1.

Moneda şi sistemul monetar

1.1. Conceptul de monedă
Banii ca rezultat al activităţii economice al omului au apărut încă din antichitate,când
omul schimba produsele pe care le crea pe produsele de care avea nevoie. Odată cu apariţia
diviziunii sociale a muncii a apărut necesitatea creării unui instrument eficient de plată – astfel
apar banii.
Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în direcţia opusă, contra
altei mărfi. Munca depusă pentru producerea unei mărfi este egalabilă cu munca depusă şi
valoarea bunurilor diferă.. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb.
Valoarea de schimb – capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite proporţii sau
compararea cantitativă a mărfurilor. În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de
întrebuinţare pentru cumpărător şi de schimb – pentru vânzător.
Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în schimbul de diverse mărfuri în diferite
etape ale dezvoltării societăţii.
În calitate de categorie istorică şi economică banii sunt o marfă deosebită:
 marfă intermediar;
● marfă semn de valoare.
Moneda – piesă de metal Aur , Argint, Cupru etc. care se prezintă sub formă de disc plat şi
serveşte ca mijloc de plată , de circulaţie, de tezaurizare.
Moneda – piesă de metal bătută de autoritatea suverană pentru a servi în operaţiunile
comerciale.
Moneda are greutatea şi aliajul (titlul) stabilit de legea monetară a ţării emitente.
Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a avuţiei
sociale; o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare care conferă dreptul
deţinătorului asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente.
Moneda apare ca un activ ce poate fi :
-deţinut,
-schimbat,
-împrumutat,
-conservat.
1.2. Formele monedei
În evoluţia sa banii au cunoscut mai multe forme:
- moneda metalică – confecţionată din metale preţioase aur sau argint şi care
erau recunoscute de toate popoarele
moneda de hârtie apare în urma falsificărilor care se ţineau lanţ şi din cauza
insuficienţei metalului monetar
titlurile de credit (cecul, cambia, biletul la ordin ş.a.) apar ca rezultat al
dezvoltării relaţiilor creditare între partenerii de afaceri
- monede scripturale sau de cont –apariţia monedei scripturale e legata de
reacţia băncilor care n-au obţinut privilegiul de a emite bilete de bancă.
- Moneda electronică - astăzi cea mai comodă şi eficientă formă. Cel mai
reprezentativ instrument fiind la moment cardul electronic.
Caracteristicile banilor sunt:
- portabilitate – banii pot fi uşor transportaţi, pot fi efectuate diferite plăţi în
diferite localităţi;
- durabilitate – să reziste o perioadă îndelungată de timp;
- divizibilitate – pot fi împărţiţi pentru a permite efectuarea plăţilor;
- omogenitate – banii sunt identici şi au aceeaşi valoare egală;
- recunoaştere uşoară – presupune acceptarea în tranzacţii;
- acceptabilitate – sunt în general acceptaţi de către toţi participanţii la tranzacţii.

1
 1.3. Funcţiile monedei
Moneda îndeplineşte mai multe funcţii printre care putem enumăra următoarele din ele cele
mai semnificative:
Funcţia de mijloc de schimb – separarea momentului de vânzare de cumpărare Banii sunt
acceptaţi ca mijloc de schimb, pot fi schimbaţi pe alte produse şi servicii din economie. Dar o
problemă actuală este fenomenul inflaţiei care are o influenţă asupra puterii de cumpărare a
monedei.
Funcţia de rezervă a valorii – acumulare, transferarea puterii de cumpărare din prezent în
viitor.Dacă aceasta nu se întâmplă sunt căutate alte mijloace de tezaurizare.
Funcţia de măsura a valorii sau etalon al valorii – permite exprimarea valorii a tuturor
mărfurilor şi serviciilor şi prin intermediul banilor putem măsura efortul şi calitatea muncii
noastre. Valoarea nominală a banilor se păstrează ,variază numai puterea de cumpărare, preţul
unui bun fiind expresia valorii unui bun. În economia monetară sunt atâtea preţuri câte produse
sunt pe piaţă.
Mai există alte funcţii ale monedei: funcţia de etalon al plăţilor amânate; funcţia de unitate de
cont; funcţii în spaţiu; funcţii în timp; etc.

1.4.Conceptul sistemului monetar naţional

sistemului monetar se defineşte, ca un complex de instituţii şi modalităţi care permit
reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, prin intermediul unui ansamblu de norme
juridice care sunt elaborate de la autoritatea publică, cât şi ca totalitatea instrumentelor şi
tehnicilor de plată existente într-o economie la un moment dat al dezvoltării.
Privite în evoluţie, sistemele monetare naţionale au avut în structura lor următoarele
componente reprezentative, şi anume:
-unitatea monetară; - etalonul monetar;
- modul de batere şi circulaţie a monedelor cu şi fără valoare
- intrinsecă (integrală);
- modul de emisiune şi punere în circulaţie a monedelor de hârtie (bancnotelor) şi a hârtiei
monedă.
- metodele de reglementare a circulaţiei băneşti.
- modele de determinare a vitezei de rotaţie a banilor.
Moneda emisă şi pusă în circulaţie în prezent pe plan naţional şi internaţional are drept
corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei
economii.Etalonul devine o abstracţie.
Valoarea monedei ,respectiv puterea de cumpărare, decurge din nivelul preţului. În acest fel
puterea de cumpărare a unei unităţi monetare reprezintă capacitatea acesteia de achiziţiona bunuri
şi servicii într-o economie într-o ţară dată la un moment dat, sau ce cantitate de mărfuri şi servicii se
poate achiziţiona prin intermediul unităţii date.
Teoretic, banul - marfă etalon putere de cumpărare rezultă din relaţia: P . c . = Q / P unde:
P. c. = banul - marfa etalon sub forma valorii de întrebuinţare ce se poate cumpăra cu o
unitate monetară;
Q = bunurile produse într-o economie şi destinate schimbului, exprimate în unităţi de
măsură naturale;
P = informaţia de preţ exprimată prin preţurile monetare ale produselor.
Prin etalon monetar se înţelege unitatea monetară fixată şi recunoscută de stat ce serveşte ca
măsură a valorilor materiale ale societăţii.
Totalitatea dispoziţiilor legale privitoare la etalonul monetar şi circulaţia monedei formează
sistemul monetar.
2
1.10. Sistemul monetar al Republicii Moldova
Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în comun acord
cu Guvernul.

