Tema 10.

Monedă, credit şi echilibrul monetar

1. Moneda şi sistemul monetar
1.1. Conceptul de monedă
1.2. Formele monedei
1.3. Funcţiile monedei
1.4.Conceptul sistemului monetar naţional
1.5.Sistemul Monetar Internaţional (SMI).
1.6.Funcţiile Drepturilor Speciale de Tragere.

1.7. Utilizarea Drepturilor Speciale de Tragere

1.8.Sistemul Monetar European (SME)
1.9.Banca Centrala Europeana
1.10. Sistemul monetar al Republicii Moldova

2. Masa monetară
2.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.
2.2.Masa monetară: concept, structură, conţinut.
2.3.Caracteristica generală a agregatelor masei monetare.
2.4.Factorii ce determină masa monetară.

3. Creditul – esenţă, rol, funcţii

3.1.Esenţa creditului.
3.2.Funcţiile creditului şi principiile creditului.
3.3.Formele creditului.
3.4.Riscul de credit

4. Echilibrul monetar şi inflaţia

3.1. Echilibrul şi dezechilibrul monetar
3.2. Inflaţia – cauze, efecte şi forme
3.3. Politica antiinflaţionistă

Noţiunile fundamentale:
Moneda, banii, funcţiile banilor, sistemul monetar, sistem monetar internaţional, sistem
monetar european, bimetalismul, monometalismul, sistemul valutar, unitatea monetară, etalonul
monetar, puterea de cumpărare, convertibilitatea monetară, euro, credit, înscrisuri cambiale,
ipotecă, scadenţă, rambursare, dobândă, rată, comision, redistribuire, echilibrul monetar,
inflaţie.

1. Moneda şi sistemul monetar

1.1. Conceptul de monedă
Banii ca rezultat al activităţii economice al omului au apărut încă din antichitate,când
omul schimba produsele pe care le crea pe produsele de care avea nevoie. Odată cu apariţia
diviziunii sociale a muncii a apărut necesitatea creării unui instrument eficient de plată – astfel
apar banii (la primele etape sub formă de diferite obiecte, iar apoi îşi constituie forma de disc
plat confecţionaţi din metale preţioase,care datorită compoziţiei chimice erau rezistenţi la
fenomenele înconjurătoare fiind nealterabili şi ce era mai important divizibili). Economia
naturală se caracterizează printr-un nivel scăzut de dezvoltare a forţelor de producere şi de aceea
tot ce se producea, de obicei, şi se consuma. Schimbul se produce numai la nivelul surplusurilor.
Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în direcţia opusă, contra
altei mărfi. Munca depusă pentru producerea unei mărfi este egalabilă cu munca depusă şi
valoarea bunurilor diferă.. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb.
1
Valoarea de schimb – capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite proporţii sau
compararea cantitativă a mărfurilor. În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de
întrebuinţare pentru cumpărător şi de schimb – pentru vânzător. Această particularitate a
mărfurilor se prezintă ca o unitate de contrarii: unitate prin faptul că fiecare marfă trebuie să
posede ambele valori, iar contrariul se manifestă prin aceea că pentru una şi aceeaşi persoană,
marfa dată nu poate avea ambele valori.
Esenţa banilor se manifestă prin faptul că sunt o formă specifică de mărfuri, cu formă
naturală care îndeplinesc funcţia de etalon general al valorii.
Categoria economică de ban s-a reflectat în numeroase definiţii şi interpretări pe măsură ce
banul a pătruns tot mai mult în viaţa economică. Categoria economică s-a modificat în timp.
Banul de astăzi este un rezultat al numeroaselor mutaţii determinate de factori endogeni şi
exogeni ai circulaţiei băneşti.
Din ansamblul de mărfuri s-a desprins o marfă cu atribute specifice ce s-a finalizat cu
găsirea echivalentului general al valorilor.
Rolul banilor se rezumă la funcţiile de intermediar în schimbul de diverse mărfuri în
diferite etape ale dezvoltării societăţii.
În calitate de categorie istorică şi economică banii sunt o marfă deosebită:
 marfă intermediar;
 marfă semn de valoare.
Banii i-au preocupat pe diferiţi economişti, cercetători, monetarişti, fondatori ai diferitor
curente şi şcoli ce au contribuit la definirea, fundamentarea, clasificarea ei.
După apariţia banilor de hârtie nimeni nu mai poate determina hotarul dintre bani şi
monedă.
Moneda – piesă de metal Aur , Argint, Cupru etc. care se prezintă sub formă de disc plat şi
serveşte ca mijloc de plată , de circulaţie, de tezaurizare.
Moneda – piesă de metal bătută de autoritatea suverană pentru a servi în operaţiunile
comerciale.
Moneda are greutatea şi aliajul (titlul) stabilit de legea monetară a ţării emitente. Pe faţă
(avers) şi pe verso (revers) moneda are relief (efigie) şi inscripţii (legende), iar pe muchie, de
obicei, zimţi şi inscripţii, toate acestea efectuate în scopul apărării integrităţii materiale ale
monedei, şi al evitării deteriorării prin tăiere sau roadere pe care falsificatorii le efectuau în trecut
pentru extragerea unei părţi din conţinutul de metal preţios al monedei. Valoarea nominală a
monedei nu mai indi8ca valoarea proprie, ea fiind superioară valori proprii.[21,p.9]
Primele monede ar putea fi considerate cele din China sec. XI î.d.H., iar în Europa cele
bătute în statul elen antic Lydia sec.VI î.d.H. Înainte banii erau confecţionaţi sub diferite forme:
inele, vârfuri de săgeţi sau lingouri cea ce necesita verificarea conţinutului prin cântărire şi
probarea titlului.
Un timp monedele au fost emise de preoţi apoi de regi. În evul mediu ele au fost emise de
regi ,căpeteniile feudale şi de oraşe. Prin crearea statelor naţionale, dreptul de batere a monedelor
a revenit puterii centrale. După primul război mondial baterea şi circulaţia monedelor de aur au
încetat, acestea rămânând numai un instrument de tezaurizare.
Monedele de argint au circulat şi mai târziu, însă din ce în ce mai rar. Au rămas până astăzi
în circulaţie monede divizionare din metale ieftine.
Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a avuţiei
sociale; o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare care conferă dreptul
deţinătorului asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente.
Banul este un bun economic ca oricare altul care se deosebeşte din punct de vedere juridic şi
economic de toate celelalte mărfuri.
Banii sunt instrumental general al comerţului prin intermediul căruia mărfurile se vând şi se
cumpără.
Timp de 26 de secole , adică până la începutul primului război mondial omenirea a folosite
monezi metalice, de aur şi argint. Având în vedere că în secolul XVII au apărut bancnotele şi că
2
până la primul război mondial acestea au circulat împreună cu monezile metalice se poate afirma
că timp de 3 secole 1600-1914 a existat o etapă de tranziţie, în care omenirea a folosite deopotrivă
monezi cu valoare proprie, de aur şi argint şi semen băneşti fără valoare proprie, bancnotele, care
reprezentau în circulaţie aurul şi argintul ,şi care din această cauză erau deplin convertibile în aur
şi argint.
Moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de plată direct utilizabile pentru a efectua
plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii, adică ansamblul de active acceptate pretutindeni, de către
toţi şi totdeauna pentru a regal datoriile generate prin schimburile de mărfuri.
Moneda apare ca un activ ce poate fi :
-deţinut,
-schimbat,
-împrumutat,
-conservat.
Pentru a fi acceptată de către toţi valoarea monedei trebuie să se bazeze pe încrederea
acelora care o vor deţine.
1.2. Formele monedei
În evoluţia sa banii au cunoscut mai multe forme:
- moneda metalică – confecţionată din metale preţioase aur sau argint şi care erau
recunoscute de toate popoarele prin intermediul cântăririi sau semnului de
valoare pe care îl conţinea pe faţa monedei;
- moneda de hârtie apare în urma falsificărilor care se ţineau lanţ şi din cauza
insuficienţei metalului monetar ca urmare apare moneda confecţionată din hârtie
ce treptat înlocuieşte totalmente moneda metalică;
- titlurile de credit (cecul, cambia, biletul la ordin ş.a.) apar ca rezultat al
dezvoltării relaţiilor creditare între partenerii de afaceri astfel apar noi
instrumente de plată care permit dezvoltarea relaţiilor de producţie, continuarea
legăturilor dintre parteneri, inclusiv şi continuitatea proceselor economice;
- monede scripturale sau de cont – cercetările de specialitate leagă apariţia
monedei scripturale de reacţia băncilor care n-au obţinut privilegiul de a emite
bilete de bancă.
- Moneda electronică - astăzi cea mai comodă şi eficientă formă. Cel mai
reprezentativ instrument fiind la moment cardul electronic.
Caracteristicile banilor sunt:
- portabilitate – banii pot fi uşor transportaţi, pot fi efectuate diferite plăţi în
diferite localităţi;
- durabilitate – să reziste o perioadă îndelungată de timp;
- divizibilitate – pot fi împărţiţi pentru a permite efectuarea plăţilor;
- omogenitate – banii sunt identici şi au aceeaşi valoare egală;
- recunoaştere uşoară – presupune acceptarea în tranzacţii;
- acceptabilitate – sunt în general acceptaţi de către toţi participanţii la tranzacţii.
[26,p.22]
1.3. Funcţiile monedei
Moneda îndeplineşte mai multe funcţii printre care putem enumăra următoarele din ele cele
mai semnificative:
1. Funcţia de mijloc de schimb – separarea momentului de vânzare de cumpărare
este înfăptuită în mare măsură prin intermediul acestei funcţii. Banii sunt
acceptaţi ca mijloc de schimb, pot fi schimbaţi pe alte produse şi servicii din
economie. Dacă avem nevoie de bunul M nu facem altceva decât să mergem la
supermarket pentru a găsi bunul M dorit şi prin intermediul a diferitor forme ale
monedei putem obţine acel bun. Problema este uşor rezolvată de monedă,
deoarece ne permite în timp să alegem bunurile dorite şi alegerea acelor care
corespund cerinţelor, deoarece moneda păstrează capacitatea sa de plată în timp.
3
 Dar o problemă actuală este fenomenul inflaţiei care are o influenţă asupra puterii
de cumpărare a monedei, de aceea toţi se străduiau să găsească bunul comod
pentru tezaurizarea puterii de cumpărare a monedei.
2. Funcţia de rezervă a valorii – acumulare, transferarea puterii de cumpărare din
prezent în viitor, după Kiriţescu Costin – putere de cumpărare în aşteptare, banii
permit separarea în timp între momentul încasării şi momentul cheltuirii, între
două schimburi intermediate banii trebuie să păstreze valoarea iniţială,sau mai
precis să păstreze puterea de cumpărare, banii trebuie să reprezintă un mijloc
rezonabil de tezaurizare. Dacă aceasta nu se întâmplă sunt căutate alte mijloace
de tezaurizare.
3. Funcţia de măsura a valorii sau etalon al valorii – permite exprimarea valorii a
tuturor mărfurilor şi serviciilor şi prin intermediul banilor putem măsura efortul şi
calitatea muncii noastre. Valoarea nominală a banilor se păstrează ,variază numai
puterea de cumpărare, preţul unui bun fiind expresia valorii unui bun. În
economia monetară sunt atâtea preţuri câte produse sunt pe piaţă. În consecinţă,
pe măsură ce creşte numărul produselor disponibile pe piaţă, numărul preţurilor
creşte şi mai mult, iar schimbul devine tot mai dificil. Unitatea monetară permite
uşurarea comercializării prin măsurarea valorii diverselor bunuri şi servicii şi
permiţând compararea valorii bunurilor şi serviciilor.
Abordarea funcţiilor diferă de la un autor la altul, de aceea vom evidenţia că alături de cele
menţionate mai sus mai există alte funcţii ale monedei: funcţia de etalon al plăţilor amânate;
funcţia de unitate de cont; funcţii în spaţiu; funcţii în timp; etc.

