NEI KUNG

ÎNVĂŢĂTURILE SECRETE
ALE
ÎNŢELEPŢILOR RĂZBOINICI

KOSTA DANAOS

1
 MULȚUMIRI

Am avut marea şansă, în această viaţă, de a fi acceptat de John Chang ca ucenic al său.
Eforturile mele de a ajunge către public nu ar fi fost posibile fără consimţământul şi încurajarea sa; el
este cel dintâi căruia trebuie să-i adresez gândurile mele de recunoştinţă. Am fost binecuvântat să am
în jurul meu oameni care m-au ajutat să-mi urmez calea, oameni care mă susţin atunci când sunt gata
să mă pierd. Această carte nu ar fi fost scrisă, dacă ei n-ar fi existat. Astfel, îi mulţumesc lui Elias: fără
sprijinul său nu aş fi întreprins niciodată o călătorie atât de complexă pentru a scoate la iveală partea
uitată din noi înşine. Studenţilor şi prietenilor mei de la Wenwukuan, dintre care mulţi se antrenează
mult mai intens decât am făcut-o eu vreodată. Fiecare dintre voi sunteţi fraţii şi surorile mele. Lui
Handoko: fără asistenţa sa nu ar fi fost posibile nici Magul din Java, nici Nei Kung. Lui Karolos – pentru
toate vizitele în trecutul umanităţii şi pentru antrenamentul pe care îl facem împreună. Și, la final, lui
Doris, pentru că mă suportă, ceea ce nu este uşor.

2
 CUPRINS

Capitolul 1: Şoapte din trecut

Capitol 2: Metalul

Capitolul 3: Microcosmosul

Capitolul 4: Sferele

Capitolul 5: Trăsnetul

Capitolul 6: Elita războinicilor

Capitolul 7: Practica

Capitolul 8: Povestirile Wenwukuan

Concluzii

Anexa 1

Anexa 2

Despre autor

3
 INTRODUCERE

În China era cândva un om căruia îi plăceau imaginile cu dragoni; astfel că îmbrăcămintea şi

mobilierul său erau împodobite cu dragoni. Profunda lui afecţiune pentru aceştia a stârnit atenţia
Lordului Dragon, care, într-o zi, a trimis un dragon adevărat, care să stea în faţa ferestrei sale. Se
spune că bărbatul a murit imediat, înspăimântat.

Yamamoto Tsunetomo1

Fiecare dintre noi trăieşte în graniţele propriei realităţi. Este alegerea noastră. Alegem să trăim
astfel, cu aceleaşi credinţe despre ce este real şi ce nu, care ne sunt dictate încă de la naştere.
Societatea îşi exercită cu siguranţă influenţa asupra comportamentului nostru, impunându-ne limitări
prin intermediul sistemelor sale predefinite şi prin ceea ce stabileşte ca fiind accepţiune generală, de
bun simţ. Puţini sunt oamenii care trec aceste praguri. Însă visurile noastre, necenzurate de hachiţele
societăţii şi de lanţurile opresive ale logicii înguste, zboară adesea dincolo de astfel de limitări. Astfel,
ajungem în faţa unei cu totul altfel de realităţi, acolo unde speranţele şi dorinţele noastre cele mai
aprige sunt libere să capete contur. Nu avem nimic de pierdut în această nouă realitate. Ne spunem
nouă înşine: "Este doar un vis!" şi în felul acesta suntem liberi să-l trăim cum ne dorim cu adevărat.
Protejaţi de cortina vieţii noastre private, fără a datora nimănui explicaţii, ne avântăm în dansul
speranţelor şi al aspiraţiilor noastre, al celor mai adânc înrădăcinate temeri, în propriile noastre
gânduri.

Ca specie, nu am fost întotdeauna tocmai umili. Omul primitiv era liber să exploreze lumea
fără constrângerile pe care le impune astăzi societatea riguros mecanizată. Era liber să-şi cerceteze
pământurile şi să discearnă care este natura lor, fără preconcepţii. Tărâmul viselor şi cel al realităţii
fizice nu erau atât de indepărtate unul de celălalt. Într-adevăr, şamanul, a cărui misiune era de a
pătrunde în lumea viselor şi a spiritelor, făcea parte din societate. Se poate spune că omul primitiv îşi
folosea visele ca o continuare a celor cinci simţuri binecunoscute. Chiar şi astăzi, visurile care
dănţuiesc în subconştientul nostru pot deveni o expresie tangibilă a lumii fizice. Pe măsură ce evoluăm
de-a lungul vieţii, ajungem adesea să constatăm că miturile şi legendele, povestirile pe care ni le
spuneau bunicile noastre, sunt adevărate. Iar apoi? Ce este de făcut, atunci când vezi că un mit este
aievea? Ce faci când o credinţă populară inedită, acceptată de strămoşii tăi dar respinsă de
contemporani, se înfăţişează înaintea ta? O iei la goană? Suferi un atac de inimă şi te prăbuşeşti?

Eu unul nu fac asta. Având în vedere că nu am folosit droguri niciodată şi că sunt sănătos în
toate privinţele, nu mă îndoiesc de propriile mele simţuri. Nu o iau la goană. Nu mă ascund. Și nici nu-
mi este teamă de a fi ridiculizat atunci când doresc să împărtăşesc şi cu alţii descoperirile mele. O
parte din inima mea este cea a unui războinic, astfel că ador o luptă dreaptă. După cum ştie orice om
care a trecut prin asta, o prezentare academică se transformă adesea într-o luptă demnă, purtată pe
tărâmul minţii şi nu cu pumnii, împotriva mai multor adversari simultan.

1
Fragment din Hagakure (Hidden in the Leaves), scrisă de Yamamoto Tsunetomo în 1716, operă care, prin
patronajul lui Mishima Yukio, a devenit cunoscută sub numele de The Book of the Samurai. A devenit din nou
populară în Occident, datorită filmului lui Jim Jarmusch Ghost Dog.

4
 Aşadar, bun venit încă o dată în lumea mea. Este un loc al nemărginirii, unde sunt primite ca
acasă toate câte au existat în istoria umanităţii şi au avut chip ori înfăţişare. Lumea mea gravitează în
jurul faţetei uitate a sufletului nostru – partea uitată din noi înşine – care a fost călcată în picioare
pentru ca noi să devenim uşor de controlat şi dominat, cred eu, de-a lungul ultimelor patru mii de ani
ale istoriei noastre. Ce este mai exact partea uitată din noi înşine? Este acel fragment al moştenirii
noastre care astăzi este luat în râs ca superstiţie sau ca închipuire. Este acea parte a fiinţei noastre, cu
adevărat profundă, care acceptă în tăcere aspecte ale realităţii curente despre care ştim că sunt
adevărate, dar pe care ezităm totuşi să le recunoaştem din teama de a fi ridiculizaţi. Este conexiunea
noastră cu acele aspecte arhetipale ale existenţei, pe care culturile primitive sau mai puţin „moderne”
continuă să le îmbrăţişeze, dar despre care noi, occidentalii, considerăm că sunt ciudate, înapoiate sau
chiar – şi am un fior când spun asta – lucruri simple şi drăguţe. 2 Partea uitată din noi înşine este cea
care există şi asigură liber acces înspre tot ceea ce ar putea sfida ideile stereotipice din zilele noastre
despre logică şi raţiune.

În 1994 am văzut un documentar de teleliziune care mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna.
Filmul, numit Cercul de foc: La est de Krakatoa şi produs de fraţii Lorne şi Lawrence Blair în 1988,
descria experienţele acestora din arhipelagul indonezian. Punctul central al documentarului îl
constituia o secvenţă de câteva minute în care era prezentat un acupuncturist pe jumătate chinez, pe
jumătate javanez, timid şi oarecum retras, care realiza lucruri minunate, lucruri uimitoare, în faţa
camerei. A demonstrat întreaga sa pricepere în utilizarea fenomenului chi, numit şi bioenergie, prin
generarea unui curent "electric" în interiorul trupului său, pe care l-a folosit întâi pentru a vindeca
infecţia la ochi a unuia dintre producători, iar apoi pentru a declanşa combustia unui ziar cu energia
mâinii sale.

Cercul de foc a determinat mii de persoane să-l caute pe acest om, pentru a-i cere să-i
instruiască. Eu am fost unul dintre cei care au avut succes. În cartea Magul din Java am descris prima
mea întâlnire cu acest maestru, a cărui identitate reală am ascuns-o în spatele pseudonimului John
Chang (deşi John este numele său cu adevărat şi, după modă, aşa este şi Chang). 3 După nenumărate
încercări şi descurajări, m-a acceptat într-un final ca student al său, iar de atunci am avut bucuria de a
fi martorul unor fenomene la care majoritatea oamenilor pot doar să viseze. În anii în care am studiat
sub îndrumarea lui John Chang am experimentat pirogeneza, telekinezia, levitaţia, telepatia şi chiar şi
alte fenomene, mult mai rare de-atât. Am vorbit cu spiritele şi pot depune mărturie că ele fac parte
din realitate. La fel de important, am aflat istoria vieţii propriului meu profesor şi am primit
permisiunea de a o publica. John Chang este moştenitorul direct al liniei ce a pornit din secolul al VI-
lea Î.E.N., de la înţeleptul Mo Tzu, care a fost cel mai mare rival al lui Confucius. Disciplina sa, numită
Mo-Pai, a fost puţin cunoscută în vest până acum.

2
Convingerea că miturile au un sâmbure de adevăr stă la baza existenţei atâtor reviste de benzi desenate şi filme
care se găsesc pe piaţă, ce abundă în povestiri şi imagini despre domeniul fantastic. Nu putem respinge ceea ce
este de fapt parte din evoluţia noastră.
3
Am fost mustrat de colegii mei din Mo-Pai pentru câteva decizii pe care le-am luat atunci când am scris Magul
din Java. Printre acestea a fost ortografia aleasă de mine pentru numele profesorului nostru, Chang. Ortografia
corectă, cum o folosesc chinezii din Java, este Djiang. Însă am considerat că scrierea Chang ar fi mult mai
familiară occidentalilor şi mai uşor de pronunţat, deosebirea fonetică fiind foarte mică. În orice caz, pentru
înregistrarea cu acurateţe a faptelor istorice, maestrul mi-a permis să dezvălui parte din numele său chinezesc
real. Numele său de familie este Ie, iar al doilea său prenume este Djiang. De asemenea, el a adoptat prenumele
creştin John. Totuşi, nu am dreptul să dezvălui prenumele său indonezian. Acest "secret" este parte din efortul
permanent de a-i proteja intimitatea. Am încrederea şi speranţa că veţi înţelege acest lucru.

5
 Metoda prin care se ajunge la aceste incredibile abilităţi se numeşte, în chineză, nei kung sau
"puterea interioară". Este echivalentul practicii hinduse şi budiste kundalini yoga, deşi nei kung implică
arta marţială şi practica marţială. Punctul central al acestei discipline este transformarea energiei
sexuale în putere veritabilă, într-o forţă pe care practicantul o poate folosi după voinţa sa. "Ceaunul"
în care acest formidabil elixir este preparat se numeşte în chineză dantien (câmpul de elixirul) şi este
un punct bioenergetic foarte puternic, situat cu patru degete mai jos de ombilic.

În această a doua carte scrisă de mine, care din multe puncte de vedere ar putea fi
considerată partea a doua a lucrării Magul din Java, nu vorbesc atât de mult despre maestrul meu,
deşi îl veţi putea întâlni din când în când în paginile ce urmează. Cartea de faţă vorbeşte mai degrabă
despre modul în care învăţăturile lui mi-au deschis mintea şi simţurile şi mi-au oferit capacitatea de a
putea vedea partea uitată din noi înşine. Este, de departe, o lucrare mult mai documentată şi totodată
mai practică decât prima. Acesta este un ghid practic adresat celor care au fost entuziasmaţi de Magul
din Java şi care doresc să se instruiască în continuare (deşi sper să aibă totodată o autentică valoare
literară). Este adresată şi celor care vor să înveţe despre nei kung, indiferent dacă au citit Magul din
Java sau nu.

Pe măsură ce cunoştinţele mele despre tradiţia Mo-Pai s-au înmulţit, am descoperit că, în
trecut, învăţături similare acestora erau binecunoscute în lumea întreagă. Am găsit dovezi despre
cunoaşterea tehnicilor nei kung şi trimiteri la energiile yin şi yang în aproape fiecare cultură antică
examinată de arheologia modernă. Se pare că aceste învăţături s-au păstrat în China, ca formă
conservată a cunoaşterii care fusese cândva distribuită în mod egal, în întreaga lume. Astfel, ambiţia
mea este ca aceastea să fie din nou la ele acasă în fiecare ţară, în fiecare oraş, în fiecare mică aşezare
de pe glob. Sper să încep cu tine, cititorule; sper să te conving, pe măsură ce vei citi aceste pagini, să
îţi însuşeşti tehnica meditaţiei regulate, un antrenament al cărui scop îl stabileşti după voinţa ta şi pe
care îl modelezi după personalitatea şi dorinţele tale. Întrucât, în cele din urmă, meditaţia este cheia
care deschide calea spre partea uitată din noi înşine.

Mă tem că noi, oamenii, am devenit insuportabil de aroganţi. Încrezători în progresul

tehnologic la care am ajuns, ne considerăm zei şi luăm în râs memoria strămoşilor noştri. Desigur,
admirăm piramidele, Panteonul, Marele Zid Chinezesc. Ne minunăm în faţa desenelor din peşteri şi a
bizonului ce datează din paleolitic, descoperite astăzi în peşterile din Franţa. Captivaţi de propriile
realizări, spunem cu superioritate: "Mă întreb cum or fi reuşit aşa ceva cu mijloacele tehnologice ale
vremii lor." Pe scurt, îi privim de sus. Ne considerăm superiori. Negăm toate valorile în care ei credeau.
Nu ne străduim să îi înţelegem pe aceşti oameni care ne-au fost înaintaşi. Nu încercăm să descoperim
de ce au făcut alegerile pe care le-au făcut, ce au văzut, ce cunoaştere deţineau, diferită de a noastră.
Ori de câte ori ne îndreptăm cu gândul spre ei, îi judecăm. Negăm lumea lor, încercând să o redefinim
şi să o privim prin prisma noastră. Este un nonsens!

Oamenii sunt întotdeauna pragmatici, în mod special în condiţii în care supravieţuirea este
pusă în pericol, iar în timpurile acelea oamenii erau nevoiţi să lupte zi de zi pentru dreptul lor la viaţă.
Popoarele antice îşi stabiliseră anumite credinţe pentru că observaseră în mod pragmatic câştigul pe
care acestea îl aduceau. De când am fost acceptat ca student al lui John Chang, am avut revelaţia că
fiecare mit şi fiecare legendă a umanităţii au probabil un sâmbure de adevăr. De pildă, timp de patru
secole cercetătorii au considerat că Troia descrisă de Homer ar fi fost un mit, o poveste închipuită de
un poet orb. Asta până ce un negustor german, cu mai mult entuziasm decât cunoaştere ştiinţifică, s-a

6
împiedicat de ruinele ei ca urmare a căutărilor sale asidue. Abilităţile paranormale ale lui John Chang
sunt reale; mii de oameni din întreaga lume pot face un pas în faţă şi pot depune mărturie. Câte alte
mituri şi legende sunt adevărate, ascunse sub negura vremurilor, tăcute şi aşteptând un cercetător
pasionat care să le aducă la lumină?

Nu pot vorbi despre toate, deşi mi-ar plăcea să cred că există yeti şi yoghini de patru sute de
ani, care trăiesc în Himalaia, după cum mi-au spus unii călugări tibetani. Eu personal am toată
convingerea că există spirite, duhuri şi spiriduşi. (Da, uneori mai sunt şi coşmarurile noastre care par,
la rândul lor, să devină aievea.) Dar să întâlneşti asemenea făpturi nu este ceva uşor sau obişnuit.
Șansele sunt una la o zece mii sau chiar mai mult. De obicei, imaginaţia noastră se lasă purtată de val,
fiind influenţată de arta cinematografică şi de literatură, şi putem crede uneori că se întâmplă ceva
ieşit din comun, când, de fapt, subconştientul ne joacă feste.

În cele din urmă, credem în fantastic pentru că vrem să credem, pentru că avem nevoie să
credem. Partea uitată din noi înşine este întotdeauna trează înăuntrul nostru, chemându-ne spre ea,
din tărâmul visării. Întrucât societatea noastră de consum a făcut ca viaţa să se învârtă în jurul
hedonismului şi a întinat orice sclipire magică a existenţei, avem mare nevoie de o alternativă. Însă
preceptele sociale ale prezentului ne dictează că trebuie să ignorăm şoaptele trecutului, că trebuie să
continuăm a păstra în uitare acea parte a noastră. Adevărul este că ar fi ca şi cum i s-ar cere cuiva să-şi
vadă braţul sau piciorul amputate. Această parte din noi înşine este inscripţionată în ADN-ul nostru;
nu putem fugi de ea. În final, atunci când ignorăm cea mai puternică voce din noi înşine ajungem la
disperare, iar disperarea se dovedeşte a fi calea spre pierzanie. Iar asta pentru că, o dată ce am ajuns
pe culmile disperării, calea noastră în viaţă nu mai este mânată de pragmatism. Lipsa de pragmatism
este periculoasă: cunoaşterea acumulată de-a lungul mileniilor este batjocorită, iar oamenii sfărşesc
prin a trăi poveşti amăgitoare.

Adevărul este că redescoperirea părţii uitate din noi înşine nu este uşoară, necesitând adesea
tăria unui luptător. Poate fi înspăimântător: dacă observăm că această fobie naturală este însoţită de
nesfârşitele fraude şi de speculanţii care vor să-i jefuiască pe oamenii oneşti, înţelegem că înaintarea
trebuie să fie foarte, foarte precaută. În Orient, unde maeştrii au trăit discret în prezenţa stilului de
dezvoltare specific Occidentului, până de curând, lucrurile erau mult mai simplu de privit în mod
obiectiv. Deşi erau mulţi şarlatani, adevăraţii maeştri erau cunoscuţi prin reputaţia lor şi erau
respectaţi. Practica des întâlnită a provocărilor la lupte drepte făcea ca şarlatanii să nu aibă aroganţa
de a-şi ridica din pământ capetele hidoase, de teamă că ar fi putut fi provocaţi de un adevărat
maestru. Astăzi, pentru că duelurile sunt interzise prin lege, nu se mai întâmplă astfel. Până şi în
Orient, viitorii studenţi trebuie să fie întotdeauna atenţi, pentru a evita escrocii iscusiţi. Pe scurt,
partea uitată din noi înşine este un teren periculos şi poate fi traversat cu bine numai de oamenii care
au un caracter aparte. Aceste persoane trebuie, în primul rând şi în mod esenţial, să-şi dorească să se
confrunte cu ei înşişi, iar majoritatea oamenilor o iau la goană numai când se gândesc la asta.

Nu pot vorbi despre fiecare mit, despre fiecare circumstanţă pe care fiecare dintre noi am
întâlnit-o. Pot vorbi doar despre mine însumi. Astfel, această carte este călătoria mea personală către
partea uitată. Vă rog, bucuraţi-vă de ea. În unele locuri, textul poate părea complex, iar unele
fragmente pot părea separate de celelalte, dar vă încurajez să citiţi până la capăt. Am două motive
pentru care prezint cartea de faţă sub această formă. În primul rând vreau să împărtăşesc cititorului
imaginea modului în care viaţa mea şi antrenamentul meu, respectiv cele ale studenţilor şi prietenilor

7
mei, se desfăşoară în Grecia mea natală. Prin natura sa, o astfel de descriere nu este o sarcină tocmai
uşoară. În al doilea rând sunt obligat, prin jurămintele pe care le-am depus, să transmit cunoaşterea
mea în mod criptat; astfel, voi plasa ici şi colo câte un fragment al puzzle-ului. Cititorului îi revine
sarcina să asambleze imaginea de ansamblu. Sper că fiecare dintre voi va avea succes deplin.

În final, revin la dragonul menţionat chiar la începutul acestei introduceri. A dori ceva şi a
căpăta ceva sunt două lucruri diferite, iar a accepta un miracol este o cu totul altă chestiune. Aici se
demonstrează tăria de caracter. Aşa că, dacă se va întâmpla ca un dragon să vină şi să se aşeze
politicos la fereastra ta, într-o dimineaţă însorită, strălucind sub razele soarelui, nu te teme. Mai
degrabă invită-l la un ceai. Nu vei uita niciodată experienţa şi vei avea surpriza să descoperi că şi el se
bucură de compania ta. În final, cred că dragonilor şi semenilor lor le este dor de noi la fel de mult
cum ne este şi nouă de ei.

8
 Capitolul 1

ȘOAPTE DIN TRECUT

... pe cuprinsul altarului demult pustiit al orașului Delfi,

unde, afară de fântâna domoală,
totul este nemișcat.
George Gordon, Lord Byron

Stăteam, în picioare, pe vârful unui munte, strigând la Dumnezeu.

Șase ani trecuseră de când îl întâlnisem pe Magul din Java, John Chang din şcoala Mo-Pai, şi de
când fusesem acceptat ca student al său. Șase ani, iar în acest răstimp viaţa mea se schimbase
complet. Fără îndoială, devenisem un om mai înţelept şi echilibrat. Dar devenisem totodată mai ursuz
decât fusesem în trecut. Nimic nu este mai bun pentru fericirea unui bărbat decât să rămână în
propria sa stare de ignoranţă. Renunţasem la ea imediat ce am pornit în căutarea cunoaşterii, iar acum
plăteam tribut: viaţa era o luptă continuă între vechile pofte şi noile dorinţe. Calea urmată de maestrul
meu era una dificilă şi cerea ca viaţa mea să fie una austeră, dacă alegeam să o urmez până la capăt.

Când am început antrenamentul şcolii Mo-Pai aveam întregul entuziasm al unui novice, iar
acea flacără m-a stimulat ani de zile. După ce, o bună perioadă, am avansat rapid, au apărut şi primele
şovăiri. Am mers apoi mai departe, după care au apărut din nou momente de ezitare. Am ajuns să
înţeleg că, până la urmă, motivaţiile care îi determină pe oameni să urmeze discipline de felul acesta
sunt fie o dragoste puternică pentru Dumnezeu, fie o ură nestăvilită, purtată unui individ ori unui grup.
Părea foarte puţin probabil ca oamenii să oscileze între aceste două extreme. Antrenamentul este
dificil şi nesfârşit. Cerea izolarea de societate, fie şi parţial, pentru a putea medita şi a întreprinde
procesele psihice şi fizice de energetică umană. Antrenamentul Nei Kung are efect la nivel molecular şi
transformă ADN-ul practicantului. Este periculos şi solicitant. Trebuie să-ţi sacrifici dorinţele materiale
de dragul celor spirituale. Nu este chip să eviţi acest lucru.

Nu ştiam cum să-i fac faţă. Cât despre motivaţiile mele, pe de-o parte sentimentele mele faţă
de Dumnezeu erau amestecate, iar pe de alta nu detestam pe nimeni într-atât de mult. Eram prins la
mijloc, întrebându-mă ce capriciu al destinului mă trimisese pe această cale.

Nici înfrânarea permanentă a sexualităţii nu-mi producea vreo bucurie, iar mare parte din
disciplina Nei Kung se concentrează pe transformarea energiei sexuale în putere spirituală şi fizică. Nu
aveam vreun fel de dorinţă în a respinge societatea şi tot ceea ce însemna ea. O fată frumoasă
întotdeauna mă determină să o privesc cu admiraţie, îmi place să beau, să fumez şi pot petrece zile
întregi lenevind în faţa televizorului. Adevărul este că, prin natura mea, sunt un leneş şi urăsc să mă
trezesc dimineaţa devreme. Una peste alta, nu sunt nici pe departe un yoghin în sensul clasic al
cuvântului, după cum este de la sine înţeles. Dar antrenamentul nu putea fi abandonat. Îmi guverna
viaţa şi nu puteam renunţa.

– Vreau să vând toate posesiunile mele, să transform locuința mea antică din munți într-un
hotel, să trăiesc și să mă antrenez acolo, pentru tot restul vieții, i-am spus lui John în timpul uneia
dintre călătoriile mele în Indonezia, aşteptând un sfat de la el.

9
 – Dacă mi-ai fi spus asta luna trecută, ți-aș fi răspuns să-ți îndeplinești dorința, a replicat el.
Dar acum, nu știu ce să zic.

– De ce nu?

– Săptămâna trecută am intrat în meditație și l-am întrebat pe maestrul 4 meu de ce niciunul

dintre studenții pe care îi am nu au reușit să combine yin și yang în dantienul 5 lor și să treacă de
Nivelul Patru.

Marele maestru Liao, învâţătorul lui John Chang, murise în 1962, dar conştiinţa lui era înca
accesibilă maestrului meu, undeva dincolo de timp şi spaţiu.

– Ce a spus?

– A spus că acest nivel de putere este un dar oferit de legile care guvernează Universul și nu
poate fi accesat prin exersarea voinței umane. Face parte din aura persoanei.

Eram tăcut. John a simţit întrebarea mea.

– În esență, există cu adevărat numai trei tipuri de aură, a continuat el, albă, neagră și
galbenă. Aceste culori reflectă esența, partea cea mai profundă a ființelor noastre. Aura albă este cea
a unui suflet care are o inimă bună; aura neagră este a unui om care în final se dovedește a fi fost rău.
Aura galbenă este cea a unui om care este în deplină pace cu Universul. În școala noastră, numai cei
care ajung la această liniște interioară pot trece la Nivelul Patru. John a făcut o pauză. În alte tradiții
lucrurile nu stau întotdeauna așa. John s-a scuturat, ca şi cum un gând neplăcut i-ar fi invadat
intimitatea. Eram tentat să-l întreb despre ce era vorba, însă am păstrat tăcerea.

În fiecare generație, Kosta, a continuat el, numai un singur student a devenit așa cum sunt eu.
Asta, cel puțin până în prezent.

Mi s-a tăiat respiraţia.

– Ce culoare are aura mea? am izbucnit, fără pic de subtilitate.

– Nu știu. Și-a ridicat mâna, făcându-mi semn să mă opresc. Pot vedea culoarea cea mai
profundă a aurei tale numai când puterea mea este deplină, atunci când mă antrenez în munți. Nu
acum.

Mi-a îngheţat inima.

– Nu pot fi eu acela.

– De ce nu?

– Pentru că eu am deja 40 de ani! am murmurat. Ar trebui să fie vorba despre cineva care
acum este un puști, așa că...

4
Liao Tzu Tong, fostul maestru decedat al şcolii Mo-Pai (pentru mine, sigung sau "învăţător-străbun"). Cititorul va
trebui să afle mai multe detalii din cartea Magul din Java.
5
Centrul energetic principal al trupului, situat la patru degete mai jos de ombilic.

10
 – Nu ești bătrân, a replicat, iar oamenii trăiesc acum mai mult decât strămoșii lor din trecut.
Vor avea mare nevoie de înțelepciune însoțită de putere în viitor, crede-mă. În afară de asta,
evenimentele sugerează că în cursul acestei generații puterea ar merge către vest.

– Poftim?

– Da. Chinezii apreciază din ce în ce mai puțin propria lor moștenire culturală. Poate că
următorul maestru Mo-Pai va fi un vestic. Ori poate un tânăr băiat chinez care locuiește într-un stat
occidental. Dar cu siguranță el va fi un "cetățean al lumii", de lucrul acesta sunt sigur.

Rămăsesem fără cuvinte.

– Cine știe? a spus John Chang, bătându-mă pe umăr. Ar putea fi și un om bătrân ca tine. Liao
Sifu este în mod cert interesat de tine.

În trecut avusesem de-a face cu spiritul marelui maestru. În două circumstanţe diferite
fusesem victima glumelor sale nesărate. Să fii implicat, ca om simplu, în jocul unui comedian cu puteri
supranaturale, asemănătoare celor ale unui zeu, nu era pe atât de amuzant pe cât s-ar crede.

Conversaţia cu John mi-a sfăşiat inima şi rămăsesem cu o îndoială care îmi măcina sufletul.
Când eram mai tânăr, visam să devin pilot de luptă, dar am picat examenul ocular. Nu aveam ce face.
Niciun efort pe care l-aş fi făcut nu mă putea ajuta să trec barierele unei deficienţe congenitale, în
circumstanţe în care standardele inflexibile erau o necesitate. În mod similar, în antrenamentul nei
kung există condiţii preliminare care trebuie să fie respectate, astfel încât evoluţia să fie posibilă. Dacă
cineva nu poate îndeplini aceste condiţii preliminare, este mai bine ca ambiţiile sale să fie moderate.
Puteam urma antrenamentul cu succes? Și dacă nu puteam dezvolta abilităţi precum acelea ale lui
John, puteam măcar accede la Nivelul Trei de Putere în cursul acestei vieţi?

Am decis să încerc până în ultima clipă. Oriunde m-am îndreptam de-a lungul vieţii, am
întâmpinat oprelişti impuse ori de Dumnezeu, ori de destin, ori de Jodo (în chineză, "voinţa cerului") 6,
oprelişti de care am trecut datorită temperamentului meu, oricât ar fi durat să îmi ating ţelurile. Fiind
grec prin genealogie (deşi din punct de vedere cultural, grec elenistic), obstacole divine au apărut tot
timpul. Este de ajuns numai să citeşti fragmente din mitologia greacă pentru a observa descrierea
luptei constante dintre om şi zeii săi. Titanul Prometeus, care a riscat să mânie cerurile pentru a aduce
omenirii focul, era modelul meu personal. Am decis să-l întruchipez. Decât o dragoste neostoită
pentru Dumnezeu, mai bine un devotament desăvârşit faţă de omenire şi natură, devotament care să-
mi susţină eforturile.

Dar în final zeii câştigă întotdeauna, fir-ar să fie! Mă simţeam ca un bonsai care are sufletul
unui măreţ stejar din sălbăticie şi care, prin dorinţa şi puterea unei forţe superioare, este constrâns de
sfori să rămână un servitor şi un mijloc de amuzament, trăindu-şi viaţa într-o ulcea de lut.

Aveam multe decizii de luat, fără a face compromisuri. Ajunsesem să înţeleg de ce Liao Sifu
fusese atât de rigid cu maestrul meu. Tocmai aceste lucruri mă determinau acum să stau în picioare, în
vârf de munte, şi să strig la Dumnezeu. Petrecusem deja o lună întreagă retras în sălbăticie, trăind într-
o colibă pe care unul dintre studenţii mei o construise în mijlocul pustietăţii, departe de societate şi de

6
În engleză, "the will of heaven". (N.Tr.)

11
tentaţiile sale. Singurii mei însoţitori erau vulpile, iepurii, şoarecii, şerpii, scorpionii, muştele, ţânţarii şi
– din când în când – câte un lup.

Și unul sau vreo şapte dintre spiritele pământului, dar despre asta mai târziu.

Îmi doream să ştiu ce planuri avea Dumnezeu cu mine. Obosisem să trăiesc fără a-mi cunoaşte
rostul. Aveam 40 de ani, mă săturasem, iar mesajul pe care îl trimiteam spre ceruri suna astfel: "Fie
dă-mi o direcţie clară, fie dă-mi pace!" Acest bonsai atipic nu se simţea împlinit din punct de vedere
estetic în acel moment. Și eram furios pe Divinitate că îmi dăduse o astfel de formă şi un astfel de
scop.

Dar nu încăpea urmă de îndoială asupra faptului că îmi dezvoltam capacităţile. Începusem să
simt emoţiile oamenilor într-o manieră aproape stranie. De multe ori fusesem în stare să simt, de
asemenea, cele mai puternice gânduri ale lor. Nu era nimic mistic în cadrul acestei experienţe. De fapt,
proprii mei studenţi care se antrenau pentru Nivelul Întâi îşi descoperiseră abilităţi similare. Între noi,
telepatia devenise o rutină. Unul dintre studenţi a visat cum intrasem în camera lui şi purtam o
conversaţie cu el. A fost şocat când am repetat întocmai aceleaşi cuvinte pe care le schimbaserăm în
visul lui. La rândul meu, aflându-mă în meditaţie, am vizualizat acelaşi lucru, odată cu el!

Priceperea mea în arte marţiale a cunoscut o îmbunătăţire substanţială. În momentul testării

nivelului de energie acumulat de unul dintre studenţii mei, numit Stamatis, John ne-a arătat că eu
aveam de cinci ori mai multă energie decât acel bărbat. A făcut demonstraţia trecând un curent de 1%
din întreaga sa capacitate energetică prin antebraţul bărbatului. Studentul meu nu putea atinge braţul
maestrului meu, în vreme ce eu am reuşit să-l apuc fără ezitare. Mai târziu am aflat că în acel moment
suportam 2% din puterea totală a lui John, în vreme ce Stamatis putea tolera în mod confortabil
0,40%. Aveam de cinci ori mai multă bioenergie decât studentul meu! Drept urmare, trebuia să fiu
foarte atent în sala de antrenamente şi să păstrez chi-ul în dantien, unde îi era locul. Dar din când în
când ţâşnea în sus, iar oamenii zburau în jurul meu. Auzisem despre un frate student din Statele Unite,
James, care nu îşi mai putea atinge studenţii în timpul antrenamentelor, din teama de a nu-i trimite la
spital.

Iar lucrurile au început să mi se reveleze; Universul mi s-a dezvăluit şi mi-a arătat secretele
sale. Personalitatea mea a trecut printr-o transformare radicală; eram un potpuriu de idei, cunoaştere,
impresii şi experienţe din punctul de vedere al ştiinţelor estice şi vestice. Nu mai aveam un sistem de
credinţă specific, nici ca om de ştiinţă, nici sub aspect religios. Și nu acceptam nimic fără demonstraţie.
Înţelesesem că acele precepte pe care astăzi le acceptăm fără tăgadă nu sunt nimic mai mult decât
axiome temporare, iar mâine s-ar putea râde pe seama lor ori ar putea fi criticate. Devenisem
conştient că timpul tinde să aducă toate lucrurile pe plan de egalitate şi să ridice o parte dintre văluri.
Începusem să înţeleg cursul lucrurilor, felul în care Universul funcţionează, acel Tao.

Mă simţeam îngrozitor. După cum spuneam, nimic nu aduce mai multă siguranţă unui bărbat
decât propria sa stare de ignoranţă. Pentru a înţelege mai bine viitorul, am început să studiez trecutul.
Am descoperit că învăţăturile pe care le primeam acum de la John fuseseră descoperite,
experimentate şi sistematizate de diferite grupuri etnice de-a lungul secolelor, printre acestea aflându-
se şi strămoşii mei. Nimic nu e nou sub soare.

12
 POLII VEȘNICIEI

Sunt două forţe principale din care este alcătuit Universul nostru. Chinezii le numesc yin şi
yang. Aceste două energii se opun una alteia continuu. Sunt prinse într-o luptă eternă. Yin este haosul
primordial care a existat dinainte ca spaţiul şi timpul să fi fost create. Este dincolo de formă şi fiinţă,
incomprehensibil nouă şi, totodată, o parte esenţială din noi. Gravitaţia, de pildă, este parte a
câmpului yin, după cum sunt găurile negre, după cum sunt chiar sufletele noastre. Yin este vibraţie,
gerul interstelar din spaţiu; iarna şi noaptea, somnul şi apa. Cu toate acestea, somnul şi apa sunt o
parte necesară a vieţii. Fără ele, murim.

Energia yang este focul solar, este forţa dinamică opusă gravitaţiei şi care crează spaţiul şi
timpul. Fără acest dinamism contrastant, forţa gravitaţiei ar fi dus la prăbuşirea întregii materii din
Univers într-o singură gaură neagră, gigantică, ceea ce ar fi însemnat de fapt sfârşitul creaţiei. Cea care
propagă spaţiul şi timpul este forţa yang, reprezentată de fisiunea solară nucleară. Tot ea este cea care
a făcut posibilă existenţa noastră aici şi acum, sub această formă. Energia yang ne alimentează vieţile;
ea este forţa pozitivă care asigură direcţia, lumina care alungă întunericul, cumulul şi substanţa
bucuriei noastre. (vedeţi anexa 2)

Și, cu toate acestea, yang-ul de sine stătător ne-ar ucide la fel cum un om aflat în mijlocul
deşertului ar muri din cauza expunerii exagerate la soare. Numai atunci când acesta este echilibrat de
yin, opusul său, viaţa înfloreşte şi are sens. Această axiomă de netăgăduit – yang trebuie să fie în
echilibru cu yin – este un indiciu al faptului că Universul a fost creat cu intenţie şi că această intenţie
nu a fost alta decât crearea vieţii.

Aceste două energii erau omniprezente în toate culturile din vechime. Chinezii vorbeau despre
yin şi yang, tibetanii despre picătura roşie şi picătura albă, grecii antici despre haos şi ordine,
amerindienii navajo despre Mama Pământ şi Tatăl Cer. Putem vedea îngemănarea acestor energii în
desenele hinduse şi budiste ale chakrelor, în imaginile religioase mesopotamiene, în Caduceul 7 lui
Hermes din Grecia antică şi, poate, chiar în lanţurile ADN. Codul acestor două energii este cosmic şi
nelimitat în timp. Ele reprezintă o realitate pe care toate marile culturi ale lumii au descris-o într-un fel
sau altul.

Conform tradiţiei Mo-Pai, sunt 72 de Niveluri de Putere care construiesc calea către iluminarea
supremă, cel mai măreţ punct al existenţei umane. Am învăţat asta de la John Chang. Menţionarea
acestor niveluri este universală. Sufiştii spun că sunt 72.000 de văluri între Dumnezeu şi om. Yoghinii
hinduşi vorbesc fie despre 72 de chakre ale corpului uman, fie despre 72.000 de nadi care trebuie
deschise astfel încât lotusul cu o mie de petale să înflorească.

Toate aceste niveluri au de-a face cu yin şi yang. De sine stătătoare, spiritele noastre sunt yin,
o serie de vibraţii, unde staţionare gravate în câmpul yin. Asemenea unui program de computer
inscripţionat pe un CD, esenţa noastră nu este nimic mai mult decât o "subrutină" în cadrul energiilor
haosului primar. Imediat ce intrăm în spaţiu şi timp – devenind astfel yang – această vibraţie din
câmpul yin ia formă. De fapt, este auto-replicată în mod fractal, căpătând formă întâi în ADN-ul nostru,

7
Caduceu, baghetă purtată de Hermes, mesagerul zeilor. În jurul caduceului, ca semn distinctiv, se încolăceau doi
şerpi. ("Mic dicţionar mitologic greco-roman" – Anca Balaci, Editura Știinţifică, 1969.) – N.Tr.

13
apoi, prin ADN, în trupurile noastre. Este ca şi cum ai insera un CD într-un computer personal şi ai
activa un program, pentru a-l vedea în desfăşurare pe monitor. 8

Ca fiinţe spirituale, noi devenim mai puternici, mai conştienţi de noi înşine, atunci când reuşim
să combinăm cele două energii, yin şi yang, în interiorul nodurilor dezlegate din această undă
staţionară. În cele din urmă, atingem iluminarea deplină o dată ce energiile yin şi yang ajung
îngemănate în vârful capului nostru. Este ca atunci când umpli un pahar: începi de jos şi torni până
sus.

Metoda urmată de Mo-Pai este veche de mii de ani şi cât se poate de eficientă. Începi prin a-ţi
umple "depozitul de energie" al trupului cu energie solară, în chineză, yang chi. Acest depozit, dantien
(câmpul de elixir), se află situat la patru degete mai jos de ombilic. Numit hara în japoneză, despre el
s-a scris asiduu în ultimii ani şi consider că nu este necesar să intru în amănunte aici. Dacă îţi imaginezi
acest centru energetic ca pe o sferă, îţi poţi imagina că este gol la Nivelul Zero şi plin cu energie yang la
finalul Nivelului Unu.

Fig. 1. Dantienul este gol la Nivelul Zero (stânga) şi

plin cu energie yang la finalul Nivelului Unu (dreapta).

Îndeplinirea sarcinii nu este uşoară, întrucât singura cale prin care se poate ajunge la acest
rezultat este meditaţia propriu-zisă. Vorbim despre o stare similară graniţei dintre somn şi trezire, care
necesită un timp acumulat de 81 de ore, astfel încât dantienul să devină plin. Când practicantul
obişnuit încearcă să mediteze, el reuşeşte să obţină această stare timp de 3 minute la fiecare oră pe
care o petrece în poziţia specifică meditaţiei. Astfel, parcurgerea întregului nivel întâi poate cere 1620
de ore petrecute în poziţia specifică meditaţiei. Dacă este vorba despre o oră pe zi, unui om obişnuit i-
ar fi necesari patru ani şi jumătate pentru a încheia acest stadiu de antrenament.

După ce a fost parcurs Nivelul Unu, studentul începe să comprime yang chi-ul în dantienul său,
adică să-l "întărească". Acest lucru este realizat prin reţinerea respiraţiei şi prin mişcări specifice. O
reprezentare grafică ar arăta astfel:

8
Voi dezvolta această teorie în capitolele următoare.

14
 Fig. 2. Comprimarea yang chi-ului în dantien.

Este dificil. Trupurile noastre au o energie limitată şi folosim acea energie pentru a comprima
yang chi-ul în dantien. Trebuie să fii puternic pentru a face asta. Dacă întreci limita, storci însăşi
energia vieţii din tine în timp ce încerci să progresezi. Dacă te antrenezi prea puţin, nu ajungi niciunde.
Este o chestiune de echilibru, care necesită răbdare şi perseverenţă.

Iar Nivelul Trei este şi mai greu. Am spus deja că energiile yin şi yang sunt forţe care se opun.
Studentul care încheie cu succes Nivelul Doi are suficientă energie yang în dantienul său pentru a
începe să "rupă" cordoanele care ţin dantienul legat de locul său specific din organism. Acest lucru se
întâmplă prin folosirea yang-ului depozitat şi comprimat. În esenţă, este ca şi cum ai trage pentru a
rupe o bucată de sfoară. Dantienul este ţinut în loc de cinci cordoane care au o corelaţie atât în planul
fizic (yang), cât şi în planul spiritual (yin). Ni le putem imagina ca pe cordoane, patru pe plan diagonal,
opunându-se unul celuilalt, iar un al cincilea cordon poziţionat central, perpendicular primelor patru.
Pentru a sparge graniţele câmpului yin trebuie să rupi aceste cordoane unul, câte unul. Făcând asta,
permiţi dantienului (care până în această etapă a ajuns o minge întărită de yang comprimat) să se
deplaseze în interiorul organismului. Când un student taie primele patru cordoane, reuşeşte de fapt să
încheie Nivelul Trei9. Din punct de vedere grafic, ar arăta astfel:

Fig. 3. Completarea Nivelului Trei: tăierea primelor patru cordoane care ţin
dantienul şi înlăturarea graniţelor câmpului yin.

9
Dintr-un punct de vedere strict genealogic şi istoric, definiţiile nivelurilor de putere pe care le-am scris aici şi în
Magul din Java nu au o acurateţe strictă. În Mo-Pai vorbim despre nivelul unu aproape la fel cum l-am descris,
apoi urmează nivelul doi inferior şi nivelul doi superior (în cadrul căruia patru dintre cele cinci cordoane sunt
tăiate), ceea ce conduce la nivelul trei (unde numai cordonul central mai este ataşat), apoi nivelul patru.
Descrierea pe care am folosit-o în cărţile mele este mai clară, iar cititorul ar trebui să rămână la terminologia de
aici, până ce va face parte din şcoala Mo-Pai, care îşi desfăşoară activitatea "în spatele uşilor închise".

15
 Aceasta este ţinta la care poate spera majoritatea oamenilor. Încheierea cu succes a Nivelului
Trei îi conferă practicantului abilităţi superioare. Studenţii de la Nivelul Trei nu pot fi tăiaţi cu niciun
cuţit atunci când sunt conştienţi de atac. Eu însumi am văzut cum o alice trasă de la mică distanţă,
dintr-o puşcă cu aer comprimat, a ricoşat dinspre pielea unui frate student care ajunsese la Nivelul
Trei. A-i lua prin surprindere pe cei aflaţi la acest nivel este periculos, pentru că chi-ul lor este guvernat
de emoţii şi se stârneşte imediat, pentru a-i proteja. Am auzit despre trei cazuri diferite în care
studenţi de Nivelul Trei au ucis tâlharii care au încercat să-i atace, în pofida celor mai puternice intenţii
ale lor de a-şi stăpâni puterile. Chi-ul lor întărit, condus de emoţia omului care îşi protejează propria
viaţă, a lovit în inimile agresorilor. Investigaţiile ulterioare de la spital au arătat că fiecare dintre aceşti
oameni au murit în urma unui atac de cord.

Eu însumi sunt întotdeauna precaut în preajma fraţilor mei studenţi aflaţi la un nivel mai înalt
decât al meu, asigurându-mă să nu-i iau niciodată prin surprindere atunci când ne antrenăm
împreună.

Cei de la Nivelul Trei au şi alte puteri în afară de forţa trupească, deţinând în plus un anumit
grad de invulnerabilitate fizică. Atunci când cordoanele karmei sunt tăiate, fiecare student dezvoltă o
particularitate aparte, conform construcţiei sale psihice şi fizice. Un om ar putea vedea cu şase luni în
viitor; un altul ar putea vindeca diferite afecţiuni prin atingere. Nu sunt reguli care guvernează acest
dar; depinde numai de Jodo, voinţa cerurilor.

Dincolo de acest punct, numai cei cu aură galbenă pot ajunge la Nivelul Patru. Aceşti fericiţi
oameni rup ultimul fir – al cincilea – şi permit dantienului lor să coboare. Ei trimit yang-ul jos, pentru a
se întâlni cu yin-ul ce pătrunde în trupurile lor prin perineu. După un timp, cele două energii se ridică
împreunate, asemenea unor iubiţi. Apoi studentul yoghin le pecetluieşte împreună prin forţa voinţei şi
le strecoară în cavitatea dantienului său, unde vor exista ca tai chi, Forţa Supremă Finală. Acolo, în
dantien, ele arată astfel:

Fig. 4. Tai chi: yin şi yang împreunate în dantien,

la finalul Nivelului Patru.

Fericitul yoghin care reuşeşte să creeze tai chi-ul dobândeşte iluminarea şi are putere asupra
timpului şi spaţiului. Cu toate acestea, mai are de parcurs 62 de nivele înainte de a ajunge la
iluminarea completă, vârful existenţei umane. La acel punct, chakra coroanei aflată în partea cea mai
de sus a capului se deschide, iar yoghinul încheie Nivelul Șaptezeci şi Doi.

În întreaga istorie a Chinei, numai doi oameni au dobândit această stare. Unul a fost
Bodhidharma, prinţul indian (sau poate persan?) care a predat Budismul Ch'an (Zen) şi kung fu la
templul Shaolin. Celălalt a fost Chang San Feng al şcolii Wutang-Pai, căruia mulţi îi atribuie apariţia tai
chi chuan, printre aceştia aflându-se şi maestrul meu, ca profesor al liniei Mo-Pai.

16
 În fiecare generaţie a şcolii Mo-Pai câte un singur student a reuşit să meargă mai departe de
Nivelul Trei, să încheie cu succes Nivelul Patru şi pe cele care îi urmează. Un singur student într-o
generaţie, de-a lungul a 2400 de ani de istorie, ceea ce îmi dă toate motivele să cred că un anumit
grec, aflat la vârsta de mijloc, nu are nicio şansă de reuşită. Dacă ar fi fost să fie, nu ar fi făcut
circumstanţele în aşa fel încât aceste lucruri să se întâmple cât eram încă tânăr?

VOCI DIN TRECUT

Am avut o viaţă tumultoasă. Părinţii mei erau imigranţi greci în Statele Unite, ce s-au mutat
înapoi în Grecia când eu aveam doisprezece ani. Faptul că am plecat din Noua Anglie metropolitană, în
1971, într-un orăşel din nord-vestul Greciei, într-o epocă în care un dictator corupt controla ţara iar
ignoranţa era în floare, nu a fost deloc pe placul meu. Rebel din fire, am plecat din nou în Statele
Unite, de unul singur, la 17 ani. Pentru că renunţasem la cultura elenă, am căutat un substitut şi m-am
îndrăgostit de Orient.

Începusem să învăţ artele marţiale pe la zece ani, în cadrul unei organizaţii locale a YMCA 10 din
State şi am continuat – deşi aveam un profesor de proastă reputaţie – în Grecia, când ne mutaserăm
aici. Junta11 a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a suprima libera circulaţie a informaţiilor şi cultura
pe teritoriul Greciei, dar, fără să ştie, au permis difuzarea unui serial de televiziune de o importanţă
deosebită, care s-a strecurat prin mâinile cenzurii. Serial era Kung Fu cu David Carrandine (pentru
cititorii mai tineri, mă refer la showul tv original). Acesta mi-a schimbat viaţa. Când am revenit în
Statele Unite, artele marţiale deveniseră speranţa şi ţelul meu, pe măsură ce încercam să-mi croiesc
calea într-o societate pe care nu o înţelegeam decât parţial şi pentru care reprezentam, în cel mai bun
caz, un vlăstar bun de înjugat la muncă ieftină.

În tot acest timp, având libertatea de a-mi crea propriile mele reguli însemna să fiu
independent. Mă simţeam acasă oriunde în lume, întrucât călătorisem mult şi avusesem contact cu
multe culturi, cât se poate de diferite unele de altele. Pe de altă parte, simţeam o permanentă
nesiguranţă din cauza simplului fapt că puneam totul la îndoială, nu acceptam nimic cu bună credinţă
şi respingeam propriile mele origini.

Când un om vrea să creeze un bonsai, caută întâi puietul adecvat, pe care să-l răsucească după
propriile sale dorinţe. După cum simt eu, Dumnezeu aplică acelaşi modus operandi. Eu eram acel
bonsai tânăr, iar din când în când Grădinarul îmi smulgea câte o frunză sau adăuga o altă răsucire
printr-o răscruce a destinului.

Am decis să mă stabilesc în Grecia, în 1992. La vremea respectivă, am crezut că motivele

pentru care făceam asta erau personale; dar această decizie a determinat un întreg şir de
"coincidenţe" care, în final, au făcut ca eu să devin studentul lui John Chang şi, în consecinţă, să urmez
o cale anume dinaintea căreia nu m-aş mai fi putut retrage. Alegând să trăiesc în Balcani, într-o epocă

10
YMCA – Young Men's Christian Association (Asociaţia Tinerilor Bărbaţi Creştini) este o organizaţie
internaţională fondată la 6 iunie 1844 de Pete Howe la Londra. Scopul său este de a pune principiile creştine în
practică, prin dezvoltarea sănătăţii pentru "trup, minte şi spirit". – N.Tr.
11
Junta – guvern dictatorial condus de lideri militari, în perioada 1967 – 1974. Lovitura de stat militară de la 21
aprilie 1967, condusă de colonelul Georgios Papadopoulos, a instituit aşa numitul Regim al Coloneilor. Grecia a
revenit la un guvern civil abia în anul 1974. – N.Tr.

17
în care conflictele din Bosnia şi Kosovo, insurecţia civila albaneză şi tensiunile constante cu Turcia erau
realităţile de zi cu zi, mi-a fost îngăduit să conştientizez cât de efemeră este viaţa. Străzile Atenei erau
pline cu schilozi care se milogeau pentru o monedă. Era un peisaj pe care eram obişnuit să-l văd în
Orient, însă nu-mi imaginasem vreodată că ar putea deveni o realitate a vestului.

Majoritatea grecilor aleseseră să evadeze din această realitate, devenind copleşitor de

materialişi şi hedonişti. (Toată lumea avea aventuri cu toată lumea. Apăruse chiar şi o melodie la
televiziune, care ironiza acest lucru.) Însă eu priveam viaţa altfel. Am căutat consolarea dedicându-mă
evoluţiei spirituale, încercând să-mi urmez propriul destin şi să mă cufund în antrenamentul deprins
de la maestrul meu.

Stând pe vârful meu de munte şi strigând la ceruri, mi-am amintit revelaţia uimitoare care mă
adusese în sihăstrie. Erau încă zile călduroase în acea toamnă şi aş fi preferat să fi stat întins pe o plajă
a insulelor greceşti decât să mă aflu în acel loc. Dar revelaţia avută mi-a limpezit mintea şi mi-am dat
seama că nu aveam de ales. Asemenea unui trăsnet în mijlocul nopţii, m-a lovit şi m-am trezit
transpirat, răsucindu-mă şi învârtindu-mă: partea uitată din noi înșine.

M-am dat jos din pat în linişte, dar am văzut că deja o trezisem pe Doris. Pe întuneric, m-am
strecurat afară din dormitor, pentru a ajunge în sufrageria modestului nostru apartament.

