor oltenești, iar în
pavilionul etnografic erau prezenți, prin obiecte și artefacte, românii de
peste munți. Se aflau aici, alături de portretul episcopului și mitropolitului
ardelean Andrei Șaguna și cel al episcopului Inochentie Micu-Klein, hărți
etnografice, obiecte și costume populare ardelenești. În pavilionul Austriei
exista o secțiune dedicată Bucovinei. Alte pavilioane erau dedicate palatului
Primăriei Bucureștiului, Geniului militar, Domeniilor Coroanei și Casei
regale, toate acestea întregind o imagine pe care România voia s-o
promoveze despre sine și despre realizările sale. În pavilionul regal erau
expuse Coroana de oțel și steagurile de război de la 1877. Urmau pavilionul
minelor și carierelor, cel al Societății meseriașilor etc. Un loc aparte au
ocupat în întreaga expoziție elemente culturale și civilizaționale ale
românilor din afara granițelor regatului. De altfel, prezența acestora la
expoziție pe toată durata funcționării sale a fost foarte numeroasă și bine
reprezentată. Alături de pavilioanele românești au fost organizate și
paviloane austriece, ungurești, italiene, elvețiene, franceze și germane, chiar
și pavilionul Comisiei Dunării (care împlinea și ea 50 de ani de activitate).
Deschiderea expoziției a avut loc în data de 6 iunie 1906, în prezența
familiei regale, a membrilor comisiei, precum și a zeci de mii de oameni
veniți din București sau din întreaga țară. Cuvântările de deschidere s-au
ținut la Arenele Romane, împodobite cu decoruri din Roma antică. Regele,
Regina, prințul și prințesa moștenitoare au plecat la 10 dimineața de la
palatul regal în trăsuri de gală, cu escortă formată din jandarmi. S-au tras
101 salve de tun. Mulțimea care umplea străzile a primit cu urale și flori
cortegiul regal. Între invitații de gală, primarul Vienei, Carl Lueger, miniștrii
cu soțiile, președinții corpurilor legiuitoare, rectorul Universității,
notabilități politice și culturale. Regina a tăiat ghirlanda de flori și expoziția
a fost astfel deschisă. S-au intonat imnuri special compuse pentru această
ocazie, de către muzici militare și coruri. Au ținut discursuri ministrul Ion
N. Lahovari, comisarul general C.I. Istrati și, în final, regele Carol I.
Ministrul Lahovari a subliniat semnificația zilei de 10 Mai 1866 și a reiterat
drumul parcurs de națiunea română, ghidată de principele și apoi de
417
monarhul ei, în cele mai semnificative și înălțătoare momente ale națiunii.

Expoziția trebuia
[…] să arate țării și străinătății o icoană fidelă a muncii, energiei poporului

român și ca un inventar al avuției morale, intelectuale și materiale, cu care în
cursul unei lungi și fecunde domnii și-a îmbogățit patrimoniul național.
În discursul său, C.I. Istrati a făcut o trecere în revistă a întregii

istorii a poporului român chiar de la nașterea sa, urmare a cuceririi și
colonizării traiane în Dacia, fără a uita marile lupte ale voievozilor
medievali. Și el a subliniat drumul parcurs și progresele obținute în ultimii
40 de ani de cârmuire înțeleaptă a regelui Carol.
În discursul său, regele a subliniat imensul progres realizat de națiunea română în

cei 40 de ani scurși de la venirea în țară: „Numai cei care cunosc punctul de
plecare, adică starea noastră de acum 40 de ani, vor putea să judece cu dreptate
minunata transformare ce s-a întâmplat pe tărâmul agriculturii, industriei și mai
ales pe acel al mijloacelor de transport. […] Putem fi mândri dar de acest mare
pas înainte care a deșteptat un simpatic răsunet peste hotare… Să nu uităm însă a
îndrepta prinosul recunoștinței noastre către acei bărbați de stat, cari au îndrumat
poporul pe această spornică cale, întinzând astfel și asupra muncii pașnice,
falnica deviză a Coroanei de Oțel: Prin noi înșine23.
Datorită afluxului de vizitatori, Expoziția s-a închis târziu, la

sfârșitul lunii noiembrie, numărul total al vizitatorilor trecând sensibil peste
2 milioane, oameni veniți din regat, dar mai ales din provinciile înstrăinate.
Chiar dacă regele Carol I își face bilanțul cu 8 ani mai devreme, lunga sa
domnie se încheie cu un activ pe aproape toate planurile. Singurul element
care apăsa la pasivul domniei era problema agrară și explozia răscoalelor
țărănești din anul următor jubileului, dar mai ales maniera în care au fost ele
înăbușite. Dar și aici ar trebui să ieșim din vulgata comunistă, care vorbea în
mod exagerat de 11 mii de victime, și să apelăm la surse realiste care repun
adevărul în drepturile sale. Fără îndoială, era un fapt grav să tragi în propriii
țărani, dar numărul victimelor nu a trecut de circa o mie.
Evident, epoca a fost una dinamică, mai ales la nivelul vieții politice
și la dezbaterile din societate. Înainte de toate, a fost marea dezbatere de idei
lansată de junimiști, odată cu nașterea spiritului critic în cultura română
modernă, dezbatere care a degajat chiar la modul polemic căile de urmat în
dezvoltarea modernă a țării, între o viziune conservatoare, vag tradițională,
23
Amintiri despre Jubileul de 40 de ani de domnie a M.S. Regele Carol I, 1866-1906,
București, Imprimeria Statului, 1906, p. 151-152.
418
dar deloc tradiționalistă și una liberală, în ritmuri mai accelerate, spre a

recupera gravele decalaje. De subliniat, însă, că nu au existat în societatea
românească nostalgii retrograde și nici idei reacționare, care să promoveze
întoarcerea la trecut. Deoarece un trecut recent ne-ar fi dus la trecutul
fanariot, sau în cel mai bun caz la cel al regulamentelor organice. Or, era
dificil de identificat în clasa politică românească nostalgici după asemenea
regimuri și promotori pentru asemenea idei paseiste. Pe de altă parte, presa
modernă a fost sinonimă cu spirirul critic și chiar cu ironia cea mai
usturătoare, dar acest fapt era un simptom de sănătate mentală a unei națiuni
trezite la viața modernă, la liberalism și democrație. Oricum am întoarce
lucrurile, progresul societății românești a fost unul indubitabil. În această
epocă se realizează cu adevărat structura instituțională a unui stat modern,
cu instituții trainice, dar și infrastructura unui economii dinamice și în plină
dezvoltare.
La o concluzie, fie ea și sumară, se poate face cu ușurință constatarea
după care această frumoasă epocă (La Belle Époque), a reprezentat chiar
mai mult decât deceniile interbelice, luate mereu ca referință, epoca în care
s-au structurat masiv și durabil principalele instituții ale unui stat modern,
perfect sincron cu lumea europeană, ba în anumite cazuri, chiar mai
avansate decât în marile imperii multinaționale, care nu garantau tuturor
cetățenilor lor drepturi și libertăți grantate în România. În toate domeniile
vieții publice, în infrastructură, industrie, comerț, transporturi etc., s-au pus
bazele intituțiilor moderne, care au început să funcționeze și să-și
evidențieze calitățile prin rezultate convingătoare. Preocupările intelectuale
și marea cultură clasică se manifestă în toate domeniile spiritului, iar
cotidianul marilor așezări urbane capătă mărcile inconfundabile ale unei
modernități dinamice și efervescente. Epoca a reprezentat pentru
contemporanii ei cu adevărat o ipostază românească á La Belle Époque.
419
RĂZBOIUL DREPTĂȚII: FĂRĂDELEGI ȘI JUSTIȚIE ÎN
SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ A ANILOR 1916-1920.
ASPECTE PRELIMINARII
Gheorghe Negustor
Cercetările privind comportamentele și atitudinile soldaților pe

câmpul de luptă – altele decât eroismul, viața cotidiană pe front sau în
spatele lui, viața civililor în anii de război și modul cum a funcționat justiția
militară sunt doar câteva teme care s-au bucurat de atenția istoricilor abia
după mulți ani de la încheierea primei conflagrații mondiale. Este de înțeles
și logic, într-o anumită măsură, dacă ne gândim la anii interbelici acaparați,
aproape în totalitate, de naționalismul ce, nu de puține ori, a ieșit din matca
sa. Istoriografiile europene, și nu numai, s-au concentrat pe problematicile
militare, diplomatice și politice ale războiului mondial, neavând ochi pentru
subiecte considerate prea puțin importante la acea vreme. Tema justiției de
război, cea care interesează în cercetarea de față, se încadrează în acest
proces istoriografic, a cărui evoluție este schematizată exemplar de istoricii
Jay Winter și Antoine Prost în volumul The Great War in History. Debates
and Controversies, 1914 to the Present1. Practic, cei doi istorici împart
istoriografia Primului Război Mondial în trei faze distincte, dar care nu se
exclud în totalitate una pe cealaltă: istoria militară și diplomatică, ce
privilegiază personalitățile, dezbat cauzele conflictului și caută să găsească
vinovații pentru declanșarea acestuia. Totodată, sunt anii când se publică
numeroase colecții de documente, mai ales cele cu caracter memorialistic.
Acest lucru se datorează și faptului că istoricii sunt și actori ai
evenimentului cercetat2. A doua etapă este cea a istoriei economice și, mai
ales, sociale, marcată de evoluția scrisului istoric în general. Paradigma
istoriei culturale încheie acest parcurs istoriografic al Marelui Război,
oferind o panoramă complexă și diversă a tematicilor și perspectivelor de
1
Jay Winter, Antoine Prost, The Great War in History. Debates and Controversies, 1914 to
the Present, New York, Cambridge University Press, 2005, p. 6-33.
2
Ibidem, p. 7.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.18
abordare3. Abia ultimele două etape ale scrisului istoric, istoria socială și
culturală au oferit acea „dimensiune umană a istoriei”4 Marelui Război.
Astfel, în această a treia etapă, care nu exclude deloc abordările de
istorie socială, unii istorici se preocupă de soarta soldaților condamnați la
moarte în anii de război. Acum, frica de moarte, fuga de pe câmpul de luptă,
dezertarea, nevrozele de război, refugiații, orfanii etc. sunt teme ce atrag tot
mai mult atenția istoricilor și concluziile oferă o nouă viziune asupra
impactului pe care l-a avut războiul asupra combatanților pe de o parte, însă
și asupra contemporanilor, pe de altă parte. Nu numai soldații și ofițerii se
regăsesc în atenția cercetătorilor, dar și diversele categorii de civili, cu
numeroasele probleme și traume cauzate de conflictul mondial5.
Cercetând pentru teza de doctorat diverse aspecte privind
condamnările pentru „dezertare” și „lașitate” la soldații români dintre anii
1916-19186, atenția mi-a fost atrasă de numărul foarte mare de dosare aflate
în fondurile arhivistice ale justiției militare ce și-a desfășurat activitatea atât
în anii de război, cât și în primii ani după încheierea conflictului. Nu mă
refer la dosarele care au avut drept obiect de judecată fuga de inamic,
dezertarea, lașitatea și celelalte aspecte asociate acestor fenomene. Cauzele
judiciare, care constituie și obiectul cercetării de față, se referă la diverse
aspecte ilicite cercetate și judecate de justiția militară atât pentru membrii
armatei, cât și pentru civili. Așadar, în studiul de față, îmi propun să lansez
câteva ipoteze de lucru, pornind de la propriile întrebări de cercetare: de ce a
existat un număr atât de mare de cauze judecate sau plângeri penale? Care
sunt principalele fapte incriminate în aceste dosare? Anchetele făcute de
către autorități și sentințele finale pot oferi răspunsuri pertinente la cele două
întrebări? Fărădelegile comise de soldați, ofițeri, jandarmi, civili etc.
reprezintă o caracteristică a unei anumite părți din populație sau avem de-a
3
A se vedea Toader Nicoară, Clio în orizontul mileniului trei. Noi explorări în istoriografia
contemporană, Cluj-Napoca, Accent, p. 141-154.
4
Alexandru Duțu, Dimensiunea umană a istoriei, București, Meridiane, 1986.
5
Printre cele mai relevante cercetări care au provocat o adevărată turnură în scrisul istoric
despre Primul Război Mondial menționăm: Paul Fussell, The Great War and Modern
Memory, Oxford, Oxford University Press, 1975; Eric J. Leed, No Man’s Land. Combat &
Identity in World War I, Cambridge-New York-Melbourne, Cambridge University Press,
1979; John Keegan, The Face of Battle, London, Jonathan Cape, 1976; Jay Winter, Sites of
memory, sites of mourning. The Great War in European cultural history, Cambridge,
Cambridge University Press, 1995; Stéphane Audoin-Rouzeau, Annette Becker, 14-18,
retrouver la Guerre, Paris, Galimard, 2000.
6
Gheorghe Negustor, „Eroi sau trădători. Despre legislaţie şi condamnări în timpul
Primului Război Mondial”, în Caiete de Antropologie Istorică, anul VII, nr. 1-2
(Ianuarie-Decembrie 2008), p. 41-52.
421
face cu un fenomen cauzat de condițiile războiului? Cu siguranță, o

investigare viitoare, mai detaliată, va oferi răspunsuri mai complexe, dar
acest articol se dorește un punct de pornire în cercetarea unui subiect
neglijat de istoriografie aproape în totalitate.
Înainte de a păși în mijlocul subiectului, cred că este necesar să
aruncăm o scurtă privire asupra modului cum s-au raportat alte istoriografii
asupra acestei teme. Așa cum era de așteptat, primele care au stârnit
curiozitatea istoricilor au fost procesele privind dezertările și fuga din fața
inamicului. În spațiul italian, un cunoscut jurnalist și scriitor, Enzo Forcella,
și un cunoscut profesor și istoric, Alberto Monticone, au publicat în anul
1968 un volum ce avea să aibă un impact profund, nu numai în istoriografia
italiană, dar și în întreaga societate. Este vorba despre Plotone di esecuzione.
I processi della Prima Guerra Mondiale, carte ce va fi republicată de
numeroase ori după aceea7. De ce a avut un impact așa mare acest volum?
Pentru că autorii, în numeroasele cazuri prezentate din dosarele justiției
militare italiene, demonstrează exagerările, chiar abuzurile unui sistem
militar ce nu a fost singular în acei ani de război. Practic, în toate armatele
implicate, problema durității și exagerării curților marțiale a fost un subiect
discutat în tăcere mult timp și re/descoperit de istorici destul de târziu8.
Chiar și medicii au evitat să spună tranșant că shell shock-ul este o afecțiune
cu care se confruntau majoritatea soldaților, iar unele manifestări ale lor,
pentru care au primit diverse pedepse, inclusiv cea a condamnării la moarte,
au fost rezultatul acestei boli9. Așadar, istoricii au privilegiat problematica
condamnărilor prin abordarea unor teme privind dezertarea, fuga din fața
inamicului, automutilarea, șocul provocat de bombe ș.a.m.d. Însă, așa cum
vom vedea, există o bogată documentație pentru alte tipuri de abateri și
fărădelegi, deloc puține la număr și care vor da enorm de lucru personalului
ce forma justiția militară.
7
Varianta folosită pentru acest text: Enzo Forcella, Alberto Monticone, Plotone di
esecuzione. I processi della Prima Guerra Mondiale, Roma-Bari, Editori Laterza, 2014.
8
Niall Ferguson, The Pity of War, London, Penguin Books, 1998, p. 282-433; Antonio
Gibelli, L’officina della guerra. La Grande Guerra e le trasformazioni del mondo mentale,
Torino, Bollati Boringhieri, 1998, p. 122-209; Yuval Noah Harari, „Martial Illusions: War
and Disillusionment in Twentieth-Century and Renaissance Military Memoirs”, în The
Journal of Military History, Vol. 69, No. 1 (Jan. 2005), p. 43-48 ș.a.
9
George L. Mosse, „Shell-shock as a Social Disease”, în Journal of Contemporary History,
London, Thousand Oaks, CA and New Delhi, SAGE Publications, Vol. 35, 1 (2000), p.
101-108; Jay Winter, „Shell-shock and the Cultural History of the Great War”, în Ibidem, p.
7-11.
422
Funcționarea justiției în vreme de război
Deși pare de necrezut, în anii de război, în societatea românească a

existat și un război al dreptății. Am folosit această expresie în titlu pentru a
evidenția mai bine provocările mari cu care s-au confruntat cei implicați în
acest proces de a documenta, interoga, judeca și condamna. Și nu a fost
deloc simplu. Munca depusă a fost mai mult decât solicitantă, chiar
epuizantă. Desigur, au fost departe de pericolul iminent al morții. Pentru
cineva care cercetează documentele ce se referă la acest subiect, dacă nu ar
cunoaște implicațiile profunde ale războiului mondial, ar putea crede că a
existat o altă lume, într-un alt război. Un război în care fărădelegile,
încălcarea voită sau fără voie a legii și a regulamentelor pare a fi fost la
ordinea zilei. Și, mai mult decât atât, o lume epuizată în încercarea de a afla
adevărul și a face dreptate.
Așadar, războiul a adus și schimbarea modului de funcționare a
justiției. Curțile marțiale vor înlocui și vor prelua atribuțiile consiliilor de
război. Practic, toate infracțiunile și delictele ce priveau armata, războiul și
îndatoririle ce le aveau cetățenii au fost judecate de aceste curți marțiale ce
funcționau „la Cartierul fiecărei divizii active sau la Cartierul General al
unui asemenea grup de divizii”10. Trebuie să precizăm că nu doar militarii și
ofițerii făceau obiectul acestor instituții de justiție, ci și civilii. Desigur,
condițiile schimbătoare ale războiului, impactul pe care acesta l-a avut
asupra tuturor categoriilor sociale, situațiile pe care le-a provocat și cu care
autoritățile românești nu erau obișnuite sunt doar câteva cauze pentru care
procesul de legiferare a modului de funcționare a justiției de război a suferit
modificări continue, încă de la începutul conflictului. Printre primele măsuri
luate a fost aceea de a suspenda toate procesele aflate în derulare, iar
inculpații să fie trimiși pe front11. Evident, numărul acestora nu era deloc
mic. În raportul trimis de Ministerul de Război către Regele Ferdinand, la
câteva zile după intrarea României în război, vedem că numărul celor
urmăriți pentru nesupunere și dezertare era destul de mare, reflectând
probleme cu care se confrunta armata în anii premergători războiului:
Sire, Atât în ţară cât şi în străinătate, se găseşte un număr considerabil de

nesupuşi, dezertori, omişi şi frauduloşi la legea recrutării, contravenienţi la
10
Vasile Toncescu, Decrete-legi cuprinzând decretele-legi publicate în Monitorul Oficial
de la 1 noiembrie 1918 – 10 martie 1919, Bucureşti, 1919, p. 17.
11
Arhivele Militare Naționale Române (în continuare AMNR), fond 5465 Direcția Justiției
Militare, dosar 7, f. 146.
423
regulamentul de mobilizare, precum şi preveniţi aflaţi la corpuri şi închisorile din

ţară, pentru delictele de mai sus şi alte delicte de drept comun. Este în interesul
armatei în împrejurările de faţă, ca toate aceste categorii de oameni, să
beneficieze de un înalt decret de amnestie, care le-ar permite să-şi regleze poziţia
lor militară, contribuind astfel la mărirea efectivului armatei12.
Am oferit acest citat ilustrativ pentru numărul mare de persoane

certate cu legea care au fost mobilizate și trimise pe front pentru că ar putea
fi unul dintre posibilele răspunsuri la întrebarea de ce avem un număr așa
mare de cazuri în atenția justiției militare din timpul Marelui Război.
Totodată, se iau măsuri de reorganizare a curților marțiale, pe de o
parte, din cauza numărului mare de cazuri și, pe de altă parte, din cauza
faptului că o parte din țară fusese cucerită de inamic. Astfel, în ianuarie
1917, la Iași, se înființează „… Curtea superioară de justiţie militară a părţii
sedentare prevăzută de art. 36 din titlul II adiţional ale codicelui de justiţie
militară…”13, ce va prelua multe dintre cazurile în care apar cei „din spatele
frontului”. Deși se iau numeroase măsuri, lucrurile nu vor funcționa cum ar
fi trebuit. Numeroasele probleme, datorate în special numărului mare de
dosare și personalului insuficient și nepregătit în multe cazuri, vor afecta nu
numai procesul de justiție, dar și calitatea deciziilor date. Într-o adresă către
Ministerul de Război, președintele Curții Superioare de Justiție Militară, ce
funcționa la Iași în acele vremuri dificile, cere numirea unor magistrați cu
experiență deosebită ca membri în consiliul permanent de reviziune. Acest
lucru era necesar pentru a se evita ca procesele să fie făcute în grabă, fără
personal cu experiență și cu decizii îndoielnice de cele mai multe ori14.
Această constatare o vom regăsi în multe documente oficiale, dar și în alte
surse. Ea reprezintă o confirmare, pe de o parte, a numărului foarte mare de
cazuri pe care justiția trebuia să le rezolve iar, pe de altă parte, se ilustrează
imperfecțiunile unui sistem acuzat, nu de puține ori, de abuzuri și alte
neajunsuri în anii războiului.
Statul a venit în ajutorul celor implicați în procesul de justiție
printr-o măsură luată la începutul anului 1917, când numărul cazurilor de
judecat creștea de la o zi la alta. Practic, prin decretul regal nr. 10.957 din 7
ianuarie 1917 se interzicea dreptul de a face recurs
[…] în contra tuturor deciziilor pronunţate în timp de război de către Curţile

marţiale atât din zona armatei cât şi din zona interioară în contra militarilor şi
12
Monitorul Oficial, Nr. 115, Marţi 23August/5 septembrie 1916, p. 5689.
13
Monitorul Oficial, Nr. 235, Marţi 10 (23) Ianuarie 1917, p. 7598.
14
AMNR, fond 5465 Direcția Justiției Militare, dosar 1, f. 96-97.
424
asimilaţilor lor, privitor la orice fel de infracţiune, se ridică până la noi

dispoziţii15.
Dacă privim din perspectiva drepturilor fundamentale ale omului,

prin acest decret se interzicea un principiu de bază privind drepturile celui
judecat, anume dreptul la un proces echitabil prin suprimarea căii de atac.
Însă, ne aflăm în vremuri de război, cu o legislație specială în care
funcționau prevederile din Codul de justiție militară. Argumentația
Ministrului de Război Vintilă Brătianu era că această măsură ar preveni
înmulțirea cazurilor de abateri și indisciplină din armata română16. Chiar și
așa, nu puține sunt cazurile când membri ai aparatului de justiție se plâng
că nu mai fac față numărului mare de dosare și cer, în mod repetat, zile de
odihnă. Numărul foarte mare de cazuri supuse judecății, munca imensă
depusă de comisarii regali reiese și din cererea Lt. col. Ștefan Vasilescu,
comisar regal la Corpul I Armată care, în data de 7 august 1918, cere un
concediu de 30 de zile începând cu data de 1 septembrie a aceluiași an.
După cum menționa chiar el, motivul din spatele deciziei de a cere
concediu ținea strict de surmenajul ce intervenise pe fondul volumului
imens de muncă, „… fiind cu desăvârșire slăbit atât fizicește cât și
moralicește de prea multa ocupație ce am avut-o la curțile marțiale…”17.
Comisarul regal menționează și faptul că i s-a mai aprobat un concediu de
30 de zile în luna mai, cu recomandarea medicilor, cauza fiind „astenie și
debilitate generală”, însă din cauza situației create de demobilizarea
armatei și fiind nevoie de dânsul pentru organizarea și buna funcționare a
justiției militare, i-a fost anulat.
Prin decretul regal 1010/918, (se subînțelegea anul 1918, astfel că în
majoritatea documentelor se folosește această formulă), de la 1 iunie 1918
armata „trece de pe picior de război pe cel de pace”, astfel că atribuțiile
instanțelor de judecată militare revin la forma de dinainte de mobilizare și
starea de război18. Altfel spus, conform Codului de justiție militară, curțile
marțiale îți vor înceta existența de la data de 1 iunie 1918, fiind substituite
de parchetele militare de pe lângă Consiliile de Război19. În realitate, din
cauza conjuncturii politice și militare incerte din multe puncte de vedere,
trecerea armatei „pe picior de pace” se amână pentru data de 30 iunie 1918.
15
Monitorul Oficial, Nr. 235, Marţi 10 (23) Ianuarie 1917, p. 7598.
16
Ibidem, p. 7599.
17
AMNR, fond 5465 Direcția Justiției Militare, dosar 1, f. 139 f.
18
AMNR, fond 5465 Direcția Justiției Militare, dosar 1, f. 38 f-v.
19
425
Însă numeroasele cazuri ce trebuie rezolvate determină Curțile Marțiale să

ceară suplimentarea personalului, mai ales a celui auxiliar20.
Un război al fărădelegilor?
Există numeroase plângeri care își găsesc cu greu soluții, pentru că

nu este clar ce autoritate trebuie să judece aceste cereri. Avem, de exemplu,
superiori sau angajați în armată care cad în „vițiul beției” și, fiind stare de
război, în prima parte a campaniei românești nu se știa cine trebuie să
analizeze sau să judece astfel de cazuri21. Pe timp de pace, comandantul
corpului de armată lua decizia și înștiința Ministerul de Război. Fiind
declarată starea de război, multe astfel de fapte și-au găsit soluționarea după
nenumărate adrese și clarificări târzii venite de la minister.
Oricum, citind aceste reclamații și adrese, deloc puține, vedem că
procedura era aceea de a se adresa direct Ministerului de Război sau chiar
Regelui Ferdinand. Pe scară ierarhică, în interiorul armatei, astfel de acte
aveau același circuit, de jos în sus, în funcție de gravitate și de cine săvârșea
fapta sau de ce măsură trebuia luată. La fel se întâmpla și în probleme ce
apăreau între civili și membrii armatei. Orice neregulă era raportată
superiorului direct, iar acesta, la rândul său, raporta comandantului de
brigadă sau corpului de armată. Vom da un mic exemplu pentru a înțelege
mai bine această procedură. Comandantul Diviziei a 8-a trimite o adresă
oficială comandamentului Corpului IV armată, în care cere să se ia măsuri
contra notarului Dimitriu din comuna Albești, județul Botoșani, care l-a
reclamat pe căpitanul Popovici Baznoșanu că ar fi folosit automobilul
diviziei pentru o deplasare la Albești, și nu pe cel personal. După ce
comandantul diviziei face o anchetă, reiese că respectivul notar a mințit,
astfel că se cere luarea unor măsuri împotriva sa – „… să fie destituit,
pedeapsă foarte mică față de calomnia care a adus-o unui mare proprietar și
Căpitan în armată, pe timpul stărei de asediu”. La rândul lui,
comandamentul Corpului IV armată trimite spre soluționare Ministerului de
Război22, care va lua o decizie. În majoritatea cazurilor, deciziile vor fi în
favoarea reprezentanților armatei, indiferent dacă erau simpli soldați sau
superiori. Totuși, când existau probe clare împotriva militarilor, există
numeroase cazuri de condamnare a acestora.
20
21
AMNR, fond 5465 Direcția Justiției Militare, dosar 3, f. 24.
22
426
În ianuarie 1917, un anume farmacist din Bacău a fost condamnat la o

amendă de 100 lei. Motivul este unul comun pentru acele vremuri, dar pentru
care puțini ajungeau să fie condamnați: specula. În acest caz, fapta este gravă
pentru că afecta în mod direct armata și necesitățile de prim-ajutor pentru
bolnavi și răniți. Respectivul farmacist a vândut aspirină și chinină, două
produse extrem de importante pentru necesitățile armatei și nu numai, cu un
preț de 0,60 bani gramul, în loc de 0,30 bani, cât era stabilit printr-o lege
specială. Instanța constată că a încălcat Legea taxelor farmaceutice, dar și art.
28 din Legea măsurilor speciale. Având în vedere că legislația stabilea o
amendă de la 100 la 5000 de lei, pedeapsa primită a fost cea minimală23.
Un alt caz interesant este al sublocotenentului în rezervă Marin
Georgescu, care primește 15 zile de arest pentru o faptă ce astăzi ar stârni
reacții mult mai profunde, dar și pedepse mai aspre: „uciderea de animale
întrebuințate în serviciul armatei”24. Din păcate nu se prezintă modul cum
s-a întâmplat, dar nu a fost un fapt singular. Soarta animalelor în război a
fost la fel de crudă și tragică precum a oamenilor.
Numeroase sunt plângerile și cazurile judecate pentru lovirea, chiar
bătaia serioasă, pe care o suferă soldații simpli sau gradele inferioare din
partea ofițerilor. În armata română erau bine cunoscute relațiile dintre ofițeri
și soldați, primii recurgând la un întreg arsenal de înjurături și, de multe ori,
la aplicarea unor corecții fizice. Memorialistica și chiar studii de specialitate
de la final de secol XIX și până la izbucnirea războiului vorbesc despre
acest aspect negativ. Există însă și justificări serioase pentru astfel de
tratamente. Este cazul unui sublocotenent acuzat de mama unui soldat că i-a
bătut fiul. În declarația de apărare, invocă următoarele argumente, negând
lovirea soldatului: „Soldatul Petrescu Gheorghe e cel mai rău element din
Compania a II-a și poate chiar din întreg Regimentul nostru. Aproape
întot-de-auna (sic) se eschivează, când e la companie de corvezi, instrucție
și despăduchere, fugind în pădure și având grijă să reapară la companie
numai în timpul mesei: la ora 12 și seara și apoi să dispară iarăși”25. Se pare
că soldatul nostru avea un dar în a se eschiva, deși acuzele superiorului par
neverosimile, dacă ne gândim la strictețea vieții de front: „Fiind bărbier de
meserie, când e chemat de vreun Domn Ofițer să-l bărbierească, face la fel:
pleacă dimineața și vine tocmai seara la masă”. Greu, totuși, de crezut că un
simplu soldat își permitea astfel de gesturi față de superiori. Dar, pentru
farmecul hilar al argumentării și savoarea descrierii făcute de sublocotenent,
23
24
25
AMNR, fond 5465 Direcția Justiției Militare, dosar 16, f. 9 v.
427
merită să preluăm dintre motivele invocate. Astfel, insubordonarea nu se

rezumă doar la fuga de responsabilități, ci și alte fapte de-a dreptul
copilărești:
Dându-i efecte noi (tunică și pantaloni), a doua zi la inspecție am găsit pantalonii

absolut stricați fiindcă a vrut să și-i facă franțuzești și i-a tăiat în bucăți fără să
mai poată fi întrebuințați la ceva în prezent. Vestonului i-a scos căptușeala
spunând că pânza și stofa sunt prea groase și acum e cald…26.
La toate acestea se adaugă altele, pentru care doar a fost certat și nu

bătut, după cum demonstrează respectivul sublocotenent. Sunt cazuri pe
care, privindu-le astăzi cu o anumită detașare, lăsăm primul impuls, cel
uman, să acționeze în favoarea uneia dintre părțile implicate într-un proces.
Uneori, în cazuri mai puțin grave, din empatie sau chiar din simpatie față de
un acuzat, avem tendința de a-l absolvi de orice vină, dorind ca acesta să fie
achitat, chiar dacă nu s-ar împlini actul de justiție în sine.
Vom menționa doar cazul unui jandarm, pe care foamea, anturajul și
nenorocul l-au atras într-un proces ca multe altele din acea perioadă.
Maiorul în rezervă Gogu Iliescu, numit în prima parte a războiului
comandantul Batalionului de miliții nr. 48, cere o permisie de a merge acasă
în octombrie 1916, pentru mai multe cauze. Obținând această permisie,
odată ajuns acasă, este informat că via sa de lângă gara Cândești, în
apropiere de Buzău, este prădată frecvent de soldații care tranzitau pe
respectiva cale ferată. Mergând la fața locului, fiind însoțit de îngrijitorii de
vie, au surprins tocmai atunci mai mulți soldați coborâți dintr-un tren și care
își făceau plinul cu strugurii bine copți în octombrie. Reușește să ajungă din
urmă tocmai un jandarm, căruia îi aplică o corecție serioasă de „câteva
cravașe pe spate și în cap”. Respectivul soldat-jandarm face plângere,
afirmând că a cumpărat de fapt strugurii pe care îi mânca cu poftă.
Comandatul Diviziei 5 teritorială îl condamnă la zece zile de arest pe
maiorul Gogu Iliescu pentru lovirea unui inferior. Însă, la recurs, comisarul
regal care anchetează cazul, citind declarația acuzatului, veteran al
războiului din 1913, dar și pentru motivul art. 222 din Codul de justiție
militară, care justifica lovirea inferiorului pentru a opri săvârșirea de jafuri
și devastări, clasează cazul fără a-l mai trimite la Curtea Marțială27. Sunt
multe astfel de cazuri care fac obiectul unor procese care ajung și la recurs,
îngreunând mersul unei justiții de război supra încărcată cu mii sau chiar
zeci de mii de cazuri.
26
Ibidem.
27
428
O problemă spinoasă, cu multe cazuri, a fost cea a jandarmilor

desemnați să asigure ordinea în timpul războiului. În foarte multe situații,
tocmai ei sunt cei acuzați de numeroase abateri disciplinare și încălcări ale
legilor în vigoare. Mărturie este un tabel trimis la data de 31 octombrie 1916
de Inspectoratul General al Jandarmeriei Rurale către Ministerul de Război.
Acest tabel cuprinde toate măsurile disciplinare luate împotriva jandarmilor
din toată țara, pe parcursul lunii septembrie a aceluiași an28. Și nu sunt deloc
puține. Dintr-un total de 7235 jandarmi de toate categoriile, 1381 au primit
diferite pedepse pentru faptele lor. Și aceasta în decurs de o lună de zile. E
posibil ca unele fapte să se fi petrecut și în cursul lunii august, fiind
soluționate în luna septembrie. Totuși, avem o valoare de aproape 20%.
Chiar mare, ținând cont de situația în care se afla țara și de statutul celor în
cauză. Tocmai ei erau cei care, prin lege, trebuiau să asigure ordinea într-un
teritoriu unde majoritatea bărbaților în putere erau mobilizați. Acești
jandarmi, în funcție de gradul și atribuțiile specifice, sunt împărțiți astfel:
jandarmi –plutonieri-majori, plutonieri șefi de secție, sergenți-majori șefi de
post, sergenți, caporali și brigadieri, soldați. Doar din prima categorie,
jandarmi plutonieri-majori, nu este niciunul care să fi făcut vreo abatere.
Sau cel puțin nu se regăsește în tabelul de pedepsiți. Cei mai mulți dintre cei
care au primit una dintre cele trei pedepse - arest, închisoare sau carceră -
sunt sergenții-majori șefi de post. 43 dintre ei au primit arest (însumând 95
de zile), 668 au primit, cumulat, 2284 de zile de arest, în timp de 101 dintre
jandarmii șefi de post au stat 415 zile la carceră. Așadar, observăm că
pedepsele nu erau mari, doar câteva zile de privare de libertate. La fel este
proporția și la celelalte categorii de jandarmi, doar că numărul celor
condamnați este mai mic la fiecare categorie în parte29.
Acum să vedem care este proporția în funcție de faptele comise. Din
totalul de 1381, cum deja am menționat, al celor pedepsiți, 35 au primit
condamnare pentru beție, 12 pentru abuz de putere, 27 din cauza lipsei de la
post, 24 pentru neglijență în timpul serviciului, 25 pentru nerespectare de
ordine, 1258 din cauza abaterilor disciplinare30. Nu se spune despre ce fel de
abateri este vorba, dar unele le vom mai exemplifica pe parcurs. Dincolo,
însă, de cifrele prezentate, care sunt relevante pentru articolul de față, dorim
să facem câteva considerații asupra acestor abateri. Ele nu se doresc un alibi
pentru numărul mare de abateri disciplinare ale acelor jandarmi, ci se dorește
înțelegerea acestui fenomen, amplu din punctul de vedere al statisticii. Avem,
28
29
Ibidem.
30
Ibidem.
429
așadar, stare de asediu. Toată națiunea este implicată într-un război imens,
care poate decide viitorul țării și realizarea unor deziderate mai vechi ale
românilor, adică redobândirea unor provincii cu populație majoritar
românească. Mai prevalau și drepturile istorice, lingvistice, religioase etc.
Fiecare era chemat să-și aducă o contribuție, într-un fel sau altul. Se pune
întrebarea cum de există atâta neglijență, nelegiuiri, abateri de la regulamente
și legi, în rândul acelora care trebuiau să respecte primii și să asigure ordinea
și bunul mers al lucrurilor. Dacă ne uităm la motivele pentru care au primit
pedepsele acei jandarmi, de diferite grade, ne sar în ochi: beția, abuzul de
putere, neglijența și neexecutarea de ordine.
O primă constatare o putem face din punct de vedere cronologic.
Acestea se petrec în primele săptămâni ale războiului. Se poate deduce un
prim aspect: cei care au rămas în spatele frontului nu știau ce e războiul. Ce
înseamnă disciplina militară. Au luat lucrurile cu o anumită ușurătate. Ca și
cei care au plecat pe front. Doar că aceștia s-au lovit imediat de realitatea
crudă a ceea ce însemna războiul modern, distructiv. O a doua ipoteză
pornește de la faptul că majoritatea celor care au rămas în teritoriu cu
atribuții de pază, fiind asimilați jandarmeriei, au făcut-o în urma unei
selecții în multe dintre cazuri incorecte. Cu intervenții diverse, au reușit să
evite mobilizarea în cadrul armatei, ocupând aceste posturi confortabile, cel
puțin în prima parte a campaniei românești. Ei aveau relații cu reprezentanții
puterii în teritoriu, atât a celei militare, cât și a celei civil-politice, astfel că
au reușit destul de ușor să scape de „moartea eroică” pe câmpul de luptă. Nu
toți sunt în această situație. Dar, ca în orice armată din Primul Război
Mondial, au fost mulți care au reușit să evite situațiile mult mai dificile
datorită relațiilor de rudenie, de prietenie sau de altă natură. Acest aspect,
alături de situația în care se afla țara, „stare de asediu”, cu legislația specială
existentă, le-a conferit și o anumită autoritate/putere în raport cu ceilalți. De
aici rezultă abuzurile de care sunt acuzați, insubordonarea față de superiori,
neexecutarea de ordine etc. Această putere, delegată de legislația specială
din timpul războiului, i-a determinat să profite pe mulți dintre ei și să nu
acționeze, de multe ori, în spiritul regulamentelor și al legilor. Probabil în alt
context ar fi scăpat de orice pedeapsă, dar în situația dată, cu toate relațiile
avute, nu puteau evita anumite sancțiuni, dacă faptele erau prea vizibile și
existau martori. 1258 de cazuri reprezintă „abaterile disciplinare”, unde intră
tot ce nu a fost cuprins în cele patru categorii menționate mai sus. Aici sunt
nenumărate fapte comise de jandarmi. De la furturi, la violențe, atentat la
pudoare, folosirea armei de foc fără justificare serioasă și multe altele.
Lucrurile vor evolua pe calea îndreptării, dar parțial. Statistica pe
februarie 1917 ne arată că dintr-un total de 6121 de jandarmi, 337 au primit
430
una dintre cele patru pedepse: arest, închisoare, carceră și suspendare31.

Avem o valoare în descreștere semnificativă, doar 5,5%, ceea ce este o
dovadă că situația de pe front, disciplina riguroasă, dar și pedepsele aplicate
au avut efectul dorit. Cel puțin așa pare la o simplă comparație a cifrelor. Ne
hazardăm cu ipoteze, gândindu-ne la lunile unei ierni extrem de grele și
geroase, căreia i s-au suprapus epidemiile de tifos și febră tifoidă, dar și
pribegia spre Moldova. Cert este că, începând cu luna martie a anului 1917,
procentajul abaterilor disciplinare crește iarăși în rândul jandarmilor. Astfel,
în martie, fărădelegile ajung la 7,47%, crescând în luna iulie la aproape
17%, pentru ca în septembrie să avem același procentaj. Desigur, numărul
jandarmilor era mult mai mic, 3295 în luna septembrie32. Acest lucru s-a
datorat pierderii unei importante părți din teritoriu. Cert este că pacea adusă
de armistițiul semnat cu Puterile Centrale provoacă și o creștere graduală a
jandarmilor care comit diverse fărădelegi. De exemplu, în noiembrie 1917,
vorbim de 20,27%, pentru ca în luna ianuarie a anului următor să avem un
număr record33. Dintre cei 2967 de jandarmi detașați să asigure ordinea și
paza, 679 primesc diverse pedepse, ceea ce însemna aproape 23%. Avem și
trei cazuri de jandarmi care scapă arestații pe care îi escortau. Au existat și
zeci de cazuri în care sunt pedepsiți pentru lipsa de la locul de muncă.
Observăm lesne o lipsă clară de disciplină în rândul acestei categorii. Nu ne
putem pronunța dacă ei erau schimbați la câtva timp, adică erau înlocuiți cu
alții noi. Din declarațiile lor reiese că fiecare acțiune pentru care au fost
pedepsiți este bine justificată, fie că a fost vorba de loviri și violențe
repetate, fie de furturi, neglijență la locul de muncă, absențe numeroase și
multe altele. Cele prezentate mai sus sunt cazurile celor care au primit
pedeapsa. Au fost cazuri când jandarmii au fost iertați de orice pedeapsă.
Cert este că sistemul de justiție a fost suprasolicitat în această perioadă, el
având multe alte priorități și neajunsuri. Unele plângeri se dovedesc a fi
neadevărate, iar jandarmii dau dovadă de bravură. Alteori, pur și simplu
îndeplinesc ordinele primite pe baza unei legislații aprige, așa cum este cea
din vremea războiului.
Nu numai jandarmii reprezintă o categorie a celor care comiteau
fărădelegi în anii războiului. Am folosit-o pe aceasta pentru a ilustra acest
fenomen destul de răspândit și pentru a încerca posibile explicații pentru
faptele comise. Aceleași ipoteze se aplică și în alte cazuri, ale civililor,
militarilor, superiorilor. Faptele sunt în mare identice, doar că diferă
31
32
Ibidem, f. 15, 72 și 249.
33
Ibidem, f. 483 și 627.
431
contextul, pretextele invocate și pedepsele primite. Unii sunt grațiați, alții

primesc pedepse mari, chiar ani de arest. Desigur, în cazul prezentat mai
sus, nu se justificau pedepse mult mai mari, pe de o parte, iar pe de altă
parte, personalul era și așa insuficient, iar alți înlocuitori aproape imposibil
de găsit, majoritatea bărbaților fiind mobilizați pe front.
Pe lângă aceste explicații și ipoteze, trebuie să menționăm faptul că a
existat o categorie importantă dintre cei judecați care au comis faptele lor cu
bună știință. Au comis fărădelegi care nu le făceau cinste, mai ales celor cu
grade superioare în armată și care au adus prejudicii într-o vreme deloc
prielnică pentru țară. De exemplu, locotenent-colonelul Constantin Botez,
din cadrul Corpului II Armată, este trimis în data de 10 octombrie 1916 în
fața Consiliului de război al respectivului corp de armată pentru „deturnare
de bani publici”34. Nu este singurul superior din armată care se ocupă cu
astfel de practici oneroase. Într-o altă adresă putem citi faptul că respectivul
primise o misiune tocmai în Dobrogea, aceea de a supraveghea lucrările la
un cap de pod. Se cere ca fapta sa să fie judecată după încheierea războiului.
Poate fi și o încercare de a-l face scăpat, prin amânarea procesului și cine
știe ce va fi până la finalul conflictului mondial. Însă, generalul Iliescu, șeful
Marelui Cartier General al armatei române, se opune și cere trimiterea
imediată în fața instanțelor de judecată: „… este vorba de mari sume de bani
cari nu pot aștepta pentru justificarea lor, încetarea războiului”35.
Curtea Superioară de Justiție Militară judecă și un caz foarte
interesant: Marcel Lecca, inspector agricol al județului Botoșani, a refuzat în
seara zilei de 2 ianuarie 1917 să primească în curtea și casa sa trăsura
Regimentului 80 Infanterie cu doi cai și pe doi soldați. Mai mult decât atât,
„a adresat soldaților amenințări și înjurături”36. Se afla sub incidența a nu
mai puțin de trei articole din Legea rechizițiilor, lucru care i-a adus o
condamnare la închisoare și o amendă considerabilă de către Curtea
marțială, unde s-a judecat cazul. Practic, Curtea Superioară de Justiție
Militară respinge recursul făcut de inculpat pe motiv că pedeapsa primită
este sub 2 ani de zile închisoare și mai puțin de 2000 de lei amendă, astfel că
faptele sale au fost judecate conform legislației în vigoare37.
Nevoia de disciplină, de o legislație clară pentru a face față
numeroaselor cazuri care începeau să apară după primele zile de război a
determinat autoritățile militare să ceară Consiliului de Miniștri avizul pentru
34
35
36
AMNR, fond 5465 Direcția Justiției Militare, dosar 1, f. 170 v.
37
432
suspendarea dreptului de a face recurs al celor condamnați de către consiliile

de război38. Așa cum am văzut și în cazul jandarmilor, în primele săptămâni
de război a existat un fenomen extins al indisciplinei. Necesitatea unor
măsuri imediate a fost sesizată de autoritățile militare și politice. Nu vorbim
despre un abuz, măsura avea la bază art. 67 din Codul de justiție militară.
Decretul a fost promulgat de Regele Ferdinand în aceeași zi, adică la 16
septembrie 1916, puțin peste o lună de la intrarea în război39. O altă măsură
eficientă care a contribuit la reducerea semnificativă a cazurilor pentru
justiția militară a fost decizia ministerului de război din 28 septembrie 1916,
care prevedea ca procesele aflate în desfășurare la începutul mobilizării să
se amâne până la sfârșitul războiului. Erau exceptate cazurile care intrau sub
incidența amnistiei40. Acuzații trebuiau să fie trimiși pe front, dacă nu
fuseseră deja mobilizați. Era o măsură foarte bună, care evita o mulțime de
încurcături: pe de o parte, personalul angrenat în sistemul de justiție se putea
ocupa de cazurile recente, pe de altă parte, se câștigau o mulțime de
combatanți, fie dintre cei puși sub acuzare, fie din rândul personalului
auxiliar, cum era cazul celor care asigurau paza sau a martorilor.
După înființarea curților marțiale, ce a urmat modificărilor din codul
militar, situația numărului mare de procese nu s-a îmbunătățit. Pe la începutul
lunii martie, comisarul raportor al Curții Marțiale Iași transmitea Ministerului
de Război situația ingrată în care se găseau: aveau la activ 1400 de cauze de
rezolvat, la care se adaugă „alte 6-8 infracțiuni săvârșite în orașul Iași”41.
O problemă delicată a reprezentat-o situația furturilor în timpul
campaniei din Transilvania. Sunt numeroase cazuri judecate pentru acest
delict, unii reușesc să-și dovedească nevinovăția, alții însă sunt condamnați,
fiind acuzați că au furat de la „frații lor pe care trebuia să-i elibereze”. O
sentință din 28 octombrie 1916 condamnă nu mai puțin de opt membri ai
jandarmeriei acuzați că și-au însușit bunuri în timpul campaniei române din
1916. Primii șapte, gradați, sunt retrogradați la soldați simpli, iar ultimul, fiind
soldat, este condamnat la carceră pentru 15 zile. Toți sunt trimiși apoi pe front
să lupte. De obicei, dacă nu aveau orișice relații, nimereau direct în prima
linie. Cu siguranță, pedeapsa ar fi fost mai aspră dacă nu era nevoie de ei pe
câmpul de luptă. Se vede acest lucru din motivarea aplicării pedepsei:
Având în vedere că armata română a trecut în Transilvania pentru a libera pe

frații noștri de sub jugul maghiar, iar nu de a-i prăda; Având asemenea în vedere
38
39
40
41
433
că jandarmii în toate ocaziunile au menirea de a opri jafurile și devastările și a

garanta cinstea și viața cetățenilor, iar nu de a se transforma în bandiți ordinari;
Pentru toate acestea și pentru a da un exemplu imediat mai ales în aceste timpuri
critice…42.
Concluzii
Exemplele pe care le găsim în documentele de arhivă sunt

numeroase. Am prezentat în paginile anterioare câteva cazuri, elocvente
pentru întregul tablou al comportamentelor, socotite în afara legii. Aceste
relatări de cazuri ne-au răspuns în mare parte la întrebarea care sunt faptele
incriminate. O simplă enumerare a lor nu ar fi ajutat la înțelegerea
fenomenului în ansamblu. Diversele probleme – lipsa personalului calificat,
volumul imens de muncă, superficialitatea judecării multor cazuri – se
reflectă din întreaga poveste a cazurilor analizate. Lipsurile sistemului
judiciar din perioada studiată, cauzate și de condițiile deosebite provocate de
război nu legitimează sau absolvă în vreun fel numărul mare de fărădelegi
comise. Fie că au fost de amploare mai mare, fie de mai mică, ele rămân
încălcări ale normelor și regulamentelor în vigoare. Mai ales că vorbim de
un război capital pentru țară și idealurile pentru care se intrase în război. În
cazul dosarelor de jandarmi pe care le-am cercetat, unele concluzii au fost
expuse deja. Însă, ca o concluzie generală, putem afirma că disciplina nu a
reprezentat o virtute pentru mulți dintre contemporanii războiului, angrenați
într-un fel sau altul în efortul de război. Reprezintă principala cauză în
plângerile și dosarele judecate între anii 1916-1918. Chiar dacă ostilitățile se
vor încheia în 1918, judecarea multor cauze va continua. O altă concluzie
importantă este faptul că acest fenomen nu caracterizează doar națiunea
română. Toate statele implicate în conflict se confruntă cu situații similare.
Ar fi interesant pe viitor de făcut comparații între diversele națiuni
beligerante în privința justiției militare. În special problema civililor cu
puterea militară devine una problematică. Să te supui dintr-o dată legilor
marțiale, iată o provocare pentru mulți civili. Chiar și pentru militari, după
cum am văzut. Astfel că toate societățile implicate în Marele Război trebuie
să rezolve într-un fel sau altul problema justiției militare. Și nu a fost deloc
o treabă ușoară43.
Dosarele cercetate ne-au ajutat să găsim răspunsuri la întrebările de
cercetare de la care am pornit. Bogăția materialului oferit de fiecare caz în

42
43
Stig Förster, „Civil-military relations”, în The Cambridge History of the First World
War, volume III, The State, New York, Cambridge University Press, 2014, p. 91-125.
434
parte ne oferă informații prețioase ce ajută la înțelegerea mai profundă a

subiectului cercetat. Colaborarea cu alte surse, ca de exemplu legiferările
publicate în Monitorul Oficial sau memorialistica și corespondența de
război, oferă un răspuns plauzibil la ultima întrebare de la care am pornit:
este o caracteristică a unei părți din populație sau o cauză a condițiilor de
război? Așa cum am putut observa, ambele variante de răspuns sunt corecte.
Mulți au comis intenționat fărădelegile, cu diverse scopuri. Alții au fost
constrânși de dificultățile războiului. Foametea, de exemplu, a împins
indivizii spre gesturi pe care le-ar considera rușinoase în vremuri normale.
Situațiile au fost diferite, însă, uneori, măsurile luate de autorități sunt
considerate astăzi exagerate. Atunci s-au considerat măsuri exemplare, cu
rolul de a preîntâmpina sau, mai bine zis, de a reduce numărul abaterilor.
435
FIGURI ILUSTRE SĂTMĂRENE.
ANDREI DOBOŞI (1875-1955)
Claudiu Porumbăcean
Personalitate de prim rang a vieţii

politice sătmărene, Andrei Doboşi s-a născut
la 14 februarie 1875 în localitatea Vama,
comitatul Satu Mare, fiind fiul lui Petru
Doboşi, paroh greco-catolic local şi al Anei
Pop, născută la Tur în anul 1839, tot dintr-o
familie de preoţi uniţi.
Andrei Doboşi provine dintr-o ilustră
familie sătmăreană, poate una dintre cele mai
însemnate familii românești, care a dat
Sătmarului preoţi, avocaţi, oameni de cultură
şi politicieni de excepţie. Primele informaţii
despre o parte din membrii acestei familii
le-am publicat în anul 20001, iar istoricul
Viorel Câmpean s-a aplecat asupra preoţilor din familia Doboşi2, dar nu l-a
uitat nici pe reputatul istoric Alexandru Doboşi, figură emblematică a vieţii
academice clujene interbelice3.
Preotul Petru Doboşi s-a născut în anul 1833, fiind hirotonit în 1857.
Din 1858 a oficiat în localitatea Vama timp de 17 ani, până în 1875, an în
care s-a născut Andrei Doboşi, asupra căruia ne vom referi în continuare. În
acelaşi an, Petru Doboşi ajunge paroh în Medieşu Aurit, unde va oficia până
la sfârşitul vieţii (6 octombrie 1903), fiind înmormântat în cimitirul din
localitate. De numele lui se leagă construirea bisericii greco-catolice din
Medieşu Aurit în 18834.
1
Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, Oameni din Sătmar, Satu Mare, Solstiţiu, 2000, p.
82-86.
2
Viorel Cîmpean, Oameni şi locuri din Sătmar, vol. II, Satu Mare, Citadela, 2010, p.
209-213.
3
Ibidem, vol. IV, 2020, p. 187-199.
4
Ibidem, vol. II, p. 210.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.19
La vârsta de cinci ani, împreună cu întreaga familie, Andrei Doboşi

se mută în comuna Medieşu Aurit, unde urmează primele două clase
primare. Clasele a III-a şi a IV-a primară le frecventează la Baia Mare, unde
va continua şi studiile liceale, absolvite în anul 1892. După obţinerea
bacalaureatului, se înscrie la Academia de Drept din Oradea, dar după doi
ani de studii este încorporat în Regimentul 5 Honvezi la Miskolc. Stagiul
militar l-a încheiat în anul 1895 cu gradul de sublocotenent. Ultimii doi ani
de studii superioare le-a efectuat în Budapesta, unde va obţine şi doctoratul
în drept (1898)5. Primește diploma de avocat cu nr. 138 la Târgu Mureş în
data de 13 noiembrie, iar la 5 decembrie 1903 se înscrie în Baroul Satu
Mare6 ca avocat stagiar la cabinetul avocatului Boko, până în anul 1904.
5
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare CNSAS), Fond
Operativ, dos. nr. 78205, I 72163 Andrei Doboşi, vol. II, f. 4.
6
Arhivele Naționale, Biroul Județean Satu Mare (în continuare ANBJSM), Fond Baroul
Satu Mare, Tabloul avocaților definitivi, p. 21.
437
Aşadar, după 13 noiembrie 1903, Andrei Doboşi se stabileşte la Satu

Mare (Calea Traian, nr. 13), unde va profesa ca avocat. În noiembrie 1907
se căsătoreşte cu Maria Ghitta, născută în anul 1889, fiica preotului Corneliu
Ghitta. Au avut doi băieţi, Traian şi Flaviu7, însă acesta din urmă a decedat
la o vârstă fragedă. Fiul cel mare, Traian, a devenit medic şi s-a stabilit la
Cluj, unde se va căsători cu Lia Rusu, solistă la Opera din Cluj8.
La 1 august 1914, după declanșarea Primului Război Mondial, este
încorporat la Regimentul 12 Honvezi din Sighet. Rămâne pe front până în
anul 1918, revenind la Satu Mare abia după terminarea războiului.
Legătura lui Andrei Doboşi cu viaţa economică şi culturală sătmăreană
Deşi nu deţinea supremaţia financiară, reţeaua băncilor transilvănene

domina din punct de vedere numeric şi ca densitate în sistemul bancar
românesc, reuşind să mobilizeze o foarte mare parte din economiile
cetăţenilor.
7
CNSAS, dos. nr. I 72163, vol. I, f. 21.
8
Viorel Câmpean, „Doboși, o vrednică familie românească”, în Maramureş vatră de istorie
milenară, VIII, Cluj-Napoca, Editura „Dragoș Vodă”, 2016, p. 255-271.
438
O astfel de instituţie bancară din Ardeal care a apărut şi s-a dezvoltat

în perioada interbelică a fost Banca Comercială „Casa Noastră” S.A. din
Satu Mare, poate cea mai importantă instituţie de credit cu capital românesc
din Satu Mare9.
Înființată la finele anului 1919 sub numele iniţial de Banca
Comercială S.A. Satu Mare, „Casa Noastră” s-a ridicat într-un timp foarte
scurt, chiar dacă experienţa în acest domeniu nu era una foarte vastă, iar
concurenţa băncilor maghiare şi evreieşti era una considerabilă, atrăgând în
conducerea sa o bună parte din elita românească ce s-a afirmat la finele
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în cadrul luptei naţionale
pentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Trebuie menţionat
faptul că această instituţie de credit nu era singura bancă românească din
judeţ, însă ea s-a dovedit în timp a fi cea mai serioasă şi cu cea mai lungă
activitate.
Andrei Doboşi a răspuns acestei iniţiative româneşti, devenind unul
dintre acţionarii băncii şi membru în conducerea acesteia până în anul 1940.
Primul Consiliu de conducere (Direcţiunea) era format din: dr. Alexandru
Racoţi (prefectul judeţului Satu Mare), dr. Augustin Ferenţiu (primarul
orașului Satu Mare), Zaharia Voler, dr. Augustin Szilagyi, dr. I.C. Barbul10,
9
Vezi pe larg în Claudiu Porumbăcean, „Înfiinţarea şi activitatea băncii „Casa Noastră”
S.A. din Satu Mare”, în Satu Mare. Studii şi comunicări, seria Istorie-Etnografie-Artă,
XXX/II, 2014, p. 71-81.
10
Avocatul Ilie Carol Barbul, născut în localitatea Lipău la 31 iulie 1883, din părinții
Augustin Barbul şi Vilhelmina Kolbusewski, se înscrie ca fiind, neîndoielnic, personalitatea
cea mai reprezentativă şi dinamică a mișcării unioniste sătmărene din anii 1918-1919. Este
iniţiatorul acţiunilor organizatorice în direcția constituirii noilor organe ale administraţiei
româneşti în părţile sătmărene şi a măsurilor pregătitoare în vederea participării românilor
din zonă la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Participant direct la măreața
înfăptuire statală de la 1 decembrie 1918, ca delegat oficial din partea cercului electoral al
orașului Satu Mare, va fi ales printre cei 250 de membri ai Marelui Sfat Național Român.
Lui i-a revenit şi onoarea de a conduce delegaţia fruntaşilor români sătmăreni, cu steaguri
tricolore, care l-a întâmpinat în gara orașului, la 30 decembrie 1918, pe generalul francez
H.M. Berthelot, aflat într-o călătorie de documentare asupra situaţiei şi doleanţelor
populaţiei româneşti din orașele de la graniţa de vest a ţării. La fel, a condus şi delegaţia
locală care a întâmpinat, la 19 aprilie 1919, armata română eliberatoare, contactând pe
podul de peste Someş, prima patrulă a Diviziei II Cavalerie. După eliberare, ca o
recunoaştere a meritelor sale, va fi numit primul subprefect român al județului Satu Mare,
apoi în două rânduri prefect: decembrie 1919 - iunie 1920, respectiv aprilie 1926 - mai
1927. Numele lui Ilie Carol Barbul se leagă şi de apariţia primului periodic laic românesc
din oraşul de pe Someş, ziarul Satu Mare (1919). În perioada interbelică îl vom întâlni în
calitate de senator, pe listele Partidului Poporului, în Parlamentul României întregite.
439
dr. Octavian Popp, dr. Andrei Doboşi, dr. Alexandru Dumbrăviceanu, Iuliu
Demeter.
Capitalul fundamental al societăţii se cifrează la 500.000 de lei,
compus din 1.000 de acţiuni nominale şi indivizibile a câte 500 de lei.
Valoarea acestuia va creşte simţitor, ajungând la 2 iunie 1920 (după 6 luni)
la 3.000.000 de coroane (3.000 de acţiuni a câte 1.000 de coroane fiecare),
ceea ce înseamnă 1.500.000 de lei.
Din 19 martie 1926, în schema de organizare a băncii apare funcția
de director general, prima persoană numită în această poziție fiind dr.
Octavian Popp care, alături de Emil Tişcă11, poate fi considerat cel mai mare
bancher din zona Sătmarului.
În 1939, în Consiliul de administrație sunt aleşi noi membri, printre
care Aurel Popp, dr. Titu Demian12, Nicolae Darabant (Carei), Gavril
Oşianu (Baia Mare) şi Grigore Bota (Sighet).
Ulterior va fi membru al Partidului Naţional Creştin. În 1927 va fi ales preşedinte al

Comitetului de iniţiativă pentru ridicarea monumentului Vasile Lucaciu, preşedinte al
Sindicatului hidraulic Tisa-Someş (1928), membru în consiliile de administraţie ale mai
multor societăţi: Hotel Dacia, Unio, Cinema Urania ş.a. S-a remarcat şi ca un participant
activ şi constant la toate manifestările de ţinută românească din urbe, secondat fiind de soţia
sa, Valeria Lazin, preşedinta Asociaţiei Româncelor Sătmărene (înfiinţată în 1926).
Arbitrajul de la Viena întrerupe, din păcate, o carieră strălucitoare, silindu-l pe I.C. Barbul
să se refugieze la Arad, unde va fi un timp director al Fabricii de vopsele Policrom. Intuind
cu exactitate pericolul care-l ameninţa în contextul evoluţiei vieţii politice spre un regim
totalitar, fiind şi posesorul unei moșioare de 115 iugăre la Păuleşti, preferă pe mai departe
Aradul unei eventuale detenţii la Canal. Aici se stinge din viaţă, în urma unui infarct, la 6
februarie 1946, găsindu-şi odihna binemeritată în Cimitirul Eternitatea, alături de Vasile
Goldiş şi Ştefan Cicio-Pop, tribuni ai Marii Uniri. Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, op.
cit., p. 20-22.
11
Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, Caietele liberale sătmărene I. Emil Tişcă
(1881-1965). Cluj-Napoca, Satu Mare, Argonaut, Editura Muzeului Sătmărean, 2013, p.
47-52.
12
Născut în 1896 în satul Negreia, comuna Şişeşti, actualmente în judeţul Maramureş, Titu
Demian se trage dintr-o familie românească de ţărani înstăriţi, al cărei arbore genealogic
coboară, deocamdată, până în 1770 (anul naşterii lui Alexa Demian). Fiul lui Atanasie
Demian (1859-1929), agricultor îmbogățit prin comerțul de animale, Titu Demian urmează
de mic toate treptele educaţionale, la fel ca şi fraţii săi, ajungând student la Facultatea de
Drept a Universităţii din Cluj, pe care o absolvă în anul 1923, an în care vine la Satu Mare,
unde se afirmă ca bun avocat, devenind membru în diferite societăţi şi asociaţii, consilier
juridic la banca „Casa Noastră” şi la Fabrica de Vagoane „Unio”. Este vicepreşedinte al
organizaţiei judeţene şi membru în Comitetul Executiv municipal al P.N.Ţ. După căderea
guvernului Iorga (6 iunie 1932), P.N.Ţ. revine la putere, iar pe plan local Titu Demian este
numit în funcţia de primar al oraşului Satu Mare în perioada 12 iunie 1932 - 18 decembrie
1933. În această postură confirmă calitățile sale şi se implică în probleme dificile, reuşind
redresarea problemelor financiare ale oraşului şi pavarea unor străzi. La data de 3 mai 1936
440
Într-un document din arhiva băncii, datat 13 aprilie 1939, este

prezentată lista completă a conducerii acestei instituţii, Andrei Doboşi
aflându-se în continuare membru în Consiliul de administrație:
Membri în Consiliul de administraţie:
Preşedinte: Mihai Popovici
Membri: dr. Andrei Doboşi
dr. Ilie Carol Barbul
Augustin Ferenţiu
Aurel Popp
Adalbert Reiter
dr. Titu Demian
Membri în direcţiune:
Director general: dr. Octavian Popp
Director: Mauriţiu Reiter jr.
Subdirector: Ioan Franco
Procurişti:
La Centrală: Coloman Orbac, Victor Ghitta, Paul Reiter
La Sucursala Sighet: Alexandru Nadaş – director, Vasile Ştef –
procurist, dr. Grigore Bota
La Sucursala Baia Mare: Ştefan Suciu – director, dr. Gavril Oşianu
La Sucursala Carei: dr. Cornel Ghitta – director, dr. Nicolae
Darabant
Banca a continuat să funcţioneze şi în perioada horthistă, însă, la 13
martie 1941, au fost înlocuiţi directorii firmei, iar la 17 aprilie 1941 a fost
a avut loc Congresul Judeţean al P.N.Ţ. Satu Mare, la care au participat Iuliu Maniu, I.
Mihalache, Dr. N. Lupu şi Mihail Popovici. Cu această ocazie, Titu Demian a fost ales în
fruntea organizaţiei judeţene a P.N.Ţ., funcție pe care o va deţine până la desființarea
partidului (14 iulie 1947) de către comuniști. Următorul şi ultimul Congres al P.N.Ţ. Satu
Mare s-a ţinut la 23 martie 1946 chiar în clădirea în care se afla sediul P.N.Ţ., fiind
proprietatea lui Titu Demian, deoarece autoritățile locale, comuniste, nu au permis
desfăşurarea lucrărilor într-un sediu adecvat. Fiind o persoană anticomunistă şi
antitotalitară, el s-a opus sistemului sovietic pe cale de instaurare, fiind un exemplu şi un
lider în rândurile opoziției sătmărene, motiv pentru care şi-a atras ura comuniştilor. La
alegerile parlamentare din noiembrie 1946, candidează primul pe lista P.N.Ţ. şi este ales în
ciuda fraudei electorale, fiind ultimul parlamentar al opoziției din Satu Mare, însă refuză
prezenţa în Parlament pentru a boicota alegerile falsificate de către P.C.R. După ce a fost
ţinta mai multor atacuri calomnioase din partea politrucilor comunişti, Titu Demian a fost
arestat şi mutat cu domiciliul obligatoriu la Cluj, unde încetează din viaţă în 1958. Întreaga
avere i-a fost confiscată în momentul dislocării (10 august 1949), lăsând în urma sa doar o
fiică, Maria, membru corespondent al Academiei Române. Claudiu Porumbăcean, Bujor
Dulgău, op. cit., p. 79-81; Claudiu Porumbăcean, „Figuri ilustre sătmărene II. Dr. Titu
Demian (1896-1958)”, în Satu Mare. Studii şi Comunicări, XIII, 1996, p. 215-218.
441
schimbat întreg Consiliul de administraţie (Mihai Popovici, Ilie Carol

Barbul, Aurel Popp, Titu Demian, Augustin Ferenţiu, Andrei Doboşi),
nemaifigurând nici o persoană de naționalitate română.
Astfel se încheie istoria şi activitatea acestei bănci de prestigiu, o
instituţie care a avut, pe lângă activitatea specifică, o implicare filantropică
remarcabilă pentru zona Sătmarului, fiind principalul sprijinitor al culturii
românești de pe aceste meleaguri13. Iată ce scria ziaristul Horea I. Gheoghiţă
despre această bancă în anul 193514:
Casa Noastră S.A. este cel mai solid institut din partea locului pe care nici o
împrejurare, nici chiar legea conversiunii nu l-a putut pune în situaţii critice.
Desigur, consiliul de administraţie, compus din dr. Ilie C. Barbul, avocat, deputat,
fost decan al Baroului local, fost prefect, Andrei Doboşi, avocat, fost prefect,
senator şi decan al Baroului, dr. Augustin Ferenţiu, fost de mai multe ori primar
al municipiului Satu Mare şi dr. Titu Demian, avocat şi juristconsultul băncii, fost
deputat şi primar, actual decan al Baroului Satu Mare, ca şi conștiinciozitatea
marelui român dr. Octavian Pop, directorul general, au contribuit cel mai mult la
atingerea unei asemenea culmi nebănuite şi într-adevăr de invidiat.
Subdirectorul băncii este Ioan Frankou, secretar Paul Reiter şi procurist Coloman
Orba.
Banca Casa Noastră are sucursale în Sighet, Baia Mare, Seini, Carei şi Valea lui
Mihai.
De relevat faptul că deşi banca a avut un foarte mare stoc de conversiune, a
renunţat la legea aceasta şi stă orişicând la dispoziţia deponenţilor, neuzând întru
nimic de dispoziţiile amintitei legi.
Având în vedere implicarea băncii „Casa Noastră” în acţionariatul

Fabricii de Vagoane „Unio” Satu Mare, Andrei Doboşi a deţinut active
importante la această renumită fabrică sătmăreană, pe care le-a vândut în
anul 1934, odată cu cumpărarea fabricii de către Astra Braşov.
Abilităţile sale economice i-au permis să achiziţioneze o proprietate
însemnată în localitatea Mărtineşti, lângă Satu Mare, în suprafaţă de 202
iugăre, ajungând să deţină, după alte surse, un domeniu de circa 300 de
iugăre15. De asemenea, a mai achiziţionat un imobil cu 12 apartamente în
zona centrală a municipiului Satu Mare, după cum reiese din dosarul
întocmit de organele de Securitate16.
13
Cartea de Aur a Reuniunii de Cântări şi Muzică „Vasile Lucaciu” Satu Mare, aflată în
Colecţia de documente a Muzeului Judeţean Satu Mare, nr. inv. 14.384 C, f. 32, 49, 86.
14
Horia I. Gheorghiţă, Satu Mare. Oameni şi fapte, Satu Mare, Tipografia Gloria, 1935, p.
202-204.
15
CNSAS, dos. nr. I 72163, vol. II, f. 8.
16
Ibidem, f. 5.
442
Clădirea deţinută de Andrei Doboşi pe Calea Traian, colţ cu str.

Avram Iancu, cunoscută ca Palatul Doboşi, a fost construită în această
perioadă, fiind integrată în noul plan urbanistic al oraşului17. S-a considerat,
pe bună dreptate, că
[…] numai în baza unui plan de sistematizare se poate asigura o dezvoltare

sănătoasă în viitor a oraşului. Planul de sistematizare al municipiului Satu-Mare
a fost întocmit de organele serviciului tehnic, economisind astfel municipiului, cel
puţin un milion de lei.
Arhitectonic s-a reuşit instaurarea unui stil elegant, ilustrat de casele

construite în municipiul Satu Mare18. Mai putem aminti aici, pe lângă
Palatul Doboşi, casa ing. Şuluţiu (str. Gh. Bariţiu, astăzi str. Ana Ipătescu),
casa din str. dr. Valeriu Pop (azi Bd. Ion I.C. Brătianu), casele din str. pr.
Mureşanu (azi str. Mileniului), casa din str. Bălcescu (denumire purtată şi în
zilele noastre), casa din str. Mihail Pavel (azi str. Caişilor), casa de pe str.
Mareşal Averescu (azi str. Crasna), casa de pe str. I.G. Duca (azi str. Gabriel
Georgescu) şi casa de pe str. Iuliu Maniu (azi str. Zutphen)19.
Palatul Doboşi este locuit şi astăzi, iar după naţionalizare aici au
primit apartamente mai mulţi angajaţi ai Securităţii din Satu Mare.
17
Gazeta Sătmarului, Satu Mare, an VII, nr. 134, 21 noiembrie 1934, p. 1.
18
Trei ani de muncă. Activitatea Comisiei Interimare a municipiului Satu-Mare.
1933-1936, Satu Mare, Presa Liberă, 1936, p. 29.
19
Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, Caietele liberale II. Ştefan Benea (1889-1961).
443
Tot în perioada interbelică, Andrei Doboşi a deţinut şi funcţia de

director al Camerei de Agricultură şi a fost acţionar al mai multor societăţi
economice importante din oraş, precum Fabrica D.A.C. din Satu Mare.
Andrei Doboşi a fost şi un important susţinător al vieţii culturale
sătmărene, atât înainte de 1918, cât şi după constituirea României Mari.
Putem aminti aici activitatea din cadrul ASTRA, ca membru fondator al
Reuniunii de Cântări şi Muzică „Vasile Lucaciu”20, sprijinul acordat
constuirii Casei Naţionale etc.
Un document de arhivă (din păcate nedatat), cu antetul Casei
Naţionale, ne prezintă lista membrilor fondatori ai acestei instituţii, formată
din personalităţi notabile ale societăţii sătmărene21, pe care noi o considerăm
a fi mai degrabă lista unui comitet de iniţiativă:
1. dr. Mihai Pop, avocat
2. Alexandru Doroş, notar public
3. Ioan Ursu, viceprimar
4. dr. Coriolan Bohăţiel, notar public
5. Aurel Dragoş, senator
6. dr. Ioan Pogăciaş, prefect
7. dr. Valer Bota, medic
8. Augustin Ferenţiu, fost primar
9. dr. Andrei Doboşi, avocat
10. dr. Ilie Carol Barbul, deputat
11. Alexandru Pop, subprefect
12. dr. Titu Demian, avocat
13. dr. Octavian Popp, director general „Casa Noastră”
14. Gavril Barbul, profesor
15. Nicolae Pop, director Şcoala primară nr. 3
16. Petre Ţiucra Pribeagul, CFR.
Piatra de temelie a preconizatului Palat Cultural a fost sfinţită în data
de 20 iulie 1935, concomitent cu cea a Palatului Administrativ (astăzi
Muzeul Judeţean de Istorie Satu Mare)22, în prezenţa ministrului de Justiţie
dr. Valer Pop (care era şi preşedintele organizaţiei judeţene a P.N.L.) şi a
subsecretarului de stat de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Mircea
Cancicov.
20
Claudiu Porumbăcean, Adrian Demian şi Reuniunea Română de Cîntări şi Muzică „Vasile
Lucaciu” din Satu Mare, Cluj-Napoca, Argonaut, Symphologic Publishing, 2021, p. 41.
21
ANBJSM, Fond Primăria Municipiului Satu Mare, seria Acte confidenţiale, dosar nr. 38, f.
125.
22
Gazeta Sătmarului, nr. 147, 28 iulie 1935.
444
Valer Pop a şi zidit eprubeta care conţinea actul comemorativ cu

următorul cuprins, reprodus întocmai23:
Astăzi 20 iulie 1935, în anul al 17-lea dela Unirea tuturor românilor într-o singură
ţară, în zilele domniei M. S. Regelui Carol al II-lea, cu străduinţele şi daniile
fondatorilor Casei Naţionale din Satu Mare, în acest loc dăruit de oraş, pusu-s-a cu
binecuvântarea clerului bisericilor naţionale în frunte cu protopopul Melentie Răutu,
asistat de preotul Constantin Vîrlan întru întărirea conştiinţei şi propăşirea culturei
româneşti, în faţa delegatului guvernului ţării d. Dr. Valeriu Pop, ministrul justiţiei, a
reprezentanţilor tuturor autorităţilor şi a asociaţiunilor culturale din judeţ şi oraş,
piatra de temelie a Casei Naţionale din Satu Mare, primul consiliu de administraţie
fiind compus din d-nii dr. Ştefan Cherecheş, primarul municipiului ca preşedinte, Emil
Tişcă dir. Băncii Româneşti, vicepreşedinte, iar ca membrii dnii. dr. Octavian Pop,
director general la „Casa Noastră”, dr. Augustin Ferenţi, fost primar al Municipiului,
dr. Titu Demian, decanul baroului de advocaţi, Andrei Doboşi fost prefect şi senator
de Satu Mare, dr. Carol Barbul, advocat şi deputat, dr. Octavian Ardeleanu, prefectul
judeţului, dr. Valer Bota medic, Gavril Barbul profesor, dr. Emil Coconeţi, şeful
serviciului financiar judeţean, Alexandru Doroş notar public, dr. Alexandru
Dumbrăviceanu prim medic judeţean, Aurel Dragoş arhidiacon, senator, Adrian
Demian, Aida Focşa, preşedinta societăţii „Altarul”, dr. Ioan Pogăciaş, notar public,
Nicolae Pop, director şcolar, dr. Eugen Seleş, directorul Liceului „M. Eminescu”, ing.
Flaviu Şuluţiu, deputat, Mircea Sorescu, administrator de spital şi Vasile Scurtu,
profesor, plănuitor al clădirii fiind arhitectul dr. Victor Smigelski, iar ridicător
arhitectul Gheorghe Liteanu din Bucureşti.
Activitatea politică
Înainte de 1918, Andrei Doboşi a participat la toate manifestările

politic şi culturale româneşti, fiind membru al P.N.R. şi al Despărţământului
Sătmar al „Astrei”. La alegerile parlamentare din ianuarie-februarie 1905, a
candidat pentru circumscripţia Medieşu Aurit, iar Vasile Lucaciu pentru
Târgu Lăpuş. Din păcate, ambii au pierdut alegerile „şi nu e de mirare căci
datorită teroarei ungureşti din cei 24 de candidaţi români au reuşit abia 8”24.
S-a afirmat ca avocat în 1913 în „procesul moftinenilor” de la Satu
Mare, ca apărător al părintelui Gheorghe Mureşan25 şi al celorlalţi acuzaţi
împotriva Episcopiei de Hajdúdorog.
După război, îşi reia activitatea avocaţială şi participă la
evenimentele din 1918 şi 1919 alături de ceilalţi politicieni sătmăreni, fiind
ales membru al biroului C.N.R. comitatens Satu Mare. Nepotul său,
avocatul Ioan Doboşi a participat la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia ca
23
Horia I. Gheorghiţă, op. cit., p. 60-61.
24
Afirmarea, Satu Mare, anul IV, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 1939, p. 140.
25
Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, op. cit., p. 139-140.
445
delegat al cercului electoral Halmeu, fostul comitat Ugocea, fiind ales şi

membru al Marelui Sfat Naţional26.
Urmează primele alegeri parlamentare din cadrul României Mari.
Judeţul Sătmar avea dreptul, conform legii electorale pentru Transilvania, la nu
mai puţin de 12 deputaţi şi 5 senatori, deci avea 12 circumscripții electorale.
Dintre aceştia, 10 au fost declaraţi aleşi, în conformitate cu articolul 46 al legii
electorale, neavând contracandidaţi. Printre ei se numără şi Andrei Doboşi, care
a primit mandatul de deputat pentru circumscripţia Ugocea, fiind astfel prezent
în primul Parlament al României Mari, alături de Teofil Dragoş pentru
circumscripţia electorală Baia Sprie, Vasile Lucaciu pentru Baia Mare,
Constantin Lucaciu, la Seini, Augustin Mircea, la Ardud, Vasile Ardelean la
Cinghir (Csenger); Iuliu Pop la Colonia Albă (Fehérgyarmat) ş.a.27.
În dosarul păstrat în Arhivele fostei Securităţi se menţionează că „în
anul 1918 se înscrie în Partidul Naţional unde, în scurt timp, devine fruntaş,
iar în urma muncii depuse, în anul 1919 este ales deputat, lucru care i-a fost
încredinţat de către Iuliu Maniu”28.
La 11 ianuarie 1922, în sala Hotelului Dacia are loc o întâlnire a conducerii şi

membrilor P.N.R. din judeţul Satu Mare, dorindu-se „strângerea rândurilor şi
punerea la curent a cetăţenilor cu noua stare de lucruri”, după cum relatează
26
Ioan Doboşi (1889-1966), avocat şi om politic, figură marcantă a P.N.R. şi P.N.Ţ. Satu Mare.
S-a născut la 30 noiembrie 1889 în localitatea Medieşu Aurit, comitatul Satu Mare. Provine
dintr-o ilustră familie sătmăreană, tatăl său, Ioan Doboşi, fiind paroh greco-catolic în Medieşu
Aurit, în timp ce unchiul său Andrei Doboşi, este unul din liderii P.N.Ţ., fost prefect şi
parlamentar de Satu Mare. Urmează şcoala primară în localitatea natală, liceul la Beiuş şi
Academia de Drept la Oradea şi Facultatea de Drept la Cluj. În 1912 obţine diploma şi titlul de
doctor în drept la Târgu Mureş. Se implică cu mult succes în mişcarea naţională a românilor din
Ardeal (1907), alături de tatăl său, iar la 1 decembrie 1918 este Delegat al cercului electoral
Halmeu, fostul comitat Ugocea, fiind ales membru în Marele Sfat Român. După unire, din 1921
va practica avocatura în Halmeu (Ugocea), fiind numit şi prim-pretor al acestei plăşi. Aici se va
căsători, devenind apoi tatăl a cinci copii. S-a remarcat ca un bun administrator şi politician în
cadrul P.N.Ţ. Satu Mare, fiind membru în mai multe societăţi şi asociaţii (ASTRA, A.G.R.U.
ş.a). După 1944, cursul vieţii se schimbă. Din cauza trecutului său şi a faptului că făcea parte din
conducerea P.N.Ţ., în 1948 este dat afară din Barou pentru „atitudine nedemocrată”, iar biroul
său din Halmeu şi întreaga avere sunt confiscate. Urmează domiciliul obligatoriu în Turda
(1949) şi Gherla (1950). Revine la Satu Mare abia în 1964 la locuinţa din strada Luminii nr. 8
(azi Mihnea Vodă) unde va şi muri, doi ani mai târziu, fiind înmormântat în cimitirul de lângă
podul Decebal (16 noiembrie 1966). Pentru contribuţia la dezvoltarea sistemului cooperatist
bancar, a fost decorat cu ordinul „Steaua României”; Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, op.
cit., p. 83-85.
27
Claudiu Poumbăcean, „Alegerile parlamentare din 1919 în judeţul Satu Mare”, în idem
(coord.), Anul 1919 în istoria Transilvaniei, Bucureşti, Tritonic, 2021, p. 183, 190.
28
446
ziarul Satu Mare, organul de presă al partidului. Această întâlnire a fost deschisă
de Andrei Doboşi. Acesta este de părere că P.N.R. va fi chemat cât de curând să
lupte pentru votarea legii electorale şi mai ales să facă față agitațiilor partidului
liberal, care în dorința de a distruge partidul național, a făcut alianță cu dușmanii
noștri. În nici un caz nu trebuie să lăsăm ca, cârma țării să ajungă în mâna
partidului liberal, dacă ținem la această țară. Un partid oligarhic ca acesta nu are
intențiuni cinstite. Trecutul ne îndreptățește să vedem așa lucrurile. Guvernul
trebuie să fie dat numai partidelor de poziție, printr-o colaborare sinceră29.
Acelaşi articol mai notează că
după acest scurt istoric, dl. Doboși face câteva comunicări de la centru, după care
pune în discuție reorganizarea partidului la sate. Iau parte la discuție dl. dr.
Doboși, dl. dr. Oșan, dl. Ferențiu Augustin, dl. Victor Maniu, dl. dr. M. Pop, dl.
preot Tămaș, dl. Stan și dl. dr. Bohățel.
Se alege un comitet pentru conducerea propagandei în Sătmar format din d-nii: A.
Doboși, Octavian Pop, colonel Cernăuțeanu, T. Erdélyi, D. Nagy, farmacist, preot
Câmpeanu, preot Tămaș, preot Pop Iuliu. La Baia-Mare au rămas acei care deja
se află în comitetul secției locale a partidului30.
Anul 1926 este anul în care după mai multe negocieri, Congresul
general al P.Ţ. şi al P.N., desfăşurat la 10 octombrie, a consfinţit fuziunea
convenită, dând naştere principalului partid de opoziţie al perioadei interbelice -
P.N.Ţ.31 În funcţia de preşedinte al partidului a fost ales Iuliu Maniu;
vicepreşedinţi - Ion Mihalache, dr. N. Lupu, Alexandru Vaida-Voevod şi Paul
Brătăşanu; secretar general Virgil Madgearu; casier Mihai Popovici.
După constituirea P.N.Ţ.-ului, conducerea judeţeană a acestui partid
lansează prin intermediul presei locale următorul comunicat:
Sfătuim pe membrii P.N.Ţ. din comunele judeţului nostru să strângă la consfătuiri

pe săteni şi să procedeze la organizarea partidului în tot judeţul. Numai în felul
acesta evenimentele politice nu ne vor surprinde nepregătiți32.
Anul 1927 marchează primul Congres al P.N.Ţ.-ului judeţean, care

s-a ţinut în 15 martie la Baia Mare, în sala teatrului din oraş. Principalul
punct al dezbaterilor din congres se anunţa a fi cel al reorganizării
comitetului judeţean33. Au fost reprezentate 197 de organizaţii din judeţ, la
care se adaugă şi participarea lui Mihai Popovici. Lucrările congresului au
29
Satu Mare, anul IV, nr. 5/15 ianuarie 1922.
30
Ibidem.
31
Vezi pe larg Claudiu Porumbăcean, „Aspecte privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc
– organizaţia judeţului Satu Mare”, în Satu Mare. Studii şi Comunicări, XIV, 1997, p.
233-246.
32
Satu Mare, anul VIII, nr. 79/19 decembrie 1926.
33
Ibidem, anul IX, nr. 10/6 martie 1927.
447
fost deschise de fostul preşedinte Alexandru Breban, personalitate distinsă a

vieţii politice şi culturale sătmărene34.
Revenind la lucrările primului Congres al P.N.Ţ. Satu Mare, după
deschiderea făcută de Alexandru Breban şi Mihai Popovici, se dă citire unei
moţiuni, iar apoi se procedează la alegerea noului comitet judeţean compus
din35:
preşedinte - dr. Mihai Popovici (ministru de Finanţe)
vicepreşedinţi - Alexandru Breban (protopop Baia Mare)
- dr. Mihail Pop (avocat Satu Mare)
- dr. Andrei Doboşi (avocat Satu Mare)
- dr. Mircea Augustin (avocat Ardud)
secretar general - dr. Ştefan Darabant (avocat Satu Mare)
- dr. Coriolan Bohăţiel (avocat Satu Mare)
membri în comitet - Alexe Pocol (deputat, fost senator)
- dr. Gavril Oşianu (fost deputat)
În urma unei campanii de răsturnare a guvernului liberal de la putere,
în noiembrie 1928 s-a format primul guvern naţional-ţărănist prezidat de
Iuliu Maniu. Excepționala popularitate a P.N.Ţ.-ului a fost ilustrată de
victoria în alegerile parlamentare din decembrie 1928, când listele acestui
partid au obţinut 77,76% din totalul voturilor, fiind cel mai mare procentaj
obţinut până atunci de un partid politic din România.
Imaginea P.N.Ţ. Satu Mare la sfârşitul deceniului trei şi începutul
deceniului patru ne este foarte clar conturată; avem în faţă un partid
puternic, care domină judeţul în ceea ce priveşte aderenţa sa în rândurile
populaţiei. Aşa cum afirmă şi Gyula Tankóczy în lucrarea Satu Mare város
képes tükre, „P.N.Ţ. Satu Mare se înscrie pe linia politică a lui Iuliu Maniu.
Scopul partidului este constituirea unui Stat Democratic Ţărănesc”36.
Potrivit acestei lucrări, conducerea orăşenească şi judeţeană a partidului este
următoarea37:
- la oraş: preşedinte: Augustin Ferenţiu
secretar general: Ştefan Anderco
comitetul executiv: dr. Andrei Doboşi, Coriolan Bohăţiel, Barbu
Gavril, Constantin Popescu, dr. Nicolae Lupuţi, Simion Cazacu, Vasile
Roca Radoveanu, dr. Titu Demian, Aurel Popp, Traian Albu
34
Erdélyi Monografia (Monografia Ardealului), szerk. Várady Aladár, Berey Géza, Satu
Mare, Gloria, 1934, p. 62.
35
Satu Mare, anul IX, nr. 12/20 martie 1927.
36
Gyula Tankóczy, Satu Mare város képes tükre (Oglinda oraşului Satu Mare), Satu Mare,
1936, p. 141.
37
Ibidem.
448
- la judeţ: preşedinte Mihai Popovici (fost ministru de Finanţe)

vicepreşedinte Titu Demian
secretar genaral Gavril Barbu
comitetul executiv: dr. Andrei Doboşi, Augustin Ferenţiu, dr. Mircea
Augustin, Iuliu Nicoară, dr. Gavril Oşianu, Alexandru Breban, dr. Gheorghe
Pop, Vasile Barbul, dr. Atanasie Demian, Gheorghe Anderco, dr. Ioan
Doboşi, dr. Victor Marcu, Augustin Costin, Emil Dragomir, dr. Ştefan
Anderco.
În ceea ce priveşte Prefectura judeţului Satu Mare, în perioada
guvernării ţărăniste, ea a fost condusă de dr. Andrei Doboşi (avocat) în
perioada 14 noiembrie 1928-24 aprilie 1931 şi dr. Gavril Oşianu (avocat) în
intervalul 11 iunie 1932-16 noiembrie 193338.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 2799 din 14 noiembrie 1928, Andrei
Doboşi a fost numit prefect al judeţului Satu Mare.
În perioada mandatului său, disputele cu Partidul Naţional Liberal au
continuat. Ziarul P.N.L. Gazeta Sătmarului, în numerele din 18 septembrie,
25 septembrie şi 2 octombrie 1929, a lansat mai multe acuze la adresa lui
Andrei Doboşi, motiv pentru care prefectul a cerut ministrului de Interne, dr.
Alexandru Vaida-Voevod, dreptul de a-l chema în instanţă pe redactorul-şef
al ziarului pentru calomnie39.
Perioada guvernării ţărăniste a coincis, în bună măsură, cu Marea
Criză economică mondială, motiv pentru care dificultăţile întâmpinate au
fost resimţite şi pe plan local. După cedarea plăşii Carei către judeţul Sălaj
în 1926 şi implicit a reşedinţei judeţului Satu Mare, care se afla la Carei, s-a
îngreunat şi mai mult activitatea Prefecturii din Satu Mare. După o perioadă
destul de agitată, în care noua reşedinţă a judeţului Satu Mare a fost
„plimbată” când la Satu Mare, când la Baia Mare (nucleul liberal din judeţ
fiind mult mai puternic în această zonă), situaţia se reglementează prin
decizia guvernului ca Satu Mare să devină noua capitală a judeţului, graţie
eforturilor fostului prefect dr. Ilie Carol Barbul şi ale primarului Augustin
Ferenţiu. Din păcate, nu a fost rezolvată problema sediului Prefecturii,
această instituţie fiind fragmentată în mai multe locaţii, multe improprii,
ceea ce împiedica desfăşurarea activităţii în condiţii optime40.
38
În serviciul patriei. Dare de seamă asupra realizărilor înfăptuite în judeţul Satu Mare
(1933-1937), Satu Mare, 1937, p. 91.
39
CNSAS, dos. nr. I 72163, vol. I, f. 9.
40
Vezi pe larg Claudiu Porumbăcean, Paula Virag, „Schimbarea reşedinţei Prefecturii de la
Carei la Satu Mare”, în Acta Musei Porolissensis, XXXIX, 2017, p. 243-260.
449
Deloc întâmplător, Delegaţia permanentă a judeţului Satu Mare îl

încredinţează pe prefectul Andrei Doboşi să facă demersurile necesare
pentru realipirea plășii Carei la judeţul Satu Mare şi pentru preluarea
Palatului Administrativ din Carei de către statul român41, fiind necesare
fonduri însemnate pentru a se construi un nou palat la Satu Mare.
Andrei Doboşi aduce la cunoştinţă Delegaţiei permanente a judeţului
Satu Mare că
[…] executarea lucrărilor prevăzute în programul lucrărilor este necesar dar și

foarte urgent din motivul că prefectura județului azi este așezată în 3-4 locuri, din
care motiv bunul mers al lucrărilor administrative sufere foarte mult, dar de altă
parte nici județul nu poate beneficia de ospitalitatea orașului Satu Mare ad
infinitum, și ar fi și timpul că prefectura să se așeze într-un local potrivit unde să
funcționeze toate serviciile județului42.
La 30 ianuarie 1930, Prefectura lansează un concurs de proiecte

pentru viitorul Palat Administrativ, termenul fiind fixat pentru data de 31
martie. Primele trei locuri vor fi premiate cu suma totală de 120.000 lei43.
Juriul a propus acordarea a câte unui premiu în valoare de 30.000 lei
pentru:
1. Arhitect Constantin Comanău, Bucureşti
2. Inginer arhitect Cornel Liuba şi profesor inginer arhitect M. Hubert,
Timişoara
3. Arhitect Sterie Becu, Bucureşti.
Cu suma de 10.000 lei au fost recompensaţi:
1. Inginer arhitect M. Samson – Olbaum Strasser, Cluj
2. Inginer arhitect H. Delavrancea Ghibor, Bucureşti
3. Inginer arhitect T. Niga - S. Teodorescu – S. Călugăreanu, Bucureşti
Aceeaşi comisie propune ca, utilizând ideile bune ale proiectelor
premiate şi cumpărate, să se facă prin încredințare directă un proiect, care va
corespunde tuturor cerințelor arhitectonice şi nevoilor administrative44.
Pentru meritele sale, la 13 martie 1930, Andrei Doboşi primeşte
brevetul Ordinului „Steaua României” în grad de Ofiţer45. Ştim că a fost
propus şi pentru Ordinul „Ferdinand I”.
41
Monitorul Județului Satu Mare, anul XI, nr. 3, Satu Mare, 17. I. 1929.
42
Ibidem, anul XI, nr. 14, 4. IV. 1929.
43
Ibidem, anul XII, nr. 6, 6. II. 1930; anul XII, nr. 7, 13. II. 1930.
44
În serviciul patriei, p. 153.
45
450
La 11 aprilie 1931, Andrei Doboşi înaintează către Ion Mihalache,

ministru de Interne, demisia din funcţia de prefect al judeţului Satu Mare46.
La 20 iulie 1932, dr. Coriolan Bohăţiel este ales senator cu 12.856 de
voturi; aceeaşi sursă ne mai informează că un alt candidat pentru Senat este
Andrei Doboşi, din partea consiliilor47. Pentru a doua oară, Andrei Doboşi
va reprezenta Sătmarul în Parlamentul României, de această dată obținând
mandatul de Senator.
După revenirea P.N.Ţ. la conducerea ţării, în octombrie 1932, primarul
municipiului Satu Mare, dr. Titu Demian, înaintează o adresă de răspuns
ministrului de Interne, cu nr. 88/1932, prin care cerea dizolvarea şi nu
reinstalarea vechiului Consiliu Comunal48. În noua structură de conducere a
municipiului face parte şi Andrei Doboşi ca reprezentant al Camerei Agricole:
DOMNULE MINISTRU
Cu referire la ordinul cifrat No. 218 din 28 septembrie 1932 şi la ordinul No.
20.264/1932 avem onoare a Vă comunica numele membrilor de drept ce urmează
a fi confirmaţi pentru şi în Consiliul Comunal, care urmează a fi reinstalat, pe
cum urmează:
1. Dl. Matei Ioan, director şcolar, ca reprezentant al învățământului primar
2. Dl. Groza Francisc, profesor de liceu, ca reprezentant al învățământului
secundar
3. Dl. Meletie Răutu, protopop, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe
4. Dl. Dragoş Aurel, protopop, ca reprezentant al Bisericii Greco-Catolice
Române
5. Dl. Boroş Eugen, preot reformat, reprezentantul Bisericei Minoritare cu cel
mai mare număr de credincioşi
6. Dl. Dr. Octavian Pop, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie
7. Dl. Dr. Andrei Doboşi, preşedintele Camerei de Agricultură
8. Dl. Tişcă Emil, director de bancă, ca reprezentant al Industriaşilor şi
Comercianţilor.
Făcând această propunere totodată cu onoare ne permitem a Vă atrage
binevoitoarea atenţie asupra raportului nostru făcut împreună cu Dl. Prefect al
Judeţului Satu Mare cu No. 89/1932 conform prin care am cerut sesizarea
Comitetului Central de Revizuire pentru disolvarea şi nu reinstalarea vechiului
Consiliu.
Satu Mare la 2 oct. 1932
Preşedintele Comisiei Interimare Secretar General

Dr. Titu Demian Dr. Teofil Dosa
46
Ibidem, f. 17.
47
Satu Mare, anul XIV, nr. 32/24 iulie 1932.
48
ANBJSM, Fond Primăria municipiului Satu Mare, seria Acte confidențiale, dosar nr. 36,
f. 42-43.
451
Este semnatar al Memorandumului românilor din Transilvania

(Ardeal, Banat, Crişana, Satu Mare, Maramureş), prezentat de fruntaşii
P.N.Ţ. regelui Carol al II-lea la 15 decembrie 193849, ca semn de protest
împotriva domniei autoritare a lui Carol al II-lea.
Acest Memorandum cuprinde 20 pagini şi este semnat, în calitate de
autori principali, de Iuliu Maniu (fost preşedinte al Consiliului de Miniştri) şi
Mihai Popovici (fost ministru, fost preşedinte al P.N.Ţ. organizaţia Satu
Mare, senator de drept). Alături de ei mai semnează alţi 48 de membri de
frunte ai partidului (foşti miniştri, parlamentari, prefecţi, publicişti etc.). După
ce se face o prezentare critică a situaţiei Ardealului şi Banatului în ultimii 20
de ani, semnatarii memoriului cer regelui „să binevoiască a nu mai prelungi
niciun moment situaţia actuală, din ceas în ceas mai prejudiciabilă. Nu o
schimbare de guvern se cere acum, ci o schimbare de regim radicală. [...]
Binevoiţi, sire, a reda poporului român LIBERTATEA!”50.
Revenind la semnatarii acestui document, mai trebuie adăugat că
printre cei 48 de membri de marcă ai partidului se află şi trei personalități
sătmărene. Pe lângă numele lui Mihai Popovici, care este, alături de Iuliu
Maniu, principalul semnatar, mai sunt menționați dr. Titu Demian, dr.
Victor Marcu (fost deputat Satu Mare) şi dr. Andrei Doboşi (fost prefect,
deputat şi senator de Satu Mare)51.
După 1940
Anul 1940 aduce cu sine modificări importante în viaţa familiei

Doboşi. După Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940, Andrei Doboşi,
împreună cu soţia sa Maria Ghitta se pregătesc să părăsească această zonă
intrată sub autoritatea statului ungar. După unele informaţii, Andrei Doboşi
îşi vinde imobilele din Satu Mare şi intră în legătură cu Mihai Antal din
localitatea Bogata, judeţul Mureş, cu care perfectează un schimb de terenuri.
Acesta din urmă mai primeşte de la Andrei Doboşi şi suma de 800.00052 de
lei pentru tranzacţia efectuată. În aceste condiţii, în martie 1941, familia
Doboşi se stabileşte la Bogata (lângă Luduş), părăsind definitiv oraşul Satu
49
Vezi pe larg Cornel Grad şi Doru E. Goron, „Un document despre situaţia Transilvaniei
la 20 de ani după unire: Memorandumul Românilor din Transilvania (Ardeal, Banat,
Crişana, Satu Mare, Maramureş) prezentat de fruntaşii P.N.Ţ. regelui Carol al II-lea la 15
decembrie 1938”, în Acta Musei Porolissensis, nr. XVIII, 1994, p. 379-407.
50
Ibidem, p. 406.
51
Ibidem, p. 390.
52
452
Mare. Din aceeaşi sursă, am aflat că deţinea un imobil şi în Târgu Mureş, pe

strada Mihai Eminescu nr. 52.
Despre această perioadă, nepotul său, Ioan Doboşi, care i-a fost
stagiar între anii 1909-1914, afirma că acolo şi-a petrecut cele mai frumoase
clipe din viaţă. Vorbind apoi despre ce s-a întâmplat după schimbarea
regimului politic, el spune:
Unchiul are deja 77 de ani, iar Mariţi are 63, ne-am născut în acelaşi an, dar nu
se mai vede nimic din frumuseţea ei de odinioară. Au pătimit şi ei în regimul
acesta fiind ridicaţi ca noi, ceea ce se vedea mai ales pe unchiul, care e foarte
deprimat. În schimb Mariţi este foarte viguroasă şi energică, aşa cum era înainte.
Ei sunt în domiciliu obligatoriu în Târgu-Mureş. Voi mai reveni dedicând încă un
capitol istoriei familiei unchiului, care, ridicat, a trecut de la bunăstarea avută
înainte la sapa de lemn ce l-a adus soarta, ca şi pe noi53.
În urma acestei tranzacţii, Andrei Doboşi devine proprietarul unui

domeniu de aproximativ „600 jugăre pământ, case, vite. Cel în cauză din
anul 1941 şi până la exproprierea lui a ţinut patru grăjdari şi două femei de
serviciu, pe care i-a plătit în mod regulat”54. După stabilirea domiciliului în
judeţul Mureş, Andrei Doboşi a renunţat la activitatea politică şi la cea de
avocat (la 2 ianuarie 1946 a fost şters din Baroul Satu Mare55), fiind
preocupat mai mult de viaţa casnică. Din acelaşi raport mai aflăm că „a fost
credincios al cultului greco-catolic, frecventând cu regularitate biserica din
comună, susţinând-o şi materialiceşte. O altă preocupare a lui înainte de
expropriere era audiţia la radio”56.
Deşi a părăsit meleagurile natale, organele de securitate nu i-au
pierdut urma, iar după o corespondenţă dintre structurile regionale de
Securitate Mureş57 şi Baia Mare58, s-a întocmit un dosar de urmărire pe
numele lui Andrei Doboşi, nu înainte de a fi expropriat de întreaga avere
deţinută. I se fixează domiciliu obligatoriu la Turda, de unde „prin nu ştim
ce împrejurimi a ajuns în Târgu Mureş”59 (1951), având starea de sănătate
precară, fiind bolnav de paralizie.
53
Viorel Câmpean, „Doboși, o vrednică familie românească”, p. 255-271.
54
55
ANBJSM, fond Baroul Satu Mare, Tabloul avocaţilor definitivi, p. 21.
56
57
Ibidem, f. 2.
58
Ibidem, f. 3.
59
Ibidem, f. 6.
453
DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII STATULUI

REGIUNEA MUREŞ
Nr. 324/7027
13 Aprilie 1951
BIROUL RAIONAL DE SECURITATE
LUDUŞ
Înaintaţi până pe data de 18 Aprilie a.c. fişa biografică în 2 exemplare a numitului
DOBOŞ ANDREIU, din comuna Bogata raionul Luduş, care în timpul regimului
burghezo-moşieresc a fost deputat.
Fişa biografică trebuie să oglindească întreaga sa activitate, an cu an, legând
munca sa profesională de cea politică, manifestări, cum a exploatat clasa
muncitoare şi ţărănimea.
Fişa biografică, în mod detaliat întocmită, ne va fi înaintată în termenul fixat.
MAIOR DE SECURITATE
BABEI GHEORGHE
Lt. Maj. de Sec. Stoica Octavian
DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII STATULUI

REGIUNEA MUREŞ
Nr. 324/7027
21 Aprilie 1951
DIRECŢIUNEA REGIONALĂ A SEC. STATULUI
BAIA-MARE
La adresa Dvs. Nr. 324/1263 din 30 martie 1951, privind pe DOBOŞI ANDREI
fost deputat, vă trimitem fişa biografică cu menţiunea de a fi completată de Dvs.
deoarece până în anul 1941 Martie a domiciliat în Satu Mare.
După completare, rugăm a ne trimite una copie.
MAIOR DE SECURITATE
BABEI GHEORGHE
Lt. Maj. de Sec. Stoica Octavian
Deşi plecat de pe meleagurile natale de lângă cei apropiaţi, Andrei

Doboşi nu a fost iertat de ”păcatul” de a fi făcut parte dintr-o generaţie care
şi-a dedicat viaţa împlinirii idealului naţional al românilor din Transilvania
şi a dezvoltării societăţii sătmărene interbelice. Doar situaţia sa medicală l-a
ferit de experienţa arestării sau a încadrării într-o colonie de muncă, el
nemaiputându-se deplasa. Se stinge din viaţă la 12 iunie 1955 la Cluj (alte
surse indică Târgu Mureş), în locuinţa fiului său, la vârsta de 80 de ani,
lăsând în urma sa o remarcabilă activitate politică.
454
Anexe documentare60
60
Documentele prezentate în Anexe provin din Arhiva CNSAS, dos. nr. I 72163, vol. I şi II.
455
456
457
458
459
460
461
ÎNTRE DECALOGUL CREȘTIN
ȘI DREPTURILE OMULUI.
PERSPECTIVA LUI JEAN-MARIE LUSTIGER
(1926-2007)
Ion Cârja, Cecilia Cârja
Jean-Marie Lustiger, episcop de Orléans, arhiepiscop al Parisului,

cardinal al Bisericii romane și membru al Academiei franceze, a fost una din
cele mai fascinante personalități ale istoriei contemporane. Născut într-o
familie de evrei emigrați din Polonia la Paris în primele două decenii ale
secolului XX, convertit la Catolicism în perioada celui de Al Doilea Război
Mondial, Jean-Marie Lustiger are un parcurs de viață deosebit de interesant
pentru ceea ce însemnă întâlnirea a două dintre paradigmele fundamentale
ale spiritualității europene, cea iudaică și cea creștină, și deopotrivă pentru o
serie de momente frământate ale istoriei europene a secolului XX: Al Doilea
Război Mondial, Holocaustul, ocupația germană în Hexagon și regimul de
la Vichy, mișcările studențești din 1968 ș.a.m.d. A fost în egală măsură un
om de administrație bisericească și un promotor de primă mărime al
spiritualității catolice în consonanță cu liniile novatoare trasate de conciliul
Vatican II, un intelectual preocupat de relațiile Bisericii cu o societate tot
mai marcată de expansiunea laicizării valorilor, „posesorul” unei biografii și
a unei experiențe de viață care și astăzi, la un deceniu și jumătate de la
trecerea sa la cele veșnice, continuă să stârnească interesul și admirația.
Opera sa constând din numeroase volume de conferințe, omiletică,
interviuri, este prea puțin cunoscută și deloc integrată în dezbaterea culturală
de la noi, motiv pentru care am considerat a fi de interes materialul de față,
o pledoarie, chiar târzie oarecum, pentru recuperarea unei figuri luminoase
și extrem de interesante a Europei secolului XX și începutului de secol XXI.
Viitorul prelat și cardinal catolic s-a născut la Paris în 17 septembrie
1926, din părinți evrei pe nume Charles și Giséle-Lea Lustiger, familia pe linie
paternă fiind originară din orășelul Benzdin, în actuala Polonie, nu departe de
Częstochowa, iar bunicul matern fusese rabin în Polonia înainte de a emigra la
Paris, în perioada premergătoare Primului Război Mondial. A studiat la Liceul
Montaigne din Paris, apoi la Liceul Pothier din Orléans, după ce familia i-a
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.20
transferat pe cei doi copii, Aaron și sora lui Arlette, aici, în 1939, odată cu
începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Citește Biblia și este atras de
Creștinism, în care nu vede ceva străin de Iudaism, ci o împlinire fericită a
spiritualității mozaice. A decis să se convertească, fiind botezat în 25 august
1940, la vârsta de 14 ani, apoi confirmat la 15 septembrie, de către episcopul
Jules Jean-Marie Courcoux, în catedrala din Orléans. La botez primește numele
de Jean-Marie, dar îl păstrează și pe cel de Aaron, primit la naștere. În această
perioadă a sejurului la Orleans a trăit una din primele drame ale vieții sale,
pierderea mamei care, în urma unui denunț, a fost arestată, în 10 septembrie
1942, și internată în lagărul de la Drancy (Île-de-France), unde au fost
concentrați numeroși evrei francezi în vederea trimiterii ulterioare în lagărele de
exterminare naziste. A fost deportată la Auschwitz în 13 februarie 1943, de
unde nu s-a mai întors. Tatăl a reușit să evite deportarea, dar toate rudele
acestuia au fost exterminate1.
Tânărul Aaron Jean-Marie Lustiger părăsește Orléans în 1942, se
întoarce la Paris, unde se înscrie la seminarul mic Conflans, care funcționa la
Charenton, nu departe de capitală. După ce a obținut diploma de bacalaureat,
s-a dus la Decazenville unde a lucrat într-o uzină alături de tatăl său. În
condițiile în care riscul de a fi identificați ca evrei și apoi arestați și deportați era
unul permanent, sunt nevoiți să se refugieze într-o altă „ascunzătoare”, și astfel
au plecat la Toulouse. Jean-Marie va lucra în apropierea acestui oraș, la
Saint-Sulpice-sur-Léze, iar în toamna anului 1944 se vor întoarce amândoi la
Paris. În perioada războiului a fost în contact cu un nucleu catolic al mișcării de
rezistență, care redacta și difuza Cahiers du Témoignage Chrétien2, la care
colaborau personalități de mare forță și profunzime a spiritului, ca viitorul
teolog și cardinal Henri de Lubac. Asumându-și toate riscurile, grupul de la
Cahiers du Témoignage Chrétien promova o abordare critică față de aberațiile
ideologiei naziste și o atitudine contrară antisemitismului instituționalizat din
epocă. În octombrie 1944 s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității
Sorbona, inaugurând astfel o perioadă deosebit de fecundă a vieții sale pe plan
cultural și spiritual. În atmosfera de după război, în care nevoia de refacere
sufletească a poporului francez era atât de pregnantă după rușinea suferită în
1
A se vedea biografia lui Jean-Marie Lustiger în: Jean-Marie Lustiger, Le Choix de Dieu.
Entretiens avec Jean-Louis Missika et Dominique Wolton, Paris, Fallois, 1987, p. 19-329,
499-548, passim; Enikő Békés, Cardinalul Jean-Marie Lustiger, Traducere în limba
română de Veronica Bârlădeanu, București, Biblioteca Bucureștilor, 2011, p. 15-358
passim. Referitor la deportarea evreilor francezi în lagărele de exterminare naziste, vezi:
Serge Klarsfeld, La Shoah en France, vol. I-IV. Paris, Fayard, 2001.
2
Cahiers clandestins du Témoignage chrétien, préf. du P. Pierre Chaillet, illustrations
originales de G. Desvallières, Paris, Témoignage Chrétien, 1946.
463
urma înfrângerii din 1940 și a ocupației germane, cu toate privațiunile pe care

le-a adus, în rândul tineretului studios s-a coagulat o mișcare de renaștere
spirituală de mare anvergură, în care Jean-Marie Lustiger era profund implicat.
Hotărât să se consacre slujirii sacerdotale încă din perioada în care era la
Orléans, el va urma studii de teologie la seminarul de rang universitar al
Carmeliților, fiind sfințit preot în anul 1954. În acest an a fost numit capelan al
studenților de la Sorbona. Preocupările tinerilor în direcția regăsirii și reactivării
valorilor creștine în mediul academic și, pe un plan mai larg, în societatea
franceză, vor îmbrăca o formă instituționalizată în cadrul vechii universități
pariziene, prin înființarea Centrului Richelieu, pe care Lustiger îl conduce ca
director în perioada 1959-1969.
După 15 ani de preoție în mijlocul studenților, a fost numit preot în
parohia Saint-Jeanne-de-Chantal, situată la limita sud-vestică a Parisului, în
arondismentul 16, o parohie cu enoriași din clasa de mijloc a capitalei franceze,
pe care a păstorit-o între anii 1969-1979. În tot acest răstimp, și-a maturizat un
stil de administrație ecleziastică bazat pe eficiență, și-a dezvoltat abilitățile de
excelent comunicator, predicile sale fiind de mare impact în rândul publicului.
N-a renunțat la preocupările de natură culturală, pe care le-a cultivat și
dezvoltat în sinergie cu valorile creștine, dând la lumină din aproape în aproape
o operă publicistică deosebit de interesantă. Un moment de referință al carierei
sale bisericești s-a consumat în data de 8 decembrie 1979, când a fost sfințit
episcop în aceeași catedrală din Orléans, ajungând astfel să păstorească eparhia
mentorului și prietenului său episcopul Courcoux, cel care a contribuit atât de
mult la educația sa în spiritul valorilor creștine. În anul 1981, Papa Ioan Paul al
II-lea l-a numit arhiepiscop de Paris, iar ca supremă împlinire a acestui parcurs
de carieră a fost înălțat la demnitatea de cardinal în anul 1983. În anul 1995 a
fost ales membru al Academiei Franceze, în locul cardinalului Albert
Decourtray. A fost un arhiereu și cardinal catolic care și-a afirmat deschis
originea evreiască, iar prin idei și atitudini, prin felul în care s-a mișcat în
Biserică și în viața socială a reprezentat o figură originală, atipică i-am putea
spune, care a stimulat întâlnirea și dialogul dintre modelul iudaic și
spiritualitatea și cultura de expresie creștină a Europei3.
Opera sa cuprinde o serie lucrări care s-au conturat odată cu
aprofundarea spiritualității creștine (catolice), pe care a descoperit-o de tânăr și
în ambianța căreia a dorit să rămână pentru totdeauna, alături de eseistică și
interviuri pe teme de actualitate, precum dialogul interreligios, relațiile Bisericii
cu societatea și ale valorilor religioase cu cultura de tip democratic și altele.
3
Jean-Marie Lustiger, op. cit., p. 19-329, 499-548, passim; Enikő Békés, op. cit., p. 15-358,
passim.
464
Pentru a reține câteva titluri, selectiv, în ordinea în care au văzut lumina

tiparului, ar fi de menționat mai întâi o lucrare de tinerețe, Sermons d’un curé
de Paris, apărută la editura Fayard în anul 19784. La editura pariziană Le
Centurion, au fost publicate în 1985 două volume semnificative pentru direcția
în care va evolua activitatea sa publicistică din deceniile următoare: Osez
croire. Articles, conférences, sermons, interviews 1981-19845 (vol. I) și Osez
vivre. Articles, conférences, sermons, interviews 1981-1984 (vol. II)6, reluate
anul următor la editura Gallimard într-o formulă reunită sub titlul Osez croire,
osez vivre. Articles, conférences, sermons, interviews 1981-19847. O lucrare de
excepție publicată în anul 1987, care-i prezintă parcursul biografic și cariera
bisericească, împreună cu numeroase considerații și reflecții pe temele la care a
revenit mereu, este Le Choix de Dieu. Entretiens avec Jean-Louis Missika et
Dominique Wolton, o carte-interviu deosebit de cuprinzătoare, care ține într-un
fel loc de jurnal sau memorii și care permite cititorului să-l descopere pe
Lustiger ca om și teolog, ca spirit viu, receptiv la frământările lumii în care a
trăit8. În anul următor, 1988, arhiepiscopul și cardinalul Lustiger publică o
lucrare de liturgică, Le messe. Essai d’une présentation missionnaire du
mystère de la messe9. În 1990 apare cartea Dieu merci, les droits de l’homme:
articles, conférences, homélies, interwievs, 1984-1989, care continuă ca profil
tematic și încadrare cronologică volumele publicate în 1985 și 198610. În 1995
a publicat la editura Cerf lucrarea Premier pas dans la prière11. În 1997 i-a
apărut Soyez hereux. Entretiens sur le bonheur et les béatitudes, reeditată în
anul 201112. Foarte importantă pentru devenirea sa spirituală este cartea La
promesse, editată în 2002, un volum care include între altele meditații și
reflecții din experiența pastorală anterioară13. Semnificativă pentru atenția
4
Jean-Marie Lustiger, Sermons d’un curé de Paris, Paris, Fayard, 1978.
5
Idem, Osez croire. Articles, conférences, sermons, interviews 1981-1984, vol. I, Paris, Le
Centurion, 1985.
6
Idem, Osez vivre. Articles, conférences, sermons, interviews 1981-1984, vol. II, Paris, Le
Centurion, 1985.
7
Idem, Osez croire, osez vivre. Articles, conférences, sermons, interviews 1981-1984,
Paris, Gallimard, 1986.
8
Idem, Le Choix de Dieu.
9
Idem, La messe. Essai d’une présentation missionnaire du mystère de la messe, Paris,
Bayard, 1988.
10
Idem, Dieu merci, les droits de l’homme: articles, conférences, homélies, interwievs,
1984-1989, Paris, Criterion, 1990.
11
Idem, Premier pas dans la prière, Paris, Cerf, 1995.
12
Idem, Soyez hereux. Entretiens sur le bonheur et les Béatitudes, Paris, Parole et Silence, 2011.
13
Idem, La promesse: „mes yeux ont devancé la fin de la nuit pour méditer sur ta
promesse” (Psaume 119, 148), Paris, Parole et Silence, 2002.
465
acordată problematicii religioase și culturale în context continental este cartea

Nous avons rendez-vous avec l’Europe14, apărută în anul 1991, la scurt timp
așadar după prăbușirea regimurilor comuniste în Europa răsăriteană, precum și
volumul tipărit în anul 2010, L'Europe à venir15. O repertoriere completă a
scrierilor sale a apărut în anul 2013 sub coordonarea lui Michel Sales – lucrarea
Aaron Jean-Marie Lustiger: bibliographie16.
De foarte mare interes din perspectiva modelelor identitare și
culturale multiple pe care le-a asumat sunt unele scrieri care i-au fost
dedicate încă din perioada în care a trăit, așa cum este lucrarea lui Robert
Serrou, Lustiger: „cardinal, juif et fils d'immigré”17. Impactul personalității
sale a depășit hotarele Franței și ale culturii și spiritualității de limbă
franceză; reținem în acest sens un exemplu central-sud-est-european, cel al
lucrării monografice pe care i-a dedicat-o Enikő Békés, A biboros:
Jean-Marie Lustiger, apărută la Budapesta în anul 200718, carte care a
beneficiat în mod fericit de o traducere în limba română, publicată la
București în 201119. Dintre scrierile sale cu caracter teologic, singura
traducere în limba română, după știința noastră, este Mărturisirea
adevărului și alte eseuri, tipărită la Galaxia Gutenberg în 200920.
Jean-Marie Lustiger este un personaj special în primul rând prin
parcursul său de viață, care este, fără putință de tăgadă, unul aparte: de la
situația în care, adolescent fiind, a înfruntat riscul de a pieri în Holocaust, în
anii teribili ai celui de al doilea conflict mondial, la un traseu de carieră de
excepție în Biserica catolică, ajungând până la demnitatea de cardinal. În
această calitate a fost prezent, de altfel, în conclavul care s-a întrunit la
Vatican în 18-19 aprilie 2005, după moartea Papei Ioan Paul al II-lea,
contribuind astfel la alegerea succesorului acestuia, în persoana cardinalului
Joseph Ratzinger alias Benedict al XVI-lea. Primul punct al biografiei sale
care stârnește interesul este convertirea la Catolicism, o ”trecere” pe care o
realizează împreună cu sora sa, în pofida dezacordului părinților. Relatată în
cărțile de interviuri (Le Choix de Dieux, de pildă), întâlnirea sa cu
spiritualitatea creștină are forma unei experiențe, în care regăsim din partea
14
Idem, Nous avons rendez-vous avec l’Europe, Paris, Mame, 1991.
15
Idem, L'Europe à venir, Paris, Parole et Silence, 2010.
16
Michel Sales (sous la direction), Aaron Jean-Marie Lustiger: bibliographie, établie par
Marie-Christine Trogan, Paris, Cerf, 2013.
17
Robert Serrou, Lustiger: „cardinal, juif et fils d'immigré”, Paris, Perrin, 1996.
18
Békés Enikő, A biboros: Jean-Marie Lustiger, Budapest, Kairosz, 2007.
19
Eadem, Cardinalul Jean-Marie Lustiger.
20
Jean-Marie Lustiger, Mărturisirea adevărului și alte eseuri, Traducere din limba franceză
de Marius Boldor, Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2009.
466
lui spirit iscoditor și multă curiozitate, citirea Bibliei, în special a

Evangheliilor, contactul cu persoane care, după ce s-a botezat, au fost
adevărați mentori și modele, asigurându-i o inițiere temeinică în universul
credinței creștine, așa cum a fost episcopul Courcoux de la Orléans, a cărui
contribuție în catehizarea sa, în acele momente de început, Lustiger o
subliniază în repetate rânduri. Mărturisește că s-a simțit atras, fascinat de
referințele vizibile ale Catolicismului, care i-au prilejuit momente mai
aparte, la nivelul trăirii interioare. Așa, de pildă, în discuțiile purtate cu
Jean-Louis Missika și Dominique Wolton, își amintește un moment de
fascinație aparte când, fiind la Orléans, a intrat aproape întâmplător în
catedrală, în plină desfășurare a slujbei din Joia Patimilor. A subliniat în
repetate rânduri că „Creștinismul este un fruct al Iudaismului” și că s-a
convertit pentru că a crezut în Christos, „Mesia lui Israel”21. Pe lângă aceste
experiențe deosebit de semnificative pentru ceea ce putem numi
transformarea interioară, sufletească, a tânărului Aaron, Jean-Marie după
botez, intrarea sa în sfera spiritualității creștine este semnificativă și prin
raportare la o epocă a totalitarismelor, a războiului și a unei ideologii
funeste care a proiectat distrugerea în masă a unui întreg popor, evreii.
Convertirea lui Lustiger este, astfel, o experiență spirituală exemplară în
vremuri dificile, de război, prigoană și suferință. Această experiență ne duce
cu gândul la o altă mare personalitate de origine evreiască, din România de
această dată: Nicolae Steinhardt, cel care, ajungând să poarte zeghea de
deținut politic în închisorile comuniste, s-a botezat într-o celulă de la Jilava
devenind creștin ortodox22.
Citind textele rămase de la arhiepiscopul și cardinalul Lustiger,
revăzând volumele sale de discursuri, reflecții și interviuri, realizăm că
suntem în fața unui observator deosebit de pătrunzător și de mare finețe a
lumii prin care a trecut. Gândurile și considerațiile sale sunt și astăzi de
actualitate, sunt o invitație la a reflecta cu privire la condiția umană și la
experiențele limită de care aceasta poate avea parte sub diferite forme de
„teroare a istoriei”, impuse de perioade de război și de politicile aberante ale
unor regimuri de tip totalitar. Lustiger a zăbovit mereu în intervențiile sale
publice și în scrieri asupra unor momente și etape din istoria contemporană a
Franței, care au marcat întreaga națiune, precum înfrângerea în fața
Germaniei hitleriste în vara anului 1940, ocupația, atitudinea francezilor față
21
Idem, Le Choix de Dieu, p. 59.
22
Vezi Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ediție îngrijită, postfață și note de Virgil
Ciomoș, Cluj-Napoca, Dacia, 1991.
467
de regimul de la Vichy și participarea lor la susținerea Rezistenței23, asumarea

culpabilităților și șansele de a depăși aceste tare ale unui trecut recent. În
analizele sale trece dincolo de aparențe, în sensul în care afirmă că
„prăbușirea” atât de neașteptată și de spectaculoasă a Franței în 1940 se
datorează unei crize spirituale cu rădăcini mai îndepărtate în istoria și în
evoluția moral-spirituală a acestei țări24. Reflectând asupra cauzalității și
consecințelor diferitelor fapte și evenimente, le analizează nu numai în logica
și dinamica desfășurării lor, ci și din perspectiva omului antrenat în exercițiul
credinței și al rugăciunii.
Deosebit de interesante, adevărate „cronici subiective” de istorie
contemporană, sunt relatările sale privind atmosfera de la Sorbona, din Paris
și din societatea franceză în ansamblu, după cel de-Al Doilea Război
Mondial. Era o atmosferă în care francezii încercau un efort al regăsirii de
sine, al vindecării rănilor și umilințelor războiului și al atât de necesarei
însănătoșiri morale după experiența devastantă a războiului și a ocupației
germane. Perioada în care a fost student și capelan la Sorbona o numește
drept „o perioadă explozivă de mărturie apostolică”, una a căutărilor, a
preocupărilor spirituale, a nevoii de înnoire, nu lipsită adesea de un caracter
contradictoriu, care a dus la constituirea Centrului Richelieu, un context pe
care îl evaluează retrospectiv ca fiind deosebit de fecund și de dinamic, în
care a cunoscut personaje care și-au pus amprenta asupra tânărului student
care era atunci, precum abatele Charles, părintele iezuit Jean Danielou –
viitor cardinal, cardinalul Veuillot și alții. Analizele și comentariile sale au
în vedere un orizont al desfășurărilor evenimențiale deosebit de variat, în
care era implicat personal (prima călătorie la Locurile Sfinte) sau care aveau
impact asupra întregii societăți franceze și dincolo de aceasta, precum
războiul din Algeria, mișcările studențești din mai 1968 și multe altele. De
la nivelul desfășurărilor din cotidian și al factologiei istorice de impact
imediat, evaluările și analizele sale trec în zona gândirii și a spiritualității, cu
abordări deosebit de interesante la intersecția dintre filosofie, teologie și
analiză politică. Regăsim, astfel, în lucrările sale, comentarii pe teme
precum: politica și sacrul, Biserica și politica, individualismul, binele și
răul, Creștinism și secularizare, preoți și laici ș.a.m.d.
Prin origine și valori și prin experiența personală în planul
spiritualității, Jean-Marie Lustiger a fost un om al deschiderii și dialogului
cu alte confesiuni creștine și cu alte religii ale umanității. Interesante sunt în
23
Pe această temă, a se vedea lucrarea recent apărută: Jérôme Cordelier, L’espérance est un
risque a courir. Sur les traces des résistants chrériens 1939-1945, Paris, Calmann Levy, 2021.
24
Jean-Marie Lustiger, Le Choix de Dieu, p. 72.
468
acest sens considerațiile sale privitoare la ecumenism și la idealul refacerii

unității Bisericilor. Este de părere că întotdeauna în istoria Creștinismului
diviziunile și separările au avut fost însoțite de fracturi culturale, care
trebuie luate în seamă alături de diferențele dogmatice. În ceea ce privește
depășirea consecințelor Marii Schisme și revenirea în comuniune și unitate a
Bisericilor ortodoxe cu Catolicismul, cardinalul Lustiger consideră că
sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1445) a oferit un model încă valabil și
astăzi. Referitor la relațiile catolicilor cu ortodocșii, punctul său de vedere,
foarte interesant, se caracterizează printr-o amplă deschidere și prin
recunoașterea deplinei reciprocități în plan sacramental: „Biserica catolică a
admis unilateral că credincioșii catolici, izolați într-o țară ortodoxă, pot
recurge cu conștiința împăcată la sacramentele și la slujirea preoților
Bisericii ortodoxe”, căci acestea sunt sacramentele și preoții unei Biserici
autentice și cu patrimoniul de credință întru totul valid25. Afirmă în același
timp că nu este exclusă o apreciere mult mai critică a Bisericilor răsăritene
(ortodoxe) la adresa celei catolice decât invers, în ceea ce privește
valabilitatea dogmatică și autenticitatea tezaurului de credință. Reunificarea
cu Bisericile ieșite din Reforma protestantă a secolului al XVI-lea i se pare,
în schimb, mult mai complicată, pentru că în acest caz este vorba de o
„schismă internă” a Occidentului, dar și pentru faptul că dezvoltările
prilejuite de protestantism au foarte multe conexiuni cu evoluția națiunilor și
cu însăși dezvoltarea culturii moderne în Europa apuseană, o problematică
ce depășește cu mult simpla incompatibilitate dogmatică dintre Catolicism și
confesiunile Reformei26.
În ceea ce privește Iudaismul, aici drama separării este și mai mare
pentru că atinge problema originilor, a rădăcinilor Creștinismului, consideră
Jean-Marie Lustiger. Aici, recunoașterea mutuală dintre cele două religii este
una din condițiile reconcilierii umanității, în opinia sa. I s-a părut semnificativ
când autoritățile vaticane au repartizat sub aspect administrativ relația cu
Iudaismul la secretariatul pentru unitatea creștinilor și nu la cel responsabil cu
raporturile cu religiile necreștine, pentru că aceasta înseamnă recunoașterea, cel
puțin implicită, a unei relații de filiație, singulară și unică27. Referitor la Islam,
face și în acest caz dovada unei cunoașteri solide a dimensiunii istorice și
culturale a expansiunii acestei religii și a popoarelor din Orientul mijlociu și
nordul Africii, care de la Creștinism au trecut la religia musulmană odată cu
cucerirea arabă. Consideră că extraordinarul dinamism misionar al Islamului de
25
Ibidem, p. 564.
26
Ibidem, p. 565-566.
27
Ibidem, p. 567.
469
astăzi este o reacție la un șoc cultural, suferit de acesta de pe urma contactului

cu civilizația occidentală modernă, industrializată, caracterizată prin
consumism și relativizarea moravurilor. Popoarele islamice au perceput
civilizația Occidentului ca pe o agresiune inacceptabilă și în același timp
seducătoare. Semnificativă pentru spiritul său de caritate și pentru angajamentul
autentic pe linia valorilor creștine este afirmația cardinalului Lustiger că pentru
musulmani, șocul culturii apusene ar fi fost mai ușor de suportat dacă
Occidentul însuși ar fi practicat mai îndeaproape valorile creștine, pentru că
aceasta ar fi creat un climat mai favorizant pentru toleranță și conviețuire
pașnică. În fine, după părerea sa, într-o înțelegere riguroasă a conținutului,
conceptul de „mișcare ecumenică” nu se poate aplica decât cu referire la
Bisericile creștine și nu în raporturile cu Islamul și într-o accepțiune prudentă și
limitată în relația cu religia mozaică28.
O temă la care cardinalul Lustiger a revenit mereu în intervențiile
publice, în conferințe, predici și interviuri precum și în activitatea publicistică,
se referă la drepturile omului. Acest subiect a beneficiat în timp, în mod
evident, de o dezbatere de mare amploare la nivel internațional și i-a fost
dedicată o literatură bogată, cu abordări din varii perspective, poziționarea lui
Jean-Marie Lustiger merită însă atenție pentru că prelatul francez înțelege
această temă ca parte integrantă a culturii de tip democratic și o raportează,
totodată, la valorile creștine ca reper fundamental al umanismului european.
Caracterul original al abordării sale constă în relația de filiație dintre principiile
și valorile enunțate și asumate de Creștinism și drepturile persoanei umane,
conceptele fundamentale ale democrației în general, o perspectivă de abordare
pe care a dezvoltat-o și a argumentat-o în repetate rânduri.
Astfel, în prefața la volumul Dieu merci, les droits de l’homme:
articles, conférences, homélies, interwievs, 1984-1989, publicat la Paris în
1990, Lustiger explică de o manieră limpede fundamentele prin excelență
creștine ale drepturilor omului. Omul, afirmă Lustiger, beneficiază în
calitate de creatură de harul extraordinar al faptului că este iubit de
Dumnezeu, care i-a dăruit libertatea: „nimic nu este mai sfânt în lume decât
libertatea dată de Dumnezeu oamenilor, tuturor oamenilor, fiecărui om”.
Drepturile omului au astfel o fundamentare teologică, centrată pe iubirea lui
Dumnezeu pentru oameni, care la rândul lor trebuie să transpună acest
sentiment în relația cu semenii lor: „Nu există respect veritabil al drepturilor
omului fără dragostea pentru omul pe care Dumnezeu îl iubește. Iubindu-ne
unii pe alții, iată cum putem respecta mutual dreptul nostru”29. Iubirea
28
Ibidem, p. 572.
29
Idem, Dieu merci, p. 14.
470
aproapelui, principiu creștin fundamental, cu care se deschide Decalogul,

trebuie să fie un sentiment general în umanitate, trăit și practicat pe baza
libertății dăruite de Dumnezeu ființei umane, fără excluderea niciunei
categorii, dimpotrivă trebuie tratați de pe poziții fraterne și cei disprețuiți,
cei ignorați, cei lipsiți de drepturi, exclușii, infirmii, bolnavii, cei respinși de
societate, cei condamnați, deoarece toți sunt creația lui Dumnezeu30.
În această ordine de idei, datoria și misiunea Bisericii este de a apăra
drepturile omului, de a apăra demnitatea divină a omului, a fiecărui om.
Lustiger citează în acest context hotărârile conciliului Vatican II, care a
reafirmat în mod solemn demnitatea fundamentală și absolută a persoanei
umane, foarte important în această privință fiind decretul conciliar cu privire
la libertatea religioasă31. Demnitatea fără restricții chiar și a celui mai
neînsemnat dintre oameni este un fruct al mântuirii aduse de Isus Hristos,
susține în continuare cardinalul, adăugând că nașterea „noului Adam” în
persoana Fiului lui Dumnezeu cel înviat fundamentează drepturile ființei
umane, iar rațiunea afirmă valoarea universală a drepturilor omului enunțate
de conștiința morală32.
Susținută și argumentată în numeroase intervenții publice, interviuri,
texte scrise etc., această perspectivă referitoare la temeiurile profunde ale
drepturilor omului se regăsește într-un mod mai sistematic în volumul mai
sus citat (Dieu merci, les droits de l’homme: articles, conférences, homélies,
interwievs...), unde se dedică un capitol special acestei teme (Où fonder les
droits de l’homme?). Cităm spre exemplificare titlurile câtorva texte incluse
în acest capitol:
Le sens réel des droits de l’enfant, Le personne humaine, Le fondement universel

du droit, L’Église, la Révolution et les Droits de l’Homme, La source de toutes les
libertés, L’alliance nécessaire entre la démocratie et la liberté religieuse33.
Poziționându-se față de ideea bine cunoscută potrivit căreia tema

drepturilor omului nu vine de la Biserică, ci de la gândirea politică laică
izvorâtă din Iluminism și Revoluția Franceză, Jean-Marie Lustiger înscrie
această dezbatere într-o perspectivă istorică. Astfel, afirmă că prima declarație a
drepturilor omului susține caracterul lor inalienabil pe baza afirmației că
30
Ibidem, p. 15.
31
Concilium Oecumenicum Vaticanum II, Declaratio de libertate religiosa Dignitatis
humanae; o versiune în limba română a acestui document este accesibilă la:
http://www.magisteriu.ro/dignitatis-humanae-1965/ (accesat în 14.05.2022).
32
Jean-Marie Lustiger, Dieu merci, p. 93.
33
Ibidem, p. 81-148.
471
acestea au fost primite de la Dumnezeu și că umanismul, în această ordine de

idei, are un caracter teist. Și-a menținut acest caracter, continuă Lustiger, în
Statele Unite ale Americii, unde revoluția a precedat-o pe cea din Franța. Foarte
repede, însă, în Franța, într-un context puternic polemic și antireligios,
drepturile omului au fost contrapuse drepturilor lui Dumnezeu. Drepturile
omului sunt folosite ca o armă de luptă împotriva Bisericii, în zona dezbaterilor
filosofice și pe scena politică franceză și europeană, într-o perioadă de
puternică expansiune a ateismului modern. În această situație, Biserica a avut o
reacție negativă, o reacție de condamnare în fața acestui mod de manifestare a
modernității. Amintim în acest sens faptul că una din cele mai categorice
condamnări ale valorilor modernității aparține lui Pius al IX-lea (1846-1878),
un papă conservator prin excelență, care a promulgat în 1864 enciclica Quanta
cura, cu faimosul Syllabus errorum în anexă, pentru ca mai târziu să reia
această condamnare sub forma constituției dogmatice Dei Filius, de la conciliul
Vatican I (1869-1870)34.
Biserica catolică, însă, după două secole de modernitate, își va
reconsidera poziția față de problematica drepturilor omului, continuă
cardinalul Lustiger analiza sa. În acest sens, papi precum Ioan al XXIII-lea,
Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea folosesc conceptul de „drepturile
omului” într-o accepțiune pozitivă și cu respect față de aceste valori. Pe de
altă parte, conceptul în discuție este unul fragil, mai ales într-o epocă a
totalitarismelor, așa cum a fost și cea în care Lustiger și-a formulat și
publicat o parte dintre considerațiile pe această temă (înainte de 1989, când
comunismul era la putere în Europa răsăriteană și nu numai). În opinia sa,
drepturile omului sunt invocate de toate statele, chiar și de cele totalitare,
pentru a-și justifica abordarea și conduita în fața opiniei publice
internaționale. Totul se justifică, spune cardinalul, inclusiv minciuna, iar
drepturile sunt negate în numele drepturilor, revenind la una din ideile de
bază ale argumentației sale, că singurul fundament sigur al drepturilor
omului constă în crearea omului de către Dumnezeu. A sluji omul și
drepturile sale înseamnă pentru credincioși a se supune legii divine, adică
a-și iubi aproapele. Pentru un credincios, respectarea drepturilor omului este
sinonimă așadar cu respectarea comandamentelor Divinității. Această
34
Claude Langlois, „Lire le Syllabus”, în Alain Dierkens (ed.), Problème d’histoire des
religions, 9/1998 (L’intelligentsia européenne en mutation 1850-1875. Darwin, le Syllabus
et leurs conséquences), Bruxelles, Éditions de l’Université de Bruxelles, 1997, p. 85-103;
Martin Baumeister, Andrea Ciampani, Francois Jankowiak, Roberto Regoli (a cura di), Il
Concilio Vaticano I e la modernità, Roma, Editrice Pontificia Universita Gregoriana, 2020,
p. 9-217, passim.
472
rațiune de a fi a drepturilor omului îl poate conduce pe creștin până la

martiraj, conchide arhiepiscopul și cardinalul Lustiger35.
În reflecțiile sale pe această temă, Jean-Marie Lustiger insistă foarte
mult asupra semnificației și relevanței experienței franceze. O idee centrală se
degajă în acest sens din considerațiile sale, aceea că între valorile creștine și
conceptele laicității există un raport de filiație, că laicitatea nu este altceva decât
„un produs al culturii noastre, care este creștină”. În discuțiile purtate cu
Jean-Louis Missika și Dominique Wolton, publicate în 1987, surprindem un
aspect deosebit de semnificativ al acestei dezbateri și al perspectivei pe care o
avansează Lustiger. Pornind de la întrebarea formulată cu această ocazie de
Dominique Wolton, potrivit căreia Evanghelia conține principiul egalității
dintre oameni, dar când revendicările de libertate și egalitate apar în secolul al
XVIII-lea, acestea sunt fructul gândirii laice și sunt trăite în opoziție completă
cu religia, cardinalul susține că între cele două sisteme de valori există un raport
de continuitate și de filiație. În opinia sa, Revoluția Franceză de la 1789 și
Iluminismul pot fi înțelese ca „o nouă schismă în interiorul istoriei
Occidentului”, că este vorba de „o afacere internă a gândirii occidentale” al
cărei fundament este unul creștin, că „o nouă gândire ateistă sau areligioasă”
n-a existat dintotdeauna și că aceasta este un produs al culturii franceze și
occidentale, care este de expresie creștină, așadar, faptul că laicitatea poartă
semnul de neînlăturat al Creștinismului36. Lustiger citează în acest sens opinia
exprimată de Papa Ioan Paul al II-lea, care cu ocazia unui pelerinaj la Lourdes a
comentat bine cunoscuta lozincă „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, arătând
originile creștine ale celor trei termeni37.
Relația dintre valorile creștine și conceptele laice, moderne, dintre
Creștinism și democrație în ultimă instanță38, are o semnificație aparte în
istoria modernă a Franței, dacă ne gândim la cultura politică a Iluminismului
și la Revoluția Franceză, care a încercat să transpună în viață chiar și cu
ajutorul ghilotinei... principiile iluministe și, nu în ultimul rând, că separația
Stat-Biserică a cunoscut o formă deosebit de radicală, aproape fără
precedent și fără termen de comparație, în timpul celei de a treia Republici,
prin legea din 1904. Istoria europeană a înregistrat astfel un model de
laicitate „à la française”, care a avut un impact consistent asupra desfășurării
și implementării modernității peste tot pe vechiul continent și în afara
35
Jean-Marie Lustiger, Le Choix de Dieu, p. 365-367 sq.
36
Ibidem, p. 362.
37
Ibidem, p. 361.
38
Pe acest subiect a se vedea Guy Hermet, Les sources chrétienne de la démocratie. La
liberté par mégarde, Paris, Karthala, 2020.
473
acestuia. Perspectiva de interpretare avansată de cardinalul Lustiger se

înscrie în această dezbatere privind originile și semnificațiile laicității, ale
culturii politice moderne în cele din urmă.
O abordare sistematic focalizată pe experiența franceză a laicității și
pe impactul și urmările în durată lungă ale Revoluției de la 1789 asupra
culturii politice și a mentalității de tip modern o regăsim în textul rezultat de
pe urma interviului acordat de Jean-Marie Lustiger istoricului François
Furet, publicat mai întâi în revista Le Débat în anul 1989 și reluat în două
volume apărute ulterior, un material intitulat semnificativ L’Église, la
Révolution et les Droits de l’Homme39. Acest interviu i-a fost solicitat
cardinalului Lustiger într-un context aparte, aniversarea/comemorarea
bicentenarului „marii Revoluții” de la 1789, un moment de reflecție pentru
conștiința publică franceză în care au revenit marile întrebări în legătură cu
modul de raportare la acest eveniment după trecerea a două secole („Cum
comemorăm Revoluția?”), precum și cu privire la identitatea profundă și la
valorile practicate de o Franță laică și republicană, la sfârșitul secolului XX.
În discuția cu François Furet, Jean-Marie Lustiger a zăbovit asupra
întregii problematici, formulând o serie de considerații într-o dublă calitate,
să-i spunem, aceea de intelectual și teolog și deopotrivă de reprezentant
„instituțional” al Bisericii catolice din Franța, întrucât la acea dată era de
mult timp arhiepiscop al Parisului și cardinal. O problemă centrală a
dezbaterii purtate cu această ocazie a fost aceea a unei duble „reconcilieri”,
de fapt: dintre Biserică și Republică și dintre valorile creștine și conceptele
laicității, aflate la temelia statului și a societății franceze de astăzi. Lustiger a
menționat faptul că inflexibilitatea Bisericii catolice față de ideile
modernității s-a mai atenuat odată cu trecerea timpului și că nu trebuie
neglijat curentul „liberal” din mediile catolice de dată mai veche sau mai
recentă. Referindu-se la evenimentele de la 1789 și la impactul acestora
asupra Bisericii franceze, cardinalul a subliniat că nu Declarația drepturilor
omului și cetățeanului, adoptată la 26 august 1789, a reprezentat rațiunea
cea mai importantă a conflictului dintre Biserică și Revoluție, ci Constituția
civilă a clerului, votată de Adunarea Națională Constituantă în 12 iulie
1790. Creând o Biserică „constituțională”, al cărui reprezentant emblematic
este „abatele Gregoire”, episcopul care a depus jurământ de loialitate pe
textul Constituției, această măsură de un evident radicalism, care a continuat
într-un fel practicile galicane de tip „Ancien Régime”, a generat o veritabilă
„schismă” printre catolicii francezi prinși între această construcție
39
Vezi Maurice Agulhon et alii, 1789. La Commémoration, Paris, Gallimard, Collection
Folio. Histoire, 1999, p. 130-173; Jean-Marie Lustiger, Dieu merci, p. 111-135.
474
ecleziastică insolită a Revoluției și loialitatea față de Sfântul Scaun, care

pentru conștiința catolică și pentru însăși identitatea Catolicismului este una
fundamentală40. O reală împăcare între Biserică și Franța republicană și
laică poate avea loc, în opinia cardinalului, dacă aceasta din urmă
recunoaște și își asumă responsabilitatea pentru crimele comise în anii
Revoluției: cei peste 20.000 de preoți, călugări și călugărițe căzuți sub
ascuțișul ghilotinei, masacrul din Vendée ș.a.m.d41.
Reconcilierea catolicilor francezi cu valorile republicane,
„moștenitoare” ale principiilor Revoluției de la 1789 a avut loc în urma
experiențelor teribile suferite de întreaga națiune franceză în perioada
1939-1945. Credincioșii catolici au reacționat față de provocările celei de a
doua conflagrații mondiale și de consecințele pe care aceasta le-a adus cu sine:
înfrângerea Franței în fața Germaniei hitleriste în vara anului 1940, ocupația,
regimul de la Vichy, colaboraționismul etc., și au fost prezenți, de asemenea, în
Mișcarea de Rezistență. Reconcilierea catolicilor cu democrația, afirmă
Lustiger chiar în deschiderea interviului acordat lui François Furet, „face parte
din vindecarea traumatismelor suferite de Franța între 1939 și 1945”. Astfel, în
„unitatea națională regăsită” și-a aflat locul „reinterpretarea pozitivă, de către
creștini, a moștenirii republicane, cu uitarea milostivă a rănilor istoriei”42.
Această precizare este deosebit de semnificativă pentru spiritul de caritate și
pentru angajamentul autentic și profund al cardinalului Lustiger față de valorile
creștine, în care exigența iertării aproapelui și a relansării în sens pozitiv a
raporturilor cu acesta ocupă un loc central.
Perspectiva de interpretare susținută și argumentată de Jean-Marie
Lustiger potrivit căreia între principiile Creștinismului și valorile și
idealurile democrației există un raport de filiație, că drepturile omului sunt
expresia unui „Decalog laicizat” este una deosebit de semnificativă și de o
indiscutabilă actualitate pentru stabilirea corectă și pertinentă a
fundamentelor sistemului de valori pe care societățile de tip occidental le
profesează astăzi și, nu în ultimul rând, pentru ceea ce numim „identitatea
creștină a Europei”.
40
Jean-Marie Lustiger, Dieu merci, p. 117-118.
41
A se vedea pe această temă Charles Chauvin, Le clergé à l’épreuve de la Révolution
(1789-1799), Paris, Desclée de Brouwer, 1989.
42
Jean-Marie Lustiger, Dieu merci, p. 111.
475
VASILE PAȘCA – DEVOTAMENT ȘI SACRIFICIU
ÎN MIȘCAREA NAȚIONALĂ DE ELIBERARE
Livia Coroi
Mișcarea Națională de Eliberare a fost creată în toamna anului 1949,

de către învățătorul Ioan Blăgăilă1, originar din Cărăstău, stabilit în Arad. Era
cu caracter anticomunist, ea propunându-și să sprijine o eventuală intervenție
occidentală în România. Concret, trebuia să recruteze și să pregătească
persoane capabile să colaboreze cu forțele externe la înlăturarea
comunismului și să exercite funcții publice. A avut membri din județele Arad,
unde a fost cel mai puternic grup, Bihor și Hunedoara, acesta din urmă
cuprinzând persoane din zona Brad. A fost descoperită și anihilată în vara
anului 1951, membrii ei fiind arestați. Printre indiciile identitare ale
organizației au fost inelele de recunoaștere și manifestul Cuvântul Moților.
Ele au fost concepute de către Ioan Blăgăilă. Inelul era din argint și era
confecționat la o bijuterie din Arad. Avea inscripționate inițialele IHC, de la
Iancu, Horea, Crăișor, numele conspirativ al lui Ioan Blăgăilă. Avea
inscripționate și precizări referitoare la numele/porecla și funcția
deținătorului. Rostul inelului era de atestare a calității de membru și a funcției
deținute, în timpul conspirativității și după preluarea puterii. Manifestul era
realizat de către Ioan Blăgăilă și cuprindea știri despre evenimente din arena
internațională și articole de îmbărbătare privind înlăturarea comunismului2.
În zona Brad, organizația s-a dezvoltat – conform perspectivei
autorităților – după ce Ioan Blăgăilă s-a refugiat aici, la 12 aprilie 1951. În
zonă, a fost sprijinit de familia de origine – mama: Rozalia Blăgăilă, fratele
vitreg: Victor Slugan3, de consăteni și cunoscuți din sate vecine: Vasile
1
Vezi Livia Coroi, „Profilul cultural și social al unui inițiator și conducător de organizație
anticomunistă – Ioan Blăgăilă (1906-1994)”, în Perspective istorice, nr. 14 (2016), p. 6-16;
eadem, „Aspecte ale profilului de personalitate al unui inițiator și conducător de organizație
anticomunistă – Ioan Blăgăilă (1906-1994)”, în Perspective istorice, nr. 15 (2017), p. 45-53.
2
Vezi eadem, „Indiciile identitare ale Mișcării Naționale de Eliberare”, în Anuarul Liceului
Teoretic „Avram Iancu” Brad, Cluj-Napoca, Argonaut, 2022, p. 100-116.
3
Vezi eadem, „O implicare din zona Brad în Mișcarea Națională de Eliberare – Slugan
Victor”, în Valentin Trifescu, Oana Eugenia Fodor, Vali Ilyeș (coord.), Județul Hunedoara.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.21
Pașca și Ioan Pașca din Cărăstău, Dumitru Betea și Aurel Bulz din Vața de
Sus, Iosif Martin și Zaharia Martin din satul Lunca, Ioan Banciu din Șteia.
Vasile Pașca s-a născut la 14 decembrie 1903, din părinți plugari,
fiind țăran sărac; a absolvit patru clase primare; în armată a fost sergent, la
Regimentul 7 Jandarmi Cluj cu funcții de telefonist și curier. În anii
1938-1939 a fost primar în Cărăstău, făcând parte din PNL Brătianu4. Era
căsătorit cu Creștina Sandu și, la arestare, avea un băiat de 14 ani și o fetiță
de 6 ani.
După arestarea lui Ioan Blăgăilă, în 30 octombrie 1951, în anul
următor a fost arestat Victor Slugan, iar în 1953 ceilalți colaboratori din
zona Brad. Despre Vasile Pașca, martorul Ioan Slugan spune că a fost
arestat în toamna lui 1952. „Şi pe Vasile tot în toamna aceea l-o dus, târziu,
după ce or fost ei anchetaţi un pic. L-o găsit c-o spus el cine l-o dus la Şteia.
Cum să nu spuie, dacă o fost bătut?!”5 Într-o listă a arestaților, el apare ca
fiind arestat în 30.04.1953, ultimul dintre toți cei implicați, după ce cu
aproximativ o săptămână mai devreme fuseseră arestați alți oameni din
zonă6. La fel apare și în fișa penală. Despre arestarea lui Vasile Pașca ne
povestește fiul său, Victor, care avea atunci 14 ani:
Mâncam toţi la masă: eu, mama, soră-mea şi bătrâna, Carolina, şi vin doi domni
şi să bagă în casă. Unu mai gras, unu mai slab. Era seara pe la 8. Ăla gras a stat
pe scaun chiar unde stai dumneata, şi ăla slab s-a pus acolo... S-a uitat la noi – au
văzut că-i familia distrusă, c-aşa o fost! Şi atunci, după ce gătă cu mâncarea zice:
„Puteţi să veniţi cu mine până afară?” […] Şi o ieşit afară. O intrat înlontru –
avea un cabal de ăla de lână, îl luă pe el şi o zâs: „Tu muiere să te duci să bagi la
cai de cină, că ice eu mă duc la Ştefan, acolo”, că era unu Rusu. [Rusu ce era
activist de partid, precizarea lui Ioan Slugan]. „Să dai la cai de mâncare că poate
eu întârzii un pic”. Şi se duseră toţi trei. Ăia doi nu ştiu cine au fost.
Deoarece timpul trecea și el nu revenea acasă, soția împreună cu

băiatul au plecat să-l caute la locul indicat. Acolo însă nu mai era nimeni, pe
Studii de istorie și de cultură locală, Sibiu - Cluj-Napoca, Editura Muzeului Național