2. Masa monetară
2.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.
2.2. Masa monetară: concept, structură, conţinut.
2.3. Caracteristica generală a agregatelor masei monetare.
2.4. Factorii ce determină masa monetară.

2.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară

Pentru deplina realizare a posibilităţilor influenţei economice a banilor asupra
dezvoltării economiei de piaţă este nevoie de anumite condiţii. Cea mai importantă dintre ele este
mişcarea banilor în ţară, îndeplinind funcţia de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată. O
importanţă deosebită are corelaţia dintre masa marfară şi masa monetară.
Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se concentrează
în portmoneile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile instituţiilor creditare, în
trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar este necesară apariţia necesităţii de bani
la una din părţi. Cu cât este mai mare valoarea mărfurilor şi serviciilor, cu atât mai mulţi bani
sunt necesari pentru încheierea afacerilor. Circulaţia monetară se efectuează în 2 moduri: în
numerar şi prin virament.
Circulaţia monetară în numerar – mişcarea banilor în sfera circulaţiei îndeplinind 2
funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie. Banii în numerar se utilizează pentru circulaţia
mărfurilor şi serviciilor, pentru decontările nelegate nemijlocit de circulaţia mărfurilor şi
serviciilor, şi anume: decontări cu salariaţii: pensii, premii, pensii alimentare; pentru contribuţii
la asigurările sociale; pentru plata hârtiilor de valoare şi dobânzilor la ele; pentru achitarea
serviciilor sociale; ş.a.
Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în numerar pe o
perioadă anumită de timp între populaţie şi persoanele juridice, între persoanele fizice, între
populaţie şi organele statale, între persoanele juridice şi organele statale1.
Emisia de numerar este efectuată de Banca Centrală
Circulaţia monetară prin virament – circulaţia valorii fără participarea numerarului:
transferul de mijloace în conturile instituţiilor creditare, compensarea plăţilor reciproce, etc.
Decontările prin virament se efectuează cu ajutorul cecurilor, cambiilor, cardurilor şi altor titluri
de credit.
Circulaţia monetară prin virament cuprinde decontările între: întreprinderi, organizaţii,
instituţii cu diferite forme de proprietate; persoanele juridice şi diferite instituţii creditare privind
acordarea şi rambursarea creditului; persoanele juridice şi populaţia privind plata salariilor,
veniturilor pe hârtiile de valoare; persoanele fizice şi juridice cu trezoreria statului privind plata
impozitelor, colectarea altor taxe cu titlu obligatoriu, precum şi pentru primirea mijloacelor
bugetare.
Mărimea circulaţiei monetare depinde de volumul mărfurilor în ţară, nivelul preţurilor,
etc.
De circulaţia prin virament depinde viteza de rotaţie a activelor circulante, reducerea
numerarului din circulaţie, micşorarea cheltuielilor cu circulaţia.
În dependenţă de circuitul economic se deosebesc 2 forme de circulaţie prin virament:
- pe operaţiuni cu mărfuri;
- pe obligaţiuni financiare.