Doris a venit la mine în timp ce şedeam tăcut, sorbind din whiskeyul preparat de ţărani şi
fumând o ţigară cubaneză ieftină. Era ora trei dimineaţa. Nu aprinsesem luminile.

– Ce s-a întâmplat? a întrebat ea.

– Partea uitată din noi înșine. Ne-a fost luată.

Doris s-a aşezat lângă mine.

– Sper că gândul ăsta al tău a meritat să mă trezești în toiul nopții, a spus.

În acea seară privisem împreună filmul premiat Al șaselea simț, despre un băieţel care avea
suficient de bine dezvoltate percepţii extrasenzoriale pentru a putea vedea spiritele morţilor, şi despre
problemele pe care această capacitate i le cauza în viaţa de zi cu zi. Într-o societate care nu mai crede
în astfel de lucruri, băiatul se întreabă continuu dacă este sănătos mental, nedorind să accepte
experienţele prin care trece. Dar poate că, de fapt, nu este cu totul nebun. Poate că experienţele pe
care le traversează el sunt mult mai des întâlnite decât am crede. I-am spus aceste gânduri ale mele lui
Doris.

– Vrei să spui că toți au experiențe de acest fel, dar nu vor să vorbească despre ele de teamă
să nu fie ridiculizați? a întrebat ea.

– Nu, cred că experiențele pe care le au majoritatea oamenilor sunt în cea mai mare parte
închipuiri. Dar unele sunt adevărate. Să spunem că 2% ar putea fi adevărate.

– Și...?

– Care este partea cea mai importantă a puterii pe care o are maestrul meu?

– Vrei să spui că este vorba despre abilitatea lui de a vorbi cu spiritele?

18
 – Acel mic băiat din film are ceea ce chinezii numesc ochi yin. Poate vedea și poate vorbi cu
spiritele celor morți. Este un șaman.

Doris aştepta tăcută. M-am ridicat, păşind pe întuneric. Țigara s-a stins. Oricum nu eram un
fumător în adevăratul sens al cuvântului, dar imitam cumva viziunea dramatică din revelaţia mea.

– În vremea neoliticului, fiecare sat avea șamanul său. El vorbea cu spiritele celor care tocmai
muriseră și îi ajuta să parcurgă cu bine trecerea. Exact ca acel băiat din film.

În acel moment, a înţeles şirul ideilor mele. Am văzut că ceea ce spuneam avea sens pentru ea
şi mă aproba, înclinând capul.

– Da, am spus, încă avem nevoie de șamani pentru a supraviețui ca specie. Asemenea unui
nou-născut care are nevoie să fie crescut de părinții lui, pentru că nu poate supraviețui de unul singur,
un om abia decedat are nevoie de un șaman care să-l ajute să parcurgă trecerea spre o altă stare a
existenței. Am coborât privirea în pământ. I-au luat de lângă noi, Doris. I-au luat de lângă noi pentru a
ne putea controla mai bine. Șamanul a fost înlocuit de preot, iar spiritualitatea de dogmă.

Una dintre cele mai importante lecţii pe care le-am învăţat de la John Chang a fost că toate
lucrurile din Univers sunt naturale; nu există aşa numitul supranatural, după cum nimeni nu poate
vorbi cu adevărat despre metafizică. Toate de pe această planetă – inclusiv duhuri, spiriduşi sau elfi,
dacă ei există – sunt la fel de naturale ca şi piaţa de capital sau barajele castorilor. De două ori l-am
vazut pe maestrul meu vorbind despre sport cu spiritele celor decedaţi, iar acestea au răspuns
întrebărilor lui cu precizie faptică.

Sunt trei instituţii care s-au dezvoltat împreună de-a lungul istoriei omenirii, după câte se pare:
războiul, imperiile şi religia organizată. În urmă cu zece mii de ani, războiul, de pildă, a devenit o parte
intrinsecă a vieţilor noastre. A venit ca o urmare rapidă a dezvoltării agriculturii sistematizate şi a
întemeierii marilor aşezări. Până la acel moment oamenii trăiau împreună în mod paşnic, iar violenţa
răbufnea rareori. Exploratorul norvegian Fridtjof Nansen, care în 1888 a întreprins o călătorie istorică
de-a lungul tărâmurilor de gheaţă ale Groenlandei, a întâlnit ultimii eschimoşi care trăiau acolo
asemenea străbunilor lor, în deplină armonie cu ţinutul aprig care îi găzduia.

Eschimoşii aveau şamani care îi ghidau şi îi învăţau să trăiască în acord cu voinţa cerurilor.

Atunci când poţi vorbi cu spiritele celor decedaţi, iar societatea în care trăieşti acceptă această
abilitate ca fiind reală, înseamnă că acel popor înţelege legile consecinţei. John Chang mi-a vorbit de
nenumărate ori despre karmă şi despre Câmpurile Pedepsei sau ale Răsplatei, în care spiritul intră
imediat după moarte. Trebuie să plăteşti ceea ce datorezi sau să primeşti ceea ce ţi se datorează,
înainte de a trece la etapa următoare, oricare ar fi ea. Șamanii antici au înţeles acest lucru şi le-au
vorbit despre asta celor din jurul lor. Oamenii acceptau spusele acestor bărbaţi şi femei pentru simplul
fapt că se dovediseră a fi adevărate.

Pentru cei care pun lucrurile la îndoială, daţi-mi voie să spun că aceleaşi tipare se aplică şi
astăzi tuturor oamenilor, în cele mai variate circumstanţe. O gospodină de rând nu pricepe ce se
petrece cu circuitele electronice care alcătuiesc cuptorul ei cu microunde sau principiile fizicii care
permit unui astfel de dispozitiv să funcţioneze. Totuşi, asta nu o împiedică să folosească dispozitivul.
Societatea umană a funcţionat întotdeauna astfel. Numai direcţia şi suma cunoştinţelor noastre s-au

19
schimbat pe parcursul mileniilor străbătute, nu şi tiparele de funcţionare ale credinţelor noastre.
Șamanul era diferit de preot prin faptul că el trebuia să demonstreze abilităţile pe care le avea, şi nu
doar să transmită o anumită dogmă pe care o religie sau alta o prezenta ca adevăr. Șamanul trebuia să
aibă putere. Era antrenat şi testat de alţii asemenea lui şi trebuia să dovedească abilităţile sale în mod
repetat celorlalţi. Oamenii erau preocupaţi de supravieţiure în acele zile şi nu îşi permiteau luxul de a-
şi risipi eforturile. Viaţa unui şaman nu era vreo mare încântare. El acţiona dintr-un simţ al datoriei
faţă de semenii săi şi faţă de Duhul Sfânt care guvernează totul.

Când societatea a devenit un premiu ce putea fi câştigat şi controlat de către cei care aveau
putere asupra tuturor celorlalţi oameni, şamanii au fost primii care au dispărut, pentru că ei
reprezentau cea mai mare ameninţare. Cei care urmau să fie regi i-au înlăturat pe şamani, probabil
ucigându-i în masă, înlocuindu-i cu preoţimea (înţelegând că oamenii vor simţi întotdeauna nevoia de
a se apropia de Divinitate). Această strategie a fost folosită de multe ori de-a lungul istoriei omenirii.

Un astfel de caz, care mă duce cu gândul la propriile mele meleaguri, cu atât mai mult cu cât
sunt numit după Constantin, este stabilirea Creştinismului ca religie de stat de către împăratul roman,
sfântul Constantin cel Mare. Deşi acest caz apare la mii de ani după exterminarea deliberată a
şamanilor la care mă refer, acesta a fost înregistrat cu acurateţe în analele istoriei şi poate fi studiat cu
uşurinţă. Întrucât astăzi multe naţiuni sunt creştine, va fi probabil un bun exemplu pentru a transmite
mesajul dorit.

Natura cosmopolită a Imperiului Roman din primele trei secole ale erei noastre făcea posibilă
existenţa câte unui filosof sau a unui predicator, pregătit la orice colţ să promoveze idei noi şi
neobişnuite. Înainte de invazia romanilor, prezentarea unor noi concepte religioase în polisurile
greceşti era considerată într-atât de periculoasă, încât filosoful Socrate a fost condamnat la moarte, iar
filosoful Anaxagoras a fost întemniţat sub acuzaţia că a introdus noi doctrine. Însă, specificul
multinaţional al Imperiului Roman, împreună cu diversitatea sa culturală, au făcut ca această
excluziune să nu fie doar imposibilă, ci şi de nedorit. Încă din timpul Apostolului Pavel, diferite culte,
ce aveau ca bază de pornire învăţăturile lui Hristos, s-au răspândit cu repeziciune de jur împrejurul
bazinului mediteranean. Cum noile idei ajungeau să fie împărtăşite de toate clasele sociale, fiecare
episcop dintr-o regiune lupta ca propriile sale opinii să fie acceptate.

Până la sfărşitul primului secol, Creştinismul căpătase o mare influenţă asupra societăţii, în
pofida eforturilor romanilor de a-l opri. În acelaşi timp, diferenţele de doctrină dintre grupurile care
pretindeau a fi Creştine se amplificau din ce în ce mai mult şi nu mai puteau fi ignorate. De-a lungul
următoarelor câteva secole, unele culte au înflorit datorită scrierilor şi opiniilor unor episcopi care
activau în diferite regiuni, printre care Iustin din Samaria, Irenaeus din Asia Mică şi Lyon, Marcion din
Sinope, Tertullian din Cartagina, Ciprian din Cartagina, Clement din Alexandria, Montanus din Asia
Mică şi Arius din Alexandria, pentru a numi numai câţiva. Totodată, un grup excentric din Orientul
apropiat s-a implicat în misticismul evreiesc şi a evoluat într-un grup care avea ca doctrină
Gnosticismul (de la cuvântul grecesc gnosis sau "cunoaştere"). Doctrina lor îl accepta pe Iisus ca
învăţător divin, dar respingea ideea învierii, transmisă prin tradiţie apostolică, ca şi misiunea lui Iisus,
cum era ea descrisă în celelalte forme de Creştinism. Conform gnosticilor, Dumnezeu aşa cum este
prezentat în Vechiul Testament constituia cauza întregii suferinţe din timpul vieţii. Pentru a înrăutăţi
lucrurile şi mai mult, cei care au creat acest sistem de credinţă pretindeau că deţin o tradiţie transmisă

20
pe cale orală chiar de la Iisus Hristos însuşi, respingând autoritatea oricăror episcopi regionali.
Gnosticismul s-a dezvoltat rapid în Egipt şi a început să se extindă şi în celelalte provincii romane.

Până la sfărşitul secolului al IV-lea, Creştinismul se răspândise pe toate ţărmurile bazinului

mediteranean, însă fără existenţa unor canoane care să îi unească pe credincioşi. Și astfel ajungem la
Constantin şi la edictele lui.

În anul 313, Împăratul Constantin a trimis guvernatorilor săi regionali o serie de scrisori ample
în cadrul cărora se preciza că se va arăta "deplină toleranţă" tuturor acelora care urmează învăţăturile
lui Hristos (oricare ar fi fost particularităţile, la acel moment) şi, de asemenea, oricărui alt cult. Edictul
de la Milano, cum se numea seria de scrisori, a avut ca efect legalizarea Creştinismului pe întreg
cuprinsul Imperiului Roman.

Istoricii au dezbătut motivul pentru care a fost emis Edictul de la Milano. Din punctul meu de
vedere pare destul de clar: iniţiativa lui Constantin era determinată de faptul că diferitele ramuri ale
Creştinismului aveau o putere politică din ce în ce mai mare, iar decizia strategică a împăratului
urmărea folosirea unei singure religii ca factor unificator pentru imperiul multietnic. Romanii se
ghidau după exemplul lui Alexandru cel Mare şi ştiau că, pentru a avea un imperiu care să reziste
timpului, unificarea culturală era o necesitate. Împăratul a priceput că numărul creştinilor devenise
suficient de mare pentru a reprezenta o forţă politică semnificativă, reunită sub un singur stindard.
Astfel, el a ales ca acest stindard să-i aparţină şi a dus apoi o politică de intimidare, de care şi Stalin
însuşi ar fi fost mândru.

Constantin s-a născut în Serbia de astăzi şi era familiar cu măreţia Imperiului Roman din zilele
lui. Cunoştea Balcanii şi Asia Mică destul de bine. Opinia mea este că plănuise timp de decenii să mute
capitala de la Roma spre est, din motive ce priveau siguranţa propriei lui persoane. Și s-a folosit de
Creştinism pentru a-şi îndeplini planul. Ce altă cale poate fi mai bună pentru a integra diferite grupuri
etnice, decât prin schimbarea identităţii lor culturale pe cale religioasă (sau prin orice alt simbol
cultural anume)? Deşi a fost botezat ca şi creştin înainte de a muri şi sanctificat după moarte, mă
îndoiesc că împăratul a ajuns în timpul vieţii la acea serenitate specifică sfinţilor. Canonizarea lui a
reprezentat ,cu siguranţă, o decizie politică.

Constantin a practicat mai multe religii, chiar şi după ce a fost convertit la Creştinism. Rugile lui
erau înălţate în onoarea lui Marte şi, din ce în ce mai mult, în onoarea lui Apollo, pe care îl venera ca
Sol Invictus, Soarele Necucerit. Se pare că în anii din urmă Constantin îl prezenta pe Hristos ca fiind
Apollo sau viceversa.

Împăratul era subiectiv şi capricios. Trimitea prizonerii de război în gura leilor; a întreprins
campanii încheiate cu acte de genocid în nordul Africii; era cunoscut pentru comportamentul său
arogant, egoist şi nemilos. Cu greu ne-am putea închipui că toate acestea se regăsesc la un sfânt. În
ciuda iubirii sale declarate pentru învăţăturile lui Hristos, nu a avut nicio mustrare de conştiinţă în a-şi
executa propriul fiu, Crispus, când a aflat că acesta era implicat într-o relaţie cu mama sa vitregă,
Fausta. (Și se pare că, într-adevăr, mama vitregă în cauză avea legătură cu cele petrecute, din moment
ce a fost ucisă la interval de un an, deşi îi dăruise lui Constantin trei fii).

Cel mai important eveniment politic şi religios din vremea lui Constantin s-a petrecut în 312,
cu un an înaintea Edictului de la Milano, când a purtat Bătălia de la Podul Milvian, împotriva unui rival

21
al său care clama tronul de împărat. Printre soldaţii lui erau mulţi creştini, care urmau diferite
doctrine. Cărturarul Lactantius, un apropiat al familiei imperiale, scrie că în noaptea dinaintea bătăliei
Constantin a primit poruncă în vis să însemneze scuturile tuturor soldaţilor cu semnul lui Hristos.
Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Eusebiu ne oferă o perspectivă amânunţită, dar diferită, în scrierea
sa Viața lui Constantin. Eusebiu pretinde că, în timp ce Constantin şi armata lui erau în drum spre
Roma, aceştia ar fi observat, în timpul zilei, un fenomen neobişnuit pe cer. O cruce de lumină şi
cuvintele "prin acest semn veţi fi victorioşi" (hoc signo victor eris) le-ar fi apărut înaintea ochilor. Abia
în noaptea următoare Hristos a apărut în visul lui Constantin şi l-a instruit să însemneze steagurile de
luptă ale armatei sale cu simbolul ceresc. Din nefericire, s-au păstrat cel puţin şase variante diferite ale
întâmplării, scrise de oameni care pretind a fi auzit cele petrecute de la împăratul însuşi; astfel că nu
vom şti niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. În onoarea victoriei sale de la Milvian, ani mai târziu,
Constantin a ridicat un arc triumfal la Roma, care poate fi văzut şi în ziua de astăzi. Este o mărturie faţă
de măreţia lui Sol Invictus, cu trimitere la Hristos, "purtat de carul său de lungul cerurilor". În cele din
urmă, Constantin a ordonat creştinilor să-şi ţină ritualurile duminica, zi ce simboliza ziua Soarelui. Nu
ar putea exista un indiciu mai clar despre asemuirea lui Hristos cu Apollo.

Constantin a devenit unic împărat roman în anul 324 şi, în consecinţă, a mutat capitala în
fostul oraş grecesc Byzantion, redenumind-ul Constantinopol. Anul următor, el a convocat Primul
Conciliu Ecumenic al Bisericii Creştine şi a adresat episcopilor o cerere simplă şi clară: să eleboreze o
doctrină unitară şi universală – altfel spus, catolică – şi să înceteze toate disputele dintre ei. Demararea
dezbaterilor a avut loc la 20 mai 325, în marea sală a palatului de la Niceea, Constantin însuşi fiind cel
care a ţinut primul discurs şi care a supravegheat în mod direct dezbaterile. După îndelungi discuţii, a
fost pus cap la cap un set de reguli, care – deşi a fost revizuit la Conciliului de la Constantinopol, în anii
381 – 382 – a devenit cunoscut sub numele de Crezul de la Niceea. Un rol împortant în cadrul
conciliului i-a revenit lui Athanasius, episcopul Alexandriei. Pe de altă parte, atât Arius, cât şi gnosticii,
au fost condamnaţi.

În ciuda primejdiei iminente de zdruncinare din temelii a imperiului, divergenţele au

continuat. Până şi Constantin însuşi a ezitat în mai multe rânduri să-şi păstreze unele decizii. Eusebiu
de Nicomedia, un susţinător al lui Arius, care fusese exilat în 325, a fost rechemat în 327 şi numit
Primul Consilier Spiritual al Împăratului. În anul 335, Athanasius, pentru că se încăpăţâna să rămână
împotriva unora dintre politicile lui Constantin, a fost trimis în exil, a fost rechemat şi exilat din nou.
Astfel, s-a ales praful de loialitate şi de consistenţa doctrinei spirituale.

Pe scurt, forma finală pe care avea să o cunoscă doctrina Creştină a fost dictată de politicile
imperiului şi de bogăţiile bisericii Romane, împărţite în congregaţii mai mici, care urmau ordinele
samavolnice. Cu timpul, Conciliul de la Niceea a devenit o instituţie permanentă, menită să elimine
orice divergenţe de opinie şi să asigure o organigramă bisericească universală, structurată într-un mod
similar configuraţiei politice a Imperiului Roman.

Vă veţi întreba, probabil, de ce instrumentul ales a fost Creştinismul. Pentru că era unealta
perfectă. Fiind o credinţă adoptată, care suporta nenumărate interpretări, putea fi regândită la
comandă, pentru a servi nevoilor imperiului. Totodată avea un mesaj apocaliptic şi mesianic,
prezentând mântuirea mai degrabă ca pe un dar din partea lui Iisus Hristos, decât ca pe un efort
personal. Pentru că împăratul şi conducătorii bisericii erau reprezentanţii formali ai lui Hristos, era
atribuţiunea lor să acorde mântuirea celor care meritau. Cu alte cuvinte, autoritatea vremelnică şi cea

22
spirituală controlau împreună vieţile oamenilor, în cadrul unei credinţe multietnice şi deschisă tuturor.
Ce putea fi mai convenabil de atât? Sunt persoane care privesc aceste lucruri într-o lumină pozitivă,
considerând teocraţia a fi factorul unificator care a dus la dezvoltarea începuturilor bisericii creştine şi
a Imperiului Roman de Răsărit, deopotrivă. Dar eu unul nu mă număr printre ei. Constantin şi
succesorii lui au construit o politică menită să elimine vechile credinţe, interzicând venerarea zeilor
antici, introducând pedeapsa cu moartea pentru acest fapt şi distrugând sanctuare sau
transformându-le în biserici. Mii de oameni au fost arşi de vii sub acuzaţia de erezie sau au fost exilaţi,
iar proprietăţile lor au fost confiscate pentru a merge la trezoreria imperiului. Filosofia şi religia de pe
teritoriile elene, care se concentrau pe venerarea forţelor naturii şi pe dezvoltarea psihică şi fizică a
omului, au fost printre primele ţinte, fiind considerate unele dintre cele mai mari ameninţări, iar
barbarii au fost încurajaţi să atace şi să distrugă cetăţile celor care încă se închinau zeilor şi pe care
armata romană nu le putea cuceri.

Însă nu voi dezvolta subiectul mai mult de atât în cadrul acestor pagini; îndemn cititorii să
răsfoiasca paginile scrierilor istorice, unde sunt descrise multe astfel de acţiuni de epurare socială.
Analele religiei organizate şi ale imperiului sunt aceleaşi. Și, într-adevăr, în multe situaţii religia
organizată a fost folosită pentru a justifica sclavia!

Descoperirea incredibilă ce iese la iveală în cadrul unui astfel de studiu este existenţa unei
preoţimi semnificative numeric, în orice imperiu organizat al omenirii, de-a lungul timpului. Fondatorii
marilor religii de astăzi – Hristos, Buddha, Mohammed – au fost cu toţii oameni care au vorbit
împotriva clerului organizat din vremurile lor. Totuşi, o preoţime structurată apare în fiecare religie,
uneori împotriva dorinţelor fierbinţi ale fondatorului. Aşadar, cine poate şti cu adevărat ce s-a
întâmplat în istoria umanităţii, înainte de scrierile cărturarilor? Este posibil ca un pogrom împotriva
oamenilor care se puteau conecta la lumea spiritelor să fi fost instrumentat, pentru a schimba forma
societăţii noastre milenare din trecut? Este posibil ca, în acele vremuri de început, şamanii, care erau
deosebit de importanţi pentru dezvoltarea speciei umane şi care puteau vorbi cu spiritele celor morţi,
să fi fost exterminaţi, astfel încât cei care doreau să deţină puterea vremelnică să poată face legile?

Acești oameni au suprimat partea uitată din noi înșine. Am plâns în acea noapte, cutremurat
de revelaţia avută. Pentru un număr determinat de oameni, evoluţia cerea ca şamanii să existe: acei
indivizi care puteau comunica nemijlocit cu umbrele morţilor, care puteau vedea lanţurile karmice.
Acele persoane puteau vorbi cu spiritele celor trecuţi dincolo de fiinţă şi, astfel, îi puteau ajuta atât pe
ei, cât şi pe familiile lor şi prietenii rămaşi în urmă. Am văzut de mai multe ori în cadrul şcolii Mo-Pai
cum John deschidea calea de comunicare cu un spirit, iar studenţii şi prietenii lui se adunau de jur
împrejur. Era cel mai natural lucru cu putinţă. Astfel, teroarea morţii dispărea odată cu înţelegerea
faptului că, într-adevăr, conştiinţa noastră trece într-o altă stare şi formă. Moartea era pur şi simplu o
trecere, nicidecum sfârşitul. Dar instituţia preoţiei vrea să decidă ea însăşi, ca autoritate vremelnică,
cine face conexiunea între omenire şi Divinitate, negând că decizia ar aparţine voinţei cerurilor şi forţei
evoluţiei.

"Puterea noastră este una naturală", mi-a spus maestrul meu într-o zi, în timpul
antrenamentului. "Este forța naturii din noi înșine. Ai încredere în natură pentru că ea te învață
principiile Universului." Dar noi, ca specie, ne-am îndepărtat de natură. Cu aroganţă supremă,
pretindem că i-am întrecut misterele. Nu ne mai este de folos.

23
 În vanitatea şi ignoranţa sa, muritorul se consideră mai presus de Dumnezeu. Ultimele zece mii
de ani abia dacă au fost cât o clipă pentru cursul evoluţiei, o fracţiune de secundă pentru
nemărginirile eterne ale cerurilor. Efectele pierderii suferite de noi nu se văd încă pe deplin. Încă avem
timp să revenim la calea cea bună. Totuşi, mulţi mari învăţători din trecut au încercat să facă asta şi nu
au izbutit. Unul dintre ei a fost chiar Mo Tzu, fondatorul liniei condusă în această generaţie de
maestrul meu, John Chang. (vedeţi anexa 1, nota 2.)

Ceea ce ne aduce înapoi la vârful meu de munte. Eram în încurcătură şi nu ştiam ce să fac în
privinţa învăţăturilor care ajunseseră la mine ca o binecuvântare. Cum aş fi putut avea succes acolo
unde oameni cu adevărat remarcabili se înpotmoliseră? Nu eram şaman. Nu eram un hsien, un
nemuritor, asemenea lui John Chang. Nu eram prea grozav nici ca practicant al artelor marţiale sau ca
om de ştiinţă. Eram Domnul Mediocritate, omul simplu: puteam face orice, dar nu excelam în nimic.

Cu toate acestea, îmi doream din toată inima. Dumnezeu ştie cât de mult îmi doream. Eram
dispus să lupt, oricât mi-ar fi fost de greu, pentru a readuce adevărul la lumină, încă o dată. Timeo
Danaos et dona ferentis, a scris Vergiliu în lucrarea sa Aeneid – "Teme-te de greci şi când aceştia aduc
daruri." Îmi voi folosi vicleşugurile pentru a combate sistemul, întorcând armele împotriva lor,
începând chiar cu ştiinţa pură. Știam că existenţa câmpului yin, acea energie neagră a haosului care
coexistă cu spaţiul şi timpul, este greu de dovedit în faţa comunităţii ştiinţifice. Dar am considerat că,
dacă maestrul meu este de acord, aş putea demonstra lumii că avem în noi înşine un dinamism
distinct şi specific, care curge prin trupurile noastre şi care ne alimentează forţa vieţii: forţa energiei
yang, focul solar.

Partea dificilă ar fi fost să-l înduplec pe John să coopereze. Stabilisem de trei ori întruniri cu
cercetători renumiţi: o dată cu un profesor de la Harvard şi de două ori cu un laureat al Premiului
Nobel în domeniul fizicii. 12 În primul caz John nu a avut încredere; cârdăşia profesorului de la Harvard
cu puternice grupuri de interese care întreprindeau activităţi de lobby şi rulau fonduri uriaşe l-a
speriat. În cel de-al doilea caz, chiar îşi dorea să se întâlnească şi să lucreze cu omul respectiv, dar
insurecţia care a izbucnit în Indonezia a doborât proiectul nu o singură dată, ci de vreo şase ori. Să
determin pe toată lumea să urmeze acelaşi parcurs ar fi aproape imposibil, dar era obsesia mea din
acel moment.

Simulările computerizate ale comportamentului unui sistem construit din contrarii binare, prin
aplicarea matematicii fractale, a scos la iveală un portret asemănător Universului nostru. Astfel, din
moment ce aveam datele experimentale, calculele matematice erau simplu de făcut. Știam că puteam
demonstra lumii existenţa energiilor yin şi yang. De fapt, conversaţia pe care o avusesem cu laureatul
Premiului Nobel în fizică fusese cam aşa:

– Dar este evident că această schema [yin și yang] este doar pură poezie sau cel mult o
ilustrare a comportamentului personal ideal, a spus el.

– Nu, vorbim despre forțe fizice cât se poate de reale. Niehls Bohr...

12
John jurase faţă de maestrul său să nu facă niciodată demonstraţii în faţa unor persoane care nu-i sunt
studenţi, însă am făcut astfel încât lucrurile să se petreacă în conformitate cu jurământul său. Nu voi intra în
detalii aici.

24
 – Da, contraria sunt complementa, dar el vorbea despre un mod de abordare a cunoașterii, nu
despre o revizuire a fizicii.13

– Sunteți sigur, domnule profesor? Eu cred că a văzut ceva anume care l-a șocat, atunci când a
vizitat China, ceva ce a căutat mai apoi întreaga sa viață fără să poată găsi. De asemenea, nici
Poincaré nu a încetat niciodată să caute eterul.

– Tinere, a spus el, sorbind din ceai, observ că ești onest și pasionat. Dacă ai dreptate,
descoperirea aceasta va schimba totul... A făcut o pauză, nu de dragul artei, ci pentru a-mi arăta că a
înţeles ramificaţiile teoriei mele, în întregime, chiar din acea conversaţie scurtă pe care o purtaserăm.
Tot ce s-a stabilit pâna acum! Dar eu însumi cred că ai fost pur și simplu tras pe sfoară de chinezi.

Timpul va stabili care este adevărul. Totuşi, conceptele erau într-atât de uimitoare şi măreţe,
încât oamenii îşi doreau să asculte. În orice caz, tot ce putea face cineva era măcar asta. Eram dispus
să mă aşez înapoi în şezlongul meu şi să mă bucur de vâlvătaia dezbaterilor, dacă aş fi reuşit să
generez măcar scânteia care să le pornească.

Aş începe cu energia yang şi aş lăsa restul pe seama voinţei cerurilor.

Cu această hotărâre în gând şi în inimă, am încetat să mai strig către cerul senin al serii. Poate
că Zeul mi-a auzit lamentaţia şi, măcar de data asta, a decis să stingă furia din sufletul meu păcătos.
Am păşit până la mărginirea muntelui, privind cum soarele apune peste Marea Egee, cu apele ei
albastre, cum pădurea nesfârşită se desfăşura peste stâncile abrupte, pornind chiar de la picioarele
mele şi ajungând până la ţărmul cu nisip fin, pe o distanţă de o mie de metri. Mi-am umplut plămânii
cu aerul curat, ce purta mirosul pinilor de pe culme. Curând s-a înnorat, după cum se întâmpla mai
mereu pe creasta muntelui, şi un vânt rece a suflat dintr-odată pe deasupra copacilor. Oamenii evitau
locul unde mă aşezasem eu, spunând că este bântuit. În cele treizeci de zile cât am stat acolo, singurii
mei vizitatori fuseseră câţiva păstori care s-au oprit din drumul lor pentru a mă saluta, dar care nu au
poposit. Însă eu nu aveam nicio teamă de spiritele care locuiau acolo. Înţelegeam natura fiinţei lor.

Dorindu-mi să beau o bere, am pornit, încet, înapoi spre cabină. Mai aveam să-mi pregătesc
cina şi să petrec încă două ore de meditaţie, înainte de a spune noapte bună bufniţelor zgomotoase şi
şoarecilor de câmp care mişunau veseli pe acea creastă împădurită de munte.

Capitolul 2
13
După vizita sa în China, fizicianul Sir Niehls Bohr şi-a ales ca blazon simbolul yin-yang, împreună cu epigraful
contraria sunt complementa (contrariile sunt complementare). Simbolul şi cuvintele încă pot fi văzute pe piatra
sa de mormânt.

25
 METALUL

Traiul în munţi era simplu. Mă trezeam odată cu răsăritul soarelui, mă uşuram la câteva sute
de metri distanţă de cabină, mâncam orice găseam şi începeam antrenamentul. Mă antrenam opt ore
pe zi, iar în restul timpului mă relaxam sau mergeam să caut apă şi mâncare.

Coliba era construită pe creasta celui mai înalt munte din zonă. Studentul meu George o
construise la o distanţă de vreo treizeci de metri de vârful muntelui, într-o mică scobitură din
apropiere. Înconjurată de pini, coliba era ferită de vânt şi ploaie, putând fi văzută doar dacă urcai
muntele. Buddhist fervent al învăţăturii tibetane Karma Kargyu, Gorge îşi dorise un loc unde să poată
medita în linişte şi să nu fie deranjat. Eforturile sale au fost încununate cu succes. Consider că ridicarea
acestei cabine reprezintă un monument al stăruinţei umane. Locul fusese ales de un lama tibetan, care
i-a explicat lui George că energia este foarte puternică aici. Am fost un norocos că circumstanţele mă
avantajaseră.

Principalul pericol care pândea pe oricine care ar fi locuit în colibă eru fulgerele, din motive
evidente sau nu, după cum vom vedea. Localnicilor le era frică de acea zonă, în primul rând din cauza
acestor fulgere, care se descărcau mai mereu pe creastă sau în preajma sa.

– Nu te temi să stai acolo de unul singur? m-a întrebat soţia unui păstor în timp ce mă aflam în
obişnuita mea incursiune zilnică la izvorul din apropiere.

– Absolut deloc, am răspuns. Ar trebui să-mi fie?

– Este un... este un loc înfricoșător, s-a bâlbâit ea şi am înţeles imediat gândul pe care îl avea,
fără să-i dea glas. Vroia să spună că locul era blestemat şi că era binecunoscut faptul că acolo se
petreceau lucruri ciudate.

– De ce nu mergi cu un cort pe cealaltă culme, unde se află păstorii? a continuat ea. Să știi că
am construit acolo trei biserici care să ne protejeze.

– Este în regulă, am răspuns cu glas scăzut. Nu mă vor deranja. M-am împrietenit cu ele...

Ochii femeii s-au mărit şi mi-am dat seama că ştia despre ce şi cine vorbeam. A murmurat ceva
şi s-a retras în grabă, făcând la spate un semn împotriva răului.

Era pe la amiază, în cea de-a doua săptămână, când viaţa a reuşit să mă ia din nou prin
surprindere, în pofida tuturor experienţelor mele cu John Chang. Era o zi încinsă şi îmi amintesc cu
precizie cum sforăiam cu plăcere pe podeaua colibei. După o porţie bună de orez fiert şi ouă,
adormisem ghiftuit. Muştele mari şi negre zburau prin faţa plasei de ţânţari, dar somnul meu era
liniştit, ştiind că nu mă vor putea deranja. Cu o seară înainte, bufniţele şi vulpile vânaseră şoareci şi
iepuri, ţinându-mă treaz. Oamenii nu au idee cât de zgomotoasă poate fi natura noaptea. Coliba, cu
sărăcăcioasele rezerve de hrană pe care le atârnasem cu sfori de jur împrejurul ei, atrăgea rozătoarele,
care aduceau după ele prădătorii. În unele nopţi hărmălaia era teribilă.

26
 Explozia m-a trezit dintr-odată din somnul adânc. Am apucat kukri-ul14 nepalez, care era
principala mea unealtă şi singura armă. Am zbughit-o afară din cabină, lovind cu putere pământul şi
blestemându-mă pe mine însumi pentru cât de paranoic puteam fi.

Munţii Greciei nu mai ofereau siguranţă. Bande armate de albanezi îşi creau drum în mod
regulat prin sălbăticie, încercând să ajungă în marile oraşe pentru a căuta de lucru. De obicei, le
dădeau pace oamenilor, însă au fost multe cazuri de jafuri armate. Nu îi condamnam. Erau oameni
disperaţi ale căror vieţi şi ţară fuseseră distruse de împrejurările politice. Dar nici eu nu aveam de gând
să intru în încurcătură. Lucrurile se înrăutăţiseră mult în ultimii ani, din cauza războaielor din Kosovo şi
din Bosnia şi din cauza invaziei de arme de foc de pe piaţa neagră. Erau tot felul de ţicniţi, membri ai
unor trupe paramilitare, care organizau exerciţii de asalt în munţi. În majoritate erau, ca origine, est-
europeni, iar ca orientare politică acopereu întregul spectru. Pe scurt, era bine să păstrezi o distanţă
cât mai mare de benzile armate.

O a doua explozie a tulburat liniştea, iar pe măsură ce alergam spre marginea muntelui
începusem să mă liniştesc. Zgomotul fusese prea puternic pentru o grenadă şi era prea depărtat
pentru a-mi stârni o îngrijorare instantă. Probabil că avusese loc la baza muntelui.

Am privit peste fâşia de pământ înaltă şi stâncoasă care se întindea spre mare şi am fost uimit
să văd că sub mine, la baza muntelui, erau buldozere şi macarale. Exploziile fuseseră generate cu
dinamită.

– Ce Dumnezeu...?

O oră mai târziu am coborât muntele. Unul dintre păstorii pe care îi cunoşteam mi-a spus că o
companie minieră cumpărase jumătate din munte pe o sumă derizorie, după cum circulau zvonurile.
Desfăşurau un minerit de suprafaţă, în căutare de aur şi nichel, ceea ce credeam că era ilegal în
Uniunea Europeană. La fel de mult mă scandaliza faptul că, după cunoştinţele mele, întreaga zona era
încadrată în rândul pădurilor din patrimoniul naţional, ceea ce m-a determinat să mă gândesc că vreun
politician împreună cu acoliţii săi fuseseră mituiţi. Grecia era numită şi Republica Fără Banane 15, ca
simbol al corupţiei evidente din sectorul public. 16 Înaintea mea stătea, pentru a nu ştiu câta oară,
dovada faptului că acea denumire fusese primită pe bună dreptate.

În afară de a ataca şantierul minier şi de a-i decapita pe muncitori (ceea ce era foarte tentant),
nu era nimic ce aş fi putut face. Blestemând lăcomia umană la fiecare pas, mi-am croit calea înapoi
spre colibă. Încă un petec de sălbăticie, neîntinat, urma să fie distrus. Chimicalele folosite la minerit
aveau să pustiască locul în numai câţiva ani. De acest lucru eram sigur.

Săptămâna următoare măsuram timpul ghidându-mă după detonările care aveau loc, în mod
precis, la ora doisprezece şi la ora două, în fiecare zi. Mă asigurasem că la acele ore muncesc, astfel
încât activitatea mineră să nu-mi tulbure meditaţiile. În timpul zilei auzeam buldozerele şi
compresoarele, dar zgomotul produs de ele era prea departe pentru a mă deranja. Era o situaţie
ironică. Venisem în sălbăticie pentru a scăpa de hărmălaia oamenilor şi a oraşelor, însă industrializarea
pornise pe urmele mele.
14
O sabie scurtă, compactă, curbată spre interior.
15
De la sintagma republică bananieră. (N.Tr.)
16
Lipsa vădită de onestitate şi nepotismul samavolnic manifestate în Grecia sunt de neconceput pentru
occidentalul obişnuit. Abia recent am înţeles că această trăsătură este o rămăşiţă a celor 2100 de ani de sclavie.

27
 Minunat!...

COPIII DIN INIMA PĂMÂNTULUI

Prima oară m-au vorbit în vis, în timp ce dormeam.

Noaptea fusese liniştită. Capcana întinsă de mine, prin amplasarea unor alimente la câteva
sute de metri de colibă, pentru a ţine departe şoarecii şi bufniţele, funcţionase. Când am avut visul,
tocmai mă bucuram de un somn profund şi odihnitor.

Trebuie să înţelegeţi că, prin natura antrenamentului meu, eu sunt familiar cu visele din starea
de meditaţie. Astfel, pot intra cu uşurinţă într-o stare activă a conştiinţei atunci când visez şi, în zilele
bune, îmi pot controla visele suficient de mult timp.

Mă vedeam dormind într-un loc întunecat şi eram conştient de faptul că mă simţeam în

siguranţă şi că eram bine primit acolo. M-am ridicat în poziţia şezut, în sacul meu de dormit, în timp ce
două umbre s-au apropiat. Nu erau nici prietenoase, nici ostile. Am observat că îndărătul lor erau
multe altele care încercau să vină înspre mine, dar erau ţinute la distanţă de primele două.

– Omule, a rostit o voce pe care am auzit-o în gând. Aparţinea umbrei celei mai înalte dintre
cele două.

– Da.

– Nu te teme de noi.

– Nu mă tem. Salutări, Rege al Muntelui. Tu ești, da?

– Da. Salutări! Au trecut foarte mulți ani de când am vorbit cu un om muritor. Majoritatea
celor care vin aici nu ascultă.

– Nu mai au putere să comunice cu voi.

– ???

– În sinea lor le este teamă de voi, indiferent ce gândesc în mod conștient.

– Nu înțeleg.

– Nu contează.

Regele Muntelui este un elemental, o forţă foarte puternică a pământului. Trăieşte în

apropierea crestei şi, de-a lungul mileniilor, şi-a sculptat în piatră un chip cu uimitoare trăsături
umane. Chipul lui şi trăsăturile umane atât de bizare ale celor din preajma sa au alungat vizitatorii din
acest loc (figura 5).

28
 Fig. 5. Regele Muntelui

Văzusem alţii asemenea lui şi în Orient. În Japonia, cei asemenea lui erau veneraţi sub
denumirea de kami-sama, spirite ale naturii şi ale pământului. Studiam Buddhismul Tendai la un
templu de lângă Tokyo, când preoţii şi oamenii de acolo m-au condus să văd o anume rocă, despre
care se spunea că ar fi vindecat câţiva oameni cu afecţiuni cronice severe şi că ar fi salvat viaţa unui
copil în timpul unui cutremur (figura 6).

Fig. 6. O piatră a spiritelor din Japonia

Toate culturile antice aveau nume pentru aceste fiinţe. În ziua de astăzi sunt considerate
obiect al superstiţiilor lipsite de sens sau, în cel mai bun caz, ciudăţenii ale credinţelor populare.

Aşadar, în visul meu vorbeam cu o ciudăţenie din credinţele populare. Poate că pur şi simplu
fusese cioplit în piatră, cu mii de ani în urmă, de oamenii Neoliticului, iar imaginaţia mea alerga pe
câmpii. La urma urmei, era un vis. Sau poate că era real. În orice caz, îmi făcea plăcere.

29
 – Îți mulțumim pentru tămâia pe care ne-o oferi în fiecare zi.

– Cu drag!

În acel moment am simţit o ezitare din partea Regelui Muntelui.

– Cum vă pot ajuta? Era evident că voiau ceva de la mine. Altfel nu am fi avut această
conversaţie. Nu îi plăceau pe oameni şi de obicei îşi păstrau tăcerea.

A urmat o lungă pauză, după care ce-a de-a doua umbră a vorbit. Pe ea am numit-o Regina.
Antropomorfizând-o cu îndrăzneală, i-am atribuit o apartenenţă sexuală, după toate probabilităţile,
fără să fie cazul. Ea se afla la dreapta Regelui şi un pic mai jos de acesta, părând a fi cea de-a doua cu
drept de decizie. Dintr-un motiv sau altul, am simţit o vibraţie feminină destul de clară în ceea ce o
privea, poate datorită veşmântului lung şi vaporos pe care "îl purta".

– Durerea, a spus ea.

– De ce? am întrebat.

– Ei devorează venele puterii aflate în miezul pământului.

În acel moment mi-am dat seama. Am înţeles pe deplin. Minerii îi ucideau.

Nu mi s-a părut curios o clipă faptul că distanţa de la creasta pe care mă aflam eu până la
şantierul minerilor era mai mare de-o milă. Cine ştie ce erau de fapt aceste făpturi şi cât de departe se
întindea arealul lor? Cine ştie ce le era necesar pentru a exista? Însă nu aveam nicio îndoială că trăiau
acolo de milenii.

Mo Tzu, fondatorul şcolii maestrului meu, ne-a învăţat cu 2400 de ani în urmă că în lume
există, în esenţă, trei tipuri de spirite: spiritele cerului, spiritele munţilor şi ale râurilor, respectiv
duhurile oamenilor care au murit. 17 Acum, trebuie să înţelegeţi un aspect al culturii chineze vechi şi al
tuturor culturilor arhaice, în general. Acestea erau cât se poate de pragmatice, iar luptele reprezentau
o rutină. De fapt, în vechime practicarea luptelor era o bucurie, motiv pentru care erau considerate o
artă prin care era exprimată frumuseţea. Un tribunal care judeca după etica iudeo-creştină nu putea
controla acest fapt, iar un om de rând putea ucide chiar de câteva ori de-a lungul vieţii sale, dacă el
însuşi reuşea să supravieţuiască. Oamenii care consideră credinţele antice ca fiind ciudate sau
iraţionale sunt departe de adevăr. Dacă aceste credinţe nu ar fi fost pragmatice, ele ar fi fost imediat
date deoparte, împreună cu susţinătorii lor. Convingerile de acest fel erau o trăsătură a
supravieţuitorilor, iar cei care nu respectau mersul lucrurilor se puteau aştepta să fie ucişi. 18 Abia când
religia şi imperiile şi-au reunit forţele, cunoaşterea practică a început să fie atacată şi ridiculizată, din
motive lesne de înţeles.

Se pare că aceşti vecini temporari ai mei erau cu adevărat în primejdie.

17
Mo Tzu, Hsun Tzu, Han Fei Tzu – The Basic Writings of Mo Tzu, Hsun Tzu, and Han Fei Tzu, ed. and trans. Burton
Watson (New York: Columbia University Press, 1967).
18
Nu se poate spune că toate credinţele lor erau adevărate. Chiar şi astăzi, ştiinţa modernă nu face nimic altceva
decât să meargă din aproape în aproape, prin intuiţie, pentru a afla tainele Universului. Sunt multe necunoscute
în sistemul nostru de înţelegere a lucrurilor şi multe fenomene sunt încă inexplicabile. Cunoaşterea este o intuire
a adevărului; puterea noastră depinde de cât de mult se apropie de realitate intuiţia noastră. Întotdeauna a fost
astfel de-a lungul timpurilor.

30
 – Nu știu dacă vă pot ajuta, i-am spus în visul meu, reginei. Nu este ceva anume ce aș putea
face.

– De ce fac una ca asta? a întrebat ea. Noi nu i-am atacat.

– În accepțiunea lor, voi nu existați.

Explicaţia aceasta a nelămurit-o pe Regină.

– Dar suntem aici! Voi, oamenii, știți că suntem aici.

– Nu. Doar câțiva săteni mai știu acest lucru în zilele noastre.

– Dar...

– Viețile noastre sunt scurte. Asemenea animalelor pădurii, ne naștem, ne înmulțim și murim
într-o clipă.

– Am fost uitați.

– Da.

Fiinţele au rămas tăcute. Pur şi simplu stăteau în faţa mea nemişcate.

– Trebuie să mă gândesc la asta o vreme, am continuat eu. Voi vedea ce pot face.

– Da, șaman! a spus Regele. Îți mulțumim. Ești binevenit în acest loc.

Și astfel m-am trezit, şocat, în sacul meu de dormit din colibă, ascultând sunetele nopţii. Inima
îmi bătea foarte încet şi mă simţeam ca şi cum aş fi fost drogat. Copiii din inima pământului îmi
încetiniseră metabolismul până la cel mai scăzut nivel al activităţii cerebrale, astfel încât să-mi poată
vorbi. Eram moleşit şi obosit. Transpirasem şi simţeam că trupul meu este secătuit de orice surplus de
energie yin.

Cum m-au numit? Am strigat în mintea mea. Șaman? Eu nu sunt șaman. Nu aş putea fi aşa
ceva niciodată. Nu aveam acest talent înnăscut. În afară de asta, am două diplome de inginer.

Era o seara cu lună nouă. Am ieşit afară să mă uşurez, iar sunetele nopţii însoţeau fiecare pas
al meu. La întoarcere am privit înspre chipul regelui săpat în piatră, care parcă privea înspre colibă.
Părea că îmi zâmbeşte.

CEEA CE SE TRANSMUTĂ

Astfel încât cititorul să înţeleagă conversaţiile mele cu forţele pământului, voi face o digresiune
şi voi explica în cele ce urmează filozofia din spatele energiilor yin şi yang.

În Magul din Java am propus un model care să explice fenomenul chi cunoscut de milenii în
tradiţia chineză, care încorpora teoriile de astăzi ale spţiului şi timpului. Învăţăturile taoiste spun că yin
chi şi yang chi sunt prezente oriunde este viaţă. John Chang mi-a oferit o demonstraţie spectaculoasă

31
a energiei yin, folosind acea forţă pentru a absorbi momentul mecanic 19 şi a-l trimite spre "niciunde".
John a trecut yin chi prin trupul meu şi a tras cu o puşcă cu aer comprimat în palma mea, aceeaşi
puşcă pe care tocmai o folosisem pentru a trage printr-o cutie de metal. Ceva a oprit alicea, iar eu am
simţit doar o uşoară atingere. Totodată, alicea nu a fost deformată şi nu a fost generată niciun fel de
căldură. Oricare o fi fost fenomenul care a absorbit momentul alicei în mişcare, energia acesteia nu a
fost conservată, ceea ce este imposibil conform fizicii de astăzi. Mai tărziu, John mi-a spus că s-a folosit
de forţa gravitaţiei pentru a înfăptui acest lucru şi că gravitaţia este una dintre energiile yin intrinseci
ale lumii noastre. El a subjugat forţa gravitaţiei voinţei lui, pentru a face demonstraţia.

Ca student de nivelul doi al şcolii Mo-Pai, am lucrat cu yang chi zilnic şi am reuşit să identific
două caracteristici esenţiale ale comportamntului său. Primul: este fierbinte. John Chang o foloseşte
pentru a crea pirogeneza, dând foc unor bucăţi de ziar. La nivelul meu, mi-a cicatrizat palmele în
apropierea punctelor din acupunctură ale meridianului pericardului, semnele arătând asemănător cu
stigmata din tradiţia Catolică. Aceste stigmate sunt de fapt hiperemii localizate specific şi determinate
de fluxul de bioenergie, pe care doctorii care m-au monitorizat nu le-au putut explica prin mijloacele
medicinei vestice (figura 7). Pot folosi aceste "răni" pentru a simţi starea de sănătate a trupului unui
pacient, depistând nivelul fluxului de chi din organele şi membrele sale.

Fig. 7. "Stigmata" (hiperemie localizată) determinată de fluxul de bioenergie.

Fenomenul apare aici atât la mâna stângă, cât şi la cea dreaptă.

A doua caracteristică a energiei yang este că vrea să se ridice permanent. O simt cum urcă în
corpul meu de fiecare dată după ce mi-am făcut exerciţiile. Nu vrea să se aşeze în dantienul meu, ci
vrea să meargă spre vârful capului şi să ţâşnească afară, daca ar putea. Având în vedere această simplă
senzaţie (împreună cu faptul că îl văzusem pe John Chang levitând şi sfidând legile naturii), am înţeles
ceea ce înţelepciunea chineză explicase cu trei mii de ani în urmă: energia yang există în opiziţie cu cea
yin. Și din moment ce gravitaţia este yin chi, atunci ce este yang chi? Yang chi-ul trebuie să fie o forţă
care are de-a face cu fuziunea nucleară solară, iar această forţă care alimentează soarele, alimentează
totodată şi vieţile noastre de pe pământ. (Vedeţi anexa 2).

19
Termen din fizică. (N.Tr.)

32
 Universul a demonstrat de nenumărate ori că are o natură fractală. Astfel, este logic să ne
gândim că o forţă existentă la nivel macrocosmic există în acelaşi timp la nivel microcosmic, în fiinţa
noastră. Știinţa actuală acceptă noţiunea că, dacă nu ar fi existat dinamismul fuziunii nucleare, care
funcţionează ca forţă expansivă, soarele s-ar fi prăbuşit sub greutatea propriei gravitaţii. Asta
înseamnă că toate stelele sunt câmpuri de luptă între gravitaţie şi o forţă care determină expansiunea,
iar această luptă defineşte spaţiul şi timpul.

Când majoritatea oamenilor se gândesc la gravitaţie, îşi aduc aminte noţiunile de bază învăţate
în anii de şcoală: masa unui obiect exercită o forţă de atracţie asupra altuia, iar această forţă de
atracţie ne menţine pe suprafaţa planetei. Dar haideţi să mergem un pas înainte cu acest adevăr şi să
definim lucrurile mult mai clar: gravitaţia este acea forţă din Univers care tinde să prăbuşească
întreaga materie într-o singură masă, iar la final în ceva singular. Astfel, gravitaţia este forţa care
încearcă să comprime spaţiul şi timpul în ceva singular, într-o masivă gaură neagră. Chi-ul yin din
lăuntrul lui John Chang, pe care l-a folosit pentru a face spectaculoasele sale demonstraţii de
absorbţie de energie, trebuie să aibă legătură cu forţa gravitaţiei. Acest dinamism este cel care
absoarbe energia şi o trimite spre "niciunde".

Focul solar, pe de altă parte, este forţa expansivă care crează spaţiul şi timpul, făcând posibilă
existenţa lor. Știinţa occidentală numeşte această forţă solară fuziune nucleară. Învăţaţii din China
antică o numeau yang chi. Este vorba despre unul şi acelaşi lucru. La nivel macrocosmic, lupta dintre
cele două forţe yin şi yang definesc natura realităţii. La nivel microcosmic, interacţiunea lor
alimentează forţa noastră vitală. (Este logică ipoteza că, dacă o asemenea luptă defineşte condiţia
fundamentală naturală a Universului, trupurile noastre şi forţa noastră vitală ar reflecta-o).

În Magul din Java, am propus teoria conform căreia puterea lui John Chang, acele descărcări
energetice pe care oamenii le simt ca pe un curent electric de mare voltaj, pot fi puse pe seama
fuziunii nucleare. Eu şi alţi oameni de ştiinţă am încercat să măsurăm această putere cu instrumente,
dar nu s-a înregistrat niciun voltaj sau curent. Totuşi, nimeni nu putea nega forţa evidentă a acelor
descărcări, care într-adevăr puteau fi folosite pentru a întreprinde fenomene recunoscute de fizica
modernă (de exemplu, determinarea apei dintr-un pahar să ajungă la temperatura de fierbere sau să
producă un moment mecanic enorm). Aşadar, despre ce era vorba? Puterea lui John era fie mecanică,
fie era rezultatul unui dinamism pe care nu-l puteam identifica. Din moment ce niciun fel de mişcare a
electronilor nu era evidentă şi din moment ce puterea lui John putea fi transferată prin obiecte de
metal, pe distanţe lungi (ceea ce demonstra în mod clar că nu era o forţă mecanică), prin eliminare,
rezultă că aveam de-a face cu fuziunea nucleară. (Totuşi, propunând această teorie, am structurat o
logică a situaţiei mult mai complexă decât ar fi fost de dorit. Am sugerat că fuziunea nucleară este
adusă de yang chi, un factor nerecunoscut încă de legile biofizicii.)