Brukenthal - Casa Cărții de Știință, 2021, p. 215-239.
4
Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuare
CNSAS), dosar P 168 vol. 1, f. 85. Vasile Pașca a distrus hârtiile despre acest episod din
viața lui, pentru a nu-i fi găsite la o eventuală percheziție, după ce Ioan Blăgăilă a fost
arestat. Cf. Ibidem, f. 94.
5
Martorul Ioan Slugan, născut la 7 octombrie 1932, în satul Cărăstău, din Victor și Viorica
Slugan, absolvent a șapte clase elementare, mecanic auto pensionar; interviu realizat la 3 și
10 ianuarie 2012, la domiciliul martorului – satul Cărăstău, nr. 11, comuna Baia de Criş,
județul Hunedoara, de către Livia Coroi.
6
CNSAS, dosar P 168 vol. 1, f. 3.
477
el ducându-l la Brad cu mașina. Un consătean, Luca Petru, delegat comunal

le-a dat speranțe zicând: „Aşa, Aşa! Pân’ la Brad, pân’ la Brad; mâine vine
’napoi”7, ceea ce, evident, nu s-a întâmplat.
În prezentarea succintă a motivului arestării, se precizează că l-a
găzduit pe fugarul Blăgăilă pe la diferite elemente, unde l-a vizitat în
permanență și l-a alimentat. A fost recrutat în organizația subversivă
„MNE” de către Ioan Blăgăilă. Ca tribun al organizației „MNE”, a recrutat
trei persoane, dându-le și inele. A primit de la Ioan Blăgăilă inel de tribun și
un manifest subversiv Cuvântul Moților8.
Autoritățile îl prezintă ca fiind un element fricos, sincer, cu orientare
puțin dezvoltată, cu nivel cultural scăzut9. Se precizează că nu a făcut parte
din vreun partid politic, dar apărea ca simpatizant PNL Brătianu10.
Vasile Pașca a fost omul de bază la care Rozalia Blăgăilă a apelat
pentru a-i afla adăpost fugarului Ioan Blăgăilă, după ce acesta s-a refugiat de
la Arad în zona Brad, la Cărăstău. Vasile Pașca era consătean, vecin și văr11
cu Ioan Blăgăilă. Atât Victor Slugan, cât și Ioan Blăgăilă au declarat că la
sosirea în Cărăstău, Blăgăilă a trimis-o pe Rozalia la Vasile să-l cheme la ei,
pentru a discuta cu el, în vederea identificării unui loc în care să fie ascuns.
„Blăgăilă a trimis-o pe Rozalia la Vasile atunci când Blăgăilă a venit în
Cărăstău, iar Paşca a venit în aceeaşi zi la Blăgăilă şi au discutat”12.
Vasile Pașca a refuzat să-l ascundă la el, fiindcă avea copii mici și se
temea că aceștia îi vor deconspira13:
Rozalia mai mi-a spus că ea nu are unde să-l țină ascuns pe Blăgăilă și mi-a făcut
mie propunerea dacă vreau să-l țin la mine ascuns. Eu i-am răspuns că nu-l pot
ține ascuns, deoarece am copii și s-ar putea ca aceștia când merg cu vitele pe
câmp să spună la cineva iar apoi să se afle că Blăgăilă Ioan stă ascuns la mine și
să vină să-l aresteze atât pe el, cât și pe mine14.
7
Martorul Victor Pașca, născut la 13 iulie 1939, în Cărăstău, absolvent a cinci clase
elementare, miner pensionar; interviul a fost realizat la domiciliul martorului, în satul
Cărăstău, comuna Baia de Criș, județul Hunedoara, la 10 ianuarie 2012, de către Livia
Coroi.
8
9
Ibidem, f. 82 v.
10
Ibidem.
11
Martorul Ioan Slugan.
12
CNSAS, dosar P 168 vol. 1, f. 108. (Interogatoriul din 17 iunie 1953, Arad, ora 11:45).
13
Ibidem, f. 86.
14
Ibidem.
478
Totuși, i-a găsit adăpost la unul dintre frații lui, la fratele mai mic,
Ioan Pașca. Despre aceste prime implicări, Vasile Pașca declara, în 15 iunie
1951, că la Ioan Pașca l-a dus împreună cu Victor Slugan, că a stat acolo
două săptămâni, iar pe urmă l-a dus împreună cu Victor într-o colibă de la
marginea Cărăstăului, unde a stat câteva zile, precizând că Victor se interesa
unde să fie mutat15.
De la fratele meu Paşca Ioan, Blăgăilă a fost dus de mine la marginea pădurii
comunale. Aici, ziua stătea în pădure, iar noaptea dormea la un grajd al numitului
Meltiş Iov însă acesta nu ştia că Blăgăilă doarme în grajdul în care ţinea el vitele
ziua, pentru că Blăgăilă se ducea acolo după ce acesta lua vitele şi le ducea
acasă, aceasta seara, iar dimineaţa, Blăgăilă se scula din timp şi pleca iar în
pădure. Aici în pădure, Blăgăilă nu a stat decât 4-5 zile, timp în care Slugan
Victor s-a interesat să-i găsească un alt loc16.
La el a apelat Victor și când a trebuit să-i afle lui Blăgăilă un nou

adăpost mai călduros, în condițiile sosirii toamnei. Ideea era să-l mute în
satul Șteia, din comuna Tomești, unde Vasile avea rude, mama sa fiind
originară de aici. Numai că la acestea nu l-a putut plasa, deoarece persoana
disponibilă (o verișoară) locuia într-un loc expus, chiar lângă drum17.
Împreună cu Victor, l-au identificat pe Ioan Banciu ca posibilă gazdă pentru
fugar, deoarece respectivul avea o atitudine anticomunistă și avea
gospodăria într-o zonă de margine și protejată natural, peste o „văliuță”, sub
o măgură. Din spusele lui Ioan Banciu, Vasile a fost cel care l-a abordat
pentru a-l găzdui pe Blăgăilă, la interogatorii, Vasile și Victor indicându-se
unul pe celălalt. La interogatoriul din 1 iulie 1953, Ioan Blăgăilă declara că
el l-a solicitat pe Vasile să îi găsească un nou loc, iar Vasile i-a găsit la Ioan
Banciu din Șteia, cu care a vorbit personal, și l-a transportat singur acolo cu
căruța proprie18. Ioan Slugan povestește:
– De la Martin, de la Zaharie, l-or dus... ăsta l-o dus, bietu’ ăsta, Vasile…
– Şi cum l-a dus?
– Cu căruţa, l-o dus zua-n dricu zâlii! Cu căruţa, cu paie aclo în căruţă şi o ţâpat
aclo păturile de la cai şi or zâs că merg la moară la Hălmagi’. Şi nu s-o uitat
nime’. Da’ pe drum nu prea circulau aşa maşini. Mai circulau securiştii, mai
circulau.
15
Ibidem, f. 134.
16
Ibidem, f. 100.
17
18
CNSAS, dosar P 168 vol. 1, f. 112 v.
479
La interogatoriul din 15 iunie 1953, Vasile Pașca declara că la

Banciu Ioan l-a dus pe Blăgăilă noaptea, împreună cu Victor Slugan, acesta
din urmă recunoscând că a participat la transportarea lui Blăgăilă la Șteia,
atât că el nu a intrat la Banciu, ducându-se mai departe, la moară. Era prin
septembrie 1951 și a stat acolo vreo două luni, până când a fost arestat19.
Referitor la implicarea lui Vasile Pașca în ascunderea sa, Ioan Blăgăilă
declara, la 1 iulie 1953, că nu știe dacă acesta mai știa de vreun loc de
refugiu în afara celor la care a fost implicat direct, decât dacă nu cumva i-a
spus Rozalia Blăgăilă, „care îi spunea tot”20. Se constată că cei mai implicați
în ascunderea lui Blăgăilă au fost Vasile Pașca și Victor Slugan, iar aceștia
căutau să se disculpe atribuindu-i celuilalt acțiunile, din cei mai apropiați
colaboratori, devenind la interogatorii cei mai înverșunați acuzatori.
Vasile Pașca era implicat, alături de Victor Slugan și de Rozalia
Blăgăilă, și în alimentarea lui Ioan Blăgăilă. Martorul nostru, Ioan Slugan,
spune că atât atunci când Blăgăilă era la Lunca, la Zaharia Martin, cât și în
timp ce se adăpostea la Șteia, și Vasile i-a dus mâncare – e drept, pusă la
dispoziție de familia fugarului. La interogatoriul din 2 iunie 1953, Vasile
Pașca a declarat că, atât timp cât Blăgăilă era ascuns la Iosif Martin din
Lunca, în șura acestuia de pe deal, timp de circa două luni, la solicitarea
Rozaliei Blăgăilă, i-a dus acestuia o pătură și de două ori i-a dus alimente ce
erau trimise de către Rozalia Blăgăilă21. De asemenea, recunoștea că, apoi, cât
era la Zaharia Martin l-a alimentat, împreună cu Rozalia și, mai ales, cu
Victor Slugan22. La Șteia, i-a dus de câteva ori mâncare, iar o dată, de două
ori, i-a dus și haine spălate de Rozalia Blăgăilă23, servicii facilitate și de faptul
că avea un lot de pământ în apropiere, unde mergea pentru lucrări agricole.
O altă acțiune gravă în care a fost implicat Vasile Pașca a fost
ascunderea armelor lui Ioan Blăgăilă. Acestea erau la deal, în coliba de vară
a familiei Blăgăilă, unde și Blăgăilă a stat fugar un timp. Victor Slugan le-a
adus acasă și le-a ascuns în niște căpițe de paie. Atât Victor, cât și Vasile
Pașca au recunoscut că, după arestarea lui Blăgăilă, au discutat ce ar putea
face cu armamentul. Pașca a spus că erau un pistol automat cu cartușele
necesare și o armă ZB, cu cartușe. Victor ar fi vrut să-l distrugă, dar Pașca
i-a atras atenția că răspunde de el – ceea ce l-a făcut pe Victor să-l ascundă,
spunând că îl va preda doar atunci când îi vor face percheziție24. În seara
19
Ibidem, f. 135.
20
Ibidem, f. 113 v.
21
Ibidem, f. 87 v.
22
Ibidem, f. 88 v.
23
Ibidem, f. 31
24
Ibidem, f. 136.
480
zilei în care Victor a fost arestat, 7 iunie 1952, Rozalia Blăgăilă împreună cu
Vasile Pașca au mutat armele în căpițele unui vecin, tânărul Ioan Slugan
(martorul nostru) stând de pază25. A doua zi au descins de la Securitatea
raionului Brad să ridice armele și când, într-un sfârșit, le-au găsit, Rozalia
Blăgăilă și-a asumat în mod exclusiv ascunderea lor. Referitor la deținerea
armelor, în declarația din 15 iunie 1953, Pașca afirma că atunci când vor
veni americanii, ei trebuie să fie organizați și pregătiți pentru a putea lupta
alături de aceștia26.
Referitor la motivul sprijinirii lui Ioan Blăgăilă, în interviul din 2
iunie 1953, Vasile Pașca declara că Blăgăilă i-a promis că „după ce se va
schimba regimul de democrație populară din R.P.R. îmi va da o pensie
mare, pentru că servicii nu va putea să-mi dea”27. Totodată, declara că este
nemulțumit de cotele pretinse de autorități din produsele agricole, sperând
că prin înlăturarea regimului acestea vor fi desființate28.
Un aspect de elucidat ar fi gradul în care Vasile Pașca cunoștea
activitatea subversivă a lui Ioan Blăgăilă și dacă s-a implicat conștient în
aceasta. A acționat în primul rând din mobiluri anticomuniste sau din
devotament față de familia Blăgăilă și față de Ioan Blăgăilă însuși?
Chiar la început, Pașca nu avea cunoștință de existența organizației,
știind doar că Blăgăilă este urmărit de autorități. În interogatoriul din 5 iunie
1953, el declara că nu a cunoscut motivul pentru care Blăgăilă era urmărit
de către organele de stat. „Eu când l-am dus la Paşca Ioan pe Blăgăilă, am
spus că acesta este urmărit de organele de stat, însă nu i-am spus pe ce motiv
stă ascuns, pentru că nici eu nu ştiam, că nu-mi spusese Blăgăilă Ioan”29.
Nimic nu contrazice această declarație. Prin urmare, el s-a implicat în
activitatea organizației de la refugierea lui Ioan Blăgăilă în zonă și, la
început, a făcut-o în mod indirect, ajutându-l pe liderul acesteia. Odată
implicat, situația lui a evoluat în sensul integrării conștiente și oficiale în
aceasta. Conforma Declarației din 2 iunie 1953, Vasile Pașca afirma că, pe
când Ioan Blăgăilă era ascuns la Șteia, acesta i-a propus să fie tribun în
organizația subversivă condusă de el. O făcea ca recompensă pentru
implicarea în adăpostirea lui, pentru că l-a aprovizionat cu mâncare și haine
și i-a găsit un loc bun la Șteia pentru a se ascunde, dar și pentru că a tăinuit
totul30. Astfel, a acceptat să devină membru al organizației și să exercite
25
26
27
Ibidem, f. 88-89.
28
Ibidem, f. 93.
29
Ibidem, f. 99 v.
30
Ibidem, f. 32.
481
funcția respectivă, iar conform calității de tribun avea mai multe sarcini. El
trebuia să facă controlul asupra celorlalți tribuni din zonă și să intermedieze
relația lor cu Ioan Blăgăilă, iar când se vor lansa parașutiști în zona sa de
activitate, să-i adăpostească și să-i conducă pentru ocuparea Poștei,
Telefoanelor, Sfatului Popular, Postului de Miliție și la locuințele
comuniștilor; avea ca sarcină și să recruteze membri în organizația
subversivă, urmând să se orienteze spre elemente care să nu divulge
organizația31. Ca dovadă a noului status, Ioan Blăgăilă i-a dat un inel de
tribun. Pentru a efectua recrutări, i-a mai dat trei inele – pentru Zaharia
Martin, Ioan Banciu și Iosif Martin, pentru primul de tribun, iar pentru
ceilalți doi de simpli membri32. În aceeași declarație, afirma că a primit și un
manifest Cuvântul Moților, pe acesta trebuind să-l citească și celor recrutați.
Afirma că i-a recrutat pe toți trei, dar numai lui Ioan Banciu i-a citit
manifestul33. În interogatoriul din 1 iulie 1953, Ioan Blăgăilă confirma
modul de recrutare, doar că el plasa faptul prin iulie, când el s-a întors în
Cărăstău de la Iosif Martin, iar printre sarcini era și aceea de a-i procura
ziare și de a i le aduce personal sau să i le trimită prin Rozalia. Preciza și că
atunci i-a făcut cunoscută existența organizației subversive Mișcarea
Națională de Eliberare, în care îl recruta34. Despre recrutarea lui Ioan
Banciu, Blăgăilă afirma că a fost realizată de către Pașca, de față fiind și el.
Aprecia că și-a îndeplinit misiunile și susținea că respectivul nu a avut
cunoștință de vreun armament. Mai declara că i-a cerut să îi pregătească și
să îi recruteze pe Ioan Pașca și Iov Pașca, frați ai lui Vasile, numai că aceștia
au refuzat, pe motiv că au servicii și nu se pot ocupa de organizație35.
Referitor la încercarea de a-i recruta pe frații săi, Vasile Pașca declara că a
avut mai multe discuții cu aceștia, îndemnându-i să intre în organizație: „Eu
totuși am insistat să se înscrie spunându-le să mă asculte pe mine că sunt
mai bătrân ca ei și nu îi învăț de rău, pentru că știu eu ce fac”36. I-a trimis și
la Ioan Blăgăilă, dar nici acesta nu a reușit să-i convingă. Motivul declarat
în mod constant era opoziția nevestelor – „nu au primit să fie membri tot pe
motivul nevestelor, că nu-i mai primesc acasă”37; acest motiv este indicat și
de către Victor Slugan.38
31
Ibidem.
32
Ibidem.
33
Ibidem.
34
Ibidem, f. 112 v.
35
Ibidem, f. 113.
36
Ibidem, f. 97 v.
37
Ibidem, f. 98.
38
Ibidem, f. 109.
482
La interogatoriul din 2 iunie 1953, Pașca era pus în situația să

declare clar scopul organizației create de Blăgăilă, ca organizație îndreptată
împotriva ordinii sociale din România și de colaborare cu inamicii statului
român – „de a răsturna guvernul democrat-popular și să schimbe regimul de
democrație populară, atunci când se vor lansa parașutiști americani în
regiunea Moților, unde îi aștepta să vină”39.
Referitor la activitatea desfășurată în organizație, Pașca declara că
l-a alimentat, i-a dus haine (rufărie și o pătură) cât timp a stat ascuns, l-a
ridicat și l-a dus pe Blăgăilă la Ioan Banciu din Șteia, pentru a sta ascuns și a
nu fi găsit de organele de stat, a respectat dispozițiile lui Blăgăilă în legătură
cu recrutarea de noi membri și a recrutat trei, cărora le-a dat și inele, nu l-a
denunțat pe Blăgăilă deși știa pentru ce este fugar și ce urmărește prin
organizația sa40.
Victor Slugan a confirmat faptul că Vasile Pașca a făcut parte din
organizație și că a primit un inel pentru sine și altele pentru a recruta41.
Zaharia Martin, din Lunca, a confirmat și el implicarea lui Pașca în
organizație, în interogatoriul din 12-13 iunie 1953. A susținut că atat timp
cât era ascuns Blăgăilă la el, Pașca i-a făcut acestuia o singură vizită și au
stat de vorbă „cam mult”. De asemenea, Blăgăilă i-ar fi spus că Pașca este
curierul lui, deoarece numai el poate merge după inele să i le aducă42 şi apoi
tot el le împarte la membrii din organizaţia subversivă. Blăgăilă i-ar fi spus
că Paşca a fost primul tribun recrutat în organizaţie şi pentru aceasta are cea
mai mare încredere în el, mai mult decât în fratele său, Victor Slugan.
Totodată, Zaharia Martin recunoștea că el a fost recrutat în organizație de
către Vasile Pașca43. După ce în prima parte a interogatoriului afirmase că
Pașca l-a vizitat o singură dată pe Blăgăilă – și atunci doar nevastă-sa era
acasă – Zaharia Martin declara că Blăgăilă și Pașca i-au cerut 1000 de lei
pentru a cumpăra un aparat de radio-emisie pentru a putea fi la curent cu
toate ştirile, dar el, deși avea banii, nu le-a dat, iar ei au încercat să-i obțină
apelând la noră-sa, dar degeaba44. Susține că tot atunci Blăgăilă i-a cerut lui
Pașca să meargă pe la Hălmagiu, pentru a verifica acțiunile de acolo ale
organizației și să discute cu învățătorul Țigănaș, în legătură cu armamentul
39
Ibidem, f. 88 v.
40
Ibidem, f. 92 v.-93.
41
Ibidem, f. 108 v.
42
Ibidem, f. 110.
43
Ibidem, f. 110 v.
44
Ibidem.
483
ce-l avea Blăgăilă la el; la solicitarea lui Blăgăilă, cei doi trebuiau să
ascundă armamentul într-un loc mai potrivit45.
În Declarația lui Vasile Pașca din 18 iunie 1953, situația apare
oarecum diferită. Ioan Blăgăilă i-ar fi dat o scrisoare pe care să o ducă în
comuna Hălmăgel, la fata preotului, numită Eva, căsătorită cu învățătorul
din Hălmagiu. În scrisoare, Blăgăilă o întreba pe Eva despre armamentul
despre care amândoi știau că ar exista în Hălmăgel, încă din timpul mișcării
legionare, de la rebeliunea din 1940 – de fapt, din 1941. Pașca s-ar fi dus la
Hălmagiu, s-ar fi interesat de cei doi și ar fi aflat că sunt cei mai mari
comuniști. A mai aflat că, momentan, Eva era în spital la Arad. Prin urmare,
temându-se să nu fie arestat după ce s-ar fi citit scrisoarea, s-a întors cu
scrisoarea la Blăgăilă46. În aceste condiții, Blăgăilă a intenționat să-l trimită
în comuna Poenari, la Ioan Mariș47, unde Blăgăilă ar fi avut armament.
Numai că de data aceasta Pașca a refuzat, pe motiv că nu cunoaște pe
nimeni în acea localitate48. În finalul declarației, Vasile Pașca afirma că Ioan
Blăgăilă i-a spus că în comuna Hălmagiu este un depozit militar de
armament de unde va putea procura armament prin intermediul lui Ioan
Mariș din comuna Poenari și al Evei din Hălmagiu. Oricum, Pașca nu știa
cum anume îl vor procura cei doi. Sunt ambigue aceste referiri la armament,
începând cu destinatarul – învățătorul Țigănaș sau soția lui, Eva, și
continuând cu localitatea – Hălmăgel sau Hălmagiu. În plus, la final, Pașca
afirma că, de fapt, Blăgăilă întreba în scrisoarea adresată Evei „dacă mai
există depozitul de armament pentru că nici el nu mai știe precis acest
lucru”49. Acest aspect al armamentului de la Hălmagiu și al implicării
învățătorului de acolo nu a fost confirmat și nu se regăsește în rechizitoriul
vreunui inculpat.
Inelul de tribun și manifestul primite de la Ioan Blăgăilă ar fi dovedit
și ele faptul că Vasile Pașca a făcut parte din organizație și ar fi avut o
anumită funcție. Despre aceste obiecte, la 3 iunie 1953, el declara: „Inelul
pe care l-am primit de la Blăgăilă Ioan l-am aruncat în closet după ce
Blăgăilă a fost arestat, iar manifestul l-am ars în sobă, deoarece mi-a fost
frică să nu mi se facă și mie o percheziție acasă, cum i-a făcut lui Slugan
Victor, și să dea peste acest inel și manifest ca apoi să mi se întâmple ceva
45
Ibidem, f. 111.
46
Ibidem, f. 101-101 v.
47
Ioan Mariș era un prieten și colaborator al lui Ioan Blăgăilă, din Arad, fiind portar la un
liceu din oraș; era invalid, neavând mâna stângă. Era originar din comuna Hălmăgel,
județul Arad.
48
49
Ibidem.
484
rău”50. Manifestul l-a folosit o singură dată, la recrutarea lui Ioan Banciu, iar
inelul deloc, pentru că îi era prea mic. Le-a păstrat într-o cutie unde ținea și
mașina de bărbierit și tuns, până când le-a aruncat51. Oricum, inelul nu putea
fi purtat în deget decât atunci când erau în serviciul organizației, pentru a fi
recunoscuți, aspect ce el îl indica membrilor recrutați52.
Pe baza propriilor declarații și ale celorlalți inculpați, dar și cu o
serie de exagerări și distorsionări, rechizitoriul făcut lui Vasile Pașca îl
prezenta ca pe cel mai important susținător al lui Ioan Blăgăilă în timpul
refugiului acestuia în zona Brad, cu o implicare gravă făcută în mod
conștient. El era acuzat de următoarele:
A luat legătura cu Blăgăilă Ioan de când a devenit fugar şi stătea ascuns la mama
sa în Cărăstău. De la bun început a aflat că e fugar urmărit de organele de stat, că
a constituit o organizaţie subversivă, al cărei scop era răsturnarea prin violenţă a
regimului democrat-popular din RPR etc.
Faptul că știa de la bun-început de organizație nu reiese din nicio

declarație, iar aceasta în condițiile în care Pașca nu ascunde faptul că la un
moment dat a fost recrutat și a primit chiar funcția de tribun.
Aflând de toate acestea, Paşca Vasile l-a dus personal să stea ascuns la fratele său
– Paşca Ioan, după ce vorbise în prealabil cu acesta; aici a stat 2 săptămâni, timp
în care Paşca permanent l-a vizitat, aprovizionându-l cu alimente.
Aprovizionarea permanentă cu alimente este o exagerare, în

declarații repetându-se faptul că doar uneori Pașca îi ducea alimente și chiar
și atunci acestea erau trimise de familie – Rozalia Blăgăilă și Victor Slugan.
Vasile Pașca chiar precizează la un moment dat că Victor avea anumite
obligații de furnizare de alimente față de Blăgăilă și familia lui, pentru
exploatarea întregii suprafețe agricole a familiei.
După cele 2 săptămâni, Paşca l-a transportat pe Blăgăilă într-o pădure în

Cărăstău unde să doarmă noaptea liniştit, iar după 5 zile iar l-a adus în comună,
ţinându-l de data aceasta ascuns la Slugan Victor într-o şură cu paie.
Și aici este absolutizată implicarea lui Pașca, deși sunt și fapte pe

care și le-a asumat Victor Slugan.
50
Ibidem, f. 94.
51
Ibidem, f. 94 v.
52
Ibidem.
485
„După ce s-a înţeles cu Paşca, Slugan Victor l-a dus pe Blăgăilă în

Vaţa de Sus, la Bulz Aurel şi la Betea Dumitru”. În această variantă de
refugiu, Vasile Pașca chiar nu a fost implicat, Victor fiind cel care a găsit
soluția, fiind vizate rudele sale dinspre soție.
„După cca o lună, mama lui Blăgăilă l-a anunţat pe Paşca Vasile că
Blăgăilă este la Martin Iosif şi să-i ducă o pătură, iar Paşca i-a dus o pătură
de a lui. Apoi, Paşca l-a alimentat în permanenţă pe Blăgăilă”. În toate
declarațiile apare că de vreo două ori, însă aici se afirmă că în permanență.
„După ce Blăgăilă s-a mutat de la Martin Iosif la Martin Zaharia,
Paşca Vasile iar l-a vizitat şi alimentat pe Blăgăilă Ioan”. În acest caz, se
spune că de vreo două ori s-a făcut vizita respectivă.
După ce Blăgăilă s-a reîntors în Cărăstău, la Slugan Victor, la rugămintea lui

Blăgăilă, Paşca Vasile a căutat iar un loc unde să-l ascundă, ducându-l la Banciu
Ioan din Şteia, unde l-a ascuns în podul şurii, în fân, unde l-a vizitat des şi i-a
adus alimente şi nişte haine pe care le spălase mama lui Blăgăilă.
În acest caz se spune doar despre haine, nu și despre alimente, că

erau trimise de mama lui Blăgăilă, deși din interogatorii reieșea că
alimentarea era suportată de familia lui Blăgăilă.
Paşca Vasile acceptă să intre în organizaţia subversivă a lui Blăgăilă – ca o

recompensă pentru sprijinul pe care i l-a acordat lui Blăgăilă.
În organizaţia subversivă a avut funcţia de tribun.
În organizaţia subversivă a avut misiuni, ca: să recruteze noi membri, să-i
controleze pe ceilalţi membri, să adăpostească paraşutişti etc.
A primit inele şi un manifest, pentru sine şi pentru alţii, recrutaţi de el – şi i-a
raportat lui Blăgăilă că şi-a îndeplinit misiunea.
În noiembrie 1951, după arestarea lui Blăgăilă, Paşca a ştiut de armament şi locul
unde l-a ascuns Slugan Victor şi împreună au decis să-l ţină ascuns53.
Astfel, Vasile Pașca a intrat alături de alți colaboratori apropiați ai

lui Ioan Blăgăilă, inculpați în lotul al treilea și judecați în septembrie 1953,
la Tribunalul Militar Teritorial din Timișoara. Acuzația se făcea în comun,
cu indicarea unor aspecte agravante pentru Victor Slugan:
În drept: Preveniţii: Paul Viorel, Paşca Vasile, Slugan Victor, Martin Zaharia,
Banciu Ioan, Restea Valeria54 se fac vinovaţi de săvârşirea crimei de uneltire
contra securităţii interne şi externe a RPR, p.[revăzut și]p.[penalizat de] art. 1 lit.
53
Ibidem, f. 334.
54
Născută în Sibiu. Studentă la Medicină în București, unde își avea și domiciliul. Cf.
Ibidem, f. 420 v.
486
C, D. 199/11 august 1950, deoarece s-au constituit într-o organizaţie de tip fascist
al cărui scop vădit şi declarat era răsturnarea prin violenţă a regimului
democrat-popular din ţara noastră şi ruperea oricărei legături cu Uniunea
Sovietică şi celelalte ţări de democraţie populară, în speţă, preveniţii depunând
jurământul de credinţă conştient s-au încadrat în organizaţia fascistă MNE
iniţiată şi condusă de Blăgăilă Ioan (condamnat) unde au activat intens, au ţinut
şedinţe, au plătit cotizaţii, au recrutat noi membri şi au deţinut funcţii de tribuni,
având fiecare inele de recunoaştere cu inscripţiile organizaţiei respective, pentru
ca la momentul oportun – dezlănţuirea unui nou război de către imperialişti – să
dea o lovitură de stat contrarevoluţionară, în vederea instaurării prin forţă a
vechiului şi odiosului regim de cruntă teroare şi exploatare şi asuprire din trecut
şi înrobirea ţării noastre din nou imperialiştilor străini în frunte cu cei americani
pe al căror sprijin efectiv contau55.
În interogatoriul de inculpat, din ziua procesului, 12 septembrie

1953, Vasile Pașca a recunoscut o serie de acuzații, le-a corectat pe altele,
iar în unele cazuri a retractat din declarațiile anterioare:
Recunosc că a venit la mine Blăgăilă Ioan în aprilie 1951, mi-a spus că e fugar şi
să-l găzduiesc şi i-am spus că nu pot, că am copii mici, el mi-a spus să-i găsesc pe
cineva. L-am dus la fratele meu Paşca Ioan şi a stat acolo cca 14 zile, iar de aici,
la Betea. I-am dus lui Blăgăilă o pătură de la mama sa şi încă o dată i-am dus
nişte mâncare de la mama sa. Nu mi-a spus nimic de organizaţie. Când i-am dus
odată mâncare, Blăgăilă mi-a dat 4 inele să le duc lui Martin Iosif, Martin
Zaharia, unu pentru Banciu Ioan şi unu pentru mine, pe care nu l-am întrebuinţat.
El mi-a spus că inelele nu au nicio valoare. Nu am depus jurământul. Mi-a spus că
dacă se va schimba regimul, îmi va da o pensie pentru serviciile făcute. N-am avut
nicio cunoştinţă despre armamentul avut. N-am ştiut scopul pentru care Blăgăilă
are organizaţie, el mi-a spus că e fugar că s-a certat cu directorul fabricii. Eu
l-am dus în pădure pe Blăgăilă să stea până îi găsesc ascunziş. Blăgăilă nu mi-a
spus nimic de paraşutişti. Blăgăilă a venit la mine cu mama sa. Mama lui Blăgăilă
s-a dus la Banciu să tranşeze pentru adăpostirea lui Blăgăilă. Nu i-am spus nimic
lui Banciu despre organizaţie şi despre scopurile ei, eu nu l-am recrutat, doar
i-am dat inelul şi i-am spus că e de la Blăgăilă ca cinste că a fost ţinut de acesta.
Slugan Victor l-a dus pe Blăgăilă spre a fi ascuns la Betea şi Bulz. Blăgăilă ştiu că
a stat şi la Martin Zaharia vreo săptămână. Blăgăilă mi-a dat odată să duc o
scrisoare la Almaş (Hălmagiu) la o oarecare ”Eva”, dar eu am restituit-o la
Blăgăilă. Mi-a mai dat odată o scrisoare, dar eu iarăşi am restituit-o. Inelul
pentru Bulz Ioan l-am restituit. N-am vorbit cu el despre organizaţie.56
Astfel, el reitera faptul că nu știa de la început că Blăgăilă are o

organizație anticomunistă și afirma pentru prima dată că acesta i-a spus
inițial că este fugar pentru că s-a certat cu directorul fabricii – așa cum, de
55
Ibidem, f. 338.
56
Ibidem, f. 378-378 v.
487
altfel, susțineau și membrii familiei lui Blăgăilă că li s-a spus. De jurământ

nu a fost vorba în declarații și, de fapt, pentru zona Brad, doar în cazul
preotului Viorel Paul exista o recunoaștere a depunerii jurământului, fapt ce
s-ar fi petrecut la Arad. Din nou sunt ambiguități referitoare la localitatea
unde trebuia dusă scrisoarea destinată acelei Eva și apar mai multe retractări
și contraziceri: că nu au vorbit nimic de organizație, că nu i-a știut scopul, că
nu l-a recrutat pe Banciu, că nu a primit inel pentru un anume Ioan Bulz
(chiabur din Șteia, pe care totuși autoritățile l-au condamnat), dar și că nu a
știut de niciun armament – iar în acest ultim aspect, știm că Pașca mințea
(vezi supra).
La interogatoriul de martor în cazul Vasile Pașca, din 12 septembrie
1953, Ioan Blăgăilă declara:
I-am spus mamei să vorbească cu Paşca Vasile să mă găzduiască, i-am dat 4

inele, pe care să le dea lui Martin Zaharia, Martin Iosif şi pentru el. Nu i-am dat
niciun manifest. I-am spus că am să-l propun lui Paul Viorel să-l facă tribun.
Nu-mi aduc aminte să fi vorbit ceva despre paraşutişti americani. Când i-am dat
inelele lui Paşca Vasile, i-am spus că sunt drept recunoştinţă din partea mea. [...]
Paşca Vasile ştia numai că sunt urmărit57.
În final, Tribunalul Militar Teritorial Timișoara, prin Sentința 410

din 14 septembrie 1953, schimba încadrarea din crimă de uneltire contra
securităţii interne şi externe a RPR și îl condamna pe Pașca Vasile pentru
favorizare la delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și penalizat
de art. 209 partea IV Cod Penal, pedeapsa fiind de 8 ani închisoare
corecțională, 3 ani interdicție corecțională, 300 de lei amendă (ce a fost
convertită în 60 de zile de închisoare), confiscarea averii și 100 de lei
cheltuieli de judecată58.
La proces au fost chemate rudele inculpaților, din partea lui Pașca
participând soția. În ce măsură știa aceasta de implicarea soțului este dificil
de stabilit.
– Păi... eu ştiu c-o ştiut sau n-o ştiut?! Că nu mi-a spus nimic, numa’ tot plângea în
continuu.
– Şi cum aţi aflat despre el?
– Când a fost la proces. S-a aflat, de unde, nu ştiu, că-i judecă în data de. [Mama i-a
spus. Slugan Ioan]
– Şi a dus-o şi pe mama dumneavoastră?
– Da.
57
Ibidem, f. 387-387 v.
58
Ibidem, f. 425 v.
488
– Dar mama dumneavoastră a fost luată la întrebări acolo sau doar aşa, să-l vadă?
– Nu... nu. Ca şi când ar fi o vizită.
La 17 decembrie 1953, se aducea motivația pentru recursul lui Pașca

Vasile la Tribunalul Militar pentru Unităţile MSS Bucureşti. Era un motiv
unic: Pedeapsă disproporţionată, caz de nulitate prevăzut de art. 395 II, pct.
10 pr. pen. Se menţiona pentru ce a fost trimis în judecată
În luna aprilie 1951 a venit la mine Blăgăilă Ioan şi mi-a spus că e urmărit de
organele Securităţii statului pentru că a alcătuit o bandă subversivă, cerându-mi
să-l găzduiesc după care l-am dus în mai multe locuri unde i-am şi transportat
mâncare şi alimente de la mama sa, iar mai târziu am primit de la el un inel de
recunoaştere
şi cu ce acuzaţie (crima de uneltire contra…), schimbarea încadrării dar fără

să i se aplice circumstanţe atenuante, pedeapsa pronunţată. „Socotim că
această pedeapsă este disproporţionată faţă de împrejurările în care am
săvârşit infracţiunea”. Susţine că a arătat Tribunalului că la sosirea în
Cărăstău, Ioan Blăgăiă i-a spus că este fugar din cauză că s-a certat cu
directorul fabricii unde lucra, că a acceptat să-i mijlocească găzduirea la alte
persoane pe considerentul că erau consăteni şi că se cunoșteau din copilărie,
că a recunoscut faptul că i-a dus mâncare de câteva ori, arătând faptul că nu
au discutat problemele organizației subversive şi nici nu a cunoscut
scopurile acesteia, iar că în ce priveşte inelul primit, a spus că i s-a dat drept
cadou. Paşca preciza că toate aceste lucruri arătate au fost confirmate de
către ceilalţi coinculpaţi. Se aprecia că elementele constitutive ale delictului
prevăzut de art. 209 partea IV Cod Penal sunt întrunite, în sensul că a
favorizat o persoană ce făcea parte dintr-o organizaţie subversivă. Era însă
necesar să fie analizate toate circumstanţele faptului, motivele care l-au
determinat pe Vasile Paşca să procedeze astfel: Blăgăilă i-a fost prieten din
copilărie şi prin ajutorul acordat nu a avut în intenție sprijinirea organizaţiei
contrarevoluționare, ci a unui prieten şi consătean, lipsind astfel elementul
intenţional de subminare a regimului din RPR. În plus, se preciza că
activitatea contrarevoluționară a lui Ioan Blăgăilă s-a desfăşurat până
aproximativ la începutul anului 1951 şi la momentul la care Vasile Paşca l-a
favorizat, această activitate încetase şi Blăgăilă stătea ascuns pentru a nu fi
descoperit de organele de stat. Se aprecia, astfel, că Vasile Paşca nu a ajutat
organizaţia în sine, nu şi-a adus niciun aport la îndeplinirea planurilor
acesteia, ci a contribuit, eventual, la o întârziere a arestării fugarului Ioan
Blăgăilă. Se considera că vinovăţia sa nu este atât de exagerată încât să i se
aplice aproape de maximum special de pedeapsă prevăzută de art. 209
489
partea IV, în baza căruia a fost condamnat. Se solicita, în final, admiterea

recursului şi, prin acordarea de circumstanţe atenuante, să i se reducă
pedeapsa la minimul prevăzut de lege59. Era scris în numele lui Vasile
Paşca, reprezentat prin avocatul Victor Bâcă.
Răspunsul era dat simultan pentru recursurile mai multor inculpați,
prin Decizia nr. 1497 a Tribunalului Militar pt. Unităţile MAI, la 18
decembrie 1953. Se afirma că:
Având în vedere circumstanţele cauzei şi gravitatea socială a faptelor săvârşite de

către inculpaţii recurenţi, Tribunalul apreciază că pedepsele ce li s-au aplicat
pentru întreprinderea de acţiuni în favoarea organizaţiei contrarevoluţionare
MNE şi pentru omisiunea denunţării acestei organizaţii sunt juste şi
proporţionale, deci nu este motiv de casare bazat pe neproporţionalitate60.
Se menținea raportarea faptelor inculpaților la organizația MNE și

nu la persoana lui Ioan Blăgăilă. Astfel, în urma respingerii recursurilor,
sentința 410 din 14 sept. 1953 dată de tribunalul din Timișoara devenea
definitivă şi executorie.
Perioada de detenție pentru Vasile Pașca era din 30 aprilie 1953 până
la 27 aprilie 1961, la care urmau să se adauge 60 de zile din convertirea
amenzii, deci până la 27 iunie 196161. În fișa matricolă penală, apar ca locuri
de detenție Timișoara și Văcărești, la Spitalul Văcărești aflându-se din 22
mai 1954, pentru ca la 10 iunie 1954 să decedeze.
Impactul arestării și sfârșitului lui Vasile Pașca asupra familiei a fost
dramatic. O consecință pentru fiu a fost exmatricularea din școală, el fiind
pe clasa a șasea,
Că m-a dat afară de la şcoală, pentru tata, de la Baia, ciclu doi, Elvira era
pe-a-ntâia, şi eu eram pe a şasea, n-am terminat a şasea, c-o zâs că să nu fiu între
copii, că poate că ce ştiu eu ce vorbesc – politică, chestii de estea.
Atât că pe urmă a reușit să se angajeze ca om de serviciu la Poștă, iar

apoi a lucrat în întreprinderi din zonă.
Despre sfârșitul lui, martorul nostru Victor Pașca spune: „De acasă
a fost bolnav, cu stomacul. Şi acolo a fost problemă cu mâncărurile, ce ştiu
eu ce... Nici n-o avut cine să-mi mai povestească.” Aspectul este susținut și
de Ioan Slugan: „era un om aşa... parcă şi-acu-l văd. El o fost cam
59
Ibidem, f. 543-544.
60
Ibidem, f. 565 v.
61
Ibidem, f. 568.
490
bolnăvicios, cu stomacu’ avea el...”, iar despre starea din închisoare, Ioan
Slugan precizează: „el o fost slab, săracu’. Spunea tata că de la Timişoara
s-a îmbolnăvit...”. Lui Victor Pașca îi este neclar și locul decesului:
– A trimis la Sfat la Baia şi a afişat la Baia la Sfat şi am mers şi am luat

certificatul de moarte. Scria acolo Timişoara, spitalul nu ştiu cum.
– Nu, mă! El la Văcăreşti, la Bucureşti a murit. [Ioan Slugan].
– Nu, nu, la Timişoara a murit, c-aşa scria în cazul de moarte. Noa, şi restul ce să
mai ştiu eu – n-am ce.
Soția lui Vasile Pașca și-a refăcut viața, recăsătorindu-se, iar cu

timpul, după colectivizare, nici copiii nu au mai fost discriminați, dar fiul
Victor subliniază că după aceste evenimente dramatice au suferit mult.
Vasile Pașca a fost un model de devotament pentru o astfel de
acțiune subversivă. Chiar dacă era conștient de riscuri și avea o familie de
întreținut, nu s-a dat înapoi de la ajutorarea prietenului din copilărie, fiind
sprijinul lui Blăgăilă și al familiei acestuia de la bun început. A putut conta
și personalitatea dominantă a lui Ioan Blăgăilă, de persoană informată,
vizionară și de acțiune. În schimb, se pare că și cei doi frați – Ioan Blăgăilă
și Victor Slugan – l-au protejat cât le-a stat în putință, fapt ce explică
arestarea lui Pașca la circa un an după cea a lui Victor, fiind ultimul arestat
din zonă. El a primit a doua pedeapsă, ca gravitate, din lotul al treilea, și
numai el a decedat în timpul detenției, din acest lot.
Figura 1: Vasile Pașca în momentul arestării62.
62
Ibidem, f. 82.
491
O ÎNCERCARE MONOGRAFICĂ DEDICATĂ
CLUBULUI DE FOTBAL UNIVERSITATEA CLUJ.
PROIECTUL LUI MIHAI IUBU
Virgiliu Țârău
Subiectul articolului de față a fost inspirat de participarea, alături de

profesorul omagiat aici, la un atelier academic dedicat istoriei clubului U
Cluj1. În acel context am formulat, într-o formulă schematică, opinia că prima
încercare serioasă de istorie a acestei echipe îi aparține medicului ORL Mihai
Iubu. În acea fază a cercetării, am argumentat că o bună parte din ceea ce
astăzi știm sistematic din istoria clubului de fotbal se datorează stăruinței și
ingeniozității științifice a medicului clujean, care în anii 1970 a solicitat
printr-un foarte elaborat chestionar informații de la jucătorii și antrenorii lui
U2. Acesta – fost lider al secției de fotbal din anii de refugiu de la Sibiu și
imediat după aceea– știa că mare parte din urmele trecutului dispăruseră în
tumultuoșii ani ai războiul, dar și că pentru multă vreme amintirile despre
echipă fuseseră reprimate. Știa și că datele, atâtea cât fuseseră posibil de
adunat pentru semicentenarul clubului, au fost integrate în prima „istorioară”
a clubului elaborată de Ioan Chirilă3. Am numit metaforic excelenta
întreprindere a reputatului jurnalist sportiv pentru că acesta a croit întreaga
poveste a fotbalului universitar clujean prin lupa/lentila doctorului Mircea
Luca. Interviurile și rememorările acestuia, provocate și așternute iscusit pe
hârtie de nea Vanea, au fost gustate de publicul românesc, dar au stârnit și o
1
Atelierul a fost organizat sub auspiciile Academiei Române la Zilele Academice Clujene,
având titlul Centenar U, în 22 mai 2019.
2
Am evocat cu acel prilej modernitatea abordării sale. Nu doar din perspectiva folosirii
chestionarelor semistructurate, pentru a genera date cantitative și calitative, cât mai ales
datorită efortului său de a genera povești de viață, de a mobiliza amintirile foștilor echipieri
ai lui „U”, pentru ca acestea să ajute cândva la scrierea istoriei acestui fenomen deopotrivă
sportiv și universitar, așa cum îi plăcea lui Iubu să spună.
3
Ioan Chirilă, Șepcile Roșii (1919-1969), București, Editura Consiliului Național pentru
Educație Fizică și Sport, 1969. Am folosit o metaforă pentru a numi întreprinderea
reputatului jurnalist sportiv, pentru că unii dintre echipierii formației au considerat-o doar o
parodie. Vezi Gh. I. Bodea, Agora "U" – 85. 1919-2004. File din istoria sportului
românesc din Transilvania, Cluj-Napoca, Napoca Star, 2004, p. 14.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.22
mare dorință lui Iubu, dar și altor colegi: să realizeze o adevărată istorie a
clubului pe care l-a slujit și l-a iubit. Ca atare, am conchis atunci că momentul
în care Mihai Iubu a început să adune informații a fost 19694 și că eforturile
sale pentru adunarea informațiilor s-au întins pe durata a zece ani, până la
decesul său prematur, în mai 1979.
Am continuat cercetările, așa cum promisesem cu acel prilej, pentru
a lămuri laboriosul efort depus de dr. Iubu pentru a definitiva acest proiect.
Firesc, în urma noilor investigații, în arhive și biblioteci publice, accesul la
noile surse ne-a permis să revizuim o parte dintre concluzii, dar și viziunea
asupra problematicii. Am decis să refacem cu acest prilej și parcursul de
viață al doctorului Iubu, unul invocat în multe instanțe publice, legate de
performanțele lui medicale de la Turda sau de prietenia care l-a legat de
Lucian Blaga, considerând că, astfel, efortul lui pentru a documenta istoria
Universității Cluj va fi mai bine contextualizat.
Așadar, în paginile ce urmează, vom încerca să lămurim aspecte
biografice mai puțin cunoscute asupra profesionistului (medic ORL,
profesor de Igiena vocii) și omului de cultură (teozof, dramaturg, animator
cultural în obsedantul deceniu). De asemenea, ne vom opri asupra datelor și
evenimentelor relevante care l-au transformat pe Iubu într-o victimă a
regimului politic, care l-a marginalizat profesional, l-a pus în recluziune
pentru șase ani în urma unui proces inventat și pe baza unor mărturii
mincinoase, l-a transformat în medic navetist și l-a pensionat înainte de
vreme pentru că redevenise incomod.
Pentru a parcurge această istorie de viață, am cercetat pe lângă
urmele lăsate în arhivele publice de către Mihai Iubu (arhivele de la
CNSAS, care conțin dosarele de urmărire și de natură penală ale lui Iubu și
ale colegilor săi de suferință, respectiv fondul personal predat filialei
Arhivelor Naționale din Cluj) și articolele sale de presă, cele mai multe
ilustrând preocupările sale profesionale, culturale și sportive. Din păcate, nu
avem știre despre destinul fostei arhive pe care Mihai Iubu a construit-o
pentru a servi la scrierea monografiei „U”. Știm că fragmente din această
arhivă a ajuns la Gheorghe I. Bodea și că acesta, împreună cu cel care a
preluat o parte din fondul documentar, prietenul dr. Iubu, dr. Dorin Poruțiu,
au fructificat-o în lucrarea Agora U, carte a cărei primă formă a fost
4
Un argument în acest sens sunt și considerațiile făcute de Iubu în conversații cu surse ale
Securității. Era nemulțumit nu doar de faptul că el sau alți lideri ai clubului (plecați în
străinătate) nu au fost menționați cu prilejul semicentenarului și în cartea Șepcile Roșii, ci și
pentru că manifestările au fost tare ”subțiri”, fără substanța pe care o avea istoria acelei
echipe. Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuare
ACNSAS), Fond Informativ (în continuare FI), dosar 88591, vol.1, f. 32.
493
realizată în 1985, dar a cărei formă definitivă o cunoaștem în forma editată

de Gh. I. Bodea la Editura Napoca Star din Cluj-Napoca în 2004 și revizuită
în 20095. Părți din această arhivă, peste 30 din răspunsurile la chestionare și
poveștile de viață redactate în 1978-1979, au ajuns la regretatul sociolog
Florin Faje, care a construit în baza lor fine capitole de interpretare cu
privire la relația dintre sport, stat și națiune în România interbelică, în
disertația sa doctorală susținută cu mult succes la Central European
University din Budapesta în 20146. Nu știm ce s-a petrecut cu restul
documentației adunate de către medicul clujean, arhiva audio (a avut o
pasiune în a înregistra pe magnetofon crochiurile textelor, pe care apoi le
transcria și le edita), dar mai ales cele două fișiere de lemn în care dr. Iubu a
indexat toate materialele publicate despre U și identificate de el – în
colecțiile de periodice de Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”,
cu ajutorul prietenului lui, Dumitru Pătruț7; poate ele vor fi regăsite și
utilizate de către cei care vor lucra la viitoarele istorii ale acestei echipe8.
Pentru început, să lămurim momentul în care Mihai Iubu a început
să caute informații pentru scrierea istoriei clubului U. Mihai Iubu s-a născut
la Găești, în 1914. Era singurul băiat al unei familii care a avut cinci copii.
Pasionat de sport, dar și de medicină, el s-a îndreptat spre Cluj pentru a-și
desăvârși educația. La universitate, a studiat medicina între 1934 și 1938.
Imediat după absolvire, a devenit medic auxiliar și, ulterior, medic șef al
stației Röntgen de la Clinica ORL din Cluj, apoi la Sibiu. Conștiincios și
harnic, el a reușit în această perioadă – din 1 iulie 1938 și până la 1 februarie
1940 – să îi convingă pe profesorii săi că are datele necesare unei cariere
universitare. Astfel, în 1941 a devenit prin concurs preparator universitar,
5
Fără a putea certifica cât de multe materiale au fost preluate – deși am încercat de mai
multe ori în timpul vieții regretatului istoric, avem certitudinea că cea mai mare parte a lor
au ajuns și au fost folosite de Gh. I. Bodea. Vezi op. cit., p. 14-15.
6
Florin Faje, Playing to Win, Learning to Lose: Sport, Nation and State in Interwar
Romania, Doctoral dissertation, Budapest, Central European University, 2014, mai ales
cap. 4-5. Nota 20 pentru relația cu documentele precizate.
7
Acestea sunt mereu menționate în rapoartele, informările sau referatele întocmite în
dosarul de urmărire informativă ce l-a avut ca subiect pe dr. Iubu ca ocupând cel mai mare
spațiu din camera sa de lucru de acasă. Vezi ACNSAS, MFI 88591, vol. 1-5.
8
O parte din arhivă a fost preluată de una dintre surorile dr. Iubu, doamna Anca Cernescu
de la Timișoara – ea este deținătoarea drepturilor editoriale a ceea ce a scris dr. Iubu și cea
care a pus la dispoziția revistei Apostrof „Amintiri despre Lucian Blaga” (Apostrof, anul
XVII, nr. 5-6 (192-193), 2006, p. 34), dar și cea care a predat o altă parte la Arhivele din
Cluj. Documente din arhivă au ajuns la dr. Dorin Poruțiu, și de aici la Gheorghe I. Bodea,
fiind integrată, așa cum spuneam, în cartea Agora "U" – 85. 1919-2004. File din istoria
sportului românesc din Transilvania.
494
iar în 1942, după ce și-a obținut doctoratul, a fost încadrat asistent

universitar. În paralel, a fost concentrat și a fost pe front, unde s-a făcut
remarcat prin curaj și profesionalism. A fost recompensat pentru aceasta cu
nu mai puțin de patru decorații: Virtutea militară, clasa a II-a; Ordinul
sanitar, clasa II și I, Crucea Regina Maria, clasa a II-a. Revenit la Sibiu, de
la 1 august 1944, a fost reîncadrat asistent universitar definitiv, pentru ca
ulterior să devină medic specialist (1946), respectiv medic primar – cum
spunea el, al doilea pe țară, în 1947. De altfel, competențele sale
profesionale au fost expuse și validate și prin consistentele participări în
viața științifică, respectiv prin studiile și articolele publicate în aproape
fiecare număr din periodicul Ardealul Medical în timpul războiului
(1941-1945). În paralel cu activitatea academică, Mihai Iubu a făcut carieră
pe lângă Societatea Studențească Sportivă Universitatea. El a fost sportiv
(alergător) în vremea studenției și a devenit drucker al echipei de fotbal,
inițiator și susținător al dezbaterilor universitare legate de fotbal. Devenit
oficial al clubului, la scurt timp după ce Universitatea a plecat în refugiul de
la Sibiu, în primăvara anului 19419, tânărul preparator universitar a avut de
gestionat o situație organizatorică și, mai ales, financiară, extrem de
complicată. Aproape retrogradată, lipsită de fonduri, dar și de suport, în
condiții de război, echipa studențească părea că își pierde identitatea.
Inspirați de modelul lui Iuliu Hațieganu, protejați de profesorul Benetato,
președintele clubului universitar, membrii echipei executive, dr. Onoriu
Chețeanu (directorul sportiv), dr. Traian Stoicoiu (devenit reprezentantul pe
Transilvania al federațiilor sportive din România) și dr. Mihai Iubu au reușit
să mobilizeze în următorii ani energiile și fondurile necesare pentru ca
tânăra echipă studențească să renască. Întinerită (cu o medie de 22 de ani) și
implicată în districtul Transilvania al competițiilor naționale, echipa de
fotbal a fost condusă și protejată în vremea războiului de către Mihai Iubu10.
Acesta, cu sprijinul mai vârstnicilor și experimentaților O. Chețeanu și T.
Stoicoiu, a readus la matcă foști echipieri care plecaseră în vremea
refugiului și a luptei pentru evitarea retrogradării (Sever Coracu și Tony
9
Inițial, ca fost practicant, dr. Iubu a fost apropiat de secția de atletism. În iulie 1941, a instituit
două premii pentru atleții ce urmau să concureze la un miting de profil la Sibiu (Curentul, XIV,
nr. 4823, 21 iulie, p. 2). Apoi, ca membru al asociației Amicii „U”, refondată și reorganizată la
Sibiu în 13 aprilie 1941 (Țara, an 1, nr. 3, p. 6), a fost cooptat de echipa executivă de conducere,
prof. Onoriu Chețeanu și asist. univ. dr. Traian Stoicoiu ca președinte al secției de fotbal în vara
anului 1941 („Ne vorbește dr. Iubu președintele clubului U”, în Țara, an 1, nr. 32, p. 7).
10
Din februarie 1942, conform unei știri – venite pe cale privată – din ziarul Curentul (nr. 5020,
6 februarie 1942, p. 2), Iubu a devenit șef al districtului de fotbal Sibiu al Universității.
495
Dascălu, în special11), implicând echipa nu doar în cupele (Basarabiei și a

României) și campionatele (de război) organizate de federația de la București,
ci și în nenumărate meciuri amicale în Transilvania12. Cu sprijinul Universității,
dar și prin mobilizarea unor energii financiare locale, au consolidat lotul, au
reușit să aducă și doi antrenori austrieci, care au făcut să renască performanța la
clubul aflat în refugiu la Sibiu. Imaginea lui a redevenit importantă, jocurile
echipei având succes pretutindeni. Dincolo de performanțele sportive,
menținerea vie a ideii de echipă studențească din Cluj a mobilizat și a dat
speranță în vremuri de război. În cele trei imagini de mai jos, din anii
1943-1944, pe lângă fotbaliști și antrenori, îi vedem pe cei care au guvernat
administrativ clubul: prof. Iuliu Hațieganu, prof. G. Benetato, O. Chețeanu, V.
Stoicoiu și Mihai Iubu13.
De la sfârșitul anului 1943 credem că datează și prima încercare de
adunare a informațiilor pentru o istorie a clubului universitar. Este vorba de
o inițiativă ce a aparținut celor doi conducători ai secției fotbal, Traian
Stoicoiu și Mihai Iubu, pentru a pregăti celebrarea semicentenarului clubului
în cursul anului 194414.
În contextul acestor preparative – unele începute cu o mare
expoziție, în decembrie 194315 – în lipsa documentelor de referință, cei doi
universitari au început să caute informații relevante pentru a elabora un
material care să marcheze existența primului sfert de veac al echipei
universitare clujene. Practic, Stoicoiu și Iubu au început să adreseze
individual scrisori foștilor echipieri ai formației, rugându-i să transmită
orice fel de artefacte aveau la dispoziție în vederea organizării expoziției.
Pentru a facilita comunicarea, dar și pentru a sistematiza materialul, ei au
elaborat și un apel-chestionar cu întrebări la care acești foști fotbaliști să
răspundă.
11
Iubu era un aprig susținător al revenirii de la cluburile din capitală a sportivilor de la „U”.
Spre exemplu, în 1943, într-un articol din ziarul Țara (an 3, nr. 723, p. 3), pe modelul
Coracu și Dascălu, el solicita sprijin pentru ca Ion Moina să revină la clubul care l-a lansat
și validat ca mare atlet.
12
Gh. I. Bodea, op. cit., p. 516, 522-523.
13
Acesta apare în cele trei imagini (al doilea în prima poză, al treilea în celelalte două),
preluate din presa vremii (Țara, an IV, 1944, nr. 779, p. 10), dar și din excelentele
fotografii editate de către Dorin Almășan și Octavian Vidu în Palestrica Mileniului III ‒
Civilizaţie şi Sport, an VII, Nr. 4 (26), Decembrie 2006, p. 65 și an IX, nr. 3 (33)
septembrie 2008, p. 254.
14
Aceștia erau menționați ca fiind cei care cu asiduitate și dezinteresați acționau pentru
pregătirea acestor evenimente aniversative. Vezi Universul, an 61, nr. 5, 6 ianuarie 1944, p. 6.
15
Țara, an IV, nr. 779, p. 6.
496
497
Mai multe astfel de răspunsuri au fost preluate în cartea lui Gheorghe I.

Bodea , din cuprinsul lor putându-se schița conturul proiectului inițiat de cei
16
doi universitari. În plus, o scrisoare dactilografiată (din păcate, s-a păstrat doar
o singură pagină), datată februarie 1944, păstrată în colecția de acte personale
ale dr. Iubu de la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Cluj, ne-a oferit un
indiciu și în privința apelului-chestionar. Chiar dacă documentul nu este
semnat, am dedus din conținut că autorul său, cel mai probabil, este inginerul
agronom Victor Surlașiu, jucător al formației din 1925 până în 194017. Acesta îi
răspunde asistentului Iubu la scrisoarea trimisă în 17 februarie 1944. Fără să îi
poată pune la dispoziție fotografii și cupe („toate rămase în Ardealul cedat”),
acesta îi răspunde la întrebările puse, rememorând de când a început să joace la
„U”, pe ce posturi a jucat și ce fapte memorabile are în legătură cu formația. Îi
face descrierea unor deplasări, a condițiilor de cazare și antrenament, a
coechipierilor și a unor momente reprezentative, ceea ce, așa cum vom vedea,
s-a repetat și în anii 1970, atunci când Iubu a reînceput proiectul scrierii istoriei
clubului. Este foarte probabil că și alți echipieri din perioada interbelică au fost
chestionați de către asistenții Stoicoiu și Iubu; urma sistematizarea
răspunsurilor. Era un model pe care Iubu l-a reluat la începutul anilor 1970,
atunci când a reînceput documentarea pentru a scrie istoricul clubului.
16
Vezi, de exemplu, Gh. I. Bodea, op. cit., p. 553-555. Din păcate, multe dintre mărturiile
primite în 1944-1945 au fost combinate în carte cu cele din anii 1970, ceea ce face dificilă
identificare lor ca atare.
17
Serviciul Arhivelor Naționale Cluj (în continuare SANC), Fond personal Mihai Iubu,
nepaginat. Victor Surlașiu a făcut o carieră remarcabilă în Ministerul Agriculturii în anii
1940, pentru ca în anii 1950 și 1960 să lucreze în sistemul Gostat în regiunea Banatului.
498
Evenimentele anului 1944 au dat peste cap aceste planuri de

celebrare a clubului sportiv la 25 de ani de existență, iar materialul adunat,
atât cât a fost el, a rămas în custodia dr. Iubu. Acesta, între timp devenit
secretar general al clubului, a participat la multe dintre negocierile pentru
revenirea Universității acasă, la Cluj. Penuria de resurse, problemele de
organizare au amânat momentul revenirii. În iunie 1945, U Cluj juca într-un
turneu în patru al formațiilor din Cluj (Arsenal, Muncitorii și CFR), dar tot
la Sibiu18. De abia în toamna târzie a anului 1945, cam în același timp cu
Universitatea și echipele sportive ale acesteia, se întorceau în orașul de sub
Feleac. Revenirea a fost dificilă. Baza sportivă era greu de administrat.
Spațiile de cazare dispăruseră din parc, jucătorii fiind cazați, în mare parte,
în centru, la Căminul Avram Iancu. Parcul sportiv „Regele Mihai” a fost
ocupat parțial de cetățeni din Mănăștur, care au solicitat retrocedarea unor
terenuri și desființarea bazei sportive. Mutarea, lipsa de resurse și de
patronaj politic (clubul a navigat în ape tulburi, solicitând sprijin atât de la
Emil Hațieganu, ministru PNȚ fără portofoliu, cât și Organizației Sportului
Popular, membră a FND, cea care tutela formal multe manifestări sportive
din epocă) au făcut ca echipele clubului universitar să regreseze. În primă
fază, cu mici completări, structura organizatorică a clubului a rămas stabilă.
La alegerile generale din februarie 1946, profesorul Benetato rămânea
președinte, iar Mihai Iubu era confirmat ca secretar general. Onoriu
Chețianu a rămas director sportiv, iar Traian Stoicoiu, Negru Agenor și Ioan
Ștefan erau vicepreședinți. La secția de fotbal, unde dezordinea părea la
ordinea zilei, a fost numit un comitet de conducere format din foști jucători
și apropiați ai jucătorilor: I. Cosma, A. Coșăreanu, Gheorghe Giurgiu, T.
Arieșanu, I. Ruja și Brutus Rațiu. Retras din conducerea secției de fotbal,
dar prins în conducerea executivă a proiectului Societății Sportive
Studențești, pe care o conducea de facto (o parte dintre procesele-verbale ale
comitetului de conducere, șase dintre acestea fiind de regăsit într-unul din
dosarele predate la Arhivele Naționale19), Iubu a renunțat la a mai scrie
18
România viitoare, an 2, nr. 134, p. 3.
19
Este vorba de procese-verbale întocmite cu prilejul ședințelor derulate între martie 1946
și martie 1947. Ele reflectă, pe de o parte, problemele complicate pe care clubul le avea
pentru a-și finanța activitățile și, pe de alta, dificila gestiune a relației cu membrii echipei de
fotbal. Rămași fără antrenor, reveniți în boema clujeană, aceștia deveniseră greu de strunit.
Chiar dacă Mihai Iubu a scris un regulament de etică, aprobat de comitet și semnat de
fotbaliști după multe lămuriri în 16 august 1946. Chiar și așa, problemele au continuat,
vechea gardă a echipei, susținută de diferite cercuri din oraș, a generat o stare de tensiune.
Una care a culminat cu demisia Comitetului de conducere a secției, la 31 octombrie 1946.
Vezi actele în SANC, Fond personal Mihai Iubu, dosar U Cluj, nepaginat.
499
materialul istoric despre „U”20. Timpurile nu mai erau prielnice pentru astfel
de celebrări.
Vâltoarea istoriei i-a dus pe el și pe restul echipei de conducere
departe de clubul universitar. În 1947, tot vechiul comitet a fost îndepărtat:
Traian Stoicoiu a plecat la Oradea și de acolo a fugit, cu ajutorul lui Iuliu
Bodola, în străinătate, făcând o carieră remarcabilă în medicină în Canada;
Onoriu Chețeanu a devenit specialist în medicină sportivă și, mai târziu, în
București, a elaborat materiale metodice cu privire la relația dintre sport și
dezvoltarea fizică a copiilor. Mihai Iubu și-a pierdut poziția universitară și,
pentru a supraviețui, a devenit medic specialist la Operă (1948-1951),
respectiv Spitalul Unificat CFR (1950-1955). În paralel, a devenit și cadru
didactic de Igiena vocii la Institutul de Artă din Cluj. De fapt, la mijlocul
anilor 1950, el a ieșit din rețeaua publică sanitară, rămânând doar profesor și
profesând în particular (la un cabinet situat pe Calea Moților nr. 85). Aceasta
a făcut ca în 1958 să nu îi mai fie recunoscut statutul de medic specialist,
nefiind încadrat într-o unitate sanitară, ci în una didactică. Demersurile făcute
în aprilie-iunie 1958 pentru rezolvarea situației profesionale au rămas fără
răspuns. În schimb, în iulie 1958 a fost arestat, mai apoi condamnat, în 1959,
pentru uneltire contra ordinii sociale la 6 ani de închisoare.
Telegrafic, așa ar arăta reconstituirea epocii în care Mihai Iubu a
început să supraviețuiască în noul regim. Prins în luptele interne de la
Clinica ORL, el a ales – presat – să iasă din lumina reflectoarelor în epoca în
care mulți își pierdeau nu doar slujbele, ci și libertatea. A reușit să rămână în
Clinica ORL până în 1949, apoi a continuat să profeseze la Opera de Stat
din Cluj, acolo unde a avut grijă de vocile actorilor și, mai apoi, ca medic
specialist la Spitalul CFR. Dintr-un motiv sau altul, în 1954 el a renunțat la
poziția de la spital și a devenit cadru didactic la Institutul de Artă din Cluj.
Continua să profeseze în privat (de unde câștiga bani serioși) și să aibă grijă
de vocile actorilor de operă, dar și-a concentrat atenția pe scrierea unui tratat
de igiena vocii. Avea o viață socială retrasă, dar plină. Se vedea cu o parte
dintre colegii de profesie, foști colegi de generație, dar și oameni care
împărtășeau pasiunile lui: muzica simfonică, filosofia și, mai ales, fotbalul.
În prima parte a anilor 1950 a investit timp și energie mai ales în
legătură cu primele două. Angajat la Operă, mai apoi la Institutul de Artă, era
firesc să își întrețină pasiunea pentru muzică, pe care o și ocrotea profesional.
20
A continuat să adune date. Din această perioadă, cu ajutorul lui Virgil Salvan, a obținut
actele constitutive ale Clubului Sportiv al Oficianților Români din Cluj. În 1919, la
inițiativa a zece funcționari români din oraș, s-a constituit acest club (ulterior denumit
Dacia), menit să adune energiile sportive ale românilor din oraș. Ibidem.
500
În a doua direcție a ajuns din întâmplare. Împreună cu alți medici, dar și cu

alți intelectuali din urbe (între care se distingeau Lucian Blaga și Sigismund
Toduță), Iubu obișnuia să ia prânzul în oraș, la pensiunea de pe strada Napoca
a doamnei Bolchiș21. Acolo, venit cu muzicienii, s-a împrietenit și a devenit
unul dintre marii suporteri ai poetului și filosofului Lucian Blaga. Pe lângă
lungile plimbări dinspre și înspre casă (cei doi locuind în proximitate, în
cartierul Andrei Mureșanu), Mihai Iubu s-a apropiat de poet și prin excursiile
și partidele de pescuit pe care le organiza la Valea Drăganului, acolo unde a și
achiziționat un teren. Pe acel teren, din apropierea proprietății familiei
Dumitraș, a ridicat Iubu, după planurile și sub stricta supraveghere a
filosofului, în anii 1956-1958, o casă de lemn. Mai importante au fost serile
de poezie și de discuții pe care Iubu le-a organizat pentru Lucian Blaga, dar și
pentru alți intelectuali marginalizați în epocă, precum D.D. Roșca sau
Eugeniu Speranția, în locuința sa. Erau reuniuni la care participau prietenii și
colegii lui Iubu din lumea medicală (Iosif Florescu, Traian Berariu, Sorin
Perian, Iuliu Arieșanu, Negru Agenor, Ovidiu Munteanu), din aceea
intelectuală (muzicală și filosofică), respectiv din cea sportivă. Erau și
reuniunile de la sfârșit de săptămână, care au atras atenția Securității, ce a
devenit atentă la relațiile lui Iubu cu cele trei medii pe care le frecventa și le
antrena în activități de socializare22.
De fapt, inițial, Iubu intrase în vizorul ofițerilor de Securitate pentru
că organiza acasă ceaiuri săptămânale la care discuțiile erau foarte diverse,
iar grupurile care participau proveneau din medii diferite: medici,
intelectuali și sportivi. Medicul era văzut ca un nod de rețea, unul care
capacita dezbateri și care magnetiza persoane din diverse medii. Dacă în anii
1954-1956 reuniunile erau doar observate și documentate, după 1957, ele au
devenit capete de acuzare, devenind motive pentru inventarea și arestarea
grupurilor contrarevoluționare23. Prima semnalare a unui asemenea ceai a
fost făcută în urma celebrării onomasticii lui Iubu, în 7 noiembrie 1953. În
fapt, pentru a evita asocierea cu data de 8 noiembrie, dr. Iubu, precaut,
21
Episodul este rememorat de el în amintirile despre Blaga în dosarul Apostrof (anul XVII,
nr. 5-6 (192-193), 2006, p. 31-32). Forma manuscrisă în SANC, Fond personal Mihai Iubu,
Dosar Amintiri despre Lucian Blaga, nepaginat.
22
Securitatea a monitorizat ceaiurile organizate și a conchis că Iubu, fără a avea alte
obligații, le organiza având resurse materiale cu mult peste media celorlalți participanți.
Acestea proveneau din consultațiile private pe care le acorda pacienților veniți din lumea
muzicală, dar și din clientela amplă pe care și-a creat-o.
23
Interpretarea aparține lt. F. Morar, cel care în februarie 1955 propune transformarea
dosarului de verificare de grup pentru Mihai Iubu, Sorin Perian și Virgil Armeanu în dosar
de urmărire informativă individuală pe Mihai Iubu. ACNSAS, FI, dosar 1561, f. 12-13.
501
organizase celebrarea zilei sale de nume cu o zi înainte. Au participat mai

mulți prieteni medici, dar și intelectuali și artiști din oraș. Unii dintre ei erau
urmăriți, alții deveniseră surse ale Securității. Raportul de după acest moment,
care menționa considerațiile făcute pe marginea evenimentelor interne și
internaționale, a dus la deschiderea unui dosar de verificare asupra unora
dintre membrii grupului. În urma verificărilor, au reieșit antecedente diverse
ale celor menționați în raport: trecutul legionar, asocierea cu membri ai
exilului (în sarcina lui Iubu era reținută o corespondență cu dr. Traian
Stoicoiu și Petru Țăranu, aflați la Paris) sau chiar comentarii la adresa
regimului. Din acțiunea de monitorizare a reieșit că Iubu (pe nedrept a fost
acuzat de apartenență la mișcarea legionară) întreținea legături cu foști
legionari (erau foști colegi de an sau de specialitate, din clinicile clujene:
Ovidiu Munteanu, Sorin Perian, Iuliu Arieșanu, Ștefan Radu, Iosif Florescu,
Traian Berariu etc.)24, dar și că organiza reuniuni la care se purtau discuții
politice, religioase și filosofice. Suspiciunile au progresat după ce, în
decembrie 1954, Iubu a fost în vizită la mănăstirea Vladimirești, unde a avut
convorbiri cu Maica Veronica și cu preotul Ioan. Mai grav a fost considerat
faptul că, imediat după reîntoarcerea la Cluj, a organizat o consfătuire acasă,
la care au participat Eugeniu Speranția, D.D. Roșca, Dumitru Pătruț, Ovidiu
Munteanu, Gogu Simionescu și dr. Diacicov, cărora le-a povestit experiența
de la Vladimirești și le-a dat din prescura trimisă de Maica Veronica. Cu
același prilej, dar și o săptămână mai târziu, cei prezenți au audiat două
recenzii făcute de către profesorul D.D. Roșca cu privire la cărți recent
apărute. Intensificând monitorizarea, ofițerii de Securitate au aflat că la o altă
reuniune de sâmbătă, în ianuarie 1955, cu medicii săi prieteni Arieșanu,
Florescu și Simionescu, dar și cu sportivii de la asociația Știința, Mircea Luca,
Dragoman Nedelcu, Isac, Kovacs, Constantin Rădulescu, Iubu a încercat să îl
convingă pe Dragoman să nu părăsească echipa de fotbal. Cu acel prilej, el a
făcut un expozeu asupra greutăților din refugiu ale echipei, argumentând în
favoarea rămânerii, chiar dacă nu toate condițiile erau favorabile (erau
evocate menținerea cartelelor și lipsa de susținere financiară).
În acest context, să revenim la pasiunea pentru fotbal a medicului
Iubu. Acesta, după ce s-a retras din conducerea clubului, a rămas un drucker
al echipei de fotbal. Era un apropiat al jucătorilor, pe care îi sprijinea și un
suporter devotat, care însoțea echipa la meciuri. Chiar dacă echipa își
schimbase numele, prin acțiunile sale, Iubu încerca să mențină viu spiritul
lui U. Se vedea cu alți medici, suporteri ai echipei, mobilizând ajutorul
24
Faptul că mergea cu aceștia la pescuit pe Valea Drăganului era o suspiciune
suplimentară, mai ales că acolo monitorizarea activităților era dificilă. Ibidem, f. 14.
502
acestora în favoarea jucătorilor și a clubului. Reuniunile pe care le organiza

acasă cu foștii echipieri, dar și mesele la care participa și pe care le acoperea
financiar erau un bun motiv pentru rememorarea întâmplărilor din vremea în
care fusese intens implicat la club, povestirea întâmplărilor exemplare din
trecut fiind nu doar exerciții de aducere aminte, ci și formule de structurare a
valorilor din comunitatea sportivă. Întâmplător sau nu, în timpul
monitorizării sale din anii 1955-1957, a reieșit că întreține camuflat (prin dr.
Sorin Schiau, din București, alt drucker al Universității25) corespondență în
străinătate cu dr. Stoicoiu și cu Emil Țereanu, alți foști oficiali sau jucători
ai echipei de fotbal. Ambii îi solicitau vești despre echipă și își ofereau
ajutorul pentru jucătorii acesteia. Ulterior, după întoarcerea în țară a lui Emil
Țereanu (care i-a adus cadou de la Stoicoiu un tratat de igiena vocii de la
Paris), Iubu a continuat să se vadă cu acesta, ca și cu alți druckeri, la
meciurile de fotbal ale Științei, chiar dacă echipa căzuse în Divizia secundă.
Era o epocă în care însă Iubu nu mai scria și nici nu mai documenta istoria
clubului. Ba se chiar ferea să vorbească cu persoane pe care nu le cunoștea
despre ceea ce făcuse în club. În schimb, cu prietenii și cu jucătorii
interacționa constant pe această direcție, considerând această atitudine ca
fiind constanta vieții sale. Întâmplător sau regulat, cultivarea spiritului lui
„U” pe calea rememorărilor istorice, a contactului prin corespondență cu
vechii jucători și antrenori ai formației, reuniunile cu suporterii au rămas
elemente fundamentale ale activităților sale și în acești ani. Ele reies cu
multă claritate din monitorizarea făcută de Securitatea Regională Cluj în
perioada anilor 1955-1958 asupra lui Mihai Iubu.
Acesta era urmărit individual, iar acțiunea sa a fost conexată treptat și
cu a altor cunoscuți ai săi, semnalați în cursul urmăririi, atât în dosare de grup,
cât și în cele individuale. El devenea astfel unul dintre capii grupării
contrarevoluționare inventate de către Securitate cu scopul de a fi folosită ca
exemplu pentru alte medii din Clujul acelor ani26. Faptul că naviga între atâtea
orizonturi profesionale și sociale, că întreținea legături constante cu persoane
aflate în urmărire pe alte linii – lui Lucian Blaga i s-a redeschis dosarul
individual în 1957 pe baza relației cu Iubu27 – îl transformaseră într-o țintă
sigură pentru Securitate. În noiembrie 1957, a fost aprobat un plan de măsuri
de către lt. col. Breban, șeful Regionalei de Securitate Cluj, prin care dosarele
25
Ibidem, ff. 174-175.
26
Este o epocă a proceselor împotriva grupurilor contrarevoluționare. Pentru un alt caz
construit de Securitate, vezi Mihai Giugariu (coord.), Prigoana. Documente ale procesului
C. Noica, C. Pillat, S. Lăzărescu și alții, București, Vremea, 2010.
27
ACNSAS, FI, dosar 1561, ff. 190-191.
503
individuale ale lui Ioan Boantă28, Mihai Iubu29, Nistor Moțu30, Lucian
Blaga31, Vasile Tarța32 și Emil Țereanu au fost reunite și transformate în
dosar de grup contrarevoluționar33. Erau persoane care doar tangențial s-au
văzut și au discutat, dar toți, într-o formă sau alta, mențineau legături cu alți
prieteni și discutau pe marginea evenimentelor interne și internaționale.
La 21 iulie 1958, o parte dintre membrii grupului au fost arestați,
ulterior la adresa lor fiind montat un proces-spectacol în urma căruia au
primit pedepse aspre 15 persoane34. Condamnările nefondate, bazate pe
supoziții și pentru fapte fără relevanță juridică, au fost parțial revizuite în
1969 la solicitarea lui Nistor Moțu, fără ca cei care le-au suferit să poată să
fie compensați pentru anii de închisoare și colonie de muncă35. În cazul lui
28
Ioan Boantă – ducea propagandă legionară prin faptul că recita poezii legionare și prin
faptul că împrumuta cărți naționaliste pentru a fi citite de diferiți oameni din Cluj. În plus,
întreținea relații cu Tarța, Iubu și Moțu, cu ei discutând evenimente politice.
29
Mihai Iubu – organiza întâlniri la domiciliu, la care participau diferite elemente
dușmănoase, care interpretau dușmănos și în privat evenimentele politice, el suportând
cheltuielile pentru aceste întâlniri prietenești unde se citeau lucrări literare naționaliste ale
lui Blaga; se cântă colinzi (Aurel Deac) și alte cântece. Întreținea relații cu Blaga și
corespondență cu Traian Stoicoiu. I s-a reținut că a ajutat legionarii de la închisoarea Aiud.
Atunci, Dumitru Uță a fost trimis de către administrația închisorii să facă rost de
medicamente pentru Penitenciar, iar Iubu l-a ajutat.
30
Nistor Moțu – era un reacționar înfocat, prieten cu Tarța – fost PNȚ-ist – și cu Boantă.
Știau din declarațiile unui fost reținut din Oradea, agentul Costache, că îi ajută pe diferiți
oameni, inclusiv pe fostul legionar Teofil Băliban, fiind gata, dacă se schimbă condițiile, să
organizeze un partid de dreapta-legionar, dar socialist.
31
Lucian Blaga – era considerat părintele spiritual al grupului, pentru că participa la
excursii cu Iubu, uneori și la seratele organizate de acesta, și scria lucrări literare care să fie
publicate după schimbarea regimului.
32
Vasile Tarța, contabil – gata să fondeze un partid agrarian atunci când la noi vor fi mai
multe partide. Mai era vinovat și de faptul că fusese în legături cu numitul Manolache
(Marinache) din București, care voia să structureze o organizație subversivă, el fiind cel
care ar fi urmat să îi reprezinte pe ardeleni.
33
ACNSAS, FI, dosar 1561, ff. 190-194.
34
Grupul a fost reconfigurat în urma declarațiilor luate în anchetă și a fost compus din: Ioan
Boantă, Constantin Baștiurea, Vasile Tarța, Nistor Moțu, Ioan Opriș, Ioan Andreica,
Grigore Popa, Mihai Iubu, Vasile Popa, Mihai Pop, Miron Jeican, Aurel Cosma, Emil
Țereanu și Antonie Crișan. Vezi actele procesului în ACNSAS, FP, P. 601, vol. 1-5.
35
Prin sentinţa nr. 137/28.03.1959, un număr de 15 persoane fuseseră condamnate la pedepse
între trei ani închisoare corecţională şi 25 de ani muncă silnică... „Dintre cei 15 inculpaţi, 14 au
titluri academice, deci sunt cu pregătire intelectuală avansată, care le permitea să-şi dea seama
de gravitatea faptelor pe care le săvârşesc. Mai trebuie relevat faptul că deşi în trecut inculpaţii
s-au găsit pe poziţii diferite în activitatea lor politică adică încadraţi în diferite partide (legionar,
naţional ţărănesc, naţional liberal, cuzist), ajung acum să se armonizeze ca inamici comuni ai
regimului de democraţie populară prin manifestări ostile şi prin elaborări de planuri de viitor ca
504
Mihai Iubu36, cei șase ani de închisoare au fost efectuați la Aiud și în Balta
Brăilei, de unde s-a eliberat la mijlocul anului 1964 (19 iulie)37. Acesta nu
doar că a pierdut poziția socială și profesională – averea sa nu era mare,
doar casa din Valea Drăganului –, dar a pierdut și o mare parte din arhiva pe
care o adunase cu privire la echipa de fotbal. Conform unui proces-verbal de
distrugere al Procuraturii Cluj, actele prezente la punctele 2-9 din procesul
percheziție au fost distruse prin ardere38.
Revenit după eliberare la Cluj, el a încercat să își refacă forțele după
detenție – ajunsese la 50 de kilograme – și a încercat să își rezolve un loc de
muncă. În Cluj nu a fost primit ca medic. A așteptat în zadar să fie reabilitat
profesional. Nu a reușit. În cele din urmă, după aproape un an de așteptare, a
primit repartiție la Gherla și de acolo a obținut o detașare la Turda, la
Policlinica cu plată și la Spital, ca medic specialist ORL. A sperat, până în
1977, când a fost pensionat, să poată obține un post mai bun, să revină în
Cluj. Proscris pe motive politice, dar și invidiat, fără sprijin și în permanență
supravegheat, a făcut carieră la Turda, dobândind notorietate datorită
profesionalismului, dar și a șarmului său39. Zeci de mii de pacienți erau
consultați anual de Iubu la Turda, cei mai mulți în sistemul cu plată, la
Policlinică. Cu ajutorul surorii sale din București, dar și pentru că muncea
mult40, a reușit ca în scurtă vreme să obțină o repartiție pentru achiziționarea
unei locuințe în centrul orașului. Era vorba de un apartament proprietate
personală pe strada Făcliei nr. 26, în așa-numitul bloc al medicilor.
A trăit retras, a evitat să se mai expună, a refuzat orice fel de
comentariu politic, și-a restrâns mediul social de interacțiune la un grup
în caz de schimbare a regimului să colaboreze pentru a lua conducerea puterii de stat într-o nouă
formă de guvernământ scontând că această schimbare se va produce în viitorul apropiat”. Vezi
Radu Vădeanu, Catalogul absenților. Condamnări politice ale Tribunalului Militar din Cluj,
1956-1964, Cluj-Napoca, Mega, 2022, p. 277-279.
36
Să mai spunem că una dintre durerile lui mari a fost și aceea că în timpul procesului, ca
martor al acuzării, a fost convocat Constantin Rădulescu, iar mărturia acestuia i-a fost
defavorabilă, acesta relatând despre discuțiile derulate la domiciliul lui Iubu în anii 1950 și
despre legăturile acestuia prin corespondență cu Stoicoiu.
37
ANCSAS, FP, D 601, vol. 5, f. 184.
38
Ibidem, vol. 4, f. 294.
39
Acesta este un capitol diferit al biografiei sale, asupra căruia nu insistăm cu această
ocazie, unul legat de revista Flacăra, de publicistica lui Adrian Păunescu și Ovidiu
Ioanițoaia, cei care l-au susținut asiduu în anii 1974-1979 prin nenumărate interviuri,
reportaje și anchete cu privire la activitatea sa.
40
Dincolo de publicitatea pe care a creat-o și pe care a întreținut-o, să remarcăm că în
întreaga perioadă de până la pensionare a navetat zilnic la Turda, plecând cu primul autobuz
la 5 dimineața, locul 13 fiindu-i rezervat permanent și pentru întoarcerea de după-masă la
ora 4 sau 5.
505
vechi de prieteni și nu s-a căsătorit niciodată. Menajul gospodăriei i-a fost

făcut până la decesul din 1979 de o fostă călugăriță greco-catolică, Maria
Sabău, cea care, de altfel, a avut grija lui și înainte de arestare. Dar, încă din
închisoare, în timpul reeducării de la Aiud, deși era semnalat ca recalcitrant,
având acces la presa vremii, a reînceput să facă fișe cu partidele echipei sale
de suflet. Era singurul subiect care îl interesa în raport cu exteriorul, o
veșnică preocupare, mai ales că echipa mergea bine, iar în anul următor
eliberării sale a reușit să ia și Cupa României.
În perioada de refacere de după închisoare, Iubu a zăbovit mult la
Biblioteca Centrală Universitară, încercând să își refacă arhiva pierdută. A
făcut zilnic fișe, iar de la un moment dat a început să scrie. Nu despre fotbal,
ci despre lumea medicală. A elaborat, mai întâi, o piesă de teatru, intitulată
Externa de la ORL41 (inspirată din povestea lui de dragoste, dar și din
cariera sa de universitar), apoi a scris o continuare, în forma unui scenariu
de film, intitulat Măriuca. A tot rafinat textele, le-a dat la citit prietenilor
literați, a sperat că talentul său de dramaturg va ieși la suprafață. A scris la
mijlocul anilor 1970 și o piesă de teatru dedicată reîntoarcerii echipei „U” la
Cluj după refugiul de la Sibiu. Manuscrisul acesteia, regăsit la BCU Cluj, a
fost utilizat creativ de către organizatorii celebrării centenarului Clubului
Universitar, în octombrie 201942.
Noua viață socială a lui Mihai Iubu era centrată, din nou, în jurul
echipei „U”. Însoțea echipa pretutindeni, își făcea programul în raport cu
agenda campionatului și cupei și își continua documentarea cu privire la
istoria echipei. Două au fost palierele angajate până în 1969 în
documentarea făcută de Iubu cu privire la istoria clubului: statistica (iar aici
a compilat cu sârguință cronici de meci, echipe, marcatori, schimbări etc.43)
și portretele de jucători44. Cum relațiile cu noua administrație a clubului
universitar nu era foarte bune – aici relația proastă cu Constantin Rădulescu
a fost extrapolată și în relația cu Titus Lucaciu – el rămânea doar un
drucker. Momentul în care a decis să își schimbe atitudinea și să înceapă o
41
Prietenii au recunoscut în personajul principal iubirea lui eșuată cu fiica protopopului
greco-catolic Loga din Baia de Arieș, dar mai ales personaje din Clinica ORL. Subiectul nu a
plăcut autorităților, însă nu au putut împiedica două reprezentații ale acesteia, făcute de o trupă
de amatori pe scena din Turda și pe cea a Casei de Cultură a Studenților din Cluj în 1970.
42
https://www.scenaurbana.ro/centenar-in-alb-si-negru/ (accesat în 10.10.2022).
43
Este formatul în care, mai apoi, și Gheorghe I. Bodea și-a construit încercarea
monografică.
44
A publicat între 1967 și 1969 în Făclia (despre Iacob Felecan), în Tribuna (Aurel Guga),
în Fotbal, nr. 179, p. 9, 1969 (Nicolae David), dar și în Sportul (nr. 450, 5884, p. 3, despre
Grațian Sepi).
506
documentare mai consistentă asupra echipei este legat de apariția cărții lui
Ioan Chirilă, dar mai ales de felul nu foarte festiv și nici foarte elegant în
care clubul a înțeles să își celebreze centenarul – fără invitații formale
adresate foștilor jucători și antrenori. A publicat imediat o parte dintre
portretele de jucători în presa vremii și a extins documentarea pe zona
statisticilor. În anii următori a început, pe modelul experimentat în
1943-1944, să elaboreze chestionarele care ulterior să stea la baza realizării
monografiei. De acum, formatul lor era mai elaborat și cu sprijinul unui
tipograf a reușit să le și multiplice, din 1974-1975.
Iată cum arăta un astfel de tipizat:
Chestionar
În curând ”U” Cluj-Napoca, împlinește șaizeci de ani de existență, iar noi

intenționăm a scrie un istoric al clubului, apelând și la prețiosul Dumneavoastră
concurs, depănându-vă amintirile tinereții petrecute la acest club studențesc, cu
un istoric atât de bogat. Suntem convinși că atât întâmplările eroice, cât și cele
vesele, sunt încă vii în memoria Dumneavoastră, făcându-vă plăcere a le povesti,
a le scrie, pentru a le face astfel cunoscute de întreaga noastră lume sportivă. Vă
mulțumesc
Dr. Mihai Iubu, Făcliei, nr.26
Numele și prenumele.......................................
Vârsta...................Profesia:................................
Adresa: Localitatea:.........................................Cod.......
Strada.....................Nr...........
Când ați debutat la U Cluj?
În ce perioadă ați făcut parte din formație; pe ce post ați jucat și care a fost, în
mare, alcătuirea atunci?
Numiți pe cei mai buni trei jucători ai lui U de pe atunci și pe cei mai buni trei din
țară. Dacă ați jucat în națională, când anume... și alcătuirea formației.
Ce conducători de club și ce arbitrii (sic), ce antrenori și ce suporteri v-au
impresionat în mod deosebit și de ce?
Care au fost cele trei meciuri de excepție jucate de U cu Dvs. în echipă?
Dacă vă mai amintiți clasamentele finale din anii în care ați jucat?
Se cunosc neajunsurile materiale de-a lungul vremurilor ale acestui club de elită
al patriei noastre. Descrieți câteva întâmplări eroice sau vesele în legătură cu U,
cu colegii, cu publicul45.
A realizat și un chestionar pentru antrenori, ceea ce denotă că avea și

preocupări legate de felul în care echipa a fost condusă și antrenată,
încercând să evidențieze specificul studențesc al clubului46.
45
SANC, Fond personal Mihai Iubu, Monografia U, nepaginat.
507
Această combinație metodologică a chestionarului, cu părți deschise

și închise, a fost una foarte bine elaborată și a generat imediat răspunsuri din
partea foștilor jucători și antrenori47. Acestea au venit treptat până în 1979,
atunci când Mihai Iubu a încercat să finalizeze volumul. I-a scris
introducerea (Cum a luat ființă U Cluj), a ordonat pe ani statisticile adunate,
a continuat să documenteze portretele de jucători și a preparat pentru editare
răspunsurile primite. Din păcate, un accident de mașină produs în drumul
spre Valea Drăganului, în aprilie 1979, a condus la decesul medicului în 3
mai 1979. Proiectul său a fost împachetat postum de către Dorin Poruțiu,
care a scris inclusiv prefața la volumul dedicat lui „U” în 15 ianuarie 1981
în structura amintită, fără însă ca el să fi văzut în acea formă tiparul.
Cu toate acestea, stăruințele medicului ORL Mihai Iubu, pasiunea sa
nu au rămas nerăsplătite. Materialele adunate cu trudă și migală, cu
ingeniozitate de către el au fost mai apoi utilizate cu mult succes de către
Gheorghe I. Bodea – în edițiile succesive Agora U, respectiv de Florin Faje.
Iar nouă ne-au permis să evocăm cu acest prilej nu doar un episod din viața
lui „U” Cluj, ci și o biografie de drucker, de medic și om de cultură.
46
Cele două întrebări specifice în acest sens erau: În ce perioadă de timp ați antrenat
Universitatea, care a fost în mare alcătuirea echipei și clasamentele finale? Concepția Dvs.
la pregătirea acestui club cu specific studențesc, ideile tehnico-tactice, însușirea lor și
rezultatele obținute? Ibidem.
47
Este ilustrativ felul în care a elaborat materialul solicitat Ștefan Cârjan (Însemnări despre
U, ediție îngrijită de Gh. I. Bodea și Gelu Radu, Cluj-Napoca, Eikon, 2004, 78 p.).
508
O TENTATIVĂ REUȘITĂ DE MODERNIZARE
INSTITUȚIONALĂ – SELECȚIA CNATDCU 2016
Bogdan Murgescu
Context
Una dintre controversele majore generate de proiectul legii

învățământului superior pus în dezbatere de ministrul Sorin Cîmpeanu în
iulie 2022 este desființarea CNATDCU. Au fost exprimate multe opinii în
legătură cu această propunere, opinii care însă nu fac obiectul acestui text.
Credem însă că un apel la istoria recentă va ajuta la contextualizarea unora
dintre pozițiile exprimate în această controversă și, totodată, va contribui la
documentarea unui caz de modernizare instituțională, care a stat la temelia
unei încercări de asanare (fie și parțială) a învățământului superior din
România în ultimii 6 ani.
În noiembrie 2015, după tragedia de la Colectiv, la conducerea
României a venit un guvern tehnocrat condus de Dacian Cioloș, având ca
ministru al Educației pe Adrian Curaj. Așteptările de măsuri de asanare erau
multe, dar posibilitățile de concretizare a acestora erau limitate de faptul că
noul guvern nu dispunea de o majoritate proprie în Parlament și a fost mai
degrabă tolerat decât sprijinit de principalele partide și grupuri parlamentare.
Totodată, mandatul noului guvern era limitat până la alegerile parlamentare
ce urmau să aibă loc în decembrie 2016, ceea ce însemna că mulți
funcționari din ministere și alte structuri administrative știau că tehnocrații
lui Cioloș nu aveau să rămână prea mult ”la butoane”.
Una dintre problemele cele mai mediatizate era aceea a doctoratelor
plagiate ale mai multor politicieni și înalți funcționari. Această chestiune
ocupase prima pagină în anul 2012, când fusese semnalat că însuși
prim-ministrul Victor Ponta plagiase masiv în teza de doctorat susținută în
anul 20031. Nu era primul caz de plagiat discutat public, dar era cu siguranță
cel mai proeminent prin funcția deținută de plagiator și, totodată, cel care a
1
Emilia Șercan, Cazul Ponta. Reconstituirea celui mai infam plagiat din istoria României,
cu un Scurt cuvânt-înainte de Gabriel Liiceanu, București, Humanitas, 2022.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.23
declanșat demantelarea mecanismelor prevăzute de Legea educației

naționale nr. 1/2011 pentru verificarea acuzelor de plagiat2. În vara și
toamna anului 2015, investigațiile Emiliei Șercan au adus în atenție un grup
de alte plagiate, cum ar fi cel al lui Gabriel Oprea, la acea dată vicepremier
și ministru de Interne, și cele ale mai multor doctoranzi coordonați de acesta
la Academia Națională de Informații3; guvernul Cioloș nu a fost scutit nici
el de prezența unui plagiator de marcă, ministrul de Interne Petre Tobă, al
cărui plagiat a fost dezvăluit tot de Emilia Șercan la puține zile de la
numirea în funcție a acestuia4.
În aceste condiții, presiunile pentru găsirea unei soluții erau mari.
Cum, în 2012, cu atribuția analizei sesizărilor de plagiat la nivelul tezelor de
doctorat fusese învestit Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice,
Dezvoltării Tehnologice şi Inovării (abreviat în continuare CNECSDTI),
învestire având scopul expres de a absolvi rapid pe plagiatori, iar acest
consiliu se compromisese prin mai multe verdicte de neplagiat în cazuri în
care dovezile de plagiat erau vădite, inclusiv în cazul lui Gabriel Oprea, una
dintre primele măsuri ale ministrului Adrian Curaj a fost dizolvarea
CNECSDTI și anunțul că pe viitor, într-un cadru legal care urma să fie
stabilit, de problema doctoratelor plagiate se va ocupa din nou Consiliul
2
Printr-un ordin datat cu o zi înainte de ședința planificată în 29 iunie 2012 a Consiliului
Național pentru Acreditarea Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (abreviat
CNATDCU), care urma să decidă în chestiunea plagiatului lui Victor Ponta, ministrul Liviu
Pop a schimbat regulamentul CNATDCU, a eliminat atribuția de verificare a acuzelor de
plagiat în cazul tezelor de doctorat, pe care a trecut-o la Consiliul Naţional de Etică a
Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării (abreviat CNECSDTI), a cărui
componență fusese recent modificată și care era considerat ”sigur”, și a stabilit că
componența CNATDCU va fi modificată prin adăugarea unor noi membri; cum însă
ordinul 4608/2012 a fost publicat în Monitorul Oficial abia vineri 29 iunie 2012 la ora
10,52, și în pofida perturbării ședinței succesiv de către secretarul de stat Gigel Paraschiv și
de către însuși ministrul Liviu Pop, ca și de o întrerupere a curentului electric în clădire,
membrii prezenți ai Consiliului General al CNATDCU au decis unanim că teza de doctorat
în științe juridice a lui Victor Viorel Ponta a fost plagiată. Ulterior, componența
CNATDCU a fost masiv modificată atât la nivelul Consiliului General, cât și la nivelul
multor comisii de specialitate. Mai mult, deși Comisia de Etică a Universității din București
a confirmat existența plagiatului, CNECSDTI a dat un verdict prin care prim-ministrul era
exonerat de acuzație (pentru detalii pe întreaga desfășurare a evenimentelor, a se vedea
Emilia Șercan, op. cit., p. 96-167).
3
Eadem, Fabrica de doctorate sau Cum se surpă fundamentele unei naţii, București,
Humanitas, 2017.
4
Eadem, Tobă de carte. 250 de pagini din teza de doctorat a ministrului de Interne, Petre
Tobă, sunt copiate din alte lucrări, în PressOne, 25.11.2015, articol accesibil online la
https://pressone.ro/toba-de-carte-250-de-pagini-din-teza-de-doctorat-a-ministrului-de-intern
e-petre-toba-sunt-copiate-din-alte-lucrari (accesat în septembrie 2022).
510
Național pentru Acreditarea Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor

Universitare (abreviat în continuare CNATDCU)5.
Una dintre preocupările ministrului Adrian Curaj și ale echipei sale
(din care am avut onoarea să fac parte în calitate de consilier al ministrului)
era aceea de a crea un mecanism robust, capabil nu numai să ofere un
verdict incontestabil în cazul plagiatelor deja semnalate (Ponta, Oprea etc.)
și să conducă la retragerea titlului de doctor pentru plagiatorii dovediți, ci și
să poată soluționa sesizările viitoare și mai ales să prevină pentru viitor
apariția unor noi plagiate la nivelul tezelor de doctorat. Un grup de lucru din
care au făcut parte specialiști provenind din Academia Română și din mai
multe universități importante a discutat soluțiile posibile și a înaintat mai
multe propuneri ministrului, iar în februarie-martie 2016 au fost adoptate
mai multe acte normative6, care stabileau atât modul de organizare a
susținerii doctoratelor și a acordării titlului de doctor pe viitor, cât și modul
de analiză a suspiciunilor de plagiat și de retragere a titlului de doctor în
cazurile în care plagiatul era dovedit.
Noul cadru normativ restabilea funcția CNATDCU în analiza
sesizărilor de plagiat la nivelul tezelor de doctorat și consolida rolul său în
verificarea tezelor de doctorat nou susținute, ca pas prealabil pentru
acordarea unor noi titluri de doctor. Componența consiliului, diluată prin
nominalizările politice masive din anul 2012, ridica însă mari semne de
întrebare cu privire la capacitatea CNATDCU de a-și îndeplini atribuțiile.
Cum însă mandatul de 4 ani al membrilor consiliului urma să expire în
2016, încă din perioada elaborării Regulamentului de organizare și
funcționare au început preparativele pentru desemnarea unei noi
componențe a CNATDCU.
5
Ioana Nicolescu, Consiliul Naţional de Etică, care analizează tezele de doctorat ale
demnitarilor, a fost revocat. Ministrul Educaţiei: „Va fi creat un mecanism nou”,
03.12.2015, articol accesibil online la https://adevarul.ro/stiri-interne/educatie/
consiliul-national-de-etica-care-analizeaza-1671255.html (accesat în septembrie 2022).
6
OG nr. 2 din 19 ianuarie 2016 pentru modificarea Legii nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare; OUG nr. 4 din 2 martie
2016 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011; HG nr. 134
din 2 martie 2016 pentru modificarea şi completarea Codului studiilor universitare de
doctorat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 681/2011; OM nr. 3482 din 24 martie 2016
privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional de
Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare; OM nr. 3485 din 24 martie
2016 privind lista programelor recunoscute de Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor,
Diplomelor şi Certificatelor Universitare şi utilizate la nivelul instituţiilor de învăţământ
superior organizatoare de studii universitare de doctorat şi al Academiei Române, în
vederea stabilirii gradului de similitudine pentru lucrările ştiinţifice.
511
Opțiuni și preparative
Tradiția instituțională din România era aceea că numirile în consiliile

consultative ale Ministerului Educației, ca și în alte organisme similare, se
fac ”din pixul ministrului”, eventual pe baza unor propuneri venite din
partea universităților sau altor instituții. Ministrul Adrian Curaj a considerat
că, în cazul CNATDCU, un organism complex având un Consiliu general și
35 de comisii de specialitate, cu mai multe sute de membri, numirea ”din
pix” ar putea să aibă rezultate suboptimale și mai ales ar submina încrederea
publică în valoarea, echilibrul și independența membrilor noului consiliu.
De aceea, după consultări cu diverși universitari și cercetători, a preferat,
după modelul unor instituții din străinătate, să organizeze un proces de
selecție mai complex, bazat pe un apel deschis la candidaturi și pe existența
unor comitete de selecție la nivelul fiecăreia dintre cele 35 de comisii de
specialitate ale CNATDCU7.
Opțiunile decisive pentru acest mecanism de selecție au fost:
1) Păstrarea numărului de 35 de comisii de specialitate ale
CNATDCU. Reducerea numărului de comisii a fost discutată ca
posibilă alternativă, mai ales deoarece ar fi simplificat procesul de
selecție, dar a fost abandonată pentru că ar fi generat suspiciuni că se
dorește eliminarea reprezentării unor domenii și specialități care
anterior avuseseră comisie proprie.
2) Principiul candidaturilor individuale ale tuturor persoanelor
eligibile care doreau să facă parte din CNATDCU. Criteriul principal
de eligibilitate a fost îndeplinirea standardelor CNATDCU pentru
obținerea abilitării în domeniul de specialitate, standarde care se
aplicau și pentru obținerea gradului de profesor universitar. Acest
criteriu însemna că nu era obligatoriu ca viitorii membri CNATDCU
să fie angajați la o universitate sau un institut de cercetare din țară,
ceea ce deschidea porțile și pentru candidații din străinătate sau
pentru tinerii care aveau activitate științifică în afara instituțiilor de
învățământ superior sau a institutelor de cercetare recunoscute.
Principiul candidaturilor individuale libere a generat nemulțumirea
mai multor rectori, care doreau ca ei să poată decide cine din
7
Ministrul a explicat motivele opțiunii sale într-un amplu interviu realizat de Andreea Pora
și publicat în Revista 22 în ziua de 26 ianuarie 2016, interviu accesibil online la
https://revista22.ro/interviu/adrian-curaj-viitorul-cnatdcu-instan-de-apel-pentru-plagiate
(accesat în septembrie 2022).
512
interiorul universității va ajunge membru CNATDCU; cum era greu

să afirme deschis faptul că vor să evite ca X sau Y să devină membru
CNATDCU, în consens cu președintele Consiliului Național al
Rectorilor (Sorin Cîmpeanu) au încercat să impună ideea transmiterii
unor liste de recomandări de către universități. Soluția adoptată de
minister a fost primirea listelor de recomandări, dar înscrierea
candidaților pe platforma brainmap.ro gestionată de UEFISCDI,
urmând ca fiecare comitet de selecție să decidă asupra candidaților
selecționați, luând sau nu în considerare recomandările diverselor
universități.
3) Stabilirea unor cerințe minimale pentru profilul viitorilor
membri CNATDCU, care cuprindeau: experiență proprie de
cercetare la nivel înalt, recunoscută în ţară şi în străinătate, dovedită
și validată prin realizări specifice și prin îndeplinirea standardelor
minime pentru abilitarea în domeniu; disponibilitatea asumată de a
activa în cadrul CNATDCU, implicit renunțând la activitatea în alte
consilii consultative ale MENCȘ; echilibru şi capacitate de analiză
obiectivă; integritate profesională şi reziliență la presiuni exterioare;
neeligibilitatea demnitarilor şi membrilor structurilor de conducere
ale partidelor politice. Aceste cerințe „de bun simț” au generat două
controverse: una a privit imposibilitatea de a cumula calitatea de
membru CNATDCU cu cea de membru al altor consilii consultative
ale ministerului (CNFIS, CNCȘ, CNSPIS, CNEMU, CNECSDTI,
CNBU), măsură menită să prevină concentrarea excesivă a puterii în
cadrul sistemului de învățământ superior; iar cealaltă faptul că
experiența proprie de cercetare era definită oarecum vag, și nu
impunea comitetelor de selecție să aplice mecanic ierarhizarea pe
baza calculului scientometric al publicațiilor diverșilor candidați.
4) Numirea pentru fiecare comisie de specialitate CNATDCU a
unui Comitet de selecție, format din cel mult patru personalități
recunoscute în domeniul respectiv. Propunerile pentru comitetele de
selecție urmau să fie făcute de organizații reprezentative la nivel
național. Ideea ministrului Curaj și a echipei sale a fost aceea de a
asigura un anumit echilibru între instituțiile care reprezentau
sistemul existent de învățământ superior și de cercetare și cele care
se afirmaseră în cadrul societății civile prin preocupările de
incriminare și eradicare a plagiatului. De aceea, au primit dreptul de
a face propuneri pentru comitetele de selecție (cel mult o propunere
pentru fiecare dintre cele 35 de comitete) Academia Română,
Consiliul Național al Rectorilor, prezidiul CNATDCU, Asociația Ad
513
Astra, Societatea Academică Română, Grupul pentru Reformă și

Alternativă Universitară și organizațiile profesionale reprezentative
la nivel național (doar pentru comitetul de selecție din domeniul de
specialitate al respectivei organizații). Prin stabilirea unui număr
semnificativ de organizații îndreptățite să facă propuneri pentru
comitetele de selecție se spera ca o parte cât mai importantă a celor
interesați să participe la proces și să poată mai greu să conteste
rezultatul final. De aceea, atunci când s-a discutat cine poate fi
nominalizat, s-a acceptat imediat posibilitatea ca rectorii să facă
parte din comitetele de selecție.
5) Asigurarea transparenței procesului, atât prin consultarea
publică privind Procedura și principiile de selecție a membrilor
CNATDCU, cât și prin publicarea nominalizărilor la nivelul
comitetelor de selecție și apoi a propunerilor acestor comitete pentru
comisiile de specialitate ale CNATDCU, astfel încât orice persoană
sau instituție interesată să poată sesiza eventuale neconcordanțe între
principii și rezultate.
6) Posibilitatea ca ministerul să decidă componența comitetelor de
selecție în cazul în care pentru acestea erau mai mult de patru
propuneri, să numească pe președinții și vicepreședinții comisiilor de
specialitate dintre persoanele nominalizate de comitetele de selecție,
ca și pe ceilalți 12 membri din Consiliul General care nu erau
președinți ai comisiilor de specialitate.
Coordonatele principale ale acestei proceduri au fost conturate în
prima decadă a lunii martie 2016, comunicate reprezentanților Academiei și
CNR și discutate cu aceștia la minister în ziua de 15 martie 2016, iar
procedura a fost pusă în consultare publică în 18 martie 2016. Au existat
obiecții, îndeosebi din partea lui Sorin Cîmpeanu, președintele Consiliului
Național al Rectorilor, care a criticat termenele prea scurte propuse de
minister și faptul că ONG-uri din societatea civilă aveau aceeași pondere în
nominalizarea comitetelor de selecție ca organizația condusă de el, care
reprezenta toate universitățile din România; cu toate acestea, Consiliul
Național al Rectorilor a trimis propunerile sale pentru cele 35 de comitete de
selecție. În schimb, două dintre cele trei organizații ale societății civile -
Societatea Academică Română (abreviat SAR) și Grupul pentru Reformă și
Alternativă Universitară (GRAUR) – au refuzat să facă nominalizări. În
aceste condiții, capacitatea ministerului de a face o selecție a nominalizărilor
pentru cele 35 de comitete de selecție a fost sever limitată. O altă problemă
a fost aceea a termenelor pentru transmiterea propunerilor pentru comitetele
de selecție, ca și pentru depunerea aplicațiilor individuale pe platforma
514
brainmap.ro. Inițial, termenele transmise în 24-25 martie 2016

universităților și celorlalte instituții implicate în proces odată cu Procedura
și principiile de selecție a membrilor CNATDCU erau extrem de strânse și
vizau finalizarea întregului proces în cursul lunii aprilie 2016. Consultările
de la nivelul organizațiilor îndreptățite să facă nominalizări pentru
comitetele de selecție, ca și ritmul inițial lent de depunere a aplicațiilor, au
determinat extinderi ale acestor termene.
Nominalizările pentru comitetele de selecție au venit treptat în prima
parte a lunii aprilie 2016. În unele situații a fost nevoie de reveniri și corecturi,
deoarece unii dintre cei nominalizați au preferat să fie candidați pentru a deveni
membri CNATDCU sau, nefiind consultați în prealabil, au refuzat din alte
motive să participe la comitetele de selecție; a mai fost și o situație în care
aceeași persoană a fost propusă în două comitete de selecție pentru domenii
înrudite, și evident a fost păstrată doar pentru unul dintre aceste comitete. Ca
atare, au fost reveniri până în ziua de 21 aprilie inclusiv, iar vineri 22 aprilie
2016, listele cu propuneri pentru cele 35 de comitete de selecție au fost puse în
consultare publică pe site-ul ministerului. Finalmente, după ultime corecturi, în
4 mai 2016 a fost publicat OM nr. 3470 privind constituirea Comitetelor de
selecție și aprobarea procedurii de selecție a candidaților care au aplicat pentru
calitatea de expert/ membru al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor,
Diplomelor şi Certificatelor Universitare; prin acest ordin se numeau cei 140 de
membri ai celor 35 comitete de selecție (anexa 1) și se publicau Procedura și
principiile de selecție ale membrilor CNATDCU (anexa 2)8. Față de ideea
inițială de a avea maximum patru membri în fiecare comitet de selecție,
finalmente, au fost numite și unele comitete formate din trei sau cinci membri
(fie deoarece au fost mai puține nominalizări pentru unele dintre ele, fie
deoarece calitatea remarcabilă a celor nominalizați făcea dificilă excluderea
unora dintre ei pe motivul de a menține o limită maximă de patru membri
pentru un comitet). Dintre cei nominalizați făceau parte un număr apreciabil de
academicieni, trei foști miniștri ai Educației (Gheorghe Ștefan, Anton Anton,
Sorin Cîmpeanu) și un fost ministru al Culturii (Răzvan Theodorescu), patru
rectori în funcție (Sorin Cîmpeanu, Nicolae Istudor, Ioan-Aurel Pop, Valentin
Popa) și 33 de specialiști cu afiliere la instituții de învățământ superior sau de
cercetare din străinătate, majoritatea propuși de Asociația Ad Astra.
8
Deși cele mai multe documente referitoare la procesul de selecție nu mai sunt accesibile
pe site-ul Ministerului Educației, OM. 3470 din 4 mai 2016 este încă accesibil online la
https://www.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Legislatie/2016/doctorat/OM%20CO
MITETE%20SELECTIE%20MEMBRI%20CNATDCU.pdf (accesat în septembrie 2022).
515
În același timp cu definitivarea componenței comitetelor de selecție

a avut loc înscrierea candidaților pe platforma brainmap.ro. Formularul de
aplicație9 a fost simplificat la maximum, dar conceput să cuprindă informații
sintetice despre candidați – link la un CV public actualizat, linkuri la
profiluri individuale publice îngăduind regăsirea indicelui Hirsch, și o listă
de maximum cinci lucrări/realizări de vârf în plan academic – precum și
asumarea obligației ca pe perioada mandatului să renunțe la calitatea de
membru al altui consiliu consultativ al MENCȘ. În perioada 7 aprilie – 3
mai 2016 au fost încărcate pe platformă 1201 aplicații de la candidați
provenind din 152 instituții. Cei mai mulți candidați au provenit de la
Universitatea Politehnica din București (89), urmată de Universitatea din
București (77), Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj (74), Universitatea
Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași (62) și Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași (61). Distribuția candidaților pe comisii a variat foarte mult,
de la 102 aplicații pentru comisia Științe economice și administrarea
afacerilor la doar câte opt aplicații pentru comisiile Arte vizuale și
Arhitectură și urbanism. Numărul total mare al aplicațiilor, umbrit doar de
faptul că puțini erau cei afiliați la universități sau institute din străinătate
(doar 25) arăta încrederea în noul mecanism de selecție, ca și
disponibilitatea multor cadre didactice și cercetători de a se implica în
asanarea sistemului.
Desfășurarea procesului de selecție
Imediat după finalizarea depunerii aplicațiilor și după numirea

comitetelor de selecție, ministerul a transmis membrilor fiecăruia dintre cele
35 comitete de selecție un mesaj din partea ministrului, un mesaj din partea
consilierului ministrului care a coordonat procesul de selecție și un set de
instrucțiuni și informații auxiliare procesului de selecție10. Informațiile de
sprijin priveau valoarea medie a indicelui Hirsch pentru profesorii titulari la
universitățile de stat din România, care transmiseseră informații cu privire la
acest indice în raportarea națională către CNFIS din anul 2015, numărul
membrilor comisiei CNATDCU în mandatul 2012-2016 și numărul de teze
de doctorat supuse validării în anul 2015. În instrucțiunile tehnice se
propuneau mecanisme de consultare online, etapele procesului de selecție,
9
A se vedea mai jos, anexa 1.
10
A se vedea mai jos în anexa 2 un exemplu de asemenea instrucțiuni, cel pentru comisia
Istorie și studii culturale.
516
modalitățile de depășire a eventualelor divergențe între membrii comitetelor

de selecție și un calendar al procesului.
Activitatea comitetelor de selecție nu a decurs întotdeauna senin și
fără probleme. Au fost mai întâi unele dificultăți de folosire a informațiilor
din platformă, care au fost rezolvate cu operativitate de echipa informatică a
UEFISCDI. Au fost de asemenea câteva situații în care unii membri ai
comitetelor de selecție au avut probleme medicale sau de altă natură, care
i-au împiedicat să participe la procesul de selecție în orizontul de timp
limitat fixat prin calendar. Au fost de asemenea unele cazuri în care membrii
comitetului de selecție au avut opinii puternic divergente și în care a fost
nevoie de multe discuții pentru a putea prezenta o listă de propuneri
conformă cu regulile stabilite prin procedură. Dincolo însă de situațiile
particulare evocate mai sus, în majoritatea copleșitoare a cazurilor s-a
conturat clar un consens în jurul celor mai potrivite candidaturi, care au fost
propuse ministerului pentru comisiile de specialitate CNATDCU.
Doar un exemplu dintre multele posibile. Comitetul de selecție
pentru comisia Istorie și studii culturale a fost format din patru membri cu
personalități foarte puternice: acad. Ioan-Aurel Pop, la acea dată rector al
Universității Babeș-Bolyai din Cluj și președinte în exercițiu al CNATDCU,
acad. Victor Spinei (Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași), prof.
Andrei Pippidi (Universitatea din București, membru corespondent al
Academiei Române) și prof. Oliver-Jens Schmitt (Universitatea din Viena,
membru al Academiei Austriece de Științe). Comitetul de selecție a avut de
decis în ceea ce privește un număr de 46 de aplicații depuse de candidați din
România și din străinătate. Ei bine, și în pofida deosebirilor de preferințe
istoriografice dintre cei patru membri ai comitetului de selecție, foarte rapid
s-a conturat un consens pozitiv în jurul a 10 din cei 46 de candidați, care au
fost votați fără rezerve de toți membrii comitetului de selecție. În ceea ce-i
privește pe ceilalți candidați, au existat și situații clare în care unii nu au
primit niciun vot pozitiv, și altele în care raportul a fost de 3 la 1 sau chiar
de 2 la 2, și în fine altele în care a fost folosită opțiunea Ifneedbe (Eventual).
Cum lista candidaților pentru care se conturase unanimitatea contravenea
cerinței din procedură de a trimite un număr impar de propuneri, s-a trecut la
etapa discuțiilor pentru completarea acestei liste, moment în care deosebirile
de păreri și preferințe dintre unii membri ai comitetului de selecție au ieșit
cu putere în evidență. Dincolo însă de unele acute ale procesului, s-a ajuns
totuși la un compromis prin care la lista celor 10 au mai fost adăugați alți
trei membri, care au asigurat o mai bună reprezentativitate a instituțiilor și
subdomeniilor. Această soluție a fost desigur suboptimală – ideal ar fi fost
ca numărul celor selecționați să fie ceva mai mare, și existau candidați
517
meritorii în acest sens (unii au devenit membri CNATDCU în mandatul

următor) – dar lista finală a celor 13 propuneri11 era echilibrată, corespundea
cerințelor stabilite prin instrucțiunile către comitetele de selecție (membri cu
consistentă experiență proprie de cercetare la nivel înalt, recunoscută în ţară
şi străinătate; evitarea unei concentrări instituționale excesive – nicio
universitate nu avea mai mult de doi din cei 13 membri ai comisiei
CNATDCU; reprezentarea tuturor subdomeniilor majore ale istoriei, poate
cu o subreprezentare a istoriei contemporane; reprezentarea unei pluralități a
școlilor de gândire majore din domeniu) și asigura preponderența clară a
componentei de consens unanim față de cea de compromis negociat.
Propunerile celor 35 comitete de selecție au fost înaintate
ministerului în zilele de 15-27 mai, depășind uneori limitele calendarului
propus; aceste propuneri au cuprins un total de 458 de persoane, dintre care
10 cu afiliere instituțională în afara României. Listele cu propuneri pentru
diversele comisii CNATDCU au fost puse în consultare publică pe măsură
ce au parvenit, astfel încât toți cei interesați au putut transmite contestații cu
privire la rezultatele selecției și/sau sesizări cu privire la unele dintre
persoanele selectate. În total au fost primite 78 de sesizări și contestații care
au vizat 65 persoane propuse pentru a face parte din comisiile de specialitate
ale CNATDCU; analiza sesizărilor și contestațiilor efectuată la nivelul
ministerului a condus la neincluderea a 53 de persoane propuse de
comitetele de selecție și la includerea în lista finală a comisiilor de
specialitate a CNATDCU a cinci aplicanți pentru care inițial se propusese
statutul de „rezervă”12. În paralel cu aceasta, dintre candidații „propuși cu
putere” (deci în consens) au fost stabiliți membrii propuși pentru funcțiile de
președinte și vicepreședinte al fiecăreia dintre cele 35 comisii de specialitate
CNATDCU; aici au contat atât calitățile individuale ale diverșilor candidați,
prestigiul fiecăruia și estimarea capacității lor de a conduce respectivele
comisii de specialitate, cât și ideea de a asigura o reprezentare echilibrată a
diverselor instituții de învățământ superior și de cercetare. Potrivit
Regulamentului de organizare și funcționare al CNATDCU, aprobat prin
OM 3482/24.03.2016, Consiliul General CNATDCU urma să fie format din
11
În ordine strict alfabetică, cei 13 specialiști propuși, care au format apoi comisia de
specialitate Istorie și studii culturale numită prin ordinul nr. 4106 din 10 iunie 2016, au fost:
Lucreţiu Bîrliba, Ioan Bolovan, Maria Bucur, Mihai-Ștefan Ceauşu, Alex Drace-Francis,
Cristian Găzdac, Ovidiu Ghitta, Mihai Gligor, Cristian Luca, Viorel Panaite,
Alexandru-Florin Platon, Alexander Rubel și Laurențiu Vlad.
12
Datele din acest alineat și din cel următor sunt extrase dintr-un document intern al
cabinetului ministrului - Raport asupra procesului de stabilire a componenței CNATDCU
prin OMENCȘ 4106/2016 (arhiva personală).
518
47 de membri, din care 35 erau președinții comisiilor de specialitate;

rămâneau deci 12 membri care urmau să fie desemnați de către ministru. A
fost și un prilej de a completa lista membrilor CNADTCU cu câteva
personalități care nu candidaseră pentru comisiile de specialitate, inclusiv cu
membri din afara României.
Rezultatul întregului proces a fost consemnat în ordinul de ministru
nr. 4106 din 10 iunie 2016, prin care au fost numiți membrii CNATDCU
pentru mandatul 2016-202013. Gradul de înnoire a fost considerabil, dintre
cei 417 de membri numiți în 2016 doar 133 fiind persoane care făcuseră
parte din CNATDCU în mandatul 2012-2016, iar 277 (67,56%) erau
membri noi. Pe structura de gen, din cei 417 membri, doar 117 erau femei
(26,56%). În fine, dar nu în cele din urmă, doar 16 membri aveau afilierea la
instituții academice din afara României (3,84%), dar la nivelul Consiliului
general, ponderea acestora era ceva mai mare, de 5 din 47 (10,64%).
Concluzii
Întregul proces de selecție CNATDCU 2016 nu a fost scutit de

controverse. Dincolo de unele contestații punctuale, au existat și unele critici
mai generale, venite îndeosebi din partea unor cercetători preocupați de
asanarea mediului academic din România, dar cu o experiență relativ redusă
în tranșeele instituționale din țară. Deosebit de radicală a fost o scrisoare
deschisă a dr. Cristian Dogaru, lector la Universitatea Suffolk din Marea
Britanie, care ceruse încă din noiembrie 2015 verificarea tuturor lucrărilor
de masterat sau doctorat ale persoanelor în funcții de demnitate publică din
România14, a publicat o scrisoare deschisă prin care critica nerespectarea
calendarului în publicarea listelor de propuneri și lipsa de transparență a
procesului de selecție a comisiilor de specialitate CNATDCU și solicita, pe
de o parte, prelungirea datei limită până la care puteau fi depuse eventuale
obiecţii şi sesizări, și pe de altă parte publicarea tuturor celor peste 1200 de
aplicații individuale, incluzând CV-ul fiecărui candidat, publicarea
13
OM nr. 4106 din 10 iunie 2016 privind componenţa nominală a Consiliului Naţional de
Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, publicat în Monitorul Oficial
nr. 449 din 16 iunie 2016 și accesibil online la https://lege5.ro/gratuit/gezdcnjrgeyq/ordinul-
nr-4106-2016-privind-componenta-nominala-a-consiliului-national-de-atestare-a-titlurilor-d
iplomelor-si-certificatelor-universitare (accesat în septembrie 2022).
14
Gabriela Jianu, Profesor din Anglia: „Cazurile de PLAGIAT ale lui Ponta și Oprea au
POLUAT imaginea României”, articol publicat pe 25 noiembrie 2015 și accesibil online la
https://www.aktual24.ro/profesor-rezolvati-cazurile-de-plagiat-ale-lui-ponta-si-oprea-care-a
u-poluat-imaginea-romaniei/ (accesat în septembrie 2022).
519
criteriilor de departajare, de includere și de excludere, și crearea unor

facilități pentru depunerea de contestații de către candidații care nu au fost
selecționați15. Față de asemenea critici, poziția organizatorilor procesului de
selecție a fost aceea că transparența este un ajutor important în asigurarea
calității procesului de selecție și în eliminarea persoanelor controversate, dar
nu un scop în sine sau un element care să fie lăsat să alimenteze controverse
și să submineze credibilitatea noului CNATDCU înainte ca acesta să poată
proba calitatea activității sale.
Presupoziția că valoarea academică a membrilor comitetelor de
selecție și contrabalansarea diverselor sensibilități și preferințe profesionale
va conduce la o calitate superioară a rezultatului față de orice selecție
realizată de un singur individ s-a dovedit justă. Dincolo de situațiile (nu
multe) în care persistența divergențelor dintre membrii comitetelor de
selecție a impus funcționarea mecanismelor de compromis și corecție, se
cuvine observat faptul că situațiile în care s-a ajuns la consens au fost larg
majoritare; fără a avea acces la datele primare din rapoartele comitetelor de
selecție către minister, estimez că peste 90% dintre cei propuși ca membri
CNATDCU s-au bucurat de unanimitate în comitetele de selecție. Și,
deoarece am prezentat mai sus experiența comitetului de selecție pentru
comisia Istorie și studii culturale, nu este lipsit de semnificație faptul că unul
dintre candidații care au întrunit consensul personalităților puternice din
comitetul de selecție, care a fost „recomandat cu putere” și care apoi a fost
numit de ministru în calitate de președinte al comisiei CNATDCU a fost
decanul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din
Cluj, profesorul Ovidiu Ghitta.
Calitatea membrilor noului CNATDCU numit în 2016 a influențat și
calitatea conducerii alese în prima ședință a Consiliului General16, și
activitatea de ansamblu a Consiliului în mandatul 2016-2020. Fără a fi
15
Cristian Dogaru, Scrisoare deschisă. Principiile de transparență și „consultare robustă
și aplicată” nu se regăsesc deloc în procesul de alegere a componenței CNATDCU,
publicată mai întâi pe blogul personal și preluată pe 30 mai 2016 pe platforma
Contributors.ro, accesibilă online la https://www.contributors.ro/scrisoare-deschisa-
principiile-de-transparen%c8%9ba-%c8%99i-consultare-robusta-%c8%99i-aplicata-nu-se-r
egasesc-deloc-in-procesul-de-alegere-a-componen%c8%9bei-cnatdcu/ (accesat în septem-
brie 2022).
16
Președinte a fost ales acad. Viorel Barbu (matematician, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași, vicepreședinți acad. Marius Andruh (chimist, Universitatea din București),
prof. dr. Mircea Dan Bob (jurist, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca) și prof. dr.
Dan Floricău (inginer, Universitatea Politehnica din Bucureşti), iar secretar general prof. dr.
Valentina Sandu-Dediu (muzicolog, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti).
520
perfectă, această activitate a cuprins și analiza sesizărilor de plagiat17, și

revizuirea standardelor minimale necesare şi obligatorii pentru participarea
la concursurile pentru ocuparea funcţiilor didactice de conferenţiar și
profesor universitar, pentru obținerea abilitării şi pentru acordarea gradelor
profesionale de CS II şi CS I18, și îndeplinirea altor atribuții importante în
buna funcționare a sistemului de învățământ superior și de cercetare din
România19.
Per total, delegarea analizei candidaturilor către comitete de
specialiști, deși a presupus un consum considerabil de energie și de timp
pentru cei implicați în proces (ministru, consilieri ai ministrului, secretarul
de stat și directorul general pentru învățământul superior, funcționari din
cadrul Direcției Management Universitar și Resurse Umane, echipa de
informaticieni ai UEFISCDI), s-a justificat prin calitatea celor selecționați.
Ea a constituit un model și pentru reînnoirea CNATDCU pentru mandatul
2020-2024 în timpul ministeriatului Monica Anisie, dar și pentru alte
consilii consultative ale ministerului care au fost numite în timpul
ministeriatului Mircea Dumitru (CNECSDTI, CNCȘ, CNSPIS). Și, în
pofida faptului că rezultatele nu au fost perfecte, această modalitate de
stabilire a componenței CNATDCU a reprezentat un progres considerabil
față de ”numirea din pix”. Pe de altă parte, permițând înscrierea candidaților
fără a fi nevoie să ceară aprobarea șefilor ierarhici și asigurând o selecție
bazată pe evaluare colegială, ea a contribuit și la conturarea unui etos al
autoguvernării academice prin unii dintre cei mai performanți profesori și
cercetători din fiecare domeniu științific. În activitatea sa ulterioară,
CNATDCU a dovedit capacitate de a rezista la presiunile politice20, ca și la
17
Contrar unui folclor ce nu este deloc inocent, nu au fost analizate doar sesizări la adresa
doctoratelor unor politicieni și înalți funcționari, ci și unele ale unor universitari fără înalte
funcții publice. Lista celor peste 100 de sesizări primite în mandatul 2016-2020 și
rezultatele analizelor se pot regăsi pe site-ul CNATDCU la adresele http://www.
cnatdcu.ro/sesizari/ și http://www.cnatdcu.ro/decizii-cnatdcu/ (accesate în septembrie
2022).
18
OM nr. 6129 din 20 decembrie 2016 al Ministrului Educaţiei Naţionale şi Cercetării
Știinţifice privind aprobarea standardelor minimale necesare şi obligatorii pentru conferirea
titlurilor didactice din învăţământul superior, a gradelor profesionale de
cercetare-dezvoltare, a calităţii de conducător de doctorat şi a atestatului de abilitare.
19
De exemplu, evaluarea dosarelor de acordare a titlurilor de doctor și conducător de
doctorat, numirea comisiilor de abilitare, validarea concursurilor pentru posturile de CS II
şi CS I etc.
20
Raluca Pantazi, EXCLUSIV. Rezistența la „enormele presiuni politice” este principala
”problemă” a funcționării CNATDCU – acuză 8 membri ai conducerii instituției și Adrian
Miroiu, președintele comisiei care ar fi trebuit să analizeze acuzația de plagiat adusă
521
tentativele de subordonare din partea conducerii diverselor instituții de

învățământ superior și de cercetare. Fiind perceput ca un pol alternativ față
de sultanismul care guvernează multe universități din România și ca un
pericol de către toți cei care și-au clădit carierele pe fraudă și/sau favorizarea
fraudatorilor, acest consiliu a fost urât și demonizat de mulți rectori, iar
proiectul de lege a învățământului superior avansat de ministrul Sorin
Cîmpeanu prevede desființarea sa.
premierului Ciucă. Profesorii se solidarizează cu vicepreședinții Dumitru, Andruh și

Banabic, articol publicat pe edupedu.ro în 25 august 2022 și accesibil online la
https://www.edupedu.ro/exclusiv-rezistenta-la-enormele-presiuni-politice-este-principala-pr
oblema-a-functionarii-cnatdcu-acuza-8-membri-ai-conducerii-institutiei-cheie-in-solutionar
ea-plagiatelor-si-adrian-miroiu/ (accesat în septembrie 2022).
522
Anexa 1.
523
Anexa 2.
Selecția membrilor CNATDCU (mai 2016)
- comisia Istorie și studii culturale -
Principii ale selecției

În analiza aplicațiilor, vă rugăm să aveți în vedere că profilul
membrilor CNATDCU trebuie să răspundă următoarelor cerinţe minimale:
experiență proprie de cercetare la nivel înalt, recunoscută în ţară
şi străinătate, dovedită și validată prin realizări specifice și prin
îndeplinirea standardelor minime pentru abilitarea în domeniu;
disponibilitatea asumată de a activa în cadrul CNATDCU,
implicit renunțând la activitatea în alte consilii consultative ale
MENCȘ;
echilibru şi capacitate de analiză obiectivă;
integritate profesională şi reziliență la presiuni exterioare.
Formularul de aplicație este menit să ofere informații sintetice

asupra realizărilor specifice ale candidaților la calitatea de membru al
CNATDCU.
Link-urile la profilurile individuale publice îngăduie regăsirea
rapidă a indicelui Hirsch actualizat într-una sau mai multe dintre
bazele de date recunoscute internațional (Web of Knowledge /
Scopus / Google Scholar). Vă informăm că la ultima raportare
națională (2015), la domeniile subsumate comisiei CNATDCU
pentru care faceți selecția, valoarea medie a indicelui Hirsch pentru
profesorii titulari la universitățile de stat din România a fost
următoarea:

Domeniul Google Scopus Web of Număr profesori
Scholar Knowledge care au raportat
Istorie 2.99 0.08 0.09 80
Studii 3.89 0.00 0.00 9
culturale
Vă rugăm să aveți în vedere faptul că valorile din tabelul de mai sus

sunt provizorii, datele colectate fiind actualmente supuse unui proces de
verificare și consolidare, ceea ce înseamnă că rezultatele finale s-ar putea să
fie diferite. Totodată, validitatea statistică a mediilor cuprinse în acest tabel
524
depinde considerabil de numărul raportărilor care au stat la baza calculului

acestor valori medii.
De asemenea, având în vedere faptul că în unele cazuri indicele
Hirsch poate să nu reflecte pe deplin valoarea contribuțiilor științifice ale
unuia sau altuia dintre aplicanți, vă rugăm ca, în cazurile în care optați să
recomandați candidați care au un indice Hirsch inferior mediei domeniului
de referință, să explicitați în scris motivele academice ale acestei
recomandări.
Lista cuprinzând maximum 5 lucrări/realizări de vârf în plan
academic reflectă sintetic atât cele mai importante contribuții ale
candidatei/candidatului, cât și viziunea sa asupra a ceea ce reprezintă
valoare relevantă în cadrul domeniului de referință.
Procesul de selecție va trebui să cuprindă atât evaluarea calităților

individuale ale diverșilor candidați, cât și asigurarea reprezentativității și
echilibrului de ansamblu al respectivei comisii CNATDCU. În acest sens vă
rugăm să aveți în vedere:
Evitarea unei concentrări instituționale excesive (de exemplu, a
situației în care mai mult de jumătate dintre candidații propuși pentru
a fi membrii unei comisii provin de la aceeași instituție);
Asigurarea reprezentării tuturor domeniilor subsumate comisiei,
precum și - pe cât posibil - a tuturor subdomeniilor majore (în cazul
comisiilor care au un singur domeniu);
Asigurarea reprezentării unei pluralități a școlilor de gândire
majore din domeniul de referință, acolo unde este cazul.
Comitetul de selecție poate stabili dimensiunea listei propunerilor

selectate dintre aplicațiile individuale depuse pe platformă, singura cerință
fiind aceea ca numărul aplicanților propuși să facă parte din comisia de
specialitate să fie impar. Într-un mod strict orientativ, vă informăm că în
mandatul 2012-2016 comisia Istorie și studii culturale are 15 membri;
totodată, este util de știut că în anul 2015 comisia a avut de validat 170 teze
de doctorat în domeniul Istorie.
Încurajăm comunicarea deschisă și consensul între membrii
comitetelor de selecție. Totodată, recomandăm ca membrii comitetelor de
selecție să păstreze confidențialitatea asupra voturilor și opiniilor exprimate
în cadrul procesului de selecție.
525
Instrucțiuni tehnice
Pentru facilitarea procesului de selecție, vă punem la dispoziție

codurile de acces la platforma https://www.brainmap.ro, un grup de e-mail
dedicat activității comitetului de selecție (cnatdcu-istorie@edu.gov.ro) și
asistență tehnică ce va fi asigurată de membrii secretariatului CNATDCU
(e-mail selectiecnatdcu-2016@edu.gov.ro; tel 0744.488.502; 0749.866.189;
0767.576.794).
Aveți desigur libertatea de a alege cele mai potrivite forme de

comunicare (skype, e-mail, telefon etc.). Recomandăm, totodată, etapizarea
activității conform următorilor pași:
1. Desemnarea unui raportor al comitetului de selecție: aceasta poate fi
realizată fie prin consensul membrilor comitetului de selecție, fie
folosind un criteriu obiectiv (de exemplu, cel mai tânăr membru al
comitetului), fie aleator (dacă se dorește, putem asigura o tragere la
sorți);
2. Evaluarea individuală sintetică a calității candidaturilor: pentru a
facilita acest proces, punem la dispoziție prin platformă un tabel de
vot, având ca opțiuni posibile: Yes (Da), Ifneedbe (Eventual) și No
(Nu). După ce au votat toți membrii comitetului de selecție,
raportorul închide votul, iar rezultatul este comunicat tuturor
membrilor comitetului prin intermediul grupului de e-mail;
3. Dezbaterea situațiilor în care evaluarea individuală sintetică a avut
rezultate neomogene; ca rezultat al acestei dezbateri, se poate realiza
un consens, sau se poate opta pentru consemnarea în continuare a
divergențelor. La capătul acestui proces, raportorul consemnează
într-un tabel rezultatul acestor dezbateri;
4. Stabilirea unor ținte numerice orientative pentru asigurarea
reprezentativității comisiei pe domenii, subdomenii și școli de
gândire;
5. Alocarea pe domenii și/sau subdomenii a candidaților pentru care s-a
conturat un consens pozitiv;
6. Dacă va fi cazul, operarea unor excluderi sau completări pentru
echilibrarea propunerii, astfel încât să se evite concentrarea
instituțională excesivă și să se asigure reprezentarea unei pluralități a
școlilor de gândire majore din domeniul de referință;
526
7. Redactarea propunerii de componență a comisiei, cuprinzând în

dreptul fiecărui candidat propus pentru a deveni membru una dintre
următoarele mențiuni:
Propus ca membru recomandat cu putere (maximum 7 candidați)
Propus ca membru
Propus ca rezervă
Respins
8. Fiecare membru al comitetului de selecție transmite pe e-mail votul
său asupra propunerii de componență a comisiei, atașând această
propunere; în cazul în care votul este negativ sau cuprinde rezerve,
membrul comitetului de selecție poate atașa un punct de vedere
separat, în care să-și argumenteze opinia;
9. Raportorul consemnează rezultatul votului și atașează eventualele
sale observații și recomandări, rezultate din procesul selecției.
Calendar orientativ
5-6 mai 2016 – transmiterea informațiilor relevante pentru membrii

comitetelor de selecție
6-16 mai 2016 – realizarea procesului de selecție
16-17 mai 2016 – transmiterea propunerilor comitetelor de selecție
pe adresa selectiecnatdcu-2016@edu.gov.ro
18-22 mai 2016 – publicarea, spre consultare publică, a propunerilor
comitetelor de selecție.
527
IV.
IDEOLOGIE ȘI
VIAȚĂ POLITICĂ
CREDINȚA RELIGIOASĂ ȘI LUPTA NAȚIONALĂ ÎN
SECOLUL AL XVIII-LEA – PRIVIRE RETROSPECTIVĂ1
Ioan-Aurel Pop
A fost un timp în care episcopii și preoții românii au fost fruntași

spirituali și politici deopotrivă, în acord cu lecția învățată de la Inochentie/
Inocențiu2 Micu-Klein. Acesta preluase ecouri și misiuni din perioade mai
îndepărtate. De la Inochentie Micu la Iuliu Hossu sunt mai bine de două
secole și jumătate de luptă spirituală și națională deopotrivă, pusă în
serviciul oamenilor. Numai că oamenii trăiau și trăiesc grupați în popoare și
națiuni, iar Biserica nu poate apăra doar indivizii izolați, ci trebuie să
vegheze și comunitățile în care oamenii trăiesc, de la familie până la
națiune. De aceea, episcopii-luptători au fost mereu în prim-plan. Inochentie
a voit un congres național românesc, Ignatie Darabant, Ioan Bob și
Gherasim Adamovici au cerut ferm, în numele națiunii, drepturile
românilor, la 1791-1792, Ioan Lemeni și Andrei Șaguna au prezidat
împreună Marea Adunare Națională de la Blaj, din mai 1848, în numele
națiunii române; la fel s-a întâmplat la 1892-1892, la Memorandum și la
1918, la Alba Iulia, unde Iuliu Hossu și Miron Cristea s-au înfrățit simbolic,
înfrățind națiunea într-o unică voință de unire și de propășire.
Despre marele ierarh și ghid spiritual Iuliu Hossu se va vorbi și scrie
mult, după rânduială și după cuviință. Menirea mea este să reamintesc, pe
scurt, de unde vine seva luptei marelui episcop și cardinal – de curând
beatificat –, de unde vin rădăcinile.
În centrul și estul Europei, Iluminismul a îmbrăcat forme specifice,

în funcție de aspirațiile elitelor locale. Astfel, componenta cosmopolită s-a
estompat masiv în favoarea ideii de libertate și de emancipare națională.
1
Fragmente din acest discurs au fost rostite la celebrarea unui secol de la hirotonirea
Cardinalului și Fericitului Iuliu Hossu.
2
Românii de rând i-au zis mereu Inochentie, iar în mediile clericale și intelectuale a fost
chemat Inocențiu.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.24
Popoarele din aceste regiuni ale Europei au văzut în cultură calea de a

ajunge la libertatea națională, iar în reformele monarhilor modalitatea de
emancipare socială, dar și de ieșire de sub autoritatea imperiilor
multinaționale și a forțelor vechilor regimuri. Iluminismul românesc a
cunoscut deopotrivă varianta cultural-ideologică și cea politică. Prima s-a
manifestat, în principal, prin Școala Ardeleană și prin memoriile și scrierile
intelectualilor transilvani și ale boierilor luminați din Principate, iar a doua
prin reformele împăraților habsburgi din Transilvania și ale unor domni
fanarioți din Țara Românească și Moldova. Școala Ardeleană a fost un
curent cultural-ideologic iluminist, cu un conținut prevalent erudit, afirmat
din a doua parte a secolului al XVIII-lea până spre anul 1821, și care a
urmărit emanciparea politică, în primul rând prin cultură, a națiunii române
din Transilvania. Românii transilvăneni moșteniseră din Evul Mediu o
situație de vădită discriminare, accentuată în secolele al XVI-lea și al
XVII-lea. La impunerea dominației austriece (1688), Transilvania era un
principat autonom în care funcționa regimul politic al celor trei „națiuni”
(maghiarii, sașii și secuii) și patru „religii” (catolică, calvină, luterană și
unitariană), regim în cadrul căruia românii (adică circa două treimi din
întreaga populație, conform recensămintelor austriece) și confesiunea lor
ortodoxă (supusă unor mari presiuni de calvinizare) erau opriți de la
exercitarea colectivă a puterii, fiind considerați supuși, locuitori de rang
secund. Astfel, în schimbul promisiunilor acordării de drepturi egale cu cele
ale națiunilor recunoscute, românii transilvăneni s-au unit, la 1697-1701, cu
Biserica Romei, păstrându-și specificul bizantin (răsăritean), inclusiv ritul,
sărbătorile, calendarul și tradițiile, și acceptând doar patru elemente care să-i
apropie de catolicism. Până la urmă, drepturile promise nu s-au acordat,
ceea ce a determinat ca o parte din populația transilvăneană românească să
rămână ortodoxă. Totuși, la 1754, s-au creat școlile Blajului, unde au învățat
mulți tineri și de unde o parte dintre fiii de preoți și de țărani români au
putut pleca mai departe la studii la Viena, la Buda, la Trnava/ Tirnavia (azi
în Slovacia), la Roma și în alte centre occidentale. Ei s-au instruit, la nivelul
cel mai înalt al epocii, în teologie, filosofie, filologie, drept, istorie etc. și au
devenit intelectuali și apărători ai intereselor națiunii române.
Trezirea sentimentelor naționale moderne a condus la atitudine și la
acțiune, puse în serviciul eliberării naționale, al dobândirii de drepturi
politice naționale asupra unui anumit teritoriu. Atunci, se considera, prin
tradiție, că au drepturi asupra unor regiuni istorice popoarele cele mai vechi
și mai nobile. Odată cu epoca modernă, s-a mai adăugat un argument
justificator al drepturilor naționale, anume dreptul conferit de contribuția în
proporția cea mai mare la binele public, la funcționarea societății (prin
532
impozite, producere de bunuri, participare la armată etc.). În acest context,

reprezentanții Școlii Ardelene s-au străduit să demonstreze originea romană
a românilor, latinitatea limbii române, vechimea și continuitatea de locuire a
românilor în Transilvania (în spațiul Daciei antice), tradițiile și cutumele
romane ale românilor, valoarea creației lor materiale și culturale etc.
În acea perioadă erau perceptibile, în sens larg, urmările benefice ale
depășirii „crizei conștiinței europene” (Paul Hazard), ale redimensionării
continentului prin „trecerea de la mica la marea Europă” (Pierre Chaunu).
Europa Occidentală – devenită modelul principal de cultură și civilizație,
începând cu secolele al XIV-lea și al XV-lea, mai ales după cucerirea
completă Imperiului Bizantin de către otomani – trecuse prin experiența
Renașterii, Reformei și Contrareformei (și a Reformei Catolice), a erudiției
individuale (în secolul al XVI-lea), a erudiției colective (în secolul al
XVII-lea) și se afirma, începând din preajma anilor 1700, drept o lume a
Barocului și apoi a Luminilor. Toate aceste orientări și curente au avut
ecouri, mai vizibile ori mai timide, și în țările și provinciile care aveau să
formeze ulterior România.
Formele luptei naționale erau variate, dar pot fi grupate în politice,
religioase, sociale și culturale. În plan confesional, se înscriu unirea cu
Biserica Romei și mișcarea petiționară condusă de episcopul greco-catolic
Inochentie Micu-Klein (cea din urmă are și vădite conotații politice); în plan
politic, cert, se află mișcarea petiționară din Transilvania, condusă de
reprezentanții Școlii Ardelene și numită uneori „mișcarea Supplex-ului”;
planul social este ilustrat de către răscoala lui Horea (și aceasta presărată de
semnificații politico-naționale); planul cultural se identifică prin
Iluminismul militant, reprezentat mai ales de activitatea erudită și literară a
cărturarilor Școlii Ardelene. Firește, această diviziune a fațetelor luptei de
emancipare națională a românilor transilvăneni are un pronunțat caracter
didactic, fiindcă planurile enumerate interferează, se topesc unele în altele,
se transformă, modelate de marele ideal al libertății de grup, predominant
atunci în Europa Centrală și Sud-Estică.
Planul confesional și la cel cultural sunt, în condițiile speciale ale
Transilvaniei, strâns legate între ele. Unirea românilor transilvăneni cu
Biserica Romei a fost, firește, în esența sa, un act religios și ecleziastic, dar
cu variate conotații politice și naționale, în funcție de punctele de vedere ale
factorilor implicați. Ideea de unire a românilor transilvăneni cu Biserica
Romei a fost, din perspectiva Casei de Habsburg, una politică, iar răspunsul
unora dintre conducătorii românilor a fost unul național, de forma: ne unim
dacă ne dați drepturi naționale. De aceea, programul de emancipare
națională a românilor a fost formulat de un om al bisericii, anume de
533
Inocențiu Micu-Klein, numit (de împărat) episcop greco-catolic în 1729 și