1.4.Conceptul sistemului monetar naţional

Organizarea monetară îşi are începuturile din antichitate, când, în Lydia s-au centralizat şi
uniformizat operaţiunile de batere a monedelor din aur şi argint, stabilindu-se între aceste două
metale un raport de valoare de l la 13. Extinzându-se ulterior la popoarele vecine (perşii, grecii
şi romanii), s-a ajuns ca Imperiul Roman de Mijloc să dispună de autoritate legal învestită cu
dreptul de batere a monedelor, respectându-se reglementările precise privind emisiunea şi
circulaţia monetară. Evoluţia societăţilor a creat norme şi instituţii care să reglementeze, organizeze
şi supravegheze relaţiile monetare, creându-se sisteme monetare naţionale, diferenţiate după
normele şi profilul instituţiilor monetare. Un concept cuprinzător al sistemului monetar se
defineşte, ca un complex de instituţii şi modalităţi care permit reglementarea circulaţiei monetare
dintr-o ţară, prin intermediul unui ansamblu de norme juridice care sunt elaborate de la
autoritatea publică, cât şi ca totalitatea instrumentelor şi tehnicilor de plată existe într-o
economie la un moment dat al dezvoltării.
Privite în evoluţie, sistemele monetare naţionale au avut în structura lor următoarele
componente reprezentative, şi anume:
1. unitatea monetară;
2. etalonul monetar;
3. modul de batere şi circulaţie a monedelor cu şi fără valoare
intrinsecă (integrală);
4. modul de emisiune şi punere în circulaţie a monedelor de hârtie
(bancnotelor) şi a hârtiei monedă.
5. metodele de reglementare a circulaţiei băneşti.
6. modele de determinare a vitezei de rotaţie a banilor.
Aceste componente au avut o evoluţie istorică: unele au dispărut, altele, devenind
incompatibile cerinţelor economiei şi societăţii, şi-au modificat radical conţinutul, mutaţii

4
fundamentale înregistrându-se în relaţiile dintre componente, în structura sistemului monetar
naţional.
În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare, majoritatea specialiştilor consideră
că procesul demonetizării sale este ireversibil. Totodată, deprecierea necontrolată a sistemelor
monetare dezechilibrele şi fenomenele inflaţioniste reclamă, în concepţia altor specialişti, revenirea
la etalonul aur.
Moneda emisă şi pusă în circulaţie în prezent pe plan naţional şi internaţional are drept
corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei
economii, făcând imposibilă, datorită diversităţii acestor bunuri şi servicii, redarea sub o formă
fizică a valorii de întrebuinţare care corespunde la un moment dat unităţii monetare. Etalonul devine
o abstracţie, metodele practice de determinare a puterii de cumpărare a monedelor, şi pe această
bază a cursurilor de schimb, au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon şi
urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ. Bază a sistemului monetar naţional, ale cărui
caracteristici şi mecanisme se determină în dependenţă de fluctuaţiile din economie ,fiind dependent
de contribuţia cantitativă, structurală şi calitativă a tuturor mărfurilor şi serviciilor produse în
economia naţională şi mondială. Valoarea monedei ,respectiv puterea de cumpărare, decurge din
nivelul preţului. În acest fel puterea de cumpărare a unei unităţi monetare reprezintă capacitatea
acesteia de achiziţiona bunuri şi servicii într-o economie într-o ţară dată la un moment dat, sau ce
cantitate de mărfuri şi servicii se poate achiziţiona prin intermediul unităţii date.
Teoretic, banul - marfă etalon putere de cumpărare rezultă din relaţia:
P. c . = Q / P
unde:
P. c. = banul - marfa etalon sub forma valorii de întrebuinţare ce se poate cumpăra
cu o unitate monetară;
Q = bunurile produse într-o economie şi destinate schimbului, exprimate în
unităţi de măsură naturale;
P = informaţia de preţ exprimată prin preţurile monetare ale produselor.
Prin etalon monetar se înţelege unitatea monetară fixată şi recunoscută de stat ce serveşte ca
măsură a valorilor materiale ale societăţii.
Totalitatea dispoziţiilor legale privitoare la etalonul monetar şi circulaţia monedei formează
sistemul monetar.