Voi adăuga, pe scurt, în primul rând pentru tehnicienii care citesc aceste rânduri, că putem
considera că "electricitatea" lui John este o radio-frecvenţă (RF). Acest tip de undă electromagnetică
nu este tocmai uşor de măsurat cu voltmetre convenţionale. El cere mai degrabă un osciloscop
specializat. Când privim spectrul electromagnetic în integralitatea sa, observăm că două forme de
emisie ale soarelui au însuşirea de a ajunge la suprafaţa pământului, nealterate: lumina vizibilă şi
undele radio. Poate că o parte dintre însuşirile emisiilor de unde radio, conform legilor naturii, le
permit acestora să se propage prin trupul omenesc.

33
 Acum, că am lămurit acest aspect, trebuie să explic sursa de putere care generează aceste
unde. În esenţă, putem interpreta întregul spectru electromagnetic ca fiind un fenomen yang. Chiar şi
dacă un viitor studiu va arăta că energia produsă de John Chang este o emisie de radio-frecvenţe, şi
oricât de uimitor ar fi acest fapt, el va conduce la şi mai multe întrebări în privinţa modului în care cum
sunt generate aceste unde.

În final, cred că vom descoperi că dantienul maestrului meu funcţionează asemenea unei stele
care orbitează în jurul unei găuri negre şi că sursa primară de energie este atributul fuziunii nucleare.
Doar dacă îmbrăţişăm conceptul conform căruia ceea ce se întâmplă la nivel macrocosmic apare și la
nivel microcosmic vom înţelege misterele chi-ului. Cred că, în cele din urmă, se va ajunge astfel la
teoria unificată a domeniilor cercetării, mult râvnită de oamenii de ştiinţă din ziua de astăzi.

Mai este un singur lucru pe care îl pot declara fără echivoc, ca urmare a experienţelor mele cu
John Chang: atât yin chi, cât şi yang chi se comportă, deopotrivă, şi ca particule, şi ca unde. Cred că nu
am forţa limitele imaginaţiei dacă am afirma clar şi răspicat că chi are masă. Numele atribuite de
culturile antice din întreaga lume termenului bioenergie (chi, pneuma, rlung, ruach, spiritus, prana),
toate se referă la un fenomen asemănător vaporilor; şi am văzut cu ochii mei că acest lucru este
adevărat. Chi are masă în acelaşi fel în care fumul are masă. Când am dat prima oară testul de
verificare a încheierii cu succes a Nivelului Doi (şi am eşuat lamentabil), studentul meu Spiros, prezent
de faţă, m-a asigurat că văzuse "un fel de fum" care se ridica dinspre palmele mele. John a confirmat
că acesta era yang chi. În orice caz, am vorbit suficient despre acest subiect... pentru moment.

La scară cosmică, putem desena astfel interacţiunea dintre yin şi yang:

Fig. 8. Yin şi yang macrocosmic

Simbolul tai chi este înfăţişat în formă arhaică, pentru că aceasta este o reprezentare mult mai
apropiată de adevăr a ciocnirii dintre cele două forţe, dar nu şi a tranziţiei lor prin spaţiu şi timp.

Veţi observa că am etichetat centrul câmpului yin ca avându-şi originea în inima planetară.
Există şi un motiv pentru asta, motiv care ne va aduce înapoi la forţele pământului, cât de curând.
Imaginaţi-vă yin-ul ca fiind haosul primar, care exista înaintea Universului nostru, o precondiţie,
existentă dincolo de timp şi spaţiu. Acest haos face parte şi acum din realitatea noastră. Este un fel de
eter negru care se opune luminii stelelor şi, cu toate acestea, este parte a forţei noastre vitale. Vechea

34
înţelepciune taoistă şi John Chang ne-au învăţat că orice este viu trebuie să conţină energiile yin şi
yang, care curg în paralel prin trup. O masă de lemn este pur şi simplu yang, fiind astfel lipsită de viaţă,
în vreme ce un copac are atât yin, cât şi yang. Dar dacă chi-ul yang vine de la soare, atunci de unde
vine chi-ul yin?

Știm mult mai multe despre inima Pământului decât în trecut. Avem informaţia că este
necesar ca în interiorul planetei să existe o concentraţie mare de elemente metalice astfel încât să
genereze câmpul său magnetic binecunoscut. Știm că acest metal trebuie să aibă proprietăţi de fluid,
la temperaturi foarte înalte. În timp ce estimările actuale (1998) vehiculează că inima internă, solidă, a
Pământului (există de asemenea şi o inimă exterioară) ar putea fi un miez uriaş de fier de 2.400 km în
diametru, mă voi lansa în speculaţii şi voi spune că sunt de acord cu o apreciere mai veche (1996),
care spune că 4% din acest miez conţine nichel. Argumentul meu în favoarea acestei opinii este în
strânsă legătură cu modul de funcţionare al keris-ului, o sabie din Arhipelagul Malaez.

În Magul din Java am explicat în detaliu cum funcţionează magia keris-ului, o armă realizată
din meteoriţi de o natură aparte. Un talisman introdus în corpul metalic al keris-ului leagă de armă
spiritul celui care l-a făurit, împreună cu jurământul său solemn de a proteja proprietarul scurtei săbii.
Un keris poate zbura prin aer sau poate fierbe apa de la distanţă. Am văzut cu ochii mei câteva
demonstraţii ale unui keris, chiar la John acasă.

Efectiv, această sabie funcţionează ca o antenă pentru spiritul făuritorului ei. Când un keris
este chemat, de fapt este chemat făuritorul (empu), pentru a-l proteja pe deţinătorul săbiei. Practica
aceasta poate fi considerată magie, şi nu încape îndoială în privinţa acestui lucru; dar dacă magia este
albă sau neagră, rămâne la latitudinea făuritorului. 20 În trecut, un empu îşi punea la dispoziţie spiritul
pentru a proteja descendenţii şi familia unui om pe care îl preţuia. Sunt convins că multe astfel de
duhuri sunt cât se poate de nemulţumite atunci când talismanul prin care au făcut legământ este
vândut şi cumpărat ca bijuterie.

Ideea este aceasta: corpul metalic al unui keris conţine şi transmite energia yin a talismanului
timp de secole. Un keris este compus din fier provenit din meteoriţi care au un conţinut ridicat de
nichel, ceea ce face să pară că ar fi învelit în metale preţioase.

"Privește la ei! Au impresia că pot făuri un keris din fier oarecare și din nichel! Ei nu pricep că
un keris real trebuie făurit dintr-un meteorit!" John Chang a folosit aceste cuvinte dure, vorbind doar
cu mine, în timpul unei vizite la un făuritor javanez de keris-uri. Priveam un empu al zilelor noastre
asudând din greu, pentru a forja piesele despre care eu însumi credeam că sunt opere de artă.

– De ce spui asta, Sifu? am întrebat.

"Pentru că numai un meteorit poate conține energia yin necesară unui talisman. Orice keris
care are putere cu adevărat a fost făurit dintr-o piatră care a picat din cer", a răspuns el.

Când am auzit acele cuvinte şi mi-am amintit ce învăţasem despre yin şi yang, am înţeles că
aceşti meteoriţi proveneau din miezul unei planete care existase cândva şi care fusese distrusă. Erau
fragmente dintr-o inimă planetară. Inima planetei noastre are şi ea o compoziţie asemănătoare
metalului din care este realizat un keris, fiind deopotrivă o antenă şi un amplificator al energiei yin.
20
Acest tip de procedură nu este specifică doar Arhipelagului Malaezian. Am văzut talismane asemănătoare în
Tibet, în India, în Polinezia şi unul care este posibil să fi provenit din Arabia.

35
Cumva, inima planetei noastre comunică permanent cu haosul primar şi ne trimite energie yin astfel
încât viaţa să existe în continuare.

Câţiva cercetători au propus teoria conform căreia planeta Pământ este un singur organism viu
din care noi, ca specie, facem parte. 21 Ar fi minunat dacă acest lucru ar fi adevărat, dar ceea ce este
sigur e că avem nevoie de energia yin din inima Pământului pentru a supravieţui. Această energie este
transmisă uşor prin mantaua planetei, dar pentru a fi distribuită uniform la suprafaţă este necesară o
reţea asemănătoare sistemului de artere şi capilare care hrăneşte celulele trupului nostru cu sânge.
Această reţea este compusă din filoanele zăcămintelor de metal care ajung la suprafaţă prin crustă,
filoane pe care noi ca specie le-am distrus în mod sistematic în ultimele patru mii de ani.

Înainte de a continua, daţi-mi voie să mă apăr încă o dată în faţa celor care se amuză. Mă
îndoiesc că în ziua de azi ar îndrăzni cineva să nege că lumea noastră are un model de existenţă fractal
şi o formă auto-replicată pentru a putea funcţiona. Ţărmurile sunt fractale, la fel ca şi bătăile inimilor
noastre. Acesta este un fapt pe care culturile antice îl înţelegeau foarte bine. De exemplu, cu două mii
de ani în urmă, prin meditaţiile lor, buddhiştii au inventat conceptul de mandala, reprezentări fractale
bidimensionale ale unor aspecte din realitatea noastră tridimensională. Trupurile noastre, de
asemenea, sunt mici universuri auto-replicate, iar cu privire la acest fapt nu încape nici cea mai mică
îndoială.

Să continuăm cu o privire către biochimia noastră şi importanţa metalului pentru forţa noastră
vitală. Toată lumea ştie în ziua de azi că fierul este o componentă importantă a sângelui. Fiind un
element de bază al hemoglobinei, cel care ne permite să respirăm este însuşi fierul. 22 Deşi cantitatea
de fier din trupul nostru este de 0,004 procente din greutatea totală, fără el am muri. La fel de mult s-
a scris despre importanţa mineralelor şi a electroliţilor din sitemul nostru circulator, toţi aceştia fiind în
majoritate compuşi metalici. O dată ce înţelegem cât de important este metalul pentru funcţionarea
corpurilor noastre, am mai putea oare să desconsiderăm concluzia care arată că acesta joacă un rol
crucial în ceea ce priveşte funcţionarea planetei noastre?

Termenul englezesc pentru metal vine de la cuvântul grecesc μέτάλλόν, care se traduce "ceea
ce se transmută".23 Cuvântul în sine i-ar putea determina pe unii cititori să ridice din sprâncene, dar
cum alchimia este un subiect interzis în zilele noastre şi cum puţini oameni conştientizează care este
originea lumii, înţelesul său este ignorat. Fizica actuală spune în mod clar că materialele nu se
transmută prin propria lor voinţă. Fuziunea la rece este imposibilă, fuziunea biologică este un concept
prostesc. Cel care ar îndrăzni să sugereze aşa ceva şi-ar pierde statutul academic. Sttt!

Și, cu toate, acestea tot metalul este cel care suscită una dintre cele mai uimitoare controverse
ale teoriei medicale occidentale. Câţiva cercetători 24 au sugerat că fuziunea nucleară indusă electric
(mai exact, fuziunea nucleară la rece) are loc în interiorul trupului tot timpul. Celulele vii au o diferenţă
de potenţial electric faţă de peretele celular, care este determinată de concentraţia diferită de ioni de
sodiu (Na+) şi ioni de potasiu (K+) din interiorul şi exteriorul lor. Această diferenţă este numită
21
Autorii acestei teorii sunt, printre alţii, şi profesorii Lynn Margulis şi James Lovelock. Mă refer la Ipoteza Gaia.
22
Hemoglobina este o proteină care conţine câte patru lanţuri foarte lungi de aminoacizi per moleculă. Fiecare
lanţ este ataşat unei structuri chimice numită hem, un compus organic sub forma unui inel care are ataşat un
atom de fier. Astfel, fiecare moleculă de hemoglobină conţine patru atomi de fier, iar datorită acestor atomi de
fieri oxigenul poate circula, permiţând celulelor să respire.
23
De la verbul μέτάλλάσσώ, adică a se transmuta.
24
L.C.Kervran, H. Komiki, H. Hillman, P.T. Pappas, S. Goldfein şi alţii.

36
potenţialul transmembranar sau potenţialul de membrană. Teoria principală (numită pompa de sodiu-
potasiu) propune un mecanism prin care explică diferenţa de potenţial electric ca fiind schimbul
mecanic dintre sodiu şi potasiu în interiorul şi în exteriorul membranei celulare. Însă activitatea
descrisă de această teorie este într-atât de complexă încât nu a putut fi demonstrată niciodată.
Susţinătorii teoriei biologice a fuziunii nucleare la rece sugerează, pe de altă parte, că sodiul, în
prezenţa oxigenului, este transmutat prin efect nuclear în potasiu, în interiorul celulelor (prin fuziune
biologică la rece) şi că procesul ar trebui denumit în mod corect trasmutația sodiu-potasiu.25 În cadrul
acestui model, potasiul este considerat un produs de tip deşeu al celulei, nu un iniţiator al reacţiei. Din
moment ce excesul de potasiu în sânge este o otravă mortală, catalogarea lui ca deşeu al celulei are
sens, fiind util sodiului doar într-o anumită cantitate astfel încât să menţină transmisia diferenţei de
potenţial electric prin membrană. 26 Aşa cum spuneam, Universul urmează această regulă: ceea ce se
întâmplă la nivel macrocosmic apare și la nivel microcosmic. Această regulă se aplică la fiecare nivel al
Universului nostru fractal.

Astfel, este posibil ca viaţa însăşi să fie animată de transmutarea unui metal în altul. Poate că
grecii ştiau ce ştiau când au catalogat aceste elemente ca fiind cele ce se transmută. Poate că au
conştientizat cât de important este metalul şi care este rolul său în lume.

Am văzut, aşadar, că ionii de metal sunt deosebit de importanţi forţei noastre vitale, atât din
punct de vedere chimic (fierul din hemoglobină), cât şi "alchimic" (schimbul Na + / K+). Și am putea
spune oare că metalul ar fi mai puţin important forţei vitale a planetei, per ansamblu? Sunt convins că
miezul de metal din inima planetei are proprietăţi speciale, care leagă planeta noastră de câmpul yin
al haosului primar. Sunt convins că reţeaua de vene care străbat crusta şi care conţin minereu metalic
sunt acolo pentru a transmite enegia yin la suprafaţă şi pentru a o distribui.

Cu alte cuvinte, metalul este un element de legătură între câmpurile yin şi yang. Cred asta
pentru că metalul are proprietăţi active faţă de câmpurile electric, magnetic, solar bioenergetic (yang)
şi yin.

Ceea ce, în sfârşit, ne aduce înapoi la forţele pământului şi la visul meu lucid. Maestrul meu
mi-a spus în repetate rânduri: totul pe Pământ este yang, dar Pământul în sine este yin. Noi înşine
suntem creaturi yang şi avem puţin metal în structura noastră biologică (chiar dacă acest metal este
foarte important). Chiar este o nebunie să presupunem că există pe (sau în) planetă anumite entităţi
care utilizează metalul şi proprietăţile sale?

Lung Hu Shan, mănăstirea taoistă care a fost casa Marelui Maestru Liao, profesorului
maestrului meu, se află în provincia chineză Jiangxi, aceasta fiind extrem bogată în resurse minerale. În
zonă se află cea mai mare mină de cupru din Asia. Dintre cele 150 de tipuri de minerale descoperite în
lume, în provincia Jiangxi se găsesc peste 140, iar multe dintre acestea se află inclusiv în subsolul pe
care este construită Lung Hu Shan. 89 de tipuri de zăcământ, existente în mari rezerve, au fost
descoperite, iar 33 dintre ele se încadrează în topul celor mai consistente ca volum şi calitate din Asia.
Sunt convins că nu este vorba despre nicio coincidenţă; şi ar fi un pas semnificativ să se demonstreze,
într-o bună zi, că tehnologia modernă şi spiritualitatea antică au într-adevăr un punct comun în ceea
ce priveşte puterea metalului.

25
Panos T. Pappas – Electrical Induced Nuclear Fusion, www.papimi.gr
26
Hiperkaliemia sau hiperpotasemia este excesul de potasiu din sânge şi cauzează stop cardiac, fiind de obicei
fatal. Trupul face tot posibilul să păstreze constant raportul Na + / K+, eliminând excesul de potasiu prin urină.

37
 Pământul conţine cel puţin 40% metal, dacă folosim drept criteriu greutatea. Forţele
pământului sunt legate de metal pentru a-şi alimenta forţa vitală, care este mai degrabă yin decât
yang. Culturile antice din întreaga lume, care trăiau în mijlocul naturii şi care interacţionau frecvent cu
aceste fiinţe, le numeau spirite sau zei. De vreme ce elementalii, forţele pământului sunt mai degrabă
yin decât yang, această catalogare era îndreptăţită. Poate că sunt într-adevăr spirite.

Conexiunea dintre yin, pământ şi lumea spiritelor este veche de când lumea. Motivul pentru
care în Epoca de Piatră oamenii îşi desfăşurau ritualurile în peşteri era simplu: doreau un acces mai
mare la câmpul energetic yin astfel încât să poată chema mai uşor acele spirite cărora voiau să le
vorbească. Antropologii au descoperit ofrande la o milă sub pământ, în peştera Tuc D'Audoubert, care
datau de la 13.000 Î.E.N. Renumitul oracol din Acheron, din ţara mea natală, unde oamenii comunicau
cu umbrele strămoşilor lor în timpurile antice, este mai mult decât o simplă groapă în pământ.
Întreaga zonă are o cantitate uriaşă de energie yin, datorită râului aflat în apropiere.

Mai există o peşteră în Grecia, care exemplifică şi mai bine importanţa yin-ului şi rolul pe care
l-au avut peşterile în disciplinele spirituale de-a lungul timpului. Aceasta este în Creta, în peninsula
Akrotiri, aproape de Hania. Au fost construite acolo două mănăstiri ortodoxe, în apropierea peşterii:
cea veche, părăsită, situată mai aproape de mal (Moni Katholikou, construită în al VI-lea secol al erei
noastre şi abandonată câteva secole mai tărziu din cauza raidurilor piraţilor) şi cea nouă, situată pe un
deal (Moni Gouvernetou, construită în secolul al XII-lea de călugării primei mănăstiri, care îşi doreau o
locaţie mai uşor de apărat).

La vreo sută de metri mai jos de Moni Gouvernetou se găseşte o mare peşteră, în interiorul
căreia este construită o bisericuţă. Adevărata adâncime a peşterii este necunoscută, în cea mai mare
parte ea fiind cartografiată în timpul generaţiei noastre. Uimitoare sunt stalactitele de la intrare, care
au forma vădită a unui urs. Poate şi mai interesant este faptul că arheologii au descoperit că peştera a
fost folosită în trecut în scopuri religioase.

Oamenii Neoliticului venerau ursul şi Mama Zeiţă aflată acolo. În Creta minoică, prin secolul al
XVII-lea Î.E.N., peştera a fost transformată în templu dedicat Diktynnei, o zeiţă virgină cretană, al cărei
totem era ursul. Ea a fost urmată de Artemis, o altă zeitate virgină a Eladei, pentru care ursul era sacru
şi care în timpul romanilor a căpătat numele de Diana. Când grecii au trecut în cele din urmă la
creştinism (între secolul al IV-lea şi al VI-lea E.N.), peştera a devenit un templu dedicat Sfintei Fecioare
a Urşilor (Panagia Arkoudiotissa), iar lângă stalactită a fost construit un bazin pentru botez, alimentat
de picăturile micului izvor. Prin urmare, numele zeiţei venerată în acea peşteră a fost schimbat, însă,
de-a lungul secolelor, nimic nu s-a modificat în esenţă. În ziua de azi, teama unei reînvieri a
păgânismului a determinat Biserica Greacă Ortodoxă să "neglijeze" mica biserică şi bazinul său pentru
botez, numindu-le idolatre (figura 9). Dar turiştii (în majoritate germani) trec pe acolo în pelerinaj cu
miile în timpul verii.

38
 Fig. 9. "Ursul de pământ" din peştera mănăstirii Moni Gouvernetou,
privire din lateral şi din faţă.

Mereu interesat să vizitez astfel de locuri, am simţit incredibila energie yin de aici şi am înţeles
secretul sacralităţii sale. Am pătruns în interior şi m-am aşezat să meditez timp de câteva ore,
nederanjat, până când trei tinere nemţoaice, neopăgâne care aduceau slavă lui Artemis, s-au
dezbrăcat şi au început să se joace goale prin peşteră, stropindu-se unele pe celelalte şi râzând. Aveau
trupuri frumos proporţionate şi cu toate că ele nu mă văzuseră stând tăcut în întuneric, pentru mine a
fost dificil să le ignor. Eram tentat să le întreb dacă îşi doresc să le ţin companie, dar ştiind prea bine
soarta lui Actaeon, am decis să-mi păstrez tăcerea. 27

Lăsând-o deoparte pe zeiţa virgină, ideea este că energia yin, Pământul şi spiritele au avut
întotdeauna legătură unele cu altele de-a lungul istoriei. În aroganţa noastră, n-ar trebui să
desconsiderăm cunoaşterea omului primitiv şi s-o considerăm o superstiţie ciudată, pentru că astfel
am desconsidera o parte importantă din noi înşine. Nu trebuie să uităm niciodată că acei bărbaţi şi
acele femei au fost strămoşii noştri şi că au ales să trăiască în acel fel timp de milenii. Nu ar trebui să
ştergem pentru totdeauna partea uitată din noi înşine, doar pentru a putea fi mai uşor controlaţi de
către cei care ne vor sclavii lor.

Addendum: De la momentul la care am scris aceste cuvinte, pot declara cu satisfacţie şi

bucurie că acea companie minieră, care plănuia să sape la 50 de metri distanţă de locul în care se află
Regele şi Regina, a fost trimisă la plimbare, cel puţin deocamdată. Eu am început prin a face zarvă şi a
spumega în paginile revistelor de arte marţiale din Grecia. Ca urmare a acestui fapt, localnicii au
semnat o petiţie, iar compania a fost nevoită să-şi înceteze operaţiunile. Acestea fiind spuse, filoanele
de minereu din apropierea forţelor pământului rămân îngropate la o mie de metri şi continuă să fie o
avere pentru acţionari şi, evident, pentru politicienii care au partea lor de ciolan. Nu ştiu cât timp îi
mai putem ţine la distanţă ori ce se va întâmpla cu forţele pământului. Ele nu îşi pot părăsi locurile
pentru a se muta altundeva.

Capitolul 3
27
Actaeon era un vânător care pornise în urmărirea unui cerb alături de câinii săi, când a întâlnit-o pe zeiţa
Artemis spălându-se lângă un izvor. Furioasă că un muritor a văzut-o în goliciunea sa, Artemis l-a transformat pe
Actaeon într-un cerb şi a asmuţit propria lui haită asupra sa. Câinii l-au sfâşiat.

39
 MICROCOSMOSUL

Am coborât de pe culmea muntelui şi am revenit în societate, decizie care mi-a prilejuit o

infinită plăcere pentru început, dar care s-a transformat în frustrare după numai o săptămână. Prima
problemă era dificultatea de a vorbi, deoarece mă dezobişnuisem să mai folosesc corzile vocale. Mă
întrebam ce ar însemna să petrec în izolare ani de zile, fără să pot vorbi cuiva şi fără să fiu forţat să
port conversaţii. Maestrul meu petrecuse ani întregi în sălbăticie. Mi-a spus cum în primele şase luni a
plâns în fiecare zi, dar apoi nevoia şi dorinţa de a face parte din societate i-au dispărut.

În orice caz, m-am alăturat din nou junglei urbane elene, bucurându-mă de imaginile şi
sunetele civilizaţiei. Ne aflam într-o cafenea din Glyfada, una dintre suburbiile Atenei. Am dat nas în
nas cu Spiro, prietenul meu pilot civil, celebrul student din Magul din Java, care avea o reuniune cu
amicii lui însoţitori de bord în acea populară suburbie. 28

Pentru a-mi ridica presiunea arterială, cu mare iscusinţă (şi, se pare, cu maliţiozitate), Spiro a
condus conversaţia spre bioenergie şi spiritualitate. Am aflat faptul că toţi cei prezenţi citiseră anumite
cărţi şi participaseră la câteva prelegeri, iar ca rezultat aveau abilităţi în faţa cărora puterea maestrului
meu pălea. Am tot aprobat prin gesturi şi am tot murmurat în semn de apreciere timp îndelungat (în
vreme ce Spiro rânjea recunoscător), până ce n-am mai putut suporta situaţia şi am intervenit în mod
politicos.

– Știți ceva? am spus. Eu sunt de acord că puteri de felul acesta există, dar mă îndoiesc că
reprezintă un fenomen atât de des întâlnit. Cred că dacă cineva își dorește să dezvolte abilitățile
despre care vorbim, trebuie să petreacă măcar douăzeci de ani undeva, într-o mănăstire sau într-un
schit, precticând meditația în fiecare zi; și nici atunci nu există vreo garanție.29

– De unde știi tu? a grăit aprig o femeie. În timpul monologului său anterior, tocmai îi înviase
pe morți cu puterea vindecătoare a atingerii sale și avea multe de apărat.

– Pai, ce spun are sens, nu-i așa? am răspuns. Nu poți învăța să joci tenis sau să cânți la pian
după un singur curs. Ai nevoie de ani de practică, am dreptate? Nu îți poți susține doctoratul
participând la o prelegere sau la un curs de calificare, trebuie să treci mai întâi prin școala generală,
apoi să faci liceul, facultatea, să susții dizertația de masterat și tot ce mai este necesar. Sunt sigur că și
în plan spiritual lucrurile funcționează la fel. Tot ce există în Univers este natural și trebuie să urmeze
legea naturală a progresului, corect?

Toţi au încuviinţat, în afară de femeia care tocmai mi se adresase. Ea a continuat să vorbească

impetuos.

28
Liao Sifu, Marele Maestru al şcolii Mo-Pai, care se ridicase demult la ceruri, a cauzat o ploaie torenţială strict
asupra Volkswagonului meu, după ce încălcasem un jurământ şi îi spusesem lui Spiro despre profesorul meu, în
timpul unei lungi curse. Porţiunea de drum din jurul nostru rămăsese neatinsă de ploaie.
29
Lui John Chang i-au trebuit 18 ani de efort constant pentru a-şi dezvolta puterea, urmând învăţăturile zilnice
ale Marelui Maestru Liao, un om care avea un nivel de putere uriaş, el însuşi.

40
 – Ei bine, a spus ea cu superioritate, asta arată cât de multe știi tu de fapt. Puterea spirituală
se dobândește prin iniţiere, nu prin practică. Primești darul puterii de la învățătorul tău, nu muncind
pentru el.

– Înțeleg. Dacă ar fi totul atât de simplu..., am spus eu. Desigur, acest învățător este plătit cât
se poate de consistent pentru darurile și bunăvoința sa, așa este?

În cei douăzeci şi unu de ani în care a predat, John Chang nu a primit niciun bănuţ de la
vreunul dintre studenţii sau pacienţii lui, pentru că îi este interzis prin jurământul pe care l-a depus.
Nu doar atât, dar ori de câte ori mergem să-l vizităm ne hrăneşte, ca semn de apreciere pentru banii
pe care îi cheltuim pe biletul de avion şi pe cazare.

S-a ridicat şi şi-a pus mâinile-n şolduri, furioasă.

– Nu ar trebui să te aventurezi să vorbești despre lucruri pe care nu le cunoști câtuși de puțin!

s-a răţoit la mine. Oricum, cine te-oi fi crezând?

Fata l-a sfătuit mai apoi pe Spiro ca pe viitor să-şi aleagă prietenii cu mai multă băgare de
seamă.

UNDELE

În ceea ce mă priveşte, am încercat să fiu cât mai puţin obsesiv ca student al lui John Chang,
iar una dintre metodele care au avut succes a fost să descopăr învăţături similare care au existat de-a
lungul istoriei umanităţii. Însă firul adevărului este greu de aflat, iar lucrurile sunt rareori ceea ce par a
fi. Acesta este un fapt căruia ar fi bine să-i acordăm atenţie cu toţii. Însă există o regulă care pare să fie
aplicabilă în mod universal: dacă eforturi separate au condus către un rezultat comun, cresc şansele ca
observaţia sau concluzia respectivă să merite întreaga atenţie. Acest fapt este adevărat mai ales dacă
oamenii care susţin concluziile respective sunt la distanţă de cinci sau şase mii de mile unul de celălalt,
dacă îi despart mai multe milenii sau dacă sunt membri ai unor grupuri etnice diferite, reciproc ostile
prin tradiţie. Pentru a ajunge la adevăr trebuie să observi lucrurile cu detaşare şi fără părtinire (ceea
ce nu este uşor) şi să te străduieşti să descoperi acele concepte comune.

Prin felul în care am crescut şi m-am maturizat, am căpătat foarte puţine ataşamente. De
exemplu, îmi era dificil să am o pasiune nestăvilită faţă de o credinţă anume sau faţă de o ţară. Eram
cu adevărat un cetăţean al lumii. Nici apartenenţa etnică, nici credinţa nu reprezentau motive de
diferenţiere din punctul meu de vedere. Oamenii erau la fel pretutindeni în lume, aveau acelaşi
pasiuni, obsesii şi eşecuri. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am înţeles cuvintele pe care Somerset
Maugham le scrisese cu mult timp în urmă: măreţia şi micimea se află una lângă cealaltă în inimile
tuturor oamenilor, iar acesta este şi cazul culturilor, per ansamblu. 30 Dar având asemenea viziune
asupra vieţii îmi era greu să mă integrez pe deplin într-un loc anume; şi îmi era cu atât mai dificil să
pricep obsesiile oamenilor legate de fenomene şi teorii care ţineau strict de sistemul lor de credinţă.
Se pare că această perspectivă pe care o aveam îmi oferea libertate şi era, totodată, ca o închisoare.

30
W. Somerset Maugham, The Moon and Sixpence.

41
 Să luăm de exemplu învăţăturile despre yin şi yang ale şcolii Mo-Pai. Conceptele yin şi yang au
existat pretutindeni, prezenţa lor putând fi identificată încă din cele mai vechi timpuri. După cum am
spus, erau cunoscute de mesopotamieni, de grecii antici, de indieni, de persani şi de chinezi.
Asemenea tuturor celor familiarizaţi cu aceste concepte, iniţial am crezut că binecunoscutul simbol yin
– yang este o reprezentare exactă a interacţiunii dintre cele două energii. Însă în scurtă vreme am
descoperit că niciun simbol conceput de om nu ar putea vreodată să definească complexitatea celor
două forţe ale naturii, oricăt şi-ar dori sau oricâtă inspiraţie ar avea artistul.

Pe faţada unui templu chinez din Java am descoperit o reprezentare încântătoare a energiilor
yin şi yang, care m-a trimis imediat cu gândul la chakrele din misticismul indian şi la caduceul zeului
antic grec Hermes (zeul roman Mercur). În locul imaginii alb-negru, circulare, promovată de literatura
vestică, această pictură portretiza cele două energii încolăcite asemenea unor iubiţi, bărbat şi femeie,
cu trupuri şerpuitoare care se împletesc unul împrejurul celuilalt. Pentru că aşa a vrut destinul, în acel
moment rămăsesem fără film în aparat şi nu am putut realiza o fotografie, însă am făcut un desen
(figura 10).

Fig. 10. Cele două energii yin şi yang, încolăcite,

aşa cum apar pe faţada unui templu chinez din Java.

Caduceul, simbol utilizat de grecii antici şi folosit astăzi în mod eronat ca emblemă a
medicinei, înfăţişează doi şerpi încolăciţi în jurul unui toiag (figura 11a). Toiagul lui Asclepius, zeul
vindecării în Grecia antică, are un singur şarpe – cel al energiei yin, cred eu – încolăcit în jurul toiagului
(figura 11b). Un vas mesopotamian de la Luvru, creat la 2.000 Î.E.N., arată din nou cei doi şerpi
încolăciţi (figura 11c). Aceasta este cea mai veche reprezentare pe care eu am identificat-o.
Descoperirea uimitoare este că simbolul şerpilor încolăciţi a fost adoptat în cele din urmă şi de
Creştinism, aflăndu-se şi astăzi sculptat pe toiagul purtat de episcopii şi patriarhii bisericilor ortodoxe
estice.31 (vezi figurile 11e şi 12.) Observaţi că, în imaginea din dreapta a figurii 12, chakra numită de
hinduşi "lotusul cu o mie de petale" se deschide. Deschiderea este simbolizată de pietrele preţioase
aflate în partea de sus a toiagului.

31
Probabil simbolul a fost adoptat pe calea şcolii filosofice Neoplatonice.

42
Fig. 11. Caduceu (a); Toiagul lui Asclepius (b);
vas mesopotamian (c); unde staţionare (d); toiag patriarhal (e).

Ce simbolizează de fapt această reprezentare pe care o regăsim, după cum putem vedea,
pretutindeni? Două valuri de energie arcuite într-o îmbrăţişare, asemenea unor iubiţi? Cu siguranţă
despre asta este vorba, dar nu doar atât. Aproape oricine îşi aminteşte de undele staţionare despre
care a învăţat în anii de liceu, la fizică. Particulele care compun unda urmeză continuu aceeaşi cale,
astfel încât valul pare staţionar, fiind de fapt o formă statică alcătuită din particule în mişcare (figura
11d). Este important să ţinem minte conceptul undelor staţionare întrucât, în secţiunea următoare,
vom trece de la reprezentarea bidimensională la cea tridimensională.

Fig. 12. Toiagul patriarhal din Biserica Ortodoxă estică poartă imaginea
şarpeului încolăcit şi pe cea a "lotusului cu o mie de petale".
Reprezentări ale patriarhilor, asemenea acestora, se regăsesc în mod obişnuit
în bisericile ortodoxe din est.

O greşeală comună pe care o facem atunci când privim desene ale chakrelor din misticismul
estic şi corespondentele lor, numite nadi sau "canale" (figura 13), este să ne gândim la ele ca fiind
bidimensionale, ceea ce este gresit. Ca si caduceul, aceste reprezentari înfăţişează de fapt cele două
energii încolăcite una în jurul alteia, într-un vortex tridimensional. Însă când artiştii din India şi din

43
Tibet au realizat picturile murale, ei au ales o formă simplificată a nadi şi a chakrelor, una
bidimensională, mai uşor de desenat şi de înţeles.

Fig. 13. O reprezentare bidimensională a chakrelor şi a nadi.

De fapt, structura ADN însăşi are chiar această formă, un dublu elicoid încolăcit în jurul unei
axe centrale:

Fig. 14. Structura ADN.

Ce înseamnă toate acestea? Este vorba despre o pură coincidenţă? Am vorbit deja despre
faptul că Universul este fractal, iar ceea ce apare la nivel macrocosmic trebuie să se manifeste şi la
nivel microcosmic. Sunt convins că fiinţa noastră (personalitatea noastră, capacităţile noastre fizice,
chiar şi sufletul nostru, dacă vreţi) este rezultatul nici mai mult nici mai puţin decât al unei unde
staţionare a câmpului yin. Această undă este replicată în mod fractal, iniţial căpătând formă în câmpul
yang, al spaţiului şi timpului, prin ADN-ul embrionului, care apoi devine trupul nostru. Pe măsură ce
ne dezvoltăm, această undă continuă să fie cu noi şi crează o reţea de ventre şi noduri care sunt aşa
numitele nadi şi chakrele din câmpul yin.

44
 Deocamdată, daţi-mi voie să mă opresc pentru un moment şi să mă ocup de acei sceptici gata
să arunce cu noroi în mine, pe măsură ce parcurg aceste rânduri cu desconsiderare. Mă îndoiesc de
faptul că un om întreg la minte ar pune la îndoială înaltele standarde ale cunoaşterii din Grecia antică.
Matematica, arhitectura, artele şi literatura acelor timpuri formează în continuare baza culturii vestice.
Partenonul este considerată în continuare construcţia perfectă pentru orice student la arhitectură. A
fost clădit cu aproximativ 2.500 de ani în urmă şi, cu toate acestea, până şi ruinele sale de astăzi îţi taie
răsuflarea. Limba greacă are atât o precizie matematică, cât şi o amplă paletă descriptivă. De pildă,
cuvântul grecesc pentru adevăr este alithia. Prefixul a– este o negare, însemnând "nu", iar termenul
lithi înseamnă "a uita", astfel că alithia se traduce prin expresia "ceea ce nu se uită". Motivul este
simplu: una dintre trăsăturile comune ale oamenilor este că uită minciuna (pentru că nu este reală), în
schimb îşi amintesc cu precizie ceva ce s-a petrecut cu adevărat. 32 Câţi dintre noi nu am fost prinşi
spunând minciuni pentru că am uitat plăsmuirile create anterior? Eu unul mă declar vinovat.

De asemenea, grecescul pentru evoluţie (sau dezvoltare) este exelixis. Semnificaţia cuvântului,
cât se poate de simplă şi de netăgăduit, este "din helix".

Cum de ştiau grecii antici despre structura elicoidală a ADN-ului, fără să fi stăpânit tehnologia
de astăzi? Pare destul de clar că aveau cunoştinţe depre ea. Termenul exelixis în sine şi faptul că
toiagul lui Asclepius, zeul medicinei, înfăţişează un elicoid încolăcit în jurul unei axe centrale (şarpele
este reprezentarea unei unde staţionare), conduc spre această teorie. Eu cred că grecii antici au
descoperit structura elicoidală din ei înşişi prin meditaţie, concentrându-se întâi asupra matricei mai
mari a undei staţionare care cuprinde cele şapte chakre principale, apoi îndreptându-şi atenţia asupra
unor nivele din ce în ce mai mici ad infinitum, descoperind astfel microcosmosul fractal al fiinţei
noastre.33

Acum voi complica lucrurile, cu bucurie, şi îl voi încurca pe cititor şi mai mult, punând
următoarea întrebare: cum se explică faptul că noi, ca indivizi, existăm în plan fizic? Contrar
aşteptărilor lui Descartes, structura de celule a trupului nu este un lucru constant şi mecanic, ci
biologia celulară funcţionează mai degrabă asemenea teoriei cuantice. Corpurile noastre sunt într-o
transformare continuă; celulele mor şi sunt înlocuite în fiecare secundă. Celulele pancreasului, de
exemplu, sunt înlocuite la fiecare douăzeci şi patru de ore, iar cele ale stomacului la fiecare trei zile.
Celulele albe din sânge sunt reînoite la fiecare zece zile, în vreme ce 98% din ţesurul proteic al
creierului, cel mai complex şi minunat organ, este înlocuit o dată pe lună. Cum de rămânem mereu
aceiaşi? Poate că singurul lucru care defineşte fiinţa noastră este un fenomen similar unui program de
computer, aflat în sistemul nostru nervos, care îi spune trupului să înlocuiască o anumită celulă la un
anumit moment, astfel încât forma şi funcţiile să se menţină.

Și mai avem încă foarte multe de descoperit cu privire la acest subiect. Eu am un cioc, o
deformaţie osoasă, la cot. Este ineficient, dureros şi încurcă buna funcţionare a mâinii. Cu toate
acestea, îl am de peste douăzeci de ani. Nu este rezultatul obişnuit al îmbătrânirii, ci a fost determinat
mai degrabă de o rană pe care am avut-o când eram tânăr. Trupul meu înlocuieşte celulele şi foloseşte
mineralele în fiecare secundă, după cum am văzut, aşa că mă întreb de ce menţine această deformaţie
osoasă? Care este fenomenul care o determină să existe în continuare? Teoretic, ar fi putut dispărea
cu mult timp în urmă. Dacă unica funcţie a trupului meu ar fi fost supravieţuirea eficientă, ar fi trebuit
32
Deşi este clar faptul că oamenii se ascund în mod convenabil de adevărurile care nu le convin, pretinzând că le-
au uitat, aceasta este mai degrabă o negare inconştientă, decât mersul firesc al lucrurilor.
33
Poate că şi contrariul acestei afirmaţii este adevărat, iar Universul are o evoluţie elicoidală macrocosmică.

45
să elimine acea deficienţă căpătată ca urmare a rănii, instruind celelalte celule să o înlăture. Totuşi nu
s-a întâmplat aşa. Dintr-un motiv anume, această rană a devenit parte din programul matricei mele şi
parte de neîndepăratat din mine însumi.

Eu unul cred că aşa numitul program care menţine existenţa noastră este o undă statică a
câmpului yin, undă statică reflectată atât în ADN, cât şi în sistemul nostru nervos anatomic, ajungând
la fiecare celulă a trupului. 34 Această undă este o reflecţie a karmei noastre.

Macrocosmosul este reflactat în sistemul nostru nervos la mai multe nivele. Yin şi yang
interacţionează permanent în acel magnific computer central, creierul uman. De fapt, înţelegerea
acestui proces oferă răspuns în privinţa multor enigme ale sistemului nostru nervos, inclusiv enigma
referitoare la partea cea mai importantă a practicii nei kung: meditaţia.

FINIT ȘI INFINIT

Însă înainte de a trece la anatomie, daţi-mi voie să amintesc despre un concept pe care l-am
tot repetat: energia yin se găseşte dincolo de spațiu și timp și, cu toate acestea, face parte permanent
din ființa noastră (figura 15). Pe scurt, fiecare dintre noi este un tunel (o gaură de vierme) 35, care
trăieşte şi respiră, în ţesătura spaţiu-timp.

Fig. 15. Energiile yang şi yin din trupurile noastre.

34
Mă întreb de ce asociaţiile medicale cheltuiesc milioane de dolari pentru a încerca să afle cum funcţionează
acupunctura, de vreme ce răspunsul este evident: presupunând că trupurile noastre nu sunt nimic altceva decât
un program fixat în sistemul nostru nervos autonom, în acest caz acupunctura interferează cu programul, scriind
o subrutină pentru a avea acces la tabloul de comandă. Nu este nimic misterios în asta. Medicina Chinei se
bazează pe procesul de continuă schimbare, nu pe detaliile anatomiei primare, aşa cum face sistemul nostru
medical vestic, de sorginte creştină.
35
Găurile de vierme sunt soluţii teoretice pentru ecuaţii ale teoriei generale a relativităţii, cu privire la spaţiu şi
timp. Au fost descrise pentru prima dată în 1935 de către Albert Einstein şi Nathan Rosen şi de aceea au fost
numite iniţial Poduri Einstein-Rosen. Numele de gaură de vierme provine de la analogia cu un vierme care, în loc
să se deplaseze la suprafaţa mărului, se deplasează prin măr. Deci o ia pe o scurtătură numită gaură de vierme.
(N.Tr.)

46
 Filosoful Platon însuşi a scris că "finitul şi infinitul se regăsesc în om". 36 Pentru a înţelege pe
deplin semnificaţiile acestei aserţiuni va trebui să vedem cum funcţionează sistemul nervos central. În
ultimii cincizeci de ani au fost întreprinse cercetări ample asupra fiziologiei creierului uman. Astăzi
aveam capacitatea de a identifica zonele unde se desfăşoară anumite funcţii şi să întreprindem
operaţii, dacă este necesar. Știm, de exemplu, că lobii frontali guvernează deciziile care presupun
analize ample, în timp ce emisferele cerebrale coordonează în general simţul şi mişcarea. Știm că
trunchiul cerebral controlează bătăile inimii şi respiraţia, iar cerebelul (sau creierul mic) are de-a face
cu echilibrul şi coordonarea muşchilor. În sfârşit, hipotalamusul reglează temperatura corpului şi
eliberarea hormonilor.

Fig. 16. Yin şi Yang în creierul uman.

Aceasta nu este o carte de anatomie, iar eu nu sunt neurochirurg, aşa că nu are rost să intru
aici în amănunte. Ceea ce contează este faptul că sistemul nervos central guvernează atât acţiunile
conştiente, cât şi acţiunile inconştiente sau, altfel spus, atât yang, cât şi yin. Cu o altă formulare, am
putea spune că sistemul nervos central controlează fizicul şi metafizicul. Doar prin înţelegerea modului
de funcţionare a energiilor yin şi yang putem desluşi aceste lucruri (figura 16).

S-a scris mult în ultima vreme despre faptul că este posibil să identificăm prezenţa unui spirit
simţind un fior rece la ceafă, iar Hollywood-ul a exploatat cu succes această metodă de depistare.
Recunosc că am avut şi eu astfel de experienţe. Aşadar, să acceptăm măcar pentru o secundă că
spiritele există şi că o astfel de reacţie este răspunsul fizic al prezenţei lor. Cum putem explica asta?

Eu cred că s-ar putea explica uşor dacă acceptăm că trunchiul cerebral şi şira spinării sunt
conectate la câmpul yin al existenţei (şi astfel pot "atinge" o entitate yin), în vreme ce cortexul cerebral
este yang.

Această propunere are şi mai mult sens dacă acceptăm că evoluţia noastră (exelixis – "din
helix") s-a produs treptat, dinspre câmpul yin spre câmpul yang, prin intermediul eonilor. 37 Viaţa a
început în oceane (apa fiind un element yin), cu bacteriile unicelulare, şi a ajuns apoi pe pământ.
Trunchiul nostru cerebral este o rămăşiţă din vremea reptilelor şi se cunoaşte foarte bine că putem fi
martorii evoluţiei noastre urmărind dezvoltarea unui embrion uman.

36
Traducerea mea după Platon. Ideea unui haos infinit şi fără formă ( χάός, "ceea ce larg se deschide") care există
alături de finit (πέράς) era partea cea mai importantă a cosmologiei antice elene.
37
Eoni, ansamblul forţelor eterne emanate de o fiinţă, care fac posibilă acţiunea sa asupra lucrurilor, în filozofia
neoplatonicienilor şi a gnosticilor. (N.Tr.)

47
 Dacă am dreptate atunci când spun că trunchiul cerebral împreună cu şira spinării sunt
conectate la energia yin, asta ar însemna că noi toţi suntem interconectaţi printr-un câmp de energie
"întunecată", care uneşte minţile noastre inconştiente. Într-adevăr, sunt convins că renumitul Carl
Jung avea dreptate şi că mintea umană este împărţită în funcţii aferente conştientului, inconştientului
personal şi inconştientului colectiv.

Ce înseamnă asta? Până nu demult se credea că mecanismele neuropsihologice specifice

conştiinţei de sine a unei persoane pornesc dinspre cortexul cerebral. Însă acum specialiştii în
anatomie consideră despre cortex că integrează semnalele primite şi organizează tiparele motrice, iar
sistemul nervos ar putea avea punctul central într-o parte a trunchiului cerebral purtând numele de
formaţiune reticulară. Concluzia aceasta a căpătat formă ca urmare a studiilor asupra activităţii
electrice a creierului, înregistrată cu electroencefalograful.

Astfel, conştiinţa noastră trebuie să fie deopotrivă yang şi yin, stare conştientă şi inconştientă.
Noi suntem microcosmuri ale Universului, imagini ale eternităţii, aşa că toate acestea trebuie să fie
adevărate. Formaţiunea reticulară este pur şi simplu o zonă în care energiile yin şi yang
interacţionează. Amintindu-ne că oamenii crează realitatea după cum sunt ei înşişi, poate că
următoarea ilustrare metaforică ne va ajuta să înţelegem mai bine conştiinţa umană.

Computerul personal este un instrument binecunoscut, care va deveni din ce în ce mai

puternic şi răspândit an de an. Totuşi, anumite lucruri se vor păstra aşa cum sunt acum. Funcţionarea
unui computer se bazează pe trei elemente cheie: partea de hardware (circuitele care îi alcătuiesc
fizicul), partea de software (programele care îi determină abilităţile) şi o formă de energie, cum ar fi
bateria sau sistemul de electricitate, care îl determină să intre în acţiune. Cele trei elemente sunt
interdependente şi toate duc la funcţionarea computerului. Ar fi ridicol să vorbim despre software,
fără să luăm în considerare hardware-ul sau forma de electricitate.

De vreme ce, inevitabil, creăm realitatea după cum suntem noi înşine, trebuie înţeles, în cele
din urmă, că suntem asemenea unui computer. Și noi, la rândul nostru, avem o parte de hardware –
trupul. Avem un software – "programarea" sau ceea ce am primit şi ne-am însuşit permanent încă de
la naştere, formându-ne personalitatea. Și, în cele din urmă, avem bioenergie – "electricitatea" vieţii,
acea forţă încă neidentificată care alimentează existenţa noastră şi care îi derutează în continuare pe
cercetători.

Un program de computer nu poate exista în mod independent de mediul fizic. Avem nevoie de
un suport (CD, DVD, etc) pentru a-l transporta. Poate software-ul nostru (personalitatea) să existe
independent de hardware (trupul) şi de electricitate (chi-ul)? Voi încerca să explic cum se poate
întâmpla un astfel de lucru. Dar argumentele mele nu vor mulţumi pe toată lumea. Mă tem că ele ţin
mai degrabă de taoism, decât de iudeo-creştinism.

Întâi de toate, am demonstrat falsitatea conceptului cartezian, conform căruia personalităţile

noastre ar fi cumva independente de trupuri. Ar fi minunat dacă aşa ar sta lucrurile, însă acum ştim că
nu acesta este cazul. O rană ce afecteză creierul va schimba complet personalitatea unui individ. Acest
fenomen a fost observat în repetate rânduri în spitalele zilelor noastre. Fenomene chiar mai
surprinzătoare de atât au fost documentate în mediul spitalicesc în ultimii ani. De exemplu, pacienţii
care au fost supuşi unui transplant de inimă capătă simţul gustativ al donatorilor, cu preferinţele şi
antipatiile acestora din urmă. Nu există nicio explicaţie logică pentru fenomenul descris, conform

48
biofizicii actuale. Dar, în esenţă, inexplicabilele rezultate ale transplantului confirmă o axiomă a
înţelepciunii orientale milenare: gândim cu trupurile noastre. Fiecare celulă din trupul nostru are un
rol asupra personalităţii noastre. Mintea noastră nu este limitată sau mărginită de creierul noastru.

Poate că ar trebui să privim lucrurile dintr-o perspectivă mai familiară orientului, pentru a le
înţelege. Acum mă refer la creştinismul timpuriu (despre care, în mod convenabil, am uitat că este o
religie orientală). După începutul răspândirii creştinismului, sutele de interpretări ale învăţăturilor lui
Hristos, după cum am văzut, au dus la instituţionalizarea conciliilor ecumenice, care au creat dogma
acceptată de autoritatea religioasă şi seculară a vremii. Când subiectul singurului Dumnezeu ca
Trinitate a fost adus în dezbatere, un abil individ, episcopul Spiridon (canonizat apoi ca sfânt, iar el
chiar era sfânt!), a prezentat metafora cărămizii pentru a explica felul în care un singur lucru poate fi
cumulul a trei elemente. O cărămidă, a spus el, este făcută din pământ, apă şi foc şi, cu toate acestea,
este un singur lucru. Cu ajutorul acestei metafore, el a descris Trinitatea într-o manieră raţională, pe
care şi ceilalţi o puteau înţelege. 38 Poate ar trebui să ne considerăm pe noi înşine ca fiind acea
cărămidă. Și noi, la rândul nostru, avem o formă fizică (pământul cărămizii), apa este parte din noi
(unda staţionară din câmpul yin care defineşte esenţa noastră) şi suntem animaţi de foc (bioenergia,
chi-ul, suflarea cosmosului). Toate trei sunt interconectate, fiecare este conectată şi le influenţează pe
celelalte pentru a crea cărămida. Dacă adaugi prea puţin pământ, cărămida nu va fi suficient de dură.
Dacă adaugi prea puţină apă, ea se va sfărâma. Și nu în ultimul rând, dacă o ţii prea puţin la foc, va fi
doar un noroi inutil. Toate cele trei componente sunt necesare pentru a crea cărămida. În mod similar,
ceea ce ne afectează trupul, ne afectează şi sufletul. Dacă este modificată cantitatea de energie pe
care sufletul şi trupul nostru o primesc, amandouă vor cunoaşte transformări. În sfârşit, dacă unda
staţionară care defineşte conştiinţa noastră este transformată, vor fi afectate împreună şi trupul fizic,
şi energia pe care o poate stoca. (Acesta este rezultatul la care maestrul meu a ajuns.) Toate cele trei
elemente ale fiinţei noastre sunt, în mod obligatoriu, interdependente.