3
 Primei forme i se atribuie decontările cu mărfurile şi serviciile, formei a doua – i se
atribuie decontările cu bugetul (impozitul pe venit, T.V.A., fondurile extrabugetare, rambursarea
creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru credit, decontările cu companiile de asigurare).
Deci, circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar constituie circuitul monetar al ţării,
în care funcţionează o monedă unică, de aceeaşi denumire2.
2.2. Masa monetară: concept, structură, conţinut
Masa monetară reprezintă un indicator care reprezintă toate instrumentele de plată ce
există la un moment dat într-o economie. La nivelul economiei persoanele fizice şi juridice
aparţin atât sectorului bancar cât şi nebancar, de aceea în acest indicator sunt incluse toate
instrumentele de plată pe care le deţine populaţia şi agenţii economici la un moment dat în cadrul
economiei. Măsurarea masei monetare se efectuează prin diferite modalităţi una dintre care este
calcularea agregatelor monetare de către Banca Centrală. Sunt stabilite unele criterii după care se
efectuează structurarea indicatorilor şi agregatelor monetare. Aceste criterii vizează următoarele
sfere:
- circuitul pe care îl deserveşte masa monetară;
- determinarea strictă a componentelor agregatelor monetare;
- gradul de lichiditate a componentelor agregatelor monetare;
- viteza de rotaţie a diferitor tipuri de instrumente de plată;
- factorii ce influenţează asupra componentelor masei monetare.
Dacă masa monetară depăşeşte necesităţile economiei apare un fenomen care este urmărit
cu atenţie de către specialiştii economici - inflaţia
Legea rotaţiei monetare determină, din punct de vedre teoretic, mărimea masei monetare
necesară pentru asigurarea decurgerii normale a rotaţiei monetare.
1 2  3  4
M  unde: 1 – suma preţurilor tuturor mărfurilor şi serviciilor existente pe piaţă;
5
2 – suma plăţilor, care urmează să fie făcute în perioada respectivă, pentru mărfurile
realizate în perioada trecută;
3 – suma plăţilor ce se anulează reciproc;
4 – suma plăţilor, care vor fi efectuate în perioada viitoare, pentru mărfurile realizate în
prezent;
5 – viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (numărul actelor de vânzare-cumpărare
deservite în mediu de unitatea monetară în perioada respectivă);
M – masa monetară.
Structura masei monetare este destul de complexă dar cu diferenţe de calcul pentru
diferite ţări. Masa monetară este compusă din:
- moneda efectivă;
- moneda de cont;
- depunerile la termen şi în vederea economisirii;
- alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.
Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din componentele de bază ale
masei monetare.
Moneda de cont – disponibilităţile în conturile curente sau la vedere.
Depozitele la termen şi în vederea economisirii ce sunt constituite la bănci şi în casele de
economii.
Alte active – activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-
monetară, reprezentând deficienţe când persoanele ar avea nevoie imediat de lichidităţi.
Modificarea masei monetare se efectuează în funcţie de gradul lor de lichiditate:
a) o gamă minimă de active ce în termen scurt se pot schimba în lichidităţi
b) o gamă medie de active – înlocuitori ai monedei,

4
c) o gamă largă de active – toată gama de instrumente financiare, care pot influenţa lichiditatea
şi masa monetară (obligaţiuni, hârtii de valoare )
2.3. Caracteristica generală a agregatelor masei monetare.
În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă în calitate de mecanism de reglare a masei
monetare sunt utilizate agregatele monetare. Agregate monetare reprezintă un indicatori ce
caracterizează mărimea şi structura masei monetare. Toate activele ce figurează într-un agregat
monetar au acelaşi nivel de lichiditate. Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite în
dependenţă de următoarele criterii: eficacitatea agregatelor monetare, pot fi controlaţi şi
existenţa evidenţei statistice. În Republica Moldova se folosesc următoarele patru agregate
monetare:
M0 – mijloacele băneşti în numerar (bancnotele, monetele şi mijloacele băneşti în conturile de
decontare);
M1 – include agregatul M0 şi depunerile la vedere în băncile comerciale;
M2 - include agregatul M1 şi depunerile la termen în băncile comerciale;
M3– include agregatul M2 şi alte titluri;
M3 reprezentând masa monetară în circulaţie la un moment dat într-o economie, ce trebuie să
corespundă cerinţelor pieţei.
Nivelul masei monetare poate fi dedus din ecuaţia schimburilor:
MV=PT, M = PT/V
Unde: M – masa monetară; P – nivelul preţurilor;
T – volumul tranzacţiilor V – viteza de rotaţie a banilor.
Variaţia masei monetare poate apare numai dacă variază preţurile şi volumul tranzacţiilor.

2.4.Factorii ce determină masa monetară

Asupra masei monetare influenţează mai mulţi factori:
a) cantitatea masei monetare se determină de autoritatea monetară a ţării (Banca
Centrală) şi este în strânsă corelare cu producţia de mărfuri şi servicii.
b) viteza de rotaţie a banilor se determină:
1. P.N.B. sau V.N./ Masa monetară (agregatul M2 sau M3)
unde: P.N.B. – produsul naţional brut; V. N. – venitul naţional.
2. viteza de circulaţie a banilor în circuitul plăţilor = mărimea mijloacele ре
conturile bancare / mărimea medie a masei monetare în circulaţie
Acest indicator reflectă legătura între circulaţia monetară şi procesul de dezvoltare
economică.
Viteza de rotaţie a masei monetare este invers proporţională cu mărimea masei monetare
din circulaţie. Dacă sporeşte viteza de circulaţie a masei monetare – creşte masa monetară.
Sporirea masei monetare la aceeaşi cantitate de mărfuri şi servicii duce la devalorizarea ei.
c)Mărimea multiplicatorului monetar care reprezintă un indicator al sănătăţii monetare a
băncilor. Indică numai maximum de monedă ce poate fi creată de către Formula de calcul este
următoarea: K = 1/r + b – r b, unde r – rezervele obligatorii; b – preferinţa pentru numerar.
Multiplicatorul monetar sau al creditelor este un instrument analitic, care permite
exprimarea cantitativă a creaţiei monetare a băncilor comerciale, practic reprezentând o creaţie a
monedei scripturale.