înscăunat în 1732. El a elaborat o scrie de memorii, „petiții rugătoare”
(supplex libellus) către puterea politică austriacă și către foruri locale, în
care a arătat că a sosit scadența, fiindcă românii își ținuseră cuvântul, adică
se uniseră cu Roma, dar drepturile promise nu fuseseră acordate; și revine,
pretinzând imperativ aceste drepturi: ridicarea românilor din starea de
supuși și considerarea lor între națiuni, la egalitate cu acestea; dreptul
poporului român de a ocupa și funcții publice, inclusiv în guvern și dietă (în
dietă era un singur român, episcopul), de a învăța carte și meserii în
proporție cu numărul său; ușurarea situației țărănimii și ameliorarea
generală a tuturor categoriilor sociale ale poporului său oprimat.
Argumentele episcopului pentru acordarea drepturilor națiunii sale erau
moderne și logice: românii erau cei mai numeroși locuitori ai țării, ei purtau
majoritatea sarcinilor publice, dar de foloase beneficiau alții; românii erau și
cei mai vechi locuitori ai țării, fiind urmașii romanilor, colonizați acolo de
împăratul Traian3. Pentru Inochentie Micu, condițiile de viață ale națiunii
române și moștenirea sa istorică devin arme de luptă politică, iar
revendicările sale ajung să fie un adevărat program politic al emancipării
naționale a tuturor românilor din Transilvania. Concluzia era: „nimic despre
noi fără noi” (nihil de nobis sine nobis), adică să nu se hotărască nimic legat
de români fără participarea reprezentanților românilor. Aceasta este o altă
idee politică modernă (a delegării puterii de către popor către reprezentanții
săi), adevărat prolog al teoriilor lui Jean-Jacques Rousseau.
Îndârjit de opoziția și disprețul stărilor și convins de dreptatea sa,
episcopul se transformă în lider politic: el convoacă un sinod la Blaj, unde
cheamă pe reprezentanții cei mai de seamă ai românilor, deopotrivă clerici și
laici, greco-catolici și ortodocși, spre a se pronunța în marile probleme ale
națiunii. Era, de fapt, o adunare sau reprezentanță națională. Suverana Maria
Tereza, iritată de mult timp de acțiunile vajnicului episcop, l-a chemat pe
acesta la Viena (1744), l-a supus ilegal unei anchete și l-a amenințat; ca
urmare, acesta pleacă pe ascuns la Roma, pentru a se pune sub protecția
papei. Inocențiu Micu-Klein a trăit în exil până în 1768, cu interdicția de a
reveni în mijlocul poporului său, dar cu gândul mereu la acesta. Inocențiu
Micu-Klein a înaintat zeci de memorii către prelați și capete încoronate,
pentru îmbunătățirea sorții națiunii sale. A murit în Italia, după un exil de 24
de ani, cu dorința de a aștepta obșteasca înviere în Transilvania natală, în
3
În secolul al XVIII-lea, se considera că au drepturi politico-teritoriale asupra unei țări cei
mai vechi și mai nobili locuitori ai acesteia. Or, românii, fiind urmașii romanilor, erau și
vechi și nobili, adică se încadrau perfect în această regulă.
534
„mănăstirea” de el zidită, convins că „nu poți învia cu adevărat decât în

pământul patriei“. Expresia aceasta a fost remarcată și admirată profund de
Lucian Blaga. Dorința episcopului-martir a fost împlinită abia după 231 de
ani, când rămășițele sale pământești au fost aduse de la Roma și înhumate la
Blaj, în toamna anului 1997.
Refuzul stărilor (națiunilor recunoscute) și al Curții vieneze
(influențate de stări) de a acorda integral românilor transilvăneni drepturile
promise în scris în 1699-1701, desconsiderarea luptei lui Inochentie Micu și
exilarea sa au creat tulburare între români și au încurajat acele tendințe firești
de revenire la ortodoxie. Între 1744-1763, s-au derulat astfel de mișcări, unele
violente, în urma cărora, o parte dintre românii din Transilvania au rămas sau
au revenit la ortodoxie (act pentru care Curtea vieneză a acceptat refacerea
ierarhiei ortodoxe). Astfel, din 1761, românii aveau oficial două biserici
(episcopii), una ortodoxă și alta greco-catolică, ambele de rit bizantin.
Ambele erau recunoscute de împărăție, dar nu erau egale cu cele ale națiunilor
consacrate (ungurii, sașii, secuii, cu bisericile romano-catolică, calvină,
luterană și unitariană) din Transilvania. Prin unirea cu Biserica Romei și prin
perspectiva (iluzorie) de extindere și asupra românilor ortodocși a
„privilegiilor ilirice” (acordate sârbilor), s-au creat formal două categorii
privilegiate și în societatea românească, cu acces mai mare la cultură și chiar
la viața publică. Libertățile au fost, însă, pentru români, doar parțiale și
limitate, fapt datorat neaplicării celei de-a doua Diplome Leopoldine a unirii
(care ar fi trebuit să extindă egalitatea și asupra mirenilor) și refuzului
extinderii „privilegiilor ilirice” (care funcționau în Banat) și asupra
Transilvaniei. Astfel, cu toate eforturile, bisericile românești au rămas
„tolerate”. Toate acestea au stârnit reacții, inclusiv în domeniul cultural.
Totuși, integrarea Transilvaniei (în 1688/1699) și Banatului (în
1716/1718) între țările conduse de Casa de Habsburg a creat condiții
favorabile afirmării națiunii române. Casa de Habsburg a găsit la 1700 o
Transilvanie ostilă prin atitudinea stărilor, adică a privilegiaților. Aceștia,
care, în timpul suzeranității otomane conduseseră țara după bunul lor plac,
se vedeau acum tutelați de un regim statal sever, care exercita un control
strict, la teritoriu. Autoritățile vieneze aveau o veche experiență de dominare
a provinciilor cucerite, unde îmbinau constrângerea cu convingerea, forța
militară cu ademenirea. Un mijloc de dominare trebuia să fie – în viziunea
noilor stăpâni – biserica catolică, credința Curții vieneze, element capital
pentru promovarea ideologiei dinastice și a fidelității supușilor față de stat.
Dar, în Transilvania, biserica catolică era cea mai slabă dintre cele
privilegiate, între care dominau credințele protestante, născute în urma
Reformei religioase. În prim-plan se afla calvinismul nobilimii maghiare,
535
puternice și orgolioase. Rapoartele funcționarilor imperiali și ale părinților

iezuiți au arătat împăratului că perspectiva întăririi catolicismului transilvan
era slabă. Pe de o parte, stările nu ar mai fi revenit niciodată la catolicism,
pe de alta, chiar dacă ar fi făcut-o, recâștigarea lor totală ar fi însemnat, la
modul ideal, acoperirea doar a unei treimi din populație. Restul de două
treimi, adică majoritatea absolută a populației, era dat de români, iar aceștia
erau ortodocși și tradiționaliști, supuși pe moșiile domnilor de pământ. Ca
urmare, atenția autorităților s-a îndreptat și spre români, care, dacă ar fi
putut fi atrași la credința romană, ar fi contrabalansat situația și ar fi creat un
sprijin serios al Curții vieneze, în contextul principiului politic drag Vienei:
„dezbină și stăpânește”.
De aceea, pentru prima oară în istorie, românii transilvani au simțit
un interes real și concret din partea autorităților pentru soarta lor. Reformele
tereziene și jozefine, vizitele împăratului Iosif al II-lea printre români,
rostirea de către suveran a unor cuvinte în românește și compasiunea
exprimată de acesta față de supușii săi „valahi”, emiterea de acte
administrative oficiale în limba română, crearea regimentelor de graniță (în
zona Sibiului, a Năsăudului, în Banat), loviturile date privilegiilor
medievale deținute de stări, edictul de toleranță religioasă (1781) sau
desființarea iobăgiei (1785) au creat printre români impresia că beneficiază
de oarecare ocrotire, că nu mai sunt ai nimănui. S-a născut, astfel, în opinia
publică românească un sentiment tonic de încredere în suveran, sentiment
numit de istorici „mitul bunului împărat” sau „iluzia monarhică”, sentiment
care – înainte de a fi perceput ca mit ori iluzie – a condus la îmbunătățirea
sorții românilor.
Unii învățați ai secolului al XVIII-lea credeau sincer – și nici nu se
înșelau prea tare – că viața poporului se poate îmbunătăți prin cultură și
învățătură. Această încredere în știința de carte și în lumina învățăturii a dat
până la urmă numele Iluminismului și a devenit o caracteristică a sa4. Cea
mai de seamă mișcare iluministă românească a fost Școala Ardeleană, adică
o grupare de intelectuali (greco-catolici în mare parte) care au transformat
cultura și mai ales câteva domenii ale sale (istoria, filologia, literatura,
filosofia, dreptul etc.) în arme de luptă politică puse în slujba emancipării
naționale. În secolul al XVIII-lea, se făcea mare caz de argumentul istoric în
disputele politice: cei mai vechi și mai nobili locuitori ai unei țări se cuvenea
4
Abia după secolul al XVIII-lea vechea zicală medievală „ai carte, ai parte” (care însemna
că cel ce are document de danie, adică scrisoare sau carte, avea drept să stăpânească partea
sa de pământ) și-a schimbat sensul, fiind pusă în legătură cu școala și cu învățătura. Lumea
a uitat astăzi cu desăvârşire sensul cel vechi, primar.
536
să dețină și puterea în acea țară, să se bucure de toate drepturile. În această

situație, românii se considerau complet nedreptățiți, deoarece, ca urmași ai
romanilor, ei erau într-adevăr cei mai vechi și nobili locuitori din Ardeal, dar
nu se bucurau de drepturi. Stările nu credeau, ori se făceau că nu cred acest
lucru. Pentru a convinge, pentru a scoate la lumină cu mijloacele științei
originea românilor era nevoie de oameni învățați, cu studii înalte. Un
asemenea savant fusese Dimitrie Cantemir, dar vocea sa fusese singulară și el
nu crease o școală în jurul său. Soluția a venit din sânul românilor uniți cu
Roma, care, deși nu au primit toate drepturile promise, au avut posibilitatea să
intre în legături culturale, pe anumite canale, cu Europa. Întâi, prin strădania
marelui luptător care a fost episcopul greco-catolic Ioan Inocențiu Micu-Klein
și a unora dintre contemporanii săi, s-au creat, la 1754, școlile înalte ale
Blajului, adevărată pepinieră de teologi, profesori și savanți. Cei mai buni
elevi de aici, după studiile lor din străinătate cu rezultate strălucite, reveneau
acasă ca preoți, ajungând apoi protopopi, ierarhi, profesori, funcționari etc.
Din rândul lor s-a desprins, spre finalul secolului al XVIII-lea, un grup de
teologi, savanți și scriitori, între care cei mai importanți au fost Samuil Micu,
Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai-Deleanu. Ei au scris erudite
lucrări de istorie, filologie și teologie, prin care au dovedit originea romană a
românilor, continuitatea lor de locuire în spațiul vechii Dacii, unitatea tuturor
românilor, indiferent de țările și provinciile în care trăiau, latinitatea limbii
române, exprimând și nevoia imperioasă a cultivării limbii naționale. Ei au
încurajat publicarea de lucrări de luminare a poporului, de combatere a
ignoranței, de stârpire a unor superstiții. Până la urmă, prin uriașa lor
activitate, ei au demonstrat cu argumente științifice originea veche romană a
românilor, adică proveniența românilor din cel mai nobil și mai civilizat
popor din lume. Ei au lăsat intenționat la o parte (nu din ignoranță)
componenta dacică a formării poporului român, deoarece dacii erau „barbari”
și deci mai puțin „nobili”. De aici se vede și scopul național și politic al
efortului lor, care era făcut în plan cultural. Natural, după publicarea lucrărilor
lor, ale căror idei au fost, de altfel, combătute de reprezentanții națiunilor de
la putere în Transilvania sau de oameni ai Vienei, românii nu au obținut
egalitate în drepturi și nici libertate națională, dar au creat bazele ideologice
ale mișcării naționale din secolul al XIX-lea.
Cele mai de seamă lucrări ale învățaților Școlii Ardelene au fost cele
istorice și filologice. Astfel, Samuil Micu a scris Brevis historica notitia,
„Istoria românilor cu întrebări și răspunsuri”, „Scurtă cunoștință a istoriei
românilor”, „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor”, cu evenimente
relatate corect, destul de sec, cu mari excerpte extrase din cronici și alte
surse scrise, într-o vreme când preluarea de la alți autori era considerată o
537
virtute. Tot lui îi aparțin o seamă de lucrări de istorie bisericească, ca și

răspunsul polemic dat lui J.C. Eder (unul dintre criticii memoriului numit
Supplex Libellus Valachorum) și intitulat Responsum ad Josephi Caroli
Eder. Influențat de istoriografia italiană, aflată sub semnul lui Muratori,
Gheorghe Șincai a scris „Memoriile daco-românilor” sau „Magazinul
Analelor dacice ale românilor”, carte cunoscută și sub titlul de Rerum
Spectantium ad Universam gentem Daco-Romanam seu Valachicam.
Lucrarea sa de bază este însă Hronica românilor și a mai multor neamuri, în
care dovedește mai mult spirit critic și o informație mai bogată, bazată
inclusiv pe surse documentare. Petru Maior scrie două lucrări fundamentale,
anume Istoria pentru începutul românilor în Dachia și Istoria bisericei
românilor. Cea dintâi este o carte vădit polemică, vie, cu pasaje de tip
pamflet, în care romanitatea românilor este cuvântul de ordine. Polemice
sunt și lucrările Răspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui
Petru Maior, autorul istoriei celei pentru începutul românilor în Dachia și
Animadversiones in Recensionem Historiae De Origine Valachorum in
Dacia, ambele scrise tot de Petru Maior. O operă istorică notabilă, De
originibus populorum Transylvaniae, pe nedrept mai puțin cunoscută, are și
Ion Budai-Deleanu, care a mai scris Hungari vi armorum Transylvaniam
non occuparunt, De unione trium nationum et constitutiones approbatae
Transilvaniae, „Istoria slavilor”, „Introducere istoricească” la „Lexiconul
românesc-nemțesc”. Istoricii Școlii Ardelene nu au susținut romanitatea
pură a românilor din ignoranță, ci din spirit militant, pentru a impune ideea
că românii erau urmașii celui mai nobil popor din lume, care a construit cea
mai înfloritoare civilizație și care a lăsat o impresionată moștenire culturală.
Dacii erau „barbari” și fără creație culturală.
În domeniul lingvistic, savanții menționați au susținut ideea originii
pur latine a limbii române, militând pentru scrierea cu alfabet latin și pentru
eliminarea slavismelor și a altor elemente străine, ca și pentru abordarea
etimologică în gramatica noastră. Astfel, Samuil Micu a scris un
Dictionarium valachico-latinum. Samuil Micu și Gheorghe Șincai au dat la
lumină Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, în care se face o
paralelă între limbile latină și română. „Lexiconul de la Buda” este un
dicționar colectiv cvadrilingv (Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-
nemțescu), apărut în 1825, la Buda, care îmbogățește limba română cu
numeroase neologisme romanice, înlocuind termenii de alte origini. Petru
Maior, la sfârșitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, plasează o
„Disertație pentru începutul limbii române”, în care afirmă că limba română
provine din latina populară. Tot el are Ortographia romana sive
latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum
538
reserantur, cu anexa „Dialog pentru începutul limbii române între nepot și

unchiu”. În domeniul literar, cea mai de seamă creație a Școlii Ardelene este
Țiganiada de Ion Budai-Deleanu. În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte
românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană. Este vorba de
opusculul intitulat Floarea adevărului, carte din care se cunosc doar două
exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Országos
Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Națională Szécsényi) din Budapesta. Ea
este opera colectivă a „cuvioșilor ieromonași” de la Blaj, mai exact a tuturor
călugărilor greco-catolici, în frunte cu episcopul Petru Pavel Aron. Cartea
este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice (invocate și la
Conciliul de la Florența, din 1439) sub care s-au unit românii cu Roma la
1700, implicând justificarea rațională a evenimentului. Ca mod de
exprimare, este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc,
postulat de cele mai luminate minți ale acelei epoci. Este, totodată, prima
carte din cultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conținând titluri
de lucrări ce stau la baza tuturor aserțiunilor, și la care se fac trimiteri
punctuale, autorii sugerând astfel că o scriere temeinică are nevoie de un
aparat critic pe măsură. Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul
Ioan Bob la 1813, Floarea Adevărului (1750) a apărut și în versiune latină:
Flosculus Veritatis (1753) și Doctrina Christiana (1757).
Savanții Școlii Ardelene au avut și preocupări filosofico-teologice de
amploare, prin traduceri din literatura de specialitate europeană sau chiar
prin lucrări originale. Astfel, Samuil Micu a scris Carte de rogacioni,
Disertație canonică despre căsătorie, Theologhia moralicească etc. Samuil
Micu a dat la iveală Învățătură firească spre surparea superstiției
norodului, dar s-a ocupat și de popularizarea unor cunoștințe științifice,
precum în Povățuire către economia de câmp, Istoria naturei sau a firei sau
Vocabulariu ce se ține de istoria naturii. Petru Maior a scris Procanon
(despre canoanele bisericești), Protopapadichia (despre drepturile și
atribuțiile protopopilor), Didahii (învățături pentru creșterea fiilor și
îngropăciunea pruncilor morți), Prediche (învățături pentru duminicile și
sărbătorile de peste an) etc. De mare importanță este și activitatea
reprezentanților Școlii Ardelene de elaborare a unor manuale în limba
română, urmând cele mai avansate modele europene ale timpului.
De la Inochentie Micu la Iuliu Hossu și de la Unirea cu Biserica
Romei până la Marea Unire sunt peste două secole de zbateri și de lucrare a
poporului, ghidat de elite bune, asupra lui însuși. Împrejurările s-au
schimbat în acest lung interval, dar ideile directoare au rămas aceleași.
Părintele Vasile Lucaciu închina la Șișești, nu cu mult înainte de 1900, o
biserică închinată „Sfintei Uniri a tuturor românilor”. Marele ierarh martir și
539
primul cardinal român, de curând beatificat, a lăsat drept testament spiritual

ideea că „credința noastră este viața noastră”. Prin urmare, religiosul se
împletește cu laicul, într-un nesfârșit concert pornit de Mântuitor, pentru
care Biserica este Lumea.
Bibliografie
Duțu, Alexandru, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII

(1700-1821). Studii și texte, București, 1968.
Ghitta, Ovidiu, Nașterea unei biserici. Biserica Greco-Catolică din
Sătmar în primul ei secol de existență (1667-1761), Cluj-Napoca, 2001.
Hazard, Paul, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea. De la
Montequieu la Lessing, în românește de Viorel Grecu, București, 1981.
Lungu, Ion, Școala Ardeleană. Mișcare ideologică și națională
iluministă, București, 1978.
Mârza, Iacob, Școală și națiune (Școlile de la Blaj în epoca
renașterii naționale), Cluj-Napoca, 1987.
Pall, Francisc, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma, 1745-1768,
vol. I, vol. 2/partea I, vol. 2/partea a II-a, Cluj-Napoca, 1997.
Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării
națiunii române, ediție nouă, cu adăugiri și precizări, București, 1984.
Prunduș, Silvestru Augustin (editor), Memoriile Cardinalului Dr.
Iuliu Hossu, Cluj-Napoca, 2003.
Teodor, Pompiliu, Evoluția gândirii istorice românești, Cluj, 1970.
Teodor, Pompiliu, Interferențe iluministe europene, Cluj-Napoca,
1984.
Teodor, Pompiliu, Sub semnul luminilor. Samuil Micu, Cluj-Napoca,
2000.
Sigmirean, Cornel, Teodor Corina (coord.), Petru Maior și
iluminismul Europei Centrale, Târgu Mureș, 2011.
Turczynski, Emanuel, De la iluminism la liberalismul timpuriu.
Vocile politice și revendicările lor în spațiul românesc, traducere de Irina
Cristescu, București, 2000.
540
ÎNTRE AUTONOMIE ȘI CENTRALISM:
ADMINISTRAȚIA COMITATELOR/JUDEȚELOR
DIN TRANSILVANIA ÎNTRE 1867-1925
Judit Pál, Vlad Popovici
Premise
Studiul nostru își propune să analizeze procesul de tranziție a

administrației publice județene din Transilvania de la modelul ungar
dinainte de 1918 la modelul românesc impus prin Legea pentru unificare
administrativă (95/1925). În acest scop, vom discuta trei criterii pe care le
considerăm relevante, dar care sunt și interconectate: nivelul autonomiei
administrative, rolul reprezentantului puterii centrale (comite suprem până
în 1918, prefect între 1919-1925) și statutul funcționarilor comitatenși/
județeni. Ipoteza de la care plecăm este aceea că, în cazul Transilvaniei,
tranziția spre unificarea administrativă cu Regatul României nu a
reprezentat o turnură bruscă generată de schimbarea de regim politic, ci mai
degrabă o continuare, într-un ritm mai accelerat și cu mai puțină rezistență
la nivelul structurilor județene, a politicilor de centralizare administrativă pe
care statul ungar s-a străduit să le impună încă de la sfârșitul secolului al
XIX-lea în raport cu tradiționala autonomie a comitatelor.
Cercetarea noastră vine să completeze istoriografia dedicată
subiectului și să facă legătura dintre cercetările autohtone de istorie a
administrației publice în Transilvania perioadei moderne și literatura
internațională de specialitate care a analizat tema la nivelul Monarhiei
Habsburgice și a statelor succesoare. Subiectul schimbărilor în administrația
publică a Transilvaniei imediat după Primul Război Mondial, ca rezultat al
trecerii acestei regiuni din componența Regatului Ungariei în cea a
Regatului României, a fost des abordat. Există o literatură bogată privind
organizarea administrației publice în Transilvania, atât pentru perioada
dinainte1, cât și pentru cea de după 19182, dar s-a scris mai puțin despre cum
1
George Barany, „Ungarns Verwaltung 1848-1918”, în Adam Wandruszka, Peter
Urbanitsch (eds.), Die Habsburgermonarchie 1848-1918 II: Verwaltung und Rechtswesen,
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.25
funcționa efectiv administrația și în foarte puține cazuri s-a încercat tratarea

comparativă a celor două perioade pe baza unor criterii bine delimitate,
Wien, Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 1975, p. 306-468. O

prezentare sintetică în limba română: J. Pál, „Schimbările sistemului administrativ de nivel
mediu din Transilvania epocii dualiste, în lumina legislației (1867-1918)”, în Judit Pál,
Szilárd Ferenczi (eds.), Cadrul legislativ al administrației din Transilvania în epoca
dualistă (1867-1918), Cluj-Napoca, Mega, 2020, p. 13-69. Despre comiții supremi vezi:
eadem, „Research on High Hungarian Officials in the Dual Monarchy: The Case of
Transylvanian Lord-Lieutenants”, în Franz Adlgasser, Fredrik Lindström (eds.), The
Habsburg Civil Service and Beyond: Bureaucracy and Civil Servants from the Vormärz to
the Inter-War Years, Vienna, Austrian Academy of Science Press, 2019, p. 149-166.
2
Selectiv: Ovid Sachelarie, Valentin Al. Georgescu, „Unirea din 1918 și problema unificării
legislației”, în Studii. Revistă de Istorie, 21 (1968), nr. 6, p. 1185-1198; Gheorghe Iancu,
Contribuția Consiliului Dirigent la consolidarea statului național unitar român, Cluj-Napoca,
Dacia, 1985; Aurel Galea, Formarea și activitatea Consiliului Dirigent al Transilvaniei,
Banatului și ținuturilor Românești din Ungaria, Târgu Mureș, Tipomur, 1996; idem,
Procesele-verbale ale Consiliului Dirigent de la 2 decembrie 1918 până la 10 aprilie 1920,
Târgu Mureș, Editura „Dimitrie Cantemir”, 1999; Ion Agrigoroaiei, „Măsuri de unificare
legislativă şi administrativă în România Întregită”, în Analele ştiinţifice ale Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Seria Istorie, 44-45 (1998-1999), p. 59-76; Sorin Radu,
„Unificarea administrativă a României Mari în gândirea politică a lui Iuliu Maniu”, în
Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 2-3 (1998-1999), p. 15-27; Gheorghe
Calcan, „The Administrative Unification of the Completed Romania. The Stages of the
Administrative Integration of Transylvania, 1918-1925”, în Transylvanian Review of
Administrative Sciences, 13 (2010), nr. 30 E, p. 16-29; idem, Unificarea administrativă a
României întregite (1918-1925), Cluj-Napoca, Mega, 2016; Judit Pál, Vlad Popovici, „The
Transformation of the Mid-Level Civil Servants’ Corps in Transylvania in the Aftermath of
the First World War: The High Sheriffs between 1918 and 1925”, în Peter Becker et alii
(eds.), Hofratsdämmerung? Verwaltung und ihr Personal in den Nachfolgestaaten der
Habsburgermonarchie 1918 bis 1920, Wien, Böhlau, 2020, p. 155-178; Gábor Egry,
„Zárványok, hagyományok, szakemberek. A magyar közigazgatás és Nagy-Románia
működése” (Incluziuni, tradiții, profesionaliști. Administrația publică ungară și funcționarea
României Mari), în Béni L. Balogh (ed.), Trianon és a magyar közigazgatás, Budapest,
Magyar Nemzeti Levéltár, 2020, p. 131-150; Csaba Gidó, „Udvarhely megye
közigazgatás-története impériumváltástól impériumváltásig (1918-1940)” (Istoria județului
Odorhei de la o schimbare la alta a ”imperiului”), în Areopolisz. Történelmi és
társadalomtudományi tanulmányok, 14 (2015), p. 225-277; Csongor Szabó, „Impériumváltás
Csíkban (1918-1930)” (Schimbarea imperiului în județul Ciuc), în Zsolt Orbán (dir.),
Székelyföld és a Nagy Háború: Tanulmánykötet az első világháború centenáriuma
alkalmából, Csíkszereda, Csíkszereda Kiadóhivatal, 2018, p. 120-162; Botond Nagy,
„Közigazgatás Háromszéken 1900-1930” (Administrația comitatului/județului Trei Scaune
1900-1930), în Ibidem, p. 251-303; idem, „Háromszék közigazgatása 1918-1940 között”
(Administrația județului Trei Scaune între 1918-1940), în Areopolisz. Történelmi és
társadalomtudományi tanulmányok, 14 (2015), p. 159-194; László Márton,
„Maros-Torda/Maros megye közigazgatása 1919-1938 között” (Administrația județului
Mureș-Turda/Mureș între 1919-1938), în Ibidem, p. 195-223.
542
stabilirea continuităților și a discontinuităților. Deoarece cele mai noi

cercetări de istorie a Monarhiei Habsburgice și a disoluției sale tratează
astfel de aspecte și subliniază, de asemenea, rolul pozitiv al tradiției
birocratice habsburgice în statele succesoare3, studiul nostru încearcă și să
conecteze cercetarea trecutului Transilvaniei cu abordările recente din
istoriografia internațională.
Cadrul legislativ al administrației comitatense

înainte de 1918
În Ungaria și într-o măsură mai mică și în Transilvania, comitatul

era înainte de Revoluția de la 1848 o instituție ce se bucura de un grad
ridicat de autonomie și care cumula atribuții administrative, juridice, dar și
politice. Administrația și justiția pe teritoriul comitatului intrau în
competența funcționarilor aleși ai acestuia, printre care rolul cel mai
important era jucat de vicecomite, care era șeful administrației. În Ungaria,
comitele suprem, ca reprezentant al monarhului, nu avea, în mod tradițional,
puteri legale care să permită implicarea directă în afacerile interne ale
comitatelor, ci doar rol de supraveghere. După Compromisul austro-ungar
din 1867, autoritatea politică de referință a comitatelor din Transilvania a
încetat să mai fie autoritățile provinciale și a devenit guvernul ungar. În
practica politică din Ungaria, autoritatea executivă a câștigat tot mai mult
teren în fața celei legislative, iar unii istorici consideră că acest raport de
forțe dezechilibrat între puterile statului s-a reflectat și în evoluția legislației
administrative4.
Merită remarcat în acest punct faptul că, în aceeași perioadă,
sistemul politic din România, deși diferit structural și funcțional de cel din
Ungaria, era caracterizat de același dezechilibru reflectat în preeminența
puterii executive. Această similitudine, alături de procesele de
profesionalizare și birocratizare inerente modernizării instituționale a
3
Pieter M. Judson, The Habsburg Empire. A New History, Cambridge, MA, Belknap Press,
2016; Gábor Egry, „Fallen between Two Stools? Imperial Legacies, State-Society
Relationships and the Limits of Building a Nation-State in Romania after the First World
War”, în Südost-Forschungen, 79 (2020), p. 4-31; idem, „The Leftover Empire? Imperial
Legacies and Statehood in the Successor States of Austria-Hungary”, în Tomasz Pudłocki,
Kamil Ruszała (eds.), Postwar Continuity and New Challenges in Central Europe,
1918-1923. The War that Never Ended, New York – London, Routledge, 2022, p. 81-102.
4
Béla Sarlós, Közigazgatás és hatalompolitika a dualizmus rendszerében (Administrație și
politică în cadrul sistemului dualist), Budapest, Akadémiai, 1976, p. 38-46.
543
statului5, alimentau, în ambele cazuri, tendințele de centralizare – mai ușor

de implementat în România, mai dificil în Ungaria, din cauza tradiției
istorice diferite.
La momentul Compromisului, comitatele din Ungaria se bucurau de
o autonomie foarte largă. Administrația lor a fost reglementată inițial prin
legea nr. XLII/1870. Aceasta viza modernizarea și uniformizarea
administrației, după ce legea nr. IV/1869 a definitivat separarea
administrației de către justiție. De asemenea, reglementa mai precis relația
dintre guvern (reprezentat de comitele suprem) și comitat, lărgind atribuțiile
ministrului de interne și ale comitelui suprem și restrângând autonomia
instituțiilor autoalese ale comitatului. Totuși, poziția de comite suprem în
sine a continuat să reprezinte o demnitate, mai degrabă decât o funcție cu
atribuții practice bine stabilite.
O noutate a legii a fost constituită de introducerea „virilismului”
după modelul austriac și prusac. În mod tradițional, membrii adunării
comitatului (forul reprezentativ al comitatului) erau aleși de către locuitorii
cu drept de vot6. Noua lege prevedea însă că în comitetul comitatens (noua
denumire a instituției) doar 50% din membri urmau să mai fie aleși, 50%
fiind din viriliști: locuitorii care plăteau cele mai mari impozite (impozitul
celor cu diplomă fiind socotit dublu). Măsura scădea gradul de
democratizare al reprezentării și extindea baza politică a guvernului la
nivelul comitatelor. Se considera că cei mai avuți și mai educați sunt și mai
moderați politic și prin aceasta asigurau o majoritate pro dualism (adică pro
guvernamentală) în organismele comitatului și sporeau numărul
reprezentanților maghiari în comitatele cu majoritate demografică
nemaghiară.
Legea stipula reînființarea sistemului vechi din Ungaria, când fiecare
comitat dispunea de o casă comitatensă, iar cheltuielile autoadministrației
erau acoperite din impozite și venituri proprii, însă în practică această
măsură nu a fost sustenabilă prin impozitele locale. Prin urmare, statul a
trebuit să susțină financiar administrațiile comitatelor, o chestiune
reglementată definitiv abia prin legea nr. XV/1883. Comitatele au primit de
atunci încolo, legal, finanțare din bugetul de stat, care putea fi completată cu
un impozit local (max. 3% din suma primită de la stat și încă 2% cu acordul
5
Barna Mezey, „Államosítás és autonómia. Centralizáció és önkormányzatiság a XIX.
század második felében” (Etatizare și autonomie. Centralizare și autonomie în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea), în Jenő Gergely (ed.), Autonómiák Magyarországon
1849-1998. Tanulmányok, Budapest, ELTE Bölcsészettudományi Kar, 2004, p. 15-16.
6
J. Pál, „Schimbările sistemului administrativ”, p. 18-24. Vezi legea nr. XLII din 1870 în J.
Pál, Sz. Ferenczi (eds.), Cadrul legislativ, p. 73-98.
544
ministrului de interne). Ministrul de interne aproba bugetele, iar modificările

ulterioare ale statelor de funcții, în sensul de a mări numărul funcționarilor
sau al altor angajați, erau posibile numai cu acordul său7.
Prin legea nr. VI/1876 a fost introdusă în comitat o nouă instituție:
comisia administrativă8. În viziunea prim-ministrului Kálmán Tisza, aceasta
trebuia să fie, pe de o parte, un organ de coordonare și mediere între
diferitele instituții ale statului care activau pe teritoriul comitatului
(direcțiile financiare, poșta și telegraful, birourile de stat de arhitectură,
inspectoratele școlare etc.) și administrația comitatului, iar pe de altă parte,
un instrument de control al administrației comitatense9. Era alcătuită din 21
de membri (parte reprezentanți ai instituțiilor statului, parte ai comitatului)
și era prezidată de către comitele suprem.
Calificarea personalului a reprezentat o altă problemă stringentă,
deoarece alegerea funcționarilor de către comitate nu favoriza aplicarea unor
criterii clare de pregătire și calificare. Legea nr. I/1883 instituia ca și criteriu
minimal pentru mai multe poziții administrative − alături de instituțiile de
stat centrale și locale − și pentru cei din comitate (vicecomite, notari și
pretori până la pretorii auxiliari) terminarea a cel puțin patru ani de studii
juridice și administrative cu examen de stat din științele administrative sau
doctorat în științele administrative, respectiv juridice, sau examenul de
avocat. Pentru jurisconsultul comitatului, respectiv membrii sedriei orfanale,
criteriul minim era examenul de stat în științele juridice. În afară de aceste
criterii privind studiile, funcționarii trebuiau să fie de încredere din punct de
vedere moral. Pentru cei aflați deja în funcție, legea prevedea derogări,
acceptând și cursurile juridice neuniversitare10. În mod interesant, însă,
pentru comiții supremi, reprezentanții guvernului din comitate, nu se
prevedea explicit niciun criteriu formal privind calificarea.
Schimbarea cea mai importantă pe tărâmul administrației la nivelul
comitatelor din toată perioada a reprezentat-o legea nr. XXI/1886, care a
rămas în vigoare până la sfârșitul perioadei, și cu unele modificări chiar și în
perioada de tranziție de după Primul Război Mondial – în România până la
Legea unificării administrative din 1925. Prevederile ei erau orientate spre
centralizare, spre întărirea autorității executivului și spre diminuarea
formelor de autoadministrare, parțial ca urmare a tensiunilor sociale și
7
Vezi §7 al legii în Ibidem, p. 155.
8
Vezi legea în Ibidem, p. 123-126.
9
Monika Kozári, Tisza Kálmán, Budapest, Napvilág, 2003, p. 286-295.
10
J. Pál, „Schimbările sistemului administrativ”, p. 32-35. Vezi legea în J. Pál, Sz. Ferenczi
(eds.), Cadrul legislativ, p. 141-153.
545
politice tot mai pronunțate, fără a se ajunge totuși la „etatizarea”

administrației, așa cum cereau unele voci chiar în interiorul Partidului
Liberal, aflat la putere. În acest sens, a fost lărgită aria de competențe a
ministrului de interne și a comitelui suprem – văzut ca brațul prelungit al
guvernului în comitate. Legea confirma în continuare dreptul de
autoadministrare al comitatelor și orașelor cu rang de municipii (Art. 1), iar
adunările generale ale comitatelor păstrau atribuții extinse în acest sens, însă
ministrul de interne putea să examineze oricând procedura administrativă,
administrarea internă și gestiunea banilor (Art. 4). Bugetul și chestiunile
financiare în general erau supuse aproape integral controlului său (Art. 5).
Una dintre cele mai importante schimbări viza statutul comiților
supremi (Capitolul IV). Comitele suprem era în continuare numit de către
monarh la propunerea ministrului de interne, era direct subordonat celui din
urmă, depunea jurământ după învestirea lui, dar schimbarea tot mai
pronunțată a statului său dintr-o demnitate într-o funcție este arătată și de
faptul că a fost încadrat în clasele de salarizare pentru funcționarii de stat și
anume în aceeași clasă de salarizare ca și consilierii ministeriali, dar salariile
difereau în funcție de mărimea populației comitatului. La fel, pentru prima
dată și în condiții precis reglementate, avea și drept de pensie. El prezida
ședințele adunării generale, putea să convoace ședințe extraordinare, prezida
în continuare comisia administrativă și ca o noutate și comisia permanentă a
comitatului, respectiv câștiga puteri și asupra instituțiilor de stat aflate pe
teritoriul municipalității în fruntea căruia se afla. Capitolul VI reglementa
chestiunile privitoare la personal, principala noutate fiind că limita pozițiile
ale căror deținători erau aleși (vicecomitele, notarii, jurisconsultul,
președintele și membrii sedriei orfanele, prim-pretorii și pretorii), toți
ceilalți funcționari (medicii, veterinarii, căpitanul de poliție, arhivarii,
perceptorii, contabilii, practicanții administrativi, membrii personalului
auxiliar și manipulant) fiind numiți pe viață de către comitele suprem (art.
80). În acest fel, influența celui din urmă a crescut foarte mult și, chiar dacă
autoadministrarea ca principiu nu a fost eliminată, iar elita administrativă
locală a continuat să fie aleasă, și nu numită, s-au făcut pași importanți spre
profesionalizarea personalului, care însă a însemnat și subordonarea sa față
de autoritatea centrală, nu față de comitatul pe care îl serveau. Suplimentar,
procedura disciplinară (legea nr. XXIII/1886), care stabilea că ministrul de
interne și comitele suprem puteau iniția oricând anchete împotriva oricărui
funcționar, a întărit tutela administrativă a autorității centrale11.
11
J. Pál, „Schimbările sistemului administrativ”, p. 35-43. Vezi legea în J. Pál, Sz. Ferenczi
(eds.), Cadrul legislativ, p. 162-201.
546
În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, cea mai importantă

schimbare privind administrația a fost instituirea tribunalului administrativ
prin legea nr. XXVI din 1896. Până la urmă, legea s-a inspirat din modelul
francez, dar unele elemente au fost preluate și din legislația prusacă. Prin
reglementarea minuțioasă a procedurii preliminare, legea a pus temeliile
dreptului procesual în administrație12.
La începutul secolului al XX-lea, funcționarii comitatelor au început
să fie asimilați, din mai multe puncte de vedere, funcționarilor de stat:
angajații contabilității comitatelor au fost transferați în subordinea direcțiilor
financiare de stat (legea nr. III/1902)13, iar ulterior s-a reglementat
continuitatea vechimii în serviciu și reciprocitatea dreptului la pensie între
funcționarii de stat și cei ai comitatelor (legea nr. LIX/1907)14. De
asemenea, au fost modificate și uniformizate retribuțiile angajaților din
comitate (legea nr. LVII/1907), împărțirea lor în clase de retribuții, precum
și vechimea necesară pentru a promova în clasa următoare, condițiile de
promovare în funcție de vechime și dreptul la alocații suplimentare; prin
legea nr. XXXV/1912 erau introduse indemnizații de familie pentru
salariații statului și ai comitatelor, acordată în funcție de numărul copiilor15.
Toate aceste măsuri au contribuit la creșterea nivelului de profesionalizare a
funcționarilor comitatelor, la birocratizarea sistemului, dar și la întărirea
relației lor cu autoritatea centrală, în detrimentul autorității locale.
După 1910, odată cu venirea la putere a Partidului Muncii (Nemzeti
Munkapárt), condus de István Tisza, guvernul a încercat să implementeze o
reformă administrativă care să îmbine continuarea birocratizării și
profesionalizării prin reforme moderate cu păstrarea unor forme tradiționale
de autoadministrare. Principalul deziderat a fost extinderea principiului
numirii tuturor funcționarilor comitatului și asupra celor care încă mai erau
aleși. Aceasta ar fi condus practic la „etatizarea” elitei administrative locale,
păstrând astfel formal autoadministrarea, dar transformând-o într-o
subsidiară a politicii autorității centrale. În paralel, se prevedea și
introducerea unei funcții complet noi, un fel de ”ombudsman”, care trebuia
12
Andor Csizmadia, A magyar közigazgatás fejlődése a XVIII: századtól a tanácsrendszer
létrejöttéig (Evoluția administrației publice în Ungaria, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea
până la instaurarea Republicii Sfaturilor), Budapest, Akadémiai, 1976, p. 239-242. Vezi
legea în J. Pál, Sz. Ferenczi (eds.), Cadrul legislativ, p. 237-268.
13
https://net.jogtar.hu/ezer-ev-torveny?docid=90200003.TV&searchUrl=/ezer-ev-torvenyei%
3Fpagenum%3D35 (accesat în 13.06.2022).
14
Vezi legea în J. Pál, Sz. Ferenczi (eds.), Cadrul legislativ, p. 286-287.
15
Vezi legea în Ibidem, p. 295-305.
547
să protejeze drepturile comitatului față de eventualele abuzuri ale comiților

supremi sau ale miniștrilor16.
Pachetul de legi privind reforma administrativă nu a mai fost votat
de Parlament, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. În timpul
războiului au fost emise un șir întreg de decrete ale guvernului și ale altor
ministere, care însă nu au adus schimbări notabile în mersul administrației,
ci au încercat să gestioneze problemele generate de război: evacuări,
refugiați, situația văduvelor și orfanilor, criza alimentară și de combustibil,
conduita autorităților în caz de ocupație ostilă17. În toamna anului 1918
exista chiar un proiect de Statut al funcționarilor publici din Ungaria18. În
1912 fusese votată o lege care avea să se dovedească de maximă importanță
în contextul războiului. Legea nr. LXIII/1912 privind măsurile excepționale
în caz de război introducea o nouă instituție: comisarii guvernamentali, care
aveau jurisdicție asupra unui sau mai multor comitate (uneori asupra unor
regiuni foarte întinse) și ale căror competențe le depășeau pe cele ale
comiților supremi, în detrimentul autonomiilor locale19.
Reforma administrativă a rămas un deziderat și disoluția statului a
oprit continuarea procesului. La sfârșitul Primului Război Mondial,
administrația publică comitatensă din Transilvania și Ungaria se afla, deci,
la jumătatea drumului înspre centralizare. Comiții supremi (și în timpul
războiului comisarii guvernamentali) primiseră gradual atribuții tot mai
extinse și puteau interveni direct sau indirect în activitatea organismelor de
autoadministrare. Tot ei controlau direct, prin dreptul de a numi și de a
verifica, funcționarii comitatului. Aceștia din urmă, la rândul lor,
parcurseseră un proces de profesionalizare, definit de impunerea unor
criterii clare de pregătire profesională, de organizare internă și de avansare
ierarhică, de asimilare cu funcționarii statului în materie de beneficii
salariale și asigurări sociale, de reglementare a relațiilor cu autoritatea
tutelară (Ministerul de Interne). Procesul de redactare a unui statut al
funcționarilor publici era și el destul de avansat. Din punct de vedere
16
M. Kozári, A dualista rendszer 1867-1918 (Sistemul dualist 1867-1918), Budapest,
Pannonica, 2005, p. 260-262.
17
Vezi ordonanța nr. 7364/1914 a guvernului Ungariei, completată cu ordonanța nr.
9103/1914 în J. Pál, Sz. Ferenczi (eds.), Cadrul legislativ, p. 336-338, 341-342.
18
A. Csizmadia, A magyar közigazgatás, p. 302-308.
19
Ordonanța nr. 620/1918 a prim-ministrului instituia mandatul comisarului regal și regla
competențele lui. Textul în J. Pál, Sz. Ferenczi (eds.), Cadrul legislativ, p. 346-347. Vezi și
J. Pál, „The System of Government Commissioners during the First World War and the
Organization of the Government High Commissioners Office in Transylvania”, în Studia
Universitatis Babeș-Bolyai, Historia, 63 (2018), nr. 2, p. 62-98.
548
financiar, comitatele erau aproape complet dependente de ministerul de

resort. Autonomia tradițională a comitatelor nu a putut fi complet eradicată,
din rațiuni politice și de tradiție istorică, dar în comparație cu începutul
perioadei dualiste, a fost în mare măsură limitată și sistemul administrației
de nivel mediu a fost uniformizat și parțial centralizat.
Perioada activității Consiliului Dirigent (1918-1920)
Procesul de disoluție politică a Monarhiei Habsburgice și, în interiorul

ei, a Ungariei dualiste, a afectat și administrația publică. La nivel central și
provincial, au apărut structuri noi de putere, cu ramificații locale, care
concurau autoritatea guvernului și care aveau sprijinul unei părți a
funcționarilor și a unei și mai mari părți a populației, inclusiv militari înarmați
reîntorși de pe front. La câteva zile după constituire, Consiliului Național
Român din Ungaria a anunțat în data de 9 noiembrie 1918 că va prelua
administrația din Transilvania propriu-zisă, Banat și estul Ungariei (23 de
comitate și părți din alte trei comitate) începând cu 12 noiembrie. Negocierile
între Consiliu și guvernul Ungariei au eșuat20, însă preluarea controlului a
avansat încet, iar Consiliul s-a confruntat și cu concurența altor structuri
politice similare: la Cluj funcționa secția ardeleană a Consiliului Național
Ungar, transformată ulterior în Comisariatul Guvernamental Suprem al
Transilvaniei21; la Sibiu activa Deutsch-Sächsischer Nationalrat22.
La nivel local, autoritatea vechii administrații se diminuase sau chiar
dispăruse complet, iar unele categorii de funcționari, mai ales notarii
comunali și pretorii, au devenit ținta acțiunilor violente ale populației
radicalizate. Organele administrative comitatense au rămas, în general, pe loc,
însă erau concurate în întreaga Transilvanie de consilii naționale, organizate
pe criterii etnice și susținute de gărzi naționale, înarmate. Timp de câteva
săptămâni au activat diferite organe – vechi și noi – în paralel. De multe ori,
funcționarii administrativi erau și membri ai acestor consilii, ceea ce, pe de o
parte, ajuta la menținerea ordinii publice datorită conlucrării între consiliile
diverselor naționalități, dar, pe de altă parte, diviza personalul administrativ și
spiritul de corp al birocraților, ale căror loialități s-au orientat prioritar (de
cele mai multe ori) spre grupul etnic din care proveneau.
20
Peter Haslinger, Arad, November 1918. Oszkár Jászi und die Rumänen in Ungarn 1900
bis 1918, Wien – Köln – Weimar, Böhlau, 1993, p. 122-135.
21
J. Pál, „The System of Government Commissioners”, p. 62-98.
22
Harald Roth, Der „Deutsch-sächsische Nationalrat für Siebenbürgen” 1918/1919,
München, Südostdeutsche Kulturwerk, 1993.
549
Pluralitatea centrelor de putere la nivel regional a dispărut abia în

luna decembrie, după organizarea Consiliului Dirigent și preluarea de către
această instituție a administrației teritoriale în Transilvania, cu sprijinul
armatei române23. Consiliul Dirigent era o instituție cu puteri executive – un
guvern provizoriu regional cu 12 resorturi24 – dar membrii săi accentuau
explicit că nu se considerau un guvern și că singurul guvern legitim era cel
din București. Acesta din urmă, pe de altă parte, a lăsat o autonomie largă în
mâinile Consiliului Dirigent, numai politica externă, apărarea și
telecomunicațiile fiind centralizate la București din ianuarie 191925. Practic,
între decembrie 1918 și aprilie 1920, în teritoriile care au trecut de la
Ungaria la România s-a reactivat temporar un nivel administrativ dispărut
după 1867: cel al provinciei, care acum acoperea însă un teritoriu mult mai
extins decât Transilvania istorică.
Perioada care a precedat votarea Legii de unificare administrativă din
1925 poate fi împărțită în mai multe etape în ceea ce privește Transilvania:
activitatea Consiliului Dirigent (decembrie 1918-aprilie 1920); pregătirea noii
Constituții (1920-1923); definitivarea reformei și unificării administrative
(1924-1925)26. Primii pași spre integrarea administrativă a Transilvaniei au
fost făcuți la București încă din decembrie 1918. Consiliul Dirigent a fost
însărcinat în 24 decembrie 1918, printr-un decret regal, cu preluarea și
gestionarea administrației publice în Transilvania. În guvernul României au
fost numiți trei miniștri transilvăneni fără portofoliu (Ștefan Cicio-Pop,
Alexandru Vaida-Voevod și Vasile Goldiș) și în fiecare minister au fost
numiți consilieri transilvăneni, după consultarea Consiliului Dirigent27.
La nivel județean, actorii-cheie ai preluării administrației au fost
prefecții nou numiți de către Consiliul Dirigent, a căror poziție o echivala pe
cea a foștilor comiți supremi. Ei erau, de cele mai multe ori, lideri locali ai
Partidului Național Român, cunoscuți la nivelul județului respectiv, care
uneori fuseseră chiar membri ai organelor de autoadministrare ale
comitatelor28. Cadrul legal al primei subetape a unificării administrative a
fost creat exclusiv la nivel provincial, de Consiliul Dirigent, care pe
perioada activității sale a emis 24 de decrete-legi. Acestora li s-au adăugat
23
Cornel Grad, „Contribuția armatei la preluarea și consolidarea Imperiumului în
Transilvania (noiembrie 1918-iunie 1919”, în Marius Grec (coord.), 95 de ani de la Marea
Unire. Volum omagial, Arad, „Vasile Goldiș” University Press, 2013, p. 215-261.
24
Gh. Iancu, Contribuția Consiliului Dirigent, p. 15-21; A. Galea, Procesele-verbale.
25
Gh. Iancu, op. cit., p. 26-41.
26
Gh. Calcan, „The Administrative Unification of the Completed Romania”.
27
28
Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent [GOCD], I (1919), nr. 6, 14/27 ianuarie, p. 25.
550
cele două proiecte de lege (a reformei agrară și electorală) votate de Marele

Sfat Național – o entitate reprezentativă care era controlată însă, în practică,
tot de Consiliul Dirigent29. Intenția Consiliului Dirigent, și în particular a lui
Iuliu Maniu, era de a realiza mai întâi o uniformizare și o centralizare a
administrației la nivelul provinciei și a fost explicit exprimată într-o notă
circulară adresată prefecților30.
Mai mult de o treime din cele 24 decrete-legi emise de Consiliul
Dirigent privesc direct sectorul administrației publice31. Decretele I-IV au
pus bazele noii administrații românești, unele dintre prevederile lor
rămânând în vigoare până la Legea unificării administrative din 1925.
Decretul I a ridicat limba română la statutul de limbă oficială, în locul limbii
maghiare, dar a păstrat prevederile Legii naționalităților din 1868.
Funcționarii își păstrau posturile, însă puteau fi puși în disponibilitate în
orice moment. Decretul II a menținut în vigoare Legea nr. XXI/1886, dar a
eliminat instituția virilismului. Această măsură democratică a fost anulată
însă de decizia dizolvării Comitetelor municipale până la noi alegeri și de
transferarea atribuțiilor lor către prefect. Același decret elimina alegerea
înalților funcționarilor județeni, urmând ca toți funcționarii să fie numiți de
către prefect sau de către șeful Resortului Internelor din Consiliul Dirigent,
la propunerea prefectului. Decretul IV a românizat terminologia
administrativă, adică în majoritatea cazurilor a preluat terminologia din
Vechiul Regat (comitele-suprem a fost numit de acum înainte prefect).
Decretul VI a introdus o soluție provizorie în locul tribunalului
administrativ. Decretul VIII a organizat poliția de stat, care a înlocuit poliția
municipală. Decretul XVI conținea noua împărțire a circumscripțiilor
electorale. Decretele XXII și XXIV (niciodată puse în practică) au
reglementat alegerile pentru adunările orășenești și municipale și, respectiv,
pentru comitetul administrativ. Decretul XXIV a eliminat definitiv alegerea
funcționarilor publici, care au continuat să fie numiți de prefecți sau de
Consiliul Dirigent.
Alte acte normative au extins treptat atribuțiile prefecților,
concentrând în mâna lor întreaga putere decizională administrativă. Este
exemplificator în acest sens procesul de numire a funcționarilor. Teoretic,
numirea se făcea în urma unui concurs de dosare, însă în practică, prefectul
înainta Resortului de Interne, pentru aprobare, numele funcționarului pe care
29
30
GOCD, I (1919), nr. 5, 5/18 ianuarie, p. 17.
31
Textele complete ale decretelor apar ca anexe în A. Galea, Formarea și activitatea, p.
157-183.
551
îl dorea. Tot prefectul decidea dacă funcționari dintr-un județ puteau

participa la concursuri pentru posturi în alt județ32.
În ansamblu, schimbările din perioada 1918-1920 au avut o dublă
natură. O parte au fost rupturi evidente, precum modificarea limbii oficiale
și a întregii terminologii de specialitate, eliminarea instituției virilismului,
afluxul masiv de funcționari români pe pozițiile eliberate prin demisia sau
emigrarea celor maghiari. Altele au reprezentat doar continuări accelerate
ale unor tendințe vizibile anterior, precum: întărirea rolului reprezentanților
autorității centrale, limitarea sferei de competență a organismelor de
autoadministrare (chiar desființarea lor temporară), impunerea definitivă a
principiului numirii în detrimentul alegerii funcționarilor, augmentarea
dependenței celor din urmă de autoritatea centrală. Implementarea rapidă a
celor din a doua categorie a fost vitală pentru asigurarea ordinii și a bunului
mers al serviciilor publice în condițiile dezintegrării vechii administrații,
însă în același timp a asigurat pentru Consiliul Dirigent controlul
administrativ și politic al teritoriilor transilvănene. Prin desființarea
temporară a organelor județene de autoadministrare și prin concentrarea
pârghiilor decizionale în instituția prefectului, Consiliul Dirigent a realizat o
centralizare la nivel provincial a administrației publice, care continua
măsurile anterioare ale guvernelor Ungariei și anticipa evoluția ulterioară.
Scopul acestei centralizări la nivel provincial a fost nu doar
administrativ, ci și politic: mulți dintre liderii Consiliului Dirigent și ai
Partidului Național Român sperau ca Transilvania să păstreze o cât mai
largă autonomie în cadrul Regatului României33. Aceste speranțe s-au
destrămat repede, odată cu votarea legii privind unificarea Transilvaniei și a
altor teritorii cu România (29 decembrie 1919)34 și dizolvarea Consiliului
Dirigent (4 aprilie 1920).
Accelerarea și definitivarea uniformizării administrative (1920-1925)
Locul Consiliului Dirigent a fost luat de o Comisie Regională de

Unificare, cu sediul la Cluj, ai cărei membri erau numiți de guvernul de la
București. Comisii similare funcționau la Cernăuți (ucr. Černivci) și
Chișinău și erau coordonate de către Comisia Centrală pentru Unificare și
32
GOCD, I (1919), nr. 75, 10 decembrie, p. 2.
33
Ministrul liberal I.G. Duca a afirmat acest lucru despre Maniu, care după el disprețuia
„regățenii”. I.G. Duca, Memorii, vol. IV, București, Editura Machiavelli, 1994, p. 214.
Consiliul Dirigent a răspuns de nenumărate ori acestor acuze și accentua că nu există un
„guvern separat” în Sibiu, nici miniștri. A. Galea, Formarea și activitatea, p. 154.
34
Ibidem, p. 348-350.
552
Descărcare, care funcționa pe lângă cancelaria Primului Ministru.

Secretariatele comisiilor au fuzionat începând cu 1 aprilie 1921 într-un
Directorat general, care însă a fost curând desființat35. Prin această
succesiune de transformări instituționale, aparatul administrativ județean din
Transilvania, centralizat sub controlul Consiliului Dirigent, a trecut de facto
sub controlul Ministerului de Interne de la București. Chiar dacă
administrația județeană continua să fie considerată, de jure, separată de
administrația de stat, conform legislației din 1886, în practică,
instituția-cheie a prefectului, care aparținea de Ministerul de Interne și ai
cărei deținători erau numiți politic, realiza dezideratul centralizării
administrative și al controlului eficient al administrației județene prin
prerogativele sale extinse, moștenite dinainte de 1918 sau augmentate de
Consiliul Dirigent.
Etapa cuprinsă între 1920-1923 a fost caracterizată de continuarea
schimbărilor în administrația publică județeană din Transilvania, într-un
ritm mai puțin alert decât sub Consiliul Dirigent, dar păstrând obiectivul
uniformizării în raport cu sistemul din Vechiul Regat. Atribuțiile prefecților
nu au cunoscut modificări semnificative în această perioadă, ele fiind
oricum ample. Printre cele mai importante măsuri de reorganizare s-au
numărat transferul sedriilor orfanale din Transilvania în subordinea
Ministerului de Interne (prin Inspectoratul General Sanitar Cluj)36, ulterior a
Ministerului Justiției37. Altă măsură a privit crearea unor birouri de
contabilitate județeană, cu personalul aferent38, ca urmare a extinderii „Legii
contabilității publice” din Vechiul Regat și asupra ținuturilor alipite. Relația
dintre funcționari și autoritatea centrală a fost de asemenea întărită: în 1922,
Ministerul de Interne a retras prefecturilor și subprefecturilor dreptul de a
efectua orice avansări, angajări sau penalizări ale personalului din
subordine39, restrângând astfel și mai mult autoadministrarea județeană, deja
mult diminuată după dizolvarea organelor reprezentative.
O altă măsură în sens centralizator – impusă la solicitarea Ministerului
de Război, dar altfel destul de firească în contextul practicii relațiilor
internaționale, a fost interzicerea corespondenței directe între autoritățile
35
Anton Drăgoescu (ed.), Istoria României. Transilvania, vol. II, Cluj-Napoca, Societatea
Culturală „George Barițiu”, 1999, p. 854-855.
36
Gazeta Oficială a Comisiei Regionale de Unificare din Cluj [GOCRUCj], II (1921), nr.
41, 8 septembrie, p. 1.
37
Buletinul Oficial al Ministerului de Interne [BOMI], II (1922), nr. 25, p. 365-371.
38
GOCRUCj, II (1921), nr. 65, 10 martie, p. 2.
39
BOMI, II (1922), nr. 26-27, p. 400.
553
județene și autorități administrative din străinătate și redirecționarea acesteia

prin Ministerul de Interne spre Ministerul Afacerilor Externe40.
Anul 1923 a fost marcat de elaborarea a două importante acte
legislative, care anunțau intrarea în ultima etapă a unificării administrative.
Constituția din 1923 a stabilit cadrul general în interiorul căruia urma să fie
implementată viitoarea unificare administrativă: Articolul 4 stipula că
teritoriul României se împarte, din punct de vedere administrativ, în județe
și comune, iar Articolul 108 stipula că legile care urmau să reglementeze
funcționarea administrației urmau să respecte principiul descentralizării
administrative. Alte prevederi se refereau la principiul responsabilității
juridice a funcționarilor (Art. 31) și la subordonarea contenciosului
administrativ puterii judecătorești (Art. 107). Menționarea în Constituție a
principiului descentralizării administrative a reprezentat o concesie menită
să atragă suportul politicienilor din provinciile nou unite, mai ales
Transilvania, pentru viitoarea unificare administrativă. Cu toate acestea,
dezbaterile privind această temă aveau să mai dureze câțiva ani, iar
principiul descentralizării avea să-și găsească în final o implementare mult
mai redusă în practica administrativă decât sperau susținătorii săi.
Tot în 1923, în luna iunie, a fost votată Legea pentru statutul
funcționarilor publici care, alături de alte prevederi, reglementa relațiile dintre
toate categoriile de funcționari angajați ai instituțiilor publice și stat, dar
introducea și norme privind recrutarea (nivelul și tipul studiilor cerute pentru
diferite niveluri), promovarea, drepturile la salarii și pensie, dreptul
funcționarilor de apel la forurile juridice și, foarte important, stabilitatea în
funcție. Multe dintre aceste norme fuseseră introduse în Transilvania prin
legislația dinainte de 1918 și unele rămăseseră în vigoare și după aceea, însă
cunoscuseră derogări din cauza condițiilor excepționale – mai ales nivelul
studiilor41. Stabilitatea în funcție reprezenta un pas important spre atenuarea
dependenței funcționarilor de superiori și, mai ales, de decidenți politici, printre
care și prefecții. În practică însă, prin metoda transferului funcționarilor între
diferite posturi similare ca nivel – deci fără a se încălca prevederile Statutului,
inclusiv în alte unități administrative, uneori chiar în altă regiune a țării, aceștia
rămâneau, de fapt, legați de bunăvoința superiorilor.
40
BOMI, I (1921), nr. 8, p. 84.
41
Andrei Florin Sora, „Funcția publică și funcționarii publici în România în primii ani după
Marele Război, 1918-1923”, în Florina Sas, Andrei Florin Sora (coord.), Lungul drum spre
primul Statut al Funcționarilor Publici din România. Deziderate, (ante)proiecte, legislație,
opinii și dezbateri (1918-1923), Cluj-Napoca, Mega, 2019, p. 11-52.
554
Tranziția dinspre administrația Ungariei dualiste spre administrația

unificată a regatului României s-a încheiat, în linii mari, în 1925, prin Legea
pentru unificare administrativă (95/1925). Exegeza temei, realizată de
istorici, juriști și specialiști în administrație publică este amplă și în cele ce
urmează nu ne propunem reluarea ei42, ci doar discutarea punctuală a acelor
aspecte care țin de ipoteza de lucru a cercetării noastre, respectiv de
criteriile alese pentru analiză: rolul prefecților, autoadministrarea la nivel
județean și statutul funcționarilor județeni.
Cercetătorii temei au subliniat distanța dintre prevederile legii din
1925 și cele ale Constituției din 1923 în chestiunea descentralizării. Legea
nu prevedea modalități concrete de descentralizare a administrației publice
și cea mai mare parte a prevederilor ei au extins asupra provinciilor nou
unite sistemul centralizat din Vechiul Regat al României, construit după
modelul administrativ francez din secolul al XIX-lea43. Rațiunile acestei
opțiuni au ținut atât de tradiția administrativă a României, cât și de viziunea
și necesitățile politice ale Partidului Național Liberal, aflat la guvernare,
care vedea în autoguvernarea locală, mai ales în regiunile cu majorități
demografice neromânești, o vulnerabilitate în construcția statutului național,
spre deosebire de mulți politicieni transilvăneni, care o priveau ca o
precondiție a stabilității statului44. Centralizarea a fost criticată de o parte a
elitei române din Transilvania, mai ales membrii Partidului Național
Român, precum Onisifor Ghibu45, însă cu rezultate puține și limitate.
Unităților administrative de bază stipulate în Constituție – județul și
comuna (urbană sau rurală) – li s-a adăugat prin legea din 1925 și plasa, un
nivel intermediar, care însă nu avea personalitate juridică. Teritoriul național
era împărțit în 71 de județe (după Primul Război Mondial fuseseră 76 de
județe, iar înainte de 1918 erau 34). Organul reprezentativ al județului era
consiliul județean, care se întrunea în două sesiuni anuale de 15 zile, dar
putea fi și convocat în mod extraordinar de către prefect. Atribuțiile și sfera
42
Selectiv: I. Agrigoroaiei, „Măsuri de unificare legislativă”; Manuel Guțan, Istoria
administrației publice locale în statul român modern, București, All Beck, 2005, p.
248-273; idem, Istoria administrației publice românești, București, Editura Hamangiu,
2006, p. 252-265; A.F. Sora, Servir l’état roumain. Le corps préfectoral, 1866-1940,
București, Editura Universității din București, 2011, p. 238-246; Gh. Calcan, „The
Administrative Unification of the Completed Romania”; idem, Unificarea administrativă a
României întregite (1918-1925).
43
M. Guțan, Istoria administrației publice românești, p. 260.
44
S. Radu, „Unificarea”, p. 23-24.
45
Irina Livezeanu, Cultural politics in Greater Romania: regionalism, nation building and
ethnic struggle, 1918-1930, Ithaca, NY, Cornell University Press, 1995, p. 162.
555
sa decizională vizau: învățământul primar, profesional și secundar din județ,

sănătatea publică și ocrotirea socială, construirea și întreținerea căilor de
comunicație, lucrările publice și activitatea economică la nivelul județului.
Tot consiliul județean decidea în privința numirilor personalului
administrativ în aceste sectoare, mai puțin a medicilor și a inginerilor (Art.
118-123). Numărul membrilor săi era mic (între 24 și 36, în funcție de
populația județului), și doar 60% din ei erau aleși prin vot de alegători,
ceilalți 40% fiind membri de drept, majoritatea lor funcționari publici, șefi
ai diferitelor servicii județene și un reprezentant al cultului majoritar în județ
(Art. 103). În comparație cu adunarea comitatului dinainte de 1918,
consiliul județean avea o reprezentativitate mai redusă, dar era și mult mai
conectat la structurile centrale de putere prin faptul că cei 50% viriliști, care
reprezentau anterior interesele elitei locale, fiind angajați în activități
private, erau înlocuiți acum de cei 40% membri de drept care, deși tot parte
a elitei locale, se aflau în directă dependență profesională față de stat.
După întrunire, consiliul județean stabilea compoziția celor cinci
comisii județene: administrativă, de lucrări publice, economică, a cultelor și
învățământului, sanitară și de asistență socială (Art. 112). Acestea erau
prezidate de cel mai în vârstă membru, iar raportorii lor formau delegația
permanentă care, prezidată de prefect, conducea în practică județul în
perioadele dintre ședințele consiliului județean (Art. 138-155). Delegația
permanentă avea aceleași atribuții ca și consiliul județean (mai puțin
chestiuni financiare majore, precum votarea bugetului sau aprobări și
concesionări de servicii, și mai puțin chestiuni de reorganizare teritorială),
dar avea și atribuții specifice, printre care cea mai importantă era
supravegherea administrației județene și comunale (Art. 143-144). În acest
fel, puterea de decizie la nivel de județ se concentra în mâinile unui număr
foarte redus de persoane, iar selecția membrilor și a conducerii diferitelor
organisme județene era piramidală, concentrată la vârf în mâna prefectului și
deficientă din punctul de vedere al mecanismelor de verificare și echilibru.
Noua lege administrativă extindea și atribuțiile prefecților, care încă
din 1919 preluaseră o bună parte din prerogativele adunărilor și comisiilor
municipale dizolvate. Acest fapt era în consonanță cu tradiția funcției în
Vechiul Regat al României, unde prefectul avea atribuții atât în aplicarea
legilor, cât și în controlul administrației județene46. Conform legii
administrative din 1925, prefecții erau numiți de guvern la recomandarea
ministrului de interne și aparțineau personalului ministerului, însă conform
46
M. Guțan, Istoria administrației publice românești, p. 202-203; A.F. Sora, Servir l’état
roumain, p. 211-233.
556
Statului din 1923 ei nu intrau în categoria funcționarilor publici. Prefecții

exercitau o funcție de control, dar erau totodată și conducătorii efectivi ai
administrației județene (Art. 11), preluând definitiv atribuțiile deținute
anterior de vicecomiți. Prin aceasta dispărea echilibrul dintre reprezentanții
județului și cei ai autorității centrale, care existase până în 1918 și se
permanentiza centralizarea atribuțiilor de către cei din urmă, inițiată sub
Consiliul Dirigent. Subprefectul devenea un subordonat al prefectului (Art.
14), împreună cu toți ceilalți funcționari. Prefectul controla autoritățile
județene și comunale aflate pe teritoriul județului (mai puțin municipiile),
inclusiv funcționarii publici pe care îi numea și îi demitea și avea și atribuții
disciplinare. Prefectul era, de asemenea, șeful poliției districtuale și al
jandarmeriei, dar putea apela și la ajutorul armatei (Art. 330-352). Dacă
înainte de 1925 nu era necesară o calificare specială, legea din 1925 a impus
prefecților să dețină o diplomă universitară, însă doar celor care nu serviseră
anterior ca prefecți cel puțin un an (Art. 330).
O parte din centralizarea excesivă adusă de Legea nr. 95/1925 a fost
eliminată la nivelul comunelor prin Legea nr. 167/1929 privind organizarea
administrației locale, elaborată în perioada guvernării Partidului
Național-Țărănesc. Aceasta transfera gestiunea administrației județene de la
prefect la președintele comisiei permanente a consiliului județean (care juca
un rol similar cu cel al vicecomiților înainte de 1918). Însă separarea
funcției politice a prefectului de cea administrativă nu corespundea viziunii
politice a celorlalte partide, astfel că aceste prevederi au fost abrogate după
plecarea de la guvernare a Partidului Național Țărănesc47.
Concluzii
În Transilvania, centralizarea administrației publice și restrângerea

ariilor de competență ale administrațiilor comitatense în favoarea statului –
reprezentat în epocă de instituția comitelui suprem – a început încă din
perioada dualismului. Tradiția istorică și lipsa suveranității depline a Ungariei
în cadrul Monarhiei Habsburgice au încetinit însă ritmul acestui proces.
Partidele de opoziție, mai ales, au văzut în autonomia administrativă a
comitatelor garanția împotriva intruziunii abuzive a partidului de
guvernământ sau din partea monarhului. Legea nr. XXI/1886 a oferit
guvernului și reprezentanților săi, comiții supremi, posibilitatea de a controla
47
A. Drăgoescu (ed.), Istoria României, p. 857-858; Andrei Florin Sora, „A difficult
modernization. The Institution of the Prefect in Greater Romania, 1918-1940”, în Analele
Universității București. Istorie, LXII (2014), nr. 1, p. 50-51.
557
mai eficient administrațiile comitatelor, însă a stabilit și limite clare ale

acestui control, care au fost foarte puțin modificate până la finalul războiului.
Sistemul de autoadministrare era limitat nu doar prin prerogativele
comitelui suprem, ci și prin controlul ministerial asupra finanțelor comitatelor și
prin dreptul de verificare și anchetă al Ministerului. Această centralizare și
uniformizare a avut însă și efecte pozitive, cum ar fi asimilarea funcționarilor
comitatelor cu cei ai statului din punctul de vedere al încadrării în clase de
serviciu și al beneficiilor salariale și sociale sau micșorarea posibilității
abuzului în serviciu, nepotismului și corupției din partea funcționarilor aleși de
multe ori din aceleași familii timp de secole. În ansamblu, presiunea statului a
contribuit la profesionalizarea corpului funcționarilor comitatelor și la
birocratizarea și eficientizarea sistemului. Chiar și în aceste condiții, adunările
comitatense, deși nu erau instituții pe deplin democratice din cauza votului
cenzitar și a prezenței viriliștilor, au reprezentat veritabile școli politice, atât
pentru susținătorii opoziției, cât și pentru cei ai naționalităților48.
Perioada extraordinară de la sfârșitul războiului a permis accelerarea
acestor procese, susținută de: dezintegrarea vechii administrații și necesitatea
stringentă de a restaura ordinea și controlul în teritoriu, nevoia autorităților
române de a se putea baza pe un corp loial de funcționari publici și de a putea
înlocui la nevoie funcționarii recalcitranți sau nesiguri politic (fiind afectați în
majoritatea lor maghiarii, pe când sașii au rămași pe loc), schimbarea de
paradigmă ideologică, care a eliminat de pe agenda Consiliului Dirigent
impedimentul reprezentat pentru statul ungar de tradiția istorică a
autoadministrării comitatelor. La acestea s-au adăugat motivele politice ale
Consiliului Dirigent, care a sacrificat autonomiile administrative județene în
favoarea centralizării provinciale, cu speranța că acest proces va concentra
suficientă masă politică încât să susțină la rândul său o formă de autonomie
regională. Această strategie s-a dovedit însă lipsită de succes și nu a făcut
decât să ușureze centralizarea administrativă ulterioară la nivel statal.
Rolul-cheie în acest proces l-a avut instituția prefectului, care prelua
și extindea atribuțiile comitelui suprem în două arii esențiale: în raport cu
organele administrației autonome județene și în raporturile cu funcționarii.
Cele dintâi au fost inițial dizolvate (1919) și atribuțiile lor preluate de
prefecți. După 1919, deși a fost elaborat un cadru normativ de funcționare,
nu au mai fost organizate alegeri județene până la abolirea sistemului, în
1925, ceea ce a făcut din prefecți singurii conducătorii ai județelor, fără
concurență din partea altor entități locale și limitabili doar de autoritatea
48
Vezi de ex. Lucian Petraș, Politică și demers național în comitatul Arad (1895-1916),
Timișoara, Brumar, 2008.
558
centrală care îi numise. În ceea ce îi privește pe funcționari, majoritatea lor

erau numiți de către comitele suprem încă dinainte de 1918, însă marea
schimbare adusă de Consiliul Dirigent și perpetuată de legislația ulterioară a
fost impunerea numirii (inițial direct, ulterior pe bază de concurs de dosare)
a tuturor funcționarilor, adică și a celor superiori de la nivel județean.
Măsura în sine este una firească și respectă paradigma modernizării și
profesionalizării administrative. Chiar guvernanții Ungariei – și o bună parte
dintre funcționarii în cauză – ar fi dorit să o impună încă înainte de război.
Însă, în acest fel, reprezentanții „elitei administrative locale”, singura forță
care putea să coaguleze o opoziție împotriva prefectului la nivel județean,
deveneau complet dependenți de acesta.
După 1920, odată cu preluarea conducerii administrative direct de
autoritățile de la București, s-a trecut de la adaptarea cadrului legal existent
anterior la introducerea unor măsuri propriu-zise de unificare administrativă:
reorganizări structurale ale administrației județene conform legislației din
Vechiul Regat, accentuarea centralizării și concentrarea puterii de decizie
aproape exclusiv de către Ministerului de Interne, introducerea primelor acte
legislative cu caracter unitar pentru toate regiunile țării. Prin aceasta, însă,
rolul prefecților a rămas la fel de important, în timp ce autoadministrarea s-a
restrâns și mai mult. În 1923, funcționarii au câștigat prin Statut o serie de
drepturi, ceea ce a reprezentat un pas înainte pe drumul profesionalizării,
însă dependența lor formală și informală față de reprezentanții puterii
centrale a rămas aproape la fel de accentuată. Descentralizarea
administrativă, prevăzută ca principiu în Constituția din 1923, nu s-a
reflectat și în prevederile Legii de unificare administrativă din 1925, care a
adus o restrângere și mai puternică a formelor de autoadministrare la nivelul
județelor și a intensificat concentrarea puterii de decizie în mâinile
prefecților, atât în ceea ce privește politicile publice locale, cât și corpul
funcționarilor județeni. Este adevărat, consiliul județean primea, prin lege,
atribuții de autoadministrare, însă acestea erau exercitate în majoritatea
timpului de delegațiunea permanentă, prezidată de prefect, ceea ce extindea
aria de control a acestuia și asupra chestiunilor ce țineau de
autoadministrare. La fel, faptul că delegațiunea (formată exclusiv din
nefuncționari) controla funcționarii, a căror numire și stabilitate în poziție
depindea oricum de prefect, inhiba orice inițiativă a celor dintâi.
În Transilvania, tranziția de la administrația Ungariei dualiste la
administrația României interbelice a însemnat continuarea unor procese
începute în primii ani ai dualismului și care s-au intensificat și extins
gradual, al căror obiectiv final era creșterea controlului statului asupra
administrației județene. Faptul că în Ungaria această centralizare nu implica
559
o erodare a autoadministrării la nivel județean atât de puternică cum a fost

implementată în România ținea în mare parte de combinația dintre tradiția
istorică și cea politică a statului; de îndată ce această tradiție s-a schimbat,
odată cu trecerea provinciei în componența altui stat, și intensitatea și ritmul
procesului s-au accentuat. Procesul continuu de modificare a legislației, care
s-a accelerat între 1919-1921, a contribuit în durată lungă și la un anumit
grad de instabilitate a sistemului administrativ al județelor. În ambele state,
un rol esențial l-au avut reprezentanții puterii centrale în teritoriu: comiții
supremi și prefecții. Controlul lor asupra instituțiilor locale de
autoadministrare, dar și asupra corpului funcționarilor, prin combinarea
atribuțiilor politice și administrative au fost pârghiile prin care s-a realizat
acest proces. Administrația locală a intrat sub un control strict, singurul
lucru pozitiv în acest domeniu față de condițiile anterioare ale Vechiului
Regat fiind faptul că rolul controlului a posteriori (atribuirea administrativă)
a crescut față de cel al controlului a priori.
560
CULTURĂ POLITICĂ ȘI POLITICI CULTURALE
IDIȘ ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ ÎNTRE
RECONCILIERI ȘI DIFERENDE
Augusta Costiuc Radosav
Perioada interbelică a constituit, pentru cultura de limbă idiș din

România, o etapă de veritabilă Renaștere culturală1, care a plasat personalități
ale culturii în această limbă provenite din România în galeria marilor
personalități culturale idiș din Europa și din lume. Dezvoltarea notabilă a
culturii idiș din România interbelică a avut loc ca urmare a eforturilor susținute
ale unor activiști culturali și ale unor asociații culturale din Bucovina
austro-ungară și din Basarabia rusească, cee au promovat limba și cultura idiș
începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea2. Preponderent afiliați
partidelor evreiești Bund (socialiști), Po‘ale Zion (socialiști-sioniști radicali) sau
orientării politice a naționalismului din Diaspora (Golus-natsyonalizm), acești
actori sau activiști culturali din cele două provincii au fost tributari setului de
reprezentări sau culturii politice aferente partidului sau orientării politice de
care aparțineau, constituită de-a lungul unei „temporalități multi-deceniale”3,
care le-a condiționat și modelat măsurile întreprinse în domeniul politicilor
culturale idiș4. Cu alte cuvinte, activismul și politicile culturale ale actorilor
1
Cu referire la volumul Kenneth Moss, Jewish Renaissance in the Russian Revolution,
Cambridge MA, Harvard University Press, 2009.
2
Vezi Jeffrey Veidlinger, Jewish Public Culture in the Late Russian Empire, Bloomington
IN, Indiana University Press, 2009, care argumentează că, în lucrările literare și istorice
scrise de intelectualii evrei din Rusia, s-a putut discerne o turnură seculară cu câteva decade
înainte de Revoluția din 1917. Vezi și Kenneth Moss, op. cit., p. 20, care susține că
diversele culturi politice și practici culturale din mediile evreiești est-europene de la
începutul secolului al XX-lea au avut „rădăcini prerevoluționare”.
3
Jean-François Sirinelli, „De la demeure à l’agora. Pour une histoire culturelle du
polititique”, în Vingtième Siècle. Revue d'histoire, 57 (1998), p. 129. https://www.persee.fr/
doc/xxs_0294-1759_1998_num_57_1_3716. (accesat în 11 iunie 2022). Vezi și idem,
„Quelle identité pour l’histoire culturelle?”, în Dix ans d’histoire culturelle, ed. Évelyne
Cohen, Pascale Goetschel, Laurent Martin, Pascal Ory, Villeurbanne, Presses de l'ENSSIB,
2011, p. 22-23.
4
Vezi și Jean-François Sirinelli, „Quelle identité pour l’histoire culturelle?”, p. 23.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.26
culturali idiș de după unirea Bucovinei și a Basarabiei cu România din 1918 au

fost modelate de cultura politică partinică sau de afilierea politică a acestor
activiști culturali, adică de setul de reprezentări pe care aceștia și le-au creat și
definit în cadrul partidelor sau al organizațiilor politice de care aparțineau.
Cu toate că reprezentările aferente culturii politice ale fiecărui partid
erau diferite, în perioada de dinainte de 1918, activiștii culturali idiș din
Basarabia și Bucovina au reușit să găsească modalități de a le armoniza, astfel
încât măsurile privind politicile culturale idiș să fie relativ unitare și să aibă
parte de un consens și de o susținere suprapartinică. Prezentul studiu ilustrează
schimbările survenite după 1918 în discursul activiștilor culturali idiș din
Bucovina și Basarabia, care și-au continuat activitatea culturală și în România
interbelică, schimbări care ilustrează disoluția acestui consens suprapartinic,
prin care în perioada antebelică fuseseră reconciliate culturile politice ale
diferitelor partide sau orientări politice (Bund, Po‘ale Zion, naționalismul
evreiesc din Diaspora) și fuseseră puse în aplicare politici culturale unitare.
Deși, în perioada interbelică, în România a existat o efervescență culturală idiș
remarcabilă, instituționalizată cu intenția aplicării unor politici culturale
concrete la nivelul mai multor organizații, precum Kultur-Lige, Yidisher Shul
Fareyn sau Yidishe Kultur Federatsye far Rumenye, acestea nu au putut fi
valorificate la întregul lor potențial, din cauza accentuării divergențelor dintre
activiștii culturali, care nu au mai fost capabili să găsească formule de
reconciliere suprapartinică a propriilor reprezentări sau culturi politice partinice.
În primele două decenii ale secolului al XX-lea, consensul și
concilierea, care armonizau variatele culturi politice partinice din Bucovina
(Bund, Po‘ale Zion, naționalismul evreiesc din Diaspora), convergând spre
aplicarea unui set de politici culturale comune, și-au găsit expresia instituțională
prin intermediul Asociației culturale Jüdische Kultur. Fondată în 1910 la
Cernăuți, Jüdische Kultur a reprezentat frontul comun al activiștilor idiș
aparținând diferitelor orientări politice, prin care aceștia promovau limba și
cultura idiș și prin care doreau să îi ”idișizeze”5 pe intelectualii evrei din
Bucovina, în majoritatea lor asimilați în cultura de limbă germană. Politicile
culturale comune promovate de asociația Jüdische Kultur au constat în cursuri
pentru învățarea limbii idiș, prelegeri despre literatura și cultura idiș sau despre
alte subiecte de interes general, tabere, cercuri de lectură, cluburi de teatru
destinate copiilor, adulților și vârstnicilor6.
5
Kenneth Moss, op. cit., p. 151.
6
Abraham Dupler, „Der akademische Verein ‘Jüdische Kultur’ in Czernowitz“, în
Geschichte der Juden in der Bukowina. Ein Sammelwerk, ed. Hugo Gold, vol. 2. Tel-Aviv,
Edition „Olamenu”, 1962, p. 164-165.
562
Prin comparație cu Bucovina, Basarabia nu a avut în primele două

decenii ale secolului al XX-lea un activism cultural idiș atât de pregnant
organizat instituțional. Cultura și literatura idiș au fost cultivate în
Basarabia, însă la nivelul extinsei sale rețele de școli cu predare în limba
idiș7, în cadrul cărora s-au format viitoare generații de activiști culturali din
perioada de după Primul Război Mondial, al căror profil și afiliere politică
din perioada interbelică au contribuit, de asemenea, la scindarea
activismului cultural idiș în funcție de reprezentările politice și partinice.
Conturarea unei sfere culturale idiș și edificarea sa instituțională în
România de după 1918 s-a realizat prin înființarea aproape concomitent a
două instituții culturale dedicate politicilor culturale idiș: Kultur-Lige în
Basarabia și Yidisher Shul Fareyn în Bucovina. Prima instituție culturală în
cauză a fost Kultur-Lige, fondată la 29 septembrie 1919 în Chișinău8 de
către Herts Gilishenski, profesor și inspector responsabil de școlile evreiești
din Basarabia9; Hayim (Shmuel) Kovarski, profesor de ebraică în Chișinău
și membru al asociației educaționale ORT (Obshchestvo Remeslenava
Truda) din oraș; Yoysef Baraz, profesor din Chișinău10; Shmil (Shmuel)
Iaski11, membru al consiliului de conducere al organizației politice Zeirei
Zion din Basarabia; Seftel Weissman-Benoni, scriitor și profesor, membru
al asociației educaționale ORT din oraș12; Israel (Strul) Weinstein, unul
dintre editorii ziarului Undzer Tsayt din Chișinău, cunoscut sub
7
Ezra Mendelsohn, The Jews of East Central Europe between the World Wars,
Bloomington IN, Indiana University Press, 1983, p. 199. Vezi și David Vinitzky,
Bisarabyah ha-Yehudit be-maarakhoteha: ben shete milhamot ha-olam 1914-1940
(Evoluția evreilor din Basarabia: între cele două Războaie Mondiale 1914-1940), vol. 2.
Ierusalim, Ha-Sifriyah ha-Tsyonit, 1973, p. 515-516. În 1922, în Basarabia erau
consemnate 52 de școli primare cu predare în limba idiș și 75 de școli gimnaziale ale
organizației Tarbut, cu predare în limba ebraică.
8
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, București (în continuare CNSAS),
Fond Liga Cultural Evreiască 1920-1938, dosar D 016039, f. 12-13. Vezi și CNSAS, Fond
Federația Culturală Evreiască din România 1926-1931, dosar D 015374, f. 57, 67.
9
Shloyme Bickel, Eseyen fun yidishn troyer (Eseuri despre suferința evreiască), New York,
Novak, 1948, p. 210-218. Vezi și Joseph Kissman, Leah Kissman, „Herts Gilishenski”, în
Doyres bundistn (Generații de bundiști). ed. J. S. Herts, vol. 2. New York, Unzer Tsayt
Farlag, 1968, p. 227-230.
10
„Chișinău”, în Pinkas ha-kehilot. Romanyah (Registrul comunităților. România). vol. 2.
Ierusalim, Yad Vashem, 1969. https://www.jewishgen.org/yizkor/ pinkas_romania/
rom2_00400.html (accesat în 11 iunie 2022).
11
David Vinitzky, op. cit., vol. 2, p. 415.
12
CNSAS, Fond Liga Cultural Evreiască 1920-1938, f. 12. Vezi și David Vinitzky, op. cit.,
vol. 2, p. 508-509. Weissman-Benoni a tradus în ebraică un manual de istorie pentru școlile
rețelei Tarbut din Basarabia.
563
pseudonimul Idel Melamed13 și Motl Shaikevics, contabil din Chișinău14.

Fondatorii noii organizații culturale ilustrau un spectru politic foarte
divers: Bund (socialiști), prin președintele Herts Gilishenski și prin
vicepreședintele Hayim (Shmuel) Kovarski. Originar din Orhei, Basarabia,
Gilishenski s-a mutat la începutul anului 1917 la Chișinău și a participat
activ la mișcarea revoluționară evreiască, în calitate de membru fondator al
Bundului. Până la sfârșitul anului 1917, a fost directorul unei școli evreiești
din Chișinău, în care aveau loc întâlnirile secrete ale simpatizanților
Bundului. În perioada interbelică, a fost supravegheat îndeaproape de
Siguranța Statului, din cauza călătoriilor sale dese în Rusia de după
declararea autonomiei Basarabiei la 15 decembrie 1917. La fel de intens
supravegheat de Siguranța Statului a fost și vicepreședintele Kultur-Lige,
Hayim (Shmuel) Kovarski, deoarece acesta afirmase în 1917, cu ocazia
întrunirii Sfatului Țării din Basarabia, că orice anarhie ar fi încetat în
Basarabia, dacă ideile Revoluției Ruse ar fi fost puse în practică și în această
regiune15. Pe lângă membrii socialiști afiliați Bundului, secretarii
Kultur-Lige – Yoysef Baraz și Shmil (Shmuel) Iaski – reprezentau
organizația politică a Zeirei Zion (sioniști-socialiști moderați) din Basarabia,
cel din urmă fiind un scriitor cunoscut și redactor-șef al celor două ziare ale
grupului Zeirei Zion din Chișinău – Erd un Arbet16 și Undzer Tsayt17.
Conform statutului fondator al Kultur-Lige, cel mai important scop
al noii organizații culturale era facilitarea accesului cât mai larg la o cultură
considerată „de elită”, prin intermediul unor oferte educaționale precum
„școli democratice pentru copii” și „cursuri serale pentru adulți”18.
Intermedierea accesului către această cultură „de elită” ar fi urmat să se mai
realizeze, conform aceluiași statut, prin deschiderea unor biblioteci evreiești,
prin teatre avangardiste, prin oferirea de sprijin financiar unor asociații
culturale cu caracter regional și prin fondarea unei edituri care să publice
cărți și reviste în limba idiș. La scurt timp după fondarea sa, Kultur-Lige a
13
David Vinitzky, op. cit., vol. 2, p. 590, 601. Vezi și Volf (Vladimir) Tamburu, Yidish-prese
in Rumenye (Presa idiș din România), București, Kriterion, 1977, p. 171, 173, 175.
14
David Vinitzky, op. cit., vol. 2, p. 508. Shaikevics a tradus în ebraică un manual de
geografie pentru școlile rețelei Tarbut din Basarabia.
15
CNSAS, Fond Liga Cultural Evreiască 1920-1938, f. 3.
16
Ziarul Erd un Arbet (Pământ și muncă) a fost oficiosul grupului politic al Zeirei Zion din
România între 1920 și 1922. Vezi David Vinitzky, op. cit., vol. 1, p. 58.
17
Cotidianul Undzer Tsayt (Timpul nostru) a fost oficiosul grupului politic al Zeirei Zion
din România după 1922. Vezi Ibidem, vol. 1, p. 60.
18
Statutul fondator al Kultur-Lige, în CNSAS, Fond Liga Cultural Evreiască 1920-1938, f.
10-11.
564
reușit să deschidă filiale atât în orașe mai mari (Bălți, Hotin, Soroca, Orhei,
Tighina, Cetatea-Albă, Ismail, Cahul), cât și în numeroase shtetlekh sau
orășele (Râșcani, Lipcani, Rezina, Fălești, Dumbrăveni, Briceni, Călărași,
Noua-Suliță, Briceva, Zgurița și altele)19.
Cea de-a doua instituție menită să pună în practică politicile culturale
ale activiștilor idiș din România interbelică a fost Yidisher Shul Fareyn,
fondată la 8 aprilie 1919 la Cernăuți20. Președintele desemnat al noii
organizații a fost profesorul Israel Schäfler, iar printre membrii săi fondatori
s-au numărat: Hayim Lecker21, profesor și reprezentant al școlilor evreiești
în relație cu autoritățile române după 1918 și, de asemenea, membru în
asociația antebelică cernăuțeană Jüdische Kultur; Shmuel Aba Soifer, viitor
redactor-șef al popularului ziar cu profil cultural Tshernovitser Bleter
(1929-1937); Hayim Kraft, profesor de limba germană și activist cultural
idiș; Yaakov Pistiner, președintele Bund din Cernăuți și deputat în
Parlamentul României; Sarah Kasvan, redactor-șef al ziarului bundist în
limba idiș Dos Naye Lebn din Cernăuți, precum și numeroși alți intelectuali
evrei. Una dintre figurile marcante ale vieții culturale idiș din România
interbelică și anume scriitorul și jurnalistul Shloyme Bickel s-a alăturat
Yidisher Shul Fareyn la câteva luni după fondarea sa, devenind unul dintre
cei mai prolifici activiști culturali idiș din perioada 1920-193022. Imediat
după fondarea sa, Yidisher Shul Fareyn a deschis filiale în cele mai
importante localități din Bucovina, precum Suceava, Rădăuți, Siret, Vatra
Dornei, Gura Humorului, Storojineț, Vîjnîțea și Sadagura23.
La fel ca în cazul Kultur-Lige, membrii fondatori ai Yidisher Shul
Fareyn își reclamau apartenența la o varietate de culturi politice prezente în
mediile evreiești (Bund, Po‘ale Zion sau fără afiliere politică explicită), pe
19
Arhivele United States Holocaust Memorial Museum (în continuare USHMM), Fond
Centrala Evreilor din România, RG-25.004M, dosar 2678, f. 10-11. Vezi și CNSAS, Fond
Rapoarte ale Siguranței Iași privind organizarea și funcționarea Ligii Culturale Evreiești
din România 1926, dosar D 011412, f. 2-3. Vezi și CNSAS, Fond Federația Culturală
Evreiască din România 1925-1926, dosar D 015373, f. 23.
20
Efrat Gal-Ed, Niemandssprache. Itsik Manger – ein europäischer Dichter, Berlin,
Judischer Verlag im Suhrkamp, 2016, p. 129-130. Vezi și Shmuel Aba Soifer, Das jüdische
Wohlfahrtswesen in Czernowitz: mit besonderer Berücksichtigung der Bemühungen um die
Vereinheitlichung des Hilfswerkes, Cernăuți, Verlag der Buchhandlung Kramer, 1925, p.
97.
21
Abraham Dupler, op. cit., p. 165. Ca reprezentant al școlilor evreiești din Bucovina în
Consiliul Național Român, Lecker a condus negocierile asupra noii organizări a școlilor
evreiești din statul român de după 1918.
22
Efrat Gal-Ed, op. cit., p. 132. Vezi și Shmuel Aba Soifer, op. cit., p. 98.
23
Shmuel Aba Soifer, op. cit., p. 98.
565
care au încercat să le armonizeze în cadrul organizației, în scopul combaterii

unui „inamic” comun – asimilarea24. Ca atare, în spiritul direcțiilor inițiate
în activismul cultural și politic evreiesc în timpul Conferinței pentru limba
idiș din Cernăuți din 1908, activiștii culturali idiș din cadrul Yidisher Shul
Fareyn au propus ca, și după 1918, limba și cultura idiș să rămână elementul
esențial în conturarea și definirea identității naționale evreiești. În acest
scop, la fel ca în cazul activiștilor Kultur-Lige, cei din Yidisher Shul Fareyn
au reușit în primii ani de funcționare să reconcilieze diferitele culturi
politice ale membrilor săi și să adopte un set comun de politici culturale,
axate pe sprijinirea limbii și culturii idiș, ca element central al păstrării
identității naționale evreiești:
‫ קומען‬:‫פֿאַריין האָט זיך געשטעלט איז געװען זייער אַ װיכטיקע‬-‫די אויפֿגאַבע װאָס דער ייִדישער שול‬
‫ ס'זאָל זײַן פֿאַרבונדן מיט די װאָרצעלן פֿון װאַנען מען‬,‫ עס דערהייבן דורכן אייגענעם לשון‬,‫צום פֿאָלק‬
.‫ דענקען און פֿילן ייִדיש‬.‫ לייענען און שרײַבן ייִדיש‬,‫ האָט מען דערצו גענומען לערנען רעדן‬.‫װאַקסט‬
25
.‫ קאַמף קעגן דער אַסימילאַציע‬.‫דאָס איז געװען די פּרימיטיװסטע טעטיקייט‬
Misiunea pe care Yidisher Shul Fareyn și-a propus să o aducă la îndeplinire a fost
una foarte importantă: să vină în întâmpinarea poporului, să îi ridice nivelul
cultural prin propria limbă, astfel încât să se conecteze la propriile rădăcini și
origini. În acest scop, am început să învățăm să vorbim, să scriem și să citim în
idiș. Să gândim și să simțim în idiș. Preocuparea noastră fundamentală a fost
aceasta. Lupta împotriva asimilării26.
Printre politicile culturale inițiate de Yidisher Shul Fareyn s-au

numărat: deschiderea de școli cu predare în limba idiș27; fondarea unei
universități populare, în cadrul căreia scriitori și oameni de cultură precum
Eliezer Steinbarg, Moyshe Altman, Itsik Manger, Hayim Lecker, Hayim
Kraft, Israel Schäfler și alții țineau regulat prelegeri despre literatură, artă,
știință, istorie și alte subiecte de interes; oferirea unor cursuri de formare
profesorilor și educatorilor interesați în predarea unor materii în limba idiș;
24
Efrat Gal-Ed, op. cit., p. 130. Vezi și Shmuel Aba Soifer, op. cit., p. 97.
25
Arthur Kolnik, „Der Yidisher Shul Fareyn in Tshernovits” (Yidisher Shul Fareyn din
Cernăuți), în Shloyme Bickel yoyvl-bukh = Ateres Shloyme: tsu zayn 70stn geboyrntog
(Volum omagial dedicat lui Shloyme Bickel = Omagiu lui Shloyme: la împlinirea vârstei de
70 de ani), Moshe Starkman (ed.), Farlag Matones, New York, 1967, p. 222-223.
26
Toate textele idiș sunt traduse de Augusta Costiuc Radosav, dacă nu e specificat altfel.
27
Prima școală populară evreiască cu predare în idiș din Bucovina a fost deschisă de
Yidisher Shul Fareyn în 1919 în Vîjnîțea, urmată de o școală vocațională cu predare în idiș
deschisă la Vatra Dornei. În 1923, a urmat o școală pedagogică pentru învățători, ai cărei
cursanți au fost majoritar învățători din Basarabia. Vezi Shmuel Aba Soifer, op. cit., p.
97-98.
566
organizarea de cursuri serale pentru învățarea limbii idiș de către profesori,

copii și adulți interesați; fondarea unui club de teatru pentru copii, sub
direcția scriitorului Eliezer Steinbarg și a unui alt club de teatru pentru
adulți, condus de scriitorii Avner Barak și Meshulem Surkis28. În plus, după
preluarea fondului de carte al fostei asociații antebelice Jüdische Kultur,
biblioteca Yidisher Shul Fareyn a devenit una dintre cele mai importante
biblioteci idiș din România interbelică29.
După doi ani de activitate culturală paralelă, Kultur-Lige și Yidisher
Shul Fareyn s-au unit, formând Yidishe Kultur Federatsye far Rumenye30.
Fuziunea a avut loc în timpul primei Conferințe Culturale pentru Idiș din
România Mare, care a avut loc între 7-9 ianuarie 1921 la Cernăuți. În
conducerea noii organizații culturale au fost aleși membri marcanți atât ai
Kultur-Lige, cât și ai Yidisher Shul Fareyn, care au ilustrat, de asemenea, un
foarte variat spectru politic. Astfel, conducerea Yidishe Kultur Federatsye
far Rumenye a revenit unor reprezentanți de elită ai socialiștilor (Bund), prin
președintele Yaakov Pistiner, deputat în Parlamentul român, și prin
secretarul Herts Gilishenski, director al școlii vocaționale a organizației
culturale patronate de Bund – Morgnroit. Dintre membrii Bundului s-au
remarcat și Hayim Lecker, care activase și în asociația antebelică pentru
promovarea culturii idiș Jüdische Kultur și, după 1918, în Yidisher Shul
Fareyn, sau Joseph Kissman, unul dintre fondatorii Bundului din Bucovina
și editor al oficiosului partidului – Dos Naye Lebn31. Cea de-a doua
orientare politică semnificativă pentru conducerea noii organizații a fost cea
a socialiștilor-sioniști radicali (Po’ale Zion), din rândurile căreia s-au
evidențiat profesorii Hayim Kraft și Israel Schäfler, precum și scriitorul
Shloyme Bickel. În conducerea noii organizații au mai fost numiți și cei trei
scriitori de renume din Lipcani – Eliezer Steinbarg, Moyshe Altman și
Yankev Sternberg, care, deși nu și-au exprimat public susținerea pentru
Po’ale Zion, au manifestat constant o simpatie implicită pentru această
orientare politică32. În cadrul conferinței s-a decis ca politicile culturale
inițiate de noua organizație să fie coordonate de două consilii de conducere:
Comitetul Central cu sediul în Cernăuți, care urma să supravegheze
activitățile culturale din Bucovina (inclusiv cele inițiate de Yidisher Shul
28
Ibidem, p. 97.
29
Ibidem, p. 98.
30
În continuare Yidishe Kultur Federatsye.
31
Efrat Gal-Ed, op. cit., p. 139. Vezi și David Schaary, „Jewish Culture in Multinational
Bukowina between the Two World Wars”, în SHVUT. Jewish Problems in the USSR and
Eastern Europe, 16 (1993), p. 285.
32
CNSAS, Fond Federația Culturală Evreiască din România 1925-1926, f. 44.
567
Fareyn) și Comitetul Regional din Chișinău, care urma să se ocupe de

activitățile culturale din Basarabia (inclusiv cele demarate de Kultur-Lige).
Conform unui editorial din Di Frayhait, oficiosul partidului Po‘ale
Zion, rezultatul cel mai vizibil al primei Conferințe Culturale pentru Idiș din
România Mare a fost repoziționarea echilibrului de putere din cadrul
nou-formatei organizații culturale, cu ”pierderi” și ”câștiguri” de ambele
părți: în timp ce ramura mai moderată din Cernăuți a obținut conducerea sa
de facto, „temperamentul revoluționar” al ramurii din Chișinău a câștigat
bătălia ideologică, prin proclamarea fără echivoc a caracterului ”proletar” al
întregului eveniment:
‫דער גוטער שטריך פֿון דער פֿילפֿאַרביקער אַרבייט פֿון דער ערשטער אַלרומענישער יודישער‬
‫ װאָס איהרע פֿאַרהאַנדלונגען זענען אין גאַנצען געװען‬,‫קאָנפֿערענץ דריקט זיך אויס אין דעם‬-‫קולטור‬
,‫ סוף כל סוך האָבן אַפֿילו די מעהר רעכטע חבֿרים‬.‫באַהערשט פֿון דער פּראָלעטאַרישער אידעאָלאָגיע‬
‫ די װעלכע האָבן זיך אין דער‬,‫די װאָס װייזן זיך אויפֿן קולטורעלען געביט אַרויס קאָנסערװאַטיװער‬
,‫ בירגערלעכע טראַדיציעס‬,‫פֿאַרשלייערטע‬-‫טעאָריע אפֿילו נישט גענצליך באַפֿרייט פֿון די ראָמאַנטיש‬
,‫ אַז די פֿעדעראַציע‬,‫האָבן אין דער פּראַקטיק בײַם באַשטעטיגען דעם שטאַטוט געמוזט אַנערקענען‬
‫ און אַז איהר‬,‫ װעט זיך מוזען שטיצען אויפֿן װילען פֿונ'ם פּראָלעטאַריאַט‬,‫װאָס מיר שאַפֿען‬
‫ די באַסאַראַבער חבֿרים האָבען‬.‫טעטיגקייט װעט מוזען זײַן אַ ריין פּראָלעטאַרישע‬-‫קולטור‬
,‫קאָנפֿערענץ נישט נאָר דעם רעװאָלוציאָנערישען טעמפּעראַמענט‬-‫אַרײַנגעטראָגען אין דער קולטור‬
‫אייראָפּעישע און איבערהויפּט פֿון די רוסישע‬-‫װאָס איז די ספּעציפֿישע אייגענשאַפֿט פֿון די מזרח‬
‫[ די‬...] .‫חבֿרים – זיי האָבן מיט זיך מיטגעבראַכט דעם פֿון זייער זײַט נישט דערװאַרטעט פּראַקטיציזם‬
‫[ האָבען געפֿונען אין זיך אַזויפֿיל מוט צו אַנערקענען זייער דערװייליקע‬...] ‫באַסאַראַבער חבֿרים‬
‫שװאַכקייט אין ענין פֿון לייטונג און איבערגעבען זי אין גאַנצען אין די הענט פֿון די אין פּאָליטישען‬
33
.‫זיך גליקליכערע חבֿרים פֿון טשערנאָװיץ‬
Prima Conferință Culturală pentru Idiș cu acoperire pan-românească a avut un

caracter pozitiv, deoarece sesiunile sale au fost în întregime modelate de ideologia
proletară. Până la urmă, chiar și camarazii mai de dreapta, cu o atitudine mai
conservatoare în domeniul cultural, care de fapt nu s-au eliberat în întregime de
tradiția burgheză, tributară unei abordări romantice, în momentul în care au fost
puși față în față cu necesitatea de a acționa în mod practic prin validarea
statutului, au fost nevoiți să recunoască faptul că Yidishe Kultur Federatsye, adică
ceea ce noi creăm, va trebui să se bazeze pe voința proletariatului și va trebui să
desfășoare o activitate culturală în totalitate proletară. Camarazii basarabeni au
adus la conferință nu doar temperamentul revoluționar, care este o trăsătură
specifică a camarazilor est-europeni, și în special a celor ruși, ci, de asemenea, un
neașteptat spirit practic. […] Camarazii basarabeni […] au avut tăria de caracter
să își recunoască lipsa de pregătire în privința chestiunilor organizatorice și de
conducere și să încredințeze aceste responsabilități camarazilor mai experimentați
în chestiuni politice din Cernăuți.
33
M. Balin, „Nokh der kultur-konferents” (După conferința culturală), în Di Frayhait
(Libertatea), 89 (13 ianuarie 1921), p. 1-2.
568
Statutul fondator al Yidishe Kultur Federatsye surprindea, prin

câteva cuvinte-cheie, diversele orientări prezente în cultura politică a
activiștilor culturali evrei din acea perioadă, precum și politicile culturale
avute în vedere, pentru a susține și promova limba și cultura idiș. În acest
sens, activiștii culturali idiș își propuneau ca, prin promovarea culturii
seculare idiș „din toate domeniile creativității umane”, să obțină
recunoașterea limbii idiș ca „limba națională oficială” și ca „limba oficială a
poporului evreu”:
‫שיכטן װעט געפֿירט װערן אין אַ‬-‫אַרבעט צװישן ברייטע פֿאָלקס‬-‫פֿאַכיקע קולטור‬-‫די גאַנצע פֿיל‬
‫ אַז דער‬,‫מאָטיװ‬-‫אַרבעט באַזירט זיך אויף דעם הויפּט‬-‫ די גאַנצע קולטור‬.‫פּראָלעטאַרישער ריכטונג‬
‫פֿאַראינטערעסירט אין פֿאָלקאָמער‬-‫ װעלעכער איז לעבענס‬,‫איינציקער קלאַס פֿונם ייִדישן פֿאָלק‬
‫קולטור און איז גרייט צו פֿירן דעם שאַרפֿסטן קאַמף פֿאַר איר‬-‫אַנטװיקלונג פֿון דער ייִדישער שפּראַך‬
,‫ שטיצנדיק זיך אויף דעם ייִדישן פּראָלעטאַריאַט‬.‫ איז נאָר דער ייִדישער פּראָלעטאַריאַט‬,‫עקזיסטענץ‬
‫פֿעדעראַציע אָננעמען די ענערגישסטע מיטלען צו אַנטװיקלען און‬-‫װעט די ייִדישע קולטור‬
‫פֿאַרשפּרייטן צװישן די ברייטסטע שיכטן פֿונם פֿאָלק די ייִדישע װעלטלעכע קולטור אויף אַלע געביטן‬
‫בילדונג און װעט שטרעבן‬-‫ שול‬,‫ טעאַטער‬,‫ מוזיק‬,‫ קונסט‬,‫ װי ליטעראַטור‬,‫פֿונם מענטשלעכן שאַפֿן‬
,‫מיט דער גרעסטער ענערגיע צו װערן די איינציקע קולטורעלע אינסטיטוציע אויף דער ייִדישער גאַס‬
‫פֿעאיקסטע פֿון דעם ייִדישן פֿאָלק‬-‫אַרום װעלעכער ס'זאָל זיך קאָנצענטרירן דאָס בעסטע און שאַפֿונגס‬
‫פֿעדעראַציע פּראָקלאַמירט ייִדיש אַלס די עפֿענטלעכע נאַציאָנאַלע‬-‫ די ייִדישע קולטור‬.‫אין רומעניע‬
‫ אַז‬,‫ װעט פֿירן פֿאַר איר רעכטלעכער אַנערקענונג דעם גרעסטן קאַמף און װעט פֿאָדערן‬,‫שפּראַך‬
‫ייִדיש זאָל אַנערקענט װערן פֿון דער מלוכה אַלס אָפֿיציעלע שפּראַך פֿונם ייִדישן פֿאָלק אין זאָל װערן‬
34
.‫שפּראַך פֿון דער ייִדישער שול אויף אַלע שטופֿעס און פֿון אַלע לימודים‬-‫די איינציקע אונטעריכטס‬
În totalitatea sa, foarte complexa activitate culturală, desfășurată la nivelul

tuturor straturilor sociale, se va realiza în spirit proletar. Activitatea culturală în
ansamblul său este fundamentată pe ideea că proletariatul evreiesc constituie
singura clasă socială evreiască, pentru care este vitală dezvoltarea necondiționată
a limbii și a culturii idiș și care este gata să lupte cu vitejie pentru a le apăra. Cu
sprijinul proletariatului evreiesc, Yidishe Kultur Federatsye va lua cele mai
energice măsuri pentru a dezvolta și a răspândi în rândurile maselor evreiești
cultura seculară idiș din toate domeniile creativității umane, precum literatura,
arta, muzica, teatrul, educația și se va strădui din toate puterile să fie singura
instituție din mediile evreiești, care va coagula în jurul său cele mai creative minți
evreiești din România. Yidishe Kultur Federatsye proclamă idișul drept limba
națională oficială și va lupta neobosit ca să impună recunoașterea legală a
acesteia, astfel încât statul o va certifica drept limba oficială a poporului evreu și
o va declara drept unica limbă folosită la toate nivelurile sistemului de educație
evreiesc și pentru deprinderea tuturor materiilor de studiu.
34
„Di yidishe kultur-konferents far Alt-Rumenye, Basarabye un Bukovine. Zunoyfgerufn
fun’m Yidishn Shul Fareyn” (Conferința culturală pentru idiș din Vechiul Regat, Basarabia
și Bucovina. Convocată de Yidisher Shul Fareyn), în Kultur. A zhurnal far literatur, kunst,
un pedagogik (Kultur. Jurnal pentru literatură, artă și pedagogie), 1921, p. 96. Vezi și M.
Balin, op. cit., p. 2.
569
Reprezentările activiștilor culturali asupra unei culturi seculare idiș

„în toate domeniile creativității umane, precum literatura, arta, muzica,
teatrul, educația”35 au fost însoțite de enunțarea unor politici culturale
corespunzătoare, prin care ideile să le poată fi puse în practică. Astfel, cea
mai importantă acțiune concretă a vizat fondarea unui număr cât mai mare
de școli populare cu caracter secular (folks-shul și folks-universitet), cu
predare în limba idiș. O a doua măsură avută în vedere a fost deschiderea
unei edituri, care ar fi urmat să publice cărți în idiș din domenii cât mai
variate (literatură evreiască, traduceri din literatura universală, cărți pentru
copii, manuale destinate tuturor subiectelor de studiu, cărți despre artă,
volume pedagogice etc.). O a treia măsură preconizată a avut drept obiectiv
introducerea teatrului de avangardă în mediile populare, prin întemeierea
unui teatru popular (folks-teater), a unei trupe de teatru itinerant, sau prin
organizarea unor spectacole de teatru și a unei companii teatrale dedicate
copiilor36.
Dintre direcțiile de politici culturale enunțate, cea referitoare la
edificarea unui teatru de tip avangardist și la promovarea acestuia în mediile
populare a beneficiat de o atenție sporită, constituind principala temă de
dezbatere din cadrul celei de-a doua Conferințe Culturale pentru Idiș din
România Mare, organizată la Cernăuți între 6-9 ianuarie 1922. În cadrul
acesteia, regizorul, dramaturgul și poetul Yankev Sternberg a spus că „deja
teatrul de bulevard de tip shund a murit chiar și în România” și că „acesta
este momentul oportun să edificăm un teatru modern”. În intervenția sa din
cadrul conferinței, Sternberg a propus, de asemenea, ca principiile estetice
ale teatrului de avangardă să fie prezentate publicului larg în cadrul unor
întâlniri „populare” cu caracter regulat, unde ar fi urmat să se strângă și
fondurile necesare pentru funcționarea unui astfel de teatru37. În accepțiunea
activiștilor culturali idiș din România, dar și din alte centre ale culturii idiș
europene, teatrul reprezenta un instrument esențial, prin care se puteau pune
în practică atât deziderate politice, cât și culturale, prin coroborarea cărora
cultura „de elită” era transferată și devenea accesibilă unor straturi sociale
cât mai largi38. „Trezirea” culturală a maselor prin teatrul modern era legată,
în proiecțiile activiștilor culturali idiș din România, de „beneficiile” aduse
35
Vezi statutul fondator al Kultur-Lige din Kiev, formulat în termeni aproape identici, în
Kenneth Moss, op. cit., p. 53.
36
„Di yidishe kultur-konferents far Alt-Rumenye, Basarabye un Bukovine”, p. 94-99.
37
„Di tsveyte yerlekhe alrumenishe kultur-konferents” (Cea de-a doua conferință culturală
anuală pentru idiș), în Di Frayhait, 139 (19 ianuarie 1922), p. 1.
38
Kenneth Moss, op. cit., p. 155-156.
570
de „anii tumultuoși ai revoluției”, eveniment politic care contribuise la

crearea unui „gust rafinat” în rândurile „maselor evreiești”. La aceeași
conferință s-a conchis că trupa itinerantă de teatru idiș Vilner Trupe ar fi
fost cea mai potrivită pentru a pune în practică dezideratele activiștilor
culturali idiș de introducere a unei estetici teatrale moderniste în rândurile
publicului mai puțin educat, al „maselor evreiești”:
‫ נאָר‬- ‫יאָרן האָבן מיר אַפֿילו געהאַט אייניקע פּראַקטישע פּרוּװן אין דער הינזיכט‬-‫מלחמה‬-‫אין די פֿאַר‬
‫ אפֿשר װייל די פּרוּװן האָבן געטראָגן מערסטנטייל אַן‬- ,‫דער דורכפֿאַל איז נאָך פֿריער גרייט געװען‬
- ‫ אָדער פּשוט געזאָגט‬- ‫כאַראַקטער פֿון ראַפֿינירטער אָפּגעזונדערקייט‬-‫סגולה‬-‫אַריסטאָקראַטישן יהידי‬
‫ דער שטראָם פֿון‬.‫יאָרן‬-‫ ס'קומט די רעװאָלוציאָנערע שטורעם‬.‫פֿון קונסט צוליב קונסט‬
‫ דער נײַער גייסט טראָגט זיך‬- ‫איבערקערענישן דרינגט אויך אַרײַן אין אונזדשער קולטורעלן װעלטל‬
‫ די פּאַסיקע שוישפּילער‬,‫ עס שאַפֿט זיך דער נייטיקסטער רעפּערטואַר‬,‫אויך אַרײַן אין ייִדישן טעאַטער‬
‫ עס װאַקסט די פֿאָדערונג און דער אינטערעס‬.‫און באַ דער מאַסע אַנטװילקט זיך אַן איידלער געשמאַק‬
‫[ דאָס נויטיקסטע און מעגלעכסטע איז צו אָרגאַניזירן אַ‬...] .‫צון אמתער טעאַטראַלער קונסט‬
‫ װאָס זאָל האָבן די אויפֿגאַבע אויפֿצופֿירן קינסטלערישע טעאַטער פֿאָרשטעלונגען‬,‫טרופּע‬-‫װאַנדער‬
‫[ איז אפֿשר די‬...] .‫ערטער‬-‫אין אונדזערע גרעסערע צענטערן און אויך אין פֿאַרשיידענע פּראָװינצ‬
39
?‫װילנער טרופּע ניט אָרגאַניזירט געװאָרן כמעט בײַ אַזוינע אומשטענדן‬
Ne gândim la câteva încercări din perioada de dinainte de război – al căror eșec

era previzibil – poate din cauză că, în spiritul unei solitudini rafinate, încercările
au avut un caracter aristocratic, individualist și centrat pe sine – sau, în cuvinte
mai simple – au fost făcute în spiritul artei pentru artă. Anii tumultuoși ai
revoluției au sosit. Curentul schimbării intră chiar și în mica noastră lume
culturală – noul spirit pătrunde în teatrul evreiesc, este creat un repertoriu
necesar, sunt găsiți actorii potriviți și masele ajung să dezvolte un gust rafinat.
Cererea și interesul față de spectacole de teatru autentice crește […] Cel mai
necesar pas este să organizăm o trupă itinerantă, care va oferi reprezentații
teatrale în centrele mai mari, dar și în provincie […] Se poate oare, ca Vilner
Trupe să fi fost creată pentru un chiar atare scop?
Din 1923 încolo, încercările activiștilor culturali idiș de a menține un

consens suprapartinic, care să reconcilieze culturile politice ale diferitelor
partide sau orientări politice (Bund, Po‘ale Zion, comunism) și să le
convertească într-un set de politici culturale unitare, nu au mai avut succes.
Divergențele au început să se manifeste la conferința de fondare a partidului
socialist evreiesc Bund din România, desfășurată la Cernăuți în 6-7 ianuarie
192340. Membrii Bund au acuzat Comitetul Central al Yidishe Kultur
39
Sh. Shames, „Vegn undzer teater-frage. Tsu der albesaraber konferents fun di
Kultur-Liges” (Despre chestiunea teatrului de la noi. La conferința pan-basarabeană a
Kultur-Liges), în Dos Naye Lebn (Viața nouă), 13 (9 martie 1923), p. 1-2.
40
Joseph Kissman, „Zur Geschichte der jüdischen Arbeiterbewegung ‘Bund’ in der
Bukowina“, în Geschichte der Juden in der Bukowina, vol. 1, 1958, p. 129.
571
Federatsye că, deși acesta își exprimase poziția nonpartizană și apolitică,

încă din 1922 sprijinise doar inițiativele culturale ale orientării de stânga a
grupului politic al Po‘ale Zion. Conform opiniei grupului Bund, atitudinea
doar aparent „apolitică”, însă în fond profund părtinitoare în favoarea
grupului Po‘ale Zion de stânga, a culminat cu solicitarea formulată de
Comitetul Central, care cerea dizolvarea Morgnroit, organizația culturală a
partidului Bund și transferarea tuturor proiectelor de activism cultural
desfășurate prin partide politice în subordinea Yidishe Kultur Federatsye:
‫ װעלכע האָבן קיין שום‬,‫ װאָס יענע גרופּן‬,‫ס'האָט זיך באַשאַפֿן די אומפֿאַרטרעגלעכע סיטואַציע‬
‫ יאָ די איינציקע פּראָלעטאַרישע‬,‫ האָבן מאַיאָריזירט די גרעסטע‬,‫װירקונג נישט אין פּאָליטישן לעבן‬
‫ אַז די‬,‫ די אומפּאַרטייאישע מערהייט האָט פֿאַרטרעטן דעם שטאַנדפּונקט‬.‫ דעם בונד‬,‫פּאַרטיי‬
‫אַרבעט אין לאַנד און האָט‬-‫פֿעדעראַציע האָט דעם מאָנאָפּאָל אויף דער גאַנצער קולטור‬-‫קולטור‬
‫אָרגאַניזאַציע 'מאָרגנרויט' און זאָל‬-‫ אַז דער בונד זאָל ליקװידירן זײַן בילדונגס‬,‫געפֿאָדערט‬
41
.‫איבערגעבן די קולטורעלע אינסטיטוציעס אין רשת פֿון דער פֿעדעראַציע‬
S-a creat o situație de netolerat, prin care acele facțiuni, care nu au nici un cuvânt
de spus în viața politică, au depășit numeric și au eliminat singurul și cel mai
mare partid proletar, Bundul. Această majoritate apolitică a susținut opinia că
Yidishe Kultur Federatsye deține monopolul asupra tuturor activităților culturale
din țară și i-a cerut Bundului să își dizolve asociația sa culturală de partid,
Morgnroit și să își subordoneze instituțiile culturale federației.
Concluzia dezbaterilor extensive pe tema „crizei” din Yidishe Kultur

Federatsye a fost că o atare încercare de consens apolitic sau suprapartinic
fusese adecvată momentului de început al activismului cultural idiș din
România, când „partidele proletare evreiești nu erau atât de bine
consolidate”. După o perioadă de doar câțiva ani însă, activiștii culturali au
devenit conștienți că politicile culturale nu pot fi puse în practică de o
manieră apolitică sau prin consens suprapartinic, acestea fiind prea puternic
condiționate de cultura politică trasată de fiecare partid în parte:
‫ זענען די פּראָלעטאַרישע פּאַרטייען אויף דער‬,‫פֿעדעראַציע איז געגרינדעט געװאָרן‬-‫װען די קולטור‬

‫ קיינעם איז עס דעמולט נישט אײַנגעפֿאַלן‬.‫ייִדישער גאַס געװען פֿיל װייניקער קאָנסאָלידירט װי איצט‬
‫ װײַל מ'האָט זיך נישט גערעכנט‬,‫פֿעדעראַציע‬-‫פֿעלד פֿון דער קולטור‬-‫אָפּצוגרענעצן דאָס טעטיקקייטס‬
‫ איז צוזאַמענגעשטעלט געװאָרן אויף‬.‫ פּ‬.‫ די ק‬.‫ אַז דאָס קאָן ברענגען צו קאָנפֿליקטן‬,‫דערמיט‬
.‫אַרבעט אין לאַנד‬-‫אומפּאַרטייאישע יסודות און איר אויפֿגאַבע איז געװען אָנצופֿירן מיט דער קולטור‬
‫ אַז קיין שום פּראָלעטאַרישע פּאַרטיי קאָן און טאָר‬,‫נאָך אַ קורצער צײַט האָט זיך אָבער אַרויסגעװיזן‬
‫ און װיבאַלד אין‬.‫זיך נישט אָפּזאָגן פֿון דער קולטורעלער טעטיקייט אין ראַמען פֿון איר אָרגאַניזאַציע‬
,‫פֿעדעראַציע איז ארויפֿגעשװימען די פֿראַגע װעגן קאָמפּעטענץ‬-‫קאָמיטעט פֿון דער קולטור‬-‫צענטראַל‬
41
„Tsum krizis in der Kultur-Federatsye” (Despre criza din Kultur-Federatsye), în Dos
Naye Lebn, 15 (13 aprilie 1923), p. 1.
572
,‫אָרגאַניזאַציע‬-‫ װעלכע קולטורעלע אַרבעט עס גייט אַרײַן אין ראַמען פֿון דער פּאַרטיי‬,‫ די פֿראַגע‬.‫ ה‬.‫ד‬
42
.‫דעות‬-‫אין דעם מאָמענט האָבן זיך אָנגעהויבן די שאַרפֿסטע חילוקי‬
La momentul fondării [Yidishe] Kultur Federatsye, partidele proletare evreiești nu

erau atât de bine consolidate, cum sunt acum. Nimănui nu i-a trecut prin minte, la
momentul respectiv, să fixeze limitele competențelor federației, fiindcă nimeni nu
s-a gândit că acest lucru va duce la conflicte. [Yidishe] Kultur Federatsye a fost
fondată pe o bază apolitică, iar scopul său a fost să coordoneze activitatea
culturală din țară. După o perioadă scurtă, a devenit foarte clar că nici un partid
proletar nu poate și nu trebuie să refuze activitatea culturală în cadrul
organizației sale de partid. Imediat ce problema competențelor a început să fie
fluturată în Comitetul Central al federației, cu alte cuvinte chestiunea referitoare
la care dintre activitățile culturale ar trebui să se desfășoare în cadrul
organizației de partid, în acel moment au început disputele.
Decizia Bundului a fost nu doar de a nu-și dizolva propria

organizație culturală, Morgnroit, ci și de a se retrage din Comitetul Central
al Yidishe Kultur Federatsye. În aceste condiții, deși planificată, cea de-a
treia Conferință Culturală pentru Idiș din România Mare nu a mai putut fi
organizată de către Yidishe Kultur Federatsye. Pentru a compensa acest
lucru, Comitetul Regional din Chișinău al Kultur-Lige din Basarabia a
organizat între 6-7 aprilie 1923 o a treia Conferință Culturală pentru Idiș,
doar cu caracter regional, la care au participat reprezentanți ai Bundului, ai
orientării de dreapta a Po‘ale Zion, precum și o serie de membri ai orientării
de stânga ai Po‘ale Zion. Aceștia din urmă au condamnat fără echivoc, în
timpul conferinței, decizia unei părți a colegilor lor de a prelua abuziv
conducerea Comitetului Central al Yidishe Kultur Federatsye, în urma
căreia reprezentanții Bund hotărâseră să părăsească organizația43.
Participanții la această conferință culturală regională au analizat pe larg
cauzele dezacordurilor dintre activiștii culturali idiș. Prima dintre acestea fusese
„acapararea” puterii în Comitetul Central al Yidishe Kultur Federatsye de către
câțiva membri pretins apolitici, dar în realitate afiliați grupării de stânga a
Po‘ale Zion, și solicitarea acestora de desființare a organizațiilor culturale de
partid – în primul rând a celei a partidului socialist Bund. Cea de-a doua fusese
cererea formulată de noul Comitet Central, așa-zis apolitic, dar în fond cu
atitudine evident partinică, de a dizolva Comitetul Regional din Chișinău al
Yidishe Kultur Federatsye (adică nucleul din jurul Kultur-Lige) și de a
coordona întreaga activitate culturală doar prin intermediul Comitetului Central
42
Ibidem.
43
Arbeter Tsaytung (Ziarul muncitoresc), 53 (23 aprilie 1923), p. 2. Vezi și „Tsum krizis in
der Kultur-Federatsye”, p. 1.
573
din Cernăuți. Disoluția consensului suprapartinic, prin care organizațiile

culturale idiș se puseseră de acord asupra unor politici culturale comune, este
ilustrată de opinia lui Yakov Pistiner, membru marcant al Bundului din
România, activist cultural idiș foarte fervent și deputat în Parlamentul
României. După opinia sa, „resentimentul care se autointitulează
nonapartenență politică (umparteyishkeyt) trebuie să înceteze în mediile
proletare evreiești”, iar aceeași autonomie culturală largă ar fi trebuit să fie
garantată atât partidelor politice, cât și provinciilor:
‫ װען זי װעט געבן די ברייטעסטע‬,‫די פֿעדעראַציע װעט נאָר דאַן זײַן אַ לעבענספֿעאיקער קערפּער‬
‫ װײַל יעדע האָט איר באַזונדערע‬,‫אויטאָנאָמי נישט נאָר די פּאַרטייען נאָר אויך די פּראָװינצן‬
‫ װאָס רופֿט‬,‫גאַס מוז ענדלעך אויפֿהערען דער כאַאַס‬-‫ אויף דער ייִדישער אַרבעטער‬.‫אייגענאַרטיקייט‬
‫ הגם ער איז נישט פֿאַרשריבן‬,‫טוער האָט זײַן װעלטאַנשויאונג‬-‫ יעדער כלל‬.‫זיך אומפּאַרטייאישקייט‬
‫ װאָס זאָל בויען די ייִדישע‬,‫ ס'מוז זײַן אַ צענטראַלע קערפּערשאַפֿט‬.‫אין דער אָדער יענער פּאַרטיי‬
‫ציוניסטישע און קיין אַנדערע‬-‫ קיין פּועלי‬,‫ װײַל ס'קאָנען נישט זײַן קיין בונדיסטישע‬,‫שול‬
‫ דאָס זעלבע גילט אויך װעגן‬.‫פֿעדעראַציע‬-‫ אַזאַ קערפּערשאַפֿט קאָן זײַן נאָר די קולטור‬.‫שולן‬-‫פֿאָלקס‬
.‫ קיין שום פּאַרטיי און קיין שום פּראָװינץ קאָן נישט מאַכן פֿאַר זיך קיין טעאַטער‬,‫ייִדישן טעאַטער‬
44
.‫דאָס איז די אַרבעט פֿון אַלע‬
Federația va fi o entitate vie, numai atunci când va garanta cea mai largă
autonomie nu doar partidelor, ci și provinciilor, fiindcă fiecare își are unicitatea sa.
Resentimentul care se autointitulează nonapartenență politică (umparteyishkeyt)
trebuie să înceteze în mediile proletare evreiești. Fiecare activist își are propria sa
viziune, fie că este membru al unui partid politic, fie că nu. Trebuie să existe o
entitate centrală, care să se ocupe de școala evreiască, pentru că nu pot exista
școli populare ale Bund, ale Po’ale Zion sau aparținând unei alte orientări
politice. O astfel de entitate poate fi doar [Yidishe] Kultur Federatsye. Același
lucru este valabil și pentru teatrul idiș; nici un partid și nici o provincie nu poate
să facă singură teatru. Aceasta este menirea tuturor.
Părerea lui Pistiner a fost susținută și de oficiosul din Cernăuți al

Po‘ale Zion, Arbeter Tsaytung, care a ținut, în acest mod, să se delimiteze de
acțiunile „uzurpatorilor” echilibrului de forțe din cadrul Comitetului Central
al Yidishe Kultur Federatsye, afiliați grupării Po‘ale Zion stânga.
Dimpotrivă, Arbeter Tsaytung a subliniat că partidul Po‘ale Zion susține
consensul suprapartinic și este împotriva unor astfel de inițiative arbitrare
ale unora dintre membrii săi45.
Criticile exprimate atât de Bund, cât și de Po‘ale Zion la adresa
Comitetului Central al Yidishe Kultur Federatsye au rămas fără niciun ecou.
44
„Di drite konferents fun di besaraber Kultur-Liges” (Cea de-a treia conferință a
Kultur-Liges din Basarabia), în Dos Naye Lebn, 15 (13 aprilie 1923), p. 2.
45
Arbeter Tsaytung, 53 (23 aprilie 1923), p. 2-3.
574
Dimpotrivă, în formula restrânsă de doar trei membri din doisprezece,

rezultată după retragerea membrilor Bundului, comitetul a decis să convoace,
totuși, o nouă conferință idiș cu acoperire pan-românească. Planificata
conferință a rămas, însă, doar în stadiul de proiect, din cauza împotrivirii
reprezentanților Bund și ai Po‘ale Zion, care doreau să sancționeze, astfel,
atitudinea autocratică a minorității politice ilegitime, care preluase în mod
abuziv controlul asupra întregii activități culturale idiș din țară46.
În urma rupturii create la nivelul conducerii instituțiilor culturale idiș
în 1923, cea de-a patra Conferință Culturală pentru Idiș din 8-9 ianuarie
1924 a avut tot un caracter regional, fiind organizată la Chișinău doar de
către Kultur-Lige din Basarabia. În cadrul conferinței a devenit evident
faptul că perspectivele politice ale activiștilor culturali idiș deveniseră
ireconciliabile (înclinația spre „extrema stângă” a unui grup sau „demagogia
nocivă” a celui de-al doilea) și că politicile culturale comune au eșuat (lipsa
unui „plan unitar”):
‫ האָט זיך‬,‫ליגע האָבן יאָ עקזיסטירט‬-‫ װוּ אייניקע אינסטיטוציעס פֿון דער קולטור‬,‫אָבער אויך דאָרטן‬
‫אויך נישט איינגעגעבן זיי צו אַנטװיקלען און אויפֿצוהויבן אויף אַ געעריקער מדרגה איבער די‬
‫ ס'האָט זיך אויך נישט איינגעגעבן‬.‫ װעלכע זענען פֿאָרגעקומען אין די ליגעס‬,‫אינערעלעכע רייבונגען‬
‫ װאָס האָט‬,‫ובוהו‬-‫ הויפּטזעכלעך אַ דאַנק דעם תוהו‬,‫צוציען צו די ליגעס די ברייטע אַרבעטערשאַפֿט‬
‫ ס'האָט געפֿעלט אַן‬.‫פּראָגראַם פֿון די ליגעס‬-‫געהערשט אין די ריכטונגען און אין דעם אַרבעט‬
‫ ס'האָבן געפֿעלט פּערספּעקטיװן און דער עיקר ס'זענען נישט געװען די‬,‫איינהײַטליכער פּלאַן‬
‫ אויף אַנדערע‬,‫ אויף אַ טייל ערטער זענען זיי פּשוט נישט געװען‬:‫אַנפֿירנדיקע אינטעלעקטועלע כוחות‬
‫ װײַל זיי האָבן‬,‫ אָדער זיי זענען אַליין אַװעקגעגאַנגען פֿון די ליגעס‬,‫ זענען זיי אויסגעשטויסן געװאָרן‬-
‫ אַ‬,‫[ צום באַדויערן‬...] .‫ װעלכע די ליגעס האָבן אָנגענומען‬,‫נישט מסכים געװען מיט דער ריכטונג‬
‫ אַ דאַנק דער‬,‫דאַנק דעם עקסטרעמען "לינקיזם" פֿון איין גרופּע מיטן קישינעװער קאָמיטעט בראש‬
‫ אין שפּיץ פֿון װעלכער ס'זענען געשטאַנען די‬,‫שעדלעכער דעמאַגאָגיע פֿון אַ צװייטער גרופּע‬
‫ זענען אַלע באַמיאונגען אין דער ריכטונג געבליבן אָן‬,‫פֿעדעראַציע‬-‫פֿאָרשטייער פֿון דער קולטור‬
47
.‫רעזולטאַטן‬
Însă, chiar și unde unele instituții ale Kultur-Lige s-au mai păstrat, nu le-a fost dat
să se dezvolte și să atingă un nivel mai performant, din cauza fricțiunilor interne din
filialele Kultur-Lige. Nici măcar nu au reușit să atragă pături largi din muncitorime
în Kultur-Lige, în primul rând din cauza haosului (tohu va-vohu) care s-a înstăpânit
în direcțiile și în programul de acțiune al filialelor Kultur-Lige. Nu aveau un plan
unitar, le lipsea perspectiva și, în general, capacitățile intelectuale pentru a
conduce: în unele locuri acele capacități pur și simplu nu existau, în altele – au fost
expulzate, sau au plecat din proprie inițiativă din Kultur-Lige, deoarece nu au fost
de acord cu orientarea organizației. […] Din nefericire, din cauza înclinației spre
46
„Tsum krizis in der Kultur-Federatsye”, p. 1. Vezi și Arbeter Tsaytung 53 (23 aprilie
1923), p. 2-3.
47
„Di besaraber kultur-konferents” (Conferința culturală basarabeană), în Dos Naye Lebn, 4
(25 ianuarie 1924), p. 1.
575
„extrema stângă” a unuia dintre grupuri, condus de Comitetul din Chișinău, și din
cauza demagogiei nocive a unui al doilea grup, condus de reprezentanți ai
[Yidishe] Kultur Federatsye, toate eforturile au fost în van.
Conferința culturală din 1924 a marcat o turnură semnificativă în

activismul cultural idiș din România interbelică, constituind apogeul rupturii
ireconciliabile dintre diferitele poziționări partinice, care își disputau întâietatea
în stabilirea priorităților privind aplicarea unor politici culturale. La început
delimitate doar de disensiunile dintre socialiști (Bund), Po’ale-Zion (socialiști-
sioniști radicali) de stânga sau de dreapta, Zeirei Zion (sioniști-socialiști
moderați) și apolitici, repoziționările ideologice tot mai pregnante au fost
completate, începând cu 1925, de o nouă grupare politică, anume cea
comunistă. În acest sens, se poate considera că menționarea grupului cu
înclinații de „extremă stânga” din timpul celei de-a patra conferințe culturale
regionale a anticipat traiectoria de după 1925 a activismului cultural idiș din
România, tributar tot mai mult ideologiei și influenței comuniste.
Tranziția spre radicalizarea comunistă a instituțiilor culturale idiș din
România a avut loc între anii 1924 și 1929, aceeași perioadă înregistrând și
apariția unor noi centre importante ale activismului cultural idiș la București
și Iași. Capitala București a devenit un important centru regional de cultură
idiș, odată cu inaugurarea la 13 iulie 1925 a unei filiale a Yidishe Kultur
Federatsye în oraș. Printre fondatorii săi s-au numărat activiști culturali cu
vechime din Cernăuți, Chișinău, sau Iași, care „migraseră” spre București,
precum Litman (Leon) Ghelerter, Shloyme Bickel, Yankev Sternberg,
Yankev Groper, S. Shos-Roman48 sau Iosif Bercovici, dar și un număr
semnificativ de activiști comuniști, precum Meir Sternberg – fratele lui
Yankev Sternberg; Bella Rabinsohn – sora Anei Pauker (Hannah
Rabinsohn), ministru de Externe al României la sfârșitul anilor 1940 și
începutul anilor 1950; Barbu (Baruch) Lăzăreanu49 – director al Bibliotecii
Academiei Române între 1948-1957 și membru titular al Academiei
Române în perioada de după preluarea puterii de către comuniști; Lazăr
(Lascăr) Șaraga – renumit scriitor, avocat și militant comunist50.
Filiala din București a Yidishe Kultur Federatsye, devenită centru de
importanță regională a activismului cultural idiș, a reușit într-un răstimp foarte
48
Scriitorul Sh. Solomon era cunoscut sub pseudonimul S. Shos Roman. Vezi Volf
(Vladimir) Tamburu, op. cit., p. 176.
49
Valentin Chifor, „Lăzăreanu Barbu”, în Dicționarul biografic al literaturii române, ed.
Aurel Sasu, vol. 1, Pitești, Paralela 45, 2004, p. 839-840.
50
CNSAS, Fond Federația Culturală Evreiască din România 1925-1926, f. 6, 13-19. Vezi
și USHMM, Fond Centrala Evreilor din România, RG-25.004M, f. 12.
576
scurt să coordoneze inaugurarea unor noi filiale la Bacău, Burdujeni, Bucecea

și Lespezi51. Toate demersurile inițiate de noile centre au fost constant
supravegheate de Siguranța Statului, sub acuzația că evenimentele așa-zis
culturale constituiau, de fapt, un paravan pentru propaganda comunistă
desfășurată de activiștii culturali52. Supravegherea se traducea uneori și prin
acțiuni punitive, precum cea din 11 noiembrie 1925, când cu ocazia unei seri
literare organizate de Kultur-Lige din București53 a fost arestat „și unul anume
Helfer Isidor zis Manghel (Manger), care s-a dat drept literat și conferențiar
evreu, dar care în urmă s-a dovedit că era în strânse legături cu comunista Liza
Dijur, Debora Goldstein și Aurel Rotenberg”54. Diferite periodice idiș ale
vremii menționează, la rândul lor, faptul că Itsik Manger, cunoscut și apreciat
poet de limbă idiș, fusese invitat la acea dată să țină o prelegere intitulată Nakht,
toyt un shigoen shpiglt fun der poezye („Noaptea, moartea și nebunia reflectate
de poezie”)55 în cercurile culturale idiș din București și, ca urmare a intervenției
agenților Siguranței Statului, fusese arestat, „tuns ca un borfaș de rând și [...]
trimes în lanțuri la Iași”56.
După „expulzarea” sa din București, poetul Itsik Manger a
inaugurat în martie 1926 o filială a Kultur-Lige la Iași, împreună cu frații
Simkhe Shvarts și Itsik (Kara) Shvarts, scriitori și activiști culturali idiș
din localitate57. Principala activitate cu caracter cultural desfășurată sub
coordonarea filialei ieșene a fost organizarea de cursuri de limba idiș
pentru începători, intermediari sau avansați, oferite tuturor celor interesați.
La fel ca Bucureștiul, și orașul Iași a devenit un centru de importanță
regională a activismului cultural idiș, sub coordonarea căruia au fost
deschise noi filiale în localitățile Hârlău, Târgu Frumos, Botoșani, Podu
Iloaiei, Bivolari și Ștefănești58.
51
USHMM, Fond Centrala Evreilor din România, RG-25.004M, f. 12. Vezi și CNSAS,
Rapoarte ale Siguranței Iași privind organizarea și funcționarea Ligii Culturale Evreiești
din România 1926, f. 5.
52
USHMM, Fond Centrala Evreilor din România, RG-25.004M, f. 13. Vezi și CNSAS,
Fond Federația Culturală Evreiască din România 1925-1926, f. 1, 4.
53
În documentele redactate de Siguranța Statului, numele celor două organizații culturale,
Yidishe Kultur Federatsye și Kultur-Lige, sunt folosite alternativ. Vezi CNSAS, Fond
Federația Culturală Evreiască din România 1925-1926, f. 4, 52. Vezi și USHMM, Fond
Centrala Evreilor din România, RG-25.004M, f. 13-14.
54
CNSAS, Fond Federația Culturală Evreiască din România 1925-1926, f. 4, 52.
55
Arbeter Tsaytung, 182 (23 octombrie 1925), p. 2.
56
USHMM, Fond Centrala Evreilor din România, RG-25.004M, f. 13-14.
57
Shloyme Bickel, Rumenye. Geshikhte, literatur-kritik, zikhroynes (România. Istorie,
critică literară, amintiri), Buenos Aires, Kiyum, 1961, p. 341-44, 352.
58
577
Momentul care poartă amprenta simbolică a „cuceririi” în totalitate

de către comuniști a instituțiilor culturale idiș îl constituie ședința filialei
bucureștene a Kultur-Lige din 1 iunie 1929, când „vechea gardă” a
activiștilor culturali idiș, formată din scriitori precum Shloyme Bickel,
Hayim Kraft sau Yankev Sternberg a fost oficial exclusă din organizație.
În locul lor, noua conducere a inclus o serie de scriitori și activiști cu
simpatii comuniste, precum poetul Yankl Saktzier, coordonator al grupului
literar Yung Rumenye; Iosif Dubovis59, viitor redactor-șef al revistei
literare IKUF-Bleter (1946-1953); Marcu Leiwand (Laivant), finanțator al
ziarului comunist Arbeter Emes/Adevărul muncitoresc. În timpul ședinței,
activiștii culturali idiș cu vechime au fost acuzați de oportunism și
condamnați pentru dorința lor de a face „din muncitori Po’ale Zionisti” și
de a transforma „Federațiile Culturale în academii, în loc să le ducă pe
adevăratul drum al luptei de clasă revoluționare”. Doi dintre activiștii
culturali idiș din „vechea gardă”, Shloyme Bickel și Hayim Kraft, au dorit
să răspundă acestor acuzații în timpul ședinței, însă noua conducere nu le-a
dat cuvântul și chiar i-a amenințat cu bătaia60.
După cele două faze de disensiuni, care au fisurat activitatea
instituțiilor culturale idiș din România, anume retragerea Bundului în
1923-1924 și „asaltul” simpatizanților comuniști din anii 1925-1929, Yidishe
Kultur Federatsye nu mai apare menționată în circumstanțe legate de
evenimente culturale idiș. Instituția culturală idiș care și-a continuat
activitatea și după 1929, fiind suspendată de mai multe ori de către Siguranța
Statului sub suspiciunea de a fi desfășurat activități de propagandă comunistă,
a fost Kultur-Lige. Activitatea sa a încetat oficial prin punerea în aplicare a
ordinelor militare de dizolvare din 25 noiembrie 193461 la București și din 20
februarie 193562 la Chișinău. În anii următori, scriitorii și activiștii culturali
din vechea generație, Yankev Sternberg și Shloyme Bickel, împreună cu
Yankl Yakir, Motl Saktzier, sau Zishe Baghis din tânăra generație de scriitori
idiș Yung Rumenye, dar și alături de comuniști declarați, precum criticul
literar Barbu (Baruch) Lăzăreanu sau avocatul Marcu Leiwand (Laivant), au
încercat să reînființeze Kultur-Lige, fără a avea, însă, succes63.
În pofida unui debut promițător în 1919, activismul cultural idiș din
România și expresiile sale instituționale, precum Kultur-Lige, Yidisher Shul
59
Volf (Vladimir) Tamburu, op. cit., p. 282-283, 300.
60
CNSAS, Fond Federația Culturală Evreiască din România 1926-1931, f. 341.
61
62
Ibidem, f. 53.
63
Ibidem, f. 34-35, 100.
578
Fareyn și Yidishe Kultur Federatsye, au intrat într-un declin progresiv

