Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cu 25 de ani în urma, am stabilit data corecta a nasterii lui Dumitru Ciurezu, singurul
scriitor oltean caruia i s-au acordat doua premii ale Academiei Române pentru poezie.
În toate lucrarile de istorie literara de pâna atunci, începând cu ,,Istoria” lui George
Calinescu, era înregistrat ca an al nasterii 1901, când de fapt D. Ciurezu era nascut în
1897. Aceasta eroare s-a datorat lui D. Ciurezu însusi: întrebat fiind de catre George
Calinescu, pe când lucrau împreuna la Fundatiile Regale, când s-a nascut, i-a
comunicat anul 1901 si de-abia în 1975, cu putin timp înainte de a muri, i-a marturisit
nepoatei sale Xenia Bâcleseanu din Craiova de ce l-a indus în eroare pe George
Calinescu: ,,sa nu zica lumea ca este din secolul celalalt”. Am corectat aceasta eroare
din istoria literara în modul cel mai simplu posibil: am descoperit si am publicat
certificatul de nastere, iar de atunci pâna în prezent în toate lucrarile de istorie literara
apare consemnata ca data a nasterii lui D. Ciurezu ziua de 7 noiembrie 1897, nu 15
noiembrie 1901 (cum aparea în toate lucrarile anterioare).
Este posibil ca Mircea Eliade sa fi comunicat ca data a nasterii sale 9 martie 1907 din
mai multe motive: a avut în vedere probabil semnificatia numarului 13 (28 februarie + 13
zile = 13 martie) sau nu si-a cunoscut certificatul de nastere si si-a declarat data nasterii
în functie de spusele parintilor sai, care îi sarbatoreau întotdeauna ziua de nastere pe 9
martie stil nou (el stabileste corect relatia dintre stilul nou si cel vechi: 9 martie – 13 zile
= 25 februarie).
Mult mai plauzibila ni se pare varianta ca Mircea Eliade si-a cunoscut data reala a
nasterii (28 februarie 1907 s.v.), însa a dorit sa continue o traditie începuta din copilarie,
aceea de a-si sarbatori nasterea într-o zi cu semnificatii religioase profunde: în
calendarul crestin-ortodox, 9 martie se sarbatoresc an de an Sfintii 40 de Mucenici din
Sevastia.
Aceasta varianta ne-a fost sugerata de o afirmatie facuta în 1998 de catre Bryan Rennie
în capitolul despre Mircea Eliade din “Encyclopedia of Philosophy”: ,,Eliade’s Orthodox
Christian family celebrated his birthday on the Day of the Forty Martyrs, which is 9
March by the Julian calendar, and Eliade himself gave that date as his birthday.”
(Familia crestin-ortodoxa a lui Eliade a sarbatorit ziua acestuia de nastere în Ziua celor
40 de Martiri dupa calendarul iulian, iar Eliade însusi a dat aceasta data ca ziua lui de
nastere”).
Confuzia privind adevarata data de nastere a lui Mircea Eliade a fost sporita de
comunicatul de presa dat de Radio România, în care se anunta organizarea Saptamânii
,,Mircea Eliade” în perioada 5 martie – 11 martie 2007. În acelasi comunicat de presa
aparea si urmatoarea veste: ,,Vineri, de ziua lui Mircea Eliade”, 9 martie 2007…”.
13 martie 1907
Pâna în anul 1983, când Constantin Popescu-Cadem, important cercetator român, a
descoperit si a publicat în ,,Revista de istorie si teorie literara”, nr. 1, ianuarie-martie 1983,
actul de nastere nr. 1996 din 1 martie 1907, prin care se certifica nasterea viitorului
scriitor la 28 februarie 1907 (stil vechi), ora 5 dimineata, singurii autori români care au
consemnat ca data a nasterii 28 februarie 1907 au fost George Calinescu si, trei decenii
mai târziu, istoricul literar Mircea Handoca, primul care a facut precizarea ca data de 28
februarie 1907 este pe stil vechi, iar pe stil nou îi corespunde data de 13 martie 1907.
La aceeasi concluzie ajunsese cu zece ani în urma si Bryan Rennie, cel mai important
eliadist contemporan: ,, Mircea Eliade was born in Bucharest, Romania on 13 March
1907. Although Romanian records give his date of birth as 28 February, this is
according to the Julian calendar, since the Gregorian calendar was not adopted in
Romania until 1924.”(Cf. http:/www.westminster.edu/staff/brennie/eliade/mebio.htm).
Atentie! Calendarul gregorian nu a fost adoptat în România în 1924, ci în 1919: ziua de
1 aprilie 1919 a devenit 14 aprilie 1919.
Mircea Handoca, cel mai avizat cercetator român al vietii si operei lui Mircea Eliade, a
publicat articolul ,,În preajma Centenarului MIRCEA ELIADE. Rectificari necesare” în
,,România literara”, nr.3/ 26 ianuarie 2007 (Anul XXXIX), pag. 18 – 20, în care afirma cu
tarie ca Mircea Eliade s-a nascut pe 28 februarie/ 13 martie 1907, însa articolul apare
însotit de urmatoarea ,,Nota a redactiei: Stim ca dl Handoca este un bun cunoscator al
biografiei si operei lui Mircea Eliade si ca se ocupa de multi ani, cu devotament, de
editarea textelor lui. Asa se explica de ce am facut loc în paginile revistei noastre
acestui studiu, desi nu suntem de acord cu toate afirmatiile pe care le cuprinde”(s.n.).