Aşadar, la ce mă gândesc atunci când afirm că sufletele noastre trăiesc după moarte? Pentru a
continua comparaţia noastră de mai devreme, cea dintre computer şi om, suntem născuţi cu un
program iniţial. Orice ar determina naşterea noastră în acest fel reprezintă un început al tendinţelor, al
înclinaţiilor şi al talentelor noastre. Din acel moment suntem asemenea unor discuri neinscripţionate,
pregătite pentru a inregistra noi informaţii în fiecare zi. În timp, sistemul nostru de operare este
definit. Apoi ce urmează? Când vine vremea trecerii noastre, acel program – toate speranţele noastre,
tot ce am iubit sau detestat – dispare?

Evident că nu. Dar nici programul nu rămâne deplin funcţional. Este ca atunci când
inscripţionăm un CD. Deşi el există, nu poate funcţiona doar prin propria existenţă – îi lipsesc
mijloacele necesare.

Pentru a explica acest concept, trebuie să revenim la anatomie. Am sugerat mai devreme că
ambele energii, yin şi yang, se regăsesc la nivelul sistemului nostru nervos, lucru care face posibil să ne
aflăm în permanent contact cu haosul primar care a existat înaintea spaţiului şi a timpului. Să spunem
aşa: cortexul cerebral şi alte zone ale emisferelor cerebrale sunt yang, iar trunchiul cerebral alături de
şira spinării sunt yin. Unda staţionară, programul fractal care ne defineşte, străbate întregul trup. Și
vom vedea în cele ce urmează că aspectul acesta este deosebit de important. Deocamdată, haideţi să
38
Desigur, partea cea mai frumoasă a poveştii este că, atunci când el a folosit această metaforă, prin voinţa lui
Dumnezeu, cărămida s-a separat în mod miraculos în componentele sale originare, după care s-a transformat la
loc sub privirile tuturor.

49
acordăm atenţie câmpului yin. Am precizat că spaţiul şi timpul nu existau în cadrul haosului primar.
Acest lucru înseamnă că în acel loc conștiința fiecăruia dintre noi este interconectată la conștiința
tuturor celorlalți. Suntem de fapt parte a unei supra-conştiinţe, după cum a intuit Jung. 39 Întorcându-
ne la exemplul computerului personal, putem spune că suntem conectaţi cu toţii prin modem la o
reţea gigantică de internet care înregistrează fiecare acţiune întreprinsă de noi, fiecare gând şi fiecare
emoţie care a devenit parte a inconştientului nostru personal. (Eu cred despre creierul nostru că
"transmite fişiere" spre inconştientul colectiv, în timpul somnului R.E.M.) În dimensiunea spaţiu-timp,
unde suntem vii, avem capacitatea de a crea, de a gândi analitic, de a visa, de a minţi şi de a plăsmui.
Asta pentru că avem ambele energii yin şi yang, atât capacităţi conştiente, cât şi inconştiente. Însă nu
ne păstrăm abilităţile de a crea şi a analiza atunci când murim. Într-adevăr, la nivel elementar suntem
puţin mai mult decât o înregistrare a celor întâmplate, având instincte şi dorinţe de bază, însă nimic
altceva. Spiritele sunt yin. Le lipseşte capacitatea de "a simţi" emoţiile subtile, care corespund
câmpului yang. Dar ele au memorie. Și au capacitatea de a observa în continuare şi de a înregistra.

Eu nu pretind că ştiu ce se întâmplă cu noi după ce murim. Nu pot spune dacă trăim o singură
viaţă sau dacă ne reîncarnăm. Dar ştiu sigur că ne continuăm existenţa; şi mai ştiu că, pentru o
perioadă, determinată de forţele Universului care guvernează astfel de lucruri, fiecare dintre noi va
exista ca spirit, după cum tocmai am descris. 40 Asemenea unui CD sau a unei casete video, fiecare
parte din noi este acolo, aşteptând.

Dar există şi excepţii de la această regulă: dacă spiritul duce cu el energie yang atunci când are
loc trecerea, poate afecta lumea fizică şi îşi poate păstra conştiinţa într-o mare măsură. Decizia de a
reuni yin şi yang la nivel spiritual, prin procesul de meditaţie, întreprins exclusiv atunci când persoana
este în viaţă, schimbă lucrurile în mod considerabil. În esenţă, această practică se numeşte nei kung,
dezvoltarea puterii interioare.

Adepţii gândirii estice vor folosi acest model pentru a justifica şi a promova conceptul karmei,
spunând că "vibraţia" înregistrată (unda staţionară a câmpului yin) duce, pe cale de consecinţă, la
reîncarnare. Tot ce se poate! Dar acest model poate justifica în egală măsură şi filozofia creştină ori pe
cea musulmană. De exemplu, s-ar putea afirma astfel: dacă o zeitate ar alege să revină pe Pământ şi
să-i ridice din morţi pe cei trecuţi dincolo, pentru a-i judeca, tot ce ar avea de făcut ar fi să
restabilească energia yang, conform vibraţiilor specifice. Conform replicării fractale, aceste oscilaţii ar
putea restructura fiinţele umane în cauză. Cine ştie? Eu unul nu aş îndrăzni să judec nicio credinţă;
consider că natura noastră finită nu ne permite să judecăm acţiunile sau intenţiile Infinitului.

Dar haideţi să lăsăm deoparte viaţa de apoi, pentru moment, şi să revenim la subiectul
anterior. Dacă acceptăm că sistemul noastru nervos procesează energia yin şi dacă suntem de acord că
energia yin este expresia haosului primar, dincolo de spaţiu şi timp, aceasta ar explica fenomene
precum telepatia, sincronicitatea şi viziunile la distanţă. Dacă avem în mod nativ abilitatea de a trece
„online”, tot ce avem de făcut pentru a "comunica" este să ne folosim conştiinţa. Din păcate, nu este
atât de uşor pe cât pare. Imaginaţi-vă, pentru un moment, că întreaga omenire este asemenea
degetelor unei singure mâini, fiecare deget fiind ataşat palmei, însă, dintr-un motiv sau altul, acestea

39
Termenul de inconștient colectiv a fost introdus de psihiatrul Carl Jung, pentru a defini o formă a minţii
inconştiente, comună întregii umanităţi, originară în structura ereditară a creierului. Asemenea multor mari
oameni, Jung a fost înaintea timpurilor sale. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, în care computerele şi accesul la
internet sunt instrumente esenţiale, probabil că şi-ar fi putut demonstra teoriile fără dificultate.
40
În Magul din Java am descris câteva întâlniri cu spirite ale unor oameni.

50
nu au habar că aşa stau lucrurile. Totuşi, pe măsură ce ne dezvoltăm percepţia la niveluri din ce în ce
mai avansate, prin meditaţie, pătrundem tot mai adânc în inconştientul colectiv şi aflăm despre
existenţa hiperconștiinței.41

Voi încheia capitolul de faţă revenind la obiecţiunile preţioasei doamne pe care am cunoscut-o
prin intermediul prietenului meu Spiro. Scopul lecţiei de anatomie de aici este de a vă ajuta să
înţelegeţi fizica spiritualităţii. Deşi cred că, într-adevăr, este posibil ca maestrul să îi dăruiască
studentului abilităţi prin simpla atingere, trebuie să observăm cu atenţie distincţia dintre putere,
compasiune şi, mai departe, iluminare. Ar fi minunat dacă toate persoanele cu putere ar avea bune
intenţii şi ar fi obţinut iluminarea; dar, de cele mai multe ori, nu acesta este cazul. Frecvent, puterea
este folosită pentru a amplifica defectele profesorului. Am întâlnit oameni cu extraordinare abilităţi
telepatice, care se pretindeau a fi învăţători cu inspiraţie divină, când ei se aflau de fapt în etapa de
dezvoltare emoţională şi mentală a unui adolescent de rând. Capitolul tocmai parcurs ar trebui să vă
ajute să înţelegeţi cum se pot petrece astfel de lucruri. Lăsând armele deoparte, trebuie spus că este
posibil ca mulţi maeştri să nu aibă capacitatea de a-şi dirija studenţii pe calea iluminării. Astfel că, aveţi
grijă atunci când alegeţi. Ambalajul nu este întotdeauna o garanţie în ceea ce priveşte calitatea
produsului.

Capitolul 4

SFERELE
41
Hiperconştiinţa este un cuvânt la fel de bun ca oricare altul. Când oamenii ajung în această stare, ei devin
conştienţi de tot ce există în jurul lor şi, totodată, foarte conştienţi de sine.

51
Când trăiești asemenea unui pustnic, în munți, nu ai acces la o cafea bună.

Regulile de Măiestrie ale lui Kosta, numărul şaptesprezece

Era o după-amiază friguroasă, iar eu mergeam cu pas vioi pe străzile cufundate în ceaţă ale
Atenei: un bărbat înalt îmbrăcat în veşminte gri. Decisesem să fiu cât mai discret, imitându-l astfel pe
maestrul meu care purta haine gri (din nefericire pentru mine, erau la modă în cursul acelei ierni). Mă
uimea faptul că nimeni nu privea spre John de două ori atunci când trecea pe undeva. John este într-
atât de modest, încât oamenilor nu le trece prin minte faptul că un bărbat cu putere de zeu se află în
preajmă.

Eu, ca simplu muritor ce sunt, aflat la început, în pofida vârstei şi a experienţei mele, cât timp
am petrecut alături de acest nemuritor am reuşit să învăţ măcar virtutea de a fi umil. Micile lecţii ale
vieţii, rezultatul învăţăturilor maestrului meu, au reuşit să mă dezveţe a mai fi arogant. Astfel că,
oriunde aş merge, încerc să nu fiu luat în vizor. Este un exerciţiu ce s-a dovedit a-mi fi de folos.

În acea zi mergeam să mă întâlnesc cu un bun prieten, Karolos, instructor tai chi chuan şi
director executiv al unei companii. Karolos era pasionat, ca şi mine, de kung fu. 42 El este student al
şcolilor Chen şi Wu – care sunt stiluri diferite ale tai chi chuan 43 – are o diplomă în domeniul fizicii şi o
carieră corporatistă de succes. Ca şi mine, este un produs al erei noastre, un copil provenit dintr-un un
mediu cultural convergent care s-a maturizat odată cu începutul noului mileniu. Oamenii asemenea
nouă nu aparţin estului sau vestului, ci amândurora. Ei sunt copii ai lumii.

Însă, din punctul meu de vedere, în acel moment era mult mai important că ştia, datorită
practicii îndelungate şi ca urmare a vieţii agitate, să preţuiască o cană de cafea bună şi să o savureze,
exersându-şi gândirea în timp ce sorbea din ea. Țin să precizez că niciunul dintre noi nu era cu
adevărat fumător, însă în scurta mea experienţă din munţi învăţasem să apreciez micul confort pe care
civilizaţia ni-l putea aduce. Lucrurile mărunte sunt cele mai importante.

Am păşit în cafeneaua cu vedere la stradă, unde plănuiserăm să ne vedem, scuturându-mă de

picăturile de ploaie de pe braţe. Ospătăriţa m-a măsurat din cap până-n picioare şi se pare că balanţa a
înclinat în favoarea mea (hainele mele erau simple, dar nicidecum ponosite sau neîngrijite), astfel că
m-a poftit să iau loc, zâmbindu-mi. Îi studiam pe cei din jurul meu: oameni de afaceri care luptau cu
semenii lor pentru câştigul zilnic, brokeri care se luau la întrecere, tinere fete care şopteau dulce la
telefon iubiţilor lor. Nu-mi era locul aici, eram asemenea unei relicve din alte timpuri: un fost inginer
şef a cărui viaţă şi al cărui aspect fuseseră schimbate pentru totdeauna ca urmare a contactului cu o
altă realitate. Totuşi, adoram în continuare forfota şi învălmăşala din oraş, dansul pasiunilor şi al
temerilor oamenilor, alternanţa dintre lăcomie şi generozitate. Civilizaţia este minunată, iar eu nu aş fi
putut renunţa uşor la ea.

42
Linia lui John Chang se numeşte Pa L'ei Chuan (Boxul Fulgerător al celor Opt Căi) şi, ca disciplină kung fu,
combină taoismul cu învăţăturile buddhiste Shaolin.
43
Karolos este student al maeştrilor Chen Xiaowang şi Wang Peisheng.

52
 Regele Muntelui mă numise șaman, cerându-mi ajutorul, în visul meu desprins de realitate.
Încercasem să-l ajut, deşi compania minieră care i-a atacat pe el şi pe-ai lui avea resurse mai mari
decât mi-aş fi putut imagina eu, în cel mai îndrăzneţ vis. Totuşi, nu puteam fi deschis întru totul faţă de
grupurile de ecologişti pe care le-am contactat pentru a-i sprijini. Dacă le-aş fi spus că spiritele
pământului le solicită ajutorul, s-ar fi tăvălit pe jos de râs chiar în faţa mea.

Nu eram șaman. Nu aveam darul. Abilităţile pe care le aveam erau rezultatul perseverenţei şi
al disciplinei. Iar comunicarea cu spiritele nu era ţelul meu. Eu eram altceva, un cercetător deschis la
minte şi cu dorinţa aprigă de a înţelege realitatea. Dincolo de asta, nu eram nimic altceva decât un pui
de om pierdut în sălbăticie, zbătându-se să-şi creeze propria cale.

Karolos a intrat în cafenea, vorbind la telefon. Ca director executiv al unei companii, timpul său
era mereu limitat, dar reuşea cumva să gestioneze uriaşul volum de muncă pe care îl avea şi să-şi
continue totodată antrenamentul tai chi chuan. Îmbrăcat elegant şi şarmant, a determinat-o imediat
pe ospătăriţă să-i zâmbească, aceasta îndrumându-l la masă; fata se aştepta probabil să primească un
bacşiş bun, am dedus eu.

L-am întâlnit prima oară pe Karolos în cele mai simple împrejurări. După ce am citit un articol
de-al său despre tai chi într-o revistă din Grecia, am ajuns la concluzia că omul ştia despre ce vorbeşte;
şi, pur şi simplu, l-am sunat. Ne-am împrietenit repede, pentru că împărtăşeam aceeaşi frenezie,
acelaşi entuziasm faţă de tainele artelor marţiale ezoterice.

Am descoperit, totodată, că avea încredere, ca şi mine, doar în cele pe care le vedea cu proprii
lui ochi, fără să se ferească de mituri. Credinţa lui salvase probabil viaţa fiului său cel mic. Îi cunoşteam
pe Karolos şi pe soţia lui, Irene, de câteva luni, atunci când s-a născut fiul lor cel mic, David. Copilul era
bolnav încă de la naştere şi a petrecut primul an de viaţă intrând şi ieşind pe poarta secţiei de terapie
intensivă. În timpul unei vizite de consolare la ei acasă, alături de Doris, am simţit înţepăturile unei
forţe ostile la picioare.

– Irene, am întrebat, înainte ca David să se nască s-a întâmplat ceva ciudat în preajma casei?

– E interesant că întrebi așa ceva, a spus ea. Da, a fost un incident neobișnuit. Aveam o masă
cu un blat din marmură... și, în mod inexplicabil, în mijlocul verii, blatul a crăpat dintr-odată în două și
s-a prăbușit, făcându-se bucăți.

– Ești sigură că nu ceilalți copii au facăt asta, în joacă? am întrebat eu. Cuplul mai avea doi
băieți.

– Da. Eram cu toții așezați în sufragerie când s-a întâmplat asta. Zgomotul produs a fost atât
de puternic încât ne-a speriat, ca și cum blatul ar fi explodat.

– Ce bănuiești că s-a întâmplat? m-a întrebat Karolos.

– Este vorba despre o forță yin, am spus eu. Este mult prea multă energie yin în casa asta. Din
ce cauză, nu știu.

– Crezi că este un spirit?

– Posibil. Dacă este un spirit, este unul rău.

53
 Karolos nu a avut nicio ezitare, nici nu a luat în râs şi nici nu a ignorat avertismentul. Dimineaţa
următoare şi-a sunat prietenii din China care au încărcat o ladă cu talismane de la Mănăstirea Norului
Alb din Beijing. La interval de două săptămâni talismanele au ajuns în Grecia, iar Karolos le-a amplasat
imediat de jur împrejurul casei. Aproape dintr-o dată, David a ieşit din spital definitiv şi a crescut,
devenind un băiat vesel şi puternic. Dintre copiii lui Karolos, el este în continuare favoritul meu.

Prietenul meu s-a aşezat la masă, luând o poziţie relaxată în scaunul său. Am comandat, după
obişnuinţă, două cappuccino.

Subiectul iniţial al discuţiei era despre o organizaţie nonprofit pe care tocmai o creaserăm şi
care se numea The Wenwukuan. Wen înseamnă în limba chineză "cultură" sau "a învăţa", wu sunt
artele marţiale, iar kuan este termenul pentru "societate" sau "casă". Astfel, wenwukuan se traduce
prin expresia "societatea care combină cultura cu artele marţiale". Dar implicaţiile numelui ales de noi
sunt mult mai ample decât simpla traducere a termenilor de bază. Termenul wen (cultură) din numele
organizaţiei noastre cuprinde şi ştiinţa, în cazul de faţă ştiinţa vestică; wu include pătrunderea tainelor
artelor marţiale şi, pe cale de consecinţă, a misticismului estic. Wenwukuan nu este doar o reuniune a
estului şi cu vestul, dar se concentrează asupra tuturor cercetărilor pe care omul le-a întreprins, de
lungul istoriei, în întreaga lume, pentru a corobora cunoaşterea cu disciplinele yoghinilor. Totuşi,
cititorul nu are motive să considere că ar fi ceva nemaipomenit în acest demers. Noi suntem greci, iar
astfel de încercări au existat încă de pe vremea lui Apollonius din Tyana. 44 (Vezi anexa 1, nota 1.)

Suntem foarte norocoşi că trăim în epoca actuală. În trecut, demersuri asemenea acestuia
depindeau de ocupaţiile militare ale unuia dintre cei mai mari cuceritori, Alexandru Macedon. Regele
Alexandru a deschis larg porţile dintre est şi vest, folosind forţa. La urma urmei, probabil că tot ce îl
interesa pe om era o luptă bună, însă a adus mari servicii lumii, în goana sa după glorie. În timp ce
gustam din cappuccino, i-am spus lui Karolos toate acestea, comparând epoca elenismului cu era
globalizării.

– Aceasta este a doua noastră șansă, am spus. O altă mare oportunitate.

– Sunt visuri, a spus el. Globalizarea din zilele noastre este rezultatul manipulării financiare,
nimic mai mult.

– Întotdeauna așa au stat lucrurile, am răspuns. Drumul Mătăsii a fost creat de negustori, dar
ei nu au oprit schimbul de idei dintre China și Anglia. 45

– Adevărat. Iar lucrul cu adevărat uimitor este că, așa cum astăzi informația se găsește pe
internet, la acea vreme răspândirea cunoașterii era resimțită imediat în toate domeniile. În mod
special în filozofie și religie.

– De exemplu?

44
Yoghin pitagoreic care a trăit în primul secol al erei noastre şi a cărui poveste a fost cenzurată deoarece se
asemăna mult lui Hristos, ca temperament şi ca putere. Citiţi anexa 1, pentru mai multe detalii.
45
În ziua de astăzi, oamenii au uitat în mod convenabil că în secolul I Î.E.N. bunurile erau transportate tocmai din
China şi India, din stepele ruseşti, din fiordurile norvegiene, din jungla africană, de pe dealurile Scoţiei pentru a
ajunge în fiecare oraş mediteranean. Iar acolo unde avea loc schimbul de mărfuri, putea fi oprit schimbul de
idei?

54
 – Ei bine, de exemplu, stoicii. Știi că ei credeau în bioenergie, întocmai asemenea chinezilor și
hindușilor?

Stoicii au întemeiat o şcoală filozofică înfloritoare în timpul elenismului 46 şi a antichităţii

romane. A fost descrisă ca "una dintre cele mai măreţe şi sublime filozofii din istoria civilizaţiei
vestice".47 Un aspect interesant în ceea ce-i priveşte pe stoici este că printre ei se aflau un fost sclav
(Epictet) şi un împărat roman (Marcus Aurelius).

– Nu mă surprinde, am răspuns. Am studiat învățăturile lor etice, însă nu și cosmologia lor.

Oricum, știm că filozofii greci au mers în India pentru a studia acolo, imediat după cuceririle lui
Alexandru.48

– Da, dar este fascinant că stoicii credeau în chi, nu-i așa?

Termenul stoicilor pentru chi era pneuma şi considerau că acesta guvernează deopotrivă
trupul şi sufletul. În greacă, cuvântul pneuma înseamnă "vânt" sau "respiraţie" şi poate fi regăsit în
termenul englezesc de astăzi pneumonia. Stoicii romani numeau aceeaşi forţă spiritus. Termenul se
păstrează şi astăzi în englezescul spirits şi descrie băuturile puternic alcoolizate. Nu este nicio
coincidenţă în faptul că termenii pneuma şi spiritus înseamnă totodată suflet sau duh, după cum nu
este întâmplător că semnificaţia cuvintelor s-a păstrat şi în alte culturi. În chineză, cuvântul chi
înseamnă "abur" sau "respiraţie" (ki din japoneză), în vreme ce termenul tibetan pentru forţa vieţii
este rlung, care înseamnă "vânt".

Am studiat lucrarea Cugetări a filozofului stoic Epictet, în primul rând pentru că multe dintre
învăţăturile lui etice se aseamănă celor ale lui Mo Tzu, fundatorul tradiţiei conduse în generaţia
actuală de John Chang (vezi anexa 1, nota 2). De fapt, în multe situaţii coincidenţele sunt uimitoare.

Epictet (55-135 E.N.) a fost un sclav, iar numele său real a rămas necunoscut. Într-adevăr, în
greceşte, cuvântul epiktetos înseamnă "cel care a dobândit". Acest istoric personaj învăluit în mister
oferă încă o asemănare inedită cu Mo Tzu, al cărui nume se traduce "Domnul Tatuaj"; înţeleptul chinez
fusese declarat infractor, iar numele său de familie nu a putut fi aflat niciodată. 49

Dar similitudinile sunt mult mai multe de-atât. Școala stoică de început a întemeiat o doctrină
numită cosmopolitanism, în cadrul căreia se afirma că întreaga lume (cosmos) era cuprinsă în graniţele
oraşului-stat (polis). Aceasta constituia o distanţare radicală faţă de Grecia clasică etnocentristă, care
considera că orice om care nu este grec este un barbar. Epictet le-a reamintit studenţilor săi că toţi
oamenii sunt, prin natură, fraţi; că iubirea şi respectul faţă de sine pe care fiecare îl manifestă în mod
instinctiv (numit oikeiosis) ar trebui extins asupra familiei, a prietenilor şi asupra întregii omeniri:

46
Elenismul este perioada din istoria popoarelor din bazinul Mării Mediterane, cuprinsă între moartea lui
Alexandru Macedon (n. 356 Î.E.N. – d. 323 Î.E.N.) şi sfârşitul sec. I Î.E.N. (N.Tr.)
47
Encyclopedia Britannica Online.
48
Filosoful Pyrrhon, care îl însoţea pe Alexandru, a devenit student al sectei Digambra Jain (nudiştii), iar
Alexandru însuşi a fost intimidat de un guru al aceleiaşi secte, pe care grecii îl numeau Kalanos, care l-a urmat la
întoarcere pe Alexandru până în Persia. (Trebuie precizat că mulţi cercetători din zilele noastre sunt de părere că
aceşti yoghini nu erau din secta Jain, ci mai degrabă aparţineau de forma timpurie a Hindu Naga, deoarece erau
luptători.)
49
În China antică, infractorii erau tatuaţi. Mo Tzu fusese supus acestei umilinţe când a fost întemniţat pentru o
faptă necunoscută astăzi.

55
 “Nu îi chinui pe alţii, impunând asupra lor ceea ce ţie însuţi nu ţi-ar plăcea să înduri. Dacă
urăşti să fii sclav, asigură-te că nimeni nu-ţi este sclav... pentru că virtutea nu se înţelege bine
cu ipocrizia.”50

Dar şi Mo Tzu a propovăduit doctrina universalității, afirmând simplu că ar trebui să respectăm

vieţile altora în aceeaşi măsură în care respectăm propria noastră viaţă:

"Dacă oamenii ar privi oraşele altora ca pe ale lor, atunci cine ar porni răscoală în propriul oraş
pentru a-l ataca pe-al altuia? Ar fi ca şi cum şi-ar ataca propriul oraş. Dacă oamenii ar privi
familiile celorlalţi ca pe propria familie, atunci cine şi-ar îndemna propria familie spre a o
suprima pe-a altuia? Ar fi ca şi cum şi-ar suprima propria familie... Astfel de avantaje... rezultă
din iubirea semenilor şi din străduinţa de a te bucura de aceasta." 51

Dar nu am încheiat. Mo Tzu credea că cerurilor le pasă de om şi că au împărţit dreptatea în

consecinţă, că cetăţenii şi conducătorii ar trebui să se supuna Jodo, voinţei cerurilor. Și Epictet, la
rândul lui, credea că există un Dumnezeu a cărui voinţă dirijează Universul şi că înţelepciunea trebuie
să ţină seama de forţele naturii.

Trebuie spus că aceste credinţe nu erau fanatice. Înţelepţii stoici erau încurajaţi să ia parte la
afacerile publice, astfel încât schimbările necesare să se producă. Într-adevăr, stoicii, în calitate de
cetăţeni ai lumii, aveau datoria morală de a juca un rol determinant în societate, promovând virtutea
şi acţiunile corecte. Mo Tzu a dus lucrurile şi mai departe. El a folosit forţa fizică în câteva rânduri,
pentru a-şi impune punctul de vedere. Mo Tzu nu era un filozof teoretician, ci mai degrabă un
excepţional practicant al artelor marţiale şi un tactician militar, un războinic înţelept. De fapt, discipolii
lui Mo Tzu au inventat gazul obţinut din muştar pentru a apăra oraşele unor state lipsite de putere,
care erau atacate de cuceritori.

Îmăpăratul Marcus Aurelius, stoic aproape întreaga sa viaţă (şi totodată student la lui
Apollonius, care era un pitagoreic), a purtat la rândul său un război pe care l-a câştigat, împotriva
barbarilor şi a localnicilor care ameninţau stabilitatea Imperiului Roman. Ca şi Mo Tzu, el nu era filozof
teoretician, ci un războinic înţelept care acționa atunci când circumstanţele o cereau.

– Am fost deosebit de entuziasmat când am citit că stoicii aveau cunoștințe despre bioenergie,
a continuat Karolos, dar am fost dezamăgit când am aflat că ei considerau că depozitul de energie al
trupului este inima și nu dantienul.52

– Nu este vorba despre niciun conflict, am spus eu sacadat. Și maestrul meu consideră că
inima este centrul bioenergetic al trupului. Dantienul este pur și simplu depozitul unde surplusul
energetic este păstrat.

Karolos era încântat.

50
Cuvintele lui Epictet (scrise de Arrian). Asemănarea vorbelor lui cu doctrina creştină, au determinat gânditorii
creştinismului timpuriu să-i aducă laude lui Epictet.
51
Mo Tzu, Hsun Tzu, Han Fei Tzu – The Basic Writings of Mo Tzu, Hsun Tzu and Han Fei Tzu, ed. & trans. Burton
Watson.
52
Cercetarea lui Karolos a avut ca puncte de referinţă Cugetările lui Epictet şi scrierile lui Marcus Aurelius. Totuşi,
o carte anume l-a determinat să studieze în detaliu, carte care oferă o sinteză excepţională asupra metafizicii
stoicilor: Jean-Baptiste Gourinat – Les Stoiciens et L'Âme, Paris, P.U.F., 1996.

56
 – Ți-a spus el așa ceva?

– Da, iar acesta este un concept cât se poate de răspândit în orient. John a afirmat că inima
este importantă pentru circulația energiei în trup, în aceeași măsură în care pune sângele în mișcare.
El a mai precizat că în timpul unui duel între doi maeștri ai artelor marțiale, chi-ul celui mai puternic va
ataca inima celui mai slab, indiferent unde este aplicată lovitura. Dacă este lovit, să spunem, la braț
sau la picior, energia va merge tot înspre inimă și va ataca acel organ. Inima este un centru de mare
importanță pentru circulația chi-lui, cel puțin din punctul de vedere al nei kung-ului, opus chi kung-
ului, deși nici eu nu cunosc cu exactitate detaliile.

Sunt două tipuri diferite de circulaţie a energiei chi în trup. Primul are legătură cu punctele şi
meridianele pe care acupunctura le-a făcut faimoase. Aceasta este circulaţia exterioară a energiei,
căreia îi este atribuit termenul de chi kung. Dar există şi o circulaţie interioară, care are legătură cu
dantienul, cu măduva spinării şi cu sistemul reproductiv. Această circulaţie interioară este cea numită
nei kung, dezvoltarea puterii interioare. Astfel, inima joacă un rol crucial în nei kung. Am povestit cum
am provocat din neatenţie un uşor atac de cord unuia dintre studenţii mei, lovindu-l în partea din
dreapta, sub coaste, în timpul unui antrenament. 53

– Știi, am continuat eu, buddhiștii tibetani consideră că inima este casa sufletului. Ei spun că
"picătura indestructibilă" se află în chakra inimii.54

– Crezi, m-a întrebat Karolos, că filozofiile stoicilor și ale lui Mo Tzu ar putea avea o sursă
comună?

– Nu știu. Dar este interesant că școala stoică s-a dezvoltat imediat după ce Alexandru a
deschis porțile dintre est și vest. Și este fascinant de observat cum doi filozofi antici – unul grec, altul
chinez – au scris despre același concepte.

– Adevărul este universal, a spus el, zâmbind.

A urmat un moment de tăcere. Am băut amandoi din cafele şi am privit înprejurul nostru.
Oamenii aveau întotdeauna nevoie de mătase în acele vremuri, am gândit eu. Mătase care venea în
mod exclusiv din China. Hmmm. Mă întreb...

Karolos a continuat să descrie în detaliu teoria metafizică şi energetică a stoicilor. În acest

domeniu, s-a dovedit că erau diferenţe semnificative între punctul lor de vedere şi cel al tradiţiei Mo-
Pai.55

Apoi Karolos a aruncat bomba.

– Știi, a spus el, stoicii considerau că sufletul are o formă sferică.

Păstram tăcerea, aşteptându-l să continue.

53
Vezi Magul din Java.
54
Geshe Kelsang Gvatso – Clear Light of Bliss, London: Tharpa Publications, 1992.
55
De altfel, dacă nu a fost făcută încă, o comparaţie între şcoala lui Mo Tzu şi stoicism ar fi o teză de doctorat
interesantă. Să-mi trimiteţi un exemplar!

57
 – Ei credeau că sufletele inferioare mor o dată cu sfârșitul fizic, a continuat el, dar acele suflete
înalte continuau să existe o perioadă nedeterminată, circulând prin Univers ca sfere conştiente de
energie. Aceste suflete existau cât spațiul și timpul.56

– Unul dintre primele lucruri pe care m-a învățat John Chang, am spus, a fost importanța de a
depozita energie yang în dantien, astfel încât să o putem lua cu noi când murim. Astfel, ne păstrăm
conștiința și ne putem întoarce pe Pământ după propria noastră voință, pentru că ne păstrăm natura
umană.

Mai târziu, am găsit un pasaj din Tao Te Ching care prezintă acelaşi concept:

Cei care își păstrează chintesența, dăinuie.

Cei care mor, dar continuă să existe sunt nemuritori. 57

– Nemuritorii sunt oamenii care ajung la Nivelul Patru și mai sus, am explicat, cei care au
reușit să combine yin și yang în ființa lor. Asemenea maestrului meu. În ceea ce ne privește pe noi
ceilalți, putem spera cel mult la Nivelul Trei.

– Crezi că stoicii au identificat același proces? a întrebat Karolos.

– Maestrul meu a descris odată sufletul ca fiind o bulă care străbate apa, o sferă yang într-un
noian de yin... La ce te gândești?

– Asta este ciudat! Din punctul de vedere al fizicii, sfera ar fi forma pe care o substanță ar
căpăta-o atunci când este adăugată într-o altă substanță dintr-o soluție neomogenă.

– Da, am spus, făcând o pauză. Și mai este ceva...

Aveam un prieten care întreprinsese un studiu amplu asupra filozofiei elene antice şi a
legăturilor sale cu biserica creştină timpurie. El a găsit multe trimiteri la natura sferică a fiinţelor
spirituale. În faimoasa insulă Rodos există un altar antic care are deasupra o sferă (pe care mulţi o văd
şi puţini pricep ce reprezintă). În plus, bisericile din preajmă au fost decorate cu sfere albastre, cărora li
s-a adăugat o cruce deasupra, astfel încât simbolul să devină unul creştin (figura 17). Având în vedere
aceste exemple, am început să cred că nu este o întâmplare că în Biserica Ortodoxă Greacă arhanghelii
sunt portretizaţi de obicei ţinând sfere.

56
Scrierile lui Chrysippus. El a fost liderul şcolii stoice între anii 232-204 Î.E.N.
57
Tao Te Ching, pasajul 22.48.

58
 Fig. 17. Sfera este prezentă în simbolistica timpurie creştină,
fiind luată în considerare credinţa conform căreia fiinţele spirituale au o formă
sferică. Imaginea de sus şi cea din partea stângă sunt exemple de la biserici;
în dreapta este o sferă dintr-un altar păgân. 58

Poate şi mai uimitor este faptul că icoana ce reprezintă Trinitatea în biserica ortodoxă greacă îl
prezintă pe Dumnezeu Tatăl ţinând două obiecte: primul – o sferă albastră cu o cruce deasupra, iar al
doilea – un toiag, despre care începeam să cred că era o versiune simplificată a caduceului (figura
18).59 Ne putem gândi că noţiuni de felul acesta au pătruns în creştinismul ortodox prin asimilarea
şcolilor filozofice greceşti. Plato însuşi a scris la un moment dat că zeii "sunt făuriţi din lumină şi au
formă sferică".60

Fig. 18. Dumnezeu, ţinând sfera şi toiagul.

58
Imaginile de la figura 17 au fost puse la dispoziţie de domnul Lefteris Saragas şi au fost publicate iniţial în
revista Atrapos, numărul 7, în februarie 1999, la Aldebaran Publishers, Atena, Grecia.
59
Dintr-un motiv sau altul, yang chi are o culoare albastră atunci când este în concentraţie mai mare. Nu ştiu de
ce.
60
Plato scrie acest lucru în Timaeus. Majoritatea oamenilor interpretează acest fragment ca fiind o descriere a
stelelor de pe cer, însă eu unul nu sunt atât de sigur.

59
 În budismul tibetan, yoghinii practică ritualul numit phowa, transferul minţii. Este una dintre
cele Șase Yoga sau Naropa. Practicantul îşi trimite conştiinţa în exterior, prin chakra coroanei aflată în
vârful capului, de unde poate fi transferată într-un alt loc sau într-un alt trup. Astăzi, acest tip de yoga
este predat ca şi transferare a sufletului în Tărâmul Ceresc al lui Amitābha 61, Dhyani Buddha al Luminii
Fără Sfârşit, numit în tibetană Oe-pa-me. Se crede că Amitābha este o sferă uriaşă de lumină, mult mai
strălucitoare decât soarele, iar toţi cei care ating Paradisul în care se află el sunt învăţaţi să devină
sfere de lumină ei înşişi, lăsând în urmă karma pe care au avut-o ca fiinţe umane.

Am discutat despre toate aceste concepte cu Karolos.

– Ei bine, a spus el, toate acestea par să se învârtă în jurul unui adevăr comun. Cred că o să
lăsăm subiectul pe seama cercetătorilor, care-l vor aprofunda.

– Toate au de-a face cu karma, am spus. Toate au legătură cu tăierea undei staționare din
câmpul yin cu ajutorul yang chi-ului solar. Toată această cunoaștere a fost cândva răspâdită în
întreaga lume.

– Posibil, a spus Karolos zâmbind. Dar asigură-te că nu vei fi excomunicat sau, mai rău,
împușcat. Ne aflăm în Balcani, nu uita asta!

Mi-ar fi fost cu neputinţă să uit.

– Eu cred că întreaga noastră evoluție este datorată schimburilor culturale. Eu cred că asta
este voința cerurilor, am spus.

– Să auzim!

– Una dintre regulile principale ale evoluției spune așa: Creşterea capacităţilor unui organism,
în orice moment, este egală cu diversitatea lui genetică de capacităţi din acel moment. 62 Pe scurt, cu
cât există o diversitate genetică mai mare în rândul unei populații, crește în mod progresiv rata de
evoluție a acelui grup și, în consecință, cresc capacitățile sale. Această teorie este fundamentală
pentru cei care cred în selecția naturală.

– În regulă, supraviețuiesc cei care sunt cel mai bine adaptați. Toată lumea înțelege asta.

– Dacă voi fi împușcat vreodată, va fi din cauza ideii pe care tocmai am grăit-o, am spus eu,
zâmbind.

Karolos părea încurcat în acea clipă, aşa că am continuat. M-ai auzit în repetate rânduri
spunând că evoluția este dirijată, că există o intenție în spatele dezvoltării rasei umane. Ca și cum o
Conștiință Înaltă ar fi vrut ca oamenii să se dezvolte pe această planetă.

61
Amitābha este un Buddha celest, prezentat de scrierile şcolii budiste Mahāyāna. Amitābha este principalul
Buddha în secta Tărâmului Pur, ramură a budddhismului practicată în special în Asia de est, în vreme ce în
scrierile ramurii Vajrayana, Amitābha este cunoscut pentru longevitatea şi pentru conştiinţa sa dezvoltată.
Conform scrierilor buddhiste, Amitābha are nenumărate calităţi dobândite ca urmare a faptelor sale bune făcute
în nenumăratele vieţi anterioare. Termenul " Amitābha" se traduce prin "Lumina Nesfârşită". (N.Tr.)
62
Exprimată pentru întâia oară de geneticianul R. E. Fisher în 1930, această lege nu a fost niciodată infirmată.
Dimpotrivă, ea a fost confirmată în mod experimental în repetate rânduri.

60
 – Te-am auzit spunând acest lucru pentru a justifica viteza și modul organizat în care au apărut
și s-au dezvoltat viața pe Pământ și specia noastră.

– Da, și acesta este motivul principal pentru care tind să cred mai degrabă în teoria
multiregională a evoluției omului, decât în teoria originilor africane.

– Ce vrei să spui?

– Sunt două teorii care aparent se contrazic una pe cealaltă, despre cum oamenii au ajuns să
populeze tot globul. Prima teorie spune că specia noastră a apărut ca urmare a unor evenimente din
diferite locuri de pe Terra, dar petrecute simultan, evenimente care la un moment dat s-au intersectat.
Aceasta este teoria multiregională a evoluției omului. În esenţă este vorba despre o specie originară,
să-i spunem un homo erectus arhaic sau poate un homo ergaster, care a părăsit Africa acum cca. 2
milioane de ani și care s-a răspândit în toată lumea. A evoluat regional, însă evoluțiile regionale nu au
fost fenomene izolate, pentru că grupurile erau reunite prin structura genetică. La nivel global această
specie s-a transformat în homo sapiens sapiens.

– Care este cea de-a doua teorie?

– Teoria conform căreia omul ar fi originar din Africa; ea spune că omul a evoluat ca homo
sapiens exclusiv în Africa și apoi s-a răspândit pe tot globul, în valuri succesive, care au pornit cu
aproape 100.000 de ani în urmă. În cadrul acestei teorii nici homo erectus, nici homo sapiens din
afara Africii, nici neandertalienii din Europa nu ar fi avut vreun rol semnificativ.

– Iar tu crezi în teoria multiregională.

– Destul de mult. De fapt, cred că amândouă au avut loc, pentru că evoluția este dirijată. Nu
demult, în urma unor săpături în Portugalia, a fost descoperit scheletul unui băiat care avea trăsături
și de neandertalian și de homo sapiens. Adepții teoriei multiregionale s-au bucurat o vreme pe seama
acelei descoperiri. Apoi analiza asupra ADN-ului său favoriza din nou teoria originii africane. Încă nu s-
a ajuns la concluzii. Eu unul tind să cred în teoria multiregională. Amintește-ți: creşterea capacităţilor
unui organism din orice moment este egală cu diversitatea lui genetică de capacităţi din acel moment .
Are sens să generezi o deosebire genetică mare într-un organism, dacă îți dorești ca el să înflorească.

– Pari un adept fervent al teoriei multiregionale, din câte vad. De ce spui că ambele teorii au
jucat un rol?

– Pentru că eu am credința că acum 100.000 de ani au apărut factori noi care au grăbit
lucrurile.

– Așadar, ceea ce spui este că a avut loc, de exemplu, un exod inițial al primilor oameni din
Africa urmat de un val ceva mai recent al oamenilor construiți după un criteriu aparte – și că acel
homo sapiens african s-a împerechiat cu toate celelalte ramuri ce făceau parte din evoluție, rezultând
din asta omul modern.

Rânjeam.

– Se cunoaște că lucrezi cu ingineri zi de zi! Da, cred că acesta a fost Planul. Intenția a fost
existența cât mai multor modele genetice și a unei diversități culturale cât mai mari, ca în final ele să

61
fie reunite. Trăsătura specifică despre care vorbim a fost introdusă pentru a determina convergența.
Din întâmplare, cred că această reunire continuă și acum, motiv pentru care lucruri mărețe se petrec
atunci când granițele dispar.

– Dar dacă evoluția este dirijată, atunci nu există niciun motiv ca originile africane să fi existat.

M-am sprijinit de spătarul scaunului meu pentru o secundă, gândindu-mă la asta.

– Ei bine, eu cred că a existat un declic biologic spre convergență. Toate au nevoie în cele din
urmă de un punct de sprijin.

– Eu cred că tu nu încerci decât să-ți împănezi teoria cu argumente... dar ceea ce spui este
plauzibil.

Am băut din cafea.

– Nu încerc doar să-mi asigur un loc confortabil. Sper la varianta cea mai bună. Întrucât, dacă
teoria originilor africane se adeverește în mod exclusiv și niciun alt umanoid nu are de-a face cu specia
noastră, în acest caz chiar suntem o rasă apărută ca urmare a genocidului și a exterminării.

– Poftim? Faţa lui Karolos exprima faptul că nu a înţeles ultima mea afirmaţie.

– Ce crezi că li s-a întâmplat neandertalienilor, lui homo erectus și Dumnezeu știe căror altor
specii, dacă în cele din urmă nu s-au contopit cu homo sapiens?

Karolos a tăcut.

- Da, am spus eu încruntat, asta înseamnă că i-am omorât sau le-am provocat dispariția, așa
cum facem cu o mulțime de alte specii în zilele noastre. Din acest motiv, sper cu toată puterea că
suntem produsul genetic al unei Ființe Superioare, mai degrabă decât vlăstari ai exterminării. Nu îmi
place să mă gândesc la mine însumi ca la un virus.

– În regulă, să spunem că ai dreptate și că există un Creator, Dumnezeu. De ce? De ce să ne fi

creat în felul acesta?

– Supraviețuirea celor mai bine adaptați! Suntem atât de iuți în a arăta cu degetul înspre
selecția naturală și mă întreb de ce oare ezităm să arătăm spre noi înșine...Ce te face să crezi că noi
suntem culmea evoluției?

– Niciodată nu am crezut asta.

– Ești un caz unic, ești un realist. Majoritatea oamenilor cred că noi suntem darul pe care
Dumnezeu l-a făcut Universului. Eu unul cred că nu suntem cu nimic mai buni decât spermatozoizii
care sunt trimiși să îndeplinească o sarcină anume.

În cele din urmă a înţeles şi a zâmbit.

– Ai dreptate, chiar vei fi împușcat.

– Probabil! Majoritatea oamenilor consideră că omenirea a fost creată pentru a stăpâni toate
celelalte făpturi vii. Este o aberație! Există un verset în Tao Te Ching care spune:

62
 Cerurile şi Pământul nu sunt omeneşti;
Ele privesc Întreaga Creaţie ca şi cum ar fi câini din paie.
Asfel, Înţelepciunea nu este omenească;
Ea priveşte oamenii ca şi cum aceştia ar fi câini din paie. 63

- Termenul "câini din paie", am continuat eu, vine de la câinii construiți de chinezi, din paie,
pentru a-i arde în cadrul ritualurilor de sacrificiu. Ceea ce spune Lao Tzu este că natura e imparțială.
Supraviețuiesc cei cu adevarat adaptați. Dacă o antilopă este slăbită, un leu o va devora. Ceea ce face
ca întreaga specie a antilopelor să-și păstreze vigoarea. Dar noi, în aroganța noastră, credem că
această regulă de neclintit a naturii se oprește la noi. Suntem la vârful piramidei, nu trebuie să
muncim pentru nimic. Tot ce avem de făcut este să alegem religia potrivită și devenim nemuritori! Cât
de convenabil!

– Așadar crezi că miliarde de oameni se nasc astfel încât o mână de suflete iluminate să poată
evolua?

– Câți spermatozoizi sunt eliberați de trupul tău pentru a crea un copil? Și, în orice caz, ce
naiba e un suflet iluminat?... Dar nu crezi că e fascinant faptul că Lao Tzu și stoicii au ajuns deopotrivă
la aceleași concluzii?

– Sferele! Este posibil ca acele sfere să fie ființe iluminate.

– Poate. Poate că sunt. Sau poate se află într-o etapă intermediară, suflete aflate pe calea
iluminării, care s-au eliberat cumva din lanțurile care ne țin legați. Și poate că aceia care cred în
reîncarnare au dreptate și avem cu toții un șir nesfârșit de oportunități pentru a reuși... cel puțin cât
spațiul și timpul există. Ar fi cumplit dacă am avea dreptul la numai o singură încercare, nu-i așa? Dar
am convingerea ca Legile Naturale se aplică la toate nivelurile, pentru că realitatea este fractală; și că
planul lui Dumnezeu este să formeze cât mai multe spirite iluminate, dacă poate. Cred că acele sfere
simbolizează eliberarea spiritului din chingile morții, însă păstrându-și puterea asupra lumii fizice. Din
punctul meu de vedere, ele reprezintă spirite care au luat cu ele yang chi, trecându-l dincolo de
hotarele morții. Cred că întreaga hărmălaie – prezența omenirii pe planeta asta, supremația noastră și
civilizația – există astfel încât să ducă la apariția unor asemenea suflete evoluate. Am făcut o pauză.
M-ar încânta să merit un asemenea premiu, am şoptit, motiv pentru care mă bucur că trăiesc într-o
epocă în care are loc un schimb cultural intens.

– Cât despre dragostea lui Dumnezeu față de om? Ceea ce spui tu nu este cam nemilos?

– Este? Privește natura. Vrei să spui că Dumnezeu iubește natura mai puțin decât îl iubește pe
om? Sunt două forțe care guvernează dezvoltarea noastră. Prima este Jodo, iar cea de-a doua este
karma, consecința acțiunilor și dorințelor noastre. Karma este în mare măsură rezultatul deciziilor
noastre de zi cu zi și este mai presus de Jodo, întrucât Cerul respectă deciziile noastre, fie ele bune sau
rele. Nu ar trebui să devenim niște copii răzgâiați. În afară de filmele de la Hollywood ai auzit vreodată
despre un înger care se coboară din ceruri pentru a opri o sinucidere? Fiecare dintre noi suntem
responsabili pentru propria viață, poate chiar și pentru viețile precedente, dacă reîncarnarea există cu
adevărat. Dar în pofida tuturor acestora, maestrul meu mi-a spus odată că nu există niciunde în lumea

63
Lao Tzu – Tao Te Ching, versetul 5, traducere în engleză Kosta Danaos.

63
asta iubire într-atât de mare pe care să o putem compara cu iubirea pe care Dumnezeu o poartă
omului. Numai dragostea unei mame pentru copilul ei suportă comparație.

– Sifu Chang a înțeles asta când a avut contactul cu Spiritul lui Dumnezeu? 64

– Da. A folosit comparația cu iubirea mamei pentru copil deoarece, după cum spune el, o
mamă își va iubi copilul chiar și dacă el ar ucide zeci de oameni într-o zi. I-ar putea ierta orice. Aceasta
este dragostea lui Dumnezeu pentru om.

– Dacă ne iubește atât de mult, cum de permite toată mizeria în care ne-am băgat noi înșine?

– Despre asta vorbim... Ne iubește atât de mult încât ne permite să facem orice alegem, chiar
și să mergem pe drumul autodistrugerii, dacă asta alegem. Totul depinde de noi. Avem libertate
deplină să facem după cum dorim, și ca indivizi, și ca specie. Însă nu suntem de unii singuri în
totalitate. Am primit multe daruri care să ne ajute în timp ce parcurgem acest drum.

Karolos s-a aşezat în scaunul său şi a zâmbit.

– Probabil că nu te vor împușca, să știi. Cu idei ca acestea vor vrea probabil să te transforme în
martir. Poate că-ți vor strecura heroină în buzunare și vor spune despre tine că ești un mare dealer de
droguri. Dar o să te vizitez la închisoare.

– Păi la ce sunt buni prietenii?

Telefonul lui Karolos a sunat, iar el s-a ridicat, pregătindu-se să plece. Dintr-odată, ne-am trezit
din nou în plină hărmălaie, în agitaţia şi smogul marelui oraş. Ieşind din cafenea, am lăsat picăturile de
ploaie să ne umezească o vreme chipurile. Priveam cum se schimba culoarea astfaltului, ca şi cum
dacă ar fi plouat suficient ar fi putut spăla totul şi ar fi putut aduce înapoi zilele în care viaţa era lipsită
de complicaţii.

O altă dimineaţă la Forum tocmai trecuse.

Capitolul 5
64
Vezi Magul din Java, Ed. For You, 2006.

64
 TRĂSNETUL

Era duminică, iar mama mea se străduia să mă determine să merg la biserică.

Mama era în vizită la noi pentru câteva săptămâni şi nu putea înţelege cum poate un om
petrece o lună întreagă în vârf de munte pentru a câuta scânteia de divinitate din lăuntrul fiinţei sale,
dar refuză sau este prea leneş să meargă la slujba de duminică dimineaţa. Doris fugise să se ocupe de
grădină sau să facă orice altceva, ce ar fi servit drept o scuză bună, în timp ce eu eram obligat să ascult
de unul singur cuvântarea rostită de mama, cu limba ei ascuţită. M-am adăpostit sub mantia
protectoare a propriilor mele gânduri, încercând să o ignor pe cât puteam de mult. M-am străduit să
mă concentrez asupra celor scrise în ziarul apărut în acea dimineaţă şi să beau ceaşca de cafea, pe
care mi-o oferise ca şi cum ar fi fost o negustoreasă de la târg. În pofida întregii mele puteri de
concentrare, pe care o dezvoltasem de-a lungul anilor, mama avea câştig de cauză. Simţeam cum îmi
creşte tensiunea. Mulţi tineri bărbaţi bine făcuţi ar fi fost îngrijoraţi să mă înfurie într-atât, dar mamele
sunt mai presus de astfel de lucruri şi sunt de necombătut.

Am fost salvat de clopoţel, la propriu. Studentul meu Stamatis m-a sunat şi m-a întrebat dacă
vreau să vizitez rămăşiţele unui sfânt.

Imediat am anunţat-o pe mama că, până la urmă, voi merge la biserică. S-a oprit cu gura
deschisă, în mijlocul unei fraze. Contra-atacul meu a luat-o prin surprindere şi a lăsat-o fără motiv de
dispută. O expresie de uimire îi traversa chipul. Înainte de a-şi reveni cu totul, i-am spus că urma să
aibă loc o slujbă de seară pentru celebrarea moaştelor Sfântului Ephraim. A înclinat din cap mulţumită,
iar eu m-am bucurat de liniştea pe care o câştigasem pentru restul acelei zile.

Ephriam fusese un călugăr grec din timpul cuceririlor otomane, care a fost torturat până la
moarte de către turci. Oasele lui au fost sfărâmate bucată cu bucată, iar moartea lui – care a durat o zi
întreagă! – a fost cumplită.

Auzisem istorisiri despre Ephraim în repetate rânduri, despre cum săvârşise miracole pentru a
ajuta rudele acelor persoane. Mănăstirea care adăpostea rămăşiţele lui era aproape de centrul Atenei,
iar mie îmi facea plăcere întotdeauna să mă aflu în preajma lui Stamatis. El şi soţia lui au trecut pe la
mine spre seară şi ne-am îndreptat împreună către mănăstire.

Prima imagine nu a fost cea la care oamenii s-ar aştepta în mod firesc atunci când merg să
viziteze un loc sacru sau religios. Negustorii ambulanţi şi cerşetorii inundaseră străduţa îngustă care
ducea înspre biserică. Întrucât nu erau niciun fel de toalete ecologice, iar la mănăstire veneau mulţi
vizitatori, întreaga zonă mirosea ca o cloacă. Una peste alta, totul avea un iz cât se poate de medieval.
Cu un zâmbet de amuzament trist pe faţă, mă pregăteam de o dezamăgire, până ce am intrat în curtea
bisericii.