începând cu anul 1923. Diferențele tot mai pronunțate dintre viziunile
politice de partid ale activiștilor culturali au dus la conflicte și la divergențe
ireconciliabile în privința politicilor culturale idiș care se doreau aplicate.
Traiectoria instituțiilor culturale idiș din România interbelică, și în mod
special evoluția Kultur-Lige, a reflectat aceste transformări majore atât în
privința culturii politice, cât și a politicilor culturale desfășurate de activiștii
culturali idiș, care au ajuns, de la o conciliere suprapartinică a viziunilor
politice, la perspective diametral opuse, marcate de un ethos al „luptei de
clasă”.
579
ELITA INTELECTUALĂ ROMÂNEASCĂ ÎMPOTRIVA
REVIZIONISMULUI UNGAR LA FRONTIERA
DE VEST A ROMÂNIEI INTERBELICE
Gabriel Moisa
Introducere
În ciuda unor păreri potrivit cărora anii dintre cele două războaie
mondiale sunt ușor de descifrat, trebuie spus că perioada interbelică a fost în
sine o lume extrem de complexă, mai ales în contextul discuțiilor despre
politicile naționale ale statului național român.
În acest sens, când discutăm despre frontiera de vest a României în
această perioadă, trebuie spus că, începând cu 1919, elitei locale românești
tradiționale, redusă numeric din motive ce nu le vom itera aici, i s-a adăugat
un segment important de intelectuali proveniți din diverse alte zone ale țării,
atât din Transilvania, cât și din Vechiul Regat. Fenomenul a fost parte a unei
acțiuni pe deplin justificate a statului român și de o normalitate evidentă,
menită a consolida unirea din 1918. Fenomene similare s-au întâmplat în
toate statele Europei Centrale după Primul Război Mondial, inclusiv în
Ungaria și Austria. Este un fenomen specific tuturor statelor naționale nou
constituite, indiferent de epoca în care s-a întâmplat acest lucru. Marginile
noilor state aveau nevoie de conectare solidă cu centrul pentru viabilizarea
lor. Acest fapt se realiza inclusiv prin echilibrarea culturală a acestor spații,
marginale din punct de vedere geografic față de centru, cu intelectuali
dispuși să facă acest efort.
În plus, demersul era cât se poate de corect în condițiile în care era
nevoie de consolidarea aliajului național, inclusiv în zone în care elementele
alogene erau foarte puternice. Pentru a înțelege aceste procese, trebuie
cunoscută însă foarte bine epoca în discuție, una în care efervescența
națională urma să se consume până în cele mai ascunse unghere ale
teritoriului național.
Acest fenomen este numit de către unii dintre cei care analizează
momentul aproape exclusiv prin grila prezentului, din teribilism sau
oportunitate, politică sau financiară, drept o „românizare forțată”, fără a
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.27
înțelege sau a vrea să înțeleagă de fapt lucrurile și vremurile, adică fără a

contextualiza evenimentele.
Această abordare este una specifică inclusiv prizonierilor ideii de
corectitudine politică, cei care nu înțeleg că trecutul, istoria până la urmă,
iese de sub jurisdicția prezentului. El, trecutul, a fost așa cum a fost și
trebuie devoalat cu instrumentele specifice istoricului, nicidecum cu cele ale
juristului, jurnalistului sau ale specialistului în științe politice și relații
internaționale, în lipsa achiziționării tuturor uneltelor utilizate de istoric în
vederea utilării propriului atelier de lucru1.
Subiectul este în general unul „mănos” pentru politic și este abordat
periodic, atunci când interesele electorale o reclamă. Tocmai de aceea,
pătrunderea în intimitatea vremii ajută foarte mult la înțelegerea a ceea ce
s-a întâmplat, putând contribui la detașarea subiectului de ingerințe
exterioare meseriei.
Împotriva revizionismului ungar
Instaurarea administrației românești la Oradea și Bihor, la fel ca în

multe alte provincii istorice populate în majoritate de români, nou intrate în
componența României, a surprins o serie de realități cultural-identitare care
trebuiau remediate. Una dintre acestea, care putea greva enorm asupra
stabilității și solidității României, era predominanța elementelor alogene în
spațiul cultural local. Asta nu ar fi fost, însă, o problemă în sine, dacă aceste
elite locale, maghiare în primul rând, dar și cele evreiești într-o oarecare
măsură, ar fi arătat loialitate față de noua construcție statală românească, o
construcție firească pentru Europa secolului al XX-lea.
În cazul elitei maghiare, refuzul de a accepta realitățile românești
erau oarecum de înțeles. Pierderea preponderenței în peisajul administrativ
local a creat un anume disconfort acesteia. Cedările erau, însă, doar aici,
întrucât teritoriul economic, social și cultural erau mai departe sub controlul
maghiarilor, fapt recunoscut și asumat de altfel de istoriografia maghiară2.
1
François Furet, Atelierul istoricului, Bucureşti, Corint, 2002, 348 p.
2
Pentru o discuție în acest sens vezi: Nándor Bárdi, „Momente de cotitură și grupări
generaționale în istoria minorității maghiare din România (1918-1989)”, în Ágoston Olti,
Attila Gidó (coord.), Minoritatea maghiară în perioada comunistă, Cluj-Napoca, Editura
Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale/Kriterion, 2009, p. 20;
idem, „A romániai magyarság kisebbségpolitikai stratégiái a két világháború között”
(Strategiile politicii minoritare maghiare din România din perioada interbelică), în Regio,
nr. 2, 1997, p. 32-67.
581
Elita evreiască, una economică și culturală în primul rând, a ezitat

foarte mult în primii ani interbelici să se racordeze noilor realități ale
României interbelice, rămânând un aliat de nădejde al maghiarilor. În
problemele principale ale urbei, elita celor două comunități făceau un
exemplar front comun împotriva celei românești, fapt remarcat adesea în
presa românească locală3.
Desigur, întrucât administrația se afla în mâna guvernului de la
București și a autorităților locale, s-au găsit unele soluții administrativ-
politice specifice vremii, prin care opoziția maghiaro-evreiască să fie
contracarată de mediile românești. Exemplul comisiilor interimare era,
bunăoară, edificator din acest punct de vedere.
Comunitatea evreiască a început să nu mai facă front comun cu cea
maghiară abia la începutul anilor 1930. Aceasta a realizat, pe de o parte, că
în România putea să se dezvolte nestingherit, iar pe de alta, având deja
cunoștință de politicile antisemite din Ungaria lui Horthy, începea să se
teamă de viitorul ei în situația în care Transilvania ar putea reveni Ungariei.
În consecință, a renunțat să mai susțină cu la fel de mult aplomb politicile
revizioniste ale Budapestei la adresa României.
Au fost însă și câteva excepții, precum Nándor Hegedűs, mare
proprietar de ziare, care a rămas cantonat atât el, cât și presa controlată de
acesta, în siajul revizionismului ungar. A fost însă recompensat în
primăvara-vara anului 1944. Atunci, în contextul aplicării de către
Budapesta a soluției finale vizând exterminarea evreilor, inclusiv a celor din
Oradea ocupată de Ungaria horthistă, Nándor Hegedűs s-a aflat printre
puținii evrei exceptați de la deportare tocmai datorită serviciilor aduse de-a
lungul timpului cauzei ungare. De altfel, după încheierea celui de-Al Doilea
Război Mondial, a plecat din România, stabilindu-se la Budapesta, unde a
încetat din viață la vârsta de 85 de ani la data de 19 noiembrie 1969.
Nu aceeași soartă a avut-o Emil Weiszlovics, proprietarul Hotelului
Parc din Oradea și unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai comunității
evreiești din Bihor. Acesta a fost în întreaga perioadă interbelică un critic
ireconciliabil și foarte dur al realităților românești4, iar în momentul intrării
armatelor ungare în Oradea în septembrie 1940, a fost printre cei care l-au
salutat cu multă obediență pe Miklós Horthy.
3
Alter Scotus, „Interesele maghiarilor și evreilor”, în Gazeta de Vest, an III, nr. 434, 20
februarie 1931, p. 1.
4
„Cazul lui Emil Weislovics. O atitudine caracteristică”, în Vestul României, an I, nr. 31,
12 octombrie 1923, p. 1; „Proprietarul hotelului Parc”, în Ibidem, an I, nr. 30, 10 octombrie
1923, p. 3.
582
Rezultatul a fost acela că Emil Weiszlovics a făcut parte din primul

tren cu deportați evrei, care în mai 1944 a plecat din Oradea spre lagărul de
concentrare de la Auschwitz. Probabil că autoritățile ungare, centrale și
locale, au considerat că nu făcuse suficiente servicii națiunii maghiare.
În acest context, practic, elita românească interbelică era copleșită de
cele maghiară și evreiască. Fenomenul era explicabil, de altfel. Înainte de
1918, românii fuseseră trimiși la periferia istoriei de guvernanții
austro-ungari și plasați acolo pentru a nu emite pretenții, iar dacă emit, să nu
poată fi auzite decât cu mare greutate. În aceste condiții, statul român, dacă
dorea să fie unul viabil, avea nevoie de o repartizare echitabilă a ideilor
naționale, chiar și acolo unde acestea fuseseră mai firave din motive ce
țineau deja de trecut. Era nevoie de o unificare a sufletelor românești, după
cum sublinia Gheorghe Tulbure spre finalul primului deceniu interbelic.
Pentru aceasta era necesară o elită românească puternică, capabilă să
contureze un suflet românesc coerent și puternic, capabilă a se opune
ideologiilor minoritare și, mai ales, de a se ridica la nivelul argumentativ al
acestora în dialogul de idei care uneori era extrem de ascuțit5.
Acesta este contextul în care în Oradea sosesc încă de la începutul
perioadei interbelice un număr important de intelectuali din toate colțurile
țării. Rolul lor era acela de a contribui la echilibrarea ideilor și a lumilor,
astfel încât comunitatea românească în ansamblul său să beneficieze de
lideri capabili și dispuși să susțină idealurile românești, alături de
reprezentanții elitelor locale antebelice.
Urmărind întreaga perioadă interbelică, constatăm că așteptările au
fost răsplătite. În Oradea s-a reușit constituirea unui contingent elitar
românesc comparabil cu cel al minorităților naționale. Acesta și-a șlefuit în
timp un discurs puternic, circumscris câtorva direcții menite a întări
elementul românesc la frontiera de vest a României.
Aproape toate sunt cantonate în jurul câtorva idei care se traduc prin
dorința de edificare a unui nivel cultural ridicat și a unei educații solide.
Acestea erau considerate principalele elemente ale sedimentării românești,
înțelegându-se că permanența se câștigă în primul rând prin cultivarea
spiritului, care să acompanieze în mod necesar o administrație puternică și
solide investiții economice.
Elita culturală românească locală a înțeles că unele subiecte nu puteau
lipsi din peisaj, cu atât mai mult cu cât eludarea lor ar fi creat pericole reale pe
termen lung însuși funcționării și statului român. S-a constatat că era nevoie
5
Gheorghe Tulbure, „Unirea Ardealului 1918-1928”, în Familia, seria II, an III, 1928, nr.
11-12, p. 2.
583
de consolidarea unei ideologii integratoare extrem de vizibile pentru cât mai

mulți dintre cetățenii orașului și județului. Cel mai bun exemplu din această
perspectivă era chiar întărirea ideii potrivi căreia momentul 1 Dembrie 1918 a
fost just și definitoriu pentru statul român. Menținerea lui într-o permanentă
actualitate era de datoria celor care activau pe teritoriul culturii.
În aceste condiții, tocmai acesta a fost subiectul cel mai preferat al
multor reprezentanți ai elitei românești locale între cele două războaie
mondiale, conștienți de necesitatea menținerii lui în atenția opiniei publice,
cu atât mai mult cu cât Ungaria invoca tot mai insistent necesitatea revizuirii
deciziilor Conferinței de Pace de la Paris din 1919-1920, în cazul României
a Tratatului de la Trianon.
În acest context, consecința directă a fost aceea că realizarea Marii
Uniri de la 1 Decembrie 1918 a generat diverse pasiuni în peisajul cultural
local şi naţional. Aproape întreaga elită culturală românească a dezbătut
constant această temă, asumându-și un rol activ în direcția consolidării
României Mari6, implicit a armonizării statului național român, fapt
semnalat plenar de Gheorghe Tulbure care aprecia, la un deceniu distanță de
la momentul 1918, că după realizarea unirii mai era nevoie de realizarea
unei „unități a sufletelor, care contopind pe toţi într-un gând şi într-o singură
simţire, formează temelia adevăratei unităţi naţionale”7.
Desigur că au existat și contestatari ai unirii Transilvaniei cu
România, susținuți în mod clar de Budapesta8. Și e evident că ei erau
întreţinuți de Budapesta şi unii lideri politici maghiari din România sau
plecaţi în Ungaria. Acțiunile revizioniste au început încă de la venirea la
putere în Ungaria a lui Miklós Horthy, însă manifestările revizionismului
ungar au fost din ce în ce mai evidente pe parcursul anilor ’30.
În capitala Ungariei aveau loc numeroase evenimente cu participarea
unor lideri maghiari transilvăneni, care făceau în permanență trimitere la
Transilvania ca la un pământ unguresc, nereușind să se dezlipească de tarele
unei ideologii politice învechite. Un asemenea eveniment simbolic a avut
loc la începutul lunii iunie a anului 1923, când la Budapesta s-a desfăşurat o
acţiune intitulată „Pământ ardelenesc”. Corespondenții de presă bihoreni
prezenţi au surprins cât se poate de plastic ceea ce s-a întâmplat acolo,
împreună cu conotațiile acordate.
6
George Bota, „Unificare sau armonizare?”, în Familia, seria II, an I, nr. 5, 1926, p. 1.
7
Gheorghe Tulbure, op. cit., p. 2.
8
Alexandru Olteanu, „Ardealul în planurile revizioniste”, în Cele Trei Crişuri, an XIV, nr.
11-12, 1933, p. 140-141; George Bota, „Vreme pierdută”, în Familia, seria II, an III, nr.
7-8, 1928, p. 1.
584
Astfel, unul dintre corespondenți semnala că
[…] ungurii cari au optat pentru cetăţenia maghiară, au organizat Duminecă o

serbare iredentistă. La locul serbării s'a adus o ladă de fier în care se pusese
pământ din toate județele Ardealului. După ce episcopul Ravass a sfinţit pământul,
lada a fost îngropată, pe când cei prezenţi cântau Crezul maghiar9.
Manifestările iredentiste au fost din ce în ce mai numeroase în

perioada interbelică, atât la Budapesta, cât şi în alte locuri din Ungaria.
Întreaga perioadă interbelică reliefează dezbaterile consistente de
idei ale elitei româneşti de la frontiera de vest a țării, aflată într-un
permanent dialog cu sine însăși, dar mai ales cu contestatarii dreptului la
„unitate sufletească” a românilor. Dialogul acesta s-a desfăşurat de cele mai
multe ori în zodia eleganţei intelectuale, utilizând propriile argumente
considerate valide de autorii lor.
Una dintre problemele majore aflate în dezbatere a fost aceea a
permanentizării revizionismului ungar. Manipulând realitatea, acesta îşi lăsa
amprenta asupra discursului public elitar maghiar din Bihor şi Transilvania
deopotrivă, invocându-se adesea prezenţa hazardului în realizarea unirii. În
opinia lui George Bota, chestiunile ridicate de acesta erau o vreme pierdută
întrucât, spune acesta, „nu mai găseşti azi o minte luminată şi sinceră care să
caute în războiu ultima ratio a unui conflict”10, în afară de „frământările
ridicole şi zadarnice ale unor vecini, cari nu s-au învrednicit a zări şi ei raza
zilei de mâine”11.
Abordările interbelice ale celor preocupați de aceste aspecte, atât din
presa locală, cât mai ales din revistele Familia şi Cele Trei Crişuri, vin cu
subiecte solide şi consistente, subliniind apăsat, aşa cum o face şi Gheorghe
Tulbure la un deceniu de la Marea Unire, că
[…] unirea n-a fost o simplă izbândă a norocului, nici un abil joc al diplomaţiei. Ea
este rezultatul firesc al unor sforţări colective de multe veacuri. Ca orice mare act
istoric, ea nu putea fi opera unui singur om. Nici chiar a unei singure generaţii12.
El îi avertizează pe cei care văd în 1 Decembrie 1918 „doar un

capriciu al fatalităţii sau realizarea unui principiu wilsonian”13, subliniind că
pentru înțelegerea deplină a evenimentului este nevoie să
9
Vestul României, an I, nr. 12, 8 iunie 1923, p. 4.
10
George Bota, Vreme pierdută, p. 1.
11
Ibidem.
12
Gheorghe Tulbure, op. cit., p. 1.
13
Ibidem, p. 2.
585
[…] deschidem cartea neamului, pentru a ne convinge că alături de eforturile

vitejeşti ale contimporanilor el s-a săvârşit din suferinţele şi aspiraţiile acelora
cari zac în vechi şi scumpe morminte14.
Faptul că subiectul era dezbătut arată că tema era destul de fierbinte în

peisajul elitar şi chiar cotidian local, deşi, aşa cum o dovedeşte realitatea şi
toate evidențele, minoritatea maghiară în numele căreia se trimiteau săgeţi de
la Budapesta, amplificate de vectori locali, se bucura de toate drepturile pe
care un tânăr stat naţional în curs de consolidare le putea oferi. În opinia lui
George Bota, maghiarii din Oradea nu au nicio problemă identitară. Astfel,
spunea acesta, adresându-se cititorilor revistei Familia, dar nu numai,
[…] staţi vă rog câteva ceasuri în Oradea şi vă veţi convinge, chiar conte ungur
dacă aţi fi, că ungurii îşi pierd bunătate de vreme în zvârcoliri care-i întârzâie. Se
vorbeşte, se cântă, se petrece, se scrie, se dansează ungureşte mai mult decât chiar
pe vremea lor... şi cu toate acestea, peste Tisa, lumea conţilor şi baronilor, în
armuri medievale, pune poporul maghiar să jelească nenorocirea fraţilor din
România15.
Pentru a argumenta parcă cele spuse de George Bota, un deceniu mai

târziu, în 1939, Augustin Chirilă, primarul oraşului Oradea din acel
moment16, vine şi aduce dovezi clare în ceea ce înseamnă menţinerea unor
standarde ridicate de viaţă şi integrare socială pentru minorităţile naţionale.
Urmărind datele statistice ale vremii, Augustin Chirilă afirmă răspicat că la
două decenii de la „încadrarea elementului românesc din Oradea şi Bihor în
meserii, industrie şi comerț”17, românii nu contează economic, cei care
controlează economia judeţului fiind minoritarii.
În acest sens, primarul Chirilă aducea şi date statistice concrete.
Potrivit acestora, în mediul urban bihorean, firmele comerciale erau deţinute
de români (27 de societăţi), unguri (22 de societăţi), evrei (160 de societăţi),
germani (3). În mediul rural, situaţia era şi mai evidentă, de vreme ce aici
aceştia deţineau 444 de societăţi, ungurii 343, germanii 17, evreii 673, alţii
11 societăţi18. Chiar şi aşa, realitatea era uşor diferită, deoarece „în unele
firme industriale şi comerciale sociale, într-adevăr numai firma o dau
14
Ibidem, p. 1.
15
16
Aurel Chiriac (coord.), Oradea. Pagini de istorie, Oradea, Editura Muzeului Ţării
Crişurilor, 2003, p. 116-119.
17
Augustin Chirilă, „După 20 de ani”, în Familia, seria III, an IV, nr. 1, 1939, p. 27.
18
Ibidem, p. 30.
586
românii şi sub numele lor se ascunde capital evreesc”19, spune primarul

oraşului Oradea.
Acestor realităţi le corespund altele la fel de favorabile ideii de
păstrare a libertăţilor identitare minoritare în România interbelică. Faptul
este iterat şi de publicistul Sándor Keresztury, care susţine cu argumente
solide condiţiile propice oferite de statul român în direcţia unei integrări şi
evoluţii pozitive a maghiarilor, pe unele segmente chiar mai bune decât în
Ungaria, afirmând deschis că pe „când cei de la Budapesta nici gând
n-aveau măcar să creeze o nouă viaţă literară, scriitorii maghiari de la
Oradea Mare se şi grupau după experienţele de lume ale fiecăruia...”20.
El sugera clar că în Oradea, elita culturală maghiară evolua
nestingherit, invocând în acest sens numele unor Géza Tabéry, Tamás
Emőd, Kovacs Szentimrey, Jenő Kovacs. Toate acestea vin să sublinieze
faptul că democrația românească interbelică a făcut posibilă propășirea
fiecărei minorităţi etnice, în primul rând a celei maghiare, cea mai
numeroasă dintre acestea.
Totuşi, o parte a acestei elite maghiare era antrenată de Budapesta în
acţiuni revizioniste şi critice la adresa unirii Transilvaniei cu România la 1
Decembrie 1918. George Bota îi invita însă pe colegii maghiari din zona
presei şi a culturii să nu-şi mai piardă vremea
[…] ţinând isonul strigoilor de la Budapesta21 [deoarece] poporul maghiar va găsi

alături de al nostru calea cea nouă şi adevărată dacă va şti să scuture jugul unei
mentalităţi ruginite şi care caută să-i oprească în vremuri ce au murit...22.
Revistele Familia și Cele Trei Crişuri, precum și presa românească

au militat prin condeiele prezente acolo pentru acordarea unei atenţii sporite
stăvilirii discuțiilor critice la adresa constituirii României Mari. Printre cei
mai vehemenţi sunt chiar unii dintre actorii principali ai marelui eveniment
din istoria României.
Gheorghe Tulbure, bunăoară, este foarte prezent în ambele reviste,
atrăgând adesea atenţia asupra necesităţii implicării mai active a
Bucureștiului în direcţia consolidării actului unirii, oferind şi sugestii legate
19
Ibidem.
20
Sándor Keresztury, „Patru ani de cultură maghiară”, în Cele Trei Crişuri, an IV, nr. 2,
1923, p. 26; idem, „Patru ani de cultură maghiară în Ardealul dezrobit”, II, în Ibidem, an
IV, nr. 3, 1923, p. 42-43; idem, „Patru ani de cultură maghiară în Ardealul dezrobit”, III, în
Ibidem, an IV, nr. 4, 1923, p. 58-59.
21
22
Ibidem.
587
de cum trebuie acţionat. Într-una dintre opiniile exprimate în 1923, el

sublinia că era nevoie de o mobilizare serioasă în primul rând pe tărâm
cultural, întrucât „sub raportul culturii suntem încă în stare de inferioritate
faţă de elementul minoritar”23, în condiţiile în care „aici la graniţa României
se petrece o luptă surdă, dar foarte acerbă între cultura maghiară,
stăpânitoare încă şi elementul românesc...”24. Afirmaţia era una pertinentă şi
confirmă încă o dată faptul că elita culturală locală maghiară a beneficiat de
manifestări de exprimare dintre cele mai largi în statul naţional român.
Gheorghe Tulbure reclamă chiar o anumită delăsare a autorităţilor centrale
şi locale, care nu ar sprijini „instituţii şi manifestări demne, care să
însemneze o afirmare a culturii noastre şi s-aducă prestigiu ideii de stat
român...”25, ceea ce duce la concluzia că elementul românesc majoritar nu
era deloc favorizat în detrimentul celui minoritar.
În contrast cu tratamentul elegant faţă de minorităţile naţionale din
perioada interbelică, în limitele unei democraţii româneşti funcţionale,
Familia, dar mai ales Cele Trei Crişuri, prezintă situaţia minorităţii
româneşti din Ungaria, una care nu era deloc similară cu ce se întâmpla în
materie în România. Fenomenul a mai fost dezbătut şi cu alte ocazii26.
Presa culturală orădeană locală semnala adesea problemele cu care
se confruntau cei circa 50.000-60.000 de români din Ungaria după 1918.
Concluziile nu erau încurajatoare, însă aduceau în faţa publicului din
România situaţia îngrijorătoare a acestora. Asta îl face pe A. Davidescu să
afirme în 1930 că în Ungaria „graiul românesc, aproape în întregime a
amuţit”27, fiind vorba mai ales de comunităţile greco-catolice românești din
cadrul Episcopiei de Hajdúdorog. Autorul articolului aduce în sprijinul
afirmațiilor sale exemple concrete de măsuri antiromânești luate de guvernul
de la Budapesta, precum cele luate împotriva „învăţătorului Pelle de la
şcoala confesională, care a trebuit să fugă în ţară, [...] iar agenţii
iredentismului îi ameninţau chiar viaţa”28.
23
Gheorghe Tulbure, „Cultura românească în Bihor”, în Cele Trei Crişuri, an IV, nr. 8,
1923, p. 117.
24
Ibidem, p. 118.
25
Ibidem.
26
Gabriel Moisa, Istoriografia românilor din Ungaria 1920-2010, Giula, NOI, 2010, 311
p.; idem (coord.), Cultura şi istoria românilor din Ungaria, Cluj-Napoca, Academia
Română, Centrul de Studii Transilvane, 2013, 351 p.
27
A. Davidescu, „Românii din Ungaria (I)”, în Cele Trei Crişuri, an XI, nr. 1-2, 1930, p.
9-12.
28
Ibidem.
588
Situaţii similare erau semnalate în Leta Mare, Pocei, Nyírábrány,

Nyíradony, Acsád etc. Concluzia lui Davidescu în legătură cu viitorul
comunităţii româneşti din Ungaria era una pesimistă, afirmând că
[…] românii din Ungaria, deci, destul de numeroşi, duc astăzi cel mai dureros
calvar. Pe când la noi minoritatea maghiară se răsfaţă în teatru, în şcoală, în
administraţie, peste tot de multe ori refuzând să înveţe limba statului, pe când
şcoalele de stat româneşti au şi astăzi învăţători şi profesori care abia îngână 2-3
cuvinte româneşti, peste hotare, în ţara vecină, fraţii noştri sunt nimiciţi...29.
O analiză pertinentă din această perspectivă a fost realizată în Cele

Trei Crişuri şi de către diplomatul Vasile Stoica. Bun cunoscător al
realităţilor, acesta a configurat un tablou sumbru al minorităţii româneşti din
Ungaria, subliniind că „scopul guvernelor ungare este, fireşte, desfiinţarea
totală a acestui element românesc, însă mai evident este fenomenul în
comitatele greco-catolice”30. Vasile Stoica concluziona că „românii din
Ungaria sunt meniţi unei dispariţii foarte grabnice, dacă instituţiile lor
naţionale şi mai presus de toate biserica şi şcoala nu vor fi înviate”31.
În aceste condiţii, elita românească locală a militat în permanenţă,
Familia şi Cele Trei Crişuri fiind două tribune esenţiale din această
perspectivă, pentru consolidarea elementului românesc în cadrele României
Mari, dincolo de diferenţele locale şi regionale.
Soluţiile propuse erau numeroase, însă se insista în mod deosebit pe
necesitatea unui demers care să conducă, în ciuda diferenţelor fireşti de
mentalitate de la o regiune istorică la alta, la „aşa-numita unitate
sufletească”32 care trebuie realizată, potrivit lui George Bota, „sub scutul
aceluiaşi ideal naţional”33.
Acesta recunoaşte că în cazul românilor chestiunea este necesară,
întrucât „sub imperiul împrejurărilor istorice diferite, ascultând de legi
diferite, de orientări diferite ne apar cu mentalităţi diferite”34. Concluzia lui
era însă una clară, susţinând că „armonizarea mentalităţilor nu se poate face
decât prin preponderenţa culturei mame, prin şcoala românească, printr-o
dogoreală a focului din inima românismului”35, adică de la Bucureşti.
29
Ibidem.
30
Vasile Stoica, „Românii din Ungaria (II)”, în Cele Trei Crişuri, an XI, nr. 1-2, 1930,
p. 12.
31
Ibidem.
32
George Bota, „Unificare sau armonizare?”, în Familia, an I, nr. 5, 1926, p. 1-2.
33
Ibidem.
34
Ibidem.
35
Ibidem.
589
Modernitatea discursului lui George Bota este surprinzătoare din

această perspectivă, demonstrând încă o dată larga respiraţie intelectuală a
elitei culturale româneşti locale. Acesta nu vede o „unitate sufletească” în
sens uniformizator absolut, deoarece, spune acesta, „nu trebuie să ştergem
cu totul deosebirile locale, căci nu o putem face şi este absurd să o facem…
această diversitate trebuie să fie pusă în slujba aceluiaşi ideal naţional”36.
Un loc aparte urma să fie destinat minoritarilor cărora
[…] fără să le schimbăm sufletul lor de unguri, saşi, ruteni etc., minoritarii cari
convieţuiesc cu noi, n-au nimic de câştigat de la spinii cu care se prezintă încă
mulţi în noua formă de stat în care i-a adus fatalitatea şi dreptatea istorică37.
George Bota face apel la trecut şi spune că minoritarii nu au a se

teme de viitorul lor, deoarece
[…] după cum românii au fost atât de inteligenţi şi s-au ştiut comanda fără să-şi piardă
caracterul rasei lor, tot astfel credem că şi minoritarii noştrii vor înţelege că unitatea
politică a noului stat le impune să ţină seama de mentalitatea românească. E mult până
se vor convinge de superioritatea ei şi suntem siguri că nu le va fi greu cu ea38.
Puncte de vedere similare sunt vizibile şi de alţi reprezentanţi ai elitei

româneşti bihorene precum Gheorghe Bacaloglu, care susţine că „regionalismul
impus sau tolerat de la centru”39 trebuie să se „împletească cu interesele
superioare ale ţării”40, în timp ce un editorial al revistei Cele Trei Crişuri din
martie 1923 semnala faptul că este nevoie de o Românie bine structurată, în
care toate zonele ţării să aibă „bineînţeles etern stimulent: centrul”41.
În fine, între soluţiile sigure de construcţie identitar-naţională
românească se număra şi foarte buna înţelegere a evenimentelor cu
semnificaţie istorică deosebită şi a simbolurilor naţionale. Dintre toate însă,
cea mai importantă era înţelegerea şi asumarea semnificaţiei zilei de 1
Decembrie 1918, socotindu-se că
[…] regretele nesăbuite ale unora, defăimările şi necazul altora, socotelile,

răfuiala şi flecăreala altora, nu sunt decât sau umbrele unui egoism tiran al
36
Ibidem.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
Gheorghe Bacaloglu, „Din vălmăşagul vremii”, în Cele Trei Crişuri, an VII, nr. 11-12,
1926, p. 149.
40
Ibidem.
41
„Descentralizarea culturală”, în Cele Trei Crişuri, an VI, nr. 3, 1923, p. 37.
590
sufletelor înguste sau pripeala unor capete zăpăcite de vârtejul timpurilor sau
calcule meschine ale unor meschine ocupaţiuni; cu un cuvânt sunt urmele unor
zdruncinări de creer sau tulburări de inimi, în orice caz stări patologice42.
Alături de 1 Decembrie, spune George Bota, trebuie sărbătorit şi

înţeles momentul 24 ianuarie 1859, „care a fost o treaptă pe care am pus
piciorul ca să ne ridicăm...”43, însă toate sărbătorile cu semnificaţie majoră
necesită atenţie sporită, întrucât „amintirea trecutului să ne fie, prin urmare,
pildă a bărbăţiei noastre pentru viitor”44.
Pentru ca publicul să înţeleagă şi să asimileze aceste momente
importante ale identităţii naţionale, Familia, Cele Trei Crişuri, dar și unele
ziare locale publicau periodic materiale legate de semnificația lor, în primul
rând de 1 Decembrie 1918. De asemenea, erau acordate spații ample
prezentării manifestărilor locale prilejuite de sărbătorirea evenimentului care
a consfințit unirea Transilvaniei cu România.
Există două categorii majore care vedeau lumina tiparului, ambele
având acelaşi scop. În prima sunt însemnările memorialistice ale celor care
au trăit evenimentul, iar în cea de-a doua texte ale unor nume grele ale
istoriografiei şi culturii naţionale preocupate de moment. Din prima
categorie semnalăm contribuțiile lui Gheorghe Tulbure45, Alexandru
Ciura46, Andrei Crişanul47, Ioan Lupaş48, Alexandru Lapedatu49, Octavian
Goga50, Sever Bocu51, iar din cea de-a doua contribuțiile lui Radu Rosetti52,
Constantin Kiriţescu53 etc.
42
George Bota, „1 Decembrie”, în Familia, seria II, an I, 1926, nr. 10, p. 1.
43
Ibidem, p. 2.
44
„Zece ani de la Unirea Ardealului”, în Cele Trei Crişuri, an IX, nr. 11-12, 1928, p. 161.
45
Gheorghe Tulbure, „Zile trăite la Tribuna Bihorului”, în Familia, seria III, an IV, nr. 1,
1939, p. 13-21.
46
Al. Ciura, „Adunarea de la Alba-Iulia”, în Cele Trei Crişuri, an I, nr. 13, 1920, p. 2-7.
47
Andrei Crişanul, „1 Decemvrie 1918”, în Ibidem, an IX, nr. 11-12, 1928, p. 172-173.
48
Ioan Lupaş, „Adunarea Naţională de la Alba-Iulia”, în Ibidem, an IX, nr. 11-12, 1928, p.
162-166.
49
Al. Lapedatu, „La a 25-a aniversare a Unirii de la Alba-Iulia”, în Ibidem, an XXIV, nr.
11-12, 1943, p. 204-205.
50
Octavian Goga, „1 Decembrie”, în Ibidem, an XII, nr. 11-12, 1931, p. 133-134.
51
Sever Bocu, „Cine a făcut România Mare? – 10 ani de la unire”, în Ibidem, an X, nr. 5-6,
p. 73-74.
52
Radu Rosetti, „Făuritorii întâmplărilor de la 1 decembrie 1918”, în Ibidem, an IX, nr.
11-12, 1928, p. 171.
53
Constantin Kiriţescu, „Ocuparea Budapestei”, în Ibidem, an IX, nr. 11-12, 1928, p.
169-170.
591
Interesant de remarcat este faptul că aceste poziţionări faţă de 1

Decembrie 1918 au continuat şi în perioada 1940-1944, când România era
într-o alianţă militară cu Ungaria, prin aderarea României, la 23 noiembrie
1940, la Pactului Tripartit sau Axa Roma-Berlin-Tokio54.
Într-un material semnat de redacţia revistei Cele Trei Crişuri în
numărul din noiembrie-decembrie 1940, aşadar imediat după Dictatul de la
Viena, era invocat discursul generalului Ion Antonescu ţinut la Alba Iulia, în
care acesta sublinia apăsat faptul că
1 Decembrie nu este anul acesta al bucuriei naţionale. 1 Decembrie este ziua

durerii naţionale, ziua greşelilor trecutului cărora le-au căzut jertfă sfintele
noastre graniţe. 1 Decembrie este ziua mustrării şi judecăţii...55.
Ion Antonescu, cel care venise la putere după abdicarea regelui

Carol II, nu acceptase niciodată pierderile teritoriale şi se ştie că unul dintre
obiectivele sale de politică externă era legat de redobândirea teritoriilor
pierdute. El considera că vara anului 1940 a fost o consecinţă a „greşelilor
trecutului” făcute de politicieni, în ciuda asigurărilor liniştitoare date de
aceştia începând cu mijlocul anilor 193056.
Concluzii
Dezbaterile intelectuale interbelice legate de revizionismul ungar la

adresa României au cunoscut o dinamică impresionantă în perioada cuprinsă
între cele două războaie mondiale. Acesta nu era evident singurul subiect de
dezbatere intelectuală în Bihorul interbelic. A fost însă cel mai vizibil și
necesar pentru atmosfera din ce în ce mai încărcată odată cu trecerea anilor.
Subiectul a contribuit esențial la menținerea ideii de unitate națională în
mentalul colectiv. Publicul nu era lăsat astfel pradă discursurilor
demobilizatoare din această perspectivă venite dinspre unii reprezentanți ai
elitei minoritare din Oradea.
Pe lângă această discuție, care a acaparat o bună parte a spațiului
cultural interbelic, au fost și altele precum: importanța regalității pentru
54
Pactul Tripartit, care s-a mai numit și Pactul celor trei puteri, Pactul Axei sau Pactul celor
trei căi, s-a semnat la Berlin pe 27 septembrie 1940 de către reprezentanții Germaniei
naziste, Italiei fasciste și Japoniei. Ulterior, la acesta au aderat Ungaria, România, Slovacia,
Bulgaria și Regatul Iugoslaviei.
55
„Alba-Iulia (1 Decembrie 1940)”, în Cele Trei Crişuri, an XXI, nr. 11-12, 1940, p.
204-205.
56
„1 Decembrie 1918-1 Decembrie 1936”, în Ibidem, an XVII, nr. 11-12, 1936, p. 163.
592
unitatea națională, politica internă și externă a României, revizionismul

ungar, identitatea națională românească, rolul elitelor la frontiera de vest a
României, nevoia de diplomație culturală în folos național, dezvoltarea unor
instituții culturale naționale puternice pe frontieră, politica duplicitară a
maghiarilor și evreilor în raport cu statul român sau rolul minorităților
naționale. Elita românească interbelică a depus eforturi serioase, prin
reprezentanții săi mai de seamă, pentru ca frontiera de vest a României să
rămână cea fixată prin Tratatul de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920.
Analizând lucrurile în durată lungă, istoria le-a dat dreptate și astăzi, după
un secol, statu-quoul interbelic este același la frontiera de vest a României,
ceea ce înseamnă că Trianonul a fost un moment care a validat o realitate
evidentă.
593
LEGIONARISMUL ȘI HUNGARISMUL. O ABORDARE
COMPARATIVĂ A MIȘCĂRILOR DE EXTREMĂ
DREAPTA DIN ROMÂNIA ȘI UNGARIA
DIN PERIOADA INTERBELICĂ
Artur Lakatos
Introducere
Conform definiției date de Hannah Arendt în celebra ei carte,

Originile totalitarismului, analizând comunismul sovietic stalinist și
nazismul, totalitarismul ca și fenomen este un singur proces social, care
poate avea mai multe fețe. Este drept, Arendt a adoptat o apropiere
restrictivă cu privire la termen, neluând în considerare nici măcar fascismul
italian, din cauza caracterului „mai blând” al acestuia, și definind ca
totalitarisme exclusiv nazismul și comunismul stalinist.
În cursul perioadei interbelice, în mai multe țări europene au apărut
mișcări similare fascismului italian sau național-socialismului german, dar
care totuși au avut o serie de caracteristici distincte. O parte din literatura
de specialitate – mai ales cea de stânga, influențată fiind de multe ori și de
dorința politică de a trage o linie clară între național-socialism și
socialismul propriu-zis – a adoptat ca termen colectiv pentru aceste tipuri
de mișcări fascismul, deoarece fascismul italian a fost prima mișcare de
acest gen și prototipul celorlalte. Alți autori preferă să le numească mișcări
de extremă dreapta și caută niște elemente comune în caracteristicile
acestora, cum ar fi cultul liderului, glorificarea violenței, xenofobia (în
majoritatea cazurilor antisemitismul reprezentând un element de bază),
antiliberalismul etc. Mária Ormos, membră a Academiei Ungare de Științe,
a făcut observația că numai două din aceste mișcări au ajuns la putere prin
forțe proprii, fără intervenție externă: fascismul italian și
național-socialismul1. Între mișcările de extremă dreapta care au preluat
puterea politică pentru un scurt timp, pe fondul unor conjuncturi
favorabile, se numără și mișcarea legionară din România, dar și Crucile cu
Săgeți din Ungaria. Cum a remarcat un alt istoric, Nicholas M.
Nagy-Talavera, aceste două mișcări au fost acelea care, independent de
1
Mária Ormos, Nácizmus-fasizmus (Nazism-fascism), Budapest, Magvető, 1987, p. 95.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.28
național-socialiștii germani, și-au putut clădi o bază socială puternică.

Erau „singurele țări est-europene unde fascismul a avut caracterul unei
mișcări de masă”2.
În paginile următoare, voi încerca să fac o prezentare analitică și
comparată a celor două mișcări. Nu voi insista în detaliu asupra acelor
aspecte care au fost deja prezentate și dezbătute larg în literatura de
specialitate3, ci mă voi concentra, folosindu-mă de surse originale – ale
căror autori au fost întemeietorii mișcărilor în sine – și de literatura de
specialitate, asupra unor aspecte mai puțin evidențiate, dar care au
determinat într-o foarte mare măsură soarta celor două mișcări. Alan
Bullock a publicat în 1993 un volum masiv și bine scris – o adevărată
capodoperă – cu titlul: Hitler and Stalin. Parallel Lives4. Studiul nostru este
mai limitat în scopuri și în dimensiuni, așa că ne vom rezuma la anumite
aspecte care să ilustreze asemănările și diferențele între cele două mișcări,
care pot să reprezinte surse de informații, dar și anumite învățături morale
pentru viitor, cu scopul de a preveni repetarea unor evenimente nefaste
cauzate de faptul că forțe iresponsabile au putut să ajungă la putere în
momentele de cotitură ale istoriei.
Personalitatea liderilor fondatori: Ferenc Szálasi

și Corneliu Zelea Codreanu. Începuturile
La mijlocul deceniului al patrulea al secolului trecut, în timp ce

popularitatea lui Ferenc Szálasi era în creștere, un deputat al Partidului
Micilor Agricultori, Dezső Sulyok, a prezentat în fața parlamentului
documente prin care ilustra originile armenești ale lui Szálasi, pe care,
începând cu acel moment, dușmani și adversari politici îl apostrofau, după
numele strămoșilor săi, Szalosján. Szálasi, pentru a contracara atacul la
adresa originilor, a susținut că numele de Szalosján este de fapt de origine
persană, și înseamnă ocrotitor de turmă, adică păstor. „Totuși, sunt un pic
2
Nicholas M. Nagy-Talavera, O istorie a fascismului în Ungaria și România. București,
Hasefer, 1996, p. 9.
3
Despre ambele subiecte s-au scris multe și în detaliu. Pentru o perspectivă generală,
sintetică și comprehensivă vezi, în cazul extremei drepte interbelice maghiare, Rudolf
Paksa, Magyar nemzetiszocialisták. Az 1930-as évek új szélsőjobboldali mozgalma, pártjai,
politikusai, sajtója (Național-socialiști maghiari. Noua mișcare de extremă dreaptă a aniilor
treizeci. Partide, politicieni, presă), Budapest, MTA Bölcsészettudományi Kutatóközpont,
Történettudományi Intézet, 2013, iar despre extrema dreaptă din România, vezi Florin
Müller, Metamorfoze ale politicului românesc 1938-1944, Cluj-Napoca, Argonaut, 2015.
4
Alan Bullock, Hitler and Stalin. Paralel Lives, New York, Vintage Press, 1993.
595
mai nobili persanii antici, dispăruți în negura istoriei, decât armenii lipsiți de
noroc”, scrie, cu ironie, Károly Szerencsés5.
Originile familiei lui Szálasi pot fi urmărite până în perioada
domniei principelui transilvănean Mihály Apafi, când în calitate de refugiați
armenii au fost colonizați în Dumbrăveni, județul Sibiu. Primul din
genealogie care și-a maghiarizat numele din Szalosján în Szálasi a fost
bunicul viitorului lider fascist, care a luptat de partea Ungariei în revoluția
din 1848-1849, iar ulterior s-a căsătorit cu o austriacă din Viena. Fiul său,
Ferenc, a devenit ofițer în armată și s-a căsătorit cu Erzsébet Szakmár, o
femeie de religie greco-catolică, ce asuma o identitate maghiară, dar avea și
origini slovace și rutene. Împreună au avut patru fii: Béla, Károly, Ferenc și
Rezső. Cel care va deveni lider al Crucilor cu Săgeți s-a născut în 1897, în
orașul Košice. Încă din copilărie, Ferenc a fost foarte apropiat de mama lui,
de la care a preluat credința religioasă. Este greu de deslușit însă de unde îi
provine antisemitismul de mai târziu, familia Szálasi având mai mulți
prieteni evrei, între care și medicul lor de familie.
Ferenc era încă de mic copil o fire mai retrasă, care se simțea bine în
singurătate, numai cu gândurile sale. Dacă se simțea lezat, era capabil însă
de o violență dusă până la extrem, odată spărgând capul propriului frate cu o
piatră. Deși a studiat încă de la vârsta de zece ani într-o școală a armatei,
inițial nu a manifestat vocație pentru serviciul militar, însă treptat s-a
acomodat cu ideea de a continua tradiția strămoșilor săi direcți. Înaintând în
vârstă și în cunoștințe, a devenit preocupat de științele inginerești – a
câștigat mai multe premii pe baza unor proiecte de poduri și tuneluri –, dar
și de istorie și literatură – între autorii lui favoriți numărându-se Imre
Madách, Maurice Maeterlinck, Anatole France, Tolstoi sau Dostoievski. Pe
plan sportiv, era atras de atletism, fotbal și luptele greco-romane. Aici
trebuie să menționăm, pentru a înțelege misticismul aparte din sufletul lui
Szálasi, că relativ de tânăr a făcut cunoștință cu spiritismul, în cursul
Primului Război Mondial, însă după 1919 a renunțat categoric la a mai
participa la astfel de activități, nedorind să „alunece pe calea superstițiilor”5.
Chiar dacă s-a rupt în această perioadă de practicile oculte, nu a renunțat în
totalitate și la învățăturile gnostice, în scrierile lui ulterioare regăsindu-se o
serie de referințe care reprezintă niște elemente și în discursurile ocultiste,
gnostice sau New Age ale zilelor noastre, cum ar fi deosebirea dintre Iahve
al Vechiului Testament și Dumnezeu, tatăl lui Isus (motiv apărut pentru
prima dată în gnosticismul lui Markion), sau refuzul de a accepta
apartenența la poporul evreu a lui Isus Cristos. Probabil că tocmai din cauza
5
Károly Szerencsés, Véna (Venă), Budapest, Vadló, 2011, p. 253.
596
acestor idei schismatice față de dogma oficială a bisericilor istorice creștine,

Szálasi n-a fost agreat nici mai târziu de liderii ecleziastici, în ciuda
credinței lui.
După ce a absolvit Academia Militară Theresiană din Wiener
Neustadt, în 1915, a ajuns pe front cu gradul de locotenent. A participat la
lupte timp de 36 de luni, neîntrerupt, în rândurile vânătorilor de munte din
Tirol, mai ales pe frontul italian. În 1918 a fost transferat la Verdun, unde
conducea deja un regiment. Pentru comportamentul exemplar în cursul
luptelor a fost decorat, la sfârșitul războiului numărându-se între acei ofițeri
care s-au întors în țară neștiind ce soartă îi așteaptă pe ei sau poporul lor. În
perioada guvernului Károlyi, a efectuat servicii de curier militar pentru
Ministerul Afacerilor Externe, ulterior neimplicându-se nici în construirea
dictaturii proletariatului, dar nici în contrarevoluția condusă de Miklós
Horthy. S-a prezentat la continuarea studiilor militare abia în 1920.
Corneliu Zelea Codreanu, asemenea omologului său maghiar, nu
avea la rândul lui un „pedigri” exclusiv românesc. S-a născut la Huși, în
1899, ca fiu a lui Ion Zelea Codreanu (la origine Zielinschi) și al Elizei
Brauner, de origine bavareză. Ion Zielinski a trecut în Bucovina austriacă și
a parcurs și o transformare a personalității, dezvoltând un caracter de
naționalist român și credincios ortodox fervent, completat printr-o afinitate
către misticism și violență fizică. Pruncul Corneliu a fost botezat ortodox
odată cu părinții săi proaspăt convertiți, iar mai apoi Zielinski și-a românizat
numele în Zelea, luând și porecla de Codreanu, care i-a devenit și nume de
familie. De remarcat este că, similar cu cazul lui Szalosján-Szálasi, și
Zelea-Codreanu a depus eforturi de a-și explica numele. Conform lor, Zelea
provenind de la zale, cuvânt românesc ce ar sugera participarea la lupte ale
strămoșilor și Codreanu ar reprezenta denumirea de ocupație a tatălui lui Ion
Zielinski: codrean, adică pădurar. Corneliu a crescut într-o familie cu o
onomastică simbolică – frații Decebal sau Horea, sora Iridenta – și dominată
de personalitatea și ideile tatălui, față de care legătura puternică va rămâne,
chiar și după ce fiul îl va depăși pe părinte în cultură, influență și notorietate.
La fel ca și în cazul lui Szálasi, care va trăi în aceeași casă cu mama sa până
în 1944, când cursul războiului îi obligă să se despartă, și Corneliu Zelea
Codreanu va rămâne atașat părinților, într-o măsură în care după moartea
lui, tatăl va deveni figura principală a unei facțiuni legionare ce se va lupta
pentru putere în sânul mișcării.
Spre deosebire de Szálasi, tânărul Codreanu nu a avut ocazia să lupte
în Primul Război Mondial, din cauza vârstei fragede, deși și-ar fi dorit acest
lucru. Două momente importante sunt ilustrative în acest sens. Odată, după
ce tatăl lui a fost înrolat în armată, Corneliu l-a urmat singur, din proprie
597
inițiativă, fiind cu greu convins de Ion Codreanu și de superiorii militari ai

acestuia să se întoarcă acasă. Al doilea moment a urmat prăbușirii țarismului
în Rusia și consolidării Armatei Roșii; existând temeri că soldații acesteia ar
putea să intre și pe teritoriu românesc, tânărul Codreanu a organizat un grup
de partizani format din prietenii lui din școală, pentru a lupta împotriva
bolșevicilor, iar în caz de superioritate numerică a acestora, urmau să se
retragă în munți. Până la urmă, n-a fost nevoie să-și pună planul – infantil și
de nerespectat în același timp – în aplicare, sovieticii nemaiajungând în
Moldova, iar el, în urma terminării școlii, înscriindu-se la Facultatea de
Drept a Universității de la Iași.
Aici, a făcut repede cunoștință cu mișcările violente izbucnite din
cauza nemulțumirilor sociale. Spre deosebire de Szálasi, care nu se implica
în cataclismele din viața politică a Ungariei, preferând să urmărească
evenimentele fără vreun interes deosebit, Codreanu și-a găsit locul repede în
Garda Conștiinței Naționale, organizație naționalist-patriotică, condusă de
un muncitor cu o forță fizică ieșită din comun, ce spărgea grevele
muncitorilor de stânga, în special comuniști. Deși Constantin Pancu nu avea
să aibă o viață lungă, din cauza problemelor cardiace, locotenentul acestuia,
Corneliu Zelea Codreanu își completează acum crezul valoric adus de acasă
cu experiențele dintr-un oraș mare, cristalizându-se crezul său politic de mai
târziu. Ura naționalistă a lui Codreanu, începând cu acest moment, se va
concentra împotriva a trei ținte majore: comunismul, evreii și ateismul, toate
trei fiind incompatibile cu crezul său spiritual și politic6.
Ca și student, spre norocul lui, este descoperit relativ repede de
profesorul A.C. Cuza, care era șeful catedrei de științe economice din cadrul
Facultății de Drept și care îi împărtășea crezul antisemitic. „În rest, n-aveau
nimic în comun” afirmă Armin Heinen, subliniind diferența între
conservatorismul și antisemitismul tradițional „elitist” al lui A.C. Cuza în
raport cu naționalismul și antisemitismul primitiv și exaltat al lui Codreanu7.
6
Eugen Weber, „România”, în Hans Rogger și Eugen Weber (coord.), Dreapta europeană.
Profil istoric. București, Minerva, 1995, p. 399.
7
Această comparație, favorabilă profesorului Cuza, nu îl scutește de marile păcate morale
și de faptele comise. Pentru a înțelege mai bine discursul antisemit universitar, elitist din
România interbelică, diferit în nuanță, dar nu și în esență, de antisemitismul primitiv al
publicului larg mai puțin sau deloc educat, a se vedea: Lucian T. Butaru, Rasism românesc.
Componenţa rasială a discursului antisemit din România până la al Doilea Război
Mondial, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2010, respectiv Florin
Müller, op. cit. Ideea lui Heinen despre diferența calitativă între antisemitismul conservator
al elitei românești și antisemitismul legionar este exprimat mai pe larg în: Armin Heinen,
Rumänien, der Holocaust und die Logik der Gewalt, München, R. Oldenbourg Verlag,
2007.
598
Fiind un spirit social și scandalagiu în același timp, mânat de convingeri și

încurajat „de sus” de A.C. Cuza și cei asemenea lui, în anii studenției,
Codreanu continua să provoace scandaluri la Iași, apoi, datorită
manifestărilor antisemite studențești din întreaga țară, și la Cluj și București.
Cu această ocazie, l-a cunoscut pe viitorul său prim-locotenent în mișcarea
politică, Ioan Moța. Își câștigă acum o notorietate ambiguă, al cărei punct
culminant îl reprezintă asasinarea prefectului poliției, Constantin Manciu, în
clădirea tribunalului din Iași, pentru care va fi achitat. Se opune violent
primirii de studenți și profesori evrei în universitățile din România – având
o discuție pe subiectul introducerii numerus clausus chiar cu prim-ministrul
Brătianu. În 1923, plănuia cu câțiva prieteni asasinarea a șase miniștri și a
câtorva evrei bogați, însă complotul a fost descoperit. În 1924, un alt
complot a fost organizat de către Codreanu împotriva directorilor de la
ziarele Lupta, Adevărul și Dimineața, dar și acesta a fost dejucat.
Într-un protest scris al studenților de la Iași, înaintat conducerii
universității, se menționa: „Codreanu este acela care a provocat toate
scandalurile și neînțelegerile din viața universitară, dezbinând studenții,
silindu-i prin insultele sale să părăsească adunările neutre, întrunirile
noastre”8. Aceste manifestări i-au adus exmatricularea de către Senatul
Universității, însă facultatea, la insistențele lui A.C. Cuza, l-a susținut în
continuare, fapt ce a avut drept consecință posibilitatea de a-și termina
studiile, însă fără să primească diploma cu ștampila universității.
Codreanu s-a numărat și printre membrii fondatori ai Ligii Apărării
Naționale Creștine (LANC), condusă de A.C. Cuza. Văzându-și cariera de
jurist oricum compromisă, Codreanu a efectuat mai multe vizite de studiu în
Germania și în Franța, întorcându-se acasă pentru momente importante, cum
ar fi fost nunta sa din 1925, organizată cu mare fast, sau alegerile
parlamentare din 1926, când a candidat fără succes într-o circumscripție din
Moldova pe listele LANC. La respectivele alegeri, LANC a reușit să trimită
în parlament zece deputați, inclusiv pe Codreanu senior. Conform unei
scrisori deschise a unui rival de mai târziu, Mihai Stelescu, acest moment a
provocat decepția lui Corneliu Codreanu și îndepărtarea de A.C. Cuza, iar în
1927 a urmat ruptura. Împreună cu prietenii de aproximativ aceeași vârstă,
din timpul manifestațiilor, s-a separat politic într-un mod amiabil de LANC
și a fondat Legiunea Arhanghelului Mihail9.
8
Dragoș Zamfirescu, Legiunea Arhanghelului Mihail de la mit la realitate, București,
Editura Enciclopedică, 1997, p. 145-148.
9
Eugen Weber, Dreapta românească, Cluj-Napoca, Dacia, 1999, p. 60-68.
599
În timp ce Codreanu pășea pe calea politicii, Szálasi era încă

preocupat de studiile militare. În 1923 s-a înscris la cursurile celebrei
academii militare Ludovika, unde a obținut rezultate excepționale. În 1925 a
devenit membru în Statul-Major al Armatei Ungare. În perioada 1926-1929
a efectuat mai multe vizite de lucru/studiu în țările occidentale, mai ales în
Franța. Și-a făurit în cursul acestor ani o serie de prieteni printre camarazii
ofițeri, funcționari publici sau muncitori din cartierele industriale din
Budapesta, și a câștigat imaginea unei persoane cinstite și puritane. A citit
mult și în această perioadă, mai cu seamă lucrările lui Lenin, Marx, Troțki,
Bebel și Kropotkin. A intrat și în vizorul lui Gyula Gömbös, urmașul
contelui Bethlen în scaunul de prim-ministru în urma crizei economice, care
a adoptat o poziție oarecum ambivalentă față de camaradul și potențialul
rival pe viitor: pe de o parte, îl aprecia, pe de altă parte, nu-l sprijinea real cu
nimic, ba dimpotrivă, îl privea cu suspiciune, din cauza ambițiilor, dar și a
defectelor majore de comportament, pe care un fost coleg le caracteriza ca
prime manifestări ale paranoiei schizoide. În curând, scrierile lui Szálasi
urmau să confirme atât așteptările, cât și temerile forțelor politice
responsabile.
În 1931 a publicat un studiu în revista de specialitate Magyar
Katonai Szemle, concentrându-se asupra conferinței de dezarmare de la
Geneva. Articolul a captat atenția cercurilor de specialitate, pe de o parte
datorită clarviziunii ieșite din comun în a înțelege anumite probleme, pe de
o altă parte din cauza ideilor șocante, care păreau a fi fanteziste și ireale, cel
puțin pe moment. Prin acest studiu, Szálasi a prezis eșecul conferinței,
argumentând că inițiativa este doar un simptom al conflictelor marilor
puteri. În viziunea sa, „pacea eternă” poate fi atinsă numai dacă niciuna din
marile puteri nu va avea vreun interes în a-și spori puterea în defavoarea
celorlalți: până în acel moment, războaiele sunt necesare și, cu toată
cruzimea lor, reprezintă niște trepte necesare în evoluția omenirii. Pacea
generală poate fi dezvoltată numai de economiști, prin luarea în considerare
a regulilor vieții economice globale, care se află într-o dezvoltare continuă și
ale cărei evoluții determină viața omenirii și nu invers: oamenii, fie ei chiar
politicieni puternici, se mișcă în contextul creat de mecanismele vieții
economice. A ridicat problema posibilității ca Europa să-și piardă puterea
globală și ca o nouă structură integrată, fie în America, fie în Orientul
Îndepărtat, să-i ia locul. Pentru prevenirea unui război general, vedea ca
fiind necesari următorii trei pași: organizarea Europei ca o structură
economică unitară, care să păstreze capacitatea națiunilor sale a se dezvolta
prin căi proprii; întemeierea unei armate comune europene; combaterea
600
şovinismelor naționale (în textul original: „a prejudecăților istorice”)

printr-un sistem colectiv și integrat al predării istoriei10.
În 1933, a fost avansat la grad de maior în cadrul Statului-Major. Tot
în acest an, și-a publicat scurta sa cărticică, intitulată A magyar állam
felépítésének terve (Planul de reconstrucție a statului maghiar), despre care a
afirmat că reprezintă munca a cinci ani și pe care a trimis-o mai multor
personalități ale societății maghiare. Unui ofițer nu i se îngăduia să facă
politică de niciun fel, dar dincolo de faptul că prin acest volum Szálasi a
încălcat regulile de conduită profesională ale corpului ofițeresc, în ciuda
faptului că, în octombrie 1931, Gömbös personal l-a avertizat să nu se
implice în politică11, și ideile formulate erau șocante pentru majoritatea
membrilor elitei maghiare.
În centrul gândirii lui Szálasi, reflectată în această lucrare, stau statul
puternic și democrația directă, înlocuind alegerile periodice prin efectuarea
în mod regulat de referendumuri. Au apărut în volum, totodată, și ideile
socialiste: garantarea unui venit minim pentru fiecare cetățean și
maximizarea venitului, surplusul revenind statului, care ar fi reinvestit
aceste sume în garantarea echității sociale.
Pe planul relațiilor externe, a stabilit pentru Ungaria trei categorii de
state: importante din punct de vedere politic și economic; importante numai
din punct de vedere politic; importante numai din punct de vedere
economic. În prima categorie a inclus Germania, Italia, Austria, România,
Iugoslavia și Cehoslovacia. În a doua categorie, Alianța Națiunilor (sic!), iar
în cea de a treia, Polonia, Turcia, Anglia și Franța.
În viziunea lui Ungaria era o țară agrară, industria fiind menită să
eficientizeze agricultura. În scopul ameliorării economiei, vedea necesară
reducerea acelor ramuri industriale care lucrau din materii de import,
totodată liberalizând politica vamală și importând produse industriale finite.
Era adeptul economiei centralizate, în viziunea lui, Statul fiind acela care
stabilea prețurile și oferea utilitățile necesare. Câștigul producătorilor ar fi
fost maximizat la 10-12%, iar cel al comercianților la 2-4%. În sectorul
bancar și-a imaginat două tipuri de instituții de credit: casele de păstrare a
economiilor de stat și băncile private, comerciale. În cazul primelor, statul ar
fi garantat o dobândă minimă, sistemul creditelor și al dobânzilor în cadrul
băncilor private rămânând liber, dar pentru acestea statul nu garanta
financiar, numai din punctul de vedere al cadrului legal. Dezvoltarea
10
Rudolf Paksa, Szálasi Ferenc és a hungarizmus (Ferenc Szálasi și hungarismul),
Budapest, Jaffa, 2013, p. 21-22.
11
Nicholas M. Nagy-Talavera, op. cit., p. 155.
601
infrastructurii – rețeaua de drumuri și rețeaua electrică de exemplu – intrau

în atribuțiile statului, iar dezvoltarea acelor ramuri ale economiei care
rămâneau în mâini private, dar se considerau a fi ramuri strategice – cum ar
fi agricultura în general – ar fi fost susținute prin credite de stat.
Pe teritoriul Ungariei de facto ar fi creat opt regiuni mari cu centrul
la Budapesta, Szombathely, Pécs, Nagykőrös, Hódmezővásárhely, Szolnok,
Debrecen și Miskolc, desființând totodată comitatele. În privința bugetului
de stat, considera că principiul de bază este că statul nu poate să acumuleze
datorii, balanța trebuind să fie în cel mai rău caz zero, iar în acest scop, la
nevoie, trebuind fi adoptate și măsuri de austeritate12.
Cartea și ideile formulate în ea i-au înfuriat pe superiorii lui Szálasi,
inclusiv pe primul ministru Gömbös. Szálasi a fost sancționat cu 20 de zile
de detenție militară și cu excluderea din Statul-Major, fiind mutat apoi
disciplinar în provincie, la Eger. Szálasi, fiind convins că el a avut dreptate,
și-a cerut pensionarea anticipată în octombrie 1934, sacrificându-și cariera
militară compromisă pentru a intra în politică. A urmat o nouă discuție cu
premierul Gömbös, care inițial a încercat să-l convingă să nu se pensioneze,
iar apoi i-a oferit un loc de deputat pe lista partidului de guvernământ.
Szálasi însă nu i-a acceptat propunerea, având alte planuri. În 1 martie 1935
și-a obținut pensionarea și în sfârșit s-a putut ocupa de politică, în felul în
care își dorea el.
Ascensiunea politică și participarea în viața politică parlamentară
Conform lui Ormos, trei elemente comune se regăsesc în mișcările

fasciste de extremă dreapta din Europa interbelică: crearea unei noi ordini
politice, sociale și economice, care să înlocuiască lumea capitalismului
liberal cu o societate lipsită de defectele acestuia; faptul că se opun radical
atât individualismului liberal, cât și socialismului internaționalist, plasând în
centrul ideologiei statul, națiunea sau rasa, individul făcând parte din
aceasta, iar acest colectiv îi determină atitudinea și calitatea vieții –
bunăstarea colectivului reprezintă binele individului, care se subordonează
acestuia și în schimb are garantată securitatea și calitatea vieții; în fine, al
treilea numitor comun este reprezentat de elemente socialiste într-un discurs
care refuză transformarea societății după modelele marxiste, în schimb
promite o împărțire mai justă a bunurilor în cadrul relațiilor sociale
conservate13.
12
R. Paksa, Szálasi Ferenc, p. 23-26.
13
Mária Ormos, op. cit., p. 90-91.
602
Pentru a înțelege succesul relativ rapid al Legiunii, respectiv cel

tardiv al Crucilor cu Săgeți, trebuie înțeles în primul rând contextul politic al
anilor interbelici. În România Mare, s-a dezvoltat ceea ce azi numim a fi
sistem democratic, democrație care însă se afla departe de perfecțiune și
chiar și de reprezentarea voinței maselor, fiind vorba de un model ghidat
vertical de sus în jos, de multe ori prin forță. Votul era universal și masculin,
iar procedura de a alege parlamentul și guvernul țării era un mecanism
relativ simplu, funcțional și similar celorlalte țări democratice ale vremii.
Suveranul – adică Regele României – îl nominaliza pe primul-ministru, care
era de obicei reprezentantul unui partid puternic și care ulterior organiza
alegerile. Partidul care obținea minim 40% din sufragii cu ocazia alegerilor
primea automat 2/3 din locurile din Parlament – și de obicei acesta era
partidul de guvernământ, care organiza alegerile și care avea în consecință
mai multe pârghii de a-și impune voința politică decât contracandidații lui14.
În posesia unei majorități covârșitoare, partidul de guvernământ nu avea
nevoie de coaliții parlamentare, însă putea să-și negocieze coaliții și
carteluri electorale la nivel local. Deși, la prima vedere, poate să pară că era
covârșitoare de fapt opțiunea Regelui, respectiv capacitatea prim-ministrului
nominalizat de a-și câștiga propriile alegeri, realitatea era mai complexă:
atât Regele, cât și prim-ministrul trebuiau să conștientizeze o anumită stare
de spirit a populației, dar mai ales a elitei țării în general, pentru ca sistemul
bazat pe Constituția din 1923 să supraviețuiască și să funcționeze în condiții
normale. O singură dată s-a întâmplat ca partidul care a organizat alegerile
să nu fi obținut 40%, iar în urma acestei situații să fie nominalizat
prim-ministru liderul unui partid mai mic, iar consecința acestei crize a fost
introducerea dictaturii regale a lui Carol al II-lea.
În asemenea condiții, A.C. Cuza și Codreanu nu aveau șanse să fie
nominalizați vreodată ca șefi ai cabinetului, însă puteau să reprezinte aliați
utili sau instrumente politice în ipostaza de „rău necesar ” – adică să
vehiculeze niște idei sau lozinci simpliste, derivate din niște fapte și
fenomene al căror înțeles a fost denaturat, pe care partidele de guvernământ
nu voiau să le exprime. Nu în ultimul rând, puteau funcționa chiar ca
sperietori față de care marile partide democratice să ia atitudine și prin
raportare la care să-și evidențieze propriile calități. Din aceste motive, multe
14
Despre caracterul alegerilor din perioada interbelică, vezi: Szilárd Tóth, „A választási
csalások ritmikussága a két világháború közötti Romániában” (Ritmicitatea fraudelor
electorale în România interbelică), Károly Veres (szerk.), Ritmus és ismétlés.
Interdiszciplináris párbeszéd (Ritm și repetiție. Dialog interdisciplinar) 3. Kolozsvár,
Egyetemi Műhely, 2015, p. 219-232.
603
crime ale Legiunii vor rămâne nesancționate și, la un moment dat, va

fraterniza cu Codreanu, la procesul acestuia din 1938, chiar una dintre cele
mai respectate figuri politice ale României, Iuliu Maniu15. În condiții
normale, persoane responsabile nu doreau ca Legiunea să ajungă la putere,
dar o puteau tolera, probleme apărând fie când conjunctura devenea prea
favorabilă acesteia, fie când membrii ei mergeau prea departe cu opoziția
față de conducerea țării sau cu acțiunile violente împotriva adversarilor.
În Ungaria, situația era oarecum asemănătoare. În lipsa unui monarh,
în condițiile în care ținerea departe de tron a casei de Habsburg nu
reprezenta atât dorința poporului maghiar, ci mai mult a puterilor
învingătoare în Primul Război Mondial, primul om din stat era Regentul.
Horthy dispunea de toate atribuțiile unui suveran tradițional, mai puțin de
acordarea de titluri nobiliare, însă funcția de regent nu se putea moșteni pe
linie de familie, deși, spre ultimii săi ani, Horthy a făcut o tentativă în acest
sens, fiul său cel mare István fiind numit regent adjunct. În condiții normale,
persoana căreia îi reveneau cele mai multe atribuții executive era
prim-ministrul, numit de Regent și votat de parlamentul bicameral
(unicameral între 1920-1927). În Camera Superioară, membrii acestuia își
ocupau locul fie de drept – prin naștere (membrii casei de Habsburg și ai
marilor familii nobiliare) sau prin reprezentarea unor instituții de bază ale
societății maghiare (conducătorii bisericilor istorice, ai universităților, ai
consiliilor locale municipale și rurale, respectiv ai categoriilor profesionale),
fie prin numire de către Regent, care avea dreptul să nominalizeze 40 de
membri16. Membrii Camerei Deputaților erau aleși prin vot, de către
alegători. Pentru a avea controlul asupra societății, guvernul, având și
acordul tacit al Regentului, putea să jongleze cu dreptul de vot – universal
sau cenzitar, restrângând dreptul de vot prin cens în perioadele mai tulburi și
extinzându-l în perioade de stabilitate – și cu caracterul acestuia – vot secret
sau deschis, ultima variantă fiind preferată mai tot timpul în lumea rurală;
doar în Budapesta și în alte câteva orașe mari se practica votul secret. De
exemplu, cu ocazia alegerilor din 1922, când contele István Bethlen și-a
consolidat puterea, numărul celor îndreptățiți să voteze a fost redus la 27,3%
din populația Ungariei, iar cu excepția Budapestei și a câtorva orașe, s-a
introdus votul deschis, alegătorul fiind obligat să-și exprime votul în fața
supraveghetorilor, siguranța fiind garantată de prezența Jandarmeriei. În
consecință, forțele de guvernământ ale lui Bethlen au câștigat 160 de locuri
parlamentare, social-democrații 25 de locuri, moderații de stânga 17, iar
15
Eugen Weber, Dreapta românească, p. 26.
16
István Deák, „Ungaria”, Hans Rogger și Eugen Weber (coord.), op. cit., p. 288.
604
legitimiștii și diferitele facțiuni ale dreptei 35 de locuri17. La fel ca în

România, partidul de guvernământ a câștigat întotdeauna alegerile cu o
majoritate covârșitoare, dar opoziția nu era suprimată. Conform formulării
Máriei Ormos, parlamentarismul în Ungaria horthistă însemna că partidul de
guvernământ asculta interpelările opoziției, apoi vota cum se stabilise18.
Situația era la fel și în România; cu toate acestea, a se afla în opoziție
parlamentară nu reprezenta neapărat o poziție ingrată pentru majoritatea
deputaților: se putea manifesta ca portavoce a unor tendințe și curente
viabile, a unor revendicări juste ale unei părți din societate, și dacă dovedeau
calități și atitudini corespunzătoare, puteau să intre în vizorul Regelui sau al
Regentului ca viitori ocupanți ai unor poziții înalte în cadrul Executivului.
Autoritatea politică conservatoare – care s-ar numi, după modelul american
al zilelor noastre: establishment – atât în Ungaria, cât și în România
interbelică era departe de valorile democrației și parlamentarismului de azi,
văzând în procesul politic mai mult niște pârghii pentru a exercita puterea
într-un mod cât mai responsabil cu putință, într-o manieră ce să armonizeze
interesele personale și de grup cu cele ale țării. Totodată, avea menirea de a
controla și opri ascensiunea unor forțe extremiste, de stânga sau de dreapta,
ceea ce până la un moment s-a și reușit: ascensiunea politică a extremelor a
avut loc doar în urma unor evenimente majore, influențate în mare măsură
de forțe externe.
În România interbelică era clar că niciun rege lucid nu îl va
nominaliza vreodată prim-ministru pe un politician precum Corneliu Zelea
Codreanu, însă cultivarea spiritului naționalist și religios era de dorit în
anumite limite, iar elita nonlegionară pendula între permisivitate și
suprimare în privința Legiunii ca fenomen social. Această fluctuație a cauzat
pe de o parte întărirea Legiunii, până la momentul ajungerii la putere a
acesteia, pe de altă parte a condus la măsurile de represiuni succesive,
adoptate de diferite guverne împotriva Legiunii, până la execuția brutală a
Căpitanului fondator. Pentru a vedea cursul pe care mișcarea l-a avut în
viața politică a României, trebuie să facem o scurtă trecere în revistă
contextualizată a succeselor și eșecurilor sale.
Conform lui Armin Heinen, Legiunea a experimentat două faze ale
ascensiunii: drumul către mase și de la stagnare la mișcarea de masă,
asasinarea lui I.G. Duca reprezentând punctul de ruptură între cele două
faze. Ormos și Incze au considerat încă din 1976 că au existat două faze în
ascensiunea Legiunii: într-o primă fază, mișcarea de tineret combinată cu
17
18
Mária Ormos, op. cit., p. 455.
605
mesianismul profetic promovat la țară și care era colorat de acțiuni teroriste,

în a doua fază, partidul politic bine organizat, sprijinit nu numai de clasa de
mijloc frustrată din cauza pierderilor provocate de criza economică, ci și de
o parte a elitei – intelectuali, mari întreprinzători, cadre militare19. Istoricul
spaniol Francisco Veiga vede „trambulina Gărzii de Fier” în scurta eră
Maniu, adică în eșecul țărănismului de a aduce transformări majore în viața
societății românești20. Toți acești specialiști au dreptate, în mare măsură, dar
aceste puncte de vedere trebuie să fie completate de observația că fără
pierderile de teritorii din anul 1940 și de conjunctura în care forțele politice
responsabile nu și-au asumat eforturile de a guverna, Legiunea nu ar fi ajuns
la putere.
În 1927, Codreanu și-a fondat mișcarea, care era orientată într-o
direcție spiritual-mistic-naționalistă, având ca scop principal mai mult
fanatizarea aderenților în spirit legionar, decât niște obiective politice
concrete. Pentru a completa Legiunea, Codreanu a fondat în 1930 Garda de
Fier, în scopuri electorale. Ea trebuia să reprezinte un fel de
organizație-umbrelă politică, dar singura care a aderat la ea a fost Legiunea
Arhanghelului Mihail. În 1931, Codreanu a obținut un loc de deputat în
județul Neamț, într-o circumscripție fără candidat din partea partidului de
guvernământ, repetându-și performanța și în 1932, de această dată în
Tutova. În 1933, pe data de 10 decembrie, prim-ministrul I.G. Duca a
interzis Garda de Fier, respectiv participarea acesteia la alegeri din cauza
programului violent antisemit, antidemocratic și antioccidental. În
consecință, I.G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia de către trei
legionari aromâni, denumiți ulterior Nicadori. Deoarece nu s-a putut face o
legătură directă între cei trei asasini și Codreanu, acesta a rămas în libertate,
înființând Partidul Totul pentru Țară, condus pe hârtie de generalul
pensionat Gheorghe Cantacuzino „Grănicerul”, apoi de inginerul Gheorghe
Clime, liderul de fapt rămânând Codreanu. Respectul față de mișcarea
legionară, cel puțin în cadrul organizațiilor fasciste, la nivel european, este
ilustrat de participarea reprezentanților acesteia la Congresul Fascist de la
Montreaux, dar și de înmormântarea legionarilor căzuți în Războiul Civil
din Spania, Moța și Marin, la care au participat reprezentanți ai celor mai
puternice mișcări fasciste din Europa, incluzând național-socialiști germani
și fasciști italieni. În urma celebrelor alegeri din 1937, când, cu scopul de a
19
Mária Ormos, Miklós Incze, Európai fasizmusok (Fascisme europene), Budapest,
Kossuth Könyvkiadó, 1976, p. 97-98.
20
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica ultranaționalismului.
București, Humanitas, 1993, p. 99.
606
opri acapararea majorității de către Partidul Național-Liberal, Partidul

Național Țărănesc a încheiat un pact de neagresiune cu Legiunea, legionarii
au obținut, folosindu-și retorica violentă caracteristică, 15,5% din sufragii,
ieșind pe locul al treilea în urma celor două partide mari. Pentru a opri
ascensiunea formațiunii, dar și în scopul extinderii propriilor competențe,
Regele Carol al II-lea a introdus dictatura regală, iar Codreanu a fost arestat,
condamnat și asasinat în cursul unei mutări dintr-o închisoare în alta,
împreună cu alți 13 legionari închiși pentru asasinate: nicadorii și
decemvirii, ultimii fiind responsabili pentru asasinarea lui Mihai Stelescu.
Moartea lui Codreanu n-a însemnat automat și dezintegrarea mișcării
legionare, intrată în ilegalitate, dar din cauza structurii haotice, care se baza
pe carisma personală a Căpitanului, chestiunea succesiunii rămăsese
nereglementată. Din lupta pentru putere a ieșit învingător Horea Sima, un
tânăr profesor de limbă română, șef al regiunii Banat din cadrul mișcării,
care nu aparținea cercurilor apropiate lui Codreanu, și care a devenit lider –
comandant – în ciuda opoziției familiei Codreanu. Prin fuga la Berlin din
fața represiunii brutale a dictaturii regale, care a culminat în urma asasinării
prim-ministrului Armand Călinescu de către legionari, Sima și-a salvat viața
și a putut să aștepte un moment favorabil pentru întoarcere. Față de perioada
conducerii lui Codreanu, s-a produs o schimbare în calitatea activităților
Legiunii. Pe de o parte, misticismul confuz ce îl caracteriza pe Codreanu s-a
atenuat, însă s-a dezlănțuit în paralel latura violentă, teroristă a mișcării.
Eugen Weber sintetiza această diferență în felul următor:
Legiunea lui Sima nu mai era, de acum, Legiunea lui Codreanu. Ultima a luat
sfârșit în toiul persecuțiilor din 1938-1939 și în baia de sânge în care ele au
culminat. Noua conducere legionară era constituită din bărbați de rangul doi. Ba,
și mai rău, noii membri legionari nu constituiau decât o colecție vagă și nesudată,
mai puțin consacrată, mai puțin calificată21.
Acești legionari vor reprezenta baza puterii, într-o primă fază, a

guvernului condus de generalul Ion Antonescu.
La rândul lui, în Ungaria, Szálasi și-a fondat cu numai trei zile după
pensionare primul partid: Partidul Voinței Naționale (Nemzeti Akarat Pártja –
NAP – adică „Soare” în limba maghiară)22. Pentru a completa structurile de
partid, a fondat și o mișcare: Mișcarea Hungaristă, deoarece avea mulți
simpatizanți în structurile instituțiilor de stat cărora le era interzisă politica și pe
care numai așa îi putea coopta în munca organizatorică. NAP promova un
21
E. Weber, Dreapta românească, p. 103.
22
R. Paksa, op. cit., p. 31.
607
program revoluționar, prin care viza acapararea puterii totale, în ziarele

apropiate lui se făcea o critică violentă la adresa guvernului, a capitalismului
internațional, a liberalismului și a comunismului. În programul de partid – Cél
es követelések (Scop și cerințe) – a inclus, între altele, reunificarea Ungariei
Mari sub denumirea de Hungária Egyesült Földek (Pământurile Unite ale
Ungariei), înlocuirea funcției de prim-ministru cu dregătorul nádor, adică
palatin, cu un mandat pe 10 ani, examinarea tuturor averilor mari de după 1900
și introducerea de numerus clausus pentru evrei în toate domeniile vieții
sociale. Cererile erau de-a dreptul șocante pentru majoritatea elitei politice;
programul a determinat, printre altele, ca mai mulți politicieni și personalități
publice – între care Ágoston Bénárd, unul din semnatarii tratatului de la
Trianon – să ceară o expertiză psihiatrică pentru Szálasi23. Datorită sistemului
de vot, la alegerile din 1936 nu a obținut decât un singur mandat de deputat, cel
al lui Lajos Csoór, care ulterior însă s-a dezis de Szálasi. În 1937, guvernul
condus de Kálmán Darányi va interzice partidul, dar în scurt timp, Szálasi va
fonda Partidul Național-Socialist Maghiar – Mișcarea Hungaristă, pe care îl
lansează cu mare ceremonie în istorica clădire Vígadó din Budapesta. Guvernul
îi interzice partidul din nou în 1938, iar Szálasi va fi arestat. Amenințarea cu
închisoare nu îl oprește să fondeze un partid și pentru a treia oară: Partidul
Crucilor cu Săgeți, denumire prin care va căpăta faima cu adevărat tristă în
istorie. Deoarece în acel moment deja se afla la închisoare, președintele
partidului va deveni Kálmán Hubay, Szálasi rămânând liderul de facto. Crucile
cu Săgeți au speculat bine imaginea lui Szálasi de martir al regimului și au
obținut cu ocazia alegerilor din 1939, în ciuda represiunii autorităților, 29 de
mandate din cele 260 ale Parlamentului. Deși prestigiul lui Szálasi și al mișcării
sale a sporit încontinuu, mai multe forțe fasciste mici fiind absorbite pe parcurs,
nici Horthy, nici aliații lui germani care interveneau tot mai des în viața politică
a Ungariei nu agreau în mod deosebit Crucile cu Săgeți. Odată cu ocupația
germană din martie 1944 și impunerea ca prim-ministru a lui Döme Sztójay,
partidul a fost interzis din nou, continuându-și activitatea în ilegalitate. Numai
după ce se va produce ruptura definitivă între Horthy și Germania, Regentul
dorind să iasă din război, Szálasi va avea ocazia, cu ajutorul armelor germane,
să preia locul acestuia.
Pentru a înțelege cadrul în care mișcarea hungaristă, la fel ca și toate
celelalte inițiative fasciste din Ungaria își ducea existența, trebuie coborât
până la rădăcini, la lunile epocii bolșevice ale lui Béla Kun și ale
contrarevoluției ce se organiza sub tutela Antantei. Nagy-Talavera
subliniază diferențe chiar de la nivelul compoziției celor două grupuri
23
Ibidem, p. 34-35.
608
contrarevoluționare, cel de la Viena, al cărui lider era contele Bethlen, și cel

de la Szeged, unde se va impune Horthy. În opinia lui, diferența majoră
consta în faptul că la Viena se concentraseră mai ales aristocrați și demnitari
de rang înalt, iar la Szeged, o serie de societăți nou fondate din „clasa de
mijloc a gentlemenilor maghiari”24. István Deák merge și mai departe când
vorbește despre două tipuri de dreapta din eșichierul politic ungar interbelic:
dreapta horthistă și dreapta mișcării național-socialiste. Prima a tolerat
existența parlamentului pluripartit, existența unui partid social-democrat și a
sindicatelor și a promovat un antisemitism limitat25. În multe aspecte,
cercurile conducătoare din jurul lui Horthy împărtășeau anumite idei din
gama valorilor extremiștilor de dreapta: naționalismul patriotic, respectul
față de religia creștină și într-o oarecare măsură antisemitismul.
Antisemitismul claselor conducătoare era însă unul restrâns și moderat în
comparație cu cel al fasciștilor: nu doreau exterminarea evreilor, ci numai
discriminarea acestora într-o măsură în care să nu reprezinte un pericol la
adresa pozițiilor lor economice și sociale. La fel ca și în România, unde Max
Auschnitt sau Otto Kauffmann puteau să fie apropiați ai Regelui, și în
Ungaria marile familii de industriași evrei ca Goldberger sau Chorin făceau
parte din apropiați lui Horthy, sprijinindu-se reciproc. Pentru Horthy,
venirea la putere a lui Szálasi ar fi echivalat cu o catastrofă națională și a
făcut tot posibilul ca să-i țină departe pe cei asemenea lui de pozițiile
importante. Regentul nu refuza în totalitate simpatiile fasciste sau naziste ale
unor politicieni – Gömbös sau Imrédy, doi dintre prim-miniștri fiind
exemple elocvente pentru aceasta –, dar pretindea o anumită conduită, pe
care niște autodidacți îndoctrinați nu aveau de unde să și-o însușească. Tot
aici trebuie să menționăm că Szálasi a avut mai mulți precursori în privința
mișcărilor construite de jos în sus: mișcările conduse de Zoltán Meskó,
Zoltán Böszörmény, Fidél Pálffy i-au fost predecesoare, dar nu au obținut
rezultate considerabile și s-au alăturat mai târziu Crucilor cu Săgeți.
Structura mișcărilor. Rolul ideologiei și a sistemului de valori
Succesul celor două mișcări a stat atât în modul lor de organizare,

cât și în aderenți și simpatizanți, numărul celor din urmă fiind în general mai
mare decât al celor care au aderat în mod deschis.
Corneliu Zelea Codreanu s-a bazat în primul rând pe acoliți din anii
studenției, care îi acceptau autoritatea morală și calitatea de lider
24
25
István Deák, op. cit., p. 279.
609
indiscutabil, în calitate de unic Căpitan. Conform lui Moța, personalitate

puternică la rândul lui, legionarii erau atrași de „forța tainică” ce îi aducea
sub conducerea lui Codreanu26. Organizarea mișcării se făcea într-o
structură pe care azi am numi-o „de celule”, acestea fiind independente una
de cealaltă și subordonate numai conducerii centrale. Celula se numea în
terminologia legionară „cuib”, iar cuibul trebuia să se nască din dorința
membrilor săi, prin impunerea ca șef de cuib a celui mai vrednic dintre ei.
Codreanu, în general, evita să se implice în structura unui cuib, nici nu ar fi
avut energia și timpul pentru asta. Conform celor spuse de el:
Nu-l numeam eu șef de cuib. Puterile lui îl numeau, îl ridicau; nu devenea șef dacă
„voiam” eu, ci dacă el putea aduna convinge și conduce un grup. Cu timpul, am ajuns
spre deosebire de toate celelalte organizații (unde adesea se fac șefi pe baza
cadourilor), să am un șir de mici comandanți, nu „făcuți”, ci „născuți”, zăcând în ei
calități de conducător. De aceea, un șef de cuib legionar este o realitate pe care te poți
sprijini. Rețeaua acestor șefi de cuib formează scheletul întregii mișcări legionare.27
Pentru tinerii aderenți minori la mișcare, într-un sistem similar, s-au

creat Frățiile de Cruce, iar pentru aderenți de sex feminin, Cetățuile. După
ce dezvoltarea mișcării a atins un anumit nivel, în 1935, Codreanu a simțit
că era necesară structurarea acesteia pe regiuni. De asemenea, începând cu
1929, la o adunare a șefilor de cuib, Codreanu a numit un comitet de sfetnici
pe lângă Căpitan, numit Senatul Legionar, care avea rol consultativ.
Este interesant de observat structura membrilor și a simpatizanților
Legiunii. Aceasta, ca și mișcare, era caracterizată, mai ales în prima fază a
existenței sale, prin vârsta tânără a membrilor: atât Codreanu, cât și aderenți
lui fiind niște tineri intelectuali fanatici, visători și frustrați de anumite
împrejurări. Deoarece sistemul de cuiburi a condus la o organizare relativ
haotică, dar totuși controlabilă vertical prin pârghiile ideilor comune,
penetrarea structurii era o misiune ușoară pe de o parte, pentru că orice
provocator putea să devine membru într-un cuib, dar totodată rămânea
imposibil ca cineva din exterior să-și poată crea o imagine de perspectivă a
acțiunilor Legiunii. Se discută mult în ce măsură au fost penetrate structurile
Legiunii de agenții Siguranței, sau chiar ai mișcării comuniste: probabil că
într-o mare măsură, dar nu într-un fel în care să poată fi controlate absolut
26
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București,
Paideia, 1999, p. 187.
27
Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Sibiu, Editura „Totul pentru Țară”,
1936, p. 306.
610
toate cuiburile, fapt ce explică succesul unor atentate legionare din cea de-a
doua jumătate a anilor treizeci.
Francisco Veiga a dedicat un capitol întreg principalelor forțe sociale
din cadrul mișcării, din păcate, analiza fiind una selectivă. A evidențiat în
mod special două grupuri: componenta nobiliară, al cărei cel mai vizibil
exponent a fost Gheorghe Cantacuzino, respectiv nucleul aromân – refugiați
în România din cauza naționalismelor din alte state balcanice. Din rândurile
acestora au provenit o serie de militanți de șoc, care participau la actele de
violență, iar bancherii și comercianții aromâni îi finanțau28. Biserica
Ortodoxă, la rândul ei, a avut o relație ambivalentă cu mișcarea, parțial și
din cauza misticismului exaltat ce trecea de multe ori de cadrele
învățăturilor religioase – Codreanu „dialoga” frecvent cu spiritele morților
sau cu îngerii și nici cultul morții nu reprezintă neapărat o valoare creștină.
Însă mulți clerici s-au alăturat, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă,
mișcării. Această atitudine este sintetizată probabil cel mai bine de Armin
Heinen: Biserica respingea legiunea „în radicalitatea ei, dar [...] cod[ul] de
valori îl împărtășea în mare măsură”29.
Este de neînțeles chiar și în ziua de azi, cum a putut să atragă
mișcarea unui exaltat precum Codreanu, ale cărui capacități intelectuale
limitate pot fi documentate cel mai bine prin scrierile sale – Pentru
legionari, respectiv Cărticica șefului de cuib – simpatia unor mari oameni
de cultură, intelectuali de marcă, de nivel european cum erau Nae Ionescu,
Emil Cioran sau Mircea Eliade30. Explicație exactă nu se poate oferi, deși
aceasta s-ar putea să fie mai simplă decât pare la prima vedere: o serie de
intelectuali percepeau mișcarea ca pe ceva nou, care nu este perfect, ci
perfectibil, dar în anumite sensuri putea să aibă și consecințe benefice, în
durată lungă, asupra gândirii colective, prin spiritul comunității naționale, al
religiozității, al dragostei față de patrie și muncă, al sacrificiului de sine etc.
Până la urmă, în centrul doctrinei legionare se afla Omul Nou, mai „perfect”
decât predecesorul său, omul simplu al zilelor noastre.
28
F. Veiga, op. cit., p. 189.
29
Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelului Mihail”, București, Humanitas, 2006, p. 295.
30
Pentru a citi mai multe despre atracția unor intelectuali de marcă către legiune, vezi:
Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectuali români și Garda de Fier, București,
Editura Anastasia, 1997; Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească,
București, Editura Fundației Culturale Românești, 1996; Ambrus Miskolczy, Cioran hosszú
kamaszkora, avagy mi legyen a fasiszta múlttal? (Lunga adolescență a lui Cioran sau cum
să fie abordat trecutul fascist?), Budapest, Gondolat, 2014; Florin Müller, op. cit.
611
Din această școală legionară va trebui să iasă un om nou. Un om cu calități de

erou. Un uriaș în mijlocul istoriei noastre, care să lupte și să biruiască împotriva
tuturor dușmanilor patriei, lupta sa și biruința sa trebuind să se prelungească și
dincolo, asupra inamicilor nevăzuți, asupra puterilor răului,
scria Codreanu însuși31. Dacă azi suntem șocați de un asemenea grad de

naivitate, în contextul anilor interbelici, al ideilor mesianice de transformare a
societății, contextul era mult mai propice unor astfel de viziuni.
Deși Codreanu se baza mai mult pe tineri intelectuali, majoritatea
voturilor îi veneau din lumea rurală. Explicația și în acest caz este una
simplă: țăranii neștiutori de carte, dar care respectau credința religioasă, erau
mai atrași de lozincile Legiunii. Legionarii de altfel puneau mare accent pe
propaganda în sate, și nu numai prin vorbe, ci și prin fapte, adică prin
taberele de muncă legionare. De asemenea, propaganda în timpul alegerilor
implica utilizarea unor mijloace aparte, care de multe ori cucereau exact prin
simplitatea lor. Un exemplu este cazul descris de Nagy-Talavera, când lui
Codreanu i s-a permis organizarea adunării electorale, dar i s-a interzis
ținerea unui discurs de către prefectul județului Turda:
Un bărbat chipeș, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în
curte, călărind un cal alb… nu era nevoie să vorbească. Tăcerea sa era elocventă.
Părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a
interzis să vorbească. O țărancă bătrână și ofilită și-a făcut cruce și ne-a șoptit:
„e trimis de Arhanghelul Mihail”32.
La fel ca și Codreanu, și Szálasi considera că e necesar să aibă pe

lângă partid și o mișcare, din rațiuni pragmatice. Dacă în cazul mișcării
legionare prima dată a fost creată mișcarea și numai apoi partidul, căruia i
s-a imprimat spiritul mișcării, Szálasi și-a fondat partidul într-o primă fază
și apoi a urmat mișcarea. Dacă partidul, în linii mari, se conforma structurii
tradiționale – structuri centrale, regionale, locale etc., mișcarea era mai mult
o organizație în cadrul căreia confidențialitatea și secretele se păstrau.
Membrii mișcării aveau dreptul să-și cunoască superiorii și subordonații
imediați, în rest se păstra confidențialitatea, în scopul protejării sorții acelor
membri care ar fi avut de suferit din cauza simpatiilor la locul de muncă sau
în alte medii, dar și în scopul unei penetrabilități mai grele a mișcării de
către provocatori sau agenți străini. Pentru a deveni hungarist, noul membru
trebuia să depună jurământ, mai apoi putea să devină membru într-un grup
31
C.Z. Codreanu, op. cit., p. 307.
32
612
profesional de specialitate, după model corporatist. În rândul mișcării erau

acceptate și femei, iar apartenența la națiunea maghiară nu reprezenta un
criteriu obligatoriu. Corpul restrâns de conducere era reprezentat de cei care
purtau Inelul de Fidelitate (hűség gyűrűi, cei care îi purtau fiind
hűséggyűrűsök), care erau responsabili numai în fața lui Szálasi.
Majoritatea apropiaților lui Szálasi au fost asemenea lui: foști ofițeri
sau funcționari publici, un număr limitat de mici intelectuali și muncitori
industriali, care respingeau ideile comuniste și căutau să fie reprezentați de
cineva. Mai mulți aristocrați decăzuți și specialiști în finanțe s-au apropiat
de mișcare, dar n-au câștigat greutate niciodată în cadrul acesteia33. Szálasi
se bucura de un anumit respect și din partea conducerii armatei, între
prietenii săi numărându-se generali ca Jenő Ruszkay sau Jenő Rátz, iar
aceste relații îl vor ajuta să se impună relativ repede după preluarea puterii
din mâinile lui Horthy. Este interesant însă că față de Legiune, Crucile cu
Săgeți n-au penetrat într-un mod semnificativ universitățile, nici la nivel
profesoral, și nici la nivelul studenților34, și nici în lumea rurală nu aveau o
trecere semnificativă, din cauza votului public. Nucleele Crucilor cu Săgeți
se concentrau mai ales în orașele mari.
Pentru Szálasi, ideologia reprezenta baza oricărei mișcări și în acest
scop, a elaborat personal doctrina hungarismului: „Hungarismul nu este nici
hitlerism, nici fascism, nici antisemitism, el este hungarism”35. Afirma
deschis că persoana lui este garanția victoriei hungarismului, iar cine nu îl
crede, nu acceptă calitatea lui de lider sau are obiecții în privința onoarei
personale sau veridicității ideilor sale, este liber să plece, fără să sufere vreo
represiune, pentru că hungarismul reprezintă un adevăr istoric și social atât
de mare, încât el și singur ar fi capabil să ducă până la capăt realizarea
acestuia, sau dacă cumva el ar dispărea între timp, hungarismul tot s-ar
realiza, la un moment dat36. „În cadrul statului, poate să existe un singur
politician: liderul. Toți ceilalți sunt experți”, afirma într-una din scrieri.
„Politicianul-lider este cel care proiectează; poporul aprobă și puterea de stat
33
Mária Ormos, Miklós Incze, op. cit., p. 90.
34
Aceasta nu înseamnă că studențimea maghiară ar fi fost ferită de radicalismul de dreapta,
numai că în general se orienta către alte opțiuni. În acest sens vezi: Róbert Kerepeszki, A
Turul Szövetség 1919–1945. Egyetemi ifjúság és jobboldali radikalizmus a
Horthy-korszakban (Asociația Turul 1919-1945. Tineretul universitar și radicalismul de
dreapta în epoca Horthy), Máriabesenyő, Attraktor, 2012.
35
Ibidem, p. 245.
36
Discursul lui Szálasi în iunie 1942, apud Roger Griffin (ed.), Fascism: Essential
Writings, Oxford University Press, 1995, p. 225.
613
execută consensul acestora”37. Programul mai includea revizionismul total și

refacerea Ungariei Mari, crearea unor „spații mari” integrate în politica
mondială, după dispariția marilor imperii – de exemplu, spații mari
(nagyterek) ale germanității, latinității, cel al slavilor, cel al Islamului etc. –
și un fel de antisemitism aparte, denumit de el ca fiind „asemitism”. Dacă în
accepțiunea lui antisemitismul reprezenta ura față de evrei, asemitismul
însemna îndepărtarea completă a evreilor, metoda prin care se realiza acest
lucru nefiind importantă38.
Dacă în cazul lui Szálasi a existat o ideologie, care putea fi atacată și
ale cărei defecte și elemente irealiste se putea dovedi, în cazul mișcării
legionare degeaba căutăm un sistem coerent de idei. Spiritul legionar nu se
sistematiza ci se simțea, iar complexitatea lui se afla tocmai în suma haotică
a unor lozinci și idei. „Noi nu am avut nici un program…”, scria Codreanu
în Pentru legionari39. Doctrinarul legionar Ion Banea scria: „Mărturisim sus
și tare că Legiunea Căpitanului s-a născut fără doctrină, fără oameni mari și
fără program. În locul acestora am pus ceva mai bun: mult suflet cinstit și
credincios”40. Lipsa unui program coerent nu înseamnă însă că membrii de
seamă ale mișcării nu erau loiali unor idei, pe care și le exprimau cu tărie.
Pentru Codreanu, totul avea semnificație, chiar și cântatul:
De nu veți putea cânta, să știți că este o boală care vă roade în adâncul ființei
voastre sufletești sau că vremea v-a turnat păcate peste sufletul curat; iar dacă nu
le veți putea vindeca, să vă dați la o parte și să lăsați locul vostru celor ce vor
putea cânta41.
Numai că refuza, din motive pe care numai le putem intui,

sintetizarea acestor idei într-un sistem coerent, la fel ca și adepții săi, cu toții
preferând să păstreze sistemul de valori propriu la nivelul unor lozinci. Și
aparent, aceste lozinci, prin toate simplitatea lor, au fost capabile să aducă
aderenți.
37
Ferenc Szálasi, A magyar állam felépítésének terve (Planul de construcție a statului
maghiar), Budapest, Egyetemi Nyomda Kiadó, Budapest, 1933, p. 8.
38
Pentru mai multe despre sistemul complex, dar cel puțin discutabil al hungarismului,
vezi: Artur Lakatos, „Szálasi Ferenc politikai világképe” (Ars politica lui Ferenc Szálasi),
în Várad, V (2006), nr. 2, p. 99-105.
39
40
Dragoș Zamfirescu, op. cit., p. 83.
41
614
Contextul venirii la putere și concluzii
Ambele mișcări au fost tolerate în momente de stabilitate, reprimate

în momente de criză și ambele își datorează venirea la putere unor
cataclisme majore ale vieții politice interne și internaționale. În cazul
Legiunii, momentul oportun era reprezentat de căderea dictaturii regale a lui
Carol al II-lea, pe fondul pierderilor teritoriale din vara anului 1940 și de
pactul cu generalul Ion Antonescu. Faptul că a trebuit impus de către
mișcare un general în mod oficial neutru arată slăbiciunea acesteia și
imposibilitatea de a propune o persoană capabilă să ocupe postul de
prim-ministru. Romanța Antonescu-legionari, de altfel, n-a durat mult: statul
național-legionar a durat de la 14 septembrie 1940 până în 14 februarie
1941, când abilul general s-a descotorosit de aliații utili în acapararea
puterii, dar incomozi ulterior, ale căror activități se manifestau în primul
rând prin crime comise împotriva minorităților evreiești și maghiare, dar și
prin asasinarea unor români autentici, percepuți ca dușmani politici și
ideologici: fostul șef al poliției carliste, Gabriel Marinescu sau marele istoric
și fost prim-ministru Nicolae Iorga. Cruzimea acestor crime de multe ori
este de nedescris și a ajutat la susținerea publică a lui Antonescu în
conflictul cu legionarii.
Szálasi și-a primit șansa după ce Horthy a dorit să iasă din război cu
orice preț, acest act fiind considerat de către aliații germani drept trădare42.
Nu a fost ales, ci impus de către ocupanții germani, care l-au silit pe Horthy
să-și dea demisia și să îi predea puterea, Szálasi devenind Regent și
prim-ministru într-o singură persoană, el însuși adoptându-și denumirea de
Nemzetvezető, adică Conducătorul Națiunii. Guvernul prezidat de Szálasi
și-a început activitatea la 16 octombrie 1944 și și-a încetat-o în mod oficial
pe 28 martie 1945, când membrii acestuia au părăsit Ungaria, retrăgându-se
din fața Armatei Roșii. Scurta epocă de putere a lui Szálasi poartă și
denumirea de vészkorszak (epoca tragediei), din cauza crimelor înfăptuite de
grupările paramilitare ale Crucilor cu Săgeți, ale căror victime au fost în
principal evreii, dar nu numai. Între victimele asasinate sau executate de
detașamentele Crucilor cu Săgeți s-au numărat, printre alții, deputatul
antinazist Endre Bajcsy-Zsilinszky, călugărița Sára Salkaházy, sau preotul
militar romano-catolic Ferenc Kálló, care a fost prins încercând să salveze
soldați dezertori și evrei din fața represiunii. După război, Szálasi împreună
Pentru detalii, vezi: Hans Friessner, Verratene Schlachten. Die Tragödie der deutschen
42
Wehrmacht in Rumänien und Ungarn, Hamburg, Holstein Verlag, 1956.

615
cu membrii guvernului condus de el au fost condamnați la moarte de

Tribunalul Popular pentru crime de război. Deși ambele mișcări – atât cea
legionară, cât și cea hungaristă – s-au dovedit a fi incapabile să guverneze
țările lor spre binele popoarelor și și-au putut menține iluzia puterii doar
prin teroare, ambele au simpatizanți și în zilele noastre.
Multe ar putea să mai fie spuse. Nu am vorbit, din motive legate de
spațiu, despre antisemitismul celor două mișcări, despre disidențele din
cadrul acestora, despre simbolistica și hermeneutica simbolurilor utilizate,
despre relațiilor lor internaționale43 sau despre soarta emigrației de după
război. Am încercat să sintetizez, pe baza bibliografiei de specialitate,
caracteristicile generale ale acestora, să scot în evidență anumite aspecte
importante, dar mai puțin dezbătute și totodată să propun o viziune
comparativă între cele două, subliniind similitudini și diferențe. Se poate
observa ușor că în ciuda deosebirilor date de specificul național, soarta celor
două mișcări a urmat etape similare, ca și cum ambele ar fi fost controlate
de o lege nescrisă a istoriei. Iar evoluția lor și evenimentele legate de acestea
trebuie să reprezinte învățătură și pentru generațiile următoare.
Despre tentativele celor două mișcări de a coopera în timpul celui de-Al Doilea Război
43
Mondial, vezi: Pál Pritz, Pax Germanica, Budapest, Osiris, 1999.

616
DE LA REZISTENȚĂ SAU CEDARE, LA
OSTAȘI, VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL!
ROMÂNIA, UN PION ÎN „MARELE VÂRTEJ”
Marcela Sălăgean
Prăbușirea sistemului internațional de alianțe și modificările

intervenite în echilibrul european între 1938 și 1940 au pus România într-o
mare dificultate, din punctul de vedere al securității frontierelor sale. Pactul
de la München din septembrie 1938 a deschis nu numai calea expansiunii
nazismului pe continent, ci a adus mai virulent, în spațiul public european,
problematica frontierelor stabilite în 1919-1920. Ca urmare, propaganda
revizionistă desfășurată în câteva state central-est-europene s-a intensificat,
și tot mai multe personalități și organizații iredentiste au devenit factori de
presiune asupra propriilor guverne.
Situația s-a agravat și mai mult odată cu încheierea Pactului de
neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, înțelegere care prevedea
alte schimbări de frontiere, așa că era doar o chestiune de timp până ce
viitoare modificări teritoriale în Europa Central-Răsăriteană aveau să aibă
loc1. Câteva țări au fost dezmembrate, iar identitatea lor națională suprimată.
Cehoslovacia, Polonia, Statele Baltice s-au văzut astfel tratate. Până și
denumirile lor aveau să fie șterse de pe hartă2.
România a urmărit cu neliniște mersul evenimentelor, deoarece la
hotarelor țării se ridica un val de inamiciții, iar protectoarele noastre
începeau să ofere dezamăgitorul spectacol al neînțelegerilor și neputinței.
Pentru noi, primejdia era cu atât mai simțită, cu cât consolidarea noastră
lăuntrică nu era încă pe deplin închegată3. Cu toate vicisitudinile politicii
interne românești, cu toate disensiunile dintre partidele politice sau dintre
1
Mioara Anton, „România și Dictatul de la Viena. Strategii, propagandă și diplomație
secretă”, în Cele două arbitraje de la Viena (1938, 1940), din perspectiva istoriografiilor
română și slovacă, Radu Mârza, Marek Syrný (eds.), Cluj-Napoca, Argonaut, 2017, p. 32.
2
Mark Mazower, Umbre peste Europa. Democrație și totalitarism în secolul XX, București,
Litera, 2019, p. 264.
3
Constantin I. Kirițescu, România în al doilea Război Mondial, vol. I, București, Univers
Enciclopedic, 1996, p. 56.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.29
personalitățile politice, cu numeroasele chestiuni nerezolvate legate de

desăvârșirea procesului de integrare a provinciilor unite, cu probleme
economice, etnice, sociale și chiar confesionale care necesitau încă multă
atenție din partea factorilor de decizie, politica externă românească a fost
una unitară de-a lungul întregii perioade interbelice. Principalul obiectiv a
fost păstrarea frontierelor recunoscute după Primul Război Mondial și,
pentru asta, un complex și competent aparat politico-diplomatic a funcționat
atât în țară, cât și în afara ei, iar numele multor personalități ale vremii sunt
scrise în istoriile diplomației românești.
Pentru România, pericolul venea din mai multe părți. La hotarul de
sud, vecinătatea Bulgariei, care nu putea uita pierderea Cadrilaterului în
1913, constituia un motiv de îngrijorare. Apoi, o permanentă neliniște era
provocată de atitudinea Rusiei Sovietice în chestiunea Basarabiei. Toate
încercările României de a normaliza raporturile româno-sovietice s-au
ciocnit de această rezervă a Moscovei. Așa a fost cu încercarea de la
Varșovia din 1921 sau cu ocazia Conferinței de la Viena din 1924; în
ambele cazuri, delegații sovietici au cerut să se discute chestiunea
Basarabiei, ceea ce România nu a acceptat. În 1934, ca urmare a relațiilor
cordiale stabilite între Nicolae Titulescu și Maxim Litvinov, la Geneva s-a
demarat procedura de restabilire a raporturilor diplomatice între România și
soviete. S-a produs chiar o destindere în relațiile româno-sovietice, dar până
la urmă fără rezultatul dorit de București în ceea ce privește Basarabia.
Treptat, odată cu creșterea puterii și influenței Uniunii Sovietice în Europa,
promovarea unei politici de prietenie față de ”mica” Românie nu mai
prezenta niciun interes pentru marea republică socialistă sovietică, așa că
încercările de apropiere făcute de București n-au mai avut niciun rezultat.
Relațiile de vecinătate erau, dimpotrivă, înveninate de frecventele incidente
de la granița Nistrului, ca și de propaganda pe care misionarii sovietici o
făceau pe teritoriul țării4.
Îngrijorat de urmările pe care le puteau avea evenimentele deja
petrecute pe continent în august-septembrie 1939, în ziua de 21 septembrie,
guvernul român a expediat Moscovei o declarație de neutralitate, un
eventual atac rusesc devenind în toamna lui 1939 principala preocupare a
liderilor politici români. Acest lucru l-a determinat pe Armand Călinescu ca,
la doar două zile după ce Uniunea Sovietică a invadat Polonia, să declare că
pericolul german s-a îndepărtat, și că pericolul rusesc a devenit principal5.
4
Ibidem, p. 60.
5
Paul D. Quinlan, Ciocnire deasupra României. Politica anglo-americană față de România
1938-1947, Iași, Fundația Culturală Română, 1995, p. 48-49.
618
De asemenea, și din declarațiile Regelui Carol al II-lea se putea deduce

foarte clar intenția sa de a ține România departe de un război european cât
mai mult timp cu putință6.
Dar în seria primejdiilor ce ne înconjurau, percepția era că cea mai
imediată, care stârnea și cea mai mare îngrijorare la nivelul opiniei publice,
era cea care putea veni dinspre Ungaria. Este deja cunoscut faptul că printre
cele mai discutate și contestate frontiere stabilite în Europa în 1919-1920, au
fost cele decise la Trianon, printr-un tratat care a generat controverse
imediat după semnarea lui și care a rămas un subiect actual, supraviețuind
ca parte integrantă a procesului de instrumentalizare politică a istoriei în cei
mai bine de 100 de ani care s-au scurs deja7. Ungaria, încă din 1920, nu-și
ascundea câtuși de puțin intenția de a provoca revizuirea Tratatului de la
Trianon și ducea în acest scop o politică pe diferite planuri: în sânul
propriului popor, pentru a întreține dorința de revizuire a frontierelor și în
afară, pentru a câștiga susținători pentru înlăturarea a ceea ce Budapesta
considera a fi nedreptatea ce li s-a făcut maghiarilor în 1920. Reacția
României la politica maghiară s-a manifestat cu mai multă eficacitate pe
plan politico-diplomatic, anume prin crearea de alianțe, cum au fost Mica
Înțelegere și Înțelegerea Balcanică8.
În acea conjunctură complexă și periculoasă de la finele celui de-al
doilea deceniu interbelic, chestiunea teritorială basarabeană și cea
transilvăneană erau în strânsă corelație în concepția sovietică. Politica dusă
de Comintern ca România să cedeze Basarabia împreună cu Bucovina și
chiar Dobrogea, a fost revigorată după criza cehoslovacă din 1938, când
Moscova a început să-și declare sprijinul pentru iredentismul teritorial al
guvernului Horthy. Evoluția a fost predictibilă, date fiind interesele comune
ale Ungariei și Uniunii Sovietice față de România9.
Interesant este faptul că procesul de contestare a frontierelor Europei
Centrale și de Est, stabilite după Primul Război Mondial, a fost însoțit de
controverse privind modul de integrare și protecție a minorităților etnice10.
În ceea ce privește România, Ungaria a formulat cele mai multe acuze,
6
Dan Prisăcaru, „The Geopolitical and Geostrategic Position of Romania during
1938-1940”, în Transylvanian Review, Vol. XXI, No. 2, Cluj-Napoca, 2012, p. 47-48.
7
Katarína Ristveyová, Anton Hruboň, Ján Mitáč, „Primul Arbitaj de la Viena și Slovacia
(context internațional, rezultate și consecințe)”, în Cele două arbitraje de la Viena (1938,
1940), p. 112.
8
Constantin Kirițescu, op. cit., p. 57-58.
9
Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului
Sovietic cu România. București, RAO, 2011, p. 121.
10
Fenomen întâlnit și în zilele noastre la nivel european.
619
existența graniței comune româno-ungare fiind o sursă permanentă de

tensiuni, atât între cele două state11, cât și între minoritatea maghiară și
majoritatea română, respectiv între minoritatea maghiară și statul român.
Falimentul sistemului de pacificare de la Paris și reviziile teritoriale care
avuseseră deja loc după preluarea puterii la Berlin de către Adolf Hitler, l-au
determinat pe premierul maghiar să readucă în discuție problema
Transilvaniei12. În 1940, contextul era favorabil Ungariei, având în vedere
atât poziția Uniunii Sovietice față de România (rușii sprijinind revendicările
Budapestei asupra Transilvaniei), cât și a Germaniei și Italiei, ultimele două
țări menționate speculând cu abilitate poziția revizionistă maghiară față de
România, Cehoslovacia și Iugoslavia, pentru a slăbi capacitatea de rezistență
a tuturor țărilor din Bazinul Dunărean și a le forța să susțină interesele Axei.
În definitiv, pentru a-și realiza scopurile, Hitler avea nevoie de aliați care
să-l sprijine în acțiunile pe care le avea în vedere. Pornind de la această
realitate, liderul german și-a îndreptat mai întâi atenția asupra Ungariei și
Bulgariei, socotindu-le ca posibili sprijinitori ai Germaniei, chiar dacă Hitler
nici nu se gândea să satisfacă vreodată integral pretențiile teritoriale ale
forțelor revizioniste maghiare, pe ale căror servicii conta în realizarea
planurilor sale privitoare la organizarea „noii Europe”13.
1940 a fost unul dintre cei mai dificili ani ai istoriei României. După
declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, dar mai ales după
înfrângerea Franței, politica est-europeană a devenit dominată de cursa
dintre Germania și Uniunea Sovietică, țări care sub masca pactului încheiat
în 23 august 1939 căutau să-și asigure poziții teritoriale cât mai favorabile
pentru viitoarele lor obiective. În acele condiții, interesul Kremlinului era ca
la granița vestică să reușească să-și extindă zona de ocupație. Astfel,
atingerea Carpaților reprezenta un obiectiv important, un act pe care îl
considera necesar, în vederea apărării în fața unui posibil atac. Ca urmare, în
1940, Uniunea Sovietică nu putea, din motive de securitate proprie, să nu
profite de orice ocazie de conflict local pentru a atinge linia care marca sfera
intereselor germane14.
11
Szilárd Tóth, Partidul Maghiar și problema minorității maghiare în Parlamentul
României în perioada interbelică, Cluj-Napoca, Argonaut, 2008, p. 7.
12
Balázs Amblocz, Transilvania reîntoarsă 1940-1944, Iași, Institutul European, 2014, p.
43.
13
Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București,
Albatros, 1996, p. 14-15.
14
Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii. Iulie-August 1940, București, Editura
Enciclopedică, 1991, p. 8.
620
Victoria atât de rapidă a Germaniei a constituit o mare surpriză

pentru sovietici, care conta pe un război de durată între Axă și democrațiile
occidentale. Se spune că Stalin întâmpina fiecare reușită germană cu un
potop de înjurături. În noile condiții, Uniunea Sovietică accelera punerea în
practică a prevederilor protocolului secret la Pactul Ribbentrop-Molotov. În
urma unor ultimaturi, între 17 și 23 iunie 1940, Țările Baltice au fost
anexate și transformate rapid în republici sovietice. Acțiunea sovietică a
provocat reacția Washingtonului care, printr-o declarație făcută publică o
lună mai târziu, în 23 iulie 1940, a susținut că Statele Unite ale Americii
sunt împotriva oricăror acțiuni de jaf, indiferent dacă acestea se realizează
prin forța armată sau prin amenințări. SUA au menținut recunoașterea
diplomatică a Țărilor Baltice și a blocat averile deținute de aceste state pe
teritoriul american, poziție pe care SUA au păstrat-o atât în timpul
războiului (chiar dacă erau în alianță cu Uniunea Sovietică), cât și în toată
perioada Războiului Rece15.
După anexarea Statelor Baltice, trei zile mai târziu, pe 26 iunie,
guvernul sovietic a adresat o notă informativă (cu un mesaj ultimativ)
guvernului de la București, în care se specifica că Uniunea Sovietică
propune guvernului regal al României: 1) să înapoieze cu orice preț Uniunii
Sovietice Basarabia; 2) să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a
Bucovinei. Răspunsul românesc era așteptat să ajungă la Moscova în
decursul zilei de 27 iunie. Cu câteva zile înainte, ministrul de Externe
sovietic Veaceslav Molotov informase Germania că guvernul sovietic avea
să ceară României cedarea Basarabiei și Bucovinei. Hitler i-a amintit lui
Stalin că Bucovina nu figura în protocolul secret al Pactului
Ribbentrop-Molotov. Atunci, rușii și-au redus pretențiile la Bucovina de
Nord. Ca urmare a notei sovietice, România s-a adresat Germaniei, dar a
fost îndemnată să accepte cererea sovietică. Același îndemn a venit și de la
Roma și din capitalele statelor partenere României în cadrul Înțelegerii
Balcanice16.
Agresiunile sovietice din 1939 și 1940 au fost, în parte, dictate de
orgoliul Kremlinului de a recupera ceea ce odată aparținuseră Imperiului
Țarist și chiar mai mult, dar în același timp, pentru a îmbunătății capacitatea
de apărare a Uniunii Sovietice. Țările Baltice au fost ocupate fără război.
Finlanda s-a străduit să opună rezistență, dar nimic nu a putut apăra
rezistența finlandeză de atacul sovietic. Pe de altă parte, Stalin a fost
15
Constantin Vlad, Diplomația secolului XX, București, Fundația Europeană Titulescu,
2006, p. 156.
16
Ibidem, p. 156-157.
621
profund șocat de victoria lui Hitler asupra Franței, dar nu s-a manifestat în
acele zile. Din contră, a lansat în iunie un neașteptat ultimatum, solicitând
României restituirea Basarabiei și, din măsuri de precauție, provincia
Bucovina. Prin acest act, Stalin a urmărit înlăturarea unei posibile dominații
germane în această regiune strategică de la granița Uniunii Sovietice. Și
chiar dacă Hitler a solicitat României să accepte cererile sovietice, el deja
și-a făcut planurile de atac împotriva Uniunii Sovietice17.
Față de ultimatumul sovietic, notele de răspuns româneşti au fost
formulate după întrunirea, în aceeaşi zi de 27 iunie 1940, a două Consilii de
Coroană: primul la ora 12.20, al doilea după ora 21.00. La primul Consiliu
de Coroană au participat 27 de miniştri şi consilieri regali, a căror poziţie
exprimată prin vot poate fi sintetizată astfel: 11 voturi contra cedării
Basarabiei, 10 pentru, 4 pentru discuţii, 1 rezervat18. La al doilea Consiliu
de Coroană, în urma dezbaterilor, s-a aprobat (cu numai 6 voturi împotrivă,
din cei 26 prezenți) ca nota de răspuns adresată de guvernul român
Moscovei să confirme primirea ultimatumului și să ceară fixarea locului și
datei pentru începerea tratativelor. Prin propunerea de negocieri se urmărea
ameliorarea, măcar în parte, a condițiilor impuse de sovietici. S-a încercat și
câștigarea de timp, dar din păcate toate demersurile diplomatice au eșuat19.
Răspunsul guvernului român a adus Uniunii Sovietice confirmarea
acceptării ultimatumului de către România. Formula adoptată a fost: cedăm
spre Rusia, ne înţelegem cu Bulgaria, rezistăm spre Ungaria20. Guvernul
sovietic s-a arătat nemulțumit de răspunsul primit de la București, intențiile
sale fiind de a ocupa cât mai grabnic teritoriile românești revendicate și fără
nici un fel de negocieri. În noaptea de 27/28 iunie a urmat cel de-al doilea
ultimatum al Kremlinului, prin care guvernul român era somat ca în decurs
de patru zile, începând din 28 iunie, de la ora 14, ora Moscovei, România să
evacueze teritoriul revendicat de ruși, la care s-a adăugat și ținutul Herța21.
În felul acesta, înainte de a se împlini un an de la încheierea Pactului
Ribbentrop-Molotov, prevederile secrete a acestuia erau înfăptuite. De fapt,
sfera de influență și interesul sovietic deveniseră de fapt ocupație rusească
17
J.A.S. Grenville, A History of the World. From the 20th to 21stcentrury, London and New
York, Routledge, 2005, p. 254.
18
Ion Mamina, Consilii de coroană, București, Editura Enciclopedică, 2015, p. 193.
19
Ibidem, p. 201.
20
Marcela Sălăgean, „Poziția lui Nicolae Iorga în Consiliile de Coroană ale României din
vara lui 1940”, în Transilvania în modernitatea românească. De la mișcarea națională la
autodeterminare și integrare (coord. Angela Rus, Ottmar Trașcă, Virgiliu Țârău),
21
Ion Mamina, op. cit., p. 207.
622
într-o largă parte a Poloniei, în Țările Baltice și în Basarabia, Bucovina de

Nord și ținutul Herța.
Abia trecuseră câteva săptămâni de la cedarea Basarabiei şi nordului
Bucovinei către Uniunea Sovietică când, în iulie 1940, Germania a solicitat
autorităților române începerea unor negocieri cu Bulgaria și cu Ungaria, prin
care să se pună capăt disputelor teritoriale. Opțiunile diplomatice și militare
erau extrem de reduse, iar România era izolată, înconjurată de state care-i
solicitau teritorii, cu o excepție: Iugoslavia.
Formula adoptată de guvernanții români pentru ieșirea din impas și
care a fost menținută cu consecvență era aceea a aplicării principiului etnic
prin schimbul de populație. S-a dorit câștigarea de timp, în speranța că se va
putea schimba atitudinea Berlinului față de România. În cele din urmă, totul
se va dovedi o iluzie. În strategia globală a Reichului și în perspectiva
războiului în Răsărit, controlul Balcanilor și implicit asigurarea flancului de
sud al armatelor sale era esențial. Susținând pretențiile Ungariei și Bulgariei
asupra unor teritorii ale României, Hitler, aflat la apogeul puterii sale, a
dezbinat și mai mult cele trei țări, pe care apoi le-a subordonat intereselor
sale22.
Tratativele cu bulgarii au avut loc la Craiova, iar cu maghiarii la
Turnu-Severin. Discuțiile au început în 19 august (șeful delegației fiind
ministrul plenipotențiar Alexandru Cretzianu), și chiar dacă n-au durat mult,
s-au desfășurat într-o atmosferă tensionată. Încercările părții române de-a
obține extrateritorialitate pentru castelul regal de la Balcic și pentru cimitirul
românesc de la Plevna au fost întâmpinate cu refuz de bulgari. Tratatul
româno-bulgar a fost semnat la Craiova în 7 septembrie 1940, România a
acceptat revenirea la frontiera anterioară Păcii de la București din 191323.
În ceea ce priveşte frontiera româno-maghiară, negocierile de la
Turnu-Severin, începute în 16 august, au fost complicate, neajungându-se la
niciun rezultat, ceea ce până la urmă a stârnit nemulțumirea lui Hitler.
Delegația maghiară a solicitat României un teritoriu de 67.000 km2, cu o
populație de aproape 4 milioane de locuitori, majoritatea fiind români24.
Față de pretențiile maghiare, punctul de vedere românesc a fost exprimat în
19 august. Negociatorii români au solicitat un schimb de populație, cu un
corectiv teritorial care să permită evacuarea completă a maghiarilor din
22
Ibidem, p. 211.
23
Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii, Iulie-August 1940, Ediție îngrijită de
Valeriu Dinu, București, Editura Enciclopedică, 1991, p. 181-182.
24
Valeriu Pop, Bătălia pentru Ardeal, Ediție îngrijită de Sanda Pop, Nicolae C. Nicolescu,
București, Editura Enciclopedică, 1992, p. 88.
623
România. Soluția schimbului de populație era favorabilă atunci României,

deoarece îi ofereau avantaje tactice, negocierile putând fi extinse chiar pe
mai mulți ani, existând șansa de a se evita o schimbare de frontieră pe
parcursul anului 1940. Delegaţii maghiari au respins argumentele româneşti
şi au insistat asupra principiului teritorial, ceea ce a determinat întreruperea
tratativelor. În urma presiunilor germane, în 20 august, Regele Carol al
II-lea a avut o discuţie cu membri ai delegaţiei române la negocierile de la
Turnu-Severin25. Valeriu Pop, șeful delegației noastre la negocierile
româno-maghiare, a solicitat Regelui convocarea unui Consiliu de Coroană,
în care să se discute și să se stabilească poziția României față de cererile
Budapestei. Consiliul de Coroană s-a întrunit în ziua de 23 august. După
trecerea în revistă a situației în care se găsea România, prezentarea fiind
făcută de premierul Ion Gigurtu și de ministrul Afacerilor Străine Mihail
Manoilescu, Valeriu Pop a detaliat modul în care s-au desfășurat negocierile
de la Turnu-Severin, motivele suspendării, argumentele celor două delegații
etc. Consiliul de Coroană a decis reluarea negocierile și a recomandat
delegației române să încerce să obțină din partea Ungariei următoarele: 1)
adeziunea irevocabilă la principiul etnic şi la schimbul de populaţie; 2) să se
hotărască numărul maghiarilor cărora urma să li se aplice schimbul de
populaţie; 3) să se stabilească abia apoi consecinţele teritoriale ce decurgeau
după îndeplinirea primelor două solicitări26. Pe baza acestui mandat,
delegația română a reluat negocierile cu partea maghiară în ziua de 24
august, însă acestea au fost repede întrerupte, de data aceasta definitiv,
maghiarii neacceptând solicitările românești.
În a doua jumătate a lunii august 1940, tensiunile dintre România și
Ungaria erau foarte mari, sovieticii amenințând că în cazul unui conflict
armat româno-maghiar vor interveni de partea ungară și vor ocupa și alte
teritorii românești. În situația dată, pentru a preveni un război între români și
maghiari și o intervenție sovietică în regiune, Hitler i-a convocat la Viena pe
reprezentanții României și Ungariei.
Atât delegația română (condusă de ministrul Afacerilor Străine,
Mihail Manoilescu), cât și cea maghiară au ajuns la Viena pregătite pentru
noi tratative bilaterale. Circumstanțele au dovedit că s-au înșelat. Cu toate că
reprezentantul Germaniei, Joachim von Ribbentrop, a avut consultații
separate cu delegația fiecărei țări, esența discuțiilor a constat în întrebarea
25
Ion Mamina, op. cit., p. 213.
26
Pentru detalii, a se vedea: Valeriu Pop, op. cit., capitolul III, „Conferința de la
Turnu-Severin. Cererile probabile ale Ungariei”, p. 80-133; Mihail Manoilescu, op. cit., p.
183-217; Ion Mamina, op. cit., p. 214-224.
624
dacă părțile vor accepta dinainte hotărârile cuprinse în decizia luată de

Germania și Italia privitoare la Transilvania, ceea ce partea ungară a admis
mai ușor27.
În noaptea de 29/30 august 1940, la București a avut loc un Consiliu
de Coroană, convocat de urgenţă şi sub presiunea a ceea ce se petrecea la
Viena. Era consiliul în care s-a discutat o singură chestiune: dacă România
trebuia sau nu să accepte arbitrajul germano-italian, despre ale cărui
prevederi nu avea nicio informație. Bucureștiului i-a fost transmis de la
Viena că în caz de refuz al arbitrajului, țara urma să fie atacată de Ungaria,
cu tot concursul tehnic al Germaniei și Italiei și, în același timp, și de ruși,
așa încât va fi sfârșitul statului român. Tot atunci, reprezentantul Italiei la
Viena, ministrul de Externe Galeazzo Ciano a informat partea română că
respingerea arbitrajului va fi considerată ca un act de dușmănie față de
Axă28. În schimb, din momentul acceptării, toate frontierele României vor fi
garantate. Nu s-a mai pus problema schimbului de populație. Totodată,
Consiliului de Coroană i s-a adus la cunoștință că Ungaria a acceptat
arbitrajul29. În acele condiții extrem de tensionate, Consiliul de Coroană a
trebuit să decidă asupra unor prevederi care-i erau complet necunoscute.
Reprezentanții Germaniei și Italiei au sperat să obțină răspunsul românilor
până la finele zilei de 29 august. Neobținându-l, termenul a fost prelungit
două ore, până la ora 3:0030, apoi până la 3:10; 3:20; 3:30 și 3:40. Cum nici
la ultimul termen acceptul sau respingerea României nu ajunseseră la Viena,
la 3:40, România a mai primit doar cinci minute pentru a formula un
răspuns31. În discuțiile care au avut loc pe tot parcursul nopții de 29/30
august, cei prezenți la Consiliul de Coroană au exprimat mai multe posibile
soluții, dar marea dilemă era dacă, în cazul respingerii arbitrajului, România
putea rezista invaziei armatelor maghiare, sovietice și poate și a celor
germane. Regele a solicitat punctul de vedere al reprezentanților armatei în
Consiliul de Coroană. Răspunsul lor a fost că în caz de conflict armat, s-ar
putea rezista maximum două săptămâni, răspuns care, ca și în cazul
Basarabiei și Bucovinei de Nord din iunie 1940, a înlăturat orice speranță de
apărare militară. În acea situație, cu vot nominal, Consiliul de Coroană a
decis, în majoritate, acceptarea arbitrajului. Decizia de acceptare a
arbitrajului nu s-a putut transmite la Viena în cinci minute de la expirarea
27
Balázs Amblocz, op. cit., p. 55.
28
Mihail Manoilescu, op. cit., p. 199.
29
Valeriu Pop, op. cit., p. 162-164.
30
În realitate, prelungirea fusese până la ora 2, dar Wilhelm Fabricius (reprezentantul
Germaniei în România) a adăugat de la el însuși o oră. (Mihail Manoilescu, op. cit., p. 207).
31
Ibidem, p. 208.
625
ultimului termen, s-a transmis 20 de minute mai târziu, la ora 4 a dimineții

zilei de 30 august 194032. Ulterior, Comunicatul Consiliului de Coroană
oferit presei și radioului releva, în lumina adevărului, că în urma
comunicărilor cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian,
România a fost silită să accepte arbitrajul puterilor Axei33.
La ora 13.30 a zilei de 30 august, delegațiile României și Ungariei
au fost primite la Palatul Belvedere din Viena, unde li s-a citit hotărârea de
arbitraj, apoi li s-a înmânat textul, alături de harta cu noua frontieră
româno-maghiară34. Ca urmare a prevederilor arbitrajului, România a trebuit
să cedeze un teritoriu de cca 43.000 km2, cu o populație de peste două
milioane și jumătate de locuitori, din care majoritatea erau români. Conform
deciziei de la Viena, evacuarea autorităţilor române urma să se facă în două
săptămâni. Guvernul regal român și guvernul regal ungar trebuiau să se
asigure că evacuarea și ocuparea urmau să se desfășoare în perfectă liniște.
Toți locuitorii Ardealului cedat primeau automat cetățenia maghiară, dar
aveau șase luni la dispoziție dacă doreau să opteze pentru cetățenia română.
Păstrarea cetăţeniei române era condiţionată de mutarea în România în
termen de un an de zile, putând lichida bunurile imobile și putând duce în
România orice bun mobil doreau. În cazul când lichidarea bunurilor nu ar fi
posibilă, despăgubirea trebuia făcută de către Ungaria. Cetățenii maghiari
care continuau să facă parte din statul român aveau dreptul să opteze pentru
cetățenia ungară într-un termen de șase luni. Și în cazul lor se aplicau
aceleași norme ca cetățenilor români de pe teritoriul cedat Ungariei. Mai era
prevăzut că reglementarea tuturor chestiunilor de detaliu rezultate din
schimbarea de suveranitate va forma obiectul unor negocieri directe între
guvernul regal român și guvernul regal ungar. În cazul în care nu ar reuși să
cadă de acord asupra vreunei chestiuni oarecare, cele două guverne se vor
adresa guvernului regal italian și guvernului german, care vor lua în această
privință o decizie definitivă35.
Privind în urmă, este evident că votul Consiliului de Coroană a fost
determinat de faptul că autoritățile române au trebuit să aleagă între salvarea
statului (chiar și cu granițe mult reduse), și posibilitatea dispariției sale.
Nicolae Iorga și-a notat în acea zi în jurnalul său că prin decizia Consiliului
s-a păstrat ființa statului, armata a rămas intactă, iar viitorul nu-i este
32
Ion Mamina, op. cit., p. 230-243.
33
Ibidem, p. 250.
34
Valeriu Pop, op. cit., p. 166.
35
Ibidem, p. 167-168.
626
complet închis României36. Pe de altă parte, memoria celor patru ani, când
jumătate din Transilvania a reajuns parte a Ungariei, a rămas și s-a transmis
generații la rând printre toți locuitorii provinciei, indiferent de etnie,
instalând în conștiința populară teama sau speranța că restabilirea
structurilor statale ungare în Transilvania ar mai putea fi posibilă.
După pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a nordului
Transilvaniei, Regele Carol al II-lea a abdicat, iar tronul a revenit fiului său,
Mihai. În ceea ce privește executivul, locul unui guvern condus de un om
politic civil a fost luat de un guvern condus de generalul Ion Antonescu, căruia
i-a și revenit răspunderea de a stabili poziția țării în mijlocul noii conflagrații
mondiale, în care România urma să fie angrenată în mod inevitabil.
Pe continent, după câteva luni fără operațiuni militare de amploare, în
primăvara anului 1941 Hitler și-a îndreptat atenția asupra Balcanilor, trupele
Axei atacând Iugoslavia. România, deși aliată a Germaniei, nu a luat parte la
acel război, și nici la împărțirea teritoriul iugoslav. Cu toate acestea, Antonescu
i-a cerut lui Hitler ca să nu permită Ungariei să anexeze Banatul sârbesc, cerere
care i-a fost acceptată. Apoi, Hitler a început să-și pregătească războiul
împotriva Uniunii Sovietice, război la care urmau să participe și România și
Ungaria. În ceea ce privește România, detaliile cooperării militare
româno-germane au fost stabilite în întrevederea pe care Antonescu a avut-o cu
Hitler la München, în 12 iunie 1941, dar nu a existat nicio convenție prin care
să fie fixate condițiile participării armatei române la război37.
Atacul împotriva Uniunii Sovietice a început în zorii zilei de 22
iunie. Tot atunci, Germania a dat publicității, prin radio și prin presă, două
documente: o notă a guvernului german adresată Moscovei și proclamația
lui Hitler către poporul german și național-socialiști. Ambele cuprindeau
motivele care l-au determinat pe liderul german să înceapă atacul, sovieticii
fiind acuzați de lipsă de loialitate față de germani. Hitler a susținut că
Germania, prin pactul din 23 august 1939, a căutat să se înțeleagă cu
Uniunea Sovietică, dar aceasta nu a renunțat la programul său de extindere
spre Occident, angajându-se într-o politică externă ostilă Germaniei.
Răspunsul sovietic a fost dat de ministrul de Externe Veaceslav Molotov
care, printr-o cuvântare la radio, a susținut că acțiunea Germaniei e
nejustificată, deoarece Uniunea Sovietică și-a respectat și îndeplinit
angajamentele luate prin tratate38.
36
Nicolae Iorga, Jurnalul ultimilor ani. 1938-1940, Ediție îngrijită, introducere și note de
Andrei Pippidi, București, Humanitas, 2019, p. 334.
37
Constantin I. Kirițescu, op. cit., p. 211.
38
Ibidem, p. 212-213.
627
În 22 iunie 1941, România nu a trimis Uniunii Sovietice o declarație de

război. În țară, anunțul s-a făcut prin două proclamații: una destinată poporului
român, cealaltă armatei, aceasta din urmă cuprinzând cunoscuta formulă:
Ostași, vă ordon: Treceți Prutul! Ambele proclamații au fost adresate de către
Ion Antonescu, nu de către Rege, nici măcar în numele lui. Nici ministrul
României la Moscova, Grigore Gafencu, nu a fost anunțat de decizia luată de
guvernul de la București de participare la războiul antisovietic39.
Intrând în război, România a urmărit refacerea frontierelor existente
la 1 ianuarie 1940. Încă de la început, au fost fixate două obiective:
recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei și revizuirea arbitrajului din
30 august 1940 de la Viena, privitor la Transilvania. Având în vedere
contextul continental și statutul României în momentul în care generalul Ion
Antonescu a hotărât să se alăture germanilor în războiul împotriva Uniunii
Sovietice, considerăm că opțiunea lui a fost una realistă.
Antonescu s-a bucurat și de sprijinul opiniei publice și al majorității
clasei politice. În afara conducerii Partidului Social-Democrat, care a refuzat
orice colaborare cu Ion Antonescu, liderul Partidului Național-Țărănesc,
Iuliu Maniu, a fost aproape singurul care s-a opus intrării României în
război. Maniu a intuit că o țară mică, așa cum era a noastră, nu avea nicio
șansă dacă ar fi intrat în lupta dintre cele două mari puteri, obiectivele finale
ale fiecăreia dintre ele fiind opuse intereselor românești. Dar cum curentul
dominant în țară era favorabil redobândirii provinciilor pierdute,
național-țărăniștii, alături de liberali, la început au sprijinit eforturile de
război, opoziția lor devenind evidentă odată cu eșecul de la Stalingrad40.
Reacția oficială a autorităților sovietice față de implicarea României în
război a venit în ziua de 24 iunie, când Molotov l-a chemat la Kremlin pe
Grigore Gafencu. Despre modul în care a decurs întâlnirea lui Gafencu cu
Molotov, diplomatul român scrie pe larg în jurnalul său. În fața lui Gafencu,
Molotov și-a exprimat nedumerirea față de intervenția armatei române,
susținând că până cu o zi înainte, între Uniunea Sovietică și România era pace.
A încercat să afle de la Grigore Gafencu care era situația dintre cele două țări,
odată ce trupele române s-au asociat la „atacul banditesc” al nemților împotriva
rușilor, precum s-a exprimat șeful diplomației sovietice. De asemenea, Molotov
a mai adăugat că România nu avea dreptul să rupă relația cu Uniunea Sovietică,
mai ales că, susținea el, după anexarea Basarabiei, sovieticii n-au mai avut nici
o pretenție față de țara noastră, pe care o doreau pașnică și independentă. Mai
mult, ministrul de Externe sovietic i-a declarat lui Gafencu că rușii nu au pus
39
Ibidem, p. 216.
40
Alexandru Cretzianu, Ocazia pierdută, Iași, Institutul European, 1998, p. 90.
628
niciodată independența României în primejdie, dimpotrivă, au luptat pentru ea,

reamintindu-i diplomatului român de evenimentele care au avut loc în
1877-1878, când românii și-au obținut independența. În răspunsul său, Grigore
Gafencu i-a atras atenția lui Molotov că decizia României de a se alătura
Germaniei s-a datorat în primul rând ultimatumului sovietic și ocupării
Basarabiei și Bucovinei de Nord, act prin care Uniunea Sovietică a distrus
încrederea românilor în ruși și a trezit teamă și nesiguranță41. După întâlnirea
avută cu Molotov, Grigore Gafencu a avut o discuție cu diplomatul francez
Gaston Bergery, reprezentantul Guvernului de la Vichy la Moscova. Nu
întâlnirea în sine dintre cei doi are relevanță, ci considerăm că merită scos în
evidență modul în care Bergery a caracterizat poziția Germaniei și Uniunii
Sovietice față de vecinii mai mici. „E surprinzător, observă francezul, cât de
mult țin totalitarii la drepturile și libertăție statelor mici. Molotov e întristat
fiindcă România își pierde neatârnarea. Hitler a intrat în luptă ca să salveze
statele baltice și să libereze popoarele oprimate”42.
O lună mai târziu, la 25 iulie 1941, Basarabia și nordul Bucovinei
erau eliberate și reinstaurată administrația românească. A urmat angajarea
trupelor române la răsărit de Nistru, în teritoriul sovietic propriu-zis,
angajare ce s-a făcut treptat, în urma a două cereri trimise de Adolf Hitler lui
Ion Antonescu și acceptate de acesta. Răspunsul pozitiv al lui Antonescu s-a
datorat necesității îndeplinirii și celui de-al doilea obiectiv pentru care
România s-a aliat cu Germania, recuperarea nordului Transilvaniei de la
Ungaria, și nicidecum datorită unor pretenții teritoriale la est de Nistru.
România a notificat guvernul german că nu va fi de acord cu nicio
expansiune în Est, în schimbul renunțării la revendicările ei față de Ungaria
în Transilvania, care rămânea o problemă prioritară a politicii naționale43.
Ungaria a declarat de asemenea război Uniunii Sovietice și a trimis trupe pe
frontul din Est. Gestul Ungariei nu era întâmplător, în condițiile în care
Hitler s-a folosit de competiția româno-maghiară privind Transilvania și a
transformat-o într-un instrument prin care a reușit să mențină, până în vara
41
Grigore Gafencu, Misiune la Moscova 1940-1041. Culegere de documente, Ediție
îngrijită de Ion Calafeteanu, Nicolae Dinu, Nicolae Nicolescu, București, Univers
Enciclopedic, 1995: „Raportul lui Grigore Gafencu, din 1 August 1941, către Mihai
Antonescu, ministrul Afacerilor Străine, București”, p. 229-231.
42
Idem, Jurnal, iunie 1940-iulie 1942, Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și indici de
Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, București, Globus, 1991, p. 153.
43
Dinu C. Giurescu, „România în al Doilea Război Mondial: de la 15 septembrie 1939 la
23 august 1944”, în Stephen Fischer-Galați, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, O istorie a
românilor. Studii critice, Cluj-Napoca, Fundația Culturală Română/Centrul de Studii
Transilvane, 1998, p. 272.
629
anului 1944, atât România, cât și Ungaria, în tabăra Germaniei. Dar de

îndată ce ungurii au intrat în luptă, germanii și-au reformulat intențiile și au
început să atragă atenția Bucureștiului că vecinii noștri au intrat în război
numai pentru dorința de a merge alături de aliatul lor, cel de-al Treilea
Reich, în timp ce noi, românii, luptăm pentru a recuceri provinciile noastre
pierdute. Cu alte cuvinte, dacă noi sperăm într-o gratitudine a Germaniei
pentru perioada socotelilor și așezării finale a Europei, atunci trebuie să ne
plecăm și să luptăm până la sfârșit împotriva bolșevicilor, nu doar să ne
limităm eforturile la interesele noastre speciale. Practic, atât de abil a fost în
stare Führerul să pună în mișcare Bucureștiul contra Budapestei, și invers,
încât atât maghiarii, cât și românii au respins nota britanică de la 30
noiembrie 1941, prin care li se solicita să înceteze ostilitățile împotriva
Uniunii Sovietice44.
În august-septembrie 1941 s-au desfășurat întâlniri germano-ungare la
vârf, deoarece Hitler urmărea o mai bună coordonare în participarea Ungariei
la campania din Răsărit, problema Transilvaniei constituind, de asemenea,
unul dintre subiectele de discuție. Dar, la sfârșitul lui noiembrie 1941, a fost
rândul românilor să poarte discuții bilaterale cu germanii. O delegație condusă
de ministrul Afacerilor Străine al României, Mihai Antonescu, a vizitat
Berlinul. Și cu această ocazie, subiectul transilvan a fost adus din nou în
discuție, de data aceasta de partea română, dar fără un rezultat favorabil
Bucureștiului. Din contră, Hitler a precizat că în acel moment nu era oportună
discutarea și luarea unei decizii referitoare la Transilvania. Și pentru că
Germania avea nevoie de contribuția României la războiul din Răsărit, liderul
nazist a recomandat românilor să se concentreze asupra desfășurării
campaniei militare45. Totuși, în pofida răspunsului primit, problema
transilvană a fost abordată în mod repetat în discuţiile pe care Ion Antonescu
le-a avut cu Hitler pe parcursul războiului, acesta din urmă exprimându-și
până la urmă intenția ca la sfârșitul războiului să revizuiască, în favoarea
României, frontiera româno-maghiară stabilită la Viena.
Încă din 1941, dar și pe parcursul deceniilor care au urmat, istorici,
politicieni, reprezentanți ai armatei și ai opiniei publice s-au întrebat dacă nu
s-a greșit în momentul în care Armata Română a trecut Nistrul și a luptat
împotriva Armatei Roșii. Punctele de vedere au fost diferite. Dar oare ce
puteau face autoritățile române în 1941, în condițiile în care Ungaria, deși
44
Alexandru Cretzianu, op. cit., p. 93.
45
Vasile Pușcaș, Al doilea război mondial. Transilvania şi aranjamentele europene
(1940-1944), Cluj-Napoca, Editura Fundației Culturale Române, Centrul de Studii
Transilvane, 1995, p. LVIII-LIX.
630
nu avea diferende teritoriale cu Uniunea Sovietică, a trimis trupe să lupte

alături de Germania, de teamă ca nu cumva România, prin participarea la
războiul din Est, să-și recâștige teritoriul pierdut în 30 august 1940?
Ion Antonescu a păstrat mult timp o atitudine cavalerească față de
Germania și armata germană. La începutul războiului, Antonescu se arăta foarte
încrezător în victoria finală a Germaniei. René de Wek, diplomat elvețian
acreditat în România în timpul războiului, a scris în jurnalul său că
neînțelegerile dintre mareșal și Hitler au ieșit la iveală la începutul anului 1942,
când au fost solicitați 500.000 de soldați români pentru frontul de Est. Mai
mult, în iulie 1942, Ion Antonescu i-a mărturisit lui René de Weck că a sosit
momentul pentru a încheia un compromis de pace cu Aliații46. În noiembrie
1943, de Weck a observat că Antonescu și-a schimbat încrederea totală în
victoria germană, însă această schimbare intervenea prea târziu. În același timp,
colaboratorul apropiat a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, a încercat o
politică de apropiere de ceilalți sateliți ai Axei, Ungaria și Bulgaria, pentru a
ieși simultan din alianța cu Germania. Inițiativa lui Mihai Antonescu nu a avut
succes. De cealaltă parte a eșichierului politic se află familia regală și liderii din
opoziție, Iuliu Maniu și Constantin (Dinu) Brătianu care, în țară, au combătut
politica internă a lui Antonescu, iar în afara țării au început o campanie în
vederea scoaterii României din alianța cu Germania. Iuliu Maniu a tatonat
posibilitatea unei acțiuni mai vaste de rezistență, care să includă Grecia,
Cehoslovacia și Iugoslavia47, fără un rezultat favorabil. Hanibal Orațiu
Dobjanski, ultimul primar al Chișinăului sub administrație românească, instalat
în funcție în 1941, a semnalat în memoriile pe care le-a scris că Ion Antonescu
i-a retras orice credit moral lui Hitler în momentul în care, prin intermediul
serviciului de informații britanic, a fost informat de o posibilă trădare a
acestuia. Antonescu a aflat la începutul anului 1944 de existența unei hărți a
frontierelor propuse de Hitler lui Stalin, în vederea unui compromis
germano-sovietic. Potrivit hărții în cauză, Hitler sacrifica în favoarea Uniunii
Sovietice parte a Bucovinei și a Moldovei. Ca urmare, Ion Antonescu a decis o
schimbare de front, care avea să aibă loc în luna aprilie 1944. Din cauze
obiective, schimbarea n-a putut avea loc în perioada dorită și a fost amânată48.
Obiectivul pentru care România a intrat în războiul antisovietic a
fost îndeplinit doar pe jumătate. După război, Basarabia și nordul Bucovinei
46
René de Weck, Jurnal. Jurnalul unui diplomat elvețian în România: 1939-1945,
București, Editura Fundației Culturale Române, 2000, p. XXXV.
47
Ibidem, p. XXXVI-XXXVII.
48
Hanibal Orațiu Dobjanski, Memoriale de război (Războiul Balcanic, Primul Război
Mondial, Al Doilea Război Mondial), Cluj-Napoca, Argonaut, 2015, p. 219.
631
au rămas în granițele Uniunii Sovietice, dar frontiera româno-maghiară

trasată la finele Primului Război Mondial a fost restabilită, atât ca urmare a
participării noastre la războiul antihitlerist după 23 august 1944, cât mai ales
datorită bătăliei diplomatice pe care România a câștigat-o la Conferința de
Pace de la Paris din 1946-1947. Așa că, ceea Nicolae Iorga a prezis în
jurnalul său în ziua de 30 august 1940, s-a întâmplat câțiva ani mai târziu.
Cât privește ofițerii și soldații Armatei Române care au luptat pe frontul de
Est, destinul le-a fost necruțător, deoarece dușmanul din perioada 22 iunie
1941-23 august 1944, brusc a devenit „marele aliat”, care însă nu a avut
nicio reținere în a-i arunca pe mulți dintre ei în închisorile și lagărele
comuniste, de unde unii n-au mai ieșit niciodată.
632
VÂNTUL DE LA RĂSĂRIT SAU VÂNTUL DE LA APUS?
DISCURSUL ROSTIT DE CĂTRE MAO ZEDONG LA
18 NOIEMBRIE 1957 ȘI IMPACTUL ACESTUIA
ASUPRA RELAȚIILOR SINO-SOVIETICE
Mihai Croitor, Sanda Croitor
În octombrie 1957, liderul sovietic Nikita S. Hrușciov adresa

conducerilor partidelor comuniste și muncitorești din statele comuniste o
epistolă pe parcursul căreia se pronunța pentru organizarea, la Moscova, a
unei consfătuiri. Preconizata întâlnire urma să-i grupeze atât pe
reprezentanții partidelor comuniste și muncitorești din statele socialiste, cât
și pe cei ai Partidului Comunist Italian (PCI) și ai Partidului Comunist
Francez (PCF)1. Pretextul invocat de către liderul de la Kremlin pentru
organizarea consfătuirii în cauză era reprezentat de aniversarea a 40 de ani
de la Revoluția din Octombrie, în anul 1957. În realitate, însă, motivul real
al convocării unei atare consfătuiri rezida în reafirmarea primatului
ideologic al Kremlinului, serios știrbit după evenimentele survenite în
Polonia și Ungaria în 1956. Într-un final, se va opta pentru organizarea a
două consfătuiri: una care grupa cele 12 partide comuniste și muncitorești
din statele socialiste (desfășurată între 14-16 noiembrie 1957)2 și o a doua
consfătuire, grupând reprezentanții a 64 de partide comuniste și muncitorești
(organizată între 16-19 noiembrie 1957)3. În această ordine de idei, prima
întâlnire urma să adopte o Declarație, iar a doua un Manifest al Păcii.
1
Vezi, în acest sens: Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond CC al PCR – Cancelarie,
dos. 86/1957, ff.1-4 (în continuare ANIC).
2
Potrivit comunicatului întâlnirii din 14-16 noiembrie 1957: „La Consfătuire au luat parte
delegații ale Partidului Muncii din Albania, Partidului Comunist Bulgar, Partidului
Comunist din Cehoslovacia, Partidului Comunist Chinez, Partidului Muncii din Coreea,
Partidului Socialist Unit din Germania, Partidului Popular Revoluționar Mongol, Partidului
Muncitoresc Unit Polonez, Partidului Muncitoresc Român, Partidului Muncitoresc Socialist
Ungar, Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Partidului celor ce muncesc din Vietnam”.
Vezi, în acest sens: Scînteia, an XXVII, nr. 4068, 22 noiembrie 1957, p. 1.
3
Potrivit comunicatului întâlnirii în cauză: „Între 16 și 19 noiembrie a avut loc la Moscova
o Consfătuire la care au participat reprezentanții Partidului Muncii din Albania, Partidului
Comunist din Algeria, Partidului Comunist din Argentina, Partidului Comunist din
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.30
Deși comunicatele aferente celor două consfătuiri nu conteneau să

afirme unitatea de opinii manifestată pe parcursul acestor întâlniri, totuși,
în spatele ușilor închise divergențele s-au făcut auzite. Cea mai vocală
delegație va fi cea a Partidului Comunist Chinez (PCC), condusă de către
Mao Zedong. Bunăoară, pe parcursul Consfătuirii celor 12 partide
comuniste și muncitorești, delegația chineză va formula, spre surprinderea
Kremlinului, o serie de amendamente pe marginea proiectului de
Declarație elaborat de către Comitetul Central (CC) al Partidului Comunist
al Uniunii Sovietice (PCUS). Principala chestiune divergentă aflată pe
agenda discuțiilor dintre delegațiile sovietică și chineză era reprezentată de
problema trecerii de la capitalism la socialism. Astfel, membrii PCC se vor
arăta deranjați de faptul că în proiectul de Declarație, elaborat de către
sovietici, nu fusese inclusă și trecerea „nepașnică” la socialism4. Date fiind
Australia, Partidului Comunist din Austria, Partidului Comunist din Belgia, Partidului
Comunist din Bolivia, Partidului Comunist din Brazilia, Partidului Comunist Bulgar,
Partidului Muncitoresc Progresist din Canada, Partidului Comunist din Cehoslovacia,
Partidului Comunist din Ceylon, Partidului Comunist din Chile, Partidului Comunist
Chinez, Partidului Comunist din Columbia, Partidului Muncii din Coreea, Partidului
Avangarda Populară din Costa Rica, Partidului Popular Socialist din Cuba, Partidului
Comunist din Danemarca, Partidului Popular din Republica Dominicană, Partidului
Comunist din Ecuador, Partidului Muncii din Elveția, Partidului Comunist din Finlanda,
Partidului Comunist Francez, Partidului Comunist din Germania, Partidului Socialist Unit
din Germania, Partidului Comunist din Grecia, Partidului Muncii din Guatemala, Partidului
Comunist din Honduras, Partidului Comunist din India, Partidului Comunist din Indonezia,
Partidului Comunist din Iordania, Partidului Comunist din Irak, Partidului Comunist din
Israel, Partidului Comunist Italian, Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia, Partidului
Comunist din Japonia, Partidului Comunist din Luxemburg, Partidului Comunist ai Marii
Britanii, Partidului Comunist din Malaia, Partidului Comunist din Maroc, Partidului
Comunist din Mexic, Partidului Popular Revoluționar Mongol, Partidului Comunist din
Norvegia, Partidului Popular din Noua Zeelandă, Partidului Comunist din Olanda,
Partidului Comunist din Panama, Partidului Comunist din Paraguay, Partidului Comunist
din Peru, Partidului Muncitoresc Unit Polonez, Partidului Comunist din Portugalia,
Partidului Muncitoresc Român, Partidului Comunist din San Marino, Partidului Comunist
din Siria și Liban, Partidului Comunist din Spania, Partidului Comunist din Suedia,
Partidului Comunist din Tailanda, Partidului Comunist din Tunisia, Partidului Comunist din
Turcia, Partidului Muncitoresc Socialist Ungar, Partidului Comunist al Uniunii Sovietice,
Partidului Comunist din Uruguay, Partidului Comunist din Venezuela, Partidului Muncii
din Vietnam”. Vezi, în acest sens: Scînteia, an XXVII, nr. 4069, 23 noiembrie 1957, p. 1.
4
Potrivit părții chineze: „La această Consfătuire, principalul subiect de controversă dintre
delegaţia PC Chinez şi delegaţia PCUS s-a referit la trecerea de la capitalism la socialism.
În proiectul original al Declaraţiei, conducerea PCUS a insistat asupra includerii punctelor
de vedere greşite ale Congresului al XX-lea [al PCUS – n.n.] asupra trecerii paşnice.
Proiectul iniţial nu spunea un singur cuvânt despre trecerea nepaşnică, menţionând doar
trecerea paşnică. De asemenea, el califica trecerea paşnică ca asigurând o majoritate în
634
nemulțumirile părții chineze, Kremlinul va recurge la o concesie,

acceptând introducerea în interiorul Declarației a faptului că „leninismul
ne învaţă – iar experienţa confirmă – că clasele conducătoare nu renunţă
niciodată de bunăvoie la putere”5. În esență, introducerea frazei în cauză
reprezenta recunoașterea indirectă a trecerii „nepașnice” la socialism. În
egală măsură, delegația chineză își va manifesta și opoziția față de unele
formulări din proiectul de Declarație, referitoare la semnificația
Congresului al XX-lea al PCUS, din februarie 1956, pentru mișcarea
comunistă internațională. Totuși, într-un final, reprezentanții PCC vor
accepta formulările din proiectul de Declarație referitoare la chestiunea
Congresului al XX-lea al PCUS. Ulterior consfătuirii de la Moscova, în
cadrul polemicii publice sovieto-chineze, Beijingul se va raporta la acest
eveniment în maniera următoare:
În acelaşi timp, delegaţia PC Chinez a făcut unele compromisuri necesare. În

afară de formularea asupra problemei trecerii paşnice, noi nu am fost de acord cu
referirea la Congresul al XX-lea al PCUS [din februarie 1956 – n.n.] şi am propus
modificări. Dar, din consideraţie faţă de poziţia dificilă în care se afla în acel timp
conducerea PCUS, noi nu am insistat asupra acestor modificări6.
Așadar, liderii PCC invocau o situație „dificilă” în care se afla,

chipurile, la acel moment, PCUS. În realitate, însă, la finele anului 1957,
Republica Populară Chineză (RPC) se bucura de un consistent sprijin
economic sovietic și, pe cale de consecință, nu dorea să pericliteze cursul
pozitiv al relațiilor sovieto-chineze. De altfel, la 16 noiembrie 1957, în
cadrul discursului său rostit în cadrul consfătuirii celor 12 partide
comuniste și muncitorești din statele socialiste, Mao Zedong afirma
următoarele:
Parlament şi transformând parlamentul dintr-un instrument al dictaturii burgheziei într-un

instrument al puterii de stat cu adevărat populare”. De fapt, el substituia „calea
parlamentară”, propovăduită de oportuniştii Internaţionalei a II-a [1889-1916 – n.n.], căii
Revoluţiei din Octombrie şi contravenea teoriei fundamentale marxist-leniniste asupra
statului şi revoluţiei”. Vezi, în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe,
dos. 71/1963, ff. 18-19. (Documentul în cauză a fost publicat. Vezi, în acest sens:
„Document 21: 1963 septembrie 6, Beijing. Editorialul «Originea şi evoluţia divergenţelor
dintre conducerea PCUS şi noi», publicat în «Renmin Ribao» şi «Hongqi», referitor la
diferendele sovieto-chineze”, în Mihai Croitor, Sanda Croitor (eds.), În umbra tigrului de
hârtie: ruptura sovieto-chineză în ecuația bipolarismului (1961-1963), Cluj-Napoca, Mega
- Școala Ardeleană, 2019, p. 289-334.
5
ANIC-Fond CC al PCR, dos. 71/1963.
6
Ibidem, f. 21.
635
Eu consider că Declarația7 noastră este bună. Am atins scopul printr-o metodă

foarte bună, adică prin metoda consultărilor. Am respectat principialitatea și am
dat dovadă de elasticitate. Este o unitate a principialității și a elasticității. S-a
creat o atmosferă pătrunsă de spiritul consultărilor8.
Dacă pozițiile chineze asumate pe parcursul Consfătuirii celor 12

partide comuniste par să nu-i fi deranjat pe sovietici, în cadrul Consfătuirii
celor 64 de partide comuniste (desfășurată între 16-19 noiembrie 1957)
situația se va schimba radical. Motivul unei atare metamorfoze rezidă
tocmai în discursul rostit de către Mao Zedong la 18 noiembrie 1957,
discurs pe parcursul căruia acesta se va opri asupra analizei situației
internaționale, precum și a coeziunii în rândul partidelor comuniste și
muncitorești.
Prima chestiune deranjantă pentru sovietici a fost reprezentată de o
formulă metaforică la care a recurs liderul chinez pentru a ilustra situația
internațională de la acel moment.
Mi se pare – spunea Mao Zedong – că acum a survenit un nou moment de cotitură