Autorul acestei note a redactiei nu a precizat cu care dintre afirmatiile lui Mircea
Handoca nu este de acord, fapt care lasat deschisa problema adevaratei date de
nastere a lui Mircea Eliade.
În aceste conditii, nu ne-a ramas decât sa ne orientam dupa câteva principii de istorie
literara – documentul oficial (în cazul de fata, certificatul de nastere al lui Mircea Eliade)
are prioritate fata de o declaratie verbala, fie ea chiar a lui Mircea Eliade; pâna în
prezent nimeni nu a contestat autenticitatea certificatului de nastere publicat de catre
Constantin Popescu-Cadem sau veridicitatea celor consemnate în acest certificat de
nastere; vreme de aproape un sfert de secol nu a fost descoperit un alt document oficial
referitor la data nasterii lui Mircea Eliade; pâna în prezent nimeni nu i-a combatut în
mod expres pe George Calinescu, Mircea Handoca si Bryan Rennie în ceea ce priveste
data nasterii lui Mircea Eliade – si, în preajma sarbatorii centenarului nasterii lui Mircea
Eliade, sa ne exprimam ferma convingere ca George Calinescu, Mircea Handoca si
Bryan Rennie avusesera dreptate: Mircea Eliade s-a nascut pe 28 februarie 1907 (stil
vechi)/ 13 martie 1907 (stil nou).
Reporter: Stiu ca exilul il apasa pe Mircea Eliade. Era multumit de viata lui?
Stelian Plesoiu: Da si nu! Sigur ca maestrul, imi permit sa-l numesc asa, pentu ca am
invatat asta de la cei din jurul lui, tinjea dupa tara. Niciodata pina la el sau de atunci
incoace nu am cunoscut pe cineva care sa sufere atit dupa tara lui. Una din dovezi este
refuzul de a deveni cetatean american. Cu mare stringere de inima, la insitentele unui
mare prieten si admirator al sau, senatorul de Ilinois Charles Percy, a acceptat
cetatenia americana la aproape 74 de ani. Percy a facut un fapt fara precedent in istoria
Americii: a convocat ad-hoc Congresul si a cerut aprobarea cetateniei romanului Mircea
Eliade pentru merite deosebite. Aprobarea a durat doua minute. Eliade era venerat, dar
dupa aceasta formalitate au inceput sa curga onorurile, premiile, invitatiile. Cind l-am
cunoscut, nici nu stiam cum sa ma adresez decit cu domnule, dar aceasta exprimare
mi-a fost retezata de la inceput de sotia lui. Mi-a spus: «ori te adresezi cu Mircea, ori cu
maestre, ori cu dr. Eliade. Mie poti sa-mi spui cum vrei, dar te rog sa ma strigi
Christinel».
Reporter: Cum si-a calmat dorul de Romania, tinind cont ca nu s-a mai intors in aproape
jumatate de secol?
Stelian Plesoiu: Dupa felul in care intreba fiecare strain, sau prieten care intra in casa si
ii spunea ca este roman sau ca a venit curind din Romania, dupa curiozitatile pe care le
avea despre tara, era foarte simplu de inteles ca adora tara lui de origine si de nastere.
Reporter: Acuzatiile acestea se rasfring pina si acum asupra personalitatii si amintirilor ce tin
de Eliade.
Stelian Plesoiu: Este foarte adevarat. Aceste simpatii ale filozofului Eliade sigur ca au
deranjat foarte multe cercuri reactionare. In Romania mai putin, dar in general in Europa
si mai ales in America; vorbesc de cercurile reactionare numite la vremea respectiva,
acum se numesc societati de caritate. O mare contributie isi aduc societatile evreiesti
din America si Europa, mai putin cele din Israel.
Reporter: De ce?
Stelian Plesoiu: Nu-mi dau seama. Am inteles, aceste cercuri reactionare, ma rog,
societatile evreiesti care se zbat pentru o linie dreapta, si stiu eu, o justitie corecta fata
de poporul evreu. Nu stiu de ce a afectat in asa masura, mai degraba a stopat triumful
acestui filozof, desi n-ar avea nimic cultura omului si creatia lui, cu viata lui privata. Nu,
nu-mi dau seama, imi este foarte greu sa va raspund.
Reporter: Dar, fiind cam bolnav, d-na Eliade il tinea cam din scurt. Incerca sa-l tina departe de
paharul lui obisnuit, de zilnicul lui pahar de scotch!