Spiritul a venit la mine asemenea unui berbece gata să mă lovească, aşa cum ele obişnuiesc să
facă în cazul multora dintre cei are au trecut de nivelul unu de putere. Cu înfăţişarea noastră
psihoenergetică le părem stranii, ca şi cum în sufrageria ta ar apărea un om care poartă haine cu
picăţele purpurii, uniformă de scafandru şi cântă la ţambal.

65
 Am simţit o puternică presiune în zona frunţii şi la baza craniului, iar în mintea mea au început
să ruleze tot soiul de imagini. Sfântul era foarte puternic, mult mai puternic decât mine! A trebuit să
mă aşez. Soţia lui Stamatis m-a întrebat ce era în neregulă, dar Stamatis a început să râdă. Și el simţea
presiunea, dar la vremea respectivă o percepea mult mai puţin. M-am prezentat spiritului aşa cum am
ştiut mai bine, explicându-i cine suntem şi ce tip de antrenament făceam şi am fost bucuros de o
reacţie prietenoasă. Mi-a fost arătat un loc din curtea mănăstirii, unde maestrul meu îl putea convoca
pe sfânt pentru a vorbi cu el, de faţă cu toată lumea, când urma să viziteze Grecia.

Stamatis era fericit. El este un creştin ortodox conştiincios şi caută întotdeauna dovezi care să-i
confirme credinţa. A fost nevoit să treacă prin încercări şi suferinţe ca ucenic al meu. De fapt, până în
prezent, doi dintre studenţii mei s-au retras de la antrenament, deoarece nu au putut împăca dogma
credinţei lor cu tehnicile Mo-Pai.

De-a lungul veacurilor, omul a căutat întotdeauna uniunea cu Infinitul, iar această căutare a
Divinităţii a cunoscut multe căi şi a dus la crearea multor metode. În cadrul acestui proces, au fost
purtate războaie, fiecare grup de aspiranţi susţinând că metoda aleasă de ei este singura pentru toţi.
Din fericire, Infinitul este deasupra unor astfel de ciorovăieli. În toate marile religii a rezistat o cale
neschimbată şi nelimitată către Sursă, care este accesibilă oricărui om care are binecuvântarea
credinţei. Probabil am putea spune că Dumnezeu este acelaşi pretutindeni în lume, dar omul, în
înţelepciunea sa, îl vede pe El după chipul şi asemănarea sa, în funcţie de tradiţiile culturii în care a
crescut. Dar ce se întâmplă atunci când un om nu crede în nimic din ce nu a experimentat el însuşi?

Eu, rezultatul mai multor culturi, m-am poticnit întotdeauna când a venit vorba despre
imaginea lui Dumnezeu. Mi-am dorit să cred într-o portretizare specifică a Absolutului astfel încât să
mă pot apropia de acesta, dar mi-am dat seama că nu reuşeam să-mi potolesc scepticismul. 65 Când
eram copil, eram îndrăgostit de Biserica Ortodoxă Greacă şi devenisem chiar un băiat de altar.
Asemenea lui Kazantzakis 66, am început să mă îndoiesc de dogmă pe măsură ce am devenit mai
conştient din punct de vedere cultural şi social. Crescând neînrădăcinat într-o cultură anume şi
cunoscând bine istoria şi eşecurile fiecărei autorităţi religioase care reprezenta Divinul, nu mă puteam
determina pe mine însumi să cred în cele nedovedite. Consecinţa a fost că am avut de suferit. 67

Cum puteam ajunge să venerez Absolutul? Am încercat marea cu degetul, trecând prin toate
marile religii, însă am fost descurajat în acest demers de mentori nevrednici, de gândirea imparţială şi
de istoria rece, nepărtinitoare. De ce să judeci o religie după felul în care sunt adepţii săi, veţi întreba.
Dar cum altfel să judecăm? Suntem cu toţii fiinţe umane. Nu putem avea o imagine despre Divinitate
decât observând cum este reflectată de alţi oameni. Prin urmare, am onorat fără tăgadă toate zeităţile
pentru ceea ce erau, însă nu m-am simţit confortabil să revendic pentru mine însumi o imagine a
Absolutului.

65
Ca fiinţe umane, pentru a ne putea apropia de Absolut aveam nevoie să-l antropomorfizăm, aşa încât forma
Lui să ne fie familiară. Rareori putem trece de această necesitate.
66
Nikos Kazantzakis, faimosul autor al cărţii "Zorba Grecul" şi al altor opere, a fost excomunicat de către Biserica
Ortodoxă Greacă pentru că a îndrăznit să-l portretizeze pe Hristos în literatură.
67
Într-adevăr, acelaşi tip de disperare a împins oamenii către o reînviere a păgânismului în Grecia şi în întreaga
Europă. Deşi atractive, ritualurile şi disciplinele care implică venerarea vechilor zei s-au pierdut în timp şi au fost
golite de conţinut, iar reluarea lor înseamnă a porni de la zero. De asemenea, este păcat că această venerare
este însoţită uneori de un naţionalism şi de un rasism latent, care nu-şi au locul în viitorul nostru.

66
 Am spus oamenilor că sunt creştin, însemnând că eu cred în faptul că mântuirea este
realizabilă pentru fiecare în parte şi că iubirea necondiţionată face posibilă salvarea; musulman, în
sensul că am credinţă în existenţa unui singur Dumnezeu şi în egalitatea tuturor oamenilor în faţa sa
(preoţimea nu este necesară); budist, adică am convingerea că seminţele iluminării se află în interiorul
fiecăruia dintre noi ca parte a ADN-ului şi că suntem capabili să ajungem la Absolut prin propriile
noastre eforturi; hindus, în sensul că eu cred că Divinitatea are o mulţime de forme prin care ajunge la
om; taoist, însemnând că pot aduce mărturie asupra incontestabilei realităţi a energiilor yin şi yang şi
asupra lumii spiritelor.

Și aveam două elemente care mă favorizau: disciplina şi constrângerile. Astfel am învăţat să

urmez calea trăsnetului.

Dincolo de orice dogmă, am văzut cum credinţa în cele două forţe universale opuse este
întâlnită în întreaga istorie şi a existat pe toată durata dezvoltării speciei noastre. Nu ar trebui să ne
surprindă că modalitatea prin care cele două forţe sunt reunite a fost cândva cunoscută în întreaga
lume.

Maestrul meu m-a învăţat că, atunci când cele două forţe primare sunt aşezate laolaltă, este
generată o putere uriaşă. Aceasta se aseamănă cu un trăsnet care vine din ceruri. Energia generată la
acest nivel esta atât de intensă încât John Chang însuşi a leşinat de două ori încercând să o reţină în
propria sa fiinţă. Când un yoghin ajunge în această stare, el dobândeşte tai chi, forma supremă pe care
materia o poate avea în Universul nostru, o formă în care infinitul (yin) este împreunat cu finitul
(yang). Astfel, spiritul persoanei devine nemuritor, păstrând întreaga sensibilitate şi toate emoţiile
chiar şi după moarte. Iar în timpul vieţii, yoghinii deţin forţa energiilor yin şi yang combinate: puterea
trăsnetului.

Nu a fost nicio coincidenţă în faptul că Zeus din Grecia antică era zeul tunetului şi totodată
stăpânul suprem al cerurilor. Numele său întreg este Dias-Zeus. Dias (în greacă, άíάς) vine de la verbul
grecesc diaeró ((δίάίρώ), ceea ce înseamnă "a separa"; Zeus (în greacă, Zέύς) vine de la verbul grecesc
zeúgnimi (ζέύγνύμί), care înseamnă "a aşeza laolaltă". Astfel, Zeus este zeul suprem care "aşează
laolaltă cele ce-au fost separate" sau, folosind terminologia chineză familiară astăzi, zeul care îmbină
yin şi yang.68

În Imnurile Orfice găsim această odă dedicată lui Zeus:

Primul conceput a fost Zeus şi el va fi ultimul care va exista...

De Zeus sunt toate lucrurile create.
Zeus s-a născut bărbat, Zeus este eterna femeie...
Zeus suţine deopotrivă Pământul şi cerul înstelat...
El este foc şi apă, materie şi eter, noapte şi zi.
Toate lucrurile dăinuie în trupul lui Zeus. 69

68
Anumite persoane vor fi împotriva acestei argumentaţii lingvistice, spunând că numele este compus din
nominativ (Zeus) şi din genitiv (Dios), însă nu acesta este cazul. Genitivul pentru Zeus este Zήν.
69
Imnul orfic numărul 6, adunat de Proclus şi scris în comentariile sale despre dialogurile lui Platon, lucrarea
numindu-se Timaeus. Traducerea în engleză, Kosta Danaos.

67
 Cei care studiază taoismul vor recunoaşte în acest verset multiplele referinţe la yin şi yang, iar
despre Zeus vor vedea că el corespunde stării tai chi (traducerea uzuală fiind "starea supremă
ultimă").

Este posibil ca mulţi cititori să fie familiarizaţi cu Budismul Vajrayana şi cu faptul că traducerea
termenului este "Calea Diamantului". Dorje-ul tibetan (în sanscrită, vajra) (figura 19) a devenit un
simbol popular în cercurile distinse, având în vedere că tot mai mulţi artişti şi cărturari se convertesc la
buddhism în ultima vreme. Cuvântul sanscrit vajra înseamnă "trăsnet", nu diamant, astfel că
traducerea corectă pentru Vajrayana este "calea trăsnetului". Trebuie înţeles că nu mă refer la fulger;
trăsnetul în sine nu face referire doar la energia electrică produsă în timpul generării. 70 Trăsnetul este
un fenomen unic, ce a fost examiat abia recent de către cercetători. De-a lungul veacurilor, vajra a
devenit un simbol pentru unificarea prin voinţă proprie şi simboliza adunarea laolaltă a mai multor
forţe, mentale şi psihice, din lăuntrul omului.

Fig. 19. Dorje-ul tibetan (în sanscrită, vajra – "trăsnet")

Dacă nu este fulger, atunci ce este de fapt trăsnetul? În Grecia avem următoarea legendă:
atunci când trăsnetul loveşte pământul, o piatră a trăsnetului ("keravnovóli") se va ivi la suprafaţă în
răstimp de patruzeci de zile. Conform tradiţiei, aceasta este o piatră lungă, cu două vârfuri, care
seamănă cu dorje-ul tibetanilor şi al Buddhismului Mikkyo. Adevărul este că piatra trăsnetului, ca şi
vajra, poate căpăta mai multe forme. Cercetătorii din ziua de astăzi numesc aceste pietre fulgurite (din
latinescul fulgur, pentru fulger). Acestea sunt minerale de siliciu, cu un anumit grad de transparenţă şi
sub formă tubulară, care iau naştere prin contopire sub acţiunea trăsnetului. În figura 20a, Zeus,
Stăpânul Cerurilor poate fi văzut ţinând o piatră a trăsnetului în mână71, în timp ce în figura 20b
fulguritul este reprezentat pe o monedă din secolul al III-lea Î.E.N. Asemânarea cu dorje-ul tibetan este
uimitoare, nu-i aşa? Figura 21 prezintă un obiect real, un fulgurit găsit de un păstor şi oferit prietenului
meu George (acelaşi om care a construit coliba din munţi). 72 Un lama tibetan îi spusese odată lui
George că, în conformitate cu tradiţia lor, când astfel de obiecte sunt găsite, ele sunt ridicate de la

70
Din câte se pare, câmpul electric are legătură cu acela magnetic, care la rândul său este conectat la cel
bioenergetic.
71
Statueta dadează din secolul al V-lea Î.E.N. şi poate fi văzută la Muzeul de Arheologie din Atena.
72
În Grecia există mai multe legende despre pietrele trăsnetului, "keravnovóli". Oamenii trebuie să aibă mare
grijă când ating aceste obiecte. Tradiţia spune că ele trebuie aşezate în subsolul caselor, în saci de cereale, astfel
încât hrana să abunde întotdeauna.

68
pământ în cadrul unui ritual prin care se cere sprijinul forţelor binelui. 73 Cele mai puternice pietre au
forma unui dorje. Este posibil ca fulguritul să fi fost materialul din care era realizat Ciocanul lui Thor,
din mitologia nordicilor. 74

Fig. 20. Zeus, ţinând în mână un fulgurit (a); monedă din secolul al III-lea Î.E.N. cu
imaginea unui fulgurit (b).

Fig. 21. Un fulgurit.

Fulguritele erau simbolice pentru popoarele antice deoarece reprezentau reuniunea forţelor
universale, cerul (yang) şi pământul (yin). Acest proces poate avea loc şi în trupul nostru, prin
combinarea meditaţiei cu exerciţii de respiraţie. Aceasta este tehnica pe care au căutat-o oamenii care
au pus bazele Vajrayana sau "Calea Trăsnetului". Determinând cele două forţe universale opuse să se
reunească şi să coexiste, este generată o forţă impenetrabilă care nu mai este supusă entropiei (de aici
vine utilizarea termenului "diamant" pentru vajra). Astfel, apare din nou principiul ceea ce există la
nivel macrocosmic există și la nivel microcosmic.
73
Este vorba despre Lama Kenpo Thupten al liniei buddhiste Karma Kargyu, care conduce un centru al dharmei în
Nice.
74
Este interesant de precizat că zeul hindus Indra este numit adesea vajrahasta (cu tunetul în mâini). Există
informaţii conform cărora indienii antici, ca şi grecii, nordicii şi tibetanii ştiau despre piatra trăsnetului, ca obiect
fizic.

69
 PORTALURI SPRE ETERNITATE

Supremul buddha al liniei Vajrayana se numeşte Vajradhara ("piatră a fulgerului şi clopot" sau,
în tibetană, Dorje Chang). El este înfăţişat cu braţele încrucişate, ţinând în mâini o vajra şi un clopot
folosite în ritualuri. Conform tradiţiei tibetane, scobitura clopotului simbolizează înţelepciunea
cunoscută prin linişte. Limba clopotului reprezintă sunetul liniştii. Cred că starea reprezentată de
Buddha Vajradhara este echivalentul Nivelului Şaptezeci şi doi al antrenamentului Mo-Pai sau a
deschiderii chakrei sahasrara din kundalini yoga, o stare în care goliciunea este conţinut, iar conţinutul
este goliciune.

Cu alte cuvinte, întâi este dobândită puterea trăsnetului, reuniunea infinitului cu finitul, apoi
se deschide ultima chakră din vârful capului, Lotusul cu o mie de petale, fiind în cele din urmă
descoperită natura esenţială a Universului.

Ce presupune deschiderea unei chakre? Am vorbit deja despre cele două energii care
formează structura fiinţei noastre. Folosind un limbaj plastic, putem spune că, din când în când, aceste
energii sunt legate împreună în câte un nod. 75 Aceste noduri asigură o structură stabilă pentru
compoziţia noastră energetică, fără de care o persoană nu ar mai exista ca fiinţă umană. Există
şaptezeci şi două de astfel de noduri în trupul uman. Cele aflate de-a lungul coloanei vertebrale,
principala axă a trupului, sunt şapte la număr şi au fost popularizate de yoga. Când o chakra se
deschide, aceste noduri sunt "tăiate".

Fig. 22. "Nodul" unei chakre înainte şi după deschidere.

Însă cel mai adesea, nodul unei chakre nu este tăiat, ci forma sa este umplută, aşa cum o cană
este umplută cu apă. (Centrul unei chakre este un nod gol dintr-o undă staţionară a câmpului yin.
Astfel, el poate absorbi o anumită cantitate de energie yang.) Tăierea nodului unei chakre este
permanentă; o dată ce unda staţionară a fost distrusă, ea nu se reface. În schimb, umplerea unei
chakre este subiect al fenomenului entropic (pentru detalii, vezi anexa 1, nota 3). Pentru a înţelege
mai bine ce înseamnă toate acestea, vom folosi ca exemplu metoda lui John Chang din şcoala Mo-Pai.
Pentru a face asta, vom analiza centrii principali ai trupului, după cum urmează:

75
Grafica este complexă şi ar cere o imagine tridimensională.

70
 Fig. 23. Chakra principală, folosită de sistemul Mo-Pai.

Aşadar, punctul de la perineu se numeşte hui yin, "poarta yin" în chineză. Putem fi siguri că
chakra aflată în acel punct sau în apropierea sa (unii spun că se află la baza coloanei vertebrale) are
de-a face cu energia yin, adică absoarbe energia haosului infinit care există dinaintea spaţiului şi a
timpului. Să spunem că acest punct reprezintă Infinitul. Fiinţele umane obişnuite, ca făpturi yang, nu
ar fi suportat ca acest centru energetic să fie localizat mai sus de atât, pentru că ne-ar fi adus cu un pas
mai aproape de Infinit, ceea ce ar fi însemnat să înnebunim sau ne-ar fi ucis.

Pentru a umple această chakră, trebuie mai întâi să umplem chakra dantienului cu energie
yang. Pe durata antrenamentului efectuat până la finalul Nivelului Doi, consistenţa energetică a
trupului este sporită, dar nu modificată. În Grecia mea natală am descoperit ceea ce cred că este o
descriere clasică a acestui proces (un exemplu ce datează de mai bine de trei mii de ani): statueta unei
preotese minoice aflată astăzi la Muzeul de Arheologie din Herakleion, Creta (figura 24). 76

O privire atentă asupra acestei statuete este revelatoare, dacă ştim ce elemente să urmărim.
Doi şerpi pot fi observaţi cum se încolăcesc unul în jurul celuilalt într-un nod din dreptul dantienului ei,
ceea ce indică faptul că nu a tăiat cordoanele care ţin acea chakră în loc. Imaginea sugerează că ar
putea fi foarte bine o practicantă a nei kung. Dantienul este sursa ei de putere, ea reuşind să trimită
energia până în centrul palmelor sale. În tradiţia Mo-Pai aceasta corespunde sfârşitului Nivelului Doi.
În dreptul abdomenului poate fi văzut un elicoid dublu format de cei doi şerpi încolăciţi, chiar dacă ei
sunt destul de mici, care urcă în spirală, ajungând în dreptul sânilor. Acest lucru ar putea indica faptul
că sursa puterii ei se află încă în centrii inferiori; nu a reuşit să desprindă cordoanele de acolo. Șarpele
de deasupra capului său poate simboliza că energia ajunge la punctul ba hui, dar că acest centru este
mai degrabă plin decât permanent deschis. Toate detaliile laolaltă sugerează că preoteasa a încheiat
cu succes Nivelul Doi, însă nu a progresat dincolo de acest punct.

76
Desen după o fotografie a lui Leonard von Matt.

71
 Fig. 24. Statueta unei preotese minoice de la Muzeul de Arheologie din Herakleion, Creta.

Prin contrast, privind de aproape statueta înţeleptului Bodhidharma de la Muzeul "Victoria

and Albert" din Londra, putem vedea în mod clar cum în dreptul dantienului său se deschide o floare
de lotus, ceea ce semnifică faptul că chakra a fost tăiată, fapt care a creat premisele impresionantei
surse de putere a lui Bodhidharma (figura 25). 77

Am precizat deja că dantienul este chakra cea mai de jos care poate stoca yang în centrul
fiinţei umane; chakra aflată mai jos de atât, punctul hui yin, are legătură strict cu energia yin. Când
cordoanele dantienului sunt desprinse, dantienul devine o minge mobilă umplută cu o mare cantitate
de yang chi. După cum am văzut în capitolul 1, această minge este trimisă jos, spre hui yin, şi întrerupe
continuumul acelui punct. În cadrul procesului, cele două energii se ridică împreună, iar starea tai chi
(trăsnetul) se stabileşte în locul în care se afla anterior dantienul. Pe scurt, acest lucru înseamnă că
eternitatea însăşi se găseşte cu un pas mai aproape de conştiinţa personală a omului respectiv. 78

Chiar în acel moment, fiinţa umană în cauză este transformată pentru totdeauna. Pentru a
folosi o expunere asemănătoare celor ale lui Jung, putem spune că inconştientul colectiv şi mintea
conştientă a persoanei se află într-o strânsă legătură. Individul respectiv deţine abilitatea de a
modifica spaţiul şi timpul, întrucât ceea ce este dincolo de spaţiu şi timp face parte acum din făptura
lui. El deţine o putere supraomenească, precum şi abilitatea de a emite energie după propria voinţă. El
devine ceea ce chinezii numesc hsien, un nemuritor. Este un copil al tunetului şi foloseşte puterea
trăsnetului.

77
Lotusul a fost ales ca simbol al iluminării, pentru că este o floare frumoasă care răsare din mlaştini.
78
Dacă aţi observat o asemănare evidentă cu yoga kundalini, aveţi dreptate.

72
 Fig. 25. Statueta lui Bodhidharma, aflată la Muzeul "Victoria and Albert" din Londra.

Eu afirm că procesul care conduce spre această stare este tot atât de natural precum a muşca
dintr-un măr sau a merge la toaletă. Este adevărat că nu oricine poate deveni nemuritor, după cum nu
oricine poate alerga în cursa de o sută de metri în mai puţin de zece secunde, însă nimeni nu se
îndoieşte că acest fapt este posibil. Este un ţel pe care toţi alergătorii îl au (dar puţini îl ating). Pentru a
atinge un astfel de obiectiv, cerinţa este a combina disciplina cu talentul; şi probabil că mai este nevoie
de binecuvântarea soartei.

Astfel, pentru că nu mi-am găsit liniştea credinţei în nicio religie, am ales calea trăsnetului. Și
nu eram singur în această încercare. Ca practicant al artelor marţiale, am fost fericit să descopăr că nei
kung şi calea trăsnetului fuseseră alegerile războinicilor din întreaga lume, încă de la începutul
timpurilor.

73
 Capitolul 6

ELITA RĂZBOINICILOR

Când şi unde au început artele marţiale sunt întrebări care rămân deschise multor speculaţii.
În acest capitol voi prezenta detalii despre originea şi evoluţia artelor marţiale, pe baza cercetărilor
mele, şi voi vorbi despre legătura istorică dintre ele şi nei kung. Deşi eu însumi sunt un practicant
mediocru, am avut privilegiul de a mă antrena şi de a câştiga încrederea unora dintre cei mai mari
maeştri în viaţă ai lumii, printre care se află în primul rând profesorul meu. Înclinat spre cercetare şi
format ca inginer, tind să analizez aproape orice, în mod constant (ceea ce reprezintă o mare problemă
în viaţă, iar cei asemenea mie vor fi de acord). Artele marţiale nu ar fi putut face excepţie. De când l-
am cunoscut pe John Chang (cu şapte ani în urmă, la momentul redactării acestor pagini) şi de când
am primit învăţăturile despre nei kung, nu m-am putut abţine să aplic cele învăţate pentru a cerceta
istoria artelor marţiale. Concluziile la care am ajuns pot părea tot atât de neortodoxe precum toate
celelalte subiecte din această carte.

Mulţi autori (printre care mă număr şi eu) şi-au început scrierile cu următorul citat: "artele
marţiale au apărut o dată cu începutul umanităţii". 79 De fapt, lucrurile nu stau aşa. Artele marţiale
datează de aproximativ opt mii de ani, iar apariţia lor este strâns legată de dezvoltarea agriculturii, a
proprietăţilor şi a armelor cu tăiş.

În capitolul 1 am vorbit despre consideraţiile lui Fridtjof Nansen, exploratorul norvegian care,
în 1888, a fost primul european modern ce a intrat în contact cu eschimoşii care trăiau pe calota
glaciară a Groenlandei. În acele vremuri, viaţa lor era asemănătoare cu aceea a strămoşilor lor. Trăiau
în armonie cu natura. Nansen scria:

Luptele şi brutalitatea... le sunt necunoscute, iar crima se petrece rareori. Ei consideră că este
atroce să ucizi o altă creatură, astfel că din punctul lor de vedere războiul este de neînţeles şi
respingător, un lucru pentru care în limba lor nici măcar nu există un cuvânt; soldaţii şi ofiţerii,
a căror menire este să ucidă, sunt priviţi pur şi simplu ca şi cum ar fi călăi. 80

Se pare că triburile nomade din întreaga lume, strămoşii noştri specializaţi să vâneze, trăiau în
mod asemănător, luând de la pământ doar ceea ce aveau nevoie. O dată cu începutul agricuturii s-a
produs "căderea noastră din paradis" şi, citând în continuare Biblia, "ne-am văzut goliciunea". Desigur,
lucrurile nu au fost chiar aşa simple. Oamenii se luptă şi se ucid între ei de cel puţin patru mii de ani,
cel mai adesea pentru mâncare. De fapt, multe morminte din Epoca de Piatră au scos la iveală
schelete cu lame de silex înfipte în cutia toracică. Există chiar şi indicii că neandertalienii au fost
exterminaţi prin genocid de fraţii lor cro-magnon. Din toate aceste motive, ne este permis să afirmăm
că instituţia războiului nu a existat înainte de apariţia agriculturii, din simplul motiv că înainte ca noi să
începem cultivarea plantelor nu aveam conceptul de proprietate.

79
Nu ştiu cine a folosit întâia oară această frază, însă am reuşit să o găsesc într-un text de la 1884, scris de Sir
Richard Burton în cartea "The Book of the Sword", cu referire la sabie şi la mânuirea ei. Sunt cât se poate de
sigur că acel şarlatan genial a extras-o de altundeva.
80
The Enterprise of War, Amsterdam: Time-Life Books, 1991.

74
 În decursul câtorva zeci de mii de ani, oamenii au vânat cu lancea şi suliţa. Prada era doborâtă
de la distanţă, deoarece încercările şi greşelile demonstraseră că aceea era calea cea mai uşoară şi
sigură. În confruntările iniţiale dintre oameni a fost urmată aceeaşi regulă: prinde-l de la distanţă. Dar
cu aproximativ zece mii de ani Î.E.N. au apărut două noi arme deosebit de puternice: arcul şi praştia.
Aceste noi invenţii au dublat raza de acţiune şi puterea de atac a armelor, sporind totodată foarte mult
nevoia de protecţie. Timp de opt mii de ani, arcul şi praştia au fost singurele arme de război.
Capacitatea de mişcare şi cea de apărare erau la fel de importante atunci, cum sunt şi acum. Știm
acest lucru pentru că zidurile oraşelor au fost primele măsuri defensive întreprinse împotriva
invadatorilor. Jericho, de pildă, (construit prin anul 8.000 Î.E.N.), avea ziduri groase de trei metri şi
înalte de patru metri. Casele construite din pământ aflate în Ҫatal Hüyük, în Anatolia centrală (un sit
arheologic ce datează din neoliticul mijlociu), formează un zid neîntrerupt, fără ferestre sau uşi (cei
care le locuiau intrau printr-o trapă de pe acoperiş). Siturile neolitice precum acesta sunt dovada
fatalităţii utilizării armelor cu coarde.

Primele dovezi pe care le avem asupra schimbărilor tehince datează cu aproximaţie din anul
6.000 Î.E.N., tot de pe cuprinsul sitului arheologic Ҫatal Hüyük. Excavările au scos la iveală o serie de
pumnale de silex, cu lame mari, netezite prin presiune, cu mânere din os. Unul dintre ele arată superb,
având mânerul sub forma unui şarpe încovoiat (figura 26). 81 Acesta nu este cuţitul unui măcelar, ci
obiectul ornamentat şi preţuit al unui războinic. A fost conceput pentru atac şi făurit pentru lupta
directă, pornită de un om împotriva altui om.

Am propria mea teorie despre cum au apărut aceste obiecte. Am vorbit deja despre armele cu
coarde. Adesea, inamicii răniţi erau urmăriţi şi executaţi în cadrul unei lupte, cam la fel cum arcaşii
vânează în ziua de astăzi o căprioară rănită. Niciun animal nu îşi doreşte să moară, iar oamenii nu fac
excepţie de la regulă. În timpul acestor crime, confruntările directe erau o necesitate.

Erau avute în vedere câteva considerente practice: arme precum pumnalul nu erau atât de
uşor de făurit. Confecţionarea lor cerea timp, efort şi cunoaştere. Cuţitele cu mâner din lemn sau din
os există de circa 25.000 de ani, însă nu am putut identifica lame create anterior cu o atât de mare
precizie a formei şi cu o destinaţie stabilită de la bun început atât de clar. Lama de mai jos a fost creată
de un om care ştia cum să mânuiască un cuţit în luptă.

Fig. 26. Pumnalul de la Ҫatal Hüyük.

81
Michael D. Coe et al., Swords and Hilt Weapons, New York: Weidenfeld and Nicolson, 1989.

75
 Astfel, în perioada de început a agriculturii toţi bărbaţii erau vânători, agricultori şi războinici.
Circumstanţele şi necesităţile dictau acţiunile pe care le urma fiecare în parte. Dar pe măsură ce
armele de distrugere au devenit din ce în ce mai puternice, necesitatea unor abilităţi specializate şi a
unor deprinderi specifice a crescut. Astfel de arme erau făurite pentru cei inclinaţi să le folosească şi
care îşi demonstrau capacităţile în acest sens. Și aşa a început să capete contur tagma războinicilor,
deşi aceasta a cunoscut apogeul abia în Epoca Bronzului.

Cred că în acele vremuri oamenii erau mai puţin alienaţi decât cei din ziua de astăzi (civilizaţia
face cumva ca lucrurile să fie totodată şi mai bune, şi mai rele). Dorinţele şi intenţiile oamenilor, bune
sau rele, erau mult mai clare şi directe. Pumnalul de la Ҫatal Hüyük are propria lui poveste: aceşti
războinici, care nu erau atât de animalici pe cât am ajuns noi să credem, au înţeles că vărsarea de
sânge pe care o provocau era ceva îngrozitor. Cu siguranţă şamanii lor i-au avertizat cu privire la
consecinţele revelate de spirite. Prin urmare, au încercat să ţină luptele doar între ei: un războinic
lupta numai cu un alt războinic, de comun acord. Posibil să fi fost la mijloc şi egourile lor uriaşe (de
pildă, "voi lupta numai cu aceia care merită"). Dar acel pumnal nu este unealta unui măcelar. Există
alte arme care sunt mai potrivite simplelor execuţii. O suliţă, de exemplu, oferă mult mai multă
siguranţă. Dacă ne gândim, chiar şi un ciomag zdravăn este mai util şi mai simplu de făcut. Pumnalul
era arma de rezervă a unui războinic, pe care o folosea în luptele directe, corp la cor; era arma folosită
în duelurile dintre campioni.

EPOCA BRONZULUI

Va trebui să ne întoarcem puţin în timp, în secolul al XIII-lea Î.E.N., să vizităm India şi Grecia,
unde, în Epoca Bronzului, castele războinicilor deţineau controlul. În momentul răspândirii uneltelor
din bronz, războinicii au căpătat o identitate aparte cu adevărat. Ca aliaj de cupru şi staniu, bronzul era
foarte costisitor, iar materia primă trebuia importată de departe. Era firesc ca armele să ajungă în
posesia celor care ştiau să le folosească în mod eficient.

În Mahabharata (transmisă oral, prin tradiţie, încă de la 1.302 Î.E.N.) există reguli generale
care stabilesc comportamentul unui războinic (ksatriya) şi care reflectă un cod cavaleresc, ce
aminteşte de cel urmat de Artur şi Cavalerii Mesei Rotunde: civilii şi lăcaşurile sfinte nu puteau fi
atacate în timpul luptelor, iar războinicii erau încurajaţi să lupte doar cu egalii lor şi numai pentru
cauze drepte.

Nobilimea ksatriya practica o artă marţială numită vajramukti, care se traduce prin sintagma
"trăsnetul ţinut cu mâinile împreunate". Cuvântul mukti descrie pumnul strâns, ponderat cu subtilitate
şi cunoaştere; nu este menit să lovească în oricine. De fapt, o traducere bună a termenului ar fi
"pumnul rafinat". (Mai multe detalii cu privire la acest subiect în anexa 1, nota 4).

În Iliada, Hector, primul războinic al Troiei, îl insultă pe Paris Alexandros (care o furase pe
frumoasa Elena de lângă soţul ei, Menelaus) şi îl convinge să lupte cu Menelaus pentru mâna Elenei.
Hector păşeşte cutezător spre armatele de greci şi troieni care desfăşurau lupte sporadice, strigând
pentru a se face auzit, purtându-şi suliţa cu o atitudine lipsită de agresiune. Este în raza miilor de
săgeţi, pietre şi suliţe, însă nimeni nu îl atacă:

76
 Ascultaţi-mă, voi, trioeni şi greci cu armuri strălucitoare, ascultaţi ce oferă Alexandros [Paris],
cel care a pricinuit acest război. Fie ca troienii şi grecii să-şi depună armele pe pământul
hrănitor al tuturor celor vii, astfel încât el şi cel care adoră războaiele, Menelaus, să se poată
duela între ei, pentru Elena şi pentru bogăţiile ei. Acela care va învinge, va revendica femeia şi
zestrea ei, în vreme ce toţi ceilalţi îşi vor jura prietenia şi pacea. 82,83

Iar Menelaus răspunde urlând:

Ascultaţi-mă, pentru că eu sunt cel care a îndurat cea mai multă durere! Cred că acum este
momentul ca grecii şi troienii să trăiască în pace. Au suferit destul din cauza disputelor mele cu
Alexandros, care a început toate acestea. Unul dintre noi trebuie să-şi întâlnească moartea,
după cum va decide Soarta. Cât despre voi ceilalţi, trebuie să deveniţi curând prieteni. Aduceţi
două oi [spre sacrificiu şi jurământ], un berbec alb şi o oaie neagră pentru Soare şi pentru
Pământ, iar o a treia oaie să o aducem pentru Zeus. 84

Vom reveni curând la Epoca Bronzului şi la greci, dar este important să remarcăm evidentul
cod al onoarei pe care îl regăsim în textul ce datează din secolul al XIII-lea Î.E.N., şi care se regăseşte
din Grecia până în India şi chiar mai departe de atât. Aceştia nu sunt criminali însetaţi de sânge,
masacrând la întâmplare, ci sunt grupuri de oameni care încearcă să trăiască onorabil şi chiar să lupte
între ei cu onoare. Un astfel de cod nu a apărut în mod spontan; cu siguranţă el a prins contur de-a
lungul secolelor. Pumnalul de la Ҫatal Hüyük sugerează că acest cod îşi are rădăcinile în mileniul şase
Î.E.N. Cred că interacţiunile dintre războinici şi şamani au determinat apariţia lui şi, pe cale de
consecinţă, a elitei războinicilor.

Folosesc termenul elita războinicilor cu precizie. De exemplu, ştim că scrierea a apărut cu

aproximativ 3.000 de ani Î.E.N., în Mesopotamia şi Egipt, fiind creată de trezorierii regilor. Dar
contabilii sunt lipsiţi de putere fără o armată care să impună colectarea datoriilor, ceea ce înseamnă că
acei regi aveau nenumăraţi soldaţi, care ştiau să lupte. Astfel că trebuie să facem aici distincţie între
soldaţi, războinici şi oamenii care formau elita războinicilor.

Ar trebui să subliniez că termenul războinic nu transmite cu exactitate înţelesul pe care eu i-l

atribui, deoarece rădăcina sa este război; însă mă voi folosi de el aşa cum este. Trebuie să fac din nou
referire la limba greacă pentru a prezenta conceptele în mod clar. Un bun exemplu poate fi găsit tot în
Iliada lui Homer. Cuvântul grecesc pentru război este polemos (πόλέμός), care înseamnă "a distruge un
oraş".85 Zeul grec al războiului, Ares, care la romani a devenit apoi Marte (de unde şi cuvântul marțial),
nu era prea apreciat de greci. Într-adevăr, în cultura lor era o distincţie clară între a fi războinic divin şi
războinic de rând, care îl urma pe Ares şi care distrugea orice.

82
Iliada de Homer, rapsodia Γ, traducerea mea, după original. Vă rog să iertaţi greşelile pe care le-aş fi putut face.
(N.A.)
83
Două puncte: 1) Observaţi trimiterea la pământul "hrănitor al tuturor celor vii". În mod clar, în acele timpuri
acordau o importanţă mai mare ecologiei decât o facem noi astăzi. 2) Da, erau fără îndoială nişte porci macho
şovini, dar în cele din urmă Elena deţinea dreptul de proprietate asupra bunurilor ei. Ar fi fost de neconceput ca
fostul soţ să i le confişte, chiar dacă ea îşi părăsise casa, iar el locuia în apropierea pământurilor ei.
84
Iată o trimirere la yin şi yang! Și este interesant faptul că o a treia oaie este oferită separat lui Zeus, cel care
îmbină yin şi yang.
85
De la polis (πόλίς), "oraş" şi ollymi (όλλύμί), "a distruge".

77
 Grecii aveau, de asemenea, un termen aparte pentru "lupta corp la corp". Homer foloseşte
cuvântul machi (μάχή), care mai tărziu a căpătat sensul general de "luptă". Este interesant de observat
că termenul "cuţit" are traducerea machaira (μάχάίρά), care are aceeaşi rădăcină mach– (de aici
alegerea mea de mai devreme prin care m-am referit la pumnalul de la Ҫatal Hüyük). Machi trimite cu
gândul la onoare şi corectitudine, în vreme ce polemos nu determină asta; imaginea mentală pe care o
stimulează cel dintâi ar trebui să fie aceea a doi cavaleri care se confruntă într-un duel, iar celui de-al
doilea îi corespunde o bandă de infractori care dau foc unui sat şi îi măcelăresc pe oamenii lipsiţi de
apărare. Hector foloseşte cuvântul machi atunci când îl provoacă pe Menelaus, atribuindu-i acestuia
epitetul Areifilos, "prietenul lui Ares"; 86 aceasta este o insultă cu greu disimulată verbal şi atribuită
unuia dintre cei pe care îi considera vinovaţi de violenţa războiului (cel de-al doilea fiind Paris, pe care
de asemenea îl insultă, numindu-l "băiat frumos, incapabil de altceva decât de a seduce femei").

Dar grecii din vechime aveau de fapt doi zei ai luptelor. Alături de Ares, care era simbolizat de
vultur şi de cocoş, se găsea şi zeiţa virgină Atena, care este cea mai importantă pentru discuţia
noastră. Atena este totodată zeiţa înţelepciunii şi a învăţării, fiind protectoarea cercetătorilor şi a
artiştilor. Ea luptă numai pentru a apăra, iar unul dintre termenii care o descriu este Promachos (cea
care luptă pentru a proteja). Simbolurile corespondente ei sunt măslinul şi bufniţa. Ea poartă cască şi
armură şi ţine un scut şi o lance, însă puterile ei ajung dincolo de spaţiu şi timp, având în vedere că pe
scutul ei se regăseşte imaginea capului Medusei, una dintre surorile Gorgone, al cărei chip, dacă este
văzut, poate transforma muritorii în stane de piatră. 87

Athena reprezintă alkí (άλκή), abilitatea de a lupta nu doar cu mult curaj, dar şi cu putere
spirituală. Ea îl întâlneşte pe Ares pe câmpul de luptă al Troiei şi râde de el:

"Prostule! Tot nu pricepi că eu sunt mai presus de puterile tale! Numai aşa se explică
îndrăzneala ta de a da cu ochii de mine!" Grăind astfel, ea i-a lovit grumazul şi i-a paralizat
trupul. Iar în căderea sa, Ares a acoperit şapte acri de pământ, părul lui s-a umplut de ţărână şi
armura lui a zăngănit, atingând pământul. 88

Genul meu de femeie!

Revenind la Epoca de Bronz, descoperirile arheologice au arătat că schimburile de mărfuri

erau o practică foarte răspândită, iar în secolul al XV-lea Î.E.N. bunurile circulau din Britania până în
India (şi posibil China). De pildă, în Franţa, Britania, Irlanda, Spania, Slovacia, Iugoslavia, Austria şi
Cipru există mine de malahit, carbonat natural de cupru. Însă cuprul era folosit cu mult înainte ca
Epoca Bronzului să fi început. Astfel că, trebuie să fim atenţi la circulaţia celei de-a doua componente
a bronzului, staniul, pentru a înţelege cât te ample erau schimburile de mărfuri la vremea aceea.

Bronzul este un aliaj de cupru, cu 5 până la 10 la sută adaos de staniu. Acest lucru înseamnă că
civilizaţia bronzului avea acces la cantităţi considerabile de staniu. Dar staniul nu se găseşte în subsolul
din zona mediteraneană, în Egipt sau în Mesopotamia. Există numai câteva mici zăcăminte în Anatolia,
Italia şi Spania. Aşadar de unde venea staniul care a fost folosit în cel de-al treilea mileniu, în cadrul
aliajelor de bronz, de exemplu, în mormintele regale din Ur şi în oraşul Susa? Astăzi se ştie că la
86
Am tradus Areifilos cu sintagma "adoratorul războiului" într-unul dintre paragrafele anterioare, fără să fi adus
explicaţia de mai sus.
87
Surorile Gorgone simbolizează puterile infinitului. Medusa vine de la meta (dincolo de) şi ousia (substanţă).
Astfel, Medusa se traduce prin "substanţa a ceea ce este dincolo".
88
Iliada de Homer, rapsodia Γ, versetele 405-410.

78
începutul celui de-al doilea mileniu Î.E.N., aşezările mai apropiate de est importau staniu din orient,
cel mai probabil din Afganistan, iar comerţul trans-european se baza pe exploatările zăcămintelor din
Cornwall, Anglia şi din sudul Britaniei. Cercetările arheologice indică faptul că până în secolul al XV-lea
Î.E.N., în întreaga lume a fost pus la punct un comerţ organizat, ce se desfăşura pe distanţe lungi. Acest
comerţ a creat o legătură între nordul Europei, cu numeroasele sale bogăţii, şi malurile sudice ale
Indiei, iar credinţa mea este că se ajunsese chiar şi mai departe de atât. Știm, de exemplu, că tot
chihlimbarul descoperit în Grecia micenică şi minoică este de origine baltică. Și mai ştim că abanosul şi
fildeşul de hipopotam şi de elefant erau transportate dintr-o parte în alta a lumii, în cantităţi
considerabile. De asemenea, regii din vechime făceau adesea schimb de daruri valoroase, aduse din
depărtări; astfel se explică prezenţa sigiliilor şi a giuvaerelor provenite din estul apropiat şi ajunse la
mormintele din Grecia micenică.89

Mai trebuie spus că schimburile de mărfuri se desfăşurau cât de poate de democratic, ele
nefiind rezervate doar regilor. Începând cu mileniul al III-lea Î.E.N., înainte de Epoca de Bronz, roci de
calitate folosite pentru fabricarea uneltelor şi a armelor erau comercializate liber pe tot cuprinsul
Europei şi în Orientul apropiat. Obsidianul de pe ţărmurile Mediteranei, doleritul din Britania şi silexul
din Anglia, Germania şi Polonia circulau pe întregul continent. Ceramica ajungea din est în vest şi de la
sud la nord, iar lemnul libenez devenise cunoscut în mod aparte ca un bun material de construcţie. În
afară de materiale, inovaţiile culturale circulau la rândul lor dintr-o parte în alta: jugul pentru plug,
băuturile alcoolice şi frâiele sunt numai câteva exemple. Și încă un obiect, unul foarte important din
punctul nostru de vedere, s-a răspândit de-a lungul ţinuturilor vechimii: sabia.

Putem depista existenţa elitei războinicilor prin intermediul descoperirilor arheologice şi prin
miturile ori prin tradiţia orală transmisă. Prezenţa sabiei pe cuprinsul ţinuturilor de demult este
susţinută de argumente arheologice puternice.

Se pare că începând cu cel de-al VI-lea mileniu Î.E.N., războinicii se duelau cu suliţe şi scuturi,
iar când practicau lupte corp la corp foloseau pumnale. Picturile din mormintele de la Beni-Hasan
arată că wrestlingul era obişnuit în Egiptul anului 2.000 Î.E.N. 90 Eu cred că aşa stăteau lucrurile în
întreaga lume încă din mileniul al IV-lea Î.E.N. După cum ştie oricine care a practicat jujutsu tradiţional,
wrestlingul este o acţiune de combat direct, între doi adversari care folosesc cuţite. Astfel, bănuiala
mea este că oamenii ştiau cum să folosească blocajele, piedicile, strangularea şi trântele cu mai bine
de şase mii de ani în urmă. Artele marţiale care implicau loviturile erau, la rândul lor, la fel de
răspândite.

Cuţitele de cupru şi topoarele au devenit populare în vechime începând cu mileniul al V-lea

Î.E.N., însă, pentru a fi drepţi, trebuie precizat că aveau mai degrabă un rol simbolic, decât o
funcţionalitate deplină. De fapt, armele şi uneltele bune şi de calitate din obsidian erau mult mai
eficiente decât cele din cupru (la fel era şi silexul bine prelucrat, pentru a respecta adevărul istoric). 91
Pe scurt, armele din cupru, deşi renumite şi destul de răspândite, nu îşi câştigaseră încă aprecierea
deplină. Pe măsură ce metalurgia cuprului s-a dezvoltat, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu topoarele şi
cuţitele făurite din acest material, însă abia când a fost descoperit bronzul armele de metal au devenit
dintr-o dată standardul de calitate. 92

89
Gods and Heroes of Bronze Age Europe: The Roots of Odysseus (Strasbourg: Concil of Europe).
90
Michael Poliakoff, Combat Sports in the Ancient World, New Haven: Yale University Press, 1987.
91
Cuprul era util ornamentaţiilor, ca material de îmbinare şi în cazul bijuteriilor, împreună cu aurul.

79
 Armele din bronz erau mult, mult mai bune decât cele din piatră. Prima armă de război creată
a fost cuţitul din bronz, care, după cum am atătat deja, avea de regulă o formă triunghiulară. Bronzul
era scump şi nu se găsea în cantităţi mari; modul de prelucrare implica un proces elaborat şi era un
secret bine păstrat. Cea de-a doua armă creată de fierari a fost o simplă modificare a cuţitului: au
plasat o lamă triunghiulară în vărful unei prăjini, în unghi de 90 de grade, realizând astfel halebardele.
Arme asemenea acestora au devenit populare în întreaga Europă începând cu a doua jumătate a
mileniului al III-lea Î.E.N., până la jumătatea mileniului al II-lea Î.E.N. În mormântul unui războinic
descoperit în Polonia, care datează de la 1.850 Î.E.N., au fost găsite o halebardă, un pumnal
triunghiular, un topor, un ac cu mâner şi spirală de aur, toate aflate în stare bună (figura 27).

Fig. 27. Obiectele găsite în mormântul unui războinic din Polonia,

datând cu aproximaţie de la 1.850 Î.E.N. 93

Topoarele au devenit la fel de populare, îndeosebi deoarece corpul de oţel rezista în timp şi
erau arme uşor de făurit. Timp de mulţi ani ele au fost armele preferate, până la apariţia sabiei.

Primele săbii au apărut nu în Europa, ci în Orientul apropiat. Reprezentări ale unor săbii de
bronz cu lame arcuite, ce datează din mileniul al III-lea Î.E.N., de la începutul erei babiloniene, au fost
găsite în cadrul sitului din Tello. Acest lucru indică faptul că metalurgiştii babilonieni au fost cei dintâi
care au descoperit tehnica prin care puteau prelucra cantităţi mai mari de bronz, iar cei care îi
tocmeau au fost primii care au găsit modalitatea de a transporta şi de a filtra mai cantităţi de staniu.
Într-un mormânt de la Byblos, din Liban, ce datează de la începutul secolului al XVIII-lea Î.E.N. 94, au
fost descoperite săbii aflate în bună stare (figura 28).

92
Ötzi, rătacitorul mumificat descoperit pe culmile Alpilor Ötztal în 1991 şi datând de la 3 .350 Î.E.N., purta cu el
un topor din cupru, însă el se baza pe alte arme: un cuţit de silex, un sfredel de silex, un răzuitor şi o sulă din os.
Arma lui principală era un arc din lemn de tisă, de 1,8 metri, alături de cele patruzeci de săgeţi ale sale. Cred că
topoarele din cupru erau atunci cum sunt astăzi ceasurile Rolex: erau cu siguranţă frumoase, însă orice alt ceas
ar fi la fel de eficient la un preţ mult mai mic.
93
Ele au fost descoperite în mormântul de la Leki Male din Koscian, Polonia (Cultura Unetice, cu aproximaţie,
secolele XX-XIX Î.E.N.) Obiectele se găsesc la Muzeul de Arheologie din Polonia. Axul halebardei are 72 de
centimetri, iar lama 18 centimetri lungime.
94
Coe et al., Swords and Hilt Weapons.

80
Fig. 28. Sabia arcuită din bronz, din Orientul apropiat şi Asia de vest, datând cu aproximaţie de la
începutul celui de-al doilea mileniu Î.E.N. Schiţă realizată de Sir Richard Burton (a). 95 Sabia vestului, din
bronz, cu dublu tăiş, datând din secolul al XVII-lea Î.E.N. (b). Este interesant de observat preferinţa
europenilor pentru săbiile drepte cu tăiş dublu, chiar şi în cadrul unui exemplu atât de timpuriu.

Din Asia de vest, sabia a ajuns repede în Europa, pătrunzând întâi în Anatolia, pe malurile
Mării Egee şi în ţinuturile greceşti. Până în secolul al XVI-lea Î.E.N., sabia din bronz cu dublu tăiş, cea
subţiată la mijloc ori cea sub formă de spadă (figura 28 b), s-au răspândit pe întregul continent
european, în Asia de vest şi pe ţărmurile bazinului mediteranean. Era un obiect preţuit, iar legendele
care aveau să o însoţească erau mai presus decât acelea despre armele dinaintea sa, cum ar fi suliţa,
arcul şi toporul. Această răspândire relativ grabnică a sabiei din bronz (armă folosită mai degrabă în
dueluri decât în atacurile de pe frontul de luptă) şi dezvoltarea legendelor care o însoţeau pot însemna
un singur lucru: elita războinicilor se afla deja la apogeu, cei mai iscusiţi dintre ei fiind, fără îndoială,
maeştrii nei kung.

COPIII ZEILOR

Începând de la Gilgamesh, povestirile epice despre războinicii cu puteri de semizei, care luptă
împotriva a tot ceea ce mişcă şi scapă ţinuturile de monştri, şi-au lăsat amprenta asupra lumii
străvechi, semănând seminţele practicii pe care chiar şi acum oameni precum John Chang o transmit
mai departe celor ca mine. Este important de remarcat că aceştia nu sunt totdeauna eroi infailibili
aflaţi de partea dreptăţii, ci sunt cât se poate de umani, iar marile greşeli şi slăbiciuni însoţesc puterea
lor nesfârşită. Pe scurt, dau greş adesea şi sunt nevoiţi să plătească preţul. Războinicul divin al
Antichităţii luptă permanent pentru a-şi îndeplini cele pe care le datorează Dumnezeului său, luptă cu
pasiunile sale vremelnice şi cu ispitele nevoilor omeneşti obişnuite. Hercule, de exemplu, îşi ucide
propria soţie şi copiii, nu o singură dată, ci de două ori. Povestea lui Samson este bine cunoscută
pentru lecţia sa despre fragilitatea umană. Iar lista poate continua. Aceştia sunt fără îndoială oameni
mai puternici decât viaţa însăşi, dar care nu îşi leapădă o clipă condiţia umană şi toate eşecurile care o
însoţesc.

95
Sir Richard F. Burton, The book of the Sword, London: Chatto and Windus, 1884

81
 Până la începutul Epocii de Bronz, elita războinicilor devenise puternic înrădăcinată în
societate. În acele timpuri, toate luptele erau considerate ca fiind eroice, după cum se arată în
Odiseea sau în Gilgamesh. Uneori, aceşti eroi dau dovadă de cavalerism (cum face Arjuna în
Mahabharata sau cum fac războinicii din Iliada); alteori, se comportă asemenea unor animale (cum
face Hercule, care îi taie nasul şi urechile purtătorului de mesaj al lui Orehomenus). 96

Pilda biblică a lui Samson97 este unul dintre cele mai importante exemple pentru aceia care
studiază elita războinicilor şi ştiinţa nei kung, furnizând detalii despre cum îşi dezvoltau puterile aceşti
oameni. În ebraică, numele lui se scrie Shimshon, ceea ce înseamnă "fiul soarelui". Samson era
nazireu (ceea ce înseamnă "cel ce se abţine"), un războinic sfânt, care a luptat cu filistenii la începutul
perioadei tribale a evreilor în Canaan (secolele XII – X Î.E.N.).