5
Creditul – esenţă, rol şi funcţii
3.1. Esenţa creditului.
3.2. Funcţiile creditului şi principiile creditului.
3.3. Formele creditului.
3.4. Riscul de credit
3.1. Esenţa creditului
Creditul reprezintă un împrumut în formă monetară sau în formă de marfă acordat în
condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu achitarea unei dobânzi pentru folosirea
capitalului. Creditul exprimă relaţiile economice care apar între creditor şi debitor în cadrul
procesului de redistribuire temporară a mijloacelor temporar libere din societate. În cadrul
relaţiei de creditare participă două persoane: creditorul care acordă capitalul sub formă de
împrumut, debitorul fiind persoana care va folosi capitalul dat pentru diferite scopuri.
Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu
privire la acest concept, respectiv:
- creditul ca încredere;
- creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;
- creditul ca formă a relaţiilor de schimb.
Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de
încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora.
Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte de la
conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la
unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit.
Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb reprezintă „un acord prin care anumite bunuri,
servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare"3.
Sunt un şir de elemente care reprezintă esenţa relaţiilor creditare. Acestea fiind
următoarele:
a. participanţii la raportul de credit sau mai sunt numiţi în literatura de specialitate ca
fiind subiecţi ai raportului de credit – în lista acestora sunt incluşi persoane fizice şi persoanele
juridice, inclusiv şi statul. Cea mai importantă poziţie îl ocupă agenţii economici
b. Promisiunea de rambursare – reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa la
scadenţă valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda care se formează pe piaţa de capital şi pe
piaţa monetară.
c. Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora,
în funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între
garanţia reală şi garanţia personală.
Garanţia reală are la bază garantarea sau „gajarea" creditului cu valori materiale, prin a căror
valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului.
O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă
creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti suma
ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea financiară,
fapt care este posibil prin asigurarea, în viitor, a unor fluxuri de venituri suficiente pentru
acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda aferentă
d. Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de
particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite.
e. Dobânda reprezintă preţul capitalului utilizat.

6
 Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga durată a
creditului .Dobânda variabilă se modifică periodic în funcţie de presiunile
inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.
Pentru conturile curente ale clienţilor se calculează atât dobânda debitoare, cât şi dobânda
creditoare, ca preţ plătit de client, sau de bancă, pentru utilizarea unei anumite sume.
Dobânda simplă se calculă după formula:
Si*Rd*n
D = ---------------
100% * N Unde:
Si – suma creditului iniţial; Rd – rata dobânzii;
n – numărul de zile în perioada de acordare a creditului; N- numărul de zile în anul dat.
Dobânda compusă se va calcula după formula:
n
D= St / Si - 1 Unde:
St – suma spre rambursare; Si - suma creditului iniţial acordat.

3.2. Funcţiile creditului şi principiile lui

Succint, funcţiile creditului pot fi puse în evidenţă astfel:
a) Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi redistribuire.
b) Funcţia de emisiune a creditului.
c) Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile,
cum ar fi:
• concentrarea capitalului;
• sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea
capitalului
• reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
• adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri.
Principalul risc este abuzul de credit.
Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumită
stare economică conjuncturală.
3.3.Formele creditului.
- după natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se remarcă:
Creditul comercial; creditul bancar; creditul de consum; creditul obligatar; creditul ipotecar
- după calitatea debitorului se delimitează:
- creditul acordat persoanelor fizice; - creditul acordat persoanelor juridice.
- după calitatea debitorului şi a creditorului se disting:
• creditul privat; - creditul public.
- după scopul acordării creditului
 credite de producţie; - credite de circulaţie; - credite de consum.
- după natura garanţiilor
 credite reale; - credite personale.
- după întinderea drepturilor creditorului:
 credite denunţabile; - credite nedenunţabile; - credite legate.
- după modul de stingere al obligaţiilor de plată:
 credite amortizabile; - credite neamortizabile.
- după termenul la care trebuie rambursat creditul:
 credite pe termen scurt; - credite pe termen mijlociu; - credite pe termen lung.
Cele mai importante forme ale creditului sunt următoarele:

7
 Creditul comercial reprezintă creditul pe care şi-l acordă agenţii economici la vânzarea
mărfii sub forma amânării plăţilor;
Creditul bancar. Participanţii la creditul bancar sunt reprezentaţi, la modul general, de un
agent nebancar (producătorul sau agentul economic), pe de o parte, şi bancă, pe de alta.
Activitatea de creditare se poate realiza prin folosirea mai multor metode:
a) avansuri în cont curent;
b) linia de credit simplă;
c) linia de credit confirmată;
d) linia de credit revolving;
e) credite cu destinaţie specială.

a) Avansurile în cont curent:

• sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casă;
• nu au destinaţie prestabilită şi din acest motiv sunt denumite credite de trezorerie;
• aceste credite nu sunt garantate prin anumite garanţii, ci prin starea de bonitate a clientului.
b)Linia de credit simplă:
•reprezintă nivelul maxim al creditului care se poate acorda unui client, într -un cadru
prestabilit.
c)Linia de credit confirmată:
•semnifică suma ce poate fi acordată sub formă de credit şi care este consemnată într -un
document scris, convenit de bancă.
d) Linia de credit revolving:
•este un mecanism de creditare care presupune ca pe măsură ce au fost rambursate
creditele anterioare, se acordă noi credite, fără întocmirea de noi documente.
e) Credite cu destinaţie specială:
•sunt cele pentru constituirea de stocuri sezoniere privind materiile prime agricole, creditele
pentru producţia de conserve, ori pentru stocarea unor materiale de construcţii.
Creditul de consum Reprezintă vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum
personal,de folosinţă îndelungată şi de mare valoare (mobilă, autoturisme, articole de uz
casnic).
Creditul obligatar reprezintă resursele mobilizate de unităţile debitoare din economie, prin
emisiunea de obligaţiuni (titluri de valoare cu scadenţă mai mare de 1 an) şi plasarea acestora pe
piaţa primară de capital.
Creditul ipotecar r eprezintă un credit garantat cu proprietăţi imobiliare sub forma clădirilor (în
special, în mediul urban) sau de natura terenurilor (în mediul rural).* Importanţa creditului
ipotecar provine din aceea că permite mobilizarea capitalurilor disponibile pe termen lung.
3.4. Riscul de credit
Riscul de credit, într-un context general, apare sub forma pierderilor determinate de
nerespectarea contractului de către debitor, prin renunţarea la motivaţia psihologică de încredere
reciprocă. Apare sub forma deteriorării serviciului datoriei prin întârzierea plăţii dobânzilor sau
ratelor. Factorii perturbatori în concepţia debitorului pot fi diverşi:
- de natură internă aparţinând organizării creditorului,
- factorii perturbatori externi specifici acordului de credit
Riscul de creditare priveşte sub toate aspectele numai pe creditor, adică banca.
Măsurile de prevenire a riscului creditului au caracter: foarte complex şi pot fi
structurate în trei categorii:
 măsuri preventive: constituirea de garanţii, estimarea posibilităţii recuperării la scadenţă a
creditului, stabilirea ratei dobânzii care să acopere rata inflaţiei.
 măsuri operative: încheierea, în condiţii avantajoase pentru bancă, a contractului de creditare.
 măsuri curative: întreruperea contractului de credit. Toate măsurile de prevenţie a riscului
asigură gestionarea corectă a portofoliului de credite.