Stelian Plesoiu: Pai da stiu la ce va referiti … D-na Eliade il tinea din scurt in sensul ca
trebuia sa-si manince dimineata banana si o brinza fara nici un fel de gust, care il ajuta
pe maestru sa nu faca alte complicatii. Stia maestrul sa se foloseasca de tertipuri,
pentru a-si bea nelipsitul pahar de scotch, aranjind cu chelnerul sa-i puna apa cu
gheata, dar chelnerul, printr-un mic aranjament, sa-i aduca un pahar cu votca si,
aratindu-i sotiei ca el bea apa in loc de scotch, ea foarte generoasa: «Ei bine, poti sa
bei si un scotch», deci avind doua pahare. Era foarte greu sa il dezveti de obiceiuri pe
care le-a avut toata viata. Maestrul nu putea sa traiasca fara pipa, aproape ca dormea
cu ea in gura. Si doamna fuma foarte mult.
CASETA
Chiar daca unii il contesta si acum, Mircea Eliade (1907-1986) ramine una dintre cele mai
luminate minti ale secolului trecut. Potrivit biografiei sale, in tinerete s-a apropiat de
Miscarea Legionara, afiliere de care nu s-a dezis niciodata. In timpul razboiului a fost
atasat cultural la Lisabona, iar dupa razboi nu se mai intoarce in Romania, raminind in
exil la Paris. Aici o cunoaste si pe viitoarea sa sotie, Christinel, nascuta la Tecuci. Incepind
din 1957, Mircea Eliade se stabileste la Chicago si devine seful catedrei de istorie a religiilor
la University of Chicago, oras unde se si stinge din viata, la 22 aprilie 1986. Stirea apare in
Romania doar la rubrica decese a ziarului Romania libera.
(Aparut in Ziarul de Iasi/ 22 august 2005)
În căutarea omului total
de CATALINA IANCU
Mircea Eliade este, pentru oricine încearcă să-l descopere, o adevărată probă a
labirintului. Un labirint format din idei, argumente şi contraargumente, interpretări. Aflat
departe de conflictele vremurilor agitate trăite de Maestru, dar fiindu-i aproape în ultimii
ani de viaţă, Stelian Pleşoiu este unul dintre puţinii români care au avut acces direct (chiar
locuind un timp) în apartamentul soţilor Eliade din Chicago.
“De fapt, hazardul nu există… El s-ar putea reduce la o serie de coincidenţe între
conştiinţă şi fizică”, scria Mircea Eliade în 1928 într-un articol din “Cuvântul”, text
republicat în volumul “Virilitate şi asceză”. Printr-o întâmplare – deşi, aşa cum spunea
Maestrul, nu există hazard – Stelian Pleşoiu a trăit experienţa vieţii sale.
La plecare “bătrânelul” i-a dăruit o carte proaspăt ieşită de sub tipar, fiindcă tânărul a
refuzat, politicos, să fie recompensat în bani. “Ia uite, eu nu cunosc pe nimeni în
America, nu ştiu destul limba, şi moşul ăsta îmi dă să citesc cărţi în româneşte!”,
gândea studentul, când a ieşit din imobil, cu volumul sub braţ. Pe copertă scria “Pe
strada Mântuleasa”, iar autorul se numea Mircea Eliade. De aici încolo totul e istorie. Şi
încă ce istorie!
PRIMELE IMPRESII
Stelian Pleşoiu ne-a depănat povestea, aşa cum a trăit-o: “A fost o experienţă unică şi
irepetabilă. Datorită lor, viaţa mea a luat o altă întorsătură. O dată ce m-au cunoscut, n-
am mai «scăpat» de ei. M-au asaltat cu întrebări: «De unde eşti? Ce faci? Ce studiezi?»
şi mai ales «Ce mai e prin ţară?» La început nici nu ştiam cum să mă adresez. Când i-
am spus «domnule», am fost corectat imediat de doamna Eliade: «Ori îi spui Maestre,
ori direct, Mircea; mie poţi să-mi spui oricum, dar să mă strigi Christinel», deşi în acte o
chema Georgette.
Am constatat destul de repede că erau nişte bătrânei foarte dulci, foarte modeşti, foarte
mămoşi. Nu aveau copii – el a avut o fată din prima căsătorie, care s-a prăpădit acum
doi ani – şi le lipsea foarte mult atmosfera din ţară. Vorbeau româneşte, acea română
curată, fără cuvinte sau expresii savante, ba chiar cu un uşor accent moldovenesc. Le
plăcea la nebunie să folosească expresii moldoveneşti, olteneşti. Ascultam fascinat
poveştile lor de la Tecuci, Costeşti, Niculiţel sau din Oltenia, poveşti despre boieri,
despre pământ, despre moşii şi alte asemenea”. Băiatului venit din Bucureşti i se
păreau chiar caraghioase regionalismele.
ELIADE, OMUL
Bunătatea, generozitatea şi modestia omului Eliade sunt aproape de neînţeles astăzi.
Simplitatea sa a fost considerată de către unii, impropriu, “sărăcie”. Eliade însă era
departe de a pune preţ pe valoare, apreciind mai mult utilitatea unui anume lucru.
