Sunteți pe pagina 1din 4

PE URMELE PAŞILOR PIERDUŢI

Prof. Urdǎ Adrian

Personaje
- povestitor
- Eva Heyman
- Tatǎl
- Mama

Povestitor: Ceea ce doresc sǎ vǎ povestesc s-a întâmplat în timpul celui de-


al doilea rǎzboi mondial. Lumea întreagǎ era în rǎzboi. Din ce
motiv? Majoritatea celor implicaţi, a oamenilor simpli, nu puteau
sǎ spunǎ. Şi parcǎ nu erau destule nenorocirile rǎzboiului, cǎ s-a
dezvoltat, ca o ultimǎ sfidare a umanitǎţii, antisemitismul. Pentru
simplul motiv cǎ erau diferiţi oamenii trebuiau sǎ piarǎ. S-a dorit
exterminarea lor pânǎ la ultimul
Acţiunea noastrǎ se petrece la Oradea, în anul 1944, într-o
familie de evrei, şi totul se reduce la cuvintele mezinei familiei,
Eva Heyman: ,,Eu nu vreau sǎ mor! Am trǎit atât de puţin!

(undeva, în Oradea, într-o locuinţǎ evreiscǎ)


Eva Heyman: Mamǎ, de ce se poartǎ oamenii aşa de urât cu noi? Pânǎ mai
ieri vecinii erau aşa de drǎguţi cu noi şi aşa de bine ne înţelegeam
cu toţii!
Mama: Draga mea, nu ştiu cum sǎ-ţi spun sǎ înţelegi. Eşti încǎ micǎ şi nu
doresc sǎ-ţi aduc vreo supǎrare. Vezi tu, zilele trecute au apǎrut în
oraş nişte legi împotriva noastrǎ. De ce? Nu ştiu nici eu. Cert este
cǎ trebuie sǎ purtǎm steaua galbenǎ în piept, sǎ fim huiduiţi de
ceilalţi, cǎ nu mai avem voie sǎ avem nici un aparat în casǎ, nu
avem voie sǎ circulǎm pe trotuare şi alte lucruri asemǎnǎtoare. Eu
mǎ rog sǎ fie doar atât, dar tatǎl tǎu mi-a spus cǎ e doar începutul.
Eva Heyman: Cum începutul? Nu e destul? Şi pǎpuşica au vrut sǎ mi-o ia,
noroc cǎ am ascuns-o în teracotǎ. Am s-o spǎl puţin pentru cǎ
este murdarǎ de cenuşǎ şi am sǎ am iarǎşi tovarǎşi de joacǎ. Dar
tata unde este?
Mama: Nu ştiu de el nimic de câteva zile. Am înţeles cǎ l-au dus la
comisariat, dar nu ştiu mai multe

(se aude un zgomot de afarǎ. Cele douǎ se îmbrǎţişeazǎ şi stau speriate)

Tatǎl: Nu vǎ fie fricǎ, sunt eu!


Mama: Dar ce s-a întâmplat cu tine?
Tatǎl: Neau dus la comisariat sǎ le spunem unde avem ascuns aurul şi
bogǎţiile. Nu eram doar eu, erau toţi prietenii, rudele şi cunoscuţii
noştrii. N-i s-a pus în vedere ca pânǎ mâine sǎ predǎm toate
bunurile de valoare, altfel ne împuşcǎ. Şi va trebui sǎ ieşim în
faţa porţii cu un geamantan, doar atât şi sǎ pornim spre ghetou.
Eva Heyman: Dar ce-i acela un ghetou?
Mama: Nu-ţi face griji cǎ nu e nimic grav. E un loc unde ne adunǎ pe toţi
evreii ca sǎ fim protejaţi de ceilalţi
Eva Heyman: Şi unde e ghetoul?
Tata: La marginea oraşului. De voi nu-mi este teamǎ, pentru cǎ sunteţi tinere
şi în putere, dar îmi este fricǎ de bunicii tǎi Eva, pentru cǎ sunt
bǎtrâni.
Eva Heyman: Dar pǎpuşica pot s-o iau? Şi ne mai întoarcem înapoi?

(mama plângând îşi strânge ul în braţe)

Mama: Da puiul meu, sper sǎ ne mai întoarcem. Aici ne-am nǎscut şi noi,
aici te-ai nǎscut şi tu, iar dupǎ ce se terminǎ blestǎmǎţia asta de
rǎzboi ne întoarcem acasǎ.
Eva Heyman: Şi o sǎ avem iarǎşi grǎdiniţǎ de flori? Şi leagǎn? Şi o sǎ
creştem porumbei?
Tata. Uite, îţi promit cǎ mǎ ocup chiar eu de leagǎn şi porumbei. O sǎ-ţi
aduc porumbei albi, frumoşi, porumbei tǎrcaţi şi tot ceea ce îţi vei
dori. Dar acum trebuie sǎ ne pregǎtim de plecare şi numai
Dumnezeu ştie când o sǎ ne întoarcem

(de afarǎ se aud strigǎte: ,,Ieşiţila poartǎ! Încolonarea!)

Tata: Haideţi sǎ mergem. Bunicii şi unchii sunt deja afarǎ, ne aşteaptǎ.


(tatǎl ia un geamantan ce stǎtea pregǎtit şi cei trei ies)
Povestitor: Aşa a început drumul calvarului. Pentruaceastǎ familie şi pentru
alte mii de familii din Oradea. Mai întâi ghetoul. Deşi erau
condiţii mai mult decât insalubre, Eva a sperat pânǎ în ultimul
moment cǎ va scǎpa. Au reuşit sǎ scape pǎrinţii ei. Ea însǎ a fost
încǎrcatǎ în ,,Trenurile morţii” şi dusǎ la Auschwitz. Şi acolo a
trǎit pânǎ la 17 octombrie 1944, când Mengele a efectuat ultima
mare selecţionare. Deşi era ascunsǎ ea a fost gǎsitǎ şi i s-a strigat:
,,Marş în dubǎ”. În urma ei a rǎmas doar un nor, o dârǎ de fum.
Eva Heyman: ,, Rugǎ înaintea morţii”
Doamne, dacǎ Tu eşti cu adevǎrat acolo sus, aşteaptǎ-mǎ pe
mine, un copil, ce nu are altǎ vinǎ decât cǎ vrea sǎ trǎiascǎ. Am
trǎit atât de puţin! Doamne, ce am fǎcut sǎ mor, cu ce am greşit?
Iartǎ-mi Doamne pǎcatele şi aşteaptǎ-mǎ la Tine în Rai, cǎ aici pe
pǎmânt s-a coborât iadul. O sǎ vin acolo sus ca o dârǎ de fum, ca
un norişor, cǎ aşa vin de o vreme spre Tine toţi confraţii mei. Şi
sǎ nu Te deranjese mirosul Doamne, suntem noi, oamenii tǎi,
cǎrora le-ai promis odatǎ totul

Adaptare dupǎ Eva Heyman, Am trǎit atât de puţin, în Ecouri din Holocaust
în Literatura Universalǎ, Ed. AERVH, Bucureşti, 2005, pp. 155-
175