8


4. Echilibrul monetar şi inflaţia.

3.1. Echilibrul şi dezechilibrul monetar

3.2. Inflaţia – cauze, efecte şi forme
3.3. Politica antiinflaţionistă

4.1. Echilibrul şi dezechilibrul monetar

Echilibrul monetar e un ansamblu de relaţii şi variabile de caracter monetar sau starea
de identitate între masa monetară existentă în economie şi cererea de bani.
Caracteristicile echilibrului monetar sunt:
-echilibrul monetar constituie un proces obiectiv, influenţat de procesele de producţie şi de
circulaţie din economia de piaţă;
-echilibrul monetar are un caracter dinamic, determinat de variaţiile sferei reale;
-dependenţa proceselor monetare de cele reale fiind relative, şi procesele monetare influenţând
sfera reală;
-echilibrul monetar se realizează prin concordanţa între oferta şi cererea de bani, cât şi prin
concordanţele pe celelalte pieţe fin economie.
Pentru a asigura un echilibru monetar e nevoie de următoarele condiţii:
a)raportul în care se află sfera numeralului şi sfera monedei scripturale
b)proporţia în care se distribuie capitalul agenţilor economici în propriu şi împrumutat
c)emisiunea monetară, realizată de către Banca Centrală,
d)modul în care se formează şi se repartizează veniturile şi cheltuielile prin intermediul bugetului
de stat şi bugetelor locali;
e)corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte instituţii şi ansambluri valorice din
economie constituie o condiţie primordială a realizării echilibrului monetar.
Mai sunt un şir de factori de influenţează echilibrul monetar:
-modalitatea şi formele constituirii sistemelor de fonduri în cadrul economiei naţionale;
-viteza decontărilor;
-viteza de rotaţie a resurselor monetare şi materiale;
-formarea surselor de creditare şi distribuirea lor;
-rambursarea creditelor bancare şi participarea la procesul de formare a resurselor financiare
naţionale.
3.2. Inflaţia – cauze, efecte, forme
Inflaţia este un dezechilibru, caracterizat printr-o creştere generală a preţurilor. Ea provine din
excesul de cumpărare a masei de cumpărători, în raportul cu cantitatea de bunuri şi servicii puse
la dispoziţia lor.
Indicatori reprezentativi:
1. Indicele preţului cu amănuntul.
El se calculează prin selectarea unor elemente din totalul cheltuielilor de familie, în
funcţie de importanţa lor.
2.Indicele preţului cu ridicata.
Acest indicator se determină pentru produsele finite, precum şi pentru materiile utilizate
de principalele ramuri ale industriei
2. Indicele produsului naţional brut.
Acesta se determină pe baza preţului produselor şi serviciilor care intră în structura
produsului naţional brut, atât din sectorul privat, cât şi din cel de stat
Din punct de vedere al ritmului desfăşurării există astfel mai multe forme de inflaţie:

9
1. Inflaţia rampantă sau târâtoare (engleză: creeping inflation) este denumită inflaţia
caracterizată printr-o creştere medie a preţurilor de 3-4 % anual.
2. Inflaţia deschisă (franceză: inflation ouvert; engleză: open inflation) este denumită inflaţia în
care creşterea preţurilor evoluează între 5-10 % anual.
3. Inflaţia galopantă – în care preţurile cresc cu peste 15 % anual.
Pentru determinarea indicelui general al preţurilor se folosesc patru variante de
calcul, în teoria economică: indicele Laspeyres, indicele Paasche, indicele Marshall-Edgeworth
şi indicele Fisher.
Odată calculat indicele general al preţurilor (Igp) este foarte uşor să se determine rata
inflaţiei (Ri) prin relaţia (1):
Ri = (Igp – 1)*100 (1)
Spre exemplu, dacă Igp ar înregistra valoarea 1.2, atunci Ri=20 %.
De la Igp se poate obţine puterea de cumpărare a banilor (Pcb) exprimată în % prin
relaţia (2):
1
Pcb  *100 (2)
Igp
Facem precizarea că acest indice general al preţurilor se constituie într-un indice al
preţurilor de consum (IPC).
Calculul indicelui general al preţurilor de consum în majoritatea ţărilor se face după
formula Laspeyres, în care sunt cuprinse influenţe considerate particulare fiecărei economii.
3.3. Modalităţi de diminuare a inflaţiei
Din definiţie politica antiinflaţionistă este o politică de asigurare a unei stabilităţi
monetare relative de menţinere a preţurilor în limite rezonabile, porneşte de la premiza asigurării,
simultan şi a creşterii economice şi limitării şomajului.
Până în prezent, s-au conturat mai multe mijloace de combatere a inflaţiei:
1.Mecanismele monetare antiinflaţioniste.
a.Mecanismul antiinflaţionist al ratei scontului.
b.Creşterea ratei rezervelor bancare.
c.Operaţiunile de open-market
d.Protecţia contra speculaţiei
2. Politica fiscală.
3. Alte practici antiinflaţioniste. Dintre acestea cele mai cunoscute şi mai utilizate sunt: ajustarea
producţiei, ajustarea salariilor, controlul şi raţionalizarea preţurilor
Deflaţia monetară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulaţie, deci
prin reducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor economici.
Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemul
bancar. Principala manifestare a acestor două forme de deflatie este scăderea preţurilor bunurilor
şi serviciilor precum şi a preţului activelor reale.
Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, sunt desemnate toate
scăderile considerabile ale preţurilor, indiferent de cauzele lor, sau de efecte.Pot fi diferenţiate
două niveluri de deflatie: deflaţia deschisă şi deflaţia târâtoare.
Politica valutară. Statele practică deseori politica unei monede puternice sub presiunea
băncilor centrale, cu scopul de a reduce dezechilibrele externe de natură inflaţionistă.
Îndatorarea excesivă. Creditul este necesar pentru dezvoltarea activităţii economice, dar
suscită rambursarea capitalului şi a cheltuielilor financiare, care devine o povară pe măsură ce
îndatorarea devine excesivă..
Preferinţa pentru lichiditate. Atunci când la nivelul agenţilor economici şi populaţiei se
manifestă o puternică preferinţă pentru lichiditate, aceasta nu conduce la scăderea ratei de
dobândă, în măsura în care lipseşte încrederea în viitor, iar perspectivele blochează orice
investiţie. Economia stagnează, iar deflaţia se manifestă.

10
Tema: Finanţele întreprinderii
1. Esenţa şi rolul finanţelor întreprinderii

Finanţele întreprinderii cuprind relaţiile economice care apar în procesul formării şi

distribuirii resurselor financiare aflate la dispoziţia întreprinderii în scopul obţinerii profitului
maxim.
Rolul finanţelor întreprinderii este legat de argumentarea diferitor variante de decizii de
investire şi finanţare, asigurarea utilizării eficiente a resurselor întreprinderii, determinarea
exactă a necesarului de resurse materiale şi financiare şi procurarea lor la cel mai mic preţ
reprezintă responsabilităţile de bază a gestiunii financiare în cadrul întreprinderii.
Finanţele întreprinderii pot fi privite din 3 puncte de vedere:
1. din punct de vedere practic finanţele fac obiectul unei acţiuni spre atingerea unui scop
definit. Analiza financiară este o primă acţiune a practicii financiare şi reprezintă un studiu a
situaţiei trecute în scopul consolidării întreprinderii în viitor. Scopul analizei financiare este
identificarea posibilităţilor viitoare de creştere şi generare a fluxurilor pozitive de numerar.
Gestiunea financiară este o altă componentă a practicii financiare şi reprezintă ansamblul
acţiunilor de administrare a resurselor financiare ale întreprinderii.
2. finanţele fac obiectul unei politici a managerilor întreprinderii privind alegerea unei
strategii financiare ce vizează atingerea obiectivului principal. Componentele principale ale
politicii financiare sunt:
 Politica de investiţie care caracterizează comportamentul întreprinderii vizavi de
iniţierea proiectelor investiţionale;
 Politica de finanţare care caracterizează modul în care investiţiile vor fi finanţate
(surse proprii, surse împrumutate);
 Politica de dividend caracterizează modul în care profitul net va fi distribuit.
3. finanţele reprezintă o teorie sinestătătoare care dispune de o metodologie capabilă să găsească
soluţii la toate problemele financiare apărute.

2. Politica financiară şi decizii de politică financiară

Politica financiară poate fi privită la nivel macroeconomic şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic politica financiară este o parte a politicii generale ale statului
acţionând necontenit asupra procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât pe de o
parte să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de alta să se atingă anumite obiective de
strategie a dezvoltării economice.
La nivelul microeconomic deciziile de politică financiară se bazează pe structura financiară a
societăţii, pe obiectivele de rentabilitate şi de creştere economică, având în vedere şi riscurile
posibile.
Politica financiară exprimă condiţii financiare de adoptare a întreprinderii la realităţile
mediului înconjurător sub diverse aspecte:
 ritmul de creştere a capitalului;
 modalităţile de finanţare;
 utilizarea surplusului existent.
Principalele decizii de politică financiară a întreprinderilor sunt:
1. decizia de investire reprezintă plasarea capitalului într-o anumită operaţiune şi este
rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea scontată.
2. decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi necesităţile de
finanţare prin fonduri proprii sau prin împrumuturi.
11
 3. decizia de autofinanţare semnifică faptul că întreprinderea trebuie să-şi asigure
dezvoltarea folosind rezultatele financiare pozitive, obţinute în exerciţiile anterioare.