“Se deplasa din ce în ce mai greu, folosirea unui baston devenind inevitabilă. Astfel că
prietenii s-au întrecut în a-i aduce tot felul de modele – cu mâner argintat, aurit,
sculptate, pictate. El însă voia ceva practic. Aşa încât m-a trimis la magazinul din colţ
să-i cumpăr unul care costa 5 dolari. I l-am tăiat pe măsura lui, i l-am reglat, şi de el s-a
folosit până la final. Era modest – ruşinos chiar, aş putea spune – şi foarte discret.
Dar în acelaşi timp, un geniu, cu o cultură uriaşă, astfel încât era aproape de
necontrazis, căci argumenta temeinic, foarte bine documentat ştiinţific. După cum bine
se ştie, era miop, citea aducând cartea foarte aproape de ochi, aproape că nu mai aveai
cum să-i pui o foaie de hârtie între ochelari şi carte. Era curios, îl interesa tot ce era
nou.
DISCRET ŞI DISTINS
“Odată ce te ataşai de ei, nu-i mai puteai părăsi. Aveau o servitoare, negresă, pe Lou,
care era angajată la ei de vreo 30 de ani. Era un suflet mare, un amor de femeie. Deşi
câteodată doamna Eliade era cam dură, şi chiar o făcea să plângă, nu se putea
despărţi de ei. Atunci o întrebam: «Lou, de ce nu pleci?» Iar ea răspundea: «Cum să
plec!?! Îi iubesc!» Era greu o dată ce intrai cu ei într-o relaţie, era imposibil chiar să-i
părăseşti. Şi eu am păţit-o.
El era foarte tolerant. Dar ea avea o personalitate vulcanică. Atunci când se supăra îmi
spunea să plec, dar evident că nu puteam pleca de tot. El însă era delicat şi foarte
sensibil. Când mama mea a venit să mă vadă, a ţinut neapărat să o cunoască şi a fost
impresionat de simplitatea ei, dar şi de sacrificiile făcute de cei care veneau în vizită să-
şi vadă familiile.
Un episod pe care mi l-a povestit se referă la maiorul Bumbăcescu, primul român care i-
a ajutat când au sosit în Chicago. Nu l-am mai prins, s-a prăpădit cu şase luni înainte de
a ajunge eu în America. A fost prima persoană pe care a cunoscut-o – cineva i-l
recomandase, spunându-i să-l caute îndată ce ajunge la Chicago. Eliade venea de la
Paris, doar cu bocceluţa şi nevasta, şi acest maior Bumbăcescu a fost primul care le-a
întins o mână de ajutor. Le-a spus că le aranjează el apartamentul. A mers cu ei să-şi
aleagă nişte lucruşoare – întâi o măsuţă, pe urmă patru scaune, suficient cât să
amenajeze un salonaş.
De ce l-a admirat şi l-a iubit atât de mult Eliade?! Pentru că Bumbăcescu era maior de
cavalerie, la fel ca şi tatăl său, Ieremia. Ba chiar auzise de compania acestuia. Eliade îl
considera pe acest ofiţer ca fiind un român adevărat – era mai în vâstă decât el, şi
maior de cavalerie pe deasupra. Aşa s-a întâmplat această apropiere extraordinară
între ei”.
Uneori, când afla că mă duc undeva, mă ruga să duc un pachet doamnei Christine-nu-
ştiu-cum. Când ajungeam la destinaţie, constatam cu uimire că este vorba despre soţia
rectorului universităţii din Colorado, de exemplu. Mă primeau într-o casă uriaşă (şi nu e
vorba despre partea materială), plină de cărţi de sus până jos. M-am dus odată la un
laureat al premiului Nobel şi eu habar n-aveam cine e. «Ooo, de la Mircea..»,
recunoşteau ei imediat expeditorul. De asemenea, Maestrul avea un caiet în care
însemna toate întâlnirile de seamă. Aşa se practică în lumea academică, acest lucru le
ridică portofoliul”.
ADEVĂRATELE VALORI
De la ei a învăţat valoarea adevăratelor lucruri: “Când i-am cunoscut, eram tânăr şi,
evident, aveam foarte multe lacune. Pot spune că familia Eliade m-a «salvat». Dacă nu
i-aş fi întâlnit, n-aş fi ştiut poate nici până în ziua de azi cine sunt, pe ce lume sunt.
Aceasta este cea mai mare bogăţie pe care mi-au lăsat-o.
Îmi doream să fiu într-o casă în care să mă înveţe cineva engleza, şi nimerisem la ei,
care vorbeau româna ţăranului simplu, cel care stă duminica la întâlnirea satului, dar
acea română trăită, simţită. Am învăţat multe despre identitatea mea, despre ce trebuie
să ştii şi de ce. Când cineva te întreabă trei lucruri despre ţara ta, ce îţi vine mai întâi în
minte? Câţi români ştiu de exemplu că New York Times punea în fiecare săptămână un
citat din Cioran pe colţul ziarului?
Am mai trăit de asemenea o experienţă. Cu mulţi ani în urmă, eram cu fiica mea într-un
avion şi ea, ca orice copil curios, a vrut să vadă cockpitul. Însuşi căpitanul a adus-o
înapoi, s-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat de unde sunt. I-am spus că din România.