în situația internațională. În lume suflă în prezent două vânturi: vântul de la
Răsărit și vântul de la Apus. În China există o expresie, și anume: „Ori vântul de
la Răsărit învinge vântul din Apus, ori vântul din Apus învinge vântul din
Răsărit”. Consider că situația internațională contemporană se caracterizează prin
faptul că vântul de la Răsărit învinge vântul de la Apus, adică prin faptul că
forțele socialismului au o superioritate covârșitoare asupra forțelor
imperialismului9.
Deși retorica metaforică chineză i-a deranjat pe liderii PCUS, totuși,

aceștia nu vor răspunde la acel moment. Abia în contextul emergenței
conflictului sino-sovietic se vor face auzite voci care condamnau într-o
manieră caustică discursul liderului chinez. De pildă, la 5 noiembrie 1960,
într-o epistolă adresată PCC, sovieticii reveneau la discursul rostit de către
7
Pentru o perspectivă detaliată asupra Declarației din 1957 vezi: „Declarația de la Moscova
(noiembrie 1957)”, în Mihai Croitor (ed.), În umbra Kremlinului: Gheorghe Gheorghiu-Dej
şi geneza Declaraţiei din Aprilie 1964, Cluj-Napoca, Mega, 2012, p. 430-446.
8
În egală măsură, liderul chinez adăuga următoarele: „Aceasta este prin caracterul său o
Declarație marxist-leninistă. În ea este generalizată experiența de decenii, în special
experiența ultimilor ani. Dobândirea unei anumite experiențe a fost legată de suferințe, pe
baza cărora am învățat. Nu trebuie să ne supărăm din cauza acestor suferințe. Dimpotrivă,
trebuie chiar să fim recunoscători. Aceste suferințe ne-au silit să ne muncim creierii (sic!),
să aprofundăm lucrurile, să căutăm să evităm repetarea suferințelor. Și într-adevăr am
scăpat de ele. Nu-i așa?”. Vezi în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secția Relații
Externe, dos. 1/1957, ff. 78-79.
9
Vezi, în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secția Relații Externe, dos. 80/1960, f. 204.
636
Mao Zedong la 18 noiembrie 1957, catalogând metafora chineză drept o

încercare eșuată de a îmbogăți vocabularul marxist-leninist. Astfel, potrivit
părții sovietice, referințele „geografice și meteorologice” nu își aveau locul
în limbajul marxist-leninist10. Aflat la Moscova la momentul diseminării
epistolei sovietice din 5 noiembrie 1960, Deng Xiaoping va respinge
acuzațiile sovietice în cadrul discursului său, rostit la 14 noiembrie 1960 în
cadrul Consfătuirii de la Moscova a reprezentanților partidelor comuniste și
muncitorești. În esență, șeful delegației chineze sublinia faptul că retorica
metaforică la care recursese Mao Zedong, la 18 noiembrie 1957, reprezenta
„o expresie plastică a raportului forțelor de clasă”11. Ulterior, la 14 iulie
1963, în cadrul epistolei deschise a CC al PCUS, adresată organizaţiilor de
partid din URSS, autoritățile sovietice îi acuzau pe factorii decizionali
chinezi de faptul că vor să înlocuiască vechea lozincă „Proletari din toate
ţările, uniţi-vă!” cu metafora la care recursese Mao Zedong la 18 noiembrie
10
Potrivit epistolei sovietice din 5 noiembrie 1960: „La baza definiţiei dată epocii
contemporane, tovarăşii chinezi au pus cuvintele tov. Mao Tze-dun că «vântul de la Răsărit
învinge vântul de la Apus.» […] Oare poate fi recunoscută ca justă asemenea definiţie dată
epocii contemporane? Nu. Această definiţie dată, pe cât se vede, cu pretenţia de a spune un
cuvânt nou în teoria marxist-leninistă, nu este justă şi n-are nimic comun cu
marxism-leninismul. Abordarea de pe poziţii de clasă, analiza ştiinţifică a epocii
contemporane nu pot fi înlocuite printr-o manevrare a terminologiei geografice şi
meteorologice”. Vezi, în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe, dos.
72/1960, f. 29 (Documentul în cauză a fost publicat. Vezi „Document 19: 1960 noiembrie
5, Moscova. Răspunsul CC al PCUS la scrisoarea CC al PCC din 10 septembrie 1960,
referitor la divergenţele sovieto-chineze, precum şi la tensiunile sovieto-albaneze”, în Mihai
Croitor, Sanda Croitor (eds.), Sub Zodia Dragonului: lungul marș către ruptura
sovieto-albaneză (1956-1961), Cluj-Napoca, Mega, 2020, p. 291-378).
11
Potrivit lui Deng Xiaoping: „El a făcut o analiză de clasă amănunțită, a subliniat în mod
deosebit rolul Uniunii Sovietice şi al ţărilor socialiste din Europa şi Asia, a inclus cu toată
claritatea în noţiunea «vânt de Răsărit», despre care noi vorbim, clasa muncitoare şi
avangarda sa – partidele comuniste din întreaga lume şi toate naţiunile asuprite, iar în
noţiunea de «vânt de apus» – numai forţele imperialiste ale ţărilor din aşa-numitul Apus.
[…] De aceea expresia «vântul de Răsărit învinge vântul de Apus», prin conţinutul său
politic, este deosebit de clară şi nu ar fi trebuit să existe niciun fel de denaturări. Ea
nicidecum nu include în sine noţiuni geografice sau meteorologice, ci constituie o expresie
plastică a raportului forţelor de clasă”. Vezi în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secţia
Relaţii Externe, dos. 74/1960, f. 9. (Documentul în cauză a fost publicat. Vezi: „Document
21: 1960 noiembrie 14, Moscova. Primul discurs rostit de către Deng Xiaoping,
secretar-general al CC al PCC, referitor la divergenţele sovieto-chineze, precum şi la
diferendele sovieto-albaneze manifestate pe parcursul desfăşurării Consfătuirii partidelor
comuniste şi muncitoreşti din noiembrie 1960”, în Mihai Croitor, Sanda Croitor (eds.), Sub
Zodia Dragonului…, p. 397-478).
637
195712. Deloc surprinzător, liderii PCC nu vor renunța la utilizarea lozincii

în cauză, considerând-o drept o evaluare a situației internaționale, de pe
urma căreia se putea trage o singură concluzie: probabilitatea redusă ca
„imperialismul” să lanseze un nou război mondial13.
Pe măsură ce relațiile sovieto-chineze se acutizau, liderii PCUS vor
cataloga lozinca lansată de către liderul PCC ca având conotații naționaliste
și chiar rasiale. Bunăoară, în cadrul raportului rostit de către Mihail A.
Suslov, în cadrul plenarei CC al PCUS din februarie 1964, se afirmau
următoarele:
În lumina acţiunilor practice ale conducătorilor chinezi din ultimii ani, a devenit
deosebit de limpede adevăratul sens politic al lozincii lansate de ei: „Vântul
dinspre Răsărit învinge vântul dinspre Apus”. Încă la Consfătuirea din 1960 [de la
Moscova – n.n.], această lozincă a fost supusă unei critici hotărâte, ca o lozincă
naţionalistă care substituie abordării de clasă abordarea geografică şi chiar
rasistă. În această lozincă îşi găseşte, în mod evident, expresia diminuării (sic!)
rolului sistemului mondial socialist, al clasei muncitoare şi al maselor populare
din Europa Occidentală şi America. Teoreticienii chinezi ar vrea să substituie
ideea leninistă a unirii forţelor antiimperialiste din toate ţările şi de pe toate
continentele, exprimată în lozinca ”Proletari din toate ţările şi popoarele asuprite,
uniţi¡vă!”, cu apelul la izolarea popoarelor din Răsărit pe o bază naţionalistă şi
chiar rasistă. Lozinca lor despre o pretinsă forţă magică a vântului de Răsărit
mizează, în mod vădit, pe aţâţarea stărilor de spirit naţionaliste şi chiar rasiste în
rândul popoarelor care luptă împotriva colonialismului14.
12
Potrivit scrisorii deschise din 14 iulie 1963: „În legătură cu aceasta, nu putem să nu atragem
atenţia că tovarăşii chinezi, în locul poziţiei internaţionale de clasă exprimată în chemarea
«Proletari din toate ţările, uniţi-vă!», fac o propagandă intensă lozincii lipsite de conţinut de
clasă «Vântul de la Răsărit va birui Vântul de la Apus»”. Vezi în acest sens: ANIC, Fond CC
al PCR – Secţia Relaţii Externe, dos. 61/1963, f. 24. (Documentul în cauză a fost publicat.
Vezi: „Document 18: 1963 iulie 14, Moscova. Scrisoarea deschisă a CC al PCUS adresată
organizaţiilor de partid din Uniunea Sovietică, referitoare la divergenţele sovieto-chineze”, în
Mihai Croitor, Sanda Croitor (eds.), În umbra tigrului de hârtie…, p. 205-254).
13
De pildă, la 1 septembrie 1963, în cadrul unei declaraţii a purtătorului de cuvânt al guvernului
chinez, se afirmau următoarele: „Procedând de la această evaluare, tovarăşul Mao Tze-dun a
subliniat posibilitatea din ce în ce mai mare de a împiedica imperialismul să lanseze un nou
război mondial”. Vezi în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe, dos.
69/1963, f. 11 (Documentul în cauză a fost publicat. Vezi: „Document 20: 1963 septembrie 1,
Beijing. Declaraţia purtătorului de cuvânt al guvernului chinez, referitoare la poziţia chineză faţă
de semnarea de către URSS a Tratatului privind Interzicerea Experienţelor cu Arme Nucleare,
precum şi faţă de declaraţia guvernului sovietic din 21 august 1963”, în Mihai Croitor, Sanda
Croitor (eds.), În umbra tigrului de hârtie…, p. 267-288).
14
Vezi, în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe, dos. 123/1964, f.
56. (Documentul în cauză a fost publicat. Vezi: „Document 4: 1964 februarie 14, Moscova.
Raportul rostit de către Mihail A. Suslov în cadrul plenarei CC al PCUS din februarie 1964,
638
Al doilea aspect deranjant pentru sovietici a fost reprezentat de

menționarea explicită de către liderul chinez a posibilității izbucnirii unui
război nuclear, o atare viziune contrastând puternic cu doctrina coexistenței
pașnice promovate de către sovietici încă din 1956.
Dar și acum – spunea Mao Zedong – trebuie să se ia în considerare faptul că

demenții care caută să dezlănțuie un război pot să arunce peste tot bombe atomice
și cu hidrogen. Dacă vor arunca ei, vom arunca și noi, iar ca rezultat va izbucni
peste tot un război care va provoca jertfe omenești. […] Să încercăm să
presupunem câte jertfe omenești vor fi dacă va izbucni un război. Posibil că din
populația întregii lumi, de 2 miliarde 700 milioane oameni, pierderile vor constitui
o treime, poate și mai mult – jumătate din omenire. Nu suntem noi cei care dorim
să ducem război, ei vor să ducă război. De îndată ce va începe războiul, vor intra
în acțiune bombele atomice și cu hidrogen. Am discutat această chestiune cu un
om politic străin15. El considera că în cazul unui război atomic ar pieri, chipurile,
întreaga omenire. Eu am spus că în cel mai rău caz va pieri jumătate din omenire,
și va mai rămâne o jumătate. În schimb, imperialismul va fi măturat de pe
suprafața pământului și întreaga lume se va socializa. Vor trece ani și populația
va ajunge iar la 2 miliarde 700 milioane, și, desigur, chiar la mai mult. […] Dar
ce puteți să faceți în cazul unui război, dacă vă temeți de el în fiecare zi? La
început am spus că vântul de la Răsărit învinge vântul din Apus, și că se poate să
nu existe război. Acum am făcut această completare cu privire la situația care se
va crea în cazul când va fi un război. În felul acesta sunt luate în considerare
ambele posibilități16.
Însă, din nou, după cum procedaseră și în prima chestiune ideologică

divergentă, sovieticii nu vor răspunde direct afirmațiilor, în ciuda faptului că
acestea trebuie să fi deranjat profund conducerea sovietică. Dar, pe măsură
ce tensiunile sino-sovietice vor crește în intensitate, atât partea sovietică, cât
și cea chineză vor reveni la discursul rostit de către Mao Zedong la 18
noiembrie 1957. Trebuie, de asemenea, să menționăm faptul că majoritatea
liniilor directoare ale discursului liderului chinez vor fi publicate de către
chinezi, în aprilie 1960, și în cadrul broșurii Trăiască leninismul17.
referitor la divergenţele sovieto-chineze”, în Mihai Croitor, Sanda Croitor (eds.), Anul

tigrului de hârtie…, p. 135-225).
15
Afirmație referitoare la Jawaharlal Nehru.
16
Vezi în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secția Relații Externe, dos. 80/1960, ff.
211-212.
17
Broşura în cauză cuprindea trei articole: „Trăiască leninismul”, publicat iniţial în revista
Hongqi, „Înainte, pe calea arătată de marele Lenin”, publicat iniţial în ziarul Renmin Ribao
şi raportul „Să ne unim sub steagul revoluţionar al lui Lenin!”, semnat de către Lu Dingyi.
Vezi în acest sens: Long Live Leninism, Peking, Foreign Languages Press, 1960, passim.
639
În cele ce urmează, ne propunem să relevăm într-o manieră

cronologică principalele luări de poziție față de discursul lui Mao Zedong
din 18 noiembrie 1957. Prima referire la acest discurs poate fi identificată în
epistola sovietică din 5 noiembrie 1960, adresată PCC.
Ideea despre „socializarea lumii” printr-un război atomic sângeros – se spunea în

această scrisoare – se deosebeşte ca cerul de pământ de concepţia comunistă
asupra lumii, de linia partidelor comuniste. Nu se poate merge în mase cu
asemenea idei şi, în general, nu se pot propaga asemenea păreri greşite.
Imperialismul contemporan nu este „un tigru de hârtie”, el posedă o tehnică
distrugătoare şi un război nuclear ar duce la exterminarea a sute de milioane de
oameni, la distrugerea în proporţii uriaşe a forţelor de producţie. El ar îngreuna
extrem de mult construirea societăţii noi pe ruinele rămase în urma unui război
nuclear mondial18.
Replica PCC nu se va lăsa așteptată, la 14 noiembrie 1960, în cadrul

Consfătuirii partidelor comuniste și muncitorești, Deng Xiaoping afirmând
următoarele:
Tov. Mao Tze-dun [în 1957 – n.n.], pe de o parte, a combătut afirmaţiile pesimiste,
potrivit cărora într-un război nuclear va pieri omenirea, iar, pe de altă parte, ia în
considerare pe deplin consecinţele serioase ale unui război nuclear. Aceasta nu
poate fi interpretată în niciun fel cum că noi ne pronunţăm pentru sprijinirea
revoluţiei mondiale pe calea exterminării a unei jumătăţi din omenire, de
asemenea, nu se poate înţelege în sensul că noi, chipurile, nu dorim să depunem
toate eforturile pentru preîntâmpinarea unui război nuclear. Faţă de ofensiva
duşmanilor, singura poziţie justă a fiecărui comunist este de a opune o rezistenţă
hotărâtă până la capăt. Noi nu cunoaştem care sunt intenţiile acelor tovarăşi care
atacă această poziţie19.
18
Vezi în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secția Relații Externe, dos. 72/1960,
ff. 40-41.
19
În egală măsură, oficialul chinez adăuga următoarele: „Problema pusă de noi constă
numai în următoarele: ce trebuie să facă până la urmă proletariatul internaţional şi
popoarele lumii în cazul când imperialiştii vor îndrăzni să dezlănţuie un război nuclear
mondial şi vor pune omenirea în faţa unei catastrofe fără precedent în istorie. (?) În acest
caz, în faţa proletariatului mondial şi a popoarelor din întreaga lume va fi numai o singură
alternativă: sau să se opună o împotrivire hotărâtă şi să se înmormânteze imperialismul sau
de teama sacrificiilor să fie declarată capitularea. Oare în acest caz nu ne rămâne decât să
capitulăm în faţa imperialismului? Oare într-adevăr vom renunţa la împotrivire pentru
motivul că ne temem de sacrificii uriaşe? Unii consideră că în cazul unui război nuclear
omenirea va pieri. De fapt aceasta înseamnă că în acest caz nu rămâne decât capitularea în
faţa politicii imperialiste de şantaj nuclear. Având în vedere această părere, tov. Mao
Tze-dun a arătat că în cazul dezlănţuirii de către imperialişti a unui război nuclear, chiar
dacă, în cazul extrem, va pieri jumătate din omenire, perspectiva omenirii va fi totuşi
640
Pe măsura ascuțirii polemicii sino-sovietice, discursul rostit de către

liderul chinez la 18 noiembrie 1957 va deveni un punct de referință pe
agenda diferendelor din PCUS și PCC. Partea chineză va încerca să
sublinieze natura pacifistă a discursului liderului chinez, acuzând partea
sovietică de interpretări denaturate. Bunăoară, în declarația purtătorului de
cuvânt al guvernului chinez, din 1 septembrie 1963, discursul liderului
chinez din 1957 comporta patru semnificații distincte:
1) China dorește pacea şi nu războiul; 2) Imperialiştii, şi nu noi, sunt acei care

doresc să pornească un război; 3) Un război mondial poate fi prevenit; 4) Chiar
în eventualitatea că imperialismul ar impune un război populaţiei lumii şi i-ar
provoca pierderi tragice, sistemul imperialist, şi nu omenirea, ar pieri, şi viitorul
omenirii va fi şi mai strălucit20.
La polul opus, liderii PCUS vor condamna natura belicoasă a

concepțiilor chineze, ilustrând consecințele nefaste ale unui război nuclear.
Astfel, la 21 septembrie 1963, în cadrul răspunsului guvernului URSS la
declaraţia din 1 septembrie 1963 a purtătorului de cuvânt al guvernului
RPC, se afirmau următoarele:
Iată cum arată în realitate punctul de vedere al conducătorilor chinezi în

problema unui război termonuclear mondial. Ei nu vor să ţină seama de
sacrificiile uriaşe pe care le-ar pricinui războiul, nu vor să ţină seama de datele
ştiinţei, ci susţin cu o încăpăţânare, demnă de o cauză mai bună, că nu trebuie
exagerate consecinţele periculoase ale unui război mondial, chiar şi în cazul când
jumătate din populaţia planetei noastre va pieri. Dar chiar dacă va rămâne
intactă o parte oarecare din omenire – fie jumătate, fie mai mult sau mai puţin de
jumătate – cine ar putea într-adevăr să spere că, rămânând în viaţă, oamenii vor
putea clădi rapid o nouă civilizaţie la nivel înalt, în condiţiile când oraşele,
luminoasă”. Vezi în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe, dos.
74/1960, ff. 18-19.
20
În egală măsură, purtătorul de cuvânt al guvernului chinez adăuga următoarele:
„Într-adevăr, subliniem aceste patru fraze. Aceste patru fraze sunt interdependente. Dar
conducătorii sovietici s-au agăţat de jumătate din fraza în care menţionăm posibilitatea ca
populaţia lumii să suporte sacrificii tragice, au scos-o din contextul ei şi au dat peste cap
celelalte trei fraze şi jumătate. De aici, concluzia: China doreşte război, şi nu pace; China, şi
nu imperialismul, vrea să lupte într-un război mondial; un război mondial este inevitabil; şi
China doreşte lansarea unui război mondial nuclear şi să provoace pieirea a jumătate din
omenire pentru a realiza un viitor strălucit pentru omenire. Este cu adevărat regretabil că
conducătorii unei mari puteri, şi încă ai unei puteri socialiste, recurg la născociri atât de
înfiorătoare”. Vezi în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secția Relații Externe, dos.
69/1963, f. 13.
641
centrele economice şi culturale vor fi prefăcute în cenuşă radioactivă, ţări întregi

vor fi pârjolite de focul nuclear, iar atmosfera terestră otrăvită de substanţe
radioactive ucigătoare21.
Ulterior, în cadrul plenarei CC al PCUS din februarie 1964, Mihail

A. Suslov va reveni la retorica metaforică uzitată de către liderului PCC în
anul 1957, afirmând următoarele:
Făcând în mod vădit bravadă cu lipsa lor de judecată, ei dau asigurări că bomba
nucleară este un „tigru de hârtie” şi că ea n¡ar aduce nimic nou în abordarea
problemei războiului şi păcii. În concordanţă cu această logică, ce contrazice
judecata sănătoasă, Mao Tze¡dun a încercat la Consfătuirea de la Moscova din
1957 să demonstreze că în urma unui război mondial termonuclear, cauza luptei
pentru socialism ar avea de câştigat22.
La capătul acestor incursiuni în conținutul documentelor vremii

putem emite câteva scurte concluzii. Discursul rostit de către Mao Zedong
în 1957, în fața reprezentanților a 64 de partide comuniste și muncitorești, a
deranjat factorii decizionali de la Kremlin. Însă date fiind evenimentele din
1956, survenite în Polonia și Ungaria, liderii sovietici nu vor răspunde
discursului liderului chinez, în spatele acestei decizii stând dorința
21
Totodată, sovieticii adăugau următoarele: „Problema se pune altfel: trebuie oare în mod
serios şi cu toate forţele să se ducă lupta pentru pace, trebuie oare urmate principiile
coexistenţei paşnice a statelor cu orânduiri sociale diferite, drept linie generală a politicii
externe sau trebuie să fie urmaţi «turbaţii», să se desfăşoare întrecerea cu imperialiştii
pentru intensificarea încordării internaţionale? Dar iată că în rezolvarea acestei probleme,
conducătorii chinezi fac raţionamente că jumătate sau sută la sută din omenire va fi distrusă
în focul unui nou război. Dacă «numai» jumătate – rezultă că se poate merge la riscul unui
război, deoarece pe a doua jumătate o aşteaptă un «viitor strălucit»? […] Considerăm că
este cu totul inadmisibil pentru comunişti să discute de pe asemenea poziţii atunci când vor
să-şi fundamenteze politica în funcţie de aceea, câţi oameni vor pieri într-o catastrofă
termonucleară, o jumătate sau întreaga omenire. (?) Nouă, marxist-leniniştilor, ne sunt
scumpe destinele tuturor popoarelor. […] Conducătorii chinezi îndeamnă ca ţările
socialiste, comuniştii să devină fatalişti şi să recunoască inevitabilitatea de a se sacrifica
unui nou război o jumătate din populaţie. Dar parcă numai o jumătate! Este doar evident că
pierderile ţărilor cu o mare densitate a populaţiei, ale ţărilor care vor fi în centrul acţiunilor
militare, vor fi şi mai mari şi este posibil ca popoarele lor să înceteze să mai existe ca
atare”. Vezi, în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secția Relații Externe, dos. 79/1963,
ff. 4-8 (Documentul în cauză a fost publicat. Vezi: „Document 24: 1963 septembrie 21,
Moscova. Răspunsul guvernului URSS la declaraţia din 1 septembrie 1963 a purtătorului de
cuvânt al guvernului RPC, referitor la poziţia sovietică vis-à-vis de Tratatul privind
Interzicerea Experienţelor cu Arme Nucleare (fragment II)”, în Mihai Croitor, Sanda
Croitor (eds.), În umbra tigrului de hârtie…, p. 371-397).
22
Vezi în acest sens: ANIC, Fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe, dos. 123/1964, f. 28.
642
Kremlinului de a transmite un mesaj de unitate a blocului comunist. Însă

odată cu apariția disensiunilor sovieto-chineze și dobândirea de către acestea
a unui pronunțat caracter public, discursul lui Mao Zedong se va transforma
într-un punct distinct pe agenda divergențelor dintre PCUS și PCC. Pe cale
de consecință, sovieticii vor denunța caracterul irațional al mesajului
transmis prin discursul din 18 noiembrie 1957, iar partea chineză va susține
caracterul pacifist al acestuia, cu precizarea că omenirea trebuia să nu
elimine total posibilitatea apariției unui război nuclear, inițiat de către
„imperialiști”.
643
UN EPISOD DE „ORGANIZARE A IGNORANȚEI”
ÎN ARHIVELE NAȚIONALE ÎN ANUL 1992:
EVACUAREA DOCUMENTELOR DIN VESTUL ȚĂRII
Ioan Drăgan
La mijlocul anului 1992, la mai puțin de un an de la instalarea

primului director civil al Arhivelor Naționale (Arhivele Statului până la
Legea nr. 16 din 1996) și după o serie de măsuri de democratizare a
instituției, avea loc un eveniment în sens contrar: evacuarea a zeci de
fonduri și colecții (circa 1200,00 metri-liniari) de la filiale din vestul țării și
scoaterea lor de la cercetare publică pentru mai mult de un deceniu și
jumătate. Faptul se înscrie în fenomenul denumit în literatura de specialitate
„organizarea ignoranței”, în care au excelat și excelează îndeosebi statele
totalitare, dar care nu lipsește nici în țările democratice.
Cum în literatura românească de specialitate subiectul „organizării
ignoranței” este disimulat exclusiv în cadrul temei „accesul la arhive”, se
impune o scurtă detaliere a problematicii. Accesul la arhive, în practică,
poate fi liber sau restricționat; în primul caz este favorizată știința,
cunoașterea, în cel de-al doilea se cultivă ignoranța, limitarea sau chiar
obturarea cunoașterii.
După cum se știe, informația de arhivă alimentează și interese
politice și economice, pe lângă cele de natură științifică, culturală sau
identitară. Ea este adesea instrumentalizată, la fel ca istoria pe care o
servește. Ascunderea sub diverse formule și motivații a informației deținute
de organizații pentru perioade de timp variabile și din varii interese este o
practică străveche și universală a proprietarilor și administratorilor de
arhive, fără deosebire de tipologia organizării politice.
Informația este putere, dar și organizarea ignoranței, adică lipsirea de
informație, este putere sau expresia puterii. Ignoranța organizată se opune
științei, cunoașterii, dreptului la informare al cetățenilor, de aceea se cere
controlată, diminuată și, pe cât posibil, eliminată, în interes public. Există
limitări justificate ale accesului la informație, după cum există și abuzuri în
acest domeniu, indiferent de tipul de regim politic. Există interese publice,
cum sunt cele de securitate, precum și interese de putere ale grupului
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.31
dominant aflat la guvernare, care își pun amprenta asupra accesului la

informația din arhive.
Dacă în cazul organizațiilor de drept privat „organizarea ignoranței”
ar putea avea o justificare evidentă, deși nu absolută, în cazul statului și al
celorlalte instituții publice, situația se complică mult. Acestea sunt susținute
material chiar de cei obligați să suporte ignoranța organizată din
așa-numitele „rațiuni de stat”, cetățenii. Pentru aceasta se cer, însă, motive
foarte serioase și un termen precis până la care informația este prohibită.
Controlul atent al informației arhivate sau „organizarea ignoranței”
nu este doar apanajul regimurilor totalitare, cum a fost cel comunist, ci este
o practică generală, inclusiv în statele democratice. În regimurile totalitare,
organizarea ignoranței este generalizată și abuzivă, în cele democratice ea ar
trebui să fie restrânsă, limitată ca timp și neapărat justificată public1. În mod
normal, societățile democratice au găsit instrumentele prin care să limiteze
sau să anuleze efectele nocive ale unor astfel de politici. Arhiviștii demni de
acest nume sunt ei înșiși chemați să fie în fruntea celor care luptă pentru
„organizarea cunoașterii” arhivelor2. Articolul 6 al Codului deontologic al
arhivistului (Codul etic), adoptat de Consiliul Internațional al Arhivelor în
anul 1996, glăsuiește cu claritate: „Arhiviştii trebuie să promoveze cel mai
larg acces posibil la materialul arhivistic şi să ofere servicii imparţiale
pentru toţi utilizatorii”.
În democrațiile avansate se poartă destul de frecvent campanii și se
inițiază procese în scopul lărgirii accesului la informațiile din arhivele
publice3. Consiliul Internațional al Arhivelor și organismele europene au
acordat o atenție specială problematicii accesului la arhive după 1989, ca
element constitutiv al noii arhitecturi democratice și de securitate din
Europa și din lume. Documente precum Codul etic (deontologic) al
arhivistului din 1996, Declarația Universală privind Arhivele din 2010,
Principiile accesului la arhive din 2012 sau Recomandarea R (2000) 13 a
Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către Statele membre privind
1
Eric Ketelaar, „Archival Temples, Archival Prisons: Modes of Power and Protection”, în
Archival Science, nr. 2/2002, p. 221–238, https://www.academia.edu/84757525/Archival_
temples_archival_prisons_Modes_of_power_and_protection. (accesat în 23.08.2022).
2
Charles Kecskeméti, „Les moyens archivistique pour faire l’echec à l’organisation de
l’ignorance”, în Yves Beauvois, Cécile Blondel (eds.), Qu'est-ce qu’on ne sait pas en
histoire?, Lille, Presse Universitaires du Septentrion, 1998, p. 27-36.
3
În Franța, de pildă, sunt de notorietate campaniile pentru deschiderea arhivelor privind
episoade sensibile ale istoriei recente, precum politica antisemită a regimului de la Vichy
sau războiul din Algeria. A se vedea, în acest sens, între altele, Sonia Combe, Archives
interdites. Les peurs françaises face à l'histoire contemporaine, Paris, Albin Michel, 1994.
645
o politică europeană a accesului la arhive din 2000 au devenit referințe

obligatorii pentru politica accesului la arhive în țările democratice. În esența
lor, arhivele sunt menite să anihileze politicile de organizare a ignoranței,
chiar dacă, în circumstanțe bine precizate, sunt nevoite să o practice ele
însele.
România are o experiență bogată în domeniul „organizării
ignoranței”, îndeosebi după instaurarea regimurilor de dictatură și totalitare
din secolul trecut. Deși nu avem cercetări aprofundate la subiect pentru
perioada anterioară, apreciem că instaurarea cenzurării informației în
Arhivele Naționale ale României este legată, în mod evident, de instaurarea
regimului comunist. Instaurarea „totalitarismului arhivistic” sub controlul
MAI4 asupra tuturor arhivelor țării, cu excepția celor ale PCR și ale
structurilor militare, a deschis larg porțile controlului total asupra
informației arhivate din toate instituțiile.
Prin specificul său de depozitară de informație esențială pentru
trecut, instituția Arhivelor Naționale s-a pretat nu doar la servirea științei
naționale, ci și la „organizarea ignoranței”, adică la manipularea
documentelor istorice în interesul regimului instalat de ocupantul sovietic
după 1944. Acest fapt s-a realizat prin subordonarea instituției forței brute a
regimului, Ministerul Afacerilor Interne, controlat de atotputernica
Securitate. Protejarea Arhivelor de „dușmanul dinlăuntru și dinafară” a fost
misiunea Ministerului de Interne încă de la data preluării acestora sub tutelă,
în anul 1951. Legea arhivelor din 1925 a fost înlocuită cu Hotărâri ale
Consiliului de Miniștri, ulterior Decrete ale Consiliului de Stat și numeroase
Ordine ale Ministrului Afacerilor Interne.
Ion Mărcuș, directorul Arhivelor clujene nota fidel cuvintele
ministrului Drăghici la primul bilanț anual în structura MAI din ianuarie
1952: „De la data când Arhivele Statului au trecut la M.A.I., documentele
păstrate în ele sunt considerate documente secrete de Stat. Ele vor fi păstrate
cu toată grija pentru a nu lăsa duşmanului putinţa de a pătrunde aici, să
sustragă sau să distrugă ce l-ar interesa”5.
4
Vezi Ioan Drăgan, „Arhivele Statului din Cluj, 75 de ani în serviciul ştiinţei istorice
(1920-1995)”, în Ioan Drăgan, Ioan Dordea (coord.), Din istoria arhivelor ardelene. 75 de
ani de la înfiinţarea Arhivelor Statului Cluj, Cluj-Napoca, (s.n.), 1995, p. 14, nota 26; pe
larg, despre noua politică arhivistică introdusă sub influență sovietică: Bogdan-Florin
Popovici, ”Arhiva totală”: experienţa românească. O incursiune în istoria conceptului de
Fond Arhivistic Naţional, https://bogdanpopovici2008.files.wordpress.com/2009/01/
popovici-fan.pdf (accesat în 31.08.2022).
5
Arhivele Naționale, Serviciul Județean Cluj, Fond Arhivele Naționale Cluj, dos. 551, f. 8.
646
Chiar dacă, după 1964, regimul s-a debarasat de tutela sovietică și a

devenit „național”, esența sa represivă și totalitară a rămas6. Arhiviștii erau
mereu struniți să fie vigilenți, să confrunte „dușmanul”, fie că era din
interior, fie, mai ales, dacă era străin. Documentele sensibile, precum cele
referitoare la granițe, minorități, Holocaust, conflicte interetnice, exploatări
miniere, personalități „burgheze”, regalitate etc. au fost dosite într-un „fond
special”, inaccesibil, creat în 1974. Totuși, documentele „speciale” erau
accesibile unor favoriți, propagandiști ai sistemului, cu permisiune specială
de la partid. Alte documente sau fonduri întregi erau amânate cu anii de la
accesul public, din „indicații superioare” sau la bunul plac al șefului de
arhivă, care își putea permite propriul său abuz și favoritism, sub protecția
celui general, al puterii.
După schimbarea din 1989, noul regim a ținut să păstreze Arhivele
Naționale la MAI, unde atribuțiile fostei Securități au fost preluate de
Serviciul de Informații și Protecție Internă, inițial Unitatea 0215, zisă public
„doi și-un sfert”. O încercare de a trece Arhivele la Ministerul Culturii în
timpul guvernului Petre Roman a fost dejucată de forțele conservatoare, cu
sprijinul președintelui Iliescu.
„Organizarea ignoranței”, departe de a fi dispărut, a îmbrăcat forme
noi de manifestare, specifice tranziției de la totalitarism la democrație.
Fonduri documentare de maxim interes, precum cele ale Comitetului Central
al PCR și ale Securității au fost sustrase ani în șir de la accesul public, de
către deținătorii lor, Ministerul Apărării Naționale și Serviciul Român de
Informații. Arhivele Naționale au tergiversat, de asemenea, prelucrarea
fondurilor centrale și județene ale PCR. Imediat după revoluție, „fondul
special” a fost desființat și accesul la documente a devenit, teoretic, „liber și
egal”. În realitate, sub pretextul noii legi a arhivelor, legea nr. 16/1996,
Anexa 6, documentele privind siguranța și integritatea națională, politica
externă, dosarele personale sau cele privind viața privată a persoanei au fost
în mod constant sustrase de la cercetare, folosindu-se în mod paradoxal
regulamentele europene, ca și când în România ar fi fost dintotdeauna un
regim democratic. În pofida unor încercări, ANR a eșuat în mod repetat în
încercarea de a aduce precizări clare la aceste categorii de documente pentru
o practică unitară, lăsând câmp larg de manifestare arbitrariului și lipsei de
responsabilitate a șefilor de arhive. Până în 2005, mulți responsabili locali
preferau să obțină acordul directorului general pentru documentele
discutabile, procedură obligatorie pentru cercetătorii străini, inclusiv cei cu
dublă cetățenie.
6
Ioan Drăgan, op. cit., p. 14-27.
647
După 1989, a sporit mult numărul cercetătorilor, însă practica

accesului s-a modificat prea puțin față de perioada anterioară. Desele
schimbări de regulament, încercările repetate de stabilire a categoriilor de
documente „care nu se dau în cercetare”, pe motive reale sau fabricate, lipsa
mijloacelor de multiplicare, practicile preferențiale și restrictive ale multor
responsabili de arhive și scoaterea din cercetare sau amânarea prelucrării
unor fonduri și colecții, ca de pildă arhiva PCR, au dat impresia în primul
deceniu postrevoluționar că se urmărește mai degrabă limitarea accesului la
arhive, în condițiile opțiunii politice pentru un regim democratic și aderare
la organizațiile euroatlantice.
„Dușmanul dinlăuntru”, supus la diferite șicanări, era constituit
inițial din acei cercetători interesați de istoria recentă, de dezvăluirea
abuzurilor din perioada comunistă și de reinterpretarea unor episoade ale
istoriei naționale falsificate în acea perioadă, istoria minorităților etc.
„Dușmanii dinafară”, adică cercetătorii străini, aveau parte de
tratament special, același ca înainte de 1989. Ei întocmeau cererea de acces
către conducerea centrală, menționând neapărat tema de cercetare. Aceasta
era comunicată filialei/direcției județene, care făcea cercetarea propriu-zisă
și întocmea raport către centru cu fondurile/colecțiile, numărul unităților
arhivistice și un rezumat al acestora care corespundeau temei. După
aprobarea raportului, se comunica celor interesați. Orice solicitare în plus –
alte fonduri și unități arhivistice decât cele aprobate – era interzisă sau
necesita obligatoriu măcar aprobare telefonică. Rezolvarea cererilor de copii
după documente pentru această categorie era supusă, de asemenea, unei
birocrații absurde și dura luni de zile. A fost nevoie de ani de zile pentru ca
un capitol distinct referitor la „cercetătorii străini” să fie eliminat din
regulamentul de acces la sala de studiu, deși practica a fost menținută în
continuare. În aceeași categorie se încadrau solicitanții de documente vizând
restituirea proprietăților, pe baza legislației în vigoare apărute după 1989.
Arhivistul român a avut dificultăți serioase de adaptare la practicile
democratice, fiind instruit să apere în primul rând proprietatea statului,
uneori chiar prin încălcarea legii. Asemenea practici, nu foarte rare în anii
’90, veneau nu doar din epoca anterioară, ci erau încurajate în continuare
chiar din partea unor responsabili din minister și din conducerea Arhivelor
Naționale. Erau cu deosebire tratați cu suspiciune petenții solicitanți ai
restituirilor de averi, cetățeni străini, îndeosebi evrei, maghiari, germani,
deși apelau la legislația românească în vigoare. Chiar și românii cu cetățenie
dublă și reședință în străinătate au avut dificultăți o perioadă.
Această politică de limitare a accesului la documente pentru toți
cercetătorii, o veritabilă „organizare a ignoranței” de către ANR a
648
culminat cu Regulamentul sălii de studiu din 2003, care a provocat

consternare în rândul publicului cercetător. Între altele, se interzicea
folosirea laptopului în Arhive și consultarea în original a documentelor
mai vechi de 1800, când digitalizarea nu era nici măcar în proiect. Un val
de proteste ale cercetătorilor români și străini au obligat directorul
general să retragă regulamentul7, iar în anul 2005 s-a renunțat la practica
avizului prealabil al conducerii centrale asupra solicitărilor „din țară sau
străinătate”, practică perpetuată din perioada comunistă. Liberalizarea
deplină a accesului la documente nu s-a produs decât în urma schimbării
directorului general, în anul 2007, în condițiile admiterii României în
UE. Regulamentul de acces a fost pus în acord cu practicile europene în
domeniu, iar Codul eticii arhivistice și Recomandarea R (2000) 13 a
Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind o politică
europeană a accesului la arhive au devenit documente oficiale ale
Arhivelor Naționale.
Dar ignoranța organizată a continuat și după liberalizarea accesului,
promovată de directorul general Dobrincu și continuă și astăzi prin politica
generală a MAI de subfinanțare cronică și marginalizare a ANR, aduse în
stare de colaps funcțional8. Lipsa investițiilor în spații noi de depozitare și
modernizarea celor existente, reducerile repetate de personal, întârzierea
informatizării și digitalizării, imixtiunile restrictive în privința accesului la
documentele cu mențiuni de secretizare sunt tot atâtea măsuri cu
consecințe grave în direcția limitării drepturilor cetățenești la informare și
dezvoltare a științei. Astfel, două treimi din totalul documentelor care fac
parte din FAN se află la alte instituții creatoare și deținătoare, de regulă
inaccesibile sau greu accesibile. Mii de metri-liniari de arhive, unele mai
vechi de 70 de ani, sunt inaccesibile din lipsa instrumentelor de evidență,
care nu se pot realiza din cauza personalului redus sau de cunoscători de
limbi și paleografii ale documentelor. La toate acestea se adaugă excesele
de secretomanie ale unor structuri din MAI, care afectează misiunea
7
La Arhivele Naționale din Cluj-Napoca am încercat, începând chiar cu 1990, să aplicăm
practica internațională din țările democratice a accesului la documente, riscând permanent
sancțiunile conducerii conservatoare a Arhivelor Naționale. Din fericire, am avut constant
alături personalități marcante ale comunității academice clujene, între care destinatarul
prezentului volum, care au combătut, uneori chiar cu vehemență, încercările centrului de
limitare a accesului la arhive.
8
A se vedea analiza cuprinsă în documentele publice Strategia Arhivelor Naționale
2015-2021 și Raportul de audit al performanței Arhivelor Naționale pentru perioada
2005-2015, publicat în 2017 de Curtea de Conturi a României.
649
socială a Arhivelor Naționale și provoacă conflicte gratuite cu lumea

academică și publicul cercetător în general, precum cel din anul 20229.
*
Revenind la tema noastră, este de reținut faptul că numirea
profesorului Ioan Scurtu, reputat istoric și profesor universitar, la conducerea
instituției în noiembrie 1991, a marcat o epocă nouă în istoria Arhivelor
Naționale, plină de îndreptățite speranțe. S-a pus capăt conducerii militare
inaugurate în 195610 și a început o perioadă de schimbări pozitive. Cum se
întâmplă îndeobște, optimismul inițial al noului director general și al
majorității oamenilor din Arhive a trebuit să fie curând temperat, din cauza
rezistenței la schimbare a cercurilor conservatoare din MAI, mentalității și
practicilor detestabile ale unor responsabili chiar din interiorul Arhivelor.
Profitând de atmosfera creată de situația internațională incertă a țării
după destrămarea blocului sovietic, de amenințările unor cercuri din
străinătate vizând integritatea României, ”patrioți” de modă veche din Arhive
și responsabili militari din MAI s-au grăbit să-și asigure ”merite” prin
evacuarea unor valori arhivistice din partea de vest a țării, adică de acolo de
unde erau așteptați „imperialiștii” în planurile militare dinainte de 1989.
Deși venit recent în arhive, luasem la cunoștință despre experiența
dureroasă și plină de prejudicii pentru fondul arhivistic a evacuării Arhivelor
din Cluj în anul 1940, de abandonarea celor de la Chișinău și Cernăuți în
mâna ocupantului sovietic și cunoșteam prevederile dreptului internațional
privind protecția bunurilor culturale în caz de conflicte armate (organizația
Scutul Albastru/Blue Shield11).
Conducerea Arhivelor, în persoana prof. univ. Ioan Scurtu, director
general, și a lui Corneliu Mihail Lungu, director al Arhivelor Centrale,
prezentă la Cluj-Napoca în legătură cu un eveniment universitar la finele lui
iunie 1992, m-a anunțat de iminența evacuării, în două săptămâni, și m-a
asigurat că dispoziția e ultrasecretă și vine de la organul suprem de apărare a
țării. Ministru de Interne la acea dată era Victor Babiuc, iar secretar de stat
responsabil de Arhive era generalul Gheorghe Andrița, care cu siguranță nu
9
A se vedea Cătălin Botoșineanu, în https://www.contributors.ro/in-cautarea-unui-trecut
-dar-nu-a-celui-oficial-documentele-clasificate-si-memoria-recenta-in-romania-post-decem
brista/, publicat în 16.05.2022, și valul de reacții care au urmat în toată media românească
la suprimarea accesului la documentele din Arhivele Naționale dinainte de 1989, socotite
„clasificate” de către MAI, pe baza legislației NATO - conforme din 2002.
10
În perioada 1951-1956, Arhivele Statului, deși atașate Ministerului de Interne, au fost
conduse de directori civili, Aurelian Sacerdoțeanu și Vasile Maciu.
11
https://www.ica.org/en/blue-shield (accesat în 31.08.2022).
650
erau familiarizați cu implicațiile unei asemenea operațiuni. Încercările mele

disperate de a întoarce gândul șefilor mei, evocând experiența nefericită din
trecut și riscurile previzibile ale operațiunii au fost zadarnice; decizia fusese
luată, urma a fi doar executată, cu sprijinul uman și logistic al jandarmeriei.
Două săptămâni am trăit coșmarul neputinței de a ocoli primejdia
pregătită arhivelor ce-mi fuseseră date în responsabilitate. Mi se părea
ciudat că în spațiul public nu plutea niciun pericol iminent care să justifice
asemenea măsură radicală. M-am adresat, cu fereală, desigur, tuturor
factorilor publici județeni care ar fi trebuit să fie informați de primejdie și
însărcinați cu măsuri în consecință, inclusiv evacuări de bunuri și populație:
prefectul județului, șefii Poliției, Jandarmeriei, SRI, președintele Consiliului
Județean. Nimeni nu știa nimic! Eram singurul din tot județul care fusese
informat de marele pericol ce amenința țara (!?) și primul care urma să-și
pună la adăpost instituția.
Operațiunea s-a săvârșit după regulile militare, în 12 iulie 1992, în
cel mai strict secret. În ajun venise de la București cu ordinul de alarmare a
filialei Cluj, semnat de către directorul general, însuși directorul Arhivelor
Centrale, C.M. Lungu, numărul 2 în ierarhie, care a condus întreaga
operațiune. Nu mi-a fost prezentată nicio dispoziție a unei autorități
superioare, MAI sau CSAT. Cu siguranță, o aprobare de la nivelul
ministerului a existat, fiind o acțiune care implica două „arme” ale sale,
Arhivele Statului și Jandarmeria. Alta, de nivel mai înalt, nici nu era
necesară pentru executare, fiind vorba de o chestiune internă a MAI.
Au fost stabilite ora începerii, în toiul nopții, cu prezența tuturor
bărbaților, lista fondurilor și a colecțiilor de evacuat. La rândul său,
Inspectoratul Județean de Jandarmi a primit ordine de la comandamentul său
central. Cinci camioane ale Jandarmeriei și 30 de militari au descins la
sediul Arhivelor clujene.
În planul de evacuare în caz de urgență elaborat înainte de 1989 se
prevedeau fondurile și colecțiile, sau părți din acestea, alese pe criterii
valorice de specialitate, stabilite pentru evacuare și efectuarea transportului
pe două urgențe. Destinația era un spațiu public (școală, cămin cultural) din
zona rurală a județului Cluj, cunoscut de noi și pregătit în prealabil. Nu s-a
respectat însă planul făcut cu mulți ani înainte, nici materialul arhivistic și
nici locul de dislocare.
Bucureștiul a venit cu o listă obligatorie cu fonduri „speciale”, de
interes preponderent maghiar, iar altele le-am târguit pur și simplu cu șeful
acțiunii. Noi, clujenii, ne temeam că fonduri revendicate de unele Arhive din
Ardeal (Bistrița, Satu Mare, Maramureș), aduse înainte de 1951, la revenire,
vor fi trimise la Arhivele județene respective, așa încât am obținut acordul
651
coordonatorului operațiunii ca să evacuăm în schimb fonduri clujene care,

oricum, urmau a se întoarce la noi. Temerea noastră era îndreptățită,
deoarece în anii 1980, conducerea militară elaborase un plan de redistribuire
a fondurilor arhivistice după criteriul unic al provenienței geografice, având
în vedere noile depozite construite în capitalele de județ. Clujul, coborât de
la rangul de Direcție Regională a Transilvaniei la cel de filială județeană,
urma să piardă circa 2000 de metri-liniari de arhivă, din care s-au transferat,
în 1989, doar cele privind județul Sălaj.
Am parcurs distanța până la Râmnicu Vâlcea, locul dislocării, în
convoi sub pază înarmată. În cursul dimineții ne-am adunat pe rând în
clădirea încăpătoare a Arhivelor vâlcene, unde s-a făcut descărcarea tot cu
militari și am semnat actele de predare-preluare cu colegul local Dumitru
Andronie, directorul filialei județene Vâlcea. Cu amărăciune, l-am întrebat
atunci pe Ioan Popovici, șeful de la Oradea, care nu pierdea nicio ocazie
după Revoluție să evoce „pericolul maghiar” pentru arhivele bihorene și să
alimenteze cu idei similare conducerea Arhivelor, dacă acum e mulțumit că
nu le mai are.
În anii care au urmat, în mod frecvent m-am adresat conducerii
Arhivelor, arătând consecințele negative ale evacuării pentru activitatea
instituției și solicitând insistent readucerea documentelor. În urma acestor
solicitări, venite probabil și de la alte filiale județene afectate, în anul 1994
s-a aprobat revenirea lor, dar nu la Cluj, ci la Alba Iulia (!), unde rămâneau
în continuare sub regim special, accesul la ele fiind limitat și supus aprobării
directorului general însuși. Cu mare greutate am reușit să obținem folosirea
unor documente originale pentru un proiect comun cu Muzeul Mineritului
din Bochum sau pentru o expoziție documentară de diplome medievale.
Măsura de mutare a fondurilor evacuate de la Râmnicu Vâlcea la
Alba Iulia și regimul de acces, interzis publicului, dovedeau, fără nicio
îndoială, faptul că nu pericole iminente externe au stat la baza evacuărilor
din 1992, ci cu totul alte pretexte, cu totul străine arhivisticii într-un stat
democratic. Nici chiar consolidarea securității externe a statului român, prin
semnarea tratatului cu Ungaria în 1996 și aderarea la NATO în 2004, n-au
fost de natură să schimbe decizia conducerii Arhivelor Naționale.
Până la pensionarea directorului general C.M. Lungu, unul dintre
artizanii principali ai „salvării” fondurilor și colecțiilor ardelene de
„pericolul străin” din anul 1992, în anul 2007, fondurile și colecțiile
evacuate din arhivele județene Cluj, Maramureș, Bihor, Arad, Timiș și
Caraș-Severin au fost practic sechestrate și scoase din circuitul public, spre
paguba muncii de arhivă și a publicului interesat. Reacțiile publice la
evacuare au fost relativ anemice, mai mult individuale, din partea celor
652
interesați de anumite fonduri și cu puține prezențe în presă. Energia publică

s-a concentrat îndeosebi pe arhivele recente, precum cele ale Securității,
PCR etc., câtă vreme arhivele evacuate aparțineau aproape exclusiv unor
perioade mai îndepărtate în timp.
Dar nu numai cercetătorii au fost victimele acestui abuz, ci și fondul
arhivistic. Documentele evacuate au fost introduse în saci din pânză
plastifiată, singurii existenți în dotare, care nu ofereau altă protecție decât în
caz de ploaie. Documentele aflate în mape compacte sau registrele nu au
suferit fizic prea mult. În schimb, documentele foi volante, cele cu sigilii,
aflate în cutii de carton puțin rezistente la presiune fizică, multe parțial
încărcate și suprapuse câte șapte în sac, manipulate în graba alarmei, au avut
cel mai mult de suferit.
Noua conducere a ANR instalată în 2007, în atmosfera politică
schimbată după aderarea României la UE, a încercat să găsească ordinul
scris de evacuare din 1992 al CSAT, invocat de organizatorii acțiunii.
Cercetarea s-a dovedit zadarnică, ceea ce confirmă bănuiala că răspunderea
operațiunii nefericite din 1992, prelungite până în 2007, aparține în totalitate
structurilor militare din MAI, la instigarea acoliților lor din ANR.
În cele din urmă, s-a dispus revenirea fondurilor și colecțiilor
evacuate la deținătorii de drept și repunerea lor în cercetare publică.
Transporturile s-au efectuat în cursul anului 2008, cu asistența Jandarmeriei,
la fel ca în 1992, cu două excepții. Fondurile arhivistice ale Clujului, cea
mai mare cantitate, 772,00 metri-liniari în 5 autocamioane, față de circa
100-120 m.l. și câte un autocamion din celelalte județe, au fost recuperate
etapizat în anii următori. Spațiile eliberate în 1992 fuseseră, între timp,
ocupate parțial cu alte fonduri și colecții, în urma unor noi preluări și a unor
operații de sistematizare. Ultimele transporturi s-au efectuat, la peste două
decenii de la evacuare, la SJAN Bihor, în noua clădire a Arhivelor,
inaugurată în anul 2012.
Cu readucerea documentelor la locul lor inițial, operațiunile
recuperatorii nu s-au încheiat. Reașezarea cutiilor, a mapelor, a registrelor și
a unităților arhivistice în ordinea din inventare a costat încă un efort în plus,
de luni de zile. Documentele au fost afectate fizic inevitabil de cele trei
transporturi auto (Cluj-Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea-Alba Iulia, Alba
Iulia-Cluj) și șase încărcări-descărcări, majoritatea cu militari, sub presiunea
timpului. Cel mai mult au suferit mijloacele de protecție: cutii, mape etc.
care au trebuit urgent înlocuite. Evaluarea stării fizice a documentelor și
sigiliilor, de restaurare a arhivaliilor afectate, care pretindea examinarea
piesă de piesă, probabil nu s-a finalizat nici astăzi, deoarece lucrările s-au
653
efectuat în funcție de solicitările cercetătorilor și în condițiile reducerilor de

personal.
Documentele care urmează sunt trei din numeroasele rapoarte
adresate conducerii Arhivelor Naționale, prin care am încercat să determin
repararea a ceea ce am apreciat a fi „cea mai gravă eroare a Arhivelor
Naționale după 1989”.
1. Consecințele evacuării documentelor la Râmnicu Vâlcea.

Raport către directorul general – 1993
Ministerul de Interne
Direcția Generală a Arhivelor Statului
Filiala Județeană Cluj
Nr. 213/23.03.1993
Către D.G.A.S. BUCUREȘTI

Domnului Director General, prof. univ. dr. IOAN SCURTU
Întrucât rezolvarea situației arhivei evacuate în iulie 1992 întârzie

foarte mult, sunt nevoit a vă aduce în atenție câteva din consecințele
neplăcute pentru activitatea noastră, care decurg de aici.
Mai întâi ar fi cele privind starea de conservare a materialului, având
în vedere faptul că materialul trimis de noi este din secolele XIII-XX. La
traumatismele transportului se mai adaugă acum și o staționare în saci
stivuiți de aproape 9 luni de zile.
Lăsând la o parte efectele evacuării asupra planului de lucru al
filialei, relativ ușor de modificat, având în vedere cantitatea de material
neprelucrat deținut, avem mari dificultăți în relațiile cu cercetătorii. Nu este
săptămână în care să nu fie solicitate documente din aceste fonduri ori să ni
se solicite un termen la care ele vor putea fi din nou consultate. Între altele,
va aduc la cunoștință cazul d-lui Liviu Lazăr din Deva, doctorand al prof.
Știrban, a cărui teză se bazează esențial pe fondul Liga antirevizionistă
română - filiala Transilvania. Au mai fost solicitate până acum Primăria
municipiului Cluj-Napoca (Prof. univ. Magyari, dr. S. Retegan, cerc. șt. S.
Andea, dr. N. Gudea, A. Kiss, V. Hossu - ziarist, C. Mincovici - funcționar
la Primărie ș.a.), Primăria orașulul Dej (prof. univ. N. Edroiu, prof. E.
Ciupe), Tezaurariatul minier al Transilvaniei (cerc. șt. R. Cîmpeanu, V.
Hossu, N. Josan – muzeograf), Asociația culturală maghiară din
Transilvania EMKE (Davide Zaffi – Italia).
654
Vă mărturisesc că îmi este tot mai dificil și penibil a construi scuze

plauzibile asupra unei situații incerte ca aceasta și îmi dau bine seama că nu
pot evita, în opinia beneficiarilor noștri, bănuieli (încă neexprimate public)
similare celor din trecut, generate de practicile urâte de atunci, pe care noi
le-am abandonat public.
Mai grav încă îmi pare faptul că scoaterea temporară din circuit a
acestor documente poate aduce prejudicii materiale unor persoane fizice și
juridice care nu-și pot proba în justiție drepturile patrimoniale. Este cazul
recent al Întreprinderii cinematografice din Cluj, care ne solicită copii după
acte privind naționalizarea Cinematografului „Muncitoresc” din
Cluj-Napoca, aflate în fondul C.A.S.B.I.. cu trimitere exactă la numărul din
inventar, consultat la noi anterior. În asemenea cazuri am putea ușor ajunge
la contencios.
În concluzie, vă rog, domnule Director General, să dispuneți
urgentarea operațiunilor necesare care să facă posibilă revenirea fondurilor
evacuate la filială sau cel puțin accesibilitatea lor în caz de forță majoră.
Orice întârzieri și ambiguități în această problemă sunt de natură a aduce
prejudicii muncii noastre și bunului nume al instituției, pe care
Dumneavoastră ați reușit până acum să-l ridicați atât de mult.
ȘEFUL FILIALEI,
Ioan Drăgan
2. Solicitarea readucerii documentelor evacuate în anul 1992.

Raport către directorul general - 1999
Ministerul de Interne
Arhivele Naționale
Direcția Jud. Cluj
Nr. 131/02.02.1999
Către ARHIVELE NAȚIONALE BUCUREȘTI

Domnului Director General, prof. dr. COSTIN FENEȘAN
Stimate Domnule Director General,

La audiența din iunie trecut, în lista problemelor Direcției Cluj am
trecut și pe cea a fondurilor noastre evacuate la Alba Iulia, a cărei abordare
o socoteați posibilă după aerisirea agendei Dvs. încărcate din primele luni de
activitate.
655
Cu permisiunea Dvs., revin acum pe această cale asupra ei, insistând

să încercăm în acest an – al șaptelea! – să reparăm eroarea din iulie 1992.
Intervențiile mele repetate, în fiecare an de atunci, la conducerea D.G.A.S.
au avut un singur trist rezultat: cei 772,00 ml de arhivă au fost mutați de la
Rm. Vâlcea, unde s-a dus inițial, la Alba Iulia, suferind astfel un nou
traumatism, cu consecințe greu de estimat asupra integrității documentelor.
Sunt acolo documentele medievale ale primăriilor Cluj și Dej, Tezaurariatul
Minier, Ministerul de Interne Maghiar, CASBI Cluj, Dej și Turda ș.a.
Nu e cazul să vă arăt Dvs. ce prejudiciu a însemnat acest lucru
pentru cercetarea și chiar pentru prelucrarea arhivistică în acești ani, având
în vedere că numai o parte din cantitatea evacuată este microfilmată sau
prelucrată corespunzător.
Nu vreau să insist nici asupra tenebrelor care învăluie motivele și
împrejurările desfășurării acelei operațiuni manu militari, pe care o consider
în continuare cea mai gravă eroare a Arhivelor Naționale după 1989, cel
puțin în raport cu Direcția Județeană Cluj.
Aș dori, prin prezenta, doar să readuc în atenția Dvs. această
problemă, cu rugămintea de a o înscrie cât mai curând pe agenda
priorităților Dvs. spre soluționarea firească, pe care o așteaptă toată lumea.
Piedici materiale, fizice, nu sunt. Spațiile din depozitele noastre de
unde s-a evacuat materialul, sunt în continuare neocupate, așteptându-l.
Comanda Brigăzii de Jandarmi, care a efectuat transportul în 1992, m-a
asigurat de tot concursul în eventualitatea readucerii documentelor.
Vă rog, stimate Domnule Director General, să binevoiți a dispune.
DIRECTOR,
Ioan Drăgan
3. Raport din anul 2002: Documentele evacuate la Alba Iulia (extras)
În iulie 1992, în cadrul unui exerciţiu de alarmare, 772 de

metri-liniari (5 maşini de Jandarmi) din cele mai valoroase documente au
fost evacuate la Rm. Vâlcea, împreună cu material din judeţele de pe graniţa
vestică. Explicaţia conducerilor succesive ale Arhivelor Naționale: hotărâre
a Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Nu ni s-a prezentat un ordin scris.
La intervenţiile noastre repetate, după ce materialul a stat 3 ani în
saci plastifiaţi, a fost mutat la Alba Iulia şi pus pe rafturi, într-un depozit cu
infiltraţii pluviale.
Materialul a suferit grav în cursul celor două mutări, în regim de
alarmă, cu soldaţi.
656
Cel mai mult suferă cercetarea ştiinţifică şi cetăţenii care solicită

proprietăţi. În multe cazuri suntem obligaţi la drumuri costisitoare pentru
folosirea materialului, deoarece colegii din Alba nu sunt abilitaţi să-l
utilizeze.
Am ridicat problema vehement la conducerea Arhivelor Naționale
(directorii gen. Scurtu, Lungu, Feneşan), la majoritatea bilanţurilor, la
întâlniri ocazionale cu factori de conducere din Ministerul de Interne, prin
Serviciul de Protecţie. Anual, la comemorarea celui mai grav act din istoria
postdecembristă a Arhivelor Naționale, am înaintat un memoriu conducerii
Arhivelor Naționale. Deocamdată nimic.
Director
Dr. Ioan Drăgan
657
V.
TENTAȚII,
SURSE, ȘANTIERE
CRONICA LUI ANONYMUS ȘI NAȘTEREA IMAGINII
ROMÂNILOR LA MAGHIARI ÎN EVUL MEDIU
Sorin Mitu
Scopul acestui articol (un exercițiu de istorie medievală dedicat

autorului omagiat în volumul de față) este efectuarea unei analize de natură
imagologică pe marginea informațiilor referitoare la români prezente în
Gesta Hungarorum. Nu îmi propun, așadar, să abordez problema
credibilității acestei cronici ca sursă pentru reconstituirea istoriei românilor
din Transilvania în secolul al X-lea, un obiectiv de cercetare care depășește
cu mult competențele mele istoriografice. După cum bine se știe, marea
majoritate a istoricilor români consideră că textul lui Anonymus atestă în
mod corect prezența românilor în Transilvania la sosirea maghiarilor, după
cum confrații lor maghiari afirmă că românii au pus piciorul aici abia în
veacul al XII-lea1. Alexandru Madgearu, de pildă, a dedicat un volum
compact acestui subiect2, pentru a vedea dacă informațiile pe care ni le-a
transmis P. dictus magister concordă cu adevărul istoric. Pe de altă parte,
istoricul bucureștean nu neglijează nici implicațiile ideologice ori
propagandistice ale acestui text, abordate însă tot cu scopul principal de a
înțelege mai bine ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. În ceea ce privește
analiza mesajului ideologic al operei lui Anonymus, cele mai valoroase
contribuții aparțin regretatului profesor Stelian Brezeanu3.
1
Pentru istoricii maghiari, prima întâlnire dintre români și maghiari ar fi putut avea loc prin
anul 1166, în Făgăraș: vezi Béla Köpeczi (ed.), Erdély rövid története, Budapest,
Akadémiai Kiadó, 1989, p. 162. Alexandru Madgearu, autorul celor mai riguroase
contribuții românești în domeniu la ora actuală, o plasează însă chiar înainte de 896, anul
sosirii maghiarilor în Pannonia, undeva la marginile Atelkuzului, în Moldova: Alexandru
Madgearu, Expansiunea maghiară în Transilvania, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2019, p.
8, 61-62.
2
Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, Centrul de
Studii Transilvane, 2001. Vezi și Tudor Sălăgean, Țara lui Gelou. Contribuții la istoria
Transilvaniei de Nord în secolele IX-XI, Cluj-Napoca, Argonaut, 2006.
3
Stelian Brezeanu, „«Romani» și «Blachi» la Anonymus. Istorie și ideologie politică”, în
Revista de istorie, 34 (1981), nr. 7, p. 1313-1340; idem, „«Stulti sunt Romani». Construcții
savante și memorie populară în elaborarea identităților etnice medievale” și „Începuturile
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.32
Făcând însă abstracție de opiniile celor două istoriografii în

chestiunea priorității românilor în Transilvania, îmi propun să abordez din
nou acest izvor arhicunoscut doar pentru a analiza modul în care îi vedea pe
români Anonymus: care erau atitudinile mentale și rosturile ideologice ce se
desprind din lectura filelor unde erau amintiți blachii ac pastores
Romanorum? Ca urmare, pentru un demers de acest gen nu are nicio
importanță dacă poporul român s-a format la nordul sau la sudul Dunării,
dacă Anonymus a scris în secolul al XII-lea sau al XIII-lea, dacă el era
teribil de subiectiv sau extraordinar de bine informat. În schimb, nu poate fi
contestat în niciun fel faptul că textul reflectă viziunea celui care l-a scris și,
cel puțin într-o anumită măsură, a mediilor maghiare în care a fost redactat.
Păstorii și colonii romanilor
Primul pasaj în care se vorbește despre români este o descriere a

Pannoniei, țară pe care „ducii rutenilor”, asediați de maghiari în Kiev, ar fi
prezentat-o „ducelui” ungurilor, Almus, în felul următor:
Această țară o locuiesc slavii, bulgarii și blachii, adică păstorii romanilor.

Fiindcă, după moartea regelui Athila, pământului Pannoniei romanii îi ziceau că
este pășune, fiindcă turmele lor pășteau în țara Pannoniei. Și cu drept cuvânt se
spunea că pământul Pannoniei ar fi pășunile romanilor, fiindcă și acum romanii
pasc pe moșiile Ungariei4.
Câteva file mai încolo se arată același lucru, respectiv că, după
moartea lui Athila (Attila), „au ocupat principii romani Pannonia până la
Dunăre, unde și-au așezat păstorii lor”5.
Textul lui Anonymus poate fi coroborat (tot sub aspect imagologic,
desigur) cu cea de-a două cronică maghiară importantă, redactată de Simon
de Kéza la sfârșitul secolului al XIII-lea. Acolo, numele românilor este
vehiculat într-un cadru asemănător cu cel pe care l-am întâlnit în cazul lui
Anonymus, adăugându-se însă două elemente suplimentare. După ce Attila
l-a înfrânt pe longobardul Macrinus,
românilor și maghiarilor în Transilvania. Tradiție savantă și memorie populară medievală”,

în vol. Identități și solidarități medievale. Controverse istorice, București, Corint, 2002, p.
27-84, respectiv 162-190.
4
Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. I, Faptele ungurilor,
București, Tipografia „Bucovina” I.E. Torouțiu, 1934, p. 81.
5
Ibidem, p. 83.
662
Orașele din Pannonia [...], care fuseseră pustiite prin jafurile și asediile hunilor,
părăsindu-și solul natal, trecură, cu îngăduința lui Attila, în Apulia, pe Marea
Adriatică; blackii, care fuseseră păstorii și colonii lor, rămânând de bunăvoie în
Pannonia6.
Mai încolo, cronicarul îi amintește în aceeași Pannonie pe „slavii,

grecii, teutonii, messianii și ulachii care în timpul vieții lui Ethela îi serveau
ca robi”7.
Ce poate scoate interpretarea din aceste mențiuni sumare,
coroborându-le cu alte izvoare istorice și plasându-le într-un context mai
larg, în care s-au afirmat și au evoluat?
În primul rând, se poate afirma că textele citate enunță pentru prima
oară și pun în circulație elementele de bază ale imaginii românilor în ochii
maghiarilor, în Evul Mediu. În pofida caracterului lor lapidar, confuz și
fantezist, cronicile din care au fost extrase, bazate pe tradiția orală și pe
cântecele epice ale maghiarilor, încorporând miturile etnogenetice ale
acestora, erau chemate să spună esențialul despre originea neamului lor,
despre ocuparea și întemeierea țării, despre bazele puterii regale, despre
sensurile cele mai profunde cu care erau învestite alcătuirile lor politice și
sociale. În saga fundamentală a maghiarilor, întâlnirea cu românii era un
episod oarecare, care ocupa un spațiu restrâns în economia generală a
relatărilor respective. Dar indiferent care era ponderea lui în povestea
faptelor ungurilor, și el trebuia fixat în modul cel mai precis, nu atât în ceea
ce privește acuratețea datelor istorice reale (un concept pe care cronicarul
medieval îl înțelegea cu totul altfel decât noi), ci în ceea ce privește
evidențierea sensurilor profunde asociate acestei întâlniri. În cazul de față:
cum erau și de ce erau românii așa cum erau și ce însemna acest lucru
pentru maghiari.
Păstorii romanilor, lăsați aici de foștii stăpâni ai lumii și amintind
timpurile primei cuceriri a patriei, de către Attila, aduceau un element
suplimentar de legitimitate războinicilor maghiari care au creat o nouă
tradiție politică în Pannonia, pe urmele unor antecesori iluștri. Povestea
românilor avea darul de a aminti acest lucru și de aceea era necesar ca ei să
fie identificați în acest fel. Întâmplător, era și o observație corectă din punct
de vedere istoric și etnografic: românii se trăgeau din romani și se
identificau prin modul lor de viață pastoral. Dar aceste trăsături oarecare
trebuiau exprimate printr-o tradiție dătătoare de sens și pe urmă integrate
unei scheme mai generale, chemată să explice prezența maghiarilor. Funcția
6
Ibidem, vol. IV. Cronica ungurilor, București, Tipografia „Bucovina”, 1935, p. 80.
7
Ibidem, p. 85.
663
lor principală nu era justificarea dominației asupra românilor, un aspect cu

totul secundar în acest context. În joc era o semnificație mult mai profundă,
respectiv evidențierea motivelor pentru care soarta i-a pus pe români alături
de maghiari. Or, asemenea lucruri importante nu se puteau explica într-un
mod convingător decât prin apelul la un mit, exprimat printr-o narațiune
simbolică. Legenda păstorilor romanilor, rămași aici de bunăvoie după
alungarea stăpânilor lor de către Attila, era o asemenea poveste, care explica
perfect și de ce erau aici, și ce legătură aveau cu romanii, și de ce erau
păstori, și care era relația pe care puteau să o aibă cu maghiarii.
Maghiarii și romanii
Dar înainte ca maghiarii să ajungă la această temă mai puțin

însemnată pentru ei, respectiv „românii”, mult mai important, din
perspectiva urmașilor lui Árpád, era subiectul „romanii”. Romanii erau cei
pe care i-a biruit Attila, victorie primordială care a condus la întemeierea
țării „maghiarilor” în Pannonia. Trebuie precizat faptul că Simon de Kéza,
cel care relatează aceste aspecte, nu scrie o cronică a ungurilor, ci a „hunilor
și ungurilor”, văzuți într-o continuitate deplină, o continuitate pe care o pune
în evidență și mitul lui Hunor și Magor, cei doi frați eponimi din care se trag
ambele popoare.
Povestea întemeierii puterii maghiarilor într-un ținut pe care altădată
îl stăpâniseră romanii era similară cu narațiunile prin care se legitimau mai
toate regatele barbare din Europa Evului Mediu timpuriu, fie că vorbim
despre franci, vizigoți, longobarzi, burgunzi sau anglo-saxoni, care s-au
ridicat pe ruinele politice și simbolice ale Imperiului Roman. Era o imagine
care exprima până la urmă destul de corect și o realitate istorică. Relația
dintre acești succesori și imperiul căzut era portretizată întotdeauna într-o
manieră ambivalentă, deoarece proaspeții învingători erau în același timp
beneficiari ai destrămării puterii imperiale și gropari ai acesteia, dar și
continuatori care încercau să ducă mai departe, în alte forme și în nume
propriu, moștenirea glorioasă a Romei. Imperiul lui Carol cel Mare sau cel
„roman de națiune germană” erau cele mai explicite formulări ale acestei
translații a ideii imperiale romane. Iar ancora simbolică reprezentată de
moștenirea politică a Romei era dublată, indisociabil, de moștenirea
spirituală a scaunului episcopal ocupat de urmașii Sfântului Petru.
Deși sub raport cronologic erau cei mai îndepărtați moștenitori ai
acestui patrimoniu de sorginte antică, maghiarii se vor autoinsera la fel de
convingător ca predecesorii lor germanici în respectiva linie de succesiune
simbolică. Mileniul care trecuse de când romanii fuseseră stăpânitorii lumii
664
nu avea prea mare importanță, deoarece timpul era comprimat în viziunea

istorică profesată de cărturarii Evului Mediu, o viziune care nu era neapărat
confuză, cât integratoare, perenialistă, indiferentă la transformările
temporale ce nu puteau altera o esență istorică imuabilă. Dacă romanii,
sciții, iazigii, alanii sau dacii au trăit aici cu sute de ani în urmă, realitatea
profundă trebuie să fie aceeași și astăzi – un raționament care făcea ca
populațiile antice să fie identificate cu cele contemporane. Acest perenialism
specific medieval, prelungit până târziu în secolul al XVIII-lea, făcea ca
între geți și goți, sciți și unguri, daci și sași, huni și secui, sarmați și
polonezi, români sau romani să se traseze niște linii solide de continuitate.
Mobilizarea trecutului pentru a umple cu sens prezentul îi va apropia
pe maghiari nu doar de sciți sau de huni, ci mai ales de contemporanii cei
mai prestigioși ai acestora (așadar și ai maghiarilor!): romanii. Istoricii
români care au abordat acest subiect cu finețe interpretativă (în primul rând
Stelian Brezeanu8) au arătat că prin legenda cuceririi Pannoniei din mâinile
romanilor (prin intermediul hunilor), cronicarii maghiari doreau în primul
rând să justifice stăpânirea, autoritatea, dominația neamului și a regatului
lor. Așa după cum Attila i-a învins pe romanii din veacul al V-lea, maghiarii
lui Árpád s-au luptat tot cu niște „romani”, identificabili cu germanii sau alți
cavaleri apuseni, devenind astfel stăpânii legitimi ai noi țări pe care au
întemeiat-o.
În opinia mea, care se desparte aici de cea a reputatului medievist
bucureștean, maghiarii se raportau la romani, la romanii veritabili, din
Antichitate, în primul rând ca să explice un fapt de civilizație, și abia în al
doilea rând ca să justifice un raport de putere. De ce au întemeiat maghiarii
un regat în Câmpia Pannonică? Fiindcă întâmplător au sosit aici, goniți de
pecenegi din Atelkuz? Nu, ci pentru că aceasta era patria lui Attila, edificată
în mod simbolic în luptele cu romanii, ai căror succesori politici în regiune
sunt maghiarii. Dar de ce se raporta succesiunea lor tocmai la îndepărtații
romani? Deoarece, într-un fel, „de la Râm” ne tragem cu toții, fie că suntem
maghiari, germani sau anglo-saxoni. Toți aceștia și-au întemeiat regatele
atât pe ruinele din piatră pe care le întâlneau în ținuturile în care debarcau
ori descălecau, cât și pe fundațiile simbolice ale unei istorii ilustre.
Antichitatea romană (însoțită, eventual, de istoria biblică), reprezenta cea
mai importantă sursă de explicare profundă, de natură cvasi-mitică, a unei
stări de fapt. Abia după aceea, la un nivel mai superficial, putea să fie
folosită ca argument politic într-o dispută cu un inamic conjunctural.
8
S. Brezeanu, „«Stulti sunt Romani»”.
665
Legitimitatea era conferită de vechime, iar vechimea era asigurată de

asocierea cu Antichitatea romană, motiv pentru care era obligatoriu ca toată
lumea să aibă strămoși romani sau să se intersecteze cu aceștia într-un mod
semnificativ din punct de vedere mitologic. De altfel, acest mecanism nu
ilustra nici măcar un mod de reprezentare specific medieval, ci unul
universal, pentru că romanii, la rândul lor, își imaginaseră în aceeași lumină
relația lor cu Troia. Tradițiile medievale au preluat atât relația cu Roma, cât
și cu Troia, cele două cetăți prestigioase de unde am venit cu toții. Francion,
strămoșul mitic al francilor și mai apoi al francezilor, era și el un nepot al lui
Priam, scăpat din măcelul de la Troia, iar Brutus, străbunul eponim al
britanicilor, era un fiu al lui Enea; prin intermediul lui Odin (el însuși un fiu
al regelui Priam, în viziunea lui Snorri Sturluson), și-au primit până și
regatele scandinave, tot de la Troia, legile în virtutea cărora funcționează9.
La sosirea lor în Pannonia, maghiarii au dat peste zidurile ruinate din
piatră albă ale fostelor castre romane, remarcate înaintea lor și de slavii care
le-au numit „cetăți albe” („belgrad”). Maghiarii le-au spus la fel, pe limba
lor: „fehérvár”. La începuturi, nu știau ce să creadă despre ele, dar li s-a
explicat rapid, de către primul călugăr, sol sau negustor cu care s-au întâlnit
în zonă, că respectivele ruine erau asociate cu un prestigiu de care orice
stăpânitor avea nevoie. Mai târziu, au apărut legende populare și apoi tradiții
savante referitoare la acești antecesori mitici, de la care maghiarii și-ar fi
câștigat patria, fie prin puterea sabiei, fie prin încuscrire. Până și mitul
etnogenetic al secuilor, transmis tot de cronica lui Simon de Kéza, face apel
la aceeași schemă de legitimare, care îi are în fundal pe romani. Regele
Attila s-a căsătorit cu fiica împăratului roman Honorius, iar Csaba, primul
conducător legendar al secuilor, a fost fiul lor10, așadar un moștenitor
legitim al gloriei și al măreției romanilor.
Tradițiile savante ale românilor, care spuneau că și ei îi moștenesc pe
romani, au înflorit mult mai târziu, la sfârșitul epocii umaniste (secolul al
XVII-lea), când au scris primii cronicari români importanți, cu toate că
elementele care îi legau pe români de romani (limba, etnonimul) aveau în
cazul lor o realitate organică și erau de natura evidenței. Dar numai pentru
cei care știau să citească! Cultura populară românească, orală și țărănească,
nu a păstrat decât amintiri foarte vagi despre romani. De exemplu, în limba
română, numele împăratului Traian s-a transmis în forma „troian” (preluată
însă cel mai probabil din limbile slave), denumirea dată troienelor de zăpadă
9
Gusztáv Mihály Hermann, „Secuii”, în Corin Braga (coord.), Enciclopedia imaginariilor
din România, vol. III, Imaginarul istoric, Iași, Polirom, 2020, p. 213.
10
Ibidem, p. 215.
666
care semănau cu valurile din pământ păstrate din vechime11. În tradiția

folclorică, nimeni nu mai știa de unde vine acest cuvânt, important fiind
doar faptul că el avea legătură cu ceva prestigios din timpurile de demult.
Dar cu mult înainte ca românii, prin cronicarii lor din secolul al
XVII-lea, să spună că îl moștenesc pe Traian, maghiarii, la fel ca francii
carolingieni sau germanii care au edificat Sfântul Imperiu Roman, s-au
considerat un fel de urmași ai Romei. Era o teorie construită de cărturari
care scriau în limba latină, care aveau acces la manuscrise medievale din
scriptoriile mănăstirilor apusene și care își redactau cronicile pentru a
legitima noul regat al Ungariei.
Evident, linia de continuitate care îi lega pe maghiari de romani nu
era prezentată ca una organică, cele două popoare nu se identificau. Era
vorba mai mult despre preluarea unei ștafete, dar, în orice caz, tot ceea ce
avea legătură cu romanii, în noua patrie a maghiarilor, prezenta interes și
putea fi util din punct de vedere ideologic.
Chiar dacă prestigiul era nota dominantă a imaginii romanilor în
ochii maghiarilor, aceștia nu se raportau însă întotdeauna la romani într-un
sens pozitiv. Printre inamicii cei mai redutabili pe care i-au întâlnit
maghiarii la frontierele noii lor patrii se numărau cavalerii germani, apuseni
care erau identificați și ei cu romanii de odinioară12. Și așa cum Attila i-a
învins altădată pe romanii din Antichitate, maghiarii de mai târziu i-au
învins pe acești romani noi. Anonymus consemnează asemenea conflicte
dintre maghiari și „romani”, arătând că după ce războinicii lui Árpád au
trecut Dunărea spre apus, „toți romanii care locuiau în Pannonia și-au scăpat
viața cu fuga”13.
În altă luptă, după ce maghiarii
[...] au trecut prin ascuțișul săbiilor pe mai mulți soldați romani, [...] ceilalți
romani, văzând curajul ungurilor [...] au luat-o la fugă, grăbindu-se să-și scape
viața în țara teutonilor14.
Iar în ceea ce privește pasajul citat cu câteva pagini mai sus, în care
se spune că „și acum romanii pasc pe moșiile Ungariei”, cercetătorii au
11
Eugen Munteanu, „A fost păstrat numele împăratului Traian în tradiția populară
românească?”, I-II, în Ziarul de Iași, 22.05.2021; 29.05.2021 (https://www.ziaruldeiasi.ro/
stiri/a-fost-pastrat-numele-imparatului-traian-in-traditia-populara-romaneasca-ii--289745.ht
ml) (accesat în 13 mai 2022).
12
A. Madgearu, Românii, p. 59-60.
13
Gh. Popa-Lisseanu, Faptele ungurilor, p. 112.
14
Ibidem, p. 114.
667
arătat că este vorba despre o ironie la adresa lăcomiei prelaților romani,

respectiv catolici, care acumulau bunuri pe domeniile bisericești din Ungaria
în vremea în care scria Anonymus15.
În privința etnonimelor folosite în primele cronici maghiare, din cele
de mai sus reiese și faptul că românii erau numiți „blachi”, „ulachi”,
„blacki”, fiind păstorii sau colonii romanilor de altădată (ajunși robi în
timpul lui Attila), în timp ce „romanii” din timpurile mai recente erau
adversarii apuseni pe care i-au întâlnit maghiarii la sosirea lor în Pannonia.
Urmași ai romanilor și păstori
În acest context, se observă că asocierea românilor, „păstorii

romanilor”, cu romanii din Antichitate, în primele cronici maghiare din
secolul al XIII-lea, nu a avut semnificația unei recunoașteri a originii lor
nobile și nu a fost, în esența ei, nici o simplă observație de natură
etnografică, în principiu corectă. Imaginea amintită folosea în primul rând la
construirea identității și legitimității politice a regatului medieval al
Ungariei, deoarece orice detaliu care avea legătură cu romanii putea fi
instrumentalizat în acest sens. Acest element, romanitatea românilor, avea o
pondere redusă în ansamblul respectivului discurs ideologic, dacă ținem
cont de faptul că există doar câteva mențiuni sumare referitoare la blachi, în
textele amintite. Nu se poate susține – așa după afirmă mulți istorici români,
cu gândul la viitoarea istorie conflictuală dintre români și maghiari – nici
teza potrivit căreia funcția principală a acestor imagini era aceea de a
justifica subordonarea românilor și excluderea lor de la eventuale drepturi
de stăpânire asupra teritoriilor în care s-au așezat maghiarii16. Cum se va
mai întâmpla de multe ori în secolele care vor urma, românii nu erau atât de
importanți pentru maghiari, pe cât îi prezintă istoriografia românească.
După cum s-a putut vedea din textele citate, cronicile maghiare din
secolul al XIII-lea îi identifică pe români prin două caracteristici principale:
sunt un fel de urmași ai romanilor și sunt păstori.
Romanitatea acestora însemna că au avut o relație specială cu
romanii, definitorie pentru identitatea lor. Au fost păstorii lor sau, eventual,
colonii, postúri care scădeau într-o anumită măsură calitatea acestei relații.
Tradiția maghiară nu punea deloc problema limbii pe care o vorbeau acești
păstori ai romanilor, așa cum nu punea nici problema originii lor într-un
sens propriu-zis etnic, o chestiune lipsită de relevanță în optica vremii. Este
15
A. Madgearu, op. cit., p. 59.
16
S. Brezeanu, op. cit., p. 72-80.
668
adevărat, când Papa Inocențiu al III-lea îi scria tot în acești ani lui Ioniță
Asan, conducătorul bulgarilor, vlahilor și cumanilor din Peninsula
Balcanică, scrisoarea papală amintea de strămoșii romani ai acestuia17. Dar
era vorba despre identitatea unui suveran, în cazul căruia apelul la
romanitate constituia un argument politic în tratativele cu Biserica Romei și
în demersurile pentru obținerea unei coroane imperiale, care trimitea tot la
tradiția romană. În cazul populației modeste pe care o amintesc cronicile
maghiare, asemenea aspecte legate de dispute politice și de conflicte externe
nu își găseau locul. În cronicile maghiare, romanitatea românilor era o idee
mult mai generală, care avea rolul de a explica prezența acestei populații în
regatul Ungariei și de a-i atribui niște caracteristici esențiale, prin apelul la
trecut; de asemenea, și mai important, de a explica relația simbolică a
acesteia cu maghiarii, animând un episod sau furnizând alte elemente de
decor în saga ideologică maghiară.
Al doilea element al imaginii românilor, în viziunea maghiarilor din
Evul Mediu, îl constituia păstoritul. Deși primele texte nu fac referiri la tipul
de păstorit practicat, ei sunt în mod indubitabil păstori de oi, așa după cum
arată toate mărturiile adiacente. De la împrumuturile lingvistice și până la
documentele juridice medievale, totul arată că pentru maghiari aceasta era
ipostaza definitorie a românilor, iar stereotipiile pe care le vor construi
ulterior sunt clădite mai ales pe această percepție.
Istoricii români au tratat întotdeauna extrem de critic această
reprezentare. În primul rând, rezervele lor s-au legat de faptul că
identificarea românilor cu ciobanii induce ideea că aceștia ar fi fost un popor
cu o condiție extrem de modestă, rudimentară. În al doilea rând, păstoritul
presupunea o viață extrem de mobilă, la limită chiar nomadă, ceea ce furniza
un argument pentru teza care afirma că strămoșii românilor au emigrat în
Transilvania venind de la sudul Dunării. Istoricii români admiteau ei înșiși
că românii din Evul Mediu s-au răspândit pe o arie extrem de întinsă în estul
Europei, din Munții Pindului până în Carpații Păduroși și din peninsula
Istria până la poalele Caucazului, iar acest lucru se lega aproape exclusiv de
abilitățile lor de păstori de oi. Balada Miorița, povestea unui conflict dintre
trei ciobani, este considerată până astăzi expresia unuia dintre cele mai
semnificative mituri culturale al poporului român18.
17
Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages. 500-1250, Cambridge, Cambridge
University Press, 2006, p. 365, 379.
18
Vezi Ambrus Miskolczy, A pásztor bölcsessége. A bárányka útja Sovejától Párizsig és
vissza: fejezetek 150 esztendő román eszmetörténetéből a romantikus nacionalizmustól
napjainkig (Înțelepciunea păstorului. Călătoria Mioriței de la Soveja la Paris și înapoi:
669
Dar atunci când prezentau în propriile lor studii aceste aspecte,

autorii români le țineau sub control, anihilând potențialul lor subversiv. De
exemplu, accentuarea faptului că românii ar fi practicat doar transhumanța,
ceea ce însemna pendularea sezonieră între munte și câmpie și revenirea de
fiecare dată la vechile vetre, îi transforma pe ciobanii români într-o
populație cvasisedentară. În schimb, atunci când era vehiculată de autori
maghiari, imaginea păstorilor valahi putea să devină periculoasă, așa cum
s-a văzut în cazul teoriei care afirma că românii s-au înmulțit peste măsură
și au ajuns să fie majoritari în Transilvania datorită faptului că beau lapte de
oaie, ceea ce le sporea fertilitatea!
Pentru istoricii români însă, distincția sedentar/nomad era una
esențială. În viziunea lor, românii și strămoșii lor au fost întotdeauna
sedentari, „oameni ai pământului”, moștenitori ai unor civilizații superioare.
În timp ce adversarii lor, printre care locul cel mai important îl ocupau
maghiarii, au fost nomazi, călăreți sălbatici, cruzi, primitivi, inferiori din
toate punctele de vedere. Ca urmare, o reprezentare care inversa complet
datele problemei, care îi transforma pe români din localnici sedentari în
păstori mobili, ce atentau la liniștea sătenilor maghiari și intrau cu turmele
în semănăturile lor, era cumplit de contrariantă pentru istoricii români. După
cum am văzut, pentru maghiari, această imagine era de fapt foarte veche și
nu a apărut ca o replică într-o succesiune polemică, dar a ajuns până la urmă
să joace acest rol, într-o dispută imagologică încă activă la începutul
secolului al XXI-lea19.
Cu siguranță că vor fi existat întotdeauna și români care au cultivat
mei sau au crescut vaci, iar istoricii ori sociologii români puteau să susțină
pe bună dreptate că identificarea unui popor întreg cu o singură categorie
socio-profesională nu era decât o simplificare, o esențializare abuzivă.
Dar tocmai pentru că, pe de o parte, imaginile despre Celălalt
operează cu asemenea simplificări, iar, pe de altă parte, fiindcă românii din
Evul Mediu erau totuși o societate mai puțin diferențiată din punct de vedere
social (în comparație cu maghiarii spre exemplu), pentru aceștia din urmă
lucrurile erau cât se poate de clare.
În aceste condiții, exonimul românilor, „vlah”, „valah”, așa cum
apare el în diferite limbi, în documentele medievale (stabilizat în cele din
capitole din 150 de ani de istorie ideologică românească, de la naționalismul romantic până
în zilele noastre), Kolozsvár, Kriterion, 2013.
19
Pentru depășirea clișeului „ungurilor migratori și venetici și al românilor sedentari și
autohtoni” pledează și Ioan-Aurel Pop, „Din mâinile valahilor schismatici...”. Românii și
puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), București, Litera, 2011, p. 236.
670
urmă în limba maghiară în forma „oláh”) a ajuns să însemne nu doar

„român”, ci și „păstor de oi” sau „păstor de la munte”, la modul general, tot
așa după cum „beduin”, de exemplu, însemna „păstor nomad de cămile”, dar
era identificat cu „arabul”. Suprapunerea semantică între noțiunea de „vlah”
și cea de „păstor de oi” însemna, pe de o parte, că puteau exista vlahi care
nu vorbeau românește, iar pe de altă parte că toți vlahii (adică românii, în
celălalt sens al cuvântului) puteau fi considerați păstori. Populații de vlahi
care nu vorbeau românește trăiau mai ales în Slovacia de astăzi, dar și în
Peninsula Balcanică. Nu numai că aceștia erau numiți vlahi, dar se bucurau
și de un statut juridic specific, care făcea din ei, de fapt, o categorie socială.
Chiar și în zilele noastre, în Ucraina Subcarpatică trăiește o populație de
romi care sunt numiți vlahi20.
Identificarea românilor cu păstorii reiese și din împrejurarea că
aceștia erau datori să plătească regelui Ungariei un impozit specific doar
comunității lor (quinquagesima ovium, cincizecimea oilor), adică să dea
anual câte o oaie cu un miel (uneori și cu o mioară), la un număr de
cincizeci de oi deținute21. Numai românii aveau această obligație, motiv
pentru care ea era numită și quinquagesima Valachorum.
Păstoritul românilor, explicat în tradiția savantă prin apelul la
moștenirea romană și observat zilnic pe pășunile din Transilvania, nu
presupunea în mod obligatoriu o denotație negativă. Cu toate acestea, în
viața de zi cu zi, întâlnirile cu ciobanii români vor asocia imaginii lor
conotații preponderent negative. În mod frecvent, ciobanii intrau în conflict
cu locuitorii satelor ori cu stăpânii domeniilor, pentru drepturile de pășunat
sau pentru accesul la sursele de apă, iar mobilitatea lor făcea ca aceste
dispute să fie mai greu de soluționat. Nu trebuie insistat prea mult cu
explicațiile în această direcție: datorită modului lor de viață dificil și
concurențial, păstorii nu s-au înțeles niciodată prea bine nici măcar între ei
și cu atât mai puțin cu cei care practicau ocupații sedentare. Dar în condițiile
în care păstorii, un grup socio-profesional, se identificau cu o comunitate
etnică, românii, iar aceștia aveau și alte trăsături de alteritate negativă,
decisive pentru sistemul de valori al Evului Mediu, fiind „schismatici”, în
final a rezultat o etichetă depreciativă puternică.
20
Pavlo Leno, Natalia Todorova, „Wooden spoonsʼ makers and spoon carving in
Transcarpathia”, în vol. Constantin Bărbulescu, Sorin Mitu (eds.), Passing a Triple
Frontier. Traditional Civilization and Sustainable Development in Borsod-Abaúj-Zemplén,
Maramureş & Zakarpattia, Cluj-Napoca, Mega, 2021, p. 275-293.
21
Ioan-Aurel Pop, „Datul oilor din Țara Hațegului în veacul al XV-lea și la începutul
veacului al XVI-lea”, în Sargetia, 26-27 (1982-1983), p. 287-294.
671
Imaginile și stereotipiile etnice sunt inevitabile, apar întotdeauna

când două grupuri diferite intră în contact și servesc la identificarea și
delimitarea acestora, la apărarea intereselor și a identității lor colective. Ele
sunt utile mai ales atunci când un conflict trebuie legitimat.
Ca urmare, atunci când maghiarii intrau în conflict cu românii, pe
parcursul istoriei lor medievale, stereotipul „păstorului valah” (vagabond,
primitiv, hoț, mincinos) era activat și instrumentalizat în vederea justificării
propriilor poziții. Reprezentând în esență o invectivă, el servea mai ales la
anihilarea simbolică a adversarului.
Spre exemplu, potrivit Cronicii pictate de la Viena (realizată între
anii 1358-1373), în anul 1330, când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou,
pornea cu armata sa împotriva voievodului Basarab I al Țării Românești, el
se adresa solilor acestuia în termeni provocatori, considerând că imaginea
„păstorului valah” constituie cea mai eficientă jignire la adresa acestuia:
„Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din
ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate”22.
Cronicarul dorea să scoată în evidență trufia regelui, care îl va
conduce în cele din urmă la înfrângere, pusă în contrast cu moderația
atribuită voievodului român, un context care ne arată că eticheta infamantă
folosită era un stereotip bine consolidat la acea dată.
Românii și maghiarii în Transilvania
După cum am văzut, imaginea păstorilor romanilor, așa cum apare

mai întâi în cronica lui Anonymus, pune în evidență o reprezentare a
românilor în ochii maghiarilor cu o valoare foarte generală. Dar tot acest
text primordial conturează alte trăsături esențiale, legate de întâlnirea celor
două popoare în Transilvania, de așezarea maghiarilor în această provincie.
La nivelul istoriei concrete, acesta va fi elementul cel mai important al
interacțiunii dintre cei doi parteneri, în mileniul care va urma, iar toate
imaginile pe care și le vor proiecta aceștia în mod reciproc vor pleca de la
acest subiect fundamental.
După cum subliniază Alexandru Madgearu, episodul cuceririi
Transilvaniei de către maghiari „are o poziție secundară, colaterală” în
economia narațiunii lui Anonymus23. Ca în atâtea alte dăți, românii nu erau
atât de importanți pentru maghiari, pe cât erau maghiarii pentru ei. Dar
22
Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. XI, Cronica pictată de la
Viena, București, Tipografia „Bucovina” I.E. Torouțiu, 1937, p. 234.
23
A. Madgearu, Românii, p. 117.
672
indiferent de această pondere, tot ceea ce va urma, începând cu numele dat

acestui tărâm, pleacă din acest punct.
Cele patru capitole consacrate cuceririi Transilvaniei (24-27, din 57,
câte are toată cronica) au coerență și tensiune epică, ca și o bună logică
interioară. În primul dintre ele (Despre țara ultrasilvană), cronicarul ne
relatează că
Tuhutum, tatăl lui Horca, cum era el un om șiret, după ce a prins să afle de la
locuitori despre bunătatea țării de dincolo de păduri, unde domnia o avea un
oarecare blac Gelou, a început să ofteze, dacă n-ar putea cumva să dobândească,
printr-o favoare din partea ducelui Arpad, țara de dincolo de păduri, pentru sine
și pentru urmașii săi24.
În cel de-al doilea (Despre prevederea lui Tuhutum), iscoadele

trimise de căpetenia maghiară în țara ultrasilvană ne furnizează o serie de
detalii prețioase sub raport imagologic, conturând portretul unui El Dorado
ambivalent:
Când tatăl Ogmand, iscoada lui Tuhutum, dând târcoale ca o vulpe, a văzut, pe
cât poate să cuprindă vederea omului, bunătatea și rodnicia pământului și pe
locuitorii săi, i-a plăcut nespus de mult și, în cea mai mare grabă, s-a întors la
domnul său. Și după ce a sosit, i-a vorbit multe domnului său despre bunătatea
acelei țări: că pământul acela e udat de cele mai bune râuri, al căror nume și
folos le-a amintit pe rând, că din nisipul lor se culege aur, că de acolo se scot sare
și materii sărate și că locuitorii din acea țară sunt cei mai nevoiași oameni din
toată lumea. Fiindcă sunt blachi și slavi, care nu au alte arme decât arcuri și
săgeți, și ducele lor Gelou e puțin statornic și n-are ostași buni împrejurul său și
n-ar îndrăzni să se împotrivească curajului ungurilor, fiindcă suferă multe
neajunsuri din partea cumanilor și pecenegilor25.
Definirea acestui teritoriu ca o țară distinctă, cu caracteristici proprii

și cu un nume al său (terra Ultrasilvana) este un prim element care reiese
din lectura acestor pasaje. Primele documente care atestă numele
Transilvaniei, în forma Ultrasylvania sau terra ultra silvam (țara de dincolo
de păduri), datează din anii 1075-107726. În secolele următoare se va
încetățeni forma Transylvania (sau Transilvania), care însemna același
lucru. În Evul Mediu, românii de aici îi vor spune țării în care locuiau
„Ardeal”, dar și acest termen era împrumutat din numele maghiar al
24
25
Ibidem, p. 95.
26
Ion Ionașcu et alii (ed.), Documente privind istoria României. Seria C. Transilvania, vol.
I, București, Editura Academiei R.P.R., 1951, p. 1.
673
provinciei, „Erdély”, echivalentul vernacular al latinescului „Transilvania”.

Începând cu secolul al XIX-lea, în limba română literară standard s-a
încetățenit forma cultă Transilvania, iar Ardeal a rămas doar un echivalent
popular.
Dacă ținem cont de faptul că relatarea lui Anonymus, ca și cântecele
eroice din care ea s-a inspirat, evocă evenimentele de la începuturile istoriei
transilvane, ea are și valoarea unui certificat de botez al acestei provincii.
Începând cu epoca modernă, românii au considerat că Transilvania este „a
lor” (și numai a lor, maghiarii și sașii de aici nefiind decât niște minorități
într-o țară românească), o idee pe care se bazează identitatea istorică și
națională românească. Ziua națională a României, 1 decembrie, celebrează
tocmai momentul în care Transilvania a intrat în componența statului român,
în 1918. Dar numele celei mai scumpe piese a geografiei simbolice
românești a fost dat de maghiari, un exemplu tipic pentru modul în care
identitățile și imaginile reciproce ale celor două popoare au interacționat
de-a lungul istoriei.
Românii moderni au acceptat acest nume fără dificultăți și pentru că
el avea o rezonanță latină, deși sub raport semantic nu reflecta romanitatea
acesteia, ci doar perspectiva din care au văzut-o cuceritorii maghiari. Franța
sau Lombardia oferă exemple asemănătoare, în care numele unor țări sau
provincii a căror identitate s-a definit în opoziție cu elementul germanic a
fost dat de adversarii istorici ai localnicilor.
Continuând analiza citatului de mai sus, observăm că sublinierea
„bunătății” ținutului transilvan era o modalitate retorică de a motiva
cucerirea acestuia. Țara de peste păduri era înfățișată ca o pradă tentantă, la
îndemâna unor cuceritori setoși de faimă și bogății, așa cum erau războinicii
maghiari ai lui Tuhutum. O țară bogată, dar cu locuitori sărmani și ostași
slab înarmați! Ce putea fi mai atrăgător pentru un cuceritor? Când un ținut
se afla, practic, la discreția cuceritorului, acesta avea tot dreptul să se
instaleze aici, mai ales dacă era un războinic din veacul al X-lea. Nu are rost
să insistăm prea mult dacă aceste aprecieri reflectau sau nu realitatea
istorică, așa după cum s-au străduit să o facă numeroși istorici. Indiferent de
cât adevăr se afla în spatele ei, această imagine avea în primul rând o funcție
justificativă.
Dar de ce erau considerați locuitorii acesteia, blachii și slavii, chiar
cei mai sărmani oameni din toată lumea, de ce trebuiau identificați printr-un
asemenea superlativ negativ? Mulți istorici, români și maghiari, consideră
că în joc era un stereotip depreciativ, prin care cronicarul voia să îi
umilească simbolic pe români și să justifice astfel cucerirea acestora. Dar
chiar viliores homines essent tocius mundi, cei mai nevoiași de pe toată fața
674
pământului? Și care, pe de altă parte, s-au luptat apoi cu vitejie și în final s-a
ajuns la o înțelegere? Logica pare destul de contradictorie27.
În realitate, apreciez că (în mod destul de pertinent, de altfel),
imaginea urmărea să evidențieze caracterul periferic al acestei regiuni, să
arate că era un ținut de margine, ascuns și misterios, așa după cum va fi
văzută întotdeauna Transilvania28. Acest element aducea diferența
specifică în măsură să justifice o apreciere atât de categorică, și nu
necesitatea banală de a demoniza în mod conjunctural un adversar. În
raport cu Pannonia, unde au trăit altădată romanii, în raport cu luptele
purtate de războinicii maghiari cu „teutonii” sau chiar cu bulgarii, care se
bucurau și ei de o bună vizibilitate pe harta politică a vremii, acești blachi
și slavi erau situați la un capăt de lume, mai ales în ceea ce privește
notorietatea. Oameni sărmani, aflați într-o poziție de inferioritate
tehnologică sau militară, se mai găseau și prin alte părți. Dar aceștia se
remarcau în raport cu alții prin nivelul redus de conectare cu lumea
înconjurătoare. Nu prea auzise nimeni de ei. Până în secolul al XIX-lea,
când Jonathan Harker, eroul ficțional al lui Bram Stoker, va sosi pe aceeași
rută în Transilvania, țara de peste păduri va fi marcată de această
etichetare, de ținut necunoscut și greu accesibil, în raport cu spațiul
european din proximitate29. Iar românii vor acuza mereu o asemenea
reprezentare, dezvoltând complexul unei culturi care este, pe nedrept, prea
puțin cunoscută în lume, în pofida calităților sale remarcabile.
Caracterul periferic al Transilvaniei este ilustrat și de împrejurarea
că intrarea în acest tărâm îndepărtat și misterios era dificilă și complicată.
Ca să ajungi aici, trebuia să treci „peste” niște „păduri”, să pătrunzi prin
niște „porți” („porțile Meseșului”), să traversezi „pădurea Igfon”. Potrivit
istoricilor maghiari, această denumire geografică obscură, menționată în
cronica lui Anonymus, poate însemna „pădure sfântă”30, ceea ce ne trimite
din nou la imaginea ținuturilor de basm, izolate, acolo unde nu poți pătrunde
decât după grele încercări, străbătând regiuni de frontieră vrăjite și pline de
primejdii. Larry Wolff, analizând „intrarea în Europa de Est”, în secolul al
27
Ambrus Miskolczy, Határjárás a román-magyar közös múltban (Cercetarea hotarului în
trecutul comun româno-maghiar), Budapest, Lucidus, 2004, p. 97.
28
László Kürti, The remote borderland. Transylvania in the Hungarian imagination,
Albany, State University of New York Press, 2001, p. 13-22.
29
Vezi Marius-Mircea Crișan, The birth of Dracula myth. Bram Stokerʼs Transylvania,
București, Pro Universitaria, 2013.
30
András Róna-Tas, Hungarians in Europe in the early Middle Ages. An introduction to
early Hungarian History, Budapest–New-York, Central European University Press, 1999,
p. 366.
675
XVIII-lea, a descris mecanismele simbolice care însoțesc o asemenea

pătrundere într-un ținut străin și exotic, de margine31.
Aspectele pe care le-am menționat până aici țineau de o imagine
foarte generală a țării de peste păduri, din perspectiva maghiarilor. Dar
episodul cuceririi Transilvaniei, așa cum este redat el de Anonymus, punea
în evidență altă caracteristică de bază a acestei provincii: alături de alte
popoare (slavi, bulgari, pecenegi, cumani, mai târziu secui și sași), aici
trăiau și români. Prezența românilor și relația acestora cu maghiarii va
reprezenta de la bun început unul dintre elementele care defineau acest loc.
Vecini, adversari sau conlocuitori, nu se putea ca atenția maghiarilor să nu
se fixeze asupra acestui subiect și să nu dea naștere unui portret etnic, adică
unui set de explicații fundamentale cu privire la semnificația prezenței
acestora în Transilvania, lângă sau printre maghiari.
În capitolul „Cum s-a dus în contra lui Gelou”, cronicarul pune în
scenă confruntarea dintre cele două părți, conducând intriga într-un punct
culminant, de suspans:
Tuhutum a făcut pregătiri cu ostașii săi și […] a plecat peste păduri, spre răsărit,
în contra lui Gelou, ducele blachilor. Iar Gelou, ducele ultrasilvan, auzind despre
venirea lui, și-a strâns oastea și a pornit călare, în cea mai mare fugă, înaintea
lui, ca să-l oprească la porțile Meseșului. Dar Tuhutum, străbătând pădurea într-o
singură zi, a sosit la râul Almaș. Atunci ambele armate au ajuns față în față,
găsindu-se între ele numai râul. Iar ducele Gelou, cu arcașii săi, voia să-i
oprească acolo32.
Ce putea să urmeze, după un asemenea moment de cumpănă, sub

pana unui iscusit cronicar? Evident, capitolul intitulat „Despre moartea lui
Gelou”, în care deznodământul nu putea fi altul decât izbânda căpeteniei
maghiare, eroul incontestabil al acestui episod eroic:
Iar făcându-se dimineață, înainte de auroră, Tuhutum și-a împărțit armata în două
părți și a doua jumătate a trimis-o ceva mai sus, pentru ca trecând peste râu, fără
să afle soldații lui Gelou, să înceapă lupta, după cum s-a și întâmplat. Și fiindcă
trecerea le-a fost ușoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă. Și s-au luptat
între ei cu înverșunare, dar ostașii ducelui Gelou au fost biruiți și mulți dintre ei
omorâți și încă și mai mulți făcuți prizonieri. Când a văzut aceasta ducele Gelou,
ca să-și scape viața, a luat-o la fugă cu puțini de ai săi, și pe când fugea grăbit
spre fortăreața sa, situată lângă fluviul Zomus, soldații lui Tuhutum, urmărindu-l
în fuga mare, au omorât pe Gelou lângă râul Copus. Atunci locuitorii acelei țări,
31
Larry Wolff, Inventarea Europei de Est. Harta civilizației în Epoca Luminilor, București,
Humanitas, 2000.
32
676
văzând moartea domnului lor, de bunăvoie, dând mâna și-au ales ca domn pe
Tuhutum, tatăl lui Horca. Și în localitatea ce se cheamă Esculeu și-au întărit
cuvântul prin jurământ. Și din ziua aceea localitatea aceasta poartă numele de
Esculeu, fiindcă acolo au făcut jurământul. Iar Tuhutum, din ziua aceea, a
stăpânit țara în pace și în fericire și urmașii lui au stăpânit-o până în timpul
regelui Ștefan cel Sfânt33.
În economia întregii narațiunii, moartea lui Gelu (care dă titlul

întregului capitol; acesta nu se numește, să zicem, Victoria lui Tuhutum)
reprezenta un preț simbolic al izbândei, semnul vizibil al acesteia, la fel ca
moartea lui Iugurtha, Vercingetorix sau Decebal. Indiferent dacă era vorba
despre narațiuni adevărate sau ficționale, triumful se clădea pe sacrificarea
dușmanului. Dar pentru că în acest caz nu era vorba despre povestea unei
anihilări, ci a unei întemeieri, moartea lui Gelu avea și funcția unui
sacrificiu ritual, a unei pietre puse la temelia viitoarei construcții. Moartea
ducelui ultrasilvan deschidea un nou început, fondarea noii stăpâniri a
căpeteniei maghiare, dar nu prin distrugerea vrăjmașului sau prin
substituirea lui, ci prin încorporarea sa într-o nouă construcție.
Mulți cititori români de mai târziu ai acestui fragment, de la autorii
petiției Supplex Libellus Valachorum, din secolul al XVIII-lea34 și până la
maiorul Mircea Dogaru, în 199335 au prețuit în mod deosebit pasajele care
arată ce s-a întâmplat după moartea lui Gelu, subliniind că pactul a fost un
compromis, o înțelegere încheiată între doi parteneri egali. Istoriografia
română mai recentă adoptă și ea, în general, această interpretare, fiind de
părere că primii maghiari sosiți în Transilvania au intrat mai întâi într-un fel
de parteneriat cu românii pe care i-au găsit aici, recunoscând individua-
litatea politică a acestora. În această optică, dominația totală pe care
maghiarii și-o vor impune abia mai târziu în Transilvania poate fi
delegitimată printr-un argument suplimentar: maghiarii nu doar că au cucerit
Transilvania, dar nici nu au respectat înțelegerea pe care ar fi încheiat-o cu
românii atunci când au sosit în Ardeal.
George Coșbuc, în schimb, care a învățat și el din manualele de
istorie ale vremii despre Gesta Hungarorum36, a văzut lucrurile în altă
33
Ibidem.
34
David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984.
35
Mircea Dogaru, De la Esculeu la Alba Iulia. Un mileniu de istorie românească în
cronistica și istoriografia ungaro-germană, București, (s.n.), 1993, p. 27.
36
Lajos Mangold, A magyarok története középiskolások alsó osztályai és polgári iskolák
használatára (Istoria maghiarilor pentru clasele inferioare de liceu și pentru școlile
publice), Budapest, Franklin-Társulat, 1883.
677
lumină. Deplângând cu dramatism moartea lui Gelu, în poemul omonim pe

care l-a dedicat acestui episod istoric (1902), el îl prezintă doar ca o
înfrângere severă aplicată neamului său:
Pierdut-a și oaste și țară. [...]

El moare! și cântă păgânii!
N-au Domn și n-au țară românii,
Și-adușii de vânturi în țară
Sunt astăzi stăpânii!37
Interpretarea lui Coșbuc (tributară, sub raport ideologic, climatului

de confruntare politică de la sfârșitul perioadei dualiste) redă însă mai corect
sensurile originare ale narațiunii Notarului Anonim. La Așchileu – ne arată
textul lui Anonymus – nu s-a înregistrat o remiză. Chiar dacă în final și-au
dat mâna, a fost totuși o strângere de mână între învingători și învinși, fiind
limpede cine era câștigătorul a cărui victorie fusese pecetluită de moartea lui
Gelu. Noua stăpânire era rezultatul întemeierii sale, care avea la bază o
victorie militară, consfințită ulterior printr-un pact.
Numai că această țară, cucerită și în acest fel reîntemeiată într-o
formulă maghiară prin strădaniile lui Tuhutum, îi încorpora ca pe un
element distinct și pe acești sărmani, viteji, exotici și contradictorii blachi.
Narațiunea lui Anonymus evidenția, așadar, pe de o parte, conflictul
dintre vlahi și maghiari, lupta, înfrângerea, cucerirea. În contextul dat
(întemeierea de către unguri a noii lor patrii, prin dreptul sabiei, în
conformitate cu valorile Evului Mediu), relatarea privitoare la această
întâlnire conflictuală cu românii nu avea însă rolul de a-i demoniza în mod
special pe aceștia. În Evul Mediu, luptele dintre diferitele neamuri și
căpetenii erau cel mai firesc lucru, așadar împrejurarea că maghiarii s-au
luptat cu vlahii nu era de natură să justifice și să pună bazele unei dușmănii
seculare.
Pe de altă parte, cronica menționa pactul încheiat între foștii
combatanți, care semnifica mai ales recunoașterea românilor ca o entitate
componentă a Transilvaniei. Prezența românilor, alături de a celorlalte
seminții care trăiau aici, punea în evidență arhitectura diversă a acestei
provincii de margine, ceea ce astăzi s-ar numi caracterul multietnic și
multicultural al Transilvaniei. Este adevărat că diversitatea și lipsa de
uniformitate socială, culturală sau lingvistică reprezentau norma în lumea
medievală și puteau fi întâlnite peste tot. Întreaga Ungarie a fost percepută
în această lumină, ca un regat în care se vorbeau multe limbi și trăiau
37
George Coșbuc, Ziarul unui pierde-vară, București, Socec, 1902, p. 52-58.
678
diverse popoare, o trăsătură care era valorizată pozitiv: unius linguae

uniusque moris regnum imbecille et fragile est („regatul cu o singură limbă
și aceleași obiceiuri este slab și trecător”, potrivit formulei atribuite regelui
Ștefan de către Sfântul Gerard din Cenad).
Dar chiar și în acest context, Transilvania avea câteva trăsături
speciale, care o particularizau, printre care se numărau caracterul periferic,
arhaic, exotic și multietnic. Românii se integrau perfect în acest peisaj, pe
care îl ilustrau în mod sugestiv cu prezența lor. Nu conta deloc, în ceea ce
privește modul în care îi vedeau în epoca respectivă maghiarii, dacă erau
prezenți aici la venirea lui Tuhutum sau dacă ar fi apărut mai târziu. Dar
reprezentau o piesă de care nu se putea face abstracție în peisajul
Transilvaniei și în acest fel erau niște parteneri de coabitare pentru maghiari.
Așa începea o conviețuire imagologică de o mie de ani38.
38
Acest studiu a fost realizat cu sprijinul UEFISCDI, în cadrul proiectului de cercetare
Românii despre maghiari, maghiarii despre români: două secole de oglindire reciprocă
(1789-2007), cod PN-III-P4-PCE-2021-0262.
679
GESTA LUI ANONYMUS. GENUL LITERAR CA
ARGUMENT ISTORIOGRAFIC
Ionuț Costea
Gesta lui Anonymus a constituit din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea și până în prezent un „măr al discordiei” sau un „măr al lui Paris”
între istoriografiile moderne din Ungaria și România1. Chestionarea valenței
de izvor istoric al Gestei lui Anonymus a cuprins un spectru amplu de
interpretări, de la extrema respingere2 (ca gestă, text ficțional, cu valoare
eminamente literară), pe de-o parte, la cealaltă extremă, a considerării
informațiilor transmise ad litteram ca adevărate3. De-a lungul timpului,
interpretările s-au înmulțit și nuanțat mai cu seamă atunci când în centrul
atenției s-au înscris teme de cercetare particulare: chestiunea morfologiei
textului4 (autor, cronologie, arhetip), analiza genului literar, interpretarea
1
O discuție detaliată asupra acestei probleme vezi la Dennis Deletant, „Ethno-History or
Mytho-History? The Case of the Chronicler Anonymus”, în idem, Studies in Romanian
History, București, Editura Enciclopedică, 1991, p. 332-351.
2
Gyula Kristó, Ardealul timpuriu, Szeged, Atelierul de Istorie Medievală, 2004, p. 49-50:
„Făcând abstracţie de câteva ştiri referitoare la trecutul vechi al ungurimii – şi numai al
ungurimii! –, păstrate în tradiţie şi folosite de Anonymus (ştiri ca denumirea Hétmagyar,
persoana lui Álmos sau Árpád), gesta lui romanţată nu e un izvor al istoriei de la sfârşitul
secolului al IX-lea, aşadar aici şi în următoarele trebuie să facem abstracţie de ştirile sale
referitoare la vremurile din jurul descălecatului. Cine nu procedează în felul acesta,
desconsideră normele elementare ale criticii izvoarelor şi comite falsificarea conştientă a
istoriei”.
3
Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, Dacia, 1971, p. 28: „Fără să «jurăm»
pe textul Anonimului cum au făcut unii, valoarea Gestelor lui Anonymus s-a impus și se
impune tot mai mult din toate punctele de vedere și, prin urmare, și al conținutului istoric
pentru evenimentele veacului al X-lea în general și în aceeași măsură pentru cele din
Transilvania. Cu atât mai mult, cu cât relatările lui Anonymus n-au fost informate de alte
izvoare mai demne de încredere. Dimpotrivă, ele au fost confirmate de multe alte izvoare
contemporane sau apropiate, și sunt confirmate de izvoarele arheologice pe măsură ce
cercetările se intensifică și se amplifică”.
4
Péter Juhász, Anonymus: Fikció és realitás. Az Ȧlmos-ȧg honfoglalása (Anonymus:
Ficțiune și realitate. Descălecarea ginții lui Almos), Budapest, Belvedere, 2019; Bálint
Hóman, „La première période de l’historiographie hongroise”, în Revue des études
hongroises, III, 1925, 3-4, p. 125-164; V. Pârvan, „Românii în Cronica Notarului
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.33
textului ca expresie a ideologiei puterii centrale confruntată cu revolta

stărilor privilegiate, cercetarea identităților sociale medievale din regatul
Ungariei sau ca afirmare a identității confesionale/catolice a regatului
medieval maghiar5. Textul Gestelor, în schimb, este anturat de o perspectivă
polemică, motivată de profunde motivații politice, încă din secolul al
XVIII-lea el a contribuit la elaborarea unui argument istoric pentru
susținerea drepturilor politice ale românilor transilvăneni, argument inclus
în demonstrarea dreptului istoric al afirmării politice a națiunii române din
Transilvania. Din acest motiv, textul Gestelor a fost pus în valoare din
punctul de vedere al informațiilor adevărate sau false oferite istoricului.
Această presiune în socotirea textului Gestelor drept o „comoară de
informații” nu este o modalitate de apropiere a textelor medievale specifică
doar istoricilor români sau maghiari. P. Zumthor, acum o jumătate de secol,
observa că romanele medievale sau cântecele de gestă, din aceeași perioadă,
remarcau o bibliografie bogată, referitoare mai ales la „substratul lor istoric
informativ”6. Înțelegerea Gestei Hungarorum ca un izvor istoric propriu-zis,
Anonim al Regelui Bela. Cercetare comparativă cu celelalte cronici ungurești și Cronica

lui Nestor”, în idem, Studii de istorie medievală și modernă, ed. L. Nastasă, București,
Editura științifică și Enciclopedică, 1990, p. 23-64; György Györffy, Formation d’états
au IXe siècle suivant les «Gesta Hungarorum» du notaire anonyme, în vol. Nouvelles
études historiques, I, Budapest, Maison d'éd. de l'Académie des Sciences de Hongrie,
1965, p. 27-53.
5
Tudor Sălăgean, Țara lui Gelou. Contribuții la istoria Transilvaniei de Nord în secolele
IX-XI, Cluj-Napoca, Argonaut, 2006, p. 11-74; A. Madgearu, Românii în opera Notarului
Anonim, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2001, p. 19-50; I.-A. Pop, Români și
maghiari în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ed. a II-a,
Cluj-Napoca, Tribuna, 2003, p. 92-99; György Györffy, „Abfassungszeit, Autorschaft und
Glaubwuerdigkeit der Gesta Hungarorum des Anonymen Notars”, în Acta Antiqua
Academiae Scientiarum Hungaricae, XX (1972), 1-2, p. 202-229; S. Brezeanu, „Romani și
Blachi la Anonymus. Istorie și ideologie politică”, în Revista de Istorie, XXXIV (1981), p.
1313-1340; J. Perenyi, La conscience nationale dans les chroniques hongrises du XIII-e
siècle, în vol. Le developpement de la conscience nationale en Europe Orientale. Paris,
1969, p. 51-68. În articolul de față nu am avut în vedere contribuția istoricului Florin Curta,
Gesta Hungarorum ca parodie de gen. Contribuția menționată a fost prezentată la
Congresul Național al Istoricilor Români de la Alba Iulia, 8-9 septembrie 2022
(http://cnir.conference.uab.ro/index.php?p=4), nefiind încă publicată.
6
Paul Zumthor, Încercare de poetică medievală, traducere și prefață de Maria Carpov,
București, Univers, 1983, p. 43: „Bibliografia privitoare la poezia lirică, la cântecele de
gestă sau la roman este umflată peste măsură cu studiile, de altfel adesea remarcabile,
consacrate substratului lor istoric informativ, sau «originii» lor în spațiu și timp. Sub titluri
cum ar fi: „cântecele de gesta și istoria”, „sursele poeziei trubadurilor”, de cele mai multe
ori nu reține atenția decât cercetarea asupra condiționărilor externe și a genealogiei
arhetipale a textelor noastre reale”.
681
valorizarea sa ca sursă documentară, unde se caută informații despre

evenimente și personaje istorice, predomină în cercetările de istoriografie.
În rândurile de față nu ne propunem redeschiderea discuției cu
privire la caracterul adevărat sau fals al informațiilor oferite de Anonymus,
ci definirea genului narativ și a funcțiilor pe care acesta le îndeplinea în
epoca în care a fost scrisă Gesta din perspectiva istoriografiei dedicate
scrierii Notarului Anonim. Cu alte cuvinte, urmărim modalitățile în care
încadrarea într-un gen literar/istoriografic medieval a scrierii lui Anonymus
a fost folosită de-a lungul timpului ca un argument în elaborarea
demonstrațiilor istoricilor. Pentru atingerea acestui obiectiv, două repere
literare preliminare sunt fundamentale în definirea genului Gestei
Hungarorum elaborată de Anonymus. Primul dintre aceste repere literare îl
reprezintă deja lucrarea citată a cercetătorului literaturii medievale Paul
Zumthor, Încercare de poetică medievală. Lucrarea menționată ne oferă
două observații majore pentru înțelegerea lui Anonymus: înțelegerea
textului gestelor ca și cronotip7 (modalitate de definire a unei culturi) și
definirea genurilor medievale ca genuri ambigue, unde ficționalul și
legendarul se împletesc cu faptele istorice adevărate, fără a pune în discuție
„armonia” și fără a falsifica „finalitatea operei”8. Cel de-al doilea reper
literar ne este oferit tot de un istoric francez al culturii medievale, Bernard
Guenée. În cunoscuta carte despre cultura istorică în Occidentul medieval9,
carte apărută inițial în 1980, Bernard Guenée definește, printre altele,
genurile istoriografiei medievale, operând o distincție între anale, cronici și
istorie sau geste.
Definirea genurilor literaturii și istoriografiei medievale, așa cum
apare în istoria literaturii medievale, în poetica medievală și istoria
istoriografiei medievale constituie reperul fundamental în funcție de care se
poate observa plasarea interpretărilor istoriografice cu privire la genul
scrierii lui Anonymus în ansamblul preocupărilor analitice dedicate
autorului medieval maghiar.
Integrată în cultura medievală occidentală, scrierea lui Anonymus
s-a aliniat canoanelor narative specifice genului ales de către autor în
perioada redactării sale. Elaborată în Evul Mediu latin, făcând parte din
7
Ibidem, p. 46: „... textul alcătuiește ceea ce a fost numit un cronotip, loc de confluență și
de transmutație globală a elementelor unei culturi: sociale, intelectuale, estetice, chiar și
tehnologice, în măsura în care determină modul de transmitere a textelor, factori care, deși
condiționează poemul, sunt în același timp denaturați de el”.
8
Ibidem, p. 44.
9
Bernard Guenée, Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval, traducere de Ovidiu
Pecican, Iași, Polirom, 2019.
682
tezaurul culturii medievale occidentale, Gesta lui Anonymus reflectă

caracteristicile genului, subliniate de istoricul francez. Gesta ca gen al
istoriografiei medievale identificat cu istoria propriu-zisă concepută în acea
epocă, remarca un mod particular de a scrie istoria, cu funcții și finalități
specifice. Cum se prezintă Gesta lui Anonymus din perspectiva
cronotipului, a trăsăturilor culturii maghiare medievale din secolele al
XII-lea și al XIII-lea, pe de o parte, și care au fost mizele istorice ale scrierii
din perspectiva genului istoriografiei medievale ales de către autorul său?
Cum se raportează istoricii care l-au analizat pe Anonymus la genul scrierii
sale? Aceste interogații ghidează studiul de față.
Întotdeauna acuratețea reconstituirii de tip istoric a trecutului a fost
legată de modalitatea în care istoricul a „lecturat” sursele pe care le-a avut la
dispoziție. „Urmele trecutului” prind „glas” prin intermediul narațiunii
concepute de istoric. Prin urmare, „narațiunea istorică” este circumstanțială,
ea derivă din natura sursei, pe de-o parte, dar și din orizontul cultural prin
care istoricul o deslușește și o prezintă cititorului său. Relația dintre sursă
istorică/text este ambiguă, cu atât mai mult cu cât proveniența sursei
coboară mai adânc în timp. Orizontul cultural care asigură semnificația
textului respectiv devine, odată cu coborârea în timp, tot mai „străină”
istoricului, dispus să-l apropie și înțeleagă prin intermediul contextului
cultural ce-l caracterizează și care este înțeles de către contemporanii săi.
Paul Zumthor, cunoscutul cercetător al poeticii medievale, observa, în
sensul celor precizate mai sus, că, atunci
[...] când cineva din secolul nostru se înfruntă cu o operă din secolul al XII-lea, durata
despărțitoare denaturează până la suprimare relația care se stabilește de obicei între
autor și cititor, cu ajutorul textului, abia de se mai poate vorbi de relație10.
Același autor francez considera că, în cazul textelor medievale,

relația dintre text și cititor nu se mai „produce spontan” și „percepția formei
devine echivocă”11.
P. Zumthor, pornind de la observația lui Mendez Pindal, din anii
1960, considera că între epopee și istoria propriu-zisă până în secolul al
XIV-lea nu a existat o diferență foarte clar precizată, genurile numite se
intersectau, poemele se contopeau în narațiunea istorică12. Mutațiile
10
P. Zumthor, op. cit., p. 42.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p. 44: „... înainte de secolul al XIII-lea, sau chiar de al XIV-lea, nu a fost
niciodată trasă o linie de demarcație între istorie și epopee: poemele cele mai fanteziste sunt
683
profunde din secolul al XII-lea, așa-numita „Renaștere a secolului al

XII-lea”, a dat naștere la nivelul genurilor narative romanului, unul dintre
filoanele tradiției romanului fiind cântecele de gestă, un gen istoriografic:
Nu cred că se poate defini mai bine dimensiunea fundamentală a «romanului»

medieval, o dimensiune comună cu a istoriografiei. Invers, narațiunea
istoriografică nu se deosebește de narațiunea romanescă decât (uneori) la nivelul
compoziției de ansamblu13.
Din punct de vedere semantic, termenul de gestă înseamnă

„povestire a unor fapte de seamă”14. În acest sens, epopeea/gesta ilustra o
serie de caracteristici cu privire la reprezentarea unei „acțiuni colective”, cu
privire la o „societate reală și totuși fictivă”. Astfel, în cazul gestelor,
„adevărul epic provine din memoria colectivă pe care o confirmă”15. În
același timp, „tema generală și comună cântecelor de gestă… este
«eroismul»”16, reprezentarea unei „societăți războinice”, a unor evenimente
recognoscibile, pe alocuri cu eroi care pot fi identificați: „În general, un
cântec de gestă prezintă un aspect eteroclit: juxtapuneri de episoade
deosebite ca ton și ca stil, acumulări de digresiuni, repetiții, contradicții în
privința amănuntelor”17. Genul literar al gestelor, așa cum observa P.
Zumthor, aduce în atenția cititorului o societate războinică, prezentarea unor
evenimente eroice, caracteristice unei colectivități; de asemenea, în cadrul
narațiunii de tip gesta se împletesc elemente reale cu cele ficționale,
memoria colectivă fiind „instanța” de validare a adevărului celor povestite.
Prin urmare, ca surse, morfologie și stilul narațiunii, gesta se identifică cu
narațiunea romanescă, aflată la debuturile sale în această perioadă a Evului
Mediu. În același timp, gesta ca gen literar se încadrează narațiunii istorice,
fiind o construcție narativă despre evenimente ale trecutului, având funcții și
o finalitate de tip istoric.
Între genurile istoriografiei medievale, Bernard Guenée18 menționa,
cum am precizat deja, analele, cronicile și istoriile sau gestele: „<<Anale>>,
«cronici», «istorii», «geste», acestea sunt într-adevăr cuvintele care, reluate
integrate în cronici într-un mod care, pentru autorii acestora, nu distruge armonia și nici nu
falsifică finalitatea operei”.
13
Ibidem, p. 433.
14
Ibidem, p. 562.
15
Ibidem, p. 431-432.
16
Ibidem, p. 405.
17
Ibidem, p. 564.
18
Bernard Guenée, op. cit., p. 162-165.
684
constant în titluri, anunță în Evul Mediu o operă istorică”19. Frontierele

dintre aceste tipuri de narațiuni istorice nu au fost foarte bine precizate în
perioada de început a Evului Mediu. Cu timpul, în schimb, autonomia lor
s-a evidențiat din ce în ce mai pronunțat. Istoricul francez, pomenit mai
înainte, considera că un reper pentru distingerea între cronică și istorie îl
putea reprezenta Eusebiu din Cezareea, cu cunoscutele sale scrieri, Istoria
ecleziastică și Cronica. Astfel, cronica „privilegia cronologia”, era un
compendium ce „rezuma istoria lumii în tabele cronologice”. Spre deosebire
de aceasta, istoria „privilegia narațiunea”, era „o poveste absolut completă”.
De cele două genuri se deosebeau analele care erau „niște note scurte scrise
an de an pe marginile tabelelor pascale, cu ajutorul cărora o comunitate voia
să păstreze memoria evenimentului sau evenimentelor marcante ale unui
an”20. Între anale și cronică, în Evul Mediu din secolele XII-XV s-a produs
o contopire, impunându-se ca gen istoriografic o scriere elaborată „chronico
more” sau „modo chronico”. Pe de altă parte, în aceeași perioadă, s-a
afirmat un al doilea gen istoriografic care presupunea asumarea scrierii „per
modum ystorie”. Care erau caracteristicile acestei tipologii a textului istoric?
Bernard Guenée sublinia că în ceea ce privește cronica se distingeau două
trăsături majore: cronologia și conciziunea relatării. Spre deosebire de
cronică,
[...] în istorie se dădea prioritate narațiunii. Desigur, istoricul trebuia să urmeze

întotdeauna ordinea cronologică. Dar de la el nu se așteptau date precise. Practic,
el nu le dădea niciodată. Dimpotrivă, relatarea sa lua amploare și se derula după
cele mai bune reguli ale retoricii21.
Subiectele alese în cadrul istoriilor erau tratate „exhaustiv”, stilul

relatării fiind caracterizat de ambiguitate, prolixitate. Deosebirea dintre
cronică și istorie a rămas, în general pentru omul medieval, una subtilă, de
detaliu, observată doar de un „cerc al specialiștilor”, fără să cunoască un
ecou generalizat, acestea fiind socotite ca și scrieri despre trecut:
Aceasta pentru că istoria și cronica, ultima oferind date, cealaltă neoferindu-le,

ultima predestinată conciziei, cealaltă netemându-se de prolixitate, aveau un
punct comun esențial: erau obligate să respecte ordinea cronologică22.
19
Ibidem, p. 162.
20
Ibidem.
21
Ibidem, p. 163.
22
Ibidem, p. 164.
685
Din secolul al XII-lea, istoria a fost folosită ca mijloc de propagandă

pentru demonstrarea originilor ilustre ale națiunilor și ca argument pentru
fundamentarea stăpânirii asupra popoarelor cucerite23. Pornind de la aceste
considerații, s-a format o adevărată școală istoriografică în vremea lui Filip
al II-lea, regele Franței, cunoscută sub denumirea de dionisiană, „gândită de
clerici pentru clerici, credincioasă latinei”. O altă funcție a acestor gesta a
fost reprezentată de solidarizarea corpului social, a regilor și ordinelor
privilegiate, în cuvintele lui B. Guenée, „erau necesare [gestele – n.n., I.C.]
pentru coeziunea statului”24.
Din capul locului, merită să remarcăm intenționalitatea scrierii
„magistrului P.” Anonymus are conștiința elaborării unei scrieri istorice,
dedicată intrării maghiarilor în Pannonia și formării regatului sub dinastia
arpadiană. În acest sens, în prologul scrierii sale autorul maghiar mărturisea:
[...] am găsit, prin urmare, de cuviință să scriu simplu și după adevăr, pentru ca
cititorii să poată vedea cum s-au petrecut lucrurile. Căci dacă națiunea Ungariei,
atât de vestită, ar fi să afle despre începuturile nașterii sale și despre toate faptele
vitejești ale sale, ca prin vis, din poveștile închipuite ale oamenilor de la țară sau
din născocirile cântăreților fără frâu la gură, lucrul ar fi tare neplăcut și cu totul
nelalocul său. De aceea e mai bine să se afle, în mod limpede, adevărul din
examinarea sigură a documentelor scrise și din interpretarea clară a faptelor
istorice25.
Citită cu atenție, această „profesiune de credință” a istoricului ne

poate părea similară concepției cvasimoderne despre „cum se scrie istoria”.
Au fost precizate în termeni fermi principalele repere ale scrisului istoric
modern: fundamentarea afirmațiilor pe documente scrise, interpretarea
faptelor istorice și dorința de a reconstitui faptele trecutului în spiritul
23
Ibidem, p. 263: „Plantageneții s-au folosit conștient și masiv de istorie pentru a
demonstra originea ilustră a stirpei lor și pentru a justifica dominația lor în țările pe care le
cuceriseră.”
24
Ibidem: „După 1300, nu prea există putere care să nu fi apelat la propagandă și care să nu
fi folosit, în propaganda sa, trecutul pe post de argument.” Vezi și p. 264, unde Bernard
Guenée se referă în mod direct la regatul Ungariei, amintind cazul scrierii lui Antonio
Bonfini, care rezonează cu ambițiile politice ale regelui Matia Corvinul: „Antonio Bonfini
... scriind, în 1487-1488, istoria Ungariei ..., el nu făcea decât să-i dea stăpânului său, regele
Matei Corvin, ... niște argumente istorice pentru ambițiile sale politice”.
25
Faptele ungurilor, traducere de G. Popa-Lisseanu, ed. îngrijită și prefață de I. Oprișan,
București, Saeculum, 2010, p. 100; vezi și p. 148: „Iar, dacă războaiele acestora și toate
isprăvile lor vitejești n-ați voi să le credeți din scrisul acestor pagini, credeți atunci
cântecele limbute ale cântăreților și poveștile închipuite ale țăranilor care nici până azi n-au
dat uitării faptele vitejești și războaiele ungurilor”.
686
adevărului. Proclamarea adevărului ca finalitate a scrisului istoric a fost

întotdeauna motivația principală a preocupării reconstituirii faptelor din
trecut, din antichitatea cea mai timpurie și până în secolul al XXI-lea. Prin
urmare, în cazul lui Anonymus, „clamarea adevărului” este o temă
redundantă, un stereotip reprodus în spiritul genului istoriografic ales pentru
reconstituirea genealogiei regilor și nobililor Ungariei medievale. Adevărul,
în sens literal, nu a constituit un scop principal al lui Anonymus. Acest
adevăr a fost afirmat, mai degrabă, prin modelarea faptelor și întâmplărilor
relatate pentru a converge reconstituirii genealogiei regilor, a nobilimii, a
faptelor de vitejie în urma cărora s-a născut regatul maghiar. Dorința lui
Anonymus a fost de a da un sens modalității în care s-a format regatul
maghiar, afirmarea principalelor instituții sociale pe care acest regat se
fundamenta, regalitatea, nobilimea și credința catolică: „[...] are acum
începutul genealogiei regilor și a nobililor, în privința căror regi să aducem
laudă și cinste regelui etern și maicii sale, Sfintei Marii, din grația căruia
regii Ungariei și nobilii să stăpânească țara cu sfârșit fericit”26. Interpretarea
faptelor istorice, pornind de la aceste comandamente, vitejia regilor și
nobililor, solidaritatea acestor ordine și credința în Dumnezeul Bisericii
romane a fost țelul principal al autorului gestelor. Era un „adevăr” presupus
a fi împărtășit de autor și contemporanii săi, cititorii prezumtivi ai scrierii.
Fiind vorba despre „nașterea unui regat”, aceasta nu putea fi decât eroică și
creștină, pentru a așeza regatul Ungariei pe harta civilizației latine
occidentale. Din acest motiv, scrierea lui Anonymus se înscria în mod
necesar între genurile istoriografiei perioadei medievale, specifice secolului
al XII-lea. Este cazul istoriei sau gestelor, gen pe care autorul însuși îl
delimitează de „poveștile închipuite ale oamenilor de la țară” (ex falsis
fabulis rusticorum) și de „născocirile cântăreților fără frâu la gură” (a
garrulo cantu ioculatorum quasi sompniando audiret, ualde indecorum et
satis indecens esset). Delimitarea sa de cultura orală și plasarea scrierii sale
(gesta fiind, în adevăr, o scriere istorică) în orizontul culturii scrise definește
cronotipul a ceea ce a reprezentat dintr-o încadrare socioculturală a Gestei
Hungarorum. Anonymus a fost, pe de-o parte, notar, profesiunea sa
asociindu-l cu credința în credibilitatea documentelor scrise, care
dobândește o superioritate în comparație cu oralitatea fluidă a țăranilor și
cântăreților. Cu toate că, în elaborarea documentelor scrise oralitatea are o
funcție importantă, pe baza mărturiilor orale sunt reconstituite actele de
proprietate pe care o cancelarie, fie ea și cea regală maghiară, le-a elaborat.
În schimb, pe de altă parte, este vorba de o transformare majoră pe care
26
Ibidem.
687
cultura și societatea maghiară o probează în această perioadă în care a fost

scrisă Gesta Hungarorum. Este vorba de o transformare ilustrată în plan
juridic, în principal (documentele de care dispunem au această finalitate), care
a condus la reducerea importanței pristavului, a celui care conducea ancheta
orală și la trimiterea tot mai largă la proba juridică a documentelor elaborate
de locurile de adeverire sau cancelarii27. În fapt, Anonymus se plasează la
frontiera a două culturi, cea orală și cea scrisă, ilustrând prin asumarea sa o
balansare către credibilizarea culturii scrise. Avem de-a face, astfel, cu o
scriere în care s-a făcut translarea de la cultura orală la cea scrisă.
În fapt, genul istoriografic pentru care a optat îi era familiar lui
Anonymus, el mărturisește o afinitate pentru o astfel de scriere dovedită încă
din timpul studiilor, când a exersat redactând istoria troiană: „Când
odinioară ne găseam împreună la școală, la studii, și citeam cu același
entuziasm istoria troiană pe care eu îmbrățișând-o cu cea mai mare dragoste
o rezumasem într-un singur volum...”28. În consecință, „adevărul” lui
Anonymus a fost prezentat în funcție de finalitatea atribuită de autor scrierii
sale și de genul istoriografic ales pentru a împărtăși cititorilor nașterea
regatului Ungariei. Acest „adevăr” prin urmare nu are cum să coincidă cu
cel pe care caută să-l stabilească istoricul modern în demersul său de
reconstituire a evenimentelor istorice care au condus la afirmarea regatului
Ungariei. De aici această contradicție evidentă între Anonymus și istoricul
modern. Scrierea lui Anonymus este în sine o istorie și nu doar un izvor
istoric, așa cum istoriografia modernă tinde, în cele mai multe cazuri, să-l
înțeleagă și să-l prezinte.
Din acest motiv s-au născut surprinzătoarele critici pe care istoricii
moderni i le-au adus lui Anonymus. Acum mai bine de o jumătate de veac,
istoricul Gy. Györffy constata în debutul unui studiu dedicat scrierii
notarului:
În nararea evenimentelor despre cucerirea Ungariei Gesta vorbește de-a lungul

mai multor pasaje despre formațiunile statale din secolul al IX-lea din bazinul
carpato-danubian. Aceste formațiuni au avut o importanță particulară în
adunarea forțelor pentru reconstituirea condițiilor existente în bazinul carpatic
de-a lungul secolului al IX-lea pe baza unui număr restrâns de izvoare. A fost
27
Martin Rady, Nobility, Land and Service in Medieval Hungary, London, Palgrave
Macmillan, 2000, p. 62-78; Pál Engel, Regatul Sfântului Ștefan. Istoria Ungariei
Medievale, 895-1526, traducere de Aurora Moga, ediție îngrijită de A.A. Rusu și I. Drăgan,
Cluj-Napoca, Mega, 2006, p. 118-120.
28
Faptele ungurilor, p. 100.
688
bizar să constatăm că tot ceea ce magistrul P. a scris în legătură cu aceste

probleme este diametral opus cu izvoarele din epocă29.
După trei decenii, același lucru i se părea „bizar” și lui Gyula

Kristó30. Cu toate că „adevărul” relatărilor transmise de Anonymus a fost
contestat, natura operei sale, a unei gesta medievală a fost asumată, marcând
„prima perioadă a istoriografiei maghiare”, după expresia lui Bálint Hóman,
specifică scrierilor istorice din secolul al XIII-lea31.
Bálint Hóman a dovedit în anii 1920 o preocupare constantă pentru
evidențierea începuturilor medievale ale istoriografiei maghiare (în 1923
apărea în limba maghiară textul despre prima perioadă a istoriografiei
maghiare; tot în acel an a tipărit articolul dedicat istoricității Cântecului
Nibelungilor, unde reproduce pasaje din textul în limba maghiară referitoare
la valoarea istorică a genului gestelor; ulterior, textul din limba maghiară,
tipărit în 1923, a fost tradus în limba franceză, doi ani mai târziu). Mai mult
decât stabilirea unor arhetipuri ale scrierilor istorice medievale maghiare din
secolele al XI-lea și al XIII-lea, a fost printre primii istorici moderni, critici,
care l-au încadrat pe Anonymus și scrierea sa în orizontul gestelor
medievale. Acest gen al gestelor era considerat ca „forma predominantă a
istoriografiei maghiare de-a lungul Evului Mediu”32. Pentru Bálint Hóman,
Gesta lui Anonymus reprezenta din punctul de vedere al genului literar, o
„gestă romanescă” (la litterature des gestes romanesques), socotind că acest
tip de gestă „care a cucerit Europa în secolele XII-XIII, este un vlăstar izolat
29
Gy. Györffy, op. cit., p. 27.
30
Gyula Kristó, op. cit., p. 49: „Autorului i-a rămas o singură posibilitate pentru a schiţa
fără sursă de informaţii sigure istoria descălecatului ungar, şi anume propria lui fantezie.
Acest mod de a scrie istorie se potrivea la perfecţie cu genul gestelor romanţate devenit la
modă în secolul al XII-lea pe pământ francez, în care tocmai o astfel de istoriografie se
aştepta de la cei care îl practicau. Anonymus, ungurul, a dat dovadă în multe cazuri de lipsă
de orientare în istoria de la sfârşitul secolului al IX-lea a poporului său”. Kristó, în lucrarea
sa dedicată istoriografiei medievale din Ungaria, menționează că lucrarea lui Anonymus
este gesta păgânilor maghiari, o „gesta romanescă” (regényes geszta), comparând „gesta
romanescă” cu genul romanului istoric din perioada modernă. Vezi Gyula Kristó, Magyar
historiográfia. I. Történetírás a középkori Magyarországon (Istoriografie maghiară. I.
Istoriografia în Ungaria medievală), Budapest, Osiris, 2002, p. 54-55. (Mulțumesc doamnei
Maria Lupescu pentru precizarea făcută cu privire la această contribuție istoriografică a lui
Kristó).
31
Bálint Hóman, A magyar történetírás első korszaka (Prima perioadă a istoriografiei
maghiare), Budapest, Minerva, 1923, p. 11-40; idem, „Geschichtliches im Niebelungenlied”, în
Ungarische Jahrbücher, III (1923), p. 196-219; idem, „La première période de l'historiographie
hongroise”, în Revue des études hongroises et finno-ougriennes, III (1925), p. 125-164.
32
Idem, „La première période de l'historiographie hongroise”, p. 155.
689
al literaturii «istorice», cultivată constant după secolul al VI-lea de

popoarele latine”33. Folosindu-se de istoriile literaturilor medievale din
diverse spații naționale (german, francez, italian), el integra scrisul istoric
din Ungaria secolelor XII-XIII în genul literar al gestelor. Din punct de
vedere istoriografic, în opinia sa, aceste geste sunt socotite ca fiind
inferioare analelor și cronisticii, genuri proprii istoriografiei medievale:
Din punctul de vedere al obiectivității și al siguranței documentare, «gesta» sau

«historia» se plasează în urma cronicilor și analelor, fiind determinate de
calitatea personală a scriitorului; cu toate acestea ele dau o imagine adevărată a
vieții și spiritualității Evului Mediu. Din punct de vedere artistic, ele sunt gardienii
tradiției istoriografice a antichității, desigur neputând rivaliza cu operele de
căpătâi ale istoricilor clasici, nici ca valoare critică sau literară, nici în ceea ce
privește progresul concepției istorice34.
Bálint Hóman, detașându-se de „scepticismul extrem” în privința

aprecierii valorii istorice a scrierii lui Anonymus, a consacrat din
perspectiva criticii istorice analiza de gen ca argument în evaluarea istorică
a acestei scrieri de la începuturile istoriografiei maghiare medievale.
Într-o abordare recentă, sistematică și cu un caracter de sinteză cu
privire la dezbaterile istoriografice care s-au concentrat asupra Gestei lui
Anonymus din istoriografia maghiară, istoricul Péter Juhász s-a asociat
punctului de vedere exprimat de Bálint Hóman. Istoricul a subliniat că
manuscrisul din care cunoaștem scrierea lui Anonymus (provenind de la
sfârșitul secolului al XII-lea și începutul veacului următor), din perspectiva
genului literar reprezintă o „gestă romanescă” (regényes geszta), accentuând
interpretarea care plasa scrierea în corpusul literaturii și ficționalizării35.
În deceniile care au urmat contribuției lui Bálint Hóman, după cum
s-a putut observa, accentele au fost puse tot mai intens pe natura scrierii ca
gen literar reprezentat de gesta medievală, în timp ce finalitatea sa istorică a
fost minimalizată sau contestată în totalitate, aruncată în derizoriu.
Subliniindu-se doar valoarea sa literară, construcția narativă, circulația
motivelor literare ce compun scrierea lui Anonymus, discutat din
33
Ibidem, p. 135, 159.
34
Ibidem.
35
Péter Juhász, op. cit., p. 17: „Anonymus se încadrează în gesta romanescă răspândită în
Europa Occidentală în secolul al XII-lea, opera fiind redactată în stilul prozei ritmate din
epoca respectivă. Stilul acesta se caracterizează prin utilizarea numerologiei [genealogiilor
mitice, biblice – n.n., I.C.] și printr-o expresie simbolică, scopul principal fiind propagarea
unor deziderate politice din epoca respectivă” (Traducerea aparține autorului prezentului
studiu).
690
perspectiva istoriei literare comparate, perspectivă menită să deslușească

sursele literare care au stat la baza textului magistrului P. s-a urmărit
subminarea credibilității de izvor istoric a scrierii Notarului Anonim.
Exagerarea caracteristicilor de text literar ficțional36 și refuzul încadrării
scrierii în genurile istoriografice propriu-zise, ca o trăsătură a scrisului
istoric din secolele al XII-lea și al XIII-lea, prevala în critica istorică, de
altfel, subtilă și consistentă37. Prin urmare, se proclama ficționalizarea și
abandonarea metodei istorice de relatare a faptelor trecutului (o metodă
invocată în prologul scrierii de autorul anonim), și detașarea unui nou gen
narativ din cadrul genului gestelor medievale, și anume, genul „gestelor
romantice” (des gestes romantiques).
În comparație cu istoricii maghiari, istoricii români, aproape în
marea lor majoritate îi atribuie scrierii lui Anonymus caracterul unei cronici.
De la sfârșitul secolului al XIX-lea și până la debutul secolului nostru se
face referire la Cronica lui Anonymus. La 1899, într-o lucrare tipărită la
Sibiu, M. Beșan pomenea de „cronica” lui Anonymus; la 1902, Vasile
Pârvan a redactat o lucrare de seminar pentru profesorul D. Onciu, amintind
tot de „cronica” lui Anonymus; la fel, N. Iorga, amintea de „cele mai vechi
cronici ungurești”; ulterior, V. Motogna, G. Popa-Lisseanu și I. Șchiopul
încadrau scrierea lui Anonymus în genul cronisticii38. În cele două ediții ale
lucrării sale despre români și maghiari în secolele IX-XIV, I.-A. Pop
atribuie textului lui Anonymus aceeași caracteristică a cronisticii,
intitulând-o, la rândul său, Cronica lui Anonymus39. În această direcție a
istoriografiei române predomină o confuzie cu privire la genurile
36
Gy. Györffy, op. cit., p. 29: „Din punctul de vedere al genului, Gesta aparține categoriei
gestelor romantice care au apărut în Europa Occidentală în secolul al XII-lea. Pretențiile
acestui gen au avut mai ales un caracter literar fără nici o tendință de a face o relatare fidelă
a evenimentelor. Personajele care figurează [în scriere – n.n., I.C.] sunt în parte copiii
imaginației autorului, neavând niciun rol în afara evidențierii carierei eroilor autorului și în
prezentarea mai colorată a faptelor istorice”. (Traducerea aparține autorului prezentului
studiu). I.-A. Pop, în cartea menționată, sesiza această afirmație, atrăgând atenția asupra
genului amintit de istoricul maghiar, „gestele romantice”, un gen nemaiîntâlnit în poetica
medievală. Vezi I.-A. Pop, op. cit., p. 96.
37
Gy. Györffy, op. cit., p. 29: „... o sarcină se impune de la început în cercetare în acest
domeniu al caracteristicilor de istorie literară: iluminarea prin mijlocirea criticii surselor
cum a luat naștere Gesta și de unde proveneau datele despre vechile popoare [pomenite
acolo – n.n., I.C.]”. (Traducerea aparține autorului prezentului studiu).
38
Vezi Ștefan Pascu, op. cit., p. 28, nota 19.
39
I.-A. Pop, op. cit., p. 93, 95. Referindu-se la valoarea istorică a scrierii lui Anonymus,
scria: „... aceste cronici au o reală valoare de izvoare istorice, în măsura în care toate gestele
medievale europene au o asemenea valoare...”, vezi p. 99.
691
istoriografiei medievale, termenii de „cronică” și „gestă” fiind folosiți cu

același sens pentru ilustrarea scrierilor istorice medievale.
Un loc aparte în ceea ce privește discuția legată de genul scrierii lui
Anonymus îl ocupă în istoriografia românească istoricul Gheorghe I. Brătianu.
În cartea sa despre tradiția istorică a întemeierilor statelor medievale românești,
Brătianu, trecând în revistă argumentele contestatarilor lui Anonymus,
menționa genul scrierii ca motivație pentru „nepotrivirile și anacronismele”
propuse de scrierea Notarului Anonim40. În schimb, continuă să folosească în
denumirea scrierii lui Anonymus termenul de „cronică”. Cu toate că se înscrie
în direcția dominantă a istoriografiei românești în precizarea genului scrierii lui
Anonymus, Brătianu a adus în discuție, pentru prima dată, argumentul propus
de Bálint Hóman, al gestelor medievale ca gen literar41.
Spre deosebire de această direcție interpretativă dominantă de
atribuire a textului Notarului Anonim genului cronicăresc, în anii 1980, în
istoriografia românească s-a impus și un alt curent de opinie. Într-o
contribuție semnificativă la analiza scrierii lui Anonymus, publicată în
Revista de Istorie, Stelian Brezeanu a abordat chestiunea interpretării
genurilor istoriografice medievale, așa cum au fost ele definite în literatura
istorică generală sau în teoriile literaturii universale. Astfel, S. Brezeanu a
numit fără niciun echivoc opera Notarului P. al regelui Bela ca gesta.
Același istoric sistematiza și încheierile cu privire la scrierea lui Anonymus
propuse de istoriografia generală, chiar dacă în atenția sa s-a aflat
„deslușirea valorii sale documentare”. Aceste încheieri, din perspectiva
genului istoriografic ilustrat de autorul medieval maghiar, însemnau
împărtășirea „eposului cavaleresc” dominant în secolul al XII-lea, dar și a
unei concepții critice proprie scrisului istoric; caracterul militant și
propagandistic al scrierii exercitat în favoarea Casei Arpadiene și a vechii
nobilimi maghiare, înscriindu-se, în această situație „în rândul
reprezentanților propagandei «naționale», … în lupta pentru afirmarea
drepturilor tinerelor monarhii europene în fața ultimei încercări a
imperialismului universal”. De pe aceste aliniamente, sublinia S. Brezeanu,
a rezultat o istorie a maghiarilor din veacurile al IX-lea și al X-lea
40
Gheorghe I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, București,
Editura Eminescu, 1980, p. 193-195; p. 193: „De fapt, o analiză temeinică a cronicei
Anonimului află o serie întreagă de nepotriviri și anacronisme; ele nu se lămuresc decât
prin faptul că avem de-a face nu cu o scriere istorică în genul obișnuit al Analelor
medievale – o însemnare cronologică în cadrul istoriei universale sau a trecutului unui
singur popor –, ci cu o povestire epică în proză (Gesta), preamărind isprăvile întâilor
cuceritori maghiari și cu deosebire, izbânzile strămoșului casei domnitoare Arpadiene”.
41
Ibidem, p. 194.
692
[...] interpretată în lumina intereselor societății arpadiene din veacurile XII-XIII,

de unde numeroasele construcții savante ale autorului ce se sprijină pe informații
luate din izvoarele folosite sau din experiența sa personală, ca și introducerea în
narațiune a unor situații inventate ori eroi imaginari, eroi ale căror nume au fost
inspirate de toponime din Pannonia și Transilvania42.
În același timp, S. Brezeanu observa o cantonare a analizelor asupra

scrierii lui Anonymus din perspectiva construcției narative și a circulației
motivelor literare care alcătuiesc textul, „autorul fiind privit mai degrabă ca
un «colecționar» de motive literare și nu ca un intelectual militant al
veacului al XII-lea”43.
Interpretarea lui S. Brezeanu privilegiază înscrierea textului lui
Anonymus în orizontul genului gestelor medievale, subliniind trăsăturile
sale principale: eposul cavaleresc, eroizant, caracterul militant și
propagandistic, interferența ficționalului în construirea secvențelor narative
și a eroilor din cadrul faptelor povestite. În schimb, S. Brezeanu, în acord cu
caracterul general al genului istoriografic ilustrat de scrierea lui Anonymus,
accentua finalitatea istorică, aceea de text istoriografic al acestei scrieri,
înțeleasă ca un elaborat narativ specific secolului al XII-lea, în care „autorul
trăiește voga eposului cavaleresc, fapt ce se răsfrânge în metoda și spiritual
operei sale”44.
O asumare directă a genului de gestă pentru scrierea Notarului
Anonim se întâlnește în analiza realizată de către A. Madgearu:
Ea nu este o cronică propriu-zisă, ci o gestă, adică o scriere epică prin care,

relatând luarea în stăpânire a țării, autorul a dorit să confere legitimitate istorică
nobililor maghiari descendenți din cele șapte căpetenii care au cucerit țara45.
Suportul istoriografic pentru o astfel de afirmație fermă cu privire la

genul scrierii lui Anonymus, în cazul lui A. Madgearu, l-au reprezentat mai
vechile contribuții ale lui Bálint Hóman, Gheorghe I. Brătianu și Stelian
Brezeanu. Noua lectură a studiului lui Bálint Hóman și a ecourilor
observațiilor acestuia în rândurile istoricilor români au fost consolidate din
42
S. Brezeanu, op. cit., p. 1316.
43
Ibidem, p. 1317.
44
Ibidem, p. 1315; p. 1317: „De aceea, mai importantă încă decât punerea în lumină a
sumei de împrumuturi ale Anonimului este deslușirea funcției fiecărui împrumut ori a
construcțiilor savante în viziunea sa istorică, deoarece pătrunderea lor în lucrare nu poate fi
privită ca un act gratuit, date fiind personalitatea autorului și caracterul operei sale”.
45
A. Madgearu, op. cit., p. 19.
693
punctul de vedere al istoriei istoriografiei de încheierile sintetizate de B.