Politica de credit
În cadrul economiei de piaţă creditul are o răspândire foarte largă şi reprezintă un mod de
finanţare a necesarului de resurse pentru completarea celor existente.
Creditul sau relaţiile de credit presupun anumite relaţii băneşti de repartiţie prin intermediul
cărora se mobilizează disponibilităţi băneşti urmând să fie folosite pentru acoperirea nevoilor
temporare.
După participanţii la relaţiile de credit sunt următoarele tipuri de credite:
1. Creditul bancar, forma de credit acordat de către bănci persoanelor juridice şi
persoanelor fizice în diferite scopuri pe termen lung şi pe termen scurt.
2. Creditul public, spre deosebire de creditul bancar unde există un singur creditor şi o masă
de debitori în cadrul creditului public situaţia e inversă o masă de creditori avansează sume unui
singur debitor.
Creditul public se prezintă sub 2 forme:
a) împrumuturi obligatare, ce se acordă pe termen lung (obligaţiuni);
b) depuneri la casele de economii care se remunerează cu dobânzi.
3. Creditul comercial se acordă direct participanţilor la relaţiile contractuale fără intervenţia
verigilor intermediare, la nivelul întreprinderilor, pentru o perioadă până la 90 zile. Este vorba de
creditul pe care-l acordă furnizorul cumpărătorului pentru perioada de livrare a mărfurilor până
la încasarea contravalorii lor (credit furnizor), sau invers
Principalele componente ale politicii de credit sunt:
1. Perioada creditului, reprezintă perioada de timp pentru care se acordă creditul. Există o
legătură dintre caracteristicile produselor şi perioada de credit, cu cât durata de viaţă a produselor
este mai mare cu atât perioada de credit este mai mare.
2. Reducerile utilizate, adică disconturile pentru a convinge clientul să plătească mai repede.
3. Accesibilitatea creditului, se referă la selectarea clienţilor adecvaţi pentru a primi creditul.
Există o tehnică de selectare a calităţii clienţilor în funcţie de capacitatea lor de a rambursa
creditul care se numeşte 5C a creditului. Componentele tehnicii sunt:
1C – caracterul clientului, se referă la calităţile morale şi individuale a echipei manageriale a
clientului.
2C – capacitatea, se referă la capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri pozitive de numerar pe
termen lung.
3C – condiţiile se referă la sensibilitatea veniturilor clientului faţă de modificările mediului
extern.
4C – capitalul se referă la nivelul resurselor financiare disponibile companiei ce caută credit
comercial.
5C – gajul (colateral) este determinat de structura activelor clientului.
4. Formalizarea raportului de credit, adică existenţa contractului de vânzare – cumpărare,
facturile ce confirmă livrarea mărfurilor.
5. Politica de colectare a creanţelor este duritatea aplicată de întreprindere în timpul
colectării datoriilor dubioase, adică cu termen expirat.

Politica de dividend
Politica de dividend priveşte decizia acţionarilor întreprinderii privind distribuirea sau
reinvestirea profiturilor nete ale întreprinderilor.
tipuri de politică a dividendelor:
1. Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept dividend a unei sume care
rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat
12
2. Politica ratei constante presupune aplicarea de către societatea comercială, an de an, a unei
proporţii fixe a dividendelor în raport cu profitul total.
3. Politica sumei constante presupune plata din profitul net sub formă de dividende a unei
sume constante către acţionari indiferent de mărimea profitului.
Formele de distribuire a dividendelor: în bani, acţiuni şi în natură.
3. Surse de finanţare a întreprinderii şi criterii de formare a structurii financiare optime
Finanţarea întreprinderii vizează constituirea resurselor financiare pentru iniţierea şi
derularea activităţii. Finanţarea se poate face din surse proprii şi surse atrase.
A. Sursele proprii de finanţare se formează din:
- contribuţiile proprietarilor.
- propria activitate pe care o desfăşoară întreprinderea
- – profitul net destinat finanţării activităţii
- dezinvestiţii, sub formă de încasări băneşti ce rezultă din vânzarea activelor
- din rezerve constituite în limita nivelului legal;
- subvenţii de la stat.
Majorarea de capital se poate realiza prin următoarele metode:
1)aporturi noi în numerar; 2) aporturi în natură; 3)încorporarea rezervelor;
4) convertirea datoriilor în acţiuni; 5)fuziune, absorbţie.
Majorările de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin două tehnici
financiare:
a)Aporturi în numerar de la vechii acţionarii, caz în care se procedează la o majorare a valorii
nominale a acţiunilor deja existente.
b)Emiterea de noi acţiuni la care pot subscrie atât vechii acţionari, cât şi alţii noi. Această
soluţie este mai des practicată, impunând fixarea preţului de emisie.
Sporirea capitalului prin aporturi în natură are ca efect sporirea numărului de acţiuni ce are ca
substanţă un activ real şi nu monetar;
Sporirea capitalului social prin încorporarea rezervelor nu contribuie la formarea unor resurse
financiare suplimentare, ci modifică doar mărimea capitalului social, diminuând, totodată,
rezervele
Convertirea datoriilor în acţiuni constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni
creditorilor întreprinderii (furnizori, bănci);
Creşterea capitalului ca urmare a operaţiunilor de fuziune, absorbţie constă în
comasarea capitalului pentru folosirea mai eficientă a acestuia şi pentru dezvoltarea, în
continuare, a întreprinderii. Fuziunile pot fi:
-orizontale, verticale, conglomerate,amalgamare- combinarea ultimelor două variante.
Autofinanţarea apare, deci, ca un fond de acumulare pe care întreprinderea îl obţine din
propria activitate şi este o consecinţă a realizării diferitelor aspecte ale politicii sale.
B. Surse atrase de finanţare a activităţii întreprinderii cuprind:
- Creditul bancar este creditul acordat de către băncile comerciale întreprinderilor sub
formă bănească, este rambursabil şi purtător de dobândă.
- Creditul comercial este creditul pe care şi-l acordă întreprinzătorii la vânzarea mărfurilor
sub forma amânării plăţii. Deci, creditul comercial poate fi acordat atât de către furnizor
cumpărătorului sub formă de materii prime şi materiale pentru perioada de la livrarea
mărfurilor până la încasarea contravalorii lor, cât şi de către întreprindere furnizorului sub
formă de avans pentru a-i crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării
comenzilor.
- Creditul leasing, presupune operaţiunea prin care o instituţie financiară specializată
cumpără, la cererea unei întreprinderi, bunuri pentru a le închiria acesteia, în schimbul unor
plăţi periodice.
- Împrumutul obligatar. Unele întreprinderi, societăţi pe acţiuni, pun în circulaţie, pe lângă
13
 acţiuni, şi obligaţiuni. Emitenţii de obligaţiuni sunt agenţii care doresc să-şi procure capital
Surse
pentru a finanţa o investiţie pe termen de finanţare a
lung.
întreprinderii