A scos brevetul din buzunar, mi l-a arătat şi mi-a spus: «Recunoşti, nu-i aşa?» M-am
uitat, dar nu mi-a atras nimic atenţia în mod deosebit. «Aaa, nu eşti român!», a spus el.
«Este Pasărea Măiastră a lui Brâncuşi».
Toţi piloţii americani o au imprimată pe brevet. Am făcut această paranteză pentru a
accentua că este foarte important să ştim cine suntem. Fiindcă în general, noi, românii,
nu ne cunoaştem rădăcinile, valorile, istoria. Iar soţii Eliade au reuşit să mă îndrume,
am avut foarte multe de învăţat de la ei. Venisem din Italia, nu ştiam o boabă engleză,
astfel încât în avion, neînţelegând nimic din ce spuneau stewarzii americani, nici măcar
jumătate de cuvânt, m-a bufnit plânsul.
Şi la nici câteva săptămâni îi găsesc pe aceşti adorabili bătrânei, cu vrerea sau fără
vrerea lor, dar sigur cu voia lui Dumnezeu. M-au introdus într-o lume superacademică,
unde am văzut multe, am înţeles multe, dar mai ales am învăţat să separ făcutul banilor
de modul de a gândi. La început nu îndrăzneam să asist la conversaţiile lor, mai ales
când aveau invitaţi, dar cu timpul, ei au insistat să rămân în salon, să fiu prezent la
discuţii”, mărturiseşte Stelian Pleşoiu.
CASA-BIBLIOTECĂ
Cărţile erau viaţa lui Eliade: “De 30 de ani avea aceeaşi bibliotecă. Ştia unde se află
fiecare fir de praf. Americanii au o vorbă: «God bless my mess», şi acest proverb
caracterizează cum nu se poate mai bine biroul lui, cuprins de o dezordine ordonată.
Ştia exact de unde să ia fiecare hârtiuţă. Nu lăsa pe nimeni să-i ordoneze documentele,
fiindcă apoi era pierdut, nu mai găsea nimic”.
Pe Eliade l-a măcinat dorul de ţară. După cum se ştie, el nu s-a mai întors niciodată în
România: “Christinel ar fi vrut să se întoarcă. Era sensibilă la tot felul de «atenţii», flori,
bomboane, băuturi fine, primite pe diferite căi, dar n-a reuşit să-l convingă. Era cât pe
ce la un moment dat, dar Eliade a întors pe toate feţele această hotărâre, iar Cioran şi
Eugen Ionescu îl sfătuiau de asemenea să nu cedeze. Curgeau invitaţiile, de la
Ceuşescu personal, acesta şi acoliţii lui îl curtau asiduu.
Era vorba de principii: şi-ar fi încălcat principiile de-o viaţă şi s-ar fi compromis
iremediabil. Dacă s-ar fi întors în România, ar fi trădat toată intelectualitatea generaţiei
sale şi pe cei plecaţi în exil. I-au promis să-i arate «realizările comunismului», programul
ar fi cuprins o cină cu Ceauşescu însuşi, un sejur la munte şi la mare, lui Christinel i-au
promis chiar că-i dau înapoi moşia de la Niculiţel, câte şi mai câte. Dar el a rămas ferm
pe poziţie, chiar dacă a suferit enorm că nu se putea întoarce”.
DEVOTAMENT ŞI SEVERITATE
Doamna Eliade i-a asigurat climatul de care el avea nevoie: “Până şi paharul cu apă i-l
ducea tot ea. El nu făcea decât să lucreze, să citească, să studieze. În timp ce ea îşi
petrecea timpul în salon cu diverse prietene sau se retrăgea în dormitor şi citea, Mircea
Eliade continua să studieze. Christinel îl întreba din când în când dacă mai are nevoie
de ceva, iar el îi răspundea din birou că totul e în regulă.
Mica lui plăcere – pe care ea i-o accepta din când în când, dar îi amintea de fiecare
dată de sfatul medicului – era un păhărel de scotch cu gheaţă, pe care îl îndoia cu apă.
Însă, când cinau la restaurant, Eliade avea, aşa cum am descoperit întâmplător, un
aranjament cu chelnerul. Din întâmplare, odată am nimerit paharul lui cu «apă». «Nu-l
atinge! Dacă bei, sunt pierdut!», mi-a şoptit Maestrul. Mi-am dat seama abia ulterior că
scotch-ul urma să fie «stins», de fapt, cu vodcă.
Şi în casă ea se ocupa de tot, era o gazdă adorabilă. L-a apărat pe Maestru cu toată
priceperea, căci nu toţi cei care veneau pe la ei aveau neapărat gânduri bune. Câte unii
aveau interese meschine, personale, voiau să obţină cine ştie ce avantaje, căci Eliade
era foarte influent în mediul său. O recomandare venită de la el avea extrem de mare
greutate.