Guenée în lucrarea despre cultura istorică în Occidentul medieval. Interesat
de evidențierea limitelor valorii de izvor istoric a textului lui Anonymus, A.
Madgearu sublinia caracteristicile genului gestelor medievale. Aceste geste
reprezentau o „istoriografie «națională», al cărui scop nu era înregistrarea
faptelor memorabile, ci legitimarea unor realități politice ale prezentului
lor”46. Genul scrierii lui Anonymus marchează din capul locului o limită a
izvorului istoric. În altă ordine de idei, la această limită se alătură o altă
condiționare, cea a izvoarelor care au stat la baza redactării scrierii istorice.
Iar în acest sens, „credibilitatea gestelor se diminuează… din cauza faptului
că tradiția orală deformează realitatea istorică”47. În ciuda acestor constatări,
A. Madgearu distingea o anume excepționalitate a gestei lui Anonymus de
la modelul genului istoriografic. În opinia sa, scrierea lui Anonymus „ocupă
totuși o poziție particulară”. Această „poziție particulară” a Notarului
Anonim ar proveni dintr-un „pătrunzător spirit critic, propriu istoricului de
profesie”, în ceea ce privește folosirea izvoarelor pentru scrierea istoriei,
mai ales a surselor orale48. În această privință, considera A. Madgearu,
Anonymus „i-a întrecut pe alți autori de geste istorice”49. De remarcat
această formulare – „geste istorice”, care forțează limitele genului
istoriografic al gestelor sau al istoriei, așa cum apare acest gen din
perspectiva poeticii și a culturii istoriografice medievale. Derivarea unui
astfel de subgen istoriografic coincide, în cazul autorului menționat, cu
obiectivul principal al cercetării sale, acela de a-l supune pe Anonymus la o
confruntare documentară cu alte tipuri de izvoare istorice, pe baza cărora
informațiile sale ar putea fi catalogate ca adevărate sau false.
Folosirea genului istoriografic ca argument al criticii istorice în
interpretarea Gestei lui Anonymus, în cazul altor istorici, pare să nu mai
reprezinte un punct strategic. Astfel, într-o lucrare despre Țara lui Gelou, a
lui Tudor Sălăgean, apărută în primii ani ai secolului nostru, referirea la
genul istoriografic a fost abandonată. Tudor Sălăgean se referă la Gesta
Hungarorum într-o modalitate neutră sau evazionistă, socotind-o fie
„scriere”, fie „operă”, referiri fără relevanță din punctul de vedere al genului
literar. Istoricul este animat de dorința de a demonstra valoarea de izvor
istoric a Gestei, fructificând direcțiile de critică istorică a izvorului profilate
46
Ibidem, p. 28.
47
Ibidem.
48
Ibidem, p. 29-30: „Utilizarea acestor surse orale nu poate fi considerată o dovadă de
superficialitate sau de ignoranță. Dimpotrivă, se pare că acești istorici medievali erau
conștienți de valoarea documentară a acestor informații”.
49
Ibidem.
694
de-a lungul timpului în istoriografie (confruntarea Gestei cu alte izvoare

istorice) și reevaluarea tradiției și oralității ca surse istorice în ultimele
decenii ale secolului al XX-lea (pe urmele lui A. Madgearu)50. Oare
considera Tudor Sălăgean că atribuirea genului literar scrierii sau operei lui
Anonymus devenise un subiect superfluu, demonstrat fără tăgadă de către
Bálint Hóman și de ceilalți istorici care i-au urmat, fie maghiari, fie români?
Sau asumarea deplină a genului gestelor, în care se încadrează Gesta
Hungarorum de către A. Madgearu, din partea istoriografiei românești,
relativ recent (2001 față de 2006), n-ar mai fi făcut necesară o reluare a
discuției pe această temă? La o primă vedere pot fi acceptate și aceste
motivații. În schimb, dacă privim mai atenți la tezele ilustrate de capitolul
dedicat Gestelor și autorului lor de către T. Sălăgean s-ar putea nuanța
remarcile de mai sus. În fapt, T. Sălăgean a pus în discuție cronologia
elaborării Gestelor și cultura căreia îi aparținuse autorul lor. Astfel, el se
raliază opiniei că Gestele au fost scrise „cel mai târziu la mijlocul secolului
al XII-lea, dacă nu chiar în ultimele decenii ale secolului al XI-lea”51. De
asemenea, T. Sălăgean contesta familiarizarea lui Anonymus cu cultura
franceză, mediul în care istoriografia considera că el s-a format și ale cărei
reflexe culturale le ilustrează scrierea sa. În schimb, Gesta, în opinia lui T.
Sălăgean, atestă „existența unei legături afective a Notarului Anonim cu
spațiul nord-italic, dacă nu chiar eventuala localizare a autorului însuși în
momentul redactării operei sale”52. Cum se armonizau, altfel, aceste
observații legate de datarea elaborării scrierii și a culturii în care s-a format
Anonymus cu includerea Gestei Hungarorum în genul gestelor medievale,
gen specific mai ales celei de a doua jumătăți a secolului al XII-lea și primei
părți din veacul următor, gen popular mai cu seamă în mediile monastice
franceze, așa cum au arătat atât Bálint Hóman, cât și Bernard Guenée53?
Prin urmare, Tudor Sălăgean a ocolit problematica genului literar pentru că
nu reprezenta o chestiune fundamentală pentru obiectivul principal al
analizei sale istorice, demonstrarea valențelor de izvor istoric a scrierii lui
Anonymus, pe de-o parte, și pentru încadrarea culturală a autorului și
cronologia elaborării operei sale, pe de altă parte.
50
T. Sălăgean, op. cit., p. 56: „Această operă îmbină, în general, relatarea epică cu
argumentarea istorică a unei tradiții juridice. Această tradiție este chemată să justifice
drepturile nobilimii ardelene asupra pământurilor obținute «din vechime», ca urmare a
primei cuceriri și, în unele cazuri, a stăpânirilor obținute la începutul secolului al XI-lea”.
51
Ibidem, p. 24-25.
52
Ibidem, p. 20.
53
Bálint Hóman, „La première période de l’historiographie hongroise”, p. 125-137;
Bernard Guenée, op. cit., p. 263.
695
***
Excursul istoriografic întreprins cu privire la dezbaterea despre
încadrarea Gestei lui Anonymus în genul literar, istoriografic medieval al
gestelor sau istoriilor, ne oferă prilejul sublinierii câtorva observații.
Atribuirea scrierii lui Anonymus genului gestelor medievale, gen
apărut în secolul al VI-lea, dar care a cunoscut o vie animație în secolele al
XII-lea și al XIII-lea în cultura occidentală latină îi aparține, în mod special,
istoricului Bálint Hóman, prin contribuțiile sale din anii 1920. De atunci,
aprecierile sale cu privire la genul gestelor medievale au devenit un „loc
comun” al istoriografiei maghiare și au fost popularizate și în rândul
istoricilor români de Gheorghe I. Brătianu. Sugestiile acestei achiziții în
ceea ce privește critica izvoarelor istorice și-a avut rădăcinile în istoria
literaturii medievale, istorie elaborată la sfârșitul secolului al XIX-lea, și în
studiile de poetică medievală din secolul al XX-lea. Pe filiera criticii
surselor istorice, pe de-o parte, și pe aceea a analizei de istoria istoriografiei
sau a culturii istorice medievale occidentale, încadrarea Gestei lui
Anonymus în genul gestei medievale a devenit o certitudine de necontestat.
Un rol important în raportarea la genul scrierii lui Anonymus l-a
avut polemica istorică dintre istoriografiile maghiară și română cu privire la
prezența românilor în Transilvania odată cu venirea ungurilor în Europa
Centrală. Din acest motiv, genul scrierii lui Anonymus a fost considerat un
argument în apropierea sa ca izvor istoric relevant pentru informațiile
istorice transmise. Astfel, se pot desprinde, în cadrul celor două istoriografii
naționale menționate, evoluții distincte în definirea genului Gestei în funcție
de finalitățile istorice urmărite de fiecare în parte.
În istoriografia maghiară, de la observația lui Bálint Hóman care
încadra scrierea lui Anonymus în rândul „gestelor romanești” (gestes
romanesques), se remarcă o încadrare în a doua jumătate a secolului al
XX-lea, în cazul istoricului Gy. Györffy, în așa-numitul gen al „gestelor
romantice” (gestes romantiques). Avem, astfel, o fixare a scrierii lui
Anonymus, definitivă în orizontul genurilor literare propriu-zise și
accentuarea caracterului său preponderent ficțional.
O modelare asemănătoare a genului literar putem constata și în
istoriografia românească. Dominantă, aici, a fost încadrarea scrierii lui
Anonymus în rândul genului cronisticii medievale. Istoricii români folosesc
cel mai adesea, până la sfârșitul secolului al XX-lea, termenul de „cronică”
pentru a desemna scrierea lui Anonymus. Abia S. Brezeanu și A. Madgearu,
ulterior, o încadrează în rândul genului gestelor medievale. Confuzia dintre
genurile istoriografiei medievale, cronică, respectiv gestă sau istorie, nu a
fost proprie doar istoricilor moderni. B. Guenée remarca încă în Evul Mediu
696
că „distincția dintre istorie și cronică”, deși era fundamentală, „este departe

de a fi recunoscută și acceptată”54. Perpetuarea acestei confuzii a fost
potențată, pe de altă parte, și de dorința de a demonstra veridicitatea
documentară a scrierii lui Anonymus. Or, o cronică era o scriere istorică
propriu-zisă, credibilă în informațiile transmise; în timp ce gestele sau
istoriile privilegiau retorica și narațiunea, de la autorii unor astfel de scrieri
neașteptându-se „date precise”. Chiar și atunci când istorici români acceptă
direct încadrarea scrierii lui Anonymus în cadrul genului gestelor, vezi cazul
lui A. Madgearu, îi conferă o anumită excepționalitate, încadrând-o în
așa-numitul gen al „gestei istorice”.
Construcțiile de gen, ale „gestelor romantice” pe de-o parte, și ale
„gestelor istorice”, pe de altă parte, nu se regăsesc în tabloul clasic al
genurilor literare definite de către istoria literaturii medievale, poetica
medievală sau istoria istoriografiei medievale. Cu siguranță că analizele din
aceste domenii de cercetare a scrisului literar și a scrisului istoric nu sunt
imuabile și definitive, ele comportă revizuiri și nuanțări. În ce măsură cele
două genuri amintite, al gestei romantice sau al gestei istorice pot fi
integrate unui astfel de registru al înnoirilor? Sau rămân simple reziduuri
istoriografice interpretative determinate de o aliniere forțată la anumite
comandamente circumstanțiale.
54
B. Guenée, op. cit., p. 163.
697
CERCETAREA VIEȚII COTIDIENE ÎN PRINCIPALELE
CENTRE URBANE ALE TRANSILVANIEI MEDIEVALE
TÂRZII. MODELUL ORAȘELOR ARDELENE DE
FUNDAȚIE ȘI TRADIȚIE GERMANĂ. REPERE
ȘI CONTEXTE ISTORIOGRAFICE
Cosmin C. Rusu
Cercetarea vieții cotidiene medievale reprezintă pentru exegeza de

specialitate unul dintre cele mai ofertante şi în același timp fascinante
capitole ale reconstituirii trecutului. Istoriografia vest-europeană și cea
nord-americană au acumulat – începând în principal cu epoca postbelică – o
bogată și variată tradiție în ceea ce privește investigațiile cu privire la istoria
vieții cotidiene medievale. Acoperind un interval cronologic de circa o mie
de ani (cuprins, în linii mari, între perioada postromană și epoca Renașterii,
respectiv cea a debutului curentelor Reformei), aceasta și-a
delimitat/structurat treptat sferele de interes, conceptele și interogațiile
specifice, precum și grilele metodologice de analiză și interpretare, în
funcție de particularitățile spațiale și temporale, respectiv de tipologia
surselor accesibile pentru fiecare entitate socio-culturală vizată pentru
cercetare. Având la bază fundamentul esențial oferit de către rezultatele
cumulate ale investigațiilor a două școli istoriografice de mare anvergură –
cea romantică (orientată, într-una dintre direcțiile sale principale de
cercetare, spre reconstituirea istoriei Evului Mediu) și cea pozitivistă (al
cărei amplu efort de prelucrare și editare a surselor scrise a oferit circuitului
științific un volum apreciabil de informație), recompunerea istoriei vieții
cotidiene medievale s-a consacrat definitiv ca disciplină de studiu de sine
stătătoare în contextul istoriografic dezvoltat în jurul Școlii de la Annales,
dedicat cu preponderență aspectelor de istorie social-economică și culturală,
a istoriei mentalităților și, mai recent, a istoriei peisajului și a ecoistoriei.
Propunând o multitudine de perspective în abordarea tematicii
presupuse de studiul vieții cotidiene medievale, istoriografiile consacrate au
depășit stadiul inițial al reconstituirilor proprii domeniului (limitate prin
criterii de natură tematică, spațială sau cronologică la o cercetare punctuală,
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.34
restrânsă în cele mai multe contexte de analiză la prezentarea preponderent

descriptivă a unor studii de caz). Avansul cercetării a permis structurarea
unor prime sinteze, organizate prin abordarea integrată a unor orizonturi
culturale (ori, după caz, administrative, politice sau socio-economice) și/sau
prin delimitarea exactă a unor grupuri-țintă de interes (comunități sau
categorii socio-profesionale distincte): a) populație rurală cătune și sate;
b) nobilime curți și reședințe fortificate nobiliare și princiare/regale; c)
cler medii eclesiastice (parohii și arhidiaconate, abații și conventuri,
episcopate) și d) populație/viață urbană târguri și orașe1.
Pe aceste coordonate cantitative și calitative avansate, investigațiile
cu privire la viața cotidiană medievală din spațiile Europei Occidentale au
fost în permanență extinse, dezvoltând noi direcții de interogare a acestei
tematici. Din perspectiva inițiativelor de dată recentă, studii complexe
asupra mentalului și imaginarului omului medieval, propun o analiză
orientată spre o permanentă relecturare a surselor, vizată fiind o
reconstituire cât mai fidelă a totalității manifestărilor și sensibilităților
formelor existenței cotidiene medievale. Abordările au devenit unele foarte
aplicate, punctuale, interesate de ultimele resorturi ale particularităților
micro-categoriei/grupului investigat. Analiza, asumat dependentă de pluri-
1
Din vasta bibliografie cu referire la cercetarea vieții cotidiene medievale pot fi amintite,
cu rol exemplificativ, o serie de titluri: Ph. Ariès, G. Duby (Eds.), Histoire de le vie privée,
Paris, 1985-1987; A. Borst, Lebensformen im Mittelalter, Berlin, 1997; O. Borst,
Alltagsleben im Mittelalter, Frankfurt am Main, 1983; R. Britnell (Ed.), Daily Life in the
Late Middle Ages, Stroud, 1998; Ph. Contamine, Le vie quotidienne pendant la guerre de
Cent ans. France et Angleterre, Paris, 1976; M. Defourneaux, Le vie quotidienne au temps
de Jeanne d’Arc, Paris, 1952; R. Delort, La vie au Moyen Âge, Paris, 1982; J. Evans, Life in
Medieval France, London, 1925; E. Faral, Le vie quotidienne au temps de Saint Louis,
Paris, 1938; R.H. Förster, Das Leben in der Gotik, München, 1969; J. Gage, Life in Italy at
the Time of the Medici, London, 1968; F. Gies, J. Gies, Daily Life in Medieval Times: A
Vivid, Detailed Account of Birth, Marriage and Death; Food, Clothing and Housing; Love
and Labor in the Middle Ages, New York, 1999; H.W. Götz, Leben im Mittelalter,
München, 1987; U.T. Holmes Jr., Daily Living in the XIIth Century: Based on the
Observations of Alexander Neckam in London and Paris, Madison, 1982; H. Kühnel
(Hrsg.), Alltag im Spätmittelalter, Graz, Wien, Köln, 1986; R. Lacey, D. Danziger, The
year 1000. What life was like at the turn of the first millennium. An Englishman’s World,
London, 2000; Ch. V. Langlois, La vie en France au Moyen Âge, de la fin du XIIe au milieu
du XIVe siècle, Genève, 1970; C. Lelong, La vie quotidienne en Gaule a l’époque
mérovingienne, Paris, 1963; P.B. Newman, Daily Life in the Middle Ages, London, 2001;
E. Pognon, La vie quotidienne en l’an mille, Paris, 1981; M. Quenell, G.H.B. Quenell, A
History of Everyday Things in England (1066-1499), London, 1953; P. Riche, La Vie
quotidienne dans l’Empire carolingien, Paris, 1973; M. Rowling, Everyday Life in
Medieval Times, London, 1968; A. Schultz, Deutsches Leben im 14. und 15. Jahrhundert,
Wien, 1892.
699
și transdisciplinaritate, identifică în permanență noi izvoare pentru

completarea și nuanțarea informației (practic, orice tip de mărturie, din
epocă sau coroborată, devine, într-o abordare riguros critică, o sursă de noi
date relevante, utile cercetării) și include în investigație tipologii umane
medievale specifice, până acum neinteresante ori incomplet definite –
marginalul, femeia, călătorul, asistatul social, copilul etc., încercând
conturarea unor noi perspective și relaționări în ceea ce îi privește. Interesul
depășește orizontul „clasic” de percepție și recompunere a vieții de zi cu zi a
indivizilor și a comunităților umane, propunând o abordare dinspre interior a
acestei/acestor lumi – cu sensibilități și trăiri emoționale specifice, cu un
imaginar în parte preluat, în parte autoconstruit și cu o dinamică devenită
relevantă din perspectiva interconexiunii cu evoluțiile culturale,
socio-politice sau economice ale epocii2.
În contextul general al reconstituirii vieții cotidiene medievale, un
capitol aparte îl reprezintă cercetarea „vieții de zi cu zi” din centrele cu
caracter urban ale epocii: burguri, târguri, orașe propriu-zise. Beneficiind de
o istoriografie amplă la nivelul scrisului istoric european3, acest
compartiment tematic se individualizează prin însăși natura mediului în
relație cu care este realizată analiza, respectiv a orașului (sau a așezării cu
caracteristici preurbane), ca formă de agregare/organizare politico-
administrativă și social-economică atipică pentru lumea medievală
(societatea feudală) clasică. În acest context, al genezei și dezvoltării urbane
ca element definitoriu pentru evoluțiile spre modernitate ale Evului Mediu,
trebuie – în bună măsură – înțeleasă existența cotidiană a civilizației
2
Acest tip de reconstituiri a fost promovat în special de către istoriografia franceză. În acest
sens, se pot aminti volume precum: Ph. Ariès, Omul în fața morții, Vol. I-II, București,
1996; J.P. Roux, Regele. Mituri și simboluri, București, 1998; J. Delumeau, Păcatul și
frica. Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII), Vol. I-II, Iași, 1997; J.-C. Schmitt,
Rațiunea gesturilor în Occidentul medieval, București, 1998 sau idem, Strigoii. Viii și
morții în societatea medievală, București, 1998.
3
Aus dem Alltag der mittelalterlichen Stadt, Handbuch zur Sonderausstellung. Hefte des
Focke Museums, 62. Bremen 1982; E. Uitz, Die Frau in der mittelalterlichen Stadt,
Leipzig, 1988; R. Elze, La citta in Italia e in Germania nel Medio evo: cultura, institutioni,
vita, Bologna, 1984; P. Maschke, Städte und Menschen, Wiesbaden, 1980; H. Steuer, Zur
Lebensweise in der Stadt um 1200, Köln, 1986; B. Diestelkamp (Hrsg.), Beiträge zum
hochmittelalterlichen Städtewesen, Köln, Wien, 1982; La citta nell'alto medioevo, Centro
Italiano di Studi sull'Alto Medioevo, Spoleto, 1959; E. Ennen, Die europäische Stadt des
Mittelalters, Göttingen, 1979; S. Heinz, Forschungen zum Städtewesen in Europa. Bd. I:
Räume, Formen und Schichten der mitteleuropäischen Städte, Köln, Wien, 1970; N.
Guglielmi, La ciudad medieval y sus gentes, Buenos Aires, 1981. A se vedea supra (Nota 1)
și bibliografiile tematicii oferite în volumele redactate de H. Kühnel, O. Borst, R. Delort și
H.W. Göetz.
700
citadine. În paralel însă, în funcție de condiționările dezvoltărilor regionale,

orașele vor determina modificarea geografiei culturale a continentului,
devenind ele însele un element integrator al epocii medievale târzii.
Concomitent, reconstituirea cadrelor vieții cotidiene orășenești medievale se
află într-o permanentă raportare la condiționările, respectiv la provocările
societății și mentalității feudale.
Pornind de la aceste premise, investigarea vieții de zi cu zi a orașelor
și a orășenilor Evului Mediu târziu și-a desăvârșit în timp un instrumentar
specific de analiză (delimitat și organizat în principal de natura și varietatea
surselor) și a oferit oportunitatea dezvoltării unor grile interpretative foarte
diverse, fundamentate pe criterii culturale, de statut și reprezentativitate
socio-economică, socio-profesională, religioasă sau etnică. Dacă în cazul
istoriografiilor vest-europene aceste principii metodologice au fost validate,
cu rezultate notabile, prin numeroase cercetări aplicate, stadiul cercetării
fiind în momentul de față unul avansat (atât în ceea ce privește repertorierea
și clasificarea izvoarelor, cât și în privința prelucrării și a interpretării
acestora), scrisul istoric central-sud-est european se află, cu unele excepții,
în faza asumării programatice a acestei(or) „noi” direcții de studiu, respectiv
a identificării și clasificării surselor, a clarificărilor conceptuale și a
delimitării grilelor tematice și de analiză.
Istoriografia cu privire la spațiul central-european înregistrează
primele cercetări tangente cu diferite aspecte ale istoriei vieții cotidiene
medievale, odată cu debutul primelor investigații specifice istorismului
sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. Aceasta a fost perioada
inventarierilor simple, pragmatice, a informațiilor oferite de sursele scrise –
în fapt, descrieri lapidare, cel mai adesea necritice, puțin sau deloc analitice,
încă fără o terminologie și o structură proprie – realizate de către istorici,
istorici de artă sau germaniști precum Jakob Heinrich von Hefner-Alteneck,
Hermann Weiß, Jacob von Falke, Alwin Schultz, Moriz Heyne, ori Georg
Steinhausen. În concepția reprezentanților acestei generații istoriografice,
cercetarea surselor documentare nu reprezenta decât un izvor colateral
pentru completarea studiului „culturii lucrurilor/obiectelor” (Sachkultur) –
acesta din urmă perceput și el doar ca o colectare-inventariere a unor
artefacte cu valoare istorică. Treptat, odată cu creșterea interesului pentru
repertorierea/editarea izvoarelor scrise și a inventarierii surselor icono-
grafice medievale, cercetarea vieții cotidiene – beneficiind acum de o bază
documentară tot mai amplă – își va defini direcțiile și tematicile de
cercetare, în conexiune directă cu investigarea structurilor sociale și
economice, cu interogarea aspectelor legate de mentalul și imaginarul
701
comunitar, cu integrarea elementelor de mediu înconjurător și de istorie a

peisajului (climă, relief, regim hidrografic)4.
Cercetările asupra cotidianității medievale în acest spațiu vor primi
un impuls deosebit odată cu fondarea în 1969, la Krems an der Donau
(Austria), a unui institut specializat în studiul integrat al aspectelor vieții
cotidiene în Evul Mediu5. În paginile periodicului institutului – Medium
Aevum Quotidianum (MAQ) – și a publicațiilor speciale ale acestuia
(volume de studii tematice, baze de date, sinteze ale dezbaterilor și meselor
rotunde) se vor regăsi, pe parcursul celor peste 50 de ani de tradiție
neîntreruptă, bibliografii, lucrări cu caracter metodologic, cercetări aplicate,
ori studii de caz, dar și sinteze sau, mai recent, abordări privitoare la
simbolistica sau imaginarul cotidian medieval. Arealul de interes al
investigațiilor de specialitate al colaboratorilor institutului se întinde până
spre zonele nordice ale continentului – teritoriile actuale ale Finlandei,
Danemarcei, Estoniei sau Lituaniei, concentrându-se însă cu preponderență
asupra spațiului german, al Poloniei, Cehiei și Ungariei. Tangențial, acesta
atinge și arealul Balcanilor (Serbia, România – Țara Românească și
Moldova, Bulgaria, ori o parte a vechilor teritorii cuprinse în Imperiul
Bizantin și în cel Otoman), în acest din urmă caz, de regulă, doar sub forma
unor note sau repertorieri bibliografice6. În ceea ce privește restituirile cu
privire la viața cotidiană urbană a Evului Mediu târziu, acestea sunt
reprezentate de studii de sinteză dedicate ori se concentrează pe tematici
punctuale de analiză, limitate spațial și/sau temporal7.
4
H. Kühnel (Hrsg.), op. cit., p. 7-8. A se vedea și trimiterile bibliografice de la Nota 1.
5
Denumit Institut für mittelalterliche Realienkunde Österreichs și funcționând sub
patronajul Academiei Austriece de Științe, acesta și-a asumat cercetarea „culturii
lucrurilor/obiectelor” (Sachkultur) într-o abordare trans- și interdisciplinară, coroborând
metode de cercetare ale arheologiei medievale, dendrocronologiei, tehnicii, paleozoologiei,
paleobotanicii, antropologiei, morfologiei, paleopatologiei etc.
6
Din 1982 până în 2016 au fost editate 73 de numere și 33 de suplimente tematice ale
periodicului institutului. Majoritatea acestora din urmă sunt dedicate metodologiei
cercetării, unor subiecte speciale sau sunt circumscrise unor entități istorice și/sau politice
definite (Ungaria, Polonia, Estonia, Finlanda etc.). Din anul 2017, acesta apare în format
digital (open access) sub numele MEMO – Medieval and Early Modern Material Culture
Online, fiind editate până în prezent 7 numere și 1 supliment tematic. Pentru detalii, a se
vedea https://memo.imareal.sbg.ac.at (accesat în octombrie 2022).
7
M. Fehse, „Stadtchroniken des späten Mittelalters und der Reformation in Dortmund und
Duisburg als Quellen zur Alltagsgeschichte”, în Medium Aevum Quotidianum, 32, Krems,
1995 (mai departe, prescurtat, MAQ); A. Mand, „Festive Food in Medieval Riga and
Reval”, în Ibidem, 41, Krems, 1999; R. Paranko, „Standards of Living, Order and Prestige:
Public Facilities in Early Fifteenth-Century Lviv (Lemberg)”, în Ibidem, 42, Krems, 2000;
C. Petschko, „Galgen und Schlachtfelder: Der gewaltsame Tod in Chroniken der Stadt
702
În cazul oraşelor medievale târzii de pe teritoriul actual al Austriei,

interesul pentru cercetarea vieţii cotidiene va crește începând cu anii ’80 ai
veacului XX. Investigațiile de arheologie urbană concretizate în lucrări de
sinteză nu sunt unele foarte numeroase (studii reprezentative fiind realizate
pentru oraşele Tulln, St. Pölten, Krems și Viena), în consecință, aportul
acestui tip de surse istorice este unul relativ restrâns. Nici materialele
existente în colecțiile muzeale nu au fost decât parțial prelucrate, din motive
preponderent obiective – multe piese nu sunt identificate ca fiind medievale,
iar informaţiile cu privire la locul şi contextul descoperirii și/sau datarea lor
nu sunt adesea cunoscute. Imaginile reprezintă însă un auxiliar important al
cercetării, oferind șansa construirii unei istorii vizual-„alternative”. Scopul
realizării detaliilor și scenelor ilustrate a fost însă în principal acela de a
produce reflexie, nu de a fi privite şi cu atât mai puţin de a reda „fotografii”
ale realităţii cotidiene din epocă. Doar într-o perspectivă critică, subsumată
unor informaţii (care sunt însă cel mai adesea greu de identificat ori lipsesc
cu desăvârșire) privind contextul mental şi istoria socială, acestea pot
dobândi substanță și relevanță pentru reconstituirea istorică. Cu certitudine,
simpla alăturare imagine – text – obiect nu poate reprezenta o cercetare
interdisciplinară. În fine, multiplele izvoare scrise păstrate din epocă sunt
singurele care detaliază (cu grade mai mici sau mai mari de fidelitate) relaţia
om – obiect, oferind informații ori cel puțin indicii privind necesităţi, norme,
intenții, criterii de valoare etc. Este vorba despre testamente, acte normative
(ordonanțe și reglementări), inventare, socoteli şi acte diverse, predici,
descrieri de călătorie şi scrisori, opere literare, cronici orăşeneşti sau
particulare. Nici din aceste documente nu transpare însă în mod nemijlocit
realitatea cotidiană. Aceste mărturii amintesc rar şi în general accidental
despre lucruri şi locuri comune, ele prezentând cu preponderență realitatea
„intenţionată” (actele normative) – în mod evident alta decât „realitatea
concretă” a vieții de zi cu zi. De regulă, este dificil de estimat la cât timp au
apărut reglementările în legătură cu ceva care deja se întâmpla cu
regularitate şi în ce măsură actul normativ reuşea cu adevărat să modifice
aceste cutume. „Realitatea dorită” a fost cea care se regăsea preponderent în
textele testamentelor, în timp ce „realitatea incertă”, prezumtivă (care
prezenta adesea situaţii extreme), poate fi recompusă din conținutul
predicilor, a cronicilor și a relatărilor de călătorie sau a operelor literare.
Augsburg, 1368-1468”, în Ibidem, 42, Krems, 2000; I. Poltsam, „Essen und Trinken in den
livlandischen Städten im Spätmittelalter”, în Ibidem, Sonderband V, Krems, 1996; J.R.
Palmitessa, „Material Culture and Daily Life in the New City of Prague in the Age of
Rudolf II”, în Ibidem, Sonderband VI, Krems, 1997.
703
Cum fiecare tip de izvor pune probleme de interpretare specifice, este

nevoie de definirea și exersarea unei abilităţi specifice a criticii acestor
surse. Mărturiile de epocă nu prezintă direct şi explicit viaţa de zi cu zi, ci
doar secvenţe incomplete şi aleator surprinse ale acesteia. În general, cu cât
mai „cotidian” era un element, cu atât mai puţin a fost el relevat prin
intermediul surselor scrise. Piesele și contextele arheologice, respectiv
obiectele de inventar din colecţiile muzeale, sunt artefacte care arareori pot
fi puse nemijlocit în legătură cu reconstituirea cotidianității. Imaginile au
limite foarte clare, scopul lor primordial presupunând o didactică religioasă
sau moral-educativă precisă, reflectând concepţii şi conjuncturi particulare
ale unor medii elitare restrâns circumscrise şi condiţionate socio-economic8.
În ceea ce privește cercetarea istoriei vieții cotidiene în teritoriile
Ungariei medievale, aceasta are o tradiție care coboară până în a doua
jumătate a secolului XIX9. Deși se ocupă de epoca modernă timpurie,
monumentala lucrare a lui B. Radvánszky utilizează și izvoare medievale
târzii. Folosind inventare și testamente nobiliare din secolele XVI-XVII
(editate în volumele II și III ale lucrării), autorul încearcă reconstituirea
vieții de familie și a imaginii „gospodăriilor” epocii. Pentru începutul
secolului XX, trebuie menționat proiectul inițiat de către R. Békefi. Acesta a
coordonat o serie de disertații ale doctoranzilor săi, axate pe prelucrarea
izvoarelor cu scopul recompunerii și ilustrării „istoriei culturii” maghiare,
care a inclus și investigarea unor aspecte ale vieții cotidiene. Demersul a
rămas din nefericire nefinalizat, cercetările nefiind prelucrate, ca urmare a
retragerii la mănăstire a autorului, în anul 191110.
O cuprinzătoare istorie a culturii maghiare a fost publicată în
perioada celui de-Al Doilea Război Mondial de către S. Domanovszky. Din
totalul de cinci volume, primele două sunt dedicate Evului Mediu11. În fapt,
8
Pentru detalii, a se vedea întreaga expunere teoretică și metodologică la H. Hundsbichler,
„Städtisches Alltagsleben des Spätmittelalters. Einführung in Aufgaben und Möglichkeiten
aus österreichischer Sicht”, în Städtisches Alltagsleben in Mitteleuropa vom Mittelalter bis
zum Ende des 19. Jahrhunderts, Viliam Čičaj und Othmar Pickl (Hrsg.), Bratislava, 1998,
p. 19-24.
9
B. Radvánszky, Magyar családélet és háztartás a XVI. és XVII. században (Viață
familială și gospodărire maghiară în secolele XVI-XVII), Vol. I-III, Budapest, 1879-1896
(primul volum reeditat Budapest, 1986).
10
Sunt cunoscute un număr de 60 de astfel de disertații publicate. Un inventar al acestora se
găsește în volumul Békefi emlékkönyv. Dolgozatok Békefi Remig egyetemi tanári
működésének emlékére (Volum omagial Békefi. Lucrări dedicate activității profesorale
universitare a lui Remig Békefi), Red. Jenő Pintér, Budapest, 1912.
11
S. Domanovszky (ed.), Magyar művelődéstörténet (Istorie culturală maghiară), Vol. I-V,
Budapest, 1939-1942.
704
cea mai mare parte din cuprinsul lucrării tratează aspecte de istorie socială și
economică, la care se adaugă studii cu privire la istoria literaturii, artei,
muzicii și a școlilor. În paginile ei se regăsesc, de asemenea, contribuții
referitoare la istoria îmbrăcămintei, a alimentației și a altor elemente ale
vieții de zi cu zi. O relevanță aparte o au ilustrațiile reproduse în aceste
volume, în mai mică măsură legate de textele lucrării, dar foarte importante
pentru reconstituirea pe baze iconografice a vieții cotidiene medievale.
Cercetarea exploatează – într-o pondere relativ redusă, însă – inclusiv
material arheologic. Doar odată cu dezvoltarea noii discipline a Arheologiei
Evului Mediu se va ajunge la recunoașterea importanței investigațiilor
culturii materiale pentru studiul vieții cotidiene. Volumul bilingv
(maghiar-german), publicat de către K. Szabó în 1938, va dobândi o
importanță fundamentală în acest sens12. Acesta a prelucrat informațiile
obținute în urma săpăturilor arheologice efectuate în împrejurimile orașului
Kecskemét, publicând materialul rezultat, în baza rigorilor de interpretare
specifice istoriei culturii. Descrierile elementelor de cultură materială
proprii satelor medievale maghiare, prin raportarea acestora la reperele
oferite de către etnografie, rămân relevante până astăzi. În 1943 sunt
publicate de către L. Gerevich rezultatele săpăturilor arheologice de la
cimitirul medieval târziu de la Csút. Acesta reușea, făcând în permanență
raportări la sugestiile venite dinspre istoria artei, să reconstituie costumul
țărănesc specific maghiar din Evul Mediu târziu13. Cea mai importantă
contribuție a arheologiei la cercetarea vieții cotidiene îi aparține lui Gy.
László. Acesta va edita, în 1944, un volum cuprinzător având ca subiect
reconstituirea vieții „descălecătorilor” maghiari14. Cercetările celor trei
autori pot fi interpretate drept esențiale în domeniu, în condițiile în care vor
reuși să ilustreze, din perspectivă metodologică, faptul că arheologia era
capabilă să ofere mijloace – devenite de acum indispensabile – pentru
cercetarea plenară a vieții cotidiene. De asemenea, abordarea
interdisciplinară s-a dovedit una fundamentală pentru succesul acestor
cercetări, în cazurile particulare amintite, reconstituirea făcându-se prin
raportarea la contribuțiile oferite de etnografie și istoria artei.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, vor fi înregistrate noi
progrese în cercetarea vieții cotidiene și a culturii materiale. Informații
12
K. Szabó, Kulturgeschichtliche Denkmäler der ungarischen Tiefebene, Budapest, 1938.
13
L. Gerevich, „A csúti középkori sírmező” (Necropola medievală de la Csút), în Budapest
Régiségei (Antichitățile Budapestei), 13, 1943.
14
Gy. László, A honfoglaló magyar nép élete (Viața descălecătorilor maghiari), Budapest,
1944 (reeditată Budapest, 1988).
705
importante pentru istoria culturii materiale a satului medieval au fost aduse

de săpăturile și cercetările efectuate de către I. Méri15. Cercetările
arheologice efectuate de către L. Gerevich împreună cu echipa sa16 vor
aduce contribuții semnificative la cunoașterea culturii materiale a curților
regale și a orașelor. Dezvoltând această direcție, cercetările de arheologie a
Evului Mediu în Ungaria au condus în ultimele decenii la rezultate notabile
în perspectiva completării informațiilor cu privire la viața cotidiană
medievală17.
În paralel, știința istorică a început să se intereseze mai îndeaproape
de cercetarea culturii materiale. În anul 1958 a apărut periodicul Történelmi
Szemle (Revista Istorică), care, la inițiativa lui L. Makkai, a editat unele
numere dedicate investigațiilor de cultură materială. Apărea astfel
posibilitatea pentru cercetătorii diferitelor științe socio-umane să beneficieze
de o platformă comună de publicare a contribuțiilor referitoare la cultura
materială, în fapt o oportunitate importantă în vederea demarării unor studii
cu caracter interdisciplinar, proiect care însă nu a fost continuat18.
15
I. Méri, „Beszámoló a Tiszalök-rázompusztai és a Túrkeve-mórici ásatások
eredményéről” (Raport asupra săpăturilor de la Tiszalök-Rázompuszta și Túrkeve-Móric),
în Archaeologiai Értesítő (Buletin Arheologic), 79, 1952, p. 49-67 și 81, 1954, p. 138-154;
Idem, Árpád-kori népi építkezésünk feltárt emlékei Orosháza határában (Vestigiile
arhitecturii noastre populare din perioada arpadiană descoperite la marginea localității
Orosháza), Budapest, 1964. Lista bibliografică a autorului cuprinde și alte numeroase studii
dedicate cercetărilor de arheologie a Evului Mediu.
16
Deja în anul 1952 L. Gerevich și colaboratorii săi (K. Seitl, I. Holl, H. Bertalan) au
publicat rapoarte asupra săpăturilor din orașul Buda (în Archaeologiai Értesítő, 79, 1952).
De o importanță aparte sunt cercetările lui I. Holl care, pe lângă aportul la studiul capitalei
regatului, a investigat și orașul Sopron (Ödenburg) precum și diferite așezări rurale, acesta
fiind totodată și cel mai bun cunoscător al ceramicii medievale maghiare (I. Holl, „Sopron
in Mittelalter”, în Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae, 31, 1979, p.
105-145; I. Holl, N. Parádi, Das mittelalterliche Dorf Sarvaly, Budapest, 1982).
17
Pentru conturarea unei imagini complete asupra stadiului cunoașterii atins de cercetarea
arheologică cu referire la Evul Mediu maghiar, pot fi consultate următoarele lucrări: I. Holl,
„Mittelalterarchäologie in Ungarn, 1946-1964”, în Acta Archaeologica Academiae
Scientiarum Hungaricae, 22, 1970, p. 365-411; E. Nagy (ed.), Középkori régészeti
tudományos ülésszak (Régészeti füzetek, II/14) (Ședință științifică de arheologie medievală.
Caiete de Arheologie, II/14), Budapest, 1971; I. Fodor, L. Selmeczi (eds.), Középkori
régészetünk újabb eredményei és időszerű feladatai (Realizările recente și sarcinile
oportune ale arheologiei noastre medievale), Budapest, 1985; I. Holl, Die materielle Kultur
im Mittelalter – die ungarische Mittelalterarchäologie, în MAQ, 22, Krems, 1991.
18
Este vorba despre trei numere: Történelmi Szemle, 1/3-4, 1958; 3/1, 1960; 4/1, 1961.
Majoritatea contribuțiilor se referă la epoca modernă, însă apar și tematici medievale.
Ulterior va apărea și un singur număr dintr-o revistă de istorie tehnică (Technikatörténeti
Szemle).
706
Cercetările de etnografie vor viza și acestea, colateral, demersuri cu

privire la aspecte ale culturii materiale și ale vieții cotidiene medievale.
Deși, în mod tradițional, acestea sunt interesate de perioade mai recente,
sunt cunoscuți și exegeți care au inclus în analiza lor și realități proprii
epocii medievale (târzii)19.
O inițiativă interesantă i-a aparținut, în anul 1952, cercetătoa-
rei Márta Belényesy, fondatoarea grupului de cercetare interdisciplinară
„Cultura noastră materială în secolul XV”. Colaboratorii acesteia au
investigat arhivele pentru identificarea principalelor izvoare ale istoriei
culturii materiale (inventare, socoteli etc.) și le-au repertoriat-copiat pentru
grupul de cercetare. A rezultat o cantitate substanțială de surse identificate,
în mică măsură valorificată prin publicare – în parte de către colaboratorii
cercetătoarei (cu acordul ei prealabil), în parte de către ea însăși20. În ceea ce
privește cercetarea științifică propriu-zisă, Márta Belényesy a excelat doar în
19
În acest sens, pot fi amintite următoarele lucrări: T. Hoffmann, Néprajz és feudalizmus
(Etnografie și feudalism), Budapest, 1975; I. Tálasi, Néprajzi tanulmányok, írások (Studii,
scrieri de etnografie), Budapest, 1979; K. Csilléry, A magyar népi lakáskultúra
kialakulásának kezdetei (Începuturile dezvoltării culturii populare maghiare a locuitului),
Budapest, 1982; I.M. Balassa, A parasztház évszázadai. A magyar lakóház középkori
fejlődésének vázlata (Secolele casei populare. Schița dezvoltării casei medievale maghiare
de locuit), Békéscsaba, 1985; J. Barabás, N. Gilyén, Magyar népi építészet (Arhitectură
populară maghiară), Budapest, 1987. Important pentru cercetarea epocii medievale este și
lexiconul etnografic Magyar Néprajzi Lexikon (Lexicon etnografic maghiar), Red. Gy.
Ortutay, Vol. I-V, Budapest, 1977-1982.
20
M. Belényesy, „Anyagi kultúránk a XV. században: A munkaközösség öt éve” (Cultura
noastră materială în secolul al XV-lea. Cinci ani de activitate a colectivului), în
Agrártörténeti Szemle (Revista de istorie a agriculturii), 1, 1957, p. 73-79. Este interesant
principiul de muncă al grupului de cercetare. Trei colaboratori ai grupului au publicat câte
un izvor, iar cercetătoarea a realizat interpretarea acestora: F. Oszvald, „Jenei Ferenc
gazdasági hagyatéka 1480-1500” (Moștenirea economică a lui Ferenc Jenei 1480-1500), în
Ibidem, 1, 1957, p. 15-17; J.V. Pataki, „Vasmegyericsei kárbecslés, 1520” (Evaluare de
daune în Vasmegyericse, 1520), în Ibidem, 1, 1957, p. 17-26; A.F. Nagy, „A szenyéri
uradalom urbáriuma, 1524” (Urbariul domeniului din Szenyér, 1524), în Ibidem, 1, 1957,
p. 26-36; M. Belényesy, „Három XV.-XVI. századi irat mezőgazdaság-történeti
vonatkozásai” (Aspecte de istorie agricolă referitoare la trei documente din secolele
XV-XVI), în Ibidem, 1, 1957, p. 36-37. La fel, un colaborator a editat un alt izvor, interpretat
într-un studiu separat de către coordonatoare: F. Oszvald, „Adatok a paraszti gazdálkodás
termelési szervezetéhez – a munkaerő igénybevételével – egy nagy uradalomban, 1525-ben”
(Date privind organizarea producției agriculturii țărănești, cu folosirea forței de muncă, pe
un domeniu mare, în 1525), în Ethnographia, 74, 1963, p. 494-500; Márta Belényesy, „A
XV-XVI. századi jobbágy-összeírásokról, mint a paraszti gazdaság és háztartás egyes
formáinak statisztikai értékű forrásairól” (Despre recensămintele iobăgești din secolele
XV-XVI, ca surse de valoare statistică pentru anumite forme ale agriculturii și gospodăriei
țărănești), în Ethnographia, 74, 1963.
707
ceea ce privește calitatea și în mai mică măsură din punct de vedere

cantitativ21. Majoritatea materialului adunat de către grupul de cercetare a
ajuns în perioada 2009-2010 în custodia Muzeului și Bibliotecii de
Agricultură a Ungariei din Budapesta, fiind publicat în două volume, la
inițiativa vechilor săi colaboratori. Acesta cuprinde date inedite și foarte
valoroase în principal în legătură cu aspecte leagate de creșterea animalelor,
agricultura și transportul în Regatul Ungariei medievale22.
Contribuții importante la cunoașterea vieții cotidiene (urbane)
medievale îi sunt datorate și lui A. Kubinyi25 care, în calitatea sa de
muzeograf la Muzeul Național de Istorie din Budapesta, iar apoi de profesor
la Universitatea din Budapesta, a orientat interesul tinerilor cercetători spre
această temă de studiu26.
Cercetări mai vechi sau mai noi au înregistrat în timp o diversificare
tematică amplă a direcțiilor de investigație asupra vieții cotidiene de pe
teritoriul Regatului Ungariei medievale; astfel, au apărut contribuții
semnificative cu privire la istoria dromocrației (terestre și fluviale)27, la
21
Lucrările sale mai importante sunt: M. Belényesy, „A földművelés fejlődésének alapvető
kérdései a XIV. Században” (Problemele fundamentale ale dezvoltării agriculturii în
secolul al XIV-lea), în Ethnographia, 65, 1954, p. 441-457 și eadem, „A földművelés
Magyarországon a XIV. Században” (Agricultura în Ungaria în secolul al XIV-lea), în
Századok (Veacuri), 90, 1956, p. 517-555 – cele două studii oferind o monografie
cuprinzătoare a agriculturii și a vieții țăranilor din Ungaria secolului XIV, respectiv eadem,
Középkori mezőgazdaságtörténetünk kutatási módszereiről (Despre metodele de cercetare
ale istorie noastre agricole medievale), Gödöllő-Budapest, 1957.
22
M. Belényesy, Fejezetek a középkori anyagi kultúra történetéből (Capitole din istoria
culturii materiale medievale). Documentatio Ethnographica, 26 și 29, Vol. I-II, Budapesta,
2011-2012. Îi adresez mulțumiri și pe această cale colegei și prietenei Dr. Mária-Magdolna
Lupescu, pentru semnalarea celor două volume.
25
A. Kubinyi, „A mezőgazdaság történetéhez a Mohács előtti Budán (Gallinczer Lénárt
számadáskönyve 1525-ből)” (Pentru istoria agriculturii din Buda înainte de Mohács. Cartea
de socoteli din 1525 a lui Lénárt Gallinczer), în Agrártörténeti Szemle, 6, 1964, p. 371-404;
idem, „A középkori magyarországi városhálózat hierarchikus térbeli rendjének
kérdéséhez” (Pentru problema ordinii spațiale ierarhice a rețelei urbane medievale
maghiare), în Településtörténeti Közlemények (Comunicări de istoria așezărilor), XXIII,
1971, p. 58-78; idem, „Bäuerlicher Alltag im spätmittelalterlichen Ungarn”, în H. Kühnel
(Hrsg.), Bäuerliche Sachkultur des Spätmittelalters, Wien, 1984, p. 235-264 etc.
26
Astfel, S. Petényi a realizat o lucrare de diplomă despre jucăriile medievale, dezvoltată
ulterior într-un volum cuprinzător – Games and Toys in Medieval and Early Modern Hungary,
în MAQ, Sonderband III, Krems, 1994, în timp ce lui Katalin Szende i se datorează o întreagă
serie de contribuții la tematica urbanității și a vieții cotidiene medievale târzii.
27
L. Glaser, „Dunántúl középkori úthálózata” (Rețeaua de drumuri medievale din
Transdanubia), în Századok, LXIII-LXIV, 1929-1930, p. 138-167; M. Dezsényi, F.
Hernády, A magyar hajózás története (Istoria navigației maghiare), Budapest, 1967; Ilona
708
cunoașterea mijloacelor de locomoție28, la topografia și planimetria

așezărilor29, la evoluția condițiilor climaterice și a dezastrelor naturale30, la
istoria locuinței, a gospodăriei și a grădinilor31, la istoria alimentației32 și a
costumului33, la istoria bolilor, respectiv a medicinei34, la istoria jocurilor și
a timpului sărbătorii35, la evoluția muzicii, a artei, a educației sau a
literaturii medievale36. În ultimele decenii, investigațiile s-au axat cu
Bolla, „A középkori magyarországi hidak történetéhez” (La istoria podurilor din Ungaria
medievală), în I. Bertényi (ed.), Ünnepi tanulmányok Sinkovics István 70. születésnapjára
(Studii festive la aniversarea a 70 de ani a lui István Sinkovics), Budapest, 1980, p. 33-43.
28
L. Tarr, A kocsi története (Istoria căruței), Budapest, 1978.
29
A. Kubinyi, A középkori magyarországi városhálózat; F. Maksay, A magyar falu
középkori településrendje (Organizarea satului medieval maghiar), Budapest, 1971; B. Bak,
Magyarország történeti topográfiája. A honfoglalástól 1950-ig (Topografia istorică a
Ungariei. De la descălecat până la 1950), Budapest, 1997.
30
A. Réthly, Időjárási események és elemi csapások Magyarországon 1700-ig (Evenimente
meteorologice și dezastre naturale în Ungaria până la 1700), Budapest, 1972; L. Rácz,
„Éghajlati változások a középkori és a kora újkori Európában” (Schimbări climatice în
Europa medievală și premodernă), în Á. Várkonyi, L. Kósa (eds.), Európa híres kertje.
Történeti ökológia Magyarországon (Grădina renumită a Europei. Ecologie istorică în
Ungaria), Budapest, 1993, p. 67-86.
31
I. Szabó, A középkori magyar falu (Satul medieval maghiar), Budapest, 1966; G. Kelényi,
Kastélyok, kúriák, villák (Castele, curii, vile), Budapest, 1974; I.M. Balassa, A parasztház
évszázadai.
32
A se vedea suplimentul tematic J. Laszlovszky (ed.), Tender Meat under the Saddle.
Customs of Eating, Drinking and Hospitality among Conquering Hungarians and Nomadic
Peoples, în MAQ, Sonderband VII, Krems, 1998; A. Kubinyi, „Über das Alltagsleben im
spätmittelalterlichen Ungarn”, în András Kubinyi, József Laszlovskzky (Hrsg.), Alltag und
materielle Kultur im mittelalterlichen Ungarn, în MAQ, 22, Krems, 1991, p. 9-31.
33
J. Szendrey, A magyar viselet történeti fejlődése (Dezvoltarea istorică a îmbrăcămintei
maghiare), Budapest, 1905; E. Domanovszky, Korok ruhái (Veșminte de epocă),
Budapest, 1979.
34
Gy. Magyary-Kossa, Magyar orvosi emlékek (Surse medicale maghiare), Vol. I-IV,
Budapest, 1929-1940; M. Vida, Művészet és orvostudomány a történelmi Magyarországon.
Medicina et artibus in Hungaria (Artă și medicină în Ungaria istorică), Budapest, 1994; T.
Grynaeus, Isa Por... A honfoglalás és Árpád-kori magyarság betegségei és gyógyításuk
(Iată, țărână... Bolile maghiarilor din perioada descălecatului și din epoca arpadiană,
precum și vindecarea lor), Budapest, 1996.
35
L. Zolnay, Ünnep és hétköznap a középkori Budán (Sărbătoare și cotidian în Buda
medievală), Budapest, 1975; W. Endrei, L. Zolnay (eds.), Társasjáték és szórakozás a
régi Európában (Joc de societate și divertisment în vechea Europă), Budapest, 1986; S.
Petényi, Games and Toys in Medieval and Early Modern Hungary, în MAQ, Sonderband
III, Krems, 1994.
36
Pentru detalii tematice și bibliografice, se poate consulta sinteza dedicată istoriei culturii
în Ungaria, L. Kósa (ed.), A Cultural History of Hungary. From the Beginnings to the
Eighteenth Century, Budapest, 1999.
709
precădere pe editarea de repertorii ale unor categorii de artefacte37, precum

și pe o mai eficientă coordonare-coroborare a cercetărilor, concretizată în
publicarea de volume tematice colective38.
Delimitarea pe parcursul ultimilor ani a unor direcții și metodologii
proprii de cercetare asupra vieții cotidiene medievale în spațiul Regatului
Ungariei medievale a evidențiat în același timp și problemele ridicate de
acest domeniu de investigație. Un prim aspect al acestei realități a conturat
necesitatea amplificării (și instituționalizării) unor colaborări
interdisciplinare între științele/domeniile direct sau indirect implicate în
cercetare – istorie, istoria artei și a arhitecturii, arheologie, etnografie etc., în
perspectiva definitivării unor grile de analiză care să depășească stadiul unor
restituiri unidirecționate sau chiar paralele. A fost, de asemenea, constatată
nevoia înmulțirii contactelor între specialiști (prin intermediul congreselor
sau al meselor rotunde), un model în acest sens reprezentându-l proiectele și
programele propuse de către Institut für Realienkunde des Mittelalters und
der Neuzeit din Krems an der Donau/Austria39.
A devenit tot mai evident faptul că cele trei tipuri principale de surse
– cele scrise, cele arheologice și cele iconografice – trebuie analizate
interconex, acestea putând oferi doar împreună o imagine cuprinzătoare și
completă asupra vieții cotidiene medievale. Spre exemplu, natura
informației oferite de către cercetările de arheologie urbană este diferită, dar
în același timp complementară cu cea identificată într-un registru vamal ori
de socoteli sau într-un statut de breaslă. Aceeași interrelație este
identificabilă și între cronicile, respectiv relatările călătorilor și imaginile
păstrate din epocă. Izvoarele arhivistice sunt cele care oferă volumul cel mai
consistent de informație pentru reconstituirea cadrelor vieții cotidiene
medievale. Documentele de punere în posesie au o mare importanță pentru
istoria așezării diferitelor comunități în teritoriu40. Documentele care oferă
informații despre structura urbanistică a unui oraș sau despre organizarea
37
P. Pál, Corpus campanarum antiquarum Hungariae, Budapest, 1989; Zs. Lovag,
Mittelalterliche Bronzegegenstande des ungarischen Nationalmuseums, Budapest, 1999
etc.
38
A. Kubinyi, J. Laszlovszky (Hrsg.) Alltag und materielle Kultur im mittelalterlichen
Ungarn, în MAQ, 22, Krems, 1991; J. Laszlovszky (Hrsg.), Tender Meat under the Saddle.
Customs of Eating, Drinking and Hospitality among Conquering Hungarians and Nomadic
Peoples, în Ibidem, Sonderband VII, Krems, 1998; M. Font, M. Sándor (Hrsg.),
Mittelalterliche Häuser und Strassen in Mitteleuropa, Budapest-Pécs, 2000.
39
https://www.imareal.sbg.ac.at/imareal-projekte/ (accesat în octombrie 2022).
40
L. Solymosi, „A helytörténet fontosabb középkori forrásainak kutatása és hasznosítása”
(Cercetarea și valorificarea surselor medievale mai importante ale istoriei locale), în
Történelmi Szemle, 18, 1976, p. 123-155.
710
unei reședințe (o casă, un castel) pot oferi date despre raporturile dintre
locuințe41, completate în mod fericit, în cazul în care respectivul sit a fost
investigat și prin săpături arheologice42. Cele mai importante izvoare scrise
sunt testamentele și inventarele, socotelile și registrele vamale, statutele
(urbane, de breaslă, ale frățiilor). Uneori, însă, nici acestea nu sunt suficient
de cuprinzătoare. Menționarea pieselor de cultură materială este în
majoritatea cazurilor limitată (mai ales în cazul testamentelor și al
inventarelor). Spre exemplu, vasele din lemn și chiar cele din cupru sau
plumb sunt foarte rar sau deloc pomenite în inventarele nobiliare, însă ele
apar adesea în cele ale orășenilor. Cazul celor din lut este mult mai ingrat,
acestea apărând doar în mod excepțional în inventare, compensația fiind
oferită în acest caz de către arheologie – prin intermediul căreia sunt
recuperate în majoritate piese ceramice.
O provocare importantă pentru reconstituirea aspectelor de viață
cotidiană medievală este reprezentată de către terminologie. Cercetarea
arheologică operează în general cu artefacte recuperate fragmentar.
Dificultatea rezidă în identificarea funcționalităților acestor piese, precum și
a denumirii sub care erau ele cunoscute în epocă. Dacă, pe de-o parte,
sugestii folositoare sunt oferite de către etnografie (în special pentru piesele
din metal), suprapunerea cu informațiile din sursele scrise este cel mai
adesea dificil de realizat. Mai mult, problema se pune și în sens invers,
pornind de la exegeza izvoarelor scrise. În majoritatea cazurilor nu poate fi
certificată echivalența între terminologia latină a documentelor și
semnificația clasică curentă (din epocă) a termenilor. Situația se complică în
cazul documentelor publicate, unde deseori sensul real al termenilor nu este
cunoscut editorului textului, acesta a oferit o traducere mot-à-mot
cuvântului. În acest context, foarte importante devin glosarele și lexicoanele
cu referire la terminologia medievală. Majoritatea acestor lucrări de referință
explică, însă, doar sensul cuvintelor din maghiara veche, lipsind cele latine
și cele germane – în mod particular importante pentru înțelegerea
contextelor istorice medievale urbane43. Inclusiv cuvintele „similare” (ca
semnificație) cu termenii contemporani trebuie înțelese și analizate critic, în
41
E. Fügedi, Castle and Society in Medieval Hungary (1000-1437), Budapest, 1986.
42
Cazul castellum-ului familiei Váradi din Bátmonostor. A se vedea A. Kubinyi, Über das
Alltagsleben…, p. 16, nota 27.
43
A. Bartal, Glossarium mediae et infimae latinitatis regni Hungariae, Leipzig-Budapest,
1901 (reeditat Budapest, 1983); Jolțn Berrár, S. Károly, Régi magyar glosszárium.
Szótárak, szójegyzékek és glosszák egyesített szótára (Vechi glosar maghiar. Dicționar
combinat de dicționare, glosare și glose), Budapest, 1984; Lexicon Latinitatis Medii Aevii
Hungariae, Vol. I fasc. 1-2 - Vol. VI, Budapest, 1987-2018.
711
multe cazuri sensul acestora – altul decât cel uzual în Evul Mediu – fiind
explicat diferit44. În fine, pentru fluidizarea comunicării și o cooperare
superioară la nivel interdisciplinar, este necesară definirea și agrearea unei
terminologii internaționale general acceptate în domeniu.
Provincie integrată Regatului Ungariei, Voievodatul Ardelean a
beneficiat, ca urmare a condiționărilor istorice și politice locale, de interesul
a trei istoriografii – cea germană, cea maghiară și cea română. Acumulările
acestora, inegale ca pondere și ca orizonturi de investigare, nu s-au
concretizat, din păcate, într-o reconstituire unitară și coerentă a trecutului
istoric medieval al teritoriului. În aceste cadre, orice demers de cercetare
istorică onest care vizează investigarea Evului Mediu transilvănean este
dependent și obligat la corelarea aportului celor trei istoriografii. După cum
cu ușurință se poate intui – în baza tradiției și a experienței urbane comune,
de factură germană – problematica cercetării istoriei vieții de zi cu zi în
spațiile citadine ale Ardealului se identifică în bună măsură cu cea specifică
Regatului Ungariei medievale, atât datorită evoluției istorice comune a celor
două unități/entități teritoriale, cât și factorului integrator al moștenirii
culturale central-sud-est europene.
O imagine globală asupra istoriografiei cu privire la istoria
medievală urbană ardeleană (și, în subsidiar, la aspectele de istorie a vieții
cotidiane) poate fi întregită doar prin lectura paralelă și complementară a
bibliografiilor germane, maghiare și românești45. Având la bază factura și
tradiția germană a așezărilor urbane ardelene, în mod firesc, contribuțiile
cele mai semnificative de până la cel de-Al Doilea Război Mondial aparțin
istoriografiei săseşti. Reprezentanții acesteia, la început cu preponderență
teologi şi filologi, au iniţiat editarea unor colecţii de documente orăşeneşti,
oferind și primele studii de istorie medievală urbană transilvăneană. Acestea
din urmă au cuprins reconstituiri secvențiale ori cu valențe sintetice
44
Ilustrativă în acest sens este analiza realizată pentru termenii horreum și bicellus,
realizată de către A. Kubinyi (Über das Alltagsleben…, p. 18).
45
Lucrările bibliografice fundamentale pentru cercetarea tematicii sunt: H. Hienz,
Bücherkunde zur Volks- und Heimatforschung der siebenbürger Sachsen, Buchreihe der
Südostdeutschen Historischen Kommission. Band 5, München, 1960; D. Kosáry, Bevezetés
Magyarország történetének forrásaiba és irodalmába. I. Általános rész (Introducere în
izvoarele și literatura istorică a Ungariei. I. Partea generală), I-II, Budapest, 1970;
Bibliografia Istorică a României. Vol. I-XIII, București-Cluj-Napoca, 1970-2011,
continuată sub numele Anuarul Istoriografic al României, Vol. I-V, Cluj-Napoca,
2013-2019 și Bibliografia istorică a orașelor din România, Coord. V. Ciobanu şi
Anda-Lucia Spânu, Bucureşti, 2007 (și proiectele aflate în derulare, Bibliografia istorică a
orașelor din România. 2007-2012 și Bibliografia istorică a orașelor din România.
2013-2017, sub coordonarea acelorași autori).
712
referitoare la diferite aspecte ale vieţii religioase şi culturale, politice şi

militare sau socio-economice. Exegeza postbelică a concentrat şi a
valorificat informaţia deja repertoriată, realizând primele lucrări critice, de
sinteză46. De asemenea, un rol important l-au avut şi cercetările
istoriografiei de limbă maghiară, îndeosebi pentru cazurile oraşelor de pe
pământul comitatens. În fine, cercetările ultimilor ani au adus problematica
urbanității medievale transilvănene mai aproape de sferele de interes ale
mediilor istoriografice românești47.
Preocupări sistematice cu privire la istoria și viața cotidiană urbană
în Regatul Ungariei medievale (și, în parte, a Transilvaniei) au avut G.
Schödl, G. Granasztói, E. Mályusz, J. Szűcs, L. Makkai, E. Fügedi, A.
Kubinyi și Katalin Szende. Editori de documente, istorici de artă și ai
arhitecturii, istorici și arheologi, printre specialiştii importanți interesați de
cercetarea genezei şi a evoluţiei istorice a oraşelor medievale ardelene
trebuie amintiți G. Treiber, Fr. Teutsch, G. Teutsch, J. Teutsch, E. Sigerius,
Fr. Zimmermann, C. Werner, G. Müller, M. Auner, G. Gündisch, Herta
Gündisch, W. Capesius, H. Herbert, A. Amlacher, A. Berger, O. Dahinten,
J. Elek, S. Goldenberg, Maia Philippi, Şt. Pascu, P. Binder, K. Göllner, Zs.
Jakó, R. Manolescu, Şt. Pascu, N. Edroiu, P. Niedermaier, G. Nussbächer,
H. Fabini, K. G. Gündisch, A.A. Rusu, G. Mândrescu, G. Baltag, H. Roth,
P. Beșliu Munteanu, Monica Vlaicu, Mihaela Sanda Salontai, Lidia Gross,
Gabriela Rădulescu, Enikő Rüsz-Fogarasi, I.M. Țiplic, C. Anghel, Irina
Băldescu etc.48 Aceste restituiri au acordat în mai mică măsură o atenție
46
O repertoriere cvasiexhaustivă a acestor contribuții poate fi consultată în volumele
bibliografice ale lui H. Hienz şi D. Kosáry.
47
A se vedea referințele bibliografice de la nota 42.
48
Spre exemplificare, o parte dintre contribuțiile acestora: S. Goldenberg, Clujul în secolul al
XVI-lea. Producția și schimbul de mărfuri, București, 1958; idem, „Despre târgurile și bâlciurile
din Transilvania în sec. XIV-XVII”, în Sub semnul lui Clio. Omagiu acad. prof. Ștefan Pascu.
Cluj, 1974; idem, „Urbanisation and Environment. The case of Medieval Towns in Transilvania
(14th-18th centuries)”, în Urbanisation and Human Environment, București, 1973; C. Göllner,
Siebenbürgische Städte im Mittelalter, București, 1971; Șt. Pascu, Meșteșugurile din
Transilvania până în secolul al XVI-lea, București, 1954; idem, „Problema orașelor și a
producției de mărfuri în Transilvania medievală”, în Din activitatea muzeelor noastre, Cluj,
1955; idem, „Din trecutul istoric al orașului Bistrița (sec. XIII-XVI)”, în File de istorie. Bistrița,
1971; Șt. Pascu, „Începuturile Clujului medieval (sec. IX-XIII)”, în Anuarul Institutului de
Istorie și Arheologie din Cluj, 1974, 17; T. Morariu, Șt. Pascu, „Evoluția urbanistică a orașului
Cluj”, în Buletinul științific al Academiei RPR. Geologie, geografie, 1957, 2, nr. 1, respectiv în
Studii de geologie-geografie a Academiei RPR, 1957, nr. 2; P. Niedermeier, Siebenbürgische
Städte, București, 1979; idem, „Raportul între sat și oraș în lumina crizei medievale agrare”, în
Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca, XXXI, 1992; idem, „Rețeaua
de orașe în Transilvania medievală”, în Historia Urbana, 1994/2; idem, „Die
713
particulară aspectelor de istorie a vieții cotidiene. Investigațiile tangente

acestei tematici au fost (și au rămas) puțin numeroase, lapidare și, în
general, punctuale ori circumscrise altor direcții (principale) de cercetare –
istoria economică și a comerțului, istoria socială, istoria artei și a
arhitecturii, istoria politico-militară49.
Cercetările de arheologie medievală urbană și studiul culturii
materiale medievale nu au reușit nici acestea să suplinească lacunele
investigărilor istoriei vieții cotidiene. În perioada comunistă, acestea nu au
intrat decât accidental în sfera de interes a exegeților domeniului din cauza
impedimentelor de natură politico-ideologică și/sau a rațiunilor
edilitar-urbanistice. La rândul lor, săpăturile realizate pe teritoriile vechilor
orașe medievale ardelene în ultimele trei decenii au fost fie relativ restrânse
ca perimetre de investigație (și implicit cu o relevanță limitată), fie lipsite de
o perspectivă contextualizată a interpretării culturii materiale ca resursă
utilizabilă pentru reconstituirea diferitelor structuri ale vieții de zi cu zi, fie
pur și simplu nedocumentate/nevalorizate corespunzător din cauza lipsei
interesului științific direct al arheologilor implicați în cercetare. În plus, nu
de puține ori, rezultatele cercetărilor arheologice au fost doar în mică
măsură (sau chiar deloc) redate circuitului științific prin publicarea
rezultatelor obținute50. De asemenea, lipsa coerenței unui limbaj comun de
Bevölkerungsentwicklung siebenbürgischer Städte”, în Vilfan Zbornik, Ljubliana, 1999; K.

Gündisch, Das Patriziat der siebenbürgischen Städte, Wien, 1993 etc.
49
Pot fi menționate, însă, și o serie de excepții notabile, respectiv cercetări tematice
interesate de investigarea cotidianității urbane medievale: H. Krasser, „Spectacole oficiale
de burg și jocurile de carnaval ale breslelor săsești din Transilvania”, în Studii și cercetări
de istoria artei, 1963, 10, nr. 2; A. Mureșan, „Câteva date privind asigurarea rezervelor de
cereale în cetatea medievală a Sighișoarei”, în Revista Muzeelor, 1965, 2, nr. 1; G.
Nussbächer, „Statutul breslei arcarilor din Braşov (1505, 1547)”, în Cumidava, 1968, 2;
Doina Nägler, „Breasla blănarilor din Sibiu în cursul secolelor XIV-XVII”, în Studii și
comunicări. 14. Arheologie și Istorie, Sibiu, 1969; Viorica Guy-Marica, „Figura aurarului
în sigilografie”, în Sub semnul lui Clio. Omagiu acad. prof. Ștefan Pascu, Cluj, 1974; S.
Goldenberg, Despre târgurile și bâlciurile din Transilvania…
50
Brașovul și mai ales Sibiul au beneficiat de șansa unor de cercetări de arheologie urbană
mai extinse, în parte publicate și deci posibil de interogat din perspectiva cotidianității
medievale: Daniela Marcu-Istrate, Sibiu. Piața Huet. Monografie arheologică, I, Alba-Iulia,
2007; A. Istrate, Sibiu. Piața Mare. Cercetări arheologice, Sibiu, 2007; P. Beșliu Munteanu,
Spitalul medieval din Sibiu, Sibiu, 2008; Daniela Marcu-Istrate (coord.), Redescoperirea
trecutului medieval al Brașovului/Unearthing the medieval past of Brașov, Cluj-Napoca,
2015. În cazurile Sibiului și Clujului, ultimii ani au definitivat cercetări arheologice relativ
extinse la bisericile parohiale principale ale celor două orașe, existând astfel premisele unor
viitoare contribuții potențial relevante pentru reconstituirea unor aspecte legate de
cotidianitatea urbană.
714
specialitate și a unor principii general acceptate de către comunitatea

științifică în ceea ce privește prelucrarea, editarea și interpretarea
materialului arheologic afectează adesea considerabil valoarea și utilitatea
restituirilor de cultură materială ca (re)surse istorice pentru reconstituirea
vieții cotidiene medievale târzii și premoderne. În pofida acestor provocări
profesionale constante, cele mai noi sinteze monografice cu privire la
documentarea și interpretarea culturii materiale a Transilvaniei și a
teritoriilor sale învecinate (recuperată din surse arheologice, colecții
muzeale și izvoare iconografice) se dovedesc relevante și utile pentru studiul
cotidianității orașelor medievale ardelene târzii51.
După cum am putut constata, preocupările pentru reconstituirea istoriei
vieții cotidiene medievale urbane ardelene nu au beneficiat de o atenție
particulară, respectiv de studii dedicate în nici în istoriografia mai veche, nici în
cea recentă. Studiile privind demografia și istoria socială, analiza raporturilor
economice și comerciale, investigațiile arheologice și reconstituirile
elementelor de cultură materială, istoria arhitecturii și/sau a artei au atins doar
tangențial și mai degrabă întâmplător aspecte ale restituirilor specifice istoriei
vieţii cotidiene. După cum bine se cunoaște, istoriografia epocii comuniste a
promovat cu predilecție o istorie militantă, care a „defavorizat” restituirile
neinteresante pentru scopul asumat. Perioada postcomunistă a înregistrat o
sensibilă revitalizare a interesului istoriografic local pentru cercetarea unor
aspecte ale vieții cotidiene și ale mentalului medieval și premodern. Aceste
investigații, nici ele nu foarte extinse ori constante, s-au materializat mai
degrabă în spațiile extracarpatice, mai interesate de propria cultură materială
medievală și mai atente la sursele iconografice52. În ceea ce privește
Transilvania istorică și vechiul Partium, până relativ recent, cercetările cu
referire la viața cotidiană medievală (urbană) au fost circumscrise preponderent
epocii premoderne (secolele XVII-XVIII)53.
51
A se vedea C. Firea, Polipticele medievale din Transilvania: artă, liturghie, patronaj,
Cluj-Napoca, 2016; A.A. Rusu, Castelul și Spada. Cultura materială a elitelor din
Transilvania în Evul Mediu târziu, Cluj-Napoca, 2019; C. Firea, Saveta Pop, Pictorii
Transilvaniei medievale (cca. 1300-1600). Un dicționar, Cluj-Napoca, 2021; A.A. Rusu,
Ștefan cel Mare și moldovenii din vremea sa, Cluj-Napoca, 2022; idem, Râșnov – Arx
Suprema. Studii istorice și arheologice privitoare la cetate, Cluj-Napoca, 2022.
52
E.I. Emandi, „Viața cotidiană la Suceava lui Ștefan”, în Academica, 1992, 2, nr. 3-5;
Maria Magdalena Székely, „Pentru o istorie a vieții zilnice” (cu o introducere de Ștefan S.
Gorovei), în Magazin Istoric, 1997, 31, nr. 5.
53
C. Feneşan, „Viaţa cotidiană la hotarul osmano-transilvănean în secolul al XVII-lea.
Câteva documente inedite”, în Banatica, 1993, 12, nr. 2; A. Andea, Iluminism și
modernizare în societatea românească, Cluj-Napoca, 1996 (capitolul Înnoirile vieții
cotidiene).
715
În acest context, (re)integrarea în circuitul științific a unor direcții

tematice precum cea a istoriei vieții cotidiene medievale ar merita să se
constituie într-un demers recuperator, având potențialul să devină unul de
mare interes și anvergură academică și în același timp unul cu o generoasă
expunere publică. Interesul de studiu și atractivitatea unor subiecte precum
reconstituirea dietelor și a cutumelor alimentare sau vestimentare ale
diferitelor grupuri urbane, modalitățile de implicare lucrativă și raportarea la
timpul de repaus/„de sărbătoare” al orășenilor, intimitatea locuinţelor ori
tumultul străzilor, provocările cotidiene la care erau supuși indivizii și
comunitățile – asigurarea cu cele necesare existenței biologice și sociale,
securizarea fizică și sanitară a mediului de viaţă, modele de comportament
comunitar, elementele de statut și reprezentativitate socială cotidiană din
oraşele Evului Mediu transilvan târziu reprezintă tot atâtea teme pentru
studii de caz, monografii, lucrări de sinteză cuprinzătoare, dicționare
tematice, albume bogat ilustrate, expoziții muzeale variate și interactive,
inițiative de arheologie experimentală ori activități de reconstituire istorică
profesioniste.
716
CONTEXT ȘI CONDIȚIONĂRI ISTORIOGRAFICE
ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎN VREMEA
LUI MATEI BASARAB
Ovidiu Pecican
Încercarea de a reconstitui etapa Matei Basarab a cronisticii din Țara

Românească a cunoscut succese parțiale care nu au rezolvat, însă, nici pe
departe, toate problemele pe care istoriografia munteană a primei jumătăți a
secolului al XVII-lea le ridică. În cele ce urmează, am abordat doar două
dintre aspectele aflate în discuție, încercând să aduc la contribuțiile
anterioare câteva contribuții personale.
Manifestări ale unui alt simț istoric
Nu se cunosc circumstanțele în care domnitorul Matei Basarab a luat

inițiativa de a patrona compilarea primei cronici aduse la zi, dar pornind de
la relatarea originilor, a Țării Românești. Pentru ca acest lucru să se petreacă
trebuiau, totuși, să fie întrunite câteva condiții fără de care proiectul era cu
neputință. Întâi de toate, era nevoie de un proiect politic care să facă în ochii
domnitorului util acest efort istoriografic. Acest proiect s-a născut, cel mai
târziu, între data urcării agăi Matei pe tronul statului sud-carpatin și anul
când se pare că textul cronicii a început să fie elaborat, respectiv între
1632-1636.
Fără a avea direct legătură cu planul său politic de afirmare printr-un
instrument istoriografic al identității și continuității existenței Țării
Românești, este de notat însă și un fragment semnificativ din pisania
bisericii fostei mănăstiri bucureștene din Sărindar, unde voievodul
mărturisește retrospectiv: „Făcând domnia mea 40 de biserici, precum
făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta [biserica Sărindar –
n.m., O.P.]...”1 legământul sacru de odinioară. Rezultă de aici că, înainte de
a ajunge pe tronul țării sau imediat după aceea, la începutul domniei sale,
Matei aga alias Matei Basarab a promis prin jurământ (legământ sacru), în
1
Florin Epure, Ctitoriile lui Matei Basarab din Oltenia, București, Rao, 2014, p. 44.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.35
rugăciunile lui, să ridice patruzeci de locașuri de rugăciune, biserici,

mănăstiri sau schituri, în schimbul ajutorului divin, poate nu fără legătură cu
venerarea celor patruzeci de mucenici din Sevastia. În 1652, odată cu
înălțarea ultimei, cea din Sărindar, el socotea că și-a îndeplinit promisiunea
de odinioară. Cu doar doi ani înainte, Matei Vodă își dezvăluia modul de
raportare la Cel de Sus în pisania de la mănăstirea prahoveană Brebu,
construită
[...] întru slava și lauda celui în troiță slăvit Dumnezeu, care mi-a dat viață și
suflare și toate pământeștile sale bunătăți, ca prin rugămințile din ea să se
înduplece a ne da nouă împărăția fără de trupuri, ale sale slugi, cei patru
stăpânitori de rânduri ostășești, arhistegarul, Mihail, Gavril, Rafail și a tuturor
fără de trupuri puteri...2
Se poate deduce de aici ce fel de legământ stătea la baza smereniei

lui Matei Basarab în fața Tronului Divin și pentru ce anume făcuse, înainte
de a se angaja în prima sa activitate ctitoricească, legământ de înălțare a
patruzeci de ctitorii; unul soteriologic, salvarea sufletului, mântuirea.
În fond, pariul – câștigat – de marele ctitor urmaș al Craioveștilor era
unul de afirmare a credinței strămoșești, ortodoxe, tot așa cum cronica
trebuia să însemne o afirmare a identității și continuității istorice și dinastice
a statului pe care îl conducea. De altfel, rostul politico-diplomatic pe care îl
putea juca un letopiseț ce relata întreaga istorie a statului și a dinastiei, de la
întemeiere până la zi, mergea mână în mână cu rostul strategic al ctitoriilor
înseși. Despre acestea s-a spus, pe bună dreptate, că „[...] au înfrumusețat
țara cu tot feliul de ziduri: mănăstiri, biserici, case domnești, care să
pomenescu și până astăzi” (cronicarul Radu Popescu).
Mănăstirile cu ziduri groase și cu turnuri înalte și puternice, precum cele de la

Brebu, Câmpulung, Strehaia, Gura Motrului, Tismana, Slobozia, Plumbuita,
Căldărușani, Plătărești, erau destinate nu numai nevoilor religioase, ci și unora
militare, de apărare a zonelor mai amenințate, lipsite de cetăți, de primejdiile ce
veneau din afara hotarelor3.
2
Ibidem, p. 34.
3
Ibidem, p. 12. La p. 57 autorul observă că atenția lui Matei Basarab în anii 1639 și 1640 se
îndrepta, după cum o dovedesc hrisoavele domnești din acei ani, către înlăturarea unor
efecte negative ale dominației ecleziastice grecești prin mănăstirile țării. Atât mitropoliții,
cât și unii domni greci „... «au început a cârciumări și a vinde sufletele mănăstirii» și lavrele
domnești, supunându-le ca «metoașe dajnice altor mănăstiri din Țara Grecească și de la
Sfetagora, fără de voea soborului». De aceea, voievodul stabilea ca douăsprezece vechi
ctitorii – Tismana, Argeș, Brădet ș.a. – «să fie în pace de călugării străini», alte șase, printre
718
Există deci dovada că inițierea unui sistem de construcții religioase

care să îndeplinească și roluri militar-defensive a avut la bază un plan care
data cel puțin de la începutul domniei; cam tot din perioada când voievodul
a pus în lucru și scrierea cronicii dorite. Ambele inițiative făceau parte
dintr-o strategie de anvergură, angajând eforturi de durată, dar care se
puteau naște în mintea unui mare boier ajuns domnitor la o vârstă deplin
matură – în jurul vârstei de cincizeci de ani – și a anturajului său cel mai
apropiat, calificat pentru arta guvernării, „afacerilor publice”. Că letopisețul
trebuia să fie numai unul dintre pașii realizării acesteia cu mijloace culturale
pare plauzibil de considerat dacă se ia seama și la întemeierea primei
tipografii mateine la Govora, în 16374.
O altă condiție sine qua non pentru realizarea unui plan cultural
coerent și de anvergura celui care a inclus elaborarea cronicii integrale a
țării, tipărirea de cărți și introducerea limbii române în uzul cultural5 a
trebuit să fie conștiința precarității științei de carte din societatea
românească a timpului. După cum scria domnitorul în Molitfelnicul
slavon din 1635, „am văzut că în întreaga mea țară este foame, este sete,
nu însă de pâine și apă, ci din pricina împuținării sfintelor cărți”6. Prima
carte era tipărită la Câmpulung, în 1636, un Trebnic. Îi succedau,
stăruitor, Pravila Mică (Govora, 1640), Învățături peste toate zilele
(Câmpulung, 1642), Mystirio sau Sacrament (Târgoviște, 1651) și
Târnosenia (Târgoviște, 1652).
În fine, conturarea și apoi realizarea proiectului istoriografic matein
depindea și de existența, în anturajul domnesc, a unor figuri de boieri și de
înalți ierarhi instruiți și capabili să sfătuiască pe domnitor în acest sens și
să pună apoi în operă deciziile favorabile acțiunii persuasive pe direcțiile
semnalate. Fără a insista aici, voi aminti doar că asemenea galerie de
boieri cărturari se cuvine să îi includă, în primul rând, pe cumnatul
care Cozia, Bistrița, Govora ș.a., și alte zece lăcașuri reclădite sau zidite de domnitor,
printre care și Sadova, Câmpulung, Brâncoveni etc., să nu fie vândute niciodată”.
Din cele de mai sus, rostul patriotic rezervat edificiilor ecleziastice respective de către
Matei Basarab rezultă cu evidență.
4
Ibidem, p. 48.
5
Ibidem, p. 49: „Socotit-am că mai toate limbile au carte pre limba lor. Cu aceea cugetai și
eu, robul Domnului Mieu I[isu]s H[risto]s, să scot această carte, anume Pravila, pre limba
rumânească...” (Pravila bisericească de la Govora numită cea Mică. Tipărită mai întâiu la
1640 în mănăstirea Govora, publicată acmu în transcripțiune cu litere latine de Academia
Română la anul 1884, Bucuresci, adusă la zi de pr./eot/ Gheorghe I. Petre – Govora la
anul 2004, Sibiu, Tribuna, 2004, p. 4).
6
Ibidem, p. 46.
719
domnitorului, logofătul al doilea Udriște Năsturel și pe Teofil, mitropolitul

Țării Românești.
În ce-l privește pe Udriște Năsturel, acesta i-a devenit apropiat cel
puțin odată cu căsătoria agăi Matei cu sora lui Elina (1598-1653), în 16137.
Dar proiectele comune au prins cheag abia atunci când ele nu au mai fost
stingherite de nimic, adică după urcarea pe tron a agăi Matei, în 1632.
În orice caz, cronica mateină a fost proiectată – tot dintru început –
să adune, în partea care preceda relatarea interesând faptele voievodului în
scaun, într-un text românesc unitar, toate datele despre succesiunea
domniilor și despre evenimentele importante încă de la începuturile statului
Țara Românească. Acest proiect nu era un capriciu, nici numai un exercițiu
de reconstituire erudită, prin depistarea izvoarelor care să o facă posibilă.
Narațiunea continuumului istoric, cronicăresc, era văzută, în acea etapă, ca
un instrumentum regni conceput în termeni modificați în raport cu vârsta
precedentă a scrisului istoric din Țara Românească. Un astfel de instrument
era menit să aserteze viziunea voievodului Matei Basarab și a anturajului
său despre rosturile domniei și ale ierarhiei boierești în conferirea unei
identități comune pe seama țării și a poporului. El se modela însă și ca
urmare a unei trepte superioare de pregătire a sfetnicilor domniei incluși
printre boierii cu roluri în decizie, posesori ai unei culturi de tip umanist, în
cadrul căreia misiunile unei istorii oficiale erau pe deplin clarificate.
Identitatea colectivă respectivă nu era încă articulată coerent în
termeni etnici și lingvistici – dovadă că nimeni nu era deranjat de caracterul
pestriț și compozit, din punct de vedere etnolingvistic și confesional, al
suitei atribuite de legenda transcrisă în text a lui Negru Vodă la descălecare.
Lucru semnificativ, versiunea din Țara Românească era similară cu viziunea
din cronica (pierdută) a lui Grigore Ureche pentru Moldova. Se cunoaște sigur
cum arăta aceasta din urmă din fragmentul – transcris de Simion Dascălul în
compilația lui – care spune că „[...] limba noastră din multe limbi este adunată
şi ne este amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcară că de la
Râm ne tragem, şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”8.
Din ambele letopisețe rezultă existența unei mentalități similare în
ambele țări românești. Ea era caracterizată de înțelegerea chestiunii
originilor etnolingvistice și statale românești proprie anilor 1630-1640 prin
anumite note similare. Astfel, vechea legitimare identitară colectivă a
7
Pe piatra ei de mormânt, inscripția comandată de voievod spune că „au trăit împreună de
două ori câte 20 de ani”.
8
Simion Dascălul & Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție de Ovidiu Pecican,
Cluj-Napoca, Grinta, 2007, p. 69.
720
românilor, drept creștini, pur și simplu, era lăsată în urmă, dar nu pentru că
ar fi fost depășită ori irelevantă. Nu avea cum să fie astfel, câtă vreme în
ambele țări se înregistra o dominație politică islamică, străină de identitatea
creștină a locuitorilor acestor state și de tradiția de la care ei se revendicau.
Totuși, acum afirmarea creștinismului de principiu era mai puțin relevantă
decât înainte cu un secol, căci între timp apăruseră noi confesiuni religioase
ce se revendicau de la evanghelii, multiplicând tipurile de identități
colective creștine atestate. Așa încât, centrul atenției în materie identitară se
deplasa în favoarea recuperării originilor poporului și ale statului, trecut
prezumat, transmis doar pe filieră legendară, căruia începuse să i se acorde
credibilitate istorică.
Această deplasare către origini se făcea în ton cu altă desemnare
generică a locuitorilor statului dintre Dunăre și Carpați în Evul Mediu:
Basarabi (evident, după numele dinastiei domnitoare). De aceea, în etapa
respectivă, se va fi considerat necesară păstrarea în cronică a legendei
originii Basarabilor (desemnați drept „banoveți” și înțeleși ca lideri politici
și juridici ai „pravoslavnicilor creștini”, cei care au instituit pe seama
acestora două scaune de judecată: la Severin și la Strehaia). Aceasta, în
pofida faptului că în text a intrat – acum sau mai dinainte – și legenda lui
Negru Vodă, care susținea o teză contrară: întemeierea statală de către suita
însoțitoare a dinastului legendar care venea din Făgăraș pentru a se așeza la
Câmpulung.
Acest proces evolutiv de coagulare a unei noi viziuni asupra propriei
identități colective presupunea acum un demers regresiv, de recuperare și de
valorificare culturală a vremurilor de odinioară, accesibile sub raport istoric
și legendar. Încercarea de a descifra acest trecut presupunea conturarea cu
putere a unui simț istoric, a unei sensibilități istorice diferite de modul în
care antecesorii se raportaseră la vremurile care îi precedaseră. Faptul
depășea limitele simplei memorii de martor, a recursului la amintirea
trecutului trăit, și presupunea sondaje mai ample, eventual chiar mai
sistematice, în trecutul mai îndepărtat, pe tot parcursul lui. Adjuvantul
într-un asemenea exercițiu era scrisul istoric și, în măsura în care
istoriografia mărturisește tocmai apariția și ecloziunea unui nou simț al
istoriei, tot astfel și această nouă sensibilitate față de trecut poate fi socotită
rezultatul unor demersuri anterioare de aprofundare a cunoașterii trecutului
propriu.
Deocamdată, însă, în materie de reprezentare a vremurilor de
altădată, nu ajunsese încă la o concepere a identității românești prin recursul
la alte elemente explicativ-demonstrative, exploatate mai mult sau mai puțin
sistematic, cum avea să se întâmple ceva mai târziu. Încă nu se căuta
721
exploatarea asiduă și persuasivă, pe baze lingvistice limpede configurate, a

resurselor puse la dispoziție de limba vorbită. Pe moment, lingua sacra nu
era complet dislocată din rolul central – la nivel religios, administrativ și
cultural – pe care îl avea de îndeplinit. Și exercițiul lui Lupu (Luca) Stroici
de exersare în scris, cu litere latine, a rugăciunii Tatăl nostru în română,
încercat la sfârșitul secolului al XVI-lea, și eforturile de transpunere în
română a unor cărți juridice pe care le-a făcut Eustratie logofătul în prima
parte a secolului al XVII-lea, și considerațiile lui Grigore Ureche despre
limba vorbită curent și înrudirile ei, datând tot din prima parte a aceluiași
veac al XVII-lea, semnalează un nou tip de demersuri, chiar dacă nu și
succese consistente înregistrate de ele. Ele au, totuși, o semnificație
limpede: deplasarea interesului preferențial dinspre slavona medievală către
idiomul latinofon vorbit curent și luarea lui în considerare, tot mai mult, ca
semn al unei identități colective.
O afirmare clară a priorității originilor latine și cu o asumare a
rădăcinilor comune pentru toți membrii neamului românesc, indiferent de
apartenența la un strat social sau la altul, deocamdată nu pare că se formula.
Mai era încă de parcurs un drum și până la socotirea de la sine înțeleasă a
comunității identitare românești generice peste granițele statale diferite,
adică trecându-se peste traiul în state diferite al locuitorilor de limbă și de
origine românească și depășindu-se simpla proiecție expansionistă încă
ilustrată de provocarea conflictelor dintre Vasile Lupu și Matei Basarab.
Abia în a doua parte a secolului, într-un prim eseu al culturii noastre, De
neamul moldovenilor (1680?-1691), Miron Costin urma să se ocupe de
chestiunea aceasta, acordându-i locul central în cadrul scrierii lui și
dedicându-se cu întreaga atenție și cu deplina erudiție de care era în stare
acestei încercări.
Exemplele de mai sus au fost integral preluate din dezvoltarea
culturală a Moldovei timpului. Dar și în Țara Românească existau la acea dată
antecedente în această privință. În scrisoarea din 1598, trimisă cancelarului
polon Jan Zamoyski de boierii munteni partizani ai lui Simion Movilă, Dan
Vistierul, Vintilă Clucerul „şi toţi boierii munteni”, se spune, printre altele:
„Toţi boierii şi toată Ţara Românească îl vor şi îl iubesc [pe Simion Movilă],
ca să fim împreună şi în unire cu Moldova, căci suntem toţi de o limbă şi de o
credinţă [subl. m., O.P.]”9. Afirmația este de o limpezime și de o concizie
care, împreună, dau măsura clarității programatice a gândului unora dintre
vârfurile aristocrației muntenești către 1600, în contextul violentelor,
9
Hurmuzaki, Documente – Supliment, II-1, p. 487-488, apud P.P. Panaitescu, Mihai
Viteazul, Bucureşti, Corint, 2002, p. 213.
722
devastatoarelor confruntări dintre Habsburgi și Imperiul Otoman resimțite cu

putere între Dunăre și Carpați. Nicolae Iorga reproduce textul scrisorii
integral, fragmentul respectiv apărând în versiunea următoare:
Toţi boierii Ţării Româneşti şi toată ţara-l cer şi-l iubesc [pe Simion Movilă],
pentru că vreau să fie la un loc şi în unire cu ţara Moldovei. Căci suntem toţi de o
limbă şi de o lege, şi în vremurile de odinioară astfel domnul moldovenesc ajungea
domn muntean şi domnul muntean domn moldovenesc [subl. m., O.P.]”10.
Ideea apărea însă şi la autori străini. Italianul Ascanio Centorio

adopta teoria cu Flaccus, socotind că: „cu această unitate se numește tot
[teritoriul locuit de români – n.m., O.P.] cu numele de Flaccia sau Valahia”
(„con questa unita si chiama tutta d’un nome Flaccia, ovvero Valachia”)11.
Este greu de precizat, deocamdată, dacă inspiraţia, în cazul acestei idei, este
muntenească, sau dacă autorii din Ţara Românească s-au inspirat din scrieri
străine, dar reprezentarea respectivă circula în epocă, în conformitate și cu
politica curentă a dinaștilor locului, cum o dovedea epopeea lui Mihai12.
10
În N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999, p.
41-43. Dacă nu este o simplă ficțiune menită să justifice solicitarea ca Simion Movilă să fie
adus pe tronul Țării Românești, această evocare a „vremurilor de odinioară” nu se poate
referi decât la epoca ștefaniană, când domnitorul Moldovei făcea și desfăcea – de la o
vreme – domniile statului de la sud de Carpați. A mai fost, apoi, vorba, pesemne și despre
Petru Șchiopul (1574-1591, de patru ori, cu întreruperi), a cărui origine dinastică munteană
nu l-a împiedicat să ajungă domnitor în Moldova. În orice caz, evocarea unui astfel de
precedent a oferit argumentarea conduitei politice a sultanilor în privința celor două state
românești în secolul al XVII-lea și, mai pe urmă, arătând temeiul (de fapt precedența)
obiceiului de a muta domnitorii dintr-o țară în cealaltă. Astfel, principiul dinastic putea fi
lăsat deoparte (sau păstrat într-o poziție secundară), mutarea domnitorului dobândind
prioritate în raport cu el. Peste un arc de timp, Alexandru Ioan Cuza, proaspătul domnitor al
Moldovei, urma să fie ales și pe scaunul din Muntenia, în conformitate cu acest principiu și
cu precedentele care îl ilustrau.
De observat, însă, și argumentele aduse de boieri pentru aducerea pe tronul muntenesc a
unui dinast moldovean: țara îl cere fiindcă dorește unirea cu Moldova, în virtutea limbii și
credinței comune. Sunt elemente ale unei noi raportări, moderne, la chestiunea identitară,
pe primul loc trecând acum limba, în defavoarea credinței (dominante până atunci).
11
Vezi George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, Ţările Române şi Italia, București, Editura
Științifică, 1972, p. 28.
12
Nu doar moldovenii erau la curent, la jumătatea secolului al XVII-lea, cu susținerile
istorice și politice ale muntenilor. Pavel Chihaia constata că în cronistica Țării Românești
din secolul al XVI-lea deja se făceau împrumuturi de informații din producția istorică a
Moldovei. În Opere, vol. VII, p. 207, el observa că scribul lui Matei Basarab a împrumutat
din Letopisețul moldovenesc (1600-1635) „unele elemente din titlu și din introducerea
«descălecării»”. Schimburile de informație istorică și chiar de modele retorice și de
723
Dar epoca se schimbase, iar concepția despre rosturile și locul

statului în viața Țării Românești, despre rolul domnitorului și al aparatului
său de decizie, ca și despre restul societății, se înnoise. Datorită
imperativelor mai recente, nevoia unei cronici a țării de la origini până la zi,
ajustate în funcție de noua viziune asupra societății, se făcea simțită. Drept
care, Matei Basarab și anturajul lui imediat au luat decizia de a însărcina pe
unul sau pe mai mulți scribi cu această misiune. Rezultatul a fost scrierea
primei cronici mateine, căreia mai târziu, peste zece ani ori către finalul
domniei, i-a fost substituită – prin rescriere – o alta.
O lacună de decenii în informația istorică
Despre împrejurările alcătuirii cronicii Țării Românești în vremea lui

Matei Basarab cercetătorii mai recenți au emis opinii demne de atenție. În
viziunea lui Ștefan Andreescu
[...] la începutul acestei domnii a fost luată hotărârea de maximă însemnătate de a

se scrie nu numai istoria ei, care abia începea, ci să se alcătuiască o istorie a
Țării Românești în limba română [subl. Șt. A.], de la întemeiere13.
Cătălina Velculescu nu spune nimic despre chestiunea limbii în care

să se scrie, dar argumentează suplimentar și logic în favoarea tezei
istoricului menționat, observând rezonabil că
Partea a II-a a acesteia [a cronicii – n.m., O.P.] a fost redactată după victoria de
la Finta, din 17 mai 1653; Matei Basarab a murit la 19 aprilie 1654. Într-un
interval mai mic de un an – în care domnitorul a fost chinuit atât de rana de la
picior, cât și de răscoala seimenilor – este puțin probabil să-și mai fi găsit răgaz
și puteri pentru o astfel de inițiativă14,
adică pentru a se ocupa de continuarea cronicii.

Pentru completarea „din urmă” a letopisețului matein s-a recurs
(„conform unei tradiții deja constituite”15) la analele scrise în slavonă în
elemente de compoziție cronistică erau deci o realitate a vremii, contribuind la formarea

unei conștiințe etno-culturale comune tot mai strânse la nivelul păturii elitare.
13
Ștefan Andreescu, „Cu privire la «Faza Matei Basarab» din cronica Țării Românești”,
în Idem, Istoria românilor: cronicari, misionari, ctitori (sec. XV-XVII), ediția a II-a,
Cluj-Napoca, Limes, 2007, p. 46.
14
Cătălina Velculescu, „3. Continuitate și salt în transmiterea variantelor Letopisețului
cantacuzinesc”, în Eadem, Între scriere și oralitate, București, Minerva, 1988, p. 42.
15
Ibidem.
724
secolul al XVI-lea – pe care același autor le numește cu titlul generic de

prima cronică a Țării Românești – care s-au tradus acum în limba română
curentă, lor adăugându-li-se Cronica lui Mihai Viteazul (versiunea
Buzeștilor) și ample fragmente din cronica lui Matei al Mirelor
(1550-1624), Istoria celor petrecute în Țara Românească de la Șerban vodă
până la Gavril vodă..., tradusă și ea din grecește. Cercetătoarea care
vorbește despre existența, în privința procedurii istoriografice de recurgere
la izvoare mai vechi, a unei „tradiții constituite” pare să subînțeleagă că
istoricii români din acele vremuri nu făceau – mai mult sau mai puțin
„instinctiv” – ceea ce se făcea, în general, în istoriografie, încă din
antichitate, atunci când venea momentul redactării unei dări de seamă
despre epoci mai îndepărtate. Ea pare să spună că respectivii cronicari ai
Țării Românești au luat pe cont propriu, într-un mod de o anumită
specificitate, urmat de mai multe generații de scribi interesați de trecut,
practica valorificării relatărilor mai timpurii, anterioare. În acest sens,
Cătălina Velculescu crede că „exista probabil o compilație anterioară, căreia
i se adaugă abia acum știrile de la Mihai Viteazul”16. Observația – de bun
simț – presupune că s-a recurs la analele slavone deja scrise până la o dată
anterioară voievodului Mihai (deci oprindu-se înainte de 1593). Lor li s-ar fi
adăugat – abia acum – știrile din cronica mihaină.
Întrebarea legitimă care se pune este: de ce să se fi așteptat cu
această operațiune mai bine de trei decenii? Fără a putea preciza cu
exactitate, dar corelând problema în discuție cu chestiunea dezorganizării
arhivelor voievodale – constatată la începutul secolului al XVIII-lea de
Anton Maria del Chiaro – și cu existența, în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea, a unor cronici interne, care dublau, din lipsă de izvoare sigure,
anii domniei lui Matei Basarab, s-ar putea avansa răspunsul că între Mihai și
Matei Basarab viața politică, evenimentele militare și contextele culturale
specifice au împiedicat – nu neapărat voit, printr-o hotărâre programatică –
o asemenea joncțiune și au rarefiat scrierea pe mai departe a cronicii țării la
nivel aulic.
Pentru a înțelege mai bine și mai riguros locul și epoca din
perspectiva dezvoltării istoriografiei se cuvine observat că în 1620, în
provincie (Oltenia) și în mediul monastic, Mihail Moxa(lie) își alcătuia
hronograful universal care relata trecutul până la anul 1489. Tot atunci,
egumenul mănăstirii Dealu (lângă Târgoviște, dar tot într-o mănăstire),
Matei al Mirelor, termina de scris în limba neogreacă cronica în versuri a
Ţării Româneşti pentru anii 1602 – 1618, Istoria celor petrecute în Ţara
16
Ibidem.
725
Românească începând de la Şerban vodă până la Gavriil vodă17. Se

constată că la acea dată, istoriografia Țării Românești se întorsese în
mănăstiri, cea din mediile aulice și boierești părând să fi înregistrat o
sincopă.
Singura excepție o poate reprezenta copia cu tăieturi și adaosuri după
cronica lui Teodosie Rudeanu despre Mihai Viteazul, făcută – după N. Iorga
– în ambianța oltenească a reședinței sau moșiilor clanului boierilor Buzescu
și intitulată, de aceea, Cronica Buzeștilor. În cazul acesteia se remarcă
deplasarea istoriografiei dinspre curtea domnească spre un pol aristocratic
de putere cu veleități și ambiții mai vaste, dar situat tot în provincie.
O primă observație care poate fi făcută este deci că, sub raportul
mediilor din care emana, cronistica dintre 1600 și 1632, pare să fi părăsit
curtea domnească, repliindu-se în mănăstiri și, atunci când a existat un pol
de putere politică la nivelul marii aristocrații, acesta a fost acompaniat și de
o tentativă istoriografică.
Această concluzie nu este, însă, singura care poate fi trasă din
contemplarea primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea în istoriografia
Țării Românești. Pentru o altă perspectivă asupra aceleiași chestiuni se
poate trece în revistă lista domniilor Țării Românești între moartea lui Mihai
Viteazul și urcarea pe tron a agăi Matei din Brâncoveni, indicând durata
domniilor și consemnând inclusiv locotenențele domnești apărute în situații
de criză.
17
La hronograful lui Mihail Moxa(lie) a ajuns, cu probabilitate, Udriște Năsturel, în 1636,
căci boierul l-a cunoscut pe monahul oltean, cu care a și colaborat la realizarea culegerii de
legi în limba română. „La B.A.R., pe manuscrisul slavon nr. 286, ce conține Pravila
(Sintagma) lui Matei Vlastaris, se află o însemnare care atestă că a fost citit în 1636 de
Udriște Năsturel. Cunoscând preocupările cercurilor conducătoare [ale Țării Românești –
n.m., O.P.] de a tipări un codice de legi în românește, ne putem da seama că Năsturel
cerceta diverse manuscrise, selectând pe cel potrivit pentru tălmăcire și imprimare. [...]
Pravila, căreia mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei îi adaugă o predoslovie ce reproduce, cu
mici modificări, prefața lui Petru Movilă în Nomocanonul kievian din 1629, a fost tradusă
de călugărul oltean Mihail Moxa, poate după manuscrisul menționat, sub supravegherea lui
Udriște Năsturel, care-și va tipări aci versurile slavonești din Molitvenicul de la
Câmpulung” (Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, București, Minerva, 1974, p. 59). După
cum specifică exegetul la p. 59 în n. 1, marele boier a lăsat o notă autografă pe manuscris,
care spune: „Această carte de pravile alcătuită de Mantie /Matei Vlastaris/ și dăruită de
jupâneasa Despina mănăstirii Bistrița, eu păcătosul Udriște Năsturel din Fierăști am citit-o
în anul Domnului 1636, în timpul lui Matei Basarab, domnul Țării Românești și
celelalte...”. Inscripția este transcrisă după P.V. Năsturel, „Genealogia”, în Revista pentru
istorie, arheologie și filologie, t. XI, partea 2, p. 297.
726
Guvernarea Țării Românești:

noiembrie 1600-septembrie 1632
Simion Movilă: noiembrie 1600-iunie 1601

Locotenență domnească (Radu, Preda și Stroe Buzescu, Stoica
postelnic din Strâmba, Andronie vistier și Radu postelnic din Cepturaia):
iulie-septembrie 1601
Radu Șerban: octombrie 1601
Simion Movilă: octombrie 1601-iulie 1602
Radu Mihnea: noiembrie 1601-martie 1602
Radu Șerban: iulie 1602-decembrie 1610
Gabriel Báthory: ianuarie-martie 1611
Radu Mihnea: aprilie-mai 1611
Radu Șerban: mai-septembrie 1611
Radu Mihnea: iulie 1611-iulie 1616
Locotenență domnească (Nica fost mare logofăt de Corcova, Stoica
vistier din Strâmba, Lupu paharnic Mehedințeanul, Papa vistier Greceanu,
Necula armaș, Dumitrașcu postelnic, apoi Enache mare ban, Vintilă mare
logofăt din Clătești, Cârstea fost mare vornic și Nica fost mare logofăt):
iulie-septembrie 1616
Alexandru Iliaș: octombrie 1616-iunie 1618
Locotenență domnească (Lupu Mehedințeanul): iunie-iulie 1618
Gavril Movilă: august 1618-iulie 1620
Radu Mihnea: august 1620-august 1623
Alexandru Coconul: august 1623-octombrie 1627
Locotenență domnească: octombrie 1627-ianuarie 1628
Alexandru Iliaș: ianuarie 1628-octombrie 1629
Leon Tomșa: decembrie 1629-iulie 1632
Radu Iliaș: iulie-septembrie 1632
Urmărind duratele și „ritmurile” domniilor după lista de mai sus, se

constată că guvernarea cea mai longevivă a fost a lui Radu Șerban (opt ani),
urmată – în clasamentul duratei – de a treia domnie a lui Radu Mihnea (cinci
ani), primele două fiind efemere, iar a patra – care era și ultima – însumând
numai trei ani. Răstimpul era cam scurt pentru a include – fie din motive
propagandistice și politice, fie din rațiuni culturale – niște bilanțuri
istoriografice, retrospective prin excelență, în „meniul” guvernării
preocupate stringent de urgențele clipei. În plus, domnia cea mai lungă, a lui
Radu Șerban, survenea imediat după tumultul războiului dintre Habsburgi și
727
Poartă, nefiind scutită nici ea de invazii (polonă, transilvană și turcească). În

aceste condiții este de crezut că reluarea și continuarea cronisticii de curte
nu a fost considerată o prioritate a cancelariei domnești.
Vreme de trei decenii, deci, din motive politico-militare ținând de
„nestatornicia” și „tumultul” schimbărilor la nivelul puterii politice,
vechile anale slavone ale Țării Românești, din secolul al XVI-lea au rămas,
probabil, să circule așa cum erau, în timp ce cronica internă a domniei lui
Mihai, scrisă de logofătul Teodosie Rudeanu, s-a pierdut de la o vreme ca
atare, rămânând disponibilă doar în prelucrarea ajustată la curtea boierilor
Buzescu. Despre Mihai rămâneau să vorbească numai lucrările străine.
Dintre ele, Istoria lui Matei al Mirelor a ajuns la cunoștința cancelariei lui
Matei Basarab, iar autorul compilației realizate în slujba noului voievod a
dorit să aibă la dispoziție o traducere în românește, pentru a o putea excerpta
și insera în opera proprie.
Cu privire la poemul grecesc al lui Matei al Mirelor, Cătălina
Velculescu este de părere că
[...] forma preluată inițial [de autorul cronicii din timpul lui Matei Basarab – n.m.,
O.P.] din Matei al Mirelor este apropiată – dacă nu identică – cu cea din textul de
bază al ediției critice. Manuscrisele care au adăugiri nu se constituie într-o
tradiție unitară; nu sunt nici măcar două manuscrise, în afară de copiile fidele ale
unora dintre ele, care să fi preluat aceleași fragmente. Dimpotrivă, este clar că
fiecare copist s-a adresat unui text care circula independent (foarte probabil o
traducere în română, pentru că unul și același fragment are aceeași exprimare –
cu variațiile inerente – în toate manuscrisele ce l-au preluat) din care a adăugat la
textul din Letopiseț amănunte ce i s-au părut interesante, fără ca doi copiști să
coincidă integral la nivelul unităților stilistice18.
Se remarcă aici că ipoteza existenței unei tradiții a includerii de

izvoare istoriografice prealabile în compilațiile mai recente din Țara
Românească pare să primească un argument: teza existenței – deja – a unei
traduceri în română a cronicii lui Matei al Mirelor. Exegeta are convingerea
că anonimul care a compilat cronica „... a recurs la Istoria în versuri a lui
Matei al Mirelor, utilizată se pare într-o traducere manuscrisă în proză”, dar
a transformat-o având în minte câteva principii: a eliminat discursurile fără
valoare istorică și doar cu valoare retorică, știrile care nu se refereau direct
la domnitorul țării, precum și comentariile autorului19. Demersul de
prelucrare a fost, deci, unul menit să accentueze caracterul istoric și
verosimilitatea textului, estompând marca retorică, deci literaritatea textului.
18
Cătălina Velculescu, op. cit., p. 42.
19
Ibidem, p. 42-43.
728
Există însă și un obiectiv cu consecințe de natură formală vizibile în

text, iar el este caracteristic pentru letopisețul de curte: un „... sentiment al
necesității unei povestiri lineare, echilibrate și fără înflorituri...”20. Această
exigență, împreună cu suprimarea retoricii „pure”, arată că se urmărea cu
atenție eliminarea factorilor formali care puteau dilua sau slăbi caracterul de
istorie al cronicii, pledând pentru o considerară a scrierii ca literatură. Sunt
semne ale unei conștiințe profesionale ce se manifestă printr-o delimitare a
textului istoric de cel literar. Toate aceste rigori de selectare provin din
faptul că autorul adaptării „... are conștiința că face o cronică de curte, unde
– ca și în Cronica lui Matei Basarab – personajul principal este domnitorul,
care trebuie respectat, chiar dacă a greșit”21. De astă dată se atribuie
scribului necunoscut și elemente de viziune etică, ținând de un respect
ierarhic față de deținătorul – fie el chiar neagreat – al poziției supreme în
stat. Cel ce scrie condamnă anumite acțiuni îndreptate împotriva
voievodului chiar și atunci când le încuviințează mobilurile22. Cătălina
Velculescu observă cu subtilitate că a te răzvrăti împotriva domnitorului de
drept este tratat de cronicar drept felonie, trădare (comparația cu Iuda pare
obligatorie). Pentru că aga Matei făcuse exact așa ceva în raport cu
domnitorul anterior, căruia îi datora, în principiu, credință, spre a evita
condamnarea lui morală – iminentă în ipoteza coerenței logice și
caracterial-etice a cronicarului – se preferă transformarea primei părți
într-un prolog ce justifică răscoala în fruntea căreia se pusese viitorul
domnitor Matei Basarab, făcându-se din el un „exponent al voinței «țării» și
al dreptății divine”23. Numai astfel, dând prioritate impunerii deciziei
transcendentului și asociindu-i – argument de stil nou, reflectând o
mentalitate permeabilă mutațiilor sociale! –, ca prioritară, legalitatea
caracteristică regimului de stări (ce a decis „țara” legală), vechiul principiu
medieval al slujbei credincioase (vislujenie în dubla formă de auxilium et
consilium, ajutor efectiv și sfat) poate fi detronat. Cercetătoarea are dreptate
să remarce această dinamică a gândirii celui care scrie cronica mateină, căci
astfel se poate surprinde translația dinspre tradiția de neclintit a
medievalității către o gândire politică și etică elaborată pe alte temeiuri, o
gândire modernă.
Concluzia Cătălinei Velculescu este că modul în care a fost
concepută Cronica lui Matei Basarab, nota ei dominantă, „impune și
20
Ibidem, p. 43.
21
Ibidem.
22
Ibidem.
23
Ibidem.
729
modalitatea de rezumare a Istoriei lui Matei al Mirelor”24, felul în care mai

vechiul autor a fost „comprimat” rezultând expres din concepția
istoriografică ce a prezidat elaborarea întregului.
După Cătălina Velculescu, deci, cronicarul – un apropiat al
domnitorului Matei Basarab – și-a scris cronica gândind-o ca un prolog
menit să justifice răzvrătirea patronului său împotriva domnitorului dinainte,
lucru care i-a ridicat probleme de natură juridică, politică, morală și
retorico-stilistică. În tentativa lui de a le rezolva trebuie înscris nu numai
recursul, printre alte izvoare (și în primul rând alături de vechile anale
slavone traduse și prelucrate), la cronica lui Matei al Mirelor, ci și felul cum
aceasta a fost preluată selectiv. Toate acestea permit precizarea unui
portret-robot al cronicarului, om recrutat dintre apropiații lui Matei Basarab,
fidel domnitorului, beneficiind de o bună instrucție în politică, în legislație
românească cutumiară și în materie de etică, apt de travaliu retoric, literar,
de un nivel subtil.
24
Ibidem.
730
CUM ANALIZĂM TEORIA ARTEI A UNUI PICTOR?
DESPRE METODELE DE ANALIZĂ A IDEILOR
TEORETICE ALE LUI NICOLAS POUSSIN
Dan Eugen Rațiu
Problema modului (particular) de analiză a unei teorii a artei elaborate

chiar de către un artist, a relației acesteia cu sursele documentare, cu opera și cu
viața artistului rămâne astăzi o problemă deschisă și demnă de interes, fiind și o
punte de legătură între istoria și teoria artei. Vom aborda aici problema,
exemplificând cu strategiile și dispozitivele de analiză a ideilor teoretice ale unui
pictor „campion al clasicismului”, Nicolas Poussin (1594-1665). La prima
vedere, tema respectivă, foarte frecventată de exegeți, pare a fi deja clasată.
Totuși, Poussin este pe cât de celebru, pe atât de neînțeles, mai ales dacă ne
referim la gândirea sa artistică – respectiv la poziția acesteia în spațiul teoretic al
epocii clasice și rolul său în emergența unor noi idei despre pictură și pictor,
precum și la relațiile cu practica sa picturală și cu traseul, paradoxal, al vieții unui
francez a cărui carieră artistică s-a desfășurat în cea mai mare parte la Roma.
Pentru ca un demers analitic să reușească clarificarea acelor relații și să răspundă
la dilemele pe care le ridică, e necesar în prealabil să examinăm critic metodele
adecvate acestei analize. O astfel de examinare este propusă în cele ce urmează*.
Poussin: pictor sau pictor-filosof?
Iată una dintre principalele dilemele cu care s-a confruntat exegeza

poussiniană. Pentru a găsi modul potrivit de examinare și soluționare a acestei
dileme, vom începe cu obligatoria trecere în revistă a exegezei operei și
gândirii artistice a lui Poussin. Trebuie să ținem cont, în primul rând, de
abordările istoricilor artei și ai gândirii artistice care au dominat istoriografia
lui Poussin între anii 1960 și 1980: Anthony Blunt, Denis Mahon și Jacques
Thuillier1. În ciuda multor puncte în comun, ei s-au angajat pe căi diferite,
* Textul este versiunea revizuită, inedită în limba română, a unei părți („Introduction.
Questions de méthode”, p. 13-29) din Dan Eugen Rațiu, Peinture et théorie de l’art au XVIIe
siècle: Nicolas Poussin et la doctrine classique, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2008.
1
Această trecere în revistă a exegezei poussiniene din anii 1960-1980 se sprijină, pe lângă
lucrările autorilor invocați, pe studiul lui Olivier Bonfait, „Poussin au carrefour des années
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.36
înscrise în filiația anumitor lecturi mai vechi ale artei și vieții lui Poussin.
Pentru Blunt, „heraldul” lui Poussin este primul său biograf, Giovanni Pietro
Bellori (1613-1695), deoarece, la fel ca acela în Le Vite de’ pittori, scultori et
architetti moderni (1672), el admiră latura intelectuală a pictorului, marea sa
înțelepciune, lecturile sale filosofice și simțul său stoic al istoriei. Dimpotrivă,
Mahon îl redescoperă pe Poussin prin intermediul lui Giulio Mancini
(1558-1630), una dintre primele figuri ale cunoscătorului și colecționarului
modern, care în ale sale Considerazioni sulla pittura (1626-1628) subliniase
tocmai calitățile specific picturale ale operelor lui Poussin. Cât despre
Thuillier, el îl urmează pe André Félibien (1617-1696), care în „A Opta
Convorbire [despre Viața lui Nicolas Poussin]” din Entretiens sur les vies et
les ouvrages des plus excellens peintres anciens et modernes (vol. IV, 1685)
era interesat atât de teoriile lui Poussin, cât și de cronologia operelor și de
detaliile biografice ale existenței sale, străduindu-se la rândul său să arate
importanța pregătirii sale artistice franceze și să deseneze portretul „omului
Poussin”2. Aceste diferite tipuri de raționament sau de discurs critic și
ipotezele lor teoretice au condus la schițarea unor diferite figuri ale artistului,
situate chiar în opoziție ireductibilă.
Astfel, Anthony Blunt, în cartea sa Art and Architecture in France,
1500 to 1700 (1953/ 1957) și în monografia Nicolas Poussin, publicată în
1967, alege să apere figura unui Poussin pictor philosophus, „pictor
filosof”. Respectiva temă e recurentă în exegeza poussiniană, dar la acea
vreme începea să fie eclipsată din ce în ce mai mult de abordarea pur
formală a artei lui Poussin. Roger Fry dăduse deja tonul în mai multe
analize despre tablourile lui Poussin, precum Peisaj cu Pyramus și Thysbe
(1651) și Ahile găsit de Ulise printre fiicele lui Lycomedes (1656), ale
căror povești erau considerate „simple pretexte pentru construcția plastică
pură”, interesul criticului de artă pentru ele fiind tot „pur plastic”3. Ca
reacție la acea atitudine formalistă, Blunt și-a propus să revitalizeze
vechea imagine a lui Poussin ca „pictor al oamenilor de spirit” și să-i
examineze ideile mai degrabă decât calitățile formale ale picturilor sale. Pe
lângă necesitatea de a înțelege mai bine conținutul neglijat până atunci al
picturilor sale, la baza unei asemenea abordări stătea ipoteza că demersul
artistic al lui Poussin a fost el însuși intelectual, iar ideile sale au
1960”, în Nicolas Poussin 1594-1665, dir. Pierre Rosenberg și Louis-Antoine Prat, Paris,
RMN, 1994, p. 106-116.
2
O. Bonfait, op. cit., p. 114-115.
3
Roger Fry, „Pyramus et Thysbé by Nicolas Poussin”, în The Burlington Magazine, XLIII,
nr. 245 (1923), p. 53 şi idem, Transformations. Critical and Speculative Essays on Art,
London, Chatto & Windus, 1926, p. 18-20.
732
condiționat soluțiile formale pe care le căuta. Acele idei ar constitui, dacă

nu o filosofie propriu-zisă, cel puțin o concepție etică, o atitudine față de
religie și o viziune despre lume:
Pentru a o spune cât se poate de clar, cred că, în crearea picturilor sale, Poussin
a fost inspirat în primul rând de dorința de a da expresie vizibilă anumitor idei
care, deși nu merită numele de filosofie în niciun sens tehnic, reprezintă o viziune
profundă despre etică, o atitudine consecventă față de religie și, spre sfârșitul
vieții sale, o concepție complexă, aproape mistică, despre univers. Aceste viziuni
pot fi deduse din studiul picturilor însele, dar faptul că Poussin le-a împărtășit
poate fi confirmat de dovezile din scrisorile și opiniile sale, așa cum au fost
consemnate de primii săi biografi4.
Ca urmare, Blunt propune o abordare umanistă și rațională care, la fel

ca pictorul însuși, vrea să „nu neglijeze nimic”. Acei factori care, din punct de
vedere formalist, au fost etichetați drept „non-artistici” – teoriile, temele
preferate și lecturile lui Poussin, viziunea sa despre lume și mediile
intelectuale și artistice frecventate de el – trebuie să aibă pentru istoricul de
artă la fel de multă importanță ca operele pictorului. Pentru Blunt, evoluția
logică a operei picturale a lui Poussin este susținută de itinerariul său
intelectual și poate fi redată cel mai bine luând în considerare mediul
patronilor care îl înconjoară, preferințele sale pentru anumite teme și viziunea
sa despre lume, pentru care a fost îndatorat anumitor curente filosofice, în
special stoicismul. Acest principiu explicativ își păstrează toată forța chiar și
atunci când pictorul, în ultimii ani ai vieții, ar fi „doborât barierele rațiunii”:
chiar dacă Poussin ar fi depășit principiile maturității, Blunt găsește cheia
„lumii stranii” a ultimelor sale peisaje mitologice tot într-o expresie târzie a
filosofiei stoice. O asemenea abordare conferă imaginației generoase a
artistului o unitate profundă, construind o figură extrem de coerentă: Poussin
pictor filosof, hotărât laic și chiar liber cugetător5.
Corectarea acestei imagini a lui Poussin nu a întârziat și a urmat două
direcții: pe de o parte, spre afirmarea calității sale primordiale de pictor, iar pe
de altă parte, spre denunțarea neînțelegerilor generate de formula „pictor
filosof”. În 1965, Denis Mahon a publicat într-un volum omagial pentru
Walter Friedlaender „A Plea for Poussin as a Painter”, o pledoarie pentru
4
Anthony Blunt, Nicolas Poussin, London, Phaidon Press, New York, Bollingen Series,
1967, p. 4. Această monografie reia și dezvoltă ideile deja expuse de Blunt în Andrew W.
Mellon Lectures in the Fine Arts din 1958.
5
Anthony Blunt, Art et architecture en France, 1500-1700, [1953/1957], Paris, Macula,
1983, p. 247-251 și idem, Nicolas Poussin, p. 5-7; cap. VII „Poussin’s Ideas on Painting” și
cap. XI „The Late Mythological Landscapes”. Vezi și O. Bonfait, op. cit., p. 110, 114.
733
Poussin ca pictor. Acel text pornește de la observația că Poussin a fost redus

de mai bine de trei sute de ani la rolul de mare intelectual al tradiției artistice
europene. Potrivit lui Mahon, chiar și în secolul al XX-lea cercetările asupra
lui Poussin au progresat într-o direcție care amenință să conducă pe două piste
false, prima decurgând din importanța excesivă acordată laturii sale
intelectuale sau cerebrale, a doua provenind dintr-un accent excesiv pe datele
istorice şi pe ideile sale în defavoarea picturilor sale. Acest ultim punct de
vedere ar fi dobândit noi inflexiuni pe măsură ce criticii s-au angajat cu
entuziasm în explorarea filosofiilor obscure din secolul al XVII-lea, care ar
sta la baza picturilor sale. Dar, în opinia lui Mahon, un astfel de demers
confundă istoria artei cu istoria ideilor și implică riscul de a-l defini pe
Poussin ca artist de un tip foarte particular („pictor filosof”), potrivit pentru un
discurs la fel de particular, în timp ce picturile sale trec în plan secund față de
teoriile pe care ar fi menite să le întruchipeze. Contrar acestui discurs clasat
drept „conceptualist”, Mahon propune o altă abordare a faptelor, care se
bazează pe datele supreme care sunt picturile însele: compoziția, factura,
culoarea, vocabularul plastic sunt mult mai convingătoare în ultimă instanță
decât preocupările filosofice şi sursele istorice. Picturile trebuie să aibă
ultimul cuvânt, pentru că, observă el,
Poussin nu a fost, evident, un filosof care s-a folosit de pictură ca mijloc de

exprimare, ci un pictor de prim ordin a cărui artă ascunde adesea (mai ales în
comparație cu majoritatea celorlalți pictori) o componentă care poate fi vag
descrisă drept „filosofică”6.
Mahon desenează astfel figura unui Poussin pictor care, după cum
observă Olivier Bonfait, aparține nobilimii internaționale a artei, unei elite
artistice fără frontiere: rând pe rând francez și roman, limba sa este pictura –
magia culorilor și a formelor, care se amuză de idealurile umaniste ori de
culorile naționale. Acest mod diferit de a-l privi pe Poussin are meritul de a
îndrepta atenția asupra operelor, limitând excesele discursului
„conceptualist”. Cu toate acestea, demersul lui Mahon este amenințat de un
exces contrar, deoarece în sistemul său explicativ dirijat de logica vizuală,
criteriile stilistice și analiza vizuală dețin primatul absolut: opera este
autosuficientă pentru a-și găsi explicația și scopul proprii. Implicația
teoretică a unui asemenea sistem critic este excluderea oricărui argument
6
Denis Mahon, „A Plea for Poussin as a Painter”, în Walter Friedlaender zum 90.
Geburstag, dir. G. Kauffmann, W. Sauerlaender. Berlin, De Gruyter, 1965, p. 113-142.
Vezi şi Neil Macgregor, „Plaidoyer pour Poussin peintre”, în Nicolas Poussin 1594-1665,
p. 118-120.
734
care nu se încadrează în ordinea stilistică. O astfel de logică a vizualului sau

a evoluției stilistice presupune, de fapt, îndepărtarea din raționamentul critic
a tot ceea ce nu intră în sfera sa: propriile reflecții ale lui Poussin asupra
picturii, patronii săi sau teoriile artistice ale vremii7.
O altă corectare a imaginii lui Poussin a venit din partea lui Jacques
Thuillier. Încă din prima sa monografie Nicolas Poussin din 1969 și până la
monografia din 1994, istoricul de artă francez denunță neînțelegerile și
echivocurile generate de formula „Poussin, pictor filosof”. Critica sa vizează
două aspecte. Pe de o parte, Thuillier contestă desemnarea prin acest termen a
unui artist „detașat de avuții și de gloria lumească, trăind într-o izolare liniștită,
meditând la jocul orb al pasiunilor și la destinul uman”, întrucât se referă la o
imagine parțială și supra-construită. Deși admite că, într-un anumit fel, aceasta
este imaginea pe care Poussin însuși a sugerat-o în corespondența sa și a dorit
să o lase despre sine, Thuillier face loc și pentru „alte imagini foarte diferite și
la fel de adevărate”: alături de „omul serios”, există și „un Poussin plin de
pasiuni, entuziasm, naivități, tristeți și suferințe”; mai mult, putem găsi la el
„urme îndelungate ale gustului său pasionat pentru faimă și bani, frumusețea
feminină și pentru afecțiunea celorlalți”8. Asemenea trăsături psihologice ale
„omului Poussin” se situează în centrul abordării sale biografice, în care omul și
pictorul nu se disting și se explică reciproc. O astfel de abordare a îmbogățit
multe aspecte ale cunoașterii noastre despre viața lui Poussin și este, fără
îndoială, utilă pentru orice analiză a operelor sale. Totuși, analiza pe care o
propunem noi nu este interesată de reconstrucția unei psihologii individuale sau
a unei vieți. În schimb, urmărim și investigăm poziționarea succesivă a
pictorului în cadrul unor rețele complexe, atât artistice, cât și intelectuale.
„Viața simplă a unui artist înțelept” rămâne, așadar, o dimensiune importantă a
atitudinii pictorului, însă doar în măsura în care a ghidat parcursul artei sale și al
gândirii sale artistice, caz în care nu poate fi ignorată de nicio interpretare.
Pe de altă parte, Thuillier pune sub semnul întrebării relația de
subordonare a picturii față de gândire, pe care o sugerează formula „pictor
filosof”. Cu siguranță, pictura lui Poussin nu este ilustrarea unei filosofii sau
a unei teorii: chiar dacă scopul picturii este de a exprima „ideile frumoase”
ale artistului, după cum afirmă el însuși, în cazul său, primatul acordat
„ideii” nu poate fi separat de primatul acordat organizării plastice a
tabloului. Thuillier subliniază clar această caracteristică a pictorului:
7
O. Bonfait, op. cit., p. 108-109, 115.
8
Jacques Thuillier, Nicolas Poussin, Novara, Edizioni per il Club del Libro, 1969 şi idem,
Nicolas Poussin, Paris, Flammarion, 1994, p. 42-44, 58.
735
Poussin nu a fost un filosof profesionist, ci un pictor, și anume acel tip de pictor

pentru care un tablou este totodată un loc de meditație și expresia sa cea mai
profundă, mai completă, mai potrivită […] Tocmai în cadrul picturii și al
propriului său limbaj se dezvoltă și se transformă adevărata reflecție a artistului.
Gândirea se naște din imagine, își extrage din ea forța de convingere și evidența
unui adevăr care nu este niciodată abstract9.
Acest argument despre imanența „gândirii” în mediumul în care se