1.10. Sistemul monetar al Republicii Moldova

Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie 1993, odată
cu punerea în circulaţie a unităţii monetare naţionale. Cadrul instituţional al acestui sistem a
apărut în 1991, odată cu aprobarea de către Parlament a legilor “Cu privire la Banca Naţională de
Stat a Republicii Moldova” şi “Cu privire la bănci şi activitate bancară”. În baza acestor legi în
1991, în a doua jumătate a anului, a fost creat un sistem bancar din două niveluri:
1) Banca Naţională a Republicii Moldova;
2) băncile comerciale.
La sfârşitul anului 1995 – începutul anului 1996 Parlamentul a aprobat două legi noi, care
au înlocuit legile bancare din 1991: “Legea cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova”
şi “Legea cu privire la instituţiile financiare”. Aceste legi reglementează într-o măsură mai mare,
faţă de legile precedente, organizarea şi efectuarea rotaţiei monetare. Scara preţurilor în
Republica Moldova s-a stabilit stihiinic, mijloacele băneşti se emit în rotaţie de Banca Naţională
în baza operaţiilor de credit ale acesteia.
Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în comun acord
cu Guvernul.
Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul
elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate
5
(instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hârtiilor de valoare,
implementarea mecanismului contabil conform principiilor internaţionale, etc.).

a) Masa monetară
2.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.
2.2. Masa monetară: concept, structură, conţinut.
2.3. Caracteristica generală a agregatelor masei monetare.
2.4. Factorii ce determină masa monetară.

2.1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară

Pentru deplina realizare a posibilităţilor influenţei economice a banilor asupra
dezvoltării economiei de piaţă este nevoie de anumite condiţii. Cea mai importantă dintre ele este
mişcarea banilor în ţară, îndeplinind funcţia de mijloc de circulaţie şi de mijloc de plată. O
importanţă deosebită are corelaţia dintre masa marfară şi masa monetară. Odată cu avansarea
diviziunii sociale a muncii şi formarea pieţelor naţionale şi mondiale în perioada capitalismului,
circulaţia monetară deserveşte circuitul şi circulaţia capitalului. O circulaţie monetară raţional
organizată, în numerar şi prin virament poate contribui la realizarea procesului de circulaţie a
bunurilor şi serviciilor.
Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se concentrează
în portmoneile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile instituţiilor creditare, în
trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar este necesară apariţia necesităţii de bani
la una din părţi. Când apare cererea de monedă, apare necesitatea efectuării tranzacţiilor pentru
circulaţie şi a plăţilor pentru mărfuri şi servicii. Volumul lor este determinat de P.I.B. Cu cât este
mai mare valoarea mărfurilor şi serviciilor, cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru încheierea
afacerilor. Cererea de monedă este înaintată şi pentru acumulare, care apare sub diferite forme:
depuneri în instituţiile creditare, hârtii de valoare şi rezerve oficiale de stat. Circulaţia monetară
se efectuează în 2 moduri: în numerar şi prin virament1.
Circulaţia monetară în numerar – mişcarea banilor în sfera circulaţiei îndeplinind 2
funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie. Banii în numerar se utilizează pentru circulaţia
mărfurilor şi serviciilor, pentru decontările nelegate nemijlocit de circulaţia mărfurilor şi
serviciilor, şi anume: decontări cu salariaţii: pensii, premii, pensii alimentare; pentru contribuţii
la asigurările sociale; pentru plata hârtiilor de valoare şi dobânzilor la ele; pentru achitarea
serviciilor sociale; ş.a.
Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în numerar pe o
perioadă anumită de timp între populaţie şi persoanele juridice, între persoanele fizice, între
populaţie şi organele statale, între persoanele juridice şi organele statale2.
Circulaţia monetară în numerar se efectuează cu ajutorul diferitor forme de monedă:
bancnote, monedă metalică, alte titluri de credit ca cambiile, cecurile, cardurile, etc. Emisia de
numerar este efectuată de Banca Centrală. Ea emite numerar în circulaţie, precum şi îl remite,
dacă este uzat, precum şi-l schimbă pe bancnote de nou model şi pe monete.
Circulaţia monetară prin virament – circulaţia valorii fără participarea numerarului:
transferul de mijloace în conturile instituţiilor creditare, compensarea plăţilor reciproce, etc.
Decontările prin virament se efectuează cu ajutorul cecurilor, cambiilor, cardurilor şi altor titluri
de credit.
Circulaţia monetară prin virament cuprinde decontările între: întreprinderi, organizaţii,
instituţii cu diferite forme de proprietate; persoanele juridice şi diferite instituţii creditare privind
acordarea şi rambursarea creditului; persoanele juridice şi populaţia privind plata salariilor,
veniturilor pe hârtiile de valoare; persoanele fizice şi juridice cu trezoreria statului privind plata
impozitelor, colectarea altor taxe cu titlu obligatoriu, precum şi pentru primirea mijloacelor

1
A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004
2
A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004, pag.35
6
bugetare.
Mărimea circulaţiei monetare depinde de volumul mărfurilor în ţară, nivelul preţurilor,
etc.
De circulaţia prin virament depinde viteza de rotaţie a activelor circulante, reducerea
numerarului din circulaţie, micşorarea cheltuielilor cu circulaţia.
În dependenţă de circuitul economic se deosebesc 2 forme de circulaţie prin virament:
- pe operaţiuni cu mărfuri;
- pe obligaţiuni financiare.
Primei forme i se atribuie decontările cu mărfurile şi serviciile, formei a doua – i se
atribuie decontările cu bugetul (impozitul pe venit, T.V.A., fondurile extrabugetare, rambursarea
creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru credit, decontările cu companiile de asigurare).
Între circulaţia monetară în numerar şi circulaţia monetară prin virament există legătură şi
interdependenţă: banii în permanenţă trec dintr-o formă în alta, banii în numerar se transformă în
bani fără numerar atunci când sunt depuşi la bancă şi invers.
Deci, circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar constituie circuitul monetar al ţării,
în care funcţionează o monedă unică, de aceeaşi denumire3.
2.2. Masa monetară: concept, structură, conţinut
Masa monetară reprezintă un indicator care reprezintă toate instrumentele de plată ce
există la un moment dat într-o economie. La nivelul economiei persoanele fizice şi juridice
aparţin atât sectorului bancar cât şi nebancar, de aceea în acest indicator sunt incluse toate
instrumentele de plată pe care le deţine populaţia şi agenţii economici la un moment dat în cadrul
economiei. Măsurarea masei monetare se efectuează prin diferite modalităţi una dintre care este
calcularea agregatelor monetare de către Banca Centrală. Sunt stabilite unele criterii după care se
efectuează structurarea indicatorilor şi agregatelor monetare. Aceste criterii vizează următoarele
sfere:
- circuitul pe care îl deserveşte masa monetară;
- determinarea strictă a componentelor agregatelor monetare;
- gradul de lichiditate a componentelor agregatelor monetare;
- viteza de rotaţie a diferitor tipuri de instrumente de plată;
- factorii ce influenţează asupra componentelor masei monetare.
Pentru a asigura un circuit normal a mijloacelor băneşti, mărimea masei monetare,
trebuie să corespundă strict necesităţilor pieţei de bunuri şi servicii. Dacă masa monetară
depăşeşte necesităţile economiei apare un fenomen care este urmărit cu atenţie de către
specialiştii economici - inflaţia
Legea rotaţiei monetare determină, din punct de vedre teoretic, mărimea masei monetare
necesară pentru asigurarea decurgerii normale a rotaţiei monetare.
1 2  3  4
M  (2.1)
5
1 – suma preţurilor tuturor mărfurilor şi serviciilor existente pe piaţă;
2 – suma plăţilor, care urmează să fie făcute în perioada respectivă, pentru mărfurile
realizate în perioada trecută;
3 – suma plăţilor ce se anulează reciproc;
4 – suma plăţilor, care vor fi efectuate în perioada viitoare, pentru mărfurile realizate în
prezent;
5 – viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (numărul actelor de vânzare-cumpărare
deservite în mediu de unitatea monetară în perioada respectivă);
M – masa monetară.4
Structura masei monetare este destul de complexă dar cu diferenţe de calcul pentru

3
A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004, pag.36
4
A.Caraganciu, GH. Iliadi „Monedă şi credit” Chişinău, Editura ASEM, 2004, pag.37