Era respectat prin prisma culturii sale vaste şi a enormului său bagaj de cunoştinţe. Mi-
au spus cândva că patul în care dorm a mai găzduit mulţi români, printre care şi unul
«mult mai solid decât mine». Aveam să aflu că era vorba despre Adrian Păunescu,
atunci când a realizat celebrul interviu. Apropo de acest aspect, Maestrul a avut mari
dezamăgiri în viaţa sa. Dar nu le-a discutat.
Nici măcar despre episodul Calciu Dumitreasa nu a mai vrut să mai comenteze. Când a
sosit părintele Calciu, el aproape că a căzut în genunchi, i-a sărutat mâna pios, mai ales
că era vorba totuşi de un preot, care în plus venise îmbrăcat cu sutană. Ea însă a evitat
«protocolul»: «Părinte, pe mine vă rog să mă scuzaţi, nu pot să mă aplec, că mă dor
genunchii». Că tot a venit vorba de priceperea doamnei Eliade şi de faptul că ea şi-a
apărat soţul cu toată iscusinţa sa de femeie: Calciu Dumitreasa a venit împreună cu dr.
Alexandru Ronnett. Ea l-a invitat pe Ronnett să ia loc pe un scaun, lângă el a aşezat-o
pe fosta mea soţie, care e de origine japoneză, lângă ea m-a pus pe mine – căci ştia că
Ronnett nu mă place deloc, apoi ea, şi astfel l-a «neutralizat» în timpul discuţiilor. La un
moment dat, Maestrul şi preotul s-au retras în birou, au vorbit pe şoptite, cam vreun
sfert de oră, dar nimeni nu ştie ce şi-au spus şi nici nu va şti vreodată. După ce au
plecat însă, ea a fost extrem de dezamăgită şi a zis: «Domnul Ronnett – ce domnul,
Ronnett e destul – să nu mai calce pe aici! Cât despre preot, bine că nu i-am pupat mâna»”.
MEMORIA PELICULEI
Referitor la fotografii, cât s-a mai chinuit până a reuşit să-l convingă să se lase pozat!
“Era total împotriva tehnicii noi, cu tot ce însemna aceasta: aparat foto, magnetofon,
reportofon. Nu voia să se lase filmat. Regizorul Paul Barbăneagră a reuşit să-l filmeze
foarte puţin”. Pleşoiu şi-a cumpărat un aparat foto şi, cu ajutorul – ba chiar complicitatea
– lui Christinel, a reuşit să-i facă Maestrului câteva fotografii.
“Ea îi spunea: «Hai dragă, acceptă, că mâine-poimâine nu vom mai fi şi nu ştie nimeni
cum arătăm. Dacă tot şi-a luat băiatul aparat, e păcat să nu-l folosească»”. Astfel a
reuşit Stelian Pleşoiu să imortalizeze imagini inedite cu Maestrul în biroul lui din Midville
Theological Institute, de pe strada a 57-a, în campusul Institutului studenţesc al
Universităţii din Chicago, sau în salonul apartamentului lor din Woodlawn Avenue, ori la
Mandell Hall, sala de spectacole a Universităţii din Chicago. “Foarte greu l-am
fotografiat. Eliade mergea cam 300 de metri de acasă până la universitate, fotoreporterii
erau pe la toate colţurile, iar el, ştiind asta, ocolea prin spate şi-i fenta de fiecare dată.
Nu-i plăcea să se expună nici în faţa camerelor de luat vederi”.
PĂMÂNT STRĂIN
Mircea Eliade a fost incinerat, aşa cum a cerut prin testament. Gândul acesta îl avea,
de altfel, de multă vreme. “El, care a studiat atâta despre religia atâtor culturi,
europeană, orientală, a rămas ortodox. Pe mulţi i-a surprins însă dorinţa lui de a fi
incinerat. «Să te arzi, e îngrozitor, nu ştiu de ce gândeşti aşa», îi spuneam deseori. Iar
el răspundea: «Să te înmormântezi într-un pământ străin e şi mai rău. De unde ştii ca
nu ne iau ăştia să ne arunce?».
Deşi nu se punea problema – mai mult, la monumentul său funerar e un pelerinaj
perpetuu -, n-a vrut sub nici o formă să lase prea multe urme fizice. «Pe un pământ
străin… nici n-avem bani prea mulţi…», mai ales că un loc de veci în acel cimitir select
costa enorm. El a înclinat întotdeauna către simplitate. Şi a îmbinat această simplitate şi
cu dragostea de ţară. Căci a ştiut că nu mai apucă să mai vadă România eliberată”.
Testamentul lui Eliade, făcut aproape în ultima clipă, a fost ţinut în cutia de valori din
bancă. De altfel, caseta cu pricina conţinea doar documente – copii ale diverselor acte
personale şi câteva lucruri mărunte. Ultimele dorinţe ale lui Eliade au fost, la fel ca şi
viaţa sa, extrem de simple, dar pline de semnificaţii: “să fie incinerat, serviciul funerar să
fie oficiat de un reverend de culoare (Arhiepiscopul de Canterbury), iar manuscrisele să
îi fie încredinţate lui Ioan Petru Culianu”.