Toată lumea este familiarizată cu povestea, aşa că nu are rost să o reiau aici. Enigma pe care o
avem de dezlegat se referă la capacităţi fizice extraordinare pe care le deţinea Samson şi la
învâţămintele istoriei sale, care ne arată că el şi-a pierdut puterile în mod dramatic după ce a încălcat
jurămintele de nazireu. Dar cum anume au fost încălate acele jurăminte? Având în vedere că viaţa lui
gravita în jurul aventurilor cu femei filistine, Samson este descris în Cartea Judecătorilor ca fiind mânat
de pasiuni arzătoare. Lui îi sunt atribuite fapte măreţe tipice semizeilor: uciderea unui leu cu mâinile
gole, mutarea porţilor Gazei, uciderea a o mie de filisteni cu maxilarul unui măgar. Însă el încalcă
jurămintele religioase "desfătându-se" alături de o femeie filistină din aşezarea vecină, Timnah. 98 În
cele din urmă, Samson cade pradă duşmanilor săi, îndrăgostindu-se de Delilah, o femeie din valea
Sorek, care îl amăgeşte să-şi dezvăluie secretul forţei sale. Este capturat, orbit şi înrobit de către
filisteni, dar în final, prin revenirea forţelor lui, se răzbună, demolând marele templu din Gaza, fapt
care duce atât la uciderea celor care îl capturaseră, cât şi a sa.

Delilah (sau Dalila, versiunea corectă) înseamnă în ebraică "dorinţă"; şi cu acest gând, aş vrea
să prezint o interpretare revizuită a istoriei lui Samson, care are legătură cu exersarea puterilor nei
kung.

"Fiul Soarelui" este practicant nei kung, având în vedere că în povestea aceasta evreii din
vechime au identificat în mod corect yang chi-ul solar care alimentează puterile lui măreţe. Faptul că el
nu bea vin şi nu îşi tăia părul are de-a face prea puţin cu existenţa sa ca nazireu. Acestea sunt mai
degrabă simboluri pentru cele la care el a renunţat cu adevărat: plăcerile orgasmului şi ale ejaculării.
Ca practicant nei kung, el şi-a înfrânat mereu sexualitatea, ducând acea putere sus, în dantienul său.
Tocmai acest yang chi îi oferă rezistenţa extraordinară.

Abia după ce am aflat de la John Chang istorisirile despre maeştrii trecutului din şcoala Mo-Pai
şi după ce am practicat eu însumi nei kung, am înţeles cât de dificil este să-ţi înfrânezi sexualitatea şi
să trăieşti în celibat. Mă îndoiesc că există vreun practicant nei kung sau kundalini yoga care să nu fie
de acord cu mine. Pe măsură ce puterile cresc, la fel se întâmplă şi cu emoţiile, iar patimile devin mai
puternice. Nei kung presupune o permanentă luptă.

96
Îmi pare rău să vă spun, dar era departe de a fi un tip amabil, după cum îl portretizează Kevin Sorbo în serialul
de televiziune. Ca adolescent, Hecule a spart ţeasta profesorului său de muzică, cu chitara, doar pentru că omul
a îndrăznit să-i critice performanţa.
97
Judecătorii, 13-16.
98
Și este încolţit de o mie de filisteni, pe care i-a ucis în timp ce se distra împreună cu femeia filistină, aceasta
fiind o profesionistă care furniza plăceri bărbaţilor!

82
 Cu toţii picăm şi ne ridicăm. La nivelul la care mă aflu eu acum îmi este permisă o singură
ejaculare pe lună, însă aş minţi dacă aş afirma că respect această regulă cu rigurozitate. Dorinţa
sexuală este, de fapt, cu totul împotriva rădăcinii vieţii, iar traiul în mijlocul societăţii face lucrurile cu
atât mai dificile. O cale de compromis ar fi sexul fără ejaculare, care dezamorsează oarecum presiunea
psihică. Însă această abordare este dificilă atât pentru practicant, cât şi pentru partener. Din fericire,
sistemul are o mulţime de măsuri de siguranţă, construite pentru a-i asigura viabilitatea. De exemplu,
în timpul zilelor în care îmi permit să am un orgasm, revin la puterea iniţială până în cursul dimineţii
următoare. Totuşi, regulile spun că nu am voie să mă antrenez timp de trei zile după aceasta. Când
dau frâu liber cu adevărat poftelor mele trupeşti şi mă bucur de sex pasional o noapte întreagă,
ejaculând în mod repetat, atunci porţile dantienului se închid de-a binelea şi orice beneficii aş fi
căpătat de pe urma antrenamentului nei kung sunt pierdute o vreme.

Sunt sigur că asta i s-a întâmplat şi lui Samson. Împreunându-se cu Dalila (dorință), şi-a permis
să aibă nu un singur orgasm, ci trei. Astfel, a pierdut întreaga sa forţă interioară. (Cu siguranţă o fi fost
ceva de capul acelor femei filistine.) Era asemenea oricărui alt om atunci când soldaţii l-au împresurat
şi l-au orbit. Însă răpitorii săi nu înţelegeau principiile care guvernau puterile lui. Dacă le-ar fi înţeles, l-
ar fi ucis de îndată. După un timp, să spunem aproximativ o săptămână, el şi-a recăpătat forţa. Fiind
orbit şi încarcerat, nu se putea antrena pentru a recăpăta întreaga sa putere. Probabil nu putea face
nici măcar o simplă meditaţie. Şi pentru că nu putea lupta pe deplin cu inamicii, a preferat să le
distrugă templul şi să ucidă astfel cât mai mulţi dintre liderii lor.

Întâlnim o pildă similară în Gilgamesh.99 Acest războinic este la rândul lui "două treimi zeu" şi
crează probleme supuşilor săi, "luând fiicele de lângă taţii lor şi soţiile de lângă soţii lor". (Sunt sigur că
fără ejaculare). Pentru a repara lucrurile, zeii l-au creat pe părosul Enkidu, care a crescut în deşert,
necompromis de societate şi de tentaţiile trupeşti. Puterile sale erau măreţe şi le folosea pentru a
proteja regatul animalelor de oameni. Enkidu cobora în şanţurile săpate de vânători şi smulgea
plasele. Forţa lui era egală cu aceea a unei întregi armate şi, din acest motiv, nimeni nu îndrăznea să se
aventureze în deşert.

Dar Gilgamesh, căruia i-a venit repede ideea cum să-l lase pe Enkidu lipsit de puteri, trimite un
om în sălbăticie:

Mergi cu o prostituată după tine. Când el îşi va însoţi turma [de gazele] la adăpat, cere-i femeii
să-şi descopere goliciunea. Și lasă-l pe el să îşi facă plăcerile cu ea.

Odată ce acestea au fost înfăptuite, Enkidu a rămas lipsit de puteri. Văzându-l astfel, gazelele
au fugit. El s-a întors pentru a se aşeza la picioarele prostituatei, iar aceasta a continuat să-l
îmblânzească, dezmierdându-l:

Tu, frumosule Enkidu, tu eşti zămislit asemenea unui zeu.

De ce ţii tu pribegia prin deşert, alături de turmele animalelor sălbatice?
Vino! Te voi conduce către Erech, în interiorul cetăţii. 100

Astfel, fără rezistenţă, Enkidu a permis să fie dus în oraşul Erech, unde a devenit semi-civilizat.

99
A existat un personaj istoric, numit Gilgamesh, care a domnit în oraşul Uruk din Sumer, în cel de-al III-lea
mileniu Î.E.N. Poemul care s-a transmis până în ziua de astăzi datează de pe la începutul celui de-al II-lea mileniu.
100
New Larouse Encyclopedia of Mythology, London, Hamlyn, 1979.

83
 Zeiţa Atena întruchipează un alt exemplu al puterilor conferite de nei kung, după cum este
practicat acest antrenament de elita războinicilor. La Muzeul Acropolis se află o statuie care o
înfăţişează victorioasă, după ce a înfrânt un uriaş (figura 29). Șerpii – după cum am văzut, simbol al
puterii chi – se ridică dinspre mâinile ei întinse pentru a doborî inamicul. De asemenea, nu este nicio
coincidenţă că Atena este o zeiţă virgină, ale cărei puteri nu sunt răpite de sexul orgasmic.

Este interesant să ne întrebăm de ce au apărut aceşti eroi din vechime în Grecia, Roma, Egipt,
Babilon, China şi India. Un posibil răspuns, având în vedere cele descrise mai sus, ar fi că practicarea
nei kung pentru a căpăta putere în timpul vieţii pământeşti le permitea să-şi ia cu ei yang-ul atunci
când le sosea clipa sfărşitului pe Pământ. Vă voi aduce în atenţie, din nou, versetul din Tao Te Ching:

Cei care își păstrează chintesența, dăinuie.

Cei care mor, dar continuă să existe sunt nemuritori.

După moarte, aceste spirite au o mare capacitate, păstrându-şi puterea asupra lumii fizice.
Astfel, nei kung a fost motivul pentru care eroii erau apreciaţi în vechime.

Fig. 29. Atena luptând cu un uriaş, după o statuie aflată la Muzeul Acropolis. Șerpii,
reprezentând puterea chi, se ridică dinspre mâinile şi braţele ei.

În sfârşit, aş vrea să juxtapun două cuvinte greceşti şi să creez un nou termen pentru
procedeul general de luptă desfăşurată în cadrul artelor marţiale practicate de aceşti oameni:
panmachon (pan însemnând "tot" şi machi însemnând, după cum am văzut, "luptă onorabilă").
Panmachon a început din timpuri străvechi şi a marcat evoluţia omenirii, trecând prin Epoca de Bronz
şi prin Era Clasică. A străbătut timpul, ajungând până la maestrul meu, iar de la John Chang, la mine. 101

101
Am veşti pentru cei care mă consideră exagerat de etnocentrist, folosind cuvintele greceşti. În Grecia am fost
acuzat că sunt un agent al puterilor străine, din cauza aşa zisei orientări "anti-elene" din cadrul multor scrieri de-
ale mele. Fiind student al şcolii Mo-Pai, mă preocupă esența lucrurilor şi rareori aparenţele. Panmachon este un
termen nimerit. În orice caz, majoritatea termenilor tehnici din limba engleză derivă dinspre greacă sau latină.
Fiind grec, am ales varianta cea mai simplă. Nu am în intenţie nicio lipsă de respect faţă de vreo cultură şi nu

84
 Deşi în trecut erau răspândite în cadrul multor culturi, nu încape îndoială că artele marţiale de
astăzi descind direct sau sunt puternic influenţate de artele marţiale ale Orientului. Pentru mai multe
informaţii îndemn cititorii interesaţi să parcurgă anexa 1, nota 4.

Capitolul 7

PRACTICA

doresc să creez confuzii privind istoria. În afară de asta, există indicii conform cărora grecii antici înşişi foloseau
cuvântul panmachon pentru "artele marţiale".

85
 – Hei! Nu ești tu Kosta Danaos?

Un tânăr bărbat m-a abordat pe străzile din centrul Atenei, oprindu-se chiar în faţa mea. Eram
surprins că îmi cunoştea chipul. Lucrul acesta mi se întâmpla destul de rar. Stătea înaintea mea, foarte
sigur pe sine.

– Mă tem că da, am spus. Cum te pot ajuta?

– Păi urmez antrenamente de kickboxing cu domnul X.

– Minunat! Este un profesor grozav. A antrenat mai mulți campioni, nu-i așa?

Tânărul m-a privit din cap până-n picioare, măsurându-mă din ochi. Nu părea impresionat.

– Am auzit câteva istorii despre tine și am citit ceea ce ai scris.

– Aha, am murmurat eu. L-am examinat cu privirea. Pentru o clipă îmi părea că îşi face curaj şi
se pregăteşte să mă atace. Mi-am îndreptat conştiinţa cu mai multă fermitate asupra prezentului, mi-
am relaxat respiraţia şi mi-am orientat simţurile înspre gesturile noului cunoscut. Am observat cum
chi-ul meu se ridică de la sine, cum palmele îmi devin întâi roşii, apoi albastre, iar braţele îmi atârnă
tot mai grele şi tensionate. Probabil că tânărul a simţit ceva, pentru că a făcut câţiva paşi înapoi.

– Te caut de doi ani! a grăit el, în sfârşit. Îmi poți spune de ce Dumnezeu nu accepți studenți
noi?

– Accept studenți, am spus, însă înainte de asta îmi doresc să-i cunosc. Ție nu-ți place să-i poți
alege pe oamenii care intră la tine în casă?

– Ce are de-a face?

– Studenții mei îmi sunt ca o familie.

Asta l-a şocat cu desăvârşire. Am ajuns să-i cumpăr o cafea şi să stau de vorbă cu el vreo două
ceasuri. După cum povestea, întreaga lui viaţă căutase pe cineva asemenea maestrului meu.

De când publicasem Magul din Java, eram asaltat de scrisori de la oameni care cereau să afle
fie numele adevărat şi adresa lui John Chang, fie, neavând succes, să se antreneze cu oricare dintre
membrii Wenwukuan. Adevărul este că, până în ziua de astăzi, am interdicţie din partea maestrului
meu să comunic adresa lui, hotărârea sa fiind să nu primească studenţi noi. (Ține numai de el dacă îşi
va schimba decizia în viitor.)

În ceea ce mă priveşte, mi-am dorit întotdeauna să transmit mai departe ceea ce m-a învăţat
John Chang. Rostul principal al acestei lucrări şi a cărţii Magul din Java este de a determina oamenii să
practice măcar simpla meditaţie, primul pas al practicii nei kung. Din păcate, John este obligat prin
jurământ să îi înveţe doar pe aceia care îi sunt studenţi, iar eu sunt constrâns la rândul meu de o
promisiune similară. Din acest motiv nu vă pot spune în detaliu ceea ce, probabil, vă doriţi cel mai
mult să ştiţi: prezentarea cu precizie a antrenamentului psiho-energetic al şcolii Mo-Pai. Luând decizia
de a instrui studenţi şi acceptând karma pe care o presupune această decizie, îmi este permis să

86
predau antrenamentul numai celor alături de care lucrez. Astfel că îi analizez pe oameni în detaliu,
înainte de a accepta să-i învăţ, iar asta determină frustrarea unora.

Cum rezolvarea unor astfel de situaţii ne este permisă de reguli, când John i-a cerut
permisiunea maestrului său acorporal să le comunice oamenilor povestea şi învăţăturile lui, răspunsul
a sunat cam aşa: "Dacă poţi face asta determinând oamenii să mediteze, ar fi minunat. Dacă vor
apărea consecinţe nedorite ori dacă vei crea un Frankenstein monstruos, va trebui să înduri karma
acestui rezultat." Mai precis, Liao Sigung 102 ne-a cerut să lansăm barca la apă, dar ne-a avertizat că
dacă îi rupem vâslele sau îi spargem pereţii vom da de bucluc. Aşadar, am ales să înaintăm cu grijă şi
cu multă băgare de seamă. Însă am constatat că suntem în siguranţă dacă nu ne aventurăm în larg. Eu
unul, fiind grec, voi face un pas în faţă şi voi merge până la limită. Dacă există un sistem de justiţie în
viaţa de apoi, un bun avocat ar trebui să mă poată salva.

Majoritatea celor scrise în paginile care urmează au fost aprobate de John (care îşi doreşte cu
adevărat ca fiecare dintre cititori să înceapă practica meditaţiei). Lecturaţi această carte cu atenţie. Am
presărat indicii pretutindeni (după cum am făcut şi în Magul din Java). Dacă puteţi aşeza informaţiile
laolaltă, este cu atât mai bine pentru voi. Chiar şi Liao Sifu ar fi fericit.

În capitolul de faţă vom vorbi despre cele două regimuri elementare de antrenament din
şcoala Mo-Pai. În ordinea importanţei, acestea sunt meditaţia şi poziţia călăreţului.

MEDITAȚIA

Sunt întrebat adesea cum se practică meditaţia. În mod regretabil, răspunsul este mereu
acelaşi: nu vă pot spune cum să faceţi asta. Unul dintre primele lucruri pe care le-am învăţat de la John
Chang a fost acela că fiecare dintre noi îşi crează propria cale de a medita, deoarece nu există o soluţie
generală adecvată tuturor. Prin voinţa spiritului universal, fiecare dintre noi suntem unici şi fiecare
trebuie să descoperim propria cale.

În sfârşit, în acest moment, înainte de a prezenta aspectele practice ale meditaţiei, aş vrea să
spun câteva vorbe despre o capcană des întâlnită în zilele noastre, pe care eu o numesc spiritualitate
materialistă. Vă rog să nu confundaţi cu expresia materialism spiritual, adus în atenţia publicului de
Chögyam Trungpa.103 Materialismul spiritual face referire la un cursant care se răsfaţă cu spiritualitatea
ca şi cum ar fi un alt bun de larg consum, un substitut al posesiunilor materiale. (Altfel spus: "Oi fi eu
un pierde-vară în viaţa de zi cu zi, dar, Doamne, sunt spiritual!") Abordarea aceasta nu duce niciunde.
Una dintre marile lecţii învăţate de la Ghandi este că un om poate renunţa la ceva numai dacă, înainte
de toate, are la ce să renunţe. 104 Spiritualitatea materialistă nu face referire la practicant, ci la profesor.
Este vorba despre cei care, asemenea vulturilor, vânează studenţii doritori să se răsfeţe cu
materialismul spiritual. Există mulţi astfel de vulturi. Și aici este vorba despre călugării buddhişti care
vând iniţieri sau care, în schimbul unei taxe, ar fi în stare să spună despre orice individ că este
rinpoche105; yoghinii care cer o mie de dolari pentru a preda un simplu exerciţiu de meditaţie;
spiritualiştii care îi secătuiesc de averi pe văduvi şi pe văduve, folosind dispozitive electronice sau
102
Sigung înseamnă "învăţător străbun" sau "mare maestru".
103
Chögyam Trungpa, Cutting Through Spiritual Materialism, Boston, Shambhala, 1987.
104
Acest măreţ yoghin şi lider fusese un avocat de succes, înainte de a renunţa la profesia sa pentru a porni în
căutarea altor lucruri.

87
activităţi sub acoperire; predicatorii Bibliei care trec cu tava printre credincioşi pentru a-şi cumpăra un
Cadillac nou; acei guru care se folosesc de tantra pentru a face sex. Cazul cel mai grav dintre toate este
cel al reprezentanţilor celor cinci mari religii care amestecă spiritualitatea cu politica şi care îşi îndeasă
aur în buzunare, vorbind despre Dumnezeu. Lista este nesfârşită şi este o ruşine pentru noi toţi.

Spiritualitatea materialistă mă scoate din sărite. Ar fi o minciună sfruntată să pretind că pot

invăţa pe cineva să mediteze prin intermediul unei cărţi. Însă doresc să-mi îndeplinesc sarcina, pentru
a vă proteja de toţi cei descrişi mai sus. Pentru a ajunge la starea de meditaţie propriu-zisă, trebuie
îndeplinite anumite cerinţe. Tot ce pot face aici este să descriu aceşti factori, ajutându-vă astfel să vă
îndreptaţi către meditaţie.

Tu ești trupul tău

O dată ce am redactat avertismentul necesar, voi începe prin a explica ce înseamnă meditaţia
normală, ca stare de conştiinţă situată la graniţa dintre trezire şi somn, corespunzând undelor theta
ale conştiinţei. O meditaţie puternică poate ajunge de asemenea în starea delta şi, ocazional, chiar mai
departe. Un adevărat nemuritor, asemenea maestrului meu, poate intra într-o stare totală de
nemişcare, neavând nevoie nici măcar de o singură respiraţie, timp de opt zile, neîntrerupt.

Eu unul am experimentat numai de trei ori, până în acest moment, o stare uşoară de încetinire
a funcţiilor vitale şi nu am depăşit niciodată cincisprezece minute de nemişcare completă. În intervalul
de timp menţionat nu am respirat nici măcar o singură dată şi nu pot spune cu exactitate care era
ritmul bătăilor inimii mele. Ceea ce pot spune este că, dintr-un motiv sau altul, suspendarea respiraţiei
este o condiţie iniţiatoare, că se produc fenomene specifice foarte clare asupra cărora se poate lua
aminte lesne (la nivel vizual şi sonor, deşi mă îndoiesc că organele răspunzătoare de simţurile fizice au
vreun rol) şi că senzaţiile sunt plăcute, odată ce ai reuşit să depăşeşti teama iniţială.

Nu voi scrie despre fenomene pe care eu însumi abia acum încep să le experimentez. În
schimb, haideţi să ne concentrăm asupra meditaţiei simple, la care avem cu toţii dreptul prin naştere.
Este vorba despre procesul prin care putem restabili energiile care ne sunt furate în marasmul vieţii de
zi cu zi.

Mulţi autori au scris despre unitatea dintre minte şi trup. Voi adapta acest principiu şi îl voi
prezenta un pic diferit, utilizând o metodă întâlnită în cadrul tradiţiei Mo-Pai şi a şcolilor secrete de
luptă din Japonia medievală. Există de fapt patru factori care determină rezultatul procesului de
meditaţie: trupul (aflat în postura de meditaţie), emoţiile, bioenergia (chi) şi mintea.

Înainte de a vorbi despre fiecare factor în parte, aş vrea să stabilesc aici o perspectivă cât se
poate de clară asupra relaţiei dintre noi şi trupul nostru, aşa cum apare ea în cadrul meditaţiei. După
cum am spus mai devreme, gândim cu trupurile noastre, nu avem cum altfel. Inconştientul personal
este legat direct de celulele trupului. Ceea ce afirm acum este un punct de vedere mult diferit de
teoriile iudeo-creştine, respectiv carteziene, care predomină în societatea vestică şi care spun că
sufletul nemuritor dăinuie în hotarele trupului. Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Sufletul
tău nu este independent de trup, aşa cum nici inima nu funcţionează independent de sistemul
105
Rinpoche sau Rimboche sau Rinboqê este un termen onorific din limba tibetană. Sensul său literal este
"preţios". (N. Tr.)

88
circulator. De fapt, tu ești trupul tău. Fiecare gând pe care îl generezi este însoţit simultan de o reacţie
neuropsihică, care în ziua de astăzi poate fi observată şi, probabil, chiar măsurată. În timp (dacă nu
cumva funcţionează deja în folosul guvernelor noastre), vor apărea maşinării care vor putea citi
gândurile sau care vor putea să genereze gânduri în minţile oamenilor, iar acest proces se va baza pe
chimie şi undele electromagnetice, nu pe vrăjitorie.

O substanţă chimică introdusă în sânge poate controla procesul gândirii. Mulţi pacienţi,
prizonieri şi dependenţi de droguri pot depune mărturie. O rană la creier (sau la nivelul unui organ
vital) va afecta personalitatea celui rănit. Acestea sunt principii acceptate universal, deoarece au fost
dovedite clinic. De asemenea, în sens invers, gândurile şi emoţiile noastre ne afectează trupul. În
literatura medicală s-a făcut mare caz despre afecţiunile psihosomatice, iar ipohondria a devenit un
fenomen obişnuit în întreaga lume. Este oare, aşadar, ilogică afirmaţia că acesta este un proces
reversibil şi că trupul şi sufletul sunt o singură unitate? Voi repeta: nu trăieşti în trupul tău, ci ești
trupul tău.

În raport cu practica meditaţiei, principiul de mai sus înseamnă că anumite posturi de

meditaţie vor determina efecte specifice, particularizate.

Postura meditației

Primul factor care influenţează rezultatul meditaţiei este postura adoptată în timpul practicii.
Dacă alegi să meditezi în postura îngenunchierii, practicată de japonezi, numită seiza şi adusă în
atenţie de aikido şi zen, efectul produs la nivel neural şi mental va fi diferit de cel produs, să spunem,
de meditaţia în poziţia lotusului complet. Studenţii yoghini vor recunoaşte doctrina pe care o
parafrazez.106 Din nefericire, vorbesc ca urmare a experienţei personale când spun că eu, eternul
sceptic, a trebuit să aştept confirmarea acestor lucruri în mod repetat, înainte de a le accepta ca
adevărate.

Primul lucru care trebuie avut în vedere pentru meditaţie este postura fizică pe care o adopţi
înainte de a începe.

Nu vreau să bat apa în piuă asupra unui subiect care a fost analizat în detaliu, în cadrul a mii
de volume, însă, de dragul corectitudinii, voi vorbi despre postura cea mai bună pentru meditaţie,
conform şcolii Mo-Pai: poziţia lotusului complet. Semi-lotusul este următoarea postută de dorit, deşi
trebuie notat că eficienţa poziţiei lotusului complet este aproape dublă comparativ cu semi-lotusul.
Dacă nu poţi adopta niciuna dintre cele două poziţii, atunci ar fi cel mai bine să te aşezi pe pământ şi
să încrucişezi picioarele înaintea ta.

Este important ca vârful capului să fie îndreptat spre cer, iar baza pelvisului să atingă
pământul. Coloana vertebrală ar trebui să fie dreaptă, iar umerii relaxaţi. Aşează-ţi mâinile acolo unde
le poţi ţine confortabil. În tradiţia Mo-Pai se precizează că în timpul meditaţiei este bine să te
concentrezi asupra dantienului. Alte şcoli vorbesc despre alte puncte, însă din experienţa şcolii noastre
rezultă că dantienul este punctul cel mai sigur şi practic. Această recomandare a fost elaborată de alte
tradiţii chineze, care au o strânsă legătură cu bioenergia şi meditaţia. 107 Într-adevăr, spitalele chineze
care au întreprins studii asupra antrenamentelor au înregistrat multe cazuri de nebunie determinate
106
Mare parte din practicile yoga se bazează pe aplicarea anumitor posturi sau asane, de către fiecare individ.

89
de practica chi kung, din cauză că, în timpul exerciţiilor, practicantul a încercat să-şi schimbe punctul
de concentrare dinspre dantienul său, înainte de a fi pregătit să facă asta. Dantienul este asemenea
unui mare depozit care absoarbe deopotrivă necazurile şi binecuvântările, în cadrul unui proces
desfăşurat în relativă siguranţă.

Starea ta emoțională

Următorul factor care trebuie avut în vedere în timpul meditaţiei este starea ta emoţională.
Acest lucru este mult mai dificil decât pare. În artele marţiale, menţinerea unei minţi conştiente şi
netulburate este foarte importantă. Această conştienţă a minţii trebuie menţinută în timpul oricăror
confruntări şi dincolo de ele (unii spun în fiecare moment al vieţii). Cel mai mare inamic al stării de
conştienţă este dezechilibrul emoţional.

Stereotipul ucigaşului robot, rece ca ghiaţa şi indiferent, nu este potrivit artelor marţiale şi nici
practicilor meditative. Emoţiile noastre ar trebui să existe în mod liber şi natural, neîngrădite de
închisoarea minţii. Deoarece emoţiile noastre sunt strâns legate de inconştientul personal şi, astfel, de
fluxul bioenergetic, reprimarea emoţiilor este absurdă. Ar fi ca şi cum am încerca să trecem fluxul unei
ape curgătoare printr-o pâlnie: pe termen lung, cu siguranţă ar apărea probleme. Ar trebui să le
permitem emoţiilor noastre să capete expresie fără oprelişti, asemenea emoţiilor unui copil. Asta ar
putea însemna că într-un moment eşti cât se poate de furios, iar în clipa următoare să zâmbeşti şi să
râzi. De obicei, rezultatul este că simţi fericire şi mulţumire în cea mai mare parte a timpului. Desigur,
oamenii s-ar putea să creadă despre tine că eşti ciudat, imatur sau chiar nebun, însă până la urmă asta
este problema lor, nu a ta. Din cauza reprimării emoţiilor, fenomen impus de societatea
contemporană, 25% din rândul locuitorilor statelor vestice se îndoapă cu antidepresive. Dacă îţi
doreşti cu adevărat să meditezi, fluxul tău bioenergetic trebuie să circule liber, ceea ce înseamnă că
emoţiile tale nu trebuie să fie împiedicate. 108

Atunci când permiţi emoţiilor tale să se manifeste liber are loc prioritizarea lor automată, de
care este responsabil sistemul nervos central, ceea ce înseamnă că ele nu vă vor afecta performanţele.
De pildă, în urmă cu numai câţiva ani m-am răsturnat cu motocicleta. Am întâlnit o pată de motorină,
în timp ce conduceam cu viteză într-o curbă. Experienţa mea ca practicant al antrenamentelor de arte
marţiale şi-a spus cuvântul, iar trupul meu a reacţionat în mod automat. Timpul s-a dilatat şi îmi
amintesc deosebit de clar cum am aşezat motocicleta la sol, asigurându-mă că trupul meu era în
siguranţă, separat de vehicul. Wow, cât de simplu se petrece chestia asta, mi-am spus în gând, exact
aşa cum simţeam. Motocicleta a alunecat cu mine cu tot suficient timp. După ce motocicleta s-a oprit,
alunecarea mea a mai continuat vreo zece metri. Rezultatul a fost că m-am pricopsit cu o plagă
deschisă la genunchi, iar motocicleta avea nevoie de un nou strat de vopsea.

După ce m-am ridicat în capul oaselor, emoţiile pe care trebuia să le fi avut în timpul acestui
incident au început să-mi inunde trupul. Cea dintâi a fost furia: Ce idiot a vărsat (bip-bip-bip) de ulei
aici? Puricii și căpușele a zece mii de cămile să-și facă adăpost din trupul lui! şi aşa mai departe. Apoi a
urmat frica, frica aceea puternică pe care o ai atunci când eşti la un pas de moarte. Sentimentul ăsta

107
Conversaţiile private ale lui Chen Xiaowang. Marele maestru Chen este conducătorul celei de-a XIX-a generaţii
a clanului Chen, familia dinspre care au pornit toate şcolile moderne de tai chi chuan.
108
Există ramificaţii psihologice între aceasta şi sistemul limbic, dar nu voi intra în detalii aici.

90
m-a paralizat minute întregi. Apoi a venit uşurarea sufletească, fericirea omului care a supravieţuit
unui accident. M-am rugat în tăcere la Dumnezeu şi i-am mulţumit că mi-a salvat viaţa. Apoi mi-am
ridicat motocicleta şi am pornit-o la drum. Era ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-am amintit
întâmplarea abia astăzi, după ce am căutat prin memorie o poveste adecvată, care să ilustreze punctul
meu de vedere.

Dacă yang chi-ul este într-adevăr un iniţiator al transmutaţiei nucleare, existenţa sa ar putea
explica foarte bine anumite afecţiuni ale trupului care au legătură cu emoţiile, cum ar fi pietrele la
rinichi, fiere, din tractul urinar ori din vezică, care le crează probleme multor oameni. Există indicii
conform cărora până şi forma acestor pietre este determinată de emoţiile pe care individul şi le
reprimă la un moment dat.

Chi

Am vorbit pe larg despre cel de-al treilea factor, chi (bioenergia), atât în cadrul acestui text, cât şi în
Magul din Java. Aş vrea să subliniez încă o dată că bioenergia se află în strânsă legătură cu
inconştientul personal şi este influenţată de contextul emoţional. De vreme ce majoritatea paginilor
din această carte tratează direct sau indirect subiectul chi, singura precizare pe care o pot face aici
este: cu cât acumulezi mai mult chi, cu atât îți este mai ușor să intri în starea propriu-zisă de meditație.

Mintea

Cel de-al patrulea factor, mintea, priveşte conştiinţa noastră, conştientizarea referitoare la eu.
Mintea a fost analizată de toate religiile, de la începutul veacurilor. De exemplu, într-o mănăstire
ortodoxă greacă din Creta am găsit o inscripţie care, conform stereotipurilor, ar fi trebuit să se
găsească mai degrabă în Nepalul buddhist sau în Tibet, decât pe malurile însorite ale Mediteranei:
"Mintea este creatoarea tuturor şi motivul tuturor celor care există". 109 Din nou, dacă yang chi-ul
determină transmutaţia nucleară, în acest caz preceptul de mai sus este adevărat, iar realitatea este
conturată de mintea noastră. Referitor la minte, nu vorbesc doar despre conştiinţa personală, ci şi
despre inconştientul personal şi, cel mai important, despre inconştientul colectiv care dă formă
existenţei noastre fizice. De fapt, realitatea este un consens, este ceea ce noi stabilim de comun acord,
în mod inconştient (la fel cum am stabilit la nivel global semnificaţia banilor). În altă ordine de idei,
afirm că mare parte din puterea lui John vine din faptul că a acumulat atât de mult yang chi în
danitienul său încât poate influenţa cursul legilor naturii din jurul său, înfrângând realitatea care a fost
impusă asupra Universului nostru de către inconştientul colectiv.

Meditaţia elementară are de-a face în mod predominant cu potolirea minţii noastre
conştiente. Cu siguranţă, fiecare a citit despre diferitele metode ce pot fi utilizate spre a diminua
activitatea gândirii excesive, pentru a se ajunge în starea theta a conştiinţei ori chiar mai departe.
(Putem spune că este vorba despre a aduce mai aproape conştientul şi inconştientul, deoarece în final
asta se întâmplă. Iluminarea în sine nu este altceva decât uniunea dintre conştient şi inconştient.) Nu
voi repeta aici cerinţele ce trebuie îndeplinite în cazul acestor metode; majoritatea au ca punct central
starea de relaxare profundă. Există mii de volume publicate care descriu practicile meditative. Unele
109
Interesant este şi faptul că inscripţia datează din secolul al XIV-lea E.N.

91
implică folosirea mantrelor şi vizualizarea, altele nu. (Pentru că este important în contextul de faţă, voi
spune că tradiţia Mo-Pai nu cere nici folosirea mantrelor, nici vizualizarea în cadrul antrenamentelor.)
Este esenţial să se înţeleagă faptul că adevărata meditaţie nu este nici concentrare, nici relaxare.
Folosim concentrarea şi relaxarea pentru a ne apropia de meditaţie, dar meditaţia propriu-zisă se
produce de la sine. Putem spune astfel: concentrarea şi relaxarea sunt mijloacele prin care ne
apropiem de planul Infinit şi Etern, iar meditaţia are loc atunci când Infinitul îşi deschide porţile,
pentru câteva momente, stării noastre personale de conştienţă. Concentrarea este un efort. Relaxarea
este o acțiune. Meditaţia se întâmplă pur şi simplu, este rezultatul renunţării. Lucrurile sunt într-atât
de simple.

COROBORAREA TUTUROR CELOR PATRU FACTORI

Meditaţia este ceva cât se poate de personal, la fel de intim cum este a face dragoste, astfel că
aceasta se bazează foarte mult pe sistemul tău de credinţe. Sfatul meu este să urmezi un curs de
meditaţie cu un profesor în prezenţa căruia te simţi confortabil. Dar, te rog, practică meditația zilnic. Îţi
va schimba viaţa, îţi va îmbunătăţi sănătatea şi îţi va aduce nenumărate beneficii.

Să spunem că ştii deja sau eşti pe cale să înveţi cum să-ţi potoleşti mintea. Poate că o
reprezentare grafică (figura 30) ar descrie cel mai bine modul în care trupul, emoţiile, chi-ul şi mintea
lucrează împreună în cadrul meditaţiei:

92
 Fig. 30. Adevărata meditaţie poate fi atinsă numai când
trupul, emoţiile, chi-ul şi mintea sunt în echilibru.

În figura 30 se poate vedea că mintea, emoţiile, bioenergia şi trupul sunt dispuse sub formă de
cercuri pe un plan, iar deasupra acestora se află o a cincia sferă, meditaţia, poziţionată perpendicular
cu planul. Pentru ca meditaţia propriu-zisă să aibă loc, mintea, trupul, emoţiile şi bioenergia trebuie să
fie în echilibru perfect.

Să spunem că înclinăm balanţa către unul dintre factori, poate spre emoţii (pentru că suntem
furioşi pe cineva) sau înspre trup (pentru că am obosit). Condiţia preliminară de meditaţie este o sferă.
Ea intră în derivă chiar şi atunci când balanţa se înclină foarte puţin. Dar dacă unghiul de divergenţă,
theta, este prea mare, atunci te vei afla în afara sferei, respectiv în afara meditaţiei. Stările mai
profunde de meditaţie sunt reprezentate de sfere din ce în ce mai mici, în final ajungându-se la un
singur punct de la care nicio deviaţie nu este permisă. Acest punct reprezintă adevărata meditaţie. Ce
putem vedea aici este că toţi cei patru factori sunt importanţi în egală măsură pentru a ajunge în
starea de meditaţie.

Asta nu înseamnă că trebuie să devii Jackie Chan sau Krishnamurti pentru a practica meditaţia,
ci înseamnă că trebuie să deţii controlul asupra trupului tău şi să permiţi emoţiilor să se manifeste
liber, pentru a avea succes. De asemenea, împotriva oricăror aşteptări, înseamnă că meditaţia nu este
doar un proces mental, ci şi unul fizic, corporal, în aceeaşi măsură în care este spiritual şi cerebral.
Tratează-l ca atare şi vei avea succes.

PROCESUL MEDITATIV

Timp de zeci de mii de ani, oamenii au trăit în deplină armonie cu natura şi cu lumea spiritelor.
Astăzi acceptăm ideea că popoarele aborigene deţin simţuri pe care noi, cum măreţia noastră
tehnologică, le-am pierdut. Cu numai douăzeci de ani în urmă, băştinaşii Khoisan din Africa de Sud
puteau vedea lunile lui Jupiter cu ochiul liber şi simţeau mirosul prăzii lor de la kilometri distanţă.
Poate că percepţia lor asupra realităţii era mult mai profundă decât a noastră, iar ca urmare a acestui
fapt ei credeau în spirite, comunicând cu ele şi având credinţa conform căreia conştiinţa noastră
continuă să existe după moartea trupească.

John Chang mi-a spus că spiritele noastre sunt de fapt mintea noastră conştientă şi
inconştientă şi că în moarte este la fel ca în visare. Spiritele noastre sunt mintea noastră yin, trupurile
noastre sunt mintea noastră yang. Astfel că, orice disciplină care ne ajută să aducem mai aproape,
unele de altele, conştientul, subconştientul şi inconştientul, oferă profunde beneficii spiritului nostru
după moarte. Meditaţia este cea mai bună practică în acest sens, deoarece prin meditaţie ne
familiarizăm cu adevărata noastră natură. Prin meditaţie învăţăm să controlăm în mod conştient
creierul pentru a ţine sub stăpânire cele mai cumplite spaime sau dorinţe arzătoare, inerente
sistemului limbic. Prin meditaţie determinăm mintea subconştientă să devină mai umană, să facă
parte cu adevărat din noi înşine, din sinele nostru, din starea de conştiinţă şi din personalitatea pe care
dorim să le avem.

93
 Meditația simplă

Cele ce urmează reprezintă un simplu antrenament care poate fi inclus cu uşurinţă în cadrul
programului tău zilnic.

1. Aşează-te confortabil, într-un loc în care te simţi "bine". Poţi crea un astfel de loc în propria
ta casă, pe care să-l ţii curat şi îngrijit. Totuşi, este mai bine să meditezi în natură, dacă poţi.
Curtea casei este tocmai bună.

2. Poartă haine lejere. Încearcă să faci un duş înainte de a începe meditaţia. Începe cu zece
minute pe zi, pentru a ajunge până la patruzeci şi cinci de minute. Cele mai bune momente
pentru practică sunt dimineaţa devreme sau noaptea târziu.

3. Aşează-te confortabil pe pământ sau pe podea. Întinde, spre dreapta şi spre stânga,
spatele, coloana vertebrală şi gâtul, într-o manieră relaxantă, după cum se poate vedea în
imaginea de mai jos (figura 31). Nu-ţi forţa trupul. Acţionează pur şi simplu cu delicateţe,
pentru a determina spatele, coloana şi gâtul să fie mai flexibile.

Fig. 31.

94
 4. Ține-ţi spatele drept şi bărbia în piept. Relaxează-ţi umerii şi concentrează-te asupra
dantienului (figura 32). Dacă vrei, îţi poţi concentra atenţia asupra respiraţiei, iţi poţi imagina
ceva la nivel vizual sau te poţi concentra asupra unei mantre, astfel încât nivelul tău de atenţie
să crească. Depinde ce anume funcţionează pentru tine. Permite gândurilor şi problemelor din
viaţa de zi cu zi să plece din mintea ta, în mod natural. Nu te agăţa de ele. Vor fi tot acolo când
revii! Pe măsură ce devii mai experimentat, te vor părăsi ele însele cu mare uşurinţă, în timpul
meditaţiei. Atunci când mintea ta vrea să plece altundeva, adu-o cu delicateţe înapoi, către
dantienul tău. Aminteşte-ţi: concentrarea este un efort, relaxarea este o acţiune. Meditaţia
este renunţare şi încredinţarea ta planului Infinit care se află în interiorul tău.

Fig. 32.

5. În timpul meditaţiei nu te îngrijora despre cum decurge meditaţia în sine. Nu încerca să

stabileşti dinainte ce ar trebui să simţi. Nu te gândi la imaginile pe care le vei vedea sau pe
care ar trebui să le vezi, ori la cărţile pe care le-ai citit despre acest antrenament. Există o cale
care te ajută în acest sens: nu vorbi despre meditațiile tale cu prietenii tăi. Păstrează-le doar
pentru tine. Dacă vei povesti altora experienţele tale din timpul meditaţiei, vei atrage atenţia
asupra ta şi, în consecinţă, vei ajunge să fii derutat. Nu o face! Dă voie realităţii să se
înfăptuiască. Oferă-ţi intimitatea de care ai nevoie.

Pune în mișcare chi-ul. Poziția călărețului

Am vorbit despre cele două sisteme circulatorii ale bioenergiei din trupul omenesc. Sistemul
extern este definit de punctele şi meridianele aduse la cunoştinţa publicului de acupunctură, fiind vital
pentru sănătatea şi starea noastră de bine. Cele două mari depozite de chi ale acestui sistem extern se
află în picioare. În această regiune limitrofă este depozitată orice cantitate de chi pe care nu o folosim
în cadrul activităţilor zilnice. Exersarea poziţiei călăreţului are un dublu scop. În primul rând, dorim ca

95
rezervoarele de chi de la nivelul picioarelor să devină mai puternice (precum şi muşchii în sine). În al
doilea rând, vrem ca energia să se ridice şi să circule inclusiv în partea superioară a trupului.

Primul lucru pe care Liao Sifu i l-a explicat lui John Chang a fost cum să stea în poziţia Ma Bu,
postura călăreţului, binecunoscută astăzi datorită artelor marţiale. La început a crezut că acest
exerciţiu era menit pentru a-l testa sau pentru a-l tortura, dar cu timpul John a înţeles care erau
avantajele, cel mai important fiind punerea în circulaţie a chi-ului. Tai chi chuan se bazează cam pe
acelaşi tip de antrenament: adoptarea posturii Ma Bu pentru a permite chi-ului să circule prin trup
este principalul element al exerciţiului cunoscut sub numele de Standing Pole (Stâlpul). De exemplu, în
tradiţia Mo-Pai, dacă un student practică doar postura de meditaţie din cadrul antrenamentului
pentru Nivelul Unu, fără să practice şi o metodă de reechilibrare a chi-ului, în cele din urmă yang chi-ul
s-ar acumula şi s-ar întări în zona abdominală inferioară, cu de la sine putere, împiedicând practicantul
să avanseze mai departe de Nivelul Unu. Astfel, stimularea circulaţiei chi prin trup este la fel de
importantă ca şi acumularea sa iniţială. În plus, practicarea tai chi chuan sub îndrumarea unui bun
profesor al unei şcoli corespunzătoare va ajuta, de asemenea, stimularea circulaţiei bioenergetice,
avantajele asupra sănătăţii fiind semnificative.

Exită mai multe căi de a practica în picioare. Tai chi chuan a popularizat multe metode. Au fost
tipărite multe cărţi bune despre tai chi, scrise de oameni mai experimentaţi decât mine, iar exerciţiul
Standing Pole este descris acolo. Totuşi, cea mai simplă metodă de a determina bioenergia să circule
prin corp, pe care John mi-a cerut să o menţionez pentru oamenii în vârstă, cei care nu sunt în formă
fizică optimă sau care au dificultăţi în ceea ce priveşte mobilitatea picioarelor, nu cere niciun fel de
efort, pentru că este vorba despre a sta pe scaun, cât mai drept (figura 33). Acesta este un exerciţiu pe
care îl poate face oricine, oriunde, oricând, chiar şi la birou. Împreună cu postura meditaţiei, va oferi
nenumărate avantaje practicantului.

1. Poartă haine lejere.

2. Găseşte un scaun potrivit trupului tău şi care are braţe. Coatele şi genunchii tăi trebuie să
fie îndoiţi într-un unghi de 90 de grade faţă de podea, iar spatele să fie drept.

96
 Fig. 33.

3. Găseşte un loc în care te simţi confortabil. Curtea casei sau gradina sunt potrivite. Chiar şi
un balcon este adecvat, dacă te simţi "bine" acolo, iar aerul este curat. Dacă trăieşti într-un
oraş mare, încearcă să găseşti un loc în care există multă vegetaţie.

4. Aşează-te pe scaun, ţinând coatele îndoite la 90 de grade, cu palmele în jos. Spatele tău
trebuie să fie drept, iar bărbia coborâtă. Nu te înclina înapoi; spatele tău nu trebuie să atingă
spătarul. Genunchii trebuie să fie îndoiţi la 90 de grade. Ține gura închisă, iar limba să atingă
cerul gurii. Respiră pe nas.

5. Relaxează-ţi umerii şi concentrează-te asupra dantienului. Nu permite spatelui să se

încovoaie, ţine-l drept. Dacă vrei, îţi poţi urmări respiraţia, poţi imagina ceva în plan vizual sau
poţi rosti mental o mantră, pentru a te putea concentra mai bine – depinde ce funcţionează
pentru tine. Permite gândurilor şi problemelor zilnice să dispară din mintea ta, în mod natural.
Nu te agăţa de ele, ci continuă să te concentrezi asupra dantienului. Pe măsură ce capeţi
experienţă, trupul tău se va încălzi sau chiar va deveni fierbinte. Vei pierde noţiunea timpului.
Nu te alarma, este firesc.

6. Începe cu zece minute pe zi pentru a ajunge la treizeci de minute sau mai mult.

7. Dacă ai o bună condiţie fizică, poţi folosi aceeaşi tehnică pentru a pune energia în mişcare
aplicând postura călăreţului, Ma Bu (figura 34). Postura recomandată de tai chi chuan este cea
mai bună pentru oamenii cu o condiţie fizică medie (figura 34a). Dacă tensiunea arterială este
ridicată, iar toate celelalte aspecte ale sănătăţii tale sunt în regulă, ţine palmele îndreptate
spre pământ sau podea (figura 34b). Pentru atleţi şi practicanţi experimentaţi ai meditaţiei,
întrucât chi-ul este păstrat în partea inferioară a trupului, folosiţi postura practicată de John
Chang în copilărie (figura 34c).

97
Fig. 34.

Popoarele antice numeau spiritele umbre, în sensul literar al cuvântului. Majoritatea spiritelor
sunt doar un pic mai mult decât umbra celor care au fost cândva în viaţă. Practicarea meditaţiei în
timpul vieţii ne ajută să prevenim ca, atunci când murim, conştiinţa noastră, sufletul nostru, să devină
doar o înregistrare a temerilor, dorinţelor şi amintirilor, o ridiculizare a personalităţii noastre, un
simulacru a ceea ce am fost cândva. Meditaţia ne ajută ca după moarte să nu devenim o umbră, ci
spiritul unei persoane depline.

Toate credinţele vechimii (înainte de a fi instituţionalizate ca religii, aşa cum le cunoaştem în

ziua de astăzi) vorbeau despre catharsisul personal, o călătorie pe care trebuie să o facă fiecare în felul
său propriu. Nu putem permite altora să ne ducă în spate, oricât de tentant ar fi (deşi este adevărat că
putem fi ajutați de alţi oameni). Meditaţia este unul dintre singurele instrumente care s-a transmis de-
a lungul epocilor, necompromis. Poate pentru că a fost cel mai dificil de identificat şi persecutat. Când
vine vremea trecerii tale, nu poţi lua cu tine Rolex-ul, nici nu poţi călători în Mercedesul sau Lexus-ul
tău. Tot ce luăm cu noi este suma gândurilor noastre, a amintirilor şi a celor mai puternice sentimente,
bune sau rele. Împreună cu acestea ne vom îndrepta spre calea pe care o vom avea, oricare ar fi ea.
Meditaţia este o metodă de purificare a profunzimii sinelui nostru, o pregătire pentru inevitabilul ce se
va produce la un moment dat. Aşadar, te rog, practică această disciplină, în oricare manieră ţi se
potriveşte cel mai bine. Fie ca această carte să te inspire şi fie ca pledoaria mea să te ghideze.

Capitolul 8

98
 POVESTIRILE WENWUKUAN

Următoarele scurte povestiri sunt incluse aici pentru a ilustra argumente deja aduse în
lucrarea de faţă. Toate sunt adevărate şi au fost experimentate de mine, de prietenii sau de studenţii
mei. Sper că vă veţi bucura de ele.

SFÂNTUL

Prima axiomă: Creăm lucrurile după chipul și asemănarea noastră.

Biserica Ortodoxă Greacă este o instituţie teocratică, având o istorie de 1.700 de ani. Din acest
motiv, şi probabil nu numai, am iubit-o în copilărie, iar în adolescenţă am avut resentimente puternice
faţă de ea. Ca adept al gândirii estice şi ca scriitor care nu ezită să-şi exprime opiniile, am fost adesea
ţinta persecuţiilor pentru autorităţile religioase din Grecia. Nu mi-am dorit asta niciodată, dar a fost un
fenomen care m-a urmărit permanent, pur şi simplu pentru că am îndrăznit să întreprind cercetări
asupra credinţelor spirituale în general.

Ca practicant declarat al artelor marţiale, figurez chiar pe lista neagră a Bisericii. Dar sunt mai
degrabă un ghimpe în călcâi decât un inamic pe care să-l calci în picioare, iar asta din două motive. În
primul rând, sunt eu însumi Creştin Ortodox botezat. 110 Deşi pun la îndoială dogma, cum ar face orice
om educat şi trecut prin viaţă, nu am scris niciodată împotriva ideilor de bază ale Creştinismului (şi nici
nu am vreun motiv să fac asta). 111 În al doilea rând, păstrez discreţia. Deşi numele meu este cunoscut,
chipul meu este neştiut, ceea ce îmi dă o mare libertate de mişcare şi îmi permite să abordez pe
oricine îmi doresc.

Cu puţin timp în urmă, vizitam sanctum sanctorum-ul Ortodoxiei Creştine, comunitatea

monastică de la Muntele Athos, pentru a căuta un sfânt. Mănăstirile clădite pe cuprinsul peninsulei
stâncose au cam o mie de ani vechime, dar oamenii au căutat refugiu în acel loc cu mult înainte de
organizarea instituţiilor actuale. Înainte de răspândirea Creştinismului, promontoriul a fost închinat
zeiţei Afrodita. Nu îmi întâlnisem încă maestrul şi auzesem foarte multe despre un călugăr anume,
numit Paisios, care locuia în zonă şi care era cunoscut ca fiind un vindecător şi un mistic măreţ. (Mai
tărziu, a fost sanctificat postum ca Osios, ceea ce înseamnă "Aproape un Sfânt". Îmi amintesc cum mă
amuzam, întrebându-mă cu poate fi măsurat gradul de sfinţenie.)

L-am găsit pe Paisios imediat. Locuia într-un mic schit din apropierea mănăstirii Koutloumousi.
Provenea dintr-un sătuc învecinat cu al meu. Având în vedere acest fapt, făcusem rost de o scrisoare

110
Creştinismul Ortodox a fost impus cu brutalitate asupra grecilor, în cadrul unor masacre întreprinse de
cuceritorii romani, însă, în cele din urmă, dogma creştină a adoptat multe elemente ale filozofiei şi culturii
Greciei antice, prin intermediul Neoplatonismului.
111
Aceasta a fost cauza excomunicării lui Nikos Kazantzakis, renumitul autor al operelor Zorba Grecul şi Ultima
ispită a lui Hristos. Deoarece biserica are drept de proprietate asupra tuturor locurilor de îngropăciune din
Grecia, Kazantzakis a fost înhumat pe o proprietate privată, având în vedere că preoţimea nu a permis ca trupul
lui să fie aşezat în pământ sfânt. În zilele noastre, mii de oameni trec în pelerinaj pe la mormântul său, în fiecare
an. Aici sunt scrise cuvintele: Nu mă tem de nimic, nu sper nimic, sunt liber.

99
de prezentare din partea unei rude. Părintele Paisios m-a primit cu prietenie şi mi-a oferit dulciuri şi
apă. După ce am făcut schimb de politeţuri, am trecut la treabă.

– Cum te pot ajuta? a întrebat el.