7
diferite ţări. Masa monetară este compusă din:
- moneda efectivă;
- moneda de cont;
- depunerile la termen şi în vederea economisirii;
- alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.
Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din componentele de bază ale
masei monetare. Acest activ astăzi îşi pierde din importanţă din simplul motiv că atât persoanele
fizice, cât şi persoanele juridice sunt adepţi pentru moneda electronică şi tot mai puţini poartă în
portmoneul său bani numerar.
Moneda de cont – disponibilităţile în conturile curente sau la vedere. Deţinătorii
cardurilor se folosesc de aceste disponibilităţi reprezentând tot aceeaşi lichiditate ca şi
numerarul, fără riscuri suplimentare la plată, în afară de deprecierea monedei naţionale care se
poate răsfrânge şi asupra deţinătorilor disponibilităţilor în conturile curente sau la vedere.
Depozitele la termen şi în vederea economisirii ce sunt constituite la bănci şi în casele de
economii. Ele pot fi retrase după un preaviz la bancă sau la asociaţia de economii, însă gradul de
lichiditate ale acestor componente ale masei monetare sunt de un nivel scăzut.
Alte active – activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa
financiar-monetară, reprezentând deficienţe la momentul când persoanele ar avea nevoie imediat
de lichidităţi fiind influenţaţi de diferiţi factori în procesul transformării titlurilor sau creanţelor
în instrumente imediat lichide.
Modificarea masei monetare se efectuează în funcţie de gradul lor de lichiditate:
a) o gamă minimă de active ce în termen scurt se pot schimba în lichidităţi (bonuri
de tezaur, obligaţiuni convertibile în orice moment);
b) o gamă medie de active – înlocuitori ai monedei, fără a ţine seama de gradul de
negociabilitate sau de posibilitatea de realizare a acestor active, de faptul că
circulă numai în interiorul ţării sau/şi înafara ei, de faptul că vânzarea-cumpărarea
lor influenţează mărimea masei monetare;
c) o gamă largă de active – toată gama de instrumente financiare, care pot influenţa
lichiditatea şi masa monetară (obligaţiuni, hârtii de valoare ce pot fi negociate şi
comercializate uşor la bursă).
2.3. Caracteristica generală a agregatelor masei monetare.
În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă în calitate de mecanism de reglare a masei
monetare sunt utilizate agregatele monetare. Agregate monetare reprezintă un indicatori ce
caracterizează mărimea şi structura masei monetare. Toate activele ce figurează într-un agregat
monetar au acelaşi nivel de lichiditate. Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite în
dependenţă de următoarele criterii: eficacitatea agregatelor monetare, pot fi controlaţi şi existenţa
evidenţei statistice. În Republica Moldova se folosesc următoarele patru agregate monetare:
M0 – mijloacele băneşti în numerar (bancnotele, monetele şi mijloacele băneşti în
conturile de decontare);
M1 – include agregatul M0 şi depunerile la vedere în băncile comerciale;
M2 - include agregatul M1 şi depunerile la termen în băncile comerciale;
M3– include agregatul M2 şi alte titluri;
M3 reprezentând masa monetară în circulaţie la un moment dat într-o economie, ce
trebuie să corespundă cerinţelor pieţei.
Nivelul masei monetare poate fi dedus din ecuaţia schimburilor:
MV=PT, ( 2.2.)
M = PT/V ( 2.3.)5
Unde: M – masa monetară;
P – nivelul preţurilor;
T – volumul tranzacţiilor;
5
Nicolae Dardac,Teodora Barbu,Monedă,bănci şi politici monetare,p-25

8
 V – viteza de rotaţie a banilor.
Variaţia masei monetare poate apare numai dacă variază preţurile şi volumul tranzacţiilor.

2.4.Factorii ce determină masa monetară

Asupra masei monetare influenţează mai mulţi factori:
a) cantitatea masei monetare se determină de autoritatea monetară a ţării (Banca
Centrală) şi este în strânsă corelare cu producţia de mărfuri şi servicii.
b) viteza de rotaţie a banilor se determină:
1. P.N.B. sau V.N./ Masa monetară (agregatul M2 sau M3)
2. unde: P.N.B. – produsul naţional brut; V. N. – venitul naţional.
3. viteza de circulaţie a banilor în circuitul plăţilor = mărimea mijloacele ре
conturile bancare / mărimea medie a masei monetare în circulaţie
Acest indicator reflectă legătura între circulaţia monetară şi procesul de dezvoltare
economică.
Viteza de rotaţie a masei monetare este invers proporţională cu mărimea masei monetare
din circulaţie. Dacă sporeşte viteza de circulaţie a masei monetare – creşte masa monetară.
Sporirea masei monetare la aceeaşi cantitate de mărfuri şi servicii duce la devalorizarea ei.
c) Mărimea multiplicatorului monetar care reprezintă un indicator al sănătăţii
monetare a băncilor. Multiplicatorul monetar sau al creditului indică numai
maximum de monedă ce poate fi creată de către bănci, suma reală fiind
determinată de situaţia lichidităţii băncilor, aceasta depinzând de preferinţa
publicului pentru numerar şi de politica Băncii Centrale. Formula de calcul este
următoarea:

K = 1/r + b – r b, unde
r – rezervele obligatorii;
b – preferinţa pentru numerar.
Multiplicatorul monetar sau al creditelor este un instrument analitic, care permite
exprimarea cantitativă a creaţiei monetare a băncilor comerciale, practic reprezentând o creaţie a
monedei scripturale.
Masa monetară este calculată de banca centrală şi mărimea acesteia depinde de decizia
acesteia din urmă de a pune cantitatea necesară pentru circulaţia normală a economiei. Dacă
cantitatea acesteia este peste necesităţile economiei Banca centrală va retrage o parte din masa
monetară în circulaţie astfel ameliorând şi controlând nivelul inflaţiei în economie.

3. Creditul – esenţă, rol şi funcţii

3.1. Esenţa creditului.
3.2. Funcţiile creditului şi principiile creditului.
3.3. Formele creditului.
3.4. Riscul de credit

3.1. Esenţa creditului

Creditul reprezintă un împrumut în formă monetară sau în formă de marfă acordat în
condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu achitarea unei dobânzi pentru folosirea
capitalului. Creditul exprimă relaţiile economice care apar între creditor şi debitor în cadrul
procesului de redistribuire temporară a mijloacelor temporar libere din societate. În cadrul
relaţiei de creditare participă două persoane: creditorul care acordă capitalul sub formă de
împrumut, debitorul fiind persoana care va folosi capitalul dat pentru diferite scopuri.
Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu
privire la acest concept, respectiv:
- creditul ca încredere;
- creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;
9
 - creditul ca formă a relaţiilor de schimb.
Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de
încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Considerarea creditului ca încredere se
fundamentează pe definiţiile date acestui concept. Termenul credit îşi are originea în cuvintele
latine creditum, de credere care desemnează încrederea în ceva sau cineva, în practică, această
încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că acesta din urmă
trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea creditorului.
Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte de la
conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la
unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebire de
alte forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au
caracter definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporar al
transferului din economie.
Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb reprezintă „un acord prin care anumite bunuri,
servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare"6.
Într-o societate dezvoltată o mare influenţă o are sectorul bancar prin intermediul căreia
se efectuează intermedierea financiară. Pe de o parte resursele temporar libere sunt tezaurizate în
cadrul depozitelor la vedere sau la termen în băncile comerciale, astfel la rândul lor acestea fiind
redistribuite prin intermediul creditului la persoanele care au nevoie de resurse suplimentare
pentru desfăşurarea procesului de producţie sau pentru procurarea diferitor mărfuri şi servicii. În
unele cazuri creditul reprezentând unica sursă pentru dezvoltarea companiei sau firmei, sau
modalitatea de a ieşi din criza financiară temporară. Sunt un şir de elemente care reprezintă
esenţa relaţiilor creditare. Acestea fiind următoarele:
a. participanţii la raportul de credit sau mai sunt numiţi în literatura de specialitate ca
fiind subiecţi ai raportului de credit – în lista acestora sunt incluşi persoane fizice şi persoanele
juridice, inclusiv şi statul. Dacă am reprezenta acesta schematica am avea:

Creditul poate fi
contractat de
următorii subiecţi:

Persoane juridice:
- agenţii economici;
Persoane fizice: - instituţii publice;
- populaţia - băncile comerciale statul
şi centrale;etc

Cea mai importantă poziţie îl ocupă agenţii economici, în care aceştia obţin rezultate
pozitive financiare. Pe de o parte întreprinderile sunt care economisesc o parte importantă din
resursele monetare, astfel fiind păstrate în conturile băncilor comerciale, iar acestea din urmă
având posibilitatea să le folosească pentru acordarea de credite întreprinderilor şi populaţiei care
se află în deficit.
b. Promisiunea de rambursare – reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa la
scadenţă valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda care se formează pe piaţa de capital şi pe
piaţa monetară. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe debitorul se poate afla
în incapacitate de plată,sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest motiv, este
necesar ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea
riscului de nerambursare, printr-o analiză tehnică temeinică a solicitantului de credit, din mai