Deşi scrise la o distanţă de circa patru decenii, cele două romane – “Maitreyi” al lui
Eliade şi “It Does Not Die” (“Dragostea nu moare”) al lui Maitreyi Devi – au fost
publicate împreună de University of Chicago Press în 1994, ca două faţete ale aceleiaşi
iubiri. “Maitreyi Devi avea 16 ani în 1930, când Eliade, pe atunci de 23 de ani, a venit la
Calcutta să studieze cu tatăl ei. Mai mult de 40 de ani au trecut înainte ca Maitreyi să
citească versiunea lui Eliade asupra iubirii lor…
Un răspuns la povestea spusă de el, «It Dies Not Die» este o mărturisire a
consecinţelor avute asupra unei iubiri tinere de către ciocnirea între farmec şi deziluzie,
diferenţe culturale şi aroganţa colonială”, a scris editorul volumelor-pereche pe coperta
cărţii scrise de Maitreyi Devi.
–
Este bine ştiut că Eliade a urât tot ce era reportofon, aparat de fotografiat sau camera
de filmat. Doar regizorul Barbăneagră a reuşit un mic interviu filmat (câteva minute) cu o
cameră ascunsă. Acest interviu se află în arhivele Televiziunii Române împreună cu un
alt interviu luat de Vartan Arachelian lui Christinel după moartea Maestrului. Apar şi eu
în acel interviu însoţindu-l pe Vartan în locaşurile Universităţii de Chicago. La sugestiile
doamnei Eliade, mi-am cumpărat o cameră performantă de fotografiat şi m-am apucat
să îi fotografiez în toate ocaziile. După cum spunea dânsa: vom muri şi nu ne ştie
nimeni, aşa că fă-ne ceva poze. Cu puţin curaj şi cu greutate am reuşit să-l fotografiez
în biroul lui personal, ba chiar şi împreună cu Adriana Berger, poză care mai târziu a
fost distrusă, această Berger devenind „persona non grata”.
– Aţi fost prezent la înmormântarea sa, în 1986? Cum s-a desfăşurat ceremonia funerară?
– Ceremonia funerară a lui Eliade a avut loc în Chicago, în anul 1986, la Capela David
Rockefeller din incinta campusului Universităţii de Chicago. Capela a fost arhiplină
înăuntru, dar şi în afara ei erau mulţi. Serviciul divin a fost condus de reverendul Brown,
rectorul capelei, urmat de ceilalţi invitaţi şi oficiali. A fost rostit Tatăl Nostru în româneşte
de către Gheorghe Pavel, preotul ortodox al parohiei Naşterea Domnului din
Chicago. După care a urmat cuvântul de rămas-bun al lui Saul Bellow, laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură, un foarte apropiat al casei Eliade. El a vorbit chiar şi
în româneşte. A urmat Ioan Petru Culianu cu o rugă inspirată din filosofia indiană. Au
urmat cuvintele de rămas-bun ale câtorva profesori şi colegi apropiaţi, după care
serviciul divin a fost încheiat de un pastor neoprotestant (negru) care era şi
Arhiepiscopul de Cantembury, fost student de-al lui Eliade. Cuvântarea acestuia a fost
magistrală, el reuşind să aducă mulţimea de îndoliaţi de la plâns la râs, la regrete şi
păreri de rău. În rugăciunile sale, de multe ori se uita în tavanul înalt al capelei având un
dialog direct cu Maestrul lui care-l privea cu ochiul exigent pe discipol, urmărindu-i
nepăsător văicărelile şi rugăciunile; în tot acest timp Arhiepiscopul îşi cerea iertare
pentru întreaga lume care îşi exprimase ignoranţa şi lipsa de interes la cursuri, la
înţelegerea religiilor, la iubirea dintre oameni. „Noi ştim acum, Mircea, că tu eşti undeva
sus, deasupra noastră, te uiţi la noi şi râzi de micimea şi de ignoranţa noastră”… avea
să încheie Arhiepiscopul de Cantembury.
Pe prima bancă din incinta capelei s-au aflat Christinel Eliade, Gisella Tătărescu (fata
din prima căsătorie a lui Eliade), Hanna Grey (preşedintele Univ. de Chicago, originară
din Germania Democrată, evreică şi fostă studentă a Maestrului), şi alţi apropiaţi pe linie
profesională cu Mircea Eliade.
– De ce credeţi că ambii soţi Eliade au voit, prin testament, să fie incineraţi şi nu îngropaţi,
după obiceiul creştin-ortodox?
– Soţii Eliade au fost incineraţi în urma dorinţei lor confirmată prin testament. Dragostea
şi respectul lui Eliade pentru cultura indiană şi tradiţia în care indienii se incinerează a
câştigat tot mai mult teren în faţa situaţiei imposibile de a se întoarce acasă, oripilat la
gândul ca şi-ar putea îngropa corpul într-un pământ străin din care ar fi fost mutat sau
abandonat cândva, plus costul extraordinar de menţinere a unui mormânt şi, în final,
neavând nici un fel de moştenitori, toate acestea nu au făcut decât să-l convingă pe
Eliade sa ia o decizie foarte practică, poate unica de acest fel din viaţa lui: aceea de a fi
incinerat şi de a rămâne pe veci sub formă de cenuşă în incinta cimitirului Universităţii
de Chicago. Acest cimitir este „perpetuu”, adică va fi pentru eternitate. Placa funerară a
lui Eliade este acolo pentru veşnicie. Este aşezată la intrarea în cimitir, nu departe de
plăcile funerare ale lui Enrico Fermi şi a fostului primar al oraşului Chicago, Harold
Washington, negru şi fost student de-al lui Eliade.