Am inspirat adânc. Aveam multe de spus şi un milion de întrebări să-i adresez. Cum era
Dumnezeu? Cum ar fi trebuit să comunicăm cu El? Care era condiţia omului? Și ce însemna tot acest
nonsens despre Grădina Raiului? Era vorba despre o metaforă, corect? Cum accepţi asta şi aia şi care
este opinia ta despre... şi despre...?

M-a oprit, aproape în grabă, cu o expresie de amuzament pe chip, înainte ca eu să fi rostit

primul cuvânt. De fapt, a început să vorbească dintr-odată, astfel că eu rămăsesem cu gura deschisă.

– În opinia mea, a spus, totul se bazează pe rugăciune și pe voința lui Dumnezeu. Asta am
descoperit eu într-o viață de singurătate. Cheia eliberării este rugăciunea. Nu putem ajunge la
Dumnezeu doar prin propriile strădanii, ci trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să ni se dezvăluie. Atunci
când suntem suficient de curați în interior, se întâmplă asta.

Păstram tăcerea. Nu eram de acord cu această concluzie, însă oferise răspuns întrebărilor
mele, tuturor întrebărilor, înainte ca eu să fi rostit un singur cuvânt.

– Am multe de făcut astăzi, a încheiat el, ridicându-se. Nu te teme, fiule. Îți vei găsi propria
cale cât de curând.

O lună mai târziu am ajuns în Indonezia şi l-am întâlnit pe John Chang.

După acea blândă dar fermă expediere, am petrecut la Muntele Athos aproximativ o
săptămână, mergând de la o mânăstire la alta, în căutarea altor persoane iluminate. Mărturisesc că nu
am întâlnit decât fanatism şi dogmă, dar experienţa în sine a fost plăcută, pur şi simplu pentru că
bogăţiile istorice acumulate în astfel de mănăstiri pot fi văzute cu ochiul liber.

La scurt timp după ce l-am vizitat pe Paisios, l-am întâlnit pe Kyriakos, la mănăstirea Agia
Lavra.

Kyriakos era dependent de droguri. Heroina îi distrusese viaţa, iar acum ajunsese la Athos,
încercând să se regăsească. Nu mă aflasem niciodată în preajma unui om dependent de droguri. Deşi
tendinţa mea iniţială a fost să păstrez distanţa, în timp am început să-l simpatizez. Era bine educat,
călătorise mult şi era un bun partener de conversaţie. Kyriakos studiase arta la Florenţa. Era un pictor
talentat, pe care îl afectase foarte mult dependenţa sa.

Am aflat apoi că urma să ne întoarcem în mijlocul civilizaţiei în aceeaşi zi. Am parcurs drumul
în şase ore. Era o dimineaţă frumoasă. În timp ce mergeam, am aflat că Kyriakos nu îl întâlnise
niciodată pe Paisios.

– Ei bine, am spus, dacă ne transportă cineva până acolo, avem la dispoziție o oră, pe care o
putem petrece cu el, înainte ca vaporul să plece spre Ouranoupoli.112

112
Ouranoupoli este o mică aşezare din peninsula Athos şi reprezintă punctul de intrare pentru laici spre Muntele
Athos, care, asemenea Vaticanului, este un stat teocratic ce se auto-guvernează.

100
 Am continuat să-l trag pe Kyriakos după mine, într-un marş forţat, în timp ce el bombănea şi se
lamenta, vorbind despre fascişti şi practicanţi macho ai artelor marţiale care au în ei manii
sadomasochiste şi despre o mulţime de alte lucruri nepoliticoase. Am parcurs drumul de şase ore în
numai cinci ceasuri, deci aveam suficient timp să-l vizităm pe Osios.

A fost bucuros să mă vadă:

– De ce te-ai întors? m-a întrebat.

– Voiam să te văd din nou, am răspuns.

– Înțeleg. Ei bine, m-ai văzut din nou. Este pentru ultima oară.

Am fost şocat de vorbele lui, considerându-le ofensatoare. Dar Paisios îşi lua de fapt rămas
bun, în felul său, cu asprime. Avea să moară de cancer în mai puţin de un an şi probabil ştia asta. Nu l-
am revăzut niciodată după aceea.

Și-a îndreptat privirea spre Kyriakos, iar ochii au început să-i strălucească.

– De unde ești, fiule? l-a întrebat.

– Din Atena, a răspuns Kyriakos.

– Ești artist, așa este?

Amândoi am fost uimiţi. De unde ştia? Cum de ştia?

– Da, părinte.

– Ce desenezi?

Kyriakos şi-a dat jos rucsacul şi a început să cotrobăie prin el. A scos un vraf de schiţe pentru a
i le arăta călugărului.

– Păi... aici pe Athos am desenat mănăstirile, călugării, munții...

Ochii negri ai lui Paisios nu îl părăseau nicio clipă.

– Te portretizezi pe tine însuţi, fiule, i-a spus Paisios. Întâi repară-te pe tine, apoi vei putea
deveni un artist deplin.

Kyriakos a izbucnit în plâns. Și nu era vorba despre o emoţie latentă ce s-a declanşat atunci.
Lacrimile au izvorât chiar din inima lui.

Paisios l-a luat şi l-a dus într-un colţ al încăperii, unde a petrecut cu el cincisprezece minute,
ascultându-i mărturisirea. La final, tricoul lui Kyriakos era îmbibat cu lacrimi, dar ochii lui erau
strălucitori.

Ne-am luat rămas bun de la bătrânul călugăr, grăbindu-ne să ajungem la vapor, înainte de
plecarea acestuia. Kyriakos a luat-o la goană, înaintea mea.

– Hai odată, morocănosule! striga în urmă, către mine. Grăbește-te!

101
 Orice i-ar fi făcut bătrânul călugăr, rezultatul a fost că îi sporiseră puterea fizică, prezenţa de
spirit şi pofta de viaţă.

A fost pentru prima oară – şi până în prezent, singura dată – când am văzut cum miezul
doctrinei creştine a fost transformat în realitate, cu adevărat. Mă refer la iertarea păcatelor în numele
lui Dumnezeu. Binecuvântarea dată de Paisios nu a fost un ritual gol de conţinut. Bătrânul călugăr îl
izbăvise pe tânărul dependent, iar acea binecuvântare se petrecuse cu adevărat, având rezultate chiar
şi asupra lumii fizice. Kyriakos era un om nou, iar povara drogurilor îi fusese ridicată de pe umeri.

Te portretizezi pe tine însuți, fiule, îi spusese bătrânul preot. Întâi repară-te pe tine, apoi vei
putea deveni un artist deplin. Atunci am înţeles că toate lucrurile pe care le creăm sunt după chipul şi
asemănarea noastră, iar acest adevăr stă în picioare în privinţa tuturor aspectelor din viaţa noastră.

ÎNVIEREA

A doua axiomă: Venim pe lume fără haine sau proprietăți și părăsim lumea așa cum am venit.

Bobby murise de şapte zile, dar a revenit la viaţă în ziua înmormântării sale. Povestirea despre
el este parabola pe care o folosesc ori de câte ori încerc să conving pe cineva să practice meditaţia. Mi-
ar plăcea să o împărtăşesc şi cu tine, aici, în speranţa că vei avea ce învăţa din ea, la rândul tău.
Asemenea tuturor povestirilor şi întâmplărilor relatate în acest text, ea este adevărată; şi oricine îl
întâlneşte pe acest om îl poate întreba el însuşi despre asta.

Când ne-am adunat la o întrunire de afaceri, dintr-un hotel luxos din Java, pentru a discuta
încheierea unei tranzacţii cu şefii lui Bobby, auzisem deja despre povestea lui. El vorbeşte fluent
engleza şi dialectul mandarin, astfel că era translator pentru ambele echipe. Totuşi, noi eram juniorii
care asistau grupul. Aşa cum este tradiţia în Orient, după un timp, omul cel mai în vârstă preia şi
conduce discuţia, care are loc doar între iniţiatorii afecerii. Acest lucru mi-a permis să rămân între
patru ochi cu Bobby, pentru prima oară de când ne întâlnisem. Nu-mi puteam ascunde nerăbdarea.
"Ce Dumnezeu, mă gândeam, tipul ăsta este occidental și chinez, în egală măsură." Asigurându-mă că
am un comportament politicos care putea fi considerat ca atare (cu greu, e adevărat), l-am chemat
într-un colţ al camerei.

– Știi, am spus, am auzit povestea despre tine de la alții, însă niciodată de la tine însuți. Mi-aș
dori să o folosesc într-una dintre cărțile mele.

Bobby era un bărbat foarte echilibrat, împlinit şi îngrijit.

– În regulă, a spus el, râzând. Sper că oamenii vor avea ce să învețe.

Ne-am aşezat, suficient de aproape de ceilalţi oameni, astfel încât să ne poată chema dacă
aveau nevoie de noi, dar la o distanţă rezonabilă pentru a purta o conversaţie privată.

" Lucram ca polițist în Singapore, antrenat ca negociator, a început el să povestească. În

Singapore rareori se petrec infracțiuni, însă din când în când apar oameni disperați care încearcă să
întreprindă acțiuni disperate, astfel că există permanent cineva antrenat special, care să poată fi
apelat.

102
 Cu o zi înainte de a muri, s-a întâmplat să trec pe lângă templul buddhist Kuan-Yin, din centrul
orașului Singapore. Aparent, nu aveam niciun motiv pentru a face acea vizită. La vremea respectivă nu
eram un buddhist practicant. Da fapt, aproape că nu aveam niciun fel de sentimente religioase. Așa
cum este pentru mulți oameni, și pentru mine spiritualitatea era ceva formal. Oamenii merg la biserică
pentru nunți și înmormântări. Dar în acea zi, nu știu din ce motiv, am mers pentru a aprinde un bețișor
parfumat și pentru a mă ruga. Nu mă întreba de ce, poate avusesem o premoniție. Imediat ce m-a
văzut, marea preoteasă m-a chemat la ea. Îmi văzuse soarta, mi-a spus, și m-a avertizat că eram într-
un mare pericol. Aveam o pată întunecată ce plutea deasupra capului meu, mi-a explicat. Trebuia să
stau acasă în următoarele două zile.

În dimineața următoare mi-am sunat superiorul de la muncă și i-am spus că nu mă simțeam

prea bine, că nu puteam veni în ziua aceea. I-am spus și despre întâlnirea mea cu preoteasa. Însă era
perioada concediilor și toți cei care m-ar fi putut înlocui erau plecați. Eram singurul negociator din acel
district. «Haide, mi-a spus el, suntem în Singapore, cel mai sigur loc din lume. Ce ți se poate întâmpla
în Singapore? Poți merge în camera din spate, să dormi întrega zi dacă nu te simți bine.» A reușit să
mă convingă și am mers la muncă.

Ziua a trecut fără zarvă. Însă în timpul nopții am primit un apel de la dispecer. O femeie aflată
pe un pod al uneia dintre autostrăzi încerca să se sinucidă. Aveau nevoie de un negociator care să
discute cu ea. Așa că am mers.

Am parcat mașina noastră de poliție lângă parapet, lăsând-o cu luminile de avarie pornite. Am
reușit s-o determin să se răzgândească. A coborât și a venit alături de noi, pe marginea drumului, dar
pentru că în Singapore totul este guvernat de reguli, nu îi puteam permite să intre în transportor
înainte de a fi percheziționată, și numai o femeie ofițer putea face asta. Astfel că stăteam pe marginea
drumului, așteptând sosirea unei polițiste.

Nu am văzut nicio clipă mașina care m-a lovit, dar am reușit cumva să simt când m-a acroșat.
I-am împins pe partenerul meu și pe femeie peste carosabil, în zona liberă dintre cele două sensuri de
circulație. Apoi, totul s-a întunecat. Trupul meu a trecut prin parbriz și a ajuns pe scaunul pasagerului,
apoi furgoneta s-a lovit de transportor. Locul accidentului arăta groaznic.

Așa cum am spus, nu simțisem nimic. M-am trezit văzând oameni care roiau în zona în care se
petrecuse totul. Am încercat să vorbesc cu ei, dar nimeni nu-mi răspundea. Mi-am văzut partenerul și
pe femeie cum stăteau acolo și m-am gândit: "Bun, am reuşit să-i salvez." Apoi am fost cuprins dintr-
odată în lumină.

Cinci culori au venit la mine și m-au întâmpinat. Erau incredibil de strălucitoare, însă reușeam
să le privesc cumva, fără durere. Galben, verde, albastru, roșu și alb, cu toate străluceau deasupra
mea. Apoi, fără avertisment, mă aflam în interiorul Luminii. Este albă, însă nu i-aș putea atribui cu
adevărat o culoare. Aș numi-o strălucire. Este mai strălucitoare decât soarele, însă acea strălucire nu-
ți rănește privirea. Tot ce știam era că vreau să intru în acea lumină. Și mi-am dat seama că acea
lumină nu era undeva în afara mea, ci mai degrabă în propria mea inimă. Se află în inimile noastre,
ale tuturor. Lumina ne conectează pe noi toți. 113

113
Citeşte capitolul 4. În plus, este interesant de observat că Hesychast, mişcarea de propovăduire a meditaţiei
dezvoltată de Creştinismul Ortodox din est, care caută Lumina Necreată, se concentrează asupra inimii şi asupra
"limitării respiraţiei", de fapt "pătrunzând" astfel în chakra inimii.

103
 Erau mulți oameni înaintea luminii, mergând în interiorul ei, unul câte unul. Cu toții erau goi.
Am privit înspre mine și am văzut că și eu eram gol. Erau câteva fete foarte frumoase în jurul meu,
însă nu mă interesau. Aveam inocența unui copil. În acel moment, am știut că murisem. Mi-am dat
seama că ne naștem dezbrăcați și părăsim această lume tot dezbrăcați. La final nu luăm cu noi nimic
altceva decât cele mai profunde gânduri și sentimente.

Eram pregătit să intru în lumină eu însumi, când a apărut dintr-odată înaintea mea Huang-Ti,
împăratul sfânt al chinezilor, și mi-a spus că nu mi-a venit încă vremea și că trebuie să mă întorc. Nu
știu dacă a fost într-adevăr Huang-Ti sau un spirit care a luat înfățișarea lui, astfel încât să mă simt
mai confortabil și să îmi atragă atenția. Mi-a spus atunci multe lucruri pe care nu am libertatea de a le
dezvălui. M-a mângâiat pe creștet și mi-a spus că mă va aștepta mai târziu.

Apoi am revenit pe Pământ. Nu mă puteam mișca. Mi-am dat seama, speriat, că eram într-un
sicriu!

Îmi puteam mișca o singură mână, așa că am început să lovesc în mod repetat în capacul
sicriului. După o vreme, am auzit vocea unei fetițe. Am încercat să strig, dar tot ce mi-a ieșit pe gură a
fost un sunet ciudat. Cineva a țipat. Capacul a fost dat deoparte și am văzut o adunare de oameni care
se holbau la mine.

Mai târziu am aflat că eram dus spre incinerare. Deschiseseră sicriul cu treizeci de minute
înainte ca incinerarea mea să fi avut loc. M-a salvat numai obiceiul chinezesc care cere să treacă o
săptămână înainte de arderea unui decedat. Nepoata mea m-a auzit cum loveam în capacul sicriului.
La început s-a temut, credea că sunt o fantomă, apoi a încercat să stea de vorbă cu mine. Curajul ei
mi-a salvat viața.

Am fost dus la spital. Ambele picioare și un braț îmi fuseseră rupte în accident. Chipul meu
arăta cumplit și pierdusem vederea unui ochi. După 17 operații, înfățișarea mea a ajuns aproape la fel
cum era înainte. Și, în mod uimitor, am primit un dar de Dincolo: vorbeam fluent dialectul mandarin, în
vreme ce înainte de accident vorbeam numai engleza! Acesta a fost un dar din partea lui Huang-Ti,
cred. Datorită lui am în prezent ocupația de translator.

Și știi care este partea cea mai uimitoare a întâmplării? Îți amintești de marea preoteasă de la
templu? Ei bine, a dispărut în noaptea accidentului meu. După șapte zile, în ziua în care ar fi trebuit să
fiu incinerat, au descuiat ușa camerei sale și au găsit-o. Murise de șapte zile! De asemenea, au găsit o
scrisoare a ei către mine. Ultimul lucru pe care l-a făcut a fost să scrie acea scrisoare."

– Cred ca a ales să moară în locul meu, a concluzionat Bobby, preluând karma mea asupra ei.
Sper că într-o bună zi îi voi putea răsplăti bunătatea, în viața aceasta sau în următoarea. Dar știi ce? A
zâmbit. Mai mult decât orice îmi doresc să mă pot întoarce în lumină.

– Bobby, asta da poveste! Aveam răsuflarea tăiată. Trebuie să o împărtășești cu toată lumea.

Apoi a zâmbit conspirativ:

– Am murit din nou, a doua oară, dar atunci a fost numai pentru două zile.

– Glumești...

104
 A început să-mi povestească, dar am fost chemaţi de îndată la masă, unde discuţia noastră
despre metafizică a fost înlocuită cu o dezbatere despre avantajele şi dezavantajele unui anumit
software pentru computere, comparativ cu altul. Am păşit înapoi dinspre partea uitată din noi înşine
spre realitatea modernă şi la fel de importantă. De atunci nu am mai avut ocazia să aud restul
povestirii lui. Dar se va întâmpla asta. Nu încape îndoială că aşa se va întâmpla.

DE VORBĂ CU TATA

A treia axiomă: A vorbi cu un spirit este tot atât de natural pe cât este un pui de somn.

Când tatăl studentului meu Stamatis a murit, el şi sora lui au trecut printr-o serie de
experienţe aflate la graniţa cu paranormalul. Mi-a scris cele petrecute, astfel că, în loc să modific
varianta lui, pur şi simplu am tradus textul.

"Mă aflam în Bali împreună cu soţia mea, în concediu. M-am trezit în toiul nopţii, după un vis
urât.

Visasem că mă aflam în casa părinţilor mei, în dormitorul tatălui. L-am văzut pe unchiul meu,
care murise cu un an în urmă şi care ţinea în braţe un sicriu. L-a aşezat jos, iar eu l-am deschis,
văzându-l pe tatăl meu înăuntru. Tata şi-a mişcat braţele. Nu era mort. Aşa că i-am cerut unchiului să
mă ajute să-l ridicăm şi să-l aşezăm pe pat. Apoi i-am spus unchiului să ia sicriul şi să-l ducă, pentru că
nu doream ca tata să se sperie. Unchiul meu a făcut după cum l-am rugat, părăsind camera. Atunci
tata a deschis ochii şi m-a privit.

– Ce îți dorești, tată? l-am întrebat.

– Am nevoie de odihnă, fiule, mi-a spus. Am nevoie să dorm și să mă odihnesc.

Tatăl meu fusese bolnav ani de zile şi era în vârstă. Avusese de mai multe ori probleme cu
inima şi suferise de pneumonie. În ultimele 30 de zile fusese ţinut în viaţă cu oxigen, 24 de ore din 24.

– În regulă, tată, am spus. Nu te vom deranja. Odihnește-te.

M-am trezit speriat. Am sărit din pat, ştiind că i s-a întâmplat ceva tatălui meu. Știam că
murise în timp ce eu mă aflam la mare departare, deşi o parte din mine refuza să creadă asta.

Am trezit-o pe soţia mea şi i-am spus că trebuie să sunăm în Grecia pentru a afla ce s-a
întâmplat. Era ora trei dimineaţa. Când am reuşit în sfârşit să-i contactez pe cei din familie, am aflat de
la sora mea că tata murise, într-adevăr, în cursul acelei seri.

M-am întors acasă, la timp, pentru înmormântare. Tocmai încheiasem cu succes Nivelul Unu,
iar Chang Sigung stabilise că trecusem testul şi că deţineam noi percepţii. Sifu Chang mi-a spus că
centrii superiori se deschiseseră. De fapt, când am vizitat mănăstirea Sfântul Ephraim alături de Kosta
Sifu, câtva timp înainte, am simţit o presiune distinctă între sprâncene şi la ceafă atunci când
conştiinţa sfântului l-a întâmpinat pe Kosta. Eram familiarizat cu acea simţire şi învăţasem să o
folosesc. Drept urmare, puteam simţi prezenţa tatălui meu prin casă. Nu este ceva ce aş putea descrie
în cuvinte. Presiunea despre care am vorbit îmi indica faptul că în casă era prezent un spirit, iar inima
îmi spunea că este spiritul tatălui meu.

105
 Într-o seară, m-am aşezat să meditez la mine acasă şi am simţit un miros de flori, deşi nu
aveam flori în casă. Am continuat să simt mirosul de flori timp de aproape o oră. Sora mea, Popi, a
avut o experienţă şi mai stranie. S-a aşezat să mediteze şi a simţit că este gâdilată de ceva pe spatele.
Mai târziu, când s-a dezbrăcat pentru a face duş a văzut un text pe piele, fapt confirmat şi de soţul ei,
deşi literele nu alcătuiau cuvinte reale. 114 Când mi-a povestit despre acest incident, i-am povestit
despre experienţa mea în cadrul căreia am simţit permanent acel parfum de flori. În cele din urmă, am
constatat că fiecare persoană din familie avea ceva de spus. O vază s-a răsturnat în mod neaşteptat,
ceştile de cafea se spărgeau de la sine şi aşa mai departe. Atunci am decis să îi povestim lui Kosta.

Maestrul meu mi-a spus că spiritul tatălui meu dăinuie pe Pământ timp de patruzeci de zile,
înainte de a "se înălţa" şi că acesta era mersul firesc al lucrurilor. Spiritul îşi dorea probabil să-şi ia
rămas bun, a spus Kosta. Dura câtva timp până ce se acomoda trecerii. El a fost de acord să invoce
spiritul tatălui meu cu ajutorul unui keris, o sabie din Java care funcţionează ca un puternic talisman. 115
Ne-am adunat cu toţii în sala de antrenament Wenwukuan, sora mea Popi, soţia mea şi cu mine.

Kosta a început să îi vorbească kerisului, ceea ce a determinat toţi câinii din cartier să latre.
Soţia mea era speriată, dar Kosta se amuza. I-a spus că aşa se întâmplă de fiecare dată. 116 Câinii s-au
liniştit destul de repede. Kosta a continuat prin a-i cere kerisului să pornească în căutarea spiritului
tatălui meu. I-a spus că este absolut necesar să vorbim cu el şi să afle că îşi sperie copiii.

Dintr-odată, părea că se întâmplă ceva. Aerul devenise dens, metalic şi se aşternuse tăcerea.
Era asemenea liniştii dinaintea furtunii. Era o presiune şi o vibraţie pe care o puteam simţi cu toţii.

Apoi, nimic, ca şi cum o bandă de cauciuc fusese întinsă până la limită, apoi slăbise. Dintr-
odată totul revenise la normal.

Kosta era surprins şi încurcat. Îmi dădeam seama că se aşteptase la mai mult. Ne-a spus că îi va
telefona lui John Sigung în cursul dimineţii următoare, pentru a-i cere sfatul.

În maşină, în drup spre casă, Popi a recunoscut faţă de mine că fusese înspăimântată.
Participarea ei la o şedinţă de spiritism, asemănătoare magiei, este un fapt cu totul interzis de biserică.
Se îngrijora că ar comite un păcat. M-am gândit că spiritul tatălui nostru a simţit spaima ei şi nu şi-a
făcut apariţia, pentru a nu o înfricoşa. 117 Grecia nu este asemenea Indoneziei. Noi nu suntem obişnuiţi
să fim într-atât de prietenoşi cu morţii noştri, iar pentru mulţi creştini ortodocşi conservatori din ţara
noastră, a participa la o şedinţă de spiritism este considerat un păcat, magie neagră. Însă lucrurile nu
au stat întotdeauna aşa. În satele noastre şi în micile oraşe oamenii continuă să vorbească despre cum
îşi visează vecinii sau rudele după trecerea lor dincolo.

Kosta a revenit cu veşti bune din partea lui Sifu John: Popi trebuia să ţină post timp de o
săptămână şi, în timpul meditaţiei, să-i ceară spiritului să vină la ea în vis. Acest lucru era acceptat în
societatea noastră.

114
Popi spune că literele care apăreau cel mai frecvente erau i-uri şi y-uri. Nu ştim ce încerca să transmită
spiritul.
115
Vezi Magul din Java, pentru descrierea kerisului.
116
"De fiecare dată", adică în cele trei ocazii în care am încercat asta.
117
Eu unul cred că motivul este mult mai lumesc. Studenţii nu curăţaseră sala de antrenament de săptămâni
întregi, iar cerurile simţeau mirosul de transpiraţie şi mizerie. Dacă aş fi fost un spirit, nici eu nu m-aş fi apropiat!

106
 A făcut după cum i s-a spus şi, într-adevăr, şapte zile mai târziu tatăl meu, ţinând în mână o
sticlă de vin, i s-a înfăţişat într-un vis.

– Tată, a întrebat ea, ce mai faci? Ești bine acolo unde ești acum?

– Sunt bine, a răspuns tata. Locul acesta este minunat, nu te îngrijora în ceea ce mă privește.
Apoi i-a zâmbit fericit.

– Văd că ai băut, i-a spus Popi.

– Ei bine, a rânjit, aici pot bea oricât vreau eu. Și a băut din sticla cu vin chiar în faţa ei. Starea
lui precară de sănătate îl împiedicase să mai bea alcool ani întregi, în timpul vieţii, iar asta îi lipsea
mult.

Popi ar fi vrut să mai stea de vorbă cu el, să-l întrebe dacă vrea ceva sau dacă are nevoie de
ceva, dar pentru că l-a văzut stând în picioare în faţa ei, sănătos, după ani de zile în care fusese bolnav,
a simţit nevoia incontrolabilă de a-l îmbrăţişa. Determinată să facă asta, şi-a amintit că el murise şi a
simţit teamă, iar odată ce a simţit acea emoţie s-a şi trezit.

Popi a ţinut post încă două zile, aşteptând ca tata să o contacteze din nou, însă nu s-a
întâmplat nimic, iar ea nu a mai încercat să-l contacteze.

Eram frustrat. Știam că spiritul lui este prin preajmă şi îmi doream să pot vorbi cu el.

O zi mai târziu, în cursul acelei săptămâni, în timp ce-mi vizitam mama, am mers în dormitorul
tatălui meu şi am văzut ofrandele pe care familia mea le aşezase pentru spirit, conform tradiţiei. Acolo
se afla un pahar gol, pentru că apa se evaporase; o coajă de pâine, care se uscase; şi flori, care se
ofiliseră din cauza căldurii. Am umplut din nou paharul, am tăiat o bucată proaspătă de pâine şi am
aşezat în vază busuioc proaspăt, care îi plăcea mult în timpul vieţii. Apoi am vorbit cu el, în şoaptă,
astfel încât mama să nu audă.

«Tată știu că mă poți auzi. Știu că ești aici. Simt prezența ta în preajmă. Te iubim cu toții și ne
bucurăm că ești bine acolo unde te afli acum. Eu nu mă tem de tine. Dacă ai nevoie de ceva sau dacă
vrei să ne spui ceva, te rog vino la mine în vis, pentru că aceasta este singura cale prin care mai pot
vorbi acum cu tine.»

Îmi amintesc cât de mândru era că practicam kung fu Mo-Pai. «Antrenamentul ăsta pe care îl
practici tu este un lucru minunat», îmi spunea. «Niciodată să nu renunți, niciodată să nu te dai bătut.»

«Am trecut cu succes de Nivelul Unu», am spus, privind fotografia lui. «Mă antrenez, așa cum
ți-ai dorit tu. Nu mă voi da bătut niciodată. Nu voi înceta niciodată, exact așa cum ți-am promis.»

În cursul acelei nopţi l-am visat. Ne aflam la ospăţul unei nunţi, înconjuraţi de prieteni, dintre
care unii încă trăiesc, iar alţii au murit cu ani în urmă. Am stat împreună la masă, am mâncat, am băut
şi am bârfit, apoi tatăl meu s-a ridicat şi a spus:

– A sosit timpul să plec. Dar nu găsesc cheile de la ușă. Mă poți ajuta?

– Desigur, tată, am spus. Le am aici.

107
 Dintr-odată ne aflam din nou în curtea casei noastre, înaintea uşii de la intrare. Am făcut un
pas în faţă şi am gesticulat ca şi cum aş fi descuiat-o. Uşa s-a deschis, iar tatăl meu a trecut pragul.

– Vai, și eu care credeam că este încuiată. A ieşit pe uşă şi a dispărut, iar eu m-am trezit. Era
ora patru dimineaţa.

Două zile mai târziu, când am trecut din nou pe la casa părintească să o văd pe mama, am
simţit încă o dată prezenţa lui. I-am spus să mă viziteze dacă a uitat să-mi spună ceva. În acea noapte l-
am visat iarăşi.

De data aceasta ne aflam la un priveghi. Am ieşit din biserică şi am ajuns într-un cimitir foarte
mare, unde am văzut că era săpată o groapă, aparte de mormintele celelalte. Tatăl meu a arătat înspre
ea.

– Privește acel mormânt, a spus.

– Ce este acolo, tată? Ce este în neregulă?

– Pentru noi, nimic. Familia noastră este bine, a spus încruntat. Dar privește mormântul.

M-am trezit, fără să-l fi înţeles şi fără să fi făcut aşa cum îmi ceruse, fiind speriat. A doua zi am
mers la birou, unde am aflat că tatăl unui bun prieten şi coleg murise în mod neaşteptat. Am participat
la înmormântarea sa chiar în acea după-amiază, iar mormântul arăta exact aşa cum îl văzusem în visul
în care vorbisem cu tata.

Am înţeles că spiritul tatălui meu încă petrecea timp alături de noi, Dumnezeu ştie din ce
motiv. Am încercat să comunic cu el în timpul meditaţiei şi să-i spun că trebuie să-şi continue calea şi
că era înţelept să nu mai zăbovească. Mi-am petrecut noaptea următoare în casa părintească,
gândindu-mă că va veni din nou în vis, însă nu a mai făcut asta. În cursul dimineţii următoare am simţit
că plecase definitiv. Nu îi mai simţeam prezenţa; nicio presiune, nicio furnicătură, nicio atingere pe
spate sau în zona cefei. Pornise mai departe pe calea lui, spre orice răsplată ar fi avut pentru el
Dumnezeu şi karma.

Am trecut pe lângă o biserică şi am aprins o lumânare pentru spiritul său. Exact la patruzeci de
zile de la moartea sa.

OAMENII MICI ȘI VERZI

A patra axiomă: Trufiei și fricii nu le șade bine împreună.

Pe muntele Hymittos, în apropierea Atenei, există o peşteră în care, în vechime, erau venerate
nimfele (ele erau spiritele pădurilor şi ale apelor, iar conform imaginarului popular arătau asemenea
unor femei frumoase). Filozoful Archedimos şi-a petrecut în această peşteră anii săi de glorie, scriind şi
meditând. Astăzi, vizitatorii pot vedea hieroglifele pe care el le-a cioplit în pereţii peşterii, determinat
probabil de singurătate şi de entităţile care hoinăreau în preajma sa.

Oamenii asemenea mie pot simţi şi astăzi frumoasele făpturi care dansează noaptea în
apropierea peşterii. Eu merg în mod frecvent în acea zonă, pentru a le oferi parfum şi flori. Într-o seară
târzie, în timp ce mă îndreptam într-acolo cu micul meu rucsac încărcat cu ofrande, am observat
vâlvătaia unei lumini pe pereţii peşterii, o lumină care m-a făcut să încremenesc. Accesul în peşteră

108
este blocat de gratii, montate de către Departamentul de Antichităţi, pentru a ţine departe vandalii
care se aciuaseră pentru a vopsi pereţii cu graffiti. Stând afară, auzeam din interiorul peşterii muzică
rituală păgână: flaute, tobe şi voci care cântau. Părul de pe ceafă mi s-a ridicat. Îmi era teamă şi mă
gândeam la cele o mie şi unu de personaje stranii ale serialului The Twilight Zone. Curiozitatea a fost
mai puternică decât frica şi m-am hotărât să arunc o privire înăuntru. Încuietoarea care de obicei ţinea
gratiile ferecate fusese înlăturată. Astfel, am făcut ochii şi mai mari, devenind tenstionat. Spaima
dansa prin mintea mea, căpătând forma unor elfi, a unor gnomi şi a unor oameni mici şi ciudaţi. Chi-ul
pe care îl acumulasem în dantien s-a ridicat asemenea unei cobre agesive, pentru a mă proteja. Îmi
era frică. Mâinile mele au început să se înroşească şi să atârne greu, ochii au început să-mi
strălucească. În timp ce mă strecuram încet într-un colţ, am văzut câteva siluete ce se aflau acolo, ca şi
cum ar fi prins viaţă dintr-un film de prost gust: şapte bărbaţi cu barbă, în veşminte purpurii, care
cântau la flaute, la tobe şi care rosteau incantaţii de jur împrejurul altarului cioplit într-o stalagmită din
interiorul peşterii.

Cred că părul mi se ridicase pe cap, întrucât primele gânduri care mi-au venit în minte au fost:
A avut loc o comprimare interdimensională a timpului? Acestea sunt spirite? Îmi vor oare răul? Sunt în
pericol?

Cu de la sine putere, chi-ul meu a izbucnit sub imboldul fricii. Eram dintr-odată în deplinătatea
forţelor mele, ceea ce era cât se poate de periculos. Dacă erau cu adevărat spirite, am luat în
consideraţie faptul că nu s-ar putea apropia de un câmp deplin de yang chi. Dar ceea ce mă speria cel
mai mult era că nu ştiam regulile jocului. Poate că, dacă treceam pragul înspre ei, intram sub puterile
lor. Gândurile mele erau cuprinse de teamă.

Pe neaşteptate am fost atins uşor pe umăr, apoi am auzit un ţipăt cumplit. Un bărbat a zburat
prin aer, aterizând cu o bufnitură dureroasă la trei metri distanţă, pe o stâncă. Se pare că l-am împins
departe de mine, cu putere. Muzica s-a oprit imediat, iar primul sentiment pe care l-am simţit a fost
cel de uşurare sufletească, după care a urmat gândul răutăcios: Sunt oameni. Măcar pot fi răniți.

Când m-am întors şi am văzut privirile lor oripilate şi feţele albe ca varul, m-am simţit ca un
118
prost.

Bărbaţii au făcut un pas înapoi, privind imaginea stranie din faţa lor: eu, un bărbat înalt
îmbrăcat în haine gri, ţinând strâns în mâini un rucsac, şi prietenul lor ce zăcea la pământ, urlând, trei
metri mai departe. Mintea mea nu mă îndemna spre niciun fel de reacţie, refuzând să funcţioneze. A
urmat o lungă perioadă de tăcere (cu excepţia sunetelor scoase de bărbatul aflat la sol). Apoi:

Kosta (în grecește): Ăăă... Bună seara. Nu voiam să... (Privește înspre sărmanul bărbat.)
Prietenul vostru este în regulă?
Unul dintre ei (foarte speriat): Pouvez vous comprendre ce que je dis? (Puteţi înţelege ce
spun?)
Kosta (cu glas scăzut, simțindu-se acum, de-a binelea, ca un idiot): Oui, mais mal, je crains.
(Da, mi-e teamă că greu, însă).

S-a dovedit că erau un grup de neopăgâni francezi nebuni, care vroiau să venereze nimfele
chiar în peştera Hymittos. De vreme ce peştera era considerată sit arheologic, nu aveau voie să facă

118
Descrierea cea mai bună ar fi cuvântul format din cinci litere care începe cu i.

109
asta, cu atât mai puţin noaptea, când accesul este strict interzis. Credeau că sunt un poliţist care
venise să-i aresteze, iar eu credeam despre ei că reprezintă un fenomen înfricoşător şi de neînţeles
pentru mine. Din fericire, omul pe care l-am împins a suferit numai căteva vânătai şi zgârieturi, nefiind
grav rănit (chiar şi sub imperiul spaimei fusesem blând, îmbrâncindu-l fără a-l lovi). Cele petrecute m-
au făcut să simt o cumplită ruşine, astfel că timp de o săptămână întreagă le-am oferit un tur complet
al Atenei, cu toate locurile faine pe care le ştiu şi care nu sunt menţionate în ghidurile turistice.
Bărbaţii au petrecut o săptămână frumoasă şi continuăm să ne scriem.

Acesta a fost unul dintre multele incidente care mi-au servit ca lecţie despre pericolul trufiei şi
al fricii. Și cu toate că de regulă nu sunt un om temător, păcatul aroganţei îl săvârşesc frecvent.

GUSTUL CEAIULUI

A cincea axiomă: Aroganța costă mult.

Povestirea ce urmează mi-a fost trimisă de Andrew, student american al şcolii Mo-Pai, care a
trăit în Indonezia pe parcursul ultimilor zece ani. Face referire la întrunirea unor studenţi care a avut
loc într-o cafenea locală, în timp ce noi aşteptam să pornim într-o excursie din zona centrala a insulei
Java. Din nou, îi permit lui Andrei să povestească el însuşi.

"Doi studenţi veniseră să-l vadă pe Sifu. Sunil, care avea doctoratul în inginerie, tocmai
terminase de explicat care erau ideile sale asupra naturii biochimice şi biomagnetice a chi-ului.
Maestrul a ascultat cu interes, înclinând din cap din când în când, în semn de aprobare şi corectându-l
atunci când era cazul. Îi priveam şi îi ascultam din apropiere, în timp ce îmi beam cafeaua.

Imediat ce a încheiat Sunil, în încăpere a intrat Kosta, ţinând în mâini o carte, pe care a aşezat-
o pe masă, înaintea lui Sifu.

– Sifu, a spus el, aceasta este cartea pe care am scris-o despre tine. Este foarte populară. Am
cumpărat acest exemplar din librăria aeroportului, în timp ce veneam încoace.

– Oh! a exclamat Sifu, privind coperta.

Sunil a pus mâna pe carte şi a intrerupt discuţia.

– Sifu, problema cu această carte și cu Kosta este că el e prea plin de sine pentru a înțelege cu
adevărat ce îl înveți. Mintea lui de vestic rațional blochează elementele abstracte care sunt miezul
învățăturilor tale.

– Ce vrei să spui? a întrebat Sifu.

– Îți voi povesti o întâmplare, Sifu. Asta te va ajuta să înțelegi.

Un celebru om de știință a venit acasă la un respectat maestru zen buddhist. I-au fost acordate
onoarea și respectul pe care era obișnuit să le primească și a fost condus cum se cuvine în mica
încăpere în care se afla maestrul zen. Omul de știință a vorbit primul:

110
 – Maestre, am venit să învăț despre zen de la tine. Am citit toate cărțile scrise despre acest
subiect și cred că am ajuns să înțeleg suficient de bine. Vrei să îmi spui dacă această
cunoaștere este dreaptă?

– Mai întâi haide să bem un ceai, i-a răspuns maestrul.

Un om al casei a adus o masă mică, două cești de ceai și un ceainic, cu ceai cald, aromat.

– Te rog, dă-mi voie să torn în ceașca ta, a spus maestrul.

Când ceașca s-a umplut, el a continuat să toarne, iar ceaiul s-a revărsat pe masă.

– Ce faci, maestre? Oprește-te! Ceașca este plină deja. Nu mai încape nimic în ea.

Maestrul s-a oprit și l-a privit pe oaspete cu subînțeles.

– Da, acum înțeleg. Minunat! a exclamat omul de știință. Numai dacă ceașca este goală e loc
să mă înveți ceea ce știi tu. Înțeleg. Îți mulțumesc, maestre, pentru această învățătură.

S-a ridicat și s-a înclinat politicos, părăsint camera cu zâmbetul pe chip și cu o înțelepciune în
privire, pe care nu o avea când sosise.

Înțelegi, Sifu? a continuat Sunil. Așa este și Kosta. El crede că știe secretul învățăturilor tale, iar
asta îl orbește și îi răpește posibilitatea de a înțelege cu adevărat. Ceașca lui este deja plină.

Sifu a zâmbit şi a întrebat:

– Ai privit vreun episod din serialul tv Friends?

– Da, Sifu, am privit, a răspuns Sunil, uimit de această întrebare neaşteptată.

– Îmi place locul unde se adună ei pentru a-și împărtăși experiențele unii altora. Știi
cafeneaua?... Da, îmi place serialul acela foarte mult. Dar am mai observat un lucru... a continuat Sifu.

– Ce anume? a întrebat Sunil.

– În vest au cești mult mai mari! Ai văzut cănile de cafea pe care le folosesc? Sunt uriașe, ca și
cum ar fi boluri de supă!

Koasta a râs pe sub mustăţi şi a privit în jos, pentru a-şi ascunde rânjetul de satisfacţie.

Sunil a rămas înlemnit de uimire, iar Sifu i-a făcut semn lui Kosta să se aşeze la masă.

Sifu s-a aplecat înspre ei, privindu-i pe amândoi.

– Omul de știință a părăsit încăperea fără să înțeleagă ce este zenul, ci apreciindu-și mai mult
propria sa inteligență cognitivă. A priceput ce intenționa să-i explice maestrul atunci când a turnat
prea mult ceai, până ce acesta s-a revărsat. Era sigur că primise confirmare din partea acelui respectat
maestru zen.

111
 Din păcate, a spus Sifu cu simplitate, omul de știință este cel care a relatat întâmplarea, iar de
atunci povestea lui a indus în eroare mințile multor studenți bine intenționați.

Acum haideți, a spus John, ridicându-se de pe scaun. Mi-e foame și știu un loc grozav unde se
prepară yam cha!

CONCLUZII

Există o veche expresie chinezească, devenită extrem de cunoscută: Fie ca tu să trăiești

timpuri interesante.

Ei bine, timpurile în care trăim au devenit, cu siguranţă, interesante. Acum, când scriu acest
text, am patruzeci şi ceva de ani şi, cu toate că încerc să ţin pasul cu vremurile, în ciuda legăturii dintre
profesia mea şi tehnologie, noul mileniu este o enigmă pentru mine. Nu schimbarea este cea care mă
uimeşte. M-am obişnuit cu schimbările şi le-am căutat cu pasiune întreaga mea viaţă. În schimb, mă

112
uimesc alegerile pe care le facem (sau pe care suntem constrânşi să le facem) în timpul acestor
schimbări şi care par să ne conducă spre dezastru.

Cum se poate ca un om care vorbeşte atât de mult despre spirite, trăsnet şi intenţia divină să
dezaprobe deciziile pe care noi ca oameni le-am luat în ultima vreme? Există elemente fundamentale
în societatea şi în fiinţa noastră care ar trebui abordate şi schimbate cu băgare de seamă. După cum
scria Papa Alexandru: "Proştii se grăbesc într-acolo unde îngerii se tem să păşească." La începutul
acestui mileniu am pierdut orice sentiment de siguranţă a vieţilor noastre. Instituţiile întemeiate de
oameni au înlocuit cu totul natura, guvernându-ne fiecare plan al existenţei. Banii, metoda de schimb
aleasă de noi, şi-au pierdut valoarea. Au devenit o ecuaţie dintr-un computer, transformată după
hachiţele celor puternici şi după poftele comercianţilor care se gândesc că profitul este singurul care
contează în viaţă. Corupţia s-a răspândit pretutindeni. Faptele săvârşite de unii, care rămân
nepedepsite, te lasă cu gura căscată. Conceptele de dreptate, corectitudine şi reciprocitate pierd teren
şi sunt înlocuite de nepotism, crimă organizată, nerecunoştinţă şi prostie. Companiile gigant stăpânesc
într-adevăr, iar Fratele cel Mare ne veghează. Se pare că fiecare faptă şi fiecare dorinţă a noastră sunt
înregistrate electronic, pentru a putea fi văzute în orice moment de către cei care consideră că este
dreptul lor să îşi bage nasul acolo unde nu s-a amestecat nimeni, niciodată. Rezervele noastre de
hrană sunt pur şi simplu scârboase. Cel mai bine este să nu discut acest subiect din respect pentru
stomacul cititorului, însă este surprinzător însuşi faptul că am reuşit să supravieţuim până în ziua de
astăzi, având în vedere cât de poluată chimic a devenit hrana noastră.

Pe scurt, lăcomia şi ignoranţa ne conduc vieţile, iar acest lucru este permis prin decizia tacită a
oamenilor, pe care eu unul nu o înţeleg. Ne mai mirăm că folosirea drogurilor legale şi ilegale a devenit
un fenomen epidemic? Ne mai mirăm că mediul înconjurător se dezintegrează fărâmă cu fărâmă?
Estimările actuale arată că inversarea procesului de distrugere a mediului înconjurător de pe Terra va
deveni un lucru imposibil în zece ani de aici înainte. 119 Apoi, ce va urma? Ne vom sprijini speranţele pe
puterea neîntrecută a ştiinţei moderne, pentru a asigura continuitatea speciei noastre şi a
supravieţuirii personale? Avem nevoie de mult noroc! Știinţa modernă este departe de a fi perfectă.
Este o unealtă inteligentă sau prostească, după chipul şi asemănarea celor care o folosesc. Mulţi
oameni de ştiinţă (printre care mă număr şi eu, dacă doriţi în continuare să mă numiţi astfel) consideră
că noi, ca societate, am decăzut. Noi, cei care am ajuns atât de departe, depăşind atâtea epoci
întunecate, am dat greş şi continuăm această greşeală. Mai avem foarte puţin până la eşecul deplin.

Totuşi... totuşi există speranţă. Ne-am înpotmolit, dar ne putem redresa şi putem continua.
Mai avem o şansă să ne retragem în siguranţă de pe marginea prăpastiei spre care ne îndreptăm.
Împotriva marelui jaf, împotriva nemăsuratei stupidităţi, un vânt curat răzbate prin norul de smog, un
licăr de lumină pătrunde în noaptea ameninţătoare. Oamenii încep să ia poziţie. Oamenii încep să
lucreze împreună pentru binele comun. Oamenii devin furioşi şi au deplină dreptate să se simtă astfel.

Eu unul nu voi accepta niciodată ideea că această casă frumoasă, care ne-a fost dată ca
binecuvântare, trebuie să ajungă negreşit un tărâm steril, o lume în care fiecare îl vânează pe fiecare.
Poate veţi spune că sunt un idealist anacronic, o rămăşiţă a unei epoci demult apuse. Eu aş vrea să
cred mai degrabă că sunt cu mult înaintea timpurilor mele. Putem totuşi concepe faptul că, în viitor,
oamenii care vor contempla partea uitată din noi înşine vor învăţa să folosească avantajele ştiinţei

119
Cartea a fost publicată pentru prima oară în 2002. (N.Tr.)

113
moderne împreună cu disciplinele trecutului, spre binele comun. Eu cred că acea zi va veni. Trebuie să
vină.

Partea uitată din noi înşine, partea istoriei noastre care a fost trecută cu vederea, va juca un
rol fundamental în renaşterea omenirii. Știinţele exacte vor funcţiona alături de tehnicile psiho-fizice
părăsite cu mii de ani în urmă. Vom ajunge să înţelegem cu adevărat rolul şi scopul existenţei noastre
în Univers. Vă puteţi imagina, de exemplu, o lume în care o crimă ar fi investigată nu doar prin
tehnicile moderne, ci şi chemând spiritul celui decedat pentru a depune mărturie la judecată prin
intermediul unui medium acreditat de guvern? 120 Vă puteţi imagina o lume în care moartea a încetat
să mai fie un fenomen înfricoşător, în care este tratată ca un lucru firesc şi inevitabil, ca un plan de
pensionare, ca atunci când îmbătrânim? A fost oare viaţa de apoi cartografiată şi cercetată la fel de
amănunţit ca şi anatomia umană? Cum o fi existenţa în acele condiţii? N-o fi oare o dimensiune în care
poate fi regăsită valoarea cea mai căutată în ziua de astăzi: libertatea?

Întemeierea unei astfel de lumi nu va fi o sarcină uşoară. Trebuie să ne amintim strategia cu

ajutorul căreia am reuşit să supravieţuim în era primitivă, tactica prin care marile noastre realizări şi-
au atins ţinta: sinergia, reunirea energiei în vederea atingerii unui scop comun. Iar sinergia este dificil
de obţinut în lumea de astăzi, care se mândreşte cu faptul că fiecare este duşmanul fiecăruia, în care
profitul şi plăcerile personale sunt principalii factori motivaţionali.

Îi întreb adesea pe studenţii mei cum a fost posibil ca spartanii să reziste în bătălia de la
Termopile.121 Răspunsul este: au fost uniți. Armata greacă a acelor vremuri proceda astfel încât fiecare
om să se protejeze cu propriul scut atât pe sine, cât şi pe colegul său. Cu toţii se mişcau într-un singur
pas, având un scop comun. Această practică a făcut ca Grecia antică să fie puternică, în acele timpuri
lupta eroică individuală fiind deja înlocuită de forţa unităţilor de infanterie dotate cu armuri. Trebuie
să învăţăm din nou asta; totuşi, omul este un animal care trăieşte în haită. Singurul motiv pentru care
am reuşit să supravieţuim a fost că, odinioară, am fost ca unul. Partea uitată din noi înşine a crescut
cândva şi a înflorit datorită grijii şi sprijinului reciproc venit din partea tuturor oamenilor din vremurile
preistorice şi datorită conceptului că fiinţele umane erau parte a întregului. Poate că omenirea era mai
smerită în acele timpuri, venerând forţele din Univers pe care le percepea. Sunt sigur că vom recăpăta
acea smerenie şi acea percepţie, înainte de a fi prea târziu.

Mulţi dintre fraţii mei studenţi din Mo-Pai practică antrenamentul nei kung numai pentru ei
înşişi (recunosc, cu mult mai multă intensitate decât mine). Le spun lor şi îţi spun ţie, cititorule, că o
asemenea abordare în zilele noastre este lipsită de sens, fără merite. Nu contează dacă numai un
singur suflet supravieţuieşte pe o planetă aflată în declin. Eu unul îmi imaginez o lume în care milioane
de oameni practică zilnic nei kung, o lume în care există un om asemenea maestrului meu în fiecare
oraş de pe glob. Din acest motiv am scris cele două cărţi, iar Wenwukuan a fost înfiinţată tocmai cu
acest scop.

120
Unii dintre voi se gândesc: Ce film grozav ar fi acesta!
121
Mă refer la binecunoscuta poveste a celor 300 de spartani. În anul 480 Î.E.N., şapte mii se bărbaţi conduşi de
regele spartan Leonidas au luptat timp de trei zile, la trecătoarea Termopile, împotriva armatei persane, despre
care estimările recente evaluează că ar fi fost formată din 200.000 de oameni. Spartanii erau depăşiţi numeric cu
mai mult de douăzeci la unu. Chiar dacă regele alături de cele 300 de gărzi ale sale merită cea mai mare laudă,
nu putem ignora contribuţia celorlalţi 6.700 de oameni care au luptat în ceea ce a căpătat apoi numele de
Bătălia pentru vest.

114
 Trebuie să avem speranţă, până la final. Am început această carte scriind despre un vis cu
dragoni, o conexiune de neclintit între lumea uitată şi cea modernă. Priviţi pe fereastră. Dragonii sunt
încă acolo, zburând în înaltul cerului strălucitor, cu aripile scânteietoare. Puteţi auzi tunetul lor? Magia
care ne-a însufleţit cândva vieţile, poveştile spuse de bunicile noastre, lângă şemineu... acea magie
încă există. Poate că este mai greu de întâlnit astăzi, dar ea continuă să existe. Niciodată nu ai de unde
să ştii când sau unde o vei reîntâlni. De obicei, o regăsim în zonele retrase ale acestei lumi, dar ea nu
ocoleştea de fapt nici oraşele oamenilor. De pildă, maestrul meu, John Chang, trăieşte în inima insulei
Java, pe deplin urbanizată. Putem căuta oriunde partea uitată. Ar putea fi chiar şi la un pas distanţă.
Dar trebuie să învăţăm cum să privim, să învăţăm din nou cum să simţim, astfel încât să putem
percepe.

Apoi vă va aparţine, nu va mai fi uitată, atâta timp cât veţi dori să o păstraţi. Folosiţi-o cu
înţelepciune.

ANEXA 1

Nota 1: Apollonius

Apollonius din Tyana a fost un mărţ yoghin al şcolii pitagoreice, a cărui biografie a fost scrisă
de faimosul cărturar Philostratus, la cererea împărătesei romane Julia Domna. Deoarece biografia
portretizează un personaj asemănător lui Hristos ca putere şi temperament, cartea a fost interzisă de

115
autorităţile creştine începând cu secolul al IV-lea, motiv pentru care astăzi este aproape necunoscută.
Când lucrarea a fost tradusă pentru întâia oară în limba engleză, în 1809, traducătorul, reverendul
Edward Berwick, şi-a cerut scuze în mod insistent faţă de creştini pentru asemănările pe care cititorul
urma să le observe între viaţa lui Iisus şi cea a lui Apollonius. Controversa mai este alimentată şi de
faptul că biografia lui Apollonius a fost publicată în anul 220 E.N., înainte ca primele evanghelii să fie
canonizate.