6
Thomas Fitch, Dicţionar/ of Banking Terms, New Vork, 1993.
10
multe puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de
îndatorare, forma juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă. Strâns legat de acest
element este garantarea creditului.
c. Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora, în
funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între
garanţia reală şi garanţia personală.
Garanţia reală are la bază garantarea sau „gajarea" creditului cu valori materiale, prin a căror
valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului.
O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă
creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti suma ajunsă
la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
Cea mai adecvată formă de garantare a creditelor o constituie garantarea financiară, fapt
care este posibil prin asigurarea, în viitor, a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi dobânda aferentă, în acest scop, se procedează la
garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe şi circulante). În
practică, se utilizează metoda garantării creditelor pe seama portofoliului de efecte
comerciale deţinute de agentul economic solicitant de credite.
d. Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de
particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite.
Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieţei interbancare) până
la durate medii şi lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare. Între scadenţă şi modul
de rambursare al creditului se poate stabili o corelaţie, astfel: creditele pe termen scurt sunt
rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe termen mijlociu şi lung implică
rambursarea eşalonată.
e. Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se desprinde
din literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat. Cuantificarea dobânzii se realizează prin
utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de
credite.
Un nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere sporită de credite, ceea ce determină
efecte favorabile asupra producţiei şi economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, respectiv o
rată a dobânzii ridicată, generează diminuarea cererii de credite. Luarea în considerare a ratei
inflaţiei, comparativ cu rata dobânzii utilizată în contractul de credit, conduce la constatarea faptului
că, în perioadele cu inflaţie sporită, creditele constituie pentru debitori o modalitate perfectă de
finanţare. în funcţie de acelaşi element, inflaţia, în raporturile de credit se utilizează două tipuri de
dobândă: fixă şi variabilă,
Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga durată a
creditului.
Dobânda variabilă se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de evoluţia
nivelului dobânzii pe piaţă.
Pentru conturile curente ale clienţilor se calculează atât dobânda debitoare, cât şi dobânda
creditoare, ca preţ plătit de client, sau de bancă, pentru utilizarea unei anumite sume.
Dobânda simplă se calculă după formula:
Si*Rd*n
D = ---------------
100% * N
Unde:
Si – suma creditului iniţial;
Rd – rata dobânzii;
n – numărul de zile în perioada de acordare a creditului;
N- numărul de zile în anul dat.
Dobânda compusă se va calcula după formula:
11
 n
D= St / Si - 1

Unde:
St – suma spre rambursare;
Si - suma creditului iniţial acordat.
Rolul dobânzii reiese din funcţiile pe care le îndeplineşte. Dobânda este unul din
instrumentele principale ale politicii monetar-creditare ale statului. Dobânda este sursa principală
de întreţinere a sistemului financiar-bancar; din contul dobânzii se finanţează cheltuielile
operaţionale ale băncilor; se formează rezervele prudenţiale ale băncilor; se plătesc impozite în
buget; se plătesc dividende acţionarilor băncii.

3.2. Funcţiile creditului şi principiile lui

Sintetizând, trăsăturile relaţiilor de credit pun în evidenţă finanţarea agenţilor economici pe
seama disponibilităţilor latente ale economiei şi emisiunii monetare în condiţiile rambursabilităţii şi
perceperii de dobândă. Toate acestea se pot exprima prin intermediul unor funcţii specifice.
Succint, funcţiile creditului pot fi puse în evidenţă astfel:
a) Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi redistribuire.
Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor, populaţiei şi
concentrarea lor la bănci sunt premisa principală pentru acordarea de credite. Reflectarea în
conturile bancare a acestor disponibilităţi monetare şi luarea lor în seamă la calculul creditelor
de acordat nu sunt o redistribuire propriu-zisă de putere de cumpărare între titularii de conturi.
Titularii de disponibilităţi nu-şi pierd dreptul de a dispune plăţi pe seama depozitelor pe care ie
au constituite la bănci. Are loc în fapt crearea de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe
care deţinătorii de monedă pasivă nu au utilizat-o. Se produce şi o „reaşezare" a cererii ca valori
de întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu este în condiţiile date decât potenţială,
este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deţinătorilor
de depozite monetare, deci cu implicaţii asupra structurii materiale a producţiei.
Funcţia de redistribuire a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica masei monetare în
circulaţie, întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda
activă, cantitatea rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip
cuprinsă în ea rămâne neschimbată.
b) Funcţia de emisiune a creditului
Indiciul funcţiei de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace de plată în economie, a
unei mase monetare suplimentare.
Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei publice şi ale
populaţiei sunt, în fiecare moment în parte, limitate, creditul bancar apare ca fiind singura resursă
„libera", a cărei mărime ar putea lua valori în funcţie de deciziile subiective ale băncilor.
Această aparenţă este însă falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie
corelată cu realităţile economiei. Atât supracreditarea, cât şi subcreditarea au efecte
perturbatoare pentru economie.
c) Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici
Eficienţa economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia lor
financiară, iar aceasta din urmă, în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate,
precum şi în gradul de asigurare a capacităţii de piaţă Se poate considera că acţionează o lege
obiectivă a raportului invers dintre eficienţa în activitatea economică şi necesarul de fonduri.
Sporirea eficienţei economice reduce nivelul relativ al cheltuielilor faţă de venituri, după cum ea
acţionează şi în direcţia reducerii fenomenelor de stocare. Ca urmare, cu cât eficienţa economică
a unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii fiind invariabile, cu atât necesarul de
fonduri este mai redus.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile,
cum ar fi:
12
 • concentrarea capitalului;
• sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea
capitalului
• reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
• adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri.
Principalul risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează
inevitabil procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul
poate favoriza operaţii economice ce atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile
au prea puţine posibilităţi de selecţie a clienţilor solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea-
credinţă.
Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumită
stare economică conjuncturală.

3.3.Formele creditului.
Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea mai
multor criterii semnificative de clasificare, în funcţie de care se disting următoarele:
- după natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se remarcă:
• Creditul comercial; creditul bancar; creditul de consum; creditul obligatar; creditul
ipotecar
- după calitatea debitorului se delimitează:
 creditul acordat persoanelor fizice;
 creditul acordat persoanelor juridice.
- după calitatea debitorului şi a creditorului se disting:
• creditul privat;
• creditul public.
- după scopul acordării creditului
 credite de producţie;
 credite de circulaţie;
 credite de consum.
- după natura garanţiilor
 credite reale;
 credite personale.
- după întinderea drepturilor creditorului:
 credite denunţabile;
 credite nedenunţabile;
 credite legate.
- după modul de stingere al obligaţiilor de plată:
 credite amortizabile;
 credite neamortizabile.
- după termenul la care trebuie rambursat creditul:
 credite pe termen scurt;
 credite pe termen mijlociu;
 credite pe termen lung.
Indiferent de criteriile de clasificare utilizate, se pot desprinde câteva caracteristici
esenţiale ale creditului în economia contemporană. Cele mai importante forme ale creditului sunt
următoarele:
Creditul comercial se caracterizează prin elementele de mai jos:
* reprezintă creditul pe care şi-l acordă agenţii economici la vânzarea mărfii sub forma
amânării plăţilor;
* avantajul acestei forme de credit constă în faptul că întreprinzătorii îşi pot desface
13
producţia fără să aştepte momentul în care cumpărătorii vor deţine bani. Se apreciază, astfel, că
se accelerează circuitul capitalului real;
Creditul comercial antrenează emisiunea de titluri specifice acestui credit (cambii, bilete de
ordin) ca titluri de creanţă, care prezintă avantajul scontării la bănci, în acest mod, creditul
comercial devine credit bancar, iar prin cedarea portofoliului de efecte comerciale de către o
bancă comercială, băncii centrale prin reescontare, se antrenează un mecanism de emisiune de
monedă centrală.
Creditul bancar
* Participanţii la creditul bancar sunt reprezentaţi, la modul general, de un agent nebancar
(producătorul sau agentul economic), pe de o parte, şi bancă, pe de alta.
* Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi comparativ cu cel comercial,
întrucât sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme de activitate economică.
* între creditul comercial şi cel bancar există o puternică legătură, în sensul că uneori
creditul comercial se poate transforma în credit bancar, sau acesta poate constitui
suport al acordării unui credit comercial.
Activitatea de creditare se poate realiza prin folosirea mai multor metode:
a) avansuri în cont curent;
a) linia de credit simplă;
a) linia de credit confirmată;
b) linia de credit revolving;
c) credite cu destinaţie specială.