– Era Eliade un bun creştin?
– Eliade a fost un creştin-ortodox convins. Iubea şi respecta religia ortodoxă din care se
trăgea, atât el, cât şi părinţii lui. Avea să cunoască de-a lungul vieţii lui mulţi preoţi şi
slujitori ai religiei ortodoxe. În perioada lui de vârf avea să fie îndrumătorul şi profesorul
a mii de studenţi în teologie, filosofie, religie etc. Prezenţa lui în Biserica Ortodoxă era
nelipsită. Avea întotdeauna grijă să facă donaţii şi să susţină biserica prin plata tuturor
taxelor şi prin alte cheltuieli. A ajutat mult Biserica şi oamenii ei aflaţi la ananghie.
Vedeţi cazul preotului Calciu Dumitreasa.
– Vă amintiţi ce scria în testamentul lui Eliade?
– Testamentul lui Eliade spune cam aşa: 1. După moartea mea, doresc să fiu incinerat.
2. Vreau să fiu slujit de un preot neoprotestant şi de culoare neagră. 3. Manuscrisele să
fie lăsate lui Culianu.
– Ce s-a întâmplat după moartea fulgerătoare a lui Ioan Petru Culianu?
– După asasinarea lui Ioan Petru Culianu la Chicago, în 1991, doamna Eliade a avut
grija să ia manuscrisele Maestrului şi să le încredinţeze Universităţii Chicago, numind
doi moştenitori: David Brent şi Sorin Alexandrescu (nepotul de soră al lui Eliade).
– Cum a sfârşit Christinel Eliade ?
– După dispariţia marelui filosof Mircea Eliade, soţia acestuia, Christinel, a fost pe zi ce
trece tot mai singură. Nefiind o bună cunoscătoare în ale menajului şi manipulării
banilor, de multe ori aceasta a cheltuit mai mult decât avea, devenind astfel tot mai
plină de datorii. La un moment dat a fost trasă pe sfoară de nişte confraţi români care s-
au apucat să facă un film despre Eliade, totul din banii ei de rezervă daţi cu împrumut
familiei Jelescu, familie care nu a înapoiat niciodată aceşti bani. A murit îndatorată şi
fără prea multă lume în jurul ei. Cenuşa îi este alături de cea a lui Mircea Eliade.
– Ce s-a întâmplat cu apartamentul eliazilor de la Paris după moartea profesorului?
– Apartamentul lor din Woodlawn Avenue a fost proprietatea Universităţii Chicago, care
l-a închiriat mai departe altcuiva. Apartamentul lor (proprietate personală) din Paris a
fost vândut pe un preţ de nimic, în 1985, proprietarului de deasupra lor.
– Câţi dintre prietenii care îi vizitaseră la Chicago au căutat-o pe Christinel după moartea sa?
– La moartea lui Christinel Eliade, nu a fost nimeni din partea familiei. Gisella Tătărăscu
era încă în viaţă, mama lui Radu Duda era încă în viaţă, şi Sorin Alexandrescu. La
serviciul funerar al lui Christinel au fost câteva persoane: doamna LaCock, doamna
Mioara Economu Zarifopol, Alexandra Bagdasar. Slujba de înmormântare a fost ţinută
de profesorul preot David Tracy.
– În filmul documentar Pe urmele lui Eliade, realizat de Iuliana Marciuc, sunteţi intervievat în
calitate de unic mărturisitor şi prieten apropiat al familiei Eliade şi in aceasta calitate sunt
convins că aveţi încă o mulţime de lucruri încă necunoscute de spus despre Mircea şi Christinel
Eliade. Pe când o carte intitulată, să-i spunem, Am dormit în apartamentul lui Mircea Eliade de
la Chicago?
– Filmul documentar Pe urmele lui Eliade, al cărui protagonist am fost, a fost făcut de
TVR Internaţional în anul 2003, în oraşul Chicago. Desigur că un film nu poate fi decât
un îndrumător şi o informaţie în plus pentru publicul dornic de cunoaştere şi de adevăr.
Despre viaţa privată a lui Eliade sunt foarte multe de spus celor care l-au citit, celor care
l-au studiat şi mai ales celor care l-au hulit şi continuă s-o facă, celor care continuă să-l
defăimeze. În aceste condiţii şi forţat de „conştiinţa morală” de a spune adevărul,
scrierea unei cărţi în detaliu este mai mult decât o obligaţie, este o datorie patriotică
plină de simţire şi de identitate românească.
Aparut la Centrul Cultural Pitesti
Sursa: Ziaristi Online