înscrie – pictura, unde ideea și imaginea nu se opun, ci se presupun reciproc –
trebuie reținut, deoarece este foarte important în prevenirea unei lecturi
unilaterale a „intelectualismului” lui Poussin10. Este necesar, totodată, și să
distingem acea imanentă „gândire a tabloului” (pensée du tableau) de gândirea
lui Poussin cu intenție teoretică, cea concretizată în remarcile și scrierile sale
despre pictură, care constituie obiectul principal al analizei noastre.
Poussin: pictor francez sau pictor roman?
Un alt subiect controversat în

exegeza poussiniană este cel al lumii
artei la care artistul a participat de
fapt: este Poussin un pictor francez
sau un pictor roman? Întrebarea
survine în urma faptului că Poussin
(născut în 1594 la Les Andelys, în
Normandia) s-a instalat în 1624 la
Roma, unde și-a petrecut cea mai
mare parte a vieții (39 de ani din 71)
și a carierei artistice mature, cu
excepția intervalului de doi ani
(decembrie 1640-septembrie 1642)
când a revenit la Paris la solicitarea
regelui Ludovic al XIII-lea, în slujba
acestuia ca Premier Peintre du Roy.
Reformulând întrebarea în termenii
Nicolas Poussin, analizei noastre: interpretarea
Autoportret,
gândirii artistice a lui Poussin ar
1650
trebui să se preocupe mai ales de
9
Idem, Nicolas Poussin, 1994, p. 58, 69.
10
Pentru un argument similar, vezi şi Marc Fumaroli, L’Ecole du silence. Le sentiment des
images au XVIIe siècle, Paris, Flammarion, 1994, p. 59-60.
736
lumea artistică franceză, unde a și apărut interesul pentru ideile sale

teoretice, sau de lumea romană, unde cariera sa artistică s-a desfășurat în cea
mai mare parte a timpului? Așadar, aici avem de-a face cu o problemă de
metodă, iar răspunsul ghidează alegerea diferitelor cercuri artistice și
intelectuale la care trebuie să raportăm practica sa picturală și reflecția sa
teoretică. Multă vreme, însă, acea primă întrebare din subtitlu a fost mai
degrabă expresia unei revendicări naționale. Conform unei lungi tradiții
critice, care a început să ia amploare încă de la apariția Academiei Regale de
Pictură din Paris, Poussin este „pictorul francez” prin excelență. Alți istorici
de artă constată, dimpotrivă, că prin poziția sa istorică el este legat de
pictura italiană; și aceasta nu doar pentru că la treizeci de ani a plecat la
Roma pentru a locui acolo aproape fără întrerupere până la moartea sa, ci și
pentru că el, asemenea lui Rafael cu un secol mai devreme, rezumă și
clarifică sensul profund al poeticilor principale din secolul său11. Anthony
Blunt oferă un răspuns similar în monografia sa Nicolas Poussin, care lasă
totuși ceva mai mult loc vieții artistice franceze, mai ales în ceea ce privește
tinerețea și posteritatea artistului. Potrivit istoricului englez, Poussin nu
aparține școlii franceze în sens strict, ci lumii romane în care s-a format pe
deplin. Cu toate acestea, el este piatra de temelie a întregii evoluții ulterioare
a artei în țara sa natală: pictura sa însumează toate calitățile asociate
tradițional cu clasicismul francez, iar influența sa a dominat viața artistică
din Franța din timpul său până în epoca modernă. Blunt construiește astfel
figura unui pictor-comandant al artei franceze, care a știut să întruchipeze
perfect patria lui Montaigne, Descartes și Mansart, dar în același timp a
participat la un ideal universal, clasicismul. După cum observă Bonfait,
pentru Blunt, Poussin este francez prin esență, mai mult decât prin natură:
pur și simplu pentru că, în jurul anilor 1650, acest universalism al
clasicismului provine din limba franceză, dar pictorul s-a format în capitala
lumii antice și a rămas străin de propria țară12.
În schimb, Jacques Thuillier adoptă o abordare cu totul diferită a
acestei întrebări în studiile sale despre Poussin, publicate începând din 1960
și în biografia Nicolas Poussin din 1988. Deși istoricul de artă francez
împărtășește cu Blunt concepția intelectualistă despre artist și admite
importanța teoriei la Poussin, el își însușește ferm „omul Poussin” în
beneficiul spiritului francez. În ochii săi, acesta este în primul rând un
normand, un provincial plin de bun simț, ca Montaigne, care a știut să guste
Enzo Carli, Le paysage dans l’art [1979], Paris, Ferdinand Nathan, 1980, p. 128-130.
11
12
A. Blunt, Nicolas Poussin, p. 357-358 și idem, Art et architecture en France, p. 232. O.
Bonfait, op. cit., p. 110, 115.
737
bucuriile vieții și frumusețile lumii terestre. Această fidelitate față de țara sa de

origine este valabilă și pentru „artistul Poussin”: când ajunge la Roma, el este
deja modelat de experiența artistică franceză, cea a lui Quentin Varin, a
frescelor de la Fontainebleau, a lui Fréminet, Bunel, Pourbus și Lallemant.
Viziunea sa asupra lumii este aceea a unui umanist francez precum Montaigne,
participant la „umanismul pios” răspândit în Franța la începutul secolului al
XVII-lea, și nu la pietatea barocă sau la libertinajului erudit la care Blunt dorea
să îl atașeze. În prezentarea din catalogul Tout l’œuvre peint de Poussin (1974),
acest parcurs este reconstituit în dimensiunea sa biografică și psihologică, însă
nu printr-o analiză a mediului sau printr-o hermeneutică savantă a lucrărilor, ci
prin intermediul „sufletului” lui Poussin. Abordarea biografică a lui Thuillier îl
definește astfel pe Poussin ca „pictor francez”, adânc înrădăcinat în tradiția țării
sale, poetica sa fiind fixată înainte de sosirea sa la Roma, unde apoi s-a afirmat
deplina sa maturitate13. Desigur, legăturile lui Poussin cu Franța nu pot fi
ignorate. Dar îndelungata apropriere națională a pictorului a avut și un revers
mai puțin fericit, care este de deplâns, respectiv ignorarea cvasicompletă a lui
Poussin în scrierile despre istoria artei italiene. Cu toate acestea, trebuie
remarcat că, în noua sa monografie Nicolas Poussin din 1994, Thuillier taie
nodul gordian al problemei apartenenței artistice a lui Poussin, proclamând că
vechea noțiune de „școală națională” este artificială în cazul său. Ca urmare,
istoricul francez ajunge să susțină dubla înrădăcinare – dublă patrie, dublă
carieră – a lui Poussin: artistul și-a constituit universul și stilul în Franța, înainte
de a pleca în Italia, iar omul i-a rămas fidel toată viața; cu toate acestea, viața și
arta lui nu pot fi concepute fără Italia: el reprezintă și un capitol al artei italiene,
chiar dacă a urmat alte cercetări decât italienii și a avut o atitudine mentală
diferită14. Din aceste motive, o investigare a gândirii artistice a lui Poussin
trebuie să ia în considerare, la fel ca analiza picturii sale, ambele lumi ale artei
pe care le-a frecventat la Paris și la Roma.
Exegeza poussiniană: istoria artei versus istoria ideilor?
Studiile poussiniene din anii 1980 și 1990 au generat noi dispute cu

privire la problemele relațiilor dintre viața artistului și dezvoltarea operei
sale, dintre pictura și gândirea sa, dintre imagine și text. Putem face din
viața lui Poussin un principiu explicativ pentru dezvoltarea operei sale
13
Jacques Thuillier, Tout l’œuvre peint de Poussin, Paris, Flammarion, 1974 și idem,
Nicolas Poussin, Paris, Fayard, 1988. Prezentarea poziției lui Thuillier urmează analiza
făcută de O. Bonfait, op. cit., p. 112, 114-115.
14
J. Thuillier, Nicolas Poussin, 1994, p. 12-16.
738
picturale și a reflecției sale artistice ori ar trebui să găsim o altă logică decât
cea biografică? Ideile teoretice preced mâna pictorului ori intervin doar a
posteriori pentru a justifica picturile? Este reprezentarea picturală o simplă
transpunere a unui text literar sau a unei istorii ori trebuie abordată mai
degrabă în termeni de invenție sau producție creativă? Răspunsurile oferite
opun istoriei „tradiționale” a artei ceea ce Charles Dempsey, printre alții,
numește the new art history, „noua istorie a artei”. Primul termen
desemnează în principal abordările biografice sau orientate spre
documentare istorică și munca filologică, dar și analiza iconologică a lui
Erwin Panofsky. Ultimul termen nu se referă la o anumită școală de gândire,
ci cuprinde mai multe puncte de vedere – de la neomarxism și studiile de
gen, la studiile semiotice, structuraliste și fenomenologice –, motivate de o
nemulțumire comună față de constrângerile disciplinelor „vechi”, „oficiale”,
și de dorința de a lărgi câmpul criticii prin adoptarea unor metode folosite în
domenii conexe. Preocuparea lor comună este, așadar, metoda, care este
aplicată atât criticii vechilor metode, cât și noilor întrebări care apar în artă
și diferitelor modalități de a le răspunde15.
Putem găsi o mare parte din noile abordări interpretative în catalogul
Nicolas Poussin 1594–1665, apărut în 1994 cu ocazia expoziției aniversare
de la Grand Palais din Paris. Aici, Neil MacGregor reia ofensiva lui Denis
Mahon împotriva confuziei dintre istoria artei și istoria ideilor și a sa
„pledoarie pentru Poussin pictor”, reafirmând cu tărie primatul și autonomia
vizualului pentru o înțelegere corectă a artistului. El proclamă operele ca
fundament al interpretării și pledează pentru o altă abordare a faptelor,
întemeiată pe datele supreme care sunt picturile însele.16 În studiul Sujets et
thèmes dans la peinture de Poussin, Charles Dempsey critică abordările care
limitează investigațiile la simpla identificare a subiectului unui tablou dat și
la menționarea sursei literare care îl inspiră, deoarece reduc interpretarea în
mod absurd la simpla adecvare a unui tablou la un text și nu ne dezvăluie
aproape nimic despre adevărata sa temă. Potrivit acestuia, funcția criticii de
artă nu ar trebui să se limiteze doar la atât, ci trebuie să deschidă o lectură
activă, ca în unele lucrări recente despre Poussin care fac distincție între
„subiectul” şi „tema” unui tablou, cum sunt cele ale unor autori precum
Oskar Bätschmann, Louis Marin, Marc Fumaroli, Mathias Winner,
Elisabeth Cropper și Dempsey însuși. De exemplu, în cazul (subiectului)
Hristos vindecându-i pe orbi (1650), tema este vederea însăși; în
15
Charles Dempsey, „Sujets et thèmes dans la peinture de Poussin”, în Nicolas Poussin
1594-1665, p. 88.
16
Neil MacGregor, „Plaidoyer pour Poussin peintre”, loc.cit., p. 118-120.
739
Autoportretul II (1650), tema este prietenia și dragostea pentru pictură;

Marte și Venus (1628/1630) reprezintă o meditație asupra dorinței și a
sublimării acesteia în creația artistică; în Eliezer și Rebeca (1648), tema este
frumusețea – totodată artistică și feminină –, iar dorința de a o poseda s-a
transformat în căutarea unei expresii stilistice care să redea perfect ideea
frumuseții în pictură sau a Picturii însăși. Interpretarea operelor de artă ar
trebui, așadar, să se desfășoare pe două planuri fundamentale, cel al
convențiilor și tradiției artistice, pe de o parte, și cel al expresiei individuale
manifestate prin opere unice, pe de altă parte17.
Nicolas Poussin, Peisaj cu Diogene, 1648
Trebuie precizat că Dempsey nu opune această nouă metodă de

interpretare metodelor iconografice ale lui Panofsky, ci „caricaturilor recente”
ale acestora, schițate de unii promotori ai istoriei artei antice și moderne.
Într-adevăr, distincția sa între „subiect” și „temă” recuperează vechea distincție
a lui Panofsky între subiectul secundar sau convențional, care constituie
universul imaginilor, istoriilor și alegoriilor – al căror corespondent în ordinea
actului de interpretare este analiza iconografică –, și semnificația intrinsecă sau
17
Charles Dempsey, op. cit., p. 88-91. Un astfel de exemplu oferă cartea lui Elisabeth
Cropper, Charles Dempsey, Nicolas Poussin. Friendship and the Love of Painting,
Princeton, Princeton University Press, 2000.
740
conținutul, care constituie universul valorilor „simbolice”, având drept

corespondent interpretarea iconologică18.
În același catalog, Oskar Bätschmann analizează critic „interpretările lui
Poussin”, dezvoltând și justificând o „interpretare relațională”, care marchează
o „etapă fundamentală” în istoria abordărilor interpretative ale lui Poussin19. El
pornește de la constatarea unei lipse de reflecție și a unei tendințe spre monolog
tot mai răspândite în studiile poussiniene. În schimb, subliniază necesitatea
examinării critice a altor interpretări, a ipotezelor care le susțin, a metodelor
utilizate, a argumentelor prezentate și a concluziilor la care au ajuns.
Bätschmann acuză în particular subordonarea operei de artă față de gândirea
artistului, față de istorie, filosofie sau literatură, atitudine pe care o atribuie
vechii „metode deductive” de interpretare a lui Poussin. O astfel de metodă –
folosită de Erwin Panofsky, Willibald Sauerlaender și Anthony Blunt –
presupune existența unei corelații de tipul dependenței între imagine și text,
operă și idee, care ar fi determinată printr-un raport de deducție logică:
Unele interpretări se bazează pe ideea conform căreia creația artistică emană din
ceea artistul are în minte [...] Altele pot considera că explicația creației artistice
se găsește în istorie, ori că ea este rezultatul istoriei. Această ipoteză poate fi
întărită de circumstanțe interschimbabile (de ordin filosofic, psihologic sau
sociologic): din punct de vedere metodologic, contează mai puțin că ideile sau
stările psihice sau situațiile sociale ar fi cele care guvernează creația operelor de
artă. Odată ce acea deducție este considerată posibilă, se va admite că între
regulile comportamentului istoric și motivele individuale (explanans), pe de o
parte, și opera însăși (explanandum), pe de altă parte, există legăturile unei
deducții logice20.
Una dintre implicațiile negative ale unei astfel de concepții este,

potrivit lui Bätschmann, aceea că ea conferă filosofiei și literaturii un rang
mai înalt decât cel al picturii. În acest caz, „artistul, ca subiect, și operele
sale sunt percepute ca rezultatul pasiv al unor forțe superioare și prezentate
ca expresie a altceva”. Mai mult, deducția logică nu permite rezolvarea
marii probleme a interpretării – invenția artistică sau producția creativă – și
nici a problemei impactului operei de artă. Date fiind aceste neajunsuri ale
deducției logice, ar fi necesară instituirea unei „alte scheme care să
stabilească relația dintre opera de artă și contextul ei”. Urmând exemplul lui
18
Erwin Panofsky, Essais d’iconologie. Thèmes humanistes dans l’art de la Renaissance
[1939], Paris, Gallimard, 1967, „Introduction”, p. 13-45.
19
Olivier Bonfait, „Poussin aujourd’hui”, în Revue de l’art, 119, nr. 1 (1998), p. 75.
20
Oskar Bätschmann, „Les interprétations de Poussin”, în Nicolas Poussin 1594-1665, p.
94-95.
741
Louis Marin, care, în diverse eseuri despre picturile lui Poussin (reluate
ulterior în Sublime Poussin, 1995), a făcut din relația cu observatorul
fundamentul interpretării, Bätschmann propune o nouă schemă
interpretativă pentru operele lui Poussin. Ca o contrapondere față de vechile
abordări deductive, el propune stabilirea unor relații de tipul rețelei:
Obiectivul noii interpretări nu mai este de a evidenția sensul și importanța operei,

ci de a înnădi, începând de la aceasta, o rețea de relații bi- sau, mai bine,
tridimensionale. În acea rețea nu există nicio poziție privilegiată, precum primatul
minții asupra măiestriei artistice, al filosofiei sau al literaturii asupra artelor
plastice. Semnificația istorică a lucrării poate fi unul dintre punctele nodale ale
rețelei. Nu există însă relații fixate și evaluate în prealabil. Ceea ce este în
discuție, este tocmai natura relațiilor și modul în care acestea se ordonează21.
Acest mod „relațional” de interpretare, apropiat de „contextualism”

înțeles în sensul unei „cercetări a rețelelor relaționale”, permite, potrivit lui
Bätschmann, abordarea problemelor invenției artistice și impactului operelor
de artă prin punerea în valoare a imaginației ca o forță productivă în raport cu
subiectele istorice și poetice, așa cum a făcut-o Poussin însuși. În această
privință, poziția sa diferă radical de vechiul mod „deductiv” de interpretare,
deoarece inversează perspectiva în evaluarea picturii: în loc să fie privită ca o
artă derivată în raport cu literatura sau cu istoria, pictura devine o producție
independentă care se referă în mod activ la timpul său. Aceste principii au fost
aplicate deja de Oskar Bätschmann în cartea sa din 1982, tradusă în limba
franceză cu titlul Poussin, dialectiques de la peinture (1994), unde a înaintat
și câteva propuneri metodologice privind modul de lectură a operelor lui
Poussin. Acestea vizează abandonarea presupozițiilor obișnuite de
interpretare a picturilor și a limitelor pe care le impun, pentru a pune la lucru
o schemă diferită de înțelegere a relațiilor dintre operă și context, precum și o
abordare diferită a relației pe care pictorul o întreține cu tradiția.
Este vorba, pe de o parte, de abandonarea ideii că reprezentarea
picturală este o simplă traducere sau transpunere, pe plan vizual, a ceva
diferit – un text literar, o idee filosofică –, în favoarea examinării relației
dintre imagine și text în termeni de „invenție”. Pe de altă parte, Bätschmann
respinge atât explicația de tip neoromantic a operelor lui Poussin doar prin
originalitatea și geniul său, cât și utilizarea termenului de „influență” pentru
a descrie modul în care un subiect se înscrie într-o tradiție sau pentru a
explica relațiile dintre două sau mai multe manifestări artistice care se
succed. Astfel de atitudini extreme ar fi ilustrate, în primul caz, de Kurt Badt
21
Ibidem, p. 96-97.
742
care, în cartea sa despre arta lui Poussin, Die Kunst des Nicolas Poussin
(1969), opune „originalitatea” „influenței” și respinge însăși ideea de a
întemeia portretul istoric al unui artist pe ceea ce preia ori adaptează sau pe
orice alt factor de care depinde – pe scurt, pe legăturile pe care le întreține
cu trecutul. Pentru ultima atitudine, Bätschmann citează exemplele lui
Blunt, care în monografia sa Nicolas Poussin folosește pe scară largă
termenul „influență” și explică operele lui Poussin prin ideile sale și
adeziunea sa la anumite curente filosofice, și Panofsky care desemnează
toate relațiile externe operei ca tot atâtea „influențe” suferite de pictor22. În
schimb, Bätschmann propune ca problema contextului să fie gândită mai
degrabă sub forma unei „dialectici a alegerii” (electio) din cadrul unui vast
repertoriu de motive artistice, ținând cont de impactul alegerilor făcute
asupra imaginației artistului. În opinia sa, un astfel de repertoriu de motive
nu trebuie însă considerat ca o „sursă”, altfel spus, ca o panoramă a
„influențelor” suferite de Poussin și ca un dicționar de teme care ar face
posibilă descifrarea picturilor sale. Ceea ce contează este modul în care
pictorul alege și își însușește acele motive, având ca principiu propria
facultate de judecată. Prin urmare, stabilirea semnificației unei opere pictate
nu se mai limitează la o citire a elementelor repertoriate ca tot atâtea chei de
traducere, ci rezultă dintr-o analiză a legăturilor care se țes între aceste părți
izolate prin producerea imaginii picturale în întregul său23.
În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, au fost propuse și alte
metode de lectură apropiate de „contextualism”, dar într-un sens mai
tradițional decât cel folosit de Bätschmann. Astfel, Jacques Thuillier schițează
în monografia Nicolas Poussin (1994) fresca dublă care servește ca fundal
carierei pictorului – contextul artei sale și contextul vieții sale: Normandia
natală 1594-1612, Parisul și provincia 1613-1623 și 1640-1642, Roma
1624-1640 și 1642-166524. Alain Mérot, în monografia Poussin din 1990,
plasează artistul „în context”, luând în considerare atât istoria politică,
religioasă și literară, cât și istoria artelor. El își propune descifrarea operei lui
Poussin cu cheile timpului său, dar fără a uita cerințele picturii însăși, de unde
și invocarea sistemului său de lucru și a artei sale de a picta, pe lângă opiniile
artistice ale lui Poussin. De exemplu, pictura sa de peisaj (de la primele până
la ultimele peisaje mitologice) este legată succesiv de panorama artistică a
22
Oskar Bätschmann, Poussin, dialectiques de la peinture [1982], Paris, Flammarion, 1994,
p. 26-27, 126-127, 132-134.
23
Ibidem, p. 33-36. O. Bonfait, „Poussin aujourd’hui”, în loc.cit., p. 67.
24
J. Thuillier, op. cit., capitolele „Poussin et son milieu”, p. 82-97 și „Biographie”, p.
100-141.
743
anilor 1620-1630, de tradiția umanistă a secolului al XVI-lea, de tradiția

stoică, de poetica „clasică” a Seicento, de tradiția artistică a peisajului ideal,
precum și de propria sa teorie și practică a picturii25.
Amplitudinea contextuală a altor abordări din anii 1980-1990 este
variabilă. Marc Fumaroli pornește în studiul său din 1982 despre opera lui
Poussin26 de la reconstituirea categoriilor de percepție și interpretare în
cadrul cărora pictura din Seicento a fost înțeleasă și judecată la vremea sa.
Ca istoric al ideilor, el își propune să revină la un punct de vedere anterior
diviziunii contemporane a cunoașterii, care, potrivit lui, a ajuns să
îngrădească istoria literară și istoria artelor vizuale în limitele unor
specialități, separând vocea și ochiul, cuvântul și imaginea, arta mâinii și
ideea. În schimb, Fumaroli pledează pentru reconectarea cu spiritul de
sinteză și curiozitatea acelor honnêtes gens, „oameni onești” din secolul al
XVII-lea, formați la școala oratorilor sau a predicatorilor și totuși patroni și
iubitori de artă. Opțiunea sa se bazează pe argumentul că acea „artă de a
convinge, a place și a emoționa” era mai potrivită pentru înțelegerea și
gustarea poeticii atelierelor de arte vizuale decât abstracția propriilor noastre
categorii estetice, întrucât în epoca clasică acea artă mai era încă o educație
de tipul „a spune înseamnă a face vizibil”27. În alte demersuri contextualiste,
unghiurile de abordare variază considerabil, de la indispensabila consultare
a documentelor de arhivă, a documentelor vechi despre Poussin și
interogarea surselor vizuale, literare sau teoretice care l-ar fi putut inspira,
până la lucrările despre colecționismul și amatorii de artă din secolul al
XVII-lea, după cum constată Pierre Rosenberg în studiul care deschide
catalogul Nicolas Poussin 1594-1665, publicat sub conducerea sa cu ocazia
remarcabilei expoziții aniversare din 199428.
O altă problemă de interpretare reluată în anii 1990 este cea a
legăturii dintre viața lui Poussin și dezvoltarea operei sale: putem să o
explicăm pe cea din urmă prin cea dintâi? Stefan Germer, exegetul și
editorul noii ediții franceze a colecției Vies de Poussin (1994)29, pune sub
25
Alain Mérot, Poussin, Paris, Hazan, 1990, p. 13, 224-227, 236-237.
26
Marc Fumaroli, „Muta Eloquentia: la représentation de l’éloquence dans l’œuvre de
Nicolas Poussin”, în Bulletin de la Société de l’Histoire de l’Art français, 8 mai 1982, p.
29-48. Acest studiu este reluat și amplificat cu ajutorul unui demers pluridisciplinar în cartea
sa L’école du silence. Le sentiment des images au XVIIe siècle, Paris, Flammarion, 1994.
27
Idem, L’école du silence, p. 5-15 („Préface”).
28
Pierre Rosenberg, „L’année Poussin”, în Nicolas Poussin 1594-1665, p. 15-16, 18-19,
23-24.
29
Vies de Poussin, édition présentée et annotée par Stefan Germer, Paris, Macula, 1994.
Volumul reunește biografiile lui Poussin scrise de patru autori din secolul al XVII-lea care
744
semnul întrebării vechiul model biografic al istoriei artei, căruia îi atribuie

două consecințe negative: 1) strânsa asociere a înțelegerii unei opere de artă
cu personalitatea autorului ei și explicarea ei pe baza „vieții” sale, pornind
de la „trăire”; 2) ca un corolar, pe planul expresiei, privilegierea unui
procedeu narativ, și anume genul biografic, care a dominat multă vreme
scena teoretică și este reactivat cu regularitate. În schimb, în studiul
introductiv „Poussin et la fiction biographique” (1994), Germer face apel la
demersurile „demitologizante” ale lui Michel Foucault, Jacques Derrida și
Roland Barthes, care au pus în evidență „statutul ficțional al autorului” și
funcția generativă a genului biografic în producerea continuităților. Din
această perspectivă, cele două procedee menționate – legarea operei de
personalitatea artistului și prezentarea narativă a materialului biografic – îi
apar ca reziduuri preștiințifice ale unei istorii rămase sub farmecul și
fascinația literaturii monografice, care reduce opera la biografie. Această
critică îl conduce pe Germer la următoarea concluzie metodologică: în loc
să reafirmăm continuitățile și unitatea narațiunii biografice, ar trebui să
revendicăm o tratare „arheologică” a materialului biografic, care să
descompună unitatea aparentă și să pună accent pe rupturi și discontinuități.
Astfel, Germer își concepe propriul exercițiu de comparare critică a
biografiilor lui Poussin ca un pas realizat în acea direcție, iar desfășurarea
diferențială a vieții și operei sale ca o primă etapă spre deconstrucția
ficțiunii autorului „stăpân pe sine” (sau maître de soi-même, cum îl descria
Félibien pe Poussin) și a unității și continuității evoluţiei artistice, care nu ar
fi în niciun caz fapte, ci doar rezultatele unei stilizări30.
Abordarea adoptată de Germer în „Introducerea” la Viețile lui
Poussin are meritul de a îndrepta atenția asupra discontinuităților apărute în
cariera pictorului și de a evita reducerea interpretării operelor, ca și a
gândirii sale artistice, la relatarea biografiei sale. Cu toate acestea,
transpunerea principiilor lecturii „demitologizante” contemporane în analiza
operelor și ideilor lui Poussin este riscantă. Pe de o parte, pentru că „statutul
ficțional al autorului” proclamat de Barthes și ceilalți antrenează și ideea
jocului infinit al semnificației și libertatea absolută a comentariului, deci
dispariția oricărui control interpretativ. Pe de altă parte, pentru că o astfel de
lectură pune în joc sisteme de credințe despre natura și scopurile artei care
sunt radical diferite de cele care au guvernat producția acestor opere și idei
l-au cunoscut pe pictor la Roma, în diferite etape ale vieții sale: Giovanni Pietro Bellori,
Giovanni Battista Passeri, Joachim von Sandrart și André Félibien.
30
Stefan Germer, „Introduction: Poussin et la fiction biographique”, în Vies de Poussin…,
p. 33-34.
745
artistice în secolul al XVII-lea. Căci doar în cadrul unei analize inspirate din
practicile avangărzilor artistice și din teoriile „morții subiectului” (ce provin
din diversele filosofii și viziuni ale eliberării radicale susținute de diverse
figuri de avangardă) au ajuns acești teoreticieni să conceapă „Autorul” ca „o
figură mitică astăzi în proces de disoluție” (Barthes) și să răstoarne ideea
tradițională a autorului ca instanță creatoare de sens, reducându-l la „o
funcție ideologică a discursului” generată de epoca industrială și burgheză
modernă a individualismului și a proprietății private, prin care „se împiedică
libera circulație, libera manipulare, libera compunere, descompunere și
recompunere a ficțiunii”, sau pe scurt, „figura ideologică prin care se
împiedică proliferarea sensului” (Foucault)31. Mai mult, așa cum arată
Jerrold Seigel,
proiectul morții subiectului [și a autorului] nu s-a dorit a fi un apel la modestie

intelectuală și morală, ci a funcționat ca un utopism de inspirație avangardistă,
mărturisit sau ascuns, care prin negarea societății existente a dus în cele din urmă
la himera unei vieți emancipate de cultură32.
Așadar, există un decalaj insurmontabil între cadrul artistic și

teoretic avangardist, în care arta este văzută mai degrabă ca un instrument al
criticii radicale și al unei subversiuni totodată culturale și politice, și cazul
lui Poussin pentru care scopul artei picturii (mai) era „delectarea”, o noțiune
mixtă care nu opune ci conciliază plăcerea ochiului și înălțarea sufletului,
dar e oricum preeminentă în raport cu preocuparea pentru instruire,
moralizare, mântuire sau celebrarea gloriei suveranului.
Metode și linii de analiză
Scurta trecere în revistă a studiilor poussiniene, mai mult sau mai

puțin recente, ne arată diversitatea interpretărilor artei și gândirii artistice a
lui Poussin și varietatea abordărilor și metodelor folosite pentru a le explica.
Astfel de abordări, fie formaliste, fie contextualiste, au meritul de a fi
deschis noi perspective interpretative. Dar, totodată, au ajuns și să opună în
31
Roland Barthes, „La mort de l’auteur” (1968), în Essais critiques IV. Le bruissement de la
langue, Paris, Seuil, 1984, p. 61-67; Michel Foucault, „Qu’est-ce qu’un auteur ?” (1969), în
Art en théorie. 1900-1990, anthologie de Charles Harrison Paul Wood, Paris, Hazan, 1997, p.
1007-1012.
32
Jerrold Seigel, „La mort du sujet: origines d’un thème”, în Le Débat, nr. 58 (1990), p.
160-169. Pentru o analiză a acestei teme la Barthes și Foucault, vezi Dan Eugen Rațiu,
Disputa modernism – postmodernism. O introducere în teoriile contemporane asupra artei,
ediția a II-a, Cluj-Napoca, Eikon, p. 187-197, 208-214.
746
mod rigid discursul „vizual” și discursul „conceptualist”, „vechea” istorie a

artei și cea „nouă” și, în final, să deseneze figurile unilaterale și antitetice fie
ale unui pictor dedicat exclusiv rezolvării problemelor plastice, fie ale unui
pictor-filosof preocupat exclusiv de exprimarea ideilor sale și a cărui vocație
intelectuală ar fi prejudiciat calitatea plastică a operei sale.
În schimb, credem că cele două abordări trebuie privite în
complementaritatea lor, așa cum o face Eveline Pinto, spre exemplu, în
articolul „Portrait de l’artiste en philosophe cynique ou la ‘Fronde’ de
Monsieur Poussin” (1993)33. Analizând acolo celebrul său Peisaj cu
Diogene (1648), Pinto subliniază necesitatea articulării, în studiul operei de
artă, a analizei structurii sale interne și vizibile cu analiza factorilor externi
care par să o explice. Este adevărat că un tablou, precum acesta, are calități
estetice care pot fi evidențiate doar de descrierea formală – linii și culori,
structuri spațio-temporale și dispunerea personajelor. Dar această descriere
nu este suficientă pentru cei care admit că forma operei de artă nu poate fi
separată de sensul său. Așadar, căutarea principiului de inteligibilitate a
operei presupune o investigație asupra condițiilor producerii și receptării
sale și, prin urmare, asupra fundalului său istoric. În cazul Peisajului cu
Diogene, acest fundal este marcat de începuturile Frondei și de crearea
Academiei Regale de Pictură și Sculptură la Paris în 1648, la câțiva ani de la
evenimentele decisive din cariera artistică a lui Poussin, și anume
înlăturarea sa ca „Prim Pictor” de la Curtea Regală a Franței și întoarcerea
sa definitivă la Roma, care au avut drept consecință schimbarea statutului
social al patronilor și clienților săi. Și identitatea socială, politică și
profesională a destinatarului unui tablou este importantă pentru a-i înțelege
pe deplin semnificațiile, atunci când artistul însuși a luat-o în considerare. O
astfel de investigație face posibilă clarificarea a ceea ce este în joc într-o
operă care nu este creația unui artist atemporal sau incorporal34.
33
Eveline Pinto, „Portrait de l’artiste en philosophe cynique ou la ‘Fronde’ de Monsieur
Poussin”, în Revue d’Esthétique, nr. 23 (1993), p. 27-48.
34
Ibidem, p. 34-37. După cum arată Pinto, trimiterea acestui tablou, Peisajul cu
Diogene (1648) – având ca subiect celebrul episod în care Diogene, văzând un tânăr care
bea apă din căușul palmei, își aruncă ultimul bun, o ulcea de lemn –, către acest tip social
de cumpărător – bogatul bancher Lumague –, de altfel situat într-un clan politic advers, nu
este defel inocentă: trimițând unui bancher simbolul renunțării definitive la cele mai umile
bunuri, este posibil ca Poussin să fi ironizat în mod deschis cumpărătorul tabloului. Și s-ar
putea ca, în contextul anului 1648, ironia pictorului să fi fost mult mai incisivă, amintindu-i
de delictul financiar din istoria familiei Lumague și de răsturnările mereu posibile ale
Sorții. Așadar, nu bancherul este cel care impune tema, ci artistul, urmându-și „geniul” sau
„inspirația” care manifestă autonomia picturii (Ibidem, p. 34-35). Totodată, observă Pinto,
acest tablou poate fi privit ca o expresie artistică sublimată a Frondei interioare a lui Poussin
747
Exemplul oferit de abordarea lui Pinto ne arată cum putem

împrumuta un cadru conceptual sau metodologic elaborat într-un context
diferit, rămânând totuși fideli obiectului analizei noastre și contextului său.
Autoarea împrumută ceva de la Pierre Bourdieu, dar nu tocmai noțiunea de
„câmp artistic”, deoarece în definiția dată de sociolog „câmpul” se referă la
o instituție artistică înzestrată cu o relativă autonomie, așa cum avea să fie
cazul câmpului literar din Franța în secolul al XIX-lea. Ea face apel la ideea
că o operă de artă apare într-un „spațiu de posibilități artistice”, adică într-un
univers de probleme, referințe și repere estetice sau intelectuale la care se
raportează luările de poziție și alegerile făcute de artist, iar acest spațiu
poate fi văzut și ca „un spațiu al relațiilor concurențiale între agenți care se
luptă să impună adevărul în artă, cu alte cuvinte, definiția legitimă a
pictorului și a picturii”35. De asemenea, și conceptul de „habitus” – care
desemnează în scrierile lui Bourdieu „un principiu de structurare a gândirii
și acțiunilor, condiționat de scheme încorporate de judecată și evaluare” –,
poate juca un rol în investigarea ideilor teoretice ale lui Poussin: una din
sarcinile cheie ale cercetării noastre a constat în compararea modelelor de
gândire și categoriilor de judecată pe care Poussin, ca și contemporanii săi,
le-au încorporat sub forma de habitus și în a arăta cum, modelat ca noi toți
de ceea ce sociologul numește „inconștient istoric”, acest pictor aduce
dovada că „invenția” este posibilitatea distanțării de modele, marja de
libertate prin care artistul se construiește pe sine și își manifestă
originalitatea36.
împotriva patronilor săi, a eliberării sale de normele de comportament ale Curții regale, prin
revenirea la valorile sau normele individuale. Momentul este foarte important, pentru că
această ruptură în cariera lui Poussin implică o convertire totodată estetică și morală: este o
reînnoire a gustului și o liberă afirmare de sine. El încetează să mai fie un „pictor de curte”,
pentru a deveni într-adevăr „stăpânul lui însuși”, așa l-a cum descris de Félibien, adică un
artist care este independent nu numai față de corporație, ci și față de Rege. Acest statut de
artist independent se asociază cu practica unei arte care se supune doar propriilor norme,
privilegiind valorile plastice și alegerile formale, și care îl va conduce pe Poussin să
reinventeze sensul picturii, atestat de celebra definiție a picturii din scrisoarea sa din 1 martie
1665: „Este o imitație făcută cu linii și culori pe oarecare suprafață a tot ceea ce se vede sub
soare, scopul său este delectarea” (Ibidem, p. 40-48).
35
Eveline Pinto, „Critique littéraire, réflexivité critique”, în Penser l’art et la culture avec
les sciences sociales, dir. Eveline Pinto, Paris, Publications de la Sorbonne, 2002, p. 30-32;
Pierre Bourdieu, Les règles de l’art. Genèse et structure du champ littéraire, Paris, Seuil,
1992/1998.
36
E. Pinto, „Critique littéraire, réflexivité critique”, p. 40; eadem, „Portrait de l’artiste en
philosophe cynique…”, p. 42.
748
Investigația noastră – concretizată în cartea Peinture et théorie de

l’art au XVIIe siècle: Nicolas Poussin et la doctrine classique – a presupus,
așadar, găsirea unui punct de echilibru între determinările istorice și invenția
personală în constituirea gândirii artistice sau a „teoriei” lui Poussin.
Lecțiile metodologice pe care le-am extras din abordările recente menționate
aici ne-au ajutat să evităm capcanele determinismului istoric, precum și să
ne îndepărtăm de întreprinderile poetice, semiotice sau poststructuraliste
care și-au conferit un privilegiu interpretativ exorbitant prin proiectarea
asupra operelor și teoriilor artistice din secolul al XVII-lea a propriilor
sisteme de credințe cu privire la natura și scopurile artei. Am căutat să
rafinăm abordarea raporturilor pe care Poussin le-a întreținut cu tradiția
artistică și cu doctrina clasică, fără a ceda însă iluziei naive de a reconstitui
integral intenția originară a autorului. În acest scop, a fost utilă echiparea cu
un mijloc de control interpretativ, care constă în identificarea surselor
textuale care inspiră reflecția teoretică a lui Poussin, apoi în confruntarea
tuturor scrierilor sale cu mărturiile despre el și, în cele din urmă, în reunirea
contextelor de producție și de receptare a picturilor sale și a scrierilor sale.
Printr-o astfel de nouă lectură a ideilor teoretice ale lui Poussin, am
încercat să depășim și opozițiile dintre istoria artei și istoria ideilor, dintre
practica picturală a artistului și exercițiul gândirii sale. Pentru a sesiza
caracteristicile și mizele reflecției sale teoretice, am examinat scrierile și
remarcile sale despre artă cu ajutorul unor dispozitive de analiză și de
interpretare care vizează totodată ideile pictorului, activitatea sa artistică și
cercurile artistice şi intelectuale pe care le-a frecventat la Paris şi Roma.
Astfel, investigația a fost dirijată de principiul metodologic al analizei și
interpretării ideilor teoretice ale lui Poussin în esență grație cheilor oferite
de el însuși, în scrierile și picturile sale, precum și de categoriile de gândire
și judecată proprii contemporanilor săi.
Prin urmare, cercetarea noastră a trebuit să îndeplinească mai multe
sarcini. În primul rând, a trebuit să reconstituim formarea lui Poussin și
cariera sa artistică și intelectuală, pentru a-l situa în cadrul instituțiilor
artistice și sociale ale secolului al XVII-lea. Astfel, a trebuit să studiem
sistemul comenzii artistice și politicile artistice ale Curții Pontificale din
Roma și ale Curții Regale a Franței, care constituie canavaua sau pânza de
fundal pe care putem analiza și înțelege reflecția teoretică a lui Poussin. S-ar
putea spune că amploarea unei asemenea investigații suscită inevitabil unele
dezavantaje. Desigur, o astfel de abordare nu a reușit să țeasă toate ițele și a
ratat unele fire care lipsesc din pânza finală. Cu toate acestea, a făcut
posibilă explicarea interesului lui Poussin pentru teoria artistică, precum și
clarificarea mizelor și relației acesteia cu practica sa picturală și stabilirea
749
determinărilor specifice – referințe, repere estetice, intelectuale și artistice –

ale concepției sale despre arta picturii. Pe lângă aceste beneficii, o astfel de
abordare respectă exigența pe care însuși Poussin și-a impus-o în munca sa
artistică – atestată de celebra sa afirmație: „Nu am neglijat nimic” –, fără a
pretinde totuși din partea noastră reușita deplină. În fapt, tocmai natura
reflecției teoretice a lui Poussin este cea care ne impune să zugrăvim acea
pânză de fundal ca referință indispensabilă pentru înțelegerea sa. Căci însăși
ideea unui corpus teoretic poussinian este problematică. Acesta nu a luat
niciodată forma unui tratat despre pictură, pe care l-ar fi proiectat și toată
lumea îl aștepta. Sursele directe sau textele din care este alcătuit – cele
douăsprezece Observații despre pictură, manuscrisul Măsurile statuii lui
Antinous, scrisorile sale, în special cele numite „doctrinare”, și alte remarci
culese de biografii și contemporanii săi37 – sunt doar urmele parțiale ale unei
reflecții desfășurate pe parcursul mai multor decenii, din jurul anilor 1630 în
forma mai teoretică a „observațiilor despre pictură”, până la sfârșitul vieții
sale în cazul scrisorilor, precum cea din 1 martie 1665 care a putut fi
interpretată ca un „testament artistic”. Lipsesc însă dovezi mai ample cu
privire la celălalt registru de gândire, mai puțin formal, preferat de Poussin –
conversațiile sale cu prietenii sau iubitorii de artă de pe Muntele Pincio din
Roma, unde, după cum atestă biograful și prietenul său Giovanni Pietro
Bellori, el se angaja în dezbateri despre „cele mai înalte semnificații” ale
picturii. În plus, reflecția sa teoretică, care are cu siguranță o anumită
dinamică – pe care am preferat să o citim în termeni de explicitare și de
schimbare de accent, mai degrabă decât de ruptură – nu decurge fără ezitări,
renunțări, repetări și distanțări. Este reflecția unui pictor, care se desfășoară
adesea prin împrumuturi, transcrieri sau suprascriere și în special prin
fragmente, frânturi de gândire. Așadar, corpusul teoretic poussinian nu
poate fi decât rodul unei reconstrucții, care îl plasează într-o rețea de
37
Correspondance de Nicolas Poussin, publiée d’après les originaux par Charles Jouanny,
Paris, Archives de l’art français, H. Champion, Librairie de la Société de l’Histoire de l’Art
Français, 1911. Observațiile despre pictură, precedate de Măsurile statuii lui Antinous, au
fost publicate sub denumirea generică de Osseruationi di Nicolò Pussino sopra la Pittura și
cu titluri particularizate, de către Giovanni Pietro Bellori, Le Vite de’ pittori, scultori et
architetti moderni, Roma, 1672, p. 460-462; au fost republicate în italiană în original de
Anthony Blunt, Nicolas Poussin, London and New York, Phaidon Press, 1967, Annex A,
p. 361-366 și în traducere franceză în Nicolas Poussin, Lettres et propos sur l’art, texte
reunite și prezentate de Anthony Blunt, cu o prefață de Jacques Thuillier, Paris, Hermann,
1989, p. 180-186. Vezi și Corpus Pussinianum alcătuit de Jacques Thuillier, Nicolas
Poussin, 1994: „Corpus des textes du XVIIe siècle concernant Poussin”, p. 154-217.
750
interdependențe și de dialoguri virtuale cu alte fragmente sau teorii artistice

din timpul său38.
Din acest motiv, abordarea ideilor teoretice ale lui Poussin a urmat
mai multe repere: textele sale au fost confruntate cu sursele de inspirație, cu
contextele de enunțare și cu lecturile făcute de contemporanii săi,
pictori-academicieni sau teoreticieni asociați cu Academia Regală de Pictură
și Sculptură din Paris, cum ar fi Abraham Bosse (1604-1676), Charles Le
Brun (1619-1690), Sébastien Bourdon (1616-1671), André Félibien și
Roland Fréart de Chambray (1606-1676). În primul rând, este vorba de a
înțelege mai bine caracterul și mizele reflecției teoretice a unui pictor care
discută relațiile dintre pictură, poezie și retorică, text și imagine, lizibil și
vizibil, pentru a putea determina semnificația și noutatea ideilor sale. A fost
așadar necesar să punem în discuție poziția lui Poussin atât în raport cu
poetica și teoriile picturii dezvoltate în Italia încă din Renaștere sub semnul
tradiției umaniste Ut poesis pictura („pictura este asemenea poeziei”) și Ut
rhetorica pictura („pictura este asemenea retoricii”), cât și în raport cu
doctrina artistică pe care teoreticienii grupați în jurul Academiei Regale de
Pictură din Paris tocmai începeau să o elaboreze în timpul său: sunt ideile
teoretice ale lui Poussin simple împrumuturi, provenind din lecturile sale și
din cercurile artistice și intelectuale în care și-a desfășurat activitatea, ori
prelucrări originale? Cine sunt destinatarii intervențiilor sale teoretice și la
ce fel de întrebări a încercat el să răspundă în acest fel? Ipoteza noastră a
fost că respectivele întrebări decurg atât din experiența sa personală ca
pictor, cât și dintr-un ansamblu de probleme moștenite din tradiția umanistă,
și că ele privesc în principal condițiile pentru „a picta bine” (bien faire), „a
citi bine” (bien lire) și „a judeca bine” (bien juger) tablourile, după cum
indică termenii folosiți de însuși Poussin, precum și virtuțile unui pictor
desăvârșit sau perfect. Cu alte cuvinte, reflecția sa teoretică se referă la
definiția și posibilitățile picturii – natura, mijloacele și scopurile ei –, la
facultățile productive ale artistului și la natura invenției în pictură, la
maniera adecvată de a privi tablourile și la criteriile judecății critice.
S-au deschis astfel mai multe linii mari de analiză, care s-au
desfășurat în conformitate cu ordinea logică sau sistemică a ideilor
formulate de Poussin în scrierile și remarcile sale despre pictură, mai
degrabă decât în conformitate cu ordinea cronologică. Cu toate acestea, nu
am ignorat cronologia, deoarece ne permite să înțelegem dinamica ideilor
38
Vezi Dan Eugen Rațiu, Peinture et théorie de l’art au XVIIe siècle, cap. I „Poussin dans
le monde de l’art”, p. 31-84 și cap. II „La réflexion théorique de Poussin: corpus, caractère,
thèmes”, p. 85-107.
751
sale și schimbările de accent sau de atitudine. Urmând logica menționată,

am examinat mai întâi problema naturii picturii, pe care Poussin o definește
ca „imitarea acțiunilor umane”, prin analogie cu poezia în linia tradiției Ut
poesis pictura: care sunt mizele acestei analogii și ale recuperării în
domeniul picturii a anumitor termeni cheie ai poeticii literare clasice,
precum mythos sau historia, „povestea” sau „istoria” și concetto sau
„ideea”? În acest cadru teoretic, a fost necesar să clarificăm sensul în care se
poate folosi sintagma pittura filosofica, „pictură filosofică”, în raport cu
concepția și practica artistică a lui Poussin: este pictura înscrisă astfel în
domeniul îngust al utilității documentare sau didactice, ori deschisă spre
domeniul filosofic al cunoașterii? În paralel cu analiza raportului dintre
subiect și imagine, dintre „gândirea tabloului” (la pensée du tableau) și
execuție, am examinat problema corelativă a criteriilor de excelență sau
pentru „a picta bine”, ridicată în observația lui Poussin privind „maniera
magnifică”, precum și problema naturii invenției în pictură, în concepția sa:
este tabloul o operă a minții în care reflecția intelectuală ocupă primul loc în
detrimentul actului de a picta ori mâna, măiestria pictorului are o demnitate
egală? Excelența în pictură și noutatea unui tablou se datorează nobleței
subiectelor și caracterului lor singular și nou ori virtuților execuției și
inventării de noi forme picturale?39
A doua mare linie de analiză s-a referit la reflecția teoretică a lui
Poussin în termeni derivați din tradiția Ut rhetorica pictura și teoria muzicală a
modurilor. Pentru a stabili ceea ce îl distinge pe Poussin de predecesorii săi și
de contemporanii săi, a fost necesar să reformulăm într-un mod nou
problematica fundamentelor și mizelor comparației pe care o face între pictură
și retorică, precum și consecințele acestei comparații asupra modului în care
înțelege pictura: postulează astfel Poussin o identitate de natură, care ar supune
pictura cerințelor și criteriilor discursului oratoric, ori pune problema scopurilor
și mijloacelor de expresie ale picturii fără a împiedica afirmarea autonomiei
sale și a caracterului său de artă vizuală? Este reflecția sa în termeni de
„moduri” picturale o simplă reluare a doctrinei clasice centrate pe decorum și
affetti ori în cazul său avem de-a face cu o teorie a expresiei picturale care se
referă la o problematică vizuală specifică? Din această perspectivă, a fost
necesar să analizăm funcția și statutul culorii în raport cu desenul, văzute ca
39
Pentru răspunsurile la aceste întrebări, vezi Dan Eugen Rațiu, „Pictura filosofică în
concepția lui Nicolas Poussin: o nouă lectură”, în Istoria ca interogație. Mariei Crăciun, la
o aniversare, coord. Carmen Florea, Greta-Monica Miron, Cluj-Napoca, Argonaut, Mega,
2020, p. 341-364 şi idem, Peinture et théorie de l’art au XVIIe siècle, cap. III „Ut Poesis
Pictura: la peinture comme imitation des actions”, p. 109-153.
752
părți ale picturii: puterea de convingere și de seducție pe care Poussin o atribuie

culorilor are conotații peiorative ori, dimpotrivă, indică rolul lor central în
cadrul acțiunii (actio) picturale?40
O altă linie de analiză s-a concentrat pe examinarea modului în care
Poussin înțelege relația dintre spectator și opera picturală, și anume regimul
privirii îndreptate asupra tablourilor și criteriile de apreciere a picturii.
Aceste probleme generale dau naștere mai multor serii de întrebări. În
primul rând, celei referitoare la implicațiile abordării activității
receptive-interpretative a spectatorului în termeni de lectură sau „citire a
istoriei și a tabloului”: sunt astfel percepția și evaluarea tablourilor supuse
ordinii discursului și criteriilor literate? Actul de „a citi bine” o „frumoasă
lucrare” sau un tablou se limitează la ordinea lizibilului ori se încadrează și
în ordinea vizibilului? Alte întrebări se referă la natura și criteriile „bunei
judecăți” a tablourilor: este aceasta o judecată pur intelectuală, care ar
exclude plăcerea ochiului ori cele două facultăți – intelectuală și senzorială
– acționează în mod inseparabil și fuzionează atunci când privim un tablou?
Criteriile pentru „a judeca bine” un tablou provin dintr-o logică referenţială
a adevărului – exactitatea sau fidelitatea față de istorie – ori dintr-o atitudine
estetică ce pune în joc factori specific picturali – factură, măiestrie, calități
plastice, efecte vizuale?41
În ultima sa parte, analiza noastră a vizat temele esențiale reluate de
Poussin în ultima sa scrisoare „doctrinală” din 1 martie 1665, scrisă ca
răspuns la cartea lui Roland Fréart de Chambray, Idée de la perfection de la
peinture, démonstrée par les principes de l’art et par des exemples (1662),
și anume definiția picturii și a principiilor care guvernează viziunea și
practica unui pictor desăvârșit sau perfect. Ține definiția pe care Poussin o
oferă aici de o concepție artizanală și naturalistă asupra picturii, care ar
postula o restituire „mecanică” și naivă a vizibilului, ori, dimpotrivă,
exprimă o concepție modernă care pune accentul pe mijloacele de expresie
specifice picturii și propune o corelație mai subtilă între vizibil și invizibil,
40
Pentru răspunsurile la aceste întrebări, vezi Dan Eugen Rațiu, Peinture et théorie de l’art
au XVIIe siècle, cap. IV „Ut Rhetorica Pictura: les merveilleux effets de la représentation et
les moyens d’y parvenir”, p. 155-219.
41
Pentru răspunsurile la aceste întrebări, vezi Dan Eugen Rațiu, „‘A citi bine’ și ‘a judeca
bine’ un tablou: Contemplarea și aprecierea reprezentării picturale la Nicolas Poussin”, în
Vlad Ţoca et alii (eds.), Studii de istoria artei: Omagiu Profesorului Nicolae Sabău,
Cluj-Napoca, Argonaut, 2013, p. 118-139; idem, „Spectatorul ideal în viziunea lui Nicolas
Poussin: cunoscător erudit sau ‘om onest’?”, în Ars Transsilvaniae, XXX (2020) și idem,
Peinture et théorie de l’art au XVIIe siècle, cap. V „‘Bien lire’ et ‘bien juger’: Le regard sur
la peinture et l’évaluation des tableaux”, p. 221-247.
753
imitație și imaginație? Este „delectarea” prescrisă aici ca finalitate a picturii

de natură senzorială (plăcerea simțurilor) sau de natură spirituală (desfătarea
sufletului), ori pictorul depășește o asemenea opoziție? Se mulțumește
Poussin, în lista sa de „principii” și de „părți ale pictorului”, să reia pur și
simplu noțiunile utilizate în mod obișnuit în tradiția umanistă și chiar în
doctrina academică în curs de constituire, ori prezintă de fapt în rezumat
concepte și principii artistice diferite și într-o oarecare măsură noi?42
Spus pe scurt, aceste întrebări și-au găsit răspunsuri care înclină
constant spre a doua alternativă din corpul fiecărei întrebări, conducându-ne
la concluzia că ideile teoretice ale lui Poussin nu sunt simple reluări sau
transcrieri ale unor idei împrumutate din teoriile umaniste ale picturii sau
din poetică și retorică, ci rezultatele meditației personale și critice a unui
pictor care, deși folosește concepte provenite din tradiția Ut poesis pictura și
Ut rhetorica pictura, reușește să păstreze caracterul specific, vizual, al artei
picturii. Departe de a fi supus pur și simplu unor date istorice și culturale
care i s-ar fi impus în mod absolut, el a mobilizat resurse provenite din
practica sa picturală pentru a adapta conceptele doctrinei clasice la noutatea
acestei practici. Poussin a reușit astfel să redefinească natura, scopurile și
mijloacele artei picturii, virtuțile pictorului sau principiile producției
creative, precum și maniera adecvată de a privi și a judeca tablourile. În
acest cadru teoretic, și specificul gândirii unui pictor care „se exprimă prin
culori” este păstrat. La Poussin, această „gândire a tabloului” nu are nimic
de-a face cu o meditație abstractă asupra subiectului de tratat, nu este o
simplă transpunere în imagini a unui concept abstract – întrucât în pictură
ideea sau conceptul, concetto, nu este separabil de configurația spațială și
plastică ce îi conferă vizibilitate –, ci constă în conceperea mijloacelor
pentru a-l face vizibil prin partea materială sau „corporală” a picturii.
Aceasta este una dintre dimensiunile esențiale ale practicii artistice și
reflecției teoretice ale lui Poussin, precum și una dintre marile lecții pe care
le poate oferi atât artiștilor, cât și teoreticienilor timpului nostru.
42
Pentru răspunsurile la aceste întrebări, vezi Dan Eugen Rațiu, „Un ‘testament artistic’:
Nicolas Poussin, noi idei de ‘pictură’ și ‘pictor’”, în Ars Transsilvaniae, XX (2010), p. 41-51
și idem, Peinture et théorie de l’art au XVIIe siècle, cap. VI „Des nouvelles idées de la
peinture et du peintre”, p. 249-315.
754
UN DOCUMENT DESPRE FRANCISCANII DIN
MOLDOVA (1709) ȘI ALTE CÂTEVA DESPRE
LEGĂTURILE MOLDOVEI CU TRANSILVANIA
Petronel Zahariuc
Cu prilejul cercetării Fondului de documente „G. Sion” de la

Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, am
descoperit și două documente privitoare la istoria Bisericii Catolice din
Moldova. Primul, în ordine cronologică, un raport al călugărului Mauro din
ordinul trinitarian, este din 26 septembrie 1693, pe care l-am publicat și
comentat acum câțiva ani1, iar cel de-al doilea, pe care îl public acum, este
din 15 martie 1709, fiind o scrisoare a domnului Moldovei, Mihai Racoviță,
către cardinalii Congregației De Propaganda Fide. Scrisoarea domnului
moldovean vine în sprijinul călugărilor din ordinul franciscanilor minori
conventuali, a căror viețuire la Iași nu era deloc ușoară. După retragerea
călugărilor iezuiți în Polonia, comunitatea catolică din capitala Moldovei a
rămas în grija călugărilor franciscani2. De asemenea, școala în limba latină,
ținută de iezuiți, a fost preluată de franciscani, iar un număr de băieți și fete
din familii domnești și boierești au învățat cu ei, astfel explicându-se
sprijinul pe care „profesorii” l-au primit de la elevii lor, atunci când
călugării s-au confruntat cu diferite probleme, iar fiii domnești sau boierești
au ajuns în înalte demnități ale statului. Această scrisoare de sprijin,
acordată franciscanilor de Mihai Racoviță, ajuns pentru a doua oară domn în
Moldova (1707-1709), se poate să aibă tocmai o asemenea explicație.
Mihai Racoviță era fiul marelui vornic Ion Racoviță și al Nastasiei,
fiica marelui vornic Toma Cantacuzino, iar în copilărie probabil că a
1
Petronel Zahariuc, „Un raport inedit despre starea Bisericii Catolice din Moldova la
1693”, în Studii și Materiale de Istorie Medie, XXXVI (2018), p. 127-148.
2
Lucian Periș, Prezențe catolice în Transilvania, Moldova și Țara Românească
(1601-1698), Traducere din limba italiană de William Bleiziffer, Traducere revizuită,
prefață și ediție de Ovidiu Ghitta, Blaj, Editura Buna Vestire, 2005, p. 242-243; Alois
Moraru, Iezuiții în Moldova (1588-2010), Iași, Presa Bună, 2011, p. 33; Lucian Periș, La
Missioni Gesuite in Transilvania e Moldavia nel Seicento, Cluj-Napoca, Editura Fundației
pentru Studii Europene, 1998, p. 190.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.37
frecventat școala latină, alături de alți copii din generația sa, despre care a
scris misionarul franciscan Francesco Antonio Renzi da Stipite:
Acum 5 ani [1679] am venit în Moldova și am fost repartizat la Iași, și în toată țara, pe
atunci, nu era altcineva ca să vorbească sau să știe limba latinească, afară de
Mironașco Costin, care a fost mare logofăt și ocrotitor al credinței catolice de acum
40 de ani. Astăzi, toată floarea nobilimii vorbește latinește și mulți dintr-înșii chiar
sunt foarte învățați [bonissimi filosophi]. În trecut, schimicii noștri [nostri religiosi]
erau în puțină stimă, astăzi sunt în cea mai mare venerațiune, după cum se poate
constata de oricine vine în Moldova. Actualul principe, Constantin (Duca), în vârstă
de 23 de ani este un elev al meu; hatmanul, serdarul și secretarii domnești pentru
corespondența cifrată sunt, și ei, elevi și fii spirituali ai mei. Niciodată în Moldova
n-au fost așa voievozi și boieri crescuți de preoți catolici și cu atâta râvnă și evlavie
către Credința Catolică. Toate acestea sunt rodul misiunii mele. Dacă sunt învinuit
pentru aceste izbânzi, a mea nevinovăție mă va apăra3.
Despre sprijinul acordat de Mihai vodă Racoviță se știa, în urma

descoperirii în Arhiva Congregației De Propaganda Fide a unor scrisori
îndreptate către nunțiul apostolic din Polonia, amintite de Fr. Bonaventua
Morariu: „Princeps Michaël Racoviță litters commendaticias mittebat
Nuntio Poloniae in favorem Praefecti et missionariorum, ne isti scilicet
amoverentur, neve alii eisdem substituerrentur”4. Pe lângă aceste scrisori,
domnul Moldovei le-a scris și cardinalilor Congregației, spunându-le că a
auzit despre intenția de a-i înlocui pe „franciscanii minori conventuali
italieni”, cu alți călugări, fără a preciza despre ce ordin era vorba. Prin 1697,
s-a discutat despre schimbarea franciscanilor cu călugării augustinieni5.
3
Vladimir I. Ghika, „Câteva documente despre Costini aflate în Arhivele Romane”, în
Spicuiri istorice, I, Iași, Presa Bună, 1936, p. 35-37. Vezi și Gh. Călinescu, „Alcuni
missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII”, în Diplomatarium
italicum. Documenti raccolti negli archivi italiani, I, Roma (1925), p. 71, nota 5, precum și
Maria Holban, „Francesco Antonio Renzi din Stipite (?-p. 1697)”, în Călători străini
despre Țările Române, VIII, vol. îngrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M.M.
Alexandrescu-Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1983, p. 115.
4
Fr. Bonaventura Morariu, O.M. Conv., „Series Chronologica Praefectorum Apostolicorum
missionis fr. Min. Conv. in Moldavia et Valachia durante saec. XVII et. XVIII”, în
Extractum ex Commentarium Ordinis Fratrum Minorum S. Francisci Conventualium, an.
XXXVII, num. VI-X (1940), p. 13. Documentele se aflau la „Arciv. Prov. Fid., Scriiture
riferite nelle Congregazioni Generali, vol. 566, p. 413, vol. 567, p. 28; vol. 605, p. 284”.
Vezi și Iosif Petru M. Pal, Originea catolicilor din Moldova și franciscanii păstorii lor de
veacuri, Săbăoani-Roman, Tipografia „Serafica”, 1942, p. 147.
5
Rafael Dorian Chelaru, Congregația „De Propaganda Fide” și Misiunea catolică din
Moldova (secolele XVII-XVIII), Brăila, Istros, 2015, p. 122; idem, Colecția microfilme
Vatican. Ghid arhivistic, București, Arhivele Naționale ale României, 2007, p. 189.
756
Mihai Racoviță îi laudă pe franciscani pentru activitatea lor în Moldova,

pentru care au primit sprijin și de la predecesorii săi în scaunul domnesc, iar
dacă se dorește înlocuirea lor, atunci să fie trimiși călugări din același ordin
„pro gloria Dei Christianitatis emolumento ac populi vitus romani hoc in
regno nostro”. Și călugării iezuiți poloni se întorseseră la Iași, încă din 1699,
reluând disputa cu franciscanii minori conventuali italieni privitoare la
folosirea casei parohiale6, însă nu pe ei îi are în vedere domnul Moldovei în
acest document.
Chiar dacă această scrisoare, în original, nu a ajuns la destinatar,
rămânând în „arhiva” franciscanilor din Iași, fiind trimisă la Roma o copie,
aceasta și alte demersuri cunoscute și necunoscute și-au atins scopul,
franciscanii minori conventuali nemaifiind confruntați cu amenințarea că
vor fi înlocuiți din misiunea catolică din Moldova. De asemenea, din punct
de vedere istoriografic, scrisoarea lui Mihai vodă Racoviță, din 15 martie
1709, se adaugă puținelor informații cunoscute privitoare la istoria
catolicismului din Moldova în primele decenii ale secolului al XVIII-lea7.
Cele câteva documente privitoare la legăturile Moldovei cu
Transilvania se păstrează la Arhivele Naționale, Direcția Județeană Cluj (în
continuare ANDJC), în colecția Documente românești/Documente chirilice,
și vin în completarea importantului tezaur documentar publicat8, pe temeiul
căruia s-a scris istoria relațiilor politice și economice moldo-transilvănene în
secolul al XVII-lea9. Dintre cele cinci documente inedite, pe care le
6
Francisc Pall, „Le controversie tra i minori conventuali i gesuiti nelle missioni di
Moldavia (Romania)”, în Diplomatarium italicum. Documenti raccolti negli archivi
italiani, IV, Roma (1939), p. 189-190, 298-300, nr. XXXIX (3 noiembrie 1708, Iași).
7
Vezi, spre exemplu, Emil Dumea, Catolicismul în Moldova în secolul al XVIII-lea, Iași,
Sapienția, 2003, p. 55-70; Violeta Barbu, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în
Țările Române în secolul al XVII-lea, București, Editura Academiei Române, 2008, passim
și Documenta catholicorum Moldaviae. A. Documente românești. I. Fondul Episcopiei
Romano-Catolice Iași, I, vol. întocmit de Silviu Văcaru și Anton Despinescu, Iași, Presa
Bună, 2002, p. 85-11, nr. 29-59.
8
N. Iorga, „Acte românești din Ardeal privitoare în cea mai mare parte la legăturile secuilor
cu Moldova”, în Buletinul Comisiei Istorice a României, II (1916), p. 179-272; Andrei
Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, XI
(1661-1690), București, 1939; Acta et epistolae. Transilvania în relațiile cu Moldova și
Țara Românească (sec. XVII), ed. Susana Andea, Avram Andea, Cluj-Napoca-Gatineau,
Argonaut-Symphologic Publishing, [2016]; Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la
istoria românilor. Acte și scrisori din arhivele orașelor ardelene (Bistrița, Brașov, Sibiu),
publicate de N. Iorga, XV/2, București, 1913.
9
Susana Andea, Transilvania, Țara Românească și Moldova. Legături politice
(1656-1688), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1996; eadem, Din relațiile
Transilvaniei cu Moldova și Țara Românească în sec. al XVII-lea, Cluj-Napoca, Risoprint,
757
publicăm acum, două sunt mai importante, fiind scrisori trimise nobilului
ardelean „Lazar Ișteoan” (Lázár István al V-lea), jude regal al Scaunelor
Ciuc, Giurgeu și Cașin, și văduvei sale, „Criștina” (Keresztúri Krisztina)10.
Expeditorii sunt doi boieri moldoveni, Pavel Contăș, și Toderașco
Cantacuzino11, din a căror corespondență cu nobili ardeleni s-au mai păstrat
și alte scrisori. Pavel Contăș și-a început cariera ca diac în cancelaria
domnească a lui Gheorghe vodă Ștefan, ajungând și șef al acestei instituții
(logofăt al treilea), calități în care a scris și a supravegheat bogata
corespondență a domnului Moldovei cu Transilvania12. În aceste
împrejurări, boierul moldovean a ajuns să-i cunoască pe nobilii Pál Béldi și
István Lázár, cu care a întreținut în deceniile următoare un viu schimb de
informații13.
Legăturile lui Pavel Contăș, dar ale altor domni și boieri moldoveni,
cu autoritățile transilvănene, cu principele Mihai Apafi și cu unii dintre
nobili, mai ales cu cei care își aveau domeniile și funcțiile la graniță, cum
erau Pál Béldi de Budila și István Lázár de Lăzarea, au crescut în intensitate
în vreme campaniilor militare din 1663 și 1664 ale Imperiului Otoman
împotriva Imperiului Habsburgic, desfășurate în Ungaria Superioară.
Scrisorile românești purtau informații politice, însă nu foarte laborioase,
privitoare la situația internă și la acțiunile de politică externă ale vecinilor
Moldovei. Mai multe informații se schimbau între cele două părți, atunci
când se întâlneau oficial, în solii, sau în secret. Apoi, scrisorile conțineau
informații privitoare la: schimburi comerciale între Transilvania și Moldova,
1997; Alexandru I. Gonța, Legăturile economice dintre Moldova și Transilvania în secolele

XIII-XVII, ediție de I. Caproșu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989.
10
Iván Nagy, Magyarország családai: czimerekkel és nemzékrendi táblákkal (Familiile
Ungariei cu blazoane și arbori genealogici), IV. Pest, 1860, p. 52 (tabla genealogică) și 62.
11
Pentru reperele carierei lui, vezi Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din
Țara Românească și Moldova (sec. XIV-XVII), București, Editura Enciclopedică, 1971, p.
364-365, iar pentru sfârșitul său, vezi Ștefan S. Gorovei, „Epigrafie, genealogie, istorie”, în
Izvoare istorice, artă, cultură și societate. În memoria lui Constantin Bălan (1928-2005),
vol. coordonat de Constantin Rezachevici, București, Editura Speteanu, 2010, p. 251-258.
12
Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653-1658),
Iaşi, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2003, passim. Vezi și Nicolae Stoicescu,
op. cit., p. 380 (aici, pe lângă Pavel Contăș apare și o voce consacrată unui boier Ifrim Contăș,
care însă nu a existat; pentru îndreptarea greșelii, vezi Petronel Zahariuc, op. cit., p. 464).
13
La 28 noiembrie 1668, din Iași, logofătul Pavel Contăș îi răspunde căpitanului Paul
Béldi, comunicându-i că niște robi, probabil eliberați de la tătari, nu vor să părăsească
Moldova (Andrei Veress, op. cit., XI, p. 101-102, nr. 75). Scrisoarea a fost autentificată cu
un frumos sigiliu inelar al expeditorului, care are în câmp o cometă. La 26 august 1671,
Pavel Contăș mai este amintit într-o scrisoare a lui Matei diacul (Ibidem, 132-135, nr. 100;
doar în textul maghiar, p. 133).
758
intermedieri în problema eliberării unor ardeleni luați robi de tătari sau

datorii rămase în urma unor acțiuni de eliberare reușite, discuții și cercetări
ale hotarului dintre cele două țări, chestiuni juridice provocate de furturi,
mai ales de animale, fie într-o țară, fie în cealaltă, încercări ale unor boieri
de a se stabili în Transilvania, după ce au fost nevoiți să pribegească din
motive politice14.
Scrisoarea lui Pavel Contăș, scrisă chiar de mâna lui, face parte din
prima categorie, cea a corespondenței cu caracter politic. Astfel, boierul
moldovean i-a propus „cinstitului de bună rudă, jupânului Lazar Ișteoan, al
nostru de nediajde priiaten” o întâlnire secretă la una dintre reședințele sale
de la graniță, poate în cea de la Lăzarea: „când oi ști că ești dumneata acii,
acasă, m-așu slobodzi așia călare cu vro doi ficiori până m-așu vedea cu
dumneata și am vorovi ce-m avia, și iară îndată-și m-așu înturna înnapoi”.
Până atunci, în post-scriptumul scrisorii, boierul moldovean i-a comunicat
judelui ardelean câteva știri din Ucraina, atât despre cazacii din dreapta
Niprului, în frunte cu hatmanul Petro Doroșenko15, cât și despre aceia din
stânga fluviului, care s-au răsculat și l-au schimbat pe hatmanul „Popovici”,
pus de „împăratul moschicesc” și „au pus ei, din voia lor pre altul, ce-l
chiamă Solonina, și stau tot supt ascultarea Moscului”, adăugând o fină
observație: „iar moscalii nu-i foarte cred”. De aceea, continuă Pavel Contăș,
pentru că rușii nu credeau în fidelitatea cazacilor, armata rusă, condusă de
voievodul Romadanovski16, staționa „pre la Sivsca [probabil, orașul Svesa]
și pre la Potivlia [Putîvl]”. Dacă sub numele „Solonina” se ascunde
hatmanul Ivan Samoilovici, atunci scrisoarea se poate data în 167217. Și
după 1672, stolnicul Pavel Contăș a rămas în relații bune cu nobilii ardeleni
14
Semnalez emoționanta și lunga scrisoare a fostului hatman Grigore Hăbășescu, pribeag
de ani buni, care la 3 septembrie 1676 se afla la „Bereczk” (Brețcu), de unde îl implora pe
principele Mihail Apafi să-i permită să se așeze în scaunul „Háromszék” (Covasna); la
„Kézdivásárhely” (Târgu Secuiesc), fostul hatman se întâlnise cu alți pribegi moldoveni
(Ioan căpitan și Iamandi clucer) și munteni (Radu logofăt); Monumenta Comitialia Regni
Transylvaniae. Erdélyi Országgyülési emlékek, vol. XVI, ed. Sándor Szilágy. Budapest,
1893, p. 287-290, nr. XLIX.
15
Serhii Plokhy, Porțile Europei. O istorie a Ucrainei, trad. din engleză de Smaranda
Câmpeanu, București, Editura Trei, 2018, p. 146-148.
16
Pentru sfârșitul groaznic al generalului rus Grigore Grigorievici Romadanovski, datorată
pierderii Cehrinului în 1678, vezi Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, în idem, Opere,
Ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Minerva, 1982, p.
250-251.
17
Hatmanul Ivan Samoilovici a mai fost cunoscut și sub numele de Popovici, ceea ce ar
putea însemna că informatorul lui Pavel Contăș a făcut o confuzie (В.Л. Модзаллевскій,
Малороссійскій родословникъ. Kiev, 1904, p. 477).
759
și cu principele Mihail Apafi, corespondând cu unii18, fiind amintit în

scrisorile altora19, până în 1682, când „a murit de-o boală ce-i dzicea «Duca
vodă», adică de supărul Ducăi vodă”20.
18
S-a mai păstrat o scrisoare în limba maghiară, din 19 octombrie 1677, din Budila, prin
care nobilul ardelean îi solicită boierului moldovean informații despre situația din Moldova
și de la granițele ei, tradusă în română după original, în Acta et epistolae. Transilvania în
relațiile cu Moldova și Țara Românească <sec. XVII>, p. 183-184, nr. 73 (vezi și
Török-magyarkori történelmi emlékek. Török-magyarkori állam-okmánytár (Izvoare
istorice turco-maghiare. Colecție de izvoare statale turco-maghiare), VII, ed. Áron Szilády,
Sándor Szilágyi, Pest, 1871, p. 641, nr. CCCXIV, text maghiar). Această scrisoare mai are
o variantă, identică ca text, însă primii doi destinatari ai scrisorii lui Pál Béldi sunt:
„Nicolao Rakovicza” (Nicolae Racoviță mare logofăt) și „Urszoki vizternek” (Gheorghe
Ursache mare vistiernic), și abia al treilea este „Paulo Kontos” (Pavel Contăș, mare stolnic,
în această vreme); Székely oklevéltár (Diplomatariu secuiesc), VI (1603-1698), ed. Lajos
Szádeczky, Kolozsvár, 1897, p. 372, nr. 1304. Prezența marelui logofăt și a marelui
vistiernic în scrisoare oferă conținut expresiei: locumtenenti regni Moldaviae, care urmează
după numele lui Pavel Contăș, asupra căreia am exprimat, altădată, o oarecare îndoială
(Petronel Zahariuc, <Recenzie> la Acta et epistolae. Transilvania în relațiile cu Moldova și
Țara Românească <sec. XVII>, în Archiva Moldaviae, X (2018), p. 462). Așadar, acești
trei boieri sunt „locțiitori” ai domnului Moldovei, Antonie Ruset, aflat în campanie
împotriva cazacilor și rușilor, alături de turci și tătari. Tot de la Pavel Contăș s-a mai păstrat
o interesantă scrisoare, din 23 octombrie 1677 (Iași), publicată în Török-magyarkori
történelmi emlékek, VII, p. 642-463, nr. CCCXVI (menționată de Susana Andea,
Transilvania, Țara Românească și Moldova, p. 278), unde stolnicul include mesajul lui
Antonie vodă Ruset către principele Mihail Apafi, cu informații despre retragerea turcilor
spre Tighina și a hanului tătar spre Crimeea, fără să fi cucerit cetatea Cehrin, apărată de
cazaci și de armata rusă, însă cu gândul de a relua campania în primăvară, despre eliberarea
domnilor români din lagărul turcesc în schimbul a 100.000 de taleri etc., încheind cu
verdictul sumbru, potrivit căruia aceste războaie vor aduce „sfârșitul Moldovei”. Tot în ziua
de 23 octombrie, din Iași, căpitanul Petre i-a scris unui nobil ardelean despre apărarea
Cehrinului de o armată moscovită, cifrată la „trei sute de mii” de oameni, și despre
pregătirile pentru campania din primăvara anului viitor (Török-magyarkori történelmi
emlékek, VII, p. 463-464, nr. CCCXVII, text maghiar; Susana Andea, op. cit., p. 278,
mențiune).
19
La 12 februarie 1676, diacul Matei îi scrie principelui Mihail Apafi că se pregăteau să
meargă în solie în Transilvania: „vistiernicul [Gheorghe] Ursachi, stolnicul [Pavel] Contăș,
Prodan [Drăgușescu], Stanislav Kienarski, diacul polon” (Andrei Veress, op. cit., XI, p.
169-171, nr. 121), pentru ca, la 19 noiembrie 1676, diacul Stanislav Kienarski să-i scrie
principelui, informându-l despre o solie a lui „Paulus Kontusz, dapifer supremus”, în
Polonia (Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae, XVI, p. 308-309, nr. LVIII), iar la
19 octombrie 1677, Paul Béldi îi cere diacului Mihai, aflat la Iași, „să saluți cu vorba mea
pe domnii [Nicolae] Racoviță, [Grigore] Hăbășescu, [Chiriac] Sturza, [Pavel] Contoș,
[Gheorghe] Ursachi” (Andrei Veress, op. cit., XI, p. 173-174, nr. 123). Experiența bogată în
problema legăturilor Moldovei cu Transilvania, obținută în cancelaria domnească și prin
corespondența particulară, l-a transformat pe logofătul Pavel Contăș într-un bun cunoscător
al problemei hotarului dintre cele două țări, fiind trimis de domnie la cercetarea unor pricini
760
În schimb, scrisoarea lui Toderașco Cantacuzino, fost vistiernic,

adresată Krisztinei, văduva judelui István Lázár, este privitoare la relațiile
economice dintre Moldova și Transilvania. Toderașco Cantacuzino, fiul
marelui vistiernic Iordache Cantacuzino, a „moștenit” această legătură cu
István Lázár și cu familia lui de la tatăl său21, iar acesta a mers, în această
problemă, pe urmele fratelui său din Țara Românească, marele postelnic
Constantin Cantacuzino. La 25 septembrie 1663, din Iași, frații Toma
Cantacuzino, mare vornic și Iordache Cantacuzino, mare spătar i-au scris
judelui István Lázár, căutând vești despre oastea Moldovei, aflată în
campanie în Ungaria, și propunându-i prietenia fiilor lor, întâi născuți,
Ștefan și „Theodorici”22. Prietenia le-a fost acceptată, astfel că și de la
Toderașco Cantacuzino s-au păstrat două scrisori adresate judelui „Lazar
Ișteoan”, una din 3 octombrie 1669, prin care îl înștiințează că „vitele și
oamenii” nobilului ardelean, care se vor afla în Moldova, „nu vor avea nici
o bântuială din partea nimănui” și despre o „afacere” cu domnul țării, pentru
care acesta și-a arătat „bunăvoința și milostivirea”23, iar alta, din 16 august
1677, prin care îi dă știre despre atacul turcilor și tătarilor împotriva
Cehrinului, apărat de „cazaci, oameni foarte viteji”, și îl roagă să-i trimită
„câțiva câini de vânătoare, căci și fiului meu îi place vânătoarea. Și noi,
când și când”24. Pentru a-și rezolva treburile în Transilvania, mai ales
întoarcerea unui sat, de 50 de case, ai cărui oameni au fugit peste munți din
cauza războiului pe moșiile lui Gergely Bethlen și Pál Béldi, Toderașco
Iodache („Jordakj Thodorás”) Cantacuzino a primit și sprijinul domnului
Antonie Ruset în octombrie 167625, dar și un an mai târziu, după ce s-a
întors din tabăra turco-tătară, prin scrisori adresate principelui Mihail
Apafi26. Vistiernicul Toderașco a avut legături și cu un alt nobil, János
Daczó, mare căpitan al secuilor, căruia i-a scris, spre exemplu, la 1 mai
dintre Câmpulung și Bistrița (Hurmuzaki-Iorga, op. cit., p. 1366, nr. MMCCCCXCVII; 5

decembrie 1676).
20
Nicolae Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Ștefan, sin Vasilie vodă <1662-1711>,
în Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei, ediția a II-a de Mihail
Kogălniceanu, t. II. București, 1872, p. 23.
21
Andrei Veress, op. cit., XI, p. 38-39, nr. 32 (26 iulie 1663); Ibidem, p. 40-41, nr. 34 (3
august 1663); Ibidem, p. 43-44, nr. 37 (12 decembrie 1663).
22
Székely oklevéltár, VI, p. 285-286, nr. 1228.
23
Andrei Veress, op. cit., XI, p. 115-116, nr. 86.
24
Ibidem, p. 171-173, nr. 122.
25
Susana Andea, op. cit., p. 270; Török-magyarkori történelmi emlékek, VII, p. 401-402,
nr. CCLXIX (16 octombrie 1676).
26
Török-magyarkori történelmi emlékek, VII, p. 461-462, nr. CCCXV (20 octombrie 1677,
Iași).
761
1674, din Iași, cu știri despre mișcările hatmanului Doroșenko, ale tătarilor
și moscoviților, amintind și despre solia lui „Mironașco” (Miron Costin) în
Polonia27. După moartea judelui István Lázár (24 aprilie 1679)28, Toderașco
Cantacuzino fost vistiernic îi scrie noului, „crai birău, Iliaș Gherghe”,
rugându-l să-i permită să cumpere vite din Transilvania, „fiind și noi lipsiți
și scăpați de vită, de aciaste răscoale ce-au fost în țară la noi”, trimițându-i
drept semn de prietenie „trei coți și giumătate de postav subțire de-o
dulamă”29.
În scrisoare este amintită și „doamna lui Lazar Ișteoan”, cu care
fostul vistiernic coresponda. Astfel, avem o scrisoare, cunoscută de multă
vreme, prin care boierul moldovean se îndreaptă către „a noastră ca o soră
doamna lui Lazar Iștioan”, răspunzându-i „pentru rândul oamenilor celora
ce scrii dumneata că unii dintr-ai noștri vor să se rădice să margă în munții
dumilor voastre să zeberiască [să ia cu forța] niște oi”. Astfel, Toader
vistiernic îi scrie că a cercetat pricina și a aflat că este vorba despre niște
oameni care au fugit cu oile în Transilvania, pentru că nu voiau să plătească
„goștina” (darea pe oi), iar dacă nu o vor face li se va „zeberi” din oile lor30.
Acum, public o scrisoare necunoscută, din 25 februarie 1680/1681
(Cucuteni, ținutul Cârligătura), cu un conținut foarte interesant, prin care „a
dumitali de bine voitori și ca un frate, Toader biv vistiernic”, scrie la
„cinstită a noastră ca o soră, dumneei Criștina, doamna răpăusatului Lazar
Iștioan”, informând-o despre mai multe chestiuni: cumpărarea unor oi din
Transilvania, adăpostirea unui nobil („nemeș”) ungur la o moșie
27
Susana Andea, op. cit., p. 261; Török-magyarkori történelmi emlékek, VII, p. 221-222,
nr. CLII. Pentru relațiile lui Miron Costin cu Transilvania, vezi Susana Andea,
„Corespondența lui Miron Costin”, în eadem, Din relațiile Transilvaniei cu Moldova și
Țara Românească, p. 145-166.
28
Sándor Szilágyi, „Béldi Pál és a bujdosók. Történeti korrajz” (Pál Béldi și pribegii.
Tablou istoric), în Budapesti Szemle, XI (1860), ed. Csengery Antal, p. 268. Pentru familia
lui István Lázár al V-lea, vezi și Kinga S. Tüdős, „Fidelitatea moștenirii secuiești. Lázár
Erzsébet, doamna contelui Kálnoki”, în Violeta Barbu, Maria Magdalena Székely, Kinga S.
Tüdős, Grădina rozelor. Femei din Moldova, Țara Românească și Transilvania (sec.
XVII-XIX). București, Editura Academiei Române, 2015, p. 269-290).
29
N. Iorga, „Acte românești din Ardeal”, p. 207, nr. XXV, p. 229-230 ([1680-1681]
septembrie 13, Cucuteni), nr. XLVIII (același document, publicat de două ori). Actul nu are
dată de an, ci numai de lună și zi, însă se poate data: „1680-1681”, în funcție de moartea
judelui „Lazar Ișteoan”, pentru că și aici văduva lui este pomenită. Editorul a semnalat și „o
notiță latină are data de 1697”, care a fost adăugată de un cititor mai târziu.
30
Ibidem, p. 207-208, nr. XXVI ([1681] iunie 20, Iași; data de an a fost stabilită de editor
cu ușurință, pentru că în text este amintită plecarea lui Gheorghe Duca „la Țarigrad să-și
înnoiască domnia”).
762
cantacuzinească, cumpărarea unor soboli (samur, zibelină) sau blăni de

sobol din Moldova, schimbul de daruri între cele două case nobiliare.
Astfel, Toderașco Cantacuzino a cumpărat 200 de oi din
Transilvania, cu un leu oaia, însă slugile sale îi spuseseră că plătiseră mai
mult, voind să-l „hiclenească”, și dorea să mai cumpere, dar „numai bune și
curate, să nu fie cu călbează”. Apoi, boierul moldovean a adăpostit un fugar
din Ardeal, „vinit aicia pentru o greșeală a lui”, despre care se zvonise că ar
fi rudă cu familia lui István Lázár31, însă în urma discuțiilor cu acesta, gazda
i-a comunicat Krisztinei că
dumitali rudă nu s-au făcut, ce numai de multe ori pomeniia de dumnealui

răpăusatul Lazar Iștioan, cum au fostu un domnu milostiv și cu cuvântu bun cătră
toți, și alte bunătăți pomenindu de casa dumilor voastre, iar făcându-se rudă sau
pomenindu ceva prostu de casa dumilor voastre n-am înțeles despre dânsu nimicu.
Printre explicațiile date de expeditor pentru găzduirea pribeagului a

fost și amintirea necazurilor îndurate de familia sa („aducându-ni și noi
aminte de cându am fostu streini, cum am avut socotințe de la
dumneavoastră și de la alți priiateni”), probabil în vremea lui Gheorghe
Ștefan, când Cantacuzinii s-au adăpostit în Țara Românească, dar și în
Transilvania, după cum atestă mărturia, necunoscută până acum, cuprinsă în
această scrisoare.
O informație foarte prețioasă, de natură economică, cuprinsă în
scrisoare, este cea privitoare la prețul blănilor de sobol la Iași, precum și la
comerțul cu soboli și blăni de sobol și la prelucrarea acestora. Astfel, în
capitala Moldovei blănile de sobol se vindeau cu 500-600 de lei, „cele de
frunte”, și cu 300-400 de lei, „cele mai proaste”, dacă erau cumpărate din
mâna negustorilor care veneau de la Moscova. Însă, dacă erau luate de la
„dughengii” din Iași, prețul era mai mare, pentru că aceștia îi vindeau „cu 3
prețuri, căci dughengii îi cumpără de la neguțitorii cei de la Moscu, nu-i
aduc ei”. De asemenea, boierul moldovean știa că în Transilvania „meșteri
buni nu sintu să lucrédze la blani, ce numai ce-or strica sobolii, iar aicea să
dau turcilor totdeauna și sintu obiciuiți meșteri de acéia triabă, și încă mai
mult de 2 meșteri și aicea nu se află să facă blană, iară la șlici [ișlice]
lucreadză mulți”. Într-adevăr, blănile de sobol erau unul dintre cadourile
cele mai apreciate de sultan, de marele vizir și de toate pașalele otomane, de
31
Se poate ca acest „nemeș” să fi fost membru în conjurația secuiască, condusă de Pál
Béldi, în urma căruia și judele István Lázár a fost ucis (Nicolae Bethlen, Descrierea vieții
sale de către el însuși, În românește de Francisc Pap, Prefață de Camil Mureșanu,
Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2004, p. 159-165).
763
hanii tătari, însă și de conducătorii altor state, existând multe informații

despre aceste daruri ale domnilor Moldovei, din vremea lui Ștefan cel
Mare32 până în vremea lui Gheorghe Duca, de când datează această
scrisoare. Documentul arată că în Moldova erau aduse și se vindeau și
animale vii, precum și prețul foarte mare al blănilor de sobol33, atât de mare,
încât cu suma plătită pentru o blană se putea cumpăra un sat! Pe lângă soboli
și blăni, în Moldova se vindeau și „soroace de soboli”, expresie a cărei sens
nu este încă pe deplin stabilit, însă mi se pare că precumpănește sensul de
sac sau „husă de samuri, care includea patruzeci de samuri”34.
În sfârșit, Toderașco Cantacuzino îi mulțumește Krisztinei Lázár
pentru cadoul făcut soției sale Safta, nepoata lui Ștefan vodă Tomșa și
pentru „ciurul de fier”, trimis în dar întregii familii, în schimbul căruia
fostul vistiernic le trimite fiilor „doamnei Criștina” două „năfrămi, să le fie
dumilor sali de Paști”. Și acest schimb de daruri arată că românii trimiteau
în Transilvania mărfuri orientale (în acest caz, năframe), primind, uneori,
ustensile de fier necesare gospodăriei (aici, un ciur).
Pe lângă aceste scrisori, aparținând lui Pavel Contăș și Toderașco
Cantacuzino, public acum și alte trei: cea dintâi, căreia îi propun o dată
situată în jurul anului 1660, aparține egumenului Silioan (Siluan), pe care îl
socotesc a fi egumenul mănăstirii Hangu, prin care ieromonahul îi scrie unui
„bun prieten” ardelean, numit tot „Lăzar”, de ce nu tot nobilul István Lázár,
în privința unui „cal stricat”, vândut drept bun, cea de-a doua, de peste
aproape un veac, din 17 mai 1755, prin care marele stolnic Constantin
Ruset35 îi scrie „fratelui său și megieș de-aproape”, Apafi Șandru, despre o
complicată afacere privitoare la furtul unor capre ale nobilului ardelean, din
câte se pare, în schimbul unui cal murg, în valoare de 30 de lei, pe care
Apafi nu-i plătise lui Neculai Turcul și altor doi oameni, iar cea de-a treia nu
privește legăturile moldo-transilvănene, ci de cumpărare de către Mihai
32
N. Iorga, „Două documente din arhivele ragusane relative la un sol trimis la Veneția de
Basarab al III-lea (Neagoe)”, în Arhiva, IX (1898), p. 68-69.
33
Prețul mare al blănilor de sobol (samur) din acest document este confirmat și de alte
mărturii din secolele XVI-XVII, însă nu foarte multe. Astfel, la sfârșitul secolului al
XVI-lea, o blană de samur costa „2.000 de taleri vechi” (idem, Relațiile comerciale ale
țărilor noastre cu Lembergul, București, 1900, p. 101). De asemenea, hainele de samur,
incluzând aici și lucrul lor, costau la fel de mult (Petronel Zahariuc, „Două catastife ale
Cantacuzinilor moldoveni din veacul al XVII-lea”, în Revista de Istorie Socială, IV-VII
(1999-2002), p. 186, 191).
34
Ion Eremia, „Un sórok de samuri” – o husă de samuri care includea patruzeci de
samuri?”, în Tyrageția, s. n., vol. IV (XIX), nr. 2 (2010), p. 93-103.
35
R. Rosetti, Familia Rosetti, I. Coborâtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitos,
București, Monitorul oficial și imprimeriile statului, 1938, I, p. 71.
764
Ruset (călugărit cu numele Mina)36 a unei case din târgul Roman. Prima
scrisoare va ajuta în viitor la mai buna cunoaștere a istoriei unei mănăstiri
din Moldova, poate Hangu, cea de-a doua va putea fi folosită la scrierea
istoriei legăturilor Moldovei cu Transilvania în secolul al XVIII-lea, încă
foarte puțin cunoscute, iar cea de-a treia se va putea adăuga la zestrea
documentară a târgului Roman, destul de săracă pentru secolul al XVIII-lea.
Totodată, în același fond arhivistic, mai sunt două documente,
publicate de N. Iorga: o carte de scutire, din 26 noiembrie 1707 (Iași), dată
de Mihai Racoviță lui „Banfi Petiar” (Bánffy Péter), prin care îi acordă
dreptul ca păstorii și iobagii lui să-și poată paște turmele pe pășunile unui
ținut din Moldova37 și un act, dat de ieromonahul Ioanichie Abaza,
egumenul mănăstirii Slatina, prin care arendează braniștea de pe Bistrița lui
Vasile și Grigore din Dobreni, urmând ca aceștia să dea „nouă jderi”,
probabil în fiecare an38.
Închei aici răsfirarea documentelor, unul latin, iar celelalte
româno-chirilice, adunate de prin sertare și rafturi clujene, închinând
exercițiul paleografic și istoric colegului Ovidiu Ghitta, cel care, la
Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din
Cluj-Napoca, îi învață pe „pruncii” întru studiul istoriei cum se frământă
această „pâne”39, paleografia româno-chirilică, cu care, având-o în desagă,
pot să pornească pe una dintre căile cercetării istoriei medievale și
premoderne românești.
36
Ibidem, p. 89-90.
37
ANDJC, Colecția documente românești/Colecția documente chirilice, nr. 75 (original);
N. Iorga, „O carte de scutire a lui Mihai Racoviță”, în Studii și documente cu privire la
istoria românilor, IX, București, 1905, p. 25 (text după original).
38
ANDJC, Colecția documente românești/Colecția documente chirilice, XI/7 (original); N.
Iorga, „Acte românești din Ardeal”, p. 212-213, nr. XXXI (aici, doar numele ieromonahului
Ioanichie Abaza a fost citit greșit: „Iftinchi”; actul păstrează un frumos sigiliu al mănăstirii,
aplicat în cerneală neagră, cu legenda în limba slavă, reprodusă de editor: † Sïa pekete
s<vé>t0 monast<i>r<ă> ot Slatina <”† Această pecete a sfintei mănăstiri de la Slatina”>,
având icoana hramului în câmp: Schimbarea la Față a Domnului).
39
Parafrază după titlul catehismului: Pânea Pruncilor sau Învățătura credinții creștinești,
strînsă în mică șumă. Ediție îngrijită și studiu filologic de Florina Ilis, Studiu istoric de
Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, Argonaut, 2008.
765
Anexe
1. 1709 martie 15, Iași

Eminentissimi ac reverendissimi domnini cardinales domini patroni
nobis gratiosissimi
Promissa obsequij nostri debita veneratione.
Inducti fumus siquidem a tot tantisquis lustris religiosi ordinis Francisci
Minor Conventualium Italorum hoc in n(ost)ro regno ab hac Sac(r)a
Congregatione eminentiarum vestrarum missionarij delegati pro servitio status
catholici multam omni tempore promeruerint commendationem ad praesens
verò ob emanatum decretum ab eminentijs vestris ad eosdem religiosos quim
vtroqis populi nostri tam laudabiliter se gesserunt ac provt antecessores nostri
illo hactenus benignal devotione faverunt. Nos quoqis omni favore et patrocini
prosequimur et in posterum prosequi cupimus.
Hinc auditio quod alterius ordinis loco eorundem substituendi sint
quoqis moves linguam gens et populus catholici vitus ignorat eminentijs
vestris (si quidem praesentes ij religiosi peractis debitis in catholicos longo
annorum spatio servitijs quaeque omnia praestite obrentâ facultate ab
eminentijs vestris ad propria vedim debeant) submisse supplicandum
duximus ut loco eorundem religiosorum alios eiusdem ordinis et voti pro
gloria Dei Christianitatis emolumento ac populi vitus romani hoc in regno
n(ost)ro existenti manutentione substituere dignentur. Nam nos hos
religiosos ijsdem quoqis grattijs et favoribus nostris animitus tueri et favore
studebimus. Gratiam hanc et augmentus Catholicos Religionis Supremum
Numen eminentijs vestris recompensare non intermittet.
His eminentiarum vestrarum favoribus ac precibus demisse nos
recommendatos exprocentes permanemus et semper erimus.
Eminentiarum Vestram, obsequntissimus servus, Iwn Mihai
Racoviţ<ă> voevoda1 <m. p.>.
Michael Racovitz princeps Terr(aru)m Moldavias.
Datum Iassiis, 15 martii, Anno D(omi)ni 1709.
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca,

Fond G. Sion, Manuscrise, nr. 43. Original latin, cerneală neagră, semnătura
autografă a domnului, fără sigiliu.
Notă:
1
„Ion Mihai Racoviță voievod”.
766
2. <Aprox. 1660>
† Er(o)monah, egumen Silioan, scriem la bun prieten al nostru, la
dumnealui Lăzare, facem știre dum(i)tale de rândul unui cal ce-au schinbat
cu-n om a dumitale, să faci dumneata bi<ne>1 să trimiți calul, că bani(i)
ce-au dat adaos pe cal încă si<n>t acolo la un dăr(ă)ban, ce să ne trimețe
calul, că noaî acesta cal nu ne trebuește, că-i stricat.
De aceasta facem știre dumital(e).
Să fii dumneta să<nă>1tos, o H<rist>e2, amin.
<Pe verso, adresa>: † Cu cinste să s(e) de ci<nsti>1tă mâna a

dumisal(i) Lăzari, i s<ă> monog<o> zdravi3.
Datat după egumenul mănăstirii Hangu, Silioan (Catalogul

documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, III, vol.
îngrijit de Mihai Regleanu, Doina Duca, Constanța Negulescu, Veronica
Vasilescu și Cornelia Crivăț, București, 1968, p. 228-229, nr. 1027; 12
ianuarie 1664) și după scris. Mănăstirea Hangu se afla în apropierea
hotarului cu Transilvania.
ANDJC, Colecția documente românești/Colecția documente

chirilice, XI/15. Original, hârtie, cerneală neagră, un sigiliu inelar, aplicat în
ceară verde (?), păstrat, neclar.
Note:
1
Omis.
2
„întru Hristos”.
3
„și cu multă sănătate”.
3. <Aprox. 1672>, Neamț

† De la Izvorul Bunei Sănătăți poftesc a dărui și dumitale voită
sănătate!
† Dăunăzi, priet(e)nicească scrisoarea mia caré pre dumn(ea)ta nu
te-au aflat aicia la casâle de aproape, iară pentru acia de unde ai fost
dum(nea)ta tot ni-ai trimis răspuns și ni-am bucurat cunoscând de buna
sănătatia dumitale, și pentru a noastră scăpare …1 dumn(ea)ta tot cu bine din
creștiniasca inimă te făgăduești. Mulțămim dumitale, Dumnădzău milostivul
în toate ale dumitale și trupéște și sufletiaște să-ți fie cu milă.
Noi, cinstite giupâne, pre acesta svat stăm, supt lasca1 dumitale cia
creștiiască să năzuim, înpengându-ne vrémia și nenărocul din dulce
moși<ia>3 noastră, și-am vrea cât mai devriame că are fi…3 spre
767
îndemâna… noastră, căce ni-am în…3 …3nă timpuri, caré știi dumn(ea)ta
supt a…3 …3domenu sintem, nu putem face rușeire până a nu să va vedea
amu sosit răul, eu dumitale mă rog și statul acelor părți cum stă, cât să va
cuveni să-m(i) însămnedzi, pentru că audzim în multe chipuri cuvinte, și
când oi ști că ești dumn(ea)ta acii acasă m-așu slobodzi așia călare cu vro
doi ficiori până m-așu vedea cu dumn(ea)ta și am vorovi ce-m avia, și iară
îndată-și m-așu înturna înnapoi.
Această dată cu atâta și cu sănătate mă-nchin dumitale, rămâind tot
al dumitale de bine voitor și gata a sluji.
Data din Niamțu, av(gust) 84.
Pavel Contășu <m. p.>.
† Doroșenco și cu căzacii săi, ceștia ce-s dincoace de Nipru …3, în
tabără, la u<n l>3oc ce să chiamă Rusava, și trag cu totul cătră Bila
Ț(a)rskva, unde vin și o samă de boiari leșăști să facă tractate. Ce numai mă
tem că Doroșenco va înșăla pre liași, că și o samă de tătari au mărsu lângă
dânsu, iar căzacii cei de peste Nipru, ce sint supt ascultaria Moscului, s-au
fost turburat între sine și ș-au scos pre hatmanul ce era pus de împăratul
moschicescu, pre care-l chema Popovici, și-au fost pus ei, din voia lor, pre
altul, ce-l chiamă Solonina, și stau tot supt ascultarea Moscului, iar moscalii
nu-i foarte cred. Oștile moschicești cu Ramadanovschi voevodul stau pre la
Sivsca și pre la Potivlia. Leșii stau la Socale și la Hrub<e>5șău. Ce-a mai fi
înainte, Dumnădzău știe.
<Pe f. 2 v., adresa>: † Cinstitului de bună rudă <jupâ>5nului Lazar

Ișteoan, al nostru de nediajde priiaten, cu multă sănătate să s(e) dia.
Datat, cu aproximație, în funcție de schimbarea hatmanilor cazaci

din stânga Niprului în 1672 (В. Л. Модзаллевскій, op. cit., p. 477).

chirilice, XI/11. Original, cerneală neagră, rupt pe orizontală, la îndoitura
din mijloc, un sigiliu inelar, timbrat, la închiderea scrisorii, pierdut; pe f. 2
r.-v. o traducere sau un rezumat extins în limba maghiară.
Note:
1
Un cuvânt pătat.
2
„bunătate, favoare, protecție”.
3
Rupt.
4
Urmează un sfert de pagină liberă.
5
Pătat.
768
4. <1680> februarie 25, Cucuteni

† Cinstită a noastră ca o soră, dumneei Criștina1, doamna
răpăusatului Lazar Iștioan, dumitali cu s(ă)n(ă)tate mă închin și poftim de la
milostivul Dumn(e)dzău ca se afle această puțină scrisoare a noastră cu bună
paci și s(ă)nătate pre dumn(ea)ta!
Scrisoarea dumitali ce ne-ai trimis pe omul dumitali, ianăși2
înțelesam, scrii dumn(ea)ta cu ni-ai3 vândut 200 de oi din oile dumitali și nu
ț-au fostu dumitali a vinde, numai pentru voia noastră ai vândut, ce pentru
acesta lucru foarte mulțemăscu dumitali, nu ca când mi li-ai vândut, ce ca
cându mi le-ai hi dăruit dumn(ea)ta. Și mulțemăscu dumitali că nu uiți
prieteșeugul ce-am avut cu dumnealui Laza(r) Iștioan. Și de acmu înnainte,
tot mă rog dumitali, să nu fim uitați din lasca4 dumitali, iară noi încă vom hi
datori a sluji ce-a hi pofta dumitali cătră noi și va hi la prilejul nostru.
Așijderili, poftescu pre dumn(ea)ta, c-am mai trimis nești ficiori,
acmu al doili rându, să ne mai cumpere ceva oi, să nu hie lipsiți și aceștea
despre dumn(ea)ta, ce poftescu pre dumn(ea)ta să poroncești oamenilor
dumitali să margă înpreună cu ficiorii noștri, sâni5 Goați(i), unde vor ști
bucate buni și curate, să nu fie cu călbaze. Noi încă nu vom uita bineli ce
cunoaștem despre dumn(ea)ta.
Alta, ne scrii dumn(ea)ta pentru un némiș ce-au vinit aicia pentru o
greșeală ai lui, cum să face rudă dumitale. Ce pentru aceasta lucru foarte cu
dreptul scriem dumitale ca unii sor(i) că el cătră noi rudă nu s-au făcut dumitali,
nici noi nu-l știm, némiș iaste au ba, și ce-i iaste vina lui, numai fiindu om
strein și năzuindu la noi, socotindu-ni și pre noi într-a[a]ceastă țară între alți
oameni în rându și aducându-ni și noi aminte de cându am fostu streini, cum
am avut socotințe de la dumneavoastră și de la alți priiateni, i-am dat și noi o
bucățea de pâni peste iarnă să ernéze la un sat, cât numai să s(e) ție din dzi în
dzi ca un om strein, iar peste 2-3 dzili după ce s-a triace iarna ș-a cerca pânea
într-altă parte ca un slujitori, ori la măriia sa vod(ă) ori aiurili, că noaă aceastŭ
dat nu ne agiunge prilejul să putem ținé pre unul ca acesta, că unii ca aceștea
cearcă slujbă. Iară, feriască Dumn(e)dzău, dumitali rudă nu s-au făcut, ce numai
de multe ori pomeniia de dumnealui răpăusatul Laza(r) Iștioan, cum au fostu un
domnu milostiv și cu cuvântu bun cătră toți, și alte bunătăți pomenindu de casa
dumilor voastre, iar făcându-s(e) rudă sau pomenindu ceva prostu de casa
dumilor voastre n-am înțeles despre dânsu nimicu.
Așijderi, ne scrii dumn(ea)ta cum ni-au scris măriia sa, Lazar Iștioan,
pentru nești soboli, pân(ă) au fost viu, ce marturu mi-i Dumn(e)dzău că nu-m(i)
aduc aminte să-m(i) hie scris dumnealui, că de mi-ar hi scris dumnealui n-aș hi
uitat, ce poate hi că a fi pomenindu dumnealui c-a scrie și n-au scris, iar
trecându-s(e) dumnealui, fiindu dintru voia lui Dumn(e)dzău așea, măcar de nu6
769
mi-ar hi și scris dumnealui încă acmu nu-m(i) iaste nici de un folos, ce dacă
trebue dumitali să-m(i) scrii dumn(ea)ta acmu ce fial de soboli îți trebue și7 ca8
de cât preți, și soboli îți trebuescu dumitali au blană, că aicea să vându blanili și
câte 600 lei și câte 500 lei frunte, iară9 câte 400 și câte 300, careli sintu mai
proaste, iar care sint frunte agiungu 500-600 lei. Pentru aceia, să-m(i) scrii
dumn(ea)ta, soboli ț-or trebui au blană?, căci dacă vei lua dumn(ea)ta soboli ai
mare pagubă, căci capetele și picioarili s-or lepăda, și acialé toate țin bani. Și
alta, la dumneavoastră meșteri buni nu sintu să lucrédze la blani, ce numai ce-or
strica sobolii, iar aicea să dau turcilor totdeauna și sintu obiciuiți meșteri de
acéia triabă, și încă mai mult de 2 meșteri și aicea nu s(e) află să facă blană, iară
la șlici lucreadză mulți. Ce eu ași socoti că ț-a miarge dumitali mai eftin cu
blana, decât cu sobolii, căci neguțitori de la Moscu cu soboli acmu n-au vinit,
ce numai s-or găsi soboli la dughengii, și dughengii îi vându cu 3 prețuri, căci
dughengii îi cumpără de la neguțitorii ce-i de Moscu, nu-i aduc ei, iară acmu
iaste să vie nești neguțitori de la Moscu cu soboli. Deci, de-i socoti dumn(ea)ta,
să trimiți haina aicia și s(ă) însămnedzi pân(ă) unde s-or puni soboli, măcar altă
haină viache să trimiți dumn(ea)ta să însemnedzi pân(ă) unde s-or puni soboli,
și v-om arăta la neguțitori și s-a socoti ce de sam(ă) de soboli or încăpia și vom
neguța cu dânșii, căci la dumneavoastră, pecum poartă nu trebue o10 blană sau
giumătate de blană, ce tot mai puțintel, ce pentru acéia dacă s-or neguța pe cât
or trebui om trimite vro 2 soboli la dumn(ea)ta, de vei vedea dumn(ea)ta, și
pecum vom avia răspunsu de la dumn(ea)ta așea vom face.
Alta, pentru nești in11 ce-ai trimis dumn(ea)ta fămeii noastre, foarte
mulțemiaști dumitali că nu o uiți, ce or cerci, și ia încă din dragoste dumitali nu
iasti lipsită. Și pentru un ciur de her ce ni-au vinit de la dumneata, iarăși
mulțemim dumitali. Și noi încă din cât nu s-au tâmplat puțintel dar fiindu aicia
la țară, am trimis fiilor dumitale 2 năfrămi să le fie dumilor sali de Paști. Și mă
rog dumitali să priimești din cât s-au tâmplat, și milostivul Dumn(e)dzău să
trimiți săn(ă)tate dumitale.
U Cucuténi, fev<ruarïe> cÆe12.
Alta, ne scrii dumn(ea)ta cum ni-ai3 vândut dumn(ea)ta câte un leu oaia,
iar aicia oamenii noștri pun c-au dat mai multu, ce poftescu pre dumn(ea)ta să
ne mai scrii dumn(ea)ta încă o dată adevărat să știm, câte un leu ț-au dat
dumitale pre oae au mai multu?, că oarecum oamenii noștri vor să ni
hicleniască.
† A dumitali de bini voitori și ca un frate, Toader biv vist(iernic)
<m. p.>.
Datat în funcție de moartea judelui Lázár István (24 aprilie 1679).
770

chirilice, XI/12. Original, cerneală neagră.
Note:
1
Numele și o parte din cuvântul precedent („neaei”) au fost scrise cu altă cerneală,
de aceeași mână, „la corectură”.
2
Greșit, în loc de: „iarăși”.
3
„ai”, corectat din „u”.
4
Vezi nota 2, de la doc. 3.
5
Slavonism: „fiii”.
6
Cuvânt adăugat deasupra rândului de altă mână.
7
Urmează cuvântul: „de”, tăiat de aceeași mână.
8
Scris peste alt cuvânt.
9
„ia”, scris peste „și”.
10
Modificat din alt cuvânt.
11
Litera „i”, modificată din altă literă.
12
„La Cucutiani, februarie 25”.
5. 1755-7263 mai 17
Hristos văscrăsu!1
† Cinstit al meu ca un frate și megieș de-aproapi, dum(neata) frate
Apafi Șandru, cu frățasca dragost(e) și cu fericită săn(ă)tat(e)
închinându-mă, poftesc de la Înpăratul Cerescu ca să dăruiască multă și
fericită săn(ă)tat(e) dumi(tale), de-înpreun(ă) cu toat(ă) curte dumi(tale), ca
înțălegând să ne bucurăm și noi!
Cinstit(ă) carte dumi(tale), cu Grigori Moroșan, am luat, întru carili
î<mi s>2crii dum(neata) că m(i)-ai mai scris în 3 rânduri și răspunsu n-ai
luat dum(neata) de la mini, dar să mă crezi dum(neata) că eu mai mult decât
această carte, ce m(i)-ai scris acmu, alta nu m(i)-au venit, și vei ști
dum(neata) că pricina acestor bucat(e) a dumi(tale) într-acest chip au fost:
după ce au venit acești 3 oameni din Țara Ungurască în Moldova, și fiind eu
ispravnicu la acest ținut a Niamțului, au venit niște oameni și m(i)-au spus
pentru acești 3 oameni, ce-m(i) scrii dum(neata), că ar fi luat cât(e)va capre
a dumi(tale) ș-au fugit dinco(a)ci, și trimițind eu acmu am prinsu pe acei
oameni și l(e)-am luat și bucateli și i-am apucat cu tării, cu prepus că sânt
tâlhari, dară apoi, pe urmă, ș-au adus marturi înainte me și s-au dovedit
această pri<ci>2n(ă), precum că ei au luat 23 capre cu lapte, și 2 capre
sterpe, 10 capre vătuice, 7 țapi vătui, 11 ediță, 6 edzi dintr-ace vară, careli și
ei au mărturi<si>2t sânguri că l(e)-au luat de la dumi(tale), carile fac peste
tot, cu micu cu mari, 59 de capre. Iar dum(neata) î<mi s>2crii că ț-au luat
158 vite mari, capre, și ț-au luat și oi, carili am trimis și acmu de s-au adus
771
pe acei oameni înainte omului dumi(tale), și să apucă acești oameni mai

mult decât aceste vite, cindzăci și noa, n-au luat, și dum(neata) încă fiind
boeru de cinste nu s-ar căde să-i năpăstuești că iaste păcat.
Și acești oameni dau samă că l(e)-ai luat dum(neata) un calu murgu,
carili le da neguțătorii 30 lei, și după ce l(e)-ai luat dum(neata) acel cal și
vădzind ei că nu le mai plătești calul ț-au luat și ei dumi(tale) aceste capre și
au fugit dinco(a)ce în Moldova. Și așe m(i)-au spus și mie, dară eu
necredzindu-i am luat bucateli de la mâna lor și sânt la mini, dară acmu, vei
ști dum(neata), că dovedindu-să pricina într-acesta chipu, eu m(i)-oi lua de
la dânșii câte 8 parali făr(ă) un ban, goștina de toată vita, și câte 2
pot(ronici) ernaticul, și oi da caprili toate iar la mâna acestor oameni, că eu
nici l(e)-ași fi luatu de la dânșii, dară socotiam că a fi pricina într-alt chipu i3
pentru cee l(e)-am luat de la mâna lor pân(ă) s-a dovedi această pricin(ă), că
mă temem că or fi tâlhari și să nu fug(ă) cu bucatili.
Și acmu, după ce-am adus pe Neculai Turcul de față, î<mi s>2crii
dum(nea)lui ispravnicul ce iaste acmu la ținut ca să scriu dumi(tale) și
aceasta: când vei trimite dum(neata) omul să e caprili de aice, carili eu nu li
opresc, că de acmu n-am nici o tr(e)abă, să trimiți dum(neata) și calul ce-ai
luat de la Neculai Turcul și banii goștinii pe aceste bucate, și dumn(e)lui
ispravnicul ce iaste acmu va da dumi(tale) toate caprili ce sânt față, numai
ce-a fi murit dintr-aceste bucate vei lua dum(neata) cheile4.
Și dumn(e)ta de acmu înainte îți caută giudecata cu acești oameni la
ispravnicul ce este acmu, că eu n-am tr(e)abă, nici sânt giudecător, cu aceasta.
Și să fii dum(neata) sănătos.
7263, de la H(risto)s 1755, mai 17.
A dumitali ca un frate și de-aproapi megieșu, Costantin Rusăt stolnic
mari <m. p.>.

chirilice, nr. 74. Original, cerneală neagră, sigiliu inelar, octogonal, timbrat,
păstrat.
Note:
1
„Hristos s-a înălțat!”
2
Omis.
3
Slavonism: „și”.
4
„pieile”.
772
6. 1782 iulie 2
† Adicăte eu, Dumitrașcu blănari ot Roman, data-mu adevăratu
zapesulu meu la cinstită mâna dumisale cuconului Mihai Rusăt, precum să
s(e) știe că avându eu un locu de cas(ă) în capului Uliții din Sus, între
Acâsânti harabagiu și între Lupulŭ săponariu, carile acelŭ locu di cas(ă)
l-amu fostu vândutu lui Petre sârbului, drepâtu o sută și cinzăci di lei. Și
Petru sârbulŭ, iarăș(i) scoțindulŭ la vânzare, iarăși l-au răscumpărat
Dumitrașcu blănar, drept o sută și cinzăci di lei, fiinâdu că nu s-au
protimisât alții, fiindu di baștina lui. Iar Dumitrașcu blănari, de nime silit,
nici asuprit, ce de a me bun(ă)voe, am vându acelŭ locu de cas(ă) dumisale
cuconului Mihai Rusăt, drept 1601 di lei, adicăte o sută șes(ă)zăci di lei.
Și oricine s-ar scula ca s(ă) răscumpere, ori eu, sau sau soțulŭ meu
sau un fiiu alŭ meu, să nu aibă a li să ține în samă ori la ce giudecată s-ar
întâmpla.
Și pentru credința mi-amŭ pus deget mai gios, ca s(ă) să criază.
Let 1782 iuli(e) 2.
Eu, Dumitrașcu blănari, am vândut dinpreun(ă) cu toat(ă) casa me și
cu copii(i) mei și mi-amŭ pus și degetu2.
Și eu, Ichimŭ armaș, rupâtaș, am fostu faț(ă) și sântu martur și
mi-amŭ pus și deget2.
Și eu, Vișan, amu gostu faț(ă) și mart(or).
Și eu, Ioniț(ă) Ianoli, am fostu faț(ă) și mart(or).
Și eu, Grigori popa, amŭ scris cu zisa lui Dumitraș b(lănar).

chirilice, II/29. Original, cerneală neagră, cu un rezumat din aceeași vreme
pe verso.
Note:
1
Scris mai întâi: „170”, iar apoi tăiat.
2
Amprentă digitală.
773
RAPORTUL DIPLOMATIC ITALIAN DIN
17 SEPTEMBRIE 1951 PRIVIND „PROCESUL UNUI
GRUP DE SPIONI, TRĂDĂTORI ȘI COMPLOTIȘTI
ÎN SLUJBA VATICANULUI ȘI A CENTRULUI
DE SPIONAJ ITALIAN”
Veronica Turcuș, Șerban Turcuș
După mai mult de un deceniu și jumătate de entuziasm, firesc și

necesar, cu privire la reintegrarea istoriei Bisericilor din România în cadrul
comprehensiv al istoriei naționale, în ultimii 15 ani această direcție pare să
fie tot mai puțin accesată și popularizată. Este un sindrom periculos pentru
istoriografia noastră, întrucât potențează niște încheieri livrești pe teme
insuficient documentate. Marea majoritate a lucrărilor în vogă, până acum
mai mult de 15 ani, s-au bazat pe o documentație aproape exclusiv locală,
selectată cu acribie funcționărească înainte de a fi fost dată cercetătorilor la
despuiat. Respectiva documentație, îndeobște, oglindea un singur punct de
vedere, desigur secretizat multe decenii, cel al autorităților române1.
Arhivele străine, care au avut reprezentanțe diplomatice la București, poate
că ar fi avut și ele ceva de spus! Și așa și este. Supuse unui regim arhivistic
mai puțin devălmaș decât cel românesc (în partea relativă la regimul
comunist), cu termene riguroase de desecretizare, arhivele străine permit, de
mai mult de un deceniu încoace, acces la documentele din anii '50, '60, '70
ai secolului trecut, ceea ce impune în mod necesar lecturarea documentelor
privind țara noastră.
Menționam mai sus acele încheieri istoriografice destinate să fixeze
canoane interpretative de lung parcurs, basculate apoi în cultura de
popularizare și generatoare de stereotipii. Pentru a ajuta ca stereotipiile, care
oricum se vor fixa, să fie cât mai proxime adevărului documentar, este
nevoie de un efort constant de despuiere a arhivelor românești (așa purgate
cum sunt) și a celor străine.
Dintr-un asemenea imbold se naște și articolul de față, ce propune spre
lectură raportul oficial inedit al Legației italiene de la București privitor la
1
Augmentat uneori cu memorialistică locală și din exil.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.38
răsunătoarea farsă judiciară numită în epocă Procesul unui grup de spioni,

trădători și complotiști în slujba Vaticanului și a Centrului de Spionaj Italian2.
Respectivul proces nu a fost trecut cu vederea în istoriografia
postcomunistă, beneficiind și de o monografie aplaudată în momentul
apariției. William Totok a publicat lucrarea Episcopul, Hitler și Securitatea.
Procesul stalinist împotriva „spionilor Vaticanului” din România, Iași,
Editura Polirom, 2008. După cum se vede din titlul cu alură comercială,
discursul istoriografic al scriitorului de obârșie bănățeană nu privilegiază
protagonismul italian al procesului3 și utilizează documente naționale cu
accente pe romano-catolicism, episcopul Augustin Pacha și comilitonii
acestuia cumva situându-se în siajul acuzatorilor și a impostației simbolice a
acestora, chiar dacă se raportează foarte critic la ei.
După cum am demonstrat, cu o amplă și inedită documentație4 în
urmă cu un lustru, miza consistentă a procesului a fost, dincolo de efectul
propagandistic și de imagine, cu totul alta și a atins o zonă de interes
economic a României în cadrul raporturilor cu Italia.
Primii muguri italieni ai acestei farse judiciare apar în ianuarie 1948
și n-au legătură cu Hitler și interbelicul, cum justifică rechizitoriul în partea
lui consistentă, totul fiind o plăsmuire, bazată pe circumstanțe de altă natură.
Din poziția de însărcinat cu afaceri al Legației României la Roma, la 19
ianuarie 1948, consilierul de legaţie Basil Şerban se adresa primarului
Romei, Salvatore Rebecchini5, cu solicitarea, dată fiind situația dificilă a
României după război (nevoia economisirii banilor pe care Legația îi plătea
pe chirie), ca aceasta să se mute în câteva spații ale Școlii Române din
Roma. Solicitarea era adresată primarului Romei și nu Ministerului de
Externe de la Roma, deoarece diplomații români foloseau clauze care
obligau statul român, indiferent de forma lui de organizare, la raportarea la
concesia de teren făcută gratuit Accademiei di Romania, de orașul Roma,
numai în scop cultural. Aceasta prevedea că, în caz de renunțare la
desfășurarea de activități cu caracter academico-universitar, concesiunea va
fi revocată, iar terenul, cu construcția aferentă, revine administrației
municipale.
2
Procesul unui grup de spioni, trădători și complotiști în slujba Vaticanului și a Centrului
de Spionaj Italian – București, 10-17 septembrie 1951, București, Editura de Stat pentru
Literatură Științifică, 1952, passim.
3
https://remusmirceabirtz.wordpress.com/tag/william-totok/ (accesat în aprilie 2022).
4
Veronica Turcuș, Șerban Turcuș, Între cultură, șantaj și spionaj. Accademia di Romania
la crepuscul (1947-1955), Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2017, passim.
5
Salvatore Rebecchini (21 februarie 1891-21 noiembrie 1977) a fost un om politic italian,
membru al democrației creștine, primar al Romei din 1946 până în 1956.
775
Răspunsul la solicitarea lui Basil Șerban nu a venit de la primarul

Romei, ci de la Ministerul de Externe al Italiei. Acesta, printr-o informare
din 6 februarie 1948, a refuzat solicitarea. Ministerul de Externe italian
explica că nu se poate acorda României o excepție prin schimbarea
destinației culturale a institutelor străine cu caracter academico-cultural.
Autoritățile comuniste de la București au ignorat semnalul dat de MAE
italian și, trecând peste refuzul autorităților italiene, Legația României s-a
mutat într-o aripă a edificiului, comunicând Ministerului de Externe italian,
la 4 august 1948, că s-a transferat acolo provizoriu pe durata a „nu mai mult
de șase luni”, iar la 14 august adăuga că „ocuparea temporară a imobilului
Academiei Române va afecta doar o aripă a edificiului, fără să prejudicieze
în vreun fel buna funcţionare a Academiei”.
Pus în fața unei situații inedite, Ministerul de Externe al Italiei a
încercat să inițieze discuții prin care să convingă partea română de
incorectitudinea acțiunii de ocupare a Școlii Române. În cadrul discuţiilor ce
au avut loc cu Legaţia României (din 4 martie 1948 ministrul român la
Roma era Niculae Cioroiu6, iar Basil Şerban era prim-consilier), partea
italiană a contestat „în modul cel mai formal” dreptul Legaţiei de a ocupa,
chiar şi parţial, sediul Accademiei. Puse însă în fața faptului împlinit,
Externele italiene au convenit spre un compromis la limita eficacității
diplomatice. Legaţia română la Roma a fost invitată să limiteze la şase luni
aşa-zisa „ocupare provizorie”, adică până la 28 februarie 1949, urmând ca
după aceea să se transfere într-o altă clădire, fiindu-i redat Accademiei rolul
ei inițial. Concesia făcută de partea italiană a fost interpretată ca o slăbiciune
pentru transformarea localului Școlii în reprezentanță diplomatică de sine
stătătoare. Eludând dispozițiile fundamentale care reglau, prin contractul de
concesiune, funcționarea așezământului românesc din capitala Italiei, partea
română a avansat, la finalul perioadei de grație de șase luni, ideea de a
cumpăra terenul de sub clădire. Aceasta este propunerea pe care Legaţia
română o prezintă părții italiene la 2 aprilie 1949, dată la care Legaţia nu
părăsise clădirea. Justificarea acțiunii de menținere a Legației în Accademia
di Romania era furnizată de un prezumtiv complot al autorităților
6
Niculae Cioroiu s-a născut în 1908. Devine membru al Partidului Comunist din România
aflat în ilegalitate. După 23 august 1944, este numit secretar al Regiunii Constanța, deputat
(1946-1948, 1952-1957). Debutează în cariera diplomatică în calitate de reprezentant al
României la Roma (1948-1949) și continuă cu misiuni la Tel Aviv (1949-1950), Londra
(1950-1952), Beijing şi Hanoi (1956-1957), New Delhi (1957-1961). Între 1952-1956 a
ocupat funcția de adjunct al ministrului Afacerilor Externe, în timpul mandatelor lui Simion
Bughici și al lui Grigore Preoteasa. Din anul 1965 a ocupat postul de director al Muzeului
de Istorie al P.C.R.
776
democrat-creștine italiene de a încredința localul asociațiilor emigranților

români din Italia (denumiți fasciști). Nu era, în fapt, decât o eschivă,
destinată să temporizeze lichidarea diferendului până la luarea de guvernul
român a unor decizii mai drastice.
În câteva luni, aversiunea politico-diplomatică față de Italia și
Sfântul Scaun a primit7, în România, noi valențe, dintre cele mai dure cu
putință. Dând pe față cărțile cu privire la abandonul oricărui proiect cu
privire la redeschiderea Școlii Române din Roma, guvernul României, în
martie 1950, a denunțat Acordul cultural italo-român din 8 aprilie 1943 şi a
cerut guvernului italian să-şi închidă Institutul de la Bucureşti. Se sugera că
respectivul Acord cultural este caduc pentru că a fost semnat de două
regimuri ideologic compromise (mussolinian și antonescian), iar o
prelungire a acestuia ar fi în totală contradicție cu evoluția societății
românești. Era o denunțare unilaterală, la fel cum se procedase, anterior, și
în cazul Concordatului cu Sfântul Scaun, ideologia prevalând asupra
convențiilor și acordurilor specifice dreptului internațional. Ministerul de
Externe italian reia, ca urmare a denunțării de MAE român a Acordului
cultural, chestiunea stadiului relațiilor culturale italo-române.
Diplomații de la Roma decid să accelereze soluția juridică în cazul
Accademia di Romania. Având în vedere principiul reciprocității și desființarea
intempestivă a Institutului Cultural Italian din București, autoritățile italiene
dispuneau încheierea definitivă a oricărei activități culturale la Accademia di
Romania și Casa Română din Veneția. Anularea caracterului cultural al
Accademiei antrena automat decăderea din drepturi a autorităților române în
ceea ce privește proprietatea clădirii. În iunie 1950 are loc un schimb de Note
Verbale, destul de acid, între Italia și România. Astfel, în ziua de 7 iunie 1950,
răspunzând unei Note Verbale a Legației Române la Roma cu privire la
prezența abuzivă a unui individ în perimetrul Accademia di Romania,
autoritățile peninsulare susțin că nu pot recunoaște și nu au recunoscut clădirii
Accademiei caracterul și prerogativele de sediu al reprezentanței diplomatice,
clădirea având o cu totul altă destinație. Se precizează că îngăduința de a sta
șase luni acolo a fost abundent depășită, iar partea română trebuie să înțeleagă
că, potrivit termenilor juridici inițiali, responsabilitatea clădirii revine
municipalității romane. Răspunsul Legației Române este imediat (tot 7 iunie)
și, cu o atitudine puțin diplomatică, asertează că
7
Veronica Turcuş, Șerban Turcuș, „Închiderea Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti (6/7
iulie 1950), într-un raport diplomatic din epocă”, în Clio în oglindiri de sine.
Academicianului Alexandru Zub. Omagiu, Gheorghe Cliveti (ed.). Iași, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2014, p. 809-815.
777
[...] în momentul în care un local corespunzător pentru activitatea Legației îi va

fi pus la dispoziție – local care nu a putut fi găsit prin propriile mijloace ale
Legației –, Legația va elibera localul actual.
Se știe că, potrivit cutumelor, fiecare țară își alege, după propriile
criterii tehnico-instituționale, localul misiunii diplomatice. De asemenea,
este respinsă cu vehemență atitudinea italiană de nerecunoaștere a
caracterului și prerogativelor de reprezentanță diplomatică ale Accademiei.
Presiunile se accentuează într-atât, încât însărcinatul cu afaceri a.i. al
României la Roma, Comnacu, este invitat la discuții la MAE italian. La 16
noiembrie 1950, diplomatul român este abordat direct cu întrebarea: când
pleacă Legaţia din clădirea Accademiei? Comnacu, reluând un laitmotiv pe
care diplomații români îl foloseau de mai mult de doi ani pentru a justifica
invadarea Accademiei, se plânge că nu găseşte, de patru luni, un sediu
potrivit pentru Legaţie, care trebuie să fie o vilă cu 30-35 de încăperi. La
întrebarea părţii italiene dacă un funcționar al municipalității, în condițiile
juridice în care primăria ar fi trebuit să activeze clauza de retragere a
concesiunii, ar putea să vadă ce spaţii ocupă Legaţia în clădire (pentru
stabilirea extrateritorialității), Comnacu răspunde însă evaziv: Legaţia ocupă
partea din dreapta intrării, dar nu se poate autoriza o vizită, pentru că nu se
poate delimita atât de net... dreapta de stânga! Autoritățile italiene doreau să
estimeze concret situația la fața locului, dar nici acest lucru nu le era
îngăduit, fiind juridic îndreptățite să procedeze de o asemenea manieră.
Situația era complicată nu doar din punct de vedere politic, ci mai cu seamă
în domeniul juridic atât al relațiilor internaționale, cât și al elementelor de
drept patrimonial, administrația romană fiind automat titulara drepturilor
asupra Accademiei di Romania, în virtutea contractelor inițiale. Pe de altă
parte, nu putea fi permisă o asemenea vizită, nici măcar în limitele
curtoaziei diplomatice, având în vedere că localul fostei Școli devenise nu
numai un oficiu diplomatic, ci și, probabil, o oficină de spionaj. Înțelegând
încă o dată cu multă bunăvoință teama diplomatului român, reprezentanții
MAE italian au reiterat că, totuși, problema trenează de peste doi ani. În
consecință, lui Comnacu i se fixează un termen limită pentru evacuarea
clădirii: 31 ianuarie 1951, după care „Comune di Roma” îşi rezervă întreaga
libertate de acţiune, iar primarul nu garantează că sediul Legaţiei ar mai
beneficia de serviciile publice după acea dată!
La 8 februarie 1951, MAE italian, printr-o Notă Verbală, amintește
încă o dată Legației române că bazele juridice ale funcționării Accademiei
di Romania sunt nule, întrucât aceasta și-a încetat activitatea. Se
778
menționează că Primăria Romei dorește să intre în posesia edificiului. Pași

hotărâți face în aceeași direcție și Legația Italiei de la București, care
îndeamnă, printr-o Notă Verbală din 19 februarie 1951, MAE român să
găsească o soluție pentru eliberarea Accademiei și restituirea acesteia către
Primăria Romei.
Având certitudinea că Accademia di Romania nu trebuie cedată
municipalității romane în lipsa activității cultural-universitare, așa cum era
stipulat în documentele fundaționale, ci menținută cu orice preț, autoritățile
de la București au luat o decizie gravă și dramatică, dar care ilustra o
continuitate liniară cu întreaga atitudine precedentă, vexatorie, în raport cu
Italia și Sfântul Scaun. Era doar un început, dar el trebuia să fie dramatic și
să dea de înțeles că autoritățile comuniste de la București joacă dur și nu
respectă regulile relațiilor internaționale, dar nici ale moralei comune.
La 8 martie 1951 (după alte informări 13 martie 1951), părintele
franciscan Clemente Gatti8, rector al Bisericii italiene din Bucureşti,
cetățean italian, a fost arestat împreună cu alţi cetățeni străini şi români, sub
acuzația de „spionaj în favoarea Vaticanului”. Trebuie amintit că România
rupsese unilateral relațiile diplomatice cu Sfântul Scaun la 7 iulie 1950. Era
o mișcare vicleană, întrucât părintele Gatti avea o dublă subordonare,
clericală față de Sfântul Scaun și ordinul din care făcea parte, pe de altă
parte administrativă, întrucât Biserica italiană din București era proprietate
statală a guvernului de la Roma în capitala României. Pentru a ridica miza și
mai mult și a da de înțeles Romei că marja de negociere privind Accademia
di Romania e aproape nulă, autoritățile române au plusat în domeniul
arestărilor și au purces la un atac direct asupra Legației Italiei la București,
prin arestarea, la 27 aprilie 1951, a lui Eraldo Pintori9, funcționar al
8
Clemente Gatti (Caselle di Pressana, 16 februarie 1880 - Saccolongo, 6 iunie 1952) a
intrat foarte tânăr în noviciat la conventul franciscan din Lonigo (Vicenza). După studii la
Universitatea Pontificală Antonianum în Roma, a fost consacrat preot în 1904. În 1909 a
fost trimis în Transilvania, cu misiunea de a preda tinerilor franciscani din zonă. După patru
ani petrecuți în zona Hunedoara, revine în Italia și participă la Primul Război Mondial. Se
întoarce în Transilvania în 1937, pentru a continua activitatea de formator al tinerilor
franciscani. După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, i se stabilește domiciliul la
Alba Iulia, de unde va fi transferat în februarie 1950 ca rector al Bisericii Italiene din
București. Arestat de autoritățile comuniste din București în 1950, va fi eliberat în aprilie
1952. După un chinuitor voiaj în tren, ajunge la Viena, unde va fi găsit în cușetă în stare de
paralizie, fără voce și cu momente de halucinație. Va muri la 6 iunie 1952 la infirmeria
franciscană din Saccolongo. În 2002, dioceza de Padova a deschis procesul de beatificare
pentru martiriul suferit în România.
9
O schiță de portret al lui Eraldo Pintori, bazată pe documentele Securității, este făcută de
Mihai Pelin: „Cine era, de fapt, Eraldo Pintori? Se născuse la Lavena, Italia, la 19
779
instituției diplomatice, posesor, este adevărat, al unui pașaport de serviciu și

nu al unui pașaport diplomatic. Paradoxul aparent, între cele două arestări,
este primirea cordială și deschisă pe care C.I. Parhon, președintele
Prezidiului Marii Adunări Naționale i-o rezervase, la 3 aprilie 1951, lui
Alberto Calisse10, noul ministru al Italiei la București. Pintori, destinat unui
post la Beirut, obținuse deja viza de ieșire din România. Cu această arestare,
considerau autoritățile de la București, exista o foarte solidă bază de
octombrie 1915, şi în toamna lui 1922, când avea numai 7 ani, sosise în România împreună
cu părinţii săi, Antonio şi Antonietta. Începuse să se întreţină din propria muncă înainte de a
ajunge la majorat, lucrând la Societatea de Asigurări Generala, din 1930 până în 1936.
Apoi, între 1936 şi 1948 fusese angajat de Institutul italian de cultură, sub conducerea lui
Bruno Manzone. La începutul anilor ’40 se căsătorise cu Argilia Olivotto, italiancă şi ca
naţionalitate, şi ca cetăţenie, născută la 27 martie 1916, la Furnicaşi, judeţul Muscel,
provenind dintr-o familie de italieni stabiliţi aici în primul deceniu al veacului. Aveau un
copil şi locuiau împreună în Bucureşti, pe Str. Laurenţiu Claudian nr. 29. Din 1948, Eraldo
Pintori se transferase ca funcţionar la Legaţia Italiei, devenind unul din cei 48 de
funcţionari ai oficiului diplomatic peninsular. La Institutul italian de cultură, Eraldo Pintori
pregătea administrativ diverse manifestări proiectate de Bruno Manzone. De asemenea,
întocmea liste cu diferiţi funcţionari din ministerele româneşti ale timpului, care urmau să
fie invitaţi la reuniunile organizate de Institut. Nu lipseau din aceste liste italieniştii
Alexandru Marcu şi Alexandru Balaci, diplomaţi acreditaţi cândva în Italia, şefi de direcţii
în Ministerul Artelor, şi mulţi alţii. Totodată, Eraldo Pintori le întocmea fişe tuturor celor
care frecventau regulat cursurile de limbă, civilizaţie şi cultură italiană. Până şi aceste
activităţi vor fi considerate de Securitate drept acte de spionaj. Iar în cadrul Legaţiei Italiei,
din propriile mărturii, se înţelegea că Eraldo Pintori era un om bun la toate. De pildă,
menţinea legătura cu funcţionarul bancar Franz Kravtchiack, prin care legaţia făcea schimb
legal de devize. Se interesa de condiţiile trecerii unor mărfuri şi bunuri prin vămile
româneşti. Primea de la cei care se repatriau valori destinate transferului în Italia. Păstra
legătura cu diverşi cetăţeni români agreaţi de legaţie, primind de la ei şi unele informaţii de
interes public, dar de negăsit în ziarele timpului şi, de câte ori se ivea ocazia, era gata să
facă servicii mai mici sau mai importante superiorilor săi din oficiul diplomatic peninsular.
Mai pe scurt vorbind, făcea tot ce era posibil ca să apară drept o persoană indispensabilă,
pretabilă la orice misiune. În fond, era un slujbaş fără suprafaţă, zelos să se menţină în
funcţie, insistenţa Securităţii de a-l transforma în cap de afiş al unei senzaţionale afaceri de
spionaj frizând pur şi simplu absurditatea”. http://jurnalul.ro/special-jurnalul/hartuire-
legatia-italiei-sub-asediul-regimului-comunist-8-91700.html (accesat în aprilie 2022).
Eraldo Pintori a murit în ziua de 25 februarie 1992 la Barcelona, fiind înmormântat la
Bressanone în 13 martie 1992.
10
Alberto Calisse s-a născut la Pisa, în 1896 și se distinge în istoria contemporană a Italiei prin
rolul avut în salvarea evreilor din Nisa de la deportare în lagărele de concentrare, în timpul
regimului de la Vichy fiind consul general al Italiei în orașul mediteraneean. Ample relatări
despre Calisse și salvarea evreilor aici http://www.bergier.fr/www.bergier.fr/A.Calisse.htm
(accesat în aprilie 2022). După misiunea în România a fost numit ambasadorul Italiei în Pakistan
(1955-1957), fiind retras din activitatea diplomatică la 1 decembrie 1959. http://baldi.
diplomacy.edu/diplo/diplomcessati.htm (accesat în aprilie 2022).
780
negociere în raporturile bilaterale care au avut ca pion central edificiul

Accademiei di Romania, ulterior aceasta extinzându-se la alte probleme cu
care statul comunist român dorea să fie ajutat sau ar fi dorit să le rezolve11.
Așa a și fost. Problema Eraldo Pintori a însoțit până la final problema
Accademiei di Romania.
Însăși arestarea lui Pintori aduce a ficțiune cinematografică cu
spioni12. Deși a încercat să-l rețină fără mandat și fără a fi observat
momentul, după ce Miliția intrase în casa lui Pintori sub un pretext oarecare
(tipică recunoaștere a locației), funcționarul italian a fost arestat în mod
ilegal, imediat după ce a ieșit din casă, pentru a se duce la Legație. Întrucât
cei de la Securitate îl urmăreau dintr-o clădire alăturată, atunci când a
părăsit locuința, unul din membrii „comandoului” i-a ordonat să-l urmeze
fără proteste și scandal. Faptul că se știa cum s-a întâmplat această adevărată
răpire se datorează soției lui Pintori, care a văzut totul și a alertat Legația. A
fost o arestare fără mandat, chestiune care i-a lăsat fără replică inclusiv pe
demnitarii români din Ministerul de Externe (care se temeau la rândul lor de
Securitate), atunci când au fost întrebați de Calisse cum a fost posibil să fie
răpit Pintori. Nu era însă o noutate pentru Securitate. Exista un parcurs al
încălcării, din partea autorităților române, a privilegiilor și imunităților
corpului diplomatic reciproc recunoscute de părți, subscrise așadar și de
România, dar guvernul comunist nu respecta aceste obligații13.
De acum înainte, partea română avea un as în mânecă pentru a forța
guvernul italian să acționeze după alte reguli decât cele diplomatice. Partea
italiană a replicat și ea, prin arestarea la Roma a șoferului Legației române
11
Accademia di Romania să nu fie confiscată de autoritățile romane și să fie acceptată
custodia românească asupra clădirii; semnarea unui acord între guvernul român și cel italian
care să exonereze bunurile statale de sechestru conservativ după modelul articolului 12 din
Acordul elvețiano-român din 3 august 1951; ridicarea sechestrului instituit de justiția
italiană pe acțiunile române ale A.P.I.R. (Azienda Petrolifera Italo-Romena); restituirea
către România a aurului proprietate românească (Direcția Dunării Maritime) depozitat la
Banca Comercială Italiană (120 de kg); deblocarea unor conturi românești aflate în bănci
italiene (aproximativ 80 de milioane de lire).
12
Şerban Turcuş, „A Forgotten Case of Violation of Human Dignity (1951-1955): Eraldo
Pintori, Italian Diplomatic Officer on Bucharest”, în Jurnalul Libertății de Conștiință, VII,
(2019), vol. 1, p. 639-663.
13
Problema era cunoscută în epocă. Avem și o instruire teoretică, e adevărat mai târzie,
după semnarea Convenției de la Viena ce reglementează până azi imunitățile diplomatice,
de uz intern pentru cadrele Securității, publicată în Studii și documente, vol. 9, august 1971,
redactată de Lt. col. Ion C. Grecescu și intitulată Utilizarea de către cadrele și agenții
serviciilor de spionaj străine a imunităților și privilegiilor diplomatice, pentru culegerea de
informații secrete despre Republica Socialistă România, http://www.cnsas.ro/documente/
studii_documente/Studii%20si%20documente%201971-09.pdf (accesat în aprilie 2022).
781
pe lângă Quirinale, Dumitru Dobre14, ascuțind conflictul. Urmează negocieri

febrile ce includ la pachet cazurile Accademia di Romania, Gatti, Pintori,
Dobre, iar lucrurile tindeau să ia o întorsătură bună, italienii eliberându-l pe
Dobre și sperând la eliberarea lui Pintori15. Însă guvernul de la București
dorea Accademia di România și, în consecință, a înșelat din nou așteptările
guvernului român și a purces la procesul-farsă unde, prin cumulul mai
multor personalități, au dat o altă coloratură judiciară decât cea despre care
ne vorbesc documentele diferendului româno-italian.
Că este așa cum susținem noi, stă mărturie o Declarație a guvernului
italian din 14 septembrie 195116 în care se spune solemn:
14
Alexandru Heltianu, „A Case of Romanian Espionage in Italy during the 1950's: The
Inquiry against Dumitru Dobre”, în Acta Musei Napocensis, seria Historica, L, (2013), tom
II, p. 261-273.
15
Parole con le quali il S.E. On.le Taviani ha presentato allʼIncaricato dʼAffari di Romania
la Nota Verbale relativa al caso Pintori, il 14 settembre 1951, alle ore 12,30.
Monsieur le Chargé dʼAffaires,
Vous deviez sans doute attendre à être convoqué au Ministère des Affaires
Etrangéres après ce qui sʼest passé à lʼégard de M. Pintori. Des accords précis avaient été
établis entre votre Gouvernement et le Gouvernement Italien dans le sens que nous aurions
renoncé à poursuivre en jugement M. Dobre Dimitri, nous bornant à lʼexpulser, et que de
vôtre côté on aurait agi pareillement à lʼégard de M. Pintori.
Nous avons reçues des assurences précises par votre Ministère des Affaires
Etrangéres à ce sujet. Vous avez renouvelé ces mêmes assurances, le 22 Août dernier à M.
Le Directeur Général des Affaires Politiques. Nous avons prêté foi à votre promesse. Nous
avons confié en la parole du Gouvernement de la République Populaire Roumaine. Nous
nʼavons pas voulu (dans cette attitude de crédit vis à vis de vous) conditionner la mise en
liberté de M. Dobre Dimitri à celle de M. Pintori. Nous lʼavons fait dans un but de
conciliation.
Votre Gouvernement a manqué dʼune façon inexcusable à ses engagements. Nous
sommes dans le droit de protester de la façon la plus formelle et de rendre responsable
votre Gouvernement de ce manquement très grave à la parole donné et des conséquences
qui peuvent en ressortir.
Dans lʼintention de ne pas empirez davantage nos relations, nous nous attendons de la part
du Gouvernement de la Republique Populaire Roumaine à une reparation qui soit de
nature à restaurer les engagements contractés.
Le Gouvernement Italien, en vous remettant cette Note Verbale, demande que M.
Pintori soit remis en liberté et rempatrié.
Archivio Storico Diplomatico del Ministero degli Affari Esteri, Roma, Fond Affari Politici,
1950-1957, Romania, 1954, pacco 1248, nepaginat.
Discuția a fost urmată de o Notă verbală pe aceeași temă, vezi Veronica Turcuș, Șerban
Turcuș, Între cultură, șantaj și spionaj..., p. 178-179.
16
DICHIARAZIONE
Il Governo Italiano protesta nella maniera più solenne contro la montatura
giudiziaria che il Governo della Repubblica Popolare Romena ha posto in atto con metodi
782
Guvernul italian protestează în modul cel mai solemn împotriva farsei juridice pe
care guvernul Republicii Populare Române a declanșat-o prin metode de teroare
și cu scopuri propagandistice deja cunoscute din acțiuni anterioare, cu distorsiuni
ale adevărului, simulări de fapte și inculpând personal oficial italian. Lunga serie
de așa-numite procese politice pe care Republica Populară Română a
inaugurat-o, prin metode de teroare și cu scopuri propagandistice, a limpezit, în
fața opiniei publice din țările libere, care este adevărata natură și scopurile unor
asemenea proceduri judiciare. Conștiința lumii libere le respinge și nu se lasă
înșelată de ele.
Guvernul italian respinge insinuările și falsele acuzații aduse funcționarilor și
cetățenilor italieni, în procesul deschis la București, cu privire la pretinsa
activitate de spionaj și subversivă a funcționarilor și cetățenilor italieni.
Acestui protest, guvernul italian îi adaugă constatarea că Guvernul Republicii
Populare Române, prin desfășurarea amintitului proces politic și acuzațiile aduse
public funcționarilor și cetățenilor italieni, nu a ezitat să întreprindă un act ostil
împotriva Italiei, menit să creeze un grav prejudiciu în raporturile dintre cele
două țări. Guvernul italian lasă întreaga responsabilitate a acestei situații în
sarcina guvernului Republicii Populare Române.
Roma, 14 septembrie 1951.
Nu există, din ceea ce a fost publicat până acum, o altă luare de

poziție a vreunui alt guvern, ceea ce confirmă punctul nostru de vedere cu
privire la centralitatea Italiei în acest proces, toate celelalte personaje și
spețe fiind subsecvente acesteia.
Se dorea a fi, această declarație, o ultimă intervenție în favoarea lui
Pintori și a lui Gatti, pentru a evita condamnarea lor injustă, exact la
di terrore e con fini di propaganda ormai noti in simili procedimenti, con distorsioni della
verità, artificiose simulazione dei fatti, e chiamando in causa agenti ufficiali italiani. La
lunga serie di tali cosidetti processi politici Repubblica Popolare Romena ha posto in atto
con metodi di terrore e con fini di propaganda ha ormai ben chiarito di fronte allʼopinione
pubblica dei paesi liberi quale sia la vera natura e quali gli scopi di tali pretesi giudizii. La
coscienza del mondo civile li respinge e non si lascia trarre in inganno.
Il Governo Italiano rigetta le insinuazioni e le false accuse mosse nei riguardi di
Agenti e di cittadini italiani nel processo testé apertosi a Bucarest e circa pretese attività
dʼordine spionistico e sovversivo che sarebbero state svolte da tali agenti e cittadini
italiani.
Alla protesta, il Governo Italiano unisce la deplorazione che il Governo della
Repubblica Popolare Romena con la celebrazione di simile processo politico e con le
avventate accuse portate pubblicamente contro Funzionari e cittadini italiani, non abbia
esitato a compiere un atto ostile allʼItalia, e di tal natura da creare grave pregiudizio nei
rapporti fra i due Paesi. Il Governo Italiano ne lascia tutta la responsabilità al Governo
della Repubblica Popolare Romena. Roma, lì 14 settembre 1951. Archivio Storico
Diplomatico del Ministero degli Affari Esteri, Roma, Fond Affari Politici, 1950-1957,
Romania, 1954, pacco 1248, nepaginat.
783
jumătatea procesului. Declarația nu a fost luată în considerare de autoritățile

guvernamentale române, care au continuat procesul-farsă. Desfășurarea
acestuia ne este oferită în varianta ministrului italian la București, Alberto
Calisse. Documentul diplomatic este un telexpres cu caracter confidențial,
nr. 1399/695 din 17 septembrie 1951, care poartă, în afara textului
dactilografiat, adnotările „văzut de Excelența Sa Domnul ministru”, „văzut
de secretarul general” și diverse alte semne de punctuație, interogație și
exclamație rezultate din lectura ministerială a textului.
Relatarea lui Calisse cuprinde detalii larg cunoscute publicului
științific românesc și nu ne vom opri asupra lor, întrucât am anexat textul
depeșei. Vom pune în evidență secvențe care nu au fost relatate până acum,
rezultate din observațiile ca martor ocular al procesului. De fapt, de aici și
pornește relatarea lui Calisse, după ce prezintă inculpații (unii poate
necunoscuți autorităților italiene, cu toate că erau acuzați că sunt în slujba
acestora). Calisse spune că, deși procesul a fost declarat public, nu se putea
intra decât pe bază de invitație, furnizată Legației italiene de Ministerul de
Externe de la București. Scenografia era pe măsură, tribunalul fiind încropit
într-o sală de teatru, cu magistrații judecători așezați maiestuos pe o scenă,
în timp ce acuzații erau limitați într-un „box”. Cum se știe foarte bine,
procesul era condus de generalul-maior Alexandru Iancu Petrescu
(1895-1977), despre care Calisse face remarca că a fost atât justițiarul
regimului antonescian, cât și al regimului comunist. Plastic descrie ministrul
italian la București starea fizică și psihică a inculpaților „palizi, aproape
imobili, halucinanți”. Foarte prețioase sunt remarcile diplomatului italian cu
privire la răspunsurile inculpaților: „Mărturiseau fără ezitare vinovățiile
atribuite, vorbeau mecanic și nici măcar nu așteptau finalul întrebării
judecătorului-președinte al completului pentru a răspunde”. Adaugă Calisse
„unii dintre ei chiar se autoincriminau cu voluptate”. Explicațiile unui
asemenea comportament autodistructiv, pentru ministrul Romei la
București,
[...] este probabil efectul tratamentului pe care acuzații îl primesc în faza de

anchetă: segregare completă, interogatorii extenuante, diurne și nocturne, oferte
contradictorii, atmosfera generală de teroare care este specifică Securității și
care-i determină pe toți să accepte orice fapt, și orice circumstanță.
Impresiile pe care i le fac cei doi protagoniști italieni ai procesului,

sunt surprinzător de diferite față de toate recompunerile istoriografice.
Despre funcționarul legației spune că „Pintori apărea slăbit, impasibil, părea
784
un alt om”, în timp ce despre părintele Gatti susține că „este în condiții mai
bune de sănătate și stăpân pe sine” (folosind expresia juridică compos sui).
Trecând în revistă cronologia procesului, Calisse afirmă că:
Legația nu a putut să-i ofere nicio asistență juridică lui Pintori, iar o tentativă
făcută, după debutul procesului, de a numi un avocat de încredere pentru
misiunea italiană a fost sortită eșecului.
Ministrul italian afirmă în continuare că nu a existat un act de

acuzare propriu-zis, acuzațiile fiind generice, de înaltă trădare, spionaj și
activitate conspirativă în baza decretului din 11 august 1950 (de fapt
decretul nr. 199 din 12 august 1950, n.n.), pedepsite cu condamnarea la
moarte. Era vorba de distribuirea „secretelor de stat” care, potrivit lui
Calisse, în România, se aplica la absolut orice detaliu ce privea viața țării,
diplomații fiind reduși la rolul de spectatori muți ai unei realități
contrafăcute.
Sunt foarte interesante pasajele referitoare la acuzațiile aduse
ecleziasticilor și laicilor furnizori de informații, potrivit autorităților române,
tocmai Legației Italiei la București. Răzbate din text perplexitatea
diplomaților italieni când au auzit ce putuse elabora fantezia acuzatorilor
români. Să nu uităm că suntem în fața textului oficial prin care era informată
Roma pe canale securizate, și dacă ar fi fost adevărată cât de cât vreo acuză,
asumată vreo culpă, s-ar fi evidențiat în text o referință. Ecleziasticii erau
acuzați, cum bine știm, de constituirea unei organizații subversive care
furnizau informații „Vaticanului” prin Legația italiană, de creația unor
organizații teroriste și de colaborarea cu Hitler. Iosif Waltner era incriminat
că încă din 1916 furnizase informații superiorilor săi, iar Clemente Gatti că
a fost cureaua de transmisie între clerici și Legație și ar fi distribuit fonduri
pentru ... cumpărarea de arme. Pasajul acesta din telespresso este subliniat
în marginea stângă și are un semn de întrebare, probabil consecință a mirării
ministrului de externe italian sau a secretarului general cu privire la anul
1916 și ipoteza traficului de arme. Cât privește laicii, aceștia erau acuzați de
furnizarea de informații confidențiale fostului director al Institutului Italian
din București, Bruno Manzone și apoi lui Pintori. Cel din urmă ar fi
constituit o organizație politică subversivă. Calisse afirmă despre Pintori că
a recunoscut sprijinirea repatrierilor clandestine prin intermediul marinarilor
italieni ce tranzitau România, că a ajutat italienii din România la schimburile
valutare dolari-lire și că a efectuat, și în interes personal, schimburi valutare.
Alberto Calisse conchide că, prin cumularea acuzațiilor, procesul a
fost orientat spre incriminarea Legației, fiind acuzați toți funcționarii
785
diplomatici din 1945, mai puțin el și colegul Castronuovo, ce va fi ulterior,

după Calisse, ambasadorul Italiei în Pakistan. De asemenea, Legația a fost
împricinată pentru că și-ar fi extins tentaculele și în provincie, prin
intermediul unor funcționari consulari sau etnici italieni repatriați.
Una dintre acuzațiile grave, din perspectiva ministrului italian la
București, a fost incriminarea primului secretar al Legației pentru
îndeplinirea obligațiilor de serviciu prin contactarea omologilor săi
occidentali. Calisse atrage atenția ca s-a atins o limită sensibilă care naște
întrebarea firească a utilității desfășurării activității diplomatice în capitala
României.
Cât privește martorii aduși la proces, Calisse raportează că:
Martorii au fost cu toții împotriva inculpaților, niciunul în favoarea lor; toți erau
în detenție, fiind arestați ca urmare a denunțului celor anchetați. Ei nu doar că au
confirmat acuzațiile, recitând declarațiile concepute anterior procesului, dar se
acuzau pe ei înșiși de delicte identice, încât îți vine să te întrebi ei de ce nu sunt în
boxa acuzaților, ci sunt citați drept martori?
Reprezentantul Italiei la București deplânge și calitatea pledoariilor

avocaților, care nu au negat acuzațiile, nu le-au demontat, ci doar au susținut
că inculpații au acționat la presiunea superiorilor. În cazul lui Pintori era
foarte simplu de demonstrat – opinează Calisse – că nu avea el căderea,
fiind doar funcționar, să se ocupe de operațiile valutare, ci era competența
unui nivel superior din cadrul Legației.
După ce oferă, în timp real, detalii privind sentințele date celor
sumar judecați în acest proces-farsă, ministrul italian la București oferă o
lectură a procesomaniei regimului de la București:
Rezultă în mod limpede că organizarea procesului nu a fost inferioară proceselor

precedente, care sunt desfășurate la diverse intervale de timp: anul trecut au avut
loc procese îndreptate contra Legațiilor SUA și Marii Britanii, contra Nunțiaturii
apostolice, împotriva Ambasadei Turciei, contra Ambasadei Iugoslaviei și a
Legației Franței; în acest an a avut loc deja un proces de spionaj, în cadrul căruia
au fost chemați în cauză diverși diplomați britanici care au părăsit România.
Centralitatea figurii lui Pintori și a disputei cu Italia, care nu a fost

valorizată până când am evidențiat-o noi în urmă cu cinci ani, este pe deplin
confirmată de sentința tribunalului care-l are pe funcționarul italian drept
cap de listă, acesta primind cea mai mare pedeapsă și cea mai impresionantă
sumă de plătit, speze statale și procesuale: „Pintori Eraldo – muncă silnică
786
pe viață, degradare civică, 40.000 lei amendă penală și-l obligă să plătească
suma de 14.174.56517 cu titlu reparatoriu în folosul statului”18.
Totodată, Calisse crede că acest proces, dincolo de cazul Pintori, a
avut ca scop și oferirea de suport organizativ pentru ceea ce numește el
„biserica catolică autonomă și schismatică”, dar și pentru a îndepărta
definitiv cetățenii români de contactele cu legațiile occidentale și, în speță,
cu legația italiană, pentru a le izola de contextul local.
Mai sunt trecute în raport și elementele de propagandă ce au anturat
procesul-farsă prin atacuri în presa vremii la adresa „Vaticanului” și a
funcționarilor Legației Italiei, dar „ținta finală au fost anglo-americanii în
serviciul cărora au funcționat” cei condamnați. Procesul, specifică Calisse în
mod recurent, a pomenit „organizația de spionaj americană” și au fost, în
context, menționate numele unor diplomați americani, englezi, francezi,
iugoslavi, elvețieni, austrieci. Din revista presei pe subiectul procesului,
diplomatul peninsular amintește, dincolo de sugestiile jurnalistice privind
pedepsele grele de închisoare, comitetele ad-hoc de la Timișoara mobilizate
împotriva acuzaților.
În încheierea raportului său pe tema procesului „unui grup de spioni,
trădători și complotiști în slujba Vaticanului și a Centrului de spionaj
italian”, șeful misiunii italiene la București precizează cu îngrijorare:
Am aflat că Legațiile SUA, Marii Britanii și Franței au atras atenția Guvernelor

lor despre aspectele îngrijorătoare ale acestui proces care, țintind un funcționar
prevăzut cu pașaport de serviciu, tinde să le rezerve aceeași soartă tuturor
celorlalți care se află în condiții similare – într-o atmosferă de frică destinată să
paralizeze orice acțiune – chiar și cea mai normală și inocentă.
Procesul-farsă a deschis o adâncă falie în relațiile bilaterale. Aceasta

nu a fost parțial acoperită decât după eliberarea lui Pintori. Clemente Gatti
beneficiase de o eliberare în cadrul negocierilor bilaterale din „motive
umanitare”. Cabinetul de la București a decis, la 9 aprilie 1952, ca
sacerdotul, grav bolnav, după ce timp de şapte luni nimănui nu i se
permisese să-l vadă, să fie vizitat în închisoare de Alberto Calisse.
Diplomatul italian a putut să constate în mod concret capacitatea distructivă
a sistemului carceral românesc, corpul lui Gatti fiind martirizat de chinurile
și torturile la care fusese supus. A doua zi este scos din închisoare, găzduit
la Legaţia Italiei câteva zile, după care a fost lăsat să plece, cu trenul, la
Viena. A murit, epuizat și distrus de regimul penitenciar, peste două luni, în
17
Echivalați de Calisse ca 98.497 dolari la cursul din epocă.
18
Procesul unui grup de spioni, trădători și complotiști…, p. 119.
787
Italia natală19. Pătimirea lui Eraldo Pintori a fost ceva mai lungă și nu a
încetat decât atunci când toate contrastele economice și imobiliare dintre
România și Italia au fost rezolvate prin compromisuri care au încredințat,
printre altele, Accademia di Romania custodiei Republicii Populare
Române. Pintori a fost eliberat în 9 aprilie 1955 și a părăsit România în 12
aprilie același20.
Cu siguranță că în arhivele străine sunt referințe, încă inedite, asupra
acestui proces. Pentru că meseria de istoric are ca prioritate descoperirea și
19
Veronica Turcuș, Șerban Turcuș, „Istoricul problemei preotului italian la biserica italiană
din Bucureşti. Documente despre cazul Gatti (1951-52)”, în Crisia. Muzeul Țării
Crișurilor, Oradea, XLVII, (2017), p. 155-172.
20
Era Vinerea Mare și împreună cu câțiva preoți din detenție rememoram sacrificiul
Domnului pe muntele Golgota. Ușa celulei s-a deschis la un moment dat și intră un ofițer
care mă căuta cu privirea, dar nu vroia să fie văzut de colegii mei că mă caută. A găsit o
scuză pentru a mă face să ies, acuzându-mă că nu am luat poziția drepți atunci când a
intrat în celulă. Mi-a spus să-mi iau bagajul pentru că gestul meu e pedepsit cu zece zile de
carceră. Am ieșit și m-a dus într-un birou unde m-a predat unor ofițeri care veniseră cu
mașina de la București. Atunci când m-au urcat în mașină m-au legat la ochi și m-am
gândit că a venit momentul să răspund pentru declarațiile făcute în ianuarie. Am reușit să
ridic ușor legătura de pe ochi și mi-am dat seama că mergem la București, unde am ajuns
după două ore. Am fost introdus în clădirea Ministerului de Interne, unde am fost închis
într-o celulă până a doua zi dimineață, când a venit un ofițer care m-a întrebat dacă eu
sunt E.P. (în localurile anchetelor ofițerii nu cunosc numele deținuților, ci doar inițialele).
Obținută confirmarea identității, m-a legat la ochi și m-a dus într-o încăpere unde am
primit o pereche de pantaloni în locul alor mei care erau rupți, în perioada detenției
neprimind îmbrăcăminte. M-a dus apoi la bărbier și apoi m-a introdus într-un birou unde
era un colonel și doi maiori. Colonelul mi-a dat o țigară și, după ce m-a întrebat dacă
sufăr cu inima, mi-a adus la cunoștință că președintele Republicii Populare Române a
decis să mă elibereze. Colonelul a adăugat că o astfel de decizie este un act de mare
generozitate, care va fi apreciat de guvernul italian și că spera că întoarcerea mea în
patrie nu va fi exploatată de presă pentru a lansa o nouă campanie denigratoare la adresa
României și a clasei muncitoare în general. După aceea m-a pus să semnez o declarație
prin care mă obligam să părăsesc România în 24 de ore și să nu am niciun contact cu
cetățeni români atât în timpul permanenței la București, cât și în timpul călătoriei. Am
semnat documentul, am fost din nou legat la ochi și m-a dat în primire ofițerului care m-a
adus. Acesta m-a urcat în mașină și m-a purtat aiurea prin oraș. La un moment dat mașina
s-a oprit și ofițerul mi-a spus să cobor. Am coborât undeva în centru, la o distanță de
aproximativ doi kilometri de Legația noastră, la care am ajuns cu un taxi. Prin mijlocirea
intervenției însărcinatului cu afaceri dott. Cerchione, autoritățile române au prelungit cu
patru zile intervalul necesar plecării pentru că sănătatea nu-mi permitea să efectuez
călătoria în acea seară. Am plecat din București în seara zilei de 12 aprilie 1955. În tren
mi-am dat seama că poziționarea cabinei mele era între două cabine ocupate de ofițeri de
securitate. Am stat închis în cabină, fără a ieși, până la frontieră, în Memorie di Eraldo
Pintori, carcerato in Romania, presentazione del P.F. Molinari M.S. Assisi, Editrice La
Salette, 1992, p. 49-52.
788
editarea izvoarelor, un desant românesc în arhivele țărilor enunțate în

raportul lui Calisse ar întregi perspectiva și ar ajuta la definitivarea
percepției naționale asupra acestui eveniment nefericit, purtător de multe
neajunsuri în viața persoanelor, instituțiilor și țărilor implicate.
Anexă documentară
Legazione d'Italia
Bucarest
Telespresso N. 1399/695
Indirizzo: Ministero Degli Affari Esteri