a) Avansurile în cont curent:

• sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casă;
• nu au destinaţie prestabilită şi din acest motiv sunt denumite credite de trezorerie;
• aceste credite nu sunt garantate prin anumite garanţii, ci prin starea de bonitate a
clientului.
b) Linia de credit simplă:
• reprezintă nivelul maxim al creditului care se poate acorda unui client, într-un
cadru prestabilit.
c) Linia de credit confirmată:
• semnifică suma ce poate fi acordată sub formă de credit şi care este consemnată într-
un document scris, convenit de bancă.
d) Linia de credit revolving:
• este un mecanism de creditare care presupune ca pe măsură ce au fost
rambursate creditele anterioare, se acordă noi credite, fără întocmirea de noi documente.
e) Credite cu destinaţie specială:
• sunt cele pentru constituirea de stocuri sezoniere privind materiile prime agricole,
creditele pentru producţia de conserve, ori pentru stocarea unor materiale de construcţii.
întrucât creditul bancar constituie principala formă de manifestare a creditului în cadrul unei
economii, este necesară cunoaşterea dimensiunilor acestuia la nivelul întregului sistem.

Creditul de consum

* Reprezintă vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum personal,de folosinţă

îndelungată şi de mare valoare (mobilă, autoturisme, articole de uz casnic).
* Între creditul de consum şi creditul bancar există strânse legături, în sensul unor raporturi
de determinare.
* Pentru plata în rate, comercianţii recurg la credite bancare.
* în condiţii de insolvabilitate, cumpărătorul este obligat să restituie bunurile, iar uneori, în
funcţie de clauzele contractuale, nu se mai pot recupera nici ratele achitate.

14
 Creditul obligatar reprezintă resursele mobilizate de unităţile debitoare din economie, prin
emisiunea de obligaţiuni (titluri de valoare cu scadenţă mai mare de 1 an) şi plasarea acestora pe
piaţa primară de capital.
În calitate de debitor apar o diversitate de participanţi, Statul emite obligaţiuni pe piaţa internă
sau internaţională,7 Unităţile administrativ teritoriale ale statului, respectiv primăriile oraşelor şi
municipiilor, emit obligaţiuni municipale, pentru acoperirea necesităţilor de fonduri destinate
finanţării unor obiective locale, societăţile comerciale de mare dimensiune. 1
În calitate de creditori, deci de cumpărători ai obligaţiunilor, apar investitorii persoane
fizice şi cei instituţionali, aceştia din urmă putând influenţa în mod semnificativ evoluţia pieţei.
Motivaţia investitorilor în orientarea către astfel de plasamente este dată de nivelul dobânzii
aferente cât şi de posibilităţile de tranzacţionare pe piaţa secundară la bursa de valori, prin care se
valorifică diferenţa favorabilă de preţ dintre momentul cumpărării şi cel al vânzării titlurilor.

Creditul ipotecar
Reprezintă un credit garantat cu proprietăţi imobiliare sub forma clădirilor (în special, în
mediul urban) sau de natura terenurilor (în mediul rural).
Cunoaşte mai multe forme şi are o amploare deosebită în ţările dezvoltate:
- credit ipotecar cu dobândă variabilă;
- credit ipotecar cu rambursare progresivă (cu reduceri ale anuităţilor, mai mari la începutul
perioadei de rambursare);
- credit ipotecar inversat, purtător de anuităţi (caz în care împrumutul aduce
proprietarului un venit regulat), prin care se valorifică capitalul investit şi se beneficiază de
dreptul de proprietate şi de uzufruct.
* Importanţa creditului ipotecar provine din aceea că permite mobilizarea
capitalurilor disponibile pe termen lung.
• Prin intermediul titlurilor de ipotecă sunt finanţate aproximativ 60% din locuinţele familiilor (de
până la 4 persoane). Există şi titluri de ipotecă prin care sunt finanţate construcţiile de
apartamente şi imobile destinate afacerilor.
* în calitate de participanţi, pe această piaţă apar societăţile de asigurări, băncile
comerciale, băncile mutuale, ceea ce dovedeşte un interes sporit al investiţiilor, ca urmare a
importanţei pe care o acordă autorităţile acestui tip de credite.8

3.4. Riscul de credit

Creditarea este o activitate de bază într-o bancă. Aceasta poate genera profituri importante
pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce şi la pierderi. Prin urmare, trebuie
abordată într-o manieră structurată şi logică. Activitatea de creditare implică un risc, prin însăşi
elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare, pentru bancă fiind maximă
importanţă cunoaşterea acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate şi acceptarea lui în
cunoştinţa de cauză.
Riscul de credit, într-un context general, apare sub forma pierderilor determinate de
nerespectarea contractului de către debitor, prin renunţarea la motivaţia psihologică de încredere
reciprocă. Apare sub forma deteriorării serviciului datoriei prin întârzierea plăţii dobânzilor sau
ratelor. Factorii perturbatori în concepţia debitorului pot fi diverşi:
- de natură internă aparţinând organizării creditorului, cum ar fi: managementul finanţatorului şi
strategia eronată la nivelul finanţatorului, corupţia ofiţerilor de credite Ia nivelul reţelei
bancare, în cadrul unităţilor direct operative (sucursale, agenţii bancare) sau corupţia
managementului superior la nivelul centralei bancare,
- factorii perturbatori externi specifici acordului de credit ce determină nerespectarea
promisiunilor liber consimţite rezidă din politica acelei organizaţii numită Stat, care tinde să se
7
Stancu Ion - Gestiunea financiară a agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 1994.
8
Kiriţescu Costin - Moneda, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1982, p. 77.

15
interpună în relaţia liberă a părţilor, acţionând în sens invers principiului „mâinii invizibile".
Riscul de creditare priveşte sub toate aspectele numai pe creditor, adică banca. De aceea,
băncile trebuie să înceapă şi să pună în aplicare sisteme de măsuri în stare să le protejeze
corespunzător. Întocmai ca în toate domeniile, aceste măsuri trebuie să fie în primul rând,
preventive, iar în cazul producerii riscului, să fie curative.
Măsurile de prevenire a riscului creditului au caracter: foarte complex şi pot fi structurate
în trei categorii:
Ø măsuri preventive: constituirea de garanţii, estimarea posibilităţii recuperării la scadenţă a
creditului, stabilirea ratei dobânzii care să acopere rata inflaţiei.
Ø măsuri operative: încheierea, în condiţii avantajoase pentru bancă, a contractului de
creditare.
Ø măsuri curative: întreruperea contractului de credit. Toate măsurile de prevenţie a riscului
asigură gestionarea corectă a portofoliului de credite.
Odată cu dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar şi a activităţii fiecărei bănci,
problema riscului de creditare atinge dimensiuni noi impunând trecerea pe prim plan a
preocupărilor de gestionare (naţională) a sa, ca o garanţie absolut necesară pentru a ne bucura
de avantajele pe care ni le poate procura sistemul de credit.
În procesul de gestionare a riscului de creditare, băncile se orientează pe baza a
două principii clasice şi anume:
– diviziunea riscurilor,urmăreşte minimizarea riscului global de creditare prin evitarea
concentrării portofoliului de credite şi diversificarea plasamentelor de credite.
– limitarea riscurilor , vizează aspectul cantitativ pe care îl îmbracă aplicarea practică a primului
principiu.. Deci, limitele privind angajamentele bancare faţă de diferitele componente ale
portofoliului de credite au un caracter de norme.
Gestionarea riscului global de creditare impune exigente sporite. Acestea privesc, în
primul rând, cuantificarea "expunerii globale a băncii la riscul de creditare ceea ce implică
analiza şi monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei
categorii:

4. Echilibrul monetar şi inflaţia.

3.1. Echilibrul şi dezechilibrul monetar

3.2. Inflaţia – cauze, efecte şi forme
3.3. Politica antiinflaţionistă

4.1. Echilibrul şi dezechilibrul monetar

Dacă la nivel microeconomic echilibrul poate fi redat, pentru un subiect economic, ca o
identitate a tranzacţiilor (intrări - ieşiri), la nivel macroeconomic, echilibrul vizează egalitatea
cererii şi ofertei, pe tipuri de pieţe sau pe ansamblul sistemului economic. 9
Conceptului de echilibru economic i-a fost ataşată în ultimele decenii ideea
dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia economia se află în permanenţă într-o
stare de dezechilibru, în realitate fiind doar o tendinţă spre starea de echilibru, autoreglarea
perfectă a unei economii nu poate exista, atât datorită insuficienţei informaţiilor cât şi
imposibilităţii de a obţine un echilibru perfect. Lupta pentru obţinerea sau intrarea în echilibru
este continuu.
Interdependenţa multiplelor pieţe face ca dezechilibrul unei pieţe să ducă la apariţia
tensiunilor pe alte pieţe, dezechilibrând sistemul economic în ansamblu. Un factor determinat al
dezechilibrelor economice îl reprezintă inerţia din reacţiile agenţiilor economici, ce este generată
de interese, motivaţii, tehnologii etc.
Echilibrul monetar e un ansamblu de relaţii şi variabile de caracter monetar sau starea
de identitate între masa monetară existentă în economie şi cererea de bani.
9
G. Monolescu “Moneda şi ipostazele ei”. Bucureşti 1997, p.20
16
 Relaţiile dintre echilibrul (dezechilibrul) economic, financiar şi monetar sunt relaţii între
gen şi specie, conceptele de echilibru financiar şi echilibru monetar sunt nişte situaţii particulare
ale echilibrului economic. Se mai poate evidenţia, că procesele monetare pot tinde spre echilibru
nu numai prin intermediul tranzacţiilor reale, dar şi prin intermediul tranzacţiilor financiare,
efectele dezechilibrelor monetare reflectându-se asupra câmpului financiar şi împreună cu
dezechilibrele financiare afectând economia în ansamblu.
Existenţa echilibrului monetar nu ne ridică deloc existenţa echilibrului economic, acesta
din urmă fiind influenţat de numeroşi alţi factori. Apariţia unui dezechilibru monetar poate
reprezenta o modalitate de compensare a unui dezechilibru economic şi financiar de sens opus.
Conceptul de echilibru monetar a căpătat o semnificaţie mai largă în literatura de
specialitate după cel de-al doilea război mondial. Utilizat de Von Wieser, Aftalion de Keynes ca
principalul promotor, el a fost dezvoltat de Patinkin, Tobin, Friedman.
Caracteristicile echilibrului monetar sunt:
 echilibrul monetar constituie un proces obiectiv, influenţat de procesele de producţie
şi de circulaţie din economia de piaţă;
 echilibrul monetar are un caracter dinamic, determinat de variaţiile sferei reale;
 dependenţa proceselor monetare de cele reale fiind relative, şi procesele monetare
influenţând sfera reală;
 echilibrul monetar se realizează prin concordanţa între oferta şi cererea de bani, cât şi
prin concordanţele pe celelalte pieţe fin economie.
Moneda este un factor exogen al instabilităţii economice. În consecinţă, numai reglarea
masei monetare exercită un efect global asupra economiei, pentru a se asigura o creştere anuală a
circulaţiei monetare, corespunzător ratelor de creştere economică.
Pentru a asigura un echilibru monetar e nevoie de următoarele condiţii:
a) raportul în care se află sfera numeralului şi sfera monedei scripturale (plăţi -
virament);
b) proporţia în care se distribuie capitalul agenţilor economici în propriu şi
împrumutat (străin) (cu ajutorul bugetelor financiare ale agenţilor economici
şi a sistemelor de contracte economice între aceştia);
c) emisiunea monetară, realizată de către Banca Centrală, ţinând seama de
cerinţele proceselor economice şi de concordanţa care trebuie să existe între
circuitul valorilor reale şi al celor monetare;
d) modul în care se formează şi se repartizează veniturile şi cheltuielile prin
intermediul bugetului de stat şi bugetelor locali;
e) corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte instituţii şi
ansambluri valorice din economie constituie o condiţie primordială a realizării
echilibrului monetar.
Mai sunt un şir de factori de influenţează echilibrul monetar:
- modalitatea şi formele constituirii sistemelor de fonduri în cadrul economiei
naţionale;
- viteza decontărilor;
- viteza de rotaţie a resurselor monetare şi materiale;
- formarea surselor de creditare şi distribuirea lor;
- rambursarea creditelor bancare şi participarea la procesul de formare a
resurselor financiare naţionale.
Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica
monetară asupra proceselor monetare vizând în mod nemijlocit realizarea unui anumit echilibru
monetar, ajustarea şi corectarea dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în
echilibrul economic de ansamblu.
Măsura creşterii nivelului general al preţurilor se face cu ajutorul indiciilor, având în
vedere că orice indice este convenţional şi nu reflectă decât imperfect mişcarea preţurilor.

17
3.2. Inflaţia – cauze, efecte, forme
Cu toate acestea, inflaţia a fost şi a rămas un fenomen predominant negativ, un
dezechilibru macroeconomic, indiferent de intensitatea şi sensul evoluţiei; un dezechilibru
monetar cu efecte de antrenare în economia reală. Etimologic privind lucrurile, cuvântul inflaţie
provine din latinescul “inflare” care are semnificaţia de a se umfla în mod exagerat. Fenomenul
numit inflaţie s-a definit, sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare, prin această
trăsătură esenţială – de creştere exagerată a preţurilor.
Tabelul 1.1.1.
Corelaţia inflaţiei cu variabilele macroeconomice