Respectând adevărul, nu l-am putea accepta pe Iisus din Nazaret ca personaj istoric. În ciuda
temeinicelor recensăminte păstrate de arhiviştii romani şi de cercetătorii evrei, nu s-a păstrat nici
măcar un singur document oficial despre viaţa lui Iisus. În schimb, se consideră că viaţa lui Apollonius
este bine documentată, cu toate că nu există un raport oficial complet. Nu mai puţin important este
faptul că, datorită documentelor istorice de netăgăduit, putem confirma că Apollonius a existat cu
adevărat şi că a săvârşit o parte dintre faptele pe care Philostratus i le atribuie. (Este posibil ca opera
cărturarului roman să nu fie acceptată ca document istoric, de vreme ce scopul său principal a fost să-l
prezinte pe Apollonius ca personaj literar şi nu să-l descrie cu acurateţe. Asemenea multor scriitori,
Philostratus şi-a îngăduit multe libertăţi).

Apollonius s-a născut în primii ani ai secolului întâi (unii spun anul 4 Î.E.N., alţii anul 1 E.N., iar
alţii anul 40 E.N.) într-o familie proeminentă din oraşul grecesc Tyana din Cappadocia şi a călătorit
foarte mult prin lume, pe teritoriile cunoscute în acele vremuri. Însemnări despre călătoriile şi despre
viaţa lui au fost făcute din câte se pare de cel mai apropiat student al său, Damis. Mai târziu,
Philostratus a transpus acele însemnări în carte. Această lucrare despre viaţa lui Apollonius este foarte
importantă pentru istoricii de astăzi întrucât, alături de scrierile lui Pausanias, reprezintă principala
cronică literară care a rămas, despre civilizaţia greacă a acelor timpuri.

Despre Apollonius se spune că ar fi săvârşit aceleaşi miracole ca şi Hristos: a vindecat bolnavi şi

schilozi, a exorcizat demoni şi vampiri, a readus la viaţă o fată. Refuza ca aceste fapte să fie numite
miracole, spunând că erau simpla aplicare a legilor naturii.

La vârsta de paisprezece ani, Apollonius a mers la studii, în oraşul Tarsus. Din Tarsus a plecat în
Aeges, unde a fost îndoctrinat în şcoala pitagoreică, pe când avea 16 ani. Din acea clipă, nu a mai
mâncat carne, nu a mai băut vin şi a purtat numai haine de in sau de bumbac. În Aeges a studiat de
asemenea la templul lui Aesclepius, unde a învăţat arta vindecării. Însă toate acestea nu erau de ajuns
pentru tânărul filozof. Conform spuselor lui Philostratus, şase sau şapte ani mai târziu a pornit spre
India, pentru a studia cu yoghinii de acolo, despre care auzise că erau mistici măreţi. În drumul său, s-a
oprit întâi în Babilon, unde a fost iniţiat în misterele Caldeene de către magii de acolo. Regele
Babilonului i-a devenit prieten, dăruindu-i cămile şi un ghid pentru restul călătoriei.

Următoarea sa oprirea a fost la Kashmir, pentru a-i vedea pe asceţii care trăiau acolo. A studiat
înţelepciunea din Kashmir, învăţând să lucreze cu mintea şi trupul şi, pe cale de consecinţă, a pătruns
misterele Universului. După revenirea în Europa, pe mare, el a devenit unul dintre cei mai mari
învăţători şi călători ai tuturor timpurilor. Apollonius şi-a răspândit învăţăturile de-a lungul Greciei,
Italiei şi Spaniei, trăind apoi ani de zile în Alexandria şi la Antioch. A devenit consilierul personal al
multor romani renumiţi, implicându-se el însuşi în politică. Asemenea lui Iisus, a fost judecat de
romani. L-au judecat chiar împăraţii Nero şi Domiţian. Prima oară a fost salvat de Tingellinus. A doua
oară a dispărut dintr-odată din sala de judecată, spunându-i lui Domiţian: "Nu mă poţi ucide, pentru
că eu nu sunt muritor." A murit în preajma anului 120 E.N. la o vârstă foarte înaintată, lăsând în urmă

116
o măreaţă moştenire. De exemplu, împăratul şi filosoful roman Marcus Aurelius recunoştea în mod
deschis că îl avea ca model pe Apollonius.

Viața lui Apollonius din Tyana, scrisă de Philostratus, a fost condamnată pentru prima dată în
timpul stăpânirii primilor împăraţi creştini. Împăratul Iustinian a cerut intrezicerea textului, aruncând
din biblioteca construită de Julia Domna scrierile pe care el le considera "gunoi" filozofic. O altă
persoană care s-a înscris pe aceeaşi line a fost Papa Grigore, care la rândul său avea obişnuinţa de a
distruge cărţile care îi displăceau. Din fericire, câteva copii ale lucrării s-au păstrat până în ziua de
astăzi.

Nota 2: Mo Tzu

Năcut în 469 Î.E.N., în statul Lu, la zece ani după moartea lui Kung Fu Tzu, Mo Tzu (sau Mo Ti) a
fost un tânăr educat, după câte se pare practicant al artelor marţiale şi strateg. Indiciile arată că
provenea dintr-o familie săracă şi este posibil chiar să fi fost stigmatizat ca infractor (Mo Tzu înseamnă
"Domnul Tatuaj"). Întreaga sa forţă o folosea în slujba principiului dreptăţii şi, cu toate că era
încăpăţânat din fire şi foarte ferm, în slujba principiului iubirii universale, care constituia miezul
învăţăturilor sale.122

Totuşi, avem anumite dificultăţi atunci când folosim expresia "iubire universală" pentru a
descrie tema centrală a filozofiei lui Mo Tzu (chiar dacă termenul chinezesc ai, folosit în texte,
înseamnă cu adevărat "iubire"). Din punctul meu de vedere, termenul iubire universală implică un tip
de conştiinţă asemănător mai degrabă specificului vestic. Motivul pentru care insist asupra acestui
fapt este că Mo Ti era preocupat de dreptate în aceeaşi măsură în care era preocupat de compasiune;
şi nu obişnuia să fie un om prea iertător. Dimpotrivă, în vest, ca urmare a tradiţiei iudeo-creştine,
iubirea universală este asociată cu iertarea păcatelor, ceea ce nu este cazul aici. 123 Prin urmare, voi
alege cuvântul universalitate pentru a descrie învăţăturile lui Mo Tzu, cuvânt care pare să fie mai
potrivit şi să ne ducă cu gândul la conceptul de karmă. În orice caz, omul universal îl tratează pe
vecinul său ca şi cum ar fi el însuşi, iar pe tatăl vecinului său ca şi cum ar fi propriul său tată,
compotându-se ca atare.

Mo Tzu nu a ezitat niciodată să îi înfrunte pe cei puternici, riscându-şi viaţa de multe ori în felul
acesta. Ceea ce îl determina să acţioneze era dragostea lui pentru dreptate. Mai târziu, urmaşii lui Mo
Tzu au devenit protectorii oamenilor simpli şi ai lăcaşelor de cult. Cerurile cunosc fiecare greşeală pe
care o făptuiesc oamenii, scria el, iar cerurile iubesc dreptatea şi detestă nedreptatea. Cum poate şti
cineva că în ceruri dreptatea este iubită? Într-o lume dreaptă, există viaţă, bunăstare şi ordine, pe când
într-o lume nedreaptă există moarte, sărăcie şi haos.

122
Mo Tzu, Hsun Tzu & Han Fei Tzu – The Basic Writings of Mo Tzu, Hsun Tzu and Han Fei Tzu, ed. and trans.
Burton Watson, New York, Columbia University Press, 1967.
123
Primul mare maestru care a moştenit şcoala Mo-Pai a refuzat să oprească pedeapsa capitală a fiului său
acuzat de crimă, ca urmare a devotamentului său faţă de principiul dreptăţii şi din cauza repulsiei faţă de
nepotism.

117
 El considera că în ceruri întreaga lume este iubită şi că se doreşte binele tuturor celor vii.
Conform lui Mo Tzu, cerurile doresc ca aceia puternici să îi protejeze şi să muncească pentru ceilalţi,
aceia bogaţi să le ofere şi celor săraci, cei care deţin funcţii de autoritate să respecte etica profesională
pentru a face posibil un guvernământ corespunzător, iar muncitorii să-şi îndeplinească sarcinile în mod
eficient. Când un stat sau o societate per ansamblu evită conflictele la graniţele sale, îi hrăneşte pe
sărmani şi îi îngrijeşte pe bolnavi, atunci acea naţiune va înflori şi va prospera. În urmă cu aproape
2.400 de ani, Mo Tzu a scris că, dacă o ţară înlocuieşte războaiele ofensive şi cheltuielile de înarmare
cu un guvernământ eficient, se va bucura de beneficii nenumărate. Dacă un lider acţionează conform
legilor universale ale dreptăţii şi oferă un exemplu de urmat, atunci el nu va avea duşmani şi va aduce
beneficii nebănuite lumii. Ca exemplu în acest sens, Mo Tzu a calculat câte sute de oficiali şi câte mii
de soldaţi erau necesari pentru a întreprinde o expediţie militară. Între timp, afacerile interne ar fi fost
neglijate, fermierii ar fi uitat să aibă grijă de culturi, negustorii ar fi încetat să mai facă tranzacţiile de
mărfuri. Dacă o cincime dintre investiţii şi arme erau recuperate ulterior expediţiei, acesta ar fi fost
considerat un mare noroc. Era de la sine înţeles că nenumăraţi oameni urmau să moară ori să devină
schilozi în timpul războiului. Mo Tzu se întreba, în acest context, dacă liderii lumii nu aveau cumva o
bucurie bolnavă văzându-şi proprii cetăţeni răniţi sau exterminaţi.

Mo Tzu a atacat inclusiv nepotismul. La început, scria el, guvernul a fost creat pentru a-i
sprijini pe sărmani, pentru a aduce siguranţă acolo unde era pericol şi pentru a restaura ordinea acolo
unde se instaurase haosul. Oamenii îi alegeau ca lideri pe cei mai capabili dintre ei, astfel încât
guvernul să fie unit şi condus cu inteligenţă. Însă în epoca lui, guvernul era condus de linguşitori, în
timp ce rudele şi prietenii celor aflaţi la putere erau singurii numiţi în funcţii de exercitare a autorităţii.
Întrucât cetăţenii şi-au dat seama că aceşti indivizi nu fuseseră angajaţi pentru binele comun al
poporului, au început să-i respingă şi au refuzat să se mai identifice cu ei, fiind nemulţumiţi şi revoltaţi.
Mo Tzu susţinea că această metodă de a numi în funcţii era o nebunie. El considera că persoanele
aflate în funcţii de autoritate, care respectau cinstea şi imparţialitatea, erau mai presus decât cei care
nu erau în stare să evite conflictele interpersonale. Din nefericire, observaţiile lui Mo Tzu şi-au păstrat
actualitatea până în ziua de astăzi. Nu am reuşit să învăţăm nimic timp de două mii de ani.

În sfârşit, Mo Tzu îşi susţinea convingerea asupra existenţei fiinţelor spirituale nonumane şi a
spiritelor strămoşilor noştri, prezentând dovezi că nenumăraţi oameni din întreaga lume au avut
contact cu astfel de entităţi. Pe scurt, din punct de vedere metafizic, filozofia lui şi percepţia asupra
lumii erau foarte asemănătoare modelului şamanic.

Timp de două secole după moartea lui, petrecută în 391 Î.E.N., şcoala lui Mo Tzu a fost
principala rivală a şcolii Kung Fu Tzu. Adepţii săi, dintre care majoritatea erau oameni de rând, însă
foarte educaţi (ceva neobişnuit pentru secolul al IV-lea Î.E.N.), au devenit apărători ai templelor şi ai
oamenilor simpli. Dar şcoala lui s-a împărţit în trei ramuri distincte, fiecare dintre ele acuzându-le pe
celelalte de erezie. Din cauza acestui conflict intern şi ca urmare a rezistenţei faţă de confucianism,
urmaşii lui Mo-Tzu au pierdut repede o parte din putere. Până la începutul timpurilor noastre, aceştia
aproape că au dispărut sau au ales să trăiască neştiuţi de nimeni.

Nota 3: Deschiderea unei chakre

118
 Care este diferenţa dintre deschiderea unei chakre şi umplerea unei chakre? Primul fenomen
este permanent, cel de-al doilea este temporar.

Să ne imaginăm un recipient construit dintr-un gel dur de plastic, gel care s-ar topi imediat
dacă ar fi expus la o anumită temperatură, ceea ce ar face ca recipientul să dispară. Pentru ca pereţii
vasului să ajungă la această temperatură, ei trebuie să fie încălziţi cu ajutorul unei cantităţi de energie,
care este determinată cu exactitate şi are de-a face cu capacitatea termică înnăscută a vasului. Pentru
a face recipientul să se topească, îl vom umple cu abur fierbinte. Sub presiunea atmosferică,
recipientul rămâne neafectat de gazul fierbinte. Astfel, pentru a determina topirea, va trebui să
comprimăm vaporii în interiorul vasului, pentru a supraîncălzi aburul. Pe scurt, avem de luat în
considerare trei factori. Primul este recipientul, al doilea este temperatura care trebuie atinsă pentru a
determina topirea, iar al treilea este cantitatea de abur supraîncălzit care trebuie introdusă în
recipient, astfel încât să se ajungă la temperatura necesară.

Chakrele sunt de fapt unde staţionare yin, tri-dimensionale sau tetra-dimensionale, după cum
am precizat. Ele au capacitatea de a stoca chi-ul opus lor, yang-ul solar, în interiorul nodurilor
dezlegate. Această capacitate nu este nelimitată. Putem umple o chakră la capacitatea ei maximă sub
presiune normală, dar ea "se topeşte" doar atunci când introducem forţat energia yang în interiorul ei,
presând-o pentru a se "întări".

Dacă o chakră are un anumit nivel de energie, atunci puterea totală necesară pentru a tăia
undele care alcătuiesc chakra este definită prin formula următoare:

Putere = 0∫ t F(E,t) d(t)

Sau: Puterea necesară este o anumită cantitate de energie (E) acumulată într-un anumit
interval de timp (t). Zona de sub curbă este puterea totală cerută. În acest punct, chackra este
deschisă permanent (figura 35).

Mai există o abordare folosită de multe discipline spirituale. În aceste cazuri, chakra este
"umplută", dar nu "tăiată". Asta înseamnă că, pentru o anumită perioadă de timp, puterea este
plasată în interiorul undei staţionare astfel încât nivelul maxim de energie să corespundă celei mai
înalte capacităţi a chakrei. În acest fel adeptul deţine avantajele acelei condiţii (de exemplu, dezvoltă
"puteri" sau are o conştiinţă dezvoltată), dar condiţia nu este permanentă. Dacă practicantul îşi
neglijează antrenamentul, enegia yang va începe să se risipească prin osmoză, apoi el va pierde tot ce
a acumulat. Există tipuri de yoga (precum practica tibetană phowa) care aplică această metodă pentru
a dezvolta conştiinţa în momentul morţii, ceea ce este deplin acceptabil.

119
 Fig. 35. Energia necesară pentru deschiderea permanentă a unei chakre (a).
Energia maximă dintr-o chakră poate fi stocată aici doar temporar, după cum se poate vedea (b).

Nota 4: Bodhidharma și Chang San Feng

În China există două tradiţii principale ce ţin de artele marţiale: tradiţia buddhistă şi cea
taoistă. Credinţele populare spun că artele marţiale buddhiste au legătură cu înţeleptul indian
Bodhidharma de la mănăstirea Shaolin, iar tradiţia taoistă vorbeşte despre Chang San Feng de pe
muntele Wu-Tang. Aş vrea să fac o expunere în context istoric asupra primului personaj şi să lămuresc
câteva aspecte în ceea ce-l priveşte pe al doilea.

Majoritatea cititorilor au aflat deja povestea lui Bodhidharma. El era cel de-al treilea fiu al unui
rege din sudul Indiei, membru al castei războinicilor (ksatriya). 124 Antrenamentul său ca buddhist a
avut loc în Kancipuram, la sud de Madras, sub îndrumarea înţeleptului Prajnatara, un maestru din
secta timpurie Mahayana. Prin tradiţie, se consideră că Bodhidharma a ajuns la templul Shaolin din
provincia Henan în preajma anului 520 E.N. şi i-a învăţat pe călugării de acolo două seturi de exerciţii:
Yijin Ching (Cartea Prefacerilor) şi Xisui Ching (Cartea privind Spălarea Măduvei Osoase). (Analogia
dintre buddhism şi artele marţiale chineze, datând din secolul al VI-lea E.N., are la bază o serie de

124
Povestea lui Bodhidharma are la bază câteva surse. O recomand pe aceasta, ca rezumat: Michael Maliszewski,
Spiritual Dimensions of the Martial Arts (Rutland, Vt: Charles E. Tuttle, 1996).

120
picturi murale.) Se consideră că practica kung fu Shaolin s-a dezvoltat ca rezultat al acestor două seturi
de exerciţii.

Dar ar trebui să examinam legenda în detaliu, pentru a înţelege realitatea care stă la baza ei. În
primul rând, ştim cu siguranţă că artele marţiale au existat în China încă din secolul al X-lea Î.E.N. În
Tao Te Ching există trimiteri atât la chi kung, cât şi la nei kung, ceea ce indică din nou că artele
marţiale, meditaţia şi disciplinele privind lucrul cu bioenergia erau binecunoscute cu o mie de ani
înainte de Bodhidharma. Mai există dovezi că şcoala buddhistă dhyana (Chan, Zen) fiinţa în China cu
vreo două sute de ani înainte de călătoria sa aici. Aşadar, de ce oare spune tradiţia orală că el a fost
fondatorul practicii kung fu şi a buddhismului Chan (Zen), per ansamblu?

Sunt convins că aşa stau lucrurile, deoarece el era un adept persan al căii trăsnetului.

Una dintre primele trimiteri la Bodhidharma 125 spune despre el că era "călugăr persan"
(tradiţia orală îl descrie ca fiind un "persan cu ochii albaştri"). În zilele noastre, deoarece Iranul a
devenit terenul fundamentaliştilor musulmani, am uitat, în mod convenabil, amploarea civilizaţiei lor
şi ceea ce datorăm Persiei. Între secolele I şi VI E.N., Persia a fost cea care a păstrat înţelepciunea
pierdută de vestici din cauza fanatismului creştin, care fusese instaurat ca religie de stat de către
împăraţii romani. Persia şi statele din Munţii Hindukuş ale regatului Greco-Bactrian 126, care deveniseră
răscrucea dintre Orient şi Occident, au fost cele care au salvat de la dispariţie învăţăturile transmise de
filozofii antici greci. Aici, această cunoaştere a fost împletită cu înţelepciunea estică şi a fost apoi
transmisă arabilor, după cucerirea Persiei.

Am vorbit despre amploarea schimburilor comerciale din Epoca Bronzului, dar să nu uităm că
Drumul Mătăsii a apărut în primul secol Î.E.N., iar bunurile circulau de la Luoyang din China până în
Britania şi înapoi, cât se poate de des. Mai mult, marinarii greci din acele timpuri navigau din porturile
de la Marea Roşie, ocolind India, trecând prin Indonezia şi ajungând până la Kanton, pentru a face
schimb de mărfuri. Odată cu marile cuceriri ale lui Alexandru, circulaţia informaţiilor şi a bunurilor
între Orient şi Occident a căpătat proporţii uimitoare. Succesorii lui Alexandru şi descendenţii acestora
au ajuns până în inima Indiei, întemeind regate şi intrând în legendă. Unii istorici afirmă că lista regilor
greci din India este la fel de numeroasă precum aceea a regilor englezi de după invazia normandă
până în prezent.127 Schimburile de idei, informaţii şi obiecte, care au rezultat ca urmare a acestui fapt,
au avut un impact deosebit asupra istoriei estului şi a vestului.

Trebuie să privim pe Bodhidharma, calea trăsnetului şi istoria buddhismului prin prisma

acestor fapte. Putem observa doar arta şi sculptura din Munţii Hindukuş, pentru a realiza că a avut loc
o contopire a civilizaţiilor şi a religiilor. Regatul regelui grec Menander, care a devenit sfânt buddhist,
se întindea la 150 Î.E.N. din sudul Afganistanului, trecând prin Rajastan şi Punjab, până la râul Gange.
Menander a împânzit India cu stupe buddhiste. Am vorbit deja despre Apollonius din Tyana şi despre
călătoria sa în India. Dacă descoperirile arheologice sunt luate în considerare, avem indicii care
sugerează că romanii trimiseseră un ambasador formal în China. Iar în 353 E.N., când imperiul creştin
125
Loyang Chile Lan Chi, scrisă de Yang Hsuan Chin în 547 E.N.
126
Regatul Greco-Bactrian a fost cel mai estic stat elenistic, situat în Asia Centrală începând cu 255 î.Hr./246
Î.E.N., când satrapia seleucidă Bactria îşi proclamă independenţa, şi până în 125 Î.E.N. În timpul maximei sale
întinderi, în 180 Î.E.N., teritorii vaste din Afganistan, Iran, Kârgâzstan, Pakistan, Tadjikistan, Turkmenistan şi
Uzbekistan se aflau în componenţa regatului elenistic. Limbile oficiale erau greaca şi bactriana, utilizate pe
întregul teritoriu al regatului. Limba bactriană este o limbă indo-iraniană moartă. (N.Tr.)
127
George Woodcock, The Greeks in India (London: Faber & Faber, Ltd. 1966).

121
roman a pornit vânătoarea de vrăjitoare pentru a eradica păgânismul, cele mai populare zeităţi străine
în Grecia erau zeul persan Mithra şi zeiţa egipteană Isis.

Aşadar, în secolul al VI-lea E.N., Persia era punctul central în care aveau loc schimburile
culturale. Când împăratul bizantin Iustinian a închis Academia lui Platon (în 529 E.N., cam în vremea lui
Bodhidharma), Cei Șapte Filozofi din Atena au căutat refugiu în Persia. Când regele tibetan Srongtsan
Gampo a organizat o competiţie între doctori, pentru a stabili care tradiţie medicală este superioară,
învingător a fost un medic persan numit Galen, care practica medicina greacă (Galen este un nume
grecesc). Iar descoperirile recente au arătat că populara religie tibetană numită Bön a ajuns în Tibet
din Persia, prin intermediul regatului condus de Zhang Zhung. 128 De fapt, pentru o vreme, întregul
Orient Apropiat a fost un bastion al păgânismului, care a opus rezistenţă răspândirii creştinismului. De
exemplu, locuitorii oraşului Ba'albek din Liban militau cu atât de multă pasiune în favoarea idolatriei,
încât sfântul John Chrysostom a trimis un grup de călugări pentru a distruge templele din zonă (în
preajma anului 400 E.N.). Iar în preajma anului 550 E.N., împăratul Iustinian (da, tot el) a ordonat
distrugerea Templului Soarelui din Ba'albek pentru a suprima păgânismul acerb din zonă. Pentru a se
asigura că templul nu va fi reconstruit, a transportat cei mai mari stâlpi ai acestuia la Constantinopol,
unde au fost folosiţi pentru a sprijini arcele centrale a noii sale bazilici Haghia Sophia. 129

Am văzut deja că artele marţiale aveau o puternică legătură cu spiritualitatea, începând cu

Epoca Bronzului şi până în Antichitate. Partenonul, de exemplu, cel mai sfânt loc, fusese decorat cu
scene de luptă întreprinsă cu onoare (machi), înfăţişând bărbaţi neînarmaţi înfruntând atacatori ce
purtau săbii.130 Toate jocurile greceşti erau sărbători religioase în cadrul cărora se celebra arta luptelor
directe, iar toate competiţiile de atletism derivau de la arta de a fi un bun războinic. Acum, că am
lămurit lucrurile, vom corobora speculaţiile cu dovezile istorice, pentru a adăuga fragmentele care
lipsesc.

Începând cu marile cuceriri ale lui Alexandru şi continuând cu perioada romană, în lume s-au
petrecut ample schimburi culturale – vorbim în special despre romani, greci, indieni, persani şi chinezi
– aşa cum nu au mai avut loc altele până în ziua de astăzi. De exemplu, într-un mormânt egiptean
antic din Alexandria, alături de relicvele clasice egiptene, s-au găsit o pereche de capete Gorgone
greceşti şi doi şerpi romani, încolăciţi în jurul unui caduceu al lui Hermes. La intrarea în mormânt
fuseseră amplasate statui reprezentându-i pe Anubis, cu al său cap de şacal, şi pe Sobek, cu al său cap
de crocodil, amândoi purtând armuri de legionari romani, cu paloşe, săbii scurte şi scuturi. 131,132 Dacă
privim mai departe înspre est, aflăm că, între 1965 şi 1979, o echipă de arheologi francezi au
descoperit în nordul Afganistanului un oraş grecesc cu o populaţie estimată la 50.000 de oameni.
Sursele literare antice vorbesc despre existenţa a 1.000 de aşezări greceşti răspândite pe tot cuprinsul
Afganistanului, Pakistanului şi al Indiei. Dar adevăratul miracol s-a petrecut după prăbuşirea
hegemoniei greceşti, în anul 30 Î.E.N., când regiunea a fost cucerită de parţi 133 şi de chinezii din
Imperiul Kushan. Se pare că populaţia grecească nu a părăsit zona, ci a rămas în acele locuri, ceea ce a
128
Două surse: Lopon Tenzin Namdak, Heart Drops of Dharmakaya (Ithaca, N.Y.: Show Lion, 1993) şi Charles
Allen, The Search of Shangri-La (London: Abacus, 1999).
129
William Dalrymple, From the Holy Mountain (London: Flamingo, 1998).
130
Astăzi, aceste picturi murale pot fi văzute la British Museum.
131
La British Museum există o armură romană completă realizată în întregime din piele de crocodil. Probabil
acest material era mai potrivit decât metalul pentru războaiele din deşertul african.
132
Dalrymple, From the Holy Mountain.
133
Imperiul Part (247 Î.E.N. – 224 E.N.), de asemenea, cunoscut ca Imperiul Arsacid după fondatorul omonim, a
fost o mare putere din regiunea iraniană de astăzi. (N.Tr.)

122
determinat apariţia unei noi culturi. Estul s-a întâlnit cu vestul aşa cum nu se mai întâmplase niciodată
până atunci. Populaţia ce provenea din Imperiul Kushan a început să folosească alfabetul grecesc
pentru scrierile sale. Parţii au construit un templu pentru Zoroastru în Taxila, replică a Partenonului din
Atena. Iar când buddhismul s-a răspândit în zonă, sculptura religioasă a fost prima care a imitat stilul
grecilor, în Ghandara. Este posibil ca şcoala de buddhism Mahayana să aibă influenţe greceşti.

Importanţa pietrei trăsnetului pentru grecii bactrieni este indicată şi prin intermediul
monedelor, care o înfăţişează pe zeiţa Atena ţinând în mână această armă. După cum am precizat,
Atena reprezintă cultura şi lupta onorabilă, fiind opusă lui Ares, care săvârşea masacre şi distrugea
civilizaţii. Pe scurt, ea era simbolul spiritualității marțiale. Atribuindu-i piatra trăsnetului Athenei (care
de obicei este specifică doar lui Zeus), grecii bactrieni ne oferă un indiciu asupra valorilor principale ale
culturii lor de războinici. Iar în sculpturile din Ghandara, însoţitorul omniprezent al lui Buddha,
Vajrapani, este portretizat în mod asemenător cu Zeus al grecilor. Acest lucru nu ar trebui să ne
surprindă, de vreme ce semnificaţia numelui Vajrapani este "trăsnetul ţinut în mână", iar Zeus era,
după cum am văzut, zeul grec al tunetului, "cel care aşează laolaltă".134 Deşi dovezile par să coincidă,
totuşi sunt prea multe legături între aceste elmente pentru a exclude cu desăvârşire faptul că au de-a
face unele cu altele.

Vom reveni curând la Ghandara şi la Buddhism, însă acum să ne îndreptăm atenţia asupra
Persiei. Mai avem de analizat un factor cu privire la istoria acestei naţiuni, anume doctrina lui Mani.

Maniheismul era o mişcare religioasă dualistă, fondată în Persia, în secolul al treilea E.N. de
către profetul Mani, care a devenit cunoscut sub numele de Apostolul Luminii. Mani s-a născut la 14
aprilie 216 E.N., în sudul Babiloniei. Înaintea naşterii sale, tatăl lui, Patek, nativ din Hamadan, s-a
alăturat unei secte religioase care practica botezul şi abstinenţa. Pe linia mamei sale, Mani era rudă cu
familia regală Parthian. După iluminarea sa, care a avut loc la vârsta de 24 de ani, a primit porunca
divină să se înfăţişeze lumii şi să vorbească despre învăţăturile sale. Din acel moment, Mani a început
să predice pe cuprinsul imperiului Persan şi în India. După mai mulţi ani în care a predicat nestingherit,
în cele din urmă a fost persecutat de regele Bahram I, care susţinea zoroastrismul. După 26 de zile de
judecată, pe care adepţii lui le-au numit Patimile Iluminatului, Mani a ţinut o ultimă cuvântare înaintea
discipolilor săi, după care a murit (acest fapt s-a petrecut cu aproximaţie între anii 274 şi 277 E.N.). 135

Mani se considera pe sine ultimul succesor al unei întregi linii de profeţi, începând cu Adam şi
incluzându-i pe Buddha, Zoroastru şi Iisus. Credinţele sale religioase aveau surse multietnice. Astfel, el
şi-a dat seama că marile revelaţii erau împiedicate să ajungă la oameni deoarece învăţăturile erau
comunicate într-o singură limbă, unui singur popor. În plus, istoria i-a demonstrat (încă din acele
vremuri) că adepţii sosiţi ulterior pierdeau din vedere adevărul expus la început de învăţător şi creau
propriile lor versiuni. Mani îşi asumase sarcina de a aduce un mesaj universal, menit să înlocuiască
toate celelalte doctrine din întreaga lume. Astfel, şi-a scris învăţăturile, care au fost declarate scripturi
ortodoxe chiar în timpul vieţii sale.

134
Principalul zeu hindus al castei Ksatriya era Indra Tunătorul. Prin urmare, Zeus devenise un substitut prin care
doctrina hindusă se putea intersecta cu Buddhismul fără ca vreuna dintre cele două religii să piardă teren.
Potpuriul de concepte buddhiste, hinduse şi greceşti ce a rezultat se baza pe elementele comune existente.
Acest amestec a dus la apariţia Buddhismului Mahayana.
135
Enciclopedia Britannica Online, Manichaeism.

123
 Atât maniheismul cât şi Mani însuşi erau rezultatul schimburilor interculturale specifice epocii.
Trebuie observat că această doctrină universală avea ca punct central Persia, deoarece prezenta
naţiunea ca fiind inima cosmopolită a lumii din acea perioadă. Nu ar trebui să ne surprindă că
maniheismul s-a răspândit cu rapiditate în vest, pe cuprinsul imperiului Roman. Din Egipt a traversat
nordul Africii (unde sfântul Augustin a devenit pentru o vreme adept) şi a ajuns la Roma, la începutul
secolului al IV-lea. Aceasta a fost perioada de maximă expansiune a maniheismului în vest. Însă,
curând, au apărut şi atacurile din partea bisericii creştine şi a Imperiului Roman, ceea ce a dus la
dispariţia sa aproape în întregime până la sfârşitul secolului al VI-lea.

În timpul vieţii lui Mani, maniheismul s-a răspândit în teritoriile estice ale Imperiului Persan şi
ale Indiei. Comunitatea maniheistă a rezistat în Persia, în ciuda persecuţiilor, până în secolul al X-lea
E.N., când opresiunea declanşată de musulmani a determinat adepţii să plece în exil.

Mani a încercat să întemeieze o religie cu adevărat universală, care să respecte adevărurile

parţiale ale tuturor revelaţiilor anterioare, mai ales pe cele ale lui Zoroastru, Buddha şi Iisus. Căuta
miezul adevărului, ce putea fi adaptat conform diferitelor culturi la care ajungea. Dar esenţa
maniheismului semană cu gnosticismul, o religie dualistă care vorbea despre eliberare prin
intermediul cunoaşterii adevărurilor spirituale. Maniheismul explică faptul că viaţa în această lume
este încărcată cu suferinţă. Conform spuselor lui Mani, pentru a ne cunoaşte pe noi înşine trebuie să
observăm că esenţa fiinţei noastre este legată direct de Absolut. Aceasta este iluminarea. Iluminarea îl
ajută pe practicant să înţeleagă aceste lucruri. În pofida faptului că în prezent se află în lumea
materială, el nu încetează să fie în uniune cu Eternitatea.

Având în vedere preocuparea maniheismului în ce priveşte esenţa lucrurilor, flexibilitatea sa

faţă de dogmă şi ritualuri şi accentul pus pe iluminarea interioară, nu este deplasat să credem că
această religie l-a influenţat pe Bodhidharma şi a contribuit la dezvoltarea Chan-ului. După cum am
văzut, învăţătorul lui Bodhidharma era adept al sectei timpurii Mahayana. În acele vremuri,
Buddhismul însuşi era pe cale să fie contopit cu hinduismul şi filozofia elenă, ca urmare a aceloraşi
tendinţe de înlăturare a graniţelor culturale (este mai simplu să venerezi un Dumnezeu
antropomorfizat decât să te concentrezi asupra unui lucru abstract).

Daţi-mi voie să propun o teorie pe care doar o intuiesc: membrii familiei lui Bodhidharma erau
maniheişti. Este posibil ca originile lui să fi fost persane şi indiene. Se pare că provenea din casta
ksatriya şi a trăit în vremurile în care hunii cotropeau India. Astfel că a practicat probabil artele
marţiale numite vajramukti imediat după ce a făcut primii paşi. Eu cred că grecii, atunci când au
devenit buddhişti şi au adoptat Maniheismul ca parte integrală a culturii lor, au restaurat tradiţia
indiană ksatriya, care îmbina artele marţiale cu spiritualitatea, şi au încorporat-o în buddhismul
Manayana, pe măsură ce s-a dezvoltat acea dogmă. Gândindu-ne la conexiunile culturale ale acelor
timpuri, supoziţia de mai sus nu este greu de crezut. În orice caz, nu era o distanţă prea mare, din
moment ce Shakyamuni Buddha însuşi făcea parte din ksatriya. Spiritualitatea marţială a rezistat
secole întregi după ce grecii şi-au pierdut puterea şi au devenit supuşii regilor parţi, kushani şi indieni.
Acesta a fost contextul în care a trăit Bodhidharma, ca tânăr. Sunt convins că acesteia i-a alăturat
tradiţia maniheistă a familiei sale şi a elaborat astfel doctrinele Chan şi kung fu Shaolin. Am explicat
deja că artele marţiale existau în China cu mult înainte ca Bodhidharma să fi ajuns aici. Contribuţia sa
a fost implementarea conceptului de spiritualitate marţială şi de căutare a iluminării, conform

124
maniheismului, creând astfel o formă de Buddhism pe care China nu o mai cunoscuse până atunci:
Chan şi kung fu Shaolin.

John Chang spune că, în cele din urmă, Bodhidharma a parcurs toate cele şaptezeci şi două de
nivele ale puterii, reunindu-se astfel cu Absolutul. Cu siguranţă a fost un mare om, de vreme ce
moştenirea lui dăinuie până în ziua de astăzi.

Mai există un personaj istoric care a ajuns la nivelul şaptezeci şi doi: Chang San Feng.
Practicant al alchimiei interioare, se afirmă despre el că este întemeietorul artelor marţiale interne,
adică aplicarea antrenamentului nei dan tehnicilor marţiale. Școala de kung fu a lui John Chang îl
include pe acesta printre membrii săi proeminenţi şi de succes. Printre altele, despre Chang San Feng
se crede că este întemeietorul practicii tai chi chuan, deşi influenţele sale asupra tai chi-ului sunt
discutabile. Numele lui Feng apare în textele istorice chinezeşti cu două scrieri diferite: Chang Trei
Vârfuri Muntoase şi Chang Trei Abundenţe (amândouă pronunţate Chang San Feng). Unii scriitori
chinezi afirmă că Chang a trăit mai mult de cinci sute de ani.

Prima mărturie scrisă despre Chang aparţine unui cărturar din secolul al XVII-lea, Huang
Tsung-Hsi, care în lucrarea sa "Epitaf închinat lui Wang Cheng-nan" a scris:

Practica Shaolin este faimoasă pentru artele sale marţiale. Însă aceste arte pun accent doar pe
ofensivă, ceea ce permite oponentului să profite şi să atace punctele vulnerabile. Mai există
artele marţiale interne, care folosesc lipsa de mişcare pentru a învinge mişcarea excesivă. Ca
rezultat, imediat ce agresorii intră în contact cu practicantul, aceştia sunt azvârliţi. Din acest
motiv, Shaolin este considerată o practică a artelor marţiale externe. Artele marţiale interne
au fost create de Chang San Feng (Chang Trei Vârfuri Muntoase) al dinastiei Sung (960-1279
E.N.), care a fost un alchimist şi a trăit pe muntele Wu Tang. El a fost chemat de împăratul Hui
Tsung. În timp ce se îndrepta spre împărat, a găsit drumul blocat de un grup de infractori. În
acea noapte a visat cum împăratul Hsuan-Wu, ridicat la ceruri, zeul taoist al războiului, l-a
învăţat să practice artele marţiale. În cursul dimineţii următoare, Chang a ucis peste o sută de
bandiţi.136

Este important de notat insistenţa lui John asupra faptului că Chang a fost călugăr Shaolin
înainte de a deveni taoist, ceea ce se potriveşte cu afirmaţia cărturarului din secolul al XVII-lea, Huang
Pai-Chia (fiul lui Tsung-hsi): "Chang San Feng a fost maestru Shaolin, dar inversându-i principiile a
dezvoltat şcoala internă."137 Acesta este un amanunt important pentru istoricii artelor marţiale, care
nu a fost însă dezbătut suficient. Un alt aspect interesant este utilizarea de către Huang a expresiei
"lipsa de mişcare" (referindu-se la energia yin) pentru a descrie artele marţiale interne. Trebuie
precizat că artele marţiale interne nu sunt în mod necesar line şi abstracte, cum am ajuns noi să
credem în vest (de vreme ce mişcarea este în mod obligatoriu yang). Huang face trimitere la yin, mai
degrabă, în contextul în care îl foloseşte John Chang, ca forţă gravitaţională care absoarbe energia şi
comprimă timpul şi spaţiul. Lucrarea "Epitaf închinat lui Wang Cheng-nan" oferă indicii semnificative
asupra faptului că şcoala lui John descinde într-adevăr de la Chang San Feng.

136
Cuvintele îmi aparţin şi reprezintă o interpretare realizată după două traduceri: Alfred Huang, The Complete
Tai Chi (Tokyo: Charles E. Tuttle, 1993); Douglas Wile, Lost T'ai-Chi Classics from the Late Ch'ing Dynasty (Albany:
SUNY Press, 1996).
137
Wile, Lost T'ai-Chi Classics from the Late Ch'ing Dynasty. Recomand această carte cărturarilor serioşi.

125
 Mai există un indiciu chiar în numele artelor marţiale ale lui John Chang, presupunând că
Chang San Feng a fost cu adevărat un călugăr la templul Shaolin. Profesorul meu practică o artă
numită Pa L'ei Chuan sau "Boxul Tunetului celor Opt Căi". Dar termenul chuan a fost rareori tradus
corect. Înseamnă în mod esenţial "pumnul protejat" sau "mâinile împreunate". Aceasta se poate
vedea în timpul salutului care are loc înainte sau după practica chineză a artelor marţiale: mâna stângă
acoperă pumnul stâng, iar studentul se înclină în faţa profesorului sau a oponentului. El spune:
"Practic o artă combativă, dar sunt civilizat. O voi folosi cu discreţie şi rafinament." Acelaşi lucru este
descris şi de următoarea ideogramă chinezească (figura 36):

Fig. 36. Ideograme chinezeşti: shou, "mână" (dreapta);

chuan, "pumn onorabil" (stânga).

La dreapta este ideograma chinezească shou (te, în japoneză), care înseamnă "mână". Forma
japoneză este folosită în termenul karate, un cuvânt de care a auzit toată lumea, care se traduce "cu
mâinile goale". La stânga este chuan. Dacă priviţi cu atenţie, veţi vedea că reprezintă o "mână
acoperită". Acelaşi înţeles îl are şi termenul sanscrit mukti din cuvântul vajramukti, tradus "trăsnetul
mâinilor împreunate". De vreme ce l'ei înseamnă trăsnet în chineză, este uşor de constatat că expresia
chinezească L'ei Chuan este traducerea pentru vajramukti, artele marţiale ale nobililor războinici
indieni ksatriya.

Pa, folosit de chinezi, face referire de obicei la pakua, cele opt şabloane direcţionale ale celor
opt trigrame care alcătuiesc teoriile fundamentale ale doctrinei taoiste. Pe scurt, pakua reprezintă
Taoismul. Dincolo de simplele traduceri şi clarificări, Pa L'ei Chuan mai poate însemna şi "evoluţia
taoistă a buddhismului vajramukti". Dacă Chang San Feng a fost cu adevărat călugăr la templul
Shaolin, după cum spune legenda, în acest caz numele şcolii lui John arată legătura cu moştenirea
acestuia.

Nota 5. Isihasmul

Misticismul estic se deosebeşte de cel vestic datorită tehnicilor sale întreprinse conştient, cu privire la
minte şi la trup, menite să deschidă accesul spre experienţele mistice. Aceste discipline sunt înrudite
cu opinia neoplatonicianului Plotinus, care cerea oamenilor să eludeze auzul şi celelalte simţuri pentru
a păstra concentrarea facultăţii sufleteşti asupra unui singur punct. Un alt exemplu de tehnică
meditativă vestică aparţine sectei de greci ortodocşi mistici a Isihaştilor, de la Muntele Athos, din
secolul al XIV-lea, care foloseau tehnicile de respiraţie şi de concentrare împreună cu meditaţia şi
rugăciunea continuă pentru a practica disciplina numită mai târziu Rugăciunea lui Iisus (cuvântul
grecesc hesychia înseamnă "tăcere"). Sfântul John Climacus, călugăr din secolul al V-lea şi unul dintre
126
cei mai importanţi scriitori ai tradiţiei isihaste, spunea: "fie ca amintirea lui Iisus să fie prezentă cu
fiecare respirație, iar atunci veţi cunoaşte valoarea liniştii". Spre sfârşitul secolului al XIII-lea, sfântul
Nicephorus Isihastul a prezentat începătorilor o metodă şi mai clară de rugăciune: "alăturaţi
rugăciunea respiraţiei", recomandându-le să se focalizeze "spre centrul trupului" 138, pentru a obţine o
atenţie mai deplină.

Isihasmul a fost atacat cu duritate în prima jumătate a secolului al XIV-lea de către Barlaam
Calabrianul, care i-a numit pe isihaşti omphalopsychoi sau "oamenii care au sufletele în ombilic".
Disputa avea conotaţii politice, dar din punct de vedere teologic avea ca punct central următoarea
întrebare: poate ajunge omul la Dumnezeu doar prin propriile sale eforturi? Sfântul Gregory Palamas
(1296-1359), călugăr la Muntele Athos, apoi arhiepiscop de Thessaloniki, i-a apărat pe călugării
isihaşti. Din punctul lui de vedere, trupul omenesc, sfinţit prin ritualurile bisericeşti, este capabil să
practice Rugăciunea lui Iisus, iar practicantul ar putea obţine capacitatea de a vedea "Lumina
Necreată" a Transformării lui Hristos, după cum a apărut pe Muntele Tabor. Acesta constituia un
compromis – da, practicile psihice şi fizice (în esenţă, yoghine) ale isihasmului erau în regulă, dar
funcţionau numai sub condiţia sfinţirii lor de către biserică şi numai prin intermediul rugăciunii
adresate lui Iisus Hristos. Punctul de vedere al lui Palamas era că isihasmul ajuta la pregătirea cuiva
pentru rugăciune, dar că omul putea ajunge la Dumnezeu numai prin graţia divină. Compromis sau nu,
învăţăturile lui Palamas fuseseră confirmate de biserica ortodoxă prin intermediul unei serii de concilii
ţinute la Constantinopol (1341, 1347, 1351). Isihasmul este încă practicat de creştinii ortodocşi din est,
iar cândva fusese răspândit prin Rusia, după publicarea unei colecţii de scrieri isihaste cunoscute sub
numele de Filocalia (1782).

ANEXA 2:

Schimbarea în roșu

138
Encyclopedia Britannica Online, Hesychasm.

127
 În Magul din Java am descris cum maestrul meu "energiza" o minge ping-pong cu ajutorul
yang chi, după cum urmează:

John a vrut sa îmi arate cum este yangul. Era noapte. Tocmai terminase de jucat ping-pong cu
Johann, aşa cum fac în fiecare seară. Sifu a luat mingea de ping-pong în mâna stangă şi a ţinut-
o în centrul palmei. Și-a deschis mâinile şi a ţinut palma dreaptă la o distanţă de vreo şaizeci
de centimetri. Brusc, în minge a început să pulseze o lumină albastru-violet; făcea un zgomot –
ca un fel de ciripit de canar. Din minge săreau scântei alb-albăstrui către palma lui dreaptă;
erau ca nişte fulgere în miniatură. A ţinut mingea în sus pentru câteva secunde, apoi mi-a dat-
o mie. Nu era extrem de fierbinte, dar era caldă. Mi-am facut numărul obişnuit şi am tăiat-o pe
jumătate pe loc, lucru care a enervat pe toată lumea, pentru că era ultima minge din casa şi ei
doreau să-şi continue jocul. Dar trebuia să mă asigur că nu erau nici un fel de circuite
înăuntru.139

Toate cele de mai sus sunt descrise exact aşa cum s-au întâmplat, cu excepţia culorii. De fapt
culoarea mingii din timpul demonstraţiei era roşie.

Yang chi-ul de sine stătător este albastru (iar cu totul pur devine alb), dar se pare că atunci
când se află în opoziţie cu yin îşi schimbă culoarea şi devine roşu. (Prin urmare, în simbolul tai chi,
culoarea energiei yang ar trebui să fie roşie.) Numesc acest fenomen schimbarea în roșu. Isprava pe
care am săvârşit-o a fost că m-am păcălit, determinându-mă pe mine însumi să cred altceva decât
văzusem cu adevărat.

Cum s-a întâmplat asta? La finalul demonstraţiei, am văzut cum în interiorul mingii pulsa o
lumină roşie. Atunci l-am întrebat pe John, gândindu-mă la căldură:

– Sifu, culoarea yang chi-ului este roșie?

– Nu, a spus el, este albastră.

Asta a determinat scurtcircuitarea minţii mele şi am început să mă îndoiesc de cele văzute. Eu

văzusem o lumină roşie!

Incidentul acesta m-a neliniştit ani de zile, însă nu vroiam să mă îndoiesc de profesorul meu.
Când am scris Magul din Java (de fapt, către sfârşitul redactării), am avut privilegiul să văd o
demonstraţie a "fulgerelor" pe care John este capabil să le producă, care sunt de fapt scântei de
energie. Acestea erau de un alb albăstriu. Între timp am citit scrierile existente şi am constatat că toată
lumea, de la yoghinii hinduşi până la Wilhelm Reich, vorbeau despre bioenergie ca fiind albastră.
Acum are sens, m-am gândit eu, după ce am privit demonstraţia scânteilor de energie, am nevoie de
un control la ochi. Astfel că am descris yang chi-ul din cadrul demonstraţiei cu mingea ping-pong ca
fiind albastru-violet, un compromis între ceea ce am am crezut că văd şi ceea ce mi s-a spus că văd.

Ei bine, am greşit făcând asta şi îmi cer scuze. Aceste cărţi scrise de mine pun în exerciţiu
imaginaţia şi pun în joc credibilitatea mea. Pentru a fi cu adevărat raportări fenomenologice, trebuie
să fiu convins eu însumi asupra fiecărui aspect pe care îl prezint. De atunci am văzut din nou ambele
demonstraţii. Schimbarea în roşu se petrece cu adevărat. Pe de altă parte, yang chi-ul este albastru
atunci când nu are de-a face cu yin-ul.

139
Magul din Java, Ed. For You, 2006.

128
 Lucrurile funcţionează foarte simplu. Fulgerele profesorului meu sunt de fapt fenomene yin-
yang kung, adică există sub condiţia de a avea în structura lor yin şi yang deopotrivă. Când este folosit
în acest fel, yin este pasiv, după cum este şi proprietatea lui principală. Cu alte cuvinte, yin-ul urmează
pur şi simplu yang-ul. Dacă yang chi este albastru atunci când este urmat de (în contact cu, dar fără să i
se opună) yin chi sau dacă este albastru prin sine însuşi, nu ştiu, iar John nu precizează. De fapt, el a
mai adăugat o enigmă, spunând, atunci când a fost întrebat, că: "în forma sa cea mai pură yang chi-ul
este alb." Se pare că nuanţa yang chi-ului variază de la roşu la albastru, pentru a ajunge în starea sa
cea mai pură la alb.

Un alt subiect pe care aş dori să îl clarific, despre care mulţi cititori m-au întrebat, priveşte cele
două puncte ale energiilor opuse care apar în simbolul clasic al tai chi-ului. Cu alte cuvinte, în Magul
din Java am folosit acest simbol pentru a descrie tai chi:

În vreme ce majoritatea oamenilor îl folosesc pe acesta:

Explicaţia uzuală pentru cel de-al doilea simbol, mult mai frecvent întâlnit, este că "există o
fărâmă de yang în cel mai pur câmp yin şi o fărâmă de yin în cel mai pur câmp de yang". Un alt fel de a
spune asta: "este o parte întunecată până şi în cei mai buni dintre noi, este o parte luminoasă până şi
în cei mai răi dintre noi". O astfel de abordare implică o distribuţie a proporţiilor, ceea ce nu este cazul
la tai chi. Yin nu are yang în el, iar yang nu conţine yin. În Magul din Java am făcut tot ce am putut
pentru a explica faptul că yin şi yang sunt forţe opuse, nu complementare. Acesta este motivul pentru
care am folosit primul simbol şi nu pe cel de-al doilea. Imaginea clasică la care se gândesc mulţi
oameni, în care yang curge în mod armonios spre yin, este greşită. Acesta este un lucru pe care
cititorul trebuie să-l înţeleagă, deşi e posibil ca mulţi profesori din China de astăzi să spună altceva.
Fără a risca să dezvălui secretul şcolii noastre, voi spune astfel, pentru a clarifica: simbolul "clasic" tai
chi înseamnă că semințele yin se află acolo unde abundă yang, în vreme ce semințele yang se află
acolo unde abundă yin. Dacă vă gândiţi la exemplul macrocosmic al unei stele roşii gigantice care se
prăbuşeşte, în mod spontan, într-o gaură neagră, veţi înţelege destul de bine ce înseamnă cele două
puncte.

Pe scurt, vorbim despre o reversie spontană urmată de o agregare masivă. De pildă,

cercetările recente din domeniul astrofizicii par să indice faptul că galaxiile sunt create prin
"însămânţare" de către găurile negre masive, în centrul acestora (altfel spus, yin-ul abundent crează

129
începutul yang-ului). Este interesant de observat că galaxiile în discuţie au formă de elipsă, semănând
cu simbolul clasic tai chi.140 Buddhismul spune "goliciunea este formă şi forma este goliciune", însă
trecerea de la una la celaltă nu este nici uşoară, nici lipsită de durere, după cum nici naşterea sau
moartea nu sunt astfel. Chinezii antici, care nu aveau idee despre găurile negre şi despre giganţii roşii,
au descoperit aceste adevăruri privind spre ei înşişi. Nu voi intra în alte detalii, dar închei sperând că
lucrurile prezentate aici vor servi cititorilor drept scuză pentru greşeala mea anterioară.

Despre autor

Kosta Danaos profesează ca inginer, este instructor cu experienţă în artele marţiale jujutsu, kung fu, tai
chi chuan şi scriitor independent. Trăieşte în Atena, Grecia.

140
De exemplu, gaura neagră din mijlocul galaxiei Andromeda are o masă de treizeci de milioane de ori mai mare
decât cea a soarelui nostru. Găurile negre se găsesc numai în centrul galaxiilor care au "teşituri" elipsoidale în
centrul lor, după cum sunt galaxia noastră şi galaxia Andromeda.

130