ROMA
Bucarest, 17 settembre 1951
Oggetto: Processo contro la Chiesa Cattolica in Romania
Il processo „contro un guppo di spie, traditori e cospiratori al

servizio del Vaticano del centro di spionaggio italiano”, iniziatosi dinanzi al
Tribunale Militare di Bucarest il 10 corrente, si è concluso oggi.
Gli accusati erano sei ecclesiastici e quattro laici e cioè:
1. Mons. Augustino Pacha, Vescovo di Timișoara, di 81 anni.
2. Mons. Adalbert Boros, rettore del Seminario di Timișoara e
sostituto vescovile.
3. Mons. Giuseppe Schubert, parroco della Cattedrale di Bucarest e
sostituto vescovile.
4. Mons. Giuseppe Waltner, vicario capitolare della diocesi di
Timișoara.
5. Sac. Giovanni Heber, segretario della diocesi predetta.
6. Padre Clemente Gatti, OFM, rettore della Chiesa italiana di
Bucarest, munito di passaporto di servizio.
7. Eraldo Pintori, impiegato locale di questa Legazione, munito di
passaporto di servizio.
8. Lazăr Ștefănescu, dirigente del Fronte degli Aratori (partito
capeggiato dal Primo Ministro Groza)
9. Giorgio Săndulescu, ispettore scolastico.
789
10. dott. Pietro Topa, ex Sottosegretario alla Sanità ed ex deputato

liberale (frazione di Tătărăscu).
Il dibattito era pubblico, ma non si poteva accedere alla sala delle

udienze (sistemata in un teatro, con la corte giudicante sul palcoscenico)
senza uno speciale invito. I rappresentanti di questa Legazione hanno potuto
seguire il processo con gli inviti forniti dal Ministero degli Esteri.
Il collegio giudicante era presieduto dal magg.gen. magistrato
Petrescu, uno dei giustizieri più famosi del regime antonesciano e di quello
attuale, e composto di quattro colonnelli, di cui uno magistrato. La pubblica
accusa era sostenuta da un colonnello e da un capitano magistrato.
I dieci imputati stavano seduti in un „box” sempre nello stesso
ordine, pallidi, quasi immobili, allucinati. Confessavano senza esitazione le
colpe loro attribuite, parlavano però meccanicamente e non attendevano
quasi le domande del presidente per rispondere. Taluni provavano quasi una
voluttà nell'incriminare sè stessi. Il che dev'essere probabilmente l'effetto del
particolare trattamento che gli accusati subiscono nella fase istruttoria:
segregazione completa, estenuanti interrogatori diurni e notturni,
allettamenti vari, l'atmosfera generale di terrore che circonda l'attività della
Polizia politica che induce ormai tutti a svelare qualsiasifatto o circostanza,
ecc.
Pintori appariva dimagrito, impassibile, quasi un altro uomo; Padre
Gatti era in migliori condizioni di salute e sembrava più „compos sui”.
Il processo si è svolto così: nella prima giornata è stata letta una
relazione introduttiva e sono stati interrogati tre imputati; nella seconda
giornata è continuato l'interrogazione degli altri sette; nella terza e nella
quarta si sono lette le deposizioni degli accusati (benchè – si è notato – non
ci fosse alcuno che le avesse stenografate nei due giorni precedenti) e si
sono escussi ventitre testimoni; nella quinta e nella sesta giornata si sono
avute le requisitorie dei due procuratori militari, le arringhe dei difensori
tutti nominati d'ufficio (questa Legazione non aveva potuto prestare alcuna
assistenza legale al Pintori nè un tentativo fatto a processo iniziato per la
nomina di un difensore di fiducia ha avuto esito migliore. Infine la sentenza
è stata emanata dopo una sospensione di 48 ore.
***
Benchè non ci fosse un vero e proprio atto di accusa, gli imputati

erano in sostanza accusati di alto tradimento (tranne i due cittadini italiani),
di spionaggio e di attività cospirativa, in base al decreto 11 agosto 1950 che
790
prevede – fra l'altro – la pena di morte per colui che si procuri e trasmetta ad
una potenza straniera „segreti di stato”; e ben si sa cosa si comprenda qui in
questa formula: tutto o quasi tutto quel che concerne la vita del Paese. Solo
in caso di circostanze attenuanti può essere applicata la condanna ai lavori
forzati a vita od a tempo determinato.
Il gruppo degli ecclesiastici era accusato di aver costituito
un'organizzazione per trasmettere informazioni di ogni genere (anche
politiche e militari) al Vaticano per tramite di questa Legazione, di aver
creato delle bande terroristiche di preti, di aver (ciò riguarda i religiosi di
Timișoara) collaborato con Hitler sin dal 1934, ecc. Mons. Waltner, ad
esempio, ha dovuto ammettere nella sua confessione di aver fornito
informazioni ai suoi superiori ecclesiastici sin dal 1916. Padre Gatti in
particolare è stato accusato di aver fatto da tramite tra i religiosi e la
Legazione e di aver distribuito dei fondi destinati .... all'acquisto delle armi.
Il gruppo dei laici, che si compone, oltre a Pintori, di tre cittadini
romeni è stato accusato di aver fornito informazioni, pure di ogni genere,
prima al prof. Manzone, ex direttore dell'Istituto di Cultura, e poi a Pintori,
che entrambi le avrebbero passate alla Legazione, nonchè di aver costituito
un'organizzazione politica sovversiva. Pintori ha poi riferito circa qualche
partenza clandestina dalla Romania avvenuta a mezzo dei gruppi di marinai
italiani qui in transito (nel 1949), circa le trasmissioni di valori dei
connazionali a mezzo del corriere, circa le compensazioni dollari-lire pure
effettuate nell'interesse dei nostri rimpatrianti, ecc. Inoltre egli ha ammesso
di aver effettuato dei traffici valutari in proprio.
Tutto ciò ha consentito agli accusatori di convergere sulla Legazione
tutti i loro strali, coinvolgendo nella pretesa attività spionistica tuti i
funzionari che sono stati qui in servizio da Gerbore in poi, eccettuati
Castronuovo ed il sottoscritto, e numerosi impiegati. Di quelli nominati
sono tuttora qui in servizio Puri Purini, Spinedi, Paris nonchè gli impiegati
Schisano, Giulianelli e Lanzutti. Si è parlato pure di una rete spionistica in
provincia formata da connazionali ormai rimpatriati e tra cui figurano tre
degli ex agenti e corrispndenti consolari arrestati l'anno scorso e poi liberati.
Si è giunti persino al punto di mettere a carico del Primo segretario
di questa Legazione gli scambi d'informazioni che aveva con i colleghi
stranieri, il che no ha mancato di sollevare le più serie preoccupazioni tra i
medesimi per la nuova interpretazione che le autorità romene stanno dando
al concetto di attività diplomatica.
I numerosi testimoni erano tutti a carico degli imputati e nessuno a
discarico; tutti poi si trovavano in istato di detenzione, essendo stati arrestati
in seguito alle confessioni fatte dai vari imputati in istruttoria. Essi hanno
791
non solo confermato le singole accuse recitando delle dichiarazioni, che

sembravano predisposte in anticip,ma accusato altresì se stessi degli identici
crimini, per cui veniva fatto di domandarsi perchè non si trovassero accanto
agli imputati veri e propri.
Sono seguite le requisitorie; quella del secondo procuratore si è
conclusa con la richiesta della pena capitale per Pintori, Mons. Schubert,
Lazar Ștefănescu e Giorgio Săndulescu e di condanne ai lavori forzati per
gli altri.
Gli avvocati hanno difeso i loro patrocinati con il sistema consueto
in questi processi: non hanno negato le colpe, ma hanno sostenuto che i loro
difesi avevano agito dietro istruzioni superiori, mentre per Pintori era facile
dimostrare – se non fossimo stati in un regime di democrazia popolare – che
le sue azioni (comunicazione d'informazione ai suoi superiori) erano
pienamente legittime nell'ambito di una Rappresentanza diplomatica o tutt'al
più che non era lui – semplice impiegato – tenuto a rispondere di altre
operazioni (ad. es. valutarie).
La sentenza pronunciata oggi commina le seguenti condanne:
i lavori forzati a vita per Pintori, Mons. Boroș, Mons. Schubert, L.
Ștefănescu e G. Săndulescu,
e i lavori forzati a Mons. Pacha (18 anni), Padre Gatti (15 anni),
Mons. Walter (15 anni), sac. Heber (12 anni) e P. Topa (10 anni).
Inoltre Pintori è stato condannato a pagare una multa di 14.774.560
Lei (al cambio ufficiale $ 98.497) alla Banca di Stato per i traffici valutari
ed una somma di Lei 50.000 per le spese del processo21.
***
Da quanto riferito risulta chiaro che l'organizzazione del processo

non è stata inferiore a quelle precedenti e che si celebrano ormai qui a
intervalli: l'anno scorso si sono avuti processi diretti rispettivamente contro
le Legazioni d'America e di Gran Bretagna, contro la Nunziatura Apostolica
e l'Ambasciata di Turchia, contro l'Ambasciata di Jugoslavia e contro la
Legazione di Francia; quest'anno si è già avuto un processo di spionaggio in
cui sono stati chiamati in causa vari diplomatici britannici che hanno
peraltro già lasciato questa sede.
Il processo attuale mirerebbe da un lato a stroncare le ultime velleità
del clero fedele alla S. Sede per spianare la strada all'avvento della Chiesa
21
Sumă ușor diferită de cea publicată de autoritățile române – 14.174.565 titlu reparatoriu
în folosul statului și 40.000 amendă penală.
792
cattolica autonoma o scismatica e dall'altro, col coinvolgere la nostra

Legazione, far giungere un efficace monito alla popolazione affinchè si
astenga da qualsiasi contatto con i diplomatici occidentali e quindi ad
accrescere l'isolamento di questi ultimi.
Nei numerosi commenti apparsi sulla stampa sono stati attaccati
violentemente sia il Vaticano che funzionari della nostra Legazione, ma il
bersaglio finale è stato costituito dagli anglo-americani, al cui servizio tutti
avrebbero agito. Nel processo è stato infatti spesso menzionata
l'organizzazione di spionaggio americana e sono stati fatti i nomi di
diplomatici americani, inglesi, francesi, jugoslavi, svizzeri, austriaci ecc.
Inoltre la stampa si è assunta il compito di reclamare a nome dei
lavoratori – ancora durante lo svolgimento del processo – le più severe
condanne per gli accusati. A Timișoara sono stati persino organizzati dei
comizi – lampo nelle fabbriche.
Mi consta che le Legazioni d'America, Gran Bretagna e Francia
hanno attirato l'attenzione dei loro Governi sugli aspetti particolarmente
preoccupanti di questo processo che, col colpire un impiegato munito di
passaporto di servizio, tende ad avvolgere tutti gli altri che si trovano nelle
sue stesse condizioni, in un atmosfera di paura che paralizza ogni azione –
anche la più normale e innocente.
A. Calisse
Archivio Storico Diplomatico del Ministero degli Affari Esteri,

Roma, Affari Politici, 1950-1957, Romania, 1954, pacco 1248, nepaginat.
793
DOCUMENTE PAPALE ȘI CURIALE ÎN ROMÂNIA.
O REEVALUARE ÎN VEDEREA UNUI CENSIMENTO
Adinel C. Dincă
Un bogat grupaj de publicații recent apărute1 atrage atenția

cercetătorilor medieviști din România (și îndeosebi celor preocupați de
trecutul Transilvaniei) asupra unui subiect discret profilat în istoriografia
națională sau regională: prelucrarea sistematică a surselor scrise de factură
documentară din colecțiile Vaticanului referitor la spațiul regatului medieval
maghiar (incluzând arealul ardelean), cu scopul de a aduce completări de
informație și noi paliere interpretative în istoria diplomatică, instituțională și
culturală a Bisericii Latine în spațiul cultural-geografic aflat sub influența sa
directă2. Activitatea de publicare pe larg a documentelor papale (sau cel
puțin o formă de repertoriere detaliată a unor astfel de înscrisuri), care să
ofere o mai bună înțelegere a legăturilor juridice dintre Sfântul Scaun și
entitățile instituționale de pe plan regional (biserici parohiale, decanate,
structuri episcopale, ordine monastice și religioase, reprezentanți ai mediilor
1
Cele mai recente publicații din seria „Collectanea Vaticana Hungariae” au fost prezentate în 17
octombrie 2022 la Institutul German de Istorie din Roma: The Legation of Angelo Pecchinoli at
the Court of the King of Hungary (1488–1490), Antonín Kalous (ed.), Budapest-Roma, 2021;
Ordinationum Documenta Pontificia de Regnis Sacrae Coronae Hungariae (1426-1523). Ex
Libris Formatarum Camerae Apostolicae collecta, Tamás Fedeles (ed.), Budapest-Roma, 2021;
Repertorium Pontificiorum Documentorum in Regnis Sacrae Coronae Hungariae existentium
(1417-1526), Gábor Nemes (ed.), Budapest-Roma, 2022.
2
O posibilă matrice interpretativă este furnizată de noi apariții editoriale precum: Barbara
Bombi, Anglo-Papal Relations in the Early Fourteenth Century: A Study in Medieval
Diplomacy, Oxford, 2019; Ágnes Maléth, A Magyar Királyság és a Szentszék kapcsolata I.
Károly korában (1301-1342) / The Relations of the Kingdom of Hungary and the Papacy
During the Reign of King Charles I (1301-1342), Pécs, 2020; David L. d’Avray, Papal
Jurisprudence, 385-1234. Social Origins and Medieval Reception of Canon Law,
Cambridge, 2022; Jørgen Møller, Jonathan Stavnskær Doucette, The Catholic Church and
European State Formation, AD 1000-1500, Oxford, 2022; Peter Linehan, España
Pontifica: Papal Letters to Spain 1198-1303. Studies in Medieval and Early Modern Canon
Law, Washington, 2022; Iben Fonnesberg-Schmidt, Emil Lauge Christensen, Kim Esmark,
„The Use of Papal Letters and the Local Construction of Papal Authority”, în Journal of
Medieval History, 2023, manuscris în curs de apariție.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.39
seculare), rămâne și acum un deziderat neatins, în ciuda interesului și

încurajărilor exprimate deopotrivă de cercurile internaționale, dar și în
rândul specialiștilor din România3. Câteva contribuții (inclusiv cele ale
autorului materialului de față4) trasează un număr de linii directoare ale unui
viitor demers de abordare sistematică a materialului documentar de la
Vatican sau în relație cu Sfântul Scaun, o reluare a ideilor respective,
precum și o potențare suplimentară a acestor, rămânând la fel de actuală.
Semnificația importanței izvoarelor scrise emanate de către
papalitate sau în relație cu aceasta pentru istoria Evului Mediu nu reclamă
vreun efort demonstrativ din cale-afară de complicat. Curia pontificală este
o instituție care a emis, de-a lungul întregii sale existențe, peste 30 de
milioane de documente, cele mai multe dintre acestea datând din veacurile
medievale și premoderne5. Aceste texte oficiale, emanate de papi sau din
autoritatea concedată de aceștia diverselor oficii curiale, relevă poziția
deosebit de importantă și influența durabilă a Sfântului Scaun6 în evoluția
culturală, politică și economică a continentului european. Totuși, instituțiile
păstrătoare de colecții arhivistice din România au moștenit doar o mică parte
din zestrea documentară a Evului Mediu realizată în contextul menționat.
Poate tocmai din cauza rarității lor, documentele papale își găsesc locul
printre cele mai apreciate obiecte adunate și păstrate în biblioteci și arhive
din România. Astfel de mărturii ale unui trecut deopotrivă latin și catolic
3
Vezi mai jos nota 29.
4
Materialul de față urmărește un text pregătit în intervalul 2016-2017 și publicat, tot într-un
context omagial prestigios, în urmă cu patru ani: Adinel C. Dincă, „Papal and Curial Letters
in Romania. A Preliminary Assessment for a «Censimento» Project”, în «Incorrupta
Monumenta Ecclesiam Defendunt». Studi offerti a mons. Pagano, prefetto dell’Archivio
Segreto Vaticano, Andreas Gottsmann, Pierantonio Piatti, Adreas Rehberg (eds.), vol. II/2,
Città del Vaticano, 2018, p. 355-370. Doresc pe această cale să îi mulțumesc lui Mihai
Kovács (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca) pentru sprijinul acordat în pregătirea
versiunii de față.
5
Thomas Frenz, I documenti pontifici nel medioevo e nell’eta moderna, Ed. italiana a cura
di Sergio Pagano, Città del Vaticano, 2008, p. 11.
6
V. lucrările adunate în volumul Papsturkunde und europäisches Urkundenwesen. Studien
zu ihrer formalen und rechtlichen Kohärenz vom 11. bis 15. Jahrhundert, Peter Herde,
Hermann Jakobs (eds.), Köln-Weimar-Wien, 1999, între care și o analiză referitoare la
cazul regatului ungar medieval: László Solymosi, Der Einfluß der päpstlichen Kanzlei auf
das ungarische Urkundenwesen bis 1250, p. 87-96. O inițiativă recentă urmărește chiar
constituirea unui corpus unificat de documente papale, disponibile sub forma unei baze de
date accesibile online, v. Julien Théry, Towards a Unified Corpus of Medieval Papal
Letters: the APOSCRIPTA Database Project, prezentare în cadrul colocviului
„Papsturkunden ohne Ende“, Datenbanken ohne Ende ? / « Actes à l’infini », des bases de
données infinies?, organizat de către Université du Luxembourg, 17-18 februarie 2022.
795
sunt prezentate însă cu mândrie deosebită în cadrul unor expoziții sau

cataloage generale, tocmai datorită caracteristicilor estetice și reprezentative
prin care se remarcă ori datorită prestigiului asociat instituției emitente.
Dincolo de nivelul percepției vizuale, textele documentare papale joacă un
rol de seamă în istoria timpurie (și săracă în izvoare) a teritoriilor care astăzi
formează statul modern România, primele astfel de surse fiind emise chiar
în secolul al XII-lea. În ciuda acestui fapt, după cum se atrăgea deja atenția,
istoricii din acest spațiu nu au încercat până în prezent să adune și să discute
într-un context separat toate înscrisurile și documentele emise de-a lungul
Evului Mediu de către papi sau instituții curiale, păstrate în prezent în arhive
sau biblioteci din România7. Astfel, în această prezentare mi-am propus să
estimez și să realizez o analiză preliminară a mărturiilor privitoare la
utilizarea, păstrarea, transmiterea și abordarea istoriografică a documentelor
papale și curiale care mai pot fi identificate, date fiind condițiile prezentate
mai sus. De fapt, acest articol reprezintă o repoziționare a unei discuții
introductive în cadrul unui demers ce vizează o publicație de mai mari
dimensiuni privitoare la subiect, un proiect care își propune să includă
experiența acumulată pe plan internațional în demersuri similare și să o
adapteze la realitățile specifice ale arhivelor și bibliotecilor din România. O
ultimă precizare preliminară vizează faptul că textul de față intenționează să
realizeze doar în plan secundar o abordare „contabilă”, fiind mai degrabă
interesat de profilarea împrejurărilor care au produs comunicarea scrisă
medievală în Transilvania și Sfântul Scaun, precum și a acelor elemente care
au modelat transmiterea unor asemenea documente.
Prin urmare, acest studiu a fost realizat în trei medii instituționale
păstrătoare ale unor colecții arhivistice: 1. renumita colecție a Bibliotecii
Batthyaneum din Alba Iulia, filială a Bibliotecii Naționale a României, care
cuprinde unele părți din arhivele de odinioară ale capitlului catedral din
Alba Iulia și ale abației benedictine din Cluj-Mănăștur; 2. Arhivele
Naționale ale României, cu câteva dintre serviciile județene (SJ) din
Transilvania (Brașov [BV], Cluj [CJ], Mureș [MS], Sibiu [SB]), care
7
Printre puținele studii dedicate aspectelor formale și funcționale ale documentelor
pontificale se numără: Sigismund Jakó, „Scrierea documentelor papale din secolele XII-XV
privind Transilvania”, în Documente privind istoria României. Introducere, București,
1956, I, p. 223-227; Francisc Pall, „Diplomatica latină cu referire la Transilvania (sec.
XI-XV)”, în Documente privind istoria României. Introducere, București, 1956, II, p.
228-320, în special p. 263-268, cu privire la tipologia documentelor papale; Géza Érszegi,
Eredeti pápai oklevelek Magyarországon (1199-1417) (Documente papale originale în
Ungaria, 1199-1417), Budapest, 1989, teză de doctorat, manuscris la Biblioteca Academiei
de Științe a Ungariei (Magyar Tudományos Akadémia Könyvtára).
796
reunesc, de regulă, colecțiile arhivistice personale, ale unor familii și entități

bisericești; 3. în fine, colecțiile private ale unor instituții ecleziastice catolice
și protestante din Transilvania (aflate la Cluj-Napoca, Mediaș, Sighișoara
etc.), de fapt, rămășițe culturale ale unor depozite mai mari de odinioară, în
prezent împrăștiate sau parțial pierdute. Alte structuri păstrătoare de arhivă,
precum colecția de documente medievale aflată în prezent în custodia
Bibliotecii Academiei Române din București8, nu au fost cuprinse în
demersul de documentare până în momentul de față, din rațiuni obiective.
Atenția deosebită acordată arhivelor transilvănene nu este deloc
întâmplătoare. Ca provincie a Regatului Ungariei (în intervalul secolelor
XI-XVI), Transilvania a făcut parte dintr-un ambient cultural marcat de
prezența Bisericii Latine. În aceste condiții, autoritățile din Transilvania,
laice și ecleziastice deopotrivă, au fost destinatarii naturali ai corespondenței
papale. Interacțiunile papalității cu Țara Românească și Moldova (ambele
părți ale lumii slavo-bizantine) în secolele XIV-XVI nu au făcut încă
obiectul unei cercetări monografice, în ciuda interesului permanent
manifestat de Roma pentru aceste teritorii ale Bisericii Ortodoxe9. Cele două
principate românești au avut permanent pe teritoriul lor reprezentanți ai
Bisericii Latine, de la episcopi sau așezăminte mendicante până la familii
domnești care au îmbrățișat credința apuseană. Importanța Țării Românești
și a Moldovei pentru Sfântul Scaun a depășit sfera religioasă,
manifestându-se și în proiectele politico-militare de cruciadă antiotomană.
Spre exemplu, campaniile diplomatice din timpul pontificatului papei Pius
al II-lea (1458-1464) reprezintă o explicație pentru supraviețuirea unui
număr relativ mare de documente papale adresate acestor regiuni de hotar
ale creștinătății și privind în mod direct pericolul otoman. Pe de altă parte,
actele pontificale păstrate în original sunt deosebit de rare, aproape întreaga
zestre documentară privitoare la Țara Românească și Moldova se păstrează
doar sub forma unor copii în registrele Vaticanului.
8
Gabriela Dumitrescu, Manuscrise, documente istorice, arhive și corespondență, carte
rară, București, 2013.
9
Gheorghe Moisescu, Catolicismul în Moldova: până la sfârșitul veacului XIV, București,
1942; Liviu Pilat, Studii privind relațiile Moldovei cu Sfântul Scaun și Patriarhia
Ecumenică (secolele XIV-XVI), Iași, 2012; Victor Spinei, „Episcopia cumanilor.
Coordonate evolutive”, în Arheologia Moldovei, 30 (2007), p. 137-180; Claudia Florentina
Dobre, Mendicants in Moldavia: Mission in an Orthodox Land (Thirteenth to Fifteenth
Century). Daun, 2009; Ioan-Aurel Pop, „La Santa Sede, Venezia e la Valacchia nella
crociata antiottomana di fine Quattrocento”, în Transylvanian Review, 20 (2011:
Supplement 3), p. 9-22.
797
În comparație cu colecțiile de documente emise de Curia romană și

legații papali din alte arhive europene10, în România, numărul actelor de
acest fel este destul de scăzut. Din cauza acestei realități, catalogarea
sistematică a documentelor papale din țară se poate face cu câteva
modificări și adaosuri față de forma propusă de proiectul lui Franco
Bartoloni, care vizează un censimento la nivel european11. Principala
sugestie, de a oferi o descriere completă a caracteristicilor externe a fiecărui
text transmis în original, va fi urmată fără nicio ezitare, însă intervalul
cercetării va fi extins, limita cronologică superioară nefiind 1417, anul
alegerii papei Martin al V-lea, ci 1556, an în care, în urma extinderii
Reformei religioase, ierarhia catolică și-a încetat existența în Transilvania.
Pe lângă actele emise în numele pontifilor, s-au avut în vedere și scrisorile
tuturor oficialilor curiei romane. În plus, alături de textele păstrate în
original, au fost luate în considerare și copiile medievale ale documentelor
papale, indiferent de circumstanțele în care au fost transcrise acestea: copii
autentificate de notari publici ori transcrieri neoficiale pentru uz privat. Nu
au fost neglijate nici copiile moderne, realizate în secolele XVII-XIX,
deoarece acestea sporesc în mod semnificativ cunoștințele limitate privind
actele papale adresate odinioară unor destinatari de pe teritoriul actual al
României. O consultare temeinică a edițiilor mai vechi s-a dovedit a fi utilă,
deoarece aceste publicații citează, descriu și transcriu adesea surse curiale
care, în momentul de față, sunt pierdute sau rătăcite. Unii dintre
colecționarii moderni și editorii din trecut au lăsat însemnări privind forma
de transmitere și locul de păstrare al documentelor originale, informații
deosebit de valoroase în cazul documentelor pierdute sau distruse între timp:
„Descripsi ex originali, quod olim in archivo Segesvariensi asservabatur,
10
De exemplu, în Anglia, numărul estimat al documentelor din intervalul 1198-1417 se
ridică la 1600, iar în arhivele din Franța se păstrează circa 4000 de documente din aceeași
perioadă, v. Christopher Robert Cheney, „Some Features of Surviving Original Papal
Letters in England”, în Annali della Scuola Speciale per Archivisti e Bibliotecari
dell’Università di Roma, 12 (1972), p. 1-25. Cealaltă extremă o reprezintă Ciprul, teritoriu
în care se păstrează foarte puține documente papale originale, v. o evaluare a materialului
arhivistic referitor la Mediterana de Est în Evul Mediu: Alexander D. Beihammer, „Eastern
Mediterranean Diplomatics: The Present State of Research”, în Diplomatics in the Eastern
Mediterranean 1000-1500. Aspects of Cross-Cultural Communication. Alexander D.
Beihammer, Maria G. Parani, Christopher D. Schabel (eds.), Leiden, 2008, p. 1-24.
11
Franco Bartoloni, „Per un censimento dei documenti pontifici da Innocenzo III a Martino
V (escluso)”, în Atti del convegno di studi delle fonti del medioevo Europeo in occasione
del 70o della fondazione dell’Istituto Storico Italiano (Roma, 14-18 aprile 1953).
Comunicazioni, Roma, 1957, p. 3-24.
798
sed deinde ad archivum guberniale translatum fuit”12. Evident, atât copiile

manuscrise moderne, cât și edițiile vechi necesită o abordare critică.
Până în prezent, au fost identificate pe teritoriul României 94 de
documente papale păstrate în original (45 emise de papi, trei de conciliul de
la Konstanz, 47 de către oficiali ai curiei pontificale)13, 52 de copii
medievale14, 48 dintre aceste texte fiind redactate în numele pontifilor,
precum și peste 40 de copii moderne, de obicei în registre compilate în
intervalul secolelor XVI-XIX. Alături de pontifii romani, Girolamo
Ghinucci (1480-1541), auditor papal, și Orso Orsini († 1495), legat
pontifical pentru Boemia, Ungaria și Polonia, sunt oficialii curiali cu cele
mai multe documente păstrate: șase (toate în original), respectiv trei
documente (două originale și o copie).
Categoria copiilor moderne este cea care poate genera cea mai
semnificativă augmentare a acestui tablou estimativ, dat fiind că inventarele
detaliate ale colecțiilor arhivistice de odinioară, redactate mai ales în secolul
al XIX-lea și păstrate în manuscris, nu au fost până acum consultate. În ceea
ce privește piesele originale și copiile medievale, sunt posibile unele
adaosuri provenite din colecțiile necercetate până în prezent, precum și din
vechile biblioteci, acolo unde pergamentul actelor papale a fost refolosit în
legăturile cărților sau registrelor15. Distrugerea actelor papale pe plan local16
s-a desfășurat în mod arbitrar, iar evenimentele care au dus la sfârșitul
violent al documentelor la scurt timp după depunerea lor în arhivele locale
12
Însemnare manuscrisă a lui József Kemény (1795-1855) privind un document papal pe
care l-a copiat în arhiva orașului Sighișoara, v. Károly Szabó (ed.), Székely oklevéltár
(Diplomatariu secuiesc), Kolozsvár, 1872, I, p. 294, nr. 217.
13
O listă comprehensivă în Adinel Dincă, „Papal and Curial Letters in Romania”, p.
365-370.
14
Cartulariile de la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca și de
la Batthyaneum (ambele instituții păstrează câte două colecții de acest tip), care adună peste
100 de texte documentare, nu au fost luate în considerare, ci urmează să fie discutate
separat.
15
SJAN BV, Primăria Sighișoara 91, document emis de papa Alexandru al VI-lea în 1501.
Această practică de refolosire a documentelor papale medievale pentru legarea
manuscriselor, cărților și registrelor este unul dintre motivele pentru care unele scrisori nu
au fost identificate, v. Patrick N. R. Zutshi, Original Papal Letters in England, 1305-1415,
Città del Vaticano, 1990, p. viii, xi.
16
Împrejurările expansiunii Reformei explică, în unele cazuri, numărul scăzut de
documente papale păstrate în original. De exemplu, în Anglia au supraviețuit circa 60 de
scrisori originale ale papei Inocențiu al III-lea, deși există date privind circa 1200 de
documente trimise în Anglia de către pontiful menționat, v. Jane E. Sayers, Original Papal
Documents in England and Wales from the Accession of Pope Innocent III to the Death of
Pope Benedict XI (1198-1304), Oxford, 1999, p. xxx.
799
au fost destul de rare. Un exemplu în acest sens îl reprezintă, totuși,

distrugerea unui privilegiu papal conferit abației din Cluj-Mănăștur înainte
de 1222: „privilegium ipsi ab Apostolica Sede indultum igne combussit et
eius regale privilegium aqua delevit”17.
Conținutul scrisorilor papale și curiale reflectă contextul istoric care
le-a generat. Un număr semnificativ de documente de la jumătatea secolului
al XV-lea se leagă de cruciada antiotomană; aspecte administrative, precum
disoluția prepoziturii Sibiului și preluarea bunurilor sale de către oraș, au
făcut ca bula lui Martin al V-lea să fie unul dintre cele mai des copiate
documente, textul său fiind redat atât sub forma unor transumpturi
autentificate, cât și în copii simple, moderne. Alte chestiuni administrative
privesc privilegiul acordat preoților cu privire la dreptul de a dispune de
bunurile lor prin testamente, cuantumul și termenul de colectare al unor taxe
bisericești, precum dijma și subsidium charitativum, și nu în ultimul rând
numirea notarilor publici. Indulgențele (pentru perioade cuprinse între 40 și
100 de zile), acordate de pontifi sau oficiali ai curiei papale, constituie,
probabil, cel mai numeros grup de documente, păstrat, în cea mai mare
parte, în arhivele unor mici parohii rurale sau în diverse colecții aflate în
legătură cu mediul parohial. Chestiunile legale, care includ precizarea
jurisdicției în cauze seculare, chemări la judecată înaintea curții apostolice,
audieri și judecăți de la tribunale ecleziastice, formează o altă unitate
tematică. Instrucțiunile privitoare la organizarea internă a episcopatelor și
decanatelor locale, ori la relația lor cu ordinele franciscan, dominican,
carmelitan și cistercian (inclusiv la construirea/demolarea sau relocarea unor
conventuri, capele, abații) reprezintă, de asemenea, un subiect important al
corespondenței papilor cu entitățile ecleziastice locale. Dreptul de a acorda
dezlegarea de păcate, de a binecuvânta, de a consacra cimitire și biserici
profanate, ori de a alege un duhovnic sunt doar unele dintre problemele
teologice abordate de documentele papale.
Un alt aspect care trebuie luat în considerare este distribuția
teritorială a actelor originale. Cea mai mare concentrare a surselor de acest
tip, 45 de piese, se găsește la Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor
Naționale (în general, în colecții provenite de la bisericile parohiale ale
așa-numiților sași transilvăneni). Urmează Biblioteca Batthyaneum, care
deține 22 de acte originale, provenite de la abația benedictină din
Cluj-Mănăștur, respectiv de la capitlul catedral din Alba Iulia. A treia
17
Archivio Apostolico Vaticano, Reg. Vat. 11, f. 258rv, editat în Franz Zimmermann, Carl
Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen: 1191-1342,
Hermannstadt, 1892, I, p. 21-22, n. 33, din 21 iunie 1222.
800
acumulare, cele 14 scrisori de la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor

Naționale, se leagă, în general, de fostele arhive ale familiilor nobiliare
maghiare. Niciuna dintre celelalte instituții păstrătoare (celelalte Servicii
Județene ale Arhivelor Naționale ori colecțiile private ale bisericilor) nu
deține mai mult de câteva piese originale.
Din punct de vedere cronologic, dintre cele 94 documente papale
păstrate în original, nouă datează din epoca pre-avignoneză, cea mai veche
fiind emisă în 1257 de către papa Alexandru al IV-lea18. Alte 14 au fost
emise în perioada papalității de la Avignon și a Schismei Occidentale
(1309-1376, respectiv 1378-1417), trei emană autoritatea Conciliului de la
Konstanz (1414-1418), 48 de documente reprezintă intervalul cuprins între
alegerea papei Martin al V-lea și finalul secolului al XV-lea (1417-1500),
iar alte 20 au fost date pe parcursul celui de-al XVI-lea veac, înscrisul
oficial cel mai recent fiind redactat în numele papei Leon al X-lea, la 29
martie 152119. Fără a intra în detalii, trebuie precizat că materialul copiat,
atât în perioada medievală, cât și în cea modernă, reflectă o situație similară,
textele din secolul XV având cea mai mare rată de păstrare. Cele mai multe
texte documentare au fost transmise în regiunile sudice ale Transilvaniei,
locuite de coloniști occidentali, cunoscuți îndeobște sub denumirea de sași
transilvăneni.
Nu este întâmplător faptul că multe dintre actele papale discutate aici
se leagă de acest grup, format inițial din diverse elemente etno-culturale
imigrate din întregul Occident, apoi preponderent din spațiul german și
descris, de obicei, în sursele istorice cu termenul de hospites theutonici, ori
Saxones. Acești „oaspeți” ai Coroanei maghiare se bucurau în comun de o
poziție privilegiată din punct de vedere ecleziastic, juridic și economic. În
asemenea condiții favorabile, s-a format o societate prosperă în jurul unor
centre urbane precum Sibiu, Brașov și Bistrița. Consecințele culturale ale
unei asemenea evoluții a fost nașterea unei educații literate, manifestate
destul de timpuriu la nivel regional, cu accent deosebit asupra
problematicilor de natură juridică. Unii dintre cei mai importanți actori ai
18
AB, Batthyaneum, Arhiva Capitlului de Alba Iulia, nr. I/1; Antal Beke, Az erdélyi
káptalan levéltára Gyulafehérvárt (Arhiva capitlului transilvan de la Alba Iulia), Budapest,
1889-1895, nr. 2; Zsigmond Jakó, Erdélyi okmánytár. Oklevelek, levelek és más írásos
emlékek Erdély történetéhez / Codex Diplomaticus Transsylvaniae. Diplomata, epistolae et
alia instrumenta litteraria res Transsylvanas illustrantia, Budapest, 1997, I, nr. 224; copie
digitală pe platforma Hungaricana, DF 277176.
19
AB, Batthyaneum, Arhiva Conventului Cluj-Mănăștur, n. LXXVII/148; Antal Beke, A
kolosmonostori konvent levéltara (Arhiva conventului de la Cluj-Mănăștur), Budapest,
1897, nr. 394; copie digitală pe platforma Hungaricana, DF 275298.
801
acestei scene cultural-istorice sunt preoții parohi ai sașilor transilvăneni,

care, în general, au beneficiat de o educație de bună factură, devenind,
astfel, partenerii naturali de dialog ai Sfântului Scaun. Din acest punct de
vedere, documentele papale din România reprezintă totodată un indicator
extrem de interesant al progresului comunicării literate, nu doar o bază
pentru cercetarea practicilor devoționale și caritative sau a administrației
ecleziastice din Transilvania.
Deși, uneori, cancelaria pontificală emitea documente în dublu sau
chiar triplu exemplar, doar patru astfel de originale duble s-au păstrat în
arhivele din România. Mandatul lui Martin al V-lea adresat episcopului
Transilvaniei la 13 ianuarie 142620 cu privire la desființarea prepoziturii de
Sibiu („praepositura ecclesiae sancti Ladislai regis de Cibinio”) este, de
departe, cel mai des copiat document papal din Transilvania, păstrat în trei
exemplare originale și patru transumpturi. Copiile actelor papale erau
realizate imediat după intrarea acestora în arhivele locale.
Atenția specială acordată de către comunitățile de coloniști germani
din Transilvania acestui tip de acte nu s-a schimbat drastic nici în urma
adoptării Reformei în varianta luterană, la 1542. Documentele papale au
fost păstrate de comunitățile luterane, atât în bisericile urbane, cât și în
cele rurale. O mărturie timpurie a păstrării unui act pontifical într-o arhivă
locală provine dintr-un scurt memorandum, redactat în anul 154421 de
către un sas transilvănean pe nume Michael, atunci când a fost instalat în
funcția de paroh al localității Ghimbav. Printre obiectele păstrate în casa
parohială, el enumeră „Item, des Bapst decret myth den decretalen, der
ablas, in das erst, das ander, das dryth, in das 4, 5, 6 decretalen bucher,
auch die Clementina und dy Silvestrina”. Așadar, se pare că noul paroh a
preluat o indulgență papală și o colecție de texte juridice deosebit de utile,
un patrimoniu textual catolic pe care alege să-l păstreze, ba chiar să-l
evoce printre lucrurile de preț aflate în grija sa. O altă sursă din secolul al
XVI-lea este inventarul arhivei Sibiului, compilat de Christian Pomarius
(Baumgartner, 1500-1565). De-a lungul primului său an petrecut ca notar
al provinciei Sibiului (1546), Pomarius a redactat, în latină, inventarul
privilegiilor păstrate în arhiva provincială sub titlul Regestum literarum in
20
SJAN SB, Colecția de documente medievale, U II, nr. 45 și 46.
21
SJAN BV, Primăria orașului Brașov. Colecția socoteli și impozite ale satelor din Țara
Bârsei, Pachet XXX/1, f. 1r: „Eyne Vermerkunk aller czu stand des pfarhoffs czwr
weydenbach wo ychs Michael pfarrer bey der Warheyth hab yn meinnen beruffen eyngang
entfangen” [O însemnare privind starea tuturor lucrurilor, pe care eu, preotul Michael,
le-am preluat cu adevărat în casa parohială din Ghimbav la intrarea în funcție].
802
cellas ordinantarum22. Chiar la începutul acestui inventar apar unele detalii

semnificative: „litterae papales, donacio a papa data, transsumptum bullae
super donatione prepositurae”. Mai multe copii moderne și traduceri în limba
germană se găsesc și în prezent în arhivele comunităților săsești, atât în cele
bisericești, cât și în cele laice23. În urma Reformei, dar mai ales în secolele
XVIII-XIX, preoții parohi și notarii capitlurilor locale au compilat registre
tematice, concentrate pe subiecte precum dijma sau testamentele. Uneori, și în
aceste colecții au fost incluse câteva documente papale. Un exemplu timpuriu
în acest sens îl reprezintă copiile actelor emise de Bonifaciu al IX-lea la 25
ianuarie și 12 februarie 140324, ori de către Leon al X-lea la 20 martie 152025,
realizate către finalul secolului al XVI-lea de Emericus Amicinus (Emerich
Lieb)26 care, în unele cazuri, a indicat chiar și locația documentelor originale:
„huius originale in ladula universitatis est, in pergameno cum pendento
sigillo”27. Chiar și mai târziu, unii parohi luterani au întocmit inventare menite
să demonstreze statutul juridic al așezărilor din Transilvania. De exemplu, un
repertorium compilat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea cuprinde
privilegiile acordate satelor săsești Bălcaciu și Jidvei. Prima însemnare
menționează o scrisoare din 144328, emisă de papa Nicolae al V-lea, care
conține mandatul lui Martin al V-lea, discutat mai sus.
22
SJAN SB, Colecția de documente medievale, U IV, 542; v. și Ágnes Flóra, „«Laborem
circumspecti domini notarii». Town Notaries in Early Modern Transylvania”, în Writing
and the Administration of Medieval Towns. Marco Mostert, Anna Adamska (eds.),
Turnhout, 2014, p. 322-323; Gernot Nussbächer, „Din activitatea arhivistică a lui Christian
Pomarius”, în Revista Arhivelor, VIII/2 (1965), p. 169-180; Idem, „Pionier der
Archivarbeit: Christian Pomarius, ein siebenbürgischer Humanist”, în Volkszeitung, 27
august 1965. În cariera sa profesională de peste 20 de ani, a trecut pe la Bistrița, acolo unde
a fost notar al orașului între 1534 și 1541, ocupând mai târziu funcții similare la Cluj
(1541-1543), Sibiu (1546-1547) și Brașov (1552-1552).
23
SJAN SB, Capitlul evanghelic C. A. Sibiu, I. Acte cu instrumente contemporane de
evidență, nr. 21 (original și copie modernă) și 25 (copie modernă și traducere în germană).
24
SJAN SB, Capitlul evanghelic C. A. Bistrița, 712 (1-59), ff. 28r-28v și 12r-12v.
25
Ibidem, ff. 13r-15r.
26
Emericus Amicinus (Lieb) s-a născut la Bistrița în 1522 și a fost preot paroh la Monariu
între 1562 și 1602 (anul morții sale). A fost decan al capitlului Bistriței și notar al
„universității spirituale”. Cele mai multe dintre scrierile sale s-au pierdut, în prezent se mai
păstrează doar trei, în manuscris, v. Joseph Trausch, Schriftsteller-Lexikon der
biographisch-literarische Denk-Blätter der Siebenbürger Deutschen, Kronstadt, 1870, II, p.
355-356.
27
SJAN SB, Capitlul evanghelic C. A. Bistrița, n. 712 (1-59), f. 15r.
28
Probabil scrisoarea emisă la 15 mai 1447 de către papa Nicolae al V-lea, care confirma
mandatul lui Martin al V-lea privind desființarea prepoziturii Sfântului Ladislau din Sibiu.
Cele două sate sunt menționate în acest act papală ca făcând parte din prepozitură. Două
documente originale la SJAN SB, Colecția de documente medievale, U II, nr. 45 și 46;
803
În Transilvania (ca provincie a Monarhiei Habsburgice) și în

România s-au făcut eforturi pentru editarea documentelor papale încă din
secolul al XIX-lea. Istorici maghiari, germani și români au transcris, tradus
și comentat conținutul bulelor papale, urmărind mai ales aspectele politice și
administrative ale vieții religioase din Transilvania, precum și legătura
acestui spațiu cu misiunile catolice din Moldova și Țara Românească29.
Datorită acestor publicații au fost identificate mai multe acte papale a căror
locație prezentă este necunoscută din pricina relocării, distrugerii sau
dizolvării (cazul franciscanilor din Cluj) colecțiilor arhivistice. Aceste
cercetări au fost plasate frecvent pe baze naționale și destul de rar într-o
perspectivă comparativă mai largă, fără a acorda prea multă atenție
caracteristicilor specifice ale documentelor pontificale. Toate aceste ediții
necesită o revizuire critică30. Confuziile și neînțelegerile nu reprezintă o
raritate în aceste publicații mai vechi. Vom oferi ca exemplu o asemenea
confuzie generată de inventarele depășite. În catalogul documentelor din
arhiva capitlului de la Alba Iulia, publicat la sfârșitul secolului al XIX-lea,
Antal Beke31 identifica un act ca fiind emis de Bonifaciu al IX-lea în 139532.
Recent, documentul a fost datat corect la 1 aprilie 1300, emitentul fiind, de
fapt, Bonifaciu al VIII-lea33. Însă nici această rectificare nu s-a bazat în
Gustav Gündisch, Franz Zimmermann, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in

Siebenbürgen, București, 1937, IV, nr. 1972.
29
Un scurt exemplu: documentele papale publicate de József Kemény în 1846 au fost
republicate în 1872 și 1892 de către Károly Szabó în diplomatariul său secuiesc, respectiv
de Eudoxiu Hurmuzaki în colecția sa de documente privitoare la istoria românilor din
Transilvania, Moldova și Țara Românească: József Kemény, „Über das Bistum und das
Franziskanerkloster zu Bukov in der Moldau. Ein kritischer Beitrag zur Kirchengeschichte
der Moldau, Walachei und Siebenbürgens”, în Magazin fur Geschichte, Literatur und alle
Denk- und Merkwürdigkeiten Siebenbürgens, II/1 (1846), p. 26-28 și 32-34; Eudoxiu
Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, București, 1892, II/2, nr. 239-240;
Károly Szabó, op. cit., I, nr. 97.
30
Subiectul unei comunicări susținute de autorul acestor rânduri. Adinel C. Dincă, All
Roads Lead to Rome… – Some Thoughts on the Past and Future of Editing Medieval
Curial Sources in Romania, conferința internațională „Bullaria, Monumenta, Repertoria:
Editing Late Medieval Documentary Texts preserved in the Vatican and Roman Archives
(Supplementary Standpoints from Central Europe)”, Cluj-Napoca, 2-4 iunie 2016.
31
Antal Beke (1838-1913) a fost canonic și custode al Bibliotecii Batthyaneum la
cumpăna secolelor XIX-XX, autor al lucrării Index manuscriptorum Bibliothecae
Batthyanianae Dioecesis Transsylvaniesis, Fehérvár, 1871 și al inventarelor citate mai
sus (v. notele 13 și 14).
32
Antal Beke, Az erdélyi káptalan, nr. 219.
33
Mihai Kovács, „Csete Lőrinc, László vajda és az erdélyi egyház kapcsolata egy kiadatlan
oklevél tükrében” (Relația dintre Lőrinc Csete, voievodul Ladislau și biserica transilvană în
lumina unui document inedit), în Turul, 89/3 (2016), p. 91-97.
804
primul rând pe studierea caracteristicilor externe ale documentului, ci pe

diversele detalii transilvănene menționate în textul papal. Alte situații
similare, precum confuzia privitoare la două texte documentare emise de
papa Clement, datate de același Beke la 1134 și 20 iunie 137935 vor fi
discutate într-un studiu separat.
Modificările recente survenite în organizarea colecțiilor, precum
atribuirea de noi cote, prin care instituțiile moderne au urmărit standardi-
zarea materialului arhivistic36, îngreunează și mai mult identificarea
documentelor pontificale. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Biblioteca
Batthyaneum: inventarele sale tipărite, întocmite în ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea și utilizate timp de peste un secol în cercetarea istorică,
necesită realizarea unei concordanțe cu sistemul actual de clasificare
arhivistică.
Aceste obstacole, pe care le va întâlni orice istoric în încercarea de a
realiza un censimento al materialului scris emanat de cancelaria pontificală
de-a lungul Evului Mediu, reprezintă doar vârful icebergului. Un studiu
complet și detaliat al documentelor papale din România ar putea fi realizat
cu ajutorul unor instrumente moderne, care facilitează accesul la colecțiile
arhivistice: proiectele on-line Hungaricana37 și Arhiva Medievală a
României38. În cadrul proiectului maghiar au fost digitizate sursele
anterioare anului 1526, în timp ce demersul de digitizare desfășurat în
România adună documentele și scrisorile emise înainte de 1600.
34
Antal Beke, op. cit., nr. 199; platforma on-line Hungaricana datează documentul la 3
iunie 1379 și îl menționează ca emitent pe Papa Clement al VII-lea (26 noiembrie 1523-25
septembrie 1534), v. DF 277404 și 277405.
35
Antal Beke, op. cit., nr. 200; platforma on-line Hungaricana menține datarea, dar îl
menționează ca emitent pe Clement al VII-lea (26 noiembrie 1523-25 septembrie 1534), v.
DF 278413.
36
Asemenea modificări nu au avut loc doar în România. În timpul celui de-al doilea
Imperiu, în intervalul 1852-1870, curatorii francezi au schimbat, de asemenea, cotele
documentelor papale păstrate în arhiva Coroanei Franceze, Le Trésor des Chartes, v.
Bernard Barbiche, Les actes pontificaux originaux des Archives nationales de Paris, Città
del Vaticano, 1975, I, p. xxix.
37
Portalul Moștenirii Culturale Maghiare Hungaricana (<https://hungaricana.hu>) este un
site web al arhivelor, muzeelor și bibliotecilor din Ungaria, comandat de Biblioteca
Parlamentului.
38
Arhiva Medievală a României (<http://arhivamedievala.ro>) este o bază de date creată în
cadrul proiectului Digitizarea documentelor medievale din Arhivele Naționale ale
României, implementat de Universitatea din București, în parteneriat cu Arhivele Naționale
ale României, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Arhivele Naționale ale
Norvegiei.
805
După cum am văzut, colecția de acte și scrisori emise de cancelaria

papală și păstrate astăzi în România nu conține foarte multe documente, dar
care, din varii motive, este deosebit de interesantă pentru istoricul de azi.
Cele două medii primare de stabilire a unui dialog cu papalitatea medievală,
ambianța episcopală de la Alba Iulia, respectiv peisajul urbanizat și literat al
„sașilor”, reflectă două strategii diferite de comunicare. Dacă cel dintâi
exprima raporturi ierarhice de natură ecleziastică circumscrise unei practici
uzuale (politică beneficială, spețe de disciplină ecleziastică, ecouri ale
echilibrului dintre autoritatea papală și forțele politice din cuprinsul
regatului maghiar), cel de-al doilea tablou exprimă dorința elitei săsești de
instrumentalizare a instanțelor papale de apel pentru ocolirea polilor de
autoritate de la nivelul regatului și consolidarea statutului de autonomie de
care beneficia. Un astfel de obiectiv este urmărit, de altfel, și prin
intermediul altor instituții cu deschidere europeană, precum notariatul
public.
În primul rând, proiectele legate de studiul paleografic și diplomatic
al cancelariei papale au fost și rămân printre cele mai prestigioase eforturi
istoriografice internaționale și – indiferent de extinderea unui corpus
documentar, există mereu posibilitatea de a face noi descoperiri. Există, de
asemenea, o perspectivă istorică orientată dinspre „periferie” înspre
„centru”39, iar documentele papale păstrate în colecții din România pot
contribui – alături de actele transmise sub formă de copii în arhivele centrale
ale administrației curiale – la o mai bună înțelegere a istoriei culturale a
comunicării și diseminării modelelor și ideilor. Un aspect deosebit de
interesant, nu întru totul tematizat de analizele medievisticii de la noi, este
reprezentat de factorii medievali, respectiv de contextele post-medievale
care au condus la profilul de azi al colecțiilor de texte medievale care ni s-au
păstrat. O astfel de Überlieferungsgeschichte ne atrage atenția asupra mai
multor scenarii de transmitere a unui patrimoniu textual, care pendulează
între strategii de comunicare, distrugeri intenționate sau fortuite,
39
În legătură cu conceptele de „centru” și „periferie” în Evul Mediu (mai ales din
perspectiva papalității medievale), v. Ludwig Schmugge, „Centro e periferia attraverso le
dispense pontificie nel secolo XV”, în Vita religiosa e identità politiche: Universalità e
particolarismi nell’Europa del tardo medieoevo, a cura di Sergio Gensini, Pisa, 1998, p.
33-58; Luciana Eccher, „La documentazione papale tra centro e periferia”, în Eadem,
Documentazione papale in archivi trentini tra XII e XIII secolo. Bologna, 2010, p. 11-16
sau Livland – eine Region am Ende der Welt? Forschungen zum Verhaltnis zwischen
Zentrum und Peripherie im spaten Mittelalter. Livonia – a Region at the End of the World?
/ Studies on the Relations between Centre and Periphery in the Later Middle Ages, Anti
Selart, Matthias Thumser (eds.). Köln-Weimar, 2017.
806
redescoperiri ale unui „spirit anticar” etc. Nu în ultimul rând, chestiunea

rădăcinilor latinității din spațiul cultural românesc poate trece din sfera unei
retorici ideologice în planul unei discuții argumentate tocmai prin analiza
atentă a patrimoniului scris (unul complex și surprinzător de bogat)
conceput în veacurile XII-XVI în direct dialog cu poli de autoritate din afara
spațiilor politice din care făceau parte în acele vremuri regiuni din corpul de
azi al României.
807
RIDICÂND CORTINA CARE ASCUNDE
ȘANTIERUL ISTORICULUI
Radu Mârza
Ideea ridicării cortinei
În urmă cu câteva luni, doamna profesoară Ioana Bican de la

Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj ținea o prelegere
online despre proza eminesciană. La începutul prelegerii, a semnalat, printre
altele, că este important ca cercetătorii istoriei literare, mai cu seamă
universitarii, să-și dezvăluie „șantierul de lucru” pentru subiectele de
cercetare care îi preocupă în acel moment, prin aceasta permițând, spre
exemplu, studenților, masteranzilor, doctoranzilor să pătrundă pe „șantier”,
pentru a observa cum se desfășoară, în mod practic, munca de cercetare, cu
alte cuvinte cum lucrează istoricul literar când se găsește la masa de lucru.
Ideea doamnei profesoare Ioana Bican nu este nouă, dar a fost foarte
convingător exprimată și m-a cucerit. În calitate de istoric, constat că, în fața
provocărilor vremurilor pe care le trăim și în contextul dialogurilor dintre
generații, cu colegii de toate vârstele și mai cu seamă cu cei aflați la început
de drum, cu studenții, masteranzii și doctoranzii noștri, este necesar a ridica
cortina care, cu faldurile ei grele, asemenea celei care ascunde scena și
culisele teatrului, acoperă munca noastră de cercetare științifică, de la ideea
de cercetare și până la finalizarea proiectului (comunicare științifică, articol,
carte).
Tocmai de aceea, pentru că în ultimii ani am lucrat la o carte care a
ajuns în acest moment la tipar (între timp a și apărut), am considerat că este
potrivit să ridic la rândul meu cortina care ascunde scena (sau șantierul)
respectivei cărți. Este vorba despre lucrarea Călători și pacienți români la
Karlsbad. O istorie culturală a mersului la băi pe la 1900, publicată de
Editura Polirom în anul 2022.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.40
Premisele cărții
Ideea cărții a pornit de la o broșură:

prin anul 2015, împreună cu cuvintele calde
„Cred că te va interesa…”, domnul profesor
Ovidiu Mureșanu îmi dăruia o broșură
cenușie de la începutul secolului XX: dr.
Ludwig Sipöcz, med. dr. Josef Ruff,
Karlsbad de odinioară şi acum. Din
însărcinarea consiliului municipal. În
editura proprie a comunei Karlsbad, 1907,
63 pagini.
Am deschis-o cu emoția cu care
deschizi o carte veche, am răsfoit-o și am
intrat într-o lume nouă pentru mine. Deși în
călătoriile mele folosesc frecvent ghiduri
(Lonely Planet, Rough Guides, DK
Eyewitness) și am folosit de asemenea în
munca de cercetare Baedeker-uri din cea
de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
nu cunoșteam prea bine acest gen mai vechi al broșurilor de prezentare/mici
ghiduri de călătorie. Karlsbadul desigur că îmi spunea foarte multe, dar mi-a
atras atenția faptul că lucrarea este publicată în limba română, la 1907 și că
pe copertă se precizează „Gratuit”.
Primele întrebări de cercetare
Având în față o lucrare de prezentare a stațiunii balneare de la

Karlsbad (pe atunci în Boemia, provincie a Austro-Ungariei, în prezent
Karlovy Vary, în Republica Cehă), m-am întrebat cât de important trebuie
să fie contingentul de vizitatori români al stațiunii, încât municipalitatea să
fi publicat și distribuit gratuit o broșură de prezentare în limba română?
Treptat au început să-mi revină în memorie diferite frânturi de
informații, citite în anii anteriori, despre diverși călători români (sau străini)
care au fost la băi la Karlsbad, se întorceau de-acolo, care scriau din stațiune
sau li se scria de acolo. A început să mi se profileze în minte o idee de
cercetare despre vizitatorii români ai Karlsbadului și primul gând a fost să
răsfoiesc câteva lucrări memorialistice. Dar în acel moment nu prea știam de
unde să încep…
809
Începuturile documentării
Din fericire, la momentul la care îmi puneam întrebările de mai sus,

am putut consulta o bază de date documentară extraordinară: Dacoromanica
(www.dacoromanica.ro), rebotezată apoi www.digibuc.ro, forma electronică
a Bibliotecii Digitale a Bucureștilor, care în acea vreme funcționa foarte
bine (spre deosebire de ultimii doi-trei ani, când a funcționat cu
intermitențe, iar în ultimele luni nu mai funcționează deloc) și în al cărei
motor de căutare am introdus numele Karlsbadului, rezultând aproape 7000
de poziții. Pe măsură ce angajații bibliotecii introduceau noi documente,
numărul referințelor care-mi erau utile creștea. Trebuie să mărturisesc că
fără această bază de date și fără miile de referințe pe care mi le-a oferit,
probabil că lucrarea care a rezultat nu ar fi fost scrisă sau cel puțin nu la
complexitatea din acest moment.
Referințele pe care le-am descoperit consultând documentele pdf pe
care mi le-a livrat Digibuc au fost dintre cele mai diverse: articole politice,
lucrări medicale1, scrieri memorialistice2, relatări de călătorie și reportaje,
articole științifice, dar mai ales un număr nesfârșit de mărunte referințe
conținute în sute și sute de numere ale unor ziare și reviste românești. Este
vorba de ziare din Vechiul Regat sau din Transilvania și Banat, din perioada
anilor 1860 până spre finele deceniului 1930. Cel mai mult am folosit
ziarele Adevărul, Epoca, ziarul de limbă franceză L’Indépendence
Roumaine, România liberă, Românul (Arad), Românul (București), Opinia
(Iaşi), Telegraful român (Sibiu), Tribuna poporului (Arad), Voința
națională. Numeroase informații de ordin administrativ sau legislativ sunt
conținute în Monitorul Oficial al României. Am mai consultat periodice
precum Revista Fundațiilor Regale sau Familia (Oradea). Mulțumită
Digibuc, am avut acces la sute și sute de numere ale acestor periodice, iar
munca de documentare mi-a fost considerabil ușurată datorită posibilității de
a căuta în documentele pdf. Subliniez acest aspect exprimând speranța că în
viitor Digibuc va fi readusă la viață, spre beneficiul cercetării istorice
românești. Mai trebuie precizat că pentru unele publicații am apelat la
1
Spre exemplu Anastasie Fătu, Descrierea şi întrebuinţarea apei simple şi apelor minerale din
Moldova, Iaşii, Tipografia româno-franţeză, 1851, 200 p.; idem, Descrierea şi întrebuinţarea
apei comune şi a apeloru minerali din Romania: Moldavia şi Muntenia, Ed. II, augmentată şi cu
totul reformată, Iassy, Tipografia Gradinei Botanice, 1874, 638 p.; Moritz Wertheimer,
Descrierea tutulor apelor minerale, Bucureşti, Tipografia Santei Mitropolii, 1853, 176 p.
2
Spre exemplu Adolphe Stern, Însemnări din viața mea, Vol. I. București, Editura
„Cercului Libertatea”, 1921, 368 p.
810
platforma digitală a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din

Cluj https://dspace.bcucluj.ro/, respectiv https://documente.bcucluj.ro/.
Revenind la ziarele consultate pe Digibuc, dintre sutele, poate miile
de articole parcurse, unele ofereau informații superficiale: pe unele am
reușit să le valorific, pe altele nu, apoi în același timp am descoperit zeci de
articole de presă care tratau surprinzător de complex tema mersului la băi a
românilor, mai concret la Karlsbad. Consistente erau articolele-relatări de
călătorie (Iosif Vulcan, un autor anonim de la 1901, Demostene Botez)3,
altele reportaje de la fața locului (Benno Brănișteanu, Demostene Botez)4
sau articole de informare cu privire la călătoria și șederea la Karlsbad (mai
ales Grigore Graur)5. Acestea mi-au arătat că stațiunea Karlsbad poate
deveni o temă mare de cercetare, cu aspecte care țin de călătoria efectivă, de
petrecerea timpului în stațiune, aspecte de istorie socială, politică,
economică. Au fost importante – și au rămas printre sursele preferate ale
autorului – cele câteva relatări de călătorie semnate de Iosif Vulcan,
Demostene Botez, despre care am căutat ulterior și alte referințe și le-am
descoperit lucrările de călătorie6, care rămân a fi citite, fișate și valorificate
în viitor.
Profilarea primelor capitole
Numeroase articole făceau trimitere la aspecte de politică internă sau

internațională și acestea mi-au deschis perspectiva politică asupra
Karlsbadului.
3
Iosif Vulcan, „De la Karlsbad”, în Familia, XXXII, nr. 33, 18 august 1896, p. 392-393,
„Tonans”, „Foişora”, în Telegraful român, 25 august (7 septembrie) 1901, p. 1-2; Demostene
Botez, „Note de drum. Bucureşti – Karlovy Vary”, în Adevărul, 20 august 1936, p. 3.
4
Spre exemplu Benno Brănişteanu, „În Cehoslovacia. Excursiunea ziariştilor români în
statul vecin şi aliat (I)”, în Adevărul, 3 iunie 1925, p. 1; idem, „În țara tămăduirei (II)”, în
Ibidem, 17 iunie 1925, p. 1-2; Demostene Botez, „Karlsbad – Lourdes”, în Ibidem, 24
august 1935, p. 1-2; idem, „Note de drum. Karlovy-Vary. II. Planşă socială”, în Ibidem, 21
august 1936, p. 3; idem, „Aspecte de cură. Karlsbad”, în Ibidem, 3 septembrie 1936, p. 3.
5
Grigore Graur, „Cum am călătorit spre Karlsbad”, în Adevărul, 26 mai 1921, p. 1-2; idem,
„Drumul la Karlsbad. Îmbunătăţirea transporturilor a făcut progrese simţitoare în ce
priveşte călătoria la Karlsbad”, în Ibidem, 19 mai 1922, p. 1-2; idem, „Valuta cehoslovacă
și cura de Karlsbad”, în Ibidem, 25 mai 1922, p. 1-2.
6
Iosif Vulcan, Schiţe de călătorie, Ediţie îngrijită, cuvînt înainte, tabel cronologic, note,
glosar şi indice de localităţi de Constantin Cubleşan, Bucureşti, Editura Sport-Turism,
1982, 240 p.; Idem, Scrieri. Vol. 3. Însemnări de călătorie, Bucureşti, Minerva, 1994, 371
p.; Demostene Botez, În căutarea mea. Călătorii, Bucureşti, Adevărul, 1927, 208 p.; idem,
Chipuri şi măşti. Articole, note de călătorie, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, 576
p. Vezi și idem, Prin U.R.S.S. [Bucureşti], Editura Tineretului, [1962], 224 p.
811
Extras din ziarul Românul, 15 iunie 1864, p. 1
Extras din ziarul Epoca, 7 august 1898, p. 1
812
Începând cu deceniul 1860, ziarele românești au receptat și reflectat cu

atenție mersul politicii internaționale și legăturile surprinzător de strânse cu
Karlsbadul sau alte stațiuni balneare, precum făceau trimiteri la politica internă:
x sau y politician care pleca la Karlsbad sau se întorcea de-acolo, zvonuri
politice de la Karlsbad sau care răzbăteau acolo de la București cu ajutorul
scrisorilor, telegramelor, a presei și mai târziu a telefonului (în anii 1930).
Extras din ziarul România liberă, 12 iunie 1883, p. 1
Aparent, este vorba de un volum foarte mare de informații politice

care puteau fi puse în relație cu stațiunea balneară de la Karlsbad, însă îmi
era dificil să le organizez. În acel moment, am descoperit o carte care a fost,
fără exagerare, providențială și foarte importantă pentru tema de cercetare.
Este vorba de cartea din anul 2017 a autoarei americane de origine rusă
Marina Soroka, The summer capitals of Europe, 1814-19197, carte
descoperită în primii ani ai cercetării într-o listă online de publicații ale
prestigioasei edituri Routledge. Am scris editurii, am solicitat un exemplar
din carte pentru recenzare, cartea a sosit prin poștă cu multă promptitudine,
am citit-o și între timp am întocmit și recenzia promisă8. Așa cum am arătat
mai sus, The summer capitals of Europe mi-a deschis lumea politicii
europene în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX și mi-a explicat
legătura sistematică dintre politică și mersul la băi și m-a ajutat să structurez
numeroasele informații politice adunate. Ideea că stațiunile balneare (alături
de cele de pe litoral – „Rivierele”, mai puțin cele montane) sunt adevărate
„capitale de vară ale Europei” mi-a deschis niște perspective de interpretare
spectaculoase asupra unui material documentar care putea părea, la prima
vedere, sec și neinteresant.
Iată cum anumite publicații sau cărți m-au ajutat să organizez, să
sistematizez și să înțeleg mai bine bogatele informații documentare pe care
7
Marina Soroka, The summer capitals of Europe, 1814-1919, Abingdon, Oxon, Routledge,
2017, 342 p.
8
În Studia Universitatis Babeș¡Bolyai. Historia, 1/2019, p. 180Ã186. http://studia.ubbcluj.ro/
download/pdf/1264.pdf (accesat în iunie 2022).
813
baza de date Digibuc mi le-a oferit, desigur, într-un mod aleatoriu. Astfel a
început să prindă contur structura viitoarei cărți. La prima vedere, cele mai
numeroase și mai ușor de interpretat erau informațiile despre călătorii și
vizitatorii în sine ai stațiunii, iar cartea părea că avea să le fie dedicată doar
lor. Dar, pe măsură ce descopeream noi surse, înțelegeam că multe
informații mă duc spre noi piste de cercetare, respectiv oferă priviri noi
asupra mersului la băi: priviri politice, economice, sociale, chiar medicale –
subiecte ale unor viitoare capitole.
Pe urmele unor mici anunțuri publicitare
Revenind la articolele de ziar la care m-am referit mai sus, în

nenumărate numere ale ziarelor accesibile online pe www.digibuc.ro, am
descoperit mici cartușe publicitare puse de medicii români care practicau la
Karlsbad (și mai rar în alte stațiuni din Boemia, din Europa în general sau
din spațiul românesc), de la finalul secolului al XIX-lea și începutul
secolului următor. Măruntele anunțuri cu caracter publicitar mi-au făcut
cunoscută existența medicilor români la Karlsbad, ba am avut ocazia să
descopăr că aceștia nu sunt puțini. Cu ajutorul casetelor publicitare, pierdute
pe paginile interioare sau ultime ale ziarelor, am reușit să identific 15 medici
români (sau proveniți din România) care au practicat la Karlsbad, de la I.T.
Mera, în ultimul deceniu al veacului al XIX-lea și până la Virgil Ciobanu, în
ultimii ani ai deceniului 1930. Este vorba de medici generaliști sau
specializați în afecțiunile pentru care apele minerale de la Karlsbad erau
recomandate.
Pentru cea mai mare parte a acestor medici am găsit informații
superficiale, dar pentru câțiva am reușit să identific informații nesperat de
bogate cu caracter biografic și profesional, precum și despre perioadele de
timp petrecute la Karlsbad. Este vorba mai cu seamă de Alexandru Vaida
Voevod și Grigore Graur. Informațiile despre ei provin din categorii diferite
de surse: cele despre primul dintre medici provin din propria sa operă
memorialistică (vezi mai jos) și alte referințe indirecte, cele despre Grigore
Graur provin din numeroase articole de presă din anii 1920-1930, scrise de
el sau în care este pomenit. Așa cum este păcat că pentru Vaida Voevod
medicul ne lipsește bogata activitate jurnalistică a lui Grigore Graur, la fel
de păcat este că cel din urmă nu a lăsat memorii…
814
Casete publicitare puse de medici în presă:

Unirea, Blaj, an III, nr. 24, 1893, p. 197
Epoca, 29 aprilie 1898, p. 3
815
Adevărul, 26 iunie 1911, p. 4
Epoca, 6 mai 1898, p. 3
Adevărul, 27 mai 1912, p. 8
Din aceeași categorie fac parte reclamele unor firme distribuitoare de

ape minerale de la Karlsbad sau de produse asociate cu acestea, ale unor
agenții de turism, organizatoare de călătorii cu scop medical sau de excursii
cu multiple destinații. Ele mi-au oferit informații de natură economică și
mi-au semnalat că există o perspectivă economică asupra călătoriei și a
șederii vizitatorilor și pacienților români la Karlsbad, perspectivă care
merită aprofundată. Pornind de la această premisă se va naște un capitol
distinct al cărții.
816
Reclame în presă la ape minerale de la Karlsbad și produse derivate:

Epoca, 22 iunie 1897, p. 4
Calendarul Minervei pe anul 1899. Mică enciclopedie populară a vieţii practice,

anul I, 1899, p. 221
817
Adevărul, 7 noiembrie 1935, p. 5
Reclamă la o agenție de turism în Adevărul, 19 mai 1937, p. 6
În alte publicații am descoperit articole care discutau problema

stațiunilor balneare din spațiul românesc, dintre care de cea mai bună
vizibilitate se bucurau Govora, Călimănești, Căciulata, Lacul Sărat,
Sărata-Monteoru, Slănic (Moldova), Bălțătești9. Adeseori, aceste stațiuni
balneare erau comparate și apreciate în raport cu Karlsbadul sau cu alte
9
Spre exemplu I. Radovici, „Apele minerale şi staţiunile noastre balneare”, în Calendarul
Minervei pe anul 1899. Mică enciclopedie populară a vieţii practice, anul I, 1899, p.
145-148.
818
importante stațiuni balneare europene. Nu o dată, autorii articolelor insistau

pe calitățile particulare ale apelor minerale ale stațiunilor românești, despre
care se afirmă că sunt comparabile sau chiar superioare celor de la Karlsbad,
Marienbad, Vichy etc. Astfel am descoperit problema concurenței dintre
stațiunile balneare, în cazul de față cele românești încercând – fără succes –
să concureze renumitele „capitale de vară ale Europei”. Dar am reținut
posibilitățile de cercetare pe care le oferă, din perspectivă culturală și nu
numai, stațiunile balneare românești, despre care nu s-a mai scris de multe
decenii10.
Dimensiunea socială a mersului la băi
Parcurgerea a zeci și sute de articole mai mici sau mai cuprinzătoare

din ziare sau din periodice precum Calendarul Minervei sau Realitatea
ilustrată (sau Lucrurile aşa cum le vedem cu ochii) mi-a deschis două noi
perspective. Pe de o parte este vorba de modul în care omul de rând, prin
vocea jurnalistului sau chiar a unor persoane particulare care scriu ziarelor,
privește mersul la băi la Karlsbad. M-am întrebat ce înseamnă mersul la băi,
ce-l face pe omul de rând să se pornească într-o călătorie cu trenul, care
durează 35-42 de ore (în epoca preferoviară infinit mai mult timp) până în
capătul extrem-occidental al Imperiului Austro-Ungar. Pe de altă parte am
înțeles că presa, prin oamenii care o scriu, prin reclame, caricaturi și
fotografii, construiesc o imagine a Karlsbadului. Aceasta m-a ajutat să
înțeleg dimensiunea socială a mersului la băi. Din aceste întrebări s-a născut
un alt capitol al cărții, pe care l-am pus sub semnul mondenităților.
Spectacolul surselor vizuale
O categorie spectaculoasă de surse istorice descoperite în publicațiile

românești ale epocii o reprezintă sursele vizuale, mai ales cele fotografice.
Până în anii 1920-1930, presa cotidiană sau periodică publica mai cu seamă
caricaturi, iar după dezvoltarea tehnicilor tipografice a început să publice
fotografii. Am identificat câteva caricaturi în care apar personaje
reprezentative pentru societate (oameni politici mai cu seamă), dar și
personaje imaginate, asociate cu Karlsbadul sau cu mersul la băi,
caricaturile „biciuind” comportamente politice sau moravurile. Caricaturi
10
Despre cele din Transilvania, în anul 2016 a fost publicat un volum de studii, rezultat al
unei conferințe: Fürdőélet Erdélyben. Főszerkesztő: Rüsz-Fogarasi Enikő, Kolozsvár,
Egyetemi Műhely, 2016, 314 p.
819
interesante, dar și scurte articole, chiar bucăți lirice (poezii, epigrame) am

descoperit și în periodicul umoristic Furnica, toate acestea confirmându-mi
importanța perspectivei mondene ca grilă de lectură a surselor despre
călătorii români la Karlsbad.
Caricatură în Adevărul, 22 iulie 1931, p. 111
11
Mustul pomenit în dialog face trimitere la culegerea de articole politice Mustul care
fierbe, publicată de Octavian Goga în anul 1927.
820
Furnica, anul VII, nr. 2, septembrie 1910, p. 12
Fotografii de presă asociate cu Karlsbadul sunt mult mai numeroase;

din păcate, dată fiind calitatea hârtiei și modul de conservare a acestei
categorii de izvoare, fotografiile publicate în ziarele de la 1900 sau în cele
interbelice au adeseori o calitate slabă. Ele surprind personalități aflate în
stațiunea balneară, spre exemplu sosirea reginei Maria la Karlsbad în anul
1932, cu avionul pilotat de arhiducele Anton de Habsburg. Regina este
821
surprinsă înconjurată de un mic „comitet de primire”, iar pilotul ca un

veritabil sportsman al vremii.
„Regina Maria la Karlsbad”, în Adevărul, 25 august 1932, p. 5
Alte fotografii surprind oameni politici sau grupuri de persoane din

„lumea bună”. Comentariul publicat de redacția Realității ilustrate din anul
1933 la fotografia de mai jos este sugestiv: „Şi anul acesta sunt foarte mulţi
vizitatori români la Karlsbad, unde vremea este mult mai bună decât în ţară.
Un fotograf amator a ştiut să surprindă la promenadă un grup de români...”.
Adevărul, 20 iulie 1933, p. 12
822
Adevărul, 28 iulie 1937, p. 6
Paul-Ersilian Roșca, „Ioan Lupaș și Monarhia. Momente regale din viața unui săliștean”, în
TABOR. Tradiție și actualitate în Biserica Ortodoxă Română, anul XI, nr. 7, iulie 2017, p.
122; http://www.lapedatu.com/?page_id=334 (accesat în ianuarie 2022).
823
Alte fotografii îl surprind pe Ion I.C. Brătianu în vizită la președintele

cehoslovac Tomáš Garrigue Masaryk, pe Nicolae Titulescu pe străzile stațiunii.
Din aceeași categorie de surse fac parte fotografiile personale, dintre care multe
așteaptă probabil să fie descoperite în fondurile de arhivă. Dar uneori am avut
noroc, fiindu-mi semnalate asemenea fotografii, reprezentându-l, spre exemplu,
pe istoricii clujeni Ioan Lupaș (într-o fotografie împreună cu Sextil Pușcariu) și
Alexandru Lapedatu pe străzile Karlsbadului.
Descoperindu-l pe Alexandru Vaida Voevod
Revenind la medicii români la Karlsbad, în anunțurile publicitare din

ziarele de pe la 1911 l-am întâlnit pe Alexandru Vaida Voevod. L-am
descoperit pe acest medic simpatic și dedicat, cu talent literar, citindu-i
volumele I și IV ale Memoriilor sale publicate postum12. Astfel am putut
pătrunde în intimitatea unui medic care mi-a povestit în amănunt viața sa la
Karlsbad în anii 1911-1914. Capitolul dedicat medicilor îi datorează mult;
cu ajutorul lui am reușit să-mi înțeleg mai bine referințele documentare
despre medici și medicină într-o mare stațiune balneară precum Karlsbadul.
La fel îi datorează mult două subcapitole dedicate vizitatorilor, respectiv
oamenilor politici români care au trecut pe la Karlsbad. Vaida Voevod mi
i-a introdus pe George Coșbuc și pe Ion Luca Caragiale, vizitatori de mai
multe ori ai Karlsbadului, dar mai cu seamă în anul 1911, când au concurat
la realizarea unei fotografii importante pentru istoria literaturii române.
Bucuros să aflu că fotografia de mai jos (care-mi era cunoscută
anterior) a fost făcută tocmai la Karlsbad, am reușit să identific locația în
care a fost făcută, introducând această informație în circuitul public13.
12
Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. I-IV, Prefaţă, ediţie îngrijită, note şi comentarii
de Alexandru Şerban, Cluj-Napoca, Dacia, 1994-1998. Vezi contribuțiile lui Liviu Maior,
Alexandru Vaida¡Voevod între Belvedere şi Versailles. Însemnări, memorii, scrisori,
ClujÃNapoca, Sincron, 1993, 296 p.; idem, Habsburgi şi români. De la loialitatea
dinastică la identitate naţională, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, 284 p.; idem, Un
părinte fondator al României Mari: Alexandru Vaida-Voevod, Cluj-Napoca, Școala
Ardeleană, 2018, 253 p.
13
Este vorba de Café Kaiserpark. Radu Mârza, „O fotografie de la Karlsbad”,
https://peregristorii.wordpress.com/2017/09/02/o-fotografie-de-la-karlsbad/ (accesat în
iunie 2022).
824
(Preluat de pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:Coșbuc-
Vaida-Ciuta-Caragiale.jpg (accesat în ianuarie 2022)
Café Kaiserpark, fotografie circa 1900, cf. https://peregristorii.wordpress.com/

2017/09/02/o-fotografie-de-la-karlsbad/ (accesat în iunie 2022)
825
Între timp, am primit informații despre fonduri ale lui Alexandru

Vaida Voevod, păstrate în diverse arhive, astfel că cel mai bine documentat
și mai simpatic medic de la Karlsbad rămâne pentru mine o temă de
cercetare pe viitor14.
Memorialiștii români ai Karlsbadului
Memoriile medicului clujean mi-au deschis lumea fabuloasă a

scrierilor memorialistice: unele lucrări erau disponibile pe Digibuc, altele
erau cuprinse în baza de date, dar nu puteau fi accesate, spre exemplu cele
ale oamenilor politici Alexandru Marghiloman și Constantin Argetoianu15,
scrieri pe care, în lipsa indiciilor, am fost nevoit să le parcurg – în ritm alert,
e adevărat, dar delectându-mă la numeroase pasaje interesante, chiar fără
legătură cu subiectul în lucru. Dar contribuțiile memorialistice ale celor doi
oameni politici m-au ajutat foarte mult în construirea materialului
documentar. Amândoi au vizitat Karlsbadul de repetate ori, atât înainte, cât
și după Primul Război Mondial. Constantin Argetoianu povestește cu multă
atenție pentru detalii momentul plecării precipitate a vizitatorilor stațiunii în
primele zile ale războiului (vara anului 1914) și drumul complicat, rutier,
feroviar și fluvial, urmat prin Regensburg-Passau-Linz-Viena-Budapesta,
pentru a reveni în România. După câțiva ani, același memorialist descrie
într-un mod interesant stațiunea în extrasezon, oferind informații despre un
aspect mai puțin tratat de memorialiști sau de presă. Tot pe platforma
Digibuc am descoperit fragmentele memorialistice ale diplomatului
Alexandru Emanuel Lahovary, publicate inițial în Revista Fundațiilor
Regale și apoi găsite în format online și pe pagina Institutului Diplomatic
Român16. Cu siguranță, munca de documentare pe acest „șantier” mi-a
întărit interesul pentru memorialistică, aceasta rămânând o constantă în
14
Materialul despre Alexandru Vaida Voevod a fost prelucrat într-o formă preliminară în
Radu Mârza, „Alexandru Vaida Voevod la Karlsbad. Medicină, politică şi timp liber…”, în
Apostrof, anul XXXII, nr. 7 (374), 2021, p. 15-19 http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/
an2021/n7/a30/ (accesat în iunie 2022).
15
Alexandru Marghiloman, Note politice. 1897-1924, 5 vol., Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice „Eminescu”, 1927; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din
vremea celor de ieri, Ediție și postfață de Stelian Neagoe.,Vol. I-XI, București, Humanitas,
Machiavelli, 1991-1998.
16
Al. Em. Lahovary, „Amintiri diplomatice – Viena”, în Revista Fundaţiilor Regale, II, nr.
12, 1 decembrie, 1935, p. 557-579 https://www.idr.ro/publicatii/Amintiridiplomatice.pdf
(accesat în iunie 2022).
826
lecturile mele din această perioadă, chiar fără legătură cu Karlsbad (Titu
Maiorescu, Regele Carol I, Liviu Rebreanu etc.).
În linii mari, acestea au fost categoriile de surse documentare pe care
mi le-a pus la dispoziție baza de date Digibuc. Mărturisesc că nu am reușit
să parcurg toate cele aproape 7000 de referințe semnalate de motorul de
căutare, pentru că baza de date a început să funcționeze tot mai deficitar, iar
eu am lăsat pentru o vreme deoparte proiectul Karlsbad.
Când am revenit, după vreo doi ani, asupra dosarelor cu fișe,
lucrurile începuseră să-mi devină mult mai clare. Mărturisesc că revenirea în
forță pe șantierul Karlsbad se datorează descoperirii și citirii cărții Marinei
Soroka, The summer capitals of Europe, 1814-1919, pe care am amintit-o
mai sus. Pe lângă unele chestiuni politice, autoarea mi-a semnalat
importante aspecte sociale, inclusiv dinamica categoriilor sociale interesate
de mersul la băi, procesul de „democratizare” care este specific, de altfel,
începuturilor turismului în spațiul european și nord-american.
Vizitatorii anonimi ai Karlsbadului
Aveam să descopăr cu bucurie că pe la 1900 anumite ziare românești

publicau liste ale călătorilor la Karlsbad, spre exemplu ziarul de limbă
franceză L’Indépendance Roumaine care, în timpul sezonului de vară,
oferea o dată la câteva zile un Carnet de villégiature, în care erau redate
numele şi destinaţiile celor care călătoreau în străinătate, respectiv în ţară.
Unii plecau spre capitale europene precum Bruxelles, Amsterdam, Viena,
St. Petersburg, alții la Karlsbad, Marienbad, Franzensbad, Aix-la-Chapelle,
Vichy, Bad Ragaz sau în alte localități: Lausanne, Neuilly-sur-Seine, insula
Wight. Alții porneau spre destinații din țară, stațiuni balneare sau montane
sau moșii proprii: Lacul Sărat, Sărata-Monteoru, Sinaia, Văcărești, Predeal,
Constanța, Câmpulung, Ruginoasa, Frăsinet, Rucăr, Govora17.
17
L’Indépendance Roumaine, 22 iunie 1899, p. 2; Ibidem, 24 august 1899, p. 2.
827
„Carnete de vilegiatură” în L’Indépendance Roumaine, 24 august 1899, p. 2
Ulterior, un coleg avea să-mi semnaleze o publicație dedicată în mod

special acestui aspect, publicație care a apărut chiar la Karlsbad. Este vorba
828
de Karlsbader Kurliste, care la finalul secolului al XIX-lea și la începutul

secolului următor apărea zilnic, cuprinzând mii de nume de vizitatori18.
Liste de vizitatori în publicația zilnică Karlsbader Kurliste,

https://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=clk&datum=18950715&seite=1&zoom=33
(accesat iunie 2022)
18
Publicație făcută accesibilă online de către Biblioteca Națională a Austriei, vezi
https://anno.onb.ac.at/cgi-content/anno?aid=clk (accesat în iunie 2022).
829
Din cauza unui volum de muncă foarte mare, nu am putut face o

cercetare sistematică a publicației, ci doar sondaje: am urmărit prezența
vizitatorilor originari din provinciile cu populație românească ale Imperiului
Austro-Ungar (Transilvania, Banat, Bucovina), respectiv din România în
anii 1895, 1905 și 1915, între lunile aprilie și decembrie. Rezultatele sunt
spectaculoase: am identificat sute de vizitatori, originea lor socială sau
încadrarea profesională, localitatea de proveniență, precum și hotelul sau
pensiunea din Karlsbad în care au locuit, rezultând multe concluzii
interesante. Este un alt subiect de cercetare asupra căruia merită revenit
cândva.
Barbu Știrbei, Gheorghe Asachi, Demostene Botez și alții…
Listele de vizitatori despre care am pomenit mai sus mi-au completat

capitolul general despre vizitatorii români. Acesta s-a construit treptat,
organizând informațiile sumare oferite de diferite publicații împreună cu alte
surse, mai consistente: memorialistică (cele amintite mai sus, alături de
memoriile fraților Alexandru și Ion Lapedatu), corespondență (boierul
Barbu Știrbei de la finalul secolului al XVIII-lea, familia Golescu, Ion
Pillat, nepotul lui Ion I.C. Brătianu, familia Argetoianu), relatări de călătorie
(Alexandru D. Xenopol, Gheorghe Asachi)19.
Printre primii vizitatori români proeminenți la Karlsbad sunt citați,
împreună, Gheorghe Asachi şi Ion Heliade-Rădulescu20. Urmărind acest
filon, am descoperit câteva surse prețioase privindu-l pe Gheorghe Asachi la
Karlsbad (inclusiv textul O vizită după cincizeci de ani, o frumoasă
descriere a stațiunii balneare de la 1855)21, însă nu am găsit niciun fel de
informații concrete referitoare la călătorii într-acolo ale lui Heliade-
Rădulescu. Meritele acestuia din urmă sunt de altă natură, anume literare. A
contribuit la popularizarea în spațiul românesc a unei celebre ode
renascentiste, intitulată In thermas Caroli IV., scrisă pe la 1500 de umanistul
de origine cehă Bohuslav Hasištejnský z Lobkovic (în formă germanizată
19
Vezi în Nicolae Iorga, „Un boier oltean la Karlsbad în 1796-1797. Călătoria lui Barbu
Ştirbei în Apus”, în Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice, seria II, tom
XXIX, 1907, p. 215-231; Ion Pillat, Opere, Vol. 7, Scrisori. 1898-1944, Ediția Cornelia
Pillat, Bucureşti, Du Style, 1998, 528 p.
20
Traian Ionescu-Nișcov, „Contribuții la relațiunile româno-cehoslovace”, în Revista
Fundațiilor Regale, anul V, nr. 3, martie 1938, p. 608, n. 1.
21
Gh. Asachi, Opere, II, Nuvele istorice. Varia, Ediție critică de N.A. Ursu, București,
Minerva, 1981, p. 421-425.
830
Bohuslaw Lobkowitz), care cânta virtuțile tămăduitoare ale apelor minerale

de la Karlsbad.
Reproducerea odei în publicația lui Jean de Carro, Ode latine sur Carlsbad, composée vers
la fin du 15e siècle, par le Baron Bohuslas Hassenstein de Lobkowitz, avec une traduction
polyglotte, une notice biographique sur ce poete…
Prague, de Schoenfeld, 1829, p. 17922
22
http://digital.onb.ac.at/OnbViewer/viewer.faces?doc=ABO_%2BZ207305900 (accesat în
iunie 2022).
831
Oda a fost făcută celebră în prima jumătate a secolului al XIX-lea de

Jean de Carro, medic și om de litere elvețian stabilit la Karlsbad, cunoștința
lui Gheorghe Asachi. De Carro a încurajat traducerea ei în mai multe limbi
europene, astfel că poeții și cărturarii Europei s-au prins într-o adevărată
întrecere, în spiritul Romantismului, de a traduce oda în limbile lor materne.
În acest context au apărut și traducerile românești, cinci la număr, dintre
care se numără și cele ale lui Ion Heliade-Rădulescu și Gheorghe Asachi23.
Un interesant capitol de istorie literară românească și europeană, sub semnul
Romantismului!
(Reproducere după Gheorghe Asachi, Culegere de poesii…, ed. a III-a adăugită, Iassii,
Tipografia Institutului Albinei Romane, 1863, p. 66)
23
Traducerea lui Heliade-Rădulescu în Curier de ambele sexe, periodul III, 1840-1842, p.
100; Culegere de poesii a lui G. Asaki, Ediţia a treia, adăogită, Iassii, Tipografia Institutului
Albinei Române, 1863, p. 66.
832
Revenind la călătorii români la Karlsbad, reportajele lui Demostene

Botez mi-au fost o sursă prețioasă nu numai pentru călătoriile proprii ale
jurnalistului și poetului, ci și pentru consistentele sale „fotografii” în cuvinte
ale stațiunii. La finalul capitolului dedicat vizitatorilor români, am încercat
să reconstitui „o zi din viața unui Kurgast”, folosind informațiile acumulate
de-a lungul capitolului din relatările lui Barbu Știrbei, Gheorghe Asachi,
Iosif Vulcan, Alexandru Marghiloman, Benno Brănișteanu, Constantin
Argetoianu, Octavian Goga, Demostene Botez etc.
Noi capitole: istoria Karlsbadului, transporturi…
Pe măsură ce se construia scheletul viitoarei cărți, am realizat că ar fi

important dacă aceasta ar cuprinde un capitol dedicat istoriei Karlsbadului.
Astfel, mi-am construit o mică bibliografie a temei, am identificat câteva
lucrări publicate online, o mică, dar prețioasă istorie a stațiunii am
cumpărat-o, iar o alta, dedicată istoriei stațiunilor balneare din Boemia în
general, mi-a fost scanată de către un coleg binevoitor, doctorand la
Universitatea Carolină din Praga24. Ele au constituit scheletul documentar al
capitolului dedicat „celui mai frumos spital din Europa”, după cum era
alintat Karlsbadul. Acest capitol a urmărit istoria stațiunii de la primele
informații despre valențele curative ale apelor termale și de la legendele
fundaționale care leagă acest moment de figura împăratului și regelui Carol
al IV-lea de Luxemburg și până la epoca contemporană nouă.
Un aspect fundamental al călătoriei la Karlsbad a fost… călătoria
însăși. Printre primele referințe dedicate acestei teme sunt două relatări de
călătorie semnate de publicistul orădean Iosif Vulcan și de un autor anonim
de la 1901, care au călătorit cu trenul25. În epoca interbelică a călătorit, tot
cu trenul, Demostene Botez, care a lăsat o savuroasă descriere a călătoriei
feroviare la jumătatea anilor 193026. Dar nu toți vizitatorii români ai
Karlsbadului au călătorit într-acolo cu trenul. În epoca preferoviară unii s-au
deplasat cu diligența (Barbu Știrbei) sau chiar cu vaporul cu abur, pe Dunăre
(Gheorghe Asachi), iar în anii 1930 de la București la Karlsbad se putea
zbura cu avionul. Astfel a început să prindă contur un capitol dedicat
24
Zdeněk Šmíd, Mé staré dobré Vary, aneb Váš žoviální průvodce pitím i žitím, Vydání,
upravené a doplněné, Praha, Olympia, 2013; Vladimír Křížek, Obrazy z dějin lázeňství. 2.
Vyd, Praha, Libri, 2002.
25
Iosif Vulcan, „De la Karlsbad”, p. 392Ã393; „Tonans”, „Foişora”, p. 1-2.
26
Demostene Botez, „Note de drum. Bucureşti – Karlovy Vary”, p. 3.
833
transporturilor. L-am intitulat Gara inundată de lume, mulțimea de birje…,

preluând o exprimare a lui Iosif Vulcan de la 1896.
Karlsbad, Buschtiehrader, „gara de sus”, carte poștală circulată în anul 190227
Urmărind publicațiile feroviare și „mersurile trenurilor” de la finele

veacului al XIX-lea, am putut observa înmulțirea posibilităților și rutelor
feroviare pe care românii puteau ajunge la Karlsbad, iar în perioada
interbelică, informațiile de acest fel se multiplică. Am descoperit astfel că
povestea călătorilor români la Karlsbad se suprapune marii revoluții a
transporturilor și a turismului.
Descoperirea peisagiului
În descrierile de călătorie pomenite mai sus (Iosif Vulcan, scriitorul

anonim de la 1901, Demostene Botez) mi-au plăcut câteva fragmente
dedicate peisajului observat de la fereastra trenului.
Iosif Vulcan:
[…] Terenul pe care trecem devine din ce în ce mai pietros. Din văile strâmte se
ridică coșurile fabricelor. Și în depărtare țin pază vederii munții ce împreună
27
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/df/02456-Karlsbad-1902-Buschtiehrader
_Bahnhof-Br%C3%BCck_%26_Sohn_Kunstverlag.jpg (accesat în ianuarie 2022).
834
cerul cu pământul. Fabricele se tot înmulțesc și, încetul cu încetul, colo jos la
dreapta, se desvălue înaintea noastră, din chaosul negurei și al ploiei, renumitul
Karlsbad28.
Anonimul de la 1901:
[…] Trenul trece până la Franzensbad printr-un ţinut fără nici o frumuseţă, steril
şi sărac. Vegetaţia întreagă – pe lângă arbori – stă din iarbă, cartofi şi ovăs...29.
Și Demostene Botez:
[…] Personalul grăbește destul printr-o regiune pitorească, urcând mereu

serpentine capricioase, printre dealuri și văi, cu linii armonioase. E o regiune în
care locurile ar fi voit să fie munte și sunt numai dealuri; și-ar fi voit să fie șes și
tot dealuri au ajuns. […] Trenul șerpuiește mereu; vezi terasamentul când înainte
pe o altă pantă din față, când înapoi, mai jos, pe unde am trecut. După Constau
[probabil Komotau], calea ferată merge paralel cu râul, printre păduri. Verdeața
e din ce în ce mai bogată […] și pe o creastă, ca un turn de castel
Freunschaftshöhe, deasupra Karlsbadului30.
Aceste descrieri mi-au atras atenția asupra ideii de peisaj, care din
acel moment a început să mă preocupe îndeaproape, de aici născându-se
întrebarea: Ce vede călătorul când privește de la fereastra trenului? Pornind
de la cele trei descrieri de peisaj și de la întrebarea de mai sus, am lăsat
deoparte pentru un an cercetarea dedicată călătorilor români la Karlsbad și
m-am concentrat asupra unei comunicări intitulate Romanian Train
Travelers Discover Landscape, pe care am prezentat-o la prima conferință
internațională de istorie feroviară din România: The Railway Journey from
the 19th to the 21st Centuries. A Cultural History of Railway Transport and
Mobility, pe care am organizat-o la Cluj în toamna anului 201931.
Comunicarea despre peisajul observat de călătorii din tren s-a transformat,
în cele din urmă, printr-o sumedenie de alte întrebări pe care autorul le-a
adresat surselor investigate, într-o carte32.
28
Iosif Vulcan, op. cit., p. 392.
29
„Tonans”, op. cit., p. 1.
30
Demostene Botez, „Note de drum. București – Karlovy Vary”, p. 3.
31
http://hiphi.ubbcluj.ro/railway-journey/. Organizatori: Universitatea Babeș-Bolyai,
Facultatea de Istorie și Filosofie, împreună cu Institutul de Istorie „George Bariț” al
Academiei Române.
32
Radu Mârza, Călători români privind pe fereastra trenului. O încercare de istorie
culturală (1830-1930), Cuvânt-înainte de Ovidiu Ghitta, Iași, Polirom, 2020, 211 p.
835
Viaduct pe calea ferată de la Eger, ceh. Cheb, la Franzensbad, carte poștală interbelică33
După apariția cărții, am reluat munca de documentare și redactare a

lucrării despre călătorii și pacienții români la Karlsbad. Între timp,
continuasem să mă documentez, consultasem numeroase cărți, articole,
studii, informații extrase din acestea integrându-le treptat în text. Am avut
șansa de a avea la dispoziție câteva repere bibliografice esențiale: pe lângă
cartea Marinei Soroka, cartea dedicată de Mircea Anghelescu literaturii
române prin călătorii și călătoriile ei34, lucrări de istorie socială35, de
istorie a turismului36. În această privință, pentru a înțelege locul
Karlsbadului în ansamblul fenomenului călătoriei și al turismului și în
cazul particular al Austriei, al Ungariei, al Austro-Ungariei au fost
fundamentale contribuțiile lui László Kósa și Jill Steward37. Numărul de
33
https://ceskedrahy.de/seite/uploads/images/Ansichtskarten/Bahnhof%20Eger%20viadukt.
jpg (accesat în ianuarie 2022).
34
Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, Bucureşti,
Cartea Românească, 2015, 336 p.
35
Béla Tomka, A social history of 20th century Europe, London, Routledge 2013, 526 p.
36
Ueli Gyr, The History of Tourism. Structures on the Path to Modernity, în European
History Online (EGO), published by the Institute of European History (IEG), Mainz
2010Ã12Ã03. URL: http://www.iegego.eu/gyruÃ2010Ãen (accesat în ianuarie 2022);
Andrea Jelardi, La storia del viaggio e del turismo in Italia, Mursia, 2012, 700 p.; Pio
Trippa, Storia del viaggio e del turismo, Edizioni DrawUp, 2015, 360 p.
37
László Kósa, Badenleben und Kurorte in Österreich-Ungarn, Übers. Albrecht Friedrich,
Budapest, Holnap, 1999 (Szeged, Szegedi Kossuth), 278 p. Ediția maghiară: László Kósa,
836
pagini a cărții scrise a început să crească, structura s-a clarificat, iar

capitolele au prins contur și la un moment dat am pus punct adunării și
introducerii de material documentar.
Am început să citesc capitol după capitol și, pentru că le-am redactat
într-un timp mai îndelungat, au fost necesare unele uniformizări și
reorganizări ale informației în cuprinsul capitolelor și al secțiunilor acestora.
În mod evident, lectura care s-a dorit a fi a întregii cărți a dus la identificarea
unor semne de întrebare, a unor pasaje neclare, a unor fragmente asupra
cărora a trebuit să revin. A trebuit să reiau unele surse bibliografice, pentru
verificări și completări. Aceasta m-a întârziat cu câteva luni, dar în același
timp a completat și sistematizat conținutul cărții.
Cărți poștale…
În această etapă a „șantierului” am reluat sursele vizuale pe care le

adunasem de-a lungul anilor și pe care doream să le folosesc în carte. Eram
pregătit să propun editurii un grupaj de cărți poștale de la Karlsbad, aflate în
colecția mea personală, ca și în cazul cărții anterioare. În acest scop, am
achiziționat câteva piese, ajungând la un total de 30-40 de piese de la
Karlsbad de la finalul secolului al XIX-lea și până în epoca interbelică
inclusiv. Alături de acestea, am adunat (în format electronic) diverse
ilustrații de epocă, cărți poștale vechi, fotografii, afișe, capturi din ziare și
alte publicații, casete publicitare cu reclame ale medicilor sau reclame la
apele minerale de la Karlsbad sau produse asociate, chiar hărți care mi-ar fi
plăcut să fie cuprinse în carte. Cele mai multe, mai ales cărți poștale, le-am
identificat în bazele de date găzduite de portalurile Hungaricana, Europeana,
Imago Romaniae38 sau în magazine online (www.akpook.co.uk,
www.delcampe.net).
Toate aceste surse vizuale au jucat un rol important în documentarea
cărții, în înțelegerea unor aspecte din capitolele despre istoria orașului,
despre medicii de la Karlsbad, capitolele dedicate economiei și
transporturilor, respectiv în ilustrarea cărții. Hărțile de epocă mi-au clarificat
țesutul urban al stațiunii, amplasarea unor hoteluri în raport cu izvoarele,
colonadele și arterele principale, chiar cu gările. Am identificat și salvat
Fürdőélet a Monarchiában, Budapest, Holnap, 1999, 272 p.; Jill Steward, Tourism in Late
Imperial Austria. The development of tourist cultures and their associated images of places,
în Shelley Baranowski, Ellen Furlough (eds.), Being elsewhere. Tourism, consumer culture
and identity in modern Europe and North America, Ann Arbor, University of Michigan
Press 2001, p. 108-134.
38
https://hungaricana.hu/en/, https://classic.europeana.eu/portal/ro, www.imagoromaniae.ro.
837
numeroase cărți poștale care reprezintă hoteluri în care au locuit vizitatori

români, peisaje sau scene de stradă, mijloace de transport sau locuri din
Karlsbad sau din împrejurimi preferate pentru plimbări sau excursii.
Karlsbad, stația de sus a liniei ferate cu cremalieră care ducea

din centrul stațiunii la Grand Hotel Imperial,
carte poștală circulată în anul 190839
Pentru că am pomenit câteva baze de date, se cuvine menționat că,

în perioada pandemiei, când accesul în biblioteci era imposibil, platforma
Europeana mi-a oferit acces spre un mare număr de publicații din secolul
al XIX-lea și din prima parte a secolului XX (lucrările lui Jean de Carro,
ghiduri de călătorie sau monografii ale Karlsbadului), publicații dintre care
multe nici nu sunt disponibile la Cluj, și pe care le-am putut accesa, salva
și consulta comod, online, grație exemplarelor de la Biblioteca Națională a
Austriei din Viena și de la Biblioteca de Stat a Bavariei de la München,
scanate și puse la dispoziția publicului pe platforma Europeana.
39
https://gallery.hungaricana.hu/en/SzerencsKepeslap/1351085/?list=eyJxdWVyeSI6ICJr
YXJsc2JhZCBvYmVyZSJ9&img=0 (accesat în ianuarie 2022).
838
Karlsbad, turnul de belvedere și restaurantul cu terasă de la Aberg,

ceh. Doubská Hora, carte poștală circa 190040
Mărturisind un experiment
Arătam la începutul acestui text că lucrarea care l-a prilejuit a pornit

de la o broșură de la 1907: dr. Ludwig Sipöcz, med. dr. Josef Ruff, Karlsbad
de odinioară şi acum. Din însărcinarea consiliului municipal. În editura
proprie a comunei Karlsbad, 1907, 63 pagini. Ea a mai pornit și de la
anumite considerente personale, de biografie ale autorului. Acesta și-a
petrecut numeroase și prețioase momente din copilărie și adolescență într-o
stațiune balneară aflată pe atunci în aceeași țară cu Karlovy Vary/Karlsbad –
este vorba de Cehoslovacia din epoca regimului comunist și, mai precis,
stațiunea balneară Trenčianske Teplice din Republica Slovacia de astăzi.
Deși nu am copilărit la Karlovy Vary, am putut observa într-o durată lungă
de timp specificitățile și dinamica unei stațiuni balneare, chiar dacă epoca de
aur a ei (și a Karlsbadului) apusese de mult timp: instituțiile (farmacia,
spitalul, hotelurile, restaurantele, cafenelele, terasele, pavilionul unde cânta
40
https://www.akpool.co.uk/postcards/26635657-postcard-karlovy-vary-karlsbad-stadt-aberg-
restaurant-aussichtsturm (accesat în ianuarie 2022).
839
muzica, cofetăria, tutungeria, magazinele, cinematograful, biblioteca

orășenească, parcul cu aleile și monumentele sale, lacul cu lebede, ștrandul),
ritmurile de viață, sezoanele animate sau mai puțin animate, vizitatorii
(pacienții). Toate acestea m-au ajutat foarte mult să înțeleg mai bine
funcționarea unei stațiuni balneare, ceea ce se aplică în egală măsură și
Karlsbadului.
Nu poate fi trecut cu vederea faptul că munca de documentare și de
informare s-a făcut nu numai prin efort propriu, ci și cu ajutorul a numeroși
colegi istorici, clujeni, din România sau din străinătate, cu care am discutat,
care mi-au făcut sugestii sau mi-au semnalat surse și informații interesante.
La final, trebuie să mărturisesc că, redactând acest text, am făcut un
experiment. Pornind de la ideea lansată de doamna profesoară Ioana Bican,
idee despre care am scris la începutul textului, am încercat o „relatare de
călătorie” – a unei călătorii de documentare, adunare de material, ordonare,
redactare, finalizată prin publicarea unei cărți. Probabil că mulți dintre
cititorii acestui text, cel puțin istoricii, se vor regăsi în el și vor constata că
au parcurs aceeași sau o foarte asemănătoare călătorie, desfășurată nu cu
vaporul cu abur sau cu trenul, ci cu mijloacele zeiței Clio, patroana noastră.
840
LITERATURA, ADEVĂRUL ȘI ISTORIA:
O PERSPECTIVĂ SUBIECTIVĂ
Florina Ilis
Preliminarii
Tema raportului dintre istorie și literatură este, fără îndoială, una

dintre cele mai vechi teme ale poeticii, dar, în ciuda longevității, este și o
temă mereu în actualitate, deoarece fiecare generație propune o nouă viziune
și interpretare a raportului dintre istorie ca tip de narațiune și literatura ca
istorie imaginară. Reevaluarea acestui raport este necesară, mai ales într-o
perioadă în care, prin influența poeticii postmoderne, stilurile discursurilor
se întrepătrund, migrând dintr-un domeniu într-altul, și, contaminându-se
reciproc, se creează noi genuri, aflate undeva la limita discursului istoric și a
celui literar.
Diferențierea genurilor
Primele încercări de a diferenția genurile scrisului apar la Platon care,

în Cartea a III-a a Republicii (Republica, III, 394c, ediția citată), face o
analiză a diegesis-ului sau a povestirii distingând, în funcție de prezența sau
absența discursului direct, trei moduri de exprimare: modul simplu, când
povestirea este în discurs indirect (stil neatestat), modul imitativ sau mimesis1,
ca în tragedii, când totul este discurs direct, și modul mixt, ca în epopee
(Iliada), unde se amestecă ultimele două. Astfel, după Platon, mimesis-ul ne
oferă iluzia că povestirea este asumată de cineva diferit de autor.
În Poetica, Aristotel preia termenul mimesis, dar îi modifică
utilizarea, arătând că, în cadrul mimesis-ului, drama și epopeea se opun în
termeni de direct (reprezentare a istoriei) sau indirect (expunere a istoriei).
Mimesis-ul acoperă, în concepția lui Aristotel, nu numai tragedia, ci și
povestirea sau narațiunea, fiindcă ceea ce ține de mimesis, atât în epopee, cât
1
Platon, Opere, vol. V, Traducere, interpretare, lămuriri preliminare, note și anexă de
Andrei Cornea, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986, p. 167.
DOI: 10.26424/978-606-085-131-8.41
și în tragedie, este povestirea mythos, ca mimesis al acțiunii, așadar

narațiunea și nu descrierea. Astfel, Aristotel, încercând să explice nu atât
raporturile literaturii cu realitatea, cât producerea unei ficțiuni poetice
verosimile, nu va pune accent pe obiectul imitat sau reprezentat, ci pe
tehnica reprezentării și a structurării mythos-ului2 (Poetica, VI, 5, 1450a,
ediția citată). Mimesis-ul devine la Aristotel reprezentarea verosimilă a
acțiunilor umane și aranjarea narativă a faptelor în povestire. Pentru
Aristotel, poetul poate să aleagă din realitate chiar și ceea ce este imposibil,
cu condiția să fie verosimil și necesar, în loc să reprezinte ceea ce este
posibil, dar neconvingător.
Disticții între discursul literar și cel istoric
Adevărul istoric și adevărul imaginar

Pentru a distinge discursul literar de cel istoric, Aristotel face
afirmația că literatura este mai filosofică decât istoria, deoarece istoricul
înfățișează fapte aievea întâmplate, iar poetul fapte ce s-ar fi putut întâmpla,
adică generalul și probabilul. Or, pornind de la această afirmație a lui
Aristotel, s-a făcut întâia distincție mai clară dintre literatură și istorie.
Așadar, poetul epic are posibilitatea de a alege faptele pe care le narează și
de a le selecta, nu după caracterul lor real, ci în funcție de intenția epicului,
altfel spus chiar și pe cele neadevărate, dar convingătoare. Astfel, literatura
se ocupă de adevărul imaginar, iar istoria de adevărul istoric.
Un lucru asemănător se afirmă și în romanul japonez Genji
monogatari, scris la începutul secolului al XI-lea, de Murasaki Shikibu, o
doamnă de companie a împărătesei Fujiwara no Shōshi (988-1074) de la
Curtea Heian (794-1185). În capitolul Hotaru3, prin vocea prințului imperial
Genji, personajul principal al romanului, Murasaki Shikibu își expune părerea
despre discurs, distingând între discursul istoric, literar și cel religios. Despre
discursul istoric din cronicile vechi Kojiki (712) și Nihonshoki (720), prințul
Genji afirmă că înfățișează fapte adevărate petrecute încă din vechime, dar că
acestea nu pot cuprinde totul. Despre discursul literar, explică prințul, se
spune că înfățișează, în special, bunele și relele din viața oamenilor, pentru a
da o pildă generațiilor viitoare, dar adevărul reprezentat este unul imaginar.
Până și în discursul religios, conchide prințul Genji, se folosesc stratageme
2
Aristotel, Poetica, Studiu introductiv, traducere și comentarii de D.M. Pippidi, București,
Editura Academiei, 1965, p. 60.
3
Murasaki Shikibu, Povestea lui Genji, Traducere din limba japoneză de Angela Hondru,
Iași, Polirom, 2017, p. 525-526.
842
pentru a-i ajuta pe oameni să ajungă la înțelegerea învățăturilor lui Buddha,

dar, în virtutea dobândirii iluminării, discursul pune accent mai ales pe morală
și intenția religioasă. Este foarte interesant cum Murasaki Shikibu nu
definește, de fapt, discursul prin ceea ce este, ci prin scopul și intențiile lui.
Astfel, discursul istoric are rolul de a păstra și transmite adevărul faptelor din
vechime, în timp ce discursul literar conține și o intenție etică, formatoare, iar
cel religios trebuie să se impună și să convingă în vederea transmiterii
învățăturii lui Buddha.
Și, dacă istoria nu se interesează de singularitatea evenimentelor
individuale, ci de specificitarea lor, literatura, dimpotrivă, se interesează de
indivizi singulari și de evenimentele vieții lor, precum și de
reprezentativitatea acestora în raport cu existența omenească, în ansamblul
ei. Adevărul literaturii este adevărul imaginar și nu adevărul evenimentelor
istorice. Dar, în vederea prezentării acestuia, se cere și o intrigă care să-l
pună mai bine în evidență.
De aceea, nu e de mirare că, la sfârșitul secolului al XVIII-lea,
Jean-François Marmontel (1723-1799) definea intriga, în Éléments de
littérature, ca pe un lanț în care fiecare episod formează o verigă, asemuind
acest mod de construire cu logica retoricii discursului. Și, comparând
narațiunea cu contemplarea unei grădini, Marmontel explică felul în care
lucrează scriitorul la descrierea locurilor și personajelor, urmând modelul
naturii:
Pour le récit d'un fait, comme le but est de faire roir, autant que possible,
ce qu'on raconte, il faut savoir décrire les lieux, peindre les personnages,
développer l'action, en suivant la nature. Pour les lieux et les personnages
d'abord, comment les voit-on? Remarque-t-on du premier coup-d'oeil les
moindres détails? Non, sans doute. Supposons que je regarde un vaste
jardin. Au premier coup-d'oeil, je vois des massifs d'arbres, une pelouse
verte, çà et là de petits parcs de fleurs. Après avoir entrevu cet ensemble,
je fixe mes regards sur la vaste pelouse pour en examiner la forme et en
déterminer l'étendue; je contemple le plan, la disposition du jardin; je
considère ensuite chaque massif, j'y remarque les arbres les plus grands,
les plus beaux ; puis je promène mes regards sur les petits parcs de fleurs,
et je compare la variété, la richesse, l'éclat des couleurs qui dominent dans
chacun. M'approchant alors d'un de ces parcs et y concentrant mon
attention, je reconnais les différentes espèces de fleurs qui y brillent: enfin,
843
fixant mes yeux sur une seule fleur, je juge de la beauté, de la régularité de
sa forme, de la vivacité, de la fraîcheur de ses couleurs4.
Astfel, după concepția lui Marmontel, ambiția literaturii, întemeiată

pe mimesis, este aceea de a reda cât mai autentic experiența veritabilă a
oamenilor și, asemeni unui pictor, să prezinte, mai întâi, ansamblul unui
tablou reprezentat și, abia după aceea, să redea și să evidențieze detaliile.
Romanul realist își va construi poetica conform acestei concepții a lui
Marmontel.
Relația dintre literatură și societate

Pentru a înțelege mai bine, însă, evoluția discursului literar în raport
cu cel istoric, este important să urmărim și relația dintre literatură și
societate. A spune că literatura oglindește viața sau că o reprezintă este și
prea puțin și prea mult, în același timp, dar și ambiguu. Hegel și Taine au
pus, de pildă, semnul de egalitate între valoarea istorică și socială a unei
opere și valoarea sa artistică. Fără îndoială că celebrul roman al lui Tolstoi,
Război și pace (1865-1869), este cel mai ilustru exemplu în acest sens,
roman care, pe lângă valoarea estetică implicită are și valoare istorică, dar și
socială, prin redarea atmosferei și a vieții cotidiene din timpul campaniei
napoleoniene din Rusia (1812).
Dar nu putem să ignorăm schimbările de paradigmă aduse de
modernitate în domeniul literaturii și al istoriei, fapt ce a modificat nu numai
viziunea scriitorilor asupra literaturii, ci și a felului în care istoricii înșiși au
ajuns să perceapă istoria. Adoptând distincția clarificatoare a lui Genette de
istorie ca diegesis și literatură ca mimesis, Paul Veyne susține că istoria nu
se interesează nici de frumos, nici de unicitate sau raritate, ci numai de
adevăr: Rien que la vérité5. Istoria poate să nu fie captivantă, poate să nu fie
frumoasă, poate să plictisească, dar niciodată să nu fie neadevărată.
În secolul al XX-lea, criza mimesis-ului a scos, însă, la iveală și
ideologiile din spatele viziunilor despre raporturile literaturii cu realitatea
sau cu adevărul reprezentării. Jacques Derrida și Michel Foucault au
încercat să deconstruiască conceptul de mimesis, realizând fiecare o critică a
mitului limbajului ca prezență. Astfel, în conflict cu ideologia mimesis-ului,
teoria literară nu mai concepea realismul ca pe o reflectare a realității, ci ca
4
Jean-François Marmontel, Éléments de littérature, Lille, Imprimerie de L. Danel, 1851, p.
151.
5
Paul Veyne, Comment on écrit l’histore suivi de Foucault révolutionne l’histoire, Paris,
Seuil, 1979, p. 19.
844
pe un discurs care își avea regulilele și convențiile sale, ca pe un cod care nu

este nici mai natural, nici mai adevărat ca altele. Întrebarea Cum copiază
literatura realul, consideră Antoine Compagnon, devine, de fapt, Cum ne
face literatura să credem că ea copiază realul?6
Roland Barthes, dar și Toma Pavel, au exprimat problema
raporturilor literaturii cu realitatea în termeni de iluzie referențială, sau,
după cum se exprima Barthes, ca pe un ”efect de real”7. Cum au observat,
însă, și criticii lui Barthes, eliminarea totală a referinței nu este posibilă,
fiindcă nu poate exista o literatură de grad zero.
Punctul de vedere
Scriitorul, spre deosebire de istoric, mai are posibilitatea de a rândui
derularea evenimentelor în raport cu povestirea sau cu tipul de discurs ales
și, ordonându-le, are libertatea de a conduce firul narațiunii, dând
construcției narative o formă sau alta. Felul în care scriitorul dezvoltă
elementele narative pe care le are la dispoziție îl ajută să construiască intriga
(înlănțuirea întâmplărilor, episoadelor, apariția personajelor etc.) și să
confere autenticitate povestirii prin intermediul personajelor.
Personajele istorice prezente în romanul istoric sunt, fără îndoială,
reale, dar, în jurul acestora, se manifestă o galerie de eroi fictivi care dau
savoare și farmec scriiturii. Fără acești eroi, evenimentele din romanele
istorice ar fi serbede și lipsite de frumusețe. Evident, istoricul, oricât ar fi de
talentat, nu își poate permite să inventeze eroi ad-hoc care să explice, oricât
ar fi de tentant, unele mistere sau locuri nevăzute ale istoriei.
În raport, însă, cu evenimentele epice care urmează logica ficțiunii,
evenimentele istoriei sunt cauzale, menirea istoricului fiind și aceea de a
căuta dovezi și de a explora cât mai precaut suprafața imensă, copleșitoare, a
înlănțuirilor, nu întotdeauna evidente la prima vedere, a totalității firelor
cauzale ale evenimentelor. Dacă narațiunea literară presupune, în fluxul
evenimentelor, segmentări, fragmentări, focalizarea asupra unei secvențe
epice și delimitarea narativă a planurilor acțiunii, narațiunea istorică ar risca
enorm dacă și-ar asuma o ambiție similară. Raportul cu temporalitatea este,
de asemenea, esențial în distincția narațiunii literare de cea istorică. În timp
ce istoria urmează un fir cronologic al evenimentelor, narațiunea, mai ales
cea modernă, poate să lucreze cu rupturi temporale și, în cazul acesta, să
urmeze fluxul neregulat al conștiinței sau chiar, în cazul memoriei afective,
6
Antoine Compagnon, Le démon de la théorie, Paris, Seuil, 1998.
7
Roland Barthes, „L’effet du réel”, în Roland Barthes, Leo Bersani, Philippe Hamon,
Michael Riffaterre, Ian Watt, Littérature et Réalité. Paris, Seuil, 1982.
845
să nu țină deloc cont de ordinea rememorării evenimentelor, confirmând

descoperirile psihanalizei referitoare la dezordinea temporală a proceselor
inconștientului. Romanele Virginiei Woolf, de pildă, sunt mai degrabă
expresia unor stări sufletești, ce surprind cu precizia unui microscop viața
interioară a personajelor, aceasta fiind extrem de fidel redată nu atât prin
descriere, cât prin tehnici rafinate de scriere.
Evenimentele istorice din trecut sunt, însă, ireversibile, singura șansă a
schimbării lor putând să o dea tot literatura, deoarece istoria nu mai poate
interveni în cursul deja întâmplat al evenimentelor. Distopia, de pildă,
reprezintă o astfel de istorie alternativă imaginară a schimbării cursului istoric,
cum este și cazul romanului lui Ryū Murakami, From the Fatherland, with
Love (Hantō o Deyo, 2015), care prezintă o versiune alternativă asupra istoriei
în care Coreea de Nord invadează și ocupă, în 2011, Japonia.
În plus, dacă romancierul poate să fie selectiv și să se oprească
asupra unui anumit moment din derularea unui eveniment istoric, fără să fie
obligat să descrie întreg contextul, o face pe deplin conștient, respectând
logica narațiunii impuse de el însuși; istoricul, chiar dacă alege să prezinte
detalii, nu poate ignora cadrul istoric general. Astfel, Stendhal nu descrie în
romanul Mănăstirea din Parma bătăliile, ci, mai degrabă, ororile acestora,
folosindu-se de un artificiu narativ simplu: introducerea unui personaj naiv
și fără experiență, tânărul Fabrice del Dongo, care, în dorința lui de a se
alătura armatei lui Napoleon și de a-și întâlni idolul, se confruntă cu peisajul
trist al soldaților morți, în timp ce imaginea unui cal însângerat aplifică
efectul de oroare: „un cheval tout sanglant qui se débattait sur la terre
labourée, en engageant ses pieds dans ses entrailles”8. Datorită naivității și
purității sentimentelor sale, Fabrice trezește ușor simpatia și adeziunea
cititorului. Îmbrăcat într-o uniformă recuperată de la un cadavru, Fabrice
reprezintă spiritul romantic, naiv, exaltat de propria trăire, dar neștiutor și
incapabil să înțeleagă angrenajul uriaș care punea istoria în mișcare
deasupra capetelor soldaților din oștirile aflate în conflict. Ba mai mult,
epuizat de acțiune, adoarme ca un copil la finalul unei zile de joacă, fără să
fi izbutit să-l vadă trecând pe idolul său Napoleon9.
Nici W.M. Thackeray în Vanity Fair nu este preocupat de prezența
personajelor istorice, preferând descrierea sentimentelor și emoțiilor
personajelor imaginare din romanul său. Remarcabilă este, în acest sens, seara
de 15 iunie 1815, când are loc, la Bruxelles, balul Ducesei de Richmond, bal
8
Stendhal, La Chartreuse de Parme, Préface de Paul Morand, Postface et notes de Beatrice
Didier, Paris, Gallimard, 1972, p. 66.
9
Ibidem, p. 74.
846
la care participă și ducele de Wellington împreună cu ofițerii săi, ce vor lua

parte, a doua zi, la bătălia de la Quatre Bras, bătălie premergătoare celei de la
Waterloo (18 iunie 1815). Scena balului a fost reprezentată sugestiv și de
către pictorul Robert Alexander Hillingford (1870). Deși la bal sunt prezente
și personalități istorice care au jucat un rol important în cadrul coaliției
anti-Napoleon, Thackeray preferă să-și concentreze atenția asupra jocului
rivalității dintre două femei, rivalitate ce exprimă metaforic rivalitatea de pe
câmpul de bătălie, anticipând-o. Unele ecouri ale luptelor se vor face auzite în
saloane, în capitolul al XXXII-lea, dar, fără îndoială, ceea ce va stârni emoția
cititorului va fi nu atât de tăcerea salvelor de tun de la sfârșitul capitolului, cât
mai ales moartea tânărului George.
În romanul Război și pace, Tolstoi va urma un model similar,
alegându-l pe prințul Andrei ca punct de vedere narativ, exprimând, prin
intermediul acestuia, prezent la bătălia de la Borodino, câteva reflecții
asupra războiului, ce produc asupra cititorului o impresie mai puternică
decât meditațiile despre istorie ale autorului. Scriitorul are avantajul, în
raport cu istoricul, de a schimba punctul de vedere și de a adopta o poziție
privilegiată în observarea unei bătălii, fără să fie obligat să descrie totul în
detalii. Astfel, emoțiile și sentimentele celui care se găsește în interiorul
tabloului au rolul de a organiza totul în jurul acestuia, privilegiind un punct
de vedere care nu este al naratorului și nici al autorului, dar în spatele
gândurilor căruia se poate camufla viziunea scriitorului.
Istoricul nu are posibilitatea adoptării unui punct de vedere străin
prin intermediul căruia să descrie evenimentele deoarece i se cere să rămână
imparțial și neimplicat. Istoria orală a utilizat, totuși, metoda dialogului și a
dat curs înregistrării vocii unor martori la evenimentele importante ale
istoriei. După cum a demonstrat și istoria mentalităților, istoria nu este
împlinită numai de marile personalități, ci și de oamenii simpli, deopotrivă.
Istoria orală a arătat eficacitatea metodei interogării participanților la marile
mișcări ale istoriei, demonstrând că mărturiile oamenilor pot reconstitui
evenimente istorice care, adăugându-se informațiilor documentelor, ne pot
ajuta să le înțelegem mai bine sensul.
Universalitatea literaturii
Literatura operează, spre deosebire de istorie, cu modele, cu motive,

căutând tipicitatea și, prin aceasta, universalitatea, deoarece sentimentele,
trăirile, gândirea oamenilor pot fi, în circumstanțe asemănătoare, apropiate
sau identice, fiindcă omul reacționează, în situații de viață limită, identic.
847
Dacă evenimentul istoric are ambiția de a cuprinde o totalitate, iar

istoricul tinde să descrie întreg mecanismul și să reconstituie toate
elementele componente ale acestuia printr-o narațiune ce se realizează prin
acumulare de informații și date certificate de documente, literatura poate să
fragmenteze, să rupă nivelele de prezentare a evenimentelor epice și să fie
secvențială. Literatura modernă, în special, operează prin aceste rupturi de
nivel și schimbări de perspectivă. Din acest punct de vedere, narațiunea
epică funcționează și într-o logică a recurenței, fără să se sfiască a folosi și
reinterpreta topoi literari care să revalorizeze tradiția literară, punând motive
literare vechi în forme și conținuturi noi. Chiar și atunci când o contestă,
cum face avangarda, literatura nu poate să nu dialogheze cu tradiția, fie
afirmând-o, fie negând-o vehement. Un exemplu elocvent în acest sens este
și motivul eroului sau toposul eroic. De la Ahile, personajul lui Homer și
erou al războiului Troiei, până la Siegfrid sau Roland, eroi consacrați de
literatura medievală, apoi până la Don Quijote, eroul pe dos al lui Cervantes,
Eroul, ca ideal uman, a fost mereu prezent în literatură și nu a încetat, nici
măcar în epoca noastră, să alimenteze imaginația literară sau artistică. Marii
eroi ai literaturii sunt la fel de celebri ca cei mai cunoscuți eroi ai istoriei, cu
diferența că cei dintâi sunt imaginari, iar cei din urmă adevărați. Ideea de
tipicitate și cea de model conferă eroilor literaturii valoare și universalitate,
în timp de eroii istoriei rămân unici, cu un destin particular, individual.
Literatura, în speță romanul, este o operă unică și nu mai poate fi
corectată decât de autorul ei, cât timp acesta trăiește. Romanul se închide în
sine, ca o capsulă a timpului care poate călători, însă, până în zilele noastre
și, mai departe, în viitor. Pe de altă parte, istoria, în funcție de noi cercetări,
abordări și perspective, adună o materie care, în timp, poate fi corectată,
completată, amendată de cercetările mai noi. Despre puține evenimente ale
istoriei se poate spune cu certitudine că cercetarea s-a încheiat și că nimic nu
mai poate fi adăugat sau corectat. În plus, istoricul Lucian Boia consideră că
istoricii trebuie să accepte și să conștientize relativismul în istorie, deoarece
„starea de inocență, întreținută de iluziile scientiste”10, nu mai poate fi
continuată.
Străduindu-se să fie cât mai puțin unilaterală, dezvoltarea istoriei
imaginariilor a permis investigarea unor domenii ale vieții umane mai puțin
explorate anterior de istorici, respectiv imaginarul. Cercetarea istorică care
s-a aplecat asupra imaginarului a demonstrat faptul că istoricii se pot
10
Lucian Boia, „Jocul cu trecutul”, în idem, O privire teoretică asupra istoriei. Jocul cu
trecutul. Pentru o istorie a imaginarului. Un joc fără reguli. Întrebări fără răspuns (sau cu
prea multe răspunsuri), București, Humanitas, 2022, p. 185.
848
interesa, ba chiar ar trebui s-o facă, de trăirile, sentimentele, așteptările și

speranțele oamenilor care au participat la evenimentele istorice ce le-au
marcat existența, arătând că și aceste aspecte ale vieții sunt importante în
înțelegerea evenimentelor istorice mari, dar, în timp ce istoricul ne vorbește
despre soldatul din tranșeele Primului Război Mondial (condiția socială,
religioasă, intelectuală a acestuia) și ne face, apoi, o descriere a situației
soldaților unui anumit regiment plecat la război (vârstă, studii, limbă,
confesiune etc.), nu ne poate spune nimic despre mama rămasă acasă sau
despre sentimentele sale pentru fata cu care soldatul dorea să se însoare
după lăsarea la vatră11. Nici literatura nu știe mai multe decât istoria, uneori
scriitorul știe chiar mai puține, dar literatura are privilegiul să inventeze
acolo unde nu are dovezi, ceea ce istoria, fără un risc imens, nu are dreptul
s-o facă. Dar, pe de altă parte, se poate ajunge la o falsă întrebare, după cum
explică și Lucian Boia, în cazul în care „[…] vrem să interpretăm
imaginarul cu orice preț prin realitatea concretă sau să recompunem
realitatea concretă plecând de la imaginar”12.
Fascinația și ambiguitatea literaturii, în raport cu istoria, nu s-ar
exprima, oare, prin faptul că, dându-se drept o reprezentare a lumii și
utilizând tehnici complexe pentru a menține iluzia realității, apelează tocmai
la imaginație pentru a descrie ceva ce nu există în realitate și nu poate fi
atins altfel decât prin intermediul metaforelor?! Și acest univers de cuvinte,
creat din aproape nimic și câteva metafore, să convingă cititorul, făcându-l
să creadă în poveste ca și cum i-ar fi fost povestită de cineva cunoscut.
11
Sorin Mitu, „Argument”, în Enciclopedia imaginariilor din România. Imaginar istoric,
vol. III, Iași, Polirom, 2020, p. 11.
12
Lucian Boia, „Pentru o istorie a imaginarului”, în idem, O privire teoretică asupra
istoriei, p. 211.
849
LISTA
CONTRIBUTORILOR
• Alexandra Andor, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”
Cluj-Napoca
• Constantin Bărbulescu, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca,
Facultatea de Istorie și Filosofie
• Alexandru-Bogdan Bud, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian
Blaga” Cluj-Napoca
• Cecilia Cârja, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Direcția de
Patrimoniu Cultural Universitar
• Ion Cârja, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
Istorie și Filosofie
• Livia Coroi, Liceul Teoretic „Avram Iancu” Brad
• Ionuț Costea, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
Istorie și Filosofie; Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”
Cluj-Napoca
• Augusta Costiuc Radosav, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca,
• Paula Cotoi, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-
Napoca, Departamentul Cercetare. Colecţii speciale. Arhiva orală şi
multimedia
• Maria Crăciun, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Mihai Croitor, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Sanda Croitor, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară
Cluj-Napoca, Arhiva
• Daniel David, rectorul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca
• Adinel C. Dincă, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea
de Istorie și Filosofie; Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-
Napoca al Academiei Române
• Ioan Drăgan, Arhivele Naționale ale României. Serviciul Județean Cluj
• Carmen Florea, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Florina Ilis, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
Litere; Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca
• Artur Lakatos, Universitatea Creștină Partium din Oradea, Facultatea de
Științe Economice și Sociale, Institutul de Științe Economice
853
• Mária Lupescu Makó, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca,

• Radu Mârza, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Greta Miron, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Sorin Mitu, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Gabriel Moisa, Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Relaţii
Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării
• Bogdan Murgescu, Universitatea București, Facultatea de Istorie
• Gheorghe Negustor, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Școala
Doctorală „Istorie. Civilizație. Cultură”
• Toader Nicoară, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea
de Istorie și Filosofie
• Mihai Olaru, Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al
Academiei Române, Marie Skłodowska-Curie Individual Fellowship
• Valentin Orga, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
Istorie și Filosofie; Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”
Cluj-Napoca
• Judit Pál, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Ovidiu Pecican, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
Studii Europene
• Alexandru-Florin Platon, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași,
Facultatea de Istorie
• Ioan-Aurel Pop, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, președintele
Academiei Române
• Vlad Popovici, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Claudiu Porumbăcean, Muzeul Județean Satu Mare
• Doru Radosav, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Dan Eugen Rațiu, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea
• Cosmin C. Rusu, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea
854
• Enikő Rüsz-Fogarasi, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca,

• Marcela Sălăgean, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea
• Ana Victoria Sima, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca,
• Corina Teodor, Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și
Tehnologie „George Emil Palade” Târgu Mureș, Facultatea de Științe și
Litere „Petru Maior”
• Lucian Turcu, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Șerban Turcuș, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Veronica Turcuș, Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca
al Academiei Române
• Virgiliu Țârău, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de
• Petronel Zahariuc, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași,
Facultatea de Istorie.
855

Intre Decalogul Cretin i Drepturile Om

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Intre Decalogul Cretin i Drepturile Om

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PASIUNE ȘI RIGOARE.

NOI TENTAȚII ISTORIOGRAFICE

Omagiu profesorului Ovidiu Ghitta

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Volumul a fost publicat cu sprijin financiar din

© Responsabilitatea pentru conținutul și forma studiilor aparține autorilor.

Tehnoredactare și copertă: Ioachim Gherman

Argonaut & Mega

Introducere In Honorem Ovidiu Ghitta ................................................... 13

Profesorul Ovidiu Ghitta, între rigoare și pasiune ................................. 15

Bibliografie selectivă .................................................................................. 21

I. SATE ȘI PREOȚI ÎN ARDEAL ........................................................... 37

Preoți în sate din Ardeal: Adam Theodor, paroh la Turdaș,

Istoria din cifre. Protopopiatul unit

Războiul celor mulți și tăcuți. Frontul de acasă reflectat

Un nou început: din activitatea protopopului greco-catolic

II. INSTITUȚII, RITUALURI, PRACTICI RELIGIOASE .............. 155

Între canoane și realitatea politică: practică electorală în

Sfântul, comanditarii și credincioșii: algoritmul (ne)obișnuitei

Între schismă şi unire religioasă. Predicile lui Osvaldus de

Glasul clopotelor în Clujul premodern .................................................. 220

De la vechi la noi orizonturi. Biserica greco-catolică

III. OAMENI, IDEI, FAPTE .................................................................. 253

Discursul mineralogic în Transilvania (secolele XVIII-XIX).

De folos obştesc. O nouă strategie de legitimare a puterii

Les Roumains et l’Europe – l’Europe et les Roumains au

Patru generații în slujba neamului românesc:

Grămăticul cu călimara la brâu.

Cartea românească în biblioteca personală

România în La Belle Époque -

Războiul dreptății: fărădelegi și justiție în societatea românească

Figuri ilustre sătmărene. Andrei Doboşi (1875-1955)........................... 436

Între Decalogul creștin și drepturile omului.

Vasile Pașca – devotament și sacrificiu în

O încercare monografică dedicată clubului de fotbal

O tentativă reușită de modernizare instituțională –

IV. IDEOLOGIE ȘI VIAȚĂ POLITICĂ ............................................. 529

Credința religioasă și lupta națională în secolul al XVIII-lea –

Între autonomie și centralism: administrația

Cultură politică și politici culturale idiș în

Elita intelectuală românească împotriva revizionismului ungar

Legionarismul și Hungarismul. O abordare comparativă

De la Rezistență sau cedare, la Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!

Vântul de la Răsărit sau Vântul de la Apus? Discursul rostit

Un episod de „organizare a ignoranței” în Arhivele Naționale

V. TENTAȚII, SURSE, ȘANTIERE ..................................................... 659

Cronica lui Anonymus și nașterea imaginii românilor

Gesta lui Anonymus. Genul literar ca argument istoriografic ............. 680

Cercetarea vieții cotidiene în principalele centre urbane ale

Context și condiționări istoriografice

Cum analizăm teoria artei a unui pictor? Despre metodele

Un document despre franciscanii din Moldova (1709) și alte

Raportul diplomatic italian din 17 septembrie 1951 privind

Documente papale și curiale în România.

Ridicând cortina care ascunde șantierul istoricului ............................. 808

Literatura, adevărul și istoria: o perspectivă subiectivă ..................... 841

LISTA CONTRIBUTORILOR .............................................................. 851

Prof. univ. dr. psih. Daniel David,

Din studiile de psihologie (Fiske și colab.) știm că atunci când

serios și cu brio toate etapele educaționale - reflectând plenar sintagma că

A elogia un coleg, dincolo de circumstanțe și convenții precum

Imediat după absolvirea facultății, s-a afirmat ca un promițător

Parcurgând sistematic istoria bisericii greco-catolice, este preocupat

luminat și reformator Iosif de Camillis și la textul apologetic remarcabil al