Inflaţia este un dezechilibru, caracterizat printr-o creştere generală a preţurilor. Ea provine din
excesul de cumpărare a masei de cumpărători, în raportul cu cantitatea de bunuri şi servicii puse
la dispoziţia lor.
În prezent există un sistem de indicatori prin care se urmăreşte evoluţia fenomenului
inflaţionist din economia naţională. Iată câţiva dintre cei mai reprezentativi:
1. Indicele preţului cu amănuntul. [11]
El se calculează prin selectarea unor elemente din totalul cheltuielilor de familie, în
funcţie de importanţa lor. Metodologia de calcul este cea obişnuită pentru determinarea tuturor
indicilor, utilizându-se pentru bunurile de consum, pentru servicii, precum şi pentru taxele valorii
adăugate.
2. Indicele preţului cu ridicata. [11]
18
 Acest indicator se determină pentru produsele finite, precum şi pentru materiile utilizate
de principalele ramuri ale industriei. Şi acestui indicator i s-au adus mai multe obiecţii. Datorită
numărului restrâns de produse luate în calcul, fenomenul nu este surprins ca tendinţă generală la
nivelul economiei naţionale: pentru materiile prime, indicele ia în calcul aceeaşi mărime de mai
multe ori: mai întâi reflectă evoluţia preţurilor materiei prime, după care acest preţ este reflectat,
din nou, şi în preţul produselor finite obţinute. Tot ca un neajuns al acestui indicator este şi
determinarea sa strictă pentru materii prime şi bunuri de capital.
3. Indicele produsului naţional brut.
Acesta se determină pe baza preţului produselor şi serviciilor care intră în structura
produsului naţional brut, atât din sectorul privat, cât şi din cel de stat. Efectiv, indicele se
determină ca raport dintre valoarea curentă a produsului naţional brut şi valoarea sa din anul de
bază. Mărimile necesare determinării se obţin prin multiplicarea cantităţii fizice de bunuri cu
preţurile acestora. Acest indice reflectă mai bine aspectul global al fenomenului inflaţionist, fiind
mai cuprinzător decât indicele preţului cu ridicata sau cu cel al preţului cu amănuntul.
În literatura de specialitate sunt prezentate şi tipurile de inflaţie pe care le-au cunoscut,
până acum, economiile de piaţă. Fiecare clasificare se bazează pe un anumit criteriu: forma de
manifestare, ritmul evoluţiei sale, cauzele sau continuitatea inflaţiei în timp.
Din punct de vedere al ritmului desfăşurării există astfel mai multe forme de inflaţie:
1. Inflaţia rampantă sau târâtoare (engleză: creeping inflation) este denumită inflaţia
caracterizată printr-o creştere medie a preţurilor de 3-4 % anual.
2. Inflaţia deschisă (franceză: inflation ouvert; engleză: open inflation) este denumită inflaţia în
care creşterea preţurilor evoluează între 5-10 % anual.
3. Inflaţia galopantă – în care preţurile cresc cu peste 15 % anual.
În literatura de specialitate, inflaţia este considerată un fenomen mondoeconomic, cu
manifestări specifice la scara fiecărei economii naţionale concretizate în:
creşterea continuă şi autoîntreţinută a preţurilor;
deficitul schimburilor cu străinătatea;
creşterea cantităţii de monedă;
transferul bogăţiei de la creditori la debitori;
scăderea calităţii vieţii;
mărirea “armatei de oameni fără lucru”;
conflicte salariale;
falimentul entităţilor neeficiente etc.
Din punct de vedere macroeconomic există două forme de manifestare a inflaţiei, inflaţia
prin cerere – motivată prin existenţa cererii excesive la nivelul ieşirilor economiei naţionale în
condiţiile angajării depline a forţei de muncă, lucru care atrage creşterea preţurilor. Aceasta îşi
găseşte acoperire, din punct de vedere monetarist, în existenţa unei cantităţi mari de bani în
economie care va duce la o mărire a cererii de bunuri şi servicii din economie; inflaţia prin
costuri – caracterizată prin faptul că apare ca urmare a măririi costurilor pentru intrările din
economie (creştere datorată pretenţiilor salariale sau anumite situaţii conjuncturale la preţurile
materiilor prime, energiei etc.). Astfel, apare spirala preţ-salariu (susţinută de negocierile cu
sindicatele) şi tendinţa de transfer al acestor influenţe ale costurilor către consumatorul final sau
partenerul din aval. Situaţia căpătând caracter de generalizare la scara întregii economii,
consumatorul şi partenerii din aval /amonte acceptă în fapt creşterea preţurilor.
Pentru determinarea indicelui general al preţurilor se folosesc patru variante de calcul, în
teoria economică: indicele Laspeyres, indicele Paasche, indicele Marshall-Edgeworth şi indicele
Fisher.
Odată calculat indicele general al preţurilor (Igp) este foarte uşor să se determine rata
inflaţiei (Ri) prin relaţia (1):
Ri = (Igp – 1)*100 (1)
Spre exemplu, dacă Igp ar înregistra valoarea 1.2, atunci Ri=20 %.
De la Igp se poate obţine puterea de cumpărare a banilor (Pcb) exprimată în % prin
19
relaţia (2):
1
Pcb  *100 (2)
Igp
Facem precizarea că acest indice general al preţurilor se constituie într-un indice al
preţurilor de consum (IPC).
Calculul indicelui general al preţurilor de consum în majoritatea ţărilor se face după
formula Laspeyres, în care sunt cuprinse influenţe considerate particulare fiecărei economii.
3.3. Modalităţi de diminuare a inflaţiei
Din definiţie politica antiinflaţionistă este o politică de asigurare a unei stabilităţi
monetare relative de menţinere a preţurilor în limite rezonabile, porneşte de la premiza asigurării,
simultan şi a creşterii economice şi limitării şomajului.
Până în prezent, s-au conturat mai multe mijloace de combatere a inflaţiei:
1. Mecanismele monetare antiinflaţioniste. Acţionând pe cale monetară, autorităţile au mai
multe posibilităţi de a interveni în economie, pentru a combate inflaţia. Dintre acestea amintim:
rata scontului, rezervele obligatorii, vânzarea titlurilor de creanţă, politica de credit. Unul din
cele mai cunoscute şi mai eficiente mijloace de combatere a inflaţiei din perioada interbelică a
fost creşterea ratei scontului.
a. Mecanismul antiinflaţionist al ratei scontului. Dacă banca centrală încearcă să
tempereze cererea din monedă din economie, ea se poate folosi şi de efectul antiinflaţionist al
ratei scontului.
b. Creşterea ratei rezervelor bancare. Alături de rata scontului, pentru temperarea
inflaţiei, se foloseşte şi mecanismul rezervelor obligatorii. Proporţia de acoperire, prin rezerve
obligatorii, a mijloacelor de plată sub formă de monedă limitează, într-o anumită măsură,
posibilităţile de emisiune care pot contribui la stimularea cererii efective.
c. Operaţiunile de open-market. Acţiunile de genul acesta presupun vânzarea titlurilor
de creanţă, pentru retragerea din circulaţie a unei cantităţi de monedă, cu scopul temperării
excesului de cerere.
d. Protecţia contra speculaţiei. Pentru a evita speculaţiile, atât bancare cît şi bursiere,
s-a instituit un sistem de reducere a creditelor acordate economiei.
2. Politica fiscală. Politica fiscală oferă mai multe căi de acţiune antiinflaţionistă, dar, de fiecare
dată, se urmăreşte diminuarea valorii adăugate. Printre măsurile fiscale antiinflaţioniste se
numără: creşterea taxelor şi impozitelor, reducerea cheltuielilor guvernamentale, economisirea
forţată şi altele.
3. Alte practici antiinflaţioniste. Alături de politica monetară şi fiscală, practica economică a
consacrat şi alte instrumente utile pentru atenuarea fenomenului inflaţionist. Dintre acestea cele
mai cunoscute şi mai utilizate sunt: ajustarea producţiei, ajustarea salariilor, controlul şi
raţionalizarea preţurilor. Cu toate că aceste mijloace nu pot constitui elemente de bază în
combaterea inflaţiei, ele sunt totuşi, de un real folos în completarea efectului antiinflaţionist al
politicii monetare şi fiscale. În continuare vom reprezenta conţinutul lor şi efectul antiinflaţionist
pe care-l generează.
Deflaţia monetară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulaţie, deci
prin reducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor economici.
Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemul
bancar. Principala manifestare a acestor două forme de deflatie este scăderea preţurilor bunurilor
şi serviciilor precum şi a preţului activelor reale.
Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, acesta fiind un alt termen
utilizat pentru a desemna recesiunea care însoţeşte, în general, deflaţia monetară sau financiară.
Prin termenul deflatie sunt desemnate toate scăderile considerabile ale preţurilor, indiferent de
cauzele lor, sau de efecte. Rata deflaţiei poate fi definită şi ca rata anuală de scădere a nivelului
general al preţurilor, fiind, în alţi termeni, o rată a inflaţiei negative. Pot fi diferenţiate două
niveluri de deflatie: deflaţia deschisă şi deflaţia târâtoare.

20
 Politica valutară. Statele practică deseori politica unei monede puternice sub presiunea
băncilor centrale, cu scopul de a reduce dezechilibrele externe de natură inflaţionistă. Această
politică a monedei puternice constă într-o revalorizare a valorii externe a monedei şi este
obţinută, fie printr-o contractare a cantităţii de monedă, fie prin creşterea ratelor de dobândă.
Îndatorarea excesivă. Creditul este necesar pentru dezvoltarea activităţii economice, dar
suscită rambursarea capitalului şi a cheltuielilor financiare, care devine o povară pe măsură ce
îndatorarea devine excesivă. Recurgerea la credite susţine creşterea economică într-o primă
etapă, dar exercită o influenţă deflaţionistă.
Preferinţa pentru lichiditate. Atunci când la nivelul agenţilor economici şi populaţiei se
manifestă o puternică preferinţă pentru lichiditate, aceasta nu conduce la scăderea ratei de
dobândă, în măsura în care lipseşte încrederea în viitor, iar perspectivele blochează orice
investiţie. Economia stagnează, iar deflaţia se manifestă.
În final am efectua unele concluzii la monedă, credit şi echilibrul
monetar. Cu toate că formele monedei au evoluat foarte mult, astăzi omenirea se
foloseşte de cele mai avansate forme ale acesteia. În prezent moneda
îndeplineşte aceleaşi funcţii ca la prima fază de apariţie. Alături de monedă
astăzi cel mai important loc îl ocupă creditul. În marea sa majoritate societăţile
naţionale trăiesc în credit care prin intermediul unor instrumente destul de
comode nu numai pentru agenţii economici dar şi pentru populaţie permit
acestora să deţină bunul sau serviciul de care au nevoie imediat fără a
economisi, dar dezavantajul fiind reprezentat de diversele forme ale dobânzii pe
care debitorul trebuie să le achite creditorului. Echilibrul monetar contemporan
se mai asimilează cu dezechilibrul monetar care tinde de a ajunge la nivelul
optim pentru dezvoltarea unei economii. Tehnologiile moderne care apar,
dezvoltarea sistemelor bancare contemporane necesită permanentă perfecţionare
şi cercetări a metodelor noi, modalităţilor de plată noi, care ar satisface
cerinţele pe pieţele atât de capital cât şi monetare.

21