Finanţări pe Finanţări pe
termen lung termen scurt

Surse proprii Surse externe

de finanţare de finanţare

Profit net Credite bancare

Surse acumulate în cadrul
întreprinderii

Rezerve
Emisiuni de
obligaţiuni

Fond
de Împrumuturi de
uzură la alte
organizaţii

Emisiuni de acţiuni
Leasing

Contribuţii interne
Credite de la
stat
Capital
suplimentar
Alte surse

Despăgubiri
Surse intrate în urma

Credite
bancare
repartizării

Subvenţii
Creditul
comercial
Alte surse

Alte datorii
pe termen
scurt

Figura 1 Surse de finanţare a întreprinderii

14
 4. Analiza financiară a întreprinderii
Analiza financiară constituie un instrument managerial care contribuie la cunoaşterea
situaţiei financiare a întreprinderii, a factorilor şi cauzelor care au determinat-o, în
conştientizarea trecutului şi prezentului în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice
de menţinere şi de dezvoltare a întreprinderii intr–un mediu concurenţial.
Prin intermediul analizei financiare se stabilesc punctele forte şi slabe ale gestiunii
financiare, având la bază anumite norme şi criterii, se dă o explicare a cauzelor obţinerii unor
rezultate nesatisfăcătoare şi se propun măsuri de îmbunătăţire a lor. Analiza financiară cuprinde:
A. Analiza rentabilităţii. Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a
realiza profit necesar reproducţiei, dezvoltării şi remunerării capitalurilor întreprinderii.
 Rata rentabilităţii vânzărilor (Rv)
Profit brut
Rv =  100%
Venituri din vânzări
 Rata rentabilităţii activelor (rentabilitatea economică)
Nivelul rentabilităţii economice se măsoară prin intermediul ratelor de rentabilitate,
pornind de la un rezultat financiar (profit până la impozitare, profit din activitatea operaţională,
profit net) şi ansamblul mijloacelor economice utilizate, precum:
1. Rentabilitatea activelor( Ra)

Profit până la impozitare

Ra =  100%
Total active
sau în raport cu profitul net:
Ra = Profit net  100%
Total active

 Rentabilitatea financiară ( Rf ).
Profit net
Rf =  100%
capital propriu

B. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii

Prin lichiditate se înţelege capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în bani,
iar gradul de lichiditate caracterizează capacitatea de plată a întreprinderii.
Măsura în care întreprinderea poate face faţă datoriilor pe termen scurt exprimă
solvabilitatea acestea, care se măsoară prin intermediul ratelor de lichiditate:
- Rata lichidităţii imediate (Li), permite să facem judecăţi asupra capacităţii de
rambursare instantanee a debitorilor, ţinând cont de disponibilităţile existente. Se calculează
conform formulei:
mijloace băăneşt
Li =
Datorii pe termen scurt

15
 - Rata lichidităţii intermediare(Lr), pune în evidenţă capacitatea întreprinderii de a-şi
achita datoriile devenite scadente fără a fi obligată să-şi vândă stocurile.
mijloace băăneşt  creanee
Lr =
Datorii pe termen scurt
- Rata lichidităţii curente(Lc), relevă posibilităţile întreprinderii de a-şi transforma, într-un
termen scurt, bunurile patrimoniale curente în mijloace băneşti pentru a efectua plăţile exigibile.

Active curente
Lc =
Datorii pe termen scurt

De aceea, în aprecierea capacităţii de plată pe termen scurt a întreprinderii poate fi inclus şi

indicatorul ce relevă gradul de asigurare a întreprinderii cu mijloace băneşti, calculat conform
relaţiei:
Mijloace băănest
Km.b. =
Total activ

În dinamică, mărimea acestui indicator relevă gradul de îmbunătăţire a situaţiei trezoreriei.

Concomitent, creşterea valorii coeficientului poate să ateste nu numai un raport favorabil pentru
echilibrul financiar al întreprinderii, dar şi acumularea unor resurse băneşti, fie insuficient
utilizate, fie chiar neproductive. În schimb, nivelul redus al gradului de asigurare cu
disponibilităţi băneşti, reflectă o întârziere a încasărilor, reducerea capacităţii de plată a
întreprinderii.

16